f

■ j .

Coperta : Paul Gherasim



RADU PETRESCU




MATEI ILIESCU


Roman























1970
EDITURA   MIHAI EMINESCU

I
    
    
    
    
     De cînd, într-o nefericită împrejurare, părinţii lui Matei Iliescu părăsiseră Bucureştii aşezîndu-se în N., obscur orăşel de provincie, Tudor nu îl mai văzuse pe vărul său de care îl legau amintiri de neuitat şi sentimente adinei! Fu deci grozav de bucuros cînd tatăl său avu nişte treburi în N. şi, cunosoîndu-i sufletul, îl invită să-1 însoţească. Dar ce surpriză cînd împingînd poarta de lemn şi intrînd pe o alee de trandafiri mărginită de tei groşi în scoarţa cărora vîntul mişca uşor mătănii de praf, se află faţă în faţă cu un băiat ca de vreo paisprezece ani, slab, cu ochii întunecaţi şi răi, cu picioarele prea subţiri ieşind din pantaloni rămaşi scurţi, şi care şedea pe vine, cu capul pe jumătate ascuns în pledul cu desene pătrate de pe spate, şi lovea cu nuiaua în flori, azvîrlind în sus petalele lor albe, roşii, zdrobite şi sfâşiate, în timp ce striga cu o voce subţire şi particular neplăcută Aşa ! Cînd îi zări se făcu alb la faţă, le întoarse spatele şi porni în sus pe alee.
    — Strigă-1, şopti tatăl lui Tudor, ciupindu-1 violent de braţul drept pe care i-1 ţinea. Acesta e Matei. .
     Alergă după vărul său şi îl cuprinse pe la spate în braţe, mai de grabă speriat de a nu fi recunoscut în el nici una din trăsăturile iubite, decît emoţionat de această întâlnire atât de dorită şi pregătită şi cînd, confuz de mina furioasă pe care o făcu Matei, îi spuse, bîlbîindu-se, cine este, surpriza lui Tudor nu mai cunoscu margini căci chipul
     
aceluia se umflă pe moment şi un rîu fierbinte de lacrimi începu să-i curgă din ochi pe piept. La tatăl lui Tudor se repezi cu braţele deschise, plîngînd mereu şi cu o astfel de expresie de dragoste şi recunoştinţă încît el, nepu-tîndu-i găsi o justificare şi rău impresionat şi de scena la care fără voie fuseseră martori cu o clipă înainte, îşi făcu despre nepotul său o impresie defavorabilă.
     în timp ce se petreceau acestea şi unchiul lui Matei, jenat de efuziunile al căror obiect era, zîmbea fără să ştie prea bine ce trebuie să facă şi-şi suplinea ignoranţa prin cîteva cuvinte mecanice a căror crudă indiferenţă Tudor o prinse pentru că el însuşi o încerca faţă de aceste lacrimi şi îmbrăţişări ale unui străin şi avu astfel un sentiment de răutăcioasă complicitate cu tatăl său, din capătul opus al aleii înainta precipitat către ei o doamnă cu părul cărunt în care Tudor recunoscu pe mătuşa lui şi la vederea căreia Matei îşi şterse ochii cu dosul mîinii şi se strădui, fără să izbutească prea bine, să îşi alunge semnele   emoţiei   şi   să-şi  recîştige   contenenţa normală.
     —	Băiatul e foarte sensibil, spuse tatăl lui Tudor fratelui său, arătîndu-i pe fereastră pe Matei care, ţinîndu-şi vărul cu mîna stângă pe după umeri, îl conducea prin micul său domeniu. Păşea repede şi făcea cu mîna liberă gesturi însufleţite.
Domnul Iliescu se posomori.
     —	Aşa este. A suportat destul de greu schimbarea din viaţa noastră. Deşi sîntem de patru ani aici, nu se poate împrieteni cu nimeni. Profesorii mi se plîng de sălbăticia lui, pretind că se bate mereu cu copiii la şcoală, că îi insultă. Probabil însă că şi aceia abuzează pentru că Matei este un băiat bun. In general nu poate suferi pe nimeni de-aici. Ei ! exclamă domnul Iliescu părăsind fereastra şi trîntindu-se pe canapea unde fratele lui îl urmă imediat, cu timpul o să-i treacă şi suferinţa aceasta o să-1 călească. Să ştii că am trimis vorbă lui Albu să vie astă-seară şi veţi putea discuta ce te interesează. Lili, spuse el doamnei Iliescu ce tocmai intra surîzătoare în micul salon, vezi, te rog, ca băieţii să nu stea prea mult pe malul iazului să nu răcească, fiindcă ieri a plouat şi acolo e cam umed. Desigur, se întoarse domnul Iliescu spre fratele său, Matei îl duce acum drept acolo. E într-adevăr un loc foarte frumos, unde-şi petrece mai tot timpul.
    — Da, la voi e bine, spuse tatăl lui Tudor, aveţi o curte superbă, adevărat parc, şi un aer care te întinereşte.
    — Mi-e teamă totuşi că aerul acesta mie nu-mi prea prieşte, şi fratele lui, care încă de la început îl găsise mult slăbit şi îmbătrînit, dădu din cap cu o îngrijorare pe care o ascunse cerîndu-i detalii despre oraş, povestin-du-i cîteva din evenimentele mai caracteristice petrecute în familia lui în ultima vreme.
    Băieţii se plimbau prin curte, acum ţinîndu-se de braţ. Lui Tudor îi venise greu să se obişnuiască cu noul aspect şi fel de a fi al vărului său dar puţin cîte puţin îi recunoscu vechile trăsături, mai ales cînd Matei parveni să-şi stăpînească emoţia, şi răspunse cu grabă drăgăstoasă la întrebările aceluia despre oraşul părăsit. Matei îl asculta cu o atenţie avidă însă fără să-şi ridice decît^rar ochii din pămînt. Cu vîrful pantofului, în timp ce vorbeau şi se plimbau îmbrăţişaţi, arunca pietricelele de pe jos.
    — Am să fug de-acâsă ! strigă oprindu-se şi cufundîn-du-şi mîinile cu pumnii strînşi în buzunarele pantalonilor prea scurţi. Era încruntat şi obrajii neobişnuit de palizi i se roşiseră, violent. Am să vin  la Bucureşti, la tine.
     — Dar unchiul o să te lase ? Ar fi minunat! făcu Tudor.
     — Nu, dar eu am să fug. îmi voi găsi acolo un serviciu şi pînă atunci o să locuiesc la tine, dar aşa ca să nu ştie nimeni, să ştim numai noi doi.
Tudor dădu aprobativ din cap :
     — Ce copaci mari ai în curte ! Te-ai urcat vreodată în ei ? -
     — în fiecare zi, îi răspunse Matei ridicînd ochii spre vîrful celui lingă care tocmai se găseau. Vrei să încerci şi tu ? Hai să ne suim în acesta. De-acolo de sus e o vedere foarte frumoasă.
    Invitaţia o făcuse spontan, cu nesfîrşită bunăvoinţă şi Tudor fu încurcat pentru că nu se căţărase niciodată într-un arbor atît de înalt.
—	Să nu-ţi fie teamă, îl încuraja Matei.
    Nu ajunseră totuşi pînă în vîrf, însă destul de sus pentru ca noul venit să-şi poată da seama privind de-acolo că propriu zis casa vărului său era la marginea oraşului şi că dincolo de iazul care curgea prin fundul curţii, prin-tr-un fel de rîpă ierboasă şi presărată cu tufe înflorite, începeau cîmpurile, la marginea cărora, pe după o pădu-. rice lungă, cerul se sprijinea pe dealuri verzi.
     — Ce frumos e ! strigă fără să privească la Matei şi cu o voce destul de stinsă din cauza oboselii. Ai fost de multe ori pe dealurile acelea?
     — Da, însă mie îmi place mai mult să citesc. Tata m-a învăţat italieneşte şi acum citesc o carte cu ilustraţii minunate, Ierusalimul eliberat. O ştii ?
     — Nu, răspunse Tudor cu regret, continuînd să contemple priveliştea. Nu putea privi în spate, spre vărul său, din cauză că ameţea.
     — Am să ţi-o arăt, spuse liniştit Matei. Acum să co-borîm şi să vezi magazia unde mi-am aranjat o ascunzătoare pentru cînd vreau să fiu singur să mă gîndesc.
     Coborîşul fu mai greu, pentru că tălpile sandalelor lui Tudor prinseseră luciu şi alunecau aşa că Matei trebui să-1 ajute.
Ideea de a fugi, nu de lîngă tatăl său pe care îl adora, ci din detestatul oraş, dintre provincialii aceia străini, gălăgioşi, veninoşi, îi venise de fapt doar în momentul cînd o şi comunicase lui Tudor, nu avea rădăcini în el şi nici nu o luase prea în serios, la drept vorbind, totuşi felul cum vărul lui schimbase vorba îl făcu să-şi pară pentru totdeauna abandonat în groapa cu lei în care destinul îl aruncase în urmă cu patru ani pe neaşteptate, aşa încît doamna Iliescu nu trebui să-1 strige de prea multe ori pentru a se grăbi să părăsească malul iazului. Tudor nu observă nimic, locurile acestea atît de noi pentru el îi acaparaseră toată atenţia. De altfel ciudăţenia vărului său îl dispensa de a-1 mai urmări şi analiza. Se mulţumea cu ce subsista din vechiul Matei şi ignora restul, cu toată seninătatea vîrstei sale.
     Cînd fură însă în casă şi trebui să-i arate cărţile, Matei se însufleţi din nou. La cină, aşezat la masă vizavi de vărul lui, între doamna Iliescu şi avocatul Albu, îi făcea semne vesele cu mîna, apoi îi deschise din nou înainte cărţile, îl puse să le atingă, deschise un volum mare şi îi citi de acolo o pagină cu vocea lui subţire deodată emfatică şi la rîndu-i, ca să nu tacă, dus de entuziasmul care îl cuprinsese, Tudor începu să-i vorbească despre colegii lui, despre profesori, despre prieteni.
    — Eu nu am prieteni ! strigă Matei întrerupîndu-1 şi ochii lui îşi recăpătară căutătura cea rea. Tudor tăcu, ne-ştiind ce să zică, din nou cu sentimentul că se află în faţa unui străin.
    — Vino să spui noapte bună domnului Albu care pleacă, spuse domnul Iliescu lui Matei apărînd în uşă în hainele lui negre şi privindu-1 cu o gravitate în care pătrundea oarecare nelinişte.
    Matei se prefăcu să nu-1 fi auzit, îşi aruncă un picior peste celălalt.
    — Vino, repetă domnul Iliescu, şi făcu un pas din uşă către el.
     Matei, foarte palid, se ridică şi rîse atît de tare şi de fals, ca o tragediană fără talent, încît lui Tudor i se strînse inima.
    — Dacă vrei tu, spuse Matei urmîndu-şi tatăl. Eu nu cred... şi aici vocea i se stinse într-o bolboroseală din care Tudor nu mai pricepu nimic.
    în salonul care dădea cu o uşă şi două ferestre către fundul curţii, nu erau decît avocatul şi fratele domnului Iliescu. Avocatul era foarte bine dispus şi purta la reverul hainei o floare.
     întinse larg mîna lui Matei şi-i strigă de zăngăniră geamurile, ca şi cînd atunci l-ar fi văzut prima dată, sticlind din ochii săi mici în pleoape fumurii şi puternic ridate :
— Ce mai faci, tinere ?
    — îl conduc pe domnul Albu pînă la poartă, îi spuse tatăl, nu vrei să mă însoţeşti ?
    înaintînd prin întuneric pe aleea care se desfăcea în faţa lor pînă la poarta dinspre stradă, Matei se gîndea că tatăl vrea să-i vorbească. Ştia că probabil îl va mustra şi se simţea jenat de scena care va urma cu siguranţă şi totodată iritat şi întristat că tatăl nu se va putea stăpîni să ocolească o scenă inutilă. îi spuse acest lucru îndată ce avocatul păşi dincolo de poartă şi îl auzi depărtîndu-se pe trotuarul deşert.
     Domnul Iliescu îl ascultă în tăcere, încercînd să-i vadă j faţa prin negura care îi despărţea. '
     — Te înşeli, dragul meu, îi spuse. Voiam doar să-ţi mărturisesc că nici mie domnul Jean nu mi-e simpatic. Nimeni de aici nu mi-e simpatic. Tu pari a crede însă că la Bucureşti ai cunoscut altfel de oameni.
     — Da, tată, strigă Matei luînd mîna domnului Iliescu. Ce deosebire !
     — Oamenii sînt peste tot la fel. Atunci însă noi eram bogaţi, murmură domnul Iliescu. înţelegi ce vreau să spun ?
     Matei îi strînse mîna cu tărie, în întuneric. Tatăl îşi retrase mîna dintr-a lui. Matei spuse cu glas tremurător :
     — Ăştia sînt atît de urîţi ! Vorbesc atît de tare, se uită aşa de veninos ! îi urăsc !
     — Le dai prea multă atenţie, dragul meu, mai multă decît trebuie şi decît îţi acordă ei ţie, aşa că eşti în pierdere. De altfel poate şi tu le apari, ca ei ţie, destul de curios, ripostă domnul Iliescu încercînd să glumească. Trebuie să ne menajăm forţele pentru lucruri mai serioase.
—	Dar eu sînt foarte serios, tată ! exclamă băiatul. Domnul Iliescu oftă.
     — Sigur că eşti. Nu eşti însă încă destul de mare. Ascultă, Matei, în viaţă nu interesează prea mult dacă oamenii cu care ai a face sînt sau nu bine crescuţi. Vreau să-ţi spun că nu aceasta este esenţial. E de altminteri o proastă bună creştere cu care o să ai ocazia a face cunoştinţă şi care este mai odioasă şi mult mai greu de învins decît proasta creştere pură şi simplă. Ai să vezi.
    Domnul Iliescu tăcu. Mergeau spre casă, printre teii uriaşi, în întunericul lâ care lucrau cu micile lor fierăstraie neobosite milioane de greieri. Imitând gestul mai mult ghicit al tatălui său, Matei îşi ţinea mîinile la spate şi bărbia în piept. Reţinuse totul deşi nu înţelesese în aceeaşi măsură. Ştia foarte limpede însă că tatăl îi vorbise din suflet şi din cauza aceasta îl cuprinsese o bucurie de ne-stapînit. îşi forţa totuşi picioarele să urmeze ritmul lent al celui de alături. Ii era puţină ruşine pentru felul cum f începuse conversaţia, cu acele vorbe nesăbuite şi poate că jignitoare, îşi închipuia totuşi că tatăl îl înţelesese şi îl iertase.
    Domnul Iliescu era obosit şi oarecum plictisit. Socotea că n-a spus lui Matei ce trebuie şi că, ataşîndu-şi-1 mai mult prin tonul celor spuse, nu izbutise decît să-i facă mai mult rău decît bine. Ca să nu sufere mai tîrziu, copiii nu trebuie să aibe, pe cît posibil, decît motive raţionale şi foarte limpezi de a ţine la părinţii lor. înainte de a intra în casă totuşi, se opri şi punîndu-i mîna pe umăr îi spuse :
    — Nimeni nu poate învăţa decît din propria lui experienţă, dar e bine să ştii că singurul lucru pe care-1 ai de făcut este să-ţi vezi de treburile tale în tăcere, să primeşti ajutorul care ţi se oferă, nu importă de cine, să ajuţi, dacă poţi, pe cine te solicită şi să laşi să vorbească despre tine doar faptele tale. Restul e zădărnicie.
    Matei îl găsi pe Tudor în pijama, răsfoind pe pat o carte. Era somnuros dar ţinuse să-1 aştepte pe vărul lui să-1 întrebe despre o mulţime de lucruri care acum, cînd Matei intră în cameră, îi dispărură cu totul din minte aşa că-i spuse surîzînd din pat:
— Tu nu te culci ?
    Matei duse un deget la buze şi apoi începu să-şi scoată repede hainele, căci auzea un pas pe coridor şi în uşă apăru doamna Iliescu. Ea îl privi scurt, foarte preocupată, şi apoi surîse lui Tudor.
    — Va să zică vă este somn, spuse nepotului. Matei se culcă totdeauna tîrziu dar acum o să ia exemplu de la tine.  Să  vă  sting lumina ?  Ei,  noapte  bună, copii.
    — Nu mi-e somn de loc, spuse Matei în întuneric cînd rămaseră singuri. Noaptea este atît de interesantă ! Ţie îţi place noaptea ?
— Da, foarte mult, spuse Tudor şovăitor.
    — Ascultă, nu vrei să ne plimbăm pe celălalt mal al iazului, pe cîmp ? Te-ai plimbat vreodată pe cîmp, noaptea ?
— Nu, răspunse Tudor.
— Nici în pădure ?
— Nu.
    — Ai observat că nu departe de aici este o pădure. In zece minute ajungem. Să vezi pomii aceia groşi şi înalţ» pe întuneric ! Ce zici ? Ne îmbrăcăm şi ieşim încet să nu ne audă nimeni.
    Tudor tăcu cîtva timp neştiind ce să răspundă. Ochii i »e închideau. îl tenta desigur propunerea, însă îi era somn jiapoi ce idee să fugi noaptea de acasă şi să umbli prin pădure ! Matei era capabil de aşa ceva. îl şi vedea rătăcind singur şi palid, sub stelele nenumărate sticlind deasupra cîmpiei pustii, şi gîndindu-se la lucruri deosebite. Vărul lui se schimbase totuşi neînchipuit de mult, nu mai semăna aproape de loc cu cel care fusese pînă acum patru ani.
     — Mi-ar place să merg, spuse Tudor cu toată sinceritatea de care era capabil şi simţind că fără să ştie de ce i se umezesc ochii, dar pic de somn.
     — Ştii, spuse Matei după un lung răstimp, mi-a părut foarte bine că te-am văzut.
     — Şi mie, murmură Tudor care, adormind imediat, nu mai auzi sughiţurile prin care îi răspunse, după o clipă, Matei, apucat de o nebună poftă de a rîde şi neştiind cum să se stăpînească pentru a nu-1 jigni.
    Timp de cîteva luni după plecarea unchiului şi a vărului său, cunoscu liniştea pe care de cînd fuseseră nevoiţi să părăsească Bucureştii n-o mai avusese şi fu fericit. Amintirile primei copilării, petrecute departe de odiosul orăşel de provincie, rămăseseră o muzică abia auzită şi pe care o ştia în fine fără realitate în afara lui. Fu fericit.
     Apoi domnul Iliescu se îmbolnăvi, nu mai putu sau nu mai vru să părăsească patul şi, după o agonie altminteri destul de scurtă, muri.
     Prietenul familiei lor, avocatul Albu, ajută doamnei Iliescu să se descurce în formalităţile legate de greul moment şi, venind aproape zilnic în casa lor, făcu tot ce putu pentru a le abate puţin atenţia, ei şi orfanului, de la pierderea suferită. Purtarea lui o impresiona cu atît mai mult pe doamna Iliescu, cu cît Jean Albu care urma să se însoare amînase căsătoria pentru a nu o face să coincidă prea mult cu decesul celui al cărui prieten se considera. Matei îi suporta acum şi mai greu prezenţa în casa lor, avea impresia că avocatul uzurpă locul tatălui său şi încrederea pe care doamna Iliesou o acorda aceluia îl umilea şi îl întrista, îndepărtîndu-1 de ea.
    Sărmana femeie tremura ca nu cumva el să arate prea brutal avocatului şi altora antipatia. Matei luă obiceiul de a părăsi pe mama lui ori de cîte ori ea primea vizite, încetul cu încetul conştiinţa că acum a rămas singur pe lume născu în sufletul lui spaima că este sortit să ajungă a se asimila provincialilor din N., devenind pînă la urmă, fără să-şi dea seama, asemeni lor. De aceea se singulariza în toate felurile cu putinţă, deveni agresiv. Ţinea un jurnal în care nota vorbele, gesturile şi atitudinile ridicule pe care le observase peste zi în jurul său pentru a şti de ce să se ferească el însuşi. Nu-şi ierta nici cea mai neînsemnată consonanţă cu felul de a fi al lor, gustă din plin bucuriile şi chinurile negre ale orgoliului. A dispreţui adînc şi definitiv pe odioşii lui concetăţeni şi a se ţine moralmente cît mai departe de ei, aceasta fu raţiunea existenţei lui. Astfel trecură patru ani. De la mama află în acest timp că la puţină vreme după nuntă Dora Albu îl părăsise pe avocat, apoi că revenise. Şi apoi, într-o bună zi, la nu mult după terminarea liceului, doamna Iliescu îi spuse:
— Matei, să vorbim serios.
— Poftim.
     Se aflau în salonaşul care dădea cu două ferestre spre fundul curţii. Printre frunzele pomilor Matei vedea linia albastră a dealurilor de departe. Doamna Iliescu se agita nervoasă pe canapea, neştiind cum să înceapă. Apoi spuse tremurat :
— Jean . Albu a ţinut foarte mult la tatăl tău. Matei se strîmbă îngrozitor.
Doamna Iliescu tuşi pentru a-şi ascunde încurcătura şi nemulţumirea, apoi murmură : —■ îi sîntem foarte îndatoraţi.
    Făcu din nou o pauză şi ridică ochii să vadă pe chipul lui cum trebuie să continue. Acum îşi dădu brusc seama că Matei crescuse şi faţa lui nu mai avea aproape nimic din trăsăturile adolescenţei. Doamna Iliescu începu deodată să ţipe în vibraţii din ce în ce mai acute:
    —	Şi are nevoie de un fel de secretar şi i-am spus ieri că poţi să-1 ajuţi tu, pînă pleci la Facultate. Te duci la el după-amiaza, cîte o oră-două, nu-i cine ştie ce treabă şi tot ai tu acum destul timp liber, de ce să nu fii amabil cu el. Eşti un băiat atît de inteligent! — şi zicînd acestea izbucni în plîns şi-şi ascunse faţa în batistă, scuturîn-du-se toată de suspine.
— Bine, mamă, bine, spuse el într-un tîrziu.
    Jean Albu, om de talie mijlocie, se purta acasă într-o haină albastră ieşită la soare. încăperea în care îi primi avea trei pereţi acoperiţi cu o bibliotecă de lemn negru între aripile căreia era prinsă o oglindă groasă, drep-unghiulară. O canapea de rips verde şi două fotolii completau mobilierul iar podeaua era ascunsă aproape în întregime sub un covor palid, violet. Doamna Iliescu vorbea cu gesturi scurte scoţîndu-şi ades din mînecă batista cu chenare negre cu care la un moment dat atinse trandafirii de pe birou şi o petală căzu lîngă vasul în care erau aşezaţi, cînd aruncîndu-şi ochii din întâmplare pe oglindă Matei văzu în încăperea cealaltă, la care şedea cu spatele, o femeie într-o rochie vişinie, mată, cu părul negru înfoiat şi coborînd astfel pe ceafă, trecînd repede, uşoară. Purta în mîriă o eşarfă albă care ajungea pînă aproape de podea, trase sertarul unei comode acoperite cu o placă de marmură cenuşie pe care se sprijinea fotografia unui bărbat în vîrstă, gras şi cu obraji acoperiţi de favorite, băgă înăuntru eşarfa, apoi luă cu un gest brusc fotografia şi dădu să plece cu ea. în acel moment privirile lor se întîlniră în oglindă.






II
    
    
    
    
    Cînd ieşiră pe poartă, doamna Iliescu suspină puternic pentru a-i da de înţeles lui Matei că'nu numai el, ci şi ea tocmai scăpase de o întrevedere neplăcută. în realitate găsise că dimpotrivă totul decursese nesperat de bine căci avocatul fusese reţinut şi succint nedînd lui Matei ocazia de a se manifesta nepotrivit. Are totuşi mult tact, îşi spuse amintindu-şi că nici domnul Iliescu nu acorda în sinea lui o deosebită preţuire avocatului. Matei este încă un copil şi nu-şi poate da seama de aceasta, iar el era prea supărat şi ocupat pentru a fi atent la aşa ceva. Şi totuşi un bărbat fără fineţă sufletească şi savoir vivre n-ar fi primit-o înapoi pe Dora, ar fi făcut un scandal îngrozitor. Şi ce delicat a fost cu ea după aceea şi cum se poartă cu ea ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic ! Era de altfel şi foarte tînără cînd a luat-o, acum i-au mai intrat minţile în cap.
     —	Uite, Matei, spuse trecînd prin dreptul unei case elegante, în stil neoclasic, aşezată în fundul unui vast gazon şi apărată de stradă printr-un grilaj foarte simplu care se ridica de pe un postament de piatră, aici stau părinţii Do-rei, judecătorul Teodorescu şi soţia, oameni fermecători.
—	Da, e frumos, făcu el, oprindu-se şi privind. Nespus de mirată de vocea lui liniştită şi prietenoasă
şi de interesul pe care-1 manifesta pentru prima dată faţă de ceva din N., întoarse brusc spre el un ochi cercetător. Pe chipul lui nu descoperi nici o ironie, nici o crispare, la fel de senin şi luminos ca largul aer care purta lent de la dreapta spre stînga, pe deasupra casei judecătorului, nori albi, scînteind de raze.
     —	Aici a locuit ea înainte de a se mărita ? întrebă Matei pornind mai departe.
— Sigur, spuse doamna Iliescu. N-o cunoşti pe Dora ?
— Nu.
— A venit de multe ori pe la noi cu bărbatu-său.
     — Nu, nu o cunosc, spuse Matei, lipseam de-acasă cînd a venit ea, probabil, dar acum că mi-ai arătat casa cred că am zărit-o aici anii trecuţi, dacă ea era.
     — Ei, murmură doamna Iliescu, făcîndu-i semn cu cotul, hai repede pe strada aceasta din dreapta.
— De ce ?
     Pe trotuar, din direcţia opusă, venea către ei un bărbat scund, foarte gras, cu o pălărie cu boruri largi, de vară, pe capul congestionat în muşchii căruia se ascundeau doi ochi albaştri ca două pietricele rotunde şi dure. Sub nasul mic o mustaţă neagră îi acoperea buza de sus şi în mîna dreaptă manevra cu precauţie un baston.
     — A, domnul Antonescu, pronunţă încet Matei numele fostului său profesor de geografie însă fără să apuce în direcţia pe care, ştiind cît îl detestă şi spre a-1 scuti de o întîlnire penibilă, i-o indicase. Este un om foarte interesant.
     Domnul Antonescu îşi scoase pălăria salutînd pe doamna Iliescu şi se opri.
     — Ce mai faci ? îl întrebă moale pe Matei în timp ce-i întindea mîna cu o privire mefientă.
     — Bună ziua, domnule profesor, îi răspunse îndată acela şi apoi aşteptă liniştit să ia sfîrşit scurta conversaţie dintre doamna Iliescu şi omul cel gras.
     Ploua încă de cu noapte şi apa se revărsa pe sticlele ferestrei de parcă ar fi aruncat-o cineva cu găleata, fără încetare, şi de pe fereastră se scurgea pe perete, pînă jos, pe trotuarul de piatră care înconjura casa, cu un fîşîit lat şi flasc modelat oarecum însă de bătăile de tobă ale ploii în acoperiş, de foşnetul precipitat şi sonor al frunzelor, izbite de apă şi de plescăitul continuu şi lung al iazului din fund pe spinarea gălbuie a căruia milioanele de picături reci cădeau cu mici plesnete şi producea subţiri cercuri ;. concentrice întretăiate într-o ţesătură inextricabilă.
— Ce timp ! spuse domnul Iliescu. Ei, cum te simţi ?
— Bine, tată, îi răspunse palid.
— Ai emoţii ? îl întrebă domnul Iliescu.
— Puţin.

    — Pe mine ploaia aceasta mă indispune. Ţie însă o să-ţi distragă atenţia de la lucrurile neplăcute şi o să te poţi concentra. O să te conduc pînă la liceu. Să nu uiţi umbrela. Vrei să rămîn cu tine pînă începe examenul ?
    — Aşa mi-ar place, răspunse Matei, dar ai treabă şi nu te reţin.
     In curtea liceului nu era nimeni în. afara unui servitor care alerga spre nişte clădiri din fund purtînd pe cap şi pe umeri un sac care să-1 apere de ploaie. Copiii, cei mai mulţi cu părinţii lor, erau strînşi în holul cel mare, pardosit cu ciment colorat. Printre ei recunoscu pe mai toţi foştii săi colegi. îi privi însă ca pe nişte străini. Cîţiva dintre aceia nu vor reuşi la examenul de admitere şi astfel va scăpa pentru totdeauna de prezenţa lor.
    — Preferi, deci, să rămîi singur ? îl întrebă domnul Iliescu punîndu-i mîna pe umăr. Nu ţi-ai uitat peniţele ?

— Nu, cred că pe la 11 va fi gata.
— Am să vin să te iau.
    Cînd rămase singur deschise cartea de aritmetică. Nu mai avea ce citi în ea, dar aşa se izola mai bine. Rumoarea din jur îi făcea rău. Apoi, destul de tîrziu, fură împărţiţi în cîteva săli, cîte unul în bancă, şi un domn intră şi citi textul unei probleme pe care imediat îl scrise, mare, cu creta pe tablă. Afară continua să plouă. în sală, între timp, mai intră un domn, scurt, foarte gras, cu ochi fioroşi, cu o mustaţă foarte neagră. Cel care scrisese pe tablă spuse cîteva cuvinte şi plecă. Rămaseră cu domnul cel gras.
    —	Aveţi două ore, spuse aspru. Nu vă grăbiţi, scrieţi în linişte. Nu-i voie să copiaţi de la vecin. Pe care îl prind îi iau caietul şi-1 elimin din examen. S-a înţeles ?
    Matei îl privi. Domnul Antonescu, fiindcă el era, se uită în ochii lui cu priviri fioroase. Părea gata să se repeadă asupra celor din bănci să-i strîngă de gît. Matei îl auzi scrîşnind din dinţi.
     — Domnule, spuse atunci unul din fund ridicîndu-se timid în picioare, îmi daţi voie să cer lui Avramescu o sugativă ?
     Cîtva timp domnul Antonescu se roti printre bănci ca un curcan înfuriat, lovind podeaua cu tocurile pantofilor săi galbeni, apoi se urcă pe estrada catedrei, trase scaunul în dreptul tablei, se aşeză şi dispăru de la genunchi în sus în dosul ziarului. Din banca întîi, Matei văzu că în ziar, cam prin dreptul capului său, erau două găuri. Prin ele licăreau ochii domnului Antonescu asupra celor care, aplecaţi deasupra băncilor, se munceau să rezolve complicata problemă. Cînd privirile lor se întîlniră, ziarul se lăsă brusc în jos şi domnul Antonescu strigă :
—	Ce faci, domnule, nu-ţi vezi de treabă ? Afară continua să plouă.
    —	Cum a fost ? îl întrebă domnul Iliescu surîzînd puţin neliniştit, cînd se termină şi se află din nou în holul pardosit cu ciment colorat. Plecară amîndoi repede. Continua să plouă. Domnul Iliescu ţinu să treacă pe la cofetărie aşa că în drum spre casă făcură un ocol prin centru şi apoi spuse doamnei Iliescu în timp ce-şi scuturau umbrelele ude :
— Felicită-1, este acum băiat mare, la liceu.
    Peste două luni, profesorul îi spuse în clasă, scrîş-nind din dinţi :
— Derbedeule !
     —	Ce om interesant, îşi zicea acum Matei în vreme ce omul cel gras vorbea cu mama lui. îşi Stăpî.nea bine materia şi ţinuta îngrijită i-a dat totdeauna un aer respectabil pe care văd că şi-1 păstrează. O mai fi avînd şi acum stupi cu  albine • în  grădină ?  Ce  brută  scundă  şi  grasă!
     Ultima observaţie nu pornise însă din vreun resentiment, fusese o simplă constatare obiectivă.
     Ei, da, întorcîndu-se atunci spre casă, de la cofetărie, sub umbrela pe care ploaia continua încă să răpăie, trecuseră chiar pe strada aceasta, prin dreptul casei judecătorului, şi poate că atunci o văzuse prima dată pe Dora, printre perdelele fîlfîitoare ale ploii, la una dintre ferestre. Purta o rochie albastru pal cu mâneci scurte, era intens albă la faţă şi părul negru i se cobora pe umeri, bogat. Părea plictisită, însă foarte puternică şi elegantă. O apa-18 riţie neobişnuită în N., o pasăre de pe alte tărîmuri. El însă îşi întorsese capul numaidecât şi grăbise pasul, nu ajunsese la colţul străzii şi o şi uitase. Trebuia să dea domnului Iliescu noi şi noi detalii despre examenul său şi să ocolească neîncetat băltoacele de pe trotuar sărind cînd într-o parte cînd în alta.
    Cum se chema strada pe care locuia domnul Antonescu nu ştia nici acum. Ştia însă că la nu multă vreme după începutul anului şcolar, al primului an de liceu, trecuse pe acolo cu un coleg şi acela îi arătase cu degetul de pe trotuar stupii albaştri din grădina profesorului. în jurul lor, scînteind în razele de aur roşcat al soarelui care apunea, jucau, bîzîind, albine. Scurt, rotund şi fioros, domnul Antonescu dădea ocoale printre bănci, la şcoală, ca un bărzăune. Trebuia doar să te fereşti de el, atîta tot.
    între timp, profesorul îşi scosese din nou pălăria şi se înclinase în faţa mamei lui.
    — La revedere, îi spuse lui Matei privindu-1 ca de departe cu ochii săi albaştri şi duri.
Dădu din cap surîzînd, fără să deschidă gura.
    — Puteai să-i răspunzi cum trebuie, murmură doamna Iliescu, necăjită. Ce e astăzi cu tine ? Simţea că Matei, ca şi puţin mai înainte la Jean Albu, se purtase convenabil şi că domnul Antonescu n-ar fi avut nici un motiv să fie jignit pentru că în salutul acela mutesc, doar din cap, pusese multă amenitate. Tocmai aceasta o intriga însă, nu era obişnuită din partea lui cu aşa ceva.
    La ultima ei întrebare, care de fapt fusese mai mult pentru sine decît pentru el, Matei se opri şi o privi ne-înţelegînd ce vrea să spună.
— La nunta lor n-am putut merge, fiindcă eram în doliu, spuse doamna Iliescu grăbindu-se să revină la ce vorbeau înainte. Le-am trimis o telegramă de felicitări. După cum mi s-a spus şi am văzut şi în fotografii, Dora era minunat aranjată, însă cam nervoasă. Ştia doar toată lumea că nu-1 lua din dragoste şi că rezistase destul dorinţei judecătorului de a o da după Albu. Avocatul, înţelegi, nu este un Adonis, între ei e o mare deosebire de vîrstă şi ea iubea pe timpul acela nu ştiu pe cine, mi se pare un ofiţer, băiat foarte drăguţ, pe care-1 chema nu mai ştiu cum.
Ei, cum îl chema ? exclamă doamna Iliescu oprindu-se din nou în loc şi încercînd să-şi amintească.
     — Din cauza lui 1-a părăsit pe domnul Albu ? întrebă Matei, distrat, gîndindu-se la altceva.
     Cîmpul care se întindea între iazul din fundul grădinii şi pădurea pe care i-o arătase odată lui Tudor din vîrful pomului în care se urcaseră ei doi, era plin de bărzăuni. Mari, sticloşi, onixuri bîzîitoare în aerul de vară, deasupra florilor sălbatice. Pe lîngă capul pădurii trecea una dintre străzile care, de la marginea oraşului încolo, se prefăceau în şosele şi alergau printre iarbă şi semănături spre satele din jur. într-o zi ajunsese în plimbările lui pe marginea acelei şosele. Şoseaua ducea spre dealuri şi se întinse pe burtă în iarbă, lîngă o tufă cu arome tari, uitînd alături hîrtia de desen şi creionul. Nori mari încremeniseră în cer, lumina căuta pe marginile lor contururile unor figuri enigmatice. Pe şosea trecură, atunci, patru tineri pe biciclete şi în grupul lor o recunoştea, acum, pe fata în rochie albastru pal de la fereastră şi pe tînăra femeie cu eşarfă de adineauri. Cîte lucruri ştiu aşadar despre ea ! exclamă Matei cu o voioşie care-1 miră pe el însuşi după aceea. Şi dacă mă voi gîndi serios am să găsesc, fără îndoială, şi mai multe. însă dacă n-aş fi văzut-o astăzi în oglindă aş fi ştiut vreodată că ştiu atîtea ?
     Doamna Iliescu tocmai spunea răspunzînd întrebării-în legătură cu accidentul de la începutul mariajului lor :
     — Nu se ştie nimic. A plecat la o rudă a ei din Bucureşti. Cît despre tînărul acela, ofiţerul, cred că n-a avut nici o legătură cu fuga ei, dar tocmai atunci îşi petrecea şi el concediul undeva în. ţară şi cum absenţa amîndu-rora din oraş a cam coincis, s-ar putea să mă-nşel ori poate n-a fost nimic; de altminteri Albu o vizita des la ruda la care se refugiase şi după cîteva săptămîni după plecarea Dorei s-a întors cu ea şi de atunci sînt buni prieteni.
    — Prieteni ? întrebă Matei atît de încet încît doamna Iliescu nu înţelese. Noţiunea i se păruse multă vreme monstruoasă, acum îi părea absurdă şi cuvîntul jignitor. Totuşi, îşi spuse, mi-ar place să fiu prieten cu ea. O revăzu, aşa cum o zărise acolo, în oglinda dintre aripile negre ale bibliotecii, şi o încîntare pe care nu o mai încercase niciodată puse stăpînire pe el. Ce plăcere să stea împreună de vorbă despre o mie de nimicuri importante ! Prezenţa ei ar popula spaţiul dintre ei doi cu forme şi culori în masa cărora vorbele ar circula ca nişte minuscule baloane argintii al căror joc ar fi dominat de crepusculul ochilor ei. Ofiţerul acela desigur că ar fi tare departe de gîndurile lor, deşi faptul că totuşi el exista, sau existase, este destul de trist, tot atît de trist ca şi realitatea incontestabilă a soţului.
   Călătoria fusese obositoare şi tristă căci noaptea venise repede. Pluşul albastru de pe banchetă era plin de praf şi mirosea a fum. Gări mici, slab luminate, alunecau în urmă, în întuneric. Din cînd în cînd un snop gros de scîntei venea din faţă, de la locomotivă, trecea pe dinaintea vitrinei de sticlă a compartimentului şi se resfira departe pe cîmpurile negre stingîndu-se ca şi cînd ar fi fost înghiţit de o apă neagră. Vaca de fier care alerga cu vagoanele după ea alunecînd şi zdrăngănind într-un ritm monoton şi adormitor speria uneori întinderile cu un muget care pătrundea desigur pînă la îngeri. Capete bolovănoase şi repede alungate în urmă de demonul blînd al vitezei se învăluiau alteori pe fereastra lată pipăind-o cu degete de fum şi privind spre cei din compartiment cu ochi orbi şi avizi.
— Am ajuns, spuse domnul Iliescu ridicîndu-se să ia
valizele din plasă.
    Uşa se dete în lături şi intră un hamal cu halat albastru. Domnul Iliescu coborî fereastra şi făcu semne unui bărbat care aştepta pe peron. Era lume multă, însă gara, cu umbrela ei de sticlă pe schelet de fier, cu automatul Stollwerck pentru caramele şi cu zidurile netencuite, era săracă, insuficient luminată. Din dreapta şi din stînga peronului venea răcoare de la nişte sălcii stufoase, ori sal-cîmi. Cînd coborîră, domnul căruia i se făcuse semne înainta spre ei şi sărută mîna doamnei Iliescu. Pe el nu-1 observă. De altfel toţi erau grăbiţi să prindă trăsurile. Trăsurile, cîte mai rămăseseră, aşteptau în spatele gării, într-o piaţă rotundă înconjurată de castani atît de înghesuiţi unii într-alţii şi atît de frunzoşi încît nu lăsau să se vadă nici o casă şi Matei avu senzaţia că a picat într-o pădure. Peste castani licăreau stelele. înţelese că domnul acela se cheamă Albu. Ştia că au plecat pentru totdeauna din Bucureşti, însă deocamdată călătoria aceasta cu trenul şi apoi cu trăsura pînă la casa din cealaltă parte a oraşului era doar o excursie, o mică aventură pe un tă-rîm necunoscut, la capătul lumii. Şedea pe banchetă cu spatele la birjar, alături de domnul Albu şi avînd în faţă pe părinţii lui ale căror feţe nu izbutea să le distingă din cauza întunericului. Valiza dintre picioare îl jena. Două trăsuri trase de cîte un cal şi ai căror birjari, nelămuriţi în noapte, se deşirau parcă pînă la stele, îi depăşiră. Una alerga puţin aplecată pe-o parte, aproape zgîriind calda-rîmul cu scara, din pricina încărcăturii mari. Domnul Albu vorbea fără oprire, dînd celor din faţa lui amănunte despre casa care-i aştepta, despre persoana cu care domnul Iliescu urma să se întîlnească neîntârziat în vederea serviciului la bancă.
    — Casa e foarte comodă şi are o grădină frumoasă, adăugă avocatul.
    — Aşa cum ai văzut şi tu, murmură domnul Iliescu soţiei sale. Cred că Matei a adormit.
    Nu dormea. încerca să ghicească provenienţa unor sunete curioase, răsunînd puternic şi pe un front larg în spatele lui, probabil la mari distanţe, un sunet asemănător cu acela al frecării apăsate, între ele, a unor bile de porţelan gros. Apoi îşi dădu seama că sînt broaştele şi se întrebă dacă broaştele veghează la capătul lumii ori populează, tot atît de numeroase ca stelele, spaţiul, acum atît de apropiat şi parcă din ce în ce mai apropiat, de dincolo de lume. Trăsura opri în faţa casei. De fapt, din cauza teilor, casa nu era prea vizibilă. Birjarul îşi aprinse o ţigară. Lîngă poartă lumina un bec electric, de pe stîlpul telegrafic. In lumina aceea distinse mai lămurit faţa domnului Albu, aproape rotundă, grasă destul, necăjită. Altfel de om. Matei simţi că i se strînge inima. Domnul Albu seamănă oarecum cu profesorul de geografie, care însă vorbeşte mai puţin. La două luni după începerea liceului, domnul Antonescu îi strigase „Derbedeule !" Nu-şi aducea aminte de ce, fusese probabil o abatere de la disciplină. Ba dumneata eşti un derbedeu, îi răspunse violent, însă fără cuvinte. Mai tîrziu descoperi că domnul Antonescu nu dă cuvîntului aceluia nici o semnificaţie, era doar unul dintre cele două-trei apelative cu care se adresa, în orice împrejurare, elevilor. între derbedeu, măgar şi dobitoc nu făcea nici o deosebire. Totuşi cuvintele sînt cuvinte, chiar dacă cel care le întrebuinţează nu se gîndeşte la ele, şi Matei de cîte ori îşi amintea pe cel aplicat lui de domnul Antonescu, îngălbenea de furie. Atunci domnul Antonescu îi remarcă paloarea de pe obraz şi decolorarea subită a ochilor şi fu foarte plictisit. însă avocatul era prima persoană din N. cu care făcuse cunoştinţă şi cum fusese într-un moment cînd nu realizase încă faptul ireparabil al plecării din Bucureşti şi îşi părea într-o excursie de noapte pe tărîmuri necunoscute, ar fi putut spune tot atît de bine despre el că era ultimul om de la Bucureşti pe care îl văzuse. Nu fusese chiar ultimul, ultimul fusese Tudor. Cînd venise Tudor, însă, îl despărţeau deja patru ani de prima sa copilărie, de ţărmul feeric, şi acum legendar, din care fusese rupt cu brutalitate într-o bună zi şi tîrît foarte departe.
   Din vîrful pomului aceluia Tudor în definitiv ar fi putut zări foarte bine şoseaua. Ieşi din oraş pe Calea Tîrgu-lui şi păşind peste pod te afli deodată în cîmp. De-a dreapta şi de-a stînga sînt lanuri de porumb care din avion se văd desigur foarte curios, ca o perie cu cuie. Cînd mergi încet pe lîngă ele, pe jos, porumbii, cu aripile lor verzi lăsate în jos, cu părul lor blond şi cu aspectul cuirasat al trupului drept, par o mare oaste de îngeri. însă dacă le treci repede pe dinainte, cu bicicleta de pildă, atunci trupurile vegetale aleargă înapoi, lipindu-se unul de celălalt şi, încetînd de a mai exista individual, se prezintă ochiului ca o lungă şi simplă eşarfă de mătase aurie desfăşurată sub norii albi. Miroase a piatră albă şi a soare. Puţin praf se desface diafan de sub tălpile unui om care trece pe şosea cu un coş. însă florile tufişului de la marginea şoselei, sub care s-a aruncat, nu au miros, au doar Culoare, o culoare roşie aprinsă. Florile sînt foarte mici. Părul Dorei fluturînd la spate din cauza repeziciunii cu care alerga pe cele două roate. Spiţele roatelor se roteau argintiu. In noaptea sosirii lor în N. avocatul nu-i făcuse nici o impresie, aproape că nici nu-1 văzuse la faţă, în orice caz nu era în momentul acela, ca şi oraşul întreg, o prezenţă
   
străină. Matei admise că Dora ar putea avea o legătură cu acel domn Albu nu şi cu celălalt, care îşi făcuse apariţia a doua zi în salonul lor, cu o floare la butonieră şi vorbind foarte tare. Poate că nu mai tare decît restul lumii şi poate că spaţiul din N. avea o acustică specială, în orice caz faţa domnului Iliescu tresărea cîteodată ascultîndu-1, exact atunci cînd şi lui Matei i se părea că vocea avocatului urca foarte sus aruncînd parcă spre nori, asemeni vechilor locuitori ai acestui pămînt, săgeţi care nu ucideau însă decît liniştea. Dar acum cînd fusese la el cu doamna Iliescu, Matei constatase cu surprindere că avocatul poate vorbi şi normal. Bizar. Nu se îndoia că şi tatăl său făcuse această descoperire, de aceea probabil era atît de indulgent.
     Cu puţin înainte de a se îmbolnăvi, fusese chemat la liceu. Se întîmplase ceva. Domnul Antonescu îl surprinsese în recreaţie pe Matei bătîndu-se cu un coleg. Intră în cancelarie întîi domnul Iliescu, pentru a i se explica evenimentul, apoi servitorul îl chemă şi pe el, care aştepta în faţa uşii pe sală. Domnul Iliescu şi profesorul de geografie stăteau, gravi, într-un colţ, lîngă fereastră. Veni şi directorul, domnul Bazil. Acesta din urmă era destul de distrat, plictisit se vede.
    — Ei bine ! spuse domnul Iliescu privindu-1 drept în ochi.
    — Se poartă cum nu trebuie cu colegii lui şi cu superiorii, este un rău exemplu, spuse profesorul.
—	Aşa ? se miră domnul Bazil. Aşa ? De ce, băieţaş ? Domnul Iliescu îl privea cu mîinile la spate.
    — Domnilor, l-am prins cum îl bătea îngrozitor pe Io-nescu în spatele lemnelor. Trebuie să intervenim cu toată asprimea, strigă profesorul.
    — De ce îl băteai, băieţaş ? îl întrebă domnul Bazil căutând ceva din priviri prin cancelarie.
    — M-a înjurat, mormăi el către tatăl său. Crezu că pe faţa lui obosită trecuse un zîmbet.
    — A, te-a înjurat, care va să zică ! izbucni domnul Antonescu. Şi tu, atunci, te-ai năpustit la el cu palmele şi cu picioarele !
— Da, spuse cu silă Matei.
24
    — Şi de ce mă rog ? Nu puteai să vii să-mi spui mie, la ora de dirigenţie ? Ochii lui albaştri, pietroşi, erau foarte răi în acest moment.
— Nu-mi place să reclam, spuse Matei, şi a fost mai
simplu...
    — Să procedezi ca un derbedeu, nu-i aşa ? îi tăie vorba, spumegînd, acela.
    Era a doua oară cînd îi adresa cuvîntul cu care era de altminteri nespus de darnic.
    Domnul Iliescu ridică nasul în sus de parcă un miros rău i-ar fi lovit nările şi spuse repede :
    — Vezi şi tu, dragul meu, că n-ai făcut bine. Acum du-te, eu mai rămîn puţin aici — şi îi surise.
    — Da, du-te băieţaş, spuse şi domnul Bazil, întinzîndu-i mîna şi strîngîndu-i-o cu prietenie. Şi altădată nu-1 mai bate pe Ionescu.
    — De ce eşti aşa verde ? îl întrebară arzînd de curiozitate colegii, strinşi lîngă uşa cancelariei. Ce ţi-au făcut ăia acolo ?
    — A, nimic, răspunse tremurînd şi clătinîndu-se. M-au felicitat călduros. Apoi făcu brusc stînga împrejur şi deschise uşa cancelariei. Domnul Iliescu vorbea, în acelaşi loc, cu profesorul şi cu directorul. Imposibil. Trase uşa la loc şi porni spre clasă cu colegii droaie după el.
—	Ce ai, mă ? Ce ţi-au făcut, Iliescule ?
    — Nimic, nimic, murmura. Avea un gol enorm în stomac şi din cauza aceasta îi tremurau mîinile. Ştia pînă în fundul sufletului că domnul Antonescu îi putea zice mereu derbedeu şi că nu-i putea răspunde nimic, deşi pentru cuvîntul acesta ar fi trebuit să-1 ucidă. Apoi leşină.
    De atunci profesorul de geografie începu să se supravegheze, adoptă chiar un fel de politeţe protectoare şi din cînd în cînd, întîlnindu-1 pe stradă, de exemplu, între patru ochi, îi spunea blînd şi cu admiraţie :
    — Te-ai cuminţit, domnule ! — şi-i împărtăşea în continuare cîte ceva despre albine.
    — Este nebun sau prost ? îl întreba Matei pe domnul Iliescu. Insă cum acesta murise, îşi imagina că tatăl său îi răspunde, punîndu-i mîna pe umăr
25
     —- Nu ştiu, dragul meu. Unii oameni se prostesc dii cauza nebuniei şi poate că aşa i s-a întîmplat şi lui. Da despre asta o să-ţi dai seama mai tîrziu, dacă te va mt interesa. :ţ
     — Găsesc între el şi avocatul Albu o asemănare fizică^ spunea Matei mai departe, ceea ce îţi va explica în parte antipatia mea pentru prietenul tău.
     — Ce exagerare \ exclama domnul Iliescu după o clipă de tăcere. Jean Albu nu mi-e prieten. El a avut faţă de mine cîteva obligaţii pe care, cînd a trebuit să ne stabilim în N., şi le-a onorat. De altminteri şi după ee ne-am instalat aici am avut ocazia să-i fac unele servicii, prin legăturile mele de la Bucureşti. Aşa că vezi. Despre asemănarea lui cu profesorul nu pot să âm o părere, pe acela aproape că nu-1 cunosc.

     — Ştii că domnul Antonescu a spus despre mine un cuvînt îngrozitor. Mă întreb dacă nu cumva avocatul, în virtutea asemănării, este foarte dispus nu să-mi adreseze acelaşi cuvînt, ci să-1 gîndească în legătură cu mine. î
    — Despre tine, îl contrazicea blînd domnul Iliescu, ni- j meni nu poate gîndi decît că eşti un tînăr serios, destinat; unor grele încercări şi care încă nu ştie că nu toate nimicurile trebuie luate în tragic.

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. •,
      — Dumnezeule ! ce-ţi pot răspunde ? Prin mintea ori- ţ cui pot trece despre oricine ideile cele mai absurde. Nu îţi l ascund bineînţeles că Jean Albu stimează doar pe oamenii care cîştigă bani mulţi sau care-i pot ajuta lui să cîş-tige bani mulţi.
      — Atunci cum poate fi Dora prietenă cu el ? se gîndi i Matei în legătură cu ce îi spusese doamna Iliescu. L-a'| şi părăsit, după ce nu şi-a putut convinge părinţii Să n-o mărite cu dînsul. Soarta ei seamănă cu a mea, şi ea trebuie să respire într-un aer care nu-i aparţine şi, cine ştie !, aşteaptă ceva care să o salveze, se pregăteşte poate ca şi mine, pentru acel moment. Şi se văzu strîngîndu-şi cărţile, hîrtiile, hainele, pornind-o spre gară şi lăsînd tot mai departe în urmă acel oraş pe care de altfel nici nu-1 cunoştea şj njci nu dorea să-1 cunoască. în Gara de Nord cobora cînd toate lu§ninile se aprinseseră şi, deodată, toată fiinţa lui adevărată, ascunsă şi chinuită atîţi ani, se desfă-26 cea largă, bogată. Dora avea rude acolo şi le vizita, după cum îi spunea doamna Iliescu, destul de des, venind să-şi facă toalete la o mare casă de mode, şi poate că ar în-tîlni-o. Dar pentru ea Bucureştii însemna desigur altceva decît pentru el, pe bulevardele pe care el ar trece retrăind cu putere substanţa timpului cînd încă nu le părăsise şi aspirînd seminţele bune ale viitorului, ea ar regăsi fantoma neliniştită şi tristă a preumblărilor cu acela al cărui nume scăpa doamnei Iliescu şi pe care îl iubise. Şi este posibil să nu sufere atît datorită faptului că soţul ei este o persoană trivială, cît pentru că îl iubea pe ofiţerul acela — sau îl iubise mai degrabă, dacă acum este prietenă cu domnul Albu. Nu o jignea vulgaritatea lui, căci altminteri cum ar fi putut fi prieteni ? Dar atunci, strigă Matei în sine, înseamnă că ea însăşi este vulgară. Nu, chiar aşa nu, îşi spuse, dar poate că, tot frecîndu-mă cu ei, am început să semăn cu aceşti oameni pe care îi dispreţuiesc de vreme ce una de-a lor m-a putut emoţiona în felul acesta. Clătină din cap şi-şi strînse tare buzele. Nu, nu-i asta, îşi spuse revăzînd în minte jurnalul său de acasă ascuns cu multă grijă pentru ca indiscreţia doamnei Iliescu să nu-1 descopere. Nu-i asta. însă, cel puţin pentru ziua de astăzi şi pentru încă o săptămînă de aci înainte, ce făcea preţul existenţei mele nu mă mai interesează, îmi pare şubred, zadarnic şi fals.
    Fu înspăimîntat şi se simţi ridicul. Imaginea Dorei, pri-vindu-1 cu ochi lungi şi verzi în care surpriza şi jena disputau de lumini, îi răsări însă imediat în minte, din nou, şi în timp ce doamna Iliescu vorbea mai departe, fără să observe ce se întîmplă cu el, fericită că e ascultată, combătea pas cu pas farmecul care îl invada tot mai mult, din tot mai multe direcţii, umilit şi îngrozit că trebuia să se renege şi să cedeze. Apoi îşi evocă intenţionat figura ei ca să-i găsească defecte detestabile, împrumutate de la alţii, şi ca să sfîrşească biruit de dulceaţa de a visa fericirea de a fi alături de ea, de a-i poseda trecutul şi viitorul, de a-i aspira parfumul rochiilor. în fine, doamna Iliescu băgă de seamă că vorbeşte singură.
    — Iar s-a indispus, îşi zise cu necaz. Ce-o fi cu băiatul acesta ? Şi la cină, pentru a-1 interesa, îi povesti o anecdotă care circula despre Dora şi potrivit căreia avocatul îi satisfăcea toate dorinţele însă nu putea renunţa la nevoia de a avea mereu sub ochi fotografia tatălui său, bă-trînul domn Albu, şi Dora nu putea suferi fotografia aceea şi o lua mereu de pe consola unde o ţinea el şi o arunca într-un sertar. Dar ce-ai păţit, Matei? strigă cînd în locul efectului pe care-1 aştepta în ochii lui apărură lacrimi Matei se ridică în grabă de la masă şi se închise în camera lui. Cînd rămase singur, cînd în faţa hârtiilor, a cărţilor şi a tablourilor sale nu mai încercă decît emoţia că ar fi posibil ca şi ea să le privească, presărînd asupră-le polenul privirilor ei, spaima îi reveni. Sub finele licăriri, ca sub o crustă subţire şi friabilă, clocotea necunoscutul, arbitrarul şi haosul. Deschise fereastra.
     Hercule călca peste Coroana boreală, bătut de săgeţile verzi, galbene, albastre sau roşii, ori albe ca gheaţa ale stelelor. Brazii, teii, nucii, plopii, castanii şi tufele de liliac şi trandafir ce transformau acea parte a oraşului într-o adevărată pădure, foşneau, între ele stăpînea umbra groasă. Pe pieptul copacilor cîteva frunze se frămîntau şi luceau deodată de sus în jos, ca picături luminoase ale unei cascade repede stinse. Un nor lunecă printre stele, se risipi şi auzi moara de apă, apoi broaştele din iazul apropiat. Stelele, copacii, parfumurile, lumina şi umbra şi sunetele nopţii îi părură imediat aburul respiraţiei ei pe oglinda rece şi imensă a spaţiului.
     Dacă centrul existenţei mele, îşi zicea, s-a putut schimba într-o clipă atît de grozav, cine garantează de durabilitatea situaţiei celei noi ? îndepărtarea de mamă-sa, de colegi şi de toată acea lume odioasă, cu toate bucuriile şi durerile pe care le atrăsese pentru el, a fost deci absurdă, însă la fel este şi constatarea aceasta pentru că ce o provoacă nu are de loc mai multe şanse de permanenţă. Nu mai înţelegea nimic. Adormi spre ziuă, frînt de oboseală, pradă unei agitaţii tăcute şi morocănoase.






m
    
    
    
    
    Ei bine, se întrebă a doua zi, întins pe spate la malul iazului, cu mîinile încrucişate sub cap şi cu picioarele atîr-nînd deasupra apei, ce s-a petrecut ieri cu mine ? Nu cumva am înebunit şi voi sfîrşi ca bietul domn Antonescu ? Am motivele mele, foarte serioase fără îndoială, de a-mi displace aceşti oameni şi de a aştepta cu nerăbdare să nu-i mai văd. Aceasta nu înseamnă totuşi că doamna Albu este forţamente o mică cretină, în ciuda ofiţerului aceluia şi a ilustrului ei soţ, şi nici că faptul că mi-a plăcut şi că-mi place şi acum cînd o revăd în minte trebuie să fie neapărat în ce mă priveşte un semn de decadenţă intelectuală şi morală. Urăsc orăşelul acesta, nici discuţie, pentru că el este locul exilului meu şi pentru că este alcătuit din foştii mei colegi şi din oameni tot ca domnul Antonescu şi Albu, dar poate că şi ea îl urăşte şi poate că, mai ştii ?, nici domnul Antonescu nu se simte bine aici. Nu, îşi zise enervat deodată şi întorcîndu-se în iarbă cu spatele în sus pentru ca prin această mişcare să scuture gîndurile inoportune, nici aşa, pentru că în cazul acesta nu mai e nimic sigur şi totul devine iar, cum mă speriam azi-noapte, absurd.
    La 6, după-amiază, intră în curtea avocatului. Ea şedea, ascunsă de stradă după o salcie plîngătoare, pe un scaun de trestie şi tricota. Pe măsuţa rotundă şi joasă erau gheme de mătase, o foarfecă mică de unghii şi o carte fără coperte. O salută cu o plecăciune înţepenită de
    

    
emoţie, căci nu se aşteptase de loc să dea peste ea acolo, şi o întrebă de domnul Albu. In acel moment se deschise o fereastră şi avocatul strigă cu o voce care i se păru aspră şi antipatică :
     — Dora, ţine-1 puţin cu tine pe domnul Iliescu. Sînt gata numaidecât.
     Ea îşi întoarse privirile spre Matei şi după o clipă îi surise şi îi spuse :
    — N-aş fi crezut că madam Iliescu are un băiat aşa mare.
Lili mi-a spus că nui
     — Ce caut aici ? se întrebă consternat. îmi vorbeşte ca la şcoală. Se întoarse pe călcîie şi făcu un pas către poartă, apoi mai făcu un pas, de astă dată înapoi, şi se aşeză fără să aştepte vreo invitaţie în fotoliul de trestie din faţa ei şi spuse privind-o drept în ochi şi fără să observe că obrajii aceleia se coloraseră puternic în roşu :
     — Mama mi-a spus că aţi vizitat-o. Mi-ar fi plăcut să vă cunosc cu ocazia aceea.
     — Şi de ce nu-ţi place să mă cunoşti cu ocazia aceasta ? spuse încercînd să rîdă.
     — Pentru că acum am fi prieteni vechi, spuse Matei foarte firesc. Nu cunosc propriu zis pe nimeni aici. Dumneata cunoşti multă lume ?
— Da, spuse Dora, luminoasă.
— Şi-ţi plac oamenii de aici ?
     — Nu m-am întrebat niciodată prea ieşi.
     — Da, nu prea, murmură Matei. însă începînd de astăzi o să vin aici în fiecare zi.
     — Jean e foarte. ocupat, veţi avea mult de lucru voi doi, spuse Dora şi reîncepu să tricoteze. Andrelele, repede mişcate de degetele lungi cu unghii roz, dădeau sclipiri scurte ce-i reverberau pe obraz, pe pleoapele coborîte. Apoi îşi ridică ochii mari şi verzi la el şi lui i se muie fruntea, vederea i se tulbură şi mîinile îi tremurară. Şi le ascunse în buzunarele hainei. Ea spuse foarte simplu părăsindu-şi lucrul în poală :
    —- îmi pare bine că n-ai plecat. Bon jur, madam Trofin, salută apoi pe o doamnă cu părul alb care apăruse dinspre poartă, de după salcie, însoţită de o tînără brună, cu aparenţe sportive. Matei se ridică şi Dora îl prezentă noilor
sosite.
    Domnişoara Trofin terminase, ca şi Matei, ultima clasă de liceu, îi puse îndată întrebări despre foştii profesori şi colegi la care răspunse cu bunăvoinţă din cauza apropierii Dorei — al cărei chip însă îşi pierduse deodată strălucirea. Părea plictisită şi de la un moment dat, îngrijorat, Matei nici nu mai urmări vorbele colegei sale, aruncîndu-şi mereu privirile către ea.
    Urmară apoi două ore de lucru cu avocatul, în biroul aceluia, La început nu înţelese despre ce este vorba şi ce avea să lucreze acolo căci oglinda din încăperea alăturată, spre care şi de astă dată uşa rămăsese deschisă, îi atrăgea privirile şi toate gîndurile. Se silea totuşi să ascundă celui care îi vorbea lipsa sa de atenţie şi astfel avu sentimentul că greşeşte faţă de acela, se ruşina, apoi toate acestea îl mîniară, căci le socoti nedemne. Dacă n-aş fi întîlnit-o pe ea, îşi zise, n-aş arăta acum ca un hoţ prins printre găini în coteţ. însă iar mă grăbesc cu acuzaţii fără rost. Făcu un efort şi ascultă expunerea avocatului. Urma deocamdată să claseze şi apoi să copieze nişte acte vechi. Avofcatul era într-adevăr, acasă, mult mai puţin crispat şi ţipător. Aici respiră acelaşi aer cu ea, prezenţa ei îl moderează şi îl face suportabil. încă puţin şi o să-1 găsesc plin de calităţi ! exclamă în sine, aproape rîzînd. Pe biroul lung şi negru acoperit cu o groasă placă de cristal era vasul gălbui ca floarea de tei, plin cu trandafiri şi alături petala scuturată de ieri împrejurul căreia, pe cristal, praful întinsese o urmă uşoară. încăperea alăturată avea către salcia Dorei o fereastră deschisă, totuşi vocile celor din curte nu răzbăteau pînă aici, neputincioase să escaladeze bariera de aer care le despărţea de urechea lui. în birou stăpînea, acum îşi dădea socoteală, o dezolare indefinibilă, de grădină pustie, deşi avocatul continua să-i vorbească expli-cîndu-i ce are de făcut.
—	înţeleg.
    —	Nu este greu, spuse avocatul, însă foarte anost şi cere multă atenţie. Asta e grozav, domnule, să dai toată atenţia unor lucruri plictisitoare ! Cu timpul, desigur, te obişnuieşti, unora începe chiar să le placă. Te-ai hotărît la ce facultate te vei înscrie ?
    
— La medicină, spuse Matei. ]
     — Medicina ? A, frumos ! exclamă domnul Albu pri-< vindu-1 ţintă.  Evident însă că se gîndea la altceva.
     — Dar şi profesia dumneavoastră este interesantă, spuse Matei.
    —■ Avocatura ? A, da ! Depinde... In împrejurările actuale, spuse avocatul cu o surprinzătoare lipsă de afectare,, un om în situaţia mea trebuie să facă avocatură. Am moşie, fac politică, toate acestea se leagă. Dar în definitiv orice profesiune, dacă te şi ajută să cîştigi destui bani, este interesantă.
— Pledaţi ? îl întrebă Matei.
     — Uneori, cînd se iveşte ceva serios. Nu m-ai auzit nici-, odată. Dacă vrei, am să te anunţ cînd va fi o ocazie. \
     — Bănuiesc că e pasionant să vorbeşti pentru a con-i vinge, spuse Matei privindu-1 cu ochi mari. Efortul de a| părea interesat de ce îi spunea avocatul începu să-1 obo-j sească şi să-1 irite. Domnul Albu părea că are gust dej vorbă,  gata  pus  pe  confesiuni  de  ordin  profesional.!
     — La început, spuse el, cînd eşti nou în meserie, este] mai degrabă penibil, nu-i aşa ? Apoi începi să ştii care 4 sînt argumentele la care cei ce judecă sînt mai sensibili,] cum să le foloseşti pentru a obţine ou ele cel mai marej efect şi alte o mulţime de lucruri de acestea. Adaugă şi că, într-un timp şi loc dat, cam toate cazurile de care te^ ocupi merg într-un anumit sens. înţelegi ? Ei, şi în fine atunci eşti liber să vorbeşti. Bineînţeles, dacă ai cui. Judecătorul Teodorescu, de pildă, socru-meu, este un bărbat foarte priceput şi fin. Celorlalţi este zadarnic să le dai mărgăritare. Dar şi el, acum că a îmbătrînit, e cam plictisit.
    Ascultînd, Matei încerca să şi-1 închipuie în robă şi simţi răcoarea umedă şi dezolată care-şi imagina că umple sălile tribunalului. Avu o senzaţie de părăsire şi frig, ar fi fost gata să-şi pună pe umeri vechiul său pled cu desene pătrate. întinse mîna pe birou şi luă petala de trandafir. Se fanase puţin, de ieri, însă ţesutul ei animal era încă bun la pipăit, ca un obraz. Avocatul îşi încrucişase mîinile pe cristalul gros, ca o apă îngheţată. Privindu-i-le, se întrebă dacă o mîngîie pe soţia lui pe obraz şi oglinda îi întoarse o faţă palidă şi ascuţită şi o căutătură întunecată şi rea, de nerecunoscut. Departe, pe stradă, trecea un copil bătînd gardurile cu o nuia. Cînd se întorceau de la şcoală, cu ghiozdanul prins în curele pe spate ca o raniţă, întrebuinţau riglele drept nuiele, pentru aceeaşi treabă, trans-formînd gardurile în aristoane. Era spre prînz, lumină multă peste zidurile albe ale blocurilor, peste lumea care forfotea pe amîndouă trotuarele, şi tufe groase de liliac în cîteva curţi. La un colţ de stradă vîntul umfla pra-r ful de pe trotuare răsucindu-1 o clipă ca pe o sutană în altarul albastru al cerului. Ar recunoaşte acum pe vreunul din cei de atunci ? L-ar putea desprinde din masa informă ?
     — Fireşte, să fii avocat în Capitală e altceva ! afirmă energic domnul Albu, surîzînd imediat cu scepticism totuşi încurajator.
    Matei dădu aprobativ din cap şi-şi privi degetele între care zdrobise petala de trandafir. Dacă nici pe Tudor nu-1 recunoscuse imediat ! Şi totuşi, de cînd se despărţi-seră nu trecuseră de atunci decît patru ani. Domnul Iliescu uitase să-i anunţe sosirea vărului şi a unchiului. întor-cîndu-se dfe la gară, unde-i conduseseră la plecare, domnul Iliescu îl întrebase :
— Cum ţi s-a părut Tudor ? Nu l-ai mai văzut de mult.
— îmi pare rău că a stat atît de puţin.
     — Aţi crescut, amîndoi, foarte mult în aceşti patru ani, spuse domnul Iliescu.
     — Nu-mi dau seama, dar aşa trebuie să fie, căci în primul moment nu l-am recunoscut.
— Poate că nici el nu te-a recunoscut.
— Da, nici el.
     — Veţi fi avut atîtea de vorbit ! exclamă domnul Iliescu dînd din cap.
     — A, nu prea, răspunse Matei şi îşi zise că întîlnirea cu Tudor fusese chiar destul de rece, fiecare făcînd eforturi de a regăsi pe celălalt însă fără să primească răspuns, probabil pentru că se adresa greşit. Gîndul acesta îl întrista, în dreptul prefecturii se întîlniră cu avocatul Albu şi, absorbit în ideile lui, nu luă act de prezenţa aceluia în aşa fel încît avocatul îl felicită pe domnul Iliescu pentru mina bună a fiului său. Domnul Iliescu surise. In definitiv este foarte posibil ca în privirea pe care Tudor o
     — 
3 — Matei Iliescu — Radu Petrescu

schimbase cu tatăl său cînd el începuse să plîngă să fi ] fost o mirare ironică. Se crede că cei care plîng nu văd din j cauza lacrimilor. Lacrimile însă nu erau provocate decît indirect de prezenţa lor astfel încît privirea aceea răută- ; cioasă pe care o schimbaseră fusese oarecum nemotivată, j Atunci însă doar o înregistrase, pentru a o uita imediat ; acum o judeca. Tudor şi tatăl lui veneau din lumea aceea. ; Lacrimile fuseseră pentru lumea din care veneau. Sau şi pentru a le distrage atenţia de la trandafirii loviţi cu nu- ; iaua. Regretabilă eroare probînd, poate, că domnul Iliescu i avusese dreptate şi că oamenii sînt peste tot la fel — din- i tr-un punct de vedere. Dar nu acel punct de vedere este j cel mai al meu, conchidea Matei. Şi acum ce simţea pen- ] tru Dora îl împingea, laş, să simuleze pentru ocupaţiile avocatului un interes pe care nu îl avea. Dacă ar fi ştiut, Jean Albu ar fi vorbit mai puţin. Dar dacă ştie că pe Matei nu-1 interesează ce spune şi totuşi, fără ca el însuşi să fie prea interesat de ce spune, continuă să vorbească ] din simplă nevoie de igienă intimă, pentru a-şi dezmorţi 3 de exemplu muşchii fălcilor ? Matei se aştepta ca petala j zdrobită, de trandafir, să-i fi înroşit degetele. Se întrebă chiar cum să şi le cureţe, să scape de sîngele de pe ele,, însă degetele lui, privindu-le, constată că erau curate. j Avocatul explica de ce este altceva să practici avocatura I în Capitală. Reieşea din ce spunea că, venind cu treburile J lui prin Bucureşti, intrase de multe ori în casa lor de 1 pe strada Polonă. I w — Da ? întrebă Matei. Nu-şi amintea de loc să-1 fi 1 văzut pe acolo. Casa şi oamenii de-acolo, prietenii şi el | însuşi, toate acestea în orice caz rămăseseră tare departe,. 1 izolate, fără devenire. Cînd va ajunge în Bucureşti, nu 1 peste mult timp la urma urmelor, primul drum îl va face 1 acolo, pentru a-şi satisface acum mai mult o curiozitate. 1 Strada era grandios întunecoasă din cauza teilor, ca şi 1 curtea de aici. Fetiţe şi băieţi de vîrsta lui se plimbau pe J biciclete nichelate. După ploaie roţile de cauciuc fîşîiau f dulce pe asfaltul trotuarelor largi. Bicicleta lui era albastră. I Cînd i-o adusese era în curte, pe un scaun din ţevi de 1 fier, îşi mînca tartina cu unt şi cu şuncă de Praga.. Doamna f Iliescu o trimisese de dimineaţă pe femeie să cumpere 1 şuncă dar aceea, după multă întîrziere, se înapoiase ci* |
34	> I
mîinile goale. Era tînără, slabă, cu părul de un blond spălăcit, şi uneori, cînd erau singuri, îl privea într-un chip foarte curios. Odată îşi dăduse cu apa de colonie a doamnei Iliescu. Atunci nu-i plăcu. In dimineaţa aceea doamna Iliescu se supărase văzînd-o venind fără şuncă şi trimisese şoferul. Peste cîtva timp, de altminteri, femeia dispăru. Dar cînd domnul Iliescu coborî din automobil şi apoi şoferul scoase bicicleta împingînd-o de şea către el, nu înţelese imediat că era a lui. Domnul Iliescu rîdea şi-i spuse :
     — îţi place ? Crezi că într-o săptămînă ai să poţi merge ?
     — Da, tată, răspunse şi inima i se zbătea cu putere. Spiţele subţiri ca nişte ace scînteiau. Dacă ar fi fost singur a* fi îmbrăţişat-o.
ţff — Nu te-ai lăsat, strigă tatălui doamna Iliescu de pe P&lcQn, şi i-ai cumpărat-o ! Ţi-am spus că nu-i totuşi ,g£ntru vîrsta lui. Ai să vezi cum va slăbi alergînd cu ea şi o să-i duc mereu grija să nu dea vreo maşină peste el. Ce faci Matei, i se adresă apoi cu asprime, termină-ţi tartina şi după aceea nu uita mierea din farfurioară, lasă acum bicicleta căci vei avea destul timp să-ţi faci cucuie şi să-ţi juleşti genunchii !
    Domnul Iliescu rîdea mai departe, el înghiţi ce mai rămăsese din tartină. Dar mierea ar fi preferat să o mănînce după un pahar de lapte, de exemplu, nu după şuncă. Totuşi merse, prea era fericit. Domnul Iliescu sprijinise bicicleta de un scaun. Mierea era grea, chihlimbarie şi translucidă, prea dulce. Un ocean de miere delicios şi vag greţos, de sorbit zilnic din el cîte o linguriţă, pînă la epuizare. Ce eliberare, să te sui pe şeaua cu arcuri şi apucînd bicicleta de coarne să aluneci cu cele două roţi subţiri pe o punte de aer ! Aşa ceva va fi încercat şi Dora atunci, pe şosea. Cine erau persoanele care o însoţeau ? Pedalau repede. Subţiri pene de praf se resfirau în urma lor, împinse de un vînt uşor spre cîmpul din dreapta şoselei. Cînd şoseaua începe să urce însă la deal, în serpentină, bineînţeles că au trebuit să coboare şi atunci s-au umplut de praf. Acolo unde fusese petala de trandafir, pe cristalul gros ca o apă nemişcată, rămăsese o porţiune mai închisă la culoare, de forma unei petale de trandafir,
    
T
înconjurată de praf. Nu era deci adevărat că în încăperea aceasta în care avocatul îşi petrecea cea mai mare parte a timpului său era cu neputinţă de găsit un semn al existenţei soţiei lui. în locul unui obiect feminin care să o asocieze acestui spaţiu, vechea urmă de praf spunea destul şi Matei înţelese acum de ce avocatul vorbea acasă ca toată lumea. Dincolo, în salonul lor care da cu două: ferestre spre fundul curţii, avea cine-1 asculta. Dar fiind acasă ca toţi oamenii, Dora avea mai puţin de suferit din cauza prezenţei lui.
     După ce promisese doamnei Iliescu să vină aici să facă, pînă la începerea cursurilor facultăţii, secretariat avocatului, o mare stupoare îl cuprinsese. Nu înţelegea cum putuse promite aşa ceva. Era sigur că domnul Iliescu n-ar fi fost încîntat dar şi că, pe de altă parte, nu s fi scandalizat peste măsură, aşa că lucrul în sine deve-aproape indiferent.
    Doamna Iliescu îl aşteptase cu nelinişte şi cînd îl vă îl întrebă :
— Cum a fost ?
— Nimic deosebit, îi răspunse.
    —	Nu-i greu, nu-i aşa ? Te duci şi mîine ? făcu mototolind între degete batista cu chenar negru. Pe faţa lut nu putea citi nimic. înainte citea prea multe şi acum se simţea jignită că nu mai putea citi nimic. Despre asta ş£ vorbise cu Dora, cu puţin înainte de întoarcerea lui Matei. In drum spre o bătrînă mătuşă din apropiere, se oprise la doamna Iliescu. Nu se gîndise, plecînd de acasă, la această vizită, ideea de a o vedea pe mama lui Matei îr venise cînd ajunsese în faţa porţii lui. Mai fusese pe acolo, cu avocatul, dar de data aceasta intră în curte cu oarecare sfială. Aleea care din dreptul porţii se bifurca larg-pentru ca cele două capete ale ei să se întîlnească din nou, abia în dreptul casei, era invadată de iarbă şi teii creşteau sălbatic, ridicîndu-şi trunchiurile dintr-o iarbă înaltă şi de un verde sticlos, întunecos, peste care zburau pe traiectorii frînte rapid cîţiva fluturi cu aripi late intrînd şi ieşind din zonele de lumină ale razelor soarelui cîte izbuteau să răzbată prin desul frunziş. Găsi că locul seamănă foarte bine cu tînărul lui stăpîn. Doamna Iliescu o primi cu efuziune şi fu fericită cînd îi spuse că 1-a întîlnit pe Matei şi a schimbat cu el cîteva cuvinte.
     — Cum ţi s-a părut ? Să ştii, repetă ea lucruri pe care i le mai spusese şi le mai spusese şi multor altora de nenumărate ori, că este un tînăr de treabă, deşi are ciudăţeniile lui. închipuie-ţi, draga mea, că a trăit nespus de retras de cînd ne-am stabilit aici în oraş. în opt ani nici unul dintre colegii lui nu a venit la el şi nici el nu s-a dus la ei să se joace, să discute, mă rog. Un temperament imposibil. Multe griji ne-a făcut, mie şi soţului meu. Apoi, de trei-patru ani încoace, s-a schimbat de nu-1 mai recunosc. Nu-mi dau seama ce este în sufletul lui. Cu mine s-a făcut atît de rece, mai ales după moartea tatălui său ! Greu e să fii mamă !
— El este în fotografia aceasta ? o întrebă Dora.
     — Avea patru ani. E la Bucureşti, în faţa parcului loanid, la intrarea de pe Dacia.
     — Da, am recunoscut locul, spuse Dora, pe acolo şade o prietenă a mea.
     Spunîndu-i numele prietenei, doamna Iliescu descoperi că pe mama aceleia o cunoscuse bine, întîlnind-o de multe ori la amici comuni. Avură astfel un subiect de discuţie greu de epuizat. Matei întîrzia, dar putea să apară •din moment în moment. Lumina coborîse o treaptă. Dora se ridică.
— Regret că trebuie să plec. Aici e atîta linişte !
     — Dar poţi veni oricînd ! strigă doamna Iliescu. Ce mai face Jean ? Sînt sigură că tu şi cu el veţi avea o influenţă binefăcătoare asupra lui Matei. Mă îngrozeşte gîndul că peste două-trei luni el, care n-a avut a face cu lumea, va fi singur la Bucureşti.
— Se va descurca, n-aveţi grijă, spuse Dora.
     — Desigur, draga mea. Cum însă nu era deloc convinsă ■că Matei nu se va strîmba dacă îi va pomeni de vizita Dorei, se mulţumi să-i spună, după ce îl întrebă dacă va reveni la avocat, pentru a-i da motive să răspundă afirmativ :
— Să ştii că le-ai făcut o foarte bună impresie.
     — Pentru numele lui Dumnezeu, mamă ! strigă el să-xind din scaun, dumneata i-ai promis, fără să mă întrebi, că-1 voi ajuta să-şi descurce hîrtiile şi m-am dus la el nu
     — 
mai spre a nu te pune pe tine într-o situaţie jenantă. Ce legătură are asta cu impresia de care vorbeşti ? Mai degrabă ar trebui să te intereseze impresia pe care eu o am despre ei.
     — Şi ce te superi aşa ? îl întrebă doamna Iliescu speriată, însă şi foarte mirată. Bine, ai dreptate, dar ţi-am spus şi eu ce mi-a spus Dora mai adineauri trecînd pe aici. Am văzut eu că ea te apreciază în mod deosebit. Ei uite, îşi zise cu necaz, i-am spus tocmai ce nu trebuia. Dar băiatul acesta mă zăpăceşte da tot!
     Se ridică iute şi se duse în sufragerie de unde veni aproape îndată zîmbind căci nu găsise încă în ce fel l-ar fi putut îmbuna. O viespe mare, bătrînă, intrase pe fereastra deschisă şi se învîrtea bîzîind în cercuri neregulate, fără îndemînare, şi o goni cu batista în chenare negre.
     — Dora a remarcat fotografia aceasta cu tine pe Dacia cînd erai mic. Mai ţii minte parcul Ioanid ? în fiecare zi te ducea bona acolo şi te jucai în nisip cu copiii. Dar de doamna Irimescu îţi aminteşti ? Nu locuiau departe de noi şi avea o fată cam de vîrsta ta, cu care erai foarte bun amic.
— Marta ?
     — Da. Dora o ştie pe doamna Irimescu, închipuie-ţi, fiind prietenă cu nepoata ei, vara Martei.
— Pe verişoara Martei n-o ştiu, spuse Matei!
     — Nu ţi-o mai aminteşti, căci altminteri venea şi ea în Ioanid. Era mai mare ca voi, cam de vîrsta Dorei care trebuie să aibe cam douăzeci şi patru, douăzeci şi cinci de ani, mai mult nu. Tu ce crezi ?
     — Nu mă pricep. Ştii, cînd tata mi-a adus bicicleta, spuse Matei palid, abia am putut mînca. Eram nerăbdător s-o încerc. Apoi am vrut să plec în parc cu ea şi tu nu mi-ai dat voie.
     — Ce memorie ai! strigă doamna Iliescu şi-şi pocni palmele încîntată că momentul periculos trecuse dar şi vexată pentru că nu înţelegea legătura pe care o făcuse el. Matei ştia însă că deşi nu avusese încă timp să înveţe să meargă pe bicicletă, a introduce acest obiect uimitor al cărui posesor devenise în lumea de frunze şi apă a parcului era un act de mare şi urgentă importanţă. De altfel şoferul l-ar fi putut însoţi şi să-i predea acolo prima lecţie de echilibru pe două roate.
     — Nici să nu te gîndeşti! ţipă doamna Iliescu. Ce, vrei să dai cu ea peste vreun copil ?
— La ora aceasta nu este nici un copil în parc.
     — Şi eu cred la fel, îl sprijini domnul Iliescu. Avea bunul principiu de a nu o contrazice niciodată pe soţia lui în faţa băiatului, pentru a nu-i surpa autoritatea, aşa încît cuvintele acestea le spuse cu un ton foarte conciliant şi fără nici o insistenţă, ridicînd doar puţin capul din scrisoarea pe care o citea. La rîndu-i, doamna Iliescu se grăbi să-1 aprobe însă mai întîi trebuia să se ducă cineva în parc să vadă dacă într-adevăr nu sînt copii care ar fi putut cădea jertfă exerciţiilor lui Matei. Fu trimisă femeia, care se înapoie imediat cu vestea că în parc nu era decît domnişoara Marta împreună cu bătrîna doamnă care îi ţinea companie. Doamna Iliescu fu cît se poate de nemulţumită :
— Ce ştii tu ! Te-ai uitat peste tot ?
— Da.
     — Ia mai bine las-o acasă, domnule ! O să înveţi să umbli pe ea aici, în curte, şi pe urmă n-ai decît s-o iei unde vrei.
     — Spuneai că dacă nu e nimeni în parc îmi dai voie, făcu Matei. N-ai auzit că nu e decît Marta ?
     Hotărîrea doamnei Iliescu însă rămase nestrămutată. Domnul Iliescu nu mai era de faţă pentru a media între ei. Matei se simţea nefericit gîndindu-se că doamna Iliescu o lipsea pe Marta de satisfacţia de a fi prima care să-i vadă bicicleta.
     — Dacă ţii să te duci în parc, n-ai decît, dar fără ea, spuse doamna Iliescu şi îl lăsă singur.
     în parc totuşi nu se putea duce aşa. Telefona lui Tudor să-i spună de bicicletă, apoi o căută pe femeie să o întrebe de Marta. Era important să ştie cum arăta ea în acele momente a căror solemnitate încă n-o cunoştea şi după aceea fu atît de supărat pe mama lui încît se gîndi că pentru felonia ei ar merita să ia bicicleta şi să fugă cu ea în parc, în ciuda interdicţiei. Atunci pregătirile pentru fugă fură atît de complicate, încît cînd sfîrşi cu ele îşi dădu seama că la ora aceea Marta trebuie să fi plecat din parc şi fu ca şi cînd prietena lui de joacă îl părăsise într-o singurătate ameninţată de umbre.
     Sentimentul de a fi părăsit îl căuta şi acum în timp ce privea fotografia la care, cum îi spusese doamna Iliescu, se uitase Dora. Ştia că, la fel ca pe Marta, ar fi putut-o întîlni dacă venea mai devreme, înţelegea greu că n-a fost aşteptat şi doar mai tîrziu, după cină, se miră de a fi fost atît de sigur că în realitate Dora trecuse pe acolo pentru el, cînd era infinit mai probabil că va fi avut treabă cu doamna Iliescu şi că dădea semnificaţii de fantezie unei goale, chiar dacă frumoase, coincidenţe. Şi cu sîngele fugit din obraz se încovoie asupră-şi ca şi cînd o durere neaşteptată şi săgetătoare i-ar fi încercat trupul care se pregătea totuşi să doarmă.
    In orice caz că aşa fusese, o simplă coincidenţă şi nimic altceva, avea să afle a doua zi dimineaţa.
     Pentru o cumpărătură a doamnei Iliescu intră în merceria situată pe acea porţiune a străzii principale a oraşului, căreia i se zicea centru şi care era locul de promenadă al celor din N. Prăvălia era mică şi destul de întunecoasă, atunci goală.
— Vreau un scul de lînă, spuse vînzătoarei.
— Ce culoare ? îl întrebă aceea.
— Gri, răspunse.
     — Avem mai multe nuanţe, spuse vînzătoarea, înşirîn-du-i pe lunga cutie de sticlă a tejghelei cîteva sculuri Se mişca repede, cu toate că mîinile îi erau leneşe.
     — Am un eşantion, spuse Matei. Care crezî că se potriveşte ?
     Vînzătoarea luă dintre degetele lui firul de lînă şi-I întrebă :
— Este pentru dumneata ?
— Poftim ?
     — Este pentru dumneata ? repetă ea închizînd o clipă ochii.
— Da,, da, pentru mine.
     — Un jerseu ? întrebă fără a se uita încă la firul de lînă.
     Matei nu răspunse. Ea roşi, apoi răscoli sculurile de
lînă de pe tejghea.	.   „ •
— Iertaţi-mă. Aici nu-i destulă lumină. Vreţi sa ne
uităm la uşă ?
Făcură amîndoi un pas către uşă.
	 Nu-i nuanţa aceasta, spuse apropiind un scul de
firul de lînă pe care i-1 trecuse lui Matei să-1 ţină. Nici aceasta. Poate însă că aceasta e ce vă trehuie. Matei simţea pe obraz părul ei.
    Atunci prin dreptul uşii trecu domnişoara Trofin care zărindu-1 îl strigă şi-i făcu semn cu mîna. Uşurat şi recunoscător, plăti şi ieşi.
    — Ce făceai ? îl întrebă simplu şi prietenos scuturîn-du-şi pe spate buclele negre cu o mişcare ce sublinie linia încă aproape copilărească a bustului ei de fată sportivă.
    Matei îi arătă sculul de lînă. Ea îl luă şi apoi iA înapoie declarînd că lîna e foarte reuşită şi dacă a luat-o pentru el îi va sta bine. Aceste vorbe i le adresă cu un aer atît de convins încît nu găsi cu cale să-i explice că lîna era nu pentru sine, ci pentru doamna Iliescu, dar se opri în loc, plin de o subită şi fără margini simpatie şi-i răspunse, cu acelaşi aer convins şi energic ca al ei :
—	Să ştii că ai dreptate ! Izbucniră deodată amîndoi în rîs.
■ — Joci tenis? îl întrebă apoi, practică.
— Nu, spuse Matei.
— Vrei să te învăţ ?
— Mi-ar face plăcere.
— Ai vreo treabă importantă ?
— Nu.
— Atunci să începem lecţiile chiar acum.
     în mîna cu degete osoase, înegrită de soare, domnişoara Trofin purta o rachetă şi o plasă cu cîteva mingi albe.
— Mergi cu mine ?
    — Dar n-am rachetă, făcu arătîndu-i mîinile în care, în una din ele, ţinea sculul de lînă.
    — Nu-i nimic, găsim acolo sau dacă nu găsim o s-o iei pe a mea, căci pentru început nici nu avem nevoie de două.
    — 

    — 
     Dora îi zărise încă din capătul centrului. Auzi rîsetelel lor. Voi să se întoarcă din drum, însă o cunoştinţă o salută! şi o opri. Soarele bătea puternic în vitrinele magazinelor j forţînd-o să-şi contracte pleoapele. Nu înţelegea nimic din | ce i se vorbea, de altfel erau lucruri cu desăvîrşire indiferente, dintre acelea care o plictiseau totdeauna, ştiindu-le! prea bine de la toată lumea — sau ghicindu-le, ceea ce; nu era greu de loc. Matei avu timp să remarce că femeia; cu care vorbea Dora era uscată şi pielea fumurie adînc şi mărunt încreţită îi atîrna sub bărbie şi de pe mîini ca o haină prea mare pentru cel care o poartă. O pălărie albă, ale cărei boruri aproape că i se odihneau pe umerii ascuţiţi, o apăra de soare şi pe încheietura mumificată a mîinii îi juca o lată brăţară de aur. Femeia şe sprijinea într-un baston. Ochii ei erau speriaţi şi indignaţi. Dacă ar fi fost învelită într-un jurnal, ar fi semănat cu o pisică moartă. Ce îl izbise încă de a doua zi a sosirii sale în N. fusese mulţimea pisicilor moarte îngrijit împachetate în jurnale şi depuse oriunde, pe la marginea gardurilor, creştea bălăria mai mare. într-o dimineaţă de vară caniculară coborî pe malul iazului şi începu să se dezbrace pentru a intra în apă, cînd deodată rămase cu cămaşa în mînă şi privi încordat drept în faţa sa, pe malul celălalt. între resturile unui jurnal vibra la soarele arzător un stîrv roz pe alocuri, pe alocuri vînăt, depilat aproape în întregime. Verdele muştelor îngrămădite pe el sticlea şi se frămînta, curgînd parcă, asemeni apelor iazului, însă în cerc, pe loc, fără oprire. Vîntul aducea din cînd în cînd un val de miasme. Matei se îmbrăcă repede la loc. O încîntare ciudată pusese stăpînire pe el. Alergă în casă şi reveni cu micul binoclu al doamnei Iliescu. Era o pisică. Gura îi era deschisă îngrozitor, dezvelind gingiile albăstrii şi colţii de fildeş. Stătu mult timp aşa pe malul iazului, privind palpitul verminei, primind în nări atrocea duhoare. Din cînd în cînd stoluri de muşte sătule se ridicau în aer. Aerul era de un albastru atît de intens încît Matei avea impresia că de l-ar lovi uşor cu degetul ar suna ca un cristal.
    Cînd ajunseră în dreptul Dorei, aceea întoarse o clipă ochii spre el. Ochii ei erau albaştri şi trecură uşor pe deasupra capului lui, senini şi intenşi, fără a răspunde salutului.
Domnişoara Trofin spuse :
— N-are să fie deloc greu.
— Da ? îngînă el.
— Nu cumva te-ai răzgîndit şi nu mai mergi ?
— Cu altă ocazie, spuse Matei.
Ea tăcu şi puţin mai departe se despărţiră cu răceală.






IV
    
    
    
    
     Lucra într-o mică încăpere alăturată biroului dar fără comunicaţie directă cu acela. Pe fereastra înaltă care dădea spre curtea din faţa casei nu se uita decît rareori,' ridicînd capul din hîrtii, şi atunci numai cînd auzea poarta ori paşi pe dalele de piatră. Putea fi ea. Din cînd în cînd, la mari răstimpuri, avocatul intra şi aşezîndu-şi un scaun lîngă masa lui exclama :
— Merge ? Merge ? Ia să vedem.
     Şi după ce examina o clipă hîrtiile lui Matei le lăsa jos şi rostea cu simplitate :
     — M-ai înţeles perfect. îţi mulţumesc. Şi pregătirea, pentru examen e la fel de bine ?
     în sinea lui, Matei trebui să recunoască, oarecum mirat,i că perspectiva acum atît de apropiată de a părăsi detestatul oraş nu-1 mai preocupa şi faptul acesta nici nu-1 indignă, nici nu-1 sperie, îi fu indiferent.
     —- Da, răspundea el domnului Albu. O oră, cît lucrez aici în fiecare zi, e pentru mine o recreaţie. De altfel nu am prea mult de învăţat, repet doar cîteva lucruri.
     Atunci domnul Albu se bătea cu palmele pe genunchi strigînd E-n regulă şi îl părăsea. Avea ocupaţii acaparante şi multiple. Scena aceasta se repeta la două-trei zile o dată şi atunci Matei îl privea lung, încercînd să descopere pe hainele şi pe obrazul lui reflexul existenţei aceleia pe care, de la întîlnirea din centru, n-o mai văzuse. Absenţa ei o socotea o sancţiune a unei culpe pe care şi-o recunoştea fără să şi-o cunoască însă.
    — Ce mobili sînt şi tinerii ăştia ! nu se putu opri odată să strige în sine, cu multă mirare, doamna Iliescu cînd el îi spuse cîteva cuvinte pline de consideraţie despre Jean Albu. Dar parcă nu îl puteai suferi! zise cu voce dulce.
    — Eu ? întrebă Matei. Se poate. Nu-1 cunoşteam cum trebuie.
    — îmi pare bine. Pe mine nu voiai să mă crezi cînd îţi spuneam că este un om de treabă şi care ţine la noi.
    Matei ridică din umeri. Gestul acesta nu-1 mai avusese niciodată şi doamna Iliescu îi spuse, găsind că acum o poate face fără pericol :
    — Ştii că ieri am trecut pe la Dora. Erai şi tu acolo, dar n-am vrut să te deranjez din lucru. Aşa i-am spus şi Dorei care zicea să intrăm la tine cinci minute şi să-ţi facem puţină conversaţie căci poate că vei fi destul de obosit de dosarele lui Jean.
— A spus aşa doamna Albu ? Matei se înecă.
    — Da, însă eu n-am vrut. Eram şi grăbită şi am vorbit încet să nu mă auzi cumva şi să te distrag de la treabă. De altfel n-aş fi mers la ea, dar ţineam să-i întorc vizita, mă şi rugase să-i împrumut un ac de remaiat căci al ei s-a rupt.
— A mai fost pe aici ?
    — Cum, nu ştii ? Acum trei zile. Am băgat-o şi la tine şi era foarte interesată, spunea că odaia ta este exact cum şi-o imaginase. De fapt ce-i trebuie ei ac de remaiat cînd în fiecare săptămînă îşi cumpără cîte o pereche de ciorapi ? se întrebă deodată doamna Iliescu.
— într-adevăr, aprobă el.
    — în fine, mîine să-i dai, te rog, reţeta aceasta (şi îi întinse un mic plic alb) pe care mi-a cerut-o. Eu i-am spus că tocmai am femeie la spălat şi n-am să pot veni, dar a zis să i-o trimit prin tine. E un tort şi a şi aranjat cu Jean să-i aducă mîine de la Bucureşti nişte şocolată să-1 facă.
— A plecat la Bucureşti ? întrebă.
— Pleacă mîine dimineaţă.
— 
    Femeia îi deschise şi îl conduse pînă la încăperea de lîngă biroul avocatului. Ca de obicei, lăsă uşa deschisă. Aproape îndată apoi pe uşa aceasta intră Dora. Privea pe fereastră în curte şi cînd se întoarse, palid, se trezi în faţa ei. îi întinse plicul.
     — A, rîse pentru sine, uitîndu-se pe reţeta doamnei Iliescu. Ce mai faci ? Ştii că astăzi o să fii singur pentru că soţul meu a plecat la Bucureşti. Spunînd acestea, îl privea drept în ochi, cu un surîs mai mult al buzelor. N-ai să te plictiseşti ?
— Nu, spuse el fără nici un accent.
    Ea primea drept în faţă lumina bogată a după-amiezii de vară intrînd pe fereastră, însă în ochii ei nu putea citi nimic deşi buzele continuau să surîdă.
     — Cînd ai să pleci la facultate ? îl întrebă şi se aşeză pe canapea continuînd să-1 privească în ochi. Rochia palidă de buret îi strîngea uşor coapsele înalte şi prelungi.
     — Nu ştiu, răspunse Matei la fel de inexpresiv. Nu m-am gîndit.
Ea rîse.
— îţi place atît. de mult aici ?
— Nu ştiu, repetă Matei.
— Şi fata Lizichii Trofin pleacă. Ţi-a spus, nu-i aşa ?
     — Nu, răspunse Matei, aşezîndu-se în celălalt capăt al canapelei, n-am vorbit despre asta, nu ştiu.
     — Mă plictisesc atît de rău ! spuse ea după o pauză. Mi-ar place să fim prieteni, cum ziceai.
— Te-ar distra ?
     — Da, răspunse, şi prin ochii ei trecu, pentru prima dată, o undă de ironie pentru că i se păru că emoţia ce se zugrăvi pe chipul lui la această simplă şi spontană confirmare era cu totul disproporţionată. Insă ironia nu era pentru el ci pentru acelea dintre cunoştinţele ei despre care îşi închipuia că l-ar putea vedea acum şi care desigur că ar muri de uimire, fără să-1 înţeleagă. Ea însăşi de altminteri îl jignise cu primele cuvinte pe care avusese ocazia să i le adreseze şi nu-şi putea ierta că întîlnindu-1 apoi pe stradă cu fiica doamnei Trofin nu-i răspunsese la salut. El, tremurînd ca această clipă de nesperată intimitate să nu se topească, nefiind decît o halucinaţie a luminii de vară şi a îndelungii lui aşteptări obscure, se lăsă să alunece în genunchi lîngă marginea canapelei şi spuse tremurînd şi forţîndu-se să dea un aer de glumă gestului său enorm :
— Sînt fericit. Dispuneţi de mine cum vreţi.
    Dora se aplecă rîzînd, însă cu lacrimi în ochi, asupră-i şi-i vîrî mîna în păr zbîrlindu-i-1 şi-i spuse :
    — Bine — apoi se ridică. Acum te las să lucrezi, te-am reţinut destul pentru astăzi. De dincolo de uşă, de unde întoarse capul către el, îl văzu tot în genunchi. Sub el covorul cenuşiu avea o duritate marmoreeană pe care sandalele ei trecuseră repede, ca într-o alunecare, şi cum sta îngenunchiat nu ştia că soarele care intra pe fereastră îi aşeza pe cap o lumină înflăcărată în vreme ce pe umeri umbra îi atîrna pînze cernite.
Dispăru. Locul însă pe care îl ocupase succesiv rămase lîngă el ca o prăpastie fierbinte care îl atrăgea, ameţin-du-1. în gură avea ceva arzător şi amar. Acasă, se aşeză pe o treaptă a scării de piatră de la terasa ce da către fundul curţii şi gustă din dulceaţa de trandafir. Substanţa fierbinte şi amară care îi umpluse gura nu dispărea însă şi doamna Iliescu, privindu-1 intrigată cu coada ochiului, bombănea în sine Cum îşi poartă băiatul acesta capul astăzi, ca pe vasul cu sfintele taine ! şi-i puse alături, pe piatra scării, paharul ou apă pe care-1 adusese. Apa tremura uşor, în cercuri subţiri, transformată de piatra pe care sta în racla ei de sticlă şi de noaptea verde a arborilor intr-o oglindă./ Matei o privi distrat. îşi mişca într-adevăr capul, aşa cum observase doamna Iliescu, precaut, ca senzaţia trecerii mîinii ei prin păr să nu i se risipească. Mai întîi i se păru bizar că mama lui aşezase acolo paharul, apoi o binecuvîntă că nu-1 deranjase din imobilitate şi oglinda apei se coloră în vişiniu, tot aerul avea culoarea aceasta vînătă roşiatică de la soarele care apunea şi pe toată întinderea lui, adîncă în oglinda de pe piatră, un singur nor alb, ca o lungă eşarfă de gaz, ondula liniştit în vîntul care mişca şi părul negru al arborilor. Braţ greu, îmbrăcat în aur şi pietre scumpe şi răcoros ca abisul de sus din care se întindea către el, vîntul îi trecea prin păr şi cînd Matei ridică puţin pleoapele văzu pe puntea cenuşie, rece şi dură a aleii o mică fiinţă cu obrajii îmbrăcaţi în tufe de păr, care îl supraveghea nemişcată şi doar după i

/

ce se gîndi o recunoscu pe doamna Iliescu şi-i făcu un semn slab cu mîna. Ea se trase repede înapoi şi dispăru şi Matei îşi readuse privirile asupra apei, pe care.tremurau acum două stele. Ridică paharul cu grijă, să nu tulbure neclintirea din el a celor două puncte de foc, şi bău. însă intrînd în casă trebui să reziste nevoii de a întreba pe doamna Iliescu ceva dezagreabil. Nu ar fi putut preciza ce anume şi nici de ce acel lucru, formulat interogativ, era neapărat dezagreabil. Pînă să vină şi doamna Iliescu se strădui să recheme fantoma care îl neliniştea, fără să izbutească pentru că aceea se retrăgea parcă tot mai adînc acolo unde nu putea s-o urmeze şi s-o vadă bine la faţă. Apoi deodată ea îşi spuse numele şi Matei rîse, atît de neaşteptată era şi de lipsită de legătură cu faptele între care se ivise, palidă de prea multă irealitate. Totuşi n-o putea întreba aşa deodată pe doamna Iliescu despre bătrî-nul Albu. Ştia că ciudăţeniile sale o chinuiesc şi nu voia să-i dea încă un motiv de frămîntare, cu toate că era [ foarte firesc să se intereseze de tatăl avocatului, dat fiind | că fotografia lui era pentru Dora un obiect de atît de i intimă şi statornică aversiune. De altminteri, aşa cum se \ convinse cu un secret sentiment de uşurare, doamna Iii- j eseu nu ştia nimic despre bătrînul Albu în afară de faptul că murise de mult şi că sporise cît putuse averea pe care 1 avea s-o transmită fiului său.
     — Lili este acasă ? îl întrebă a doua zi de dimineaţă Dora, întinzîndu-i grăbită mîna.
El tocmai voia să iasă pe poartă.
—	Nu, spuse. în piaţă. Acum a plecat. Nu intri ? îi sărută mîna lungă şi albă.
     — Eram în trecere, îi spuse mergînd alături de el pe alee. E prima dată cînd te văd aici.
     Simţea că trebuie să-i spună ceva hotărîtor sau măcar foarte interesant ei, care aştepta din parte-i s-o salveze de plictiseală, şi nu găsi nimic aşa că îi mărturisi cu : sinceritate dezolarea.
     — Dar nu-i deloc necesar să vorbim, spuse ea. Aici stai într-o adevărată pădure, din cauza teilor şi a tufelor de trandafir nu-ţi vezi nici vecinii.

     — Cînd se întunecă şi-şi aprind lumina în case mai zăresc printre frunze cîte o licărire care-mi aminteşte •existenţa lor, spuse Matei.
— Şi iarna, cînd toate frunzele au căzut, ce faci ?
— Atunci îmi place şi mai mult, spuse Matei.
<— Cu atîţi arbori goi împrejur trebuie să fie interesant.
     — Tufele de trandafir însă îşi pierd personalitatea căci se transformă în nişte biete grămezi de nuiele.
— Voi le-aţi plantat ?
     — Unele sînt sălbatice, le-am găsit aşa cînd am venit aici. Pe altele însă, cele mai multe, le-a pus tata.
    Fusese un timp cînd se temuse că domnul Iliescu 1-a lăsat, şi el, singur. Tatălui îi plăcuseră totdeauna florile, dar nu fusese de loc obişnuit să-1 vadă ocupîndu-se de ele. Pentru asta venea la ei, în strada Polonă, din cînd în cînd un grădinar. Apoi, aici, de la o vreme, îşi făcu o ocupaţie pentru după-amieze şi dumineci, îngrijind florile. Ocupaţie de om bătrîn, care nu are ce face cu timpul, sau fuge de timp, îşi zise Matei, cu inima strînsă. Dar el avea atîta nevoie atunci să simtă că tatăl este puternic şi neatins cînd toate ale lor fuseseră părăsite ! Mîinile domnului Iliescu, pline de pămînt. Odată îi rămăsese pămînt sub unghii, căci se spălase în grabă.
—	Tată ! strigă Matei făcîndu-i semn cu bărbia. Domnul Iliescu la început nu înţelese şi îl privi nedumerit. Apoi rîse.
     — Mulţumesc, dragul meu,, nu observasem. Ridică mîna şi-şi privi unghiile cu multă atenţie. Să ştii că nu e murdărie, îi spuse. Ar trebui să mă ajuţi Ia florile acestea. Dar, oftă dînd din umeri, poate că ai şi tu dreptate.
     Chipul i se întunecase, stînjenit. Se ridicase şi se dusese la baie.
A doua zi se apropie de domnul Iliescu şi-i spuse :
— Vrei să-mi arăţi ce-aş putea face ?
     Domnul Iliescu, îndoit la rădăcina unei tufe, nu se ridică, îi spuse doar :
— Adu-mi foarfecele.
Matei aduse foarfecele din casă.
— Acum, uite, taie corzile uscate, vezi ? acestea. Trecu din tufă în tufă, cu foarfecele în mînă. Se înţepă
de cîteva ori. Nu putea iubi aceste flori, complice ale gre-


■

şelii lui de ieri, la ce cu atîta uşurinţă crezuse că este diifl partea tatălui său un semn de capitulare morală, încerc^ totuşi, astfel, să acopere imaginea dureroasă a chipului ve-< nerat pe care, din pricina lui, tulburarea îl ascunsese a clipă cu mîna-i caricaturală. Şi toate acestea erau acunj în el, în capul pe care ea îşi trecuse repede lungile degete» albe, sub cerul palmei ei. Dori ca ea să repete acel gest.M Trecuseră de casă, erau aproape de fundul grădinii şi co-^B borau spre iazul care, pentru o clipă încă invizibil, trimi-J tea totuşi înaintea lor vestitori de răcoare şi murmur.
— Dacă vrei, putem trece în partea cealaltă, peste iaz.
— O, desigur, spuse Dora. Dar cum ? înot ?
— Nu, este pe-aici o punte.
    Apa era acum în faţa lor, consistentă şi verde de chipu-. rile verzi ale sălciilor de pe maluri, care din loc în loc scoteau din pămîntul pietros rădăcini bărboase.
    — Se poate merge pe acolo ? îl întrebă surîzînd neîncrezătoare şi arătînd cu mîna spre cîmpurile de pe celălalt mal care vibrau în soare spre a se întinde, nu prea departe, la picioarele pădurii albastre.
  . Puntea era de fapt într-o curte vecină şi ca să ajungă la ea se strecurară prin strimtul spaţiu pe care gardul îl lăsa liber pînă la malul apei ţinîndu-se de crăcile pomilor pentru a nu aluneca.
    — Cine locuieşte aici ? îl întrebă continuînd să se strecoare foarte îndemînatică prin hăţişul care le tăia drumul.
    — Nu ştiu, răspunse Matei cu sinceritate, spre bucuria ei, mi se pare că un medic, nu sînt sigur.
— Doctorul Tomiţa, spuse ea.
— îl cunoşti ?
— Puţin.
    — N-o să-1 mire văzîndu-ne în grădina lui ? spuse el. Prin cuvintele acestea înţelegea altceva, căci trecuse pe punte de nenumărate ori şi ştia că vecinul nici nu avea cum să-i zărească aici, din casă. Dora înţelese la ce se gîn-dise el şi făcu din cap un semn de negaţie întrebîndu-1 :
— Aceasta te-ar deranja ?
    — Nu,  deloc, spuse Matei privind ochii ei largi şi senini şi linia severă a buzelor.
— Nici pe mine.
    Puntea se sprijinea pe două picioare înfipte în mijlocul iazului, destul de înalte, şi avea pe o parte o subţire balustradă de lemn. Pentru a-i încerca soliditatea, Matei trecu primul. Puntea se legăna, lemnul nu era perfect pe toată întinderea lui. Oprit pe malul dimpotrivă, o aştepta să vină. Sălciile aruncau pe faţa şi pe braţele ei o transparentă umbră verzuie. Era foarte atentă la fiecare pas, dar iară crispare. Ochii doar îi străluceau mai puternic. Cînd ajunse la capăt, îi întinse mîna să coboare. Cînd amîndouă înaltele ei picioare fură în iarbă, lîngă el, Matei dădu brusc drumul mîinii pe care o ţinuse.
— Vezi aerul ? o întrebă.
— Nu, spuse ea, privind nedumerită împrejur.

    — Eu îl văd, spuse el mai depărtîndu-se un pas. Este aici, între noi doi, ca un zid de sticlă, cu neputinţă de trecut.
    — De ce chiar aşa de cu neputinţă ? rîse ea. Apoi adăugă cu oarecare gravitate sfioasă de a fi vrut să fie pedagogică : Aşa şi trebuie, ştii ?
    — N-am spus chiar ce voiam, zise el repede. Nu un zid de sticlă. însă despre ce-i vorbesc, Dumnezeule ! exclamă în sine, observând o licărire alarmată în ochii ei. Ascultă, 31 cunoşti pe domnul Zamfir, profesorul de caligrafie ?
     După această întrebare care îi apropie din nou, o porniră alături pe poteca şenţuită şi nesigură ce ducea spre pădure prin iarba foarte înaltă.
— Nu-1 cunosc.
    — Nici noi nu-1 cunoşteam. Eram în clasa întîi de liceu. Sunase de mult de terminarea recreaţiei şi, cum nu mai intra nimeni, în clasă era un tapaj îngrozitor. Unii cîntau, alţii se certau, cîţiva vorbeau tare lîngă catedră şi doi din fund încercau să acopere vacarmul pocnind cît puteau capacele băncilor. Deodată uşa clasei fu împinsă larg şi din golul ei, ca dintr-un altar, îşi aruncă ochii peste noi un bărbat scund, gros, negru ca un taur, cu ochii roşii, cu fruntea puţin plecată ca şi cînd s-ar fi pregătit să ne-mpungă. Auzirăm cum în fund se rostogolise pe podele, de pe bancă, guma lui Vasilescu. Vasilescu avea totdeauna nişte gume roşii, dreptunghiulare, mari şi groase ca nişte pietroaie. Cei care vorbeau lîngă catedră o zbughiseră ca iepurii la locurile lor. Inimile ne băteau speriate. Bărbatul făou încet un pas, fără a ne slăbi din priviri, închise uşa^B şi veni cu catalogul la subsuoară în faţa noastră. Catedra^» se ridica solemnă drept în spatele lui. Şedeam în picioare, IH ţinîndu-ne respiraţia. Vrăbiile ciripeau în castanul de la^S fereastră. S
— Staţi jos, ne spuse sever. B Avea nişte mîini păroase, pietroase. Ne aşezarăm, cu.™
ochii în ochii lui. Apoi se întoarse încet pe călcîie, fără-H să lase catalogul, scoase din buzunarul hainei o cretă,, merse la tablă, îşi scoase limba şi scrise mare, cu o frumoasă scriere cursivă, Elie Zamfir. După ce, cu limba, afară, consideră un moment aceste două cuvinte albe pe tabla neagră, se întoarse, cu ea tot afară, către noi şi spuse :
— Acesta este numele meu.
    Liniştea făcu explozie. Ne puserăm pe un rîs nebun. Capacele băncilor din fund clămpăniră. Dar nu-ţi voi spuner încheie în sine Matei, că bietul domn Zamfir, despre care aveam să aflu curînd că e mai mult decît un om fermecător : un artist, rămase în faţa noastră ca prostit, că ochii i se umplură de lacrimi şi că nimic nu mai fu în stare a ne face să credem în seriozitatea caligrafiei.
     Continuă să-i vorbească despre foştii săi profesori, cu însufleţire. Ocoliră pădurea şi ieşiră în şosea, pe lîngă scundul arbust cu flori roşii de unde o văzuse odată trecînd pe bicicletă. Ii spuse, arătîndu-i-1. Ea căută să-şi amintească împrejurarea. Pe atunci, în orice caz, nu se căsătorise încă. Jean Albu nu mergea cu bicicleta şi re- ■ nuntaşe şi ea. De atunci, de fapt, renunţase la multe lucruri.
    —	Cît praf este pe şosea ! exclamă el. Nu vrei să mergem prin iarbă ?
— Nu, vreau să mă umplu de praf. E atît de bine ! Treceau ţărani în căruţe trase de cai osteniţi de căldură,
un preot cu o servietă. Dora îi vorbea despre expoziţia de pictură pe care o văzuse de curînd, la ultima ei trecere prin Bucureşti, şi cînd intrară în oraş insistă s-o conducă pînă acasă. Sandalele ei pline de praf se aşezau cu o rapidă şi decisă eleganţă pe asfaltul trotuarului. Femei şi bărbaţi care treceau pe lîngă ei îi priveau cu zîmbete intrigate.
	 Ce-i cu voi ? De unde veniţi aşa prăfuiţi ? îi întrebă
avocatul, cu care se întîlniră în poartă.
    — Ne-am plimbat pe şosea, spuse ea liniştită. A fost atît de amabil să-mi ţină companie. ^
    	 A, foarte bine, draga mea. Vii după-amiaza ? îl în-
trebă pe Matei.
Matei dădu din cap.	. w
     Nu un perete de sticlă, ci două morminte de flori faţă In faţă, în care amîndoi stăteau în picioare privindu-se şi făcîndu-şi semne dar neputîndu-se ajunge. Flori atît de uşoare şi transparente încît erau aproape invizibile. Dar atunci le văzuse şi le simţise pe faţă, pe mîini, pe piept, înconjurîndu-1 strîns din toate părţile şi ştiind că aşa o împresoară şi pe ea, ca un tipar în care i-a fost turnată statuia. Tiparul acela poate că se păstrase acolo, la capătul punţii, între sălcii, acum gol, şi ajunse acasă aproape fugind, nu răspunse doamnei Iliescu care îl văzuse pe fereastră şi îl striga, coborî într-un suflet pe malul iazului, trecu puntea şi se opri în iarbă acolo unde înainte şezuse ea, inspirînd adînc aerul, închizîndu-se în aerul care cu nu mult înainte o cuprinsese pe ea, apoi îşi aplecă faţa să simtă pe obraji iarba pe care o călcaseră picioarele ei.
     — Vă cheamă la masă, spuse femeia de pe malul celălalt.
     — Ce faci, domnule ? strigă încă o dată doamna Iliescu atunci cînd apăru în sufragerie. La ora aceasta ? Te aştept cu masa de nu ştiu cînd !
     Rochia neagră i se rărise puţin pe piept căci de patru ani n-o mai schimbase. Şi-o făcuse dintr-una mai veche pe care, cu o săptămînă înainte de moartea domnului Iliescu, chemase o croitoreasă să i-o modifice şi să i-o aranjeze. Era o femeie grasă şi scundă, cu nişte coşuri foarte roşii lîngă nas. Veni vreo trei zile, după-amiaza, căci doamna Iliescu nu era mulţumită cum îi făcuse gulerul şi trebui să lucreze o zi în plus, altminteri ar fi fost gata în două zile. Matei n-o întrebă de ce îşi face rochia aceea neagră. Ieşind din dormitorul domnului Iliescu o văzu muncindu-se să-şi vîre rochia pe cap. Croitoreasa o ajuta, cu un fir de aţă neagră între buzele resfrînte. Mama .lui avea un combinezon bleu din care bietele ei picioare
     

     
i se vedeau pînă mai sus de genunchi fiindcă îşi ţine^ mîinile ridicate. u
—	Mă ţine la subraţ, spunea iritată croitoresei-} Pînă la piept era ascunsă în stofa neagră. Se retrasţ
umilit şi înspăimîntat. Atunci îşi dădu bine seama c tatăl lui va muri foarte curînd, că se va petrece un lucii* îngrozitor şi ireversibil. Apoi veni avocatul, ca de obicei» să  se  intereseze  cum  îi  mai este  domnului Iliescu.
    —	Aveţi luminări în casă ? îl auzi întrebînd-o mama lui.
     Domnul Iliescu dormea aproape tot timpul. Obrajii lui se făcuseră galben fumurii şi se scobiseră adînc. Il privea,: aşezat pe un scaun de lîngă fereastră. Bolnavului lumina, îi făcea rău, aşa că transperantele erau coborîte în permanenţă. Apoi doamna Iliescu telegrafiase tatălui lui Tudor şi Matei trebui să meargă să-1 ia de la gară. Era într-o] vineri. Ploua. Apa se scurgea pe trotuare tîrînd cu ea în şanţ murdării menajere. II pătrundea o umezeală gre- ■ ţoasă. Unchiul său avea o umbrelă mare, neagră, cu mîneiv de bambus, şi era îmbrăcat în negru. Doamna Iliescu nu-şi \ pusese încă rochia neagră, o păstra în şifonier şi poate că dacă şifonierul, cu ce conţinea, ar fi luat foc, bolnavul s-ar fi putut opri din alunecarea spre gol. Matei vedea că toţi încetaseră de a crede în tatăl său, ca şi cînd în locul lui s-ar fi instalat în casă o fiinţă fără cap însă implacabilă şi exigenţelor căreia îi răspundeau cu exactitate, după un formular neclintit. Domnul Iliescu era totuşi încă aici şi contradicţia aceasta pe Matei îl zguduia, avea impresia că toţi au înebunit văzînd lucruri care nu sînt şi făcînd lucruri fără rost, dacă nu criminale. Nimeni nu moare înainte de a fi murit. In afară de avocatul Albu, din oraş venea mereu o mulţime de lume să întrebe de starea domnului Iliescu. Matei ştia însă că nu de el întrebau, ci de bizara fiinţă abstractă pe care bolnavul o clocise în patul său şi care acum umpluse toată casa, stăpînindu-i pe toţi. Dar pe el nu. El refuza s-o vadă, ştiind că nu este în realitate decît rodul blestemat al imaginaţiei unor oameni stupizi şi leneşi care îşi luau, plăsmuindu-şi-o şi închinîndu-i-se, revanşa împotriva vieţii pe care n-o puteau cunoaşte şi din care nici nu făceau parte decît aparent, printr-o convenţie potrivit căreia trăieşte tot ce se mişcă, vorbeşte, închide ochii şi-i deschide, mănîncă şi apoi leapădă resturile inutile ale hranei inge-rate. Convenţia stă pe o iluzie optică răutăcioasă, blasfematoare. Domnul Iliescu era victima conjuraţiei bufone a celor care, vii fiind, puteau adăposti în capetele lor ideea morţii. Dar în lume există neapărat, striga Matei, fiinţe întregi ca şi mine şi care dacă ar veni aici, alături de mine, ar forţa aceste creaturi ale haosului să se retragă şi lucrurile ar redeveni calme şi normale. Cine acceptă realitatea anulării, a nimicului, aparţine nimicului şi este soldatul acestuia printre cei vii, duşmanul strecurat între zidurile cetăţii. Acum că rochia neagră începuse să i se rărească pe piept şi în curînd va trebui s-o schimbe, doamna Iliescu însăşi îi păru pe cale să-şi schimbe masca detestată pe o figură umană şi Matei îi răspunse cu mai puţină răceală şi iritaţie decît de obicei, povestindu-i plimbarea cu Dora.
— Ei, îi răspunse ea moale, prea stai tot timpul închis
în casă, ou nasul în cărţi.
     — Vin acum dintr-o altfel de închisoare, fu gata să-i răspundă, dintr-o închisoare de flori ■— şi-şi frecă tare •creştetul capului cu palma.
     — Ar trebui să te tunzi, spuse doamna Iliescu, bănuitoare.
    Avocatul şedea în curte, răsturnat într-un fotoliu de trestie, în haina lui albastră de in cam decolorată, şi ridica din cînd în cînd cu mîna dreaptă în faţa ochilor o hîrtie în care citea cîteva rînduri pentru a o lăsa apoi jos şi a visa cu privirile în cer. Sorbea uneori dintr-un pahar înalt şi aburit, cu oranjadă.
    — Ce face Lili ? îl întrebă pe Matei. N-am mai trecut de mult pe la voi şi, pentru a-şi explica absenţa, îi spuse despre nenumăratele treburi care îl confiscaseră în ultimul timp, cu amănunte care arătau cît de bucuros este să se relaxeze puţin în această după-amiază caniculară.
    — Despre ce vorbiţi ? întrebă Dora âşezîndu-se alături de ei.
     Avocatul rezumă, încreţindu-şi pleoapele şi deodată •extrem de deferent, expunerea pe care i-o făcuse lui Matei.
— A ! făcu, altceva mai interesant nu găseaţi ?
     — Vezi cum sînt femeile ? sări atunci domnul Albv. adresîndu-se lui Matei. Lucrurile serioase li se par totdeauna anoste. Vorbeşte-le însă despre ele însele, bîrfeş-te-le prietenele şi le-ai cucerit atenţia. ,
     — Te-a căutat tata, răspunse ea. Avea nu ştiu ce treabăţj urgentă cu tine. \
     — Pentru banii aceia, desigur, suflă avocatul agasaţi Doar i-am spus că nu am acum, cînd îi trebuie lui.
    Matei se mişcă în fotoliul său de trestie, stînjenit că» asista fără voie la acest schimb de vorbe care nu erai destinat urechilor sale. Cei doi însă nu observară nimic, j Ea ripostă :
—	Nu ştiu ce voia, nu l-am întrebat. .
     — In fine, mormăi bărbatul, o să trecem diseară pe lai ei şi vom vedea. Apoi îşi sfîrşi oranjada, chemă femeia | să aducă încă două pahare, pentru Matei şi pentru Dora, ( şi explică celui dintîi :
     — Socru-meu a făcut un împrumut la bancă, însă anul trecut recolta a fost slabă şi acum are nevoie de bani să-şi plătească rata. .
     Dora privi în altă parte, muşcîndu-şi buzele, peste ca-j petele lor, spre vârfurile pomilor. Matei suferea de lipsa; de delicateţă a avocatului şi căuta ceva cu care să schimbe j vorba, fără să găsească însă. Ea puse un picior peste;, celălalt şi genunchii i se iviră puţin de sub marginea j rochiei. Purta sandale uşoare, din cureluşe albastre împletite, pe picioarele goale.
     — însă din acelaşi motiv, continuă Jean Albu să explice, nici eu nu prea sînt în fonduri. Ştiu însă pe cineva la care va găsi banii ce-i trebuie. Vom discuta asta diseară. Dragă domnule Iliescu, agricultura este ceva foarte riscant. Da, dacă stai tot timpul la moşie să supraveghezi oamenii, să conduci muncile, este o afacere, măcar în sensul că unele pagube le poţi ocoli sau compensa din timp, unele, zic, nu toate ! dar aşa să dai pe-acolo cînd şi cînd doar, lăsîndu-ţi avutul pe mîna administratorului, cum fac eu, tatăl Dorei şi încă mulţi alţii, e pagubă curată. Ascultă-mă pe mine, să nu bagi niciodată banii în pămînt!
     — Nu, domnule, spuse Matei şi izbucni într-un hohot de rîs nestăpînit.
    Avocatul îl privi o clipă neînţelegînd motivul veseliei lui, apoi se destinse şi rîse şi el, după care se ridică, se
uită la ceas şi spuse :
    — S-a făcut tîrziu. Cred că astăzi n-o să mai lucrezi, dar o zi de concediu nu-ţi strică. Pe mine o să mă iertaţi, căci am de făcut un drum în oraş şi mă duc să mă îmbrac. Pe la şapte vin să te iau, spuse Dorei, cinăm la ai tăi — şi pe aceste cuvinte îi părăsi.
    Cîtva timp rămaseră tăcuţi. Apoi Matei se agăţă de prima idee care-i trecuse prin minte şi-i spuse vioi :
    — Ştii că şi eu am avut bicicletă. Pe atunci locuiam în Bucureşti, în apropierea parcului Ioanid, dar n-am putut veni cu ea în parc decît după o săptămînă după ce mi-o cumpărase tata, cînd am ştiut bine să merg cu ea. Toţi amicii mei se jucau acolo. Cu o zi înainte am chemat-o pe mama să vadă că am învăţat să umblu cu ea şi i-am făcut o demonstraţie în curtea noastră, pe alee. Cînd m-am urcat pe şea eram foarte emoţionat. îmi ziceam că de acest examen depinde dacă voi fi lăsat ori nu să merg cu bicicleta în parc şi din cauza emoţiei am intrat cu roata din faţă într-un strat de flori. Mama a început să strige supărată. Ar fi preferat să nu merg niciodată pe bicicletă, însă tata care, fără să ştiu, venise şi el să mă vadă, îmi strigă Bravo şi apoi întorcîndu-se către mama îi spuse :
    — Matei merge foarte bine şi accidentul acesta n-are nici o importanţă pentru că aleea este îngustă şi i-a derapat roata din faţă pe o piatră de şi-a schimbat direcţia. Acum să te vedem pe  stradă,  adăugă pentru mine.
    Mama n-a mai zis nimic şi atunci am scos bicicleta pe poartă şi au ieşit pe trotuar să mă urmărească. Am mers pînă la intrarea grădinii Icoanei, am întors larg şi am revenit ca un fulger, clacsonînd de răsuna strada. Mă aşteptau pe trotuar.
    — Dar prea goneşti ! a exclamat mama care acum nu mai avea totuşi nici o obiecţie de făcut. Tata era foarte satisfăcut. Eu credeam, fericit, că voi putea pleca imediat cu bicicleta în parc, însă mama spuse :
    — Bine, văd c-o învăţaşi şi pe asta. Mîine n-ai decît să te duci cu ea unde pofteşti. Acum hai la masă.
    După ce am mîncat, a trebuit să dorm. Cînd m-am sculat am alergat în parc să-i spun Martei că mîine voi
    

    
-veni cu bicicleta. Mi se pare că o cunoşti pe doamna Irimescu, mama ei.
— Da, răspunse Dora.
     Matei se pierdu în ochii ei albaştri care îl priveau neclintiţi din culcuşul genelor dese. Părul negru şi abundent, larg ondulat, îi cobora pe ceafa transparentă, fără a ajunge pînă la umeri, îmbrăcîndu-i capul delicat şi puternic într-o cască înfoiată. Aspiră adînc parfumul ei. Intensitatea luminii scăzuse, umbrele se topeau unele într-altele, norii îşi voalară albimea neîndurată.
     — Cînd ne-am despărţit de dimineaţă, îi spuse simţind că se sufocă, m-am dus acasă şi am trecut peste punte. La capătul ei dinspre cîmpie iarba păstra încă urma ta.
     — M-am gîndit mereu la plimbarea noastră. A fost foarte bine, spuse ea încet.
El îngînă :
— Da.
Dora   coborî   puţin   genele,   apoi   spuse   limpede :
— Şi ai găsit-o în parc pe fetiţa aceea ?
     — Da. Şedea pe bancă, lîngă chioşcul muzicii, şi ţinea pe genunchi un album cu flori. Bătrîna doamnă care o însoţea mereu îi spunea numele lor : jasmin, pervenche, dahlia, oeillet. Cînd m-a văzut a închis albumul, a sărit de pe bancă şi a alergat spre mine. Dar cînd a ajuns în faţa mea mi-am dat seama că nu-i pot spune vestea cea mare. Cum îţi explici aceasta ? M-am sfiit. Ştiam că orice cuvinte aş alege acelea n-ar fi putut cuprinde tot ce voiam să-i spun şi nici fericirea că venise clipa să-i anunţ ce aveam de anunţat. Toate cuvintele mi s-au părut sărace, urîte şi exterioare, de nepronunţat.
Dora încuviinţă. Matei spuse :
-—• Acum mi se întîmplă acelaşi lucru.
    
    
    
    
    
    
    
    
    
    
    
    
    Ii vorbea de rudele şi cunoştinţele ei din oraş şi era mirată de cîte ori Matei îi mărturisea despre una sau alta dintre aceste persoane că nu o cunoaşte.
    — Bine, spunea, dar ea şi mama ta sînt prietene, se vizitează aproape în fiecare zi.
    Cînd îi spuse acelaşi lucru despre Angela Zahariadi, îl privi neîncrezătoare :
— Aseară am întîlnit-o pe Lili la ei. Apoi îl întrebă :
—r Urăşti oamenii ?
— Nu, spuse Matei destul de încurcat, bîlbîindu-se.
     — Atunci eşti timid, făcu pe jumătate îngrijorată şi pe jumătate ironică.
    Matei simţi o oarecare jenă, aşa că se mulţumi să răspundă :
— Ce crezi ?
     — Oricum, murmură, nu este firesc. Aştepta să se explice şi tăcerea lui îi dădu de bănuit că a făcut o inde-licateţă, aşa că roşi. Matei şedea jos pe podea, la picioarele ei, şi acum desena cu degetul pe covor cercuri mici, din ce în ce mai mici, şi se uita la ea de jos în sus, cerîndu-i fără vorbe să părăsească acest subiect, ceea ce şi făcu însă pentru a-i spune în cele din urmă :
     — Mîine mă duc la mătuşa mea, aceea care locuieşte ştii unde, nu departe de voi. Aş vrea să vii să mă iei de la ea cînd termini aici cu dosarele lui Jean.
     A doua zi îl aşteptă întrebîndu-se mereu dacă o să «j vină sau nu şi între vorbele pe care le schimba cu ş1 bătrîna doamnă şi cu un vecin al acesteia, un pensionar f ceremonios, se străduia să audă zgomotul porţii şi apoi -al paşilor lui prin curte. Cînd sosi, îl prezentă foarte firesc celor doi, care o cunoşteau pe doamna Iliescu şi îl cunoscuseră şi pe tatăl lui şi, fără să aibe aerul, îl urmări surprinsă şi uşurată să descopere că nu trăda nici o ; crispare. Se întoarse şi se ridică să plece. O urmă supus, în drum, după ce trecuseră de curtea lui, puţin mai de- | parte de doctorul Tomiţa, intrară în grădina publică cu i alei destul de înguste şi rotite şi peste rondurile de flori i ale căreia, rotunde şi încărcate ca nişte torturi pentru J a căror ornamentare cofetarul şi-a pus la bătaie tot gus- ' tul său inventiv, coborau crăcile grele de frunze ale teilor. | Aici se şi înoptase şi pe bănci se postaseră perechi doritoare de linişte, bătrîni veniţi să inspire aroma florilor.
     Ea căuta din ochi o bancă neocupată, deşi nu intenţiona să stea. Ar fi dorit mai puţină lume în jur. Merseră spre fundul grădinii, acolo unde aleea se prăbuşea într-o rîpă ! adîncă, plantată cu castani. în faţa lor cerul se întindea j galben cenuşiu, cu stele, deasupra cîmpului. Cîmpul era acela care se vedea şi din fundul grădinii lui Matei, j începînd de pe malul dimpotrivă al iazului. Aici iazul făcea un cot larg şi era ascuns de sălcii.
— Cunoşti bine grădina aceasta, nu-i aşa ?
     — Nu, spuse Matei. E a doua oară cînd intru în ea.    . j Prima dată, nu trecuse mult de cînd ne mutasem de la | Bucureşti, am venit cu mama. Voiam să desenez. Mi-am 1 ales un grup de arbori şi m-am aşezat cu mama pe o bancă în faţa lor. Nişte băieţi îmi dădeau tîrcoale, in- ^ •'< trigaţi de ce făceam. Mama, peste puţin, s-a dus acasă    .1 şi eu am rămas să termin desenul. Regretam că m-a rj lăsat singur, căci presimţeam că mi se va întîmpla ceva h neplăcut. Cînd au văzut că mama a plecat, băieţii aceia | s-au adunat în jurul băncii mele. îşi ţineau mîinile în 5 buzunare. Unul dintre ei, cel mai mare, cred că avea vreo J şaptesprezece-optsprezece ani, avea albeaţă la un ochi f şi purta un tricou albastru foarte murdar. Părul, rar, -j îi era plin de mătreaţă. I
— îngrozitor, strigă Dora.

    — La început n-au zis nimic. Cum trebuia să ridic uneori privirile spre arbori, am observat că unii se uitau la caietul meu şi alţii căutau drept la mine, compătimitori, însă pe cei din spatele băncii nu-i vedeam. Unul dintre aceştia din urmă îmi privea peste umăr în caiet, îi auzeam respiraţia chiar lîngă urechea mea. Apoi altul, mic, gras şi ciupit de vărsat, s-a aşezat pe bancă atît de aproape de mine încît cotul lui mă împungea în coaste. Lîngă el se mai aşezară încă doi. Cîţiva dintre cei pe care nu-i vedeam căci erau în spatele băncii, pufniră în rîs. Unul scuipă drept lîngă piciorul meu. Nu mai puteam desena, dar mă încăpăţînam să trag linii pe hîrtie. Atunci cei doi care se aşezaseră la urmă pe bancă îl împinseră pe băiatul ciupit de vărsat şi acela căzu peste mine.
    — Ce faceţi ? strigă, rîzînd subţire. îl deranjaţi pe dumnealui.
    Dumnealui eram eu. Din cauza izbiturii neaşteptate, caietul mi-a căzut. M-am aplecat să-1 iau dar cel cu albeaţă la ochi fu mai repede ca mine şi puse piciorul pe el. Rîdea şi el, cum rîsese ciupitul. M-am repezit să-1 lovesc şi atunci toţi tăbărîră pe mine. Am ajuns acasă cu cămaşa ruptă şi plin de zgîrieturi şi de vînătăi şi de atunci am ocolit acest loc. De altfel, adăugă Matei bine dispus, îmi ajungea grădina noastră.
— îţi era frică de ei ?
    — A, nu. De ce ? Eram mai puternic decît mulţi dintre nefericiţii aceia, însă nu voiam să-i mai văd, prea erau urîţi şi-mi provocau o repulsie care s-a extins pentru mine, bineînţeles, şi asupra locului acestuia — care în realitate, văd acum, e foarte frumos.
    — Aşa spui tu, rîse clătinîndu-se pe glezne, dar poate că totuşi ţi-a fost frică de ei.
— Nu, spuse Matei.
— De ce nu recunoşti ?
     Nu-i mai distingea bine faţa, însă îi ghicea în ochi c* fixitate tulbure, o intenţie care se menţinea greu pe marginea gestului. Privirea aceasta o mai întîlnise, de mult, la cineva. Dar poate că doar i se păruse, căci ea spuse cu o voce foarte calmă, privind spre ieşirea din parc :
6i-

     —	Lili o s-o viziteze mîine pe madam Zahariadi. Vom % veni şi noi. Mi-ar place să te întîlnesc acolo. y
     După ce lăsară parcul în urmă, la primul colţ de ?; stradă îi întinse mîna şi se depărta grăbită.
     Rămînînd singur reveni pe marginea rîpei cu castani şi se aşeză în iarbă cuprinzîndu-şi genunchii cu mîinile. Bătea vîntul, mişcînd frunzele, şi cerul se umpluse de ,( stele. O nevoie urgentă de a o vedea, de a-i auzi vocea, îl făcu să sară în picioare. în loc s-o ia însă către ea, ajunse din cîţiva paşi la el şi cină repede, fără să răspundă doamnei Iliescu decît prin monosilabe ininteligibile şi ş semne distrate.
     — Ce faci aici ? îl întrebă cîteva ore mai tîrziu, aple-cîndu-se pe fereastra joasă a dormitorului ei spre a-1 ^edea mai bine la faţă.
     — Iartă-mă, murmură, n-am mai putut suporta. ,|! Trebuia să te văd şi să-ţi vorbesc. V
     — Ai bătut atît de tare în geam ! Dacă a auzit Jean de alături ?
     Era într-adevăr speriată. Rămaseră o clipă nemişcaţi ! şi tăcuţi. Nu auziră însă nimic, doar greierii tăiau mai \ departe în sticlele nopţii, îngînaţi de broaşte.
     Dora îşi strînse cămaşa de noapte la piept şi şopti i înăbuşit : |
     — Ce nebunie ! Poate să te fi văzut cineva cînd ai intrat în curte.
— Nu ştiu, spuse Matei. Cred că nu.
     — Vorbeşte mai încet. Ce să mă fac cu tine aici ? Ce ai să-mi spui ? Ba nu, aşteaptă, vin afară dar, te rog, nu face zgomot. Cum ţi-a putut trece prin minte să vii la ora aceasta !
     Printre şuviţele înfoiate şi rebele ale părului negru ochii ei erau mai întunecaţi decît noaptea.
     — Ei bine, ce este ? îl întrebă cînd ieşind din casă cu multe precauţii pe uşa de serviciu se află alături de el în iarbă. Arbuşti masivi îi ascundeau de stradă. Se aflau în acea parte a casei de la care pînă la gardul de lemn dinspre vecinii din dreapta se întindea o îngustă fîşie de teren pe care liliacul creştea năvalnic şi spre i care se deschidea şi fereastra dormitorului ei. *j
•S2 "
    — Mă crezi timid şi fricos, bîlbîi privind-o adînc îr*. ochi. Nu sînt nici una nici alta şi aş da oricît să am aceste două mici defecte în schimbul celor pe care nu mi le cunoşti.
    îl privi uimită şi cu toate că din cauza întunericului nu-i vedea chipul distingea totuşi că tremură şi nu ştiu dacă să rîdă că pentru a-i face o asemenea declaraţie o deşteptase în puterea nopţii, ori să se teamă de tulburarea lui, care îl împinsese la un asemenea gest bizar, neconvenabil şi primejdios. Totuşi sfîrşi prin a se simţi bine la ideea că dă atît preţ părerilor sale şi încercă dorinţa tandră de a-1 linişti, de a-i arăta că ia prea mult în seamă nişte răutăţi fără consecinţă. Uită ora şi situaţia scandaloasă.
    — Dacă nu-ţi voi spune acum că am minţit cînd am pretins că am fost o singură dată în grădina aceea, nu voi mai îndrăzni să ţi-o spun niciodată, continuă. Ei bine, vezi că sînt un mincinos şi asta este mai grav decît timiditatea sau frica.
    — Dar de ce ? căută să-1 liniştească. Poate că nu ţi-ai adus aminte atunci.
    — Ba da, însă mi-a fost ruşine să-ţi vorbesc despre cealaltă trecere a mea pe acolo. Ascultă-mă. Mama îşi făcuse de puţină vreme rochia neagră de care poate că acum o să se îndure să se despartă, dar încă nu o îmbrăcase, o păstra în şifonier.
Vorbea repede, pentru a nu-şi da timp să renunţe. •— Eram obosit, după cîteva zile de somn puţin şi mari contrarietăţi.
    Ultimul cuvînt îl pronunţă cu oarecare ezitare, apoi continuă :
     — Aerul mă apăsa, în nări aveam miros de medicamente. Toată casa mirosea a medicamente. Tata dormea mereu. M-am pomenit în stradă. Mergeam fără ţintă, numai să fac mişcare şi să respir un aer mai curat şi mai puţin încărcat de panică. Pe stradă, la ora aceea a după-amiezii, nu era nimeni. Zidurile resfrîngeau intens lumina soarelui. Vrăbii săreau pe pietre, furnici alergau pe lîngă iarba crescută în crăpăturile trotuarului.
    Acum îl auzea greu, atît de tare îi tremura vocea şi atît de încet vorbea. Ar fi vrut să tacă, ori să vorbească

63
despre altceva, îi era teamă de ce avea să audă şi în acelaşi ■ timp o cuprinsese un entuziasm secret, ca un val consistent jf şi cald care se rostogolea în ea şi se retrăgea pentru a lua f din nou fiinţă şi a o invada, cu o mişcare surdă şi conţi- ' nuă. Probabil am răcit şi am febră, îşi zise.
     — M-am oprit la un colţ de stradă. Pe trotuarul de vizavi nu era nimeni. Apoi veni cineva. O femeie. Era '• foarte tînără şi rău îmbrăcată, obrazul îi era murdar. < Mîinile, mici, îi erau roşii şi umflate, iar din fusta cenuşie ? îi ieşeau picioarele subţiri şi palide. S-a oprit şi s-a uitat
la mine, de-acolo, de pe celălalt trotuar, apoi a început să surîdă, şi-a băgat mîinile în buzunarele fustei şi şi le-a scos şi şi le-a pus la spate, nu ştia ce să facă cu ele, cum nici cu faţa nu prea ştia, pentru că mă privea cînd zîm-bind, cînd foarte serioasă, mustrătoare, dar şi chemîndu-mă din pleoape. Cu mult regret se mişcă din loc şi porni mai departe, întorcîndu-se des către mine. Cînd mă văzu că m-am dezlipit din colţul străzii, îmi făcu ştrengăreşte cu ochiul. Intră în grădină şi după puţină codire se aşeză brusc pe o bancă şi începu să-şi facă vînt cu batista.
     — Uf ! ce căldură ! îmi spuse. Nu stai aici, la umbră ? şi îmi făcu din nou cu ochiul, surîzînd şi trăgîndu-se mai ■către capătul băncii. în acelaşi timp şterse cu palma locul unde nu întîrziai să mă las a cădea. ;
     — Eu, de fapt, locuiesc pe aproape, îmi spuse cu o neaşteptată sfială. îşi privi mîinile pe sub gene şi adăugă : v Ieri am spălat rufe toată ziua. îmi venea să plesnesc
de căldură. Şi astăzi e tot aşa de cald, spuse ca şi cînd ştia ea pe cineva care este responsabil de zăduful acelei după-amieze. §
     în mirosul florilor, al frunzelor şi al ierbii se amesteca un altul, al fiinţei alături de care mă aşezasem pe bancă. Avea în picioare pantofi maron vechi.
     — Ce haine frumoase ! exclamă fără nici o legătură -cu ce spusese pînă atunci — şi aplecîndu-se spre mine îmi pipăi între două degete mîneca hainei.
Se dădu mai aproape şi spuse potrivindu-şi părul la	*
spate cu mîna :	f
     — Văd eu că eşti cam mut. Nu vrei să mergi la mine ?
Aici e aşa de cald ! şi mă lovi odată, veselă, cu cotul.	|
    Mă uitai atunci pentru prima dată de cînd mă aşezasem pe bancă, în ochii ei. Sărmani ochi prăfuiţi dar voioşi şi foarte feminini.
— Oribil ! murmură Dora.
    — Nu-i aşa ? spuse Matei. Dar oribilă nu era creatura aceea, oribil eram eu care uitasem tot, nu mai aveam în mine decît prezenţa ei. Ea ştiu asta şi după ce repetă Frumoase haine ! spuse cu prefăcută admiraţie :
— Trebuie să fii plin de bani.

