CAMIL PETRESCU
CAMIL PETRESCU
OPERE
III
Ediţie îngrijită de AL. R O S E T TI
şi
LIV IU CĂLIN Note şi variante de UIVIU CĂLIN
SCRIITORI ROMANI EDITURA MINERVA
Bucureşti, 1981
■\
NOTĂ ASUPRA VOLUMULUI III
Textul volumului reproduce cu fidelitate pe cel al ultimei ediţii apărute în timpul vieţii autorului (Editura Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1946). Erorile de tipar, chiar omisiunea cîtorva rîn-duri, au fost corectate cu ajutorul primei ediţii (Editura Naţionala-Ciornei, 1933). Lacunele din ediţiile apărute postum nu am considerat necesar să fie semnalate, întrucît ediţia de faţă îşi propune pentru întîia oară să ofere în integritatea sa textul ultim apărut sub directa supraveghere a scriitorului. în privinţa stabilirii textului ediţiei noastre, facem următoarele precizări:
Am păstrat acele dublete care constituie realităţi fonetice, cum sînt genetiv-dativele în-ei şi-ii, şi formele cămaşe-cămaşă, ţigare-ţigară, obi-cinuit-obişnuit, ceti-citi, birou-biurou, complet-complect.
în cazul oscilaţiilor sub-subt-supt am generalizat forma sub, alternanţele înregistrîndu-le la variante.
Pronumele personal de politeţe, folosit frecvent, a fost păstrat în formele lui prescurtate numai atunci cînd apare, ca particularitate grafică, în textul unor scrisori sau articole din cuprinsul romanului.
în cazul numeralului, scris alternativ cu litere şi cifre, am reprodus întocmai textul ultimei ediţii antume.
Capitolul consacrat variantelor aduce numeroase dovezi în sensul celor din Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, edificatoare pentru grija acordată de Camil Petrescu stilului, valorilor lui afective, detaliului. La finele ediţiei, printr-o riguroasă analiză filologică, ne propunem să scoatem în lumină acest aspect care l-a preocupat constant pe scriitorul nostru, punct de referinţă, dealtfel, şi într-o paranteză teoretică din Patul lui Procust. Anticalofilismul său se lasă, după noi, interpretat şi amendat în mare măsură de propria sa operă (roman, teatru, reportaj).
în secţiunea de note am căutat să evidenţiem deopotrivă receptarea romanului la prima apariţie şi cu prilejul reeditărilor antume şi postume, cît şi faptul că, prin numeroase elemente reale, Patul lui Procust exprimă teza scriitorului asupra romanului conceput ca „dosar
7
de existenţe", teză susţinută cu atîta fervoare într-o suită de articole şi interviuri (1925—1935). Din cuprinsul notelor finale şi de subsol sperăm, aşadar, să reiasă că Patul lui Procust constituie una dintre cele mai autentice reconstituiri ale vieţii social-politice şi culturale din deceniul al treilea în ţara noastră. Transferul în ficţiune a diverse date autobiografice, modalitatea conjugării „dosarelor de existenţă", într-o strînsă unitate epică, sub semnul „autenticităţii" programatice, s-au impus deci ca o necesitate artistică.
în încheiere, mulţumim lui G. Ştrempel, director adjunct al Bibliotecii Academiei R.S.R., care, ca editor de înaltă ţinută ştiinţifică, înţelegînd dificultăţile întreprinderii noastre, ne-a facilitat consultarea dubletelor complete ale unor periodice, absolut necesare pentru bibliografia lucrării.
LIVIU CĂLIN
PATUL LUI PROCUST
I
Mustrările d-tale sunt fără utilitate, ca mînia cuiva care bate la uşa vecină închisă, în loc de aceea pe care o caută, dar şi în scrisoarea trecută, ca şi acum aproape, mi-a slăbit voinţa de a face efortul unei expli-5 caţii gîndul că şi lămuririle sunt de obicei zadarnice.1 * 10 * * * * 15 * * * * 20
1	Aceste „mustrări", făcute numai din prietenie, n-aveau nici un accent deosebit şi erau mai mult efectul unei nedumeriri pe care scrisorile care urmează e drept că au împrăştiat-o; dar e şi mai drept că au înlocuit-o cu altele noi, descoperiri cu totul
10 neaşteptate, care au dus la alcătuirea acestui „dosar de existenţe"
pe care-1 înfăţişăm cititorilor.
Dealtfel, pentru înţelegerea unor referinţe din aceste scri-
sori, sunt negreşit necesare cîteva lămuriri, fie şi cu preţul unui
ocol chiar de la început. Am sugerat, ba chiar am propus doam-
15 nei T. mai întîi să apară pe scenă. Am avut întotdeauna con-
vingerea — şi azi mai înrădăcinată ca oricînd — că „meseria",
„meşteşugul" sunt protivnice artei. în cronicele mele de teatru,
de pildă, am cerut adesea, gîndind că numai astfel se va rege-
nera arta actoricească la noi, ca directorii de teatru să încerce
20 să-şi recruteze interpreţii principali nu dintre ucenicii care au făcut conservatoarele, cît mai ales atrăgînd în lumina rampei dintre personalităţile care şi în alte regiuni şi-au dovedit capacitatea de creaţie. Să aducă pe scenă complexe de experienţă din viaţa reală, aşa cum au procedat cîţiva mari regizori streini.
11
Veneam în ziua aceea cu braţul plin cu|flori... Nu mă aşteptase ... Nu dorisem decît să retrăiesc o clipă... ceva din trecut şi mă supuneam acestui demers cum primeşti un singur pahar de vin, ştiind că mai multe 5 nu ai putea suporta... Dar servitorul mi-a remis un bilet cînd am sunat. Un plic odios, de un albastru pal, aproape alb. Parcă un gînd otrăvit mi s-a împrăştiat
Cum se gîndeşte, cum se iubeşte, cum se suferă nu se poate învăţa în orele de curs şi nici atesta prin certificat de absolvire. Ele-
10 mentele modeste, educate cu îngrijire şi discernămînt, îşi pot
valorifica prin lecţii însuşirile de rînd, obţinînd acea capacitate
standard care face ca majoritatea elevilor intraţi într-o şcoală,
fie ea militară, liceu, de bele-arte sau de silvicultură, să termine
aproape toţi, promovînd an cu an, automat şi cu răbdare. Dar
15 teatrul nu poate fi decît, intens, al personalităţilor puternice şi
al dislocărilor de conştiinţă (restul e distracţie şi „instituţie
culturală* 10 * * * * 15 * * * * 20 * * * * 25 * * * * 30 * * * * 35 * * * * 40 * * * 44 45 de provincie). Nu are deci nici o valabilitate obiecţia
care mi s-a adus: că în artă e de la sine înţeles că firile excep-
ţionale n-au nevoie de Conservator, însă această şcoală este
20 absolut necesară pentru temperamentele modeste. Acest răs-
puns înseamnă, cred, o contradicţie în esenţă. Căci arta nu are
ce face cu aceste temperaturi modeste (care sunt bune cel mult
pentru rolurile secundare şi ca să furnizeze scenelor periferice
c6pii după actorii zilei). Arta teatrului are nevoie tocmai de
25 firi de structură excepţională. Din păcate, e ştiut că tocmai
acestea sunt excluse iniţial prin însuşi caracterul Conserva-
torului. în definitiv, după ce criterii îşi aleg profesorii acestor
şcoli elevii? Mai întîi „după fizic44. Există aberaţia „fizicului
în teatru44, înţeles ca fizic frumos. Cînd arta cere un fizic apro-
30 piat rolului: mare pentru Danton, Othello, Holofern, diform
pentru Richard III, Smerdiacoff şi bufonii din toate piesele,
tînăr şi frumos pentru Romeo, potrivit şi nervos pentru amantul
„modern44, burtos pentru comic, cînd, în sfîrşit, arta cere în
fizicul actorului tot atîta variaţie cîtă a creat viaţa, comisia
35 profesorilor admite cu preferinţă un fel de tip care „are fizic44,
adică nu e nici mare, nici mic,* nici gras, nici slab, nici frumos,
nici urît, nici alb, nici negru, în sfîrşit, ceva desăvîrşit mediocru,
incolor şi neexpresiv, un fel de domn cumsecade de 20 de ani,
care nu sugerează nimic şi pe care oricînd l-ai lua mai curînd
40 drept funcţionar comercial decît slujitor al artei.
Altă aberaţie este aceea a „vocii44. Atîţi tineri fără ocupaţie
devin actori pentru că au voce, cînd ar trebui tocmai pentru
acest motiv să fie eliminaţi de la clasele de dramă şi comedie.
O „voce muzicală", cu o sonoritate independentă de conţinutul
45 frazei, e totdeauna patognomonic, o dovadă de lipsă de inteligenţă, de absenţă a temperamentului şi a virilităţii. Tenorii au o reputaţie bine stabilită de sărăcie cu duhul, iar pînă la începutul
12
5
10
15
20
25
30
35
40
45
în sînge şi mi-a uscat pielea. Nu ştiam ce să răspund, nici n-am citit biletul, pentru că acum conţinutul lui mi-era indiferent. Altădată mă adînceam în cercetarea motivelor, cum ai căuta izvorul apei neregulat subterane într-o grotă. Mi-era acum numai o milă imensă de bucuria mea şi de florile pe care le aveam în braţe. Am regretat pe urmă brusc că am dat drumul trăsurii
veacului trecut, cîntăreţii aleşi pentru anumite mari cariere muzicale erau castraţi, pentru ca vocile să le devină şi mai frumoase. Autentica frumuseţe a glasului e însă cu totul de ordin interior. Ea implică o corespondenţă (şi de aci neregularitatea ei) cu înseşi străfundurile emotivităţii. O femeie — observaţi în jurul dumneavoastră — are voce frumoasă cînd vorbeşte cu cel pe care-I iubeşte şi voce urîtă, albă, cînd porunceşte servitoarei să aducă apă sau să spele vasele.
Adăogaţi la aceste criterii de ordin fizic vechea prejudecată a talentului. Talentul se descoperă, conform celor ştiute, în modul următor: în faţa comisiei aşezate la o masă lungă, un băietan sau o fetiţă sufocată de trac spune fie Latina gintă, fie Duşman-cele, şi după asta domnii examinatori descoperă talentul, cum medicii de pe vremea lui Moli&re aflau de ce suferă un bolnav, pipăind piciorul patului.
în modul acesta clasele se populează cu numeroşi elevi, dintre cari unii încă ar mai avea şansa, datorită neprevăzutului dezvoltării ulterioare, să poată crea în artă dacă n-ar fi obligaţi de maeştrii lor să-i imite, după geniala metodă didactică: „fă ca mine“.
Eu credeam însă că doamna T. ar fi putut arăta posibilităţi de mare artistă şi aş fi fost bucuros să apară în Act vene-ţian, de pildă. Dificultatea era că pe oricare dintre scene s-ar fi găsit vreo „maestră“ care s-o oblige să joace „cum îi arată ea“. Dacă omeneşte e de înţeles sinceritatea acestei severe cenzuri — căci e de presupus că maestra nu concepe nimic superior mijloacelor ei — riscam pe de altă parte să ajungem tocmai la o anulare a intenţiilor dintîi, pentru că, de vreme ce maestra exista, nu mai aveam nevoie s-o dublăm cu concursul doamnei T. Nu mai vorbim că un spirit critic, chiar mediocru exigent, ar fi găsit de prisos chiar pe maestră, originalul însuşi. Găsisem şi aci soluţia unui teatru particular, condus de un strălucit tînăr comic foarte înţelegător, care admitea spectacolul ca „lever de rideau“ al unei comedii jucate de el, fără nici un alt amestec. Cred că acest spectacol ar fi fost un început frumos în teatrul românesc.
Nu înaltă şi înşelător slabă, palidă şi cu un păr bogat de culoarea castanei (cînd cădea lumina pe el părea ruginiu) şi mai ales extrem de emotivă, alternînd o sprinteneală nervoasă, cu lungi tăceri melancolice (avînd, pe deasupra, un comerţ, la
13
— din superstiţie — căci eram atît de obosită, că nu mai puteam merge pe jos, şi parcă din senin am început să sufăr în tot corpul cum revin durerile dacă a trecut prea repede anestezicul. Mă stringeau pantofii, mi se 5 lipeau, năduşite, de-a lungul picioarelor, jartierele. Nu ştiu de ce mi-a fost ruşine să mă vadă servitoarea că aduc flori neprimite acasă şi asta era fără temei, pentru
propriu şi la figurat, intens cu arta şi cetitul), doamna T. ar fi dat o viaţă neobicinuită rolurilor de femeie adevărată. Ca fizic,
10 era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit
al cuvîntului. Avea orbitele puţin neregulate, uşor apropiate,
pronunţate, cu ochii albaştri ca platina, lucind, fremătînd de
viaţă, care, cînd se fixau asupra unui obiect îl creau parcă.
Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos pînă
15 sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime.
Gura, foarte mobilă, vie ca o floare, plină. Gîtul lung, robust,
cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului. E ştiut,
dealtfel, că marile actriţe au fost totdeauna de un soi de fru-
museţe, incertă, am spune „pe muche de cuţit* 10 * * * * 15 * * * * 20 * * * * 25 * * * * 30 * * * * 35 * * * * 40 * * * 44 45 (cum sunt,
20 dealtfel, şi astăzi vreo cîteva dintre cele mai*reputate inter-
prete ale ecranului, ca Elisabeta Bergner sau Joan Grawford,
de pildă). De o tulburătoare feminitate uneori, avea ades o voce
scăzută, seacă, dar alteori cu mîngîieri de violoncel, care veneau
nu — sonor — din cutia de rezonanţă a maxilarelor, ca la pri-
25 madone, ci din piept, şi mai de jos încă, din tot corpul, din
adîncurile fiziologice, o voce cu inflexiuni sexuale, care dau unui
bărbat ameţeli calde şi reci.
Firul care mă dusese la gîndul spectacolului era că realiza
două dintre indicaţiile pe care, în paranteză, le impuneam eroinei
30 din Act veneţian şi pe care eu le socot, în afară de inteligenţă
şi cultură, ca adevăratele criterii care ar trebui să înlocuiască
examenul de admitere în şcolile teatrale. Vorbea adică „repede,
cu pauze inteligente între propoziţiunile frazei“, nu cu acele
penibile pauze între silabe care constituie ceea ce se cheamă
35 în lumea teatrală „dicţiunea44 şi care au aerul unor pronunţări
răspicate pentru cretinii din sală. Doamna T. vorbea foarte re-
pede, păstrînd rostirea rărită, ca o subliniere numai pentru
esenţial, cînd vocea scădea brusc, lungind, adînc tulburător,
vocalele. Atunci privirea ei, vie ca a unui hipnotizator liniştit,
40 spunea mai întîi singură fraza în aşa mod că vorbele „nu făceau
parcă decît să repete ce au spus ochii44, chiar cum ceream eu
în cealaltă indicaţie care păruse, mi-am dat seama mai tîrziu,
în timpul repetiţiilor, cu altă interpretă, de neînţeles.
Pînă la capăt, însă, doamna T. n-a primit. Poate nu atît
45 dintr-un sentiment de neîncredere în ea, cît dintr-un fel de oroare de exhibiţia pe care o implică scena cu rampa ei şi care
14
5
10
15
20
25
30
35
-10
45
că de obicei îmi cumpăr singură flori, pe care le aduc şi le risipesc în vasele smălţuite. Dar gîndirea mi-era atît de dezorientată şi mă puteam folosi de o logică jignită tot atît de puţin cît te poţi sprijini pe un picior bandajat. încruntasem sprîncenele ca să nu-mi dea lăcrămile şi regretam stupid pe un singur ton, cum, îţi aduci aminte cînd ai fost Ia noi la vie, cînta neîn-
o	făcea, după amînări, să-mi spuie cu o răsfrîngere cald interioară:
—	Lasă-mă, te rog, în magazinul meu de mobile... N-am nimic în mine de arătat, de pe scenă, lumii.
Mai tîrziu, după lungi convorbiri, după-amiaza între trei şi cinci, în refugiul acela cu mobilier geometric şi lăcuit de la „Arta decorativă44, am avut de multe ori sentimentul că prin refuzul de expresie al acestei femei, care prefera în orele pe care le avea libere numai să citească, sau „să trăiască44, dealtfel liniştit, pentru ea însăşi, se pierde un complex de experienţă şi frumuseţe, inutilă în inefabilul ei voit. Am îndemnat-o atunci să scrie şi cum, întîmplător, aveam posibilitatea, m-am oferit, gata să înlesnesc apariţia oricărei încercări pe care ar fi făcut-o.
Mă privea uimită şi cu un văl de neîncredere în ochii cu albastrul cald.
—	Dar e cu neputinţă ceea ce-mi spui... glumeşti.
—	De ce?
Şi izbucnind într-un surîs, căci nu rîdea aproape niciodată, şi încă, întotdeauna, oricît de vesel, surîsul ei avea în el un reziduu de tristeţe.
—	Dar eu nu ştiu să scriu... Mă întreb dacă n-aş face chiar greşeli de ortografie?
—	Arta n-are de-a face cu ortografia... Scrisul corect e pîinea profesorilor de limba română. Nu e obligatoriu decît pentru cei care nu sunt scriitori. Marii creatori sunt mai abundenţi în greşeli de ortografie decît bancherii. Eminescu a scris mai puţin ortografic decît oricare dintre poeţii care l-au urmat şi l-au imitat... E îndreptat, cînd e tipărit, de editorii lui critici. Ortografia o poate cunoaşte orice elev premiat în clasa cincea de liceu.
Se juca, mîngîind stofa ripsată a fotoliului cubic.
—	Ei, nu zău, cum o să scriu?
Am simţit nevoia să devin categoric.
—	Luînd tocul în mînă, în faţa unui caiet, şi fiind sinceră cu dumneata însăţi pînă la confesiune.
S-a gîndit o clipă şi, ca şi cînd nu putea asimila ideea, a respins-o:
—	Nu pot... Cum o să scriu?... N-am talent.
—	Dacă aş vrea să fac o glumă ieftină, aş răspunde: tocmai de aceea... Dar îţi spun serios: nici unul dintre marii scriitori n-au avut talent.
15
trerupt din fluier aceeaşi măsură nebunul care se întorcea cu vacile. De ce a făcut asta? Singur m-a chemat şi eu am venit s& fac un lucru drăguţ, nerefuzind să
3	— E purul adevăr... Să zicem că a fost o excepţie. Flau-
bert. Poate şi Maupassant. Să adăogăm fără îndoială pe Ana-tole France. Dar nici nu sunt chiar dintre cei mai mari.
Parcă i-am tulburat puţin limpezimea convingerii... Acum şovăie îngîndurată.
10	— Un scriitor fără stil frumos... fără nimic?
—	Stilul frumos, doamnă, e opus artei... E ca dicţiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în ştiinţă.
Acum e revoltată.
Albastrul cald al privirii a devenit de platină, fixîndu-mă.
15	— Atunci, ce e un scriitor?
—	Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gîndit, ceea ce i s-a în-tîmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără
20	stil şi chiar fără caligrafie.
Surîde, aşezîndu-şi puloverul bleumarin, cu porţiuni geometrice albăstrii.
—	Atunci, dacă înţeleg bine, oricine e sincer poate fi scriitor?
25	Foarte grav:
—	Nu, dar dumneavoastră da.
îi străluceau ochii ironic şi puţin cochet.
—	Asta ai mai spus-o probabil, şi altor femei?
—	Da, la vreo cîteva...
30	— Al căror nas sau pantof ţi-au plăcut?
—	Nas şi pantof ca al lor, şi chiar mai frumos, mai întîl-nisem... Nasul şi pantofii lor, dealtfel acceptabili, îmi plăceau, însă consecutiv faptului că gîndeam că aceste femei ar avea de exprimat o bogăţie lăuntrică, o înflorire a sensibilităţii
35 lor. Doamnă, trebuie să scrie numai acei cari au ceva de spus.
I	s-a înnegurat privirea, i s-au imobilizat toate gesturile şi pe urmă mi-a spus cu acea voce adîncă şi tulburătoare, cu un soi de închidere de iris peste tot ce e în interior. Răspicat şi trist:
40	— Eu n-am nimic de spus.
‘	Nici chiar brutalitatea cu care eu mai tîrziu am publicat —
cu mici modificări — fără ştirea şi învoirea ei, într-o revistă puţin răspîndită, scrisorile acestea *, care altfel aveau o destinaţie strict personală şi le primisem cu cîteva luni înainte,
45 nici buna înţelegere pe care le-au arătat-o cîţiva critici n-au înduplecat-o. Oroarea ei de exhibiţionism, fie şi psihologic, fusese mai tare.
* Vezi capitolul de note, în ediţia de faţă, p. 380—383 (n.ed.).
16
5
10
15
20
25
30
35
40
retrăim o oră dintr-un trecut atît de plin de bucurii neclasate încă.
Acasă l-am găsit pe D. stind pe divan şi citind. Socot însă că a luat cartea în mină numai cînd mi-a auzit paşii în vestibul, M-a scos din sărite şi cred că în privire îmi apăruse, ca un cîine la poarta ogrăzii, toată indignarea de care eram capabilă. Mi-a fost însă milă de el... Era palid, mai urît ca de obicei, cu ochii tulburi şi gura informă, uscată ca o smochină. Aş fi vrut să-i pun din nou în vedere că nu trebuie să intre şi să rămină la mine cînd nu sunt acasă, dar mi s-a părut că mînia mea i-ar sfărîma nervii, că l-ar deprima ca o insultă nemeritată. De aceea am zîmbit oportun şi i-am dat mina... Mi-a sărutat-o intimidat şi a căutat să-mi definească parfumul. Intîia oară mă parfumasem din nou — tot din superstiţie — cu parfumul care făcea parte din vechea mea dragoste, ca mirosul dintr-o grădină.
Pe urmă a întrebat stîngaci şi penibil: „Te superi că te-am aşteptat ?tt întrebarea lui, care nu avea decît un răspuns, m-a crispat din nou, m-a enervat mai mult decît aşteptarea însăşi şi n-am răspuns. Fireşte că oricare altul ar fi plecat imediat, jignit, el însă a rămas umilit şi cu sufletul ghemuit. într-o clipă mi-a părut rău de brutalitatea mea şi am căutat acum, după ce mi se părea că pusesem lucrurile la punct şi stabilisem o înţelegere tăcută între noi, că nu trebuie să mai vie altă dată — să repar puţin din răul pe care-I făcusem acestui trup cu nervii roşi de suferinţă, ca un lemn de cari — şi am chemat servitoarea, spunînd să prepare de ceai. Din tot corpul i s-a ridicat în privire o strălucire, ca untdelemnul care se înalţă din fundul apei. Şi-am fost mulţumită de mine.
Mă iubea de cincisprezece sau şaisprezece ani. Ştiam că sunt pasiunea lui rămasă din adolescenţă, cum rămîne puţin ilogică şi copilăroasă mintea bolnavilor după meningită. Acum cincisprezece ani eram, mi se spune şi astăzi, cea mai frumoasă fată din orăşelul nostru. E foarte important acest „cea mai11 în orăşelele mici. Mi-e greu să-ţi explic de ce. Dar pentru că te-am văzut iubitor de curse de cai, ca şi mine, dă-mi
17
voie să fac o comparaţie care are să-ţi dovedească definitiv, dacă mai era nevoie, că nu aş putea deveni niciodată scriitoare şi te va face, sper, să renunţi la insistenţele dumitale. Simt însă că numai aşa aş putea 5 spune exact ceea ce gîndesc. Ştii că sunt, în general luate, două categorii de cai. Cei pretendenţi la marile premii clasice şi cei care se mulţumesc să-şi încerce norocul numai în handicapuri modeste. Se întimplă însă în unii ani că se găseşte pe hipodrom cîte un cal io cu sînge foarte aristocratic şi cu toţi muşchii necontenit gata de întrecere, care cîştigă toate premiile mari, nelăsînd celor care sunt abia cu puţin inferiori lui nici unul. Fiecare dintre aceşti cai nenorocoşi ar putea cîş-tiga orice handicap, rareori însă, sau din pricina regu-15 lamentelor, sau a mîndriei proprietarilor, aleargă în aceste curse. Aşa că ei nu se aleg în unii ani cu nici un premiu. Ei bine, într-un orăşel de provincie toate fetele frumoase sunt faţă de cea mai frumoasă — chiar cînd deosebirea e tot aşa de mică — în situaţia acestor 20 nenorocoşi candidaţi. Cea mai frumoasă recoltează toate visurile, toate ambiţiile adolescenţilor din oraş. Aş vrea să-ţi spun că şi mai tîrziu, şi într-altă parte, am văzut că lucrurile se întîmplă tot aşa, dar ar fi nevoie de oarecari precizări şi simt că nu mi-ar mai 25 ajunge respiraţia, că aş ocoli prea mult. Eram deci, în strimtul şi proaspătul nostru orăşel de munte, cea mai frumoasă fată, iubită de elevii liceului, curtată de tinerii magistraţi şi obiectul cavalerismului ofiţerilor din garnizoană.
30	Fără să fim vecini, casa judecătorului D. tatăl era
în apropierea noastră, pe o stradă bolovănoasă, care urca spre coastă, în pădure la stînga. Grădinile noastre însă comunicau una cu alta, şi un pîrleaz scurta drumul noaptea vecinilor noştri, cînd se întorceau de la 35 noi, de la cărţi, acasă. Oarecare dificultate era pentru că doamna D. era destul de durdulie şi cu greutate, de aceea, ziua, prefera înconjurul pe cele două străzi.
E de prisos să-ţi mai spun că D. era mai toată ziua la noi. Ştiam de Ia o soră a lui — erau două — 40 cît mă iubeşte, şi poate că iubirea lor pentru mine venea din faptul că era alimentată de pasiunea importantă
18
5
10
15
20
25
30
35
40
a fratelui pentru mine. Ceea ce am ştiut mai tîrziu — după ce m-am măritat am aflat de la un coleg al lui — e că D. era invidiat de tot liceul, că avea un fel de nevăzută şi emoţională aureolă, pentru că toţi colegii lui îl vedeau pe stradă, la tenis, Ia conferinţele Cercului militaro-civil, în apropierea şi tovărăşia mea şi a lor. Ele erau însă urîte. E adevărat că plătea destul de scump această distincţie. ÎI puneam să-mi scrie # lecţiile, să-mi reţină bilete la teatru, să ducă scrisorile direct la gară şi să ia răspunderea tuturor lucrurilor sparte prin casă, căci mama era cu mine foarte severă.
Mai tîrziu a venit in orăşelul nostru, întors din Germania, un tînăr inginer, cu care după cîteva luni m-am măritat. Aveam optsprezece ani şi D. nouăsprezece. Cînd a auzit că s-a hotărit logodna mea, a venit şi mi-a spus întîia oară ceea ce ştiam de Ia sora lui, că mă iubeşte şi că are să se omoare. Am fost mirată cînd am aflat cîtă poezie făcusem pînă atunci fără să ştiu, m-a mişcat durerea Iui, am plîns amîndoi, dar m-am măritat cu celălalt, care, după cum îmi explica mama, avea o frumoasă carieră. D. însă nu s-a omorît -şi, deşi mi-a trimis în ajunul zilei de nuntă o poezie tradusă din nemţeşte de Iosif — ah, nu mai stau acum să-mi amintesc autorul, Heine, nu ? — n-a venit la nuntă în giulgiu de strigoi, ci într-un smoching nou, din garderoba pe care ai lui i-o dăduseră şi cadou, şi pentru că îi era necesară la terminarea liceului. N-aş fi vrut să se omoare, o, deloc, dar m-am gîndit uneori ce impresie ar fi făcut în orăşelul nostru sinuciderea lui din cauza mea.
Eu am plecat cu soţul meu în Germania. D. s-a dus să-şi facă Dreptul Ia Bucureşti. Din cînd în cînd mama îmi transmitea în post-scriptumuri de scrisori ecouri din necazurile familiei D. Fetele s-au măritat prost, şi vechiul meu tovarăş, din vremea cozilor pe spate, nu-şi dădea examenele la Universitate, îşi petrecea timpul prin cafenele şi lucra noaptea la o gazetă. Acasă, în timpul acesta, bătrînul D. îşi părăsise nevasta şi avea o amantă tînără, cu care îşi cheltuia în escapade amoroase Ia Bucureşti tot ce cîştiga, ba chiar rupea şi din mica avere pe car,e o agonisise pînă atunci,
19
din care însă apucase şă dea zestre fetelor. A urmat o afacere nelămurită, bătrînul a murit, dar să trecem peste asta.
Multe s-au întîmplat de la divorţ şi de la întoarcerea 5 mea din Germania. Intr-o zi de primăvară ieşeam pe strada uscată de vintul nou şi inundată alb de lumina proaspătă. Era plină de o lume bucuroasă că a părăsit paltoanele şi blănile, ca nişte şopîrle cu pielea nouă. Se purtau buchete de violete şi toate privirile erau vii. io Coboram pe bulevard spre Cişmigiu, uşoară, cercetînd interesată rochiile deschise ale femeilor, în tonuri ' îndrăzneţe, aşa cum nu eram obicinuită să văd în Germania. Moda cerea mult un galben de culoarea lămîii, care la început mă jignea, dar, cînd îl vedeam 15 purtat de mai toate femeile frumoase, lăudam croitoreasa care-mi impusese culoarea. în dreptul hotelului „Palace“, văd că la doi paşi înaintea mea se opreşte cineva împietrit şi atît de brusc, că m-am oprit şi eu în loc, ca un răspuns reflex. Aveam dinainte un 20 • tînăr într-un palton prea mare, cu buzunarele roase şi lăbărţate, cu gulerul soios şi decolorat. Avea maxilare aproape dreptunghiulare, neras de multe zile, gura ştearsă şi uscată dispărea în figura palidă şi brăzdată, cum dispar desenurile pe o batistă murdară. 25 Dar cînd i-am întîlnit ochii, i-am recunoscut nu pe ei, ci privirea.
Era D., devenit bărbat şi precoce îmbătrînit. îşi frămînta figura, îşi trecea limba peste buze ca să şi le umezească, dar nu putea articula nici o vorbă. M-am 30 apropiat şi i-am luat mina, atunci l-am auzit pronun-ţînd, mai mult gîfîit: „Tu!“ Dar mîna nu mi-a strîns-o, şi a lui rămăsese inertă într-a mea, ca şi cînd toată puterea din ea se consuma în respiraţia sacadată şi în privire. îşi trecea mereu limba peste buzele uscate 35 ca să poate spune „Tu!a
La doi paşi de noi se opriseră doi domni cărora primăvara le oferea prilejul să apară în sacouri tăiate după noua modă, cu talie strînsă. O doamnă, care aştepta lîngă trotuar o trăsură, întorsese şi ea capul. 40 Nu ştiu dacă ai să mă înţelegi, şi poate că ai să mă
20
5
10
15
20
25
30
35
40
cerţi şi pentru asta, explicîndu-mi-o cu severitate; însă nu-mi place să fiu văzută în tovărăşia unor bărbaţi mizeri ca înfăţişare, cu ghetele scîlciate şi cu mîinile neîngrijite. Dar îmi părea bine că îl văd şi, poate şi ca să mă pedepsesc puţin, aşa cum nu ştiu care general îşi pedepsea corpul fricos, i-am luat braţul, am traversat bulevardul şi ne-am trezit pe cheiul Dîmboviţei, şi el cu pavajul uscat de vînt, cu iarba malurilor convalescentă.
Am aflat atunci, şi mai tîrziu după asta, că m-a iubit necontenit. Căci i-am zădărnicit viaţa.
Intr-o zi am fost pînă la el. Locuia pe Calea Moşilor, într-o curte lungă, mărginită de o parte şi de alta de căsuţe mici şi dărăpănate, ca o stradelă. Intrarea mea acolo a fost un prilej de uimire: ovreici diformate de maternitate ieşiseră în prag, fetele mă priveau de după perdele, iar copiii îşi întrerupseseră jocul şi se luaseră după mine. D. mă aştepta în faţa uşii. Asta mi-a displăcut violent. Era ceva grotesc, prin exces.
Am petrecut aproape două ceasuri într-o cămăruţă mirosind a umezeală, cu o masă cu picior în mijloc, cu oglindă de perete pistruiată de rugină, cu un pat cu aşternutul lăsat Ia mijloc şi înspre margine, din pricină că slujea şi de scaun, cu cearşaful atîrnat mai jos decît un soi de cuvertură. Mi-a fost imposibil să refuz ceaiul pe care mi I-a dat, dar n-am putut să mă-nînc nişte bomboane săpunoase, cumpărate de la o fostă cofetărie de mare lux, de la care totuşi cei care cumpără des bomboane ştiu că nu trebuie să mai tîr-guieşti. Mi-a arătat însă lucruri care m-au făcut să retrăiesc clipe din trecut şi m-au impresionat. Caiete de ale mele din şcoală cu* marginea albă de- două degete, cu scrisul ascuţit şi neglijent, pentru care eram necontenit pedepsită, o fotografie luată de primul fotograf ambulant venit în orăşelul nostru. Eram un gj*up care ne întorceam de Ia tenis, şi în dreptul pavilionului „ne-am pozat“, făcînd năzbîtii. Şi mai erau într-un sertar de şifonier, jos, singurul sertar din casă, o mulţime de alte lucruri de ale mele: batiste, bileţele trimise prin care îi ordonam să-mi reţie locuri la conferinţe, un volum de Lamartine cu versuri subliniate
21
şi comentate de mine, o altă carte, de germană, pe care eu scrisesem, Dumnezeu ştie de ce acolo, din Sully Prudhomme:
Ici bas tous Ies hommes pleurent 5	Leurs amities ou leurs amours.
Je rece aux couples qui demeurent Toujours.
Mi-a vorbit mult, neîntrerupt, cu febră. Şi pentru a doua oară descopeream la omul acesta ceva neobişnuit 10 şi eram înspăimîntată mai mult decît măgulită, ca de o rană ce ţi se descopere treptat de sub bandaj.
Nu m-am mai dus niciodată în cămăruţa din Calea Moşilor, dar a fost nelipsit de la mine el. Necontenit intimidat, gata să se facă oricînd de folos. Am fost într-un 15 rînd rău bolnavă şi el era disperat. Mă plictisea pentru că niciodată nu înţelegea ce-i spun, încurca totul din exces de zel. îmi făcea din cînd în cînd cadouri care depăşeau evident resursele Iui obicinuite, de corector de gazetă. Nu puteam să mai vorbesc despre nevoile 20 mele faţă de el, că mă surprindea cu servicii. Intimidat ca de obicei, într-o zi mi-a rupt umbreluţa şi pînă seara disperat mi-a adus alta şi cu un miner mai scump decît cel vechi. îi interziceam cu înverşunare aceste apucături, dar era zadarnic. De la o vreme mi-era 25 teamă să nu fure de undeva şi, nenorocindu-se, să nu mă compromită şi pe mine. Aş fi preferat nesfîrşit mai mult ca tot ce cheltuia aşa să cheltuiască mai bine schimbîndu-şi înfăţişarea şi hainele, dar nu ştiu de ce, niciodată nu m-a ascultat şi continua să mă facă să 30 privesc în jurul meu de cîte ori mă oprea pe stradă.
Acasă de asemeni nu-mi convenea totdeauna cînd venea. Eu îl primeam bucuroasă cînd eram singură, dar cînd se întîmpla să am lume la ceai, era atît de deplasat între cei cîţiva bărbaţi eleganţi, femeile îl 35 evitau atît, că mi-era milă de el. De multe ori mă gîn-deam să nu-1 primesc sau să-i spun să mă aştepte într-o odăiţă pe care o am sus la etaj. Dar imediat mi-era ruşine de mine însămi că am avut acest gînd.
22
5
10
15
20
25
30
35
40
Am încercat să-l fac să-şi schimbe viaţa, să-l transform aşa cum spălăcita Thea transformase pe Lowborg, dar n-am izbutit. E iremediabil ratat şi, cred, într-a-devăr mediocru. Multă vreme am socotit că numai din cauză că eu îl intimidez e aşa, dar pe urmă am citit cîteva poezii dedicate iniţialelor mele, într-o revistă de mîna a şaptea, curente şi patetice ca nişte sorcove.
Ţi-aduci aminte că m-ai privit surprins cînd te-am întrebat despre el chiar din ziua cînd te-am cunoscut şi cînd, dealtfel, te-am întrebat atît de multe... Dar cînd va am să-ţi povestesc mai multe întîmplări din vremea asta. în timpul pasiunii mele pentru *** a trebuit, şi ce greu mi-a venit, să-i interzic să mai vină la mine. *** îmi spunea „că-1 plictiseştecc. Mi-a trimis scrisori disperate şi fără înţeles, flori puţine în fiecare zi, căci era singurul lucru pe care îi mai îngăduisem să mi-1 trimită, îl ghiceam la colţul străzii şi mă pîn-dea noaptea cînd veneam acasă. De Ia o vreme i-am permis din nou să vină, dar atrăgîndu-i luarea-aminte să evite să întîlnească pe ***.
N-am văzut însă niciodată pe cineva mai „malen-contreux“ decît el. E adevărat că şi eu uitam uneori că trebuie să vie, dar de cele mai adeseori,tocmai cînd veneam cu prietenul meu acasă, îl găseam aşteptîn-du-mă. Evident că ar fi putut spune că mi-a adus o carte sau că a venit, să-mi facă un comision, dar nu spunea nimic. Avea un aer speriat, bîlbîia lucruri neînţelese, se ascundea cînd era inutil, compromiţător şi ridicol. Şi el făcea asta ca să-mi evite mie nemulţumirile, căci gîndul că e incomod, mai tîrziu am ştiut, îl durea.
Ca şi acum, cînd mă întreba dacă mă supără că a aşteptat în salonaş.
Cînd am cerut de ceai, toată figura lui îmbătrînită s-a iluminat de bucurie, ca o mobilă veche pe care cade soarele. Se învîrtăa în jurul meu împiedicîndu-mă, îmi ajuta să prepar ceaiul, zăpăcit. Ne aşezasem pe treptele divanului, care face colţ, dinainte cu ceştile tă-iate-n felii alb şi albastru — nu scosesem pentru el ceşti japoneze — pe tava mare de aramă veche bătută, care e transformată în măsuţă.
23
Ii rîdeau ochii.
—	Ce bine îmi pare că nu l-ai găsit acasă.
Am încremenit cu ceaşca în mînă.
—	De unde ştii că am fost la el?
5	— Deşi n-aţi vorbit de aproape o jumătate de an,
ştiu că azi ai fost la el...
ÎI întrebam cu ochii mari şi buzele oprite.
S-a dus la biroul mic, la miniatura de birou de domn care ţi-a plăcut atît de mult, şi dintr-un sertar io mi-a scos o scrisoare a mea neterminată. Toată dimineaţa mă întrebasem dacă să mă duc sau nu la ***. In mine lupta dorinţa de a-mi da, numai, întîrziind o oră în garsoniera care m-a văzut de atîtea ori înflorită de bucurie, prilej de amintiri mai precise, aşa cum 15 unii iau opium, ştiind că îşi procură doar iluzie trecătoare, dar căutînd ca măcar în vis să se simtă aproape de cineva dorit — şi teama că are să fie o greşeală, că el, lipsind cum de atîtea ori a făcut-o, ar putea transforma acest proiect într-o întîmplare dezagrea-20 bilă. Ii scrisesem deci: „Prietene, iartă-mă dacă nu voi veni. După-amiază va trebui să mă duc neapărat...41 Şi aci ezitasem: să-i pui un motiv serios ca să fie o adevărată justificare, sau să pun dinadins unul fără însemnătate, ca să-i dau impresia că acum, pentru 25 mine, a mă duce să-l văd are mai puţină importanţă decît o probă la croitoreasă, un ceai Ia o prietenă „care nu poate fi refuzată", sau altceva în felul acesta?
Nehotărîtă, m-am întrerupt şi am lăsat scrisoarea pe masă. Am ocolit-o toată ziua, iar pe la patru, cînd 30 m-am hotărît s-o completez, mi-am spus că acum e prea tîrziu ca s-o mai trimet. N-am putut măcar să respect nici o altă hotărîre pe care o luasem, aceea de a mă duce cu întîrziere, ca să-I fac să mă aştepte, dove-dindu-i că-i fac o concesie acceptind invitaţia.
35	In mine totul se accelera însă, mai intîi domol,
dar odată coborîtă în stradă, ătît de violent, că mi se părea că trăsura merge prea încet, numai la gindul că voi fi acolo.
D. mă privea înmărmurit acum, pironit de ochii 40 mei, aşteptînd pentru intîia dată de la mine vorba tăioasă de mînie.
24
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Ai umblat în hîrtiile mele ?
Mi se părea că nu mi se poate aduce o jignire mai gravă... că omul acesta abuza de delicateţa mea. E adevărat că era atît de alarmat, că nu mai îndrăznea nici să respire, că îşi trecea limba numai peste buzele uscate ca să şi le umezească.
M-am sculat de jos înfuriată şi m-am dus la sertar, în care am recunoscut, cu un capăt de dovadă în mîni, că umblase la toate scrisorile.
—	Să plec?
Atît a putut articula, scos din tiparele lui.
Nu m-am mai putut stăpîni, căci gîndul că libertatea mea, Ia care am ţinut atît, e in joc, mă scotea din sărite.
—	Da, şi imediat!
Din ochii care nu puteau fixa nici un gînd s-a lăsat pe pleoapele înroşite o rouă de lacrimi, pe urmă două • şiroaie s-au scurs de-a lungul nasului osos, pe gura fără sînge şi fără contur, ca o floare veche de cîrpă decolorată.
Am simţit un val de căldură, în piept, în obraji, n-am mai putut respira nici eu şi mi s-au mărit şi îngreuiat ochii. Pe urmă am simţit că gura mi se strîmbă într-un surîs involuntar şi trist. M-am apropiat de el şi i-am luat mîna, spunîndu-i pe nume. Din tot corpul acela îmbătrînit înainte de vreme, sucit în el însuşi ca o foaie veştedă, s-a pornit un plîns zguduitor, de parcă toată viaţa din el s-ar fi rezolvat lichidă, în lacrimi. Ochii inundaţi nu i se mai vedeau, doar sprâncenele, îmbinate acum într-un unghi uşor, accentuau că acolo s-a concentrat totul.
L-am luat în braţe şi, plîngînd mereu, s-a lipit de mine ca un înecat de cel care vrea să-l salveze. Pe braţul gol simţeam acum şi gura lui, şi lacrimile fierbinţi. L-am sărutat pe ochi, i-am spus vorbe de mîngîiere, mă înlănţuia tot mai strâns şi, cum eram acum amîn-doi pe divan, el mi-a răspuns lipindu-şi gura de gîtul meu, de obrajii mei.
Atîta suferinţă, prin simpatie, ca acele forţe recent descoperite, a înmuiat în mine tot scheletul mîndriei. Şi mai ales era un gînd care acum mi se întindea în
25
sînge, drept, cum se întinde culoarea vărsată în apă. Clnd eu am suferit atît, cînd eu am fost îndurerată că *** n-a putut face un gest de prietenie şi loialitate, cum pot eu lăsa lingă mine atîta deznădăjduită durere 5 din cauza mea ?
M-am dezmeticit tîrziu. Eram pe jumătate goală, dar puţin îmi păsa de asta. EI aştepta alături de mine şi am simţit, deschizînd ochii, că nu m-a acoperit pentru ca, odată revenită, să nu trec peste un fapt evident 10 împlinit, să se creeze între noi o realitate care să-şi caute continuarea. în orice caz îi era teamă să nu regret, considerînd totul ca o uitare de o clipă, care niciodată nu va reveni. I-am zîmbit însă fără să fac un gest măcar şi atunci, în lumina slabă pe care o 15 trimetea prin fereastră un bec din stradă, I-am simţit mai mult decît l-am văzut, cutremurat de bucurie. Mi-a vorbit mult, tot mai încălzit, de această realizare a visului lui, de zigzagul cumplit al zilei acestea după cincisprezece ani. S-a întrerupt dinpo-20 vestire, adică din această descărcare de gînduri, ca să-şi muşte pumnul încremenit: „Dacă n-aş fi venit astăzi?. ..“ Şi numai gîndul ăsta l-a împietrit de groază, de părea în lumina slabă o coloană de lavă stinsă.
Simţeam o mulţumire potolită că am făcut o faptă 25 bună. Mi-a fost milă de el şi i-am luat obrajii în palme: „O să rămînem împreună toată noaptea". S-a lipit de mine, înlănţuitor, recunoscător.
Am trecut apoi în camera de baie şi apropierea unei deprinderi igienice m-a străbătut toată cu un fior1, 30 ca un pumnal înfipt în cel mai ascuns colţ al trupului meu: „Dacă aş rămîne mamă?" Eu, mama unui copil al acestui om ? Şi am simţit că mă doare capul, că mi-e rău ca după dezmeticirea dureroasă din visul dat de cocaină. Am întîrziat mult, căutînd să înlătur orice 35 posibilitate.
Cînd am revenit, am reaprins lumina, pentru că în întunerec omul acesta căruia mă dădusem lua contururi de moluscă uriaşă. A venit şi m-a luat lîngă el, sărutindu-mi braţele, în timp ce eu, regretînd cumplit
40	1 în ediţia 1946, greşeală de tipar: „fier“ (n.ed.).
26
5
10
15
20
25
30
35
40
uşurinţa cu care-i promisesem noaptea, mă gîndeam cum să-mi reiau făgăduinţa.
„Ştiam cît eşti de bună. întotdeauna am gîndit că eşti bună şi cred că este ceea ce am iubit în tine... nesfîrşita ta bunătate.66
N-am mai căutat să născocesc nimic, căci simţeam că n-aş fi avut curajul să i-o spun.
Dar toată noaptea n-am avut decît un singur gînd. Să-mi feresc gura de a lui. La început n-a observat, pentru că făceam aceasta cu oarecare abilitate. Dar mai tîrziu n-am mai putut ascunde nimic. îi simţeam buzele şi calde, şi cleioase, ca un corp de melc tîrin-du-se de-a lungul corpului meu... pe gît în sus. Nu ştiu dacă mă lăsasem cu totul dezbrăcată, dintr-o inconştientă cochetărie — cei doi bărbaţi îmi spuseseră că am un corp „neasemănat*6, de „fausse maigre66, ca şi prietenele mele care mă vedeau uneori goală — sau pentru că el mă rugase asta, lipindu-şi obrajii de pulpele mele: „Ah, dacă ai şti cum mi-am ars timp de cincisprezece ani închipuirea, ca să mi te văd în minte, în toată intimitatea ta de femeie! Cum nimic, nimic pe lume nu mi se părea mai neajuns!66 Dar poate că era şi nădejdea că se va mulţumi cu atît. într-un tîrziu, săruturile lui au devenit mai stăruitoare şi gura lui lipicioasă şi moale îmi căuta buzele. Am avut o crispare a întregului corp. I-am respins toată faţa, punîn-du-i mîinile parapet în dreptul gîtului. Din nou am crezut că se rupe ceva în el, o arteră, un organ vital. S-a oprit uimit: „De ce? De ce asta?66
Şi iar n-am avut tăria să i-o spun. Am minţit: „Am o respiraţie îmbibată de acid fenic. Am fost azi Ia dentist.66 Şi încă o dată, la o nouă încercare, mi-a simţit braţul oprindu-i gîtul. Atunci s-a mulţumit cu corpul. Dar eu simţeam că tot ce eram „eu66 mi se refugiase în ochi, în obraji; în linia strînsă a gurii, cum se refugiază cineva dintr-o cameră inundată, într-un colţ oarecare, pe o mobilă mai ridicată. îl priveam, simţeam zgîriindu-mi pieptul hainele lui care încă mă dezgustau, şi atunci, nădăjduind prin absurd că poate gol îmi va stîrni prin deviere un interes oarecare, i-am spus
27
să se dezbrace. Dar am făcut mai rău. Avea toată pielea palidă şi neagră de-am îngheţat.
Tot corpul mi-a înţepenit, refuzîndu-se. Dificultăţile pe care le spoream cu atît dezgust îl făceau penibil 5 de stîngaci şi, fără să vrea, brutal. Un cot rău plasat îmi tăia respiraţia, un genunchi îmi zgiria pielea. Extenuat, s-a ridicat tîrziu şi şi-a apropiat figura de a mea.
—	Nu mă iubeşti ?
10	Atunci, ca unui frate, cu vocea îndurerată, cu o
sinceritate de început de viată, i-am răspuns:
-	Nu.
Abia cînd l-am văzut devenit livid şi cu gura întredeschisă am înţeles că el mă întrebase cu nădejdea 15 unei protestări de negaţie din partea mea. Dar simţeam că n-aş putea reveni, şi el s-a ridicat ameţit. S-a aranjat în grabă şi a plecat, după ce cu privirea mi-a cerut, din uşe, un vag da. I-am răspuns cu un surîs dezolat, rigid, ca de lemn.
20	A revenit după trei zile într-un hal de nedescris.
Era dimineaţă, eram în pat încă şi a îngenuncheat lîngă căpătîiul meu. M-aşteptam să se plîngă, să ameninţe, deşi mă rugase să-l primesc, spunînd că va fi cuminte. Mi-a spus cu vocea potolită, ca o lumină 25 egală, cu o privire frumoasă cum n-a avut el niciodată, că înţelege că nu pot să-I iubesc, că niciodată n-are să uite cît am fost de bună cu el. Simţeam în mine un suflet de soră. I-am luat mîinile şi i le-am mîn-gîiat. Rîdea mai pe urmă frumos, dar am simţit cum 30 mîna lui mă căuta, sub cuvertura de lînă moale şi fină, ca un şarpe care-şi joacă limbile. Simţeam că sunt limite peste care n-aş putea trece. Nu mi-am putut feri decît capul, căci am înţeles că toată liniştea lui este liniştea care precede un eveniment neobicinuit, moar-35 tea sau nebunia.
Şi el a frămîntat, exasperat, în braţe un trup a cărui inerţie îi înnebunea simţurile, voluptatec umplită pe care şi eu de atitea ori am cunoscut-o.
Peste cîteva zile, înfrînt, umilit, mi-a ieşit înainte 40 jos, în stradă, căci spusesem servitoarei să-i spună că nu sunt acasă.
28
—	Ştiam că eşti acasă şi că trebuie să ieşi. Aseară am văzut lumină în cameră la tine şi nu m-am mişcat de la poartă! Nu m-aş fi mişcat niciodată înainte de a te vedea, căci mă asigurasem că eşti sus şi că trebuie
3 odată şi odată să cobori. De ce nu mă primeşti ca mai înainte sus?... numai să stau acolo să te privesc.
M-a înfiorat o tresărire de indignare, ca şi cînd mi-ar fi trecut de-a lungul şirei spinărei un postav aspru. Cererea asta în rate şi perfidă m-a revoltat.
10	— Pentru că sus n-ai să te mulţumeşti cu atît...
M-a privit cu ochii albi.
—	Te dezgust atît de mult?
Am simţit din nou că mă întreabă cu nădejdea absurdă că-i voi răspunde tăgăduind. Dar nici n-am
15 putut să-i confirm brutal primul răspuns. Alături de noi locuia o vecină greu bolnavă de tuberculoză, care întreba pe toată lumea cum o găseşte, dar toţi primiseră cuvînt de Ia doctor să nu-i spuie adevărul, căci asta ar fi omorît-o.
20 Dar am obosit azi, altă dată am să-ţi scriu mai mult.
T.1
1 Acest T. nu este o iniţială cum s-ar părea, căci a devenit un adevărat nume, şi nu ştiu dacă n-ar fi trebuit să fie scris 25 Te. Mi-a lămurit surîzînd, cînd am întrebat-o, că în aceeaşi clasă a liceului de fete erau două colege cu numele de Maria Mănescu, dealtfel verişoare amîndouă, şi atunci fetele le deosebeau numai după iniţialele părinteşti. Dar Ve şi Te au rămas domnişoarele Maria Mănescu şi după ce au sfirşit liceul, ba 30 pentru intimi chiar după ce s-au măritat.
5
10
15
20
25
30
ii
Să-ţi mai scriu despre D. mi-ar fi greu, căci îţi mărturisesc că el nu formează nici pe departe centrul preocupărilor mele de acum, iar efortul la care mă supui este asemeni acelui care e impus unui convoi, obligat să se abată ca să ia un trecător izolat. Dealtminteri, nici n-a mai venit la mine decît de puţine ori. Ne-am întîlnit multă vreme numai pe stradă şi am făcut totdeauna aşa că, deşi i-am răspuns cu amabilitate la salut, să nu mă poată opri să stăm de vorbă. Gînd mi s-a părut că sentimentele şi mai ales dorinţele lui şi-au pierdut din acuitate, i-am făcut din nou posibilă venirea în salonaşul cu divan care face colţ, cu birou în miniatură şi mese din tipsii de aramă bătută.
E adevărat că de cînd intra, chiar de la uşe, căuta să-mi surprindă privirea, ca să vadă ce intenţii am. Şi pe urmă, punîndu-mi întrebări obicinuite, mă supraveghea continuu, ca un judecător de instrucţie care, fumînd amabil cu cel bănuit, îl examinează atent. Vream să plec îndată, dar gestul mi, se părea prea brutal şi atunci exageram în întrebări binevoitoare, al căror răspuns nu-1 aşteptam niciodată. Pînă cînd, în cele din urmă, el mă întreba, vrînd să pară degajat: „Vrei să pleci?40 Şi aşteptînd răspunsul meu pe care îl ştia inevitabil şi penibil prietenos: „Trebuie să mă duc să încerc o rochie, însă n-are decît să mai aştepte croitoreasa44. Dar abia acum plecarea era hotărîtă, căci
5
10
15
20
25
30
35
40
peste cîteva momente, după cel îl mai întrebam ceva fără rost, îmi puneam pălăria: „Mă conduci pînă la o trăsură ?“ Conştiinţa mea era acum împăcată, căci aveam chiar aerul — şi asta era important — că am făcut un sacrificiu pentru el, întîrziind.
Intr-o zi, într-o dimineaţă luminoasă, cum citeam leneşe încă în pat, a venit şi a intrat, profitînd că era deschis. Am încremenit şi, ca într-un film american din Far-West, privirile a doi duşmani care se examinează brusc din prima clipă ca să-şi cunoască intenţiile, iar pe urmă îşi dau familiar mîna, ochii noştri s-au întîlnit. M-am liniştit însă imediat. D. era trist şi transfigurat. Ochii mici aveau o lumină vagă, iar gura veştedă, un surîs care cobora colţul stîng al buzelor. Nu era liniştea imobilă despre care ţi-am scris. A aşteptat să mă liniştesc şi eu, iar cînd a văzut că sunt dispusă să stau de vorbă cu el, şi-a adus un taburet lingă căpătiiul meu şi mi-a spus că afară e o vreme de primăvară frumoasă, că toată lumea e pe stradă şi că sunt o leneşe dacă sunt in pat la o asemenea oră, chiar dacă e sărbătoare.
Era simpatic şi-i vorbeam cu plăcere. Invîrtea în mînă gînditor o foaie de hîrtie, în timp ce-mi răspundea. I-am cerut să văd ce e şi mi-a arătat-o bucuros. Era o romanţă din cele pe care le vînd colportorii prin cafenele, prost tipărită, cu notele greşite şi versurile anapoda. Dar era vorba acolo de un bărbat, care spunea unei femei — chipurile în versuri — „o, te-am iubit întotdeauna şi tu n-ai preţuit cum se cuvine dragostea mea, dar vei îmbătrîni, toate farmecile se vor duce şi atunci vei regăsi, părăsită de toţi, pe cel care te-a iubit de cînd era copil şi te va iubi pînă la moarte".
— Am auzit-o aseară cîntată într-o familie (cred că într-o familie de funcţionari de la poştă, cu fete, unde el se ducea de obicei) şi azi am cumpărat-o.
Era plin de cîntecul acesta şi simţeam bine că venise să mi-1 aducă, nu ca o pledoarie pentru cauza lui, cît ca să încheie firesc o stare sufletească, stăruitoare în el, ca o lumină într-un interior confortabil. Venise la mine mai mult pentru el însuşi, ca să bea tot paharul de vin al coincidenţei plăcute.
31
Din cauză că am înţeles asta nu i-am spus: „dar eu nu sunt o femeie iubită de toată lumea", ci aşa vag: „Vor fi femei iubite de toată lumea ?a
El s-a uitat, surîzind mirat, în ochii mei: „Tu“.
5 Am primit însă răspunsul acesta măgulitor cu conştiinţa tulbure cu care desfaci un plic care nu ţi-e adresat decît din greşeală. M-am întrebat dacă e exact ce spune, sau dacă nu i se pare lui asta, cum ni se pare tuturor că obiectul pe care-1 dorim, şi ne e refuzat, e io dorit de toată lumea. I-am spus îngîndurată: „Ţi se pare". M-a privit surprins, cu colţul gurii fixat într-un surîs, stabilind parcă o concluzie unei lungi discuţii care n-a avut Ioc: „E îngrozitor cîţi bărbaţi sunt îndrăgostiţi de tine"...
15	N-am răspuns nimic, pentru că argumentele Iui nu
m-ar fi convins. De unde să ştie el că acei bărbaţi, şi încă atîţi, mă iubesc cu adevărat, cînd eu nu pot să ştiu măcar despre unul singur, despre *** dacă mă iubeşte sau nu. Am devenit tristă, căci din tot corpul 20 mi s-a adunat un nod, ca un nucleu, în inimă. Am auzit de multe ori spunîndu-mi-se că sunt iubită în taină de bărbaţi şi am fost invidiată de asta, ca şi cînd ar fi fost o realitate pentru mine această iubire de a cărei existenţă nu ştiu, cum nu ştiu să desluşesc realitatea 25 unui singur personaj în toată populaţia Guatemalei, unde n-am fost niciodată, însă ştiu că există. Dar ştiu un lucru, că *** nu mă iubeşte, că am suferit din cauza lui aproape mortal. Dacă sunt într-adevăr excepţională, cum de îmi poate prefera pe alta? E numai joc 30 al întîmplării toată iubirea? Şi dacă într-adevăr el mă preţuieşte ca pe singura femeie al cărei suflet a stat faţă-n faţă cu al lui, atunci pentru ce acum e în braţele alteia, pentru ce mie mi se intîmplă ceea ce mi se întîmplă, pentru ce el şi eu trăim în medii străine, 35 jucînd acolo o viaţă definitivă, cînd avem intens şi nevăzut acelaşi suflet ca doi fraţi siamezi acelaşi pîn-tec? El are metresă, trăieşte o viaţă complectă fără mine, apare cu femei care joacă rolul de soţie, de la masa luată în restaurant pînă la camera de dormit; 40 asta poate pînă la moarte, în orice caz acum cînd tinereţea trece. Ochii mi s-au îngreuiat din nou de tristeţe,
32
5
10
15
20
25
30
35
40
dinţii au prins buza de jos şi pe urmă am unit sprîn-cenele în unghi ridicat ca să nu-mi dea lacrimile. 0, imposibilă dragoste, suflet fermentat de îndoială, descurajare de „femeie iubită de toţi bărbaţii".
Aş fi vrut ca D. să plece, ca să pot sări din pat şi să mă plimb agitată prin casă... Dar dacă toţi se înşală ? Oare nu i se spune oricărei femei acelaşi lucru ? Sau dacă mi se spune numai mie nu-i poate un malen-tendu general ? S-ar putea să nu fie vorba decît despre o simpatie anume, nu neapărat erotică, şi în privinţa asta mi-am adus aminte cît de mult m-a neliniştit faptul că, atunci chiar cînd toţi bărbaţii musafiri, în aceeaşi casă cu mine, îmi arătau stăruitoarea şi indiscreta lor preferinţă, pînă la complimentul definitiv şi brutal, nevestele lor nu erau geloase. Pe urmă mi se atribuie anumite „succese" pe care eu ştiu că nu le-am avut. Nu cumva tot ce mi se atribuie e de aceeaşi natură? Aş vrea să fiu însă iubită, dorită definitiv şi numai eu, în toate privinţele, de toţi bărbaţii, numai ca să fiu şi mai preţuită de *** şi ca să fiu sigură că nu e nimic din tot ce oferă celelalte pe care să nu-1 pot oferi şi eu.
Timp îndelungat am rămas pe gînduri, abătută, uitînd de el, cu sufletul ciugulit din cînd în cînd de cîte o întrebare, ca de ciocul unei păsări cenuşii. Pe urmă, ochii împăienjeniţi, pe care îi întorsesem cum întorci o scrisoare ca să nu-ţi citească vecinul în ea, au rămas ca fixaţi de roşul viu al unor maci de Luchian. E tabloul despre care ţi-am spus că l-am primit dar de ziua mea şi pe care n-am vrut să ţi-I arăt ca să fac un act de voinţă. Cu chenar d^ lemn negru, l-am fixat pe peretele din faţa patului pentru că roşul fraged şi catifelat al petalelor îmi limpezeşte privirea somnoroasă dimi-jieaţa cînd mă scol, de pot ceti ora la ceasornicul de alături de el. Ţi-am spus, dealtfel, că în odaia de dormit, văruită alb şi cu vreo două dungi aurii, nu e decît divanul alb, scăzut şi vast, tabloul de Luchian, ceasornicul şi, la căpătîi, o măsuţă albă pentru becul cu abajur de faianţa ca să pot ceti seara. încolo nimic. Nici covoare pe parchetul lucios ca o oglindă de stejar, nici o mobilă de-a lungul pereţilor goi, de se vede şipca
33
de stejar care măsoară lungimea podelei jos, nici draperii Ia fereastră — nu e nici un pericol de vecini — de poate năvăli lumina prin amîndouă ferestrele, aşa că, dimineaţa înainte de a trece în camera de baie, 5 iau mai întîi, respirînd puternic, o adevărată baie de lumină.
Cînd mi-a întîlnit privirea, pe care o spiona probabil, D. mi-a surîs scuzîndu-mă cu indulgenţă. I-am cerut voie să mă îmbrac şi s-a grăbit să-mi dea drep-10 tate, tresărind. Şi-a luat apoi notele şi s-a îndreptat spre uşe.
—	Trec în salonaş pe divan şi te aştept pînă te îmbaci.
Aştepta cu privirea întrebătoare.
15	— Dar îmi iau întîi baia!?
I	s-au strîns trăsăturile feţei, iar ochii şi-au pierdut lumina egală pe care o aveau.
—	Te aştept oricît vrei, citesc ceva — şi brusc, ca şi cînd ar fi călcat strîmb — sau poate trebuie să vie
20	cineva...
întrebarea era stupidă şi-mi dovedea că D. iar s-a tulburat, că e un aparat care funcţionează anormal.
—	Nu, n-aştept pe nimeni, dar dimineaţa îmi place să fiu singură în toată casa, să trec în voie dintr-o
25 cameră într-alta, să am astfel impresia că m-am închis ca să nu fiu tulburată.
Exact aş fi vrut să-i spun că vreau să am impresia că e o zonă în care sunt inaccesibila celorlalţi... oricui.
—	Uite, plec imediat, nu te speria, că nu rămîn 30 să te văd goală, şi, spunînd asta, era din nou vulgar
şi în intenţie şi în glas.
Dar în cadrul uşei albe s-a oprit, şi-a frămîntat buzele ca şi cînd ar fi luat o hotărîre definitivă şi pe urmă a revenit lîngă căpătîiul meu. Mi-a pronunţat 35 numele cu o voce muzicală şi înmuiată în lacrimi:
—• Nu e nimic pe lume, nu pot face nimic ca să mă poţi iubi puţin? E cu adevărat imposibil?
34
întrebarea lui mi s-a părut frumoasă ca un zbor de pasăre şi i-am zîmbit. A zîmbit şi el ca un pacient care zîmbeşte unui doctor. Am întors faţa spre perete însă, ca să evit un răspuns. Gînd mi-a luat mîna să mi-o sărute, a lui era leşinată şi călduţă, ca a unui bolnav de anemie.
Iii
Luni de zile n-am mai ştiut nimic despre el. Mă întrebam uneori ce s-a făcut — mi se pare că te-am întrebat şi pe dumneata despre el — cred că pe jumă-5 tate bucuroasă că nu mă mai sîcîie cu stăruinţele sale, pe jumătate oarecum neliniştită că s-ar putea să fiu uitată de cineva pentru care ani de zile am fost sensul vieţii lui, devenită acum indiferentă ca un astru care s-a răcit. Mi se părea că asta ar fi pentru mine însămi io o dovadă că într-adevăr poate înceta cineva să mă iubească şi că deci ar putea veni o zi cînd pentru ***
. aş fi o femeie ca oricare alta, pe care o laşi pe stradă, să treacă fără s-o opreşti, adică fără să socoţi întîl-nirea cu ea un mic eveniment.
15	Intr-o seară, la Teatrul Naţional, venisem înadins
s-o văd pe Lucile jucînd şi-mi era ciudă pe d-ta că ai refuzat să vii s-o asculţi, pretextînd că te indispun actriţele care debutează în piesele în versuri. Ea, săraca, stăruise să te fac să asişti la spectacol şi cred că 20 a considerat ca un eşec al meu faptul că nu te-am putut convinge să vii, dar refuzul d-tale n-a fost fără un soi de epilog. Alături de mine, cîteva fotolii mai la dreapta, era D., întovărăşit de o fată drăguţă, dacă vrei, dar amîndoi deplasaţi parcă la fotoliul de 25 orchestră, ca doi eroi din teatru care trebuie să ia din sală parte la acţiune. Nu părea deloc surprins cînd m-a văzut, şi asta m-a enervat puţin, pe urmă am
36
5
10
15
20
25
30
35
40
observat că vorbea cu insistenţă şi cu o falsă căldură cu prietena lui. După un timp, ca şi cînd s-ar fi topit în mine o pojghiţă sufletească, m-am simţit uşor înduioşată şi m-am hotărît să fac un foarte ciudat soi de serviciu amicului meu. L-am chemat — şi a încremenit cînd a văzut semnul mic pe care i l-am făcut — iar pentru că a trebuit să aştept puţin pînă să mă poată asculta, căci după privire simţeam că îi vîjîie urechile, l-am certat, cu intenţie tare, ca să audă fata care îl întovărăşea, că m-a uitat cu desăvîrşire şi că nu a venit să mă vadă. Cu coada ochiului am căutat să ştiu dacă ea ascultă si am, ,văzut-o urmărindu-ne uimită. As fi
i t	i
vrut cu stăruinţă ca această atenţie a mea să-i ridice lui acţiunile de cuceritor asupra ei, căci cu sinceritate aş fi fost mulţumită ca o femeie să-l iubească, să-i dea ceea ce nu-i pot da eu, dar asupra iubirii lor, acomodată în lumea posibilităţilor, să planeze, superioară ca un vis irealizabil, pasiunea lui pentru mine. D. era atît de fericit că toate zbîrciturile feţii îi dispăruseră, întinse de un val de sînge, gura i se umezise şi ochii îi rîdeau mai învioraţi. In antractul următor am primit însă prin omul de serviciu un bileţel al Lucilei prin care remarca mirată lipsa d-tale, îmi închipuisem eu că ai ei erau ochii care cercetau neliniştiţi prin gaura practicată în cortină şi, declarîdu-se mulţumită că D. e în sală, mă ruga stăruitor să-i cer lui să scrie cîteva rînduri despre debutul ei, la gazetă, căci se vede că ea îl crede gazetar influent. Mi s-a oprit o clipă sîngele sub piele; am avut pentru mine însămi un gest de dezolare. Mi-am spus, vorbind în gînd ca un desen pe aceeaşi culoare, că pentru nimic în lume nu aş putea să cer lui D. un serviciu, acum după ce fusesem prietenoasă cu el. Un surîs dăruit e un lucru prea frumos ca să fie măsurat cu vreun echivalent şi eu îngheţ uneori, chiar cînd constatarea e ulterioară, la gîndul că ar fi bănuit cineva că un zîmbet al meu e interesat, deşi, e timpul să-ţi spun, mi se pare că din diferite motive lumea mă crede altfel. Cu mîndria sufocată ca într-o agonie l-am chemat din nou, la sfîrşit, pe D., cerîndu-i, cu glasul dezarticulat, să scrie cîteva rînduri. într-o gazetă fără tiraj a apărut un
37
articol ditirambic, dar Lucilei nu i-am vorbit luni de zile.
Indispoziţia acestei întîmplări, insensibilitatea mea faţă de D., chiar acum, cînd era întovărăşit de o femeie, 5 au fost apoi, după ce şi-au pierdut din acuitate, pentru gîndurile care m-au frămîntat pe drum spre casă, ca o injecţie care prepară un corp pentru operaţie. Era în mine o durere amorţită la constatarea pe care o făceam acum că nici gelozia, că nimic nu poate stimula 10 o dragoste inexistentă, că nici mijlocul acesta recomandat de atîţi autori de maxime şi de piese de teatru nu mi-ar putea fi de nici un folos dacă aş încerca vreodată să-mi recîştig preţul în ochii lui ***.
într-o zi, D. s-a achitat însă de serviciul pe care am 15 încercat să i-1 fac, şi încă în mod princiar, deşi fără să ştie. înainte de Paşte plecam cu acceleratul la mătuşa mea. Ştiu că ţine mult să mă aibă de sărbători, pentru că venirea mea e un adevărat eveniment în orăşelul lor. Casa mătuşi-mi capătă o deosebită importanţă, 20 devine centrul vizitelor pascale şi mai toate familiile îşi dau întîlnire în casa în care mergem noi. Cum mătuşa mea este o nevinovată cochetă a primirilor gospodăreşti, e fericită cînd mă duc la ei. Mă aşezasem deci confortabil pe locul meu, lîngă fereastră, cu pardesiul 25 încheiat şi o tocă uşoară de drum trasă aproape pe ochi. Examinam curioasă pe tovarăşii de compartiment, cînd a apărut în uşe, chemînd că a găsit Ioc, recenta metresă a lui ***. Am încremenit cu buzele întredeschise şi inima îmi palpita ca o pasăre ce se 30 zbate ca să zboare, în mîna cuiva, şi nu izbuteşte. Crisparea gîtului îmi împiedica respiraţia. M-am ghemuit mai mult, ca să nu fiu recunoscută, şi mi-am întors cu totul privirea pe fereastră. El a apărut primăvăratec — l-am simţit fără să-l văd pe cînd aşeza 35 geamantanul în plasă, pe urmă s-au aşezat alături şi atunci am întors şi eu capul. M-a salutat surprins şi amabil, dar era o amabilitate evident voită. Am înţeles mai tîrziu că mergeau să facă Pastele la Sinaia, am înţeles din întrebările ei nerăbdătoare, dar şi din gea-40 mantanul care dusese cîndva şi sărmanele melecămă-şuţe la Sighişoara, tot de Paşte. Era o durere pe care
33
5
10
15
20
25
30
35
40
nu o mai puteam sţăpîni, care îmi măcina corpul ca un voltaj prea mare, un aparat. La îel mergea acum cu o altă femeie, reedita funcţional ca un conductor un drum care în amintirea mea era un refugiu unic de bucurie trecută, căci socoteam cele trei zile petrecute în vremea dragostei noastre, în orăşelul săsesc cu aspect medieval şi cu cetate, incomparabile în viaţa lui şi a mea. După o examinare amănunţită în care desprinsesem acest episod de tot ceea ce în Bucureşti fostul meu prieten putea reedita cu alte femei, alesesem din trecut această călătorie, cum ai alege o mobilă care a mai rămas bună printre ruinele lăsate de u-n incendiu. Am simţit zădărnicia oricărei iluzii, dar abia tîrziu am putut să surîd pentru mine însămi, şi surîsul acesta m-a liniştit cum trebuie să-l liniştească pe oratorul care şi-a pierdut penibil şirul, o întorsătură de frază fericită, bună de final. Liniştea mi-a fost însă de scurtă durată, căci peste cîteva clipe s-a mai urcat în compartimentul nostru un domn care ţi-e prieten şi d-tale, şi lui ***, şi mie, dar care are un oribil aer de mizantrop, cu ochelarii care îi cad atît de des pe nas în jos, că a ajuns să aibă un adevărat tic al gurii. Ei bine, cînd l-am văzut, cînd am înţeles că studiază penibila întîlnire ca o vulgară dramă şi că face în gînd ipoteze asupra sentimentelor mele, m-am simţit intr-adevăr părăsită şi mizerabilă. Cu puţin înainte de plecarea trenului a intrat însă în compartiment un comisioner, cărunt, înalt şi cu mustaţa tunsă pe gura cocoloşită, pe care-I cunoşteam de cînd îmi aducea flori de la D. Avea acum în braţe un vas, un fel de strachină înţesată de viorele, ca o floarea-soarelui albastră, închisă în smalţ verde. Pe un carton alb D. îmi scria că socoate că-mi va fi călătoria mai plăcută dacă voi avea dinainte grămada de flori. Un domn de vizavi a şi fixat orizontala mescioară a compartimentului, de am pus pe ea vasul cu minunea de fraged albastru care îţi împrospăta respiraţia, ca şi privirea, ca şi gîndurile. Pe urmă darul venea, aparent, din lumea tuturor posibilităţilor şi făcea impresie. Cel puţin ştiam acum că nu mai sunt compătimită.
T.
ÎNTR-0 DUPĂ-AMIAZĂ DE AUGUST
Luasem masa la restaurantul de pe strada Regală, în grădină, cu doi scriitori.1 Am mîncat tot timpul enervat, feluri de mîncare sălcie, am băut apă călduţă 5 şi leşioasă, vin cu gust de limonadă. Toate acestea, pentru că n-am avut curajul să declar celor doi scri-
1 Dacă m-am convins că într-adevăr D. „nu forma nici pe departe centrul preocupărilor44 corespondentei mele, n-aş putea tăgădui că acel enigmatic *** nu îmi aţîţa curiozitatea 10 într-un mod aproape de neîngăduit *. Cu scuza vagă a unui interes scriitoricesc, nu m-am lăsat pînă cind, nu numai că l-am identificat, dar l-am cunoscut chiar personal, ba încă, după cum se va vedea, curînd am devenit şi prieteni. Era fiul acelui mare industriaş pe care l-am numit convenţional în romanul meu 15 Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război Tănase Vasi-lescu. Avea acel timbru deosebit, acea vibraţie melodioasă, calmă, pe care o au toţi oamenii, fruntaşi adevăraţi în activitatea lor, oricare ar fi ea: artă, politică, militărie, acrobaţie, dans modern, destin de Don Juan sau box.
20	De multe ori am stăruit pe lîngă el să scrie, fiindcă nu
numai că da în convorbire acea impresie unică de trăire adevărată, dar, din ceea ce ştiam despre viaţa lui, despre legăturile lui, despre ceea ce făcea din el un adevărat exponent al societăţii româneşti de azi, mi se părea că ar da la iveală lucruri 25 de un interes documentar puţin obicinuit... I s-a părut atît de absurdă propunerea mea, făcută cu aceleaşi argumente ca şi cea adresată doamnei T., că nici n-a vrut să stea măcar de vorbă. „Eu şi scriitor? De ce glumeşti în modul acesta?44
* în ediţia 1946, greşeală de tipar: „netăgăduit44 (n. ed.).
40
5
10
15
20
25
30
35
40
45
itori, cu care sunt prieten dealtfel, că eu nu pot sta la altă masă decît la aceea la care sunt obişnuit, că nu mă pot înţelege cu alt chelner decît cu cel care mă slujeşte de obicei. Unii cred că asta e un început de manie (cum mi se spune), oricum, mi-a fost frică să le spun celor doi că nu-mi place să schimb masa la restaurant, căci ar fi zîmbit indulgent şi zîmbetul acesta
într-o zi însă, pe cînd eram amîndoi prin faţa Cercului militar, a trecut pe lîngă noi o fostă artistă a Teatrului Naţional, o stagiară angajată aproape în fiecare an, căci exaspera pe directori prin tot soiul de intervenţii, şi tot în fiecare an, sistematic eliminată, căci într-adevăr n-avea aproape nimic comun cu arta şi nu îndeplinea măcar nici acel minimum social care îngăduie menţinerea în cadrele acestei instituţii chiar fără talent.
A devenit livid.
—	O vezi pe asta, pe femeia aceasta cu rochia roşcată? Şi s-a întors făcîndu-mă şi pe mine să mă întorc.
Am ridicat din umeri a nedumerire, dar n-am spus că o cunosc, ca să aflu vreo taină, care altfel nu mi-ar fi fost poate mărturisită.
—	Nu, dar ce e cu ea?
A rămas îngîndurat, tulburat şi nu mi-a răspuns nici cînd am repetat întrebarea, mereu frămîntat de amintirea lui...
A reluat abia cînd trecusem de Teatrul Naţional, ca să ocolească orice lămurire.
—	E prea lung şi prea complicat.
Am crezut că mi se oferă prilejul căutat de multă vreme.
—	E ceva aşa de extraordinar, într-adevăr?
—	Poate că nu, poate că da, nu ştiu... Sunt ca şi bolnav, din asta, de o lună de zile. Un adevărat subiect de roman... S-a întors brusc spre mine: Ai iubit vreodată? Şi fără să mai aştepte răspunsul, frîngînd ceva din el: Patru generaţii dintr-ai mei n-au gîndit cît mă frămînt eu de o lună.
Am căutat să exercit asupra lui presiunea care mai niciodată nu dă greş în lumea profană.
—	Poate că m-ar ispiti să-l scriu eu — romanul ăsta — dacă-1 socoţi atît de interesant.
—	Haide atunci la Şosea (era prin septemvrie), să luăm masa şi să-ţi povestesc toată întîmplarea.
Am refuzat molatec.
—	Nu, dacă mi-o povesteşti, nu mi-e de nici un folos. Subiecte mi se oferă toată ziua. Nu e scriitor căruia să nu i se ofere aproape cotidian subiecte. „Extraordinar. Am să-ţi povestesc cazul meu!... să vezi!... Ai putea să scoţi un roman!... “ Dacă vrei să-mi fii cu adevărat de folos, povesteşte-mi totul în scris. Mai mult decît întîmplarea însăşi, care nu poate fi mai
41
indulgent mi-ar fi tăiat toată pofta de mîncare. Ei sunt doi scriitori cunoscuţi tuturor acelor care călătoresc cu trenul şi profesorilor de limba română, au un fel de certitudine în calmul şi în politeţea lor indife-5 rentă şi comodă, care contrastează cu graba şi excesul de zel pe care-1 vădesc eu în fiecare gest cînd vorbesc cu ei. îmi spun cu un ton îndepărtat şi deferent: „Di-plomatule44, „Aviatorulece. Ştiu că şi ei sunt măguliţi
extraordinară, orice ai spune, decît un război, m-ar interesa 10 amănunte, mai ales cadrul, atmosfera şi materialul întîmplării... Fireşte că nu-ţi cer decît o redare, însă e nevoie să fie cît mai amănunţită... Pe urmă eu voi preface totul într-un roman. (Şi spunînd asta minţeam, căci nu mă gîndeam chiar să scriu un roman.)
15	Era mereu frămîntat de vederea lui dinăuntru.
—	Ai să fii foarte surprins...
—	Nu ştiu; să vedem... Vrei să-mi faci acest mare serviciu? Povesteşte net, la întîmplare, totul ca într-un proces-verbal. (Căci, cu adevărat, bănuiam mai interesante decît
20 întîmplarea însăşi alunecuşurile din condei, digresiile.)
A surîs pe gînduri, descurajat, dar era atît de prins de împrejurare, că pe urmă m-a luat de braţ.
—	Ascultă, am să fac şi asta... Deşi mă întreb dacă nu ai să arunci ce scriu eu la gunoi.
25	— îmi vei fi de folos numai dacă îmi vei da material, cît
mai mult, chiar cînd ţi-ar părea încărcat ori de prisos, fii prolix, cît mai prolix. Foloseşte cînd vrei să te explici comparaţia, încolo nimic.
—	Bine, într-o săptămînă am să-ţi aduc un caiet întreg.
30	Nu mi l-a adus peste o săptămînă,' nici peste două, ci abia
peste o lună... Ceea ce nădăjduiam s-a realizat. Fred Vasilescu s-a „ambalat“ şi întîmplarea a luat proporţii. Mărturisesc că n-am avut nevoie de prea multe modificări, abia ici-colo de am simţit obligaţia unor desluşiri, a cîtorva întăriri de imagini, 35 de corijat unele lipsuri (căci multe altele or mai fi rămas) şi mai ales am schimbat cîteva nume şi date, complicînd puţin lucrurile nude, pe care bănuiesc că el însuşi le mai complicase de asemeni, ca să evit indiscreţiile.
Abia cînd l-am cunoscut mai de aproape am înţeles de ce 40 doamna T. l-a iubit atît, de ce a suferit aşa de mult din cauza lui. Nu numai datorită frumuseţii lui bărbăteşti, sportive, cît mai ales pentru un soi de loialitate şi delicateţe, un mod de sinceritate a vieţii, care nu seducea numai femeile, ci cîştiga şi prietenia bărbaţilor lor, căci puteau să sufere din pricina lui, 45 ca şi ele, dar nu-1 urau. Nu jignea niciodată, nici măcar pe cel căruia îi lua nevasta. Cam prea echilibrat, vorbind rar, dar nu fără o privire stăpînă pe sine şi ades ironică.
42
5
10
15
20
25
30
35
40
să stea la masă cu mine, din cauza numelui şi a situaţiei mele în Ministerul de Externe, dar e în asta ceva gratuit, aşa cum cei care îmbracă un frac de închiriat îl dispreţuiesc şi îl afişează totuşi. La rîndul meu, am pentru ei stima pe care o ai pentru lucrurile pe care n-ai să le poţi face. Admiram pe cei care joacă tenis şi cu destulă trudă am devenit campion regional de tenis, am ţinut să se vorbească, să se amestece în convorbire fraze despre modul în care dansez, iar fetele mă anunţă la telefon să viu negreşit Ia bal „şi să dansez numai cu ele". Fac box, am trei cai de curse, dintre care unul a luat premiul „Solon", premiu fără însemnătate bănească prea mare, desigur, dar pe care îl ambiţionează toţi proprietarii, din cauză că a fost cucerit de cai iluştri în trecut. Cu atît mai mare e meritul meu că I-am putut cuceri cu un grajd de trei cai numai. Am avut două accidente de automobil despre care a vorbit toată presa şi îndeosebi Le Progres 1 Ia cronica mondenă. Am încercat trei recorduri cu avionul, numai după doi ani de pilotaj, căci abia de atunci încoace m-am decis, cu toate că aş fi avut prilejul încă din timpul războiului, cînd am fost cerut la un centru de aviaţie, dar era tocmai în timpul unor lupte grele de cavalerie la Sticlărie, şi cînd colonelul mi-a arătat, zîmbind cu dispreţ perfect ascuns, ordinul Marelui Cartier, parcă ar fi plouat cenuşe pe mine, aşa mă simţeam de prost.
— Du-te, te mai odihneşte Ia poarta Cartierului, că de zburat nu prea se zboară acolo. Aci e greu... mîine divizionul dumitale trebuie să atace Coşna.
Am rămas la escadron, spre marele necaz al ordonanţei care se vedea restabilit Ia oraş, dar şi spre bucuria roşiorilor mei, care mă iubeau ca pe un frate. Toate le-am făcut în viaţă, şi tot ce mi-a stîrnit amorul-pro-priu e trecut în activitatea mea ca într-un memoriu de carieră. Numai scriitor ştiu că oricît aş vrea, orice aş face şi oricît m-aş stoarce, n-aş putea deveni niciodată,
1 Le Progres, organ al partidului conservator, fondat în 1918 de A. Marghiloman. în ultimii ani (1929 — 1932) a avut ca director pe A. Ghiriacescu (n.ed.).
43
şi de aceea stau cu sfială alături de cei doi prieteni, căci zîmbetele lor mă umilesc puţin, nu mult, aşa cît s-ar apleca o trestie sub apăsarea vîntului.
Au bunăvoinţa să se întrerupă din cînd în cînd, 5 într-o convorbire' ale cărei date elementare nu le cunosc şi care tocmai de aceea îmi pare nesfîrşit de interesantă, cum erau convorbirile din biroul tatălui meu, cînd se rosteau familiar şi ca în continuare nume care mi se păreau tot aşa de frumoase ca Trebizonda, sau Valde-10 mar, sau Casablanca, numele misterioase ale copilăriei mele. Tovarăşii mei de masă pronunţau cînd cu indignare, cînd cu „nu e răute sau „îmi pare că are culoare45, nume de scriitori şi reviste, toate împrumutate de la flori şi în genere de la ţară, care mă fascinau ca toate 15 lucrurile inabordabile. Aş fi vrut detalii dar nu îndrăzneam să Ie cer, căci nu mi le-ar fi dat, zîmbind cu indulgenţă, şi mă mulţumeam cu sonorităţi muzicale care mă limitau şi mă sileau să-mi recunosc o reală, netăgă-duibilă inferioritate.
20	Eram strîmtorat, eu atît de sigur de mine de obi-
cei, eram nelalocul meu, nu izbuteam să fiu eu, cum nu izbuteşti să ai mersul şi silueta ta dacă ţi-a intrat o pietricică în pantof. Am mîncat în silă o farfurie de salată de vinete cu gust de dovleci tocaţi şi cu untde-25 lemn unsuros, pentru că tovarăşii mei de masă mîncau cu prea multă poftă şi mi s-ar fi părut inconvenabil ca eu să declar că un fel atît de apreciat de ei nu e comestibil. Au cerut apoi varză cu carne, dar prudent am aşteptat să le-o aducă întîi lor, ca să văd despre 30 ce e vorba. N-am regretat această prudenţă, cînd am văzut farfuria cu marginile pătate de sos gălbui (poate din pricină că, grăbit, chelnerul aduce mai multe farfurii odată, puindu-le unele într-altele ca la pension, şi de aceea uneori fundul farfuriei intră în sosul celei 35 dedesubt, cînd nu şi degetele celui grăbit). Dealtfel, am făcut rău că am acceptat să mănînc în grădină. Întîi că umbra era călduţă şi iradia, dar, mai ales, fiindcă Ia amiază e totdeauna mai cald afară, chelnerul străbate astfel o porţiune de grădină prin soarele dogo-40 ritor — iar din pricina asta năduşeşte de-i curg mici şiroaie pe tîmple şi la rădăcina nasului. îndeosebi
44
5
10
15
20
25
30
35
40
sosurile, sub proiectorul arzător al nămiezii, devin vii şi calde, capătă un fel de materialitate fiartă care te dezgustă. Caut un refugiu de proaspăt şi răcoritor în ape minerale. Dar mai ales varza cu carne de acum mi se pare o monstruozitate culinară; de obicei se face cu carne de purcel mai grasă, ca să fie fragedă, sau cu piept de văcuţă, în cazul cel mai rău. Oricum, sosul trebuie să fie scăzut, nu ca în cazul de acum, apos şi revărsat, de pare mai curînd o ciorbă leşioasă de varză, în care au căzut la întimplare bucăţi de muşchi cu fibre lungi, ca nişte sfori roşcate, roşii numai într-o parte şi vinete spre negru, cu o pojghiţă albă pe cealaltă parte. Prietenii mei mîncau însă cu poftă, îmi adresau întrebări binevoitoare, cu surîsuri protectoare şi mă îndemnau să beau din vinul cald, pe care chelnerul, neobicinuit cu preferinţele mele, nu-1 adusese în baterie cu gheaţă, iar eu acum nu mai aveam curajul să poruncesc îndreptarea lucrurilor. Eram sincer necăjit că nu pot să beau, cînd eram îndemnat cu atîta cordialitate, mai ales că aveam pentru unul dintre comeseni nu numai o admiraţie extraordinară, dar şi amintiri frumoase din vremea războiului. După ce luptasem călare în tot timpul retragerii, regimentul nostru, in a doua parte a campaniei, a fost băgat în foc descălecat la Sticlărie, pe valea Oituzului, unde am luptat o bucată de vreme. Rănit, am fost evacuat într-un spital dinapoia frontului, intr-un tîrg moldovenesc. Ofiţer intendent al spitalului era tocmai cel care acum era în dreapta mea la masă. Băiat de petrecere, harnic la treabă, după cîte se spunea, luptînd voiniceşte cu damigeana cu vin, dar şi izbutind să obţie totul de la centrele de aprovizionare, aşa încît spitalul nostru nu ducea lipsă de nimic. Toată lumea era încîntată de el, şi mai ales noi, ofiţerii răniţi care puteam părăsi patul. Intr-un pavilion din fund, unde ocupa două încăperi ofiţerul intendent, se încingeau nişte grandioase partide de pocher, care ţineau uneori de la trei după-amiază pînă a doua zi dimineaţa. Era un bun camarad, cu un limbaj anume al lui, poetic, care de atunci mă umplea de admiraţie şi pe care, umilit de mărginirea mea, l-am regăsit pe urmă în
45
volumele lui de proză. Dar iată că acum începe o adevărată dramă pentru mine. în sosul, sau mai bine zis zeama din farfuria celuilalt scriitor, puţin ascunsă de tăiţeii de varză, doarme cu aripele strînse, înecată în 5 grăsime, o muscă. Niciodată, nici chiar în război, cînd am comandat patrule tari de cavalerie, nici cînd am fost însărcinat, ca de atîtea ori, cu misiunea de a conduce prin ţară diferiţi oaspeţi de marcă, nu mi s-a pus o problemă atît de alarmant imediată şi atît de insolu-10 bilă parcă. Să atrag luarea-a minte a domnului, tot atît de reputat scriitor, dar pe care eu îl cunoşteam mai de puţin timp, şi care tocmai explica un manifest literar, era oarecum prea tîrziu, căci şi mîncase jumătate din farfurie. Şi pe urmă din acelaşi fel de mîncare 15 îmbuca (acesta e cuvîntul) şi vechiul meu prieten. Ar fi trebuit deci să renunţe amîndoi la rosturile din farfurie şi să caute să-şi împace în stomac cum vor putea: mîncarea consumată cu structura şi imaginea muştei. Dealtfel, aveam impresia că, deşi mi-ar mul-20 ţumi, ar fi totuşi enervaţi şi, aşa ca în nu ştiu care filozofie unde realitatea se creează prin însuşi faptul cunoaşterii, m-ar fi făcut pe mine — care prea văd toate — răspunzător de existenţa micei vietăţi decedate în grăsimea din farfurie. Mă simţeam intimidat 25 ca un elev de şcoală, care n-ar îndrăzni să atragă lua-rea-aminte profesorului că i se vede rupt ciorapul, deasupra pantofului, la călcîi. M-am hotărît să aştept cu nădejdea că ei vor mînca totul din farfurii şi că o întîmplare fericită va face să rămîie în restul din zeama 30 picolului tocmai porţiunea cu cadavrul muştei. Aşa aşteptam să se apropie ziua de examen cînd eram mic, sau inspecţia însărcinatului de afaceri cînd eram detaşat. Nervos, nehotărît, obsedat de imagine. Iar cînd am înţeles că voi asista la clipa inevitabilă, cînd tova-35 răşul meu va înghiţi musca, am devenit palid — cred că mi s-au albit buzele. întrerupindu-se atunci din pasionata lor discuţie despre programul grupării lor, scriitorul bălai, voinic şi plin de voie bună m-a întrebat dacă nu cumva mi-e rău. Abia am putut să şoptesc, 40 arătîjid extenuat cu un vîrf de cuţit spre muscă. A surîs, şi cu un gest secundar, de paranteză, a scos cu
46
5
10
15
20
25
30
35
furculiţa muca, a aruncat-o jos şi i-a spus prietenului meu, aşa în treacăt, cu binevoitoare ironie: „E gingaş domnul", pe urmă a propus ca manifestul să fie tipărit pe hîrtie mai luxoasă, cu desene moderne. Mai tîr-ziu a trebuit să ne retragem, cu masă cu tot, mai înspre salonul cel mare, căci cortul întins deasupra se încinsese de tot. Mărturisesc că am recurs la un procedeu destul de inelegant, dar am toate scuzele. Cînd am propus, prevăzător, schimbarea mesei, eram sigur că prietenii scriitori vor accepta bucuros propunerea mea. Şi iată de ce: cam pe Ia sfîrşit, cînd se goliseră cea mai mare parte din mese, veneau să dejuneze preşedintele Came-rii cu fata Iui, una dintre cele mai frumoase fete din societatea bucureşteană. Dar cînd m-au văzut salutînd, cei doi scriitori m-au şi întrebat în grabă şi cu o mimică extrem de indiscretă, ca şi cînd ar fi fost vorba de o pensionară a localului, cine e domnişoara. Nu puteam nici să nu răspund şi nici să răspund, pentru că fata observase întrebarea simultană a celor doi şi ar fi ghicit după mişcarea buzelor răspunsul meu. De-abia am aşteptat plecarea.
Ne-am despărţit foarte cordial în faţa restaurantului, rugîndu-i să-mi trimită şi mie revista pe care voiau s-o scoată. Cred că am făcut şi o supremă impo-liteţă întrebînd cum pot plăti abonamentul, ba încă ducînd şi mina la portvizit. A fost numai o precipitare mintală. Eu, care sunt dat în cercurile noastre drept model de atitudine degajată şi linişte de spirit (pentru că totdeauna mă consider cel puţin egalul celor cu care vorbesc, dar nu in orice caz din aceeaşi lume cu ei), sunt timid şi îmbrăcat in haine prea strimte în faţa celor pe care-i admir. Acum, de pildă, dacă aş fi început aşa: „Vă rog să mă consideraţi şi pe mine abonat la revistă", nu m-aş mai fi simţit obligat să schiţez un gest precis, ducînd vag mîna la portvizit. Dar pentru că începusem numai aşa: „Vă rog să-mi trimiteţi şi mie revista", mi-era teamă ca ei să nu înţeleagă cumva că doresc să mi se trimită revista gratuit, mai ales că, deşi mai puţin prieten cu unul
47
dintre ei, îmi permisesem totuşi să achit eu toată socoteala. A trebuit să fac un gest care să arate cum vreau şi am ţinut să mă explic, repede. Dar e ceva atît de încurcat, că toate virtualităţile astea mă enervau tot 5 mai mult, tocmai pentru că nu puteam exprima nimic, erau fără coadă şi cap, înghesuite în cîteva clipe, cum ai vîrî cu sila şi ai înghemui pe cineva, care s-ar zbate, într-un sac. Nu ştii dacă nu-i apeşi genunchiul pe gît, nu ştii unde-i e capul, nu ştii să dai formă unitară salo cului, în sfîrşit. Şi eu, cînd sunt nelalocul meu, stau în clipă (aruncat în grabă) ca vîrît în sac. Nu găsesc nici explicaţia pe care o caut disperat şi nici echilibrul după care mă chinuiesc cu îndîrjire. Am fost aproape recunoscător scriitorului voinic şi bălan, care m-a bătut 15 pe umăr şi mi-a explicat că voi plăti mai tîrziu. Mi-a însemnat apoi adresa în carnet.
Am luat-o în jos, spre dreapta, cu toată căldura, să văd cum se dărîmă casele pentru deschiderea bulevardului Brătianu. Eram nerăbdător, căci nu fusesem 20 pe acolo din ajun. Casei din dreptul străzii Regale îi ridicaseră acoperişul şi rămăsese acum aşa, cu pereţi tapetaţi între care fusese viaţa de familie, de s-ar fi putut uita cineva de la etajul casei Visante să vadă înăuntru, ca într-un corp omenesc, deschis pe masa de 25 operaţie. Negreşit, mobilier nu mai era, dar albastrul tapetului închisese scene de viaţă: iubire, necazuri, naşteri, vizite; era întreagă soba la gura căreia stătuse desigur vreo femeie gînditoare, alăturea era soneria mică în perete. Şi acum era un gol de nămiază pînă 30 în adîncurile luminoase, arzătoare ale cerului.
O	casă fără acoperiş, vara, nu e o casă din care chiriaşii se mută ca să vie alţi chiriaşi. E ca o violare. Nu ar trebui să se permită oricui să vadă o casă căreia i se ridică acoperişul, cum metresa care iubeşte nu lasă 35 slugilor să fac patul în care au fost îmbrăţişările ei, ci îl strînge şi-l aranjează singură, în clipa plecării.
Făcuseră un scoc şi coborau pe el cărămizile roase şi uruitoare, ca buştenii pe jgheabul de munte. Din cauza prafului şi a molozului, toţi trecătorii se alipeau cît 40 mai mult de gardul de fier al caselor de vizavi (strada veche nu avea mai mult de şapte metri lăţime) şi îşi
48
5
10
15
20
25
30
35
40
ţineau cit puteau respiraţia. Dărîmăturile acestea de case au fost calamitatea Bucureştilor după război, ca şi construcţiile neîngrădite de scînduri protectoare măcar. în dreptul unei clădiri, descompusă în zidărie veche, bîrne şi fier, trotuarul era desfăcut, trăsurile şi automobilele intrau unele intr-altele, de nu mai conteneau claxoanele şi înjurăturile şoferilor. Eu veneam însă în fiecare zi. Mă duc oriunde se deschide o stradă nouă. Aştept perspectiva viitoare cu pasiunea cu care jucătorul filează cartea. Întîi nu se vede nimic şi de aceea în fiecare zi nu întîrzii prea mult. E mai mult o enervare că lucrurile merg prea încet. Dacă urmează o duminică sau o zi de sărbătoare, mi se pare că un proces de naştere s-a suspendat. Mă opresc şi fac tot soiul de ipoteze asupra aspectului pe care îl va avea noua stradă după reconstituirea pavajului. Ştiu bine că un moment nou se va crea. Dar va dispare unul vechi, iar această tranziţie n-am putut s-o prind niciodată, cum, cînd eram mic, nu pricepeam cum din hîrtie şi boabe negre pe ea ieşea cînd un cîntec sprinten* cînd un oftat lung, cînd o grindină de sunete. Mă ascundeam după uşe şi ascultam cum cînta mama la pian. Toată casa era plină de sunete ca un clopot şi eu ştiam că ea cîntă privind, dar cum din boabe negre ca piperul poate să iasă sunet n-am priceput niciodată. în viaţa mea am rămas cu pasiunea şi neliniştea schimbărilor* a trecerilor. Ştiam deci că acum va fi o stradă nouă, desigur ca orice altă stradă nouă, dar atunci nu va mai fi şi cea veche, ca să le poţi compara, pentru că ar trebui să fie chiar în locul acesteia; iar imaginile, ca obiectele, sunt impenetrabile. Şi noutatea, momentul inedit, ar fi tocmai în examinarea comparativă a celor două imagini simultane. Mai bate un vag vînt de mijloc de august, liniştit şi fiert parcă, asemeni „porumbelului fierbinte“ pe care o ţigancă îl oferă oamenilor care dărîmă casa, într-o copaie, în care desigur au fost culcaţi copiii (după ce a fost fiert, neîndoios, în cazanul cu rufe). Mă acoperă praful cînd mă îndrept spre strada Batiste. încet, trebuie să ocolesc, căci într-o curte e un depozit improvizat de benzină. „Forduri“ vechi de tinichea, jerpelite ca nişte haine de salahori, modele
4»
5
10
15
20
25
30
35
50
aproape comice, revîndute şoferilor, vin să se aprovizioneze, căci parcă ele singure (cele de lux fac siestă) mai lucrează în nămiaza asta de august, împreună cu acei paria care asfaltează, între dogoarea cazanului cu smoală şi a cerului arzător albastru. Strada e pustie şi înaintea mea e, singur drumeţ, o foaie de hîrtie, care, luată de vînt, se tîrăşte cu paşi mărunţi de şoarece, încercind întîi parcă să traverseze, dar se loveşte de muchea trotuarului, cu care aleargă apoi paralel departe, pe urmă spre capăt, unde strada ocoleşte puţin, saltă ca o gîscă, încercînd să zboare. Dintr-acolo vine cu grabă întinsă un automobil cu geamantane aşezate ca nişte turnuri oblice alături de şofer, altele turtind genunchii domnului şi doamnei, care mai vor, cine ştie, să prindă trenul de Sinaia sau de Constanţa, unde e prospeţime şi răcoare.
Şi nici prietenii mei nu sunt acasă. Ferestrele au hîrtie albastră pe uşă este scris cu creionul un bilet. Urc trei trepte ca să-l descifrez: „Omul care vine din partea domnului Vasiliu să întrebe la uşa din dos, la bucătărie, că are un pachet şi o scrisoare^. Nu ţineam prea mult să-i văd, deşi femeia e agreabilă cînd e familiară, după-masă veneam numai aşa, ca să am ce face, dar faptul că găsesc acum uşa închisă mă scade sufleteşte ca o părăsire, ca o neşansă disproporţionată. Prezenţa lor de-abia îmi devine necesară. La întoarcere, puţin amărît, descopăr şi reţin toate casele care au geamurile astupate cu hîrtie albastră. Casa din colţ are obloane moderne cu lame paralele, care se ridică şi se lasă ca la birourile americane. Ca să apuc pe strada Enei, căci viu spre „Capşa“, ocolesc un hotel, în etajele căruia sexualitatea e condensată şi toropită în după-amiaza asta de vară, ca gazele care se tîrăsc în fundul unei mine. Iată, după un croitor sărac, o legătorie de cărţi. Vitrina e prea sus, ca pe un podium, dar tot disting neverosimilele adunături de poze. Un portret al arhiducelui Rudolf, rupt din vreo revistă ilustrată, veche, din vremea cînd se încerca la ilustrate, desenul
5
10
15
20
25
30
35
40
A
iz
imitînd fotografia, trei caricaturi colorate de (Jiquidi1: un cap mare de general cu mustăţi enorme pe un trup cît un deget, alta /cu un cap cît un măr pe un trup tot cît arătătorul: Eugen Stătescu şi nu mai ştiu cine. Cărţi poştale gălbejite, înşirate pe sfoară ca mînătăr-cile, cu muzicieni celebri: Chopin, Schumann, Bizet, Wagner. Citeva femei goale. Una — din ce vreme ? — cu fusta ridicată în faţă, dansează cancanul, îndoind picioarele cu pulpele excitante între jartiere, azvîrlite din maldărul de dantelărie albă a „dmows“-urilor. E blondă, grăsuţă, cu sinii prezentaţi pe dantelă, ca perele mari de lux in cutii cu vată. Trebuie să fie faimoasa „La Goulue“ sau vreuna din şcoala ei. E cald, şi după-amiaza asta de august e calmă şi îmbîcsită, ca în orele de siestă un harem adormit. încep să-mi simt corpul, aş mînca piersici şi aş vrea să văd o coapsă de femeie frumos arcuită, cu pieliţa albă, ca să ţi se lipească de podul palmei. Opresc o trăsură cu cai deşiraţi şi osoşi.
Pe lîngă strada Plevnei şi bulevard e o curte lungă cît o stradelă şi acoperită, cu etaje adăogate, cîrpit fiecare cu scăriţe de lemn strimbe. Sunt locuinţe studenţeşti şi menajuri boeme. La cişmeaua din curte e noroi, pentru că toată ziua trebuie să vie lumea să ia apă. Cutia cu gunoaie, enormă, e în faţă, şi alături de ea cîteva căruţe de lemne, aşa că toată casa pare un tren de marfă cu tenderul înainte.
Mă gîndeam cu enervare că s-ar putea ca uşa de lemn, toată, a Emiliei, către care mă duceam, să fie închisă cu cheia, iar la repetatele mele bătăi, întărite, uşa aceasta să rămîie definitiv calmă, egală ca o barieră între mine, cel de afară, şi interiorul baricadat.
Totul în trupul meu era pregătit încă de pe drum şi se accentua intens pentru ce avea să vie. Mîna desfăcută ca să-şi mărească suprafaţa de pipăit se încolăcise
1 Aurel Jiquidi (1896—1962), grafician, pictor de moravuri, fiul caricaturistului Constantin Jiquidi (1865—1899). Din 1921 a colaborat cu desene satirice Ia. diverse publicaţii, afirmîndu-se odată cu prima expoziţie personală (1926), urmată de o a doua în 1928, comentată elogios în presa vremii (n.ed.).
51
de pe acum în jurul braţului alb, plinuţ al fetei, ochiul juca încă de pe drum comedia enervată a sinilor, care, pe jumătate văzuţi, nu rămîn aşa etern, ca într-un tablou, căci cămaşa, prinsă încă la mijlocul trupului, 5 cade de pe ei, dezvelindu-1 pe unul complect, iar pe altul pe jumătate, sini a căror vagă moliciune e parcă provocată de greutatea senzualităţii dizolvante, leneşe şi lenevitoare ca aerul cald. Cutele pe care le face cămă-şuţa, ocolindu-Ie rotunjimile de fructe, sunt tot aît io de molatice şi încolăcite ca şi linia lor sinuoasă. Genunchiul încă de pe drum se simte potrivit prin rochie deasupra genunchiului ei, în primitoarea adînciturăcu care începe coapsa. Mîinile-mi coboară apoi, îmbrăţi-şînd femeia cu coatele îndoite şi sprijinite în şoldurile 15 ei, cu faţa de dinăuntru a braţelor şi avanbraţelor, cuprinzîndu-i şi simţindu-i talia, ca nişte sepale vii.
Am bătut în uşe, şi sunt surprins de sunetul bătăii auzit înăuntru, de parcă am trimis un sol. Nu va răspunde nimeni; sunetul acesta trimis de mine va fi 20 singurul semn de viaţă. Se aud paşi înăbuşiţi, însă cineva, topindu-se cu restul lumii, a mişcat nevăzut clanţa, în faţa mea la un pas. Sora Emiliei, fără să aştepte să-i dau bună ziua, s-a întors cîţiva paşi şi, din pragul micului vestibul întunecat ca o magazie, 25 de unde o scară duce sus, a strigat-o, fără să-mi spună numele, cum se anunţă fetele la bordel: „Emilia“.
Jucau se pare cărţi, căci, văd pe masă un pachet mic, unsuros, care ar putea să fie şi pentru ghicit însă, şi acum totul e întrerupt, iar tînărul care e cu ele e nedu-.30 merit. E ca o catastrofă liniştit convenită, care în loc să mă măgulească, mă stînjeneşte, căci deschide ca un hiatus între ceea ce se întîmpla pînă acum în această sufragerie cu mobile vechi şi între cele ce se vor întîmpla în şi prin prezenţa mea... Trebuie să găsesc 35 o introducere, oricum. Dar tînărul, după ce a ezitat cîteva clipe, neştiind ce să facă, sau poate la un semn, neobservat de mine, al vreuneia dintre femei, se decide şi, după ce bălăbăneşte puţin mîinile, se strecoară prin uşa deschisă în vestibul, fără să salute, ca o vietate 40 domestică. Ea ca de douăzeci şi cinci de ani, cu o figură de lăutar, oacheş de tot, ras, îmbrăcat în haine negre.
52
5
10
15
20
25
30
35
40
Toată mişcarea asta produsă de venirea mea mă stinghereşte şi mă întristează, căci ştiu bine că prestigiul meu de om n-a cîştigat nimic, dar mi-a descoperit, jignind ceva în mine, că există straturi de viaţă normală mult mai jos decît mine. De ce a plecat tînărul acesta ?
Ce inferioritate îşi simte şi acceptă faţă de mine chiar, care sunt aşa cum sunt, care de atîtea ori mă simt mărunt, inferior, îmbrăcat ca în haine streine, de căpătat, cu toată aparenţa mea de monden? El e poate cel care o conduce pe Emilia în oraş, îi sărută respectuos mina în stradă, aşteaptă îngrijorat să fie invitat, consideră că a fi primit de ea e un semn de importanţă in viaţă, ori ca o duminică. Fac desigur revelionul împreună, iar cînd îşi lasă genunchiul prea descoperit, ea se acoperă, sau îl pofteşte afară cînd îşi îmbracă rochia. Emilia aceasta, pe care am avut-o din noaptea cînd m-a dus un prieten cu ea la „Luzana“, pe care am chemat-o Ia mine cînd am vrut şi pe care totuşi, în trei ani, am venit cel mult de trei ori s-o am, care de cîte ori a fost singură cu mine n-a întîrziat, ca să rămîie în cămaşe cu coapsele goale, un sfert de oră, fata asta blondă sau mai mult spălăcită, grăsuţă şi vulgară, pe care au avut-o toţi prietenii mei, ca şi mine (căpitanul Ştefănescu, în tren, fără ca ea să-şi scoată chiloţii).
Căci e într-adevăr gravă, impozantă în atitudine, nu ştiu cum să spun, are ceva de profesoară, un fel de aer sărac cu duhul şi sigur de el. Priveşte serios, aprobator sau dezaprobator, se plictiseşte, are veleităţi să conducă discuţia, crede în sfîrşit că discută. De aci e poate toată drama ei, căci de la înălţimea asta trebuie să treacă la atitudinea femeii pe care o aşezi pe pat, dar, fără resurse sufleteşti, ea nu poate găsi tranziţia necesară... Poate că acei din jurul ei nu pot s-o aibă numai din cauza asta (dar nici nu e obligată faţă de ei),, cînd însă e nevoită de interes, sau din dorinţă pur şi simplu, să se dea, atunci între femeia îmbrăcată şi cea goală e o succesiune de momente neangrenate, precipitate, indiscrete pentru deficienţa raportului sufletesc dintre cei care vor fi împreună în pat. Totul apare
53.
ca un şir de concesii şi abandonări al căror mobil adevărat se iveşte indiscret, jignitor şi urît. De aci şi dispreţul cu care vorbesc cele ca ea de act.
—	N-aţi mai fost de mult pe la noi? întrebă sora 5 Emiliei, o femeie ca de patruzeci de ani, căci poate
nici nu ştie numele celui pentru care s-a revoluţionat toată casa.
—	Valeria, fă nişte cafele, domnului îi place cafeaua dulce şi bine fiartă.
10	Ţine minte din seara restaurantului în grădină. Dacă
o	femeie care m-ar iubi ar ţine minte un amănunt ca acesta, aş fi cald măgulit, dar la Emilia n-are nici o semnificaţie, ca un accident de memorie, sau ca o bună organizaţie practică. Ii explic că am impresia că „am 15 deranjat-o“, că am provocat prin venirea mea neaşteptată o reală perturbare.
—	O, nu, deloc. îmi face plăcere.
Spune asta rece şi plat din lipsă de vocabular analitic. Eu ştiu bine că e încîntată (aş spune, dar Emilia 20 nu poate fi chiar „încîntatăw, căci asta presupune o anumită fluiditate interioară). E satisfăcută întîi pentru că ştie că mîine mă va conduce abil, atît cît poate ea să fie abilă, să-i achit o pereche de pantofi sau, cine ştie, se va găsi o formulă să-i las, ca rîndul trecut, 25 două mii de lei pe mescioară. Dealtfel, şi în afară de asta, Emilia caută contactul — e un cuvînt din vocabularul ei — cu băieţi din lumea bună. Căci ei „Ian-sează“ femeile, adică le duc la petreceri unde au şansa să dea peste bancherul bătrîn şi decrepit care le va sub-30 venţiona apoi lunar. Am un coleg care face, oarecum cu metodă, astfel de aranjamente şi e plătit în natură de fetele recunoscătoare.
—	Nu ştiu, mi s-a părut că tînărul fusese cam stingherit puţin.
35	Emilia mă lămuri cu oarecare grabă, atît cît poate
ea să se grăbească, dar mai ales cu importanţă, casă înlăture un moment mai degrabă posibilitatea de a fi bănuită că ar putea fi a celui plecat...
—	A, nu, e un coleg...
54
5
10
15
20
25
30
35
40
.. .şi spunea aşa, ca şi cum coleg ar fi însemnat un eunuc sau un servitor, la care o femeie ca ea nu se poate coborî.
—	Mi-a adus o piesă de cetit. L-am rugat pe el să-mi caute ceva, că anul acesta nu mai merge. Dacă nu mi-o da un rol, îi las şi plec. Cu şase mii de lei ai lor pe lună de-abia îmi plătesc pantofii pe care-i stric ducîndu-mă la repetiţie. Băiatul ăsta citeşte cărţi, că e şi pe la o gazetă, nu ştiu care...
Nu cunosc, nu pricep prea mult teatrul, deşi e una din pasiunile mele, prin culisele lui, dar Emilia spunea firesc şi detaşat de obiect „l-am rugat pe el să-mi caute ceva44 cum ne spunea odată un suplinitor rătăcit la liceu: „Napoleon este foarte important fiindcă a avut mai multe războaie44, sau plutcnieruî-major, cînd era escadronul în marş: „Cîntaţi cîntecul ăla, cum îi spune, cu soldatul, sau ăla, cum îi zice, cu doamna învăţătoare. Hai cîntaţi!46 Teatrul e pentru ea ceva necunoscut întîmplător, de unde îţi vin aplauze, flori şi automobil, în care, „dacă ai noroc46, ai şi succes, că piesele ţi le aduc, aşa, prietenii, cum ţi-aduc ciorapi de la Paris. „N-ai auzit de-o piesă... aşa, pentru mine?46 Ea spunea că „aşa nu mai merge46, pentru că se socotea mereu nedreptăţită, că directorii teatrului şi regizorii o persecutau, nerecunoscîndu-i meritele. Aştepta să i se dea un rol, în realitate prin rol ea înţelegea un succes, căci roluri i se dăduseră cîteva, dar fusese dezastruoasă, ca o bucătăreasă patetică. Nimic în lume n-ar fi făcut-o să convie că ea n-a priceput cumva rolul, că era vulgară în el, ci dimpotrivă că „ce, ăla era rol ?66 Acum aşteaptă întîmplarea de la „băiatul46 de adineaori. Cred că în realitate Emilia nu citea nici gazeta cu anunţuri.
—	Toate rolurile mele le dă Mărioarei S1...
Marioara S... era o actriţă destul de tînără, care
trecea drept foarte frumoasă cînd privea languros, căci îşi „făcea46 bine capul. N-avea nici un fel de feminitate, oricum însă era şi mai vioaie şi mai subţire decît Emi-
1 Probabil actriţa Mărioara Zimniceanu, deseori amintită de Gamil Petrescu, interpretă şi a rolului Porţia din Shylock7 la care se referă Ladima într-una din scrisorile sale. V.p. 124. în ediţia de faţă (n.ed.).
55
lia. Nu era lipsită iarăşi (cînd nu vorbea) de o graţie reală. Numai faptul că femeia din faţa mea nu-şi dădea seama ce deosebire e între ea şi Marioara S... şi tot devenea concludent pentru lipsa ei de bun-simţ, pen-5 tru incapacitatea ei de a avea impresii cît de puţin întemeiate, de a descoperi nuanţe.
—	Crezi că ţi-ar fi convenit rolurile Marioarei S... ? am întrebat-o înmuiat şi din cauza căldurii, deşi ferestrele erau în umbră, căci soarele trecuse înspre dreapta,
10 dar moleşit mai ales din cauza descurajării de a găsi vreodată 1 vreun punct de înţelegere cu femeia asta.
Sora Emiliei tocmai intrase cu o tavă pirogravată pe care erau două ceşti de cafea, una verde şi alta albă, cu dungi aurite, iar alături de ele două dulceţuri, pe 15 farfurioare în formă de frunză de vie.
—	Cum, n-aţi auzit-o pe Emilia niciodată?... Aaa! Te face să plîngi. N-aţi fost la teatru? Ia spune, Emilio, scena din Modelul.1 2
Era totuşi cald, iar sufrageria asta săracă, veche, 20 cu faţa de masă cu patrate alb-roşii, cu un bufet de stejar cu florile sculptate, dezghiocate, cu uşile fixate, ca să nu se deschidă singure, prin bucăţi de hîrtie vîrîte sub ele, cu pomiere cu mere noduroase, oricum nu te predispune să asculţi scene declamate. In colţ, un 25 patefon de lemn, model vechi, lîngă un divan deşelat, acoperit cu velinţe româneşti, mă îndemna să mă trîntesc pe el, deşi perinele, una pictată avea culoarea cojită acum, iar alta diformată şi cu conţinutul grămădit într-un colţ, arătau nu numai că gazdele sunt relativ .30 neatente cu nimicurile materiale ale existenţei, dar şi că destulă lume se mai trîntise pe acest divan. Am rămas deci pe scaun, şi-am îngînat vag în contrast cu preciziunea invitaţiei...
—	A, nu! Nu am auzit-o niciodată în Modelul. 35 Era să adaog „deşi mă duc des la teatru“, numai aşa
dintr-o nevoie de reacţiune ironică la întrebarea Vale-
1	în ediţia 1946, greşeală de tipar: „deodată“ (n.ed.).
2 La femme nue, tradusă Modelul, melodramă în patru acte de Henry Bataille (1872—1922), poet, dramaturg mult
A0 reprezentat, cu opere originale sau dramatizări, pe diverse scene româneşti, în perioada interbelică (n.ed.).
56
5
10
15
20
25
30
35
40
riei, care bănuia că nu merg la teatru dacă n-am văzut-o pe soră-sa în Modelul.
—	A ieşit acum cinci ani, la producţie cu ea... Emilia, haide, fă scena cu prinţesa.
După ezitări şi surplus de invitaţii, dealtfel destul de reci, Emilia s-a ridicat în picioare, a dat scaunul la o parte, a lipit coatele de corp, strîngînd pumnii, a făcut o grimasă de durere şi dispreţ şi, aruncînd energic capul în profil, pe cînd corpul era cu faţa la noi, a început:
—	„Nu, doamnă, este amantul meu... amantul meu — o, cît am suferit pentru el... Aa! Ce ştii dumneata? In timp ce dumneavoastră, femeile de lume, trăiaţi în vîrtej (Emilia ezită), vîrtejul luxului ameţitor, eu petreceam nopţi întregi deasupra maşinei de cusut, ca să poată cumpăra a doua zi pînză şi vopsele pentru tablouri... (Şi din gît, sec:) Ce ştii dumneata, doamnă, ce e amorul ?cc
S-a oprit subit şi s-a aşezat scurt şi liniştit la masă.
—	Nu sunt în nervi azi.
Am început să mint gratuit şi neconvins.
—	Dar nu, dar nu, era foarte bine...
Valeria, corpolentă şi cu sinii aproape turtiţi unul de altul în strînsoarea brasieriei, s-a grăbit, luînd notă de aprobarea mea oarecum.
—	A, păcat că n-ai auzit-o... a fost aplaudată mai mult decît celelalte şi i-au aruncat flori pe scenă.
Acest „i-au“ care ar corespunde anonimului etc. nu era totuşi chiar atît de anonim, căci am fost şi eu o dată la o producţie cu prietenul R., şef de cabinet al teatrului, şi ştiu că fetele şi prietenele lor îşi aruncau flori din sală una alteia, dar nu e mai puţin adevărat că şi aci era un soi de ierarhie: cantitatea era în raport oarecum şi cu meritul celei omagiate, căci chiar manifestările acestea au limite. Cinematogra-fiştii, de pildă, ştiu că nu pot face reclamă mare oricărui film. Dealtfel, cred că multă lume socoate că Emilia are talent. Ba mulţi o cred şi frumoasă. Are capul rotund de tot, ceea ce e încă mai subliniat fiindcă poartă părul pieptănat lipit şi despărţit în două prin-tr-o cărare din creştet pînă în mijlocul frunţii. La spate
57
e răsucit puternic într-un coc mare, ceea ce înseamnă că e deci o coafură grecească. Fruntea ei, fragment de sferă, e aşa de limpede, de parcă nici unul dintre milioanele ei de strămoşi n-a încreţit-o vreodată din cauza 5 vreunui gind.
Jos e mărginită de arcade inginereşti de geometrie, mai ales că sprîncenele smulse cu trudă sunt trase ca de un penel sigur. Orbitele nete, desăvîrşite şi ele, ca nişte scheme de peştişori cărora li s-au retezat capetele 10 şi sunt puse frumos faţă-n faţă, nu s-au adîncit niciodată de suferinţă. Ochiul verzui, mare, le umple perfect. Pleoapa de jos, cu genele făcute cu rimei, se pierde aproape imediat în obrazul plin, iar cea de sus e foarte apropiată de sprîncene, ceea ce dă impresia 15 că Emilia e mereu încruntată (fără nici o dungă totuşi). Nasul e oarecare, dar buza de sus subţire, cu tot şănţuleţul ei, pare că e într-o piele prea scurtă; din pricina asta, se vede, Emilia nu poate surîde. Dealtfel, toată faţa îi e parcă îmbrăcată într-o piele albă, fru-20 moaşă, dar mult prea scurtă şi numai de aceea stă întinsă. îmi aduc aminte că se spunea despre o fostă „demimondenă“ că şi-â injectat în obraji parafină ca să-i dispară cutele. Aşa parcă a făcut şi Emilia. în orice caz, seamănă mult în privinţa aceasta cu acele capete 25 cu pielea întinsă, cu roşu în obraji, din cărţile poştale ilustrate pe care scrie într-un colţ „Souveniru.
— Dar cum se face că n-aţi plecat nicăieri? mă întrebă, „ca să întreţie conversaţia4*, Yaleria.
îi explic că n-am avut concediu (deşi de la minis-30 ter, de cînd cu zborurile, sunt într-un soi de disponibilitate) încă şi nu-I voi avea decît aşa cum l-am cerut, între 1 şi 30 septembrie.
-N-aţi fost nici la moşie? Cu căldurile astea...
Valeria asta simte nevoia să mă scuze cu orice preţ 35 faţă de concepţia ei de eleganţă şi „lume bună“ că n-am plecat. în sufletul ei e, probabil, o luptă între noţiunea de om elegant pe care o are ea şi aceea pe care i-o ofer eu. Toată „lumea bună“, aşa cum o concepe ea, îşi face un punct de demnitate din a părăsi Bucureştii 40 vara; dar, pe de altă parte, ştie, oricît de vag, că „eu sunt primit în cele mai bune familii44. Ştie că „am şi
58
5
10
15
20
25
30
35
40
parale41. E aci una din acele tranziţii care mă pasionează. Pe viitor, Yaleria, care are acum 40 de ani, sau va renunţa să mai judece eleganţa lumii după criteriul de pînă acum — unul dintre atîtea multele cîte o fi avut — sau nu mă va socoti pe mine elegant. Pentru moment e într-un soi de expectativă indulgentă.
Dar Emilia, care se aşezase la masă şi părea că ia parte la convorbirea începută, se ridică precis, dînd din nou scaunul la o parte, şi, tot cu capul în profil, cu coatele lipite de corp şi cu pumnii strînşi, începe dintr-o dată ca şi cînd i-ar fi venit din senin, din nou zguduitor:
— ... Doamnă, sunteţi o mizerabilă... O... cît l-am iubit. E viaţa... viaţa mea, doamnă.
Din ochii mari, verzui, prinşi molatec cu pleoapele lor grăsuţe în orbitele geometrice, tot timpul îi curgeau două mici fire de lacrimi, nu atît de puternice ca să ajungă Ia rădăcina nasului, dar destul de adevărate ca să trezească acelaşi fenomen şi în ochii Valeriei.
Prietenii mei cred sincer că n-am inimă... Şi citează cazuri de autentică insensibilitate pe care aş fi dovedit-o adeseori, refuzînd de a crede celor în nenorocire. Partea de adevăr e însă că plînsul provoacă în minte o reacţiune de mînie şi dezgust... De atîtea ori am fost în pragul morţii (de două ori rănit, două accidente de automobil, unul de avion), am fost îngrozitor nedreptăţit, totuşi ştiu bine că nimic nu justifică plînsul demonstrativ. Nu corespunde — şi m-am gîn-dit mult la asta — nici unui sentiment, nu dovedeşte nimic. Nu e nici o legătură între el şi sinceritatea emoţiei, sau, mai bine, intre el şi valoarea simţirei. Emoţiile mortale sunt intense, palide şi egale. Cei cu adevărat în stare să sufere sufleteşte au şi orgoliul de a refula totul, au şi durerea inferiorităţii lor de o clipă — şi poate că tocmai această comprimare mistuie şi doare mai mult, deci e de presupus că tocmai cei mîndri, care îşi ascund simţirea, sunt cei care, şi mai ales prin asta, suferă cu adevărat.
Plînsul demonstrativ mie îmi reaminteşte de o femeie care şi-ar schimba bandajul igienic în public.
Şi, în genere, plînsul după „fericire44, orice s-ar spune, nu mă impresionează, pentru că cei care-şicla-
59
5
10
15
20
25
30
35
40
60
mează aprig şi humos „dreptul lor la fericire44 şi-i doresc mai totdeauna lovind necruţător în alţii.
Emilia pretinde însă de la mine un cuvînt, un semn de admiraţie. S-a aşezat din nou la masă, se sprijină în coate şi priveşte aiurea, aşteptînd. Valeria e de asemeni surprinsă de tăcerea mea prelungită, dar cînd observă că gîndesc, deduce, pare-se, că sunt tulburat. Eu simt una dintre acele impulsii irezistibile de a face ceva inconvenabil şi absurd, ca, de pildă, de a mîngîia barba mare şi mătăsoasă a unui domn grav; sau de a turti cu o palmă scurtă şi apăsată cilindrul mătăsos* al unui personaj mărginit şi important, in sfîrşit ceva analog acelui procedeu de cinematograf de a trînti un castron de cremă în obrazul unei profesoare urîte şi solemne. Acum, cînd am văzut sentimentul Emiliei, cînd, potolită şi pătrunsă de importanţa talentului ei, aşteaptă un cuvînt de la mine, eu să-i spun, de pildă, calm şi firesc, că ar fi bine să se lase de teatru şi să se apuce de croitorie, însă nu de croitorie fină, sau, şi mai bine, să se facă vînzătoare de cămăşi gata şi gulere de cauciuc. Dar e prea cald şi, la urma urmelor, nici nu merită sforţarea unei articulări. Fără voia mea, cu aceeaşi gratuitate cu care mă pregăteam de ţîşnire, mă trezesc zîmbind admirativ: „Foarte emoţionant!4'*
Valeria are ochii cei mai dulci din lume.
—- N-ai cumva pe cineva la Teatrul Naţional?
Dar soră-sa protestează, dezamăgită desigur de nenumăratele încercări infructuoase.
—	Valeria, domnul... nu se ocupă cu teatru.
Mă conving tot mai mult că Valeria, datorită şi corpolenţei şi virstei, s-a confirmat în funcţiunea de manager artistic al surorii ei.
—	Taci din gură, că ştiu ce spun... şi, întorcîndu-se spre mine, mai direct: Poţi să ai talent cu carul, că dacă n-ai un pic de protecţie e tot degeaba. Cînd te uiţi la alea de la Naţional... că toate au ajuns. Vezi, una trăieşte cu directorul, alta cu regizorul...
Valeria se întrerupe, căci surprinde strecurarea unui gînd pe figura mea... Rechemat, îmi opresc privirea pe rochia ei albastră cu boabe negre, sub care apar bretelele subţiri, ca nişte şireturi, ale brasierei. Cum stă
puţin aplecată deasupra mea, îi văd sinii. în loc să fie între ei o vilceluşe de carne albă şi fragedă, nu e decît o cută întunecată, care e singurul hotar între burdufioarele lor molatece, lăptoşi cum sunt şi lipiţi 5 unul de altul ca două emisfere cerebrale. Totuşi îmi vine să întreb: Dar, în definitiv, Emilia de ce nu se culcă şi ea cu directorul sau cu regizorul, dacă n-o fi făcut-o încă? îmi dau seama că, chiar în după-amiaza asta îmbicsită de august, întrebarea e oarecum nepo-10 trivită într-o casă care îţi oferă cafea şi dulceaţă şi spun deci, senin şi degajat, privind umărul Valeriei:
—	Frumoasă rochie...
Mint serios şi indiferent, căci am pierdut toate punctele de contact logic cu aceste două femei... într-o 15 convorbire, replicele se angrenează, au corespondenţe îndepărtate şi, desigur, un convenţionalism care presupune că anumite adevăruri şi preciziuni sunt cîşti-gate pentru discuţie din însuşi faptul că trăim în aceleaşi oraşe, în aceleaşi zile, că ne îmbrăcăm nemţeşte. 20 Ceea ce numesc eu dreptate, sinceritate, adevăr, frumos e însă atit de departe de ceea ce corespunde la ele acestor noţiuni, încit niciodată nu vom izbuti să ne înţelegem. O convorbire e aşa, ca jocul acela al figurii de pe dosul oglinjoarei: cînd nu izbuteşti să potriveşti 25 cele cinci mărgeluşe albe în gura turcului, dacă eşti înţelept începi să-i admiri mustăţile... sau faci din oglinjoară sfîrlează. Deci, ca să accentuez admiraţia, pipăi puţin rochia Valeriei.
—	Este eponj, nu?
.30	Femeia o clipă nu ştie ce să creadă, pe urmă are
aerul să gîndească: „eu totdeauna, am ştiut că mă îmbrac bine, dar iată numai el, că e băiat subţire, îşi dă seama de asta“. Desigur, o gîndeşte. Toate femeile cred totdeauna chiar cel mai absurd şi mai gratuit 35 dintre gesturile de admiraţie, dacă vine serios, de Ia cineva care nu e din cercul lor obicinuit. Vai, dacă eu însumi, atunci cînd nu văd intenţia de glumă, sunt înclinat să cred tot binele care se spune despre mine. E ca un omagiu, o recunoaştere necunoscutului. 40 Nimic nu garantează valorile curente, deci noi toţi, chiar atunci cînd gustul şi educaţia noastră ne spun
61
altfel, ne putem permite să credem complimentul care ni se face serios (ceea ce desigur nu exclude minciuna totuşi) ca hotărîrea unei improvizate Casaţii, pe care profităm de ocazie ca s-o admitem infailibilă.
5	Cu toate că e măgulită că-i admir rochia, Valeria nu
uită însă că n-am fost în stare să-i ascult tirada începută despre stelele care trăiesc cu directorul... In aerul închis al sufrageriei se mai adaogă şi golul unei tăceri. Aş vrea să spun ceva, dar gîndurile s-au depăr-10 tat de mine că trebuie să Ie trag înapoi ca pe nişte balonaşe captive, cărora, dîndu-le liberă sfoară, s-au ridicat şi s-au lipit de tavan. Sunt aci, lipite de tavan, politeţa şi gîndurile mele, dar ca să le pun în frază trebuie să le scurtez sfoara şi să le mînuiesc cu interes. 15 Şi n-am nici un mobil să fac asta. E acum o tăcere nemişcată, de care Valeria profită ca să aducă întreaga atmosferă Ia punctul iniţial, Ia ceea ce mă adusese aci, ca revenirea la dezbaterile unei comisii după o frivolă digresie... Prin urmare se scoală ridicînd tot 20 trunchiul în brasieră şi centură, lat, întărit ca un sac plin:
—	Mă duc Ia bucătărie să-mi văd de dulceaţă... că am luat nişte caise, o frumuseţe... Tot ce am găsit mai bun în piaţă...
25	Nu mă costă nimic să întreb:
—	Dar vă pricepeţi să faceţi dulceaţă?
Naivitatea întrebării mele amuză sincer pe Valeria.
—	Vai de mine... dulceaţă? Păi asta, pe ce care aţi luat-o, nu-i făcută de mine?... Şi, ducîndu-se la bufet,
30 scoase foaia de hîrtie îndoită de sub micile uşi care, amîndouă, se desfac brusc ca nişte aripi de lemn, lăsînd să se vadă înăuntru, aliniate ca la cofetărie, o serie de borcane, roşii, galbene, roze, toate etichetate. Să-ţi fac eu dulceaţă... Ia uite ici... şi Valeria le prezintă 35 ca un căpitan al dulceţurilor, pe fiecare muşchetar în parte, după ce mai întîi Ie citeşte etichetele. Desigur că ea le cunoaşte şi pe dinafară, dar mai mult ca să-mi arate mie că e vorba de ceva sistematic şi destul de preţios. Uite aici dulceaţă de cireşi amare... şi iar 40 citeşte, asta-i de vişini... borcanele astea sunt de caise crude.
62
—	Dar astea carele faceţi acum?
Valeria e şi mai amuzată de naivitatea mea, iar Emilia intervine doctoral:
—	Or fi de caise coapte... Astea-s de caise crude... 5j E foarte pricepută Valeria la gospodărie... şi fără să
ia notă de aprecierea mea elogioasă: A, să fi văzut Ia Bîrlad ce cămară, ce casă aveam.
Acum sunt sincer surprins, şi cum Emilia a trecut alăturea, unde ştiu că e camera de dormit:
10	— Sunteţi din Bîrlad?
Valeria îmi explică aşezat şi cu oarecare dichis în frază:
—	De la Bîrlad chiar nu... De pe lîngă Tecuci... dar bărbatul meu era Ia prefectură Ia Bîrlad.
15	Sunt bucuros, căci de Ia Bîrlad e prietenul meu,
scriitorul.
—	Atunci îl cunoaşteţi pe G...?
—	Cum să nu?... Cum să nu? Doar eram prieteni, buni vecini... Şi cu conu Nicolăiţă, şi cu coana Ve-
20 rona... A, parcă-1 aud pe conu Nicolăiţă: „Duducă Valeria, mă rog matali, să ne trimiţi şi nouă din cozonacii matali... că madam G..., aşa-i zicea el nevesti-si, madam G... niciodată nu mi-i rumeneşte aşa.“ Că aşa cum îi potriveam eu din făină şi aluat, cum presă-25 ram stafidele grase şi aurii... nu orice stafide... Pe urmă, cozonacii, trebuie să ştii...
Şi uitînd că se întorsese la punctul iniţial al vizitei, răpită, de timp şi de amintiri, [duduca Valeria, tot în picioare, a devenit foarte mobilă.
30	— A, o dată la Sfîntul Grigore... ziua lui bărbatu-
meu... Ce-a fost la noi... Dascăli, ofiţeri... judecătorul... că toată lumea venea bucuroasă... că ni se dusese vestea. Mă rog matale... să mănînci ghiveci făcut de mine... că îl făceam scăzut în oală de pămînt. 35 Numai aşa merge ghiveciul. Şi trebuie să pui de toate. Unele fac ghiveciul numai cu piept de vacă, dar nu iese bun. Nu-nu-nu. Trebuie să adaogi şi o jumătate de carne de berbec, vreun kilogram de momiţe, daa!.. altfel iese fără grăsime... Nu mai spun că nu trebuie să 40 lipsească nici un fel de legumă şi zarzavat!... fireşte... Şi dacă crezi matale că ajunge! Aş... Trebuie să ştii
63
să-l potriveşti din foc... Dacă-1 pui pe un foc prea iute, s-a isprăvit, iese fiertură... Trebuie un foc domol, ca să pătrundă bine, şi laşi patru-cinci ceasuri ca să scadă de tot, că ghiveciul care are zeamă nu mai e ghiveci.
5	Competinţa cu care Valeria vorbeşte de arta culi-
nară nu e de dispreţuit, şi dacă nu izbuteşte să mă convingă de personalitatea ei (mai e şi divanul acesta deşe-lat), bănuiesc aci în ecuaţie o necunoscută pe care nu o găsesc şi las totul nerezolvat, cum facem desigur de 10 atîtea ori în viaţă.
Cînd Emilia s-a întors, Valeria care (numai mi se păruse mie) nu uitase să plece, nu iese totuşi pînă nu mă invită din prag să vin la ea Ia masă odată.
Am rămas singur cu Emilia şi simt că, în trei capete, 15 în casa asta, e, neprecisă, cam aceeaşi preocupare. Afară trebuie să fie mereu tare cald, căci soarele e încă foarte sus, trotuarele sunt încinse de dogoare, iar zidurile fierte încă în aer toropitor... Ar trebui să deschidă puţin ferestrele, căci mobila şi aerul au ceva de apă 20 încropită... Dar Emilia se gîndeşte la altceva...
E un fel de impresie evidentă că toată conversaţia de pînă acum a fost doar un epifenomen, iar acum venim la obiect. Gravă, actriţa mai încercă un capăt de convorbire. Acum înţeleg cît de lipsită de resurse e... 25 Nimic n-ar fi mai uşor decît o introducere... O glumă, o ameninţare şăgalnică, un surîs ar fi ca un fir, după care Iuîndu-ne, am ajunge pînă Ia pat. Nimic nu mi-ar fi mai uşor decît să fac eu această tranziţie, dar nu vreau... ca un examinator rău, care nu vrea să ajute 30 pe candidatul încurcat... Emilia nu ştie să glumească sau, ceea ce e şi mai deplorabil, trebuie să aibă gluma atît de vulgară, încît, intimidată de aşa-zisa mea situaţie mondenă, nici nu îndrăzneşte să fie ea însăşi... De surîs Emilia nu surîde, căci e prea gravă. Frumuseţea 35 ei caligrafică e, hotărît, injectată să rămîie tare. Intr-un anumit sens, e dezarmată, căci nu are nici una din acele arme ale feminităţii menite să mascheze intenţii materiale şi să coloreze situaţii delicate. Sau, nu, desigur că le are, însă brutalitatea cu care eu îi îngreuiez situaţia, 40 cruzimea cu care m-am agăţat în gînd de masca ei gravă şi de sentimentul ei de adineaori mă fac să rămîn amorf
64
5
10
15
20
25
30
35
40
silind-o pe ea să fie ea, adevărata ea, aceea care se dă fără nici o justificare sufletească... din mobile cu totul streine iubirii.
Mai încearcă vreo două întrebări care nu duc la nimic.
—	L-ai mai văzut pe Vasiliu ?
Mă joc cu cărţile de joc (şi ea ar putea porni de aci), răspunzind calm:
—	Nu.
—	Nici eu... şi acum mă fixează.
Nu numai capul, ci toată e alcătuită din rotunjimi ca o pisică mare, plină şi bălană, dar fără graţia pisicii, căci e prea gravă. Umerii îi sunt şi ei frumos arcuiţi în jos. Poartă o rochie cafenie, decoltată la gît în formă de elipsă, mare, croială chimono. însă pe spinarea umerilor şi a braţelor lipseşte din mîneci o fîşie longitudinală, iar marginile sunt prinse numai prin cîteva şuviţe transversale. Aşa că rotunjimi şi piele albă, umăr şi braţ încadrate lung sunt oferite ca mostre din trupul ei îmbelşugat. Hai s-o ajut.
—	Cînd începeţi repetiţiile?
Ar putea răspunde cu o frază răsturnată şi provo-cătoare, cum răstorni o femeie cu poalele în sus, dar Emilia e normală ca un scris de dictando.
—	La 15...
Mai tace puţin... eu mai privesc capacul de la sobă, „covorul4' de pe divan... S-a sculat de pe scaun, a rînjit puţin, căci, vrînd să zîmbească, pielea scurtă de deasupra buzei nu i-a permis, nu mai găseşte nimic, şi mi s-a trîntit pe genunchi, îndesat ca să-i simt toată greutatea feselor, în cupa coapselor... Vrea să fie şăgalnică, se pare, şi, simţindu-mă excitat, după ce se convinge, cuprinzînd cu mîna, se întoarce, atingîndu-mi cu bărbia obrazul, şi îmi dă o palmă de profesor, care glumeşte cu elevul lui, prins în flagrant delict. Mereu cu schema ei de surîs.
Asta e Emilia.
E în mine o lămurire mare şi egală ca într-o sală vastă de muzeu. îmi arată spre camera de dormit de alături, îi răspund cu un gest din aceeaşi gamă, arătînd cam înspre bucătărie... (oricum e acolo soră-sa, probabil
65
atentă), ridică din umeri şi mi se scoală de pe genunchi, întîi cu un picior şi, întîrziat, apoi cu celălalt.
Situaţia e atît de brutală, atît de dezbrăcată de orice convenţie, că mă jigneşte. Sunt mai întîi stingherit 5 ca om, căci nu vreau să mi se ştie momentul exact cînd sunt cu o femeie, cînd sunt în exerciţiul virilităţii mele. Şi nu se poate ca femeia de la bucătăria vecină să nu ştie, să nu bănuiască ce se petrece în acelaşi interior cu ea. E penibil să fii închipuit în exerciţiul 10 funcţiilor fiziologice, oricare ar fi. Totuşi trecem în dormitor.
Emilia se dezbracă tăcută. A ridicat deasupra capului cu braţele întinse rochia cafenie, apoi combinezonul şi a rămas goală, cu mijlocul plin, cu o carne molatecă 15 şi puţin mai fumurie, care nu aşteaptă decît o înclinare a corpului ca să se îndoaie în dungi groase. Sînii îi sunt prinşi, ca la dansatoare în carapace, în cupele de plasă negre ale brasierii (plase care amintesc de acelea pe care bărbaţii le pun ca să-şi fixeze părul). O centură 20 albastră îi presează puţin pîntecele, şi de ea spînzură lateral jartierele care întind ciorapii. încadrată între centură şi cele două jartiere care coboară în interiorul coapselor, o floare mică bălaie, pe o perniţă de carne, echilateral triunghiulară din cauza lăţimei pîntecului 25 tînăr, e centrul magiei ei de femeie. Dezbrăcarea asta mi se pare neverosimil de precisă, e pentru mine un fel de prag trecut, căci ştiu cît de lung e uneori drumul pînă aici, cît de incert. N-am fost însurat, n-am fost nici măcar „colat‘c şi orice femeie care ş-a dezbrăcat 30 simplu, pentru mine, mi-a fixat, uimit, totul în mine, cum ţi se fixează respiraţia în pragul unei aşteptări. Femeia aceasta voinică, albă, care a simţit că-mi place să văd o femeie goală, îşi desface de la spate centura, care se desprinde cu tot aparatul de panglici late şi 35 elastice, lăsînd trupul gol, ca spatele unui cal tînăr, după ce i se ridică hamurile. S-au desprins acum şi scufele de plasă de pe sîni. Vede că mă uit Ia ea şi mă întreabă mirată, aşa cum ai întreba pe cineva dacă nu stă pe scaun, cu ochi mari şi fără strălucire, ca nişte 40 ape verzi stătute: „Nu te dezbraci?“ Aşteaptă trîntită pe patul larg, conjugal, de pe care a dat un colţ al
66
cuverturii verzi la o parte, şi după ce a pus prevăzătoare sub perină un prosop mic. In îmbrăţişare o simt streină, corp aparte, poate pentru că sunt puţin obsedat de gîndul ca sora ei din bucătărie să nu descopere evo-5 luţia acestei vizite (deşi e cert că tocmai de aceea nu va veni, că e o înţelegere între ele), dar şi pentru că Emilia dă ceva programatic acestui fapt care în această împrejurare îşi merită termenul de dicţionar, act.
Rămîn uscat şi simte această neparticipare a mea. 10 Ca să mă antreneze face, rece, exces de zel. Se mişcă sacadat, zvîrcolitV îşi dilată nările, îşi îngreunează respiraţia pînă Ia gîfîială. E inutil dramatică, de-mi aminteşte de întîia dată cînd am văzut-o. Dădea concurs Ia o reprezentaţie în beneficiu, a unor colegi, Ia un 15	teatru popular,, într-un sfîrşit călduros de primăvară...
I	se dăduse rolul principal dintr-o dramă şi cred că numai din această cauză primise să joace. Şi atunci, ca şi acum, era pasionată, excesivă, inutil zbuciumată. Ea m-a făcut să înţeleg mai bine expresia „lyrisme 20 ă froid“, pe care mi-o reamintesc şi acum, cînd simt ca o pernă grea, amorfă, pîntecele acestei femei agitate lipit de al meu. E o voluptate „a froidl\ cum sunt acele fripturi de cauciuc pe care le cumperi ca să faci farse musafirilor. îmbrăţişarea cu Emilia nu mai înseamnă 25 un dialog senzual, în care fiecare gest şi mişcare sunt ca nişte replici ale corpurilor, răspunzîndu-şi intr-o piesă bine scrisă şi în care zbuciumarea e uneori o îndoială, o apropiere, un surîs al voluptăţii, un moment de încordare, o descurajare care primeşte o dojană 30 surîzătoare, o luptă unde fiecare mişcare are precizia unui schimb de lovituri de floretă, o senzaţie de înfrîn-gere căreia imediat îi răspunde un val de duioşie. O îmbrăţişare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligenţe, în care nici un mo-35 ment una nu pierde înţelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare amănunt e priceput şi justificat. îmbrăţişarea Emiliei e însă aproximativă, în contratimp, pierzînd contactul, ca în gestul cînd, punînd agitat mănuşile, le-ar pune greşit, 40 pe cea din dreapta în stînga, şi invers, apoi ar reveni, ar insista şi, fără să-şi dea seama, le-ar schimba din nou
67
tocmai cînd era să le pună bine, din pricină că nu mai are nici un mijloc de control; în sfirşit, i s-ar părea că tot mai bine erau întii şi ar pierde totul, şi mai agitată încă. în acest „teatru44, Emilia e tot atît 5 de bine intenţionată, tot atît de excesivă şi de falsă ca şi pe scenă, cînd joacă furios şi prea drastic, cu nădejdea că totuşi „talentul44 ei e apreciat. Aceeaşi lipsă de gradaţie, aceeaşi extenuare inutilă şi aceeaşi impresie de platitudine. Cred că e preferabilă pasivitatea abso-10 Iută a unei prostituate clasate acestui joc dezordonat care trădează nu numai sărăcia sufletească, dar şi intenţia ei de a fi altfel decît ceea ce este în realitate (iubirea Emiliei jigneşte cum jigneşte conversaţia ei atunci cînd vorbeşte cu importanţă şi cu „radicale44). 15 Mă cuprinde o silă imensă de mine, o deprimare (care, drept să spun, mă cam îngrijorează, căci mi-e teamă că e şi un semn de bătrîneţe), mă copleşeşte un fel de seacă tristeţe pentru virilitatea zadarnic şi josnic risipită. Nu vorbesc. Neştiind ce să mai facă după ce şi-a 20 sfîrşit rolul, Emilia caută să introducă acum un soi de familiaritate apropiată împrejurării. Are aerul să-mi spună cu un surîs scurt şi cu o şăgălnicie rigidă, rezumată: „Ştrengarule, ce-ai făcut?44 şi asta mă dezmeticeşte. Scăderea care m-a doborît e socotită, după cît 25 îmi pare, de Emilia ca o nivelare, şi ea, care nu îndrăznise să mă sărute, mă sărută acum neconvins, puţin profesoral... Dar a ales rău momentul, căci dacă înainte de îmbrăţişare evit să o sărut — cum aş evita să beau dintr-un pahar strein — acum mi-e şi mai 30 simţită impresia lipicoasă că sunt într-un local josnic, din viţiu. Nu e acea tristeţă „post coitum“, e mai mult un moment, e o constatare de coborîre, ca o piatră kilometrică pe un drum.
Emilia, după cîteva încercări inutile de a obţine 35 comunicaţie cu gîndurile mele, se scoală de lîngă mine, ca să revie peste cîteva clipe, după ce a întîrziat după un paravan.
— La ce te gîndeşti?...
Şi parcă dîndu-mi cu mîna în dreptul ochilor, ca 40 după o albină, ar vrea să-mi sfîşie material pînza gîn-durilor. îi zîmbesc gratuit şi glacial. Se apropie de mine
68
5
10
15
20
25
30
35
40
înşelată de surîs şi o simt caldă ca o mîncare, respiraţia îi e prea încărcată, faţa din pricina transpiraţiei îi e prea lucioasă, iar cînd se apasă pe mine, pielea i se lipeşte de a mea, încît mişcarea devine parcă jupuire. Mă sustrag, cu silă încercării ei de a mă săruta.
Emilia simte că nu o apreciez, iar gravitatea ei caligrafică e jignită, pasionată cum e în vanitate (căci asta-i e, socot, caracteristica, pentru că numai asta explică şi aerul ei important, şi faptul că preţuieşte prea mult lumea bună, ba, mai ales dovedeşte asta chiar faptul anume că s-a făcut actriţă). Caută deci să mă intereseze cu orice preţ. Mă apostrofează, ca un picior dat mingiei, la fotbal, greoi, şăgalnic:
—	Te-am văzut la „Chateaubriand“ cu Miţi Mărcu-leanu. Iţi place?
întorc puţin capul spre ea, mirat, căci Miţi Mărcu-leanu nu-mi place deloc, iar dacă eram cu ea la restaurant e pentru că, din motive pe care am să le spui altă dată, simt de vreo doi ani nevoia să fiu văzut totdeauna cu cîte o femeie.
Emilia nu vrea să mă creadă însă şi-mi spune rece:
—	Escrocule, nu te-am văzut eu cum făceai pe cocoşul în jurul ei ?!
Emilia a spus asta cu un glas fals, dezacordat... Nu e deloc adevărat că „făceam pe cocoşul în jurul“ acelei femei. Abia dacă aveam atenţiile impuse de o elementară politeţă faţă de ea. Iar interpelarea „escro-cule“ ca să poată fi spusă unui bărbat trebuie să pre-supuie oarecare familiaritate, un fel de numitor comun al conversaţiei. Sună însă în gura Emiliei ca o insultă între doi streini, şi mai ales adresată mie acum dovedeşte o lipsă de angrenare a convorbirei, stupefiantă.
Emilia a pronunţat, dealtfel, întreaga frază: „Escrocule, nu te-am văzut eu făcînd pe cocoşul în jurul ei“, cu o nesiguranţă care nu numai că-i da materialitate (şi-i agrava astfel înţelesul; aceeaşi nesiguranţă care face ca unii actori să sporească fără să vrea trivialitatea unor expresii pe scenă), dar dovedea şi că ea, acum, doar o „experimenta^ în lipsă de altceva. Era o asociaţie nouă de idei la ea, vrea să imite pe Miţi Mărcu-Ieanu, al cărei stil bănuia că-mi place. Miţi Mărcu-
69
leanu, o mahalagioaică frumoasă şi voinică, gen flo-răreasă, care se specializase în rolurile de cocotă şi nu izbutea decît în ele, afecta trivialitatea, convinsă că asta îi dă un farmec irezistibil în ochii bărbaţilor.
5 înjura ca soldaţii, spunea anecdote pornografice şi scatologice şi tranşa multe situaţii la cel mai animat supeu, cu o apostrofă pe care un ministru o lansase cu succes vieţii politice de pe însăşi banca ministerială. Nu pot să-mi dau seama ce efect are asupra altor băr-10 baţi vulgaritatea voită (dar voită şi din cauza uşurării pe care i-o aduce femeii ce o speculează, permiţîndu-i să fie ea însăşi, cum un suflet de spion se simte bine agent de siguranţă), pe care, dealtfel, o sublinia şi printr-o eleganţă a rochiilor exagerată, dar mie îmi 15 înfăţişa şi mai mult prostia de acasă a acestei actriţe. Dealtfel nu făcea decît să imite şi ea searbăd (cum imita în toate) pe o mare şi frumoasă comediană *, după cum aceasta însăşi adoptase o modă — dîndu-i strălucire şi savoare, ca şi toaletelor pe care le adopta 20	— modă recentă, adusă în teatru, după cîte ştiu, de
un celebru actor român, de Ia Comedia Franceză2. în aceşti trei ani, în care am căutat consolare şi pretexte, înverşunîndu-mă să pătrund în viaţa actriţelor şi deci să cunosc şi teatrul, am înţeles însă că liberta-25 tea de a folosi un limbaj verde era proporţionată oarecum cu importanţa fiecăruia. în plină scenă, de pildă, aveau dreptul acesta — ştiu de la repetiţie — numai regizorii şi vedetele. Aşa cum elevii din şcoala militară îşi fac un ideal din locotenentul instructor şi-l imită 30 în oraş cu orice prilej, cu convingerea că în modul acesta dovedesc o reală superioritate, toate actriţele şi * 35 * * * * 40
1	Elvira Popescu (n.ed.).
2	Al. Mihalescu (n. 1883), strălucit actor de teatru şi film, care a jucat în ţară pe scenele Teatrului Naţional şi Teatrului
35 Mic — fondat de el împreună cu Elvira Popescu şi Ion Ianco-
rivescu. După o absenţă de trei ani, timp în care interpretase
roluri pe scenele pariziene, Al. Mihalescu a întreprins, în
toamna anului 1926, un turneu în România (septembrie-decem-
. brie). Cu Doamna şi domnul Cutare (Monsieur et Madame Un
40	Tel) de Denys Amiel, în regia lui Al. Mihalescu, la 10 septembrie
1926 s-a deschis stagiunea Teatrului Mic (n.ed.).
70
5
10
15
20
25
30
35
40
mai toţi actorii necunoscuţi căutau să-şi dovedească în cercul cunoscuţilor lor „cachet-ul profesional^ prin-tr-un limbaj degajat. E adevărat, trebuie să spui, că libertatea cuvîntului şi a gestului nu erau mai niciodată jignitoare la marea comediană. Dar asta are nevoie de o explicaţie. Un cuvînt sau un gest pot să jignească sau nu, după felul sufletesc al celui care-1 face.
Gest trivial, propriu-zis, nu există, numai feluri de a fi triviale. O întîmplare mi-a limpezit cu totul această presupunere... Pe la sfîrşitul Iui april, într-o seară călduroasă ca de vară, m-am dus cu prietenul R. (şeful de cabinet al Naţionalului) în cabină să luăm la masă, căci vream să mergem cu maşina la o grădină afară, la Şosea, pe Miţi Mărculeanu şi pe o camaradă a ei. Jucau amîndouă în ultimile zile ale stagiunii la un teatru particular. N-aveam subiect de vorbă, sosisem prea devreme şi, în timp ce se imbrăcau pentru primul act, cele două actriţe, care aveau aceeaşi cabină, „ne dădeau o şuetă de bîrfeală“, după cum declarau ele însele. In timp ce colega făcea glume cu o invidie vulgară (glume care întîlnind acelaşi fond de invidie vulgară la auditor aveau totdeauna succes) pe socoteala unei colege, Miţi Mărculeanu a scos de sub masă un soi de cutie de tinichea (ca aceea de care se dă de băut la raţe) şi ne-a invitat net: „Ieşiţi afară, că vreau să mă...“ Şi spune cuvîntul pe nume, aşa cum eu nici între prieteni Ia vespasiană nu-I pot spune. E adevărat că şi marea comediană, într-altă împrejurare, tot la acest teatru, ba cînd afară de noi mai era în cabina ei directorială şi Miţi Mărculeanu — venită aici, de la ea, ca în salonul de musafiri al cabinelor — ne invitase afară pe toţi, îmi amintesc că aproape cu aceeaşi frază. Dar gestul ei se integra unui alt fel decît aceluia al un~* actriţe imitatoare... Pe ea o ştiam, e drept, familiară, şi amatoare de expresii neocolite, dar mai ştiam şi cît de mult suferise din cauza unei iubiri dezinteresate, în care jucase totul, carieră şi mijloace materiale; ştiam că de multe ori punea în situaţii disperate pe directorul teatrului, anunţînd că nu joacă din motive ridicule (ca să facă o escapadă sentimentală, într-un
71
rînd invocase o indispoziţie strict femeiască), dar mai ştiam că, fără urmă de rivalitate, îşi sprijinea camaradele, le obţinea roluri, că un mic roi de fete se foloseau de garderoba ei, de la ciorapii de mătase pînă la man-5 toul de blană, că într-un rînd, ca acei comandanţi de vas care se salvează la urmă, deşi nu era obligată, nici măcar moralmente, acceptase să nu fie plătită ea, ca să-şi primească salariul actorii din trupă — deşi circula pe seama ei anecdota că în ziua cînd un extrem de 10 înalt personagiu nu i-a trimis cadoul, bizuindu-se pe extrem de înalta Iui situaţie, care ar fi trebuit s-o măgulească pe strălucita comediană, ea îl silise cu ajutorul unei fotografii dedicate să se execute numaidecît. Ceea ce n-a împiedicat-o o dată să-şi vînză casa aproape 15 pe nimic, dacă nu chiar pe nimic, unei rude sărace. Pe cînd felul Miţii Mărculeanu era altul; ştiam că acasă îşi controlează servitoarea, acru, pînă la centimă, că în vremea de Ia începutul crizei monetare îşi alegea amanţii după capacitatea lor de a-i da indicaţii la Bursă. 20, (Drept e că după ce făcuse vreo două milioane din joc, dar mai ales din afaceri soluţionate în dormitorul ei, pierduse tot, absolut tot, ca şi Emilia — am aflat mai tîrziu — în falimentul unei bănci mici, ale cărei dobînzi mari le tentaseră lăcomia, că luase amantul unei prie-25 tene prin intrigi şi lămuriri de amănunte fizice, care îl despărţiseră de iubita lui.) Cît despre condiţiile de plată, atît de incerte la micile trupe neconsolidate, se spunea despre ea că e plătită întotdeauna înaintea servitorilor şi a maşiniştilor chiar, că e singura pe care 30 „n-o păcăleşte nimeni44 din cauza îndîrjirei plate cu care obţine tot ce i se cuvine.
Toate astea n-o împiedicau să fie pentru Emilia un fel de ideal, căci şi idealurile sunt ierarhizate pe o adevărată scară a valorilor. Fără îndoiala însă că 35 Emilia ar fi putut să nu aleagă indicele abia superior ei, ci un altul mai înalt — sărind în modul acesta cîteva trepte; dar inteligenţa ei era prea mărginită, nu vedea nimic mai departe decît vecinătatea şi pe Miţi.
Dar lunga mea absenţă, deşi sub pretextul fuma-40 tului, o nelinişteşte. Nu mai are curajul, după insuccesul frazei de adineaori, să mai spuie ceva şi simt,
72
aşa cum stau cu faţa în sus, cu mîinile sub cap, că mă spionează... Că urmăreşte în fixitatea privirii mele, în jocul imperceptibil al mimicei, să ghicească la ce gîndesc. Întorc privirea şi-i surîd binevoitor, dezolat 5 parcă de caracterul definitiv şi aproape involuntar al dispreţului meu, cum medicul zîmbeşte în treacăt unui bolnav incurabil. Apoi revin la marea comediană şi, prin asociaţie de idei, la alte întîmplări în apa gîndurilor mele...
£0	Emilia încearcă din nou seducţia fizică. Se lipeşte
de mine, dar, fără să vreau, fac o bruscă mişcare într-o parte; nu s-a şters bine după paravan şi cămaşa pe care a pus-o îi e udă de apă, la mijlocul corpului...
Se apropie de urechea mea, e caldă şi hotărîtă, dar 15 tot fără simţul realităţii, fără ocol, ca în teatru cînd joacă.
— Nu mai vrei?
Nu pot spune: nu; ar fi o brutalitate, nu prea dureroasă pentru ea, dar pentru felul meu de a fi obici-20 nuit... A început să se dea unui calcul vulgar de excitare metodică, îmi gîdilă sfîrcul cît o boabă de linte al pieptului, şi nu simte că ori de la cine ar veni — şi mai ales de la ea — mi-e dezagreabilă această mîngîiere. Nu i-o spun însă, ea de asemeni nu simte, nu pricepe, 25 şi repetarea acestei neplăceri mă face să-mi simt toată pielea corpului, din picioare pînă la rădăcina părului, străină de această femeie greoaie de lîngă mine..
Ca să creeze un fel de alibi, sau mai curînd ca să devieze într-o justificare cel puţin tăcerea mea, Emilia 30 ia de pe mescioara de lîngă căpătîi două ţigări, din care una mi-o potriveşte mie între buze, deşi abia aruncai ţigarea, iar alta o aprinde pentru ea... Acum cel puţin tac pentru că fumez, deci demnitatea Emiliei e relativ împăcată.
35	Ţigarea e plăcută, în căldura după-amiezii mă simt
încă bine, gol şi lungit în patul foarte comod, care se bucură de atenţia deosebită a stăpînei casei, ca o sculă profesională, deşi cearşafurile străine mă enervează. E larg, conjugal, cu tăblii gălbui, imitaţie de palisandru. 40 Trebuie să-i spun ceva plăcut femeii de lîngă mine... Examinez puţin odaia... In dreptul patului e un şifo-
73
nier mare, tot gălbui, cu oglindă. De-a lungul marginei din stînga, între cadru şi oglindă, cîteva fotografii: o actriţă prietenă, deasupra un actor de cinematograf, a treia e un domn cu mustăţi gen sergent-major, scrie 5 pe ea cîteva rînduri, de dedicaţie, greu de descifrat de aci. Ultima, sepia, e o femeie, pe care nu o pot recunoaşte din cauză că nu-i văd decît jumătatea de sus a capului, restul e acoperit ca şi jumătatea oglinzii de tăblia gălbuie a patului... îmi ridic ochii spre 10 abajurul din colţ, suspendat pe un picior mare aproape cît o umbrelă de soare. E de mătase galbenă, pictată, şi seara, cînd e aprinsă, lumina trebuie să cadă într-o difuziune conică, pe o parte din cameră şi pe covor, dînd musafirilor culcaţi ai Emiliei impresia unui inte-15 rior poetic. Mint dintr-o inexplicabilă perversitate (nu cumva e acea ieşire din personalitate pusă în contul viţiului meu care zăpăceşte totul, şi nu cumva sunt şi eu tot atît de incapabil ca şi Emilia, în felul ei, de a găsi unitatea de simţire salvatoare?).
20	— Foarte elegant abajur... Trebuie să fie o frumu-
seţe, seara, cînd se aprinde becul şi se văd picturile de pe el.
Deşi era un paravan în genul unei mode perimate, Emilia fu foarte mulţumită că am găsit ceva care să-mi 25 placă în casa ei.
O	privesc cu indiferenţa degajată cu care priveşti de sus o omidă mişcîndu-se pe potecă. Un reflex, numai din simpla constatare a situaţiei, mă îndeamnă să-i mai spun ceva agreabil şi gratuit de stupid:
30	— Ia uite cîte cărţi ai... Le-ai citit pe toate?
Şi mă întind peste largul patului pînă la noptiera gălbuie de Ia căpătîi, care formează garnitură cu patul: Jertfa de Rădulescu-Niger în ediţia „Biblioteca pentru toţi“. Emilia e mereu satisfăcută că mă interesează 35 lucruri din dormitorul ei şi mă lămureşte cu o importanţă neglijentă: „Jertfa o citeşte Valeria, eu am citit-o...“ Cobor pînă Ia etajera cu cărţi şi, uitînd că sunt gol, din pricină că femeia de lingă mine mi se pare atît de puţin femeie, caut să’descifrez broşurile 40 care stau strîmb, într-o rină, din cauză că nu sunt desţule ca să umple rafturile.
74
5
10
15
20
25
30
35
40
Două feerii, desigur, de la clasă: Trandafirii roşii1 şi înşirate mărgărite 1 2, două volume din Anna Karenin, în traducere de domnul Brateş3... Un roman moldovenesc, din biblioteca „Minerva“, Farmecul iubirii, versuri de Orthansa Constantinescu, Ce este monismul? de dr. Leon, Producţia petroliferă în anii 1922—1923, Românii la. Mărăşeşti de Gh. Ştefănescu... şi încă altele la fel.
Anna Karenin ajunsă pînă în dormitorul Emiliei... Privesc din nou din pat, acum cu o melancolie uscată, neangajată cu nimic, volumul fără copertă, numai cu pagina de faţă, îndoită la colţuri, de parcă ar fi uscată de singurătate.
-Ţi-a plăcut?
Emilia stă rezemată într-un cot, cu sînii întinzîn-du-i cămaşa, ca nişte punguţe albe în care ai turnat apă; are, grav, o grimasă:
— Are sfîrşitul trist, nu-mi plac cărţile care se sfîrşesc rău...
Cînd luasem cărţile, smulsesem şi fotografia tipului brun cu mustăţi războinice din marginea oglinzii, ca să citesc dedicaţia... Cu cerneală violetă, pe partea mai albă, dedicaţia are patru rînduri cursive, aproape caligrafice, dar repede scris, şi relativ mare: „Drăgălaşei domnişoare Emilia Răchitaru, în semn de simpatie din partea mea, V. Constantinescu41. Toate majusculele sunt bogate în curbe şi ochiuri ca la dictando, iar parafa e atît de abil întortocheată, încît îţi face impresia că autorului i-a fost frică să nu i se imite iscălitura pe o fotografie dedicată.
Privesc fotografia, o fixez şi pe ea.
Stă alături într-o rînă, voinică şi cu piciorul dedesubt îndoit în aşa fel, încît nu-1 mai încape cămaşa care s-a ridicat întinsă deasupra lui, cam pînă în dreptul unde vine de obicei prins ciorapul de jartiere, împins spre mine, genunchiul apare gol, formînd cu
1	Poemul dramatic al lui Zaharia Bârsan (1878—194»), apărut în 1915 (n.ed.).
2	Feeria lui Victor Eftimiu (1889—1972), apărută în 1911 (n.ed.).
? Probabil traducătorul George Rareş (n.ed.).
75
piciorul de deasupra lui, lungit, descoperit şi el de sub cămaşe, dar mai puţin, un culcuş triunghiular de carne bogată, albă şi molatecă. Solicitată de privirea mea, Emilia îmi dă lămuriri cu grija cu care ar face o pre-5 zentare: „E logodnicul meu“.
Sunt într-o clipă năpădit de un sentiment uitat, care mă pătrunde tot, ca o erupţie pe întreaga piele... îmi amintesc de cînd cu confraţii mei liceeni frecventam bordelurile cele mai mizere, aşa cum numai într-o 10 capitală orientală pot fi murdare şi mizere nişte bordeie.
Căsuţe mici cu porţi de lemn întredeschise, prin faţa cărora treceam de cîte cinci şase ori, pînă cînd mă decideam să intru, ca să nu fiu văzut, nu de vreun cunoscut, dar nici măcar de trecătorii necunoscuţi şi 15 indiferenţi... în casele astea nu atingeam nici un obiect căci toate îmi dădeau aceeaşi impresie pe care de copil o aveam, cînd mi se spunea despre carnea de cal că e spurcată... îmbrăcat, şi femeia de asemenea îmbrăcată în capot, ritualul amorului venal se reducea la 20 gesturile şi vorbele strict necesare. Ei bine, adeseori întîlneam în aceste odăi cărţi poştale ilustrate şi fotografii, pe care multă vreme le-am crezut aşa, adunate de pe stradă, răpite destinatarilor, numai ca să împodobească odaia femeii, dîndu-i iluzia vieţii de familie. 25 Dar într-o zi am descoperit că aceste ilustrate erau adresate chiar femeilor Ia care veneam, cuprinzînd date autentice de familie: „Să trăieşti şi să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi ţie, şi lui Costică“, sau agramat şi insistent: „Salutări de Ia. Galaţi, ceai făcut cu ceam 30 vorbit... ; despre haine nu spune nimic... eu cum iau concediu viu acolo, vezi trimiteţ vorbă Marii“. Era o lume care nu numai că nu intra stînjenită pe poartă, ci şi scria, avea legături de viaţă normală cu aceste femei şi aceste camere; atîţia, nu numai că nu căutau 35 să distrugă orice urmă că au trecut pe acolo, dar se recunoşteau prieteni sau rude în scris. Aveam impresia că descopăr un tărîm nou al simţirii. Fotografia cu dedicaţie a logodnicului îmi amintea de toată această lume, cu femei care, dacă, extrem de rar ziua, treceau 40 în trăsuri şi le cunoşteai, nu numai că nu le salutai,
76
5
10
15
20
25
30
35
fireşte, dar le priveai străin, de parcă ar fi fost deţinute plimbate sub escortă la tribunal.
—	Şi unde e acum logodnicul tău ? Aţi rupt cumva?...
Emilia e extrem de sigură de ea, încît uitînd că e în cămaşe udă, are o privire orgolioasă.
—	E acum detaşat în Ardeal, la o administraţie financiară... dar ne scriem foarte des.
Tresar, căci aud că a intrat cineva alături în sufragerie, însă numai mi s-a părut. O privesc pe femeia de lîngă mine şi mă întreb ce fel de cap şi simţire ar putea avea un om care o iubeşte... cum ar putea fi construit. .. dacă atunci cînd scrie pe o carte poştală, stă la masă, palid, dacă zîmbeşte, ce sens are la el „bună ziua“, sau „la revedere44? Gîndirea îmi relaxează trăsăturile, şi femeia mă crede mai abordabil. începe să-mi sărute adîncitura molatecă dintre umăr şi muşchii pieptului.
întreb cu o nuanţă de uimire, căci îmi e peste putinţă să cred că Emilia poate fi iubită, convins, dealtfel, că are să-mi dea, chiar ea, un răspuns abil, ocolit.
—	Logodnicul tău te iubeşte?
—	Te cred... îmi scrie mereu de acolo... Şi e de o gelozie teribilă. Cînd ies cu el pe stradă, se uită bănuitor la toată lumea... e mereu pornit pe ceartă.
Ascult cu interes de poveste americană, şi Emilia e foarte sigură că mă interesează în ipoteza de femeie iubită... Se încălzeşte puţin, descoperă că mă impresionează mai mult succesele ei de femeie cu alţii decit săruturile de bumbac pe umeri.
—	Şi te iubeşte cu adevărat?
—	Parcă e singurul... Pe mine m-a iubit foarte mulţi.
Spune asta fără nici o emfază... Şi cred că e sinceră, din cauza greşelii de gramatică...
Observă cineva că evreii au accent numai cînd se înfurie... Emilia, care de obicei vorbeşte corect, greşeşte, se vede, cînd e mai cu plenitudine ea însăşi.
—	Şi cum te-au iubit?
77
5
10
15
20
25
30
35
40
Nu înţelege şi mă priveşte mirată, fără să încrunte sprîncenele desenate, cu ochii mari, verzi... Dar e bucuroasă că mă interesează ceva.
—	Aşa cum se iubeşte, cum să mă iubească?...
încearcă acum, cînd vede că a găsit ceva care să
mă intereseze, să mă sărute din nou... Sunt mai răbdător, căci vreau să ştiu cu adevărat cum poate fi iubită Emilia... îi mingii culcuşul frămîntat ca o gutuie, de carne, pe care-1 face genunchiul mare al piciorului ei stîng îndoit sub ea.
Are ca o lucire bucuroasă de explorator... A găsit ce poate trezi în mine dorinţa. Căci e ceva care depăşeşte bunăvoinţa mea. Oricît de mult aş fi aţîţat şi tulburat cînd viu pe drum, a doua oară, parcă trezit, dezmeticit, simt că n-aş putea-o avea. Fără îndoială că ea speră însă că un fel de gelozie bărbătească m-ar putea face s-o doresc din nou... Cu destul dispreţ, dealtfel, căci socot că Emilia nu preţuieşte pe nimeni, însă, cînd are nevoie, se pretează la ce e necesar, îmi spune că logodnicul ei „nici n-a atins-o“, fără să-şi dea seama că expresia asta circulă înzestrată cu anume sens, căci ea îi dă înţelesul nefigurat: că o adoră ca pe o icoană. Asta mă uimeşte şi mai mult...
—	I-am spus într-o seară cînd mă conducea acasă... de la cinematograf, lămurit: „Mai întîi pe la biserică... O sărutare, două, acolo, treacă meargă...“
Parcă aş descoperi o lume nouă... Această delimitare... această măsurare în pasiune... mă uimeşte... Cum o acceptă el ? Ce crede ? O socoate pe Emilia fată ?... Mi-e cu neputinţă să cred... Toată sensibilitatea mea se cabrează.
Pînă la capăt o asemenea presupunere mi se pare de necrezut... Trebuie s-o întreb...
—	Ascultă, Emilia, el crede, şi aici şovăi în glas puţin, că eşti fată?
—	Treaba lui... Puţin îmi pasă... I-a lăsat Vale-ria să înţeleagă că directorul teatrului m-a necinstit... Dacă-i place... Dacă nu...
Ea păstrează gravă, academică, un desăvîrşit echilibru şi nu-1 ţine, inutil, la curent cu intîmplările ei sentimentale.
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Nu e bine să spui tot bărbaţilor... Treaba lor dacă află... Eu tăgăduiesc totdeauna... Nu mă costă nimic... Dacă se supără, pleacă... şi cu o metodică filozofie: Ce vrei să le fac?...
încep să am un fel de sensibilizare a propriei mele puteri... Femeia aceasta care minte pe toţi bărbaţii... e sinceră cu mine, vreau să zic indiscretă, pălăvrăgeşte numai din cauză că nepăsarea mea a scos-o din făgaşul ei... Altfel, dispreţul ei pentru ceilalţi oameni trebuie să fie nemărginit, căci e aşa de convenabil voinică şi grea, că pare nutrită cu dispreţ pentru lume... Pe mescioara-toaletă din faţa oglinzii mari (tot gălbuie, garnitură cu patul), alături de periuţa de rimei, de pensă, de maşina de ras, de cutioara cu roş de obraz, o sticlă de „Origan Coty“, şi apa de colonia, toate aliniate, e şi purgativul „Grain de Vals“ ţinut acolo, căci Emilia nu concepe că poate fi ceva de dispreţuit la ea... Dealtfel, e convinsă că numai „intrigile44 o împiedică să fie cea mai mare artistă a României.
E adevărat că instinctul ei nu se înşala... E în mine un început de dorinţă, o vagă sensibilizare.
Din cauza căldurii suntem năduşiţi amîndoi... Cînd a vrut să mă îmbrăţişeze, grea şi udă, s-a frecat de piciorul meu, de am crezut că-mi juleşte pielea— Asta m-a potolit iară... căci senzaţiile nu erau de acelaşi fel.
Dar acum ştie care e coarda sensibilă.
—	E unul care m-a iubit îngrozitor, săracul,..
Am zîmbit mirat şi ea a crezut că zîmbesc numai
neîncrezător... Pe urmă s-a ridicat în genunchii plini şi cărnoşi cînd erau îndoiţi şi care, împreună cu pîn-tecele plat, elastic, cu încă un pîntec turtit de grăsime tînără, suprapus în mijlocul celuilalt, de parcă ar avea un mic început de sarcină, erau tot ce-mi plăcea la Emilia. Stînd pe brînci, fără să se dea jos din pat, s-a întins cît mai mult şi a tras sertarul de sus al toaletei, arătîndu-şi şoldurile pline şi sănătoase, pe care nu Ie mai ajungea cămăşuţa moale, care spînzura de ele, la întîmplare. Cutia pe care a scos-o era plină de scrisori şi amintiri de tot soiul... tăieturi din ziare şi alte mărunţişuri.
79
— Valeria are grije să le strîngă toate... Spune că trebuie păstrate.,.
Emilia are insensibilitatea leneşe, puţin lălîie, pe cînd Valeria e foarte pedantă şi atentă Ia anumite, 5 dar numai Ia anumite detalii.
Cronicile, mi-am aruncat ochii peste ele, erau din diferite ziare. Unele cu litere şi hîrtia cunoscută a marilor cotidiane... altele cu hîrtie mai scorţoasă şi litere mai mari... foile mici, probabil necunoscute... 10 în cele mari, totdeauna numele Emiliei era subliniat cu roşu, într-o listă de alte nume, din interpretarea pomenită în treacăt... în celelalte, care păreau în întregime dedicate Emiliei, se vorbea de o mare artistă care în Legea iertărei1 a zguduit sala şi a emoţionat-o, 15 impresionînd-o profund.
„E una din nădejdile teatrului românesc prin vocea ei clară şi puternică, prin gesturile ei elegante...“ îmi amintesc că am fost şi eu Ia teatru o dată, cînd Emilia dubla un rol într-o piesă originală, căci inter-20 preta se îmbolnăvise... Ea voia să dea „celor de la Naţionalcc pesemne „o lecţie de ce înseamnă teatru adevărat"... Articula fiecare silabă, făcînd-o să vibreze ca un bob de fier într-o nucă de tablă... Ţinea umerii drept... şi nu ridica braţul decît pînă Ia înălţimea 25 lor... Se mişca foarte încet şi majestos... Rolul era însă al unei sărmane croitorese, care, părăsită de iubitul ei, cu un copil, căuta sfioasă de lucru... Din tot rolul Emiliei nu se mai pricepea astfel nici un cuvînt, şi aproape nimic din tot actul acela... căci nimeni nu 30 înţelegea de ce doamna solicitată nu dădea afară pe scară o solicitatoare atît de băţoasă şi arţăgoasă... şi cu o durere atît de cruntă.
Mai era un program de la spectacolele Emma Gramatica* 2 * * * * şi, în regulă, diploma de absolvire a Conserva-
35	1 Melodramă de M. Landray (n.ed.).
2	La sfîrşitul anului 1927, în luna noiembrie, celebra actriţă
italiană Emma Gramatica, împreună cu sora ei, Irma, o meri-
tuoasă interpretă de dramă, şi un ansamblu numeros, a jucat
pe scena Teatrului Eforie în Visul unei nopţi de primăvară
40 de D’Annunzio, Nora de Ibsen, Medaliile bătrlnei de J. M. Barrie
80
5
10
15
20
25
30
35
torului, împreună cu certificatul claselor primare... o pipă... într-un loc erau cărţi de vizită, trimise probabil cu flori.
După ce m-a lăsat cîtva timp sa admir cutia... Emilia a scos ea singură un pachet de scrisori, cam gros, legat în cruce cu o panglică roză... Deasupra avea pusă sistematic o fotografie ca un indiciu despre conţinut, cum se pune la pachetele de pesmeţi pe deasupra imprimatul reclamă...
—	Sunt tot de la logodnicul tău? (Şi de-abia mă reţineam să nu pun logodnicul între ghilemele.)
— Dar nu e logodnicul meu...
Am privit mai cu luare-aminte şi am îngheţat, căci deşi semăna în mod surprinzător cu logodnicul ei, chipul din fotografie îmi părea acum cunoscut... Dar cum nu-mi venea a crede, întrebai cu jumătate de glas:
—	Cine e ?
Şi-a aşezat puţin o perină sub ea... întoarsă spre mine, cu mijlocul sucit, accentua o dungă de carne plină, oblică peste coaste, în dreptul coatelor, căci şiretul cămăşuţei îi lunecase de pe umăr pînă jos, pe braţ.
—	Un tip pe care nu-I cunoşti... Era puţin cam haloimăs, dar era simpatic.
Surîde strimt.
—	Ce e haloimăs ?
—	Nu ştii... serios ?,
—	Spune-mi!
—	Nu ştiu cum să-ţi spun... Dar se zice de cineva care e aşa... Şi gîndindu-se, cu buza scurtă: Cum să-ţi spun? Şi hotărît: Haloimăs!... aşa, cu figuri.
—	Parcă l-am văzut undeva, am spus înmuiat, cu nădejdea contractată că totuşi mă înşel.
Ridicînd sprîncenele subţiate, prea puţin arcuite, pe orbita desăvîrşit geometrică: * 9
şi Rochiile care dansează de Rosso di San Secondo. Camil Pe-trescu. a elogiat spectacolele în Argus, an. XVIII, nr. 4370,
9 noiembrie 1927, p. 3. (n.ed.).
81
— E unul Ladima... a murit.
Priveam fotografia cu uimirea şi groaza cu care se examinează foaia venită de la un examen — pozitiv — al sîngelui.
5	— Semăna cu logodnicul meu, dar era blond şi
foarte înalt... Pe urmă nu avea mustăţile aşa în sus decît rareori... Săracul, era mereu necăjit, şi atunci mustaţa îi cădea pe gură... Nu cred că l-ai văzut vreodată...
îO	Cînd s-a întors, şiretul cămăşii, întins de braţ, s-a
rupt, şi cămaşa i-a căzut toată într-o parte pe coapse, de a rămas goală.
Are pîntecul prins sus într-un corset de grăsime robustă, ca Venus a lui Rubens, şi care numai cînd e 15 culcată se lărgeşte puţin.
Ladima să o fi iubit pe femeia cu respiraţia groasă de lingă mine, de care mă încălzesc acum ca de o pernă prea îndesată? Era el în fotografie, aşa cum îl întîlnisem la Movilă... înalt, slab, cu ochi rotunzi şi orbitele mari, 20 adîncite... cu o mustaţă de sergent-major şi cărare de frizer, cu haina lui neagră, de alpaca, iar cămaşa albă, şi cu gulerul totdeauna prea larg, scrobită, cu manşetele mari, rotunde, ca nişte burlane, prinse cu butoni roz de cămaşă, pe cînd ceilalţi butoni erau mici beţi-25 gaşe, desigur de aur — cine ştie ce amintire... Ar fi fost un cap frumos, de n-ar fi fost atît de demodat... Nu cred că avea mai mult de 35—40 de ani... dar la vîrsta asta cîţiva negustori mari ştiu să fie aproape la modă, cu faţa complet rasă, cu cămaşe de mătase, cu 30 manşetele moi strînse pe încheietură, cu cravate tinereşti, strict înnodate, sus sub guşe, iar părul pieptănat lipit pe spate şi totdeauna tuns cu grije, ca să Ie dea un aer sprinten.
Acum îl vedeam în fotografia veche, deşi murise 35 numai acum trei luni, ca pe o cruce de marmoră, încadrată în ramă de sîrmă galbenă. Dar tot nu-mi vine să cred că dedesubt în pachet e cu adevărat îngropat misterul Iui, căci a fi iubit pe femeia de lîngă mine e a •fi îngropat sufleteşte. Poate că Emilia exagerează, cine 40 ştie.
9
82
5
10
15
20
25
30
35
40
Ea desface funda roză cu oarecare grije.
—	Valeriei nu-i place neregula... Le-a aranjat cu grije, în ordine, după date... Spune că o femeie trebuie să păstreze totul...
E cu adevărat scrisul ştiut... Mare, aplecat spre dreapta, cu literele subţiate puţin ca să încapă mai multe. Literele mari sunt făcute din linii trase lung, dar fără colaci. Cozile termină mereu spre dreapta, apăsat, de parcă fiecare rînd ar sfîrşi într-o parafă. îmi dă o impresie de halucinant acest scris subţire, aplecat mult spre dreapta, aproape foarte mare şi în acelaşi timp cu Iiterile foarte înghesuite... E cele mai adesea un scris cu cerneală violetă.
Mă uit peste tot teancul mare, ginditor. Emilia vrea acum să Ie dea la o parte.
—	Pierdem timpul... Lasă-Ie...
A întins mîna şi, cînd s-a aplecat, sînul mic atîrnă sub braţ ca o gutuie molatecă.
îmi aprind, pe gînduri, căutînd să nu răsară deasupra cît sunt de abătut, o ţigară, şi zîmbesc fals, de teamă să nu trădez un prea mare interes.
întreb nemişcat, ironic, punînd între ghilimele:
—	Sunt „pasionante14 ?
—	Te cred, numai citeşte una dintre ele. Da spuneai că eşti grăbit?
Sunt gol, lungit pe spate. Ea e lîngă mine, aproape de tot, întreagă, mai sus, ca să-şi poată petrece mîna în jurul gîtului meu... Sînii i se apropie acum voinici, fără să se diformeze prea mult... Banul cel mare, cafeniu, uşor bulbucat din jurul sfîrcului drept e pe din două tăiat de marginea de sus a cămăşii pe care a ridicat-o, din nou, doar într-o parte. E în jurul cafeniului, ca o aureolă alburie, vizibilă numai cînd priveşti atent, irizată mai în alb încă decît restul pielii.
Scot teancul de scrisori surîzînd.
Le măsor cu privirea, le resfir ca pe un pachet de cărţi de joc, jucînd teatru.
—	Multe sunt, dragă... n-ai pierdut din ele?
Emilia e flatată.
—	Era cam aiurea, scria mereu...
sa
Am desfăcut panglica, gînditor, cu teama că voi face o greşeală, dar cu dorinţa abia stăpînită de a ceti.
—	Dă-mi să-ţi dau eu dacă vrei să citeşti una... de pe la mijloc.
,5	Tresar în mine şi îi fac semn gînditor:
—	Lasă, că citesc vreo două... de la început.
Una... două ?... Le voi ceti absolut pe toate, cu pasiunea cu care surprinzi prin fereastra de vizavi o discuţie mută, fireşte, între vecina aproape goală şi amantul ei. Nu
10 vrei să pierzi nimic. Dar acum, cînd o lume nebănuită mi se va dezvălui?...
Domnişoară,
Ştiam că primăvara asta o să-mi aducă numai bucurii... M-aţi căutat ieri şi alaltăieri la redacţie... înşelat 15 acum o săptămînă de soarele prea timpuriu al acestui început de martie, ieşisem din casă fără palton (nu pot să-l sufăr mai ales că e cam vechi). M-a surprins însă zăpada moale de alaltăieri şi am răcit, a trebuit să statt în casă... Am fost destul de pedepsit, pentru că.nu v-am 20 putut admira la noi în redacţie... şi nu m-am putut ameţi de parfumul...
Fumează, dintr-un portţigaret lung de două palme de baga, roşiatic, şi mă lămureşte grav:
—	Era un „Coty“... îl primisem cadou de la Zăgă-23 - nescu.
...atît de rar al mîinilor d-voastră... Tot zîmbetul • de azi nu mă poate consola de surîsul dumneavoastră pierdut...
îmi scrieţi că v-ar fi de folos, la clasă, piesa între 30 amor şi prietenie x... Că aţi vrea să daţi producţia cu ea... Nu-mi spuneţi însă autorul... Şi, cum probabil e tradusă... titlul exact în franţuzeşte... * 35
1 Probabil se referă la drama Le maUre des forges (1882) de Georges Ohnet (1848 — 1918), care s-a tradus şi interpretat
35 pe diverse scene din ţară sub titlurile Din amor sau Mindrie şi amor. Piesa adusese în epocă o efemeră popularitate fecundului romancier şi dramaturg (n.ed.).
84
Dacă s-a publicat... e posibil s-o găsim sau la Fundaţie, deşi acum, ca grcpa studenţilor 2, mi-e teamă că Fundaţia e închisă, saa Za Academie... Mîine voi fi pe la 10 la redacţie... Nu îndrăznesc să vă deranjez 5 acasă. Dacă veţi trece pe la ora 1 să mă luaţi... am putea lua aperitivul împreună la vreuna din bodegi.
Să sper ? Cu respectuase sărutări de mîini,
G. D. Ladima
—	Gînd era asta ?
10	A întors spre mine ochii mari, verzoşi, care nu spun,
din pricina gurii de manechin, nimic.
—	Acum doi ani, cînd am dat producţia.
Aşez scrisoarea pe noptieră şi parcă-mi rămîne pe degete o pulbere ca de la un cadavru de fluture. Sunt 15 nerăbdător să iau alta, căci vreau să ştiu ce-i putea scrie Emiliei, dar nu trebuie să mă trădez, deci, ocolind, mai fac gesturi gratuite. Apoi:
Domnişoară,
A plouat întreaga săptămînă şi n-am ieşit din casă... 20 Cînd plouă zile întregi, e ceva întunecat şi humos în mine, de parcă îmi umblă rîme pe tot corpul... Fireşte qă v-am tradus actul pe care mi l-aţi cerut... tâmile Fabre 2 nu e un autor care să-mi placă, dar gîndul că textul acesta va fi interpretat de d-voastră a mai luminat 25 pentru mine pustiul ceasurilor de ploaie. (Din păcate stau cu camera şi prea sus, sub streaşină, de văd cum se scurge apa.) La redacţie n-am fostdecît cîte o jumătate de oră pe zi să-mi scriu articolul, deşi mi-e silă să scriu cu picioarele în ghetele pline de noroi, ca în bandage ude. 30	V-am văzut ieri trecînd cu o maşină mare, albastră,
pe Calea Victoriei. Aţi ocolit-o pe strada Regală... Era
1	O grevă de amploare a studenţilor din Bucureşti a avut loc în februarie-martie 1926. Revendicările din memoriu, conceput în 18 puncte, şi-au găsit o parţială audienţă în rîndurile
35 Consiliului profesoral al Universităţii din capitală, întrunit la 4 martie 1926 (n.ed.).
2	Emile Fabre (1869 — 1955), autor dramatic mediocru, cunoscut mai ales prin piesele satirice La vie publique (1901) şi Les ventres dores (1903). Fost administrator al Comediei Franceze
40	(1913-1936) (n.ed.).
85
o	maşină de casă, albastră, şi v-am făcut semne disperate ca să vă atrag luarea-aminte, dar nu m-aţi văzut.
Cu oarecare dispreţ domestic:
— li văzusem, dar am întors capul, că eram gră-5 bită... Era maşina lui Berdiceanu, trimisese să mă ia, şi el mă aştepta.
... Mi-a părut grozav de rău că nu m-aţi văzut. Era o bucurie care a trecut pe lingă mine, cit să întind mina, dar fără s-o pot opri în loc.
io	Mîine viu să vă aduc piesa... în Calea Plevnei,
nu? Sunt atît de curios să vă văd locuinţa... Am emoţie... Vreau să mergem pe urmă la cinematograf. Un coleg entuziast îmi spune de o actriţă tînără 1 în Gosta Berling, la Lipscani. Zice că tot filmul e admirabil. 15 Am oprit biletele.
G. D. Ladima
întorc capul spre ea, care e rezemată în cot, într-o rînă, aproape cu faţa-n jos. Acum burta cea mică i se Iasă uşor spre cearşeaf. Nu trage din ţigare. Pun şi foaia 20 asta pe noptieră... frunzăresc scrisorile din cutia pitită între trupurile noastre, aşa, de formă, căci le iau tot la rînd.
E un bilet scurt, cu creionul.
Mi-a părut rău că nu v-am găsit acasă. Mi-a spus 25 doamna Valeria, sora d-voastră, că aţi fost chemată de profesor acasă, în vederea producţiei... Am făcut însă o cunoştinţă preţioasă, în persoana doamnei Valeria, care e o admirabilă gazdă şi o încîntătoare moldoveancă. Am gustat cel mai bun şerbet din viaţa mea... Am rîs... 30 am glumit... Ce bine ar fi fost să fiţi şi d-voastră...
„Şerbet făcut de Valeria../4 gîndesc- eu. Scrisoarea care vine pe hîrtie gălbuie are rîndurile mai neregulate, pe patru pagini.
• E vorba de actriţa Jenny Hasselquist, care a jucat alături de Greta Garbo şi Lars Hanson în ecranizarea romanului Gosta Berling. Filmul a rulat pe ecranele ca| italei în iarna anului 1926, ianuarie-aprilie (n.ed.).
86
5
10
15
20
25
30
35
Scumpă domnişoară şi prietenă,
Cit de greşită eşti... Dar n-am fost deloc supărat... Sau în sfîrşit... dacă vrei... am fost puţin îndurerat... A fost atît de minunată masa noastră în doi la grădina aceea de pe Ştefan cel Mare, pe care numai gustul dumi-tale ales a putut-o descoperi... Toată seara am avut impresia că sunt ameţit de atîta frumos. După filmul cu Jannings, care mie mi-a plăcut foarte mult, şi el şi Lya de Putti 1... boschetele acelea de trandafiri mici sunt o invenţie de poet. Să trăiască. Ura... Năşicu... De vreme ce aşa îl cheamă...
—	Mergeam cîteodata, acolo, cu un avocat... E foarte frumoasă... E aşa cu boschete şi cu lăutari... Nu e lume multă niciodată.
...Nu mai văd de aseară, în toată viaţa mea, decît seara asta de mai, cu boschet de trandafiri de primăvară, cu pui fripţi, cu brînză nouă, cu vin şi lăutari...
Poate că ar fi fost mai bine să rămînem acolo... Cu toate că plimbarea la Şosea, singuri, pe sub teii înfloriţi, a fost încă una din puţinele bucurii ale vieţii mele îngrozitoare. .. Dealtfel, totul a pornit de la mine...
Eu am avut ideea nefericită să propun să luăm îngheţată la „Florau. Acesta mi-a fost totdeauna norocul. Excesul de fericire mă face nerod...
Ridică de umerii arcuiţi în jos, care după ceafă sunt legaţi ocolit, in grumazul lucios.
—	Recunoştea singur că spunea prostii cîteodată...
D-ta ai refuzat, recunosc... şi politeţa d-tale m-a impresionat şi m-a îndîrjit... Dar, de ce n-aş spune? Mi s-a părut penibil că prin lumea aceea de snobi ai cunoştinţe de care te fereşti... Un copil ca d-ta... în localul acela!
Ciudat era că totuşi el stăruise să meargă acolo... crezînd probabil că o iniţiază... Bietul Ladima.
1 Lya de Putty a jucat alături de Emil Jannings (1884—1950) în filmul Variete (Floarea păcatului), care a rulat pe ecranele capitalei în mai 1926. Ecranizare după romanul lui Felix Ho-lânder (n.ed.).
87
5
10
15
20
25
30
Am văzut că asta te-a indispus... Dar n-am fost supărat... Sau, Doamne, poate că mai bine a fost aşa... Preţul împăcării a fost un dar dumnezeiesc care răscumpără totul, chiar şi necazurile unui biet scrib urgisit.
Devotatul
G.D.L.
— L-am sărutat, ce era să fac, nu-i aşa? Cînd veneam pe jos, pe alee, la întoarcere... Mi s-a părut că e supărat din cauza tipilor de Ia masă... Căci nici nu-i cunoşteam măcar... Dar mi s-a părut unul foarte bine şi mă uitam la el... Ladima era cam ameţit, însă a simţit ceva... A cerut să plătească şi am plecat repede.
Totuşi parcă Emilia exagerează... Chiar aşa de pasionat, nu... Scrisorile sunt, aşa, cu întorsături de scriitor... Are un aer degajat de om care nu prea pune la inimă. M-aş fi mirat. Sunt probabil scrisori obicinuite pe care ea şi Valeria, din politică, le-au transformat în amor mare... Pe o hîrtie de un mov aproape alb, tot cu cerneală violetă:
Prietenă scumpă,
Te-am aşteptat să vii pînă la 1 1/2. înţeleg cît de preocupată eşti şi cît de agitată din cauza producţiei... Doamna Valeria spunea că de două zile nu mai mănînci de îngrijorare... Ne-am închipuit că din cauza ploii ăşteia, care n-a încetat o clipă de azi-dimineaţă, n-ai mai venit... Noi numai despre producţie am vorbit. Dacă ţi-aş spune că numai cînd am dat bacalaureatul am mai fost atît de emoţionat, n-ai crede... Sîmbătă la ora 6 x/2 se joacă nu numai cariera d-tale, ci şi norocul meu... Am dat ieri în gazetă o notă despre d-ta... M-a tulburat dragostea cu care a tăiat-o d-na Valeria ca s-o păstreze. Sunt atît de fericit să-ţi văd numele tipărit... Tot atît, ere-de-măy ca atunci cînd mi-a apărut întîia poezie semnată... Aş vrea să fac totul pentru d-ta. Am o încredere nemărginită în talentul d-tale şi o teamă vagă că nu vei fi înţeleasă... E aşa de greu să faci artă adevărată la noi în ţară... Stai mîine liniştită în casă pînă după-amiază... Voi veni şi eu, dar te vom lăsa să te odihneşti singură în dormitor... Voi juca tablinet cu d-na Valeria... Şi
5
10
15
20
25
30
35
40
vom străjui lingă d-ta... Aş vrea să fii aclamată, să fii acoperită de flori...
G.D.L.
P.S. Domnul acela mărunt şi bătrîior cu care ţi-am făcut cunoştinţă ieri la Salonul Oficial1...
—	începuse să mă poarte pe Ia expoziţii1 2... Spunea că „e neapărată nevoie pentru un artist44.
Şi Emilia are pentru pictură, ea care seamănă cu modelele voinice ale moderniştilor fără să ştie, dispreţul unui bucătar pentru prăjituri. Cred chiar că am venit la ea şi mai viu, nu ştiu cum, şi dintr-un soi de curiozitate provocată de faptul excitant că seamănă cu nudu-rile pline, făloase, ale unor pictori pe care un coleg de la Quai d’Orsay mi le arăta la expoziţiile de scandal ale pictorilor noi. Mă gîndesc la Picasso, mai ales la Favorv.
...m-a întîlnit ieri la cafenea şi mi-a spus surîzînd cu prietenie afectuoasă: Foarte drăguţă prietena d-tale... Mi-au dat lacrimile de bucurie, Emy. (Uitey e stupia să spun, dar sunt fericit, Emy). Prietena mea... Prietena mea... L-am rugat să dea o notă şi la ei în gazetă... Mi-a spus s-o scriu singur că o dă el... închipuie-ţi cu ce grabă am scris-o.
Diseară (ah, dacă ai şti cum aştept să se facă 9 seara, ca să viu la d-ta!).
G.D.L.
Emilia mă lămureşte cu oarecare pedanterie, căci a observat că o ascult cu interes.
—	începusem pe vremea aceea cu „unchiul44. Nu venea decit între 5 şi 7, aşa că aveam serile libere şi stăteam cu Ladima, care venea în fiecare seară după masă... Lua de multe ori bilete de cinematograf de la
1	„Salonul Oficial" s-a deschis în aprilie 1926 (n.ed.).
2	Una din expoziţiile de răsunet din primăvara anului 1926 (martie-aprilie) a fost cea dintîi a „Grupului celor patru" (Fr. Şirato, Şt. Dimitrescu, N. N. Tonitza, O. Han) la „Cartea românească" în sala „Ileana". Alte expoziţii mai importante deschise în ianuarie-aprilie 1926: I. Theodorescu-Sion (sala „Ileana"); Marius Bunescu (sălile „Simu"); Hans Eder (sala „Mozart"); H. Catargi („Ateneul român"); Miliţa Pătraşcu şi Marcel Iancu (sala „Căminul artelor) (n. ed.).
89
5
10
15
20
25
30
35
90
gazetă. Sau ieşeam să ne plimbăm în trei cu Valeria pe bulevard prin dreptul Pompierilor. Asta îi făcea mare plăcere...
Vineri, ora 6
Azi... (mai sunt din „azi“ şase ore grele, astă-seară...) Pe urmă, de la 2 la 8, alte şase mai uşoare (căci vor fi de somn, dacă voi putea dormi) şi pe urmă toată ziua de mîine, paralizată de emoţie...
Pe diseară... G.D.L.
P.S. — Cu I.N. am vorbit ieri la „Capşau... A surîs cu mutra lui de tătar cumsecade şi mi-a promis că va fi foarte atent... Ce admirabil prieten este acest N. Pe Ştefănescu nu-l cunosc... dar va vorbi cu el un coleg de redacţie... îmi spui că eşti îngrijată de cronica Scenei? 1 Voi căuta chiar mîine să reiau cunoştinţa cu criticul ei... Dealtfel, voi vorbi şi cu directorul ei, care mi-a cerut colaborarea... Am făcut toate acestea pentru că mi le-ai cerut tu... Dar crede mai bine în steaua şi talentul tău...
6r.
întind mîna obosit, îmi trag piciorul de sub genunchiul greu al Emiliei aşezat pe coapsa mea şi spun aşa, în glumă:
—	Dar ăsta a luat-o în tragic! căci într-adevăr Ladima se autosugestionează într-un mod întristător.
Ea are aerul să-mi spuie: „Nu-ţi spuneam ?“
—	Stai să-ti arăt eu una... si încearcă să caute în
9	>
cutie.
Tot indiferent, întinzîndu-mă.
—	Lasă că o s-o citesc... că am timp... tot e cald afară... E plăcut aci la tine... îmi place şifonierul mult, de unde ai luat mobila?
E mulţumită de asta şi mă lămureşte cu importanţă.
1	Probabil se referă la ziarul Rampa, unde Camil Petrescu îşi reluase colaborarea, sau Spectacolul (1927—1928) (n.ed.).
Din scrisori lipseşte ceva... Nu e clar... I-a fost sau nu amantă? îmi vine s-o întreb, dar ştiu că întrebările acestea n-au sens, pentru că adevărul nu se spune, iar dacă provoci o minciună, se falsifică una dintr-alta, 5 tot ce urmează, ca un calcul în care s-a greşit la început o cifră. Poate să aflu mai jos, poate să surprind lenea Emiliei cu vreo mărturisire.
Dragă, scumpă Emilia,
Bine că s-a terminat... Eram intoxicat... eram para-10 Uzat ieri în întunericul sălii... Cînd a bătut gongul pentru Casa de lut1, cînd s-a făcut întuneric în sală de a rămas numai cortina tivită pe jos cu lumină... mi se uscase gîtul... Mi-era frică să nu se întîmple ceva... să nu ia foc teatrul... Nu ştiu de ce ai întîrziat intrarea 15 în scenă... în clipa aceea mi s-a dilatat tot sufletul de emoţie...
Toţi recunosc că ai fost admirabilă... Pe mine m-ai emoţionat pînă la lacrimi... Păcat că n-ai avut parteneri demni de tine... Tînărul acela... Demetriu2... 20 cum D-zeu îl cheamă?... parcă are bragă în vine... Ai fost tot atît de aplaudată ca şi băieţaşul acela Rosen, care a jucat pe Smerdiacoff din Fraţii Karamazov3.
1 La maison d'argil, melodramă cu teză de Emile Fabre, localizată de Paul Gusty (n.ed.).
25	2 Probabil se referă la actorul George Demetru din compa-
nia dramatică Bulandra—Maximilian—Storin, care în stagiunea 1926—1927 a mai deţinut roluri în Domnişoara Nastasia de G. M. Zamfirescu, Marchizul de Priola de Henry Levadan şi Riviera de Franz Molnar (n.ed.).
30	3 Se referă la Emil Rozen, actor, strălucit absolvent al
Conservatorului din Bucureşti, promoţia 1927. La Teatrul Fantasio a jucat în La singe qui parle (Maimuţa care vorbeşte) de Renă Fauchois (1882—1962) la 27 septembrie 1926 şi’ în acelaşi an, la 18 octombrie, în Micul Lord, dramatizare după 35 cunoscutul roman al lui Hodgson Frances Burnett (1849—1924). Pe Emil Rozen, Camil Petrescu îl văzuse în Micul Lord (cf. Argus, an. XVII, nr. 4051, 21 octombrie 1926, p. 3). Fraţii Karamazov (traducerea dramatizării lui Jacque Copeau şi Jean Crou6), în care Emil Rozen l-a interpretat pe Smerdiacov, a 40 fost reluată de compania Bulandra—Manolescu—Maximilian— Storin pe scena Teatrului Central, premiera avînd loc în seara de 16 decembrie 1927. Din vara anului 1926, Camil Petrescu
91
E aşa de frumos azi, s-a înseninat după atîtea zile de ploaie, că te implor să mergem diseară la o grădină să mîncăm... Am impresia că toată lumea te va privi, biruitoare. Şi dacă vrei, biruitor şi eu... 5a săruţi seara, 5 pe aleea întunecată a unui parc, o gara care a înfiorat o sală de spectatori...
.A6îa aştept cronicile, care msâ na par apărea decît mîine, Zaju, fiindcă se publică numai a treia zi... -Azi a apărut numai a noastră, căci m-am das in cursul io nopţii la tipografie şi am scos un articol economic, ca sa-i daa drumul...
Trec azi pe la voi.
G.D.L.
. Trecerea asta de la dumneavoastră, dumneata, la 15 tu, înseamnă că au devenit amanţi ? Emilia se dă atît de uşor, că mi se pare ciudat atîta literatură, ca să stea cineva cu ea în pat.
E aproape insuportabil ca un om atît de serios, un profesor ca înfăţişare, care făcea oricui, chiar aşa demo-20 dat, o impresie de reală distincţie, cu care nu se putea glumi niciodată, să se ducă Ia tipografie, ca un funcţionar mărunt amorezat, numai ca să facă un serviciu unei eleve de Conservator.
De-abia mă reţin să întreb pe Emilia dacă i s-a dat... 25	Ştiu că e de prisos.
Scumpă, neasemănată prietenă,
E o copilărie... săplîngi pentru asta.... Căci aproape era să plîngi... Dacă îţi spun că nici o cronică n-are cea mai mică importanţă... Ascultă-mă, e o copilărie... 30	Dealtfel, nici eu nu pricep nimic... Toţi mi-au promis...
în sfîrşit, n-are nici o importanţă. Totul e însă angajamentul. Am aproape certitudinea că vei fi angajată... Directorul s-a uitat în program, cînd ai terminat tirada...
îl remarcase pe Emil Rozen ca interpret al lui Smerdiacov: 35 „Dintre elementele acestor producţii (clasa d-nei Filotti) — sublinia într-un foileton exigentul cronicar dramatic — se impun, în primul rînd, d. E. Rozen, care a jucat cu mijloace mari, nerv şi inteligenţă rolul lui Smerdiacoff din piesa rusească” (Argus, an. XVII, nr. 3936, 9 iunie 1926, p. 3) (n. ed.).
92
5
10
15
20
25
30
35
Sunt sigur că a vrut să-ţi reţie numele... Dacă te-aş fi găsit acasă... Mi-e dor... trebuie neapărat să te văd... Azi... pînă mîine e o imensitate.
Dezolat, G.D.L.
Omul acesta aşa de grav, pedant de binecrescut şi atît de lipsit de orice familiaritate, că se ridica în picioare la masă, de teamă ca musafirul, venit să-i vorbească, să nu ceară loc să stea jos, a putut să fie atît de copilăros? Parcă nu mai e el.
Iau din teancul dintre noi doi.
Scumpa mea,
Cum s-au schimbat toate... Trebuie să te văd... îmi lipseşti ca lumina unui neurastenic... De o sâptâ-mînă nu putem sta ca lumea de vorbă... în fiecare zi te-am aşteptat..* Noroc că sora ta e atit de bună... li sunt nesfîrşit recunoscător... Lămureşte-mă ce e cu plecarea asta la Bîrlad... Simt că înnebunesc... Nu, nu... Vom face tot posibilul să mergem la Tekirghiol... Eu am nevoie de băi calde pentru reumatismele mele... Sper că voi aranja ceva. Şi in sat e bine... Am auzit că la Movila sunt curenţi... Pe urmă poţi merge cu bacul de la sat la mare oricînd vrei... Gîndul despărţirii mi-e absolut imposibil de realizat, cum nu pot gîndi un cerc pătrat... Vom avea atîtea de lămurit... Nu ca femeie, nu de corpul tău duc lipsă, Emilia. Prezenţa ta sufletească îmi e necesară... Trebuie să fim împreună... E foarte frumos acolo... Un prieten care a fost la sat mi-a spus că vine acolo foarte multă lume bună... Trebuie să vii, Emy. De la 1 la 30 iulie... e cel mai frumos sezon.
Ieri m-am întîlnit cu amicul, ştii care, cel cu cronica din Dimineaţa 1 şi aştepta să-l salut.. M-am făcut că nu-l văd... La gazetă am o mulţime de plictiseli... Aş vrea să plec... Totul mă dezgustă... Aş vrea să fim amîndoi într-un oraş strein, mare, curat... Ieri, cînd am 1
1 Cronicarii dramatici principali ai ziarului Dimineaţa erau Dem. Teodorescu şi A. de Herz (n.ed.).
93
fost la voi, te căuta şi Gina... Nu ştiu ce vrea să-ţi spună. E foarte drăguţă şi cred că te iubeşte mult. Ea ţi-a aruncat flori pe scenă... E drept că şi tu i-ai zvîrlit un braţ de garoafe... Prietenia asta mă înduioşează... E aşa de 5 rar lucru...
~	Scrie-mi două rînduri,
G.D.L.
Trebuie s-o iau prin surprindere pe Emilia, mai ales că mi se pare că afirmaţia din scrisoare mă ajută. Spun io deci o enormitate:
—	în definitiv, tot i te-ai dat, de ce nu te-ai fi măritat cu el?
îmi răspunde cu mimică, apăsînd în jos buza de sus, depărtînd-o de nas, ca un cioc de raţă, a mirare şi 15 dispreţ.
—	Aşa o dată... treacă-meargă... S-a înfruptat el... Pe urmă mă plictisea... Nu era om de înţeles, cum era să mi-1 iau pe cap?
îngheţ de nedumerire. Parcă pipăi stofe proaste. 20 „S-a înfruptat el o dată“. Mă uit lung la ea. Emilia are conştiinţa, deci, că reprezintă un ospăţ de carne? Are conştiinţa valorii animalităţii ei... exploatează totul rece, cu rînduială şi socoteală; gîndeşte vulgar şi grijuliu despre sexul ei, ca un ţăran despre marfă şi ham-25 bar.
Chiar dacă n-a iubit-o, ceea ce e penibil e că un om ca Ladima poate să scrie unei astfel de femei, fără să gîndească nici o clipă că faptul acesta, dacă s-ar afla, l-ar compromite... Aci vii, dar după ce termini pui o 30 monedă sub scrumieră, pe noptieră, şi pleci cu grija să nu Iaşi nimic compromiţător la faţa locului.
—	Nu mai citeşti?
—	M-am plictisit, mint şi mă întind... Mai sunt ţigări?
35	Fumez mult, îngîndurat. Se deşteaptă în mine,
chemată de asta, cum se cheamă stafiile, viaţa mea proprie, pe care o comprim greu, îndurerat. Cînd Emilia încearcă să mă sărute pe gură, deşi nu i-am îngăduit asta niciodată, reiau lectura.
94
5
10
15
20
25
30
35
40
Scumpo,
Sunt mulţumit că te simţi atit de bine acolo, la Bîr-lad... Trebuie să luăm bucuriile aşa cum sunt... Mi-e totuşi atit de greu să-mi închipui că te poţi simţi bine intr-un oraş în care nu sunt eu. Pentru că mi-e totul fără nici un Dumnezeu, cînd ştiu că nu eşti în acelaşi oraş cu mine... Nu ştiu... ai să zîmbeşti poate... dar mi se pare îngrozitoare fraza ta... „Aici petrecem admirabil. .. Ziua, intr-o familie unde e mult tineret... Dansăm jucăm tot felul de gajuri. Seara ne plimbăm prin grădina publică şi mergem des la cinematograf.. .u Dar eu... eu, Emy... unde sunt în toate astea?
Sunt obosit, sunt disperat... N-am putut să plec la întîi... am avut neplăceri la ziar... Nu s-au plătit chenzinele, dar pînă acum eu nu eram lăsat printre întîr-ziaţii care pot să aştepte pentru că eventuala lor plecare nu ar însemna o pagubă... Directorul, sau mai bine zis proprietarul politic al gazetei, s-a supărat zilele trecute de un articol al meu prin care ceream să se mute capitala în Ardeal... însă articolul a avut ecou, şi un inginer mi-a trimis o broşură a lui, prin care arată posibilităţile tehnice ale strămutării. A fost un succes personal mare. Ţi-l trimit, articolul pe care l-au reprodus vreo două gazete, să-l citeşti... Ţin foarte mult la părerea ta... Arată-l şi Valeriei... Am fost încă de joi la adresa dată de tine, dar n-am găsit pe nimeni... Am fost din nou după ce am primit cartea poştală... Pachetul era pe numele meu ( ?), mi l-a dat un fecior... L-am dus şi-am avut plictiseli mari la poştă... Mi-a spus că nu e bine împachetat, că trebuie desfăcut...
în carton nu e admis împachetajul decît dacă e flexibil şi bine legat în sfori, ca într-o plasă... Că e preferabil în pînză... mi l-a făcut însă, pentru un bacşiş, fără să-l mai desfacă, un om de serviciu de acolo. Am rămas surprins de acest exces de precauţii.
GD.L.
— Zău, a fost o adevărată nebunie din partea mea... în pachet erau jartierele şi combinezonul. îi venise lui Zăgănescu dama de la cinema. N-am avut timp decît să pun ciorapii, pantofii şi rochia; combine-
95
zonul şi jartierele le-am lăsat acolo, în grabă, că nu le găseam... Dacă desfăcea! Mai ales că era şi o scrisoare, şi ce scrisoare, a lui Zăgănescu 1.
Acum urmează patru pagini fără titlu.
5	1 Pentru cetitorii care au mai mult timp liber urmează aci
în notă şi articolul lui Ladima, care i-a produs neplăceri cu direcţia. Are ceva de om înăcrit şi priveşte capitala de atunci, evident. Poate fi cetit şi după lectura întregii cărţi.
„La suflet nou ne trebuie casă nouă... E neapărat nevoie 10 să mutăm capitala... Trebuie să nu mai fie nimic tot cum a fost. Cine vrea să înţeleagă, să înţeleagă.
Argumentele faptice sunt şi ele’nenumărate.
Din motive de igienă: Bucureştii sunt un oraş cu ierni cumplite şi veri care descompun, de căldură. Canalizarea epri-15 mitivă şi complicată, pentru că urmează străzi sucite. Vecinie reparaţii vor împiedica prin tranşee circulaţia. împrejurimile sunt mocirle şi praf. Nu e loc de recreaţie şi înviorare. în afară de frumuseţea cerului, înalt, totul terfeleşte imaginaţia... Dîmboviţa e meschină, ca un şanţ cu lături... Din iunie pînă în sep-20	tem vrie oraşul acesta miroase ca o ladă de gunoi. Apa de băut
îi vine de departe, iar uzinele electrice vor trebui să întindă cabluri de sute de kilometri peste munţi şi dealuri. în treizeci de ani, circulaţia va deveni atît de complicată, îneît străzile actuale vor mai putea sluji numai pietonilor. Cincizeci de ani de 25 aci încolo, cetăţenii vor fi robi exproprierilor comercializate şi scandaloase... Panamalele acestor îndeletniciri vor dezonora oraşul neîntrerupt, vreme de o jumătate de veac. Calea Victoriei, ale cărei case sunt în interior ruine mucegăite, igrasioase, întunecoase, puturoase şi pline de şobolani cî't căţeii (i-am văzut 30 de atîtea ori eu cu ochii mei), va costa bugetul unui stat întreg. Fiecare metru se va plăti cu sute de mii de lei.
Visez o capitală ca o inimă nouă... Pe undeva pe Olt, în Ardeal, să zicem la o poştă de Braşov, la Feldioara... Adăpostită de viscole, cu verile plăcute ca într-o staţie climaterică... 35 Totul se poate începe din nou acolo. Restaurantele nu vor avea bucătăriile în grajduri cu rîndaşi bolnavi de rîie, ci laboratorii de faianţă şi nichel... Iar sălile de mîncare, aerisite, căci nu vor fi cu ferestrele spre canal... Se vor lăsa locuri pentru grădini, parcuri şi pieţe mari. împrejurimile vor fi dealuri cu vile, sau 40 înspre Braşov, cîmpii cu arene şi stadioane, un hipodrom al frumuseţii... Toată zona apropiată la 30 — 40 de kilometri, brîul verde şi cărunt sus, a Bucegilor... Se va lucra tot anul în cîntec şi bucurie în această cetate a sănătăţii...
Şi poate că... nu poate... sigur... arhitecţii şi edilii de acolo 45 vor găsi posibilitatea să facă bulevardele, străzile, şi pieţele aşa de frumoase, ca oamenii săraci să aibă şi ei momente cînd să uite de urîţenia vieţii. (Aci, în Bucureşti, este prea mare deosebirea între plăcerea pe care şi-o pot procura cei bogaţi şi înăbuşi-
96
Aici e cald şi urity Emy... Singura bucurie sunt scrisorile tale. Sunt destrămat sufleteşte... Dement din cauza lor... De cîte ori vin spre casă am obsesia lor... Mă întreb : „Mi-o fi pus-o coana Mariţa pe masă? Sau poate 5 o găsesc pe noptieră ?“ Săptămîna trecută a fost ceva nemaipomenit... Deschisesem uşa gifîind... Nu m-am uitat direct la masă, de frică să n-o văd goală... Am întors capul încet şi totuşi pe jurnalul care acopere faţa de masă nimic... Mai aveam o şansă... pe mescioara io de la căpătîi... Mi se strîngea pieptul de parcă nu mai făcea parte din mine... Era un animal viu deosebit... Nimic... A fost pe urmă o stare de prostaţie. Totul era pustiu şi cu miros de leşie... Am încercat să citesc şi tocmai cînd îmi trecuse durerea şi-mi erau gîndurile 15 într-o amorţeală împăcată, am vSzut jos pe duşumea... la două palme de uşă, aşezat pieziş acolo pe linoleum, plicul dreptunghiular, alb, atît de aşteptat... Am sărit nebun de bucurie... Întîmplarea m-a amuzat enorm... Parcă era o glumă... Un joc de-a surpriza... Era aşa 20 de plăcută această farsă de nesfîrşită graţie. Întîmplarea n-o poate realiza singură... E o mînă mai înaltă care
toarea atmosferă. în care trăiesc săracii, fără nimic oferit ochilor lor.)
în zece ani, pînă în 1936, e de presupus că se vor tripla, 25 prin construcţii moderne şi mari, numărul şi volumul caselor din Bucureşti... Să le construim aceste vile şi palate, de-a dreptul acolo, şi în zece ani vom avea un oraş de trei sute de mii de locuitori, asemănător oricăror oraşe din Elveţia şi Germania, care ar îmbogăţi frumuseţea acestui mare regat... Mussolini 30 vrea să facă nu numai un suflet nou ci şi alt fizic italienilor lui... Nu mai îngăduie nici să se vorbească de măreţia Romei vechi... Vrea o Italie şi italieni noi... Ce avem noi de păstrat din acest Bucureşti, cerut de turci la îndemîna lor? Mormintele noastre sunt la Argeş, la Tîrgovişte, la Suceava... De ce să 35 ne învinuiască mereu cei dezrobiţi că sunt robii balcanicilor de la Bucureşti?
Şi din punct de vedere ostăşesc această mutare se impune... Acolo, la Feldioara, ar sta între capitală şi oricare eventual duşman, zidul înalt al munţilor... Administrativ? Nu mai 40 încape îndoială că da... capitala s-ar găsi chiar în mijlocul ţării... Tunelul început la vama Buzăului ar pune Brăila şi Galaţii mai aproape decît sunt azi de capitală cu cîteva poşte.
Dar nimic nu se va face cu oameni care nu văd dincolo de bolul ghetei lor.“
97
angrenează toate... Ştiu, poştaşul negăsind pe nimeni, a vîrît scrisoarea pe sub uşe... Totuşi scrie-mi mai des... Scrie-mi mult, Emy... Scrie-mi ce-ţi trece prin cap...
E trist fără tine,
5	G.D.L.
P.S. Am citit scrisoarea pe care i-ai trimis-o Ginei... Mi se pare atît de straniu că o întrebi dacă se mai află în Bucureşti şi ce fac, dacă-i vede, atîţia domni pe care eu nu i-am cunoscut... Cum să-ţi explic? Am avut io impresia dureroasă pe care o ai cînd cineva vorbeşte prin semne din spatele tău...
Iar trebuie să mă întrerup. Mă trag gîndurile ca o apă. E ceva care răspunde din mine. Propria mea viaţă, şi toate întîmplările pe care le ştiu trecute se 15 desfac din nou ca un strigoi care ar ridica o lespede pusă deasupra Iui. O lacrimă adevărată provoacă totdeauna alta, în alţi ochi, pe deasupra raţiunei instinctele se cheamă şi înţeleg acum că şi amintirile altora şi ale tale îşi răspund din inconştient, cum îşi răspund 20 paznicii sau cîinii din noapte. în camera asta ca o insulă în căldura zilei, gol, aş vrea să fumez mereu şi să gîndesc, cu o voluptate de neîntrerupt. în 1926... în 1926... Dar nu, trebuie să citesc mai departe.
îţi scriu, dragă, scumpă Emy, de la Tekirghiol1... 25 N-am putut pleca decît la 5 iulie... Aveam neapărat nevoie... Mi-au dat chenzinele amîndouă şi pe cea trecută. .. dar am plecat... Timp de trei zile mi-au amînat un articol... am crezut că e o întîmplare... Am cerut lămuriri secretarului de redacţie... care mi-a spus că are 30 ordinul direcţiei să nu-l puie deloc... Mi-am dat în aceeaşi clipă demisia de la gazetă... am pus o singură condiţie... Să mi se dea şi pe trecut tot ce am de luat... Am încasat deci trei chenzine. ..Una am dat-o la chirie... Cu alte două fac băi de putină la Tekir ghiol... N-aş 35 spune că spectacolul bolnavilor în putini sau pe lacul abia adînc la mal ca o mocirlă, e încîntător. Ţine de scalda bivolilor şi de baia morţilor. Este ciudat că m-am obişnuit
1 Vezi note la ediţia de faţă, p. 424 (n.ed.).
98
şi cu mirosul de ou clocit, care creşte în timpul căldurii, scăzînd spre seară, puţin... E un miros nefăţarnic, ca un miros de grajd... Perfect acceptabil în felul lui... Infame sunt mirosurile de trezit, de canaZ acrit, de closet, 5 pe care le degajază străzile capitalei.
Mi-am găsit aci prieteni: un profesor, invalid din război, care /*ace ftai caZdc, ca sa-şi întindă piciorul, si an inginer bătrîn, care a capătat reumatism pe şantier. -5Z eZ, şi nev astă-sa fac băi calde... După ce facem cîte 10	dana ore sudaţie, ne întîlnim la plimbare pe cheiul lacului,
ca să zic aşa, care e promenada locală. Are galantare instalate în dughene, ca toate mărfurile sezonului, foto-gra/*, frizer etc. Mîncâm într-o baracă mare verde, asortată ca orice restaurant mare din Bucureşti. Un lăutar 15 5i an ţambalagiu ne cîntă şi la prînz, şi seara.
Pe la 6, cei care n-au plecat la mare cu bacul, jucăm table în faţa cafenelei, sau şah...
De ce nu eşti aicea, Emilia? Singura mîngîiere a absenţei tale e că lucrez puţin... Am scris o poezie la 20 care aş vrea să mai cizelez încă. Ţi-o trimit totuşi. Aş fi bucuros să ştiu părerea ta... Dacă ai fi aci, îţi jur că aş lucra de două ori mai mult.1
Cu oboseala mistuitoare de a nu te avea aci,
G.D.L.
25	1 O trecem jos, în notă, pentru cetitorii cari vor s-o cunoască.
PATUL LUI PROGUST
Felie de noroi e ciclul meu,
Spre capătul carent arăt cu greu,
Fuiorul tors al cretei mi-e povară 30	Şi de mă apără, mă şi măsoară.
Triunghiul Tău înscrie albatroşii,
Şi doare mlaştina cu viermii roşii,
Mirajul frumuseţii nevalente,
35	Cînd ochiul meu spre cruguri, sus, atent e.
Hrăniţi cu putrezime, de asemeni,
Se-ngraşe nuferii suavi şi gemeni.
Eu, plin de bale şi vîscos, greu lupt,
40	Alăturea, din soare să mă-nfrupt.
99
5
10
15
20
.25
30
35
40
100
Am rămas iar pe gînduri, cu ochii ficşi, cu braţul încordat, uitînd în mînă scrisoarea... Emilia îmi flutură mina grăsuţă în faţa frunţii, ca să-mi readucă privirea acasă... In după-amiaza asta caldă se adună în mine durerea ca un cheag strein în inimă... Zîmbesc Emiliei ca să-mi dea voie să gîndesc... Am intrat acum în propria mea viaţă.
—	La ce te gîndeşti?
Aprind o ţigare ca să pot spune cînd mă întreabă iarăşi:
—	La nimic; fumez. E plăcut la tine aici.
Nu mint cînd spun că e plăcut. Sunt bătăi care aduc cu masagiile şi sunt dezgusturi care atrag irezistibil, ca vederea unui şarpe mare, te apasă tristeţi la care n-ai renunţa. Nu mă mai oboseşte nici Emilia, care e încîntată cînd îi spun că-mi place la ea...
—	Vrei să mai luăm cîte o cafea cu apă rece?
Ideea cade la timp ca un minutar, mă voi putea
părăsi în voia gîndurilor, dar nu văd cum o să avem cafeaua.
—	Ai tu aici... maşină şi spirt?
îmi spune firesc şi masiv:
—	Nu... o face Valeria...
—	Atunci trebuie să ne îmbrăcăm?
—■ De ce? Nu e prea cald? E mai bine aşa... Mă duc eu să-i spun.
Mărturisesc, bănuiam că Valeria nu e într-adevăr plecată... dar cel puţin se convenea că ignorează că
Cu burtă flască, la urechi rubin,
Cu clopoţei de slavă şi venin,
Vecin cu mine se tîrăşte. Totuşi, împărătesc pe baltă albii lotuşi.
Dar ochii mei în mine se întorc,
Să mă cuprind, alt fir încep să torc.
Mai mare sunt decît cei mari, şi mai Frumos decît un crin în miez de mai.
Spre tine, Doamne, gîndul îmi înalţ... Nici flori, nici aur nu mi-ai pus în smalţ. Nici gheare. Tu mbai dat in loc de ele Doar conştiinţa mişeliei mele...
5
10
15
20
25
30
35
40
sunţem goi în dormitor. . . E un minimum pe care-1 puteam închipui pentru a salva pudoarea ei de soră. Deci... Spun aşa, fără rost, nu ştiu de unde, rărit, ca un actor abătut: „Bietul Ladima“.
Ea s-a dat jos, a îmbrăcat peste şoldurile doldora, cari se prelungesc cu coapsele, voiniceşte, într-un spate rotund ca o pîine dublă, care tremură în întregime, cînd calcă apăsat, pătrunzător, un chimono de satin lucios roşu, imprimat cu flori galbene; şi chiar înainte de a-şi petrece în faţă o pulpană peste alta, ca să-l înnoade în şold, a ieşit în sufragerie.
In anul acesta, 1926, în luna aceasta, l-am cunoscut, ca să zic aşa, pe Ladima, într-o seară, către miezul nopţii, la hotelul „Popovici“ de la Movilă... Aci se aduna seara tot tineretul, care se prăjea ziua pe plaja, îngustă şi sinuoasă. Femeile, aproape anonime în lumină, cînd dormitau lungite lînced pe cearşafuri albe, în costume de baie, oarecum toate la fel, ca nişte oi într-un obor sau, dacă vreţi, unele ca nişte flăcăi la recrutare, altele ca nişte „girls“ de operetă, deveneau seara „doamne“. îmbrăcate, căpătau siluete proprii, o biografie şi un nume de obicei foarte cunoscut, căci pe vremea aceea veneau la Movilă mai toţi cei care alcătuiau bunăstarea şi mondenitatea bucureşteană... Ograda selectă, mărginită spre maidanul şoselei de un gard viu, cam sălbătecit, avea, la marginea bătăturii de la intrarea hotelului cu aspect de han de munte, alt gard de soci rari şi şezlonguri de nuia, dincolo de care era spre stînga grădina oarecum ţărănesc de neîngrijită, cu mesele restaurantului.
Un fel de umbrar-pavilion, şi, mai spre stînga încă, adăpostind într-un colţ jazul, slujea seara pentru dans. Situat ceva mai sus decît mesele din grădină, era ca o scenă de vară, iar în vreme de ploaie, era, la rîndul său, transformat în restaurant... Ierarhia socială, după anarhia şi devălmăşia senzuală de pe nisip, se restabilea aci...
Numele cu patină aristocratică, şi uneori princiară, se adunau la o parte. Domnii şi doamnele care după siestă jucaseră întreaga după-amiază bridge, în costume albe sau pulovere colorate, după ce terminau masa
101
începută devreme, se retrăgeau, unii în şezlonguri, alţii plecau să facă plimbări cu maşina, iar cîteva cucoane apăreau la ferestrele deschise ale hanului-vilă, căci toţi erau pensionarii lui, cu camerele reţinute cu un an 5 înainte, şi priveau ca la teatru. Consideram toţi cu aceeaşi curiozitate în fiecare seară pe cei care veneau după masă să ia desert, cafele sau vin; să danseze sau să privească, şi ei, pe dansatori... Intre nouă şi jumătate şi zece şi jumătate, toate celelalte restaurante se go-10 leau, dar grădina „Popovici44 era ticsită, căci se adăogau mese pretutindeni, iar cînd nu se mai putea nici aşa, cunoscuţii îşi cereau îngăduinţa să se aşeze de nevoie la mesele celor sosiţi mai din vreme. Ba unii priveau şi de afară, peste gardul viu. Mai ales că în vara asta 15 venea uneori seara, de la Constanţa, să ia masa aci şi uneori dansa principele Nicolae.
Sîmbăta, ca şi duminica dealtfel, se mai făcea o nouă schimbare... Toţi cei care aveau maşini plecau în diverse excursii pentru o zi, două şi apăreau demo-20 cratic cei de la sat, încît o actriţă — căci erau aci vreo cinci-şase — vorbea cu dispreţ de „publicul de sîmbătă şi duminică44, asemănător, pare-se, celui de la teatru... Noi plecasem în sîmbăta asta, un grup întreg, încărcat în Austro-Daimler-ul meu... rabla, cum era poreclită 25 de băieţi şi fete din spirit de antiteză, căci altminteri, cu cei opt cilindri ai lui, era o torpilă mare, botoasă, de nichel alb-albastru şi piele cafenie la fotolii. Aveam în faţă, alături de mine, o fetiţă a unui petrolist american, foarte dulce, foarte descreierată, care bea mai 30 mult cointreau şi whisky într-o seară decît toţi membrii unui echipaj la un loc. (Noi am crezut multă vreme că e o femeiuşcă neastîmpărată de 21—22 de ani, înotătoare şi „nudistă44 pasionată, căci atît ne spunea ea că are, dar tîrziu am aflat de la un servitor că nu a 35 împlinit decît 15 ani). Tot în faţă, lîngă Mouthy, era actriţa şatenă — grecoaica — pe care nu putea s-o sufere Emilia în ruptul capului... In spate erau înghesuiţi trei inşi din cei cinci, care alcătuiau „banda noastră44, „băieţii teribili44 ai Movilei... Un fel de gasconi, dan-40 satorii cei mai buni, cu corpuri elastice de atleţi uşori, băutori strajnici şi destul de scandalagii. (Dar văd că
102
5
10
15
20
25
30
35
40
iau lucrurile în serios... Ştii că a început să-mi placă să scriu?... Voi fi păcătuind cumva împotriva gramaticei, probabil că folosesc mereu unele cuvinte, cum mi se spune că fac şi cînd vorbesc, dar altfel nu e greu. Vreau acum să ştii totul. Povestind în scris, retrăieşti din nou aceleaşi întîmplări şi bucurii, întocmai, dar parcă le simţi altfel, apar acum luminate de alt înţeles, care le face şi mai vii, pentru că ştii şi ce s-a întîmplat în urmă.) Plecaserăm pe la şase după-amiază, după ce făcusem de dimineaţă plaje, iar după-masă flirt, toţi şase grămadă. Mouthy vrea să vadă cămile, pentru că auzise că într-un sat, în jos, ţăranii ară în loc de cai şi vite cu cămile... Luasem şi două sticle de whisky, căci sifoane găseam pe drum la cîrciumi, cîteva pachete de ţigări „Caporal“, fiindcă nu fumam toţi decît din astea, şi o pornisem razna, nebuneşte, dînd drumul eşapamentului de înfioram văile moi şi largi, şi mai ales, asta vrea Mouthy, stricam siesta bughezilor... N-am găsit satul cu cămile, dealtminteri de la o vreme nici nu mai ştiam pe unde mergeam. Luam pînă la 100 pe oră, treceam vîjîind, urlînd, înjuraţi de cei cu căruţe care abia aveau timp să tragă în şanţ... Opream numai la umbrare de cîrciumi de ceream sifoane... înghesuiala ne încălzea plăcut, căci eram toţi în haine uşoare. Aş fi preferat să am lîngă mine pe actriţa şatenă, care era foarte frumoasă, deşi nici Mouthy nu era mai urîtă, dar prea o cunoşteam bine, chiar dor-misem de cîteva ori împreună... Gîndesc că aş fi iubit-o poate dacă nu era atît de nebună, dacă n-ar fi plictisit-o, cred, să fie iubită, şi dacă nu ar fi fost în viaţa mea întîmplarea care a fost. Poate din politeţă faţă de Mouthy, poate din timiditate, poate fiindcă vrea să evite familiaritatea înghesuielii, căci ne cunoşteam abia de cîteva zile, Lena Coremati întîrziase să se suie în maşină, iar americana, pentru că ţinea să fie lîngă volan, se grăbise să se urce lîngă mine, făcînd loc, lîngă ea, pentru actriţă.
Pe drum mai ales după ce mai băuserăm puţin, Mouthy se deda unui fel de aţîţare nebunesc. Avea un trup durduliu de mică bacantă, cu picioarele puţin cam groscioare sus, căci glezna jos era foarte fină,
103
dar tocmai din cauza asta parcă mai pline de poftă, cu talia lungă şi sinul mic... Şedea sprijinită de cotul meu şi potrivită aşa, că de cîte ori întorceam volanul, să-i izbesc de sus în jos sînul, care elastic scăpa totuşi 5 zvîcnind deasupra şi păstra un fel de mişcare vibra-torie... Cînt întorceam la loc volanul, izbeam iar sînul viu şi gol sub cămăşuţa şi rochiţa de pînză liliachie, acum de jos în sus, şi iar vibra... Corpul şi-l ţinea puţin arcuit şi îndepărtat cu socoteală pentru ca toată sen-10 zaţia să aibă un punct de centrare... Mergeam nebuneşte şi aşteptam cu un fel de panică prilejurile să întorc volanul... Cînd a simţit că mă tulbură nebuneasca ei ispravă, mi-a aruncat după gît braţul gol şi ars de soare, pînă devenise din înnegreală, auriu, 15 de părea de bronz, ca o cariatidă de lampă aurie, aşa cum era toată din cap pînă în picioare. încercam diferenţe de căldură, căci braţul ei îmi acoperea ceafa şi simţeam de unde, sfîrşind rochia, începe pieliţa fierbinte. Eram parcă îmbătat de viteză, de trepida-20 ţiile ritmice, nervoase, ale maşinei şi mai ales de fluidul acela care se strîngea în sînul stîng al femeii după ce parcurgea ca într-un circuit amîndouă corpurile... Deşi ameţiţi, băieţii, alarmaţi, au început să protesteze... Didi Ghenovicescu, foarte îndrăzneţ la vorbă, dar uluitor 25 de prudent la fapt, a început să strige în ton mîrîit şi să întindă de jacheţica de jerse pe care o luase cu ea şi o purta pe umăr, ţinînd-o cu un deget de agăţătoare:
—	A nu se vorbi cu conducătorul... Strict interzis 30 pipăitul în timpul mersului, în persoana şoferului...
Pe urmă era un adevărat hai:
—	Mouthy, ai înnebunit ?... Lasă băiatul în pace...
Şi o trăgea de moţul bascei albe, care la trupul ei
de bacantă mică îi dădea un cap de gheişă de 6 ani. .35 L.C.1 era palidă şi surîdea nervos, ca să arate că nu-i e teamă, dar buzele îi deveniseră subţiri... Părea un căţeluş sprinten, într-o rochie de olandă albă, tunsă absolut băieţeşte, cu ochii castanii, obrajii albi, tari. Avea jumătatea feţii înguste, ieşită puţin în afară,
40	. 1 Se referă la actrita Leny Caler (vezi note, în ediţia de
faţă, p. 425) (n.ed.).
104
odată cu nasul acvilin, ca un botişor aristocratic. Era o frumuseţe proaspătă şi sfioasă, care contrasta cu tunsul ei de licean, mai ales cînd surîdea dulce şi făcea gropiţe în obrajii frumos arcuiţi, căci avea gura mare.
5 Acum nu privea decît înainte. Aprinsă, învăpăiată, Mouthy se agăţa mai puternic de gîtul meu... deşi Ghenovicescu căuta să-i desprindă braţul.
Din cînd în cînd şoseaua şerpuia ca să urce vreo • coastă, dulce dealtfel, dar oricît, mai ales din cauza £0 grămezilor de pietriş, menite reparatului, era cu adevărat pericol să ne răsturnăm sau să derapăm... La întoarcere, pe dreapta şi pe stînga mea, nu mai vedeam de la o vreme decît linii de întuneric. Deschisesem iar eşapamentul, pentru ca bubuiturile Iui de mitralieră £5 să ne facă drumul liber. Farurile foarte puternice, de maşină cu pretenţii, luminau trei sute de metri înaintea noastră... Dar dacă în stînga şi în dreapta, dacă înaintea mea chiar, la zece metri, nu mai vedeam nimic, îndelungata obicinuinţă cu maşina ţinea treze reflexele 20 şi deprinderile strict necesare... Putea Mouthy să se atîrne greuşoară de gîtul meu, să-şi apese sînii de mine, privirea îmi era fixată Ia două sute de metri înainte... piciorul pe frînă, chiar dacă era strîns între genunchii rotunzi, plinuţi ai ei... Mina urmărea strîns volanul, 25 chiar dacă ea îl izbea din cînd în cînd.
Eram parcă o rachetă lansată trepidînd în noapte.
Ghenovicescu se trezise de groază... se ridicase spre spătarul fotoliului nostru şi căuta să ţie pe Mouthy care întărîtată şi îndrăcită se întindea ca un şarpe 30 încolăcitor să-mi ajungă la gură...
Pietrele de pe şosea trosneau în jerbe de sub roate, de parcă ar fi fost simplu noroi. Mărginoiu, care era mult mai curagios decît Ghenovicescu, îl consola:
—	Lasă, dragă, că-ţi plăteşte petroliferul picioarele, 35 dacă ţi le rupi, în dolari.
Malatu, care moţăia în fundul maşinii, cu pardesiul pus şi gulerul ridicat pînă la urechi, Dumnezeu ştie de ce, a întărit părerea:
—	Dacă-ţi rupi picioarele, dai lovitura... te ia 40 Mouthy de bărbat. Unsprezece milioane şi un fotoliu,
cu motor, ca să te plimbi singur prin grădină.
105
Dar Mouthy, cu capul rotund şi obrajii bucălaţi sub ochii oblici puţin, cu breton pînă la sprîncene, ceea ce o făcea să semene uimitor a păpuşe, a întors capul, placidă şi cu accent:
5	— Dragă, din partea mea nu căuta să faci pe inte-
resantul... că nu te iau, nici cu picioare, nici fără picioare...
Ghenovicescu, exasperat şi înfuriat, căutînd să-şi păstreze rolul de conducător şi umorist, cu tot cara-10 ghioslîcul fricei lui, schiţă gestul s-o strîngă de gît:
—	Lighioană erotică, şi întorcîndu-serevoltat: Jur că în viaţa mea nu mai merg cu proştii la drum... îi luase basca şi o trăgea de păr: De gîtul unuia inteligent nu te-ai agăţa aşa.
15	Ştiu că lumea şi prietenii chiar mă cred prost...
Bineînţeles că nimeni nu mi-o spune în faţă... Sinlgur Ghenovicescu, care, pentru că e spiritual îşi permite orice, mă apostrofează aşa, uneori, dar fireşte că nimeni nu-1 ia în serios şi nu am de ce să mă supăr.
20	Acum e furios:
—	Dacă n-ai fi atît de prost, aş suferi grozav cînd văd femeile murind după tine... Dar aşa nu contează... E ca şi cînd m-ar înşela nevastă-mea cu lacheul dansator.
25	Iar Mouthy îmi şuiera cald, atirigîndu-mi lobul
urechii:
—	Săraca dama ta... Să poată sta aşa, ce fericită ar fi...
M-am supărat şi i-am spus că e o glumă de prost-30 gust să mi se vorbească de femeia aceea care mă plictiseşte îngrozitor.
Ghenovicescu făcea de obicei pe socoteala acelei doamne, dimineaţa pe plaje, glume răutăcioase:
—	Mă, Fred, ca să scapi de asta, trebuia să-ţi 55 aduci aeroplanul. Nu-i chip să te slăbească aşa cu
una, cu două... Uite-o că vine iar.
106
5
10
15
20
25
30
35
40
Crispat însă, încearcă acum s-o reţie din cînd în cînd pe Mouthy, dar prudent, îşi dă seama că orice mişcare a lui ar putea tulbura reflexele mele.
Descreierata mi se atîrnase, de la un timp, de gît insinuantă, cu ceafa uşor sprijinită pe dosul minei cu care ţineam volanul şi, cu faţa în sus, îmi sorbea buzele. .. Trebuia să ţiu gîtul înţepenit, ca să-i susţin greutatea şi ca să-mi păstrez privirea în conul de lumină la două sute de metri, pe şosea.
—	Ascultă, Fred, sar jos... să ştii, m-arunc jos...
în sfîrşit, Mouthy, s-a potolit puţin... Ghenovi-
cescu o supraveghea însă, iar cînd a văzut că are de ^înd să reia, a apucat-o de gît, şi, paralizîndu-i astfel mişcările, a tras-o, cu genunchii ei goi şi rotunzi, cu şoldurile plinuţe, peste grămada din dos... Nu i-au mai dat drumul, deşi se zbătea, dar cred că ea exagera mişcările tocmai pentru că-i plăcea lupta asta. Eu am fost şi mai mulţumit, deoarece L C. a venit aproape de mine... Vorbea foarte aşezat, fără gesturi, privea mereu înainte şi-mi arăta astfel profilul ei cu botişor aristocratic. Am domolit mersul şi am discutat tot timpul despre teatru.
Din cînd în cînd, întorcîndu-se, surîdea pe gînduri: obrajii înalţi se arcuiau frumos, schiţînd doi vagi S de o parte şi de alta a gurii, făceau gropiţe şi i se vedeau dinţii albi din faţă. Mi-a spus că m-a văzut uneori chiar la repetiţii şi i-am explicat că sunt prieten cu şeful de cabinet al Teatrului Naţional. Rochiţa de olandă albă, cu ţesutul ei de minuscule pătrăţele, îi închidea, cum era moda, într-o elipsă mică, tăiată de roşul şiragului de coral, gîtul lung şi vînjos de fată. Aş fi vrut s-o sărut acolo unde ceafa se topeşte în umăr, aşa era de cuminte şi de serioasă...
Cu toate astea, cînd am început să intrăm în jocul prăfuit al luminilor, din faţa prăvăliilor de fructe şi mărunţişuri balneare, în hărmălaia de lîngă „Hotelul Băilor“, mi-a spus:
—	Ştiu că toată lumea o găseşte ridiculă pe doamna aceea care caută mereu să fie lîngă dumneata, mie mi se pare însă foarte interesantă şi aş vrea s-o cunosc.
107
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Dacă aş vorbi cu ea, aş fi bucuros, domnişoară, să vă fac această plăcere... Şi întunecat: Dar mă agasează. ..
' — E aşa de singură şi tăcută... E numai între cucoane bătrîne.
Ghenovicescu, suit deasupra ca să facă loc pentru Mouthy acum potolită, a devenit rău:
—	E logodnica lui fără speranţă... A visat la cinci ani, de Bobotează, un cap de viţel distins, iar acum are impresia că şi-a descoperit destinul.
Era atît praf şi larmă pe şosea, mai ales că maşini treceau necontenit, încît nu auzeam şi nu vedeam nimic, ca într-o ceaţă, deasă străbătută de făşii de lumină opace... Aproape să dau din pricina asta într-o căruţă cu pepeni, pe care n-o văzusem... Am virat brusc şi am intrat în şanţ... Noroc că mergeam la pas... Maşina nu s-a răsturnat, dar oprindu-se prea brusc înclinată, dintre cei care erau îngrămădiţi la spate, Ghenovicescu şi Mouthy s-au rostogolit în şanţ, aproape unul în braţele altuia. Mouthy a început să-l pălmuiască orbeşte pe amicul nostru care, revenit din spaimă, a spus rar, ca un doctor care ştie ce spune:
—	Te-am supraevaluat, Mouthy. Tu răsturnată pe volan n-ai putut să-l zăpăceşti atît cît a; făcut-o domnişoara Coremati, stînd ca o fetiţă cu mîinile pe genunchi. Şi cu un dispreţ nemărginit: N-am să-mi iert niciodată că te-am crezut periculoasă...
Am intrat în staţiune pe la primărie, ocolind după „Hotel Movilă“, la stînga, făcînd nebunii. Luminam brusc, cu farurile, aleele în sus şi în jos, ca să denunţăm pe îndrăgostiţii care profitau de economia de lumină a primăriei, sau perechile ascunse în automobile.
La „Popovici“ plecase lumea streină şi rămăseseră, umplînd pentru a treia oară grădina, mai mult obicinuiţii. .. încît veneam acum ca în familie şi toţi ne priveau ca pe întîrziaţi. Era la o masă o frumoasa doamnă, soţia unui avocat bătrîn şi tare cumsecade din Bucureşti... La început fusese mereu singură,dar cum aci singurătatea era socotită ca un semn de lipsă de aptitudini de seducţie (încît o femeie singură era totdeauna socotită ca bolnavă sau ca ocolită de ceilalţi),
sfîrşise prin a-şi face un menaj de băi, cu trei engleji de la o societate petroliferă de pe la Moreni, bărbaţi tineri, colţuroşi şi plini de manii, dintre care cea mai surprinzătoare pentru cei care umblau toată ziua în 5 halate, iar seara dansau în cămăşi albe, cu mînecile îndoite la jumătatea braţului, era că, oricît ar fi fost căldura de mare, cei trei apăreau seara în smochinguri negre cu rever lucios, ceea ce făcea ca doamna R. să apară şi ea în toaletă de seară...
.10	La o altă masă mare erau vreo două familii cu fete
frumoase, îmbărcate înadins fără pretenţii, numai în jerseuri sau fulare colorate, una din ele aproape băieţeşte, şi care totuşi din cauza tinereţii lor nu erau anonime nici pe plaje, nici aci... Chiar printre celelalte 15 erau cîteva care găseau mijlocul să fie deopotrivă de cochete şi pe plaje şi la restaurant .. Aceste cîteva erau probabil singurele care ştiau că un costum de baie nu se ia la întîmplare din întîiul magazin, ci se studiază din vreme, ca o rochie, după revistele de modă... 20 Halatul de asemeni nu-1 luau „de-a gata41 aproape bărbătesc, ci îşi alegeau cu o lună-două înainte şi coloarea, şi croiala... Dealtfel, le cunoşteai pe cele cîteva femei care făceau un fel de francmasonerie a eleganţei, pentru că în anul acela erau singure care 25 aveau în loc de halat un fel de pelerine de colori vii (de pildă, Mouthy, L.C., chiar doamna care mă urmărea), cu gulere mari ca în picturile flamande şi care le ţineau capetele ca în vaze smălţuite, pelerine pe care le lăsau să fîlfîie libere de tot în jurul corpului, pentru 30 ca astfel să iasă în mai mult relief plinul subţire şi robust al trupurilor tinere. Şi acum chiar, de îndată ce am sosit, fetele noastre s-au dus sus în camerele lor să-şi schimbe rochiile... Eu, de asemeni, cu toate protestările băieţilor, m-am dus şi am pus un sacou de flanelă cenuşie, 35 la care purtam cravata roşie sau neagră, pieptănîndu-mă , cu grije, pentru că mai ales aveam oroare să-mi fie părul în dezordine...
Cînd am coborît, băieţii aleseseră o masă de nuiele spre colţul de la intrare, instalaseră pe ea o sticlă mare 40 de whisky şi cîteva sifoane... Pe urmă porniseră la dans, căci intrarea lor fusese salutată cu priviri strălu-
im
5
10
15
20
25
30
35
40
110
citoare de toate fetele şi urmată de invitaţii prin semne... într-o gheretă-fotoliu de nuiele, cam cît o cabină telefonică, căci erau vreo cinci-şase pe de margine, Mouthy, care se scoborîse cea dintîi, fuma ascunsă de nu i se vedeau decît picioarele grăsuţe, foarte tulburătoare, fără ciorapi, şi mai ales genunchii goi şi molateci ca o îndoitură de trup de şarpe gros, auriu, şi, ca şi şarpele, erau mai negri pe spinare, deasupra, şi mai aurii, mai moi dedesubt.
Mă făcuse să-i promit că nu voi dansa decît cu ea toată seara şi acum mă aştepta... E adevărat că ne şi potriveam foarte bine... Se spunea dealtfel şi aci că dansez deosebit de frumos... Dansam foarte liniştit, puţin absent, dar aplecat uşor deasupra femeii, fără nici o mişcare inutilă şi fără nici o strîmbătură de gigolo. Ea privea atentă de tot, înălţată în vîrful picioarelor, spre faţa mea; îi împingeam puţin braţul drept, ca să-i vie cotul mult înapoi şi în felul acesta umărul gol venea, căutîndu-mă, spre mine, plin de o viaţă nemişcată. .. Femeilor le stă bine să aibă un aer puţin afectat în timpul dansului, căci asta face parcă să circule în ele un fluid de sensibilitate dirijat. Alunecam aşa amîndoi, fără mişcări, dar ritmic, pentru că Mouthy, deşi delicios izmenită, cu capul ei de gheişă, era de o pasiune concentrată şi plină de linişte.
Nu vorbeam niciodată, bineînţeles, în timpul dansului, şi nici chiar Mouthy, oricît de vorbăreaţă, uneori numai, căci alteori sta tăcută ca un şarpe ore întregi pe plaje, fără să privească pe nimeni, dospindu-se în soarele fierbinte de amiază, nu vorbea. De data asta însă mi-a şoptit, glumind cu un ton fals, teatral diabolic:
— Platonica „dumitale“ te înşală... Uite-o, dansează cu un tip.
Doamna aceasta T., despre care toţi spuneau că a venit după mine la Tekirghiol, fusese pînă acum foarte retrasă. Pînă la amiază sta de obicei jos în nisip s-o ardă soarele ca pe o plantă, singură aproape, dindos de „Popovici“, unde plaja e mai mare, dar mai puţin căutată, căci e cam pustie. Seara, cu o eşarfă triunghiulară de batic asortat pe umeri, în rochie de casa verzuie, jad degradat în pătrate întretăiate, spre alb (sau
5
10
15
20
25
30
35
40
«dimpotrivă de coloarea fragilor degradată), lua masa împreună cu o doamnă bătrînă, vecină de cameră, prietenă de aci de la „Popovici“, şi pe urmă stau amîndouă în şezlonguri ca să privească dansul şi lumea care venea. Astă-seară dansa însă, iar americanca mi-a strîns mîna cu unghiile tari.
— Ce e? Ţi-a venit rău...? Te vaiţi că se ţine după tine şi acum cazi din aeroplan pentru că o vezi dansînd cu altul? şi Mouthy făcea un cap de copil cu breton, mirat.
N-am spus nimic... Cînd a încetat muzica, iar perechile s-au desfăcut brusc, aşa ca nişte jucării demontate, Mouthy, întorcîndu-se de la jumătatea drumului spre gheretele noastre de plaje şi văzînd că nu sunt în spatele ei, a început să mă strige... Credea că am greşit drumul... Simţeam însă nevoia să ştiu la ce masă se duce doamna T. O pierdusem din privire în înghesuiala în care coborau perechile şi acum o căutam cu ochii la toate mesele, mereu recunoscînd cunoscuţi, pe care fără să vreau trebuia să-i salut... Nu ştiu de ce, parcă mi se înfipsese o gheară în inimă şi îmi simţeam gura strîmbată de un surîs.
N-am putut-o descoperi, iar pentru că Mouthy mă striga prea tare, m-am întors. E iritant de indiscret şi inelegant să-ţi auzi numele strigat într-un restaurant.
Triumfînd în mod comic, izmenită, s-a instalat în ghereta ca un tron de nuia, şi-a vestit pe ceilalţi:
—	A văzut-o pe damă dansînd... şi şi-a pierdut globulele roşii din obraz.
Au început să facă toţi glume de prost-gust, care îmi erau penibile, dar nu erau nici atît de precise sau triviale ca să justifice o izbucnire de sportiv, prea violentă. Simţeam însă acum că dacă nu mă stăpînesc cu totul, provoc un scandal, care mă îngrozea înainte, căci nu sunt în stare de un simplu duel de spirite şi înţepături ca Ghenovicescu, de pildă.
Puseseră mese în toate părţile grădinii, adică pînă în fundul ei, spre căsuţele cu pridvor, printre duzi şi lilieci... Unele din ele nu le puteam vedea şi m-am sculat, dînd o raită să văd dacă nu cumva doamna T. este la vreo masă după colţ, în spatele orchestrei.
111
Totul era răsturnat şi voia bună din maşină era acum ca o intoxicare o sufletului. Abia cînd m-am întors am văzut-o. Era la o masă aproape vecină cu noi, tot în marginea dinspre faţada de châlet a hotelului. 5	Era, în afară de doamna bătrînă, cu care lua masa
de obicei, împreună cu trei domni pe care îi cunoşteam, dealtfel. Unul, un deputat oltean, cu o mutră rotundă de amorez de mahala, blond, cu o mustăcioară mică tunsă şi cu ochi puţin cam copilăroşi, altul, un econo-10 mist şi dansator monden, cam în vîrstă, cu cioc mic şi mustaţă arcuită, mătăsoasă, de dandy demodat, iar cel de al treilea, un advocat voluminos şi amabil din Bucureşti, care poate era soţul doamnei bătrîne.
Stătea cu spatele la noi şi nu avea scaunul cel mai 15 bun, împotriva obiceiului deci, căci politeţea bărbaţilor la masă nu se arată faţă de doamna în vîrstă, ci faţă de cea frumoasă, care, dacă ar pleca, reuniunea n-ar mai avea rost pentru ei... E de mirat că femeile în vîrstă acceptă această capitulare... sau, cine ştie, le 20 e teamă că, altfel, nu ar mai fi scoase în lume. Dacă doamna T. era cu spatele la noi, aşa încît era cu profilul spre grădină şi nu putea să privească în toate părţile şi, mai ales, ceea ce voiau frumoasele, să fie privite din toate părţile, însemna că ori refuzase cu delicateţe 25 locul, ori vrusese anume să stea cu spatele la noi...
M-am întors la masă şi mi-am turnat din sticla de whisky cît să fac două pahare... Lipsea sifonul şi asta m-a înfuriat arzător. Simţeam că dacă nu fac gestul de a turna sifon, orice alt gest aş face, m-aş trăda...
30	— Dragă, e ridicul să fii atît de enervat din pri-
cina unei femei pe care nu o cunoşti măcar... şi despre care recunoşti că te plictiseşte cu insistenţele ei.
Tînăra actriţă, care se gătise cu multă grije — şi asta mi-a făcut o mare plăcere — îmbrăcase o rochie 35 de mătase albă înflorată verde-pal, cu mînecuţe, care-i măsurau rotunjimea fragedă a braţului ceva mai jos de umăr. S-a interesat atentă, dar pudrîndu-se, despre ce e vorba.
Mouthy, a lămurit-o, lăsînd paiul din gură, încovo-40 iată însă asupra mesei...
— „Suferă44 din pricină că l-a trădat Platonica.
112
5
10
15
20
25
30
35
40
L.C. m-a întrebat uimită:
—	Poţi fi atît de vanitos încît să suferi fiindcă o femeie care te adoră şi se ţine după dumneata ca o umbră îşi permite să danseze şi să stea la masă cu altul?... Şi sincer, profund uimită: Sunt îngrozitori bărbaţii.