— Nu, spusei, n-am la mine nimic. O văzui cum se lungeşte la faţă. —■ E, ce să-i faci ! oftă descurajată.
Dar se lumină din nou şi-şi scoase în afară buza de jos :
— Să ştii însă că-mi placi şi dacă vrei poţi să vii şi aşa. Se ridică în picioare în faţa mea, cu mîinile în şolduri,
legănîndu-se şi privindu-mă cu obrazul culcat cînd pe un umăr, cînd pe celălalt. Mă ridicai şi eu. Avea însă gust de vorbă şi spuse :
    — Parcă te-am mai văzut undeva. Nu cumva ai tăi stau pe aici ?
     Făcu un pas în susul aleii şi mă grăbii s-o imit, dar în sens invers, căci cu ultimele vorbe mă readusese pe pămînt.
— Ei, micule ! strigă. Ce faci ?
     Mă mai strigă o dată, apoi plecă şi ea, fluierînd. Nu ştiu de ce fluiera, dar asta a fost ce trebuia să-ţi spun. Vezi că sînt nu numai mincinos.
— Tatăl tău... începu Dora.
— Nu în ziua aceea.
     în ziua aceea domnului Iliescu îi fusese mai rău ca pînă atunci. Se trezise din somn şi ceruse doamnei Iliescu printr-un semn să-i ridice pernele, apoi îşi clătină mult timp capul, de la dreapta la stînga şi de la stînga la dreapta cu scurte opriri cînd părîndu-i-se că durerile i s-au mai potolit îşi lăsa bărbia în piept şi închidea ochii duşi în fundul orbitelor, însă îi deschidea repede şi reîncepea să-şi mişte capul de la stînga la dreapta şi de la dreapta la stînga privind fără priviri într-un colţ al tavanului. Pe globii împuţinaţi ai ochilor se ţesuseră fine pînze de păianjen. Matei îi ştergea mereu faţa cu colţul unei batiste. Dar în ziua aceea, după ce se întoarse din grădină, nu mai
     
5 — Matei niescu — Radu Petrescu




putu. Avocatul tocmai sosise cu doctorul, să facă domnului Iliescu o injecţie calmantă.
— îi este foarte rău, spuse el tînărului.
      — Ia ligheanul acesta, umple-1 cu apă şi du-1 la tată-tău, îi spuse doamna Iliescu trecînd iute prin salon şi dispărînd spre camera bolnavului. Avocatul şi doctorul plecară pe urmele ei. în ligheanul roşu pe dinafară şi în interior cenuşiu, apa curgea din robinet ricoşînd în picături pe faţa lui Matei. Dar cenuşiul acela rezulta din alăturarea a infinit de mici pătrăţele albe şi negre, poivre et sel, ca şi şorţul pe care îl purtase în clasele primare cu o fundă bleumarin la gulerul alb de pichet. Pantalonii îi depăşeau puţin în jos poalele şorţului. Aceasta şi funda bleumarin îl deosebea de fetiţele de la şcoala de alături. Ele purtau funde roşii. Şi mai era o deosebire şi la pieptănătură. Băieţii trebuiau să se tundă scurt, iar ele îşi împleteau părul în coade. Martei nu-i plăcea să aibe coade şi cum se întorcea de la şcoală îşi despletea părul şi-1 lăsa să cadă liber pe spate. Funda Martei era de un roşu bogat şi aprins şi-i stătea totdeauna cam strîmbă. Mai tîrziu află că de Marta îl mai deosebeşte ceva. Era în clasa a treia primară. Noutatea îl tulburase, dar o uita des şi pentru lungi răstimpuri. Cînd se duse la servitoare s-o întrebe de Marta, după ce îi spusese lui Tudor la telefon despre bicicletă, era atît de grăbit încît intră la ea fără să bată la uşă. Femeia şedea cu spatele la uşă, pe scaun, şi se pieptăna într-o oglindă de buzunar pe care o sprijinise pe masă şi în care se căznea să controleze rezultatul eforturilor ei cu pieptenele. Era un pieptene verde, de celuloid, care i se înfigea greu în părul de un galben spălăcit foarte des şi probabil încurcat. Auzind uşa, se răsuci din mijloc pe scaun şi îl privi. Privirea aceea aminti lui Matei îndată ce îl tulburase să afle cu aproape un an înainte.
    — Ce tot faci cu apa asta ? îl întrebă furioasă doamna Iliescu. închise robinetul, îi luă ligheanul din mînă şi fugi cu el. în uşa dormitorului domnului Iliescu, Matei se dădu repede în lături spre a lăsa să iasă pe avocat şi pe doctor. DomnSl Albu îi surise neutru. Prin uşa întredeschisă văzu pe doamna Iliescu, pe servitoare şi pe o soră de la spital agitîndu-se, prosoape zăceau aruncate în toate părţile şi dinspre patul tatălui, invizibil de aici, veneau, împreună cu mirosul greu de medicamente, scîncete neputincioase. Locul lui era acolo, lîngă pat. De unde venea însă, şi cum venea, ştiu că în ziua aceea nu-1 mai poate, ocupa, că este cu neputinţă să intre, să întîlnească ochii lui şi să-1 atingă cu mîna care lăsase cu deliciu să-i fie atinsă, în grădina publică, de femeia puţin murdară, cu mîini roşii de spălat şi picioare subţiri şi palide. Doamna Iliescu îl văzu şi-1 chemă făcîndu-i un semn mare. O privi incert. Ea repetă semnul, supărată şi insistentă, şi Matei se dădu înapoi şi ieşi în curte, se plimbă mişcîndu-şi violent picioarele, apoi se caţără pe cea mai înaltă cracă a unui tei dinspre poartă şi de acolo, ascuns în frunze şi mult deasupra casei lui, a vecinilor şi a străzii, privi lung peste oraş, legănîndu-se cu craca, uşor, în aer.
-— Nu în ziua aceea, repetă.
Ea suspină şi privi în jur.
    — Bine, spuse în cele din urmă. Acum du-te acasă si dormi cît poţi de mult.
— N-am să pot.
    — Totuşi, acum trebuie să te duci. Se face ziuă. Umblă încet, să nu te vadă cineva cînd ieşi din curte. Şi îi întinse mîna, care străluci palidă şi lungă în întunericul albastru al nopţii.
    — Săracul băiatul lui Lili, uite cum îl pisează Tanti, spuse a doua zi, în salonul doamnei Zahariadi, aplecîndu-se la urechea vecinei sale, o cucoană mai tînără.
Aceea surise :
— E drăguţ, nu ?
    — Cam prea june, murmură cealaltă măsurîndu-1 pe Matei de sus pînă jos.
— Parcă poţi şti ce zace în tinerii aceştia !
    Dora vedea bine, din colţul ei, de lîngă amfitrioană, că Matei într-adevăr nu dormise. Pînă să vină la doamna Zahariadi nu-1 putuse întîlni şi acum, de un sfert de oră încoace, asista la eforturile lui disperate să răspundă doamnei Aurelian, o femeie înaltă, slabă şi melancolică, îmbrăcată într-o rochie verde înfrumuseţată oarecum de un colier de chihlimbar în boabe foarte mari şi al cărei păr castaniu bogat era încreţit ca al unei negrese. Unele persoane dintre cele de faţă îi erau perfect necunoscute Iui Matei, pe altele
    

le întrezărise în casa lor sau a avocatului şi îşi notase despre ele observaţii răutăcioase în jurnal. Acestea din urmă, printre care doamna Zahariadi însăşi, încîntată că ţine companie surorii sale, o felicitau pe doamna Iliescu pentru distincţia lui Matei. Purta haine negre, făcute din-tr-un costum al domnului Iliescu. Paloarea pe care i-o întinsese pe obraji noaptea fără somn, subliniată de vest-mîntul închis, îl făcea interesant. In ce o priveşte pe doamna Aurelian, fiinţă timidă de felul ei dar care avusese totuşi destulă prezenţă de spirit să-1 oprească lîngă ea pe noul venit, încerca acum fericirea de a fi găsit în el pe cineva căruia încă nu-i vorbise despre unicul ei subiect, ştiinţa creştină, şi care o asculta cu semne de interes. Tînărul, de care auzise dar pe care acum îl vedea pentru prima dată la faţă, i se păru cu totul remarcabil şi chiar din seara aceea împărtăşi tuturor acest sentiment, cu o însufleţire neobişnuită. Cum însă avea şi ticul de a pomeni foarte des de cumnatul ei, soţul doamnei Zahariadi, şi de a-1 desemna nu cu numele lui, ci cu al funcţiei administrative pe care o ocupa el, pronunţînd Prefectul cu oarecare religiozitate, după trei minute de conversaţie Matei nu mai auzi nimic din tot ce-i vorbea, pîndind numai, din cînd în cînd, cuvintele cu care aceea îşi încheia cîte o frază în scopul de a se agăţa de ele şi de a-i răspunde în scurt ceva care să-i dea iluzia că o urmăreşte. De altfel spionat cu coada ochiului cu atîta aviditate de cei de faţă în frunte cu doamna Iliescu şi după o noapte ca cea trecută, ar fi fost greu să fie cu adevărat atent la prelegerea doamnei Aurelian despre ştiinţa creştină. Dorei nu-i scăpă nici că el după un sfert de oră de cînd venise aici nu remarcase încă prezenţa domnişoarei Trofin care totuşi, măcar la început, făcuse totul pentru a-i atrage atenţia.
    — Ascultă, şopti la urechea avocatului, du-te şi-1 scoate din braţele lui Tanti. Femeia aceasta este în stare să se cramponeze de el toată seara.
Domnul Albu străbătu salonul şi se apropie de cei doi.
    — L-ai cunoscut pe tatăl lui, se adresă doamnei Aurelian. Ii seamănă perfect, nu-i aşa ?
     Deşi se vedea bine că nu-1 mai ţine minte pe domnul Iliescu, aprobă muteşte, cu putere. în acel moment una dintre uşi se deschise şi în cadrul ei apăru prefectul făcînd semne largi cu mîna în toate părţile. Avocatul îi părăsi.
    — Frumoasă femeie, spuse emoţionată doamna Aurelian arătînd către Dora.
— Poftim ? întrebă Matei.
    însă domnul Albu interveni din nou, sosind cu Zahariadi. Acesta, privit cu înduioşare şi respect de cumnata lui, spuse tînărului cîteva cuvinte amabile şi îi întinse o mînă flască pe care Matei o strînse cu egală indiferenţă.
    — Am aflat, spuse avocatul doamnei Aurelian, că sînt aici cîteva persoane pe care domnul Iliescu nu le cunoaşte, îmi permiţi prin urmare să ţi-1 răpesc.
In ochii ei se zugrăvi pe dată un regret enorm.
    — Nu te bănuiam de atîta sociabilitate, îi spuse Jean Albu conducîndu-1 de braţ prin salon.
    Din cînd în cînd se opreau în dreptul unui grup şi după cîteva cuvinte soţul Dorei făcea prezentările. Cucoana cea tînără şi prietena ei întinseră repede mîna lui Matei şi i-o strînseră pe a lui, discret, în timp ce le-o săruta.
    — Ce mai cap de motan, spuse una după ce el, pilotat de domnul Albu, se depărta.
    — Ţi-am spus eu ! exclamă cu mîna la gură cealaltă. Dar de ce s-o fi îmbrăcînd în negru ?
    — După taică-său. Vezi că şi Lili este în doliu. Şi îl mai urmăriră cîteva clipe, schimbînd impresii de felul celor de mai sus, apoi vorbiră despre altceva.
    — Totuşi trebuie să ştii, spuse domnul Albu la urechea lui Matei, că nu se vorbeşte atît de mult cu sora Angelei. Fiind de o idioţie celebră, s-ar putea interpreta că ţi-ai căutat lîngă ea un refugiu.
    Matei strînse mîna unui domn în faţa căruia tocmai se opriseră, apoi întoarse capul spre avocat :
    — Da ? Acum am întîlnit-o prima dată, nici nu ştiu bine cum o cheamă.
    — A, nici vorbă ! Angela îţi este recunoscătoare că ai ţinut companie surorii ei şi i te-ai făcut simpatic.
    Matei bombăni ceva. Avocatul era îmbrăcat în haine cenuşii, destul de largi pentru a se simţi comod în ele, şi avea o înfăţişare satisfăcută. Nu-i lipsea floarea de la rever şi vorbea tare. Din cînd în cînd clipea cu viclenie
    

    
din pleoapele întunecoase şi puternic ridate şi nărilţ păroase i se umflau punînd în mişcare negul de pe una dirjj ele. Matei ştia că se ascultă vorbind şi remarcă de faptl acest lucru la aproape toţi invitaţii doamnei Zahariadi.'|
     Ajungînd în faţa ei, amfitrioana întinse către MateLJ prietenoasă, mîna zbîrcită şi încărcată de inele şi brăţărfj şi îl trase alături pe un taburet, examinîndu-1 cu încîntare | dar şi cu multă pătrundere ascunsă.
     Dora, care se afla în grupul ei, îi surise, fără a-i da; însă prea multă atenţie. Observă că nu prdfită de loc de-avantajele ei asupra celorlalte, cu toate că şi le cunoştea. 1 Era de pildă mult mai elegantă decît ele, dar se vedea că pentru aceasta nu făcuse nici un efort şi cînd îşi alesese rochia cu care să vină aici căutase, dimpotrivă, ceva f modest.
    — Poftim, dezertează, ţipă atunci doamna Zahariadi spre a fi auzită de toată lumea şi arătînd cu braţele spre cîţiva bărbaţi care în frunte cu avocatul Albu şi soţul ei se retrăgeau într-o încăpere alăturată. Apoi spuse confidenţial lui Matei :
    — Tatăl tău a fost unul dintre puţinii de aici care nu jucau cărţi. Ce e Lili, şi glasul ei se ridică din nou, amical şi speriat, mă şi părăseşti ? Şi tu, Janeto ? Plecaţi împreună, desigur. Nu e nici măcar ora 9. Te rog să mi-1 mai laşi pe Matei, abia am făcut cunoştinţă. q
     Obligaţiile ei de gazdă o răpiră însă îndată conversaţiei cu el şi cînd, la nu mult timp după plecarea doamnei | Iliescu, Dora se ridică la rîndu-i, exclamă :
    — Bineînţeles, scumpul tău bărbat te lasă să pleci singură. Cu luminatul infect de pe străzile noastre şi cu trotuarele acelea îngrozitoare, aş muri de frică să mă aventurez la drum noaptea. O să te conducă însă Matei. Ce zici ? se adresă ea tînărului, jovială. Eşti mulţumit de» compania pe care ţi-o dau ?
     Ochii mici şi verzi ai doamnei Zahariadi îl căutară fericiţi şi complici.
    — Nu pari încîntat de misiunea pe care ţi-a încredin- j ţat-o Angela, glumi Dora cînd fură singuri în stradă.
     Matei privea fluturii care se îndesau în jurul becurilor electrice din vîrful stîlpilor şi urmărea cele două umbre J ale lor care le mergeau înainte, alăturate, egale.
    — N-ai dormit, aşa cum ţi-am spus, remarcă ea după ce Matei îi făcu la cerere o dare de seamă asupra impresiilor pe care i le lăsase vizita.
— Nu, recunoscu el. '
    — Iar eu m-am ales, cred, cu un guturai, continuă Dora să glumească. In realitate nici ea nu mai putuse să închidă ochii şi era obosită. Intrînd în casă, după plecarea lui, era sigură că avocatul o va simţi şi nu se linişti nici după ce ajunse fără accidente în dormitorul ei, închise fereastra şi se urcă în pat. Cînd izbuti să-şi alunge spaima,, gîndul la temeritatea lui Matei şi la confesiunea pe care i-o făcuse o deşteptă de-a binelea. De altminteri cerul începuse să se împalideze, se făcea dimineaţă. Nu înţelesese mult din ce-i spusese el. Reţinuse că fusese vorba de o întîmplare stupidă cu o femeie de stradă, la un timp puţin potrivit pentru aşa ceva, şi că aceasta se întîmplase de mult şi îl mai chinuia şi acum. Se temu că mărturisirea pe care i-o făcuse pornea din orgoliu rănit şi regretă susceptibilitatea lui. Totuşi era curios că el se gîndise că, învinuin-du-se de lucruri atît de neplăcute, va fi mai interesant pentru ea. Ce copil ! exclamă înduioşată. Abia după aceasta îşi dădu seama că avocatul se sculase şi intrase la baie. Sări din pat, căutînd cu picioarele, pe covor, papucii.
    Ajungînd în dreptul casei, făcură cîţiva paşi mai departe pe trotuar şi Matei spuse, arătîndu-i fereastra dormitorului :
— De acolo te-ai aplecat spre mine noaptea trecută !
    — Da, dar promite-mi că nu-mi vei mai face niciodată astfel de vizite. Ar fi plictisitor să te audă Jean cum îmi baţi în geam la ore atît de neobişnuite, ce crezi ? Cum i-am putea explica oare că nu facem de fapt nici un rău?
    — într-adevăr, cum ? îngînă. însă cum să facem să ne vedem fără a supăra pe nimeni ? Oraşul e prea mic pentru noi.
    — Nu văd nici un mijloc pentru a ne întîlni mai des. însă venind la mătuşa mea şi, acum, la Angela, am găsit două prilejuri şi am putea continua în felul acesta.
    — Cu atîţi străini între noi, nu-i acelaşi lucru. Toţi ochii te pîndesc. Madam Zahariadi, de exemplu, este plină de aluzii care nu-mi plac. Reţinîndu-mă, după plecarea mamei, avea aerul că-ţi face ţie un cadou. Această bătrînă doamnă, care altminteri pare inteligentă, este, cum; să spun, prea entremetteuse, gen de care mi-e groază.j Dora îi răspunse indignată :
    — A, nul Angela ţine foarte mult la mine, cum te-ai j putut gîndi la aşa ceva ? De altminteri nici nu i-ar trece j prin cap că prietenia noastră are nevoie de asemenea oficiu.
    -<- Prietenia mea este atît de adîncă încît ar putea semăna cu altceva, spuse Matei. Unii s-ar putea înşela, adăugă după o scurtă pauză.
     Dora îl privi cîteva clipe cu atenţie şi apoi îi spuse cu blîndeţe :
— Nu numai unii, ci şi tu însuţi te-ai putea înşela.
— Nu ştiu, murmură Matei, nu-i cu neputinţă. Ea schimbă vorba.
    — Ai fost foarte bine. Trebuie să cred, prin urmare, că nu ieşi din casă pentru că urăşti oamenii ? Şi dacă nu-i aşa, nu te mai înţeleg.
    — Nici eu. M-am deplasat în faţa lumii şi acum văd altceva. Poate că asta se întîmplă cu mine, dar ţi-o spun ştiind că vorbele nu exprimă nimic. Nici cuvîntul prietenie nu exprimă nimic, nu găseşti ? Mie, de altminteri, îmi cam şi displace.
    — Bine că mi-ai spus, îl aprobă contrariată şi schimbă din nou vorba.
    Matei simţi că se izbeşte de o rezistenţă peste care nu putea trece.
Ea se uită la ceas.
Doamna Iliescu îl aştepta şi îl întrebă tihnită :
— De ce eşti supărat?
    Ca să nu-i răspundă se învîrti prin casă căutîndu-şi treburi pe care nu le avea, însă ea reveni la atac :
    — Şi cum, într-adevăr, n-ai recunoscut-o la Angela pe madam Aron ?
Matei o privi fără s-o vadă şi se aşeză la masă.
    — Nu mă aşteptam să fii nepoliticos cu ea. S-a simţit foarte jignită că pe ea, care a ţinut atît de mult la tine cînd erai mai mic, abia ai băgat-o în seamă. Mi-a făcut nişte aluzii, nu m-am simţit bine de loc, spuse doamna Iliescu umplîndu-i farfuria cu supă.
— Dar cine e asta ? strigă agasat.
     Doamna Iiiescu înţelese că Matei o uitase cu adevărat pe aceea care, la primul lor Crăciun petrecut în N., îl invitase la pom şi îi dăruise un frumos tren pe şine, jucărie care chiar dacă nu prea mai era pentru vîrsta lui, dovedea totuşi că doamna Aron fusese încîntată să cunoască pe noii veniţi şi să lege cu ei, cît mai repede, o caldă amiciţie. Domnul Aron, soţul ei, era coleg la bancă cu domnul Iliescu, soţia prefectului Zahariadi fiindu-i vară primară.
    îi aminti. Dar cum ea însăşi uitase că Matei nu consim-ţise decît după grele stăruinţe să apară la madam Aron şi că, întors acasă, se dusese drept la iaz, spărsese gheaţa într-un loc şi aruncase pe acolo în apă trenul cu şinele sale cu tot, nu înţelese de ce, pe măsură ce ea -vorbea, el sorbea mai grăbit din lingură, făcînd astfel zgomote foarte neobişnuite şi dezagreabile, pînă ce lingura, din neatenţie, îi şi scăpă din mînă vărsîndu-şi conţinutul şi răsturnînd un pahar cu apă. Matei se ridică imediat, împingînd scaunul, şi începu să şteargă cu şervetul petele de pe faţa de masă, ceea ce întrerupse povestirea d«amnei Iliescu.
    

    







Vi
    
    
    
    
     Ştia că doamna Iliescu nu este acasă, dar nu era sigură că îl va găsi pe Matei. Parcurse deci vag enervată aleea care ducea de la poartă pînă în faţa casei şi apoi ocoli casa şi pe fereastra salonului îl zări înăuntru. Era singur şi întins pe canapea citea, cu un caiet deschis alături peste filele căruia era aşezat oblic un creion. Cînd apăsă clanţa. Matei ridică ochii şi sărind speriat de pe canapea lăsă să cadă pe covor cartea, caietul şi creionul, care se rostogoli sub un scaun, şi-i sărută mîna ţinîndu-i-o îndelung la buze, apoi îi spuse Vino şi o călăuzi în camera sa. Dora, din cauză că încăperea era destul de joasă, părea şi mai înaltă. Privi de jur împrejur.
    —	Am mai intrat aici, îi spuse evitînd să-1 privească şi se aşeză, cu genunchii foarte apropiaţi, pe îngustul lui pat.
     Matei se lăsă jos pe covor, la picioarele ei, aproape atingîndu-i-le. Statură aşa un timp, nemişcaţi. In casă era atîta tăcere încît auzeau tic-tacul ceasului de alături, din sufragerie, spre care uşa era întredeschisă. Matei deschise gura, însă ea se aplecă şi i-o acoperi repede cu palma :
— Nu spune nimic, îi zise.
     Apoi îşi retrase mîna şi după un alt răstimp de tăcere, foarte îndelungat, se ridică spunînd :
     — Cum te-ai putea înşela tu asupra sentimentelor tale, aşa mă pot înşela şi eu.
Matei îi spuse :
— Nu. De ce ? Nu înţeleg.
    — Nici eu nu înţeleg, îi răspunse repezit şi vorbind foarte încet, cu toate că nu era cine să-i audă. însă tu ai spus că te-ai putea înşela. Toţi ne putem înşela şi asta nu are nici o importanţă. Nu, nu spune nimic. Aşa este, ştiu.
    Matei nu înţelese ce vrea să spună. Absorbea prin toate fibrele prezenţa ei şi atît. Abia prinse de veste cînd îl părăsi şi nu se întrebă de ce venise, dacă va mai veni. Simplul fapt că ea fusese acolo îl stăpînea ca o beţie. Se mira, fericit, de ce constata în sine. Toate simţurile i se ascuţiseră, căpătase deodată puterea de a vedea consistent, luminos şi apropiat şi cînd, venind la avocat, ea, care îl pîndise, îi strecură în mînă un bileţel în care citi că, cel puţin pentru un timp, trebuie să nu se mai vadă pentru a nu cădea amîndoi pradă unei iluzii vulgare ce i-ar putea costa nespus de mult şi că, ştiind că el nu ar izbuti să se oprească de a o căuta, va pleca din oraş la vie, pentru o şedere mai îndelungată care le va face bine amîndurora, nu înţelese nici de data aceasta decît că i-a scris, că ţine în mînă o hîrtie care fusese în mîna ei şi peste care se aplecase gîndindu-se la el.
     De altfel via nu era de loc departe de oraş, în cîteva minute, tăind prin cîmpul de pe celălalt mal al iazului şi apoi prin pădure, ar fi ajuns, căci dealul pe care era situată se ridica aproape imediat din spatele pădurii. Abia peste o săptămînă de absenţă a ei începu să fie îngrijorat şi să-şi spună că pînă la plecarea din N. nu mai rămăsese mult. Se întreba, recitind rîndurile sale, dacă într-adevăr doreşte să nu-1 mai întîlnească însă ideea era atît de absurdă încît nu-1 tulbură din cale afară şi îi era suficient ca de pe malul iazului să privească în direcţia unde ştia că este ea, pentru a fi fericit.
    De multă căldură cîmpul părea că a luat foc cu flăcări albe, îndesate unele într-altele şi pîlpîind de sub iarbă spre cer, frenetic, într-un fel de dans pe loc, şi altădată limbile transparente, prin transparenţa cărora şi planurile mai din fund ale peisajului păreau apucate de aceeaşi bruscă şi violentă nevoie de locomoţie, se aplecau pe-o parte, în dreapta sau în stînga, blînd culcate de un vînt atît de uşor -încît Matei nici nu-1 simţea, şi atunci tot cîmpul curgea în paralel cu iazul, rostogolind pe un pietriş
    
invizibil valuri iuţi, scurte şi săltătoare, făcînd toată priveliştea să fugă spre o ţintă apropiată. Pe şoseaua dinspre orizontul sting, pe care apunea soarele, acolo unde pădurea se oprea, treceau căruţe, uneori cîte un camion, şi cerul jupuia atunci de pe spatele şoselei o lungă masă de praf pe care o trăgea către el şi care, înainte de a dispare în albastru, flutura zbătîndu-se peste întinderi şi albind arborii şi pe soldaţii pe care Matei îi zări, dincolo de şosea, desfăşuraţi în iarbă şi făcînd mişcări al căror rost nu par-venea să-1 înţeleagă. Sprijinite în baionete, puştile accidentau cîmpul în faţa lor ou un fel de conuri goale pe dinăuntru şi pe care, de-aci de unde privea, Matei le luă drept muşuroaie de cîrtiţe. Insă îşi dădu seama că sînt prea înalte spre a fi aşa ceva. Un trompet, aşezat jos la umbra unui pom, repeta fără îndemn, dar cu nădejde, cîteva note sfîşietoare ce îi aduseră în minte cu o ciudată satisfacţie orele de gimnastică, la liceu, cînd profesorul îşi încolona clasa şi fiindcă marginea oraşului nu era departe o scotea în pas de defilare din oraş. Păşea copleşit de căldură şi simţea cum de obrajii umezi i se lipeşte praful care se ridica de sub picioarele celor din faţa lui şi-i intră pe nări, iritîndu-i-le, şi în ochi. Cîţiva din fund, asupra cărora privirea domnului Gheorghiu nu zbura decît rar şi cu plictiseală, strănutau disperaţi, apoi măcăneau, orăcăiau, guiţau, pînă ce profesorul, ameninţîndu-i concentrat cu degetul, dădea tonul unui cîntec şi coloana, înaintînd pe şoseaua moale ca o blană, începea să cînte înecînd producerile onomatopeice pe care le tîrîse de coada ei. Şi atunci m gura strepezită a lui Matei drumul vîra un pumn de praf. In dreapta lui mergea colegul său de bancă, Avra-mescu, a cărui faţă din cauza căldurii era teribil de congestionată şi picături de năduşeală îi alunecau din părul tuns ca o perie pe obraji şi pe după urechi. Mîinile îi erau ude de. parcă le băgase în apă şi pe ele praful se transforma în noroi, aşa încît Matei se ferea ori de cîte ori acela încerca să-i pună palma pe braţ.
,   — Se spală, bombăni Avramescu în cele din urmă, ară-tmdu-i batjocoritor spre mînecă.
    — Dar n-o s-o speli tu, spuse Matei privind cîmpul din stînga pe care se răsuceau din loc în loc cîţiva pruni arşi de soare.
— Vezi bine. E aşa de curată !
    Domnul Gheorghiu, făcîndu-şi vînt cu batista, întoarse capul spre ei şi tăcură. Apoi Matei spuse :
    — In orice caz mai curată decît batista lui. Şi după o pauză : Şi a ta.
Avramescu rîse şi strigă :
— Nu mă îndoiesc că nasul tău e plin cu miere.
    — Are gust bun ? îl întrebă pe Matei Ianculescu din faţă, un băiat înalt, cu o conjunctivită îndărătnică şi buzele foarte subţiri întorcînd pe umăr capul său cu păr galben.

— Cînd vei vrea să-i încerci gustul... murmură Matei. Coloana mergea acum în pas de voie şi se câni lungise,
aşa încît domnul Gheorghiu fu nevoit să scoată din buzunar fluierul şi să scandeze paşii fluierînd puternic. Peste umerii colegilor din faţa sa, Matei nu vedea decît o îngustă suprafaţă verde, în care se amuza să nu recunoască spinarea dealurilor, şi deasupra acesteia cerul. Deşi nu mergea cu capul ridicat spre a nu divulga celor din jur obiectul atenţiei sale, Avramescu îi spuse :
— Uite că trece pe lîngă noi ceva mai interesant. Era o femeie oarecare, cu un coş cu ouă. Venea spre
oraş, nepăsătoare sub ochii cercetători ai băieţilor. Cîţiva dintre ei cotcodăciră, alţii îi făcură semne cabalistice, unii îi strigară cuvinte fără înţeles, ceea ce alarmă din nou pe domnul Gheorghiu care se repezi şi trase zdravăn de ureche pe unul. La nu mult înainte, pe stînga şoselei, era locul unde intrau de obicei în iarbă şi făceau cîteva exerciţii pentru ca după cinci minute de odihnă să se formeze din nou în coloană şi să revină la liceu.
     Avramescu urmări din ochi femeia cu coşul şi apoi întrebă iritat:
— De ce strâmbi din nas ? Ce, nu era bine ?
     — Nu ştiu la ce se gândeşte un porc cînd spune cuvîntul bine, făcu Matei.
     Avramescu îl privi, cu sudoarea continuînd să-i curgă din păr pe obraji, şi spuse nesigur :
     — Poate că nu la acelaşi lucru la care s-ar gîndi un măgar.
    Jocul acesta de riposte care plăcea atît de mult băieţilor şi pe care îl practicau cu pasiune ca pe un sport, ca pe o limbă străină, pe Matei îl dezgusta, însă el îi permitea să fie străin printre aceşti străini aşa că îl adoptase, fără a considera că făcuse astfel vreo concesie. Aduse în schimb în el o notă violentă şi amară, pe care colegii nu întîrziară să o împrumute.
     Pe iarbă executau mişcările gimnastice cu destulă plictiseală. Matei ridica braţele, le întindea în lături, sărea pe picioarele deschise în compas şi-şi aduna pumnii la piept spre a-i azvîrli apoi înainte, însă, voios. Tot acest mic balet elementar, de înviorare, care împreună ou întoarcerile la dreapta, la stînga, la stînga-mprejur, la dreapta-m-prejur şi exerciţiile de defilare constituia programul etern şi fără surprize al orelor de gimnastică, îl încînta tocmai prin monotonia lui. Comenzile domnului Gheorghiu răsunau implacabile în aerul larg, însoţite adesea de ţiuitul metalic al fluierului ce rămînea să ritmeze mişcările clasei cînd vocea profesorului obosea.
    — Aş prefera să fac o baie, şoptea Avramescu lui Matei, aruncînd priviri furioase către iaz.
     Acela îi răspundea printre dinţi lovindu-se cu palmele în piept şi de&tinzîndu-şi larg braţele înlături pe impulsurile scurte ale fluierului :
—	Chiar că ar fi timpul să te mai speli!
    — Domnule profesor, strigă Avramescu, Iliescu zice că nici lui nu i-ar strica o baie.
     Profesorul ameninţă cu degetul, continuînd să fluiere, apoi le dădu pauza de cinci minute înaintea întoarcerii la liceu.
     Acoperişurile liceului se vedeau de-aici, între brazi şi deasupra altor acoperişuri, la limita unde cîmpul încetînd oraşul se ridica pe un maLlung, sfîrşind lin la capete. în stînga, la nu mare depărtare, Matei ghicea şi casa sa, distingea cîţiva dintre teii din curte. Mici baloane albe de gaz se înşirau pe un singur front în imensul cer albastru, deasupra oraşului cu arborii şi acoperişurile lui scînteind în soare. Un camion trecea pe şosea şi praful cobora pe iarbă învolburîndu-se.
     în oraş, la ora aceea caniculară, furnici alergau pe lîngă iarba crescută în crăpăturile trotuarului, vrăbii săreau pe pietrele din stradă. Femeia cu coşul cu ouă era în picioarele goale şi avea pe ea o rochie violetă, fără nici o formă în afară de a corpului pe care îl îmbrăca. Sprincenele ei erau pline de praf. în praful de pe şosea coloanele înalte ale picioarelor ei se aşezau cu nepăsare. Dar pe fereastra clasei, de lîngă tablă, o coloană luminoasă în care, dîndu-i corp, se rotea praful de cretă, sticlind stelar, se înfigea în estradă la picioarele celui care, la tablă, încerca să se descurce printre cifrele albe. Toate lucrurile din lume, îşi spunea Matei, se cojesc fără încetare. Ce, în cer ? Nu este adevărat că praful este galben, dar galbenul poate fi uneori atît de decolorat încît să pară prăfos. Vasilescu nu avea doar nişte gume mari cît bolovanii, avea şi un pieptene verde de celuloid căruia îi lipseau cîţiva dinţi şi se uita ades într-o oglindă de buzunar, dreptunghiulară, ce făcea reclamă unei paste de dinţi. Poliţistul trecea prea des pe la poarta lor din strada Polonă, de preferinţă la aceleaşi ore, şi doamna Iliescu nu se îndoia că se întîlneşte dimineaţa cu servanta în piaţă, de aceea şi venea cu cumpărăturile atît de tîrziu, pînă cînd descoperi că poliţistul i-ar Dutea apăra în definitiv de hoţi şi acordă femeii circumstanţe atenuante. Lui Matei aceasta i se păru foarte ridicul din partea doamnei Iliescu. într-o zi ieşea pe poartă tocmai cînd acela îşi făcea rondul sentimental. Avea o faţă dezarmant de stupidă. îşi propusese de cîteva ori s-o întrebe pe doamna Iliescu dacă şi-a amintit cum îl chema pe ofiţerul de care îi pomenise în legătură cu împrejurările prin care trecuse avocatul la începutul mariajului său, dar uitase mereu, era ceva foarte neglijabil la urma urmelor şi chiar şi de aici de pe malul iazului dacă vedea pe soldaţii care dincolo de şosea executau mişcări fără înţeles pentru" el, pe cel care le comanda acele mişcări nu parvenea să-1 zărească. Doar sunetele ascuţite şi melancolic pătrunzătoare ale trompetei le distingea foarte bine.
    Dar mai apoi soldaţii plecară să-şi facă exerciţiile în altă parte. Liniştea cîmpului fu mai adîncă decît oricînd. Casa domnului Albu, acum că Dora lipsea, era ca şi pustie. Avocatul nu vorbi lui Matei despre soţia sa, căreia îi făcuse totuşi cîteva vizite la vie.
    — Cred că n-am s-o văd, îşi spunea Matei în timp ce mergea spre pădure, sperînd însă că dimpotrivă o va întîlni pe drum şi vor putea vorbi, căci începuse a bănui că este între ei o neînţelegere care trebuia urgent risipită.
    Cărarea îngustă care îl ducea prin iarba destul de înaltă făcu un cot şi acolo tresări, căci o văzu ca la o sută de metri în faţa lui, aşezată în iarbă, cu spatele la el, privind în jos şi încetini pasul cu sîngele tot năvălit în inimă însă, aşa cum îşi dădu repede seama, nu era ea ci o grămadă mare de bolovani fumurii, năpădiţi de iarbă şi lustruiţi de vînt şi atunci, încetinind şi mai mult pasul, ridică ochii spre norii de sidef care se umflau în aer şi încercă să o recunoască în alcătuirile maiestoase şi tandre, în consistenţa lor pură în care vîntul săpa trăsăturile ei. Fantazia îl stăpînea atît de tare încît avu impulsul de a ridica braţele în sus să o cuprindă. în pădure trunchiul arborilor imita mişcările ei.
     Dădu ocol viei judecătorului şi nu o zări şi se întoarse repede acasă, de astă dată însă prin şosea, căci îi fu frică să mai treacă prin locurile unde năluca ei îl întîmpinase de atîtea ori.
    — Ai fost la plimbare, îi spuse doamna Iliescu moale şi el aprobă din cap. Ochii îl dureau de cît verde, alb şi albastru încăpuseră.
    Doamna Iliescu, ştiind de unde vine, ţinu să-i mai spună, aşa, ca printre altele, înainte ca el să se retragă în camera sa, că Dora va rămîne la vie pînă la sfîrşitul verii. Lui Matei i se păru că mama ştie mai multe despre motivele plecării ei la vie însă îi fu cu neputinţă să o întrebe ce ştie anume. Tot aşa, altă dată, citea lămurit în ochii bătrînei doamne care o însoţea pe Marta în parc o mare contrarietate cînd aceasta din urmă se depărta de banca lor însă nu socotise niciodată că este bine să o întrebe de ce. Oricare ar fi fost cauza supărării, era absurdă şi de altfel ştia instinctiv că bătrîna, dacă ar fi întrebat-o, nici nu i-ar fi mărturisit-o lămurit, ceea ce îl plictisea şi de aceea, cu toate că Marta abia aştepta să alerge dintr-un colţ în celălalt al parcului, prefera să o ţină pe loc la mică distanţă de însoţitoarea ei găsind jocuri care să nu le ceară a se depărta. Se putea juca astfel cu ea fără a mai fi preocupat de ce putea trece prin capul celei de pe bancă, dăruit întreg plăcerii de a fi alături de prietena lui. Astfel că îi veni să plîngă cînd într-o bună zi Marta, care totuşi păruse că înţelege raţiunea cuminţeniei lui, se lăsă ademenită de un băiat, nou venit în parc, cu o imensă minge roşie, şi alergă în cercul aceluia, dincolo de lac, spre ieşirea dinspre strada Aurel Vlaicu, părăsindu-i pe Matei şi pe bătrînă fără nici o ezitare. O auzea rîzînd ca o nebună şi printre frunzele pomilor o vedea sărind graţioasă; ou mîinile în sus, după mingea de un roşu strălucitor, care se înălţa, lovită, în cerul scund, de frunze, al parcului şi se simţea de două ori trădat. înţelegea însă că nu trebuie s-o lase pe guvernantă să vadă sentimentele lui, aşa că se depărta şi el, indiferent, şi după un ocol veni la Marta şi trăgînd-o de mînă îi spuse : — Hai, că te cheamă.
     Ea îşi eliberă mîna, însufleţită, fără să-1 observe, şi continuă să ţipe şi să urmărească mingea şi cînd îi repetă mica formulă îi spuse în fugă şi foarte rece, peste umăr :
— Lasă-mă-n pace !
     Era îmbujorată la faţă, ochii îi scînteiau, pantofii negri de lac, cu baretă încheiată într-un nasture, i se umpluseră de praf şi una dintre şosete îi coborîse puţin, era o fiinţă cu totul nouă, fericită. Matei se trase întristat într-O parte şi atunci din spatele lui răsună vocea indignată a guvernantei :
    — Que faites-vous donc, Marthe ? Venez ici l Voyez comme vous ites sale, adăugă tîrînd-o de mînă spre banca părăsită şi Marta era acum atît de nenorocită, gata să plîngă, încît Matei o iertă, în sine, şi plecă din parc, tiptil, întrebîndu-se cum să facă a doua zi pentru a o împăca.
    Povesti tatălui său întîmplarea şi domnul Iliescu îi spuse:
    — Uite, Matei, în primul rînd cucoana aceea care o aduce pe Marta în parc nu este guvernantă ci, dacă nu mă înşel, o rudă a prietenei tale care o însoţeşte aşa, fiindcă ţine foarte mult la ea. Şi apoi să ştii ca a avut dreptate să o certe pentru că nu trebuia să plece de lîngă ea fără să-i ceară voie şi nici să se joace cu nişte copii pe care nu îi cunoştea.
— Insă nu făcea nimic rău, protestă cu putere Matei.
    — Nu-i rău să te joci cu mingea, desigur, aprobă domnul Iliescu, însă e rău să nu asculţi.
    Cînd rămase singur, Matei se apropie de fereastra care dădea spre stradă şi privi pe gînduri arborii care îşi scu-
    

    
turau pe asfaltul trotuarului, din cînd în cînd, cîte o frunză galbenă. Se miră că sînt frunze care îngălbenesc înainte de începerea ploilor de toamnă pînă la care, oricum, mai era mult, şi pe fereastră zări pe servitoare apropiindu-se de grilaj şi privind ţintă în susul şi în josul străzii. Probabil că poliţistul ei a întîrziat, îşi spuse Matei melancolic şi socotind, cu ascunsă satisfacţie, că femeia îl aşteaptă zadarnic fiindcă acela nu va mai veni. Oameni străini şi duşmănoşi, cu gînduri încîlcite, se amestecă ades acolo unde nu trebuie, încurcînd lucrurile, dînd celor din jurul său figuri străine şi tîrîndu-i apoi departe de el.
    De data aceasta însă era altceva, nici doamna Iliescu şi nici altcineva, nu putea cunoaşte adevăratul motiv al plecării la vie a Dorei. Pentru toată lumea, ea plecase pentru că în oraş era prea cald şi aşa procedaseră mai toţi cîţi aveau în jurul oraşului un petec de pămînt umbros şi aerisit şi nu-i reţineau departe de acesta treburi care n-ar fi putut fi părăsite. Nu era nimic extraordinar în asta. De altminteri ea avea acest tact de a nu ieşi cu nimic din ce era comun lumii în care trăia. Chiar şi atunci cînd, la începutul mariajului cu avocatul, fusese nevoită să se refugieze la Bucureşti, făcuse aceasta în aşa fel încît să nu dea loc la nici un veritabil scandal. Matei admiră măsura ei, cumpănirea cu care se izola de lume fără a permite însă lumii să dea buzna, din răutate şi curiozitate ireverenţioasă, în cercul strict personal al vieţii ei celei adevărate. Perseverenţa lui de a marca atîţi ani incompatibilitatea dintre el şi cei de aici, din jur, prin gesturi dure de singuralizare, i se păru, în comparaţie, mizerabilă. înţelese îngrijorarea cu care îl privea şi-i vorbea domnul Iliescu şi în chipul acesta el, care la început gîndise despre Dora că e o mică provincială şi înregistrase cu spaimă şi indignare emoţia pe care o stîrnise în el, considerînd-o nedemnă, semn de decadenţă, se văzu acum inferior ei.
    Constatarea aceasta nu-1 întrista, îl ajută dimpotrivă să-şi facă despre ea o idee şi mai înaltă şi cînd în fine după alte două drumuri zadarnice parveni să o zărească în fundul viei şi, la chemarea lui, se apropie repede de joasa împletitură de spini, îngrijorată dar şi bucuroasă, în rochia I albă, fără mîneci, încinsă pe mijloc cu un cordon de piele | albastru palid, îi spuse ştiind însă că ea nu va crede nici un cuvînt :
    — Treceam din întîmplare şi nici nu mă gîndeam că te voi vedea. Mi-e teamă chiar că m-am rătăcit, căci n-am mai fost niciodată pe aici.
    — Nu-i departe de voi, spuse Dora. Pe unde ai venit ? De-a dreptul prin pădure sau ai ocolit prin partea cealaltă a dealului ?
    Erau chiar pe coama dealului şi Matei privi la picioarele sale versantul opus celui pe care-1 urcase. Mai larg şi neexpus la soare, era acoperit cu o iarbă săracă pe care o păşteau cîteva vite păzite de o fetiţă. Pilcuri de arbori însoţeau nenumăratele cărări care îl brăzdau cu dungi galbene foarte şerpuite. Apoi, după rîul care se strecurase pînă aici, începea imediat un alt deal, cu mari pete alburii, nisipoase, păscut şi acela de animale care se mişcau leneş şi urcat de alte poteci. Pe una dintre ele umblau îndoiţi din mijloc doi ţărani cu legături grele pe spate şi pe care Matei îi vedea de-aici puţin mai mari doar decît nişte furnici. Matei se întoarse şi-i făcu un semn spre oraşul care în partea dimpotrivă îşi risipea dincolo de pădure şi de cîmpul dintre aceasta şi iaz mulţimea de acoperişuri printre arbori ici-colo dominaţi, ca de nişte clopotniţe, de brazi cu trupul întunecos.
    — Nu ţi-am făcut nici un rău, îi spuse aplecîndu-se peste spini către ea, de ce m-ai lăsat singur ? în curînd o să plec şi nu ne vom mai vedea.
Ea îl întrerupse iute :
    — De ce vorbeşti astfel ? Ştii foarte bine că vin des la Bucureşti, la rudele mele, şi că nu ne va împiedica nimeni să ne întilnim cît ne place. Şi apoi vei avea atîtea vacanţe, nu ?
    — N-am să revin niciodată în oraşul acesta şi laşi să se scurgă zadarnic un timp preţios.
    — Matei, încercă ea să rîdă, uiţi că sînt femeie măritată ?
     îi prinse mîna, peste spinii care îi despărţeau, şi-i spuse strîngîndu-i-o :
— Cît aş vrea să uit ! Cît aş vrea să nu ştiu !
    — Nu eşti de loc amabil cu Jean şi nici cu mine cînd spui aşa ceva, rîse ea, apoi se uită în jos, către mîna pe care Matei nu i-o părăsise, şi făcîndu-se foarte palidă strigă speriată :
— Ce-i asta ?
    Mîna îi era pătată de cîteva picături de sînge care curgeau din degetele lui Matei.
— Nu-i   nimic,   m-am   zgîriat   probabil   în spini.
    — Vino să te pansez. Pe acolo poţi pătrunde la mine, spuse Dora arătîndu-i mai în dreapta un loc pe unde Matei putea trece peste împletitură să intre în vie şi cînd fu lîngă ea ţinindu-şi mîna puţin depărtată de corp, se aşezară J amîndoi în iarbă şi ea căută ceva cu care să-i lege rana. Negăsind, scoase din buzunarul bluzei o batistă şi în timp ce i-o lega spuse :
    — Te temi de sentimentele pe care le-aş putea avea pentru tine ? Aşa am înţeles din rîndurile tale.
Dora continua să-i răsucească batista peste rană.
    — Aş prefera să nu vorbim despre asta. Uite, adăugă mulţumită, ţi-am făcut un bandaj de.toată frumuseţea. Iţi place ?
    — Da, spuse Matei privindu-şi mîna. Te superi că am venit ?
    — Ar fi fost mai bine dacă mi-ai fi respectat dorinţa, dar acum sînt bucuroasă că te văd. Dacă aş fi ştiut că vii, te-aş fi rugat să-mi aduci o carte. Aici nu prea am ce face.
    —. Atunci de ce n-ai rămas în oraş ? In fond n-ai nici o încredere în mine.
    — Poate că în mine n-am încredere, spuse ea şi lui aceasta i se păru o glumă pentru că o vedea atît de puternică dar se pomeni răspunzîndu-i :
— Să nu spui aşa ceva căci îmi dai gînduri rele.
    — Ce fel de gînduri, mă rog ? îl întrebă imediat, surîzînd.
    Matei îi răspunse foarte încurcat şi bănui că îi trecuse ■ prin minte ceva deosebit de stupid abia cînd îl întrebă formulînd o nelinişte mai veche :
    — Pe femeia despre care mi-ai vorbit ai mai întîlnit-o dupa întîmplarea din grădină ?
    — Nu, n-am mai văzut-o, spuse Matei. Ba da, am mai vazut-o adăugă prudent. Interesul ei îl zăpăcea. Bărzăuni cu galben şi violet treceau prin aer, pe-aproape de capetele lor, unul se legăna ca o floare grea pe vîrful unei buruieni cu tija subţire şi norii adunaţi aveau tente cenuşii prevestind vag o ploaie. Vîntul rostogolea pe cărarea de dincolo de împletitura de spini, pe care venise el, un jurnal rupt, smuls cine ştie de unde şi cine ştie cum ajuns pînă aici şi Matei îi auzi foşnetele şi-i întrevăzu fantoma albicioasă întinsă în aer de vînt şi apoi lăsată cu mînie în jos şi pierind din vederi pe potecă pentru ca apoi dintr-o vie vecină să audă cloncănitul şi bufniturile unui curcan. Undeva, într-o casă dintre cele ascunse de aracii înverziţi şi de pomi, se coceau prăjituri căci vîntul aduse o boare de şocolată foarte slabă însă şi repede împrăştiată. Aştep-tînd ca el să vorbească, Dora se juca cu capătul cordonului albastru. Mai avea rochia albastră pe care o purta cînd o văzuse el prima dată, de mult, privind de la fereastra judecătorului ploaia care bătea cu îhdîrjire pe umbrela lui şi pe cea a domnului Iliescu ? O întrebă.
     — Şi o mai porţi şi acum ? spuse iarăşi cînd ea, amin-tindu-şi despre ce rochie vorbeşte el, confirmase.
     — A, nu. N-am mai pus-o, cred că nici nu mi-ar mai veni căci de atunci am crescut şi m-am îngrăşat.
— Nu eşti ca femeile care trebuie să poarte corset.
     — Ce idee ! strigă ea. N-am pus corset decît la şaisprezece ani, ca să văd cum este.
— Mama poartă corset, spuse Matei.
     — Şi mama şi toate cucoanele de vîrsta lor, adăugă Dora.
Matei o privi înflăcărat:
— Tu eşti frumoasă ca o lebădă.
     — Ai văzut păsările acestea şi altfel decît pe apă ? N-ai terminat să-mi vorbeşti despre femeia aceea. Dar acum nici nu mai avem timp căci se apropie ora prînzului şi trebuie să te duci. După masă eşti la Jean ca de obicei, nu-i aşa ?
     — Cînt te întorci în oraş ? o întrebă trecînd dincolo de împletitura de spini.
Dora, care se gîndea la altceva, făcu distrată :
     — Nu ştiu. Am să mă întorc. Poate mai curînd decît hotărîsem.
     — 
     Acum, intrînd în casa avocatului, se aştepta s-o întîţ nească, ultimele ei cuvinte îl făcuseră să spere că nefritele gerea dintre ei se risipise şi că ea va veni îndată. Doi zile trecură însă ca şi pînă atunci. în a treia, domnul Albii îi mărturisi că e foarte încurcat pentru că Dora i-a cer nişte cărţi şi nu are prin cine i le trimite. N-ar vrea le ducă el ? Via nu-i departe de oraş, ar fi o simplă pl bare. Lui Matei nu-i trecu prin minte că în definitivi avocatul ar fi putut trimite pachetul prin una dintre cel două servitoare ale sale, trebui dimpotrivă să facă un efor pentru a-şi ascunde bucuria că întîmplarea îl apropia dinjj nou de ea. Se întrebă chiar dacă Dora, cerînd soţului eH cărţile, nu prevăzuse cumva că avocatul se va servi de elf pentru a i le trimite, însă nu avu timp să se gîndească lai lucrul acesta. Plecă puţin mai repede de la avocat, cuf pachetul la subsuoară, şi spuse doamnei Iliescu : *
     — Să nu mă aştepţi cu cina. Domnul Albu m-a rugata să duc asta soţiei lui şi poate că voi întîrzia. ■«
     — Vezi să nu vii totuşi prea tîrziu, răspunse ea cu] glasul aton cu care obişnuia să-i vorbească de la un timp^
     După ce trecea puţin de capătul pădurii, şoseaua sei bifurca, o ramură mergînd drept înainte spre dealuri şi: cealaltă, mai îngustă, luînd-o la dreapta, cu pădurea pe dreapta şi pe stînga cu pămîntul care urca, acoperit de vii. Garduri de lemn, din şipci înguste şi înalte ţinute cu şine: de tablă groasă, despărţeau proprietăţile de şosea. Case în general modeste se ridicau de pe pivniţe înalte de bolovani, în apropierea porţilor. Mai toate aveau pridvoare-largi, acoperite cu plante agăţătoare, şi casa judecătorului nu făcea excepţie printre ele însă înăuntru era aranjată cu gust. în orice caz aceasta fu impresia lui Matei cînd Dora, care îl aşteptase şi care, cînd intră pe poartă, îi ieşi înainte, îl introduse de pe pridvor, pînă la care urcară zece trepte de piatră, în salonul larg, cu tavan jos din bîrne mari, afumate, şi de acolo într-o încăpere ceva mai re-strînsă, cu podeaua acoperită în întregime de un covor verde palid, cu rozuri în nespus de multe şi dulci tonuri, şi spre care cînd deschise uşa joasă, de lemn negru^ anunţă :
-r- Aici stau eu.
    Se lungi pe divanul lat, invitîndu-1 pe Matei să se aşeze lîngă ea căci în încăpere nu era nici un scaun şi-i ceru veşti despre doamna Iliescu, despre avocat, despre pregătirea sa în vederea examenului apropiat.
    — Voi, tinerii, sînteţi de obicei foarte ambiţioşi. Tu, de exemplu, ce vrei să faci, aşa, în viaţă ?
    — Idealul meu pînă nu de mult a fost să plec din oraşul acesta, îi răspunse el fără să se gîndească nici o clipă la ce spune. în penumbra transparentă a odăii trupul ei alb avea reflexe albăstrii şi nuanţe de miere consistentă, probabil din cauza rochiei vişinii pe care o purta. Casca neagră a părului îi era parcă mai înfoiată şi mai grea, susţinută pe un gît lung şi plin, delicat întins înainte spre el. Genele i se lăsau încet pe marii ochi crepusculari. Acum însă nu mai vreau nimic, continuă, avînd impresia că întinsă pe divan, cu capul în sus şi sprijinită pe labele întinse, de dinainte, îl priveşte drept în ochi o imensă pisică. Deşi fereastra care dădea spre vie era deschisă, nu răzbătea pînă aici nici un murmur şi soarele mergea spre apus într-o fierbere de aur şi purpură. Nu mai vreau nimic pentru că de fapt, spuse Matei încercînd să-şi domine emoţia, cred că am şi plecat şi sînt acum tare departe, într-un loc fericit căruia nu-i pot da nici un nume. Nu ştiu cum sînt cei de-o vîrsta cu mine, despre care mi-ai pomenit, spuse cu un. clinchet metalic în voce, stins imediat, însă în ce mă priveşte nu-mi mai doresc nimic.
— Sau ţi se pare, îl întrerupse.
    — Crezi că viaţa ar putea da o clipă care s-o întreacă în bogăţie pe aceasta de-acum ?
    Priviră amîndoi în jur, apoi spre fereastra în care roşul gros, adînc şi aurul strălucitor al apusului atinseseră culmea'intensităţii lor. Pe covor, pe mîinile şi pe feţele lor iluminaţia de afară aprindea voaluri de foc. Privirile li se întîlniră din nou, într-una dintre sticlele ferestrei care, deschisă fiind înăuntru, se transformase în oglindă, însă acolo chipurile lor erau cenuşii, nesigure.
    — Poate că da, spuse ea, nu ştiu. Mie viaţa mi-a dat atît de puţin ! Despre ce loc fericit vorbeai tu ? îl întrebă după o pauză cu oarecare nerăbdare. Aştepta din parte-i un cuvînt, un gest decisiv şi nu veneau şi se întrebă atunci dacă nu cumva Matei este un disimulat. El însă, care continua să vorbească fără a se gîndi la ce spune, uitase.
    — Ţi-am mărturisit în noaptea aceea că se petrece ci mine ceva curios. încep să întrevăd că datorită ţie tot c©| mi s-a întîmplat odată neplăcut şi rău acum, reverdndu-ml| în m,inte, este, cum să spun, încîntător, şi tot ce mi sm întîmplă acum neplăcut şi rău ajunge pînă la mine fără] aceste caractere aspre datorită lucrurilor încîntătoare deâ altă dată care le iau îndată în mîinile lor uşoare, de aerj şi le purifică. \
    — E foarte frumos ce-mi spui, zise ea cu ochi mari,' pierduţi într-o direcţie vagă. Şi contribui cu ceva, spui,^ să te fac fericit astfel ? N-aş fi crezut. In schimb eu sîntîi foarte nefericită, foarte săracă. Nu, nu mă întreba de ce, j sînt sigură că n-ai nevoie să-ţi explic eu şi că ai înţeles j de mult. Poate însă că nici tu nu mă înţelegi. De altfel eu însămi ades nu mă înţeleg pe mine. Aşa sîntem noi i femeile, puţin nebune. Şi ca să vezi că aşa este, uite nici n-am deschis pînă acum pachetul cu cărţi pe care mi l-ai adus. Dă-mi-1 încoace, sînt curioasă dacă este în el ce-am cerut eu. De mult tot vreau să recitesc Cherie şi nuvelele lui Gautier şi nu mi-am găsit timp niciodată.
     Desfăcu pachetul şi lăsînd hîrtia să cadă pe covor răsfoi cărţile cu o abia vizibilă încruntare.
    — Cunoşti romanul acesta al lui Goncourt ? îl întrebă ridicînd capul.
— Nu, spuse Matei.
    — Atunci te rog ia-1, mie mi-a plăcut mult în liceu cînd l-am citit. Sublinierile pe care o să le găseşti acolo sînt de mine, pe atunci subliniam cu creionul tot ce mi se părea mai deosebit şi mi-am mîzgălit astfel o mulţime de cărţi. Opresc pentru mine pe Gautier. La şaisprezece ani, cînd încercam cum îmi vine corsetul, eram îndrăgostită de Fortunio al lui, o invidiam pe Musidora şi aş fi dorit să fiu în locul sclavei aceleia, cum se chema ? Soudja-Safi.
     împinse în braţele lui Matei Cherie şi deschizînd pe genunchi cealaltă carte se opri ici-colo să citească cîteva rinduri. Apoi o închise aruncînd-o departe, pe divan, şi spuse făcînd semn cu bărbia spre fereastră :
— S-a făcut seară.
    Părul ei lăsa pe fruntea de un desen foarte calm o penumbră albăstrie.
    — Poate că aici la vie cinează mai devreme, îşi spuse Matei fără a interpreta totuşi ca pe o aluzie constatarea ei, căci se făcuse într-adevăr seară şi în aerul ca cenuşa apăruseră cîteva stele. Stringînd cartea la piept, se ridică să plece. Fusese parcă mai aproape de ea decît oricînd şi, ca totdeauna, ceva imprecizabil îi oprise să se apropie mai mult, poate sfiala lui de a nu brusca lucruri care trebuiau să vină de la sine, poate neîncrederea în exactitatea felului său de a înţelege anumite situaţii. Dar de data aceasta poate că era altceva. Femeia despre care ea insistase atît de mult să-i vorbească, se numea Flori. Fusese nu de curînd, însă întrebările ei de-acolo, din vîrful viei, îi readuseră în minte gesturi pe care îi fu în secret teamă de a le repeta cum, venind să aducă cele două cărţi, îi fusese teamă, fără să-şi dea lămurit seama de aceasta, că Dora îi va cere din nou să-i vorbească despre ea. Acum însă nu-i putea vorbi despre ea, făcea eforturi ca în el însuşi să stingă imaginile cu ea pe care Dora le reaprinsese dîndu-le, prin chiar faptul că ea i le chemase, un farmec neaşteptat, iar el avea încă destulă luciditate pentru a dezaproba aceste bizare metamorfoze care îl despersonalizau arătîndu-1 pe el însuşi sieşi în contradicţie cu ce se obişnuise a socoti că este felul lui ireductibil de a reacţiona, de a judeca. Flori ? O simplă reverberaţie. Bieţii ei ochi prăfuiţi. Astfel capătă importanţă împrejurări şi persoane cu totul nesemnificative. Insă nu-1 întrebase de data aceasta nimic. Nu protestă nici cînd Matei se ridică să plece, deşi ar fi vrut ca el să mai rămînă, şi coborî cu el cele zece trepte ale scării de piatră. O femeie îi încrucişa în curte, trecînd cu o găleată de apă. Pe drum,    alta mîna o vacă şi un bărbat o urmă, cu ţigarea în gură. Fumul ţigării se despărţea în două fuioare, îmbrăcîndu-i obrajii şi pierzîn-du-se apoi în sus, în întuneric. In faţa unei porţi, un băieţel şedea pe pămînt şi sufla într-un fluier. Sunetele nesigure, scurte şi metalice ale fluierului, monotone, oboseau pe măsură ce Matei şi Dora se apropiau de şosea şi nu le mai auziră. îi vorbea oarecum despre viaţa ei ştearsă şi prozaică, despre oboseala de a o mai continua şi despre
aspiraţia la o existenţă nouă, pentru începerea căreia; însă nu avea destul curaj şi nici prilejuri.
    — Dar dacă tu eşti fericit, îi spuse, aceasta mă consolează.
    — Am spus eu aşa ceva ? se miră. Nu ştiu ce înseamnă fericirea, acest cuvînt nu are pentru mine nici un înţeles.
— Atunci eşti nefericit ? De ce ?
    — Nu sînt nici nefericit. Odată mă credeam astfel şi socoteam că a fost un timp cînd am fost altfel, dar de la o vreme nu mai pot deosebi cum trebuie între aceste două stări şi încep să cred că m-am înşelat cînd le-am crezut reale. E curios, credinţa aceasta mi-a venit cînd te-am văzut întîi, atunci, în oglindă.
    — O, trebuie să mă găseşti atît de puţin inteligentă, exclamă ea, tu, care te gîndeşti la atîtea lucruri !
    Vocea ei sunase tulbure, dar nu avu cînd lămuri dacă aşa este pentru că, mergînd aproape unul de celălalt, mîna ei atingea mîna lui umplîndu-1 de emoţie, făcîndu-1 să se cutremure.
    — Nu trebuie să te gîndeşti la prea multe, continua (şi lui Matei îi trecu prin minte că probabil nici ea nu ştie ce spune, atentă la altceva), căci uite, mie îmi este de ajuns o emoţie ca să am sentimentul că trăiesc din plin şi acum, de pildă, trăiesc din plin şi nu simt nevoia de altceva. Cu tine nu se petrece acelaşi lucru ?
— Da, spuse Matei îndoit, şi ea se opri şi-i spuse :
    — De aici mă întorc, te-am adus pînă aproape de şosea. O să ne revedem curînd în oraş, şi cînd se despărţiră obrazul ei atinse repede obrazul lui, ca din întîmplare.







VII
    
    
    
    
     După însemnata pierdere de bani pe care o suferise, cîtva timp domnul Iliescu fu, moralmente, neschimbat, arătînd doar o neobişnuită volubilitate şi oarecare precipitare în gesturi. Apoi această stare de surescitare se curmă brusc şi doamna Iliescu se strădui din greu şi aproape zadarnic să-i smulgă o vorbă, o privire, un semn de interes pentru ce se întîmpla în jurul lor. însă cînd îi anunţă hotărârea de a se muta pentru totdeauna în provincie, înmărmuri.
	 De ce ? întrebă, simţind că-i vine rău. Unde sa
plecăm ? Ce să facem acolo ?
     Domnul Iliescu îi răspunse cu o linişte care o sperie şi mai rău :
— Am rămas săraci. Aici nu mai avem ce face.
    — Nu-i adevărat, îngînă, ne-a rămas destul pentru a trăi onorabil. Cum să plecăm aşa, fără motiv, printre străini ?
Domnul Iliescu îi spuse :
    — Cunosc pretutindeni foarte multă lume. în orice caz, acum că sîntem săraci, nu mai putem locui aici.
    — Ia nu mai vorbi aşa ! strigă îndîrjită. Cum ţi-a intrat ţie în cap că sîntem săraci ? Şi enumera ce le rămăsese.
    Domnul Iliescu nu putu fi însă clintit din ideea sa. Doamna Iliescu alergă la fratele lui, la rude şi la prieteni conjurîndu-i să stea de vorbă cu el şi să-1 facă să părăsească această hotărîre lipsită de raţiune.
    

    
     — La Matei nu te gîndeşti ? îi spuse cînd şi în f eh acesta dădu greş. Vrei să-1 înmormîntezi în cine ştie orăşel păcătos, la capătul lumii, să faci din el un provinciaj| tîmpit ? Matei, strigă cu ochii roşii de lacrimi, vino şif spune tatii să fie cuminte, să nu ne nenorocească.
Băiatul intră speriat.
     — Ce faci ? murmură repede domnul Iliescu soţiei sale. Hai să mergem să ne plimbăm puţin, spuse lui Matei, mama are nevoie de linişte.
     Doamna Iliescu părăsi îndată încăperea, plîngînd, şi cei doi ieşiră în stradă.
     Domnul Iliescu înghiţi de cîteva ori, neputînd deschide gura. Matei, care nu-1 văzuse niciodată în asemenea stare, şi "sub impresia şi a scenei din casă, luă mîna domnului Iliescu întrebînd pierdut:
— Ce e, tată ?
     — Ce e, tată ? întrebă încă o dată privind în sus spre domnul Iliescu şi strîngîndu-i mîna încet. Mergeau către grădina Icoanei.
Domnul Iliescu se linişti şi-i spuse :
     — Dragă băiete, nu-ţi pot explica de ce, pentru că n-ai înţelege, dar vom pleca din Bucureşti foarte curînd. Ne vom muta într-alt oraş, unde ai să-ţi continui şcoala. Salută o doamnă care trecea pe lîngă ei, scoţîndu-şi ceremonios pălăria tare, neagră, şi continuă:
   — Un frate al meu, pe care tu nu l-ai cunoscut căci a murit de mult, avea o casă foarte frumoasă în N. unde locuia. Casa aceea am vîndut-o la moartea lui, dar actualul ei proprietar doreşte acum, la rîndu-i, s-o vîndă şi o voi cumpăra. Totdeauna mi-a părut rău că am înstrăinat-o. Are o grădină mare, un rai, în care o să te joci în voie. Am şi vorbit cu un cunoscut al meu de acolo, avocatul Albu, să înceapă demersurile. Oraşul este aşezat între dealuri, nu e urît şi nici prea departe de Bucureşti. O să-ţi placă, sînt sigur. Unchiul tău a trăit acolo toată viaţa şi s-a simţit bine, îmi spunea mereu că pentru nimic în lume n-ar părăsi locul acela să vie în Capitală şi nu mai înceta lău-dîndu-i aerul, verdeaţa şi liniştea. In felul lui, era un înţelept. O să-ţi spun eu mai multe despre el, cînd voi avea timp.
    — Şi de ce este atît de supărată ? făcu nedumerit Matei aluzie la doamna Iliescu.
Domnul Iliescu îi spuse blînd :
    — Nu vrea să plece de aici. îi este frică de necunoscut. I-am explicat că în N. ştiu pe toată lumea căci am fost ades acolo, unde unchiul tău era persoană de vază. dar nu e uşor să înţeleagă aceasta aşa, deodată. Are si ea dreptate. Aici are prietene, obiceiuri vechi, e greu să renunţe la toate acestea. Cu timpul însă desigur se va obişnui, poate chiar mai repede decît mă aştept, pentru că o să găsească acolo multe persoane fine cu care se va lega. Şi tu o să-ţi faci prieteni noi şi totul va fi cum trebuie. Acum, spuse oprindu-se şi punîndu-i mîna pe umăr, mă duc, am treabă. Tu joacă-te puţin în parc.
    Matei, rămas singur, intră în Ioanid azvîrlind cu vîrful pantofului pietricelele de pe alee. Era adînc tulburat. Emoţia domnului Iliescu, vestea aceasta neaşteptată că vor pleca pentru totdeauna din Bucureşti, ideea nu deprimantă, ba chiar dimpotrivă, de a merge într-un oraş necunoscut, într-o casă pe care n-o văzuse niciodată şi despre care îi era cu neputinţă să-şi facă o imagine, la o altă şcoală unde va avea alţi colegi, într-o lume în care fiecare figură îi va fi străină, şi apoi chemarea, ţipătul mamei, ochii ei roşii, gesturile violente, toate i se amestecau în minte şi avea impresia că se află în faţa a ceva nespus de aţîţător dar şi tot pe atît de periculos.
     — Totuşi cred că nu pot să mi-o fac colorată, spuse doamna Iliescu făcîndu-şi vînt cu un jurnal de mode şi întrerupîndu-i excursia depărtată. Prea depărtată chiar, ca şi cînd ar fi fost mai de grabă o fugă.
     — De ce nu ? îi răspunse. O culoare mai sobră deocamdată.
Fugă de ce ?
     — Asta spunem, de fapt, şi eu, dădu din cap doamna Hiescu. Gri ţi-ar place ?
    Acum pe pieptul ei, spre dreapta, umbra alburie se mărise. Marta purta o rochie albă, foarte largă, depăşită puţin în jos, cînd se mişca, de dantelele juponului, şi care îi lăsa genunchii liberi şi lîngă ea îl recunoscu pe Tudor. Venise cu tatăl său la ei şi nu o găsiseră acasă decît pe doamna Iliescu şi uri aer dezolat şi rece, premergător marilor evenimente triste. Doamna Iliescu îşi tampona ochii cu o batistă care mirosea a colonie şi le spuse că domnul Iliescu şi Matei au ieşit să se plimbe, probabil prin parcul Ioanid. Tatăl lui Tudor dădu grav din cap şi spuse băiatului :
    — Vrei să te duci în parc să-1 vezi pe Matei ? Eu rămîn aici cu tanti Lili să vă aştept.
în parc nu o zări decît pe Marta.
    — încă n-a venit, însă vezi ? îi arătă ea spre ieşirea dinspre piaţeta care semăna cu un lac rotund blînd aurit de soare, se îndreaptă încoace cu tatăl său. Să ne aşezăm aici pe bancă să-1 speriem.
     Cînd apăru, azvîrlind pietricelele în faţa sa, pe alee, era atît de serios şi de palid încît îşi uitară proiectul. De altminteri Matei îi văzuse şi venea spre ei, urmărind zborul în linii largi al unui cărăbuş învelit ca-ntr-o mătase în vibraţia aripelor sale. O mătase roşcată deplasîndu-se ireal în aerul verde al parcului, pe sub frunzele care, ca din cer, coborau atît de aproape de pietrişul mărunt al aleilor. Ca să-i spună vestea că va pleca din Bucureşti pentru totdeauna ar fi dorit însă ca Marta să fie singură, îi va spune noutatea şi lui Tudor, însă pe Marta o voia singură pentru a-i anunţa despărţirea apropiată şi nu ştia cum să facă să rămînă o clipă numai cu ea.
     — Am să-i spun mîine, îşi zise indispus, cînd se despărţiră şi, împreună cu Tudor, se îndreptă spre casă. îl îngrijorau schimbările pe care le observa la tatăl său şi acum, în timp ce privea în jurnal modelul pe care şi-1 alesese doamna Iliescu pentru rochia ei gri, ştia că din chiar acea după amiază începuse să spioneze stăruitor chipul şi faptele domnului Iliescu pentru a se asigura că tatăl său era acelaşi om, că schimbările pe care le observase la el fuseseră sau trecătoare sau doar o părere. Cînd tatăl era obosit sau indispus, el se întreba cu inima sărită dacă nu cumva acestea sînt semne ale alterării interioare despre care o auzise vorbind odată pe mama lui, după ce domnul Iliescu anunţase aceleia hotărîrea de a pleca în provincie. Căci într-adevăr doamna Iliescu se temuse atunci că soţul ei a înebunit. Vorbea încet cu tatăl lui
Tudor despre asta, însă Matei trecînd prin faţa camerei a cărei uşă era întredeschisă o auzise.
    Nu, Dora care nu trăise acele momente cumplite nu avea să înţeleagă niciodată de ce îi era lui atîta groază de schimbare, de ce iubea cu atîta deznădăjduită pasiune imobilitatea şi de ce cînd, odată stabiliţi în N., şi dezme-ticindu-se din visul că nu se afla acolo decît într-o excursie, ce era secret atrăgător în situaţia aceasta căzu deodată şi înţelegînd acum că ce fusese odată se terminase într-adevăr pentru totdeauna, deschise larg ochii în jur şi toate din jur, întruchipări ale acestui sfîrşit, îl răniră sălbatic şi le urî din toate puterile. Si nu avea oum să înţeleagă nici suferinţa care fusese pentru el, la serbarea de sfîrşit de an a acelei ultime clase primare, clasă pe care din fericire în cea mai mare parte o făcuse la Bucureşti, să trebuiască a spune o poezie ridiculă în faţa unei săli pline de colegi şi de părinţi ai acestora care îl ascultau privindu-1 cu ochi goi. Paiaţă ! Totuşi domnul Iliescu era acolo şi prezenţa lui îi dădu puterea să continue şi să sfîrşească şi era şi doamna Iliescu, a cărei voaletă tremura uşor şi care la sfîrşit veni în culise şi-1 îmbrăţişa tare, mîndră de aplauzele ce răsplăteau dicţiunea fiului ei. în schimb Dora ar înţelege imediat de ce refuzase cu străşnicie cînd, cu cîteva zile înainte de Crăciun, doamna Iliescu îi propuse, spunîndu-i de invitaţia la pom a doamnei Aron, să recite aceleia poezia pe care o declamase atît de bine la serbare.
    — Ţi-a pregătit un dar foarte frumos, încercase ea să-1 convingă.

— N-am nevoie de darul ei! strigase exasperat.
— Vrea să te cunoască, spuse doamna Iliescu.
    — Dacă vrea să mă cunoască să vină aici ! strigă el din nou. Am să-i dăruiesc eu ceva, o carte sau nişte bomboane — şi plecă în fugă pentru a pune capăt tentativei doamnei Iliescu de a-1 face înţelegător.
    Ea însă, în ale cărei urechi încă uimite mai răsunau aplauzele de la serbare şi care mai voia să guste odată emoţia măgulitoare a succesului, nu se lăsă.
    — Ascultă, Matei, îi spuse domnul Iliescu venind după el în curte, ştii că mîine sîntem invitaţi la familia Aron.
    — 
   — Da, tată, icni opintindu-se cu pieptul să rostogolească înainte bulgărele mare de zăpadă pe care îl plimbase, pînă să crească aşa, prin toată curtea.
    — Ei bine, continuă domnul Iliescu venindu-i alături şi împingînd şi el greaua sferă albă cam bolovănoasă, mama ţine morţiş să spui poezia aceea. De ce nu vrei să-i faci această plăcere ?
    — Tată, spuse cu mînie, madam asta, Aron, nu mi-e deloc simpatică !
— Ei şi ?
    — Tată, nu ne-a invitat pentru noaptea de Crăciun, încercă să-i explice Matei. îl dureau mîinile îngheţate şi le bătea una de alta să şi le încălzească. Marile lui mănuşi de piele pocneau surd în aerul tăios şi alb.
     Domnul Iliescu trecu în cealaltă parte a bulgărelui să-1 privească drept în faţă, şi aplecîndu-se de acolo spre el îi spuse :
    — Ba da, însă cum am promis mai înainte domnului Albu să mergem la el, au stăruit să venim la ei măcar a doua zi. ?
— Bine, dar nu spun nici o poezie.
— De ce ?
    — Nu-mi place poezia aceea şi alta nu ştiu. Dacă madam Aron ţine, n-are decît să spună ea una !
     începură amîndoi, cot la cot, să împingă din nou bulgărul de zăpadă care lui Matei îi ajungea pînă la piept, prin curtea vastă plină de copaci negri acoperiţi de zăpadă, speriind nişte găini care rebegeau pe paiele din faţa coteţului lor, şi apoi domnul Iliescu spuse :
    — Ai dreptate, băiete ! Mama ta doreşte însă atît de mult s-o spui încît dacă nu-i facem pe plac sînt sigur că se va îmbolnăvi de supărare. Nu-ţi ascund că şi eu m-aş bucura să te mai aud recitînd-o. Nu durează mult, nu-i aşa ? Ei, termini repede, gîndind,u-te la mama şi la mine, şi cu asta gata, niciodată, îţi promit, nu se va mai întîmpla.
     Domnul Iliescu era atît de serios încît Matei nu mai putu rezista. Spuse însă cu tărie :
— Să nu-mi dea nimic !
    — Da, aprobă tatăl, o să facem în aşa fel încît ei să renunţe la darul de Crăciun pe care ţi l-au pregătit.
     Trecuseră de atunci aproape nouă ani şi doamna Iliescu părăsea în fine rochia neagră de doliu, care purtată atît timp se rărise pe piept, în dreapta. Pata aceea alburie era pieptul ei, care se străvedea prin ţesătură. Ii era greu să-şi închipuie că odată fusese strîns la pieptul acesta şi alăptat şi legănat să adoarmă şi să nu plîngă. Poate că nici nu-1 alăptase ea, ci o doică, dar nu ştia nimic, nu-i spusese nimeni nimic şi nici el nu întrebase. Mamei lui îi datora însă cu siguranţă altceva, bănuiala strecurată ca o spaimă în sufletul său, în ultimele zile de şedere în Bucureşti, că nenorocirea bănească pe care o suferise clătinase mintea domnului Iliescu. Pînă cînd să afle cît de crudă şi de absurdă fusese bănuiala aceasta trecuse destulă vreme. îi va mărturisi Dorei chinul de a verifica la infinit integritatea tatălui şi acela de a afirma în fiecare clipă propria sa integritate prin refuzul principial şi în bloc a tot ce venea din partea noii lumi în care se pomenise, îi va spune însă şi că, după ce la madam Aron expediase repede poezia, cu ochii în ochii domnului Iliescu, nu putuse refuza cutia mare de carton pe care i-o pusese în braţe repezindu-se la el acea femeie imposibilă ? Cînd ieşiră în stradă întinse cutia doamnei Iliescu şi rămase puţin în urma părinţilor săi, potrivindu-şi paşii după ei cu nepăsare nu bine jucată.
     — Ce tren frumos! exclamă doamna Iliescu acasă, desfăcînd cutia. Uite, Matei, are şi nişte şine !
     Cei doi nu părură s-o audă şi domnul Iliescu strînse mina lui Matei şi-i spuse :
     — Mulţumesc. Regret că n-am izbutit... Dar să ştii că nu voi uita niciodată promisiunea — şi plecă.
    Doamna Iliescu îi privea nemulţumită, pe sub gene. Cînd rămase singură cu Matei îl chemă :
     — Ia vino să vezi că i-am montat şinele. Sînt curioasă cum umblă pe ele.
     Dădu drumul jucăriei care, pe masă, începu să se rotească repede în clinchete şi în ronronurîle arcului care se destindea.
     Fără să-i arunce nici o privire, Matei ieşi. Doamna Iliescu oftă şi se duse să se dezbrace. Matei reveni imediat, ridică de pe şine trenul care, singur în încăperea goală, încă se mai învîrtea, îl băgă în cutie unde roţile lui în
     

7 — Matei Iliescu — Radu Fetrescu

fine se opriră cu un sfîrîit înăbuşit, vîrî în cutie şi subţirile şine albe şi ieşi afară ţinînd cutia cu două degete. Luă din magazie o lopată, coborî în fundul curţii, printre arborii ninşi care scîrţîiau tainic în vînt, sparse gheaţa într-un loc de lîngă malul iazului pînă ce dădu de apa verde care gîlgîia sub crusta cea sticloasă, aruncă în lichidul adînc şi grăbit cutia cu întregul ei conţinut şi, scăpat de povara sa, se întoarse în casă, îşi dezbrăcă paltonul şi deschise, oftînd uşurat, o carte mare cu ilustraţii înfăţişînd cavaleri in armură luptînd cu arabi bărboşi, subţirateci, covîrşiţi de povara turbanelor.
    Şi veni o zi cînd putu să scape şi de ecoul vorbelor rostite de doamna Iliescu odată, la Bucureşti, cînd se credea auzită numai de cumnatul ei. Din nefericire nu atît de curînd.
    Se dusese să-1 ia de la gară pe domnul Iliescu, ce făcuse o scurtă călătorie la Bucureşti şi în trăsură acela, sprijinit în perna de pluş albastru, spuse :
     — Am avut timp bun şi mi-am rezolvat repede treburile aşa că am vizitat şi pe cîţiva cunoscuţi ai noştri. Mama o să se bucure să afle veşti despre ei. L-am văzut şi pe Tudor care îţi trimite salutări şi îţi aduc de la el o scrisoare. Poftim, adăugă bine dispus şi scoase din port-feuilles un plic alb.
    Matei luă plicul, foarte emoţionat. Recunoscu scrisul vărului său, acum mai format, cerneala neagră pe care Tudor o folosise totdeauna.
    Domnul Iliescu privi în dreapta şi în stînga lucrurile pe unde-i ducea trăsura, trotuarele erau pline de lume, şi spuse :
     — Aşa cum mă aşteptam, mama s-a obişnuit aici destul de repede.
Matei strînse buzele şi dete din cap.
     — Nu ţi se pare că e bine ? Omul inteligent şi sănătos se adaptează totdeauna la ce este convenabil naturii lui. Dacă am fi rămas în Bucureşti cînd am încetat de a mai fi bogaţi, ar fi suferit mult. O anumită lume dă banilor o valoare exagerată dar aici sîntem aproape la nivelul nostru. A trebuit să înţeleagă şi ea şi din fericire a înţeles destul de repede, că erau cheltuieli pe care nu le mai puteam face.

    — Aceasta te-a hotărît să ne mutăm ? îl întrebă Matei luptînd să oprească valul fierbinte Care i se ridica în piept.
— Da. Ce altceva ?
     Caii băteau pavajul cu potcoave tari, de fier, pe un ritm alegru.
— Nebunii am fost noi, murmură în sine Matei.
     Mai tîrziu, într-adevăr, se întrebă dacă totuşi domnul Iliescu nu exagerase importanţa pierderii suferite de vreme ce doar rămînînd în Bucureşti avea toate şansele de a o recupera, însă ştia atunci şi cît de greu este să limpezeşti motivele care determină pe oameni să facă cutare lucru şi nu cutare alt lucru. Despre el însuşi, de pildă, n-ar fi putut spune de ce în prezenţa lui Tudor se reţinuse a-şi anunţa Martei plecarea. Nu ţinea să ascundă vărului său acest lucru, bănuia de altfel că Tudor şi ştie. Cît despre ea, în zilele următoare Marta nu veni în parc apoi, cînd veni, nu i se păru că amica lui este în dispoziţii potrivite, ci cînd prea rece, cînd prea expansivă, după aceea nu o mai găsi singură şi astfel dorinţa însăşi de a deplînge cu ea apropiata lor despărţire i se stinse din suflet.
     Şi cum să înţeleagă de asemeni de ce acum cînd doamna Iliescu renunţa cu adevărat la rochia cea neagră era, nemulţumit şi ar fi vrut ca ea să continue a o purta toată viaţa ? Să poarte toată viaţa doliul pe care el 1-a profanat atît de repede.
     Eşarfe albe ondulau dincolo de fereastră, peste coamele teilor.
Asta voia să ştie ? Matei se încruntă adînc.
    — Nu-ţi place să mi-o fac gri ? îl întrebă doamna Iliescu. Răsfoia prin jurnalul de mode. Totuşi altă culoare n-ar fi convenabilă acum. Ce zici de modelul acesta ?
     Cînd cortegiul mortuar trecuse prin faţa grădinii publice, în poarta aceleia zărise pe băiatul ciupit de vărsat, în spatele lui grădina, pustie, îşi clătina în aer valurile de frunze. Mergea între doamna Iliescu şi mama lui Tudor. Casa continuă să miroasă încă mult timp a medicamente, a flori ofilite, ceară arsă şi putreziciune. Ceremonia fusese lungă şi fără sens. Noroc că doamna Iliescu, sprijinită de cumnata ei, găsise destulă putere să refuze propunerea avocatului de a aduce muzica militară. Matei făcea tot ce putea pentru a nu trăda nici' o slăbiciune în faţa acestor oameni. Cînd sicriul descoperit ieşi, plutind şovăielnic pe umerii negri ai mercenarilor, din cutia de sticlă a dricului, întrevăzu faţa împuţinată şi albă ca hîrtia, cu pete gri, a domnului Iliescu între flori. Atunci îi scăpă o lacrimă care îi alunecă, arzîndu-i obrajii, pe bărbie în jos. înainte de a fi bătut capacul, doamna Iliescu aranja perna de sub capul soţului ei şi florile pe care călătoria le deranjase, cu gestul cu care mai netezea o dată ou palma după o scurtă cercetare faţa de masă înainte de a începe să aşeze pe ea farfuriile. Era foarte obosită şi îşi plîngea, tăcută, ultimile lacrimi priveghind cu o energie pentru care Matei avea răgaz să-i fie recunoscător, ca totul să se desfăşoare cum trebuie. Peste două luni începu să cureţe casa. Chipul ei căpătase după înmormîntare o severitate pe care Matei o găsea impunătoare. Paloarea austeră de pe faţă îi înobila trăsăturile. De fapt, ca şi doamna Iliescu, Matei era obosit şi unul dintre efectele oboselii fu că nu-1 miră de loc să o întîl-nească în casă pe mica femeie din grădina publică, pe care doamna Iliescu o adusese la spălat.
    — Nu prea se cîştigă cu asta, rîse ea dînd din umeri şi arătînd cu bărbia spre copaia lungă şi adîncă, de aramă.
    Nimerise întîmplător în spălătorie şi o recunoscuse imediat.
— Cum te cheamă ? o întrebă şi ea răspunse :
— Flori.
Aflînd aceasta, Matei se întoarse să plece şi ea spuse :
— Tot ţi-e frică de femei ?
— Nu mi-e frică, răspunse din uşă.
— Atunci de ce tot fugi ?
— Asta e altceva, spuse Matei.
    Ea tăcu, încercînd să înţeleagă ce voise să spună, şi apoi îşi puse o mînă în şold şi îl întrebă ridicînd o sprinceană :
— Ce e ?
Matei nu răspunse.
    — Aiurea ! strigă aceea scoţîndu-şi în afară buza de jos, neîncrezătoare.
    Matei părăsi brusc uşa, veni la ea şi o atinse cu un deget pe umăr spunînd :
— Vezi că nu mi-e frică ?
Ea se legănă pe călcîie privindu-1 în ochi şi murmură :
— Da, eşti viteaz nevoie mare ! Matei îşi retrase degetul şi ieşi.

    — Cum ţi-aş putea povesti aşa ceva ? presupunea acum că o întreabă pe Dora.
Ea exclama rîzînd :
— De ce nu ?
    — Ţi-am spus că nu e o poveste frumoasă ! încerca el să protesteze, încă acoperind un gînd care-i venise atunci, la vie, care îl chinuia şi îl revolta umplîndu-1 de amărăciune.
    — Ascultă Matei, în definitiv îţi era sau nu-ţi era frică de creatura aceea ?
— Da, îmi era, spunea el cu toată sinceritatea.
— Nu pricep, căci doar nu eşti de loc timid.
    ■— Poate că dacă împrejurările în care am întîlnit-o ar fi fost altele, nu mi-ar fi fost frică.
    —- A, da, sigur, spunea Dora pe gînduri, însă totuşi de ce frică ?
    — Pentru că propria mea dorinţă se exterioriza în ea, luînd corp, independentă de mine.
    — Complici prea mult o chestiune cît se poate de banală.
    — Toate sînt banale pînă ce ţi se întîmplă ţie însuţi, surise Matei întunecat.
    — De altfel, făcea Dora incertă, ce mi-ai spus pînă acum e destul de nevinovat.
    — Nu mi se pare de loc. A doua zi, continua el să-şi închipuie mai departe convorbirea, intrînd în curte m-am izbit de băiatul acela gras şi ciupit de vărsat-despre care ţi-am povestit. M-a privit cu sfială dar şi cu obrăznicie şi a ieşit pe poartă.
— Ce-i cii ăla pe-aici ? am întrebat-o furios pe mama.
— E fratele spălătoresei, cred, mi-a răspuns, întindea rufele la uscat în pod şi m-am dus drept Ia ea.
însă mai departe nu-ţi mai spun nimic.
— Va să zică... spunea Dora.
    — Da. M-am răzbunat astfel pe frate-său, înţelegi, răspundea el, ou toate că acum îmi vine să rid de asemenea răzbunare.
— Şi asta te-a satisfăcut ?
    Matei tăcea încurcat, apoi dădea aprobativ din cap. Atunci în marii ei ochi albaştri, limpezi ca cerul, se aduna o negură care se transforma în lacrimi.
— Ce josnicie !
— Nu-i aşa ?
    — Numai copiii sînt în stare de aşa ceva, striga acum ea zburlindu-i părul cu mîna şi surîzînd printre lacrimi. Fugi, nu vreau să te mai văd ! Ce idei monstruoase îţi trec prin cap ! Uită-te la mine, îi poruncea forţîndu-1 s-o privească în ochi, uită-te Ia mine şi spune-mi de ce eşti atît de neliniştit. Îmi ascunzi ceva grav, ţipa zgîlţîindu-i capul pe care i-1 ţinea încleştat cu degetele înfipte în păr. Spune-mi imediat ce-mi ascunzi ! Te gîndeşti la ceva rău !
    — Da, şoptea el. Acum ştia de ce fugise şi că acel gînd de care roşise la vie dar îl uitase imediat, acum se formula întreg şi insistent şi că era imposibil să nu-1 recunoască. Răsfoi nervos jurnalul de mode, în timp ce doamna Iliescu freca cu şervetul trei linguriţe.
    — Te gîndeşti la ceva rău ! ţipa Dora din ce în ce mai înalt. Spune-mi la ce te gîndeşti ! Să nu-mi ascunzi nimic !
    — Nu-ţi ascund nimic, îi răspunse. Sînt fiinţe profund deosebite între ele din toate punctele de vedere, dar care uneori, în unele, foarte rare momente, seamănă absurd de mult şi asemănarea aceasta a lor este atît de lipsită de semnificaţie încît te turbură.
    Mîna din păr îl părăsi brusc, indignată, şi Matei se pomeni singur, cu jurnalul de mode pe genunchi, privind pe doamna Iliescu ce terminase cu linguriţele şi luase la rînd nişte pahare. îşi zise că fusese adus în fond, pe căi ocolite, la vechile lui aprehensiuni faţă de soţia avocatului.
    Doamna Iliescu îl privea din cînd în cînd bănuitoare şi cînd luă şi ultimul pahar să-1 şteargă îl întrebă :
— Mai ai mult de lucru tu, acolo la Albu ?

— Nu, răspunse el şi adăugă imediat: Ba da.
    — Vezi să nu-ţi neglijezi examenul, spuse doamna Iliescu cu capul plecat pe lucrul ei.
— Absurd !
— Ce e absurd ? tresări nemulţumită.
    Matei o privi mirat căci exclamaţia fusese pentru sine însuşi. Doamna Iliescu aşteptă cîtva timp răspunsul lui şi apoi exclamă ironică :
— Ne înţelegem de minune !
     Totdeauna îi spusese soţului ei că Matei este un încăpăţînat.
     — Ca toţi copiii, răspundea acela împăciuitor. De pildă eu...
— Are cui semăna, ştiu, îl întrerupea nerăbdătoare. Matei găsea însă că suferă de defectul contrar şi tocmai
de aceea, după moartea domnului Iliescu, începuse a ţine jurnalul în care nota strîmbăturile observate în jurul său şi de care ţinea atît de mult să se ferească. Nu se îndoia că Dora va ghici imediat ce pricepuse el doar cîteva zile mai tîrziu, că răzbunarea fusese numai un pretext pentru faptă şi că în realitate se dovedise un mizerabil ins inconsistent uitînd şi la a doua întîlnire cu femeia aceea clipa întunecată. Un mizerabil ins inconsistent, gata de orice profanare. Cenuşiul stins al stofei pe care doamna Iliescu; părăsindu-şi în fine paharele, i-o desfăşură înainte pentru ca el să poată aprecia mai bine modelul pe care voia să şi-1 facă, îl izbi în faţă ca un nor de praf. Bieţii ei ochi de praf ! In ei licăreau însă cîteva fire de aur. Atunci, în întunericul prăfos al podului, din cauză că îşi întindea braţele să pună rufele pe frînghie bluza îi ieşise din fusta care şi ea alunecase puţin în jos. Ochii ei, între braţele ridicate cînd, auzindu-i paşii, întorsese capul în spate, spre el. Dar ştia ea în momentul acela că tatăl lui nu murise decît în urmă cu două luni ? se întrebă Matei cînd îşi reveni şi îşi dădu seama de toată oroarea faptei.sale. Probabil că uitase, ca şi el. Domnul Iliescu nu uita nimic, niciodată. Ceilalţi erau fiinţe slabe, spulberate în toate părţile de capriciul întîmplărilor, ca praful. Dora trebuie să fie puternică. Altfel. Inabordabilă chiar şi pentru el.
    — Nu-i aşa că este frumoasă ? îl întrebă doamna Iliescu interpretînd greşit fixitatea cu care privea stofa.
    O rochie nouă îi dăduse totdeauna multă bătaie de cap. Poate că astfel cînd fusese să şi-o facă pe cea neagră uitase şi ea puţin de sfîrşitul apropiat al domnului Iliescu. Pentru el însuşi de altminteri coşurile foarte roşii din jurul nasului croitoresei fuseseră o scurtă distracţie. Nu putea trece prin încăperea unde, la masa trasă lîngă fereastră ca să aibă mai multă lumină, lucra acea femeie scundă şi grasă fără ca privirile să nu-i fie atrase de nasul ei împodobit cu rubine scăpărătoare pe care le apleca foarte adînc deasupra stofei negre, ca şi spre a-i înviora puţin culoarea îndoliată, şi apoi cu o aruncare bruscă a capului pe spate le ridica sus în valul de lumină care intra pe fereastră făcîndu-le să sclipească din toate puterile sub fulgerele mai domoale ale ochilor concentraţi asupra urechii minusculului ac. Văzute dintr-o parte, mîinile ei scurte şi grase în efortul de a introduce aţa în ac păreau împreunate pentru o rugăciune. Matei nu sezisă imediat că în realitate privise coşii croitoresei şi ritualul ei grotesc cu groază şi furie identificînd în modesta persoană tăcută o complice a conjuraţiei care se formase pentru a impune ideea morţii domnului Iliescu şi a morţii în general, dar că acum imaginea aceleia îi era simpatică pentru că regreta că doamna Iliescu renunţă la doliu. Tot aşa, la început fu supărat pe Marta că, fie şi involuntar, nu-i dă prilejul să-i comunice iminenta lor plecare din Bucureşti, iar mai tîrziu, cînd se stabiliseră deja în N., pentru acelaşi lucru îi fu recunoscător. I se părea, amintindu-şi ultimele după-amieze petrecute în parcul ioanid cu Marta, că citeşte în ochii prietenei sale o tristeţe care evită să se explice ; în toate gesturile ei, încetinite acum pentru ca Matei să poată culege din ele balsamul alinător de care avea nevoie, descifra regretul despărţirii şi dorinţa afectuoasă de a face ca despărţirea aceasta să-i fie, lui, cît mai uşoară. însă privirile şi gesturile pline de tandreţă erau ale imaginei şi Matei putu să-şi dea seama, după ce nevoia dureroasă de a fî consolat trecuse, că dacă era foarte probabil ca Marta să fi aflat, dirr familie, de hotărîrea domnului Iliescu de a se muta din Bucureşti, în schimb prin nimic nu-i dăduse de înţeles că ştie şi că regretă, astfel încît pînă la urmă, datorită şi> altor împrejurări, a vorbi cu ea despre aceasta i se păru^' inutil. Se întrebă, la atît timp de cînd n-o mai văzuse şi; nu mai ştia nimic despre ea, dacă se mai joacă în parc şi eu cine, dacă îl mai ţine minte. Avea un mod foarte gra»j ţios de a fi absorbită de propria ei existenţă, mod care * izola ca şi spre a da celor din jur putinţa să o admire nr bine şi acelaşi lucru îl izbise şi la Dora — de care Mar
era de altfel atît de apropiată şi prin vîrsta. Şi uitînd cu totul că doamna Iliescu aştepta, cu stofa cea nouă în mînă, părerea lui, îşi spuse ou o spaimă încîntată că Marta nu fusese decît o prefigurare a femeii de acum şi de aici şi încercînd să-şi închipuie cum arăta Dora la vîrsta de nouă ani, portretul pe care îl alcătui în minte fu destul de asemănător cu al fetiţei care alerga cu părul pe spate pe aleile rotite sub jos plafon de frunze ale parcului Ioanid.
    De aci înainte cu Matei se petrecu acest fenomen destul de curios, deşi obişnuit, că ori de cîte ori o împrejurare prezentă îl lăsa după consumarea ei să întrevadă elementul, vechi din care se nutrise şi acela se întîmpla să freamăte de agitaţie crepusculară a parcului, chipul fetiţei i se prezentă totdeauna ascuns ca de o mască de trăsăturile Dorei, căci dragostea aduce totul la sine, şi cînd încercă odată să-i reconstituie adevărata înfăţişare nu izbuti.
     — Unde s-o găsesc ? se întreba mai tîrziu, întins pe spate la marginea iazului, după obiceiul său, cu palmele încrucişate sub cap şi plimbîndu-şi încet ochii în vastul album al aerului. Şi era, mai mult decît fericit, uimit de transmutaţie care avusese loc şi care îi dădea putinţa s-o vadă pe Dora şi într-un trecut atît de îndepărtat, aducînd prin prezenţa ei acel trecut atît de aproape, încît îl desfiinţa, lăsînd timpului o singură dimensiune, desfiinţînd adică însuşi timpul şi eliberîndu-1 astfel, pe el, de incubul prefacerilor şi al schimbării şi de crisparea de a opune o faţă împietrită schimbării şi prefacerilor. Numai că atunci nu se mai simţi, retrospectiv, ridicul, ci se lăsă cucerit de senzaţia de libertate şi lumină adîncă şi venera pe Dora, motor al stării acesteia. Trecu iazul şi la capătul punţii îngenunchie în aerul care o cuprinsese odată între capacele lui.
    Nu i se mai oferise ocazia să o viziteze la vie şi să se ducă altfel îşi interzisese şi nici nu mai îndrăznea, dar se urca într-un arbor din pădurea de vizavi de casa ei de-acolo şi călare pe o cracă înaltă, ascuns în frunze, cu spatele la propria-i casă de care îl despărţeau cîmpul şi iazul, o urmărea cu binoclul şi avu fericirea să o vadă aproape zilnic, fie la fereastră, privind distrată spre şosea
    
sau pieptănîndu-se, fie pe terasa din capul celor zece trepte, citind întinsă într-un şezlong, fie trecînd prin curte. De cîteva ori ieşi din casă Şi urcă în vie şi Matei avu impulsul să se arunce jos din arborele lui şi să o întîlnească, furişîndu-se pe cunoscuta potecă ; de fiecare dată strînse din dinţi şi rămase la postul său, mişcat lin cu craca în aer, de vînt, pînă ce ea se întorcea din plimbare. Ochii îl dureau, vedea tulbure, credea că se aburiseră lentilele şi le ştergea cu grabă să nu piardă nimic din mişcările ei şi odată se întrebă dacă nu cumva îl aştepta, dacă nu cumva ducîndu-se în vie spera că îl va zări în potecă, peste gardul de spini. I se părea atunci, ca într-o halucinaţie, că ştie că se află aici, în vîrful acestui arbor, şi că îi face semne discrete de chemare. Mişcările calme şi decise ale fiinţei ei în care graţia şi puterea se împerecheau uimitor cu morbi-deţa, vîntul care îi răscolea uneori părul negru îl îmbătau, toate aceste evenimente mute de pe lentila măritoare a binoclului se legau în cadenţe cereşti.
    Intr-o zi vîntul se pomi pe neaşteptate, clătinînd catargul frunzos în vîrful căruia îşi făcea veghea, risipi norii trandafirii într-o masă progresivă de cenuşă, nuiaua fulgerului izbi cerul, departe, şi căzu o ploaie deasă şi repede care îl udă pînă la piele. Acoperi Cu haina binoclul, pentru ca apa să nu curgă pe lentile împiedicîndu-i vederea şi astfel, îmbrăţişînd cu stînga trunchiul alunecos pe care ploaia se scurgea în rîuri late şi iuţi, verticale, continuă să fixeze fereastra ei. în fereastră, despărţită de el prin spaţiul în care se săvîrşea invazia sălbatecă a apei, Dora contempla spectacolul, ou braţele lungi încrucişate la piept, şi ochii ei, rătăcind nehotărîţi, se opriră drept pe vîrful copacului unde se afla el. Matei nu se mai putu stăpîni şi ridică braţul. Evident că de acolo nu-1 putea vedea, poate sticlirea lentilei printre frunze să-i fi atras atenţia sau, şi mai probabil, îşi oprise privirile din întîm-plare, fără să distingă nimic, nici chiar pe timp senin nu l-ar fi putut descoperi în depărtarea şi ascunzişul său de frunze, însă Matei îşi trase repede braţul în jos, ruşinat, cu un sentiment de jenă ca atunci cînd Tudor şi tatăl său îl descoperiseră lovind cu nuiaua în trandafiri. Nu trebuia să fie indiscret, nici măcar cu sine însuşi.
    Ploaia stătu ; cenuşa, scursă, lăsa tot locul albăstruiul strălucit de soare. Coborî confuz.
    Toate acestea se petreceau mai tîrziu, cînd doamna Iliescu îşi făcuse rochia gri şi începuse să o poarte.
     în ziua însă cînd îi cerea părerea, ca să-1 mai scoată puţin din muţenie şi să-1 mai distreze, despre modelul pe care voia să şi-1 facă şi desfăşura stofa înainte-i să i-o arate, Matei îşi spunea că dacă melancolia din ochii Martei, ai Martei care acum începuse să poarte chipul Dorei, putea să fie doar o închipuire a lui, în schimb razele cu care se înoununaseră ochii ei cînd, venind în parc cu bicicleta, o ajută să se urce pe şea şi apoi o plimbă ţinînd cu o mînă ghidonul şi pe ea sprijinită de pieptul său, să nu cadă, fuseseră foarte reale.
    Desigur, doamna Iliescu mai putea născoci pînă a doua zi un motiv de a-1 opri să meargă cu bicicleta în parc. Dormi agitat. De dimineaţă drumul spre şcoală, printre lăptarii traşi repede de cîte un cal modest în şarete multicolore încărcate de bidoane, printre distribuitorii de sifoane şi zarzavagii aplecaţi sub povara cobiliţelor, i se păru lung. Şcoala, înecată în castani, era o dependinţă a bisericii de alături. Noaptea verde, extraordinar de translucidă, a castanilor, stagna pacifică între pereţii clasei. Institutoarea era nervoasă. Fularul ei de mătase roşie înodat pe gît ca o fundă mare, pîlpîia cînd pe catedră, cînd în dreptul ferestrelor, cînd în fundul clasei. Strălucirea lui explozivă era egalată numai de lustrul ghetelor negre ale lui L. din banca a treia. Ghetele lui aveau şireturi prea lungi, împrumutate probabil tatălui său, pe care le tîra după el pretutindeni. Bilciurescu făcuse din plastilină, pe un carton, o frumoasă hartă a judeţului Ilfov. Lui îi reuşise mai puţin, un fragment din Dîmboviţa se uscase şi căzuse. De altfel în loc să facă rîurile din plastilină albastră, alesese pentru ele una galb«nă-pală, ceea ce nu era potrivit deşi culoarea reieşea bine pe fondul cărămiziu al judeţului şi Dîmboviţa într-adevăr era galbenă. Dar nu galben-pală, ci măslinie. Lacurile le făcuse şi el albastre. Muncise mult, cu gîndul la întîlnirea de a doua zi din parc. Rezemase bicicleta lîngă uşa dormitorului său,- de la pupitrul albastru ochii îi cădeau drept pe eâ. Institutoarea, ascuţită şi vibrantă ca un.semn de exclamare, trecu pe lîngă banca lui şi privi o clipă harta de plastilină. Mirosea puternic a parfum. Parfumul ei era mult mai puţin fin decît al mamei. Mama nici nu-şi dădea de fapt cu parfum, ci cu apă de colonie. Institutoarea nu spuse nimic, deşi apele nu erau albastre şi din Dîmboviţa se desprinsese o bucată, şi trecu mai departe. Clopoţelul sună tocmai cînd îl bătea cu nuiaua la palmă pe Stoica A. Ion. îşi luă catalogul şi ieşi. Moşul cu şorţ alb era la postul său, pe trotuar, lîngă poarta şcolii, păzindu-şi coşul cu cocoşi de zahăr ars şi batoane de susan. Adam, servitorul şcolii, acela care suna clopoţelul, arunca moşului priviri mustrătoare printre zăbrelele înalte de fier înegrit, ale grilajului. Bine că făcuse măcar lacurile albastre. Micul lac artificial, mai mult un bazin, din parcul Ioanid era şi el uneori albastru, dar mai cu seamă verde din cauza arborilor de pe maluri. Alteori era alb ca o zăpadă, de plumb în alte, împrejurări, cel mai des avea culoarea frunzelor moarte, un ţesut cafeniu fără elasticitate şi totdeauna, noaptea, negrul lui se umplea de lumini. Cînd ajunse, într-un suflet, acasă, doamna Iliescu îi găsi o mină cam obosită aşa încît imediat după masă trebui să doarmă o oră.
    — Ţi-ai făcut lecţiile ? îl întrebă apoi, văzîndu-1 că-şi ia bicicleta şi dă să iasă cu ea pe poartă.
— Nu.
— Atunci poftim încoace.
    Peste cîtva timp însă doamna Iliescu plecă şi Matei o urmă aproape îndată. Roţile îl purtau uşor, călare pe fulgerul rotit al spiţelor, asfaltul fîşîia sub el foarte proaspăt. Cînd pătrunse dinspre Dacia în parc, blocurile de verdeaţă se dădură într-o parte şi lacul, pe modestele ape ale căruia soarele se lăsase aprinzîndu-le, era de aur.
    Marta sărea coarda cu alte fete, în faţa băncii pe care citea mătuşa ei. Mătuşa ei purta o pălărie cu boruri foarte largi. Rochia de tul albastru a Martei se învolbura Ia fiecare săritură. Nu merse drept spre ea ci ocoli pe departe grupul de arbori cu umbra de şocolată dintre ei în care se jucau rîzînd fetele şi cînd, dîndu-le ocol, credea că l-ar fi putut vedea, apăsa de cîteva ori cu degetul mare pe soneria prinsă de ghidon. Clinchetele ei o făcură pînă la urmă să privească în direcţia de unde veneau. Coarda rămase jos pe pămînt şi Marta alergă după el.

—	Bonjur, Matei, îi strigă. Ce faci, Matei ?
     Pedală mai încet, în aşa fel ca Marta, care se ţinea după el alergînd, să nu obosească şi îi răspunse la salut.
     — A ta e bicicleta, Matei ? îl întreba ea mai departe. Pantofii ei negri de lac, cu cîte un nasture delicat pentru baretă, împrăştiau repede pietrişul aleii în spatele lui. A ta e bicicleta, Matei ?
     — Da, răspunse Matei dînd din cap încă fără s-o privească dar pătruns de Vocea ei'ascuţită, şi acum uşor plîn-găreaţă, ca de o muzică de îngeri.
     — Plimbă-mă şi pe mine, Matei, îl ruga continuînd să alerge.
     Atunci oprise, aruncîndu-se cu piciorul drept în pămînt, şi o ajutase să încalece cadrul şi să se aşeze pe şea. Cu dreapta ţinea ghidonul şi cu stînga spatele şeii şi o duse aşa, sprijinită pe pieptul lui ca o mare pasăre grea şi înfricoşată, în pene albastre.
     — Vezi să nu cad, ţipa Marta din cînd în cînd căutînd cu vîrful piciorului un sprijin pe care nu-1 afla. Inima îi bătea tare lîngă pieptul lui, obrajii i se carminaseră de emoţie. Cum să definească aroma suavă a părului şi braţelor ei ? Dar surîsul luminos cu care îl privea, întorcîndu-şi faţa pe umărul drept ? Un domn cu pălărie tare trecea la capătul aleii, ieşind şi intrînd imediat în verdeaţă.
     Doamna Iliescu se drapa în stofa gri pentru ca Matei să vadă mai bine cum intenţiona să-şi facă rochia. Şi Ia Bucureşti avea părul cărunt, ori mai de grabă aşa i se părea lui acum. La înmormântare purta o mică pălărie neagră cu voaletă deasă că aproape nu i se mai distingea chipul. Durerea îi era adevărată, adîncă. Dar ce putea şti el despre durerea mamei ? Nici despre bucuriile ei nu ştia nimic, era o fiinţă străină, nu-i vedea sufletul. Atunci, la înmor-mîntare, îi impusese. încercase şi altădată sfieli în faţa ei, bruşte, iute trecătoare. Domnul Iliescu îi spusese despre ea că este inteligentă. Te pomeneşti că-şi închipuie ceva despre el şi Dora ?
    Ideea aceasta îl făcu să se încrunte şi să-şi încreţească buzele şi-i spuse cu răutate :
;— îţi şedea totuşi bine în negru.
     Doamna Iliescu puse stofa de-o parte şi-i întoarse spatele bombănind :
     
•   — Ce vorbă ! /
    — Mi s-a obişnuit mie ochiul cu această culoare, explică, tot brusc.
     După obiceiul ei, doamna Iliescu se prefăcu că n-a auzit şi schimbă vorba, spunîndu-şi în sine că deşi a crescut şi are a înfăţişare atît de serioasă, a rămas la fel de sucit ca totdeauna de cînd veniseră în orăşelul acesta uitat de Dumnezeu — în care se obişnuise nu-i vorbă şi aflase nesperat de multă lume subţire, aşa cum îi prezisese soţul ei, dar unde încă, într-un colţ al sufletului, se socotea o exilată. Acum, cu ocazia plecării lui Matei, se gîndea să revină şi ea în Bucureşti, cumpărînd acolo o casă ori un apartament. Nu-i pomenea încă nimic despre acest proiect, aşteptînd să-1 pregătească mai bine, să se informeze.
Matei regretă totuşi brutalitatea şi adăugă :
    — M-am obişnuit cu rochia ta neagră, dar n-o s-o porţi toată viaţa. Aceasta gri pe. care vrei să ţi-o faci îţi vine bine. Era şi timpul. Şi se duse să se culce.
    Presimţirea, în care nu greşea, că doamna Iliescu îşi închipuie ceva despre el şi Dora, îl tulburase pentru că îl punea în faţa unei încă nedesluşite dar ameninţătoare responsabilităţi dat fiind că desena deodată cu trăsături apăsate contururile unor raporturi pe care pînă acum nu stăruise ori evitase să le definească. Spiritul său destul de inventiv însă de cînd o întîlnise pe Dora avu grija să-1 lase să doarmă liniştit ştergînd repede cu palma inoportunul desen şi oferindu-i în loc certitudinea că în schimb doamna Iliescu nu ştiuse şi niciodată n-avea să ştie ceva despre cealaltă. Atît ar fi lipsit! exclamă rîzînd cu stînjenire dar şi satisfacţie. Ideea de a urca scara îi veni imediat ce doamna Iliescu îi spuse că băiatul ciupit de vărsat pe care îl întîlnise în curte dar care ieşise pe poartă în stradă înainte de a se gîndi să se repeadă la el să-i plătească vechea agresiune din grădina publică era fratele ei. Cînd deschise uşa scundă tocmai întindea rufele pe frînghie. întoarse capul pe umărul drept, sau în nici un caz pe cel drept!, şi cînd îl recunoscu surise şi surîsul ei devenea treptat mai intens pe măsură ce Matei se apropia de ea. Obrajii ei palizi se împurpurară imperceptibil. Nu-şi lăsă braţele în jos decît cînd fu la un deget de ea şi apoi afară în curte Matei privi mult timp apa, cu mîinile la spate, frămîntîndu-şi degetele şi lovind iarba cu vîrful piciorului, în iarbă zări o veche cutie de conserve, ruginită şi turtită, cu gura zdrenţuită, şi o izbi tare cu pantoful. Cutia se dislocă lăsînd sub ea un pămînt negru şi umed în care se afundară grabnic doi gîndaci cu picioare subţiri ca nişte aţe şi căzu mai departe zăngănind pe nişte pietre. Cu încă o lovitură, Matei o trimise în gardul dinspre doctorul To-miţa şi gardul sună ca o toacă. Din gard cutia ricoşa şi Matei se înverşuna împotrivă-i purtînd-o în toate părţile. Ecoul loviturilor în tabla ruginită venea sec şi păgubos. Cu o nouă izbitură de picior trecură împreună, pe malul iazului, în grădina vecină, a doctorului. Ciulini trişti, golaşi şi bleojdiţi încurcau poteca, pămîntul clisos şi alunecos avea pete roşcate. Cineva cărase aici o tărăboanţă cu var stins şi o vărsase în iarba pîrlită şi prăfuită şi varul se acoperise de praf şi vîntul, cîinii şi găinile, scormonindu-1, îl împrăştiaseră în jur pînă spre colţul unde se ridica indecent dintre buruieni, dincolo de podeţul de peste iaz, lîngă gardul cu proprietatea vecină, grămada de gunoi menajer bîzîită de muşte păroase, lipicioase, aproape fosforescente. Mai întîi servitoarea doctorului aducea aici doar cenuşa, apoi vărsă gunoiul strîns la măturat şi în fine şi resturile de mîncare căci pe cenuşa udă, printre petice de ziare mînjite, cîrpe arse, pene, peste un vechi ciorap rupt, de bumbac, se amestecau coji de pîine, maţe făinoase făcute ghem. Apa clipocea şi ofta pliciuind, parcă grasă, într-un loc din stînga lui Matei, unde malul cobora într-o scurtă limbă cleioasă din care se ridicau trei fire pricăjite de papură. Pe tot acest peisaj cerul făcea burtă, gata de ploaie. Pocnită pentru ultima dată, cutia zbură greoi, fîlfîind, ruginie, prin aerul cenuşiu, cu gura neagră şi zdrenţuită larg deschisă, adîncă şi neagră, şi se opri o clipă pe vîrful imondiciilor, apoi îşi pierdu echilibrul şi se rostogoli moale pînă ce se opri într-o piatră pe jumătate ascunsă de iarba pîrlită care înconjura grămada de gunoi.
    Indignat, Matei se răsuci pe călcîie, trecu podeţul, mereu cu mîinile la spate, şi umblă mult pe cîmp. Din cînd în cînd se oprea, făcea mişcări gimnastice iuţi şi brutale, ca şi spre a smulge de pe el urma unor atingeri neplăcute. Pretutindeni singurătatea era completă. Norii stăteau. Doar
    

    
110

111

cenuşiul lor parcă se îngroşa mereu, cu luciri vinete posomorite pe alocuri. Cîţiva mărăcini se clătinau cu toate că nu sufla nici un vînt. Ieşi într-un tîrziu în şosea şi se tot micşoră pe măsură ce mergea spre dealuri, pînă ce nu se mai  văzu  deloc  şi  cîmpul  şi   şoseaua  fură pustii.
     Doamna Iliescu se culcă, în noaptea aceea, mai tîrziu. Oricît încercase domnul Iliescu s-o convingă că Matei nu este mai încăpăţînat decît alţii, nu izbutise. Mai luă două linguriţe să le şteargă, pe care le uitase, şi în timp ce le freca apăsat cu şervetul, arunca un ochi spre materialul gri pentru rochie şi îşi spunea încet şi oftînd că Matei nu este numai un încăpăţînat, ci şi un caracter dificil, dacă nu chiar rău.









Vili

    — Am venit doar să iau ceva de aci şi mă-ntorc, îi spuse ea.
    Afară, lîngă şareta oprită în faţa porţii, avocatul striga nerăbdător unui om care traversa curtea cu un coş.
    — De ce n-ai mai venit ? continuă aruncînd destul de des, ca şi el, priviri repezi pe fereastră. Calul lovea din cînd în cînd cu copita pietrele străzii şi-şi scutura gîtiul, pentru a alunga muştele, făcînd ulubele şaretei să scîrţîie, lucioase în soarele tare. Apoi întoarse deodată spatele ferestrei şi-1 întrebă :
— Ai terminat pentru astăzi cu dosarele lui Jean ?
— Aproape, răspunse Matei.
— Ce faci în seara aceasta ?
    Matei bănui că întrebarea era un fel de invitaţie de a o vizita şi într-adevăr mai tîrziu o găsi aşteptîndu-1 pe veranda casei de la vie. Părea indispusă, in orice caz preocupată.
    — M-ai uitat ? N-ai mai vrut să mă vezi ? rîse ea silit. Era trasă la faţă, palidă, vag urîţită şi lui Matei i se strînse inima urmărind pe chipul ei efortul de a se stăpîni, de a reveni la o stare de spirit mai senină care să poată face cu putinţă amabilitatea. In ce-1 priveşte nu ştia dacă trebuia să creadă mimica ei, care era mai degrabă a unei persoane inoportunate, sau vorbele cu care îl întîmpinase şi care spuneau cu totul altceva decît faţa dar care, e drept, puteau fi şi o simplă formulă aşa încît căută, deconcertat,
    — 
•ţ.'">™

un răspuns neutru însă ea nu-i dădu timp să-1 afle. îşi trecu repede pe faţă palmele cu degetele lungi şi exclamă :
     — Cîtă dreptate ai avut! Locul acesta este prea strimt pentru noi. Te interesează opinia lumii ?
     — încă nu m-am întrebat ce se crede despre cutare sau cutare lucru, recunoscu sincer Matei.
Ea îl privi lung şi apoi dădu din cap :
     — Şi mie îmi este indiferent. Noi doi semănăm mult. îmi place numele tău, domnule Matei Iliescu, spuse deodată cu voce voit solemnă şi cu un rîs copilăresc în ochi. Cum ţi se pare numele meu ?
     — Dora ? făcu înecat, ca şi cînd s-ar fi temut să pronunţe acest cuvînt. Foarte frumos !
     — Dar dacă ar finu Albu, ci Iliescu, ar fi şi mai frumos. Crezi în influenţa numelui asupra celui care-1 poartă ? Albu e oribil, adăugă fără să ştie prea bine dacă în clipa aceea se gîndeşte la nume sau la soţul ei. în orice caz spuse imediat :
     — Ca şi Jean. Ce nume o mai fi şi acesta ? Omul de altminteri îi seamănă perfect.
     — De ce ? încercă Matei un slab protest. Ea nu-i răspunse decît printr-o ridicare din umeri şi o strîmbătură. In realitate nici el nu atribuia avocatului în clipa aceea merite pe care să se simtă chemat a le apăra, însă nu văzuse nevoia ca Dora să aducă aşa, între ei doi, o umbră al cărei loc, cel puţin atunci, nu era acolo de unde şi protestul său, pe care ea însă îl înţelese altfel.
—	Dar în vise crezi ? continuă să-1 întrebe. Nu-şi alegea cuvintele, ştia doar că trebuie să vorbească mult şi repede pentru a îndepărta dintre ea şi el ce îi împiedeca să comunice direct, falsificîndu-i. Poate că nu. Ştii însă că acum patru nopţi te-am visat. Mama a fost pe-aici, spuse fără nici o legătură şi apoi reveni, precipitată : Eram la mare. Pe plaja largă şi netedă se ridica un pavilion conic, ca o seră, cu pereţi de sticlă afumată şi tăiat în etaje de punţi ca de vapor. A fost un vis urît şi de aceea mi-1 amintesc foarte bine. Era lume multă, bogat colorată, în halate, în costume de baie şi roia pe jos, pe sus, pe scările în serpentină, ca într-un viespar. Ai fost vreodată la mare ? îl întrebă.
— Da, la Balcic, spuse Matei şi ea exclamă, luminată :
    — Ca şi mine ! şi continuă : Era pe la ora prînzului. Cei mai mulţi părăsiseră pavilionul, căruia din cauza căldurii i se topiseră pereţii de sticlă nemairămînîndu-i decît scheletul de fier vopsit. Astfel, coborînd scările lungi şi înguste pînă la ultimile trepte, de aci căleai de-a dreptul pe nisipul înfierbîntat. Mă sprijineam de balustrada unei punţi, la braţul unui individ gras şi alb, un bătrîn chel pe care aveam impresia că îl cunosc de mult. îmi povestea ceva căutînd vădit să-mi cîştige atenţia. L-am rugat să urmăm pe ceilalţi şi să mergem pe plajă. Ajungînd jos, locul pavilionului îl luase o pădure întunecoasă de brazi, iar nisipul părea mai puţin fin, amestecat cu prundiş. în acest moment fratele meu...
—	Ai un frate ? întrebă uimit Matei.
    — Nu, dar aşa era în vis. Fratele meu îmi strigă că tu eşti acolo, în mare, şi că s-ar putea să mă vezi. Alergai pe plajă şi te zării cu greu, ca un punct departe, venind spre mal. Te băteau valurile mari şi te orbea spuma lor, aşa că înotai încet. în sfîrşit, încă un efort şi erai gata să te ridici din apă, cînd p mulţime de oameni se aruncă şi se strînse peste tine. Am vrut să-ţi vin în ajutor însă bărbatul cel chel m-a tras de braţ şi m-am trezit. Mama m-a întrebat de tine, spuse ea fără nici o tranziţie. Voia să ştie ce fel de om eşti. Ea, închipuie-ţi, a auzit de la nu ştiu cine că eşti un mic tiran încrezut şi fanatic.

— Ce spui! strigă Matei, surprins.
    — Te rog să nu fii ironic, ripostă ea, căci acum îţi vorbesc de lucruri serioase.
Matei se ridică, făcu cîţiva paşi şi îi spuse :
— Ziceai că nu te interesează ce se vorbeşte. De ce eşti,
deci, atît de tulburată ?
— Dar nu sînt din cauza aceasta ! spuse ea repede,
după care se încruntă puţin.
— Nu te simţi bine ? o întrebă îngrijorat.
    Iritată, întoarse capul ca el să nu vadă că ochii i se umeziseră.
Matei se lăsă încet în genunchi murmurînd :
—	Mîngîie-mi obrazul cu obrazul tău, ca atunci.
    Ştia că făptuieşte astfel o scelerateţă şi nu-şi putea interzice s-o făptuiască, dar fu uimit de simplitatea cu
    


care îşi aplecă obrazul asupră-i şi vru s-o oprească. Ea închisese ochii, apoi îşi aruncă părul pe spate şi spuse Vino, trăgîndu-1 în hol. Acolo se aşeză la pian şi după ce apăsă cîteva clape îl întrebă dacă ştie Preludiile lui Cho-pin. înainte de a-i putea răspunde că nu, încăperea cu plafonul ei susţinut pe bîrne fumurii vibra uşor de sonorităţi cristaline, pudice, caste, delicat tandre care apoi înfloriră nocturn, extaziate, traversate de elanuri ardente şi melancolii şi punctate de vibraţiile îndepărtate ale unui clopot ca să sfîrşească, într-un şiroi de ape limpezi, pe o disonanţă misterioasă şi neliniştitoare. Cînd se întoarse de pe taburet spre el, faţa ei îşi pierduse paloarea şi expresia neliniştită. Luă dintr-un talger un baton de şocolată, muşcă şi îl întinse apoi lui Matei.
     — Am venit aici mai mult pentru pian, îi mărturisi. In oraş n-am destul calm pentru el şi nici nu vreau să fiu auzită de oricine căci asta mă enervează. Ultima dată cînd ne-am văzut aci m-ai speriat pretinzînd că nu ai nici o ambiţie pentru viitor. Ştii că nu-i deloc frumos pentru un tînăr ca tine să nu fie ambiţios, să nu aibă un ideal ? Cred că nu mi-ai spus adevărul.
    Matei se grăbi să protesteze cu toate că nu-şi amintea nimic  din  vorbele  lui,  la  care  făcea  aluzie Dora.
    —	Şi totuşi, stărui cu multă căldură, aceasta e o ciudăţenie a ta.
     — De ce trebuie să fie neapărat o ciudăţenie ? îi răspunse Matei. Idealuri au toţi cîţi nu cunosc valoarea exactă a lucrurilor şi de aceea şi-au făcut despre ei înşişi o imagine pe care viitorul se va însărcina s-o rectifice.
     — Şi tu te cunoşti bine pe tine însuţi ? surise cu un început de nerăbdare, presimţind că se angajază amîndoi într-o direcţie nedorită.
     — Nu pretind aceasta, în schimb ştiu bine în care împrejurări nu am sentimentul unei lipse şi sper că voi ajunge odată să le ocolesc aproape cu desăvîrşire pe celelalte, în care sînt deficient.
     — Va să zică un ideal totuşi ai, chiar dacă nu spectaculos. Noi femeile, continuă ea rîzînd, iubim spectacolele. Nu ţi-a trecut aşa niciodată prin minte că trebuie să ajungi un Pasteur sau un Alexandru cel Mare, un vis de acesta nebunesc şi înflăcărat pentru realizarea căruia să-ţi dedici toată viaţa ?
  — Ba da, spuse el sîcîit, dar n-am avut nevoie de toată viaţa. Ştii că ultima clasă primară n-am terminat-o la Bucureşti. Cam spre sfîrşitul anului şcolar, părinţii mei / au venit în oraşul acesta şi m-au înscris aci. Noii mei colegi m-au primit cu destulă simpatie, cîţiva încercară să se împrietenească cu mine şi eram bucuros, căci în realitate sînt foarte sociabil, aşa am fost totdeauna. Dar în fiecare clasă există un băiat care strîhge în juru-i, datorită inteligenţei ori prestigiului său fizic, toată admiraţia şi dragostea colegilor-săi, adulat, sărbătorit şi urmat orbeşte, un şef ! Ei bine, toţi şefii sînt extrem de geloşi. Cel din clasa în mijlocul căreia picasem mă studie neguros trei zile şi apoi se apropie de mine tot numai miere, în recreaţii nu mă mai părăsea, îmi vorbea atît încît nu mai aveam timp să răspund celorlalţi, mă acapara, cum s-ar spune, deşi simţea bine că insistenţa lui îmi provoacă o repulsie pe care abia reuşeam să o ascund. Bineînţeles că îl bucura să mă plictisească, deşi nu prevăzuse aceasta. El urmărea pe de-o parte să-mi ia răgazul de a-mi face prieteni şi pe de altă parte să acopere, prin aparenţele mari de amiciţie pentru mine, fapta urîtă pe care o plănuia împotrivă-mi spre a mă izola şi a rămîne, vezi bine, fără concurent. Copiii sînt capabili de o răutate fioroasă, în orice caz de o neînchipuită cruzime.
— Ca şi oamenii mari, surise ea.
    — Sigur. Răutatea surprinde mai mult însă la un copil, are mai mult relief, nu-i aşa ? Acum mă gîndesc că poate nu avea nici un plan anume şi aştepta doar o împrejurare. A fost aşa. Ne plimbam în recreaţie prin curtea şcolii, mă ţinea de braţ şi-mi vorbea insistent. Cînd un băiat voi să ni se alăture, îl îndepărtă. Acela ne întoarse spatele, el, automat, ca şi cînd ar fi băgat mîna în buzunar să-şi scoată batista, întinse piciorul stîng şi-i puse piedică. Tocmai, în partea cealaltă a curţii, servitorul suna clopoţelul şi băieţii se îndreptau spre clase. Cel căzut iasă nu se ridica. Se lovise cu fruntea de o piatră şi sîngera rău şi, probabil de frică, leşinase. S-a făcut îmbulzeală mare în juru-i. L-au ridicat şi l-au dus în cancelarie. Toţi ceilalţi intrarăm în clase.
UT

    — Nu i s-a întîmplat nimic, spuse el puţin palid sil căutînd să pară nepăsător. Sper însă că n-o să mă pîrăşti li
     Se opri o clipă în banca mea vîrînd, nu observai ce, înl ea şi fugi la locul lui chiar cînd intra, pus pe fapte mari,i învăţătorul. Mai tîrziu, revăzînd această întîmplare, mi-am j spus că oamenii răi sînt primejdioşi dar şi proşti, mai ales cînd îşi iau prea multe precauţii — şi totdeauna îşi iau ei prea multe.
    — Cine a făcut asta ? strigă din uşă învăţătorul foarte supărat.
     Veni ameninţător spre noi, îşi repetă întrebarea şi adăugă privindu-ne :
— Dacă nu spuneţi...
     Dar nu termină căci Ionescu, aşa se chema şeful de care îţi vorbesc, strigă răspicat:
— Iliescu. L-a lovit în cap cu o piatră.
— Nu-i adevărat, strigai la rîndu-mi cît mă ţinu gura.
—	A ascuns piatra în bancă, mai spuse el, scîrbit. învăţătorul, negru la faţă, veni la mine, se aplecă,
căută cu mîna în cutia băncii şi scoase piatra. Era o piatră mărişoară, colţuroasă, albă ca un os. Pe băiatul lovit îl chema Demetrian. Evident, învăţătorului nu i-a fost greu să descurce adevărul căci piatra nu avea nici o urmă de sînge, dar şi cu ajutorul lui Demetrian care îşi reveni, destul de repede, însă o clipă am simţit bănuiala tuturor apăsîndu-mă, nimicindu-mă, şi clipa aceasta mi-a înegu-rat ochii. Cînd am ieşit din clasă, cei mai mulţi dintre băieţi au venit la mine să-mi strîngă mîna, uşuraţi şi, cine ştie ?, poate că şi ruşinaţi, şi să-mi arate prietenia lor, indignaţi de ticăloşia celui pe care îl urmaseră pînă atunci, în vreme ce el rînjea într-un colţ al curţii jucînd poarca cu cîţiva fideli, însă mă ardeau încă nesuferit privirile care mă căutaseră, o clipă, bănuitoare, şi furia şi groaza nu mă părăsiseră, aşa încît îi împinsei cu mîinile în lături şi mă refugiai pe un bolovan de lîngă poartă cu o carte şi cu tartina mea cu unt, spunîndu-mi cu deznădejde că voi avea de suportat cîteva luni societatea acestor bandiţi. Şi-mi fu greu, într-adevăr, căci şeful lor şi calomniatorul meu, deşi acum izolat oarecum el însuşi din cauza acelei poveşti, deveni agresiv. Şi atunci am visat să fiu măi puternic decît el ca să-1 pot sminti în bătaie (aceasta este o
118
expresie şcolărească pe care poate că n-o cunoşteai) şi, acasă, am început să mă antrenez cu foc. Mă sculam la cinci dimineaţa, făceam un duş rece, ieşeam afară doar în pantaloni de baie şi dădeam ocol casei de cîteva ori aler-gînd pe vîrful picioarelor şi cu pumnii la piept, apoi ridicam greutăţi cu mîna dreaptă, cu mîna stingă, mă atîrnam într-un pom şi mă balansam, ajunsesem aşa să-mi pot aduoe în aer picioarele printre mîini ca să pic pe tălpi jos în iarbă, înotam în iazul din fundul curţii şi abia după aceea mă îmbrăcam, mîncam şi plecam la şcoală. îmi verificam din cînd în cînd progresele luîndu-mă la trintă ou vreun coleg care, în ce-1 priveşte, credea că sînt serios, nebănuind că nu fac, bătîndu-mă cu el pentru cine ştie ce motiv care mi se oferea sau îl montam eu, decît exerciţii.
    Pînă la sfîrşitul anului nu mi-am putut termina pregătirile, deşi mi-am dat toată silinţa; totuşi, ştiind că cel cu care voiam să mă răfuiesc va veni şi el la liceu şi că vom continua deci să fim colegi, nu mă întristai. Mîncam mult, să prind putere, mă cîntăream în fiecare săptămînă la băcanul din colţul străzii noastre. îl ştii, căci băcănia lui este chiar lîngă casa mâtuşii tale.
—	Da, spuse ea.
    — Şi acum mai are cîntarul cel mare pe care pune saci şi pe care mă cîntăream eu în fiecare săptămînă pe
vremea aceea.
    — Să mergem odată împreună să mi-1 arăţi, căci vreau să mă cîntăresc şi eu. Aci la vie m-am cam îngrăşat. Nu găseşti că m-am îngrăşat ? Dar continuă, te rog. Tu eşti un om rău, Matei ? ,
—	Crezi că a fost răutate ? întrebă el. Dora strigă :
    — O, nu ! Te-am întrebat şi eu, aşa. Ei, şi cum s-a terminat ? Ţin atît de mult să-i fi tras o corecţie bună mizerabilului !
    — Da, foarte bună ! rîse Matei. Cînd, pe o ploaie grozavă, am intrat în curtea liceului pentru examenul de admitere, pe el l-am căutat mai întii din priviri, să mă asigur că a venit, că nu mi-a scăpat. Tata, care mă însoţea, a mai rămas puţin ou mine şi pe urmă a plecat. Pînă să ne cheme în sală, la examen, mi-am ascuns capul într-o carte însă tot timpul m-am rugat în gînd să nu pice, să nu fie
119
respins. II chema Ionescu, un nume atît de cumsecade! Mai tîrziu m-am mirat cum mă rugam să reuşească la examen, dar atunci eram foarte serios. Cred că de aceea a şi reuşit. Dar n-a fost în sală cu mine ; îl repartizaseră în altă grupă. Şi după aceea, în fine, cam peste o lună, l-am găsit, singur, în vestiarul clasei noastre şi m-am azvîrlit asupră-i. Dar atunci încă nu eram destul de puternic. După' aceea am fost. Mai tîrziu, de exemplu, în spatele lemnelor din curtea liceului, l-am făcut praf, deşi la data aceea nu mă mai interesa aproape deloc. Domnul Antonescu, profesorul de geografie, 1-a chemat pe tata la liceu să i se plîngă, însă asta a fost tot, tata m-a înţeles.
     Istorioara o amuzase dar nu o satisfăcuse şi Matei crezu că trebuie să mai adauge :
    —	De altfel chiar şi idealuri în felul acesta mă străduiesc să nu-mi mai fac pentru că am observat că mi se îndeplinesc şi nu pot alege acum care dintre ele merge în sensul vieţii mele adevărate şi care nu, încă neştiind care este adevărata mea viaţă.
    — In schimb eu ştiu prea bine care nu este viaţa mea adevărată, spuse Dora simţind că el, cel puţin acum, n-o înţelege, că îi scapă şi-i întoarse spatele răsucindu-se pe taburetul din faţa pianului şi-şi plimbă degetele pe claviatura peste care se aşternuse o diafană umbră liliachie. Matei se scutură din împietrirea sa şi se aşeză pe covor la picioarele ei, sprijinindu-şi ceafa de pian şi privind-o supus. Îşi ţinea genunchii, ridicaţi, cu mîna :
    — Dacă părinţii tăi ar şti că sînt aici, spuse, ar fi foarte necăjiţi ?
Dora făcu nervoasă cîteva note.
— Dar soţul tău ?
    — Ştie, l-am anunţat astăzi, cînd am plecat din oraş. Are un cult pentru tatăl tău şi pe tine te stimează foarte mult. E încîntat că-mi ţii companie.
     într-adevăr avocatul fusese încîntat şi o prevenise doar să nu abuzeze de timpul tinărului Iliescu.
Matei albi şi o întrebă pronunţînd cuvintele împiedicat:
— El te mîngîie cu mîna pe obraji ?
    — Cred că nici măcar nu s-a gîndit la aşa ceva, spuse ea fără să clipească. Ce cald este! In noaptea aceasta n-^d să pot dormi. Tu ce-ai să faci ?