Mouthy era dezgustată, însă şi din alte motive.
—	Mîine îţi fac cunoştinţă cu ea... Să se termine o dată comedia asta.
Am protestat aproape speriat:
—	Nu... nu... Nici nu mă gîndesc... Mă plictiseşte cu insistenţele ei... înţelegi?
L.C., frămîntîndu-şi buzele puţin, mă priveşte ironic şi drăguţ ca un băieţaş, dar făcînd numai pentru atîta gropiţe în obrajii înalţi:
—	înţeleg deocamdată că te plictiseşte că... nu mai insistă...
Mărginoiu, lungan cu faţa rasă, brăzdată de cute ca un actor, venise de la o altă masă, aducînd paharul* ca să-şi toarne din sticla de whisky. De obicei, băieţii îşi stabileau un soi de domiciliu teoretic la masa noastră şi pe urmă colindau mesele burgheze, familiale, venind numai să-şi umple paharul, dar unii veneau pentru asta chiar cînd erau ei înşişi cu familia, ştiind că pe masa noastră e totdeauna o sticlă de whisky, sau cru-şoane. Asculta, şi în timp ce-şi turna, lung, negricios* îngîmfat:
—	Mă duc s-o invit la dans.
După război, pînă anul acesta, „moda“ permitea să inviţi la dans o femeie fără s-o cunoşti, chiar atunci cînd era cu bărbatul ei, pe care, nici pe el, nu-1 cunoşteai.
Mouthy, mirată şi sincer binevoitoare, cu gura cît un bănuţ:
—	Ştii că a mai refuzat pe alţii în alte seri ? Să nu te întorci cu steagul plecat...
—	Se păstrează pentru viţelul de aur... a întrerupt acru Ghenovicescu, care nu uita spaima şi enervarea de pe drum.
Am devenit mai palid, dar nu pentru că insulta lui m-ar fi atins... Ăsta era genul lui şi nimeni nu-1 lua în serios. Uneori era în insultele lui chiar un ton de
113
5
10
15
20
25
30
35
40
admiraţie, ca în împrejurările dintre prieteni. „Viţelul de aur“ era fireşte aluzie la bogăţia mea şi, dacă vrei, şi la pretinsa mea frumuseţe; în realitate mi-a fulgerat prin minte o bănuială, răspîndită apoi în sînge ca un lichid de injecţie. Am închis ochii, căci mi s-au crispat mîinile.
Mărginoiu se aplecase ceremonios în faţa doamnei T., încît Mouthy a încremenit, sorbind din pahar, aşa cu coatele pe masă, acum, şi cu pumnii grăsuţi, sprijinind căpşorul cu faţa încadrată de breton pînă la sprîncene, şi buclele negre care-i cădeau în jos, arcuite peste urechi, acoperindu-le.
— Tîmpit mai e... Vrea să-l turtească mai în plin refuzul. Putea să încerce mai discret...
Dar doamna T. a răspuns surîzînd cu toată figura, puţin grăbită şi absentă, încît toţi am rămas miraţi... E o femeie frumoasă, deşi poate fără stilul modei, dar cînd e serioasă are trăsăturile cam tari puţin, încît uneori pare urîtă... Cînd surîde însă — vag îndurerat totdeauna — trece parcă la o altă extremitate şi devine de o feminitate fără pereche. Ochii albaştri, aproape violeţi, cînd e veselă, de culoarea prunei brumate alteori, şi apropiaţi puţin, strălucesc dintr-o dată, împreună cu albul dinţilor de sus, căci gura îi e mult mai mare. Toată faţa i se colorează brusc, încît pînă şi părul puţin cam uscat şi des, ca de negresă, devine dintr-o dată parcă mătăsos şi viu. Are un surîs care se vede departe în mulţime şi individualizează.
Cînd dansa cu deputatul blond şi cu mustăcioară, făceau o pereche puţin cam provincială... Mărginoiu e însă un dansator desăvîrşit, înalt, se apleacă uşor deasupra femeii, parcă s-o protejeze în timpul dansului. Doamna T. nu avea aerul acela afectat, şi nu era îmbrăcată şi nici pieptănată ca femeile mondene — părul lins, cîrlionţi mici răsuciţi ascuţit pe obraz în dreptul urechii, ca dansatoarele spaniole, aşa cum cerea moda, sau „bubikopf“ ca Mouthy, sau băieţeşte ca L.C. Nu avea aerul acela nervos că e strînsă prea de aproape şi vrea să se depărteze dînd umerii înapoi, creind o linie oblică de la umăr la strîmtura taliei, atunci cînd dansa cu deputatul. Mărginoiu, ţinînd însă braţul sting
5
10
15
20
25
30
35
40
Îndoit de la cot, şi de acolo perfect paralel cu pămîn-tul, împins şi puţin în faţă ca să ducă mult înapoi cotul ei, îi punea în relief frumos bustul şi talia lungă. Desigur* era bine dispusă, ochii îi străluceau, avea un aer binevoitor şi feminin de tot acum, care îi şedea de minune, mai ales că îi venea bine tulpanul alb cu care îşi făcuse un fel de turban în loc de pălărie. îi îndulcea mult faţa, i-o împlinea, feminizîndu-i-o. Toată lumea îi căuta cu privirea.
Orchestra cînta un tango argentinian, la modă, d6 o pasiune molatecă, de tenorino vag sentimental, al cărui farmec era tocmai în această destindere voită, care dădea legănării muzicale ceva din graţia aeriană a mişcărilor de pisică şi un mister, cam ieftin, de lampă scăzută.
Gîlgojanu, altul din bandă, care urmărea perechea împreună cu toţi cei de la masa noastră, şi-a aprins ţigara şi a privit-o lung ca un cunoscător.
—	Eşti un dobitoc dacă eviţi să cunoşti o femeie ca asta... şi observînd că-mi caut o ţigare nervos, s-a grăbit să-mi dea tabachera din dreptul lui.
Mouthy şi-a ţuguiat buzele, privind spre ea, şi pe urmă s-a întors concludent şi dispreţuitor:
—	Are un surîs absent şi binevoitor, de regină care vrea să se facă populară...
Şi-a turnat whisky şi mi-a turnat şi mie din nou...
Am dansat pe urmă cu ea, numai pentru ca la întoarcere să-mi schimb locul şi să iau un scaun de unde să văd mai bine pe doamna T... Americanca a înţeles şi m-a privit mirat şi compătimitor cu mimică, făcînd ochii frumoşi şi oblici, mici, lipind buzele intenţionat şi ermetic... aducînd umerii arcuiţi în faţă. întorsesem scaunul şi încălecasem pe el, cu coatele pe spătar şi obrazul culcat pe braţe. Doamna T. era mereu cu spatele la mine.
De multă vreme curioşii de pe la gard plecaseră să se culce, unele mese erau acum goale.
Mouthy m-a întrebat, izmenindu-şi căpşorul, sprijinit în mîna de madonă grăsuţă, peste buclele căzătoare în pătrat:
—	De ce nu te duci, dragă, s-o inviţi la dans?
115
L.C., care se instalase mai demult în ghereta-jilţ, însă, m-a sfătuit să nu fac asta, dacă n-o cunosc, căci pentru mine ar fi mai grav să fiu refuzat.
Mouthy, uimită:
5	— Să-l refuze, scumpo? Dar ea moare după el...
De asta a venit să-l caute la Movilă... Ar fi o fericire pentru ea s-o danseze.
Peste cîtva timp, bănuiesc că deputatul a propus o plimbare pe malul mării, căci au plecat escortaţi io şi de economistul brun...
Gîlgojanu, grav, a făcut propunerea să mergem şi noi pe malul mării.
—	Pe cuvîntul meu, ai neapărat nevoie de o baie rece...
15	Mouthy a sărit în sus, bătînd din palme:
—	Hai cu barca! Hai la turc.
Spre indignarea lui Ghenovicescu:
—	Aţi înnebunit ? In halul ăsta ? Nu vedeţi că sunteţi toţi beţi ca nişte cizmari sîmbătă seara? Nu merg
20 nici dacă ştiu că stai goală la proră, sub lună.
Mouthy, tot mai excitată, s-a arătat încîntată s-o facă şi pe asta... Gîteva clipe Ghenovicescu m-a examinat cu intenţie şi milă şi m-a ameninţat apoi că, dacă mă mai frămînt atît, mă domoleşte stropindu-mă 25 cu sifon.
Lumea de la mesele vecine ne privea amuzată şi indulgentă, bucuroasă probabil că mîine poate povesti pe plajă „alta“ cu banda beată a lui Fred Yasilescu (sau, dacă vreţi ,,Lumînăraru“), convinsă desigur că 30 asemenea petreceri nu sunt lipsite de eleganţă. Dar eu sufeream.
Peste cîtva timp au reintrat pe poarta de lemn cu zăbrele vechi a grădinii cei trei. Cînd s-au aşezat din nou la masă, foarte mulţumiţi şi bine dispuşi, doamna 35 T. s-a aşezat cu faţa la mine... Am privit-o furios în ochi şi atunci a băut ostentativ, ciocnind paharul cu toţi... Nu-mi scăpa nici o mişcare. Ei, în orice caz, erau mai beţi decît noi... Cum muzica era în pauză, deputatul, după obiceiul cîrciumilor 1 a cerut să vie
-40	1 în ediţia 1946, greşeală de tipar: „circiumarilor" (n.ed.).
116
un lăutar să cînte la masa lor... A fost refuzat politicos de către maître -.(ThoteL
Toată lumea observase acum modul sfidător în care, călare pe scaun, cu coatele pe spătar priveam 5 pe cei de la masă. Aş fi vrut să fie cît de puţin obraznic vreunul dintre bărbaţi ca să-l pălmuiesc... De la un timp, deputatul aproape se lipise de doamna T. şi cînd luau obiecte de pe masă, braţele lor se împleteau parcă în treacăt. Surîdea mereu, cu buzele umede, cu ochii 10 vioi, mari, strălucitori, cu toată faţa înmuiată viu* minunat încadrată de acel turban alb.
M-am uitat furios la ea, m-a privit dispreţuitoarey în timp ce el îi aşeza eşarfa de batic pe umeri, pretext ca să-i cuprindă uşor în podul palmelor. Am băut iar, 15 pînă cînd n-a mai fost nimic în sticle, şi am cerut altele. Urmăream aşa de hotărît ce se petrece la masa aceea, că toţi de la noi văzuseră că nu mai e glumă şi mă priveau tăcuţi, cu destulă nedumerire şi aşteptare.
Doamna T. era viu ameţită; cînd însă deputatul a 20 voit să-i dea să bea din paharul lui, nu m-am mai putut stăpîni, şi cam împleticindu-mă, m-am dus acolo, am bătut cu pumnul în masă, strigînd indignat:
—	Doamnă, eşti o neruşinată.
S-a ridicat în picioare cu faţa puţin lungită de ui-25 mire, cu ochii mari... de-abia mai respira... îşi fră-mînta degetele lungi, parcă puţin uscate, vii.
—	Cine eşti dumneata ? Ce vrei ?
Parcă m-ar fi pălmuit.
—	Cine sunt ? ce vreau ?... Ai uitat cînd f rămîn-30 tam cu dumneata droturile divanului meu? (Şi stăm
gata să lovesc în oricine.)
Toată grădina încremenise... Multă lume se sculase în picioare... Cei trei însă nu mişcau nici unul, reputaţia mea de boxeur şi bun scrimeur îi îngheţase 35 pe scaune... Doamna T. a închis ochii şi toate trăsăturile feţii i s-au frînt, doar dunga uşoară dintre sprînce-ne s-a înălţat... Avea gura îndurerată, întredeschisă... de i se vedeau puţin dinţii frumoşi de deasupra. Pe urmă a deschis ochii, plini de lumină, lichizi, înlă-40 crimaţi.
117
Atunci s-a sculat de la o masă un tip de lăutar sau doctor, aşa ceva, cu mustaţa de plotonier, cu manşete scrobite ca două burlane, pe care nu-1 mai văzusem niciodată, s-a oprit în faţa mea, m-a privit în ochi, 5 aprig, şi mi-a spus şuierat, tare, ameninţîndu-mă cu arătătorul:
—Domnule, eşti un gujat... Şi, dacă n-ai fi beat, te-aş pălmui.
Am vrut să ridic mîna... Mi-era moale... am vrut 10 să înjur, dar i-am întîlnit ochii, am început să-mi plimb limba uscată peste buzele arse, nu puteam articula o vorbă...
Se aşezase iar jos, cînd m-arn dezmeticit puţin şi am făcut doi paşi pînă la masa lui, bîlbîindu-mă:
15	—Te rog... să-mi dai adresa dumitale.
M-a privit cu acelaşi aer de matador:
— Vila Victoria... Tekirghiol-sat.
Doamna T. s-a sculat de la masă şi fără să privească pe nimeni, cu ochii duşi, a dat bună seara şi, împreună 20 cu doamna bătrînă, s-a urcat în hotel.
A doua zi, duminică, Mărginoiu şi Costescu s-au dus cu maşina mea şi i-au cerut să constituie cartelul... Au luat apoi contact cu un căpitan de infanterie şi un profesor de liceu. Au căzut de acord asupra pistolului 25 şi toată după-amiaza Mărginoiu a cutreierat Constanţa ca să găsească arme. S-au întîlnit din nou şi au convenit să se amîne o zi ieşirea pe teren, iar Mărginoiu s-a dus seara la Bucureşti de unde a adus pistoale. Miercuri, după ce am încercat vreo două terenuri, fiindcă întîl-30 neam mereu oameni, la muncă, pe ogoare, urmîndu-ne în două maşini, am luat-o pe după „Hotelul Băilor“, în sus, ocolind în faţa bisericii la dreapta, apoi pe un drum de care, în marginea unei tarlale de porumb... am ieşit într-o cîmpie de la capătul lacului.
35	Am schimbat trei focuri, eu trăgînd în sus şi cred
că la fel a făcut şi Ladima.
Mărginoiu mi-a mărturisit mai tîrziu că a doua zi doamna T. i-a cerut stăruitor o întrevedere şi i-a spus că acest duel nu trebuie să aibă loc... Pe urmă, cînd
118
5
10
15
20
25
30
35
40
el i-a explicat că e inevitabil, l-a implorat să facă aşa ca să nu existe victime... A stăruit atît, a plîns aproape — mi-a spus el uimit — încît şi-a dat cu-vîntul de onoare că armele vor avea încărcătură insuficientă... N-a fost greu, mi-a spus, să-i convingă şi pe ceilalţi trei, nici unul dintre ei nedorind să-şi provoace complicaţii în caz cînd unul dintre noi ar fi fost ucis.
Aşa l-am cunoscut pe George Demetru Ladima, despre care am aflat tot atunci că e ziarist în Bucureşti, şi acum, sub fotografia asta legată cu panglică deasupra unui teanc de scrisori, îl descopăr parcă într-un mormînt. Să gîndesc că a iubit-o pe Emilia, să-i gîn-desc alături mi-e aşa de greu, cît îmi venea în şcoală să adun caii cu gîştele.
Cînd am venit în Bucureşti, îl vedeam adesea pe stradă... Intr-o zi, îmi aduc aminte că, în faţa cafenelei „Capşa“, ne-am salutat, am vrut să-l opresc.
Emilia s-a întors, îşi scoate chimonoul, căci ecald. O aşteptam, căci îmi dam seama că scrisorile îşi capătă înţelesul, numai cînd ea le comentează şi opune şi punctul ei de vedere...
—	Vine Valeria cu cafelele numaidecît... Ai dormit?... De ce nu te odihneşti puţin?
—	Nu... mă simt bine şi aşa... Mai bine mai cetim scrisori.
Se suie lingă mine, de trosneşte patul cînd pune pe el întîi genunchiul voinic... Pe urmă se ridică mult spre căpătîi.
Iau o nouă scrisoare, cu cerneală violetă (probabil o luase cu el la Tekirghiol, scriitor cu tot felul de manii).
Nu mai înţeleg nimic, pentru D-zeu... Aştept de două sâptămîni o scrisoare de la tine... Eu plec de aci la sfîrşitul lunii... Trebuie să vii şi tu neapărat la 15 august. Căci atunci încep repetiţiile la Naţional... A fost pe aci un poet1 cunoscut al meu şi bun prieten cu directorul... Am vorbit în treacăt cu el... Are o
1 Probabil se referă la Horia Furtună (1886—1952), care era în foarte bune raporturi, de prietenie, cu Camil Petrescu.
119
piesă în versuri frumoasă, şi l-am rugat, £ra cazraZ drad ud fi angajată, ceea ce crede fi ei ca uorai obţine de la V. care e foarte simpatic, sa-d dea ara rol în piesa lui. jBa poate sa piec si mai devreme, căci am cheltuit mai repede decît credeam banii... Tei i/. crede că va obţine pentru mine o traducere în versuri de la teatru. Aştept 5 toamna asta... îţi spun drept, ca pe a primăvară a vieţii mele... Firao, Emy dragă, îra sir. Plevnei mai curînd să învingem amîndoi. îţi trimit şi vreo două poezii pe care le-am scris aci... ilf-ar bucura mult să le găseşti pe gustul tău...
io	G.D.L.
Foarte tîrziu am aflat că Demetru Ladima a fost poet... Pot spune că abia cînd s-a sinucis, cetind vreo două necroloage pe care le-am înregistrat cu o adevărată uimire (mai ales că vorbeau despre el ca despre 15 un geniu neînţeles).
E puţin probabil însă că poeziile au fost pe gustul Emiliei, căci văd că nu le-a păstrat.
Acum fumează privind fix, dar nu-mi vine să cred că gîndeşte, nici că se plictiseşte, pentru că ştiu că 20 planurile ei sunt satisfăcute de vreme ce găsesc măcar aceste scrisori interesante în casa ei. Stă aşa, cum ar sta un peşte în borcanul cu apă, fără nici o nevoie de gîndire sau mişcare, cu faţa în sus... Sînii i s-au revărsat uşor înspre coaste cu banii arămii, moi, lăţiţi.
25	Dragă Emy,
Speram să te mai găsesc acasă... Vin direct de la teatru. Am stat pînâ la 21j2, Vaier ia îmi spune că eşti invitată la masă la „Enescu“ de către un unchi al tău şi
Poemul dramatic de inspiraţie folclorică ar putea fi Păcală, 30 care intrase în repetiţii la Teatrul Naţional în toamna anului 1926, premiera avînd loc la începutul lunii martie 1927. După zece reprezentaţii, la 14 martie, conducerea teatrului, în urma protestelor Mitropoliei (în spectacol apăreau doi călugări în stare de ebrietate), piesa a fost suspendată pînă la eliminarea 35 pasajelor repudiate de forurile ecleziastice. în semn de simpatie, amintind şi de incidentele din sală, Camil Petrescu a scris o cronică dramatică favorabilă în Argus, an. XVIII, nr. 4175, 21 martie 1927, p. 1 (n.ed.).
120
5
10
15
20
25
30
35
că ea n-a vrut să meargă. N-am putut face nimic, căci aştepta o lume imensă, iar directorul a venit de la minister abia pe la 121j2. Şi biroul şefului de cabinet şi biroul de aşteptare erau înţesate... Cei mai mulţi erau nervoşi, parcă erau la un doctor de boale nervoase... întîlnit vreo doi scriitori,	actriţe tinere, care povesteau fel
de fel de lucruri, cam aa petrecut la băi... £ra si director aZ aaai ZeaZra particular, căruia vream chiar să-i vorbesc despre tine, dar m-am râzgîndit, căci cred ca e mai bine pentru tine la Naţional... Emy, am cunoscut un bâtrîn admirabil, ca care am petrecut o oră aproape, plină de farmec... După ce ne-am cunoscut, Za mod foarte simplu dealtminteri, căci m-a văzut că privesc atent, Za biroul şefului de cabinet, un tablou alcătuit de el din fotografii de ale actriţelor celor mai mari, care aa ilustrat Teatrul Naţional, Eufrosina Popescu, Aristizza Romanescu, Maria Ciucurescu, Tina Barbu, Lucia Sturza şi altele. Un tablou foarte interesant, pentru că e neaşteptat de variat şi bogat, dar puţin cam comic pentru că unele din actualele stele sunt acolo îmbrăcate după moda de la 1906, ca mîneci cu bufanţi, ca pârul claie, peste care e pusă, cam spre creştet, pieziş, o pălărie de fetru bărbătească prinsă cu un ac, încît cred că — ^ar-6esc de ceZe care trăiesc — bucuroase ar renunţa la cinstea unui astfel de tablou istoric. ilf-a invitat, cînd a văzut că mă interesează, sus la bibliotecă să-mi arate alte lucruri colecţionate de dînsul... Afişul de la premiera Fîn-tîna Blanduziei, fotografii de-ale lui Pascaly, Grigore Manolescu în Hamlet, Matei MiUo în Lipitorile satului... Un adevărat muzeu adunat de acest domn mărunt, cocoşat puţin şi cu faţa zbîrcitâ ca a lui Voltaire... La plecare, după ce mi-a povestit o mulţime de întîmplâri, domnul Basarabeanu — aşa se numeşte — mi-a cerut şi fotografia ta, căci, încîntat de cordialitatea lui, i-am mărturisit ce caut la teatru, ca s-o puie în tabloul istoric. JSm?/... Emy, sunt sigur că va fi bine...
G.D.L.
Emilia ridică din umeri cu o nedumerire dispreţuitoare.
121
5
10
15
20
25
30
35
40
— Acum înţelegi? Se dusese la Naţional, şi în loc să caute să vorbească cu directorul şi-a găsit tocmai pe Basarabeanu ca să discute... Seara i-am spus-o... şi mi-a promis că a doua zi vorbeşte neapărat cu directorul. Eram necăjită, căci tocmai atunci venise în Bucureşti un fost deputat de la Bîrlad, care nu-mi lăsa un minut liber. Vreo trei zile a trebuit să iau masa şi la prînz şi seara cu el.
Haide, încă una, pe hîrtie luată de la tutungerie.
Scumpa mea,
Scumpa mea... scumpa mea... Veste bună... vei fi angajată sigur... Clnd ţi-am spus că mă duc... Am fost... Azi era lume tot atît de multă ca ieri. Directorul a venit tocmai pe la 1 şi un sfert... A primit întîi pe directorul teatrului particular, în urmă a intrat regizorul la el şi a stat pînâ pe la 2. După asta a primit pe doamna
M.R.,1 pe care şeful de cabinet a chemat-o la telefon de acasă... începusem să deviu nervos... Toată lumea se înăcrise de aşteptare... Unele doamne rugau stăruitor pe şeful de cabinet, un tînăr blond şi foarte amabil. Cu toate că se făcuse ora două şi ceva... a renunţat şi la masă şi la tot, a dat ordin să fie introdusă toată lumea... Ne-am aliniat în cabinetul lui, ca soldaţii la raport. Chiar ca la raport a început cu cel din dreapta. Mărturisesc că aş fi vrut sâ-i vorbesc între patru ochi. Aşteptam destul de stînjenit să-mi vie rîndul... Era cît pe aci sâ-i vorbesc despre altceva, mai ales că vreo două fete înaintea mea, absolvente, ceruseră să fie şi ele angajate şi abia după multă râzgîndire le spuse să vie mîine.2
... M-a recunoscut, mi-a zîmbit foarte amabil, cu figura lui de mandarin chinez, dar cînd i-am spus ce
1	Probabil actriţa Marietta Rareş (n. ed.).
2	V. ca director al Teatrului Naţional* practica anume sistemul audienţelor colective pentru ca solicitatorii să se jeneze unii de alţii şi să poată el scăpa astfel mai uşor.
* I. Valjan (Ion Al. Vasilescu-Valjan), jurist, autor dramatic, gazetar (1881 — 1960), fost director al Teatrului Naţional (1923 — 1924). Ga dramaturg a debutat cu comedia Ce ştie satul (1912), căreia i-au urmat piesele Nodul gordian (1920), Lumina (1921), Fata morgana (1927) etc. (n. ed.).
5
10
15
20
25
30
35
40
vreau, s-a cam întunecat. I-am explicat că e vorba deşi-gar de zmid dintre cele mai mari talente ale teatrului nostru. 5-a mfors zîmbind către Horia Dumbravă, care era şt ei de /aia, dar se cede intrase pe altă uşe, că eu nu l-am văzut cînd a venit... A trecut pe urmă la cei din stingă mea. Horia mi-a făcut semn să aştept...
Tot timpul directorul era gînditor şi parcă mă uitase cu totul... Şi-a luat pălăria, şi-a pus-o pe vîrful capului, iar fără să scoată nici o vorbă... Dumbravă mi-a făcut semn să viu după el... Cînd m-au văzut plecînd cu directorul, servitorii m-au salutat respectuos şi parcă miraţi. In stradă aştepta automobilul şi înainte de a se urca, V., care stătuse mereu pe gînduri, de era să plec fără să dau bună ziua, ca să nu-l mai trezesc din reveria lui, m-a întrebat, dintr-o dată: „Domnule Ladima, wa urci sa faci o traducere pentru Teatrul Naţional ?“ Am rămas uimit... I-am explicat că aş face-o bucuros, ca aş avea chiar nevoie... Atunci mi-a întins mîna şi mi-a spus să trec mîine pe la teatru... L-am întrebat însă ce face cu tine... M-a privit mirat, pe urmă a clătinat din cap şi mi-a spus: „Spune-i domnişoarei să vie la teatru la mine“.
O	întreb surîzînd:
—	Te-a angajat?
—	Pînă la angajament a mai trecut însă o lună... Mergeam în fiecare zi amîndoi ca la şcoală, la director acasă — unde aştepta şi mai multă lume, că era şi advocat. Era însă un tip foarte bine şi pînă la capăt tot m-a angajat.
Gît de neaşteptată e toată străduinţa omului acesta, cu manşete rotunde ca nişte burlane şi mustaţa de notar — dacă n-aş şţi că s-a sinucis, toate necazurile acestea ale lui mi s-ar părea comice.
—	Tot mai citeşti ? mă întreabă Emilia.
—	Gît e ceasul ?
întinde mîna să ia brăţara. Cum s-a întors cu faţa în jos talia i s-a sucit pe şolduri. Sînul mic e ca un fruct mare, molatec între subsioara braţului întins şi pîntec...
—	E patru şi jumătate.
123
Iau un aer plictisit, ca şi cînd m-aş întreba pe mine însumi, pe urmă aşa, fără interes:
—	Mai am timp, mai stau. .‘. Pînă la opt n-am ce face.
5	— De ce nu dormi puţin?
Insistă atît să dorm şi nu ştiu de ce... Ar fi o accepr tare din partea mea, o găzduire care ar crea o situaţie de egalitate, sau are ceva de făcut?
Pe un petec de hîrtie cu creionul:
io	Dacă vii înainte de cinci acasă, treci pe la teatru.
Am vorbit cu regizorul să-ţi dea să dublezi pe Poriia din Shylock. E, pe la şase, la teatru.
—	M-am dus în fugă şi am căutat pretutindeni pînă l-am găsit pe Soare.1 Mi-a spus că habar ii-are...
15 că şi-a bătut cineva joc de mine. Ce-am păţit pîiiă să mi se dea un debut. îmi venea să-mi dau demisia... M-am dus la director şi am vrut să-i arăt gazetele de producţie... Nu le-a citit şi mi-a spus că are în cap o piesă de mare succes cu un rol pentru mine... Haloi-
20 măsuri! Venise Sfîntul Dumitru, şi eu nici nu apărusem pe scenă la repetiţie măcar.
„Sfîntul Dumitru44... Din nou se adună ca o figură de nori în mintea mea. Dacă aş gîndi m-aş simţi poate bine, ca după o lăsare de sînge.
25	Dar nu... alt bilet.
Dragă Emy, ieri am întîlnit la teatru pe autorul Sufletelor tari, care mi-a spus că nu te cunoaşte, dar că în principiu nu are nimic de obiectat dacă vrei să dublezi pe doamna Filotti...1 2 I-am cerut să-mi scrie
30 două rînduri către regizor, să spună că el crede că eşti indicată pentru rol. Ştiu că autorii au dreptul să-şi
1	Soare Z. Soare (1894 — 1944), regizor şi director de scenă al Teatrului Naţional din Bucureşti. Student şi asistent al marelui regizor german Max Reinhardt (1873 —1943). Unul dintre pri-
35 mele spectacole pe care le-a regizat Soare Z. Soare a fost Shylock-(1924) (n. ed.).
2	Maria Filotti (1883 — 1956), actriţă a Teatrului Naţional; a interpretat rolul Ioanei Boiu în Suflete tari, piesa lui-Gamil Petrescu fiind pusă în scenă de Paul Gusty (1922) şi reluată în stagiunea 1923—1924. La succesul piesei au contribuit G. Gi-prian în Andrei Pietraru şi Ion Sîrbu în rolul lui Culai (n. ed.).
124
aleagă interpreţii... Prin urmare, de Sf. Dumitru vei juca sigur.1
—	A trecut şi Sfîntul Dumitru şi tot nu mi s-a dat rol, îmi explică Emilia, care, sprijinită într-o rină,
5 citeşte cu mine.
Se aud bătăi în uşe şi rămîn încremenit, cînd aud glas îndreptat spre noi:
—	Emilia!
Mă lămureşte în mod firesc... făcîndu-mi semn să 10 stau liniştit.
—	E Valeria care ne aduce cafeaua.
Aş vrea să mă acopăr. Mi se pare nemaipomenit... Ce gîndeşte, exact, femeia aceea, despre ce e înăuntru? I se pare firească această situaţie? Ce crede ea despre 15 gîndurile mele? S-o fi întrebînd asta?
Emilia şi-a pus baboşii, a strîns în jurul şoldurilor doldora chimonoul roşu şi a întredeschis uşa. Mă aco-perisem pînă la gît. A primit tava cu ceştile frunză şi pahare cu apă, pe urmă a ieşit din nou. Am aprins 20 ţigarea şi m-am gîndit aşa, în mod stupid, întrebîndu-mă dacă Ladima o fi bănuit vreodată scenele acestea.
„Sfîntul Dumitru44... L-am întîlnit iar, dar fără să ştiu nimic din ceea ce ştiu azi. Ce ciudat mi se pare să leg, deodată, de viaţa mea trecută o altă viaţă, laîntre-25 tăiere, la o dată anumită. Ştii ce făceai acum un an la data cutare, pentru că viaţa ta trece, aşa ca un fir, şi prin data asta. Dar să descoperi că prin aceeaşi dată, altă viaţă trece cu firul ei ţi se pare ceva din altă lume... Ai impresia asta, cînd citeşti în ziar des-.30 pre o dramă recentă... „Se cunoscuseră anul trecut la curse... la Derby44... Şi numaidecît... „Dar la curse la Derby anul trecut eram şi eu... Stai, ce făceam în ziua aceea?44... „Au venit şi au luat masa la un restaurant de pe 11 Iunie44... Nu, eu am fost la masă 35 într-o familie... Iată ce făcea deci Ladima, care-mi
1 în realitate nici nu ne întîlnisem la teatru, ci la „Capşa“, şi mă rugase foarte stăruitor, aproape umilitor, să accept dublura. .. Dealtfel, nu mă interesează decît creatorii rolurilor, căci ei fixează momentul piesei... Restul interesează numai 40 teatrul... Ştiu că direcţia n-a aprobat însă această dublură.
125
5
10
15
20
25
30
35
40
apărea din neant parcă, la 26 octombrie, cînd firele noastre s-au întretăiat iar. Alerga după regizorii Teatrului Naţional.
Eram cu „rabla“ într-un şanţ, în dreptul unui loc viran dinspre capătul parcului Filipescu, spre Calea Dorobanţilor, tîrziu de tot, după miezul nopţii... Fusese o zi călduroasă de toamnă, ca de vară... Pe la unele cafenele mai erau mese afară... Mîncasem la un restaurant de la Şosea, unde stătusem pînă pe la patru, cu prietenii. Plîngeam — cu cotul pe volan — cu capul întors pe spătarul fotoliului. Cineva s-a apropiat de mine şi atunci m-am oprit din plîns, fără să ridic însă capul.
—	Domnule, ce naiba ţi s-a întîmplat?... Eşti rănit ?... Sergent, ei sergent!... Vino încoace.
Sergentul i-a strigat de departe:
—	Lasă-1, domnule, că e beat...
Streinul, a cărui voce îmi era totuşi cunoscută, dar n-o puteam identifica, a stăruit:
—	Beat, beat... dar s-o fi rănit.
Sergentul a răspuns din nou:
—	Lasă-1, domnule... Ăsta e obiceiul lui... Nu e întîia oară... Lasă-1 în pace...
Abia cînd mi-am dat seama cine e, în lumina lunei tîrzii, la ora aceea, m-am înfiorat. Era domnul de la Movilă cu care mă bătusem în duel... Parcă era un strigoi, desprins de cele pămînteşti.
Am ridicat încet privirea.
—	Bună seara, domnule... şi deschizînd portiţa maşinei... nu vrei să stai puţin lingă mine?
S-a urcat cu oarecare dificultate, căci maşina, băgată în şanţ, era destul de înclinată... N-aş putea să spun ce bucurie m-a cuprins, ca o înseninare stelară, odată cu venirea omului acesta, care încă de la Movilă îmi dăduse o impresie de loialitate şi bravură... îl simţeam ca pe un frate bun.
L-am întrebat însă abia după un timp:
—	De unde vii?...
—	Umblu aşa năuc... uneori noaptea... cutreier mahalalele, ca o stafie, cînd toţi dorm... Stau tocmai pe'Rahovei... Dumneata?
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Am umblat şi eu cu maşina înspre Ploieşti... Veneam spre casă...
Mi-era teamă să nu mă întrebe de ce plîngeam... dar mi se păru straniu, din punctul lui de vedere, că nu mă întreabă totuşi... Calea Dorobanţilor la ora aceea era de obicei neumblată... însă de cînd se stricase şoseaua Jianu... multe maşini treceau pe acolo, spre oraş, claxonînd din pricina căruţelor care veneau cu alimente spre piaţă şi luminînd cu farurile. Noi eram însă cam la cincizeci de paşi din drum.
M-a întrebat tăcut:
—	Ai ţigări ?
I-am întins tabachera şi mi-am scos şi eu una... Bricheta însă nu lua foc...
—	Ai chibrituri ?
—	Nu.
A venit sergentul care ne-a dat să aprindem, şi, după ce şi-a aprins şi el ţigarea oferită:
—	Văd că sunteţi cunoştinţe?
—	Da, ne cunoaştem.
—	Bună seara... şi s-a depărtat, călcînd cu tocuri grele...
Ladima a fumat ţigarea toată în tăcere, întors cu faţa cînd înainte, cînd răsturnat, spre cer... Cînd trăgea, îi vedeam figura palidă cu orbitele adînci, cu mustaţa ridicată. Lumina lunii pline făcea ca formele să aibă oarecare limpezime, dar totul era scăldat ca într-o umbră cromo... A zvîrlit mucul de ţigare.
—	Mai stai mult aici ?
—	Nu ştiu...
A urmat apoi iarăşi o lungă tăcere. Cum dincolo de şosea erau case mici de mahala, se auzeau din cînd în cînd lătrături de cîine. Dealtfel, e probabil că şi puţinele vile care se clădiseră aci, în plin cîmp, după un plan de parcelare pe care pentru moment nu-1 puteai ghici, erau păzite de cîini. Prea erau departe de oraş.
—	Cum îţi convine... să plec? sau să mai stau?
—	Dacă vrei, mai stai, pînă se stinge lumina de la fereastra aceea mare de colo.
—	Aştepţi vreo femeie?...
127
—	E acolo o femeie... dar n-o aştept... E doamna de la Movilă pentru care ne-am bătut în duel.
N-am putut să-i văd faţa, dar am simţit că a tresărit, după cum şi-a încleştat mîna în spătarul gros al 5 fotoliului.
—	Cum? o cunoşti?
Am zîmbit şi am simţit ca o voluptate grea, cu gust de pelin şi doctorie, să-i spun omului acesta pe care-1 ghiceam un suflet deosebit de al mulţimei, înţe-10 legător ca un duhovnic lumesc, să-i afirm răspicat şi greu, cu ostentaţie.
—	O iubesc de patru ani.
De cîrid vreau să ajung odată aci, la această spovedanie, de aproape doi ani...
15	A rămas iarăşi îndelungă vreme pe gînduri...
Atunci încercam să ghicesc cam ce gîndeşte, cum aş fi aşteptat fără răsuflare o sentinţă, dar azi, după aceste scrisori, ştiu mai bine.
—	De ce i-ai spus vorbe atît de grele la Movilă?...
20	— Pentru că îmi era cu neputinţă să văd alţi băr-
baţi ciocnind paharele cu ea, cu înţeles...
Aş fi vrut din tot sufletul ca omul acesta să mă întrebe mai mult... Era singurul pe lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici părinţii mei, 25 faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care mă face să fug de o femeie iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva cît sufăr m-ar fi uşurat poate ca filtrarea sîngelui. Aş fi vrut să-i spun că de un an şi jumătate viaţa mea e o viaţă de spion şi condamnat... Aş fi vrut să-l 30 rog eu să-mi ceară să-i povestesc, căci deşi era atît de tăcut şi îndepărtat, îl ghiceam în stare de o mare prietenie...
Mi-a spus rar, nedumerit:
—	Mi s-a părut, la Movilă, că nu vă cunoaşteţi.
35	—Ne cunoşteam, dar nu ne vorbeam... Pentru
ea venisem acolo... Ca s-o supraveghez...
îmi venea să-i spun: „Dar ca să înţelegi, ar trebui să-ţi povestesc multe... Ar trebui să ştii cutare şi cutare lucru.“ Azi îmi dau seama că putea oarecum să 40 mă înţeleagă şi fără să-i spun nimic...
128
Acum luna apusese şi era răcoare... Fereastra, foarte mare, mai mult decît dublă, era mereu luminată. Vila, modernă de tot, se distingea albă, umbroasă, cu linii geometrice şi balcoane dreptunghiulare. Fereastra 5 era ca un far în noapte; spre cîmpul dinspre Floreasca înspăimîntător de plin de viaţă, la etajul al doilea, ultimul, căci nu erau decît două.
—	Crezi că e cineva înăuntru?
—	Nu ştiu, dar cită vreme e lumina aprinsă nu-mi 10 vine să plec. Poate că e un bărbat, poate că, singură,
citeşte...
—	Poate să fi uitat lampa aprinsă ?
—	Poate şi asta...
—	De cînd eşti aici?
15	— De vreo două ceasuri.
—	Şi ai văzut mişcare în cameră ? Cred că s-ar vedea umbre mişcîndu-se pe perdea.
—	Nu... n-am văzut nimic.
—	Atunci nu e nici un bărbat... Dacă ar fi un băr-20 bat înăuntru ar fi oarecare mişcare în cameră...
—	Aşa mi-am zis şi eu... De dormit, chiar în doi — şi mai ales — se doarme mai bine cu lumina stinsă...
Mărturisesc că şi eu, singur, raţionasem aşa... dar nu-i spusesem lui Ladima, îmi era teamă că, dacă 25 totuşi ar fi altfel, dacă totuşi ar fi fost un bărbat înăuntru, aş fi fost ridicol, aşa, în faţa nimănui, a golului, dar aş fi fost.
—	Are obiceiul să citească seara în pat... Aşteptînd aci îmi pare că sunt cu ea... Nu vorbim „din cauză
30 că ea citeşte“... Vrei să mai stai cu mine?...
—	Mai ai ţigări ?
In clipa aceea, s-a mişcat o umbră la fereastră... S-au ridicat storurile şi a apărut ea... S-a rezemat în coate pe chenar, şi-a aprins o ţigare... Am tremurat de coincidenţa ţigărilor, căci parcă ar fi ştiut ce vorbim 35 noi, parcă ar fi continuat, apărînd dintre culise, scena noastră... Era îmbrăcată într-un chimono alb de mătase care lucea în lumină şi care-i înfăşa bustul oblic. Apusese luna... era înspre zori un întunerec pufos acum, ceţos... Era cu neputinţă ca ea să ne 40 vadă în şanţ.. .* îmi venea totuşi să urlu, exasperat,
129
de acolo de jos: „te iubescu şi să fug apoi în noapte... După ce a sfîrşit ţigarea, a plecat de la fereastră şi, fără să lase storurile, a stins lampa.
Emilia, care se întorsese, mă întreabă uimită de 5 ce nu beau cafeaua, că s-a răcit.
—	O beau rece, îmi place să fumez aci la tine.
In realitate am aşteptat-o, căci doream să citesc scrisorile neapărat împreună cu ea, că s-o fac să-mi dea mereu amănunte fără să-şi dea seama, deşi altfel 10 e de o şiretenie frustă.
Am întrebat pe Ladima dacă vrea să mergem pînă la Sinaia. Ştiam că a doua zi e Sfîntul Dumitru şi că nu are, probabil, gazetă...
Mi-a spus că îi e indiferent... merge oriunde... 15 Nădăjduiam, gîndul meu intim era că pe drum vom avea mai mult de vorbit... că are să mă întrebe, că va exista un om căruia să-i spun tot ce adunat, dospit în mine, îmi arde sufletul fără legătură cu nimeni, fără drept de vorbă... Dar nu m-a întrebat nimic. 20 Toamna era bogată, iar Sinaia l-a impresionat mult, căci despre ea devenise vorbăreţ.
—	Ai avut o bună idee. E o melancolie limpede, regală, în aceste vile splendide şi goale, în soarele acesta care luminează viu, dar slab, bulevardele. O mai fi
25 vreo pereche întîrziată pe aci, neîndurîndu-se să sfîr-şească o poveste frumoasă? La Bucureşti melancolia are ceva mizer. E cu ploaie, cu lemne în stradă şi canale desfundate, cu ziduri leproase, cu trotuarul spart, care te stropeşte, cu străzile sucite.
30	Aş fi vrut să-l socotesc invitatul meu, cum era, dar
mi-a fost cu neputinţă să plătesc pentru amîndoi nota la masă... A plătit singur, trebuind să se deducă după listă... Avea ceva de „monsieura. De atunci am mai fost de cîteva ori în parcul Filipescu, şi pe urmă 35 aiurea, cu maşina.
Tresar, căci Emilia strînge pachetul de scrisori.
—	Ce faci, de ce iei scrisorile ?
—	Mai vrei să citeşti ?! întreabă mirată şi mulţumită. Iţi plac chestiile astea ? Parcă te gîndeai la altceva.
40	— Ce vrei să facem? afară e prea cald...
130
5
10
15
20
25
30
35
Soarele, deşi a trecut spre apusul cardinal şi deci a ajuns pieziş spre ferestrele dormitorului, cum suntem în vară, e încă sus şi pătrunde prin storurile de pînză gălbuie.
Aleg o nouă scrisoare şi întreb, ca să-mi creez o introducere:
—	Asta cînd ţi-a scris-o ?
—	Nu ştiu, să vedem ce e. Se aplecă pe mine, cu vîrful sinului drept îmi atinge umărul... Şi rămîne nedumerită, căutînd.
Scumpa mea, scumpa mea,
Am trecut pe la 111j2 pe la voi, şi Valeria îmi spune că dormi încă... Am rugat-o să nu te deştepte, căci e un somn binemeritat. în stalul meu am fost fericit, Emy, mai ales după emoţiile ultimelor zile. De două ori era să scoată piesa... Cînd am mai văzut aseară că din senin, după o zi de toamnă aşa de frumoasă, începe să ningă, eram deznădăjduit... Mă întrebam ce vei face... ce enervată trebuie să fii şi tu... La început am crezut că fulgii mari şi rari au să se oprească... Pe urmă a început lapoviţa, pe la 7 a îngheţat şi lapoviţa1 iar pe la 8 nu mai umblau nici tramvaiele, nici automobilele... N-avem noroc, Emy... Mă mir că au venit şi cele cinci-zeci-şaizeci de persoane care au fost în sală. Dacă însă cu astfel de sală iei aplauze la scenă deschisă, însemnează că eşti o artistă excepţională... Toţi ochii erau înlâ-crâmaţi cînd ai strigat cu faţa contursionată de durere, cu pumnii ştrînşi... cu pieptul scos afară...
Plină de importanţă, dar potolită (şi tocmai asta dă impresia de plin de sine), Emilia mă lămureşte:
—	Cînd am debutat la Naţional în Secretul mamei.
—	Daa? şi surîd prosteşte, cum cauţi să fii la nivelul copiilor, pronunţînd peltic cînd vorbeşti cu ei... Ei... nu zău... ai avut succes? Mă îndoiesc, aşa, admirativ.
—	N-a fost lume multă, dar am avut aplauze la scenă deschisă.
Goală, cu piciorul stîng adus sub cel drept, de-i îndoaie plinătatea coapsei, nu cred că minte.
131
5
10
15
20
25
30
35
...După teatru te-am aşteptat, în berărie la„Elve-ţia“, sa ie văd ieşind, aşa ca/n rae fusese vorba... Un ceas am stat — pînâ pe la Pfe — aproape lipit de geam.
Viscolul încetase şi se vedea foarte bine... Ţi-aş fi recunoscut imediat mantoul...
—	Aveam un mantou de vizon... îl ştia.
Emilia numeşte aşa probabil vreo imitaţie de cîine, lucrat.
...Pe A.L.1 am văzut-o cînd a plecat, şi pe Ciprian, şi pe ceilalţi. Aş fi fost atît de fericit, Emy, să bem împreună un pahar de vin, ca să sărbătorim seara asta atît de aşteptată... Atît de greu pregătită... Surîdeam singur, în gînd, la nădejdea asta... Valeria îmi spune că erai obosită şi că te-ai culcat fără să mânînci chiar. Emy dragă, îţi las aci un mic dar... E o cruciuliţă pe care o am de la mama. Aş vrea să însemn cu ceva seara asta de succes din viaţa ta... Niciodată nu m-aş fi despărţit de ea... dar de gîtul tău îşi păstrează toată frumuseţea gîndului care mi-a dâruit-o. Mama ar fi bucuroasă s-o ştie la tine.
Iţi sărut de zeci de ori mîinile,
G. D. Ladima
Mi s-au umezit ochii... Sunt tot cutremurat. Dar, ca în cazurile din război, cînd doi conaţionali din misiune se întîlnesc, neaşteptat, în teritoriu strein, însă ca să nu se trădeze, trebuie să păstreze tăcere şi anonimat, ignorîndu-se, caut să surîd indiferent, ca să nu trezesc bănuiala Emiliei. Am atîtea de aflat... Întreb căscînd:
—	Ce cruciuliţă?... O mai ai?
—	O cruciuliţă de aur, aşaa... E la Valeria în scrin. Mi-a părut cam rău atunci că nu ne-am văzut... Dar eram invitată de către un cunoscut la un supeu... la ,,Iordacheu, într-o cameră separată... Erau vreo trei fete, două de la alt teatru, cu prietenii lor... Cînd am ieşit de la „Royalu a doua zi, era 9 dimineaţa, şi mi-era
1 Probabil actriţa Ana Luca (n. ed.).
5
10
15
20
25
30
35
40
o teamă grozavă să nu mă întîlnesc cu el, căci pe acolo, pe Sărindar, sunt numai gazete şi mereu întîl-neşti gazetari. Dar era prea mare zăpada.
O	văzusem şi eu, după cîteva zile, în Secretul mamei. Mi-a făcut rău... Avea un fel de suferinţă, fără frunte, aproape fizică, pe care Emilia o crede totul pe lume, cum boxeurul cu ceafa hipertrofiată de rezistenţă crede că muşchii lui sunt deasupra, sunt idealul civilizaţiei întregi.
Trage încet din portţigaretul de baga roşie.
—	Am avut şi atunci o bătaie de cap şi o grije... Nae Gheorghidiu mă anunţase că o să vie la mine între 6 şi 8, după ce iese de la Cameră...
Rămîn uimit, am o tresărire, cînd aud numele ăsta, dar mă opresc numaidecît, căci altfel nu mai aflu nimic. Emilia poate fi sinceră numai cînd e nevoită să pălăvrăgească pentru ca să poată reţine, din interes, vreun om care altfel n-o apreciază...
—	De obicei Ladima (ea spunea pe nume tuturor şi familiaritatea ei cu numele lor social părea şi mai penibilă) nu venea pe înserate... Aşa... uneori dimineaţa, alteori imediat după masă... De cele mai multe ori venea seara şi apoi ieşeam la cinematograf sau stăm acasă... Drept să-ţi spun, mie nu-mi prea place cînd mi se vîră cineva, aşa, în suflet. I-o tai scurt. Dar mi-era milă de el. Acum picase şi nu era chip să-l urnim din loc... Se făcuse 6 şi eram disperată. Pentru că ne aşteptam din clipă în clipă să vie Gheorghidiu. Am luat-o înainte şi i-am spus că aşteptăm pe un domn din Bîrlad, care e arendaşul moşioarei noastre... şi, mai scăzut, ca într-o paranteză şmecheră: I-am spus că avem o moşioară lîngă Bîrlad... Că trebuie să discutăm contractul... Cînd a venit Gheorghidiu, era foarte necăjit că îl găseşte aci... dar l-am trecut numaidecît în dormitor, iar el a rămas cu Valeria. Uşa, vezi, e de lemn şi nu se prea aude prin ea... Parcă aveam şi ce vorbi. Că de obicei, cînd venea la mine, Gheorghidiu era grăbit şi nu se dezbrăca, pentru că poartă brîul lui Iov, şi-i venea greu să-l puie la loc... Rămî-nea aşa îmbrăcat, în vestă, şi punea un şervet pe genunchi, ca să nu-şi păteze pantalonii.
133
5
10
15
20
25
30
35
40
La început îl necăjise că întîlneşte pe altcineva, dar i-am explicat eu că e o rudă a noastră, pe urmă a început chiar să-i placă ... Il auzea vorbind încet cu Valeria, nu se înţelegea ce spune, dar vocile tot se auzeau... Gheorghidiu se oprea cîteodată să asculte, că era nebun şi scîrbos... La plecare mi-a dat două mii lei: „Dă-i şi omului care e în sufragerie cinci sute de lei“... I-am luat... dar cum era să-i dau lui Ladima?...
De cînd povesteşte s-a ridicat drept. Capul rotund, cu liniile caligrafiate, e însă tot absent. Stă aşezată. Piciorul dinspre mine e îndoit de la genunchi, proptind pieptul şi sînul, iar celălalt, dreptul, e lungit pe cearşaful alb. Belşugul coapsei îndoite a căzut puţin arcuit, spre aşezarea de carne care-i susţine trunchiul, acoperind astfel ca un val cald însăşi feminitatea femeii, din care depăşesc uşor vreo doi cîrlionţi aurii. Acolo, înspre această parte de „înfruptare“ pielea pulpei struguroase, cu ochiuri alburii, se afumă parcă în partea dinăuntru a coapselor, şi fiindcă explicaţia spontană, a spălăturilor, e absolut absurdă, mă gîndesc deci la motivele atavice. Naiba mai ştie! Sînul, de o greutate mică, rotundă, e turtit ca o minge caldă de genunchiul acesta stîng de care se sprijină. Genunchiul însuşi, neted şi lucios ca sideful deasupra, a căpătat într-o parte şi alta, deasupra subţioarei lui, două îndoituri de carne grasă, ca două toarte de vas. Celălalt picior e întins ca şi cînd ar măsura aşternutul. Picioarele înseşi nu le-ar avea Emilia urîte, dar degetele mari la fiecare sunt puţin întoarse în sus, ca şi cînd ar ridica plictisite capul. Nu ştiu cum să spun, aşa anapoda, uite am impresia că Emilia n-a privit niciodată un răsărit de soare (şi poate că ar trebui să fac cu ea un zbor în zorii zilei) şi n-a privit cu ochii aceştia mari de tot, liniştiţi, niciodată, singură fiind, aşa fără motiv, o floare (mă întreb însă dacă eu însumi făcusem aceasta înainte de a cunoaşte pe doamna T.).
O	privesc şi o ascult.
—	Tocmai cînd mi-era mai mare teamă să nu se întîlnească prea des cu Gheorghidiu, am avut noroc că s-a supărat.
—	Pe Nae?
5
10
15
20
25
30
35
Mă priveşte solid.
—	Nu... nici prin cap nu-i trecea. Nu bănuia nimic. Să vezi... Venise să mă ia de la teatru şi tocmai atunci trecea.pe acolo ajutorul de regizor, ăla care ne punea pe lista de figuraţie... Toate fetele sunt drăguţe cu el... Mimi Stoenescu s-a şi culcat cu el...
Am rămas uimit.
—	Mimi Stoenescu?
—	Da, dragă. Ce vrei să facă fata? Mie îmi promisese. .. şi se ţinuse de cuvînt. Dar înţelegi, pentru viitor. Trebuia să fiu drăguţă cu el... Cînd a trecut pe lîngă noi, l-am oprit: „Ce mai face băiatul dulce?... Să-ţi dea maica o pupică...“ şi l-am pupat. Ladima s-a făcut vînăt. N-a scos o vorbă tot timpul pe drum, iar la plecare nu mi-a sărutat mîna... Mi-a strîns-o... aşa... plictisit... N-a mai dat pe la noi vreo două săp-tămîni... Vrea să mă pedepsească, să mă facă să sufăr... Cum îmi convenea grozav... de parcă eu comandasem asta, l-am lăsat bineînţeles în pace... Dar cînd Gheor-ghidiu a plecat, nu ştiu unde, la o chestie de-ale lui, i-am trimis un bileţel: „Tot mai eşti supărat? De ce nu vrei să înţelegi? Mi-e dor să te văd.“ Mi-a răspuns cu biletul ăsta... Şi cînd a venit să mă ia la teatru, parcă fierbea de bucurie... atît suferise în două săptămîni.
Avea în mînă, mîna ei grăsuţă, un bilet cu litere mai culcate ca de obicei, pe care-1 luase din cutie pe cînd povestea.
Numai d-tale crezi câ-ţi este dor? Nouă, crezi că nu ne e dor de d-ta?... Şi ce dor...
George
—	De ce i-ai scris?... De ce ai căutat să-l faci să se întoarcă?
—	Ne era uneori de folos... Şi puţin plictisită, ca pentru un lucru pe care în definitiv nu-1 prea pricepea bine: Valeria spunea că să nu rup... că e o greşeală... Că e mai bine să-l duc aşa, cu zăhărelul... La întoarcerea lui Gheorghidiu... a fost însă un carambolaj ceva teribil. Intr-o seară, deputatul a spus că vrea să vie la mine, după nouă seara. Mi-a dat şi un bilet de
135
cinematograf pentru Valeria, aşa că ea, după ce a pregătit cîteva sticle de vin şi o gustare cu de toate, pe care le-a pus în dormitor, pe mescioara aia joasă, a plecat... Din greşeală, cînd a venit Gheorghidiu, am 5 uitat să închid uşa de la intrare... Noroc că el nu scoate nimic de pe el pînă în dormitor. Că, să vezi.... Tocmai aproape de zece aud sunînd... Vorba aia, m-am mirat... Gheorghidiu a tresărit, dar i-am făcut semn să tacă... Am tăcut şi eu. A sunat aşa... poate zece minute, că 10 se vedea lumina din antreu, pe urmă mi-am dat seama, pe sub uşe... Poate că a apăsat clanţa şi a găsit deschis... A intrat... mirat, se vede, că e deschisă... ce-o fi vrut nu ştiu... că o dată i-am auzit paşii în sufragerie. Am sărit ca arsă... goală cum eram şi am tras 15 zăvorul... A simţit. A bătut furios în uşe... a zgîlţî-nat-o... Lui Nae Gheorghidiu de groază îi curgeau balele... După cîtva timp s-a potolit, dar n-a plecat... Parcă s-a culcat dincolo pe divan şi asculta. Drept să-ţi spun, m-am speriat şi eu. ll ştiam nervos, în stare de 20 orice nebunie. Bătrînul îmi spunea mereu bîlbîind de spaimă: „Poate că vrea parale... ? Asta mă plictiseşte. Ţi-am spus... Cine e? Ce vrea?“ Mereu se scula şi se îmbrăca, punea brîul lui Iov — că acum, seara, îl dez-brăcase — şi iar îl scotea... Parcă nu ştia cum să se 25 înfăţişeze cînd celălalt o sparge uşa... După vreun ceas Ladima a plecat... A spart nişte ceşti cari erau aci... o fi înjurat şi a trîntit uşa... Tot mi-a fost frică şi am ieşit cu băgare de seamă să văd... Plecase... Slavă Domnului... M-am dus acum să închid uşa... Ce să 30 vezi? Scosese cheia, încuiase uşa pe dinafară şi luase cheia la el... Uimită: o luase la el! Eram acum închişi în casă... Nae spunea că în orice caz n-ar pleca, pentru că nu vrea să se întîlnească cu derbedeul, care, zicea el, sigur, îl pîndeşte în stradă... Da pe urmă... zău... 35 ce să-ţi spun, chestia vedeam că-1 excită... Mă întreba, cînd îi venea mai bine... gîfîind... aşa în şoaptă... aiurit... „Te iubeşte ?... Spune... te iubeşte ?... “ Ascult automat... S-a răsucit în mine, rănit, ceva ca o foaie aprinsă, dar Emilia continuă senină:
40	— ...Mai greu a fost cînd s-a întors Valeria...
Un ceas ne-am căznit pînă să stricăm broasca... Azi
136
5
10
15
20
25
30
35
40
îmi vine să rîd ce caraghioşi eram făcînd amîndoi pe lăcătuşii, cu securea de tăiat lemne, dar atunci i-aş fi tocat capul nebunului ăla. Şi Valeria care îngheţase la uşă... Tocmai la prînz mi-a trimis cheia şi cu o scrisoare batjocoritoare, care n-o am aci, că am făcut-o bucăţele... Mă făcea ca pe o femeie de stradă... Spunea că niciodată nu m-a socotit altceva... că nu m-a iubit... că-i e silă de mine... Că ar vrea să nu mă mai întîlnească niciodată. Vreo două luni de zile, aşa... pînă la începutul lui februarie, n-am vorbit. Ne-am întîlnit de cîteva ori, dar a întors furios capul... O dată, la cinematograf, din întîmplare am fost alături... Cînd m-a recunoscut în pauză, s-a sculat şi a plecat... Nu pot să spun că asta nu-mi cădea în vremea aia foarte bine.... dar oricum, vorba Valeriei, era bine cînd venea, că tot aveam nevoie de el... Tocmai peste vreo două luni, cînd ne-am împăcat, i-am explicat aşa, pe larg, că din cauză că am fost singură în casă, m-am speriat, că eram goală, că nu am ştiut cine e... că am crezut că e vreun hoţ. M-a crezut. Şi tot el şi-a cerut iertare... Mi-a spus atunci cît a suferit... Pe divan a stat un ceas, hotărît că dacă se deschidea uşa şi apărea un bărbat să mă strîngă de gît... Lui, spunea că nu i-ar fi făcut nimic... I-ar fi strigat numai să iasă... Şi dacă n-ar fi ieşit, numai atunci l-ar fi sugrumat. Zicea că a suferit ca un cîine sîngerat, că i-a fost teamă că o să înnebunească şi a pornit aşa, cu ochii în foc şi cu tîmplele pocnind... pe străzi, prin zăpadă... fără să ştie unde... Zicea că nu putea să respire şi mai mult alerga... Pe urmă, după ce a obosit, s-a dus la femei în Crucea de Piatră unde a stat pînă aproape de prînz... cînd mi-a scris scrisoarea şi mi-a trimis cheia.
... Eu ştiam că el mai bine moare, dar nu face primul pas să ne împăcăm şi de aceea îi scrisesem eu: „Domnule, deşi ştiu că ţi-e capul plin de toate aiurelile, găsesc că de două luni e prea de tot. Vino să-ţi explic ce a fost în seara aceea...“ Şi-a venit... Era, săracu, aşa de emoţionat... Ii străluceau ochii, ba a şi plîns... Era cît pe aci să mă dau lui, dar Valeria mi-a spus să nu fac greşeala asta, că pe urmă se duce de nu mai vine... dar l-am lăsat să mă sărute toată seara... căci
137
5
10
15
20
25
30
35
Valeria ne-a lăsat singuri în dormitor... Toată noaptea mi-a vorbit... A plecat tocmai cînd se lumina de ziuă... Mi-a spus — zău — că e una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa lui... Din oraş mi-a trimis un buchet cu flori şi cîteva rînduri... Trebuie să fie acolo.
Da... Cu scrisul mai aplecat şi, mai halucinat ca oricînd:
Emy,
... îţi repet şi acum: iartă-mâ ! Cînd mă gîndesc ce drăguţă eşti tu — cînd nimeni nu te obligă la asta, nu-i aşa? — şi ce grosolan, ce dezgustător am fost eu... mi-e silă de mine... Aş vrea ca florile acestea să aducă o lumină şi o bucurie care să acopere totul. Toate uriciunile vieţii... şi ale oamenilor... Dealtfel, suferinţa mea atroce a fost un cancer în aste două luni, cînd te căutam de dimineaţa pînâ seara, dar dacă te vedeam, mă ascundeam ca să te las să treci, nebănuit de tine... Te pîndeam seara cînd ieşeai de la teatru, numai ca să te văd ducîndu-te cine ştie unde... Emy, în clipa cînd am aflat că totul nu fusese decît un rod bolnav al grabei şi imaginaţiei mele — căci trebuia să-mi treacă prin cap că te-ai speriat... mi s-a părut că am reînviat. Eu, cînd auzisem în seara, aceea de demenţă pocnetul zăvorului, cînd am înţeles că în pustiul mut, în care nu era un semn de viaţă, era totuşi cineva, dincolo de uşe, cineva fără chip... şi mai erai încă şi tu, mi-am pierdut capul. Dacă nu ar fi fost sunetul sec al zăvorului, care m-a speriat, Emilia... ăsta e cuvîntul... m-a speriat... n-ar fi fost nimic. Am avut impresia unei catastrofe... Am încremenit cîteva clipe înaintea uşei încuiate. M-am purtat atît de trivial cu tine, Emilia, singura femeie din oraşul acesta care găseşte din cînd în cînd cîteva clipe şi pentru un nefericit ca mine — fără nici un interes... Cu ce nerozii îţi răspund? Buna mea, draga mea Emilia, iartâ-l pe
George
— O ducea rău, săracu, pentru că n-avea nici slujbă, îmi spunea — că faţă de noi n-avea secrete — cum era amînat mereu la gazete... de azi pe mîine. (Ce lipsă de experienţă, ce naivitate, gîndesc eu, să-ţi iei confi-
5
10
15
20
25
30
35
dentă a necazurilor materiale o femeie ca Emilia. Nu era un mijloc mai sigur să piardă totul decît solicitînd compătimirea ei. In afară de cazuri rare, e tristă imprudenţă să inspiri — chiar şi fără să vrei — milă femeii pe care o iubeşti. Cum a putut fi atît de puţin înarmat, pentru asemenea luptă, un om atît de inteligent? E drept că şi credea prea mult în ele.)
Prin februarie găsise de făcut nişte traduceri, la o librărie. Traducea un roman cu trei lei pagina... Uneori făcea pînă la patruzeci de pagini pe zi, dar mă rugase să nu afle nimeni. De Paşte s-a terminat însă şi cu romanul. Era foarte trist şi-i plăcea să stea de vorbă cu noi, să-şi spuie necazurile. Nouă ne părea rău.
Cred asta, căci răutatea Emiliei nu e agresivă, ci, probabil, crîncen defensivă. Dacă nu-i sunt interesele în joc, e desigur miloasă.
Emy dragă,
N-am putut ieşi din casă azi... Sunt răcit şi ploaia asta rece care nu mai sfîrşeşte mă descompune... Scara casei e udă şi murdară... trotuarele sunt sparte... unde lipsesc lespezile sunt ochiuri de apă... unde e puţin loc, trebuie să fie răsturnată o roabă de lemne, butoaie goale sau cărămizi... E cu neputinţă să mergi pe jos in. voia ta... lăsîndu-te gindurilor... Ghetele îţi devin de două ori mai grele... Dezgustător început de primăvară. .. Cît îţi sunt de recunoscător, Emy, că dai un rost vieţii mele, deşi eu o merit atît de puţin... Cînd capitala asta a tuturor vînzârilor, a tuturor compromisurilor, a tuturor tranzacţiilor oferă atîta femeilor frumoase, tu renunţi la tot, ca să stai să asculţi la bietele mele prostii. Aş vrea să fiu bogat, Emy... Mă încălzeşte ca un vin fierbinte gîndul că aş putea veni să te iau de la teatru, în automobil, că aş putea să te chem la mine într-un interior uscat, uscat, Emy, înţelegi tu, cu covoare groase pe jos, cu baie... cu baie, Emy, cu fotolii adînci şi lămpi regale, aşa cum văd în interioarele luminate cînd trec seara pe bulevard. Aş vrea să fiu bogat, Emy, azi cînd îndur mai multă mizeria ca oricînd.
139
5
10
15
20
25
30
35
140
— Valeria bănuia, dar mie nu-mi venea să cred că erau zile cînd nu mînca, mai ales acum cînd nu mai avea slujbă la gazetă. Totdeauna oprea cîte ceva dulce la masă pentru el. La început nu lua, mai făcea nazuri, dar ea stăruia, cîteodată îl ameninţa şi îl făcea să mănînce.
.. .Să fiu nu chiar bogat, Emy, aş vrea numai puţinul luminos pe care l-am găsit la un confrate la Rîmnicul-Sărat, astâ-iarnâ, cînd m-a invitat pentru două zile la el. O casă mică, numai cu vreo patru odăi, luminoase toate, Emy, cu duşumele uscate, cu perdele albe la ferestre, cu un dormitor cu sofa mare, călduros, cm o cameră de musafiri — ba nu, pe asta aş desfiinţa-o, dacă eşti tu cu mine nu mai vreau pe nimeni — al cărei aşternut seara era olandă şi dantelă, cu o mescioarâ, şi pe ea o lampă portativă, să citeşti culcat... Biroul lui simplu de tot, dar aşa aş vrea unul pentru toată viaţa: o masă mare de stejar... Rafturi negre, pînâ la jumătatea peretelui alb, pentru cărţi, un fotoliu adînc pentru fumai ţigarea. Ah, şi-o nevastă, o nevastă plinuţâ, albă ca tine, cu ochii mari, verzi, numai viaţă, strălucitoare de curăţenie şi sănătate... ca un model de Tiţian, aşa caLavinia, ca Emilia, ca să prepare ceaiul... Să ai papuci calzi... Asta... asta... visez.
Şi ştiu că e imposibil, Emy... Numai dacă nu cumva voi fi numit suplinitor într-un orăşel de provincie... vream să nu-ţi spun... dar gîndul mă roade... Trebuie să-l spun cu un ceas mai devreme... Am vorbit cu Pillat, nepotul Brătienilor, şi mi-a promis că mă va recomanda dr.-ului Angelescu. 1
Tristul tău, George
P.S. Şi o cameră de musafiri, Emy... Acolo va sta Valeria... scumpa Valeria pe care nici nu mă gîndesc s-o las aci...
1 Dr. C. Angelescu (n. 1869— m. 1948), om politic liberal, pe atunci ministru al Instrucţiunii Publice (24 noiembrie 19*2 7 — 15 noiembrie 1928) în guvernul condus de I.I.C. Bratianu (n.ed.).
—	Era atît de copilăros, încît îşi închipuia că o să mă las de teatru ca să merg la... Rîmnicul-Sărat. S-a aplecat să examineze o cicatrice ca o aripioară albă pe care o am deasupra genunchiului: Gînd ai căzut cu
5 aeroplanul ?
—- Nu, automobilul; m-am răsturnat lîngă Paris.
Emy dragă,
E o copilărie... Iată-te acum şi geloasă... Dragă, dar n-a fost nimic, absolut nimic... în antract stăteam de io vorbă cu autorul şi, cînd a trecut Lena Coremati pe lingă noi, el a oprit-o şi-a intrebat-o ce impresie are... Pe urmă m-a prezentat... Spre marea mea mirare mi-a spus că mă cunoaşte din cetit... Şi chiar mi-a spus titlul unei bucăţi a mea, apărută acum vreo trei sâptâ-15 mini... îţi spun drept, asta m-a impresionat foarte mult şi, om în toată firea, am început să mă bîlbîi... Pe urmă, foarte drăguţă, ne-a invitat în loje pentru actul următor, căci se ridicase cortina... O găseam, îţi spun drept, încîntătoare dar, cum se zice, nu e genul meu... 20 Genul meu e alcătuit dintr-un singur exemplar în lumea aceasta şi acela eşti tu, Emy... Dacă vrei tu, renunţ şi la ceaiul la care ne-a invitat pe mine şi pe Horia Dumbravă.
—	Dar ce-a fost asta? Erai geloasă? (Căci numai 25 asta nu mi-o închipuiam.)
Emilia a ridicat din umeri ca la o glumă nesărată... A întors capul spre mine cu exces de mimică, pentru că fizionomia ei caligrafică nu funcţiona decît în mare, scoborînd gura brusc în jos, cu buzele ca un cioc de 30 raţă, dispreţuitor şi făcea oarecum cu ochiul... ceea ce însemna: „Crezi asta?“
—	Făceam aşa, pe nebuna... Nu, dar mă plictisea pramatia... de caţaoancă, că-1 invitase în loje. Aşa face cu toţi. Nu aveam eu chef ca el să stea în loje
35 cu ea... Şi pe urmă, lui, eu îi spusesem mai mult în glumă, aşa, haloimăs... ca să am ce spune, dar el o luase în serios. Şi sfîrşind iar cu mimică, batjocoritor: Săracu... îi era frică să nu sufăr...
—	Ascultă, Emilia, tu ştiai că suferă din cauza ta?
141
5
10
15
20
25
30
35
—	Aşa sunt bărbaţii, işi fac idei... Desigur că suferea... Dar era mîndru, nu arăta totdeauna... Şi pe urmă îi plăcea să vie la noi... De multe ori cînd nu eram acasă, venea şi mă aştepta. Sta de vorbă cu Valeria... ceasuri întregi... discutau... făceau planuri. Era pentru el foarte bine... Dar ce puteam face? Aveam atîtea pe cap. Uneori mă mai supăram. Şi cu o mîndrie groasă: Ştii... pe mine să nu mă plictisească cineva prea mult...
Acum o nouă scrisoare pe hîrtie de caiet.
—	Asta e scrisă la noi, cînd mă aştepta, e hîrtie de la rol.
Emy,
Te-am aşteptat pînâ la lă1^... îmi tot ziceam că vii şi aşa a trecut de miezul nopţii... Valeria spune că ai fost să repeţi la o camaradă acasă, şi bănuieşte că, întîrziind şi prinsă de ploaie, ai rămas să dormi acolo... Am jucat amîndoi tabinet. I-am luat două partide, deşi am prins-o trişînd... ne-am certat... Era să ne luăm la bătaie... Pe urmă ne-am împăcat... în jurul unor linguriţe de şerbet şi cafele... Ce bine era să fii şi tu acasă, Emy... Serile în care te văd sunt singurele în care nu mă simt un ocnaş al vieţii. Mă odihneşte un calm, o senzaţie de împăcare ca o morfină, în interiorul acesta al tău. Privesc în dormitor. Uşa e deschisă şi lasă să treacă din sufragerie o fâşie lată de lumină, care cade transversal pe patul atît de alb, larg, curaty neatins; în fund luna bate prin fereastră, luminînd pe dinafară abajurul galben.
Patul Emiliei într-adevăr e foarte curat, aşternutul extrem de fin şi alb, pentru că aşa cer interesele ei. E poate obiectul cel mai îngrijit şi mai luxos din casă, aşa cum vînătorii serioşi dau cea mai mare grije şi fac mari sacrificii pentru obiectele de vînat... Ştiu de asemeni că actorii, cînd vorbesc de garderoba lor, nu o consideră ca pe un lux, ci ca pe un utilaj profesional.
...în oraşul acesta putred, în care totul e de vîn-zare. .. interiorul acesta e un refugiu de frumuseţe şi
5
10
15
20
25
30
35
curăţenie... Mă ridic să plec, Emilia, na /izra sa sara£ cald mîinile Valeriei, da/mZ îngrijitor, protector, organizator al acestui locaş de vis. Te văd în patul acesta alb ca zăpada, cu braţele goale, cetind la lampă. Ca imaginea aceasta în minte, cu sufletul plutitor, cobor în strada cu trotuarul spart, cu ceaţa ploioasă... ca sa străbat Bucureştii în lat, cu norocul meu.
George
P.S. Mă duc să-ţi aduc mîine biletele... cred că le-a oprit Gâiceanu.
—	Nimeni nu putea să-l mai înţeleagă... Uneori se supăra din nimic, era bănuitor, îl vedeam nu ştiu cum, pripit, amărît, plecînd îmbufnat. Şi tocmai atunci n-avea dreptate. Alteori era aşa de blînd şi de cumsecade. Uite, timp de o săptămînă n-am dormit acasă, eram cu unul... Valeriei îi era urît singură acasă, sta cu el de vorbă şi-i spunea că repet pentru un turneu... După aceea am plecat cu tipul la Braşov, iar Valeria i-a spus că am plecat în turneul Teatrului Naţional...
—	N-a bănuit nimic?
—	Pe urmă, după ce m-am întors, a mirosit el ceva.
Emy,
îmi e peste putinţă să pricep ceva... Cum poţi să faci asemenea copilării?... Eram ieri seară la „Gior-dacheu, într-o cameră separată de sus, cînd, ieşind pe culoar, la plecare, spre miezul nopţii, te-am văzut prin uşa deschisă de chelner, pe tine într-un grup de cheflii... Am crezut că-mi vine râu... Credeam că sunt beat, era să viu înăuntru... Am stat multă vreme în loc, ascul-tînd... vorbeai, închinai, făceai propuneri, ce enormităţi n-ai spus. Erai desigur beată... N-am stat pînâ la ziuă la uşe, de ruşine, dar eram în stare să te aştept în stradă... Emy, tu eşti un copil, nu-ţi dai seama ce groaznic lucru e să primeşti o invitaţie într-o cameră separată cu divanuri murdare şi oglinzi zgîriate cu pornografii. .. Dacă se află ceva, eşti compromisă pentru totdeauna... Dragă, nu te lua după colegele tale...
143
5
10
15
20
25
30
35
pentru că ele sunt nişte dezmăţate... Dar tu, Emy, gîndeşte-te la Vaier ia, gindeşte-te la toţi cei care văd in tine o artistă mare... Sunt sigur că n-ai ştiut despre ce e vorba... Mi-e gura coclită... Mă simt bolnav, Emy.
Ga
Am rămas cu hîrtia înţepenită în mină... Ea se sprijinise cu umărul de mine şi sînul ei se instalase ca într-un culcuş, în îndoitura braţului meu, îl simţeam cu coastele. întorc apoi capul într-o lungă mirare.
—	La „Giordachea?
—	Ah! ce a mai fost şi atunci... Ce motiv de ceartă, două săptămîni. De obicei n-aveam nici o grije seara cînd mergeam în vreun local, că eram aproape sigură că nu-1 întîlnesc... Totdeauna el mînca în birturi şi prin bodegi. în seara aceea se înfiinţa un club, nu ştiu ce spunea el, al scriitorilor. Şi aveau o masă a lor într-un salon. Noi eram un grup de şase-şapte inşi, mi se pare că era şi Gina, Lenţa şi pe urmă şeful de cabinet cu doi prieteni ai lui... Parcă trebuia să vii şi tu în seara asta? Da, da... Parcă aşa spunea Măr-ginoiu? Noi, fetele, ne cam trecusem şi spuneam tot felul de prostii... Ne stropeam cu sifon, ne păcăleam unii pe alţii. Şi el era la uşe, dragă... închipuie-ţi!...
în chipul acesta am înţeles oarecum cauza tragediei lui Ladima... Din pricina sărăciei nu putea să meargă în aceeaşi lume cu femeia pe care (oribil cuvînt) o iubea, şi atunci era cu neputinţă să exercite vreun control... Toate datele îi scăpau... Ea, care era totul pentru el, pleca gătită şi venea din oraş, cum ar fi mers într-o cetate nepermisă lui, de unde s-ar fi întors spunînd ce vrea şi cît vrea să spuie... El era nevoit să creadă şi imaginaţia lui, necontrazisă de nici un incident al realităţii, putea să vadă o Emilie ideală, bună, suavă. Şi mai ales o Emilie plină de mister. Dacă nu vezi cotidianul unui om, ci numai aşa cum apare pe catedră, nu poţi niciodată să-l cunoşti. Construieşti numai o figură de profesor... Cotidianul Emiliei nu era, cum s-ar părea, sufrageria cu Valeria, unde ea cobora oarecum ca o prinţesă, ci patul ei plin de atîtea
5
10
15
20
25
30
35
40
mistere, după-amiezile şi serile cu supeuri, o lume cu care el nu avea mai mult contact decît are călătorul de pe scara vagonului de clasa treia cu vagonul restaurant, sclipitor de lumină şi tacîmuri, în cuprinsul de lemn lăcuit al căruia evoluează (deşi doar la al şaptelea vagon) o lume absolut inaccesibilă, mai distanţată decît toate distanţele de parcurs în clasa treia, în cuprinsul întregii ţări.
—	A venit să se plîngă Valeriei... I-a bătut şi ei capul ca să-i explice ce „imprudenţă44 am făcut: „Dacă e posibil copilăria asta, Valeria?... în cameră separată la «Giordache »?...44
I-am spus cu jurăminte, bineînţeles, că n-am ştiut de ce e vorba... că am crezut că mergem în restaurant... că era ziua de naştere a Ginei... mai ştiu eu ce?... Două săptămîni a suferit îngrozitor... Nu mă mai săruta... ca să mă pedepsească, „să mă facă să sufăr44... era mereu gînditor, devenise mai bănuitor ca oricînd. Mă plictisea, nu-i vorbă, puţin, căci fireşte ştia tot teatrul că e amorezat de mine, dar nimeni nu credea că trăiesc cu el, căci toţi ştiau că sunt cu Traian...
—	Care Traian?... E vreun actor?...
—	Eşti nebun?... Şi a făcut o strîmbătură de silă, dar la ea nu cred că era o silă fizică, ci una morală, însă mimica ei era nediferenţiată. Nu m-am culcat niciodată cu vreunul din teatru... E o prostie... Intîi că se află şi pe urmă încep invidiile, de nu te mai descurci: „Aşa ?... te-ai culcat cu ăla şi cu mine nu ?...44 Sunt foarte drăguţă cu ei şi atîta tot... Ce rost ar avea să mă culc cu Bălţăţeanu, să zic aşa?... Colegi...
—	Dar Traian cine era?
—	Un inginer de la Căile Ferate... Venea cu maşina să mă ia... Tot teatrul ştia că suntem împreună...
—	Şi Ladima n-a ştiut nimic?
—	La început n-a ştiut... pe urmă a aflat ceva... Dar am tăgăduit... spunînd că aşa vorbeşte lumea... că Traian nu vine pentru mine... ci pentru Gina... A mers cam greu, dar pînă la urmă tot a crezut. Stai că-ţi arăt acum, că sunt cîteva scrisori din vremea aia...
145
5
10
15
20
25
30
35
40
Intervin grăbit, speriat:
—	Lasă-Ie la rînd... şi surîd... Dar văd că ţii minte ?
Bună, indulgentă:
—	Cum o să uit cîte încurcături îmi făcea?
Mă uit la ea şi mă întreb însă dacă nu le-or mai fi cetit şi alţii, aşa cum am făcut eu acum... dacă nu cumva ea le-a făcut accesorii ale patului ei profesional.
—	Ce te uiţi aşa la mine? mă întreabă senin, surprinsă.
O	scrisoare pe toate feţele, cu litere mai lungi parcă...
Scumpă Emy,
Trebuie să-ţi scriu, căci am impresia că e singurul mijloc în care mai pot comunica, de o sâptâmînâ încoace, cu tine. Nu mai pricep nimic. M-am întîlnit ieri prin faţa teatrului cu Gina şi n-a fost chip să scot o vorbă de la ea... Ce sunt ascunzişurile astea?... Pînâ şi Valeria a început să aibă, de cîte ori o văd, un aer încurcat... Repetiţii şi iar repetiţii, deşi am impresia că totuşi nu joci decît prea rar pentru atîtea repetiţii. Emilia, mai fii puţin şi a mea... E aşa de puţin ce-ţi cer. Imaginea ta n-o mai pot dezlipi de viitorul meu... Dealtfel, e posibil să intervie o mare schimbare în viaţa noastră. Sunt în preajma unui mare eveniment... S-ar putea, Emy, ca în scurtă vreme să avem bani... bani... să ai ce-ţi trebuie, oferit de mine... Asta ar fi cea mai mare bucurie a mea, azi... Nu pot spune pentru moment... Ai să vezi... Ba da... trebuie să-ţi spun... îţi reproşez că tu îmi ascunzi lucruri, şi chiar în aceeaşi scrisoare, eu însumi mă fac vinovat de asta... Emy, un prieten mai tînâr, foarte, foarte bogat, mi-a telefonat acum două seri la gazetă, căci se vede că nu ştia că am demisionat... Noroc că Negrea, secretarul, îmi ştia adresa şi mi-a trimis vorbă... A doua zi de dimineaţă m-am întîlnit cu el... In biroul, lui am stat de vorbă un ceas întreg. Nu stă acasă, are locuinţă în oraş, pe Cometa. Foarte frumoasă, cu mobilă modernistă, care mi-a plăcut foarte mult. Uite despre ce e vorba... Un frate mai mic al lor a murit.. . şi vor să facă o fundaţie culturală... Bătrînul
5
10
15
20
25
30
35
40
vrea să dea toata partea eventuală de moştenire a celui mort — sau o bună parte, pentru această fundaţie... E vorba de vreo 7—8 milioane. N-au vorbit pînâ acum cu nimeni şi prietenul meu a ţinut să mă consulte întii pe mine. Din venitul cam de un milion pe an se vor face 100 de burse pentru şcoalele primare, căci bătrinul n-ar vrea să mai rămînă nici un neştiutor de carte, 10 burse pentru şcoalele secundare, 4 burse pentru Universitate. .. Din restul venitului, cam 5—6 000 de lei se vor da, anual premii pentru literatură, muzică, pictură şi teatru. Astea le-am fixat eu... A vorbit şi cu bătrinul şi cred că au căzut de acord cu mine. Va fi şi un fond de ajutorare... Faptul că mi s-au adresat mie mi-a făcut o nesfirşitâ bucurie... E posibil să fiu numit secretarul acestei fundaţii. Ar părea lumea altfel construită, Emy.
Ca să discutăm mai mult, am luat ieri masa cu prietenul meu la „Modern“... a plătit el. Mîine ne întîlnim de-a dreptul la masă, ca să continuăm. M-a invitat tot el, dar acum trebuie să găsesc parale undevar că n-are nici un Dumnezeu să-l las tot pe el să plătească.
G.D.L.
Emilia vede că nu mai dau nici un semn de viaţă* ca un bolnav în criză.
—	Ce ai rămas aşa?... Ia uite cum a rămas!... îşi încruntă puţin privirea, ca să înţeleagă mai bine, cu ochii aceia mari, care nu văd decît simplu... Ţi s-au umezit ochii? Ce e?
Noroc că pot minţi aşa, reflex aproape.
—	Mi-am adus aminte de fratele meu care a murit şi el.
Din cauza fratelui mi s-au umezit ochii, dar trebuie să mărturisesc, oricît ar fi de monstruos, că nu din cauza lui Sorin, ci din pricina acestui biet frate, frate adevărat, din acelaşi altoi de suferinţă, care era grav ca un profesor universitar, de o politeţă de ambasador pensionar, surîzînd puţin îndepărtat, cu ochii calzi în orbitele prea mari... al cărui destin eu aş fi putut să-I schimb în această lună aprilie, cînd i-am vorbit despre această „fundaţie44 şi n-am ştiut.
147
5
10
15
20
25
30
35
—	Ai avut un frate mai mic?
—	Da...
E înduioşată..,.
Aproape că a turtit cutia cu scrisori, trebuie să se ridice in cot, ca să luăm alta.
Emy,
Ce-a mai fost ieri? Ştiam că nu ai decît în actul trei şi am venit să te iau... M-am jenat să intru în cabina voastră... îmi închipuiam că se îmbracă fetele şi ţi-am trimis vorbă... Mi-ai spus să te aştept şi pe urmă n-ai venit... Fetele mi-au spus că te-a chemat directorul... M-am interesat însă şi am aflat că nici n-a fost directorul în seara aceea la teatru şi nici nu vine de obicei la spectacol. Te-am căutat apoi pretutindeni. .. Nimeni nu mi-a spus... Nu te văd aproape două sâptâmîni şi atunci ne pierdem unul de altul?.., M-am întîlnit cu Gina, care vrea să-ţi vorbească... Spune că nici ea nu te vede...
întoarce spre mine capul rotund de pisică de lemn, cu orbitele geometrice.
—	Ce-a fost şi atunci... Traian mă aştepta la „Elysee“ şi nici prin cap nu-mi trecea că Ladima vine să mă ia... A trebuit să rog fetele să-l ţie de vorbă pînă plec, căci dacă s-ar fi luat după mine, îl ştiam, nu mai scăpăm de el. Pe ele le amuza foarte mult aşa... Vivi l-a luat în cabina cealaltă, şi el a marşat... Ele rîdeau să se prăpădească... Nu pricepea nimic şi era mirat de atîta prietenie şi dragoste din partea lor.
Acum ţine ea, în mîna grăsuţă, scrisorile, şi eu citesc peste umărul ei rotund. Am făcut-o înadins pentru ca să mi le comenteze, fără să-i cer anume asta, căci, desigur că, numai aşa din reacţiune animală, ar refuza... Sub pretext că stau mai bine, m-am rezemat de ea cu un soi de familiaritate complice şi tandră... Creşte în mine o durere mărăcinoasă şi sunt actor într-un teatru care, ca teatrul în teatru din Hanilet, corespunde unei drame adevărate.
5
10
15
20
25
30
35
Scumpa mea,
Mîine vreau să te văd neapărat, Emy, am veşti bune de tot... iVZcZ nu.ştii ce înfrigurat sunt... /m am ZaaZ eZm mm masa cu prietenul meu, afară din oraş... iYia nu mi-am închipuit că s-au deschis grădinile şi mai ales că se poate mînca şi ziua acolo... La „Florau, Za prînz, parcă eşti într-o staţie climaterică în străinătate... Grădină mare cît un parc cu parmalîc verde, cu mese afară, aşa în plin soare... Galantarul bogat cu mîncă-ruri, chelnerii îngrijiţi îţi dau impresia de odihnă, de curat, ca de sanatoriu. M-am simţit aşa de bine... Pe urmă, după ce am luat cafele şi coniac, un coniac tare şi uşor ca o flacără galbenă, am făcut un tur cu maşina pînâ la Otopeni... Cu toate ca şoseaua era stricată, mi se părea că nici în leagăn, cînd eram mic, nu m-am simţit aşa de bine, la ora 2, după o masă bună, ca în fotoliul adînc şi elastic al maşinii (puţin ameţit de vin, e drept). Ei bine, Emy, fundaţia e pe cale să se realizeze. .. S-ar putea să mergem încă din vara aceasta la Rîmnicul-Sărat... Căci acolo vreau să mergem, Emy. Obligaţiile mele de secretar nu mi-ar impune să stau în Bucureşti... Aşa încît în loc să trăim'prost aci, am putea trăi curat şi frumos acolo.
Cînd îţi spuneam: „Emilia, dâ-mi un an de aşteptare şi încredere, şi totul se va schimba.. A'
Fii mîine acasă... Trebuie să stăm de vorbă.
G.D.L.
—	Mi-era imposibil... Traian nu mă lăsa nici un minut liberă... Dormeam şi mîncam la el, dar Valeria nu-i spunea lui Ladima... Veneam numai să mă schimb
. acasă... El venea însă în fiecare seară şi juca tablinet,, aşteptîndu-mă, cu Valeria..
—	Şi cum s-a terminat cu Traian?
Trăsăturile caligrafice, adică fruntea senină cilindrică, sprîncenele aduse din condei, ochii mari neadîn-ciţi în pleoapele grăsuţe, catifelate, se strîmbă într-a denunţare:
—	Intrigile, dragă... Că în teatru e ca un viespar... I-au scris scrisori...
149»
Aş vrea s-o mai întreb, dar e în mine o drojdie de oboseală şi nemulţumire, cînd îmi amintesc de...
Fundaţia s-a făcut. Nu are venituri de un milion, dar are, e adevărat, un secretar. Nici o clipă, nici ca o 5 bănuială măcar, nu mi-ar fi trecut prin cap că am putea oferi unui domn atît de bine postul acesta... în îmbrăcămintea lui serioasă, de profesor, în tonul academic, cum să-ţi spun? cu care vorbea, superioritatea intelectuală şi de om de lume pe care o manifesta io	nu ţi-ar fi permis nici o clipă să crezi că unui asemenea
om îi poţi face ofensa să-i oferi un post de secretar al unei fundaţii particulare pe care noi l-am încredinţat unui tînăr student recomandat de un profesor. S-au dat premii, e drept, între altele şi unul de poezie. 15 Tata a cerut Academiei şi unor scriitori cunoscuţi să decearnă „Premiul Sorin Vasilescu“ de 30 000 de lei. Trebuie să spun cu sinceritate că auzisem că e un excelent gazetar, dar n-am ştiut, pînă la sinuciderea lui, că Ladima e şi poet, şi mai puţin, cum au scris 20	unii atunci, că e un foarte mare poet. Premiul a fost
dat deci altcuiva.
—	Vrei să trimit să mai aducă ţigări? La ce te gîndeşti ?
—	Da... mai pe urmă...
25	— Chestia cu ce credea el nu s-a făcut, dar pe urmă
a găsit ceva la o revistă, nu ştiu unde .. Lucra... era aşa... secretar... dar nu cîştiga mai nimic.
Emy scumpă,
Ţin foarte mult să te rog un lucru... Am invitat 30 la masă... mergem intr-un loc unde se mânîncă admirabil, e o circiumă pe Buzeşti, „La Nepotuu — trei buni prieteni ai mei... Le-am spus — numai Zor, Emy — pentru că suntem foarte buni prieteni, căci ne vedem in fiecare zi la cafenea, că va veni şi logodnica mea... 35 Emy, nu-ti închipui ce cald mi se pare cuvîntul acesta şi înflorit, numai cînd îl pronunţ: logodnica mea... Aş fi fericit să fiu într-o seară în mijlocul prietenilor mei buni, cu logodnica mea... (N-am mai spus la altcineva
150
5
10
15
20
25
30
35
40
la nimeni că suntem logodiţi, nu te supăra...) Dar cuviinţa cere să ţi-i prezint dinainte.
...Iatâ-i de pe acum, în scris. Unul, Bulgăran, este un mare savant, Emilia... Fireşte, zm e profesor universitar. .. pentru că numai diplomele contează în ţara asta... Are o teorie extraordinară asupra atomilor... pe care o va scrie şi o va traduce în franţuzeşte. A făcut descoperiri literare care au revoluţionat istoria literaturii noastre... Cibănoiu a fost cancelar la Externe... n-a înaintat pentru că ştii ce înseamnă să înaintezi la Externe; să fii din lumea lor şi să perii toată viaţa... Acum vreo cincisprezece ani, Cibănoiu a pus semnul mirării într-un ordin al secretarului general, care credea că St.-Louis e un oraş din Franţa şi numise un consul acolo... E un mare teozof', Emy, ai să-l cunoşti... Colaborează la o mulţime de reviste teozofice franceze şi germane. .. Are o bibliotecă imensă... Penciulescu, cel care întregeşte trinitatea, e, fără îndoială, cel mai deştept om din ţara românească... Ripostele lui sunt celebre... Rasy negricios, cu o faţă de consul roman blazat, e de o cultură care sperie şi pe profesorii universitari. N-a primit niciodată o catedră, a socotit nedemn de el asta... A preferat să fie suplinitor la un liceu particular, decît să se preteze la compromisuri. Un profesor universitar care îşi pusese ochii pe ef de cînd era student, şi-a dat catedra şi fata după altul, cînd a văzut că Penciulescu face... mofturi. Ai sâ-i cunoşti, Emy, şi ai să vezi ce ţipi interesanţi sunt.
Prin urmare, dragă, trec mîine să te iau pe la 81l2r nu?
G.D.L.
Se întoarce, şi acum încă deziluzionată, schimbă picioarele... se întinde, voinică, a plictiseală.
— Am fost... Vai ce seară... Erau nişte rable, de parcă eram în spital... Unu n-avea dinţi şi făcea spirite... altul făcea pe curtezanu. Ce prieteni şi-a găsit el!... Am stat numai pînă la 11, că mi s-a părut o prostie să pierd noaptea cu o adunătură ca asta.
Biletul ăsta (de la mine din mină) l-am găsit de: dimineaţă, vîrît pe sub uşe, e iscălit de ei trei.
151
Păcat, Emy, ca n-ai stat... Prietenii mei te găsesc foarte bine... Le-ai plăcut enorm... Noi acum am încheiat... dimineaţa... Ei mi-au spus să trec să-ţi las pe sub uşe biletul acesta pe care iscălesc cu toţii. Cu 5 cele mai dulci sărutări de mîini, G.
Gedem nu ştie ce comoară are. Bulgăran... Nici ducele de Sagan n-a prezentat o aşa frumuseţe la un supeu prietenilor lui... Cibănoiu.
Dacă aveai de gtnd să pleci aşa de repede, de ce ai 10 mai venit? Penciulescu.
Cam în vremea asta, plecam pe cîte două-trei zile din Bucureşti cu Traian... că încă nu rupsesem cu el. Avea inspecţii şi mergeam şi eu... Stăteam la hotel, pînă venea el, pe urmă ieşeam împreună la masă 15 la restaurant. La Giurgiu... La Buzău... O dată am fost şi la Roman... Ladima era foarte enervat şi devenise bănuitor.1 Caută ţigări pe noptieră şi nu găseşte.
1 Cam în vremea aceasta Ladima m-a rugat să-l aştept la plecarea de la o şedinţă a comitetului S.S.R., ca să mergem 20 împreună. Abia după ce ne-am despărţit de Perpessicius, cu care plecam de obicei, în dreptul hotelului „Athenâe Palace“ — era în anul cînd se adăogau trei etaje hotelului „Splendid44* şi circulam numai pe partea cealaltă — Ladima, care mă conducea pe nesimţite spre oraş, m-a întrebat, întîi cu un aer indi-25 ferent, detaşat, cum am petrecut la un „ceai44 dat de una dintre tinerele angajate ale Teatrului Naţional, dacă m-am amuzat bine, ce lume a mai fost şi, tîrziu apoi şi cu ocoluri, dacă s-a flirtat, cum mergeau simpatiile, pînă la ce oră din noapte am stat (căci am înţeles că, după cîte ştie el, s-a stat pînă la 9 seara). 30 Bănuiam unde Vrea să ajungă, şi-a ajuns foarte tîrziu, cu un surîs galben şi exagerat de vioi.
— E adevărat că a fost acolo şi un tînăr inginer... Traian Justiniu? Un bun prieten al meu...
îmi dădeam seama cît de mult ţine să afle, şi înţelegeam, în 35 aceeaşi clipă, că nu pot să nu fac parte din acea cumplită coaliţie care se formează de la sine împotriva unui bărbat înşelat... Laşitate, simplă dorinţă de a-ţi simplifica existenţa, teama să nu pari poltron, un sentiment de vulgar orgoliu că eşti în clipa aceea deasupra, nu ştiu ce, m-a împiedicat să-i spun ceea ce ştiam, lui 40 Ladima. Poate şi gîndul că l-aş face să sufere — şi toţi dispreţuim,
* Hotelul „Splendid44 se afla pe Calea Victoriei, vizavi de „Athenee Palace". La 4 aprilie 1944 clădirea s-a deteriorat, fiind bombardată (n. ed.).
152
— Nu mai sunt ţigări ?
Acum o scrisoare fără titlu, dezordonată, fără scrisul acela culcat şi mare, ci aproape drept şi mai mic.
Aseară treceam, pe lingă un grup, in faţa teatrului.
5 Unul dintre actorii tineri povestea ceva şi toţi rîdeau... Cind m-am apropiat, toţi au tăcut şi păreau jenaţi... L-am luat pe Ion Sîrbul 1 deoparte şi, după cîtva timp, necăjit, enervat, ddi£, ‘mi-a spus, îndurerat: „Gedem, esd dobitoc fără pereche... Niţescu povestea ce i-a 10 făcut Traian Emiliei, pentru că a prins-o în cabină la un teatru particular cu un coasociat director... A văzut-o mergînd cu el la teatru, la o oră cînd nu puteau fi nici măcar repetiţii... A urmărit-o, a	în teatru şi de
la uşa cabinei a ascultat şi a înţeles totul. Pe urmă?... 15 Gedem, eşti un dobitoc fără pereche. ..cu tot geniul tău... La revedere... Nu te mai apropia de grupurile care rîd cu hohote... Nu uita să depui cărţi de vizită la Anul nou şi la ziua onomastică lui Traian Justiniu. La revedere... “ şi a plecat bâtînd mătănii.
20	Nu sunt, Emy, nici furios, nici nu sufăr. Mi-e nu-
mai o imensă, o nesfîrşită milă de mine... Fiecare suntem ursiţi de la facerea lumii să fim aşa cum suntem, aşa cum e ursit sîmburele să dea bostan, şi bobul de şrîu spic... S-a făcut în mine ca o lumină de moarte şi înţeleg 25 acum, neaşteptat, toate întîmplârile şi toate faptele omeneşti ale acestui an de delir, de cînd te cunosc... Cu bine, Emy, fii fericită, căci există soiuri de fericire pe lumea asta pentru tot ce a creat Dumnezeu.
G. D. Ladima
30 la alţii suferinţa din dragoste, o credem neserioasă şi, găsim că ni se cere prea mult ca să ne „amestecăm în asta“ — m-a făcut, cred, să nu-i spun că Justiniu a stat tot timpul cu Emilia, care i-a făcut şi scene de gelozie, că toată lumea îi consideră împreună, că acest ceai s-a sfîrşit la nouă, dar a continuat cu o 35 masă la „Roata lumii“, prelungită şi ea, că în zorii zilei Justiniu ne-a condus pe toţi acasă cu maşina, rămînînd cu Emilia, care probabil a dormit* la el.
1 Ion Sîrbu (1887 — 1947), actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, printre cei mai apreciaţi de Camil Petrescu în cro-40 nicile sale dramatice, ca şi de Victor Ion Popa (n. ed.).
153
5
10
15
20
25
30
35
—	Am crezut că acum s-a sfîrşit... A fost în mai asta, într-o ghină mizerabilă... Ştiam că pe întîi iunie sunt concediată de la Naţional. Speram să intru la alt teatru, particular... L-am pierdut şi pe Traian... Şi acum se mai supăra şi Ladima. O lună n-am mai ştiut de el nimic... Pe urmă am aflat că e bolnav.
în anul acela, în iunie, am avut şi eu un conflict cu el... Era în comitetul unei expoziţii de cîini... Pentru că se ştia că e unul dintre cei mai buni cunoscători ai raselor de cîini din ţara noastră. Pe maidanul fostei primării se făcuse o curticică prăfuroasă, mărginită de cuşti şi coteţe, cu tot soiul de cîini şi căţei. L-am rugat să dea, în loc de premiul doi, premiul întîi pentru un pekinois mătăsos al unei prietene care nu-mi mai da pace.
—	Nu te supăra, domnule Vasilescu, dar premiul întîi a fost dat de vreo zece ori pînă acum. Asta mă plictiseşte... Scuză-mă. Plec acasă. M-am săturat.
Emilia a luat un bilet, care, dealtfel, venea la rînd.
—	Ce bilet este ăsta? şi îl cercetez mirat.
—	De la un prieten al lui... de la Cibănoiu.
Domnişoară,
Iertaţi-mâ dacă intervenţia mea este inoportună şi deplasată. Dar ştiu ce inimă bună aveţi şi surit sigur că dacă sunteţi cauza unei atît de mari suferinţe, e că nici nu bănuiţi răul pe care-l faceţi... De vreo săptâmînă, domnişoară, prietenul nostru merge spre moarte... Pe căldurile acestea grozave, e singur, fără nimeni lingă el, şi sunt sigur că prezenţa d-voastră cîteva minute lingă patul lui... ar fi ca un balsam... Doctorul i-a interzis să coboare şi noi facem, cu rîndul, pe paznicii lui1 dar avem foarte puţin timp liber.
Cibănoiu
—	Eu tocmai plecam într-o excursie cu automobilul prin Ardeal... Dar s-a dus Valeria numaidecît... Ce-a găsit acolo zice că nu poate spune. El sta tocmai sus, la al treilea, pe Rahovei... Nu era măturat de zile întregi, o gîndăcime să te sperii, haine şi ghete murdare, resturi de mîncare. Pe cărţi sta praful de un de-
5
10
15
20
25
30
35
40
get. El avea nevoie de pungi cu gheaţă pe frunte şi seara comprese calde la ficat... Era slăbit, neras, rufă-ria patului murdară, căci era o singură servitoare la toate trei etajele. Venea numai să măture şi să aducă apă dimineaţa. Valeria a venit înapoi acasă... A luat un ciocan, cuie, cearşafuri de pat şi o pernă cu feţele ei, a luat un reşo, că eu am vreo două-trei, că mereu se strică şi nu vreau să rămîn fără nici unul.
Casa lui era veche, ca o cazarmă, dar avea electricitate şi priză pentru reşo, aşa că tocmai bine putea să încălzească apa.
împreună cu Cibănoiu l-au coborît jos din pat... L-au aşezat pe saltele în fundul culoarului. A deschis ferestrele, a curăţat puţin de păianjeni, a măturat bine, a pus praf pentru ploşniţe şi pîine muiată în acid boric pentru gîndaci. A dres ea singură patul, că Cibănoiu nu se pricepea la nimic... A potrivit rafturile de cărţi. Pe urmă a primenit aşternutul, a spălat vasele şi paharele... Cibănoiu se minuna, nici nu mai recunoştea odaia... în fiecare zi, că eu eram plecată, se ducea la el; de cîteva ori, cînd avea dureri, a stat şi noaptea lîngă patul lui. Că era bolnav de ficat, nu ştiu ce avea, că nu avea voie să bea decît lapte. Spune Valeria că avea nişte dureri îngrozitoare, uneori îşi muşca mîinile ca să nu strige... Cînd îi treceau crizele stăteau de vorbă... Şi ei şi lui le plăcea să stea la discuţie... Spunea Valeria că despre mine n-a spus o vorbă tot timpul... Ea adusese un borcan de dulceaţă de acasă şi pregătea la reşo cafele, de trata prietenii cînd veneau... Seara se adunau toate rablele acolo şi zice Valeria că petreceau foarte bine.
De văzut nu ne-am văzut toată vara... Eu fusesem la Bîrlad tot timpul... El mi se pare că a fost la un cămin de scriitori prin Transilvania... S-a angajat pe urmă la o gazetă de la Chişinău, dar nu ştiu de ce n-a stat decît două luni. Pe la sfîrşitul verii mi-a venit un angajament de la Teatrul Naţional de acolo. Am bănuit eu că trebuie să fie ceva cu el acolo... Dar n-am primit... Trebuia să transportăm casa şi ne era greu.
155
5
10
15
20
25
30
35
Vaier ia dragă,
Nu înţeleg de ce te-ai grăbit atît să-mi trimiţi cărţile împrumutate... îmi făcea plăcere să le ştiu la d-ta... Dacă vrei altele, oricînd, toată mica mea bibliotecă îţi stă la dispoziţie... Ştiu că niciodată cărţile pe care le iubesc atît nu vor fi în mîini mai bune, mai îngrijitoare şi atît de iubitoare ca ale d-tale. Mereu îndatoratul,
George Demetru Ladima
—	In septemvrie, cînd ne-am întors, Yaleria, care împrumutase nişte cărţi de la el — nu le-a cetit, că nu i-a plăcut nici una — i le-a trimis înapoi... Despre mine nu spunea nici un rînd, nici n-o întreba niciodată... Aflase şi el, poate, că în toamnă era să mă mărit cu Arghiropol. Eram ca şi logodită...
—	Arghiropol era un societar al teatrului ? Nu l-au scos la pensie ? Aşa auzisem parcă...
—	Da, şi a stat la noi în casă vreo două săptămîni... Decît să fiu metresă pe degeaba a unui tenor, mai bine nevasta unui societar, că amanţi găsesc eu cîţi vreau... (Ea nu spune limpede că vrea un bărbat „complezent44.) Arghiropol a şi stat aci, vreo trei săptămîni... Ladima ştia... cînd ne întîlneam pe stradă, mă saluta foarte rece şi aşa... foarte demn... Că nu mai venea nici la noi... îi spusese Valeria că m-am logodit şi că de Sfîntul Dumitru ne mutăm într-o altă casă, mai mare... La Naţional, însă, tot n-am mai putut să intru... Nici Nae Gheorghidiu nu putea face nimic, că acum fusese scos de la minister şi îl atacau mai toate gazetele.
Domnişoară,
Am publicat astâ-varâ în cea mai de seamă revistă literară, Cugetul, în care public de obicei versurile mele, trei articole despre decadenţa teatrului românesc, care au avut oarecare răsunet, îndeosebi în generaţia tînârâ, dornică de o spiritualitate nouă. S-a hotârît să facem
o	grupare pentru teatru, i-am spus: Proscenium.1 Un tînâr regizor, Doriadi, care a studiat la Berlin cu Karl Heintz Martin 2, va pune in scenă. înainte de spectacol vom ţine conferinţe arătind ce vrem. iSîmZ nădejdi mari 5 că vom revoluţiona in întregime teatrul românesc învechit, rămas la formule vulgarer bulevardiere. Cea dinţii piesă pe care o vom juca va fi Învierea lui Tolstoi, intr-un singur decor, cu proiectoare şi recuzită modernistă... Te-am propus pe d-ta pentru rolul Maslovei 10 şi, după oarecare discuţii, deoarece se pare că Doriadi vrea pe altcineva, s-a căzut de acord. Pe bărbat îl va juca un tînâr absolvent al Conservatorului, Priboescu, pe care probabil îl cunoşti, pentru că se spun despre el lucruri extraordinare. V. I. Ştefanovici, unul dintre cei 15 mai reputaţi esteţi de la noi, va vorbi despre Tolstoi şi regia lui Gordon Craig? Spectacolele vor avea loc la Teatrul Popular. Sala va fi decorată în perdele cenuşii, iar scena transformată.
G. D. Ladima
20	— Deşi nu plăteau nimic şi ştiam eu cît timp se
pierde cu repetiţiile, am primit... Venea şi el, in fiecare zi, la repetiţii, sta într-un stal în întunericul sălii, şi-mi vorbea foarte politicos. îmi plăcea mult mai mult aşa cum se întorseseră lucrurile. Miroseam eu cîteodată 25 că trece anume pentru mine pe la uşa regizorului.
1 Se referă, probabil, la gruparea experimentală „Atelier" (dec. 1923 — ian. 1924). în cadrul manifestărilor organizate de Teatrul Popular au conferenţiat, printre alţii, Em. Gorbu, V. I. Popa şi I. M. Sadoveanu (n. ed.).
30	2 Karl Heintz Martin (1886—1948), regizor german de tea-
tru, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai expresionismului. în primăvara anului 1922, venit în România, a montat Ia compania Bulandra piesele Nyu de O. Dîmov, Pelicanul şi Beţia de Strindberg şi Lysistrata de Aristofan (n.ed.).
35	3 Edward Gordon Craig (1872 — 1966), actor, regizor, pictor
scenograf şi teoretician de teatru englez. în Modalitatea estetică a teatrului ca şi în diverse articole şi conferinţe despre arta actorului şi funcţia regizorului, Camil Petrescu îl va menţiona ca pe un inovator. Eseul Despre arta teatrului constituie o pledoarie 40 pentru „spectacolul total44, în care Gordon Craig insistă asupra însemnătăţii textului dramatic şi a mijloacelor de punere în lumină a detaliului scenic (n. ed.).
157
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Şi s-a jucat spectacolul?
—	De vreo trei ori... Am aci şi critica...
A coborît şi a scotocit într-altă cutie, unde erau tăieturi din diverse ziare... Afară de Universul, care nu găsea satisfăcătoare asemenea încercări şi spunea că singura care a înţeles rolul a fost domnişoara Răchi-taru, şi de Dimineaţa, care lăuda mult pe Doriadi, pe Priboescu şi remarca în treacăt pe domnişoara Răchi-taru, „care a fost în rol“, toate celelalte critici mai mărunte vorbeau, aşa, călduros despre spectacol şi rînd pe rînd arătau că mai ales în scenele de beţie, Maslova a domnişoarei Răchitaru a cutremurat sala... „Are un temperament copleşitor, scria unul dintre critici, şi Teatrul Naţional a făcut o greşeală de neiertat concediind-o.“ Mai erau cîteva reviste, mici probabil, pe hîrtie velină, care cereau ca neapărat să se încredinţeze un teatru permanent lui Doriadi.
—	Eu eram bucuroasă că asta îmi slujea ca să cer să fiu reangajată la Naţional, mai ales că nu mai puteam conta pe Arghiropol... care, după ce stătuse trei săptămîni în casă la noi, rupsese logodna... Şi încrun-tînd, prea puţin, centrul de întîlnire deasupra nasului, a atîtor linii caligrafice: Iar intrigi şi anonime... că ştii cum e acolo!... A aflat şi de falimentul băncii...
—	Ce faliment? întreb uimit.
Emilia se învineţeşte, se agită toată.
—	Să nu mai vorbim. Pungaşii de la „Banca Gom-pos“... Mi-au mîncat un milion... Că tocmai vream să iau o casă în parcul Principesa Maria... Că mereu ziceam să ne mutăm... Acum!... şi îşi freacă vertical palmele desfăcute, cum ar toca banii cu două talgere de fanfară, în semn de „adio“.
Altă scrisoare, acum cu un scris mai nervos, mai grăbit şi mult mai oblic, fără titlu.
E peste puterile mele... Trebuie să-ţi scriu... Trebuie să-ţi vorbesc... Pînă miine seară trebuie să se intîmple ceva, pentru că mi se rup zăvoarele minţii... De trei luni îndur o suferinţă care întrece puterea de rezistenţă a nervilor mei, depăşeşte tot ce e capacitate de îndurare şi răbdare... Orice, Emy... dar vreau să fiu
5
10
15
20
25
30
35
40
iar lîngâ tine... Sate aştept jucind tablinet cu Valeria... Mă cuprinde nebunia, mi se pare dintr-altâ lume posibilitatea pe care o aveam de a-ţi auzi paşii pe scară — oricît de tîrziu — de a te vedea intrînd pe uşe, scoţînd pălăria cu mina stingă şi aşezînd-o peste mănuşi.
Să privesc, sprijinit în coate pe faţa de masă cu pătrate albe şi roşii, obrazul tău rotund şi rumen, cu oc/m mari verzi.	wc certăm... să spui ce vrei...
Sunt cel mai nenorocit dintre oameni, .E/m/, ctjmZ shtiZ departe de tine. Prezenţa ta, alături de mine pe stradă, de cealaltă parte a mesei, în sufragerie, în aceeaşi încăpere, fie şi într-o sală de spectacol, mi-e mai necesară ca unui morfinoman doza lui zilnică.
Cel puţin înainte te puteam aştepta... Sufeream atîta... Azi pînă şi aşteptarea aceea, acum cînd de trei luni nu mai am dreptul acesta, mi se pare un paradis pierdut. Re-dâ-mi-l... Pe lumea aceasta e tot ce mi s-a dăruit într-o viaţă de umilinţă, mizerie şi suferinţă.
George Ladima
Nu pot să întreb, decît după o lungă tăcere, în care mă apasă un soi de deznădejde, cu toate că surîd.
—	Ce i-ai răspuns?
—	M-am sfătuit cu Valeria şi ea a fost de părere să-l chemăm... Mai ales că acum mă certasem cu Arghiropol şi eram liberă de tot. Am întrebat-o pe Valeria dacă să mai spun vreo minciună ca rîndul trecut, să mă dezvinovăţesc... Ea a spus să tac din gură... Că e mai bine pentru mine ca el să ştie adevărul.
I-am scris o scrisoare că îl aştept a doua zi seara, cu mare plăcere... Şi uite ce nebuneşte mi-a răspuns.
Era într-adevăr o scrisoare de înnebunit. Pe patru pagini nu era scris decît cuvîntul „mîine“, în coloană, pe fiecare pagină şi de cîte 10—15 ori.
Mîine
Mîine
Mîine
Mîine
Mîine
Mîine
159
Şi aşa toate feţele. La urmă doar atît: „Va mai fi mîine ?“
— După aceea, ne-am văzut cam în fiecare seară... Avea bilete la cinematograf şi teatru luate de la ziare 5 şi am ieşit împreună. De cîteva ori am stat amîndoi acasă de vorbă şi se ducea Valeria la teatru.
—	Ascultă, ai fost din nou a lui ?
—	Nu... că nici n-a fost vorba de asta... Stăteam numai aşa de vorbă, că altminteri era idealist.
io	Mă uit la ea, e tot senină, mare şi goală.
Draga mea,
Toamna tirzie e de aur, părul tău bălai e de aur, ochii tăi au licăriri de aur... Săptâmîna asta e aurul vieţii mele... Sunt un nerod... Un nebun, că trei luni
15 am suferit atît... Trimit două locuri din vreme pentru Valeria s-o invite pe prietena ei. Cibănoiu îmi spunea azi-dimineaţâ că ar merge şi el bucuros cu Valeria la cinematograf. Noi, care am văzut şi Carnea diabolică 1 şi Lord Sat an2, vom râmîne acasă...
20	George
Să rămîi acasă cu Emilia, fără s-o ai!
Mă întreb ce poate fi intimitatea cu femeia aceasta, mai ales cînd nu e dezbrăcată?
—	Ce vorbeaţi, seara?
25	— Pînă noaptea tîrziu... Despre teatru, despre
actori, ştia o mulţime de lucruri. Uneori jucam şi noi tablinet... Ii plăcea, aşa, să stea aci.
Emy scumpă,
Ceea ce-ţi spuneam aseară e pe cale să se împlinească.
30 Azi m-a chemat prietenul de care-ţi vorbeam şi m-a prezentat unui deputat, n-ai de unde să-l cunoşti, Nae Gheor-
1 în octombrie 1927, filmul Carnea diabolică, avînd ca interpretă principală pe Greta Garbo, rula la cinematograful „Capitol44 (n. ed.).
35	2 în octombrie 1927, filmul Lord Satan, cu Lya de Putty
şi Adolphe Menjou, rula la cinematograful „Lipscani" (n. ed.).
160
eAHL.PETRESCU
...
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE ÎNTÂIA NOAPTE DE RAZBOIU
liilg
TOMUL' î
§1111
Hi!
illi
pl
Mi
	
	yxyliy
	işpiilllliiiplipi < -. - My-- -. ■■■- -
	.... ■ ', 'Jf.
BUCUREŞTI	- ..- - .. - ■■ "-," \ ii' ^
EDITURA „CULTURA NATIONAL*"	, \ -.. .. x \ -y 5
2, PASAJ Ut MACCA, Z	
	''\ \ ;*♦> -- yy x '-y. ; y,..:- i
Coperta ediţiei princeps a romanului Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război (1930).
Portretul lui Camil Petrescu de C. Ressu reprodus în interiorul „celor şaptezeci de exemplare nepuse în comerţ“ din ediţia princeps a romanului Ultima noapte de dragoste, intîia noapte de război (1930) (în colecţia Liviu Călin).
ghidiu... A rămas să ne întllnim diseară din nou acasă la el... Prin urmare, nu pot veni... N-am vorbit incă despre condiţii... Ştiu că va fi un buget foarte scăzut şi lefuri foarte mici. Sper să iau cronica dramatică... 5 Gîndeşte-te puţin la mine diseară.
George Ladima
— Cînd am primit scrisoarea am rămas trăsnită... Nici azi, jur, nu mai înţeleg cum de el nu a văzut că Gheorghidiu este, ştii ? arendaşul pe care l-a văzut la noi. io	Urmează apoi o seamă de bileţele scurte... fie că
Ladima nu mai avea timp să scrie, căci acum scria aproape singur jumătate din gazetă, şi încă articolele cele mai de seamă, fie că nu mai avea nevoie să scrie, căci pe Emilia o vedea în vremea aceasta, probabil, cînd 15 vrea. Era o activitate înfrigurată, politică, războinică... Poate o fi fost şi o diversiune sufletească... Nu sunt decît mici bilete:
Treci cu Valeria diseară pe la mine pe la redacţie... Mă luaţi şi mergem să mîncăm la ,,Mirceau.
20	Sau altul, pe hîrtie cu antetul Veacului:
Nu te pot aştepta... Vino direct la teatru... Eu iau un ceai la redacţie... Vezi să nu pierzi actul /, căci e o scenă foarte importantă... Observă că locul gazetei s-a schimbat, căci, din cauză că am apărut tîrziu, ni-l 25 dăduse la fund si l-am trimis înapoi.
G.
*	Rămîn din nou îndelung pe gînduri... Toată vre-
mea aceasta de vreo cîţiva ani încoace e a vieţii mele, şi trebuie să precizez că orice dată, chiar străină, trece 30 prin existenţa mea ca un amestec de vis şi realitate... Ceasul care a bătut orele regulate pînă am împlinit 28 de ani e de atunci puţin strîmb. Trăiesc o viaţă în care nimic din ceea ce se întîmplă nu mai e cu semnificaţie simplă... Totul trebuie să corespundă, ca în 35 vis, la altă situaţie, faptele capătă înţelesuri noi, unele printr-altele. Cuvintele nu mai sunt semne pentru ce e dincolo de ele. Mai înainte viaţa mea avea zilele săptămînii: luni, marţi, miercuri etc., care corespun-
161
5
10
15
20
25
30
35
40
deau cu zilele cifrate în calendar... cînd era ora 12, era ora 12... Dacă era cald, mi-era cald. Dacă aveam guturai, strănutam... Aveam un program, sau o lipsă de program, care se suprapuneau exact faptelor... Cînd cunoşteam un domn, era un domn, cînd cunoşteam „alt domn“, era „alt domnu, cînd mă culcam cu o femeie însemna că am avut-o, cînd un cunoscut spunea că-i plac ţigările Lucky Strike însemna că-i plăceau Lucky Strike. Dar de cîţiva ani, printr-o acumulare de împrejurări deosebite, care ele înseşi or fi avînd vreun tîlc, semnele nu mai corespund conţinutului lor stabilit, faptele au alte cauze de cum le ştiu eu, dacă o femeie, care e zodia mea, rîde, nu mai înseamnă că e veselă; cînd un domn e grav, corect şi important, nu înseamnă că nu depinde în toată soarta lui de un cuvînt al meu, cînd fug de un surîs, poate însemna că îl doresc, iar un domn cu mustăţi războinice, pe care-1 prelungeam într-un raion universitar, aflu azi că ducea pantofii Emiliei la cizmar... Ştiu că asemenea devenire e normală pentru nenumăraţi alţi oameni, dar ceea ce nu e normal e transformarea mea, automobilistul şi ataşatul de legaţie Fred Vasilescu. Iar acum cînd eu nu mai sunt cum am fost, ochii mei, prin care văd lumea, sunt, mai mult ca oricînd, cum n-au fost niciodată, numai ai mei, şi înapoia lor sunt eu, numai eu... Nu pot să fiu înapoia altor ochi... Noţiunea de normal eu nu o am decît comparînd existenţa mea de dinainte de a întîlni pe doamna T. cu existenţa mea de acum. Vedeam mai puţine colori, doar cîteva nuanţe, mult mai puţine fapte, alte bucurii... nici nu bănuiam atîtea înţelesuri cîte îmi sar în ochi de atunci încoace. Erau chiar mult mai puţine întîmplări pe lume şi semănau, groase, oarecum toate. Mi s-au ascuţit simţurile? Nu vedeam mai înainte nimic, ca atunci cînd treci pe lîngă un copac, plimbîndu-te fără să-l vezi măcar, deşi nu eşti distrat, numai pentru că nici nu-ţi închipui ce ai putea vedea la un copac. Şi nici nu-ţi pui problema asta. Dar cînd tovarăşul s-a oprit privind, şi te opreşti şi tu, descoperi nenumărate forme şi fapte. Coaja copacului e crăpată într-un anumit fel, care te sperie cu diversitatea lui, sunt flori la rădăcina
5
10
15
20
25
30
35
40
lui, de soiuri foarte diferite, e şi un muşuroi de furnici, pe care dacă-1 priveşti atent descoperi alte întîmplări mici, dar neasemeni una alteia. Femeia aceasta e tovarăşul care m-a oprit din drum, numai ca să privească el ceva, şi de atunci am început să văd şi eu o mulţime de lucruri. Mă gîndesc că fără doamna T. n-ar fi existat în nici un fel Ladima în viaţa mea; iar întîmplarea de acum, care mă îngheaţă şi mi se pare în amurgul acesta călduros, în camera aceasta, dospită de suferinţe şi semnificaţii, nu m-ar fi oprit în loc nici cit să fumez o ţigare. Fără să-mi descopere ea anumite răsfrîngeri de orgoliu şi anumite gingăşii, fără să-mi fi arătat savoarea umilinţei, nu m-aş fi întovărăşit niciodată cu un om care m-a făcut „gujat“ în plină lume; fără ea n-aş fi ştiut că a te întîlni noaptea cu un astfel de om şi a porni cu el apoi la Sinaia poate însemna o bucurie scăzută, grea, mai adîncă decît o călătorie la Londra, pe care o aşteptam atît cînd eram student.
Şi dacă toate aceste există, şi mai ales există aşa, e pentru că în toate, în orice lucru, în orice întîmplare şi neîntîmplare, de cînd am cunoscut-o, dăinuie ceva din existenţa ei, imaterial, cum vibrează în orice organ, cît de neînsemnat, energia întregului. Şi nimic nu mai poate să fie altfel, cum rîul nu mai poate curge în sus. Mai ales de cînd a venit şi lovitura cumplită (care m-a făcut să citesc atît şi să caut explicaţii), lumea e azi pentru mine ca privită printr-o lupă şi impregnată de gîndul existenţei acestei femei, cum e orice obiect înmuiat vag verzui, cînd priveşti lumea prin ochelari verzui.
A bătut cineva la uşe.
—	Emilia!... şi, mai sec: Emilia!... Vino puţin afară...
îşi aruncă una peste alta pulpanele chimonoului roşu, lucitor ca atlazul, şi după ce a vorbit ceva dincolo, închizînd uşa cu grije, se întoarce înnodînd fâşiile pe şoldul plin, cu o mutră mieroasă:
— Ascultă, nu te superi... dacă te las singur puţin... A venit croitoreasa. Se scuză şi nu ştie că asta mă împacă, mă domoleşte de parcă a sunat de recreaţie... îi spun cu un accent de sinceritate, pe care nu l-am avut niciodată în casa asta:
163
— Dar, Emilio, crede-mă... mă simt foarte bine... singur... Sunt obicinuit... îmi place.
Mi-a fost destul de greu să-l conving pe Nae Gheor-ghidiu săd ia director la Veacul 1 pe Ladima... El se 5 gîndea mai mult la un fost gazetar pamfletar, care schimbase cîteva partide şi trecuse cu dezinvoltură pe la vreo cinci gazete de toate nuanţele...2 I-am spus însă, pentru că mă consultă foarte adesea, de se miră si tata, mai ales de cînd, la Londra, l-am pus în legă-10 tură, foarte solid, cu fabrica de arme şi muniţii cu care ne-am asociat, că trebuie să punem în fruntea gazetei un om nou, cu un trecut fără toartă de care să se poată agăţa învinuirile, ca să dăm autoritate campaniilor noastre... Nae Gheorghidiu socotea că fusese „lucrat“ 15 de către colegii de partid şi că numai din pricina aceasta fusese remaniat.., Se duseseră împotriva lui cîteva campanii foarte susţinute, pe chestia fabricei de muniţii din Ardeal şi mai ales pe chestia recepţiei avioanelor... O gazetă scrisă cu multă vervă pamfletară vorbea în 20 fiecare număr despre „cosciugele zburătoare44 şi de „fleoarţa de la Comunicaţii44. Gheorghidiu, deşi în oraş răspundea foarte cinic şi uneori spiritual, în birou, acasă, era foarte abătut... De multe ori de la Cameră, după şedinţele de noapte, venea la noi împreună cu 25 tata şi — îmi spunea mama — discutau în biroul cu foteluri negre, cu abajur verde, pînă tîrziu, spre ziuă... Aci tata era cel mai curajos şi mai cu poftă de luptă: „Coane Nae, ascultă-mă pe mine... n-au nici o importanţă toate atacurile lor. Cine citeşte prostiile de la 30 gazetă ?... Ascultă-mă pe mine...44
Totuşi Nae, neştiind ce crede Ionel Brătianu despre el, părea foarte enervat. De două ori a încercat să
1 Omul liber (1929 — 1931); vezi note la ediţia de faţă, p. 417-422 (n. ed.).
35	2 Ioan Th. Florescu (n. 1871), om politic, jurist, deputat
conservator (1904); trece în rîndurile partidului liberal, deţinînd la Iaşi funcţia de vicepreşedinte al Camerei (1916—1917). în guvernul Ion I. C. Brătianu a fost ministru de justiţie (19 ianuarie 1922 — 30 octombrie, 1923). Fondator şi preşedinte al partidului 40 liberal-democrat, director al ziarului Qmul liber. Prin fuziune (1931) a devenit preşedinte al partidului naţional al luptătorilor. Vezi note, în ediţia de faţă, p. 417 (n. ed.).
164
răspundă prin Viitorul1, dar a fost cu neputinţă deşi, personal, era unul dintre favoriţii lui Yintilă Brătianu... A bănuit aci un ordin al lui Ionel. Cînd s-a dus să întrebe cum de i s-a putut refuza un articol, lui, fost 5 de două ori ministru, Ionel Brătianu l-a primit prietenos şi absent, avea aerul că nu-i vine să creadă. Pe urmă l-a întrebat cum merge fabrica de muniţii, dacă speră să înceapă curînd producţia... Cînd Gheor-ghidiu a adus vorba despre Viitorul, a spus că nu 10 citeşte nici o gazetă, că toate sunt proaste şi „fără îndoială Viitorul mai proastă decît toate“.
După vreo cîtva timp, mai ales că foaia pamfletară îl batjocorea îngrozitor, a hotărît să scoată şi el o gazetă... Ca de obicei, mai toţi banii i-a dat tata, căci 15 Gheorghidiu socotea că în afacerile comune el aduce destul inteligenţa şi influenţa lui, urmînd ca tata — asociatul fidel de zece ani — să aducă materialul.