— Mă voi gîndi la tine.
— Cum ?
    — Voi încerca să-mi explic de ce la început mi s-a părut că ai ochi verzi şi de ce astăzi, pînă mai adineauri, ochii tăi au fost cenuşii.
 - Ea întinse mîna fără să spună nimic şi se jucă cu degetele în părul lui, apoi i le trecu uşor peste pleoape şi pe buze. Matei nu îndrăzni să i le sărute. Podeaua pe care sta şi încăperea toată se clătina lent cu el şi senzaţia aceasta îl pătrunse grea şi amară în toată fiinţa. Dori să-şi pună capul pe genunchii ei şi lăsă totuşi micul spaţiu dintre el şi aceştia să subsiste.
    — Matei ai fost vreodată îndrăgostit ? îl întrebă Dora. El dădu afirmativ din cap — şi îl iertă gîndindu-se că fusese desigur o iubire copilărească

— Şi ai iubit mult, mult de tot ?
    — Da, spuse Matei. Avea acum un fel de vertij, din care cauză pe Dora, deşi atît de aproape, o vedea ca de la o mare distanţă, ca şi cînd ea ar fi stat pe taburet în celălalt capăt al holului, în faţa uşii care dădea pe verandă, şi între ei ar fi fost o subţire dar continuă viscolire de lumină albă. într-o asemănătoare lumină călca Marta, Marta însă acum cu chipul Dorei, întorcîndu-se de la şcoală cu un grup numeros de fete. Funda roşie de la gît îi era puţin strîmbă şi o şuviţă din părul bogat îi căzuse
pe frunte.
— Cînd ? îl întrebă ea.
    — Nu venisem încă aci, răspunse Matei rezemat ca şi pînă acum cu spatele de pian şi uitîndu-i-se în ochi.
    Marta cea cu chipul Dorei rîdea, o auzise de departe şi ştiuse imediat că ea este. Arborii din grădina Icoanei mişcau uşor peste toată lăţimea străzii pînă pe trotuarul de vizavi umbre pe care ea călca graţioasă şi repezită ca pe o punte. Ferestrele colorate ale Şcolii Centrale, apoi lungul zid alb, de var.
    — Atunci erai în şcoala primară ! exclamă Dora surîzînd încîntată.
Matei aprobă.
    Pe sub norii mici trecea un stol de păsări desenînd rapid,  sus  de  tot,  conturul  unui  val  în alunecare.
— Eu, Ia vîrsta aceea, încă mă jucam cu păpuşile. 1
    — Şi eu cu soldaţii de plumb, răspunse Matei, însăl uneori, în clipe fără legătură între ele, eram mai mare,| anticipîndu-mă, sau mai degrabă eram fără vîrsta. l
    — Ei da, spuse Dora gînditoare, acum îmi dau seama că]
şi cu mine s-a întîmplat la fel.	. ]
    — Mie mi se întîmpiă şi acum, făcu Matei, doar că j atunci eram doi şi acum sînt mai mulţi. Curios, nu ?1
     Dora, avînd sentimentul că a aflat despre ea însăşi, de la el, ceva important, deşi nu ştia precis ce anume, spuse :]
— Foarte !
     In spatele lor, pe strada Icoanei, tramvaiul venind cu| duduit de avalanşă şi bătăi de clopote trase furios o per- \ dea roşie şi galbenă, de fier, între ele şi străzile şi casele din urmă-le, dinspre Măria Rosetti, din direcţia căreia, apoi, de unde venea şi Marta, apărură, izvorînde mereu însă tare îndepărtate, cu sclipiri abia vizibile, roiuri de fetiţe. Unele dispăreau din vedere, pe traiectoria ascunsă a unor străzi lăturalnice, altele îşi continuau drumul drept desfăcîndu-se şi recompunîndu-se ca într-un balet bîzîit, cu legi stricte.
     Marta îşi scosese de pe umeri ghiozdanul şi-1 bălăngă- ' nea nebunatecă de curelele adunate în mînă, aşa încît, l printre hohotele de rîs, auzea distinct pocnetul cărţilor înăuntrul lui şi zornăitul creioanelor.
     — Nu-mi pot imagina cum arătai tu atunci, spuse Dora. Sau nu, parcă totuşi reuşesc să văd pe faţa ta trăsăturile şi privirea copilului care ai fost, care poate încă şi eşti.
     Şi se aplecă asupră-i cercetîndu-i lung ochii, părul, linia gurii şi a obrajilor, gîtul. Ce căuta i se arăta şi dispă- 1 rea, ca umbra pe rîu, cu neputinţă de prins. Matei se j pierdu în adîncul albastru al privirilor ei.
     Păsările trecuseră, micii nori albi se deşirau în seninul nemărginit.
Acum Marta era foarte aproape şi tocmai vorbea cu o prietenă din dreapta întorcîndu-şi capul spre ea, dar nu, căci o vedea din faţă şi ochii ei aveau un palpit stelar, ca al respiraţiei celei care acum îl privea de-atît de aproape şi în acelaşi timp de-atît de departe. Dora îl întrebă : — Te-ai schimbat mult ?
— Sînt acelaşi, îi răspunse.
    — Da, spuse ea, cred. Eu, în schimb, nu. Viaţa este atît de aspră i Tu o ai pe toată înainte şi a mea s-a şi terminat, poate.
    Trecu atît de repede, înconjurată de stolul de fete, prin faţa lui, încît întorcîndu-se o mai văzu dispărînd spre Dumbrava Roşie şi în urma ei aerul rămase neclintit şi gol, copleşit de soare. Un entuziasm necunoscut îl răpea de pe pămînt şi o părere de rău începea să-1 încerce, ca şi cînd ar fi fost părăsit într-un pustiu. Atunci şi mult timp după, nu simţise nici o nevoie să dea un nume acestei stări şi poate că nici acum n-ar fi numit-o, în sine, iubire, dacă n-ar fi fost întrebarea ei şi dacă peste trăsăturile Martei nu s-ar fi suprapus chipul Dorei.
    — Nici nu ştii cît de fericită sînt că te-am întîlnit, continua ea să spună. Prezenţa ta îmi aduce aer proaspăt, mă înviorează. Uneori sper că încă n-am pierdut totul, că totul abia acum va începe. Dar tu ai nevoie de altfel de prietenii decît cea pe care ţi-o pot oferi eu, deşi sîntem atît de apropiaţi prin vîrsta.
    — Cît eşti de nedreaptă ! spuse Matei gîndindu-se că ofiţerul acela desigur n-a ştiut s-o înţeleagă, sau n-a iubit-o cum merita, însă alungă imediat acest gînd răutăcios oarecum şi-i luă mîna într-a lui şi i-o mîngîie îndelung, nemaiputînd rezista tentaţiei şi trecînd peste interdicţia gravă pe care şi-o formulase odată, însă gestul acesta îl surprinse tot atît cît şi pe ea care vedea cu regret apropiindu-se momentul cînd, pentru astăzi, trebuiau să se despartă. Un fel de jenă le plecă amîndurora pleoapele, îngreunate apoi de bucuria faptei în fine realizate. Ea voi să-şi tragă mîna, dar i-o ţinu bine şi-şi trecu degetele printre ale ei, strîngîndu-i-le.
    Abandonîndu-şi mîna, Dora încercă să deplaseze în altă parte propria-i atenţie, şi pe a lui, cerîndu-i veşti despre Angela Zahariadi. Insă Matei n-o mai văzuse pe soţia prefectului şi-i mărturisi în schimb, neavînd liniştea de a-şi aminti cu cîtă grijă ascunsese întreprinderea aceea, lungile Ini staţionări în pădure spre a o urmări prin binoclu din vîrful unui copac simţind, în timp ce-i vorbea, că degetele ei răspund presiunii alor lui. Ii spuse încordarea cu care îi privea casa prin lentilele care se abureau prea des, nerăbdarea de a o vedea apărînd în micul lor cîmp rota şi translucid şi îi enumera toate gesturile surprinse, tîrzie asupra rochiilor pe care le purtase în fiecare împj jurare. Cît de bogat se simţea de fiecare dată cînd, cot rînd din crengi, ducea spre casă comoara de imagini cu v strînsă acolp sus, între frunze, şi cît de neîncăpătoare pe| tru ele era camera lui în care se închidea apoi şi und într-un tîrziu, îl ajungea îngrijorarea că, cine ştie, mîit n-o va mai putea vedea şi poate că n-o va mai vedea nic odată. Şi atunci se simţea singur, ca şi părăsit într-pustiu, şi cunoştea deznădejdea. ,| Vorbindu-i despre camera lui avea însă în mint|| obscur, pe cealaltă, din strada Polonă, cu discretul său 1 pet vernil, în care nenumărate şi minuscule flori albe i căţărau, răcoroase, pe nişte vergi subţiri, cenuşiu dulci şi în deznădejdea pe care i-o descria se amesteca deznl dejdea cu care, după ce ea dispăruse cu fetele care o îi soţeau, către Dumbrava Roşie, se trezise singur în faţa aMj bastrului vibrat din adînc de soarele enorm al amieziîj precum şi aceea pe care ar fi trebuit s-o simtă el, cel dtiţ\ visul pe care i-1 povestise Dora, cînd prins între sulurild veşnic mişcătoare ale mării înainta atît de greu spre priJ zoniera de pe plajă a unui ins nedefinit. Prizoniera tandră dar şi vinovată (pe Matei îl tulburase mult visul ei, uml plîndu-1 de presimţiri apăsătoare) era Dora, tot ea era însăj şi apa albastru-verzuie, grea şi elastică, prin care înainta: şi tot ea era şi cupola de aer pe vîrful căreia soarele se? mişca revărsînd arşiţe. îi fu din nou teamă astfel că o va* pierde şi avu din nou pentru ea un sentiment de veneraţie' şi abia acum îşi plecă fruntea pe genunchii ei pe care,j în acelaşi timp, îndrăzni să-i cuprindă cu mîna rămasă li-' beră simţind cum ea, o clipă mai tîrziu, îi trece degetele^ prin păr cu gestul obişnuit, de data aceasta însă maii apăsat şi vag tremurătoare.
Pasul servitoarei care se apropia îi desfăcu. — Să trecem dincolo, la mine, îi spuse cînd rămaserăl din nou singuri, vreau să-mi arăţi copacul din care măi priveai cu binoclul tău. \ Ca să poată vedea, făcîndu-se noapte, nu aprinseră lu-| mina. Prin fereastra deschisă pădurea care se legăna peste;! drum în faţă, trimitea pînă la ei frecarea înceată a fruiizelor, rucularea înăbuşită şi larg întretăiată a păsărilor care se pregăteau pentru somn, o adiere de răcoare vegetală îmbălsămată cu arome fine şi palide, imposibil de analizat. Vîrfurile arborilor se clătinau ici şi colo, mai mult bănuit, şi se imobilizau apoi zigzagînd orizontul cu barajul (în care ultimele pete de verde se înecau foarte repede) pe care-1 trăgeau între cei doi de la fereastră şi cîmpul şi oraşul din cealaltă parte. Greieri începuseră să baritoneze în cele patru colţuri ale lumii.
 , Dora făcuse destule pentru a-1 aduce aici şi de multe ori cu destulă premeditare pentru ca după aceea să-şi facă reproşuri, uneori învinuindu-1 în sine că nu-i scuteşte astfel de demersuri, alteori înduioşată de lipsa lui de experienţă, dar acum, deodată, crezu a înţelege că iniţiativa în realitate îi aparţinuse ades nu ei, ci lui si avu astfel o secundă de ostilitate împotrivă-i. Se întrebase la ultima lui vizită, este drept, dacă nu cumva Matei disimulează, dar el nu-i dăduse timp să se gîndească la aceasta şi apoi uitase — aşa cum uită şi de data aceasta pentru că îşi zise că, simplu, Matei este mai matur decît vîrsta sa şi decît îl crezuse, ceea ce pentru ea fu o descoperire care o surprinse fericit şi în timp ce el căuta arborele pe care îl rugase să i-1 arate, îşi strecură braţul pe sub al lui spri-jinindu-i-se de umăr. Mai matur decît îl crezuse, da, însă cît de departe de blazarea cinică, crispantă, a altora, a celorlalţi. îi distingea prin întuneric ochii calmi şi adinei prin care de atîtea ori însă treceau lumini neliniştitoare şi aspira mirosul de iarbă şi frunze care invada încăperea prin fereastra larg deschisă. El însuşi mirosea a iarbă şi frunze. Dar ce tăietură severă aveau buzele lui! îşi apropie iute buzele de colţul lor şi el, care tocmai îi arăta în dreapta puţin vîrful imobil al copacului desenîndu-se printre stele, tremură. Dora se desprinse de el şi făcu un pas înainte, apleeîndu-se în coate pe fereastră, să vadă mai bine, şi cînd reveni Matei stătea în acelaşi loc, nemişcat, cu capul în jos. îi ridică bărbia, el tremura, îi sărută din nou surîzînd colţul buzelor şi trecînd pe lîngă el merse la comutatorul electric şi aprinse lumina. Se aşeză pe divan şi încrucişîndur-şi mîinile în poală îl întrebă, pentru a-i da timp să se liniştească şi poate şi pentru că nu găsi altceva :
 
    —	Ia spune-mi cum arătai tu, totuşi, pe vremea erai îndrăgostit ?
    O privi surprins, apoi viziunea acelei amieze toride, Bucureşti, îi reveni şi exclamă :
    — O, Doamne ! Cum să-ţi spun ? Nu de mult mă muş. case de mînă un cîine făcîndu-mi un semn care mi-i rămas. 'i
    — Arată-mi-1, spuse ea repede, îngrijorată, şi trecuj de două ori cu degetele peste mica cicatrice de la înche-' ietura mîinii lui drepte.
    — Dora, Dora, strigă Matei lăsîndu-se să cadă în genunchi în faţa ei, nu pot să te părăsesc, nu pot să te las j singură aici! şi-i cuprinse cu mîinile mijlocul pe care,' prin subţirea rochie de vară, fără cordon, îl simţi suplu -l şi muşchiulos. Nu mă lăsa să plec, zise respirînd greu, ] atîtea lucruri s£ pot întîmpla pînă mîine !
    In îmbrăţişare genunchii ei îi zdrobeau pieptul şi aceasta îl ameţea de voluptate şi disperare. j
    — Nu se va întîmpla nimic, murmura ea răsucindu-se | încet în braţele lui.
    — Vor face tot ce vor putea să ne despartă, continuă culcîndu-şi capul pe coapsa ei şi strîngîndu-i tot mai tare cercul din jurul mijlocului.
    — Nu, nu, suspină — şi apoi : Mă sufoc de căldură. Să ieşim pe verandă, vrei ?
    Jos, în dreapta lor, micile ferestre ale caselor vecine erau luminate, umbre treceau prin dreptul lor, în interior, ca nişte pîlpîiri de fum şi veranda pe care şe aflau, atît de aproape aşezaţi unul lîngă celălalt încît genunchii li se atingeau, înainta singuratică în aerul neguros-albas-tru a cărui răcoare venea în valuri largi spre ei mîngîin-du-le frunţile şi tîmplele, răsucindu-se în jurul stîlpilor de piatră, agitînd abia simţit frunzele viţei care de jos urca pe perete şi-şi trimitea apoi coardele sub streaşină, şi depărtîndu-se spre dealul din spate unde năştea un murmur larg prin aracii deşi. în curte se încrucişau oameni cu mişcări moi, într-un ţarc gîşte gîgîiau stins, apoi se deschise o uşă scundă şi în pătratul ei luminos apărură două femei desculţe, una cu o fustă verde, cealaltă în roşu aprins, cu un tuci în mînă cu care ieşi afară să-1 spele şi Matei auzi rîcîitul cuţitului pe pereţii săi şi apoi plesnetul apei azvîrlite în evantai pe pămînt. Printre cărăbuşii care umpleau aerul se amestecau din cînd în cînd zbu-rînd repezit, în salturi frînte, lilieci cu gemete subţiri şi nervoase. Femeia cu tuciul reintră pe uşa cea joasă, care rămase deschisă arătînd un perete de vase şi dinspre care veni pînă la ei clocotul unei fierturi. Vîntul lin stînd o clipă, ultimele exhalări ale căldurii de peste zi se ridicau, neclintite, spre bolta plină de stele şi dinspre fundul curţii veni un bătrîn cu o lungă cămaşă albă, care se aşeză pe un bolovan lîngă uşa deschisă a bucătăriei, cu mîinile lăsate obosit pe genunchi şi privind spre verandă, în sus. Lumina din spate îi descoperea capul chel garnisit cu rare
fire albe de păr.
    — Ştii că n-am fost niciodată în pădurea aceasta ? îi spunea ea cu ochii spre arborii negri de peste drum, cărora noaptea le desena contururile cu o zonă subţire de aer luminos. în liniştea compusă din sunete încete, înăbuşite şi monotone, răsună deodată din spate, dinspre dealuri, un ţipăt care îi făcu să tresară. Cerul vast era atît de plin de stele încît acestea păreau că se mişcă depăşind cei cîţiva lungi nori palizi orizontali şi venind spre ei într-o înaintare formidabilă, de neoprit. Simţeau amîndoi că toate acestea sînt profund semnificative pentru ce îi unea cît şi pentru ce, în secret, îi îndepărta pe unul de celălalt. Matei încerca să descifreze enorma alegorie fără să izbutească şi pe drum, vorbind tare, răstit, trecu o ceată de localnici lovind pietrele cu ciomege. înainte câ ei să dispară, spre a-i arăta cît dispreţuieşte într-adevăr opinia lumii şi ca o provocare împotriva enigmei splendide a nopţii de deasupra lor, Dora se întoarse spre el, îi înconjură gîtul cu braţul stîng şi îl sărută pe buze.
— De cine ai fost tu îndrăgostit atunci ? îl întrebă
şuierînd.
— De tine.
— Să nu mai iubeşti de-aci-nainte pe nimeni.
    Bătrînul de jos, din uşa bucătăriei, se ridică de pe bolovanul său şi tîrîndu-şi Rămasa lungă şi izmenele prin curte veni în capătul de jos al scării şi privindu-i blînd le dete bună seara, se aşeză pe o treaptă sprijinindu-şi spatele de zidul casei şi cu mici rîsete idioate le făcu pre-
    
1

ziceri pentru ziua de mîine, cînd va fi vînt, încurcîndu-leî într-o istorie veche, de cînd era în armată.
    — Nu pot pleca, repeta Matei în timpul acesta. E prea mult pînă mîine. Lasă-mă să rămîn aici.
Ea dădu din cap, arătîndu-i spre cel de pe scară :
— Nu se poate. Nu vezi că nu se poate ?
    — Revin mai tîrziu, spuse el. Nu mă pot despărţi de tine în noaptea aceasta — şi izbucni în rîs, dar de fapt nu rîdea, ci plîngea.
Ea îi strînse mîna şi-i spuse speriată :
    — Fii cuminte ! Bine, revino. Dar e tîrziu. Ia bicicleta mea.
    Mai întîi îl puse să-i povestească cum a ajuns acasă, ce făcea doamna Iliescu, dacă îl aşteptase cu cina, cum a izbutit apoi să se strecoare în curte şi pe cine a întîlnit în drum prin oraş, deşi la ora aceea era puţin probabil să fi dat peste cineva. Apoi îi spuse s-o aştepte şi cînd se întoarse era îmbrăcată într-o rochie albastră, uşor demodată, şi se opri în uşă :
— De ea mă întrebai ? Matei dădu din cap, pierdut.
     — A trebuit totuşi s-o lungesc şi să-i dau drumul, rîse. Am adus-o ieri, cînd am fost în oraş. îţi mai place ? îmi vine bine ?
Se uită în oglindă.
     — Nu ştiu de ce atunci n-am prea purtat-o, poate că n-o găseam deosebit de reuşită. E totuşi drăguţă, nu-i aşa ?
Vorbind, se învîrtea prin cameră şi deodată îi spuse :
     — Vrei să ţi-o dau ţie ? Dar trebuie să stingi lumina să mi-o scot. Matei, îi spuse cînd el reaprinse, vreau să-mi arăţi mîine pădurea ta, dar pentru asta trebuie să dormim. Şi tu eşti obosit. Du-te.
    înainte să se despartă, îi mai înconjură o dată gîtul cu braţele, se lipi de el şi-1 sărută. Matei răspunse sărutării ei şi cînd mai tîrziu se află în camera lui, în liniştea adîncă a casei i se păru că bătăile inimii i se aud pînă departe, apoi că îl cheamă. însă o dată cu el venea spre ea şi domnul Iliescu care, oprindu-1, încerca să-i spună ceva, Dora se înălţa şi se lăţea ca un nor pe cerul înstelat, îşi scotea rochia ridicîndu-şi lent braţele, ridicîndu-şi un picior peste celălalt ; respinse somnul care voia să-1 cuprindă şi privi din pat fereastra blocată de noaptea pomilor şi de cealaltă care azvîrlea în marile sticle dreptunghiulare prafu-i astral şi de acolo fixă deodată rochia albastră a Dorei, de pe masă. O pusese peste cărţi şi caiete cu o intenţie pe care nu şi-o mai amintea, îi era prea somn, într-adevăr. Dinspre masă, pe bicicletă, venea spre el un ofiţer cu o pată de sînge pe frunte, dar Matei goni şi acum somnul şi Dora se ridică de pe masă, dreaptă, îi vedea numai capul prelung şi alb, şi se apleca adînc cu braţele aduse înainte la dreapta, la stînga, pînă ce îşi atingea cu vîrful degetelor degetele de la picioare şi peste spatele ei alb, aplecat cînd la dreapta, cînd la stînga, vedea stelele de dincolo de fereastră şi apoi ştia că este în camera lui de pe strada Polonă şi rupea florile albe de pe tapet să le pună în vasul cu apă pe care, cu puţin înainte, i-1 adusese, pentru aceasta, doamna Iliescu. Şi era nervos pentru că auzea cum se îneacă în apă o muscă la care nu voia să privească.
    
1

9 — Matei Iliescu — Radu Petrescu








IX
    
    
    
    
     Povestindu-i Dorei incidentul cu Ionescu, Matei enervat de insistenţa ei rai numai că exagerase, ci şi falsificase acea veche istorie, bineînţeles fără nici o intenţie, datorită numai faptului că o scosese din contextul ei, din ţesătura strînsă şi în fond inanalizabilă a primelor lui zile printre colegii cei noi din N. — unde sosiseră cu puţin înainte de sfîrşitul vacanţei de Paşte.
    Domnul Iliescu ar fi dorit să vină de la Bucureşti măcar cu o lună mai devreme pentru ca Matei să aibă timp să se familiarizeze cît de cît cu împrejurările schimbate, însă reparaţiile de trebuinţă aici, la casa care fusese odată a fratelui său şi în care acum urmau să se mute, duraseră cu ceva peste termenul stabilit. Trebuia să pună la punct instalaţia de baie, să văruiască, să înlocuiască tabla de pe acoperiş şi să cureţe curtea din faţa casei, cu teii şi cu rondurile ei de flori, de bălăriile pe care fostul proprietar le lăsase să crească în voie năpădind gazonul şi aleile. Avocatul Albu dădea din cînd în cînd pe acolo, zorind oamenii, şi-1 ţinea pe domnul Iliescu la curent cu mersul lucrărilor. Acesta din urmă veni în N. de cîteva ori, să vadă dacă se face totul după indicaţiile sale. Cu ocazia aceasta se întîlni cu directorul băncii, domnul An-ghel, în vederea serviciului său.
     Matei înţelesese greşit că serviciul acesta i-1 obţinuse avocatul, căci în realitate domnul Iliescu îl datora faptului că Ionel, fratele său, tatăl lui Tudor. avea un loc foarte proeminent în centrala, de la Bucureşti, a băncii, avocatului revenindu-i doar misiunea de a aranja la faţa locului cîteva amănunte.
    — Dar ascultă, dragă, îi spuse tatăl lui Tudor printre altele, în definitiv Lili are dreptate. Ce cauţi tu acolo? înţeleg că ai suferit pierderi importante, însă numai aici te poţi reface. Aceasta nu e deloc greu pentru tine.
    — Ştiu, răspunse mohorît domnul Iliescu. Toată lumea spune aşa şi aşa chiar şi este.
    Tatăl lui Tudor se lăsă pe spătarul scaunului deschizînd ochii mari şi făcînd cu mîinile întinse în lături un gest de totală nedumerire :
— Atunci?!
    — Uite, adevărul e că vreau să profit de această împrejurare pentru a mă odihni.
— Ei. cum ! La vîrsta ta ? Ce copilărie mai e şi asta ?
    — Nici o copilărie, făcu sever domnul Iliescu. Sînt obosit. De multă vreme sînt foarte obosit şi cam bolnav.
    — Şi de ce suferi ? îl întrebă celălalt, îngrijorat dar şi contrariat.
    — De nimic anume. Nu ştiu nici eu. Ştiu doar că sînt cam bolnav, repetă plictisit. Apoi, însufleţindu-se, continuă :
    — Dacă pierd ocazia aceasta de a mă odihni voi regreta amar în puţinul timp care mi-a mai rămas de trăit.
Tatăl lui Tudor tresări violent:
    — Nu mi-ai spus nimic niciodată. Ai văzut vreun doctor ?
    — Am văzut mai mulţi. Nici ei nu au ştiut să-mi spună nimic. Mi-au diagnosticat tot felul de lucruri contradictorii.
    — Dar dacă vrei să te odihneşti, cum spui, încercă tatăl lui Tudor să se scuture de impresia grea pe care i-o lăsase vorbele fratelui său, mutînd discuţia pe un teren foarte pozitiv, atunci la ce-ţi mai trebuie un serviciu ? Tu n-ai lucrat niciodată într-un birou şi nu ştii cît este de anost.
Domnul Iliescu surise :
    — Ce-are a face ? Serviciul îmi trebuie ca să am din ce trăi.
    — 
•»*

     — Ai din ce trăi ! afirmă imediat, aproape strigînd.M tatăl lui Tudor. fl
     — A, nu, se apără domnul Iliescu, ştiu la ce te gîn- 9 deşti, dai- totul trebuie să-i rămînă ei şi lui Matei, nu 9 vreau să mă ating de nimic. jH
     — Aşa ? spuse celălalt lungind mult cuvîntul. Ei, da, ai fl dreptate, dacă aşa este, deşi parcă eşti prea pesimist. Nu fl vrei să te mai gîndeşti puţin, înainte de a te decide la JH acest pas atît de important ? 9
     — Lui Matei o să-i facă foarte bine, la vîrsta lui, H aerul din N. I
     — Da, săracul fratele nostru era încîntat. Ai dat mult ■ pe casă. fl
—	Nu prea. Mai mult o să mă coste reparaţiile. M Currf arăta casa unchiului mort de mult şi pe care el fl
nu apucase să-1 cunoască, Matei nu îşi putea imagina. De U cîte ori ceru informaţii doamnei Iliescu ea strînsese din m umeri, exasperată, şi nu-i spusese nimic. Ştia doar că are ■ o curte uriaşă, plină de tei, şi că prin fund curge o apă. M Pe aceste amănunte, aflate de la domnul Iliescu în ziua . m cînd tatăl îl invitase să se plimbe împreună căci doamna I Iliescu se simţea rău, clădea ipoteze care însă nu-1 mul- 9 ţumeau deloc şi pe care le înlătura imediat. Părinţii lui ■ erau prea absorbiţi în pregătirile de plecare spre a stărui ■ pentru lămuririle de care era însetat, astfel încît trebui M să facă apel la albumele de fotografii ale familiei unde 1 spera să găsească şi una reprezentînd casa din N. Dete 1 însă peste atîtea fotografii cu case, încît îi fu greu să ghicească între ele care este cea căutată.
    Albumele erau într-un scrin din hol şi de acolo, du-cîndu-se într-o zi să le scoată pentru a zecea oară spre a căuta în ele un indiciu despre viitoarea lui locuinţă, o auzi printr-o uşă întredeschisă pe doamna Iliescu cerînd cumnatului ei veşti despre ultima convorbire pe care acesta o avusese cu tatăl lui Matei.
    — A venit la mine ieri, spunea, pentru serviciul de la bancă şi am stat de vorbă. Din nenorocire e hotărît să plece din Bucureşti.
    — Incăpăţînarea aceasta mă înspăimîntă, exclamă plîn-gător doamna Iliescu. Nu are nici un rost să se exileze» astfel şi pe noi odată cu el.

    — Da, aşa i-am spus şi eu mereu. I^am spus şi ieri,' murmură tatăl lui Tudor. Nu poate fi convins.
    Matei împinse cu genunchiul sertarul scrinului şi făcu un pas să iasă din hol. Ce auzi însă în continuare îl obligă să rămînă în loc, deşi ştia că nu e frumos să asculte la uşi. Unchiul lui, după o pauză în care lui Matei i se păruse că doamna Iliescu plînge, aşa cum obişnuia în ultimul timp, spuse   cu  oarecari  ezitări,   referindu-se  la   soţul ei:
— E bolnav ? Ce are ?
— Bolnav ? Nu mi s-a plîns de nimic. De unde ştii?
    — Nu e nimic deosebit, se grăbi tatăl lui Tudor s-o liniştească. Mi-a spus chiar el, ieri, însă poate că e vorba de o indispoziţie trecătoare.
— Habar n-am, protestă ea. Şi ce-1 doare ?
    — Nimic în special. Speră că schimbarea de aer îi va prii.
    Aici interveni din nou o tăcere şi Matei făcu din nou un pas către uşă, cu albumele în braţe, dar trebui să se oprească şi de data aceasta, acum cu picioarele muiate, pentru că doamna Iliescu spunea înăbuşit :
    — Ionel, mi-e teamă că întîmplarea aceasta 1-a zguduit din cale afară. Nici nu îndrăznesc să mă gîndesc la bănuiala care mă-ncearcă. Dar nu vezi ? Mai întîi ideea că a rămas sărac, apoi că trebuie să lichideze tot şi să plece şi acum că e bolnav cînd de fapt cu toţii ştim că este sănătos. Nu ţi se pare bizar la el care pînă acum a fost un bărbat atît de energic, optimist şi cumpănit ? Nu-1 mai recunosc ! Şi nici el nu s-ar recunoaşte, spuse doamna Iliescu izbucnind din nou în plîns, dacă şi-ar putea da seama de starea lui.
    — Crezi că nu mai judecă limpede ? o întrebă speriat tatăl lui Tudor. Nu mi s-a părut. îşi vede de treburi foarte normal.
    — Mi-e frică ! ţipă ea. Are idei fixe. Uită-te bine la ochii lui şi ai să vezi cît sînt de tulburi. Dacă a îne-bunit ?
    Pronunţînd această întrebare pieptul doamnei Iliescu fu răscolit de sughiţuri şi suspine atît de puternice, încît nici ea nici tatăl lui Tudor nu auziră căderea pe covor, în hol, a albumelor din braţele lui Matei. în timp ce se apleca, tremurînd şi cu o negură pe ochi, să le ridice, băiatul mai
    

    
putu prinde încercările tatălui lui Tudor de a-şi linişti cumnata spunând :
    —	E foarte tulburat de pierderea suferită, insă nu chiar pînă acolo cum zici tu. Dacă vrei să te convingi că aşa este, uite am să vin astă-seară pe la voi cu un prieten al meu, un psihiatru, şi el o să-1 examineze discret.
    — Da, vino. Mi-e frică ! exclama Înainte doamna Iliescu, însă Matei reuşi să iasă, impleticindu-se, din hol şi se duse la el unde se trînti cu faţa în jos pe pat, cu ochii uscaţi, tremurînd.
    — Ce-ai făcut astăzi, Matei ? îl întrebă afectuos cîteva ore mai tîrziu domnul Iliescu intrînd la el şi întinzîndu-i un pachet dreptunghiular pe ambalajul căruia băiatul recunoscu firma librăriei Hachette. Stătea cu picioarele încrucişate sub el, jos pe covor, şi încerca să deseneze pentru a se distra, însă nu reuşea deloc, mîna îi era ininteli-gentă ca o bucată de lemn. Domnul Iliescu îl mîngîie pe creştetul capului în vreme ce, cu ochii în ochii tatălui, în care se străduia să recunoască, şi-i era teamă să recunoască, semnele despre care o auzise vorbind pe doamna Iliescu. desfăcea greoi hîrtiă plăcut foşnitoare.
— O, ce cărţi frumoase ! îngînă apoi.
    — Au sosit ieri din Franţa, îi explică domnul Iliescu mulţumit, aşezîndu-se pe un scaun, şi vînzătorul mi le-a oprit. Reuşit colorate, nu-i aşa ?
    — Da, spuse Matei răsfoind fără să privească. Ochii domnului Iliescu erau într-adevăr obosiţi şi tulburi şi tandreţea pe care i-o arăta, băiatului i se păru de data aceasta silită aşa încît mîinile începură din nou să-i tremure şi domnul Iliescu îl întrebă deodată atent, însă şi zîmbitor spre a nu-1 speria, punîndu-i palma pe frunte, apoi încer-cîndu-i urechile şi vîrful nasului :
    — Dar ce-i ? Nu te simţi cum trebuie ? Eşti cam palid şi ai temperatură. Nu mi-ai spus ce-ai făcut astăzi după masă.
— Am fost cu bicicleta prin parc, minţi Matei.
    — Da. O să iei o aspirină şi te vei culca ceva mai devreme iar mîine vei fi bine, spuse domnul Iliescu, bă-tindu-1 pe obraz. Vrei să cinezi aici ?
— Da, aş vrea să-mi aducă aici ceva de mîncare.
    Mai tîrziu, cînd femeia îi aduse mîncarea pe un platou, Matei ridicat în capul oaselor în aşternuturi o întrebă silindu-se să pară cît mai nepăsător :
— Cine e la noi ?
    — Domnul Ionel cu doamna şi cu un domn, răspunse aceea.
—	Bine, spuse el şi-i făcu semn că poate pleca. Domnul cel necunoscut era, nu se îndoi, doctorul pe
care tatăl lui Tudor promisese doamnei Iliescu să-1 aducă. Nu avusese puterea să-1 prevină pe tatăl său de această vizită îngrozitoare şi n-avea nici o poftă de mîncare. Se gîndi că trebuie să vadă neapărat ce se petrece în salon. Sună şi întrebă pe femeie ce face domnul Iliescu.
— N-aţi mîncat nimic.
    — O să mănânc mai târziu, răspunse. Tata e bine dispus ?
    — Vorbeşte foarte mult şi rîde cu domnul care a venit cu fratele dumnealui.
    Dar nu avea nici un pretext să se ducă în salon, aşa că se mulţumi să treacă prin dreptul lui, de unde auzi, fără să distingă vreun cuvînt, rumoarea conversaţiei celor din spatele uşii. Văzuse într-o carte de istorioare morale, cu ilustraţii, un desen înfăţişînd un băiat şi o fetiţă care se ţineau de mînă şi tremurau în faţa unui uriaş bărbos care îşi scutura pumnii şi îşi dădea ochii peste cap în faţa lor nebun de mînie, cum explica mai jos un mic text, şi s-ar fi aşteptat acum ca domnul iyescu să arate întocmai, dacă mama lui avea dreptate şi într-adevăr înebunise. Faptul că tatăl era liniştit şi binevoitor ca totdeauna, nu însemna că doamna Iliescu se înşelase neapărat, căci poate că ea avusese ocazia să-1 vadă în postura uriaşului din carte şi oricînd i se va putea arăta şi lui în poza aceea ameninţătoare. Totuşi acum domnul Iliescu nu era cu nimic schimbat şi vorbea şi rîdea cu oamenii aceia fără să ştie că erau înţeleşi între ei şi că prefăcîndu-se că participă normal la conversaţie în realitate îl studiau cu răceală pîndind în cuvintele şi în gesturile lui indiciile bolii. Matei fu atît de indignat de situaţia în care se afla în acest moment tatăl său, încît strînse tare pumnii, simţind că va începe să plîngă, şi fu gata să intre în salon şi să-1 apere de răuvoitorii care unelteau împotrivă-i. Şi îi urî
    

    
134

135

cu o ură de moarte, pasionat solidar cu inocenta lor victimă. Dat fiind însă că domnul Iliescu s-ar fi supărat să-1 vadă apărînd în pijama şi n-ar fi înţeles imediat nici pericolele grave care îl ameninţau, nici dragostea care, în ciuda bunei cuviinţe, îl făcea pe fiul său să se arunce astfel între el şi inamicii lui, Matei socoti că e mai înţelept să bată în retragere. Aştepta un cutremur de pămînt, o ninsoare cu fluierat de crivăţ în plină vară, o catastrofă care se şi anunţa printr-o pălire a lucrurilor din casă, printr-un ritm mai lent al inimii şi al mişcărilor, nu numai ale sale ci şi ale ceasului de exemplu sau ale trăsurilor şi automobilelor care treceau prin noaptea de-afară. Nimic din < toate acestea nu se întîmpla. Ceva mai tîrziu doamna \ Iliescu intră liniştită în camera lui mirîndu-se că încă nu \ doarme, a doua zi domnul Iliescu arăta ca totdeauna şi Matei se întrebă dacă nu cumva i se păruse doar că a auzit discuţia dintre mama lui şi tatăl lui Tudor, sau dacă nu înţelesese cu totul greşit ce vorbiseră-aceia ceea ce, dat fiind emoţia cu care trăsese cu urecnea, n-ar fi fost imposibil. Aşa că spaima şi durerea se potoliră puţin şi cii toate că se uita ades cercetător în ochii tatălui, noutatea pregătirilor de plecare, a călătoriei cu trenul şi apoi a stabilirii în casa unchiului decedat, din N., i-ar fi adus uitarea dacă, brusc, întîmplarea cu Demetrian nu l-ar fi tras înapoi.
     învăţătorul era îmbrăcat totdeauna în haine întunecate şi de aceea părea de tot negru şi mereu grăbit şi supărat. Nici Ionescu nu-şi putea ascunde în faţa lui o oarecare sfială, mai ales cînd îl scotea la lecţie şi nu ştia prea bine. Intre banca lui Matei şi locul unde, lîngă tablă şi cu spatele la fereastra care da spre curte, se înşirau cei chemaţi pentru examinare şi care aveau cu toţii, chiar şi cei care afectau nepăsarea ori bucuria, înfăţişarea unor condamnaţi la moarte puşi cu spatele la zidul pe care curînd îl vor stropi cu sîngele lor, se întindea aproape toată lăţimea cenuşie a clasei. Prizoniere pereţilor văruiţi, pînă la brîu vopsiţi cu un ulei maron ca şi băncile, scîndurile alergau din faţă, de la zidul pe care se înşirau uşa, catedra, soba de teracotă castanie şi apoi marea hartă a României, şi se desfăceau cu cît se apropiau de bănci, lăţindu-se pe sub j picioarele băieţilor pînă la zidul dimpotrivă. Pe acesta atîrnau trei poliţe cu nişte păsări împăiate, despărţite prin afişe cu reguli de bună purtare pe stradă şi pentru paza împotriva incendiilor. Din scîndurile noduroase cîte un cui răsărea cu floarea lui lată. Aceasta sclipea în lumina care intra pe ferestrele înalte din spatele celor înşiraţi cot la cot între tablă şi bănci : băieţii ascultau îndureraţi ori servili întrebările învăţătorului şi încercau din toată inima să găsească un răspuns frumos. Printre umerii şi coatele lor Matei zărea curtea galbenă, mare cîte un cîmp, din faţa şcolii, şi şipcile cenuşii ale gardului de la drum. Soarele frămînta pămîntul şi lemnele pînă cînd, incandescente, aproape că nu se mai distingeau şi asocia pastei lor aspre sticlirile acoperişurilor de tablă ale caselor de peste drum aproape complet îngropate în arbori şi tufe de liliac. Peste ele, ascuns din locul de unde, din banca lui, privea Matei, se ridica turnul bisericii Buna Vestire. Băiatul ştia că, dincolo de el, în capul străzii," era plăcintăria cu firmă albastră ca scrobeala spre care în recreaţia mare mulţi alergau să cumpere plăcintă fierbinte, cu carne. Dar din clasă nu avea cum vedea plăcintăria, tot aşa cum nu vedea nici biserica, şi toate, într-o netă legătură cu locuinţa care fusese a unchiului său mort înainte de a-1 cunoaşte, i se păreau foarte noi şi oarecum misterioase, astfel încît deşi insistenţele lui Ionescu, după ce îl miraseră, îl enervau, nu-1 reţinură prea mult şi găsea chiar că noul coleg spunea lucruri interesante cînd vorbea despre caii tatălui său.
    — Vreţi să vi-i arăt ? întrebă pe cîţiva dar surîzînd special lui Matei, într-o recreaţie, şi în drum spre casă, cu ghiozdanele prinse în curele de umeri, se opriră la el şi-i duse pe toţi, ferindu-se să nu-1 vadă părinţii, pînă la uşa grajdului şi le arătă de acolo în întunericul mirosind a bălegar şi a paie ceva minunat, la care cu toţii priviră vrăjiţi, un cal mare, alb, cu gîtul şi crupa arcuite, 6u coada groasă, lungă pînă aproape de pămînt. Calul întoarse către ei capul cu ochii vaşti şi nările roşii, fremătătoare, şi pe gît îi ondulă coama bogată. Ionescu însă, neliniştit, nu-i lăsă în admiraţie decît un minut, după care îi conduse grăbit pînă la poartă şi Matei ajunse la el copleşit. Doamna Iliescu exclamă neîncrezătoare, la sfîrşitul povestirii sale':
— Parcă n-ai mai văzut cai!
     — Să recunoaştem totuşi, draga mea, spuse domnul Iliescu împăturindu-şi şervetul, că un frumos cal alb nu-i ceva prea obişnuit — şi sculîndu-se de la masă trecu în salon şi de acolo pe terasa unde îi aşteptau şezlongurile întinse, un talger cu fructe şi priveliştea teilor, a iazului, a cîmpului de pe celălalt mal al lui şi a pădurii lungi, albastre, în spatele căreia se întindeau lin pe orizont dealurile cu vii.
     — Ei, cum vi se pare ? îi întrebă lăsîndu-se în şezlong şi arătîndu-le cu mîna priveliştea.
     — Da, e frumos, recunoscu doamna Iliescu, obiectivă. Ca şi Matei, se credea şi ea în vilegiatură, nu realiza încă, în sine, adevărata situaţie.
     A doua zi Ionescu puse piedică, în curte, lui Demetrian. Din clădirea scundă şi lungă a closetului ieşeau trei băieţi, unul intra. Acesta din urmă avea sandale roşii. Alţii, puţin mai departe, lîngă zidul zgrunţuros, ca cenuşa, al spatelui casei vecine, săreau capra pocnind tare picioarele în pămîntul pietros. Matei era foarte priceput la jocul acesta. Cînd examina elevii, învăţătorul şedea' pe scaunul din spatele catedrei, întors cu profilul către clasă, apoi începea să se plimbe printre bănci, explicînd lecţia nouă, supraveghind felul cum îşi luau note pe maculatoarele cu foi gălbui, poroase. Pe catedră erau două ghivece de pămînt cu nişte muşcate frunzoase care se clătinau ori de cîte ori învăţătorul trecea pe lîngă ele cu paşii lui grei. Era un om înalt şi foarte lat, gros, de vreo patruzeci de ani, cu păr negru des, pieptănat pe spate cu îngrijire. Obrajii lui Ionescu se roşiseră intens, banca lui scîrţîi. Venind, întunecat la faţă, să caute piatra în banca lui Matei, învăţătorul se aplecă adînc şi peste spatele lui negru băiatul în-tîlni ochii colegilor aţintiţi pe el. Ochii lor aveau aceiaşi fixitate ştearsă, expresie a curiozităţii maxime şi puţin a surprizei. Matei, în picioare, se trăsese înapoi în bancă pentru a permite învăţătorului să caute. Era foarte palid . şi ştiu că într-o asemănătoare situaţie s-ar fi găsit, domnul Iliescu atunci, cu nu mult înainte de plecarea din Bucureşti, dacă ar fi aflat deodată că domnul care îi venise în vizită împreună cu tatăl lui Tudor vorbea şi rîdea atîţ de mult pentru a-1 determina pe el să iasă din rezervă ca să-1 poată examina mai bine —L şi poate şi pentru a acoperi jena şi agitaţia, oricît de ascunse, ale celor care îl aduseseră aici : ca şi tatăl său, Matei se pomeni obiect al unei coalizări tăcute. Fără îndoială, învăţătorul înţelesese numaidecît că nu el îl lovise pe Demetrian, ci Ionescu, dar în: privinţa tatălui său Matei nu cunoştea concluziile medicului şi s-ar fi putut foarte bine ca doamna Iliescu să fi avut dreptate, argumentele ei, pe care şi le aminti îndată, i se părură de ordinul evidenţei.
    Gesturile extravagante de aversiune la care se dedă faţă de băieţi după această întîmplare alarmară pe învăţător — care avu o convorbire cu domnul Iliescu. Acesta din urmă spuse învăţătorului părăsindu-1 :
     — Reacţiunea lui e poate disproporţionată, nu însă şi ne justificată. Voi încerca să vorbesc cu el.
    Matei insă, cînd domnul Iliescu aduse vorba despre aceasta, izbucni în plîns şi nu scoase nici un cuvînt. Domnul Iliescu se enervă şi atunci băiatul îi întoarse spatele şi fugi afară în curte, jignit de insistenţa lui.
     Doamna Iliescu, întîmplător de faţă la scenă, se luă după el şi-i spuse cu asprime :
— Ce purtări sînt acestea ? Eşti nebun ?
    Matei rîse strident, atins pînă în fundul inimii, şi ţipă arătîndu-i pumnul :
— Ba voi sînteţi nebuni!
    Doamna Iliescu, mută de uimire, privi după el cum se pierde repede către iaz, coborînd printre tei.
     — Ce e cu băiatul nostru ? îl întrebă pe soţul ei nu fără o intenţie de reproş.
Acela dădu din umeri, indispus.
     — Ţi-am spus eu că plecarea aceasta din Bucureşti n-o să aibă urmări bune pentru el, exclamă ea cu necaz.
     Apoi Matei întîlni pe stradă, la Ora cînd ieşea de la şcoală, pe tatăl său care se întorcea de la birou şi privi cu coada ochiului, speriat şi întristat ca în faţa unei confirmări fatale, hainele foarte corecte, dar mai vechi, pe care le purta tatăl lui şi din nou se albi ca hîrtia. Domnul Iliescu îi luă mîna şi merseră cîtva timp astfel spre casă, în tăcere, pe străzile tremurînd în lumină. Ceva mai încolo, Matei îşi trase mîna dintr-a tatălui. Ca şi cînd n-ar fi observat nimic, domnul Iliescu îi numi cîteva din persoanele pe care le întîlneau pe stradă şi cu care schimba saluturi, apoi îi vorbi despre fratele său, în a cărui casă locuiau acum, împărtăşind băiatului întîmplări din îndepărtata lor copilărie. Colegi de la şcoală, singuri sau în grupuri, cu ghiozdanele pe spate, în şorţuri cadrilate, îi urmau sau îi depăşeau.
     — Dacă mama a avut dreptate şi tata este aşa cum a spus ea, murmura furios Matei strîngînd buzele şi privind cu dispreţ la băieţii de pe stradă, atunci să mă port astfel încît sălbaticii aceştia să nu îndrăznească să observe ceva la el.
     Ideea aceasta explică în parte atitudinea ulterioară a lui Matei faţă de cei de o vîrsta cu el şi mai mari şi apoi, mai tîrziu, cînd crezu că a înţeles motivul care îl determinase pe tatăl lui să vină în N. şi deci încetă să mai acorde încredere vechii bănuieli a mamei în privinţa sănătăţii mintale a domnului Iliescu, aceeaşi atitudine fu rezultatul obiceiului, al inimiciţiilor create, însă el o atribui, şi în parte avea dreptate, altor cauze. Dar numai în parte, căci de-ar fi fost altfel străduinţa însăşi 'de a hota într-un caiet gesturile groteşti sau odioase ale celor din N. ar fi fost în punctul ei de pornire lipsită de înţeles.
     Cît despre doamna Iliescu, fără să pătrundă motivul neaşteptatei schimbări din firea băiatului, cu toate că soţul ei îi pomenise de incidentul de la şcoală, deşi schimbarea aceasta era în rău şi le crea şi ei şi domnului Iliescu momente dificile, la început îi produse în secret o. anumită satisfacţie întrucît justifica argumentele ei împotriva plecării din Bucureşti. Domnul Iliescu nu putea decît să constate acum cîtă dreptate avusese cînd îl avertizase că plecarea aceasta fără rost într-un orăşel neînsemnat va influenţa defavorabil pe băiat. De aceea se purtă cu multă duioşie cu Matei, ca şi cu un bolnav preţios, supraveghindu-se să nu-1 contrarieze, privindu-1 cu ochi topiţi de grijă şi înţelegere, vorbindu-i aproape în şoaptă şi arătîndu-1 totdeauna cu un gest mut dar elocvent de reproş şi resemnare domnului Iliescu atunci cînd băiatul era mai nervos, mai palid şi cu purtări mai bizare, părînd a spune soţului ei Vezi ce-ai făcut ? Cînd Matei, încă de la început sîcîit de atenţiile ei, înţelese că acum doamna Iliescu îl socoteşte şi pe el bolnav, se ruşina şi încercă să vadă prin ce îi dăduse ocazia să-şi facă despre
MO
el o idee atît de fantastică. Nu reuşi deloc şi atunci îşi spuse că este necesar s-o ocolească. Cît trebuia să fie alături de ea, făcea tot ce putea să n-o privească, să nu audă ce-i spune, răspundea scurt, vag şi anapoda întrebărilor pe care i le adresa avînd şi grija de a face anumite strîmbături în aşa fel încît ea să ştie cît de neplăcut îi este să vorbească şi apoi fugea iute nu în camera lui, unde îl putea găsi oricind şi îl putea obliga să-i accepte compasiunea, ci afară, în curte, în noaptea verde a teilor sau chiar în vîrful acestora unde era şi mai în siguranţă.
    — Matei ! Matei! îl striga de la fereastră, aplecîndu-se mult în afară şi întorcîndu-şi capul in toate părţile, îngrijorată şi cercetătoare.
    Din vîrful copacului o vedea trăgîndu-se înapoi şi după aceea din nou o auzea strigîndu-1, fără s-o mai vadă însă căci acum îl chema de pe terasa din spatele casei crezînd că băiatul este pe malul iazului.
    — Pe unde s-o fi ascuns ? se întreba nerăbdătoare aşteptînd ca dinspre vreun cotlon al curţii să audă răspunsul lui şi pentru că acesta nu venea o pornea pe alei scormonind cu ochii în dreapta şi în stînga, tîrînd după sine pe pietrişul mărunt o mică barcă de umbră care se îneca însă de cele mai multe ori în umbra cealaltă, mai lată şi mai întunecată, a teilor.
    Odată, disperînd să-1 zărească pe pămînt, ridică ochii la cer şi privirile i se izbiră de gheata lui ieşind sus de tot, aproape de nori, dintre frunze. îşi duse repede mîna streaşină la frunte şi cercetînd mai bine, cu capul dat pe spate, îi întîlni şi ochii care o priveau ţintă de-acolo de sus. Ridică cealaltă mînă spre el, ca şi cînd ar fi sperat că-1 poate apuca de picior să-1 tragă spre ea, şi spuse :
— Dă-te jos !
    Capul băiatului, pe jumătate ascuns în frunze, se clătină negativ dintr-o parte în alta. Ochii lui o priveau liniştiţi ca şi cînd nici nu auzise ordinul. Voise să-i spună ceva agreabil şi ea însăşi fu surprinsă că, fără voie, vorbise atît de aspru, aşa că se irită şi îi strigă :
— Ce faci acolo ?
    In spatele doamnei Iliescu^ se înălţa din iarba lucioasă şi întunecată o tufă înaltă de trandafiri al căror parfum ajungea pînă la nările băiatului. Tăcerea lui Matei sfîrşi
    
prin a o speria pe doamna Iliescu şi ridică din nou mîna, cu arătătorul întins, spunînd :
    — Nu ştii să răspunzi ? De cînd am venit aici te-ai sălbăticit de tot. Frumos îţi şade ! Vrei să cazi de-acolo şi să-ţi rupi gîtul ? Să te dai jos numaidecît!

— Nu pot, strigă în fine Matei.
— Să te dai jos numaidecît!

— Nu pot, mi-e frică, minţi Matei, la fel de liniştit. Doamna Iliescu, acum supărată şi speriată de-a binelea,
strigă uitîndu-se către casă :
— Măria, adu scara !
    Pînă să sosească Măria cu scara, însă, el coborî foşnind tare prin frunze şi cînd ajunse la ultima cracă se lăsă să spînzure, ţinîndu-se cu amîndouă mîinile de ea şi bălăbă-nindu-şi corpul, apoi se desprinse şi pică în iarbă.
     —- Pofteşte-ncoace ! îi spuse doamna Iliescu din alee făcînd doi paşi severi spre el şi pregătindu-se să-1 tragă de urechi. Femeia stătea cu scara lungă în braţe, lingă ea. Matei se zbătu o clipă între datoria ascultării şi nevoia de independenţă şi sfîrşi prin a întoarce brusc spatele mamei sale, pierzîndu-se printre arbori, spre rîpa din fundul curţii de unde, davă l-ar fi urmărit, putea pune între el şi ea cu uşurinţă iazul şi chiar şi cîmpul de pe celălalt mal al lui.
     De atunci doamna Iliescu renunţă să mai vadă în el ilustrarea vie şi tristă a avertismentelor sale împotriva plecării din Capitală şi se plînse domnului Iliescu că e obraznic. Acela pătrunse adevăratul motiv al supărării ei, totuşi se folosi de prima ocazie şi spuse lui Matei :
— Nu te porţi frumos cu mama.
    ■— Mă cam plictiseşte, răspunse Matei din tot sufletul, făcînd strîmbătura obişnuită lui de la o vreme.
     Fu cum nu se poate mai scandalizat de acest răspuns la care nu se aşteptase :
— Cum poţi vorbi aşa ?
    — Am vrut să spun, îngînă băiatul roşindu-se, că nu mă înţelege. ,
    — N-ai de unde şti dacă te înţelege sau nu, spuse aspru domnul Iliescu.
     Lui Matei i se umplură ochii de lacrimi. Făcu un efort să le înghită şi strigă :
— Cred că nici pe tine nu te înţelege !
142
    
    Nu se putu opri să nu rîdă. Băiatul se întunecă, îl privi zăpăcit, băgă mîinile în buzunare şi şi le scoase imediat fără să-şi poată găsi o contenenţă. I se făcu milă de el şi punîndu-i mîna pe umăr îi spuse cu bunătate :
     — Dragul tatii, n-am crezut vreodată să te preocupe astfel de lucruri. Tu ai acum ocupaţii mai importante şi mai urgente — şi la întrebarea lui mută enumera : Să înveţi, să te joci... „Exagerez, îşi spuse domnul Iliescu, vă-zînd decepţia şi tristeţea din ochii lui Matei. Ce conversaţi* interesantă am face noi doi, continuă zîmbind în sine, dacă am putea vorbi" — şi îl părăsi în grabă, încredinţat că totuşi îşi făcuse datoria.
    Explorînd casa şi curtea în căutare de adăposturi, Matei descoperi magazia. Era o clădire lungă şi joasă, cu un pod înalt pentru fîn, făcută din aceleaşi cărămizi late ca şi zidul de la stradă şi la fel văruită, aşezată în dreapta porţii, de-a lungul gardului care despărţea curtea lor de a doctorului Tomiţa. înăuntru, cuibare de găini, două lopeţi printre care una de zăpadă, o iesle ocupînd fundul în toată lungimea, o găleată, cîteva mobile vechi, scoase din uz, şi o scară care ducea la o mică încăpere, un fel de chilie cu o fereastră spre poartă şi alta spre spatele curţii şi care fusese destinată grăj darului. Cînd pătrunse în ea, era goală. O ulcea într-un colţ, pe podeaua cam putredă, şi o masă negeluită în mijloc, mărturiseau singure că acolo trăise cineva. Praful şi păianjenii lucraseră în voie ani mulţi.
    Deschise ferestrele, agitat, coborî şi reveni cu o mătură, cară două scaune dintre cele părăsite jos în magazie, aduse cărţi şi caiete, împodobi pereţii cu desenele sale pe care le prinse în piuneze şi puse la uşă un lacăt pe care-1 avea mai de mult şi pe care-1 păstrase din cauză că-i plăcea să întoarcă cheia în el ascultînd sunetul stins, ca de greier, al arcurilor răsucite.
    Acesta fu refugiul său. Doamna Iliescu, îngrijorată de dispariţia lui, nu întîrzie să-1 descopere.
    —	Ce tot face acolo ? îl întrebă necăjită pe domnul Iliescu.
Acela surise obosit şi dădu din umeri :
—	Ştiu eu ? Se joacă.
     — Tocmai în praful acela şi-a găsit să se joace ? făcu doamna Iliescu ţuguindu-şi buzele.
încercă s-o împace :
— Aşa sînt copii. Aşa am fost şi noi.
     — Ba să mă ierţi, protestă ea jignită, că eu nu mă viram în grajd să mă joc.
_ — Bine, spuse domnul Iliescu rîzînd într-un anumit fel, cunoscut soţiei sale, dar pe el Iasă-1 în pace, fă-te că nu ştii nimic.
    
    
    
    
    
    
    
    
    
    
    
    
    Poate i-ar fi fost greu să urmeze recomandaţia soţului său în privinţa lui Matei, dacă noile cunoştinţe pe care le făcu în N., destul de curînd, nu i-ar fi dat o preocupare care să-i înlocuiască în bună măsură grijile pedagogice. Fu mirată că domnul Iliescu, aşa cum îi susţinuse la Bucureşti, cunoştea aproape toată lumea din oraş, şt aceasta o mai linişti. Găsea doar că satisfacţia pe care părea că o încearcă el pentru comoditatea casei, pentru frumuseţea curţii cu tei, pentru liniştea şi aerul bun aflate aici era exagerată.
    — Da, e frumos, recunoştea obiectivă cînd îi arăta de pe terasă priveliştea, în schimb aducea imediat vorba despre altceva.
    Nu voia să-1 contrazică şi nici să-i mai facă imputări, zadarnice acum, deşi pe faţa ei se citeau lămurit adeseori.
    Matei le lua, cînd le surprindea, drept semne de îngrijorare ale ei pentru presupusa boală a domnului Iliescu şi făcea gesturi abracadabrante de natură — spera el — să-i distragă atenţia de la acel lucru tragic pe care nu trebuia să-1 ştie decît domnul Iliescu (dacă îl ştia) şi el.
    Dacă ea nu observă, ori nu fu destul de atentă la manejul acesta al său, în schimb domnul Iliescu îl urmări intrigat cîtăva vreme, nu înţelese decît că Matei ţine ridicul de mult la el ori că manifestă şi în chipul acesta o la fel de ridiculă aversiune pentru doamna Iliescu, şi se irită.
    
   — Ce ai ? îl întrebă deci, odată, brusc, într-o împrejurare de-aceasta.
    Ea rămase cu polonicul ridicat deasupra castronului de supă şi aruncă o privire lui Matei. Băiatul era palid, aproape verde, şi încercă să rîdă privind în ochii tatălui său.
—■ N-auzi ce te-ntreb ? repetă.
    — Să vezi şi tu că aveam dreptate cînd îţi spuneam că dumnealui de la un timp nu mai vorbeşte decît cînd vrea, murmură doamna Iliescu deşertîndu-şi polonicul în farfurie şi aşezîndu-se.
Matei bîigui :
— Nu pot să-ţi spun.
— De ce nu poţi ?
— Pentru că... n-am nimic.
    — Foarte bine, strigă, dar te rog pe viitor să te supra-veghezi. Ce sînt strîmbăturile acestea ?
    — Nu trebuia să te superi la masă, îi spuse cînd rămaseră singuri.
— Nu m-am supărat, protestă.
    —r Semănaţi bine voi doi, făcu ea vexată, pentru că nici el nu era supărat. Tu îl certai şi el, în loc să se ruşineze, era parcă într-al nouălea cer.
    Domnul Iliescu se încruntă, pentru a-şi evoca mai bine scena de la masă, şi apoi dădu din cap :
—	Ai dreptate. Nu ţi se pare curios ? Resemnată, spuse numai din gesturi :
— Ce să mi se mai pară !
    Socotea că eforturile ei de a da lui Matei o educaţie bună fuseseră totdeauna compromise de îngăduinţa pe care domnul Iliescu o arăta băiatului.
    Ca şi soţia sa, domnul Iliescu n-avea cum şti că dat fiind că de la întîmplarea cu Demetrian încoace era ocupat să demonstreze lumii sănătatea şi intangibilitatea părintelui său printr-o permanentă atitudine de aspră, sălbatică izolare activă, asprimea domnului Iliescu Matei n-o putea înregistra, chiar dacă personal îl nedreptăţise, decît ca pe o dovadă că temerile pe care doamna iliescu le mărturisise odată tatălui lui Tudor nu fuseseră întemeiate. Şi chipul fericit cu care primise cearta domnului Iliescu fusese resfrîngerea firească în afară a sufletului său prea
146
crispat pe care liniştea şi speranţa tremuraseră binefăcătoare.
    Renunţînd să mai încerce a-şi explica ce nu putea fi decît absurd, domnul Iliescu trecu în dormitorul său şi dormi o jumătate de oră profund, cu capul ridicat pe două perne şi cu mîinile încrucişate pe piept. Apoi se spălă, puse o cămaşă albă cu guler tare şi haine gri închis, îşi luă bastonul şi plecă în oraş, mergînd încet, să-şi termine digestia. Somnul acesta de după masă îl reconforta, însă de la o vreme, după nenorocirea bănească pe care o suferise, nu mai avea asupră-i acelaşi efect, ba chiar se trezea mai obosit decît se culcase. Uzura organismului său, atins de un rău misterios, continua implacabilă. Totuşi nu putea renunţa la un obicei atît de vechi. Oraşul era într-adevăr simpatic. Nu se schimbaseră prea multe aici de cînd, cu atîţi ani în urmă, îl vizitase pentru ultima dată pe fratele său care se pregătea să moară şi în a cărui casă venise acum să se odihnească. Ici-colo, cîte o clădire nouă, cubistă, cu cel mult două etaje şi acoperiş plat, curte mică ades asfaltată în care creştea ca într-un ghiveci un salcîm subţiratic şi tremurător, în grădina publică bustul, pe un soclu prea înalt, al unui poet local, un cinematograf în plus, cîteva firme schimbate pe centru, automatul Stollwerck din gară — şi atît, căci uşoarele modernizări ale mobilierului cofetăriei Iulian, unde se opri să se odihnească, pentru ca să facă apoi drumul întors acasă, nu alteraseră gustul tortului de şocolată pe care îl încerca acum zilnic, cu melancolie, în compania cîtorva domni locali, la masa de tablă vopsită în alb instalată pe trotuar sub umbrela cu vergi foarte roşii şi late. Cu puţin înainte un băiat stropise trotuarul spre a îndepărta praful şi domnul Iliescu privi cu dezaprobare şuviţa de apă care se scurgea pe sub pantoful său către rigolă. O cucoană subţirică, îmbrăcată în mătase castanie, cu o brăţară de aur pe mîna în care îşi ţinea poşeta legănînd-o de cureluşă,-trecu prin dreptul mesei lor şi domnul Iliescu îşi retrase repede piciorul. Domnul Anghel, directorul băncii, cu haina de alpaca descheiată, se ridică surîzînd dulce şi adresă femeii un salut larg cu pălăria de pai. Aceea înclină puţin capul întors spre el, cu obraji delicat împurpuraţi de o iremediabilă timiditate

147
io*





    — Les garces vous amusent toujours, mon brave ? îl întrebă privindu-1 sever printre gene Judecătorul Teodorescu.
    — Cest la meilleure facon de juir la vieillesse, răspunse domnul Anghel. Nu eşti de aceeaşi părere ? se adresă domnului Iliescu jucîndu-se încîntat cu lanţul de la ceasornic, care se încrucişa pe pieptul vestei.
    — Mai sînt şi altele, la fel de bune, spuse domnul Iliescu, îngăduitor.
    — Votre frere, i se adresă judecătorul, avait les cartes. Aussî il jouait merveilleusement.
Domnul Iliescu aprobă :
— II faut avoir une passion pour ses vieux jours.
    — Mi-a cîştigat mulţi bani, spuse judecătorul amintin-du-şi celebrele lor întîlniri de altădată.
    — Femeile sînt mai puţin costisitoare, spuse domnul Anghel plimbîndu-şi privirea pe strada plină de lume şi judecătorul, care nu era în cele mai bune dispoziţii, observă :
— Da, mai ales cînd le alegi cu socoteală, ca tine.
    — J'ai de la chance, voilă tout, se apără domnul Anghel. Quant ă la jeune personne que j'ai salue... II faut que je vous raconte ca...
    — O clipă, monşer, exclamă atunci alături de ei avocatul Albu, trăgîndu-şi un scaun, vreau să-ţi ascult şi eu povestea. E interesantă ?
     Domnul Anghel aşteptă ca noul venit să se instaleze şi să schimbe saluturi cu judecătorul şi cu domnul Iliescu, apoi clipi voluptos, se aplecă puţin deasupra mesei, împingînd în faţă farfurioara pe care un rest de prăjitură constituia centrul rotocoalelor descrise de d muscă în aer cu disperare, şi începu :
    — J'etais dans le train de... Sur la banquette d'en face... Personne d'autre dans le compartiment... Alors, vous comprenez...
    Domnul Iliescu pierduse încă de Ia început şirul povestirii, urmărind micul nor violaceu care înainta imperceptibil pe cer, în dreptul turlei bisericii Buna Vestire.
Avocatul, neîncrezător, strigă :
— Ei, cum, domnule, e cu putinţă ?
— Parole d'honneur !

— Şi zici că e drăguţă ?
    La această întrebare domnul Anghel, muteşte, invocă modest mărturia judecătorului şi a domnului Iliescu. Su-rîsul celui din urmă putea fi luat drept o aprobare. Cît despre judecător, pe care pretenţiile de cuceritor ale directorului băncii îl enervau totdeauna cînd acela îi reamintise ratele ce trebuiau plătite, dădu din umeri dispreţuitor :
     — Â moins d'âtre infirmes, pour ga toutes les femmes sont bonnes.
    — Meme les bonnes ? i-o întoarse în fine agasat directorul, aplecîndu-i-se la ureche dar şoptind de aşa manieră încît să fie auzit şi de ceilalţi, în special de domnul Iliescu" a cărui prietenie, la care rîvnea, nu era sigur încă a o fi cîştigat.
    — Am impresia că Anghel se teme să nu-i iei locul, îi spusese odată Jean Albu.
    — A, nu, de ce ? se apără domnul Iliescu. Nici nu-mi trece prin minte.
    — Cu legăturile dumitale şi eu m-aş teme, dacă aş fi în locul lui, rîse avocatul.
    Temerile directorului le ghicise şi judecătorul care, mereu dator băncii şi mereu avînd nevoie de bani, socotea că domnul Iliescu l-ar convinge mai uşor pe acela să-i dea păsuiri la rate, să-i acorde noi împrumuturi. Cînd, mai tîrziu, fu vorba de mariajul avocatului euţDora, domnul Iliescu avu toate motivele să creadă că, în ciuda opoziţiei fetei şi a mamei ei, Jean Albu îşi va ajunge scopul datorită veşnicei nevoi de bani a judecătorului.
    Reveni spre casă prin piaţă. Doamna Iliescu greşea ori de cîte ori îşi închipuia că totuşi. soţul ei regretă Bucureştii. In realitate acum domnul Iliescu punîndu-şi ordine în afaceri şi asigurînd viitorul lui Matei şi al mamei acestuia, era aproape indiferent la tot ce-i înconjura, ceea ce putea semăna a tristeţe mai ales că slăbise mult, era parcă mai puţin înalt, mîinile şi părul i se ofiliseră căpătând un aer bătrînesc.
    Doamna Iliescu, în drum spre casa judecătorului, unde erau invitaţi în ziua aceea, se socoti datoare să îl întrebe :
— Nu te simţi bine ?
— Dimpotrivă, o asigură cu bunăvoinţă.
 
 i Doamnei Iliescu acest subiect îi era atît de penibil încît fu tentată să se mulţumească cu răspunsul lui, totuşi făcu fără să-1 privească :
—	Lui Ionel i-ai spus la Bucureşti că eşti bolnav.
    —	A înţeles greşit, răspunse domnul Iliescu, scoţîn-du-şi pălăria în faţa doamnei Aron, care trecea pe trotuarul celălalt.
    Doamna Aron purta o rochie de mătase cafenie cu flori palide negre şi roşii, cu un cordon negru de piele şi o pălărie neagră, îngustă în boruri, de pe care pica o voaletă albă îmbrăcîndu-i obrazul pînă la bărbie. Traversă trotuarul spre ei după ce le făcuse un gest voios cu mănuşa. Domnul Iliescu se propti bine în baston.
     Conversaţia dintre cele două femei fu, după socoteala lui, destul de lungă. Din cînd în cînd doamna Aron furişa către el priviri intimidate. Ii găsea, astăzi, un aer bizar şi impunător, îl admira, înfricoşată, din tot sufletul, aşa încît numai după ce se despărţi de ei îşi spuse, înciudată, că desigur se duc la Teodoreşti, unde ea, acum, nu putea merge domnul Aron de la un timp fiind certat cu judecătorul.
    Domnul Iliescu era indispus că fratele lui comunicase soţiei sale temerile pe care el i le încredinţase într-un moment de inexplicabil abandon şi îşi propuse să-i scrie special pentru â-i sugera nemulţumirea. Intrînd însă în curtea judecătorului enervarea îi trecuse şi socotea că soţia lui este o natură prea bine constituită, ca să fie cu adevărat îngrijorată de ce nu era deocamdată decît o presupunere, aşa încît indiscreţia tatălui lui Tudor nu avea nici o importanţă. Mai interesant era felul în care îşi imaginase curtea domnul Teodorescu, punînd un gazon şi presărind în el, fără nici o ordine însă tocmai de aceea cu mult efect, vreo cîteva duzini de lalele galbene şi roşii, unele dintre ele ridicîndu-se din aglomerări de mio-zotis care păreau de asemenea crescute la întîmplare. In spatele casei, la umbra unui buchet de castani, prietenii familiei se şi reuniseră, aşezaţi pe scaunele din ţevi de fier din jurul celor cîtorva mese de grădină. Jean Albu, care tocmai organiza pe, terenul de crochet de alături o partidă cu tineretul, se grăbi să vină să sărute mîna mamei lui Matei, căreia nu-i scăpă nemulţumirea cu care soţia judecătorului, din scaunul ei, îl privi o secundă pe avocat.
    Povestindu-i, în drum spre casă, discuţia de la cofetărie, domnul Iliescu află cu oarecare mirare de la soţia sa explicaţia jocului de cuvinte al directorului băncii. Cu mulţi ani înainte domnul Teodorescu se îndrăgostise de bona copiilor doctorului M., şeful spitalului, şi doamna Teodorescu nu-1 putu despărţi de ea decît dîndu-i acesteia din urmă un post de învăţătoare într-o altă localitate, unde tînăra femeie fu silită să plece. In schimb doamna Iliescu află de la soţul ei că judecătorul făcuse o aluzie la dorinţa lui Jean Albu de a cere mîna Dorei.
    — Ce mare a crescut fata noastră ! exclamase. Ca mîine o să ne părăsească.
    — Mai e destul pînă atunci, spuse visătoare doamna Teodorescu.
— Din nefericire n-o să-i putem da o zestre potrivită.
    — Să mai vedem pînă atunci, dădu din cap soţia judecătorului şi sculîndu-se de pe scaun merse la oglindă întorcînd spatele domnului Teodorescu. Acesta îşi privi atent unghiile, îşi încrucişa mîinile pe genunchi :
    — Dora noastră e atît de frumoasă încît probabil că are o mulţime de adoratori.
    — Te cred, rîse doamna Teodorescu, pudrîndu-se, aplecată spre oglindă.
— Şi ea preferă pe vreunul dintre aceştia ?
— Ce idee ! N-am întrebat-o.
    — Foarte rău, căci tu, ca mamă, trebuie să ştii, spuse domnul Teodorescu încet, dar cu bună dispoziţie, aşa încît îi răspunse liniştită :
:— Am toată încrederea în ea. Judecătorul oftă şi se grăbi să exclame :
    — Nu-ţi ascund că viitorul ei mă cam îngrijorează. Am întîlnit-o parcă, de cîteva ori, în compania unui tînăr ofiţer. Cine e ăsta ?
Doamna Teodorescu dădu din umeri:
    — Băiatul lui Atanasiu — şi făcu o încercare să schimbe vorba. El o ascultă în tăcere, apoi spuse :
   — Nu ţi se pare că Jean Albu e îndrăgostit de ea ? Doamna Teodorescu rămase o clipă nemişcată, căutînd să înţeleagă ce urmăreşte, şi-1 privi ţintă prin oglindă.
   
El tuşi uscat, îşi ridică foarte atent un picior peste celălalt şi spuse :
— Ar fi o partidă bună.
     Pe chip i se citea lămurit că se gîndise mult la acest lucru şi doamna Teodorescu se temu să nu fi şi ajuns la una dintre acele hotărîri la care, cum bine ştia, era cu neputinţă să-1 facă să renunţe. Se întoarse şi-1 întrebă acru :
— Ţi-a spus ceva ?
    —	Nu, nimic, bătu în retragere şi considerînd pentru acum încheiată discuţia se întinse şi luă de pe divan ziarul Universul.
    Jean Albu îl văzu intrînd la bancă şi întinse pasul. Cerul era acoperit, cîteva picături de ploaie,»repede împrăştiate de vînt, cădeau. împinse poarta înaltă şi grea de fier, urcă două trepte şi de sub arcada susţinută pe două coloane întoarse către stradă o privire fugară. Pe vîrful clopotniţei de la Buna Vestire se adunau ciori agitate.
    -— Am onoare, se înclină Vlădoianu, unul dintre contabili, făcîndu-i loc să treacă, pe culoarul lung, strălucitor de curăţenie şi aşternut cu covor roşu. Capul său mare şi pătrat, acoperit cu o tufă de păr cenuşiu, masca jumătate din avizierul suspendat în dreapta uşii pe care o placă de metal emailat anunţa biroul directorului. Avocatul îi răspunse amical şi intră în timp ce în cadrul uşii la care, într-un fotoliu de piele, vorbind cu directorul, stătea cu spatele judecătorul, apăru şi domnul Iliescu. Domnul Iliescu se amuza să scoată clinchete din cheile înşirate pe micul inel pe care îl juca pe un deget şi salută din cap pe Jean Albu. DomnulAnghel strînse mîna avooatului, bătîn- . du-1 în acelaşi timp camaradereşte pe umăr, şi se repezi să împingă în faţa domnului Iliescu un fotoliu. La acest din urmă gest al său, judecătorul, domnul Iliescu şi Jean Albu schimbară o privire de înţelegere.
     Obişnuiau să se întîlnească aici din cînd în cînd, dimineaţa. Acum Jean Albu venise să afle de la domnul Teodorescu rezultatul convorbirii aceluia cu soţia şi aduse vorba pe . departe despre copii, mărturisindu-şi regretul că, la vîrsta lui, încă nu are urmaşi.
     Judecătorul înţelese şi răspunse pe dată, liniştitor însă şi diplomatic :
    — Copiii din ziua de azi sînt cam independenţi şi cu capul în nori, dar pînă la urmă, orice s-ar zice, destul de rezonabili.
    — Mie-mi Spui ? exclamă amărît domnul Anghel care avea nu puţine necazuri cu băiatul său şi nu reţinuse deci decît prima parte a frazei. Eu îi găsesc curat nebuni — şi apăsă afectat de două ori butonul soneriei. Ce luaţi ? li întrebă şi întoarse spatele femeii care puţin mai tîrziu intră aşezînd pe birou o tavă cu pahare înalte şi sticle. Pe figura lui se citi însă atîta mîndrie înduioşată, încît cei trei se priviră din nou şi cînd femeia ieşi avocatul nu se abţinu să murmure :
— îţi alegi singur personalul ?
—	Precum vezi, mon ami, spuse domnul Anghel, flatat. Jean Albu duse la buze paharul înalt, aburit de berea
foarte rece. Avusese presimţirea că nu va fi agreat imediat, nu credea prea mult în amabilitatea pe care, ca tuturor, i-o arăta totdeauna doamna Teodorescu şi bănuia chiar că în secret mama Dorei avea faţă de el, ca de fapt faţă de aproape toată lumea, un complex de superioritate; ştia însă. că judecătorul înţelege că, în oraş, numai lui i-ar fi putut-o da pe Dora căci el avea cele mai mari posibilităţi să o facă fericită, aşa încît, deşi fu puţin dezamăgit, îşi recîştigă într-o clipă liniştea, nu fără să-şi spună totuşi că e bine să-şi caute şi alţi aliaţi în vederea ajungerii scopului său, printre cele cîteva persoane care se bucurau în mod special de stima şi încrederea doamnei Teodorescu. Se gîndi că trebuie să se confeseze prin urmare Angelei Zahariadi şi, neapărat, doamnei Iliescu.
    Revenind în birou, directorul îl găsi pe domnul Iliescu tot în fotoliu, unde îl lăsase, privind pe fereastră ostenit.
    — Nu-i prea vesel oraşul acesta, oftă ducîndu-se cu mîinile în buzunar pînă lîngă înalta fereastră îmbrăcată In draperii roşii. Cele cîteva picături de ploaie răzleţe, după ce încetaseră uri-timp din cauza vînltului, acum cădeau mai dese şi repede. Norii fuseseră însă aproape toţi împrăştiaţi de vînt şi cerul strălucea de lumină.
    — Plouă cu soare, constată domnul Anghel ca pentru sine, mereu cu mîinile în buzunare. Ce stupid ! Simt nevoia de o şuetă la Bucureşti, să mă înviorez. A propos, ce zici de fata lui Antonică ? Am văzut-o serile trecute la
Stamatiazi, unde era cu maică-sa. A crescut de speriat, nici n-am recunoscut-o, şi s-a făcut o frumuseţe ! Cum trece vremea!
     Liniştea cu care îl asculta domnul Iliescu îl intimida însă ca totdeauna şi temîndu-se să nu fi spus ceva neconvenabil părăsi fereastra şi se trînti necăjit în fotoliul cel mai apropiat ale cărui arcuri scîrţîiră sub greutate.
     — Toate ar fi cum ar fi, vezi dumneata, dacă zăpăcitul de Emil nu mi-ar da atîtea griji. Mă uit la băiatul tău ce cuminte şi serios este şi te invidiez.
     — Da, e serios, spuse domnul Iliescu, deşi la vîrsta lui l-aş vrea puţin mai altfel.
Domnul Anghel protestă.
     — Il văd uneori pe fereastra aceasta, cînd le dă recreaţie, ducîndu-se să cumpere plăcintă de la Berechet. Nu se-nhăitează cu toţi derbedeii, merge totdeauna singur. Nevastă-mea, care e puţin rudă cu directorul şcolii, mi-a spus că învaţă foarte bine şi colegii îl respectă.
     — Ei, spuse domnul Iliescu măgulit, învaţă. E o fire ambiţioasă.
     — Ce crezi de Jean Albu ? îl întrebă directorul revenind la preocuparea sa Nu ţi s-a părut că de la o vreme îi cam dă tîrcoale fetei judecătorului ? N-are gust rău: Să' ştii că pînă la urmă o să pună mîna pe ea, dacă nu se va opune prea tare coana Alexandrina. Răutăcioasă femeie, dar în tinereţe a fost o frumuseţe, Dora îi seamănă.
     — Ce faceţi mîine seară ? spuse domnul Iliescu. Dacă sînteţi liberi, Lili ar vrea să vă aibe la cină.
    Dinspre şcoală auzi clopoţelul, apoi strigătele băieţilor care alergau din clase în curte. Speriate ca de o salvă de alice, de pe clopotniţa bisericii Buna Vestire ciorile îşi luară zborul în aerul acum curat, mutîndu-se aiurea, în podul primăriei şi în brazii care o împresurau cu trei hore verzi. Domnul Iliescu se gîndea la stăruinţa fratelui său, acum mort, de a se alege primar. Pe vremea aceea i se păruse cu atît mai puţin de înţeles, cu cît nu-i pătrundea exact motivele, dat fiind că această demnitate nu-i adusese nici un avantaj, costîndu-1 dimpotrivă mulţi bani.
     — Dar poate 1-a distrat, îşi zise. Cu siguranţă. A apucat, înainte de a părăsi primăria, să pronunţe două discursuri, să primească din tribuna îmbrăcată în verdeaţă, flancat de şeful garnizoanei şi de judecătorul Teodorescu, o defilare de 10 Mai şi să inaugureze o fîntînă în Obor. Trebuie să mă duc pe acolo cu Matei să i-o arăt. Pentru aceste merite, au dat numele său unei străzi de lîngă pod. Nu e frumoasă. Mai mult maidane. Ce idee, să-i acorde un astfel de elogiu postum ! Totuşi să nu-1 ironizez căci a fost un om ca toţi oamenii, ceea ce nu-i uşor. Lui Matei nu-i va fi uşor. Fata judecătorului este într-adevăr frumoasă.
    Domnul Iliescu, preţuind fiecare clipă a puţinului timp care presimţea că-i mai rămîne de trăit, ar fi vrut să stea mult de vorbă cu Matei, să ghicească din conversaţia cu fiul său ce fel de om va fi, însă nu izbutea niciodată şi aceasta era pentru el o amărăciune.
    — Ce vrei tu, Matei, să te faci cînd vei fi mare? îl întrebase într-o zi şi băiatul cu capul plin de istoriile cavalereşti pe care începuse să le citească, îi răspunse prompt:
— Călugăr.
    — Fugi de-aici ! fu cît pe ce să exclame amuzat şi speriat, dar se opri la timp mulţumindu-se să dea din cap :
— Da ?
    In camera din grajd băiatul se imagina într-o chilie şi-şi făcuse din nişte saci un fel de sutană grosolană peste care se încingea cu o sabie de lemn, pentru că voia să se facă călugăr, însă călugăr războinic, şi se ruga devot, în genunchi, fixînd prin mica fereastră un vîrf de copac sticlind sub ploaia de lumină, un nor sau o stea timpurie, ori cînd părinţii lui erau plecaţi se aventura, aşa îmbrăcat, în curte, sigur că nu va fi văzut nici măcar de servitoarea care cînd nu avea treabă dormea, şi pe aleile dintre tei, ori în rîpa din fund, pe malul iazului, urmărea cu spada duşmani invizibili, vrăjitori uriaşi, mauri vicleni care ştiau să se ascundă.
    — Uite-1 ce face ! spuse în poartă doamna Iliescu într-o seară cînd se întorceau de la familia Zahariadi, arătînd soţului ei pe băiatul care alerga în sutana lui, încins peste brîu cu o frînghie şi îşi agita în aer sabia de lemn cu un aer fanatic.
    — Strică iarba ! spuse necăjită, dînd să împingă poarta şi să intre în curte ca să-1 alunge pe Matei care, călare
    — 
pe un cal imaginar, se oprise brusc din goana lui şi, sărind pe loc gata să fie aruncat din şea, cu poalele zbă-tîndu-i-se în jurul genunchilor, îşi învîrtea sabia deasupra ierbii dese de la marginea aleii, cosind-o din cînd în cînd cu un gest larg. Calul de sub el se smucea împrăştiind în trombă pietrişul de pe alee şi necheza furios,
    — Ce faci ? spuse domnul Iliescu reţinînd-o de mînă. Să ne plimbăm puţin pînă în capătul străzii.
Doamna Iliescu părăsi cu regret clanţa porţii.
    — Aşa l-ai lăsat mereu să-şi facă de cap. Ce-şi pusese pe el ?
    — Nu ştiu, draga mea. Aşa sînt copiii. Şi ca să schimbe vorba o întrebă ce mai e cu planurile de mariaj ale avocatului, pentru că la Zahariazi fusese şi doamna Teodorescu şi Lili şi cu Angela Zahariadi se izolaseră cîtva timp pe o canapea cu soţia judecătorului, vorbind, presupunea, despre dorinţa lui Jean Albu de a-i cere mîna Dorei.
    — O să fie greu. Chipul lui nu-mi pare dintre acelea de care s-ar putea îndrăgosti Dora.
    — Ce ştie ea ! exclamă surîzînd domnul Iliescu, gîn-dindu-se la ciudata îmbrăcăminte a lui Matei şi la f rînghia pe care şi-o legase pe mijloc lăsîndu-i capetele să atîrne pînă aproape la pămînt. Dar Alexandrina ce spune ?
    — Asta spune. Nu-i încîntată de ideea că Jean i-ar putea fi ginere.
— De ce ? Are bani, e serios, enumera el vag.
    — Alexandrinei însă nu i se pare că e de prea bună familie.
    — A ! strigă domnul Iliescu, ridicîndu-şi braţele în lături şi dînd din umeri. Aici are dreptate.
— Şi e cam în vîrsta, poate să-i fie tată.
— Ce exagerare !
    Ajunseseră din nou în faţa porţii. Curtea era liniştită. Printre crengile teilor licărea, luminată, fereastra lui Matei, învăţa la aritmetică. Pe jos, pe covor, erau deschise cîteva cărţi. Doamnei Iliescu i se păru că e cam adormit. Vru să-1 certe însă domnul Iliescu o chemă şi ieşi îndată din camera băiatului mulţumindu-se doar să-i arunce o, privire severă — şi zadarnică pentru că Matei era aplecat deasupra cărţii. Cînd dezaprobarea ei rămînea astfel ignorată de cel căruia i se adresa, doamna Iliescu obişnuia să se simtă jignită şi aşa fu şi de data aceasta. Domnul Iliescu, întins pe canapea, cu ochii închişi şi sprijinindu-şi ceafa cu o mînă, era atît de vizibil obosit, încît se feri să-şi manifeste nemulţumirea şi pînă la cină ajută femeii să-şi facă treburile ca să fie gata mai repede.
    Era tînăr încă, nu împlinise treizeci de ani cînd, în trecere pe la fratele său, poposise pentru prima dată împreună cu acela la o masă a cofetăriei Iulian. încerca să-1 convingă să părăsească acest orăşel de provincie şi să se stabilească în Bucureşti, împreună cu el şi fratele lor mai mic, Ionel.
    —	Acolo îţi vei întrebuinţa din plin energiile, îi tot repeta. De ce să nu fim împreună ?
     Alecu se lăsase pe spate, întinzîndu-şi picioarele pe sub masă şi înfigîndu-şi degetele mari în buzunarele de sus ale vestei, şi tăcuse mult timp. Privea pe deasupra capului domnului Iliescu, în oglinda lungă fixată pe perete în spatele aceluia. Era gras, nu prea mare, cu o chelie foarte pronunţată şi cu ochi clari sub pleoape grele. Fusese crescut aici, de o mătuşă care îi lăsase casa cu vasta ei curte de tei de lîngă iaz şi o viişoară, şi nu înţelegea că se poate trăi altundeva, cu atît mai puţin în Capitală. Fricos, nu era departe chiar de a bănui că în spatele insistenţelor acestora ale domnului Iliescu se ascund alte scopuri decît cele mărturisite, poate chiar o intenţie de înşelăciune, aşa că mormăise :
—	Nu mai iei un vermut ? Iulian are lămîi bune. Domnul Iliescu ceru încă o dată tort de şocolată şi o
cupă de frişca, îşi scoase pălăria de pai şi o puse pe un scaun alături. '
    Şezînd întins cu faţa în sus şi ochii închişi pe divan, în timp ce doamna Iliescu şi servitoarea pregăteau cina, vedea cu mare claritate amănuntele acelei zile de demult. Iulian era mai slab ca acum şi părul lui negru, cu fire groase, dese, larg ondulate, strălucea. Acum se mai sub-ţiase şi se mai rărise şi desigur şi-1 vopsea. Pe unii clienţi era fericit să-i servească personal, purtînd tăvile cu delicateţă şi repeziciune, era tinerel şi slab, cu ochi încă de pe atunci fericiţi. Oglinda cea'lungă din spatele său era încadrată într-o îngustă dar foarte complicată ramă cu reliefuri de fructe şi flori, dată cu lac alb. In ea Alecu,
    
156

157




domnul chel, cu burtică şi în vîrsta deşi nu avea decît patruzeci sau patruzeci şi unu de ani, putea vedea tot interiorul cofetăriei. O femeie blondă, cu ochi albaştri, se sprijinea în coate la cassă, răspunzînd amabilă unui domn. La stingă ei, în spatele vitrinei lungi cu prăjituri, se deschidea o uşă acoperită cu o draperie verde şi care dădea spre laborator. Dintr-acolo venea o aromă de zahăr şi şocolată caldă.
    —	Vii la masă? îl întrebă doamna Iliescu punîndu-i mîna pe umăr.
Matei îşi ţinea ochii în farfurie.
— Cum a fost astăzi la şcoală ?
— M-a ascultat la istorie, spuse Matei.
— Ţi-ai făcut lecţiile pentru mîine ?
— Da;
     Femeia intră cu celălalt fel de mîncare. Doamna Iliescu vorbea puţin şi încet. Matei îşi turnă apă în pahar. Purta cămaşă cu mîneci scurte şi părea destul de somnuros, Nu-i făcu impresie bună. De altfel abia-1 privi, îl dureau ochii, ceea ce însemna că migrena era aproape. Din locul lui, de sub lunga oglindă, vedea spre stradă, prin uşa deschisă şi prin vitrinele cofetăriei. Trecea lume multă," deloc grăbită. Cîteva femei se adăposteau sub umbrele de soare în culori deschise. Două-trei trăsuri se îndreptau spre gară.
     Indispus, Alecu privea peste capul său, apoi sorbise repede din vermutul adus de Iulian. Acum îl indispuneau şi aspectul atletic şi eleganţa lui. Găsea destul de uşura-tecă în definitiv cravata albastră pe care o purta fratele din Bucureşti, în clipa aceasta i-ar fi scos-o de la gît cu satisfacţie. Ca să alunge tentaţia, îl întrebase uscat:
—	Ce mai face Ionel ?
     Domnul Iliescu îl privise curios, căci despre acest subiect îi vorbise cu o zi înainte cu toate detaliile posibile, apoi îşi dăduse seama că 1-a supărat pe fratele său, între-văzu şi cum şi entuziasmul i se răci, aşa încît, ochii lui căpătînd, ca şi ai celui din faţă, o opacitate dură, îi repetă cele deja spuse, insistînd, dezvoltînd, pînă ce ascultătorul se plictisi şi atunci, cu cîteva glume şi cu aluzii la amintiri comune, îl readuse la buna dispoziţie.
    — E slab, îşi spuse, examinîndu-1 rece şi răzbunător printre gene în vreme ce Alecu, uitîndu-şi bănuielile, ori socotind că a scăpat de iritanta invitaţie să-şi exercite energia mutîndu-se în Bucureşti, rîdea liniştit. E tocmai bun de primar în N.
    Domnul Iliescu îşi lăsă obrazul în palmă, jucîndu-se cu linguriţa în farfurioara de compot.
    — Mai vrei? îl întrebă, atentă, doamna Iliescu şi el îi întinse imediat farfurioara cu toate că nu simţea nevoia să mai ia.
    In drum spre casă, fratele mai mare îl luase de braţ, sprijinindu-se greoi de el, şi-i spusese cu o neaşteptată prietenie în vocea lui groasă :
    — De ce să vin la Bucureşti ? Vezi şi tu că aici nu-mi lipseşte nimic... nimic din ce-mi trebuie mie. Sînt respectat, trăiesc confortabil, am timp pentru toate fanteziile mele.
    Fanteziile lui ? Jocul de cărţi, vînătoarea, pescuitul, o văduvă despre care îi vorbise odată pe departe, politica locală şi ce încă ?
    Obrajii domnului Iliescu se crispară imperceptibil. In tinereţe, arogîndu-ne un drept pe care nu-1 avem, judecăm atît de iute şi prost ! Cine ştie ce-i trece şi lui Matei prin cap, de la o vreme, se întrebă uitîndu-se supărat la băiatul care aştepta ca părinţii lui să se scoale de la masă ca să se poată duce la el.
—	Ei, gata, spuse domnul Iliescu, ridicîndu-se.
     — Şi pe mine m-a durut capul, ieri, toată ziua, murmură doamna Iliescu stingînd lumina şi venind în pat alături de soţul ei şi am trimis pe Măria să cumpere antinevralgice dar nu mi-au folosit la nimic aşa încît după ce am luat două am renunţat la ele. Parc-aş înghiţi cretă. Niciodată nu m-am obişnuit cu gustul lor. Ţie-ţi plac ? în orice caz le înghiţi mai uşor ca mine. Bine că mi-am adus aminte. Scuturînd hainele lui Matei i-am găsit în buzunar o mulţime de cutii, goale, de Koprol. Ce-i cu astea în buzunar ? l-am întrebat imediat, pentru că îţi închipui cît am fost de intrigată, şi mi-a răspuns nepăsător că le-a găsit şi le-a luat să se joace cu ele. Unde le-ai găsit, l-am întrebat simţind că nu mi-a spus adevărul şi nu l-am lăsat pînă n-a recunoscut că le-a cumpărat de la farmacia de lîngă şcoală şi că toţi băieţii
     — 
cumpără aşa ceva de acolo pentru că în fiecare pacheţel este cîte un fragment din individul acela cu luminare şi în papuci şi cine reuneşte mai repede toate fragmentele iese învingător în jocul acesta stupid. Şi pentru Dumnezeu ! am strigat sufocată, ce-ai făcut cu pastilele dinăuntru ? Le-am mîncat, mi-a răspuns el, grozav de nervos. Le-ai mîncat ? Ai înghiţit atîtea purgative ? Ei bine, iată unde duce sistemul tău de a nu-1 controla cu stricteţe. Atît că are stomac bun şi nu i s-a întâmplat nimic şi a doua zi trecînd prin faţa şcolii am intrat şi toţi băieţii şedeau sub plopii din lungul gardului care desparte şcoala de farmacie şi mîncau Koprol. Pe Matei nu l-am văzut, dar i-am spus învăţătorului rugîndu-1 să ia măsuri urgente. Ce pot face, doamnă, mi-a răspuns, vreţi să mă cert cu farmacista ? li vom opri pe copii să mai iasă din curtea şcolii în recreaţie, a intervenit directorul, restul vă priveşte pe dumneavoastră, părinţii, să le daţi sfaturi bune. Cînd a venit de la şcoală am stat iar de vorbă cu el şi i-am interzis din nou să mănînce prostiile acestea. Ştii că tot oraşul fierbe din cauza ideii lui Jean Albu de a o lua pe Dora ? Lizica Aron e indignată, spune că el ar fi putut găsi zece fete cu dotă mai bună decît a ei, care se pare că n-are nimic. Insă e de familie, are educaţie şi e foarte frumoasă, am încercat eu să-1 susţin pe bietul Albu. Ce-i trebuie lui zestre ? In orice caz şi eu cred că mariajul acesta nu se va face atît de uşor şi nici nu va fi, probabil, fericit. Ce vrei să mănînci mîine ? I-am spus Măriei să cumpere nişte antricoate şi bame — pe care o să ţi le fac cu smîntînă, şi ne-au mai rămas struguri de azi, la răcitor. Dacă ai drum pe-acolo de dimineaţă, amin-teşte-i lui Iulian de pralinele mele şi să-mi iei la prînz, cînd te întorci, un pachet de unt de la Caralulis pentru Matei, căci mi s-a terminat şi Măria îmi aduce mereu unt vechi. Ce femeie ! Dacă nu s-ar pricepe atît de bine la curăţenie, aş schimba-o.







XI
    — Hai mai repede ! strigă Jean Albu, exasperat, feciorului care tocmai ieşea dintr-o încăpere din cele înşirate pe sala cu geamlîc din spatele casei, purtînd sus haina proaspăt călcată şi întinsă pe un suport. Alergîndu-i înainte doar în vestă îi smulse haina, o privi o clipă şi o îmbrăcă, înainte de a pleca, trecu prin faţa oglinzii. Evază batista de la piept, puse pălăria şi luă din mîna servitorului umbrela. Era în întîrziere.
    — A început de mult ? întrebă la ureche pe unul dintre domnii de lîngă uşă. Acela negă din cap şi avocatul, care intrase în salon în aşa fel încît să nu atragă atenţia supărînd pe amfitrioană care nu putea suferi zgomotul în timp ce cînta la pian, se ridică în vîrful picioarelor şi peste umerii celor din faţa sa căută cu ochii pe Dora, apoi cînd Angela Zahariadi, pe un ultim acord, se ridică obosită şi surîzătoare de pe taburet foşnindu-şi rochia de faille, îşi făcu loc pînă la aceasta din urmă şi-i sărută mîna grasă, încărcată de inele, strigînd :
— Minunată ca totdeauna, madam Zahariadi.
    — Unde te-ai ascuns pînă acum că nu te-am văzut ? îl întrebă ea tamponîndu-şi faţa cu batista. Nu, imposibil, se adresă unei bătrîne, împreunîndu-şi mîinile ca pentru rugăciune, crezi că aş mai fi în stare să cînt ceva după asta ? şi luă martori pe cei de faţă că după bucata aceea ar fi fost un sacrilegiu să mai atingă acum pianul.
    — 
11 — Matei Iliescu — Radu Petrescu

   — Ce-a cîntat, dragă, ce-a cîntat ? se informă cineva într-un grup mai depărtat, aplecîndu-se pe umărul domnului Aron, care bătea uşor din palme cu o figură extatică.
    Angela Zahariadi, mulţumind din cap în toate părţile, se aruncă pe canapea alături de Dora.
    — E o nebunie la tensiunea mea să mai cînt Bach, exclamă, căci îmi dă palpitaţii şi o săptămînă de aci înainte n-o să mai fiu bună de nimic. Ţi-a plăcut ? Dar e nemaipomenit din partea voastră, se adresă ea unui grup de bărbaţi cărora prefectul tocmai începuse să le spună povestea calului care a intrat într-un bar să bea coniac, să-mi daţi mie şi pianului meu atîta atenţie cînd e de faţă şi o fată atît de frumoasă ca Dora !
     Domnul Aron, cu acelaşi cap transportat, se apropiase între timp de canapea şi murmură :
    — Arta şi frumuseţea sînt totdeauna modeste, fără să aibe în. schimb cum se convinge că o nimerise pentru că avocatul se plasă între el şi doamna Zahariadi, grăbit să intre în vorbă cu Dora. îi strînse mîna prieteneşte.
— Mă bucur că te văd, îi spuse. Tata n-a venit ?
— Nu, spuse ea. Doar mama.
    — Contam pe el, spuse întristată şi mustrătoare Angela Zahariadi. Bine că măcar Alexandrina nu m-a uitat. Vă las, adăugă ridicîndu-se cu un hohot de rîs, căci încă n-am vorbit cum se cade cu ea în seara aceasta.
    Din colţul ei doamna Teodorescu îi urmărea cu ochii încreţiţi, foarte nemulţumită că, făcînd astfel conversaţie în lume, vor da, Dora fără să ştie, o confirmare zvonului despre care nu se îndoia că începuse să circule în legătură cu imposibila idee a avocatului de a le intra în familie şi tocmai se pregătea să vină să-i despartă, zîmbitoare, cînd Angela Zahariadi ajunse în faţa ei şi o ţinu în loc. Peste puţin de altminteri Jean Albu însuşi, după un larg ocol prin salon, fierbînd de furie pentru că surprinsese privirile care le aruncase în direcţia sa cît stătuse cu Dora pe canapeaua de lîngă pian, îşi prezentă respectele viitoarei lui soacre. Soţia judecătorului îi răspunse cu răceală Şi se grăbi să o părăsească pentru a se înclina deasupra mîinii doamnei Iliescu.
     înflorit enorm între mama lui Matei şi o altă doamnă, cu mîinile încrucişate la spatele jachetei lui negre şi răsfăţîndu-se pe vîrf urile şi pe tocurile escarpinilor, domnul Anghel zise :
     — Tocmai spuneam coniţelor că e o seară foarte reuşită — şi avocatul îşi plecă repede capul spre a-şi ascunde strîmbătura pe care simţise că nu şi-o poate opri.
     Dora era încă pe canapea, acum înconjurată de un roi de domnişoare printre care recunoscu şi pe cele două nepoate din Ploieşti ale amfitrioanei. Doamna Teodorescu se îndrepta spre ele, înaltă, frumoasă încă în rochia neagră pe care o pusese cu această ocazie. Dora avea o mică rochie cenuşie, mai largă pe coapse decît la poale, adînc decoltată.
     — Cît păr are, domnule ! exclamă în sine, furînd cu ochii casca neagră ce-i îmbrăca obrazul prelung coborînd într-un fel de breton furtunos pînă aproape de lungile sprincene energic desenate. Cu fata doamnei Stamaţiade şi cu cei doi tineri care tocmai se adăugaseră grupului din jurul canapelei, fusese ieri într-o plimbare cu bicicleta afară din oraş, spre dealuri. Ii întîlnise defilînd în goană pe roatele lor impertinente prin faţa tribunalului spre pod şi nu ştia nici acum dacă Dora răspunsese salutului pe care i-1 adresase de pe trotuar, căci dispăruseră aproape imediat. Proasta lui dispoziţie spori.
     Intorcîndu-se către acel punct al salonului de unde hohotele ei de rîs explodau repetat dominînd zgomotul conversaţiei, domnul Anghel spuse :
— Coana Angela a cîntat ca un înger !
     — într-adevăr, aprobă doamna Iliescu. Dar unde a dispărut al meu soţ ? îl întrebă pe avocat. Nu l-ai văzut ? Condu-mă, te rog, pînă la el căci singură nu mă încumet să străbat prin înghesuiala aceasta.
     Pornind alături de doamna Iliescu, Jean Albu apucă să mai audă :
— Are un pian minunat.
     — Ce veşti ? îl întrebă surîzînd doamna Iliescu, făcînd aluzie la Dora.
     — Nimic nou. Adineauri maică-sa aproape că mi-a întors spatele.
   — Am observat, spuse ea necăjită, apoi se gîndi că trebuie să-i dea curaj.
     — Aşa sînt mamele, geloase. E atît de greu să te desparţi de copilul tău !
     — Nu, Lili, nu mi-a spus nimic, dar sînt sigură că a vorbit cu el pentru că Anton îmi face mereu aluzii. Nu înţeleg graba lui s-o mărite. Dora e încă un copil, nici nu şi-a terminat încă liceul, se plînsese doamna Teodorescu mamei lui Matei cînd aceea adusese din noii vorba de intenţiile avocatului.
     — Dar e atît de dezvoltată pentru vîrsta ei ! exclamase doamna Iliescu.
     — Lasă că va avea destul timp pentru cratiţe şi mătură.
     — Albu ţine foarte mult ia ea, murmură doamna. Iliescu.
Soţia judecătorului dădu din umeri :
— Aşa spune şi Anton. Aceasta nu înseamnă nimic.
     — Da. Bărbaţii obosesc repede, oftă doamna Iliescu. Dora ce zice ?
— Nici nu i-am spus.
    Tăcu însă avocatului că Dora încă nu ştia de dorinţa lui de a-i cere mîna, pentru că poate că dacă Alexandrina nu-i spusese o făcuse în schimb judecătorul, dacă nu aflase cumva chiar de la el.
     — Nu ţin de loc să le despart, protestă Jean Albu, dacă vrea poate să se şi mute la noi. Aş fi fericit, adăugă cu o strîmbătura pe care nu şi-o mai ascunse.
    înainte de a 'vorbi Dorei aştepta decizia doamnei Teodorescu, aşa cum trebuia şi aşa cum îi recomandase şi judecătorul.
     — Mă-sa are dreptate, îi spusese, ai răbdare să-şi termine liceul. în ce mă priveşte, cum i-am spus şi Alexandrinei, doar ţie ţi-aş da-o cu toată încrederea. Ce-a zis '\ Anghel ? Am neapărată nevoie de banii aceia...
— Săptămînă viitoare îi ai, s-a făcut, îl asigură.
     — Ce caraghios ! Quand je lui ai parle, îl a jait la sourde oreille.
     — Ce face Dora ? îl întreba Jean Albu. Judecătorul sorbi puţin din paharul de vermut şi privind amuzat la cei cîţiva trecători care se perindau prin faţa cofetăriei spuse :
     — E la Bucureşti avec sa chere mere să-şi încerce o rochie et voilă, moi je suiş seul jusqu'â demain. Uneori, vous savez, c'est une aubaine d'avoir, comme ca, un moment de liberte. De ce ţii tu aşa neapărat să te însori ? îl-întrebă. Să mai am eu vîrsta ta, nu m-aş zori. Dar d propbs, cîţi ani ai ?
— Patruzeci şi trei, spuse în silă avocatul.
     — A, c'est joii, făcu domnul Teodorescu râzbunîndu-se prin aceste mici ironii pe împrejurarea că trebuia să datoreze viitorului său ginere a-i fi obţinut şi a-i mai obţine ce nu mai spera el din partea frivolului dar şi strînsului la pungă director al băncii. Dar ştii, îi spuse ca printre altele, chestiunea rămîne deocamdată între noi doi. Săracul Anghel! exclamă deodată compătimitor şi îritorcîndu-se de-a binelea spre avocat, cu coatele pe masă pentru a-i putea comunica vestea fără să fie auzit de la mesele vecine. Ai aflat ultima nebunie a lui fiu-său ?
    Printre invitaţii Angelei Zahariadi începură să circule trei tinere în şorţuri şi bonet alb purtînd tăvi cu răcoritoare.
     Doamna Iliescu asigură pe prefect că Angela se între-cuse pe sine la pian şi după ce surise domnului Iliescu de alături merse, de data aceasta fără avocat, Spre amfitrioană care împreună cu soţia judecătorului şi alte cîteva cucoane făceau Cerc lîngă marele glasvand dînd spre terasă, în jurul directorului Anghel. Acela le spunea desigur ceva amuzant pentru că toate îl ascultau cu atenţie şi pufneau din cînd în Cînd în rîs. Dora cu prietenele ei ieşiseră pe terasă.
     Din locul unde se afla cu Zahariadi şi domnul Iliescu, Jean Albu nu parvenea s-o zărească decît incomplet şi fugitiv. De mai multe ori privirile li se întîlniră şi avocatul se tulbură, atît de stăruitori şi serioşi erau ochii ei, aşa încît după ce domnul şi doamna Iliescu plecară, printre primii dintre invitaţii din acea seară ai soţilor Zahariadi, acceptă uşurat propunerea prefectului de a face o partidă de pocher şi împreună cu acesta şi alţi doi părăsi salonul, înainte de a ieşi pe uşă mai aruncă peste umăr o privire
     

     


spre terasă şi întîlni din nou ochii profunzi ai Dorei şi îi făcu o reverenţă.
     Nici domnul şi nici doamna Teodorescu nu-i spuseseră nimic despre avocat, însă nu-i fusese greu să înţeleagă. Jean Albu îi vizita foarte des de la un timp, judecătorul îl primea cu afecţiune paternă, doamna Teodorescu mai rece decît de obicei, atît tatăl ei cît şi avocatul o priveau cu o emoţie insistentă, acesta din urmă părea a dori să-i cîştige prietenia, participa ades la partidele ei de tenis, pe care pînă de curînd nu le frecventase, îi ieşea zilnic înainte, pe stradă, şi parcă nu din întâmplare şi în fine, cînd nu era el de faţă, judecătorul aducea mereu vorba de marile lui calităţi, spre enervarea tăcută a doamnei Teodorescu. In privirile ei stăruitoare de acum Jean Albu nu citise decît atenţie, nu şi fericire, dar că atenţia se datora presimţirii că o aşteaptă un destul de trist viitor, de neocolit alături de el, n-avea cum să ştie. Privindu-1, Dora era întristată şi înfricoşată. Acesta va fi într-adevăr soţul meu ? se întreba fără încetare de cum îl zărise intrînd in salonul prefectului în timp ce Angela Zahariadi cînta. Ştia că e foarte bogat, că e foarte influent, că e prieten cu părinţii ei, că e un om serios ; toate aceste însuşiri intrau necesarmente în portretul soţului la care se putea gîndi, însă oarecum accesoriu, trăsăturile caracteristice ale aceluia fiind altele, în primul rînd frumuseţea şi tinereţea, care avocatului îi lipseau.
    Primi deci apariţia lui Georgică Atanasiu, tînăr înalt, foarte brun, cu părul ondulat şi cu mari ochi negri apăsaţi de sprincene groase şi negre mult prelungite spre tîmple, pe care Angela Zahariadi îl socotea, ca toată lumea, foarte frumos dar şi, cum gîndea în sine şi Dora, cam simpluţ, cu bucurie căci îi schimbă cursul gîndurilor — şi de aceea nu-şi putu înăbuşi o oarecare nelinişte cînd el, după ce îi strînse mîna şi-i spuse cîteva cuvinte indiferente, păru să uite că e şi ea de faţă şi se angaja într-o discuţie animată cu celelalte fete, aproape întorcîndu-î spatele.
    — De ce ai venit atît de tîrziu ? îl întrebă îndată ce-i putu vorbi fără să fie observaţi pentru că se temu de martori în caz că i-ar fi răspuns dezagreabil sau cu răceală.
     Căutînd spre lumea din salon cu un interes jucat, de om jignit, murmură :
     — Am avut treabă la cazarmă şi abia am, apucat să trec pe-acasă să mă schimb.
    Ştia că pentru Dora el nu este decît un flirt, un camarad de dans şi de excursii, cum aveau toate fetele,* şi că intimităţile pe care i le acorda în această calitate nu aveau în realitate nici o importanţă, dar obişnuit să fie privit cu invidie şi consideraţie pentru rolul său pe lîngă ea, nu se putea împiedica acum cînd tocmai auzise că Jean Albu, încurajat de domnul Teodorescu, aspiră la mîna ei, să nu se contrarieze că Dora nu-i spusese nimic şi că, desigur, jocul lor se va sfîrşi curînd, dacă nu cumva se şi sfîrşise. Il căută cu ochii pe avocat în mulţime, ca pe un rival.
     — Dar nu îl văd pe domnul Albu, spuse mereu fără să întoarcă spre Dora decît profilul, pe care de altminteri şi-1 ştia superb, şi dădu vocii sale o intonaţie ironică, strîngîndu-şi puţin buzele cărnoase, frumos arcuite.
     Dora înţelese că el îi juca o scenă de gelozie dar dacă altădată ar fi rîs, acum fu foarte plictisită şi frica de a se da în spectacol în faţa prietenelor cu el o făcu să încerce a-1 convinge să se poarte ca totdeauna, aşa încît rîse cît putu mai dispreţuitor şi-i spuse la ureche :
     — Este aşa de interesant, încît să trebuiască să-1 vezi ? şi îl trase de mînecă spre a-1 întoarce spre ea.
     Gestul acesta, în prezenţa întregii lumi, fu atît de extraordinar încît Atanasiu se sperie şi cercetă, roşu, în jur dacă nu cumva îl observase cineva. Părîndu-i-se că nu, căci doamna Teodorescu, cel puţin, în momentul acela întorcea spatele terasei, se întrebă alarmat şi neîncrezător Mă iubeşte ?
     întrebarea, în împrejurările acelea, nu avea decît un singur răspuns : Dorei, speriată de îndrăzneala sa şi de posibilele ei consecinţe în caz că doamna Teodorescu sau altcineva ar fi remarcat-o, i se umeziseră ochii.
     — A, nu, spuse el moale, dar uneori am nevoie să mă distrez. Nu găseşti că e amuzantă figura lui de crai bătrîn ?
    — Spui prostii! exclamă de data aceasta, supărată, Dora, întorcîndu-i la rîndu-i spatele. Ţi-a plăcut cum a cîntat Angela ? o întrebă mai tîrziu pe mama ei, ţinîndu-i,
    — 
braţul, în timp ce se întorceau acasă, pe străzile pustii. Doamna Teodorescu era obosită şi încă indispusă de ce considerase ea drept o lipsă de tact a avocatului, astfel că răspundea cam fără chef vorbelor ei, sau nu-i' răspundea, chiar de loc. Poate că m-a văzut cînd l-am tras de mînecă, îşi spuse Dora şi se hotărî să-i povestească imediat ce se petrecuse între ea şi Atanasiu.
     — Inchipuieşte-ţi, mamă, părea să fie gelos. Era atît de ridicul !
     — Băieţoi prost ! mormăi nepăsătoare doamna Teodorescu.
     Dora socoti că totuşi aprecierea aceasta este prea severă şi se strădui să-i găsească virtuţile pe care doamna Teodorescu i le refuzase şi pe care a doua zi le şi recunoscu, uşurată şi aproape recunoscătoare, pe chipul şi în felul său de a fi, cu atît mai mult cu cît el, acum convins că este iubit, fu mai amabil decît la Angela Zahariadi însă şi rezervat cum nu îl mai văzuse niciodată.
     — Să rămînem puţin mai în urmă, îi şopti Dora, am să-ţi spun ceva şi pedalară mai încet, alături, lăsînd restul bandei să le-o ia înainte spre dealuri. Ce-a fost cu tine aseară ? îl întrebă surîzînd luminoasă.
Atanasiu privi brusc încurcat în faţa ghidonului şi nu răspunse. Ea stărui :
     — Ce ţi-a venit cu Jean Albu ? Ai ceva cu el ? O fată din plutonul din faţă se întoarse în şa către ei şi le făcu semne să se grăbească. El îi mărturisi atunci că a auzit despre apropiata ei căsătorie cu avocatul şi-i reproşa că nu i-a spus nimic. Dora îl ascultă cu plăcere căci, dacă el se explica, însemna că diferendul dintre ei fusese lichidat. Cînd, încurajat de atenţia celei de-alături, trecu la cîteva consideraţii prudente despre viaţa care desparte pe cer care în realitate îşi sînt destinaţi şi despre tristeţea singurătăţii, Dora fu aproape emoţionată, părîndu-i-se şi că vocea lui tremură — deşi aceasta se putea datora şi drumului care în porţiunea aceea era cam accidentat. Ii răspunse, cu glas scăzut, că se înşală, că niciodată în familia ei nu fusese vorba de un mariaj cu avocatul şi chiar dacă acela ar cere-o nici prin gînd nu i-ar trece să-1 ia de bărbat.

    — Nu mă voi mărita niciodată, încheie, şi era foarte sinceră, nu era nimeni în jur care să realizeze idealul său. Dintre toţi, desigur că Atanasiu ar fi fost preferabil,, îşi zise şi pentru prima dată de cînd îl cunoştea se gîndi la lucrul acesta, ştia însă că nici judecătorul, nici doamna Teodorescu nu l-ar accepta ca ginere. Vorbele lui despre despărţire şi singurătate i se părură deodată mai profunde decît cu o clipă înainte şi cînd, răsleţindu-se încă o datau de ceilalţi, pe deal, o sărută, se cutremură ca de o revelaţie.
    — Unde e Dora ? întrebă judecătorul, încruntat, pe . doamna Teodorescu. Încă nu s-a întors ?
— Se plimbă cu bicicleta, spuse doamna Teodorescu.
— Am auzit, răspunse el. Tot cu ăla ?
— Nu e doar cu el, a plecat cu un grup întreg.
    — Vezi, te rog, s-o mai rărească, observă domnul Teodorescu. Jean Albu îi întîlnise din nou cu bicicletele spre ieşirea din oraş şi făcuse o aluzie judecătorului.
    — Ei, şi tu ! strigă doamna Teodorescu iritată însă dădu apoi de înţeles Dorei, cu o mină foarte serioasă, că totuşi băiatul lui Atanasiu nu mai este o societate indicată pentru ea şi că trebuie să-1 evite.
    Cu o zi înainte pe Dora invitaţia aceasta ar fi necăjit-o ; acum i se păru o catastrofă, plînse, se împotrivi, încercă să ceară explicaţii, nu-şi putea imagina ce va face cîndf nu-1 va mai vedea; doamna Teodorescu o ascultă pînă la capăt cu răbdare şi apoi repetă interdicţia, mai energic.
    Trecuseră, ca totdeauna cînd porneau cu bicicletele afară din oraş să se aerisească după o partidă de bîrfeală şi liqueururi la vreuna din prietene, prin faţa tribunalului şi Dora îl zărise de departe pe avocat, cu geanta la subsuoară, vorbind pe trotuar cu cineva. Instinctiv, lăsase capul în jos şi se amestecase în grup în aşa fel încît să n-o vadă, însă ştiu că a văzut-o şi acum nu se îndoia că» pretendentul ei alergase într-un suflet la domnul şi la* doamna Teodorescu inventînd cine ştie ce grozăvii pentru a-i determina s-o despartă de Atanasiu. Dacă intenţionaui s-o mărite cu Jean Albu, desigur aveau tot dreptul s-o> împiedice de a se mai întîlni cu Atanasiu, iar dacă ea se va împotrivi, probabil că îl vor forţa pe el să n-o mai vadă„ excluzîndu-1 din casele unde era primit.
     Acest tablou negru o impresiona atît de mult încît chiar a doua zi făcu încă un gest extraordinar trimiţînd tînărului, prin servitoare, un bilet în care îi cerea s-o întîlnească la o oră destul de tîrzie, pe o stradă dosnică.
     O aştepta intrigat, puţin înfricoşat de neaşteptata nebunie a ei, dar şi flatat. Se plimbară pe trotuarul întunecat, apăraţi de eventualele priviri indiscrete de arborii care aplecau peste garduri braţe lungi încă pline de frunze deşi era toamnă tîrzie.
     După ce îl puse să jure că o iubeşte şi că dragostea lui va dura, ca şi a ei, etern, îi spuse strîngîndu-i mîinile, cît putu de tare :
     — Ai mei vor să ne despartă. Nu ştiu de ce. E îngrozitor. Te iubesc atît de mult încît nu voi putea trăi fără tine.
     Atanasiu, pe care lectura biletului ei grăbit şi fără î nici o noimă îl cam făcuse să bănuiască ceva, îşi pierdu j totuşi cumpătul şi pentru că simţi nevoia de a-i răspunde i cumva, oricum, îi înconjură cu braţele mijlocul şi umerii \ şi o trase spre el. 1
     —Nu, lasă-mă ! se scutură Dora febrilă. Spune ce să| facem acum.
     — Ce să facem ? întrebă el constatând alarmat că pre- I simţirile lui neplăcute începeau să se adeverească.
     O poartă scîrţîi la dreapta lor şi alături de ei răsări 1 un om care-i privi cercetător, încercînd să le distingă; chipurile. Dora se depărta repede, trăgîndu-1 după ea,' apoi oprindu-se îi vorbi iarăşi repezit:
     — Era profesorul Antonescu. O să umple tot tîrgul căj ne-a văzut, dar nu-mi pasă. Ce să fac ? Nu mă pot despărţit de tine.
     Şi cum el continua să tacă, dar fără să observe facerea j lui, îi propuse :
     — Să fugim. Nu avem altă soluţie — şi îi expuse; planul ei.
     El însă avusese timp să se şi supere că, bogată, răsfăţată, j dîndu-i mîna să facă toate nebuniile care îi trec prin cap.i Dora ţinea acum aşa, ca din senin, să-i pericliteze, lui,! cariera cu astfel de proiecte exaltate. încercă să rîdă cai să-şi poată întinde încă o dată mîna spre mijlocul ei, şii apoi încercă să-i explice, patern, că trebuie să se mai gîndească înainte de a lua o hotărîre atît de gravă şi pînă atunci, spre a-i linişti pe părinţii ei, să nu se mai întîlnească. Se va gîndi mereu la ea privind steaua aceea (şi privi la cer în căutarea unei stele dar cerul era înourat) iar cînd vor fi socotit bine lucrurile şi se vor fi hotărît în vreun fel, îşi vor da de ştire şi vor vedea ce au de făcut.
     înainte de a termina acest frumos discurs, Dora îi întoarse spatele şi o luă la fugă.
— Dora ! strigă făcînd cîţiva p»şi după ea şi oprind-o.
    — Eşti un laş ! îi aruncă, se smuci şi plecă. Te rog să nu te ţii după mine, adăugă, auzindu-i iarăşi paşii în spate.
    — A, nu aşa ! îi strigă enervat, oprind-o din nou. Dă-mi răgaz o lună, spuse, nevoind să se despartă de ea în acest fel umilitor şi sperînd deodată că cine ştie ce' s-ar mai putea întîmpla într-o lună.
     Dora simţi pînă în suflet sinceritatea vocii lui şi îi acordă luna cerută. In acest timp nu se întîlniră. Apoi el îi trimise, printr-o prietenă comună, un bilet în care îi arăta că doreşte s-o vadă. Era o noapte aproape geroasă, Dora se strecură înfrigurată şi înfricoşată de întuneric şi de pustiu pînă la locul unde o aştepta. Era curioasă ce-i va spune, dar cînd îi ceru, înăbuşit, un nou răgaz de gîndire, respiră uşurată şi de atunci începu să se teamă că el va fi luat prea în serios inexplicabila ei criză de nervi care începuse pe terasa Angelei Zahariadi şi cari între timp se terminase la fel de inexplicabil.
    Atanasiu se ambiţiona însă a nu băga de seamă indiferenţa ei, căreia e drept că se considera obligată să-i dea cele mai afectuoase aparenţe. In anii ce urmară, pînă la căsătoria ei cu avocatul, se întîlniră din ce în ce mai rar şi fără ca nici unul să pomenească despre ce se întîmplase între ei, cînd ea îi ceruse să fugă împreună.
     Intr-o zi clară de ianuarie, după o ceartă cu doamna Teodorescu, judecătorul o întrebă pe Dora :
— Vrei să te măriţi cu Jean Albu ? !
— Nu, răspunse ea îndată.
O privi rece, apoi ieşi spunînd :
— Bine. O să-mi dai răspunsul mîine seară.
     Dora alergă la doamna Teodorescu şi o găsi cu ochii roşii şi foarte nervoasă.
     

     
     — Draga mea, îi spuse, am făcut tot ce-am putut spre a-1 convinge pe taică-tău să renunţe la această idee care îl obsedează de multă vreme şi n-am izbutit.

— Nu pot să-1 sufăr ! strigă Dora.
     — E trecut şi cam mitocan, spuse doamna Teodorescu, f rămîntîndu-şi batista. Pentru tine visam altceva. Are însă avere mare şi în rest e ca toţi oamenii, n-o să te facă să suferi.
     — Dar nici nu mă gî^idesc să-1 iau ! strigă din nou Dora, roşie la faţă şi gata să plîngă. Pînă la începutul verii nu putu fi convinsă.
     Judecătorul, furios, decis să pună capăt în fine rezistenţei ei, recurse la ultimul mijloc care îi mai rămăsese şi-i arătă că datorează sume foarte mari avocatului şi dacă ea nu consimte să se mărite, sînt ruinaţi.
— De ce nu mi-ai spus asta, de la început ? Judecătorul dădu, stînjenit, din umeri, o sărută pe
frunte recunoscător, anunţă doamnei Teodorescu vestea cea mare şi porni în grabă spre locuinţa doamnei Iliescu, ■unde ştia că-1 va găsi pe avocat.
     în micul salon care dădea pe terasa din spatele casei, cîteva doamne şi domni dintre care cel înalt şi gros, cu părul negru foarte des şi tuns scurt, judecătorul recunoscu pe Ionel Iliescu, fratele defunctului, ţineau companie văduvei. In rochia ei neagră, doamna Iliescu părea mai palidă decît era în realitate şi arăta obosită şi Angela Zahariadi, şi ea acolo, o înlocuia oarecum în oficiul de gazdă alimen-"tînd conversaţia şi veghind ca subiectul dureros să nu fie atins.
     Merse la văduvă şi-i sărută mîna cu deferentă, înclină din cap spre celelalte persoane, remarcînd dezolarea zeloasă cu care domnul Anghel îl fixa pe Ionel Iliescu, şi apoi făcu un semn uşor avocatului. Peste puţin, ieşiră amîndoi.
Cînd ajunseră în stradă, judecătorul,, emoţionat, luă braţul avocatului şi începu : — Eh bien, mon gendre...
    In seara aceea Jean Albu cină la ei şi înainte de a se ridica de la masă introduse degetul Dorei într-un inel de platină cu două splendide diamante.
    
    Din cauza morţii domnului Iliescu, nunta avu loc abia trei luni mai tîrziu.
    Doamna Iliescu trimise o telegramă de felicitări şi cînd o vizită pe soţia judecătorului îi spuse la ureche :
    —	Dora est admirable dans son voile de mariee, arătînd spre fotografiile de la nuntă. Elle se contient ă merveille, la pauvre petite. En fin de compte, cherer Alexandrine, esperons qu'elle sera heureuse.
—	Esperons-le, răspunse doamna Teodorescu, îndoită. Dora ţinuse să nu plece în voiaj de nuntă şi să aibe
dormitoare separate. Propuse apoi avocatului şă dărîme săliţa cu geamlîc, bătrînească, din spatele casei, adăugind? acesteia din urmă, în locul ei, o sală de baie modernă şi două camere pentru uzul ei personal, în care se şi mută cînd fură gata, grupate în jurul unui salon mai încăpător decît cel vechi care urma să rămînă doar pentru vizitele de afaceri ale soţului ei; dori, după aceasta, ca Jean Albu să-şi remobileze casa şi cînd sfîrşi şi această activitate obţinu de la el s-o lase să modifice aspectul prea burghez al curţii. In toate aceste întreprinderi ceru ades sfatul doamsiei Teodorescu şi cînd nu mai avu aproape nimic de făcut, şi din nefericire aceasta se întîmpla destul de repede căci Jean Albu voia să-i placă, o cuprinse o plictiseală fără margini. Profita de absenţele îndelungate ale avocatului, să citească, să cînte la pian. Prietenele, care aparţineau, de cînd se căsătorise, altei lumi, nu o mai interesau, i se păreau copilăroase şi o iritau. Pentru a se distra îşi rafina toaletele pînă la extravaganţă şi o dată, în noul ei salon, apăru cu un minuscul ceas prins într-o brăţară de aur la gleznă, spre spaima lui Jean Albu. Acesta o imploră din. ochi, peste capetele celor de faţă, să-1 scoată, ceea ce o irită îngrozitor. îl găsea incult, fără gust, asomant şi vulgar. Nu aflase şi nici nu putea afla alături de el nici una dintre fericirile intime ale mariajului, la care visează, exagerîn-du-le, tinerele fete. într-o zi, cînd se întorsese acasă mai devreme decît obişnuia, o auzi cîntînd la pian şi, intrînd,. îi ceru voie s-o asculte. îi făcu semn cu capul spre un scaurt şi întorcîndu-şi astfel faţa spre el surprinse pe chipul Iul o grimasă ironică. îl detestă din tot sufletul. Atunci îşr aminti de Atanasiu, pe care nu-1 mai întîlnise de mult ş£ îl uitase. L-am iubit? se întrebă. în orice caz, nu durase mult dragostea ei, dacă dragoste fusese. Cîteva zile doar. Acum însă, pe fondul exagerat de tern al vieţii ei, acele cîteva zile i se arătară încărcate de bogăţie, singurele pe care le trăise cu adevărat, şi vechile ei prietene îşi re-căpătară interesul căci cu ele putea vorbi despre cel absent. Află că are succese printre femeile măritate. îmi jura că mă va iubi etern, îşi spuse cu amărăciune, şi cu o surdă gelozie. Era totuşi gata să-1 ierte, curioasă în orice caz să-1 vadă, să-1 audă vorbind.
     Una dintre prietene ii ghici dorinţa şi, bucuroasă să şi joace o festă avocatului, pe care nu-1 putea suferi, o invită pe Dora la ea unde, îi spuse cu înţeles, va veni şi cineva pe care se pare că 1-a uitat, deşi au fost prieteni buni, şi care ar fi foarte bucuros de întîlnire.
     Nu o dată, într-adevăr, Atanasiu, întrevăzînd-o pe stradă, o privise cu surprindere. Eleganţa cu totul neobişnuită în N. şi aerul absent al acestei tinere femei care odată îi ceruse, înfrigurată, să fugă cu ea, şi ai cărei ochi treceau acum pe deasupra lui, fără să-1 remarce, fără să-1 recunoască, superiori şi distanţi, inaccesibili, îl făcu să cugete cu invidie la norocul domnului Albu — de care acela desigur nu era vrednic. La acest ultim gînd, se compara cu avocatul, flatat, şi spera că, cine ştie cum, Dora va reveni la el şi va profita atunci din plin de ocazie pentru că socotea, rîzînd, că fruntea avocatului e predestinată unei solide perechi de coarne. în ultimul timp i se spunea că Dora cere veşti despre el şi atunci, om cu experienţă, îşi făcu un plan pentru apropiata campanie.
     Aflîndu-se însă faţă în faţă cu ea, la maliţioasa lor prietenă comună, nu ştiu cum să înceapă căci Dora abia-1 privi şi vocea ei era destul de rece.
     încurcătura lui îi plăcu, prin contrast cu felul de a fi, mereu sigur, al soţului ei. Venise aici făcîndu-şi reproşuri pentru inconvenienţa demersurilor ei, nerăbdătoare totuşi să-şi verifice vechea imagine. Avu impresia că totul este ca înainte, că în interval nu se petrecuse nimic. Bărbatul acesta o sărutase, la capătul unui drum cu bicicleta, pe deaL şi apoi voise să plece cu el.
     — Ce mai faci ? îl întrebă cînd prietena lor îi părăsi să caute ceva prin casă.
     înainte de a ieşi pe uşă, aceea îi surîsese încurajatoare şi complice şi Dora roşi, regretînd că venise. O linişti îndată vorbindu-i potolit despre micile lui întîmplări:
— Şi cucoanele ?
    Nu-i scăpă efortul pe care trebuise să-1 facă pentru a rosti această întrebare şi, ceva mai stăpîn pe sine, îi răspunse cu simplitate :
    — O, eu am iubit o singură dată şi atunci, tocmai pentru că am iubit, am renunţat la fericirea mea.
— Poate că ar fi fost mai bine să nu fi renunţat.
    Dora ştia perfect că aşa zisa lui renunţare ea o primise foarte uşurată. Intrase însă, păşind în această casă, în pielea unui personaj străin şi rostea cuvinte care nu erau ale ei, suferind dar şi încercînd în acelaşi timp o bizară satisfacţie, ca şi cînd ş-ar fi pedepsit, pe sine sau pe altcineva.
    — Nu, răspunse el, apleeîndu-se puţin asupră-i, eram cum sînt şi acum, sărac. Ce viaţă ţi-aş fi putut oferi ? Sînt mulţumit că te văd fericită.
    Dora găsi că e mulţumit cu destul de puţin dar sentimentul era totuşi frumos şi spus cu sinceritate. Poate că într-adevăr atunci suferise şi îl întrebă melancolică :
—	Ce e fericirea ? Eşti fericit ? El suspină.
    — Toată lumea vorbeşte de fericire, continuă Dora însufleţită, şi nimeni n-o întîlneşte cu excepţia poate doar a naturilor vulgare.
     In acest moment prietena reveni, cu acelaşi surîs, de astă dată ironic, şi Dora avu sentimentul că a nimerit într-o cursă şi-i urî pe amîndoi. EI era însă mai departe liniştit şi cald şi doar cînd, nemaiputînd suporta situaţia falsă, se ridică precipitată să plece, surprins şi jignit de precipitarea ei, îi scăpă un gest de necaz. înfricoşată, nici nu ştiu cînd ajunse afară. Deschise portiţa de fier şi se repezi în stradă şi pînă ajunse aproape de casă privi de cîteva ori îndărăt cu teama că el o urmăreşte.
    Nu era însă nimeni, doar în faţa ei, la o întretăiere de drumuri, un adolescent înalt şi slab, foarte palid, îmbrăcat în negru, traversa încet, cozorocul negru al şepcii sticlin-du-i în soare. îşi spuse automat că acela trebuie să fie băiatul lui Lili. Fu bună şi prevenitoare cu Jean Albu, mai
    
ziceri pentru ziua de mîine, cînd va fi vînt, încurcîndu-le aj într-o istorie veche, de cînd era în armată. m
    — Nu pot pleca, repeta Matei în timpul acesta. E prea f mult pînă mîine. Lasă-mă să rămîn aici.
Ea dădu din cap, arătîndu-i spre cel de pe scară :
— Nu se poate. Nu vezi că nu se poate ?
    — Revin mai tîrziu, spuse el. Nu mă pot despărţi de ,i tine în noaptea aceasta — şi izbucni în rîs, dar de fapt nu *' rîdea, ci plîngea.
Ea îi strînse mîna şi-i spuse speriată :
    — Fii cuminte ! Bine, revino. Dar e tîrziu. Ia bicicleta mea.
     Mai întîi îl puse să-i povestească cum a ajuns acasă, ce făcea doamna Iliescu, dacă îl aşteptase cu cina, cum a izbutit apoi să se strecoare în curte şi pe cine a întîlnit în drum prin oraş, deşi la ora aceea era puţin probabil să fi dat peste cineva. Apoi îi spuse s-o aştepte şi cînd se g întoarse era îmbrăcată într-o rochie albastră, uşor de- f modată, şi se opri în uşă :
—	De ea mă întrebai ? Matei dădu din cap, pierdut.
     — A trebuit totuşi s-o lungesc şi să-i dau drumul, rîse. Am adus-o ieri, cînd am fost în oraş. Iţi mai place ? îmi . -i vine bine ? I
Se uită în oglindă.
     — Nu ştiu de ce atunci n-am prea purtat-o, poate că n-o găseam deosebit de reuşită. E totuşi drăguţă, nu-i aşa ?
Vorbind, se învîrtea prin cameră şi deodată îi spuse :
     — Vrei să ţi-o dau ţie ? Dar trebuie să stingi lumina să mi-o scot. Matei, îi spuse cînd el reaprinse, vreau să-mi 1 arăţi mîine pădurea ta, dar pentru asta trebuie să dormim. 1 Şi tu eşti obosit. Du-te. f
    înainte să se despartă, îi mai înconjură o dată gîtul cu braţele, se lipi de el şi-1 sărută. Matei răspunse săru- » tării ei şi cînd mai tîrziu se află în camera lui, în liniştea adîncă a casei i se păru că bătăile inimii i se aud pînă departe, apoi că îl cheamă. însă o dată cu el venea spre ea şi domnul Iliescu care, oprindu-1, încerca să-i spună ceva, Dora se înălţa şi se lăţea ca un nor pe cerul înstelat, îşi 1 scotea rochia ridicîndu-şi lent braţele, ridicîndu-şi  un î picior peste celălalt ; respinse somnul care voia să-1 cu- f
prindă şi privi din pat fereastra blocată de noaptea pomilor şi de cealaltă care azvîrlea în marile sticle dreptunghiulare prafu-i astral şi de acolo fixă deodată rochia albastră a Dorei, de pe masă. O pusese peste cărţi şi caiete cu o intenţie pe care nu şi-o mai amintea, îi era prea somn, într-adevăr. Dinspre masă, pe bicicletă, venea spre el un ofiţer cu o pată de sînge pe frunte, dar Matei goni şi acum somnul şi Dora se ridică de pe masă, dreaptă, îi vedea numai capul prelung şi alb, şi se apleca adînc cu braţele aduse înainte la dreapta, la stînga, pînă ce îşi atingea cu vîrful degetelor degetele de la picioare şi peste spatele ei alb, aplecat cînd la dreapta, cînd la stînga, vedea stelele de dincolo de fereastră şi apoi ştia că este în camera lui de pe strada Polonă şi rupea florile albe de pe tapet să le pună în vasul cu apă pe care, cu puţin înainte, i-1 adusese, pentru aceasta, doamna Iliescu. Şi era nervos pentru că auzea cum se îneacă în apă o muscă la care nu voia să privească.

9 — Matei Iliescu — Radu Petrescu

     — Mîine de dimineaţă, îi spuse, mă duc la Bucureştf — şi-i întinse mîna, pe care el uită să i-o sărute, strîngîn-du-i-o doar de cîteva ori cu putere, ca între bărbaţi.
    De la casa judecătorului pînă în centru nu era mult şi cînd ajunse la cofetărie, Jean Albu îşi revenise atît cît să nu dea nimic de bănuit prietenilor la a căror masă se aşeză. Prezida prefectul Zahariadi şi se vorbea despre piesa pe care Teatrul Naţional o prezentase cu cîteva seri înainte, în turneu, pe scena locală.
     — Ia lăsaţi-mă, domnilor, că m-am plicitisit de subiectul acesta veşnic al dumnealor, exclamă jovial Zahariadi. Ce găsiţi dumneavoastră atît de interesant în subiectul acesta cu cucoana car-e îşi părăseşte soţul ? Şi de ce îl părăseşte, mă rog ? N-avea ce mînca la el, o maltrata, o înşela, ce ? Şi nenorocita avea şi doi sau trei copii, că n-am reţinut bine. Cîţi avea, Anghele ?
— Trei, trei, spuse directorul băncii.
     — Ei. vezi ? S-a plictisit de bărbat, vrea să-şi trăiască viaţa, să fie, cum zice ea, independentă, dar şi uită să-şi ia copiii cu ea, nu-i aşa ? Dumneavoastră admiteţi asta ?
     — De, spuse omul dintre cei de faţă, au şi ele uneori dreptate.
     — Ba să mă ierţi, dragă. Dacă ai copii, creşte-ţi-i, asta e viaţa ta de femeie. Altminteri ce să faci, politică ?
— Amor, murmură acelaşi.
     — Poftim de-ţi du nevasta şi fata la asemenea spectacol, să le intre cine ştie ce. în cap, Doamne fereşte ! Da eu nu mă refeream la asta, spuneam doar că m-am plictisit de dramele de familie, parcă actorii noştri nu ştiu să mai joace altceva. On vous serve toujours le meme plat, je n'en peux plus, Dieu mergi.
    Avocatul se gîndi că va avea poate mult de aşteptat pînă să plaseze ştirea pe care venise să le-o dea şi se uită la cel care, în capul mesei, terminîndu-şi observaţiile literare, dusese la buze ceaşca de cafea.
     — Ce-o să mai spună ? se întreba. In ce mă priveşte sînt incapabil de efortul de a aduce discuţia acolo unde îmi trebuie.
    Sfîrşindu-şi cafeaua, prefectul se ridică şi Iulian în per-soană îi întinse pălăria şi bastonul.
     Pe turla bisericii Buna Vestire, prin aerul verde, se ■strîngeau cîrduri de ciori şi se risipeau iarăşi, luate ca de vînt.
     Două trăsuri se întorceau de la gară şi cei din cofetărie examinară pe ocupanţii lor.
     Prefectul îşi atîrnă bastonul pe mînă şi, în picioare lîngă masă, dominînd împrejurimile cu statura lui masivă, le spuse :
     — Domnilor, de fapt am trecut pe-aici o clipă numai pentru a vă spune povestea celui căruia i-a intrat un şoa-rice pe mînecă, în tren, în compartiment cu el fiind şi o ■doamnă de bune condiţiuni, dar ne-am luat cu vorba şi acum, regret, trebuie să vă părăsesc.
— Un şoarice ? In tren ? tresări avocatul.
     — Ei, da, povestea e nostimă, aprobă domnul Zahariadi, dar s-o lăsăm pe mîine.
     — Te-am întrebat, spuse Jean Albu, pentru că (şi aci se întoarse spre cei din jurul mesei) trenurile de pe linia noastră sînt imposibile. Dora a plecat astăzi de dimineaţă la Bucureşti, la o mătuşă a ei care trage să moară, şi sînt foarte îngrijorat cum a ajuns. Nu m-aş mira, pe cuvîntul meu, să fie şi şoareci !
     — Nici eu, recunoscu prefectul. Trenurile acestea sînt îngrozitor de murdare. Vii şi tu ? îl întrebă pe avocat care, acum că spusese ce trebuia, se ridicase şi el de la masă. La revedere, dragii mei, spuse celor care rămîneau, pornind-o cu avocatul printre mese către ieşire.
   . Pe trotuarul din faţă trecea grăbit un licean înalt şi palid, îmbrăcat în negru. La vitrina librăriei se opri şi întoarse spatele, astfel, cofetăriei din care prefectul şi avocatul tocmai ieşeau.
     — Ascultă, îl întrebă prefectul la ureche arătîndu-i-1, de unde cunosc eu pe junele de peste drum ?
     Soarele căzînd spre orizont lăsa în aerul verde clar lungi cozi de purpură. Ciorile se scuturau în cîrduri din brazii de la primărie, se răsuceau croncănitoare pe deasupra centrului şi se adunau pe vîrful turlei bisericii Buna Vestire. Contabilul Vlădoianu trecu de braţ cu soţia lui spre gară şi prefectul şi avocatul răspunseră salutului său. Avocatul spuse :
— E Matei, băiatul lui iliescu.
    — Da ? dădu celălalt din cap continuînd să privească spre trotuarul de peste drum. Dar acum Matei plecase din faţa vitrinei şi se pierdea spre o stradă laterală dispărînd curînd din vedere.
    •— Ei, săracul ! mai spuse prefectul şi avocatul nu ştiu dacă exclamaţia fusese pentru Matei sau pentru domnul Iliescu, tatăl, care murise.
    
    
    
    
    
    
    
    
    
    
    
    
     Prima întîlnire, după aceea, a soţiei judecătorului cu, Dora, la Bucureşti, la verişoara celei dinţii unde era sigură că se refugiase deoarece la ea trăgeau totdeauna cînd veneau în Capitală, nu avu nimic dramatic dar nici n-o lumină asupra motivelor care o împinseseră pe Dora la această călătorie cu totul neprevăzută, aşa că trebui să se mulţumească doar cu siguranţa că nu-şi părăsise casa cu cineva sau'pentru cineva anume, aşa cum se temuse o clipă. Dora însăşi, la drept vorbind, nu află că plecase din N. din cauza avocatului decît după cîteva zile, cînd îşi. spuse că ar fi fost prea absurd să fi alergat cu atîta precipitare la Bucureşti numai pentru că prietena ei o invitase împreună cu Atanasiu şi o privise în această împrejurare într-un fel atît de suspect şi obraznic. Aflînd însă aceasta, îi fu cu neputinţă să primească sugestia doamnei Teodorescu de a-şi grăbi întoarcerea în N., pentru că ar fi fost la fel de absurd să revină, sau să revină prea repede, la •cel pe care îl părăsise. In schimb Jean Albu putea s-o viziteze anunţîndu-se, telefonic, cu cel puţin o zi înainte, spre a-şi aranja programul din timp.
     Era foarte ocupată. Profita de această şedere mai prelungită în Bucureşti pentru a-şi face cîteva toalete noi pe care avocatul fu foarte fericit să i le plătească îndată ce :fu sigur că între ei nu se petrecuse nimic ireparabil.
     

     
     Fiindcă acum îl vedea mai rar, apariţiile lui nu o supărau mai mult decît trebuia spre a-şi justifica sieşi plecarea din N.
     —	Ce n-aş da să n-am atîtea treburi, îi spunea el rîzînd dar şi privind-o neliniştit cu coada ochiului, şi să pot veni şi eu să stau mai mult în Bucureşti.
—- Aşa eşti tu, ocupat mereu, îi răspundea.
     — Aici cu tine însă mi-ar fi greu, continua, încurajat: puţin, căci aş deveni gelos.

— Da ? De ce ?
     — Aici toţi bărbaţii se uită după tine pe stradă. Uite, spuse glumind mai departe, la-i remarcat pe domnul acela ?* îţi surîde imens şi dacă n-aş fi cu tine sînt sigur că te-ar acosta.
     Dora îşi lunecă ochii spre bărbatul elegant, în sacou albastru, cu o batistă imaculată în buzunarul de la pieptr care îşi încetinise mersul şi o fixa pe sub sprincenele stufoase.
     — Crezi, îşi întoarse capul fără grabă spre avocat, că în N. nu se uită nimeni la mine ?
     — A, e altceva ! se grăbi să protesteze. Acolo sînt. mai sigur.
— De ce ? îl întrebă ea simplu de tot. Jenat, schimbă vorba :
    — Aş prefera în orice caz să locuiesc aici, pe Măria Rosetti, decît în dosul poştei din N. Minunat asfalt! Tu n-ai prefera ? o încercă din nou.
— Vichi stă bine, într-adevăr, spuse indiferentă Dora.
    — N-ai nevoie de nimic de-acasă, reveni rugător, ai tot: ce-ţi trebuie ?
    — Nu, n-am nevoie de nimic. Să nu uiţi să dai mamei chiar astă seară pacheţelul acela. De la gară poţi face un. mic ocol pe la ea.
Avocatul îi făcu trist un semn să nu se îngrijească :
— Ţi-a spus că vine poimîine ?
— Mi-a telefonat.
    — O să vină împreună cu madam Iliescu. Ştiai că Lili e-prietenă cu mătuşa ta ?
— Da.

     — E prietenă cu toată lumea din Bucureşti, întări avocatul.
     Cînd însă doamna 41iescu îi propuse să o însoţească, Matei refuză.
— Nu vrei să-1 vezi pe Tudor ? îl întreabă uimită.
     — Nu vreau, spuse Matei, dar se grăbi să adauge pentru a scurta perplexităţile doamnei Iliescu : Altădată, acum am' de pregătit teza la chimie şi fugi, rîzînd aspru, în camera sa de unde sări pe fereastră în curte şi se duse în chilia din grajd să privească harta Bucureştilor pe care, împreună cu alte cîteva lucruri, o ţinea încuiată acolo într-o ladă. Pe fereastră văzu mai tîrziu pe doamna Teodorescu venită să aranjeze cu mama lui amănuntele drumului pe care aveau să-1 facă. In timpul agoniei domnului Iliescu fusese printre cei de care se izbea mereu prin casă şi care îi tulburaseră cu prezenţa lor liniştea de care avea nevoie spre a se curăţa de atingerea impură din grădina publică şi a se putea apropia astfel, fără să se simtă nimicit, de cel care îl părăsea. Un nor auriu vărsa peste ea din înaltul cerului, prin frunzişul transparent, o ploaie subţire de luminozităţi şi o clipă după aceea aleea rămase pustie. Vîntul agită harta din mîinile sale, care foşni abia auzit. O privise de atîtea ori încît o ştia pe dinafară. Pe ea se vedea bine lacul Herăstrău, unde nu fusese niciodată, şi în schimb nu se vedea deloc bazinul din parcul Ioanid ale cărui ape uneori erau albe ca o zăpadă. în umbra de şocolată a pomilor de pe margini creşteau cîteva flori roşii, în iarbă şedea odată o mică pasăre albastră. Printre cărţile pe care i le cumpăra tatăl său erau şi nişte albume cu păsări şi flori. Şi la fel de alb era şi zidul din spate al liceului, către prînz, dacă nu ploua. în recreaţii, cînd ploua, trebuia uneori să fugă pînă în fundul curţii la closet. în uşa care dădea spre curte băieţii se îngrămădeau să privească ploaia. Unii muşcau din bucăţi mari de pîine unse cu unt. Cele două lungi culoare cu pereţi văruiţi şi mozaic cenuşiu care se întîlneau venind din părţi opuse în dreptul uşii acesteia, către care coborau, amîndouă, cu cîte patru trepte de piatră tocită şi înegrită, vuiau de strigăte. în spatele closetului şi a gardului vopsit cu păcură, între doi castani,
     — 

     — 
răsărea casa roz de pe strada din dosul liceului, cu acoperişul ei de tablă şi curtea rar pietruită era plină de bălţi, îşi alegea drumul cel mai bun priştre ele, însemnîndu-şî repede în minte pietrele pe care vă călca în fugă. Deasă,, ploaia cădea umplînd bălţile de băşici cenuşii. Micul geam gofrat din uşa băii era alb ca zăpada. Femeia se retrăgea din baie cînd apărea în urma doamnei Iliescu, privindu-1 în treacăt cu un zîmbet furişat. în baie era foarte cald şi robinetele toate luceau prin aburii uşori. Apa din cada cu pereţi groşi şi albi ca de porţelan, era verde. Picăturile de apă care cădeau în ea din gura robinetului pliciuiau profund. Para de ebonit a soneriei atîrna pe peretele de faianţă. Din apa fierbinte îşi trăgea mai întîi talpa, apoi doamna Iliescu se apleca, îşi vîra mîinile în apă şi o vîn-tura de cîteva ori cu putere, iscînd brazde şi vîrtejurî foşnitoare, apoi îl ajuta din nou, ţinîndu-1 de braţ, să intre, însă de data aceasta mîna ei era udă şi nu-i plăcea. Ir ţinea braţul cam prin locul acoperit acum cu o pînză neagră la care trăgeau mereu, stînjenit, cu ochiul, în ziua cînd, trecînd prin faţa liceului, îl văzu în curte fără panglica de doliu pe care şi-o scoase plecîntf de-acasă şi o ascunsese în buzunar, doamna Iliescu fusese atît de supărată încît trebuise să-i promită că o va purta tot timpul cuvenit. Şi totuşi nici o clipă nu se putu obişnui cu ea, cu veleităţile de compătimire pe care le atrăgea asupră-i din partea colegilor, a profesorilor, a tuturor. Acasă era mai uşor, pentru că pleca ori de cîte ori la ei se ivea vreo cunoştinţă a doamnei Iliescu. Doamna Teodorescu îl privea sever, ceea ce lui Matei i se părea culmea ridiculului. Toată lumea care umpluse aleile de sub tei, ne-încăpînd în casă unde. preotul cînta în faţa domnului Iliescu, era îmbrăcată în negru sub diafanele umbre ale teilor. Tudor semăna acum bine de tot cu unchiul Ionel, tatăl său, ori doar i se păruse din cauza hainelor negre* Dar batista cu chenar negru, de doliu, pe care i-o strecurase în buzunar doamna Iliescu, o aruncă în iaz. Batista-, se desfăcu în aer şi se aşeză cuminte pe apă şi dispăru repede la vale, puţin umflată ca şi cînd s-ar fi aşezat nu pe apă ci pe creştetul cuiva nevăzut, foarte grăbit şi asudat. în urma ei apa continua să curgă cu lungi brazde întretăiate, groase şi leneşe, care miroseau a iarbă şi a, piatră udă. Apa din baie mirosea a porţelan, a şervete curate şi a săpun, un parfum delicat care, aspirat din apă, cînd se cufunda în cadă, se asocia cu elasticitatea dansantă a lichidului translucid, cu reflexele argintii ale micilor valuri, cu faţa învăpăiată de căldură şi efort a doamnei Iliescu şi cu zăpada geamului gofrat din uşa dată cu lac alb. Uşile liceului, în schimb, erau închis cafenii, aproape negre cînd cerul se întuneca pentru ploaie. Matei ştia că mama lui fusese fericită că 1-a putut mmormînta pe domnul Iliescu pe timp frumos şi că nu 1-a . înmormîntat în noroi.
    Domnul Milian era bolnav, şedea la catedră, în spate cu tabla neagră, îmbrăcat totdeauna cu paltonul său negru.
     — Poftiţi —, le spuse, făcîndu-le semn cu mîna descărnată spre microscop şi băieţii se sculară pe rînd, înce-pînd cu cei din băncile de lîngă ferestre, să defileze prin faţa microscopului. Tîrşîitul picioarelor abia se auzea. In clasă mirosea a plante uscate şi, slab, a formol. Cînd Lefter Grigore îşi ridică ochiul de pe tubul microscopului, colţurile buzelor lui groase şi palide, întoarse în sus, salivau din belşug. Domnul Milian îl apucă de nasturele hainei şi-1 întrebă :

— Ai văzut ?
— Da, răspunse.
     — Ce cap de dobitoc are, şopti Avramescu lui Matei, arătîndu-i spre colegul lor. Matei nu-i răspunse. Afară ploua tare, apa bătea ferestrele umplînd clasa tăcută cu mici plesnete rapide şi dese, cînd mai moi, cînd mai tari. Băieţii îşi opriseră defilarea, cei care trecuseră pe la catedră se înapoiau, unii pe vîrful picioarelor, în bănci, alţii cu mină modest iluminată.
     — Ce-ai văzut ? ţinu să afle mai departe domnul Milian de la băiatul ai cărui ochi se turburau în aceeaşi măsură în care buzele i se întindeau mai spre urechL Nu-i dăduse drumul de nasture, apoi îl trase aproape şi începu să-1 ciocănească în cap cu o rocă negricioasă, de forma unui ou, si-1 întrebă surîzînd rece :
— Nimic ?
     — Cine-1 pune să fie atît de tîmpit, dădu Matei din umeri şi Avramescu murmură :
— îl umple de cucuie.
— 
184

185

    — în felul acesta o să fie şi capul lui plin cu ceva, spuse Matei. Dar n-ai nici o grijă, nu-1 loveşte, doar se preface.
    ■— Uite ce-ai văzut, spuse domnul Milian şi ridicîndu-se desenă pe tablă, în crete colorate, cîteva celule într-un mare cerc alb. Profesorul era foarte alb la faţă, cu nări subţiate şi cenuşii ca ale domnului Iliescu, dar ale tatălui le astupaseră apoi cu vată. Procesiunea reîncepu. Ploaia bătea mai departe ferestrele clasei. Odată se dusese cu umbrela, pe ploaie, la malul iazului. Malurile se transformaseră în noroi şi apa era tulbure şi răvăşită, avea culoarea noroiului. Apa căzînd peste apă vuia. Prin cernerea ploii cîmpul îşi pierduse forma şi abia mai zărea pădurea din faţă. Frunzele late ale teilor atîrnau, trunchiurile lor şiroiau de apă şi erau negre, lucioase. în ploaie toţi arborii sunt negri, spălaţi de apa care curge în puhoaie pe ei. Apoi doamna Iliescu lua din savonieră săpunul, lua şi buretele galben, nespus de mare, şi Matei trebuia să se ridice din apă în picioare să-1 frece cu săpun. Apa se scurgea de pe el în baie încercînd să-1 tragă înapoi, în jos, ca un vestmînt greu, şi imediat bustul, umerii, mîinile, spatele şi coapsele pînă la genunchi îi dispăreau sub clăbucii albi de săpun care sticleau în toate culorile curcubeului. Semăna acum cu o pasăre cu puf şi pene albe în care se presărase pietre preţioase. în armura lui albă se lăsa apoi din nou în apă şi apa se tulbura dintr-o dată şi rămînea gol şi ruşinat în apa tulbure şi se gîndea că acum mama trebuie să-i mai spele picioarele, cu mîinile ei lungi şi fine, regale, şi apoi va putea evada din lichidul corupt după ce, cu ochii tare închişi, va trece şi prin proba duşului.
    Dar cînd află ce-1 mai deosebeşte de Marta se temu de ochii şi de mîinile doamnei Iliescu şi de atunci înainte venea să-1 spele doar pe spate.
     Dinspre closet, din fundul curţii, cîţiva băieţi alergau ocolind bălţile, cu spatele adus şi capul în piept. De sub picioarele lor greoaie săreau stropi de apă murdară şi altă apă se prăvălea vuind din streşini, exploda din burlane.
    Dincolo puţin de casa roz cu acoperiş de tablă, din spatele liceului, începe cîmpul cu pădurea de la poalele dealurilor.   Cînd   plouă,   dealurile   nu   se   văd deloc.
     încremenit în scaunul dintre catedră şi tablă, domnul Milian îi privea cum ies. Pe toate uşile claselor ieşeau băieţi împingîndu-se şi strigînd. Clămpăneau capacele băncilor.
    Doamna Iliescu îşi lua totdeauna umbrela cînd pleca la drum, dar poate că la Bucureşti nu plouă. Matei se gîndi plictisit că pe seară va trebui să se ducă la gară s-o aştepte, apoi că totuşi trebuie să înfrunte ploaia. Pe strada din dreapta trecea o căruţă încărcată cu fîn. De după gardul din blăni foarte înalte şi fără interstiţii vedea numai vîrful încărcăturii de fîn deplasîndu-se de la stînga spre dreapta, din direcţia dealurilor către oraş. Fînul era în parte acoperit cu nişte saci uzi de ploaie. Omul striga la caii care din cînd în cînd strănutau. Auzea căderea roţilor îmbrăcate cu şine de fier în hopurile pietroase ale străzii şi de fiecare dată parcă se prăbuşea în drum, înfundat şi scrîşnit, sfărîmîndu-se, o grea povară de sticle.
Pedagogul îşi făcu loc în uşă, cu umbrela în mînă.
     — Ce ploaie ! murmură în aer însă adresîndu-se lui Matei. Este, pot spune, un timp bacovian. De data aceasta se uită la Matei, zîmbind. Faţa mare şi albă, cu nas moale a pedagogului, îi provoca repulsie. Era student la o facultate unde se ducea din cînd în cînd să-şi dea examenele. Era îmbrăcat în maron şi purta galoşi.
     — Sînt umbrele în poeziile lui Bacovia ? îl întreabă rece Matei.
    Acela se gîndi, renunţă să caute, bănuind că întrebarea n-avea nici un rost sau că era doar o ironie stupidă căreia deocamdată nu se cuvenea să-i răspundă şi privi din nou în aer, apoi făcu înainte un pas din uşă, deschise umbrela şi porni grăbit spre closet.
     — O să-1 prindă iar pe Solomon fumînd, spuse Iancu-lescu frecîndu-şi mîinile.
     — Şi de ce te bucuri ? îl întreabă, puţin bîlbîit, un tînăr cu figură caprină împingîndu-1 cu umărul.
    Ianculescu îşi frecă şi mai iute şi mai apăsat mîinile şi rînji. Matei îşi ridică gulerul hainei. Tînărul cu figură caprină strigă lui Ianculescu :
— Ai un su-suflet de spion !
     — De inspector de closete, îl corectă Matei şi se avîntă în ploaie.
     — 
■ÎL

     — Ce-ai spus? îl întrebă Ianculescu, gîfîind, alergînd după el prin bălţile murdare.
     — Cum, vrei să-mi amintesc ce ţi-am spus, aici, în ploaie ? strigă Matei continuînd să alerge.
     — Hai, mai spune o dată, strigă şi celălalt sărindu-i iarăşi în faţă, palid, cu apa scurgîndu-i-se din frunte.
     — Ei, nu mă plictisi că sînt grăbit, mormăi Matei şi-1 dădu la o parte cu mîna alergînd mai departe, fără să mai vadă că, împins brusc, acela îşi pierduse echilibrul şi căzuse.
     — Ce-i cu el, îl întrebă pe Avramescu în timp ce profesorul de geografie striga catalogul, aşa mînjit de noroi ? şi-i făcu semn cu capul în stînga lor, spre banca lui ianculescu.
     — Ce-a căutat a găsit, răspunse el dispreţuitor. Colegul cu figură caprină îşi întinse între ei capul din spate, şi spuse :
—■ Bine i-ai fă-făcut.
    Domnul Avramescu îşi aţinti asupra lor ochii albaştri şi tamburină pe catedră cu degetele grăsuţe ale mîinii drepte.
     — Georgian, măgarule, ce faci ? exclamă apoi furios. Ia poftim la lecţie.
    Capul dintre Matei şi Avramescu se lungi nemăsurat, se trase îndărăt, în cochilia băncii din spatele celor doi, apoi se ridică şi păşi ca în vis către tablă. în fundul clasei bufni, căzînd pe scînduri, guma lui Vasilescu.
     — L-a găbjit, spuse compătimitor către Matei cel de lîngă el după ce privise cu mare atenţie pe Georgian care, lîngă tablă, aştepta rătăcit întrebările profesorului.
     — Avramescule ! strigă atunci, cu o răceală care nu anunţa nimic bun, domnul Antonescu, şi rămase gol şi locul din bancă de lîngă Matei.
Al treilea chemat la tablă fu, din întîmplare, Ianculescu.
     Nu voise să-1 azvîrle în noroi. Afară continua să plouă. Pe tot drumul pînă acasă noroiul s-a întins, desigur, negricios şi alunecos pe deasupra pietrelor, pe trotuarele stricate cu gropi transformate în bălţi alimentate şi de ploaie şi de apa care se scurge printre şipcile gardurilor pe trotuar spre rigolele pe care alunecă bucăţi de lemn, hîrtii murdare : în lipsa doamnei Iliescu plănuise să plece cu cartea pe dealuri. Dealurile sînt acum nişte dealuri de noroi. Dar pe Ianculescu nu voise să-1 arunce în noroi. Acela se ştersese cît putuse, totuşi pantofii, pantalonii şi haina păstraseră încă urme mari de noroi. Era puţin murdar şi pe obraz. Şi Matei, la o întrebare la care nu ştiu să răspundă, îi şopti. Ianculescu însă îi întoarse spatele, lemnos. Georgian se căznea să deseneze pe tablă cursul unui rîu şi, cînd domnul Antonescu îl părăsea o clipă din ochi, rămînea cu o mînă spînzurat de cretă pe tablă şi-şi răsucea disperat capul spre clasă. Nu înţelegea bine semnele care i se făceau şi rîul lui curgea haotic pe tabla neagră, printre urmele albicioase, înfoiate, lăsate de burete. Umflat de ploaie, iazul s-a revărsat spre cîmp, gîndea Matei, şi probabil că a luat la vale şi cîinele mort care se cocea de cîteva zile pe mal, între buruienile cu frunză groasă, aspră şi lată. Picioarele lui şedeau întinse în buruieni, înţepenite ca patru lemne murdare. Alergase probabil mult timp prin noroi pînă să ajungă acolo. Ochiul mic, negru, injectat de sînge, nu mai era decît un strop de noroi, ceva fără formă invindu-se dintre buruieni în blana firavă, din loc în loc ciupită de rîie. Fusese un cîine rîios. Pielea lui subţiată, aproape străvezie, se' cojea în pelicule mărunte şi albicioase, ca un praf.
    La picioarele tablei creta frecată ninsese pe duşumeaua înegrită cu motorină, albind vîrful pantofilor lui Georgian, cum îi albise şi degetele între care ţinea creta. Matei desenă cu degetul în praful de pe colţul băncii sale, apoi suflă şi praful se împrăştie dansînd în aerul care mirosea a motorină şi a ploaie. In praful de cretă de lîngă tablă rămăsese urma unui picior. Castanii din dreptul ferestrelor, bătuţi de ploaie, îşi agitau frunzele verzi. Capetele celor de la tabiă păreau de var, trei ouă dintre care unul murdar încă de noroi. Un copil trecu prin ploaie, pe strada de dincolo de gardul înalt şi negru, sunînd ascuţit din fluier. Dacă va ploua şi mîine, domnul Gheorghiu nu-i va mai scoate din oraş, vor merge în sala de gimnastică, de lîngă closet, adîncă şi înaltă cît nava bisericii catolice din spatele casei avocatului Albu, răsunătoare ca şi aceea. Pe iarbă totuşi se mişca mai bine. Dar poate că la Bucureşti nu plouă. Doamna Iliescu va trece şi pe la doamna Albu, pe Măria Rosetti. Matei se gîndi cu neplăcere că doamna Iliescu se amestecă în lucrurile josnice *ale unor oameni în viaţa cărora nu se puteau petrece decît lucruri amorfe şi repede pieritoare. Pe soţia avocatului o în-trevăzuse odată prin curte, de departe, pleca cu domnul Albu de la o vizită pe care o făcuseră doamnei Iliescu, şi altădată i-o arătase mama lui pe stradă, de pe celălalt trotuar, însă nici atunci nu-i distinsese faţa, era parcă o femeie înaltă, subţire, cu o pălărie violet destul de cochetă. Strada era plină de praf. Poate că îl impresionase atît de mult pentru că avea picioarele goale şi călca atît de liniştită prin praful gros de pe şosea. Şoseaua sub enormul albastru al cerului prin care treceau lent nori străluciţi, era întinsă la pămînt în mijlocul cîmpurilor vibrante. De sub paşii lor ritmaţi de fluierul domnului Gheorghiu, praful se ridica albindu-le pantofii, hainele, părul, intrîndu-le în ochi şi în gură, înfundîndu-le nasul. Domnul Iliescu nu-şi băgase niciodată vată în nas şi-n urechi. Matei bănuia că acesta e un obicei vulgar şi bănuia că toţi bărbaţii cu vată în urechi au reacţii neprevăzute şi de neînţeles şi că nu se spală regulat. Ce văzuseră la femeia aceea care le trecea pe dinainte cu coşul ei de ouă, nepăsătoare şi singură, mergînd spre oraş ? Rochia ei violetă n-avea nici o formă în afară de a corpului pe care îl îmbrăca şi poalele îi erau albicioase din cauza prafului, ca şi picioarele înalte. In spatele ei, în umbra roşcată a podului, dincolo de frînghia cu rufe ude întinse, era o ladă. Deasupra lăzii, lucarna pătrată o astupau frunzele teilor. Părul ei era aspru şi mirosea a floare. Pe cîmp iarba era la fel de aspră şi bulgării de pămînt de sub iarbă erau şi ei aspri dar pe cîmp nu erau decît păpădii şi nişte flori mici albastre şi tufe sălbatice de nalbă şi alte flori, violete, pe care ninsese praful din şosea. Il iertase pe Avramescu pentru insulta lui amicală, de-atunci, care de altfel nu fusese decît un răspuns, dar nu ştia ce văzuse el la femeia cu ouăle. Femeia aceea nu-1 văzuse pe Avramescu. Ochii ei erau verzi alburii, cu sprîncenele şi genele albite de praf şi îl priviseră în trecere, liniştiţi. Praful îi albise poalele rochiei care îi pîlpîiau sever în jurul genunchilor aspri. Cînd domnul Gheorghiu le dădea cinci minute de libertate înainte de a se întoarce la liceu, se trîntea cu pîntecul în jos pe iarba aspră şi pe asprii bulgări de pămînt de sub ea. Cu bărbia sprijinită pe mîinile puse una peste cealaltă cu palmele în jos, vedea de-acolo, între arbori, casele de la marginea oraşului, o bucată din zidul casei roz şi deasupra lor, între alţi arbori, acoperişurile lungi ale liceului. In stânga, la nu mare depărtare, Matei ghicea şi casa lui, distingea cîţiva dintre pomii din curte. Cînd intra în baie, servitoarea ieşea privindu-1 furişat. Ochii verzi alburii ai aceleia îi căutaseră însă drept şi liniştiţi în ochi, astupîndu-i ochii. De departe, rochia ei nu mai era violetă, era cenuşie — ca şi cerul în depărtare, puţin deasupra liniei unde se întîlnea cu pă-mîntul.
    — Cît mi-a pus ? îl întrebă Avramescu reaşezîndu-se în bancă.
    Ianculescu, venind spre locul lui, întorcea acum spre Matei obrazul curat.
    — N-ai văzut cît mi-a pus ? insistă, enervat, Avramescu.
     înainte de a ieşi din baie dădu drumul apei să se scurgă. Apa se înşuruba în gura neagră deschisă pe fundul ei şi care o aspira cu repeziciune lăsînd pe albul căzii dungi uşor cenuşii, de săpun. Ultimele înghiţituri le bea ghiorţă-ind din adînc, satisfăcută.
    Pe harta în dreptul căreia se înfipsese acum domnul Antonescu plimbîndu-şi pe ea palma mică şi groasă, cu degetele desfăcute, Bucureştii abia se zărea. Pe harta lui de-acasă, bazinul din parcul Ioanid nu se zărea deloc. Din harta verde domnul Antonescu rotea spre clasă, ameninţători, ochii albaştri şi duri. în mîna stînga ţinea de vîrf, ca totdeauna, un creion roşu. Ploaia se înteţise. Privind spre uşa din dosul căreia clopoţelul suna cu putere, văzu din nou obrazul murdar de noroi al lui Ianculescu. Dar poate că, îşi spuse Matei oftînd cînd profesorul ieşi bătând nervos cu tocurile duşumeaua înnegrită cu motorină, poate că, încurcat în buruieni, cîinele n-a fost luat de apă — şi, brusc, se hotărî să împlinească actul de umilinţă care obscur i se învîrtise pînă aturfci în minte căci, cu servieta la subsuoară şi cu umbrela în mînă, îl aşteptă în uşă. Era palid şi fără să ştie, orgolios.
—	Nu mergi ? îl întreabă bîlbîindu-se, Georgian. Atunci, încruntat dar şovăitor, Ianculescu ajunse în
dreptul lui.



    — Ascultă, îi spuse Matei cu ochii în jos, priponiţi pe] noroiul de pe pantofii aceluia, cred că îţi închipui că n-ara; vrut să te trîntesc. îmi pare rău pentru ce s-a-ntîmplat.
    — I-îi ceri scu-u-ze ăstuia ? ridică Georgian braţele, spre tavan, indignat. i
Băieţii se înghesuiră în jurul lor. Ianculescu ieşi pe; uşă fără să răspundă, cu capul sus. Georgian strigă supărat :
— Ai văzut ce neam prost ?
    — Tocmai de-aceea i-am şi cerut scuze, spuse Matei cu superioritate dar şi sîcîit pentru că Georgian-nu se mişca din uşă, împiedicîndu-1 să treacă.
— Nu-nţeleg ! spuse Georgian făcînd un pas în lături.
— Multe nu-nţelegi tu.
     Sub cerul negru al umbrelei mergea spre casă radios. Masa era pusă şi servitoarea îl aştepta, în bucătărie, să termine. Şi la fel de brusc cum îi venise ideea de a cere iertare aceluia, îl cuprinse nevoia de a o revedea pe femeia cu ochi verzi şi picioarele goale şi se pomeni grăbindu-se cu umbrela lui spre liceu îndărăt, şi apoi pe şoseaua pe care ieşeau cu domnul Gheorghiu în orele de gimnastică, spunîndu-şi totuşi că e absurd, că nu o va întîlni şi praful gros era acum un noroi revărsat pe care nu-1 mai putea ocoli, dansînd pe vîrful pietrelor, dar ploaia bătea mai puţin aspru pe umbrelă şi norii joşi erau purtaţi cu repeziciune spre răsărit în lungi trenuri de gaze negre, cenuşii, pînă cînd în faţa lui şoseaua nu mai fu decît o foarte lată şi groasă mlaştină gălbuie la capătul căreia un pod de lemn ducea spre satele de pe deal, peste rîiil larg, grăbit, mocirlos. Venea desigur din cealaltă parte a podului, dar pînă acolo era mlaştina în care ezita să intre căutînd cu ochii pe margini un loc de trecere. Cîţiva pruni pe cîmp, în dreapta şi-n stînga, luceau de apă aplecîndu-şi trist frunzişul spre bălţile de la picioare şi pe celălalt mal al rîului norii păreau în fuga,lor să atingă vegetaţia săracă şi dezordonată precedată de un prundiş lat printre care ,: se strecurau fire de apă. I
     Cînd fu în celălalt capăt al podului, Matei se află în alt peisaj, de pe fundalul căruia oraşul dispăruse, şi care ] era alcătuit din cîteva căsuţe pierdute între salcîmi, cu 1
I
ostreţe joase şi rare în spatele cărora alerga din cînd în cînd, în căutare de adăpost, cîte o găină muiată şi drept în faţă, la cîţiva paşi, se ridica dealul golaş ale cărui coaste acoperite de iarbă şi de cîţiva pomi erau brăzdate în toate părţile de poteci şi drumuri de căruţă. Matei privi nesigur în jurul său. Dintr-o curte ieşi repede o bătrînă cu tulpan cenuşiu, apoi un bărbat în negru, cu ciorapi albaştri de lînă traşi pînă la genunchi peste pantaloni şi cu o pălărie neagră ponosită pe capul uscat. Stătu cîtva timp în loc, ştiind că ea nu se va arăta, de altfel cine era şi de unde venise. Pămîntul, aici, era lutos, căruţele săpa-seră în el şanţuri adinei întretăiate în toate sensurile, în care stagna apa şi lutul frămîntat era vînăt şi amestecat cu paie. Ploaia încetase, cerul atîrna spre pămînt şi cînd ajunse în vîrful dealului, păşind greu în lutul cleios care, cînd îşi desfăcea piciorul din el, ghiorţăia stins şi gros, apa cădea şi din nou trebui să-şi deschidă umbrela, însă îşi zicea că acest drum îi face bine, chiar dacă nu-şi putuse lua şi cartea cu el cum se gîndise înainte şi chiar dacă nu întîlnise pe nimeni. Iarba, deşi atît de udă, era ţepoasă şi aspră, crăci negre de apă erau din loc în loc aruncate în drum ; de pe vîrful dealului văzu oraşul, dincolo de rîu şi apoi de iaz, mohorît sub ploaia deasă, în curînd dealul se umplu de vii, de îngrădituri de spini, zări casa lui, dincolo de pădure, şi începu să coboare întrebîndu-se pînă la ce adîncime pătrunde apa în pămînt. Din cînd în cînd, ca un borborigm al sufletului său, îşi spunea că totuşi s-ar putea s-o mai întâlnească, dar pe cine şi de unde venită. Lutul vînăt în care se scufundase, pe care îl frămîntase şi din care ieşise, acum se subţiase şi făcuse loc unui pămînt pietros, nisipos, nici nu mai dorea s-o vadă şi ploaia scăzuse din nou, într-un loc norii se risipiseră dar se adunară la loc, grăbiţi, şi cînd femeia îi făcu focul era linişte şi senin. Intr-atît încît a doua zi pe seară, cînd coborî din tren, doamna Iliescu îl căută mirată şi în loc să-i spună veştile pe care ardea să i le comunice, începu cu o întrebare care să-i dea timp să-1 mai privească o dată :
— Ce-a fost pe aici ? A plouat ?
— Da, spuse Matei indiferent, a plouat toată ziua.
193

13 — Matei Iliescu — Radu Petrescu

    La Bucureşti nu plouase şi Dora fusese încântată, după ce mama sa şi doamna Iliescu o părăsiseră, să iasă puţin cu un bun şi vechi prieten al mătuşii sale şi care acum era şi al ei.
     — O, ce seară liniştită, spuse privind satisfăcută arborii din grădina Icoanei spre care se îndreptau şi deasupra cărora în aerul pur şi tremurător licăreau trei stele. Astăzi am avut o mulţime de lume de văzut şi sînt atît de bucuroasă că, în fine, mă pot destinde vagabondînd. L-ai cunoscut pe soţul meu ?
     — Vichi ne-a prezentat săptămînă trecută, spuse Paul, dar tu erai în oraş şi n-am putut să te aştept căci venisem doar în trecere şi am regretat că nu te-am găsit.
    Dora îl privi mulţumită. îi plăcea distincţia persoanei lui, calmul şi tîmplele lui cu fire de păr alb şi îi venea să rîdă ori de cîte ori îşi amintea observaţia lui Vichi că avocatul păruse neliniştit de prezenţa lui. Desigur, de aceea glumea totdeauna, stînjenit, despre temerile care i-ar încerca dacă ar veni să stea cu ea în Bucureşti unde frumuseţea ei era atît de remarcată. Dora ştia că este frumoasă dar şi că în nici un caz Paul nu ar putea-o iubi. în viaţa lui fusese pînă nu de mult o femeie a cărei dispariţie tragică îl zguduise şi suferea şi acum profund, fără a pomeni nimic despre aceasta, însă era evident că în sufletul lui nu rămăsese loc, cel puţin pentru încă multă vreme de-aici înainte, pentru alt sentiment decît al prieteniei pe care i-o arăta de cînd Vichi îl rugase, în felul ei brusc, să aibe grijă de ea. Dora îl întîlnise, ca şi judecătorul Teodorescu şi soţia, de multe ori la mătuşa ei, fără sâ-1 remarce în chip deosebit, dar acum cînd bătrîna doamnă îl delegase să-i ţină companie şi descoperise în el un om atît de sincer, de plin de tact şi niciodată plictisitor îl privi altfel, ceea ce pentru ea, crispată de nevoia de a tot acoperi adevăratul motiv al plecării din N., fu o_ fericită uşurare. Uită în cele din urmă nu numai gravitatea deciziei de a-şi părăsi casa, ci însăşi acea decizie aşa încît acceptă firesc ideea sugerată de doamna Teodorescu şi de avocat că nu era aici decît pentru a-şi face cîteva rochii şi a ţine de urît mătuşii ei care se simţea rău. Vichi nu se simţea de loc mai rău ca altădată, însă dacă ei ţineau atît de mult la ideea aceasta n-avea de ce să-i contrazică. Rugată de doamna Teodorescu chiar şi scrise unei prietene din N. dînd aceleia cuvenitul buletin medical.
     — înţelegi ceva din asta ? îl întrebă rîzînd pe domnul Carp şi el îi spuse amuzat că oamenii, mai ales în provincie, au nevoie de explicaţii pentru a pătrunde motivele semenilor lor şi că dacă printr-o absurditate poţi scăpa de interpretări greşite, nu e decît foarte rezonabil să le serveşti absurditatea necesară, mai ales cînd nu faci în felul acesta rău nimănui .
— Tu, Paul, ai stofă de iezuit.
     — A, spuse el surîzînd trist, sînt numai un om care a suferit mult şi apăsă lin pedala automobilului decapotat, examinînd şoseaua care venea vertiginos spre ei ou cele două şiruri de copaci de pe margini.
     — Iată, în fine, îşi spunea, un bărbat vrednic de a fi iubit şi care suferă din pricina dragostei. Ce lucru nobil şi încîntător ar face aceea care ar încerca, şi poate ar şi izbuti, să-i vindece sufletul! — şi îşi repeta aceasta şi acum, în drum spre grădina Icoanei.
     La ultima vizită pe care i-o făcuse avocatul o întrebase, ca printre altele, de el şi apoi îi spusese că speră că o distrează. Dora lăsă să treacă aceste vorbe fără nici un comentariu ştiind că n-ar înţelege dacă i-ar vorbi de exemplu despre încercările pe care le făcea ea, cînd avea timp, să-i explice că un om atît de remarcabil ca el datorează vieţii energia pe care şi-o consuma în sterile fră-mîntări sufleteşti. Paul îi răspundea cu bunăvoinţă dar evaziv, îi împrumuta cărţi despre care apoi, cînd epuizase celelalte subiecte de discuţie, îi cerea părerea şi primea sporadicele ei entuziasme samaritene convins că nu erau decît manifestări ale unui sentiment căruia nu i-ar fi putut spune prietenie, fără să-1 poată însă numi nici dragoste. Poate pentru a lămuri această problemă, ades în plimbările lor lua braţul Dorei, o dată o sărută amical pe obraz şi altă dată, înainte ca ea să coboare din automobil, cum erau aşezaţi amîndoi în faţă şi strada în acel moment pustie, îi înconjură umerii cu braţul strîngînd-o uşor la piept. Atunci crezuse că o va săruta şi-şi lăsă blîndă capul pe pieptul lui. Contactul obrazului cu lîna nu aspră dar consistentă a puloverului său mirosind a colonie şi a tutun
     

     
englezesc de pipă, îi dădu fiori şi cînd îşi retrase mîna trecîndu-i-o în mişcarea aceasta, abia simţit, prin părul de pe ceafă, Dora fu brusc zguduită de plîns.
— Ce e ? Ce s-a întîmplat ? murmură.
     — Nimic, spuse Dora continuînd să plîngă şi încercînd în acelaşi timp nervoasă să coboare din automobil.
    Carp ocoli repede maşina prin faţă şi deschise portiera din dreptul ei, întinzîndu-i mîna s-o ajute să coboare. Reuşi să-şi scoată picioarele înalte din maşină şi sărind pe trotuar îşi şterse ochii cu batista şi spuse :
     — N-are nici o importanţă. Aşa mi se întîmpla uneori cînd ^nt obosită.
    A doua zi uitase întîmplarea, dar se gîndea în schimb că Paul este un om străin de josniciile şi micile mizerii ale vieţii şi că merită mai multă afecţiune decît i-ar putea da ea. Dora, melancolică, descoperea acum nu numai că nu fusese niciodată iubită, ci şi că ea însăşi nu putea iubi, sau nu mai putea iubi.
     — Am fost prin toate părţile, îi spuse într-o zi, liniştit ca totdeauna, doar la mine nu. Mă întreb chiar dacă ştii unde locuiesc.
— Mi-a spus Vichi.
— Nu vrei să vii să-mi vezi apartamentul ?
     — De ce nu ? Cu plăcere. Mîine, în drum spre Operă, voi trece pe la tine.
     Nu mai putea iubi, dacă iubise vreodată, cine ştie, dar trebuia să convină că niciodată atingerea lui Jean n-o ameţise şi că Paul, trecîndu-i doar o clipă degetele prin păr, o făcuse să plîngă.
     — Ce fotolii adînci ai, îi spuse încercînd elasticitatea unuia din faţa bibliotecii. Aplicele luminau înăbuşit pereţii în calcio vecchio şi draperiile de catifea grea. Pe o măsuţă rotundă şi joasă, alături de o cutie de argint pentru tutun, un coupe-papier răsucit ca o lamă de pumnal şi două pipe văzu, deasupra unei cărţi cu copertă palid verzuie şi pe care scria La tante Tuia, fotografia unei tinere femei cu trăsături băieţeşti, rîzătoare şi deschise, cu ochi limpezi şi buze robuste care păreau puţin crăpate de vînt şi coafată cu o bonetă de lînă cu marginile întoarse în sus. De sub bonetă, pe frunte şi acoperindu-i în parte urechile, părul blond dar solid, sănătos, se umfla într-o graţioasă neregulă, ca şi cînd l-ar fi zbîrlit vîntul cu o clipă înainte de a poza aparatului de fotografiat.
— Cine este ?
    — Voi două aţi fost bune prietene, ocoli el întrebarea, Luă fotografia ca spre a privi mai de aproape şi, la fel de nepăsător ca şi ea, întinse mîna şi o puse pe un raft al bibliotecii de unde nu mai era vizibilă.
— îţi place ? o întrebă surîzînd, cu un gest în jur.
    îi făcu istoria cîtorva obiecte din încăpere, îi arătă cu pumnalul în direcţia unui tablou de Bunescu (Dorei îi plăcea pictura lui Bunescu şi cu puţine zile înainte trecuseră împreună printr-o expoziţie a pictorului, la Dal-les), fu ca totdeauna prietenos, plin de atenţii, afectuos şi interesant, ea aproape la fel de interesată ca totdeauna de ce-i spunea şi de prezenţa lui, apoi se duseră la Operă, el o conduse de acolo în Măria Rosetti şi la despărţire vocea Dorei fu imperceptibil ironică. Dora nu ştiu însă cum îi sunase vocea. Spectacolul o plictisise oarecum. în maşină în drum spre casă, avusese impresia că, pentru prima dată atunci, vedea pe faţa prietenului ei un regret, o contrarietate, dorinţa greu frenată de a-i spune ceva, de a o întreba ceva, apoi mîna întinsă pentru o mîngîiere dar oprindu-se înainte de a se întinde şi în fine, înainte de a-i întoarce spatele.să intre, pe faţa lui zâmbetul mirat, ca de la mare depărtare, al omului amabil pe care îl ştia.







XIII
    
    
    
    
    Prietenia lor începuse aproape chiar din a doua zi a sosirii ei în Bucureşti. Verişoara doamnei Teodorescu îşi imaginase că Dora, la care ţinea, trebuie să se distreze.
    — Vă cunoaşteţi, nu-i aşa ? îi întrebase în felul ei brusc.
    El exclamă surîzînd O !, iar Dora se mulţumi să aplece de două ori capul.
    Vorbea liniştit despre nimicuri însă vocea lui joasă şi caldă, gestul cu care mîngîia din cînd în cînd reliefurile talgerului de alamă de pe masa de lîngă el şi privirile prieteneşti şi încărcate de inteligenţă pe care le plimba cu destulă reţinere asupra celor două femei dădură Dorei impresia că nu acordă lucrurilor pe care le spune decît o importanţă cu totul secundară, dacă nu chiar nulă, dis-trîndu-se în spatele cuvintelor să le cîntărească repede trupurile vane, de aer, abandonîndu-li-le apoi, ei şi lui Vichi, să facă ce vor cu ele. Felul acesta de a fi ar fi fost destul de obişnuit, dacă din cînd în cînd o secretă melancolie nu i-ar fi imobilizat o clipă faţa, fenomen pe care îl surprinse cu interes şi a cărui explicaţie o avu de la Vichi îndată ce rămaseră singure. Ascultînd relatarea suficient de vagă a iubirii lui tragice, Dora fu impresionată (venise de altminteri din N. cu o stare de spirit care o făcea foarte sensibilă mai ales la impresiile de acest gen), cu atît mai mult cu cît avu, ascultînd destăinuirile mătuşii ei, şi surpriza plăcută de a constata că văzuse bine pe faţa lui cu puţin înainte acea mîhnire adîncă dar senină a cărei cauză poate că o şi intuise înainte de a-i fi explicată.
    Faptul însă că Vichi se grăbise să le fixeze programul pentru a doua zi, o jenă. El rîsese şi o privise întrebător, în ochi, pe Dora, apoi spusese bătrînei doamne :
    — Ştiţi că, din fericire, dispun în întregime de timpul meu — şi se ridică să plece.
    — Să nu-ţi închipui că mi-a daţ o însărcinare peste puterile mele, îi spuse a doua zi Dorei, văzînd-o încurcată. Mai degrabă mă tem că ţi-a impus compania mea, cel puţin pentru seara aceasta, într-un mod cam neprevăzut, nu-i aşa ? Dar, oricum, piesa aceasta e fermecătoare şi nu pierzi nimic ascultînd-o.
    — îmi place, spuse Dora simplu, iar în privinţa propunerii pe care ţi-a făcut-o Vichi, nu pot dori decît s-o iei în serios de cîte ori vei avea timp.
     In micul foaier al teatrului era, destulă înghesuială. Cînd se aşezase pe bencheta de catifea cenuşie de pe care putea cuprinde întreaga mulţime, se şi comparase cu cele cîteva femei mai elegante şi mai frumoase ale serii şi nu se găsise în dezavantaj. Mai toate îl cunoşteau pe bărbatul care o însoţea şi-i zîmbeau, iar el, şi nici acest lucru nu-i scăpă, le saluta cu mai puţin interes decît părea să-i inspire prezenţa ei, deşi îi vorbea şi o privea cu linişte şi o dată sau de două ori pe trăsăturile lui se aşternu uşoara cenuşă pe care i-o ştia. în aceste momente, Dora avu impresia că el i se adresează cu o afecţiune stranie, poate, îşi zise ea, pentru că îl înţelege. Această presupunere o făcu să urmărească mai atentă aventurile sîcîitului domn Ponza. De cîte ori întoarse capul spre el să-1 privească, se întrebă la ce se gîndeşte în umbra care îl învăluia acolo, în fotoliul său. Dora uită pentru un moment neplăcutele împrejurări care o aduseseră în Bucureşti. Fu fericită şi seara aceasta rămase multă vreme în amintirea ei.
    Pe terenul aşternut cu cărămidă pisată de pe malul Herăstrăului, destinzîndu-se după mingile pe care i le tri-mitea cu o îndemînare pe care trebui să i-o recunoască îndată, uită din nou ochiadele infernalei prietene. Nu se aşteptase să fie atît de suplu. Nu era, poate, un dansator perfect, îşi spuse altădată, în restaurantul de lîngă terenul de tenis, însă recunoştea, simplu, acest lucru şi trebui să-i acorde că totuşi nici neîndemînatec nu era. In braţele lui se simţi, ciudat, ocrotită. Atunci, revenind spre casă, îi spuse :
— De ce eşti trist ?
     — Te plictisesc cumva ? se apără, atent să ocolească şi apoi să depăşească un Chevrolet din faţa lor, apoi întoarse capul spre ea. In cazul acesta înşel aşteptările lui Vichi şi sînt un om compromis.
Spusese acestea rîzînd, apoi serios :
     — Tu în schimb joci tenis admirabil. Astăzi m-ai entuziasmat şi de nu ştiu cîte ori mi-a venit să te sărut.
— Cum ?
     — Uite-aşa, exclamă, şi se aplecă brusc asupră-i şi o sărută camaradereşte pe obraz.
    Departe de a găsi neconvenabil gestul lui, Dora izbucni într-un hohot de rîs pe care goana automobilului i-1 fură în urmă ca şi aroma buzelor lui de pe obraz :
     — Ştii să recompensezi meritul ! Dar dacă faci aşa cu toate partenerele tale, trebuie să fie destul de obositor.
— Atît de puţine dintre ele ştiu să joace !
     — Paul, îi spuse serioasă, cred că pe tine te iubesc toate femeile.
Ii mulţumi din cap, dar Dora voi să ştie mai departe :
     — Ţie nu-ţi place nici una ? In cazul acesta le plîng, fiindcă ar fi atît de fericite lîngă tine !
— Crezi ? o întrebă privind şoseaua din faţă-i.
— Eşti un egoist!
     — Ca toată lumea. Pe faţă i se lăsase însă melancolia cunoscută. Dora se strădui să i-o alunge şi fu emoţionată să constate că a izbutit,- emoţionată ca şi cînd ar fi datorat astfel inteligenţei şi sufletului lui ceva nespus de drag şi preţios şi cînd Vichi îi mărturisi încîntată că de la un timp Paul arată mult mai bine, îşi aplecă pleoapele aprobativ.
     Dar într-o zi avocatul, a'tunci picat de la gară, îi spuse cu un tremur nesigur în colţurile ochilor, după ce îi dăduse toate veştile de-acasă şi încercase să ducă o conversaţie la care Dora participa cu obişnuita ei nepăsare :
     — Fcarte bine faci că joci tenis. Nu te-am mai văzut de mult jucînd. Mă gîndesc să rămîn şi mîine în Bucureşti şi să vin să te asist.

    — Am schimbat cîteva mingi, e drept, răspunse, dar acum nu mai joc.
— Ce păcat! Mi-ar fi făcut atîta plăcere !
     Acelaşi regret şi-1 exprimă şi Paul cînd îi spuse că renunţă la partidele lor. Bănui însă de ce şi, prudent, nu stărui, apoi lipsi din Bucureşti cîteva zile. Dora era destul de ocupată cu rochiile ei spre a-i simţi prea mult lipsa, încerca* în schimb să-şi închipuie care dintre prietenele lui ar fi demnă de el şi ar fi putut s-o iubească. In timp ce croitoreasa o dezbrăca şi o îmbrăca în faţa oglinzii, se surprinse privindu-se satisfăcută.
— Mă neglijezi, îi spuse cînd reapăru.
     îi făcu cu umor jurnalul călătoriei lui, apoi opri maşina la Bordei şi o întrebă :
    — Vrei să dansezi ? Ce frumoasă prietenă am eu, îi sriuse reconducînd-o mai tîrziu la maşină.
     îi strînse tăcută braţul şi peste alte cîteva zile îl vizită-acasă, în drum spre Operă, şi atunci văzu fotografia tinerei femei. Suferi că el continuase să o păstreze, suferi şi mai mult că la întrebarea ei se mulţumise să-i răspundă Voi două aţi fost bune prietene ; se simţi jignită că îndepărtase fotografia aşezînd-o pe un raft al bibliotecii unde nu mai putea s-o zărească şi cînd, în drum spre casă, văzu pe faţă iui o mirare, dorinţa de a-i cere o explicaţie sau de a încerca o împăcare, simţi bucuria răutăcioasă de a se fi eliberat de ceva nedefinit, de ceva căruia el îi era încă prizonier. Evită să-1 mai vadă, temîndu-se ca el să nu încerce să justifice ce nu avea sau nu mai avea nevoie de nici o justificare.
    Faptul că totuşi nu încerca s-o întîlnească, o miră, apoi o enervă şi în cele din urmă o întrista. In această stare de spirit îl întîlni într-o seară pe Măria Rosetti. Inima îi bătu cu putere.
—	O, Doamne, făcu el, ce întîmplare !
     Merseră alături, fără să-şi spună nimic. Jean Albu, sosit în Bucureşti fără a se mai anunţa, îi zări de departe şi se luă după ei. Dar la o întretăiere de străzi tramvaiul îl opri în ioc, apoi un şir de camioane, şi îi pierdu. Paul locuia nu departe de mătuşa ei. Dora era copleşită de întîlnire, încît îi fu recunoscătoare ca şi cînd i-o datora lui, nu întîmplării, şi pentru ce îi despărţise se socoti vinovată.
     

     
Urcară încet. Acum el vorbea mult şi cu pasiune, ca niciodată. Nu ştia ce se întîmplase între ei, dar suferise cum nu credea că mai este în stare să sufere. Toate clipele trăite împreună îi reveniseră în minte, cu intensitate, torturîndu-1.
    — Am descoperit în timpul acesta că încă mai am o inimă.
     în dorinţa de a fi iertată, nu observă că o îmbrăţişase şi o săruta. Cînd îşi dădu seama, măsură fericită toată distanţa dintre el şi soţul ei, care izbutea să facă din aceste două lucruri plăcute ceva respingător. Răspunse sărutărilor lui. El îi descoperea că dacă era adevărat că nu poate iubi, aşa cum se temuse nu de mult, avea în schimb o capacitate de a se bucura prin simţuri pe care nu şi-o bănuise niciodată. Fiecare atingere, expertă, a mîinilor lui, fiecare sărut o făcea să se înfioare toată. Ar fi fost însă aşa dacă nu l-ar iubi ? Şi cînd o întrebă Mă iubeşti ? cu vocea lui adîncă în care acum răsuna parcă o mirare şi o speranţă, răspunse Da.
    Ca să-i răspundă, deschise ochii şi se văzu. Se ridică să-şi îndrepte rochia şi-şi aruncă ochii pe fereastră.
    — De ce mă părăseşti ? Vino, îi spuse cuprinzîndu-i umerii.
Ea întoarse brusc către el o faţă palidă şi dură.
— Ce este ?
— Trebuie să plec, spuse ea.
— Dar ce s-a întîmplat ?
  _ Nu putu să-i răspundă. îşi aranja automat cu mîna părul şi privea în toate părţile, în căutarea unei ieşiri.
— Ce-i cu tine ? Ce s-a întîmplat ? stărui.
— Nu ştiu. în stradă...
    Sări nervos la fereastră. De pe trotuarul de peste drum avocatul privea fix ferestrele sale, agitat şi nesigur, cu mîinile la spate.
— A, exclamă dispreţuitor, şi ce-i cu asta ?
    — Nu-înţelegi că trebuie să plec? izbucni, exasperată de tonul lui.
— Dar nu poţi ieşi, agitată cum eşti, protestă. .
Dora se privi în oglindă, apoi se îndreptă spre uşă.
— Dora, n-ai nici un gînd pentru mine ?

    — Ba da, dar acum arată-mi pe unde să plec fără să mă vadă. Ascultă, adăugă făcînd o sforţare enormă să se stăpînească şi să-i vorbească drăguţ, să ne grăbim căci simt că dacă mai stau o clipă am să leşin.
    — Eu cred, murmura conducînd-o pe scara de serviciu spre ieşirea din spate a blocului, că n-a văzut nimic. De altfel, ce-ar avea să-ţi impute ?
    — Ce lungă e scara aceasta ! Mă tem că nu voi ajunge pînă la capăt. Crezi că m-a văzut ? Puţin îmi pasă, în definitiv, îl detest. Tu ar trebui să ştii că ne-a urmărit!
    — Dar nu ne-a urmărit nimeni, încercă s-o liniştească. Cine ştie de ce s-o fi oprit în stradă !
    Ajunseră jos. Uşa, mică, dădea într-o stradă liniştită pe care în momentul acela nu trecea nimeni. Printre pietrele străzii se bănuia iarba. Dorei îi scăpă poşeta. Se aplecă, odată cu el, să şi-o ridice. Un şir lung de furnici negre-roşiatice curgea pe două direcţii inverse între rigola trotuarului şi zidul blocului, abia vizibile în lumina ştearsă a becului electric.
— Dora, cînd te voi mai vedea ?
    — Bine, bine, îi răspunse precipitat, dădu din cap ca spre a întări acest răspuns fără noimă şi se pierdu în susul străzii.
    Peste puţin avocatul o chemă la telefon. Dorea s-o întîl-nească, peste o jumătate de oră de exemplu.
— De unde telefonezi ? îl întrebă cu o voce urîtă. Era pe undeva, prin apropiere.
— Aş prefera să vii aici. Nu voia să deranjeze.
— Atunci mîine, spuse, gata să lase receptorul în furcă. Nu, aveau ceva important de discutat.
    Peste o jumătate de oră Dora intră în cofetăria unde o aştepta picior peste picior, cu trei ceşti de cafea înainte şi ascuns într-un jurnal. Umbra jurnalului acoperea toată măsuţa. Se opri în picioare lîngă el. Jean Albu aruncă ziarul, îi ceru scuze că a deranjat-o, că nu şi-a anunţat sosirea ca de obicei. Arăta foarte obosit şi nervos. Avusese aici. la tribunal, ceva neaşteptat şi profita să o vadă. Ce mai face ?
—	Nu stai ? o întrebă dînd de-o parte ceştile de cafşa.

2Q3

     — Mă grăbesc, spuse nemişcată, cenuşie, pronunţînd cuvintele ca şi cînd acestea i-ar fi zgîriat buzele. Ce ai să-mi spui ?
     — De fapt nimic deosebit, spuse ieşind cu ea în bulevardul plin de lume. Mult deasupra tavanului de lumini electrice străluceau stelele. Nu ştia cum să spună ce avea de spus, orice acuzaţie directă ar fi fost absurdă şi a aştepta de la ea o mărturisire şi mai absurd şi de altminteri inutil, căci toată fiinţa ei crispată^ închisă, urîţită şi insultătoare era tocmai mărturisirea aceasta şi îi spunea fără vorbe că văzuse bine şi că nu se înşelase. Dar ce văzuse ?
—	Nimic deosebit, repetă. Cînd vii acasă ? Mai am de lucru la croitoreasă.
     — Da, spuse strîngîndu-i puternic braţul pe care i-1 ţinea. Rămîn aici şi mîine, iar poimîine la prînz plecăm împreună.
      —Imposibil, spuse Dora cu răceală, în sine însă foarte tulburată şi încercînd să-şi tragă braţul.
     — De ce ? strigă ţinîndu-i braţul bine şi privind-o brusc furios. Doi trecători întoarseră capetele, curioşi, spre el şi Dora roşi privindu-i, şi, ca să evite scandalul, acceptă.
    După aceea Jean Albu fu foarte amabil cu ea, ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, şi odată ajunsă în N. se închise cîteva zile în casă. Doamna Teodorescu informă pe cei care doreau să o vadă că este foarte obosită aşa încît, scutită de vizite inoportune, se putu lăsa în voia disperării. Pentru a nu da de vorbit celor din casă, pentru că era obosită şi dezgustată dar şi pentru că în atitudinea avocatului era ceva care îi anihila voinţa, îl primea la ea şi-i răspundea cu blîndeţe. Amintirea ultimei întâlniri cu Paul îi era atît de penibilă încît îi dispăru din minte, îşi spunea că încetase de a-1 iubi cînd găsise la el fotografia acelei femei şi după aceea nimic, desigur, nu mai avea importanţă din ce se mai petrecuse între ei. Redevenind puţin cîte puţin stăpînă pe sine, îl învinui din nou că nu şi-a dat seama că avocatul îi urmăreşte şi cu toate că ştia că învinuirea este absurdă persistă în ea pînă se convinse că avea dreptate. Şi Paul şi Jean se purtaseră foarte urît. Pentru cel dintâi nu mai avu decît o ranchiună în care intra mult regret, pe celălalt îl dispreţul că şi pînă acum, convinsă că o văzuse din stradă la fereastra lui Paul şi considerîndu-se astfel, dat fiind că el nu făcea nici o aluzie la acest lucru şi tacit îl admitea prin urmare, liberă faţă de el de toate obligaţiile în afară de acelea pe care i le impuneau convenienţele ce trebuiau respectate.
    începu pentru ea o destul de lungă epocă de apatie cam acră. Fugea de propriu-i trecut, pentru a nu întâlni inevitabilele imagini neplăcute, viitorul, vag, era mut şi prezentul nu-i oferea altă senzaţie mai vie în afară de a repulsiei faţă de cel cu care trebuia să-şi împartă viaţa şi în care ajunse foarte curînd a urî toate greşelile sale. Cînd existenţa îi devenea intolerabil plictisitoare, se refugia la vie, unde îşi duse şi pianul, sau juca cărţi la Angela Zahariadi.
     într-o zi Jean Albu îi arătă pe celălalt trotuar un tânăr îmbrăcat în negru, cu o extraordinară expresie de linişte pe chipul palid.
— Acesta este Matei Iliescu, băiatul lui Lili. *
     Şi-1 aminti. îl întîlnise, de la depărtare, de multe ori. Lili îi vorbise mult despre el, ca şi Angela, Jean şi alţii cărora felul de a fi sălbatic şi izolat şi inteligenţa lui care din această cauză li se părea răutăcioasă şi distructivă le dădea destul de comentat. Privindu-1, Dora îşi spuse că lumea şi chiar Lili s-au înşelat asupră-i.
    Peste foarte puţin timp surpriza o opri în loc, în faţa comodei de marmură cenuşie, în mînă cu fotografia tatălui lui Jean Albu, întâlnind în oglindă ochii lui Matei care de-alături, din biroul avocatului, o fixau cu nu mai puţină surprindere dar şi măriţi de beatitudine. Ca să se desprindă din focul lor reflectat îi trebui un mic efort, apoi traversă încăperile umbroase şi ajunse în camera ei, surîzînd privirilor lui pe care le avea mereu în faţă. Abia mai tîrziu îşi spuse că în biroul avocatului trebuia să fi fost şi Lili, căci parcă îşi amintea că îi auzise vocea. Citi pînă la cină cînd întîlnindu-1 pe Jean Albu reuşi să-şi piardă buna dispoziţie şi nu reţinu ce-i spuse, printre altele, despre Matei care începînd de a doua zi va veni să-i facă secretariat cîtva timp, dar fu sensibilă la frumuseţea zilei care urmă, se instala în curte, sub salcie, să respire, şi apariţia Lui o surprinse din nou. Fu jenată şi nemulţumită de sine însăşi cînd, după ce-i spuse N-aş fi crezut că madam
    

    
Iliescu are un băiat aşa mare, de fapt singurele cuvinte j care-i veniseră, el îi întoarse spatele, simţi că roşeşte, încercă o mare uşurare o clipă după aceea, o miră felul intim şi aproape protector în care îi vorbea el dar şi faptul că acest lucru în loc s-o supere îi dădea o ciudată în-cîntare, aceeaşi cu care observă şi felul în care o privea, ca şi cu o zi înainte în oglindă, şi tremurul mîinilor pe care el se grăbi să i-1 ascundă, ori să şi-1 ascundă, vîrîn-du-şi-le în buzunare.
    Vizita, atît de inoportună, a doamnei Trofin şi ă fiicei sale o contrarie şi se grăbi să scape de ele. Avea nevoie să umble şi se gîndi să viziteze pe o mătuşă a ei care locuia nu departe de doamna Iliescu, pe aceeaşi stradă cu mama lui Matei, în timp ce acesta din urmă lucra cu Jean; cînd ajunse în dreptul porţii doamnei Iliescu se gîndi că n-o mai văzuse de mult şi intră în curte voioasă, respirînd cu deliciu aerul vegetal, îmbibat de prezenţa lui. Doamna Iliescu era foarte preocupată de apropiata lui plecare în Capitală, aşa încît nu-i fu greu s-o facă să vorbească despre Matei. Plecînd, rupse din iarbă o floare roşie.
    — E, mă bucur că arăţi mai bine, îi spuse mătuşa ei privind-o cu atenţie, că de cînd te-ai întors de la Bucureşti nu mi-ai plăcut de loc, palidă şi trasă la faţă cum erai ! De bună seamă, te-ai şi obosit mult cu Vichi. Ce, crezi c-a fost uşor ? O bătu cu degetele pe obraz şi adăugă : Mănîncă bine, odihneşte-te şi mai ieşi la aer, nu sta tot timpul în casă.
    A doua zi îl întîlni prin centru cu fata doamnei Trofin şi prezenţa aceleia o indispuse din nou şi cînd trecură pe lîngă ea se făcu a nu-i vedea. Atunci se gîndi la deosebirea de vîrsta dintre ea şi Matei, la experienţele ei. De data aceasta însă tristeţea n-o stăpîni mult; de după perdeaua salonului ei îl zărea în fiecare după masă venind să lucreze la dosarele avocatului şi pînă pleca citea, neatentă, încercînd să-şi imagineze ce face acolo, lîngă biroul lui Albu, la ce se gîndeşte cînd ochii îi zboară de pe hîrtii. O vizită din nou pe doamna Iliescu şi cînd el îngenunche în faţă-i nu se putu opri să nu-i treacă repede mîna prin părul tînăr şi sănătos.
     Liniştea care învăluia casa lui şi care plăcuse atît de mult Dorei la vizita pe care o făcuse doamnei Iliescu în după-amiaza cînd îl cunoscuse pe Matei, era în unele zile atît de adîncă, încît pentru a nu fi distras de la lecţiile sale de scîrţîitul vreunei mobile din casă, ori de găinile din curte, Matei trebuia să coboare pe malul iazului unde tăcerea era mai puţin compactă şi sunetele nu atît de individualizate. Doamna Iliescu tot nu se lămurise însă ce face acolo. Uneori venea la el şi-1 întreba zîmbind nesigură :
— Ce faci ?
— învăţ, spunea ridicînd capul din cărţi şi caiete.
— Stai comod ? insista ea, cu îndoială.
— Da.
     Doamna Iliescu îi privea cercetătoare, pe sub sprincene şi tot de la distanţă, cărţile :
— Nu-i curent ? Matei nega din cap.
     —	Vezi totuşi să nu răceşti, spunea aproape răstit şi se întorcea să plece.
    Rochia ei neagră dispărea curînd pe cărarea ierboasă printre tei spre casa din care de-aici, de pe malul iazului, nu se zărea decît acoperişul.
     Baia nu avea decît o fereastră, îngustă şi înaltă, dînd spre curtea vecină. Geamul era mat, albicios, pînă sus, ca şi cînd ar fi fost acoperit cu un strat gros de gheaţă zaharată. Ştia că fereastra aceasta dădea spre curtea vecină dar în spatele ei plasa totdeauna teii din strada Polonă care în realitate de acolo ar fi fost invizibilă. Verdele neguros al frunzişului lor întindea pe asfaltul trotuarului umbre late şi atît de subţiri încît păşind peste ele cînd bătea vîntul şi le mişca uşor înainte şi înapoi şi de la dreapta la stînga încerca un sentiment de nesiguranţă, se temea ca piciorul să nu i se înfunde brusc în această apă a cărei adîncime o bănuia infinită. O fetiţă alerga nepă-sătoare, strigînd şi agitîndu-şi braţele, peste adîncul acesta a cărui rumoare confuză se proiecta prin frunzişul teilor pe cerul cu valuri spumoase de nori şi genunchii ei erau goi. Umbra delicată i se aşeza peste umbrele mişcătoare ale trotuarului şi trecea din pom în pom, căţărîn-du-se iute pe scoarţele zgrunţuroase ale teilor ca într-e încercare de zbor, apoi cosea iarba dintre ei sărind într-un picior. Din baie nu putea s-o vadă. Acoperit de fulgii albi ai săpunului pînă sub bărbie, de-ar fi întins braţele ar fi zburat şi el. Apa în care i se cufundau picioarele era acum jos de tot, o privea cum îşi clatină spinarea între pereţii albi ai căzii săltîndu-i barca cu pînze, însă doamna Iliescu îl ţinea bine de braţ cu o mînă, fre-cîndu-1 cu cealaltă pe spate şi pe umeri şi din burete se scurgeau jos în apă şiroaie de apă tulbure şi fulgi albi de săpun, pînă ce el însuşi se lăsa să cadă din înălţimea Iui în vreme ce chipul mamei, roşit de efort, strălucea prin aburi. Pe iaz se lăsau rîndunele în zbor repezit şi se ridicau din nou în văzduh, piuind stins. Piuitul lor şi foşnetul aripelor şi micile plesnete ale cîte unei frunze des-prinzîndu-se şi căzînd în iaz, rostogolirea rară şi îndepărtată a roţilor cu şine de fier ale unei căruţe care trecea pe şoseaua de pe celălalt mal al iazului, în stînga, şi care ajungea pînă aici prin cine ştie ce miracol al acusticii, şi toaca de la un schit de dincolo de dealuri şi lătratul scurt şi indignat al unei porţi trîntite prin vecini, notele metalice dar venind înfundat ca de pe cealaltă lume ale unei goarne ostăşeşti şi strigătul unui om în vii şi, dinspre gară, din cealaltă parte a oraşului, şuieratul melancolic aî trenului, îşi împleteau firul subţire cu acela, mai gros, al iazului care şiroia pe patul său de pietre şi pliciuia arare, din loc în loc, în scobiturile malului. Deasupra acestui pod ocrotitor, de sunete, se mişca liber jucîndu-se în spaţiul pur al noţiunilor pînă ce căldura care vibra de pretutindeni îl ajungea şi umerii, din cauză că se sprijinea în coate, începeau să-1 doară şi lucrurile din jur veneau atît de accelerat spre el încît în prima clipă, ridicînd ochii din carte să le privească şi lăsînd creionul să cadă, i se prezentau într^un amestec confuz şi cenuşiu de suprafeţe şi linii fără adîncime. Ochii îi erau obosiţi. Rupea o floare şi o arunca în apă, uitîndu-se după ea cum se duce la vale. Era seară şi florile din parcul Ioanid nu se mai vedeau. Nu mai distingea bine nici feţele copiilor. Sub tălpile sandalelor înaripate simţea pietrişul de pe alei, într-un joc de-a prinsa cu alţii, şi ţipetele lor umpleau parcul sub stelele care apăruseră încă palide şi tremurau, prin frunzişul copacilor, ca într-o apă. Iazul era tulbure şi gros.
cu ochiuri mai mult leneşe. Copacii de pe maluri se oglindeau în el, tremurînd larg şi lent, şi cînd fetiţa rîzînd sări în iarba de lîngă alee, ezită deodată s-o urmeze pentru că iarba fusese cucerită şi ea de întunericul care începea şi pe care rarele ei fire încă vizibile, încă identificabile, nu izbuteau decît să-1 facă mai tangibil. Ele ieşeau din substanţa întunecoasă şi fluidă care le muia picioarele, supravieţuitoare încă în vasta inundaţie. Deasupra apelor în necontenită şi rapidă creştere, fetiţa, se legăna gata să o ia la fugă, din aceeaşi substanţă cu elementul invadator, personificîndu-1, tulburător de reală şi ireală în acelaşi timp, şi striga înalt lui Matei, dominînd strigătele celorlalţi, pierduţi acum prin aleele parcului în umbra cărora nu mai erau decît umbre : — Prinde-mă.
    Abia cînd repetă chemarea, nerăbdătoare şi imperativă, printre hohotele subţiri de rîs, Matei făcu un pas către ea urcînd peluza dar în faţa lui nu mai văzu atunci decît lecui unde stătuse aceea şi în care întunericul de jos se clătina cu valuri repede alinate şi arborii subţiri al căror frunziş, încîlcit în întuneric, cobora pînă aproape la pămînt. Fetiţa rîdea acum departe, în alee, chemîndu-1 mereu s-o prindă şi pietrişul stîrnit de picioarele ei în fugă cădea peste pietriş întrK) ploaie grăunţoaşă şi el, rămas singur, putea fi prins de grădinarul plîngător şi mînios totdeauna, paznic al acestor locuri acum tenebroase şi neobosit dispensator de pedepse, şi atunci sări înapoi în alee, din iarbă, şi alergă după cea care îl chema. Dar nu băgase de seamă că nu-1 mai chema şi cutreierînd în goană aleile şi la rîndu-i chemînd-o, nu mai întîlni nici pe ceilalţi soţi de joacă. Plecaseră, desigur, între timp şi în parc era atîta tăcere încît auzea distinct clipocitul cascadei de lîngă chioşcul muzicii şi suspinul frunzelor. Atunci se întrista, apoi părul i se zbîrli şi ieşi în bulevard, în goană, spre casă.
    Iazul era tulbure şi gros, cu ochiuri mai mult leneşe. Copacii de pe maluri se oglindeau în el, tremurînd larg şi lent dar tremurau şi în aer, cum tremura şi cîmpul de pe celălalt mal al apei şi pădurea care ascundea în parte dealurile de pe orizont. între aceste vibraţii, părţi întregi din peisaj rămîneau nemişcate păzind, vigilente, jocul celorlalte. Pe dealuri, în ziua aceea care fusese atît de demult <jl încît părea să aparţină mai degrabă mitologiei, ploaia că- 'M dea grea şi deasă şi o apă galbenă şi vînătă umplea ur- S mele adînci lăsate în pămîntul lutos de roţile căruţelor şi " de copitele animalelor. Tufe smulse şi crăci rupte, ude de-apă, îi încurcau drumul. Ghetele i se cufundau în noroiul •■' vîscos, chiftind de apă, şi cînd şi le trăgea pentru alt pas. ^ în urmele adînci ale lor apa năvălea îndată, umplîndu-le. >-Urmele lui se amestecau cu celelalte în aşa fel încît, în-torcîndu-se să şi le vadă, cu umbrela apăsată de ploaie, nu şi le recunoscu. în trupul acesta enorm şi robust, de pămînt şi apă, pe care îl frămînta, nu recunoştea nici o urmă, nici ale lui, ca şi cînd nici n-ar fi trecut pe-acolo. Atunci avu sentimentul că el însuşi s-a părăsit pe sine şr încercă, astfel, adevărata singurătate, fără să se mai întristeze şi să se mai sperie ca mai de mult, în parcul Ioanid.
    Matei se uită în direcţia opusă iazului, către casă, dar doamna Iliescu nu se arătă. Vîntul mişcă filele cărţii. :
    — Mama a plecat în oraş. Cam singuratice locurile acestea, nu-i aşa ?
    — Ideale pentru învăţătură, glumi arătîndu-i cărţile şi ' caietele, Matei.
    — în iazul acesta, spuse tatăl ca şi cînd nu l-ar fi auzit, mi-ar fi plăcut să pescuiesc şi de multe ori m-am gîndit să mă plimb prin pădurea aceea. Mi se pare că tu te duceai pe-acolo.
■ Da.
    — Din nefericire, surise domnul Iliescu, nu totdeauna poţi face ce vrei. Cînd coborai pe malul iazului să te joci,, mă temeam că ai să răceşti.
— Nu mi-ai spus-o însă niciodată.
    — Pentru că avea grijă mama să ţi-o spună. Crezi că sînt peşti în iaz ?
— Am văzut cîţiva, îi răspunse, dar erau cam mici.
    — Pentru că eu am nările astupate cu vată şi n-aş răci.
Matei murmură :
—	Spuneau că trebuie să-ţi pună vată în nas. Ce idee ! Domnul Iliescu păru din nou să nu-1 fi auzit şi zise :
    — Pe dealurile din spatele pădurii, în schimb, am fost. Acolo avea o vie săracul Alecu şi a vîndut-o. Şi tu ce înveţi ? îţi pregăteşti bacalaureatul ?
— L-am terminat. A fost destul de uşor.
    — Cît ai crescut ! exclamă tatăl. Acum vei pleca la Bucureşti. Mă mai ţii minte ? Nu m-ai uitat ? Eu, după ce a murit bietul tata, am fost foarte necăjit cînd mi-am dat seama că încep să-i uit vocea, chipul. Chipul viu, ştii, nu acela păstrat de fotografii, şi vocea vie.
— Fii liniştit.
    Se ridică din iarbă, îşi luă cărţile şi caietele la subsuoară şi trecu alături, în grădina doctorului Tomiţa, se legănă puţin pe punte deasupra iazului şi păşi în iarba de pe celălalt mal. Cîteva păsări îşi încrucişau zborul, în volte iuţi, mult deasupra capului său, aproape de norii albi. Mai departe traversă şoseaua. Pe şosea trecea o singură fiinţă, un cîine încet la umblet, nelămurit alb şi care privea în stînga şi în dreapta, curios şi blajin. Odată se opri în loc şi se uită în urmă, după care îşi urmă bine dispus drumul său.
    — Tată, spunea acum Matei, umblînd încet şi privind în toate părţile, curios şi blajin, cu mîinile la spate, sînt plin de forţă şi ştiu că voi izbuti să fac tot ce vreau. Nimic nu mi se pare însă destul de sus pentru ce pot face, nimic la capătul căruia să nu fie pustiul şi anularea.
    Domnul Iliescu nu-i răspunse. Matei de altfel era singur.
—	Şi cerul, deasupra acestor nori, este pustiu. Cîmpul, în care coborîse pe cealaltă parte a şoselei,
era umed. Din loc în loc, printre tufele de iarbă, licăreau oglinzi cafenii şi verzui, ori de un alb înşelător, de apă. Cîmpul, aici, era mai întunecat. Pădurea şi iazul şi casa lui de pe malul celălalt al iazului, în pădurea ei de tei, rămăseseră mult în urmă, dincolo de şoseaua albicioasă, casa lui, cu teii care o înconjurau, nici nu se mai zărea. Se opri în loc şi se uită, o dată, în urmă, apoi îşi urmă bine dispus drumul său. Cîteva păsări îşi încrucişau zborul, în volte iuţi, mult deasupra capului lui, aproape de norii albi. între pereţii albi ai norilor soarele înota într-o întinsă şi adîncă apă limpede, îmbăindu-se fericit. La mari depărtări unii de ceilalţi şi toţi trei de Matei, pe cîmp un om păzea cî-



teva oi, un altul se apleca pe brazde şi un altul pescuia în firul de apă adîncă poate dar făcînd coturi multe şi curgînd la nivelul ierburilor cu un foşnet aspru. In mîlul revărsat în iarbă era o mişcare obscură. Matei care, cu ochii pe cer, era urmărit de imaginea omului cu aripi,, strigă :
— Raci! Ce-a ajuns sărmanul Icar !
     Spinările le săltau greoaie, apărînd şi dispărînd în noroiul dintre ierburi, cînd înainte, cînd înapoi, şi aripile lor pe care noroiul le transformase în cleşti se clătinau ameninţătoare, ca bătute de vînt, închizîndu-se şi deschi-zîndu-se, pline de noroiul pe care îl plesneau cu cozile. Din cînd în cînd, dintre ţepi, de sub cruste, dintre antenele miloase, un ochi mic, negru, se aţintea îndărătnic spre der.
    Gheaţa albă de pe fereastră nu-1 lăsa să vadă cerul. Sub cerul celălalt, al tavanului, o muscă pătrunsă cine ştie cum în baie şi la care doamna Iliescu, auzindu-i bîzîitul, privise nemulţumită şi pregătind reproşuri amare servantei neatente, se rotea în cercuri capricioase părînd a supraveghea de sus evenimentele de pe apă. Cădea, bîzîind, de acolo către şervetul cu dungi albastre şi înainte să-1 atingă se cumpănea pe aripi şi se înălţa puţin făcînd un arc în dreptul oglinzii prinse în perete deasupra chiuvetei spre a ajunge aproape în aceeaşi clipă deasupra globului alb care închidea înăuntrul lui becul electric atîrnat de tavan, ocolea strins şi rapid globul, mic satelit negru şi zbîrnîitor, apoi se desorbita şi pînă ce Matei, acum în picioare pe scăunel,. învelit tot în prosopul alb şi frecat cu prosopul tare pe cap de doamna Iliescu, să aibe timp a-i ghici următoarea intenţie, umbla grăbită, cu picioarele ei aţoase, pe marginea resfrîntă a căzii, cu aripile încrucişate pe spate, privind numai în jos, la drumul ei, şi ocolind pricepută stropii de apă ce-i şedeau în cale şi în masivul lichid al cărora îşi vîra uneori trompa, tăcută şi cercetă-: toare. Făcîndu-şi vînt, sări în sus, cu aripile în lături, cu picioarele adunate ca pentru rugăciune pe torace şi pe pîntecul păros, şi descrise în aer, aproape de tavan, aureole răsturnate în dreptul uşii de lac alb cu o mică fereastră din sticlă albă, gofrată, şi reveni deasupra căzii, atinse în f zbor razant apa murdară pe care plutea, imobilă lîngă'j peretele de email alb, barca cu pînze, se repezi spre para plată a duşului, suspendată sus, dispăru în spatele cazanului, nu se mai auzi, se lipi de tavan şi plonja din nou spre apă.
     — Lasă, domnule, musca în pace să te şterg ! spuse -enervată doamna Iliescu şi-i acoperi faţa cu şervetul, în-torcîndu-1 spre ea.
     Cînd o căută din nou cu privirea, musca se zbătea în apă între clăbucii de săpun, să iasă. în cercuri, sfîrîind, se îndrepta spre peretele căzii, ori spre barcă, dar grosimea fulgilor de săpun, acum cenuşii, îi bara calea şi bătea apa cu aripile şi cu picioarele, tot mai puţin deasupra elementului străin şi duşman — în voia căruia pînă la urmă se lăsă răsturnîndu-se moale pe o parte.
     







XIV
    
    
    
    
    Deşi se culcase atît de tîrziu, se sculă în zori. Printre frunzele teilor aurora verde şi roz scotea încet lucrurile' din cameră din întuneric, întîi ca pe nişte făpturi de ceaţă,, apoi tot mai precizate pe măsură ce frunzele teilor ieşeau ele însele mai mult din obscuritate şi deveneau mai transparente pentru lumina care le pătrundea, colorîndu-se în verde. Pe masa din dreptul ferestrei, deasupra cărţilor şi caietelor, rochia albastră se aprindea şi ea. Matei o ascunse, de teamă ca doamna Iliescu să n-o găsească.
    Dora veni tîrziu. O aştepta sprijinit de un copac, aproape de marginea dinspre şosea a pădurii, dar nu atît de aproape ca să fie văzut de cei care treceau pe şosea. Părăsi şoseaua şi intră în iarbă, venind drept spre el. Pantofii îi erau atît de subţiri, încît părea să calce pe iarbă cu picioarele goale. Ce se întîmplase între ei noaptea trecută era atît de neverosimil încît, deşi ştia că se află aici pentru a o întîîhi şi că Dora vine pentru el, bănui, urmărind-o cum se apropie de pădure, că cel căutat de Dora este altcineva. Dar bănuiala aceasta se stinse într-o clipă. Acum Dora era foarte aproape şi încerca să-1 vadă prin desişul verde, surîzînd într-un fel despre care Matei învăţase să ştie că e un semn nu de plictiseală, ci de atenţie. O strigă, desfăcîndu-şi spatele de copac şi făcînd un pas către ea. Mîna ei era albă şi rece.
    — Eşti de mult aici ? îl întrebă. Cred că am întîrziat. Am dormit pînă adineauri şi pînă să-mi fac baia şi să măv îmbrac m-am gîndit mereu Că desigur ai să aştepţi şi-mi părea nespus de rău, dar nici nu ştii cum arătam cînd m-am sculat, din cauză că m-am culcat atît de tîrziu, dacă m-ai fi văzut te-ăî fi speriat şi poate că nu m-ai mai fi iubit de loc.
      — Dar eşti atît de frumoasă ! spuse el. Nici nu-mi vine să  cred  că  eşti  aici  şi  că  azi-noapte  n-am visat.
      — N-ai visat, căci mă dor şi acum buzele. Nu sînt umflate ?
     Matei privi lung, de aproape, gura ei puternică şi moale In acelaşi timp şi spuse pierdut, cu răsuflarea tăiată, ridicîndu-şi ochii spre marii ei ochi albaştri :
— Puţin.
      — Vezi ? spuse iarăşi repede, privindu-1 drept în ochi. Astăzi  să  mă  săruţi  mai   uşor,   să   nu  mă usture.
      — Aşa ? întrebă apropiindu-şi buzele de ale ei, abia atingîndu-le, inspirînd în schimb aroma lor pînă ce simţi că ameţeşte.
— Da, e bine.
      — Sau aşa ? murmură aplecîndu-se din nou asupră-i -şi de data aceasta desfăcîndu-i-le delicat, ca pe un fruct rar.
După mult timp, Dora spuse :
— Aşa e şi mai bine.
— Ce ochi frumoşi ai. Albaştri ca cerul, la mare.
— Eşti poet ? îl întrebă.
— O,  nu !  se  scutură rîzînd.  Arăt a aşa ceva ?
— Nu, spuse ea. N-am întîlnit niciodată aşa ceva.
      — Pentru tine însă aş vrea să fiu. Ce sprincene f ruşinoase ai!

     — Eu n-aş vrea să fii. N-aş vrea să fii decît ce eşti — şi-i trecu degetele prin păr, zburlindu-i-1, mîhgîindu-i capul cu palmele reci.
     — Ce frumos miroase părul tău, spuse Matei vîrîndu-şi nasul în el, puţin în spatele urechii, ca într-o floare neagră, invoaltă. Aş vrea să ţi-1 ating cu mîna dar mă tem să nu ţi-1 deranjez.
     — De ce ? Doar pentru asta l-am aranjat, ca să-1 deranjezi tu.
Matei spuse, continuînd să-i aspire parfumul părului :



    — Nu. Mi-e chiar teamă. Mi-ar place să-mi acoperi faţa cu el.
    — E prea scurt pentru asta. Vrei să-1 las să crească ? Mie-mi creşte foarte repede.
    — Îmi place aşa cum e, spuse Matei, dar mi-ar place să-mi acoperi faţa cu el.
    -— Bine, sărută-mă. Nu aşa, mai de aproape — şi adu-nîndu-şi cu amîndouă mîinile părul îi cuprinse cu el obrajii, şi-1 amestecă în părul lui.
— E noapte, murmură cu buzele pe buzele ei.
—	Acum arată-mi pădurea. .'; Cînd ajunseră în marginea ei dinspre şosea, Dora
exclamă :
— Uite şi casa ta !
    — Şi uite şi tufa cu flori roşii de lîngă care te-am văzut odată trecînd pe bicicletă. Erai într-un grup, mergeaţi] spre dealuri. i
    — Mi-ai mai spus, zise ea privind spre şosea ca şi cînd< s-ar fi aşteptat să se vadă pe sine însăşi gonind pe bici-! cletă şi pe Matei întins pe iarbă lîngă tufa de la marginea! şoselei.
    — Aveai o bluză albastră cu mîneci foarte scurte şi,' fustă gri, largă de tot la poale. "\
    — Da, spuse Dora, întorcînd spatele şoselei pe care! acum se ivise, îndreptîndu-se către oraş, un docar cu o-trîmbă de praf după el şi apoi un ţăran cu un cocoş lai subsuoară. '
— îţi reaminteşti acea zi?
    — Nu, spuse destul de silit pentru că se gîndise că în grupul de biciclişti va fi fost probabil şi Atanasiu şi', aceasta o necăjea, dar ştiu că am avut o fustă şi o bluză cum zici.
    — Eu îmi amintesc acum foarte bine, strigă Matei fără să observe schimbarea de pe faţa şi din vocea ei. Lingăi tine, dar pe cealaltă parte a şoselei, în stînga ta, era un bărbat tînăr, brun, cu o flanelă cenuşie.
    — Dacă şi lucrurile neplăcute le ţii minte la fel de, bine, nu te invidiez.
     în descrierea lui recunoscuse pe Atanasiu. Era indispusă ştiind că mult timp nu se va mai putea împiedeca să se gîndească la vechile împrejurări legate de persoana aceluia pe care cu atîta neîndemînare, deşi fără voie, i-1 rechemase în minte şi-1 învinui în sine pe Matei că i-a stri* cat ziua.
    — Ei, dar am stat destul aici, rîse fără s-o privească şi se îndreptară spre partea opusă a pădurii, ferindu-se de nuielele înverzite care le barau drumul şi după trecerea lor vîjîiau tăios în urmă plesnind frunzele. Se străduia să vorbească mult, Izbit de tonul răutăcios al ultimei ei replici, întrebîndu-se cu ce o va fi supărat şi apoi, trecînd fulgerător în alt plan, se întrebă cine să fi fost tînărul în flanel cenuşiu care pedala lîngă Dora, cu capul întors către ea şi în trăsăturile căruia, acum cînd memoria i le servise pe neaşteptate şi cu atîta limpezime, recunoştea o disgraţioasă expresie de intimitate cu cea dintre el şi cel de sub tufa din marginea şoselei. Dar nu vru s-o întrebe. Preferă să continue a vorbi repede şi în felul acesta izgoni imaginea supărătoare. Ii spunea :
    — Azi-noapte, cînd am încălecat pe bicicleta ta, a fost foarte curios.
— Da ? De ce ?
    -- Aproape că n-am cum să-ţi explic, atît de personale au fost sentimentele mele. Aproape că nici mie nu mi le pot explica.
    — Să ne oprim în luminişul acesta, să ne aşezăm şi să încerci să-mi explici, îi răspunse şi se lăsă jos pe o buturugă acoperită cu muşchi, aproape în întregime cufundată în iarbă, cu mîinile încrucişate pe genunchi şi cu genunchii lipiţi. Tu stai pe iarbă, aici, în faţa mea, şi spune-mi.
    Constatase că nu se gîndea de loc la Atanasiu, cum se temuse, şi indispoziţia îi trecu, rămînîndu-i doar în priviri o seriozitate cercetătoare, care pe Matei îl azvîrli într-al nouălea cer.
    — Ce frumos e ! continuă ea. Iarba parcă a fost semănată şi e atîta lumină ! Şi ce nori trec pe deasupra, dintr-o parte în alta a cercului pe care-1 fac copacii pe cer!
    — Iată unul care seamănă cu un actor de roluri tragice, drapat într-un vestmânt larg, alb, cu dreapta întinsă şi cealaltă mînă adusă pe piept.
     — Şi ce cap are, îi luă vorba Dora, mare, greu, puţin dat pe spate, cu orbite largi şi adînci şi gură amară ! Aş vrea să ştiu cine e şi ce spune. Tu n-ai vrea ?
     — Ba da, aş vrea, ca să aud tot ce auzi tu, să văd tot ce vezi.
—	Ce-a zis Lili azi noapte, cînd te-ai întors ? Ochii lui Matei se tulburară :
— Dormea. Nu ştie nimic.
— Ai fost prin cîmp sau pe şosea ?
— Prin cîmp.
    — Şi ca să ajungi în cîmp ai traversat pe-aici, prin pădure ?
Matei dădu din cap.
    — Mie mi-ar fi fost frică, spuse Dora. Mi-ar fi fost frică şi pe cîmp.
— Vedeam bine, cerul era plin de stele.
    — Da, ştiu. îndată ce ai plecat am adormit şi te-am visat.
    — Cum ? o întrebă mîngîindu-i cu degetele mîinile încrucişate pe genunchi.
    — Am uitat. Ce i-ai fi răspuns mamei tale dacă n-ar fi dormit şi te-ar fi întrebat de unde vii atît de tîrziu ?
Matei îşi retrase degetele.
— Nu ştiu.
— Crezi că ţine la mine ? insistă ea.
    — Pentru numele lui Dumnezeu, ce ţi-a venit să vorbeşti de asta ? strigă în sine cu atîta violenţă încît obrajii i se roşiră. Desigur, îi răspunse, ţine foarte mult. Şi uite, ridică el braţul spre cer, între timp actorul acela s-a transformat într-o cămilă.
— Crezi că e chiar o cămilă ? făcu nesigură.
— Da, spuse Matei. '
    — Şi alături e un căţel, un şoricar. îţi plac cîinii ? Angela are cinci, foarte drăguţi.
— Cine este Angela ?
     Dora îl privi uimită, îi trecu chiar prin minte că întrebarea e doar © glumă.
  —	Angela Zahariadi. ■ — Dora, sărută-mă.
    — Nu, sărută-mă tu, îi răspunse aplecîndu-şi mult capul spre el.
După ce o sărută, Dora se aşeză în iarbă :
— Să schimbăm locurile şi sărută-mă din nou. Fu rîndul lui să se aplece asupră-i. li cuprinse capul
în palme.
Ea deschise ochii, privindu-1 fără să-1 vadă :
— Acum nu mă mai dor buzele.
    Matei îi gustă colţurile gurii, apoi o ridică puţin spre el petrecîndu-i o mînă pe sub umeri #i pe cealaltă înfi-gîndu-i-o în părul de pe ceafă. Pleoapele ei se lăsară încet, ca aripile unui fluture de noapte, şi îi cuprinse cu braţele gîtul, mîngîindu-1 pu degetele în păr şi apăsîndu-1 spre ea. Cînd se desprinseră din această îmbrăţişare erau palizi şi-i orbi soarele. Matei închise repede ochii. Din negura lichidă şi fără fund se desprindeau stele tremurînd şi stingîndu-se, izvorînde, o clipă, mereu, apoi nu mai simţi arsura. în faţa lui, pe buturuga acoperită cu muşchi, Dora îşi scutura liniştită un pantof din care cădeau în iarbă, ca nişte mici pene incinerate, cîteva fragmente dintr-o frunză uscată.
— Ce curios te uiţi la piciorul meu ! rîse ea.
—	Nimic nu mi se pare mai frumos pe lumea aceasta. Ea rîse din nou, îşi ridică piciorul pe genunchiul celuilalt şi se încălţă.
— începuseşi să-mi spui despre bicicletă. —' Vrei să vorbim despre asta ?
— Dar tu ce vrei ?
— Să te îmbrăţişez.
    Dora sări în picioare şi se îmbrăţişară, strîns apropiaţi.
— Cît de puternic eşti !

    — Şi tu eşti puternică. Ţin în braţe parcă o statuie. Dacă aş fi sculptor nu mi-aş dori alt model.
    — Dar dacă ai fi sculptor, te-ai uita mereu la mine şi la mine în fond nu te-ai gîndi niciodată.
— S-ar  gîndi  ceilalţi,  care  mi-ar  vedea statuile.
    — Nu vreau să te gîndeşti decît tu. Ceilalţi nu mă interesează deloc şi m-ar jigni ca ei să se gîndească la mine.
    — Bănuiesc că mulţi se gîndesc la tine, glumi el. Pe unul în orice caz îl cunosc.
— Cine e ? ■
— Soţul tău, fără îndoială.
— A,  el!   dădu  Dora  din  umeri. Nici nu există.
— Uneori, totuşi, trebuie să existe.
    — Vrei să nu ne pierdem timpul ? Spune-mi mai bine despre drumul cu bicicleta. Dar să căutăm un loc mai umbros, căci aici s-a făcut prea cald.
    în marginea luminişului găsiră un arbor bătrîn, cu trunchiul foarte gros şi Dora se lăsă jos, cu spatele întors spre luminiş şi sprijinit de lemnul plesnit şi negru pe fondul căruia marii ei ochi albaştri erau şi mai mari şi mai albaştri.
— Ascultă, spuse ea.
     Matei îşi culcă capul pe genunchii ei şi ascultă : piuiau două-trei păsări singuratice, din vîrful arborilor cădeau, lovindu-se de crăci şi de frunze, crenguţe uscate, şi aceste sunete simple şi rare se detaşau de pe o tăcere adîncă, o tăcere însă care era de fapt un vuiet foarte slab, apos, ca o necurmată rostogolire de valuri calme pe nisip. Uneori înceta şi atunci, dacă păsările n-ar fi continuat să piuie şi crenguţele să cadă, universul întreg ar fi părut că a încremenit. Aroma frunzelor verzi şi a frunzelor uscate ajungea la Matei ca de la nefireşti depărtări, dominată de aceea a rochiei şi a corpului Dorei care îl închidea în ea şi îl izola de împrejurimi mai mult decît îi izola pădurea însăşi, pe ei doi, de restul lumii. Genunchii ei, pe care rochia îi dezgolea puţin, miroseau a piatră spălată de ape, iar cînd îi părăsi, lipindu-şi urechea de pîntecul ei, nu mai auzi decît bătaia sîngelui. îi înconjură mijlocul cu braţele pentru a fi şi mai aproape de ea. Dora îl apucă de păr şi-i ridică capul.
    — Ce faci ? îi spuse. Cum îţi bate inima ! Şi a mea bate la fel de tare. Nu sînt palidă ?
    Matei o sărută pe gură şi pe pleoape, apoi îi ascultă inima.
    — Nu sînt palidă ? îl întreba ea mai departe, mîn-gîindu-1 într-una pe cap. Nu mai am nici o putere, poate că _voi leşina. Mă iubeşti ? O să mă iubeşti mereu ? In ce ai vrea să mă sculptezi ? Nu mi-ar place în piatră căci e prea rece, mi-ar place în lemn, într-un lemn din pădurea aceasta, şi eu am să-ţi pozez cît vrei, dacă-ţi voi plăcea. Iţi plac ? Mă iubeşti ? Pe femeia aceea o sărutai tot aşa ?
Lasă-mă. Nu facem nici un rău că ne sărutăm. Cu tine m-aş săruta fără încetare. Şi acum lasă-mă.
    Cînd Matei fu în stare să-i distingă mai bine faţa, crezu că surprinde pe ea o lumină puţin obişnuită, venită dinăuntru, şi se entuziasma din nou. îngenunchie în faţa ei, cu palmele împreunate.
— Se  poate  sculpta  oare  noaptea,   ploaia, aerul ?
    — Nu ştiu, poate că nu, spuse destul de liniştită, dar de ce mă întrebi ?
    — A, spuse Matei, mi-a trecut aşa prin minte o idee ridiculă.
— Ce idee ?
Vru să schimbe vorba, dar ea insistă.
— Ai să crezi că sînt nebun.
— Dar nici înţelepţii nu-mi plac !
    — Te vei supăra pe mine, se apără confuz dar şi iritat de stăruinţa ei.
— Chiar şi sînt supărată.
— De ce ?
— Pentru că nu vrei să-mi spui.
— Nu pot.
— Aceasta înseamnă că nu mă iubeşti.
— Hai să ne sărutăm.
— Nu eşti politicos.
— De ce ? spuse el, palid. Fiindcă vreau să te sărut ?
    — Fiindcă vrei să mă săruţi pentru a nu-mi spune ideea ta ridiculă.
    — Ai dreptate, e mai bine să ţi-o spun. Mă gîndeam la soţul tău.
    Dora tăcu, privindu-1 drept în ochi El se foi de cîteva ori în iarbă şi continuă :
    — Mă gîndeam că nu văd la tine urma sărutărilor şi îmbrăţişărilor lui.
— Nu mă sărută !
— Dar...
— Şi ce-i cu asta ?
    — Acum trebuie să-ţi spun tot. Mă gîndeam şi la tlnărul acela brun, în flanelă cenuşie.
— Care ?
— Mi-a trecut prin minte că l-ai iubit.
— Nu l-am iubit deloc !
— Şi că te-ai sărutat cu el.
    —' Nu m-am sărutat cu el, negă Dora şi ochii, o clipă, i  se  voalară.   E  foarte   mult   de-atunci,   nu-i   aşa ?
    — Şi-mi spuneam că nici urma sărutărilor lui nu o pot descoperi pe buzele tale, aşa cum nu mai pot descoperi nici sărutările mele de acum o clipă şi aşa cum în ploaie toate urmele de pe pămînt se confundă şi se şterg, aerul nu păstrează locul pe care l-ai ocupat în el şi noaptea... Sculptindu-te, ar trebui să sculptez aerul sau ploaia...
— E frumos dar şi neplăcut.
—	Ţi-am spus că ideea mea e ridiculă, se apără Matei. Dora îi înconjură gîtul cu braţele.
    — Nu e ridiculă. Te înţeleg foarte bine. încearcă să nu fii gelos.
— Nu sînt.
    — N-am terminat de văzut pădurea. Ştii că te iubesc ?
— Da.
    — Să nu fii prea sigur, dar să ştii că într-adevăr te iubesc şi pînă acum n-âm iubit pe nimeni, deşi poate că uneori am crezut că iubesc. Mă înţelegi ?
— Da.
    — De ce te-ai împalidat ? Şi eu am acum o idee stupidă. Mă tem că după interesanta noastră conversaţie despre ploaie şi celelalte, o să-ţi placă mai puţin să mă săruţi.
    Matei îi arătă că se înşeală şi după aceea porniră mai' departe prin pădure. Frunzişul era îmbăiat în lumină, de sus pînă jos, şi mergeau destul de greu pentru că în partea aceea hăţişurile împiedicau pretutindeni trecerea. Matei 1 admira siguranţa cu care îşi făcea loc printre nuielele şi| crengile înverzite, fără contorsiuni, aceeaşi siguranţă pe] care o avea şi în raporturile cu lumea şi care făcea ca fiecare gest al ei să fie atît de necesar şi adaptat împrejurării încît oricare dintre împotrivirile sau obiecţiile suscitate trebuia să-i cedeze, anulate în chiar originea lor,| Aceasta era, cel puţin atunci, convingerea lui.
    — De aici, îi spuse cînd ajunseră aproape de capătul! pădurii, poţi vedea, peste şirul întunecat, de sălcii, de pel malul iazului, şi deasupra acoperişurilor şi zidurilor acelora^ liceul, iar puţin mai încolo de grămada de bolovani faţa noastră veneam în orele de gimnastică cu domnt
Gheorghiu să ne facem exerciţiile desfăşuraţi pe iarbă, în cîmp. Intr-o zi tare ploioasă m-ai fi putut zări pe şosea, cu umbrela mea, muncind din greu prin noroi să ajung la podul de lemn care e foarte aproape de noi dar pe care de-aici  nu-1  poţi  zări  şi  să  ies  pe-acolo  din oraş.
— Ştiu podul, am trecut şi eu de cîteva ori pe el.
    — In celălalt capăt al lui e un fel de sat şi dealul vine pînă în el şi m-am suit pe deal şi am mers prin ploaie foarte fericit că mă puteam înfunda pînă la glezne în noroi şi că ploua atît de des şi tare, pînă ce noroiul s-a subţiat, pămîntul devenind pietros, nisipos, şi am intrat în vii şi am coborît de-acolo spre oraş, poate chiar pe lîngă via ta. De cîtva timp mă gîndesc că s-ar putea ca în ziua aceea, cine ştie cum, tu să fi fost aici, la vie, şi sînt fericit.
    — Se poate să fi fost, spuse Dora visătoare, dar nu-mi amintesc nimic.
— Vezi cît drum am făcut pînă la tine ?
    — Şi eu pînă la tine. Dar acum n-o să ne mai despărţim niciodată.
— Vom fi mereu împreună.
    — îmi place liceul tău, văzut de-aici. Prin pădure ai fost totdeauna singur ?
    — Da, spuse mirat. O singură dată aş fi putut veni să mă plimb cu altcineva, într-o noapte, dar n-am venit.
— Cu cine ?
    — Cu vărul meu, cu Tudor. La patru ani după ce ne-am mutat aici, a venit cu tatăl lui să ne viziteze şi am vrut să-i arăt ceva foarte frumos, dar n-a vrut să meargă. Ii era somn sau frică.
    — In pădure e atît de frumos noaptea ? îl întrebă, încercînd să-şi imagineze.
— Da.
— Dar, protestă ea, nu vezi nimic !
— Ba da.
 —	Şi   te-ai   plimbat   de   multe   ori aşa, pe-aici ? — Nu. Doar de vreo două ori. Vrei, a treia oară, să
vii cu mine ?
— Aş muri de frică.
    Acum erau din nou lîngă luminişul de unde porniseră, îl ocoliră pentru a nu intra în bătaia soarelui şi
    


pentru că Dora voia să vadă şi de aproape copacul în care  se suise  Matei  să  o  urmărească  prin binoclu.
    — E frumos ca tine, spuse în faţa lui, mîngîindu-i scoarţa lucioasă, verzuie, şi aş vrea... Nu ştiu ce aş vrea. Nu te-ai suit greu în el ?
— Destul de uşor;
— Şi eu aş putea.
— Şă ne urcăm, îi propuse Matei, luînd-o de mînă.
— Avem totuşi altceva de făcut.
    — N-o să ne mai putem despărţi, rîse, răscolit, mai tîrziu. Ce-am să mă fac pînă ne vom întîlni din nou?
— Aşa e, spuse Dora, tristă. Ce-o să ne facem ?
— Trebuie să fim mereu împreună !
— Mama bănuieşte ceva, spuse Dora.
— Da, mi-ai spus.
    — Am rugat-o să nu se amestece. Ea ţine foarte mult la opinia lumii dar şi la mine şi sînt sigură că ne va apăra.
    — Spuneai însă că nu are o părere prea bună despre mine.
    — Mi-a repetat doar nişte vorbe pe care le-a auzit, pentru că altminteri nici nu te prea cunoaşte. Dacă te-ar cunoaşte ar fi mai liniştită. De ce n-o vizitezi, împreună cu Lili ? Intr-o zi cînd voi fi şi eu în oraş.
— Este necesar ?
    — Poate că da, chiar dacă nu urgent. Odată tot o să trebuiască să vă întîlniţi.
    — Aşa cred. Dar acum avem altceva de făcut, îi repetă el cuvintele, cu ochii închişi.
— Cît a mai rămas pînă să pleci la Bucureşti ?
    — Nu mult. Dar mai mult mi se pare pînă la viitoarea noastră întâlnire.
    — In fundul viei am nişte arbori şi acolo noaptea nu mi-ar fi teamă. Ai să poţi veni în noaptea aceasta ? La Bucureşti unde vei locui ?
— La început la unchiul meu.
— Să nu stai prea mult la el.
— îmi voi căuta o  casă în care să fiu singur.
— Lili rămîne aici ?
    — Pînă acum, spuse Matei, nu mi-a pomenit nimic de asta.
— Cred că vrea să vină şi ea la Bucureşti.

    — Nu m-am gîndit încă, dar poate ai dreptate, murmură privind pe lîngă umărul ei spre dealurile deasupra cărora se disolva foarte încet un şir de nori albi. Nu ştia dacă e bine sau nu ca doamna Iliescu să vină la Bucureşti. Nu ştia încă o dată nici dacă el însuşi doreşte să mai plece. Dorea numai să se facă noapte mai repede. Se şi temea însă. Totuşi, nu mă tem de nimic şi nu doresc nimic, îşi spuse.
Dora continuă :
    — Ii dau dreptate. In locul ei mi-ar fi urît aici, singură.

— Cunoaşte pe toată lumea.
    Tatăl nu spusese nimic despre întoarcerea la Bucureşti a doamnei Iliescu. Uitase ?
    — Şi eu cunosc pe toată lumea dar aş pleca bucuroasă, oricînd, cît mai repede.
— Poate s-a obişnuit.
— Mă îndoiesc.
    — Oraşul nu e urît deloc, spuse Matei, şi e plin de lume foarte interesantă.
— Crezi ?
— Presupun. N:am cum şti dacă aşa este în realitate.
— Şi jurnalul tău ? Matei rîse, încurcat.
— Să mi-1 dai şi mie. Unde locuieşte unchiul tău ?
    — Lîngă piaţa Pache, pe o stradă cu mulţi castani în creştetul cărora, de la ferestrele apartamentului său, poţi privi cît vrei dacă aceasta te amuză.
    — Şi eu am un apartament în Bucureşti. E închiriat dar am să mă pot muta în el oricînd. Va fi minunat, nu-i aşa ?
     Răspunsul lui nu i se păru destul de cald şi aceasta o miră. De altfel reacţiile sale o surprindeau totdeauna. Acum o săruta, însă nu-i mai plăcea atît pentru că se întreba ce s-a întîmplat din, nou cu el. Dar cînd mîngîierile lui se făcură mai îndrăzneţe, nu se mai întrebă de nimic, pentru a se apăra.
— N-am făcut nimic rău.
    — N-ai făcut, dar lasă-mă — şi cuprinzîndu-i capul cu amîndouă mîinile îl sărută apăsat pe obraji. Ai merita să
    — 
15 — Matei Iliescu — Radu Petrescu

nu ne mai întîlnim pînă mîine. Cum aş putea trăi însă pînă mîine fără să te văd ?
     Pe undeva lătra un cîine şi pădurea îşi continua foşnetul marin, de valuri răsturnate calm dar necontenit pe nisip.
— Parcă sîntem la mare, spuse Dora.
    — Şi eu simţeam asta, tresări el izbit de coincidenţa imaginilor lor. înoţi ?
    — Da, răspunse Dora entuziasmată. M-a învăţat tata, la Balcic.
— Şi îţi place ?
    — Nespus de mult ! Şi după aceea să mă întind pe nisip   să  mă   ardă   soarele,   să   mă  pătrundă toată.
— Să mergem odată împreună la mare.
— Putem merge chiar la anul, spuse Dora numaidecît.
    — Ca să se împlinească visul tău ? o întrebă încercînd să rîdă.
     Trecea cu domnul Iliescu prin faţa unei case cu aspect pustiu. Alături de casă era o livadă de migdali. Un om suna la uşă dar nu răspundea nimeni şi clinchetele soneriei alarmau aerul blînd al serii. Domnul Iliescu purta o pălărie cenuşie şi îi arăta migdalii. Dar el întoarse capul spre marea care venea din larg cu aripile deschise, ca o pasăre albastră. Pieptul ei palpita şi dacă ar fi fost culcată pe pieptul lui, prin sclipirea spiţelor de argint ale soarelui, i-ar fi simţit bătaia inimii. Pe o creastă de deal, cîţiva pomi singuratici se desenau negri, calcinaţi parcă, în aurul soarelui care apunea. De ce n-ar şti şi ea ? în curînd va şti toată lumea şi atunci şi doamna Iliescu şi întreaga lume, ştiind, vor schimba ceva în acest lucru care era între el şi Dora, între el şi tot ce se numea cu numele ei, între el şi tot ce îşi întoarce acum capul spre el şi îşi lăsă braţele în jos şi surîde treptat mai intens şi o boare roz i se răspîndeşte pe obraz sub pînzele albe atîrnate în cer, în podul verde unde nu-i ştie nimeni.
Rupse cîteva flori albe din iarbă şi i le întinse.
    — N-au miros, îi spuse Dorei — înecîndu-se în albastrul ochilor ei, sub bolta frunţii ei. Dar soţul tău o să meargă ? N-o să-1 deranjeze prezenţa mea ?
    — Vom fi singuri, numai eu şi cu tine. Vom ajunge după masă pe la două, cînd lumea doarme şi oraşul e ca şi pustiu şi o să miroasă a mare, a piatră, a coji de pepene galben, a gudron şi a alge putrede. Birjarul ne va duce la hotel şi după ce ne vom spăla şi ne vom schimba vom coborî imediat pe plajă. Iţi place marea, nu-i aşa ? îl întrebă, oarecum bănuitoare. ) Matei surise speriat:
— E îngrozitor de frumoasă.
— De ce îngrozitor ?
     — Fiindcă, răspunse el acelui lucru care era între el şi Dora şi care, cu aripile larg deschise, îl privea neclintit în ochi cu ochii ei, fiindcă ştiu bine că în faţa ei nu sînt nimic şi mă goleşte pe dinăuntru de tot ce sînt eu, lăsîndu-mi doar ochii şi epiderma, care ar putea fi ale oricui altcuiva sau ale nimănui.
     Dora îl apucă de urechi şi lipindu-şi nasul de nasul •lui îi spuse gravă :
     — Voi avea grijă să nu ţi se întîmple asta şi să te ocupi mai mult de mine decît de ea. Şi acum mai culege-mi nişte flori să le duc acasă. Matei, îl strigă după cîtva timp, uite acolA unele galbene. El urmări direcţia în care îi arăta cu degetul şi se duse să ia florile galbene. Erau la cîţiva paşi de ea dar i se păru, privind-o printre frunze cum şedea culcată în iarbă, că e departe şi nu putu suferi depărtarea şi smulse repede florile potrivindu-le în buchetul deja cules şi se grăbi să vină mai aproape. Dora, sprijinită pe iarbă în cot, privea absorbită în iarbă. Părul negru, bogat şi înfoiat, care nu-i acoperea toată ceafa, îi ascundea fruntea plecată. In faţa ei, într-un loc cu iarbă mai rară, mergeau grăbite două mici gîngănii roşii, cu pete negre pe aripi şi cu picioare subţiri, lucioase şi negre, legate între ele prin extremitatea abdomenului. Cea care, prizonieră într-un mod atît de inedit pilotului ei, umbla propriu-zis de-a-ndaratelea, nu părea însă de loc să se lase tîrită ci dimpotrivă se mişca perfect sincronic cu soaţa inversă, mişcîndu-şi picioarele în acelaşi tact şi fără să aibă preferinţe personale în privinţa direcţiei drumului lor. Cînd Matei se apropie şi umbra lui şi a buchetului său de flori căzu peste Dora şi peste ele, Dora ridică repede capul spre el, apoi îl coborî şi le împinse cu degetul sub o frunză uscată. Matei se lăsă jos în iarbă şi-i întinse buchetul.
     — 
    — O să-1 pun în camera mea, îi spuse ea, recunoscătoare.
    Cele două insecte ieşiră de sub frunză, prin partea opusă, la fel de grăbite, cu păşi negri la fel de mărunţi şi sincronici.
    — Bietele de ele, spuse Dora jenată, cît trebuie să sufere ! Să le ajutăm să se despartă.
    Cînd izbutiră să le despartă, una dispăru repede în iarbă şi pe cealaltă Matei o culese între degetul mare şi arătător şi o priviră, cu capetele apropiate, pe toate părţile, după care el o depuse pe pămînt şi aşteptară să vadă ce face.
—	îi spune Vaca Domnului, nu-i aşa ? întrebă Dora. Apoi se ridicară şi se despărţiră şi ei.








XV






























terffiiiiTlfr ■  '1 iv r'i '!>&-..
          
în dreptul turlei bisericii Buna Vestire, micul nor violaceu care pînă atunci înaintase imperceptibil pe cer se opri. Venind dinspre avocat, Matei se uita în sus, la ciorile care se răsuceau pe deasupra centrului. Pe trotuarul din faţa cofetăriei lui Iulian, sub umbrela vărgată, remarcă trei domni în jurul unei mese rotunde de tablă, vopsită în alb. Printre ei îl recunoscu pe judecător. Pe una dintre străzile lăturalnice dispărea o trăsură cu coşul ridicat ocrotind sub el, ca sub cagula unui călugăr în rugăciune, o divinitate puţin obosită de căldură, de călătoria cu trenul între coşuri, geamantane şi legături, dar încă bonomă. De altfel oraşul, acum cînd încă nu toată lumea ieşise la plimbare, trăia o clipă de reculegere şi Matei urmărea cu plăcere pocnetul surd şi rapid al paşilor săi pe trotuarul de piatră, căci fiecare pas îl apropia de ea — despre care doamna Iliescu nu avea o părere prea bună. Cînd se înapoiase din pădure, şedea într-un scaun pe terasa din spatele casei şi ca să intre trebuise să treacă pe lîngă ea.
    — Te-ai parfumat ? îl întrebase. De unde vii ? Dar ăsta e parfumul Dorei, strigase apoi, întorcînd capul după el cînd era gata să intre pe uşă. Strîmba din nas şi-1 privea lung. Imposibilă privire, încărcată de judecăţi defavorabile pentru Dora. Şi nemeritate !
    îşi schimbase cămaşa, nervos, şi se aşezase în coate la masă, privind în fundul farfuriei. Era obosit şi nu putea fi atent însă pîndea vorbele doamnei Iliescu. Ştia că observare
    
imediat că şi-a schimbat cămaşa. îndată ce intrase în sufragerie ochii ei se opriseră pe cămaşa nouă. în definitiv de ce să nu aibă o părere prea bună despre ea ? E adevărat că e măritată, însă că atunci, la nu mult timp după nuntă, a plecat de acasă cu acela, nu era sigură şi parfumul de acum nu era o dovadă că atunci plecase cu el. Nu putea afirma nimic !
    — Cum merge treaba la Jean? îl întrebase în fine, cînd, fură gata să termine masa.
— Bine. Nu mai am mult.
Doamna Iliescu adăugase apoi cu o anumită intenţie :
    — Ai grijă să fie aşa pînă la sfîrşit căci îi datorăm destule şi a fost totdeauna foarte drăguţ cu noi ca să nu-i fim recunoscători.
    — Dar ea mă iubeşte ! ar fi vrut să-i răspundă în sine, dacă ar fi putut pronunţa, mai ales în sine, aceste cuvinte oprite. Poate că pentru Dora ele însemnau ceva, ca pentru toată lumea, dar el nu putea folosi vorbe asupra înţelesului cărora ceilalţi conveniseră de mult dar care pentru el erau goale, goale măcar în sensul că nu aveau semnificaţia convenită, aşa că fiindcă doamna Iliescu tocmai începuse, ajutată de femeie, să strîngă masa, lăsase observaţia ei fără răspuns. Inutil să se întrebe de ce nu are o părere prea bună despre Dora. Prin mintea oricui pot trece despre oricine ideile cele mai absurde.
    Domnul Iliescu o cunoscuse. Nu-1 auzise vorbind despre ea niciodată sau nu mai ţinea minte să-1 fi auzit.
    Avocatul îi dăduse cîteva indicaţii pentru ce mai avea de făcut, se interesase de Lili şi îl părăsise. Se aşezase pe canapeaua pe care stătuse ea cînd îi spusese că i-ar place să fie prieteni. Purta o rochie de buret, palidă, care îi strîngea uşor coapsele înalte şi prelungi. Acestea n-au nici o legătură cu ce-ar putea crede doamna Iliescu sau altcineva, de pildă cu ce-ar putea crede judecătorul sau uneori el însuşi.
    Unul dintre cei trei domni se sculă şi, scoţîndu-şi pălăria de pai, salută pe o femeie care trecea prin faţa lor, pe trotuar. Lumina răsfrîntă de micul nor violaceu, acum imobil, învăluia tabla de pe turla bisericii într-o subţire peliculă viorie, sticlind pe alocuri ca de argint în aerul împăcat.
     In locul pocnetelor surde ale pantofilor pe trotuarul de piatră asculta, ceva mai tîrziu, păcănitul ceasului, întins pe pat, cu mîinile sub cap, în camera lui. Deşi se schimbase, avea în nări parfumul ei. Cobora şi ridica pleoapele, împăcat, la mari răstimpuri, pînă ce femeia începu să trîntească uşile prin casă, pregătind cina. Lumina coborî   o   treaptă,   apoi   încă   una   şi   ieşiră stelele.
    — De ce stai pe întuneric ? îl întrebă doamna Iliescu intrînd şi aprinzîndu-i lumina. Vino la masă.
     Dora urmărea de la fereastră cum se sting pe rînd luminile din vecini. In curte roata fîntînii scîrţîia şi bă-trînul şedea pe vine afară, în faţa porţii, şi privea nemişcat înainte. Intr-un timp crezu Că a adormit şi se sperie că va rămîne acolo toată noaptea, dar după aceea îl auzi răspunzînd unor oameni care treceau şi se linişti. O femeie ieşi în poartă şi după puţin reintrară amîndoi în curte şi stinseră lampa. Pe şoseaua din dreapta, care venea dinspre oraş, trecu un camion greu astupînd cu huruiturile sale vacarmul stins al broaştelor şi ţîrîitul greierilor. In lumina farurilor copacii de pe marginile şoselei se desfăceau din noapte, surprinşi în cămăşi de lumină. Cînd camionul dispăru, noaptea îi păru puţin mai întunecată, dar apoi distinse din nou lucrurile care o locuiau, sub plafonul de stele. între ţîrîiturile greierilor şi vacarmul broaştelor, auzi clipocitul apei. Ce voise a spune atunci Matei, la capătul punţii, cu aerul dintre ei care îi despărţea ca un perete de sticlă ? îşi amintea că răspunsul ei îl necăjise, poate fiindcă nti înţelesese ce dovadă de dragoste îi dăduse prin chiar prezenţa ei acolo, pe malul iazului, cînd abia se cunoscuseră şi atîta lume îi putea vedea şi apoi tot oraşul să afle şi să comenteze în stilul bine cunoscut. Şi ce idee, cu statuia lui ! Dacă ar şti că Paul nu o sărutase, ca el. decît o singură dată, şi-ar da seama cu cît îl iubeşte pe el mai mult decît îl iubise pe acela — dacă îl iubise. Dar nu-1 iubise. De data aceasta avocatul era destul de departe.
    Citi, apoi intră în baie, sub duş. La întoarcere, trecîhd prin dreptul pianului, făcu cîteva note deşteptînd ecouri bizare în liniştea casei. Matei şedea jos, cu ceafa sprijinită de pian, şi o privea în ochi. Ochii lui adînci, în care nu putea citi clar totdeauna, dar atît de curaţi. Ce nebunie să se dezbrace în faţa lui, chiar dacă pe întuneric ! Dar ţinea atît de mult la rochia aceea veche pe care Dumnezeu ştie de ce n-o aruncase şi fusese atît de fericită şi de grăbită să i-o dea. Il iubea nespus, căci dacă ar fi fost altcineva, Paul, de exemplu, nu s-ar fi gîndit la aşa ceva. Şi el a fost discret, altminteri gestul ei s-ar fi transformat imediat în ce nu era, în ceva crispant, într-o greşală vulgară, deşi chiar dacă n-ar fi fost discret, ori prea surprins, ori mai degrabă intimidat, era prea spontan şi curat pentru a o face să se simtă rău. Cu el nu s-ar simţi rău în nici un fel. chiar dacă ar trebui să apară împreună în lume ca cele două biete gîngăniî din pădure. Bineînţeles, cu condiţia s-o iubească. Pe fiinţa aceea din grădina publică n-o iubise. Cum pot face bărbaţii asta fără să iubească ?
     Ca să alunge imaginile care îi .veniră fără voie şi o tulburau, aprinse veilleuza şi trîntindu-se pe divan redeschise cartea. Se gîndi însă că nu-1 va vedea cînd va veni, stinse şi se duse la fereastră. El tocmai traversa drumul. Tresări, ca şi cînd, chemată de mişcarea pe care o făcuse către fereastră, noaptea însăşi, neguroasă şi tăcută, s-ar fi îndreptat spre ea.
     In hainele lui întunecate, Matei veni spre ea şi o îmbrăţişa tăcut. In braţele lui murmură :
    — Să mergem, aici mi-e teamă să nu fim văzuţi, şi urcară printre araci spre vîrful viei.

— Dora, o chemă.
    In spatele lui, nu atît de jos încît să nu i se mai Vadă decît acoperişul, casa era albă. Dincolo de ea, pădurea foşnea în aerul blînd.
— Da, spuse, întorcîndu-şi faţa spre el.
— Cunoşti parcul Ioanid ?
— II cunosc.
— Ai trecut seara prin el ?
— Seara nu, doar dimineaţa.
    — Acolo, din cauza bolţii de frunze, vedeam doar cîteva stele.
    — E de ajuns să vezi una, îl preveni mustrătoare, apoi rîse, îi întoarse spatele şi fugi spre vîrful vîei stri-gîndu-i Prinde-mă !
    Fusta îi pîlpîia în jurul picioarelor înalte care brăzdau umbra cu o lungă, urcătoare cale lactescentă.
     Matei se gîndi că strigătul ei ar fi putut fi auzit de vreun eventual paznic din viile vecine dar continuă să alerge. Nu era nicăieri nici un paznic. Cînd o ajunse sus, sub copaci, căzură amîndoi îmbrăţişaţi în iarba înaltă. O acoperi ca o umbră, înconjurîndu-i mijlocul cu braţele. Rîdea, cu gura închisă şi cu ochii închişi, mişcîndu-şi capul pe iarbă pentru a se feri de sărutul lui. Cînd reuşi să-i prindă buzele i le apăsă brutal, spre a o sili să-şi descleş-teze dinţii, apoi o eliberă lăsîndu-se să alunece alături de ea, cu faţa în sus, în iarbă. Dora se ridică în genunchi şi-i mîngîie obrajii cu palmele.
     — Nu ţi se pare, îl întrebă, că sîntem amîndoi cam nu ştiu cum ?
    Ochii ei îl fixau surîzători, dintre stele, apoi îşi culcă capul greu în coiful de păr negru, pe pieptul lui, după care îi spuse privindu-1 de data aceasta mai de aproape :
     — Ce frumos bate inima ta ! Dacă aş avea pianul aici ţi-aş cînta cum bate.
— Să mergem să-mi cînţi.
     — Să mai stăm, ca să vezi că într-adevăr nu mi-e frică noaptea sub pomi.
     — Dar în pomi ? Vino, Dora, e minunat! îi spuse de pe o cracă nu prea înaltă pe care se urcase cu repeziciune.
     încercînd să-1 vadă prin frunzişul negru, şopti plîn-gător :
— Abia te văd. Unde eşti ?
     — Aici. Hai, vino. Pe craca aceasta putem sta amîndoi. E doar un măr sălbatic şi te urci uşor.
     — M-am zgîriat toată, spuse după ce se instala pe cracă lîngă el. Ce nebunie !
     — Priveşte în vale, spre oraş, nu e minunat ? Şi de-aici cerul e şi mai mare. Cîte stele, pînă departe !
— Ameţesc.
— Te ţin eu !
îi  înconjură  umerii  cu  braţul liber şi  o sărută.
     — Matei ! ţipă Dora. Nu vreau să mă sărut noaptea prin pomi. Am să cad.
     — Nu cazi, spuse şi apucînd-o de păr îi întoarse faţa spre el sărutînd-o din nou, acum mai metodic, să nu piardă nimic.
—	Se rupe craca, spuse ea cînd o lăsă, inspirînd adînc.



— Nu se rupe. Vrei să ne legănam ?
    — Să ne legănam, dacă zici. Crezi că în timpul ăsta ai putea să mă şi săruţi ? — E într-adevăr minunat, spuse Dora într-un tîrziu.
— Auzi ? Un tren.
— Uite-1, ca o jucărie. Ii vezi fumul ?
— O coloană albă, culcată pe cîmp.
— Acum se înalţă, ca o limbă de ceasornic.
— Şi acum se destramă spre stele.
—	Dar e ca şi cînd ar atîrna dinspre stele spre pămînt. Ca să vadă mai bine, Dora dădu frunzele din faţă-i
într-o parte.
    Trenul ocoli în fugă oraşul, pe fundul văii, desenînd cu dîra lui de fum alb două laturi ale acestuia, dintre care a doua făcea un unghi larg cu şoseaua din dreapta lor, şi se pierdu.
— Acum, spuse Dora, să coborîm.
    Ca s-o ajute, coborî întîi el, apoi sări şi ea. Coloane în iarba înaltă şi întunecată. Nu trebuia să fi stat atît de aproape de trunchiul pomului. Am să-i duc pachetul în recreaţie, după ce voi trece pe la plăcintărie. învăţătorul explica sprijinit cu spatele de fereastră şi din cauza aceasta nu-i vedea bine faţa. In stînga, peste drum de farmacie şi de bancă, tabla de pe turla bisericii Buna Vestire luceşte :n soare ca o oglindă. Măcar dacă doamna Iliescu i-ar fi spus ce e în pachet ca să ştie dacă nu cumva poate uita să-1 ducă. Clopoţelul îl declanşa imediat în urma învăţătorului în curte şi apoi în stradă. Firma albastră a plăcintăriei, cu litere aurii, sub o vizieră de umbră. Alături, un gang întunecos, boltit, cu uşi laterale în grosimea lui, şi în fundul acestuia o curte interioară mare, verde, scăldată în lumină, a cărei iarbă o paşte un cal roşu. Trecu din nou prin faţa bisericii, acum îndărăt. Clopotniţa, înaltă, cilindrică, văroasă în aerul-aproape alb din cauza căldurii, avea vîrful muiat în raze, topit în lumina vibrantă. Şi dincolo de porţile înalte şi negre, de fier, în vîrful scărilor de piatră, sub frontonul oval, gălbui, uşa băncii între cele două coloane ale ei. încetini pasul, cu pachetul la subraţ, muş-cînd rar din plăcinta fierbinte. Stîlpii aceia de la intrare,' sub bolta lor ovală, trebuie să fie fierbinţi din cauza căldurii. Va deschide uşa, va fi înr-un coridor lung, aşternut cu un covor roşu lung, şi acolo îl va găsi pe domnul Iliescu. Dar cum să treacă printre coloanele de piatră, cu pachetul lui şi acum şi cu plăcinta pe care la urma urmelor ar putea-o arunca în şanţ, printre coloanele între care îi aştepta domnul Iliescu. Nu voia să-i vadă pe oamenii cu care trebuia el să lucreze, nu voia să-1 vadă nici pe el împreună cu ei, dar pachetul n-avea cum să nu-1 ducă şi se gîndi, distrus, să-1 strige de la poartă însă nu voia să-1 vadă ieşind şi poate că în locul lui s-ar fi grăbit să iasă altcineva şi în spate clopotniţa de pe biserica Buna Vestire se ridica imensă, tare, văroasă în aerul fierbinte pe care îl împungea cu vîrful muiat în lumină şi acum îşi umplea gura cu plăcintă s-o termine mai repede şi dorea imens, arzător, dureros, Ca tatăl să nu fie acolo, între coloanele printre care ar trece atît de uşor dacă ar şti că nu-1 va găsi, că cine ştie cum între timp va fi plecat şi se va întoarce mai tîrziu să-şi găsească pachetul adus. Tatăl era îmbrăcat în gri, o haină uşoară de vară. Poate că se uită pe fereastra biroului să-1 vadă venind şi peste o clipă va ieşi bucuros în capul scărilor şi îl va aştepta acolo, cu lungul covor roşu în spate, cu bolta ovală deasupra capului. Se putea ruga să nu-1 găsească — şi se rugă din tot sufletul, cu gura plină de plăcintă, cu nasul încercat de un vag miros de descompunere, care se exhala din şanţul străzii.
     Smulse nişte flori de lîngă el, din iarbă, le strînse în pumn, fărămiţîndu-le, şi le lăsă să cadă înapoi. Alte împrejurări, din fericire. Totul era atît de altfel, atît de fără nume altfel acum şi aici ! Insă cînd ea îi aruncă braţele după gît şi se lipi de el, îşi trase confuz, înapoi, partea de jos a trupului. Dora îi înfipse dinţii în colţul gurii. Simţea încordarea muşchilor ei prin stofa subţire, moale, cu miros răcoros. Ochii ei se deschideau şi se închideau rar, ca în somn. O aşeză delicat pe iarbă şi se lăsă alături de ea, ţinîndu-şi genunchii în mîinile încrucişate.
     — Ştii că e a treia oară cînd te întîlnesc noaptea, îi spuse aproape liniştit, întorcînd capul pe umăr spre ea.
     — De data aceasta nu mi-ai mai spus istorii îngrozitoare ca atunci, îi răspunse palidă, cu ochii pe jumătate închişi.
    — Ce frumoasă eşti! Adineauri, cînd ai coborît din pom, ţi-am văzut picioarele, pe sub fustă. Nu te superi că-ţi spun asta, nu-i aşa ? Dar eşti atît de frumoasă !
    — De ce să mă supăr ? întrebă cu puţină şovăială, simţind că roşeşte. Poţi să te uiţi la mine cum vrei şi sînt fericită că^ţi plac.
— Mai spune-mi-o o dată, o rugă.
— Sînt fericită că-ţi plac.
— Ce frază simplă, dreaptă ! strigă Matei.
— Cum dreaptă ?
    — Aşa, spuse trăgînd cu mîna în aerul întunecat o linie dreaptă.
— Nu înţeleg, rîse Dora.
    — E ca în muzică. Sau m-aş putea agăţa de ea cu amîndouă mîinile, ca de un trapez atîmat de bolta aceasta neagră şi înstelată, şi să mă legăn şi să mă răsucesc pe ea la nesfîrşit.
    — Nu ne-am legănat destul pe cracă ? îl întrebă şi flatată dar şi nemulţumită că o lăsase pe pămînt în timp ce el făcea exerciţii la trapez printre stele. De ce nu ai încercat să ne cunoaştem mai de mult ?
    — N-ar fi fost bine, îi răspunse după o tăcere. Ar fi fost prea aproape de moartea tatii.
    — Da, însă atunci făceai nu ştiu ce lucruri oribile cu creatura aceea !
    — E adevărat, spuse Matei violent, dar atunci, dacă te-aş fi privit cu puţin din ce simt pentru tine acum, te-aş fi urît şi aş fi fost foarte nefericit.
    — Ai ţinut mult la tatăl tău, constată ea reculeasă, înţelegîndu-1.
El tresări şi zise destul de uscat:
—	Nu ştiu. Jignită, Dora spuse :
    — Posibil. Multe lucruri nu le ştîi tu. Nu ştii de exemplu nici dacă mă iubeşti.
    Matei înţelese deodată că trebuie să fie precaut. O ascultă în tăcere, cu capul în jos, urmărind întristat dar şi cu o bucurie de artificier culoarea, sclipirea şi nesfîrşiţa mulţime a vorbelor ei în umbra deasă a tăcerii sale, aglomerate şi curgătoare ca o coamă, cu ceva heracleean în ţinuta lor viguroasă şi avîntată, rotunde însă şi reci, apoi lungi, încolăcite, ameninţătoare, sau intangibile în puritatea lor înalt feciorelnică, gemene şi neajutorate, abandonate, iar undeva, dincolo de alcătuirile lor strălucite, legendare, şi mult dincolo şi de tăcerea lui care le cuprindea şi le făcea vizibile, urmărea o rumoare imprecizabilă, o surdă ritmică egală şi adîncă, un foşnet de pene într-o boare salină. Vru să întindă mîna spre Dora dar şi-o ţinu bine, sprijinită în iarbă. Iarba era mătăsoasă şi aspră, aici ca şi în curtea lui unde o cosea odată cu sabia culcînd-o la pămînt în linţoliile de umbră de sub tei, şi teii erau înalţi, groşi, zgrunţuroşi, pătrundeau robust în aerul îmbrăţişat cu braţe frunzoase. Din înalt, printre frunzele lor, soarele arunca de pe parapetul nemişcat al norilor un nisip impalpabil, de aur, peste nisipul împăcat al aleilor şi peste iarbă. Noaptea, zidurile erau albe şi de aici nu vedea decît rare şi mai mult bănuite pete albe între masele negre ale arborilor, cum nu reuşea să distingă nici acel loc, de cam pe lîngă gară, unde şedea acum domnul Iliescu, sau pe celălalt unde dormea doamna Iliescu şi unde el însuşi, după ce se va despărţi de Dora, se va duce să se culce, dar dacă pe acesta din urmă nu-1 putea distinge îl ghicea foarte bine şi se miră cît drum va trebui să facă de-aici din vîrful viei pînă acolo chiar dacă nu o va lua pe şosea, pe unde într-adevăr ar ocoli prea mult, ci de-a dreptul prin pădure şi prin cîmp, peste puntea din fundul grădinii doctorului Tomiţa, care se legăna pe picioare înalte deasupra iazului foşnitor. Cascada din parcul Ioanid foşnea altfel, era ca şi cînd peste frunze ar fi curs într-una un subţire şuvoi de frunze uscate, iar vocea Dorei nu semăna cu nimic, venea doar de foarte de departe, ca şi cînd Dora s-ar fi depărtat de el şi cînd în fine va alerga s-o prindă, prin apa nopţii, n-o va mai putea găsi aşa cum de pe tapetul camerei lui din strada Polonă n-ar fi putut culege florile albe să le pună în paharul cu apă deşi astfel musca, urcîndu-se pe cozile lor, ar fi ieşit de unde nimerise cu totul din întîmplare sau, poate, dintr-un calcul greşit. Şi cît parfum, cînd înfloresc teii, aşa încît nici nu putea dormi cu fereastra deschisă, şi venea, ca un nor greu, auriu, şi parfumul teilor din grădin» publică şi tot oraşul mirosea a floare de tei, ca şi strada Polonă, dar pe strada Polonă parfumul era puţin mai slab, poate din cauza caselor mai pietroase şi mai întunecate şi
    


pentru că nici nu erau atît de mulţi, aici însă varul îl reţinea ca un burete, pe tot. Domnul Iliescu spunea că-i place, ieşea în fiecare seară, după cină, pe terasa din spatele casei să-1 inspire şi să admire peisajul, întins în şezlongul pe care îl purta cu el şi la mare şi din care privea răsăritul lunii şi asculta plescăitul valurilor pe nisip la infinit multiplicat pe toată întinderea ţărmului şi alternat cu acea fioros de adîncă gîlgîială tăioasă cu care apa se trăgea înapoi, înghiţind la loc în pieptul ei larg şi răsunător spumele şi putregaiurile amare pe care, cu botul culcat pe nisip, le vărsase.
    —Nu-i aşa că este frumos ? îl întreba domnul Iliescu ridicînd mîna spre lună şi arătîndu-i apoi sticlirile apei negre.
     La capătul de sub lună al drumului de lumină de pe apă se ridică însă din adîncurile fără fund, odată cu luna, o arătare tăcută, fără chip, nemişcată, nemăsurat de înaltă fiindcă ajungea cu capul în lună, o umbră de pe care îi era cu neputinţă să-şi ia ochii, aşa că întrebarea tatălui rămînea fără răspuns ori primea unul, dacă nu tîrziu, cel puţin încurcat şi fără suflet. Umbra era tăcută, închisă în aripi lungi din care nici un fulg nu se mişca şi ştia că va sta toată noaptea acolo, dar ori ce ar fi făcut el nu izbutea să se împiedice să adoarmă şi să doarmă atît de adînc noaptea toată, ca şi aici, cu toate că parfumul teilor ţinea sub pieptul şi sub aripile lui toată casa dominînd foşnetul iazului şi ţîrîiala amestecată şi vagă a greierilor. Şi cînd din cuvintele Dorei nu mai percepu, în sfîrşit, decît o impreci-zabilă rumoare, o ritmică surdă, un foşnet, îi spuse :
     — Trebuie să fii indulgentă, alarmat că ar fi putut adormi în timp ce ea îi vorbea. Ştiu într-adevăr puţin. De ce ai crede că nu-i acesta adevărul ?
     — Cred, dădu ea din cap fără să fi observat nevinovata lui mistificare şi pentru că între timp înţelesese că nu avusese motiv să se simtă jignită, însă uneori ai un ton atît de ciudat, ca şi cînd sînt lucruri despre care nu ţi-ar place să vorbeşti cu nimeni, nici cu mine.
     — E un obicei rău, recunoscu suspinînd şi-i luă mîna şi-i sărută încet fiecare deget în parte. Mîna ei era învăluită de propria-i lumină şi de cea a stelelor într-o peliculă lactestentă în care, din loc în loc, distingea sau i se părea doar că distinge un pîlpîit uşor, al vinelor albăstrii.
    Din susul iazului, sau din altă parte, nelocalizabile, veneau nişte bătăi surde şi rapide, lemnoase. Dora îşi cobora şi-şi ridica pleoapele, împăcată. Sfîrşind să-i sărute degetele unei mîini, i le luă pe ale celeilalte, pe care ea i-o întinse firesc, vîrîndu-i în acelaşi timp în păr mîna abandonată şi mîngîindu-i cu vîrful degetelor creştetul fierbinte, cu osatură tare, boltit ca o cupolă, şi care proiectat cum era pe cer larg, pătrundea printre stele cu atîta nobilă siguranţă.
— Nu te văd la faţă, îi spuse.
     Matei ridică capul, fără să-i lase mîna, şi-şi apropie buzele de buzele ei nemişcate, sorbind de pe ele o răcoare parfumată, desalterantă, şi acum stelele nu-i mai înconjurau ci erau înconjurate, ca de la mari depărtări, de ei, de foşnetul lor în iarba înaltă, de ochii lor care se priveau prin pleoapele coborîte. Dora spunea cuvinte care pînă să ajungă la el îşi pierdeau forma şi înţelesul.
    — Plutesc, înţelese în fine şi cu buzele pe buzele ei îi răspunse aspru şi stins :
— Şi eu,
     Cu o mişcare bruscă ea însă îi scăpă din braţe şi se ridică în picioare.
— Nu, îi spuse, nu trebuie să facem asta.
— Dora, Dora, o chemă.
    — Ridică-te, vreau să ne plimbăm puţin înainte de a ne despărţi.
     Sări în picioare, rîzînd, şi o îmbrăţişa. Ea voi să se desfacă, apoi îl îmbrăţişa însăşi, atîrnîndu-i-se de gît.
    — Care este viaţa ta adevărată ? o întrebă Matei la ureche, amintindu-şi ce-i spusese noaptea trecută.
    — Aceasta, îi răspunse în acelaşi fel, să te iubesc pe tine. Dar n-o să ţi se pară cam lung drumul ?
— Care drum ?
    — Pînă la Balcic, îl lămuri. Trenul merge atît de încet şi am să fiu atît de nerăbdătoare ! Cînd vom ajunge în faţa cafenelei lui Avgherinidis am să-i spun birjarului să coboare şi să-mi aducă dulceaţă de smochine. Ai gustat dulceaţa lui de smochine ?
— Da, spuse Matei. Mama îi lăuda cafeaua.
— 
    — Apoi vom merge la Aii să ne plimbe cu barca în jos, către villa Storck, pe apa purpurie, pînă la plajă. Mai ştii terasa cu trandafiri ?
— De acolo ascultam morile.
    — Şi eu, spuse Dora încîntată. Băteau ca nişte ciocăni-tori toată ziua, dar cînd trebuia să cobor scara spre punte îmi era frică şi tata îmi dădea braţul.
    — Iţi vezi casa ? o întrebă Matei privind în jos, spre oraş.
     Se deosebea bine, cum prelungea dincolo de pod linia albă a şoselei, Calea Tîrgului, descriind o curbă alungită pînă în celălalt cap al oraşului de unde, în apropiere de liceul de băieţi, se abătea puţin din traseul ei precis şi, trecînd prin mahalaua zarzavagiilor, continua mai departe, în cîmp, sub formă de şosea şi, căzînd perpendiculară pe ea, strada care începea din dreptul prefecturii şi tribunalului şi ducea pînă la gară şi care era centrul, locul de promenadă al orăşenilor. Pe ea se înşirau şcoala primară, farmacia, puţin mai încolo banca, peste drum de ele biserica Buna Vestire a cărei turlă Matei o recunoscu foarte clar şi ceva mai departe cofetăria lui Iulian unde domnul Iliescu se oprea ades în plimbarea lui de după-amiază în-tîlnindu-se acolo cu Jean Albu, cu prefectul, cu judecătorul Teodorescu şi alte persoane ale căror nume nu le cunoştea, cum nu le cunoscuse niciodată ; recunoscu la fel de clar turnul alb cu brîie roşii de cărămidă aparentă al bisericii catolice şi o arătă Dorei :
— Uite-o.
    — Eu credeam, îi spuse destul de mirată, că mă întrebai de cealaltă, a părinţilor mei. Nu e prea departe, vine cam prin dosul primăriei.
    O căutară, ocazie pentru ea să afle cît de puţin cunoaşte oraşul Matei, cu toate că locuia în el de atîţi ani, şi pînă la urmă izbutiră să se fixeze asupra unui loc unde s-ar fi putut să fie. In întinsa amalgamare de pete albicioase, cenuşii şi negre din care se ridicau ici şi colo, în diferite puncte, mase vegetale neguroase, zidurile vreuneia dintre clădirile publice, cele trei etaje, dinspre gară, ale hotelului şi turnurile bisericilor, lanţul de lumină palidă al becurilor electrice, răsucit capricios în toate direcţiile, desena planul străzilor şi întindea sub stele, pe fundul văii, o plasă evanescentă, cu cele mai multe dintre ochiuri rupte, acelea probabil prin care izbutise să fugă pe malul iazului şi pe tot cîmpul şi pe toate dealurile înconjurătoare potopul de greieri şi broaşte care tăiau acum harnic cu fierăstraiele în sticla nopţii, pretutindeni, şi frecau fără odihnă între ele milioane de bile de porţelan. Luminile roşii şi verzi ale gării. Pe şoseaua din dreapta înainta spre oraş, dar nu ajunsese încă la podul dincolo de care şoseaua intra între case şi pomi, devenind Calea Tîrgului, o căruţă ; din cînd în cînd ajungea pînă sus la ei scrîşnitul roţilor pe bolovanii şoselei şi lătrăturile cîinelui invizibil care o însoţea.
     — Astăzi dupămasă, spre a veni la tine, îi spuse Matei arătîndu-i cu mîna spre oraş, am trecut prin faţa grădinii publice, o vezi ?, am ieşit la tribunal şi am avut plăcerea să revăd şcoala unde mi-am terminat cursul primar consta-tînd cu această ocazie că mai este şi acum, lîngă poartă, în curte, bolovanul pe care mă refugiam în recreaţii şi-mi mîncam tartina cu unt şi cu şuncă. In curte nu era nimeni şi curtea şi şcoala mi s-au părut tare pustii. Soarele trecea pe vîrful turlei bisericii Buna Vestire şi bătea drept în ferestrele claselor, aurindu-le. Peste drum, o casă mică, sistem vagon cred, cu o fereastră la stradă şi cu un gard din şipci vopsite în roşu, atît de înalt încît din dosul lui casa abia mai răsare cu acoperişul şi cu florile dese şi lungi cît pomii, care o înconjoară de-aproape. O ştii ?
— Da, spuse Dora, acolo stau nişte prieteni ai noştri.
     — M-am gîndit trecînd prin faţa ei, la ciudăţenia că la liceu, cînd am citit pe Brătescu-Voineşti, acolo am instalat pe acel bătrîn cumsecade şi foarte original pe care îl persecută o vecină, femeie tînără dar antipatică, învăţătoare cred. M-am gîndit că e foarte curios că atît timD cît am fost la şcoala de peste drum nici nu băgasem de seamă acea casă, dar din moment ce mi-a fost atît de bine evocată de nuvelă la destui ani după ce nici nu mai treceam pe acolo, înseamnă nu numai că am văzut-o, ci şi că m-a impresionat mult. Ei "bine, cum să te impresioneze atît de mult lucrurile a căror existenţă, cînd ai a face cu ele, nici n-o remarci ? Nu e ciudat ?
    —• De ce ? îl întrebă Dora, puţin alarmată căci n-ar fi vrut să audă lucruri dezagreabile despre prietenii ei, persoane foarte distinse şi cumsecade.
— Ţi s-a întîmplat asta vreodată ?
— Nu, protestă ea.