George Ladima, om în toată firea, cu reală prestanţă, casă zic aşa, a făcut o foarte bună impresie... Mustaţa 20 blondă, întoarsă în sus, bărbăţia lui bătăioasă, un fel de încredere în sine l-au impresionat pe tata. Eu îl sfătuisem să aducă şi un proiect de buget lunar, pe care să mi-1 arate mie mai întîi... Am luat masa împreună în garsoniera mea... Bietul om era foarte 25 mirat cînd a văzut la masă pahare de Murano şi, timp îndelungat, a privit ca un copil cupele joase de forma ghindei, cu muchiile poligoanelor albastre şi cristalul pereţilor albăstrui, în locul paharelor albe, drepte sau cu un picior. Abia în anul acela începuse moda şi pri-30 misem cadou un serviciu pentru douăsprezece persoane, garnitura întreagă, de la o doamnă prietenă, care niciodată nu vrea să vie în garsoniera mea, dar spunea rîzînd că: „Veghează asupra ei“. Bilanţul lunar adus arăta 280 mii de lei tipografia, 22 de mii localul, 35	100 de mii de lei cheltuieli de administraţie, 300 de
mii de lei lefuri redacţia şi administraţia. In total 700 de mii de lei pe lună, în afară de 200 de mii cheltuieli de început (mobilier, instalaţie, reclamă)...
1 Oficios al partidului liberal, condus, succesiv, de Vintilă 40 Brătianu, I. G. t>uca şi Aii. Mavrodi (n. ed-b
163
Ladima îl scrisese pe o coală de hîrtie cu foarte multă grije, caligrafic aproape.
Mi s-a părut foarte rezonabil. Tata a întrebat însă cîte exemplare vom trage. I-am spus că Ladima so-5 coate că vom putea scoate 10 mii de foi zilnic. Gînditor, şi-a aprins ţigarea şi pe urmă m-a întrebat, cu privirea puţin obosită, fixă, fără ochelarii negri, cu un aer somnoros: „Cîte se vor vinde din ele?“ I-am spus că toate, el a fost însă de părere că nu vor merge mai io multe de şapte mii... „Cît face şapte mii înmulţit cu doi?“ — „ !?“ — „N-o s-o vinzi cu doi lei bucata?44 — „Cît fac paisprezece mii înmulţit cu douăzeci şi şase?44 — „! ?44 — „Păi nu ai douăzeci şi şase de numere pe lună?44 Am înmulţit, am adunat... „364 de mii44 — 15 „Atîta e bugetul. Eu acopăr o eventuală pierdere de 100 de mii de lei pe lună.44
Tresar.. . dincolo a căzut ceva, un obiect... nu-mi dau seama ce, dar e profund neplăcut să te simţi, gol cum sunt eu, prizonier într-o casă necunoscută. Nu 20 ştiu cine e acolo.. . Nu ştiu ce se vorbeşte, ce fac cei din camera vecină... Aş vrea să trec dincolo să văd ce e, dar ar trebui să mă îmbrac, iar îmbrăcat nu ştiu cum aş mai ceti scrisorile. Aş deştepta atenţia Emiliei asupra interesului pătimaş cu care le descifrez. Aş 25 pierde şi comentariile şi amănuntele ei. Rămîn aşa... Aprind o nouă ţigare şi simt că a gîndi, a rememora azi, îmi face bine, că e o circulaţie în mine ca o descongestionare. A desluşi, a trăi în trecut e ca o voluptate, fie şi dureroasă, pe care nu pot s-o întrerup, cum creş-30 terea nici unei voluptăţi nu poate fi întreruptă prin propria voinţă.
A doua zi am mers cu Ladima la noi acasă (îi spusesem să vie bine pregătit, arătîndu-i ce reducere avea de gînd să facă tata) şi a fost o discuţie de trei ceasuri. 35	— Domnule Yasilescu, spunea Ladima, gesticulînd
aşezat, cu amîndouă coatele pe masă, cu un zîmbet binevoitor, e cu neputinţă să scoatem gazeta cu suma asta. Uite aci oferta tipografiei: 60 mii de lei un număr în patru pagini, pe săptămînă, socotit un sfert de pagină 40 reclamă, 10 mii de foi tiraj. Şi, ca în paranteză: 5 mii e zaţul şi tiparul, 5 mii hîrtia. Aci nu încape nici o redu-
166
5
10
15
20
25
30
35
40
cere. (Totuşi tata a obţinut cu 50 de mii de lei pe săp-tămînă, la tipografia unui fost ajutor de primar liberal.) Local, în centru, mai ieftin de 200 de mii de lei pe an nu se poate găsi... Nu-i aşa?... Deci 16 mii pe lună. Lumină, apă, încălzit 3.000 pe lună, servitorul 3.000... adică 22 de mii pe lună...
Şi a rămas, ca la un sfîrşit de demonstraţie, cu umerii aduşi în faţă, cu palmele desfăcute în lături, cu buza de jos răsfrîntă. Convins.
—	De ce un local de 200 de mii de lei pe an ?
Ladima, încurcat, dar cu superioritate, a ridicat
braţele:
—	Un birou pentru dumneavoastră...
—	Nici eu, nici Fred, nimeni nu va călca pe la ziar... Nici nu se va şti că am vreun amestec în această chestiune... una directorul, una redactorii, alta administraţia... Mai departe... şi, înfundat în fotoliu, fără să privească, sprijinind cu mina, de prisos, ochelarii negri, tata aştepta, oarecum agresiv.
Ladima şi-a răsucit mustaţa, a consultat notele.
—	3 mii cheltuieli de administraţie şi expediţie, de număr.
Bătrînul a ridicat capul, cu ochii pe jumătate închişi a nedumerire.
—	Asta ?
Ladima a înşirat profesoral:
—	Timbre, sfoară, transport, telefon, hîrtie de împachetat. ..
—	Pune 1.500... de număr... 26 de numere... Şi se îngîna după obiceiul lui, ca să aibă timp de gîndit: ă-ă-ă... da, 15.000... ă-ă-ă... zi 40.000.
Ladima ridica din umeri exasperat, cu mustaţa blondă bătăioasă...
Şi pe urmă sec:
—	6.000 Rador... Telegramele din străinătate...
—	N-avem nevoie... apărem la două după masă, le tăiem din gazetele de dimineaţă.
Spun drept că mă enerva spiritul de speculă al tatei.
—	300 de mii lefurile în administraţie şi redacţie.
167
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Adică ? Şi tata şi-a ridicat ochelarii careT căzuseră pe nas, cu o mînă, ca să privească mai drept, mai pătrunzător.1
—	Un administrator, 20 de mii.
Tata a sărit din fotoliu, a trîntit braţul în cămaşe, cu manşeta burlan pe masă (că era cald de tot).
—	20 de mii pe lună ?
Ladima a scăzut tonul şi a luat o manieră domoală de tratative diplomatice.
—	Domnule Vasilescu, administratorul e tot atît de important la o gazetă cît şi directorul. El răspîndeşte gazeta.^
—	îţi dau eu un om priceput cu 12 mii pe lună...
Cred că tata vrea să „dea omul“ ca să aibă şi pe
cineva de încredere la administraţie.
—	O dactilografă, 6.000.
—	Ca să scrie articolele ?
—	Nu, adresele abonaţilor, corespondenţa administraţiei.
întors aşa, cum sta, a întrebat mirat:
—	Adresele abonaţilor nu se tipăresc ?
—	La început, pînă se fixează, se scriu numai la maşină.
Tata a mîrîit, şi-a ciupit mustaţa tunsă...
—	Hîm! Hîm!
—	Cinci mii de lei un expeditor.
—	Asta ce e ?
—	Expediază prin poştă gazeta, o dă în Bucureşti vînzătorilor.
—	Asta nu poate s-o facă administratorul?... sau servitorul?...
—	Nu, aceia au altceva de făcut... în redacţie: trei redactori a cîte 20 de mii pe lună... 60 de mii... doi a cîte...
1 Cind îl cunoscusem personal pe Tănase Vasilescu, mă surprinsese că poartă ochelarii fumurii şi seara chiar. Mi-a explicat un prieten că aceşti ochelari erau la el o mască. în afară de faptul că îl ajutau să escamoteze drama neştiinţei lui de carte, împiedicau pe cel cu care discuta să-i citească intenţiile în privire, în schimb el putea examina în voie pe cel din faţă. îi punea de aceea, cînd trata afaceri, chiar seara. în ceea ce priveşte socoteala, e de reţinut că de atunci pînă acum cifrele au scăzut într-o proporţie de 20 — 25%.
5
10
15
20
25
30
35
—	Mă rog, întîi pune un director cu 20 de mii pe lună... Doi redactori, unul cu 10 mii şi altul cu 8 mii pe lună.
Lui Ladima nu-i venea să creadă:
—	Domnule Vasilescu, dar e peste putinţă să găseşti redactori cu 8 mii de lei pe lună.
—	Cum nu? Lasă... Cunosc eu gazetari care pentru 8 mii de lei pe lună îţi scriu o gazetă întreagă... că mor, săracii, de foame...
Ladima s-a sculat din fotelul negru de la birou, unde semăna cu Marcel Prevost, luminat de lampa cu abajur verde...
—	Domnule Vasilescu, aşa nu se poate face gazeta.
Şi tata a simţit că a mers prea departe.
—	Domnule, de ce-ţi trebuie atîţia redactori?
—	îmi trebuie în fiecare zi: un articol de fond, un articol în mijloc, un articol coloana 6—7 în margine, un foileton... Unul dintre acestea îl voi scrie eu, celelalte trei, alţi trei redactori... Vom face rotaţie la fiecare dintre categorii. Mai sunt necesari doi redactori, pentru cursive şi pagina literară, că trebuie s-o punem, cîţiva cronicari, trei reporteri, un secretar de redacţie, un ajutor, doi corectori... E un minimum de personal la gazetă... Cum vezi, în total 166 de mii pe lună...
Tata a zîmbit aproape cu duioşie, ca unui bolnav.
—	Ţă... ţă... ţă... Asta nu se poate, domnule Ladima... nu se poate... Reporterii, n-ai nevoie de ei, tai din alte gazete.
Ladima a sărit în sus, cu mustaţa indignată, şi ceea ce mă uluieşte azi, cînd ştiu din scrisorile Emiliei ce lipsuri ducea, e îndîrjirea şi hotărîrea cu care dicta sutele de mii.
—	Dar atunci vom apărea cu material trezit, cunoscut din ziarele de dimineaţă.
—	îl mai aranjaţi dumneavoastră... în afară de dumneata, doi redactori şi un secretar de redacţie ajunge... Patru inşi pot seri foarte bine o gazetă.
Amicul meu a făcut ochii verzi mari cît prunele, obrajii poroşi i s-au contractat:
169
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Dar secretarul de redacţie... nu scrie la nici o gazetă din lume. El numai adună materialul, îl pune în ordine, paginează...
—	De ce să nu scrie? Va scrie...
Rezultatul a fost că Ladima a plecat acasă... declarînd că în condiţiile acestea el nu poate să-şi „ia răspunderea44.
L-am căutat cu maşina... am trimis şoferul sus să-l cheme, căci îl luasem dinadins (şi pe urmă l-am trimis acasă pe jos). Am fost la Şosea şi i-am explicat ce greşeală ar face să refuze.
Ştiu că tata e în stare să discute, cu şanse de succes, orice i se prezintă, chiar chestiuni pe care nu le cunoaşte, căci aplică principii permanente de conducere în afaceri. La fel a cîştigat şi acum, căci Ladima a cedat, şi bugetul a fost fixat la 336 de mii (adică mai puţin chiar decît fixase tata însuşi, în cea dintîi hotă-rîre a lui) plus o sumă de 100 de mii pentru „lansare44.
Localul a fost găsit pe strada Matei Millo, la etajul al doilea... Nu ştiu cum era, că n-am fost niciodată...
Uşa se deschide fără nici un avertisment, şi apare din nou Emilia, care se îndreaptă spre şifonier.
Tresar enervat:
—	Dragă, închide, te rog, uşa bine...
—	Dar nu e nimeni... Dacă-ţi spun... e o veri-şoară a noastră, croitoreasă, care a venit să-mi probeze rochia. Trebuie să-i aduc nişte garnitură.
—■ Şi-adineauri, ce a fost zgomotul acela?
—	Care zgomot... N-a fost nici un zgomot.
—	O bubuitură, nu ştiu ce-a fost.
Cu faţa mirat caligrafiată:
—	Ala căzut un ghiveci cu flori, cînd s-a întors Cleo în jurul meu, să prindă cu ace. De ce n-ai dormit?...
—	Dragă, n-am nevoie să dorm, mă simt bine şi aşa... Mai fumez... Dar închide repede uşa.
Caută, întoarsă, în sertarul de jos şi cum stă aşa, cu bucile pline aşezate pe călcîie, şoldurile şi coapsele imperiale, care întind chimonoul lipit ca o piele, desfăcute, i s-au dilatat enorm. E un maximum de Emilia, e propria ei statuie.
5
10
15
20
25
30
35
— Viu numaidecît, nu te supăra... Mai avem puţin.
E o situaţie imposibilă. Deşi m-am acoperit cu cuvertura pînă la gît, mă simt gol, penibil de stînjenit pentru mine, pentru ele, pentru aceea care e afară şi nu se poate să nu gîndească, să nu-şi închipuie ce e înăuntru... Dar...
Succesul gazetei, trebuie să recunosc, a întrecut cu totul planurile dintîi. George Ladima, după ce s-a ocupat cu pasiune de organizarea ei, o scria — căci el
0	scria mai toată — cu atîta înfrigurare şi cu un soi de curaj aspru, neaşteptat, încît izbutise să surprindă atenţia şi interesul publicului. O botezase Veacul, şi cînd propusese numele acesta, Ladima avea o voce gravă şi groasă, cu o drojdie de dispreţ, căci îl transformase în simbol. Nae Gheorghidiu, nu numai că nu apărea în nici un mod la gazetă, dar nu lua parte nici la reuniunile de seară, după masă, la noi în biroul cel mare şi întunecat, cu foteluri de piele neagră răbufnită, prea mari, cu lămpi cu abajur verde, care nu luminau în jos, auriu, decît mescioarele pe care erau aşezate... Tata era cel care discuta cu administratorul şi cu Ladima. Dar nici tata nu apărea nicăieri ca proprietar, numai la tribunal, unde gazeta fusese înscrisă pe numele lui. Nae Gheorghidiu adusese însă în redacţie un fel de prim-redactor, pe care-1 impusese anume, cu indicaţia că nu trebuie să ştie nimic Ladima. .. Mărturisesc că nici n-am văzut vreodată atît devotament, ca la acest gazetar, pentru Nae Gheorghidiu. Discreţie, spirit de apărare, umilitate... El trecea dimineaţa pe la patronul lui şi se ducea la redacţie, cu articolele uneori scrise gata. De la început am bănuit însă că va fi greu de colaborat cu Ladima, căruia nu
1	se putea spune clar care va fi direcţia gazetei. I s-a afirmat numai că va fi o reacţiune împotriva „condu-cerii“ liberale. El, mi se pare, după cele ce au urmat, a înţeles că e vorba de o reacţiune împotriva doctrinei liberale, ceea ce era cu totul greşit, căci şi Nae Gheorghidiu şi tată-meu înţelegeau să facă cel mult un soi de dezidenţă în partid.
171
încă din primele numere, Mateevici (aşa se numea devotatul lui Nae Gheorghidiu) a pornit un atac împotriva foii pamfletare, în care patronul lui era tratat de „fleoarţă“ şi „negustor de cosciuge66. Din greşeală, 5 fără să ştie cine a scris articolul, cel atacat a răspuns cu o notă veninoasă împotriva lui Ladima, personal. Seara la noi acasă, acesta tremura de enervare. Era uluit că a putut fi atacat personal şi se vedea hotărît pe o polemică violentă, ceea ce convenea fireşte lui Gheorghidiu. 10	Timp de două săptămîni Veacul a dezlănţuit o
campanie aproape sălbatică împotriva celui în care toată lumea vedea un fel de dictator1 al polemicei româneşti. Acesta nu numai că atacase pe Gheorghidiu, pentru „afaceri veroase46, dar izbutise să-l facă să 15 treacă drept un imbecil ridicol, deşi înainte de campaniile acestea, deputatul avea reputaţia unui om de spirit (nu-şi mai amintea nimeni de asta). Ziaristul acesta, în aparenţă violent şi dezordonat, nu era lipsit de o judecată rece, reţinută, ca să zic aşa... Cred 20 că el şi-a dat seama că opinia publică, la noi, e incapabilă de discernămînt, dar în acelaşi timp şi mult mai sensibilă ca orice altă opinie publică. De asta sunt sigur. Din pricina acestei lipse, orice scris produce impresie profundă şi întotdeauna cel care scrie are 25 absolută dreptate. Ştiu o anecdotă care mi se pare că s-ar aplica foarte bine opiniei publice româneşti. Se zice că un sultan a vrut să judece el însuşi într-un proces. I s-au înfăţişat deci părţile şi a început să vorbească cel cu plîngerea... Uluit, sultanul s-a întors către 30 cadiul, care făcea un soi de oficiu de grefier, şi i-a spus, ca omul care a descoperit America: „Ăsta are dreptate... Să ştii că are dreptate.66 Dar a vorbit şi pîrîtul, vreme îndelungată, după cît se pare, căci sultanul s-a aplecat către cadiu din nou: „Şi ăsta are
35 dreptate!66_____ Atunci nedumerit, cadiul i-a atras, cu
temenele, luarea-aminte că nu e cu putinţă ca amîndoi să aibă dreptate... Şi sultanul, uimit de această deseo-
1 în ediţia 1946, greşeală de tipar: „director^. Se referă, desigur, la Pamfil Şeicaru (vezi note la voi. II din ediţia de fată, p. 378} 40	. (n. ed.).
172
perire, i-a spus mîngîindu-şi cu înţelepciune barba: „Şi tu ai dreptate!../4 Oricine „înjură44 pe cineva la noi, în gazetă, „are dreptate44 şi tulbură* Se înţelege de la sine că această excesivă sensibilitate a opiniei publice 5 româneşti faţă de orice afirmaţie însemnează anularea însăşi a oricărei opinii adevărate, capabile de luptă şi rezistenţă. Pamfletarul acesta extrem de inteligent a înţeles acest lucru şi atunci a adoptat ca principiu deliberat: beştelirea crîncenă a celui pe care vrea să-l io combată... Ga urmare a faptului că nu sunt în stare de o opinie reală şi de discernămînt, românii sunt poate şi neamul din lume cel mai sensibil la ridiculul exterior. Am înţeles asta în timpul cît am fost la legaţia din Londra. Nicăieri nu sunt, cred eu, mai puţini maniaci, 15 adică în realitate mai puţini oameni cu viaţa interioară ca la noi. Aş vrea să fiu limpede, dar cînd nu ştii să scrii poţi s-o faci boacănă; nu vreau să spun că toţi maniacii au viaţa interioară, dar ţin să afirm că, după părerea mea, după cîte am înţeles de pe unde am fost, 20 orice om cu viaţa interioară trebuie să-şi organizeze traiul de toate zilele, să şi-l simplifice pe baza cîtorva deprinderi sistematice, manii, cum le numesc ceilalţi, care-1 scutesc de atenţie exterioară, de explicaţii şi de pierdere de timp... dacă nu e încă limpede, poate 25 că am să mai revin, căci faptul că englejii, francezii, germanii şi nordicii dau cel mai mare număr de maniaci mi-a dat mult de gîndit cînd eram în străinătate. Şi cred că e şi uşor de constatat din istorie că mai toţi oamenii mari au avut manii, adică au avut curajul să 30 treacă puţin drept ridiculi. Un om ridicul e însă un om pierdut într-o ţară incapabilă de discernămînt şi aprofundare. Asta a priceput uluitor de precis pamfletarul acesta care ridicase, ca să zic aşa, la rangul de principiu, beşteleala... Găsea fel de fel de calificative oamenilor 35 politici, unele de mare succes, cum a fost, de pildă, acel de „bezofonul44 cu care l-a pricopsit pe un şef de organizaţie liberală provincial, gros, cu gît îndesat şi vocea pîrîită. Pe Nae Gheorghidiu, pe care-1 botezase „fleoarţa44 (ras de mustăţi, cu obrajii căzuţi de primato donă de 60 de ani, se cam potrivea ca înfăţişare), „tîrfa44, „negustorul de cosciuge44, timp de un an în
173
5
10
15
20
25
30
35
40
fiecare zi, îl distrusese. Cred că dacă, după demisia cabinetului Ştirbey,1 în care Gheorghidiu, alături de alţi trei liberali, reprezentase partidul, Ionel Brătianu 1 2 nu l-a mai luat în noul minister din august, e poate şi rezultatul acestei beşteleli care uluise publicul şi făcuse din cel atacat în fiecare zi, în articole şi note, o figură popular ridiculă... Bietul Gheorghidiu aştepta la noi acasă, în frac, căci trecuse să iscălească nişte hîrtii, sigur că o să fie chemat să depuie „jurămînturc şi nu-i venea să creadă cînd a aflat din ziare lista noului cabinet liberal, fără el. A fost bolnav o săptămînă... Cum am spus, campania dusă împotriva lui nu numai că infiltrase tineretului liberal convingerea că Gheorghidiu a compromis, prin afaceri veroase, prin contracte scandaloase, partidul, denunţîndu-1 în fiecare zi, ca miliardar din furnituri şi prevaricator, sau ca asasin al aviatorilor, încît toţi îi cereau capul în partid, ca pe al lui Moţoc; dar îl şi înfăţişase pe omul acesta, care înainte de război trecea drept un om „şarmant“ şi spiritual, drept un idiot, pur şi simplu, chiar puhav, respingător... Am încercat să arăt, şi uneori am izbutit, celor cu care am discutat, că nu e adevărată legenda afacerilor fabuloase a acestui om... Ceea ce n-am izbutit însă niciodată a fost să mai creadă cineva că Nae Gheorghidiu e inteligent şi spiritual.
Şi totuşi, dovadă că e inteligent e faptul că şi-a dat seama de cauza răului şi a găsit leacul. Trei săptă-mîni după campania cu accent feroce a Veacului, şi numele lui, nici în vreo aluzie măcar, nu mai exista în gazeta care-1 terfelise atît.3
1	20 iunie 1927 (n. ed.).
2	Noul guvern, condus de I. I. C. Brătianu, a funcţionat de la 21 iunie 1927 pînă la 24 noiembrie 1927 (n.ed.).
3	Cred că pot să confirm, şi din proprie experienţă, în viaţa noastră gazetărească, această impresie că — împotriva tuturor aşteptărilor — nimeni nu e mai speriat şi nu-şi pierde capul mai uşor, cînd e la rîndul lui atacat personal, în viaţa lui proprie decît un „temut pamfletar". Oamenii aceştia sunt în situaţia* acelor chirurgi care opresc hemoragiile organelor rupte în accident, desfac vintrele oamenilor, dar devin palizi şi se zăpăcesc cînd întîmplător se înţeapă la deget şi văd sîngele propriu apă-rînd în picături roşii.
Încălzit, clocotitor, cu un soi de răutate în expresie, Ladima ataca acum întreaga clasă conducătoare... In gazetă singur Mateevici publica articole de laudă, şi acelea priveau întotdeauna, fireşte, simpatiile şi aranja-5 mentele lui Nae. De asemenea, Mateevici mai ataca, tot fără semnătură, evident, căci gira Ladima, pe toţi conducătorii tineretului. Erau loviţi cu cîinoşenie, urmăriţi personal, unii cu adevărat desfiinţaţi... Veacul semăna teroare, mai ales — ceea ce m-a surprins mult — iO în partidul liberal... La club, la consfătuiri, Nae Gheor-ghidiu era acum temut şi ascultat... Mai ales că tata obţinuse din partea lui Ladima făgăduiala că nu va ataca personal familia Brătianu (pretexta o îndatorire sentimentală din vremea războiului) şi nici partidul 15 însuşi (care făcuse Unirea etc.). Căci aceste atacuri, se ştia, erau singurele pe care nu le iertau niciodată Brătienii.1
Succesul cel mai neaşteptat a fost poate cel de ordin material... Veacul atingea, după două luni, tira-20 jul excepţional de 14 mii de exemplare. Presupunînd că aveau să se încaseze toţi banii, era limpede că foaia, nu numai că nu mai era o sarcină, dar aducea oarecare cîştig, mic, ce-i drept. Dealtfel, era făcută şi cu o cruntă economie. Faptul că Ladima era absolut invul-25 nerabil — şi se făcuseră investigaţii la tribunalul din oraşul lui de naştere, detectivii îi urmăriseră tot firul trecutului, îi scrutaseră viaţa — făcea posibilă orice campanie. De el nu se putea agăţa nimeni... Nu i se putea riposta cu violenţa personală, penibilă aproape, 30 cu care ataca el.
Nae Gheorghidiu, miercurea seara, cînd mînca la noi acasă, surîdea cu fălcile rase şi căzute, de copoi
1 E de prisos să mai atragem luarea-aminte că tot romanul acesta e o ficţiune pură. Chiar dacă unele întîmplări, aci anonime, 35 sunt născute prin sugestie dintr-altele care s-au întîmplat aievea, dimpotrivă, toate numele autentice, citate negru pe alb, fie ale autorului, fie dintre cele cunoscute, corespund unor momente strict imaginare. Acest „dosar de existenţe“, se înţelege de la sine, este închipuit tot şi numai unele necesităţi de convenţional 40 pe care le impune tiparul ne-au făcut să-i dăm o formă’ care poate să înşele.
175
bătrîn: „Să ştii că-1 fac om pe ăsta.., îmi place... Unde naiba l-ai găsit, Lumînărarule ? Uite, îţi dau cuvîntul meu că-1 fac om.“ Cînd Nae Gheorghidiu spunea: „îl fac om“, punea în asta un fel de religiozi-5 tate înduioşată, sinceră, ceva care venea dintr-un trecut îndelungat, că mă întrebam, la urma urmelor, impresionat: „Oare Ladima nu e într-adevăr om?“ 1
3	Tînărnl Fred Vasilescu, fiul unui industriaş de mai bine de o suta de ori milionar, nu ştie, pare-se, sensul perfect con-
10 turat şi fără echivoc al acestui’cuvînt în româneşte, el care la
22 de ani era ataşat la legaţia din Londra (probabil că îşi închi-
puia că pe baza meritelor proprii), ca să fie apoi mutat Ia Geneva,
în timp ce atîţi dintre camarazii săi, cu aceeaşi vechime şi cu
un plus de examene, făceau oficiul de copişti în Palatul lui
15 Sturza. Prin urmare, nu ştie că românii se împart în două clase
distincte: oameni şi ceilalţi. Un om e cel care are existenţa civilă»
adică îşi poate valorifica şi supravalorifica orice merit, căci
i se face credit prin simpla prezenţă, pe cînd ceilalţi nici nu sunt
încercaţi. El participă din privilegiul unei foarte restrînse cate-
20 gorii. (Sunt vreo cîteva mii de oameni în România, la 18 milioane
de locuitori.) Dintre oameni se recrutează miniştrii de profesie,
deputaţii din oficiu, personalul legaţiilor din străinătate, membrii
tuturor celor cîteva mii de consilii de administraţie, plătiţi cu
tantieme care echivalează titlurile de nobleţă, voiajorii speciali
25 în străinătate, sau, scoborind, să zicem între alţii, directorul
Teatrului Naţional, directorul Institutului de radio (cum cre-
deaţi că se recrutează altfel?) şi, mai jos, tot soiul de directori
şi intendenţi de muzee şi instituţii publice, care acordă locuinţă,
luminat, încălzit etc.
30	Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru că întim-
plător voise el anume asta, nu s-a întrebat deloc după ce cri-
terii s-au recrutat atît de numeroşi ofiţeri tineri, ai tuturor car-
tierelor generale? S-a ţinut oare vreun concurs pentru şefii
de popotă? DarA pentru celelalte servicii au fost luaţi din tren
35 la înţîmplare? înainte de Revoluţia Franceză, privilegiul era
favoarea regală: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum
formula e mai simplă: avere, deci titlu, adică privilegiu. în
războiul pentru-ntregire, soldatul pur şi simplu (adică provenit
din locuitor) avea dreptul şi mai ales datoria să meargă zi de
40 zi în linia întîia de tranşee şi de foc, pe cînd soldatul-om avea
dreptul şi datoria (neînscrise, e drept, in Constituţie, dar fixate
printr-un ordin al Ministerului de Război), să cumpere un auto-
mobil şi să rămînă „ataşat* 10 * * * * 15 * * * * 20 * * * * 25 * * * * 30 * * * * 35 * * * * 40 * * * 44 45, pe lîngă el, la cartier, la Iaşi, Bîrlad,
Bacău,’ Roman, Botoşani, sau Oneşti etc. E adevărat că ordinul
45 publicat în ziare, în mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept şi această datorie, dar de vreme ce numai „oamenii44 aveau bani să cumpere un automobil, chiar dacă
176
5
10
15
20
25
30
35
40
45
Pot să spun că în zilele acestea am văzut încă o trăsătură de caracter a lui Nae Gheorghidiu, care m-a impresionat... Veacul ducea o campanie de ecouri şi guerilla mai ales împotriva unuia dintre fruntaşii liberali, Anibal Dimescu, cel care trecea drept unul dintre conducătorii spirituali ai tineretului şi care obţinuse remanierea lui Gheorghidiu... Erau mai mult note de ironie şi compromitere politică, fără vreo accentuare morală, căci Dimescu părea inatacabil mai serios. Se vede că vreun duşman, probabil chiar din cercul familiei, în sfîrşit cineva care nu avea curajul să atace pe faţă, dar îl ura atît de mult, încît ar fi vrut să-l vadă prăbuşit, chiar fără ca măcar să ţie să se ştie că de la el îi vine, a trimis la redacţie un dosar, a cărui publicare
sumele proveneau prin fraudă, e de la sine înţeles că restul locuitorilor erau excluşi. Un om are dreptul să fie unde e, chiar dacă altul aduce meritul şi soluţia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministerială, mărturisind că n-are soluţii, pe cei cari au soluţii pentru remedierea crizei, să vie să i le dea, ca să le aplice el, fiindcă el niciodată n-a făcut presupunerea că dacă n-are soluţii, n-are dreptul să stea în locul acela, căci el se ştia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfectă dreptate şi ştia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pildă, membru în nici un consiliu de administraţie, aşa cum sunt numiţi şi încasează jetoane oameni cari n-ar putea să scrie exact titlul mai complicat şi mai nuanţat al vreunei instituţii, în consiliul căreia figurează. El nu putea fi numit nici director de bibliotecă la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici ataşat de presă, ca atîtea zeci, în cine ştie ce capitală străină. Nici Eminescu, de pildă, n-a fost om. N-a putut fi făcut mai mult clecît revizor şcolar (şi deşi a fost un excelent revizor, n-a putut rămîne nici acolo). Cu toate că a gîndit, a formulat şi a impus doctrina partidului conservatoi, el n-a fost niciodată deputat, nefiind, cum am spus, om. Toată lumea îl compătimeşte înţelegător pe omul care din pricina vreunei neşanse nu poate „să trăiască după rangul lui“, dar Ladima poate să crape într-o mansardă oarecare, în luna iulie, căci toţi ceilalţi oameni vor găsi asta aproape firesc. Bănuiesc că, pentru început, acceptindu-I în calitate de paj într-ale „omeniei“, Gheorghidiu i-ar fi găsit lui Ladima două-trei sinecure, mai tîrziu l-ar fi ales poate, cine ştie, în vreun consiliu de administraţie şi, dacă ar fi dovedit însuşiri şi suficientă domesticitate, poate chiar deputat.
P.S. Atragem luarea-aminte că tot ce e tipărit cu literă mică în josul paginelor, nu e din cuprinsul caietelor lui Fred Vasilescu, astfel că aceste lungi note, şi cele care vor mai urma, pot fi eventual sărite la lectură.
177
5
10
15
20
25
30
35
40
scotea pe acest fruntaş nu numai din viaţa politică, ci şi din cea publică... Pînă în cele din urmă, am ajuns la convingerea că a fost trimis de o femeie, care n-a ţinut să păstreze, pentru folos personal, un asemenea document. Pagina era gata aproape culeasă, cu clişee fotografice şi facsimile care ar fi produs senzaţie. Ladima, care se înverşuna uşor cînd nu-şi vedea victimele în faţă, aşezase totul cît mai expresiv. Nu ştiu dacă Gheorghidiu a aflat întîmplător, sau i-a spus Mateevici de acest chilipir polemic, destul că dînd un telefon acasă la noi, a cerut ca tata să se ducă neîntîrziat la redacţie şi să scoată pagina cu fruntaşul liberal. S-o aducă la noi, unde avea să vie şi el. A cerut, fră-mîntat de gînduri, cu un zor nervos, şi dosarul şi corectura foii. Le-a examinat îndelung... Pe urmă a împachetat-o frumos şi a chemat la telefon, chiar de la noi, din birou, pe cel ameninţat. Eram şi eu acasă... „Alo... domnul Anibal Dimescu?... foarte bine... Aci, Nae Gheorghidiu...“ Nu pot să ştiu ce mutră a făcut celălalt, dar cel de lîngă noi avea fălcile rase, mari, căzute, dar ochii verzi, stinşi totdeauna, îi avea acum ficşi, îşi absorbea buzele... M-a uimit ce palid devenise. I se vedeau, mai puţine, dar clare ca o stropeală roşie, păienjenişurile vaselor sîngerii din obrajii căzuţi, din spinarea nasului poros şi coroiat. Şedea în fotoliul larg, de piele neagră hurducată, împărţit în romburi molîi de uzură. Avea emoţia unui debutant... dar, făcînd o sforţare de bolnav cu voinţă, a vorbit cu un aer de familiaritate, de indiferenţă şi bunăvoinţă de neaşteptat: „Uite ce e, dragă, una din gazetele de după-amiază pregătea pentru astăzi o pagină de necuviinţe la adresa dumitale, pe baza unor documente probabil apocrife...“ Şi se strîmba ţuguind buzele, ca un dos de găină, chiar la telefon. A tuşit puţin, hm... hm!... „întîmplător am aflat, din fericire la timp, şi sunt bucuros că am avut atîta trecere ca să împiedic apariţia... Iţi trimit foaia, în corectură, ca să vezi despre ce e vorba şi eventual să iei măsuri... Pretinsele documente eu nu le-am văzut.“ Cred că omul nevăzut de la capătul firului a leşinat, după ce a bîlbîit cîteva vorbe amărîte, la care Nae Gheorghidiu a mai adăogat: „Ţi-am tele-
5
10
15
20
25
30
35
40
fonat ca să fii acasă şi să primeşti personal corectura,, să nu cadă, cine ştie, în mîinile cuiva. La revedere,, la revedere.“
Pe urmă a rămas o jumătate de oră în fotoliu,, emoţionat, în lumina verde-gălbuie a abajurului, fumînd ţigare după ţigare, fără să ştie că mama i-a dat bună ziua. Abia tîrziu a văzut-o, i-a spus cald, mulţumit,, cu o voie bună obosită după atîta emoţie: „Ce mai faci, spălăcito ?“ şi a primit invitaţia la masă, căci la el acasă erau obicinuiţi să nu-1 aştepte. Tata a chemat un servitor, pe care l-a trimis cu corectura. Gheorghidiu a luat apoi dosarul, l-a băgat în servietă la el. La masă a fost drăguţ cu toată lumea, parcă mereu înduioşat, liniştit, radios. Au devenit de atunci, el şi Anibal Dimescu, cei mai buni prieteni... Nae Gheorghidiu a căpătat o sinceră afecţiune pentru celălalt... I se părea acum, nu ştiu cum, mai uman prin greşeala lui, mai aproape de sufletul lui, şi-l iubea. A început să-i laude calităţile politice cu o ostentaţie exagerată. Au fost mai tîrziu mereu alături, mai pe toate chestiunile.
Uşa se deschide larg... şi Emilia apare din nou cu o tavă pirogravată, şi pe ea o linguriţă de dulceaţă şi cafea. Mi-e o silă cleioasă.
—	Valeria spune că ţi-o fi sete... cu căldura asta...
întreb cu jumătate voce:
—	Croitoreasa, vară-ta, a plecat?
—	Nu, mai avem puţin.
Sunt stînjenit de parcă sunt un caz patologic. Alături de mine, în casa asta streină, e o viaţă de familie cotidiană. Mă simt, gol aşa în pat, ridicul.
—	Ascultă, dragă, mi-ai adus cafeaua, aşa prin cameră cu ea? Ştie că sunt aci?
îmi răspunde cu buza de sus în piele scurtă, firesc, ca şi cum ar mînca:
—	Şi dacă ştie?
—	Cum: şi dacă ştie?
—	I-am spus că e un coleg de la teatru cu care repet... şi că tu acum citeşti pînă mă întorc. Ce vrei să fie?
E stupid, dar în definitiv poate să fie şi aşa.
—	Da... dar atunci închide uşa repede.
179
într-o miercuri seara venisem pentru masa de seară, căci luni, miercuri şi vineri luam seara masa la părinţi; cînd am văzut din birou, pe fereastră, în lumina felinarului, oprindu-se la poartă Steyrul, lung şi înalt, ca 5 un şlep vechi, cu cioc, ultimul în Bucureşti, cred, al lui Nae Gheorghidiu, şi el apoi a urcat cele cîteva trepte, greoi şi cu obrajii căzuţi sub fălcile strînse, cu hainele cu pulpane aşa de lungi, că-1 făceau pitic. Cînd era necăjit, şi era cazul, părea mult mai bătrîn. Era afară io zloată şi fulguia. S-a oprit obosit în vestibul unde i-a ieşit înainte tata, şi a rămas pe gînduri, cu paltonul pe el, îndelung. Tîrziu, ca din senin: „Tu nu ştii ce scriu gazetele?../4 Şi cum tata, în vestă, după vechiul lui obicei, era nedumerit, i-a întins un ziar independent 15 de seară, cu o notă pe care o găseşti la colecţie, căutînd numărul gazetei, nu mai ştiu care dintre cele trei, dar data da, căci era aproape de Sfîntul Dumitru, cred 19 sau 20 octomvrie. Ţin minte data, pentru că alte întîm-plări, mult mai personale, din lunile acestea mi-au rămas 20 limpede în minte şi îmi servesc ca puncte de reper.1
Îşi sprijinea bărbia în ambii pumni, pe marginea fotoliului.
— Nu-ţi miroase?
1 Iată după colecţia ziarului nota:
25	„D. Perieţeanu * a făcut marele act de curaj de a atrage
atenţia că adevăratul dezastru de la G.F.R. îşi are obîrşia in combustibilul cu care sunt aprovizionate G.F.R.
Cu venirea d-lui Nicu Teodoresc-u la Direcţia Generală a C.F.R. s-a instalat la această direcţie o concepţie cu totul dia-30 metral opusă. Căile noastre sunt furnizate de întreprinderile particulare cu o cantitate de 250 de vagoane de cărbuni anual.
Deocamdată, şi din primul moment ţinem să se. ştie, nu avem nici o obiecţie de făcut în privinţa sprijinului, întregului sprijin la care are drept industria minieră. De existenţa acestei 35 industrii, recunoaştem fără înconjur că sunt legate mari interese de viitor naţional.
Afirmăm însă, pe baza datelor pe care le posedăm şi care vor fi relevate cu ocazia discuţiei la buget, că foarte uşor şi fără nici o atingere serioasă a intereselor industriei miniere se pot ■40 reduce cheltuielile la C.F.R. cu mai multe sute de milioane, ba, prin oarecari sforţări, cu miliarde.
_________ Despre asta pe mîine.“
* Al. Perieţeanu, subsecretar de stat la Comunicaţii de la 6 iunie 1927 pînă la 27 noiembrie 1927 (n. ed.).
180
u... .
—	Pe cine bănuieşti?... Vreo încercare a gazetei de a stoarce bani.
—	Nota e dinafară. . . E probabil să fie dată de cineva din partid... Ascultă, Lumînărarule, dacă apar
5 articolele astea o să transpirăm mult, cu tot frigul de afară_______
—	Să întrebăm la gazetă ?
—	De prisos... Nu e pornită din redacţie, iar ei nu dau amănunte.
io	Au discutat îndelung, şi eu i-am lăsat foarte necă-
jiţi, căci aveam treabă în camera, mea, ca să caut nişte cărţi de mecanică vechi. El a mîncat la noi, iar a doua zi tata era tare mulţumit... Nu ştiu ce au făcut, dar era încîntat, căci gazeta de seară într-adevăr n-a mai 15 publicat nici unul din articolele promise „pe mîine“.
Nu ştiu însă ce cap au făcut amîndoi, unde se vor fi găsit, cînd au cetit, în după-amiaza aceea, gazeta lor proprie.
Eu am trecut pe la 5 după-amiază pe acasă, ca să 20 aduc mamei nişte cumpărături, şi i-am găsit pe amîndoi plimbîndu-se prin birou de parcă aveau nevralgie. în pagina ultimă a Veacului, un articol tipărit cu litere negre şi dese denunţa „scandalul nemaipomenit al furniturilor de cărbuni pentru Calea Ferată“. Un sub-25 titlu pe trei coloane sporea în tărie: „Statul jefuit cu un miliard anual“.
Gheorghidiu avea din cînd în cînd cîte un surîs strepezit, de parcă ar fi mîncat aguridă...
—	Ce-i de făcut?... şi a ridicat receptorul, căci 30 sunase, cu gîndul aiurea. A răspuns ca în treacăt, în
locul lui, tata: „Da... Tănase Vasilescu... da eu...“ Tata întreba, cu privirea nedumerită, cine e? iar eu îl priveam surprins... „Alo... Alo... Cine-i acolo ?... “ iar după un minut de ascultare, cu fălcile căzute ca la 35 un copoi, de culoarea tărîţelor, sec: „Du-te-n (şi aşa mai departe...), înţelegi? du-te-n...“ Şi întorcîndu-se către noi: Unul care ne felicită pentru „admirabila campanie din Veacul în chestia combustibilului de 1a. Calea Ferată.“
40	Tata a întrebat apoi la telefon, probabil pentru a.
doua oară, dacă a venit la redacţie Ladima... De data
181
asta l-a nimerit şi l-a chemat la noi... A venit într-un palton maron, scorţos, cu fular de casa cu patrate galbe-ne-roşii. Cînd a sunat, Nae Gheorghidiu a trecut greoi într-o cameră mai mică, vecină cu biroul, şi a urmărit, 5 fără îndoială, de acolo discuţia.
Tata l-a poftit jos, a insistat, cînd Ladima voia să stea în picioare:
—	Nu, ia te rog loc. Şi apoi, indulgent: Domnule Ladima, buna dumitale credinţă a fost surprinsă, şi
10 azi a apărut în gazetă un articol, despre care, ce să-ţi spun?... sunt uimit.
Ladima, parcă suflecat, cu buzele strînse şi mustaţa ridicată:
—	Da... care articol?
15	— Gel cu Căile Ferate... cu furnitura de cărbuni.
A precizat de-a dreptul, oarecum bătăios:
—	Eu l-am scris.
Tata a început să se bîlbîie... Şi-a ridicat ochelarii negri, i-a pus iar... Nu găsea cuvinte... Cred că din-20 colo Gheorghidiu fierbea...
—	Să ştii că n-ai dreptate... Loveşti prin asta în 15 000 de muncitori şi într-o industrie naţională necesară apărării statului.
Ladima fierbea.
25	— Domnule Vasilescu, e o glumă liberală această
industrie necesară statului... Deocamdată văd că, pentru moment, îi e mult mai necesar statul ei decît ea statului... Dacă s-ar arde păcură, dacă s-ar importa chiar cărbuni, domnule Vasilescu, statul ar realiza o 30 economie de un miliard anual... Am socotelile în sertar la birou... Acest miliard e băgat în buzunar de cîţiva escroci, care constituie un consiliu de administraţie şi clientela lor (preşedinte al consiliului de administraţie al uneia dintre aceste mine era Nae Gheorghidiu). Nu 35 există stat în lume mai jefuit decît acest stat românesc.
—	Domnule Ladima... Te-nşeli... te-nşeli grozav. Acolo sunt oameni încercaţi... cu dragoste de ţară...
—	O dragoste foarte costisitoare... Cunosc oameni cari şi-ar iubi ţara şi pentru mai puţin de un miliard...
-40 Domnule Vasilescu... eu nu vă înţeleg... Ceea ce am admirat la dumneavoastră era despărţirea de liberali,
182
căci vă bănuiam dezgustat, fără îndoială, de spiritul lor de jaf în averea statului... Veacul trebuia să fie — aşa am crezut că doriţi — un tranşeu de protestare împotriva unor metode vechi... O tribună pentru promovat 5 tot ce e dorinţă de reînnoire în moravurile noastre politice... Aşa a înţeles şi publicul şi de aceea ne caută şi ne sprijină.
—	Domnule Ladima... Domnule Ladima... poate că ne-am înţeles greşit. Dar noi nu luăm atitudine nici
io împotriva lui Ionel Brătianu, nici a lui Vintilă, nici chiar a partidului.
—	Dar parcă e cineva care să vrea asta? Se îndoieşte cineva de cinstea lui Ionel Brătianu sau a lui Vintilă ? La urma urmelor nici cu partidul liberal n-am
15 nimic, ca flamură, dar statul lui major e o adunătură de jecmănitori ai statului. Dealtfel, dacă nu ne înţelegem... e o soluţie foarte simplă... Vă rog să primiţi dimisia mea. Şi s-a sculat nervos în picioare, a vrut să facă un gest, pe urmă, prea schematic: Bună ziua.
20	Şi a plecat pur şi simplu. Tata a rămas în fotoliu, cu
mîinile moi împreunate pe pîntec... Şi-a scos ochelarii şi a început să-i şteargă apoi, nedumerit.
Nae Gheorghidiu a apărut de dincolo, apăsat şi aşa de îngîndurat, încît capul îi părea şi mai mare.
25	— E nebun... şi după un răstimp... pentru el
însuşi: E nebun!...
—	Ai văzut?... pleacă de la gazetă...
—	Cum o să plece? Moare, fără el...
—	Păi atunci?... după cum văd nu e nici un mij-
30 loc. . .
Nae Gheorghidiu a fumat pe gînduri, a murmurat apoi, cu mimică şi cu sinceră părere de rău:
—	Păcat de el... Ce o să facă? Rămîne pe drumuri iar. Şi tot mai întristat: Nu se renunţă aşa uşor la o
35 leafă de douăzeci de mii de lei pe lună. Pe urmă s-a. întors spre mine: Ascultă, Fred, tu eşti prieten cu el,, tu ni l-ai adus. Na, două mii de lei şi dă-i diseară să mănînce într-o cameră separată la „Chateubriand“, dacă. mai e deschis.
40	Am respins fireşte banii.
—	Coane Nae... lasă banii acum...
183;
—	Nu, ia-i de la mine...
E adevărat că trebuia să fie o întîmplare absolut excepţională, ca să dea de la el...
Surîd, căci mă simt ca legănat, de nedumerire.
5	— Încerc... Numai că o să fie de prisos... E
foarte încăpăţînat...
—	Fred, ascultă ce-ţi spun eu... Fă-i binele acesta, dacă ţii la el. Că are talent. Gazeta e bine făcută. Şi, ca în paranteză: E ca vaca nărăvaşe, după ce a umplut
10 şiştarul, dă cu piciorul în el şi-l răstoarnă. Vezi... Începe cu icre negre... Dă-i şi homar, fripturi în singe şi nu uita şampania... E nedus la dame de multă vreme se pare... Şi scurt: Acolo dă tu de la tine, hai.
N-am avut încotro şi i-am telefonat lui Ladima, 15 întrebîndu-1 dacă vrea să luăm masa împreună... A primit bucuros...
Dar toate încercările mele de a-1 înmuia au fost de prisos. Stătea pe gînduri, rezemat de spătar, fuma ţigare după ţigare. Mi-a spus apoi cu o tristeţe care m-a 20 uimit şi m-a acoperit ca un doliu:
—	Dragă domnule Vasilescu... Nu te supăra... Eu sunt un om care scrie... Şi dacă nu scriu ceea ce gîndesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel.
Totuşi, în zorii zilei, am obţinut făgăduiala că în 25 chestia aceasta a cărbunilor va amîna campania pentru mai^ tîrziu.
In legătură cu gazeta mi s-a întîmplat în zilele acelea o neînţelegere destul de penibilă pentru nervii şi demnitatea mea... Era la vernisajul unei expoziţii 30 colective1 a unui grup de pictori şi sculptori de avan-
1 Prin acest detaliu, nu singurul dealtfel, Camil Petrescu se abate de la încadrarea cu stricteţe a întregii acţiuni între anii 1926 — 1928. Aici romancierul se referă la un moment din viaţa artistică a capitalei care a avut loc în 1924: prima expo-35 ziţie internaţională de pictură, grafică şi sculptură organizată de Contimporanul (noiembrie-decembrie). Dealtfel, în revista condusă de Ion Vinea apăruse cu cîteva luni înaintea mult discutatului eveniment un Manifest activist către tinerime, al cărui prim imperativ estetic iconoclast era: „Jos arta“ [Con-40	timporanul, an. II, nr. 46, mai 1924). La vernisaj, în sala Sin-
dicatului Artiştilor, a fost, într-adevăr, o asistenţă numeroasă (cf. Tudor Vianu, suita de impresii Prima expoziţie internaţio-
184
gardă... O expoziţie foarte frecventată, cel puţin la vernisaj, din pricină că era moda de a fi ostenativ, de a fi neapărat îndreptat împotriva cuiva... Ciudat era însă că această expoziţie era îndreptată chiar „împo-5 triva artei“ (Jos arta!), mai curînd însă împotriva tuturor camarazilor care n-aveau talent, nici unul, pare-se, deloc. Mai venea lume şi din pricină că la vernisaj avea să vorbească un ziarist foarte cunoscut, combativ şi revoluţionar permanent... Cum luasem obiceiul 10 de a vizita expoziţiile de pictură, am venit încă de pe la ora 11. Am găsit-o pe doamna T. acolo, înconjurată cu grabă şi oarecare emoţie de grupul de expozanţi care făceau şi oficiul de gazde, deşi ei o socoteau oarecum de-a lor. Numai faptul că era ea acolo şi pentru mine 15 sala cartonată devenise nucleul Bucureştilor în ziua aceea. împiedecat să vorbesc cu ea de atîta timp, simplul fapt de a o vedea şi de a fi în aceeaşi sală îmi dădea un soi de febră interioară. Pentru că era toamnă tîrzie, deşi vremea era mereu frumoasă, avea un mantou de 20 stofă de culoarea piersicei palide, cu mînecile terminate prin mici manşoane ataşate, de lutru castaniu, aproape negru. Din acelaşi lutru, gulerul înalt, croit ca de tunică, desfăcut la gît, îi încadra obrajii ca într-o catifea neagră, caldă, iar jos, la poale, din aceeaşi, 25 o bandă lată ca de două palme, de jur împrejur, înrudirea de culoare dintre opalinul stofei şi căldura garniturii de lutru era un farmec în plus... O înconjurau toţi, poate şi pentru că ştia să se facă ea singură înconjurată, avea un aer de doamnă ca o stăpînă neofi
30 nalâ a „Contimporanului, în Mişcarea literară, an. I, nr. 4, 6 decembrie 1924). în decor constructivist, pe un fond cu efecte acustice percutante şi ecleraj bizar, cuvîntul de deschidere l-a rostit ziaristul Eugen Filotti (1896—1977). Au expus: C. Brâncuşi, M.H. Maxy, Marcel Iancu, Miliţa Pătraşcu, M. Teutcsh, Victor 35 Brauner şi reprezentanţi din Franţa, Italia, Germania, Polonia, Ungaria (cf. Catalogul expoziţiei, în Contimporanul, an. III, nr. 50 — 51, 30 noiembrie—30 decembrie, 1924). Comitetul de organizare al expoziţiei avangardiste: Ion Vinea, Marcel Iancu, M.H. Maxy. în expoziţie, pe lîngă plastică, gravură şi sculp-40 tură, au fost mobile de M.H. Maxy (comisarul expoziţiei), o masă cu scaune de Marcel Iancu, vaze de Marcel Iancu şi Ma-rigo (n. ed.).
185
cială, şi erau bucuroşi de un musafir care sporea interesul sălii... Surîdea mult, dar cu un soi de rezervă de om care nu ţinea prea mult să se amestece cu ceilalţi... Cu un aer binevoitor şi absent, ca întotdeauna 5 cînd era în lume... De obicei nu poza, dimpotrivă, acasă, între prieteni buni, sta pe scaun strîmb, dar aci parcă ţine cu orice preţ să evite familiaritatea...
Prin cuprinsul sălii (ai cărei pereţi erau îmbrăcaţi într-o pînză de sac de culoarea cartonului şi iluminaţi 10 de sus de nişte jgheaburi mici de zinc care cuprindeau lămpi albe ca rampele de teatru) erau nişte fotolii joase de forma celor americane, dar din lemn gros în întregime şi tăiate parcă în felii negre, alternate cu gălbui. Totul avea un aer uşor improvizat, de decor de teatru... 15	Nu scosese mănuşile mici de piele care îi răsăreau
din mînecile-manşoane şi parcă sta dinadins cu coatele sprijinite aşa ca să-i sublinieze frumuseţea mobilă a mîinilor înmănuşate. Picioarele de la genunchii goi şi rotunji în jos (rochiile erau mereu scurte), în ciorapii 20 de culoarea nisipului, desăvîrşit întinşi, erau lipite unul de altul, iar din pricină că fotoliul în care sta era cam jos, lungite oblic. In toată figura îi apăreau ochii acum de un safir mai fumuriu, nu albaştri intens ca altădată, şi dinţii albi, descoperiţi, de cîte ori rîdea cu faţa în sus, 25 cu gîtul sprinten către cei cari o înconjurau în picioare...
Cînd începuse să fie lume tot mai multă, a apărut şi Ladima într-un palton prea larg, cafeniu, cu fular de lînă în pătrăţele galbene şi roşii... Cum l-a văzut, doamna T. i-a ieşit înainte bucuroasă şi aproape fără 30 să se scuze faţă de ceilalţi i-a luat braţul tîrîndu-1 într-un colţ, cu toate că el se lăsa dus cu oarecare rigiditate orgolioasă...
Am îngheţat... şi, cu inima stoarsă parcă de un pumn nevăzut, urmăream nedumerit şi cu o teamă ca 35 de diagnostic figura ei foarte animată... Ochii îi deveniseră de un albastru mat, oţeliu, îşi ţinea cu mîna înmă-nuşată, ca o agrafă minunată, mantoul descheiat de nasturi şi îi vorbea viu, cu o intensitate nervoasă... Mă întrebam uluit dacă nu e ceva între ei, dacă el n-a 40	. jucat un soi de teatru tăcut şi intens, ascunzîndu-mi
abil şi fără gesturi totul, îmi ziceam, de pe altă parte,
186
că e firească înflorirea aceasta de veselie cînd îşi vede un prieten care a intervenit pentru ea cu atîta bravură şi loialitate, dar mă întrebam şi dacă nu cumva gestul lui n-o fi impresionat-o atît de mult, încît să înceapă 5 să-l iubească. Cu asemenea femeie, pe care tot ce e frumos ca gest şi cinste o stupefiază, o tulbură, eşti totdeauna neliniştit. Totdeauna „acuza“ primirea, înregistra ca un seismograf fiorul oricărui gest frumos şi eram frămîntat, căci simţeam că nu se poate ca ea să 10 nu fi fixat bravura lui. Eram pe vremuri melancolizat (parcă acum nu?) de orice actor care juca subtil, de un domn care spunea lucruri frumoase într-un cerc din care făcea parte şi ea, de un tip prea bine care era dezinteresat amabil cu ea. Mai ales de cei cari erau 15 bine, deşi nu-i făceau deloc curte, mi-era teamă. Să nu stimuleze în ea orgoliul de a-i impresiona. Urmăream acum mimica ei, fără să înţeleg nimic, cu impresia nedefinită şi totuşi sîcîitoare că acolo se decide ceva care mă priveşte, ca o linie care se interferează cu 20 linia destinului meu... Nu era întîia oară cînd o priveam şi-i interpretam mimica, atunci cînd vorbea departe de mine. Ca şi acum, de multe ori mă întrebam exasperat ce poate să spuie altcuiva decît mie. Aş fi vrut să fiu aproape să ascult, dar tot ce era bărbă-25 tesc în mine se cabra...
Pe de altă parte, ştiam că orice banalitate capătă din pricina vocii ei timbrate inflexiuni nuanţate, ca un tremur de înserare, un înţeles sexual care mă dezola. Cîteodată, cînd el răspundea ceva care o contrazicea 30 vădit, trăsăturile feţei ei se relaxau, gura i se arcuia în jos, obrajii i se destindeau dezamăgiţi. Se vedea că e nemulţumită, enervată. îşi privea mîna liberă strîn-gîndu-i gînditoare degetele înmănuşate în podul palmei, pe rînd, ca o mînă arătătoare într-un afiş.
35	Eram exclus din convorbirea asta, ca dintr-un
imperiu pierdut, care se crea din nou fără mine.
Atunci am simţit în mod stupid, ca şi cînd gîndu-rile mele bărbăteşti n-ar fi fost luate în serios, de un spirit zeflemist strein, nevăzut, că trebuie să aflu cu 40 orice preţ, chiar al unei umilinţe, ce vorbesc cei doi... M-am hotărît să mă apropii cu sentimentul de risc
187
5
10
15
20
25
30
35
40
incalificabil cu care un trădător se duce la o legaţie streină. Nu faptul de a o spiona mă demoraliza, pentru că de mult, printr-un soi de pact ruşinos cu conştiinţa mea, hotărîsem că trebuie să-i citesc scrisorile uitate, că trebuie să iau informaţii despre ea, ba de vreo două ori o urmărisem şi pe stradă chiar. Ceea ce sporea mizeria mea era că spionajul de acum era riscat şi ridicul, de o îndrăzneală de sugestionat, care nu mai poate raţiona. Mă strecuram prin asistenţă, care acum era foarte numeroasă, calculînd să ajung în spatele lor, îmi alesesem chiar tabloul pe care să mă prefac că îl admir absorbit, cînd am fost reţinut de o mînă solidă.
—	Ce faci, diplomatule?
Era scriitorul cunoscut, voinic şi binevoitor, care mă privea cordial şi protector...
—	Ei, cochetezi cu arta ? Şi întorcîndu-se către un domn care îl întovărăşa: Domnul Fred Vasilescu, diplomat, sportiv, dansator etc., în flagrant delict de frecvenţă artistică... Ce femeie te aduce pe aci, spune drept?
Mă întreba, convins că e cu neputinţă ca un tip ca mine să priceapă ceva din artă, sau, în sfîrşit, să aibă alte legături cu arta decît acelea de braconier al amorului. E adevărat că deşi venisem dintr-un oarecare snobism, eram totuşi acolo pentru o manifestaţie de artă şi numai incidental acum arta şi tot restul lumii erau trecute într-o zonă de interese limitate, cum era expresia la modă, şi într-adevăr numai o femeie polariza toate gîndurile mele. Chiar de femeia aceasta el mă depărta, tîrîndu-mă cu seninătate spre un panou maritim, cu jumătăţi de corăbii, cu faruri întrerupte, de parcă totul ar fi fost pictat pe sticlă, şi spart fiind, n-a mai ştiut nimeni să potrivească bucăţile la loc, punîndu-le apoi la întîmplare.
—	Ei, pricepi ceva?
M-a întrebat provocător, cu un zîmbet voinic şi batjocoritor, de parcă ar fi asistat la cine ştie ce experienţă caraghioasă. Eu eram acum însă toropit şi indiferent la batjocuri ca un anesteziat cu stovaină, dar cu mintea mai limpede, mai intensă, cu mult mai activă decît de obicei...
Doamna T. ruga cu o stăruinţă nervoasă şi excesivă pe Ladima, pîndind în privirea lui, cu zîmbşte lumi-
noase întrerupte, să vadă dacă ajunge pînă la el, dacă atinge în rezistenţa lui pedala care să răspundă afirmativ. El părea foarte încurcat, iar ea, pornită, avea aerul că depinde de răspunsul lui. Mi-era cu neputinţă 5 să surprind măcar vreun fragment din conturul inteligibil al unei fraze, ca să pot reconstitui convorbirea lor, dar cum îi ştiam pe el foarte inteligent şi pe ea atît de emotivă, simţeam că acolo e o devenire în care eu eram de prisos. Scriitorul insista mereu, fără să 10 observe cît sunt de nervos, pînă cînd, surprinzîndu-mi direcţia privirii, m-a interpelat mirat.
— N-oi fi pus gînd rău urîtei aceleia care stă de vorbă cu Ladima ? Şefule, te ştiam om de gust.
Parcă m-ar fi stropit cineva cu o cană de apă ca să 15 mă deştepte dintr-o reverie stupefiantă.
Am ridicat din umeri ca insultat de această presupunere, dar în mine s-a instalat un semn de întrebare, ca gravat cu un stilet acid.
Să fie într-adevăr urîtă?... E posibil deci ca un 20 scriitor, om presupus de gust, s-o găsească urîtă ? E adevărat că acum, parcă scăpat de hipnoză, nici mie nu mi se părea frumoasă. Faţa ei, care de obicei era absentă şi gînditoare, înregistrînd interior şi lin cele mai mici nuanţe ale clipei, de îi puteai urmări succesiunea 25 gîndurilor doar pe crisparea uşoară a buzelor, pe obraji, pe ochii albăstriţi ca trecerea umbrei unui nor pe apă, era acum foarte vie, prea expresivă, cu un fel de mimică nuanţată, ochii înşişi nu mai aveau vioriul-albastru al clipitei de gîndire, ci erau pozitivi strălucitori, dar ca 30 de oţel, buzele se răsfrîngeau, de o mobilitate excesivă, pîndind răspunsul lui Ladima.
Nu era întîia oară cînd faţă de mine se spunea că e urîtă... Mai ales cînd era necăjită, legată de nemulţumiri practice, pierdea foarte mult... Ochii îşi schim-35 bau culoarea şi se adînceau în orbite. Corneea i se injecta cu fire roşii şi parcă devenea de sticlă, toată se vestejea subit. Atunci îşi neglija şi ţinuta. Frumuseţea ei era foarte sensibilă la viaţa interioară, şi cred că niciodată n-a fost mai frumoasă ca la vreo cîteva 40 luni după începutul iubirei noastre, cînd părea exasperată de iubire. Şi atunci avea ochii intenşi, dar de o
189
5
10
15
20
25
30
35
40
limpezime care făcea cu albul corneei (nu era chiar alb, avea ceva din catifeaua nedefinit verzuie a unei petale de trandafir alb, căruia i s-a injectat artificial culoarea verde...) să dea o impresie de vis. Ardea toată aşa cum nu mi s-a mai întîmplat să simt fierbinte un corp omenesc, de o sănătate mlădioasă şi sprintenă de animal tînăr, buzele îi erau într-o tensiune mică de fiecare clipă, totuşi fără răsfrîngeri tari ca acum... E adevărat, însă, pentru că depăşisem parcă limiteler într-o vreme toate aceste amănunte se exageraseră ca într-o exasperare... Ochii deveniţi prea ficşi îi ieşiseră puţin în afară, albul lor se mărise straniu, buzele îi erau aproape crispate. Căpătase şi un tic foarte nervos, de a duce mîna la rădăcina gîtului, în adîncimea unde se întîlnesc tendoanele. Era în vremea celei mai mari exasperări senzuale dintre noi, cînd ne închideam ca nişte demenţi în vreo cameră de hotel ardelean, de sîmbătă seara pînă luni dimineaţa. Nu-i plăcea nici o perversiune, nici o „rafinerie“ aşa-zisă de femeie modernă, dar punea atîta iscusinţă, ştia să abuzeze de toate posibilităţile posesiunii, să ceară simţurilor prelungiri iscusite, totul pînă în pragul nebuniei, cînd dezlănţuirile brusce, după atîtea reţineri, nu mai ştiam de ne vor lăsa în toate minţile. De sîmbătă seara pînă luni dimineaţa, arzînd mereu, nu era niciodată la fel, cum desigur nu e niciodată la fel capriciul ciocîrliei în zbor. Din pricina acestor ore îndelungi, petrecute împreună, întîl-nirile cotidiane grăbite, totdeauna automatizate şi deziluzionante, nu ne mai interesau. Aşteptam tăcut şi concentrat mica noastră vacanţă săptămînală, căci buna negustoriţă nu lipsea niciodată de la magazin (sau aproape niciodată). Cînd starea ei vizibil anormală s-a agravat, cînd fixitatea privirei a început să devie oarecum îngrijorătoare, dublată de o stare de nelinişte şi teamă permanentă, cu ticul nervos al ducerii mîinii la gît, cum alţii şi-o duc pe inimă ca să-i simtă bătăile (ea spunea că îşi simte acolo pulsul intens), a trebuit să consulte cîţiva specialişti. Eu însumi aveam dureri mari în ceafă şi-mi simţeam parcă ochii de carton. .Ruptura, provocată apoi subit şi brutal de mine, chiar în vremea acestei exasperări, i-a agravat net patologicul
5
10
15
20
25
30
35
40
tulburării, pînă cînd, nemaiputînd umbla pe stradă, din nelinişte nedefinită, a intrat într-un sanatoriu la Viena.
Cu toate acestea era frumoasă, cînd se consuma ca o faclă numai flacăre. Astăzi, cu tot dramatismul mişcărilor ei, sau desigur chiar din cauza asta, era urîtă. Drept să spun, vag mă mulţumea faptul acesta, căci mă măgulea gîndul de a şti că e frumoasă numai cu mine şi mai ales numai prin mine.
Cînd am scăpat de scriitori şi cînd lumea s-a mai rărit, Ladima, despărţindu-se de doamna T., a pornit să cerceteze cu luare-aminte tablourile. Cînd a venit în dreptul meu a început să-mi vorbească brusc, nervos, simulînd totuşi, de parcă am mai fi stat de vorbă în aceeaşi zi, convorbirea noastră fiind doar întreruptă... In dreptul nostru erau trei pînze ale unui pictor rus care înfăţişau cîteva scene apocaliptic geometrice, însă cu o geometrie de raze lungi şi de cercuri de culoare de aceeaşi nuanţă, suprapuse, care-i plăceau mult lui Ladima, căci le examina nervos şi stăruitor.
—	Mare pictor... Asta da... e un progres în artă.
Mă întrebam dacă nu căuta să afecteze o preocupare
periferică, tocmai fiindcă simţea că între noi a intervenit ceva care nu permitea lămurire, o situaţie falsă. Privea, puţin teatral, apropiindu-se şi depărtîndu-se, ca să refere parcă pentru el însuşi.
Pe urmă, brusc, fără să mă privească, în clipa cînd traiectul lui îl apropia de mine.
—	Doamna Mănescu stăruie de două zile ca să primesc la gazetă pe un oarecare D. Ştii ce buget de sărăcie avem şi m-a enervat că a trebuit s-o refuz.
Ştiam cine e D. şi a fost în mine ca o schimbare de cadril în nelinişte, căci limpezit brusc din partea lui Ladima, devenisem nervos din cauza acestui D.
—	Spune că e într-o mizerie care-ţi face milă, că nu are nici un rost... Acum în iarnă l-a dat afară proprietăreasa. Să-i fac măcar un loc de corector. A trebuit să refuz şi asta. Pe urmă tipul e absolut insignifiant.
D. acesta era un fel de tînăr îmbătrînit, care-ţi dădea impresie de murdar. Ne întîlneam foarte des la doamna T. Mărturisesc că mă irita prezenţa lui, pentru că era de o insistenţă de ţînţar gonit.
191
Îmi apărea destul de nelămurit, ca situaţie în legătură cu ea, mă întrebam dacă nu cumva e vreun frate de al ei, bănuiam cine ştie ce dramă de familie. Foarte tîrziu am aflat că nu poate fi vorba despre asta, dar 5 tipul nu era mai puţin ridicul cu ochii lui tulburi de slugă jignită, adueîndu-i flori şi venind noaptea la ea.
Evident că era destul să mă gîndesc serios, ca să mă liniştesc (deşi chiar simplă apropierea lui şi tot jignea). Era peste putinţă ca să fie ceva între ei, oricît io de mare ar fi fost aşa de invocata perversitate feme-iască... Intîi era un motiv de incompatibilitate. Femeia aceasta nu putea suporta fizic nici o urîţenie.
Asta mă făcea să nu mi-o pot închipui niciodată vînzîndu-se, de pildă, chiar în clipele ei de greutăţi 15 materiale, vreunui bătrîn flasc, cu carnea învineţită, roasă de eczeme. Nu putea măcar să privească asemenea lucruri, fără să i se irite cu adevărat pielea. Pe corpul ei însuşi nu putea suporta nimic. Avea cea mai curată piele pe care am văzut-o vreodată. Nu 20 răbda nici o atingere murdară, nici o rosătură, fără să nu se furnice toată... Cred că aceste continue plimbări nervoase ale mîinilor ei în jurul gîtului, spre urechi, erau un fel de reflexe nervoase provocate de piele. Nu fusese bolnavă niciodată, parcă nici microbii nu-i 25 putea suporta... îmi spunea că o dată, la ei în casă, toţi copiii se îmbolnăviseră de scarlatină fără să se prindă de veste. Ea n-a avut nimic şi au şi renunţat s-o mai izoleze. De o rezistenţă vie, total imună, ea exagera însă în sensibilitate, organic, toate... Un simplu 30 guturai o deprima ca o catastrofă, un coş o împiedica să lucreze. Orice atingere din pricina sensibilităţii avea rezonanţe în tot organismul ei, îneît cei care, voinici, suportau furuncule, fără să se întrerupă de la activitatea lor, ţi se păreau, prin contrast, de o nepăsare de rino-35 ceri care suportă familiar cuiburi de păsărele în piele. O dată a fost intoxicată nu ştiu din ce cauză şi ea a suportat săptămîna de boală ca o agonie, desfiinţată de dezgustul vomitărilor, neadmiţînd cu exasperare să fie văzută nici măcar de rudele alarmate de suferinţa 40 ei şi de acest mister, toată săptămîna. Cum era să-mi închipui că femeia aceasta curată ca un căţel de rasă,
192
5
10
5
10
15
20
25
30
care nu bea de două ori din aceeaşi apă din farfurie, care într-adevăr, dacă se servea din nou dintr-o mîn-care de pui, cu sos, schimba iar farfuria, căci oasele şi sleiala o făceau să leşine parcă (în case streine, ştiu că tocmai din pricină că nu putea cere să i se schimbe farfuria nu mai cerea niciodată din acelaşi fel), ar fi putut îndura apropierea parcă mirositoare, murdară, a organelor şi secreţiunilor lui D. ? Asta depăşea tot ce-mi puteam închipui.
Astăzi încă, unul dintre sentimentele mele de orgoliu e că femeia aceasta, care arunca apoi pieptenul pe care i-1 cerea vreo prietenă, a folosit de cîteva ori cu mine aceeaşi perie de dinţi... Am uneori ameţeală, ca şi cînd aş fi trecut pe lîngă un pericol, la gîndul că am avut curajul să fiu inconştient de natural lîngă o asemenea femeie (căci e probabil că mai ales la început, pînă i-am descoperit cu uimire sensibilitatea — eu o credeam vînzătoare de magazin banală — am fost cu ea aproape inconştient). Nu numai despre D., nu numai despre Ladima, dar despre Mărginoiu însuşi, care avea un fel de iritaţie, furunculoză a pielei pe coapse — ştiam de la baia de aer cald — eram liniştit cînd gîndeam, căci îl compătimeam dinainte pentru imprudenţa de a apare gol, lîngă o privire atît de neliniştită şi iscoditoare, cu senzaţii repulsive ca ale femeii acesteia. Iar „amor“ îmbrăcată, în maşină, ca atîtea femei, sau dusă de întîmplarea unui flirt nu făcea cred niciodată, căci ştiu dezgustul cu care asculta povestindu-i-se astfel de cazuri. Sincer compătimeam şi dispreţuiam pe bărbaţii cari s-ar fi aventurat inconştienţi în intimitatea acestei femei, ca pe acei gafeuri care într-o casă mare nu şi-ar fi dat seama unde sunt şi ar fi fost ca la ei acasă, cu libertăţi comode sub privirile imperceptibil consternate ale celorlalţi musafiri.
Era destul, deci, cu toată iritarea mea spontană, să mă gîndesc serios, ca să-mi dau seama că e peste putinţă ca între doamna T. şi D. să fie mai mult decît o strîn-gere de mînă (şi aceea încă, desigur, greu suportată).
Dacă intervenea pentru el atît de insistent, acum, era desigur din bunătate. Era cu adevărat foarte bună, un soi de bunătate spontană, din reacţie imediată,
193
parcă tot de natură epidermică, din incapacitatea de a suferi răul sau falsul, căci asta i-ar fi cerut sforţări sistematice, de care nu era în stare.
Acasă am găsit pe tata şi pe Gheorghidiu — era o zi 5 cînd ne întîlneam la masă — şi cum acesta avea o criză de ficat (din cauza asta purta cred brîul lui Iov), n-am putut vorbi nimic. Se trîntise în fotoliu şi transpira rece, cu ochii tulburi, şterşi, cu valuri de zăduf în obraz, mereu căutînd, strîmb, o poziţie mai comodă. 10 Ştiam toţi că suferă şi mi se părea, nu ştiu, un soi de lipsă de respect să fac abstracţie de durerea lui şi să-i propun angajarea lui D. Mai tîrziu n-am mai avut însă nici un prilej să intervin.
Dealtfel şi tata şi Nae Gheorghidiu erau din ce în 15 ce mai neliniştiţi şi mai preocupaţi de soarta colaborării cu Ladima... El scria gazeta ca şi cînd ar fi fost a lui şi nici nu concepea măcar că ar putea să scrie altfel... Negreşit, aceasta aducea cetitori, dar contrazicea prea mult intenţiile proprietarilor... Din ce în ce mai mult 20 Veacul devenea un organ duşmănos industriei şi comerţului, ceea ce în nici un mod nu se potrivea gîndurilor tatei, sau lui Nae Gheorghidiu... Intr-o zi acesta ne-a arătat enervat un anunţ ironic în pagina întîia a Veacului, pe două coloane, în chenar, cu litere groase: 25 „Fabricele de gheaţă cer sprijinul statului. Gerul excesiv face inutilă gheaţa artificială, năruind astfel o industrie atît de necesară apărării naţionale. Se cere ca statul să ia asupra sa, cel puţin în timpul iernei, cumpărarea întregei producţii de gheaţă, altfel fabricile vor fi nevoite 30 să închidă, lăsind pe drumuri pe lucrători.44
Pe urmă, ieşirile împotriva industriei „parazitare44 au devenit tot mai numeroase... La început, lui Nae Gheorghidiu îi era teamă că această campanie împotriva industriei naţionale să nu supere pe şeful partidului... 35 Ionel Brătianu era însă atît de preocupat de problema regenţei şi a menţinerii „actului de la 4 ianuarie441, 1 * * * V
1 Prin actul de la 4 ianuarie 1926, Parlamentul a votat
îndepărtarea prinţului Car ol de Hohenzollern de la succesiune
şi recunoaşterea fiului său, Mihai, ca principe moştenitor. Parti-
'^0	• dul liberal nutrea speranţa ca prin acest act politic să-şi conso-
V lideze poziţia (n. ed.).
194
încît tolera orice divergenţă, pe orice chestie, era gata să trateze cu orice partid, subvenţiona chiar gazete care atacau pe liberali, cerînd numai atitudine convenabilă pe această „chestie închisă44... Mai cu seamă în zilele acestea, ale procesului Manoilescu1, îngăduia orice, devenise împăciuitor, părăsind cu totul faimosul sectarism, numai în schimbul admiterii „actului44. L-am văzut în ziua proclamării la Cameră; albise, obrajii i se micşoraseră şi se adînciseră mult, părul dat peste cap era ca o chică de poet cărunt, ciocul era de asemenea schimbat. Nu l-aş mai fi recunoscut pe stradă. Şi asta numai în cîteva luni de zile.
La început îi fusese teamă că, supărat din pricina remanierii, Gheorghidiu să nu se adaoge cumva la numărul acelora care, politicieni încercaţi şi abili, ştiau ce înseamnă „o chestie44, şi refuzau să recunoască „de drept44 „actul de la 4 ianuarie44, căci de fapt îl recunoşteau mai toţi. li era teamă că Veacul ar fi putut să aibă o atitudine echivocă... Cum, dimpotrivă, gazeta părea să fie anticarlistă, căci se făcea, vag de tot, e drept, ecoul ştirilor defavorabile prinţului exilat, cu două sau trei zile înainte de serbarea donaţiei Muzeului Simu 1 2, cu o săptămînă deci înainte de moarte, Ionel Brătianu3 i-a telefonat pe la 2 după-amiază lui
1	Mihai Manoilescu (1891 — 1950), economist, om politic, subsecretar de stat (Finanţe) în guvernul generalului Averescu (30 mart. 1926—3 iunie 1927) şi ministru de externe în guvernul profascist Gigurtu (1940). La întoarcerea de la Paris, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1927, a fost arestat, autorităţile descoperind asupra lui 4 scrisori ale prinţului Carol către I. I.C. Brătianu (atunci prim-ministru), Iuliu Maniu, N. Iorga şi Averescu, prin care acesta îşi exprima dorinţa de a reveni în ţară. Guvernul a hotărît ca Mihai Manoilescu să fie deferit imediat Curţii Marţiale. în favoarea acuzatului, la proces, s-au pronunţat Averescu, Iorga, Iuliu Maniu şi I. Mihalache. Completul de judecată, dominat de ofiţeri procarlişti. la 14 noiembrie 1927 a decis achitarea lui Manoilescu, fapt interpretat ca un insucces al cabinetului liberal (n. ed.).
2	Colecţionarul şi fondatorul Muzeului Simu, Anastasie Simu (1854—1935), a făcut donaţia într-un cadru oficial la 17 noiembrie 1927. Au participat reprezentanţi din partea guvernului, numeroşi oameni de artă şi scriitori.
3	Ion I. C. Brătianu a decedat la 24 noiembrie 1927 (n. ed.).
5
10
15
20
25
30
35
40
Gheorghidiu, care a primit vestea năucit de uimire şi de fericire, că vrea să-l viziteze, dacă e acasă... Gînd a sosit, a fost primit de la portiţa de fier de Gheorghidiu, iar după ce a luat loc în biroul cu uşile-oglinzi, împărţite în careuri, şi cu muchii de aur, liniştit ca un stăpîn acasă la el, a spus că ţine să-i aducă personal cordonul Coroanei României (pe care, după tradiţia liberală a remanierilor, i-1 dăduse drept consolare) şi se scuza că nu avusese timp, din cauza împrejurărilor (moartea regelui,1 aranjarea practică a regenţei etc.), să i-1 înmî-neze... E de prisos să spun ce speranţe — împotriva evidenţei — a legat Gheorghidiu de acest „gest“ al lui Ionel Brătianu. A crezut că s-a întors iar roata norocului politic. Venirea peste o săptămînă abia la şefie a lui Vintilă Brătianu,1 2 marele pontif al industriei naţionale, l-a făcut să îngheţe de teama vreunei imprudenţe. E uşor de înţeles că a avut aproape o sincopă cînd a cetit chiar în ziua aceea, în Veacul, un articol îndîrjit împotriva industriei şi a băncilor „parazitare44. Prăbuşirea Băncii Elino-Române 3 de la Galaţi, urmată de sinuciderea directorului general, ca şi prăbuşirea în aceeaşi săptămînă a altor bănci, ieşene, se dovediseră un grav simptom de maladie financiară. La rîndul lor, băncile bucureştene începură să avizeze la măsuri de salvare. Fiecare din ele avea imobilizate, în poliţe dubioase, sume mari de foarte multe milioane, împrumutate dealtfel prietenilor politici, pe poliţe de complezenţă, bani daţi cu intenţia să nu mai fie achitaţi vreodată şi care nu erau în realitate decît plata unor servicii pe care aceştia le făceau cînd erau la putere, băncilor şi industriilor lor. Acum acestea încercau să treacă statului, rînd pe rînd, aceste „portofolii dubioase44.4
1	Regele Ferdinand I a murit la 20 iulie 1927 (n. ed.).
2	Vintilă I. C. Brătianu (1867 — 1930) preia conducerea guvernului de la 24 noiembrie 1927 — 9 noiembrie 1928 (n. ed.).
3	Crahul Băncii Eleno-Române a avut loc în octombrie 1927, cotidianele comentînd pe larg fraudele şi procesul principalilor delapidatori (n. ed.).
4	Articolul din Veacul e într-adevăr de o violentă surprinzătoare de la titlu: Portofolii putrede şi suflete descompuse, pînâ la afirmaţia că: „ne aflăm nu numai în faţa unui procedeu de un sadic cinism, care impune astăzi statului jefuit să plătească,
5
10
15
20
25
30
35
40
45
Nea Gheorghidiu a telefonat îndată după apariţia ziarului tatălui meu, să vie neîntîrziat la el.
I-a cerut să-i spuie limpede lui Ladima că Veacul nu numai că nu poate lua atitudine împotriva comerţului şi industriei româneşti, dar că înţelege să le sprijine călduros în orice împrejurare... Să-i spuie că orice
tot el, păgubaşul, comisicanele prevaricatorilor în sumă probabil de miliarde, dar şi a unui act de demenţă politică, sortit să ducă la ruină statul actual, prin secătuirea tezaurului şi prin distrugerea oricărui prestigiu de guvernămînt".
în felul ei redacţia Veacului era foarte interesantă. Cu discuţii vecinice... cu vizite de actriţe, căci Emilia venea des cu prietene de-ale ei. Personal n-am făcut parte dintre redactori... într-o zi însă, ieşind împreună de la o şedinţă a comitetului S.S.R., am stat mai mult de vorbă cu Ladima şi i-am arătat absolut sincer şi fără nici o intenţie (deşi m-aş fi simţit bine la o astfel de gazetă, căci am aflat abia mai tîrziu că’e a lui Gheorghidiu) cît de mult preţuiam atitudinea şi nervul cu care e scrisă foaia... M-a invitat să colaborez, însă numai după un timp de reflexie vagă, mai mult aşa ca o politeţe... N-am putut să-mi dau seama dacă succesul îl zăpăcise într-atît, încît credea că nu mai are nevoie de nimeni, sau dacă nu era poate cumva faptul că, deşi eram de atîtea ori de acord, mă preţuia totuşi prea puţin. A adăogat mai tîrziu, e drept puţin cam stînjenit: „Avem un buget penibil... Dă-mi din cînd în cînd cîte un foileton... 500 de lei e tot ce putem plăti..."
Am primit şi mă duceam adesea pe la redacţie, unde după un timp începuseră să vie cîteva figuri de „suprafaţă politică", dacă e permis cuvîntul... Excesiv sentimental, Gh. Ladima lua drept prietenie gestul acestora de a-1 vizita — poate era şi destul de măgulit de actul lor, de vasalitate oarecum — iar ei erau bucuroşi ca, pentru două ţigări fumate acolo, să-şi asigure prietenia unei gazete atît de temute, unde se puteau face dări de seamă interesate, sau publica note, care totdeauna vizau ceva, caricaturi etc. Se făcuse astfel un fel de redacţie onorifică, făcută din foşti şi viitori deputaţi, secretari generali, ba şi vreo doi foşti miniştri, cari treceau între 12 — 1 şi 6—7, ca „să mai dea bună ziua campionului."
Birourile ziarului erau tot aşa de primitive ca o baracă improvizată... Pe strada Millo, trei camere mici, de apartament banal, la etajul doi. Una pe dreapta cu anunţ: „Administraţia"... O masă neagră, mare, pe care veşnic erau hîrtii în dezordine şi registre încălecate... Expediţia o făcea servitorul la o masă rudimentară. Prin colţuri, colecţii, pe culoar alte teancuri. în stînga era o măsuţă cu maşina de scris... Altă cameră era a secretarului de redacţie şi a redactorilor... O masă de bucătărie, lungă aproape de la un perete la celălalt şi în jurul ei cîteva scaune... Nu era vopsită în nici un mod... bradul purta încă
197
atac în această privinţă, cu tot regretul, va însemna o încetare de colaborare. îl ruga însă pe tata să facă tot posibilul să-l convingă pe Ladima să accepte punctul acesta de direcţie, căci n-ar fi vrut deloc ca el să
5	urma rindelei... Era doar acoperită cu hîrtie albă de ziar prinsă cu pioneze.
E adevărat că niciodată nu erau mai mult de doi redactori acolo... Altfel n-ar fi fost de ajuns nici scaunele, nici cuierul.
Şi mai era biroul directorial... Foarte mobilat în contrast cu 10 sărăcia improvizată a restului... Dar era uşor să vezi că mobilierul era adunat cu pantahuza, de la proprietari probabil... O canapea şi un fotoliu vechi, de piele, scoase din uz, un birou mare de tot, de stejar căptuşit cu foiţe de nuc, scorojite şi căzute ici-colo, ca la o casă pereţii leproşi. Pe jos nici un covor... 15 pe pereţi originalele caricaturilor care apăreau în gazetă, înrămate englezeşte, cu chenar subţire negru... Se aşeza fiecare cum putea... Uneori cînd musafirul era, de pildă, o fostă excelenţă care urca scara * numai ca să spuie „una bună“, o replică picantă sau o anecdotă, se antrena povestind, pînă se instala 20 de-a binelea în jumătatea de fotoliu a lui Ladima, care şi aşa se plimba mai mult prin odaie, iar cînd venea băiatul cu manuscrise sau corecturi, lucra în picioare pe colţul biroului. Am impresia că toată lumea ştia a cui e gazeta şi credea că şi Ladima ştie, dar cu toţi găseau că are atîta libertate ca să poată fi de 25 folos oricui.
Căci oricine ** era binevenit la redacţie, în afară de o singură categorie de oameni: economiştii. Orice articol de finanţe îl scotea din sărite... Veacul publica din cînd în cînd note de batjocură sîngeroasă... Corbii matematici ai mizeriei sau Aventu-30 rierii şi şarlatanii improvizaţi medici financiari. O „casetă“ grasă cerea pentru economişti o uniformă deosebită:
„Oameni buni, faceti-le o uniformă ca la cioclii... Un soi de frac alb cu şireturi negre, ca să-i cunoaştem din depărtare pe stradă, să ne putem feri de ei.“
35	E drept că atitudinea lui era privită cu indulgenţă, căci
chiar în redacţia onorifică toată lumea era mai mult sau mai puţin economistă, ca dealtfel nouă zecimi din românii în haine negre, între anii 1918—1928. Deşi erau însă de părere contrară, răspundeau directorului cu un surîs de acceptare, care părea 40 să spuie că, dacă nu admit ideile, oricum admiră vehemenţa lor literară... Ceea ce e sigur e că în această epocă economiştii erau foarte preţuiţi şi, în orice caz, singurii oameni cari aveau, în vremuri aşa de grele, lefuri princiare. Mai ales că, asemeni medicilor în timp de epidemie, erau chemaţi în mai multe locuri 45 p dată şi nu era unul să nu fie în cinci, şase consilii de administraţie sau comisii deodată. Condiţia ca să fii economist era
* în ediţia din 1946, greşeală de tipar: „seara“ (n. ed.).
** în ediţia din 1946, greşeală de.tipar: „orice“ (n. ed.).
198
5
10
15
20
25
30
35
40
45
plece. Cînd s-a spus aceasta, directorul Veacului a scris o scrisoare de demisie fără să spună o vorbă... Tata a rupt-o şi l-a invitat seara după masă la noi. N-a venit.
Nici după moartea lui Ionel Brătianu, Gheorghidiu n-a intrat în minister ... După ce s-a crezut cîteva momente într-o remaniere, guvernul s-a reconstituit sub prezidenţia lui Vintilă Brătianu cu aceleaşi elemente. Cum se simţea însă, datorită gazetei şi mai ales prieteniei cu leaderul tineretului, în bună situaţie, Gheorghidiu a cerut altă satisfacţie, anume şefia unei orga-
să nu ai nici o profesie şi nici carieră marcată, căci atunci erai socotit „diletant44. Făceau bineînţeles excepţie de la aceasta inginerii şi advocaţii, cari erau dimpotrivă bineveniţi. Medicii erau admişi numai dacă nu mai practicau. Ceea ce e cert e că mai ales cei necunoscuţi, în nici un fel, şi îndeosebi tinerii se puteau instala, publicînd articole cu cifre, drept specialişti.
—	Domnule Ladima, cum poţi să susţii asta?
Ladima se-nfuria şi suferea cu adevărat că nu poate convinge. Se plimba furios prin odaie şi vocifera. Hainele negre, largi, de pe el, îi dădeau un aer de pledant patetic. Deşi gulerul scrobit era foarte larg, avea ticul de a-1 tot lărgi, cu două degete, ca şi cînd tot l-ar fi jenat.
’ — Domnule, toţi avocaţii fără clientelă, toţi studenţii cari nu şi-au încheiat studiile acum au devenit, peste noapte, doctori în ştiinţele economice. S-au impus ca nişte intendenţi escroci în familii burgheze şi timorate. Nu e minister fără un oficiu de studii... Ba unele au cîte două, trei, şi pentru direcţiile generale. .. Ei bine, asta nu va împiedica statul ca în curînd — ascultă-mă, în curînd — să facă disperat apel la experţi streini.
Un fost deputat, voinic ca un luptător de circ, cu cap de copil, surîdea plin de el.
—	Ha, ha, ha. Experţi streini... şi-l privea compătimitor. Crezi serios asta, domnule Ladima? Dumneata ştii că economiştii noştri sunt consultaţi de către streini? Ştii ce impresie extraordinară au făcut în comisiile de la Geneva?
Ladima arunca tocul enervat:
—	Asta-i.,. ! Lasă-mă... lasă-mă, domnule!... Ascultă ce-ţi spun... Vor fi chemaţi experţi streini... Nu e bancă fără zece economişti improvizaţi directori, cu birouri americane, cu zeci de dactilografe, cu portari în livrea şi cinci călătorii pe an la Berlin-Londra-Paris... Nu e bancă fără „oficiul ei de studii44. Ei bine, asta nu va împiedica jumătate din ele, cel puţin, să se prăbuşească... E un domn director general ai uneia, care vrea să ne înveţe săptămîna trecută finanţe, la Fundaţie... Ei bine, prăbuşirea*ăstuia va fi ceva mai tragicomică...
Şi, descoperind ceva în gazetă, ridicînd mîinile cu manşete burlane, a trîntit foaia pe birou ca jignit persoral.
199
5
10
15
20
25
30
35
40
45
nizaţii din Banat, căci n-avea nici o situaţie politică definită, şi-i era teamă că dacă partidul trece în opoziţie, n-are să aibă unde candida cap de listă (căci numai
—	Uite, domnule, un tartor al economiştilor, raportorul general al bugetului, imbecilul de Oromolu *. Uită-te şi dumneata. Exprimă în raportul lui nădejdea revalorizării leului... Ai înţeles?... Revalorizarea leuluiI Miliarde se vor cheltui cu asta... Cu aberaţia revalorizării monetei. Uite ziarul... citeşte.
în timp ce noi ne grămădisem pe foaie, ca să cetim raportul, el a început să-şi ciupească mustaţa, şi-a potrivit gulerul şi a redactat o nouă casetă, cu rînduri groase de tot, pe două coloane: Ministrul „bugetului de aşteptare44 crede in revalorizarea leului şi bazează bugetul pe ea... E naiv, nebun sau de rea-credinţâ. (A doua zi a apărut „Raportorul44 în loc de „Ministrul44 — şi asta m-a mirat mult, îndemnîndu-mă spre tot soiul de presupuneri.)
Altă formulă care-1 scotea din sărite era „criza44. într-o seară de ninsoare abundentă şi domoală, eram în redacţie vreo cinci sau şase inşi. Fostul ministru care spunea anecdote picante Emiliei şi unei alte colege de la teatru (veniseră să-l ia pe Ladima), un deputat, cunoscut avocat liberal. Ladima, care citea ziarele de seară, şi-a aruncat ochii pe caricatura dintr-unul, pe care abia îl despăturise... înfăţişa pe Yintilă Brătianu stînd de vorbă cu doi cetăţeni jigăriţi. Avea jos următoarea legendă: Lăsaţi, că dacă facem stabilizarea, o să treacă şi
criza...
— Domnule ministru de Finanţe, să nu cumva să se stabilizeze. .. criza.44**
Ladima a început să trîntească tamponul sugătoarei şi tot ce a găsit la îndemînă, ca un copil înfuriat, căci era, cînd se aprindea, copilăros, în desenul cu caricatura pe care o zvîrlise cu furie pe birou.
—	Ce cruntă prostie... auzi, criză!
* Mihail Oromolu (n. 1876), om politic, ministru al Industriei în cabinetul lui Take Ionescu (17 decembrie 1921 — 21 ianuarie 1922) şi guvernator al Băncii Naţionale (1922 — 1927). Odată cu trecerea în partidul liberal a fost pe rînd deputat de Dolj şi Făgăraş. Autor al lucrării Problema monetară şi stabilizarea (1928) (n. ed.).
** în Adevărul (an. 40, nr. 13507, 29 decembrie 1927, p. 1) se află caricatura la care se refera. în chenar, sub titlul Chestia zilei — stabilizarea — apar Yintilă Brătianu şi cei doi „cetăţeni jigăriţi44; dedesubt citim următorul text: „D. Vintilă: — fr-aveţi nici o teamă, prin stabilizare ieşim din criză 1; Cetăţenii: — Numai să nu ne alegem cu stabilizarea crizei.44 Vintilă I.C. Brătianu a fost ministru de Finanţe de la 22 iunie 1927 pînă la 9 noiembrie 1928 (n. ed.).
şefii de organizaţii deveneau în genere capi de listă). I s-a mai oferit ’de asemeni prezidenţia unui „Credit naţional petrolifer44 cu un capital de peste 500 de
Deputatul a rămas încremenit, fostul ministru s-a întors
5 şi el spre noi, dar cu mîna tot pe umărul actriţei.
—	Cum, domnule Ladima, dumneata crezi sincer că nu e criză?... Poeţii ăştia sunt teribili, domnule... Căci am auzit că eşti poet... Spunea ieri cineva la „Capşa“...
Ladima publica versuri de mai bine de 20 de ani.
10	S-a oprit din plimbatul în cameră, parcă avea febră, cu
ochii albaştri ca un smalţ şters, în orbitele prea mari, cu gulerul scrobit prea larg pentru gît, mustaţa vie.
—	Ce-i aia criză?
Şi deputatul avocat, îndesat şi mînios:
15	—Sărăcie generală, domnule... Sărăcie... Ei, drăcia
dracului. E ţara săracă...
—	Asta e criza dumitale! Ei, atunci e fals... Nu e criză, e o idioţenie economică... Ascultă ce-ţi spun. Lumea e bogată... e mai bogată ca oricînd, orice-ar spune economiştii dumitale
20 imbecili. Statul, el, trece însă printr-o criză cumplită. Şi asta e cu totul altceva... Nu e o criză economică... e o criză a statului românesc, domnule deputat şi domnule „fost şi viitor ministru... “ înţelegeţi!
Fosta excelenţă a surîs indulgent, ca de o enormitate, şi a
25	spus fără emfază:
—	Statul e sărac, pentru că e lumea săracă.
Ladima striga, gesticulînd, de erau să-i sară manşetele...
—	Nu e adevărat... E sărac pentru că nimeni nu-şi plăteşte impozitele. Nimeni, înţelegi dumneata?... Pentru că toţi
30	îl duşmănesc.
—	Aci e un cerc viţios... Dacă n-au oamenii, de unde vrei dumneata să plătească?
—	Nu-i adevărat... Dovadă că unii plătesc totuşi... Culmea e că plătesc cei mai săraci, singurii... funcţionarii.
35	Sigur de el, tacticos, ca şi cînd ar fi făcut o întrerupere
în Parlament, fostul ministru se oferi să aducă un argument decisiv cu blîndeţe retorică.
—	Domnule Ladima... Nu e chiar aşa. Impozitul industrial şi comercial în 1926 a dat 1.461 de milioane. Anul acesta să
■40 zicem că va da 1 miliard. Pe urmă ai avea dreptate... aşa ar fi dacă veniturile statului ar fi scăzut numai Ia impozitele directe... Partea gravă şi care dovedeşte criza este că au scăzut veniturile indirecte. Dumneata eşti poet, cum spune dumnealui, dă-mi voie să-ţi explic pe îndelete asta...
-45	— Nu-mi explica nimic.
—	Atunci nu putem vorbi nimic... Eu cum te las pe dumneata? A scăzut adică venitul vămilor, al taxelor pe consumaţie. Au scăzut din cauza sărăciei consumaţiile... şi deci şi veni-
201
5
10
15
20
25
30
35
40
45
202
milioane lei... Dar adevărata satisfacţie a fost triumful lui in Cameră... De multă vreme pindea o răfuială... îl întrebasem adesea pe tata, şi eu, de ce Gheorghidiu nu schiţează nici un gest de apărare — el pe vremuri
turile statului... Numai la alcool de la 1 miliard şi jumătate, au scăzut aproape la cîteva milioane anual.
Ladima nu se mai putea stăpîni, şi nu conţinutul discuţiei, cit această lipsă de disciplină în discuţie era pentru cei doi o indicaţie despre superioritatea lor.
—	Ei, bine, asta e nemaipomenit... Crezi dumneata sincer că se consumă azi mai puţin alcool decît înainte?... Cu adevărat, crezi dumneata că azi se consumă numai cîteva vagoane de alcool în toată ţara românească?... Ştii dumneata cîte fabrici avem? Poate că mii şi mii... Ştii dumneata cîte plătesc impozit astăzi? Mă întreb dacă vor fi două-trei care să nu fraudeze. Ştii că mai toate băncile şi industriile lucrează cu două rînduri de registre? (Era în 1927, deci cu cîţiva ani înainte de criza mondială.) Aci e jaful cel mai sfruntat... înţeleşi toţi cu agenţii statului, nimeni nu mai plăteşte. Fraudele directe..’. evaziunile fiscale vor nărui statul românesc... Să-ţi spun eu dumitale, un adevăr, ca fierul înroşit de viu: Nu există duşmani mai mari şi mai aprigi ai statului românesc de azi decît ungurii şi burghezia românească. Statul e sărac, falimentar... Marea industrie îi fură anual, sub pretext de furnituri naţionale, cîteva miliarde. Prin jocul taxelor vamale protecţioniste’ mai jefuieşte pe consumatori — am cetit un articol foarte interesant în privinţa asta — încă de vreo 8—9 miliarde anual. în schimb, nu ştiu dacă două-trei industrii plătesc impozite.
îţi spun eu că niciodată nu au existat un număr mai mare de bogaţi decît acum... Dacă s-ar desface safeurile băncilor ar ieşi la iveală miliarde.
Devenise furios şi avea în colţul gurii şi puţin pe buza de jos cîteva fire de spumă. Mustaţa i se zbîrlise.
—	De unde ştii asta... ai darul Mafaldei?
—	Nu e nevoie să fii prea inteligent ca să ştii asta... Toată lumea se vaită că lipsesc banii din circulaţie... Da sau nu? E adevărat că nu sunt destui... Dar şi aşa... sunt vreo douăzeci de miliarde. Ghici ghicitoarea boului: unde se găsesc cel puţin 14 miliarde absente din circulaţie, azi?... Domnule, dacă s-ar publica listele deponenţilor, ai rămîne uimit de ce ai afla... Dacă s-ar deschide safeurile... Bagă de seamă că nu vorbesc măcar de depunerile în străinătate, nici de valuta streină pusă la adăpost. Acesta e semnul timpului... Burghezia îşi distruge propriul ei stat. Nici de armată, care e pavăza şi formula ei psihologică, nu mai îngrijeşte. E în plină criză de inconştienţă şi iresponsabilitate. Suntem la o răspîntie istorică.
Era aplaudat, ca să zic aşa, cu surîsuri şi glume admirative, în aparenţă mai mult, căci în fond îl găseau extravagant şi-l
atît de spiritual şi abil 1 — atunci cînd îl ataca o ţară întreagă ? şi mi-a răspuns aşa, gînditor, fără convingere, dar şi parcă ar fi ştiut ceva: „N-au nici o importanţă atacurile şi... pe urmă nu e momentul“.
5	Acum parcă era momentul... Partidul avea pe cap
grija apărării actului de la 4 ianuarie, prietenia cu
despreţuiau cu indulgenţă. Fostul ministru, rotofei şi revărsat, l-a bătut pe umăr.
—	Simpatic eşti, domnule... Zi-i poet, şi pace. Dar cum 10 îţi explici asta... că toată lumea se vaită?.’.. Băncile depun
bilanţurile... concordatele sporesc în fiecare zi.
—	Ei şi? Ce înseamnă asta?... Unul dintre aspectele crizei e şi această văicăreală generală, care are cîntecul ei. Domnule, să-ţi spun ceva semnificativ şi uimitor: a apărut la noi în Vea-
15	cui, acum două săptămîni, un articol optimist şi aşezat, inti-
tulat Sfîrsit de criză?, în care se arată că un soi de afaceri cunosc o revenire în Ardeal... Ei bine, redactorul nostru a fost apostrofat tocmai de cel pe care credea că-1 obligă: ce vrei, domnule, să deştepţi atentia fiscului?
20	— Sinuciderile ’ se înmulţesc şi dumneata găseşti că nu e
sărăcie? Ai scris ieri un articol care mi-a dat lacrimi, vorba aia, despre muncitorul de la Petroşani care din cauza mizeriei şi-a legat un cartuş de dinamită de pîntece şi i-a dat foc... (Fusese o sinucidere care a înfiorat toată opinia publică.) Ai 25 scris singur alt articol despre avocatul acela care s-a sinucis din mizerie. Adineaori erai înduioşat de băiatul care a fost prins furînd o pîine şi arestat... Cum poţi să susţii că nu-i mizerie?
—	Dar cine a susţinut asta?... E mizerie cumplită, dar 30 numai intr-o parte din populaţie, pentru că suntem imbecili...
Nu e sărăcie generală... criză... E altceva: e o proastă distribuţie... şi ca şi cînd a făcut o descoperire: Uite, mi-am găsit subiect pentru mîine... Trecu la birou unde însemnă vreo două rînduri ca să ţie minte.
35	A doua zi, într-adevăr, Veacul avea în mijloc, cu literă
mică, dar neagră, următorul articol:
PROASTA CIRCULAŢIE *
Sergentul din mijlocul străzii ridică şi coboară băţul, parodiind in faţa Operei pe dirijorul în frac dinăuntru. Automo-*40 bilele cu fotolii adînci ca mormintele, gătite şi iluminate pe
1 Da, spiritual şi abil, cîtă vreme nu intrase în marile afaceri, care nu numai că îl amuţiseră, dar îl şi demascaserâ. Evoluţia aceasta de la spiritual (aparent) la veros e normală la poli-ticianii români.
■45	* Vezi note, în ediţia de faţă, p. 418—419 (n. ed.).
203
ministrul Dimescu îl împăcase cu tineretul. Veacul îi adusese şi concursul celor care aveau nevoie de gazeta lui, deci majoritatea în Cameră îi era asigurată. Ambele partide mici din stînga nu ţineau deloc să aibă o gazetă 5 atît de „turbată“ împotriva lor. A socotit — şi nu s-a înşelat — că e momentul să pornească bătălia cu maxi-
dinăuntru ca nişte budoare, dintr-o lume ireală, se urmează, cerîndu-şi nerăbdător, cu ţipăt aristocratic de claxoane, drum. E astă-seară mare manifestare de artă, v-o spunem serios, 10 şi fotoliul, scăldat într-o baie de lumină electrică, a fost plătit cu 1.000 de lei, exact preţul a două sute de pîini.
Iată acum, aliniate ca un parter de flori şi plante, femeile cu umerii rotunzi, gîturi marmoreane mîngîiate de coliere, mîinile albe încheiate cu cătuşe de aur şi platină.
15	Suntem, domnilor, o ţară bogată, fără îndoială.
Asta a putut constata ieri şi băieţaşul care, flămînzind de două zile pe străzile capitalei după ce a privit vreme îndelungată galantarele de la băcăniile împinse pînă în stradă şi pînă în nările celor flămînzi, s-a decis să fure o pîine de la o gheretă 20 din marginea oraşului.
Nu l-au tentat nici homarii şi langustele de la Giobanu, nici şalăul cu spinarea lată de o palmă de la Teişani, nici rodiile, nici perele învelite în vată ca nişte păsări bolnave. El nu vrea decît o pîine şi e mai greu pentru unii, în această ţară, să aibă 25 o pîine, decît pentru alţii să trimită acasă un coş cu icre negre, brînză scump putrezită şi pateuri cultivate încă înainte de gî-tuirea păsării.
Băiatul acesta n-avea decît 16 ani, dar mintea lui necoaptă a putut gîndi stupid că e mai bine să fure, cu pereţii stomacului 30 uscaţi şi lipiţi de foame, o pîine, decît să aştepte şi să încerce a obţine de la stat o furnitură. Greşeală scump plătită, căci a fost împuşcat de către simbolul ordinei noastre sociale, domnul sergent din post.
Coliba puturoasă, cu trupuri măcinate de mizerie, alături 35 de palate cu multe camere, în care pe divanuri, pe mescioare, fiecare obiect, aruncat parcă la întîmplare, reprezintă o valoare care ar schimba destinul unui om, asta e capitala simbolică a noastră.
E o proastă distribuţie în ţara asta, ca într-un corp bolnav, 40 distribuţia sîngelui. Unele organe plesnesc de congestionate ce sunt, pe cînd altele, care lîncezesc, se atrofiază, se descompun, pentru că pînă la ele, în acelaşi corp, nu ajunge nici o picătură din lichidul nutritiv.
E neîndoios că dacă un aeroplan ar putea zbura deasupra 45 acestei capitale şi pilotul ar putea privi, ca în poveste, prin acoperişuri, ar vedea în acelaşi timp, alături de aşternutul cu zdrenţe în care femeia cu trupul mîncat de tuberculoză îşi alăptează copilul, şi dormitorul luxos, cu trupul curtezanei neroade fră-
204
mum de sorţi de izbîndă... Timp de trei ore a vorbit explicînd, producînd cifre, invocînd mărturii... Din nou spiritual ca în vremurile bune, a fost foarte adesea întrerupt de aplauze prelungite... E drept că ele fuse-5 seră aranjate încă din timp.
mîntat de voluptate, după ce a fost aţîţat de bunătăţi, plătite din jaful banului public.
Sufletele copiilor se ofilesc de la duhoarea vieţii din jurul lor încă de mici. La 16 ani sunt împuşcaţi adolescenţi pentru că 10 fură o pîine, iar la 20 de ani studenţii ’îşi strîng tîmplele în mîini deasupra cărţii, nu numai pentru că ameţiţi nu mai pricep nimic, dar ca să-şi potolească, printr-o crispare, crampele foamei.
Ce viitor ne pregăteşte această hidoasă congestie a organismului social, ce posibilităţi să putem întrevedea în ţara lefurilor de 15	4 milioane anual, care stau în cîntar cu pensiile de 500 lei lunar?
Ce suflete pot creşte într-o astfel de mocirlă morală?
Lişiţă tremurătoare, scoici flasce şi nuferi, frumoşi poate, dar paralitici, cînd noi avem nevoie de stejari şi brazi, de animale sănătoase, îmbătate de aer proaspăt.
20	Trebuie să luăm aminte. E prea multă suferinţă aci şi prea
multă juisare neruşinată. Organe prea bine nutrite, năclăite de grăsime... şi inimi prea secătuite şi deznădăjduite.
Se pare că în asemenea maladii chiar şi medicina a revenit acum la anumite procedee terapeutice, care în ultimul timp 25 cereau numai cîteva lipitori, dar care într-o vreme foloseau şi operaţii curajoase.
G. D. LADIMA
P.S. Pentru o mai bună înţelegere a momentului, pentru a încerca o justificare a violenţelor lui Ladima şi pentru a realiza 30 mai verosimil atmosfera acestor întîmplări, adăogăm, acum, cînd se tipăreşte cartea, la mai bine de patru ani de la moartea lui, şi reproducerea întocmai a unei scrisori apărute de curînd într-unul din marile cotidiane, sub titlul gros pe două coloane:
ÎN JURUL CUMPĂRĂRII FABRICII ,ASTRA“ DIN 35	ARAD
Din partea d-lui general M. lonescu, directorul general al Căilor Ferate, primim următoarea scrisoare:
Domnule director,
în ziarul Universul, nr. 28:2, cu data de joi, 13 octomvrie 40	1932, a apărut o notă * in care se exprimă surprinderea că în
timpurile grele de astăzi se cumpără fabrica „Astra“ din Arad pentru suma de 360 mii. lei.
* în Universul (an. XLIX, nr. 282, 13 octombrie 1932, p. 9) apăruse pe două coloane o notă intitulată Cind ţara se 45 zbate în mizerie — stalul cumpără o fabrică de vagoane cu 360
205
—	Tănase, eşti sigur de Covaci?____Să nu lipsească
nici unul!...
—	Ceilalţi nu lipsesc nici unul... Dar Covaci nu poate fi în Bucureşti, are un proces mare la Cluj.. *
5 pleacă diseară...
- Pentru lămurirea acestei chestiuni, socotim necesar să vă dăm următoarele lămuriri: Calea Ferată, printre alte contracte de reparaţiuni de material rulant, încheiate cu diverse fabrici particulare, are şi contracte-legi încheiate cu consorţiul „Astra“ 10 şi „Romloc“, în valoare totală de 445 milioane lei anual, cotă obligatorie şi cu o valabilitate a contractului pînă la 1 mai 1936.
Cum în prezent, prin reducerea traficului, s-au redus implicit şi necesităţile de reparaţiuni pe de o parte, iar pe de alta o clauză din contract impunînd Căilor Ferate să plătească ca 15 beneficiu net 20% din valoarea contractului în cazul că nu se va da în lucru materialul rulant destinat reparaţiunii, deşi nu a lucrat nimic, şi cum contractul cu fabricile „Astra“ şi „Romloc“ se cifrează la suma de 445 milioane lei anual, numai prin faptul nepredării de reparaţiuni, Calea Ferată ar 20 trebui să plătească anual suma de lei 89 milioane (0,2 x 445 milioane lei), iar pe întreaga durată a contractului ar urma să plătească 383 milioane lei (89.000.000 x 4,3 ani) fără a avea nimic în schimb, aceasta fiind o penalitate obligatorie a contrac-tului-lege, care nu se poate modifica sau anula sub nici o formă. 25	în asemenea condiţiuni, consiliul de administraţie a hotărît
a se începe tratative pentru cumpărarea fabricilor „Astra“ din * 30 * * * * 35 * * * * 40 * * * * 45
milioane lei, din al cărei text reproducem un fragment edificator: „Politica nenorocită de etatizare — care pretutindeni s-a dovedit dezastruoasă — e continuată de guvernul naţional-
30 ţărăniştilor. Statul se substituie întreprinderilor particulare şi
pe vremea asta de mizerie cumplită aruncă sute de milioane.
După «Cultura naţională», menită să monopolizeze pentru
Monitorul oficial imprimatele, statul cumpără acum cu 360
milioane lei fabrica de vagoane « Astra» din Arad! [...] De
35 data asta nu mai e vorba de risipă, ci de o inconştienţă, de o
nebunie, de o crimă.“ Nemulţumit de răspuns, Universul (an.
XLIX, nr. 284, sîmbătă, 15 octombrie 1932, p. 7) revine cu o
altă notă violentă: Contractele leonine cu statul şi răspunderea
ministerelor. — In jurul cumpărării fabricilor „Astra“ şi „Rom-
40 loc“. De cumpărarea celor două întreprinderi de către C.F.R.
era învinuit, în primul rînd, Virgil Madgearu (1887—1940),
care făcea parte din guvernul naţional-ţărănist (6 iunie 1932 —
14 noiembrie 1933). Textul notei din Universul se încheie vehe-
ment: „Iată de ce strigăm noi, ca disperaţii, prin coloanele
45 acestui ziar, că atîta timp cît. aplicarea răspunsurilor şi sancţiunilor faţă de vinovaţii politici va rămînea o vorbă goală, nici o nădejde de îndreptare nu putem nutri, iar nefericitul
206
5
10
15
20
25
30
35
40
45
Gura mică i se strîngea şi mai mult, intre fălcile mari cu obrajii căzuţi, de babă.
— Ce proces? Ce proces, Tănase?... Dacă peze-venghiul ăsta nu e mîine în Bucureşti, la Cameră...
Arad şi „Romloc44 din Braşov, pentru lichidarea acestor contracte, în baza ofertei prezentate în acest sens.
Printr-o comisiune compusă din trei membri ai consiliului de administraţie, un subdirector general şi un delegat al contenciosului, s-a ajuns la înţelegerea ca aceste fabrici să fie cumpărate pentru suma de 360 milioane lei, iar ca rezultat al tratativelor uşor se poate vedea că e mai avantajos să plătim 360 milioane lei şi să dobîndim în proprietate cele două fabrici cu toate instalaţiunile lor decît să plătim 382 milioane lei fără a repera nimic, fiind obligaţi să respectăm clauzele contractului.
Menţionăm că şi suma de 360 milioane lei se va plăti tot din cotele anuale ce se înscriu în buget pentru reparaţiunile materialului rulant în fabricile particulare, modalitatea de plată a acestei sume globale fiind următoarea: 120 milioane lei se va plăti fabricilor „Astra“ şi „Romloc44 din cota bugetară a anului 1932; 120 milioane lei din cota anului 1933 plătibilă în patru rate, iar restul de 120 milioane lei sunt datorii ale celor două fabrici către Banca Naţională, sume pe care Calea Ferată le va lichida ulterior cu această Bancă.
Consiliul de administraţie, prezidat de d-1 ministru al Comunicaţiilor, a aprobat tranzacţia în forma propusă de acea comisie specială — 18 august 1932 — (procesul-verbal nr. 35), iar tot dosarul s-a înaintat Ministerului de Comunicaţii, care urmează a supune chestiunea aprobării Consiliului de* *miniştri.
în felul acesta, se face o serioasă degrevare a bugetului Căilor Ferate, iar administraţia intră în stăpînirea a două importante fabrici, care vor complecta nevoile de reparaţii ale Căilor Ferate în cele mai bune condiţiuni.
Primiţi, vă rog, domnule director, încredinţarea distinsei mele stime.
Director general C.F.R.
General de divizie
M.	IONESCU
N.	B. Publicăm această întimpinare primită prea tîrziu, rezervîndu-ne dreptul să revenim în numărul de mîine cu comentarii, din care se va vedea că autorul acestei nemernicii este tot faimosul M.*, pe care regimul de azi l-a mai cocoţat şi delegat la Societatea Naţiunilor.
popor român va continua să plătească, pînă la istovirea lui totală, prostia şi lipsa de scrupul ale politicianilor de toate speţele cocoţaţi la conducere44 (n. ed.).
* în ediţia 1946, greşeală de tipar: „în faimosul M.tc (n. ed.).
207
îl dau afară pe cumnatu-său de la Credit!... Vreau să se ştie cine umblă în două luntre... înţelegi... unul să nu lipsească... Am nevoie să fiu aprobat zgomotos. ..
5	— Coane Nae, te mai îndoieşti... Toată Camera
are să fie cu dumneata...
— Pentru asta e nevoie de cheag, Tănase... Nu se poate face o găleată de iaurt fără o lingură de cheag... Douăzeci de inşi care să dea semnalul... să mă susţie...
10 sigur... sigur, înţelegi ce înseamnă: sigur?
Dealtfel Camera întreagă se simţea supravegheată, şi nu numai interpelatorul, căruia i s-a publicat în Veacul un cazier penal, lui şi unui fiu al lui, inginer, dar şi cei ce l-au aplaudat sau au întrerupt în sensul
15 interpelării au fost ameninţaţi la gazetă: „un fost erou al navetelor a găsit ieri de cuviinţă să se ilustreze prin-tr-o întrerupere care a stîrnit ilaritatea Camerii44.1
1 Succesul lui Gheorghidiu a fost într-adevăr remarcabil... Dacă într-unele gazete, atît interpelarea, cit şi răspunsul n-au 20 luat decît abia cîteva rînduri mai mult decît o comunicare despre un pod rupt („d-1 Gheorghidiu în chestie personală44), Viitorul şi gazetele cu tendinţe liberale au publicat coloane întregi. Veacul avea fireşte titlul pe o întreagă pagină: Spulberarea unui sistem de calomnii... Şi în cuprinsul paginei, numeroase sub-25 titluri, pe cîte două sau trei coloane. Evident că nu e locul să-l redăm aci în întregime, deşi ni se pare caracteristic şi pentru personagii, şi pentru viaţa politică, şi pentru modul în care statul românesc e servit.
Iată totuşi cîteva fraze şi momente de la început şi altele 30 de la sfîrşit:
Domnule preşedinte, domnilor deputaţi,
Onoratul meu coleg de Galaţi a pus domnului ministru * al Industriei şi Comerţului cîteva întrebări care denotă la domnia-sa o curiozitate de invidiat aproape, căci psihologia ne învaţă, 35 domnilor, că această însuşire e caracteristică inteligenţelor dezvoltate. .. Peştii, de pildă, s-a dovedit ştiinţificeşte, nu manifestă în nici o împrejurare nici un soi de curiozitate. (Mare ilaritate.)44
Ilaritatea era provocată nu atît de calitatea spiritului, cît 40 de agresivitatea aluziei... Căci chiar în ajun, Veacul publicase
* I.Mrazec, om politic liberal, ministrul Industriei şi Comerţului în guvernele Barbu. Ştirbey (6—20 iunie 1927) şi I.I.C. Brătianu (22 iunie 1927 — 9 noiembrie 1928) (n. ed.).
208
5
10
15
20
25
30
35
40
45
Seara, după şedinţa Camerii, acasă la noi a fost un soi de sărbătorire. S-a băut şampanie, s-a comentat în toate modurile şedinţa, acuma faimoasă, şi s-au făcut planuri de viitor. Veniseră, invitaţi de tata, vreo cîţiva deputaţi şi senatori care, acum după succes,
nişte scrisori din care reieşea că interpelatorul fusese în tinereţe întreţinut de o femeie, pe care azi nici măcar nu mai vrea s-o mai recunoască, deşi era, biata, în mizerie.
„Nemulţumit cu răspunsul care i s-a dat, a dezvoltat în faţa d-voastră o lungă interpelare, dovedind, cum s-ar zice, grai excesiv (ilaritate), dar, după cum vă vom dovedi, în detrimentul şi al său propriu... şi al intereselor ţării, şi — îngăduiţi-mi s-o spun — şi al bunului-simt.
Mi-a făcut onoarea unui capitol întreg din romanul d-sale, atît de specializat în romane... (Ilaritate.) Domnilor, nu mă. supără că am devenit erou de roman, dimpotrivă, aceasta mă. flatează — socot însă că şi prin caracterul meu, prin gesturile mele, prin coloritul şi prin pitorescul meu natural, înfăţişez destule note pentru un roman, şi că nu e necesar ca fantezia fără scrupule a unui autor prost să-mi atribuie altele care dovedesc cel mult un spirit sărac de invenţie, bineînţeles atunci cînd nu e în beneficiu propriu. (Ilaritate.)*
Trec, domnilor, peste nota naivă, de soi mahalagesc, că aş fi miliardar. Averea mea e mult mai modestă, din păcate, şi nu eu, de pildă, aş fi împotriva unui proiect de lege care ar pretinde justificarea averilor. (Aplauze.)
Domnilor, am fost acuzat că am lovit în interesele ţării, eu, care totuşi am putut pune la dispoziţia apărării naţionale o fabrică de muniţii şi pentru reparat materialul de război, în campaniile pentru eliberarea Ardealului, pentru care actualul prim-ministru mi-a adus mulţumirile sale... Sunt acuzat eu, care în vremea neutralităţii, cu două luni înainte de începerea ostilităţilor, am izbutit să smulg Germaniei douăzeci şi cinci de vagoane de aramă, care s-au transformat în obuze întoarse împotriva năvălitorului. (Aplauze puternice.)
O voce ironică : Dînd în schimb o sută de vagoane de grîu...
— Nu ştiu de unde a venit întreruperea, dar bănuiesc că. e a unui om de onoare şi de conştiinţă. îl întreb deci loial: „Crede domnia-sa sincer că a fost o faptă rea acest schimb care sporea cît de puţin mijloacele de luptă, aşa de puţine, ale unei armate viteze, impunînd în schimb oarecare lipsă — uşor de suportat într-o ţară agricolă — celor rămaşi acasă?(Aplauze puternice.)
După război aceeaşi grije pentru stat şi neam, înscrisă în tradiţia partidului nostru, m-a făcut să iau o serie de iniţiative, toate menite să sporească mijloacele de apărare ale ţării...
209
îşi dădeau un fel de aer de grup, „grupul Nae Gheor-ghidiu“. In realitate, el exista mai demult, dar componenţii lui erau atît de demoralizaţi de atacuri, încît, solidari prin interese, nu îndrăzneau să se afişeze prin 5 convingeri. Ba unii îşi pregăteau aşa, pe dibuite, alte orientări în partid.
Că mă lovesc de critici cu atit mai îndîrjite cu cît sunt mai nedrepte?... Nu trebuie să ne sperie aceasta... Nimeni nu aruncă cu pietre decit în pomii cu rod... Dealtfel, domnilor, 10 partidul liberal e obicinuit cu astfel de atacuri... îngăduiţi-mi să amintesc, domnilor, un mic episod din trecutul nostru... (E supărătoare această repetire a unor cuvinte, dar e cu totul obicinuită în oratoria parlamentară, ca un tic, care probabil înlesneşte ritmul gîndirii, sau respiraţia. De obicei, la corectură, 15 oratorul o suprimă, dar Gheorghidiu n-a făcut-o — N. R.) Domnilor, s-a dus împotriva partidului nostru şi îndeosebi împotriva actualului preşedinte al Consiliului una dintre cele mai sălbatice campanii, s-au ridicat cele mai deşănţate acuzaţii de necinste împotriva unui om despre a cărui onestitate azi nu 20 e nimeni în cuprinsul României Mari, oricît de adversar, să se mai îndoiască.
De ce era denunţat, de ce trebuia înfierat cu « fierul roşu» primarul Yintilă Brătianu? (Aplauze puternice.) Pentru că dăruise acestei capitale tramvaiele electrice... (Aplauze puter-25 nice.) Mai e cineva azi să nu-şi dea seama ce binefacere a fost pentru această capitală minată de război, ca să se găsească, după încheierea păcii, măcar cu o reţea modernă de tramvaie, în locul ruşinoaselor cotigi cu un cal care îi străbăteau străzile. Asta a fost una din crimele partidului liberal. (Aplauze prelungite.)“ .30	Abilitatea lui Gheorghidiu de a trage în rîndul atacaţilor
cu el pe Vintilă Brătianu, pe o chestie care a produs la timpul ei dezbateri atît de pătimaşe, a fost incontestabil dintre cele mai reale şi mai pline de efect, mai ales că reportajul indica în fruntea miniştrilor prezenţi... pe şeful guvernului.
.35	Interpelatorul produsese liste întregi de cifre şi rapoarte,
care dovedeau că fabrica de muniţii al cărui preşedinte de consiliu de administraţie era Nae Gheorghidiu, şi acea de avioane, al cărei administrator delegat era, nu produc decît foarte puţin, de calitate inferioară şi mult mai scump decît am putea obţine 40 din străinătate.
Timp de 3 ore Gheorghidiu a cetit alte cifre şi rapoarte din care rezulta că fabricele produc, că produsele sunt de o calitate excepţională şi că nu sunt deloc mai scumpe decît cele streine, dimpotrivă.
45	Şi ca o concluzie...
„Dar eu vă întreb altceva... domnilor... Poate fi prea scumpă o industrie naţională, care ne-ar permite în caz de răz-
210
5
10
15
20
25
30
35
40
45
în biroul cel mare, de o solemnitate veche şi nea-gră-verzuie, cu toate luminile aprinse, Nae Gheorghidiu era plin de voie bună, deşi cu un aer de primadonă obosită şi amabilă. Asculta bucuros şi cu o falsă absenţă amănunte şi întregiri de felul acesta: „Coane Nae, cînd
boi să fabricăm avioanele şi armamentul de campanie în ţară, în loc să mai aşteptăm, aşa ca în 1917, ca ele să ne sosească prin Dardanalele închise sau prin Arhanghelskul îngheţat — adică să nu ne sosească, aşa cum nu ne-au sosit? (Aplauze îndelungate pe băncile majorităţii.)
Domnilor, dacă m-au îndurerat atacurile primite în ceea ce priveşte persoana mea, m-au revoltat cele aduse împotriva intereselor ţării;
Domnilor, ştiu care e gîndul nemărturisit al celor ce mă atacă, dar nenorociri se pot întîmpla oricărei familii... Sublocotenentul în rezervă Ştefan Gheorghidiu şi-a găsit pedeapsa în fundul ocnei... şi nimeni dintre noi, dintre cei de acelaşi sînge cu el, n-a făcut vreodată cel mai mic demers ca pedeapsa să nu fie executată pînă la ultima ei literă... Găsesc că este însă o neiertată lipsă de scrupule să fie atacat, fie şi numai prin aluzii perfide, unchiul care a contribuit la înarmarea armatei române, pentru vina nepotului care a trădat această armată... (Vii aplauze.)
Domnilor, am fost atacat cum puţini oameni din ţara românească au fost. Puţin îmi pasă cînd ştiu că acţiunea mea e spre folosul obştesc. Nici n-am căutat să răspund vreodată insultelor, care, recunosc, au devenit, nestînjenite, avalanşe... în ziua însă în care calomnii de cafenea şi de club cu cagnotă (aplauze vii) au ajuns pînă la tribuna Parlamentului, aduse de un om fără răspundere, atunci din respect pentru această adunare m-am simţit obligat să lămuresc acest caz, chiar cu riscul de a-i răpi din preţiosu-i timp (aplauze prelungite), nu fără speranţa că asemenea uşuratice acuzaţii nu vor mai fi formulate aci împotriva nimănui. (Aplauze puternice, repetate.)“
Din pricină că nici o gazetă nu mai îndrăznea, nu să-l atace, dar nici măcar să comenteze atacurile altora, succesul lui Gheorghidiu s-a prelungit şi în săptămînile următoare în cercurile politice. A dat cîteva zile impresia că e un neînţeles, un nedreptăţit, un element de sprijin al statului, calomniat. „Orice-ai zice, îmi spunea un fost ministru, într-o seară, la teatru, dar statele nu se creează şi nu durează prin oameni ca Ştefan Gheorghidiu, ca George Ladima (cred că ar fi adăogat şi pe Fred Yasilescu, dacă l-ar fi cunoscut), ci prin contribuţii pozitive ca Nae Gheorghidiu. Pentru un stat e mult preferabil un constructor, chiar veros, unui individualist oricît de strălucit, dar dizolvant... Nae Gheorghidiu a apărut — asta e impresia mea — într-o altă lumină Camerii, a izbutit să
211
ai spus că fabrica de armament şi muniţii a fost o iniţiativă şi o dorinţă a lui Ionel Brătianu, m-am uitat la Duca.1 S-a întrerupt din cetirea unui dosar şi a făcut o mutră acră către Tătărăscu.244 Sau: „A, 5 ştii ? Chiar Dinu Brătianu* 1 2 3 a dat semnalul aplauzelor cînd ai adus vorba de procesul tramvaielor.44 Sau, după o altă cupă de şampanie:
—	Ascultă, Sassu4 a fost în incintă tot timpul?
—	L-am urmărit, a stat o bucată de vreme în pito cioare, lingă banca ministerială, şi pe urmă cînd a văzut
că Vintilă Brătianu te ascultă atent, s-a dus spre băncile opoziţiei. Era otrăvit rău.
—	Dar doctorul Lupu?5 * Ştii cum asculta? N-a lucrat nici o clipă, tot timpul a fost atent, şi cînd erai între-
15 rupt de opoziţie dădea semne de nervozitate.
schimbe punctul de vedere, a convins... şi asta a fost cauza succesului lui, care a fost realmente foarte mare, şi impresia unanimă e că va fi rechemat pe viitor în orice guvern liberal.44
Adevărul e că s-a vorbit din nou, după ce înainte se ceruse
20 atît de stăruitor „epuraţia partidului44, de oamenii de afaceri şi de reintroducerea in minister a unor elemente „constructive44 ca „deputatul de Oraviţa44.
1	I. G. Duca (1879 — 1933), jurist, om politic liberal, ministru de Interne in guvernul condus de I. I. G. Brătianu (22
25 iunie7 *—9 noiembrie 1928)	(n. ed.).
2	Gh. Tătărăscu (1886—1957), om politic, fruntaş al partidului liberal şi lider al grupării tinerilor liberali. Ministru subsecretar de stat în guvernul condus de Ion I. G. Brătianu (30 octombrie 1923 — 29 martie 1926 şi 22 iunie 1927 — 9
30 noiembrie U928) (n. ed.).
3	Constantin Brătianu (1887 — 1950), om politic liberal, secretar al partidului şi subsecretar de stat la preşedinţia Consiliului de miniştri (3 august 1927 — 9 noiembrie 1928) (n. ed.).
4	Vasile P. Sassu (n. 1878), om politic liberal, ministrul
35 Industriei şi Comerţului în guvernul condus de Ion I. C. Brătianu (19 ianuarie 1922 — 29 octombrie 1923); în urma remanierii a fost înlocuit de Tancred Constantinescu (30 octombrie 1922 — 29 martie 1926). Vasile P. Sassu a mai fost ministrul Agriculturii şi Domeniilor (2 octombrie 1934 — februarie 1937) şi al
40 Justiţiei (februarie — 28 decembrie 1937) (n. ed.).
5’ Dr. N. Lupu (1876 — 1946), om politic, la începutul activită-
ţii (1907) membru al partidului naţional-liberal, trecînd ulterior în
. partidul ţărănesc. în 1927, neintrînd în partidul naţional-ţărănesc,
partidul condus de Iuliu Maniu, dr. N. Lupu creează un nou partid
212
Cu fălcile împăcate şi gura de babă, Nae Gheor-ghidiu confirma:
—	Cînd am coborît de la tribună mi-a întins cel dintîi mîna, sculîndu-se în picioare şi aplecîndu-se
5 peste banca ministerială: „Foarte bine!“
Cineva a întrebat:
—	Tancred unde era? Nu l-am văzut deloc.
La care tata a jucat cu înţeles de nedumerire, nemulţumit, degetele mînei stîngi, iar Nae Gheorghi-
10 diu a clătinat din cap, a privit pe gînduri, în gol.
—	Tipul e cam suspect. Trebuie urmărit... Am uitat să spun. Ştiţi cine m-a felicitat cînd am ieşit pe culoar? Mirto L .. Mirto, care mă întrerupsese tot timpul. Spun serios... Nu s-a oprit în loc, dar mi-a strîns
15 mîna, aşa, grav: „Mi-ai plăcut... Atît îţi spun: Mi-ai plăcut.“ Mare pezevenghii
Altul a observat, mirat şi bucuros:
—	Domnule, Dimescu a fost magnific la întreruperea lui Madgearu... Să ştii, coane Nae, că a făcut
20 o foarte bună impresie că el de pe banca ministerială te-a sprijinit aşa de frumos.
Gheorghidiu zîmbea, împăcat cu tot universul.
—	Dar bietul Dumăroiu?... Ce cumsecade... N-am schimbat în viaţa mea zece vorbe cu el, şi ce frumos
25 m-a susţinut ieri... S-a repezit cînd vociferau naţional-ţărăniştii să se ia de piept cu ei, şi cerea furios lui popa Imbroane ? să cheme la ordine pe Madgearu... * 30 * * * * 35 * * * * 40
ţărănesc, dar continuă să colaboreze cu partidul naţional-liberal. A fost ministrul Instrucţiunii în guvernul condus de Barbu
30 Ştirbey (4—20 iunie 1927) şi în guvernul condus de I. I. C.
Brătianu (21 iunie 1927 — 23 noiembrie 1927).
1 Eduard Mirto (1881), jurist, membru marcant al parti-
dului naţional ţărănesc. A făcut parte din Parlament, ca deputat,
în anii 1922, 1926, 1927, 1928 (n. ed.).
35	2 Avram Imbroane (1880—1938), cunoscut de Camil
Petrescu în perioada cînd politicianul era redactor-şef al zia-
rului Banatul (1919), transformat în Banatul românesc şi scos
la Timişoara. Stabilit la Bucureşti, a colaborat cu articole poli-
tice la Epoca, Universul, Adevărul. Un timp a fost membru al
40 partidului averescan, după care s-a înscris în partidul naţional-liberal şi a fost ales deputat în 1927 şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor (1931) (n. ed.).
213
Pe urmă, timp de vreo săptămînă, Nae Gheorghidiu a primit necontenit telegrame şi scrisori de felicitare.
Masa de miercuri de la noi, căci Nae se simţea strein la el acasă, de cînd îi murise băiatul cel mare, a fost 5 mult mai bogată ca de obicei... Tata l-a invitat şi pe Ladima, care deşi se considera demisionat, conducea încă, girînd gazeta... Se conta pe o destindere şi socoteala n-a fost greşită... Ladima a fost cucerit pur şi simplu de verva şi cordialitatea lui Nae Gheorghidiu...
10 Deşi unele spirite ale acestuia îl făceau aproape să se înroşească... La sfîrşitul mesei, era limpede că povestea cu demisia va rămîne moartă.
Gheorghidiu l-a tachinat afectuos şi l-a obligat să fumeze o ţigare de foi.
15	Ce mai e şi asta? Alături e un scandal absolut de
neînţeles... Emilia vociferează, ameninţă... bate cu pumnul în masă... Nu înţeleg tot ce spune, căci nici nu spune nimic în definitiv... Sunt numai apostrofe, > care corespund altora mai scăzute, dar tot aşa de 20 mînios îngrămădite unele într-altele. Asta îmi mai trebuia, gol cum sunt acum... încep să regret totul... Am impresia că am intrat într-o aventură stupidă... Nu trebuie să te scufunzi în anumite promiscuităţi, ispititoare o clipă, dar care te pot tîrî fără să ştii unde. 25 Din cînd în cînd, tonul invectivelor scade ca să se ridice iarăşi — discuţia trebuie să aibă loc acum în antreu —■ cum se ridică şi scade răpăiala rafalelor de ploaie, pe acoperiş.
E ora aproape opt. Perdeaua gălbuie nu mai pare 30 luminată dinafară, a devenit aproape fumurie. încep să mă îmbrac şi las totul baltă.
Emilia intră cu chimonoul strîns pe ea, ca o mantie de căpitan, cu mîna în şold, încruntată. Cînd face paşii mari şi energici, piciorul dus înainte iese pînă la 35 jumătatea coapsei de sub pulpana de mătase. Are o plinătate de modelări de gutuie molatecă, şi te miri că baboşii de mătase cu toc subţire pot suporta atîta autoritate.
Nici nu ia notă măcar că m-am sculat să mă îm-40 brac... E în exerciţiul demnităţii ei şi nu mai există nimeni pentru ea.
214
Ba nu, acum mi se adresează de-a dreptul, pasionată, cu un ton de autoritate... Nu mai are nimic din Emilia veche... S-ă încălzit.
—	Ascultă, dragă, să-ţi dau un sfat... Ascultă-mă 5 pe mine... Uite, să-l vezi pe om că moare în drum
şi să nu-i faci un bine... Să ştii de la mine: azi e o prostie să ai inimă bună.
Filozofia Emiliei are ceva peremptoriu şi primar, de fasole prost fiartă.
10	— Dar ce e, dragă, ce s-a întîmplat ?...
Nu poate să-mi răspundă, clocoteşte încă, plină, ca o căldare acoperită.
—	Aaa... Aaa... Pe mine să nu mă scoată cineva din sărite... C-oi fi eu bună... Că dau şi bucăţica de
15 la gură dacă văd că omu e cumsecade. Da ştii, vorba aia, să nu mă calci pe picioare mult, că te plesnesc... Auzi colo? Mie mi-e milă de ea, şi ea?...
—	Dar ce e, dragă, lămureşte-mă şi pe mine.
S-a oprit din plimbare.
20	— Pramatia de vară-mea... Auzi colo... Eu, îmi
lucrez rochiile la ea numai de milă, că o ştiu nenorocită, părăsită de bărbatu-său cu doi copii pe cap... de n-are nenorocita ce să mănînce, că stă tocmai la dracu-n praznic... Pe Raion... Dacă am nevoie de
25 ea, trebuie să-i scriu cu o săptămînă înainte ca să primească poştala.
—	Ei şi?
—	Că să-i plătesc!... Bine, să-ţi plătesc, cît face socoteala? Că „atît şi atît44... Cum „atît şi atît44? Păi,
30 să vezi, „două rochii din nou şi două transformări14. Care transformări? Că, rochia de casa, una, şi ailaltă frez. Să-ţi plătesc pentru rochia frez, că i-ai pus o garnitură acolo? Ei, ştii că-mi place?... A început să bîzîie, ba pe urmă a devenit şi obraznică... Că ne batem joc
35 de munca ei, că se trudeşte de dimineaţă pînă seara...
—	Dar cît îi plăteşti tu pentru o rochie? întreb cu oarecare bănuială.
—	Cît, necît... vorba e c-o plătesc cît n-ar merita ea... Că sunt proastă de bună... Uite, recunosc sin-
40 gură că sunt proastă de bună... Că vezi că unele se laudă... Eu nu mă laud, da aşa e... Cînd am auzit-o,
21Ş
mi-a sărit muştaru... „Madam... Madam... ! Ţine-ţi morişca, madam, că ţi-o aduni de pe jos... Ee... Cînd mi-oi înfige mînile în claia dumitale ţi-o fac ondulaţie permanentă... “ Am dat-o pe uşă afară.
5	Sunt îndepărtat ca un astru.
M-am uitat în curte, dînd colţul perdelei puţin la o parte... Radiaţia luminii se domolise, spre apus cerul era roşu-gălbui... Dintr-un soi de culoar au ieşit doi tineri, studenţi pare-se, care probabil aşteptaseră 10 să treacă dogoreala soarelui. O bătrînă încovoiată lua apă de la cişmea, împroşcînd caldarîmul strîmb al curţii... Nici ei, nici ea, fără îndoială, nu se ştiau priviţi în clipa aceea de sus, de după perdea şi n-aveau în nici un mod reprezentarea interiorului răvăşit şi 15 goliciunea de aci.
— Ce, vrei să pleci ?
îşi sprijină corpul de mine şi îl simt în toate accidentele lui. Braţul pus pe umărul meu, rotunjimea de fruct a sînului elastic şi robust, patul cald al pîntecului 20 apăsat pe şoldul meu, cu greutatea voluptuoasă în plus a micului pîntec de grăsime şi pe urmă, lipită de piciorul meu, coapsa ei caldă. Simt în mine o voinţă încropită şi streină, o iniţiativă de ciudată independenţă a şalelor, care contrastează cu liniştea gîndurilor 25 şi intenţiilor mele. Memoria a tot ce e dezagreabil în intimitatea Emiliei mi-a dispărut cu totul. O clipă mi-am spus că, din pricină că a stat mult în cealaltă cameră, trupul femeii şi-a dobîndit iar personalitatea, pielea i s-a aerisit, are ceva nou, o nedefinită impresie 30	de început. Nu, poate să fie şi asta, dar trebuie să fie
şi altceva. E o constatare	pe care o fac întîia oară,
dar o simt verificată printr-o serie nesfîrşită de experienţe anterioare, deşi niciodată nu le-am gîndit ca atare, e mai mult ca o concluzie a unor amintiri, de 35 împrejurări diferite, dar în acelaşi ordin de senzaţii. Corpul Emiliei e altul din cauza mătăsei. E de neexplicat ce acuitate dă simţurilor mele pipăitul unui trup tînăr de femeie printr-o suprafaţă mobilă de mătase. Dubla alunecare a mîinii	care vrea să prindă, întîi
-40	pe luciul artificial şi, în	acelaşi timp, pe deasupra
trupului însuşi, ridică parcă senzaţia în mod material
216
5
10
15
20
25
30
35
40
la pătrat. însuşi felul ţesutului mătăsei parcă prinde capetele nervilor din palmă şi totdeodată întăreşte conturul şi plinătatea formelor feminine. E drept că nu orice mătase, ci un fel intermediar între creţe de chine-ul prea moale şi atlazul prea păios, aşa cum era chimonoul de acum al Emiliei (şi cu adaosul că pentru mine îndeosebi mătasea neagră e nesfîrşit mai tulburătoare decît celelalte). Dealtminteri cred că e mai uşor de controlat afirmaţia, observînd ce relief ferm capătă orice picior de femeie, prins în teaca diafană şi mîngîietoare, ideal adaptată, ca o pieliţă de lux şi lucioasă, a unui ciorap de mătase. Gînd înainte treceam podul palmei peste sfîrcul sînului, pielea era lipicioasă şi senzaţia avea ceva năclăit. Cînd acum, prinzîndu-i talia cu stînga, îi trec podul palmei peste învelişul lui întins de mătase, îl simt lunecînd din ce în ce mai viu, parcă frecarea şi lunecuşul lucios degajează cu adevărat un vag curent electric...
Şi totuşi, după cîteva ocoluri mîna se insinuează, cu o fatalitate ancestrală, pe sub învelişul mătăsos, căutînd oricum pielea adevărată, ca şarpele culcuşul. Braţul îmi alunecă, simţind totul, pe şanţul suav al şirei spinării în sus spre grumazul voinic...
—	Mai rămîn... Ieşim mai tîrziu la masă, împreună. ..
Dar din nou nu ghiceşte nimic, trupul îi e fără antene capabile să capteze realitatea clipei... Jos, dintr-o intrare sec dreptunghiulară, cafenie de tot, apare o femeie păios de blondă, cu faţa puţin cadaverică, pe care nici măcar fardul nu poate prinde, şi devine de aceea strigător.
—	Uite, vezi pe asta, săraca, e bolnavă de rinichi, de nu ştiu doctorii ce să-i mai facă... Nimeni nu poate să spună ce are.
Parcă mă deştept dintr-un somn haotic... Parcă se întrerupe circuitul care trecea prin mine şi prin femeia aceasta, şi recad amorf. S-a sfîrşit. Gîndului de adineauri i se asociau necontenit altele, dublate în acelaşi timp cu anumite estompări, căderi în subconştient, pentru ca totul să mă poarte către răsturnarea femeii pe pat... Acum totul se asociază în mine cu sugestii
217
de scursori mirositoare, de membrane veştede, negre* vinete. Aşa cum adineaori Emilia devenea femeia unică din lume, acum toate femeile, după felul celei de jos, sunt făcute din putreziciune în toate organele 5 lor, şi scursori.
— Cînd mi-aduc aminte, reia gînditoare Emilia, ce-am păţit şi eu cu rinichii...
M-am dus şi m-am trîntit pe patul larg, cu cearşaful împărţit de tăvăleală în mici arhipelaguri de cute. 10	— Vino să mai citim scrisori... Dacă s-o mai răcori,
mergem să mîncăm undeva afară... Iau o altă scrisoare. Asta cînd ţi-a scris-o?...
Emy,
Treci mîine pe la Teatrul National... Vezi că direc-15 torul vine pe la 10 dimineaţa — înţelegi ? — la zece şi te primeşte imediat. Dealtfel am vorbit şi cu Bulfinsky, directorul Teatrului Mic. Mi-a spus că ei vor juca deocamdată numai comedie şi că viitoarea premieră e sau Antonia 1 sau O lună în paradis 1 2, o comedie nemţească... 20 Ar fi admirabil să intri însă la Naţional... Săptămîna asta se pune în repetiţie învierea3... ar fi s-o dublezi pe Marioara Voiculescu.
Scumpa mea, nu fi supărată. Bilete pentru conferinţa lui Dekobra4 diseară nu ne-au venit la ziar. Dacă vreţi, 25 aveţi locuri la cinematograf la Capitol. E Casanova cu Mosjoukine5. Concursul de fotogenie al gazetei nu e
1	Piesă hibridă de Melchior Lengyel, amestec de teatru şi operetă, jucată pe scena Teatrului Mic (stagiunea 1926— 1927). Comentat defavorabil de toţi cronicarii dramatici, spec-
30 tacolul a constituit o cădere, un insucces al companiei Bul-l'insky— Fotino (n. ed.).
2	Comedie de Rudolf Oesterreicher şi Rudolf Burgmeister (n. ed.).
3	Premiera învierii (dramatizare de Henry Bataille) a
35 avut loc pe scena Teatrului Naţional la 11 noiembrie 1927,
rolul Maslovei fiind interpretat de Marioara Voiculescu (n.ed.).
4	Maurice Dekobra (n. 1885) a ţinut conferinţa cu titlul Amorul cosmopolit la 28 octombrie 1927, seara, în sala Ateneului Român (n. ed.).
-40	5 Ivan Mosjoukine (Ivan Mosjikin), actor francez de teatru
şi film (1889 — 1939). Filmul Casanova a rulat pe ecranele noastre în toamna anului 1927 (octombrie-noiembrie) (n. ed.).
218
5
io
15
20
25
30
35
40
serios. Mai bine ar fi să trimetem fotografiile direct la Paris. Spune dacă vă duceţi disearâ. Mie mi-e cu neputinţă să viu... E o masă colegială, cu toţi redactorii... N-are nici un sens să vii şi tu, nu vine nevasta nici unuia.
G.
Era aşa pe toamnă. începuse el să scrie critică de teatru. Dar ştii, ce critică!... îi speriase pe toţi. Toate fetele se luau bine cu mine, din cauza lui.
încă o scrisoare fără titlu.
Valeria, spune unchiului tău că am vorbit la Casa Pădurilor... Dacă are actele în regulă, să se ducă la subdirectorul Stănescu. Spuneai că vrei tu să te ocupi puţin de camera mea? Dar nu e nimic de aranjat, Valeria. .. Cum n-am bagaj decît un geamantan, iar cărţile le-am şi expediat astăzi... Camera e mobilată: divan roşu, scaune cu spate de catifea roşie, un birou (scaunul înalt cu catifea roşie parcă e jilţul lui Ştefan cel Mare). Totul e cam vechi, dar îmi convine mai ales că are şi baie... Îmi place că nu mai am scări de urcat şi, cum îţi spun, am şi baie. E un fost vestibul, neacoperit, între două camere, căruia i-au făcut acum un acoperiş de sticlă... şi au instalat baie... Cam scurtă pentru mine, nu e vorba, dar merge...
G.D.L.
Pe un bilet dreptunghiular, lucios, cu antetul Teatrului Naţional:
Eşti angajată stagiară clasa III pe ziua de 1 decembrie. .. Vino azi să mă iei la masă şi să-ţi dau amănunte.
G.
—	Te-a angajat?
—	A, păi acum îi ştiau de frică. Ge-a fost cu cronica de laFaust1. Toată lumea a cetit-o şi în foaier şi la direcţie.
1 A fost una dintre cele mai controversate puneri în scenă (Soare Z. Soare) şi interpretări din stagiunea 1925 — 1926 (cf. cronici şi articole în Adevărul, Dimineaţa, Rampa, Lupta, Cuvin-tul, Neamul românesc, Ideea europeană). în distribuţie: G. Vraca (Faust), R. Bulfinscki dublat de G. Giprian (Mefisto), Aura Buzescu dublată de Dorina Demetrescu şi Ketty Ştefănescu (Margareta). în alte roluri feminine episodice, Puffy Georgescu (Lizeta) şi Ştefania Popescu (Fata de burghez) (n. ed.).
219
5
10
15
20
25
30
35
40
220
Nu te supăra, dar nu pot veni... Vreo cîteva zile sunt ocupat şi ziua şi seara... Voi trimite bilete pentru cinematograf. Te-a căutat azi la prînz, credea ca vii pe aci, Gina...
Emilia rîde cu ochii limpezi ca o cană cu apă, şi încearcă, fără succes, un surîs cu gura mare de ţărancă de pe Volga:
— Îmi aduc aminte... în serile acelea vream să mă întîlnesc cu Stoianovici la el acasă. Că de, începusem să mă feresc... Nu se ştia cum aveau să iasă lucrurile... îmi băteam capul cum să fiu liberă vreo cîteva seri... că acum de cu zi aranjam ce facem în fiecare seară, nu mai era chip să dispar fără să-i spun unde mă duc... Mi-am adus aminte că el, cînd se supără, nu mai dă pe la noi cîteva zile... Nu ştiam ce să mai inventez. Şi am început să-i spun încet la ureche Ginii, care era la noi, o mulţime de prostii. La început n-a întrebat nimic, dar cum eu nu mă lăsam, a spus aşa, în glumă mai mult, într-o doară:
„Ce şoşotiţi, fetelor, acolo ?“
Eu i-am răspuns însă acru: „Nu te interesează...“ A rămas trăsnit. Pe urmă, continuam, iar jucînd teatru. El s-a sculat în picioare, şi a spus întristat: „Atunci plec, dacă sunt de prisos...44 Fără să mă uit la el, i-am spus că n-are decît să plece, dacă nu-i place, că nu-1 ţine nimeni... S-a ridicat în picioare, alb ca varul, şi n-a mai spus o vorbă... Trei zile n-a mai dat pe la noi... Pe urmă, cînd am văzut că nu e nimic serios cu Stoianovici, mi s-a făcut milă de el şi m-am dus la redacţie... Era prăpădit de bucurie, eu însă făceam pe îmbufnata, ca la teatru... S-a apropiat de mine şi mi-a spus glumind: „Bură ziua, domnişoară... Aţi terminat secretele?44 Stăteam bosumflată, pe urmă am început să rîd cu hohote... Mi-a luat mîna şi mi-a sărutat-o. „Astăzi pot să întreb ce-i spuneai?44 „Du-te şi întreab-o. îi spuneam că eu cunosc un tip bine, care scrie la jurnal...44 I se făcuse ochii cît pumnul şi i se ridicase mustaţa în sus toată... „îi spuneai asta Ginei ?44 „Te cred... dacă rîdea ea cu hohote, cînd întrebai ce-i şoptesc şi eu nu vream să-ţi spun.44 Rîdea,
5
10
15
20
25
30
35
fericit, şi-mi mîngîia părul: „Ce copil eşti! Ce copil năzdrăvan, care complică totul...“ Mă gîndeam, zău, pe vremea aceea să mă culc iar cu el... Dar Valeria mi-a spus iar că e mai bine să-l duc aşa cu zăhărelu, mai ales că el nu cerea nimic.
In vremea asta, spre Sf. Niculae, într-o seară, era şi Gina la noi, care îmi dădea replica, a venit vorba despre viitor... aşa... că e bine să se asigure omul... A doua zi, mi-a scris o scrisoare, care trebuie să fie aci... era chiar pe vremea asta.
Emy dragă,
Deşi n-am scos o vorbă, să nu crezi că nu mi-a dat de gindit ce ai spus tu aseară... Emy, Ui spun astăzi limpede, fără să mi-o ceară nimeni. Nu am părăsit nici o clipă nădejdea că tu ai să fii nevasta mea. Dacă nu am făcut nimic care să-ţi arate cit de adincă şi nestrămutată e dragostea mea, dacă nu ţi-am cerut decît cîte un sărut, a fost pentru că te iubesc atît de mult, că nu doresc să fii a mea decit ca nevastă... Şi dacă gazeta prinde, dacă voi dobîndi posibilitatea materială, îţi voi cere să fii nevasta mea. Pînâ atunci, cu surîsul tău din fiecare zi, cu sărutările furişate, sunt cel mai fericit logodnic din lume... îţi sărut cu recunoştinţă ochii a căror lumină îmi limpezeşte turburârile şi amărăciunile.
George
Emilia e amuzată, cu dispreţ, de ideea lui Ladima că i-ar fi putut fi nevastă.
—	Ascultă, Emilia, la urma urmelor de ce nu te-ai fi măritat cu el?
A răspuns, îngînînd ca o precupeaţă chibzuită:
—	Ei, pentru ce vrea el!... şi fără să termine revenind cu ocol: Nu se putea... Era şi caraghios îmbrăcat. .. Parcă era un tată... Nu-mi venea să ies cu el, şi ca şi cînd ar goni un gînd... nu, nu se putea...
Nu mi-e prea greu de întregit schema gîndurilor ei aşa: El vrea o nevastă numai a lui... Vrea să merg cu el la Rîmnicul-Sărat, sau mai ştiu eu unde... Pentru asta, avea prea puţine mijloace... Poate că ar fi fost bun ca un bărbat „înţelegător^, care să ştie să
221
5
10
15
20
25
30
35
40
închidă ochii cînd e nevoie. Dar nici pentru asta nu era bun, căci era prea puţin prezentabil... Se îmbrăca prost, prea-prea pentru ca să servească drept paravan unei asemenea actriţe.
Poate că acesta a fost şi norocul lui Ladima, fără ca lui să-i treacă măcar prin cap.
Ii era ruşine să iasă cu el... E drept că era ceva ridicol în silueta demodată ca o figură dintr-un catalog vechi, prăfuit, a lui Ladima... Prea avea aerul unui profesor, înăcrit, de geografie, de provincie. Simţeam asta şi eu, cînd ieşeam cu el seara la masă la „Chateau-briand“ sau la „Cina“. L-am lăsat să înţeleagă o dată ce gîndesc, ba chiar i-am propus să meargă cu mine la un croitor.
Intr-o seară, însă, eram la „Elysee“, mi-a spus aşa în bătaie de joc:
—	Dumneavoastră, snobii, care urmaţi moda...
Deşi tonul era glumeţ, nu era lipsit de puţină acreală.
I-am spus atunci, foarte serios, mai serios decît se aştepta el:
—	Iartă-mă, domnule Ladima, ce găseşti dumneata exagerat în îmbrăcămintea mea?
A surîs şiret pe sub mustaţă, poznaş ca un copil, care însă vedeam că nu vrea să mă supere, ci numai să mă tachineze.
—	Hm... hm... Cămaşa de mătase...
—	Nu e de mătase... E o simplă dejalenă...
—	Aaa... deja... cum ai spus, dejalenă?...
—	Da, acum dejalenă. Dealtfel, de obicei port olandă, fireşte. Dar aş pune orice, cu condiţia să fie de calitate bună; pentru că revine mai ieftin chiar dacă pare altfel. Cum observi, n-am măcar gulere cu colţuri exagerate. Mînecile cămăşii, e adevărat, sunt strînse pe încheietura mîinii... Dar, sau largi, sau strîn-se, ce sens ar avea din punctul dumitale de vedere?
Rîdea, gîdilat, convins că m-a lovit unde mă doare.
—	Dar costumele pe care le schimbi mereu ?... parcă eşti cucoană... La cinci după-amiază: hai acasă să mă schimb.
—	Vorbeşti serios ? Mi s-a părut ciudat că l-a impresionat asta. Garderoba mea e compusă în totalul ei,
5
10
15
20
25
30
35
40
domnule Ladima, din următoarele rînduri de haine: un frac, un smoching, o haină neagră cu pantaloni cu dungi, cenuşii. Un costum maron pe care-1 pun de dimineaţă... ll schimb în fugă spre seară, cu unul bleumarin, pentru că nu voi să atrag luarea-aminte în localurile în care intru printr-o culoare bătătoare la ochi. Şi nu-i drept că maron-ul se vede de la distanţă?
—	Zi-i „castaniul44, sună mai româneşte.
—	Dacă aş fi scriitor, poate că aş zice şi eu „castaniu44 în loc de maron, dar cînd vorbesc nu vreau să mă deosebesc de cei din jurul meu.
Pe urmă, crezînd că m-a prins, sorbea din paharul auriu, măsurîndu-mă şiret, de jos în sus.
—	De ce nu pui costumul bleumarin şi ziua?
—	Pentru motivul foarte simplu că, purtat mult, bleumarinul capătă luciu şi se învecheşte numaidecît. Decît să le port 6 luni fiecare, le alternez mai bine pe amîndouă în decurs de un an.
Îşi tăia friptura în farfurie cu o pedanterie de copil binecrescut.
—	Lasă, că vara pui altele. Crezi că eu nu te-am văzut, şi parcă denunţa un flagrant delict, în costumul acela de flanelă cenuşie... la modă?
Fireşte, ironia era neînţelegătoare.
—	Recunoşti că trebuie să pun din cauza căldurii un costum uşor?... Flanela aceea specială nu ţine cald deloc... Dacă aş pune unul de dril, ar trebui să-l spăl în fiecare zi!... Şi ipocrit: Nu-mi dă mîna.
—	La Tekirghiol purtai pantaloni albi totuşi, că-maşe albă cu mîneci scurte, abia de-ţi treceau de umeri.
—	E mai greu să-ţi explic... dar dumneata eşti un artist şi trebuie să înţelegi asta... Mi-am aşezat tacticos cuţitul şi furculiţa în farfurie. Am văzut la Movilă oameni tineri care, chiar pe căldura aceea, purtau haine negre, cămaşe cu guler legat, care se înmuia ca o cîrpă, de parcă aveau, în iulie, bandaje fierte în jurul gîtului. Nu găseşti că era urît lucrul acesta? Nu mai spun că, acolo în praf, hainele se stricau foarte repede... Eu făceam o economie considerabilă, timp de trei luni, de haine, purtînd două perechi de pantaloni, foarte ieftini, de flanelă sau tenis, pe cînd
223
5
10
15
20
25
30
35
40
altfel, în trei luni, aşa tăvălit, se poate strica un costum bun de ştofă scumpă, mai ales la volan.
—	Dar albul acela care se spăla în fiecare zi?... şi rîdea aşa ca şi cînd mi-ar fi spus: şmecherule!
—	Vara, totuşi trebuie să porţi alb... încă o dată, dumneata eşti un artist, înţelegi, aşa ca dispoziţie: într-o staţie de vară, albul dă o impresie de proaspăt, de curat, de înviorare şi vacanţă...
—	Ştii ce mi s-a părut însă caraghios? Am văzut că prietenii dumitale, snobi şi la modă, purtau în jurul gîtului o batistă roşie, sau dacă vrei, o basma cu nodul într-o parte... de parcă ar fi suferit de gîlci...
—	Da... asta da... Dar, nu-i aşa? Eu n-am pur-tat-o. Nu aşa înţeleg moda, care are lucruri bune.
Surîde ca un profesor indulgent, care, la cafea, vrea să facă mici pozne protejatului lui.
—	Da... scrobeală englezească,tăietură englezească, stofă englezească... Hm!...
M-a întrerupt comic, pipăindu-mi haina, de am devenit livid, căci ne-am fi trădat obiectul convorbirii pentru cei din boxele cu canapele, din faţă.
—	Englezească... hm!... hm!...
I-am prins mîna şi i-am dat-o jos.
—	Acum, te rog, crede-mă... Pot să-ţi spun că noi — adică tata — suntem acţionarii principali la cea mai mare fabrică de postav românească... Ei bine, stofa noastră iese la soare, îţi transformă mînicele în covrigi de stofă, îţi face genunchi după două zile, iar după alte trei luni se roade. Costă 600 de lei metrul... Cu stofa de pe mine nu se întîmplă nimic din toate astea. (Era un bleumarin-închis, dar cu ţesătura în dungi împletite fin, ca brodată.)
—	E drept că e foarte frumoasă!
—	Costă 2000 de lei metrul... Te miri, nu? Ţi se pare enorm... De cînd crezi că o am?
A spus aşa, într-o doară, jucîndu-se cu şervetul, glumind:
—	N-o fi de anul trecut?
—	E de acum patru ani, căci îţi dau cuvîntul meu că de acum trei ani mi-am mai făcut doar un costum,
5
10
15
20
25
30
35
40
deşi dumneata mă faci snob şi mă ironizezi că mă schimb ca o cucoană.
S-a mirat cu un accent sincer.
—	Dumneata, despre care se spune că eşti cel mai elegant om din Bucureşti ? Ei, n-am să cred asta acum.
—	Te rog să crezi că nu fac mai mult de un costum pe an. Mai întîi că n-am bani. Cheltuiesc prea mult cu pasiunea mea pentru avion. La patru ani o dată fac patru-cinci costume pentru patru anotimpuri... pe care le schimb între ele... Trebuie să ştii însă un lucru... Că e bine să laşi ştofa să se odihnească.
—	Ei, asta-i acum? Şi ironic... pipăindu-şi mustaţa ca să vadă dacă e bine răsucită. Dar dycă vrei dumneata, o s-o facem şi pe asta.
—	Vorbesc foarte serios... Purtate prea mult, ştofele îşi pierd elasticitatea... Ce să mai vorbesc de pantofi? Un pantof purtat neîntrerupt se arde, şi arde şi piciorul. Pantofii trebuie schimbaţi de cîte două-trei ori pe zi.
—	Nu zău, îţi spun drept, am numărat, odată, uimit, la dumneata, în şifonier jos, douăsprezece perechi de pantofi.
—	Ca şi hainele, ca şi cravatele schimbate des, unele perechi sunt vechi de ani de zile... Durează indefinit cînd nu-i porţi în fiecare zi neîntrerupt... De ce surîzi? Uite, am cetit într-o gazetă că la New York se face în fiecare an revizuirea podului de la Brooklyn cu grije, căci se ştie azi că şi fierul oboseşte. Nu rîde... pe mine mă amuză foarte mult almanahurile, şi le citesc cu plăcere... Dumneata ştii că şi bateriile electrice, care fireşte folosite se descarcă, atunci cînd îşi întrerup serviciul, dacă nu sunt cu totul descărcate, adică dacă sunt lăsate să se odihnească, îşi revin binişor?
—	Ascultă, toate le înţeleg, că văd că eşti doctor în materie, mă rog, dacă eşti doctor, eşti doctor,
—	De ce eşti ironio?...
—	Dar explică-mi un lucru... De ce plăteşti o pereche de ciorapi 350 de lei... îţi spun drept că am îngheţat cînd am văzut asta, săptămîna trecută, cînd am intrat amîndoi la magazinul de lingă teatru.
225
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Am să-ţi răspund la asta, spunîndu-ţi ce-am păţit odată... într-o zi, întîrziind la Roman, într-o chestie de aviaţie, mi-am cumpărat de la un magazin de acolo trei perechi de ciorapi, pe care i-am găsit mai buni dealtfel... Era vară, alergam mult, că era vorba să fixăm acolo un aerodrom intermediar. Spre seară, eram extenuat şi cu picioarele umflate, mi-era aproape rău... Timp de trei zile am crezut că sunt bolnav... Am venit în Bucureşti... Aci nu mai aveam nimic... din cînd în cînd însă mi se umflau picioarele... Pînă cînd, aşa printr-o asociaţie de idei, am descoperit că de cîte ori puneam ciorapii cumpăraţi la Roman, de atîtea ori mi se umflau picioarele. I-am aruncat şi-am scăpat de necaz. Mai tîrziu un chimist mi-a explicat că erau vopsiţi, economicos, cu vopsea toxică, proastă, neprecipitată, care intra în pielea piciorului, umflîndu-1 şi provocînd o transpiraţie toxică.
Ladima se făcuse palid, în mod comic, ca un sergent major care are lipsă la magazie.
—	Ştii că eu sufăr foarte mult de picioare... Mi se umflă...
Am început să rîd, eu acum.
—	La dumneata trebuie să fie altceva... Aşa sunt scriitorii... N-ai văzut că în scrisorile lui, Eminescu se văita mereu că-i sunt picioarele umflate?
M-a privit în ochi, mirat, şi foarte serios, aşa grav, deodată:
—	Ascultă, e adevărat, ai citit scrisorile lui Emi-nescu ?
Am ridicat din umeri afirmînd nedumerit, am înţeles însă că şi el, ca şi cealaltă lume, mă crede şi mai prost şi mai incult decît sunt. Nu ştiam dacă să mă bucur că fac o impresie atît de neaşteptată, sau să mă intristşz că dacă spun ceva rezonabil, surprind, uimesc. Am socotit că e mai bine să nu stărui.1
1 Această reputaţie de prost şi incult, de care se bucura Fred Vasilescu ,,Lumînăraru“, era una dintre cele mai false din cîte se pot închipui. Am vorbit eu cu el foarte adesea şi m-a surprins prin spiritul lui — domol oarecum, e drept — dar foarte aplicat. Nu mai vorbesc de priceperea lui în motoare,
E drept că aceste scrisori le citisem pentru că îmi spusese doamna T. să le citesc. Căci ea citea memorii şi colecţii de scrisori cu pasiune. Abia după un timp a reluat, încît m-am mirat.
5	— Bine, bine, dar cum se face că totuşi costumele
dumitale nu se demodează? După cîte ştiu, apar în fiecare an modele noi, în jurnalele de modă.
—	Da, însă diferenţele sunt foarte mici... vorbesc de moda bărbătească... Reverurile ceva mai late sau
10 mai înguste, aripioara lui cînd în unghi ascuţit, cînd în unghi drept cu ele. Variază iar, puţin, lungimea vestonului. Altă schimbare priveşte spatele. Acum cinci ani, chiar după război, talia era sus, adică era mai îngustă, ca pe un corset de muşchi, ca la ofiţeri... Acum doi 15 ani, era talia jos, iar în dreptul spetelor, spre coastă, cobora în două mici falduri. Acum se poartă spatele hainei de sus pînă jos egal de lat, dreptunghiular, peste cîţiva ani s-ar putea să se poarte iar cu vreo mică modificare. Dealtfel, e foarte important la bărbat, căci 20 asta dă o impresie de îngrijit — l-am privit cu intenţie — să aibe ghetele frumoase şi cămaşa cu guler care-i vine pe măsura lui. Aci am făcut o pauză cu înţeles, căci el purta nişte gulere largi, scrobite, care-i îmbă-trîneau gîtul, dîndu-i ceva rahitic. De asta vream să-l 25 dezvăţ mai întîi, făcîndu-1 să puie gulere moi, de culoare, care ar fi fost mai ieftine şi mai uşor de spălat.
—	Domnule Vasilescu... Uite pe tînărul acela care dă bună seara cucoanei de vizavi, cela în haine cafenii...
electricitate, sau cai de curse, care era cu totul remarcabilă. 30 îl ascultam adesea îndelung, explicîndu-mi calităţi, particularităţi... Dar şi aşa, cum fusese cîţiva ani ataşat de legaţie, călătorise mult, văzuse multe, avea o lectură de tînăr diplomat francez şi de amator de cai, englez, în acelaşi timp, făcută, în afară de cunoaşterea oarecum anecdotică a istoriei, cerută de 35 carieră, şi dintr-o lectură de magazin ilustrat englezesc, la curent cu noutăţile şi curiozităţile practice ale culturii, foarte interesantă. .. Dar cum lumea arareori admite că o femeie frumoasă e şi inteligentă, hotăra că un monden pieptănat, lipsit de spirit (adică incapabil de „spirite44, glume, jocuri de cuvinte, căci 40 altfel nu era lipsit în convorbire de un umor abia perceptibil, dar pătrunzător), blond, ca un amorez de teatru englez, uneori prea tăcut, e neapărat prost.
227
Are vesta încheiată cu un şir de nasturi pînă la nodul cravatei, ca un abate, de nu i se vede deloc cămaşa... Haina abia-i trece de şolduri, iar pantalonii sunt jos strînşi pe gleznă, ca nişte pantaloni de pielea dracului, 5 din cei care poartă pictorii... E sau nu la modă? Să-ţi spun sincer, nu mi se pare o vanitate mai puerilă decît aceea de „a fi la modău. Ce lecţie de modestie ar trebui să li se dea acestor domni!
— Domnule Ladima, dar e o glumă... Asta numeşti io modă? Dar aşa se îmbracă pe stradă cîţiva dansatori cari apar seara, la varieteuri, în frac vărgat, de „fantezie^ ca să-şi debiteze numărul şi cîţiva băieţi de liceu cari, dezorientaţi, îi imită. Un mare croitor la Paris mai curînd se spînzură decît să facă asemenea 15 costum. Nici măcar la Bucureşti nu are să accepte vreunul dintre cei doi-trei mari croitori să „taie“ un asemenea costum. Aceştia, în principiu, nici nu lucrează pentru băieţandrii de douăzeci de ani, oricît de mult ar plăti ei. Costumele astea de prost-gust le fac de obi-20 cei croitorii de mîna doua de pe strada Regală, Academiei, Brezoianu, sau mai ştiu eu care...
—	Ei, cum, tăgăduieşti că e o modă?
L-am privit lung.
— O modă bărbătească, de cînd lordul Derby a 25 adoptat fracul negru şi de cînd s-a fixat costumul
acesta „nemţesc“, cred că nu există... Mici deosebiri de amănunte, fără nici o importanţă... E drept că, în genere, bărbaţii cari au trecut drept faimoşi eleganţi, cari au preţuit în mod deosebit accesoriile, le rămîn 30 credincioşi... Sunt aşa de mici, încîtnu sunt remarcate în genere decît de cei cari sunt de obicei atenţi la îmbrăcăminte. Vreau să spun că mai toţi bărbaţii rămîn la idealul de eleganţă pe care l-au avut cînd au îmbrăcat primele haine „la modă“, nu fără un dezgust dearisto-35 eraţi conservatori faţă de inovaţii. Uite acest superb exemplar, care e Tony Bulandra, a rămas la culoarea verde de dinainte de război,1 care azi nu se mai poartă, la manşetele scrobite, la monoclul cu şnur negru, iar cînd vine în salon intră cu mănuşi albe, purtînd mereu
40	1 In 1927, fireşte. Căci acum, în 1933, a revenit.
228
5
10
15
20
25
30
35
40
tocurile înalte. Acesta era maximum de eleganţă cînd a început el să joace pe cuceritori. Uite regizorul Teatrului Naţional, Soare Z. Soare, care a risipit foarte multe milioane. Nu va renunţa decît simţindu-se nenorocit la cămaşa şi gulerul scrobit, la vesta cu tiv de pichet. Cînd Păstorel Teodoreanu a terminat liceul se purta, provincial, la Iaşi, haină neagră, pantaloni gri şi gambetă. E îmbrăcat foarte luxos, poartă cămaşe de mătase de patru mii de lei, dar nu a renunţat la nimic din felul primului lui costum.
Aş fi vrut să-i spun mai multe atunci, dar, deşi ştiam ce vream, nu aveam gîndurile limpezi, nu izbuteam să mă exprim. Cînd scriu însă acum e cu totul altceva. E foarte ciudat cît mă ajută scrisul să gîndesc. Spun lămurit: să gîndesc. Pînă aştern o frază pe hîrtie, alta se formează, de la sine, în minte, adîncind-o pe cea dintîi. Cînd sunt în faţa cuiva, nici nu pot să gîndesc ca lumea, întocmai ca în liceu, cînd ştiam lecţia foarte bine, dar dacă mă scotea la tablă, din cauză că eram în faţa tuturor, din pricina profesorului, nu mă puteam concentra şi deci nu puteam să gîndesc.
Căci e îngrozitor să gîndeşti în faţa tuturor... cum nici încă altceva nu pot face cu martori, ca la examen. Am fost unul dintre cei mai proşti elevi ai liceului Lazăr, şi au trebuit multe intervenţii ca să trec. Prin urmare, nici lui Ladima nu i-am spus ceea ce acum îmi apare foarte lămurit. Găsesc, împotriva convingerilor obicinuite, că tocmai a nu urma „moda“, adică a nu fi îmbrăcat ca toată lumea, e o dovadă de vanitate puerilă... Cei cari vor să fie individuali în îmbrăcăminte, tocmai ei se fac vinovaţi de lipsă de modestie... Trebuie să ai o astfel de înfăţişare, ca să nu te deosi-beşti niciodată din jurul tău... Cîteodată, mă gîndesc pe mine însumi cu barbă şi mă simt, aşa din senin, umflat în pene. E impresionant ce idee înaltă trebuie să aibă un om tînăr despre capul lui cu barbă... Eu, de cîte ori văd unul, aşa, impozant, îl şi rad în gînd, iar rezultatul, imaginea realizată astfel, mă amuză enorm. De aceea, cînd Ladima a vorbit de vanitatea puerilă a modei, îmi venea să-i spun că mai curînd mi se părea puerilă vanitatea asta a mustăţii lui impe-
229
5
10
15
20
25
30
35
40
riale, care atrăgea luarea-aminte, acum cînd eram cu el în restaurant. Dealtfel, tocmai poeţii cari dispreţuiesc moda sunt cei cari caută să se deosebească prea ades printr-o înfăţişare prea personală, pe care unii o afişează ca pe o firmă prea indiscretă. Multă vreme am crezut că redingota neagră, închisă la gît, cravata lată, tot neagră, gulerul scrobit, milităresc, pe care le poartă profesorii nemţi, sunt o dovadă de modestie şi dispreţ pentru cele lumeşti, de ignoranţă simpatică şi naivă a „modei“ actuale. Cînd am fost însă în Germania, am înţeles, cu o uimire pe care nu poţi să ţi-o închipui, că, dimpotrivă, ei sunt foarte mîndri de această adevărată ţinută, pe care o cultivă dealtfel cu multă grije, ca pe o uniformă de intelectualitate, menită să-i deosebească de restul mulţimii de rînd... Dacă mă gîndesc şi mă gîndesc, îmi vine să cred că şi o îmbrăcăminte urîtă, cu o cravată înnodată neîngrijit, într-o lume corect îmbrăcată, e o dovadă de suficienţă... Intîi, dovedeşte că nu te sinchiseşti de părerea celor în mijlocul cărora trăieşti, iar pe de altă parte, că nu te stinghereşte să atragi luarea-aminte şi să fii comentat.
Dar atunci nu i-am putut spune lui Ladima nimic din toate acestea, iar el a continuat convorbirea, după ce şi-a ars romul din ceaşca de şvarţ.
—	Atunci, dacă nu fac haine la modă, de ce mai sunt mari croitori? De ce snobismul cutărei firme? Atunci mai bine să-ţi cumperi haine gata.
—	Nu... nu... Vezi, aici te înşeli... E o deosebire hotărîtoare. N-ai decît să priveşti atent un rînd de haine gata... Au întotdeauna umerii prea înguşti, încît cusătura nu vine ca o trăsătură caligrafică de la umăr la subsioară, ci căzut scurt şi nesigur, din pricină că sunt tăiate în serie... pentru orice întîmplare... De aceea, gulerul nu cade la ceafă, pe gulerul cămăşii, frumos, ci rămîne căscat ca o gură de ştiucă. Haina, jos, e totdeauna prea lungă — pentru că fabricanţii presupun că media cumpărătorilor au oarecum burtă... Mînecile au jos la pumn deschizătura prea mare, pentru orice mînă... De pantaloni, ce să mai spun? în faţă, chiar acolo unde orice ai spune, cade întîi privirea, sunt strimţi, scoţînd în relief oasele, în loc ca toate cusă-
5
10
15
20
25
30
35
40
turile să cadă frumos la vale, ei au încheietura trasă intr-o parte şi alta, ca şireturile la ghete. Dealtfel, însăşi marginea, conturul hainei de-a gata, are cusătura vizibilă, nu e la vreo doi milimetri mai înăuntru, acoperită... O haină gata e ca şi o haină de împrumut. E făcută pentru un tip mijlociu, standard... pentru altul decît tine. Pe cînd un croitor mare e un adevărat artist... El face o singură haină, pentru un singur corp... Atunci haina capătă galba ei, unică, aşa cum îi e destinaţia. De cele mai multe ori, fireşte, el aranjează natura... Nu mult, căci nu i se poate cere imposibilul, dar cît de cît. Haina lui are cusăturile, de la umeri la subsioară, aşa, cum să spun, ca nişte jumătăţi oblice de paranteză (nu i-am spus aşa, dar aşa trebuia să-i spun), la ceafă gulerul nu cască, reverurile se petrec frumos unul peste altul... Haina cade pe corp, fără să se agaţe nicăieri, cum învăluie, căzînd, mătasea, rotunjimea unui manechin. Jos e adunată rotund pe pantalon ca să nu rămîie loc gol sub ea ca sub o umbrelă. Pantalonii se fac, cu ajutorul cîtorva cute, foarte largi sus, ca să nu sublinieze, ca un tricou de tenor, partea din faţă, şi să nu acopere dosul, strîns ca nişte cioareci.
—	Domnule, dar te pricepi... Cînd mi-oi face haine te rog să vii cu mine ca specialist.
Aproape că jubilam că am cîştigat partida. Mă şi vedeam la croitor cu el.
—	Dă-mi voie să-ţi spun că mai toţi prietenii mei mă roagă, şi nu refuz, să viu cu ei la probe. De ce n-aş face-o şi pentru dumneata?... oricînd, mîine!
Eram convins că mi-am atins scopul şi mi-am împăcat mica mea manie. Dar parcă necunoscutul i-a apărut plin de pericole.
A devenit gînditor.
—	Lasă, că mă intimidezi. . şi-l speria ideea.
Nu ştiu, mi-ar fi făcut plăcere să-l transform pe
acest demodat prieten, într-o singură zi, ca în filmele americane. Să-l fac să-şi tundă mustaţa, să puie cămăşi care să nu-i mai stea independente de corp, scrobite, ci ctt gulere care să-i mîngîie gîtul, cravate frumos înnodate, pantofi englezeşti, haine sprintene... Sunt sigur că ar fi plăcut mult femeilor. Şi fără îndoială că leafa destul
231
5
10
15
20
25
30
35
40
de frumoasă pe care o primea acum i-ar fi permis să cheltuiască două mii de lei, cel mult, pentru îmbrăcăminte.
— Va să zică modă nu e? Ci numai croitor mare? mi-a spus, după ce şi-a răsucit o ţigare, dintr-o tabacheră plată de lemn, fapt pe care îl înţelegeam, căci dovedea pe fumătorul de gust, care ştie că e mai bun tutunul din cutie, şi după ce a pus-o cu grije într-un ţigaret special, cu vată înăuntru.
— Nu, nici aşa... E modă... Insă priveşte mai curînd stofele. Asta e drept...Ţesătura stofelor şi culoarea se schimbă destul de des. Nu numai din progresul natural al chimiei şi ţesăturii, dar şi ca să depărteze frauda... In general, stofele bune au preţ de producţie foarte ridicat, din cauza materialului scump folosit. Din pricina asta, alţi fabricanţi fără scrupule, din cei ce produc şi vînd în cantităţi considerabile, imită stofele şi ţesăturile la modă, bune. Totdeauna însă cu o întîrziere de doi-trei ani, ba şi mai mult, pînă îşi lichidează imensele lor stocuri. .. Observă vitrinele scumpe, să vezi că au mai totdeauna alte culori decît vitrinele bazar. Alte cravate, alţi ciorapi, alte cămăşi, alte stofe... A fost la modă, imediat după război, un poplin gălbui destul de fin. Imediat, după ce au terminat vechile stocuri de zefir, marii fabricanţi au produs depozite întregi de poplin galben, mult mai vulgar însă, făcut cu multă economie, din spirit de speculă... Atunci, poplinul din material bun, produs cu grije, a căpătat linii şi vărgi. Peste trei ani a fost imitat şi acesta... Acum magazinele de lux fac cămăşile de deja-lenă... Peste cîţiva ani vom avea şi dej alenă pentru strada Garol. Dacă eşti atent la cravate, observi că — la un interval de trei-patru ani — ţi se oferă la colţul străzii o cravată „la fel“ cu aceea pe care ai cumpărat-o de la magazinul de lux, însă de zece ori mai ieftină. La adăpostul culorii şi desenului caută să te înşele la calitate... De aceea producătorii „scumpi“ schimbă imediat. De aci, moda ţesăturilor.
Era trecut de miezul nopţii. Grigoraş Dinicu trecuse de la bucăţi moderne la cîntece sentimentale, languroase. .. Unele mese se goleau, imediat curăţite de chelnerii „eleganţi11 ca nişte diplomaţi. Femeile, toate inte-
5
10
15
20
25
30
35
40
resante, din pricina îmbrăcăminţii şi a coafurii care le îngăduia să arate şi să sublinieze ce au mai frumos, camuflînd restul, mai formau, în boxe ori pe laviţa roşie care era de-a lungul peretelui, sub căderea bogată a luminii, centrul de atenţii calde pentru cei de la masă, sau fermecau strict iluzoriu, în parabole largi, pe cei din restul restaurantului. Il vedeam limpede pe Ladima ameţit de frumuseţea lor, dar fără să izbutesc să-l fac să simtă, deşi era în realitate o problemă de stil, adică aşa cum înţeleg eu, de unitate: cît de grotescă, iar în fapt imposibilă (spre sincera mea părere de rău) ar fi fost alăturarea lui, aşa cum era, de un trup femeiesc, cu grije şi gust îmbrăcat, ca o floare studiată. In realitate, el, care era împotriva, atragerii atenţiei, izbutea să izbească toate privirile, să se izoleze între toţi, prin îmbrăcăminte, în acest salon cu oglinzi multe, prea luminate. Am vrut să-i subliniez asta cu oarecare brutalitate. La masa din fund, spre galantarul casieriţei, era un grup mare de oameni tineri şi alţii mai în vîrstă... între ei era unul, un fel de cazac uriaş, cu barbă albă, scurtă, răzvrătită, cu plete, şuviţe cărunte lipicioase, cu un chimir lat, care atrăgea toate privirile...
Mi s-a părut că aş putea bate şaua pentru Ladima.
—	Crezi că domnul acela n-ar fi atras mult mai puţin atenţia, îmbrăcat aşa ca să nu difere de cei din jurul lui?... Moda uniformizează... e o lecţie pentru amorul propriu.
I s-a coborît mustaţa pe colţul gurii de spaimă, m-a privit cu ochii înfundaţi în orbite.
—	Taci... taci... E marele poet german Dăubler, sărbătorit de redactorii unei reviste literare.
Am îngheţat, cu sentimentul disperat că am comis una dintre cele mai crunte gafe din viaţa mea, şi întâmplarea m-a vindecat definitiv de a mai da asemenea lecţii.
Şi totuşi Emilia asta nu are dreptate, căci dacă l-ar fi privit cu cît de puţină sinceră simpatie, ar fi trebuit şi sigur că ar fi izbutit ca ea să-l facă să-şi schimbe îmbrăcămintea.
Arunc mucul de ţigare surîzînd şi examinez, întii eu, biletul pe hîrtie cu antetul Veacului.
233
Emy,
La regizor nu se găseşte rolul. Trebuie scos din nou. Am rugat pe domnişoarele dactilografe. Treci după-masă să-l iei.
5	Am reţinut pentru revelion o masă de patru locuri
la „Enescuu. Se mai pot pune la nevoie două scaune... Vreau ca 1928 să fie început cu frenezie. Acest 1928 vreau să fie anul vieţii mele.
George
10	Anul morţii lui... Nici o bănuială...
Aş vrea să nu mai recad în mine însumi, dar biletul acesta singur stîrneşte în mine o goană de forme şi lumini. încerc să rezist şi n-am punct de sprijin.
Revelionul din 1928... Viaţa omului acesta mă 15 tîrăşte în vremea care s-a scurs, cu propria mea viaţă, cum trage un fluviu apele rîului afluent... Nu vorbisem cu doamna T. de un an şi jumătate... Amintirea îmi îngreuiază tristeţea... Las totul şi fumez. Gîndul că venea al doilea revelion, pe care nu era să-l facem îm-20 preună, mă umplea de o disperare care mă pătrundea ca un frig... Trotuarele înguste erau pline de o lume grăbită, numeroasă de obicei, dar devenită manifestaţie de stradă în zilele acestea de tîrguieli... Toţi oamenii aceia aveau un rost, aveau un ideal măcar de douăzeci 25 şi patru de ceasuri, căutau o beţie... Pe Calea Victoriei zăpada se pulverizase, încît se făcuse ca un soi de tărîţe, deşi rămîneau, din cauza pavajului neîndreptat de la război, mici mormane de gheaţă stratificate. Parcă din cauza atîtor respiraţii gerul se înmuiase. Primisem de 30 dimineaţă telefoane de la prieteni pentru invitaţii şi desigur că peste tot oraşul gînduri se căutau într-o circulaţie ameţitoare, ca mişcarea în filmele voit accelerate. Am primit cea dintîi dintre aceste invitaţii, la L. C., pentru că înţelegeam că e de prisos să mă rezerv, ştiam că 35 oricîte vor mai veni, una singură va lipsi dintre ele...
Fiindcă la băcănii tîrguia atîta lume, pentru că în blănuri şi în şoşoni scurţi de tot, ca retezaţi, lăsînd să se vadă ciorapul de mătase între ei şi strînsoarea mantoului, treceau atîtea femei... era în mine un neastîmpăr altoit 40 cu tristeţe. Mi-a venit şi mie o poftă nebună să tîrguiesc
234
5
10
15
20
25
30
35
-30
şi să fac bucurii la întîmplare... Aş fi vrut să ştiu ce va face ea seara... cu cine va ciocni un pahar de şampanie. Bună cum e, cui va ura, cu obrajii rumeniţi, cu rombul înflorat al surîsului, cu ochii strălucitori şi lichizi: „Noroc şi an bun..? Va avea în toată seara un gînd bun şi pentru mine ? Cine-i va lămuri, în minte, ameţitor, umerii mobili ca merele în decoltajul mătasei, şi rădăcina nervoasă a cefei?
Am început să colind magazinele, ca să văd cum tîrguieşte lumea.
Pentru nepoţei cumpărasem de Crăciun un cinematograf „Baby44, un aparat de radio şi tot soiul de jucării de pom... Am luat pentru cumnatu-meu o garnitură de birou cu tocuri rezervor, pentru soră-mea am găsit la un magazin o lampă minunată, făcută din cuburi, ca s-o determin să adopte mobila modernă. Micei actriţe i-am trimis un aparat fotografic, promis cîndva în glumă.
Aş fi vrut să-i trimit ei ceva, nu un cadou, un buchet de flori. De şapte-opt ori am trecut, alunecînd peste muşuroaiele de gheaţă, prin faţa magazinului... Am zărit-o de vreo două ori înăuntru, ocupîndu-se de clienţi, foarte numeroşi pentru lămpi, mescioare şi obiecte de artă, care îşi alegeau singuri şi probabil cereau lămuriri, întrebau de cost... Trei sute de mii de oameni, din acest Bucureşti, de la trecătorul în maşină, la comisionarul trimis să ia pachetul, oricine ar fi putut intra s-o vadă pe femeia asta în pulover roşiatic şi rochie de culoarea cafelei cu lapte, să-i vorbească, să vadă figura puţin băieţească, oricînd gata să se transforme într-un surîs de soră sau „regină care vrea să se facă populară44, numai eu nu... Aş fi putut sărbători revelionul la „Cina44, între femei pe care alţii le găsesc „splendide44, aş fi putut colinda cu maşina pe la jumătate din locuinţele luxoase din Bucureşti, în noaptea asta, cînd toate femeile erau decoltate şi împodobite... Oriunde aş fi fost primit. .. Dar totul era anulat de faptul acesta, net, că nu puteam urca două etaje, în parcul Bonaparte, ca să mă trîntesc pe un divan, eveniment care ar fi corespuns pentru mine cu o de neînchipuit întoarcere, permisă numai de încheierea păcii, dintr-un război de patru ani în tranşee.
235
Aş fi fost bucuros, s-ar fi potolit tumultul din mine dacă aş fi avut măcar posibilitatea să întreb la telefon ce face seara şi să-i spun, fie şi cu un surîs îndurerat: „Mult noroc... multă sănătateu, după ce i-aş fi trimis 5 un dar.
Nici măcar o floare anonimă nu-i puteam trimite... Ar fi ştiut de unde vine şi asta însemna pentru mine prăbuşirea.
Experienţa unui revelion precedent îmi arătase 10 riscurile unei astfel de încercări.
Acum doi ani, cel dintîi revelion pe care nu-1 făceam împreună ne găsea certaţi, despărţiţi de mai mult de patru luni... îmi spuneam totuşi că n-o să poată trece acest început de an fără să-i fac un dar, care aş fi vrut 15 să fie şi o recunoştinţă, şi un cheag de emoţie risipită într-altă vreme departe de ea, şi o durere nouă, arzătoare. Aş fi vrut de asemeni să aibă şi o valoare comercială. .. Mi-era teamă să nu aibă dificultăţi materiale... Era singura femeie care mă interesa pe lumea asta, şi 20 cum niciodată nu primise, în cei doi ani de dragoste, nimic de la mine, socoteam că n-ar fi rău s-o scutesc, într-o măsură oarecare, de cine ştie ce întîmplări viitoare...
Cu o lună jumătate înainte am studiat un catalog de 25 bijuterii şi am comandat în Belgia, prin cel mai bun bijutier din Bucureşti, o brăţară de platină cu briliante. Era făcută din opt dreptunghiuri de mărimea unui mic ceasornic, cu cîte un briliant mai mare la fiecare capăt. .. Costase 800 000 de lei... Mă gîndeam să i-o ofer 30 de ziua ei, dar şi mai bine de revelion, căci atunci cadourile au un aer mai puţin direct şi personal... Sau dacă nu, eram hotărît să-mi creez, de la o zi la alta, o împrejurare oarecare, anume; să aibă aerul unei stricte şi fireşti întîmplări, fără urmare, ca să nu fiu nevoit să dau 35 explicaţii.
In cele din urmă m-am hotărît s-o aştept la ieşirea din magazin... Bănuiam că nu are să închidă deloc, dar îmi ziceam că tot va merge la masă... Aşteptarea asta a fost una din cele mai grele din viaţa mea... Mi 40 se părea că toată lumea ştie ce aştept, rezemat de bara
236
galbenă din vitrina unei drogherii vecine, dar nu chiar din faţa magazinului, şi credeam că toţi mă compătimesc şi mă găsesc ridicul... Zeci de prieteni, cari au trecut pe acolo, văzîndu-mă, m-au tachinat, întrebîn-5 du-mă dacă aştept vreo midinetă... Mereu trebuia să găsesc motive şi explicaţii... Abia pe la două şi jumătate a ieşit... Cînd a trecut pe lîngă mine, în mantoul de taupe, rotunjit, castaniu-verzui, cald, de simţeam o pornire nebună să-l mîngîi, să-mi lipesc obrajii de el, io am îngheţat. Surprinsă însă, după ieşirea din magazinul cu lumina artificială, de albul ameţitor al nămiezii, era probabil puţin zăpăcită şi de mişcarea curgătoare de pe trotuar.
M-am urcat în maşina lăsată pe str. Sf. Ionică şi 15 am pornit după ea, încet, hotărît să provoc în dreptul ei o încurcătură, care să mă oprească în loc... Nu era prea greu în ajunul acesta de An nou... Cînd am ajuns, am cerut zgomotos loc... A întors capul tresărind, căci îmi cunoştea claxonul. Am privit numai cu coada 20 ochiului... Ea a rămas aproape încremenită pe loc şi toată figura i s-a strîmbat uşor ca de durere... Albul ochilor s-a făcut mai mare, mai limpede şi platina cu reflexe liliachii a pupilelor mai intensă, mai alarmată. Buza de sus, din cauza gurii desfăcute într-un surîs de 25 tristeţe, lăsa să se vadă dinţii albi din faţă... îi înflorise toată faţa, mărginită de bordura ca de şapcă a pălăriei cloş, de gulerul mare al mantoului care-i înconjura capul şi-l depăşea, de fularul de mătase, care era ca un plastron de culoarea caisei, înfoiat, pe piept. O vedeam 30 în oglinda de la volan şi am întors capul încet... Deşi se uita la mine, n-a prins de veste, de parcă plutea în nereal — şi m-am mirat de asta — căci pe urmă privirile noastre s-au întîlnit... Am ridicat pălăria şi mi-a răspuns liniştit şi cald, parcă ne certasem aseară, 35 de parcă n-ar fi trecut patru luni fără să ne salutăm. Am oprit pe dreapta în dreptul Pasajului Român, deşi îmi veneau maşini în faţă... Am coborît şi i-am ieşit înainte.
— Sărut mîinile... Şi tremurînd aproape: La mulţi 40 ani.
237
5
10
15
20
25
30
35
Avea ochii mirat deschişi, mai viorii, cu adevărat ca viorelele, înlăcrămaţi... N-a spus o vorbă şi mi-a luat apoi braţul. Mi l-a strîns, pornind alături, lipită de mine ca o strîngere la piept, transformată din cauza locului. Simţeam parcă prin stofa paltonului mîngîierea mantoului ei castaniu-verzui.
—	Unde mergeai?
Nu mi-a răspuns nimic... Tăcea, aşa, nervos, la braţul meu... fără să mă privească...
Mi se părea că am febră, nu mai am nici un contact direct cu lucrurile. Pe orice aş fi pus mina n-aş fi putut prinde bine, vorbele nu veneau singure, iar în jurul meu nu mai treceau oameni, ci mergeau forme... De nervos ce eram, simţeam nevoia să vorbească neapărat căutînd penibil.
—	Pot să te întovărăşesc puţin?...
Era puţin cam caraghios, de vreme ce ea îmi luase braţul şi mi-1 ţinea strîns.
Abia acum m-a privit liniştit şi voit.
—■ Mă duceam să mănînc ceva ]a un mic restaurant aci...
—	In pasaj ?
—	Da... dar acum nu mai pot mînca... Hai, pe stradă...
—	Magazinul e închis?
—	Nu, a rămas acolo doamna Landrino, care a fost mai devreme la masă.
La Riegler în faţă erau ţigănci care se instalaseră ocazional cu coşuri mari de vîsc şi mimoze; alergau uşor după trecători.
A surîs limpede, cu faţa mereu uşor crispată, ca o strîmbătură de voluptate şi durere în acelaşi timp, iluminată de ochii vii, care parcă descopereau acum lumea* A luat o ramură de mimoză ca un mugur de salcie, mi-a desfăcut paltonul şi mi-a pus-o la butoniera vestonului. .. A desfăcut apoi poşeta neagră, mare. Am vrut să duc mîna în buzunarul hainei, dar m-a împiedicat, aducîndu-mi aminte:
—	Diseară e Anul nou.
—	A, da! E Anul nou... Atunci primesc... Primesc cu o condiţie... Să-mi dai voie să-ţi fac şi eu un dar... Şi am scos mimoza ca o ameninţare.
I-a îngheţat faţa şi a capitulat frumos.
5	— Primesc.
Eram chiar în dreptul marelui bijutier... Nici n-a mai avut timp să protesteze. Pe galantarul acela, care e ca o vitrină de fluturi şi şerpi albi în muzeu, şi-a aşezat coatele nervos şi a început să caute... A descoperit cel 10 mai cuminte inel... ca un fir de sîrmă, de aur, cu un safir... dealtfel foarte frumos.
S-a întors surîzătoare, arătînd încîntată, jumătate din dinţii albi de sus, mai limpezi ca bijuteriile mici de fildeş.
15	— Am găsit.
Am privit glumeţ, scoţîndu-mi mînuşele groase de piele şi dictînd cu o prefăcută energie.
—	A nu... Cine oferă aci? Eu sau dumneata?
A devenit palidă, de i-a rămas numai gura roşie în 20 toată faţa şi s-a sprijinit de galantar... In clipa aceea, eu am avut, înţelegînd, ca o declanşare fluidă... Fără să mă gîndesc, automat, parafrazasem una din glumele noastre cele mai intime, cele mai senzuale: „Mă rog, aici cine iubeşte!“ spunea uneori, cînd o ţineam îmbră-25 ţişată, exasperată de dorinţă şi cînd, tiranic, sadic, nu-i îngăduiam nici o mişcare, de rămînea cu tot corpul întins, încordat, crispat, în aşteptare. Am transpirat întreg, ca de un scurt-circuit în artere şi abia după cîtva timp am putut vorbi, dar nu către ea, căci între 30 noi totul era epuizat, ca după o posesiune, ci către bijutier, întrebîndu-1, aşa, stupid, ce rezultat ştie de la Consiliul de coroană din ziua aceea de la Sinaia, unde fuseseră chemaţi toţi şefii de partide şi vreo doi jurisconsulţi. Pe urmă am căutat cîteva brăţări, am rugat-o 35 să le încerce, ca să maschez premeditarea, şi privindu-i vinele încheieturii, sub pielea subţire, împletite ca dorinţele, i-am prins în jurul mînei întoarse, care era ea însăşi o bijuterie, brăţara comandată.
De plătit, fireşte că m-am făcut că plătesc imediat, 40 dar mă întrebasem mereu dacă să-i spun preţul bijuteriei, sau să-l las să-i fie surpriză... Mi-am spus însă că e
239
5
10
15
20
25
30
35
40
o	copilărie... că ar fi putut să cadă mai tîrziu pe mina vreunui şarlatan, şi că era mai bine să ştie preţul adevărat. .. Am iscălit deci in faţa ei un cec, anulat în prealabil, de 800 000 de lei, cit costase brăţara. Era cel dinţii dar pe care i-1 făceam de cînd ne cunoşteam... Aveam «superstiţia stupidă că dacă îi ofer măcar o floare, dragostea noastră se termină... Şi, de aceea, luptînd cu mine însumi, în doi ani nu-i oferisem nimic. Cu sufletul alterat de sentimentul irevocabilului, cu care, dealtfel, eram de acum familiarizat, resemnat după nădejdi contradictorii şi înfrîngeri definitive, îi pregătisem acest întîi dar.
Cînd am ieşit, apăruse, de după norii lînoşi, iar soarele.
— Mai ai o jumătate de oră... Nu ţi-e frig? Mantoul castaniu-verzui, deşi îşi îngusta forma, acoperind cald genunchii, era scurt şi nu ciorapii de culoarea nisipului aveau să-i ţină cald, mai ales că şoşonii erau atît de scăzuţi şi mici. Vrei să mergem să mîncăm împreună la o grădină oarecare ?
Am oprit o maşină de piaţă... Niciodată nu primise să meargă în maşina mea... In cei doi ani, iubirea noastră rămăsese oarecum secretă... Din cînd în cînd ne refugiam în cîte un orăşel de munte, de cele mai multe ori plecînd cu trenul: Deva, Sighişoara, Bran, Nehoiaş sau, cînd nu era sezon, pe coasta mării. Chiar la teatru, aveam aerul că ne-am întîlnit acolo, la masă eram împreună numai la ea, sau numai la mine în garsonieră, unde ne închideam uneori de sîmbătă pînă luni dimineaţa, ca nişte condamnaţi ai voluptăţii.
Am mîncat la un restaurant de pe 11 Iunie, singuri în tot salonul, în acest ajun de An nou. Era pentru mine o bucurie chiar numai s-o privesc, cercetînd-o ca pe un tablou... Femeia asta, care la început nici nu mi s-a părut frumoasă, m-a făcut să descopăr frumuseţea. Cădea pe gînduri uneori şi, ferindu-şi parcă privirea de a mea, rămînea în profil. Pălăria părea o glumă, iar marginea ei, ca o mică streaşină, de fetru castaniu, tăia o diagonală sinuoasă ocolind pe deasupra sprînce-nei stîngi, peste ochiul drept, peste obrazul rumenit de
5
10
15
20
25
30
35
trecerea de la frig la cald, pînă la lobul urechii, pe urmă, arcuit spre ceafă, lăsînd cîteva bucle de un arămiu des, întunecat, afară. Zîmbea lumii gîndurilor ei, ară-tînd trist dinţii albi de sus. Sprijinită în cot, îşi rezemase bărbia de dosul mînei sucite, cu degetele mîngîietor lipite de gît. Era într-o vestă de jerse, cu linii-dungi paralele, roşcate, negre, cafenii, pe care o purta, văzusem pe fereastră, şi în magazin.
In asemenea clipe, ca şi atunci cînd era îmbrăcată pentru serată sau bal, frumuseţea ei avea în ea ceva absolut nepămîntesc, transfigurat, şi asta explica de ce atîţi bărbaţi vorbeau despre ea cu un soi de emoţie pe care ceilalţi, care aveau prilejul s-o vadă doar întîm-plător, în momentele ei de plictiseală, necazuri sau nedispoziţie, nu o înţelegeau.
Am vorbit despre multe, fără să cerem nici unul, nici altul, explicaţii pentru ce a fost.
—	Ce faci diseară ? am întrebat, neliniştit că îmi va pleca într-o lume necunoscută.
—	Nimic... Vino la mine... şi fără să se gîndească: Vreau să bem, diseară, şampanie...
Mi-am simţit obrajii moi şi năclăiţi de o sudoare rece... Să fiu cu ea diseară, în dormitorul fără mobilă, fără covoare, ca o cameră în care azi te-ai mutat, numai cu un pat alb şi o mescioară joasă, fără şifonier pentru haine — căci se dezbracă într-o odaie alăturată în care erau dulapurile şi masa de toaletă, după ce ieşea din baie. Să fie din nou goală şi să bea şampanie... Ca un sinucigaş care dă totul pe o clipă, îmi vine să zic... da.
—	Ce rău îmi pare, nu ştiam că te voi întîlni şi m-am angajat pentru toată seara... M-am gîndit la cei cari se duc la operaţie, fără anestezie... Dar poimîine, nu la... haide la... Acum e partea cea mai grea... Fireşte oriunde, în afară de: la mine sau la ea acasă... Cînd iubirea noastră a fost timp de doi ani interioară, va trebui să fie acum numai pe drumuri. E o schimbare ca o răsturnare în existenţă.
—	E la Cartea românească expoziţia lui Teodorescu-Sion1... Vrei să vii StO vedem ?
1 Expoziţia I. Theodorescu-Sion s-a deschis la 17 ianuarie 1926 în sila ,,Ileana“ la Cartea românească (n. ed.).
241
A rămas contrariată, cu surîsul trist care îi ridica puţin colţul gurii, arcuindu-i buza de jos, făcînd-o paralelă oarecum cu conturul bărbiei; căci atunci cînd zîm-bea, gura i se încadra ca într-un romb instabil, fără cele 5 patru unghiuri, fiindcă unul era înlocuit de nas, altul topit într-o gropiţă în bărbie, iar două schiţate, aproape imperceptibil, în obrajii arcuiţi uşor.
Şi, ridicînd din umeri, jucîndu-se cu mănuşile de piele neagră:
io — La 11 dimineaţa?...
Ca şi cînd ne-am fi descoperit o vocaţie nouă, am vizitat, în cele două săptămîni care au urmat, toate expoziţiile şi muzeele din Bucureşti... Eu eram într-o aiureală de fericire continuă...
15	Ştiam însă că totul va avea un sfîrşit, deci după
două săptămîni am început să lipsesc de la rendez-vous-uri... M-a găsit o dată, chemîndu-mă la telefon şi am rugat-o să mă ierte, pentru că sunt puţin bolnav... Sunt nevoit să stau în casă.
20	Speriată:
—	Ce-i asta?... Ce ai?
—	Nu ştiu... puţină febră...
—	Dă-mi voie să viu să te văd.
—	Eşti prea bună, dacă... nu te reţine nimic...
25	M-am dezbrăcat numaidecît, am întredeschis buzele
ca să mi le ardă puţin respiraţia, am făcut un adevărat exerciţiu de paloare L ..
A venit, şi-a aruncat mantoul şi pălăria în fotoliu, şi s-a aşezat doar jumătate lîngă mine, pe divan, cu 30 picioarele lungi, oarecum paralele cu divanul, cu genunchii lipiţi goi şi strînşi în mătasea ciorapului, căci rochia de serj bleumarin era prea scurtă.
Mi-a luat mîna, dînd o clipă în lături buclele arămii care-i cădeau pe faţă din cauză că aproape îşi smulsese, 35 preocupată de mine, pălăria.
—	Dar, pentru Dumnezeu, ce ai?...
—	Nu ştiu, nimic, puţină febră...
Mi-a mîngîiat matern părul, m-a privit în ochi, cu zîmbetul acela care-i încadra gura întredeschisă în acel
40	1 în-ediţia 1946, greşeală de tipar: „solare“ (n. ed.).
2 42
5
10
15
20
25
30
35
40
romb inefabil, îndurerat, cu acea strălucire a ochilor viorii de tot, care făcea să fie văzută de departe... Şi pe urmă, hotărît, şi-a lipit buzele de ale mele. Am făcut o grimasă.
—	Nu... nu... Cine ştie ce am...
A început să mă strîngă în braţe...
—	Mi-e totuna, orice ai avea...
M-am desprins, moale de deznădejde:
—	Te rog, astîmpără-te... nu... nu...
Şi ca să nu creadă că ar fi altceva, că n-o iubesc* după ce m-am desprins, i-am sărutat mîinile ca pe unele frumos aşezate dintr-o icoană.
N-avea totuşi mînă mică şi cu degetele molatece de madonă, ci lungă şi subţire. Articulaţiile apăreau la orice îndoitură pe dosul mîinii, altfel delicate ca nişte vii accente circumflexe, subliniind vîlceluşele dintre ele> bune de umezit cu vîrful limbii. Degetele albe, prelungi nu se terminau în unghii ascuţite, ci mai curînd late, ca nişte petale mici lăcuite roşu, mîini fără grăsime, nervoase, de prinţesă, pe care, resfirate, le ducea necontenit, cînd ca să aranjeze o buclă, pe după ureche, imaginar căzută, cînd ca să strîngă mica eşarfă în jurul gîtului* ca un domn care şi-ar potrivi cravata.
—	De ce-mi priveşti mîinile ?
Surîdeam, fără să ştiu ce să spun.
Am prelungit o săptămînă boala aceasta închipuită* care mi-o dăruia pe ea în fiecare după-amiază la ora 7 jumătate precis... Mîncam seara împreună, la mine* lîngă divanul larg, pe o mescioară joasă, şi o priveam fericit cum îşi plimba mîinile pe olanda feţii de masă* printre cupele joase de cristal albastru de murano, pe tacî-murile de argint, căci totul căpăta viaţă cînd era ea acolo.
Eram din nou ca în liceu, cînd visam să fiu bolnav* numai ca să vie îngrijorată, să mă vadă, o doamnă frumoasă, soţia unui prieten al tatei... N-am mai lăsat-o-să mă sărute, spunîndu-i că doctorului îi i-e teamă de un tifos... îşi apăsa gura pe a mea cu o dorinţă de împărtăşanie a răului care mă cutremura.
Peste o săptămînă, ridiculul situaţiei nu mai putea fi prelungit şi am anunţat că plec în Franţa să-mi recepţionez un avion comandat.
243
Intr-adevăr am lipsit o lună de zile... Eliberat de groaza apropierii, i-am scris de acolo în fiecare zi, scrisori de dragoste smintite, cu voluptatea de a urla în fiecare rînd că o iubesc, de a mă umili în declaraţii de robire 5 absolută.
M-am întors în zbor pe la începutul lui aprilie şi am început probele de antrenament şi încărcare de benzină. .. Vream să bat recordul în linie dreaptă fără să mă decid în ce direcţie... Bănuiam că pînă în cele din urmă io voi porni spre Capetown.
Veneam pe la ora 3 acasă foarte obosit, mîncam, fumam o ţigare, şi pe urmă, îmi luasem obiceiul să mă duc s-o văd la magazin: Era întotdeauna de la 9—1 acolo şi de la 3—7... Se ocupa foarte serios, îşi sfătuia clien-15 ţii în alegere, lăsînd fetele să se ocupe numai de mărunţişuri. . Studia modelele noi în revistele streine de artă, discuta cu maestrul pe care-1 aduseseră de la Berlin despre modificări şi materiale... Ajunsese foarte pricepută... Dealtfel, citea toată ziua, şi nu numai ro-20 mane, ci tot soiul de cărţi: tratate de drept şi medicină, colecţii de acte, sociologie, dar mai ales istorie... Pînă şi din cărţile mele, şi nu numai din cele adunate în carieră, ci şi de aviaţie, a cetit. Reviste de artă şi literatură (de la ea am luat obiceiul să citesc şi eu Nou-25 velles litteraires şi Candide). Dar ceea ce m-a mirat mai mult era că nu lăsa să treacă nici o zi, ziarele... O dată i-a spus cineva că asta e o apucătură bărbătească.
—	lartă-mă, eu nu mă duc la ceaiuri să aflu „noutăţi de la cucoanele care ştiu atîtea; şi nici nu mă
30 interesează cam ce spun ele.
Cînd se mira cineva că o femeie atît de frumoasă ca ea se ocupă atît de mult de magazin, rămînea totdeauna pe gînduri.
—	Munca aceasta înseamnă pentru mine indepen-35 denţa, banii cîştigaţi îmi dau dreptul să fiu eu însămi,
să cumpăr cărţi şi lucruri frumoase, să nu fiu jignită de proprietar şi să fiu scutită de oferte necuviincioase.
Avusese norocul ca întreprinderea să realizeze cîşti-guri foarte rumoase, încît, după doi ani, mai împru-40 mutînd bani, izbutise să clădească în Parcul Filipescu, înspre Calea Dorobanţilor, o casă mică, dar foarte
244
5
10
15
20
25
30
35
40
modernă, cu două apartamente de închiriat, în afară de cel mic oprit pentru ea.
Nu a lipsit, în decurs de cîţiva ani, decît de cîteva ori de la magazin, şi numai din cauza mea... dar şi atunci ruga pe asociată să fie prezentă... Nici sîmbătă măcar, nu făcea weekend. Magazinul avea un fel de retragere ca o strană, mare cît o cameră... acolo era o masă groasă modernă, cu cîteva fotolii joase în jur, o etajeră cu cărţi şi reviste. Citea, desena şi aştepta să fie întrebată de fete. Mi se pare că şi dumitale ţi-a răspuns o dată: „Dar asta e viaţa mea... Ce vrei să fac?“
—	Te împaci cu gîndul că ai să trăieşti 30 de ani aşa ?...
—	Uneori n-aş vrea să trăiesc deloc... Dar dacă mă gîndesc bine... nu e chiar aşa de rău... Stau acolo între lucruri frumoase, alese, uneori gîndite, mîngîiate de mine... Dacă n-am nimic de făcut, citesc toată ziua şi tot e un cîştig. în fiecare seară merg la cinematograf. .. O lună pe an călătoresc, dar e cinstit să adaog că nu uit interesul magazinului, vreau să văd ce mai aduce nou modernismul în mobilier.
—	Dar iubeşti?... Nu eşti geloasă?... Nu eşti neliniştită ?...
—	Nu cred în iubire.
—	Nu crezi dumneata în iubire? Nu te atrage iubirea?...
—	Ba da, mă atrage... Poate că e singurul rost al unei vieţi mărginite, comune, cum e viaţa noastră* Şi-mi place... dar ştiu că nu durează... că nu corespunde unei realităţi... îmi place mult să privesc o noapte cu lună... şi uneori stau vreme îndelungată la fereastra mea, privind, dar ştiu bine că luna e altceva decît ceea ce pare... Nu întind mîna s-o prind... E mult şi ceea ce dă, fără intenţie şi sforţare.
Aproape toată luna lui aprilie am fost în fiecare după-amiază în magazin. Era o bucurie liniştită, între mobile noi, frumoase... Pietras în firida aceea (încăperea fiind prea mare, de cînd cu criza de magazine,, se construise în interior, ca să zic aşa, sau mai bine se împărţise încăperea în două, dar unul dintre magazine, o
245
5
10
15
20
25
30
35
40
tutungerie, nu mergea pînă în fund, lăsînd astfel o bună porţiune celuilalt) parcă mă afundam într-un vis.
Am învăţat o mulţime de lucruri în aceste trei săp-tămîni. Ce nu-mi explica femeia aceasta! Aş fi ascultat orice... Ne consumam într-o iubire rarefiată, prelungită după-amieze întregi. Şi totuşi simţeam, nefericit, că nu e cu putinţă ca femeia asta să nu se întrebe de ce n-o chem la mine, de ce, logic, nu transform în fapt pornirea mea.
în ajunul Sf. Gheorghe... catastrofa atît de temută luni de zile n-a mai putut fi ocolită...
După-amiază mi-a trimis un buchet de liliac şi o mică valiză cu pijamaua ei, peria de dinţi, un alt obiect de toaletă mai intimă şi papucii, izmeniţi ca doi porumbei... „Astăzi este aniversarea iubirii noastre... Voi dormi la tine... E cu neputinţă altfel.“
Mi-am dat seama cît de mult mă lăsasem tîrît de această paralizantă cedare din fiecare zi... Numai un gest disperat putea restabili situaţia... I-am înapoiat totul cu două cuvinte: „Cu neputinţă44.
Probabil că a sosit într-un automobil, căci peste o jumătate de ceas a fost la mine, forţînd aproape uşa.
—	Fred, ce înseamnă asta?
Cred că eram palid ca dr. Tokkeramo 1 din Taifun.
—	Nimic... Răspunsul meu.
M-a certat cald... gutural.
—	Dar Fred... Fred, eşti nebun... Tu mă iubeşti.
Am luat, cu o voinţă de ghilotinat, o atitudine
aproape necuviincioasă:
—	Doamnă, cred că faceţi o confuzie... Vă preţuiesc nesfîrşit ca inteligenţă... şi-mi place prezenţa dumneavoastră... dar nu mă interesaţi ca femeie.
A rămas ca paralizată... i-au dat lacrimile... Nu putea să spuie nimic, scîncea.
—	Dar Fred... Fred... mă iubeşti, nu e gest al tău să nu-mi spună că mă iubeşti.
1 Personajul principal în drama lui M. Lengyl. Intelectual japonez stabilit în Europa, Tokkeramo îşi asasinează din gelozie femeia iubită. Taifun s-a reprezentat in Bucureşti şi pe alte scene ale teatrelor din ţară (n. ed.).
5
10
15
20
25
30
35
40
Am luat o atitudine de diplomat insultat:
— Doamnă, găsesc că e de un gust îndoielnic şi această presupunere, şi această insistenţă... Dealtmin-teri, ţiu să vă previn că aştept din moment în moment o femeie...
S-a frînt toată, părea mult mai mică... îşi muşca buzele, cu ochii plini de lacrimi. S-a întors spre fereastră, s-a sprijinit cu cotul de o etajeră de cărţi, cu capul rezemat în palmă. Părul scurt şi fluturat, din cauză că îşi scosese pălăria repede, era tot înapoi, lăsînd descoperită fruntea şi urechea. Ochii priveau pe jumătate închişi, îndureraţi; distanţa dintre pleoape şi sprînce-nele chinuitor înălţate se mărise mult. Buzele erau trist întredeschise, puţin de tot, nu se vedeau dinţii. Linia maxilarului de jos se vedea accentuată nervos. In gulerul de batist al bluzei, gîtul îi palpita în gropiţa de la claviculă.
S-a întors ca sub o povară, şi-a luat rar, ca un somnambul, mănuşile, şi-a pus peste tailleur blana de vulpe în jurul gîtului şi a plecat. Aşa au luat sfîrşit trei luni de trăită nerealitate.
In mai, a avut o legătură de două săptămîni, pe care a rupt-o brusc, pare-se, după ce acumulase destul dezgust... Am fost fericit cînd s-a împrietenit cuEleo-nora Demetriade... Sufăr mai puţin cînd văd că se interesează de o femeie... Cînd a plecat la Movilă în augustr căci la Berlin nu avea să plece decît în septemvrie, m-am dus, bineînţeles, după ea... ca să ajung la conflictul cu Ladima, din grădina „Popovici“. Cînd nu pot să-mi închipui în amănunte, în cadrul ei, viaţa pe care o duce... mi se aprinde ceva în minte, ia foc totul în mine...
Ar putea fi altfel ? De doi ani viaţa mea e un şir de contraziceri stupide, de hotărîri mari şi gesturi curajoase, alternate cu acţiuni gratuite şi greşeli mici, infame, de o inconştienţă care mă îngheaţă pe mine însumi şi anulează totul.
Emilia îmi flutură mîna în dreptul ochilor, ca şi cînd. ar vrea să mă trezească.
— La ce te gîndeşti atîta ?
247'
5
10
15
20
25
30
35
40
—■ Nu ştiu, e atît de bine la tine aci. Afară trebuie să fie oribil, pînă s-o mai răcori puţin.
—	A fost azi o zăpuşeală! Mă mir că nu plouă.
Plictisită, mai ales că suportă greu căldura, s-a
sculat şi s-a aşezat pe marginea patului, cu trunchiul puţin cam strîmb. Picioarele cu coapsele mari, lăţite de marginea drotului, îi atîrnă de la genunchi în jos... Perniţa mică a muntelui lui Venus îi acoperă cu totul, cînd stă aşa, floarea de mătase. Pîntecul, deşi ferm, mai face încă o cută ceva mai sus, paralelă cu perniţa... Sînii par şi mai mult două gutui pline de sevă. Fesa din stînga îi e mai turtită decît cea din dreapta, aşa cum stă cam aplecată într-o parte... sprijinită într-o mînă. S-a gîndit parcă la ceva. S-a dat jos şi a căutat o fotografie a lui Stoianovici.
—	Numai să vezi...
O cercetez lung, deşi nu mă interesează, dar ca să nu îmi trădez interesul exclusiv pentru scrisori. Pe urmă:
—	Hai să mai citim:
Vaier ia dragă,
îmi pare râu, dar nu pot să te ascult... Nu mai râmîn nici un ceas la gazetă... Am primit două scrisori, de la cine ştii, dar e de prisos. N-am alt răspuns. E pentru a treia oară cînd sunt pus în situaţia asta.
Crede-mă, şi mie mi-e greu să renunţ la o leafă, care, aşa cum e, îmi e atît de necesară. Mi-e greu să renunţ la celelalte avantagii — pe care le enumeri — ale gazeteiT dar mi-ar fi silă de mine dacă aş continua.
Nu, Valeria, este peste putinţă... îmi pare rău de camarazii mei... şi mie mi-era agreabil să lucrez cu ei. Toată viaţa mi-e plină de urîciune. Cînd alţii au vilă şi casă şi onoruri, pentru că au renunţat la mîndria de a fi ei înşişi, mie nu mi-a rămas decît dreptul de a scrie şi mai ales de a scrie ce gîndesc. Dacă nu scrii ceea ce gîndeşti, de ce să mai scrii? Sunt alte mijloace de făcut bani, mai practice, mai rodnice decît acela de mercenar al condeiului... La urma urmelor, pentru ceea ce mi se propune e prea puţin leafa de gazetar... Domnii aceştia nu mă cunosc. Dacă e vorba să accept asemenea îndelet-
\
5
10
15
20
25
30
35
40
niciri, atunci vreau să fiu şi eu ministru ca ei, vreau moşie şi castel în Transilvania. într-o cameră mobilată nu se poate locui bine decît cu o biată conştiinţă limpede.
G.D.L.
Emilia îşi turteşte cu regret buzele una de alta, clatină din cap şi se lungeşte iar, plictisită, lîngă mine.
—	Ce nerozie a mai fost şi asta! S-a supărat, ca proasta, pe gazetă şi şi-a dat demisia. Ce-am stăruit pe lîngă el... Valeria s-a ţinut de capul lui o după-amiază întreagă. „Nu şi nu, că el pleacă.“ Abia trecusem revelionul.
Din pricina unui articol în care Ladima denunţa vehement un cartel industrial, Gheorghidiu, care se vedea în scurtă vreme din nou pe banca ministerială, şi dealtfel în înţelegere cu tata, au hotărît să se creeze la gazetă o „direcţie politică^ pe care au încredinţat-o redactorului-şef, devotat lor. Toate articolele cu caracter politic trebuiau deci revăzute de Mateevici. In realitate nu era prea limpede rostul acestei direcţii, şi mai ales nu era limpede ce rol mai avea în redacţie Ladima. După o zi de încercare, cînd a văzut ce încurcate sunt atribuţiile respective, el şi-a dat demisia... Cele două scrisori i le-a scris tata, rugîndu-1 să nu se grăbească, să fie înţelegător şi să ia situaţia aşa cum e. L-am rugat şi eu să rămînă... Mi-a spus cu un gest dezolat: „Domnule Vasilescu, îţi spun cinstit, chiar dacă aş vrea să rămîn, n-aş putea... Nu sunt în stare să scriu două rînduri care să nu vie dintr-o convingere adîncă. Stau înaintea paginii albe cîte o jumătate de oră şi nu găsesc nimic, idiotizat. Ce vrei să scriu, dacă nu scriu ce gîn-desc ?... Nu sunt Mafalda să ştiu ce ar dori alţii.“
Emilia clatină din cap cu părere de rău.
—	Necazul cel mare a fost altul... Peste două săp-tămîni era premiera mea... Tocmai atunci nu mai era el critic. Eu ştiam ce are să fie... Toţi duşmanii lui au tăbărît pe mine... Nu mai spun de alea din teatru, care atîta aşteptau. Nu-i vorbă, ştiu eu cine mi-a făcut-o.
Mă uit la ea, cum stă culcată pe o coastă, întoarsă spre mine. Sînul de jos e sprijinit de braţul de sub el, cel de sus întinde puţin pielea la baza lui, ca un fruct
249
5
10
15
20
25
30
35
40
greu şi se sprijină pe tovarăşul lui de jos. Şoldul îmbelşugat stă arcuit mult şi genunchiul plin dedesubt e adus în faţă. Din pricină că îi e cald a dezbrăcat iar chimonoul.
Nu ştiu dacă „i-a făcut-o cineva44, nu ştiu dacă „duşmanii lui au tăbărît pe eau. Ceea ce ştiu e că într-o piesă modernă, omenească şi simplă, într-o atmosferă de intimitate, ea s-a apucat să urle ca o disperată. Ceea ce ar fi mers într-o melodramă sau într-o dramă bulevardieră era aci penibil. Emilia era cu totul alături de rol, din care nu pricepuse nimic, şi nemaiştiind ce să facă, deoarece nici regizorul nu ştiuse ce să-i arate, a încercat să plaseze eternul şi teribilul ei cuplet din Modelul, deşi pe alte cuvinte, procedeu justificat doar de faptul că şi aci era vorba de o femeie părăsită. Cam aşa făceau pe vremuri, mi se spune, tenorii de operetă, cari rugau pe şeful de orchestră să intercaleze undeva un cuplet cu care, cine ştie cînd şi unde, avuseseră ei succes.
Nenorocirea a fost că s-a rîs în sală, tocmai cînd Emilia se credea mai dramatică. Şi n-a fost o colegă de vină... Am asistat la premieră şi pot să spun că rîsul „era în atmosferă44. A fost destul un mic accident... De la galerie, cînd ea a terminat, patetică, înclinînd capul pe umăr, o frază pe care o credea zguduitoare: „Să te gîndeşti din cînd în cînd la mine44, un student, probabil, a confirmat apăsat şi grav: „Bine!44 şi sala a izbucnit în hohote.
Dealtfel, întregul spectacol a fost foarte „înjurat44 de presă.
Emy dragă,
Ce vrei? Ce sunt eu de vină... De ce îmi trimiţi teancul de cronici?... Pe mine nu mă înjură toţi cei pe cari i-a muştruluit pagina literară? Uite Avîntul vorbeşte de un poet ridicul şi agramat: îmi citează o strofă... Am refuzat revuiştilor o cronică făcută de ei înşişi, acum Gîn-dacul, uite, scrie despre mine, citeşte tăietura asta, ca să vezi cît de spirituali sunt. „Autorul cunoscutului volum de versuri Spanac (celebrul Ladima, îl ştiţi) a intrat ieri să se tundă, într-o frizerie din centru. A fost o adevărată panică în personal şi mai ales printre muşterii.
Atunci patronul, care-l ştia după caricatură, din revista noastră, a avut o inspiraţie genială... « Domnule, ei* cumpăr Spanacul d-tale? Nu. Atunci d-ta de ce vrei să fii clientul meu?... » Mindru, Ladima a scos de sub 5 paltonul 7'os ca o capră riioasâ,	volume de versuri:
Spanac. «Le ofer gratis... dacă şi d-ta mă tunzi gratis. .. » Ştefan, patronul, a căzut lat, m mijlocul prăvăliei şi a fost stropit cu toate flacoanele de fricţiuni din galantare 1. dar pînâ la ora la care închidem gazeta nu şi-a io revenit. “
G
— E adevărat că şi pe el l-au tăbăcit rău. Ce şi-au bătut joc de el! Mereu găseam în cabină ziare însemnate cu creionul. Mi le puneau acolo „inimile bune“ din teatru. U Că nu s-au lăsat pînă nu m-au dat afară.
Şi, dezgustată, întoarce capul în partea cealaltă. Se încruntă şi nu se mai interesează de mine. Citesc singur cîteva bilete.
Emy dragă,
20	E absurd să-mi reproşezi mie plecarea ta din teatru...
Ce înseamnă asta: „Sunt absolut sigură că dacă nu-ţi dădeai demisia de la gazetă nu aş fi ajuns unde suntu. De ce să crezi că eu am atras toate duşmăniile prin „pole-micileu mele? Şi de ce să nu admiţi că a fost o greşită 25 distribuire a ta şi că piesa e proastă? Crede-mâ, Emy, sufăr şi eu cînd văd că eşti batjocorită prin gazete şi reviste. Ai dreptate, în chestia cu scaunul, bănuiesc şi eu că e mina vreunei colege invidioase... Mă duc mîine la teatru să vorbesc cu directorul.
30	G.
Emy... era foarte multă lume şi n-am putut intra... voi trece mîine. Disearâ eşti acasă?
G.
Am vorbit cu directorul... Spune că el n-are nici o vină... Hotărîrea a fost luată de comitet, 130 de angajaţi 35 sunt prea mult pentru Teatrul Naţional... în fiecare zi
1 în ediţia 1946, greşeală de tipar: „galanterie'4 (n.ed.).
251
sunt articole în gazetă pe chestia asta... Şi din 130 de angajaţi 92 sunt femei... E o proporţie exagerată... Spune că a concediat pe cele mai noi dintre angajate. Mi-a adăogat, ridicînd din umeri: „Am concediat şase fete, angajate acum doi ani, cărora nici nu li s-a dat măcar roluri de încercare, ca sa sc vadă dacă au bietele fele talent... D-ra Râchitaru cel puţin a jucat si, m unanimitate, critica cere s-o dăm afară... Ce vrei să fac? Să îndur campanii pe chestia asta? Să dăunăm teatrului, ca s-a ţinem?...“
Emilia,	închipui cît sufăr... nu e decît o singură
soluţie... trebuie să montăm cît mai curînd un spectacol de avangardă... Am să aleg o piesă care să-ţi convie. Gerul ăsta mă exasperează şi el. Pe Sărindar au desfăcut strada ca să repare canalul sau nu mai ştiu ce... Mi-e silă... Scîrbos oraş. N-am primit nici o ştire de la Gina... Dacă aş putea să plec. Dacă aş putea să mă odihnesc.
George
Emy dragă,
Nu ştiu de ce ţii atît să mergi la balul acesta... Am auzit că nici nu mai este ce a fost odată !... înainte de război „Balul sindicatului ziariştilor“ era un bal la care venea toată lumea bună... Dar acum... E foarte greu de obţinut invitaţii... Am cutreierat ieri toate redacţiile, deşi îmi venea foarte greu, ca am alunecat pe zăpada îngheţată şi mi-am scrîntit piciorul. Nu am întîlnit din comitet decît pe Necşulescu... îmi spune că s-au desfiinţat biletele de favoare... Că să viu la intrare, că e unul dintre colegi, şi mă lasă înăuntru... I-am explicat că e vorba de altcineva... Mi-a spus că am dreptul să viu cu o doamnă. E tot ce am obţinut... îmi pare foarte râu că nu pot să-ţi fac serviciul ăsta... Sunt şi altfel nespus de trist, Emy... în viaţa mea n-am fost atît de trist... Rămîi acasă... Să rămînem sîmbătâ seara acasă... Vreau să stăm mult de vorbă... Ah... dezgustătoare iarnă... Mi-e silă de tot... şi sunt obosit... E ceva sfîrşit în mine, Emy... Vreau să stau puţin lîngâ tine... Cîteva cuvinte. .. ale tale ar fi ca un balsam. Dacă ţi-aş ţine o seară întreagă mina în mina mea, poate s-ar mai împrăştia
5
10
15
20
25
30
35
gîndurile acestea care rotesc deasupra mea ca nişte corbi... S-a sfirşit, Emy.
Cu sărutări de mîini}
George
—	Dar ce bal era ăsta?
—	Balul ziariştilor, ţineam neapărat să merg. Alea din teatru se pregăteau toate. Nici măcar un bilet nu mai era în stare să găsească.
îmi aprind obosit o ţigare. Mă învăluie o tristeţe ca o presimţire. îmi scapă scrisoarea din mînă, ca o frunză uscată.
Emy, este imposibil... Deşi spui că ai văzut invitaţia la Gina, mie mi s-a spus că s-au desfiinţat... E posibil să fie altceva, dragă... Comitetul sindicatului colindă ministerele şi băncile, plasînd bilete .. Fiecare dintre ministere ia cîte-o loje-două, şi douăzeci, treizeci de intrări, pe care ministrul1 şi secretarul general le împart apoi la prieteni... Probabil că Gina are un astfel de bilet... Dacă aş avea smoching aş merge eu cu tine, şi ai intra cu mine... însă l-am vindut de acum 5 ani... Dar mai bine ascultâ-mâ, încă o datăy Emy... nu face să mergi... Vine acum acolo o lume imposibilă: cocotele şi servitoarele, se spune, fac majoritatea femeilor... Dă-mi mie mai bine seara aceea, Emy.
Niciodată n-am fost atit de trist şi părăsit ca acum. Am încercat să răspund infamiilor din Semnul, dar mi-au refuzat în toate părţile articolul... Necşulescu, pe care îl credeam cel mai bun prieten, uite ce scrie:
E alăturat un petec de gazetă, cu un articol pe două coloane. Un pasaj însemnat cu roşu, sub titlul: Nu e nevoie de o lege a presei.
„O lege de cenzură a presei e o aberaţie... Chiar cînd între gazetari se strecoară aventurieri şi şantagişti, ei sunt repede eliminaţi şi exemplul nenorocitului acela de Ladima, care a dispărut din presă în mai puţin de trei luniy e destul de elocvent.“ Prietenii, Emy...
George
1 în ediţia 1946, greşeală de tipar: „ministerul44 (n. ed.).
253
5
10
15
20
25
30
35
Cam la o săptămînă după plecare, el a venit la Veacul, cu un articol foarte violent, un fel de răspuns uneia dintre gazete, care-1 ataca în fiecare zi. Mateevici i l-a adus seara lui Gheorghidiu, care a ridicat din umeri şi i-a spus să nu-1 publice: „Ce să ne mai băgăm în chestiile astea ?“
Emy, e o copilărie... Frac şi nici smoching închiriat nu pun pe mine... în nici un caz... orice s-ar întîmpla...
L.
—	Mă mir, atîţia inşi împrumută frac şi smoching. Dar n-ai idee ce încăpăţînat era.
O privesc lung, ca pe o haină, şi iau altă scrisoare.
Dragă Emy, nu înţeleg de ce atîta insistenţă... Dar, în sfîrşit, pentru că ţii tu atît... Vin aşa în haină neagră şi cu un domino... pe care zici că l-ai găsit... Dar trebuie să trec mai întîi pe la Vasiliu... Pe urmă am treabă la S.S.R. Cred că de acolo scap pe la 8 1/2. Mi-e foarte greu să merg prin ger, mă ustură respiraţia. Voi veni la tine imediat după masă...
—	Ţineam să merg cu orice preţ pentru că ştiam de la Gina că o să vie acolo Cobîlcea, un basarabean, prieten cu Gheorghidiu... Eu mergeam în rochie de seară nemascată... Găsisem şi pentru el un domino... In bal, vorba aia, aveam să ne pierdem unul de altul... de la uşe chiar.
Emy dragă,
îmi pare bine că te-ai convins şi tu că a fost o greşeală să mergem la acel bal... Mai întîi faptul că n-am avut nici măcar domino şi a trebuit să îmbrac o jerpeliturâ de costum de conspirator de la operă mi-a stricat de la început cheful... Pe urmă, înghesuiala aceea stupidă de la intrare. Să aştepţi o oră pînâ se mişcă gloata dinaintea ta... Nu mai spun că eu n-am înţeles nimic din tot baluly pentru că toată seara te-am căutat pe tine... Degeaba spuneai că să nu ne pierdem unul de altul, căci era zadarnic. .. N-am făcut decît să urc şi să cobor scările Eforiei, înghesuindu-mâ într-un bîlci de costume de tot soiul, câu-
5
10
15
20
25
30
35
40
tîndu-te de la balcon pină pe scenă. Era într-adevăr o strivealâ şi o căldură înăbuşitoare.... Abia se găsea cîte un colţ retras... Aş vrea să-ţi spun un lucru... De ce te-ai supărat aseară clnd ţi-am spus că nu e frumos să vorbeşti cu tinerii aceia, de la altă masă? Tu erai nemascată, Emy, eu de asemeni din cauza căldurii mi-o scosesem. .. în asemenea cazuri nu mai eşti în necunoscut. O femeie bine, nemascată, chiar la un bal mascat, nu trebuie să îngăduie familiarităţi... Bărbaţii aceştia sunt de o necuviinţă neruşinată... aseară am avut tot timpul impresia că ne-a urmărit un automobil cu farurile stinse... Cînd am coborît, ne-a luminat însă de două ori cu farurile brusc aprinse... Cred că au vrut să-ţi fixeze casa...
G.
— Vai, ce am mai păţit la balul acela. Dacă l-ai fi văzut în costum. Ce mutră nenorocită avea... Să rîzi să te prăpădeşti... Nu puteam să mă mişc din cauza lui... Aproape că mă ţinea de mînă... Şi vorba aia, nu pentru el venisem la bal... Cum ajungeam la înghesuială, şi dispăream... Multă vreme nu i-a trăsnit prin cap să mă caute pe culoare, sus la balcon... Acolo am stat de vorbă cu un tip foarte bine, căruia i-am spus să ne despărţim şi să ne urmărească pînă acasă la plecare... că vom pleca la 3 fix... Să aştepte să plece cumnatul meu.... (i-am spus că Ladima mi-e cumnat) şi pe urmă am să apar la fereastră... Am vrut să nu creadă eă sunt singură, că unor bărbaţi le face proastă impresie asta... Pe urmă am mai căutat să mai fac alte cunoştinţe... Dar nu puteam scăpa de el... Nemascat, că spunea că-1 înăbuşe masca, era şi mai oribil... Cînd i-am spus lui Miţi să-l ţie puţin de vorbă... nici n-a vrut să audă... Fugi, dragă, de aici... Ce vrei, să rămîn de pomină!... Nu vezi, parcă-i Donchişote. Naiba să-i ia pe bărbaţii de la Operă... Au adus mai multe costume pentru noi, fetele, şi pentru bărbaţi... Dar eu m-am dus prea tîrziu şi n-am găsit decît costumul ăla de cavaler, pentru el.
O	privesc atît de mirat şi de strein, că o clipă am impresia că a înţeles totul. Lumina lămpii de pe noptieră vine însă din spatele meu, încît faţa îmi e într-o umbră
255
5
10
15
20
25
30
35
uşoară, pe cînd ea e luminată în plină faţă, iar umerii i-au căpătat luciri de sidef.
Emy dragă, am venit prea tirziu, am fost după-masâ cu un prieten aviator, la aerodrom la Pipera. îmi pare râu că nu te găsesc. Diseară eşti acasă ? Vreau să-ţi vorbesc.
G.
Treceam cu maşina de la restaurant, spre aerodrom şi l-am întîlnit pe Academiei. L-am întrebat dacă vrea să mergă cu mine şi am fost bucuros că a primit. Zoream acum antrenamentul, căci vream să plec, cît timpul era favorabil, spre Capetown. Toate încercările din vară eşuaseră şi a trebuit să aduc noi transformări Breguet-ului, schimbînd rezervorul, care nu putea lua decît 4 000 de kilograme de benzină — cînd eu aveam nevoie, ca să încerc şi un record mondial de distanţă, de peste 8 000 de kilograme — şi aducînd unele modificări terenului de aterizare, zborurile de antrenament erau foarte obositoare mai ales din cauza discuţiilor şi a intrigilor de la aerodromul militar, unde îmi aveam adăpostit avionul... Sunt o seamă de aviatori tineri, foarte curajoşi şi foarte dornici să se distingă cu orice risc — prin biruinţe răsunătoare... Din păcate, nu sunt încercaţi decît arareori, căci, şi pentru ca să concurezi la moarte, trebuie, pare-se, protecţie. în concursuri internaţionale, în raiduri de mare importanţă, sunt folosite mai totdeauna cam aceleaşi elemente, aşa cum rolurile se dau la teatru oficial aceloraşi actori favoriţi ai direcţiei. Din pricina asta mocnesc mari nemulţumiri, iar printre cei mai urîţi, în lumea aviatorilor, simt că sunt şi eu. Faptul că dispun de un avion al meu, faptul că am utilajul aerodromului la dispoziţie, faptul că am libertatea oricărei iniţiative îndurerează, ca un memento social, pe cei oropsiţi, cari nu-şi pot oferi, la preţ bun de glorie, nici măcar viaţa.
Plecarea mea spre Capetown a fost anunţată în toate ziarele, fără dezvoltare prea mare gazetărească, dar repetată cu destulă stăruinţă... Fixasem întîia dată această plecare la 20 februarie, la 1 noaptea, nădăjduind să ajung în zorii zilei deasupra Mediteranei, să
5
10
15
20
25
30
35
40
petrec a doua noapte peste Africa şi să pot zbura cea de a treia noapte, peste ţinuturile necunoscute ale Trans-vaalului... Cum se obicinuieşte, din snobism mai ales, foarte multă lume mondenă şi sportivă a ţinut să asiste la plecare... O telegramă de la Constantinopol, anun-ţînd vremea rea, m-a făcut să amin raidul cu două zile. Deşi anunţată la aceeaşi oră, lumea n-a mai venit în număr mare, avînd aerul că „s-a păcălit o datău. Exasperat însă, a trebuit să amîn din nou, din cauza unui incident stupid. Indicatorul de turaj, deşi din vreme controlat, acum era gripat. Am crezut că am să leşin, aşa, de exasperare. Prea era mare ghinionul, prea se amesteca parcă un geniu al răului.
Fireşte că am început să fiu ironizat de către toţi cei care, deşi nu plătiseră intrarea, pretindeau spectacolul după program. Furios, am decis că a doua zi voi pleca fără să anunţ pe nimeni, la 4 dimineaţa, ca să nu mă mai plictisească nepoftiţii pretenţioşi.
Am dormit toată ziua în ajun (provocîndu-mi o insomnie cu o noapte înainte) şi am venit cu două ore mai devreme să văd dacă mecanicul şi inginerul fabricei mi-au pus aparatul la punct. Era un sfîrşit de noapte ceţos, cu un orizont alburiu, cu vagi dungi negre-fumu-rii... Stele puţine, dar reci şi strălucitoare. Deşi eram încă în iarnă, bătea un vînt călduţ, dinspre miazăzi. Terenul verde era fără zăpadă, dar ici-colo cam moale, şi gîndul că-1 voi străbate cu 8 000 de kilograme de benzină mă irita ca o contrazicere cîinoasă. Prin jurul hangarului, pe lîngă gheretele sentinelelor, erau muşuroaie de gheaţă înzăpezită.
N-aş putea spune că nu eram emoţionat, dar putea să fie şi din cauza acestor preparative de sfîrşit de noapte răcoroasă de tot în februarie, care aveau un mister de pornire la atac în zorii zilei. Sau poate că era şi neobici-nuinţa de a fi sculat la o oră atît de mică, aşa ca un condamnat deşteptat pentru execuţie. (Ar fi fost altceva dacă, nedormind, aş fi prelungit o noapte pînă în zori.)
In afară de in iner şi vreo trei mecanici, de fratele meu, de un căpitan care reprezenta Aero-Clubul pentru omologare, mai erau sora mea şi vreo trei ofiţeri piloţi. Aeroplanul fusese scos din hangar şi adus pînă în lumina
257
5
10
15
20
25
30
35
40
lămpii foto-electrice. Globurile electrice din faţa hangarelor, din cauza aerului puţin ceţos, rece, dădeau o lumină difuzată, reverberată, de parcă iluminau cavouri aliniate. Imbrăcasem salopeta ca pe nişte nădragi pînă la piept, pusesem casca cu ochelarii deasupra şi, învăţat de incidentul din ajun, căci altfel aveam încredere în mecanic şi în inginerul fabricei noastre, am început, dînd tîrcoale păsării mele cu formă de torpilă înaripată net, o verificare personală şi amănunţită: jocul elicei, cablurile comenzilor, conductele de benzină şi ulei. La ampenaj, profundorul îmi pare înţepenit şi tresar, dar respir numaidecît: mecanicul îl încerca în acelaşi timp cu mine, însă în sens invers. Benzina era pusă, după indicaţia mea, în trei rezervoare. Unul între mine şi motor, iar două laterale. Printr-o apăsare de pîrghie, în caz de pericol puteau fi desprinse de aparat, ca să evit incendiul sau prăbuşirea.
De la o vreme, am băgat de seamă o maşină de piaţă închisă, izolată de celelalte maşini cu care veniseră cei prezenţi, şi m-a pătruns deodată fiorul unei bănuieli... Am ghicit, am văzut cu o putere de dincolo de mine, nu ştiu, dar am desluşit pe perna din fund ca o arătare, un chip de femeie. Mi-am simţit tot corpul, mişcarea sîngelui în capilare şi mi s-a tulburat respiraţia... Era linia ştiută a hainei de blană şi mai ales gestul mîinii întinse, adus pe rever, în mănuşa muşchetar, ca să acopere pieptul. Aşa cum numai unii au văzut pe apostol in noaptea fugii, eu singur vedeam şi înţelegeam. Venise, fără îndoială, ca să participe cu privire la preparativele plecării, ca să aibă ultimele clipe... N-am îndrăznit să mă apropii, dar acum era în mine ca o povară duioasă, care-mi umezea ochii şi, deşi eram mai apăsat, mişcările îmi erau mai vii.
Nu mă îmbrăţişez cu nimeni dinadins, dealtfel mi se pare şi prea teatral. Gînd să urc în carlingă, cu salopeta desfăcută la gît, piciorul îmi lunecă pe treapta de aluminiu. Tresar superstiţios şi mă îndîrjesc în mine însumi. Aparatele de bord au fost examinate ieri toată ziua, acum mi-arunc ochii doar asupra compasului. Rotesc manşa, apăs cu piciorul palonierul: comenzile răspund. In oglinda rotundă, aşezată în dreapta, puţin
5
10
15
20
25
30
35
întoarsă ca la automobile, pot privi cu atenţie limuzina de culoare, pare-se, neagră. E nucleul viu al cîmpului acesta în sfîrşit de noapte.
—	Contact!...
—	Contact.
Motorul porneşte, pocneşte, ies scîntei. Tresar... Turajul e ciudat... întreb cu privirea pe mecanic. Dar şi el asculta încremenit. înţeleg. Am tras prea repede maneta. Reiau progresiv. Motorul prinde şi vrambajul lui înfioară zările, ca şi vijelia stîrnită de helice. Delegatul Aero-Clubului îmi înmînează carnetul de rută, cu viza plecării.
Mi-arunc din nou privirea în oglindă şi fac gestul de înotător, dînd braţele înapoi ca să se ridice calele. Flutur mîna către sora mea, care e cu faţa crispată de emoţie. Aparatul a pornit şi iau direcţia în plin vuiet. Tremur tot. Din pricina încărcăturii nu mă pot desprinde. Merg interminabil pe iarbă. Trag furios manşa. Nici un răspuns. Mă cuprinde deznădejdea că nu voi putea decola. Întorc înverşunat, reiau terenul de la capăt şi aştept ca avionul să-mi ceară singur să-l decolez. Gata, hangarele cad în jos, orizontul se desface... Noroc... Am şi pornit spre sud.
Peste cîmp aleargă după mine, ca un căţel după automobil, o maşină deschisă. O recunosc şi am un fior care se adaugă la acel al aerului rece. Fac un viraj întins, întorc cu totul, cobor în dreptul maşinii puţin şi descriu un cerc larg. Reiau apoi direcţia... trag uşor şi sigur de manşă, aparatul cabrează întins spre ultima stea.
De acum voi fi singur între cer, pămînt şi ape, ca porumbelul care a zburat peste pămînt după potop. Zi şi noapte. Solidaritatea femeii cu mine e ca zborul a două suflete în nesfîrşitul lumii. Sunt mulţumit şi de o coincidenţă... Nu-mi închipuisem că are să vie, dar dacă a venit e de o sută de ori mai frumos. Unui tînăr advocat, fost coleg de şcoală, îi lăsasem sigilat, încă din ajun, testamentul meu făcut în dublu (o copie în caseta de la bancă).
259
5
10
15
20
25
30
35
40
„Las tot ce am, tot ce mi se cuvine, doamnei Maria T. Mănescu. Rog pe părinţii mei s-o socotească drept fiică a lor44...
Vrambajul motorului cutremură toate straturile golului şi mă aşez ca o sentinelă în post, fără sforţări mari de atenţie la început, ca să-mi cruţ puterile, cu ceafa pe spătarul de piele.
Cînd m-am întors peste o lună, de la izvoarele Nilului, în cinci-şase etape fără glorie, cu un aparat reparat de mine însumi, între atîtea articolaşe, scrisori şi depeşi din inimă unele, atîtea ipocrite, era o telegramă care mi-a transformat tot sufletul într-un surîs neîntrerupt, cîteva zile întregi:
„Nu e nimic, băiat prost, ai să mai încerci o dată.44
Repetam cu voce tare, copilăreşte, textul telegramei şi mereu mă înduioşa ca întîia dată.
Erau în cuvintele acestea o familiaritate „oarecare44, dacă vrei, dar o prindeau, cum o prindea orice gest. Avea o eleganţă firească, vie, animalică, dacă pot spune aşa, care dădea un alt înţeles, sau un surplus de înţeles, cuvintelor şi o făcea să-şi poată permite orice gest, cît de riscat, orice greşeală împotriva presupunerilor elementare de eleganţă, căci în loc să piardă, dimpotrivă, aceste abateri îndrăzneţe deveneau la ea noi motive de frumuseţe. Putea să ridice şi să fluture mîna într-un cinematograf ca să cheme o prietenă că a găsit loc, însă avea mîna atît de frumoasă, încît acesta era un gest cu adevărat de ducesă familiară.
Mînca uneori castane pe stradă, cu o lipsă de cochetărie mondenă desăvîrşită. Ei bine, şi asta o prindea. Totuşi cred că acest cuvînt nu e poate cel mai îndreptăţit. Căci se poate spune că „îl prinde44 pe cineva un gest, cînd îl face intenţionat şi dacă „îl prinde44 implică şi judecata că „a reuşit44. Dar doamna T. numai la examen şi la reuşită nu se gîndea. Era atît de proporţio-nată, atît de subţire şi plină femeieşte în acelaşi timp, încît îşi putea îngădui orice atitudine şezînd pe scaun şi nu avea nevoie să stea distinsă ca o nevastă de oficiant. Mai ales între prieteni — căci evita din sensibilitate familiaritatea cu cei streini — şedea la masă sau
in fotoliu, sucită, încovoiată, sau de multe ori, cu capul pe un braţ al lui, cu picioarele trecute peste celălalt, de parcă ar fi fost dusă pe braţe. Aşa cum o pisică, oricum ar sta, e totdeauna elegantă (fără de poza carac-5 teristică din abecedar care e singura urîtă). Cred că o femeie, dacă are ochi inteligenţi, dinţi albi, mîini subţiri şi picioare nervoase, îşi poate îngădui orice. E un anume soi de bunăvoie elegantă, care e chiar opusul eleganţei intenţionate şi care decurge din principiul superiorităţii io sufleteşti, aşa cum aş fi vrut să lămuresc cînd vorbeam de Miţi Mărculeanu şi de comediana de la Paris. Acea atenţie lăuntrică, acea permanentă tensiune intelectuală a doamnei T. nu numai că o scuteau de poze exterioare, dar îi valorificau orice mişcare, dîndu-i sem-15 nificaţie, cum un luminat interior pune în valoare frumuseţea unui vas Galle.
Căci pe cînd Emilia, de pildă, are ceva dintr-o unealtă prost conducătoare de electricitate, sau îţi dă totdeauna impresia unei baterii descărcate, din pricina 20 proastei fabricaţii, doamna T. pare străbătută necontenit de un fluid, care o face excesiv sexuală, chiar în gesturile de obicei inerte la celelalte femei (de pildă, să aştearnă un şervet pe o mescioară, să scrie atent o scrisoare, să privească mirată un tramvai). Cred că acest 25 curent continuu era de fapt gîndire. O gîndire adevărată o simţi cum simţi pulsul cuiva, sau mai exact, cum ar trebui să constaţi, atingînd, că un corp e viu, numai din senzaţia de circulaţie. Mai că îmi vine să spun lămurit că inteligenţa se poate descoperi şi prin pipăit. Şi 30 cum calităţile la nevoie se cunosc, cred că inteligenţa doamnei T. se vede mai ales în acea grea încercare pentru femei, care e boala. Nimic nu e mai dezgustător decît o femeie proastă, bolnavă... îţi aminteşte, fără înduplecare, că omul e făcut din maţe. Sunt unele din 35 acestea care vorbesc despre metehnele lor, fără necesitatea unei confidenţe măcar... în tren, în tramvai, în vizită... „A, eu sufăr de multă vreme de rinichi/1 „Nu mai spune? Şi cum vine? că eu am piatră la ficat“. .. „Nu, la mine e numai băşica... şi la ovare, de 40 la o sarcină...“ Şi dau lămuriri despre aceste beteşuguri, cu o mulţumire de sine, ca de nişte performanţe.
261
5
10
15
20
25
30
35
Mi s-a întîmplat să vorbesc uneori cu doamna T. chiar despre purgativ, fireşte. Ei bine, nu era nici senzaţia de „ruşine“, stupidă şi mahalagească, dar nici vreun fel de publicitate sau aplicaţie, ca şi cînd ar fi fost vorba de cine ştie ce ispravă, aşa cum am văzut do atîtea ori. Era ca un fel de intenţie-paranteză — ca să zic aşa — cu un surîs puţin dezolat.
—	Te doare capul? Va trebui să iei un purgativ...
—	(Plictisită, cu o strîmbătură comic jalnică): Vail (Tocmai cînd era bolnavă, inteligenţa ei era deasupra, delicată, melancolică, de prinţesă devenită sclavă.)
Să ne întoarcem de la acel Capetown, neatins, fără noroc pentru mine, la această Emilie cu carnea de gutuie moale, la povestea aceasta pe care puteam să n-o cunosc şi totuşi o ştiu eu singur, în toată după-amiaza asta, în tot oraşul. Sting ţigarea şi iau un scurt bilet.
Emy, nu pot accepta invitaţia... E o copilărie propunerea ta.
George
—	Valeria spunea că de vreme ce Cobîlcea îl invitase şi pe el la masă, dîndu-1 drept cumnat... putea să vie... avea să mănînce şi el o masă bună la „Gior-dache“. îi cerusem doar un lucru, să-şi pună un guler curat, că de cînd plecase de la gazetă era într-o mizerie. ..
Emy, nu te supăra că ieri am plecat şi v-am lăsat pe voi la expoziţie... Mi-am adus aminte că trebuia să întreb ceva la fotograf.
încă o dată, nu te supăra.
George
Rîde gros, plin, sănătos.
—	Era altceva... El nu ştiuse că se plăteşte intrarea. .. Şi, cînd s-a cerut taxa, s-a făcut ca varul de alb... Cred că deşi ne invitase, crezînd că e gratuit, n-avea bani nici pentru el, necum pentru noi două. A început să bîlbîie, de-ţi era milă de el...
5
10
15
20
25
30
35
40
Emy, scumpa mea,
întotdeauna nevoia de a-ţi scrie creşte în mine ca o voluptate, dar poate că niciodată ca acum. Dăinuie în mine încă frumuseţea orelor de aseară, aşa cum dăinuie în ghiocul proaspăt vuietul haotic al mării. Asemenea seri justifică şi scuză toate amărăciunile iubirii. Ce împăcare profundă îmi dă surîsul tău aşa de cald, cmd
priveşti!
Şi trebuie să fie asemenea seri lungi, petrecute împreună, ca să-mi dau seama cît de puţin te cunosc, ca să-ţi descopăr noi însuşiri.
Niciodată nu ţi-am admirat frumuseţea mai mult ca aseară, Emy... Nu vorbesc de capul tău, care, ţi-am mai spus-o, îmi aminteşte desăvîrşit de Lavinia, fiica lui Tiţian, purtînd în tabloul pe care l-am văzut în singura mea' călătorie în străinătate, o tavă cu fructe. O impresie de sănătate trupească şi sufletească, de bucurie luminoasă, bună şi sinceră. E totul numai armonie în tine, Emy. Te ascultam aseară şi te-aş fi ascultat încă ore întregi. Regăseam în tine, ca la începutul de neuitat al iubirii noastre, inteligenţa aceea egală, subtilă şi liniştit pătrunzătoare ca o mireasmă. Niciodată n-am întîlnit un mai firesc bun-simţ, o judecată mai adîncâ şi aşa de frumos domoală. Liniştea ta, cînd povesteşti, iluminată de surîsul plin, cinstit, cu care sublimezi unele momente, mă face să înţeleg cît de fără pereche eşti în această lume cotidiană şi meschină în care trăim. Emy, iubirea ta îmi sporeşte orgoliul de bărbat.
Cu cel mai cald si mai recunoscător sărut,
G.D.L.
O întreb surprins, uimit, despre ce e vorba.
Surîde larg amuzată.
— Am stat cu el de vorbă, săracu, o seară întreagă. Că ştii... uneori... cînd nu era nimeni de faţă (ca să nu se compromită?) eram drăguţă cu el. M-a pus să-i povestesc fel de fel de lucruri. De la Bîrlad. Din teatru. M-asculta ca un copil. Nici nu-i mai venea să plece.