    — Nu-i foarte important, bănuiesc, spuse Matei încurcat, însă cînd ţi se întîmpla te simţi ciudat.
— Cred, spuse ea simplu. Matei rîse :
     — Iar puţin mai departe de şcoală, în faţa băncii, mi s-a întîmplat ceva şi mai curios. Un domn scurt şi gras, în haine de alpaca şi cu o pălărie de pai pe cap, venea din direcţia opusă, dinspre cofetărie, şi tocmai se pregătea să intre la bancă, pusese deja mîna pe clanţa porţii mari, de fier forjat, cînd zărindu-mă şi-a scos pălăria, mi-a făcut o mică plecăciune şi mi-a spus: Bonjur, domnule Iliescu, ce mai faci ?
     — Era Anghel, dădu ea din cap rîzînd. Şi ce i-ai răspuns ?
     — I-am răspuns Bine, exclamă indignat, şi am lungit pasul.
     — Dar de ce ? E unul dintre cei mai interesanţi domni din cîţi ştiu pe-aici. El şi cu tatăl tău au fost colegi şi l-am auzit mi se pare vorbind cu respect despre tine.
     — Nu admit, spuse Matei, să fiu salutat de persoane pe care nu le cunosc.
     — Lasă, că o să-1 cunoşti duminecă la mine. Voi fi în oraş, voi avea lume şi te rog să nu lipseşti.
     Coborîră. Dora ciugulea boabe de struguri din dreapta şi din stînga şi insista să mănînce şi el. I le băga în gură şi Matei profita să-i sărute degetele muiate de zeama acrişoară. îl enerva că nu putea să meargă alături de ea, simţea nevoia permanentă de a o atinge, de a o săruta, de a-şi cufunda privirile în ochii ei, se întreba dacă nu a ratat o împrejurare ce nu va mai reveni şi nu găsea în el destulă îndrăzneală să reia o încercare pe care de altfel direcţia în care o apucase discuţia lor poate că o interzicea acum cu desăvîrşire, viziunea de sub copacul din care o ajutase să se coboare îi biciuia sîngele, apoi se blestema pe sine însuşi din cauza acestor simţiri şi impulsuri, mai ales cînd Dora îşi întorcea capul spre el, pe umăr, şi cînd, cercetîndu-i-1 pierdut, nu descoperea în trăsăturile ei nimic care să-i arate că încearcă şi ea aceleaşi impulsuri şi aceleaşi simţiri. Dimpotrivă, oboseala, probabil, dădea feţei ei o oarecare severitate, dar aceasta îl săgeta apoi mai rău, şi pînă la urmă Dora simţi neliniştea lui şi îl întrebă :
— Ce este, Matei ?
     Ajunseseră acum în spatele casei, în umbra deasă. Via rămăsese în urmă, cu buchetul de arbori din vîrful ei.
     — N-aş putea să-ţi mai cînt la pian, îi şopti ţinîndu-1 strîns de mînă, căci sînt prea obosită. Lasă-mă să-ţi mai ascult însă o dată inima.
    îşi culcă capul pe pieptul lui şi Matei îi inspiră parfumul părului.
— Altă dată, altă dată, spuse ea cu ochii închişi.
— Cînd ?
    Dora îşi strecură mîna prin cămaşa lui şi i-o puse pe piept, în stînga. Buzele ei, din cauza strugurilor, aveau un gust acrişor care lui Matei i se păru divin. O strînse la piept, fără să întrerupă lungul sărut, cu nădejdea că se vor topi amîndoi într-un singur trup, nemaifiind nevoiţi să se despartă, însă ea îşi desprinse gura de pe a lui şi îl îndepărtă.
     — Ce este cu tine, Matei ? îl întrebă totuşi din nou, văzîndu-1 că se clatină.
     — Parcă am o eczemă pe tot corpul, spuse înfundat, cu limba împiedicată. Mă arde şi mă mănîncă peste tot.
    Dora rîse încet, îi mîngîie consolatoare obrajii şi-i spuse :
— Şi pe mine. Dar nu-i nimic. Trece.
— 

— 







XVI
    — Să nu te aştepţi să semene, spuse Matei mişcîncf creionul pe hîrtia de pe genunchi.
— Sînt curioasă cum mă vezi tu.
    — De, spuse fără să-şi ridice ochii spre ea, dacă m-ar asculta mîna... Desenul tău e foarte reuşit.
    — Crezi ? spuse Dora aruncînd o privire în dreapta spre portretul pe care i-1 făcuse lui Matei. Pe tata, cînd eram fetiţă, îl amuzau desenele mele şi a păstrat o mulţime, pe care le are şi acum într-o mapă. Cînd am început să   prefer   pianul  a   fost,   îmi   aduc   aminte, jignit.
    — Eu n-am izbutit niciodată să cînt, deşi îmi place atît de mult muzica.
—	E destul că-ţi place, răspunse ea reluîndu-şi poza. Talgerul mare, de aramă bătută, de pe divan, plin cu
migdale, se aprinsese în lumina care intra pe fereastră şi pereţii înşişi aveau, din pricina luminii, luciri stinse, de aramă.
    — Cred că foarte multă lume este în situaţia mea, dar tu care o şi faci, cîntînd la pian, îţi poţi da seama că plăcerea pe care mi-o dă muzica, mie care n-o pot exersa, este nu doar mai săracă dar poate că şi improprie, provocată de altceva decît de muzica ea însăşi. Dragostea de artă la cei care nu fac artă este, am impresia, o iluzie iar iluziile sînt totdeauna periculoase.
    — O, exclamă Dora, dacă mă iei pe mine drept exemplu pentru cazul opus celui pe care spui că l-ai reprezenta tu, atunci te înşeli pentru că nu sînt de loc artistă. Atît de mulţi cîntă, ca mine, la pian ! însă de aici pînă la artă e mare distanţă. Cînd vei asculta-o pe Angela Zahariadi, care a luat lecţii în Germania cu un mare pianist şi care a şi dat cîteva concerte acolo şi la Bucureşti cînd era tînără, ai să vezi diferenţa. Dacă tata nu s-ar fi grăbit să mă mărite şi să mă arunce în închisoarea unei vieţi pe care n-am dorit-o şi pentru care nu am decît dezgust, poate că aş fi făcut ce spui tu, căci îmi iubesc nespus pianul. îl cheamă Siegfried, ştii ?
     Matei îşi controla desenul de pe genunchi. Era destul de fără caracter, dar reuşise să prindă mişcarea înainte, surîzător încordată, a modelului şi privind apoi pereţii încăperii cu stinsele lor tente de aramă palidă, murmură pentru sine Danae !
     — Cu un lucru pe care-1 faci cu mîna ta, spuse fixînd-o într-un chip care Dorei i se păru ciudat şi o tulbură, eşti într-o altfel de comuniune decît cu acela pe care nu poţi decît să-1 priveşti din afară, de la distanţă.
     — Dar, îi replică ea crezînd că face aluzie la întâmplările nopţii, distanţa aceasta ne sporeşte dorinţa, dă farmec lumii. De ce să fim brutali ?
    Spunînd acestea îl privea cu pleoapele puţin apropiate, căci soarele aprindea pe capul lui Matei luciri aurii destul de intense, care-i jenau ochii — al căror albastru era acum atît de puternic şi curat încît foaia de pe genunchii lui căzu pe covor. Se aplecară amîndoi în acelaşi timp s-o ridice. El se lăsă să alunece de pe scaun în genunchi, îi cuprinse capul în palme, cum făcuse ea însăşi cu o zi înainte în pădure, şi o sărută recules. Capul ei era greu ca o urnă. Apoi se reaşeză pe scaun şi continuă să tragă linii pe hîrtie. Liniile se apropiau paralele şi succesive de contururile feţei, neputincioase a le depăşi, în valuri mărunte, şi sub creionul pe care făcea tot ce putea să şi-1 stăpînească pentru că îşi spunea din nou că trebuie să fie precaut, să n-o jignească pe Dora cu indiscreţia emoţiei sale, hîrtia foşnea stins. De altfel lumina care, intrînd pe fereastră, se reverbera de pe chipul lui, îl ascundea în lucirile ei, aurii.
     — Tatăl tău, o întrebă pentru a-şi da timp să-şi recîş-tige calmul, ţine mult la tine ?
     — Da, spuse ea cuprinzîndu-şi genunchii cu mîinile, dar n-a vrut să mă aibe pentru că doctorul îl avertizase că aş putea costa viaţa mamei. A lipsit foarte puţin pentru ca noi, acum, să nu ne fi putut întîlni. Şi ce m-aş fi făcut fără tine ? adăugă mirată.
     — Ţie, spuse Matei, ţi-ar fi fost uşor, căci nici n-ai fi ştiut că exist.
     — Poate, dădu din cap. Şi tu ? Acum ai iubi pe altcineva.
     — Nu, te-aş iubi tot pe tine, protestă cu jumătate de voce din cauza cuvîntului pe care îi repugna să-1 întrebuinţeze.
     — Vezi ? spuse Dora, nu eşti prea sigur. De altminteri cum m-ai iubi dacă n-aş f i ?
— Te-aş bănui, te-aş visa.
—	Am fi atît de departe unul de celălalt! Şprincenele ei se apropiară deasupra nasului, într-o
încruntare de nemulţumire :
— N-aş suporta !
— Nici eu.
    — N-aş suporta nici măcar dacă aş putea să te visez de-acolo, de unde aş fi. îngrozitoare idee !
— Dar... încercă să spună.
    — Bine că nu este aşa. Ce minunat, că existăm amîn-doi şi că ne-am întîlnit !
— Da, aprobă Matei, e minunat!
— Nu-mi vine să cred.
    — Nu te deranjează totuşi că datorăm această întîlnire întîmplării că tatăl tău... ?
    — Mama nici n-a vrut 's-audă cînd i-a propus să renunţe la mine.
— Cînd erai fetiţă veneai pe aici ?
— Da.
    — Şi, o întrebă privind din nou pereţii de aramă palidă, ai trecut şi prin încăperea aceasta ?
— vEra altfel aranjată, spuse Dora.
     Nu pierdu nimic din descrierea chipului în care arătaA înainte actuala cameră a Dorei însă cuvintele îl ajungeau ca reflectate într-o apă lin clătinată. Trase două linii, în. timp ce ea vorbea, şi-şi zise că de fapt a terminat. Continuă» să păstreze însă hîrtia pe genunchi. Era singur pe cîmp după ce ocolise pădurea pe şosea şi apoi părăsise şoseaua. Era singur între săbiile greierilor şi stele. Dar dacă ea n-ar fi fost, ar fi fost undeva mult deasupra stelelor, într-un loc fără lumină.
     — Pereţii, îi spuse, erau pe atunci văruiţi şi-mi amintesc o seară cînd tata ca să mă împace, căci eram foarte supărată din nu ştiu ce cauză, se străduia să facă pe ei, cu mîinile, umbre pe care mi le arăta şi îmi spunea Uite, dragă, acesta e un iepure.
     Dar nu cu desăvîrşire obscur, pentru că altminteri cum ar fi văzut-o ? Pe fereastră curgeau şiroaie de apă, curgeau şi pe acoperiş şi pe zidul dinspre curte, bătînd teii cînd de sus în jos, cînd dintr-o parte, cuprinzînd totul într-o ţesătură complicată şi grea, mereu curgătoare, şi la el în cameră lumina de afară nu mai răzbătea bine prin ploaie şi se făcea întuneric iar prin întunericul de aici şi prin celălalt, lichid, de afară zărea cînd şi cînd teii, îndesaţi unul într-altul ca armatele de sfinţi şi de îngeri de pe zidurile bisericii.
     — Matei ! strigase doamna Iliescu din salon făcîndu-1 să tresară cu vocea ei ascuţită şi neaşteptată, adu-mi umbrela tatii să i-o trimit, căci a uitat-o.
     — La ferestre, continuă Dora, erau nişte draperii lungi pînă la podea, de catifea roşie, legate la mijloc cu şnur gros, şi după ele m-am vîrît într-o dimineaţă cînd mă jucam de-a ascunsa cu fata vierului.
     Evident că ar recunoaşte-o în mulţimea de acolo, deşi întunericul şi mulţimea i-ar ascunde-o uneori fremătînd ca frunzele lovite de apă .£înd dintr-o parte, cînd din cealaltă, neîncetat. Tatăl este undeva mai sus, dacă în locul acela există sus şi jos, undeva unde mulţimea este mai rară.
     — Dar m-am plictisit să tot stau ascunsă, continuă Dora. Eu mă înăbuşeam de căldură cu soarele în spate, cu nasul în ţesătura roşie şi ridicată pe vîrful picioarelor pentru că îmi închipuiam că în felul acesta nu-mi va vedea picioarele pe sub draperie şi Gica mă căuta peste tot, muta scaunele din loc, intra pe sub paturi, se învîrtea prin faţa mea, tot nu mă găsea şi, culmea !, nici nu se mişca de lîngă mine să pot ieşi.
    — Ma tante, spunea fetiţa bătrînei doamne de pe bancă ce tocmai pusese deoparte, de pe genunchi, albumul cu flori, vreau să mă joc cu copiii de-a ascunsa.
    Tudor alergă la un pom, se lipi cu faţa de el închizîn-du-şi ochii şi astupîndu-şi-i apăsat şi cu palmele, şi ei se | răspîndiră ca un stol de vrăbii pe alei, în căutare de ascunzători. Pietrişul scîrţîia în toate părţile, foşneau' | frunze, răsunau chemări, apoi nu se mai auzi nimic, aleile rămaseră pustii. O bonă împingea un căruţ, o doamnă trecu pe micul pod cu un căţel în lessă, un domn se aşeză pe banca dinspre chioşcul muzicii, cu faţa spre bazin, şi deschise un ziar în care îşi aplecă numaidecît capul. Din spatele grosului copac, privea ţintă spre Tudor. Dintr-uri! colţ al parcului o voce spuse ceva indistinct. Tudor, cu mîinile la ochi, întrebă înalt, de trei ori Gata ? şi trăgîn-du-şi palmele de pe faţă se întoarse brusc şi privi în toate părţile. îşi apăsase însă prea mult pleoapele pentru că acum, izbit de lumină, clipea des, văzînd nimic altceva decît stele. Pe Matei îl entuziasma ideea că, pentru a-1 ajunge, vărul său trebuia să străbată prin puzderia de stele multicolore. Aleea din faţa copacului era lată şi orbitor de albă din cauza luminii. Pe alee nu trecea nimeni. în tot parcul nu mai răsuna nici o voce. Vizavi de el, de cealaltă parte a aleii, printre frunze, licăreau ochii întunecaţi ai | fetiţei. Părea să-i facă semne spre Tudor, însă nu-i făcea poate nici un semn. Tufişul era nemişcat, la fel ca şi ochii celei care, din spatele lui, se uita la el printre frunze. Pe alee nu trecea nimeni şi liniştea era desăvîrşită. O văzuse cînd intrase în tufiş, dar acum, apăsat de imobilitatea din jur, de lăţimea albă a aleii, de indecizia lui Tudor care făcea paşi în dreapta şi-n stînga în jurul pomului fără să ştie deocamdată încotro s-o apuce căci din orice parte ar fi putut ţîşni pe la spatele lui cineva, se întreba dacă nu J cumva fetiţa plecase din tufiş către o altă ascunzătoare mai bună şi atunci ce luase drept ochii ei privindu-1 | printre frunze era doar, acolo între frunze, puţină umbră; mai întunecată. Apoi Tudor fugi spre dreapta şi pînă în.-] clipa cînd a auzit primul ţipăt de triumf al unuia care, din ascunzătoarea lui, ieşise şi bătea cu palmele pomul cui faţa la care, şi cu ochii bine închişi, stătuse vărul său^J Matei căută drept în ochii umbrei.
    — Şi atunci, spuse Dora, am ieşit de după draperie, plictisită, şi i-am spus :
— Aici sînt, proasto ! Hai să ne jucăm altceva.
    — Ce vorbă urîtă exclamă din salon mama, care mă auzise. Să n-o mai spui niciodată şi acum cere-i imediat scuze Gichii.
    — De ce să-i ceri iertare cînd probabil de la ea ai învăţat să zici Proasto ? întrebă Matei.
    — Aşa m-am gîndit şi eu, atunci, şi am fost indignată, mi-au dat lacrimile, n-am vrut să fac ce-mi cerea mama şi mama, enervată, mi-a dat o palmă la spate. Toată ziua, apoi, m-am simţit atît de nenorocită, atît de singură !
    între Dora şi fetiţa din spatele draperiilor roşii nu era nici o legătură, aceea nu era decît sora mai mică a ei, o soră ascunsă acum în fiinţa Dorei şi care nu va creşte niciodată. Şi acolo, în Dora, se înalţă la fel pe vîrful picioarelor, să privească lumea prin ochii surorii mai mari, fără ca ea însăşi să poată fi văzută şi fără ca dealtminteri ea însăşi să vadă sau să ştie că vede.
     Matei, pe care hîrtia de pe genunchi îl incomoda, o puse pe secretarul din spate şi apoi se aplecă înainte şi se uită curios în ochii Dorei s-o vadă pe mica prizonieră, însă în cerul larg şi albastru dintre pleoape şi gene nu văzu decît fiinţa musculoasă a irisului contractîndu-se şi destin-zîndu-se lent şi regulat, aproape de suprafaţa valului care, mai pur decît Orice apă imaginabilă, îl acoperea, destinzîn-du-se şi contractîndu-se ca într-un fel de respiraţie animală care-1 umplea de reflexe aurii.
    Acum cîmpul din cealaltă parte a şoselei ridica spre soare ierburile lui sălbatice la nivelul cărora curge apa şi în mîlul ei racii îşi agită cotoarele de aripi incinerate, transformate în cleşti. Cerul tot respira parcă ceva mai repede, în pulsaţii luminoase. Dora nu-i mai distingea aproape de loc trăsăturile sub pojghiţa de aur, o sîcîia calmul cu care se ţinea pe scaun, departe de ea, lăsînd să treacă astfel puţinul timp pe care-1 aveau. îngenunche în faţa Iui, îi strînse cu mîna genunchii la piept şi cu cealaltă îl apucă de bărbie :
    — Ce faci, Matei ? Azi noapte am visat că mă sărutai şi ne-am sărutat toată noaptea. Tu m-ai visat ?
     — Da, spuse înclinîndu-şi capul spre ea fără să roşească, pentru că în realitate, prea obosit, nu visase nimic, şi se lăsă jos, alături de ea, pe covor.
     — Matei, îl întrebă, crezi că oamenii se pot iubi ? Uneori m-am îndoit.
— Şi acum ?
     — Acum te întreb pe tine — şi aşteaptă serioasă şi atentă răspunsul lui.
     Matei se feri să facă vreo mişcare. Genunchii îi erau fierbinţi.
     — Poate că avem, spuse, un singur cuvînt pentru mai multe lucruri. Tu, de exemplu...
— Nu ţi-aş putea explica ce simt.
     — In schimb, cînd ţi-am răspuns, odată, la fel, te-ai supărat.
     — Ştiu însă că vreau să fiu mereu lîngă tine şi că în afară de tine nu mă mai interesează cu adevărat nimic.
— Nimic ?
     — Nimic, spuse convinsă. Sînt ca moartă pentru toată lumea în afară de tine.
     Matei gemu şi se trase mai departe de ea, privind-o cu ochii străluciori.
     — Dora, încercă să spună, dar, prinsă de această descoperire pe care o făcea acum în sine, nu-1 auzi şi continuă :
     — Nu aveam nici înainte prea multe lucruri care să mă intereseze. îmi plăcea să citesc. Ştii că mi-ai adus nuvelele lui Gautier, dar nu şi că mi-a fost cu neputinţă să citesc din ele mai mult de două foi. Şi poate că nici la părinţii mei nu mai ţin aşa mult, fiindcă dacă ar trebui să-i părăsesc pentru tine, aş face-o fără nici o ezitare.
    ■— Cu mine, vru să-i răspundă Matei, se întîmplă invers. Datorită ţie am început să văd în jurul meu lucruri care înainte pentru mine nu existau. Şi cît de vaste şi frumoase sînt chiar şi atunci cînd nu mă împac cu ele ! Dar sînt aşa datorită ţie, dacă tu n-ai exista, sau ai înceta să exişti, n-ar fi fost nici ele sau ar dispare şi ele pentru că nu sînt decît nişte reverberaţii ale fiinţei tale şi înconjurat de ele sînt de fapt înconjurat de tine, trăiesc oricum şi pretutindeni în tine, aşa încît şi pentru mine, ca pentru tine, lumea s-a redus la o singură fiinţă care le conţine pe toate celelalte. Şi din nou se întinse curios către Dora să vadă în ea de data aceasta nu numai pe mica ei soră oarbă din spatele draperiei roşii, ci întreaga mulţime a obiectelor, fiinţelor şi întîmplărilor care erau, toate laolaltă, viaţa lui, pe care Dora nu le ştia dar care erau conţinute în ea, fără ca ele însele să ştie aceasta, aşa cum la rîndu-i Dora, dacă nu s-ar fi născut, ar fi fost conţinută în acel spaţiu, umbros mai degrabă decît întunecat, în care era sigur că ar fi putut-o recunoaşte pentru că dorinţa lui ar fi fost mai mare ca umbra, atît de fierbinte şi de neţărmurită încît umbra însăşi s-ar fi adeverit la un moment dat a nu fi decît o parte a acestei dorinţe. O parte din el. Se feri să-i spună însă nebuniile care-i treceau prin minte.
    — Ce m-aş face, aşadar, îl întrebă, dacă o dată îmi vei lipsi ?
    Matei îi înconjură umerii cu braţul, liniştitor. De acolo, din el, Dora privea spre lume fără s-o vadă şi fără să fie văzută. El însă o vedea. O vedea trecînd iazul pe puntea legănătoare din fundul curţii doctorului Tomiţa, sau aple-cîndu-se de la fereastra dormitorului ei, în cămaşa de noapte, atît de speriată că avocatul ar fi putut auzi bătaia lui, sau întinzîndu-i batonul de şocolată din care cu o clipă înainte muşcase şi se gîndi cu oarecare uimire că ori de cîte ori va vrea el, ea va repeta în el aceste gesturi, fără oboseală, în veşnic aceeaşi lumină — deşi acolo nu e lumină. încercă să se asculte pe sine, să-şi dea seama ce se întîmplă în el. îşi reţinu respiraţia. Dar în afară de bătaia inimii nu percepu nimic deşi nu avu senzaţia de vid. Imobilitatea, absenţa aceasta aparentă îl confirmă în ideea • lipsei de lumină. îşi evocă intenţionat, ca în joacă, o imagine cu Dora şi ea se prezentă înconjurată de o umbră vagă, dintre zi şi noapte, o umbră în care nu-i vedea chipul dar ştia intens că este al ei.
    — Nu-ţi voi lipsi niciodată, o asigură continuînd să-i ţină umerii cu braţul. Dacă nu voi fi lîngă tine, vei fi în mine şi vom fi mereu împreună deşi nici tu nici eu, astfel, nu vom mai şti să facem nimic în afară de ce vom fi făcut pînă atunci, nici să spunem alte cuvinte ori să umblăm în locuri prin care nu vom fi umblat
    — Nu înţeleg ce vrei să zici. Dacă ne vom repeta însă aşa mereu înseamnă că nu vom mai fi vii.
    — 
    — Da, spuse Matei, cînd nu voi mai fi cu tine, sau cîndi tu. mă vei părăsi, vom continua să trăim, dar altfel, nuj exact ca cei vii. -
     Dora îi dădu dreptate, se sculă, luă desenul lui, revenii alături de el pe covor intrînd deodată în ploaia de aur] şi privi desenul.
—	Vrei să mi-1 laşi ? îi spuse, mulţumită. Matei întinse către ea şi cealaltă mîriă.
    — Cum trăiesc oamenii vii ? îl întrebă apoi. Nu ştiu! dacă pînă acum am trăit, cred că mai degrabă nu şi că dacă^j acum trăiesc, aceasta este din cauza ta.
    — însă mai întîi din cauza întîmplării că mama ta n-a] putut fi convinsă să renunţe de a te naşte, murmură Matei. |
— Astfel că tot o întîmplare ne poate despărţi ?
    — Nimic nu ne mai poate despărţi, se grăbi să spună,-l palid, trăgînd-o Spre el.
    — Crezi că tu poţi face ceva să nu ne mai despărţim | niciodată ? îl întrebă îngrijorată.
    — Am să fac tot ce-am să pot, spuse şi voi din nou s-o J îmbrăţişeze. Dora se feri din nou, preocupată :
    — Dar dacă unul dintre noi ar muri, n-ai putea împie-^j dica asta.
     Matei tăcu. Dora se jucă cu vîrful pantofului pe covor,| urmărind conturul unei flori :
— Cum o fi cînd eşti mort ?
— Nu ştiu, rîse. Poate ca atunci cînd te ascunzi.
    — Da ? E adevărat că ori de cîte ori mă jucam de-a] ascunsa mă simţeam ca părăsită, moartă însă niciodată.
— îmi închipui că morţii nu ştiu că au murit.
    Se uită la el, neîncrezătoare. îi mîngîie cu vîrful degetelor faţa liniştită, îşi lipi fruntea de-a lui, apoi şi-o depărta] să-i citească în ochi, îi luă mîna între ale ei şi i-o sărută.]
     —Ce mînă fină ai, îi spuse, abia cu puţin mai mare] ca a mea.
     El îi sărută de jos în sus şî de sus în jos fiecare degetl în parte, apoi urechea dînd într-o parte tufele de păr întunecat. Cu faţa în părul ei deschise ochii în ploaia neagră,! dar nu era o ploaie, era o vegetaţie năvalnică şi tresări] cînd o auzi îngînîrid ca de departe :
    — S-ar putea să ai dreptate totuşi. Ce ne-a apucat pe'] amîndoi să vorbim de asta ? Cred însă că ai dreptate că] atunci cînd mori trebuie să fie ca atunci cînd te ascunzi, pentru că îmi amintesc bine cum într-o zi, cînd eram foarte mică, dar atît de mică, într-adevăr, cum mi-e greu să înţeleg că am fost şi cum tu nici nu m-ai putea imagina, m-am rătăcit pe aici, prin curte, şi după o călătorie printre fluturi şi flori, tot mai departe de casă, am nimerit între nişte bălării atît de înalte încît de după ele nu mai vedeam nici casa, nici pomii, nimic din elementele liniştitoare ale lumii mele, nici unul dintre punctele de reper cu ajutorul căruia aş fi putut reveni acolo de unde, neprevăzătoare, plecasem. Buruienile erau multe, dese, cu forme înfricoşătoare că nici nu îndrăzneam să le ating pentru a-mi croi drum îndărăt şi nici să strig să vină cineva, să mă scoată de acolo. între tulpinele nenumărate, îndesate unele întav altele, groase, verzi, păroase şi lungi ca nişte şerpi sau albe ca oasele spălate de ploaie şi între frunzele lor imense umflate de sînge, îmi pierise respiraţia. Eram sigură, sigură de tot, că voi muri mîncată de monştrii verzi şi la un moment dat, cu toate că nici un braţ nu mă apucă şi nici o frunză nu-şi deschise gura să mă înghită, mi-am spus că am şi murit, că am şi fost mîncată şi mă simţeam între ele ca în fundul unui stomac.
    Matei îşi băgă mai adînc capul în părul ei şi repetă înăbuşit :
    — Ca în fundul unui stomac. Al unui pîntec mare, cald şi întunecat, mişcat în sus şi-n jos şi de la dreapta la stînga, de scurgerea unor sucuri bune, de o ploaie blîndă, dătătoare de viaţă, în care dormi fericit, ştiind că dormi, un somn transparent — şi căută cu buzele, orbeşte, prin noaptea vegetală a părului, coloana alcătuirii ei de sidefuri reci şi arome inteligente, gîtul care, dintre umeri, con-creşte şi delicat şi arzător, pătrunde în bezna îmbătătoare a părului pentru a susţine, ca pe o cupă, capul greu, preţios.
    — N-am auzit bine ce ziceai, murmură confuză cînd îşi trase capul din părul ei. Se ridicase de pe covor şi se aşezase pe marginea divanului, cu bărbia în mîinile sprijinite în coate pe genunchii înalţi, strîns apropiaţi.
    O urmă şi-şi cufundă din nou obrazul în pletele ei, de unde îi răspunse :
    — Ziceam că şi mie buruienile mi-au făcut, o dată, o impresie asemănătoare. Eram la şcoală şi încă de dimineaţă,
    — 

    — 
din cerul acoperit cu nori joşi, cenuşii, începuse să plouă şi9 curgeau şuvoaie groase, paralele, cu energie egală. Era o 9 ploaie masivă şi implacabilă, dintre acelea care durează M aşa zile întregi şi pătrund pămîntul pînă în fund. ■ — Da, ploile îngrozitoare care înegresc casele şi trans- M formă gardurile în putregai, se cutremură ea. Le urăsc. ]
     — Şi eu. Dar în acelaşi timp mă fascinează. Nu-ţi place să umbli prin ploaie, să te ude de sus pînă jos, să-ţi "' fie urechile pline de vuietul ei matern, legănător, să încerci să descifrezi ţesătura îndesată şi fantastică a apei coborînd ' spre pămînt şi s-o vezi apoi cum cucereşte fiecare loc pre- * lingîndu-se îmbelşugată pe garduri, pe scoarţele pomilor, pe ziduri şi umple străzile dintr-un trotuar în celălalt ? \

— Mă indispune. *
— Şi pe mine, se grăbi Matei să spună. ;
     — Dacă stau în casă, mă ţine prizonieră ; dacă mă l prinde pe stradă, îmi udă ciorapii. Şi apoi bătaia de pe :; acoperişuri şi gîlgîiala lacomă a burlanelor ! De cîte ori 'i plouă aşa, mă îmbolnăvesc.
     — Şi eu. Dar a început să-mi placă probabil pentru că > venea ca o pedeapsă peste oraş.
— Ai suferit mult cînd v-aţi mutat aici ?
— Da, dar am uitat. 1 Dora îi înconjură gîtul cu braţele şi-1 strînse la piept.
     — începuse încă de dimineaţă să plouă, îşi reluă povestirea, şi în recreaţii mă uitam pe fereastra mare a clasei. Cînd un nor se risipea, un altul îi lua locul, tîrîndu-se repede, parcă pe coate, în locul lui şi desfăşurîndu-şi îndată pînă la pămînt penele tari, de apă, să bată cu ele acoperişurile, ferestrele, apa strînsă în bălţi care sporeau văzînd cu ochii, galbene şi băşicate. în lungul gardului negru al curţii scăpaseră nu ştiu cum de zelul servitorilor nişte buruieni mari de tot, ca acelea care te-au speriat pe tine,
şi în ploaia fără sfîrşit se frămîntau, lovite, şi- creşteau în , sus, mai tari decît apa, şi verdele lor exalta, izbea în negrul şi cenuşiul înconjurător, le-am simţit cum cresc, eu însumi crescînd împreună cu ele şi m-a cuprins o bucurie ciudată. Dora, strigă înăbuşit inspirînd adînc parfumul gîtului şi părului ei, ai dorit vreodată să ai un copil ? Un / copil al tău, din tine ?
\
    — O, nu ! răspunse indignată. El a ţinut foarte mult să aibă. N-ar fi fost însă al meu, ci al lui şi nu l-aş fi putut iubi.

— Nu cu el, suspină Matei. —- Dar cu cine ?
— Cu nimeni, spuse Matei. Cu noaptea. Dora rîse :
— Nu, nici aşa.
     In partea de sus a ferestrei aurul se împalidase, trecuse la un roz delicat prin care albastrul se străvedea verde. j Apoi verdele strălucitor şi limpede cuceri toată partea de sus a ferestrei, în timp ce cea de jos, mai mare, rămînea aurie, însă de un auriu roşcat. Pe drum, cu capul în jos, trecu grăbit un cîine, alungat probabil căci scîncea slab. Cîteva rîndunele se jucau în înaltul cerului, peste cîmp, trăgînd în aerul roşu şi verde curbe largi. Peste cîmp, mult deasupra racilor din mîl, a pescarului aşezat pe mal cu undiţa neagră, a omului aplecat pe brazde şi a păstorului, insă şi mult dedesubtul albastrului muschiulos care se destindea şi se contracta, acoperindu-se astfel cu vagi ape aurii nespus de subţiri, al albastrului în care, deocamdată mai mult ca o părere, începea să pătrundă umbra.
    — Şi dacă aş fi avut, totuşi, murmură Dora cu ochii închişi, îmi este atît de greu să mă gîndesc că l-aş fi dat la şcoală, abandonîndu-1 unor profesori morocănoşi, printre colegi sălbateci.! Să rătăcească departe de mine, pe coridoare cenuşii, în clase prea vaste, mereu cu cerul negru al tablei în faţă. A, nu !
    Şi totuşi, dacă voia să-i mai vadă ochii înainte ca umbra să-i ajungă, trebuia să părăsească noaptea părului. încercă, lipindu-şi urechea de ceafa Dorei, să audă un zvon, cît de vag, al existenţei lor, murmurul, cît de stins, al încetei lor mişcări în orbite, sub valul subţire de apă în care se contractau şi se destindeau, pe măsura imaginilor inspirate, într-d respiraţie nepămîntească, fără să audă altceva în afară de vuietul surd al propriei lui urechi. Bietul băiat, pe coridoare cenuşii, în clase prea vaste ! Departe de ne- ||| gura dulce şi ocrotitoare a mamei, printre sălbatici, aşteptat peste tot de primejdii. Dar fie !
    Umbra progresase înainte de a se decide să-şi scoată capul din încîlceala părului ei. Umbra lui, pe covor, coborî
    

    
înaripată deasupra umbrei care o asalta pe Dora, victimă neputincioasă, pe promontoriul divanului, a revoluţiei astrale.
— Ce repede s-a făcut seară, strigă.
     Ea surise, stînjenită, aranjîndu-şi părul. Figura lui se schimbase complet, părea foarte copilăroasă, ca şi gesturile, mai puţin cumpănite, aşa că nu putu să se supere cînd, după ce se învîrti în juru-i pe glezne neastâmpărate, îi spuse :
    — Din cauza umbrei abia te mai văd, eşti întunecată ca o etiopiana.
    — O, ce comparaţie ! se mulţumi să exclame. Dar ce e cu tine ? Să aprind lumina ?
— Nu, spuse, gata să decapiteze capul veilleuzei.
— Atunci să-ţi cînt.
     îi întinse mîna şi ea sări în picioare. Primind-o în braţe, începu deodată să fluiere o melodie şi se învîrti cu ea făcînd cîţiva paşi de dans.
    — Cum, ştii să fluieri şi să dansezi ? îl întrebă, ca ochii mari.
    — După cum vezi, spuse oprindu-se. îţi place să dansezi ?
— Desigur, făcu Dora continuînd să-1 privească uimită.
— Şi... dansezi ?
— Acum nu prea.
— Dar înainte dansai mult ?
— Mult.
    — Cu mine, spuse Matei continuînd s-o ţină în braţe, în picioare, în mijlocul încăperii, n-ai dansat niciodată.
    — N-am avut timp, abia ne-am cunoscut, protestă. Dar tu dansezi ?
— Doar singur, uneori.
— Nu-i adevărat, spuse uşurată. Nu ştii să dansezi.
     Se aşezară pe divan. Umbra cuprinsese toată încăperea şi culorile florilor de pădure din buchetul cules de el în^ dimineaţa trecută şi pe care Dora îl păstra încă în micul; vas de alabastru de pe secretar nu se mai distingeau. Se; distingea încă, în schimb, că mult din ele se ofiliseră, deşi! apa li se schimbase cu grijă, şi atîrnau moi, fără formă, pe subţirile lor tije frunzoase.
— Cînd ai dansat ultima dată ? o întrebă.

     — O, nu mai ştiu, spuse cu o închidere în sine a figurii, pe care el o luă drept semn al efortului de memorie. Acum cîţiva ani. — Şi adăugă, deşi această precizare era puţin fără rost : La Bucureşti.
— Cu cine ?
— îmi ceri prea mult. Cum vrei să mai ştiu ?
     Lacul, e adevărat, cu malurile lui îmbrăcate în sălcii şi cu luminile care se răsfrîngeau în el sub cerul foarte larg, era un fundal frumos pentru a fi ocrotită, însă pe faţa de masă o mică pată de cafea, veche de cine ştie cînd, îi atrăsese neplăcut atenţia, fără ca el să observe. O, cafeaua care se bea în restaurante şi cofetării, cu oribila ei culoare roşiatică de parcă ceştile ar fi pline nu de cafea, ci de furnici roşii fierte pe spirt, încă vii parcă !
    Matei simţi că în momentul acela Dora îi este contestată de ceva nelămurit, din trecut, ceva care se ivise neaşteptat între ei, şi atunci se ridică, o trase şi pe ea apucînd-o de subsuori şi o strînse la piept pentru a împiedica raptul. Trecură în salon, întoarse, hotărît, comutatorul şi din cristalele candelabrului se revărsă spre toate colţurile încăperii o ploaie de săgeţi luminoase. Ridică pianului capacul şi arată Dorei, muteşte, spre taburet.
     Nu ştia ce cîntă. Sprijinit de pian, fixa mîinile ei care se înfigeau ca nişte rădăcini în pămîntul sonor decantînd o sevă pură şi furtunoasă. învîrtea între degete brăţara pe care şi-o scosese înainte de a se aşeza la pian şi călare pe focurile înaripate ale briliantelor ce o împodobeau zbura peste întinsul valurilor muzicale. Cînd Dora îşi ridică mîinile de pe clape, se aplecă pînă jos şi-i sărută degetele piciorului, prin subţirile cureluşe ale sandalei.
    Venind spre casă, avea încă pe retină încremenirea lucrurilor din salonul ei, după ce îi cîntase. Deşi nu era tîrziu, arborii de pe drum, cîmpul şi iazul peste care trecu pe punte, i se părură la fel de nemişcate, ca şi cînd viaţa le-ar fi părăsit sau ar fi fost făcute cu toatele din piatră. Vie rămăsese doar, undeva, o suflare egală şi adîncă, de om care doarme, îmbălsămat cu flori, sub stelele nenumărate. Se gîndea confuz la domnul Iliescu, dar respiraţia pe care i se părea că d aude era a sa, căci, fără să-şi dea seama alergase pe cîmp tot timpul. Se sprijini de balustrada punţii şi-şi privi umbra pe apă, printre reflexele stelelor.
    
17 — Matei Iliescu — Radu Petrescu



Cerul nu era de tot întunecat, la apus, printre crengile pomilor, mai zărea o fîşie de aer palid cu lungi dungi verzui şi dintr-acolo venea un freamăt neîntrerupt de cît la mari răstimpuri, ca şi cînd ar fi trecut în goană nesfîrşite convoaie de căruţe pe drum pietros acoperit cu un subţire pat de. frunze veştede. Scuipă în apă şi lacrima scînteie-toare pliciui şi dispăru imediat sub punte, răpită între umerii negri ai şuvoaielor mute, spre un orient depărtat. Gardul dintre ei şi doctorul Tomiţa ridica un şir urcător de suliţi. Coborî de pe punte şi trecu, mergînd pe malul iazului, în curtea sa, regretînd depărtarea care, între el şi Dora, sporea cu fiecare pas pe care-1 făcea. Se gîndi să se întoarcă, dar îşi continuă drumul, aplecat înainte, urcînd pe potecă printre tufe şi ierburi înalte. Curînd printre tei licăriră ferestrele şi pe ecranul lor văzu umbra doamnei Iliescu şi a servantei agitîndu-se.
    Rămase cîtva timp să le privească. Pregăteau masa. în coteţul din dreapta, o găină se foi şi cîrîi în somn. De aici poteca ocolea spre stînga ducînd spre o veche bucătărie-de vară şi spre camera de serviciu, reunite sub acelaşi acoperiş de tablă vopsită în roşu, iar apoi se îndrepta spre terasa la care pentru a ajunge trebuia să sui patru trepte de piatră. Treptele erau cam tocite. între fisurile pietrei creşteau fire de iarbă care, mereu smulse, reveneau totdeauna.
    Liliecii scînceau între coroanele teilor şi stele abătîn-du-şi zborul precipitat şi frînt spre cîmpul din cealaltă. parte a iazului,. prin aerul viu de toată absenţa DoreL
    Doamna Iliescu îl auzi cînd urca scara spre terasă, dar ;| se forţă să privească doar la lucrul ei.
— Ai venit ?
— Da, am venit, spuse Matei rîzînd.
— Spală-te pe mîini şi poftim la masă.




XVII
   
   
   
   
   Apa nu era adîncă şi nici prea lată în locul acela şi pentru că, între dealuri, curgea pe un pat pietros, resfrîn-gea cu multă limpezime buchetele de arbori de pe maluri şi cei cîţiva nori albi din înalt. Dora o descoperise coborînd din vîrful viei pe una dintre potecile înguste deasupra cărora iarba şi florile se aplecau curioase, din ambele părţi, balansîndu-se sub greutatea multicoloră a vreunui fluture, a bărzăunilor îmblăniţi şi a lăcustelor dansatoare. Cînd coborîşul fu mai repede, încercase o temere. Dealurile, înalte şi pustii pe care numai undeva departe, lîngă un cot de pădure, zărise o fetiţă cu cîteva oi, o îngrijoraseră, îşi spusese că ar fi preferat, acum, să stea întinsă în şezlong acasă, de exemplu, şi el, la picioarele sale, să-i facă lectură, sau să-i vorbească despre nu importă ce sau chiar să tacă împreună gîndindu-se cum să se mai sărute.
    — Vrei să coborîm chiar pînă jos de tot ? îl întrebase oprindu-se şi întorcîndu-se către el.
Matei întinsese braţele în lături :
    — Dacă vrei şi tu... Ai obosit ? Pot să te duc pînă acolo în braţe — şi spunînd acestea făcuse un pas către ea. Cămaşa albă i se umflase în vîntul slab şi cum venea spre ea cu braţele desfăcute, cu gîtul întins înainte, i se păru că o pasăre albă, puternică şi maestoasă, o va răpi spre un destin necunoscut şi se feri rîzînd şi căutînd în juru-i dacă erau singuri :
    — 
    — N-am obosit. De ce mergi însă în spatele meu să nu te văd ? Ne întîlnim atît de puţin şi mă laşi singură şi atunci !
—	Dora, strigă, nu te-am lăsat singură, eram aici î Ea îşi şterse ochii cu batista şi-i spuse iritată :
— Vino lîngă mine.
    îl luă de mînă, strîngîndu-i degetele, şi reîncepură să coboare.
     — Nu mă simt bine, îşi spunea în timp ce el, ca să-şi ascundă îngrijorarea, îi vorbea despre planurile lui de viitor. Ce va fi crezînd despre mine, dacă nici eu nu ştiu ce să cred ? Şi totuşi eu am vrut să mă plimb pe aici, pînă în fundul văii, iar el ar fi fost, acum îmi dau bine seama, mai fericit să fi rămas acasă şi, întins la picioarele mele, să mă sărute, cu toate că dacă ne-am opri m-ar putea săruta şi aici, sau nu aici, ci acolo, între pomii aceia. Matei, îi spuse cînd ajunseră, să ne oprim.
    Era un grup de cinci fagi, cu umbră deasă printre ei. O hîrtie mare, albă, arăta că cineva, nu de mult, trecuse pe acolo, şi în timp ce Dora se lăsa în iarbă întinzîndu-se pe spate cu mîinile sub cap, Matei o luă, o ridică sus şi-i dădu drumul în vîntul care o purtă o clipă în aer. Dora îi urmări zborul, lăsîndu-şi capul pe un umăr, apoi îl văzu pe Matei luînd-o din iarbă, unde căzuse, strîngînd-o în mînă şi aruncînd-o departe. îl auzi întorcîndu-se şi-i simţi umbra pe faţă. Se întrebă ce va face. Se aşeză alături de ea în iarbă. îşi alătură obrazul de cotul ei şi-i spuse :
— Acum tu mă laşi singur.
     — De ce ? îl întrebă silit, întorcîndu-şî capul şi pri-vindu-1 printre pleoapele întredeschise.
    îşi plimbă obrazul pe mîna ei pînă la cot şi înapoi spre; umăr, apoi şi celălalt obraz. Se întoarse către el şi-i mîn-r! gîie, cu ochii mereu închişi, creştetul tare şi fierbinte, * vîrîndu-i mîna în păr.
     — De aici, în fine, îi spuse cînd ajunseră jos, pe malul a apei, nu se mai vede oraşul. Un deal în spate, între noi şi el, şi un altul, la fel de înalt, în faţă, amîndouă solide şi; înalte pînă la cer şi astfel închise la capete încît nici acolo să nu pătrundă nimeni la noi.
— Dar apa aceasta ? îi arătă.
     Matei se aplecă deasupra lichidului prelung, muschiu-los şi catifelat, şi-şi trecu palma de două ori pe rotunjimea iui :
— Ea nu ne face nici un rău.

    — Afirmi cu atîta mîndrie acest lucru, observă, de parcă ai vorbi despre tine însuţi iritat că nu te înţeleg, că nu vreau să te preţuiesc după merit! E o apă într-adevăr minunată, un rîu cum n-am mai văzut, adăugă, dar lasă-mă să mă obişnuiesc cu dealurile acestea prea mari, prea piep-toase şi cu norii care le îmbracă în fulgi şi pene prea albe şi care uite cum tremură.
    — Ai dreptate, spuse încetînd să mîngîie apa şi privind în sus. Ce nori !
    — Şi atît pămînt grămădit de jur împrejur ! se plînse. Parcă respiră şi el.
— Da, dar de ce nu-ţi place asta ?
     Dora se uită la el stînjenită, apoi roşi şi-şi întoarse faţa :
    — Astăzi nu sînt prea bine, nu ştiu ce am. Doresc lucruri bizare şi mă alarmează orice.
— Să plecăm ?
    — Unde ! exclamă cu un fel de deznădejde care, pentru că n-o înţelese, produse lui Matei o stare bruscă de voioşie.
— Dora, îi strigă, vino să vezi ce rece e apa '. îmbrăcată în fulgii norilor reflectaţi, nemişcată dar şi
fremătătoare, se răsucea pe pieptul dealurilor şi se întindea înainte, ca un lung gît de pasăre.
     — Ce-o fi fost în hîrtia pe care ai aruncat-o adineauri, cînd ne-am oprit ? îl întrebă visătoare, fără să se mişte din iarbă. Poate plăcintă de la plăcintăria de unde cum-părai şi tu în recreaţii, cînd erai la şcoala primară.
Matei veni lîngă ea. Obrazul îi era ud de lacrimi.
— De ce plîngi ? o întrebă. Ce s-a întîmplat ?
     — Nimic, spuse continuînd să-1 strîngă în braţe. N-am dormit toată noaptea fiindcă m-am gîndit mereu la tine şi acum îmi trec prin minte lucruri oribile, parcă trăiesc într-un coşmar din care nu vreau să mă deştept.
— Dar ce îţi poate trece ţie prin minte ?
     — O, cînd ne-am oprit între fagi am fost atît de supărată pe tine că... Dar nu-ţi pot spune. Şi înainte de asta mi-am zis, nu ştiu cum, că în aceste locuri pustii s-ar
putea, cum mergeai în spatele meu, dar te rog să nu rîzi de mine !, mi-am zis că s-ar putea să mă omori.
— Cum ? strigă el.
    — Aşa. Nu pot suporta să meargă cineva în spatele
meu, nu mă simt în siguranţă. Şi apoi, astăzi, eşti atît de
rece !	■ .
— Dar ştii că e doar o închipuire a ta, nu-i aşa ?
    — Ştiu, spuse oftînd, însă ce să fac ? Şi cum arăta negustorul ?
— Poftim ?
    — Cum arăta acela de la care cumpărai tu plăcintă în recreaţii ?
    — Ei bine, îi răspunse lin, cu un ton disproporţionat de fastuos din cauză că nu se gîndea la ce spune, atent numai la Dora să înţeleagă ce se petrece cu ea şi fără să poată desluşi decît că pe măsură ce rostea cuvintele apa adîncă a ochilor ei se mişca lent ca de plutirea unui şir de păsări luminoase, era înalt şi gros, negru, cu un şorţ lung şi cu capul roşu, unsuros tot.
— Interesant, îngînă ea. Şi se pricepea ?
— Cine ?
— Negustorul.
— Da, sigur că se pricepea. Aşa cred.
    — Nu l-am văzut niciodată. Să mi-1 arăţi. Mă interesează atît de mult ! Mă interesează tot ce este în legătură cu tine. Şi de ce te uiţi atît de supărat ?
    — Nu sînt supărat. Acum te simţi altfel ? Te-ai obişnuit cu locul?
    — De la mine din vie nu observasem cîte flori sînt pe aici, spuse Dora. însă dealurile acestea sînt cu desăvîrşire acoperite de nalbă şi margarete ! Şi norii ! Prea mult alb, prea multă incoloare, inexistenţă, şi totuşi, în acelaşi timp.v-Albul nu este o culoare. Este mai degrabă o absenţă. Aşa îmi închipui haosul. Şi totuşi, în absenţa aceasta, toate • de aici palpită, voluminoase şi agresive, voind parcă ceva de la mine.
    — Eşti obosită, surise şi-şi trase haina pe mîneci, în-cheindu-şi-o.
    — Nu ţi-e cald cu ea ? Descheie-te măcar mai mult la cămaşă, — şi pentru că păru că n-a auzit, murmură ironică : Noblesse oblige...

     — In definitiv, îi replică nemulţumit, mi-am pus haina ca să-mi ascund cămaşa şi să ai mai puţin alb în jur. E însă mai bine să stai pe ea, spuse scoţîndu-şi haina şi aşezînd-o pe iarbă, să nu-ţi murdăreşti rochia.
     — Peste zece ani, îl întrebă mutîndu-se alături pe haina lui, o să-ţi mai aminteşti rochia pe care o port astăzi ? De ce nu vii lîngă mine ?
— Am să-mi amintesc, îi răspunse venindu-i alături.
— Ce-ai făcut cu rochia albastră pe care ţi-am dat-o ?
     — Am pus-o în şifonierul meu şi o privesc în fiecare noapte, înainte de a mă urca în pat, şi ieri, dacă nu te superi, n-am mai putut rezista tentaţiei de a mă îmbrăca cu ea.
    Matei îi spusese aceasta, inventînd doar pe jumătate, pentru că dacă nu îmbrăcase rochia în orice caz dorea s-o facă şi renunţase numai pentru că se gîndise că ar fi inconvenabil cu doamna Iliescu în casă, pentru a o amuza şi fu fericit s-o> vadă surîzînd.
—• Şi a fost bine ?
     — Da. Şi de rochia de acum o să-mi amintesc totdeauna, de culoarea ei de frunză de toamnă, de subţirimea ei — şi îi ridică puţin poala îngustă s-o pipăie între degete.
— E moale ? spuse ea rîzînd.
     -— Da, Elmire, e moale şi-i sînt recunoscător că nu-ţi răneşte genunchii.
     — Ai vrea să te îmbraci şi cu ea, nu-i aşa? N-o pot însă dezbrăca pentru că n-am nimic pe dedesubt dar mi-ar place atît de mult să facem schimb şi eu să-mi pun pantalonii şi cămaşa ta.
    Ar înconjura-o, aşa, din toate părţile deodată, pasăre acoperindu-şi cu aripile desfăcute prada azurie. îşi trecu palma pe trupul ei, de la umăr pînă la genunchi şi apoi, deodată, se lăsă să alunece în iarbă pe pîntece şi arătă creasta dealului de pe care coborîseră :
     — Pe acolo mergeam prin ploaie, venind spre tine din direcţia spre care curge rîul.
     — Va să zică satul de la capul podului este pe aici pe-aproape ?
     — Mi se pare atît de, cum să-i spun ?, că pe unde am trecut atunci, singur, sînt acum alături de tine ! Mama voia
     — 
s-o însoţesc la Bucureşi, unde se gîndea să te viziteze la o mătuşă a ta, însă n-a plecat cu mine, ci cu doamna Teodorescu. Ştii cum e valea aceasta cînd plouă cum ploua atunci ? Rîul ţîşnea parcă direct dintre norii înfoiaţi şi clocotea înfigîndu-şi ciocul negru în ploaie.
    — O, îl rugă, nu-mi mai vorbi despre asta ! Nu vreau | să mai aud de ploaie şi de nimic trist.
       :— Am vrut să-ţi spun că întîlnirea noastră a fost J| necesară. '
    — Nu-i de loc mult de cînd ne-am întîlnit, îi spuse, şi totuşi parcă te-am ştiut totdeauna.
    — Totdeauna, o aprobă întorcîndu-se uşurat spre ea şi privindu-i marii ochi albaştri în montura lor delicată si fermă.
    — Dar, schimbă vorba cu un surîs încurcat care pe Matei îl făcu din nou atent, pe negustorul tău nu-1 ştiu.
— Care negustor ?
    —■ Acela mare şi negru, cu capul roşu/de la care cum-părai plăcintă în recreaţii, îi explică surîzînd mai departe în acelaşi mod tulbure.
— Da, îngînă maşinal.
    —- Cîtă lume nu cunosc ! continuă Dora, nesigură, şi adăugă : Din cîtă cunoşti tu. Nu crezi că ar trebui să ştiu tot ce ştii tu ? Şi totuşi, exclamă oarecum triumfătoare, despre femeia din grădina publică, nu vrei să-mi spui nimic.
         Ţi-am spus tot, punctă trecîndu-i din nou palma de la umăr pînă la genunchi, abia atingînd însă trupul viu din corola subţire, moale şi îngustă a rochiei.
— Nu, protestă. Ai sărutat-o vreodată ?
— Niciodată.
— Pînă acum n-ai mai sărutat pe nimeni ?
— Ba da. O dată. Insă tot pe tine, în parcul Ioanid.
— Nu înţeleg.
— Aveai nouă ani şi te chema, pe atunci, Marta.
— Fetiţa aceea...
— Da.
    — Şi cum m-ai sărutat ? îl întrebă cu o ascunsă nemulţumire.
— Pe frunte.

     — îmi semăna atît de mult ? — şi la răspunsul lui afirmativ, Dora făcu în iarbă, între ei doi, cîteva semne cu degetul şi apoi îi spuse :
     — Nu o cunosc. Am cunoscut-o doar pe yerişoara ei. Sînt însă geloasă. Ori nu, se corectă cînd îl văzu gata să protesteze, ci ca adineauri cînd coboram şi ^mergeai în urma mea. Nu trebuie să ştii despre mine mai mult decît ştiu eu însămi.
     Matei era departe de a fi un vanitos, dar felul cum rostise ea ultimele cuvinte îi dădu un puternic sentiment al propriei puteri. îl mai încercase uneori, cînd încăleca cea mai de sus cracă a vreunui copac, ascuns în frunze şi legănîndu-se încet deasupra abisului albastru ; îl încercase şi în după amiaza trecută cînd se jucase, o clipă, cu imaginile din el ale Dorei. După cum îl privea, ghicea că era sensibilă la faptul că în el se petrece acum ceva deosebit şi se pregăti să-i mărturisească ce. Nu trebuia să-i spună tot ? Ar fi fost o dovadă de dragoste şi se cuvenea ca Dora însăşi să ştie ce produsese, chiar fără voie, în el. O mînă secretă îi fură însă cuvintele pe care era gata să le rostească. Ce-ar fi avut de altminteri să-i împărtăşească ? Şi ea îi tăcea, astăzi, atîtea. Ascuns în travestiul cămăşii albe în care acasă, cînd o îmbrăcase, nu bănuise că va fi atît de strîmtorat, era deci mai bine ca ea să nu-I vadă. Ascuns de privirile ei, ca de ale doamnei Iliescu cînd, în strada Polonă, îl acoperea de la genunchi în sus în clăbuci de săpun, cuirasă plină de curcubee, penaj candid, absenţă — dar palpitînd de o viaţă nemărginită, concentrată şi agresivă. Nu ştie aceasta însă, îşi repetă Matei, o presimte şi de aceea, desigur, este astăzi locuită parcă de un spirit neliniştit care mă supraveghează rotindu-se în cercuri capricioase, cade bîzîind spre mine şi înainte să pun palma pe el se cumpăneşte şi se depărtează pentru a da ocoluri strînse şi rapide în jurul unei preocupări tainice, descrie în aer aureole răsturnate, revine şi din nou dispare şi nu-1 mai aud. Mult deasupra norilor sau a tot ce-i poate umbri liniştita lumină. Dora totuşi avea dreptate.
     — Fiindcă se ştie pe sine, fiecare ştie despre ceilalţi mai mult decît ştiu ei înşişi, îi răspunse, urmînd-o printre arborii rari de pe malul apei printre care, ridicîndu-se din iarbă, se plimba privind interesată detaliile locului.
Dora se opri şi exclamă cald :
— Dragostea însă este uitarea de sine, Matei.
— Ai impresia, spuse, că nu mă uit pe mine ? •— Da, îi explică, uneori.
— Acum, de exemplu ? Astăzi ? De unde ştii ? Dora nu găsi cuvintele care trebuiau şi renunţă. Şi
poate că nu era prudent, ci supravegheat. Sau poate că nici asta, ci era doar prea tînăr. îl privi înduioşată ; uitase cu desăvîrşire de femeia din grădina publică. Erau atît de singuri ! Dar pe-aici nu zburau vulturi şi, oricum, nu putea fi pentru el o Lycainion, îşi spuse şi roşi din nou, mirată şi supărată că-i treceau astfel de gînduri prin minte. Dacă nu l-ar fi întîlnit, n-ar fi avut acum de ce roşi.
    — Nu-i aşa, spunea el în timpul acesta. Nu se uită pe ei aceia care în toate împrejurările urmăresc realizarea a ceva străin vieţii lor adînci, impersonale. Pentru ceilalţi...
— Orice viaţă e personală.
    — Pentru că e trăită de o persoană, spuse Matei şi o îmbrăţişa fără braţe.
    — Ce vrei ? strigă dîndu-se repede înapoi. O, iartă-mă, nu ştiu ce mi-a venit. Atît de des uiţi că sînt femeie măritată şi că, de aceea, unele lucruri nu ne sînt îngăduite, încît îmi pierd capul.
    — Iartă-mă, o rugă îmbrăţişînd-o strîns, cu o mînă pe după umeri şi cu cealaltă în jurul mijlocului. De ce-mi spui asta abia acum ? şi o sărută începînd de jos, de la baza gîtului, pînă sub ureche.
    — Ţi-am mai spus, murmură închizîndu-şi ochii. Să ţi-o repet de fiecare dată ?
    — Da, îi răspunse, acum sărutîndu-i tîmplele de pe care dădea cu buzele în lături părul bogat, şi coborînd spre colţul pleoapelor, repetă-mi ce vrei, cînd vrei, totdeauna, vocea ta mă ridică-ntre îngeri.
    — Te joci cu mine, protestă, încercînd să-i scape din braţe.
    ■— Vrei să mă joc ? continuă Matei care-i gusta acum încet locul savuros dintre sprincene. Spune-mi cum să mă joc cu tine.. îmi place atît de mult, repetă fără să-şi dea seama o expresie obişnuită a ei, îmi place atît de mult să te ţm în braţe, aşa, în picioare, căci te simt toată. O, să mă rotesc strîns în jurul tău, ca luna în jurul pămîntului, adăugă, făcînd întocmai ce/spunea, ce frumos îţi cade părul pe ceafă şi ce gust bun are gîtul tău aici, sub el, deşi ochii îţi sînt acum pe partea cealaltă.
    -Lăsîndu-se în voia acestor îmbrăţişări cu care nu era obişnuită, se gîndea că tot ce spune trebuie să fie adevărat, pentru că n-a avut cînd şi de unde le învăţa. E atît de curat şi puternic şi răcoarea de-aici de pe marginea apei' e dumnezeiască, deşi atît pămînt poate că e greu de lucrat căci e prea mult şi tare ca piatra. Matei, nu mai pot, să ne aşezăm pe mal şi să ne uităm în apă, ţi-am spus că e un rîu minunat, cum n-am mai văzut, şi vreau să-1 mîngîi şi eu cu palma, ca tine.
    îşi aranja părul cu mîna şi se lăsă puţin pe spate, spri-jinindu-se în mîini şi trăgîndu-şi picioarele sub ea. După ce se linişti, se uită la Matei. Acesta se trăsese mai de o parte, îşi ţinea genunchii ridicaţi şi ochii îi ardeau nestă-pîniţi şi adînci. Cînd privirile li se întîlniră, nu surise, cum se aştepta, ci continuă să o privească fără nici o tresărire, numai că de astă dată cu o expresie de nesfîrşită încredere.
îl întrebă suspinînd : ,
    —	Ce fel de om eşti tu ? Ai ceva care mă atrage dar mă şi tulbură. Ştii mai puţin dar şi mai mult decît e normal şi, cu tine, am totdeauna senzaţia că îmi spui tot şi că nu-mi spui nimic, că-mi eşti aproape şi în acelaşi timp
. foarte departe. Dar nici pe mine nu mă mai pricep. Am început să-ti semăn. —■ Mie ?'
    Se aplecară atunci deasupra apei, umăr la umăr, să-şi' vadă feţele şi să le compare. Dora arăta cu degetul spre cele două imagini alăturate indicîndu-i trăsăturile comune amîndurora. Matei se crezu la început dator să reziste demonstraţiei ei şi la rîndu-i îi arătă, însă nu cu degetul, ci cu bărbia mai ales ce-i deosebea. Ea îi urmărea absorbită explicaţiile, fără să se lase convinsă. Ideea că au început, fizic, să semene, o umplea de o încîntare profundă.
—	Uite, îi mai arătă odată spre apă, parcă am fi fraţi. Matei tresări. Dacă avea dreptate, probabil că şi el
începuse să semene cu ea şi afla astfel de ce de la o vreme doamna Iliescu îi cerceta chipul cu atîta stăruinţă şi îngrijorare îmbufnată. Nu-i scăpa nimic, de bună seamă !



    — Ce fericire, cînd eram mică mi-am dorit mult un frate şi, în sfîrşit, l-am găsit. Dar acum, ştii, trebuie să ne jucăm toate jocurile pe care nu le-am jucat împreună cînd eram copii.
    — Cît de senine plutesc alături chipurile noastre pe apă, spuse el cînd neştiind cu ce să umple clipa de absenţă dintre ei, se aplecară din nou deasupra rîului.
    Ea îi făcu semn spre imaginile albe care săltau împreună cu ale lor pe spatele mobil, alunecos şi cu o uşoară bombare în sus a undelor :
— Printre nori.
    Fîşîitul şi gîlgîitul lent şi stins sub cele două măşti roze ale lor alăturate şi ondulînd lent, gata să se desprindă de pe elementul instabil pe care erau aplicate, se prelungea indefinit, monoton, şi ascultînd atentă acest cîntec al trecerii ireversibile, Dora îl găsi trist.
    — Pe mine nu mă întristează, îi replică el cu o cutezanţă metalică în voce şi în întreaga sa fiinţă care pe sine
. însuşi îl miră mai tîrziu. Dimpotrivă, recunosc în el tot ce e mai preţios în mine, singurul lucru pe care nimeni, nici măcar timpul, nu mi-1 poate lua niciodată. Ascultă.
    Ultimul lui cuvînt fusese poruncitor şi tandru, venea ca de la o mare înălţime, impregnat de o lumină liniştită care absorbise în ea toate posibilele umbre. Dora ascultă, întinzîndu-şi urechea deasupra apei. Citise mai demult, într-un poet, sau credea că citise jenată de a face ea însăşi imagini, Mi se pare, uneori, că sîngele meu curge, valuri. Privi chipul din apă al lui Matei şi dădu nehotărîtă din cap:
— Nu ţi-e teamă de moarte ?
    Faţa care tremura lent lîngă a ei printre norii oglindiţi îi răspunse : .
— De ce m-aş teme de ce nu există ?
    — Dar oamenii mor, Matei, protestă şi se ridică în genunchi şi-şi scutură palmele de iarba pe care şi le sprijinise.
    — Mi-e teamă doar că, atunci, mi-ar putea fi teamă şi mă mai tem şi de teama celor din jur.
    Suriseră amîndoi deodată de preţiozitatea frazei. Matei se întinse şi luă cu buzele frunza dintre buzele Dorei. Ea se strădui să nu-i privească decît faţa pentru că o dureau ochii din cauza luminii albe care-1 îmbrăca şi pe care se simţea totuşi îndemnată să-şi culce capul. Dar se sfii. Şi atunci veni spre ea, lăsînd îh spate apa, făcut parcă din aceeaşi substanţă aglomerată şi grea, mirosind a floare, cu dealurile din jur. De-o parte şi de alta a lui, cuprin-zînd-o ca într-o îmbrăţişare, penele lungi de pe cer tremurau pe loc, înfiorate. Făcu din amîndouă palmele un leagăn pentru capul ei, îi sărută din nou pleoapele coborîte, apoi colţurile gurii. Să alunece lin pe apa albastră a ochilor ei, din lumină în umbră, tot mai adînc, pe apa lată şi uşor arcuită în sus ca un pîntec, pe sînii apei, între umerii astrali, tot mai adînc, mai departe, în lumină şi apoi iarăşi in umbra vegetaţiei mari şi aspre de pe malurile deodată apropiate, balansîndu-se încet ca acum deasupra ei, dînd la o parte cu pieptul musculds şi imaculat subţirile frunze de toamnă căzute din arborii de pe maluri pe luciul adînc şi să se înfigă, lăsînd în urmă o lungă dîră luminoasă, tot maj departe în mirajul lichid peste care este culcat şi care cedează şi-1 primeşte şi în care, dacă se va lăsa, i se va topi tot penajul factice şi apa nu va mai fi decît o apă murdară. O apă murdară, îşi repetă sărutîndu-i umerii, alături 'de care voi zăcea ca un cîine mort, în buruieni, ascultînd-o cum se scurge prin gura mică şi neagră de pe fund, cu glugluuri oribile, tîrînd cu ea la canal un monstru negru, cu aripi, înecat din greşeală.
     De altminteri ea însăşi îl ajută să alunece alături, în iarbă.
     — Nu mă respecţi deloc ? Nu se poate. Ce ai crede despre mine ?
     — Dar n-aş avea timp să mai cred ceva, o asigură, drapat mai departe în toga solemnă, încă nu udă, în timp ce urmărea în el un gînd insistent, capricios, care-1 aureola răsturnat, şi, arătîndu-şi brusc dubla natură, reptilică, prin ochi îi trecu o sclipire de complicitate şi chemare. Aştepta să vină spre el, pentru a măsura întinderea puterii pe care o avea asupră-i şi totodată undeva, în adînc, era trist că ar putea să vină. Sclipirea din ochi i se stinse îndată şi acum o privea fix, enigmatic, aproape supărat. Crezînd că-1 împacă, îi răspunse :
— Ştiu, dar după aceea ?
    Şi sub cuvinte ? Gata să se desprindă de pe ce doar ascundeau nu se ştie la cită distanţă sub ele. Sub bolta lor albă şi fierbinte.
Dora adăugă, necăjită :
— Ajută-mă să nu spun prostii.
— N-ai spus nici o prostie.
     O mişcare foarte regulată de valuri în lungul unei plaje, al unui cimitir de sidef, dar fără sens. Şi el, sub arşiţele de sus, săltat de valurile ce se duc doar pentru a se întoarce etern, indefinibil. Pe platforma, carbonizată a mariajului lor, avocatul o ţine departe de el. Prin ce farmec ? Să le întoarcă amîndurora spatele, şi plajei funebre şi carboni-zatei platforme, şi să înoate spre larg, între crupele înalte şi line încomate cu alge, şi cînd nu va mai putea fi zărit să se ridice foşnind din apă, afirmîndu-şi esenţa aeriană, divinitatea albastră ? Sau fulgerele ? Să profit mai departe, deocamdată, îşi spuse, de travestiul meu, şi îi cuprinse în palmă genunchiul, pe care îl mîngîie cum ar fi mîngîiat o piatră mult şlefuită de apă, rostogolită pe ţărm.
— Nu. E firesc să te gîndeşti la aceasta.
— De ce ? făcu, gata să se apere.
— Fiindcă îmi închipui că toate femeile se gîndesc.
— De unde ştii ?

    — Nu ştiu, îmi închipui. Vezi ? Acum am spus eu o prostie. Mai bine să ne sărutăm.
     Dora se aplecă, li prinse buzele între buzele lui, apoi îi dădu drumul. Buzele ei aveau gust de migdale. De cînd şedea la vie se bronzase. Stropii mării, lovind cupola de bronz subţire. Ar înota printre sclipiri şi clinchete de bronz, singur în tot cuprinsul nesfîrşit, fără s-o întîlnească pe mica lui soră, ridicată pe vîrful picioarelor printre norii singurateci roşiţi de soarele căzînd spre faleză. Parfumul teilor, dincolo de dealuri, în oraş, e acum mai puţin intens, totuşi mereu acolo, simţit uneori, ca un miracol, cu nările foarte fragede ale celor care nu mai văd.
    — Ce faci ? îl întrebă şi surise apucîndu-i cu două degete bărbia.
     — Mă întrebam cu cine ai dansat ultima dată la Bucureşti.
    Sprincenele ei se ridicară, întrebătoare, întristate şi severe. Matei înţelese că trebuie să explice. Soarele se apropia de amiază.
     — Am atîta nevoie de tine, încît nu-mi ajungi tu, cea pe care te am în faţă, ci vreau să te am toată, din fiecare clipă a vieţii tale trecute.
     — Şi la ce ţi-ar folosi aceasta ? Pentru trecut, vreau să zic.
     — La ce mi-ar fi bune, dacă le-aş avea, o mie de ochi şi o mie de braţe.
' — Atunci, îl ameninţă, nu-mi rămîne decît să-mi scriu memoriile.
     — Admirabilă idee ! îţi voi aduce mîine, spuse Matei, un caiet gros. O, ce idee !
     — Numai că nu ştiu să scriu, rîse Dora, şi nici n-am timp. Dacă aş scrie nu ne-am mai întîlni. Ce preferi ?
    Ştiu că întrebarea ei este o glumă, dar o luă în serios şi ezită să-i răspundă.
     — De altfel, conchise Dora, memoriile nu se scriu la vîrsta mea.
— Eu sînt, uneori, foarte bătrîn !
     — Şi eu, dar nu e agreabil. Şi de ce să vorbim despre lucruri care nu mai sînt ?
—- Nu mai sînt ?
—■ Nu mai sînt, spuse energic.
    Matei negă din cap, încruntat; uitase că voia să ştie cu cine dansase ultima dată şi murmură :
— Ce a fost o dată revine ades după ce nu mai este.
— Ţi s-a întîmplat aşa ceva ?
— De multe ori. Şi adineauri.
— N-am băgat de seamă.
     — Dora, eu nu am ce acorzi cuiva la care nu ţii, îi spuse revenind.
     — Iar acela nu are ce îţi dau ţie la care ţin, îi replică jignită.
— Uite o lăcustă.
    Privi cam peste umăr insecta pe care i-o întindea şi spuse destul de rece :
~- Ştiam că lăcustele sînt verzi.



    — Parcă e un cangur, nu-i aşa ? Şi ce picioare lungi, subţiri de tot jos şi groase sus ! Picioare de negresă.
Dora îşi acoperi genunchii cu rochia şi se uită mai bine.
— Nu-mi place. Are capul ca un cui.
    — Dar ce ochi inteligenţi ! exclamă el, apoi ridică în aer mîna în care ţinea zvelta vietate şi adăugă : Nu ca ai tăi.
— Găseşti că ochii mei nu sînt inteligenţi ?
    — Dimpotrivă. Şi picioarele tale sînt mai frumoase ca ale ei.
    —> Mă flatezi, spuse privind în sus la degetele sale între care lăcusta se zbătea să scape şi desena pe cer astfel o succesiune rapidă de subţiri linii negre, frînte în toate direcţiile.
   — Unii mănîncă, sau mîncau, lăcuste, spuse Matei şi-şi readuse sub ochi insecta păioasă, al cărei piept palpita repede între degetele sale atente.
— Nu cred, se scutură ea.
— Pustnicii. Trebuie să aibe gust de crevete.
— Ţi-e foame ?
— Nu, îi răspunse, mirat.
    — Atunci de ce n-o laşi să se întoarcă în iarbă ? Uite ce disperată e, săraca!
    Ironia din vocea Dorei, Matei o luă pentru sine şi căută în jos, îndurerat. In realitate, fusese pentru minuscula dansatoare captivă, pe care ea i-ar fi smuls-o bucuroasă şi ar fi aruncat-o în apă, geloasă şi răzbunătoare. Cu ochii în ochii Dorei, întinse mîna într-o parte şi-şi desfăcu degetele.
— S-a făcut cald de tot. Nu-ţi vine să-ţi scoţi rochia ?
— Ba da.
    Matei, palid, înghiţi saliva amară care-i umpluse gura şi continuă :
— Şi de ce n-o scoţi ?
— Aici ? făcu neîncrezătoare. '
— Da.
— Insă nu am nimic pe dedesubt, protestă ea.
— Tocmai de aceea.
     Dora îl cercetă puţin, încercînd să înţeleagă ce vrea, şi zise :
— Nici tu nu te simţi astăzi prea bine.

    — Norii aceia care te supărau... îi arătă spre cer. Dora îşi ridică ochii.
    — Nu mai sînt. Şi în jur, arătă din nou, de astă dată spre dealurile care-i împresurau, nu-i nimeni. Ce auzi ?
    — Rîul, lăcustele, nişte păsărele, enumera, o căruţă foarte departe şi cam atît. "
— Un clopot, continuă el.
— Da şi un clopot.
— Din oraş. Oare de la ce biserică?
    — Nu ştiu, spuse după ce încercase să localizeze sunetele.
Matei dădu îngîndurat din cap.
    — Mai de mult, voiam să mă fac clopotar. Tata îmi spunea că, în apus, clopotarii sînt adevăraţi muzicieni.
— La noi nu.
    — Şi la noi, însă folclorici. Două-trei note plîngătoare... E cineva care, auzind clopotul, să nu tresară, să nu i se umple sufletul ?
     —■ Şi de ce n-ai învăţat să tragi clopotele ? spuse Dora rîzînd. Rîse -şi el din toată inima şi Dora îl trase de păr şi-1 certă :
— Trebuie să înveţi să faci ce-ţi place.
— Ori să-mi placă ce trebuie să fac.
— Şi una şi alta.
    — Dora, o întrebă îmbrăţişînd-o, de ce nu ne înţelegem noi azi ?






XVIII
    
    
    
    
     Continuă să se joace, ca şi pînă la venirea lui, cu coupe-papierul aurit, secerînd cu el cîte un fir de praf imaginar de pe largul divan şi privind cartea pe care Matei o ţinea mai departe în mînă. Nemulţumită şi nesigură, după întâmplările de pe malul rîului se gîndise mult: la ei doi. Ce pot aduce toate acestea ? Nimic bun, nici lui, nici mie. Matei nu înţelegea motivul tristeţii ei, dar o găsea . impunătoare. Şi de fapt nu avea o figură întristată, ci doar oarecum convenţională, aşa cum o văzuse mai demult, în salonul doamnei Zahariadi. în primul moment îngheţă, apoi încercă senzaţia avută cînd îi dăduse vestea că doamna Teodorescu îl socoteşte un mic tiran încrezut şi fa-. natic, senzaţia pe care o avea cînd, urcat pe craca cea mai de sus a unui copac, se  leagănă  liniştit,   ascuns în frunze, în abisul albastru, şi exclamă :
— Ce frumoasă narcisă !
     îşi apropie nasul de floarea din vasul de alabastru de pe secretar şi-i aspiră parfumul, mereu cu cartea în mînă.
    — Ţi-a plăcut Cherie ? îl întrebă din spate, privind cartea.
Matei se aşeză simplu, alături de ea :
    — La început am răsfoit-o, citind cîte o frază la întîm-plare, şi (aici rîse prieteneşte) m-a şocat. Aveam despre tinerele fete idei fantastice.
— Da ? făcu îngăduitoare.

     — Da. Ştii, jurnalul ei... îţi aminteşti ? Domnul Henry, domnul L., fiul generalului de Morambert, un jeune et bel officier d'etat major, Ciel-Bleu, Charles Masselot şi ceilalţi.
Dora schiţă un surîs.
     — Din fericire, continuă repede, mi-a venit în minte oroarea pe care mi-o provocau discuţiile despre femei ale colegilor, cinismul lor prostesc, şi renunţînd la răsfoit am început să citesc.
—	Dar Goncourt nu este cinic, protestă mirată. Matei îmbrăţişa acest prim semn de interes pe care i-1
arătă şi spuse :
     — Nu. Mi-am dat seama imediat. O, Dora, toate pozele fetiţei din parcul vechiului castel din Muguet ! Ades m-am oprit să recitesc cîte o frază ale cărei forme bogate, neobişnuite, şi a cărei transparenţă delicat şi exact pictată erau atît de evidente încît îmi dădea senzaţia că ţin în mînă un porţelan chinezesc.
     — Fraţii Goncourt chiar şi colecţionau bibelouri din China.
Matei adăugă :
     — Citind, eram parcă în soare mult, de amiază, pe o alee între peluze bogate, deasupra căreia pomi scunzi, groşi, negri şi răsuciţi îşi apleacă din două părţi florile şi frunzele ascunzînd cerul. Nu trebuie să priveşti cerul prea direct, nu-i aşa ?
    Dora tăcu. Ades, poate din nevoia de neobişnuit ce o stăpînea, căuta în cele mai simple cuvinte şi gesturi ale lui intenţii ascunse, astfel că şi de astă dată se întrebă ce vrea să spună ceea ce, cu toate că nu află explicaţia căutată, o distra oarecît de la preocuparea ei. Matei observă că a mai cîştigat teren şi o privi încurajator :
     — Eu mă aranjez aşa ca să-1 privesc printre case, printre arbori. Pămîntul şi cerul sînt soţi, nu-i despart. Rareori mă uit numai la el.
     — Mie îmi place cerul, spuse ea simţind o melancolică satisfacţie să se separe de cel care îi vorbea.
     — Şi mie. Grecii vechi credeau că e făcut din aramă şi că între el şi noi se întinde seninul albastru, lumina.
— Tu însuţi eşti luminos cînd spui asta.
— Veilleuza, arătă el în dreapta.
— 

— 
    Dora dădu din cap, recăpătîndu-şi expresia convenţională, statuară oarecum, care îl îndurera dar îl şi incitai pentru că îi lăsa răgaz să se pătrundă de frumuseţea chipului ei :
— M-am gîndit la altceva.
     Nu o întrebă la ce, aşa cum cînd era mic n-o întreba, pe doamna Iliescu de ce, în ce-1 priveşte, hotăra aşa şi nu altfel. Era într-adevăr impunătoare şi tot din respect nu se decise să întindă mîna spre frumosul ei păr, pe care ar fi dorit sa-1 mîngîie. Dacă ar stinge lumina, Dora ar fi la fel de neagră ca noaptea care înconjura casa şi care veghea şi înăuntru, tăcută însă atît de prezentă, încărcată de evenimente. Reuşise să izoleze parfumul puternic şi îmbătător al narcisei şi să ştie că braţele şi părul Dorei miros a grîu, a fructe. Era deci mai mult a lui decît a întunericului, cu toate că în definitiv întunericul nu este decît dublul obscur al luminei, însă ca s-o readucă la el, acum, sau mai degrabă pe aceea care fusese înainte de a se mărita, trebuia s-o conducă pe un drum şerpuit — pe care de altminteri ea îl atrăsese dîndu-i cartea cu groase-foi gălbui în îmbrăcăminte de piele roşie şi care şi acum îi tenta ochiul ca un măr Ca un măr din care gustase-întîi ea. Sub ce arbor ? îşi imagina că citise Cherie sub un copac. Dar dacă nu l-ar fi cunoscut, nu i-ar fi oferit cartea. Dora mirosea a grîu.
     — Şi mie îmi place cerul, îi spuse, dar sub el pentru; mine, dacă n-ai fi tu, ar fi un pustiu.
     — De ce vorbeşti aşa ? Bărbatul trebuie să fie totdeauna singur, îmi închipui, sau gata mereu să fie singur.
     înconjurat de foşnetul vocii ei care încă nu se pierduse şi peste care propria-i voce se întinse răsunătoare deşi vorbea, ca şi ea, aproape şoptit, repetă :
       :— Singur ? Cred că pentru a fi singur trebuie să fii foarte puternic.
     — Sigur, întări ea cu însufleţire, trebuie să fii foarte puternic.
   .Matei spuse, ocolind să se gîndească la sine dar nu mai J puţin exprimînd ce era pentru el un adevăr :
—	Şi ca să fii puternic trebuie să fii bogat, ca tine* Dora suspină :
     — Nu, Matei, eu sînt foarte săracă şi de aceea singurătatea mă chinuieşte.
     — Săracă ar fi lumea fără prezenţa ta. îţi închipui «ce-ar fi fost ea fără tine ?
     Cu puţin înainte de venirea lui, Dora socotise că pentru a-1 feri de viitorul incert al în definitiv incertei lor legături, era datoare să-1 detaşeze de ea, încet, fără să-1 facă să sufere, şi dacă la început în acest gînd intrase, determi-nîndu-1 poate, ceva din sentimentul că nu o înţelege, o palidă dorinţă de a-1 pedepsi pentru incertitudinile cu care parcă:în joacă, aşa ca ieri în fundul văii, o înconjura, acum ideea despărţirii însă o cerni şi fugi de ea, speriată, şi se .grăbi să se aplece spre Matei şi să-i spună :
     — Lumea ! Pe mine nu mă interesezi decît tu şi tot ce am, dacă am ceva, nu vreau să-ţi dau decît ţie !
Matei murmură surîzîndu-i pierdut:
—	împărţitoare de daruri.
     O privise mult timp înainte de a deschide. Era una dintre cărţile ei preferate, din timpul liceului. O citise poate chiar în ziua aceea ploioasă cînd trecînd sub umbrelă, cu domnul Iliescu, prin faţa casei ei, o văzuse la fereastră şi poate că i-o dăduse pentru a-i spune în felul acesta ce nu-i^ putea spune direct. Am valsat cu D-l Henry. J'etais â cote de lui en le reconduisant, et cela m'ennuyait de marcher seule; j'ai pretexte la fatigue. II m'a offert son bras. îmi era foarte cald şi, pe pod, mi-a încrucişat şalul pe piept, temîndu-se să nu răcesc apoi, voind să vadă dacă mai eram transpirată, îl m'a passe la main autour de la taille et sur le cou. Am tresărit. D-l L. este atît de frumos ! Ochii lui, cînd îţi vorbeşte, sînt atît de expresivi ! Mă fascinează. Am dansat de mai multe ori cu el. Puis on a joue aux jeux d'esprit. Mi-a oferit un fotoliu, pe care m-am aşezat, el a rămas în picioare sprijinindu-se de spătarul lui şi privindu-mă. Apoi am jucat gajuri. Mă privea prin lornion părînd a-mi spune : „Ai să mi-o plăteşti, răutăcioasă mică !" Au second tour, m'etant placee sur le canape, U a approche sa chaise tout preş de moi et alors nous nous touchions presque.
    îi venise să ţipe, să se dea cu capul de pereţi. Pe geamul deschis intra în valuri parfumul de tei înăbuşindu-1 sub pieptul lui greu şi pufos, de pasăre nocturnă clocind un
    

    
ou monstruos, al disperării şi furiei. II est vraiment amu-sant d'etre amoureuse de trois cents jeunes gens.
    O ! ce drăguţ arăta ieri, cu vestă şi cu pantaloni de catifea neagră, haină albă şi ciorapi roşii ! Frezat, cu ochi mîngîietori... In timp ce valsam cu Charles Masselot arri- \ vent deux .couples qui nous bousculent. Sînt gata să cad. El mă ridică strîngîndu-mă puţin în braţe. Aş sta ore; întregi întinsă pe o canapea să visez şi să mă gîndesc la el, şi politehnicienii sînt fermecători. Ils ont cela de parti- . culier că te strîng cu putere în braţe şi te privesc mult. 1 Pe altul je Vai choisi ă la figure du serpent, dommage î qu'il soit Turc. „Comme c'est vrai !" notase Dora în dreptul f frazei Les jeunes filles sont des anges et les hommes des egoistes. ,
     Egoiste ? Dimpotrivă, darnice. La nature exige de la \ jemme qu'elle aime continuellement. Mereu, mereu, aşa cum curge apa fără odihnă cîntînd tuturor urechilor, reflec-tînd toate chipurile, grasă de toate murdăriile spălate în ea şi curată şi nouă totdeauna, legănătoare ucigaşă, scăpînd * din pumni oricît i-ai strînge. Grandioasă ca cerul, statuară. J
     — Departe de a fi cinic, Goncourt mi s-a părut patern. A avut copii ?
— Nu ştiu, spuse Dora, cred că nu.
     — Am citit cartea cu acelaşi sentiment cu care a scris-o. Şi pentru că i se păru că ochii Dorei se voalează : .
     — Dar m-am întrebat uneori dacă a observat exact şi | dacă tinerele fete seamănă într-adevăr cu Cherie. Eu nu le-am cunoscut decît oarecum de la distanţă şi mi s-au , părut totdeauna nişte fiinţe de pe altă planetă, intangibile | ca Diana, sperioase, enigmatice şi periculoase.
     — A observat bine de tot, îi răspunse ea, şi poate că şi tu ai dreptate.
     — Citind Cherie te-am văzut pe tine. Totul are chipul i tău. Prietenele tale m-au îngrijorat, deşi bunicul tău, mareşalul, era fericit că vă amuzaţi.
     Nu fusese prea atentă şi de aceea protestă că nu avusese nici un bunic mareşal, apoi Matei îi mărturisi că ajungînd din nou cu lectura la jurnalul ei nu mai încercase displă-cerea de la început cînd, răsfoind căzuse întîmplător tocmai acolo.
    Apoi fu din nou vorba de prietenele ei, de baluri şi o însoţise, atunci, pretutindeni. Nu obosise, deşi orele erau înaintate. în schimb încordarea nervoasă care-1 menţinea treaz deasupra cărţii şi descoperirile pe care le făcea la fiecare pagină în lumea necunoscută a feminităţii Dorei, provocară în el o curioasă dedublare, un fel de beţie extrem de lucidă sub influenţa căreia îşi continua implacabil lectura, înregistrînd cu o claritate aproape dureroasă ansamblul şi detaliile cărţii, şi totodată era cufundat, departe de ce citea, într-o atmosferă crepusculară, de radiaţii înăbuşite în care întrupa rînd pe rînd pe domnul Henry, pe Charles Masselot, pe Ciel-Bleu şi ceilalţi, culegînd privirile ei şi întorcîndu-i-le, valsînd cu ea şi strîngînd-o la piept, aşezîndu-se lîngă ea aşa încît aproape să o atingă —'■ şi nu propriu zis pe Dora, ci pe tînăra fată care fusese Dora la vîrsta eroinei, — şi toate acestea sub ochii materni, abia contrariaţi dar şi înflăcăraţi şi împăcaţi ai Dorei de acum. încercînd, intrigat, să distingă ce se întîmpla între ei trei, visul se destrămase, din fugarele lui imagini nu-i rămase decît ceva nelămurit, inform, un sentiment de fericire şi vină, aşa încît înceată întunecare a fetei nu-1 întrista, expia şi pentru el, totuşi pînă la urmă o cedă morţii cu grija îndurerată a unui părinte. Acestea nu i le spuse.
     Şi ce fusese pentru Dora mariajul decît tot un fel de coborîre în negură ? Şi cît va dura revenirea ei la lumină, printre cei vii ?
    — Pe ultimele foi ale romanului, m-am cutremurat încheie întunecat la faţă nu pentru că retrăia, vorbindu-i, emoţia de la lectură, aşa cum crezu ea, ci din cauza întrebărilor tăcute.
    Viaţa mi-a dat atît de puţin ! o auzea spunîndu-i în timp ce urmărea agonia morală a domnişoarei Mărie Cherie Haudancourt. Era cu cîteva ceasuri înainte, în camera ei de la vie unde el atunci pătrunsese pentru prima dată, şi pe covor, pe mîinile şi pe feţele lor iluminaţia de afară, a soarelui coborînd spre apus, aprindea voaluri de foc. Privirile li se întîlniseră, cenuşii şi nesigure, în sticlele ferestrei care, deschisă fiind înăuntru, se transformase în oglindă. Sînt foarte nefericită, foarte săracă, îi spusese apoi. O femeie îi încrucişase în curte, trecînd cu o găleată de apă. Pe drum, o alta mîna o vacă şi o urma un bărbat cu ţigarea în gură. Sunetele fluierului. Ii vorbea despre viaţa ei ştearsă şi prozaică, de oboseala de a o mai continua. Şi casca neagră a părului îi era parcă mai înfoiată şi mai grea, susţinută pe gîtul lung şi plin, delicat întins înainte spre el. întinsă pe divan, cu capul în sus şi sprijinindu-se pe labele întinse, îl privea drept în ochi o imensă pisică. Eu însămi ades nu mă înţeleg pe mine, o auzea ca de departe, în noaptea aceea, din adîncul somnului în care, terminînd de citit, era gata să coboare — alături de ea care desigur dormea de mult — şi stinse lumina şi-şi lăsă capul pe pernă. Nu trebuie să te gîndeşti la prea multe, Dora se întinse pe divan, sprijinindu-şi capul în mîna stîngă.
    — Şi pe mine m-a impresionat, de cîte ori am citit cartea am plîns. O ! şi imaginea oribilă a atît de elegantei Cherie care, îmbolnăvindu-se, iese pe stradă în peignoir.
    — In seara cînd mi-ai dat-o, abia am aşteptat să ajung acasă s-o citesc. Mi-a luat aproape toată noaptea.
    — De cînd ne cunoaştem dormim mai puţin ! — şi-şî apropie buzele de ale lui. înainte de a veni tu, îi ceru iertare   cu   sfială,   m-am   gîndit   mult   la   noi doi.
    — Şi acum te-ai gîndit ? întrebă încet. Nervii îi vibrau inspirînd parfumul ameţitor al narcisei dar ştia că Dora nu vede asta şi sfiala din vocea şi din ochii ei îi anunţau ivirea aceleia pe care o aştepta. Cît de darnică, într-adevăr ! Nu fusese prea greu. Aceea de altfel era mai aproape decît micuţa rătăcită printre ierburi şi, mai tîrziu, nerăbdătoare şi înciudată în spatele draperiilor, în jocul de-a ascunsa. Atît de aproape încît, îşi spunea cu o bucurie enormă, aproape că o putea atinge răsărind din umbrele în care se cufundase, cărora el însuşi o încredinţase pentru . a expia ce vină ? Nu era însă un scelerat pentru că totul se petrecea în lumea care era ea şi scelerateţea, dacă era, fiind în el era a ei. Mici nori în aerul nemărginit, repede trecători, coloraţi.
    — Ştii unde m-am născut eu ? murmură în timp ce 1 buzele ei îşi exhalau răcoroasa aromă, neclintite în faţa 1 buzelor sale de care le despărţea un foarte subţire voal 1 de aer. Aici, îi spuse şi îi petrecu degetele în părul de pe I ceafă. Locul era fierbinte şi-i simţea cu degetele luminozi- i tatea miraculoasă. Apoi îi trase capul spre el şi buzele li sei împreunară. Dora îi scăpă însă din braţe şi îi spuse la ureche rîzînd :
    — Nu sînt totuşi chiar atît de bătrînă pentru a-ţi fi mamă.
    ■— Tu eşti peste tot şi ai toate vîrstele. începuseşi să-mi spui la ce te-ai gîndit înainte de venirea mea.
    — Că, îi explică surîzînd din cauza efortului de a atenua, că n-ar trebui să mă iubeşti prea mult. O dată voi fi bătrînă pentru tine, nu peste prea multă vreme.
— Peste cîţi ani ?
— Peste cam cincisprezece ani.
     Hainele lui Matei foşniră, braţul i se descolăci, se întinse în aer către fructul înflăcărat al veilleuzei, pluti cercetător apoi coborî repede şi făcu întuneric. în întuneric Dora i se păru uriaşă, de aceeaşi statură cu el şi mirosea acum mai puternic a grîu şi a fructe. Avea să-şi potolească setea de a o cunoaşte şi în trecut şi fiinţa ale cărei memorii cu o zi înainte i le refuzase avea să se ivească ea însăşi, albă, subţire, de pe altă planetă, intangibilă ca Diana, sperioasă, enigmatică şi periculoasă, jertfită negureî plutoniene de cel care acum, împreună cu Dora, îi va da viaţă. Nu pentru privirile celor trei sute de tineri, pe care le culesese cu inocenţă odată, ci numai pentru el, aici, în întunericul pe care fiinţa ei îl va ilumina ivindu-se sfioasă, primăvăratică.
     Şi Dorei i se păru că, în întuneric, Matei este mai mare. Aşteptînd următorul lui gest după acela de a stinge lumina, închisese ochii şi pentru a-şi răscumpăra vina de a se fi gîndit la despărţire ulăsă s-o venereze sărutîndu-i degetele picioarelor şi genunchii, dar cînd după ce îi dezgoli umerii, cu delicateţă, şi-şi trecu, cast, pe ei obrazul, îmbrăţişarea lui slăbi şi simţi că o priveşte, roşi şi-şi întredeschise ochii atît cît să-1 poată vedea ce face. Nu făcea nimic, şedea doar în picioare lîngă divan şi o privea. Nu-i distingea bine~ trăsăturile în întunericul aproape complet, îi în-tîlni în schimb sclipirile ochilor şi-şi lăsă grăbită pleoapele în jos, roşind din nou. Se gîndi să-şi acopere umerii, dar uită.
     Dădu deoparte draperiile, trase perdeaua, deschise fereastra larg şi o chemă.
     — Vezi ? îi spuse cînd fură amîndoi în faţa stelelor sclipitoare. Sîntem veşnici.
— Tu.
■—■ Amîndoi.
— Ce frumoasă e noaptea. înstelată !
     — Da, spuse Matei şi apoi arătă cu braţul spre stele : Arde un foc mare în lume, şi trimite spre noi valuri de' scîntei.
     — Să nu ne aprindem, rîse şi se trase înapoi de la fereastră. Tu chiar şi arzi.
     — Iar tu eşti rece ca o marmură. Ce reci îţi sînt umerii, zise şărutîndu-i pe rînd.
     Dora se lăsă pe -un scaun şi el pe cel din faţă şi continuară să se sărute, apoi ea trebui să roşească încă ■o dată şi în fine astfel, în roşaţa, în uşorul tremur şi în ochii nesiguri, căutînd ajutor, ai pudoarei surprinse, recunoscu pe tînăra fată. Subţire şi palidă, aspiră o dată, fre-mătînd stins, parfumul narcisei, care umplea încăperea ridicîndu-se parcă pînă la stele, şi se pierdu înapoi în întuneric. Cu retina arsă,. Matei închise ochii.
     D'ordinaire, îi veni în minte o frază din cartea de pe masă, la jeune jille se montre sensibile ă Vadmiration de l'inconnu, de l'homme qui passe, du promeneur qu'elle ne reverra peut-etre jamais şi cum şedea aplecat spre ea cu ochii închişi, îl cuprinse deodată o durere, o durere adevărată, insuportabilă, că oricît ar strînge-o în braţe pentru tînăra fată care fusese Dora el va rămîne veşnic un necunoscut şi nu va putea niciodată pătrunde în lumea ei, pentru că lumea ei nu mai era aceea a Dorei şi a lui, ci a umbrei — pe care ceastălaltă plutea, nestatornică dar mereu refăcută, servindu-i drept aliment. Celei de dedesupt.
     — Chiar dacă nu sîntem veşnici, spuse cu greutate, strîngînd-o tare la piept fără să-şi dea seama că în felul acesta o trăgea de pe scaun forţînd-o la o poziţie incomodă, chiar dacă nu sîntem veşnici, vom trăi mult.
— Legată de el n-aş vrea să mai trăiesc nici o zi
— Suferi atît ?
     — Da, strigă. într-o vreme nu mai simţeam nimic, toate îmi deveniseră indiferente, dar acum mă exasperează ca la început. De dimineaţă a venit aici, să vadă via, .zicea,
şi mi-a pretins să rămînă toată ziua. Cînd i-am spus că nu se poate a început să fie sentimental, apoi s-a înfuriat, m-a ameninţat cu drepturile lui de soţ şi n-am scăpat de el decît chemînd femeia. Atunci a amuţit, a ieşit trîntind uşa şi s-a urcat în şaretă şi a plecat. Matei respiră.
     — Şi totuşi, continuă Dora, nu mă face să sufăr ca om, pentru că nimeni în afară de tine nu m-ar mai putea face să sufăr ori să mă bucur, ci ca un obiect care te împiedică să mergi, de exemplu, sau să respiri. Mă înţelegi ? închipuie-ţi că lungi, lungi ani ai sta cu faţa la un perete, fără să te poţi mişca, fără să poţi vedea dincolo de el.
    îi dădu drumul din braţe, privind-o cu atenţie în ochi, cercetîndu-i faţa cu aviditate şi revenind repede la ochii mari în care poate că de data aceasta va" întîlni un semn afectuos, de recunoaştere. Dora se aşeză mai bine pe scaun, îndreptîndu-se puţin, şi continuă :
     — Cînd m-am măritat aveam optsprezece ani, abia terminasem liceul.
— A trebuit neapărat ?
— Tata ii era foarte obligat.
    Matei era încă prea tînăr pentru a şti că pasiunea cu care îi vorbea ea era un efect nu atît al lucrurilor despre care îi vorbea, eît mai cu seamă al uşurării pe care o simţea scăpînd de ultimile umbre ale gîndului despărţirii ; distinse totuşi la ea o alegreţă ascunsă care sufla în cuvinte făcîndu-le să sporească. La lumina lor îi pîndea mai departe chipul mirîndu-se, căutînd o explicaţie pe care n-avea cum s-o găsească şi pe care de altminteri, în împrejurările acelea, ar fi găsit-o cu greu chiar şi de ar fi avut mai multă experienţă. Atunci distinse doar că Dora este într-o oarecare măsură detaşată de ce spunea sau că, altfel, cuvintele ei fac corp cu altcineva, sînt ale altcuiva decît ale celei pe care o avea dinainte.
     — Cum erai la optsprezece ani ? o întrebă cu acelaşi ton cu care ea însăşi îl întrebase, odată, cum arăta pe vremea cînd era îndrăgostit. Cred că nu te-ai schimbat aproape de loc, nu-i aşa ?
— Totuşi puţin m-am schimbat, spuse Dora.
— 

— 
     — Şi nu poţi încerca acum să devii, măcar o clipă, ca atunci ? o rugă intens.
     Din fiinţa deconcertată a ei, ca din ceţuri uşoare de primăvară, tînăra fată apăru din nou, luminoasă, şi de data aceasta Matei îndură arsura fără să clipească, pentru a nu o pierde iarăşi. Legată de privirile lui, pîlpîia surîzînd, aspirînd parfumul narcisei.
— Nu se poate, suspină Dora.
     Ridică încet braţul, fixînd-o mereu, şi urmări cu el, între sine şi Dora, fără grăbire, o formă aeriană. Respiraţia, stins şuierătoare în freamătul de frunze care intra prin fereastră, îi şerpuia în întunericul luminos către aceea care nu-1 vedea cu toate că nu-şi putea întoarce privirile de la el.
     La început confuză de rugămintea lui, şi mai confuză apoi din cauza fixităţii cu care o privea, Dora îşi abandonă ochii ochilor lui, lăsîndu-şi-i pătrunşi, cu voluptate, de lucirea lor întunecoasă. Lucirea lor era întunecoasă, lungă, dură şi rece. Nimeni nu o mai privise aşa, cu priviri mai posesive decît sărutul, nimeni, atît timp, şi i se făcu milă de tînăra fată lipsită de iubire, care fusese.
     — Ba da, ba da, rostea Matei aspirînd lent, ca şi fata întoarsă, parfumul narcisei.
—	De ce ? Nu-ţi plac cum sînt acum ? făcu bănuitoare. Matei îşi ascunse faţa în palme, apoi întinse mîinile
spre ea :
— Aşa aş vedea bine de tot veşnicia.
     — O ! exclamă înciudată, mereu cu memoriile acelea — şi-i trecu braţele în jurul gîtului, lungi, albe şi reci, mirosind a grîu şi a fructe. între mine şi cea de care mă întrebi nu mai este nici o legătură, aproape că nici n-aş avea ce-ţi spune despre ea. Nu fiindcă ar fi trecut prea . mulţi ani de atunci, căci nici n-au trecut prea mulţi, ci pentru că mă simt foarte deosebită de ea. Vei avea poate şi tu acest sentiment cînd vei încerca, mai tîrziu, să te gîndeşti la cel care eşti acum şi ai să-ţi dai seama cum este. Dar cu mine se întîmpla şi altceva, cea de care mă întrebi nu se măritase încă, ori se măritase abia de cîteva zile, săptămîni, şi a pierit apoi nu ştiu unde şi cum, aşa încît 1
284
cînd cineva îmi vorbeşte de ea cu aerul de a-mi vorbi despre mine sînt jenată, am impulsul de a-1 opri înainte de a face o gafă, şi pînă la urmă insistenţa mă enervează, cum te va enerva şi pe tine, mai tîrziu. Dacă eşti atît de curios, îţi voi arăta nişte fotografii, dar să-ţi vorbesc de ea nu pot, n-am ce-ţi spune, am uitat-o complet, am pîerdut-o.
    — Dar e aici, te înşeli ! vru să-i strige. Strigătul îi muri, înăbuşit, pe buze. Fiinţă enigmatică, ca de pe altă planetă, între el şi Dora, nevăzută de aceasta, nevâzîn-du-1 pe el, sortit să-i rămînă veşnic necunoscut cum un necunoscut îi era cînd îi trecuse, în ziua ploioasă, pe dinaintea ferestrei. ^
    — Şi cum, Dora, încercă să rîdă, crezi că eu care te ţin acuim în braţe voi fi pentru mine însumi, peste zece ani, de neînţeles, pierdut undeva în văzduh, ca fumul ?
    —■ N-am zis asta, murmură. Bănuia că 1-a jignit şi regreta că vorbise mai mult decît trebuia. Ştia că ar trebui să-i explice că lui nu i se va întîmpla chiar ce i se în-tîmplase ei, pentru că o are pe ea în vreme ce aceea nu avusese pe nimeni, dar se temu că nu va izbuti să se exprime îndeajuns de clar şi îl va necăji cumva şi mai mult şi apoi îi zise că el însuşi ar fi trebuit să se gîndească la aceste lucruri şi dacă nu s-a gîndit orice explicaţie este inutilă.
Simţi rezerva ei şi încercă s-o liniştească.
    — E atît de neobişnuit ce-mi spui ! Dacă aş şti unde este te-aş ajuta s-o găseşti.
Dora tăcu,apoi suspină :
— Uneori, într-adevăr, mi-e dor de ea.
    — Care e între umbre, aşa cum eu însumi voi fi pentru mine peste zece ani ori, pentru că ştiu, sînt chiar acum. Şi totuşi, în întuneric, n-o văd.
    — Să aprindem veilleuza ? îl întrebă Dora care nu mai înţelegea nimic. Nu, n-o aprindem, îşi răspunse tot ea privindu-se repede.
Matei n-o auzise :
    — Unde eram cînd te-ai măritat ? făcu mai mult pentru sine şi îi răspunse prompt :
— Nu ştiu. Nici pe Lili n-am văzut-o la biserică.

28»

     — Mi-a spus, continuă, că erai foarte frumoasă, aveai un voal imens şi braţul plin de flori ca şi fetele care te înconjurau.
     — Trandafiri albi şi roz. Nu eram eu, ci o fată care nu-şi dădea seama ce se mai întîmplă cu ea şi spera mereu că va surveni ceva care să o scape şi a sperat pînă ce a intrat în casa lui. Casa nu arăta ca acum, era întunecoasă.

— Iubeai, atunci, pe altcineva ?
     — Eu nu te iubesc decît pe tine. Dacă mă întrebi însă despre aceea, nu.
— Cum vorbeşti despre tine, la a treia persoană ! -— Dar nu vorbesc despre mine ! strigă Dora.
     Acum o vedea din nou, dar cu ochi străini de sine, şi ochii îl dureau. Un tumult de imagini profunde îi împăienjenea privirile, din cînd în cînd. Nu putea s-o fixeze pe niciuna, căci nu avea timp. Umbrele lor înflăcărate se aşezau rapid peste umbrele mobile ale nopţii şi se pierdeau în sus într-o încercare de zbor şi nu avea timp să le urmeze dar tînăra fată atrasă de parfumul narcisei le întrupa, tulburător de reală şi ireală în acelaşi timp, ea căreia trebuia să-i rămînă veşnic necunoscut, cum un necunoscut îşi era sieşi, anticipîndu-se. Cu braţul plin de trandafiri în casa întunecoasă, răpită dintre fetele care o înconjuraseră pentru a fi investită cu o putere teribilă asupră-mi şi drumul pînă la ea trece prin Lete — în care m-am şi îmbăiat de la început, din prima clipă cînd i-am întîlnit pe apele lui dătătoare de uitare ochii mari şi adinei.
     Gîndurile acestea, aşa încîlcite cum erau, efect poate al unei secrete oboseli dar şi al pornirii lui şi poate şi al vîrstei sale de a complica totul pentru ca rolul propriu să fie cît mai puţin obişnuit, îl exaltau în aşa măsură încît atunci cînd, fără nici o legătură aparentă, îi mai veni în minte o frază din Cherie, una dintre acelea care îl răscoliseră mai neplăcut cînd răsfoise cartea înainte de a începe s-o.citească şi la care ajunsese cu un bobîrnac mînios dat foilor, comentariul medicului : L'ovulation appelle la fecon-dation..., fraza aceasta ea însăşi, ivită absurd în mintea lui şi care ar fi putut să pună o surdină vibraţiei sale, contribui dimpotrivă să i-o intensifice. în această stare de maximă sensibilitate, nu îl mai miră că Dora vorbeşte-despre sine ca despre altcineva şi găsi chiar că e foarte, îndreptăţită s-o facă dat fiind mai ales că el o şi vedea pe tînăra fată alternînd pe chipul Dorei cu Dora de acum şi ştia deci că în încăperea aceasta sînt nu doi, ci trei laolaltă în lumina stelelor din fereastra deschisă.
     — Mi s-a făcut frig, spuse şi-şi acoperi umerii cu un voal albastru, apoi continuă impetuoasă :
     — Dacă nu ştiu unde şi cum s-a pierdut cea care te interesează, ştiu în schimb cînd am aflat că n-o mai am, că am rămas singură. Mai întîi, într-o zi cînd m-am privit mai atentă în oglindă, era soare mult şi soarele m-a ajutat să nu mă mai recunosc, arătîndu-mi un chip străin şi m-a copleşit amărăciunea.
     — Va să zică, spuse Matei, poţi să-ţi dai seama de schimbările acestea ale figurii ? îmi închipuiam că nu,, sau că foarte greu, în împrejurări neobişnuite — şi o sărută.
Dora îşi adună cu o mînă voalul pe piept :
     — Probabil că aceea a şi fost o împrejurare neobişnuită. A doua oară veneam acasă de la ai mei, într-o după amiază, la o oră cînd ştiam că nu mă voi întîlni cu nici un-cunoscut fiindcă evitam, în primele săptămîrii după nuntă: (Dora pronunţă acest cuvînt cu capul în jos), să văd lumea, dar spre necazul meu mi-au ieşit în drum, din întîmplare, fetele Alexandru, cu care eram bună prietenă şi pe care poate le ştii, toate patru sînt foarte frumoase, cu părul ca: şofranul înflorit.
Matei negă.
     — Am vrut să mă întorc din drum, dar .nu mi-au mai dat timp şi m-au înconjurat cu întrebări. De unde vii ? De ce nu te mai arăţi ? Să ne întîlnim căci toţi sînt dornici să te vadă. Eram pe aproape de casele lui Parte-nie, să nu spui că nici pe ele nu le ştii pentru că sînt. cele mai mari şi mai frumoase din oraş, singurele care au în curte, între aripile lor, o fîntînă de piatră cu trei jedouri, şi ascultînd pe fete, la care totuşi ţineam, cum ţin şi acum, am simţit că între mine şi ele este un fel de jenă care se datora nu numai dorinţei de a nu vedea un timp pe
     — 
nimeni, ci şi altui lucru. Aud şi acum fâsâitul sticlos al fîntînii impletindu-se cu vocile lor pe strada pustie şi foarte Însorită şi văd şi acum în ochii lor ce am văzut atunci : efortul de a mă recunoaşte. Da, cu toate că vorbeau şi râdeau ca totdeauna, nu mă mai cunoşteau, eram şi pentru ele, ca pentru mine, o străină, nu mai făceam parte din lumea lor.
     — într-adevăr, spuse el dintr-o răsuflare, zeii nu sînt recunoscuţi cu uşurinţă de oamenii de rînd.
     — Cînd ai să le cunoşti, îţi vei da seama că nu sînt de loc de rînd, dimpotrivă, făcu ea contrariată o clipă. Ei bine, să nu-ţi închipui că n-am încercat s-o regăsesc pe cea care mă părăsise.
     Dora i se păru şi mai înaltă şi, întreagă, era luminoasă. Matei nu îndrăzni s-o sărute.
     — Iată în ce fel. Printre lucrurile pe care mi le adusesem de acasă erau şi vechile păpuşi şi cînd eram singură şi nici pianul nu mă atrăgea, mă jucam cu ele. Le făceam rochii, le pieptănam, le legănam şi le culcam, vorbeam cu ele.
— Delicios !
     —Da, asta in-a amuzat. Pînă cînd el, care a aflat cumva, descoperindu-le poate cînd eram plecată, mi-a făcut, rîzînd, o aluzie galantă. Săracele ! Ca să le păstrez numai pentru mine, le-am aruncat în foc.
— Vai !
     — Aşa a strigat şi femeia cînd atrasă de fum şi de mirosul de ars ce umpluse casa a intrat în camera mea şi le-a văzut arzând în sobă. Era pe la sfârşitul verii, începuse toamna, prima mea toamnă de femeie : pentru a nu-i mai suporta mereu prezenţa, i-am cerut atunci să adauge casei un mic apartament care să fie doar al meu.
—	A fost, spuse Matei, ca şi vara, o toamnă secetoasă. Mama lui se bucurase că n-a trebuit să-1 îngroape pe
domnul Iliescu pe ploaie, în noroi, dar pămîntul uscat de secetă strînge şi apasă. Florile pe care i le ducea zilnic se veştejeau şi se uscau, arse îndată, ca şi iarba, de dogoarea soarelui, acoperite de un praf fin aproape îndată ce le depunea pe pămînt. Il îngrozise că praful se ridica nu numai de pe pămîntul gol, ci şi din iarbă, înălbindu-i pantofii şi manşetele pantalonilor şi înălţîndu-se fantomatic să se aştearnă pe pomi, iar balta dintre gară şi cimitir secase lăsând în urma ei o largă alveolă, nu prea adâncă, spre surprinderea lui, însă ca dată cu var. Se întrebase unde se dusese deodată atîta apă şi se uitase în sus, pe cer, sigur că o s-o vadă acolo, mutată sub formă de nor în seninul neîndurat, dar pe cer nu era nici un nor.
     Sfîrşind, Dora îşi plecă iarăşi pleoapele, apoi privi în spatele lui Matei la cartea de pe masă cu groase foi gălbui în îmbrăcămintea lor de piele roşie şi el tresări pentru că n-ar fi dorit ca ea să-şi mai amintească de tristul destin al celei de-acolo. Parfumul narcisei, care o chemă încă o dată din întuneric pe tînăra fată, i se păru funebru.
    — De ce eşti trist ? îl întrebă adresîndu-i^se şi neadre-sîndu-i-se, în acelaşi timp.
    Făcîndu-şi curaj îi răspunse că nu era trist, ci impresionat de ce auzise.
    — Nici eu n-am fost mai liniştit, adăugă, însă am avut compensaţii care ţie ţi-au lipsit — şi o mîngîie pe obraji, pe umeri, pe braţele care fuseseră pline de flori şi sentimentul puterii îi reveni şi pierdu gustul amar al cunoaşterii.
Dora exclamă ridicînd puţin din umeri :
— Tu, atunci, erai un copil !
— După cum tu, acum, nu eşti ce crezi.
— Dar ce ?
    — Nu, acum eşti. Adineauri însă, şi de cîteva ori încă, în noaptea aceasta, ai fost cea care crezi că ai încetat de a mai fi.
Dora se încruntă :
— De aceea mă priveai aşa ?
    — Da, da, făcu Matei ca şi cînd i-ar fi confirmat o veste bună.
    — Am ştiut de altminteri că ochii tăi caută prin mine altceva, departe în spatele meu, şi mi-a venit de cîteva ori să întorc capul. De aceea te uitai la mine ca la o străină a cărei figură ţi-e foarte cunoscută dar încă nu ştii de ce.
    — Crezi că sînt vinovat ? o imploră şi alergă după ea. Dora se sprijinise în coate de pervazul ferestrei, aplecată
    — 
19 — Matei Iliescu — Radu Petrescu

în afară. Nu am nici o vină, îi spuse venindu-i să plîngă. Niciodată n-ai fost mai prezentă pentru mine, acum ştiu mai mult despre mine şi despre tine decît aş fi crezut vreodată.
    — La ce bun să ştii atîtea, îl întrerupse, dacă mă laşi singură ? Mă iubeşti prea puţin sau de loc, te interesează doar experienţele pe care le faci cu mine. De aci înainte va trebui să mă supraveghez mereu cînd sîntem împreună, dacă voi putea. Dar n-am să pot, pentru că te iubesc, te iubesc. Cum nu înţelegi odată că te iubesc ?









XIX

     — Tesalia ? repetă avocatul şi căutînd în cunoştinţele lui de geografie îl fixa liniştit pe domnul Aron. Trupul lui nu înalt, dar vast, respira senin în hainele uşoare şi largi care îl învestmîntau. Să vedem. Un ţinut suspect, de bătrîni zgîrciţi şi femei criminale. Poate pe undeva prin munţii Serbiei ? Adriatica ? Nu, în Grecia. Medeea, argonauţii. Este, desenă apoi, mulţumit, domnului Aron o hartă vagă în aerul încă albastru, o regiune în Grecia. Muntoasă, ca toată ţara, şi cu porturi la mare. Păduri multe şi dese, completă, iar doamna Aurelian care îl contempla de departe, fără să-1 audă, se aplecă la urechea vecinei sale şi-i spuse arătîndu-i-1 din ochi :
— Ce om inteligent!
     — Da, surise aceea, o femeie tot atît de timidă ca doamna Aurelian, dînd din cap şi abia îndrăznind să privească spre el. Seamănă cu un actor... însă pînă să afle numele actorului domnul Anghel ajunsese în dreptul lor şi se înclină salutîndu-le. Pe toracele lui alb, pufos, acoperit in parte cu elitrele brune-gălbui ale hainei în striuri punctate, cravata se aşternea foarte elegantă, aproape vie. Mîna îi tremură în mîna şi sub buzele directorului şi cînd acela le părăsi se grăbi să spună doamnei Aurelian privind-o supărată printre gene căci îşi închipuia că i-a remarcat tulburarea :
—	Cu un actor pe care l-am văzut în Regele Lear.



    — Regele actor, o aprobă energic sora doamnei Zaha-riadi.
    Clopotul mic din tumul bisericii catolice bătu mărunt şi des deasupra arborilor o scurtă melodie enigmatică.
    Dora cobora scările, în curte, între soţia prefectului şi doamna Teodorescu. Jean Albu o privi peste umărul domnului Aron. Nările lui largi, păroase, simţiră în căldura serii o undă de aer răcoros, cu miros de munte, şi o absorbiră puternic.
— Tot cald, se întoarse zîmbind către Matei.
    — într-adevăr, răspunse el distrat însă nu avocatului, care după acea remarcă revenise la discuţia cu domnul Aron, ci judecătorului din scaunul de alături, deşi aici în oraş sînt atîţia copaci şi muntele nu e departe.
    O văzuse şi el pe Dora şi pentru a nu-şi trăda emoţia îşi căuta ocupaţii care să-1 ţină departe de ea : acum puse grabnic între el şi lume subţirele şir de cuvinte cenuşii de sub care îl auzi pe judecător, abia vizibil, spunînd ceva, o frază înceată şi somnuroasă, cu alură fluvială. Fluviu, tată al Dorei, curgînd încet, assoupi, într-un ţinut muntos, acoperit de păduri, într-un ţinut de bătrîni avari şi femei criminale, într-un viitor din fericire foarte îndepărtat, crepuscular, îşi va înlocui dinţii, îşi va vopsi părul, îşi va întinde pe faţă o mască de alifii şi elasticitatea muşchilor i-o va reda maseuza. Practici obscure. Bătrînă vrăjitoare, mult în spatele Dorei şi pe care Dora, din fericire, chiar dacă şi-ar întoarce capul spre ea, n-ar vedea-o acum cînd încă nu e atît de bătrînă spre a-i fi, lui, mamă. Fuseseră în faţa ferestrei deschise către pădure şi stele, nu trei, ci patru în întunericul iniţiatic.
    Matei dădu din umeri şi roşi. Doamna Iliescu, de cum apăruse Dora, îşi plimba privirile de la unul la celălalt şi roşeala lui o făcu să se încrunte. Matei roşise însă pentru că ultimul lui gînd i se păruse exagerat şi ridicul.
    — Locurile acestea, îşi spuse rotindu-şi ochii deasupra curţii şi a casei, au asupra mea o înrîurire ciudată, mă fac să fiu cum nu-mi place.
    Judecătorul fusese încîntat să-1 cunoască, îl luase lîngă el şi-i vorbea despre domnul Iliescu şi despre unchiul Alecu. Cuvintele se ridicau pînă la urechile lui Matei ca un fum subţire, de jos, de pe pămîntul pietros, bătut de marea albastră a cerului. în aer, pe spinările cîtorva nori, apărură flăcări roşii; o voce moale de femeie prooroci : — Mîine o să bată vîntul.
     Trăsura opri în faţa casei. De fapt, din cauza teilor, casa nu se vedea. Lîngă poarta de lemn din zidul înalt, văruit, lumina un bec electric. Birjarul deschise porţile şi intrară pe alee, sub tei. O, ce negură foşnitoare ! Roţile răscoleau încet pietrişul şi uneori crengile teilor coborau atît de jos încît trebuiau să se aplece să nu-i lovească. De-aproape, din faţă, în foşnetul frunzelor se amesteca un stins şi lung foşnet de apă şi dincolo de masivul negru al teilor simţi deodată prezenţa unui spaţiu nelimitat, nelocuit, răcoros şi sonor, în care greierul cînta singur, asurzitor, o prăpastie nemăsurat de adîncă şi largă. In realitate, emoţionat de noutatea situaţiei, de faptul de a se găsi în fine în curtea unchiului, de fîşîitul pietrişului, al frunzelor şi al apei, de negura de sub tei şi de singurătatea pe care o speria greierul cu cîntecul lui aspru şi monoton, pe două note eterne, imposibil de schimbat sau de adăugat, băiatul fu o clipă cutremurat de convingerea că locuinţa în a cărei curte înaintau acum încet cu trăsura pe arcul aleii era situată la capătul lumii şi că dincolo de apa al cărei fî-şîit îl distingea tot mai aproape pe măsură ce se apropiau de casă începe ce este dincolo de lume, golul, pustiul, tărâmul celălalt, invizibilul şi, pentru a se apăra de ameţeala care-1 cuprinse brusc, se sprijini cu spatele de capra trăsurii, închizînd ochii şi strîngîndu-şi tare umerii.
    —	Ţi-e răcoare ? îl întrebă blînd domnul Iliescu punîn-du-i mîna pe genunchi.
—	Nu, îi răspunse.
     Toată casa era luminată şi în faţa uşii de la intrare, deschise, îi aştepta femeia, care înainta să primească geamantanele pe care i le dădea birjarul. Domnul Iliescu ajută soţiei lui să coboare. Aceea era obosită, însă Matei, înainte de a coborî el însuşi, dar pe cealaltă parte a trăsurii, observă că priveşte foarte interesată casa, cu privirea pe care o avea totdeauna cînd se gîndea la ce avea de făcut. Doamna Iliescu, într-adevăr, se gîndea că desigur din cauza atîtor copaci casa trebuie să fie întunecoasă şi ar fi bine să mai taie din ei. Avocatul coborîse şi el, să .sărute mîna doamnei Iliescu. Desprinzîndu-se din trăsură,
Matei păşi jos, pe pietriş, cu spatele la trăsură, la părinţii lui şi la casă. Avea drept în faţă o pajişte mare, care se topea în întuneric spre poartă, plină de tei, luminile ferestrelor şi de deasupra intrării o luminau, culcînd pe verdele ierbii şi al frunzişurilor umbra trăsurii şi a lui însuşi, nemişcate ca însăşi tăcerea clocotitoare ce stăpînea acel loc. Şi se afla de fapt în parcul Ioanid. Şi se linişti. Insă parcul era la capătul lumii, pe marginea golului. Avu din nou vertij. De data aceasta ştia, nelămurit, că în venirea lor aici era ceva măreţ. In sufletul băiatului toate acestea se desfăşurau rapid şi fără îndoială confuz, se vedea de altminteri într-un fel de excursie, era departe de a realiza gravitatea împrejurării. Avocatul se sui în trăsură şi plecă. Matei făcu, dinspre arbori, doi paşi către părinţii săi. Domnul Iliescu îl întrebă surîzînd :
    — E frumos, nu-i aşa ? — după care intrară amîndoi în casă pe urmele doamnei Iliescu.
    — L-am întîlnit zilele trecute, spunea doamnei Iliescu directorul băncii, şi mi-a plăcut să văd cît de voinic s-a făcut. Parcă ieri, oftă, îl zăream de la mine din birou alergînd, în recreaţii, la plăcintărie, cu şorţ cadrilat şi fundă albastră la gît. încă de pe atunci era serios, aşezat, nu ca ceilalţi copii. Domnul Anghel oftă încă odată, cu gîndul probabil la fiul său, apoi pentru a se redresa, rîse puternic şi exclamă : Seamănă perfect cu tatăl său, privind din nou pe Matei.
    Doamna Zahariadi, care se oprise lîngă ei, îşi ridică mult sprincenele, cum obişnuia cînd voia să-şi arate uimirea că observaţia interlocutorului concordă pe de-a-ntregul cu a ei.
    — Perfect! repetă, însă are ochii tăi, se adresă convinsă doamnei Iliescu.
    Directorul fu imediat de aceeaşi părere şi ceru şi mărturia doamnei Aron. Aceasta făcu, cu un zîmbet care îi vădi mulţimea ridurilor subţiri de la coada ochilor, un Da lung şi-şi lăsă totodată cu amîndouă mîinile în jos cordonul de piele neagră pe care-1 purta la rochia de mătase cafenie cu flori negre şi roşii, dezlipindu-şi spatele de pe scaunul de trestie şi adăugind repede :
—	Şi cît de înalt a crescut! Un adevărat bărbat.
—	Ei, ei! rîse domnul Anghel cu înţeles.
     — La capătul lumii ! exclamase odată mama cînd domnul Iliescu le vorbea despre oraşul în care peste puţin vor pleca să se stabilească, şi în noaptea aceea şi în ziua următoare Matei îşi repetase cuvintele ei ca pe o profeţie a cărei împlinire o trăia din plin. Mai tîrziu puţin avea sa înţeleagă însă că ce, la primul contact cu oraşul în noaptea sosirii lor acolo, simţise a fi capătul lumii, capătul lumii copilăriei lui, al lumii pe care o cunoscuse pînă atunci, dincolo de care, la doi paşi în faţă-i, începea tărîmul celălalt, unde fierb laolaltă stelele, vîntul, luna şi soarele, ploaia, zorile şi amurgurile, nu era de fapt capătul lumii, ci ce era dincolo de lume şi că în acest spaţiu nelimitat, pustiu, răcoros şi sonor unde fusese adus să locuiască este singur şi astfel va rămîne pînă la urmă. Şi după aceea, izolîndu-se sălbatic şi rănit, cu tartina lui, pe bolovanul de lîngă poartă şi refuzînd pe cei care veniseră să-i strîngă mîna uşuraţi şi poate că şi ruşinaţi şi să-i arate prietenia lor, indignaţi de ticăloşia celui pe care îl urmaseră pînă atunci şi care acum rînjea într-un colţ al curţii ju-cînd poarca cu cîţiva fideli, îşi manifestase de fapt pentru prima dată în chip explicit condiţia excepţională.
     Tărîm rezervat pînă atunci basmelor şi spaimei dar şi frumuseţii. Unei frumuseţi repede trecătoare dar veşnice în acelaşi timp, îmbătrînind fără bătrîneţe. Ochii Dorei vor fi totdeauna la fel de adînci, ca acum înconjuraţi de vegetaţia fină a genelor, cu toate că şi arborii se usucă şi mor şi nu mai ocrotesc cerul cu finele lor ramuri suspinînde şi ciripitoare.
     —-O, Dora, o invocă în sine înălţîndu-se şi mai sus deasupra cuvintelor cenuşii, ale lui şi ale celorlalţi, pe care lumina aluneca în cîteva lacrimi de sînge, noi sîntem totuşi eterni, deşi fiecare într-altfel.
    — Anghel, tocmai îi spunea judecătorul, are multă simpatie pentru dumneata. Ştii, fiu-său nu e deloc de treabă, îi amărăşte viaţa. i
    — Ai auzit ce-a făcut azi noapte la Neicuţu ? se amestecă în vorbă Jean Albu.
    Era o casă impură, despre care băieţii îşi vorbeau la ureche dîndu-şi coate. La etajul palid verde, spre piaţă şi spre gardul de ciment din depărtare al regimentului de artilerie, cu ferestrele mari şi cam strîmbe la care jaluzelele erau veşnic trase. Avramescu îi arătase într-o seară pe una dintre artiste. Bfeta Flori ! Mai sus ! Mai sus ! Un nor lung şi ascuţit bara cerul între coroanele a doi arbori, tăiat pe la mijloc de turnul lung şi ascuţit al bisericii, lumina îl îmbrăcă în întregime în roşu ; alţi nori, progre-sînd de jos către el, îşi arătau pe deasupra gardurilor, frunzelor şi acoperişurilor umerii şi creştetele de purpură-între el şi acest ţinut păduros, de bătrîni avari şi femei criminale, sporea un acoperiş de sînge.
    — De ce-o fi roşind acum ? exclamă cu necaz doamna Iliescu, privindu-1 pe sub sprincene, ou coada ochiului.
    începu să bată şi clopotul de la biserica Tîrgului, două-trei note plîngătoare, mereu repetate.
    Stingîndu-i lumina, doamna Iliescu aduse mai aproape de el prăpastia foşnitoare. în patul de pe marginea pră-pastiei se întinsese cu ochii închişi. Suflarea golului îi bătea în obraji. Plecase cu puţin înainte de a veni el în parc. Ce i-ar fi spus, dacă ar fi găsit-o ? Inutil să-i fi v6rbit de despărţire. Mîine va afla că am plecat şi se va gîndi la mine, care sînt acum pentru totdeauna departe de ea, la graniţa lumii, faţă-n faţă cu ce nu pot numi. Se gîndi din nou că în situaţia aceasta este ceva măreţ şi adormi, mereu cu răsufletul fiarei în obraz, un somn scurt din care se trezi la puţin după ultimul cîntat al cocoşilor.
    Fără să bage de seamă că subiectul este penibil doamnei Iliescu, directorul continuă încîntat, cu un gînd pentru sine însuşi :
— Va fi iubit de femei.
    — Sigur, strigă aproape doamna Aron, cu bucurie răutăcioasă dar fără să îndrăznească să caute imediat spre Dora.
    — Pînă atunci, îi răspunse doamna Iliescu, alarmată de tonul ei, are de învăţat.
Directorul Anghel surise amîndurora deodată :
— II se conduira en sage.
    Angela Zahariadi îşi împreunase mîinile în poală şi îi ascultase cu bunăvoinţă şi interes. La ultima observaţie a domnului Anghel, şi fără nici o legătură cu Matei, stimulată doar de aspectul teoretic, îşi lăsă puţin capul pe spate şi protestă recitîndu-i un vers care pentru doamnele
Iliescu şi Aron rămase fără înţeles pînă la replica uşor afectată a celui căruia i-1 adresase :
— Aspru stăpîn, dragostea ! Versul spus de ea fusese :
On ne peut ici-bas contenter qu'un seul maître.
     — Insă depinde şi de temperament, adăugă domnul Anghel.
     — Dar în fond, cu mai multă sau mai puţină intensitate, lucrurile rămîn aceleaşi.
— Sublime şi atroce, îi continuă el propoziţia.
     Mica femeie, cu ochi mici şi vii, îl ameninţă cu degetul :
     — De ce atroce ? Triste, da. Şi cum avocatul Albu povestea socrului său ultima nebunie a tînărului Anghel, Matei întîlni ca din întîmplare ochii Dorei, peste capetele celor care îi despărţeau. Insulă de pace în marea albastră a aerului care îi despărţea, Dora îi surîdea tihnită. Regele actor, soţul ei, stăpîn peste un ţinut muntos, deschis la mare, cu păduri multe şi dese, îşi ridicase un picior peste genunchiul celuilalt şi cu haina de vară descheiată şi sprijinindu-şi cotul şi palmele, cu degetele bine desfăcute, păroase, de trestia plăcut scîrţîitoare a fotoliului de grădină, povestea volubil la urechea judecătorului, uneori şi la aceea a simulacrului cu ochi fără pupile, alb, marmo-rean, al lui Matei de alături.
    Strigătul aspru al cocoşilor în liniştea neverosimilă îl trezi, speriat, din somn. Pe sub marginea de jos a transpe-rantului se filtra în încăperea care, mobilată cu aceleaşi lucruri de.la Bucureşti, era totuşi alta, o lumină palida. Cele două taburete, mica masă de mahon cu margini aurite, şifonierul f covorul de pe jos şi cel din perete şi chiar şi gravura reprezentînd pe August pe tron sub un baldachin cu ciucuri grei, înconjurat de gărzi înarmate, făcînd act de clemenţă faţă de tînărul Cinna, într-un fundal de peristile şi obeliscuri în vreme ce Emilie îşi culcă obrazul pe mîna lui stingă, toate îi fură străine deşi ştia că sînt aceleaşi. Imprecizabil schimbate la faţă, parcă mai severe, altfel. Ridică transperantul cu nădejdea că lumina le va reda sufletul cunoscut. Lumina însăşi era alta, cîtă se făcuse la acea oră ultimă a liniştii şi imobilităţii. Teii îi veneau aproape pînă la fereastră. Era desigur în parcul Ioanid>
Verdele neguros al copacilor întindea pe iarbă umbre late şi atît de subţiri încît urmărind de la geam căderea de sus a unei crenguţe uscate se aşteptă să dispară în această apă a cărei adîncime o bănui infinită. O pasăre sărea nepăsă-toare peste adîncul a cărui efemeră neclintire se proiecta prin frunzişul teilor pe cerul acoperit cu un voal cenuşiu argintat şi aurit de răsăritul soarelui. Umbra ei delicată, mai mult bănuita, se aşeza pe umbrele încet mişcătoare din iarbă şi trecea din pom în pom, săgetînd scoarţele zgrunţuroase ale teilor, şi apoi cosea iarba dintre ei, cufundîndu-se uneori în subţirele val verde. Domnul şi doamna Iliescu dormeau, era singur. Marta nu îl va mai vedea niciodată. Viaţa lui îi va fi ei, de acum înainte, necunoscută. Despre persoana lui nu va mai avea decît amintiri, poate palide visuri. Va dori uneori să-1 vadă, fără să poată. Cocoşii continuau să strige aspru. Ascuns ei, departe, într-alt fel de viaţă decît cea pe care o va avea de aici înainte pentru ea, o viaţă reală, superioară amintirilor ei, viselor ei palide. Matei, temător, înduioşat asupră-şi şi asupră-i, se entuziasma. Ieşi pe vîrful picioarelor din casă. Răcoarea bună şi foşnetul rîului nevăzut îl luară în primire. Pasărea sărea liniştită în iarbă, înaintea lui. O urmări, ţinîndu-şi respiraţia, pe alee, printre teii din spatele casei. Cînd ajunse pe marginea rîpei, într-un scurt val-vîrteş de aripi ţîşni din iarbă, zbură, se pierdu între frunze. Peste coroanele teilor care coborau, rărindu-se, către apă, Matei descoperi marea vastă răcoroasă şi limpede a cerului şi coborî spre ţărmul ei pînă ce lăsă copacii în spate şi iazul cu ape deşirîndu-şi globii somnuroşi îl opri. In faţă i se întindea cîmpul. Cerul îl bătea din toate părţile cu valurile-i plane, abia simţite, aşa încît, îşi zise, nu coborîse, de fapt, ci urcase. Şi de unde urcase nu mai coborî de atunci, cu adevărat, niciodată, chiar dacă iluzionat de aparenţe uită adesea, aşa cum de altfel şi trebuia, că patria lui este cerul.
     Domnul Iliescu fu martor al schimbării din felul de a fi al lui şi într-o zi, după accidentul lui Demetrian, spuse soţiei sale :
— Ai observat cît de orgolios devine Matei ? Orgoliul nu. era decît o manifestare, printre altele, a fiinţei lui noi, cereşti. îndepărtarea violentă de cei din jur, ajutată de împrejurările cunoscute, fu alta. Şi aşa se explică şi plăcerea pe care o avea de a merge pe malul iazului cu o cutie cu mici mărgele colorate să le aşeze, ca pe soldaţi, în două oşti duşmane pe pămînt, printre pietre şi ierburi, şi să privească apoi de sus, din cereasca lui înălţime, popoarele multicolore care se izbeau la nivelul tălpilor lui. Pentru a împinge la faptă pe cei de jos, degetele îi coborau, deplasau mărgelele una cîte una, pe pămîntul aspru, printre pietre şi fire de iarbă ; şirele armatelor se puneau astfel în mişcare unele către altele, cîmpul de luptă răsuna de strigăte, pe alocuri izbucneau incendii şi flăcările şi fumul învăluiau taberele, trompetele inspirau totodată curajul şi groaza. Ochiul lui Matei cuprindea de sus toate acestea, deplasîndu-se ca un astru vaticinator deasupra carnajului, şi uneori cei de jos deveneau brusc conştienţi de prezenţa lui nemăsurată, scăpau armele şi se trăgeau înapoi, speriaţi, din faţa Celui care ţinea soarta lor, a fiecăruia, în mîinile sale.
     Singura dată cînd vreunul dintre colegii lui, şi acelax fu Avramescu, îl căută acasă, doamna Iliescu, emoţionată! de eveniment pentru că îl interpretă ca pe o revenire la normal a lui Matei neştiind că Avramescu se prezentase neînvitat, îl trimise pe malul iazului, din fund, unde ştiai oă. îl va găsi. Coborînd, Avramescu nu avea în fâţa ochilor de=-cît linia iazului şi cîmpul de pe celălalt mal, zărite printre arbori. Pe Matei nu-1 vedea. Auzi însă apoi, din spatele-unor tufişuri înalte, sunete de goarne, strigăte înăbuşite, un discurs întretăiat de bubuituri şi, curios, se duse într-acolo şi privi printre frunze. Stătu astfel mult timp cut ochii la Matei şi la mărgelele lui de pe jos, nevenindu-S să creadă că ce se întîmpla este real. Băieţii aveau atunci şaisprezece ani, nimic nu l-ar fi îndreptăţit să-şi închipuie că Matei s-ar mai putea juca pentru că într-adevăr la şaisprezece ani, Matei încă se mai juca cu mărgelele lui şi că s-ar putea juca atît de copilăreşte şi fu sigur că dacă' i s-ar înfăţişa, acum, ieşind de după tufiş, l-ar primi mult mai prost decît se aşteptase pornind spre el. Şi pentru că totuşi înapoi nu mai avea cum să se întoarcă fiindcă ar fi urmat să dea explicaţii doamnei Iliescu şi n-ar fi ştiut ce să-i spună, ieşi în sfîrşit de după tufiş şi se opri încurcat în faţa lui Matei. .
     
    Dora le surise din ochi — lui Jean Albu şi lui, tihnita, apoi întoarse capul către un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, după aspect, întunecat la faţă, vărul doamnei Zahariadi în trecere prin oraş. Prefectul şi doamna Teodo-rescu îl ascultau, din cînd în cînd rîdeau. Rîdea şi Dora. Matei sorbi, ca şi ea, din cafeaua roşiatică din cauza flăcărilor de pe cer, şi după o sorbitură puse repede ceaşca pe masa joasă, de trestie. Sorin şi mai cum ? Avocatul se ridică şi trecu în grupul de vizavi în care directorul Anghel spunea:
    — Ai dreptate, madam Zahariadi, dar sînt atîtea cazuri ! Iţi aminteşti, bietul Tuchi Daniel ?
    — Cînd s-a colat cu ea, am fost sigură că va sfîrşi cum a sfîrşit.
    — Vorbiţi de Josette ? întrebă domnul Albu. Ce-o mai fi făcînd ?
    — Sorin tocmai îmi spunea aseară că a întîlnit-o nu de mult prin Bucureşti şi că era ca o arătare.
— Eter ? făcu avocatul.
Doamna Zahariadi ridică în sus îngrozită o mînă :
    — Da. Şi i-a dat patima aceasta şi lui şi cînd a văzut el unde a ajuns şi că nu mai are scăpare...
    — Auzisem, interveni cu ochii măriţi de plăcere doamna Aron, că s-a împuşcat pentru nişte bani care i-au lipsit din casa regimentului.
Directorul negă :
    — A început să se drogheze din dragoste pentru ea, ca să n-o lase singură, după ce încercase fără succes s-o convingă să renunţe.
    — Aşa încît vedeţi, se adresă domnul Anghel celor de faţă, că dragostea e atroce.
    — Acestea sînt excepţii spuse doamna Iliescu, între oamenii normali nu se întîmplă aşa ceva.
    Avocatul o aprobă muteşte, privind totodată cam indispus către Dora. In schimb doamna Zahariadi îi şopti ca şi mustrătoare că oamenii normali, sau atîta vreme cît sînt normali, nu iubesc. •
— Vedeţi ? sări directorul. Ajungeţi la ce spuneam eu.
— De ce ? se miră soţia prefectului.
    Dora înţelese că Jean Albu vine spre ea şi că bunai. dispoziţie a vărului Angelei Zahariadi îl agasează. Pentru a evita întîlnirea se deplasă către judecător. Domnul Albu păru a nu fi observat şi-şi continuă drumul. Dora auzi pe doamna Aron exclamînd onctuos :
— Acestea sînt dramele oamenilor fini.
— Şi ceilalţi suferă, se înclină domnul Anghel.

    — Da. Să vă spun eu ce-a păţit o bucătăreasă a mea, că mă îngrozesc şi acum.
    Figura îi era foarte cunoscută, fără să ştie de unde pentru că pînă atunci nu mai fusese prin oraş sau nu avusese ocazia să-1 întîlnească. întrebîndu-se mereu de unde îl cunoaşte, se gîndi că Angela îi spusese şi ei, odată, întîm-plarea bucătăresei. într-adevăr îngrozitoare. Cu o andrea. Domnul Anghel se ridică să-i cedeze scaunul, însă îi puse mîna pe umăr, graţios, refuzînd. El se reaşeză. Din locul ei îl putea privi fără să atragă atenţia. Era contrariată că nu ajunge să ştie de ce îi era atît de cunoscut, unde îl mai văzuse, dar nu şi grăbită să afle. La rîndu-i, fie că nu observase iritaţia de altminteri bine disimulată a avocatului, fie că puţin îi păsa, căuta des şi indiscret la oa : îi plăcuse, evident. Şi poate că ce o izbise la el era privirea aceasta care la rîndu-i o recunoscuse şi-i cerea să şi-1 amintească. îi cerea ! Ei bine, îşi face iluzii, se înşală, n-o cunoscuse nicăieri, niciodată, poate doar într-o existenţă anterioară, dacă e adevărat că. Era o femeie între două vîrste, o frumuseţe flamandă cum zicea Anghel,' care nu e prea dificil. Angela pretinde că o pîndea prin colţuri şi intra şi prin bucătărie după ea, aşa sînt bărbaţii, nu-1 condamn, şi trupeşă cum era cred şi eu că a avut o emo-ragie puternică.
    — Am găsit-o într-o baltă de sînge, închipuiţi-vă ! spunea doamna Zahariadi. Feţele doamnelor Iliescu şi Aron .şi a domnului Anghel se lungiseră.
    — Seamănă, desigur, cu cineva, îşi zise Dora mai alune-cmdu-şi o dată privirea spre el — şi îşi aduse, atunci, imediat aminte cu cine şi îi întoarse, rece, spatele.
    Pe pămîntul pietros, dezolat, bătut de marea albastră a cerului, rochia de voal alb a tinerei femei flutura uşor iipindu-i-se de picioarele înalte. Pe frunzele pomilor lu-
Sî* S°ea P^te ™ari de sîn^e- Norii care se strînseseră pe Hr^î !"b .parele liniştit alăturate ale lui Matei areptul puţin înaintea celui stîng, erau plini de un sînge

strălucitor în care lancea de aur a turnului bisericii se înfigea adînc, de jos în sus, şiroind de sînge. Rochia subţire de voal înconjura picioarele celei de jos cu o spumă subţire, de valuri liniştite sărind moi şi agile pe ţărm. Insulă de tihnă. Cît de bine se simte între aceştia, socotea Matei, cît de a lor este, a lor, nu a mea. Uită că o admirase pentru uşurinţa şi tactul cu care se mişca în lume. De altfel, iată, îl priveşte din nou pe acela din al cărui nume nu reţinuse decît jumătate. O, cum îi alunecă ochiul spre el, ca o tăcută vietate de apă, alunecoasă, între genele dese şi lungi.
     Era o seară amară, ziduri incert cafenii, şi femeia era îmbrăcată într-o rochie neagră alunecoasă care i se mula bestial pe corp şi depăşindu-i îi privise cu coada ochiului, chemătoare.
     — O vezi ? îl lovi repede cu cotul Avramescu, aple-cîndu-i-se la ureche. E de la Neicuţu. Şi începu să fluiere un cîntec pentru ea. Obraz aspru, ca de grezie, ruj violent, căzut pe^locuri, păr aspru, porcin.
     — Ai văzut ce piept ? îl întrebă iarăşi încetînd să fluiere şi privind fascinat fesele legănătoare ale celei din faţă.
     Matei clipi, apoi se aplecă, îşi lăsă mîinile în jos cu coatele uşor îndoite în afară şi cu palmele amîndouă întoarse în sus ca şi cînd ar fi ţinut în braţe un obiect voluminos şi-i răspunse :
— Am văzut.
     — Nu, n-ai dreptate ! strigă Avramescu aprins. Solo-mon a fost la ea şi mi-a spus că, şi aici îşi destinse exploziv amîndouă mîinile drept în sus, cu palmele orientate înăuntru, spre propria-i faţă, şi mi-a spus, şi-şi privi palmele, în sus, întărîtat şi radios, şi mi-a spus că sînt aşa \
     înainte de a intra în casa de un verde prăfuit, femeia se opri în uşa deschisă înăuntru, de perete, şi în dreptul scării cu spalier de fier ce urca răsucită, alburie, ca un intestin famelic, le aruncă o ochiadă batjocoritoare peste umăr. Avramescu îi trimise un scurt sonor, pe vîful degetelor.
     — Crezi că am ofensat-o ? îl întrebă, mirat, cînd în-tîlni privirea îngheţată a lui Matei. Aceasta e meseria ei.

— Nu ştiu ce meserie are.
    — Costă douăzeci de lei, dacă simţi că începi s-o iubeşti. Solomon te poate introduce. Recomandaţia lui este preţioasă, căci îţi va dezvălui arcanele ştiinţei ei şi apoi îţi va da, cu ultimul sărut, şi adresa unui medic cu experienţă şi onorarii modeste. Bun înţeles, dacă nu preferi dragostei, războiul.
    — Cred, îi replică Matei trecînd peste aluzia la jocurile lui, că fiecare trebuie să semene doar cu sine însuşi.
    Tînărul de lîngă el lovi caldarîmul străzii înguste cu vîrful pantofului :
— Frumoasă descoperire ! Şi eu cu cine semăn ?
    îşi întregi întrebarea legănîndu-şi coapsele într-un mers rapid, feminin, dezarticulat, şi adăugă, acum serios, arătînd în spate cu degetul mare :
— Cu aceea ? Şi-mi poţi spune pentru ce ?
— E cam complicat, se îngrijoră Matei.
    — Nu-ţi fie teamă, dacă voi descoperi că sînt prea dobitoc pentru a te înţelege îţi voi cere explicaţii. Dă-i drumul.
    — Uite, îi răspunse şi-i întoarse pe jumătate spatele, gata să-1 părăsească, pentru că nu eşti respectuos.
    — A, pardon ! strigă, jignit dar preferind să rîdă, Avramescu. Persoanele acestea, şi făcu din nou un semn către casa verzuie pe oare o lăsaseră în urmă, sînt foarte respectuoase.
— Nu, pentru că nu au sentimentul unicităţii.
    — Dacă l-ar avea, rîse deabinelea Avramescu, ar muri de foame.
— Viaţa nu e o meserie.
— Dar nici o joacă, nu-i aşa ?
    — Ei, spuse Matei întorcîndu-i cu totul spatele şi lu-înd-o singur în susul străzii, prea vrei să afli multe deodată.
. Apariţia lui de după tufiş, pe malul iazului, nu îl supărase atît cît îl mirase căci nu se aştepta ca în zona în < care se mişca el deasupra mărgelelor colorate să se ivească o altă făptură asemenea lui. Lucrurile se petrecuseră destul de recent, cu un an sau doi în urmă, aşa încît aluzia aceluia i-o aminti bine. Venise să-i ceară nişte notiţe, dar cînd  se  trezi  faţă  în  faţă  cu  el,  uitase  ce căuta.

    — Mă joc, îi explică Matei arătîndu-i, cu degetul, mărgelele, cînd îl văzu că nu ştie cum să înceapă.
    Avramescu se uită în jos, cu un zîmbet larg şi cam strîmb, apoi îşi ridică ochii la Matei care îl considera încordat pentru a descoperi ce ştia în fond, doar că nu prea clar, de multă vreme, că cel din faţă-i are în raport cu el aceeaşi dimensiune ca luptătorii de pe pămînt, dintre pietre şi iarbă, şi că nu evada din condiţia lor terestră comună decît în aparenţă, datorită unui artificiu asemănător cu cel care, în basme, face ca baba să fie luată drept tînăra femeie încîntătoare şi, invers, calul înaripat să se prezinte sub aspectul, la fel de înşelător şi efemer, al unei gloabe. De altfel, de la moartea domnului Iliescu, în care în adîncul sufletului continua să nu creadă fiind convins că tatăl său fusese victima celor din jur care credeau în moarte fiind soldaţii ei printre cei vii şi care îl răpiseră ascunzîndu-1, Matei avea tendinţa de a vedea pe toate feţele semnul creaturilor haosului reunite într-o conjuraţie bufonă şi criminală. Gnomi, false existenţe, aparenţe. Care puteau fi stăpînite cu condiţia de a nu te lăsa iluzionat de ele, aşa încît Matei îşi domină surpriza pricinuită de neaşteptata apariţie şi apoi de lumina care se făcuse în el şi lăsîndu-şi pe malul iazului, în faţa vizitatorului său, simulacrul fără pupile, se ridică sus de tot . în văzduhul limpede şi necuprins şi de acolo pronunţă citeva cuvinte spre cel rămas :
    — Nu vrei să te joci şi tu ? îl întrebă mai întîi, ceea ce din parte-i era tot un joc, pentru că Avramescu nu ştia să se joace, cum îi şi mărturisi. Atunci cu ce-ţi pot fi de folos ? continuă. Nu, nu am luat notiţe. Şi apoi: La revedere, iartă-mă că nu te conduc.
    — L-ai găsit ? îl întrebă doamna Iliescu de pe terasă. Văzîndu-1 cît era de verde, cum tremura şi ochii îi erau împăienjeniţi, bănui imediat că Matei 1-a gonit, era capabil de aşa ceva. Avramescu îi răspunse bîlbîindu-se şi se\ grăbi să plece. Indignată, coborî spre iaz.
    Matei se întinsese pe pămînt cu faţa în sus, printre ostile lui multicolore şi, cu palmele împreunate sub ceafă, privea cerul. Or, cum se ştie în deobşte, dacă priveşti un oarecare timp cerul din poziţia aceasta ajungi să nu-1 mai vezi, ca în realitate, de jos în sus, ci de sus în jos, ca şi cînd ai privi într-o mare adîncime care se deschide sub tine. Cu atît mai firească-i era deci lui Matei senzaţia că este situat deasupra norilor şi a apei albastre, plutind în văzduh. O dulce, sacră ameţeală rarefia pămîntul sub el, îl legăna între două văzduhuri.
     Mult sub el, într-un ţinut muntos, acoperit de păduri, la mare, rochia de voal alb a tinerei femei care acum se îndrepta către fluviul cu ape adormite flutura uşor, lipin-du-i-se de picioarele înalte, şi tălpile ei călcau pămîntul pietros, dezolat, şi un dor de a o face a lui îl cuprinse, în timp ce roua de sînge picura, deasă, între el şi creştetul statuii de pe malul fluviului, piatră albă, fără pupile, căreia Dora îi adresa o ofrandă de surâsuri şi vorbe. Intre ea şi ochii lui obosiţi de resfrîngerile luminoase ale unei ferestre zburară o clipă mingi roşii strălucitoare, care se înălţau şi cădeau în aerul scund, de frunze, a locului, o auzea rîzînd graţioasă, era îmbujorată la faţă, ochii îi scînteiau şi răspundea judecătorului, deodată plictisită de întrebare :
— Este vărul Angelei.
     Matei, fără să se mişte, privi din înălţimea lui în direcţia grupului la care avocatul în fine ajunsese şi nu zări decît, în iarbă, o gînganie multicoloră, cu cap întunecat, ale cărei antene tremurau, înconjurată de cîteva furnici uriaşe, la pîndă. O larmă obscură venea din partea aceea, pe care Dora o părăsise pentru a-1 evita pe avocat, Dora care acum era aici, în picioare în faţa băncii lor. Judecătorul era îmbrăcat în negru, în spatele băncii din iarbă se ridicau tufe de trandafiri tîrzii şi pe cer se adunau nori care se masaseră pe tot orizontul şi crescuseră în sus şi pe contururile unora alergau în rotund subţiri şuvoaie de aur.
Judecătorul spunea, cu o voce lent clipocitoare :
— Mă tot întreb cu cine seamănă.
    —	Şi tu ? exclamă indiferentă Dora. Mi s-a părut şi mie, de cum am dat ochii cu el, şi pînă la urmă am găsit că aduce cu Paul Carp.
— Cine e ?
— 

— 
— L-ai cunoscut la Bucureşti, la Vichi.
    — A, da, sigur, ai dreptate. îl cunosc. Inginer, nu ? Un bărbat distins. Nu l-am mai văzut de mult, dar într-adevăr cu el seamănă.
    — Nu e chiar atît de distins, îi spuse Dora lui Matei, în gînd, în orice caz nu pe cît pare, căci tu, Matei, n-ai fi făcut urîtul gest de a ascunde fotografia şi cel puţin de ar fi fost a cine ştie cărei frumuseţi sau dacă aş fi fost îndrăgostită de el dar n-am fost căci te iubesc numai pe tine şi atunci nu ştiu ce s-a întîmplat, era atît de nefericit !
    — Poate, îşi zise Matei mîngîind cu privirea mîna Dorei, lungă şi uşor bronzată, împodobită de brăţara cu mici briliante, poate cu el a dansat ultima dată, la Bucureşti, un bărbat distins al cărui chip 1-a regăsit în trăsăturile celui de-aici.
    însă Dora era acum atît de indispusă încît propria indispoziţie născîndă îl părăsi. Un gust suav de migdale îi tremură pe cerul gurii şi cerul din care cobora acum încet către spuma de valuri liniştite sărind moi şi agile în jurul picioarelor ei era plin de trandafiri roşii printre care n-ar fi putut zbura, chiar călare de-ar fi fost pe focurile brăţării, ca băiatul Danaei. Urmări, între Dora şi el, zborul zigzagat al unui fluture. El, dimpotrivă, trebuie să coboare încet, să nu-şi trădeze prezenţa, cu înţelepciune.
    Dincolo de arborii din fundul curţii avocatului, turnul bisericii se ridica, încordat şi întunecat, să pătrundă mai adînc în purpura din ce în ce mai grea a aerului, pe care începuseră să o observe şi ceilalţi
— Uite ce nori frumoşi, auzi o voce.
— Splendid apus !
     Matei cobora împreună cu norii, înflăcărat, spre pămînt. Tînăra femeie îşi ridică ochii spre el şi întîlni vîrful turnului, ascuţit şi înalt, roşu de focul roşu în care se înfigea, şi apropierea lui Matei o nelinişti din nou ca în fundul văii, pe marginea rîului, între dealurile acoperite de fulgii prea albi ai norilor, unde totul palpita invincibil spre ea. De data aceasta citi lămurit în ochii lui dorinţa — şi-i răspunse imediat, supusă şi pasionată, o fiinţă cu -totul nouă, fericită.
9







1
 
Matei ştia că doamna Iliescu şi doamna Teodorescu îi supraveghează din depărtare, neclintite. Oricare ar fi fost motivele lor, erau absurde şi l-ar fi plictisit dacă ceva în seara aceasta nu i-ar fi atras atenţia că sub transparenţa ei este un desen mai vechi care o hrăneşte şi-i dă un luciu special. Iar cînd soţia judecătorului strigă Dorei, cu o voce în care se străduia să înăbuşe iritarea,
    — Que faites-vous donc ? Venez ici, on vous attend !, tresări, doamna Teodorescu mişcase în el valuri adînci.
    