Mi-e cu neputinţă să cred că scrisoarea lui Ladima e sinceră, că toate acele însuşiri erau cu adevărat descoperite. E prea mare deosebirea dintre ele şi ceea ce arată
263
5
10
15
20
25
30
35
Emilia, ca să fie posibil ca un îndrăgostit, fie el şi Ladima, să le şi creadă, scriindu-le. Socot că el se amăgea, cu oarecare luciditate. Seamănă, într-un anume fel cu Nd., bătrînul care stă de vreo cîţiva ani la noi la ţară. E fiul unui fost ministru de prin preajma războiului pentru Independenţă. A moştenit o avere frumoasă pe care a pierdut-o la cărţi, toată. Chinuit pînă la demenţă de acest viţiu, după ce a, stors de unde a putut şi cît a putut, făcînd datorii ruşinoase, a rămas muritor de foame, prin cafenele, la bătrîneţe. Acum vreo zece ani, tata, făcîndu-i-se milă de el, i-a spus să vie la una din moşiile noastre şi să rămîie acolo. Are cel puţin casă şi masă, fără grije. Ca întotdeauna şi acum simte nevoia să joace, dar vechilul şi alţi cîţiva mai răsăriţi de pe acolo nu vor să joace cărţi cu el fiindcă n-are parale. Cum face însă rost de bani, de la mine sau de la prieteni, întîmplător, aleargă să-şi caute parteneri. Aceştia, ştiin-du-i patima, se lasă greu, spunîndu-i acum că ei nu au parale. Pînă in cele din urmă tot el le împrumută banii de joc, numai şi numai să poată juca. Dar la sfîrşit rămîne fără nimic, căci ei dacă pierd îi împrumută din nou întruna, dacă dimpotrivă cîştigă, nu-i dau înapoi decît datoria, dar lui nu-i împrumută niciodată nimic. Multă vreme am crezut că experienţa asta, măcar în zilele cînd o încearcă, trebuie să-l dezguste definitiv de asemenea tovarăşi de joc. Totuşi nu.. . Mi-a spus-o singur. E mulţumit că a jucat chiar şi aşa.
Ceva din această mulţumire e şi în scrisoarea asta a lui Ladima, care, pătimaş, împrumută însuşi Emiliei tot ceea ce-i trebuie ca s-o poată iubi şi o iubeşte anume, pentru ceea ce i-a împrumutat chiar el.
Emy, sunt neliniştit... Lenuţa îmi spune că e a treia zi cînd n-ai coborît din pat... Trebuie sa faci să te vadă neapărat un doctor. E îngrozitor... Trei zile am lipsit şi eu, şi trebuia la întoarcere să mi se întîmple ceva... Vin mîine cu un doctor prieten să te văd.
George
Întorc întrebător capul spre ea, căci tristeţea din mine e tot o apă cu durerea omului acesta.
— Era un raclaj şi, din cauza lui, o infecţie care m-a ţinut în pat aproape o lună... de două ori am crezut că mor. .. M-am opus, cred şi eu, să vie doctorul lui, să afle ce am... Cobîlcea, care la început 5 îmi dăduse bani pentru operaţie, cînd a văzut că s-au cam încurcat lucrurile, n-a mai dat nici un semn de viaţă... Gheorghidiu nici el, deşi i-am trimis o scrisoare. In fiecare zi se ducea Yaleria cu cîte o scrisoare, ca să aducă bani, dar mai totdeauna era degeaba... iO Bărbaţii sunt scîrboşi... Cînd eşti bolnavă, nu exişti pentru ei.
Ea a deprins ritmul meu sufletesc, s-a angrenat povestirii înseşi, de aceea îmi dă toate explicaţiile firesc şi ca o confidenţă simplă.
15	Emy,
Am înţeles aseară, dintr-un gest al Valeriei, că o duceţi puţin cam greu, că boala asta cade prost. Sunt sărac, Emy, şi sufăr îngrozitor că la vîrsta mea nu sunt în stare să fiu de nici un folos femeii iubite, care suferă 20 atît cît suferi... Ieri, după ce a plecat doctorul, a cărui privire am pîndit-o, ca un cîine ochii stâpînului, încer-cînd să ghicesc în ei, am rămas multă vreme sfîrşit de oboseală şi pustiu sufleteşte, în sufragerie... Mi-e silă de mine, Emy... Să văd cît de greu izbuteşte Valeria 2.5 să facă faţă pentru medicamente, pentru hrana zilnică şi să nu pot nimic! Mai ales că am şi eu necazuri... Am fost recunoscător ieri proprietarului care n-a mai insistai... Ce să fac?
George
P.S. îţi trimit, ca să-ţi mai treacă timpul, cum stai 30 aşa în pat, vreo două cărţi de citit. îţi trimit şi Cugetul unde am o poezie.1
1 E în numărul de pe martie al Cugetului. SAMARCANDA
Muntele sticlos din fund e la trei nopţi 35	Depărtare cu privirea. Şahi răscopţi
Plîng ce-a fost cu ochii scoşi. Oigurii mei Cresc în vaduri, văile vuiesc de ei.
265
5
10
15
20
25
30
35
40
45
— Cum îţi spUilj âm suferit foarte mult, că din. toţi bărbaţii care-i vedeam mereu, cit am fost bolnavă, unul n-a mai dat pe la mine... Ladima sta toată ziua pe lingă casă, mereu speriat de orice paloare a mea... Uneori mă plictisea cu tot felul de întrebări prosteşti... Emy, cum te mai simţi?... Emy, ia cutare... e foarte bun pentru apendicită... Că-i spusesem că am apendicită... şi fetele care ştiau ce am — ele veneau, săracele — rîdeau să se prăpădească atunci cînd el da zor cu apendicita. Eşti de vină, Emy, cînd ai fost la masă la unchiul tău, cu siguranţă că ai mîncat ceva cu sîm-buri. Nebunele alea rîdeau cu lacrimi, ţinîndu-se de* burtă.
Merg spre turnul nalt, cît norii albi de grindeni, Margini nu se ştiu, priveliştea n-are,
Ţările vecine-1 văd de pretutindeni, Caravanseraiuri fumegă-n hotare.
Sus pe munţi spînzurători cît cerul gol Cheamă trecătorii şuierînd domol.
Muşte cît găinile rotesc. Leproşii Vămuiesc chervanele, aprind chiparoşii.
Curcubeul peste Asia întreagă Cheamă-nţelepciunea voastră să aleagă, lată flăcări, stele, luminează albastre,
Naşterea pe scut a seminţiei noastre.
Bajazet închis cu amintirea-n cuşcă Gratiile ca zăbalele îşi muşcă.
Hoarda, hoarda mea de aur peste tot.
Prapur cu minciună, eepeleag despot.
P.S. Am avut foarte adesea, lungi şi nervoase discuţii cu Ladima, la redacţie, la S.S.R. sau la cafenea despre poezie. Dispreţului meu, dealtfel numai verbal, pentru această falacioasă preocupare, el îi opunea un dispreţ de mag pentru orice altă formă literară decît poezia. în acest sens, după cîte am înţeles, folosea el expresia „poezia pură“, voind adică să însemne cu ea anume opera acelor poeţi cari n-au scris şi nu vor scrie niciodată nici teatru, nici romane, nici critică, genuri, după Ladima, vulgare. El concepea structura sufletească a poetului ca o deosebire de speţă, nu ca o simplă polaritate. Creatorul de poezie e un profet, un iluminat, e construit altfel decît ceilalţi oameni, are'simţuri în plus şi darul de a transforma orice atinge. Pentru el frumuseţea, tradusă prin muzicalitate, era un rit, îndeplinea
5
10
15
20
25
30
35
40
45
M-am dus ieri la cine ţi-am spus, sâ vînd cinci foiletoane, pe care le-am scris... N-a vrut să-mi plătească înainte decît pe unul. A spus că după apariţie... Mai încerc şi la Adevărul... Am vorbit cu dr. Nicolaevici... El crede că se poate.
— Zău, săracu, avea inimă bună şi noi rîdeam ca proastele. Tot Valeria a avut dreptate. Intr-o seară, mai demult, cînd avea şi el bani, Gina ar fi vrut să mergem undeva să supăm şi aştepta ca el să ne invite, că fusesem împreună la cinematograf. El însă nu ne-a invitat şi atunci Gina ne-a spus nouă că zgîrcit trebuie să mai fie. Dar Valeria ne-a certat rău: „Ia mai tăceţi din gură cu asta. Fiecare îşi ştie mai bine soco-
un oficiu esoteric. Ironiilor mele pe care le găsea „lipsite de înţelegere4*, le opunea esenţa imaterialităţii lui.
îl indignau poeziile cu înţeles curent, cu „morală44 sau chiar cele cu un tîlc oarecare.
—	Atunci eşti partizanul „poeziei pure", aşa cum o înţelege abatele Bremond, ca o pură incantaţie muzicală, indiferentă faţă de conţinutul material al vorbelor, preţuind numai unicitatea lor formală, încercam eu să-l determin să-şi formuleze sentimentul interior al ordinei lui poetice.
Spre surprinderea mea, protesta cu îndîrjire:
—	Nici vorbă, nici vorbă! Abatele e un rătăcit, un impostor. Nu există o poezie pur formală. E o aberaţie. Poezia trebuie să aibă un conţinut, trebuie să exprime ceva.
—	Dar atunci nu e poezie normală, „impură44, ca să zic
aşa?
Ridica braţele nervos şi indignat de cursa pe care i-o întin-deam:
—	Nu, nu, nu... înţelege!... Ceea ce e normal nu poate fi poezie.
—	Atunci eşti întocmai de părerea suprarealistului Andre Breton, care socoate că poezia are ca obiect subconştientul, exprimat mai bine în incoherenţa paraliticilor generali, frenetici, a căror modalitate suprarealiştii caută s-o realizeze cu oarecare pietate.
Ladima se îmbufna şi declara că nu mai discută cu mine, că sunt iremediabil neînţelegător.
Mă prefăceam uimiţi
—	N-ai spus singur că poezia trebuie să exprime anormalul ?
—	Da... Nu însă orice anormal... Nu mai sunt şi alte stări, supranormale ?
—	în sensul acesta, un fizician de geniu e şi el supranor-mal... îi înglobezi activitatea în poezia pură?
267
telile lui decît i le ştiu ceilalţi... Nu e bine să judeci pe nimeniu.
Şi ai să vezi că, săracu, tot a găsit bani.
Emy, uite aci alăturat 5 000 de lei... ţi-i trimit 5 mai devreme, căci eu mă duc să fac corectura la foileton şi nu mai e timp... Ţiu să ştii de ei cu un sfert de oră mai devreme... Nici nu-ţi trece prin cap de unde-i am. Încercasem în zece locuri să obţin un gir pe o poliţă ... A fost imposibil... Sub pretexte caraghioase: că „din 10 principiu nu girezu... sau că „am avut odată un con-
Hotărît, indignat, mişca braţele ca nişte vîsle.
—	Nu...
—	Atunci?
După o lungă pauză, cu emoţie, aproape:
15	— Dar visul?
Conveneam numaidecît, nu fără ipocrizie:
—	Acum te înţeleg. Eşti un adept al onirismului.. . E un punct de vedere care se poate susţine. Oniricul şi orficul au fost delimitate de multă vreme ca perimetre ale poeziei...
20 Dar atunci revii la lipsa de conţinut. Visul şi muzicalul sunt pură incoherenţă.
Mă privea cu o adevărată oroare, şi explica domol:
—	Nu... Nu... Nici chiar aşa... şi căutînd mereu: Există indivizi cari au anumite vise, un fel de realitate transfigurată.
25 Ca viziunea unei supralumi... Nu ştiu dacă e construită numai cu elemente din realitatea normală, sau e viziunea unui alt plan de existenţă. E un peisaj diformat, dar nu într-un mod vulgar, ca într-un vis de pensionar care a mîncat mult, ci după un potenţial superior, care este de esenţa poetului.
30	— Dă-mi un nume de astfel de poet, pe care-1 socoţi apro-
piat de dumneata.
—	De ce nu? Gerard de Nerval, Edgar Pol, Baudelaire, Huysmans, în proza lui.
—	Da... pare-se că ne apropiem...
35	— Am să-ţi citez o strofă din Gerard de Nerval, care e,
dacă vrei, semnul sub care stă destinul versurilor mele:
Je suis le tenebreux, le veuf, Vinconsole,
Le prince d'Aquitaine ă la tour abolie.
Ma seule etoile est morte. Et mon luth coristele
40	Porte le soleil noir de la melancolie.
—	Da... în sfîrşit, ne apropiem... E întrebarea dacă e realizat în operă. Aşteptăm volumul promis de vreo zece ani... Poeziile dumitale sunt prea risipite prin reviste.
—	Nu ştiu dacă-1 voi publica nici zece ani de aci încolo
268
5
10
15
20
25
30
35
flictu şi altele, n-a fost unul dintre amicii cu semnătură să nu mă refuze. Cînd, ieri, l-am întîlnit mergînd pe jos, pe Calea Victoriei, pe iVae Gheorghidiu: de zece ori m-am luat după el şi de zece ori am renunţat, convins că mă refuză... La un moment dat, 5-a întîlnit cu o doamnă cu care a stat în loc, mai sus de Biserica Albă, poate ara s/*er£ de ora... Dacă nu aş fi venit pînâ acolo, aş fi renunţat... Parcă aveam tetanos, aşa eram de încordat şi nehotărît totuşi... în faţa porţii lui, după ce am traversat, ca să am aerul că viu din faţă şi că ne întîlnim întîmplâtor, l-am salutat. Am spus că vreau să-l rog să-mi facă un serviciu şi i-am arătat ce vreau... N-a spus nici da, nici ba, la început... Pe urmă m-a întrebat ce mai lucrez şi dacă l-am mai văzui pe I. Pil-lat... Mi-a arătat că el se teme de o nouă prăbuşire a leului. Dezolat aproape, i-am amintit sfios: „Domnule Gheorghidiu, dacă mi-aţi da girul d-voastrâ... mi-aţi face un enorm serviciu..A răspuns distrat, cu două degete în buzunarul vestei ca de obicei, că ar fi o adevărată nenorocire dacă tulburările antisemite continuă. Nu mai ştiam ce să cred. Peste vreo zece minute, i-am amintit iar... Şi am rămas uimit cînd în modul cel mai firesc, ca o paranteză, mi-a spus: „Sigur, dragă, că da... Se poate... Ai poliţă? Bun. Ai complectat-o? Ei, bun?1 Eram tot dezorientat. „Să merg înăuntru s-o semnaţi?“ „De ce? E de prisos. Du-te colo, reazem-o de fereastră şi trage-i o semnătură pe dos cu numele meu... La ce bancă o scontezi? 5000? Ce te miri aşa... N-ai de gînd s-o scoţi? Atunci ce-ţi pasă?... Semnează acolo cum o fi... Ghorghidiu şi pace... La revedere... Du-te, cred, mai bine la Banca Industrială cu care lucrez eu...“
L-am semnat... M-am dus, am dat poliţa şi în zece minute am luat banii. Emy... în zece minute... mi-a venit rău... Duceam un petec de hîrtie şi, pentru că era semnată N. Gheorghidiu... luam în buzunar cinci hîrtii mari de cîte o mie... Aşteptînd, am văzut cum cărau acolo, în cuştile sălii mari, coşuleţe şi coşuri chiar, cu teancuri de mii de lei.
269
5
10
15
20
25
30
35
40
Ceea ce arată, pînă la uimire şi dezolare, cît de complicat este sistemul acesta al relativităţilor în iubire e că în acest timp eu îl invidiam cu emoţie şi admiraţie pe Ladima, care în vremea aceea se ducea foarte ades după-amiază să ia o cafea şi să citească reviste la „Arta decorativă41. Cînd îl întîlneam venind de acolo, eu, căruia acest lucru îi era imposibil ca unui condamnat, aveam impresia că el mai păstrează pe haine un soi de polen sufletesc. De citit, citeam şi eu, acum mai mult ca oricînd şi cu un neîntîlnit soi de înverşunare, căutînd mereu asemănări, cum caută unii bolnavi, care nu ştiu sigur ce au, în cărţile de medicină, simptome asemănătoare cu ale lor. Şi ceea ce mă impresiona cu deosebire nu erau analogiile de situaţie şi potrivirile de caracter, oarecum prea tari, prea reliefate, care nu-mi spuneau mare lucru, cît un anumit soi de corespondenţe în sensibilitate, care mă înfiorau cînd le descopeream. Este uimitor cît de mult seamănă, în reacţiile simţirii lor, doi oameni care iubesc, oricît ar părea că au caractere diferite. (Dar poate că au aceleaşi caractere şi de aceea iubesc cu adevărat?) Determinismul psihologic e atît de mare, încît cu toată iluzia deosebirilor de structură, sunt incidente de asemănare, amănunte, care te îngheaţă. Ca pe drumuri diferite să ajungi în acelaşi punct, îţi dă emoţia pe care o încearcă cel care, în pădure, vede că, ori în ce direcţie ar merge drept înainte, ajunge mereu de unde a plecat. Şi cu cît e mai mare fineţea şi caracterul de nuanţă al întîlnirilor, cu atît nedumerirea din noi răsună mai interior. Că lucrînd fără să ştie unul de altul, Boyle şi Mariotte descoperă în acelaşi timp aceeaşi lege, a gazelor, sau că Newton şi Leibniz, mereu fără să ştie unul de altul, au descoperit fiecare calculul diferenţial, e mai puţin impresionant decît să afli faptul că doi oameni încearcă aceleaşi simptome psihologice din pricina aceleiaşi boli fizice, în senzaţii pe care le cred de neexperimentat, indicibil personale. De aci vine prestigiul imens al doctorului care ştie să întrebe pe un bolnav nu despre simptomele globale, puternice, şi despre impresii crezute pur subiective. Nu despre durerea „în dreapta44, despre crampe sau despre jun-
5
10
15
20
25
30
35
40
ghiul din piept şi tuse, Ci despre cele care trebuie, traduc senzaţii, crezute cu neputinţă de întîlnit la altcineva. Nu-i aşa că uneori ai impresia unui miros de cîrpă arsă?... Nu ai adesea senzaţia că pleoapele sunt de carton? Simţi nevoia să te întinzi? Iţi face rău carnea cu fibre mari şi dimpotrivă plăcere cea cu fibre scurte, dese?
Adică dintre cele care-ţi par, implică la medic sagacitate şi deci cunoaştere profundă.
La fel te cîştigă prin pătrunderea lui nu autorul care prezintă în carte cazuri şi caractere groase, cam unanim cunoscute, ci anumite nuanţe considerate aproape secrete, care sunt însă cu atît mai revelatoare, căci garantează ele singure şi pentru adevărurile generale de suprafaţă. Uimirea cea mare, înspăi-mîntătoare uneori, e să descoperi cît de total seamănă între ei oamenii prin ce au mai subtil şi mai secret, cînd se cred aşa de diferiţi ca aspect.
Cam prin martie am aflat de la Ladima, pe care l-am întîlnit venind într-o după-amiază de la „Arta decorativă11, de oarecare dificultăţi cu care lupta doamna T. şi care se puteau sfîrşi într-un mod aproape dezastruos pentru ea. Dar mai întîi ar trebui poate să spun cum a devenit proprietară, asociată, a acestui magazin, căci e în legătură cu cîteva întîmplări.
După divorţ, din pricina prăbuşirilor valutare care reduceau toată averea părintească la casa din Cîmpu-lung şi la cîteva petece de livadă, doamna T. a trecut prin clipe foarte grele. Cînd mai tîrziu i se spunea, în glumă, fireşte, că este o excelentă negustoriţă, răspundea ades pe gînduri: „De cîte josnicii mă scuteşte asta“.
Mie mi-a povestit cît de silă i-a fost de ea însăşi, cînd la vreun an după divorţ, locuia la o prietenă şi nu se hrănea decît cu cîte două ouă la pahar pe zi: „Mi se scîlciaseră pantofii şi-mi ardeau ciorapii de atîta purtat, nu puteam să mă spăl în fiecare zi ca lumea ca să nu deranjez prea mult pe prietena care mă găzduise. Devenisem acră, de dezgust trezit, de umilinţe înghiţite şi neajunsuri/4 Pe vremea aceea a încercat să intre dactilografă la birourile din capitală ale fabri-
271
5
10
15
20
25
30
35
40
cei noastre (am aflat mai tîrziu), dar după trei luni Gheorghidiu a dat-o afară... probabil înşelat în aşteptări. Mi-a spus cineva că era urîtă pe vremea aceea şi prost îmbrăcată. După ce a încercat vreo două bănci, ca dactilografă, i-a venit ideea care a salvat-o. Pe Calea Victoriei, o doamnă bătrînă, dar de familie bună, ţinea un magazin de mobilier şi obiecte naţionale... Fireşte, pirogravura şi ţesăturile săteşti erau principalele mărfuri ale prăvăliei care mergea acum prost. Doamna T., care trăise doi ani aproape la Berlin, unde arta modernă făcuse începuturi puternice, şi care păstra legături frumoase cu casele de acolo, căci fostul ei bărbat, fiind inginer al unei fabrici de tractoare, frecventa mult industria, s-a gîndit să folosească această împrejurare.
S-a adresat bătrînei doamne, propunîndu-i să facă amîndouă tovărăşie. Una aducea magazinul cu chiria plătită, alta un transport de marfă modernă şi serviciul de „directoare'4. Cu puţinii bani pe care i-a obţinut de acasă, cu bunăvoinţa prietenilor de la Berlin, i s-au dat o seamă de obiecte de artă în comision. La început o garnitură de biurou, de nuc placat, cu lac modern cafeniu, alt biurou cu plăci groase de stejar sprijinite pe alte două plăci ca un paralelipiped culcat. Etajere mici, asimetrice, scăzînd ca treptele, capricios... biblioteci cubice, de arţar placat şi lăcuit, tot cu rafturi asimetrice... Pe urmă lămpi ca zarurile mari, mate, şi nu mai ştiu ce statuete, subţiate, stilizate.
Succesul a fost neîntîrziat şi-au primit comenzi mai ales pentru bănci. Cum doamna T. cunoştea o mulţime de reviste de artă, peste puţin timp au renunţat complect la pirogravură şi ţesături naţionale, introducînd noul stil cubist. Au botezat magazinul: „La Arta decorativă44. (E drept că au început cam în acelaşi timp cu un pictor modernist.)
Mai tîrziu, din pricină că transportul costa foarte scump şi mai ales se sporise vama, doamna T. a adus un specialist din Germania, pentru preparatul placajului de lemn; i-a dat ca ajutoare cîţiva lucrători de la Tîrgu-Mureş şi au instalat pe Şoseaua Iancului un atelier de mobilă şi obiecte moderne.
Ore întregi ea studia retrasă în nişa care semăna cu un birou al magazinului, şi pe urmă, fie că indica direct modelul, fie că făcea schiţe proprii, căci învăţase^ admirabil desenul, dădea în fiecare zi, timp de o oră 5 sau două, indicaţii şefului de atelier. Dealtfel, nimic nu se întîmpla în magazin şi atelier fără ştirea ei... Cînd era invitată se scuza, şi la mirarea celorlalţi adăoga, surî-zînd cu amărăciune: „E mai bine totuşi decît dactilografă. .. “
io	Acum avea cele mai diverse modele şi realizări, pe
principiul dispariţiei oricărui ornament înflorat, şi al geometriei chiar în asimetrie, căci luxul sta numai în prepararea şi calitatea lemnului.
Paturi-divane joase, cu o singură tăblie la căpătîi, 15 placată, fără nici un fel de zorzoane, alte paturi-divan,, cu nişte lăzi geometrice la un capăt, pe care se puteau pune vase moderne şi statuete stilizate, iar înăuntru aşternutul. Fotolii ca nişte cuburi scobite liniar, sau scaune simple ca acelea ţărăneşti, dar din lemn placat,. 20 dădeau o impresie de lux nou. Un paralelipiped, pe el o placă mare patrată, era o masă de sufragerie. Lămpi-sfeşnice de birou, făcute din arcuri negre simple, sau lămpi de tavan, în loc de lustre, cu nişte cutii de sticlă mari, mate. Covoare colorate împărţite geometric şi 25 asimetric, împreună cu draperii de culoare întregeau totul.
Cam în vremea asta am cunoscut-o eu. Hotărîsem să-mi montez o garsonieră şi, cum nu ştiam ce îmi trebuie, am intrat aşa, la întîmplare, la „Arta decora-30 tivă“, atras de vitrină. Am fost întîmpinat de o vîn-zătoare simpatică. Purta uşor o rochie neagră, serj, cu o floare de piele, neagră, de asemeni, la piept, în stînga. Figura era prea pronunţată în trăsături, ca de băiat, cu ochii destul de mari, dar cam apropiaţi... 35 Mai tîrziu numai am văzut că sunt viu coloraţi. I-am explicat ce vreau şi mi-a dat sfaturi cu un aer atît de detaşat, atît de indiferent faţă de vînzare sau cumpărare, că m-a convins... Se înţelege că şi asta e o tehnică negustorească mult mai fină şi mai abilă decît lauda 40 deşănţată şi puerilă a mărfii, în principiu. M-a întrebat cîte camere sunt, ce formă are garsoniera, ce culoare
273
.5
10
15
20
25
30
35
au tapetele, cîte ferestre etc. Şi cred că am spus o mulţime de prostii, căci nu prea ştiam ce vreau. Şi nu înţelegea nimic.
Nedumerit şi simţind nevoia să fac o glumă...
—	Nu rămîne decît să veniţi s-o vedeţi.
Se aşezase cu coatele pe o vitrină, aducînd umerii cam prea rotunzi, ca merele, legaţi în arc la spate, încovoiaţi în faţă, căci rochia deschisă sus, în elipsă, descoperea cînd pe unul, cînd pe celălalt.
—	Nu văd de ce n-aş trimite un maestru în locul meu, dar nu văd iarăşi, dacă ţineţi să vin, de ce n-aş veni... Şi zîmbea cu o amabilitate de vecină, parcă, atît de îndepărtat şi indiferent, că nu ştiam ce să cred.
li priveam mîinile subţiri, nervoase, care nici un moment nu stau în loc, şi contrastau astfel cu imobilitatea limpede şi cu absenţa ochilor.
—	Domnişoară, îmi este imposibil să ştiu ce vreau. Spun sincer... Dar uite, dacă eşti bună, spune-mi, suma de 200 de mii de lei, cît vreau eu să cheltuiesc, ajunge pentru ca să-mi mobilezi trei camere? Uite, asta e cheia apartamentului... care e într-o casă nouă şi e gol. ll poţi vizita, poţi hotărî mobila cum crezi dumneata că e mai bine... După vitrină, văd că în orice caz te pricepi mai bine ca mine... La 22 aprilie vreau cheia şi apartamentul... Te previn, domnişoară, că la nota dumitale voi face o reducere de 20 la sută.
M-a privit foarte mirată, măsurîndu-mă cu capul întors, lung, spre mine.
—	Da, desigur că da...
—	Atunci...
Şi nedumerită...
—	In sfîrşit... dacă dumneata vrei aşa...
—	De ce nu? Tot acolo ajung...
A mai şovăit puţin.
—	Da... vreau să spun... ştii... se obicinuieşte un aşa-numit acont ? ...
Cred că l-a cerut pentru că în prima clipă i-am părut neserios.
—	A, da... N-am însă bani la mine...
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Nu face nimic. Veţi trimite suma de 50 000 de lei, în cazul acesta, după-masă sau mîine.
„Bună negustoriţă“, mi-am spus.
—	Aveţi vreo preferinţă ?
—	! ?
—	Spuneţi-mi cel puţin ocupaţia? Îmi îngăduiţi să întreb, nu?
—	Sunt secretar de legaţie în Ministerul de Externe.
în prag i-am repetat:
—	In seara de 22 aprilie dorm la mine acasă. Nu?
Cum aş putea să-ţi descriu bucuria pe care am
simţit-o intrînd în noua mea locuinţă... Era şi ceva din plăcerea cu care pui întîia oară un rînd de haine, dar era de vină şi frumuseţea locuinţei.
După-amiaza era cu soare prospăt de april, cald,, cu razele foarte lungi, parcă umede şi, nu ştiu cum să-ţi spun, mai grele decît de obicei, cînd am trecut pe acolo. Dar servitoarea, angajată de harnica mea furnizoare, nu m-a lăsat să intru, „că aşa a spus domnişoara44. Este caraghios, însă de-abia aşteptam să văd cum e,, aşa cum îţi dai seama că e caraghios să aştepţi să vezi dacă ţi-au reuşit nişte fotografii, dar tot aştepţi cu nerăbdare.
Trebuia să mă duc la club, la o partidă de bridge şi nu m-am dus. Azi mă gîndesc de ce puţin depind întîm-plările esenţiale din viaţa noastră. Am pornit-o cu „rabla44 spre Şosea... Aş fi vrut să fac o plimbare de o oră pînă la Ploieşti, lunecînd uşor, numai ca să simt pe ochi, în jurul gîtului, pe mîini, prospeţimea care adia a primăverii. Dar de la aerodrom gropile îţi tăiau orice poftă de viteză şi de îngîndurare la volan.
M-am întors pe la 8 jum[ătate]... Se înserase... Vestiarul nu era gata, n-avea nici măcar cuier şi am trîntit pălăria pe parchet, aşa copilăreşte, ca să fac tot ritualul... Din vestiar o uşe, în faţă, da în birou,, iar alta, mascată, în stînga, da într-un hol mic... Mi-a deschis ea însăşi cînd am sunat şi, emoţionat,, am intrat în birou... Dădea o impresie de întunecare geometrică intimă. Il tapetase cu un fel de sac fumu-riu. In loc de birou propriu-zis, o masă foarte lungă,, fără sertare, ca o blană groasă, de stejar lăcuit afu-
275
mat... în spate, trona un fel de casă de bani, de stejar lăcuit, cu o uşe groasă, nu cu sertare... Peretele opus era ocupat de un divan-colţar, lung şi îngust, deasupra cu raft de cărţi, în lături cu etajere subţiri, 5 tot pentru cărţi sau vase de flori. Un alt cufăraş lăcuit pentru licheururi, o masă din trei blăni, două întretăiate şi acoperite cu alta patrată în mijloc. Fotolii mici, cubice. Pe jos un covor de o singură culoare, cafe-nie-verzuie, ca şi ştofa divanului, ca şi draperiile. 10	— Aci ai să-ţi primeşti prietenii. Aci, nu în dormi-
tor, şi surîdea.., Un birou mare, fără sertare, că nu eşti profesor. Dosarele diplomatice, te întorci şi le pui în dulapul acesta masiv. Prietenii dumitale vor vrea să stea comod... de aceea divanul lung... N-am pus jil-15 ţuri adinei, ci jumătăţi numai, în jurul acestei mese de licheururi, şi arătîndu-mi dulăpiorul: acolo păstrezi sticlele de băuturi. Raftul acesta, jos, e mai puţin pentru cărţi, mai mult pentru bibelouri. Cubul acesta e lampa de birou... Lîngă divan sunt alte două mai 20 mici cu abajur de hîrtie pergamentată.
Ceea ce mă îneînta era simplitatea geometrică, fumuriul acela lăcuit pe care luneca privirea... impresia de confort şi strict necesar, în cel mai real lux.
Trecînd uşa subţire:
25	— Cu holul ăsta mic era mai greu, că are prea
multe uşi... Noroc că trei din ele sunt mai spre capătul acesta. Am pus şi aci un divan larg de tot de forma locului şi taburete, cuburile astea, cu aceeaşi pînză ripsată, căci am impresia că nu vei primi vizite so-30 lemne şi oficiale, ci vor fi prieteni cari vor să stea tolăniţi. Cînd îţi vine în birou cineva cu care ai de vorbit mai important, ei pot trece aci. Mescioara asta joasă e pentru lampă, ceaşca de ceai, cafea, dar poate sluji şi ca etajeră de cărţi şi bibelouri. Dar ştii că îţi trebuiesc 35 tablouri? O mescioară pătrată,uite, dacă ei fumează, sau beau cafele. Am pus dormitorul acolo, ca să fie mai ferit. Intri şi de aci din hol, dar mai are dacă vrei o ieşire, sau o intrare, căci prin baie comunică foarte comod cu sufrageria, iar de acolo, cu scara de serviciu. 40 A întregit surîzînd: Dar e păcat că şi ieşirea din fund
276
5
10
15
20
25
30
35
40
e tot prin gangul de la intrare. Holul era albastru ca sineala.
Dormitorul, dominat de fumuriu lăcuit şi de auriu, căci şi tapetul era cu pătrate de culoarea paiului degradat, avea un pat-divan mare foarte jos, sprijinit pe picioare mici, ca un scaun, scurte şi drepte. Pe el o mare cuvertură de catifea păroasă, aurie, jos un puf, cît o roată, de rips albastru. Un dulap care abia îmi venea pînă la piept, dar gros, cu uşi laterale, era între căpătîiul patului şi peretele din fund.
—	Să-ţi încapă hainele bărbăteşti, lateral. La noi, cu rochiile înguste e mai uşor. Deşi pare bloc cu patul, se detaşează însă ca să se poată curăţa uşor. Deasupra e suprafaţa lăcuită, cît o masă de mare, poţi pune lampa, cărţi, bibelouri, orice vrei.
Opus dulapului era o oglindă mare dreptunghiulară, cu o monogramă de metal negru în stînga, aşezată deasupra unei lăzi de arţar lăcuit, lungă şi joasă.
—	Mobila asta nedefinită e un fel de cuier dacă vrei, de atîrnat seara hainele, căci nu mai sunt scaune cu spătar pentru haine, ori de pus obiectele pe el.
Mai erau două fotolii joase, largi, cu spate de divan şi cu răzămătoare laterale de nuc lăcuit, arcuite pînă în podea, comode, cu duble perne de mătase înflorată, albastre de tot.
în colţul liber dinspre fereastră, îmi cumpărase, cu o amuzantă competinţă, aparate de gimnastică de cameră, vîsle şi mingie de box.
Am trecut apoi în sufragerie prin baie, pe care o lăsase montată cum a fost, adăogase numai o etajeră de sticlă şi nichel, în faţa unei oglinzi mari de cristal. Sufrageria, cu tapete ca nisipul, avea un dulap scăzut şi lung cît peretele, iar în faţa lui o masă lungă...
—	Dacă ai prieteni, ori o aşezi în mijloc, ori o transformi în galantar cu gustări... Cînd mănînci singur acasă, ai masa asta pătrată, din mijloc. Ţi-am pus scaune înalte ţărăneşti, ca formă, dar modernizate. Uşa astălaltă dă în hol, adică e aproape lipită cu uşa biroului, deci cînd le deschizi pe amîndouă, musafirii dumitale pot avea biroul, holul şi sufrageria la dispoziţie, lăsîndu-ţi odaia de dormit în pace. De aceea i-am
277
pus şi o perdea groasă de stofă... Ştii, uneori e bine să nu ştie camera din stînga ce face camera din dreapta. Mai lipsesc, fireşte, multe lucruri... Tablouri... bibelouri. .. Poate un aparat de radio, patefon, telefonul, 5 pentru ca locurile să devie confortabile pentru dumneata.
Treceam ameţit dintr-o cameră într-alta... Azi, mobila cubistă s-a generalizat şi nu mai face impresie, dar acum patru ani nu erau în Bucureşti decît extrem 10 de puţine locuinţe mobilate astfel. Abia dacă începuseră unele bănci. Mie îmi place nespus de mult şi cred că e îndreptăţită această preferinţă a mea... La o masă oficioasă, cînd eram la legaţia de la Paris, numai-decît după război, se discuta despre epoca noastră... 15 Pe drept cuvînt, un invitat francez spunea că e o epocă mare, căci are în ea războiul mondial cu întîmplările şi forţele manifestate în el. Un scriitor tînăr, de la secţia de propagandă a Ministerului de Externe francez, susţinea însă, dimpotrivă, că e o epocă de imitaţie şi 20 crasă vulgaritate.
„O epocă fără stil — spunea el atunci, în 1919 — o epocă fără spirit de invenţie în artă. Nu vezi, casele noastre mari practică stilul vechiturilor? Resturi: Louis XIV, Louis XV, Louis XVI, Empire etc., cum-25 părate scump la licitaţie, ceea ce e o ruşine. Obiectele uzuale n-au nici o formă, sunt degenerate din modelele vechi, casele imită tot arhitectura Renaşterii, a barocului, a rococoului.“ „In schimb — a întregit cineva ironic — avem revoluţia în artă: cubismul“, şi toţi au 30 început să rîdă. Mi se pare însă, dacă mi-e permis şi mie, un profan, să am păreri în această privinţă, că dacă acest cubism e poate caraghios cînd desenează capete din triunghiuri diferit colorate sau alte năz-bîtii, nu se poate însă tăgădui că în arta decorativă 35 (căci e singura artă care se schimbă de la epocă la epocă, pentru că Shakespeare şi Racine rămîn permanent valabili), adică în arhitectură şi mobilier, cubismul a creat „stilul epocei“, cum se va zice probabil mai tîrziu, dîndu-ne semnul deosebitor de alte timpuri, 40 şi deci chiar titlul de nobleţe pe care îl cerea tînărul scriitor încă din 1919.
278
5
10
15
20
25
30
35
40
Dacă o fi aşa, dacă n-o fi-aşa, eu tot eram plin d& bucurie.
—	Domnişoară, trebuie să bem neapărat un pahar de vin pentru inaugurarea locuinţei mele. Şi pe urmă,, zăpăcit: Dar mai întîi s-o plătesc.
A zîmbit.
—	Da, dacă vrei şi asta... nota... este pe birou. .. Păstreaz-o astă-seară, verific-o... Mîine e Sf. Gheorghe. Treci vineri pe la magazin.
—	Da, vineri... Te rog mult însă, domnişoară, să bei cu mine un pahar de vin.
A aprobat, cu un surîs nedecis, cu o ridicare nedumerită a braţelor.
Scriam un bilet ca să trimit servitoarea la clubr să-mi aducă un menu şi cîteva sticle de şampanie.
Citea peste umăr şi m-a întrerupt.
—	Dar bine, ăsta e un banchet întreg...
—	Un simplu dineu, menu-vl clubului.
A privit surîzînd, răsfăţat.
—	Ştii ce? E obicinuită şampania pentru inaugurări... Eu însă prefer un vin franţuzesc, cu condiţia să nu fie „Bordeaux44... Eventual un „Hermitage44 roşu, sau un „Château-neuf-du-Pape44. Nu?
Am privit-o, mirat de preferinţele atît de precise şi oarecum savante. Mi-a cerut apoi lista şi a tăiat tot ce cerusem, scriind: şuncă slabă sau pui rece, brînză albă sau şvaiţer cel mult...
—	Un Rocquefort ?...
—	E dezgustător...
O priveam mirat, căci femeile preferă mîncărurile şi mirosurile complicate.
A scris singură abia descifrabil.
—	O cutie de compot de caise... „Ştirbey44, căci prăjiturile nu merg cu „Bourgogne44, şi a subliniat marca. Toate acestea se mai pot lua de la băcănia de sub „Athenee Palace44, inclusiv vinul.
Acum venea, fireşte, bucuria de a mînca în garsoniera mea, despre care în oraş se vorbea cu anticipaţie, căci anunţasem că mă mut de acasă. Nu avusesem pînă atunci decît o cameră mobilată, bună cînd întîrziam prea mult în oraş.
279
Parcă eram un copil care se juca de-a menajul...
Şi uite nici azi nu-mi dau bine seama, dar cred că dacă mi-a plăcut s-o reţin la masă, a fost, nu ca femeie, cît ca parte integrantă a acestui moment nou pentru o mine... Era aşa de potrivită acestui interior aranjat de ea, încît mi se părea că dacă o să plece, are să plece sufletul casei. Mă gîndeam, mai tîrziu, îndurerat, dacă nu cumva, mobilînd atîtea case, ea nu va mai fi făcut cumva parte integrantă şi pentru alţi beneficiari... 10 Ştim vreodată ?
Culmea era însă altceva... De obicei nu era nici o femeie care să nu-mi dea senzaţia că pierd timpul cu ea; în sensul că mi se părea că puteam să fiu, cînd eram cu ea, mai bine cu alta mai interesantă, într-alt \5 loc, la Şosea, acasă la ea, sau aiurea... Mă plictiseam în mod stupid, rîvnind mereu, fără sens, ca să zic aşa, la vrabia de pe gard... Mai ales după posesiune, era ca un fel de grabă plictisită, fără jenă, să plec numai-decît de acasă... Acum, dimpotrivă, nu vedeam ce :U) ar fi putut să fie într-altă parte mai interesant decît ceea ce aveam; mi se părea că la ora asta aci trebuie să fiu, că nicăieri nu ar putea fi mai bine... dar mi-am explicat atunci că e din pricina locuinţei.
Gustarea a fost delicioasă, de-ţi venea să aduni şi 2!) firimiturile de pe masă... Are dreptate... Mîncărurile acestea simple sunt mult mai bune.
—	Nu-i aşa? mi-a spus ea... Dau o impresie de curat şi sănătos... Nu ele putred şi amestecat.
—	Nu vă plac... preferinţele complicate?...
30	Şedea cu amîndouă coatele pe masă, cu braţele
tinere şi rotunde, îmbrăcate în albul atît de delicat al bluzei, cu mîinile subţiri şi lungi, crescute parcă din manşetele moi de batist şi mereu plimbate în jurul obrajilor, sporindu-le feminitatea. Pe degetul arătător 35 drept, avea un inel cu piatra neagră de onix, banal, dar care o prindea, sporindu-i albeaţa.
—	Nu, domnişoară, serios, spune-mi ce preferi?
—	îmi place lumina... apoi pămîntul... cartea... rochia... fructele... zăpada... tot ce e neprefăcut...
40 net.
280
Şi-şi ducea mereu mîna gracilă şi nervoasă ca să-şi aranjeze cînd buclele care nu-i cădeau dealtfel, cînd rochia care nu i se părea niciodată decentă.
Mai tîrziu m-ain mirat mai puţin, cînd am văzut
5 ce îngrozitor de complicate sunt însă aceste gusturi simple, deşi, dealtfel, tocmai pentru acestea şi pentru alte, neaşteptat de simple, o botezasem ciobănită, căci avea oroarea oricărui pretins rafinament şi dezgustul oricărei perversiuni (ceea ce nu excludea, dim-
10 potrivă, epuizarea pînă la demenţă).
Vinul îi încălzise obrajii.
—	Luăm cafeaua în birou?
—	Nu, în micul hol...
Am rugat-o mai tîrziu să rămiie la mine.
15	A zîmbit, privindu-mă cu ochii albaştri, puţin gal-
vanizaţi, cum sta aşa trîntită pe perine în colţ, cu mijlocul puţin frînt, cu un picior întins şi cel deasupra îndoit de la genunchi, apărînd mulat prin rochie, parcă era la ea acasă — şi gîndul acesta mă amuza.
20	Surîdea, mereu, cu ochii vioi strălucitori, în albul
uneori verzui şi mat al corneei.
—	Vrei să inaugurezi casa?...
—	Nu... dar tot eşti aici. Eşti aşa de bine aci... Parcă e un cadru pentru dumneata.
25	A zîmbit iar, îşi rezemase un cot de o pernă de cati-
fea albastră de tot, patrată, care înfăţişa astfel braţul nervos ca pe o decoraţie rară. Din cînd în cînd îşi trăgea rochia taiorului dedesubt, căci i se descoperea genunchiul îndoit.
30	—Motivul e serios... şi lungită acum de-a latul
divanului fuma, cu amîndouă coatele înapoi, sprijinite nervos şi delicat de spătarul albastru şi molatec, făcut parcă numai din perine scumpe de puf. Dar ştii că la mine acasă am cu totul alt cadru?
35	Pe urmă a stat mult pe gînduri; încurajat am
revenit.
—	Ai putea să pleci de aci ?
—	Vrei să spui de lîngă dumneata? şi-i sclipeau ochii viorii de ironie.
40	— Nu, de pe divanul acesta...
281
Am venit lingă ea şi am rugat-o — jur — frumos cum n-am rugat nici o altă femeie în viaţa mea.
—	Rămîi aci.
Gura foarte mobilă în rombul ei inefabil accentua 5 ironia.
—	Nu ai impresia că amorul acesta ia o nuanţă conjugală ?
—	Dacă pleci de aci... plec şi eu... mă duc la club... oriunde... nu ştiu.
10	A tras din ţigare, s-a gîndit îndelung, mi-a întîlnit
privirea, care ruga cu emoţie, a examinat parcă abajurul de hîrtie pergamentată, albăstrie, sprijinit pe vasul sferic siniliu care purta lampa. Pe urmă s-a întors spre mine, s-a ridicat în picioare.
15	—Bine, rămîn... dar cît e ceasul? 11? Mă duc
pentru o jumătate de oră şi mă reîntorc.
—	Ce mai e şi asta?
—	Nu ştiu; dacă vrei.
—	Pe cuvîntul dumitale că te reîntorci?
20	Îşi pusese peste bluza-cămăşuţă taiorul care-i strîn-
gea talia, iar la gît vulpea.
—	Mă reîntorc.
—	Dă-ţi cuvîntul.
S-a oprit din încheiatul mănuşilor negre care-i 25 veneau peste mîneci, şi-a ridicat privirea viorie, umedă, spre mine.
—	Nu mi-1 dau, pentru că e posibil ca jos în stradă să am chef să nu mă mai întorc, dar... cred că... totuşi voi reveni.
30	îngrozitoare aşteptare... nesiguranţa asta... emo-
ţia că o voi vedea dezbrăcată, deşi părea să aibă corpul mult prea slab... curiozitatea să ştiu cum e în felul ei... cînd va fi goală prin casă... cum are sinii... Am fumat ţigare după ţigare. S-a întors peste vreo 35 patruzeci de minte. Cînd am auzit-o jos, m-am speriat ca de o halucinaţie. Aducea un pachet, ca de carton, în hîrtie albă. Am crezut că e ceva de la vreo cofetărie.
—	Ce mai e şi asta?...
Şi-a aruncat vulpea de la gît, a pus pe un taburet 40 pălăria şi mănuşile negre deasupra.
282
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Lasă-mă să-l duc în baie... şi l-a desfăcut pe jumătate surîzînd comic, ca să-mi arate...
Erau o perie de dinţi, săpun şi încă un anume obiect de toaletă.
—	Dă-mi încă un pahar de vin, că prospeţimea de afară m-a trezit... Am cutreierat pe stradă cu maşina, să găsesc o farmacie deschisă, servită de vreo femeie...
E stupid, dar mă jenez să cer unui bărbat, fie el şi farmacist, asemenea cumpărături.
—	Ţi-e frică să nu ai copii?...
—	Nu asta în primul rind, pentru că un copil mi-ar plăcea să am... Dar dacă ameţeala dintîi mă face să accept un bărbat... o clipă după aceea mi-e silă de el... Aş muri, de nu ar fi o cameră de baie alături. Nici chiar bărbatul meu...
—	Care bărbat ?
—	Nu are nici o importanţă că dumneata îmi spui mereu domnişoară, ca încasatoarelor de la tramvai, dar am fost măritată... Sunt divorţată acum.
Am rămas mult pe gînduri... Era ceva foarte jignitor în indiferenţa asta cu care vorbea.
—	Dar ştii că e cam dezagreabil pentru un bărbat ceea ce spui?
—	Te simţi jignit dumneata?
—	Da...
—	Nu ştiu, poate că aş putea fi altfel, cînd aş iubi un bărbat, dar nu l-am iubit nici măcar pe fostul meu soţ, care m-a dezgustat cel dintîi... De ce eşti posomorit ? Pot să-ţi spun că-mi placi. Dar nu atît de mult — şi a scăzut vocea — ca să te iubesc.
Şi-a aprins o ţigare şi am imitat-o... Mă liniştisem cu totul şi o simţeam acum puţin cam streină. Aşa a început această întîmplare atît de plină de durere, care a urmat. Nu mă iubea şi n-o iubeam, nici măcar n-aş putea spune că o doream, căci fusese mai mult enervarea că pleacă, şi despre ea cred că, de asemenea, nu mă dorea. Ostentaţia cu care se ameţea cu vin mă lămurea cu totul în privinţa asta. Hotărîsem amîn-doi, simplu, un fel de posesiune lucidă, rece. Eram aşa de stins, că o clipă am avut fiorul că nu voi putea fi bărbat, mai ales că acum toată curiozitatea de a o
283
5
10
15
20
25
30
35
40
vedea goală dispăruse, căci îmi întărisem aşa, fără motiv, din simplul fapt că se întorsese, bănuiala, provocată de faptul că avea clavicula mlădioasă, dar, oricum, vizibilă, că e prea slabă.
—	Mai e vin ?
I-am turnat din nou. Era pe colţul divanului, cu mîna sprijinită pe mescioară, cu genunchii mai sus decît mijlocul corpului şi, unul peste altul, picioarele întindeau desăvîrşit ciorapii, ca şi cînd ar fi fost cu intenţia de a-i prezenta.
Fuma foarte îngîndurată, şi eu mă întrebam cum să fac s-o sărut.
S-a ridicat hotărît.
—	Nu rămîn.
Am tresărit încremenind, căci vedeam că se gîndise prea mult la ceva şi bănuiam că regretă că a rămas.
—	De ce?
Gîndul că pleacă îmi dădea din nou senzaţia că pierd ceva de preţ.
Şi enumerînd comic:
—	N-am nici pijama, nici cămaşe... Şi probabil, n-ai nici dumneata. Eu ţi-am cumpărat numai puţină rufărie de pat şi de baie... Mă gîndeam că ai să trimiţi servitoarea să-ţi aducă lucrurile personale de acasă.
Mi s-a părut aşa de copilăroasă şi comică, încît era să izbucnesc în rîs.
—	Atunci, te duci înainte, te dezbraci şi te culci... Ce nevoie ai sub cuvertură de cămaşe?
S-a gîndit, a tras din ţigare, iar mîna, ieşind din manşeta de batist albă, mi-a dat repetat impresia unui pistil palid, de crin alb, uriaş.
—	Bine, mă duc, dar să nu vii decît cînd te voi chema eu.
Am fumat încă o ţigare cu liniştea unui bărbat care ştie că alături o femeie se pregăteşte pentru el. Faptul că era o femeie pe care nici nu o sărutasem încă făcea totuşi stînjenitor de neobicinuită împrejurarea şi aproape că mă întrebam nedumerit ce are să mai urmeze şi mai ales prin ce treceri.
Am fost chemat pe nume şi am intrat în odaia de dormit... Cu capul pe perină strîngea, cu pumnii vîrîţi
dedesubt, cearşaful, pînă sub bărbie, sus. Am rămas încremenit... In locul femeii atît de sigură de ea, de pînă adineaori, atît de conştientă de tot, era acum în pat un cap de fetiţă puţin speriată, cu ochii 5 mari umezi, în care tremura neliniştea, gura îi era crispată într-un surîs, care putea fi şi îndurerat şi pedepsit de emoţie...
M-a înduioşat adînc. Mi s-au împurpurat obrajii de uimire. Am îngenuncheat pe puful mare cît o roată, 10 de lîngă patul scund. Mi-am apropiat capul, privind tulbure ochii limpeziţi şi totuşi plini de nelinişte, care cereau o inutilă şi copilăroasă îndurare. Gura sfioasă ar fi vrut mereu să zîmbească, dar nu izbutea să arate decît puţin de tot din albul dinţilor de sus. Am apăsat-o 15 şi am simţit-o puţin umedă şi caldă sub buzele mele. I-am petrecut mîna stîngă sub ceafă, cu mîna dreaptă i-am prins bărbia — şi după ce i-am desfăcut şi zdrobit uşor buzele ca să le potrivesc în toată suprafaţa lor gurii mele, am sorbit toată neliniştea şi toată duioşia 20 lor, ca un destin început.
Dar cotul mîinii mele drepte, ale cărei degete îmi apropiau de buze bărbia şi gura ei, a zdrobit, prin pînza cearşafului, un fruct mic şi elastic al pieptului, care m-a înfiorat. Am smuls cearşaful, cu toată opunerea speriată, 25 şi l-am aruncat în mijlocul camerii, ca să nu se mai poată acoperi. Am descoperit atunci un corp de femeie despre care pot spune că la fel n-am mai întîlnit niciodată. Cum stătea aşa, culcată pe spate, sînii mici, priviţi de deasupra, abia se desluşeau, se închega totuşi o 30 zonă molatică, deasupra căreia, sîmburele mic, înconjurat de un bănuţ de culoarea vinului, odihnea ca pe o perniţă discretă. Gînd corpul era privit lateral, însă, forma nedefinită a sînului se unduia cald spre subţioară într-o suavă întorsătură, pentru ca să revie într-o nouă 35 rotunjime, dedesubt, a omoplatului, care invita sub el palma... Toate aceste lunecări calde de linii anulau impresia pe care o făcea cînd era îmbrăcată că ar fi slabă. Coşul pieptului, lămurit, lăsa să apară ocolul ultimelor coaste, atunci cînd porneau lateral, iar pîn-40 tecele se strîngea ca un trup de şarpe. Muşchii subţiri, înfăşînd strîns talia, creau unduiri sub piele şi dau
285
o impresie de susţinut şi robust. O linie pornea de la gît, se adîncea uşor între sîni, se menţinea mai largă între îndoiturile spre afară ale ultimelor coaste, cuprindea în ea ochiul micuţ şi gingaş din mijloc, aşezat ca pe o 5 perniţă, uşor contractată, şi pe urmă se pierdea în liniştea triunghiului ca mătasea porumbului. încheieturile coapselor se ghiceau şi ele, răzbătînd puţin în marginea molatecă a pintecului, lăudînd feminitatea caldă a bazinului, dar la spate şoldurile aveau o rotunzime desă-10 vîrşită, tare ca de măr, în aşa fel, încît îţi puteai petrece mîna pe sub şalele înguste de copilandră fără să salţi prea mult mijlocul care-ţi mîngîia el palma cu degetele resfirate de sub el. Ce m-a uimit îndeosebi erau însă picioarele, care începeau nu din dreptul şezutului ca la 15 atîtea femei, ci de sus, din şold, lungi, rotunde, robuste, abia îngustate spre genunchi. înăuntru, liniile gingaşe, cu împletiri de vine uşor transparente, care arătau drumul încheieturilor dintre coapsele rotunjite, tari, şi pîntecul, mic şi moale, erau limpezi, tocmai prin această 20 deosebire de densitate, şi lung oblice.
Şi sub apăsarea buzelor simţeai unduirile de floare tare ale acestui corp, sprinten chiar cînd era nemişcat. Era ceva cu totul de necrezut în toate acestea, o nedumerire sporită probabil prin întorsătura nesperată, faţă de 25 ceea ce bănuiam şi aşteptam, fiindcă o credeam prea subţire şi slabă.
Ca şi cînd aş fi vrut să văd din nou ce ochi sunt înzestraţi cu un asemenea trup, mi-am apropiat faţa de faţa ei. A întors capul cu un zîmbet rănit, cu ochii de 30 un albastru umed, intens, pe care pupilele, mărite mult, îi făceau aproape negri acum, căutînd parcă un sprijin în gol. Ardea toată, cum nu mi se întîmplase să întîl-nesc un trup arzînd... Cu silnicie am vrut să-i stăpînesc ochii, dar i-a întors tot mai mult. I s-a răsucit puţin şi 35 trupul, iar în clipa aceea piciorul dinspre mine cu coapsa lungă s-a îndoit, lăsînd să se vadă, pe sub ea, rotunzimea moale, dinăuntru, cu ocoluri de culcuş, a celeilalte coapse. Şi a fost o întunecare a gîndului şi a vederii... Ca o răsturnare de oglindă... O arsură a gîndurilor.. 40 Am adus dintr-un gest cearşaful de olandă, cu suprafaţa ca de zăpadă întărită, şi l-am aruncat peste ea, peste
286
5
10
15
20
25
30
35
40
cap, ca un giulgiu, ca să nu mă vadă dezbrăcîndu-mă. Apoi, torturat de imaginea acelei unduiri, lăuntrice, de coapsă, i-am răstignit în pumni umerii şi, scos din minţi, m-am încăpăţînat să-i privesc silnic ochii şi frîngerea buzelor, pîndind în întredeschiderea şi frămîn-tarea lor vestea urmării de uimiri în frîngerea trupului chinuit.
A stat în camera de baie atît de mult, că am avut timp să fumez trei şi patru ţigări, cu o senzaţie de împăcare, de plinătate, cum n-am avut niciodată în viaţa mea pînă atunci... Era ca o bucurie egală, liniştită, peste tot ce a fost şi peste tot ce am ştiut, în faţa a tot ce avea să vie, în toată existenţa lumii... Dacă mişcăm un braţ, dacă îndoiam puţin un picior, dacă trăgeam din ţigare numai, această senzaţie de bunăvoie adîncă se făcea şi mai simţită, cum se face mai simţită o voluptate continuă cînd intervin atingeri mici noi.
Cînd a deschis, revenind, uşa mascată, trupul ei a arătat o nouă frumuseţe. Talia îi era lungă, încît sînii săltaţi de tot acum, ca nişte nuferi culcaţi, păreau susţinuţi sus de coşul pieptului, dacă nu ai fi avut impresia că îi trag spre umeri muşchii lungi ascunşi sub piele. Linia plină a coapsei pornea din mijloc, con-tinuînd, din şalele înguste şi spatele prelungit arcuit, întinsă pînă la genunchi, iar de acolo ocolită nervos pe pulpă, spre călcîiul mic, cu tendoane clare.
Părea puţin zăpăcită de lumină, dar după ce s-a întors să caute comutatorul ca să stingă, dîndu-şi seama că e mai aproape patul, a fugit fricoasă spre mine. Cînd şi-a sucit încă puţin talia ca să caute butonul, am văzut într-o clipă că, privită din profil, linia întreagă a corpului ei, de la creştet la călcîi, vie, puţin oblică, făcea în dreptul şalelor un zigzag dulce şi rotund.
N-am vorbit încă multă vreme, iar începutul, după o îndelungă frămîntare interioară, a fost o întrebare a mea, cu un zîmbet nedumerit de tot, emoţionat.
— Ascultă, şi iar am privit-o uimit în ochii albaştri, sfioşi, de ce mi te-ai dat ?
M-a fixat şi ea lung şi nu mi-a răspuns, avea o linişte înduioşată în privire, care mă tulbura.
287
Am venit peste cuta de cearşaf care se formase între noi şi na despărţea corpurile. O simţeam şi prin olandă, caldă ca un trup de pasăre.
Am zîmbit nedumerit.
5	— Mi se pare atît de ciudat că mi te-ai dat. Spu-
ne-mi, mă iubeşti ?
—	Nu...
—	Atunci?
Din nou m-a învăluit cu privirea, ridicînd pupila 10 spre mine, spre pleoapa ei de sus. Gura i se mărise într-un zîmbet întristat şi trebuie să spun, deşi am vorbit despre el adesea, că atunci întîia dată mi-am dat seama de acel romb vag care-i încadrează neasemănat de frumos gura îndurerată cînd surîde.
15	— Nu ştiu,.. n-aş putea să-ţi explic. M-a impre-
sionat gestul de a-mi da cheia... A dizolvat totul în mine...
—	!?
—	Trăiesc într-o lume atît de rea... neînţelegă-20 toare. Vocea îi părea înlăcrămată. Şi-a muşcat uşor
buza de jos.
—	!?
—	O lume cupidă, frămîntată de bănuieli meschine... Gestul cam trăznit... aşa cu voie bună...
25 m-a cutremurat... Simţeam că trebuie să-ţi răspund cu ce e mai bun în mine...
I-am luat mîna caldă, i-am mîngîiat părul. Mi-a zîmbit copilăros.
—	Ceea ce făcuseşi era drăguţ, iar lucrurile fru-30 moaşe sunt puţine... dacă le laşi fără răspuns e păcat...
Şi arcuind uşor umerii, întorcînd iar capul, ca o lămurire mică a gestului ei: Mi-ai cerut asta. Şi-a culcat apoi încet obrazul cu o bucurie tristă pe braţul dus sub căpătîi.
35 De la o vreme, simt că Emilia mă priveşte cu o linişte penibilă. Mă examinează cu o curiozitate de muscă plictisită. Dar trebuie să merg spre destinul gîndurilor mele, pentru că mă duce într-acolo o memorie care scapă oricărui itinerar al raţiunii, cum viaţa vegetativă 40 scapă controlului voinţei. Dealtfel, această trăire în
288
trecut, aprig şi voluptos dureroasă, ţine, fără îndoială, de ordinul vegetativ. N-aş putea să o provoc oricînd vreau şi nu mă pot sustrage ei orice sforţare aş face.
întrebarea Emiliei mi-e penibilă ca o întrerupere 5 dintr-o îmbrăţişare prelungită.
—	Ai dormit?
—	Nu.
—	Erai cu ochii închişi...
—	Mă gindeam... Mă gîndeam la bietul Ladima 10 acesta... Ceea ce calculasem cu grije să nu mărturisesc
mi se pare îngăduit să afirm acum cînd mint. Pentru întîia dată, încurajată, Emilia are o vorbă afectuoasă pentru el.
—	Era băiat bun, săracu... Mă mai necăjea el 15 cîteodată... Dar îi părea grozav de rău... Venea pe
urmă să-şi ceară iertare... Ce puteam să fac?... Mi-era milă de el... Dâr... înţelegea şi el că nu se poate altfel.
O	privesc uimit...
20	— Crezi că înţelegea?
—	Daa... mai ales la urmă... sigur că înţelegea... Uite... aşa, cam o săptămînă după ce m-am făcut bine... a fost, aci la noi, o scenă grozavă... Iar îl apucaseră aiurelile. Ascultă, nu ştiu dacă tu îţi aduci
25 aminte... Ai venit tu o dată la mine. Aşa cam pe la Bunavestire sau pe la Florii... Nu... nu te-ai urcat sus. A venit singură Gina să-mi spuie să mă îmbrac şi să viu jos la maşină, ca să mergem la masă...
—	E adevărat... dar nu pricep absolut deloc... 30 în ce mod sunt amestecat eu în această întîmplare...
—	Să vezi... El era la noi... Abia mă făcusem bine şi, săracul, era foarte bucuros... Adusese prăjituri şi hotărîsem să stăm, împreună cu Valeria, toată seara, toţi trei. Vorbea vesel, rîdea, povestea...
35	Cînd a venit, Gina a văzut situaţia încurcată şi
nu ştia ce să facă. Mi-a făcut semn şi mi se pare că el a văzut că are să-mi spuie ceva... Am trecut amîndouă în dormitor şi mi-a spus că tu eşti cu maşina jos, că mergeţi la masă şi că ea a venit să mă ia şi pe mine, 40 că tot n-am mai ieşit de atîta vreme... Drept să-ţi spun, mi-a făcut mare plăcere asta... De o lună şi mai
289
bine nu mai mîncasem în oraş... şi am şi început să mă îmbrac numaidecît... Ea a coborît jos, zicea că ai zis că ţi-e urît să aştepţi singur în maşină. I-am spus că vin numaidecît, dar să aşteptaţi după colţ, căci mi-era
5 frică să nu vie Ladima... Cînd m-a văzut îmbrăcată... el, care amuţise, m-a privit galben.
—	Unde te duci ?
Vorba aia, deşi mă plictisea... i-am spus:
—	Fac doi paşi cu Gina pe jos şi mă întorc.
io	— Ce mai e şi asta?... Ziceai că rămîi acasă?...
Spune-i Ginei să rămîie şi ea.
—	Dacă-ţi spun că facem doi paşi pe jos şi ne întoarcem. .. Era foarte abătut şi-şi frîngea mîinile... Nu ştia ce să spuie. Parcă nu mai putea respira.
15	’ — Ascultă, Emilia, te rog riu pleca... Rămîi aci,
rămîi cu noi astă-seară.
Avea şi el hazul lui, ce să-i faci?
Îmi aranjasem lucrurile în poşetă, îmi căutam mănuşile... Atunci a venit el spre mine fierbînd:
20	— Te rog să-mi spui cine te aşteaptă jos în maşină?
Cînd am văzut obrăznicia astă, m-am enervat... Ţi-am spus eu: sunt bună, bună cît vrei, dar cînd văd că cineva se obrăzniceşte...
—	Asta nu te priveşte pe dumneata...
25	A rămas aşa că năucit.
—	Cum nu mă priveşte?
—	Da de unde pînă unde, asta?
S-a apropiat de mine, că, zău, drept să-ţi spun, am crezut că o să mă lovească. Ii ardeau ochii.
30	— Ascultă, Emilia, nu ţi-e ruşine să-mi spui asta?
îmi venea să-i trîntesc poşeta în cap, dar mi-era milă de el. L-am repezit scurt.
—	Te rog să mă slăbeşti şi să nu te amesteci unde nu-ţi fierbe oala.
35	Am crezut că face spume la gură... a început să
urle la mine, trîntind lucrurile pe masă.
—	Eşti o mizerabilă... Acum înţeleg mai bine ca oricînd. Eşti cu adevărat... Dar ce nu m-a făcut: tîrî-tură, tîrfă... Eeee! Eeee! Cînd am văzut ăsta, am cre-
40 zut că-mi vine damblaua... Cînd m-am uitat o dată la el şi cînd l-am repezit.
290
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Ia ascultă, domnule Ladima... domnule Ladima. .. şi Emilia pune pe silaba dom un accent greu, ca spatele ei, iar repetarea numelui o face cu o ironie şuierătoare. Unde te trezeşti, domnule? Dar ce, ai contract cu mine să mă pisezi atît?... Auzi, asta-i bună... Da ce, dumneata ai plătit chiria aci? Ai numărat dumneata 30 de mii la Bunavestire?... Şi pe urmă i-am arătat uşa, scurt... Te rog să ieşi afară... A început să urle iar... bălăbănind mîinile.
—	De plecat am să plec... Atîta neruşinare m-a săturat. înţelegi, m-am săturat... M-am săturat... Mi-e silă... Mă sufocă dezgustul... Şi încă din prag, urla furios... „Mi-e silă!...“ Am coborît repede, fără
să mă sinchisesc dacă mă aşteaptă şi mă urmăreşte_______
dar nu s-a luat după mine... A luat-o mergînd furios spre dreapta...
A doua zi, pe cine crezi că a văzut Yaleria venind, palid, domolit şi pocăit,, ca un cîine cu coada între picioare? Pe Ladima!... Ea, bună, l-a primit, i-a făcut cafea, şi el a stat pe divan, fumînd pînă pe la cinci, cînd am venit eu. Ei, ce era să fac ?... Am stat îmbufnată în dormitor vreo jumătate de oră... pe urmă mi s-a făcut milă şi ne-am împăcat.
Povestea asta pune între mine şi existenţă ca un soi de catifea care împiedică orice contact şi control. îmi aminteşte organic de toate indigestiile pe care le-am avut. Atît de multe fapte care sunt totuşi în clipa noastră nu le putem bănui în viaţă, la doi paşi de noi... Din cauza mea, Ladima s-a răsucit în el. Şi nici o fibră n-a tresărit singură în mine.
Emy dragă,
Îmi ceri să răspund eu pentru tine la întrebările puse de tînărul gazetar... Lasă atunci pe mline, Emy, Emy, sunt îngrozitor de obosit. Simt că se macină ceva în mine. Steaua vînătorilor asta nu ar fi o greutate, deşi eu o scriu aproape toată, căci şi articolele pe care le primesc de afară trebuie să le refac în întregime... tot eu o corectez, eu o paginez... Trebuie să răspund şi la corespondenţa pe care o trimit cititorii... Şi pe ce drumuri de viaţă şi de moarte e gîndul meu cînd tai un di ca să
291
5
10
15
20
25
30
35
pui un de... Sunt obosit... Am şi acasă plictiseli... Nu ştiu dacă am să râmîn, pentru că atît cit îmi dau ei nu scot nici chiria şi o cafea cu lapte pe zi... Aş vrea să introduc o cronică dramatică, deşi e o revistă de specialitate, Emy, dar nu ştiu dacă o să-mi dea teatrele bilete, în orice caz, la nevoie, cumpăr şi tot mă duc... Vreau să continui neapărat ceea ce am început la Veacul... Îmi spui că ai primit cu poşta tăieturi din gazeta cu
ecouri, în care sunt înjurat... nu e nimic________ nimic,
Emy ... Nu ştiu dacă tu cunoşti un vers din Rimbaud, care nu-mi mai iese din cap de vreo două luni încoace:
Des serpentes geants devores par de punaises•
Cu astfel de „oameni^ lupta e zadarnică...
Anecdota din gazeta lor despre răutatea mea e o stupiditate. .. Nu cred că sunt aşa cum mă văd ei... Dimpotrivă, simt uneori că e în mine o imensă doză de bunătate inutilă... O bunătate cu care nimeni nu are ce face... O bunătate care se trece ca un fruct necules. O bunătate care se resoarbe, descompusă, ca o otravă.
Cu bine, Emy1 draga mea.
G.
P.S. — Am trecut ieri pe la cizmar să văd dacă pantofii sunt gata... Trec mîine să ţi-i aduc.
înţeleg, intens, ca un şurub răsucit în gîndul meu, că va trebui, cu orice preţ, să iau aceste scrisori, care nu trebuie să mai slujească, pentru nimeni în viitor, drept afrodiziac.
Mă întreb însă dacă nu va fi nevoie, pentru ca să cîştig încrederea Emiliei şi să-i pot cere scrisorile, să mă culc (ca să întrebuinţez barbarismul şi eufemismul acesta) cu ea din nou. Dar numai gîndul acesta şi mă descurajează... Niciodată n-am avut-o de două ori pe Emilia... O dată da, căci vin ameţit de pe drum de imaginea care mă obsedează şi, oricît de mediocră, întîia ei îmbrăţişare nu mă dezmeticeşte decît aproape de urmă. Dar a doua oară nu, căci încep să mi se năzare toate lipsurile ei, şi nimic nu vine să-mi contrabalanseze sugestiile de dezgust care urmează.
5
10
15
20
25
30
35
40
Ceea ce mă surprinde însă e constatarea că nu corpul Emiliei mă împiedică s-o am încă o dată, ci capul. în anume sens, corpul ei nu e lipsit de frumuseţe. Aşa cum stă pe spate acum, cu mîinile sub cap, cu un picior îndoit, iar cu celalt, dinspre mine, întins, nu pot spune că e urîtă. Nici un moment carnea nu atîrnă pe ea, căci e tînără. Sînii s-au înmuiat, dar fără să-şi piardă conturul. Şi-au lărgit numai puţin baza... Pîntecele nu coboară brusc, cînd se termină coastele, căci are coşul pieptului lat, ci rămîne aşa între coaste şi încheieturile scurte abia aparente, ale coapselor, ca un vas plin cu cîteva ocoluri de gutuie însă şi care se suge puţin în dreapta şi în stînga. Ochiul mic, închis al buricului, e subliniat de o cută uşoară, dintr-o parte într-alta, ca un arc de paranteză culcată ce se topeşte uşor spre şolduri. Ceea ce are îndeosebi plastic e perniţa de carne triunghiulară, care precede cei cîţiva cîrlionţi de mătase blondă ai feminităţii ei. Acolo, încă, are o-frumuseţe proaspătă de blondă grasă... E sigur că acolo e, în felul ei, mai frumoasă decît doamna T., care este acoperită cu un puf arămiu excesiv.
Toate ar fi cum ar fi, dacă n-ar avea capul pe care-î are. Rotund, cu fruntea limpede de orice Cută, cu nasul frumos, îndreptat în jos, cu arcadele geometrice arcuite spre tîmple. Orbitele ei sunt fără adîncime. Ochii mari, sus, sunt despărţiţi, cu o îndoire, de sprîncenele trase, iar jos obrajii pornesc imediat de sub gene, reducînd la minimum pleoapa. O frumuseţe ideală desenată de un profesor de caligrafie, fără nici un mister, care ţine în acelaşi timp şi de acadea şi de parfum prost. Mă gîndesc iar: cap de pisică de lemn cu coc la spate.
Se spune adesea: femeile nu trebuie să arate prea mult din corpul lor, căci atunci dispare „misterul, atracţia44... Ca şi cînd misterul unei femei ar sta în sexul ei, iar nu în sufletul ei. Unii merg mai departe şi se întreabă cu îngrijorare, auzind despre progresele nudismului. Cum? să dispară ceea ce făcea misterul femeii, îmbrăcămintea? Atunci dispare şi feminitatea.
Dar sunt femei goale ca un măr, care au mai mult/ mister decît zeci de femei îmbrăcate pînă sub bărbie. Numai cine n-a avut numeroase femei în viaţa lui poate
293
judeca astfel, şi mai ales numai cei care au avut femei care din primele trei cuvinte s-au isprăvit ca farmec. Altfel ar şti că sunt femei care fac, după-amiază, din picioarele lor un colan în jurul gitului bărbatului, iar 5 seara sunt aceleaşi doamne cărora el le sărută mîna cu emoţie.
Dacă ar fi adevărat că pe măsură ce o femeie se dezbracă pierde din personalitatea ei, ar însemna că la plaje, de pildă, femeile să fie mai puţin considerate 10 decît pe stradă, ceea ce e cu totul fals. Chiar cînd e aproape goală şi leneş lungită în nisipul cald, i se vorbeşte unei femei frumoase cu trup de şarpe şi ochii limpezi, fără îndoială mai frumoasă decît îmbrăcată, cum i s-ar vorbi într-un salon. Dealtfel, pe plaje se 15 flirtează întocmai ca într-un salon. Intr-o convorbire cu o femeie interesantă, deGi deopotrivă de interesantă şi în costum de baie ca şi în costum de stradă, după întîiele clipe de examen, ceea ce trece în paranteză, nu e cum s-ar crede, psihicul, ci trupul. După cîteva zile mai 20 ales, cînd căldura animală, a pielei virgine ca să zic aşa, a dispărut în plin aer şi în bătaia soarelui, cînd această epidermă proaspătă şi lîncedă (căreia protecţia rufăriei fine îi dă sugestii de culcuş, păstrînd în ea acea căldură animală, care e ca o respiraţie vie a feminităţii) se 25 îngroaşe şi se înăspreşte puţin, trupul se apropie de ineficacitatea statuară. Şi pe urmă raporturile sunt cu o abstracţie mai mult sau mai puţin totală de el; căci ră-mîne admirat de cunoscători ca o nouă îmbrăcăminte parcă.
30	Dealtfel, Tekirghiolul-Movilă oferă şi o altă expe-
rienţă, pe care am făcut-o cu destulă uimire.
Aşa-zisele băi reci în lac au despărţăminte pentru dezbrăcat, deosebite pentru bărbaţi şi femei... Un gard de uluci, prelungit vreo zece paşi în apă, deosebeşte 35 cele două imperii ale goliciunii totale. In lac însă, mai ales datorită soţilor care caută să-şi regăsească soţiile, despărţirea încetează, deşi nu sunt nici măcar maiouri. Privirile aruncate spre mal îţi oferă viziuni de paradis. Nici un amănunt nu-ţi scapă, şi identificările nu sunt 40 grele. Ei bine, seara dansam cu femeile pe care le văzusem „fără mister“, cu aceleaşi sentimente ca la
294
5
10
15
20
25
30
35
40
orice bal. Transpusă la altă scară, viaţa dintr-o staţie de mare e absolut la fel cu viaţa corespunzătoare de la oraş: gelozie, prietenie, bucurie, preocupări de interese* admiraţie, emoţie, pudoare psihologică, dacă mi-e permis să zic aşa.
Nudismul nemţesc e camaraderie, cum camaraderie sunt în genere raporturile lor. Flirt ar fi pentru francezi şi ţigănie pentru ţigani, cum e şi cînd sunt îmbrăcaţi (dar nu mai mult, căci dispare atunci o parte din obsesia sexuală).
Se spune că unii bolşevici, socotind iubirea cu veleităţi de alegere şi exclusivitate, drept o prejudecată infiltrată de spiritul burghez, au încercat s-o desfiinţeze printr:o educaţie contrară, tratînd amorul ca pe un instinct, asemeni celorlalte, fals împodobit pînă acum cu o aureolă pasională. A fost redus la stricta lui importanţă prin educaţia neipocrită a sexelor laolaltă, prin nuduri integrale, pe stradă chiar, şi prin încurajarea împerecherilor libere. Eroarea cea mare a fost că au crezut că amorul în acestea rezidă... Dar doi inşi pe o plaje, în care e o învălmăşeală de picioare şi mîini, se gîndesc şi se simt ei pe ei înşişi cu totul deosebiţi de ceilalţi, care rămîn tot atît de numeroşi şi de asemănători între ei ca pinguinii pe mal. Numai că s-au gîndit şi au şi creat o nouă realitate.
Iubirea este preferinţă şi, posedată — după regulament — de opt ateliere întregi, o femeie nu poate fi împiedicată de planton să prefere în gînd şi să surîdă cu privirea, cum nimeni nu poate împiedica orgoliul de a te şti preferat şi recunoştinţa înduioşată pentru asta. Căci dacă preferinţa însăşi poate fi interzisă, gîndul preferinţei scapă oricărei oprelişti. Mai mult decît atît nu e necesar pentru iubire. In timpul retragerii, am sosit într-o seară, uniformizaţi de noroi, neraşi de o săptămînă, sleiţi, la un conac de pe Ialomiţa. O doamnă a improvizat o masă.... Nemîncaţi, o parte din camarazii mei s-au năpustit haiduceşte asupra farfuriilor... Asistam, privind* să termine ei, ca să mă servesc şi eu, dar nu mai rămăsese nimic. Atunci am simţit îndreptată spre mine privirea femeii tinere şi frumoase. Mi-a surîs înţelegător şi i-am răspuns zîmbind. Mi-am aprins o
295
5
10
15
20
25
30
35
40
ţigară şi am renunţat aproape. După masă, cum se mai schimbau cîteva vorbe, m-a întrebat: „N-ai mîncat nimic ? Vino, pentru că am spus servitoarei să-ţi prepare ceva... “ Şi am mîncat în camera ei, unde am rămas pînă dimineaţa. E un raţionalism excesiv, programatic, în proiectul egalizării tuturor oamenilor în materialitatea lor, căci deasupra unor mlaştine chiar se ridică adeseori jocul flăcărilor albăstrui, care poate că pentru animalitatea noastră e actul gîndirii.
Dealtfel, femeile „cu mister“ adevărat nu sunt cele care fac „lampa mică“, sau pun abajur de hîrtie roză (ca acei negustori de stofă care înadins astupă ferestrele, pentru ca, în semiîntunericul prăvăliei luminate scăzut, să-ţi vîndă marfă proastă).. Căci femeile frumoase sunt iubite şi după ce s-au dat, desfăcînd picioarele ca nişte bacante, şi după ce au înşelat, şi după ce au revenit.
Şi oricum, femeile care înseamnă destinul unui om, cele adevărate, care sunt foarte puţine (căci restul sunt femele), îşi încep misterul după ce s-au răsturnat în patul bărbatului.
„Mister“ e acel inefabil care face ca o pereche de ciorapi descălţaţi, aruncaţi pe un scaun de o femeie oarecare, să fie o pereche de ciorapi, dar aceiaşi ciorapi să fie cu totul altceva cînd ţi se spune că aparţin unei femei adevărate... să fie ciorapii tulburători ai doamnei N. sau T.
Mai mult decît o văzusem eu pe această doamnă T. nu poate fi văzută goală o femeie. Doi ani. Şi totuşi astăzi e ca şi cînd n-aş fi văzut-o niciodată astfel. Răsfrîntă în trecut, închipuirea mi-e încă arsă de goliciunea acestei femei. O văd limpede, căci am privit-o cu neruşinare, şi nu mi-e un colţ al trupului ei necunoscut, aş putea să-i descriu cu amănunte orice clin. Şi totuşi închipuirea nu-mi satisface curiozitatea, am impresia că e ceva care scapă celei mai îndrăzneţe investigaţii. Atît de chinuit sunt, încît uneori, obsedat de sexualitatea ei, regret că nu o am fotografiată, răsturnată, într-una din acele poze obsecene, şi aş vrea-o exasperat de obscenă, aşa cum se oferă pe sub mină, cu fereală de poliţie. Dar simt că şi atunci, cu acel docu-
5
10
15
20
25
30
35
ment dinainte, nu aş găsi ceea ce doresc, cum nu-şi poate domoli setea cel cu gura uscată, în vis, oricît ar bea.
O	privesc din nou pe femeia de lingă mine, aşa culcată pe spate, oferită neantului, goală şi plictisită, încolţeşte în mine bănuiala derizorie că din pricina ei, probabil, s-a sinucis Ladima. Din pricina acestei femei lipsite de orice mister lăuntric, pe care el proiectase toată imaginaţia lui ca pe o pînză albă. Mai sunt două-trei scrisori şi nu din ele, fără îndoială, voi afla taina morţii lui.
O	privesc lung, dezarmat.
—	Ascultă, Emilia, cînd s-a sinucis Ladima?
Pare-se că se gîndeşte, duce un deget la comisura
din dreapta a buzelor, cum alţii îl duc la frunte.
—	Păi să vezi... Era aşa cam după Sfîntul Gheor-ghe... Aşa... în... aprilie... Ba nu... în mai... acum ştiu... la 2 sau 3 mai.
Aşadar, nu sunt nici patru luni de la moartea lui şi vorbeşte despre el ca despre un mort de pe aceeaşi stradă, sau, aşa, din acelaşi sindicat. Gît de sincer şi total indiferent trebuie să-i fi fost el, dacă ea, nici măcar după moartea lui, nu afectează acea prietenie, superfluă, uşor de acordat morţilor, şi nu joacă măcar de formă acel teatru ancestral al doliului.
Valeria, a fost numai un schimb de cuvinte... N-a fost bătaie... e încă o măgărie gratuită... Nu mai aduna stupidităţile lor... Dacă ţi le trimit, aruncâ-le. .. Spune-i şi fetei că am fost ieri la „Banca Industrială“ să cer amînarea poliţei şi mi s-a spus că a plătit-o Gheorghi-diu... M-am dus la el să-i mulţumesc... nici nu ştiam ce trebuie să fac... mi-a spus că nu-i nimic că o să-i plătesc cînd oi avea... că să nu mă mai gîndesc la ea. Eram aşa de emoţionat, că nici nu ştiam cum sâ-i mulţumesc. în mizeria aceasta... în urîciunea acestor zile, cînd dezgustul de tot şi de toate mă pătrunde ca o umezeală, omul acesta mi-a adus un surîs şi o lumină. în ceasul cel mai greu al vieţii lui, Dumnezeu să-i ţină socoteală de acest ajutor, dat unui părăsit şi înşelat de
297
toata lumea...' S-a sfîrşit... simt că s-a sfirşit... Sunt încolţit din toate părţile şi în curînd nici o mişcare nu va mai fi posibilă. Vin după-masâ la voi, Valeria. Chiar dacă nu-i Emilia... voi mai sta aşa... fumînd 5 în sufrageriei'.,
— Era foarte necăjit. I se promisese un post la o> gazetă şi se ducea în fiecare zi. Pe urmă nu l-au mai. angajat. Cum n-avea ce face, scria poezii. Uite, intr-o* revistă erau două odată.1
10	Cred că i se crease bietului meu prieten o atmo-
sferă aproape irespirabilă, încît într-adevăr era evitat de toată lumea. începuse în jurul lui, probabil, acel păienjeniş de intrigi vagi şi insinuări abile, ţesut do acei pe ’ care-i maltratase în scris, cu un aer quasi
15 obiectiv, cu o ipocrită indulgenţă, dar tocmai prin această absenţă de interes vădit era de mare putere de sugestie şi şe întindea ca o igrasie. Spre uimirea mea,. Nae Gheorghidiu, întrebat o dată faţă de mai multă lume, de către un deputat care vrea să scoată o gazetă
20 şi căuta să-şi facă redacţia, din ce motive a plecat Ladima de la Veacul, l-a recomandat pe acesta cu o falsă căldură şi cu o falsă ironie în acelaşi timp.
1 Sunt două poezii apărute in Logos, numărul pe martie.
CER FINAL
25	Dăr iezerele unul lingă altul sute,
Cînd rid arhipelagurile lumii mute?
Geyserii lungi lumina descompun,
Cu munţii de cristal şi alaun.
30	Iradiază sorii albi, cînd doi, cîrid patru,
Terasele de ape vii în amfiteatru...
. Grădinile Semiramidei, lateral,
Din răsărit pin’ la apus, în sus de val.
35	Azvîrle orgile planetei jerbe grele
De imnuri spre spiralele de stele...
Cînd evantalii lătescente trec domol,
Ca reci comete dincolo de gol.
40	Făşii de lumină caută gîndind
Sfîrşitul lumii. Rar se sting şi se aprind...
Aşa era... aşa era întîiul ceas.
De nu m-ar fi chemat pe cruce aş fi rămas.
298
—	A... e bun, e foarte bun... Şi întorcîndu-se spre tata... Nu-i aşa, Tănase ? Numai vezi să ai mărunţişuri în buzunar mereu, că-i cam place să tapeze... Şi în orice caz să nu-i dai mandat să iscălească chitan-
5 ţele de publicitate. Altfel e băiat bun...
Tata a dezminţit cu un aer indulgent şi familiar, care a convins mai rău.
—	Glumeşte dumnealui aşa... Da, e băiat bun.
Nae Gheorghidiu a surîs grav, larg, neconvins.
10	— Ei, dacă Tănase zice că glumesc, aşa o fi. Că el
ştie. Că el era cu fondurile.
■ Eu, care ştiam că de nimic nu are mai multă oroare lumea asta ca de „tapeuria şi care ştiam că Ladima nu
15 numai că nu cerea niciodată nimic, căci era normal să-mi ceară mie înaintea tuturor, dar nu mă lăsa să-i plătesc nici măcar nota cînd mîncam împreună, fier-beam şi am intervenit hotărît, arătînd că nici vorbă nu poate fi despre asta.
20	Dar Nae, extrem de amuzat, m-a aprobat cu o per-
fidie groasă.
—	Şi ăsta are dreptate... Fred trebuie să ştie mai bine ca oricine că erau asociaţi la... masă...
PARAFĂ.:.
25	Marea crlncenă de plumb visează salbe
Şi resoarbe înveninată spume albe.
Pe deasupra-i sîrma-ntinsă între munţi,
Pentru paşii mei alături, şi mărunţi.
30	Doamne, din ce gropi, din ce canal,
Mă azvîrli ca pe un cadavru, sideral,
Ce descrie cu picioarele lipite Traiectorii în ocol, de monolite?
35	Timpul se dilată-n gol şi vin prin spaţii
Către mine, flămînzite constelaţii...
Sorii noi au nimburi tari de sfinţi. Eu trec Ca o pasăre salvată de înec.
40	Semnul e de aur, ştiu, blestem de soi...
Negreşit, Steaua Polară. Dar apoi?
299
5
10
15
20
25
30
35
40
300
Toţi au rîs zgomotos, găsind, dealtfel, că obiectul nu merită prea multă bătaie de cap şi că nu va comite nimeni nici un păcat dacă îl socoteşte pe Ladima şan-tajist şi tapeur. De la o anumită înălţime poţi să calci rîzînd pe omizi şi gîndaci. De angajarea unui tip atît de ridicul evident că nu mai putea fi vorba.
-Ce-a fost asta, ce s-a întîmplat... ? O ceartă?
Se gîndeşte fără o singură încreţitură a frunţii.
— Era, nu ştiu, cam a treia zi de Paşti... Ba nu... nu... că în toate trei zile de Paşte fusesem în excursie cu automobilul la Sibiu, cu Micropolu, un tip de la „Banca Generală^. Ladima venise în fiecare zi, de sărbători, şi stătuse de vorbă cu Valeria... Mai jucau tablinet, mai mîncau cozonaci aşa... ca de Paşte... El ştia că sunt la ţară la Bîrlad şi că viu miercuri dimineaţa. Şi cum m-am întors, s-a şi înfiinţat la noi... de nu mai puteam scăpa de el. La 1 trebuia să vie grecul să mă ia la masă... şi Ladima nici nu se gîndea să plece... Atunci am făcut pe gentila cu el, ca să nu bănuiască... Ştii, nu mai vream să mai facă iar scandal... I-am spus că mi-a fost tare dor de el... l-am sărutat... I-am spus că tare aş vrea să mergem împreună la cinematograf... Că acum să mă lase, că sunt obosită 1 Uite... adorm de-a-n picioarele. Vino la 4 şi jumătate la „Lux“... aşteaptă-mă în hol. El a primit fericit... Mi-a sărutat mîinile... Era foarte vesel. Dar ca naiba, eu am uitat de el şi nu m-am dus la „Lux“... Ba a fost şi mai boacănă... Pe la 5 m-am dus să-l iau pe Micropolu de la bancă, pe Smîr-dan, că lucra şi după-masă... Am ieşit de-acolo amîndoi abia pe la 6... şi tocmai căutam o trăsură prin dreptul „Luxa-ului, n-aveam nici o grije de Ladima, că îl credeam plecat de mult. De unde să-mi treacă prin cap că el o să aştepte un ceas şi jumătate. Ei bine, era acolo... se plimba prin faţa cinematografului... Cînd m-a văzut la braţ cu grecul i-a venit rău... a venit de-a dreptul acasă. Nici nu putea vorbi de atîta suferinţă. .. A stat vreo două ceasuri, la masă în sufragerie, cu fruntea sprijinită în palmă... Valeria a încercatsă-i vorbească, dar n-a răspuns nimic... Ei i s-a părut la început că plînge, dar zice că nu plîngea... Sta aşa,
t cu fruntea în palmă, trist şi gîndea... Pe la 8 a plecat şi abia atunci i-a spus Valeriei: „Am văzut-o pe Emy cu un domn la braţ“. Zice că a plecat surîzînd singur, ca un nebun. Atunci eu i-am scris a doua zi 5 un bilet, rugîndu-1 să mă scuze că l-am făcut să aştepte şi să sufere... Ăsta e răspunsul lui.
Dar nu face nimic, Emy... găsesc că aşa trebuie să se întîmple... Eşti prea bună că te interesezi dacă sufăr. .. Fii liniştită... Dealtfel, ca să sufăr, ar trebui 10 să mai am orgoliu... să mai fiu în stare de iluzii... Să te mai iubesc... Dar asta nu mai e cu putinţă, deşi îţi pîndesc poarta şi gesturile, deşi te aştept şi îmi aranjez viaţa aşa cum îmi e, după tine... Emy, ceea ce simt pentru tine nu e nici dragoste, nici ură... E ceea ce simte 15 somnambulul pentru lună...
încolo nimic...
G.
Dar peste o săptămînă iar a fost scandal... Era la noi cînd a venit Micropolu, care, tîmpit, se jena de el... 20 Atunci, Valeria i-a făcut semn să plece, că nu vream să-l pierdem pe grec. El a plecat, dar a aşteptat un ceas la poartă...
A doua zi, mi-a trimis scrisoarea asta, ultima.
Dacă după cele întîmplate ieri te aştepţi, de la mine, 25 la o scrisoare furioasă, însingerată, ai să rămîi fără îndoială, din cale-afarâ de surprinsă... Loviturile din urmă găsesc locul amorţit. Chiar dacă sunt mai tari sunt simţite ca prin pîslâ... ca întîmplate altora... Fireşte, îmi era greu să-mi închipui odinioară că aş 30 putea aştepta la poarta unei femei pînâ i se încheie amantul — probabil întîmplător — la pantaloni, dar acum văd că nu moare nimeni din asta...
Te rog mult, un singur lucru... înapoiază-mi, astăzi chiar, toatei scrisorile şi, dacă le mai păstrezi, versurile 35 pe care ţi le-am trimis. Te rog foarte mult asta. Trimi-te-mi-o înapoi chiar pe aceasta pe care o primeşti acum.
George Demetru Ladima
301
O privesc uimit...
—	Ei bine, văd că nu le-ai înapoiat ?
—	Valeria a spus c,a să-i răspund că le-am pierdut... A spus că ce e asta să ceară înapoi scrisorile?... Cum
5 poate să ceară asta un om binecrescut?... Dar pînă la urmă nu i-am mai răspuns nimic,. .. El a venit singur să le ceară şi i-a spus Valeria că nu mai păstrez nici una.
—	Şi pe urmă n-aţi mai vorbit? Nu v-aţi mai văzut ?
10	îşi striveşte a nedumerire buzele caligrafice.
—	Nu... că... aşa... cam la două săptămîni s-a omorît. Deci între 1 şi 3 mai.
Se închide în mine un iris uriaş, ca peste o vedere pe ecran. Tac îngîndurat şi pe urmă întreb, privind 15 litng, după ce am tras din ţigare:
—* De ce s-o fi sinucis?
Nu şovăie nici o clipă, ridicînd spre mine ochii ei mari, inutil deschişi.
—	Mai întrebi? Din mizerie... Vai de capul lui..; 20 Intr-o vreme nu mai mînca poate nici o dată pe zi.
Că scrisorile acestea nu trebuie să mai rămîie în , mîna Emiliei, pentru mine e o poruncă inexorabilă... Dacă m-aş găsi într-o expediţie periculoasă şi un camarad al meu ar cădea sufocat de nisip, uscat de sete, 25 aş căuta cel puţin să-l îngrop ca să nu-1 sfîşie şacalii... Mi se pare de prisos orice negociere cu ea. Cred că ar deveni cu atît mai calculată, cu atît mai prudentă, cu cit aş oferi mai mult. Aş vrea să-i cer scrisorile sub pretextul că doresc să le copiez şi eu. Şi pe urmă să nu 30 i le mai înapoiez. Dar chiar faptul că aş manifesta intenţia de a le avea în copie i-ar sugera ei bănuiala că e cine ştie ce valoare la mijloc... Mai mult, aş face-o foarte circumspectă şi n-aş mai izbuti să le fur. Căci astă-seară le voi fura.
35	încep prin a mă arăta plictisit... şi arunc scriso-
rile, pe care nu le voi mai pierde din privire, în lături.
—	Cît e ceasul? 10 şi jumătate... Vai, dar mult timp am pierdut... Şi mi-e o foame...
Se miră, căci n-am dat nici un semn, în privinţa 40 asta, pînă âciim.
—	Ţi-e foame?
302:
5
10
15
20
25
30
—	Şi ce foame... Ştii ce, Emilia?... Hai să luăm şi pe sora ta... şi să mergem să luăm masa undeva la o circiumă afară din oraş. Am poftă de mititei şi mo-miţe... Mergem la „Zahana“ (acolo, gîndesc eu, nu vom întîlni pe nimeni).
—	Păi ce? Ai maşina jos?... Şi e bucuroasă.
—	Nu, luăm un taxi. împrăştii puţin scrisorile, ca s-o fac să le puie la loc imediat... Hai, strînge astea, că vreau să mă îmbrac.
A îngenuncheat şi, ştînd pe călcîie, adună scrisorile din pat. Coapsele, lărgite de sprijinirea pe pulpe, aproape s-au lipit în faţă şi fiecare din ele a făcut parcă un satelit de pulpă, lipit de-a lungul ei. Cîrlionţii din mijloc, aurii, au dispărut, căci perniţa de grăsime de deasupra lor s-a lăsat puţin în jos. La fel şi sînii care devin gutui atîrnate, iar spatele î s-a lămurit în desfacerea şoldurilor, ca un spate de cal tînăr.. Strînge foile dintre cutele Cearşafului, Sub zodia acestor dungi, adîncituri şi plenitudini, a stat întîmplarea acestei după-amieze de august, în întregime. Va veiii o vreme cînd amorul va dispare, cînd cei care suferă din cauza iubirii vor părea ridiculi? Cine ştie? Dar ce poate face starea de lucruri care va fi cîndva, pentru cei de acum... pentru cei care şi-au încheiat ciclul revoluţiei pe planetă, sub această zodie de azi?
După ce a strîns scrisorile, fără grabă, Emilia le-a legat din nou cu panglica roză în cruce, le-a aşezat deasupra fotografia, ca eticheta pachetelor de peşmeţi, le-a aşezat în cutie, iar cutia a dus-o în şifonier, in sertarul de jos. De acolo iau pachetul, cînd se duce, rugată de mine, să-i spuie Valeriei să se îmbrace. îl vir apoi în buzunarul de la spate al pantalonilor, singurul care poate fi mascat.
EPILOG I
Am căutat a doua zi toate ziarele şi revistele din săptămîna morţii lui Ladima. Nu mi-era greu, căci faptul intra chiar în colecţiile din anul acesta... Gîn-5 dul acesta singur şi îmi da o tristeţe grea ca un doliu. Peste sinucidere însăşi se trecea cu oarecare discreţie. Ziarele de tiraj păstrau un adevărat echivoc în privinţa aceasta, căci nu aminteau decît „moartea44 unui poet. Era ca un soi de ciudată pudoare, sau ca o întîm-10 plare nenorocită în familie, care nu trebuie comentată. Altfel aceste articolaşe-necroloage erau surprinzător de elogioase, contrastînd cu ostentaţia cu care era trecut sub tăcere în viaţă. Dar era un fel de laudă gratuită, ca şi cînd cuvintele ar fi fost tocite de sens şi trebuiau 15 umflate: „G. D. Ladima, un strălucit talent44, sau: „a fost unul dintre cei mai lăudaţi (?) poeţi de azi44. Una vorbea chiar de „o mare pierdere pentru literatura românească44. Era în toate acestea un soi de publicitate indiferentă în ceea ce priveşte însuşi obiectul, 20 dar binevoitoare şi amabilă, fiind vorba despre un confrate. Revistele mai mici aveau mai mult accent* Una din ele m-a oprit îndelung şi mi-a umezit ochii: „Unul dintre cei mai mari poeţi ai timpului... hrănit cu oţet, fiere şi dezgust de contemporani, a dus 25 tăcut ţeava rece pe inima caldă şi stupidă şi a domo-lit-o, sfărîmînd-o. Noapte bună, poet smintit şi cumsecade.44
304
5
10
15
20
25
30
35
40
Ceea ce unora li s-ar putea părea de o grotescăi absurditate, anume că un om ca Ladima să se sinucidă din pricina unei femei atît de vulgare ca Emilia, mie mi se părea destul de explicabil. N-aş putea spună cum... Din capete de experienţă proprie, din cercetarea cu oarecare atenţie a reportagiilor de gazetă,, din ceea ce ştiu din jurul meu, am ajuns la convingerea că numai femeile vulgare provoacă „drame din amor“, sinucideri sau crime. Neîndoios că din pricina femeilor superioare se suferă mult mai mult, mult mai adînc şi sub forme care ţin de un desfiinţător sadism psihologic. Dar cînd auzi despre vreo sinucidere sau crimă,, aproape totdeauna constaţi uimirea celor ce au cunoscut pe eroină: Cum, pentru asta? Dar nu e nici măcar frumoasă, e vulgară, are o inteligenţă de vînzătoara de mărunţişuri, aprigă la cîştig. Tocmai de aceea, din cîte femei despre care se spune că sunt bine în Bucureşti — cel puţin aşa ştiu — nici una nu a dus la sinucidere vreun bărbat. Toate dramele din toţi anii, de cînd sunt atent la lume, sunt din mahalaua sufletească. .. Cele mai adesea femeile sunt foste prostituate, aventuriere de birje cu un cal. Adevărul e că suferinţa din pricina unei femei, de inteligenţă superioară, delicată, sensibilă, oricît de capricioasă, e ca o boală lungă, cu remiteri trecătoare, cu anumite voluptăţi în suferinţă, cu o adîncire în sine şi cu o iluminare a lumii exterioare nebănuite pînă atunci. Acele boale despre care un scriitor (pe care l-am cetit undeva) spunea că dezvoltă inteligenţa. Dar dacă suferinţa din pricina unei femei „bine“ seamănă cu tuberculoza, suferinţa, din pricina unei femei vulgare are ceva din usturimea şi exasperarea unei furunculoze, a unei boale ruşinoase. E insuportabilă... Unii bărbaţi aflaţi în condiţii neprielnice, „pierzînd începutul14 şi nevoiţi să „marşezeu apoi, din lipsă de puncte de control, alţii, lipsiţi da atenţie critică (nu sunt prea mulţi şi nici dramele prea numeroase), cad victime unor asemenea iubite de roman, mahalagesc.
(Trebuie să punem în paranteză cazul foarte numeros al sinuciderilor femeieşti din dragoste. In cele mai numeroase împrejurări e vorba de complicaţii, ca sarcina,
305
„nenorocirea44 sau părăsirea după fugă, fără nici un adăpost material, care deşi sunt consecinţe ale iubirei, nu înseamnă totuşi că moartea a fost aleasă numai fiindcă sinucigaşa nu putea trăi fără o anumită persoană, 5 cum e în genere cazul bărbaţilor, sau al tinerilor care se sinucid împreună.)
O femeie superioară „înţelege44 suferinţa pe care o provoacă, e inflexibilă în cruzimea ei de refiiz cînd crede că aşa trebuie, dar nu o vulgarizează, nu o trivia-10 lizează prin scene de teatru bărbieresc... Bineînţeles că de multe ori, vrînd să aline fără să se angajeze, ea complică totul; adînceşte rana, dar pune în toate acestea o stranie nobleţe pentru care victima îi e încă mai recunoscătoare, căci cunoaşte otrăvuri noi... Cine 15 rezistă mult unui asemenea regim tot se vindecă insă. O asemenea femeie nu trimite un bărbat care cerşeşte un surîs, o clipă: „opt şi cu-a brînzei nouă44. Obicinuită să fie iubită, nu se laudă în tramvaie şi nu-1 face pe eroul (?) căzut, să joace public, exasperîndu-i suferinţa, 20 nu împinge, prin anularea oricărui răgaz de reparaţie, pe un om năucit, la gesturi deznădăjduite, exasperate. Focul de revolver de la urmă nu e decît, în genere, un moment din seria ocărurilor dintre doi amanţi vulgari, a lăturilor zvîrlite-n faţă; a feselor bătute-n public, 25 a lui „mă-ta şi ta-tu, pricopsitule44.
Anumite matroane, care au o singură servitoare, o maltratează în faţa musafirilor, ca să arate tuturor că sunt stăpîne... Cine are mulţi servitori în casă nu are nevoie sa facă asta... Cine e mult iubită nu triviali-30 zează iubirea, nu îi dă publicitate cu orice preţ.
Nu mi-a fost greu să aflu, chiar de a doua zi, cine a fost procurorul de serviciu care a făcut sumara anchetă asupra sinuciderii lui Ladima. După cîteva cuvinte schimbate, am aflat, dealtminteri, că e şi el tot un 35 poet, care însă, mai prudent decît Ladima, a studiat şi dreptul. L-am rugat să-mi povestească amănunte şi mai ales ce crede despre cauza acestei sinucideri.
— Iţi spun drept... Am rămas trăsnit cînd mi s-a telefonat ştirea... Eu îl socoteam drept unul dintre 40 cei mai de seamă poeţi ai noştri, de la Eminescu încoace, deşi era aproape necunoscut marelui public* Asta a
306
* fost însă totdeauna soarta geniilor. Pe la prînz, servi-toarea — locuia într-o curte lungă de pe 13 Septembrie — văzînd că e uşa închisă, împotriva obiceiului, căci* spunea ea, nu închidea niciodată, a bătut în geam, a. 5 strigat şi cum asta era a doua zi, a chemat pe proprie-tăreasă... în sfîrşit, cînd m-am dus eu, zăcea într-un pat îngust de tablă, cu capul căzut de pe perină pe umăr. îşi trăsese un glonte în inimă, lipind ţeava de piept şi înăbuşind cu pătura zgomotul... Nu s-a putut 10 afla de unde şi-a procurat revolverul ..
De-abia mai puteam respira... Pe pereţii biroului (îl căutasem pe procuror acasă) erau tot. felul de fotografii şi obiecte delicte. Cadavre fotografiate, în coşuri sau pe.podea, aşa cum fuseseră descoperite, asasini 15. pociţi, rebegiţi parcă unii, fălcoşi, alţii priveau cu pasivitate, dintre jandarmi şi poliţişti. în cadrul acesta* comentariul morţii lui Ladima devenea insuportabil de adevărat şi real,
—	Credeţi că s-a sinucis din cauza mizeriei ?
20	— Fie că se sinucid sau nu, mizeria e mai totdeauna,
cauza adevărată a morţii poeţilor români, domnule^ Vasilescu. Cam toţi evoluează între spital şi ospiciu.
Mă apăsa ca o mînă grea ceva pe inimă.
—	Domnule procuror, credeţi că Ladima s-a sinucis-25 într-adevăr pentru că nu mîncase de cîteva zile ?
Cu capul aplecat într-o parte, ca să gîndească parcă, probabil un tic, şi-a lărgit gura; puţin amară,, cu un accent circomflex de mustaţă tunsă, într-un. zîmbet greu.
30	— De foame? Asta nu... în buzunarul hainei, îa
ziua sinuciderii, avea o mie de lei, în două hîrtii de cîte cinci sute. Nu e însă nevoie ca un om de patruzeci şi ceva. de ani să îndure chiar foamea pentru ca să se spună că. totuşi a murit din pricina mizeriei. Domnule Vasilescu*. 35 poetul Ladima s-a sinucis însă din cauza unei femei.
Am încremenit, într-o privire întrebătoare. El, fără să se uite la mine, a mai aranjat puţin tocurile şi tamponul de pe masă şi pe urmă, limpede:
—	A lăsat pe masa lui cu cărţi o scrisoare adresată 40 unei doamne.
—	!?
307
—	O femeie tînără şi elegantă, dacă vrei şi frumoasă, deşi mie nu mi se pare.
Aştept mereu.
—	Pare-se că o iubea de ani de zile, cu un soi de 5 deznădejde înăbuşită.
—	Se poate spune cine e această doamnă?
—	Desigur că pentru istoria literară nu va fi un secret. Am însă impresia că, din motive pe care nu le înţeleg, doamna aceasta n-a vrut să se dea publicităţii
10 această întîmplare. Cel puţin aşa am înţeles din exagerat de prefăcuta ei nedumerire. Avea aerul că nu ştie... că nu pricepe absolut nimic.
—	Nu e o actriţă?
—	Nu... nu... E cu totul altcineva... E proprie-15 tara unui magazin de mobile. Dacă îmi daţi cuvîntul
dumneavoastră că veţi păstra oarecare discreţie, deşi în definitiv doamna nu e măritată, vă pot spune şi numele. într-un aviator şi secretar de legaţie cred că se poate avea încredere.
20	— Aveţi cuvîntul meu...
—	Doamna se numeşte Maria Mănescu şi e proprietara unui magazin de mobile din Calea Victoriei...
In craniul meu se mişcă spetezele unei mori de vînt.
—	Aveţi motive să credeţi că era o scrisoare de
25	dragoste ?
Caută într-un sertar, scoate o cheie şi descuie cu ea alt sertar.
—	Cînd vă spun ce admiraţie am pentru geniul lui Ladima, vă închipuiţi că am avut şi dorinţa de a
30 păstra măcar o copie fotografiată după scrisoarea în care-şi lămurea pricina hotărîrei de a se sinucide.
Mi-am copiat-o şi eu, năucit, cu o absenţă de histeric.
Mă gîndeam, doamnă, că această parafă a iubirii mele va mai putea fi amînatâ. Socoteam chiar că aşa 35 cum dragostea mea s-a mişcat în apropierea dv. ani de zile, neştiută, ca o felină domestică, va continua să se mişte ca o umbră vie, indefinit, de aci încolo. Să viu un ceas, două, pe zi în refugiul din fundul magazinului, să vă privesc, să vă ascult, reţinut, neînţeles, era pentru 40 mine strict necesar, ca o gravă dietă sufletească. Pentru
308
5
10
15
20
25
30
35
40
versurile mele, de ce nu v-aş spune azi? această prezenţa a fost raţiunea şi însuşi procesul naşterii lor. Ce demon m-a îndemnat atunci spre răzvrătire, cine mi-a spus că am dreptul să pretind şi eu bucuria de a mîngîia o mină subţire, iubită, că aş avea şi eu dreptul să cuprind nişte umeri care-mi sunt dragi, să solicit un zîmbet înduioşat numai pentru mine. Dacă din toamna aceasta am făcut atîtea încercări de a rupe lanţurile nevăzute care mă ţin în mizeria mea sufletească mai râu decît cele de fierr e că nu mai puteam, creştea în mine, streină de miner o dorinţă mai de neînvins decît orice tărie. Nu m-aţi înţeles cu adevărat? Toate aceste strigăte muter disperate, să nu fi fost într-adevăr auzite, înţelese de d-voastrâ, care aveţi mai multe simţuri decît celelalte femei, decît ceilalţi oameni din lume?
Doamnă, versurile mele nu v-au spus nimic, pentru că ele nu vorbesc niciodată de dragoste, dar substanţa lor era, toată, iubirea aceasta eterată şi otrăvitoare, care astăzi, neînduplecat, îmi apasă ţeava ucigaşe pe piept.
Căci în ultimul timp cînd am văzut cu ce indiferenţă dulce, din alt material, răspundeţi nebuniei mele, am înţeles că în această ţară, în această lume, eu sunt un paria blestemat, a cărui simplă atingere obligă la ablu-ţiuni, că am datoria să vă evit.
Doamnă, în clipa morţii, gîndesc halucinat ce-ar fi fost iubirea aceasta, despre care nu îndrăznesc să spun, „a noastră“ şi strig în mine însumi bucuria cumplită că gestul acesta descreierat va scoate în privirea d-voastră alt gînd decît afecţioasa indiferenţă de prinţesă îndepărtată, pe care aţi avut-o pentru mine pînă acum.
George Demetru Ladima
Am căutat să schimb imediat subiectul convorbirii. Tot conţinutul sufletesc mi se clătina în simţuri ca apa într-un vaş purtat. Nu-mi rămînea decît o capitulare neputincioasă, totală ca un leşin. Parcă se despicase o catapeteasmă; parcă se anulase în derîdere o întreagă existenţă. Am ieşit împreună şi l-am condus cu maşina la „Capşa“, unde mi-a spus că-şi ia de ani de zile şvarţul la ora 1 şi un sfert. Acum cîstigase cîteva minute.
309
Dacă la început am şovăit mult, gîndindu-mă că trebuie să-i vorbesc doamnei T. — pe urmă m-am răzgîndit cu disperare. Unde aş fi putut ajunge?... Unde am fi ajuns?
5	Dar adevărul, sau o parte din el, trebuia să-l cunosc,
Eram prins ca într-un remou circular, din care cu toată rezistenţa comandelor nu mă puteam desprinde. Am căutat să cunosc pe cei trei prieteni ai lui Ladima. Cîteva zile de-a rîndul am luat cîte un şvarţ, la „Capşa“ io în cafenea, unde nu intrasem pînă atunci, cred, niciodată, deşi luam în fiecare zi, într-o vreme, aperitivele cu băieţii şi fetele, la ora 1, dincolo în cofetărie.
întrebam la început discret, după ce aşteptam singur, şi mai ales încet, pe chelner dacă nu e in cafe-15 nea domnul Cibănoiu, de pildă, sau într-altă zi, un altul. Pe urmă, cînd am întrebat anume, cu oarecare hotărîre, chelnerul m-a lămurit prietenos că aceştia nu vin decît între 8 şi 10 seara.
—	Aşa sunt clienţii noştri, ai localului... cei ade-20 văraţi... Fiecare are ora lui. Unii vin dimineaţa, să ia
cafeaua cu lapte, alţii la 10 pentru rendez-vous-uTile de afaceri, alţii, cei mai mulţi, între 12 şi 1 la aperitive. Pe urmă, cei care între 2 şi 4 îşi iau cafeaua şi aşa mai departe... Aproape că unii nu s-au văzut niciodată, 25 între ei, deşi vin de ani de zile, chiar la aceeaşi masă... Domnul Cibănoiu venea la masa de colo, de sub calorifer, seara între 8 şi 10, cu domnul Penciulescu, cu domnul Bulgăran şi cu domnul Ladima... ăl de s-a sinucis.
30	— Şi acum ?
—	Acum, unul e mort, domnul Cibănoiu nu mai vine deloc. Iar domnul Penciulescu s-a certat cu Bulgăran.
—	Şi nu mai vine nici unul aci?
35	— Vine, tot între 8 şi 10 seara, domnul Penciulescu.
L-am cunoscut, căci aci se fac uşor cunoştinţe, chiar a doua zi. Avea un cap negricios de actor bătrîn, care a jucat numai roluri de senatori romani... El a intrat în vorbă cu mine, fără nici o prezentare, după 40. ce s-a aşezat la aceeaşi masă.
—	Ai ţigări ?
310
Am scos tabachera şi i-am oferit.
—	„Bucureşti11 cu carton? Are şi chelnerul. Nu fumez din astea:.. Trimite să-mi ia de la debit „Tomisa fără carton.
5	Puţin cam surprins, am chemat pe picolo şi l-am
trimis.
Nu ştiam de unde să înCep, cum să aduc vorba...
M-a întrebat pe urmă el, cu o severitate de judecător de instrucţie, cu gura lăţită.
10	— Dumneata cine eşti? Cum te cheamă?
I-am spus, dar fireşte numele nu i-a spus nimic.
Cu fălcile strînse, cu privirea autoritară:
—	Vasilescu, Vasilescu. .. Dar cu ce te ocupi? Ce faci?... Din ce trăieşti?... Din joc de cărţi?...
15	în sfîrşit, după ce am lămurit şi asta, am căutat
mai tîrziu să aflu ceea ce doream.
—	Domnule Penciulescu... L-aţi cunoscut mi se pare pe poetul Ladima?...
—	N-am cunoscut nici un poet Ladima.
20	— Cum? Nu l-aţi cunoscut pe Ladima?
—	Pe Ladima? Pe dobitocul ăla? L-am cunoscut dacă vrei... şi vag, neglijent, arătînd parcă lămurit că n-avea altceva comun cu el nimic... întorcînd capul în partea cealaltă: Venea pe aici, pe la „Capşa“.
25	— S-a sinucis, nu?...
—	Ce vreai să facă altceva?
Rămîn uimit, cu ceaşca de şvarţ la buze, pe urijiă nedumerit.
—	Se zice că era un poet foarte mare.
E indignat, ridică braţele îndoite de la cot a uimire,
30 ca să se apere de un blasfem.
—	Poet mare!... auzi, Ladima, imbecilul ăla, poet mare!
Ca şi cînd aş călca în călcîie, de nesigur ce sunt:
—	în sfîrşit... unul dintre cei mai de seamă poeţi
35 de azi.
Acru, cu gura arcuită ca o scoică:
—	Ce-i aia „poeţii de azi“ ? Sunt nişte cretini toţi... n-au nici unul talent...
Nu pot decît să îngîn:
311
—	Poate că... exageraţi... în sfîrşit... despre unii...
Aprig, sec, s-a întors trîntit spre mine.
—	Dumneata ştii ce e poezia?
5	— !?
—	Atunci ce tot spui prostii cu poeţii de azi ?
Sunt atît de surprins că nici nu fac gestul să-i dau
cu tava-n cap. Pe urmă iau lucrurile aşa cum sunt. Aşa s-o fi vorbind pe aci. Mormăie mereu cu capul io într-o parte... „Auzi, poeţii de azi?... au ajuns toţi proştii să aibă păreri despre poezie...44 Se întoarce apoi brusc spre mine:
—	Să-ţi arăt eu poezie! Şi a început să declame, frumos, mărturisesc sincer:
15	Tăcere este totul şi nemişcare plină,
Un cîntec, sau descîntec pe lume s-a lăsat.
Nici frunza nu se mişcă, nici vîntul nu suspină.
Şi apele dorm duse şi morile au stat.
Ai auzit ? „nemişcare plină44 şi explică, ridicînd 20 lămuritor un deget, „Un cîntec sau descîntec pe lume s-a lăsat44... Ei, îţi plac?
Convin sincer:
—	Sunt într-adevăr foarte frumoase...
—	Ei, ştii de cine sunt?
25	Evident, nu mi se pare greu să ghicesc că sunt de
el, dar întreb cu admiraţie voit nesigură:
—	De dumneavoastră?
Ridică mîinile uluit în tavan...
—	De mine? şi parcă nu-şi poate reveni. Auzi, de 30 mine! Mama ei de şcoală, că trec prin ea toţi proştii...
Sunt de Ion Heliade Rădulescu, domnule, de Ion He-liade Rădulescu... Şi decît astea nu s-a scris nimic mai bun în româneşte.
A urmat o tăcere, căci eu eram literalmente cople-35 şit de această izbucnire a lui, iar Penciulescu asculta, se vede, ce se vorbea la masa lungă din fund, căci cafeneaua dreptunghiulară, cu canapele roşii cu laviţele lungi, de jur-împrejur, cu ferestre mari în ziduri groase de închisoare, e destul de mică, încît să se poată vorbi
312
de la orice masă. S-a întors către mine, arătîndu-mi cu o privire de milă şi de ironie pe cei de la masa din fund şi a Vorbit ca să audă toată cafeneaua:
—	Auzi! dumnealui, fost deputat şi economist! şi, 5 răstit, către ei: Englejii, domnule, au născocit numai
cuvîntul warranU Dar procedeul e vechi şi străvechi, poate de la fenicieni... în urmă, l-au reintrodus tătarii în veacul al XlII-lea, cînd au cucerit lumea, cind au înfiinţat tehnica poştei şi au făcut şi depozitele warrant 10. de-a lungul drumului, Adriatica-Peking. Şi îndesat, încruntat, cu barba nerasă, aspră: Să nu te laşi, auzi, să nu te laşi pînă cînd nu te faci profesor de economie politică... Aşa-i trebuie ţării... mama lui, lui Apolo-dor din Damasc că a făcut podul peste Dunăre să ne 15 vie toţi guşaţii din Balcani...
A venit picolul cu ţigările şi mi-a adus şi restul la 500.
Penciulescu şi-a aşezat dinainte cutia cu ţigări, ca proprietate.
—	Eh, cum asta? Bagi hîrtiile, aşa, în buzunar 20 fără să te jenezi?... Dă-mi o sută de lei, că nu mai găsesc curîndun imbecil ca dumneata...
Nici măcar n-am zîmbit, căci nici cei de la masa din fund nu răspunseră nimic şi pe urmă aveam atîta nevoie de el. I-am împins hîrtia spre pachetul verzui 25 de ţigări.
—	Domnule Penciulescu, vream să te rog ceva... Aveai un prieten, pe domnul Cibănoiu.
S-a încruntat uşor şi grav, ca un pretorian pe gîn-duri :
30	— Cibănoiu! ?
—	Cibănoiu, fost la Externe... pensionar.
Şi net, convins:
—	Nu cunosc... Nici n-am auzit de Cionoiu.
—	Cibănoiu, am rectificat.
35	—Cionoiu, Cibănoiu... nu cunosc.
—	Dar Bulgăran?
—	Ăsta da... l-am cunoscut.
—	Mai vine pe aci, pe la „Capşa“ ?
Mi-a răspuns convins:
40	— Nu l-am mai văzut de mult... Trebuie să fie
închis pentru vreo escrocherie.
313
A fost întîia şi ultima mea convorbire cu Penciulescu.
Adresa lui Cibănoiu am aflat-o de la Niculae, chelnerul cu înfăţişare de director de minister, al cafenelei. Cîteva nopţi nici n-am putut dormi de enervare, dorind 5 să ştiu ce-a fost între Ladima şi doamna T.
Fostul cancelar de legaţie nu e un om cu înfăţişarea de bătrîn, deşi are mustaţa cărunţită. Stă pe strada General Angelescu,. într-o curte mare cu nişte case vechi, care sunt proprietatea lui. Convinsul teozof 10 trăieşte, după cum am aflat, din pensie şi din ceea ce-i vine de la cei cîţiva chiriaşi nevoiaşi. Cele două camere-vagon şi antreul în c.are locuieşte el personal au pereţii literalmente căptuşiţi cu cărţi, pe mai multe rînduri chiar, cum se aşază lemnele în pivniţă. Pe jos, prin 15 colţuri,, sunt alte cărţi... Are de asemeni velinţe şi scoarţe rupte, o mulţime de obiecte vechi, unele de artă... Mi-a servit, pe o tavă de alamă, turcească, o cafea într-adevăr foarte aromată.
—	L-aţi cunoscut pe poetul Ladima, domnule coleg, 20 dacă-mi daţi voie să vă spun aşa? Il vedeaţi ades?
—	Dar, domnule Vasilescu, eram prieteni foarte buni... Ce groaznică nenorocire, sinuciderea lui.
Adaog cu tristeţe:
—	Sigur, un poet atît de mare...
25	— Poet, poate că nu era el... desigur... n-avea
talent... Scria şi el aşa... Dar ce om!... Ce inteligenţă!. .. Parcă mi-a murit un frate... Numai că moartea lui mi s-a părut o nelegiuire...
—	!?
30	— Religia condamnă sinuciderea, domnule Vasi-
lescu. .. Nu ne e îngăduit nouă să corijăm hotărîrile Domnului... Un foarte mare păcat... Din cauza ăsta eu nici n-am luat parte la înmormîntarea lui.
Sunt uimit. îmi aşez încet ceaşca filigeană pe tavă 35 şi-l privesc serios.
— Dar eu nu ştiam că sunteţi creştin, domnule Cibănoiu, mi se spunea că sunteţi unul dintre şefii mişcării teozofice.
Surîde blînd, îşi mîngîie mustaţa ca a lui Briand. 40	— Nu, nu, nu... E drept că mai demult m-am
interesat de teozofie... Am studiat de asemeni toate
314;
religiile. Uite, am aci cărţi şi dicţionare de tot soiul, dar am ajuns lă convingerea că tot creştinismul ortodox e suprema împăcare a sufletului.
Ceea ce mi-a arătat Cibănoiu m-a îngrozit de admi-
5 raţie, ca să zic aşa. Niciodată n-am văzut, în felul ei, o bibliotecă atît de complectă. Cărţi groase cît ceas-loavele, sau colecţii mari, legate, ca enciclopediile franţuzeşti şi nemţeşti despre catolicism, despre sfinţii filozofi, istorii de-ale conciliilor (lexicon iudaic, am
10 descifrat pe o serie de tomuri la fel, în limba germană).
—	Vezi dumneata, domnule Vasilescu, ceea ce are neegalat de frumos ortodoxismul e faptul că e singura dintre confesiunile creştine întemeiate pe credinţa adevărată... Catolicismul e raţionalism curat... Dog-
15 mele creştin-ortodoxe, prin cuprinsul lor ilogic, şi intenţionat ilogic, menţinut aşa după lupte de sute de ani în sinoade ecumenice, înlăturînd orice înţelegere, arată că ortodoxismul nu e o religie de discuţie logică, ci de credinţă totală în creatorul lumii...
20	— Dar acest creator cum îl înţelegeţi, cum vi-1
închipuiţi ?
A zîmbit blînd.
—	Dacă l-am înţelege, dacă l-am închipui, ar mai fi deasupra noastră? Cînd eşti pe o movilă, o vezi
25 toată, o închipui... dar cînd eşti pe un munte uriaş, care trece de nori, nu vezi nimic. Răsplata noastră va fi în viaţa viitoare, cînd vom vedea şi vom înţelege nesfîrşit mai mult decît cei cari au avut vanitatea ştiinţei pe lumea aceasta...
30	— Domnule Cibănoiu, dar după cîte ştiu Ladima
credea în Dumnezeu.1..
—	Şi, dacă ar fi crezut mai departe, dacă ar fi rămas un bun creştin, ar fi trăit şi azi. Dar a avut nenorocirea să întîlnească în cale pe diavolul însuşi, sub înfăţişarea
35 unui prieten.
Arunc chibritul, fără să mai aprind ţigarea.
—	Dar Ladima s-a sinucis din pricina unei femei.
—	Nu, nu, domnule Vasilescu, a suferit din pricina unei femei, dar s-a sinucis din pricina unui mizerabil,
40	Bulgăran.
315
5
10
15
20
25
30
35
40
N-am nici o tresărire, pentru că mi se pare de necrezut.
—	Îngăduiţi-mi să vă întreb: Nu s-a sinucis din pricina unei femei, a unei doamne, Maria T. Mănescu, pe care a iubit-o, se pare, ca un nebun ?
îşi răsuceşte, din cutia de „Macedonia14 de dinainte, în care sunt puse cîteva felii de cartof ca să păstreze tutunul umed, o ţigare groasă, pe care o pune într-un ţigaret de vişin.
—	Ladima a iubit dealtfel, domnule, o altă femeie, nu pe această doamnă Maria Mănescu.
—	!? Totuşi i-a adresat o scrisoare, în clipa sinuciderii, arătînd fără echivoc că din pricina ei se omoară...
Face un semn blajin, de negaţie, ca derivat dintr-o binecuvîntare.
—	Nu, nu, nu... Şi s-a ridicat, s-a dus la birou, din al cărui dulap a scos o sticluţă, burtoasă ca o epru-betă, de licheur cafeniu, şi s-a scuzat, turnîndu-mi: îngăduie să te rog să guşti acest preparat. Eu ies foarte rareori în oraş şi asemenea plăcută născocire sporeşte încă farmecul cărţilor.
Era, într-adevăr, savuros, cu vreo trei soiuri de gusturi de drojdie şi arome deodată.
—	Domnule Cibănoiu, am vorbit cu procurorul de serviciu... Am văzut fotografia scrisorii lui Ladima.
Nu răspunde nimic, rămîne mult pe gînduri, ca şi cînd, deşi ştie multe, nu ar vrea să spuie... După ce termină ţigarea, scoţînd mucul din ţigaret, se decide:
—	Domnule Vasilescu, acea doamnă, despre care, dealtfel, am auzit mult bine, nu e pricina sinuciderii lui Ladima... Pricina acestei sinucideri e numai acel neruşinat de Bulgăran.
—	De ce a scris, atunci, Ladima această scrisoare?
S-a sculat, s-a plimbat puţin prin faţa cărţilor lui,
şi pe urmă s-a aşezat într-altul din jumătăţile de fotoliu cu catifea roşie, cu ciucuri şi broderii joase.
—	Domnule Vasilescu, începu iarăşi cu invocarea numelui meu, ca şi celelalte fraze, mă bucură că vă interesaţi atît de mult de un om ale cărui merite, a cărui inteligenţă şi mai ales cuviinţă creştinească îl îndri-
5
10
15
20
25
30
35
40
tuiau spre stima tuturor. Prin urmare, am să vă spun ce ştiu şi — datorită prieteniei noastre pină în ceasul sinuciderii — veţi vedea că ştiu oarecare amănunte. A dus mîna la bărbie ca o babă, mi-a turnat din nou din sticla burtoasă ca o eprubetă. Trebuie să ştiţi că nefericitul de Ladima a iubit, cu o patimă nepermisă, de om descreierat, pe o femeie fără suflet, o actriţă, fire netrebnică, în carnea căreia înflorea numai ochiul diavolului.
Am răsuflat şi totul s-a aşezat din nou în mine.
—	Am acasă, domnule Gibănoiu, scrisorile lui Ladima, pe care le-am furat, ca să nu mai rămîie în mîi-nile ei.
Erau să-i dea lacrimile, îşi agita degetele de la mini, amuţit de uimire.
—	Ah! domnule Vasilescu, dacă Ladima ar fi avut acele scrisori...
—	Vi le voi aduce data viitoare...
—	Le-a cerut în scris, a fost să le ia... Am fost şi eu de două ori, dar cum să poţi sta de vorbă cu două femei în care nimic nu aminteşte de Dumnezeu?
—	Dacă ai şti de cînd alerg după lămuriri... Te rog, nu te supăra de întrebările mele directe, de ce a scris atunci acea scrisoare?
Nu răspunde numaidecît, pe urmă, reia cu o nesfîr-şită tristeţă:
—	Domnule Vasilescu, prietenul nostru, din pricina acelei iubiri înjositoare, era un om pierdut. Şi-a dat seama de asta singur. Mai ales în ultimele săptămîni din viaţă, ţi-era milă să-l priveşti. Parcă se rupseseră în el resorturi, parcă organele nu-i mai funcţionau. Era cu mult mai rău decît bolnav. Se jurase că după o ultimă întîmplare umilitoare, pentru nimic în lume nu se va mai duce la ea. Era el însuşi uimit că a putut să iubească o asemenea femeie, îmi spunea chiar că i-ar fi ruşine dacă ar afla şi altcineva, afară de noi, prietenii. îşi dădea seama şi de aceea i-a şi cerut scrisorile înapoi... „Mi-e silă de mine însumi, Nicolae, mi-e silă, de parcă am păduchi în suflet. “ I-am arătat că numai credinţa în Dumnezeu *îl poate îndrepta din aşa cădere... Şi aşa era să fie, căci era un bun creştin,
317
găsea cuvinte frumoase despre bunătatea Celui-preaînalt şi cred că în scurtă vreme s-ar fi împărtăşit din harul împăcării. Negreşit că uneori şovăia: „Niculae, nu mai pot. Sufăr ca un cîine greu bolnav. Gîndul morţii mă 5 ţine ca într-un cleşte zi şi noapte.“ II mîngîiam cum puteam: „George, dacă moartea e trimisă de Domnul în înţelepciunea lui nemărginită, e o împăcare şi o binefacere, dar omul nu trebuie să se gîndească să-şi ia singur viaţa“. „Dumnezeu mă va ierta, Niculae, că io ştie ce mult am suferit şi cît l-a lăudat gîndul meu, dar acest rău, iubirea asta, mă doare ca o bubă scîr-boasă şi nu o mai pot îndura. Dacă nu-mi fac seama singur e că m-aş răsuci de dezgust în sicriu, dacă aş bănui că lumea crede că m-am sinucis din pricina acelei 15 . femei... sau poate că din cauza foamei... O asemenea moarte singură ar întrece în ruşine urîciunea suferinţelor mele... Orice, dar să nu se ştie că am suferit din pricina acelei neruşinate... sau că, om în toată firea, am suferit de foame.. .“ Mi-a strîns braţul, că era de 20 felul lui zbuciumat, şi mi-a arătat, spre uimirea mea, o hîrtie de 500 de lei: „Vezi tu asta, Niculae? Vezi banii aceştia ? Sunt preţul morţii mele. Cînd am rupt cu femeia aceea, am suferit atît de mult, că din prima seară mi-am spus că trebuie să mor. Dar nu trebuie să se ştie 25 că am iubit asemenea femeie şi că în viaţă am suferit de foame, nu trebuie să fie cadavrul meu fără un ban lîngă el, ca să preadă cineva că m-am sinucis din pricina foamei. Aşa nu mă puteam sinucide. Şi atunci am început să adun bani. Am adunat cinci sute de lei, 30 cum se adună o zestre. Mi-au furat viaţa, m-au înjosit, dar mila lor nu-mi trebuie. Iţi pot spune acum, pentru că de ieri mă simt mai bine, gîndul morţii m-a părăsit. “ Pe urmă s-a mai potolit, era ca o apă care scădea. Am crezut, domnule Vasilescu, în zilele acelea, că în-35 demnul morţii l-a părăsit şi aşa era. Seara vorbeam îndelungă vreme aci... Regăsise calea către Domnul şi — de ce n-aş spune-o? — îl ajutase să se însenineze şi convingerea lui că e un mare poet: „Mi-am dat această viaţă mizerabilă, pentru una infinită, Niculae... 40 Sufletul meu va trăi o nouă viaţă, iar poezia mea, pe care ei n-au înţeles-o, o vor înţelege copiii lor, care se
318
vor ruşina de neînţelegerea părinţilor lor.“ Negreşit că eu nu l-am contrazis despre asta, de vreme ce poate însăşi această credinţă era inspirată de Domnul. Din nenorocire, prietenii cari trebuiau să-l ajute cu vorba 5 şi cu gestul lor i-au fost duşmani... Tocmai cînd, din cauza suferinţei lui neînchipuite, avea nevoie de credinţă, ei i-au zdruncinat orice convingere. In săptă-mîna morţii ne găseam toţi patru la cafea la Bulgăran, cînd au început să-şi bată joc de el. Penciulescu, plin 10 de venin, îi spunea tot felul de răutăţi: „De ce ai tu nevoie de nemurirea sufletului, Gedeme? Religia impune o ordine prestabilită. Ai fost dobitoc în această viaţă scurtă, iubind o feriieie de stradă... Dacă vei trăi încă o sută de vieţi, nu e nici uri motiv câ, fiind 15 tot atît de dobitoc, să nu iubeşti tot femei de stradă... Atunci, la ce-ţi trebuie nemurirea ?“ Nu poţi să-ţi închipui cît punea bietul Ladima la suflet asemenea glume grosolane. Bulgăran, a cărui bibliotecă de ateu e un adevărat laborator al diavolului, i-a făcut lungi teorii 20 ca să-i dovedească inexistenţa lui Dumnezeu.
Sunt nedumerit şi-l întrerup cu o întrebare:
—	Iartă^mă, domnule Cibănoiu, îl cunoaşteţi într-a-> devăr pe domnul Penciulescu, pentru că...
—	Desigur că îl cunosc, de vreme ce de vreo cinci-25 şase ani e chiriaşul meu gratuit, într-o cameră din
fundul curţii, aci.
—	! ?
—* Gu cifre, cu păreri de autori, cu poze chiar i-a explicat universul, arătîndu-i zădărnicia oricărei cre-30 dinţe într-o fiinţă supremă.
Ai să mă întrebi ce-am făcut eu în această împrejurare, ce am răspuns atacurilor şi argumentelor opuse? Nimic... Existenţa lui Dumnezeu nu se poate dovedi şi e un păcat să cauţi s-o explici cuiva. Crezi numai... 35 şi afirmi. Credo in quia absurdum. Ladima însă a prins să discute şi să apere, asta i-a fost pierderea.
Peste vreo două zile l-am întîlnit foarte schimbat... Nesfîrşit mai trist, ros parcă de un vierme crunt din el. „Niculae, dacă Bulgăran are dreptate ?“ Era palid 40 şi îi sticleau ochii. „Ascultă, Niculae, dacă sunt ţărînă din ţărînă, dacă am ieşit din haos întîmplător şi nici-

odată nu vom cunoaşte o nouă viaţă, dacă aceasta, pe care am trăit-o, a fost singura posibilă pentru mine dintr-un miliard de posibilităţi, şi eu mi-am sacrificat-o îndurînd lipsuri cumplite, iubind pe Emilia Răchi-5 taru ? Arde pielea pe mine ca o cămaşe de foc cînd mă gîndesc că asta ar fi posibil. “ l-am spus nedumerit:
—	Dar Emilia nu există decît de doi ani în viaţa ta ?
—	Dar în aceşti doi ani a istovit toate posibilită-10 ţile mele sufleteşti. Totul e stors sau sfărîmat în mine.
Dacă n-ar fi credinţa în artă...
în seara următoare au fost noi discuţii. Ladima a spus că, chiar dacă nu există Dumnezeu, el crede în supravieţuirea prin artă, a strigat — deşi Penciulescu 15 rîdea de el — că totuşi a folosit cît putea mai bine această viaţă, în orice caz mai bine decît oricare dintre ei, creind o operă care va supravieţui la nesfîrşit. „La nesfîrşit? Ce înseamnă la nesfîrşit? urla Bulgăran... Intr-un număr oarecare de ani pămîntul tot va pieri... 20 Ce înseamnă că opera ta va supravieţui o sută de ani, un milion, cînd tot se va împrăştia în haos, împreună cu praful pămîntului şi al tuturor operelor, distruse într-un cataclism cosmic... Ascultă-mă pe mine, asta-i singura posibilitate de trăire. Asta... Să te plimbi pe 25 bulevard, să vezi soarele, să iubeşti, să citeşti.. Asta-i tot, între două nopţi infinite de neant — zece, douăzeci, treizeci de ani de viaţă ireversibilă. Arta e o vanitate ca toate celelalte. Zădărnicia zădărniciilor, toate sunt zădărnicii. Nu facem decît să amînăm o scadenţă.“ 30 Ladima era alb ca varul: „Crezi asta, Bulgăran, cu adevărat?... Am trăit patruzeci de ani.“ Şi şi-a cuprins fruntea în mîini cu ochii în lacrimi: „Am trăit patruzeci de ani, inutili“.
Bulgăran i-a dat să citească şi nişte articole de 35 revistă, de un ateism blestemat. Singur, dealtfel, i le-a cerut... Pe drum îmi spunea: „Niculae, cel puţin dacă m-ar fi iubit Emy, viaţa asta n-ar fi fost zadarnică... “ Eram îngrozit, căci vedeam că iarăşi se destramă. .. A doua zi l-am întîlnit din nou... Acum era 40 însă tăcut... N-am putut scoate o singură vorbă de la el. Mergeam amîndoi pe stradă. O singură dată, la
320
încercările mele de a redeştepta în el credinţa, mi-a şoptit îngîndurat: „Totul e zădărnicie... Nu mai cred nici măcar în artă. Bulgăran şi Penciulescu au dreptate.44 I-am cerut să-mi dea şi mie cărţile care* picătura 5 de apă ultimă, au clătinat şi răsturnat un spirit atît de slab, şi l-am întovărăşit pînă acasă să le iau. A doua zi, era foarte abătut, ne-am dus să ne plimbăm că era în mai, la Şosea. Cînd ne-am întors, prin dreptul Teatrului Naţional a trecut Emilia la braţul unui 10 bărbat... El mi-a pus mîna pe umăr... I s-au înălbit buzele şi s-a răsucit ca o frunză... N-a mai fost chip să vorbesc cu el... A fugit de lîngă mine ca un nebun... pe scările dinspre strada Matei Millo, şi a doua zi am aflat că s-a sinucis... Am rupt şi cu Bulgăran şi cu 15 Penciulescu... Desigur că au găsit o materie moale ca o pastă, neînstare de rezistenţă... Nu e mai puţin adevărat că trăieşte în ei un mîrşav spirit de distrugere.
Am mai stat aproape două ceasuri de vorbă cu Cibănoiu. Felul înţelepciunii lui mi-a plăcut foarte 20 mult. I-am spus că eu socot pe Ladima un poet foarte mare şi că voi aduna tot ceea ce-1 priveşte. Mi-a dat fotografia, vreo două cărţi. Ţi le alătur la aceste caiete. Aş vrea să mă ajuţi să-i publicăm volumul. Am luat şi nişte reviste cu articolele care pare că l-au tulburat 25 atît. In zilele următoare le-am cetit şi eu. Mărturisesc că mi-au dat un fior continuu. Din nou mi-am judecat tot ce-a fost, toate întîmplările cumplite şi zbuciumate în lumina acestui Memento.1 După cum am vorbit aseară la telefon, îţi trimit totul. Eventual voi mai 30 întregi cele povestite, prin amănunte verbale.
P.S> George Demetru Ladima intră cumva şi el în vreuna dintre aceste categorii de fiinţe, aparent desă-
1 Se pot da aci în notă, ca să poată fi sărite, două articole, din două reviste dintre cele împrumutate de la Bulgăran şi 35 însemnate cu sublinieri. de către Ladima, şi care, dealtfel, se pare că l-au impresionat foarte mult. Gel dintîi e o conferinţă a savantului sir James Jeans, ţinută la Universitatea din Cambridge, sub titlul Soarele care moare.
„Cunoaştem stele care abia de sunt mai mari ca pămîntul, 40 cele mai multe sunt atît de mari, că sute de pămînturi ar încăpea în fiecare din ele şi tot ar mai rămîne loc destul; ba ici-colo întîlnim cîte o stea uriaşă care ar putea cuprinde milioane
321
vîrşite, notate însă prin vreun minus, sau prin vreun adaos, care face viaţa grea, imposibilă?
Vreau să spui, talentul sau intransigenţa morală au ceva din surplusurile ridicule şi periculoase ale unui
5	de pămînturi. Şi numărul total al stelelor este, fără îndoială, învecinat cu numărul total al firelor de nisip de pe toate ţărmurile tuturor mărilor din lume. Atît e de mică locuinţa noastră în spaţiu în comparaţie cu substanţa totală a universului.
Mulţimea aceasta imensă de stele rătăceşte prin spaţiu; 10 unele se grupează pentru a călători împreună, dar cele mai multe sunt călătoare solitare. Şi ele pribegesc prin universul atît de spaţios că apropierea unei stele de alta e un eveniment de o raritate aproape neimaginabilă. Majoritatea lor călătoresc într-o izolare splendidă, ca un vapor pe un ocean pustiu. într-un 15 model în care stelele ar fi ca nişte vapoare, fiecare vapor s-ar afla în medie la mai mult de un milion de mile de vecinul său cel mai apropiat, astfel că se înţelege lesne pentru ce asemenea corabie arareori poate ajunge să se întîlnească cu altă corabie.
Noi credeam, totuşi, că acum vreo două miliarde de ani 20 acest rar eveniment s-a împlinit şi că o stea, în goana sa oarbă prin spaţiu, s-a nimerit să se întîlnească cu soarele nostru. Precum soarele şi luna provoacă mare1 pe pămînt, tot aşa steaua aceasta trebuie să fi stîrnit maree pe suprafaţa solară. Dar cît de deosebite, fireşte, de mareele plăpînde pe care Ie 2o ridică masa modestă a lunii pe oceanele noastre i Un val gigantic trebuie să fi străbătut suprafaţa soarelui, spre a alcătui în cele din urmă un munte de o înălţime prodigioasă, mărindu-se necontenit pe măsură ce se apropia cauza acestei tulburări. Apoi, mai înainte ca steaua străină să fi început a se depărta din nou, 30 atracţiunea ei devenise atît de puternică, încît muntele acesta a fost sfărîmat şi s-a împrăştiat în fragmente mici pînă la mari depărtări, întocmai cum coama unui val îşi aruncă departe spumele. Şi de atunci acele mici fragmente gravitează neîncetat împrejurul soarelui, părintele lor. Sunt planetele, cele mari 35 şi cele mici, dintre care una e pămîntul nostru.
Soarele şi celelalte stele pe care le vedem pe cer sunt toate de o căldură imensă — mult prea mare ca viaţa să se poată stabili pe ele. La fel erau, fără îndoială, şi fragmente expulzate din soare în clipa sfărîmării lor. încetul cu încetul, însă, ele 40 s-au răcit atît de mult, că azi nu le-a mai rămas căldură proprie, temperatura lor actuală fiind datorită în întregime radiaţiei pe care le-o dăruieşte soarele. Pe urmă, nu ştim nici cum, nici cind, nici de ce, unul din aceste fragmente în curs de răcire a dat naştere vieţii. A început cu organisme simple, care nu 45 erau capabile a face altceva decît să se reproducă şi să moară. Din aceste umile începuturi însă a izvorît un curent vital care,
•4 în ediţia din 1946, greşeală de tipar: „marea“ (n. ed.)*
322
5
10
15
20
25
30
35
40
45
Rhynchophores, ale unui Macrophtalmes sau ale unui Scphonyophore? Să fie într-adevăr poetul un exemplar sortit să fie fatal şi „greu cenzurat de moartea?
F.V.
progresînd prin complexităţi tot mai mari, a sfîrşit prin a produce fiinţe ce îşi fac un temei al vieţii din emoţiile şi ambiţiile lor, din judecăţile lor estetice şi religiile lor, în care sunt conservate cu evlavie speranţele lor cele mai înalte şi aspiraţiile lor cele mai nobile.
Nu putem afirma nimica, dar e cu totul verosimil că omenirea în acest chip şi:a dobîndit existenţa. Instalaţi pe microscopicul nostru fragment de fir de nisip, am ajuns a ne sili să pătrundem natura şi scopul universului care ne înconjoară locuinţa noastră în spaţiu şi timp. Prima noastră impresie e ceva ce seamănă cu groaza. Universul ne îngrozeşte prin imensitatea nesocotită a distanţelor sale, prin lungimea de neconceput a perspectivelor sale de timp, care reduce toată istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinţei noastre în spaţiu — a milioana părticică a unui fir de nisip dintre toate firele de nisip de pe toate ţărmurile lumii. Dar mai presus de toate ni se pare îngrozitor universul, fiindcă pare a fi indiferent faţă de orice fel de viaţă asemănătoare cu a noastră; emoţia, ambiţia şi succesul, arta şi religia, toate acestea par streine de planurile sale. Ar trebui poate chiar să se spună că universul pare ostil oricărei vieţi asemănătoare cu a noastră. Spaţiul gol, în cea mai mare parte, e atît de rece, că distruge prin îngheţ orice vietate; partea cea mai mare a materiei răspîndită în spaţiu e, tocmai dimpotrivă, atît de arzătoare, că face imposibilă orice viaţă; spaţiul e brăzdat şi corpurile astronomice sunt bombardate neîncetat de felurite radiaţii dintre care multe sunt probabil defavorabile vieţii, ba chiar sunt capabile s-o nimicească.
într-un astfel de univers am picat noi oamenii, fără să prea ştim cum, dacă nu cumva din greşeală, în orice caz prin efectul a ceea ce se poate numi cu multă dreptate un accident, întrebuinţarea acestui cuvînt nu înseamnă că ar fi surprinzător că pămîntul nostru există, căci accidente vor fi totdeauna, şi dacă universul va mai dura destul timp, e probabil că toate accidentele ce se pot concepe se vor realiza la timpul lor. Huxley, mi se pare, a spus că dacă am pune şase maimuţe să bată, fără nici o noimă, la nişte maşini de scris mai multe milioane de milioane de ani, ele ar ajunge în mod fatal, cu timpul, să scrie toate cărţile ce se păstrează la British Museum. Dacă, exami-nînd ultima pagină compusă de o astfel de maimuţă, am constata că, întîmplător, ţăcăneala ei orbească a produs un sonet de Shakespeare, am avea dreptul să socotim acest accident remarcabil, dar dacă am trece în revistă milioanele de pagini, produse într-un număr imens de milioane de ani, noi putem fi
323
5
10
15
20
25
30
35
40
45
siguri dinainte că undeva se va găsi un sonet de Shakespeare, produs al jocului orb al întîmplării. La fel e şi cu milioanele de milioane de stele ce rătăcesc orbeşte timp de milioane de milioane de ani prin spaţiu; prin firea lucrurilor ele trebuie să întîm-pine tot felul de accidente posibile; aşa încît vor trebui în mod necesar să dea naştere, cu timpul, unui număr determinat de sisteme planetare. Totuşi, numărul acestora va fi infim în comparaţie cu numărul total al stelelor de pe cer.
Raritatea aceasta a sistemelor planetare e un punct important, fiindcă, după cîte vedem, viaţa, aşa cum o cunoaştem noi, nu poate lua fiinţă decît pe planete ca pămîntul nostru. Ga ea să poată apărea, trebuiesc condiţii fizice convenabile, între care cea mai importantă e tot temperatura care să permită corpurilor să existe în stare lichidă.
Stelele însele trebuiesc date la o parte, fiindcă sunt prea calde. Le putem socoti ca o imensă multitudine de focuri împrăştiate prin spaţiu, răspîndind căldură într-un climat caro nu trece de circa* patru grade peste zero absolut, cam — 269°C şi care e chiar mai rece în vastele spaţii ce se întind dincolo de Calea Laptelui. Departe de focurile stelare stăpîneşte acest frig inimaginabil de sute de grade; în apropierea lor e însă o căldură de mii de grade, care face să se topească toate corpurile solide şi să se evaporeze toate lichidele.
Viaţa nu poate exista decît înlăuntrul unei zone temperate ce înconjoară pe fiecare dintre focurile acestea cereşti la o distanţă anume. în afară de zonele acestea, viaţa ar fi ucisă de frig, mai înlăuntru ea ar fi arsă de căldură. Un calcul sumar arată că zonele înlăuntrul cărora viaţa este posibilă, adunate1 toate laolaltă, formează mai puţin de o miliardime de milionime a spaţiului întreg. Apoi chiar înlăuntrul acestor zone viaţa trebuie să fie extrem de rară, căci faptul de-a proiecta departe planete, cum a fost soarele nostru, e un accident atît de puţin frecvent pentru un soare, încît probabil de abia una la 100.000 de stele posedă o planetă care se învîrteşte în jurul ei în zona aceasta redusă unde viaţa e posibilă.
Pentru acest motiv pare imposibil ca universul să fi fost conceput la origine cu scopul de a produce viaţa; dacă ar fi rost aşa, ne-am fi putut aştepta să găsim o proporţie mai echitabilă între enormitatea mecanismului şi rezultatul obţinut. La prima vedere cel puţin, viaţa pare a fi numai un subprodus fără nici o importanţă; noi, fiinţele vii, suntem într-un fel alături de linia principală.
Nu ştim dacă nişte condiţii fizice convenabile sunt suficiente în sine pentru a produce viaţa. O anume şcoală pretinde că pe măsură ce pămîntul s-a răcit, a fost natural şi aproape inevitabil să se nască viaţa. Alta susţine că un prim accident dînd fiinţă pămîntului, un al doilea a fost necesar pentru a produce
1 în ediţia 1946, greşeală de tipar, lipsesc rîndurile de la „Zone temperate" pînă la „adunate" (n. ed.).
viaţa. Constituanţii elementari ai unei fiinţe vii sunt atomi chimici cu totul ordinari: carbon, aşa cum îl găsim în seu ori în funingină, hidrogen şi oxigen, aşa cum se găsesc în apă; azot, aşa cum alcătuieşte cea mai mare parte a atmosferei;
5 şi aşa mai departe. Toate felurile de atonii necesari vieţii au trebuit să existe pe pămîntul nou-născut. Din cînd în cînd întîmplarea a putut face ca un grup de atomi să se grupeze întocmai în felul cum sunt grupaţi în celula vie. De fapt, într-un răstimp suficient de lung, trebuia cu certitudine să se grupeze 10 astfel, cu aceeaşi certitudine cu care cele şase maimuţe trebuiau într-un răstimp suficient să sfirşească prin a tapa pe maşinile lor un sonet de Shakespeare. Dar atunci atomii aceştia astfel grupaţi alcătui-vor oare ei o celulă vie?
Cu alte cuvinte, o celulă vie este ca o simplă grupare de 15 atomi ordinari potriviţi într-un fel insolit oarecare, sau este ceva mai mult? Este ea numai un ansamblu de atomi, sau ansamblu de atomi plus viaţa? Sau iarăşi, cu alte cuvinte, un chimist suficient de abil ar putea oare crea viaţă plecînd de la atomii necesari, cum un copil creează o maşină cu piesele 20 din cutia de jucării, şi pe urmă să o facă să funcţioneze? Ignorăm răspunsul. Cînd va veni, el ne va indica dacă alte lumi nu sunt locuite ca a noastră şi, prin urmare, va influenţa considerabil interpretarea noastră asupra sensului vieţii; s-ar putea chiar că acest răspuns să producă mai mare revoluţie în gîn-25 direa umană decît sistemul astronomic al lui Galilei sau doctrina biologică a lui Darwin.
Ceea ce ştim perfect totuşi este că dacă materia vie se compune din atomi cu totul ordinari, aceia din care se compune în mare parte au o aptitudine specială de a se coagula în gru-30 pări, în „molecule“ deosebit de voluminoase.
Cei mai mulţi atomi nu posedă proprietatea aceasta. Atomii de hidrogen şi de oxigen, de pildă, se pot combina pentru a forma moleculele de hidrogen (H2 sau H3), de oxigen sau de ozon (02 sau 03), de apă (H20), sau de apă oxigenată (H202), dar nici 35 unul din aceşti compoziţi nu cuprinde mai mult de patru atomi. Adăogirea azotului nu schimbă mare lucru: compuşii hidrogenului, oxigenului şi azotului cuprind toţi relativ puţini atomi. Dar o adăogire ulterioară de carbon transformă complect tabloul; atomii de hidrogen de oxigen, de azot şi de carbon se combină -40 pentru a forma nişte molecule cuprinzînd sute, mii şi chiar zeci de mii de atonii. Corpurile vii sunt alcătuite în esenţă din asemenea molecule. Cu vreun secol în urmă se admitea încă, obicinuit, că ar fi necesară un fel de forţă „vitală“ pentru a produce aceste molecule, uriaşe, precum şi celelalte substanţe 45 care intră în compoziţia corpurilor vii. Dar iată că Wohler, în laboratorul său şi prin procedeurile fireşti ale sintezei chimice, a produs ureea (C02) (NH2), care este un produs tipic animal; pe urmă s-a realizat sinteza şi altor elemente ale corpurilor vii. Azi fenomenele ce se atribuiau odinioară „forţei vitale“ se 50 interpretează unele după altele prin mijlocirea procedeelor
325
5
10
15
20
25
30
35
40
45
50
ordinare ale fizicei şi ale chimiei. Deşi problema e încă departe de soluţia ei, devine din ce în ce mai probabil că ceea ce deosebeşte special materia corpurilor vii este prezenţa, nu a unei „forţe vitale44, dar a acestui element cu totul banal, carbonul, totdeauna în combinaţie cu alţi atomi, cu care împreună formează molecule excepţional de voluminoase.
Dacă este aşa, atunci viaţa nu există în univers decît pentru că atomul carbonului posedă anume proprietăţi excepţionale. Interesul pe care-1 prezintă carbonul din punct de vedere chimic rezidă, fără îndoială, în faptul că acest element formează un fel de tranziţie între metale şi metaloide, dar pînă acum nu se cunoaşte în constituţia fizică a atomului de carbon nimic ce ar putea explica aptitudinea-i cu totul specială de a lega împreună alţi atomi. Atomul de carbon se compune din şase electroni care se învîrtesc în jurul unui sîmbure central ca şase planete gravitînd în jurul unui soare; el pare a nu se deosebi de cei doi vecini ai săi mai apropiaţi în tabloul de elemente chimice, atomii de bor şi de azot, decît că posedă cu un electron mai mult decît primul şi cu un electron mai puţin decît al doilea. Totuşi această uşoară diferenţă trebuie să explice în ultimă instanţă toată diferenţa dintre viaţă şi absenţa de viaţă. Fără îndoială, raţiunea pentru care atomul cu şase electroni posedă aceste proprietăţi remarcabile îşi are origina în vreo lege primordială a naturii, pe care fizica matematică încă n-a ajuns s-o pătrundă.
Chimia mai cunoaşte şi alte cazuri similare. Fenomenul magnetismului permanent apare într-un grad exagerat în fier şi într-un grad mult mai redus la vecinii săi, nichelul şi cobaltul. Atomii acestor elemente posedă cîte 26, 27 şi 28 de electroni. Proprietăţile magnetice ale celorlalţi atomi sunt, în comparaţie, aproape neglijabile. S-ar părea deci că, deşi nici aici fizica matematică n-a lămurit încă chestiunea, magnetismul ar depinde de proprietăţile particulare ale atomilor cu 26, 27 şi 28 de electroni, şi mai’cu seamă de ale celui dintîi. Un al treilea exemplu ni-1 oferă radioactivitatea care se limitează, în afară de excepţii aproape neînsemnate, la grupul de atomi posedînd de la 83 la 92 electroni ; nici aici nu ştim pentru ce. Astfel singurul lucru ce ni-1 poate spune chimia este că viaţa trebuie pusă în aceeaşi categorie ca magnetismul şi radioactivitatea. Universul e construit în aşa fel, încît să funcţioneze după anumite legi. După aceste legi, atomii care posedă anume număr definit de electroni, adică 6, de la 26 la 28 şi de la 83 la 92, au anume proprietăţi speciale care se manifestă în fenomenele vieţii, ale magnetismului şi ale radioactivităţii. Un creator atotputernic, pe care nu l-ar fi împiedicat nici o limitare, n-ar fi fost redus la legile care guvernează universul actual; el ar fi putut alege să construiască un univers conform cu oricare din infinita multiplicitate de grupuri de legi posibile. Dacă ar fi adoptat un alt ansamblu de legi, alţi atomi particulari ar fi putut poseda alte proprietăţi speciale legate de constituţia lor. Nu putem spune
5
10
15
20
25
30
35
40
45
care anume, dar că viaţa, ca şi magnetismul şi radioactivitatea, poate să nu fie decît o consecinţă accidentală a grupului particular de legi care cîrmuieşte universul actual.
Este adevărat că cuvîntul „accidental" se pretează la discuţii. Căci pentru ce creatorul universului n-ar fi ales un grup special de legi, tocmai pentru că aceste legi aveau să tragă după ele apariţia vieţii? De ce n-ar fi fost acesta felul său de a crea viaţa? Atîta timp cît considerăm pe creator o fiinţă antropomorfică, animată de sentimente şi de interese asemănătoare cu ale noastre, nu se poate răspunde la obiecţia aceasta decît cel mult prin observaţia că, odată admis postulatul unui astfel de creator, nici o discuţie nu poate adăoga mare lucru la ceea ce s-a acceptat dintru'început. Dar dacă alungăm din spiritul nostru orice urmă de antropomorfism, nu mai avem nici un motiv să presupunem că legile actuale ar fi fost alese înadins pentru a produce viaţa. Ar fi fost tot atît de raţional, de pildă, să gîndim că ele au fost alese pentru a produce magnetismul sau radioactivitatea — ba chiar mult mai raţional, fiindcă, după toate aparenţele, fizica joacă în natură, incomparabil, un rol mai mare decît biologia. Dacă o considerăm dintr-un punct de vedere strict material, extrema neînsemnă-tate a vieţii ar putea contribui mult la distrugerea opiniei că viaţa aceasta ar fi putut interesa cîndva deosebit pe marele arhitect al universului.
O comparaţie familiară va limpezi poate mai bine situaţia. Un marinar fără imaginaţie, obicinuit a face noduri, nu ar putea crede în posibilitatea trecerii oceanului dacă n-ar exista posibilitatea de a face noduri. O funie însă nu se poate înnoda decît într-un spaţiu cu trei dimensiuni: nici un nod nu e susceptibil de a se realiza într-un spaţiu de 1, 2, 3, 4, 5, sau orice alt număr de dimensiuni. De aci marinarul nostru fără imaginaţie ar putea deduce că un creator binefăcător trebuie să fi luat pe marinari sub protecţia sa deosebită; că acest creator a voit ca spaţiul să aibă trei dimensiuni, anume pentru ca în universul creat de dînsul să se poată face noduri şi să se treacă oceanul — cu un cuvînt, că spaţiul are trei dimensiuni pentru ca să poată exista marinari. Acest raţionament pare a avea aceeaşi valoare la argumentul de mai sus; într-adevăr viaţa, considerată în ansamblul ei, şi facultatea de a face noduri au cam aceeaşi importanţă; şi una şi cealaltă nu alcătuiesc decît a fracţiune cu totul fără însemnătate a activităţii totale a universului material.
Deci, după actualele date ale ştiinţei, în acest fel surprinzător am ajuns să existăm. Iar mirarea noastră nu poate decît să sporească, îndată ce căutăm să trecem de la problema originilor la aceea a scopului existenţei noastre, adică dacă încercăm să prevedem ce rezervă rasei noastre destinul.
Viaţa, aşa cum o cunoaştem, nu poate exista decît în condiţii convenabile de lumină şi căldură; noi înşine nu existăm
327
decît pentru că pămîntul primeşte de la soare exact cantitatea necesară de radiaţie; dacă s-ar rupe echilibrul într-un sens sau altul, exces sau lipsă, viaţa ar dispărea inevitabil de. pe globul nostru. Şi trăsătura esenţială a situaţiei este că echilibrul se 5 poate rupe foarte lesne.
Omul primitiv trăind în zona temperată a pămîntului a trebuit să vază cu un fel de groază epoca de gheaţă coborînd peste aşezările lui; în fiece an gheţarii ajungeau mai jos în văi; în fiecare an soarele părea mai puţin capabil de-a furniza căldura 10 pe care o reclama viaţa. Pentru el, ca şi pentru noi, universul părea a fi ostil vieţii.
Noi, care trăim acum în zona îngustă temperată din jurul soarelui şi care căutăm să străbatem depărtările viitorului, vedem că suntem ameninţaţi de o epocă de gheaţă cu totul 15 diferită. întocmai precum Tantal, stînd în picioare într-o apă destul de adîncă încît aproape să-l înece, era totuşi condamnat să moară de sete, la fel este destinul tragic al rasei noastre de a fi condamnată să moară de frig în timp ce cea mai mare parte a substanţei universului va rămîne atît de; arzătoare că 20 în ea viaţa nu se va putea adăposti. Soarele, neavînd nici o sursă exterioară de căldură, va emite fatal din ce în ce mai puţine radiaţii generatoare de viaţă şi prin aceasta chiar zpiia temperată a spaţiului în care viaţa poate exista va trebui să se reducă încetul cu* încetul şi să alunece spre frig şi spre întunecimile 25 exterioare.
Pe cît putem prevedea ele vor continua să activeze pînă cînd frigul va fi ucis viaţa pe pămînt afară dacă vreo ciocnire sau vreun cataclism nu vor interveni şi nu vor distruge viaţa mai curînd printr-o moarte mult mai rapidă.’ Acest destin în 30 perspectivă nu e rezervat numai pămîntului nostru; alţi sori vor muri ca şi al nostru şi viaţa care ar putea exista pe ăl te planete va avea şi acolo acelaşi sfîrşit fără glorie:
Fizica ne ţine acelaşi limbaj ca şi astronomia: Căci independent de orice consideraţie astronomică, principiul general 35 al fizicei, cunoscut sub numele de a doua lege a termodinamicei, prezice că universul nu poate avea decît un singur sfîrşit, o „moarte termică" atunci, cînd energia totală a universului va fi distribuită uniform şi cînd toată substanţa sa va avea aceeaşi temperatură. Temperatura aceasta va fi însă atît de joasă, 40 că va face imposibilă orice viaţă. N-are importanţă pe ce cale se va ajunge la această stare finală; toate drumurile duc la Romă şi sfîrşitul călătoriei nu poate fi altul decît moartea universală.
Dar atunci la atîta se reduce viaţa? A cădea aproape din 45 greşeală într-un univers care n-a fost făcut pentru viaţă şi care, după toate aparenţele, îi e complect indiferent său chiar hotărît ostil. A rămînea cramponaţi pe un fragment de fir de nisip pînă ce frigul morţii ne va fi nimicit; a ne pa vana un răstimp de o oră pe teatrul nostru minuscul, ştiind foarte bine 50 că aspiraţiile noastre sunt toate condamnate la un eşec final
328
şi că tot ce vom fi făcut va trebui să piară împreună cu rasa noastră, lăsînd universul ca şi cînd noi n-am fi existat?
Astronomia pune întrebarea, dar cred că răspunsul trebuie să-l cerem fizicei. Căci astronomia poate să ne demonstreze 5 aranjamentul actual al universului, vidul şi imensitatea spaţiului şi neînsemnătatea locului ce-1 ocupăm noi într-însul; ea poate chiar să ne spuie cîte ceva şi despre natura schimbărilor produsă de trecerea timpului. Dar trebuie să pătrundem adînc în natura fundamentală a lucrurilor înainte de a putea spera un răspuns 10 la întrebarea noastră. Iar aceasta nu mai ţine de domeniul astronomiei; dimpotrivă, ancheta aceasta ne duce de-a dreptul în inima fizicii moderne.44
Fragmentul de mai jos e scos din celălalt articol împrumutat de Bulgăran, publicat într-o mare revistă franceză, şi inti-15 tulat Evoluţia e oare revolută?
\	„Fiinţele vii sunt departe de a fi toate capodopere. Cum
notase deja ThGophraste d’Eresos, sunt în natură multe lucruri rău făcute, sunt multe note false în pretinsa « simfonie a adaptărilor », care ar fi lumea animată.
20	Se cunosc animale care se împiedică în ghearele lor prea
lungi, altele care pot abia să se mişte, abia să mănînce, sau abia să se reproducă; în sfîrşit, animale atît de defectuoase şi de greşit făcute, cît pot să fie, aşa cum sunt ele. Nedinţatele şi cetaceele sunt, spune Guyenot, « colecţii de monstruozităţi »; 25 furnicarul merge greu pe cioatele lui cu gheare. Mezoplodonul are dinţi mediani şi îndoiţi înăuntru, care îi închid aproape cu totul gură; Leneşul are gheare aşa de mari, că nu poate să meargă şi e silit să rămîie agăţat de ramurile arborilor.
Iată păsări dăruite cu ciocuri straniu de incomode: Rhyn-30 cops, a cărui mandibulă inferioară întrece cu mult pe cea superioară; Anastomus, cu ciocul deschis, Cataoul, cu ciocul prea masiv, Avocetta, cu ciocul prea subţire. Iată tritonii Molge, Waltilii şi Tylotriton, ale căror coaste sunt aşa de ascuţite, că le găuresc pielea. Iată Cetoniile crematoşilide şi clavigeride, pe 35 care o gură prea astupată le face incapabile să trăiască fără ajutorul furnicilor. Iată fluturi, frigani şi efemere care n-au trompă. Iată larve de monstrilide lipsite de tub digestiv. Alături de aceste fiinţe, care abia trăiesc, iată încă fiinţe baroce prevăzute cu structuri fanteziste inutile şi jenante: Rhyncho-40	phores, cu gîtul peste măsură de mare, Macrophtalmes, cu
ridicule peduncule oculare, Sophonyophore, cu uimitoare escres-cenţe frontale, Acanthocines, cu antene nedefinite.
în prezenţa acestor creaturi schiloade, pocite, caricaturale, cum să nu convii cu ipoteza mutaţionistă care face să iasă lumea 45	vie dintr-o serie de întîmplări greu cenzurate de moarte?44
5
10
15
20
25
330
EPILOG II
Povestit de autor
De la întîlnirea din dreptul Cercului Militar, cînd, arătîndu-mi o trecătoare banală şi gîndind la poetul nefericit, Fred Vasilescu simţise un gol în propria lui existenţă, nu ne mai întîlnisem. Ades îi telefonam ca să văd dacă îşi ţine făgăduiala dată.
Pînă la începutul lui octomvrie, nu se decisese să-mi scrie întîmplarea aceasta, din august, care-1 tulburase atît.
—	Poimîine e 1 octomvrie... Încep la 1 octomvrie*
I-am arătat că acesta e pretext de şcolar leneş...
Numai şcolarii lăsători, leneşi, se decid să înveţe bine „începînd în ziua întîia a trimestrului44, sau îşi fac frumos temele numai cînd inaugurează caiete „noi44*
—	Poate că e adevărat... Dar mai e şi altceva... E un reprezentant al unei fabrici engleze de avioane în Bucureşti şi trebuie să mă ocup de el. La sfîrşitul lunii pleacă...
Intr-adevăr s-a apucat să scrie. Mi-a arătat, tot la telefon, că „merge greu44. Că frazele se fac mai mari decît ar vrea el, şi-şi încurcă propoziţiunile. I-am recomandat procedeul excelent al parantezelor şi, la nevoie, al frazelor fără sfîrşit. A rîs şi mi-a promis că aşa. o să facă.
Pe la jumătatea lunii ne-am întîlnit la curse. Cîş-tigase un premiu însemnat cu un cal în care pusese mari speranţe şi era aproape fericit... Venind de la
5
10
15
20
25
30
35
40
cîntar, după cursă, distrat de bucurie, m-a luat de braţ şi mi-a spus că „trebuie44 să ne întîlnim, că vrea să-mi vorbească... Era oarecare incoherenţă în tonul lui, din pricină că era aşteptat de un grup de tinere doamne, şi eu îl ţineam în loc. Dar pentru că mi se părea totuşi că într-adevăr vrea să-mi vorbească, am stăruit.
—	Cum merge subiectul?
Fluid, plutind deasupra momentului...
—	Nu ştiu... dacă e bine sau rău... Nu-mi dau seama dacă-ţi va fi de folos, dar de-abia aştept în fiecare zi să mă văd în odaia mea de lucru, la masa de scris... E o adevărată voluptate... Dimineaţa nu scriu, numai zbor... Cum sfîrşesc masa, de la restaurant mă duc de-a dreptul acasă... Intre 3 şi 9 seara, căci numai atîta scriu pe zi... nu sunt acasă pentru nimeni. .. De multă vreme n-am mai fost atît de mulţumit... Ascultă, „trebuie44 să-ţi vorbesc... Dă-mi mîine un telefon... Şi făcînd un gest puţin pripit: Nu cunoşti pe doamna Demetriade?... Hai să te prezint...
Am înţeles că bănuia că îl ţiu în loc anume ca să mă prezinte, cum fac unii vizite riscate în timpul mesei, şi am refuzat, mulţumindu-i. M-a bătut cineva pe umăr şi m-am întors. E un fost colaborator al ziarului Le Progres, de cîteva ori deputat, care m-a apostrofat, amical şi mirat:
—	Eşti prieten cu Fred Vasilescu?...
Destul de surprins am fost eu de această mirare.
—	Da... e un prieten foarte agreabil...
—	Ei, ce spunea?... Era radios că a luat două sute de mii de lei?
M-a luat de braţ, protector şi cordial, şi am pornit spre ghereta albă şi spînzurată a potoului... Deşi era o zi de toamnă frumoasă, cu albastrul înalt, era lume puţină... Mai mult obicinuiţii, ca să zic aşa...
M-a surprins acreala cu care fostul deputat şi secretar general m-a întrebat despre prietenul meu.
—	Cred că dacă Fred Vasilescu ar urmări să cîş-tige... bani. .. în primul rînd n-ar ţine grajd de cai de curse, nu?
331
Mi-a răspuns cu un ton indiferent şi ironic:
—	Crezi ?
—	Cum să nu cred... Un grajd de curse costă şi nu aduce nimic.
5	Mi-a repetat automat şi poros:
—	Crezi ?
—	Fără îndoială că da...
A început să-şi însemneze cu creionul în program.
—	De unde ştii că Fred Vasilescu nu urmăreşte
10 ceva... cu grajdul lui?
—	Ambiţia puerilă de a figura printre proprietari ?
E adevărat că oarecare diferenţă de vîrstă putea
îngădui convorbitorului meu un ton de superioritate, exagera însă în maniera lui condescendent cordială.
15	— Dragă prietene, Fred Vasilescu ţine cu orice
preţ ca la patruzeci-cincizeci de ani să devină membru al Jockey-Clubului.
Mi s-a părut o glumă dintre cele mai năzdrăvane din cîte puteam auzi.
20	— Cum? începe cu cai de curse, la douăzeci şi
cinci de ani ca să pregătească o alegere peste un sfert de veac ?
—	Da, şi nici atunci nu va reuşi.
Mi se părea cu adevărat poznaşe afirmaţia, iar
25> nedumerirea mea era atît de evidentă, atît de profund sinceră, că fostul deputat s-a tulburat.
—	Ascultă, dumneata nu ţii de pe acum să fii membru al Academiei?... Tot aşa Fred Vasilescu îşi pregăteşte de pe acum alegerea la Jockey-Club.
30	îmi venea să rîd.
—	Trebuie să-ţi spun mai întîi că nici prin cap nu-mi trece să ajung la Academie. Dar în sfîrşit, Academia e Academie... fie ea şi românească... Dar Jockey-Clubul. .. românesc? iartă-mi expresia! Şi încă să-ţi
35 faci un ideal din el? E, orice ai spune, puţin comic.
Mai vîrstnicul meu prieten era foarte iritat acum.
—	Dumneata ştii că membri ai Academiei au căzut la alegerea de la Jockey-Club?
332
5
10
15
20
25
30
35
40
-N-am ştiut... şi, îngăduie-mi să ţi-o spun, nu cred nici acum...
Mi-a citat atunci nume care m-au nedumerit şi a trebuit să convin...
—	Bine, Înţeleg, aţi refuzat un scriitor, sunteţi oarecum consecvenţi cu dumneavoastră. Dar Fred Vasi-lescu e un monden, ca să zic aşa, în sfîrşit, unul din ai dumneavoastră ?...
Fără să mă privească, în timp ce ocoleam tribuna spre paddoc, mi-a spus cu o profundă convingere, cu un accent neaşteptat şi inexplicabil de grav şi de ho-tărît :
—	Dragul meu, băiatul Lumînărarului, orice ar face, nu va fi niciodată membru al Jockey-Clubului... Dealtminteri, ce mai vrea? E imens de bogat, adică tată-său... E tînăr, frumos, are femeile cele mai bine din Bucureşti... Ce e prea mult strică...
Mărturisesc că aşa înţeleg lucrurile, şi oricît de comică mi se părea ambiţia de a fi membru al Jockey-Clubului, conveneam că fostul colaborator al lui Marghiloman are dreptate.
îşi nota acum călăreţii, deşi nu juca, fiindcă era ruinat.
—	Şi pe urmă, noi nu înţelegem stăruinţa lui, acum cînd la Aero-Club a devenit un factor important...
Dealtfel, cred că niciodată Fred Vasilescu nu s-a gîndit mai puţin la Jockey-Club decît în această lună. Din cîteva convorbiri la telefon, am înţeles ce uimitoare descoperire a fost pentru el posibilitatea de eliberare prin scris. Refulînd ani de zile un mister ca pe un germen distructiv, în adîncul organic, închis cu taina lui în el însuşi, ca şi cînd ar fi fost încarcerat cu un dement, expresia devenită posibilă căpăta pentru el sensul unei evadări.
—	Scriu, mă plimb prin casă, gîndesc, mă trîntesc pe divan, fumez, iar scriu... E o bucurie pe care nu ţi-o pot povesti... Mă lămuresc pentru mine însumi... şi, aşa văzute, chiar suferinţele trecutului capătă un soi de îndulcire care le face suportabile... O durere povestită e o durere, nu diminuată, dar armonioasă, aşa ca un soi de operaţie pentru care eşti pregătit cu
333
cocaină. Bucuria scrisului e mai tare ca heroina însăşi. Şi chiar la telefon, i-am simţit prin voce frîngerea de înjunghiat: Ah, dacă s-ar putea povesti totul...
Caietele, pagini mari de coală, mi le-a trimis toc-5 mai o zi sau două după cincisprezece noiembrie... Mi-a dat un telefon la gazetă...
—	Diseară la nouă vine şoferul meu să-ţi aducă o mapă cu toate prostiile pe care le-am scris.
I-am răspuns cu promptitudine:
10	— Astă-seară, pînă mîine dimineaţă la nevoie,
citesc tot ce mi-ai trimis.
—	Da? vrei să ne vedem mîine?... să-mi spui dacă notele îţi pot fi de folos? Hai să luăm masa împreună mîine seară...
15	— Negreşit.
—	Unde? ai vreo preferinţă?...
Şi am fixat un restaurant în oraş.
—	Vii la timp ?
—	Mîine de dimineaţă zbor, după-masă dorm, iar 20 la 9 seara viu să stăm de vorbă pînă dimineaţa, dacă
vrei... Voi fi absolut punctual.
La 9 seara n-a venit şi nu va mai veni niciodată.
La Cameră se anunţase un discurs la mesaj de mare răsunet, dar un pisălog lungise oratoria lui provincială, 25 ameninţînd să ocupe toată şedinţa de după-masă. Celălalt a trebuit să fie amînat deci pentru a doua zi.
Culoarele circulare, cu fotolii şi draperii verzi de-a lungul pereţilor, erau somnolente, iar la bufet plictiseala incoloră. Mi-am cumpărat ţigări şi am coborît 30 de pe dealul Mitropoliei prin şanţul în fundul căruia era aleea. Toamna tîrzie era frumoasă, însă în ziua aceea era o lumină gălbuie, ceţoasă, un cer scămos şi scăzut, care nu lăsa fumul şi mirosul de benzină al maşinilor să se ridice. Nu era frig... Abia puţină umezeală. 35 Ici-colo, prin magazine, deşi era numai ora patru, se aprindeau lumini...
In dreptul bulevardului Regina Maria, plin de larmă în vehicule de tot soiul, vînzătorii de ziare strigau ediţie specială... Oricît au abuzat cîteva ziare 40 mici de aceste ediţii, cînd unul dintre cele două coti-diane mari de informaţii scoate o ediţie specială, nu
334
5
10
15
20
25
30
35
poţi să-ţi stăpîneşti un fior, ca pentru o întîmplare, uneori imens dinamică, în care dăinuirea sau voinţa sunt atinse ca de aripi mari nevăzute.
Erau numai patru rînduri, cu litere cît nucile negre, cu o cerneală groasă care se lua pe degete.
GROAZNIC ACCIDENT DE AVION
Aviatorul Fred Vasilescu a capotat, voind să aterizeze, din motive necunoscute încă, lîngă Ciulniţa. Autorităţile au plecat la faţa locului. Caiavrul zvîrlit din nacelă şi decapitat e păzit de jandarmi. S-a deschis o anchetă pentru cercetarea cauzelor.
Şi cu litere mult mai mici urma, jos, o telegramă externă fără importanţă.
Se întîmplase în devenirea lumii ceva care nicicînd nu se va mai întîmpla. Gîndul brutal, aprig, că nu-1 voi mai vedea niciodată pe Fred Vasilescu, orice aş face, de s-ar frînge tot fierul din lume, de s-ar prăbuşi sorii, mă copleşea şi mă înspăimînta ca infinitul sensibilizat.
Fred Vasilescu nu bănuia că el însuşi, chiar prin ce avea mai bun în el, era un exemplar menit „să fie cenzurat prin moarte“.
Ziarele de a doua zi au adus coloane întregi de amănunte şi numeroase fotografii care, dealtfel, erau ele înseşi un fel de moarte, căci, aşa cenuşii, poroase şi cu liniile simplificate, nu mai înfăţişau nimic dintînărul blond, cu obrazul limpede, cu trăsături regulate şi evidente ca un cap de statuie grecească, doar cu fruntea puţin cam boltită deasupra ochilor verzi adînci. Cu atît mai puţin aminteau de acel corp vînjos din sportivitate diversă, complimentară, cu mişcări mlădioase de haiduc tînăr, afemeiat şi gînditor. încercase, pro-fitînd de toamna prelungită, să bată recordul lumii de viteză pe 500 kilometri, pe un avion românesc din propria lor producţie. Deşi vremea era puţin schimbată, nu renunţase la zbor. Avea de făcut trei circuituri deasupra Bărăganului, ca să totalizeze kilometrii necesari. După întîiul, s-a răsturnat încercînd să aterizeze din motive nebănuite, pe care avea poate să le lămurească ancheta. Impresia produsă de moartea lui a fost
335
adîncită şi de faptul că, abia cu două săptămîni înainte, se prăbuşise un tînăr locotenent, alt as strălucit al aviaţiei româneşti.
Toate ziarele subliniau cu o dureroasă uimire că 5 aviaţia românească intrase într-o adevărată serie îndoliată.
Cortegiul mortuar, intr-o după-amiază fără soare, dar nu rece, nici umedă, a scos lumea din casă, ca o înmormîntare de tenor. A luat parte şi unul dintre 10 membrii regenţei, prieten al familiei.
Eu nu cetisem, aşa cum îi făgăduisem, caietele trimise, chiar în noaptea aceea. Le-am descifrat cuprinsul numai în zilele următoare, într-o fierbere sufletească de bătălie. Nu ştiu dacă vreodată aş fi putut 15 să aflu ceea ce constituia dubla lui existenţă, denunţată aci din capete de mărturisiri, din întorsături de frază, involuntare ca lapsusurile, sau, cine ştie, voite de el cu tensiunea de neînlăturat a unei fatalităţi.
Abia în primăvară, după lungi dezbateri sufle-20 teşti, m-am hotărît să aduc la cunoştinţa doamnei T. manuscrisul lui Fred Vasilescu. Teancul acesta care închidea în el, calde încă de zbucium, două existenţe, îmi dădea un vag fior şi prin această coincidenţă, care făcea ca a doua zi după ce l-a încheiat, Fred să se 25 prăbuşească... A fost, parcă, o moarte amînată pînă la realizarea unui mod de perpetuare... Frenezia cu care el transpunea, în aceste pagini, ceea ce era transmisibil din existenţa lui mă înfiora... De ce n-aş spune că gîndul unei sinucideri amînate îndelung nu mi se 30 pare incompatibil cu întâmplările din urmă. (Şi mai e şi faptul că e foarte greu să ştii dacă un aviator, dintre aceştia, care încearcă totul, definitiv, la început de tot nu e îndemnat cumva şi de isonul unui gînd de sinucidere. Căci Fred Vasilescu începuse pilotajul din 1926.) 35 Dar în sfîrşit, nu e decît — şi e mult mai logic să fie aşa — o simplă ipoteză dintre atîtea cîte se pot face în asemenea împrejurări... Şi ar trebui să-i atribui un soi de duplicitate — fie şi dezinteresată — dar duplicitate, prea brutală... presupunînd că, deşi hotă-40 rîse sinuciderea, tot mi-a dat întîlnirea, cu atîta voie bună, la masa de seară.
336
5
10
15
20
25
30
35
40
Totuşi pe doamna T. n-am putut-o întîlni decît peste o jumătate de an, la începutul lui iunie. A doua zi după incinerarea lui Fred Vasilescu (aşa ceruse încă de pe cînd era în viaţă), plecase la Vienă. Cînd i se comunicase că e legatara lui — şi numaidecît a fost pe şoptite sfătuită să se intereseze de averea şi mai ales de obiectele rămase, ceea ce a refuzat — fără să spuie o vorbă, cu ochii duşi, s-a mulţumit să dea procură unui avocat. In cîteva ceasuri a aranjat totul pentru plecare, lăsînd pe asociata ei, şi mai ales pe ajutoare, la conducerea magazinului şi atelierelor.
Trecusem pe la ea pe acasă de cîteva ori şi nu primisem decît lămuririle vagi ale servitoarei, o femeie aproape bătrînă, cu un aer de guvernantă. îmi lăsasem adresa, cu rugămintea de a fi înştiinţat îndată ce se întoarce. Intr-adevăr, am fost vestit printr-o scrisoare a doamnei T. chiar, care-mi da şi ora la care pot veni.
De două săptămîni ploua întruna şi pavajul oraşului era necontenit spălat de răpăieli relativ liniştite. Spre seară ploaia înceta, iar crepusculul tîrziu avea inutile luminişuri de sidef; ochiurile de apă prin băltoace măsurau golurile pavajului, iar noaptea se anunţa umedă, căci şi vegetaţia, îmbelşugată după atîtea zile de ploaie, rămînea apoasă.
Revederile acestea sunt penibile prin începuturile convorbirii... In maşină aveam un trac de actor. Ţi-e necontenit teamă că n-ai să găseşti tonul just, gestul potrivit. Intîia privire e ca un joc de loterie. Te întrebi dacă ai să aduci vorba despre cel mort, dacă e locul să iei o mutră îndurerată, sau eşti obsedat de ideea de a nu juca, dimpotrivă, teatru.
Am urcat şovăind treptele înguste de beton pînă la etajul al doilea al casei din Parcul Filipescu... Mi-a deschis singură, fără să-mi spună o vorbă, dar zîmbin-du-mi cu prietenie, cu o mişcare nervoasă de identificare. După ce mi-am lăsat trencicotul în vestiarul îngust ca o celulă, am trecut în camera mare cît un hol, aranjată nepotrivit gusturilor comercializate ale proprietarei de magazin de mobilă modernă... Un divan larg, în colţ, aşternut cu un covor caramanlîu,
337
o masă joasă, făcută dintr-o tipsie cît o roata de car — de aramă bătută. Deasupra, etajere negre, nelăcuite, ocolind pereţii, înţesate de cărţi... Alte etajere tot negru-mat umpleau şi ceilalţi pereţi. Pe ele, fel" de fel 5 de obiecte, amintind probabil cîte ceva. Camera ar fi avut înfăţişarea unui birou dacă în mijloc n-ar fi fost o masă de sufragerie pătrată, acoperită cu uri şal mare de tot, din cele cu care se acoperă pianele. In schimb, biroul era un soi de miniatură, abia mai înaltă de o io jumătate de metru... la care se sta pe un taburet ca de pian. Un bufet mare de tot reprezenta sufrageria propriu-zis. Un „ucenic fierar“ de Ressu, un portret de Marius Bunescu şi un „pod în munte“ de Sion erau printre alte tablouri. După ce m-am instalat într-un mic 15 fotoliu de lemn negru, funinginos parcă, m-a întrebat nedumerită de ce îmi rotesc privirea atît de mirat.
—	Mi se pare atît de ciudat şi atît de conform unui proverb, ca dumneata, care eşti socotită printre cei care au introdus mobila cubistă la noi, să păstrezi
20 mai departe mobilierul vechi... îmi închipuiam că voi găsi aci totul schimbat într-un adevărat studio, acel gen de cameră modernă care foloseşte de sufragerie, odaie de lucru, odaie de primire, în sfîrşit de toate, în afară de odaie de dormit.
25	Zîmbea cu fluiditate şi cu o participare totală, vag
îndurerată, ca de obicei.
—	Dacă vrei, e un studio, în intenţie, căci corespunde definiţiei dumitale prin arhitectură... Dar mobila n-aş putea s-o schimb niciodată:
30	Am privit-o mirat, luînd din cutia cu ţigări oferită.
—	Niciodată ? Şi de ce ?
—	Nu ştiu, mi-ar părea că am murit.
—	Dar nu înţeleg deloc.
—	Nu pot să mă explic... Dar din interiorul acesta, 35 care e viaţa mea, nu aş putea schimba niciodată nimic.
—	N-ai fost ispitită să-l înlocuieşti cu acea minunată decorativă moderna?
—	Şi mie îmi place nesfîrşit mobila modernă — şi s-a complectat ca în paranteză — bineînţeles cînd nu
40 e de prisos strîmbată şi împovărată, în loc de ornamentaţia veche de flori, cu muchii inutile şi cu temelii
338
5
10
15
20
25
30
35
greoaie, care nu înseamnă nici un cîştig pentru frumuseţe. Dar poţi să-ţi schimbi familia, chiar dacă o găseşti puţin demodată? Poate că e şi o slăbiciune a mea... Nu ştiu, dacă e un fel de oroare de necunoscut şi nou, sau mai mult o înrădăcinare în ceea ce a fost... Sufăr cînd se strică un obicei vechi, şovăi nesfîrşit cînd trebuie să înlocuiesc o slujnică obraznică sau leneşă, numai la groaza că nu voi mai vedea un obraz care mi-e familiar, fie şi în rău.
Credeam la început că va trebui să mă explic asupra vizitei mele — şi era ceea ce mă preocupa pe drum, dar i s-a părut foarte firească, şi n-a fost nevoie de nici o justificare. Am întrebat-o pe unde a călătorit.
—	V-a fost dor de Bucureşti?
Părea foarte încurcată şi puţin iritată.
—	Uite, trebuie să mă contrazic numaidecît... Nu-mi place tot ce e al meu... chiar şi oraşul acesta, de pildă... Nu... In străinătate e totul larg... poţi respira în voie... Nu-ţi împiedică prea mult privirea, să zicem, case ieşite în mijlocul străzii. Nu te apasă nimic... Totul e curat... înalt... spaţios... Şi pe urmă noutatea streină e totală, nu e ca o spărtură sau cîrpitură în ceea ce a fost. Nici o clipă nu m-am gîndit la Bucureşti... Dar de odăile acestea ale mele, şi de lucrurile de aci, îmi era un dor stupid.
O	privesc şi sunt sub obsesia descrierilor lui Fred Vasilescu. Stă de-a curmezişul divanului... Părul, desfăcut în plete scurte, de un castaniu strict, îi acoperă urechile şi îi subliniază fruntea puţin prea dreaptă, perpendiculară pe tîmple. Cu adevărat linia de jos a maxilarului, de la bărbia rotundă la ureche, este de o desăvîrşire uşoară de arc destins. Orbitele puţin neregulate, cam adînci şi întunecate, sunt înviorate de albul catifelat al corneei, iar albastrul viu al irisului e acoperit uneori de genele lungi. Gura puţin severă, regulată, dar fără puritatea convenţională a desenului, e uşor contractată şi mobilă.
Poartă o rochie neagră încheiată cu nasturi mari într-o parte, care-i lasă gîtul gol, bine înrădăcinat în
339
bust, vînjos ca un trup de şarpe cînd îl priveşti din faţă. Din profil, gîtul acesta e şi mai frumos, căci pare scurt la ceafă şi prelung sinuos dinainte. Jocul vizibil al tendoanelor încheiate limpede la capătul pieptului 5 îl fac să arate foarte tînăr. Umerii rotunji îi sunt aduşi în faţă, acum cînd a încrucişat mîinile peste genunchii fără nodozităţi, de la suprapunerea cărora picioarele cad unul lîngă altul drept în jos, cu pulpele suav înălţate, în ciorapii întinşi, fumurii, care îngăduie 10 să se străvadă pielea. Rochia cade dedesubt, la marginea divanului, drept în jos, lăsînd puţin descoperit din coapse, cît ajung ciorapii, fără însă ca de la mine să le pot vedea pielea. Şi această libertate ghicită a coapselor dinspre podea e ca o înrădăcinare a femini-15 tăţii ei în materie şi în viaţa care curge cu legile şi instinctele ei.
—	Ai de gînd să pleci din nou?... Mi se pare mai bună formula asta. Simt că un plural ar părea scrobit în faţa acestei femei adevărate.
20	— Cred că da... Nu mai e atît nevoie de mine, aci...
Magazinul şi atelierele au început să se resimtă de concurenţă, căci toate fabricile de mobile şi-au modernizat producţia — şi pe urmă totul se resimte de stagnarea aceasta.
25	Trebuie să ajung, chiar fără tranziţie, de vreme ce
testamentul e de domeniul public acum.
—	Cu familia lui Fred Vasilescu ai avut dificultăţi?
Protestează jignită, fără nici un gest, numai privirea albastră i s-a întunecat, mistuită.
30	— Nu... nici urmă de dificultate... Chiar în seara
înmormîntării...
O întrerup nervos:
—	Ai fost la înmormîntare ?
Genele au căpătat un soi de mişcare de deschi-35 dere... sprîncenele s-au înălţat în accent circomflex... Şi pe urmă mă priveşte cu recunoştinţa oricăruia dintre cei care au iubit, pentru cei ce se interesează cu simpatie de dragostea lor. în schimb vocea îi e acum ceva mai tăiată de respiraţia reţinută parcă.
40	— Am fost.
340
Şi, după ce rămîne un timp îndelung răsfrîntă în ea însăşi, reia cu un ton de mărturisire:
—	Am suferit mult că n-am putut fi lîngă sicriu tot timpul, nici urmări de aproape convoiul... Eram
5 într-o maşină închisă cu ferestre mici, alergînd şi aştep-tînd dricul la fiecare răspîntie. .. Gîndul că el e întins acolo, acoperit, mă frîngea... mă exaspera .. Cred că dacă ar fi fost înmormîntat şi nu incinerat, n-aş fi putut pleca acasă, lăsîndu-1 singur, parcă fără apărare,
io paralizat, în cavou...
Vorbeşte rar de tot, prin fereastra larg deschisă pătrunde înserarea umedă de afară. Rochia se lămureşte vag în umbră, dar faţa apare palidă în penumbre. Se ghicesc de asemeni mîinile şi micele reflexe mătă-
15 soase ale ciorapilor.
—	E mai bine aşa... S-a ridicat în fum... Tot i-a plăcut atît de mult să zboare.
—	Cînd au aflat ai lui de testament ?
Nu răspunde numaidecît, simt material că gîndeşte
20 însă.
—	Se vede că după întoarcerea de la cimitir, căci seara au venit, în doliu mare la mine, mama şi sora lui. Servitoarea nu vrea să lase pe nimeni înăuntru... Spunea că sunt bolnavă... Stăteam cu faţa în jos pe
25 divan, plîngînd tot ce nu putusem plînge pe stradă. Ele au stăruit să intre şi cînd m-au văzut năucită de durere, au început şi ele să plîngă din nou. Şi cu o nesfîrşită părere de rău: Dacă m-ar fi iubit puţin!...
—	Crezi că nu te-a iubit ?
30	—Nu m-a iubit... Mă părăsise de doi ani... Mă
evita... Mă umilea...
—	Totuşi, testamentul?... Desigur că nu avea o avere personală prea mare. Oricum... să desprinzi din lumea întreagă pe cineva... să alegi din tot, o fiinţă
35 anume.
—	Averea pe care a lăsat-o e destul de mare: un avion, automobilul, caii de curse, un teren mare în apropierea oraşului, pe care-1 cumpărase nu ştiu de ce... Dar asta nu dovedeşte nimic... Era prea bun...
40 avea remuşcări, ştia cît îl iubesc. Uneori îmi părea şi mie că în ceea ce simţea el pentru mine e şi altceva
341
5
10
15
20
25
30
35
40
decît bunătate şi recunoştinţă de bărbat iubit fără limită... încercam să mă conving şi mă loveam ca de o bară de fier... insultată, uneori bruscată de el... Mai tîrziu renunţasem.
Tac îndelung, înţelegînd cît de puţin bănuie cuprinsul caietelor pe care le-am adus înfăşurate sul... şi sunt ispitit să-mi închipui, printr-o anticipare, fră-mîntarea şi uimirea ei cînd le va ceti. Ii voi lăsa, desigur, originalul. După un timp, întoarce comutatorul şi o lumină tare readuce la suprafaţă din noapte acest studio demodat şi pe femeia de pe potecile neexistenţei.
S-a întors de la uşe şi s-a aşezat acum într-un fotoliu jos. Stă cu picioarele unul peste altul, cu talia puţin sucită, căci se reazemă în cotul drept şi îşi sprijină capul în palmă. Sub rochia neagră de la şold la genunchi i se lămureşte coapsa tare întinsă. Deşi rochia e ceva mai lungă decît cele scurte impuse de modă, totuşi abia trece de genunchi, acum cînd stă jos.
Picioarele în ciorapii de mătase fumurii sunt lungi şi de o formă cu totul deosebită. Nu sunt nici groase, nici subţiri şi nici gradat rotunjite ca nişte popice. Sunt vînjoase şi parcă din planuri diferite, cu muchiile topite şi nici un moment fixate într-o formă anume. Jos, la glezna mică şi nesigură, conturul ar putea fi un vag şi delicat trapez, pe care să-l prinzi între arătător şi degetul mare, cît ai urca în sus trapezul s-ar lărgi treptat rotunjindu-şi formele. Parcă în forma lui dintîi, de la jumătate în jos, sculptorul a tăiat cu lopă-ţica un plan mai lat în afară, unul mai scurt înăuntrul pulpei, un al treilea şi scurt şi îngust înapoi. Numai în faţă o linie aleargă lung de la genunchi la vîrful pantofului, ca un picior de T dictando. Apropiat, aş spune că pulpa înaltă, caldă, e oferită îiitr-un cornet de muşchi, vag dreptunghiular, uşor sucit, vag paralelipipedic, lărgit sus cu fineţe. Dă o impresie de robust şi mlădios ca un picior de sălbătăciune. Jos, unde, cambrat, e gata să intre în adăpostul pantofului, două vine mari şi incerte, pe care nu le vezi cum au pornit din gleznă, trădează prin ciorap un animal de rasă.
îmi oferă o nouă ţigare, pe care o iau îngîndurat. îmi amintesc apăsător toate descrierile amantului ei
şi stăruitoarea menţiune că e mereu fierbinte. îmi zîmbeşte, cu acel romb, pe care l-a identificat el, înca-drîndu-i gura îndurerată.
Nu numai indiferenţa şi trupul dar şi duioşia ei de
5 soră, privirea şi atenţia ei, modul în care întinde ţigările, pînă şi melancolia şi bunătatea acestei femei sunt sexuale. „Femeie iubită de toţi bărbaţii/4
Nu ştiu de ce acum simt nevoia să folosesc pluralul de politeţe ca să-i încerc sufletul, cum ai încerca
10 apa adîncă aruncînd în ea o pietricică.
—	Doamnă, ştiţi că în ultimul timp am fost prieten cu Fred Vasilescu. Din cîte am înţeles — căci vorbeam adesea — cred că vă iubea mult... foarte mult.
A ridicat neîncrezătoare din umeri.
15	—Ştii... vreodată? Ai dumneata impresia asta?
—	E pentru mine o certitudine...
—	Nu poate să fie adevărat... Uneori şi mie mi se părea că mă iubeşte... Erau gesturi care trădau parcă — acesta e cuvîntul adevărat — o iubire pătimaş
20 ascunsă.
—	Şi cum vă explicaţi atunci faptul că vă ocolea?
—	Dar ce ipoteze n-am făcut? Cît nu mi-am ars mintea în îndoieli de tot soiul. Nu ştiu ce ar fi putut să fie...
25	- !?
—	M-a chinuit uneori pînă şi bănuiala stupidă, răscolitoare, că într-un accident de automobil sau avion, vreo rană i-a interzis pentru totdeauna să mai poată fi bărbat.
30	îmi vine greu să-i spun: „Te rog, spune-mi sincer,
ce-ai fi făcut atunci44, dar îmi dau seama, că, lipsită şi de solemnitate şi de familiaritate, femeia aceasta e totuşi mlădioasă psihologiceşte ca o panteră gînditoare.
—	L-ai mai fi iubit atunci? şi surîd.
35	îmi răspunde fără pic de şovăială:
—	Da, îţi mărturisesc că m-am gîndit de multe ori... Ei bine, l-aş fi iubit şi atunci... Oricum... Dacă ar fi privit cu admiraţie altă femeie, aş fi suferit şi atunci. Iubirea mea era asta şi mai era şi altceva, cu
40 neputinţă de înţeles.
343
Sufletul omenesc este alcătuit în afară de instincte şi dintr-o funcţie creatoare de iluzii, despre care nu poţi să ştii cînd devin autosugestii, şi orice sinceritate trebuie suspectată numai cu măsură.
5	îmi aduc aminte şi îmi fîlfîie în gînd, ca un refren
amintitor, pasaje din conferinţa citată a lui sir Jeans:
„Universul ne înspăimîntă prin imensitatea nesocotită a depărtărilor lui, prin lungimea de neconceput a perspectivelor de timp, care reduc toată istoria ome-10 nirii la durata unei clipiri din ochi, prin extremă noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinţei noastre în spaţiu — a milioana părticică dintr-un bob de nisip, printre toate boabele de nisip ale tuturor ţărmurilor din lume. Dar mai presus de toate ni se 15 pare universul îngrozitor, pentru că pare indiferent faţă de orice fel de viaţă, la fel cu a noastră. Emoţie, ambiţie şi succes, artă şi religie, toate par deopotrivă de streine planului lui.
...Pentru aceste motive mi se pare imposibil ca 20 universul să fi putut fi conceput la origină cu intenţia de a produce viaţa...“
Femeia aceasta tînără, din care radiază pătrunzătoare unde nervoase, de parcă e învăluită într-o aură a sexualităţii, va mai fi răsturnată pe pat, picioarele 25 acestea, cine ştie, desfăcute, se vor mai frînge de voluptate, iar mîini bărbăteşti vor mai tresari de căldura acestor coapse care dau fiori fluizi, poate tocmai pentru că simţi că firul viu al gîndirii acestei femei trece şi prin rădăcina lor gingaşe. Negreşit, toate acestea sunt 30 posibile numai pentru că „atomul de carbon are şase electroni, unul mai mult decît cel de bor, şi unul mai puţin decît cel de azot“. Ceea ce e poate mai greu de explicat e cum electronul acela, al şaselea, se poate gîndi pe el însuşi şi iubirea lui. Căci aceasta e volup-35 tatea, conştiinţa voluptăţii însăşi.
Mă ridic şi mă duc pe scaunul din colţ, pe care am pus sulul caietelor.
Alături e un aparat de radio ca o colivie ermetică.
îmi spune cu vocea scăzută, bănuind că vreau 40 să umblu la el:
344
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Nu merge... l-am sfărîmat.
-	1?
—	Eram în timpul mesei şi din cutia aceasta am aflat vestea morţii lui. O frază spusă răspicat şi indiferent culeasă parcă din văzduh. De atunci niciodată nu l-aş mai putea asculta.
îi aduc caietele şi mă priveşte nedumerită.
—* Doamnă, pentru un roman al meu, Fred Vasi-lescu mi-a scris cîteva amintiri din viaţa lui... Cred că vă vor interesa.
A devenit albă ca varul. Nu mai poate respira.
—	Toate caietele astea... întregi?...
—	Da.
Le-am pus pe colţul mesei şi m-am aşezat pe scaun. Le-a luat cu mîinile crispate şi întrebările mele nu o mai găseau.
—	Pînă cînd mai rămîneţi în Bucureşti ?
—	Nu ştiu, foarte puţin...
—	Dintre prieteni aţi mai întîlnit pe cineva?
—	Nu...
—	Acum vreo două săptămîni m-a întîlnit doamna Demetriade şi m-a întrebat dacă v-am văzut... Spunea că vrea...
S-a ridicat fremătînd în interior, cu mîinile chinuite, cu privirea mistuită de nerăbdare.
—	Te rog, fii bun... lasă-mă cu caietele acestea. Si-i tremura mina pe ele. De trei ani n-am vorbit cu el...
M-am ridicat, şi în prag mi-a strîns recunoscătoare mîna în mina ei fierbinte. Cred că nici n-a închis bine uşa şi s-a năpustit asupra textului. Pe potecile lunecoase ale amănuntelor şi ale interpretărilor va găsi reazem şi o mai adîncă dezlegare? Va afla ceva mai multă împăcare decît acea sete, care nu se poate potoli în vis? Dealtfel, cînd e un acord aproape unanim asupra relativităţii spaţiale, de ce n-am crede că sistemul de repercutare al cauzelor nu poate afla nicăieri un punct absolut. Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului.
NOTE SI VARIANTE
Patul lui Procust a apărut pentru prima dată în 1933 (două volume) la Editura Naţionala-Ciornei (voi. I, p. 1 — 208; voi. II, p. 208— 414). în timpul vieţii autorului romanul a cunoscut următoarele reeditări: la Editura Naţionala-Ciornei (1933) şi la Editura Fundaţia regală pentru literatură şi artă (1946).
Prezenţa în literatură a lui Camil Petrescu se confundă, fără umbră de îndoială, cu îndemnul de a scrie în diverse registre. Debutului în publicistică sub pseudonimul abreviat Râul D. (1914), celui poetic {1916) şi celui în dramaturgie cu Jocul ielelor, a cărei primă versiune poate fi datată „mai 1916“, reluată şi mult amplificată în vara lui 1918 (iulie-august),1 finalul apărînd în revista Letopiseţi (an. I, nr. 5—6, 20 decembrie 1918 — 1 ianuarie 1919), li se asociază cel de romancier in spe, prin foiletoanele-schiţă din Banatul (1919).2 Nu putem eluda însă. nici fulgurantele însemnări de război,1 2 3 scrise, probabil, în acelaşi
1 Cf. Addenda la „Falsul tratatu, Teatru, III, Editura Fundaţiilor regale, 1947, p. 488—489.
2	Cf. voi. II al ediţiei de faţă, p. 431 — 438.
3	Camil Petrescu: Documente literare (ediţie îngrijită de Al. Bojin şi Florica Ichim), Editura Minerva, 1979, p. 40 — 42. Iată acum şi textul integral al însemnărilor de război rămas necunoscut pînă la apariţia volumului Documente literare:
„'Ordin să mărşăluim cu cea mai mare iuţeală spre apus, respin-gînd orice forţe inamice vom întîlni în cale. Ştim că paralel cu divizia noastră la stînga merge o divizie, la dreapta, alta.
Nu întîlnim în cale patru zile decît perdeaua de husari care fac un serviciu de recunoaştere ofensivă. Ne ţin totuşi prea mult în loc, după opinia lui Orişan, care găseşte că o divizie nu poate înainta cu dificultate din cauza a şase sute de călăreţi. Ceilalţi raportează că avem în
349
an 1919 şi rămase pînă de curînd necunoscute. Cu ele se înrudesc poemele terifiante din Ciclul morţii, dar mai cu seamă capitolul Ne-a acoperit pâmîntul lui Dumnezeu din Ultima noapte de dragoste, întiia noapte
faţă forţe numeroase. Avem aerul că sîntem totuşi la manevre. Nesupărate de nimeni, batalioanele se desfăşoară necontenit pentru orice-patrulă, căci mereu se face presupunerea că ne găsim faţă în faţă cu forţe numeroase. Ştiu că mai tîrziu acelaşi lucru îl făceau şi nemţii;, că s-a făcut de cînd e lumea.
[...]* cu 120 de mii de oameni s-a predat deunăzi unei armate-de 20 de mii de focuri. Toate poveştile cu spioni sînt glume, dacă au pretenţia de a informa mai precis decît: se pregăteşte o ofensivă, trupe-« numeroase » etc. Uneori cîte un plan cade în mîna inamicului, e-adevărat. Dar marea lege a bătăliei e necunoscutul. Niciodată nu se-poate şti nimic, decît după încheierea păcii.** Singurii care au priceput asta cu adevărat au fost cele două mari popoare cuceritoare ale lumii: romanii şi mongolii. De aci, şi tactica lor, al cărei secret s-a pierdut, pînă la Napoleon. De vreme ce nu se poate şti niciodată ce forţe ai în faţă, atunci nu e nevoie decît de două lucruri: să nu arunci în foc decît minimum de forţe necesare, care să dea iluzia unei armate, şi să ataci ca să întăreşti această iluzie. Această tactică a creat cele mai mari imperii ale lumii pe uscat. Nu e o întîmplare că aceste armate au avut şi cele mai bune servicii de spionaj. Niciodată n-am priceput în şcoala militară, pentru că nici acolo nimeni nu pricepea şi cred că în afară de Napoleon nimeni n-a priceput vreodată mecanismul psihologic al atacului prin flanc. în mod stupid de lipsit de orice explicaţie se afirmă, că orice atac prin flanc aduce victoria şi la manevre nici nu încăpea discuţie în această privinţă. Trupa surprinsă prin flanc era declarată învinsă. Zadarnic încerca’să afirme că putea face faţă. S-a isprăvit. E dogma napoleoniană. Unul dintre acele principii naive şi definitive* de care au fost atitea şi în ştiinţă: «Natura are oroare de vid». De ce? Cum? Dogma. Inamicul surprins pe flanc e învins. De ce? Cum? Dogmă? Dar mai ales lipsă de elementară cunoaştere a psihologiei tactice. Ceea ce prin eliziune şi falsă interpretare se numeşte dogma atacului pe flancuri porneşte de la două adevăruri psihologice pe care ştiinţa militară le ignorează.
1)	în două trupe desfăşurate faţă-n faţă, numărul are o importanţă absolut secundară. O trupă poate suporta o inferioritate în raportul 1/12. Alţi factori decid victoria în atac.
2)	Pe linia de foc a unei trupe desfăşurate nu i se mai poate da nici o altă comandă decît urletul (fugiţi) înainte sau (fugiţi) înapoi. Nu există nici un comandant în luptă, decît ofiţeri sau gradaţi care dau exemplu cîtorva inşi din jurul lor, prin acţiunea lor personală. O uni-
* Cuvînt lung, care începe cu Pr şi se termină în Iul, restul fiind nişte linii (nota Al.B.).
** Dar marea «problemă a Marnei», nu-i aşa? (n.a.).
350
de război, numai cîteva fraze intrînd în textul romanului, şi acelea cu sensibile diferenţe, restul rămînînd interesante pentru marile avataruri stilistice pînă la cristalizarea expresiei epice.
rtate angajată e deci ca o scrisoare pusă la cutie. Nu mai eşti stăpîn pe ea.*
Rezultă de aci că înapoia unui regiment complet desfăşurat destul să apară mai puţin de o companie inamică pentru ca soarta lui .să fie complet pecetluită.
De aici «dogma» atacului pe flancuri, dogma de a opri neapărat o masă de manevră pentru «a face faţă la orice eventualitate», dar care lipsite de explicaţie capătă un caracter ritual. Dealtminteri, sociologia şi psihologia modernă înclină să găsească la baza oricărui ritual, azi fără înţeles, un fenomen intenţionat, de utilitate precisă. Dacă evreii* nu mănîncă azi carne de porc e că Moise le-a interzis, asta din ■cauză cikhic modum largum explicationem. Dacă azi în ţările meditera-niene bărbaţii poartă pantaloni cu «manşete » e că moda a venit de la Londra unde e ceaţă şi ploaie aproape permanentă şi bărbaţii au preferat să-şi facă pantalonii îndoiţi pe ghete. Creată de hoarda mongolă, armata uluitor de organizată, şi de generalii mongoli, cei mai de seamă strategi pe care i-a cunoscut istoria, principiul învăluirii flancurilor nu era decît consecinţa celuilalt mare principiu (acesta practicat şi de romani) de ştiinţa militară: un general poate comanda numai trupei neangajate ■ încă, prin urmare, niciodată nu se angajează într-o luptă decît strictul socotit necesar, restul fiind disponibil pentru manevră. Adus din Asia, poate odată cu praful de puşcă şi mătasea, şi trecut prin tot soiul de forme intermediare,** a fost dus din nou la înflorire <le Napoleon, care l-a lăsat moştenire strategiei moderne, lăsînd însă urmaşilor numai mecanismul formal, şi nu şi înţelesul lui organic. Consecinţele au fost grave şi în războiul mondial. Singurii care au făcut excepţie au fost Hindenburg şi Ludendorf şi oarecum fără să vrea anume Foche (« Bătălia de pe Marna » şi « Cursa la mare »). Generalii romani, cei mai mulţi, desfăşurau din primul ceas, orbeşte, toate forţele şi pe urmă cereau disperaţi ajutoare, pe care în aceeaşi ameţeală le aruncau în luptă ca la măcinat la moară. Nu ştiau nici ce e înaintea lor, nici ce au în urmă şi niciodată efectiv nu comandau nimic decît pe furieri, pretori şi popotari.
Al doilea principiu de ştiinţă militară e că o bătălie pierdută nu se continuă. Trebuie creată o situaţie nouă. Teoretic, fără miezul lui psihologic, principiul poate duce la erezii, dogme erezii, ca principiul învăluirii flancurilor.
La baza acestui principiu stă adevărul că nu există lupta corp la corp. Că într-un atac merge spre decizie artileria, care decimează, împrăştie sau demoralizează pe inamic, sau eficacitatea focurilor de
* Dealtminteri, comandantul nici nu vede nimic, nici nu poate fi informat, deci nu poate comanda (n.a.).
**Aplicat cu rafinament asiatic şi de Ştefan cel Mare, elevul tătarilor, la Podul înalt (n.a.).
351
Tot din Ultima noapte..., Camil Petrescu mai publicase Războiul cu pumnul (Amintiri din campanie),1 un mic fragment care anunţa ineditul modalităţii de aglutinare a epicului, în totală „disonanţă" cu procedeele tradiţionalist-sămănătoriste, încă prezente în deceniul al treilea şi cultivate, cu fervoare epigonică, de un adevărat sobor de prozatori la periferia literaturii. Aşa se explică de ce Camil Petrescu intervenea într-un articol intitulat, oarecum programatic, De ce nu avem roman? (Viata literară, an. II, 4 iunie 1927, p. 1), unde afirma tranşant: „Cu eroi care mănîncă trei săptămîni cinci măsline,
armă. Prin urmare, o trupă care atacă sau a reuşit să ajungă pîna la inamic şi atunci acesta a fugit sau în cel mai rău caz s-a retras, sau s-a prăbuşit sub focuri, şi atunci orice unitate trimisă pe aceeaşi cale va avea aceeaşi soartă.* Se înţelege ce grave erori tactice şi strategice s-au produs cînd toată ştiinţa* militară modernă e bazată pe postulatul atacului de baionetă. E drept că aici intervine o foarte subtilă problemă de psihologie. Dacă nu s-ar căuta lupta corp la corp, n-ar mai avea sens atacul ş: fără atac e o absurditate lupta. Dar lupta corp la corp totuşi nu există, nervii omeneşti n-o pot suporta şi orice discuţie în această privinţă e de prisos. Atunci cîştigă atacul cel care dă impresia că poate, e hotărît să ajungă corp la corp. Toată drama psihologică teribilă a luptei e în această problemă. Inamicul va putea să ajungă pînă la noi ? Cei atacaţi au in genere prea devreme răspunsul la această întrebare, alteori, dimpotrivă, atacatorii au de la început impresia că nu vor ajunge. Fixarea unui moment precis decide, în privinţa asta, soarta atacului. Prin urmare, unitatea azvîrlită în grabă, care vede că trupele care au precedat-o n-au ajuns, după toate probabilităţile, va socoti că pe aceeaşi cale nici ea nu ajunge" (vezi p. 267, din voi. II al ediţiei de faţă, unde numai începutul acestor notaţii corespunde, parţial, cu textul din roman).
1 Cuvîntul liber, an. I (seria II), nr. 21, 14 iunie 1924, p. 13—15:
„Daca nu vom avea tunuri, soldaţii noştri vor lupta cu baioneta, dacă şi baionetele vor fi « avariate », vom lupta cu pumnul.u
(General Mărdărăscu, ministru de război)
De o săptămînă şedeam înghesuiţi într-o vîleea, brigada întreagă. Vîlceaua mergea paralel cu apa vie a Oltului, despărţite tot timpul de un cîmp neted, lat de aproape un kilometru. Stăteam toată ziua sub rîpă, terorizaţi de artileria inamică. Spaima era generală, de la soldat pînă la comandanţii importanţi, care luau la bătaie pe soldatul îndrăzneţ care ieşea deasupra rîpii, curios să vadă celalt mal al Oltului, tot înalt şi lucrat cu întărituri. Şi era straşnic pedepsit îndrăzneţul pentru că acolo unde zăreau un cap de militar, artileriştii duşmani trăgeau salve de baterie cu obuze de 105. « Făceau risipă de muniţii», căci trăgeau şi după bucătarii care încercau să se strecoare cu cazanele prin porumb.
— De ce nu răspunde, domnule colonel, şi artileria noastră?
* Ofensiva Nivelle în mai 1917 (n.a.).
352
Fotografie a lui Camil Petrescu din timpul campaniei 1916-1918..
Portret al lui Camil Petrescu în uniformă de sublocotenent (în colecţia Liviu Călin).
Textul către Al. Rosetti de pe verso fotografiei anterioare, format carte poştală, din colecţia Liviu Călin.



a romanului
, \v	JtAfIOWUA~CiOXN&r* **■■■&■
Coperta volumului al lî-lea din ediţia princeps a romanului Patul lui Procust.
7 v ■' v. V ||j ' CAME. PETRESCU	
llJj	
PATUL LUI PROGUST	
ROMAN. 1	
	fi
	'7 * ' \\=q -
EDITURA '[	, ' - '
.KAtiONALA-aOKNEl" S„ A. R, j	, ' ' V'sţ's
Coperta interioară la prima ediţie a romanului Palul lui Procust.
Goperla ediţiei din 1946 a romanului Patul lui Procust.
Coperta interioară, a romanului Patul lui Procust (1946), qu dedicaţia autorului către Al. Rosetti. Pe pagina de gardă a ediţiei, Al. Rosetti scrie cu creionul: „Cu drag dăruiesc acest volum lui Liviu Călin, eminent interpret al gîndirii lui Camil. Buc., febr. 1979“ (în colecţia Liviu Călin).
oare fumează cinci ani o ţigare, cu circiuma din tîrguşorul de munte şi gospodăria cu trei coteţe a dascălului din Moldova, nu se poate face roman şi nici măcar literatură. Literatura presupune, fireşte, probleme de conştiinţă. Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele de conştiinţă sunt posibile. îl vedeţi d-voastră, de pildă, pe d. Pamfil Şeicaru erou de roman? Minat de probleme de conştiinţă? Cînd d-sa ar putea fi, cel mult, Tandaler din Ţiganiada lui Budai-De-leanu. Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profundă, un simţ al răspunderii dincolo de contingenţele
întreba cîte unul dintre noi (pe înserat cînd toţi ofiţerii se strîngeau la sfat scăpaţi de grija bombardamentului).
—	N-avem muniţii suficiente, băiete, n-avem muniţii... Şi peste toate figurile trecea ca un fluid umbra zilelor de dezastru.
într-o zi o baterie a regimentului de artilerie, scoasă din sărite, a deschis focul să răspundă. Peste o jumătate de oră avea două tunuri sfărîmate, şase cai morţi, 12 oameni răniţi şi morţi, iar batalionul din vecinătatea ei n-a mîncat pentru că i-au fost omorîţi bucătarii şi răsturnate cazanele.
—	Să vedeţi, ni s-a explicat, tunurile noastre bat efectiv numai patru kilometri.
... N-aveam nici tunuri de răspuns.
*
în toamna războiului, înaintam stăruitor spre Sibiu. Nu aveam în faţă decît artilerie austriacă tot atît de puţin periculoasă ca şi artileria noastră şi de aceea soldaţii porniră într-adevăr frumos la asalt. Dar după o noapte petrecută fără grije, de dimineaţă ne-au luat în primire bateriile de 105 germane. Sunt printre cele mai grele momente petrecute în campanie. La un kilometru de noi, în văzul nostru, recruţi din Silezia şi Brandenburg fac exerciţii de incolonare. La noi cad morţi şi răniţi sub dezlănţuirea de foc. Batalionul aleargă îngrozit, în dezordine, soldaţi şi ofiţeri se vîră în mlaştină încercînd fără sens să-şi caute salvarea. Şi de pretutindeni vin strigăte disperate.
—	Să tragă şi artileria noastră... Să tragă şi artileria noastră!...
Dar tunarii noştri nu mai încearcă, măcar de formă, să neliniştească puţin, dacă nu pe cei care încearcă netulburaţi, ca la manevră, tunurile de 105, cel puţin pe cei care îşi bat joc de noi făcînd exerciţii de instrucţie.
« Nu sunt muniţii, nu ajunge bătălia tunurilor. »
Un locotenent are o idee nenorocită...
—	Decît să ne retragem, mai bine stăm pe loc, pînă vine infanteria lor la noi, că atunci încetează artileria. Ne răfuim la baionetă.
Din infanteria lor vine însă o singură patrulă să vadă dacă tot n-am fugit... Şi din nou se porneşte artileria.
*
în iulie 1917, două companii au însărcinarea ca, ajutate de o com-
353
obicinuite. Sau cel puţin, chiar fără suport moral, caractere monumentale, în real conflict cu societatea [...]. Caracterul tare e combativ, imperialist. El nu se poate conţine. Nevoia de luptă e pentru el vitală. De aci destinul tragic şi tumultuos al eroilor lui Balzac, Dostoievski sau Tolstoi. Romanul e luptă, ciocnire de caractere. Fără temeritate, fără aventură, fără ciocnire nu există conflict, nu există destin şi fără destin nu există roman.“
De ce nu avem roman ? este numai unul din articolele în care Camil Petrescu propunea, cu accente pamfletare, o nouă estetică a romanului. Atitudinea să fi pornit numai din lucida examinare a realităţii
panie de materiale, să păzească dealul Ungureanului, care supraveghează de o parte valea şi şoseaua Oituzului şi pe dreapta dealul şi şoseaua Oituzului.
Timp de două zile artileria lor bate rar, atît numai cît să ne împiedice să reparăm şanţurile şi adăposturile luate în primire de la ruşi. Dar a treia zi cad matematic reperate obuz lîngă obuz de-a lungul şanţului. Sunt numai detunături groaznice şi ţipete de răniţi. Ne învăluie pe toţi nori negri de fum.
La 10 încep împuşcăturile de infanterie. Într-o clipă oamenii rămaşi sunt la locurile lor şi cele două mitraliere păstrate cu grije în bordeie îşi încep păcăniturile.
Infanteria inamică abia apare deasupra şanţului, şi sare speriată înapoi.
Dar acum încep şi proiectilele de 210. La fiecare salvă tot dealul se zguduie şi rupturi de parapet, de pămînt, şi uneori şi de carne de om, cad înapoi din văzduh, ca ploaia. Nu se mai vede nimic din cauza ceţei usturătoare (am aflat mai tîrziu că erau gaze asfixiante). Dinspre dreapta ne vine vestea că un obuz a îngropat întreg plutonul doi. Pe la prînz soseşte o companie ca întărire, căci deşi ca suprafaţă abia poate cît ministerul lucrărilor publice cota Ungureanu „călare pe două şosele“ e un punct strategic. întrebăm la telefon disperaţi pentru ce artileria noastră nu răspunde, pentru ce îi lasă pe cei de dincolo să-şi soarbă în linişte supa din bidoane, la 150 de metri de noi. Mister...
Oamenii sunt înnebuniţi de groază, înnebuniţi mai ales de gîndul acesta al neputinţei lor faţă de elementele duşmane mai implacabile ca elementele naturii. îşi înfig dinţii în pămînt şi se crispează ca epilepticii la fiecare dezlănţuire de salvă.
La trei după-amiază din aproape cinci sute de oameni şi dintr-un şanţ întărit cu reţele de sîrmă nu mai e nimic de recunoscut. în fiecare groapă de obuz sunt oameni sau resturi de oameni şi pămîntul tot unde au fost adăposturi e măcinat. Un singur bordei mai rezistă intact şi acolo suntem înghesuiţi cîţiva aşteptînd din clipă în clipă să se dărîme totul pe noi, strivindu-ne.
Se vede că şi-a terminat siesta, căci infanteria inamică porneşte iar la atac. într-o clipă cei din bordei sunt afară şi singura mitralieră nesfărîmată, în funcţiune. în aceeaşi clipă atacatorii sar înapoi în şanţurile de plecare.
354
literare, fără un corespondent de ordin, să-l numim, individual-ar-tistic? S-o interpretăm doar ca faţetă a manifestărilor temperamentului său mereu în alarmă? Dacă la puţin timp după o susţinută „campanie" de presă nu făcea el însuşi demonstraţia plenară a vocaţiei de romancier modern, odată cu apariţia Ultimei nopţi de dragoste..., eram, fireşte, nevoiţi şi mulţumiţi să vedem în Camil Petrescu pe unul din teoreticienii noştri preocupaţi, printre cei dintîi, să orienteze romanul vremii pe alt făgaş, spre complexitatea fenomenului social-psihologic explorat pînă atunci în mică măsură şi cu mijloace, dacă nu paupere, perimate.
Au mai aruncat după asta patru obuze de 305. Un obuz de trei sute cinci — s-o spunem simplu — sapă o groapă (teren pietros) în care tocmai bine adăposteşti o căsuţă ţărănească sau şase cai, sau douăzeci de soldaţi. Pămîntul rupt — în blocuri mari — copaci dezrădăcinaţi — cîte 4—5 odată, oameni pe care i-a uitat Dumnezeu pe loc blestemat, fac ioopinguri la două-trei sute de metri înălţime şi cad pe urmă pe unde se întîmplă.
îmi aduc aminte mai stăruitor de mirosul de carne friptă şi de putoarea de intestine sfîşiate.
La cinci seara, cînd valurile infanteriştilor duşmani, precedate de un aeroplan care inspecta de la 50 metri înălţime, au venit din nou mai erau din 500 de oameni (în afară de 45 răniţi şi cîţiva nebuni), vreo 40 inşi teferi, care am încercat s-o rupem la fugă, dar în spatele nostru căzuseră şanţurile încă de la prînz şi veneau şi dintr-acolo, aruncînd zeci de granate. O inutilă retragere se dăduse de la două după-amiază, dar nimeni n-a avut cum să ne-o comunice.
*
Peste cîteva zile, un comunicat al şefului de Stat Major al armatei a doua, d. general Mărdărăscu, anunţa pe toată armata rezistenţa eroică a companiilor pe dealul Ungureanu sub unul dintre cele mai cumplite bombardamente de distrugere nemţeşti.
Am crezut tot timpul că de atunci cel puţin d. general a învăţat un principiu sfînt al războiului: că artileria cucereşte şi infanteria ocupă.
Şi, dealtminteri, îşi aduce poate aminte domnul general că brigada care a luat cu asalt Ungureanu — căci era o brigadă — era a 116-a de «Alpenjâger », faimoasele trupe speciale de asalt de Vînători alipni. Dar vezi că blestemaţii nu au venit ca să facem box cu ei.
Iar dacă am scris toate acestea a fost pentru că discursul celui însărcinat să pregătească armata, şeful arsenalului, pulberăriilor, direcţiilor armamentului, echipamentului, a trezit în mine ecoul strigătelor deznădăjduite ale celor 500 care erau, în urmă, rînd pe rînd sfîşiaţi de obuze, aruncaţi prin copaci, din nou sfărîmaţi cu copaci cu tot:
— Să tragă şi artileria noastră că ne prăpădesc pe toţi, domnule sublocotenent."
355
Textelor inedite din fondul Camil Petrescu, criticul Şerban Cio-culescu, căruia parfumul de arhivă îi oferă adevărate delicii epicureice, le acordă o atenţie specială.1 în cazul Camil Petrescu timpul a lucrat în defavoarea camaraderiei de odinioară dintre scriitor şi criticul care consecvent îi întîmpinase printre cei dintîi, cu entuziasm, mai toate cărţile. Pentru a nu fi suspectat, pesemne, de sentimentalism sau de pietate postumă, Şerban Cioculescu foloseşte acum ironia sau maliţia. Cînd se referă la însemnările de război, nu pierde prilejul să reamintească îndreptăţit ceea ce în epocă stîrnise oarecare ilaritate, pasiunea diletantă a scriitorului pentru strategia militară de anvergură. în spatele rîndurilor, unde se fac precizări documentare la care subscriem, criticul zîmbeşte ca după o butadă reuşită: „La Însemnări de război din prima pagină vedem că e vorba de la început de notele ofiţerului concentrat încă dinainte de luna martie 1915, cînd apare misterioasa localitate între paranteze drepte, cu o notă, în subsol:
«Guvînt lung, care începe cu Pr şi se termină cu lui, restul fiind nişte linii.» [Pr] nu e altceva decît localitatea galiţiană Prezemisl, articulată Prezemislul (pronunţă Pjemişlul) unde, într-adevăr, au fost capturaţi de către ruşi «120.000 de oameni», adică de soldaţi din armata cezaro-crăiască — şi una mie de tunuri! De pe atunci arhistrateg, cum se va pretinde mai ales în timpul războiului italo-etio-pian, cînd va deţine cronica militară şi va crede că generalul De Bono ar fi fost demis de la comandament în urma companiei de presă a lui, Camil combate, cu argumente a căror validitate n-o. putem controla, « dogma » atacului împotriva flancului. Sîntem însă foarte sceptici de originea mongolă a acestei tactici, cît şi de nota explicativă de mai jos: «Aplicat („principiul învăluirii flancurilor4*, n.n.) cu rafinament asiatic şi de Ştefan cel Mare, elevul tătarilor, la Podul înalt (n.a.) ».
Nu-1 vedem pe Ştefan cel Mare elev al tătarilor, şi pace bună!“
Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război a însemnat o spectaculoasă afirmare, Patul lui Proeust va marca însă, la scurtă vreme, consacrarea. Majoritatea ecourilor în critică n-au făcut decît să conlucreze la aceasta, iritînd anumite spirite, de strapontină literară. Mai întîi să încercăm reconstituirea procesului de creaţie, stabilirea; unor
1 România literară, an. XII, nr. 21, 24 mai 1979, p. 7: în marginea postumelor lui Camil Petrescu, „breviar“ consacrat volumului Camil Petrescu, Documente literare, ed. cit. Cf. şi M.N. Rusu, Amfiteatru, an. XIV, nr. 7, iulie 1979, p. 2, 9, care semnalează numai o mică parte din ceea ce constituie un exemplu de editare neştiinţifică a textelor.
356
momente din gestaţia romanului. După datele de care dispunem, Camil Petrescu ă reflectat în paralel, pa durata a peste un deceniu, la ambele romane. Faptul nu e neobişnuit, mai aparte ne apare însă atracţia simultană pentru două structuri narative diferite (iniţial de mai mică amploare), pentru aspecte de viaţă dacă nu polare oricum îndepărtate ca mediu, tipologie, atmosferă. în cazul Ultimei nopţi... am propus drept prim reper elementul germinativ al unuia din capitolele romanului (Post înaintat la Cohalm), adică schiţa publicată în Banatul (1919), pentru Patul lui Procust pare să fie nuvela Contesa bolnavă 1, scrisă la persoana întîi şi rămasă în manuscris sub o formă bruionară cu data „Timişoara, 1922“. Acţiunea se consumă în spaţiul oraşului bănăţean imediat după primul război mondial, ambianţa ciţaţină avîndca particularitate (vestigiile medievale, de unde şi sugestia de aer vetust şi mister. Aici îşi face apariţia, într-o lumină vesperală, enigmatica baroneasă R., prefigurare a doamnei T., naratorul fiind un gazetar (alias Camil Petrescu, în rol de confident, ca mai tîrziu „excentricul44, mondenul ataşat de legaţie Fred Yasilescu). Elementele portretistice, comportarea oarecum bizară a baronesei R., „cea mai frumoasă femeie din oraş44, făcîndu-şi cumpărături cu demnitate aristrocatică dintr-un mic magazin alimentar, sinuciderea tînârului Octavian dintr-un fel de dragoste wertheriană, gest săvîrşit şi de Ladima, ne determină să vedem în Contesa bolnavă sorgintea romanului. însemnătatea e mult prea evidentă pentru a nu reproduce in extenso textul nuvelei neterminate» semnată cu iniţialele C.P.:
„Poate că anii aceştia de după război imediat au fost anii cei mai animaţi pentru oraşele ardelene. Fireşte, pentru românii care părăseau presbiteriatele, băncile rurale şi judecătoriile de sat ca « să preia imperiul »şi risipeau economii de o viaţă, deci şi pentru minoritari, mai tîrziu cînd generozitatea lui Take Ionescu dăruia celor de peste Carpaţi peste cinci miliarde de lei, preschimbînd coroanele la o sumă fantezistă şi prăbuşind, dealtfel, leul, de la .35 la 20 de centime elveţiene... Era o-viaţă intensă, în care oamenii îşi creau în fiecare zi noi cariere într-o activitate febrilă, iar serile, de cum apunea soarele, ocupau toate colţurile cafenelelor şi restaurantelor, de trebuia reţinută cu mari stăruinţe' cîte o masă... Relaţii de familie, petreceri în cerc restrîns nu se organizaseră, toată lumea era în birouri, în magazine, în stradă. Dealtfel» locuinţele erau ticsite şi din pricina asta incomode... Cine cercetează astăzi marile oraşe ardelene, pustii şi adormite, pe jumătate abia lumi- 1
1 Camil Petrescu, Documente literare, ed. cit., p. 13 — 20.
357
nate seara, nu-şi poate închipui frenezia cu care se consumau în primii ani după război, după un nesfîrşit, halucinant lanţ de represiuni, confiscări şi restricţii... Pe toate terasele cîntau orchestrele de ţigani cu foc, pînă după răsăritul soarelui a doua zi, căci trei, patru grupuri tot mai continuau petrecerea, desfundînd ultimele sticle de şampanie (proastă).
Cinci miliarde nemuncite (fie în valuta actuală cam 30) se cheltuiesc însă prea iute, şi azi cînd mai trec prin aceste mari oraşe şi văd restaurantele pustii, îndoliate, mi se spune că nu mai e multă lume să plătească zilnic o bere sau un şvarţ.
Nici atitudinea foştilor stăpîni ai locului nu era prea duşmănoasă... Mi-aduc aminte chiar de uimirea încîntată [cu care] 1 erau privite trupele româneşti care defilau pe stradă, ce impresie făcuse discursul tînă-rului şi elegantului general care făgăduia ordine desăvîrşită şi dorinţa de a evita orice neplăcere neromânilor. Era chiar un soi de mulţumire intensă de sursă negativă... Oamenii se aşteptau sub impresia literaturii şi zilelor de aşteptare încordată la un soi de năvălire a barbarilor, la un jaf de trei zile şi trei nopţi, la execuţii sumare în stradă... în contrast cu aşteptările lor, lucrurile se întorceau nesperat de bine.
Timpul liber pe care mi-1 lăsa gazeta pe care eram îndatorat s-o fac mi-1 petreceam în cercurile de prieteni care duceau o viaţă în oraş deschis, ca de membri ai aceleiaşi pensiuni. Cinci-şase inşi despărţiţi doar prin orele de muncă destul de puţine, încolo la masă împreună, la cafenea împreună, pe Gorso împreună, Ia teatrul cu excelenta trupă de operetă maghiară împreună, iar restul nopţii, la teatrul de varietăţi înţesat, împreună...
Erau totuşi două ore pe care nu le-ai fi sacrificat pentru nimic în lume. Numaidecît după masa de prînz, cînd prietenii treceau din restaurant în cafenea (conform ritmului budapestan), eu traversam largul bulevard, spre partea cealaltă, ocupată jumătate de un imens palat, casă de raport armonioasă, cum puţine erau pe vremea aceea în Europa întreagă. Arhitectura cubistă însăşi n-a izbutit să facă să pară vechi acest bloc cu faţa pe trei străzi, dacă nu patru, căci în spate erau grădini, împărţit în cîteva zeci de apartamente, toate bronz auriu, mozaic şi lemn tare vopsit în alb. Nici scările nu erau făcute cu economia caselor de speculă de mai tîrziu şi cutiile ascensoarelor erau cu adevărat comode.
Traversam apoi una din pasarelele imensei curţi interioare şi sunam cu o caldă emoţie la uşa albă ca de sanatoriu. 1
1 Textele din [ ] aparţin editorului, în toate documentele din volum (nota Al. B.).
358
—	Vezi, iarăşi ai întîrziat... ce ai vorbit atît de mult cu prietenii dumitale? mă certa, într-o franţuzească molatecă şi senzuală, gazda mea, conducîndu-mă spre fotoliul scăzut pe care, cu îngăduinţa hotărîtă a proprietarilor, îl declarasem al meu. Şvarţul cald aştepta în serviciul înflorat de faianţă, iar bucăţica de zahăr în fundul ceştii...
Baroneasa R. era întîmplător la Timişoara... Se refugiase în cele dintîi zile ale revoluţiei comuniste de la o moşie, mai întîi la Arad şi apoi, fiindcă la Arad nu avea pe nimeni, la o mătuşă din Timişoara, văduva unui advocat cunoscut, mort probabil în război... Mătuşa, cam în vîrstă şi singură, renunţase la «cancelaria advocaţială» de la parter', dar păstrase, fireşte, locuinţa de lă etajul III, acum era bucuroasă de prezenţa nepoatei, dar pe amîndouă le bănuiam viu neliniştite despre ziua de miine.
—	Ştii că azi l-am cunoscut pe prietenul dumitale Lazăr... Am convingerea că el e...
N-aş putea spune ce vorbeam cu Baroana asta brună ca o creolă (sau dacă aş spune, ar părea neverosimil, dacă vreţi comic, căci nu făceam decît să-i repet cele ce scriau gazetele), nici nu cred că eram îndrăgostit de ea... Dar eram totdeauna cuprins de o cuminte fericire în salonaşul alb cu fotolii joase, în faţa ceştilor de porţelan, de două-trei ori reumplute cu şvarţ, în faţa acestei unguroaice.
Frumuseţea ei tînără avea totuşi ceva obosit, zvelteţea trupului, cu un mijloc subţire, nu înlătura impresia de uşor veşted al cărnii parcă vlăguite, în lumina egală a soarelui, care pînă spre sfîrşitul primăverii drapa după-amiază salonul şi trecînd prin perdea aşternea pe podea şi o parte din divan florile lui vii ca lumina şampaniei... Era desigur cea mai frumoasă femeie din oraş, şi prietenia ei mă flata, îmi vindeca oboseala prin bucuria de a privi ca o filtrare a sîngelui obosit de munca otrăvită a tipografiei. Erau aceste două ore ca o muzică diafană de lumină, care stimulează toate funcţiile vieţii vegetative. Asculta aşa de frumos,.ca un copil şi ca un şcolar .serios şi silitor punea întrebări.
După săptămîni de zile, îmi punea întrebări de felul acesta:
—	Prietenul acesta e tot acela de care mi-ai spus cîndva că l-ai întîlnit în tren cînd ai fost la Bucureşti?
—	Care prieten? întrebam nedumerit.
—	Cînd ai fost în noiembrie la Bucureşti ai întîlnit, spuneai, în tren un prieten care era însoţit de nevasta lui... Şi aţi luat masa împreună în vagonul restaurant.
359
Fireşte, îmi aduceam aminte, între atîta lume întîlnisem în tren şi un prieten cu nevastă-sa, luasem masa împreună cu el în vagonul restaurant, dar nu-mi aduceam aminte de ce îi povestisem ei întîm-plarea asta fără nici o semnificaţie deosebită... şi mai ales eram uimit că ea ţinuse minte... Mai logic mi se părea să-i spun cum petrecusem noaptea cu prietenii mei, pe care-i ştia pe fiecare în parte, cu felul lui propriu, deşi personal nu-1 cunoştea pe nici unul, ce fel de fete fuseseră la masa noastră la cabaret.
—	Faci foarte rău că îţi pierzi noaptea, mă dojenea uneori cu o blîndeţe de infantă dezamăgită...
Am aflat că fusese la Bucureşti printr-o întîmplare absolut neaşteptată. .. îi povesteam ca unui şcolar viaţa lui Mihai Viteazul... Fără literatură, bineînţeles, dar îi explicam rolul lui în trecutul românesc cum vorbeşti unui şcolar.
îi vorbeam anume de biserica Iui Mihai şi, spre uimirea mea, m-a completat într-o franţuzească abia mai fermă:
—	Dar ştiu, lîngă Arsenal...
Se deschidea parcă o eră nouă, apărea de sub fresca aparentă un chip absolut nou.
Atunci s-a trezit în mine certitudinea că ea a fost.
Aş fi vrut să întreb, dar era cu neputinţă să pot formula nemaipomenita întrebare... Nu vedeam cum aş fi început, nici măcar ce aluzii mi-aş fi putut [îngădui]. Un an întreg de bucurie egală se răsturnase ca,o stradă într-o oglindă întoarsă. Imaginea prietenului meu se ridica în mine ca o fantomă, prin trapa unei scene.
Am plecat cu un puls ca ritmul de ceasornic detracat...
Faptul că eram la un pas de taina unui deceniu de nedumeriri şi tristeţi (?) mă aruncase în plină dramă ca şi cînd m-ar fi îmbrîncit pe mine, musafir în.teatrul din culise, vreun regizor zăpăcit de-a; dreptul în scenă, între actorii care jucau intens drama.
N-am putut lucra nimic şi am hotărît să vin acasă ca să aflu vreo lămurire de la proprietăreasa mea. Altfel nu veneam în timpul zilei, căci şedeam într-o vilă cam din marginea oraşului... Doamna de Malony, proprietăreasa mea — tînără văduvă excentrică — era ruţdă cu baroneasa de R., dealtfel ea însăşi mă prezentase... Speram ca tot ea să-mi dea vreo lămurire... Deşi îi fusesem impus cu forţa drept chiriaş de biroul de cartiruire (şi plăteam o chirie ridiculă), după cî te va zile ne împrietenisem, cînd se convinsese că eram un chiriaş ideal, a cărui prezenţă nu o simţea. Plecat la 11 dimineaţa, mă întorceam la 4 după miezul nopţii, dîndu-mi osteneala să nu scol din somn nici măcar căţelul din apartament.
360
—	A fost verişoara d[umi]tale la Bucureşti?
—	Probabil că da... Gînd era măritată, bărbatul ei a purtat-o prin toată Europa, căci fiecare ambasador căuta să scape cît mai curînd de un asemenea consilier... Ah, dacă l-ai fi cunoscut pe bărbatul ei... Ce dement splendid...
—	Nu poţi să ştii dacă au fost în Bucureşti prin preajma războiului balcanic?
—	Ah... ah... s-a scandalizat, fără să lase însă geamul monoclului din orbită, dar d[umnea]ta crezi că eu sunt istoriograful lor? Ceea ce pot să-ţi spun cu siguranţă e că n-au stat mult... Dacă Lamy e atît de obosită e şi fiindcă ă colindat prea mult cu bărbatul ei diferitele legaţii... Aş vrea să ştiu însă dacă eşti amorezat de ea... Da... da... în calitate de proprietăreasă ai faţă de mine anumite obligaţii. Mai mult deci n-am putut afla... Seara însă către ora 7 m-am întîlnit prin faţa primăriei chiar cu baroana de R. Mi s-a părut deodată că aci, în febra animaţiei trecătorilor, aş putea întreba cum nu aş fi avut curajul să întreb în salonaşul cu lumina împăcată.
—	Dacă vrei să mă îmbolnăveşti, fireşte, n-am nimic de zis. Numai că te voi duce între şunci şi cîrnaţi, căci tîrguiesc masa de seară.
Baroana de R. nu avusese ca atîţi din neamul ei coroane de preschimbat, pare-se că nici mătuşa ei, fiindcă, deşi locuia destul de luxos şi erau îmbrăcate elegant şi cu lucruri de calitate, altfel trăiau surprinzător de modest... Tîrguia singură din magazinul de mezeluri de sume derizorii, mai complecta, vizitînd cu pacheţelul cît un breloc, purtat de mîna elegant înmănuşată, uneori şi brînzeturi de la magazinul cît o tutungerie, cu fructe şi delicatese... în tailleurul de culoarea piersicei, silueta ei, fără să atragă violent luarea-aminte ca a « regăţencelor *, întorcea toate privirile, mai ales că galbenul ei contrasta cu o faţă aproape măslinie de creolă. O urmăreau, cu acea simpatie tandră cu care-s privite în Apus femeile frumoase, excepţionale, privirile trecătorilor opriţi în orele de seară.
Nu i-am vorbit însă atunci nimic şi cînd, în dreptul cofetăriei alături de care urca scara ei, m-am despărţit sărutîndu-i mîna — a simţit, fără îndoială, din pulsul vag al mîinii că e ceva schimbat în mine, căci m-a întrebat cu franţuzeasca leneşe orientală în tărăgănarea ei:
—	Dar ce e cu d[umnea]ta?
Ce-aş fi putut să-i răspund? Şi pe urmă era aproape 8 seara, pe Corso vis-â-vis lumea trecea în rînduri largi înghesuite ca la defilare, accentuată puţin înainte de masă... Soarta unei convorbiri era să fie Întreruptă la această oră...
361
—	Atunci vei veni mîine să-ţi iei cafeaua ?
Am venit a doua zi să-mi iau cafeaua... Dar eram prea agitat să-mi iau locul împăciuitor ca o injecţie de morfină în albul auriu al după-amiezii. Priveam pe fereastra largă jos la răspîntia atît de caracteristică Timişoarei. Dintr-una din laturile lui, acest bulevard dreptunghiular mărginit de palate, pe vremea aceea printre cele mai mari din România, se deschidea însă într-un lan de porumb parcelat geometric, cu străzi elegant pavate. Spre Bega, maidanul acesta devenea un parc occidental cu court de tenis... Prin mijloc era tăiat de calea ferată spre Buziaş... Tot peisajul avea ceva artificial de tablou mural, menit explicaţiilor didactice în limbi străine... Asemenea tablouri au ceva ostentativ în îngrămădirea lucrurilor celor mai variate, ca să dea prilej cît mai multor substantive să fie numite de către şcolari... Aşa era această piaţă centrală a Timişoarei între « J osephstadt» şi Cetate. Palate cu magazine luxoase, tren întretăiat cu tramvai, pavaj impecabil între lanuri de porumb, chioşcuri de fotograf şi fructe, terase de cafenele imense şi joc de tenis, femei elegante şi lucrătoare, chei de canal şi boschet îngrijit, biserică, spital, cinematograf, alături de tenis şi teatru comunal, automobile, biciclete, trăsuri şi căruţe ţărăneşti cu cai frumoşi de cavalerie. Toate le aveam dintr-o singură privire purtată pe laturile de 200 de metri ale Bulevardului.
—	De ce ai rămas la fereastră? Nu-ţi ocupi locul?
Am minţit:
—	Trece trenul spre Buziaş şi am un prieten care pleacă la ora
asta.
—	Cum vrei... Şi ridică din umerii arcuiţi fragil... La urma urmelor, de ce n-aş întreba... Dar mai cercam să aduc totuşi vorba în mod decent.
—	Stranie impresie îmi face această Timişoară cu centrul ei aşezat afară din oraş, pe cîmpul care leagă două cartiere... Mă încîntă faptul că e lipsită de acea periferie sordidă, mahalaua oraşelor orientale... Pe orice barieră intri în Bucureşti... Dar mai întîi, cunoşti Bucureştii?
—	Ge-are a face? Bucureştii au farmecul lor, mi-a răspuns de-a dreptul, mirată apoi mimic de mirarea mea...
—	Cunoşti într-adevăr Bucureştii? am întrebat cu o emoţie mascată.
—	Dar desigur că da... Cred că ţi-am spus asta2de atîtea ori.
362
—	Nu, niciodată... Dar n-are nici o importanţă...
în realitate, totul se răsturnase acum ca priveliştea străzii într-o oglindă întoarsă.
—	De ce ţi se pare atît de ciudat că am fost la Bucureşti? Soţul meu era în corpul diplomatic şi era firesc să fim şi în capitala României.
Ceea ce era însă mai puţin firesc era ca eu să fi contemplat aceleaşi privelişti cu această femeie frumoasă, să fi fost poate pe aceleaşi străzi, într-o epocă atît de îndepărtată ca aceasta de dinainte de război.
Aveam acum certitudinea întinsă ca un arc că ea e? Dar dificultăţile de-abia acum încep. Cum să întreb un lucru monstruos? Cînd un bărbat a putut pune o astfel de întrebare, unei asemenea femei... Sunt lucruri care se tac ca o eternitate între cei care le-au trăit, ca o crimă ai cărei părtaşi devin, din simplu fapt că ei au privit împreună... Dar din senin nimeni nu le mărturiseşte...
Dar atunci?
Voi căuta să obţin acel ansamblu de confidenţe organice involuntare care călăuzesc convingerea, în locul unei declaraţii verbale.
—	Era foarte frumoasă, mai cu seamă toamna, Şoseaua Kiseleff. Prietena mea avea o maşină deschisă, cu care ieşeam în fiecare după-amiază înainte de apusul soarelui... Şi pe urmă acel lucru minunat, Cişmigiul, cu acea unică alee de trandafiri... D[umnea]ta ştii că am lucrat şi eu în Cişmigiu?
O privire mirată.
—	Da, soţia unui ministru, prietenă a mea, făcea parte dintr-un comitet pentru grădinile oraşului... Era foarte pasionată... Ne sculam uneori dis-de-dimineaţă să mergem să aranjăm cu grădinarul şef răzoa-rele de lalele sau să aranjăm noi perdele de trandafiri mărunţi... La 6 dimineaţa, în luna mai, era o minune să fii în Cişmigiu cu răsaduri de flori în braţe, aşa, trei, patru doamne făcînd artă grădinărească.
Vai, ştie mai mult decît mine, ştie lucruri pe care eu născut acolo nu le-am ştiut despre acest Bucureşti.
Dar trebuie să fac un pas mai departe.
—	Mă plimbam adesea iarna, cînd toţi pomii erau încărcaţi de zăpadă ca de o povară neatinsă de mîini, albă. Un coleg de facultate, Dumitrescu, era îndrăgostit şi el de Cişmigiu iarna, cînd lacul îngheţat era plin de patinoare elegante... Mă aducea anume să privim. Dumitrescu acesta era foarte ciudat.
O spionez cu coada ochiului... Nimic, nici o fibră n-a tresărit în figura ei. Nici o geană n-a clipit... Blestemul iubirii... Şi totuşi dacă ea e, această femeie a întrerupt cu prietenul meu un fir care începuse
363
de la capătul lumii, a fost destinul lui. E atît de tare, sau într-adevăr, numele nu-i mai spune nimic, ca un nume de atlas, uitat. A doua oară am accentuat numele, dar de prisos... Va trebui însă să revin. Privesc ceaşca micuţă, albă, învelind-o cu farfurioara.
—	Dealtfel era şi drumul lui prin Cişmigiu, căci dădea lecţii particulare, era preparatorul copiilor unui ministru care locuia în Aleea Carmen Sylva.
Acum da... E toată paralizată ca de o injecţie... Nici nu caută să mai ascundă. După întîia derută a surprizei, întreabă ea grăbit:
—	Nu cumva prepara băieţelul d[omnu]lui X... şi-mi spune numele aşteptat.
—	Da, doamnă.
Oglinda era din nou răsturnată... Am încetinit totul ca să-mi recapăt ritmul normal al respiraţiei... Am avut tăria chiar să-mi torn puţin licheur, cu un aer distrat.
—	Dar I-am cunoscut şi eu pe prietenul dumitale... Se numea, nu-i aşa, djomnul] Octavian.
înţeleg acum că într-adevăr numele de Dumitrescu putea să-i fie necunoscut oarecum... Din cauză că era atît de obişnuit, toată lumea îi folosea numele de botez... Probabil că elevul lui, şi deci toată casa, îi spunea d[omnul] Octavian. De acum cortina s-a ridicat peste sufletul ei... Eu sunt spectatorul liniştit din sală, ea e actorul chinuit de rol... Simt că ar vrea să ştie, să întrebe... Fără îndoială că nici nu bănuieşte cît de mult am [...]1 asupra ei, ca un observator din deal asupra unei trupe retranşate în fundul văii.
—	Da, doamnă, întocmai, Octavian Dumitrescu, şi vreau să plec. Voi continua mîine... Era pe masa de operaţie şi va rămîne desigur acolo.
—	Eşti atît de grăbit?... Nu mai doreşti încă un licheur?
Dar de ce n-aş rămîne? întrebarea vine rară, tărăgănată... şovăind ca o mînă care caută sprijin.
—	Mi se pare că prietenul d[umi]tale...
Reiau cît pot de liniştit, absent.
—	Da, s-a sinucis, doamnă...
Tăcerea ei e o definitivă mărturisire... Nimic nu mai poate fî retractat pe viitor... Raporturile noastre sunt altele decît cele de pînă azi, ca o filiaţie neaşteptată descoperită întîmplător. Fumează cu capul înclinat pe umerii fragili... Carnea ei dulce şi vag trecută a^căpătat o
1	Cuvînt indescifrabil (nota Al.B.).
364
tristeţe interioară... Ochii au adunat în ei, înăuntru, o existenţă întreagă.
Ce va urma însă? Va fi nevoie să întreb eu? Voi violenta acest suflet gingaş ca un trandafir ameninţat de ofilire, ale cărui petale cad cînd le atingi cu mîna?
Aş putea să-i mărturisesc că ştiu totul, ca şă scurtez caracterul de agonie al clipei, aş putea să aştept însă întîrziata ei explicaţie.
Sunt tulburat ca de descoperirea unui nou continent... Prietenul meu a murit fără să poată afla ceea ce am eu putinţă să aflu acum...
Dar există vreo femeie pe lume să mărturisească acest lucru? Căci aş vrea să spun de ce frenezie dementă a fost cuprins Octavian, cum a vrut să se pedepsească pentru greşeala de a fi murdărit fără să vrea această femeie, ca acel legionar care şi-a pus îndîrjit mîna pe foc.
—	D[umnea]ta ştii de ce s-a sinucis prietenul d[umi]tale?
Am tras din ţigare, am respirat, liniştit ca fundul mării.
—	Da, doamnă, din pricina d[umnea]voastră.
S-a frînt în fotoliu ca o ramură cuprinsă de foc. Multă vreme n-a mai putut scoate o vorbă... Ochii ei mari, negri, singurul lucru minunat, pe care vremea îl sporise cu frumuseţe, fiindcă îi adăugase toată experienţa frumuseţii, a durerii şi a voluptăţii, lăcrima cu o simplitate de căprioară care moare.
—	Doamnă, am fost confidentul lui... Sau mai bine spus, numai confidentul unei întîmplări anonime... Ştiam toate amănuntele, fără să ştiu vreun nume... Eram prietenul lui cel mai bun, nu-mi putea ascunde nimic... Mai ales bucuriile. O seară întreagă, noaptea apoi am băut amîndoi în cîteva cîrciumi... Spre zorii zilei ne-am dus într-un tunel, tavernă. Octavian era ca un obiect (statuetă) de plumb galva-nizată în aur. Puteam să mor — şi azi pot muri — fără să fi sărutat braţul uneia dintre femeile frumoase de pe stradă, care trec fără să mă bage în seamă... Şi astăzi... Am alt certificat de naştere, mă! Toată faţa ei s-a deformat într-o grimasă de dezolare, ochii s-au înroşit şi ei.
—	A fost un capriciu, o nebunie... îl cunoscusem în casa prietenei mele... Toată lumea vorbea cu admiraţie despre inteligenţa şi seriozitatea lui. Era atît de supus... Simţeam că toată fiinţa i se umple de admiraţie, ca un pian de sunet, cînd îi dădeam mîna să mi-o sărute... Am fost o nebună... Am avut răutatea să dezlănţui, o clipă, o furtună, ca să văd ce se întîmplă... Ce nenorocire... Aş fi vrut parcă să văd o furtună de bucurie... Şi ce a ieşit dintr-un astfel de gînd...
—	Era ameţit ca de un vin tare... Cît de mult a vorbit toată ziua, am fost uimit că nu mi-a spus din greşeală şi numele... E mort
365
astăzi... Dar dacă vreun om a fost fericit pînă la uitare de sine în ziua aceea, atunci el a fost... Cred că nu-şi mai ştia nici numele.
Reia cu o nesfîrşită tristeţe, iluminată de voluptatea amintirii ca de lumina văpăiată a unui fulger:
—	Cînd am apărut în uşa lui, am crezut că moare pe loc, încremenit de bucurie şi uimire. Nu putea vorbi... lăsase uşa deschisă, de am închis-o eu... Şi se frînse iar cuprinsă de jarul amintirii. Nu îndrăznea să mă sărute... Eu l-am sărutat întîi... Pe urmă s-a pornit ca un nebun.
Am întrerupt-o ca să completez eu în gînd. Sunt lucruri pe care o femeie nu le poate spune, dar pe care îi place să le audă, chiar cînd se întoarce de la înmormîntarea mamei ei. Ştiam că după ce s-a convins că nu-i o halucinaţie, că a venit la el pentru el, i-a sărutat încremenit de admiraţie tot corpul, că descoperea cu fiecare unduire de şold sau sîn o nouă minune a lumii. îl durea sufletul de atîta voluptate... Toate acestea mi le-a repetat în întreaga noapte de hoinăreală prin cîrciumi şi taverne... Privea femeile de acolo şi pe mine însumi cu dispreţ, ca un promovat pe repetentul clasei.