    








XX
— Eşti supărat ?
Matei clătină tare din cap, zîmbindu-i. .
     — Ce-ai făcut în aceste două zile cînd nu te-ai maij arătat ? stărui.
— Luni, începu, — însă îl întrerupse îndată : —■ Nu ştii ce chin au fost pentru mine aceste două
zile ! Ieri era gata să te vizitez.
Matei continuă în acelaşi fel, cu răbdare :
— Marţi...
     —	Taci ! Taci ! strigă. N-ai inimă. Mai bine n-ai fi: venit duminecă !
— De ce, Dora ?
    O lacrimă, pe care pentru a o resorbi îi trebui o oarecare sforţare, îi umezi ochii. Ocoli răspunsul direct, pentru că ştia că Matei ştie ce vrea ea să spună.
     — De ce ! Pentru că nu te-ai mai fi supărat fără nici un motiv.
     — Şi tu de ce n-ai venit ieri la mine, cum spui că ai vrut ?
     — în starea în care eram nu puteam ieşi din casă. Să nu mai faci asta niciodată !
     — Cît nu te-am văzut, îi spuse, m-am gîndit la nu-' mele tău. Dora Iliescu. Ce limpede sună ! M-am gîndit şi că niciodată nu m-aş putea despărţi de tine.
—■ Ca să te gîndeşti la asta m-ai lăsat singură ?
     — M-am întrebat, continuă el, crud fără să vrea, cu ce te-aş putea înlocui.
     — Asta n-ai cum s-o ştii acum, se mulţumi să-i observe.
— De ce ?
     — Pentru că lucrurile acestea nu le ştii decît cînd s-au şi împlinit.
     Matei îi învîrti între degete brăţara. Ochii Dorei erau atît de limpezi încît nu reuşea să vadă în ei decît, la extrema limită a depărtării lor, o fugară clătinare de aburi.
     — Aşa încît mîine, peste un ceas, peste un an, s-ar putea să nu mai simţi pentru mine ce simţi acum ?
     — Dar eu te iubesc ! exclamă exasperată că nu pricepe încă acest adevăr simplu şi luminos.
     îşi introduse brăţara pe propria-i mînă, plecîndu-şi mult capul. Dora îi luă mîna împodobită cu brăţară şi i-o privi şi i-o mîngîie.
     — Te gîndeşti la prea multe, Matei, suspină. La ce bun să-mi cîntăreşti fiecare cuvînt cînd ades eu însămi nu mă gîndesc la ce spun ?
     — Nici eu nu mă gîndesc totdeauna la ce spun, se grăbi s-o liniştească, dar îşi făcu socoteala că pe ea asta ar putea-o necăji şi într-adevăr pe chipul Dorei trecu un zîm-bet rece, şi adăugă, oarecum fără rost :
     — Ceea ce nu înseamnă că şi eu şi tu spunem vorbe goale. Mă înţelegi ? -
— încerc. Desigur.
     — Existenţa ta, insistă scoţîndu-şi brăţara,- este atît de preţioasă pentru mine, încît tot ce este al ei, priviri, gesturi, cuvinte, mă interesează ca nimic altceva pe lumea aceasta.
     — Acum, totuşi, ar trebui să te intereseze mai mult examenele, îi ripostă.
— Nu te pot înlocui cu nimic. Şi n-am să pot niciodată.
— Eşti încă foarte tînăr.
     Se* aplecă din nou, îi scoase pantoful şi încercă să-i petreacă brăţara pe piciorul gol. Mîinile îi tremurau însă atît de tare încît o trase prea repede în sus şi-i lovi glezna. Dora murmură :
— Mă doare. Ce faci ?
— 
    — în casa aceasta te-am întîlnit şi totuşi aici între mine şi tine se interpune ceva. I
     Se aflau în încăperea de lîngă biroul avocatului, aceea! în care Matei "lucra, şi erau aşezaţi pe canapea. Ca să-ij maseze glezna, pusese un genunchi pe parchet.
—	Şi eu simt că, aici, ne desparte ceva. a îl urmărea, cu ideile din fericire schimbate de senzaţia]
de durere de la gleznă, şi în timp ce o masa cu îndemînare,; parcă plutea îmbrăţişată cu el prin aer, deasupra canape-J lei, a micului birou, deasupra verdelui mult din fereastră,'] covorul albastru de pe parchet rămînînd la o apreciabilă: adîncime sub ei, întins peste care sclipirile brăţării de pe: piciorul ei gol radiau scurt şi subţire, o coroană de stele deasupra mării calme, şi-i spuse :
     — Nu ne desparte nimic, nu e nimeni — şi-şi întinse braţele să-1 ridice.
     — Şi totuşi, îi răspunse coborînd între lungile suluri albe de aburi ale braţelor ei, clătinătoare deasupra albastrului lichid de jos, casa îi aparţine şi aceasta mă stânjeneşte. Aici, acum, nu pot nici să te sărut.
     — Lasă că pot eu. Cît de copil este uneori. Aceasta însă nu o ştiu decît eu şi cu Lili. Şi alteori spune lucruri atât' de neobişnuite ! Voia, atunci, să se rotească în jurul meu, în timp ce mă ţinea în braţe, ca luna în jurul pămîntului. în noaptea mea, el mă luminează ca luna.
     Cu pleoapele coborîte, fără să-i dea drumul din îmbrăţişare, Dora se ridică. Matei nu-i putu vedea paloarea, pentru că el însuşi îşi ţinea ochii închişi, dar îi simţi răceala1 gurii urcînd spre buze într-un val care sporea mereu şi nu se mai feri, ruşinat, ca altă dată, ci se strînse şi mai tare de-a lungul întregului ei trup cu al cărui ritm luptă ca un înotător acoperit o clipă de spuma amară însă ivindu-se îndată de sub ea, mai departe, deasupra adîncului.
    Trosnetul unei mobile din holul spre care lăsaseră uşa \ deschisă, îi despărţi. Apoi Dora, fără să se aplece, fără să ] privească, îşi căută cu degetele piciorului pantoful pe care \ Matei i-1 scosese şi cînd dădu peste el îl încălţă uşurată. \
    Matei îi veni alături pe canapea. Peste faţa tulburată a ochilor ei înainta şi se retrăgea o lucire de triumf înduioşat. Apoi ea îi băgă degetele în păr şi el îşi apropie capul de al ei pînă ce genele ochilor săi deschişi pe potriva alor ei îi atinseră genele lent mişcătoare ca algele săltate de apă la ţărmul de nisip. Cînd se despărţiră din nou Dora îl întrebă :
— Mă iubeşti ?
    îi cuprinse între degete obrajii înălţîndu-se lunari deasupra tapiseriei nisipoase a canapelei şi se lăsă în voia hipnozei privirilor lui. Căutând un mod nou de a-1 adora, îşi potrivi respiraţia după a lui, supusă, plană, şi acest mod străin de a respira o pătrunse legănător, ca şi cînd între ea şi el ar fi crescut o umbră înaltă şi dulce, tăcută şi imobilă, prin care, căutând bine, vedea mai strălucitoare semnele dragostei, o coroană de stele. îi înţelegea rezerva, se temea să nu fie surprinşi, dar dacă ar fi fost ea în locul lui, ţinîndu-se pe sine însăşi în braţe, nu s-ar mai fi gîn-dit la nimic, aşa cum el uneori nu se gîndeşte la ce-i spune, ceea ce este o laşitate din partea unui bărbat.
    Văzu şi Matei umbra, la capătul drumului de lumini dintre ei, o arătare tăcută, fără chip, nemişcată, nemăsurat de înaltă pentru că ajungea pînă la el, aşa că întrebarea Dorei rămase fără răspuns. în tăcerea care urmă între ei, Dora avu timp şă se mire de rezerva sa, dar cînd ajunse la capitolul laşităţii se retracta imediat pentru că o apropia de amintiri pe care prefera să nu le deştepte, de repulsii pe care de cînd îl întîlnise pe Matei nu mai avusese, din fericire, cum le încerca. îl iubea tocmai pentru că nu era ca toţi bărbaţii. De ce să numească laşitate timiditatea celui care iubeşte ? Era evident că în acel moment pe faţa lui Matei nu se putea citi decît expresia celei mai intense pasiuni. în tot acest timp Dora nu încetase de a-i strînge obrajii între degete. Eliberată, îl mîngîie şi-i spuse rîzînd :
          — Nici eu nu te pot înlocui cu nimic. l\       — Ai încercat ? o întrebă.
    —	Nici nu mi-a trecut prin minte, făcu ea pe acelaşi ton voios, aranjîndu-şi rochia, însă Matei i-o trase la loc :
— De ce n-o laşi aşa ?
—	Cum, aşa ? exclamă ridicînd-o imperceptibil mai sus. După aceasta roşi, uimită de cuvintele şi de gestul ei,
neştiind cum i-au venit, şi schiţă o scurtă mişcare înapoi cînd Matei, aplecîndu-se îi îmbrăţişa picioarele şi puse sărutări fierbinţi deasupra genunchilor.
    Deşi în realitate nu făptuise nimic dizgraţios, un sen-., timent penibil îi umplu sufletul, se judecă aspru, fu gata! să se acuze de perversitate, îşi spuse în orice caz că e rău| să-1 tulbure astfel pe Matei transmiţîndu-i propriile-i tul-j burări. Mariajul ei este o cruce grea, dar atît timp cît vai accepta s-o ducă era datoare a o duce cu onestitate. Matei] însuşi va înţelege aceasta şi o va stima mai mult, mai tîrziu. Cine ştie acum ce idei îşi face despre ea, îşi închipuie poate că este o fiinţă uşuratică ! Şi ce o chinui fu că, în sine, îi dădea dreptate s-o socotească astfel deşi, îşi zise, şi astfel se alină puţin pentru că acum încerca o suferinţă nouă, de alt gen, n-ar iavea totuşi dreptate dat fiind că dacă face lucruri condamnabile, le face pentru el. (Dora nu-şi dădu seama de contradicţie), pentru că îl iu- \ beşte, iar el profită de slăbiciunile sale, continuă să ra-f ţioneze ca şi cînd presupunerea că Matei ar putea-o con-j damna oarecînd era de pe acum o realitate, profită de slă-] biciunile sale, egoist şi laş ca toţi bărbaţii.
     Absurditatea concluziei o trezi ca dintr-un vis urît^ • Pentru a se convinge că într-adevăr s-a trezit, vru să întindă mîinile spre Matei şi renunţă.
     în zilele ce urmară încercă să-şi scuture melancolia spunîndu-şi că foarte curînd se va despărţi de avocat,' doamna Teodorescu o va ajuta să obţină divorţul. Şi apoi T Matei îşi va urma studiile, care vor dura mult. Totul îîj despărţea. Le rămînea doar perspectiva unei fericiri ferite; de lume, pînă cînd el va trebui să-şi facă o familie.
    Melancolia Dorei spori. Matei simţi că sentimentele eii sînt mai puţin libere, că aveau să răzbată, pentru a-L'j ajunge, printr-o preocupare a cărei umbră mai trecuse o\ dată, fugară, între ei, în noaptea cînd îi înapoiase Cherie, dar nu ştia despre ce este vorba şi Dora evita să-i răspundă. O surprindea ades privindu-1, cu ochi cînd vinovaţi, care o urîţeau ascuţindu-i liniile feţei, dîndu-le ceva furişat şi răutăcios, cînd îndureraţi. Nu-i suporta absenţa, pentru cea mai neînsemnată întîrziere îi făcea reproşuri amare sau enervate, însă tot timpul cît erau împreună părea cSU suferă din cauza prezenţei lui. într-o zi cînd, profitînd că-o aflase mai senină, se întinse către ea s-o sărute, se-feri de atingerea lui. Jignit nu de refuzul acesta, ci de ne-^ putinţa de a-i înţelege motivele, izbucni :
    — Totuşi trebuie să-mi spui odată ce se întîmplă de la o vreme cu tine !
— Nu-ţi dau voie, îi răspunse cu tot atîta violenţă,
să-mi vorbeşti astfel.
    — Dora, iartă-mă, îngenunche şi-şi aşeză fruntea pe genunchii ei, mi-e teamă să nu te pierd, mi-e teamă că te-am şi pierdut.
— Nu, nu.
    — Te porţi atît de ciudat cu mine ! Dacă sînt vinovat de ce nu mi-o spui ? Nu crezi că trebuie să ştim totul unul despre celălalt ?
    Vru să-i mîngîie părul dar se reţinu, supărată pe sine însăşi, şi îşi trase genunchii. Matei îi ţinu, îmbrăţişîndu-i cu tărie, fără să-şi ridice faţa de pe ei. Şi-i abandonă răs-punzîndu-i :
— Ba da. Vinovata sînt eu.
    în aceeaşi poziţie, Matei îi înconjurase mijlocul cu braţele.
    — Pentru că te iubesc, pentru că nu trebuie să te iubesc.
— îmi va spune din nou că e femeie măritată, socoti.
    — Atît timp cît sînt măritată, nu trebuie, nu am dreptul, zise mai departe. însă în felul cum pronunţase mica frază aşteptată de el era un accent de adevăr care stînjeni voioşia lui Matei făcînd-o să dea îndărăt ruşinată şi mirată.
Nu-1 lăsă să riposteze.
    — Ştiu. Nu odată m-am gîndit şi eu că n-am nici un fel de obligaţii faţă de el şi m-am înşelat, Matei. îi port numele.
— Te-a forţat.
    — Ştiu. Dar îl port. Aici sîntem în casa lui. Poţi fi necinstit ?
    — Ai dreptate, recunoscu, însă toate aceste lucruri onorabile n-au nici o legătură cu noi, lasă-le altora.
    — Cui ? Eşti capabil să iubeşti pe cineva lipsit de onoare ?
Matei tăcu.
    a — Eu, spuse Dora cu vocea alterată, nu. O, Matei, plînse aruncîndu-i-se de gât, nici nu ştii ce lucru îngrozitor am văzut zilele trecute. Sărută-mă, sărută-mă să uit,
   
să nu-mi mai amintesc ! — şi ea însăşi, fără să-1 mai aştepte, îl acoperi de sărutări.
— Ce ai văzut, Dora ? Vocea lui o calmă puţin.
— Ce fac ? murmură confuză depărtîndu-se de el.
— Ce-ai văzut, Dora ? repetă cu blîndeţe.
— Am văzut că odată, dragostea noastră se va sfîrşi.
— Odată cu noi.

    — Nu, înaintea noastră, poate mult înaintea noastră. Aşa trebuie.
    — Dora, nimic nu se sfîrşeşte, ştii prea bine, şi cu atît mai puţin, se împletici el în limbă, dragostea.
    — Nu este îngrozitor ? îşi continuă gîndul fără să fi auzit strigătul lui Matei. Voi- toţi trăiţi în viitor, eu n-am nici unul şi mi-e frică.
    — Dar, se prinse el de această idee, spuneai că la vară vom merge împreună, singuri, la mare.

— Da, vom merge.
    — Atunci n-ai nici un motiv de tristeţe — şi se apropie de ea.
— Lasă-mă, îi spuse.
— Vreau să-ţi aspir doar parfumul, atît.
    Statură astfel muţi, unul în faţa celuilalt, multă vreme, pînă ce Dora, tristă, se ridică şi o conduse pe străzi pe care el atunci trecea prima dată, sau doar aşa i şe părea, vorbind puţin şi nu despre ei. Era o seară aproape lipsită de sonoritate şi trotuarul îngust, cu pavajul stricat, îi ducea pe lîngă zaplazuri înflorite, pe lîngă ziduri scunde, neobişnuit de groase, cu varul umflat şi jupuit, pe sub duzi şi salcîmi bătrîni, cu frunza neclătinată.
     — Cum se sculptează în aer ! exclamă în faţa unuia şi se opri să i-1 arate. Parcă, stînd pe loc, vine spre noi etalîndu-şi rănile cu mîndrie.
— E frumos.
     — De obicei, simţi nevoia să se explice, ori mai degrabă să cîştige timp căci se apropiau de ţinta drumului lor, unde urma să se despartă, de obicei ochiul nostru merge spre lucruri să le captureze şi să ni le aducă, cenuşie gloată de prizonieri; acesta, dimpotrivă, vine el spre ochiul nostru, liber, înfruntîndu-ne, un erou. Nu ai impresia că nu tu îl priveşti, ci el te fixează pe tine drept în ochi cu ochii lui duri, mult ştiutori ?
    — Da, spuse timidă, e frumos. Şi mai sigură pe ea : Mai ştii pe cel pe care mi l-ai arătat în pădure şi din care mă priveai cu binoclul ? Sînt şi acum îndrăgostită de el.
    îl privi bănuitoare, cu- coada ochiului, şi merserâ mai departe. Dacă Matei i-ar fi răspuns, banal, că este gelos pe arborele din pădure, ar fi primit acel răspuns ca pe un mod de a se întoarce spre un subiect de conversaţie mai puţin străin de ei doi, mai interesant, în orice caz mai accesibil ei care nu are acum destulă linişte sufletească spre a se gîndi la lucrurile spre care se duce ochiul şi la acelea care vin spre ochiul nostru. Fireşte, e bine că Matei este în stare de această linişte care ei îi lipseşte şi dacă cumva doar se preface i-o dorea cum şi-o dorea şi sieşi. înainte de a pleca o implorase să-1 lase să-i aspire parfumul. DupŞ cum arăta, aceasta păruse a-i face tot atîta plăcere ca îmbrăţişările şi sărutul. Cîtă putere am asupră-i! exclamă în sine nu fără surpriză, şi pentru a-şi verifica descoperirea, dar mai mult pentru a-şi da seama dacă liniştea lui era prefăcută sau nu (şi dori să fie), profită de o groapă în pavaj pentru a se apropia de Matei şi a-1 atinge cu părul pe obraz. Matei albi. Mulţumită, începu să-i vorbească mult şi repede ; lui nu-i scăpă însufleţirea sa, în care răzbătea o indefinibilă ironie afectuoasă, şi-i înţelese motivul. Articula greu, prinzînd-o de cot:
— Cînd te vei întoarce la vie ?
    Dora îi aruncă o privire care încerca să priceapă, izbită de tonul lui.
—	Nu mă mai întorc.
    — De altfel spuse degajat şi exprimînd aproape exact ce simţea, deşi e foarte cald aici în oraş, e frumos, iată o descoperire pe care o fac destul de tîrziu şi îmi pare rău.
    — Ce e frumos ? se interesă Dora. Oraşul ? Nu pot să-1 sufăr.
    Mulţumit că izbutise să-i atragă atenţia în altă parte, continuă, acum cu grija de a nu o irita :
    — Nici eu. Totuşi cred că pe un pictor l-ar interesa mult.
    — 
\

     Dora conveni şi căutară amîndoi, prin locurile pe le străbăteau, subiecte de pictură, găsind destule. î
    — Şi apoi cerul, remarcă Matei. Apropierea munţilor; casele joase îi dau cu totul altă calitate decît la Bucui \ unde e mai mult, nu ştiu dacă ai avut şi tu aceeaşi in presie, unde e mai mult un fel de plafon pictat cu nor^' Aici însă e atît de larg şi înalt încît îţi dă sentimentul nemărginirii, ca marea, şi te absoarbe în el.
— Da, ai dreptate.
    — Aşa încît aş zice că cei care trăiesc în provincie trăiesc de fapt în cer.
Dora rîse.
    — îi cunosc prea puţin, dădu el prudent înapoi. Vorbesc de mine. Cred că şi tu...
— A, murmură, eu nu trăiesc nicăieri.
    — Nicăieri totuşi cerul nu este mai frumos ca în fundul curţii mele, pe malul iazului.
Ea dădu, pătrunsă, din cap.
— Vino mîine să-1 vedem împreună.
     A doua zi de dimineaţă o aşteptă ascuns după un tei să nu fie văzut din stradă de trecători şi cînd o zări îm-pingînd poarta îi ieşi înainte pe aleea năpădită de iarbă. Strada era pustie şi intens albă de soare.
     —	Ce femeie ! îşi spusese măsurînd-o de sus pînă jos cînd se ivise în poartă.
     Se temuse că nu va veni şi cînd îi apăru încercă mulţumirea strategului al cărui plan de luptă se realizează întocmai. De cînd îl atinsese cu părul ei pe obraz, pe stradă, şi apoi îi surprinsese suspectul surîs, îşi repeta cu încăpăţînare, într-un fel de delir dat de siguranţa izbînzii, că trebuie s-o despartă de lumea ei, s-o aducă la el, s-o facă a lui, înţelese că aceasta este şi dorinţa ei, şi înainte de a ieşi din spatele teiului spre a-i veni în întîmpinare o privi ca pe o străină care peste foarte puţin nu va mai fi astfel, ca pe un obiect de mare preţ a cărui foarte apropiată posesiune îl umplu cu anticipaţie de o bucurie cu gust tare şi ameţitor.
     O conduse, ţinînd-o de mînă, pînă în spatele casei, deasupra rîpei şi acolo înainte de a coborî se opriră. Dora, care îi simţea greşala, era grăbită, venise dar în trecere, ezita să coboare, ar fi preferat să rămînă aici pentru a nu jntîrzia. în faţa decepţiei lui însă, îşi aminti că de fapt venise să vadă cerul şi o luă pe potecă în jos.
    Matei o urmă destul de indispus şi ajungînd pe malul iazului se mulţumi să ridice braţul spre o direcţie vagă în faţa lor şi să-i spună :
— Uite-1.
Dora, cu o lacrimă, izbucni totuşi în rîs.
    —	Ce-i cu tine, Matei, făcu îndată ce putu vorbi. Mi-1 prezinţi ca pe cineva lipsit de orice importanţă şi din faţa căruia eşti grăbit să dispari cît mai repede.
— Tu eşti grăbită, nu eu, mormăi.
    ■— într-adevăr, sînt, recunoscu, dar să ştii că ieri ai avut dreptate, cerul tău este splendid şi-mi va fi greu să mă despart de el. Spuneai că trăieşti în cer ? Ce frumoasă locuinţă !
     — Ochii tăi, o întrerupse nerăbdător, dominîndu-şi impresia că voioşia Dorei este inoportună, sînt mai frumoşi
decît cerul.
—	M-ai chemat aici pentru comparaţie ?
     — Nu, lucrul acesta îl ştiu de mult, de cînd te-am întîlnit, ripostă punîndu-i mîinile pe umeri. Dar tu ştii ce eşti pentru mine ? Bănuieşti ?
Se schimbă la faţă şi nu-i răspunse.
     — Eu însumi nu ţi-aş putea spune ce. Totul. Dacă ai pleca acum aş muri sufocat, ca un îngropat de viu.

— Totuşi... încercă să-i explice.
Matei îşi uitase planurile, orice orgoliu îl părăsise.
-— Ai pus între mine şi tine ceva care mă chinuieşte
şi-mi dă gînduri rele.
— Mi-ai mai vorbit odată de gîndurile acestea, nu mai
ştiu cînd, îngînă.
Ochii i se îmblînziră. îi mîngîie umărul şi apoi îşi lăsă
braţele să cadă.
    în subţirea apă albastră, deasupra coroanelor pomilor, un nor alb, lungit spre apus, înainta încet, părînd să stea pe loc, pătrunzînd cu raze resfrînte cuprinsul.
Matei rupse o frunză îngălbenită şi i-o întinse :
—	Vezi ? Se face toamnă.
    Norul era alb ca şi strada, de o paloare lunară, sau cel puţin acesta fu efectul pe care-1 făcu Dorei căreia frunza întinsă de Matei îi aminti că în curînd va trebui să săvîr
    
şească o faptă plină de consecinţe. Despărţirea o va obţine uşor şi era atît de bucuroasă că îşi va recăpăta în fine libertatea, însă după aceea ? După aceea va fi fericită. Şi după aceea ? Matei afirmase cu atîta încredere că nu se vor despărţi !
     — Crezi că poţi face ceva să nu ne mai despărţim niciodată ? îl întrebase.
— Am să fac tot ce am să pot.

    — Da, şi mie îmi place toamna, îi răspunse ea mecanic, frămîntînd frunza între degete.
Cît are să poată ? îl cercetă, pe gînduri.
    — Şi nopţile sînt acum atît de clare ! spunea el. Azi noapte am privit de pe terasă Coroana Boreală plutind în larg, deasupra teilor care foşneau în vînt ca valurile mării. Sclipea ca brăţara ta, cerul tot avea un suav gust de migdale. Valuri întunecate îmi băteau în faţă. M-am întrebat ce faci.
    — Nimic deosebit. M-am culcat devreme. Dar, adăugă fiindcă Matei căută la ea întrebător, n-am putut adormi imediat, m-am gîndit la tine.
    Răsfrîngîndu-i cuvintele, chipul lui se lumină şi lumina aceasta o pătrunse şi-i calmă deodată neliniştea.
    — M-am gîndit că eşti atît de puternic ! Mă mai îndoiesc uneori de trăinicia sentimentelor tale, recunoscu şi puse în fraza aceasta toată afecţiunea de care era în stare spre a o îmblînzi, însă e deajuns să te văd pentru a crede in tine.
—	Eu n-am nevoie să te văd pentru a crede.
    — Sau mai degrabă, vru să-i observe dar renunţă, la virsta ta n-ai nevoie să crezi.
     De cîte ori nu-şi descifra viitorul, şi viitorul pentru ea, cel puţin deocamdată, era Matei, Dora obişnuia să-şi exagereze propria-i vîrsta. îşi păstrase observaţia pentru sine fiindcă îşi adusese aminte la timp de pretenţia lui Matei că el are toate vîrstele.
—	A fost Dora pe aici ? îl întrebă doamna Iliescu. Era mai supărată ca deobicei. în chiar acea zi, înainte
de a se întoarce acasă, soţia judecătorului îi arătase o răceală neaşteptată.
    
    
    
    Aflînd apoi de vizita Dorei, confirmata de el cu un aer înc^carhotărî să-1 trimită cît mai grabnic la■ Bucureşb, nainte de izbucnirea scandalului de care de mult se temea. Nu-i spuse nimic dar, închisă în biroul de lîngă salonaş, Sise cumnatului ei şi alcătui o listă cu lucrurile pe care

bică, îl întrebase de Dora, Matei, amngmu ± rele, îşi făcu reproşuri pentru inconstanţa de care dăduse dovadă lăsînd întîlnirea lr>T-      Himineată fă:
pentru care o provocase. f-—	
LICI JJI c**^w    * ^""r	'
întrebă chinuindu-se să nu ro-
pentru ce o chemase pe Dora, fără să bage însă de seamă că acum, simţindu-se ridicul faţă de el însuşi acelei uitări, uita de ce uitase.
Cît timp voi mai fi astfel pradă întâmplărilor, un mi-
•	ir
se
Aiunse aproape furios la avocat; acela, _ ca de obicei, ;ea • Dora îl aştepta şi furia i se prefăcu imediat m la
zerabil tip inconsistent şească.
lipsea ; Dora îl aştepta şi furia crimi.
    —	Nu poţi iubi un om fără onoare ! Pe unul însă care nu ştie ce vrea, da ? Pe unul pe care, dacă l-ai cunoaşte mai bine, l-ai dispreţui ?
aş
...         este   pentru   mine i..„v„
    —	De ce să te dispreţuieşti ? Nu ştii ce vrei ? Dimpotrivă, ades cred că ştii prea mult.
—	Ştiu şi apoi uit. Dora îi şterse ochii cu batista.
astăzi ceva ? De dimineaţă ? Ce ai uitat ?
dacă ţi-aş răspunde că am negăsindu-1 în-
—' Vorbeşti de tine ? Te iubesc şi te-aş iubi oricum.
sporesc   cu  tot ce
ma
—	Ştiu, dar eu, dispreţuindu-mă, aş mai fi capabil să
— Ai uitat
—- Ce ai crede despre mine
căută disperat cuvîntul şi
vag) să fiu un ticălos, nu
! se re-
----- fiinţa ta?





vrut (Matei 	
groşă rămînînd totuşi în a tracta, un om necinstit ?
    Dora şovăi. înţelesese încă de la început, totuşi îl întrebă :
— N-am observat nimic,
— Cu cine ?
— Cu tine, cu soţul tău, cu mine.
încercă să glumească.

   — Mă iubeşti, nevrednic de tine şi din cauza aceasta neputîndu-te iubi cum trebuie, de două ori nefericit, iar dacă aş fi vrednic de tine nu m-ai iubi şi aş fi iarăşi nefericit.

— Tot de două ori.
   — Da, făcu sec, cu toate că ştia că nu pusese nici o răutate în constatarea ei.
Dora trecu serioasă peste acest Da al vanităţii rănite :
— Aşa complici tu lucrurile \
— Sînt mai puţin complicate oare ? Greşesc ?
   — Nu, dar te gîndeşti prea mult la ele, încercă să-i sugereze o metodă de a le suporta care ei înşişi de altminteri nu-i reuşea. Ai slăbit, Matei, şi te-ai făcut şi mai palid înveţi mult ? Hîrtiile lui îţi răpesc destul timp.
— Mîine termin.
     Inima ei încetă o clipă să bată. Aşa dar nu-1 va mai întîlni pînă se vor regăsi la Bucureşti, cine ştie cînd ? Şi dacă nu va putea sau nu va avea curajul să-1 părăsească pe avocat, nu se vor mai întîlni niciodată ? Nu prevăzuse că prietenia dintre doamna Teodorescu şi doamna Iliescu se va răci din cauza lor. 1
     Ca să se poată gîndi la această situaţie încercă să se liniştească şi-şi potrivi din nou respiraţia după a lui, dar respiraţia lui de data aceasta tremura duoîndu-i gândurile negre pe cărări mişcătoare, deasupra unui adînc fără fund din faţa căruia se dădu înapoi, temîndu-se de sine însăşi, de neputinţa de a vedea clar şi de a afla un răspuns. Matei o aştepta, încremenit lunar deasupra umbrei ale cărei aripi lungi, lăsate în jos, foşneau înfiorate.
— Ce-i de făcut ?
     Neintuind ce se întîmplă cu ea, frămîntat de propriile-i probleme, spunea :
    —	Să fie adevărat că dragostea este un păcat şi o expiere ?
— Păcat ?•
Văzînd-o atît de agitată, glumi la rîndu-i :
— Împotriva perspectivei.
      Gluma i se pierdu pentru că Dora, deşi nu scăpa nici . un cuvînt al lui, nu parvenea să mai desluşească nici unul.
    Dar prima idee mai lămurită care i se prezentă după aceea fu că avocatul a luat totdeauna de la ea tot ce a dorit şi că 1-a urît totdeauna şi că scrupulele ei sînt zadar-' nice. Apoi nu mai fu preocupată decît de amănuntele des-părţirii de cel care o ţinuse prizonieră atît timp şi de curo fşi va aranja noua ei viaţă; atît de preocupată încît nici nu simţi că au trecut patru zile fără să-1 vadă pe Matei şi nu fu conştientă de faptul că de atît timp nu se mai întîl-niseră, decît într^o noapte cînd se întorcea cu Jean Albu la oră tîrzie de la o vizită şi cînd i se păru eă-i recunoaşte pe trotuarul de vizavi de casă umbra ascunsă printre umbrele copacilor şi dori din toate puterile să treacă peste vechea ei interdicţie şi să îndrăznească, aşa cum o făcuse odată cînd abia se cunoscuseră, să-i bată în geam. în noaptea aceea nu dormi aproape de loc, aşteptîndu-1. Către ziuă se juca cu brăţara, punîndu-şi-o şi scoţîndu-şi-o de pe picior în vreme ce cu o mînă, în mijlocul patului, îşi ţinea genunchii acoperiţi de subţirea cămaşă de noapte şi îşi sprijinea bărbia pe genunchi. El nu veni însă şi se aflară doar peste cîteva ore, pe stradă, în centru. Matei o întrebă, radios, Ce mai faci? şi peste un alt răstimp erau din nou împreună, de data aceasta în pădure, lîngă pomul din care o urmărise odată prin binoclu, şi la început, oglin-dindu-se unul în lacrimile celuilalt, nu putură vorbi. îi culese toate florile din preajmă şi-i umplu braţul cu ele, apoi îşi culcă fruntea pe pieptul ei.
    — Ce loc ! spunea. Cred că n-am să-1 uit niciodată şi toată viaţa o să vreau să revin aici, deşi poate că ai avut dreptate şi toate acestea vor fi odată penţjpfi mine ca şi cînd nici n-ar fi fost, pentru că eu cel de "acum voi fi dispărut fără urme. Unde ? în tine, în tine ! strigă înăbuşit şi adăugă :

— întreagă.
    — Dar în definitiv, spuse pînă la urmă Dora şi vocea ei tremura, ne purtăm ca şi cînd s-ar fi întîmplat ceva ireparabil care ne va despărţi pentru totdeauna. Dacă ai fi venit aseară cu Lili la familia Aron ne-am fi văzut. De ce ai preferat să mă aştepţi pe stradă ?
— Mama nu m-a invitat s-o însoţesc.
— Da ?
— Da. Ştie că nu-i pot suferi.
21 — Radu Petrescu — Matei iliescu
nim
Sau, zise cu o voce aproape albă, ca să nu ne întâl-
    Matei trebui să-i dea dreptate, în sine, şi-i veni în minte că probabil doamna Iliescu intenţionează să-1 trimită mai repede la Bucureşti spre a-1 despărţi de ea, aşa îşi explica pregătirile pe care începuse să le facă.
— Ce e, Matei ?
— Mă gîndeam că e posibil să ai dreptate.

    — O, de s-ar termina odată ! I-am scris mătuşe-mi şi am rugat-o să se ocupe de apartamentul meu, să mi-1 elibereze.
     Se temu să nu interpreteze cum nu se cuvenea acest anunţ simplu şi căută în ochii ei o explicaţie. Pe albastrul răcoros al ochilor Dorei se rostogleau valuri liniştite adu-cînd spre el roiuri de fluturi luminoşi în a căror joacă, pentru a nu o tulbura, Matei se sfii să se lase întreg. Se mulţumi s-o întrebe, pentru că îşi amintise întîmplător vorbele ei, ca o uşoară mustrare : *
    — Cînd am venit data trecută aici mi-ai Spus că nu trebuie să te iubesc prea mult. De ce? sfîrşi mai serios decît începuse.
    —■ Pentru că probabil vezi şi tu acum că nu e prea uşor. Şi va fi din ce în ce mai puţin uşor mai ales, adăugă cu o gravitate care pe Matei îl răscoli adînc, pentru tine.
     Ce îl răscolise atît fusese că în gravitatea cu care ea pronunţase aceste lucruri neaşteptate distinsese şi altceva, ° comPasiune stranie de care instinctiv ştiu că n-are de ce fi jignit şi care îl împinse să ia mîna Dorei şi să i-o sărute, supus. Şi cînd Dora îi aşeză cu gingăşie o mînă pe cap, în timp ce el i-o săruta pe cealaltă, primi această mîngîiere ca pe o consacrare a jertfei lui de sine, după care se desprinse imediat şi se ridică deasupra lui şi a ei şi de acolo o dori din nou. Cum să mai coboare însă la ea ?
    — Nu va fi uşor nici pentru tine, cred. Eşti hotărîtă să vii ?
Ea răspunse, cu ochii închişi :
— Da.
— Şi te-ai gîndit bine la toate pericolele ?
    — Trebuia să mă decid la despărţire, îi răspunse cu oarecare asprime. Pentru tine însă voi fi o greutate şi aceasta mă face să şovăi.

— Atunci nu eşti chiar atît de hotărîtă.
— Da, nu sînt, recunoscu.
— Vezi ? Pentru că te gîndeşti la prea multe.
— Unul dintre noi trebuie să se gîndească.
— Şi de ce tocmai tu ?
    — Pentru că ştiu lucruri pe care tu încă n-ai de unde le cunoaşte.
— Ce lucruri ?
    Dora dădu din umeri. Matei îi cuprinse umerii, o zgudui şi-i spuse :
    — Dar ţi-a trecut vreodată prin minte că s-ar putea ca şi eu să ştiu lucruri necunoscute ţie ? Sau că ce ştii tu, ştii de la domnul Jean Albu şi de la alte persoane care sînt sigur că nu au avut ce te învăţa ori te-au învăţat prost ? Şi de n-ar fi aşa de ce crezi că ştiinţa ta n-o pot măcar imagina sau că ce imaginez eu nu echivalează ce ştii tu ? Eu, şi o zgudui şi mai tare de umeri, nu atît însă ca să o facă să ţipe de durere, eu nu semăn cu nimeni din cei pe care i-ai cunoscut şi-i vei mai cunoaşte !
— Da, Matei, de aceea te şi iubesc.
    — Nu mai pronunţa acest cuvînt pe care-1 rostesc toate gurile. între noi este altceva, mai înalt sau nu, altceva însă.
— Ce ?
— Nu mă întreba. Asta nu trebuie s-o ştim.
—	Aşa e. Nu trebuie. .Şi ce trebuie ? îi eliberă umerii.
    — O vom afla. Ne-o va spune — şi zicînd aşa ridică mîna neştiind cum să continue. Dora însă îşi ridică ochii spre cer, în direcţia în care arăta el cu mîna, şi ochii i se umplură de lacrimi. Curios, căută şi el în aceeaşi direcţie.
    Deasupra lor, deasupra marilor arbori, în seninul luminos, dădea ocoale o pasăre cu aripile larg desfăcute, nemişcate. Doar vîrfurile lor tremurau nervos din cînd în cînd, într-o mişcare scurtă, ca şi provocată nu de pasărea însăşi, ci de vîntul pe care ea se sprijinea fără nici un efort în mijlocul aripilor puternic întinse ca nişte arcuri.
    

    







XXI
    
    
    
     Se temuse că doamna Iliescu nu se va mai culca deloc. Acum însă dormea.
    —	Trebuie, înainte de plecarea ta, să ne vedem, îi spusese Dora.
     Izbutise să strecoare rochia ei albastră pe fundul unei valize, fără ca doamna Iliescu să observe.
     Plecarea atît de mult aşteptată acum îi era indiferentă. Cu primul tren, aproape în zori. Birjarul va veni să-i ia de-acasă.
— Trebuie să vorbim, îi spusese Dora. Nu, acum nu.
— Pe seară ?
— Nu, mai tîrziu.
     Era foarte calmă, aproape surîdea, dacă nu cumva su-rîdea pentru a fi calmă. Ar fi vrut să-1 salute pe avocat, dar acela era undeva, la Craiova, pentru un proces important. Aşteptînd să se facă timpul să meargă la Dora, îşi citea jurnalul, de mult părăsit, şi pe măsură ce citea, rupea foile în bucăţele lăsîndu-le să cadă, ca pe nişte petale de flori, scuturate, alături de el. Sfârşind, ieşi din casă cu grijă.
    Noaptea era foarte luminoasă, zidurile caselor, pe alocuri, erau de un alb ireal. Cele două coloane de la intrarea băncii erau însă în umbră, o umbră adîncă şi transparentă, şi adînc pătrundea în umbra luminoasă a cerului turnul bisericii. în aerul tare, salin şi amar, foşnea cu largi alternative ritmice, stinse dar tăioase, valul greierilor şi al broaştelor şi peste spinarea albă, aplecată, a caselor, pulsau cîteva stele.
De dimineaţă fusese la cimitir, cu doamna Iliescu.
    Către Dora pomii începeau să se îndesească şi umbrele lor, taurine, se întindeau pe pietre. Ca să nu sperie buna dispoziţie a vreunui eventual trecător noctambul, Matei intră în cireada lor şi înainta blînd, cu ea, pînă la Dora — care nici ea nu fu speriată de apariţia lui, pentru că îl aştepta. Dimpotrivă, o izbi liniştea lui dezarmată, cuminte, şi-şi spuse că e frumos şi-i mîngîie capul şi umerii şi aceasta îi făcu bine, îi dădu ei înşişi liniştea de care avea nevoie întrucît nu făcuse încă nimic pentru ca hotărîrea de a se despărţi de avocat şi de a pleca din oraş să fie irevocabilă.
     Dacă ar fi aprins lumina ar fi ştiut şi cît de emoţionat este de a se afla la ea, dar ghici aceasta după felul cum privea în toate părţile încercînd să distingă mai bine lucrurile prin lumina lunii care intra prin ferestre şi după tremurul vocii. De altfel el însuşi îi mărturisi starea sa.
— Aici, la tine, este atît de altfel decît în restul casei!
    — Şi nu se interpune între noi nimic, ca acolo, nu-i aşa ? îi aminti.
— Ce flori delicate are acest covor !
    — L-am vrut aşa, întins şi moale ca o pajişte, să umblu pe el cu picioarele goale.
    — Ca o pajişte la marginea mării, spuse arătînd spre fereastra care, în acea parte, era plină de transparenţa nemărginită a cerului. Doar în partea de jos a ei masele întunecate ale tufelor de liliac sugerau un ţărm stîncos.
    — N-am umblat însă niciodată, căci el putea intra oricînd, chiar şi cînd nu era casă, şi n-am vrut să mă vadă. Aş fi venit eu la voi, după masă, dar n-am fi putut vorbi. Lili şi cu tine aţi fost desigur ocupaţi. Dar mîine n-o să fii prea obosit ? Cum aş pleca şi eu ! Trebuie să mai aştept însă. Vrei să aprind ? făcu îndreptîndu-se către comutator.
    — De ce ? Dora, am ţinut cum nu-ţi pot' spune de mulţ şi de multă vreme să plec de aici şi din cauza aceasta am suferit şi am făcut şi pe alţii să sufere, ducînd un război necurmat cu mine şi cu cei din jur, şi acum cînd plec descopăr că mă despart de ceva care-mi va fi scump toată viaţa. Dacă n-ai fi fost tu, ar fi fost mai uşor.
     — Nu, eu n-am nimic a face cu asta, mai ales că nu ne vom despărţi. Aşa se întîmplă însă totdeauna, tuturor, cînd se despart de ceva la care au ţinut multă vreme sau pe care l-au urît multă vreme. Am să fiu cu tine, îi repetă venind alături de el. Nu cumva ai trac ? Mi-ai spus b dată că nu-ţi place schimbarea.

— Cum nu-mi place să mă privesc în oglindă. Atunci Dora tresări şi ridicîndu-se de lîngă el îl luă
de mînă :
— Vino să văd dacă mai semănăm atît de< tare.
    îl duse în micul cabinet de toaletă de lîngă dormitor, aprinse veilleuza din faţa oglinzii şi se aplecă împreună cu el.
— Parcă nu, spuse dezamăgită. Din cauza mea. Matei o privi întrebător.
     — Pentru că în ultimul timp nu m-am gîndit numai la tine şi te-am supărat mult. Iată-mi pedeapsa; Crezi că puteam face însă altfel ? Ştiu, tu mi-ai spus de mult că las să se scurgă zadarnic un timp preţios, dar n-am avut încotro.
     Matei stinse veilleuza. Aci era mai puţină lumină decît în salon pentru că transperantul era coborît. în întuneric, totuşi, se distingeau unul pe celălalt. Valurile nopţii, făcute din nenumăratele sunete îndepărtate care se apropiau şi se depărtau iarăşi, contopite într-o rumoare stinsă dar regulată, neobosită, îi ajungeau. Se întoarseră prin întuneric, ţinîndu-se strîns de braţ, în salon. Pe drum, ca să-şi distragă atenţia de la apropierea lui, Dora îi spuse şoptit, aproape la ureche, ce va face după plecarea lui. Peste o săptămînă va vorbi doamnei Teodorescu despre hotărîrea de a se despărţi şi, indiferent care va fi opinia părinţilor ei, se va muta de la avocat în casa lor, unde îşi va aduce şi lucrurile de aici, şi va intenta acţiune de divorţ. într-o lună era sigură că va putea veni la Bucureşti, pentru că trebuia să aştepte şi eliberarea apartamentului ei de acolo.
    — Ce-ai să faci pînă ne vom întîlni ? îl întrebă cînd ajunseră. Vei fi ocupat cu examenul şi să ştii că asta mă bucură.
— Pînă ce voi termina n-o să am timp de nimic.

    — Nici măcar să-ţi cauţi prietenii vechi, nu-i aşa ? Nici măcar pe fetiţa aceea ?
    — Dar ea nu mai există, îi răspunse Matei mirat. Chiar de-aş căuta-o n-aş găsi-o nicăieri.
Dora exclamă, convinsă :
    — Să ştii că aşa este ! Şi nici ea nu te-ar găsi. Şi să ştii că dacă în ultimul timp te-am supărat mult şi tu m-ai făcut să sufăr. îţi aminteşti ce mi-ai spus în pădure ? Ai fost atît de brutal! •
—	Poţi să mă ierţi ? îi spuse rîzînd :
    — De cîte ori ne întîlnim îmi ceri iertare. Dar vezi ? Dacă atunci şi altădată nu te-ai fi purtat astfel nu mi-ai place acum, cînd eşti aşa de blînd, atît de mult.
    Dora era atît de aproape de el că, deşi tot nu aprinseră lumina îi vedea, prin cloşul pe care-1 făcea rochia ei din cauza poziţiei corpului, linia spatelui, lungă adîncitură întunecată, pierzîndu-se în jos, către negura deasă ce-i învăluia mijlocul. Către negura deasă din care noaptea însăşi părea a lua naştere. Dora, muindu-şi partea de jos a corpului în întunericul lichid, foarte luminos dar tot pe atît de dens la originea lui, Dora care, ţinîndu-1 cu braţele de umerii puternici şi albi şi culcîndu-şi capul pe pieptul lui alb, puternic, ce se amestecase, pentru a o ajunge, între umbrele taurine ale arborilor pe pietrele străzii, spunea:
    — Am să-ţi scriu cînd plec să vii să mă iei, căci n-are să-mi placă să călătoresc singură. Presimt că am să mă gîndesc prea mult la ai mei, pe care îi voi părăsi, şi dacă ai să fii cu mine îmi vei da curaj. •
    Matei urmărea cu degetele lunga linie de umbră care se pierdea în jos, într-un cuib adînc de umbră înmiresmată ca marea peste care pluteşte un zbor de petale după furtună. Simţea în degete o voluptate intensă, ca şi cînd ar fi trecut cu degetele peste relieful unei vechi monede de argint, pe care vru s-o vadă mai de-aproape. Dora nu i se refuză. O întrebă totuşi :
—	Se poate ?
    — Tu, îi răspunse abia auzit, poţi tot ce vrei. Nu fu jenată de ce spusese pentru că de data aceasta nu se gîndea la nimic. Nu se gîndea nici măcar la faptul că în realitate nu se hotărîse încă să-1 urmeze pe Matei la Bucureşti, dar era ca şi cînd s-ar fi hotărît într-adevăr. Şi adăugă :
—	De altfel ai făcut atîtea.
    —	Şi tu, amîndoi, pînă ce te-ai gîndit la onoarea mea. Ai avut dreptate şi nu regret de loc. De la tine am mult de învăţat.
     Spunînd • aceasta o ţinea în braţe plimbîndu-şi încet degetele pe linia de umbră de pe spatele ei. Hotărît şi delicat cizelată, se* ridica, din cuibul ei de umbră prelungită în valurile nopţii, pînă sus de unde ochii lunari ai lui Matei căutau în ochii Dorei care, primindu-le privirea, se măreau ca pentru a o încăpea toată.
     — Nu ştiu ce a fost atunci cu mine, îi răspunse mîngî-indu-i umerii şi capul, şi nu te pot învăţa nimic, n-am talent la aşa ceva. Acum du-te, mîine ai să fii obosit.
     — Da, făcu şi-şi cufundă capul în părul ei, căutîndu-i cu buzele gîtul.
     — Du-te, repetă şi se strînse de-a lungul lui înlănţu-indu-i gîtul cu braţele pentru că simţea că ameţeşte.
     — Plutim, repetă Matei un cuvînt al ei, punîndu-1 însă la plural, departe.
— Departe.
    Rochia subţire îi înconjura picioarele cu o spumă subţire, de valuri liniştite, şi Matei ştia, străbătînd astfel cu ea întinsul calm al timpului nocturn, că încă nu trebuie să i se arate în adevărata lui înfăţişare, cerească.
     — îţi aminteşti, îi şopti, înainte de a pleca la vie ai trecut pe la mine. Eram singur acasă şi ai intrat în camera mea, ai stat pe patul meu şi după ce mi-ai spus cîteva cuvinte, refuzînd să-mă asculţi, m-ai părăsit.
     — Ştiu, asta a fost a doua zi după ce m-ai condus acasă venind de la Angela Zahariadi. Era noapte, Lili plecase şi soţul meu rămăsese să joace cărţi cu prefectul şi cu nu mai ştiu cine.
— Aici nopţile sînt nespus de bogate.
     — Spuneai că vorbele nu exprimă nimic, mi se pare, şi că nici cuvîntul prietenie nu exprimă nimic. Crezi şi acum că vorbele nu exprimă nimic 2
    Matei îi sărută umerii, apoi braţele, şi îşi culcă fruntea pe sînii pe care nu îndrăznise să-i elibereze din strînsoarea rochiei. Să rămînă aşa, neatinsă, inaccesibilă — şi în timp ce se ruga în gînd să rămînă neatinsă şi inaccesibilă îi îndepărta rochia pentru a afla altă pradă pentru buzele lui îmbătate de parfum şi fragranţe. Căci dragostea se folosise de nemăsurata lui nevoie de nemişcare doar spre a-1 apropia de ea îmbiindu-1 cu imagini vechi, pe care i le aspirase depunîndu-le în aceea de care se servea pentru a-şi ascunde adevărata faţă, în Dora, şi din nevoia de nemişcare, ce fusese pînă atunci pentru el o pasiune, nu îi lăsase deocamdată, şi fără ca el să prindă de veste, decît un mecanism. Şi astfel, luptîndu-se împotriva a ce nu mai era în el decît un mecanism, nu numai că într-adevăr complicase lucruri care din punctul de vedere al Dorei erau foarte simple, dar o şi făcuse nu odată pe Dora să surîdă iar alteori o enervase şi o împinsese şi pe ea spre complicaţii, dar acum între ei doi era cel puţin o certitudine, certitudinea că el va pleca mîine, peste cîteva ore, ajunseră la această certitudine ca la un pămînt promis şi Dora nu se mai gîndea la nimic.
    — Şi cum vrei să cred că vorbele exprimă ceva ? O ! strigă în faţa trupului ei care se degajase în fine din rochie şi apoi din nou O ! Să înţelegi astfel, părăsind cele patru copite ale vieţii zilnice, convenţionale, să asculţi nu cu urechea bovină, ci cu cea cerească !
    Luna aluneca lin pe apa albastră a nopţii, din lumină în umbră, tot mai adînc, pe apa lată şi uşor arcuită în sus şi cînd, întinşi unul lîngă celălalt, cu feţele în sus şi acum, pentru o clipă, într-adevăr liniştiţi, Matei îşi putu întredeschide pleoapele, zări în clarul puternic de lună un fluture de noapte care bătea nesigur din aripi şi care se aşeză însfîrşit pe o ramură a candelabrului ce cobora din tavan. Dar chiar şi acolo, aşa, cu aripile strînse, îl distingea bine, era o gînganie cu cap întunecat, ale cărei antene tremurau, înconjurată de umbre subţiri ca de furnici ostile. Atunci se întunecă la faţă şi-i spuse, reluînd subiectul părăsit pentru a dura astfel o punte spre ce-1 interesa :
    — Cuvintele, de acolo de unde le aud eu, nu exprimă nimic. Nu crezi că e periculos pentru mine ?
    — 

    — 
     — Da, sigur, murmură Dora lăsîndu-şi capul cu ochii închişi să alunece spre el şi mişcîndu-şi greu buzele pentru a-i răspunde, poate fi periculos.
     Capul ei mare, cu umbre sub pleoapele lungi, închise, era aproape ascuns în părul de loc lung, dar abundent care i se revărsase şi i se lipise pe frunte şi pe obraji. Surîdea destinsă, fără să deschidă ochii fiindcă nu avea puterea de a-i deschide.
    — Eşti atît de frumoasă ! exclamă răguşit ridicîndu-se într-un cot spre a o vedea mai bine. Curată ca o livadă de migdali, ca marea istovită de furtună.
     Se întinse din nou pe spate alături de ea şi-i strigă în sine, răscolit:
    — Ba poate că în dumineca aceea am avut de ce fi supărat.
     —	De ce, Matei, îi răspunse Dora, din el, neutră, în aşteptare, gata să respingă acuzaţii pe care le prevăzuse.
     — Pentru că, ocoli, dar cu violenţă crescîndă, erau la voi multe persoane pe care nu le pot suferi, printre care şi acel antipatic domn multicolor, cu capul negru, din numele căruia nu am reţinut decît jumătate şi care voi bea atît de mult şi tot ce spunea el te interesa nespus şi nu l-ai părăsit din ochi nici o clipă.
Dora suspină :
     — Ştiam. Nu mă interesa ce spunea. Mă interesa doar să-mi dau seama cu cine seamănă şi de aceea l-am privit atît. Cînd am aflat, i-am întors spatele. Nu ţi s-a întîro-plat niciodată aşa ceva, nu ştii cum este ?
— Ba da.
     — Atunci de ce te superi ? De ce m-ai lăsat atîta timp singură ? Ştii ce înseamnă două zile ?
     — Ce faci, Matei ? îl întrebă Dora de lîngă el, întredes-chizînd ochii. Il simţise neliniştit.
— Nimic. Şi tu?
     — Şi eu. Ce bine e să stăm aşa, nu? spuse închi-,^îndu-şi ochii.
—	Altfel nici n-aş fi în stare. Dora dădu din cap.
— Nici eu. Dar nu ţi-e frig ? — şi-1 privi din nou.
Matei negă :
— Ţie ?
    — Nici mie, spuse. îl mîngîia cu vîrful degetelor. Unghiile ei lungi şi ascuţite îi iritau plăcut pielea.
    — Ai dreptate, se întoarse acum spre cealaltă Doră, la fel de întunecat, mai puţin violent şi în schimb amar, dar spune-mi, tu n-ai avut un sentiment de vinovăţie ?
— De ce mă întrebi ?
    — Pentru că noi doi ne sîntem atît de aproape unul celuilalt.
    — Am avut sentimentul acela, dar nu pentru că aş fi fost cu adevărat vinovată, ar fi absurd să crezi asta...
    Matei îşi lăsă capul în palme şi tăcu îndelung. Ştia că Dora este sinceră. Dar ştia şi că în interesul a ce-i lega trebuia s-o ajute să vadă clar în ea, chiar dacă pentru el operaţia era chinuitoare şi o va face şi pe Dora să sufere. De altfel nu acţiona doar în interesul legăturii lor, ci şi în al amărăciunii proprii care îl sufoca.
    Gîngania cu cap negru se imobilizase pe ramura cande-labrului. Ca să n-o vadă, îşi strîngea pleoapele.
    — Am trecut prin multe vămi ca să ajung la tine spuse Dorei. Şi în sine : Dar aceasta de-acum e cea mai aspră. Şi tot în sine, celeilalte, după o pauză :
    — Nu, Dora, ci pentru că te-ai gîndit la acela cu care semăna vărul prietenei tale, comparîndu-mă cu el.
Dora, deodată palidă de supărare, îi răspundea :
— Comparaţia nu a fost în favoarea lui.
— Dar mai tîrziu...
— Mai tîrziu, ce ?
    — Ei bine, mai tîrziu puţin ai avut scrupule de onoare pe care eu nu ţi le-am putut produce decît pentru că»..
    Dora cea imaginară, nu numai palidă, ci şi cu o expresie de răutate culpabilă, îl întrerupse din nou, repezită:
— De cît pentru că ce ? E absurd !
    Fluturele nu mai era acolo. Zburase în alt loc al încăperii, ori se mutase pe cealaltă latură a braţului candela-brului, unde nu mai era vizibil. Matei, mai uşurat, îi cuprinse puternic amîndouă mîinile deasupra coatelor pentru a o sili să i se uite în ochi.   • ■
    — Decît pentru că eram dublat, în mintea ta, poate fără să-ţi dai bine seama, de cineva care într-adevăr ţi-ar fi putut trezi astfel de scrupule. De acela cu care semăna invitatul tău.
— N-a fost invitatul meu !
— In fine, al tău sau nu, am dreptate ?
— Bineînţeles că nu !
Exclamînd aşa, izbucni într-un rîs urît, strident.
— De ce rîzi ?
     Dora însă nu-i mai răspunse, nu mai era lîngă el, dispăruse.
    — Poate fi periculos, repetă Matei întorcîndu-se din nou către Dora şi ridicîndu-se într-un cot. Dar dacă eşti cu mine va fi mai puţin.
     Dora îşi deschise ochii. îşi ascunsese capul la pieptul lui şi Matei se înfiora să-i simtă părul pe piele.
    — De acum, făcu strîngîndu-se aproape de tot de el şi cu capul ascuns mai departe la pieptul lui, vom începe iarăşi să semănăm, poate chiar mai mult decît înainte.
    Pe apa nopţii chipurile lor, alăturate, pluteau senine, deasupra fîşîitului pomilor şi al greierilor, şi ondulau lent gata parcă să se desprindă de pe elementul instabil pe care erau aplicate şi care izvora mereu şi mereu din cuibul de umbră densă al celei de alături.
    Mai tîrziu, fără să poată preciza cît de tîrziu pentru că ieşise cu totul din timp, Matei avu senzaţia, desfăcîn-du-se de Dora, că nu numai noaptea era o emanaţie a ei, ci tot ce-1 înconjura şi care alcătuia, ca atare, o foarte vastă fiinţă în interiorul căreia era prins şi căreia Dora cea tangibilă îi era sursă şi efigie totodată, şi se întoarse la ea dar cînd reveni, după aceea, viziunea se şterse şi nici nu o putu descrie cînd vru să i-o împărtăşească, o uitase cum îşi uita mai totdeauna visele deşi, în timp ce le visa, îşi spunea să aibe grijă şi să şi le aducă aminte la deşteptare. Ca şi din visele uitate, îi rămase doar sentimentul că se întîmplase ceva. Şi după cum, din cearta loiv Dorei nu-i parvenise decît, ca de la o mare depărtare, presimţirea neliniştii lui, tot aşa, dar acum nu pentru că el nu voia, ci pentru că nu putea să-i vorbească, din ce trecuse, fugar dar fatidic ca umbra unei păsări peste sufletul lui, nu-i ajunse decît expresia de iluminare ce i se zugrăvise pe faţă. Şi pentru această expresie de pe faţa lui îl iubi şi mai mult, ar fi fost gata, dacă i-ar fi cerut-o, să facă orice pentru el care, prin ea, era atît de fericit.
    — Matei, îl întrebă îmbrăţişîndu-1, ce facem noi în noaptea aceasta este ceva deosebit, nu-i aşa ?
    — Foarte deosebit, îi spuse, n^am încercat niciodată, în. nici o împrejurare, ce încerc acum. Adică odată, da, însă a fost altceva şi altfel.
— Cu femeia aceea ?
    — O, nu ! se apără, izbit. Nu, a fost altceva, nici nu ţi-aş putea acum explica ce, fiindcă nu-mi găsesc cuvintele.
— De mult ? vru să ştie geloasă.
— De mult, cînd am privit prima dată cerul aici, de
pe malul iazului.
    — Dar atunci, cu femeia aceea, stărui puţin nervoasă, pentru că nu ştia cum să formuleze mai decent şi mai limpede întrebarea, ai simţit ce simţi cu mine acum ?
— Deloc.
    — O dată îmi vei povesti amănunţit tot ce ai făcut cu ea. Trebuie să ştiu tot. Cît de alb eşti! spuse ea trecîndu-şi pe trupul lui mîna subţire şi lungă.
    — Tu eşti şi mai albă, dar soarele te-a îmbrăcat într-o armură de bronz.

— Din care, pînă la iarnă, voi ieşi.
— A, de-aş putea să te văd ieşind ! Dora rîse încet :
    — Pentru aceasta ar trebui şă nu te uiţi la altceva, zi şi noapte, decît la mine, zi şi noapte să nu ne mişcăm unul din faţa celuilalt.
— N-ar fi minunat ? făcu şi o cuprinse din nou.
    Acum îl văzu într-adevăr aproape aşa cum era în realitate.
    — Unde m-ai adus ? îl întrebă, dar pînă la Matei cuvintele i se descompuseră, frînte, repezite, tremurătoare şi el pricepu doar că acum noaptea se strînsese brusc şi se rotunjise în jurul lui ca o peşteră din care aerul se retrăsese lăsînd numai pereţii duri, de bronz, ai cerului, pe care lumina se scurgea din toate părţile. Lumina se prelingea de pretutindeni, fierbinte, pe pereţii duri, proiectând umbra lui Matei pe un zid dincolo de care oricît s-ar fi îndărătnicit nu putea trece dar umbra lui, desfăcîndu-se de acolo, ar fi putut prea bine veni spre el, chiar fără să-1 ajungă, rătăcind pe culoare cenuşii, prin încăperi prea vaste, pururi cu cerul negru în faţă, condamnat cum era la singurătate. Şi pentru a uita că este singur o sărută infinit, cu înverşunare, pînă cînd, luîndu-1 de păr, îl imobiliza şi-i spuse, cu ochii închişi :
    — Du-te. Mîine ai să fii obosit. Mi-e somn. Du-te. E foarte tîrziu.
     îi întinse mîinile, ajutînd-o să se ridice. Repeta mereu Du-te, mi-e somn, în neştire, apoi începu să-i curgă lacrimile, îi alunecau pe obraz, de-a lungul nasului, pînă la colţurile gurii. Ţinînd-o strîns în braţe, Matei gustă apa lor sărată o dată cu buzele pe care se prelingeau mereu, abundente, însă nu-i mai simţea buzele, mintea însăşi îi era împăienjenită.
    — Nu plînge, îi spuse începînd el însuşi să" plîngă, ne vom revedea curînd.
—	Sigur, ştiu, dar sînt obosită, vreau să dorm.
    Totuşi cînd Matei, după ce o ajută să se îmbrace, vru să se desprindă de ea, i se atîrnă de gît cu un fel de disperare şi rămaseră încă mult timp să-şi spună lucruri nemăsurate şi de neînţeles. La gîndul că făcînd un pas peste prag se va afla departe de ea, Matei ameţea.
    Şi totuşi cînd fu singur în strada pustie, în aerul aproape rece, şi-şi întoarse ochii pentru ultima dată spre casa cu ferestrele toate întunecate (din stradă apartamentul Dorei nu se zărea), străbătuse regiunea de umbră aproape compactă, ploioasă, în care se ascundea ca după o draperie fata ridicată pe vîrful picioarelor, apoi şi pe aceea, mai rară, de deasupra, a domnului Iliescu, ajun-gînd acolo de unde, mult sub el, putea observa că spre răsărit aerul clocoteşte slab şi se împalideazâ de apropierea zorilor, şi era uşor, senin ca atunci cînd privea armatele de mărgele desfăşurate pe pămînt, printre pietre şi iarbă, la picioarele sale. Dar aproape îndată, cum străbătea străzile înguste în umbra vegetaţiei mari şi aspre, aerul se indura în jurul său, cuprinzîndu-1, îl legănă fierbinte primindu-1 şi respingîndu-1 spre a-1 primi mereu şi inima îi bătu atît de tare încît parcă bătea undeva mult deasupra lui, în văzduhul care începea să se tulbure de ivirea zorilor, şi nu era a lui, ci a unei făpturi atît de nemăsurat de mari încît îl cuprindea înăuntru-i iar propria-i inimă bătea ca un ecou al inimii acesteia, un ecou slab, venit din adîncul unei ape legănătoare. Pe strada aceasta venea de la şcoală spre casă, printre sălbateci, îşi spunea Matei firesc, dar în realitate poate că doar spre a tempera intensitatea simţirilor sale. Un băiat mic, palid, crispat în toată fiinţa lui, o mică umbră palidă a îndîrjirii şi urii, a dragostei îngenuncheate de spaimă şi a orgoliului printre profesori morocănoşi şi colegi sălbateci, o mică şi palidă umbră care acum era unde ? Acolo unde era şi fata ascunsă în spatele veşnicei ei draperii. în Dora.
    Matei nu avu destul răgaz să se gîndească la faptul că poate cînd Dora începuse să plîngă fusese ridicul cu încercările lui de a o linişti cu revederea pe curînd, şi nu avu destul răgaz aşadar nici să răzbune pe micul băiat de la şcoală cu ce se întîmplase între el şi Dora.
    Şi îşi aminti ce vrusese să-i împărtăşească şi nu putuse pentru că uitase cum îşi uita mai. totdeauna visele deşi, în timp ce le visa, îşi spunea să aibe grijă şi să şi le aducă aminte la deşteptare. încovoiat, ţinîndu-şi* cu mîinile la piept cămaşa pentru că era aproape frig, roşu la faţă şi puternic ridat din cauza efortului de atenţie, merse cîtva timp astfel în Dora, potrivindu-şi respiraţia fizică şi morală după a trupului ei, în care era închis, şi silindu-se să umble astfel încît să nu-i facă rău, să n-o doară. Şi pentru că mersese în cerc, se trezi din nou în faţa casei ei.
     De data aceasta însă nu mai era uşor şi senin, pentru că nu mai era singur şi pentru că era închis, şi reveni spre casă.
— O, Doamne, striga, ce se petrece cu mine ?
    Cînd, îngenunchiat pe iarba de pe malul iazului, îşi aplecase faţa să simtă pe obraji iarba pe care o călcaseră picioarele ei şi, inspirînd adînc aerul, se închisese în aerul care o cuprinsese pe ea. Mai încolo, de multă căldură cîmpul părea, că a luat foc cu flăcări albe, îndesate unele într-altele şi pîlpîind de sub iarbă spre cer, frenetic, într-un dans pe loc şi apoi limbile transparente, prin transparenţă cărora şi planurile mai din fund ale peisajului păreau apucate de aceeaşi bruscă şi violentă nevoie de locomoţie, se aplecau pe o parte, în dreapta sau în stînga, blînd culcate de un vînt uşor, şi tot cîmpul curgea în paralel cu iazul, rostogolind pe un pietriş invizibil va-
    

    
luri iuţi, scurte şi săltătoare, făcînd toată priveliştea să fugă spre o ţintă apropiată. Pe şoseaua dinspre orizontul stîng, pe care apunea soarele, acolo unde pădurea se oprea, treceau căruţe, uneori cîte un camion. Cerul jupuia de pe spatele şoselei,o lungă masă de praf pe care o trăgea către/el şi care, înainte de a dispare în albastru, flutura zbătîndu-se peste întinderi şi zorii înălbeau arborii şi văzduhul.
     — Vin acum dintr-o altfel de închisoare, vrusese să-i răspundă doamnei Iliescu, dintr-o închisoare de flpri.
     îmbălsămat cu flori, închis în pămînt, ca el în Dora. De altminteri o întîlnise aşa, în apa moartă, care uită pe cei care s-au reflectat în ea, a oglinzii,
     — O, Dora, strigă căutîndu-i ochii, în sus, ce se petrece cu mine ?
     Zorii înălbeau văzduhul, arborii şi casele, umbra i se îngusta şi i se scurta, dispărea. Deasupra capului său o subţire şi întinsă boltă de nori respira lent, contractîndu-se şi destinzîndu-se, înălţîndu-se şi lăsîndu-se, ocrotitoare, şi deasupra ei bănui ochii Dorei cu pleoapele lăsate.
    Dora, strigă din nou din ea pentru a o face să-1 privească, Dora, strigă deşi ştia că nu-1 poate vedea şi nici auzi, dar ştia şi că de nu-1 aude, în orice caz îl înţelege.
    Cerul, mare, cu umbre sub norii lungi închişi, îi fu curînd aproape ascuns de frunzişul neguros şi abundent încă al teilor umezi de rouă, lumina care sporea lent surîdea palidă pe nori.
Doamna Iliescu dormea.
     Nu coborî pe malul iauzului. De sus însă, unde se oprise întorcînd spatele casei în care doamna Iliescu d/»r-mea mai departe, urmări cîtva timp, nemişcat, treptata luminare a norilor pe fruntea cerului.
    In dreapta, spre răsărit, un bloc de gaze, greu ca o urnă, primea cel dintîi lumina care se apropia de el în subţiri valuri paralele şi succesive precizîndu-i contururile şi mîngîindu-i rotunzimile cu dulci, calde, pîlpîitoare reflexe aurii.
     Deasupra, nori împietriţi ca nişte stînci cu vagă aparenţă umană, ieşeau dintr-o învolburare de spume ; în faţa lor se clătina uşor de la dreapta la stînga un cap însîngerat cu ochii larg căscaţi, smuls de pe umeri a căror prăbuşire o adăpostise noaptea. Soarele invizibil trimitea
într-aci săgeţi lungi.
    Urma apoi cenuşiul care începea să devină albastru, al cerului senin. In mijlocul lui, albă, se rotunjea şi se alungea -o lebădă. Pieptul păsării se lăsa puţin în apa cerească, de greutate, şi penele impasibile se muiau în oglinda pe care la cel mai mic vînt o vor brăzda lăsînd în urmă o brazdă adîncă, încet desfăcută, murind maiestos.
Prin arbori trecu o înfiorare abia perceptibilă.
— Păsările, îşi spuse Matei.
     Peste vastele coroane de frunze, pe o eşarfă transparentă de negură, îşi desfăcea inelele, cu o lucire întunecoasă, un nor lung, dur şi rece, şi în mijlocul cerului, deasupra casei şi a lui Matei, se aprinseră flăcări roşii, lacrimi de sînge, se îndesară umeri şi creştete de purpură, un acoperiş de foc diafan, o rouă de sînge, mingi roşii, trandafirii.
— Ce visează ? se întrebă.
     Incendiul, după ce coborî puţin, se stinse şi respiraţia dimineţii deveni mai plină. Matei, ca altă dată Dora, îşi potrivi respiraţia după aceasta, mai mare, a ei, şi, cu ochii închişi, începu să sugă lumina bună.
    Plecarea îi fusese indiferentă. Acum ştia că Dora,»cea care la ora aceasta dormea, nu va veni. Intre ei totul se terminase. Dar îi era indiferent, pentru că Dora ceastălaltă, Dora cea mare, îl va urma cu siguranţă pretutindeni, era pretutindeni şi pentru totdeauna — şi pentru totdeauna şi pretutindeni se va afla în ea, fruct al dragostei lor.
    Lucrurile acestea i se perindau prin mintea confuză mecanic, fără să le reţină. însă la urmă se opri. Tată sie însuşi?
     — O să mă gîndesc altă dată la aceasta, spuse cînd doamna Iliescu ieşi pe terasă şi-1 chemă.

— N-ai dormit de loc ?
— Puţin.
     — Aşa era şi taică-tău, îi spuse intrînd înaintea lui în casă, nervos cînd trebuia să plece la drum. N-ai uitat nici o carte dintre acelea de care vei avea nevoie ? Ţi-ai luat tot ?
— Tot.
     — Să vedem ! Nu-i vorbă că voi veni des şi dacă aî uitat ceva îţi voi aduce.
    Vorbind, doamna Iliescu se mişca iute prin casă pregătind micul dejun. Era atît de uşurată că în fine clipa plecării lui sosise, încît nici nu-i mai trecea prin gînd că fiul ei nu avea nici un motiv de bucurie. Dimpotrivă, uitînd-o cu totul pe Dora, care acum încetase de a mai fi un pericol, îi vorbi de rudele şi cunoscuţii pe care îi va regăsi la Bucureşti şi la un moment dat îi spuse, voioasă :
— Ai scăpat !
— Poftim ?
     — Adormitule ! exclamă pe acelaşi ton şi lăsă pe masă tava cu ceşti şi veni la el surîzătoare şi-1 bătu cu palma pe frunte:
     Matei o privi. Ochii ei se ofiliră pe dată, apoi se înegu-rară şi doamna Iliescu dădu înciudată din umeri.
     — Du-te şi închide valizele. Cheamă pe femeie să-ţi ajute să le duci în vestibul şi pe urmă vino la masă. Numai să nu întîrzie birjarul. Ce noroc, mai spuse în timp ce intra în dormitorul ei să se îmbrace, că astăzi nu plouă ! Niciodată nu mi-a plăcut să călătoresc pe ploaie.







XXII
    
    
    
    
    într-o zi de cam pe la sfîrşitul toamnei, avocatul Albu îl aştepta pe Matei să iasă de la cursuri măsurînd în sus şi în jos trotuarul din faţa facultăţii de medicină. Matei îl zări înainte de a fi zărit.
    — A aflat, îşi spuse imediat şi îl privi cîteva clipe întrebîndu-se cum să procedeze. De cînd venise în Bucureşti nu mai ştia nimic despre Dora, doamna Iliescu ferin-du-se să-i vorbească, şi nu se gîndise de loc la ea, absorbit în studii, ori nu se gîndise a da numele ei vibraţiei care îl ţinea deasupra cărţilor şi care, stăpînindu-1, nu-i lăsase nici atîta disponibilitate cîtă i-ar fi trebuit pentru ca, din curiozitate măcar, să facă o plimbare pînă în strada Polonă să revadă vechea lui casă.
—	Cu neputinţă ! îmi va da în schimb noutăţi despre ea. Avocatul îl văzu în fine venind, tresări şi îi merse
in întîmpinare. Ar fi vrut să-i spună că se află acolo din întîmplare, căută altă introducere, nu găsi şi astfel, după ce-şi strînseră mîinile cît le permiteau umbrelele deschise, căci ploua, făcură cîţiva paşi în tăcere către cheiul Dîmboviţei, după care începu cu Ce mai faci ? şi Ieri am trecut pe la Lili s-o întreb dacă n-are o scrisoare pentru dumneata şi apoi, deodată, ca printre altele,
    — Ştii că eu şi cu Dora ne despărţim — dar imediat se opri, aprinse o ţigară şi mîna îi tremura de enervare şi continuă :
    — 

    — 
     — E în Bucureşti. A sosit de dimineaţă cu mine. Adică nu în acelaşi vagon ; nu ştie că am venit şi eu.
Se opri să arunce ţigarea.
     — Ieri a dat cererea de divorţ la tribunal, dar a plecat»! la părinţi de mai bine de o lună. O să-i fie greu căci ăi] ei n-or s-o poată ţine cum a fost obişnuită. «
     — Poate vă veţi împăca, murmură Matei uşurat, încer-J cînd să pară uimit.
Avocatul privea întunecat înainte-i. «
     — Nu m-a iubit niciodată. Am sperat însă că merit-J din partea ei măcar puţină prietenie, puţină încredere.' Mă resemnasem să n-am copii. Uite, mă crezi ? Deşi eram.., în drept să-i cer socoteală şi să fac totul pentru a o aduce j înapoi, acasă, am aşteptat, i-am dat răgaz să se gîndească. Ştiind că nu-i face plăcere, nici n-am insistat s-o văd,; i-am scris doar. Mi-a răspuns cu două cuvinte mîzgălite ; pe un colţ de hîrtie, pentru a mă jigni.
    Matei şoptea Da, la răstimpuri, un Da plin de sinceră înţelegere, căci îi era recunoscător pentru bunele veşti, pentru ştirea că Dora este în Bucureşti şi pentru că nu aflase nimic. Pentru acest din urmă motiv se dispreţui ca odinioară cînd îşi spunea că de n-ar fi cunoscut-o n-ar arăta ca un hoţ prins printre găini în coteţ. Se miră că, pe vremea aceea, crezuse că interesul lui pentru Dora' nu va ţine mai mult de o săptămînă şi ideea că, în ultima noapte petrecută în N., socotise că înire el şi Dora totul se terminase, îl făcu să rîdă. In realitate cu toate că aştepta ca avocatul să-şi isprăvească introducerea şi cu toate că apoi înregistra că apela la el, acesta fiind motivul pentru care * ţinuse să-i vorbească, s-o viziteze din cînd în cînd (Prin dumneata aş putea afla ce-i lipseşte, cu ce aş putea-p, discret, ajuta), nu înţelese nimic. Din norii grei, încolăcit?, îmbălsămaţi cu flori, se mai scuturau în Dîmboviţa cîteva flori de apă al Căror contur se pierdea repede, sporind, pe apa gălbuie întunecoasă.
     Greoi, Matei merse cîtva timp fără ţintă pe trotuarele galbene, uitînd întîlnirea cu avocatul, încercînd să facă loc în sine ideii că Dora se află în Bucureşti. Dar cum pentru sine nu era destul loc în sacul funinginos şi ploios în care se mişca, nu reuşi să ajungă docît la curiozitatea ascuţită, neastîmpărată şi în cele din urmă chinuitoare •de a şti cum arată Dora acum. Căci pe cea veche într-adevăr o uitase, nu mai era pentru el decît o materie opacă asemănătoare aerului care închidea în el greii nori îmbălsămaţi cu flori de apă, o materie atotcuprinzătoare dar fără faţă, fn care, cum de mult ştia, era închis.
     Aproape îndată ce ajunse acasă, primi telefonul ei şi alergă în faţa Cărţii Româneşti s-o aştepte. Deşi era doar puţin după prînz, norii cufundau oraşul într-un întuneric grandios. Bărbaţi conduceau la braţ tinere nichelate ale căror tălpi fîşiau dulce pe trotuarele. ude. Printr-o spărtură a norilor, Vedea o palmă de cer albastru.
     Doamna Iliescu era de cîteva zile în Bucureşti şi animaţia de pe figura cu care, după întîlnirea cu avocatul, Matei ajunsese acasă la părinţii lui Tudor, căci locuia încă la ei, o nelinişti. Nu-i scăpă că dă tîrcoale telefonului şi •crezu apoi că recunoaşte vocea Dorei.
—	Cine era ? îl întrebă.
     — O colegă, îi răspunse, dar cum nu-şi putea stăpîni entuziasmul, bănuiala i se transformă în certitudine, mai ales că ştia că Dora urmează să vină în Bucureşti, şi strigă supărată :
     — E !, rămînînd la această singură exclamaţie pentru că Matei se înroşi deodată şi o privi atît de sălbatic încît se gîndi imediat că în definitiv el nu-şi va neglija niciodată studiile şi că, aici la Bucureşti, mai bine Dora decît cine ştie cine, dat fiind că la vîrsta lui este fatal să-1 intereseze şi aşa ceva. Totuşi de tot nu putea renunţa la opoziţie şi cînd îl văzu că pleacă îi spuse :
     — Sigur, te grăbeşti, dar mănîncă întîi tartina aceasta şi apoi nu uita mierea din farfurioară.
    Muşcînd din tartină Matei izbucni în rîs şi la întrebarea ei din ochi îi explică :
     — M-am întîlnit cu domnul Albu şi mi-a spus că ieri, înainte de a veni la Bucureşti, a trecut pe la tine să te întrebe dacă n-ai vreo scrisoare pentru mine.
     — E şi el aici, care va să zică? E foarte supărat, îl •scuză, divorţează.
—	Ştiu, mi-a' povestit. Aş vrea un pahar de lapte. Lapte, întîmplător, nu era, şi trebui să mănînce aşa
mierea grea, chihlimbarie şi translucidă, prea dulce. Totuşi merse, căci prea era fericit.
    — Ce eliberare, îşi spunea privind în fugă cînd pe. mama sa, cînd valul de miere, delicios şi vag greţos, din farfurioară, că o voi întîlni. Se văzu conducînd-o, de braţ, pe o punte de aer.
    Ultimele valuri ale ploii se retrăgeau, subţiate, resfi-rîndu-se ca un fum de pe balcoane, acoperişuri, de pe crengile castanilor din piaţă de care mai atîrnau cîteva frunze roşii. Boarea de stropi se răsucea   pe picioare iuţi şi se pierdea în cenuşiul neguros al cerului. De la o fereastră,vecină, o femeie de cam douăzeci şi doi de ani, slabă şi cu părul blond spălăcit, îl privea curios. Privirea aceasta, pe care o mai întîlnise, nu-i plăcu. De altfel, aproape îndată, femeia dispăru în umbra încăperii lăsînd în loc o scurtă fluturare a perdelei. Cînd plecă, şi plecă foarte repede, sub tavanul negru de nori animali aerul era de o densă culoare chihlimbarie translucidă şi i se păru că tramvaiul epuizează distanţa cu linguriţa aşa încît, nerăbdător, coborî şi merse pe jos. Acum pentru prima dată de cînd venise în Bucureşti, privea trecătorii. Dar mai des fixa palma de cer albastru pe care norii o lăsaseră într-un loc între ei şi în jurul căreia gazele vinete, cenuşii, aproape negre, îşi curbau spinările într-o respiraţie lentă, secretă, de prunci monstruoşi, nenăscuţi. Uneori îşi privea mîinile, desfăcîndu-le înainte-şi, îmbrăcate de aer în stranii mănuşi galbene ; alteori, continuînd aproape să alerge, îi ajungea la nări parfumul lavandei cu care îşi stropise în fugă pieptul cămăşii, un parfum de flori uscate. Deşi mergea repede, pieptul lui îmbălsămat cu flori respira lent, secret, şi cînd norii coborîră mai jos, începu să bată vîntul şi împinsă de vînt de la spate, în fulgarinul ei albastru strîns tare cu cordonul, Dora îi apăru, nu înţelese imediat că era ea. îl izbi scînteier^a subţire, metalică, a marilor ei ochi albaştri şi se reţinu greu, din cauza celor din jur, s-o îmbrăţişeze.
    — Să mergem, îi spuse în timp ce el îi săruta mîna cu degete lungi, chihlimbarii şi translucide, aici e prea multă lume.
    îl conduse pe străzi pe care nu le cunoştea, prin dreptul unor clădiri ale căror ferestre întunecate fie picioarele, fie capul ei, oglindite, le luminau rapid în trecere. Lui i se părea că lucrurile acestea le mai trăise odată, desigur le visase, şi de aceea, ca suit pe o şea cu arcuri, aluneca lin, iar ea îi spunea foarte iritată că la sosire, în gară, îl sărise pe avocat coborînd în spatele ei din tren.
     — Şi doar a înţeles că oricît ar stărui este zadarnic şi a promis că va accepta divorţul fără inutile insistenţe !' "De ce mă urmăreşte ? Ce mai speră ? Tot timpul m-a bombardat cu scrisori în care mă implora să mă întorc la el şi mă şi ameninţa, n-a fost uşor să scap de această persecuţie. Odată, cînd ai mei erau plecaţi, a îndrăznit să se furişeze în casă şi să-mi facă o scenă oribilă. Cînd a aflat că-mi mobilez apartamentul de aici, a spus tatii că intenţionez să mă recăsătoresc şi că nu ne-am purtat cinstit cu el, că l-am exploatat.
— Şi te vei recăsători curînd ? rîse Matei, complice la
glumă.
     — Dar nici nu-mi trece prin minte ! Te-ai gîndit la mine ? Ştii unde sîntem acum ?
    Pţivi în jur. Se aflau lîngă un bloc înalt, masiv, cu poalele îmbrăcate în plăci de travertin şi dincolo de acesta se deschidea o largă piaţă circulară înconjurată de blocuri şi case boiereşti cu mari grilaje de fier. Plopi bătrîni atingeau aproape norii cu braţele lor fine. în mijloc, de pe o scundă colină de iarbă săracă şi înegrită de ploaie, se ridica o statuie de tuci.
    — Nu ştii ? Nu-ţi aminteşti ? Aceasta este piaţa Laho-vary, la doi paşi de aici e strada Polonă cu vechea ta casă. Cît dor mi-a fost de tine şi cît de fericită sînt că, aşa cum mi-ai spus înainte de a pleca, n-ai avut timp nici măcar să treci pe aici ! Vom vedea totul împreună, nu ne vom mai despărţi.
     Era agitată, privea mereu înapoi cu un fel de bănuială şi apoi îi suridea intens dar rece. îl lăsă o clipă să contemple locurile şi arătă spre blocul gălbui-cenuşiu :
    — Şi aici stau eu. De la gară m-am dus la mătuşă-mea, de la care ţi-am telefonat, şi sînt curioasă cum mi-au aranjat apartamentul, dacă o să-ţi placă. Uite, s-a înseninat.
    însă cînd, tîrziu noaptea, coborîră să cumpere ceva de mîncare de la o bodegă din apropiere, cerul era din nou acoperit şi ploua.
     Şi mai tîrziu, şedeau în coate da fereastră şi Matei privea prin geamul pe care se scurgeau stropi de ploaie piaţa neagră. La mari răstimpuri, se rostogolea departe avalanşa fieroasă a vreunui tramvai. Şi mai rar, pipăin<f fricos cu antenele slabe, de un galben spălăcit, ale farurilor, caldarîmul ud, un automobil traversa piaţa pierzîn-.  du-se în întuneric.
    .Ochii ei nu treceau de sticla ferestrei. Urmărea dîrelej subţiri şi rare de apă care se scurgeau ramificîndu-se, pi-| păind drumul cu capul lor orb, căutînd întîlniri cărora! să li se sacrifice şi cotind scurt, atrase parcă de o lacrimăf de apă care tremura singură în aşteptare. Umărul gol se sprijinea de al lui. De cînd îl părăsise pe avocat, abial acum simţea că viaţa cea nouă, adevărată, a început! pentru ea şi se sprijinea obosită de umărul lui MateiJ care la un timp o auzi rîzînd încet.
—	De ce rîzi ? o întrebă.
— Ai uitat să-mi scoţi şi ciorapii.
— Şi erau uzi de ploaie !
— Nu-i nimic, mi s-au uscat pe picioare. In timpul acesta doamna Iliescu nu putea dormi. Ilf
aşteptase pînă la unsprezece, după ce îl scuzase cum putuse! faţă de tatăl lui Tudor şi cumnată pentru lipsa de la cinăJ apoi, stingînd lumina şi întinzîndu-se în pat, îi pîndîf întoarcerea pînă ce, de atîta supărare şi atenţie încordată,! începu s-o doară capul. O neliniştea pentru fiul ei prezenţa avocatului Albu în Bucureşti. Spre ziuă ajunsese la concluzia că Matei, dacă va încerca să-i expHee primejdiile la care se expune, vă refuza să înţeleagă şi căi lucrul cel mai potrivit este să stea de vorbă cu Dora»| lucru pe care însă, fie din cauza împrejurărilor, fie pentruj că se răzgîndi, nu-1 făcu niciodată.
     Avocatul îl căută de cîteva ori la telefon fără să-i! găsească.. Matei, de la Dora plecase direct la facultate,] după ce o prevenise pe mama lui să nu-1 aştepte la prînz.
— Nu se poate ! Destul că n-ai venit toată noaptea. |
— Voi mînca în oraş. i| —..Te_a căutat Jean Albu, urmă. Ce vrea de la tine ?î
Ai grijă, te rog, spuse doamna Iliescu imperativă, să nu f te amesteci. j N-o putu vedea pe Dora, cum proiectase, pentru că al doua zi trebui să se întoarcă în N. şi nici Matei n-o putui vedea, pentru că venise doamna Teodorescu.
	 N-ai avut cînd o întîlni, îi spuse avocatul. E şi
soacră-mea în Bucureşti.
    Matei, care o aşteptase o oră la intrarea grădinii Icoanei, înţelese astfel de ce aşteptase zadarnic. In parc nu era nimeni, afară de o fetiţă cu însoţitoarea ei, o-bătrînă doamnă în negru, pe o fancă din partea cealaltă a parcului, dinspre strada Icoanei. Siluetele lor se profilau pe zidul roşu al parcului Casei Universităţii, peste muchia căruia cîţiva arbori îşi ridicau vîrfurile zigzagate. Venind spre biserica anglicană, obosit dar şi grăbit să ajungă la telefonul de acasă unde nu se îndoia că Dora îl va căuta, îl văzuse pe avocat, care venea din direcţia opusă, cînd nu se mai puteau ocoli.
    — Ce faci pe-aici ? îl întrebă ca şi cînd abia s-ar fi despărţit, — şi după aceea imediat îl încunoştiinţase de sosirea doamnei Teodorescu.
— Nu, îi răspunse, nici nu ştiu unde locuieşte.
—	Ce mai face Lili ? îl întrebă avocatul. Matei îi răspunse, izbit de surditatea aceluia :
— A plecat astăzi, cu trenul de dimineaţă.
    — A, da ? Ei, la revedere, ne mai vedem noi. Ce telefon ai ?
    Cum nu ştiu în ce măsură trebuia să se simtă ofensat, îi spuse un număr fantezist, pe care avocatul nu-1 auzi căci îi întoarse apatic spatele şi porni în susul străzii. Nădăjduia că Dora va trece pe acolo spre mătuşa ei din Măria Rosetti, poate singură, şi va avea cu ea astfel o întrevedere. Se învîrtea încă de dimineaţă pe acolo, i se păruse că îl recunoaşte pe Matei în faţa grădinii Icoanei şi, fără să se gîndească nici o clipă că tînărul o aştepta şi el pe Dora, revenise sub ferestrele ei. Era ameţit — şi furios că nu are cum fi în toate locurile deodată şi că din cauza aceasta i-ar putea scăpa. Rudele ei, la care apelase să-i uşureze o întîlnire cu ea, îl refuzaseră. Avea acum presimţirea că în fine o va afla şi de aceea apariţia lui Matei îl plictisise, stînd de vorbă scăpa ocazia.
    Dora ieşi într-adevăr din casă, dar mai tîrziu şi nu către mătuşa ei, pe drumul unde o aştepta ci, cu doamna Teodorescu, spre bulevardul Brătianu. în buleVard se despărţiră şi se sui în autobuz, în staţia căruia, din faţa parcului de la Herăstrău, o aştepta Matei.
    

    
     — Am încercat să citesc, îi spuse el arătîndu-i un caiet de anatomie, şi n-am putut. Bine că nu plouă. Ce platitudine ! gîndi, cu astfel de cuvinte primesc o femeie ca ea ? O femeie ? O, nu, ea este cu totul altceva...
     Nu găsi cuvîntul, dar se lăsă o clipă în genunchi în faţă-i şi-şi lipi fruntea de mîna ei. Şoseaua era pustie.
     — De altfel astăzi n-a fost singura. Cînd Jean Albu m-a întrebat, cu o distracţie obraznică, ce mai face mama, în loc să-i rîd în nas i-am răspuns cuminte ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat şi, mai înainte, am fost fericit că nu a aflat nimic. M-am schimbat, de cînd am văzut-o nu mai sînt cum eram.
    Cerul era acoperit. în acelaşi fulgarin albastru strîns tare pe talie, Dora pusese pe cap o bască de sub care -părul îi scăpa aproape tot, încadrîndu-i obrazul prelung şi alb în ebenul unor foarte studiate volute. Ii povestea sosirea doamnei Teodorescu, venită să vadă cum s-a instalat şi ocupată acum cu multe cumpărături prin oraş. Ocoliră Herăstrăul şi merseră în sus pe şosea. Din cînd în cînd, se depărta un pas în lături s-o vadă mai bine şi ameţit de depărtarea dintre ei, se repezea să-i ia din nou braţul. Se priveau, mergînd, în ochi şi se opreau ades să se sărute despărţindu-se repede, speriaţi că i-ar fi putut zări cineva. Dora îşi reluă naraţiunea despre mama ei, care era încă mohorîtă din cauza divorţului. Observase că, îngenunchind pe trotuar, Matei nu-şi murdărise pardesiul, se putea dedica în toată libertatea prezenţei lui.
     Cerul era acoperit însă norii se desfăşurau destul de sus într-o masă compactă, fără relief, de un cenuşiu modest, şi Matei nu vedea decît ochii ei ori, cînd Dora, obosită, îşi întorcea capul, părul de sub care transpărea lobul roz al urechii sau gîtul ridicîndu-se ca un caliciu dintre petalele îngustului guler alb al bluzei şi înf igîndu-se în noaptea luminoasă a părului.
     — Mama, spunea ea, 1-a zărit de dimineaţă pe fereastră trecînd prin piaţă. Alaltăieri aceasta m-ar fi supărat, astăzi nu-mi mai face nici o impresie.
într-adevăr, părea să nu-i mai facă nici o impresie.
     — Am uitat tot ce a fost pînă acum, îi explică surîzînd liniştită.

    — Şi eu am crezut, despre mine, la fel. Dar n-am uitat întîlnirile noastre. Iţi aminteşti pomul în care ne-am urcat, noaptea, la tine la vie ?
— Eram foarte speriată.
— A fost delicios. Mă tem că aici ne va lipsi.
    — Chiar dacă nu ne-ar lipsi, nu m-aş mai urca. în schimb din florile pe care mi le-ai cules în pădure am şi acum una, într-o carte.
»    — Bietele gîngănii, făcu el. Aşa de frumos colorate !
— Da, spuse Dora, jenată. Matei adăugă :
— Şi rîul din fundul văii, în apele căruia ne-am privit! Ea îi căută mîna :
— Aceste delicioase copilării nu puteau dura nesfîrşit.
— De ce copilării ?
-— Regretele tale nu sînt amabile.
    Nu avu cînd îi răspunde căci zărise pe dreapta un desiş neîngrădit, de arbori, şi a o duce acolo fu pentru el un act de mare şi urgentă importanţă dat fiind că la ea nu puteau merge din cauza doamnei Teodorescu. Pe trotuar, în faţa lor, vîntul mişca printre frunzele moarte o hîrtie liniată, cu litere mari scrise în cerneală, învîrtind-o nehotărît pe toate părţile. Pe frunze tălpile Dorei fîşîiau dulce!
    — Dora, îi spunea cînd lăsaseră în stînga pîrtia de asfalt a şoselei şi coborau pe aleea îngustă printre copaci tineri şi deşi, el conducînd-o de coate cu grija fericită cu care îşi plimba odată bicicleta ţinînd-o de coarnele ghidonului prin curte pentru că era interzis să i se urce pe şea şi să plece cu ea în parc, aş vrea să-ţi explic ce se petrece cu mine. Să nu mă înţelegi greşit. Lucrurile pe care le crezi copilării sînt foarte importante pentru mine. Dacă aş renunţa la ele, aş sărăci cumplit. Nu ştiu dacă mă înţelegi.
     Teii, carpenii, sălciile, ulmii şi sîngerii se amestecau, tîşnind de sub iarbă şi dintre frunzele cu luciu stins pe care toamna le coborîse şi le culcase pe jos. Braţele arborilor se împreunau deasupra lor îndepărtînd parcă şi mai sus în văzduh bolta cenuşie care se contracta şi se des-tindea într-o infinit de lentă respiraţie. Pe cîteva ramuri subţiri tremurau încă frunze în roşu, galben, albastr fumuriu.
    Se opriră să se sărute, într-un fel de agresiune reci-j procă după consumarea căreia, cu respiraţia tăiată şi ochii? împăienjeniţi, se simţiră uşori, avură nevoie, o clipă, să,] afle un reazem. ;
     Aleea cobora. Mergeau ţinîndu-se acum de braţ, alun4 gînd cît puteau aerul care îi despărţea. Dora spunea, ci răbdare pedagogică : ,
    —	Nici eu nu renunţ la ele. Acum însă trăim altceva,! în comparaţie cu care acelea... |
    Matei o aprobă repede, repetat, din tot sufletul, speriaţi că ea va comite încă o dată impietatea. încercase să sel explice şi nu izbutise nici măcar să înceapă. .1
     Din josul aleii venea o răcoare ciudată. Matei nu erai nici amuzat, nici jignit de pedagogia ei pentru că o înţe-f legea în bună măsură şi de altminteri de la atîta aprobi piere nici n-ar fi putut să nu înţeleagă. Şi totuşi, datorităi faptului că, inconştient, era nervos că în loc să fie la eaj acasă trebuiau să se expună sub cerul liber oricărei indis-| creţii, regreta că n-a izbutit să mărturisească mai multl decît gîndul, descoperirea pe care o făcuse în el. J
     —	Nu pot renunţa la nimic din tot ce îmi arată extragi ordinara ta frumuseţe, îi spunea el în sine, — ori mail degrabă extraordinara ta realitate, căci ce mă împinge! acum spre tine este sentimentul ameţitor că totul e o| pulbere nediferenţiată şi rece de atomi agitată fără sens| într-uh gol nemărginit, afară de tine. Totul, adică şi eu| însumi de vreme ce nu mai sînt compus decît din senza-■■J ţiile pe care, asemeni petalelor luate de un vînt aci amical,; aci răzbunător şi învîrtejit, le depune în mine prezenţa, ta.\ Ce îmi dai tu este singura mea realitate şi nu pot renunţa* la nimic din realitatea aceasta. Tu, ca să-ţi datorez totul,---mi-ai luat tot. Aşa ceva mi-e teamă însă că nu se poate | spune, ar suna ca un discurs teosofic. Mai bine să tel sărut — ceea ce şi făcu îndată, precipitat parcă să re-ş cîştige timpul pierdut.
     In timp ce o săruta satisfăcut, imaginea golului, a pulberii în rece şi fără sens agitaţie, îi reveni, ajutată şi de ambianţă. Sub tălpi simţea un pămînt incert, cîte o ramură, mişcată de vînt, scîrţîia.
    — Aceasta e nefiinţa, îşi zise. Şi eu însumi sînt mort. Dar un mort deosebit, reveni cînd pleoapele Dorei se deschiseră şi buzele li se desprinseră. In aer se răsucea o undă de descompunere suavă.
    Făceau planuri pentru întrebuinţarea după amiezii. Dora nu ştia cînd va pleca doamna Teodorescu. Nu se vor putea întîlni decît seara.
    — Să-mi arăţi casa ta din strada Polonă. Lili îmi spunea că aveţi acolo o mică grădină foarte frumoasă. Tatălui tău îi plăceau florile.
    — Aveam un grădinar priceput, recunoscu Matei şi ca să se absolve faţă de sine însuşi de postura ridiculă în care s-ar fi aflat dacă ar fi reuşit să-i explice Dorei de ce nu vrea să renunţe la trecutul lor, preciza ■:
    — Mie nu-mi plăceau florile. Nici acum nu sînt sigur dacă le înţeleg sau nu, cred că mai degrabă mă lasă indiferent. Mie îmi plac buruienile, scaieţii de exemplu, mai ales aceia prăfuiţi.
    — Nu te cred, rîse amuzată de figura foarte contractată cu care îşi făcuse declaraţia şi de tonul lui voit rece. Aşa crezi tu că este mai interesant.
    — Crezi că pozez ? (Se vede că de ridicul nu era scris să scap astăzi, se certă, mut.) Foarte posibil. Dar ţi-am spus adevărul, ţi-am confesat această infirmitate a mea.
    — Va să zică dansezi singur, nu-ţi plac florile, priveşti din pom cu binoclul ferestrele doamnelor, umbli noaptea prin păduri. Şi toate, cu figura aceasta angelică ! îi reproşa rîzînd mai departe, după care îi cuprinse obrajii în palme şi îl privi adînc în ochi, cu disperare.
Schimbarea neaşteptată îl paraliza.
—	De ce plîngi ? De ce plîngi ?
    — Pentru că dragostea noastră nu poate dura, ar fi vrut să-i strige, pentru că eşti un copil şi nu bănuieşti nimic, n-ai să ştii niciodată prin ce am trecut după plecarea ta la Bucureşti, cît am suferit şi cît sînt de nefericită pentru că te iubesc !
    Dar, la rîndu-i, Dora nu-i spusese nimic. îşi şterse lacrimile pînă ce ochii îi rămaseră uscaţi, îi luă braţul şi
porniră mai departe în jos pe alee, strînşi unul în celălalt, Copacii tineri, subţiri, cu picioarele încurcate în tufe^ ţepoase, scîrţîiau mai departe, înăbuşit, din crengile negrej Matei o întreba din cînd în cînd, cu inima strînsF De ce-ai plîns ? Ce s-a petrecut cu tine ? şi ea îi răspundea Să mă iubeşti mult, mult. Şi deodată : ,
—	Matei, cît vei suferi dacă nu mă vei mai vedea ? Avu senzaţia că în jurul lor s-a lăsat o tăcere grozavă
din cauza căreia urechile îi ţiuiau şi experimentă foarte direct golul la care se gîndise şi care pînă atunci fusese o imagine destul de agreabilă. O undă de suavă descompunere se răsucea în aer.
     — Da, sînt un mort deosebit, îşi spuse în panică, pen-j tru că sînt îngropat în ea şi pentru că, graţie ei, viaţa| naşte în mine. I
     Aleea se desfăşura mereu în faţa lor, un fel de tunell neguros îngrădit de o vegetaţie neagră, aspră, cu ameţi-f toare aromă de frunze putrede şi pămînt umed. Vîntulj stătuse cu totul. Spaima de despărţire, a uneia, şi de gol,! a celuilalt, sporiră voluptatea cu care se priveau, îşi] atingeau mîinile, buzele. într-un loc pomii de pe marginile! aleii se răriră puţin, mirosul de frunze putrede dispăru, -j In aer se răsucea însă mai departe suava undă de des-: compunere. 1
     — Nu te gîndeşti să mă părăseşti, nu-i aşa ? avu înl
fine puterea să o întrebe, — şi în loc de răspuns ea îif
atinse mîna aspirînd adînc. Aerul era pătruns de o pre-j
zenţă neobişnuită, abia perceptibilă. Parcă, la capătul dej
jos al aleii, putrezea, în cămăşi vegetale, corpul tranda-
firiu al unui înger.	."• ,
     Era însă lacul. Suprafaţa Iui întinsă, cenuşie şi solidă,! cu stinse reflexe roz, o zăriseră printre arbori cu puţin, înainte de a părăsi aleea şi acum cînd îl aveau întreg în! faţă li se păru la fel de întins, de cenuşiu şi de fără; relief ca şi cerul, un mort enorm culcat în iarba săracă şi înegrită. Mai coborînd cîţiva paşi spre el observară că', pieptul său, indefinit adînc, se umfla şi scădea răscolit de | gaze secrete, părea furnicat nu de peşti, ci de larve pline
de celeritate şi că frumoasa culoare trandafirie a undelor sale rezida pe un afund vitros din care atomii se desprindeau mulţime, sfîşiau subţirea pieliţă de la suprafaţă şi se împrăştiau în aer ca un nor de mici insecte bîzîitoare.
    Dora, surprinsă, exclamă dînd glas imaginei care îl stăpînea şi pe Matei :
    — Ce frumos e ! Parcă e un prunc, culcat, cu genunchii aduşi, în somn, aproape de gură.
    — Şi care de nu voi avea grijă de el, o completă cenuşiu la faţă din cauza bănuielilor care îl încolţeau, va muri înainte de a se naşte.
Neînţelegînd ce vrea să spună, zîmbi întristată.
    Aleea care coborîse printre arbori se scurgea pe marginea lacului. Se aşezară pe o bancă. Locurile erau pustii. Departe doar o femeie în vîrstă şi o fetiţă se pierdeau între arbori.
    — Bănuiesc, spuse Matei pentru a căpăta o lămurire pe care altfel îşi închipuia că nu o va primi, că n-a fost uşor să-i convingi pe părinţii tăi că trebuie să te desparţi de domnul Albu.
    Dora pătrunse imediat intenţia lui, căci cu toată sforţarea de a părea nepăsător avea aceeaşi figură cenuşie, şi se hotărî să-i spună adevărul, deşi avea groază de complicaţii :
    — Da, n-a fost. N-au acceptat decît după ce le-am promis că mă voi remărita. Mama în special a ţinut foarte mult.
    — De ce ? strigă dîndu-se înapoi ca şi cînd ar fi fost izbit în faţă.
    — O, Matei, spuse cu ochii în jos, simţind că începe iarăşi să plîngă, viaţa este atît de complicată !
    — Dar nu este complicată de loc ! Nu înţeleg. Spune-mi, pentru asta ai venit în Bucureşti ?
    — Ei, vezi, mai bine tăceam. Acum începi să mă jigneşti. Ştii bine că abia am aşteptat să ne revedem.
    — Ştiu, strigă Matei, dar nu înţeleg de ce trebuie să faci asta.

— Aşa sînt părinţii, obsedaţi de viitor.
— Şi cine este viitorul tău soţ ?
— 

— 
Dora se împalidă. Ochii i se umplură de lacrimi.
— Nu ştiu.
— Nu pot fi eu, în definitiv ? Nu sînt sărac.
    în ultima propoziţie pusese un sarcasm abia acoperit. Speriat să n-o fi rănit, îi descrise repede, fierbinte, cu înverşunare, strîngîndu-i mîinile şi trecîndu-i degetele prin păr, programul său conjugal. Dora, socotind că momentul periculos trecuse, îl urmărea interesată, fanteziile lui o încîntau gratuit.
     — Nu, Matei, îi spuse cînd tăcu o clipă, tu trebuie să-ţi termini studiile, să-ţi faci carieră. Am acceptat dorinţa părinţilor mei, dar pînă să se realizeze ce vor ei va trece, îţi închipui, cît mai mult timp şi pînă atunci îi voi convinge să renunţe.
     — Desigur, făcu stins. Domnul Albu însă nu renunţă deloc la tine.
     Cedase acum unei neaşteptate şi absurde dorinţe de a-i face rău şi băgînd de seamă că nu greşise îi povesti rîzînd cele două întîlniri cu el.
     — E generos. Doreşte că afle, prin mine, cu ce te poate ajuta, crede că vei avea nevoie de bani. Şi vei avea, nu ?
Dora se crispase.
     — în autobuz, adineauri, îmi venea să-1 implor pe şofer să meargă mai repede, ca să te văd mai curînd, şi acum mă faci să regret că am venit. Să nu ne mai gîndim decît la dragostea noastră.
     Izbitura primită continua să-1 doară Avea în ochi mîn-cărimi şi înţepături.
     — Răutatea, constată înciudat, nu mă uşurează. Ea suferă, dar asta nu-mi scade cu nimic suferinţa mea. într-adevăr, astăzi nu ştiu ce am că mă port prosteşte. Fapt e însă că în timp ce îi vorbeam de pomi, de rîuri şi de altele de felul acesta, ea cugeta, probabil, la calităţile pe care va trebui să le întrunească acela pe care şi-1 va alege de soţ. Dar atunci de ce a plîns ? M-am purtat prosteşte şi trebuie să am toată încrederea în ea, — care adineauri mi-a respins mîna. Nu e plăcut, dar are dreptate, mariajul ei cu mine este imposibil, în orice caz multora le-ar părea astfel. Şi tatii i-ar părea, sînt sigur, vezi însă că acum eu însumi cată să am grijă de mine. Şi la sfîrşit, cufundîndu-se în ochii ei care între lac şi cer pluteau aşteptîndu-1 iertători dar şi învăpăiaţi de triumf şi cruzime, pentru că .orice triumf este, chiar fără să ştie, crud, din toate acestea nu-i rămase decît o senzaţie de incoerenţă şi pentru a doua oară în acea dimineaţă îngenunchie şovăitor în faţa ei şi-i sărută mîna — udîndu-i-o cu lacrimile unui prea plin care altfel nu se putea exprima. Dora îi mîngîie părul şi apoi îşi înfipse blînd degetele în şuviţele-i negre şi-l ridică astfel pînă la ea.
     — 
23   — Radu Petrescu — Matei Iliescu








XXIII
    
    
    
    
    Prin zăpada înaltă domnul Albu mergea după propria-î umbră ca după dric. în spatele lui aerul, tăios, era roşu. El era îmbrăcat în negru şi privea puţin rătăcit, poate din cauza oboselii căci din nou o aşteptase îndelung pe Dora, în totul însă, datorită şi umbletului recules, avea un aspect aproape impunător. Matei răspunse amical salutului său, dar nu ştiu dacă trebuie să se oprească, ori s-a urmeze mai departe pe Dora care se făcuse că nu-1 vede pe avocat şi iuţise pasul trecînd pe lîngă el pe pîrtia îngustă. Din neplăcuta lui indecizie îl salvă avocatul pentru că acesta se întoarse imediat şi-i tăie drumul Dorei. Se străduia să surîdă.
     — In fine, reuşesc să te întîlnesc, îi spuse şi din gură, în aerul senin şi îngheţat, îi ieşi un val de aburi.
Dora, privind mereu pe alături de el, vru să-1 ocolească.
     — Nu, Dora, îi spuse oprind-o, aşteaptă. Sînt lucruri importante pe care nu le cunoşti şi trebuie să le discutăm. N-ai, în definitiv, nici un motiv să mă eviţi, nu te voţ inoportuna prea mult..
     Vorbea repede, să nu-i dea timp să răspundă, în vreme ce era atent să nu-i scape. Prin dreapta i-ar fi fost imposibil, căci se aflau prea aproape de brîul de piatră de pe care se ridica un înalt grilaj în halebarde ; prin stînga,. Dora ar fi urmat să intre în nişte nămeţi din care pînă să iasă pentru a ajunge fie în spatele lui, pe pîrtia îngustă de pe trotuar, fie în stradă unde zăpada era curăţată" spre a face loc maşinilor, ar fi avut totuşi răgazul de a o ajunge. Cu toate acestea, era neliniştit şi nu vedea fără nemulţumire prezenţa lui Matei. V6rbindu-i Dorei şi supra-veghindu-i mişcările, căută de vreo două ori peste umărul ei la tînărul ce părea viu interesat de această scenă, vrînd să-i dea de înţeles astfel să se retragă. Dar Matei rămase mai departe în spatele Dorei, aşa că avocatul spuse, adresîndu-se tot ei dar privind încă o dată pe Matei şi mai apăsat:
     — Şi poate că domnul Iliescu vrea să ne lase, acum, singuri.
     — Dacă vrei să vorbeşti cu mine, va râmîne, dimpotrivă, pe loc. De altfel ştii bine că n-ai ce-mi spune. Lasă-mă să trec, îi spuse printre dinţi, făcînd un pas către el.
Domnul Albu nu se mişcă.
— Bine, reluă ea, te ascult. Matei, vino lîngă mine.
     Matei veni lîngă ea. Nu-i -iertase încă avocatului ciudata comportare din toamnă, cînd se întîlniseră întâmplător lîngă biserica anglicană, deşi la nu mult după aceea domnul Albu îl căutase din nou cu aceeaşi speranţă că prin el ar putea ajunge la Dora, şi din felul său de a se purta înţelese că nepoliticoasa-i distracţie nu fusese premeditată ci se datorase doar faptului că, aşa cum spusese doamna Iliescu, era necăjit.
     La drept vorbind domnul Albu nu spera atît, cît ţinea să nu neglijeze nici un mijloc de a-şi realiza scopul, dintre puţinele pe care le avea la îndemînă, şi dacă lui Matei îi •era penibil să-1 întâlnească şi să vorbească cu el despre Dora, în schimb nu avu de suportat din partea lui obişnuitele confesiuni. O singură dată o făcuse, biruit de amărăciune, şi se aflau tot pe lîngă biserica anglicană căci nu •suporta să stea locului şi, plimbîndu-se, o luase instinctiv, cu Matei după el, spre cartierul Dorei.
     Decembrie începuse. încă nu căzuse zăpadă. Nu mai plouase de două zile. Bătea vînt rece, nu prea tare dar suficient pentru a înroşi feţele celor care treceau în sus ■şi-n jos într-o neîntreruptă circulaţie. Zidul înalt şi gros ce înconjura parcul Casei Universităţii punea şi el în spaţiul de sub pielea cenuşie a norilor joşi un roşu aprins, de cărămidă udă, şi roşie era şi biserica privind în jur cu ochi de sticlă groasă ce nu vedeau decît înăuntru.
     — Mulţi m-au invidiat, spunea avocatul, pentru că era, cum este şi acum, foarte frumoasă.
    Matei îl aprobă serios deschizînd şi închizînd ochii spre o imagine interioară : Este foarte frumoasă. I-o spusese şi şi-o spusese şi el de nenumărate ori în noaptea aceea sprijinindu-se în coate pe divan şi privind-o cu insaţiabilă aviditate, cu o surprindere nici o clipă aceeaşi. Avea încă în nări mirosul trupului ei, pe faţă păstra încă senzaţia atingerii cu părul ei.
    Domnul Albu nu se gîndise de loc să i se confeseze, dar îndată ce scăpă fraza şi încurajat şi de ochii lui Matei care nu trădară, pentru că nu vedeau decît înăuntru, acel interes care l-ar fi putut face să înţeleagă că este gata să comită o indelicateţă, continuă impetuos ca şi cînd s-ar fi temut că nu va ajunge să spună tot :
     — N-a fost însă, te rog să mă crezi, o fericire. A fost J cu mine, încă de la început, egoistă şi dură, deşi am făcut foarte mult pentru ea. Egoistă şi dură, aşa este ea, să ştii de la mine căci poate îţi imaginezi că orice femeie frumoasă are şi suflet. Pe Dora n-o interesează decît propriile ei satisfacţii şi luxul iar pe mine m-a urît totdeauna. \ Dacă ar fi avut un copil, ar fi fost altfel. Odată am crezut că nu vrea să aibe un copil pentru că nu ţine la mine. Dumitale pot să-ţi vorbesc despre aceste lucruri pentru că ne cunoaştem atît de bine. Va fi fost şi acesta un motiv, dar cel hotărîtor a fost că s-a temut să nu se diformeze, înţelegi ? să nu-şi strice silueta.
     — Dacă aş avea un copil, îi spusese Dora la ureche, îmbrăţişîndu-1, cu cîteva ore înainte, nu m-ai mai place şi cuvintele avocatului îl făcură pe Matei să tresară. Pînă acum motivele ei de a refuza maternitatea îi păruseră pline de o tandră delicateţă.
     — Egoistă şi dură ? se întrebă clătinat. Se poate — zise şi o revăzu cum, în noaptea aceea, îi înfipsese mîinile în umeri, îşi ferise gura de a lui şi se trăsese deodată deoparte întorcîndu-i spatele şi astupîndu-şi şi ochii cu mîinile în vreme ce el se sfîrşea în gol părăsit, umilit, îndurerat, şi nu se întoarse din nou spre el decît cînd îl auzi gemînd şi plîngînd.

     — De ce ? De ce ? o întrebase şi Dora îi explicase că se temuse că va rămîne însărcinată şi el protestase furios şi ea continuase să-1 mîngîie şi-i spusese că de-ar avea un copil n-ar mai place-o şi-1 mîngîiase iarăşi pînă ce-1 făcuse să uite.
     Sub nori, în ziua aceea, aerul înconjura cu răceala lui biserica roşie, închisă, cu ochi ce nu priveau, neştiutori de lume ca ai pruncilor, decît înăuntru, dar dincolo de ţesutul cenuşiu şi des al norilor, acolo unde lumea purta pe umeri manta albastră a seninului, domnea desigur un ger sideral omorînd toate seminţele vieţii.
     — Odată totuşi, cu toate precauţiile la care mă obliga şi care mi-ar fi ruinat sănătatea dacă n-ar fi preferat să-şi facă datoria de soţie extrem de rar, atît de rar încît uneori, nu mi-e ruşine să-ţi mărturisesc, a trebuit să fiu şi violent pentru a-i smulge ce nu voia să conceada nu durerii mele, care admit că n-o interesa, ci raţiunii, odată totuşi, urmă avocatul privindu-1 întărîtat pe Matei drept în ochii care i se păreau, ca şi pînă acum, neştiutori, s-a întîmplat accidentul de care se temea atît. A fost încredinţată că am făcut-o într-adins şi ca să se răzbune m-a chinuit cu o inimaginabilă ferocitate. Zi şi noapte, înge-nunchiat în faţa uşii ei, am rugat-o să nu omoare copilul, să nu facă ce, îţi afirm eu !, nu fac decît servitoarele. Intr-o bună zi m-am întîlnit cu ea în curte, venea din oraş palidă, abia tîrîndu-se şi mirosind dulceag şi greţos a eter şi a sînge.
    — O, Doamne !, murmură Matei, eu însumi ca să ajung la ea a trebuit să trec prin Lete şi ca să alunge cumplita imagine şi ideea, pe care o mai avusese odată, pe malul lacului, că trebuie să se teamă de ea ca să nu moară mai înainte de a se naşte, descoperi că Dora avusese dreptate şi că avocatul, în stare să încredinţeze urechilor unui străin astfel de lucruri, fusese capabil şi să o pîngărească pe aceea care, forţată să-i fie soţie, rămăsese totuşi, în sine, fecioară, vas păstrat numai rodului mistic. Şi, torturat de elocuţia celui de alături, Matei îşi deschise braţele în cruce, repetând semnul pe care biserica îl scria pe nori, şi ridică ochii filial spre albastrul curat, feciorelnic, invizibil profanilor, dar domnul Albu crezu că ascultătorul
    — 

    — 
său îşi manifestă în felul acesta înţelegerea pentru necazurile lui.
     Prevestind ziua friguroasă, noaptea fusese senină. Dora îşi sprijinea capul în mîna dreaptă cu cotul înfundat în pernă, piciorul drept îl ţinea îndoit sub ea, genunchiul' înaintînd spre Matei ca fruntea unui delfin, şi cu stîngul mîngîia piciorul lui, rar, mai mult cu vîrful degetelor sensibile şi inteligente. Răscolindu-i şi adunîndu-i părul, îi spunea cu voce joasă, adînc melodioasă, ale cărei răsuciri în cuibul ei carnal Matei le simţea căci, pentru a-şi ascunde faţa descompusă, îşi plecase capul pe pieptul ei :
     — Nu trebuie să suferi din cauza aceasta, Matei, căci o fac pentru tine, să nu-ţi aparţin decît ţie. Un copil m-ar urîţi şi m-ar obosi şi mi-ar lua atît timp încît pentru tine nu mi-ar mai rămîne aproape nimic şi atunci ai suferi şi mai mult iar eu mi-aş pierde raţiunea de a trăi, care este să te iubesc pe tine. De altfel, spuse şi vocea i se făcu mai adîncă, tremură lichid, nu eşti tu copilul meu ? Ce nevoie am de altul, la care nici n-aş putea ţine ca la tine ? Dar să ştii că eşti un copil rău fiindcă acum stai îmbufnat şi mă superi. O ! ce idee, rîse şi se răsturnă pe spate îmbrăţişîndu-şi genunchii ridicaţi, ştiam că pe copii îi aduce barza, ori că-i afli în varză, doar tu pretinzi că te-ai născut, îţi aminteşti ?, în părul meu.
     — Da, îmi amintesc, spuse Matei care se liniştise. La vie, în camera ta, aveai un talger mare de aramă bătută, pentru migdale, de ce nu l-ai adus aici ?
     — Am să scriu mamei să mi-1 aducă, spuse Dora părînd să se gîndească despre ce talger îi pomenise el şi-şi lăsă genunchii în jos schiţând două roate lucioase în aer şi se lipi de el îmbrăţişîndu-1 şi vorbindu-i aproape de pe buzele lui. Cred însă că eşti mai degrabă fratele meu . şi că nu ştii să te joci cu mine.
     — Ba nu, îi răspunse cuprinzînd-o, acum ştiu bine de tot.
Dora se zbătu să scape de sub el, rîzînd, dar nu o lăsă :
     — Nu pot suferi, striga rîzînd şi el, în sine însă cuprins de o emoţie care nu era a dorinţei ci venea din altă parte şi de departe, o emoţie pe care o mai încercase imposibil de spus cînd şi care îl entuziasma tocmai din această pricină, nu pot suferi să te îndoieşti şi trebuie să-ţi demonstrez imediat că am învăţat.
     Luptîndu-se însă cu Dora s-o stăpînească şi neputîn-du-se însuşi stăpâni din cauza aceleiaşi emoţii, se rosto- „ goliră amîndoi, îmbrăţişaţi, de pe divan.
     — Bravo, spuse Dora îndîrjită şi de lovitură, ştii foarte bine.
     Era gata să-i scape, alunecîndu-i din braţe, dar o prinse.
     — Accidentul acesta n-are nici o importanţă, divanul tău este cam îngust.
     — Bine, văd că ai învăţat-o şi pe asta, spuse ea apoi. Şi totuşi, rîse triumfătoare şi se ridică de pe covor arun-» cîndu-şi pe spate părul care i se încîlcise pe frunte, nu ştii să te joci.
Matei o privi printre gene, scandalizat, de jos.
     — Ţi-am spus că tu eşti fratele meu, îi aminti ea, pe care te-am găsit cam tîrziu şi că vreau să ne jucăm toate jocurile pe care nu le-am jucat împreună cînd eram copii. Dar tu, oricît ai crede altfel, nu ai memorie şi de aceea nu mă înţelegi.
     — O, Elmire, ce moale e rochia ta, spuse Matei sărind la rîndu-i în picioare şi pipăindu-i poala unui imaginar vestmînt pentru a-i arăta dacă nu că o înţelege măcar că memorie are ; Dora crezu că jocul a şi început, pentru că şi ea uitase, îi făcu o reverenţă şi pentru a da vastitate, probabil, scenei, stinse veilleuza şi trase perdeaua lăsînd liber marele cristal al ferestrei. Şi cum sta în dreptul ferestrei, noaptea înstelată în care nici un vestigiu pămîn-tean, case, arbori, nu se înscria o îmbrăcă într-un strai somptuos, de mătase astrală, îi împodobi capul cu stele şi în faţa acestei înalte apariţii Matei îngenunchie, cu palmele împreunate.
— Iţi place, într-adevăr, rochia mea ?
    Pipăi cu degetele unei mîini aerul de deasupra umărului ca şi spre a încerca fineţea ţesăturii, îndreptă o cută pe piept, către subsuoara umbroasă a cărei linie, urmărin-du-i cu sufletul pe buze mişcările, Matei încă mai îndrăznea s-o vadă, îşi aplecă capul pe o parte şi mîngîie faldurile ce-i ascundeau picioarele. Dar era pe faţa şi în gesturile ei atîta linişte blîndă şi atîta modestie şi puritate feciorelnică, încît după o clipă Matei refuză, pios, să mai ştie că Dora, ca şi el însuşi, este goală.
    Culese de alături, din desenele mai mult bănuite ale covorului, un crin şi i-1 întinse. Ea primi suava floare de aer ca pe o bună vestire, îi întinse mîna şi amîndoi,. pe pajiştea moale ce acoperea parchetul, începură să culeagă flori. Un ceas minuscul, ale cărui limbi arătau,, invizibile în umbră, ora două din noapte, suna ca un greier, acoperit la intervale regulate de vocea ei căci, de cîte ori ridica de jos o floare Dora, adăugînd-o irealului ei buchet (pe care însă Matei ce între timp pentru a o putea urmări se trăsese deoparte îl vedea foarte limpede şi fără nici un efort) îi spunea numele : trandafir, criny albăstrea, lăcrămioare.
    De aceea cînd a doua zi, în vîntul rece pe care era nevoit să-1 suporte ascultînd nemişcat, în picioare, interminabilele necazuri ale avocatului şi simţind că de frig ochii i se fac sticloşi, privi albastrul rece şi curat ale cărui mîini invizibile profanilor ocroteau biserica roşie, închisă, Matei îşi simţi din nou inima cum bate ca un ecou al mai marii fiinţe care îl închidea, ocrotitoare, în ea şi în care o recunoscu imediat pe Dora. Şi acceptă că este dură, cum spusese avocatul, dar tot aşa cum acceptase odată asprimea domnului Iliescu, ca pe o dovadă de inalterabili tate.
    Pe deasupra bisericii se ridicau, din spate, crăcile arborilor din grădina Icoanei.
     Nu peste mult timp ninse şi se aşternu zăpadă groasă covîrşind case şi pomi.
    Avocatul vorbea Dorei ca şi cînd Matei n-ar fi fost de faţă. Matei asista cu melancolie la această scenă în care nu putea interveni cu nimic şi era totodată contrariat.: că, pentru a nu prilejui complicaţii de prisos, trebuia să lase acum pe Dora să se chinuiască, dar cînd, tăind vorba l avocatului, se întoarse către el şi-i spuse cu o imperti-j nentă mirare Zicea că are să-mi comunice lucruri impor-•'; tante, pe care eu nu le cunosc !, îşi pierdu cumpătul şti pentru a nu surîde domnului Albu protestînd astfel den nevinovăţia lui şi scuturîndu-se de complicitatea pe care; Dora i-o impunea fără ca el s-o dorească, îşi plecă adinei
capul şi se aplică să lungească şi să lăţească urma pe care piciorul său drept o făcuse în zăpadă.
    — Găseşti că nu-i important că peste cîteva zile vom fi divorţaţi, aşa cum ai dorit cu o perseverenţă pe care „ nici acum n-o pot înţelege ? izbucni domnul Albu stacojiu şi se învălui într-un mai des nor de aburi, şi Dora îl întrebă cu sinceră bucurie :
— Te-ai hotărît, în sfîrşit ?
    — Da, în sfîrşit, o aprobă el amar ironic, şi aş fi făcut-o mai demult dacă ai fi binevoit să-mi acorzi întrevederea pe care n-am obţinut-o decît aeum datorită întîmplării.
    — Dar alor mei nu le-ai spus nimic, îl întrerupse bănuitoare, zilele trecute au fost aici şi nu ştiau.
     El dădu" din umeri, confirmîndu-i bănuiala deşi gestul lui voise să însemne altceva.
    — Mă minţi, strigă. Nu te mai preface şi iasă-mă să trec, nu vreau să te mai ascult nici o clipă. Să mergem, Matei.
     El îi aţinu drumul, se strădui să pară cît mai liniştit şi reuşi, pe faţa convulsionată încă rătăcindu-i un zîmbet ironic ce nu-1 mai părăsi şi care pe Dora o enervă oricît ar fi ţinut să nu-1 bage de seamă.
    — Ar trebui, îi spuse, să mă cunoşti atît de bine încît nici să nu-ţi treacă prin minte că vreau să te înşel. Ai fost doar soţia mea destul timp pentru aceasta.
— Da şi acum lasă-mă să trec !
    — Dora, de ce te porţi aşa ? Ieri, chiar înainte de a veni la Bucureşti, am stat de vorbă cu tatăl tău şi i-am spus că nu mă mai opun divorţului şi să fixeze procesul cît mai curînd. N-ai decît să-1 întrebi la telefon. N-ai decît să nu te prezinţi la proces, cum voi face şi eu, totul nu va fi decît o formalitate foarte simplă căci încep să cred că, din nefericire, nu vei reveni şi că orice încercare de a te recîştiga ar fi zadarnică.
     Tăcu, aşteptînd din parte-i o negare ce nu veni, apoi reluă :
    — Bun înţeles, îţi vei lua înapoi dota. Nu e prea mare şi chiar de-ar fi,, ştii că am destui bani şi că nu aceasta mă interesează. Tu, în schimb (şi aici chipul său exprimă,
în. ciuda surîsului ironic, o sinceră îngrijorare), nu stai de loc strălucit. Ce pot face pentru tine?
    — Nu te gîndi la aceasta, îi spuse ea rănită. Faci destul nemaitărăgănind procesul.
    — Aceşti arbori închişi în gheaţă şi zăpadă, spuse Matei dîndu-şi silinţa să audă cît mai puţin din ce vorbeau cei doi, sînt doar aparent morţi. Sub scoarţele negre şi aspre sînt în realitate plini de frunze şi flori.
    — îmi pare rău că nu mă< înţelegi, exclamă domnul Albu. Dar cu apartamentul din N. ce vei face ? El alcătuieşte un singur corp cu casa mea şi n-aş dori să-1 închiriezi.
— îţi aparţine, nu este al meu.
-— Nu, l-am făcut pe numele tău.
     Stînd pe loc, în zăpadă, Matei îngheţase şi îşi repeta aspru :
    — Lemnele acestea negre, închise în pămînt şi în aer, sînt pline, pe dinăuntru, cu flori — însă nu izbutea să fie complet surd, o auzi pe Dora cum îi răspunde tot mai iritată de surîsul lui ironic :
    — Fă ce vrei cu el. Vorbeşte cu tata şi hotărîţi ce vreţi, nu mă interesează.
    — Bine. Vreau să ţi-1 cumpăr. Pot să-i spun că eşti de acord ?
— Spune-i ce vrei.
    — Am să-i spun deci că eşti de acord. Cît vrei pe el ? Ori mă laşi să fixez eu preţul, dacă nu te temi că te voi înşela ?
    Ultimul cuvînt pronunţat de avocat dădu Dorei o idee care o dispuse probabil în aşa măsură încît începu deodată să rîdă. Domnul Albu se lumină, precaut, la faţă iar Matei păli, căci Dora se întoarse din nou către el, cu ochii strălucitori, şi-i spuse :
    — Mai ştii covorul din salonul meu ? Nu, n-ai cum să-1 ştii, adăugă pe acelaşi ton văzîndu-i neliniştea, căci nu ai intrat niciodată în salonul meu. Era întins şi moale ca o pajişte pe care-mi venea să umblu cu picioarele goale dar n-am umblat niciodată pentru că mă temeam şă nu mă surprindă domnul acesta, spuse arătîndu-1 pe avocat cu mîna, şi să mă învinuiască de extravaganţă. Ferestrele salonului dădeau către nişte tufe de liliac dincolo de care nu zăream decît cerul şi covorul meu era astfel ca o pajişte la marginea mării.
    — Ce-i asta ? se întrebă Matei, izbit, şi uită prezenţa avocatului, pe care însă trebui s-o constate apoi îndată pentru a-şi stinge ochii şi pentru a nu face spre Dora gestul care ar fi dezvăluit aceluia legătura lor, cu atît mai mult cu cît acum Dora făcea o aluzie directă la ea fie pentru că domnul Albu îi vorbise despre apartamentul ei din N. şi nu putea rezista plăcerii de a evoca prima lor noapte de dragoste, fie pentru că voia să se răzbune astfel pe avocat şi Matei nu ştia cît de departe va merge.
    — Odată, spuse ea rîzînd, iluzia că sînt la mare a fost atît de puternică încît m-am întins pe el, era noapte, şi am fost foarte fericită, simţeam cum de atîta fericire adorm. Pluteam, dusă de el, ca pe o apă nespus de liniştită, a cărei adîncime însă mă înfiora.
     îl privea intens pe Matei să vadă dacă îi înţelege bine fiecare cuvînt — şi înţelegea, aşa încît, cedînd şi mat mult dorinţei de a-1 izbi pe avocat, ştiută însă doar de celălalt, continuă :
    — Lîngă dormitor aveam un mic cabinet de toaletă şi nu-mi pot explica de ce, acolo, de cîte ori priveam îa oglindă mă gîndeam la fratele meu.
    — Aflu astăzi o mulţime de noutăţi, spuse, făcînd un gest de mirare, domnul Albu, dar cu zîmbetul ironic de care să fi şi vrut n-ar fi izbutit atunci să se scape.
    — Mă gîndeam la fratele pe care nu l-am avut şi pe care aş fi vrut atît de mult să-1 am şi privindu-mă, acolo, în oglindă, îmi cercetam chipul şi încercam să-mi închipui, transformîndu-mi puţin propriile-mi trăsături, cum ar arăta el.
    — Trebuie să ştii, o completă avocatul adresîndu-se lui Matei, că pe vremea aceea se juca şi cu păpuşile.
    — Tocmai, îl aprobă ea privindu-1 în fugă. Dar cînd eram mică doream să am un frate să ne jucăm împreună. Şi o singură dată am reuşit să-1 văd bine de tot în oglindă şi atunci era noapte şi chipul lui plutea pe apa liniştită a oglinzii înfiorat ca şi mine de adîncimea ei dar nu-i era frică de moarte, îi afirmă energic lui Matei, care, urmărind-o, simţea cum, din cap pînă-n picioare, pielea i se / indurează, ci se temea doar că s-ar putea teme şi îi era teamă şi de teama celor din jur. \
    — Ce tot vorbeşti ? încercă să rîdă domnul Albu. Aceste • poetizări fără cap şi coadă ale Dorei la început îl miraseră . pentru că n-o auzise niciodată vorbind astfel, şi acum îl plictiseau căci, netrecîndu-i prin minte că ea nu face astfel decît să povestească, într-un limbaj accesibil doar lui Matei, scena primei ei trădări, petrecute sub acoperişul casei sale, bănui că, vorbind neîntrerupt, urmărea să nu-1 lase pe el să vorbească, folosind o bine cunoscută tactică parlamentară. E un adevărat roman.
    — Şi încă ce roman ! exclamă ea cu un ton pe care batjocura şi jubilarea, împletindu-se strîns, îl făcură strident. Apoi murmură, lăsîndu-şi pleoapele peste marii ochi, Era aşa de bine ! Aşa de bine ! -
     Matei, drept, rigid, aproape negru la faţă sub roşaţa pc care aerul îngheţat i-o întindea pe obraji, refuză dăruirea aceasta în faţa unui al treilea, actul demonic spre care ea îl chema, se cutremură de oroare sub scoarţa dură în care se închisese pentru a nu lăsa să răzbată nimic în afară, însă chemarea era prea puternică, prea mare farmecul  şi-şi  spuse   că,   vinovată,   Dora  suferă totuşi.
Avocatul prinse ocazia de a reveni la ce-1 interesa :
— Dacă era aşa de bine, de ce ai plecat ?
     Dora nu-1 auzi. Il întrebă pe Matei, ca şi cînd s-ar fi gîndit la cu totul altceva :
— Mai crezi şi acum că vorbele nu exprimă nimic ? Şi atunci, în sfîrşit, fără să se mişte altfel din loc,
etalîndu-şi sie însuşi cu mîndrie, parcă, rănile primite în această luptă neobişnuită, veni spre ei înfruntîndu-i cu ochi duri, mult ştiutori, răspunzînd apelului întunecat. Rîdea.
    — Ciudat. Şi eu descopăr cît de mult am ţinut în realitate la oraşul acela. Dacă nu cumva este adevărat că aşa se întîmpla totdeauna, tuturor, cînd se despart de ceva la care au ţinut multă vreme sau pe care 1-a urît multă vreme.
    — Este adevărat, îl aprobă domnul Albu, începînd să-şi piardă răbdarea.
    Matei pronunţase ultimele cuvinte pe un ton destul de ascuţit, creştetul frazei urcase în aerul îngheţat. Deşi Dora îl privea cu ochii pe jumătate închişi, se văzu în albastrul lor, care se desfăcu spre a-1 primi întreg.
     — N-am să uit, de exemplu, niciodată ultima noapte petrecută în N., spuse completînd imaginile evocate de Dora. N-am putut dormi de grijă că urma să plec în zori şi m-am plimbat cîtva timp prin curte. Era cald şi noaptea foarte luminoasă. M-am plimbat prin curte, am coborît pînă la malul apei şi după aceea, revenind, am luat bicicleta pe care cineva o lăsase la noi urmînd să vină a doua zi după ea, şi m-am plimbat cu ea pe străzile pustii. Roţile mă purtau uşor, călare pe fulgerul rotit al spiţelor. Străzile uneori, din nu ştiu ce pricină, erau albastre, dar mai cu seamă verzi din cauza arborilor din curţi, alteori erau, bătute direct de lună, albe ca o zăpadă, de plumb, unele, altele ca frunzele moarte, un ţesut cafeniu şi pătrundeam în ele despicînd aerul greu, înmiresmat şi translucid în care acoperişurile fuseseră transformate de lună în lacuri aşa încît mi se părea că străbat prin ape cu dulcea povară a neliniştii mele şi vocea ascuţită şi uşor plîngăreaţă a trompetei, căci bicicleta avea în loc de sonerie o trompetă cu pară de cauciuc, mă pătrundea ca o muzică de îngeri ori de cîte ori, spre a speria vreun cîine ori a încerca liniştea, o eliberam. Şi alunecam lin pe apa nopţii în umbra vegetaţiei mari şi aspre de pe străzile înguste, balansîndu-mă încet în şea, în mirajul lichid peste care, ţinîndu-mi bicicleta de coarne, eram culcat.
     — Şi eu, cînd eram de vîrsta dumitale, mergeam cu bicicleta, spuse avocatul scurt. însă timpul trece, se adresă numai Dorei, şi e bine să nu acumulăm regrete ; sînt sigur că te-ai grăbit cerînd divorţul dar şi că ştii că nu aştept decît să te răzgîndeşti.
Dora surise :
— Niciodată.
    Avocatul îi bară din nou drumul căci dorind acum nu să scape de prezenţa lui, ci să fie singură cu Matei, ea făcuse din nou un pas încercînd să treacă între el şi
    

    
grilajul înalt. Nu putea bănui ce produsese în Matei spu-nîndu-i Mai crezi şi acum că vorbele nu exprimă nimic, nici Matei de altminteri nu ştia, atît doar că se simţise deodată ca şi eliberat dintr-o grea strînsoare şi că se înălţase către bolţi largi, aurii, fierbinţi, deşi tot în Dora, şi avusese din nou entuziasmul altitudinii şi de acolo, de sus, deşi nu prea de sus, domnul Albu i se păruse, ca odinioară, o mică vietate pernicioasă ce trebuia pedepsită, înlăturată, fără să aibă cînd îşi da seama că dragostea nu-i dăduse o clipă iluzia libertăţii decît spre a-1 încătuşa şi mai strîns.
    Dacă Dora nu putea bănui ce produsese în el cu acele cuvinte, era în schimb satisfăcută că îi înţelesese chemarea şi îi răspunsese şi era chiar şi puţin obosită din cauza aceasta şi ar fi vrut să doarmă în braţele lui.
     Celălalt îi spunea aprins, jucîndu-şi ultima carte — a cărei slăbiciune o cunoştea totuşi destul, dar nu avea cum rezista impulsului :
    — Şi eu ? Nu te gîndeşti chiar de loc că te iubesc şi cum mă laşi ?
    Imediat regretă că spusese aceasta, îşi muşcă buzele şi strigă :
    — Pentru despărţire este nevoie de motive. Tu n-ai nici unul. Am citit cererea ta şi este atît de neserioasă încît nici nu ştiu ce să fac pentru a te ajuta să-ţi vezi visul cu ochii.
— A, făcu Dora, dacă aşa crezi, că nu sînt motive...
    — Nu sînt ! strigă el din nou, exasperat, şi gura mare, neagră, îi era plină de aburi.
    Păru să caute, apoi spuse, cu un fel de mirare că el nu s-a gîndit la aceasta :
— Ei, bine, dar eu am un amant.
    Privi ochii ei, care surîdeau împăcaţi, apoi îşi lăsă bărbia în piept şi-şi afundă adînc mîinile în buzunarele paltonului. Zîmbea acum şi mai ironic, aproape hidos, şi şopti :
    — Da, asta ar fi ceva... Şi se poate şti cine este amantul dumitale ? Scuză-mă că-ţi vorbesc aşa, adăugă cu o bruscă violenţă, dar văd că anumite cuvinte nu-ţi displac.
—	De ce să nu se poată şti ? îi replică. Iată-1. Matei. Chipul avocatului se contractă, împietri, apoi pe el
se zugrăvi clar neîncrederea, dispreţul, renunţarea. Făcu un gest de neputinţă cu mîinile în lături şi îngînă :
     —	Asta a fost tot. Pentru casă voi vorbi cu tatăl tău. Şi să n-ai grijă, peste cîteva zile vei fi liberă, fără să trebuiască să-1 amestecăm în treaba aceasta pe domnul Iliescu. Cum ţi-a venit în minte aşa ceva ? E ridicul.







XXIV
    
    
    
    
     Cuvîntul pronunţat de avocat îl uimise. Ce este ridicul ? Domnul Albu se îndepărta pe Polonă, către piaţa Cantacu-zino. Pentru a o ţine puţin în loc pe Dora, mergea însuşi atît de încet încît mai mult şedea. Se gîndea, privind în urma avocatului Ce a vrut să spună ? Că este ridicul, adică foarte nerezonabil să mă implice, ori că legătura mea cu ea este ridiculă ? Ultima presupunere nu i se păru nici mai probabilă, nici mai puţin probabilă decît prima, totuşi îl exaspera în aşa măsură încît făcu, împiedicîndu-se prin zăpadă, un pas în direcţia domnului Albu, care continua să se îndepărteze cu capul lăsat pe spate spre a respira probabil mai uşor, însă Dora, foarte grăbită şi ea să ajungă acasă, nu observase nimic.
    — Vino, îi spuse şi Matei, gemînd, o urmă ; mergea repede înaintea lui pe pîrtia îngustă pe care ades picioarele le alunecau şi nu se gîndea decît să ajungă mai repede. De la un timp îl auzi însă pe Matei scîncind şi spunind cuvinte fără înţeles, deznădăjduite, furioase, abia înăbuşite şi întoarse speriată capul spre el. Părea că se sufocă, gesticula dezordonat cu o mînă iar pe cealaltă şi-o apăsa pe piept ^ spre a comprima ţipetele care stăteau gata să-i izbucnească.
    — Dora, îi strigă, ştii ce a spus ? Ai auzit ? Iartă-mă, . te rog, trebuie să mă duc după el căci simt că înebunesci
Era alb şi trăsăturile, convulsionate, nu mai erau ale lui.:
    — Ce vrei ? Să te baţi cu el ? Nu, vino, Matei — şi îi, luă mîna trăgîndu-1 spre ea, — vino, nu are nici un rost.
    îşi smulse mîna dintr-a ei şi se întoarse brusc şi fugi îndărăt.
     — Matei, opreşte-te, te rog, nu vreau ! striga alergînd după el.
     Reuşi să-1 ajungă, i se atîrnă de braţ, de umăr şi el -se zbătea să-i scape murmurînd răguşit :
— Nu pot ! Nu pot!
     — Trebuie să poţi ! Pentru mine ! Chiar dacă ai dreptate, renunţă. Matei, s-a oprit lumea să ne privească, ce faci ?• Uite un taxi şi să mergem acasă.
    îl împinse în maşină. Matei îşi acoperi faţa cu palmele, grămădindu-se într-un colţ, neînţelegînd nimic din cîte, îmbrăţişîndu-1 violentă şi ocrotitoare, îi spunea la ureche.
— Dora, o chemă mai tîrziu, ridicîndu-şi faţa din perne. Se rostogoli spre el din celălalt capăt al divanului, unde
adormise, şi îl privi cu o nesfîrşită mulţumire, mîngîindu-i umerii :
     — Nu mă cheamă aşa. Spune-mi doamnă Albu căci sînt încă soţia unui om care, ai auzit şi tu, mă iubeşte şi căruia i-am pus acum, sper, nişte coarne... Păcat că n-a fost aici, să vadă ce coarne ! Sper că nu există acum nicăieri un mai ridicul încornorat.
— Nu mai vorbi aşa.
     De cînd venise la Bucureşti, frumuseţea ei căpătase treptat mai mult caracter, aproape în fiecare zi fusese martor al acestei delicate şi adînci transformări dar acum, în timp ce rîdea încă nu bine trezită din somn şi se scutura ca un arbust odorifer spre a-şi degaja pentru el ^oate aromele, avea intensităţi aproape insuportabile şi Matei exclamă încă o dată : Nu mai vorbi aşa !
Dora păru să-şi aducă aminte :
     — Aici n-a fost, dar pe stradă i le-am pus chiar în faţa lui. Mi-e teamă totuşi că n-a înţeles nimic pentru că atunci cînd i-am spus, după aceea, că eşti amantul meu, nu m-a crezut. -
     — Da, aşa am avut şi eu impresia, spuse Matei şi-şi ascunse din nou faţa în perne. Cuvîntul amant îi displăcuse cel puţin tot atît de mult ca avocatului. îl găsea ridicul, ridicul şi se străduia să facă în juru-i cît mai adînc întuneric pentru ca nimic să nu-1 distragă de la efortul de a uita cum constatase întorcîndu-se de la prima vizită ce i-o făcuse
     — 

     — 
cu doamna Iliescu avocatului, cînd o văzuse din întîmplare pe Dora în oglindă, că ce făcuse preţul existenţei sale, izolarea lui morală, nu-1 mai interesa, îi părea şubred, zadarnic şi fals şi cum îl înspăimîntase acest gînd şi-1 făcuse să-şi pară sieşi ridicul, să uite pentru a nu mai ajunge să-şi spună că, chiar dacă avocatul nu se referise la el şi nu se referise de vreme ce nu crezuse ce-i spusese Dora şi ce era atît de evident, totuşi el însuşi se găsise, încă de la început, ridicul pe sine şi dacă luase pe seama sa cu atîta uşurinţă afirmaţia este drept foarte echivocă a domnului Albu, era semn că avusese dreptate şi că este într-adevăr, cum intuise, ridicul — nevrednic de Dora. Ce prostii ! exclamă. Ce fixaţie neroadă ! Pentru a se izola şi mai bine îşi înfipse degetele în urechi. Dar nu mai putea judeca, nu mai putea decît să se chinue.
     —	Ascultă, îi strigă brutal, pentru a se distra, nu ştiu nimic despre tine !
     Dora nu înţelese. Dar ştia că suferă din cauza suferinţei pe care i-o cauzase ei întîlnirea cu avocatul, aşa încît neaşteptata lui brutalitate avea o explicaţie, fie cît de îndepărtată. Pe vîrful genelor îi tremură lacrimi şi-1 mîngîie, miloasă :
     — Nu te mai gîndi la asta. De aici înainte nu ne va mai ieşi în cale niciodată iar pentru această ultimă dată ne-am răzbunat cum se cade şi ne vom răzbuna şi de aici înainte cît vom putea. Acum avem tot timpul înaintea noastră căci se va ţine de cuvînt şi îşi va da asentimentul pentru divorţ chiar zilele acestea.
     — Iar doamna Teodorescu, o întrerupse Matei, îţi va reaminti şi mai des că trebuie să te recăsătoreşti.
     — O, desigur, spuse şi lacrimile i se opriră, faţa ei devenind deodată aspră, închisă. Ai face mai bine dacă nu mi-ai mai vorbi despre aceasta. Îmi pare atît de rău, se îndulci însă îndată pentru că dacă Matei voia s-o facă să sufere era din cauză că nu putea duce singur suferinţa pe care o îndura din cauza ei, îmi pare atît de rău că se va necăji degeaba cu mine. Nu mă voi recăsători niciodată sau doar foarte tîrziu, după ce tu însuţi îţi vei fi făcut o familie.
     Privirea şi vocea ei, încărcate de o afecţiune pe care Matei începuse să bănuiască oarecum că nu le merită, îl 370 iritară, veneau de foarte de sus şi încercă să ajungă la sursa lor printr-o nouă brutalitate :
    — Absurd ! Cum mă poţi iubi (a, acest cuvînt care se ţine ca scaiul de noi şi pe care tu pretinzi că îl înţelegi iar mie mi se pare trivial) ştiind totuşi că o dată vom apuca fiecare în altă parte ?
în ochii ei reapărură lacrimile.
    — Nu mă gîndesc la aşa ceva. Voi fi a ta toată viaţa, orice s-ar întîmpla. Tu poţi să crezi în despărţire, nu eu. Voi fi a ta chiar dacă niciodată nu te voi mai vedea, chiar dacă îţi voi fi devenit indiferentă. Viitorul, pentru mine, are
doar chipul tău.
    Matei îşi apăsă fruntea pe genunchii ei. Nu o putea ajunge. între ea şi el era haosul din mintea lui, pe care el nu izbutea, iar ea nu se pricepea cum să-1 ajute, să-1 străbată. Sau mai de grabă ea se pricepea, dar nu-1 putea ajuta pentru că se înşela asupra-i, atribuind nebuniilor lui alt motiv decît cel real, aşa încît o întrebă :
    — De ce plîngi şi mă mîngîi ca şi cînd aş fi bolnav, în loc să te superi că mă port astfel cu tine ? Nu-ţi dai seama că vreau să te rănesc ?

— Ba da. Răneşte-mă.
— De ce crezi că vreau să te rănesc ?
— Ca să nu te chinuieşti singur.
    Dora pronunţase cuvintele cu multă convingere, cu multă seriozitate şi cu un început de nerăbdare.
— Şi de ce crezi că mă chinuiesc ?
    Ar fi preferat să nu-i răspundă, însă aştepta atît de crispat încît, pentru a-1 elibera şi pentru a pune şi capăt scenei care altminteri ar mai fi durat încă, răpindu-le din timpul pe care l-ar fi folosit altfel, mai bine, zise cît putu
de simplu :
— Din cauză că Jean m-a ofensat.
   — Nu, pentru că m-a ofensat pe mine cînd a spus „Peste cîteva zile vei fi liberă, fără să trebuiască să-1 amestecăm în treaba aceasta pe domnul Iliescu. E ridicul."

    — Trebuia să-mi închipui. Toţi copiii sînt vanitoşi şi egoişti, strigă dezamăgită şi amuzată.
— Nu sînt copil.
    — Dar nici el nu s-a referit la tine cînd a spus ,,E ridicul".
— Ştiu, dar m-a făcut pe mine să mi-o spun.
     — Totdeauna îmi faci confesiuni de-acestea. Eşti copil, pentru că nu ştii că nu trebuie să iei în serios orice îţ trece prin minte, orice ţi se pare.
    Lumina îi venea din spate sculptînd trupul ei greu,
chihlimbariu şi translucid peste care marii ochi îşi revărni
sau, din culcuşul de gene, lumina albastră, o mare de sor-1
bit zilnic din ea cîte o linguriţă, pînă la epuizare.	> j
     — Repeţi, deşi cu alte cuvinte, ce îmi spun şi eu încăv| din prima zi cînd te-am întîlnit şi ce mi-a adus aminte| acum şi domnul Jean. (Nici tatii nu-i era simpatic domnuFI Jean, remarcă plăcut surprins de această confirmare, care-1 j venea din trecut şi de la altcineva, a antipatiei lui pentru; avocat, dar nu sesiză deocamdată lucrul mult mai impor- ţ tant că-şi amintea de domnul Iliescu fără nici o emoţie, ca..; de un străin.) însă tu n-ar trebui să înţelegi starea aceasta! j a mea de copilărie ca pe o infirmitate sau ca pe o inferioritate, pentru că în definitiv ţie ţi-o datorez şi pentru că ea» mă face sensibil la prezenţa ta.
     — Atunci, zise încercînd sincer să pătrundă înţelesul; vorbelor lui a căror aparenţă de profunditate creată maE ales de durerea, aproape deznădejdea cu care le> pronunţase,, întunecat, adresîndu-se parcă unei fiinţe pe care el o ştia şi apropiată şi inaccesibilă, îi gonise nerăbdarea, atunci nm ştiu de ce trebuie să te superi. Bine, nu eşti copil, se retracta doar pe jumătate spre a-1 împăca, doar exagerezi.
     — Şi tu exagerezi, îi ripostă. Şi sieşi : Poate că exagerările mele sînt previziuni — revăzînd, în timp ce înota cu putere în apele albastre ale privirilor Dorei şi ştia că totuşi nu va ajunge pînă la ea, noaptea de exasperare cînd deschisese fereastra către cerul înstelat şi stelele,, copacii, parfumurile, lumina şi umbra şi sunetele nopţii îi păruseră aburul respiraţiei ei pe oglinda rece şi imensă a spaţiului. Nu-i o exagerare, urmă adresîndu-i-se din nou, că de cînd ai venit în Bucureşti nu faci decît să stai în casă cu mine ?
—	Nu fac numai aceasta. Şi apoi eu te iubesc. Scandalizat de buna dispoziţie nelalocul ei în care-1
aruncă observaţia cumva şi severă a Dorei, exclamă :
— Nu, n-o pot ajungr
     Apoi se sperie că nu-i va fi scăpat tresărirea lui şi că acesta ar fi putut-o jigni şi pentru a-i obţine iertarea se grăbi să-i împărtăşească ce nimeni, nici măcar ea, nu trebuia să ştie :
     — Ai dreptate. Deseori riu judec limpede şi mă port ca un nebun. Aceasta vine de acolo că odată am fost greu bolnav din cauză că bănuiam că tata e bolnav. Adevărat este, reveni, şi că nu ştiu nimic despre tine.

— Ce nu ştii ?
     — Tînărul acela brun, în flanelă cenuşie, care te însoţea pe bicicletă spre dealuri...
— M-ai mai întrebat de el şi în vară.
— Era ofiţer ?
'— Da.
    — Pe atunci aveai şaptesprezece-optsprezece ani. Te-ai întîlnit vreodată cu el aici; în Bucureşti ?
—	Nu.
    — Sînt atît de uşurat!. în schimb aici ai cunoscut pe domnul Carp, nu-i aşa ? îl mai vezi şi acum uneori la mătuşa ta ?
    — Foarte rar, spuse Dora, tihnită. Cred că ţi-am răspuns la tot ce m-ai întrebat. Şi pentru că, deci, ştii totul despre mine, putem să ne ducem la teatru.
     Pentru prima oară de cînd o cunoscuse Matei fu izbit de uşurinţa cu care aluneca peste ce, pentru el, era grav, •sufocant. Departe însă de a conchide că nu-1 înţelege, înţelese că de la înălţimea la care era situată era firesc să-i scape mecanismul fiinţei sale şi că era absurd să o cheme să distingă lucruri care aşa şi trebuiau să rămînă,
„ pentru ea, invizibile. Nu de puţine ori instinctul îl dusese să-i ascundă adevărul şi de fiecare dată, cu toate că mistificările erau la drept vorbind lipsite de importanţă, îşi făcuse reproşuri pe cît de amare pe atît de, constata acum, fără obiect. Odată îi admirase tactul de a nu ieşi cu nimic din ce era comun lumii în care trăia, măsura, cumpănirea cu care se izola de lume fără a permite însă lumii să dea . buzna din răutate şi curiozitate ireverenţioasă, în cercul strict personal al vieţii ei celei adevărate. Aceasta era pe cînd încă avea nevoia să se asigure că Dora nu face parte
j   din lumea pe care o ura el şi după ce recunoscuse, încetul cu încetul, că nu aparţine lumii aceleia şi ajunsese, cum
şi logic era, să o scoată în. afara lumii subordonînd nul numai lumea, ci şi pe sine însuşi, extraordinarei fiinţe,:] descoperea acum că, nefăcînd parte din lume, Dora nu:", avea nici însuşirile necesare vieţii în lume, printre care; de exemplu şi tactul admirat odată, guvernîndu-se prin .'; virtuţi infinit mai cuprinzătoare, de esenţă necunoscută,, incalculabilă şi exprimate toate în chiar această neverosimil de graţioasă uşurinţă cu care aluneca peste ce, pentru el, era grav, sufocant.
     Ultima zi de şedere în Bucureşti nu fusese aşa. Din neliniştea şi deprimarea care îl sufocaseră efemer, din cînd în cînd, îi rămase doar curiozitatea de a cunoaşte noul tărîm, de la capătul lumii, nerăbdarea de a inspira aerul despre care de-atîtea ori îi vorbise domnul Iliescu şi de a. se juca în curtea imensă plină de tei bătrîni, de pe malul iazului. Părinţii lui plecaseră la N. înainte, cu mobila, lăsîndu-1 la Tudor şi după două zile veniseră să-1 ia şi pe el şi-i însoţise în strada Polonă, către prînz, unde noul proprietar avea să primească cheile. Totul arăta ca şi cînd . nimic nu s-ar fi schimbat. Doar ici şi colo, în straturile de flori ce mărgineau scurta alee asfaltată dintre casă şi poartă, urme de picioare spuneau că oameni trecuseră, purtînd cu ei obiecte grele şi Matei se întreba surîzînd cum arătau oamenii aceia. Cînd remarcă şi aspectul cu totul nou acum al ferestrelor lipsite de perdele, începu totuşi să priceapă că ceva se sfîrşise cu adevărat şi casa nu mai era a lor. Domnul şi doamna Iliescu vorbeau cu noul proprietar şi el se furişă în spatele casei dar şi acolo ferestrele priveau cerul cu aceeaşi ochi lipsiţi de vedere, se întoarse şi cei trei nu mai erau în curte, intraseră în casă şi le auzea vocile prin uşa deschisă. Se strecură pe urma lor, îi ajunse. Domnul Iliescu întoarse capul spre el, apoi continuă să vorbească, absorbit, cu proprietarul cel nou. In vestibulul gol vocile lor aveau un sunet curios, amplificat, mineral, Matei se strecură în hol, urcă la etaj, în camera care fusese a lui, privi pe fereastră coroanele teilor care de acolo de sus ascundeau trotuarul aproape în întregime, intră în baie, în sufragerie, în dormitorul părinţilor săi, în biroul domnului Iliescu, în salonul în care doamna Iliescu îşi primea prietenele. In fereastra acestuia se desenau, colorate puternic sub soarele de amiază, cîteva blocuri din bulevardul Dacia, albe, gălbui, cenuşii în aerul cristalin. Ca şi vocile celor de jos, paşii săi provocau în încăperile goale ecouri neaşteptate.
     — Era curioasă, încerca să explice Dorei, care încă nu se îmbrăcase, acea casă atît de goală. Din cauza lipsei obiectelor care, mai mult decît pereţii şi podeaua şi tavanul, alcătuiau prin raporturile dintre ele un anumit spaţiu, ce lipsea din ea era nu obiectele, ci spaţiul însuşi aşa încît am experimentat, umblînd din încăpere în încăpere, infinitul. Tu ai avut vreodată sentimentul acesta ?
     — Al infinitului ? îl întrebă gîndindu-se că Matei nu vrea să meargă la teatru şi hotărîndu-se, fără regret, să nu insiste. Crezi că infinitul poate fi simţit ? Ar trebui pentru aceasta, probabil, să nu-ţi mai simţi propria existenţă ceea ce este imposibil.
— Va să zică tu nu te poţi uita pe tine ?
—	Ce vrei să spui ? făcu bănuitoare.
     — Că totuşi este foarte posibil să te uiţi. Adică nu ca atunci cînd eşti foarte absorbit în acţiune, obiectiv, ci ca atunci cînd, cu o secundă înainte de a adormi, simţi cum te subţiezi pînă ce nu mai rămîi aproape nimic şi vezi clar şi nimicul misterios şi tangibil în care aproape nimicul ce-ai mai rămas peste o clipă se va stinge.
     — Aşa ? Poate că aşa, da, cu toate că nu m-am examinat. Dar ai vrut să-mi spui altceva, nu schimba vorba* Ceva neplăcut pentru mine. Astăzi nu faci decît aceasta, ca şi cînd ai ţine cu orice preţ să ne certăm.
    — Acum, îşi spuse, am jignit-o fără să vreau. Nu vezi că nu ţin de loc să mă cert ? exclamă calm, prinzîndu-i mîna deasupra cotului şi apropiindu-şi faţa de a ei. Nu vezi că sînt liniştit ?
    — Foarte liniştit, într-adevăr ! rîse Dora. Palid la faţă şi strîngîndu-mi braţul că nu m-aş mira dacă mi l-ai învineţi.
Matei îi eliberă mîna şi privi urmele pe care i le lăsase.
—	Vezi ?
    — Iartă-mă, spuse încurcat, nu mi-am dat seama. Am făcut astăzi atîtea lucruri regretabile ! Voi parveni să le uit şi să nu mai ştiu decît că, de faţă cu el, m-ai numit fratele tău ? Dacă aş fi fratele tău, spuse şi-şi plecă faţa să-şi ascundă lacrimile, nu ne-am despărţi niciodată. îmf este| teamă că în curînd te voi pierde. 3
     — Dacă te gîndeşti la infinit! glumi Dora încercînd să-I|
facă să zîmbească. Ei înşişi însă, împăcată, o lacrimă îi 5
alunecă spre colţul gurii. Matei o bău cu reculegere şv|
îmbrăţişîndu-se, simţiră o adîncă voluptate să-şi amestece j
lacrimile.	* ■
     — Şi totuşi e cu neputinţă să nu-1 fi încercat şi tui.; Cînd ieşeai în oraş cu bicicleta ori la tine la vie, nu te-ai! întins niciodată pe iarbă cu faţa în sus să priveşti cerul ?
     — Ba da, murmură Dora şi-i atinse părul, cu ochii; închişi.
     — Senzaţia aceea am avut-o umblînd prin încăperile, goale ale casei care nu mai era a noastră. Nu mă puteam;] gîndi la nimic, nu puteam încerca nici un sentiment, ca şii cînd viaţa mea ar fi fost suspendată şi aveam vertij, j Atîta tot.
     Dora îi urmărea acum cu vîrful degetelor muşchii bra-
ţului, ai spatelui.	- \
     — Golul acela era casa mea, în care eram închis, puţin ] praf dansa în lumină şi paşii îmi răsunau ca pe un pat de 1 piatră într-o peşteră înaltă. O peşteră, repetă Matei. Lumina se prelingea de pretutindeni, fierbinte, pe pereţii ei duri| şi îmi proiecta umbra pe un zid dincolo de care, oricît m-aş fi îndărătnicit (continuă să povestească ştiind însă căs nu mai vorbeşte doar despre casa lui şi că mintea i se| eliberase de confuziile al căror prizonier, după despărţirea■) de avocat, fusese şi începuse să se ridice spre Dora stră-pungînd cu putere valul albastru al ochilor ei) dincolo dea care oricît m-aş fi îndărătnicit n-aş fi putut trece pentru! a vedea ce face tata. Tata rămăsese la parter cu mama şi cu f noul proprietar. Era îmbrăcat în negru. i
     — Matei,   îl   întrerupse,   mai sînt   aşa bronzată ca< în vară?
     Imediat după această întrebare, Dora roşi. Simţise doar i nevoia de a readuce asupră-i atenţia lui Matei care i se | părea că se desprinsese de ea spre a rătăci mult prea departe şi nu se gîndise că nu-i frumos să-I întrerupă astfel, putea crede că nu o interesează ce-i spune. Ochii lui< se aţintiră pe ea şi se măriră imens. Dorei îî veni să plîngă.-şi se scuză :
    — Te-am întrebat asta d propos de hainele negre ale tatălui tău. Odată, la vie, mi-ai spus că sînt neagră ca o> etiopiana.
    — Neagră ca o etiopiana, o îngînă. Ia să -te văd. Ri-dică-te.
    După ce se învîrti în jurul ei, examinînd-o îndelung,, mai mult cu nasul, spuse :
— Andromeda ! Insă n-a fost atunci.
    Dora suspină uşurată. Cum însă o privea mai departe* cu aceeaşi ochi imenşi îl întrebă :
— De ce ai spus însă n-a fost atunci ? N-am înţeles..
    — Cînd ne-am despărţit în N., în noaptea aceea, începu, apoi voi să renunţe. Ce să-i răspundă ? în noaptea aceea,, continuă totuşi, şi nu înainte, la vie spuneai că vei redeveni albă acum, iarna.

— Şi n-am avut dreptate ?
— Ba da.
    Atunci, din Dora aşteptase să se desprindă şi să vină spre el, care îl concepuse, micul om de umbră, fruct al dragostei lor. Tată sieşi.
    — Ceva foarte important mi s-a arătat, îşi spuse Matei„ fără să pot explica ce.
     Căută dezlegarea enigmei pe faţa Dorei. Dora însă îl făcea să observe că picioarele ei păstraseră mai bine bronzul din vară şi Matei, renunţînd să-şi mai lămurească ce nu se putea lămuri, aprobă.
    — Acum, spuse mulţumită, în timp ce continua să se rotească în jurul ei examinînd-o atent, tu eşti mai întunecat decît mine. îl opri, şi-1 alătură şi îi atrase atenţia r Vezi ? Faţă de mine eşti aproape negru.
    — Lumina despre care îţi spuneam că mă înconjura în casa goală, reluă Matei fără să se desprindă de ea, avea un caracter special, era mai mult o paloare. Ca aici, zise şi puse degetul pe pîntecul ei. Aşa era, în ziua aceea, casa mea — poate unde aşteptam s-o părăsesc şi anticipam ce aveam să aflu dincolo, unde plecam. Ai leşinat vreodată ?
—	Nu. .
    — Eu da, odată. înainte de a leşina mi s-a întîmplat ceva deosebit. Eram la liceu, pe coridorul din faţa clasei, în recreaţie, înconjurat de mulţi colegi. înainte de a-mi pierde cunoştinţa zgomotele în jurul meu au încetat, distanţele
    — 
au sporit aşa că mă aflam parcă nu pe coridor ci pe uni cîmp, întinderea s-a ridicat puţin la capetele opuse celuif pe care-1 ocupam şi lumina a fost înlocuită de paloarea] de care ţi-am vorbit şi am devenit atît de uşor încît aş j fi putut zbura, mă ţineam chiar să nu mă ridic în văzduh. 1
—	Ştiai, desigur, că vei cădea. 1
     —	Poate. Mă indigna că, atît de uşor fiind, nu mă mai pot controla. "Era cu totul altceva decît ce încercasem în casa noastră şi decît ce, a doua zi după ce ajunsei în N.,i a devenit felul meu constant de a lua act de împrejurime.
     — Şi acolo, spuse luîndu-i braţul şi aplecîndu-se prietenoasă asupră-i să-i privească în ochi, ai fost ca într-o peşteră ?
     Se sfii să răspundă mai serios decît îl întrebase dar nu. izbuti decît să rîdă :
     — De aramă. Dar acolo nu stam pe podeaua ei, ci pe tavan sau foarte aproape de tavan.
— Ca o muscă, rîse şi ea.
     Ochii lui Matei se aburiră. Ea îl strînse în braţe şi-i spuse repede:
     — Nu m-am gîndit la nimic jignitor. Nu ştiu cum mi-a; venit comparaţia aceasta stupidă, care nu are nici o legătură cu tine.
     Stânjenit de stînjenirea ei şi continuînd să-i cerceteze pe toate părţile, dar numai din ochi, trupul care tremura, singur, ca o mare lacrimă, exclamă :
— Ba are.
Dora îi surise şi începu să se îmbrace, căci era frig.
     — Aş vrea să ştiu, îi spuse Matei îmbrăcîndu-se şi el, ce crezi despre o mulţime de lucruri — sau nu, cum le simţi. Cum simţi, de exemplu, aerul ?
     — Aerul ? se gîndi. Şi apoi şovăitoare şi puţin gravă : Ca pe un mormînt de flori.
Fără să ştie, cum nu ştia nici ea, că îl citează şopti :
     — Minunat. Semănăm într-adevăr foarte mult. De altfel, reveni suspinînd la subiectul pe care îl părăsise, niciodată n-am ştiut ce face tata. Tu ai ştiut vreodată ce face tatăl tău ? Adică ştiam, dar tot ce făcea el mi se părea, prin chiar aceea că-1 făcea el, atît de altfel decît ce ştiam eu, încît eram mereu în faţa unei enigme.

    — Şi nu cumva, îl întrebă iarăşi bănuitoare, enigma aceasta a devenit pentru tine mai reală decît realitatea ?
— Nu, spuse şi o bătu liniştitor pe genunchi.
    Fusese îndemnat întîi la un răspuns mai puţin concis, mirat de deosebirea pe care o făcea ea, şi nu atunci prima dată, între realitate" şi vis. Se teme, desigur, să nu aibă pentru mine mai puţină importanţă decît visurile pe care mi le fac despre ea, dar cine este în stare să arate unde începe unul sfîrşind cealaltă ? Şi nici nu sint două şi cine crede că sînt este bolnav. Eu, şi Matei avu sentimentul că acum s-a apropiat mult de Dora pentru că îl bătea în faţă o văpaie neguroasă, nespus de lină şi de adîncă, eu nu sînt bolnav.
     Dacă ar fi trebuit să explice în ce constă apropierea de Dora, ar fi răspuns poate că în acţiunea de a înlătura tot ce tulbura imaginea lui despre ea, şi n-âr fi fost prea mulţumit de răspuns, iar dacă ar fi fost întrebat de ce, pentru aceasta, procedează aşa, ar fi tăcut pentru că de fapt nu proceda în nici un fel, nu aplica nici o metodă.
    Pe măsură însă ce izbutea mai deplin şi ajunsese, spre începutul primăverii, să aibe iar un atît de ascuţit sentiment al existenţii ei încît existenţa însăşi, a ei, i se părea că ţine mai mult de miracol şi improbabil decît de realitate, observa că rezultatul era condiţionat de un spor paralel al conştiinţei lui de sine, un spor care îl făcea puternic, liber — şi de data aceasta îi fură neplăcute puterea şi libertatea pentru că se temu, confuz, că ele îl vor îndepărta la rîndu-le de Dora, ca un balon care va scăpa din mîinile celui care 1-a umplut cu oxigen şi va zbura spre cer. Şi se gîndi, încolţit, că răspunzînd atunci chemării ei, acceptînd dăruirea ei în faţa unui al treilea, săvîrşise într-adevăr un act demonic — şi căzuse astfel în turma agitată de orgolii sterpe a celor care, vii fiind, puteau crede în realitatea morţii. Şi aşa este, îşi spuse, fiindcă acum mă pot gîndi la tata fără tresărire, ca la un străin, eu însumi fiindu-mi mie tată şi fiu în acelaşi timp.







XXV



i
     Concluzia aceasta care ar fi trebuit să-1 sperie îi produse^ dimpotrivă o neaşteptată satisfacţie pentru că îl coborî atît] de mult încît temerea că încercînd s-o ajungă pe Doraî ar fi putut s-o depăşească în sus şi s-o piardă îl părăsi. Ea îl ajută să şi primească mai uşor bizareria Dorei căci ■ ■atunci cînd domnul Teodorescu, după întîlnirea avocatului; cu ea, luă cunoştinţă de hotărîrea acestuia de a sfîrşi; imediat divorţul era tocmai într-o nouă şi presantă nevoie.' de bani, fu indignat de graba care i se păru că-i ameninţă calculele, se opuse cu disperare, scrise Dorei, veni de; cîteva ori la Bucureşti între două trenuri să încerce a o; determina să se împace; avocatul înţelesese motivele zelului său, nu-şi făcea nici o iluzie asupra rezultatului (care de altminteri nu-1 mai interesa) dar îl lăsă ursuz să-şi joace pînă la capăt comedia — şi Dora, care se ştiuse atît de aproape de libertate, trăi de atunci într-o permanentă iritare. Şi-o ascunse, din cauza educaţiei, cît putu însă aceasta tot se răsfrînse asupra lui Matei. Nu prin vreun gest anume. Pe Dora însă acum n-o mai preocupa doar dragostea, avea severităţi şi distracţii care o îndepărtau de el. Matei ştia de unde provin şi totuşi nu se putea împiedeca să nu sufere de această, chiar şi fără voie, dezertare a ei. în lungile ore pe care le petreceau împreună, ades fără să-şi spună nici un cuvînt, într-o nesfîrşită contemplare reciprocă (începută ca un joc şi continuată apoi ca o voluptate mai eficace ca oricare alta), ades simţea că, fără a-şi întoarce ochii de la ai lui, privea totuşi în altă parte, îndărăt, apa adîncă şi albastră în care înotau ochii lui voalîndu-se nu odată ca şi acoperită de un nor opac. Atunci îi atingea mîna cu vîrful degetelor spre a o readuce la el. La început revenea,. grăbită, confuză şi, bucuros, putea să se joace mai departe în adîncul mătăsos, în timp ce hohotele tramvaielor şi tînguirea automobilelor şi strigătele străzii se răreau ca într-o pustietate stîncoasă sub cerul de iarnă blocat de joşi nori fără relief şi rămînea tot mai singur cu ei susurul modest al caloriferului pînă ce murea şi acela, pînă ce într-o bună zi nu vru să mai revină, brusc şi fără explicaţii revoltată, însă ca să se ascundă de el închise doar ochii, sări de pe divan şi, întorcîndu-i spatele, atacă clapele pianului cu îndărătnicie. Din cînd în cînd se oprea o clipă să-i spună cîteva cuvinte despre ce cînta, nu şi că în realitate nu cînta de loc ci se înconjura de o perdea groasă de sunete care să o apere de exasperarea care o căuta. Judecătorul venise din nou, cu cîteva ore înainte, să-i expună, nu fără violenţe şi insinuări, punctul său de vedere şi se despărţiseră certaţi, acela grăbit să nu piardă trenul.
     — Te invidiez, îi spuse cînd termină şi privi în jos spre el care între timp se întinsese pe covor cu obrazul pe picioarele ei.
     — Da, sînt foarte de invidiat, recunoscu. Vedea atît de aproape florile covorului pe care, între el şi ochii lui, picioarele Dorei înaintau ca nişte lungi promontorii în mare, incît ochii îl dureau şi atunci nu mai privi drept în jos ci oblic, lăsîndu-şi privirea să alunece din înălţimea ei, de deasupra acoperişului bolţii plantare, pînă la vîrful degetelor şi de acolo îmbrăţişa deodată şi întinsul albastru al covorului şi orizontul negru, înalt şi lucios ca o noapte de marmură neagră, ce i-1 făcea acestuia pianul şi în care, reflectaţi, genunchii Dorei pluteau ca o constelaţie îndepărtată. Mult sub ei, astrul culcat al propriului său cap trimitea în sus două lungi, alăturate coloane luminoase. Sunetele care mureau în adîncul întunericului aceluia păreau a fi ale arătărilor de lumină, o muzică de sfere, dar de sfere părelnice ai căror prototipi erau dincoace, de ceastălaltă parte a mării, unde se auzea spunînd Da, sînt foarte de invidiat.
     — 

     — 
Doraîşi mişcă picioarele pentru a şi le degaja.
    — Şi de ce mă invidiezi ? făcu ridicîndu-se şi sprijinin-du-se de pian cu braţele încrucişate pe piept.
— Pentru că eşti atît de fericit.
    — Dar eu sînt fericit prin tine, Dora, protestă simţind răceala ochilor ei, deşi ţi-am spus că nu ştiu ce este" fericirea.
    — Bine, mi-ai spus, exclamă nerăbdătoare şi făcu» un pas către fereastră cu spatele la el, dar şi eu ţi-am spus că nu trebuie să ştii despre mine mai mult decît ştiu eu însămi căci nu-mi place, cum nu-mi place să mergi în spatele meu.
     Abia acum Matei bănui că domnul Teodorescu trecuse pe aici. Ar trebui să plec, gîndi, şi s-o las să se liniştească. Pînă cînd ? Dar dacă nu voi pleca, o voi pierde. Iritaţia ei, neprovocată de mine, începe să i mă ascundă în spatele unui personaj căruia-i dă, pentru ea, numele meu spre a i se face mai suportabilă. Şi dacă nu voi pleca voi deveni, sînt sigur, complicele iritaţiei ei, aşa se întîmpla totdeauna, căci voi intui repede ce personaj a plăsmuit, ce umbră absurdă, şi n-am să pot rezista chemării de a da umbrei sîn-gele şi nervii mei ajutînd-o să apară Dorei cu toată evidenţa adevărului. Ştiu cum este. Privi întinderea albastră de sub picioarele sale. Mult sub el. Dar nu plecă, ci o întrebă :
— Ce vrei să spui ? Nu înţeleg.
     Dora izbutise să se stăpînească. Sforţarea îi alungise trăsăturile, golindu-i-le parcă de substanţă, ceea ce îi dădea un straniu aer patetic.
    — Nu e nimic de înţeles, Matei. Oboseala îmi dă visuri urî te, atîta tot, şi acum m-am trezit.
— Te-a vizitat tatăl tău ? o întreabă mai mult din ochi.
— Da, confirmă. Şi mi-a făcut scena obişnuită.
— Şi ce vis urît ai avut ? insistă.
    — O, n-are nici o importanţă, dacă n-a fost decît un vis.
    . — Totuşi cuvintele tale m-au tulburat, vru să-i spună, se gîndi că în felul acesta nu va obţine ce dorea şi zisei rîzînd :
— Ştii că sînt colecţionar de curiozităţi.

     — Dacă este aşa, rîse şi ea uşurată, iată ceva care nu-ţi va deprecia colecţia, dimpotrivă. Am fost o clipă nervoasă că, prin mine, tu eşti fericit în vreme ce eu însămi sînt atît de sîcîită de povestea aceasta care nu se mai termină.
— Da, o încuraja, izbit, să continue.
    Dora înţelese că n-ar fi trebuit să vorbească şi revolta inexplicabilă şi bruscă îi reveni, aşa că făcu, dorind să-1 pedepsească pentru greşeala ei :
     — Iartă-mă. Ştiu că nu este plăcut să ai a face cu o femeie necăjită. Sau poate că nu eşti egoist ?
—	Şi... ? o ajută să revină la celălalt subiect, încercă să rîdă.
    — Şi... nimic. Aveam impresia, aşa, că iubeşti în mine o femeie care a încetat să existe de la un timp, o umbră, şi prezenţa lîngă mine a acestei umbre m-a iritat cum mă irită să fiu privită din spate, confundată cu ceva străin de mine şi care îmi face oroare. Cum îl chema pe doctorul acela dedublat care, noaptea, fără să-şi dea seama, devenea asasin ? Inexistenţa aceasta cu pretenţii de realitate, cadavrul acesta pe care (aşa era visul meu) îl inventezi tu confundîndu-mă cu el şi forţîndu-mă astfel să-I tîrăsc cu mine, legată de el...
    Matei, ca şi ea, încearcă să rîdă şi o rezumă folosind* cuvîntul pe care ea îl înţelegea mai bine :
    — Adică, fiindcă deocamdată mă iubeşti mai puţinF te-a supărat că eu te iubesc la fel de mult ca înainte.
Şi apoi, ca să-şi ascundă agitaţia :
    — Dacă umbra de care te-ai temut mi-ar da un copil, acela ar fi un centaur.
    — Sau o centauresă ! strigă ea izbutind de data aceasta să rîdă din toată inima. Şi dacă totuşi, îşi spunea mai tîrziu, a avut dreptate şi-1 iubesc mai puţin ? E cu putinţă T Bietul băiat! Totdeauna s-a temut de aceasta şi cît s-a înşelat! Ce mi-ar mai rămîne dacă nu l-aş mai iubi T (Dora imagina viitorul sub trăsăturile supărătoare ale prezentului.) Dar se înşală, ca totdeauna, aşa cum îi voi demonstra.
     De atunci încolo Dora, împinsă de ceva care semăna a vanitate dar care, în ciuda şi a rezultatului aparent, nu era mai puţin în vederile dragostei, avu nu numai să-şi reprime iritaţia provocată de insistenţele domnului Teodo
     
rescu şi de libertatea care îi tot era refuzată, ci şi să pună în locul ei ce făcuse aceea a fi discontinuu : interesul pasionat pentru Matei.
     Eforturile pe care le făcu, concomitente (şi atît de deosebite ca origine), cu ale lui Matei însuşi de a se apropia de ea, îi readuse pe faţă acel straniu aer patetic pe care-1 mai avusese într-o împrejurare.
     — Hylonome, o chemă într-o zi şi la întrebarea ei mută îi explică : Frumoasa soţiei, jumătate ecvină, a centaurului Cyllarus.
Dora se privi, nedumerită.
     — Trăiau în munţii împăduriţi ai Tesaliei. O ţară suspectă.
— Dar ecvină ? De ce ?
     — A fost aşa, o imagine. Se ţineau de mîini, aşezaţi unul în faţa celuilalt, genunchii atingîndu-li-se, şi între ei pîlpîia seara străbătînd prin fereastră, cenuşie şi dulce, şi cînd vuietul oraşului înceta o clipă auzeau zdrobindu-se de trotuarul de jos, mult sub ei, picăturile de apă în care se transforma, grăbită, zăpada. Eşti purtată spre mine de picioare care nu-ţi aparţin, picioarele vînjoase şi solide, fabuloase, ale voinţei de a te domina. Suferi într-adevăr foarte mult.
     — Aşa crezi, că vreau să te iubesc ? Dar de altfel, nu de mult mi-ai spus că te iubesc mai puţin. Cît eşti de rău !
— Nu, Dora, bîigui. Nu ştiu. 1
     — Ce nu ştii ? exclamă. De ce mă superi ? Mereu eşti 1 nemulţumit ! Te-am prevenit doar, încă înainte de a veni î la Bucureşti, că nu va fi uşor, că am să fiu pentru tine o j greutate. De ce nu m-ai crezut ? Dar mi-ai ascuns tot- j deauna ceva, totdeauna parcă aşteptai de la mine lucruri 1 pe care uneori ţi le dădeam, alteori nu, fără să-mi spui | însă ce anume aşteptai ! |
—	Dora, o opri, speriat. { Tăcură îndelung, amîndoi. Umbra creştea între ei. |
     — Te mai gîndeşti, o auzi apoi şi vocea ei, obosită, era vag batjocoritoare, şi la altceva decît la cărţile tale şi la mine ?
— Nu mă gîndesc decît la tine. ;'
     — Cyllarus, murmură. Sună frumos. Dar ştii că şi tu ) ai de la un timp ochi ciudaţi ? Poate că tu vrei să mă iu- | beşti şi-mi atribui inie această stare a ta. S-ar putea să vină o zi cînd nu mă vei mai iubi. De ce nu ? Toate se sfîrşesc.
    — Poate. Tu izbuteşti să-ţi reprezinţi viaţa noastră, tot ce s-a petrecut cu noi de la început şi pînă acum ?
    — Nici n-a auzit ce-am spus, constată Dora. Matei era foarte departe şi ca să-1 readucă la sine îşi plimbă mîinile pe mîinile lui pînă sus, pe umerii pe care-şi odihni degetele. Matei întoarse capul şi i le sărută. în cerul curat albastrul se stinsese aproape de tot şi din lungul nor alb ce barase pînă atunci fereastra în toată lăţimea rămăsese doar o umbră mai deasă în umbra generală, pe spatele căreia alerga, ici şi colo, şovăind şi întrerupîndu-se, o subţire lumină viorie prelungă. După boarea luminoasă ce venea de jos, Dora îşi spuse că s-au aprins luminile pe străzi, în magazine. Zgomotele oraşului erau acum mai degajate unul de celălalt, mai limpezi dar şi mai puţin aspre, catifeaua întunericului trecea peste ele. Orice aş face, îşi spunea enervată, nu pot să mă gîndesc numai la el. Viaţa este serioasă şi urîtă. Tu da ? îl întrebă suspinînd, pentru a nu-i răspunde. Cum este ?
    Nu sfîrşi însă bine pe este. Şovăind, întrerupîndu-se, el îi căuta cu buzele conturul buzelor.
     într-o pădure, o peşteră de pe ai cărei pereţi se scurge o apă binefăcătoare, de care era însetat. îi desfăcu buzele şi întîlni zidul rece, de os, al dinţilor, confine între două lumi.
    — Este, spuse şi o destul de lungă pauză urmă căci părăsi fraza abia începută pe care, cu respiraţia tăiată, o continuă apoi : Este, la început, ca o trecere palidă şi rapidă de pînze lichide, apoi se ridică o pădure, o noapte şi apoi umblăm, de mînă, în mit. Apoi vine ceva — şi iar se întrerupse — ceva despre care nu aflu nici un cuvînt. Şi mereu, circulînd în toate părţile, semne, şoapte, arătări. Sînt ameţit, gata să leşin. Ia-mă în braţe. în natură se petrec multe lucruri supranaturale.
    Cristalul vast, cu draperiile trase în lături, era acum în partea de sus împodobit cu stele înşirate pe o panglică neagră pînă la care se ridica, împăcat şi tremurător, norul roşiatic al luminilor oraşului.
    
—	Radu Petrescu   Matei Iliescu

    Tremurătoare dar împăcată pentru un timp, Dora bănui în noaptea aceea că îmbrăţişerile lui îi pot aduce dacă nu uitarea, o îmblînzire a suferinţei. Şi de atunci le provocă, le multiplică, le prelungi, aşa, ca pe un antidot la început, apoi fiindcă le deprinsese gustul, se azvîrli în ele cu o frenezie tenace în care el, ameţit, o urmă. Matei nu mai fu scopul, ci mijlocul acţiunilor ei şi pentru a abuza de acest mijloc, aşa cum era împinsă, de pe chipul ei pieriră aproape toate trăsăturile după care Matei o recunoştea şi printre resturile lor repede consumate apărură trăsături noi, ale unei fiinţe străine. Şi cînd, în "fine, către sfîrşitul primăverii, îşi recapătă libertatea atît de mult şi cu atîta încordare aşteptată, evenimentul acesta în loc să oprească venirea străinei dimpotrivă o grăbi, căci Dora, folosindu-se de Matei pierduse, fireşte, sentimentul direct al prezenţei lui, prezenţă care coborîse pentru ea într-o lume exan-guă, fantomală. Ori mai degrabă ea coborîse în ce-1 priveşte într-un fel de somn unde Matei nu mai putea ajunge decît confuz, fantomal, exanguu. Dora, astfel, continua să desluşească ce-i spune, dar nu-i mai auzea vocea, ştia că o priveşte şi cum, dar nu-i mai vedea privirea. Adormind, nu încetă de a-1 iubi, numai că dragostea ei fu altfel şi că pentru a-1 iubi cu această dragoste nouă, cineva trebuia să o ia de mînă şi să i-o aducă din somnul său. Oficiul acesta îl făcu străina — a cărei sosire Matei o presimţise.
     Cînd se află totuşi faţă în faţă cu ea (era către sfîrşitul primăverii, se aflau în parcul Ioanid şi pămîntul în rotirea lui ridicase arborii deasupra soarelui, lumina se încenuşase şi scădea tot mai repede), crezu mai întîi că eforturile lui de a o ajunge pe Dora luaseră sfîrşit şi că se găsea acum exact la nivelul ei. O substanţă amară şi fierbinte îi umplu gura, un corp vast, tenebros, transparent şi greu îi umplu braţele care în realitate nu strîngeau nimic pentru că în momentul acela îi atîrnau în jos dar îl durură de parcă între ele ar fi ţinut lumea întreagă. îşi ţinea de fapt în braţe întreaga lui viaţă pentru că numai aşa putea înţelege că nu Dora e lîngă el şi să recunoască pe aceea care îl privea prin ochii care fuseseră ai Dorei. Intrevăzu adevărul că Dora adormise şi că trăsese cu ea în somn tot acel cor de reacţii la prezenţa lui ce alcătuia, pentru el, fiinţa ei însăşi şi că dintre ele nu rămăsese pentru a răspunde solicitărilor lui decît cea mai impersonală, aceea care i s-ar fi putut prezenta lui sub nu. importă ce aspect, al unei femei care stîrneşte praful pe şosea cu picioarele goale, al unei servante care-şi piaptănă păruit al unei mici spălătorese, ori sub acela al umbrei sau al mării — şi pricepu că avea a face într-adevăr cu o fiinţă străină, cu o fiinţă de sex ambiguu, motor al înoirii şi soră bună morţii, Dorinţa, care i se arătase de timpuriu înainte de a o întîlni pe Dora, sub atîtea forme şi care, spre a i se putea manifesta în adevărata ei înfăţişare, îl atrăsese cu mereu alte vicleşuguri spre Dora şi pe Dora însăşi o fasonase pricepută şi răbdătoare, aşa ca pînă la urmă, acum, să se poată instala, pentru el, întreagă în ea.
     Ii spuse, avînd impresia, datorită faptului că i se adresa ei, că îi vorbeşte într-o limbă străină, lui necunoscută :
     — Cît de frumoasă şi ciudată eşti! — şi mai departe, dînd glas senzaţiei de îngheţ pe care i-o provoca sexul ei ambiguu : Ca luna. Sau nu, adăugă pentru că în timp ce îngheţa era cuprins şi de flăcări, semeni mai degrabă cu... Lasă-mă să-ţi explic ce simt cînd te privesc. Eram odată cu tata în Bărăgan. Am coborît din tren într-o gară, ne-am urcat în şareta care ne aştepta şi am pornit-o peste cîmp spre satul apropiat. Abia se crăpa de ziuă şi la intrarea în sat am trecut peste un rîu lat şi adînc ce izbea în picioarele podului. Pe urmă s-a făcut lumină bine şi în curînd nu mai puteam de căldură deşi mă jucam în fundul unei curţi umbrite de salcîmi, abia am putut mînca, la prînz, din cauza căldurii şi, după ce am mîncat, pe la ora două ne-am suit din nou în şaretă şi ne-am întors către gară să prindem trenul. Lăcustele sfîrîiau de parcă toată cîmpia dădea din aripi să se suie la cer, iar praful neguros auriu, ca o blană, pe care-1 lăsam în urmă pe şosea, se tot lungea şi îngroşa dar mai mult de o palmă tot nu izbutea să se ridice, cum nu izbutea nici cîmpia, din oricîte aripi bătea cu neodihnită înverşunare. Iar cînd am ajuns la rîu, podul bubui în gol sub copitele calului, căci din apă nu rămăsese un strop, arşiţa o băuse pe toată. Aşa, goală, adînc tăiată în pămînt şi lung culcată pe iarbă, albia rîului dogorea mai tare decît cîmpul, strînsese între flancurile ei toată căldura şi din cauza aceasta, mi-am zis, era şi atît de albă, parcă malurile şi fundul îi erau de calcar. La fel de albă eşti şi tu. In urma căror dezastre ?
     întrebarea fusese retorică, Matei ştia ce se petrecuse. O formulase însă pentru a nu striga Iată ce a ieşit din îmbrăţişarea mea cu umbrele strînse între mine şi Dora ! —  şi  pentru  a-şi  înăbuşi  spaima  de  ce   va veni.
    Deocamdată, atît prezenţa străinei, cît şi faptul că socotise, în timp ce-i vorbea, că nu într-o limbă străină îi vorbea, ci în cea în care-şi vorbea sieşi cînd se legăna în cer pe cea mai de sus cracă a unui copac, ascuns în frunze, aceeaşi în care hotăra şi soarta armatelor de mărgele colorate ce se izbeau sub el, între pietre şi iarbă, pe malul iazului, îl readuseră la conştiinţa faptului că năzuind spre Dora, deşi dăduse în locul ei peste altcineva, totuşi urcase recîştigînd spaţiul pierdut, seninul dintre două văzduhuri. Dacă însă atunci cînd, deasupra încleştării mărgelelor de jos, Avramescu se ivise dintre tufele de la malul iazului, la nivelul lui, descoperise imediat adevărul că situarea la acelaşi nivel cu el a vizitatorului său era o impostură, recunoscu acum din prima clipă că străina avea aceeaşi îndreptăţire ca el să se afle acolo, că se afla acolo mai dinainte de el, cu puteri mai mari decît ale lui, Ego domi-nus tuus părînd a-i spune cu orice privire, cu orice mişcare, cu simplul fapt al respiraţiei ei în preajmă-i. Ea venea de dincolo de Dora, de departe şi din totdeauna ; fără odihnă, i se năluci, merseseră unul către celălalt," el cel mai ades fără să ştie ori dînd chiar înapoi. Nevoia mea de imobilitate, de permanenţă, n-a fost poate decît conştiinţa secretă a permanenţei drumului meu şi al ei. Sub picioarele lui Matei pămîntul coborî la şi mai mare adîn-cime. Şi acum că ne-am întîlnit, nu mai pot da înapoi şi trebuie să mă măsor cu ea.
    Vorbindu-i, avusese impresia la început că-i vorbeşte într-o limbă lui necunoscută ; sărutînd-o acum, tresări cînd mîinile ei îl cuprinseră şi îi trebuise atît curaj să se aplece asupră-i cît i-ar fi trebuit să intre în flăcările unui incendiu. Ce uimire însă cînd deschise ochii să o privească în timp ce o săruta, nevenindu-i să creadă că o poate săruta, şi aceea care cu pleoapele lăsate, cufundată ca în somn, îi răspundea la sărut era Dora ! O sărută blînd, să nu o trezească, cu buzele umede de lacrimi. Se socoti vinovat pentru ce-i inspirase cealaltă — şi se socoti şi mai vinovat observînd că abia începuse să o sărute şi se şi întreba cînd va reapare străina, dacă va mai reapare.
     La dacă i se desprinse din braţe şi aceea de a cărei dispariţie se temuse reveni îndată. Matei roşi căci o sărutase într-adevăr nu pe ea, ci pe Dora.
     Apoi o ascultă. Vorbea mult. Se întîlnise cu prietene bune şi insistaseră să le viziteze şi nu putuse rezista insistenţelor.
— Dar de ce să rezişti ? o întrebă.
    — Va să zică nu te supără ? Credeam că aceasta te va supăra, căci de cînd am venit în Bucureşti nu m-am dus nicăieri ca să nu te părăsesc nici o clipă şi acum nici nu te-am întrebat dacă să primesc invitaţia lor.
Se auzi replicîndu-i stins :
    — Dar ţi-am spus totdeauna că ţi-ar face bine să nu stai doar cu mine, să-ţi vizitezi rudele şi prietenii !
    •— Aşa este, îi reproşa, însă văd că tot te-ai supărat, te cunosc după voce. Dacă ai şti cît mă plictiseşte, însă nu mai am ce face, am apucat să le promit.
     Mai departe, fără să răsufle, îi vorbi despre acele persoane, descriindu-i rochiile lor, făcîndu-le portreul, biografia şi Matei, cu cîtă luciditate putea avea în preajmă-i, se întreba, simţind goliciunea cuvintelor ei, de ce juca ea rolul Dorei de vreme ce era cu neputinţă să nu ştie că el ştie cine este, şi crezu că voia să-1 pedepsească în felul acesta pentru că o sărutase în braţele ei pe Dora. Să-1 pedepsească parodiind-o răutăcios, pe Dora, şi silindu-1 să se poarte ca şi cînd n-ar fi observat parodia şi ar fi putut s-o ia pe străină drept ce nu era, drept Dora. Cu fiecare zîmbet, şi zîmbea mereu, îi cerea complicitatea, nesigură parcă, în fond, pe mijloacele ei.
     Comediantă ! îi spunea reproducînd zîmbetul ei, prin-tr-un mimetism care-1 revolta însă îl şi umplea de o tulbure fericire, sau mai degrabă de aţîţarea joasă de a pătrunde, condus de ea, într-un spaţiu ilicit şi periculos, un spaţiu în care înainta ocrotit de mimetismul însuşi care i-1 făcuse accesibil — şi nu greşea decît în măsura în care nu realiza deocamdată că străina era un intermediar între el şi Dora şi că ce lua drept parodie răutăcioasă nu era decît, cu mijloacele acestei făpturi pe cît de extraordinare pe atît de simple, acţiunea de a-1 face, pe el, să n-o uite
     
pe Dora, să tindă mereu spre Dora, pe de o parte, şi pe de altă parte de a o deştepta din somnul ei pe Dora atît cît să-1 poată primi pentru a nu dispare cu desăvîrşire în somn.
     Gîndul că acum nu mai poate da înapoi şi trebuie să se măsoare, cu ea era expresia unui orgoliu nemăsurat, care trecea peste contradicţie şi nu vedea capcana. Oricît de nebun era atunci, Matei bănui totuşi că pe aceea n-o putea înfrunta de-a dreptul. Astfel că, stimulat şi de zîmbetul ei nesigur, ca o chemare, făcu planuri de seducţiune. Nu era la vîrsta la care să ştie că calculele a la Valmont sînt o formă a blazării. Simţi în schimb că întrucît străina era prezentă în orice imagine a vieţii lui şi-ar fi evocat, în-fruntînd-o avea să lupte în fond cu sine însuşi — şi un gust de cenuşă se amestecă în entuziasmul lui transfor-mîndu-1 într-un fel de delir de solitudini spîne, la capătul căruia întrevăzu uscăciunea şi sifa. Uscăciunea şi sila dominau acel spaţiu suspect, ilicit, de vibraţii acute dar sterpe şerpuind printre imondicii.
    Puţin ci te puţin strigătele copiilor scăzuseră, se stinseseră. Frunzele tinere foşneau acompaniind pe sus foşnetul pietrişului sub paşii umbrelor care, singuratice, sau două cîte două, se urmau în cerc, pe alei, înlănţuite, aplecate una spre alta, topindu-se în umbra mai mare a arborilor, sub stăpînitoarea boare roşcată.
    Ea continuă să zîmbească în acelaşi fel nesigur şi să vorbească, ajunsese la locuinţa prietenilor ei şi i-o descria şi el se străduia să afle un sens vorbelor ei.
    — De ce mă chinuieşti ? o întrerupse pînă la urmă exasperat, negăsind ce căuta. De ce te joci cu mine ? strigă mai departe privindu-i mîinile ca şi cînd s-ar fi aştepat să vadă în ele propria lui inimă arzîndă, acum în stăpînirea străinei şi pe care aceea îşi făcea parcă o plăcere să o tortureze.
     Cum însă ea continua să vorbească fără să ia act de întreruperea lui, Matei îi închise brusc gura cu gura strîn-gînd-o sălbatec la piept, încleştîndu-i braţele pînă ce simţi că degetele îl dor. Dar străina îi scăpă şi acum. Cea care, între buzele lui, răspunse brutalităţii cu un suspin, fu Dora' şi deasupra boarei roşcate ce se întindea stăpînitoare pe cer se ridicau printre, stele pieptul şi umerii nopţii senine.
    Lăsat pe spate, cu ochii închişi, chipul ei avea seninătatea intensă şi complicată a cui este pe pragul de pe care se pregăteşte să părăsească somnul.
— Dora, îndrăzni să o cheme.
     Ea întredeschise pleoapele, fără să-1 vadă, le închise şi-i căută buzele cu un fel de înfometare. Alimentul de foc pe care-1 primi părea să-i placă dar să o şi facă să sufere.
     Puţin mai tîrziu, deasupra pieţii Lahovary, printre pleoapele ei închise îşi făcu loc şi o lacrimă, care nu era numai a dulcii suferinţe şi nici doar a plăcerii.
    Ştiind acum că prezenţa ei este efemeră, Matei, pierdut, nu o scăpa din ochi. Aplecat asupră-i, pe pieptul şi umerii ei, era culcat parcă pe o pulbere lactescentă pe care o strîngea în braţe şi în care se cufunda fără să cadă însă în întunericul de dedesupt, în abisul întunecat.
    Odată, la vie, izbutise a face să apară din Dora pe tînăra fată care fusese ea înainte de a se căsători. Pe Dora însăşi n-o putea ţine lîngă el decît mîngîind-o fără încetare, dîndu-şi fără încetare inima în flăcări ei care, adormită fiind, nu se mai putea hrăni singură.
    —	Expresia difuză de suferinţă de pe chipul ei, gîndi examinînd-o, se datorează acestei infirmităţi şi, Doamne Dumnezeule !, aceste lacrimi sînt lacrimi de foame sau de foame în fine satisfăcută.
     Cîteva zile Matei nu mai dădu pe acasă, la părinţii lui Tudor, sub un pretext oarecare spus în fugă, la telefon.
     — A, încerca să rîdă mama lui Tudor, sînt sigură că este la Dora.
Doamna Iliescu îl apără murmurînd îndoită :
—	Crezi ?
     — Dar cum îi permiţi ? zise mama lui Tudor, renun-ţînd să rîdă, aproape scandalizată. Se temea, pentru fiul ei, de răul exemplu.
     — Şi ce vrei să fac ? Nu mă ascultă. Se uită la mine şi se gîndeşte la altceva.
     — El nu are experienţă şi nu-i poţi pretinde să te înţeleagă. Dar eu pe ea o învinuiesc. De ce nu lasă băiatul în pace ?
     — A divorţat ? întrebă liniştit tatăl lui Tudor şi doamna Iliescu spuse Da. Nu avea nici o stimă pentru femeile divorţate, indiferent de motiv, dar uită aceasta, precum şi că atunci cînd Jean Albu se străduia să o obţină pe Dora pledase doamnei Teodorescu cauza avocatului şi veni din nou în ajutorul lui Matei :
    — Nu se potriveau de loc. A fost o greşeală că s-au luat. Greşeala a fost a lui şi a tatălui ei, în special.

— E o femeie frumoasă, o aprobă. Am cunoscut-o la voi. Ca să abată discuţia în altă direcţie, tatăl lui Tudor
vorbi celor două ascultătoare ale sale despre avocatul Albu, despre familia Dorei, apoi trecu la Alecu şi la domnul Iliescu. Soţia lui însă hotărî să vorbească ea cu Matei ; totuşi cînd acela, într-o dimineaţă, apăru, se intimida şi nu găsi decît să-1 ameninţe cu degetul :
— Pe unde mi-ai umblat ?
• La capătul zilei de altfel dispăru din nou.
     — Ai dreptate, Lili, îi mărturisi, cu el nu se poate vorbi. Uite, am încercat şi eu dar n-am fost în stare să scot un cuvînt.
— Nu ţi-am spus ?
     — Are nu ştiu ce în mişcări şi privire care te stânjeneşte, parcă n-ar fi copil.
Doamna Iliescu oftă.
     — Mai bine să-i vorbească unchiu-său, zise mama lui Tudor.
    Matei nu observase, într-adevăr, contrarietatea pe care o provocase prin absenţele sale. Era în întregime confiscat de întâmplarea în afară de comun pe care o trăia, trecînd de cîteva ori pe zi de la o extremă la alta a sentimentelor, de la delir la disperare, verificînd iarăşi şi iarăşi realitatea străinei şi a somnului Dorei şi muncindu-se zadarnic să le confeseze, alternativ, pe cele două : una nu-i înţelegea întrebările sau, mai degrabă, nu voia să-i răspundă, iar cealaltă, dormind, nu-1 auzea sau nu putea formula un răspuns inteligibil. Cu cea dinţii nu avea voie să vorbească decît despre lucruri care-i erau, lui, indiferente ; cu cea de-a doua era redus la interjecţii. Tăcerea la care fusese condamnat îl exaspera prin ea însăşi. Acceptînd-o (şi trebuia s-o accepte chiar dacă acum voise să o ignore şi acelaşi lucru îl încercă de multe ori şi mai târziu), simţea că-şi cedează un mare avantaj şi că lupta începea, pentru el, în condiţii cu totul inegale, pe un teren suspect, acoperit de perdeaua de nestrăbătut a tăcerii. Ce era dincolo- de ea, nu parvenea să vadă. Tensiunea continuă îl ajuta ca presimţirile întunecate, care veniseră aproape imediat după întîlnirea, în parc, cu străina, să-1 stăpînească nesuferit. Convorbirea cu tatăl lui Tudor i le fixă, dîndu-le un conţinut.
    Acela era foarte încurcat de misiunea ce i se încredinţase. Repugnîndu-i să se refere direct la o chestiune ce nu-1 privea, preferă să-1 aducă pe nepotul lui la seriozitate întreţinîndu-1 despre domnul Iliescu şi sugerîndu-i cîţ de mult l-ar fi supărat pe dispărut legătura lui. Sugestia o făcu atît de discret, încît Matei era liber să nu se socotească, vizat. Cu ocoluri largi aduse vorba, anume, despre afecţiunea pe care tatăl lui Matei o purtase fratelui lor, Alecu.
    — Un singur lucru, sublinie, nu i-a iertat niciodată, că trăia cu o femeie care nu-i era soţie. Aceea era văduvă, mi se pare, şi Alecu necăsătorit şi în asemenea cazuri lumea trece deobicei cu vederea, înţelege, tolerează. Tatăl tău însă avea principii morale severe.
Dezvoltă această temă cu toată gravitatea implicită.
    — Cînd v-aţi mutat în N., spuse la un moment dat şi atunci, părînd pentru prima dată cu adevărat interesat, Matei îl opri :
    — N-am înţeles niciodată cum trebuie de ce ne-am mutat în N. Tata a pierdut chiar atît de mulţi bani încît să nu-i mai rămînă altă soluţie ?
    Cel întrebat îşi lăsă capul în piept. Întâmplările de atunci îi erau încă vii în minte şi de aceea îi displăcea, acum ca totdeauna, să le evoce, dar mai ales acum fiindcă simţea că oricare ar fi fost răspunsul lui, acela va fi plin de consecinţe pentru Matei.
— Aşa a lăsat-o pe Lili să creadă, zise.
— Am bănuit, făcu Matei.
— Ce ?
— Că au fost mai multe pricini, în fond inanalizabile.
— 

— 
    Atunci tatăl lui Tudor se hotărî. Ce pildă mai bună de bărbăţie avea să-i dea, care să-1 îndemne să renunţe la drumul greşit ?
    — Nu. A fost ceva simplu şi limpede. Era bolnav, ştia că nu va mai trăi mult şi avea nevoie de odihnă. Nu putea să vă spună asta, lui Lili şi ţie, înţelegi, era obligat să tacă.
    — Şi dincolo de tăcerea lui, făcu Matei descompus, ne-referindu-se de loc la domnul Iliescu,  era moartea.








XXVI

    — Dacă aş face un pas în afară de pe fereastra ta, îi spuse privind nu în golul străzii ci drept în faţă, în aerul care se juca, deasupra arborilor bogat înfrunziţi şi a blocurilor, cu aburii albi alcătuind din ei chipuri şi stricîndu-le pentru a face îndată altele, mai departe, sînt sigur că nu aş cădea.
    — Eu prefer uşa, făcu ea şi dădu un pas înapoi smu-cindu-şi mîna pe care i-o apucase şi de care o trăgea spre fereastră.
— O, Dora, de cînd nu te-am mai auzit!, se opri. Lumina neaşteptată de pe chipul lui o sperie şi mai rău,
cu  atît  mai   mult  cu  cît  îi  apucase  iarăşi braţul.
    — De ce ţi-e frică ? Vino să privim norii împreună. Sînt ca cei pe care i-am văzut din pădurea din faţa casei tale de la vie.
    Nu înţelegea ce se întîmpla cu ea de la un timp dar ştia, ca în vis, că Matei suferă şi o urmărea un sentiment de vină şi ideea morţii o trezise deodată. Era sigură că, pentru a o pedepsi, vrea s-o ucidă.
    Dar nu dorise decît să-i arate norii şi doar acum că, pe neaşteptate, o vedea şi mai ales că o auzea şe gîndise să meargă cu ea spre ei nerealizînd motivul fricii care o cuprinsese. Fu chiar mirat, îi explică la întâmplare că păşind în aer, de mînă cu el, nici ea n-ar cădea şi o trase din nou spre fereastră. Dora îşi retrase din nou mîna, ca şi spre a-şi aranja părul, şi se aşeză pe unicul scaun din
    

    
încăpere, din partea opusă ferestrei, dînd peste taburetul de la pian.
—	A venit vara, surise şi-şi împreună mîinile în poală. Matei ridică taburetul şi se lăsă pe el. Vedea că este
gata să sară în sus la primul său gest. Scaunul ei era lîngă uşa, deschisă, a holului şi desigur că pe acolo se pregătea să fugă. Dar de ce se teme ? se întrebă alegru — şi ei :
     — Pantofii îţi erau atît de subţiri încît mi se părea că păşeşti în iarbă cu picioarele goale.
încercă din nou să-1 liniştească şi-1 întrebă :
— Cînd ?
     — Cînd ne-am întîlnit prima dată în pădurea din faţa casei tale de la vie.
     Răspunsul lui nu o mulţumi, căci pomenise iarăşi de casa ei de la vie, aşa încît, frămîntîndu-şi degetele în poală, puţin aplecată înainte,  încercă altă diversiune :
     — în vara trecută ! Ce frumos a fost ! Ştii că plănuiam atunci să mergem împreună la mare. Mai ţii la ideea aceasta ?
     —_ Da, îi răspunse. Şi de ce se teme ? se întrebă încă o dată, de data aceasta cu oarecare îngrijorare. Era albă, îl privea fix. Este ceva pe faţa mea care o face să se teamă astfel ? Şi ca şi atunci cînd îşi pusese haina pentru a-i ascunde albul cămăşii, îi întoarse spatele răsucindu-se pe taburet şi din poziţia aceasta continuă să-i vorbească despre drumul lor la mare. Era atît de copleşit de apariţia Dorei încît aproape că nu simţea efortul de a sta cu spatele la ea. Avea în schimb conştiinţa că vorbeşte mult şi repede, ca un om care a tăcut mult şi este ameţit de putinţa nesperată de a vorbi. La o aparenţă de răspuns din parte-i îi veni să plîngă şi îi spuse din nou
     — De cînd nu te-am mai auzit ! Ce s-a întîmplat cu tine atît timp ?
     Ca s-o întrebe aceasta se întoarse către ea şi Dora protestă cît putu de simplu şi drăguţ :
— Nimic.
     — Dar ce ţi-am făcut ? Ce este cu tine ? fu gata să-i strige, însă probabil, socoti, dacă nu i-ar fi frică aş avea-o acum în faţa mea tot pe cealaltă aşa că spuse doar A venit vara, adevărat, de mult, sîntem la sfîrşitul lui iulie şi este atît de cald — deschise fereastra şi o chemă din fereastră :
Vino, aici e bine. Ştii, cînd te aşteptam să vii în pădure eram într-al nouălea cer pentru că mă aflam atît _ de aproape de casa ta, mă gîndeam totuşi că este imposibil să vii şi de aceea cînd ai apărut mi-am zis că te vei duce la un vecin, apoi cînd ai traversat şoseaua şi veneai spre mine nu mai ştiam decît că trebuie să te întîlneşti în pădure cu cineva, fără să-mi treacă de loc prin minte că acela sînt eu şi am fost, închipuie-ţi, îngrozitor de gelos.
    — Pe tine însuţi ? se miră, în picioare, din uşă, unde se refugiase în timp ce el deschidea fereastra.
    — Faţa ta luminoasă, ochii care alergau înainte să descopere în frunziş pe cel căutat şi paşii repezi, ca şi goi în iarbă, care te duceau spre mine dar atît de departe de mine...
— Nu mi-ai spus aceasta niciodată, îngînă.
    — Privindu-te aveam sentimentul că fac un lucru ne-permis, că iau de la tine ceva care aparţinea altcuiva, dar nu mă puteam împiedica să te privesc şi să sufăr cu o suferinţă pe care plăcerea, căci, vai, îmi plăcea, o făcea monstruoasă.
    Atunci cu timiditate, cu gingăşie, acceptîndu-şi pe jumătate soarta, îl întrebă :
    — Vrei să închizi fereastra ? Nu, să nu crezi că nu sînt gata să... Dacă aşa vrei, dacă aceasta îţi foloseşte la ceva. Sînt gata să merg oriunde cu tine. Numai să nu mă amăgeşti vorbindu-mi de nori, ca unei fetiţe, căci doar ştiu că nu vom putea face spre ei nici măcar un pas şi nu mă sperie decît trotuarul urît şi negru unde toată lumea ne va vedea zăcînd sfărîmaţi, respingători.
închise fereastra şi veni spre ea :
— Ce  tot  spui ?  Ce  intenţii  oribile  îmi  atribui ?
    — Niciodată n-am vrut altceva, plînse ea uşurată şi se refugie ia pieptul său, decît să fiu cu tine, dar să nu crezi că n-am ştiut că-ţi produc, chiar fără vrerea mea, suferinţe pe care nu le-ai fi încercat dacă nu ne-am fi întîlnit. Am încercat de cîteva ori să fug de tine. Sînt vinovată că nu am putut ? Şi totuşi ar fi trebuit să pot, căci ştiam despre viaţă mai mult decît tine şi aş fi avut mai multă putere ca tine să îndur despărţirea.
    — Absurd. Nu m-am gîndit de loc, nici o clipă, la ce-ţi închipui.
Ea îl strînse şi mai tare în braţe :
    — Am fost slabă şi aşa am rămas pînă acum. Nu mă pot schimba. Şi eu sufăr, Matei, şi-mi este milă de amîndoi. A, de-aş fi fost urîtă, sau măcar să nu-ţi fi plăcut!
    — Mi-ai fi plăcut chiar dacă ai fi fost de o mie de ori mai urîtă decît eşti.
    — Nu mă gîndesc bucuroasă la moarte, reluă ea după o clipă de reţinere. Aş vrea totuşi să murim împreună şi  acum  te  iubesc  şi  mai  mult  că  adineauri tu...
     ■— înţelege odată că e absurd să crezi aceasta ! Ţi-a mai trecut odată prin minte aşa ceva, cînd coboram din via ta spre rîu.
    — Da ? Nu-mi amintesc, dar aşa este dacă zici. In ziua aceea mi-ai spus că vrei să te învîrteşti în jurul meu "ca luna în jurul pămîntului şi erai într-adevăr palid ca luna.
    Venind vorba de paliditate îi vorbi de paloarea unei colege la a cărei înmormîntare fusese* obligată să meargă pe cînd era în liceu şi-şi mărturisi spaimele ei de după aceea, groaza de indiscreţiile morţii şi în timp ce îi vorbea Matei se gîndea, şezîndu-i alături, că acum cea care o luase de mînă spre a o călăuzi din somn pînă la el fusese nu dorinţa, ci moartea. Dora îi apăru şovăitoare, spectrală, o" umbră gata să se scufunde în elementul instabil care o scosese întîmplător la suprafaţă prin cine ştie ce capriciu al undelor lui dătătoare de uitare. O luă în braţe, spre a o mai ţine lîngă el.
    Insă îi scăpa. Crezuse că surprinde la el o distracţie şi se jenase că vorbise atît despre lucruri atît de puţin agreabile şi atît de intime şi că poate îl şocase şi cu spaima ei fără rost. Chipul lui de altminteri îşi pierduse lumina. Reveni la un subiect părăsit, zîmbind :
— Şi cînd vom pleca la mare ? Sezonul a început.
     — Dora, făcu Matei şi se opri. Ea îşi ascundea cu vîrful! degetelor un mic căscat — pentru care, din priviri, îi ceru? iertare. îi era cu neputinţă să continue conversaţia, emoţia j o obosise peste măsură, oricît protesta că nu a avut nici un gînd rău era zadarnic şi o iubea nespus dacă voise să] moară împreună, moartea astfel trebuie să fie o voluptate adîncă, violentă. Bietul de el, cît suferă şi acum îl voii face iarăşi să sufere, sînt sigură şi voi suferi şi eu după] aceea din cauza lui şi a mea dar ce pot face, sînt o fiinţă slabă, se tînguia, şi numai iubirea este de vină. Dacă nu cumva mă iubeşte totuşi mai puţin, căci acum nu mă mai găseşte frumoasă, ca altă dată.
— Să iau cu mine la mare şi costumul de baie albastru ? Vocea aspră, puţin antipatică, dar fierbinte ca o flacără,
îl izbi în inimă.
— Da.

    — îmi va sta bine ? Printre atîtea femei frumoase pe care le vei vedea acolo, aş vrea să-ţi par mai puţin urîtă.
— Eşti frumoasă.
— Adineauri mi-ai spus ca sînt urîtă.
— Cui i-am spus?
    — Mie, ii şopti aceea în faţă aplecîndu-se către el şi, astupîndu-i urechile cu palmele reci, îl sărută.
     Matei gemu atît de tare încît Dora, cu ochii \închişi, fără să se desfacă de el, tresări.
    — Nu mă lăsa singur, o imploră, vino la mine, Dora* ce se întâmplă cu tine ?
    — Nu ştiu, îi răspunse mîngîindu-i părul. Dar «aceea continuă vorbele ei rîzînd : Nimic.
    Ca o sabie spintecînd apa, cuvîntul îi arătă în jos, către Dora care parcă îi fusese furată de lungile, monotonele murmure lichide ale străzii de sub ei, pe care plutiseră pînă mai adineauri şovăitori şi în adîncurile cărora acum, oricît s-ar fi străduit, nu o mai putea distinge.
    — Nimic, spuse străina. Astăzi eşti atît de curios ! Imediat însă ce era metalic în vocea ei se pierdu şi-1 întrebă binevoitoare : Crezi că putem pleca săptămînă ce vine ?
— Oricînd. Şi mîine.
—	Nu, peste o săptămînă. Vom fi o întreagă bandă. Ii spuse o mulţime de nume pe care Matei nu le reţinu.
— Eu credeam, făcu descumpănit, că vom fi singuri.
— Ne-am plictisi, n-am avea ce face.
— Dar nu cunosc pe nimeni.
    — îi vei cunoaşte. Sînt persoane foarte agreabile, ştiu că mă vei însoţi şi te-au adoptat de pe acum.
    — Da, m-au adoptat ? Atunci sînt mulţumit. Mă obişnuisem totuşi cu ideea că vom merge doar noi doi:
    — Vom fi doar noi doi, ripostă mînioasă la observaţiile lui enervate, numai că merg şi ei tot la Balcic. Apoi
    — 
.spuse : De fapt nici mie nu-mi convine pentru că printw prietenele mele pe care le vei întîlni sînt două foarte» frumoase, faţă de care, pentru tine, voi fi dezavantajată^ Oare crede ce spune ? se întrebă Matei care, ca: totdeauna, era atent nu atît la ce spunea cît la strania monotonie a vocii ei, care semăna cu sunetul sfîrîitor ai roţilor unui mecanism în mişcare. întrebarea şi-o pusese mereu, de la apariţia ei, şi din nou îşi răspunse că nu, că nu executa, vorbind, decît un ritual care nu avea altă semnificaţie decît să-1 determine la anumite fapte, aşa cum iarba îmbelşugată şi vie de pe celălalt mal al iazului aveai doar rostul de a-1 chema spre pădure, spre zările îndepăr-1 tate, făcînd să sune în el o notă care altfel tăcea. Ca şij iarba, era lipsită de sex, indiferentă, şi îşi aminti că acelaşi» lucru îl gîndise în Tara trecută şi despre Dora, poate pentru! că ceva îl avertizase atunci, în prezenţa Dorei, de apariţia! care acum era un fapt împlinit, a străinei. Dar şi el trebuia* să vorbească. îşi alese un subiect care nu privea pe nimeni,! aşa c\im obişnuia de la un timp, şi nu putu deschide gura'j pentru că ea nu-1 lăsă ; vorbea fără oprire despre priete-j nele ei, i le descria foarte amănunţit pentru a-1 sili să lei admire şi Matei o văzu între ele, pe plajă, aşa cum voise ea să o vadă, şi simţi în nări mirosul de sare, de alge, de nisip' fierbinte şi marea îi foşni în urechi. O fereastră vecină se| mişca şi trimitea la intervale regulate reflexe luminoase în încăpere. Plutind pe ele, Matei primi ,destul de liniştit; ideea că străina repeta poate, vorbindu-i despre acele femei 1 necunoscute, scena pe care o imaginase Dora la ultima! întîlnire cu fostul ei soţ cînd evocase noaptea lor, doar că; acum adresînd-o nu aceluia, ci lui şi, posibil, şi Dcrei şi cu alt scop.
     Cu ce scop ? După traiectoriile repezite, labirintice, pe' care le descrisese în jurul celei acum adormite şi acum de jur împrejurul străinei, întrebarea aceasta transparentă ca un mare strop sferic de apă îl opri şi, imobilizat în faţa ei, o pipăi cu prudenţă în cîteva locuri întîlnind o suprafaţă elastică dar impenetrabilă. Ştia doar că totul la ea îl incita, îl chema, însă şi că totul e fals, gol pe dinăuntru, mort. Imaginea morţii i-o adusese adineauri pe Dora şi străina şi moartea erau surori, două feţe ale aceluiaşi lucru.
    în concluzia aceasta erâ Ceva nelămurit, enorm, care îl sili să dea grabnic înapoi şi d ascultă pe cea care, cu Ochii în ochii lui, continua să vorbească. Era cald şi de căldură zvonul însuşi al oraşului era moale, scăzut, cu sincope din care nu-şi revenea uşor. Pleoapele ei erau uşor umede, ceea ce îi dădea ochilor o strălucire aproape insuportabilă şi în lumina lor Matei nu putea înainta, era minerală, dură, de nepătruns. O asculta ca să nu-şi ducă gîndul pînă la capăt, dar efortul pe care trebui să-1 facă astfel şi neplăcerea că îl aştepta la mare lume necunoscută, indiferentă, pe care totuşi va trebui s-o suporte, îl enervară atît de tare încît din nas începu să-i curgă sînge. îşi simţi nările pline de lichidul cald care se aglomera şi-i curse pe buza de sus. Privi repede batista, erâ înroşită. 'Atunci îşi strecură în nări un tampon de vată şi se întinse pe divan lîngă ea, cu faţa în sus.
     — Spune mai departe, murmură. Nu-i nimic. îmi curge puţin sînge din cauza căldurii. îmi va trece repede. Te ascult.
     — S-a făcut zăpuşeală, îi răspunse şi se ridică de lîngă el să deschidă fereastra. Vine furtuna, o auzi apoi din spatele său, după ce deschise fereastra. Cerul e negru.
     — Da ? Nici n-am băgat de seamă. E drept că reverberaţiile ferestrei abia mai ajung.
     Pe tavan, deasupra capului său, reflexele luminoase pe care le trimitea fereastra vecină lăsată deschisă se jucau î% două cercuri mici, nestatornice ca nişte ochiuri de apă lovite de ploaie.
     -— Către Dacia vîntul a şi început să poarte hîrtii şi frunze, o auzi din nou şi acestea scurte veşti pe care i le dădea despre ce se petrecea afară, într-o lume pe care, aşa cum sta întins, cu nările înfundate cu vată, nu o putea vedea, o lume împalidată de apropierea furtunii, de negura de pe cer, îl disperară din cauza nemişcării pe care trebuia s-o păstreze. Cele două cercuri neliniştite de lumină, de pe tavan, dispărură şi tavanul era acum urît şi întunecat, îndată, continuă ea, va ajunge şi aici. în vocea ei tremura parcă o intenţie de rîs. Apoi auzi foşnetul vîntului jos în piaţă, pocnetul unei ferestre izbite, după care totul încremeni ţinîndu-şi respiraţia şi auzi lămurit foşnetul rochiei ei, paşii ei goi pe covor. Se aplecă asupră-i, pe las spate, şi-1 sărută.
—	Vrei să vezi cum îmi vine costumul albastru ? Se sprijinea cu mîinile pe divan, deasupra lui. Sînii ei,
înmuiaţi de. căldură, îi atingeau părul şi Matei simţi mirosul corpului ei puţin asudat. Mirosul vag de migdale, de apă de colonie şi sînge, îl ajungea prin vata care-i astupa nările, şi apoi slăbi căci ea îl părăsise pentru a-şi îmbrăca costumul.
     —	Sînt murdar, îşi spuse scoţîndu-şi vata din nas şî aspiră  adînc  mirosul  cadaveric  ce  plutea  în odaie.
     Oamenii cu vată în nas ori,în urechi îi păruseră totdeauna murdari. Domnul Milian nu avea încă nările astupate cu vată, însă boala i le lărgise, rotunde şi negre, cît să încapă mai tîrziu, dar nu prea tîrziu, toată vata pe care moartea i-o va strecura în ele.
     — îl cunoşti pe domnul Milian ? întrebă privind mar departe în tavanul înnegurat. Nu-1 cunoşti. Mi-a fost profesor la liceu. A murit acum doi ani şi acum îmi dau seama că ţineam foarte mult la el. Curios cum, cît a trăit, n-am ştiut. El va fi ştiut însă ce nu ştiam eu ? întrebare fără rost. Mai important este, făcu ridicîndu-se, că parcă mă disculp. De ce ?
     Se văzu în oglindă murdar de sînge pe faţă şi cu c* expresie de triumf cu totul nepotrivită. Era plin de sînge şi pe degete.
     — Nici pe vărul meu, pe Tudor, nu-1 cunoşti, se pome^j că adăugă.
     — A ! ţipă ea şi Matei tresări ca şi cînd ţipătul răspunsese gîndurilor lui obscure şi apoi rîse fără voce pentru că ţipase fiindcă începuse să plouă şi cîţiva stropi, cum şedea lîngă fereastră, îi atinseră umărul. Ea se retrase ridicîndu-şi pe umăr breteaua costumului de baie. Matei închise pentru a doua oară fereastra.
     — Cum ţi se pare ? îl întrebă mai dîndu-se trei paşi. îndărăt ca s-o poată vedea toată. Să-1 iau ?
     Ploaia curgea pe cristalul lat al ferestrei şi înainte de a începe să se oprească, Matei clipind din ochi, gata să. adoarmă, contemplă îndelung trupul cadaveric al celei care,, aducîndu-i-o în cele din urmă pe Dora, acum dormea întinsă alături de el şi pătată pe faţă şi pe braţe cu sîngele lui. Şi în timp ce afară continua să cadă, să se prelingă şi să şiruie apa, o mîngîie încet, să n-o trezească, fratern, ea şi el fiind în momentul acela două feţe ale aceluiaşi lucru, ale oboselii unei după amieze cu ploaie, ale eternităţii vide, monotone, cenuşii, care produce fără rost "şi împinge, prin exasperare, la profanare.
     -— Toate acestea să fie, se întrebă cu indiferenţa oboselii, dragostea de care îmi vorbea ea ? Posibil, de vreme ce place atît de mult.
     Sentimentul că el şi ea (dar Matei spunea ea din simplă obişnuinţă) sînt fraţi, îl destinse la început, apoi îl înapoie chinurilor sale, doar că şi mai însingurat căci flăcările cu care îl ardea şi îl chema îi păreau turburi, nefireşti, incestuoase. Aşa că se pomeni gîndindu-se la plecarea la mare cu o fervoare care înainte era departe de el şi în care se amesteca şi dorinţa de a fugi spre un loc de purificare dar şi faptul că pregătirile însele pentru drum îi vor ocupa pe amîndoi îndestul spre a^i ţine la distanţă unul faţă de celălalt. Spera poate şi că, în lumina puternică ce-i aştepta, fiinţa străină se va destrăma şi Dora se va
întoarce la el?
     în orice caz, în tren, privind cînd peisajele care se succedau la fereastră, cînd pe cea de pe bancheta din faţa lui (erau singuri în compartiment) îşi spunea, mai întîi fără să creadă prea tare în explicaţia găsită, că străina nu era decît un produs al intoxicaţiei lui sentimentale, că obsedat de fiinţa Dorei îi crease un dublu în realitatea căruia nu avea nici un motiv să creadă fiindcă şi atunci iînd priveşti prea mult un obiect ajungi să-1 vezi dublu, şi că dacă totuşi se petrecuse ceva cu Dora, se petrecuse ceva foarte firesc, Dora intrase în altă vîrsta, încetase de a fi o tînăra femeie pentru a deveni o femeie matură. Iar eu n-am păţit nimic altceva, continuă înţelegînd imediat gravitatea presupunerilor sale, decît că fără să bănuiesc, am fost martor al acestui fenomen. Şi pentru că şi ea urmărei alergarea peisajului monoton, de şes, prin dreptunghiul ferestrei, o întrebă :
—	Ai văzut vreodată luna cum se mişcă pe cer ?
    —	Niciodată nu mi-am imaginat cu adevărat că se mişcă. Dar am avut senzaţia că se mişcă atunci cînd tre-
    

    
ceau repede norii prin dreptul ei şi cînd mi se părea mar degrabă că, nu ştiu dacă ţi s-a părut la fel, cade.
     Peste cîmpul nesfîrşit se lăţea, venind din fundul orizontului, un nor întunecat.
     — Da, şi mie mi s-a părut. Ca s-o vezi însă cu adevărat cum se mişcă trebuie să stai tu însăţi nemişcată în faţa unui pom printre trei crăci foarte apropiate ale căruia s-o fixezi fără încetare. Atunci ai s-o vezi.

— Ai făcut aşa ?
     — De nenumărate ori, în N. Este un fenomen foarte interesant. Vreau să spun, mişcarea lunii şi ce se întîmplă cu tine care o urmăreşti.
     — Probabil că ar trebui să stau prea mult timp nemişcată şi m-ar durea şi ochii. Apoi trebuie să cauţi pomul.
— Trebuie să-1 cauţi.
    Printre straturile de un albastru intens ale aerului, norul îşi strecura vata întunecată, aruncînd sub el, pe iarbă şi pe semănăturile fără sfîrşit, o umbră mare. Ea o remarcă şi spuse :
     — Mi-e teamă că o să plouă. Ce-ar fi să ajungem pe ploaie ?
     în ochii mari, albaştri, fixaţi pe el, citea o atenţie care îl alarmă. Se uită la mine ca pisica la şoarece. Aş da nu ştiu cît să ştiu la ce se gîndeşte. La ce se poate gîndi, acum şi aici, o femeie matură ? Ciudată specie ! Rochia uşoară, de vară, o îmbracă minunat. Matei se duse la uşă, ca pentru a o închide mai bine, şi privi în dreapta şi-n stînga pe culuar. Doi oameni fumau, vorbind şi spriji-nindu-se în coate pe ferestrele coborîte. Totuşi aş putea încerca s-o sărut. însă din pricina celor de pe culuar nu îndrăzni şi se aşeză doar pe aceeaşi banchetă cu ea, foarte aproape de ea. Gura îi era uscată, mîinile îi tremurau. Avea senzaţia unui mare gol în stomac. Foarte interesant, îşi spuse, fenomenul acesta. Pînă adineauri cînd am descoperit că nu s-a întîmplat nimic altceva decît că a devenit o femeie matură, eram aproape de ea ca de o soră şi mă oprea să o mîngîi sentimentul că aş săvîrşi astfei un incest şi nu numai s-o mîngîi dar să şi simt la ea dorinţa de a fi mîngîiată, iar acum opreliştea aceasta nu mai există deşi n-am făcut decît să schimb un nume, coborînd-o pe pămînt. N-am făcut decît să schimb un nume, fiindcă tot o străină a rămas pentru mine. O frumoasă doamnă necunoscută, cu care călătoresc spre Un grup de necunoscuţi care m-au adoptat şi alături de ea voi fi mai departe forţat să privesc, fără putinţa de a mă mişca, de a întoarce măcar ochii, ca un mort, în ochii umbrei, ai nimicului. Şi poate că scăpasem ! Şi căută pe chipul ei trăsăturile aspre ale aceleia care o lua de mînă pe Dora spre a i-o aduce trezind-o,  pentru el,  din  somnul  ei,  dar nu  le găsi.
     — Ai răbdare, îi spuse ea surîzînd şi din nou se simţi mic, stăpînit de o pisică de loc grăbită şi voind să se joace. Aici nu se poate.
     — Da. Aici nu pot găsi ce caut — şi, cu speranţă şi teamă, îşi mută privirea pe fereastră.
     Norul întunecat şi urît făcuse braţe cu care" îmbrăţişa întinderile. Fruntea lui era strălucită. Umbra lui se aşternuse şi asupra compartimentului şi Matei socoti că de s-ar mai îngroşa ei ar deveni invizibili celor de pe culuar, însă trenul fugea de el cu repeziciune şi cei care îi aşteptau la capătul călătoriei îl vor stînjeni ca şi cei de pe culuar şi călătoria însăşi devenise pentru el fără rost, era indiferent de va ploua sau nu şi dacă ar ploua ar sta în casă şi ar fi dispensat de inoportuni.
     — Ploaia, făcu, răspunzîndu-i, aluzie la o veche convorbire a lor în timp ce cîntărea din ochi norul pe care trenul îl lăsa în urmă, îmi place şi pentru că mă scuteşte de multe iluzii şi de durerea pe care o nasc ele totdeauna.
— Ei, n-avea grijă, îi replică, de iluzii nu scapi niciodată. Speranţa că nu pierduse orice şansă de a se mîntui îl încercă din nou şi o întrebă zîmbind, cerîndu-i un răspuns
afirmativ :
—	Tu parcă ştii mai mult decît spui.
     Nu reuşi nici de data aceasta s-o vadă pe străină. In faţa lui era doar o femeie matură, Dora, într-o rochie de vară decoltată, cu espadrile în picioarele înalte — care exclamă copilăreşte încîntată arătîndu-i cu degetul pe geam :
—	Uite marea !
     între mare şi • clădirea cu aspect de vilă unde li se rezervase o cameră, era o colină înverzită încununată cu doi măslini ale căror ramuri se măritau în aer. Strada îi ducea pînă în dreptul casei şi de acolo se transforma într-un drum de ţară, adînc şenţuit, care cobora brusc şi o> cotea la stînga printre funduri de curţi pentru ca după un bot de deal să meargă din nou printre case, foarte aproape pe marginea falezei, dar acele case erau, de aici, invizibile şi Matei se bucură de pustietatea locului. Aerul sărat al mării şi mirosul ierburilor arse de soare îi iritau nările dîndu-i o uşoară ameţeală voioasă. Proprietarul şi soţia lui, bălani, cu ochi decoloraţi, indolenţi, ea servilă, el şiret, îi aşteptau în poartă şi Matei îi spuse la ureche :
    — Nu-mi plac indivizii aceştia. Mă îngrozesc la gîndul că-i voi vedea în fiecare zi.
    — Prin ochelarii de soare, îi răspunse întinzîndu-i-i, se văd mai puţin.

— Eşti obosită ? Ţi-e foame ? Ce lumină !
    — Nu-i aşa ? Cu totul alta decît la Bucureşti şi în N. Ai fost sculptor, aici ai să fi pictor.
— Basmaua roşie îţi vine admirabil.
     In realitate, după prima emoţie a întîlnirii cu marea, chipurile respingătoare ale celor doi îi amintiseră că drumul acesta este zadarnic şi cînd, o* oră mai tîrziu, după ce ieşi din baie, ea dori ca înainte de a ajunge pe plajă să dea un ocol prin oraş, făcu în sine :
      — Pentru a întîlni banda, cu siguranţă. Dar măcar am norocul, constată măsurînd-o critic, că nu este urîtă. Dimpotrivă, este foarte frumoasă. Cum poate fi aşa de frumoasă ? Şi uită graba ei de a-şi găsi prietenii atît cît să fie mirat că a trece acum, după atîţia ani, prin aceste locuri pe care le cunoscuse şi le iubise, copil, nu-i producea nici o emoţie specială. Era doar orbit de lumină, ameţit de parfumul şi de rumoarea tăioasă, mai mult bănuită, a mării, punctată de lipăitul sandalelor sale şi ale ei pe pietre. O întreba mereu dacă îşi aminteşte cutare sau cutare detaliu al străzilor pe care le străbăteau şi, da, îşi amintea, uneori nu, însă în ce-1 privea se surprinse regretînd că băieţelul care fusese nu lăsase în drumul său pe acolo semne de recunoaştere care să-i certifice acum că într-adevăr călca locuri pe unde trecuse şi acela şi-i venea greu să-şi închipuie că cel .care neglijase să-i întindă astfel mîna afectuos prin timp fusese el însuşi şi era întristat de neglijenţa micuţului ca de o dovadă de lipsă de afecţiune faţă de el care acum avea nevoie de
a nil
puţină căldură, de o privire bună. Dar eu însumi, gîndi, •sînt vinovat faţă de el de aceeaşi lipsă de afecţiune, căci ce este oare altceva această lipsă de emoţie retrospectivă, această trăire exclusivă a mea în celula clipei de acum ? Poate că şi el, îşi zise în timp ce alerga lîngă cea de alături, aşteaptă din parte-mi lucrul de a cărei absenţă sufăr eu — şi senzaţia de a fi singur şi incapabil de gestul care •să alunge singurătatea, incapabil să facă mişcarea de care era însetat, condamnat la o atroce imobilitate, îi strînse gîtul şi-i aburi ochii, şi şi-i şterse aşa cum ştergea odată în vîrfui copacului din pădure lentilele binoclului pe care ploaia şiroia împiedicîndu-1 să vadă prin ele pe Dora, în care era închis. Dacă ar ploua, socoti, n-am mai alerga aşa, ne-am adăposti undeva şi nu s-ar mai întîlni cu nimeni. Căută în aer, deasupra capului, dar nimic nu aburea măcar enormul cristal, în afară de propriii săi ochi încă tulburi care strecurară în albastru o pată mare, cenuşie, destul de vagă, dar şi destul de accentuată pentru a nu distinge prea bine pe cei cărora ea tocmai li-1 prezenta. • Erau doi bărbaţi şi o mică femeie care-şi scosese ochelarii ca să-1 vadă mai bine şi al cărei păr se umfla, scurt, într-o formă vagă. Pronunţă cîteva cuvinte amabile.
— Ti-au plăcut ? îl întrebă apoi, încîntată.
— Cine ?
    Dar nu mai avu timp să-i răspundă decît cu o privire uimită şi mustrătoare pentru că Matei lungise pasul, tră-gînd-o după el de mînă. în faţa lor, dincolo de fîşia îngustă a plajei presărate cu roşul, albul şi albastrul corturilor, tremura marea.
    O fetiţă părăsi pe nisip un album şi alergă în dreapta spre un grup de copii care săpau, întinşi pe brînci, o groapă. Un stol de pescăruşi se risipi peste ape. Voci nenumărate se încrucişau într-un zumzet subţire, marea foşnea, răsună o chemare, apoi fiindcă locul unde o duse era mai retras nu se mai auzi nimic în afară de pliciuiala parcă puţin ironică a apei. Lîngă ei, o bonă urmărea din ochi un băieţaş, un căţel alerga încercînd alarmat văzduhul, un domn puse între sine şi mare un ziar în paginile căruia îşi vîrî capul, adînc. Din spatele Dorei, care lăsa să cadă de pe ea rochia pe nisipul în care piciorul gol i se cufundase aproape pînă la gleznă, Matei privi cerul care scutura peste ape frunze de lumină. Dinspre larg venea ţipătul indistinct al pescăruşilor. Dora îl întrebă Gata ? şi apoi se întoarse spre el şi Matei dădu din cap afirmativ : răsuflarea mării îl îmbrăcase, în locul hainelor părăsite, cu o tunică uşoară. întorşi către el, ochii ei luminară atît de intens încît i se păru că-1 caută de departe, dintr-o umbră deasă. Aceasta îl entuziasma. Intre ei şi mare nu trecea nimeni. Fîşia de nisip dintre ei şi apă era lată, orbitor de albă.
     —	Simpatici, prietenii tăi, îi spuse pentru a-şi cere scuze că o adusese într-un loc atît de pustiu al plajei.
     — Nu-i aşa ? făcu aceea şi îşi întinse braţele în lături inspirînd. Astă seară vin să vadă cum stăm şi să ne ia la restaurant. Vom dansa. Acum dansezi bine. Dar, făcu pri-vindu-se, nu sînt prea albă ? Se cunoaşte că am venit abia astăzi, nu-i aşa ?
     în frunzişul des al luminii ce se revărsa peste apă licărea spinarea unui abur întunecat. Un nor ? Părea să se deplaseze de la dreapta spre stînga, spre ea, dar poate că în realitate nu se mişca de loc. Un semn nemişcat în cerul • frunzos, încremenit, o formă vagă.
     — Eşti puţin bronzată fncă de la Bucureşti. încă de anul trecut, adăugă. Zici că acum dansez bine ? N-am ştiut că astă seară vom avea vizite.
     Aceea făcu un pas în dreapta, însă îşi ridică iute talpa de pe nisip şi rîse :
— Frige !
— Vrei să intrăm în apă ?
O luă de mînă şi o privi furios în ochi :
— Aici miroase a friptură şi a alcool.
     — Doar nu vrei să ne certăm ! murmură ea. Fruntea palidă i se încenuşă, apoi se sili să zîmbească şi-1 chemă din nou în apă.
     — Am jignit-o groaznic şi totuşi are aerul că se joacă cu mine. Mă poate surprinde oricum şi oricînd. Mi se pare că, în tren, m-am păcălit şi am făcut un schimb prost căci, cel puţin, străina o lăsa pe Dora intactă pentru mine, chiar dacă mută.
    încercă din nou să regăsească pe faţa de umbră a celei din faţa sa trăsăturile extraordinarei fiinţe fraterne şi nici de data aceasta nu izbuti şi renunţă şi înainta pe urmele ei spre apa însorită, cu arome amare, şi cînd o simţi săltîndu-i pînă la piept se culcă pe ea şi o brazdă lung cu capul înainte, tăind-o cu mîinile şi cu picioarele. Pe nisipul de pe fund propria sa umbră îl urma, nesigură în contururi, legănîndu-se în pîntecul mării, şi Matei părăsi suprafaţa şi veni oblic spre ea să o ia în braţe şi s-o ajute să iasă cu el la lumină dar între degete nu luă decît puţin . nisip pe care apa i-1 fură, tulburîndu-se, îndată. Picioare albe băteau undele în dreapta sa, le recunoscu şi se îndreptă, pe la fund, atingîndu-şi aproape umbra cu pieptul, spre ele şi probabil că, de deasupra, îl văzuse şi ea căci o auzi strigînd (şi glasul ei i se păru că vine din cer, dintr-o lume care lui îi era acum invizibilă) Aici sînt, Matei. Vino să înotăm împreună.
    — Dora, îi strigă înotînd alături de ea spre larg, cum se chema fata vierului vostru ?

— Ce vrei ?
— Cum se chema fata vierului vostru.
    — A ! Gica, îi strigă la rîndu-i dintre spumele care-i ascundeau pe jumătate faţa culcată în ele cînd cu un obraz cînd cu celălalt.
    — Şi cu perdelele roşii din camera ta de la vie ce-ai făcut ? — şi deodată, fără să-i aştepte răspunsul, se cufundă din nou, trecu pe sub ea, ieşi la suprafaţă mai departe şi cînd rămase singur se întinse cu faţa în sus pe apa care palpita lent şi privi drept în văzduh, cum nu mai făcuse de mult, de cînd, în N., se lăsa pe spate în iarba de pe malul iazului şi, ridicîndu-se în cer, stăpînea de
; acolo, plutind, universul azuriu.
 ' Matei era fericit şi fugise pentru a-şi ascunde labilitatea l aceasta a caracterului său. Adineauri, îşi zicea pe jumătate i revoltat, eram furios şi acum sînt fericit, eu care am avut H tupeul de a-i declara Dorei o dată că nu ştiu ce înseamnă i fericirea. Şi de ce sînt fericit, la urma urmei, ce s-a întîm-: Plat cu mine ? Mişcarea în apă, mirosul mării ? Sau poate > un început de insolaţie mă agită ?
      întrezări casca ei albă, de cauciuc, îndreptîndu-se către ;^1 şi se îndepărtă spre larg, căutînd liniştea în arome şi [lumină. Avea sentimentul că nu mai este singur, că din l tufele luminoase ale cerului îi întorc privirea ochi lui cunoscuţi. Micul abur întunecat, formă vagă, era acumi chiar deasupra sa şi lăsa pe el şi pe mare o mică umbră,| care lui i se păru plină de grijă, afectuoasă.
     — Matei ! Matei ! se auzi strigat şi se ruşina de visările sale. De ce m-ai părăsit ? îl întreabă cînd păşi pe plaje lăsînd să-i cadă de pe umeri hlamida grea, lichidă. Şi-şi repetă :
     — N-am făcut doar să schimb un nume, Dora, femeie care mă înveţi să-i înţeleg pe idolatri !, pentru că atunci cînd locul tău îl luase străina, aceia mă chinuia dar mi te aducea pînă la urmă, fie şi adormită, şi avem astfel un refugiu, chiar dacă efemer, şi acum că pe ea am uitat-o, ura şi iubirea nu le mai pot împărţi şi să-ţi dau ţie numai pe cea din urmă. Dură probă ! Ce situaţie !
     Picăturile de apă care i se scurgeau din păr îi mascara lacrimile, amestecîndu-se cu ele. Se lăsă alături de ea pe nisip, cu faţa în sus, şi-şi acoperi ochii cu palmele.
    Matei o uitase pe străină, dar uitase şi că îl mirase încă de la prima apariţie a aceleia stăruinţa ei de a o contraface pe Dora şi de a-1 sili să se comporte ca şi cînd s-ar fi lăsat iluzionat să o ia drept Dora şi că se întrebase ce scop urmăreşte astfel. Atunci nu putuse afla un răspuns, acum era prea tîrziu. Ea surîdea, nemişcată, cu pleoapele coborîte, şi peste amîndoi, cum stăteau întinşi pe nisipul fierbinte, pe sfărmăturile unor sidefuri care fuseseră vii şi pe care marea le vărsase cu o neobosită indiferenţă, parcă însă şi triumfătoare, la ţărm, soarele îşi revărsa arşiţele şi lumina.
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   Sub mîna cu degetele răsfirate, pe care îşi sprijinea bărbia, nisipul se uscase. Printre pleoapele aproape închise nisipul îi apărea livid, ca un ţesut putrefact. Spre dreapta puţin, peste osemintele pulverizate se întindea umbra capului său. Ducîndu-se în apă, ea îşi lăsase sacul şi ochelarii alături, pe prosopul cu dungi portocalii. Din stînga înainta modest în cîmpul foarte restrîns al privirii lui, umbra cealaltă, a cărei provenienţă îi era greu s-o precizeze pentru că nu vedea decît un fragment subţire de pe o extremitate a ei. Putea fi a marginii de sus a unei găleţi dintre acelea cu care se joacă copiii, sau a unei pălării uitate pe nisip, după cum putea fi a unui colac de cauciuc ori a cine ştie cărui alt obiect. într-o dimineaţă de primăvară înaintată, cu o mînă în buzunarul hainei şi cu cealaltă tîrînd după el pe drum o nuia, mergea pe un vîrf de deal. Drumul, lat cît să încapă bine pe el trei căruţe, îl însoţeau pe amîndouă laturile două maluri înalte de pămînt înverzite, înflorite, în care cîntau ici şi colo cosaşii. Malul din stînga îi ascundea vederea spre valea pe fundul căreia curgea rîul cu raci şi spre dealul ce începea să se ridice din undele acestuia pentru ca pe versantul celălalt, dinspre pădure şi oraş, să se acopere cu vii, şi malul din dreapta îi ascundea vederea spre valea împădurită în care albeau casele unui cătun, ultimele ale aceluia pe care-1 cunoscuse într-o zi cu ploaie. Drumul era tare, aşa încît nuiaua ce o tîra după el zgîrîia pietre parcă, şi drept în faţa lui, între cei doi pereţi de pămînt, părea să se curme brusc ca şi cînd acolo ar fi ajuns la capătul pămîntului, pe marginea abisului albastru. Imaginîndu-şi, cu cîteva minute înainte de a-şi îneca
   

   
privirea în el, adîncul, inima îi bătu, încercă beţia îăj nume de a cădea în etern, de a cădea însă fără să cade pînă ce, după încă un pas, exact încadrată între coastei înverzite, în uşa aceea spre infinit, se ridică o boare roz bine arcuită în partea de sus. Luna ! strigă uimit. îşi înce-, tini mersul pentru a savura creşterea, cu fiecare pas ce-| făcea, a astrului primăvăratic şi atît de neaşteptat ce nii era, cum descoperi pînă la urmă, decît, în vîlceaua în care cobora, căci într-adevăr cobora, drumul, un pom înflorit.
     Ridică ochii. Din spatele mărăcinilor ce încununau faleza se dezvolta în aer capul unui nor alb. Şi simţi încă o dată că trecuse, fără să ştie cum şi cînd, puntea care ducea din lumea imobilităţii, a morţii, în lumea cerească.
     Aceste accidente binevoitoare, numi el pe acelea care, ca umbra precaută pe care se grăbi să o regăsească plecîn-du-şi din nou capul spre nisip, pe mîini, şi aproape înehi-zîndu-şi ochii, îl ajutau să intre în cer, se pot ivi sau nu, aşa că n-ar trebui să mă influenţeze atît. Doar rimele ies din pămînt, fără greş, cînd plouă. Eu vreau să rămîn, acum, în pămînt. Şi fiindcă nu mai era vorba să rămînă, de vreme ce ieşise, ci să  se  întoarcă,  refuză bucuria care i se părea fără obiect şi-şi mută atenţia asupra eforturilor pe care trebuise să le facă de cînd venise aici pentru a suporta aproape permanenta companie numeroasă impusă de cea căreia el îi spunea iarăşi Dora. De proprietari scăpase încă din prima zi închiriind toată vila şi ne-lăsîndu-le nici măcar folosinţa bucătăriei de vară din curte unde ei voiau să se refugieze aşa că fuseseră nevoiţi, bucuroşi totuşi de cîştig, să se mute la o rudă din vecinătate trimiţînd în locul lor, la cererea lui Matei, o femeie pentru curăţenie şi gătit. Ei, gestul acesta i se. păruse foarte nostim, rîsese mult şi rîdea ori de cîte ori îi revenea în minte însă, în ce priveşte atitudinea faţă de prietenii ei, îl supraveghea neobosită, părînd să se aştepte , i în fiecare clipă la o manifestare nepotrivită din parte-i M şi cel mai mărunt semn de oboseală sau de distracţie i-1 lj imputa cu asprime, nedreptăţindu-1 ades pentru că el ştia că face tot ce poate spre a fi convenabil şi singurul defect pe care şi-1 recunoştea din acest punct de vedere era doar că nu izbutea de loc să reţină numele celor a căror ca şi permanentă prezenţă îi fusese impusă. Cu o noapte înainte se despărţiseră de ei, ca de obicei, foarte tîrziu şi în drum spre casă începuse din nou să-i facă reproşuri pînă ce, nemaiputînd-o opri, îi spuse :
    — Nu înţeleg ce vrei de la mine. Vezi totuşi că fac tot ce pot pentru a nu distona în societatea ta de imbecili şi tîmpite. Ce pofteşti mai mult ?
    — Cum ? Ce drăguţ ! Nu ai dreptate să-i socoteşti aşa, dar ai spus-o atît de drăguţ, schimbă tonul şi vocea îi deveni tăioasă, încît deşi nu le-ai spus-o şi lor, au simţit desigur că o gîndeşti şi la vîrsta ta este cît se poate de normal, de comun, să judeci astfel pe toată lumea.
—	Găseşti că sînt comun ? o întrebă clocotind. Ea îi strînse braţul :
    — Nu chiar aşa. Dar calităţile tale, cînd eşti şi cu alţii în afară de mine, nu se mai văd deloc şi din tine nu mai rămîne decît un ins destul de şters şi de aproximativ morocănos care este gata parcă mereu să facă o gafă, o impo-liteţă.
    — Aşa mă vezi tu, îi strigă depărtîndu-se de ea, pentru că ţi-e tot frică să nu te compromit cumva. Ai uitat că nu te interesa ce crede lumea. De cîte ori să-ţi repet că nici nu-mi trece prin minte să te supăr jignindu-ţi cunoscuţii ?
    — Dar efortul tău de a nu jigni este jignitor, nu-ţi dai seama ? Şi te rog, ţipă, să nu strigi la mine.
    Continuară mult timp să se certe astfel. Nu vrusese să intre în casă şi se trîntise în iarbă, rezemîndu-se cu spatele de unul dintre măslinii de pe colina din fundul curţii. Ea îl urmase, sprijinindu-se de celălalt măslin şi strîngîndu-şi jacheta la gît căci dinspre marea pe care o aveau sub ei venea destulă răcoare odată cu ritmica surdă, egală şi adîncă a valurilor în care foşnetul rochiei ei în iarbă, gîlgîitul rîsului nervos ce-i întrerupea uneori învinuirile amare ce lui i se păreau fioros de lipsite de înţelegere se amestecau neliniştitor.
    — Ia ascultă, o întrerupse pînă la urmă, pentru a se-trezi pe sine însuşi din răul vis, nu cumva noi doi am băut cam mult în noaptea aceasta ?
    Tonul bonom al întrebării lui o făcu să tacă. Matei privi luna care acum trăgea din apă după ea o umbră înaltă, şi tăcută.
     — Ştii multe, îi spuse şi se ridică în picioare. Dar este un lucru pe care încă nu-1 ştii. >
—	Ce înaltă este ! îşi spuse, de jos. Şi ei : Ce nu ştiu ?'] întins în continuare pe nisip, Matei închise ochii de tot]
şi îşi culcă obrazul drept pe palma deschisă. In momentul] acela m-a cuprins o emoţie pe care o resimt şi acum. Aşteptam să-mi dezvăluie ceva de o, deosebită importanţă., Vedeam clar din toată atitudinea ei ca are să-mi spună' ceva capital, aşa încît i-am înţeles reticenţa cînd mi-a răspuns Nu-ţi pot spune. Este un lucru oribil. M-aş fi putut gîndi, şi cearta noastră de pînă atunci îmi dădea dreptul, că avea să-mi anunţe ceva în genul Nu te mai iubesc, aparţin altuia şi trebuie să ne despărţim, dar nu m-am gîndit la aceasta, ci la faptul că nimic nu poate fi mai oribil decît să iubeşti şi să urăşti aceeaşi fiinţă, tulburînd astfel ordinea şi claritatea lumii, şi că nimic de asemeni nu poate întrece în oroare situaţia de a fi singur în faţa negurii, forţat să o aţinteşti etern faţă să-i poţi întoarce spatele nici o clipă şi să pui între tine şi ea pleoapele îngrozite.
     Ridicîndu-se şi el şi scuturîndu-şi pantalonii de iarbă, îi spuse :
— Am trăit şi încă trăiesc un lucru foarte oribil.
     — Ştiu, făcuse ea şi vrusese parcă să-1 mîngîie, lăsîn- « du-şi totuşi gestul neterminat. Poate. Insă este ceva mai*| oribil.
     Ultima propoziţie o rostise cu putere şi solemnitate, aşa că Matei, deşi se întrebă încă o dată dacă nu întrecuseră amîndoi măsura la băutură, strigă :
     — Ştii aşadar ce trăiesc eu acum ? — şi i se păru că J străina revenise şi se afla acolo, în faţa lui, pentru a-i"j anunţa că trebuie să cunoască un lucru mai îngrozitor decîtj .moartea, fiindcă nu altul era sensul vorbelor ei. Exaltarea! lui căzu însă îndată, căci aceea murmura ferindu-şi ochii f şi strîngîndu-şi iarăşi jacheta la gît : '
     — Nu, desigur, nu ştiu nimic decît că te iubesc şi că1 poate te fac să suferi. Dar poţi suporta suferinţa, nu-i aşa ? Căci eşti, sau vei fi, un bărbat.
    Soarele îl ardea pe omoplatul stîng şi Matei duse la spate mîna dreaptă cu cotul în afară şi palma în sus şi îşi frecă locul sensibil. Nisipul îi îmbrăcase palma într-o mănuşă aspră care i se fărîmiţa pe spate. Care va să zică din
Dora pe care am cunoscut-o la început tot a rămas ceva, ambiţia. Stă cam mult în apă. Ce curiozitate! Ce calamitate îmi anunţa atît de sigură azi noapte ? Poate fi ceva mai îngrozitor, socoti iarăşi făcîndu-şi loc cu coatele şi cu genunchii în nisipul primitor, decît contemplarea nimicului ?
    întrebarea îl neliniştea şi acum, cum îl neliniştise toată noaptea. Acum însă absurdul entuziasm de nevertebrat subteran pe care nu reuşise să şi-1 înăbuşe o făcea aproape plăcută şi, fixînd mai departe umbra vagă de pe nisip şi continuînd să se întrebe dacă este a unei găleţi sau a unei pălării, în el se trezise un fel de nerăbdare de a da piept cu încercarea pe care i-o anunţase ea. Şi cum mîncărimile de pe omoplat îl supărau mai tare, deschise ochii să se întoarcă cu faţa în sus şi întîlni ochii unei mici femei care, cu părul învolburat tăiat scurt, se sprijinea în cot pe nisip la stînga lui şi, fără ochelari spre a-1 vedea mai bine, îl privea cu tristeţe, cu răbdare, cu un fel de uimire. Matei o văzu că tresare cînd privirile li se întîlniră şi fu plictisit căci o crezuse şi pe ea în apă împreună ou Dora şi cu restul bandei. Apoi însă măsură umbra pe care braţul ei o făcea să înainteze, discretă, pe nisip şi-i întoarse spatele ca să poată rîde în voie.
    — Spune-mi, te rog, îi ceru ajutor în timp ce umerii îi jucau din pricina hohotelor, la ce te gîndeai ?
    — Mă gîndeam, îi răspunse, că azi noapte, cînd dansai cu mine, erai mai puţin vesel ca acum.
    Matei reveni cu faţa spre ea. Prietena Dorei era foarte bronzată de soare, ceea ce făcea ca ochii ei bruni, cafenii, să pară şi mai cafenii, dar pe sub bronz era evident roşul în care i se coloraseră obrajii.
    — Nu, îi spuse, la ce te gîndeai cît timp am stat eui aşa, cu faţa în jos, Magda.
    Adăugase, şovăitor, acest nume pe care părerea de rău că o lovise cu rîsul lui i-1 adusese în memorie spre a i-1 servi ei, la rîndu-i, drept scuză şi ea lăsă o clipă capul pe umăr şi prin ochii ei aromaţi, domestici, trecu o undă mai din adînc, aurie.
—	Mă gîndeam că, întins pe nisip, eşti mai mare decît:
pari altminteri.
     însă Matei nu mai era atent, căci i se păruse că îi' rostise numele cu afecţiune şi, indignat, exclama în sine; Ce nume pentru o amantă de cabotin ! Cred, de altminteri, \ că prietenul ei (Matei nu ştia dacă cel care o însoţea îi este soţ sau amant şi rosti cuvîntul prieten ca şi cînd ar fi ţinut în vîrful a două degete, foarte departe de corp, o cirpă udă, de şters pe jos în bucătărie) o cam neglijează. Acum joacă mingea cu Dora în apă, constată aruncîndu-şi ochii spre întinsul sclipitor.
     —	Magda, strigă o voce bărbătească din mare şi nişte braţe îi făcură semne, nu vii ?
     Ea ridică mîna răspunzînd astfel că nu şi murmură către Matei
— Şi tu la ce te gîndeai ?
     — Să vezi, începu agasat, căci n-o putea jigni a doua oară, mi-a ghicit cineva că mi se va întîmplă ceva mai teribil ca... în fine, şi tocmai mă întrebam ce anume mi se va întîmplă cînd am deschis ochii şi te-am văzut. înţelegi. Mă aşteptam la ceva dezagreabil şi am găsit în loc ceva foarte agreabil.1
     — Nu vrei să mă ironizezi, bănuiesc. Cei mai mulţi bărbaţi cred că sînt mai interesanţi aşa. Nu eşti însă ca ei.
     Rostise vorbele ca din violoncel, cu sfiala fanaticilor, . <şi ochii lui Matei se dilatară din cauza rîsului care-1 umflă | din nou pe dinăuntru.
     — Da, aşa este, o asigură. Şi a mai fost ceva. Mă uitam cu pleoapele întredeschise la nisip şi încercam să ghicesc cărui obiect îi aparţine umbra aceasta (şi puse degetul pe umbra umărului ei). Vedeam din ea doar partea de sus şi credeam că este a umbrei unei pălării sau a unei găleţi.
Ea surise stînjenită şi apoi îl întrebă : -
     — Şi pe cer ce-ai văzut ? Cînd ne-am cunoscut priveai j tot într-acolo. \
     — Nimic, spuse Matei şi se ridică. Un nor. Nu mergi în apă ? — şi porni, apoi se uită în urmă la ea, care îl urma aşezînd alternativ pe nisip picioare mici cu unghiile; sidefoase.
     Se mişcă frumos, făcu Matei înainte de a plonja în adîncul albastru. Şi Dora, cînd am cunoscut-o, m-a găsit mai mare decît se aştepta. Şi nu e de atunci decît un an şi acum mă află mai mic decît i-ar place pentru că de atunci s-a schimbat, a devenit o femeie matură, iar eu am rămas pe loc. îmi spunea destul de des că sînt un copil, deşi i-am explicat că am toate vîrstele, dar acum este altceva, o şi crede şi poate că i se pare anormal să iubească, cum zice-ea, un copil. Un copil, repetă mişcînd încet cu braţele apa. în acest moment era atît de departe de Dora şi de prietena ei, încît deşi gîndu'rile i se învîrteau, pe jumătate luminate, pe jumătate nu, în jurul lor, melancolia cu care îl umpleau o atribuia faptului că mişcările pe care, cu faţa în sus, le făcea pe apă rămîneau fără corespondent real pe cer : îşi imagina foarte bine umbra sa proiectată pe zidul albastru şi imitîndu-1, însă aceasta se petrecea doar în fantazia lui. Doar mai tîrziu, în timp ce mînca sub bolta de viţă din faţa casei, reveni la Dora şi se întrebă dacă nu cumva ea, vorbindu-i de lucruri indiferente şi silindu-1 să o imite, urmărea să-i facă educaţia, să-1 determine a fi şi el matur, şi dacă stăruinţa ei de ai supraveghea comportarea faţă de străinii aceia nu avea cumva aceeaşi explicaţie. Vru s-o întrebe şi renunţă, sigur că va ocoli răspunsul în caz că avea în vedere cu adevărat o pedagogie, sau că, în cazul celălalt, nu va avea ce-i răspunde. Neputinţa de a afla adevărul îl obosi şi dormi apoi un somn lung şi visă că stătea în picioare (dar în vis nu se vedea decît de la piept în sus) în faţa colinei de alături, iar în locul celor doi măslini vibra la soarele arzător un stîrv roz pe alocuri, pe alocuri vînăt, depilat aproape în întregime. Verdele muştelor îngrămădite pe el sticlea şi se frămînta, curgînd în cerc, pe loc, fără oprire. Vîntul care bătea dinspre mare, din spatele colinei, aducea valuri de miasme care îl sufocau, încîntîndu-1 şi deprimîndu-1 pentru că muştele nu erau verzi, ci albastre şi cîteva se desfăceau de pe cadavru şi îi atingeau, în doi ciorchini lipicioşi, ca o carne asudată şi înmuiată de căldură, părul. în vis Matei ştia că are foarte mult păr pe cap, des şi tare ca iarba. Pe colină, stîrvul gol de păr şi roz, sau mai degrabă livid, de lividi-tatea specifică ţesuturilor putrefacte, lumina. O lumină enigmatică, lunară. N-o vedea pe Dora, dar ştia că, de undeva din spatele său, ori dintr-o parte, nu-şi dădea seama, îl întreba de ce este palid şi auzea şi marea frecînd, jos, sidefurile.
     

     
    Voia mereu să se trezească şi nu putea, iar cînd în cele din urmă izbuti totuşi, simţi că dacă ar mai fi continuat să doarmă ar fi aflat ce nu voise Dora să-i destăinuiască şi se întrista. Era epuizat ca după o lungă criză de lacrimi. Nu identifică imediat la ce timp al zilei se afla şi o chemă pe Dora să o întrebe. Cînd veni din încăperea alăturată, se trezise însă de-a binelea şi văzuse că era spre seară, sărise din pat şi-şi freca tîmplele şi o întrebă, pentru a justifica chemarea :
— Am dormit mult ?
     — Da, şi cît ai dormit am făcut cumpărături, am scris mamei şi Magda a trecut pe aici în drum spre nişte cunoştinţe ale ei, o familie care'locuieşte peste două case de noi.
    Aceste ştiri banale i le dădu surîzînd şi pe un ton destul de tihnit şi Matei se auzi, contrariat căci nu se gîndise de loc la aceasta pînă atunci, ca şi cînd prin gura lui, şi fără permisiunea lui, vorbea altcineva, care se gîndise :
     — De ce te miră că, în societatea prietenilor tăi sînt şters, de vreme ce ei toţi vor să strălucească ? Ce sînt eu, tîrgoveţ care vorbeşte tare şi pe nerăsuflate ţăranului în piaţă spre a-i închide gura şi a-i lua ouăle pe degeaba ? Şi nu sînt morocănos printre ei, cum mi-ai spus azi noapte, ci obosit şi plictisit.
     — Nu eşti totdeauna morocănos, îl asigură ea care îi remarcase contrarietatea. Magda mi-a spus că de dimineaţă, pe plajă, ai fost foarte amabil.
Magda ? căută în memorie. A, da.
— Nu-i aşa ? I-ai spus că seamănă cu o găleată.
     — N-am vrut s-o rănesc. Era vorba de o găleată de copii, o găleţică dintre acelea cu care mă jucam şi eu, cînd eram mic, în parcul Ioanid. Aveam, de exemplu, una albastră pe care erau pictate pisici albe şi negre care pîndeau o minge roşie de parcă ar fi fost nu minge.ci şoarece. Şi în definitiv nici nu i-am spus că ea seamănă cu asta, ci o parte din umbra ei.
     — Nu era supărată, dimpotrivă, îl linişti, goni cu batista afară pe geam o albină şi, ca să schimbe vorba : îmi pare bine că ai dormit. Erai obosit.
     — Dacă somnul ar putea să-mi dea ce-mi răpeşte ! exclamă. Pronunţ din nou cuvinte care nu-mi aparţin, observi, şi al căror înţeles, din cauza aceasta, îmi scapă.
Nu mi-a plăcut niciodată să dorm şi să fac lucruri care nu mă interesează direct, căci mi s-a părut că iau din timpul consacrat unor, cum să le numesc ?, întîlniri esenţiale.
     — Şi totuşi ai făcut secretariat lui Jean, remarcă ea aranjînd cuvertura patului pe care dormise Matei. Este adevărat că altfel poate că nu ne-am fi întîlnit căci ieşeai atît de rar, sau chiar de loc, iar cînd veneam pe la Lili nu te vedeam fiindcă erai ocupat sau pentru că nu condescin-deai să dai ochii cu vizitatorii voştri.
     Spusese acestea cu spatele la el, aplecată asupra patului, aşa ca nu cuprinse tot înţelesul vorbelor ei, rămas în cea mai mare parte pe faţa care i se ascundea, însă referirea la o epocă atît de îndepărtată, cum i se părea acum, a legăturii lor, îi îngreuna sufletul cu o melancolie de care se lăsă stăpînit şi-i spuse :
     — Uneori mi se întîmpla ca fiind într-^un anume loc să mă gîndesc că tocmai atunci sînt căutat în alt loc şi cînd mă reped într-acolo şi nu găsesc pe nimeni nu rîd, aşa cum ar fi cuminte, de această festă pe care singur mi-am jucat-o, de vreme ce ştiu prea bine că nu avea cine să mă caute ci, ştiind aceasta, mă întristez că n-am fost aşteptat şi simt chiar în jurul meu, în aer, prezenţa celui plecat înainte de sosirea mea.
     — Dacă aceasta ţi se întîmpla doar uneori, adică foarte rar, e bine şi din nou trecu la altceva : Magda voia să te întrebe nu ştiu ce şi ar fi aşteptat pînă te-ai fi sculat dacă n-ar fi trebuit să se ducă la cunoscuţii ei.
     Dintr-o curte vecină, Matei auzi clar cîrîitul unor găini în coteţ în timp ce roşu, încurcat mai degrabă decît supărat, privea pe fereastră, cu spatele la ea, două suluri de fum care se risipeau, alăturate, în aerul serii, dincolo de coamele salcîmilor. Regretîndu-şi somnul, se referise la ea, nu la prietena ei. Şi totuşi roşeaţa ce simţise că-i acopere, arzătoare, obrajii, şi datorită căreia privea acum pe fereastră, îi dădea de înţeles că s-ar fi prea putut să se fi referit şi la aceea, fără să ştie, şi desigur din cauza somnului lung şi a ciudatului vis de sub a cărui impresie încă nu ieşise deplin şi care, ţinîndu-1 încă pe jumătate în irealitate, îl priva de o bună parte a controlului de sine. Ca şi de dimineaţă pe plajă, se petrecuse ceva în spaţiul fiinţei sale, o suprapunere de imagini care şi de astă dată îl jena şi îl nemulţumea, îl făcea să se simtă totuşi ciudat de uşor, aerian, descătuşat de timp fiindcă trăia totodată trecutul şi prezentul reunite în faptul de a se simţi restituit cerului, aşa că jena şi nemulţumirea lui de sine intrau în peisajul lui interior doar ca nişte umbre al căror rost este să pună în valoare lumina, nu s-o acopere. Ori, mai bine zis, s-o acopere atît cît să-i atragă atenţia asupra ei, astfel încît el să descopere analogia, reală în momentul acela deşi nu prea aparentă, între doamna Iliescu şi necunoscuta căreia reîncepuse a-i spune Dora, fără să-şi explice însă şi elementele din care se alcătuia fiindcă sentimentul mai vechi de a fi prizonier unei maternităţi atotputernice îl recîştigă şi nu-i mai lăsă răgazul de a se gîndi la ele.
    A doua zi marea retrăgîndu-se lăsă pe nisip lîngă piciorul lui un mic obiect negricios, lucios de apă, încurcat într-o reţea de viscere rupte, verzui şi albicioase. In dreapta şi-n stînga lui se făceau planuri de călătorie cu automobilele pe litoral şi ca să nu fie obligat să participe la discuţie luă midia şi o curăţă de alge şi încercă să o desfacă însă cele două palme păreau pietrificate în gestul lor de rugăciune şi nu izbuti să le desfacă decît sfărî-mîndu-le şi între ele, copil avortat mai înainte de a se naşte al mării care-1 azvîrlise cu nepăsare»din pîntecul ei, privirile îi rămaseră legate de fiinţa informă, apoasă.
— Ce urît miroase ! spuse ea. Arunc-o !
     — N-am să ştiu niciodată în fond, cine eşti şi ce vrei ? se răzvrăti atunci, brusc. Mă vei înfăşură mereu şi mereu în umbre care să mi te ascundă pînă ce într-o bună zi mă vei azvîrli nepăsătoare, lichefiat şi inform, o umbră eu însumi ? Şi acest mic animal, continuă calm pentru toţi cei de faţă, cu vorbe pe care nu le auzea decît el pentru că nu le rostea pentru nimeni, şi acest mic animal, făcu întîlnind ochii fideli ai Magdei, care îşi permite să te imite. Să te imite? repetă mirat şi cu şovăială cuvîntul pe care nu făcuse decît să-1 rostească pentru că de gîndit îl gîndise altcineva pentru el şi i-1 strecurase printre ale lui profitînd de o clipă de neatenţie. Ei, da, lucrurile, într-o formă sau alta, se repetă, nu-i nimic extraordinar pentru că extraordinarul face parte din natura noastră, dacă nu cumva este însăşi natura noastră. N-am crezut niciodată că sînt singur în lume, doar că niciodată nu mi-am întîlnit semenii. Sau am întîlnit doi (Matei se gîndea la domnul Iliescu şi la străină) şi i-am pierdut. Ori nu i-am pierdut.
     Conversaţia din jur despre excursia de a doua zi, continua. Ea vorbea cu ceilalţi, dar îl supraveghea atentă. Magda îl privea şi ea, supusă, dar nu vorbea.
     — Ce Dumnezeu ! exclamă, ăştia nu bagă de seamă ce se întîmplă ?
     La drept vorbind, nici el nu ştia clar ce se întâmplă, ştia doar că între ei trei se întîmplă ceva — şi apoi totuşi bărbatul care o neglija pe prietena Dorei părea să fi simţit şi el ceva pentru că era agasat de insistenţa cu care aceea îl privea pe Matei şi atunci cînd ea, mutîndu-şi o clipă privirile, interveni în discuţie propunînd să meargă la Mangalia (excursia fusese hotărîtă şi acum se întrebau de itinerariu), făcu blînd, cu o intimitate şi o grosolănie special adresate urechilor lui Matei :
— De ce, mamă dragă, ca să vizitezi muzeul ?
     — Mamă ? se întrebă Matei, veştejit la faţă. Şi pentru cretinul acesta femeia este o mamă ? Mamele îşi ucid copiii şi copiii îşi sfîşie mamele. Ce mai parodie ! Sînt pe punte, încă*o dată salvat din abis, şi femeile acestea două ştiu şi de aceea mă privesc aşa. în mirosul mării simt amestecat parfum de iasomie. ,
     Micul animal, sau gentilul animal cum avea să-i spună curînd, primise cu bărbăţie insulta mulţumindu-se drept orice răspuns să-şi aşeze un picior peste celălalt părăsind în nisip urma călcîiului delicat pe care acum îl clătina în văzduh şi să-1 privească din nou pe Matei cu aerul de a-i spune Vezi cine este bărbatul cu care trăiesc ? Şi puţin îmi pasă de izbucnirea lui, sau chiar mă încîntă căci îmi dă prilejul să-ţi arăt cît mă absoarbe prezenţa ta.
    Atunci Matei se ridică să arunce în mare midia şi cînd reveni se instala în aşa fel încît să fie mai aproape de urma pe care o lăsase în nisip călcîiul ei şi, asigurîndu-se că ea vede ce face, o mîngîie. Micile unghii sidefate încetară să se mai legene în aer, apoi se aşezară pe nisip, genunchii se încordară arcuind coapsele graţios depărtate şi Magda îl chemă, de sus, s-o însoţească la chioşcul de răcoritoare. Şi nu vorbiră nimic tot drumul, dar cînd fură destul de departe de grupul lor şi pierduţi în mulţimea de pe plajă, ea îi luă mîna şi i-o sărută şi îi merse
    

    
atît de aproape tot timpul încît umerii aproape li se atingeau, iar după ce se întoarseră, încărcaţi cu sticle de suc pentru toată lumea, nu-1 mai privi.
    Pentru a completa argumentele ce-1 determinară pe Matei să accepte o legătură într-un.fel atît de plictisitoare pentru el, mai fu nevoie ca, în ziua aceea, aproape îndată după ce se întorsese cu Magda din tăcuta lor plimbare pe plajă, Argusul bandei, un domn cam uscat dar foarte jovial a cărui soţie era cufundată într-un veşnic joc de cărţi, să se dea.lîngă el şi, venind vorba de un Don Juan cunoscut, care se prăjea la soare mai încolo întreţinîndu-şi cu aluzii haremul adăpostit sub cort, să-i facă teoria bărbatului— victimă întâmplătoare şi anonimă a nevoii de societate a femeilor. „Iar cei care se flatează a fi cuceritori, cînd în fapt n-au făcut decît să se ivească lâ momentul potrivit în catea aceleia care tocmai, dintr-un motiv sau altul, era liberă şi suferea din cauza libertăţii ei, sînt, dragă domnule Iliescu, foarte eufemistic vorbind, nişte naivi."
    — Vrea să-mi dea a înţelege să mă feresc de ea ? se gîndi el la prietena Dorei. In ce o priveşte are dreptate, totuşi felul cum generalizează întrece limitele permise, pentru că de exemplu afirmaţia lui nu se potriveşte şi Dorei.
    Un stol de vorbe şi de atitudini ale ei se desprinse însă din trecut spre a-i ironiza siguranţa. Cînd se cunoscuseră, şi Dora era liberă şi suferea din cauza libertăţii ei şi dacă nu l-ar fi întîlnit pe el ar fi întîlnit.neapărat pe altcineva' şi nu fusese pentru ea, în felul acesta, decît o umbră fără nume, nu Matei Iliescu ci o fiinţă despersonalizată şi poate că ezitarea lui de atunci la chemările ei se datora faptului că presimţea la ce rol îl atrag, rol pe care în cele din urmă fusese nevoit să-1 întrupeze, aşa cum şi acum, cu o voinţă mai făţiş exprimată, îl silea la un rol bazat pe aceeaşi absurdă renunţare de sine.
    Era greu să accepte că lipsise din univers tocmai cînd se ştiuse mai prezent, mult mai greu decît a înţelege că băieţaşul care străbătuse tărîmurile de la marginea mării dispăruse fără urmă în el care îi căuta zadarnic urmele, aşa că ideea de a verifica cu ajutorul Magdei istoria lui şi a: Dorei i se prezentă în minte foarte firesc. Experienţa pe care o avea.în vedere era în multe privinţe respingătoare, însă pe de-o parte învăţase, în sala de disecţie, să-şa stăpînească. repulsiile, iar pe de altă parte Dora însăşi apărîndu-i un moment în postura doamnei Iliescu păruse a-i încuviinţa ideea. Este adevărat că încuviinţarea dată încă înainte ca el să-şi formuleze ideea semăna mai degrabă a îndemn, a sugestie.
    Prietena Dorei îşi luă de la sine sarcina de a-i uşura lui Matei ocaziile necesare. Făcu aceasta cu o rîvnă şi cu un devotament care ar fi trebuit să-1 înduioşeze şi care nici măcar, din păcate, nu-1 amuză. Dimpotrivă, abilitatea ei de a găsi cele mai discrete locuri unde să se întâlnească şi de a potrivi astfel lucrurile încît să nu trezească nici o suspiciune chiar şi atunci cînd, în faţa tuturor, îi dădea mii de dovezi de ataşament, îl întuneca fiindcă o avusese şi Dora, numai că la Dora, atunci, o numise tact.
     Se întîlniră prima dată într-un punct îndepărtat al plajei, la adăpostul unei faleze înalte şi abrupte care înainta aproape pînă în apă şi fîşia de nisip era atît de îngustă încît nici nu te puteai întinde pe ea- în toată voia. Sosiră aproape în acelaşi timp, el după un ocol.
     — Am vrut să te văd, începu Magda căci fiindcă ea îl chemase simţea nevoia unei explicaţii şi Matei nu ascultă mai departe pentru că între ei nu era nevoie de nici o explicaţie şi introducerea pe care o făcea ea era un simplu ritual, o punte de trecere între ei pe care el păşi aruncîn-du-se jos pe nisip, cu spinarea rezemată de stâncă şi făcîn-> du-i semn cu mîna să se aşeze lîngă el. I se lăsă alături, cu picioarele adunate sub ea în aşa fel încît nu mai lăsă vederii lui Matei decît genunchii pe care rochia scurtă şi îngustă îi dezgolea mult şi-1 întrebă după ce-şi umezi repede buzele cu vîrful limbii :
— Ce lucru teribil ţi-a fost ghicit ?
     — Ghicitoarea, îi replică, nu a vrut să-mi spună decît că mi se Va întîmpla ceva foarte rău. Dar tu ştii să ghiceşti ?
     Spunînd aşa, Matei îi luă mîna şi i-o întoarse să-i privească în palmă, iar ea se dădu mai aproape.
     — Crezi, îl întrebă ca şi la ureche din cauza apropierii, că s-a referit Ia mine ? Şi apoi : Ce vezi în palma mea ?
     — Ai o palmă frumoasă, puternică, aproape bărbătească deşi nespus de feminină. Eşti o femeie care ştie ce vrea, grăi şi-i întoarse palma-n jos mîngîindu-i-o puţin cu vîrful degetelor. Unghiile îţi sînt mici, nu bombate şi nici prea subţiri, preţioase. Sînt sigur că ai gust artistic. Şi cura ea, al cărei păr îi gîdila obrajii, îşi lăsase capul pe umăruî său, ca să n-o împingă brutal cum se simţi o clipă îndemnat, căci ar fi stricat totul, adăugă sever, privindu-i din nou în palmă : Să te fereşti totuşi de artişti. Domnul acela • este actor ?
    — Se vede asta în palma mea ? îl întrebă." Vezi aici un actor ?
     Severitatea lui îi dăduse atîta sfiiciune cît să nu mai ştie dacă îşi poate pleca din nou obrazul pe umărul său şi Matei, ţinînd-o astfel la distanţă şi fără să-i elibereze mîna, îşi plimbă degetele pe vîna în care pulsul bătea cam neregulat dar plin :
    — Ai sînge bogat şi tînăr, solar. Linia vieţii e lungă, fără accidente.
    — Am să fiu fericită ? îl întrebă surîzînd simplu, cu cehii în ochii lui.

— Acum nu eşti ?
— Acum, acum ? vru să ştie, la fel de simplu. Faleza stîncoasă se ridică oarecît şi, soarele fiind acum
în spatele ei, o umbră lungă se aşternu peste cei doi şi peste mare şi apele, la întâlnirea cu umbra, sclipeau neliniştite. >
     — Acum, sublinie îndrăznind să se dea iarăşi mai aproape de el, sînt fericită, însă în rest...
     — Să auzim, îşi spuse Matei. Dacă, măgarul de azi dimineaţă a avut dreptate, acum îmi va vorbi despre nefe*-ricirile ei, îmi va confesa, ca Dora, şi evocîndu-şi numele acesteia fu gata să o facă vinovată pe inocenta de lîngă el de acţiunea profanatoare pe care avu conştiinţa că o săvîrşeşte, ca Dora, că se plictiseşte, că viaţa îi este goală, fără orizont şi aşa mai departe.
     Nu-i spuse că se plictiseşte, n-ar fi fost adevărat, în schimb Matei putu afla că domnul acela nu-i era soţ, că o decepţionase destul de repede, înainte totuşi ca între ei să se fi petrecut ceva ireparabil (Vrea să mă facă să cred că nu sînt amanţi şi drept e că aici nu locuiesc împreună, dar minte !) şi că nu ştie cum să scape de el.
    Aşteptă din partea lui o încurajare ce nu veni şi pentru că terminase ce avusese de spus, îţ luă la rîndu-i palma s-o privească, pretext de a-i veni şi mai aproape, atingîn-du-i din nou obrazul cu părul abundent, de data aceasta lipindu-şi de-a dreptul capul de al lui.
     — într-adevăr ştie ce vrea şi este mai puţin sfioasă ca Dora, gîndi amintindu-şi cum Dora îi înfipsese prima dată mîna în păr şi apoi cum, cînd se despărţiseră seara pe şosea la ea la vie, îi atinsese obrazul cu obrazul ei, ca din întîmplare. Şi fu ca şi cînd Dora de atunci, din seara aceea care învăluise şoseaua cu pădurea şi dealurile acoperite cu vii, casele şi zgomotele înăbuşite din curţi, l-ar fi prins într-o plasă îndemănatec mînuită şi l-ar fi tras spre ea, scoţîndu-1 din iarba prezentului. Sub cerul care însera şi în faţa mării, metalice în umbră şi aruncîndu-şi spuma albă pînă aproape de picioarele lor, asculta ţîrîitul propriilor cuvinte şi al cuvintelor ei. Mă întreb cum are să facă să mă sărute căci vine noaptea şi desigur că nu vrea să se întoarcă acasă cum a venit iar eu n-o s-o ajut deloc. De fapt n-ar avea decît să întoarcă puţin capul. Era evident, constată apoi.
     — Uite aici, îi spusese parcă surprinsă urmărindu-i cu degetul o linie din palmă, el întorsese puţin capul spre ea, ea făcuse, invers, aceeaşi mişcare şi dat fiind că obrajii le erau alăturaţi nu avură altceva de făcut decît să se sărute.
     — O iubeşti mult pe Dora ? îl întrebă şi se corectă singură : O iubeşti de mult ?
     — Ei, da, după asta ea mă întrebase cum arătam pe timpul cînd o iubeam pe Marta. Nu e rău. îmi amintesc, îi răspunse sculîndu-se şi ajutîndu-i să se ridice însă cînd fu în picioare ea i se atîrnă cu mîinile de gît ascultîndu-1 astfel, îmi amintesc că purtam pe atunci un jerseu gris, de lînă, (Cum mi-a venit asta în minte ? Jerseul era al mamei. Poate din cauză că mi-a iritat obrazul frecîndu-mi-1 cu părul ei). în ziua aceea era cît pe ce să învăţ să joc tenis, îţi place culoarea roz ? Şi cum ea, ţinîndu-1 mai departe de gît, dădu din cap : Uite, acolo marea e roz şi, nu ştiu de ce, aş înveli-o în jurnale. Seamănă prin ceva cu un animal mort. v
     — Dar albastrul, spuse ea întorcînd capul spre stînga şi revenind repede la el, este frumos.
     — Albastrul? făcu Matei şi privi şi el într-acolo. Deasupra cadavrului lichid cerul era senin şi intens. Da, spuse
     — 

     — 
umilit, e frumos. Şi astea sînt frumoase, îi arătă spre muştele albăstrii albicioase care se frămîntau pe scoicile şi pe algele vărsate de valuri pe nisip. îşi luară sandalele în mină şi ou picioarele goale înfundîndu-se în nisipul ce aproape-şi pierduse căldura, plecară.
    în ziua următoare Matei şi Dora lipsiră de pe plajă. Lumea se întreba ce să fie cu ei şi gentilul animal se dedica băii de soare cu oarecare îmbufnare cînd unul din grupul lor le atrase atenţia asupra unui zmeu care se' ridica repede pe cer, în volte largi. Coada i se. agita nervoasă în aer. îi urmăriră evoluţiile cîtva timp, pînă cînd cineva spuse :
    — Ia staţi. Aseară m-am întîlnit cu Matei ducînd în braţe un zmeu galben ca ăsta. Să ştiţi că ei sînt şi de aceia n-au apărut astăzi, ca să se joace cu el.
Soţia Argusului ridică ochii din cărţi pe cer şi spuse :
— Trebuie să fie foarte departe.
Coada roşie a zmeului se prelingea în toate sensurile în văzduh, ca o lungă dîră de sînge. -■— Ce-ar fi să ne ducem la ei ? Magda privea cerul cu reproşuri.
— Dar dacă nu sînt ei ? făcu altcineva.
     Marele zmeu galben continua să se înalţe măsurînd lăţimea orizontului şi soarele îl făcea să sclipească ca o stea. După puţină şovăială, doi se ridicară de pe nisip şi se luară după sclipirile lui.
    — Dă-i sfoară ! Dă-i sfoară! striga Matei Dorei care, cu capul pe spate, cu bustul aplecat înainte şi cu picioarele bine înfipte în nisipul acelui loc pustiu, sălbatic, ţinea sfoara cu amîndouă mîinile mişcînd-o dintr-o parte în alta. La dreapta ! Mai mult! Mai mult ! Acum lasă-1. Auzi cum zbîrnîie ! Cîntă parcă ! Trage-1 spre tine.
    — Nu mai pot, spuse ea, mă dor mîinile. Vezi cum am -transpirat ? îl întrebă cînd îi luă locul şi Matei, primind de la ea sfoara care vibra şi-1 trăgea spre cer, dădu din cap pri'vind-o în fugă.
Ea se întinse pe nisip, cu faţa în sus, cu mîinile sub cap.
    — Şi ieri după masă, spuse, ai ajuns şi pe aici în plimbarea ta ? Să ştii că-mi pare foarte rău că n-am fost şi eu.
    — Nu, n-am ajuns pînă aici, îi răspunse şi trase atît de tare de sfoară încît zmeul, vîjîind furios, îşi aplecă gura spre stînga, apoi în jos şi nu reveni la poziţia normală decît după un picaj adînc, tăind pe cer un cerc. Ea se ridicase şi trăgea alături de el de sfoară, din toate puterile. Ghemul de sfoară de la picioarele lor se micşorase de tot. Dacă aş fi ajuns pînă aici, continuă el, ţi-aş fi spus şi, mişcîndu-şi nervos picioarele pe nisip, fără să părăsească sfoara din mîini, îi dădu ocol ca şi furios. De atîta privit însă în cerul fulgerător de lumini, o văzu tulbure, lividă şi.. la fel de livid era şi-locul cu mica pădure din stînga lor ce venea, strecurîndu-se printre stîncile înverzite, pînă aproape de plajă, plaja însăşi şi marea cea foşnitoare iar zmeul nu mai- era decît o pată neagră. Dar marii ei ochi albaştri erau la fel de coloraţi, înlocuind şi cerul şi marea acum încenuşate, şi ea îl lăsase iarăşi singur la sfoară exclamînd Cît te-ai înegrit şi apoi îi arătă cu degetul în sus, în vecinătatea pieptului auriu, de hîrtie, bombat pe speteze ca o cuirasă, al zmeului care plutea măreţ în apele senine :
— Ce nor ! Ca o cămilă.
     Matei făcu, privind în sus, o mişcare, piciorul îi alunecă într-o groapă din nisip şi căzii cu faţa în jos strîngînd tare în mîini coarda vibrantă.
    — Ţi-ai făcut rău ? 'Te doare ? îl întrebă lăsîndu-se imediat lîngă el. Părul ei negru îl învălui şi din el îi Spuse rîzînd Nu şi apoi E noapte.
— Ascultă, îi spuse ea şi-şi retrase capul.
     Se întoarse cu faţa în sus, îşi culcă capul pe umărul
ei şi ascultă : piuiau doi trei pescăruşi, din vîrful cerului
venea zbaterea vîjîitorilor, mai mult simţită în vîrful
degetelor strînse pe sfoară decît auzită, şi aceste sunete
simple se detaşau de pe o tăcere adîncă, o tăcere însă care
era de fapt produsul formidabil al necurmatei rostogoliri a
valurilor pe nisip. Uneori înceta o clipă şi dacă pescăruşii
n-ar fi continuat să piuie şi vîjiitorile din văzduh să vîjie,
universul întreg i-ar fi părut că a încremenit. Mirosul pă-
durii şi cel al mării îl împresurau. Ea mirosea a piatră
spălată de ape. De undeva, de pe stîncile şi dealurile înalţe.,
ce închideau locul, latră un cîine.	jj-,    -1..
    — Anul trecut, îi spuse, ţii minte, cînd plănuiam să venim aici — şi el tresări şi o întrerupse :
    — Cum te-ai gîndit la ziua aceea ? Ai să rîzi de mine, dar tocmai simţeam ceva foarte vechi în clipa de acum, ca si cînd aceasta ar fi o repetare a unei zile de demult, ca şi cînd lucrurile pe care le trăiesc acum le-am mai trăit, şi nu reuşeam să aflu...
    — Şi era bine ? îl întrerupse şi ea. Dar vezi să nu scapi zmeul.
     Matei se ridică în genunchi şi umbra sa o tăie pe din două pe cea de lîngă el alergînd pe nisip spre iarbă. Il miră, fugar, interesul ei pentru astfel de lucruri, în alte împrejurări ar fi socotit că nu este un interes veritabil ci doar nevoia de a schimba cuvinte şi uitase cu desăvîrşire pe gentilul animal care, la mare depărtare de acolo, tot mai privea din cînd în cînd, cu o blîndă imputare, steaua cu dîra de sînge a cozii ei, şi care după ce încercase să se distreze citind şi apoi jucînd cărţi, se exercita să stea pe nisip în mîini cu picioarele în sus şi fiindcă tot nu parvenea şi cădea, cel care-i spusese Mamă dragă o ajută ţinîndu-i cu mîinile de glezne picioarele şi părul ei, între braţele care-şi schimbaseră destinaţia, căzu spre nisip ca o barbă.
    — Nu ştiu dacă e bine sau nu. Parcă sînt şi nu sînt aici, parcă sînt şi nu sînt eu. Parcă aş fi ceva foarte mare şi umflat şi în acelaşi timp aş pluti, rărit, deasupra acestui lucru umflat şi mare.
    — Am auzit că aseară au scos la debarcader un înecat, spuse ea încruntîndiu-se de milă şi neplăcere.
    — Un înecat ? tresări încă odată. Am auzit şi eu, aseară cînd veneam spre casă. Tot oraşul se îngrămădea într-acolo. Am văzut şi eu, odată, unul. Ţesuturi umflate de apă, roz-vineţii, albicioase, o nefirească mărire diformă a întregului flasc. Mă întreb dacă nu te poţi îneca şi altminteri, în timp bunăoară.
    Ea îşi trecu mîna pe pieptul lui prins în cuirasa de bronz în care îl îmbrăcase soarele, sări în picioare stîrnind nisipul cu vîrful degetelor şi murmură cu capul întors spre mare :
    — De asta te temeai în vara trecută cînd plănuiam, în pădure, să venim aici. Şi totuşi îţi place, nu-i aşa ? Am apucat un timp ideal. Vino.
Ţinînd iarăşi amîndoi de sfoară, alergară în lungul plaiei şi zmeul îi urma pe sus vibrînd, zbîrnîind, ridicîn-du-se tot mai sus şi fluturîndu-şi în aer coada roşie.
    — îmi place, are dreptate, făcea mai tîrziu brăzdînd apa alături de ea, cu toate că încep să semăn în felul acesta cu o rîmă sau cu o giruetă şi iresponsabilii m-au scîrbit totdeauna. Desigur însă că nu acesta este lucrul mai teribil ca moartea, pe care mi 1-a anunţat. Astăzi e atît de drăguţă cu mine.
     Se dădu la fund, trecu pe sub picioarele ei care, bătînd apa, se încărcau cu şiraguri de perle, făcură pluta alături ţinîndu-se de mînă şi priviră astfel zmeul care se clătina în înălţime. Soarele îl făcea să sclipească şi zumzetul său îi ajungea predomnitor.
— Matei, vreau să plonjez, îi spuse, ţine mîinile.
    El se ridică în picioare în valul care-i ajungea pînă la bărbie, îşi împreună palmele făcînd un fel de leagăn în care ea, ţinîndu-1 de umeri şi de gît, îşi sui tălpile şi de acolo, arcuindu-se în aer ca un delfin, sări cu capul în jos în apă şi cînd încercă să repete Matei o luă în braţe, mare, udă şi zbătîndu-se, şi o sărută sorbind de pe buzele ei sără-tura mării. Sărutul dură atît de mult încît după ce-i dădu drumul din braţe ea, ameţită, căzu în apă însă ţîşni îndată la suprafaţă şi cu zvîrlituri lungi şi line de mîini se îndreptă spre ţărm.
    Ieşiră din apă aproape în acelaşi timp şi Matei o prinse pe "ia spate, îi înfipse mîna în păr şi-i întoarse faţa spre el pentru a continua sărutul început. îi scăpă, alunecoasă, printre braţe şi fugi, rîzînd şi întorcîndu-şi capul spre el să vadă dacă o urmează în direcţia pădurii de un arbor din marginea căreia legaseră sfoara zmeului. Picioarele lor răscoleau aromele ierbii dese pe care o călcau fără milă şi tot alergînd intrară în pădure, astfel încît cînd la puţină vreme cei doi care se luaseră după lumina zmeului ajunseră la faţa locului nu-i găsiră. Recunoscură lucrurile lor pe plajă şi-i strigară pînă ce, fiindcă la apelurile lor din pustietate nu le răspundea decît, în limba ei cerească, enigmatică, fiinţa din văzduh de unde îşi prelingea spre creştetele lor dîra de sînge a cozii, se mai învîrtiră puţin, nehotărîţi, şi făcură calea întoarsă.
     în aceeaşi zi, la restaurant, Magda se făcu că nu-1 vede. însă de îndată ce el îi adresă, întîmplător, cuvîntul, se lumină la faţă şi îi răspunse cu o recunoştinţă pe care nici nu încercă măcar să şi-o stăpînească.
    — Eşti foarte rău ! îi spuse cînd se regăsiră. Ce-aţi făcyt astăzi de dimineaţă ? Şi zmeul acela îngrozitor cu care aveam impresia că vrei să rîzi de mine !
    Matei arătă cu degetul pereţii încăperii întunecate, temîndu-se de cei pe care i-ar fi putut scula din somn la acea oră înaintată a nopţii :
-— Vorbeşte mai încet !
    Experienţa se consuma cam repede, nu aflase mare lucru, dar poate că esenţialul îl va afla acum. Gîndul acesta îl decise.
    Era încă noapte şi sandalele îi lipăiau singuratice pe pietre. îşi număra paşii ca să nu adoarmă şi ca să-şi dis-tragă atenţia de la tremurul cărnii satisfăcute şi de la imaginile care îl trăgeau îndărăt, la cea părăsită. Călca pe umbrele, culcate la distanţe egale pe trotuar ale pomilor, ca pe treptele unei scări ce-1 ducea în sus. Cînd între el şi cer nu mai fu nici o. treaptă, căci ajunsese pe ultima, îşi spuse N-a fost acelaşi lucru, deşi a fost delicios. Dar nu cumva, dacă aş fi întîlnit-o întîi pe ea, nu pe Dora, ar fi fost ce a fost cu Dora, mai mult decît delicios ?
     întrebarea care aşa cum şi-o formulase conţinea în sine şi răspunsul, îl trezi bine — ca să-1 ameţească, şi-i trebui multă voinţă pentru a rămîne sus, unde ajunsese, şi a analiza cu răceală îndreptăţirile semnului de egalitate care, răutăcios, parcă de la sine, se strecurase între Dora şi Magda. Iar cînd se convinse că, oricît ar căuta argumentele favorabile, nu poate elimina acel fatal şi răutăcios mic semn nici chiar punîndu-1 pe seama momentului neprielnic unei judecăţi rezonabile, concluzia că dacă Dora şi Magda sînt egale toate lucrurile sînt egale, adică indiferente în sine şi doar fantazia lui, stimulată de anumite împrejurări, scotea din masa indiferentă, informă, a lumii cutare sau cutare aspecte, investindu-le cu o realitate care nu le aparţinea, i se prezentă simplu şi clar. Aşadar totul, îşi zise aproape amuzat, referindu-se la tot ce se petrecuse între el şi Dora de la prima lor întîlnire, de sub salcia plîngătoare din curtea avocatului, nu a fost decît un abur pe o oglindă înaltă şi întunecată?
Aburul respiraţiei a două fiinţe care tocmai pentru a se putea găsi nu trebuiau să se vadă în oglinda aceea ? Şi este ciudat că descoperirea, deloc originală de altminteri, mă uşurează.
    Uşurarea şi amuzamentul nu ţinură însă mai mult decît era firesc, o clipă, şi locul lor îl luară singurătatea şi sila. Străzile erau pustii, într-adevăr, la fel şi curţile şi dealurile înalte pe care se căţăra acea aşezare de oameni pentru încă o oră defuncţi, şi plaja udă pe care Matei coborî. Nu vedea în întuneric nisipul, dar îl .simţea cum îi intră, ud, în sandale lipindu-i-se de piele şi înfiorîndu-1 de dezgust In faţa lui, la fel de invizibilă ca şi nisipul în noapte, marea venea şi se retrăgea, pliciuind şi oftînd. Cînd ochii i se obişnuiră puţin cu locul, văzu spuma murdară pe care ea, cu botul căscat pe nisip, o vărsa. Mirosul nopţii îi intrase adînc în vestminte, în epidermă, dar acum nu-i mâi dădea dulcele entuziasm care provoacă la fapte, ci îi produse atîta silă încît fu gata să vomite şi el. Şi aerul întunecat începu să se tulbure de apropierea zorilor, în el se răspîndi substanţa lividă a luminii. în lividitatea aceasta valurile băteau, întunecate şi tăioase, din cozi şi pentru a scăpa de mirosul de pe el, deşi tremura de frig, Matei se dezbrăcă şi se azvîrli în apă, trecînd cu creştetul printr-un perete lichid de gheaţă şi negură. Se lăsă în picioare, cu respiraţia tăiată. Era cufundat în negura rece pîriă aproape la gură şi sub tălpi simţea pietre, ierburi bărboase şi reci. înotă furios, adunînd sub el cu braţele ca nişte echere întunericul alunecos, îl bătu cu picioarele stîrnind o ploaie care i se revărsă pe cap, îşi culcă în el cînd un obraz, cînd pe celălalt, îl spintecă pe la fund în toate direcţiile şi apoi îj rupse pielea cu umerii ivindu-se la suprafaţă, perfora valurile avîntîndu-se împotriva lor, spre orizont, şi le urmă spre plajă azvîrlindu-se peste coamele lor, făcu cercuri largi, cu o dîră de spume după el, şi încet încet mirosul pe care noaptea i-1 strecurase, odată cu îmbrăţişările, în nări, începu să-1 părăsească. Inima îi bătea cu putere, nu-i mai era frig şi cînd ieşi din apa măcelărită zorile se ridicaseră din partea opusă, marea zăcea, însîngerată, la picioarele sale şi cîteva umbre perechi se iviseră nesigure pe vîrful falezei, să admire răsăritul de soare.
    
    
    
    
    
    
    
    
    
    
     Plutea liniştit în lumina ochilor ei. Lumina marilor el ochi albaştri îl învăluia, senină, din toate părţile, mai uşoară ca apa, mai consistentă ca aerul. De undeva, din afara acestei lumini, o auzea întrebîndu-1 repetat de Magda şi se auzea şi pe sine încercînd să-i răspundă destul de alene şi neconvins. Ştia că vocile care-1 ajungeau erau a lui şi a ei, dar le asculta cum ar fi ascultat, fără să vrea să asculte, dialogul unor personaje de care l-ar despărţi un zid şi aşa ceva chiar i se întîmplase odată, într-o după amiază toridă. Domnul şi doamna Iliescu dormeau şi somnul lor se întinsese deasupra casei ca o mînă întinsă spre a opri orice mişcare, orice zgomot, în aşa fel încît doar din timp în timp şi mult din afara casei cîte o pasăre îndrăznea să piuie dar şi aceea se oprea repede, ca şi speriată, şi poate din cauza căldurii ori mai degrabă din cauza mîinii invizibile dar atît de vii care poruncea pretutindeni tăcerea, nu putea dormi, în gravura de pe perete, Emilie îşi ţinea mai departe obrazul culcat pe mîna întinsă a lui August şi cerul, culcat pe mîna întinsă deasupra casei pentru a ocroti liniştea celor care dormeau, îl întrezărea ici şi colo printre tei, un albastru pisat mărunt de tot, atît de mărunt încît prin transparenţa lui se putea bănui altceva, alt cer, şi poate că* albastrul acela şi ce era dincolo de el nu-1 lăsa nici el să doarmă şi opresat de linişte, mutîndu-şi privirile de la gravura de pe perete la fereastră şi înapoi, de la împăratul măreţ sub baldahinul lui, la albastrul transparent, feciorelnic, îşi spuse Linişte augustă şi aceste 432 -două cuvinte îl mişcară foarte mult, ca şi cînd i-ar fi încredinţat, prin ivirea lor, explicaţia unor lucruri nemăsurate, confuze, şi putinţa de a uza de ele în folosul său. Şi se simţi deodată atît de bogat încît nemişcarea îi deveni intolerabilă. Era sigur că afară, în curte, pe stradă sau pe malul iazului, în cîmp, dincolo de şosea în mîlurile cu raci sau dincoace, în pădure, se petrec «venimente fabuloase, provocate de descoperirea celor ■două cuvinte, ori la petrecerea cărora putea acum, datorită acestei descoperiri, să asiste în fine. Aceasta era bogăţia care-1 investise şi trebuia să ia act urgent de ea, să o măsoare, să se măsoare pe sine însuşi cu ea. între el şi fereastra deschisă stătea însă, mai întîi, imprecizabila rumoare a gîndurilor sale de evaziune, apoi ritmica surdă a inimii lui nedecise şi după aceea foşnetele pe care ştia că le va produce mişcîndu-se pe pat şi care ar fi răsunat desigur pînă la cer tulburînd liniştea augustă a împăratului. In acelaşi timp, datorită nemişcării la care era constrâns, se gîndi la evenimentele pe care descoperirea lui le dezlănţuise afară ca la nişte fiinţe însetate de prezenţa lui, chinuite de absenţa lui şi care, spre a-şi afla pacea, îşi aşteptau stăpînul. Şi atunci, ca să le aducă liniştea pe care i-o cereau, se ridică din cuibul de foşnete, îl părăsi cum ■obişnuia uneori, prin fereastră, şi însoţit de gărzile vegetale, de teii vînjoşi, al căror piept de veterani era îmbrăcat în pieptar de bronz, păşi solemn spre poarta dinspre stradă, unde un murmur de voci îl opri, se ascunse făcînd un pas la dreaptp. îndărătul zidului alb spre creasta căruia coborau din cer frunze late, transparente ca pleoapele, şi exact din partea cealaltă a zidului, din stradă, auzi o voce bărbătească sugrumată de indignare şi diformată de dentiţia proastă :
— Şi i-am spus bagă de seamă ce faci.
    —	Va să zică aşa, acceptă a doua voce, i-ai spus. Ei, atunci e altceva. Şi ce-a zis ?
— Nimic !
     A doua voce, după o tăcere prin porţile căreia curseră toate apele îngroşate ale ceasului somnolent, spuse :
— Vezi ? ! Ţi-am spus eu !
— Uşor de spus !
— 

— 
    — Să nu crezi că sînt geloasă, o auzi din lumina îm care plutea măreţ şi pentru că în vocea ei suna stridenţa, ameninţării se ridică mai sus în substanţa senină şr propria lui voce îl ajunse, destul de stinsă :
— De ce să fii geloasă ?
— Crezi că n-aş avea de ce ?
    — Vreau să-ţi spun că mi se pare ciudată ideea că;, din cauza mea, ai putea suferi de gelozie.. Nu înţeleg.
—	Dar e limpede ! strigă ea. Ce nu înţelegi ?' Ca să evite şi acest strigăt făcu o voltă în senin,
vibrînd tot, şi simţi cum cuprinsul i se învolburează pe-piept şi pe braţele cu care-1 lucra. Vocea de sub el murmură nesigură :
— Nimic.

     — Niente, îşi răspunse sie însuşi de sus, traducîndu-se şi gîndind că nimic este mai puţin metalic decît mica jucărie a corespondentului său italian, exprimînd uimirea neputincioasă în faţa revelaţiei golului, un cuvînt surd, deodată gîrbovit de noaptea dinainte-i, în care cei doi i ascuţiţi răsună ca două singuratice chemări ale deznădejdii, în noapte. Era mulţumit că noaptea rămăsese sub el şi nu se simţea capabil faţă de cei doi care se înfruntau sub el, în noapte, decît de indiferenţă. Ar fi vrut ca ei să tacă, totuşi, să nu-1 tulbure, şi o ascultă ricanînd cum ar fi ascultat bîzîitul unei muşte :
—	Va să zică nu înţelegi nimic ? Şi el însuşi bîzîi :
— Ce să înţeleg ?
    Bîzîiau amîndoi în negura de sub el, ca două muşte egal atrase de pestilentă, alungîndu-se leneşe una pe alta. Nu era de loc plăcut, însă atît timp cît cei de jos nu vor face decît atît, putea să se bucure mai departe de lumina divină în care înota, clătinîndu-se de ici colo încet, maies-tos. Decît să se certe inutil ar face mai bme să doarmă, în după-amiaza aceea atît de caldă. Dar poate, se gîndi, nu dormeau tocmai pentru că era atît de cald.
     — Vrei chiar să mă faci să cred că nu înţelegi nimic ? continua ea. Iţi vorbesc de Magda. Nu-mi place cum, se uită la tine.
     — N-am băgat de seamă sau, dacă da, ştii că nici mie , nu-mi place.

— Să vorbim deschis ?
     întrebarea, violentă, o simţi în întregul trup ca o smu-•citură, se ridică mai sus în lumină şi apoi coborî repede, crezînd că va cădea, că nu se va mai putea ţine în albastru şi o privi cu intensitate deznădăjduită în ochii mari, albaştri. Nu căzuse, se ridica, dimpotrivă, parcă şi mai sus, revenind cu gura spre cer, deasupra volburei pîcloase în care fusese gata să se afunde şi ştiu atunci că străina a revenit şi că este în puterea ei. Dar n-o vedea, cum n-o vedea nici pe Dora, cum nu se vedea nici pe sine. Nu vedea de data aceasta nimic pentru că se întorsese în negură fără să prindă de veste cînd şi era ocupat să-i răspundă. O făcu aproape duşmănos.
— N-are rost să vorbim despre aşa ceva. Prietena ta
îmi produce silă.
— Este, îi replică la fel de duşmănos, prietena ta,
nu a mea.
— Cum vrei.
— De ce rîzi ?
    —	Pentru că văd că eu, care n-am avut niciodată prieteni, m-am pomenit cu o prietenă. Spune-mi, acesta este lucrul mai teribil decît moartea, pe care mi l-ai anunţat în noaptea aceea ? Dacă da, n-ai greşit.
     — Va să zică recunoşti că voi doi... făcu uimită şi îndurerată de chipul brutal de firesc al mărturisirii lui.
     — Recunosc că n-ai greşit şi că este într-adevăr ceva mai teribil ca moartea. Nu poţi să ştii, n-ai de unde şti cum este să simţi că totul este egal. Multe lucruri m-ai învăţat tu, era necesar să-1 aflu şi pe acesta ?
     — Poate că nu înţelegi cît de grav este momentul >pentru noi, sau pentru mine, altminteri n-ai încerca să mă amuzi cu acuzaţia că eu sînt vinovată de ce se întîmpla.
—	Ce se întîmpla ? spuse cu gîndul aiurea.
    Din cauza stupidităţii întrebării, ea fu gata să rîdă, apoi se întrista atît de mult încă nu mai fu în stare să vorbească. îşi aplecă capul deasupra paharului cu oranjadă şi supse prin pai băutura foarte rece.
    Matei lăsase în urmă debarcaderul şi urca pe potecă un deal roşiatic cu mari pete roz pe care se legănau tufe de cimbru. Se făcea seară. Mergea la întîmplare, să scape
    
de cea care îl urmărea. îi auzea paşii îh spate, îi vorbe» mereu, cînd enervată, cînd plîngătoare.
     <— Ştiu că nu mă iubeşti, îi spuneai Dar nu poţi încerc»
să te porţi mai frumos? Ce ţi-am făcutTTrebuie să-mi
explici. Opreşte-te, Matei, unde mă duci aşa?	_ j
    Se trînti necăjit în iarbă, cu faţa în sus, cu mîinile-sub ceafă şi-i spuse privind în cer :
— Nu mi-ai făcut nimic.

    — în schimb, îi răspunse întinzîndu-se alături, tu m-ai: făcut să mă doară picioarele de atît alergat pe deal, prin bolovani. Uite, vezi, aici mi s-a şi umflat — şi rfcînd1 aşa îşi scoase sandala şi-şi cercetă talpa. Matei îi aruncă o» privire. îşi făcuse într-adevăr o umflătură în talpă.
    — Te doare ? o întrebă. Poţi înţelege acum ce am să-ţi spun ?
— Nu mă doare, mă ustură.
    — îmi pare rău, iartă-mă. îmi pare rău şi că nu te pot iubi. Dacă ne-am fi întîlnit mai demult te-aş fi iubit.
— Atît de uscat ţi-e sufletul ?
Lasă. întoarce-te, se face noapte. Eu o iau peste deal. îi întoarse spatele şi porni, aproape alergînd, dar se întoarse căci ea striga plîngînd :
— Nu pot să mă scol, Matei, ajută-mă.
Nu se putea scula şi nu putea nici să meargă, aşa că fusese nevoit să o tîrască după sine şi merseră aşa destul timp pînă ce îşi dădură seama că sandala ei a rămas în iarbă ; se întunecase şi n-o mai putea găsi şi ea şi-o-descălţă şi pe cealaltă şi o aruncă departe şi o aduse acasă la ea, în picioarele goale, pe drumuri ocolite şi în drum se opriră de două ori, unde era întunericul mai adînc şi locul mai pustiu şi ajunse la el tîrziu de tot, spre ziuă, şi acum Dora ştia şi ce îi înăbuşi de la început orice căinţă fu ideea că nu avea nici un rost ca ea să ştie căci el nu făcuse decît o experienţă, prelungită pentru verificare şi apoi din simplă slăbiciune. Ea aflase tocmai cînd totul se terminaseşi numai din pricină că azi noapte, cînd prietena ei îşi pierduse sandalele, avusese insomnie. Şi în definitiv, socoti: în timp ce ea, cu capul plecat, sugea oranjada foarte rece,, întîmplarea de pe deal i-ar place şi ei dacă i-aş povesti-o* punînd în locul meu alt erou, aşa cum dacă acum un an*
întîmplarea i-ar fi adus pe altcineva, în N„ în locul meu, acela i-ar fi cîştigat interesul pe care i l-am cîştigat eu, «u care, ; astfel, .am făcut âe putea să facă oricine, nu «doar eu.
     Fiindcă ea continua să-şi ţină ochii plecaţi, Matei se simţea abandonat, gîndea şi ştia cît de încîlcite îi sînt gîndurile. Se zbătea să nu se înece în încîlceala lor ca musca în baie şi să se păstreze la suprafaţă şi nu izbutea şi întîlnind ochii chelnerului care, rezemat de o masă, îi privea, îşi plecă ochii supărat şi începu să sugă şi el din paharul brumat de răceala băuturii. Aceasta îl desprinse ■de sine şi frămîntarea de a nu se îneca în încîlceala gîndu-rilor sale nu îl mai crispa, spectacolul ei dimpotrivă îl făcu să se simtă uluitor de uşor, de desprins din contingenţă <ori profifând de contingenţe divine. Acum însă nu mai fu umilit, nici revoltat şi nici nu se mai temu de înecul în timp. în special de acest din urmă lucru nu se mai temu •căci observă că valul care-i venise din spate îl scosese, în Tealitate, din timp. După o clipă avu din nou nevoie de ■ochii celei din faţa sa. Ca s-o facă să şi-i ridice, părăsi paiul în pahar şf întinse mîna spre ea, o mînă care-i cerea să fie liniştită, şi i-o aşeză pe umăr. îşi culcă obrazul pe imîna lui apoi şi-1 ridică repede, supărată, şi-i spuse :
     — Dacă eu ţi-aş fi făcut ce mi-ai făcut tu, sînt curioasă «cum ai fi reacţionat. N-ai fi fost în stare să bei liniştit 'Oranjadă, ca mine, nu-i aşa ?
     — Nii ţi-«m făcut nimic, o asigură. Regăsise lumina senină şi se grăbea să se întoarcă în ea.

— Din nimicul acesta se poate şi muri.
     — Da, spuse Matei încă nereuşind să se întoarcă. Noi nu vom muri Vrei să-ţi explic ce-a fost ? Vrei să fii bună să-ţi mai culci odată obrazul pe mîna mea, ca adineauri ? Puţin. Te rog.
     Ii puse din nou mîna pe umăr şi ea îi atinse repede degetele cu obrazul. Matei primi mîngîierea cu ochii închişi.
— Ce "bună eşti ! N-a fost exact ca adineauri, totuşi.
— Despre ce vorbeşti ?
     — Iartă-mă. Ai dreptate să fii indignată. Uite, dacă anumite stări foarte preţioase pe care le încercăm, stări de farmec, cînd sîntem fericiţi fără să ştim de ce, le-am putea avea cînd dorim, şi pe acelea pe care le dorim, căci
     — 
\

nu seamănă între ele, ar fi nemaipomenit. Dacă am şti .în» ce împrejurări se produc, poate că înscenînd acele împrejurări le-am obţine. Dar nu ^tim şi probabil că şi de-arm şti n-am face nimic.
Trăsăturile ei se ascuţiră :
— Tu, îi spuse, acum, eşti fericit ?
— Nu se cuvine, nu-i aşa?
    întrebarea aceasta îi permise să intre în lumina pînă. atunci refuzată. Şi ea şi chelnerul din spatele ei, care continua să-i privească sprijinit de masă, doar că acum* nu se mai sprijinea cu spatele ci cu mîna şi îşi petrecuse un picior peste celălalt înfigîndu-i vîrful în podea, fură izbiţi de lumina care îi îmbrăcă faţa. Chelnerul, un bărbat, încă tînăr, cu destul pîntec, era gripat şi din cauza aceasta, auzea rău, aşa că îşi închipuia că sînt logodnici sau amanţi de curînd, iar ea se întreba dacă nu cumva ce-i luminat astfel faţa aparţinea celeilalte. Cum însă o privea în ochi cu ce ştia de mult şi era numai al ei, ezita, apoi simţi că. din pricina privirilor lui atît de stăruitoare, aproape disperate, i se face milă de el şi el încerca să-şi dea seama cunî< parvenise să se ridice din nou şi să plutească în albastru şi înţelegerea i se izbea ca de un zid cu neputinţă de înlăturat. Dincolo de acel zid se petreceau, ştia, evenimente esenţiale, era o nelinişte pe care, de-ar fi ajuns dincolo, prezenţa lui ar fi pacificat-o.
    Ce-şi spuneau cei doi din cealaltă parte a zidului, nu mai înţelegea şi-i aştepta să plece pentru a reveni la poartă să vadă ce se petrece în stradă. Liniştea care scălda tot cuprinsul îi părea generată de propria-i nemişcare în faţa zidului alb. Pe zid se ridicau, din ierburi, cîteva furnici şi vocile celor doi ronronau, bîzîiau, se pierdură. Liniştea fu şi,mai adîncă şi îşi trase încet picioarele din iarbă,, ca dintr-un ţesut animal, şi deschise poarta. Pe stradă,, dintr-un capăt la celălalt al ei, nu era nimeni. în curte-nu era nimeni şi la ferestre erau trase transperantele. Nici pe cîmp nu era nimeni, nimeni nu trecea pe şosea şi în pădure şi apoi pe dealuri nu întîlni pe nimeni. Căldura, doar, descompunea toate suprafeţele, pe stradă ca şi în cîmp, pe şosea şi pe dealuri, într-o infinitate de infinit tesimale suprafeţe pîlpîitoare, agitate, îndesate unele în-tr-altele şi tremurînd de la dreapta la stînga, de la stînga la dreapta şi de jos în sus fără oprire. Lumea, pustie, fusese invadată de ele şi peste ele se întindea aducîndu-le puţină pace umbra lui în trecere şi pe umbra lui seninul îşi -culca transparenţa fără sfîrşit — în care, aţintindu-l, se avîntă pînă ce pămîntul se rări sub el, încercă obişnuita iute trecătoare ameţeală şi pluti de-a binelea în albastru, între două seninuri fără fund şi margini.
     — Matei, spuse ea, de jos, nu eşti aici, cu mine, nu-i aşa ? .
     — Nu sînt cu tine, îi răspunse precaut, să nu coboare din nou, sînt în tine. E foarte curios, continuă. Să-ţi explic cum este.
     — Astăzi ai gust de explicaţii. Totuşi trebuie să vorbim -serios, altfel plec imediat şi nu mă vei mai vedea niciodată.
— Păcat.
—: Ce e păcat ?
     — Că nu vrei să mă asculţi. Este într-adevăr foarte curios.
     — Mie mi se pare mai curios felul cum te porţi acum. Parcă nu-"ţi pasă de nimic şi-ţi este indiferent orice aş face «u. Nu mai însemn chiar nimic pentru tine ? Aşa de repede ?
— Ţi-am spus doar că sînt în tine.
     —. Dar, pentru Dumnezeu, trtezeşt)e-te odată, dacă «dormi, sau încetează cu rolul acesta, dacă îmi joci teatru ! Vreau să-mi explici de ce eşti neloial cu mine, înşelîn-du-mă cu creatura aceea, şi dacă mă înşeli de mult şi cît crezi că va mai dura.
     Matei continua să n-o vadă pe străină, dar ştia că este acolo şi-i răspunse liniştit :
     — De ce neloial ? Ţi-am spus azi noapte, cînd am venit acasă, că m-am plimbat cu ea şi mă mir că nu înţelegi că între mine şi ea nu este nimic şi n-am făcut decît să stăm de vorbă. Ştii cît de mult vorbeşte, n-am putut-o opri. Asta e tot.
— Adineauri spuneai altfel.
— "Ce spuneam ?
     Auzindu-şi întrebarea, Matei găsi că tactica celui de sub el este neroadă, singura posibilă însă, din nefericire. Cu siguranţă că Dora, care avea stimă pentru inteligenţa mea, îşi pierde acum toate iluziile. De ce nu este însă ea însăşi inteligentă şi nu curmă scena aceasta fără rost?"
    — Dora, am spus atîtea lucruri care n-au nici o legătură cu noi doi, încît întrebarea nu este atît de stupidă pe-cît pare. Aceasta nu este o scuză pentru tine, cred că^ dimpotrivă, te supăr şi mai rău, dacă nu cumva eşti mai inteligentă decît oricine altcineva în situaţia aceasta.
    — Ţi-am spus de mult, mi se pare, că nu sînt inteligentă. In fine, adineauri ai mărturisit că între voi este mult mai mult decît accepţi acum şi că legătura cu ea te-a învăţat că totul este egal.
— Egal ? Aşa am spus ?
—	Nu mai face pe prostul! Ştii bine că aşa ai spus. întinse braţele în lături, dînd din umeri descurajat»
acceptînd :
— Ce altceva pot face.
     Cuvintele lui ea le înţelese însă nu ca o recunoaştere-a vinei.
    —	Poţi să-mi spui măcar ce este cu egalitatea aceasta . a tuturor. Măcar cu atît să mă aleg.
Nu ştiu, făcu el şi ochii i se aburiră şi-i şterse repede căci nu-i mai vedea astfel bine ochii, nu ştiu cum mi-a venit ideea. Sau ştiu. Este de- fapt un simţămînt mai vechi al meu, vorbi travestind cu îndrăzneală faptele pentru a nu o jigni, totuşi fără să le altereze esenţa, de care n-am devenit conştient decît acum cîteva zile. De mult, la liceu, ia gimnastică ne scotea pe cîmp, la marginea oraşului şi odată, cînd ne mişcăm braţele şi picioarele la fluierul domnului Gheorghiu, am avut impresia că noi toţi, adică eu şi colegii mei, aşezaţi în rînduri, semănăm grozav între noi, atît de mult încît numai întîmplarea ne-ar fi putut distinge pe unul de altul şi distincţia aceasta ar fi fost întîmplătoare, fără realitate. Altă dată ploua, era seară şi veneam spre casă din centru, prin băltoacele mereu sporite de pe trotuar. N-ai uitat cît de stricate erau trotuarele din N. Nu era tîrziu, dar părea aşa din pricina ploii. Pe stradă, împroşcînd cu noroi Ia hopuri, treceau trăsuri, căruţe încărcate cu coceni putrezi de atita apă, şi treceau şi destui bărbaţi, destule femei şi toţi eram gîrboviţi şi cenuşii de apă şi atunci, ca şi la ora de gimnastică, m-am gîndit că cineva din afară n-ar putea alege pe unul dintre noi, cei din ploaie, decît din motive care
nu 1-âr privi decît pe el şi care n-ar avea nici o legătură cu realitatea. în amîndouă împrejurările însă, continuă în sine, eu eram cel care alegeam. Şi din nou ei : Iar acum nu ştiu curii am devenit conştient de acest simţămînt vechi al meu, poate privind grămada de trupuri anonime de pe plajă, peste care adie mirosul putregaiurilor mării.
     Chelnerul din spatele Dorei ştergea o masă cu şervetul puţin murdar. în partea superioară a uşii deschise către stradă se vedea marginea de jos a pînzei albe cu dungi late, roşii, pentru soare, una din mesele rotunde instalate pe trotuar sub umbra acesteia şi, dincolo de incendiul alb al pieţei, marea, la linia de contact a căreia cu cerul înainta ca în vis o navă albă cu o dîră de fum după ea. După ce şterse masa, chelnerul dispăru în oficiu mai aruneînd celor doi o privire.
    — Poate că la aceasta te-ai gîndit şi tu, încheie Matei, cînd mi-ai spus că voi cunoaşte ceva mai oribil ca moartea — şi se lăsă pe o coastă în seninul adînc şi îl brazdă lent, impunător, simţindu-se de o fiinţă cu el, cu eternitatea.
    — Nu-mi amintesc să-ţi fi spus aşa ceva, îşi reluă mica voce de sub el bîzîitul monoton şi chiar de-ţi voi fi spus cu siguranţă că nu m-am gîndit la asta, cum nu m-am gîndit nici la moarte.
El bîzîi Ia rîndu-i, întrerupînd-o parcă satisfăcut :
    — Ei, da, şi eu spun ades lucruri al căror înţeles nu-1 descopăr decît după ce le-am rostit, uneori mult după aceea. De exemplu, începu dar se opri fiindcă tocmai atunci chelnerul, revenit din oficiu, răsturnase pe tejghea o mînă de tacîmuri şi zgomotul, distrîndu-1, îi atrase atenţia că-şi este dator cu precauţie.
    — Aşadar cînd îmi vorbeşti trebuie să ştiu că nu totdeauna te gîndeşti la ce-mi spui. Acum, de exemplu, îl parodie răutăcioasă, spui ce-ţi vine pentru a mă face să uit subiectul nostru. Dacă doreşti să cred că în noaptea aceasta ai făcut doar conversaţie cu Magda, procedeul este foarte greşit.
    Matei încă tot n-o zărea pe străină, dar ştiu din nou că este acolo, invizibilă martoră a cercurilor pe care cei doi le descriau, bîzîind, deasupra odioasei pestilente rîvnite, şi presupuse că dacă Dora continua să vrea să se explice cu el în loc să-i întoarcă spatele deodată şi pentru tot-
    

    
•deauna, faptul se datora invizibilei prezenţe ocrotitoare, materne. Bănui, şi bănuiala aceasta îi dădu un nou motiv de entuziasm, o nouă clipă de farmec, dar o clipă care dură multe zile, chiar şi cînd peisajul marin îl schimbară pe cel .bucureştean, că străina este chiar albastrul luminos în care se scălda, care-1 cuprindea din toate părţile şi în care, fără ca cel de la masă, din faţa Dorei, să facă vreo mişcare, se afundă îndată asemeni copilului care se refugiază la pieptul mamei. Ea îl înconjura, luminoasă, de pretutindeni, şi cel care îi imita vag mişcările dedesupt, încercînd să se descurce printre întrebările Dorei, nu era decît umbra sa, un palid reflex ca cel al capului său culcat pe picioarele Dorei în noaptea pianului, la Bucureşti. Atunci ea îi spusese Te invidiez pentru că eşti fericit şi — Dar eu sînt fericit prin tine ! îi replicase ; la fel i-ar fi putut răspunde şi acum la învinuirea repetată. Cum revin lucrurile, în cerc, ca într-o horă astrală, îşi zise, şi în noapte genunchii ei şi capul meu pluteau ca nişte constelaţii îndepărtate, părelnice, ai căror prototipi eram noi, cei de dincoace.
     — Dora, încercă să-i vorbească şi cel de jos îi realiză intenţia cu o voce înăbuşită, deteriorată ca de o dentiţie defectuoasă, n-am vrut să spun că vorbesc fără să mă gîn-desc, ci că deseori gîndirea este ascunsă celui care gîndeşte.
     Ea mişcă paharul încă aproape plin pe faţa de masă, plecîndu-şi pleoapele. Se întreba ce să facă, dacă n-a întîrziat prea mult spre a-1 mai putea părăsi. De altfel nu era sigură de tot că între el şi femeia aceea s-au petrecut chiar lucruri care să o oblige a-1 părăsi, deşi ceva se petrecuse fără îndoială şi el se străduia din răsputeri să se eschiveze de la un răspuns clar, ceea ce era mai grav decît greşeala însăşi cită va fi fost. Recunoştinţa cu care îi primi ochii cînd şi-i ridică iar de jos şi graba ea şi înfometată cu care şi-i înfipse în ei pe ai lui, o făcură din nou să-i fie milă de el, ca şi cînd ar fi fost bolnav, mai ales cînd o întrebă, fără nici un rost şi agăţat cu aceeaşi insistenţă de privirile ei — Mă vezi în chip de prototip al unei muşte? astfel că îi spuse cu blîndeţe :
— Nu. Am oroare de muşte.
    — Ei vezi ? Eu mă văd, făcu încîntat. De ce să ai oroare de ele ? Cînd dansează scînteietoare în lumină, descriind curbele largi al căror secret numai ele îl deţin,, par nişte mici astre, nişte astre rotindu-se, e adevărat, în jurul unui cadavru.
    îşi trase violent mai aproape de sine mîna întinsă pe masă şi pe care dîra de lumină ce venea de afară prin uşă ; i-o acoperea cu o peliculă roz. Nava albă înainta încet, ca în vis, cu dîra de fum după ea.
    — Ei da, sînt un mort, recunoscu în sine, pentru că sînt îngropat în ea, dar un mort deosebit — şi se ridică atît de sus încît, de data aceasta din cauza înălţimii, nu mai văzu nimic şi se pierdură şi vocile de sub el. Aici unde ajunsese acum era întuneric rece, pornire oarbă de a se elibera distrugîndu-şi închisoarea, ură şi singurătate în întunericul rece al urii. Cunoscîndu-şi destul de bine mecanismul reacţiilor, îşi dădu seama că orgoliul rănit, care îi descoperise, ca o rană nevindecată, toată vechea lui neîncredere în femeie şi sentimentul că acceptă, o dată cu farmecul ei, o abjurare, o decadenţă, haosul, era efect al vertijului — şi dori din toate puterile sufletului să coboare.
    Că se petrecuse cu el ceva rău cea din faţă-i prinsese de veste şi îl întrebă de două ori ce are. Nu-i răspunsese şi cînd voise să-i ia mîna spre a-1 readuce la ea se-trăsese înapoi strîngînd fălcile şi contractîndu-şi toată faţa într-un rictus de dezgust. Ea se ridică să plece.
— Dora, o chemă înăbuşit, rămîi.
    — Credeam că vrei să plec. Dacă vrei să rărriîn, poar-tă-te cum trebuie.

— Asta vreau şi eu. Numai lasă-mă puţin să-mi revin
şi nu mă atinge. ,  — De ce să nu te ating ?
    — Pentru că nu sînt curat, gemu şi-şi ascunse mîinile sub pieptul aplecat peste masă.
— Ce mai este şi asta ?
    — Lasă-mă, te rog, puţin. Nu te urăsc pe tine, îşi repeta, ci lucrurile nesemnificative, mortăciunea din care ne ospătăm amîndoi cu deliciu şi împrejurarea că, golit eu însumi de semnificaţie din cauză că nu vreau şi nu trebuie să răspund la întrebările geloziei tale, nu numai că stîrvul mi-e, ca şi ţie, hrană, dar sînt însumi parte din el. Ce vină ai tu ? Cum îmi poate trece prin minte, ca să te urăsc, că dacă nu te-aş fi întîlnit pe tine, n-aş trăi acest
    — 
dezgust şi această mortificare ? Şi de ce am presimţit clipa de acum încă de la început ? Mă închizi în tine cu tot ce-mi dai şi cu tot ce-mi iei, de ce să-ţi fiu prizonier şi prin nebunie ? Nu e mai bine să fim prieteni ?
     — Da, să fim prieteni, spuse ea, căci ultimele cuvinte le rostise tare. Dar parcă prietenia te dezgusta. în definitiv de ce te dezgusta ?
     — Pentru că, îi răspunse, venindu-i să-şi muşte mîinile de necaz amintindu-şi că aceeaşi propunere o făcuse şi Magdei deşi de data aceasta n-o destinase urechilor Dorei, ci doar îi scăpase, pentru că prea e pe buzele tuturor.
     — în fine. Şi de ce e mai bine să fim prieteni? Nu mă mai iubeşti ?
     — Ba da, însă acum am nevoie de răbdarea şi înţelegerea ta.
  ^ Simţea sub el albastrul spre care, coborînd, revenea trăgîndu-se încet din negura rece.
    Chelnerul îi privea plăcut alarmat. Ochii lui mari, triunghiulari, aşezaţi asimetric de-a dreapta, şi de-a stînga nasului pierdut şi către care părul pieptănat cu cărare pe mijlocul capului după o modă foarte veche descindea gros şi lucios de briantină, încremeniseră încercînd să priceapă. Ziarele aduceau pe atunci cu regularitate veşti despre drame pasionale, despre ucideri din amor. Totuşi pînă la urmă Matei îl dezamăgi : surîdea blînd, era iarăşi destins, luminos, nu fusese nimic demn de atenţie.
    Plutea iarăşi liniştit în lumina ochilor ei, în imperiul senin. Nava cea albă trecuse, fumul ei se risipise în aer. Se refugiase la început în sus, în ochii ei, numai pentru a scăpa de întrebări care, apropiindu-i prea mult pe Magda şi dezolarea pestilentă pe care o descoperise cu ajutorul aceleia, l-ar fi chinuit din cale afară. îi fusese dat să afle cît de precar este şi refugiul acesta, căci oricînd îl putea părăsi, coborînd sau urcînd şi deasupra, ca şi dedesubt, îl aştepta negura rece. Cea de sub el era făcută din aglomerare şi confuzie, cea de deasupra din pustiu şi singurătate. Sau nu, socoti, totul vine de acolo că sînt închis şi ochii nu-mi sînt făcuţi decît pentru interiorul spaţiului care mă închide. Unde eram înainte de a mă naşte şi unde voi fi după moarte nu am cum şti şi dacă mă forţez să văd, totuşi, nu văd decît întuneric în urmă-mi şi înainte tot întuneric.
    — Dacă bei oranjada, îi spuse ea, de jos, te vei simţi şi mai bine. Matei, îi spuse în parte pentru a-i fi de folos, în parte pentru a-1 pedepsi pentru felul cum se ferise de atingerea ei, m-am gîndit mereu la ziua aceea din iarnă cînd ne-am întîlnit noi doi, pe Dacia, cu fostul meu soţ şi -astăzi m-am gîndit iarăşi întrebîndu-mă, ca totdeauna, dacă nu cumva, atunci, ai fi preferat să nu-i spun că noi doi ne iubim.
Cel de dedesubt tăcu şi Matei simţi cum se clatină.
    — Ştiu că ai coadă lungă, spuse liniştită, ştiu că eşti susceptibil, se corectă imediat, dar încearcă totuşi să-mi răspunzi.
    La rîndu-i cel de jos, ghicind cum îi poate întoarce răutatea, o întoarse, degajat, la expresia de care ea însăşi fusese stînjenită :
    — Ştiu şi eu că am coadă lungă, dar n-avea grijă că n-o duc pe jos ca să poată fi călcată.
    — De ce vorbeşti aşa ? îl certă Matei. Vrei să mă faci să cobor ? — şi acela se grăbi să continue :
— Aş fi preferat, într-adevăr.
— De ce ?
Cu băgare de seamă, dar nu cu răceală, zise :
    — Nu-mi aduc bine aminte, atîtea s-au întîmplat pe atunci !
— Poate-ţi aduci aminte. v
    — I-ai spus „Eu am un amant" — şi fiindcă ea aştepta să continue : Cuvîntul mi-a atras atenţia că nu ştiusem pînă atunci că-ţi sînt amant şi am fost necăjit.

— De ce ?
    — Din cauza ignoranţei mele, vru să-i răspundă, însă cum coada celui de deasupra lui atîrna din cer spre creştetul său ca o lungă dîră de sînge, tăcu şi apoi zise : Pe buzele tale, cuvîntul mi s-a părut străin şi brutal.
— Brutal pentru cine ?
— Pentru domnul Albu. L-ai lovit inutil.
    Ea mişcă din nou paharul pe faţa de masă. Nu-i mai era milă de el.
    — Va să zică nici la întrebarea aceasta nu vrei să-mi răspunzi. Dar poate îmi vei spune, atunci, dacă eşti sau nu un laş.
     — Dora, exclamă Matei coborînd asupră-i şi strîngîn-•du-i puternic mîinile, dacă mă întrebi aşa înseamnă că nici nu ai nevoie de răspunsul meu şi dacă totuşi mă întrebi cred că intenţionezi să rupi tot ce ne leagă şi să mă părăseşti. Mă înşel, nu-i aşa ? îi răscoli' el chipul cu privirile. Nu vrei să mă părăseşti. Dar aflu acum că din iarnă încoace, atîtea zile şi săptămîni şi luni, tu ai acceptat | să trăieşti alături de un laş. îngrozitor ! Tu care, în N., n-ai fi putut iubi pe un om fără onoare !
— Nu ştiam, pe atunci, cît te iubesc, îngînă.
— Credeai că mă iubeşti, cum zici tu, mai puţin ?
— Nu aşa.
     — Dar dacă credeai, înseamnă că în realitate mă şi J iubeai mai puţin, că o parte din tine îmi era străină. Şi eu nu ştiu nimic despre străina aceea ! Cum era ? Ce făcea? Ce făcea ea cînd, de exemplu, eu şi cu tine ne sărutam ? Sau înainte de a ne săruta noi mai întîi, cînd .mi-ai cerut să-ţi arăt copacul din pădure, din care te urmăream cu binoclul? Mai ales asta m-ar interesa, nu ştiu dacă înţelegi de ce, îi spuse descleştîndu-şi o mînă de pe încheietura mîinii ei şi aşezîndu-i-o pe umăr. Cu'.J partea dinafară a degetului mare îi simţea pulsaţiile gîtului. Gîtul îi era aproape fierbinte.
     — Cum complici! spuse încurcată. De ce complici aşa ? Cum ai ajuns la asemenea încheiere ?
     Mustrătoare dar şi neliniştită, îşi culcă obrazul pe mîna lui.
     Matei îşi feri puţin degetul de pulsaţiile vinovate-ne-; vinovate ale gîtului ei, dar nu-şi retrase mîna. Piaţa continua să ardă cu flăcări albe şi din largul mării, cît o: vedea prin uşa deschisă a cofetăriei, continuau să nască, rostogolindu-se către ţărmul invizibil, suluri lungi şi subţiri de spumă albă. Genunchii lui, sub masă, erau aproape de genunchii ei, a căror căldură, ca şi a gîtului, o simţea. Şi obrazul ei era cald dar mai cald îi era părul care, din! ■cauza aplecării capului, se revărsase pe mîna lui Matei,; ;ascunzînd-o în ploaie neagră. Matei îi răspunse, trist din'; -cauza neliniştii ei dar şi destul de indulgent şi liniştit
— Cum ai ajuns şi tu.








XXIX
    
    
    
    
    Se temuse, odată, că o va depăşi pe Dora în sus şi acum nu-şi dădea încă seama că lucrul acesta se şi săyîr-şise pentru că mai avea nevoie de ea spre a se menţine-în lumina în care se ridicase. Adică îşi dădea seama, dar nu-1 afecta căci toată atenţia şi-o folosea de data aceasta spre a nu părăsi, în jos sau în sus, pe străina care îl închidea în lăuntrul ei luminos. De acolo îşi supraveghea propria-i umbră, de sub el. De fapt dacă Dora îl lăsa să i se uite în ochi, avea impresia că totul este în ordine. Şi ea îl lăsa şi chiar dacă nu se putea menţine în permanenţă acolo, deviind destul de des cînd în jos şi atunci totul îi apărea fără sens, obositor şi plicticos, cînd în sus,, şi atunci împotrivirea, ura şi impulsul de a se elibera/ sfărîmîndu-şi închisoarea îl încercau, acestea treceau repede absorbindu-se în trupul lui impalpabil care creştea mereu, tot mai înalt şi mai voluminos. -
    îl lăsa pentru că îi era milă de el şi pentru că ce se petrecea cu el din cauza ei o intriga şi o măgulea dar în acelaşi timp sentimentele şi întrebările pe care el le năştea în ea, acum, o împovărau cu o sarcină care o făcea să se simtă greoaie în mişcările ei fizice şi sufleteşti, şi, din pricina aceasta, puţin ridiculă, ca o lebădă pe uscat. Fără. să le mărturisească avea astfel şi ea momente cînd aspira la eliberare. Pentru a nu şi le mărturisi sieşi, le deghizai în îngrijorarea că, deşi plecaseră imediat, întîi la Movilă şi după cîteva zile la Bucureşti spre a-1 îndepărta de Magda, el s-ar putea întîlni cu ea şi aici, mai ales că aflase că la puţin timp după ei se întorsese şi aceea în capitală.
    Aşa începură pentru ea durerile care aveau să ducă în cele din urmă la eliberarea amîndurora.
     Mai întîi îşi aduse aminte că înainte de a pleca la mare el îi spusese, fie şi în glumă, dar o glumă pe care întîm-plarea cu prietena ei, de după aceea, o făcea să pară altfel, că nu este frumoasă — şi inventă, pentru a-1 pedepsi, nenumărate mijloace de a se urîţi cu adevărat.
     — De ce te piepteni aşa ? o întrebă odată şi îi replică satisfăcută că a izbutit dar şi contrariată că atît de bine :
— Nu-ţi place ?
     — Dora, îi spuse altă dată, ce-i cu rochia ta ? Parcă atîrnă într-o parte, la poale.
  Se privi de formă în oglindă şi făcu : . — Ce importanţă are ? ! — şi ieşi aşa cu el în oraş, triumfînd pînă ce observă că suferă mai puţin decît ea din cauza exhibiţiei acesteia şi atunci se martiriza într-o bună zi prin nespălare. O privi consternat, fără să îndrăznească a-i face vreo remarcă. Urmărindu-1 cum o cercetează mut şi cum se sileşte să se prefacă a nu fi remarcat nimic neobişnuit, îşi spuse că a împins prea departe cruzimea sa. Dar era crudă în primul rînd cu sine şi apoi cu el, dezgustul faţă de propriul trup necurăţat o îneca.
    Ca şi în împrejurările anterioare, chiar dacă acum ceva mai greu, Matei trecu peste obstacol, izbuti să i se instaleze în ochi şi chipul lui îşi recapătă strania expresie de pierdere, de beatitudine aproape animalică. Se înfurie şi-i veni să plîngă din cauza zădărniciei încercării la care se supusese, din cauza neînţelegerii şi egoismului lui care profita de ea fără ea. Reuşi să-şi oprească lacrimile care totuşi îi voalară ochii, spre nemulţumirea lui care, după o clipă, ca şi cînd ea ar fi plîns cu adevărat, profită să-i şteargă ochii şi faţa cu batista. Atunci nu se mai putu stăpmi şi izbucni într-un plîns zguduit, nervos şi strigă :
     — Te dezgust, nu-i aşa ? Dar nu-mi pasă. Du-te să faci iar conversaţie cu creatura aceea, care e mai frumoasă ca mine — şi aşa, plîngînd, se încuie în baie şi Matei ascultă mult timp, tresărind, sughiţurile ei de plîns aci înăbuşite de şiroiala diluvială a duşului, aci izbucnind disperate.
    Cînd ieşi, plîngînd încă, înfăşurată într-un prosop cu care se ştergea şi se freca înverşunată şi pe care, ud, îl abandonă pe un scaun, un val de aburi calzi scăpă de uşa băii. Atingîndu-1, aburii i se transformau pe faţă şi pe mîini în apă.
    Atît se frecase cu prosopul încît în cîteva locuri, pe coapse, pe braţe, sub ureche, sîngele aproape îi ţîşnise prin piele. în atmosfera aceasta de şervete ude, apă caldă şi sînge, roşu la faţă de căldură şi supărare, el scîncea nereuşind să-şi articuleze cum trebuie întrebările, mustrările, recomandaţiile şi dezvinovăţirile.
    Apoi, dimpotrivă, simţi rievoia de a-şi zdrobi rivala punîndu-şi în valoare toate avantajele. Machiajul şi toaletele cele mai rafinate nu i se părură suficiente pentru a-1 face să priceapă ce gafă săvîrşise preferîndu-i-o, fie şi trecător, pe aceea. Aproape tot timpul pe care-1 aveau trebui să şi-1 irosească însoţind-o prin magazine şi la croitorese. Bătaia tocurilor ei alături de sine, pe trotuare, îl obseda.
    — Iţi admir rezistenţa, îi spuse o dată cînd oboseala şi plictiseala îl ajunseră. Ai muşchi şi nervi de oţel.
— Crezi ?
    — Dar alergăm de atît timp, în loc să fim ocupaţi numai de noi, exclamă stins, şi ea îi răspunse, oprindu-se în faţa unei vitrine :
—	Nu mi-am mai luat de mult nimic, sînt dezbrăcată, încercă o glumă, pe care ea n-o auzi căci se grăbea
mai departe.
     Şi fu într-adevăr foarte elegantă, somptuoasă chiar, însă după scurte uimiri admirative, ca al unui străin, Matei revenea la ochii ei. Purificat, se întindea în seninul lor, se lăsa legănat de mişcările lor încete şi mîngîietoare. In eternitatea redobîndită bea îndelung liniştea, odihna. Ii trebui un oarecare timp pînă să prindă de veste că albastrul totuşi nu mai era acelaşi, că se împalidase şi se răcise.
    Cam tot atît cît îi trebui şi ei pentru a-şi da seama că eforturile de a se înfrumuseţa fuseseră la fel de zadarnice ca acelea inverse de dinainte.
El se înspăîmîntă, ea se albi de necaz.
    — Ce faci, Matei ? îl întrebă abia stăpînindu-şi tre-murul vocii. >
     Căutînd şi negăsind în ochii ei un loc neatins de umbra] rece, inoportunat de întrebare şi fără să-i audă şi tonul,; făcu maşinal :
—	Poftim ?	'    . ;
     — Te-am întrebat, spuse cu un zîmbet rău, de dispreţ,] cum ţi se pare rochia, dacă mă placi cu ea.
     Matei îi întrevăzu ochii şi îşi explică ce se întîmplase.i Erau mai mici, uşor fanaţi, atinşi de ° insesizabilă meseni-, nărie, poate din pricina caliciului lor de gene, asprit.1
Cel de dedesupt răspunse cu voce goală : j
     — A, rochia ? Iţi vine admirabil — şi apoi rămase fărăi grai pentru că ea se dezbrăcă imediat şi repede şi metodici tăie rochia cu foarfecele pînă ce o prefăcu într-o grămadă? de zdrenţe. La sfîrşit, înainte ca el să-şi fi revenit, îif spuse :
■'— O făcusem pentru tine. ■ Era albă şi ţeapănă, ca dintr-un ghips în care genele] se înfigeau negre şi asprite, şi a coborî spre noaptea lori aspră care dădea spre nu ştia unde, spre gol poate, îlj sperie mai mult decît gestul ei neaşteptat şi nerezonabill şi decît calmul de furtună îngheţată cu care se explicase! după aceea în patru cuvinte. Obrajii lui erau roşii şi aşa,; imobil în faţa ei, neştiind ce să spună şi ce să facă, speriat,, umilit, enervat, arăta ca un mic monstru fără apărare,; zvîcnind în sus şi în jos din calea unei primejdii a cărei natură nu o cunoaşte. Şi ea se simţi iarăşi greoaie dej sarcina care o împovăra şi înţelegînd cît îl lovise regretă că şi-a stricat rochia şi că-1 face să sufere astfel.
—	Ce se petrece cu noi ? îl întrebă tristă. * Din cauza tristeţii redevenise frumoasă şi Matei regăsif
lumina senină, de unde îi răspunse cît putu de liniştitor
— Nimic. -
    — Dar, făcu ea acceptîndu-i resemnată bizareria căcij se gîndi că el nu are nici o vină, este un nimic care pe mine mă apasă. Poate că va trece şi pînă atunci am sâ< încerc să-1 suport. Ce-i cu tine ? îl întrebă la despărţirea
    — Mi-e teamă, bîlbîi, să ies singur în întunericul aspru] din stradă. Mi-e teamă că o să cad, prin el, în gol.
     Şi în sfîrşit, deodată, fără ca nimic să-i justifice sigu-i ranţa, fu sigură că Matei se întîlneşte cu Magda. Cînd îi: suna la uşă, îşi zicea că tocmai s-a despărţit de aceea,;
cînd pleca ştia că se duce la ea. Violenţa certitudinii o munci cu atîta înverşunare încît într-o seară după plecarea lui, cînd socoti că ar fi avut tot răgazul de a ajunge acasă la unchiul său, îl chemă la telefon.
    — Cine îl caută ? îi răspunse o voce de femeie şi ea spuse ezitînd din cauza tonului bănuitor al întrebării şi pentru că întrevăzu o clipă inconvenienţa pe care o să-vîrşea :
— O colegă.
    închise pînă a veni Matei. Era acasă. Dar aceasta putea fi doar o întîmplare. Şi apoi tonul bănuitor ou care fusese întrebată cine este nu dovedea că şi Magda îl căuta cu telefonul ?
    Presupunerea nu era greşită, fosta prietenă a Dorei îl căuta foarte des, hotărîtă să aibă o explicaţie cu el, să-1 recîştige, şi cu toate că încă nu parvenise să-i vorbească şi nici să-1 vadă, căci o evita, persevera în încercările ei şi pînă la urmă se gîndi să se ducă după el la facultate şi întîmplarea vru ca astfel să se întîlnească toţi trei fiindcă şi Dora se gîndise că el şi Magda s-ar putea vedea acolo.
    Strada era ca şi pustie cînd sosi Dora. Cîţiva studenţi intrară în grup în curtea facultăţii, apoi din autobuzul gălbui, care abia îşi făcea loc pe sub frunzele castanilor, coborî o femeie grasă cu o sacoşă, după ea un bărbat care dispăru repede după primul colţ şi apoi o fată. Fata aruncă biletul în rigolă şi, traversînd strada pe trotuarul de vizavi, trecu pe lîngă Dora şi intră într-o curte. Dora auzi scîr-ţîitul porţii de fier şi făcu doi paşi înainte, întrebîndu-se de unde să supravegheze poarta facultăţii fără a fi văzută. Femeia cea grasă îşi schimbă sacoşa dintr-o mînă în cealaltă şi traversă şi ea, oblic, în direcţia opusă celei pe care o luase fata. Purta o bluză roşie şi o fustă groasă, maron. Cînd trecea pe sub spărturile din frunzişul castanilor, pe unde soarele pătrundea proiectînd pe trotuar suprafeţe orbitoare de lumină, roşul bluzei ei se aprindea ca un reflector şi se stingea imediat. Autobuzul umpluse strada de fum şi o pornise. Pe acoperişul său fîşîiau din loc în loc, lovite, crengi care coborau mai jos decît celelalte. De pe una, două frunze se rupseră şi căzură în stradă, pe pietre. Pietrele, dreptunghiulare, erau cenuşii-albastre. In spatele arborilor de pe trotuar şi al grilajului
    

    
înalt, faţada facultăţii primea din plin lumina soarelui şi albul varului tranşa în negura verde.
     Dora nu găsise postul cel mai bun pentru observaţie. Tot căutîndu-1, din ochi, privirile îi trecură peste bustul: unui bărbat care se oprise pe trotuarul de peste drum, în staţia autobuzului, puţin mai sus de facultate. Ca lovit; în piept, bărbatul făcu o mişcare şi o privi de jos pînă [ sus încetînd să mai fie preocupat de sosirea autobuzului. Trecu pe trotuarul Dorei şi se luă după ea, de la oarecare distanţă. Dora se îndrepta încet spre capătul dinspre chei' al străzii. Bărbatul surîdea şters şi nu-i părăsea din ochi, coapsele şi picioarele. Din cînd în cînd Dora se uita la ceas. Apoi, dinspre chei, îşi făcu apariţia autobuzul gălbui, fără bot, cu două imense ferestre în faţă ca două orbite goale. Pînă ce trecu de ei, bărbatul se opri pe trotuar şi privi absent în urmă, apoi îşi reluă cursa şi lungi pasul căci distanţa dintre el şi cea din faţa lui se mărise. Din autobuz coborî Magda şi intră imediat în curtea facultăţii. Spre capătul dinspre chei al străzii lumina incendia cu- . prinsul. în lumină tremurau în sus case şi arbori. Conges-vj tionat, bărbatul se apropie pe la spate de Dora atît de mult; încît distingea perfect ochiurile ciorapilor ei de mătase. Ea mai privi odată la ceas şi se opri. In ochii bărbatului'j luci nebunia. îi şopti ceva, dar nu-1 auzi, nici nu-1 văzu| căci se gîndea că s-a depărtat prea mult şi că ar trebui să revină cîţiva paşi — ceea ce şi făcu. In faţă, pe trotuaruli celălalt, se iviră grupuri din ce în ce mai mari de tineri j şi tinere. Cînd se răriră, pe poartă ieşiră doi domni în-vîrstă. Unul dintre ei avea o servietă galbenă, pe a celui--* lalt o purta un tînăr melancolic şi bine crescut. La dis-1 tanţă, alte grupuri şi, după ele, Matei şi Magda. El o zări.jj Le făcu semn cu mănuşa în aer şi traversă la ei. Magda\ era palidă, necăjită, gata totuşi să riposteze înţepat. Dora| îi aprecie sandalele, foarte simple şi foarte scumpe, şi apoi' oarecum cu spatele la ea, îi spuse lui Matei, violaceu, ridat,? speriat şi furios : A
     — Mă duceam la o cunoştinţă care locuieşte aici, lingăi Grădina Botanică. Mă însoţeşti, nu-i aşa? I
     — Eu... îngînă şi privi spre cea care, în spatele DoreiJj zîmbea numai cu un colţ al gurii, cu faţa acoperită de <j\ mască de nisip.

     — Ei bine, nu stăm mult căci nici eu n-am mîncat, spuse ea şi-i luă braţul făcînd un pas în direcţia inversă.
    El o mai privi o dată pe Magda, aceea căscase gura pentru a spune ceva, şi îi întoarse spatele şi porni alături de Dora, la braţul ei. îşi simţea inima bătînd pe mîna ei' care-i strîngea braţul şi, în vîntul deodată âtîrhitv pentru a înceta însă aproape îndată, îşi simţea părul deşenînd în aer o succesiune rapidă de subţiri liriii negre, frinte în toate direcţiile. Neputînd fugi departe de acolo, se ascunse sub b crustă de prudenţă. O întrebă :
— Ţi-e foame ?
Ea nu-i răspunse şi atunci zise :
     — Dacă m-ai mînca acum, pe mine, aş avea gust de crevete. <
     — Crezi chiar că vreau să te mănînc ? îi răspunse căutînd drept înainte. Din cauza ei ?
     Un şir de plopi fumurii se clătina uşor, călugăreşte,
în aer.	I   .'. ,
    Matei se destinse, dar cu sentimente amestecate, cad ea continua să nu-1 privească. De aceea o opri şi i se postă în faţă. Ea întoarse capul la stînga, spre stradă, cu expresia cuiva care ar căuta ajutor.
     — Trebuie să-ţi explic. Nu am nici o vină. Dimpotrivă; Nu ştiu de ce-a venit la facultate şi i-am spus că rpa plictiseşte. înţelegi? ,
    Coborî fruntea şi încercă să-1 ocolească pentru a-şi continua drumul.
   "— Ai auzit ce-am spus ? îi strigă brusc alarmat şi o ţinu cu amîndouă mîinile în faţa lui. Uită-te la mţne.
    Se uită la el, căutînd dincolo de el un ajutor pentru a scăpa din cursa în care căzuse.
     — Nu mă vede, îşi spuse Matei şi se tulbură din nou, începu să tremure. Şi ei : Ai înţeles ce ţi-anl spus? De cînd am plecat de la mare n-am mai întîlnit-o şi nici n-am dorit, aceasta. Habar n-am de ce a venit astăzi la facultate şi i-am spus că mă plictiseşte.
    — Nu mai pot, făcu ea din nou cu capul întors, nu mă mai ţin picioarele. Cheamă, te rog, un taxi.
    Matei opri pe cel care tocmai trecea. Ea sui, îndoindu-se ca de o durere săgetătoare.
— Spune-mi măcar că m-ai auzit, făcu el.
    Ea privea pe fereastra maşinii, în stradă, aproape în-torcîndu-i spatele.
     Din cînd în cînd, cu ochi noroioşi, şoferul îi cerceta prin oglindă. Nu-i plăceau clienţii aceştia. Nu dorea să se întîmple ceva în maşina lui.
     Refuzul ei de a-i răspunde şi de a-1 privi îl făcu să se simtă stupid. în acelaşi timp avea senzaţia clară a mărimii corpului său de aer şi se întreba dacă, aşa mare, lumina îl va mai putea conţine cînd se va reîntoarce în ea. întrebarea aceasta, acum cînd, chiar dacă el nu era vinovat, Dora suferea atît, denotă o insensibilitate monstruoasă. Se învineţise şi se ridase din nou. Sînt un monstru stupid, ridat şi vînăt. Nu mi-ar place să rămîn singur în starea aceasta. Şi din nou se destinse cînd, mergînd în urma Dorei spre ascensor, mersul ei îi aminti că-1 întrebase o dată, cînd îi spusese că este frumoasă ca o lebădă Ai văzut păsările acestea şi altfel decît pe apă ? Nu mi-ar place să rămîn singur în starea aceasta, cum nu mi-ar place să mă prăbuşesc acum cu ascensorul în golul aspru. Fără ea, afară din ea. Dar, Doamne ! făcu, deşi îşi fereşte ochii de mine, este ca şi cînd aş fi totuşi în ei. Iată o noutate.
     — Iţi mulţumesc că m-ai adus pînă aici, îi spuse în uşă, sperînd totuşi că el nu va pleca. Te duci la masă ?
— Nu mi-e foame, îi spuse şi intră după ea.
     Perdeaua sta nemişcată în faţa ferestrei deschise. încăperea i se păru mică dar lumina îl orbi. închise fericit ochii şi cînd îi redeschise era întinsă pe divan, cu mîinile sub cap, şi-1 privea dar cînd privirile li se întîlniră şi le mută pe ale ei spre fereastră.
— Te simţi mai bine ? o întrebă.
— Da, îi răspunse, perfect. Mi-e doar foarte cald.
— Şi mie. Acum poţi să mă asculţi ?
Ea spuse calm, cu privirea tot pe fereastră :
— Sigur.
     — îţi repet deci, că nu ştiu de ce a venit după mine, că aceasta mi-a fost foarte neplăcut şi că i-am spus-o şi ei.
     — Nu trebuia să i-o spui, făcu dînd din cap. Nu trebuie să jigneşti pe nimeni. Mai bine nu i-ai fi dat ocazia să-şi imagineze că poate veni.

— Nu sînt Vinovat.
— Mi-ai mai spus-o. Dar ce pot face eu ?
    Spaima îi astupă gura. Era în faţa unui inevitabil. De data aceasta însă nu-i mai era teamă de singurătatea
lui, ci de a ei.
— Dora, o întrebă, de ce nu vrei să te uiţi Ia mine ?
— Pentru că nu pot.
    — Crezi că nu-ţi spun adevărul ? o întrebă deodată violent şi se lăsă în genunchi la marginea divanului, în fata ei, cu spatele la fereastră. \
— Peşte, peşte. Hai la peşte ! veni din stradă strigătul
unui oltean.
    Strigătul îl proiectă spre ochii ei. Ochii ei erau reci şi dădu îndărăt. în lumina încăperii acum prea strimte.
    — N-am nici un motiv să nu te cred, îi răspunse şi închise ochii.
    — Şi totuşi, stărui la fel de violent, pentru că ce nu se putea ocoli se arăta acum şi mai clar, nu te mint. ,
— Dar la fel de probabil este şi că mă minţi, spuse ea.
— Cum să-ţi dovedesc ?
    Dora, mereu cu ochii închişi, spuse ceva dar vocea i-o înecară pîrîiturile unei motociclete pe care cineva o încerca jos înainte de a porni cu ea. Matei, livid, sări la fereastră şi o închise, apoi reveni la Dora şi-i strigă :
    — Cere-mi o dovadă, oricare, dacă nu-ţi ajunge cuvîntul meu.
    Printre genele ei închise începură să curgă lacrimi. El îşi întinse, tremurînd, braţele dar ea i le dădu la o parte. După multă vreme îi spuse :
    — Tu nu simţi că se va întîmpla ceva îngrozitor, de neocolit ? Că acest lucru, ţipă deschizîndu-şi ochii cu o sforţare care-i crispa toţi muşchii, se întîmpla chiar acum ? Niciodată, ţipă iarăşi, nu te-am iubit atît şi nu m-ai făcut să sufăr atît.
    — Mă iubeşti ? se aplecă din nou asuprâ-i şi ea ţipă de parcă uşoara lui atingere i-ar fi provocat o , durere intolerabilă. Dacă mă iubeşti nu se va întîmpla nimic.
    — Dar mă doare ! Mă doare prea- rău! spuse şi lacrimile începură iarăşi să-i curgă de dinapoia genelor. N-ar trebui să mă doară atît, căpi este o femeie eare-ţi va arăta singură ce greşeală ai făcut şi poate că n-ai făcut nimic decît că m-ai făcut să mă îndoiesc de tine şt aceasta mă murdăreşte şi mă doare. Şi mă doare că nu mai pot purta sarcina aceasta dar nu pot face nimic, n-am nici o putere.
— Linişteşte-te, judecă puţin, o rugă şi ea îi replică :
— Nu pot judeca. Nu am ce.

     — Nu vrei să spui, făcu mişcîndu-se agitat în lumină, că vrei să mă părăseşti. Nu-ţi poate trece prin minte aşa ceva.
— Nu. .
     — Ne leagă prea multe. Cui mă vei lăsa ? Cui să te las ? Ce vom face, singuri amîndoi, pentru totdeauna departe unul de celălalt ? Dar e monstruos !
— Da.
     — De Ce nu mă priveşti ? Sînt, încercă să glumească şi glasul îi fu ciudat diformat, destul de puţm agreabil la vedere acum (ridat şi vînăt, probabil, îşi spuse în sine), dar încearcă.
'     — Nu pot, îi răspunse.
     După aceasta însă îl privi şi Matei dădu iarăşi înapoi din răceala luminii privirilor ei — a căror esenţă îl împresura acum nu în ochii ei, ci în aerul încăperii. Aceasta îl contrarie, făcu cîteva mişcări de verificare, dar era într-adevăr aşa, necunoscuta o părăsise pe Dora, era în jurul lui între Dora şi el.
     In stradă începuse o ceartă. Ascultară în tăcere răcnetele şi injuriile care, în ciuda ferestrei închise, urcară pînă la ei şi se revărsară între ei. Cînd încetară, faţa Dorei părea încă o dată făcută din ghips şi-i spuse :
—	E tîrziu. Du-te la masă. Eu am să mă odihnesc. Se sculă şi bău un pahar cu apă.
     — Mai bine aş rămîne, murmură. Nu vreau să ne despărţim.
   —	Te aştept mîine, ca de obicei, spuse ea, preocupată. . — Nu pot şă te las aşa.
     — Mi-a trecut, rîse. Recunosc că ai dreptate. Nu sînt decît o femeie. Mîine îmi vei arăta că m-ai iertat. Nu mai spune nimic, te rog, ţi-am făcut eu destul teatru.
Matei, sugrumat, repetă:
     — Nu pot să te las aşa. Nu vreau să ne despărţim — şi, ea făcu deschizîndu-i uşa :
    — Bine, bine. Te-aştept mîine. Matei, îl chemă cînd el ajunse la ascensor, nu mă săruţi ?
    A doua zi nu fu în stare să-1 primească, iar în cea de-a treia zi se decise. Ii lăsă o scrisoare la portar şi plecă la părinţii ei, în N.
    Despre aceste două zile, mai tîrziu, cînd -vru să le reconstituie, Matei nu-şi aminti decît că citise foarte mult pentru a le face să treacă cît mai repede. îşi aminti însă că, la capătul lor, alergase în piaţa Lahovary, că trecuse pe lîngă portarul care vorbea cu cineva, cu spatele la uşă, că era atît de grăbit încît pînă la Dora i se păru că ajunge mai curînd urcînd pe jos cele trei etaje şi că, în faţa uşii ei închise şi în urechi cu ţîrîitul zadarnic al soneriei, nu înţelesese nimic. După ce sună de două ori, mai sună încă de două ori numai pentru plăcerea de a auzi, în liniştea clădirii spre ale cărei ziduri din afară arşiţa venea în valuri neodihnite, ţîrîitul soneriei, în nări cu un parfum fantomal de sare şi migdale. Apoi, cu sunetele şi mirosul acesta în sine, intră în cuşca ascensorului. Intre pragul ei de jos şi marginea dinspre el a, coridorului, întrevăzu, în clipa în care trăgea uşa, golul întunecos în care avea să coboare. Atunci începu să înţeleagă ce se petrecuse. Ca să nu se vadă, se sprijini cu spatele de oglindă. Ce face ea, singură ? se întrebă. Departe de mine, printre sălbatici. Pereţii de lemn, roşiatici, îl conţineau cu greu, respira, între ei, anevoios, şi4 fu frică să coboare, închis în cuşca lor de sînge, în gaura neagră de sub el.
    Cineva venea pe coridor spre ascensor şi Matei apăsă butonul. In loc să coboare, urcă şi avu impresia că a ocolit, astfel, primejdia. De la ultimul etaj coborî scările la al treilea. Poate că Dora între timp se întorsese. Se gîndi să-i propună să iasă cu bicicletele pînă la vila Minovici. Cu puţin înainte de plecarea la mare Dora primise de acasă bicicleta ei, aceea pe care i-o împrumutase odată, într-o noapte, şi îşi cumpărase şi el una, pe care ea i-o alesese, şi fugiseră cu ele de cîteva ori din oraş, la Snagov şi la Pasărea, el cu deliciul de a inspira praful ce se desprindea de sub roatele bicicletei ei. O dată îi făcuse surpriza de a se îmbrăca, pentru una din aceste plimbări, aşa cum o văzuse de mult, cînd nu se cunoşteau şi nici nu aveau cum să se ştie că se vor cunoaşte şi el era întins
    
în iarbă, la marginea şoselei, sub o tufă cu frunze aromate. Ştiu astfel că ea nu s-a întors şi nu se va mai întoarce pentru el niciodată. în faţa uşii ei fu aproape gata să renunţe să mai sune. Sună totuşi, dar repede şi întoarse spatele uşii.
    — Nu luaţi ascensorul ? îl întrebă surîzînd soţia portarului. E liber.
    Voise să coboare pe scară şi surîsul acestei femei grase şi cumsecade, cu mîini pricepute de soră de caritate sau de moaşe îl făcu să se închidă pentru a doua oară în îngusta casă de sînge şi să coboare cu ea în golul negru. Ajungînd, ieşi cu capul înainte, înăbuşindu-şi un strigăt ascuţit şi tremurător. Portarul îl salută :
— Am ceva pentru dumneavoastră.
    — Ce mai faci ? îl întrebă Matei. Cum merge treaba ? Cald, nu?
    — De mult n-am mai pomenit aşa căldură se înclină omul şi-i întinse plicul Dorei. Ar trebui să plouă.
    în parcul Ioanid se lăsă pe o bancă, lîngă bazin, îşi încrucişa picioarele şi scoase plicul. Îmi scrie că, în interesul amîndurora, este mai bine să nu ne mai vedem. îi pare rău, mă va iubi totuşi mereu, mereu se va gîndi la mine, preferind să uite lucrurile neplăcute. Intre noi doi sînt atîtea întîmplări frumoase şi aşa mai departe, sper că nu vei suferi cît sufăr eu, mai tîrziu ar fi mai dificil şi nu ne-ar mai rămîne poate nici amintirile.
     Intre arbori, lîngă apă, aerul era uşor şi în aer, deasupra rugilor verzi, npri se duceau spre apus.
     Ii urmări şi descoperi acoperişul vechii lui case, albăstrui în albăstrui curat al cerului.
     In capătul aleii trei copii, aşezaţi pe vine, umpleau găleţile cu pietriş. Unul dintre ei se sculă, aruncă o minge roşie care se rostogoli pînă la picioarele lui Matei şi veni alergînd, după ea. Matei o luă şi i-o dădu, apoi se întoarse pe bancă şi scoase din nou plicul din buzunar. Aş prefera, îşi zise, să scrie mai simplu, fără nici o aluzie la despărţire. Scuză-mă, a trebuit să plec din Bucureşti şi nu te-am putut anunţa, cînd mă voi întoarce îţi voi telefona dar n-am să mă întorc curînd. Ce cuvînt curios, curînd. Seamănă cu sunetul înăbuşit al frecării unei mături pe podele.
     Apoi veniră nişte copii mai mari care se jucară de-a prinsa şi alergînd unii după alţii se pierdură repede şi lîngă Matei rămaseră doar strigătele lor proaspete. Şe simţea atît de bine, încît nu îndrăznea să deschidă plicul, îi plăcea în schimb să pipăie hîrtia plină şi mătăsoasă.
     Pe banca alăturată veni după aceea o tînăra femeie cu o fetiţă în rochie albastră. Fetiţa alergă de cîteva ori în sus şi în jos, în timp ce femeia deschisese o carte, şi apoi se opri în faţa lui şi-1 întrebă :
— Ce faci ? Matei îi răspunse :
— Mă joc cu hîrtia aceasta. îţi plac hîrtiile ?
— Da, spuse fetiţa, dar îmi plac mai mult marinarii.
— Ştii să faci bărci pentru ei ?
     Şi pentru că nu ştia, Matei rupse delicat plicul, îl băgă în buzunar, îndoi în două scrisoarea dinăuntru, apoi îi întoarse cele două colţuri de sus pînă ce acelea formară un triunghi, îngusta margine rămasă dedesubt o ridică şi în faţă şi în spate, în sus, obţinu astfel un fel de bicorn ale cărui colţuri le întoarse şi pe ele în sus şi acum avea în mînă un romb, trase dintr-o parte şi alta deodată şi prezentă fetiţei barca. La proră citi cu litere mari, de cerneală, cuvîntul Niciodată.
     
s










XXX
    
    
    
    
     Aşa cum îl anunţase în rîndurile lăsate la portar şi pe care nu avea cum şti că el nu le citise, Dora se întoarse în Bucureşti peste o săptămînă, pregătită să primească rugăminţile lui de împăcare pentru că distanţa şi timpul o liniştiseră oarecît şi dragostea ei, greu rănită, era gata, în definitiv, să mai trăiască. Aşteptă telefonul lui. Călătorise spre Bucureşti tristă, însă şi nerăbdătoare să-1 întâlnească.
     Cele două ore de după sosirea ei de la gară se scurseră, dar la capătul lor telefonul nu sună. Şi totuşi portarul îi dăduse plicul. Ii indicase clar ziua şi ora cînd să-i telefoneze pentru a se vedea. Peste încă o jumătate de oră, îşi zicea că în programul lui.s-a ivit ceva neprevăzut care-1 împiedică să o cheme şi apoi se însera şi continua să aştepte apelul aparatului. Mai tîrziu, se schimbă şi se duse la mătuşa ei să Cineze.
     In ziua următoare aşteptă din nou şi din nou zadarnic. Acum se gîndi că Matei este bolnav, căci dacă ar fi fost plecat din oraş ar fi găsit un mijloc de a o preveni. Se îngrijoră, dormi puţin şi rău şi după multă codire chemă la telefon casa unchiului lui. Aceeaşi voce pe care o mai auzise odată îi spuse că Matei este la facultate.
    Şi totuşi, socoti după ce efectele şocului trecură, este cu neputinţă ca el să o fi părăsit fără un cuvînt, cum îşi părăseşte un copil plictisit jucăria. înţelesese probabil greşit scrisoarea ei dar nu va întîrzia să-şi priceapă eroarea.
     Cu acest gînd, care în parte îl absolvea pe Matei dar o ajuta şi pe ea să treacă mai uşor peste dificultate, aşteptă iarăşi. Se încredinţase atît "de bine că va înţelege şi va reveni, încît nu observă că lucrul întîrzia să se întâmple şi nu-i fu suspectă nici propria-i înlesnire de a alunga temerile ce o încercau uneori că totuşi el nu va reveni şi apoi, cînd trebui să admită că temerile sînt foarte justificate, nici înlesnirea de a nu se mai gîndi la ce nu era plăcut. Cîteodată îl ura, altă dată îi era dor de el, dar pînă la urmă se obişnui cu ideea că o părăsise.
    Şi totuşi cînd tîrziu, către sfîrşitul lui octombrie, îl văzu venind pe acelaşi trotuar cu ea, din direcţia opusă, genunchii îi tremurară şi Matei ridică capul şi o zări şi el sub voalul de umbră pe care salcia pletoasă pe sub care tocmai trecea îl cobora din cer peste ea şi înfăţişarea aceasta pe care o luase lumea exterioară pentru a-1 întâmpina atunci şi acolo, înfăţişarea aceasta pe care el însuşi o luase spre a se întâmpina atunci şi acolo, îl umplu de atîta voioşie încît uită că Dora îi scrisese că vrea să nu-1 mai vadă niciodată şi întinse pasul spre ea şi-i spuse :
     — Tu eşti ? Nu te-am întîlnit de-o veşnicie, şi-i sărută mîna şi savura din ochi desenul umbrei verzui pe degetele ei cu unghii preţioase.
îşi desprinse mîna dintr-a lui.
— Da, eu sînt, şi adăugă, pentru că voioşia cu care

0 oprise şi felul cum îi privise mîna ţinîndu-i-o într-a lui
1 se păruseră nepotrivite după ce se petrecuse între ei şi ca introducere la explicaţiile cu care îl socotea dator, — ai memorie bună.
     Un copil trecu bătînd grilajele cu o nuia; Matei nu remarcase observaţia ei, aspira parfumul trandafirilor dintr-o curte apropiată şi exclamă la fel de neconvenabi] avîntat :
—■ Cît ai stat în N. ! Ai avut timp frumos ? —• Ca şi aici.
     — Dar chiar aşa de cald ca aici cred că nu, o întrerupse. Deşi după calendar e toamnă, aici au fost zile de caniculă cînd, ca să pot citi, a trebuit să-mi pun cursurile în rucsac şi să fug cu bicicleta pe malul Herăstrăului, la aer.
     Pocnetul monoton al nuielei copilului se pierdea spre grădina Icoanei şi, mişcîndu-se, ochii Dorei umpleau umbra cu sclipiri rapide. Din ziua cînd nimeni nu răspunsese la soneria lui şi înţelesese că Dora nu voia să-1 mai vadă şi se simţise singur, abandonat, ameninţat şi căzuse apoi în golul de care se temuse, Matei trebuise să remarce că golul nu era gol, probabil, îşi spuse, pentru că, înainte ca el să fi ajuns acolo, fusese umplut cu acel trup care creştea şi se umfla mereu şi care, oricîtă oroare îi produsese la început recunoaşterea, era al lui şi faţă de care, acum că nu-i mai dădea ocoale pe deasupra, ca la mare, ci coborîse în spaţiul lui, încerca perplexităţile şi satisfacţiile celui care pe neaşteptate, făcînd colţul unei străzi, s-ar pomeni în faţa propriei sale statui. Lumea rămînea. independentă de el, dar în acelaşi timp lumea văzută de el era propria lui imagine, propria lui statuie, şi fără nici un efort din parte-i prezentă chiar şi atunci cînd, preocupat de altceva, o scăpa din vedere. Acesta îi dădea un foarte pur sentiment de libertate, de unde şi alegreţa care Dorei i se păruse nepotrivită, aşa cum şi era în realitate în ce o priveşte, precum şi, ceea ce marca şi mai bine schimbarea ce se petrecuse în el, o neostenită tandreţe pentru tot ce întîlnea în cale.
     In timp ce ea protesta că nu o chinuise căldura, că în Bucureşti este totdeauna mai cald ca acolo şi de altfel aproape nu ieşise din casă, rupsese o petală din trandafirul ce-şi scotea capul prin grilaj şi o zdrobise între degete.
     — Aproape n-ai ieşit ? se miră şi în continuare fu gata s-o întrebe De ce ? şi renunţă. îşi amintise ce, în prima clipă, uitase. întrebarea era imposibilă, cum imposibilă era şi prezenţa lui lîngă ea care dorise să nu-1 mai întîlnească niciodată. Din cauza lui desigur că acum se simţea rău. De vină era însă doar întîmplarea că nu o zărise la timp pentru a o putea ocoli. O, exclamă şi Dora, nedumerită o clipă de schimbarea de pe faţa lui şi de tonul fals, adumbrit, cu care i se adresa, pricepu că abia acum el realizase că nu vorbeşte unei străine şi toată amărăciunea şi revolta renăs-oură în ea, eu din cauza căldurii am stat foarte puţin în casă şi am descoperit astfel că în aer liber se învaţă mai uşor.
     
     Fraza aceasta, rostită repede, îi dădu totuşi răgazul de a pierde din nou din vedere ce era grav între el şi cea din faţa lui şi încheie cu o întrebare din categoria acelora de care tocmai se ferise :
     — Şi nici măcar la vie la tine n-ai fost ? Măcar o dată ? Din curiozitate măcar ?
— Pentru ce să fiu curioasă ?
     — Aşa, să revezi de exemplu ierburile care odată, cînd erai mică şi te-ai rătăcit printre ele, te-ai gîndit că te-au mîncat. Ce imagine ! surise şi-şi şterse ochii în care entuziasmul îi adusese lacrimi.
— Nu cumva, îl întrebă ea, ai părăsit medicina pentru
sculptură ?
— Nu. De ce ? Şi cum ai găsit oraşul ?
— Cum îl ştii.
     — M-am gîndit de multe ori la tine, continuă şi Dora pe care lacrimile lui o scandalizaseră tresări ca lovită, şi te-am invidiat. Ştii că de cînd am plecat din N., acum un an şi ceva, n-am mai revenit acolo şi aş vrea totuşi să revăd o mulţime de lucruri, de exemplu-teii din curtea mea. Erau foarte frumoşi, nu ?
— Da.
     — Ai trecut pe acolo ? o întrebă, — şi se văzu pe sine cum o priveşte din spatele lor venind dinspre poartă, o femeie atît de dorită şi de inaccesibilă, şi apoi cum o conduce spre rîpa din fundul curţii, pe malul iazului, să-i arate cerul, dar aceasta nu mai fu propriu zis o imagine, ci o fotografie în care Dora se prezenta înconjurată de o umbră vagă, dintre zi şi noapte. Cît timp stărui umbra, îivexplică deosebirea dintre fotografie şi imagine, avînd satisfacţia de a-i spune acum ceva din ce nu reuşise să-i spună la mare cînd era prea supărată ca să-1 asculte. Despăr-ţindu-mă de oraşul acela am regretat că-1 părăsesc şi am fost sigur că-1 voi regreta şi că ades voi dori să-1 revăd şi chiar aşa a fost şi mai ales cît ai fost tu plecată acolo aproape în fiecare zi eram gata să mă sui în tren, pînă ce mi-am lămurit ce se întîmplă.
Ea îl întrerupse :
— Cît timp e de atunci ?
— De cînd ?
— De cînd ai aflat ce se întîmplă.
încercă să socotească şi recunoscu bucuros :
    — Dacă aş mai ţine jurnal ţi-aş răspunde precis. Aşa, am impresia că aceasta s-a întîmplat cu o clipă înainte de a ne întîlni noi acum fiindcă am pierdut senzaţia compartimentării timpului şi trăiesc parcă o singură zi, o zi mare, fără sfîrşit.
— Interesant, murmură.

      — Da. Am aflat că dorul este o eroare de atribuire. Brăţara aceasta împodobită cu briliante, spuse şi luă mîna ei să privească mai bine brăţara, am văzut-o de nenumărate ori, în nenumărate împrejurări, şi cînd o privesc acum n-o privesc ca un bijutier căruia i-ai încredinţa-o pentru o reparaţie sau pentru o modificare şi pentru care ea n-ar fi decît un obiect indiferent şi real sau real pentru că indiferent. Cum este în realitate brăţara ta nu ştiu şi nici nu pot şti pentru că realitatea ei fizică, obiectivă, este dublată pentru mine de împrejurările în care am văzut-o înainte, dublată şi modificată în aşa fel încît ea, împreună cu ce o dublează şi o modifică, mi se prezintă, cum nu s-ar prezenta bijutierului, ca o vibraţie, cum să-i spun ?, afectivă, eveniment interior, al meu, aşa cum ar fi de exemplu ideile şi de aceea lucrurile pe care le întîlnesc am şi început să le numesc Idei, cu un i mare, şi totodată eveniment exterior, figurare tangibilă în spaţiul din faţa ochilor mei, a vibraţiei mele. De aceea vei înţelege, Dora, de ce lumea care mă înconjoară îmi pare că este, n-ai să mă crezi, dar e destul de simplu, o figurare a mea, propria mea statuie.
     Matei tăcu pentru a vedea pe faţa ei dacă îl înţelesese bine şi nu văzu nimic. Repetă :
— Aşa văd eu. Tu vezi lumea ca pe propria ta statuie ?

     — încă nu m-am gîndit, îi răspunse ea care se gîndea că Matei intenţionează să ocolească singurul subiect ce i-ar fi putut interesa, şi revolta ei crescu.
     — Ei bine, şi cu aceasta mă întorc la ce începusem să-ţi spun, ades Ideile se descompun lăsîndu-ne să vedem ce a venit din trecut pentru a le constitui, iar cînd descompunerea lor este prea rapidă, atunci vibraţia care sînt ele nu are timp să se piardă cu desăvîrşire ci rămîne în parte ataşată de dublu, de elementul trecut, de fotografia puţin îngălbenită ce ne-a rămas in mîini după evaporarea
Ideii, sau dacă vrei a imaginii, şi vibraţia aceasta noi o atribuim greşit fotografiei şi ni se înfăţişează ca dorinţă de a retrăi, de a revedea ce ne dă fotografia.
— Astfel că nu te-ai mai suit în tren.
    — In schimb mi-a fost foarte greu să rămîn pe loc. Vezi ? adăugă întinzîndu-i o frunză galbenă, a venit toamna.
    Dora întinse mîna dar făcu astfel că înainte de a o atinge bine cu degetele frunza căzu pe trotuar, între, ei, ' şi privindu-i ochii Matei întrezări în ei, la extrema limită a adîncimii lor, o risipire de umbre reci.-
    — Iar tu îmi vorbeşti despre N., îi reproşa ea pentru a acoperi repede refuzul frunzei, ca şi cînd abia ieri m-aş fi întors în Bucureşti.
    — Va să zică, îi răspunse mut, 'nu eşti chiar atît de supărată pe mine ?
    Lumina bruscă de pe chipul lui, ca şi tăcerea cu care-i primi cuvintele, o supără şi mai mult, aşa că spuse pregă-tindu-se să-1 părăsească :
— Mă bucur că te-am întîlnit.
    — Cum ? îi luă el vorba, nu ne-am mâi văzut de atît timp şi să ne şi despărţim ? Te duci la mătuşa ta ? Da-mi. voie să te conduc.
    Dora şovăi, apoi merseră împreună spre piaţa Canţa-, cuzino. Clipa ei de şovăială îl indispusese. Un npr de q paloare lunară îi urmărea plutind pe sus, în apa senină. Datorită indispoziţiei, Matei putu descoperi că observaţia ei care puţin înainte îl făcuse să se bucure arătîndu-i că Dora nu este sau nu mai este atît de supărată pe el, era foarte serioasă căci într-adevăr nu ştia cînd se întorsesie în Bucureşti. Făcu în minte o socoteală şi la sfîşit exclamă confuz Se poate ca atît timp să nu fi încercat s-o văd ori să aflu veşti despre ea ? Şi totuşi, în tot acest timp, deşi nu odată i-am simţit lipsa, nevoia adevărată de a o avea lîngă mine, ce curios, nu am încercat-o. Din spatele unor arbori se iviră creştete roşii de aburi, risipite îndată. Totul se terminase cu adevărat. Încheierea aceasta îi alungă indispoziţia. Se simţi cuprins de o infinită prietenie pentru cea care-i mergea, fără o vorbă, alături, sub lunga barcă de gaze a norului lunecător. Era atît de singură, fără el ! încercă să se apropie de ea şi-i spuse şovăitor :
    
w

—	Eşti chiar atît de grăbită ? Sprincenele ei, aspre în masca chipului, tresăriră şi-i:
răspunse fără să-1 privească ;
    — Da, am întîrziat. Mă bucur totuşi că te-am întîlnit, repetă formula cu care se pregătise să-1 părăsească pentru că indignarea nu o lăsă să găsească altceva dar pentru că totuşi trebuia să găsească pronunţă înegrindu-se la faţă din cauza efortului Tot în cer trăieşti ?
    — Ochii tăi sînt mai frumoşi decît cerul, vru să-i spună şi pentru că propoziţia ar fi sunat, ştiu, ca o parodie, renunţă. Crezi, o întrebă în schimb încercînd să-i ia braţul dar ea şi-1 feri, crezi că peste ce s-a ivit între noi nu se mai poate trece ? Azi noapte, îi spuse după ce se aşezară pe o bancă din grădina Icoanei, am trecut prin piaţa Laho-■vary şi am privit ferestrele tale, întunecate, în care se oglindeau stelele. Era aşa de frumos încît mi-a venit să plîng.
    — Pe la ce oră ? vru să afle şi după ce îi spuse, dădu din cap rîzînd : Nu eram acasă.
     Matei îşi curăţă degetele de ce rămăsese din petala trandafirului, o mică masă aproape sferică, neagră, apoasă, ce căzu între pietricele. Avea tot dreptul să vrea să-1 lovească, deşi motivele ce o îndemnaseră să-i ceară a n-o mai vedea niciodată fuseseră absurde, şi o întrebă cu atenţie afectuoasă :
— Unde erai ?
    — Nu în N., rîse ea din nou, pentru că de acolo m-am întors acum două luni.
    — îmi închipuiam că dormi, îi spuse surîzînd şi atunci ea, care acceptase oprirea în grădina Icoanei doar pentru întrebarea aceasta, făcu :
    — Ai primit scrisoarea pe care ţi-am lăsat-o lâ portar cînd am plecat ?
     Dacă ar mai fi iubit-o, ar fi priceput imediat că interpretase greşit unicul cuvînt care-i căzuse sub ochi din scrisoarea ei şi dacă ea însăşi l-ar mai fi iubit sau dacă cel puţin vanitatea ei ar fi sîngerat atunci mai puţin, l-ar; fi ajutat să priceapă. Aşa, întrebarea nu avu alt rezultat! decît că îl făcu pe Matei să bănuiască, şi bănuiala aceasta! îi aduse pe faţă o schimbare pe care Dora o interpretă caJ
un refuz de a-i răspunde, că poate conţinutul scrisorii ei nu fusese chiar acela pe care-1 presupusese. Oricum, însă, ireparabilul se petrecuse înainte ca portarul să-i dea plicul, iar acum trebuia să-şi ascundă cu orice preţindelicateţea de a se fi despărţit de rîndurile ei fără a le fi citit — astfel că prietenia lui pentru Dora şi nevoia de a o ajuta Să fie mai puţin singură sporiră ameţitor. îi povesti că nu deschisese plicul decît după ce se încuiase în camera lui şi că după aceea, atît îl îndurerase că nu o va mai vedea încît pentru a se mîngîia oarecît se îmbrăcase cu rochia ei albastră şi o purtase apoi multe zile, chiar şi ieri am pus-o, o asigură cald. *
    — Toate acestea, îşi spunea ea, sînt minciuni, căci pentru a-mi spune adevărul n-ar fi aşteptat să ne întîlnim din întîmplare, pe stradă. Şi de altminteri despre scrisoare se şi fereşte să vorbească şi sînt sigură că n-a inventat povestea cu rochia decît pentru a schimba vorba. Ce prefă-t cătorie dezgustătoare ! Totdeauna a avut tendinţa de a se ascunde, însă femeia aceea mi 1-a schimbat îngrozitor.
    Tînărul bărbat de lîngă ea, cu faţa înnegrită de soare, se îngrăşase şi avea astfel un aspect aproape masiv dar ia ochii lui neobişnuit de pătrunzători cărora avea sentimen* tul, ca totdeauna, că nu le poate scăpa nimic, se arătau ş$ se pierdeau flăcări nesigure.
    Pe urmele lor, barca de raze palide plutea încet spre arborii din grădină.
    De avocat nu se despărţise uşor şi după aceea nu fusese fericită cît ar fi meritat şi după aceea nu fusese fericită deloc.
    — Crezi că tu poţi face ceva să nu ne mai despărţim niciodată ? îl întrebase cîndva şi-i răspunsese cu atîta încredere „Am să fac tot ce am să pot" şi cu siguranţă că atunci era foarte convins de ce spunea şi nu ar fi acceptat pentru nimic în lume că odată tot ce va putea face va fi să o întrebe, întîlnind-o din întîmplare pe stradă, dacă* în N. a fost cald şi cum a găsit oraşul şi să-i povestească cum s-a plimbat cu bicicleta la lacuri şi chestiunea aceea cu statuia, fără cap şi coadă, numai ca să zică ceva sau mai degrabă ca să nu zică ce trebuie. Nu pot crede totuşi că este atît de mizerabil, se retracta deodată şi se pomeni spunîndu-i :
    — 


Bl*


     — Nici prin faţa casei tale n-am trecut, n-am ieşit decît o singură dată, s-o vizitez pe Angela Zahariadi, însă mi-ar fi făcut multă plăcere să-ţi revăd teii, chiar dacă plăcerea aceea ar fi fost, cum crezi, o eroare de atribuire. Tu, care te-ai temut totdeauna de erori, eşti sigur că acum nu greşeşti ? Nu trebuie să-mi răspunzi, Matei, îl ajută binevoitoare, ceea ce lui îi aduse iarăşi o lacrimă în ochi, să ne gîndim mai bine la ceva foarte plăcut, de exemplu la ziua cînd te-am vizitat ca să-mi arăţi cerul din fundul curţii tale, de pe malul iazului. îţi aminteşti ?
     — De fapt, îi spuse şi trebui să-şi şteargă ochii cu batista şi pe ea lacrimile lui n-o mai scandalizară, nu te chemasem să-ţi arăt cerul.
     — Te rog, nu continua. Ştiu, am ştiut de ce, însă e «nai frumos aşa.
     — Ai vrea să revedem odată locurile acelea împreună ? o întrebă însufleţit şi-i luă mîinile într-ale sale.
— Da.
  , — Să plecăm cu un tren de noapte, ca odată ajunşi acolo să nu întîlnim pe nimeni şi să rămîi la mine şi apoi, cînd se va face ziuă, să coborîm la iaz, să trecem dincolo în cîmp şi de acolo în pădure şi din pădure să intrăm în vţa, ta să ne urcăm în pomul în care ne-am urcat într-o noapte şi apoi să coborîm pe malul rîului din fundul văii şi să ne întoarcem la Bucureşti tot noaptea, cu ultimul tren. Dacă vrei, dacă nu te sperie oboseala, să plecăm chiar în noaptea aceasta, eu sînt gata de drum.
     — Chiar în noaptea aceasta ? făcu dezamăgită. Nu pot, sînt invitată.
—	Ei bine, îi răspunse rîzînd fals, nu-i nimic, altădată. Degetele ei răspunseră presiunii alor sale, dar aceasta
nu avu în el nici un ecou, ţinea parcă în mîini mîirii moarte, frunze moarte.
     Dora regretă că 1-a întristat. Apoi îşi spuse că prin motivul pe care-1 dăduse refuzului ei a ratat ocazia de a-1 regăsi, pentru că motivul nu-1 inventase. Ar fi putut foarte uşor să renunţe la vizita aceea şi să plece cu el şi dacă h-o făcuse însemna că în realitate riu ţinea chiar atît să-1 urmeze pe Matei şi, dacă nu-1 mai iubea, pentru lucrul acesta urît numai el era de vină.
Barca norului era acum chiar deasupra lor şi pe albul


ei crengile goale spre vîrf ale unor arbori scriau cuvinte care nu existau în nici o limbă.
     Matei îi eliberă mîinile. Dora şi le încrucişa pe poşetă ' şi spuse afectînd nepăsarea :
— Şi cum rămîne cu teoria ta ?

    — Teoria este bună, dar eu mă trezesc uneori visînd M cu glas tare, protestă. ,
— N-am vrut să te supăr.
     Matei îşi dădu seama că este foarte cald şi simţi că i se face rău.
    — Nu pot vomita aici, îşi zise strîngînd dinţii şi lăsîn-du-se pe spătarul băncii spre a respira mai liber. Cum am ajuns la aşa ceva ? Ai ajuns la aşa ceva, îşi răspunse, din cauză că de la un timp suferi de o tandreţă al cărei obiect în afară nu poate fi decît întîmplător şi pînă acum
f n-ai ştiut clar acest lucru. Repede-te să îmbrăţişezi stîncile" j ' care-ţi înapoiază vocea şi te vei alege cu capul spart, fJt
cu acest idiot N-am vrut să te supăr. Cine face conversaţie
cu propriul său ecou ? Dora se uită la ceas.
— Nu vreau să te reţin, îi spuse Matei.
    — Am întîrziat prea mult, dădu din umeri înciudată, şi n-are nici o importanţă cît mai stăm.
    — Uită-te puţin la obrazul meu. Nu vezi nimic ? Nişte urme roşii, ca de degete ? Curios, eu le simt. Va să zică nu vezi nimic ?
    — Văd, îi răspunse din nou regretîndu-şi duritatea şi căutînd să-1 facă să uite, că accepţi foarte uşor să se in-tîmple cu noi ce înainte erai convins că nu se va întîmpla niciodată.
     Norul se lăţise şi arunca umbre printre frunze. Jumătate din el, în lungime, era violet roşcat, jumătate alb cu zone cenuşii, roz, verzi.
    Eliberîndu-i mîinile, Matei rămăsese într-ale sale cu brăţara ei, pe care o întorcea pe toate părţile spre a* face briliantele să scînteieze multicolor şi protestă destnf de moale la reproşul ei pe care Dora însăşi, formulîndu-1, îl simţise că-i depăşeşte intenţia şi spune mai mult decît voia realmente să spună. Nu se gîndise să-1 învinuiască, pentru că n-o mai iubea, dat fiind că nici ea nu-1 mai iubea, xl
    

    

    
şi-i fu nespus de recunoscătoare că nu o înţelesese greşit şi-i primise cuvintele cu discreţie. Aceasta era din partea lui o dovadă de inteligenţă. Era atît de inteligent ! Şi faptul că, în ciuda scrisorii ei, o lăsase singură atît timp după întoarcerea din N. arăta, acum îşi dădea socoteala, că o înţelesese mai bine decît se înţelesese ea însăşi pe sine şi fu sigură că el suferise mai mult decît ea însăşi din cauza despărţirii şi acum suportă cu atîta pricepere delicată răutăţile ei şi-i fu ruşine că nu-1 mai iubeşte şi se gîndi că poate se înşeală şi că în realitate îl mai iubeşte şi că este cu neputinţă ca în sufletul lui dragostea să se fi stins cu totul, astfel încît nimic nu era pierdut şi puteau lua totul de la început ca şi cînd nu se petrecuse între timp nimic.
     Verdele şi rozul din jumătatea albă a norului se stinseră, iar jumătatea lui violetă se făcuse sul aproape în întregime pe partea superioară, invizibilă de jos. Astfel, îngustată, barca de aburi părea mai lungă şi era intr-adevăr aşa pentru că deşi continua să se deplaseze acoperea încă arborii şi aleile de jos cu umbrele ei.
     Pe umbrele acestea Matei şi Dora păşiră încet, cău-tîndu-se unul pe altul cu băgare de seamă, el uitînd încă o dată că dispoziţia tandră de care începuse să sufere după plecarea Dorei era lipsită de obiect altfel decît întâmplător şi spunîndu-şi apoi, ruşinat ca şi ea de absenţa dragostei, j ' că absenţa aceasta putea da raporturilor dintre ei un timbru mare, eroic, pe care nu trebuie să îl piardă şi de care se socotea pe deplin vrednic.
     Din cînd în cînd se opreau, se aşezau pe o bancă, apoi îşi reluau plimbarea, pînă ce Dora, care îşi rememora trecutul lor spre a se convinge că încă mai iubeşte, îl întrebă :
     — Nu de aici, din grădina Icoanei, ai văzul^o odată pe Marta întorcîndu-se de la şcoală ?
Matei o privi mirat şi ea îl ajută să-şi amintească :
     — Mi-ai spus aceasta la vie, într-o zi cînd ţi-am cîntat Chopin şi mi-ai povestit şi accidentul cu colegul cel rău din şcoala primară.
Cu toată sinceritatea, şi oarecum stingherit, recunoscu, mai mult din ochi şi din umeri, că tot nu-şi aminteşte, încetase să răsucească între degete brăţara. Dora adăugă :
    — In noaptea aceea ţi-am dat rochia mea albastră, ae care ai pomenit adineauri.
    —- In noaptea aceea, o îngînă şi reîncepu să răsucească brăţara. Da, de aici. O, Dora, strigă în sine, în noaptea aceea m-ai sărutat, ne-am sărutat prima dată, de mii de ori şi ameţeala pe care o încerc voind să cred că noaptea aceea este reală, acum cînd nimic din afară, afară de cuvintele tale, nu o renaşte deocamdată pentru mine, mă doboară. Aflu încă o dată cît de periculoase sînt fotografiile.
     — De unde anume? vru să ştie ea Arată-mi, te rog, locul.
     Şi se ridicară din nou, pentru a găsi locul, dar ridi-cîndu-se Dora aruncă fără să vrea d privire spre brăţara din mîinile lui Matei şi nu ştiu cum să i-o ceară şi apoi o mai privi odată şi în fine, la o mişcare mai bruscă» el scăpă brăţara şi, lovindu-se, un briliant se desprinse du» montura lui şi lui Matei îi trebui cîtva timp pînă să-I descopere printre pietricelele aleii, ceea ce îi enervă pe amîndoi şi-i făcu să se despartă mai repede. La despărţire el îi spuse, băgînd brăţara în buzunar :
— Iată un prilej de a ne revedea.
     A doua zi îi aduse brăţara reparată şi i-o puse pe mînă. Ea i se păru însă prea rece pentru ca gestul acesta să-i mai fie, lui, plăcut. îşi dăduse întîlnire tot în grădina Icoanei. Ploua" şi fiindcă atunci cînd plecase de acasă fusese frumos şi nu luase umbrela ajunsese în grădină ud tot şi Dora îl ţinu sub mica ei umbrelă albastră de pe care apa se scurgea pe spatele lui Matei mărindu-i proasta dispoziţie, aşa că atunci cînd îi observă, într-un efort de a fi amabilă, că altă dată îi plăcea ploaia şi că probabil îi plăcea şi acum dacă venise aşa, fără umbrelă, se gîndi că mai bine l-ar fi chemat la ea să nu mai stea astfel în ploaie şi să se usuce, în loc să-1 ironizeze.
     — Da, ai dreptate, îi răspunse exasperat, ploaia îmi place foarte mult — şi se trase de sub umbrelă şi-şi lăsă în jos gulerul hainei. Ştii cum este ? strigă prin apa care începuse să cadă cu atîta furie încît abia o mai zărea pe Dora. Este minunat! Sînt ca un copac năpădit de vrăbii
— Te udă tot, ai să răceşti, îi răspunse.
     — E minunat, repetă din apă. Uită-te la arbori — şi zicînd aşa, pentru a se încălzi, pentru a scăpa de senzaţia neplăcută a hainelor ude lipite pe corpul ud şi cedînd şi unei bruşte dorinţe de a o scandaliza pe femeia aceasta rece, străină, care cu siguranţă, se gîndea exasperat, îl blestemă că a adus-o aici pe ploaie, se caţără cu repeziciune pe trunchiul alunecos al copacului de lîngă el şi se instala rîzînd pe o cracă pe care începu să se legene.
     — Ce faci, Matei ? îi spuse ea şi veni lîngă trunchiul copacului ca s-o poată auzi. Dă-te jos. Ai să răceşti.
— N-avea grijă, nu răcesc. Nu vii şi tu ?
    Craca scîrţia, legănîridu-se. Ca să-1 privească şi să-i vorbească, Dora trebuia să lase puţin pe spate umbrela şi ploaia o cuprinse toată în plasa ei lichidă. De sus, Matei îi văzu pantofii uzi, ciorapii uzi şi faţa udă ca de lacrimi şi gura ei frumoasă care deschizîndu-se pentru a-i vorbi se umplea de apă. Ii spuse :
— Dă-te jos, Matei. Ai să răceşti. Te vede lumea.
     — Lumea ? îi ripostă. Nu e nimeni, nicăieri. Eu nu văd pe nimeni.
    într-adevăr, în parc nu era nimeni, pe străzile înconjurătoare nu era nimeni şi pretutindeni alerga numai ploaia pe picioare ude.
     — Insă tu ai să răceşti cu adevărat, urmă să-i vorbească de sus. îmi pare rău, n-am ştiut că va ploua. Du-te acasă.
     — Dar, protestă ea, nu pot să te las în pom. Dă-te jos mai întîi.
     — -Nu, Dora, mai întîi pleacă tn, mi-e jenă să mă vezi aşa ud cum sînt.
     — Bine, îi spuse ea, răzbită de ploaie, la revedere — şi fugi.
     Matei se azvîrli jos şi şchiopătînd, porni, fără să ştie, in direcţia în care o apucase şi ea. Nu-şi ridica privirile dar o zări în momentul în care tocmai intra pînă mai sus1 de glezne în crinii care acoperiseră, nebuni, toată piaţa Cantacuzino şi apoi în aceia care fremătau pe strada ;| Ieremia Grigorescu. Ii era cu neputinţă să dea un nume: femeii care alerga prin ploaie înaintea lui şi apoi aceleia!
care intră grăbită, închizîndu-şi umbrela din fugă, pe uTa cea mar8e a blocului gălbui din colţul ştrăzn^Diomsie Lupu cu piaţa Lahovary, se gîndea numai ca trebuie sa găsească un taxi care să-1 ducă acasă şi aci in piaţă era cea mai apropiată staţie şi Dora nici nu intrase bine; pe uşă, mereu fără să ştie că el era în spatele ei, şi zan prin spumele ploii un taxi, făcu semn şoferului şi acela il duse pînă acasă.







XXXI
    
    
    
    
     în sticla nesfirşită se desfăşura, între Telefoane şi Teatrul Naţional, o eşarfă de gaze albe. Ca s-o vadă mai bine,. Matei se aplecă deasupra vitrinei şi propriul său chip îl întîmpină dintre trufandale, amintindu-i că se oprise pentru comisionul doamnei Iliescu. Împinse uşa şi o femeie care tocmai ieşea clipi din ochi din cauza luminii ce intrase o dată cu el. în lumina aceasta, înainta spre mijlocul magazinului. Un bărbat cu solizi pantofi roşii lăsă brusc in josr la apropierea lui, ziarul larg desfăcut în care citea şi-t împături furios. O aromă de şocolată atinse nările lui Matei prin zumzetul cumpărătorilor şi vînzătorilor. O echipă de biciclişti în tricouri albe, culcaţi pe ghidoane, alerga în fotografia de pe ziarul împăturit şi vîrît adînc în buzunar. Sub constelaţiile fantomale ale celor două lustre, nenumărate perechi de ochi cercetau zarzavaturile, fructele, ouăle, păsările ceroase, le părăseau în căutarea a ceva mai bun pe tejghele, în rafturi, reveneau bătînd repede din aripile pleoapelor. Un vast borcan cu miere îl fixă în timp ce distingea în spatele său tactul unui baston. Matei ştia ce sînt toate acestea şi naviga pe valurile luminoase ale entuziasmului stăpînindu-şi cu pricepere fragila barcă.
     Şi totuşi, cînd ajunse lîngă tejgheaua stîncoasă, printre spiţele soarelui, un murmur stins îi atinse şi-i înmuie urechea, murmurul sentimentului că de-ar fi intrat în magazin cu o clipă mai devreme ar fi întîlnit-o, o prezenţă înaltă, copleşitoare de lumini şi arome, însă al cărei cap nu îndrăzni să-1 distingă. Fiindcă totuşi, tulbure, îl presimţea, murmurul din ureche, rămînînd la fel de ademenitor, îl îngrijoră şi îl întrista. încă puţin de-mi mai cîntă, îşi zise aşteptînd să fie servit, şi voi semăna cu această gîscă jumulită, cu acest biet cadavru trandafiriu şi lemnos lipsit de penajul său. Ce lucru îmi lipseşte de-1 strecor sub straiul celui pe care îl am, sau l-am avut pînă acum o clipă ? Este bine totuşi că nu m-am născut pasăre domestică, mi-aş fi încheiat viaţa barbar. Şi o văzu pe servanta lor din N. alergînd după o găină roşcată, prinzînd-o de o aripă, luînd apoi cuţitul pe care i-1 întindea doamna Iliescu. O umezeală stăruia în aer după ploaie şi pămîntul era umed şi din cauza umezelii magazia era, ca şi gardul dinspre doctorul Tomiţa, neagră. Gardul acela abia ieşea pe alocuri din spatele  arbuştilor care-1 ascundeau de aproape şi deseori femeia, cu veşnica ei fustă albastră, lungă aproape pînă la călcîie şi în picioare cu pantofi vechi, bărbăteşti, căuta pe lîngă el, între el şi tufe, şi ieşea roşie toată căci umblase aplecată, în mînă cu cîte un ou pe care apoi lui Matei îi plăcea să-1 răsucească repede cu degetele pe farfuria de piatră pentru a asculta pocnetele înfundate, în învîrtire, ale calcarului pe piatră. După ce luă cuţitul de ia doamna Iliescu, depuse găina pe pămînt ca pe un buchet de flori pe un mormînt, îi stăpîni labele sub picior şi cu mîna liberă trase tare de cap vietatea să-i întindă bine gîtul, apoi capul aruncat într-o parte căscă de două ori cu ochii acoperiţi de pieliţa alburie, ciocul, iar trupul ţîşni într-un zbor de pene îngreunate de apă, pe o parte, căzu, împroşcă pămîntul cu sîngele azvîrlit prin furtunul erect al gîtului, sări, aproape pe spate, şi căzu din nou, flori veştede, buchet inform. Reflex pe apa ce îmbibase pămîntul, al unui invizibil răsărit de soare, sîngele căpătă repede culoarea noroiului. Dar pînă atunci Matei contemplă, ca şi servanta, sîngele roşu, apa roşie, pînă ce femeia adună capul şi trupul şi le ascunse privirilor lui. Pe tejghea, printre salate, o furnică îşi căuta drumul grăbită. Matei se întrebă dacă i-au trimis de la spălătorie cămăşile. în timp ce lua pachetul întins de vînzător, o cucoană blondă, cu o mică broşa verde pe piept, îl privi curioasă. Parfumul îi era cunoscut şi reveni iar în largul străzii plutind cu pricepere şi linişte.
    
    Se descoperi la trecerea steagului. Mătasea roşu-gal-ben-albastră era urmată de alămuri fulgerînde. Matei se întinse să privească peste capetele celor strînşi pe trotuar în faţa sa. împins el însuşi din spate de alţii, pieptul i se strivi de umerii celor din faţă, aspri ca nişte bulgări de pămînt. Dincolo de Teatrul Naţional cerul era puţin înce-nuşat, ca şi cînd s-ar fi făcut, în partea aceea, seară. Muzica militară se depărta spre piaţa Palatului. Pocnetele oului învîrtindu-se pe farfurie, înfundate, secrete ca ale paşilor pe trotuar acoperiţi de vuietele străzii, îi plăceau nespus. Nespus îl uimea şi ovalul pur al ouălor, aparenţa lor de pietre şlefuite de ape. într-o zi, ridicînd unul în lumină, îl descoperi transparent şi în transparenţa aceea neaşteptată distinse o umbră vagă şi îl lăsă brusc pe masă, tulburat ca şi cînd s-ar fi apropiat de ceva interzis. Căută din ochi lunga eşarfă albă a norului şi nu descoperi decît o umbră imobilă deasupra acoperişurilor. închisă în seninul desăvîrşit, indiferentă şi ameninţătoare, îl făcu să ceară adăpost librăriei prin dreptul căreia tocmai trecea ; era prea gros îmbrăcat pentru această caldă zi de primăvară.
    Lăsă după el forfota străzii. In cuprinsul umbrit şi calm îşi încetini paşii, privi, aplecîndu-se uşor într-o parte şi alta, cărţile de pe mesele printre care trecea şi ale căror coperte divers colorate i se pierdeau în urmă, pe măsură ce înainta, ca nişte apariţii fugare, pe ţărmuri necunoscute, apoi se opri, răsfoi, se desprinse şi se opri mai departe, citi la întîmplare două fraze pe la începutul unei cărţi, alte două pe la mijloc, reveni să verifice un titlu întrevăzut şi în timp ce executa aceste manevre îşi căuta batista să-şi şteargă fruntea încercată de căldură. Batista era foarte mică, foarte subţire, albă, cu o fină dantelă de jur împrejur. O duse la frunte, apoi o cercetă intrigat şi un parfum de migdale îi îmbălsăma nările. Din spatele meselor, din noaptea rafturilor de cărţi, ochii vînzătorilor îl cercetau imobili, judecîndu-1, martori siderali ai iminentului său naufragiu. Contemplîndu-i la rîndu-i, îl ocoli însă şi de data aceasta căci ce văzu fu doar piatra albă pe care, mult aplecat, învăţătorul o căuta în banca sa în timp ce, peste spatele negru al celui aplecat, ochii copiilor îl cercetau îngheţaţi, un tribunal stelar, un praf scînteind în lumina ce se revărsa pe ferestre de afară, din curtea incendiată, de pe acoperişul clopotniţei de la Buna Vestire. Aveau să-şi regrete bănuielile, cruzimea, dar prea tîrziu, cel care fusese între ei şi le-ar fi putut fi prieten îi părăsise lăsînd în locul lui un simulacru de piatră pe care nici o lovitură, chiar în frunte, nu-1 putea sîngera, pentru ca sîngele, amestecat cu praful, să se transforme în noroi. Aceasta, îşi zise suferind din cauza vechilor întîmplări a căror fotografie memoria, dejucată încă o dată, i-o întinsese, aceasta pentru că nu m-am născut, probabil, pentru noroi.
  în orice caz pe mizerabilul acela (şi lui Matei cuvîntul îi aduse în ochi lacrimi de entuziasm şi dulceaţă nu pentru că se referea la fostul lui coleg ci pentru că îl pronunţase Dora cînd el, la vie, îi povestise episodul şi în glasul cu care-1 pronunţase mental auzise glasul Dorei, fără să ştie că este al Dorei), pe mizerabilul acela, repetă în timp ce reuşea să scape şi acum de glasurile ademenitoare şi să fugă în largul străzii, l-am corectat după cuviinţă ; ce plăcere a fost să mă pregătesc pentru această operaţie, să mă scol din zori, să mă spăl cu apă rece pînă la mijloc, să dau alergînd pe vîrful picioarelor goale şi pe mine doar cu costumul de baie zece ocoluri casei în pacea dumnezeiască a orei cînd nici păsărelele nu se treziseră bine, apoi să ridic un bolovan mare cînd cu o mînă cînd cu cealaltă pînă la nivelul urechilor şi mai sus, să fac după aceea flexiuni, exerciţii de respiraţie şi apoi, atîrnat de o cracă orizontală, să mă răsucesc în aer pe toate părţile ! Ce plăcere, gimnastica mă va feri să mă îngraş şi n-am să port niciodată corset, corset, se corectă, poartă numai femeile dar, se corectă încă odată, şi bărbaţii care vor să-şi păstreze ţinuta după o anumită vîrsta şi de asemeni, adăugă, şi bolnavii, iar mizerabilul, reveni brusc, pentru că prin transparenţa Ideii distinsese umbra de care se tot temea şi de care se depărta şi acum, suferea de complexe, de o boală complexă care se cheamă invidie şi aceasta din cauză că locuia în noroi în timp ce eu locuiam, cum locuiesc şi acum, în cer — şi afirmaţia Matei o simţi nu în cap sau în piept ci, energic, în braţe şi avea într-adevăr nevoie în clipa aceea de multă energie pentru a nu băga de seamă că, da, nu se scufundase, nu se zdrobise deşi de două-trei ori pereţii bărcii sale se frecaseră de stînci, dar că fugind de umbraj care-i umfla valurile pe dedesupt şi.care-1 chema de pretu- ■ tindeni încîntîndu-i urechea şi înspăimîntîndu-i sufletul," fugea de fapt după parfumul batistei. Ieşind din librărie,; nu se risipise, cum inconştient socotise, ci-i stăruia în faţa; nărilor şi se deplasa trăgîndu-1 de nări după el pînă ce-1 duse în piaţa Lahovary.
     De cînd n-am mai fost pe aici! strigă surprins, dar în faţa blocului Dorei inima i se opri, apoi fu gata să-i sară din piept. Aplecat într-o parte ca de o greutate, cu sîngele şiroindu-i dezordonat şi violent pe dinăuntru, se trase îndărăt, o luă pe Dorobanţi spre bulevardul Dacia, prin strada Polonă ajunse în Romnă, rătăci pe străduţe laterale. O dorinţă sălbatică de a o întîlni, de a-i vorbi, de a relua, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, legătura lor, îl stăpînea şi se întreba totodată, deznădăjduit, de ce o părăsise, ce capriciu absurd îl făcuse a rupe puntea dintre ei cu atîta brutalitate, puntea pe care ea îl aştepta şi-1 chema, cum se putuse purta in felul acesta nedemn cu ea care pentru el făcuse atîtea lucruri ireparabile şi era gata să-i stea alături toată viaţa şi pînă în ultima clipă stăruise să-1 facă a-şi înţelege rătăcirea; viaţa fără ea îi apăru absurdă şi rece, era ca şi cînd ar fi descoperit că este lipsit de o mînă sau de un picior; dorinţa şi disperarea, ruşinea şi furia împotriva lui însuşi şi a lumii întregi, care tolera în sine realitatea acestei situaţii, îl sufocară cum îl sufocase odată, în copilărie, întrebarea de ce culorii verai i se spusese verde şi de ce cifrei 2 i se spusese doi şi gîndul că niciodată, niciodată culoarea verde şi cifra 2 nu se vor numi altfel. Niciodată, oricît de mare ar fi dorinţa lui, nu o va mai putea întîlni, niciodată nu se va mai pierde în seninul nemărginit al ochilor ei, niciodată nu-şi va mai culca capul pe genunchii ei şi noaptea părului ei nu-1 va mai ocroti, îmbălsămată şi sfîntă, niciodată.
     — Dora, îşi imagină că i se adresează, trebuie să poţi să mă înţelegi. Recunosc scelerateţea purtării mele, eu însumi, dacă încerc să-mi amintesc motivele care m-au împins să te părăsesc, nu aflu decît o confuzie din care nu mă descurc.
     Ea îl privea rece, mirată de această tardivă revenire, şi-i răspundea :
     — Te înţeleg, fireşte, nu-i chiar atît de greu. M-ai âubit şi apoi nu m-ai mai iubit. Mă miră chiar că încerci să-ţi explici ceva atît de simplu.
     — Dar nu e simplu deloc, întîlnindu-te nu am contractat o maladie de care apoi m-am vindecat. Dacă ar fi aşa ar fi simplu, într-adevăr, şi vezi că de fapt nici nu m-am -vindecat pentru că îţi jur că, şi atunci cînd nu ştiu că mă gîndesc la tine, tot ce mă înconjoară şi mi se întîmplă este
impregnat de tine.
     — Şi ce are a face asta cu mine ? îl întrerupse ea foarte rece. Aceasta este statuia ta, cum spuneai.
     — Aşa este, relua Matei şi îngenunchia în faţa Dorei pe covorul înflorat, încercînd să-i topească gheaţa din ochi, dar ţi-am spus odată că sînt mai mulţi şi lasă-mă să fac pentru fiecare cîte o statuie. — Şi pentru că ea dădu din umeri, plictisită parcă de această stăruinţă fără rost : Datorită ţie, în puţinul nostru timp împreună, am trăit enorm.
     — Şi ce are a face asta cu mine ? îl întrerupse ea. Poate că eu nu am trăit enorm sau am trăit altfel. Ştii mult mai mult despre ce am trăit eu decît propriile tale visuri despre mine ?
     — Mă lovesc de neîndurarea ta ca o pasăre oarbă care s-ar lovi mereu de un perete.
—• Cu ce e vinovat peretele ? De altfel, protestă jignită,
nu sînt un perete.
    Această posibilă reacţie a Dorei îl făcu să suridă. Era sigur că dacă i-ar fi spus în realitate că este un perete, ea ar fi protestat întocmai aşa şi pentru această trăsătură a caracterului ei o dori şi mai mult, fu şi mai disperat din cauza imposibilităţii de a o mai afla şi surîsul îl schimbă pe un suspin. Se apropie de ea puţin, fără să se ridice din genunehi, şi-i spuse întinzînd braţele :
— înţelege o dată că te iubesc !
    — Iar tu, îi replică răutăcioasă, aminteşte-ţi că aproape n-a trecut o zi fără şă^mi spui că nu ştii ce este dragostea şi că mi-ai interzis să pronunţ acest cuvînt.
— Am nevoie de tine;,
    — Nu este un argument, căci oricine ar putea pretinde aceasta '
    — 
     — Eu nu sînt oricine. Şi apoi şi. tu ai nevoie de mine;, chiar dacă ţi se pare că nu. Iţi vorbesc acum şi te rog pentru amîndoi, căci nu eşti ca acele femei care trăiesc cu un bărbat ca, poftim, cu un purgativ şi îl părăsesc uşor pentru că purgative se găsesc oricînd din belşug la farmacie.
     — Matei, ţipă ea, adică ţipă el însuşi ofensat de ideea aceasta pe care o acceptase de mult dar cu care nu se obişnuise de loc, eşti îngrozitor de cinic şi totuşi şi eu sînt ca toată lumea şi povestea cu medicamentul (Matei se» sfii să o facă a pronunţa cuvîntul pe care şi-1 permisese el) şi povestea cu medicamentul este adevărată în parte şi pentru mine şi la fel şi pentru tine. Nu sîntem copii şi nu avem de ce ne teme să privim această realitate care, se gîndi Matei atribuindu-şi însă gîndul său Dorei pentru a nu-şi reduce sieşi motivele care îl aduseră pînă în preajma ei, această realitate care numai pentru oameni meschini
'   este meschină. Ai spus că ai nevoie de mine, nu-i aşa ?
— M-am gîndit la altceva.
     — Dar, indiferent pentru ce, ai spus nevoie. Cuvîntul, dacă îl înţelegi bine, este exact. Da, Matei, cred că ai nevoie de mine şi sînt sigură că şi eu am nevoie de tine şi totuşi aceasta nu înseamnă nimic, îţi repet.
    Dacă, prin acest dialog imaginat, ar fi izbutit să realizeze-în vis ce îi refuza realitatea, Matei ar fi avut a face cu o^ interlocutoare docilă şi, în vis, ar fi fost fericit. Aşa cum însă pînă a ajunge în piaţa Lahovary evitase descompune^ rea Ideilor ferindu-se a recunoaşte în volumul lor pur chipul Dorei, acum, în dialogul cu Dora, început în vederea, compensaţiei, o înlăturase de la început pe Dora substituin-du-i-se şi dîndu-şi el însuşi replica, sub masca ei: ratînd astfel fericirea posibilă, se salvase din naufragiu. Dar pentru că ignora că nu cu Dora vorbeşte, ci cu sine însuşit răspunse :
— Nu înţeleg,
    —	Nu ţi s-a întîmplat niciodată să ţii foarte mult să' faci ceva pe care totuşi nu-1 faci pentru că nu trebuie şi nu vrei, prin urmare, să-1 faci ?
— Dacă ţii foarte mult înseamnă că şi vrei.
    Ea, adică el însuşi In rolul ei, dădu din umeri cu şi! mai multă răceală şi atunci exclaroă amar :
    — Odată te temeai că dacă nu te-ai fi născut nu ne-am fi întâlnit! — la care vocea pe care o atribuia Dorei îi replică :
    — Să nu-mi aminteşti ! Doar oamenii necinstiţi fac şantaj cu fotografii şi scrisori.
    Nu găsi, nimicit, puterea ripostei. îşi plecă adînc umerii, aşteptînd să-şi recîştige stăpînirea de sine. încă nu accepta că ce a fost între ei nu va mai fi niciodată şi că niciodată Dora nu va redeveni pentru el ce fusese.
    In timpul acesta atinsese depărtarea maximă de piaţa: Lahovary, căci se afla prin preajma lui Ştefan cel Mare, tăind străzi necunoscute ale căror murmure treceau fîşîind pe lîngă el în sens invers, şi rămîneau în urmă pntru a renaşte iarăşi şi a pieri fără încetare. Cu capul plecat, se simţea dus departe de o mînă sigură, pe puntea unei nave care îl oprea, este adevărat, să piară în adîncul sărat (nu plîngea, era însă ca după un plîns lung care-1 epuizase), dar îl şi răpea muzicalei prezenţe de care era însetat. Murmură mîhnit:
— Cît de aspră eşti ! Cît te-ai schimbat !
    — Iarăşi memoriile ? Te credeam copil şi te descopăr bătrîn.
    — Sînt şi una şi alta, zise cu aceeaşi mîhnire, şi sînt: şi multe altele, Dora.
— Dar bagă de seamă să nu fii mai mult ce-am spus,
un bătrîn.
    — E semn de bătrîneţe, crezi, că nu mă pot despărţi de tine ? Ce ciudat!
    Era într-adevăr atît de ciudat, încît începu să bănuiască, acum, că cea care-i vorbea nu era Dora cea reală, dar bănuiala nu şi-o formulă limpede decît cînd se auzi spunînd :
• — Nu ne vom mai întîlni niciodată ? Nici în vis ? Ce om imposibil! strigă rîzînd cînd se lămuri că vorbise cu sine însuşi iar după aceea : Mica batistă este a Dorei.
    O scoase să o privească. O duse Ia nas şi-i aspiră parfumul. In mijlocul ei era o pată roşie negricioasă. Ar fi putut lua, spre a face drumul întors, un autobuz sau tramvaiul, dar preferă să meargă pe jos pentru a se bucura de senzaţia propriei sale puteri în plin exerciţiu. In faţa lui, un grup de fetiţe cu ghiozdanele pe spate, din care
    
480

481

atîrnau de sfori bureţi galbeni, se pierdu la un colţ de stradă, îl amuză strugurele enorm şi grotesc, de tablă colorată, de deasupra uşii unei cîrciumi, dădu o privire bietelor prăjituri din vitrina unei cofetării, cutiei de conserve adăpostite lîngă un gard, urmări fluturele care se lupta cu aerul plescăind din aripi prea mari. Aerul era atît de luminos încît umbra arborilor zăcea fără folos pe asfaltul ce răsuna înfundat sub paşi. Ţinea batista ei în, mînă şi nu se gîndea la nimic anume, pînă se gîndi că ţinînd-o în mînă olanda îşi va pierde preţiosul parfum şi că din aceeaşi cauză nici n-o va spăla să îndepărteze de pe ea pata negricioasă şi se întrebă în continuare de unde i va fi apărut pata aceea şi duse batista la ochi s-o privească 1 mai bine şi lumina răsfrîntă de ea îl orbi. Retină obosită, \ cînd îşi ridică privirile şi băgă batista în buzunar, pro-j iectă înaintea lui o umbră de forma petei negricioase, j Ochii înţepaţi de spinii luminii îl dureau puţin şi îl! enerva să aibă mereu in faţă, prin transparenţa fără greş] a luminii, umbra. Se deplasa în sus şi în jos, la dreapta] şi la stînga, sărindu-i implacabilă în faţa ochilor. Era, ştia, umbra cîtorva stropi de sînge pietrificat, oxidat, sînge; totuşi şi, nervos, se întrebă cît o va mai duce cu sine prin; lume şi dacă nu Cumva lumea în care o purta suferea, ca şi el, din cauza ei, ochiul lui fiind o parte din lume, şi în ce ar putea consta suferinţa provocată lumii de umbra de pe retina lui, probabil în aceea că într-un punct lumina era refuzată şi atunci apăsa mai greu altundeva,, de exemplu pe acest fir de iarbă care, nesuportînd surplusul,; se va ofili şi, absurd sau nu, i se strecură în suflet senti-j mentul de a fi săvîrşit ceva interzis. O femeie în alb, cu uni cordon albastru, trecu pe lîngă el dar nu-i văzu capul din j cauza umbrei acum, e adevărat, mai puţin pronunţată, aproape vagă, şi pentru că se învîrtea mereu şi mereu,, ştiind sau neştiind, în jurul Dorei, simţi nevoia de a se dis-" culpa de prezenţa lui de adineauri în piaţa Lahovary, trecuse pe acolo din întîmplare, rătăcit de miros, nu pentru a-i aţine calea cumva, de mult nu mai fusese pe acolo şi \ într-o zi călduroasă ca aceasta ar fi preferat să se afle în; altă parte, în N. de exemplu, unde în loc să bată asfaltul;
înăbuşitor de aici, ar ieşi, trecînd iazul, în cîmp şi ar afla atîta răcoare sus pe creasta dealurilor. Mai larg şi ne-expus la soare, versantul opus celui pe care ar fi urcat venind dinspre oraş era acoperit cu iarbă săracă pe care o păşteau cîteva vite păzite de o fetiţă. Pilcuri de arbori însoţeau nenumăratele cărări care îl brăzdau cu dungi galbene foarte şerpuite. Apoi, după rîul care se strecurase pînă aici, începea imediat un alt deal, cu mari pietre alburii, nisipoase, păscut şi acela de animale care se mişcau leneşi urcat de alte poteci; pe una urcau îndoiţi de mijloc doi ţărani cu legături grele pe spate şi pe care, de unde i-ar privi, i-ar vedea puţin mai mari doar decît nişte furnici.
    — Nu ţi-am făcut nici un râu, strigă Dorei, de ce m-ai lăsat singur ? — şi ea îl întrerupse iute protestînd că de-ar fi ştiut că trece prin piaţă ar fi coborît să-1 întîlnească,. dar va mai trece pe acolo şi se vor întîlni şi nimic nu-i împiedica să se întîlnească.
    — Dar eu n-am să mai trec, Dora, şi ai lăsat astfel să se irosească zadarnic ultima noastră şansă.
    Pronunţa cuvintele deznădejdii, însă era fericit. Valul ideal îl ridicase, cu ele, foarte sus şi lin. Era un val perfid. Adăugă, pentru sine: Dacă nu cumva între timp s-a remăritat, şi amărăciunea îi umplu gura. Văzu adîncul de sub el şi nu-i mai rezistă.
    Batista era a Dorei şi sîngele era al lui şi ea îi legase mîna cu batista pentru că se înţepase în spini aplecîndu-se din drum, peste împletitura ce-i despărţea. Bărzăuni cu galben şi violet treceau prin aer, pe aproape de capetele lor, unul se legăna ca o floare grea pe vîrful unei buruieni cu tija subţire şi norii adunaţi aveau tente cenuşii prevestind ploaie. Aşteptînd ca el să vorbească, Dora se juca cu capătul cordonului albastru, îl întreba dacă o mai întîlnise pe femeia aceea, el negase, apoi recunoscuse, prudent, zăpăcit de interesul ei, şi ea îi spusese că nu poartă corset şi nu pusese aşa ceva decît o singură dată, la şaisprezece ani, să vadă cum este.
     Fotografiile oferite de memorie erau reci, ca orice fotografie, şi carnea Ideii stăruia pe ele, ici colo, ademenind!
sentimentul să încerce a se sătura cu ele rozînd şi sfărî-f mînd în fălci osul grabnic gol. Cîntecul se transformă înl mîrîit şi în zgomot de fălci hulpave şi cînd obosi să lupte| lupta îmbătătoare şi stearpă iritaţia lui Matei se agăţă,; spre a-1 ajuta pe el să revină la suprafaţă, de presupunerea \ că Dora se va fi remăritat şi era acum o fiinţă cu totul] nouă, fericită. Nici nu-i putea dori altceva decît fericirea şi în ultimul timp al legăturii lor o făcuse să sufere sufe- i rind şi el din cauza aceasta. Se cădea însă ca fericirea | pe care i-o dorea să i-o dea tot el, peste drepturile lui nu se putea trece atît de brutal şi dacă se trecuse, pentru i că nu numai ea era de vină, ci şi părinţii ei şi fostul ei j soţ şi prietenii şi rudele şi doamna Iliescu însăşi, o întreagă conjuraţie înţeleasă să-1 îndepărteze pe el din cale-i, să-1 ducă departe, să-1 ascundă de ea, şi dacă totuşi se trecuse îi dorea din inimă ca bărbatul pe care şi—1 alesese să fie un adevărat bărbat, în stare s-o înţeleagă şi să o apere. Nu-1 cunoştea, dar îl detestă, urî în el şiretenia şi aroganţa uzurpatorului, stupiditatea celui puternic, a cărui putere este însă iluzorie. într-adevăr, de cîte ori, chiar în braţele lui, Dora nu se va fi gîndind la el, de cîte ori, învinsă ca el acum de apelurile trecutului lor, nu va fi visînd să-1 întîlnească, să i se arunce în braţe, să se topească în el (soarele ajunsese la amiază şi de aceea comparaţiile lui Matei erau oarecum culinare), să-1 urmeze oricum, oriunde, oricît şi bărbatul acela nu ştia nimic din toate acestea, prea ocupat să muncească pentru a-i oferi ei securitatea şi satisfacţiile ou care-i era dator. Dora nu-i va fi spus nimic despre ei sau, chiar de-i va fi spus ceva, esenţialul era intransmisibil.
     Matei îşi urma acum bine dispus drumul său, privind curios şi blajin în dreapta şi-n stînga. îşi mai zise : între mine şi el, stelele ar decide pentru mine — cel care le-am îmbrăţişat şi care le conţin, şi propria-i voce interioară îl ajunse obosită, sfîrşită, emisă cu silă parcă, poate fiindcă, socoti, triumful asupra adversarului său nu-1 mai interesa, ori poate pentru că, socoti iarăşi, expia cu propria-i ofilire ofilirea ierbii.
    
    Era obosit. Oboseala aceasta plătea acceptarea amintirilor, ieşirea din fluxul viu al Ideilor şi al ritmului lor luminos. Cobora, smuls, sub suprafaţa însorită, în tăcere şi întuneric rece, rece, întunecos şi tăcut el însuşi, o umbră. Sentiment descompus din cauza înverşunării pe osul gol in propria sa caricatură, în sentimentalism ; descompus, Matei înainta în transparenţa albastră a amiezii ca o umbră, neliniştit că un cunoscut l-ar putea întîlni acum. Era un obiect interzis, nu trebuia să se apropie nimeni de el pentru a nu se ofili de ofilirea lui. Era sigur că şi trupul îi miroase rău, a descompunere. Creierul îi lucra încet, stins, descompus de oboseală. Sîngele vitalităţii lui îl părăsise, lăsînd în urmă noroi, o umbră noroioasă.
    îmi va trece însă, voi reveni la suprafaţă, căci noroiul nu este vocaţia mea, poate am şi început să revin, îşi repeta mişcînd picioarele din cauza oboselii şi căldurii greu de parcă ar fi urcat un deal noroios, frămîntînd în picioare noroiul sub ploaia înverşunată a razelor fierbinţi. Frămînta cu picioarele noroiul şi se gîndea că în drum spre casă va trece totuşi încă o dată prin piaţa Lahovary fiindcă era sigur că nici de data aceasta n-o va întîlni dar spera că dacă, cine ştie, o va întîlni, aceasta îl va ajuta să-şi domine oboseala. Era oricum o femeie frumoasă, un spectacol plăcut pe care n-avea de ce să-1 refuze dacă întîm-plător i s-ar fi oferit. Avea genunchi frumoşi, ca nişte mici pietre spălate de ape şi pe care cîndva îi plăcuse să-i mîngîie, tari şi fragili totodată, ca nişte ouă. Şi Magda fusese frumoasă, gentilă, şi femeia care mergea în faţa lui, pe Dionisie Lupu venind dinspre Xenopol, era şi ea frumoasă, cu călcîiele mici şi gleznele graţios războinice prelungind în sus picioare înalte, bine ciocănite, însă Dora era mai mult, ei îi datora că vedea în jurul său frumuseţea. Vedea frumuseţea în Dora, aşa cum creştinii văd lumea în Dumnezeu.
    — Lumea e plină de frumuseţe, Dora, i se adresă urmărind cu privirea pe cea dinaintea lui, a cărei fustă se învolbura curată în mers, cînd cel care o priveşte este frumos, adică solidar cu sine însuşi, imobil în mijlocul mişcării — şi-şi răspunse, împrumutînd iarăşi glasul ei :
    — Ai dreptate. în ce te priveşte, întreabă-te însă dacă nu eşti, acum măcar, ipocrit — şi-i arătă numai din ochi iemeia din faţă.
     Se tulbură, tăcu, fu gata să se întoarcă din drum. Era atît de obosit încît continuă totuşi să frămînte noroiul mai departe, în aceeaşi direcţie, sub ploaia luminii fierbinţi, şi nu mai ştia dacă, astfel, continuă să se ridice spre lumină, la suprafaţă, ori cade şi mai adînc.
     Ştia în schimb că starea aceasta, mai devreme sau mai tîrziu, va lua sfîrşit, dar şi că, datorită faptului că Dora era condiţia lui, o va mai încerca de multe ori, pînă la sfîrşit, oricît se va apăra.
     Era o certitudine, oricum, ceva solid de care să se prindă. Şi se prinse şi răsuflă mai uşurat.
     Privi aşa dar cu bunăvoinţă pe tînăra doamnă care tocmai ieşea pe uşa blocului cu poalele îmbrăcate în plăci de travertin, din stînga lui. Avea ochi mari, albaştri, care la rîndu-le îl priviră surprinşi şi pe urmă, cînd traversă trotuarul din faţa lui şi sui în automobilul ce o aştepta, cu iritare. Maşina porni, Matei mai făcu un pas şi abia atunci îşi spuse că aceea fusese Dora şi savura, palid de necaz, distanţa dintre ce se petrecea cu el şi această femeie pe care prezenţa lui o enervase. Veşted, inform, îşi duse pe trotuarul murdar umbra care încerca să scape în sus urcîndu-se pe lăzile de pe trotuar, pe stîlpii electrici, spre umerii trecătorilor, pe ziduri. O muscă îl urmă cîtva timp, bîzîindu-i în jurul capului. Bestii galbene şi roşii se azvîr-leau mugind spre el, din spate şi din faţă, fluturîndu-şi coamele de scîntei însă în ultimul moment ceva le devia saltul, îl ocoleau şi se depărtau cuminţi pe şinele care luceau, paralele, printre pietrele cenuşiu-albăstrii ale străzii. Indispus Matei reîncepu totuşi să răsufle uşor. Fusese un accident, o cunoştea prea bine, cine ştie la ce se gîndise văzîndu-1 şi nu era de mirate să se fi gîndit la ceva neplăcut şi era chiar sigur că aşa se întîmplase pentru că o privise fără să o recunoască şi aceasta o va fi mirat şi supărat. Acum însă a înţeles de ce n-a salutat-o şi 1-a absolvit şi se va gîndi toată ziua la el, la ei, complicînd lucruri vechi, întorcîndu-le pe toate părţile, răstălmăcindu-le, învinuindu-1 şi iertîndu-1 iar şi se întrebă al cui va fi fost automobilul ce i-o răpise, încotro o dusese. O urmări o vreme în gînd pe străzi fără fund, mărginite de case pe care timpul şi lumina le aureau preţios şi de arbori cu umbră bogată şi apoi depărtarea i-o ascunse, o pierdu. Era lume multă, încrucişîndu-se anonimă în toate direcţiile, zbătîndu-se, urcînd şi coborînd, toate feţele semănau între ele, o rumoare egală plutea pe deasupra spumei verzui a mulţimii pe care o brăzda — în drum spre casă.
     

??

??





5

5









5

5









5

5





8
9

7





















32
33

32
33





35
3*

35
3*





37
36

37
36





39
38

39
38





42

42





40
47

40
47





48
49

48
49





51
4*
50

51
4*
50





54
5&

54
5&

I

I

59

59













65
£4 \\

65
£4 \\





66
5*
67

66
5*
67





69
68



I

69
68



I





70
71

70
71





74
7*

74
7*













82
83
6*

82
83
6*





86

86





92
93

92
93





96

96





96

96













108







8
113

8
113





8
113

8
113





1]4
8-
115

1]4
8-
115





116

116













127
126

127
126





128

128





128

128





131
130

131
130





132
133

132
133













137
136

137
136





10
145







148

151
150













159
158 •

159
158 •





161

161





162
11*
163

162
11*
163





166
187

166
187





168
169»

168
169»





172
17$

172
17$





128 4

128 4





378
179
a2*

378
179
a2*





182
183

182
183













186
187

186
187





189
168

189
168





192 I

192 I





194
13*
I
195

194
13*
I
195













201'
200

202





204
205

204
205













212

212





214
215

214
215





217
216

217
216





225
224

225
224





227
226
15*

227
226
15*





229

231
230





229

231
230













238
289

238
289





241
16
240

241
16
240













252

252





252

252





255
254

255
254





257
256

257
256





259
17*

259
17*





260

260





265
264

265
264





268
269

268
269





272

272





277
276

277
276

















■i-

■i-

287-
286

287-
286





289
288

289
288





291
19*

291
19*





291
19*

291
19*





292
293

292
293





301
309

301
309





303
302

303
302





304
305

304
305





306
20*

306
20*





308
300

308
300





310
311

310
311





315
314

315
314





317
a 10

317
a 10





318
I
319

318
I
319





320

320





324
325

324
325





331
330

331
330





337
22
336

337
22
336





341
340

341
340





347
346

347
346





352

352





354
355
23*

354
355
23*





359
358

359
358





366

366





24*
371

24*
371





378

378





382
383

382
383





385
384

385
384





386

386





391
390

391
390





















397
396

397
396





401
26
400

401
26
400













412
413

412
413





418
419
27*

418
419
27*





423
422

423
422













434
435
:28*

434
435
:28*





436
437

436
437





438
439

438
439





442
443

442
443













452
453

452
453





458

30*

458

30*





461
460

461
460

1

1

467
466

467
466

1

1

467
466

467
466













471
470

471
470





474
475

474
475