—	Cum îţi treci viaţa... ? Care sunt amorurile voastre... ? Servitoare şi cocote de bordel... Acum, cînd sunt sănătos ca un uliu tînăr, nu-mi sunt accesibile decît tîrfele şi Lenuţa, vînzătoare cu unghii negre de la cofetărie... Cînd voi avea 40 de ani, voi fi ministru, voi fi bogat, dar voi fi chel, cu dinţii cariaţi... Voi săruta femei proaspete şi tinere, la fel cu cele elegante care trec azi în automobile luxoase, cu o gură coclită de bolnav/4
Printre interesantele documente literare publicate de Al. Bojin — din păcate, aşa cum am semnalat, cu numeroase lecţiuni eronate — se află şi un Proiect de roman nerealizat,1 care, potrivit editorului,1 2 în „anumite capitole depăşeşte faza incipientă, de documentare, de strîn-gere a materialului brut, constituindu-se în pagini finite". în cuvîntul introductiv al lui Al. Bojin întîlnim amănunte neclare, ca atunci cînd după textul lui Camil Petrescu „Lectura Actului veneţian întreruptă44 avansează supoziţia: „Or, se ştie că un act din această piesă a fost scris în anul 1919. întregirea pînă la trei acte s-a făcut în anii 1945 — 1946 (vezi Addenda la «Falsul tratat»). Despre ce lectură poate fi vorba ? De o lectură a primului act, în anii imediat următori primului război mondial sau de o lectură a piesei integrale ? Cînd piesa era în forma integrală, Lovinescu nu mai era în viaţă. Deci, autorul se referă la lec-
1	Camil Petrescu, Documente literare, ed. cit., p. 21 — 30.
2	Idem, p. 8.
366
tura primului act, cel din anul 1919, probabil în Comitetul de lectură al Teatrului Naţional, în vederea angajării piesei pentru o eventuală reprezentare.“
Să elucidăm nedumeririle lui Al. Bojin, implicit şi datarea Proiectului de roman nerealizat. Camil Petrescu se referă la o lectură a piesei Act veneţian, ca imediat după aceea să noteze: „Nelinişte cauzată de servitoare*4. La începutul anului 1923 Actul veneţian (piesă intr-un act) apărea în suplimentul literar al ziarului Spre ziuă (an. I, nr. 5, 8 aprilie, p. 7 — 16). Cum din arhiva Teatrului Naţional din Bucureşti nu aflăm vreo tentativă a dramaturgului de a trece piesa prin comitetul de lectură, ne rămîn ipotezele că — acordînd detaliului menţionat valoarea memorialistică — Act veneţian a fost citit fie la Camil Petrescu acasă în 1923 sau 1924 (dacă legăm momentul „lecturii întrerupte** de incidentul domestic), fie în cenaclul „Sburătorului**, unde era atunci printre obişnuiţii amfitrionului. Orice trimitere la versiunea 1945—1946 cade. Actul veneţian, textul apărut în Spre ziuă, era conceput într-un singur act şi s-a jucat pe scena Teatrului Naţional din Iaşi în a doua parte a stagiunii 1923—1924; deci e verosimilă o lectură în primăvara anului 1923 într-un cerc restrîns de prieteni. în 1931, făcînd spectacol împreună cu Cruciada copiilor de Lucian Blaga, Act veneţian s-a reprezentat la Naţionalul din Bucureşti cu actriţa Dida Solomon-Callimachi în rolul Altei. Pentru precizarea datei Proiectului, textul oferă un amănunt esenţial: „(Tocmai se discută cazul Cezar Petrescu)**. Autorul Scrisorilor unui răzeş publicase în numărul 8—9 (1923) al Vieţii româneşti nuvela Unchiul din America, nuvelă care va intra în volumul Drumul cu plopi (1924). Repede încununat cu elogii, beneficiar al onorurilor, colaborator asiduu la Adevărul, Dimineaţa, Voinţa, Neamul românesc etc., în conducerea Gîndirii, Cezar Petrescu nu se bucura de prea multă simpatie în rîndul scriitorilor orientaţi spre alte modalităţi literare decît ultimii corifei ai semănătorismului. Imediat după apariţia Unchiului din America, F. Aderca semnează un pamflet în Omul liber (an. I, nr. 4, 15 decembrie 1923, p. 28 — 29) sub titlul Moravuri literare.
După ce considera că Cezar Petrescu a venit „la timp să ia locul domnilor M. Lungeanu, I. Ciocîrlan, Sandu Aldea şi al altor fantome, despre care nu se mai auzea nimic**, F. Aderca face o „confidenţă" şi trece insidios la obiect:
„N-am încetat totuşi a urmări activitatea literară a d-lui Cezar Petrescu, din două pricini: 1) pentru a vedea pînă unde poate merge lipsa de gust a unora dintre scriitorii de azi; 2) pentru a putea, cel dintîi, scrie un articol elogios atunci cînd d. Cezar Petrescu va fi izbutit să dea o frumoasă pagină personală.
367
Subsemnatul n-are suflet de poliţist şi urăşte cu violenţă pe trădători.
Voim doar să subliniem aici o jignitoare coincidenţă între Mort oncle Jules de Guy de Maupassant din volumul Hantot pere et fils (Olen-dorff, Paris, p. 167 — 1.78) şi între Unchiul din America, nuvelă semnată de d. Cezar Petrescu în Viaţa românească, no. 8—9, 1923.
Dacă ni s-ar putea spune că noul colaborator al Vieţii româneşti a avut relaţii personale cu ilustrul nuvelist francez, suntem gata să credem că Maupassant s-a slujit de spiritul creator al d-lui Cezar Petrescu.
Mai rămîne spiritismul...
Altă explicaţie onorabilă nu există.
Dar iată coincidenţa.“
Şi F. Aderca grupează pe două coloane similitudinile, ca după aceea să conchidă întrebîndu-se: „Ce dezlegare miraculoasă va găsi dl. Cezar Petrescu acestei strîmtorări? Căci evidenţa poate fi numită pe adevăratul ei nume: ne aflăm în faţa unui furt literar. Cum de n-a băgat de seamă redacţia Vieţii româneşti, ea care, cu alt prilej, a făcut atîtea stilistice dificultăţi lui Maupassant..
Dar F. Aderca nu se opreşte aici! Sugerează existenţa altor pastişe (nu le numeşte plagiate): „Ancien portrait (vezi Andră Cornelis, Profils perdus) de Paul Bourget a devenit la Cezar Petrescu Vera Arcadiema (Scrisorile unui răzeş, p. 241 — 244, ed. 1922^, Une rencontre (vezi Contes du Matin, p. 55 — 61) de Charles Louis Philippe, care la d. Cezar Petrescu a devenit O aventură (Gindirea, an. I, no. 7).“
Ibrăileanu 1 se simte dator să-şi apere colaboratorul şi răspunde imediat:
„O publicaţie periodică a descoperit că nuvela d-lui Cezar Petrescu Unchiul din America tipărită acum două luni în F.r. e plagiată după Maupassant. Ce mare bucurie pe « confraţii» în litere şi gazetărie ai d-lui Cezar Petrescu! E doar atît de dulce să sfîşii pe un scriitor de talent, pe un adversar politic şi, cînd eşti modern şi emancipat de orice prejudecăţi înapoiate, pe un « tradiţionalist» retrograd. [...] Un prieten al redacţiei spunea că Unchiul din America parcă-i aduce aminte de ceva, de o bucată « citită cîndva ». Asemănările de subiect nu au nici o importanţă, aceasta avînd importanţă « colosală » numai cînd poţi da la cap adversarului. [...] Cine n-a fost la noi învinuit de plagiat? Şi Caragiale şi Sadoveanu şi Brătescu-Voineşti şi însuşi Eminescu
1 Viaţa românească, an. XV, nr. 12, decembrie 1923, p. 364—366, rubrica „Miscellanea“.
368
(Eminescu a fost plagiatorul lui Platon, Lenau, Heine, un rege al plagiatului!)
Moliăre, marele plagiator, spunea: «Je prends mon bien oii je le trouve». în Franţa, unde a rămas ceva din psihologia asta, se strigă mai greu: plagiat! Un adversar literar şi de idei al lui Anatole France, Michaut, a scris un volum despre împrumuturile marelui scriitor, dar nu a îndrăznit să-l facă hoţ."
Nici Cezar Petrescu 1 nu va rămîne pasiv. în articolul cu titlu împrumutat (intenţie ironică) reia ideile din „Miscellanea" Vieţii româneşti,1 2 îl invocă în sprijinul său pe Anatole France citînd din Vie litte-raire (voi. IV) şi conchide: „E vorba de asemănarea de subiecte între o nuvelă a mea publicată în penultimul număr al Vieţii româneşti şi o povestire a lui Maupassant. Pentru a curma discuţia am socotit folositor să tipăresc amîndouă nuvelele cu pricina în numărul de faţă al Gindirii. Lectorul va citi şi îşi va face singur o părere. [...] Măsluirea de texte a d-lui Aderca a fost comentată cu deosebită simpatie de ziarul Aurora. Redactorul literar al ziarului ţărănesc e, dacă nu mă înşel, d-1 N. Davidescu. Asta explică multe.u Cezar Petrescu, într-adevăr, nu se înşela, dar încercarea lui de a cita într-un P.S. la articol două versuri din N. Davidescu ca plagiate după Baudelaire şi Rimbaud e neconvingătoare.
Iritat de clemenţa lui Ibrăileanu, F. Aderca în Cum poţi deveni scriitor .„tradiţionalist" 3 vrea să-şi consolideze poziţia, ripostînd violent „plagiatorului" dar şi protectorului său. Oprim aici « cazul Cezar Petrescu » de care aminteşte Camil Petrescu în Proiectul său de roman. Ne interesează în exclusivitate anul cînd jalona o întreprindere epică mai largă. Propunem deci 1924. Deşi imprecise contururile unor personaje (Octav, actriţa), referirile la viaţa politică şi cultural-artistică a Bucureştilor, indicaţii de felul „Cititorul e rugat să treacă prin corvoada acestor detalii, pe care, la urma urmelor, le poate sări dacă vrea", amintirea Iui Yaljean, care va fi directorul V. din Patul lui Procust, procedeul înserierii de fişe pentru „dosare de existenţă" reflectă o fază pregătitoare. Numai prin atît şi paginile din Proiect ne edifică asupra laboratorului în plină ebuliţie:
1	Moravuri literare, în Gîndirea, an. III, nr. 8, 9, 10, 20 ianuarie 1924, p. 227-228.
2	Reprodus în Gîndirea, an. III, nr. 11, 5 februarie 1924, p. 263-264.
8 Omul liber, an. I, nr. 8, 15 februarie 1924, p. 2.
369
„CAPITOLUL I Prolog
înainte de iubire.
Senzualismul atroce. Ar fi vrut să aibă toate femeile. Colecţii, adevărate colecţii. Ar fi vrut să le ştie intimitatea la toate.
Vizita muzeele. Rubens era idolul lui. La geante a lui Baudelaire îl satisfăcea. Prietenii îl tachinau cu femeile grase. Era iubit de cele slabe. (Luceafărul, Flo[rin]. îmbrăţişarea.)
îşi simţea pe toată regiunea * triunghiului apăsarea voluptuoasă şi grea. Aviditate. Lipit din cap pînă în tălpi.
Viţeluşa cu surîsul ei de femelă fericită.
Urmărea femeile cu şolduri mari pe stradă. Jocul voluptuos al feselor mobile şi grele. Visa o femeie cu carnea ca de gutuie să vie să i se dea. Poate d[oam]na Franasovici.
Aventura cu femeia ambasadorului.
O actriţă în scena cu care îi plăcea să joace Filotti, dar care era. meschină. Nu-i admitea succesul. Scena cu Talian.
Scena cu femeia. L.M. care i se dăduse şi el n-o aprecia. Margareta şi vizita de acasă.
Flexibilitatea mijlocului. Păr fin blond ca borangicul ascunde o scoică de carne roză. Grăsimea de-acolo.
Chiar de aci apare bine Camil, cariera lui, succesele (pînă la renume). Dar din nefericire dublura şi presa nu venise.
Părerea lui era ascultată.
Scenele de direcţie.
Victoria — scenele cu Victoria care a plîns toată noaptea, cît îi plăcea să se «supere» cu ea. Bunătatea Victoriei.
Cit ar fi dat să plece în străinătate, mai ales pentru doctor.
îl anunţă că e însărcinată. Planuri: Ioana, Camil.
Să-şi schimbe ea numele.
Lectura Actului veneţian întreruptă. Neliniştea cauzată de servitoare. Cînd i se dă cu prietenii ei acolo. Masa la Mura. Vizita Nataşei la Lazăr. Cînd vine întîia oară la el îi aduce flori. Răscoleşte casa ca un şoarece. Ce-ţi face maimuţa? La hotel... 1 Domnule, dar frumoase mai sunt.
CAPITOLUL II Primele timpuri — convorbirile.
Cărţile: D’Annunzio, Wilde, Ana Karenina, La Gargonne, Versuri, Hamlet, Vagabonde.
1 Cuvînt indescifrabil (nota Al.B.).
370
Povesteşte greutăţile de la repetiţie cu un autor imbecil.
Lipsa de parale. Viaţa lor, mofturile, îi artificială pentru că ei nu au rezolvat problema de a face amanţi nobili luptînd (nu neglijind-o). cu lipsa de bani. E ca şi cînd ai face o statuie fără stomac, frumoasă. Ei simplifică viaţa, îi ocolesc greutăţile. Părerile despre plagiat. (Tocmai se discută cazul lui Cezar Petrescu.)
[...]
îi miroase gura. I s-ar fi părut o infamie să gîndească asta despre ea, fără să i-o spuie. în schimb, fu foarte jignit cînd află că ea nu i-a spus. Suferea de lipsa de confort cînd iubea.
Rochia creme. Fereastra, aprinsă seara. Cînd i s-a părut că Jeles le-a condus acasă. Cum nu s-a uitat şi a trecut şi peste ideea că are flori albe. Cum totuşi căuta să se convingă. Surîsul de copil. Vocea emoţionată... Roşeaţa din obraz cînd vorbea.
Scena din prima seară cu vinul, cu sărutarea. Loialitatea lui între ele trei. Aşteptările nervoase. Florin priveşte camera cu bucurie. EI ar vrea să ştie dacă e ovreică. Impresia de fragedă nevinovăţie, tinereţe, loialitate de 18 ani. Mirosul gurii. Ar fi vrut s-o ştie nemţoaică, spriji-nindu-se printr-o mică moştenire. Prietenele care îi poartă rochiile, îi ia masa, dar îi cumpără ciorapii. Generozitatea ei. Pasiunea. El nu o iubeşte (o lasă şi doarme). Întîrzie: Vino la orice oră vrei, te aşteptăm. Surîsul mediocru. Descoperă că una din fete îşi scrisese numele lui pe brăţară. Vrea să-i facă dar o centură. Scrisoarea toată publicată. Geamurile luminate. Se sperie cînd el, uitînd batista, ea îl strigă să şi-o ia. Consultă pe prieteni. Nu are încredere în doctorul ei.
CARTEA II
Ieşea seara de la Fundaţie. Fusese o conferinţă oarecum mondenă, luau parte deci multe femei, dintre care unele probabil se interesau de aproape de feluritele subiecte generale şi la modă.
Cînd să traverseze, uluit puţin de zgomotul de trăsuri şi clopot de tramvaie, fu luat de o mînă mică şi prietenoasă. Erau două fete micuţe ca două grizete. Le recunoscu cu tot întunericul. Era o scriitoare blondă cu aspect de copil şi o prietenă a ei — brună — pe care je întîlnise adesea pe culoarele teatrului. Avea, cea blondă, o piesă pe care încerca s-o treacă prin Comitet. Pe Octav nu-I interesau prea mult, pentru că erau mici de statură şi fine.
Acum mergeau alături pe stradă, fără îndoială cea mai specific şi mai rezumativ bucureşteană: intelectuală, căci duce de Ia Universi-
371
late ia Fundaţie şi se mai numeşte şi Academiei; autoritară, căci chiar acum treceau prin dreptul ferestrelor luminate ale Ministerului de Interne (şi prezidenţia Consiliului de miniştri), centrală, aproape lipită de Calea Victoriei, cu trei hoteluri dintre cele mai vechi ale capitalei, trei restaurante dintre cele mai tipic bucureştene, prăvălii ca un colţ din Lipscani, tramvaie, un hotel de cocote care făceau trotuarul dispu-tîndu-şi-1 cu femeile cinstite care ocoleau compromisa Cale a Victoriei şi, în sfîrşit, argument decisiv, era plină de gropi. Dar acum era o zi de primăvară, cînd lespezile strîmbe şi colţuroase erau uscate, iar din mocirle numai albiile în asfalt. Cînd oraşul pare occidental şi frumos. Schimbară cîteva amabilităţi asupra impresiilor de la conferinţe:
—	Sunt destul de neserioase, d[omnişoa]ră. Un domn foarte cumsecade, dealtminteri, adună temeinic paragrafe din diferite cărţi citite, se trudeşte să le înveţe pe dinafară şi pe urmă le debitează în faţa unor leneşe, leneşi simpatici, ca d[umnea]voastră, e drept, care nu vor să meargă direct la sursă.
Nu o putea vedea, dar o simte lîngă ei şi i se păru oarecum nouă vocea timidă cu inflexiuni de aur.
—• O, nu, d[umnea]ta eşti răutăcios.
—	N-am dreptate.
Şi ea adaugă cu un zîmbet de copil (el îl simte tot din voce).
—	Ba da, e adevărat că da...
Şi după o pauză:
—	Domnule Octav, vreau să te rog ceva, dar te rog să nu ne refuzi (adaose pluralul pentru că i se părea cu mai multă greutate, mai convingător).
El răspunse cu privirea, întrebător.
—	Uite ce. Vino luni seara la noi. Ai să iei o cafea şi dacă vrei mai stăm de vorbă.
Octav bîlbîi un refuz (care fu luat drept acceptare), pentru că îi făcea plăcere această invitaţie. Şi pe urmă banalitatea « dar să nu refuzi» era de o nevinovată frăgezime. Vocea ei era vie şi plină de sevă ca un arbust:
—	Dar să nu uiţi. Poate că ai să uiţi. Uite, am să trec eu pe la d[umnea]ta. Stai Ia Hotel Union (el ridică privirea surprins, plăcut surprins că îi ştia adresa). Am să trec eu să-ţi las un bilet ca să nu uiţi.
Erau acum în dreptul hotelului şi se despărţiră. Octav îşi aduse aminte că odată, pe cînd discuta cu cîţiva actori pe culoarele direcţiei, mica blondă urmărea cu o surprinzătoare atenţie argumentele, surî-zînd pentru că înţelegea.
372
Pîiiă luni fu de-aproape ocupat cu repetiţiile piesei moderne şi constată duminică seara că eă nu trecuse să-i lase biletul. Fu puţin» jignit, dar pe de altă parte se bucura oarecum. Ar fi vrut să fie biletul ca să poată trimite o scrisoare de scuze.
Era hotărît luni seara, mai mult ca oricînd, să nu se ducă. Şi avea. două motive, pe care se resemnase să le simtă temeinice şi de-acum cronice. Neliniştea de a fi orb într-o casă străină şi eventualitatea unui interior de mici mahalgii, cu masă rotundă în mijloc, cu scaune jumătăţi de fotolii şi cu mici şerveţele brodate şi fotografii în toate părţile.
Vizitele acestea, cărora nu poţi să le găseşti tonul just al conversaţiei, erau pentru Octav plictisitoare.
Dar cînd găsi cartea de vizită feminină cu scrisul strîns şi mare se* hotărî. Va merge pentru 15 minute, păstrînd chiar trăsura jos, şi dacă. va fi agreabil, va anunţa o vizită pentru altă zi.
După ce îşi făcu ghetele la ghereta din colţ, dete unui birjar ghebos* cu un singur cal, adresa repetată pe bilet şi se pregăti pentru drum. lung către una din mahalale.
Se simţea, fără să vadă nimic, în siguranţă, în fotoliul cu postav mic al trăsurii şi simţi după clopotul tramvaielor şi viteza accentuată, a automobilelor că trec prin dreptul Universităţii.
După un singur ocol trăsura se opri.
—	Aci?
—	Strada General Florescu, 6 — se aplecă spre el birjarul ghebos.
Fu cuprins de o mare descurajare. Era o curte ca de han, la colţ
cu două intrări. Cel de la drum, dintre corpurile de casă, părea să fie cu mai multe etaje. Se hotărî să se întoarcă acasă, dar în cele din urmă. i se păru că nu ar strica să încerce bîjbîind să nimerească, în labirintuf de clădiri vechi, apartamentul pe care îl căuta. Căci nu putea fi decîi dintre cele vechi, cel cu un interior cum şi-l închipuise el.
Cînd întiebă de numele fetei, o femeie cu un copil în braţe (o văzu căci cădea lumina cum sta în prag, puternic pe ea) îi spuse să urce în corpul nou la etajul II. Un băiat se oferi să-l conducă acolo. Urcă o* scară de lemn şi sună. Tresări ca Ia un zgomot de alarmă la zbîrnîitui formidabil (aşa i s-a părut atunci) al soneriei.
ll	întîmpină o voce care fu singura lumină într-un antreu mic, ca de cameră de hotel, dar întunecos.
—	Ai venit? Ai venit.
Şi fu împins prieteneşte într-o odaie luminată ca ziua. (Aflase mai» tîrziu că instalase chit să ardă siguranţa 3 becuri, un dublu releu.)»
373;
Toate temerile i se împrăştiară mai întîi în apropierea sofalei pe care o luminau din trei părţi lămpi puternice vedea ca ziua. Era un interior nn prea bogat, dar nici cu prea mult gust, dar simpatic. Cu sofa în colţul de lîngă fereastră, cu mescioare (Octav îl privea surprins) un pian şi mai ales multe flori prin toate părţile. Se aşezară destul de ceremonios pe sofa.
—	Credeam că nu ai să vii.
Minţi ca să dea explicaţii.
—	Am fost toată ziua ocupat şi nici nu credeam că am să viu... Octav observă că erau trei fete în casă şi ridică privirea întrebător.
—	Nataşa, nu ştii. Ai cunoscut-o cînd am stat de vorbă în faţa lui Riegler.
Nataşa era o brună, de 17 — 19 ani, frumoasă şi mai bine formată decît celelalte două.
(Cititorul e rugat să treacă prin corvoada acestor detalii, pe care, la urma-urmelor, Ie poate sări dacă vrea.)
Octav ochi un loc care i-ar fi permis să stea comod şi mai ales să audă bine. ÎI făcu să se simtă bine graba cu care fetele se apropiară de el pe sofa şi sforţarea plină de firesc pe care o făceau ca să vorbească tare.
întotdeauna începuturile de convorbiri sunt grele, căci trebuie să înceapă de la date climaterice sau biografice. De aceea nu rămînem decît lîngă acei sau acele care numai întrebînd « cît e ceasul» pun în voce atît sentiment, atîta culoare, cît nu pot pune într-un discurs întreg — spiritual bineînţeles — atîţi acrobaţi ai frazei frumoase.
Vorbeau deci de programele teatrelor, despre cunoscuţi, cu o grabă care dovedea mai mult interesul lor de a cunoaşte preferinţele lui decît interesul de a avea o judecată asupra cuiva.
Era o impresie de frumuseţe familiară pe care o cuprindea interiorul acesta cu trei fete încolăcite pe sofa. Dar lui Octav îi plăcea mai ales pentru caracterul de boemă elegantă al lor.
—	Eşti cu familia d[umi]tale aci?
—	Nu, mama mea e la Berlin. Stau singură, adică împreună şi ea (o arată pe Nataşa). El se gîndi care ar putea să fie o amantă preferabilă dintre ele trei. Cea mai mică de statură, o brună, care îi ţipa prea tare cînd vorbea şi căuta cu intenţie să frazeze, îi displăcea şi prin aceasta şi fiindcă era prea aspră. Cea blondă era prea fină. Avea ceva de păpuşă (fără să i se pară prea frumoasă în acelaşi timp). Privirile lui întîrziau asupra celei brune, ale cărei braţe pline de Ia umărul rotund promiteau nişte şolduri frumoase. Octav se gîndi că era hotărît
374
să stea numai un sfert de oră şi de curiozitate se uită la ceas (fără intenţia să plece). Pe figura blondei fu o impresie de surpriză neplăcută atît de categorică ca pe figura unui copil.
—	Vrei să pleci? Te plictiseşti la noi aci? Fireşte, conversaţia noastră nu poate fi interesantă.
îi plăceau destul de mult ca să iasă din rezerva dispreţuitoare sau ca să dea un răspuns aşa-zis spiritual (replica întoarsă ca o minge la tenis).
—	Dar, domnişoară, nici nu există «conversaţie interesantă». Ce ar putea să fie o « conversaţie interesantă»? O conversaţie în care se spun lucruri noi, pline de înţeles pînă acum nebănuit. Dar în felul acesta, care conversaţie poate aduce ceva nou, măcar cît aduce o carte mediocră. (îl ascultau cu interes şi surîzînd, un surîs care îl stimula,, de surpriză pentru adevărul nou şi paradoxal.) Uite, în privinţa asta» oamenii sunt perfect ridiculi. Domnul Georgescu şi cu doamna se duc Ia perechea (i se pare vulgar şi adaugă) doamna şi domnul Niculescu. închipuiţi-vă cam ce e « conversaţia »lor. Asta, bineînţeles, nu are să împiedice pe oricare din ei să gîndească: ai văzut ce proastă e cutare. Evident, pentru că în prostie sunt grade.
Atenţia lor era atît de plină de o surprinsă simpatie, bucuria de a afla lucruri parcă noi. Octav simţea că fetele acestea îl admiră. Şi-l admirau în tot ce făcea şi în tot ce spunea.
—	De la d[umnea]ta învăţăm atîtea. (îl stînjenea măgulindu-I atîta.)
E o atmosferă de admiraţie fără rezerve.
—	Cum îţi plac femeile?
De ce explicaţia braţele-şoldurile.
—	îmi place să beau vin (spunea ea ca o şcolăriţă).
—	Noi te iubim toate trei. Dar eu (vrea să zică: eu aş suferi dacă)...
—	Sunteţi nişte mofturi, toate trei. Nişte adorabile mofturi.
—	Eşti un fleac mic.
—	Fleac mic.
—	Ei, poftim, un fleac mare.
CARTEA III Boala
Mîndria. El nu mai putea fi umilit. Omul iubit de ea era egalul celor mai mari. Pentru ea voia să treacă neapărat drept mare.
375
Superstiţiile ca să nu o găsească mai bolnavă.
Menajamente. (Ea tocmai atunci începe să dea dovezi de indiferenţă. Rîde cînd vin prietenele, nu-I mai întreabă vii mîine.) EI ştie bine — sau îi e teamă că e vorba de o boală îndelungă.
Teama de tuberculoză, de peritonită.
Slăbeşte pe zi ce trece.
Mai multe zile ea nu-i spune că e bolnavă: Ştiu că nu-ţi plac bolnavele.
Servitoarea enigmatică.
Scena de Ia producţie, încurajarea.
Întrebarea de unde ia bani... mizeria de a şti că ea e întreţinută.
Minciuna ei că nu se petrece nimic: poate că el e bătrîn şi numai neputincios: (aliura perversiunii).
Trenul, slabă de abia merge. Lumina soarelui. Atenţia celor din vagon. Prietenul care vrea să brieze.
Nădejdea nebună că schimbarea de aer...
El simte farmecul pădurilor, al albiei, de pietre albe, al rîului ca atunci cînd era copil. Ga şi atunci era ceva de întîia oară în călătoria asta. Întîia oară erau împreună în tren.
Visul lui de a avea o căsuţă la ţară... Să o vadă sănătoasă, să alerge prin rouă, să mulgă vaca de lapte. O căsuţă curată. Să stea seara în cerdac.
Vizita noaptea cu doctorul ca să-i facă injecţia de morfină.
Indiferenţa celorlalte. Resemnarea celorlalte. Nimic nu e bine făcut. Lumina îi vine în ochi, ghiaţa nu e sfărîmată. Scena aducerii {plecării) în sala de operaţie. Drumul de la Sinaia la Bucureşti. El se miră de respectul pe care i-1 dă lumea ei şi care n-ar putea fi dat unei cocote.
Dar într-o zi ea singură speră. Camil citeşte La dame aux Camelias.
Rahat cumpărat de... EI suferă de această vulgaritate.
De multe ori ea însăşi vorbea despre ea ca de o cocotă.
Dimineaţa cînd ea, cu rochie roz, cu şalul alb e pe targă.
EI păstrează punga de gheaţă.
El o salvează. îşi dă seama că el a salvat-o.
Se duce chiar la Dominic, gîndul că i s-ar putea aduce ceva bun de mîncare.
îi face bine că toţi ai casei îl considerau ca amicul ei.
El simţea nevoia să vorbească despre logodnica lui.
Teama lui că a fost infectată de irigator. Dorinţa de o casă cu
baie.
376
La ţară, la un prieten, în trăsură el visează Ia ea. (Descrisă sincer natura şi deodată intercalarea ei.)
E cald, oraşul miroase, şi femeia Iui e sus acolo în 'descompunere, (în agonie, 10 scene — nu trebuie pe larg.) Lipsa de interes pe care i-o arată toţi. Plecarea Ia Tekirghiol.
Bătrîna.
Scena cu doctorul cînd a plecat.
Aşteptarea ei care era urîtă în stradă.
Gelozia pe Frida.
Tenorul care avea să cînte şi să joace cărţi.
Mutarea (gîndul că se mută Ia o profesionistă îl jicnea).
Scena de tandreţe.
învaţă Mioriţa fără el.
Scena de gelozie a ei: Gît m-ai făcut să sufăr! El îşi zicea, aş putea s-o fac să mă iubească oricînd.
El înţelese că totul s-a sfîrşit de cînd Paul pleacă cu doctorul în loc să stea cu el.
A fost persoana aci.
Păpuşica.— Acum dacă nu mai sunt eu moft să fie ea.
Nu pot să te văd, mă mut. Vin eu. (Vine degrabă.) A primit-o cînd ea s-a dus la sanatoriu şi el a coborît cu ochii roşi.
Scenele cu scrisorile.
Scenele la Lovinescu. Anunţa mereu că n-o mai iubeşte (eu nădejdea secretă şi superstiţioasă că tocmai de aceea pare să nu se termine).
Lipsa de poftă de mîncare.
înţelege clar spirala vicioasă a gîndirii. Ar fi vrut să se termine, dar infinit mai mult ar fi vrut să nu se termine. Starea actuală îl îngrozea. Se gîndea.
Scena cu trăsura pe Calea Victoriei cînd o întîlneşte pe Regală*
—	Ce-ţi aminteşti din toată iubirea noastră mai puternic?
—	Seara cînd am fost Ia tine.
Urmărirea automobilului de la bal.
—	Dragă, de aci încolo va trebui să eviţi amorurile aşa, prin surpindere, ai nevoie de atîta igienă.
—	Nici nu mă dau eu aşa.
(Nuanţa nu de « surprindere », ci oriunde.)
Gîndul că nu mai e la curs.
încercarea de a afla de Ia prietene. Rîsul lor suspect şi evaziv.
Analizele complicate. Trebuie să nu mă mai gîndesc la ea. (Rupe scrisori şi o scoate din memorie.)
Cînd ea vine Ia teatru. El, descompus de groază, simte că nu are să poată juca. Infamia ei.
377
G ARTE A IV Agonia
Ar fi în stare să-şi dea rendez-vous în faţa lui. Şi de infamia asta ar fi în stare.
Nenumărate superstiţii. (Străzile anume.) S-o aştept! (O fi influen-ţînd-o gîndul.)
Dacă mă gîndesc intens la ea.
Nu mi-a zis să vin mîine.
Cu inima strînsă, dar cu un surîs afectat de indiferenţă, cu aerul cel mai natural din lume.
—	Ce faceţi mîine seară? (El ştia că merg la Fedra.)
Ea începu fraza, dar înţelese imediat, rîse şi...
—	Mergem la Teatru, avem locuri — şi ezitînd ca un tramvai ieşit de pe linie — dacă avem loje, vino cu noi.
Andrei se gîndi cu amărăciune că ar trebui să refuze invitaţia aceasta lipsită de spontaneitate, dar imediat îşi aminti de linia de conducere, aceea de a părea îndrăgostit şi umilit, pe care şi-o impusese*
Scena de la Bodegă cu Ciprian. Cochetăria, nesiguranţa şi alarma ei, trage cu ochiul la masa unde îl chemaseră ceilalţi actori, umilinţa ei cînd o părăseşte prietena. Scena cu piciorul pe sub masă. Piciorul ei ajunge prea departe.
Shylock vineri seara. Suirea în automobil, fără ca ea să concedieze pe Ciprian. Ar fi vrut să fie în mijloc ca să fie lîngă B. Cei doi îmbrăţişaţi. Ea evită îmbrăţişarea lui. El caută s-o sărute ca să..,
Scena de la bal mascat. O vede, condus de Almăjan, dincolo, spionarea gesturilor ei, revenirea, invocarea a zeci şi zeci de motive, prezentarea acolo. Cealaltă frumoasă nu-i dă atenţie.
Se întreba: a spus că vine numaidecît... Avea aerul că pentru el a spus.
Întîrzie 1/2 oră. El se pregăteşte să pară indiferent. Ea se bucură cînd îl vede. El păstrează indiferenţa. Nu au ce vorbi. Uite-1 pe.
Ea sărind literalmente după scaun: Unde-i. Gelozia lui atroce.
Explicaţia ei: a fost invitată la masă. Am cochetat înainte de venirea ta. El rectifică un gînd înainte de venirea Iui C. Pop.
Hai prin bal. El se întreabă: Vrea să vadă pe cineva sau să fie singură cu el.
Era luminoasă. Cineva îi şopteşte «Vezi să nu ţi-o fure... »
—	Accentul sincer, profund sincer: Numai cu tine, numai cu tine aş mai putea fi la fel.
O nădejde imensă şi amară umplu sufletul lui...
378
El nădăjdui, în sfîrşit, una din acele scene de sinceritate şi încredere.
—	Atunci de ce m-ai minţit?
Vine apaşul. Şi atunci... «Să nu mai vorbim de asta. Lasă-mă, dacă ai şti cît sunt de necăjită ». El simţi o contractare a inimii amară, cu teroare. Dar de ce eşti necăjită. Era necăjită lîngă el. Nu mai vii niciodată.
—	Petrov. Ai citit.
Ea explicînd încet natural: Da era o greşeală de tipar. Andrei fu mulţumit ca şi atunci cînd nu auzea [că] ei vorbeau în mod firesc despre el.
Cei doi care îl urmăresc.
Se întreba orgolios, înfrînt: în definitiv, dacă rolul meu e de soţ, e ridicul, dar dacă e de amant, e de invidiat de toată lumea asta. Şi de fapt îl invidiau.
Nici o femeie nu vine să îl tachine[ze] pe...
Scena de la masă. Ele necăjite că pierduseră prilejul.
Cabotismul ridicul al lui B. (A doua zi: Nadia. „Şi el simte, dragă, dar vrea să-ţi facă ţie curaj.“)
Plecarea lui pentru un sfert de ceas, o victorie.
El simte clar că ele sunt profesioniste ale amorului.
Scena ei de gelozie aproape sinceră.
Suirea în automobil. Ea e afectuoasă. Poate ca să-I facă gelos pe B. (?) (Mai tîrziu se întrebă Andrei asta.)
Nesiguranţa oricărei amintiri.
Automobilul care le încurcă drumul. (Asociaţia.) Automobilul s-a oprit.
Ghinul pînă a doua zi.
Luase obiceiul s-o imite.
—	Nu, fiindcă sunt bolnavă am dreptul 1). 2). 3).
*
Scris direct. Chiar opiniile să reiasă din discuţii.
O	privea cu succesele ei de femeie şi actriţă; are să moară la optzeci de ani uitată, fără nici o deosebire între ea şi vecina ei fosta spălătoreasă, cel mult cu nişte amintiri care s-o facă penibil ridiculă.
Purta o tăietură la mînă. O femeie care îl iubea şi el nu venise Ia rendez-vous de ziua ei Kicsikem.
Adormea şi.lăsa femeia să plece.
Stef. cît mai mult în roman.
O femeie îi cere bani şi el îi dă foarte simplu.
379
Invită un poet la masă, care mănîrică enorm fără să-i menajeze punga.
De teamă de a nu trece drept linguşitor, e obraznic.
Gafencu, Yaljan (de povestit scena cu automobilul, cînd Valjan a plecat şi l-a lăsat ca pe un servitor).
Scenele de aşteptare.
El: (scena s-ar putea generaliza, teoria atributelor obligatorii). Dansul în sine nu e urît, dar e o dovadă de mediocritate. Întîi ca fizic. Cine are temperament nu poate dansa, cine are o personalitate cu uri puternic şi viu ritm interior nu se poate adapta altui ritm exterior.
Şi cine n-are temperament...
Pe urmă, ia timp prea mult. Iată, de pildă, eu ador jocul de cărţi, dar ÎI joc numai la ţară, căci aici o noapte pierdută e un lucru groaznic. Înţelegi, între 25—35 de ani nu aveam decît singure 3650 de zile de trăit. Cele mai multe femei le petrec dansînd. Singura viaţă pe care ne e dat s-o trăim.
*
Nu te plictiseşti singur. «Niciodată. Se întîmplă să mă plictisească alţii, dar singur nu mă plictisesc deloc. »“
După aceste tatonări, să le numim preludii la ceea ce va deveni — şi nu peste multă vreme — Patul lui Procust, Camil Petrescu începe organizarea materialului, adună informaţii dintre cele mai diverse, clasează „fişe“, procedeu tipic balzacian. Apariţia Sufletelor tari a însemnat, cum arătam în Introducerea la ediţia de faţă, imediata confruntare cu Rouge et noir. Unul dintre cei dintîi care sugera filiaţia a fost Ion Marin Sadoveanu. Cine cunoaşte stilul de lucru al Iui Stendhal, jurnalul său, descoperă deosebirile. Dacă îi apropie ceva, e aspiraţia numai de a scrie simplu, uscat, precis, în spiritul literei documentului juridic, al „codului penal“, din pasiunea pentru ceea ce scriitorul nostru numea autenticitate. Camil Petrescu, gazetarul, a fructificat experienţa culegerii asidue de fapte, trecînd uşor, dar niciodată superficial, de la un subiect la altul. Aspectele social-politice, culturale, artistice, atmosfera epocii îi deveniseră familiare. Tentaţia de a scrie roman am văzut că se confundă cu începuturile literare, tiparele genului preocupîndu-I, de unde şi intervenţiile sale teoretice în această direcţie. Întîmplării că Liviu Rebreanu nu a predat la timp colaborarea pentru primul număr al Cetăţii literare îi datorăm — potrivit mărturisirilor tîrzii ale lui Camil Petrescu, pe care Ie vom discuta la vreme — apariţia bucăţii
380
In loc de ora ceaiului,1 căreia i-au urmat, la scurte intervale, încă două,1 2 semnate cu iniţiala T.
De rîndul acesta nu se mai poate vorbi de eboşe. Ne aflăm în faţa unor texte finite, cele care marchează cu claritate o etapă esenţială din geneza romanului şi vor constitui adevărate pagini antologice. Enigmatica doamnă T. şi insalubrul scriitor D. sînt personaje care au trecut în Patul lui Procust cu nuanţe şi trăsături interioare sporite. Lovinescu a desluşit cel dintîi însuşirile „noului-venit“ în literatură, grăbindu-se să-şi facă public entuziasmul. Camil Petrescu s-a mulţumit să ramînă cîţiva ani în anonimat, cuvintele criticului constituind, cu certitudine, un imbold pentru romancier. La numărul al doilea din Cetatea literară, Liviu Rebreanu şi-a onorat promisiunea. Pe prima pagină a acestui număr apărea şi memorabilul articol al lui Eugen Lovinescu, pe care îl putem considera prima înregistrare critică a romanului Patul lui Procust. Iată cum întîmpina Lovinescu 3 bucata în loc de ora ceaiului:
T.
A *
Doamnă — căci nu pot crede într-o substituire, deşi eşti bărbat prin incisivitatea observaţiei şi realismul notaţiei — doamnă, îmi iau libertatea de a-ţi zice bun-venit în pragul activităţei dumitale literare. Ziarele şi revistele au încheiat bilanţul anului: scriitori ce repetă de douăzeci de ani acordul melodic a două note simpliste de greier bucolic, versificatori de cronici rimate, autori inactuali sau inactivi sunt trecuţi sub proiecţia luminoasă a admiraţiei cooperative, cînd scriu, pentru ceea ce au scris şi cînd nu scriu pentru ceea ce ar fi putut să scrie. Revistele procedează, dealtfel normal, potrivit interesului lor material şi moral, iar deviaţiile de judecată sunt explicabile şi prin lipsa de seriozitate a celor ce de obicei sunt însărcinaţi cu astfel de sinteze. Dintr-un poetic şi fluid an literar, în care Sadoveanu a repetat povestea amorului fetei morarului cu boierul tînăr sau bătrîn şi a refăcut după atîţia şi atîtea ori procesul disoluţiei claselor stăpînitoare; dintr-un an în care Rebreanu s-a reînnoit şi a încercat să reînsufleţească, cu puterea lui de creaţiune şi cu suflul lui epic, civilizaţiile dispărute; dintr-un an în care talentul satiric al lui Brăescu s-a pulverizat în stropi cotidiani, amestec de cristale şi de noroi; dintr-un an în care puterea de analiză a Hortensiei Papadat-Bengescu ne-a dat introspecţiunile Romanţei
1	Cetatea literară, an. I, nr. 1, 19 decembrie 1925, p. 2—3.
2	Idem, nr. 3, 1 februarie 1926, p. 21; nr. 4, 15 februarie 1926, p. 28-29.
8 Cetatea literară, an. I, nr. 2, 15 ianuarie 1926, p. 1,
381
provinciale şi larga frescă a Fecioarelor despletite; dintr-un an în care Aderca a disociat cu antenele spiritului său porniri îndreptate spre experiment şi a stilizat cu graţie şi subtilitate; dintr-un an, în a cărui ultimă zi chiar, Ticu Archip a desprins din elemente atît de simple fantasticul Colecţionarului de pietre preţioase şi a zugrăvit din pete compacte de întuneric şi din aţe de lumină tragicul Dăscăliţei — dintr-un. astfel de an, bogat şi felurit, să-mi dai voie, doamnă necunoscută, să. nu te salut decît pe dumneata pe lespedea ultimă a zilelor.
*
De te salut numai pe dumneata, doamnă, nu înseamnă că literatura dumitale a întrecut-o pe a celorlalţi prin calitate sau s-a diferenţiat de ea prin noutate: pe unda de sidef a vîslei dumitale, a trecut de mult galera altei scriitoare, prin care literatura noastră rurală a aruncat punţile de argint spre literatura Apusului, şi la lumina analizei s-a scoborît în sumbrele galerii ale conştiinţei feminine. în dumneata, doamnă, salut numai degetele profilate ale aurorei pe porţile vieţii,, salut miracolul pururi impresionant al ecloziunii talentului. Emoţia am mai simţit-o, desigur, şi altădată, dar iat-o limbă de foc, desprinzîn-du-şe şi dintre rîndurile schiţei dumitale citite întîmplător. Din cenuşiul materiei literare neorganizate, fundal mobil, dar uniform, substanţă amorfă în veşnic zbucium, din timp în timp se desface invizibilul germen al talentului, care înfrîngînd rezistenţa inerţiei universale apare pe linia fumurie a realităţii ca un punct luminos. Moment impresionant, plin de posibilităţi incalculabile, în faţa căruia nu se poate să nu fii mişcat ca în faţa conversiunii miraculoase a anorganicului în organic.
*
Omagiul meu, doamnă, nu se îndreaptă deci spre scriitoarea, pe ale cărei posibilităţi nu le cunosc, ci spre acest moment unic şi precis al trecerii unui talent prin dreptul meridianului vieţii. Prezenţa lui îmi pare incontestabilă, dar linia dezvoltării lui zace încă în umbra viitorului şi în disciplina muncii dumitale. Iată pentru ce în aceste rînduri, pe Iîngă un salut, aş dori să citeşti şi o obligaţie.
31 dec. 925“
în extaz perpetuu faţă de „dioramele“ semănătoriste \ D. Tomescu, criticul şters, dar intransigent, al Ramurilor privea cu presbiţia carac- 1
1 D. Tomescu, de pildă, în Actualitatea sămănătorismului (Ramuri^ an. XIX, nr. 10, decembrie 1925, p. 301 — 302) continua să creadă,
382
teristică şi spre tabloul nou al literaturii noastre, pentru a-i denunţa cu promptitudine inaderenţa la specificul naţional. D. Tomescu nu poate beneficia de amenitate, unicul său volum de Atitudini politice şi literare (1932) fiind predestinat ierbarului criticii interbelice. La rubrica „Mişcarea culturală şi literară" a revistei craiovene, tenacele D. Tomescu se grăbeşte să recenzeze vitriolat primele numere ale Cetăţii literare, articolul programatic Democraţie şi literatură iritîndu-1 pentru „concepţia romantică despre funcţiunea scriitorului". Din memoria conservatoare a criticului nu dispăruse gîndul crispat la apariţia Săptăminii muncii intelectuale a aceluiaşi franctiror care era Gamil Petrescu. D. Tomescu avea un prilej de „răfuială" cu cercul „Sbură-torului" şi-şi reafirmă aici dispreţul de grefier tradiţionalist faţă de Ion Barbu, I. Vinea, F. Aderca, dar mai ales faţă de E. Lovinescu, „marele vinovat" pentru „tulburarea apelor" în literatura noastră. L-am fi ignorat pe D. Tomescu, dar, sub beneficiu de inventar, ne vedem con-strînşi să-i semnalăm surprinzătoarea bunăvoinţă faţă de proza doamnei T. din Cetatea literară, în care, cu discernămîntul său pus la grea încercare, o identifică pe Ticu Archip: „încolo — concede cu regret D. Tomescu — bucata în proză semnată T. poate fi privită ca revelatoare a unui nou şi puternic talent, dacă cumva sub acest T. nu s-o fi ascun-zînd chiar talentul nou, dar cunoscut, al scriitoarei Archip. Păcat numai că necunoscutul sau necunoscuta a nimerit într-un cerc literar care de atîtea ori s-a dovedit a fi funest pentru dezvoltarea talentelor tinere. Salutul d-lui Lovinescu e de rău augur." 1 1 Ce va fi simţit D. Tomescu la apariţia romanului Patul lui Procust al cunoscutului şi mai vechiului său adversar Gamil Petrescu ? Mînie de arendaş literar înşelat la cîntarul valorii.
Incontestabil, articolul lui Lovinescu, scris imediat după apariţia primei scrisori către doamna T., a constituit pentru Gamil Petrescu o măgulitoare surpriză. Mai important însă ne apare efectul lui psihologic. Un îndemn lovinescian nu putea rămîne fără ecou. Aşa ne explicăm şi faptul că imediat Gamil Petrescu va trece, oarecum organizat, Ia stringerea datelor pentru „dosarele de existenţă" ale unor viitoare personaje de roman, care nu va fi altul decît Patul lui Procust. Chiar din decembrie 1925 începe să parcurgă presa politică şi literară cu intenţia de a reţine întîmplări, evenimente, decupînd articole, ştiri, anunţuri,
naiv şi anacronic, egal cu sine, că „suntem şi astăzi, ca şi acum 20 de ani, în plină actualitate sămănătoristă".
1	Ramuri, an. XX, nr. 2, februarie 1926, p. 92 — 94.
383
cronici dramatice, consecvent principiului autenticităţii cultivat de scriitor cu atîta fervoare teoretică. Din enormul material strîns şi clasat înainte de a trece la elaborarea romanului, material la care se va referi în interviuri, nu ne-a mai rămas, din păcate, decît foarte puţin, dar şi acesta prezintă un interes deosebit atîta vreme cît, accidental, îl identificăm în textul romanului. Iată acum materialul documentar în dispunerea lui cronologică preluat din Documente literare (ed. cit., cu adnotările noastre şi corectarea unor regretabile erori de lecţiune): „Joi, 31 decembrie 1925
Consiliul de coroană. Inundaţii groaznice în Ardeal
Moartea generalului Remus Boteanu
Reluarea curselor de vapoare pe Dunăre
Industria de mobile Aradul face o reclamă grozavă
Decembrie 1926, sîmbâtâ, 4, Cheia
Soseşte regina azi. Ieri noapte vijelie şi ploaie rece
Adriana cu orice preţ1 la Fantasio cu Elvira Popescu
Corpurile legiuitoare, discuţia la mesaj (şedinţade noapte) la Naţional
Fantasio — Micul lord în matineu
Lapoviţă rece, zăpadă
La cinema Select — Minunea Sf. Theresa
La Lipscani — Palace şi Vlaicu — Fiul Şeicului
Provincia
21	februarie
Luni, 1 martie 1926
Greva studenţilor
Turneu Ciprian1 2
Spectacolele Pitoeff, ultimele
Viscol Ia Galaţi
Spectacolele Ventura. Toată săptămîna (Secretul3, Ioana D'Arc 4, Tibişirul — duminică)
Zăpadă abundentă
1	Piesă de Louis Verneuil.
2	Sub conducerea lui G. Ciprian, Teatrul Naţional a întreprins un lung turneu în ţară de la 14 martie pînă Ia 1 aprilie 1926 cu piesele Macbeth de Shakespeare şi Domnişoara Iulia de A. Strindberg. Din trupa primei noastre scene mai făceau parte actori societari de prestigiu ca Ana Luca, Angela Luncescu şi C. Duţulescu (cf. Universul, an. XLIV, nr. 50, 1 martie 4926, p. 5; Rampa an. XI, nr. 2503, 1 martie 1926, p. 5).
3	Piesă în 4 acte de H. Bernstein.
4	Piesa lui G. B. Shaw, care se reprezenta pe scena Teatrului Cârol cel Mare de trupa Ludmila şi G. Pitoeff.
384
Data : 3 martie, miercuri Marţi a început procesul Fokker 1 General Davidoglu...
Acuzator general Economu — maior Hotineanu Ieri (!) Recepţiunea de Ia Reg. de Roşiori1 2 Stoilov — Foşti miniştri, ataşaţi etc.
Lux: Ajutor — Sunt milionar3
Lipscani — Kean 4
Joi, 4 martie
Procesul Fokker
Circul Sidoli. Varietăţi
Cinema Roma — Uliţa durerii
Se duc să vadă amîndoi pe Greta Garbo 5
Cerul acoperit — 8 gr. noaptea
— 1 gr. maximum
Duminică a fost sărbătorirea Venturei la Naţional6 Vremea 3—4 martie, vînt, îngheţ numai în Moldova, Basarabia Miercuri 10 martie Briand formează noul guvern
1	în Documente literare, ed. cit., transcriere greşită: „Tocker“. La 3 martie 1926 a început Procesul afacerii Fokker, compania aviatică olandeză fiind învinuită de fraudă, proces în care fusese implicat şi prinţul moştenitor Carol, stabilit temporar în străinătate. Din completul de judecată au făcut parte generalul Davidoglu şi coloneii Gh. Ionesou, C. Cepleanu, acuzarea fiind susţinută de generalul Virgil Economu şi maiorul R. Hotineanu.
2	E vorba, fără îndoială, de o recepţie la regimentul 4 Roşiori „Regina Maria“, oferită în saloanele Cazinoului ofiţeresc de colonelul C. Stoilov şi soţia acestuia, unde au participat generalul Mărdărescu, ministru de război, M. Oromolu, guvernatorul Băncii Naţionale, contele şi contesa Keller, ataşaţii militari ai Franţei, Marii Britanii şi Letoniei acreditaţi la Bucureşti.
3	Se referă Ia filmul Ajutor /... Sunt milionar, ecranizare după un roman de J. Drault, care rula la cinematograful Lux.
4	Filmul Kean cu Mosjoukine rula în sala Pathă Lipscani.
5	Se referă la filmul Uliţa durerii, cu Greta Garbo, în regia lui Georg Pabst (1925).
6	Sărbătorirea Marioarei Ventura a avut loc duminică 1 martie 1926. La banchet au vorbit scriitorul Corneliu Moldoveanu, directorul Teatrului Naţional, Const. Miile în numele Asociaţiei presei; Horia Furtună a citit versuri ocazionale, iar V. Eftimiu a povestit cum l-a întîlnit pe Porto-Riche „cu ochii plini de lacrimi în culisele Comediei Franceze, mişcat de verbul Marioarei Ventura“. Camil Petrescu nu figurează printre participanţii la sărbătorirea relatată pe larg în presa vremii (Universul, an. XLIV, nr. 52, 4 martie 1926, p. 6).
385
Procesul Fokker durează
Gâsta Berling — Lipscani sus
Kean — Lipscani jos
A fost conferinţa lui Motru1 luni seara
Naţional — Regele Lear1 2
Teatrul Mic — Elefantul alb 3
Vreme frumoasă
Senatul
Camera
Joi, 22 aprilie
Ea vine la el
Experienţele Voronoff
Anunţate vineri şi sîmbătă
Reuniuni de box la circ Spakov — Nour —
Atacul simplonului, hoţii în compartimente Alarmă... la Balta Bel-Âmi — Ia Lux
Voiculescu — Valentino — Noaptea roşie
Ultima zi — Variete
Timp frumos, cam umed
Ofiţerii deseară să se prezinte la corpuri
Noul guvern Averescu
Paştele la 4 aprilie
Noi secretari, generali, prefecţi
La Capitol — Variete
Simbâtă, 15 mai
Marşul asupra Varşoviei4
Mese pe trotuare
Timp frumos
Joi a fost Ziua Eroilor
Spectacole: Faust, Secretul lui Polichinelle 5
1	în aula „Fundaţiei Carol I“, C. Rădulescu—Motru a conferen- , ţiat despre Pragmatismul lui W. James.
2	Spectacolul, avîndu-1 ca protagonist pe C. Nottara, a cunoscut un mare răsunet, fiind cotat ca unul din evenimentele stagiunii.
3	Un homme, comedie în trei acte de Alfred Savoir (1883 — 1934).
4	Se referă la criza politică din Polonia, cînd, cu ajutorul armatei, mareşalul Josef Pilsudski (1867 — 1935) a organizat, în primăvara anului 1926, o lovitură de stat instaurînd dictatura militară cunoscută şub numele de „Sanacja“.
5	Comedie în trei acte de Pierre Wolf (1865—1944).
386
(Hai s-o vedem pe Quera)
(«Am văzut ») Casa misterelor Ia Ylaicu
Joi — înmormîntarea lui Mîrzescu1. Confirmat mandatul lui Cernat1 2
Marioara Yoiculescu
Oh ! Bărbaţii,3 cu Pola Negri
Mina Minovici rănit de un autobuz 4
Incendiul de la Luvru (Greceanu)
La Naţional, Ucenicul vrăjitor de Ştefania Zottoviceanu 16 mai a plouat
Sîmbătă, 5 iunie
Lista noilor deputaţi
Munţii se năruie din cauza ploilor
Cinema Capitol — Răzbunarea lui Tutankamon
Universul literar — Duică, Pillat
Deschiderea sesiunii la Academie
Moare Dragomir Demetrescu 5
Moare Nomofilax
Cărăbuş
Se mai înseninează
Duminică [6 iunie]
Cărăbuş — Aşa e viaţa6 Epidemie de ciumă Măsuri luate 24 iunie
Afacere de onoare — N. Dianu
— Titus Enacovici
Timp variabil
1	Gh. G. Mârzescu (1876—1926), jurist, fost ministru al Muncii şi al ocrotirilor sociale (1923 — 1924) şi de Justiţie.
2	Se referă la arestarea maiorului Cernat, directorul general al închisorilor, acuzat de o fraudă de 20 de milioane. Procesul îl găsim comentat în cotidianele vremii.
3	E vorba de cinematograful „Marioara Yoiculescu“, unde rula filmul Cleo (Oh, bărbaţii), cu Pola Negri (n. 1897).
4	Celebrul medic legist, profesor dr. Mina Minovici (1858 — 1933) în noaptea de 15 mai a fost uşor accidentat pe str. Căuzaşi — în- faţa Institutului medico-legal — de un automobil. în Documente literare, transcriere greşită: „obuz44. Probabil, în ms.: „autobuz44.
5	Dragomir Demetrescu (1884—=-1926), profesor universitar de teologie Ia Iaşi şi Bucureşti.
6	Revistă în două acte de N. Kiriţescu.
387
12	ocnaşi evadaţi S-a format noul guvern
1	octombrie 1926
Incendiul la aerodromul Pipera cu avarii, distrus1 Timpul frumos
2	octombrie
Instalarea lui Livescu la Chişinău 1 2 Timp frumos, variabil Lia de Puţi în Ninon3 Ia Capitol Nana 4 (Hessling) 5 la Eforie
3	octombrie
Averescu — şeful guvernului face o expunere 6
Aviatorii iugoslavi în Bucureşti7
Recepţia la aero-club
Mitilineu la Externe 8
Vreme: 13 gr., umed, cerul acoperit, vînt
Raidul Paris—Roma — Romeo Popescu, accident din cauza motorului 9
1	A ars numai un avion tip Breuget, hangarul avind plafon nou, din beton armat.
2	I. Livescu (1873 — 1944), actor, regizor, profesor la Conservatorul din Bucureşti, a fost numit la 1 octombrie 1926 director al Teatrului National din Chişinău.
3	în Documente literare, transcriere greşită: „Manon“.
4	Ecranizarea romanului cu acelaşi nume al lui E. Zola.
5	în Documente literare, transcriere greşită: „Hesking“.
6	Generalul Averescu a făcut o expunere în faţa ziariştilor (comentată în genere nefavorabil) după întoarcerea sa de la Roma, unde semnase un tratat româno-italian cu clauze politice şi economice dezavantajoase pentru ţara noastră.
7	în capitală a făcut oarecare senzaţie sosirea unei escadrile iugoslave de 3 avioane după raidul Berlin—Praga—Varşovia—Lemberg. La Praga, în urma unui accident, muriseră doi piloţi, dintre care unul era comandantul Yugovici. în după-amiaza de 3 octombrie 1926 a avut loc recepţia în saloanele Aero-clubului.
8	I. Mitilineu, ministru de Externe (30 martie 1926 — 3 iunie 1927), a făcut declaraţii în presă la întoarcerea în ţară de la Geneva, unde condusese delegaţia română la sesiunea Ligii Naţiunilor.
9	Aviatorul Romeo Popescu, pilot reputat, s-a accidentat la 800 de km. de Genova. Camil Petrescu era preocupat de problemele aviatice.
388
Era pe aparat Potez Lorrain Dietrich 1
Secretar general un cavalerist — general Iovanovici Anton
Incendiu Ia Palat
4	octombrie
Plecarea reginei în America de la Sinaia Vremea — Gerul foarte noros
5	octombrie
Deschiderea Ateneului popular Obor: Trancu-Iaşi — Ion Manolescuj1 2 Vremea: Umiditatea 75. Ger senin Teatrul Naţional, Primejdia 3 4
Alh[ambra] — Maimuţa care vorbeşte* — deci e colegă cu Rosen 5
6	000 de ofiţeri de rezervă daţi judecăţii6 Regele pe Dunăre
6	octombrie ,
O	conferinţă despre Leon Donici care a murit, Grigore Alexinski 7 Cerul noros, dar frumos Secretul lui Polichinelle
E în curs de construire un avion românesc de către col. Protopo-pescu şi inginerul Zamfirescu
1	în Documente literare, transcriere greşită: „Lovrain Delachu. Aparatul pilotat de Romeo Popescu era un Potez tip XV cu motor Lorrain Dietrich 375 H.P. Considerat ca nereuşit, motorul fusese scos din uz în aviaţia franceză.
2	La redeschiderea Ateneului popular Obor, în sala de festivităţi a Liceului de fete „Spiru Hareta, au vorbit din partea guvernului Gr. Trancu-Iaşi şi actorul Ion Manolescu, din partea Societăţii actorilor români.
3	La Mence, dramă în patru acte de Pierre Frondaie (1884—1948).
4	Comedie în trei acte de Renâ Fauchois (1882 —1962).în rolul prin-
cipal (Sam) s-a remarcat I. Iancovescu. Cf. şi notă 3 de la p. 91 — 92.
6	Se referă la actriţa Leny Galer, care a constituit o revelaţie pentru cronicarii dramatici, inclusiv Camil Petrescu, încă din stagiunea 1923—1924. Leny Caler a jucat alături de Emil Rozen, în comedia lui Fauchois.
6	Ofiţerii deferiţi justiţiei erau învinuiţi de a nu fi trimis Cercurilor de recrutare din Bucureşti noile date personale. Ca sublocotenent de rezervă, Camil Petrescu nu reţinea cu totul întîmplător ştirea procesului.
7	în principalele cotidiane s-a anunţat pentru 8 octombrie, după-amiaza, conferinţa lui Grigore Alexinsky despre Leon Donici, în sala „Fundaţiei Carol I“.
389
25 octomb. 1926
Universul literar: Perpessicius 1
Valentino — Vulturul negru — Capitol
0	fată răpită la Mislea1 2, Maria Popescu Regina în America
Vreme: variabil, vînt tare
25 octomb.
Variabil, vînt tare
27 octomb.— Ploaie
30 decembrie 1926 (Revelion 1927)
Vreme ploioasă, zloată, se aşteaptă zăpadă +7—3 gr.
Vineri, 8 octomb. [1926]
La Zagreb. România bate Iugoslavia 3 — 2 (1 — 0). Zombory, Hoksa’ry3, Bartha, Tessler, Vogel, Steiner, Guga, Wetzer, Zemler, Barbu 1923 România 2 — 1 Belgrad
24	Iugoslavia 2 — 1 Bucureşti
25
26	România — Iugoslavia, Zagreb D. Goga in Basarabia4
Spectacole: Frămîntâri5, Negustori de glorie 6, Maimuţa care vorbeşte Timpul frumos
Văduva veselă cu Mae Murray 7 Lipscani — Palace Fuziunea Naţional-Ţărănistă
Simbătă 9 octomb. [1926]
Fotografiile Ca tunar
Poliţia face razii pe str. Academiei
1	în Universul literar, nr. 43, din 23 octombrie 1926, la rubrica „Menţiuni critice“, Perpessicius semna două recenzii: la Camil Baltazar: Biblice şi Virgil Huzum: Â la maniere de ...
2	în Documente literare, transcriere greşită: „Mîşlea“ (localitate In jud. Prahova).
3	în Documente literare, transcriere greşită: „Hoedsany“.
4	Octavian Goga, pe atunci ministru de interne, însoţit şi de M. Sadoveanu, a vizitat Ismailul, Vîlcovul, Chilia.
5	Piesă în trei .acte de Mircea Ştefănescu, reprezentată pe scena Teatrului Naţional în regia lui Paul Gusty.
6	Piesă în patru acte şi un prolog de Marcel Pagnol (1895—1974).
7	E vorba de filmul Văduva veselă cu John Gilbert şi Mae Murray (transcrisă greşit în Documente literare: Mac Murray).
390
Falimentul firmei Maltezeanu 1 La secţia I comunală
Un împrumut de 85.000 lire şi 40 milioane (125 deci), 14 imobile în Bucureşti, un teren la hipodromul Floreasca, un teren la Via Doi peri de lîngă Iaşi — Un număr de 14.850 de acţiuni Lazăr Timp frumos
Vînătoare de urşi în munţii Bîrgăului — 13 urşi Năsăud Localitatea de vînătoare săsească Uienghidin
Duminică 10 octombrie [1926]
Timp frumos Dunărea albastră 1 2
Se aleargă. Arcul de Triumf, Banul Mărăcine
11 octomb. [1926]
Timp frumos Quinolax, reclame
Teatrul Naţional premieră — Regina Cristina 3 ÎS octomb. [1926]
Itinerariul de iarnă, mersul trenurilor Timp noros
Groaznic accident pe şoseaua Ploieşti—Cîmpina, un mort, 4 răniţi, Guţă Mironescu4, grav rănit
Joi 14 oct. [1926]
Apostolatul ortodox 5
Principesa Cantacuzino care-i scrie lui Ladima 15 oct. [1926]
Se înfiinţează Facultatea de teologie la Chişinău Box.— Dumitru Gălinescu — Baciu la puncte Spakov — Negoiţă abandon
1	în Documente literare, transcriere greşită: „Mallejeam“.
2	Se referă la filmul care rula pe ecranele capitalei.
3	Drama lui A. Strindberg (1849 — 1912). Rolul reginei Cristina a fost interpretat de Agepsina Macri.
4	E vorba de accidentul de automobil anunţat în ziua de 13 octombrie 1926. Guţă Mironescu era G. G. Mironescu (n. 1874), jurist, decan al Facultăţii de drept din Bucureşti.
5	Apostolul ortodox este titlul articolului semnat de Alexandrina Cantacuzino în Universul (an. XLIV, nr. 238, 14 octombrie 1926, p. 5).
391
Gonst. Nour — Desideriu — abandon Timp frumos
Vineri, 15 oct. [1926]
Şedinţa Comitetului Religios la primărie — Cantacuzino, Grecu, Simedrea, Lungulescu
A ars fabrica de mobile Arta lemnului
Aleea Tonolla, nr. 12 — incendiu la ora 9, proprietatea O. şi H. Miiller 1
Lipsa apei — General Nicoleanu
A ars: lemn pentru fasonat de nuc, palisandru, trandafir, mobilă confecţionată — Paul Miiller
Sîmbâtâ, 16 oct. [1926]
Regina nu sufere de răul de mare. Vine în ţară. Constată Valeriu citind Universul
Trei mari proprietari arestaţi la Ploieşti, conflict din pricina proceselor
Legea amorului la Lux Timp frumos
18 [oct. 1926]
Piatra fundamentală la Universul
Aviatorul Bănciulescu povesteşte accidentul avut în Cehoslovacia Timp frumos
Magazinele româneşti anunţă o reducere de 25% din cauza mutării sucursalei
Joi 4 noiemb. [1926]
Dumitru Polizu adus din Bulgaria (în 1913 a murit) în cavoul de la Bellu ?
Patima roşie 1 2. Coniţa are doi conaşi3. Moara roşie 4 Ofiţerul de gardă 5 Vreme bună umedă 5 noiembrie [1926]
Fasciştii italieni la Bucureşti — Badoglio
1	în Documente literare, transcriere greşită: „Mueller.“
2	Drama lui Mihail Sorbul, reluată la Teatrul Naţional, în distribuţie cu Marioara Zimniceanu (Tofana) şi Ion Brezeanu (Şbilţ).
3	Comedie bulevardieră de Felix Gandera, modest autor dramatic, actOT la Comedia Franceză.
4	Comedie în trei acte de Fr. Molnar (1878—1952).
5	O altă comedie în trei acte de Fr. Molnar.
392
La Sinaia se defrişează păduri pentru pista de sky Turing-Clubul organizează o excursie Ia Peşetera. Camerele de jos rezervate doamnelor, cele de sus de Ia mansardă — domnilor.
Senin, frumos
Atentat împotriva Iui Mussolini1 Sîmbătâ 6 noiembrie [1926]
Ducele Spoleta 1 2 în capitală primit de regele Ferdinand. Cortegiu, ovaţii, decoraţii la intrarea în curtea Palatului.
Imnul regal italian Mormîntul Eroului necunoscut.
Marchiza Aberdeen la „Cina“3 — Toate femeile semnează 7 noiembrie [1926]
Accident Ploieşti—Moreni autobuz răsturnat (Ciocnire cu Pred[eal]) Miercuri, 17 noiembrie [1926]
Duminică s-a deschis Parlamentul General Averescu, prim-ministru Regele cu mareşalul Badoglio Timp frumos
Moşoiu şi Trancu-Iaşi vin să se îmbrăţişeze Caricatura Universul4. Valeriu se miră. Cere detalii dacă au vrut să se îmbrăţişeze
Simbătâ 20 noiembrie [1926]
Joi a murit Alex. Constantin eseu. Omagii la Cameră şi Senat — Trei coloane de faire-part, în Universul
1	La 1 noiembrie a fost comis, la Bologna, un atentat asupra lui Mussolini de către tînărul Alteo Zamboni, fiul unui mare proprietar de tipografii.
2	Mareşalul Badoglio şi ducele Spoleta au ajuns cu întîrziere de două zile din cauza unui accident feroviar.
3	La restaurantul „Cina“, în ziua de 4 noiembrie, a avut loc o mare recepţie în onoarea marchizei Aberdeen. Printre participanţi, din partea guvernului, au fost O. Goga şi G. Militineanu. Au rostit toasturi Anibal Teodorescu şi dr. N. Lupu.
4	Acest detaliu, ca şi altele, denotă că în 1925—1926 Camil Petrescu decupa ştiri, articole, liste cu componenţa Camerei şi Senatului necesare pentru reconstituirea cît mai fidelă a climatului social-politic, a fundalului din Patul lui Procust. în Universul (an. XLIV, nr. 268, 18 noiembrie 1926, p. 1), a apărut o caricatură semnată Gilly, încadrată de următorul text: „D. Moşoiu şi D. Trancu-Iaşi sau... La deschiderea Camerei, d-nii Trancu-Iaşi şi generalul Moşoiu au încercat să se îmbrăţişeze. Cele mai bune intenţii se spulberă în faţa imposibilului/1
393
Societatea atleţilor-spirituali1
Gruparea « Poesis » despre Giordano Bruno 1 2
Aseară a avut loc la Fundaţie — Petrovici
Rabindranath Tagore în capitală 3
Ger senin
Capitol Ramon Novaro4 Cadet Naval.
Duminică 21 [noiembrie 1926]
îndrăzneaţă escrocherie a bancherilor Ionel Alschek şi Lazăr Campus 5
Arestarea escrocilor
Păgubaş Pierre Solomon, Alexandru Baranowschi are bani depuşi Jude — Papadopol
22	luni [noiembrie 1926]
Şarlatanul6 la « Regina Maria »
Marietta Sadova
Ionel vrea raporturi normale cu opoziţia Gh. n-a izbutit să ia prezidenţia Camerei Omul cu mîrţoaga — banchet
Raidul aviatic în jurul României nu reuşeşte din cauza vremii... rele Articolul vehement al lui Ladima Congresul presei latine a avut succes 19 [octombrie 1927]
Sinuciderea directorului Băncii eleno-române la Galaţi Nicos Aninos
Yintilă — Recensămîntul fiscal
Ladima îl laudă
Aeroplan prăbuşit la Constanţa
2 ucişi
21 [octombrie 1927]
S-au făcut escrocherii cu buletinele de populaţie, cu pietrele kilometrice Durostor, cu numerile pe case 21 [octombrie 1927]
Moţii jefuiţi de 200 de mii de jugăre de pădure
1	Titlul unei comedii de Georges Duhamel (UOeuvre des athletes).
2	Vineri, 19 noiembrie 1926, profesoral şi filozoful Ion Petrovici, ministrul Instrucţiunii Publice, a vorbit la „Fundaţia Carol 1“, în cadrul conferinţelor organizate de gruparea „Poesis“, despre Giordano Bruno.
3	Rabindranath Tagore, împreună cu fiica, au venit în vizită în România la 19 noiembrie 1926. Evenimentul cultural îl găsim anunţat de cotidianele din capitală (Dimineaţa, Adevărul, Universul) pe prima pagină.
4	în Documente literare, ed. cit., transcriere greşită: „Ramon No-varas“. Filmul Cadet marinar cu Ramon Novaro rula, într-adevăr, la cinematograful Capitol.
5	în Documente literare, transcriere greşită: „Cambus“.
6	Comedie în trei acte de Emerich Foîdes, în care Marietta Sadova a deţinut rolul principal.
394
Brătianu îşi ia titlul de comisar al moţilor (Eu)
Concesia de vămuire la particulari Spectacol Păpuşile 1, premieră
Familia Bliss1 2 Ginerele d-lui prefect3, Caragiale Dida4 Camarazii5
Gheorghidiu îşi face organizaţie în Banat (Nu la Chişinău) Vagon de oase 25 [octombrie 1927]
Se anunţă că nu mai va apare Crai nou Cenzură pentru [...]6 D arătat capul lui Brătianu
Henry IV, carnea subtă, ciocul accentuat, sprincenele 7
Ministrul8 Brăescu
Aniversarea regelui Mihai
Principesa mamă nu mai pleacă la Florenţa
Brătianu e mulţumit de politica [...]9
Arestarea lui Manoilescu
Ladima vrea să placă lui Brătianu
Se anunţă Rataţii10
Cazul Manoilescu
Chestia optanţilor
Se prădează la Newlly locuinţa prinţului Regele învaţă carte
4 noiembrie [1927]
Mişcarea în imobilul comandamentului Turneul Ema Grammatica 5 noiembrie
1	Comedie în trei acte de Pierre Wolf.
2	Familia Bliss, comedie în trei acte de Noel Coward, interpretată pe scena Teatrului Comedia de compania Bulandra-Maximilian-Manolescu- Storin.
3	Ginerele d-lui prefect, comedie, localizare' de Paul Gusty, reprezentată pe scena Teatrului Mic.
4	E vorba de actriţa Dida Solomon (numele transcris greşit de Al. Bojin: ,.Dido“, în Documente literare), care se afla la conducerea Teatrului Caragiale.
5	Dramă de A. Strindberg, reprezentată pe scena Teatrului Caragiale.
6	Cuvînt indescifrabil (nota Al. B.).
7	Se referă la masca actorului Conrad Veidţ, interpretul regelui Henric al IV-lea în ecranizarea dramei lui Pirandello. Filmul rula la cinematograful „Odeon“.
8	Ministrul, comedie în trei acte de G. Brăescu. Se reprezenta pe scena Teatrului Caragiale.
9	Cuvînt indescifrabil (nota Al. B.).
10	Dramă de H. R. Lenormand, a cărei premieră a avut loc în noiembrie 1927, pe scena Teatrului Caragiale.
395
14 noiembrie [1927]
învierea lui Tolstoi de Bataille
Victoria1 Mierlescu — Nataşa Alexandra, dublură
14 [noiembrie 1927]
Adunarea de Ia Alba Iulia — interzis 1 2
16 noiembrie [1927]
Ema Grammatica — Medaliile bâtrîne Luni — Dăruieşte Statului muzeul Brătianu ţine un discurs — răceşte Tabulele pe vehicule Buget de 60 miliarde Naţional — Cyrano în matineu Expoziţia Iser3 4 — place lui Ladima
21 noiembrie [1927]
Un erou 4 — reluare la « Popular » unde e acum Lucia 5 6
Crima din str. C. A. Rosetti
Maria Costescu e asasinată cu lovituri de topor
D-ra Mladenovici e legată, terorizată. Asasinul Ion Bungărzan
23	[noiembrie 1927]
Ger în capitală şi în ţară, circulaţia ruptă, trenurile nu pleacă Dezastre Ia poştă
25 [noiembrie 1927]
Moartea lui Brătianu
Bugetul de aşteptare al lui Vintilă Brătianu
Un muncitor şomeur îşi dă foc cu dinamită. Ladima e bolnav
(La Petroşani şi-a legat dinamita de abdomen şi şi-a dat foc)
Agravarea crizei economice
Şomaj
Scrisoare către Vintilă — Falsele excedente de 31/2 miliarde Prometeu6 — premieră, reluare
1	în Documente literare, ed. cit., transcriere greşită: „Sonia‘\
2 în Argus, an. XVIII, nr. 4375, 14 noiembrie 1927, p. 1, articolul de fond a fost suprimat. Locul rezervat, în acest ziar, unde Camil Petrescu era cronicar dramatic, apare alb.
3	Vernisajul expoziţiei de pictură şi gravură a lui Iser a avut loc la 17 noiembrie 1927, în sala „Ileana“, la „Cartea românească“.
4	Piesă de N. Kiriţescu comentată favorabil de Camil Petrescu în Argus, an. XVIII, nr. 4381, 21 noiembrie 1927, p. 4.
5	Lucia Sturdza Bulandra (1873—1961).
6	Tragedia lui Victor Eftimiu, reluată, după şapte ani de la premieră, cu Agatha Bârsescu în Themis şi Agepsina Macri-Eftimiu în Prometeu.
396
18 dec. [1927]
Oromolu vorbeşte în raportul său^de revalorizarea leului 17 [decembrie 1927]
Teatrul
Un dineu la locuinţa sa
Leul e la 3,20 fr., Ziirich şi 15,75 fr., la Paris
25 dec. [1927]
Tănase la Eforie
Remanierea Istrate — Maniu la Interne în guvern Desen. Adevărul, 29 d[ecembrie] [1927]
N-aveţi nici o teamă, prin stabilizarea leului din criză... C. Numai să nu ne alegem cu stabilizarea crizei“
MODELE DE NUME PENTRU EMILIA DIN „PATUL LUI PROCUST"
Silvestru-Anda Maria Mimi şi Tanti Maria Rosetti (2)
Hotel Simplon Mela (Cheia)
Deva — Lugoj (Dacia) Union . (Timişoara) — Paris (Petit gris)
Timişoara cetate Paula (Roma)
Mery (Bulg.)
Mariana — Pia
Paula — Monica Radu
Diana
Mery Yasilescu roşcata Jenny Roşcata Metz Virginia
Angela (Florica, Victoria)
Tatiana
Sylvia
Nana (Lou), Any (Virginica Popescu)
Rosalia — Nely Tuţi — Angela Moţ — Lia Dina — Dina Dacia — Sanda B.
La Camil Petrescu alegerea onomasticilor a constituit o preocupare. Ca element sugestiv pentru anumite epoci, patronimicul l-a interesat *şPînecazul dramaturgiei şi al prozei. Am reprodus mai sus lista numelor pentru unul din personajele din Patul lui Procust, al Emiliei. Pînă în ultimul moment Camil Petrescu se pare că a oscilat între Emilia Mogoleanu şi Emilia|Răchitaru; trebuie să fi existat o listă de nume bărbăteşti care să-I desemneze pe mondenul Fred Vasilescu. Ca toţi marii creatori, onomastica n-a fost considerată de Camil Petrescu
397
drept detaliu nesemnificativ. Dimpotrivă. Elocvent în acest sens ne apare punctul său de vedere exprimat în articolul Numele personagiilor si moda 1: „în generalse pretinde ca numele să «corespundă personajului », să dea indicaţii asupra psihologiei şi condiţiilor lui. Obiceiul unor scriitori era ca numele să caracterizeze chiar aceste personagii: un cizmar, d. Calapod; un fierar, d. Nicovală, un vornic şiret, Vornicul Vulpe etc. Fireşte că procedeul e cam simplist. Mai interesantă mi se pare reconstituirea unei epoci după numele favorite. Căci în nimic nu se trădează mai mult spiritul unei epoci decît în alegerea numelor.44 în continuare, Camil Petrescu exemplifică alegîndu-şi pe rînd epoca latinizantă, apoi a începutului de cosmopolitism, caracterizată de onomastici galice, întoarcerea la numele istorice în literatura de factură tradiţionalistă şi încheie cu cele selectate de „gustul poetic44 următor imediat sămănătorismului. Şi anticalofilul nostru conchide: „Şi cîte lucruri interesante s-ar putea deduce încă numai din simplul examen al numelor cu cari autorii îşi botează eroii44.
Pînă la sfîrşitul anului 1931, Camil Petrescu, aşa cum am mai spus, nu s-a grăbit să facă publică intenţia de a scrie un alt roman.
Puţin înaintea anului 1932, romancierul se decide şi dezvăluie paternitatea Scrisorilor d-nei T., publ'icînd, sub semnătură proprie, prima din cele trei apărute în Cetatea literară, în Facla din 25 decern^ brie 1931 (nr. 435, p. 3 — 4).
Subiectul, relatat sumar, există în manuscris (o coală ministerială, cu scris mărunt şi numeroase ştersături), redactat cu doi ani înaintea apariţiei romanului, potrivit precizării din final:
„[SUBIECTUL]1 2
într-o după-amiază toropitoare de august, Fred Vasilescu (fiul marelui industriaş Vasilescu-Lumînăraru din Ultima noapte de dragoste, tntiia noapte de război), negăsindu-şi prietenii acasă, e ispitit să aştepte răcoarea serii în dormitorul unei vagi artiste, frumuseţe blondă, planturoasă şi comună. După ce femeia epuizează tot arsenalul ei tehnic, fără să producă decît o oarecare impresie, încearcă să asezoneze întîm-plarea cu povestea unei iubiri a cărei eroină a fost. Aduce un pachet de scrisori legate cu funtă ale poetului Ladima, care se sinucisese din dragoste cu cîteva luni mai devreme.
De la 4 după-amiază, pînă noaptea tîrziu, Fred Vasilescu retrăieşte, descompus de uimire, iubirea lui Ladima, pe care-1 cunoscuse
1	Universul literar, an. XLIII, nr. 21, 22 mai 1927, p.. 324.
2	Biblioteca Centrală de Stat, P.L.V.7D15, Fond Saint-Georges.;
398
fără să ştie că e poet şi fără să ştie că şi-a făcut un idol din Emilia Mogoleanu. Amintirile chemate de scrisorile deznădăjduite ale poetului aduc în urzeala întîmplării şi dragostea lui Fred Vasilescu cu acea figură feminină cunoscută din Scrisorile d-nei T., de care trebuie să fugă necontenit, deşi e femeia vieţii lui. împletirea acestor două iubiri, încadrate. de Nae Gheorghidiu, senatorul din Ultima noapte de dragoste, devenit ministru, proprietar de gazetă şi « protectorul » Emiliei Mogoleanu, Veturia, sora ei, de medicul de la Tekirghiol-Movilă de lumea din redacţia unui ziar bucureştean, de lumea teatrelor, alcătuieşte miezul noului roman.
Tehnica romanului e oarecum aceeaşi din Ultima noapte şi aceleaşi sunt şi preocupările de analiză psihologică... Problema cunoaşterii, misterul sexualităţii tonalizează atmosfera acestui « dosar», cum ar • fi vrut să-l boteze autorul, aşa cum, dealtfel, încercase anul trecut să-şi intituleze romanul ştiut: Proces-verbal de dragoste şi război"
Apariţia romanului, care va intra în librării în primele zile din februarie 1933, începe să fie.anunţată în presă încă de la sfîrşitul anului 1932. Spicuim cîteva din numeroasele ştiri. în România literară,a la „Curier literar-4, citim un anunţ unde nu se precizează titlul romanului: „Din adunarea laolaltă a Scrisorilor doamnei T. şi contopirea lor cu alte fragmente epice, ca să le zicem aşa, augmentate de un original comentar al autorului, se va compune romanul acesta nou al lui Camil Petrescu“. Deci, în redacţia revistei, frecventată de Camil Petrescu, se ştia cîte ceva despre felul cum îşi concepuse noul roman. Aceeaşi Românie literară,1 2 3 pe măsura înaintării procesului tipografic, ţine să-şi informeze cititorii, reanunţînd stadiul: „Romanul d-lui Camil Petrescu trebuia să fie de mult pe piaţă. Dacă nu este, faptul se datoreşte obiceiului capricios al autorului de a face şi reface corecturile asupra textului, de aşa fel că bunăvoinţa oricărui editor iese, pînă la urmă, dezarmată.
Totuşi, din sursă, cum se spune în gazetărie, demnă de încredere, suntem în situaţia să anunţăm că jumătate din carte, adică aproape 200 de pagini, sunt gata tipărite, iar cealaltă jumătate, în cazul că autorul nu va interveni fundamental asupra textului, vor fi gata într-o lună. Astfel că Patul lui Procust va fi în mîinile admiratorilor Ultimei nopţi de dragoste, Intiii nopţi de război încă înainte de Crăciun.“ Cum Crăciunul era departe, finalul trebuie înţeles ca o şarjă amicală, în fine, tot România literară 3 revine, două numere mai tîrziu, într-un
1	An. I, nr. 42, 3 decembrie 1932, p. 3.
2 An. II, nr. 49, 21 ianuarie 1933, pr 3.
3 An. II, nr. 51, 4 februarie 1933, p. 5.
399
spaţiu mult mai larg, cu generalităţi de avancronică: „Odată cu apariţia gazetei noastre, noul roman al lui Camil Petrescu va fi pe piaţă. A spune că această carte este aşteptată cu legitimă curiozitate şi nerăb* dare e un loc comun. Cum Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război a fost o formidabilă surpriză în cariera dramaturgului Camil Petrescu, ea relevînd un prozator de vigoare nouă şi nemaiîntîlnită — Patul lui Procust vrea să fie o verificare a nedumeririi unora dintre acei care au văzut un fericit accident în apariţia vînei epice la Camil Petrescu — tot astfel cum va fi, desigur, o reînnoire a entuziasmului celora cari au salutat în primul roman al acestui scriitor zorii unei cariere epice.”
La rubrica „Literatură”, în Facla,x poetul Cicerone Theodorescu, care îi luase un interviu editorului Ultimei nopţi de dragoste, întîii nopţi de război, Al. Rosetti, inserează fraza: „Cu arzătoare curiozitate adăstăm romanul d-lui Camil Petrescu, Patul lui Procust, angajat de Edit. Ciornei”. Tot Facla 2 anunţa grăbit la rubrica „Bazar” ziua cînd romanul se va afla în librării: 9 ianuarie 1933. Vremea,3} la „Fapte şi idei”, pe lîngă referirea la Patul lui Procust, îşi informează cititorii mai pe larg: „Camil Petrescu, autorul Ultimei nopţi de dragoste, primei (sic!) nopţi de război, romanul de mare succes de presă şi public al anilor trecuţi, apat*e în cursul acestei ierni cu 2 volume: Patul lui Procust, roman care a crescut în corectură pînă la 400 de pagini şi care va fi editat de Ciornei’ şi Rapid — Constantinopol — Bioram, itinerar scris pentru uzul bucu-reştenilor sedentari. De asemenea d-sa prepară lucrarea de doctorat în filozofie pe care o va da în cursul verii acestui an în mîinile comi-siunei examinatoare, precum şi un studiu despre substanţialism. Despre Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile, pe care trebuie să o scoată în Editura Bucovina, nu se mai aude nimic.” în aceeaşi revistă,4 la rubrica „Literatură”, se precizează în ziua de 5 februarie 1933: „Săptămîna viitoare, romanul Patul lui Procust se va găsi în vitrinele librăriilor”.
în Discobolul5, din redacţia căruia făcea parte şi Ieronim Şerbu, prieten cu Camil Petrescu, în anunţul care precede numai cu cîteva zile apariţia romanului, anonimul redactor al rubricii „Puncte” nu-şi ascunde impacienţa, motivul fiind acela la care şi România literară 1
1	An.	XII, nr. 580, 2	ianuarie	1933,	p.	5.
2	An.	XII, nr. 585, 9	ianuarie	1933,	p.	2.
3	An.	YI, nr. 273, 29	ianuarie	1933,	p.	7.
4	Vremea, an. VI, nr. 274, 5 februarie	1933, p. 6.
5	[An. II], nr. 5, ianuarie 1933, p. 16.
400
se referise: „Patul lui Procust, întîrziatul roman al d-lui Camil Petrescu, e aşteptat cu o curiozitate din ce în ce mai mare. Ştiindu-se, mai ales, că d-sa a început corecturile, cunoscuţii se întreabă: cîte volume vor ieşi? Pentru că se repetă — ni se pare — povestea cu romanul Ultima noapte de dragoste, prima (sici) noapte de război.
Hotărît, dl. Camil Petrescu, va rămîne veşnic un sadic maltrator al tipografilor şi al editorilor! Dar al cititorilor... pe cînd?44
într-o pagină-anchetă intitulată Ce fac scriitorii ? \ unde răspund Liviu Rebreanu, E. Lovinescu, Tudor Arghezi, V. Yoiculescu, Al. O. Teodoreanu, Gala Galaction, Tudor Muşatescu, Damian Stănoiu, Adrian Yerea, Emanoil Bucuţa, Const. Râuleţ, Mihail Dragomirescu, Cezar Petrescu, Yictor Eftimiu, Nigrim, G. Bacovia, Ion Pillat, I. M. Sadoveanu, Mihai Sadoveanu, despre Camil Petrescu aflăm de la Al. Robot:
„Este matinal şi în primul rînd de cuvînt. După sărbători va apărea cu două cărţi deodată.
Întîi, Patul lui Procust, roman: la Ciornei, şi Rapid — Constan-tinopol — Bioram, note de călătorie, la Cartea românească.
Acestea mi le-a spus chiar d-sa, într-o după-amiază, la locuinţa d-sale, fiind împreună dînsul, eu şi Moft, preafrumosul căţel al d-lui Camil Petrescu/4
„O nouă carte de Camil Petrescu — îşi începe E. Jebeleanu interviul1 2 — declanşează totdeauna un circuit de interes şi de interpretări critice singular. De aceea am crezut cu atît mai necesară o convorbire cu d-sa, acum, înainte ca lectorii şi critica să-şi dea verdictul, căutînd prin acest procedeu al interviului să oferim autorului putinţa de a spune tot ceea ce crede despre Patul lui Procust şi să şi fie acuzat de auto-pledoarie.
Căci o operă trebuie, după apariţie, să aibă liberul arbitru, să se apere singură.
Nu puţin a contribuit la stimularea dragostei cu care am luat acest interviu (după cum vedeţi destul de respectabil, cel puţin ca dimensiuni) entuziasmul frenetic al lui Camil Baltazar, care m-a asigurat că noua carte este una dintre cele mai înalte ale literaturii.44
După ce furnizează unele date relevante pentru ambianţa de lucru şi locuinţa păzită cu fidelitate de cîinele Moft, Eugen Jebeleanu înregistrează, cu oarecare uimire, umoarea lui Camil Petrescu în intimitate
1	Rampa, an. XY, nr. 4485, 25 decembrie 1932, p. 3.
2	România literară, an. II, nr. 51, 4 februarie 1933, p. 4.
401
(„este acasă de o timiditate de copil“). Poetul-gazetar găseşte momentul potrivit să reamintească cititorilor cîteva cărţi din prodigioasa activitate „a acestui unic exemplar de creator român“. Textul interviului dat lui Eugen Jebeleanu e unul dintre cele bogate în referiri la Patul lui Procust, care, cu mult înainte de a ieşi de sub teascurile tiparului, alertase unele spirite la ideea că se vor putea identifica în personajele noului roman:
Cînd ai început să scrii Patul lui Procust?
—	Acum şase ani, în 1926.
—	înaintea Ultimei nopţi de dragoste... ?
—	Da. Am adunat, în decursul timpului, cîteva arhive de note şi fişe. Iată, acolo, în colţ, o parte din ele.
Şi mai sunt încă foarte multe în biurou.
Priveşte, aici, chiar reviste de modă necesare fidelei redări a îmbrăcămintei eroilor. Memoria funcţiona prompt; cu toate acestea, trebuiau controlate datele vestimentare.
Şi în ceea ce priveşte stilurile mobilierelor, m-am informat din gazetele de specialitate, din revistele vechi...
Am dat cîteva mii de lei pentru toate aceste publicaţii.
Ce zici? Aş mai putea scrie vreo două romane cu materialul ăsta?
Fiecare personaj îşi are cazierul şi mapa sa.
—	îmi faci impresia unui procuror !
—	Ai dreptate. Toţi eroii din romanul mei îşi au fişa documentată, păzită între coperte. Poftim (...şi Camil Petrescu imi oferă dosarul lui Nae Gheorghidiu, unchiul lui Ştefan, eroul Ultimei nopţi de dragoste... Citesc: Nae Gheorghidiu: libidinos. Apoi, laconic, urmează celelalte caracterizări.)
—	Văd numele lui Nae Gheorghidiu. Ce s-a făcut cu celălalt Gheorghidiu în noua carte? •
—	Despre Ştefan Gheorghidiu (idealistul chinuit din precedentul roman al d-lui Camil Petrescu, e.j.) nu mai vine vorba decît o dată, la Cameră, cînd aflăm că a fost condamnat la zece ani închisoare pentru... trădare de patrie!
—	Este evident că scrii romanul a doua oară în corectură?
—	Dragă prietene, există două moduri de a scrie roman, două tehnici. Sunt unii literaţi cari încep cu începutul, continuă cu mijlocul şi — cînd au ajuns la capăt — pun fine. — şi, gata, au sfîrşit romanul ! Pe urmă îl predau direct şi cu beatitudine tipografiei. Să numim tehnica asta a tricotajului. Ştii cum se face un pulover? Odată lucrul început jos, urcă spre gît şi se încheie cu mîneca.
402
Dar mai e o tehnică, să zicem: a arhitectului, care înalţă mai întîi scheletul casei, pe urmă face împărţirile pe etaje şi abia către sfîrşit se întoarce ca să plaseze duşumelele, sobele, clanţele şi celelalte.
Aplicată în literatură, metoda tricotajului ar fi să începi cu parterul, sâ-1 mobilizezi, să-I decorezi, să-i pui parchet; pe urmă să construieşti etajul doi, etajul trei şi, apoi — terminînd cu etajul şase — dacă ai isprăvit la ora 5, la ora 5 şi 25 casa e locuită în întregime.
Mărturisesc, nu pot să folosesc această tehnică a tricotajului.
—	Atunci care e metoda?
—	După ce am scris, în linii generale, romanul meu, am nevoie de un număr de corecturi, fiecare cu o menire precisă.
Întîia constă în adăogarea episoadelor menite să fixeze caracterele; această operaţie dublează manuscrisul.
A doua corectură e sortită să adîncească momentele de interpretare psihologică.
A treia corectură urmăreşte numai adăogarea elementelor, cari caracterizează atmosfera.
A patra corectură urmăreşte tranziţiile.
A cincea are de scop să pieptene frazele şi să lămurească nuanţele, realizînd o cît mai mare expresivitate şi — fireşte — mai sunt necesare încă două corecturi normale.
—	Cum sunt alea?
—	Ei, ce ştii d-ta? (Ridem amindoi.) Spre marea mea părere de rău n-am reuşit să ajung în lucrările mele deocamdată decît pînă la a patra corectură.
—	Infiltrezi personagiilor pe cari le creezi ceva din experienţa d-tale de viaţă?
—	Un personaj e alcătuit dintr-o fuziune de personagii. Toate sunt strict autentice, dar plăsmuite din elemente disparate la origină, contopite într-o nouă sinteză.
—	Unii dintre lectori continuă să creadă într-o identitate a d-tale cu Ştefan Gheorghidiu.
—	Atunci o să fie foarte încurcaţi viitorii mei cititori, pentru că în noul roman sunt două personagii principale, total diferite între ele şi cari, cu toate acestea, rînd pe rînd, ar putea fi socotite ca oglindind personalitatea autorului.
—	Apr op os! Romanul este scris tot la persoana întîia?
—	Da. Numai că sunt patru personagii de seamă. Doamna T., Fred Vasilescu (fiul lui Tănase Yasilescu-Lumînărarul din Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de război), actriţa Emilia Rachitaru şi
403
poetul George Demetru Ladima, care vorbesc toţi la persoana întîia, plus autorul cărţii, care în foarte numeroase şi lungi note din josul paginii lămureşte momentele principale şi corectează memoria personagiilor.
—	George Demetru Ladima ar putea fi recunoscut în ambianţa noastră scriitoricească de azi?
—	Ştiu şi eu... Nu cred, pentru că — deşi înfăţişează un poet de cea mai nouă formaţie esoterică şi hermetică — este construit din ■elemente disparate ca origină, cum ţi-am mai spus.
George Demetru Ladima acţionează singur şi stăpîn pe individualitatea sa. Scrie poezii, care sunt ale sale şi se desprinde din paginile cărţii simpatic fără intervenţia autorului. Viaţa şi-o curmă prin sinucidere. Pentru redarea mentalităţii specifice scriitorului român am studiat cu atenţie patru poeţi de astăzi, cari circulă printre noi.
—	Numele lor?
—	Pînă aici. Dealtfel, n-are nici o importanţă.
Ceea ce aş vrea să fie strict autentic este mai cu seamă atmosfera, unde n-aş putea admite nimic disparat, sub nici un cuvînt!
—	Unde se petrece acţiunea?
—	în Bucureşti şi la Tekirghiol, între anii 1926—1928. Dificultatea cea mai mare era redarea prin cuvînt a personagiilor din acel interval de timp, personagii inevitabile şi cunoscute public prin funcţiunile lor. Am fost nevoit să-l las director al Teatrului Naţional pe d. Valjan, deşi intervine în acţiune. Dacă aş fi pus în pagini, ca deţinător al acelei funcţiuni, în acel timp, pe un Ştefănescu oarecare, aş fi fost falş. Cum puteam spune că pe acea vreme era preşedinte a Consiliului Ştefan Voiculescu, ca să zicem! N-ar fi părut o improvizaţie semănătoristă?
—	Ce personagii din viaţa noastră politică şi culturală mai circulă în paginile romanului?
—	Printre alţii apar, după o şedinţă la Cameră, bărbaţi politici ca: doctorul Lupu, Sassu, Mirto, Madgearu, Tancred Constantinescu.
Dintre scriitori, figurează ca nume, în două diferite împrejurări, Perpessicius şi Ion Pillat.
Perpessicius întovărăşeşte (în pagini, bineînţeles!) odată pe stradă pe Nae Gheorghidiu, iar la Ion Pillat se prezintă poetul George Demetru Ladima, rugîndu-1 să intervină pe lîngă doctorul Angheescu pentru a fi numit profesor de liceu.
Mai apar numele domnilor Ion Sîrbul, Tony Bulandra, Soare. Nu puteam să evit anumite nume, fără să dau o tentă de artificial.
404
In orice caz, încă o dată, personagiile principale nu pot fi identificate cu nimeni.
—. Ai făcut mai înainte o paranteză, din care am rămas cu impresia că intervine în acţiunea cărţii şi Ionel Brătianu.
—	Aceasta tot în legătură cu Nae Gheorghidiu, e ministru liberai remaniat. Ionel Brătianu se duce acasă la acesta pentru a-i acorda* după obiceiul ştiut, o decoraţie de consolare şi — natural — legătura este cu nădejdile pe cari le pune în acest gest Gheorghidiu şi măsurile pe care le ia faţă de ceilalţi eroi.
—	Acţiunea se petrece numai într-un anumit mediu social sau cuprinde întreaga viziune a vieţii sociale de după război?
—	în sens strict, acţiunea are loc într-un pat. însă, pe cale de amintire şi documentare, urmăreşte realizarea unei ambianţe care îmbrăţişează viaţa literară, politică şi financiară, aşa cum era, dealtfel* şi în Ultima noapte, al cărui spirit îl continuă.
—	Cari personagii din primul d-tale roman apar şi în Patul lui Procust ?
—	Sunt numai două şi anume...
—	Mă ierţi că te întrerup. Au suferit în noua carte vreo transformare?
—	Nici una. însă întregiri da, devenind personagii de resort,
—	Mulţumesc. Să continuăm.
—	Aşadar, sunt numai două: Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasi-lescu-Lumînăraru, asociatul lui, ambii acum factori politici şi economici importanţi. Propriu-zis, eroul cărţii este fiul lui Tănase, Fred Vasilescu* aviator temerar şi secretar de legaţie.
—	Dar doamna T.?
—	Scrisorile doamnei T., publicate în Cetatea literară, precedate de un portret de şase pagini în «Notă», formează un fel de prolog al romanului. încercarea de a identifica pe acel *** pe care-1 iubea ea* duce la [rea]lizarea întregii cărţi.
—	Trăieşte realmente doamna T.?
—	Da. Persoana care a scris epistolele, mult modificate de mine* da. Chiar mai departe, personajul este mult amplificat de mine cu elemente împrumutate de aiurea.
—	Proporţiile cărţii?
—	Vor fi două volume cu paginile mărite.
—	în fond e un roman de analiză?
—	Nicidecum. E un roman substanţial, în sensul unei reconstituiri prin recunoaştere.
405
—	Susţii vreun punct de vedere ideologic în carte?
—	Hotărît. Revine şi aici, mai accentuat decît în Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, sentimentul metafizic al existenţei.
—	De la Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, Patul lui Procust este singurul roman pe care-1 dăruieşti cititorilor...
—	Este singurul şi, probabil, ultimul, căci nu măi am de gînd să mai scriu.
—	Totuşi, mai ai sub tipar la Cartea românească un volum de proză.
—	Nu sunt decît notele de călătorie la Constantinopol, impregnate cu oarecari consideraţii ideologice.
—	N-ai mai scris, dacă nu mă înşel, nimic nou în teatru. Persişti în hotărirea pe care ai luat-o, în 1927, prin prefaţa Mioarei, de a nu mai scrie teatru?
—	Te rog să convii cu mine că n-am mai scris teatru de-atunci.
—	Danton?
—	Danton e scris în 1926 şi numai publicat în 1931.
—	Drept vorbind, cărui motiv se datoreşte acest divorţ treptat de teatru şi în general de artă?
—	Nu mai cred în artă!...
—	Ai avut deziluzii?
—	Deziluziile n-au nici o importanţă aici. Romanul dintîi a fost — după cum se spune — chiar un succes. Dar, din convingere profundă, de ordin dialectic, cred că toată arta e caducă.
—	Caducă în ce sens?
—	Dacă vrei, în sensul că mijloacele noastre de investigare intelectuală şi acele de investigaţie intuitivă sunt azi atît de insuficiente, încît orice examen este condamnat să fie brutal dezminţit şi ridiculizat de progresele psihologice de mîine (în legătură cu fiziologia).
—	Concepi, aşadar, arta sub specia aeternitas ?
—	O artă care nu e considerată sub unghi absolut e distracţie sau joc literar.
—	Atunci crezi că nu a existat niciodată şi nu va exista un autor, într-adevăr mare, in faţa căruia te-ai putea închina?
—	Unul singur în teatru: Shakespeare.
Unul singur în roman: Proust; poate Balzae şi Tolstoi.
Alţii, cine ştie...
—	Totuşi, Dostoievski a fost atît de mult discutat în ultimul timp. Mai ales de Gide, pe care nu mă îndoiesc că-1 ai în stima d-tale*
406
—	Am să-ţi răspund cu relatarea unei experienţe pe care am făcut-o astă-vară.
Ca să mă antrenez la scris, am luat, plecînd la Balcic, trei romane: Idiotul lui Dostoievski, Histoire Comique al lui Anatole France şi Pere Goriot al lui Balzac.
Cel dinţii mi s-a părut absolut ilizibil, convenţional şi îmbibat de poncife specific ruseşti, de la un capăt la altul.
Cel de al doilea pasabil şi cuviincios la urma urmei. în schimb Balzac a răsărit înaintea mea ca o lume întreagă. Cu excepţia cîtorva personagii secundare, exagerat artificiale, o omenire adînc văzută şi uimitor de larg înţeleasă.;
—	Cum se face, cu toate acestea, că ai mai avut puterea de a scrie acest roman şi de a te lupta cu dumneata însuţi pentru a-1 realiza?
—	Vei înţelege mai bine ce înseamnă această luptă, ce istovitoare a fost, cînd ţi-oi spune că de cîteva săptămîni sunt bolnav.
—	Pe viitor, prin urmare, orice contact cu literatura rupt!
—	Pînă la urmă şi estetica şi psihologia, oricît de ştiute, sunt rude bune cu literatura. Cert este că nevoia de absolut, care pe atîţia îi duce la artă, pe mine mă îndepărtează de ea. Sunt mai interesante dezbaterile ştiinţifice.
în această privinţă trebuie să-ţi mărturisesc că nu pot citi dec-ît memorii sau cărţi despre memorii (neliterare!)
Mă interesează memoriile tocmai prin valoarea lor documentar psihologică şi socială/'
Sub titlul Cînd citeşti „Patul lui ProcusC 1, Ioan Massoff publică un interviu în care se simte aceeaşi atitudine retractilă a scriitorului cînd e vorba de „cheile romanului":
„Lumea teatrelor este, aş putea spune, terorizată de la un rînd de vreme. în fruntea «instigatorilor», cuvîntul e la modă, se află nenea Stanciu.1 2 Motivul agitaţiei? Nici o revendicare de ordin profesional, ci perspectiva apariţiei unui roman, astăzi aflat chiar în vitrina librăriilor. E vorba de Patul lui Procust al d-lui Camil Petrescu, a cărui acţiune se desfăşoară o bună parte în lumea teatrelor şi a cărui «ţesătură » se bazează pe întîmplări autentice din această bizară şi agitată lume închinătoare produselor uzinelor Leichner:
—	Şi tu eşti în romanul lui Camil!
—	Mi se pare că te-a « băgat» Camil în roiîianul lui!
—	Tu eşti eroina Patului lui Procustl
1	Rampa\ an. XVI, rir. 4518, 6 februarie, 1933 p. 1, 3.
2	Probabil actorul Constantin Stăncescu, prieten cu Camil Petrescu.,
407
Ameninţările atîrnau ca nişte săbii ale lui Damocles.
O	vizită la locuinţa lui Gamil Petrescu se impunea, pentru a mă •convinge întru cît teroarea este justificată.
Curioasă existenţă şi aceasta a lui Camil Petrescu!
îndeobşte se spune despre oamenii cari nu îmbătrînesc că sunt Jipsiţi de ceea ce se numeşte personalitate. Eroare profundă! Dacă nici Camil Petrescu n-o avea personalitate! îl ştiu de multişor, neschimbat, cu privirea tăioasă ca o ghilotină, veşnic agitat —ai spune un vulcan, care cu scurte intermitenţe este în veşnică erupţie. Fără să vreau prin aceasta să-l îmbătrînesc, scriitorul acestor rînduri i-a fost cîndva elev într-un liceu din capitală, şi odată va descrie profesoratul pitoresc al lui Camil Petrescu. într-o zi, profesorul Camil Petrescu a ieşit din •clasă fără catalog, şi un elev din altă clasă, care aştepta un camarad, J-a acostat:
—	A ieşit şeful?
Profesorul Camil Petrescu i-a răspuns zîmbind:
—	Mi se pare că a ieşit!
Original în toate, voi descrie cu altă ocazie curioasa, din toate punctele de vedere, locuinţă a d-lui Camil Petrescu, cu maldăre de dosare prin toate colţurile şi cu poze de vampe din cinematograf prinse de oglinda garderobului.
Orice s-ar spune, subtilul autor al Ultimei nopţi de dragoste, prima (sic!) noapte de război — cel mai mare succes de librărie din ultimii ani — este ceea ce se numeşte cu adevărat un «tip » în tot felul său de a fi.
—	E adevărat că Patul lui Procust e un roman cu cheie şi că multe personagii din lumea teatrelor sunt date chiar cu numele lor adevărate?
—	într-adevăr, în Patul lui Procust figurează nume ca Bulfinsky, Sîrbul, Valjan, Soare, Tony Bulandra, dar toţi sunt în momente fictive, cu totul inventate, pe cînd tot restul e făcut din momente reale, ■dar nu poate fi vorba de un roman cu cheie, căci nu puteam pune mume false, întrucît acţiunea se petrece într-un moment precis, anul 1926—28, şi nu puteam, de exemplu, să spun că pe vremea aceea era •director al Teatrelor domnul Paraschivescu Constantin.
Repet, atmosfera şi adevărul psihologic, adică, dau detaliile fără iimportanţă, absolut reale, la personagiile principale, păstrez numai . .realitatea psihologică.
—	Eroina e din lumea teatrelor?
408
—	Propriu-zis sunt două personagii feminine care ar putea figura în primul plan: una e într-adevăr din teatru, un soi de specimen care e groaza directorilor şi a camarazilor.
Tot din teatru, apare într-o rol episodic o actriţă de o rară delicateţe.
—	Care desigur că va fi uşor identificată...
—	Exact! Va fi mai greu de identificat cealaltă, odioasa.
—	Dar eroul?
—	Poet, cronicar dramatic şi îndrăgostit. L-ai identificat?
—	X!
—	Nu, ygrec. în realitate este şi acesta «combinat » din mai multe momente, dacă vrei autentice. E un poet de mare talent, aşa cred unii cel puţin, cronicar vehement şi nenorocit, din cauza acestui amor disproporţionat, monstruos.
—	Nu crezi că vei avea neplăceri din partea acelora care se vor simţi vizaţi?
—	Nu se simte nimeni vizat cînd e vorba de o trăsătură odioasă. Gît lumea avarul va rîde de avar şi încornoratul de încornorat.
—	Nume autentice apar numai din lumea teatrelor?
—	Apar şi din literatură — amicii mei Perpessicius şi Pillat — din lumea politică fraţii Ionel şi Vintilă Brătianu, doctorul Lupu, Mirto, Tancred Constantinescu etc. Dar toţi, o repet, numai în momente strict secundare, pentru realizarea atmosferei.
Esenţialul vieţii teatrale am căutat să-l realizez, dimpotrivă, numai din incidente anonime, prelucrate de memorie.
—	Cînd te-ai decis să scrii romanul?
—	De acum paisprezece ani am în minte motivul principal. Eram îndrăgostit de o elevă de Conservator, care, fireşte, juca teatru cu mine. într-o zi mi-a arătat scrisorile celor cari o iubesc. între ele era şi fragmentul care acum a devenit « moto » în roman: « Ceea ce simt pentru tine nu e nici dragoste, nici ură... E ceea ce simte somnambulul pentru lună. » Era un scris halucinant, un cursiv înghesuit, cu cerneală violetă. Simţeai în cel care scrie un tip mistuit sufleteşte, un adevărat frate şi în roman apare nu numai acest motiv al scrisorilor, nu numai textul acesta furat, ca să zic aşa, ci şi menţiunea graficului şi a cernelii.
E de prisos să spun că această elevă de Conservator nu are, totuşi, alte momente în compoziţia eroinei romanului meu, de care diferă cu totul.
în orice caz, [ acest roman] al puţin fecundului autor Camil Petrescu este menit să stîrnească un mare interes.“
409
0	oră cu d. Camil Petrescu îşi intitulează interviul Matei Alexan-drescu,1 interviu luat cu puţin înainte de reeditarea romanului:
„D-l Camil Petrescu este, desigur, unul dintre puţinii scriitori români care, trecînd în domeniul realizărilor precise, păstrează un contact cu spiritul generaţiei tinere. De aceea un interviu cu d-sa este totdeauna un izvor de cunoaştere pentru interlocutor, iar pentru cititor o instructivă prezintare a peisajului actual, necunoscut şi real, al literaturii noi.
—	Aş dori pentru cititorii Faclei, iubitori de roman, o formulă a romanului.
—	Romanul nu poate fi decît o întîmplare cu oameni excepţionali. Ciocnirile între cotigi n-au nici o importanţă, cele dintre maşinile mari, dintre locomotive zguduie; în al doilea rînd, romanul trebuie să meargă în profunzimile psihicului, adică să meargă, în ambele direcţii, pînă la semnificaţie. Cu alte cuvinte, să aibă substanţă...
—	în ce măsură se integrează Patul lui Procust acestei formule?
—	Asta e ceva mai greu de lămurit. Poate vei răspunde d-ta pentru mine... Aş dori, oricum, să fie socotit, cît de cît, un roman sub-stanţialist.
—	Cînd aţi scris acest roman?
—	O bună parte în vremea încercărilor de aşezare doctrinară de la Cetatea literară. O altă parte, prin 1929, şi restul din iunie pînă în ianuarie recent.
—	Care este tehnica scrisului dv.?
—	Cred că am mai lămurit-o cîndva. Fişe, note, «cazier» pentru personagii. Pe urmă cîteva corecturi, fiecare cu rostul ei. Una îmi ajută să-mi cimentez episoadele, alta să-mi organizez fraza, alta slujeşte la diverse retuşări, iar ultimele sunt operaţii de corectură propriu-zis. La Patul lui Procust n-am avut timp să fac toate aceste corecturi... Cînd am anunţat că, la ediţia II, voi adăoga un episod nou, cîţiva prieteni m-au sfătuit să renunţ... „Nu trebuie să te mai atingi de o carte care a avut succes.u. Cum eu nu urmăresc de-a dreptul (subliniază, te rog) succesul, am adăogat, fireşte, acest episod în legătură cu d-na T., care mi se pare strict necesar în economia romanului meu. Dealtfel, îl aveam pregătit încă de cînd lucram prima versiune, şi numai împrejurări cu totul fără voia mea m-au făcut să-l las afară.
—	Şi cu acest prilej cetitorii vă vor fi recunoscători'dacă ne-aţi da cîteva indicaţii personale despre problema creaţiei de artă. De pildă,
1	Facla, an. XII, nr. 738, 17 iulie 1932, p. 2, rubrica „Facla literară şi artistică44.
410
şi în Patul lui Procust şi Ultima noapte de dragoste, prima (sic) noapte de război, aţi vrea să ne spuneţi în ce măsură realitatea v-a servit inspiraţia? Prin ce transformări a trecut acest element, aplicînd aceasta şi la acţiuni, dar mai ales la eroi?
—	în Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de război, tot volumul II e jurnalul meu de război, fidel pînă în cele mai mici amănunte, împrumutat eroului. Volumul întîi e însă ficţiune cu date materiale împrumutate realităţii, dar polarizate altfel.
Patul lui Procust e, într-un anume sens, şi mai fidel (ca fapte) întîmplărilor cunoscute mie. Dar aceste fapte sunt atribuite diverselor personagii după criterii pe care le cred subordonate ideii de artă. Dealtfel, nu faptele au importanţă, ci semnificaţia lor, altfel rămîn la cea mai odioasă formă literară: realismul naturalist. Tot prin analiza semnificaţiilor cred că trebuie să se deosebească subsianţialismul de altă formulă vulgară: psihologismul (gen Bourget). în sensul în care vorbim, analiza e neapărat creatoare. Pentru că actul de cunoaştere e un act de creaţie prin însuşi modul în care se pun datele iniţiale.
—	Despre primirea din partea criticii a romanelor dv.?
—	O primire incontestabil foarte prietenoasă. Sunt, dealtfel, cîţiva tineri critici care de la început s-au identificat într-un anume înţeles cu ideaţia acestor lucrări, impunînd-o şi celor care, la început, erau contrazişi, nehotărîţi, iritaţi. Critica celor bătrîni a fost însă complect absentă. Cea oficială, de asemenea. Pe cîtă vreme mai toţi camarazii mei de «generaţie», ca să zic aşa, sau, dacă vrei, « de vîrstă», figurează în antologii şi enciclopedii de tot soiul, în cărţile de şcoală, în diversele colecţii pentru streinătate, activitatea mea întreagă e complect ostracizată. Să-ţi dau un alt exemplu. Interesează-te ce piese sunt în repertoriul permanent al Teatrului Naţional... Vei vedea că vei întîlni orice, dar nu Suflete tari, Danton, Act veneţiansaM Mitică Popescu. După rezistenţa înverşunată, semănată cu polemici răsunătoare, pe care am întîmpinat-o aproape zece ani, cîţiva tineri scriitori au socotit probabil că un act de reparaţie e necesar, şi aşa îmi explic atitudinea lor cald prietenoasă/4
La începutul anului 1932, Sandu.Tudor lua lui Camil Petrescu un interviu 1 care prezintă interes îndeosebi pentru punctele de vedere ale scriitorului asupra raportului dintre viaţă şi artă, asupra funcţiei literaturii în ordinea socială şi a raportului dintre tradiţie — modernitate. Sînt evidente, în răspunsuri, tezele lui Camil Petrescu care des-
1 Floarea de foc, an. I, nr. 1, 6 ianuarie 1932, p. 2.
411
cindeau din Substanţialism, unde tradiţionalismul e considerat o formă morală a trecutului, modernismul o expresie pasageră, predestinată efemerităţii. Regăsim, în formulări lapidare, ecourile filozofiei hegeliene atunci cînd Gamil Petrescu afirmă că „tradiţionalismul e teza“, „modernismul antiteză44 şi „substanţialismul sinteză44 Deşi vom discuta amplul interviu într-unul din volumele proiectate să cuprindă eseistica şi contribuţiile filozofice, îl semnalăm aici fiindcă se leagă de momentul cînd Camil Petrescu întrerupsese lucrul la dezvoltarea unei lucrări fundamentale rămasă în manuscris (Doctrina substanţei) pentru elaborarea romanului Patul lui Procust. De aceea sîntem în totul alături de Aurel Martin care, în două articole publicate în Tribuna,1 unde şi-a propus să surprindă prin intermediul interviurilor lui Camil Petrescu faza de ebuliţie a romanului Patul lui Procust, porneşte de la dialogul cu pronunţat caracter teoretic dintre Sandu Tudor şi Camil Petrescu. La întrebarea „Ce născociri mai încerci să înfăptuieşti, mai bine, ce lucrezi?44 scriitorul răspundea: „Ceea ce reiese din tot ce am lămurit pînă acum: o carte, nu în artă ci despre artă44. Deci nimic despre Patul lui Procust, asupra căruia continua să păstreze secretul.
Un document esenţial în seria mărturiilor îl constituie conferinţa ţinută de Camil Petrescu la Ateneul Român (15 mai 1943), anunţată cu titlul semnificativ Procesul de creaţie al operelor proprii şi rămasă sub formă de stenogramă1 2:
„Debutul meu de prozator în sensul în care mă întreabă d[omnu]l organizator, coincide cu o carenţă tipografică a lui Liviu Rebreanu, şi iată cum. Am pomenit adesea de o revistă Cetatea literară, pe care o scoteam eu în 1926. în primul număr aveam promisiunea colaborării lui Liviu Rebreanu cu o bucată de proză.
Liviu Rebreanu, ca un mare scriitor, promite mai uşor colaborarea decît o dă. Mă amîna întotdeauna că-mi trimite bucata, dar a trecut timpul şi a venit joi, vineri şi sîmbătă trebuia să apară revista. Atunci, vineri seara am înţeles că nu voi avea colaborarea — de fapt a colaborat la numărul următor — şi atunci neavînd cu ce să se com-
1 Aurel Martin, Laboratorul scriitorului, în Tribuna, an. VII, nr. 10, 7 martie 1963, p. 9; nr. 11, 14 martie, 1963, p. 9.
2	Manuscriptum, an. III, nr. 2, 1972 (7), p. 100—111, după care reproducem textul. (Notele de subsol reprezintă, potrivit indicaţiei din revistă, „cele mai interesante fragmente inedite44 extrase dintr-un dialog stenografiat Camil Petrescu — D. Smântânescu, anterior conferinţei.)
412
plecteze locul rezervat, m-am apucat şi am făcut un fel de farsă literară, care a făcut mult zgomot pe vremea aceea. Am scris nişte scrisori imaginare ca din partea unei femei, pe care le-am semnat mărunt de tot cu litera « T. » Au produs oarecare senzaţie, au stîrnit multă curiozitate, chiar în numărul următor — dar n-am spus la nimeni cine este scriitorul. Au fost fel de fel de ipoteze. în numărul următor chiar E. Lovinescu a scris un articol în revistă, un articol intitulat « T.», în care saluta apariţia în literatură a noii scriitoare pe care pentru moment o numea doamna « T.».
Nu s-a ştiut ani de zile cine este cel care a semnat, exact trei ani, mai ales că a continuat cu încă două bucăţi.
Dificultatea foarte mare a fost pentru mine, cînd am integrat în romanul Patul lui Procust acest capitol, că trebuia să dau un nume în roman acestei eroine care mi-a scris scrisorile. Şi atît de mult era fixat în mintea scriitorilor din cercul nostru numele doamnei « T.», încît nu puteam să-i dau nici un nume decît doamna « T.». Am arătat că totuşi i se spunea numai doamna « T. » A trebuit să dau şi o explicaţie şi am căutat una care mi s-a părut ingenioasă. Am spus că avea un nume foarte banal, se numea în şcoală Nicolae T. Maria şi mai era încă o colegă, tot în aceeaşi clasă, care se numea Niculescu M. Maria, sau nu-mi aduc aminte cum, erau aceste două iniţiale şi casă le deosebească colegele, le spuneau uneia « T.», alteia «M.». Şi astfel am limpezit.1
1 «Avînd nevoie de bani, după Ultima noapte... m-am gîndit să scriu un roman nou. Dar pentru ca să mai cîştig timp, şi pentru că aveam tipul doamnei « T. » creat, şi pentru că acest tip lăsa un loc liber penţru trei [personaje] care apăreau în acest roman, l-am întregit cu alt manuscris început mai demult, cu care nu avea nici un fel de conjunctură iniţială, cînd, într-o după amiază de august, apare alt tînăr pe care l-am identificat şi care se numea Fred Yasilescu.
Toate personajele acestea sunt făcute în Patul lui Procust, spre deosebire de Ultima noapte..., exclusiv cu incidente de viaţă, nu autentice, că autenticitatea are după mine alt sens, ci strict adevărate; adică, propriu-zis, nu este nici un incident în toată lumea aceasta, care să nu fie luat dintr-o întîmplare din viaţă, însă distribuţia acestor incidente este făcută după legile de organicitate ale personajelor. [...]. în Patul lui Procust, Ladima este iar un om care este în luptă cu această viaţă românească, prin care cred că înţelegi societatea românească şi nu cea bucureşteană, cea intelectuală bucureşteană, şi cred că nu are nici o valoare [estetică] aşa cum am înfăţişat eu acolo, cînd îi pui oglinda dinainte şi dă peste ea. Dacă vrei să faci intelectualul adevărat şi dacă-1 [re]dai cum este, înseamnă satiră. Am spus în Suflete tari să fie bibliotecarul personajul principal şi mi s-a spus că nici un boier român nu
413
Să trecem mai departe căci mai sunt întrebări pe aici, şi să dăm o satisfacţie mai complectă domnului organizator.
—	Ce lucraţi cu mai multă plăcere ?
Nimic. <Ilaritate>
N-am plăcere să lucrez deloc, n-am lucrat în viaţa mea cu plăcere, aşa că iată un răspuns precis, mai precis decît toate pe care le-am dat pînă acum.
—	Vă lăsaţi în voia inspiraţiei, scrieţi cu facilitate, sau germinaţi mult timp anumite motive care vă obsedează?
Ar fi multe de spus. Un singur lucru însă este că nu concep scrisul decît în două faze distincte, precise. Adică într-o epocă în care elanul sufletesc este totul, este un fel de scris « â chaud » şi înţeleg ca versiunile acestea să le am cîţiva ani în sertare. N-am publicat nici o lucrare, nici de teatru, nici de versuri, nici un roman care să nu fi aşteptat într-o .anumită formă cîţiva ani în sertare. Chiar Ultima noapte... avea o serie enormă de fişe pe care eu le pregăteam pentru teatru, personagiile erau revăzute de acolo şi cu toate acestea a mai întîrziăt încă 6 luni după ce am scris-o în corectură.1
are bibliotecă. Ce eram să fac? Vorbind despre un român prin 1924 [arătam] că mentalitatea unui ministru din acea epocă e mentalitatea unui şef de gară din Franţa. Şi ce poţi scoate din mentalitatea vulgară. Acum îmi dau seama că Ema devine Emilia din Patul lui Pro-cust, şi ca fizic şi ca prostie, ca tot» (notă în Manuscriptum).
1 «Adunarea materialului îmi ia cîţiva ani. Zece ani pentru cel din 1930. De zece ani adun material pentru romanul început acum şi nu ştiu cînd se va sfîrşi, avînd obligaţia prin-contract să-l predau la toamnă. Pentru acest roman adun tot ce-mi cade la îndemînă, încît la mine acasă fiecare lucrare are cîte un dulap al ei, cu fişele ei, materialul documentar, cărţi, tăieturi din ziare, magazine ilustrate, tot ce constituie atmosfera unei epoci, fotografii, cărţi poştale. Sunt o mulţime de lucruri care contribuie mai tîrziu ca să-mi înlesnească realizarea, dacă nu a unor momente de efectivă creaţiune măcar a atmosferei. [...] una din condiţiunile fără [de] care nu pot să lucrez, este sentimentul că nu trebuie să mă repet în nici un caz în ceea ce scriu. Nu pot suporta nici ideea că o imagine dintr-o carte se găseşte în alta după 10 ani, pe cînd alţi scriitori au tendinţa de a-şi relua la nesfîrşit temele. Eu dimpotrivă, am un fel de oroare, nici măcar romanul, nici tehnica nu mai seamănă, nici o carte nu mai seamănă una cu alta.
Din cele. două romane, unul reprezintă o tehnică şi celălalt e pe alt plan. Şi romanul [de] acum va fi cu totul altfel. Şi fiecare pagină din fiecare carte este'făcută să nu semene cu altele. Din cauză că nu mă pot repeta, nu pot citi la o conferinţă ceva, deoarece mă repet. Am impresia că lucrul nu mai are prospeţimea şi autenticitatea pe care am căutat să i-o dau prin înţelesul dinţii. [...]
414
în asemenea condiţiuni, nu se poate să scriu romane în serie şi să public într-un ritm automat cîteva romane pe an cum se obişnuieşte în alte ţări.“
La rubrica „Un sfert de oră cu scriitorii", sub titlul D. Camil Petrescu nu mai scrie romane. Revizuieşte şi amplifică „Patul lui Procust“, Petre Boldur semnează cu iniţiale un interviu 1 luat cu puţin timp după reeditarea romanului. Cele cîteva amănunte au darul să completeze cu noi date „dosarul mărturiilor", avatarurile în procesul de creaţie, să releve atitudinea scriitorului faţă de propriul său roman:
„— Desigur că şi d-ta, ca orice scriitor care se respectă, lucrezi la ceva.
—	Nu scriu nimic. Pentru că nu vreau să public anul acesta nici un rînd.
—	Asta înseamnă să rupi o tradiţie?
—	Care este această tradiţie?
—	Ca scriitorul român lansat să publice pînă la epuizarea comercială.
—	Nu la asta mă gîndesc tocmai, dar crşd că materialul pentru o carte se adună greu, se prelucrează şi mai greu, fără să vorbim de calitatea însăşi.
—	într-alt interviu in Rampa spuneai că aduni material în decurs de 2 —3 ani. Acuma nu aduni pentru... un viitor roman?
—	Asta da. Urmăresc cîteva personagii cărora le fac fişe pentru orice întîmplare. în orice caz din simplă pasiune. Căci s-ar putea ca pînă în cele din urmă să nu mai scriu nici un roman.
De aceea, cînd aud cîte un admirator care îmi spune cu candoare, de ce nu ne mai dai ceva nou, răspund şi eu [:] de ce să dau ceva nou fiindcă aşteptaţi, şi spun că şi d[umnea]ta mergi pe jos pînă la poştă, fă-mi deci plăcerea şi mergi pe jos pînă la Sinaia. îmi ceri prea mult pentru plăcerea d[umi]tale ca să scriu un roman, care este o sursă de suferinţe pentru mine. Numai o corectură cît de mult mă exasperează şi s-a creat aci un fel de legendă datorită corecturilor numeroase pe care le fac. Adevărul este că niciodată n-am priceput de ce un scriitor nu are dreptul să facă oricîte corecturi vrea, pentru că nu s-a înfiinţat scriitorul pentru tipar, ci tiparul pentru scriitor. Şi eu dacă aş avea bani aş scrie romanele mele şi nu le-aş publica decît într-un singur exemplar.
Cum am spus, am un fel de fobie a tiparului. De aceea se face acum atîta caz de manuscrisul pe care l-am depus la biblioteca Vaticanului, tot aşa, ca să nu am grija tiparului. [...] (notă în Manuscriptum).
1 Rampa, aii. XVI, nr. 4732, 21 octombrie 1933, p. 1.
41‘5
—	Cînd ai epuizat două ediţii din Ultima noapte de dragoste, intîia noapte de război şi una aproape dublă din Patul lui Procust, acest abandon al romanului apare de-a dreptul inexplicabil.
—	în genere, nu mai cred în nici un gen literar, adică în literatura « beletristică » însăşi. Romanele mele sunt în fond altceva decît romane. Sunt, cum le-am spus, dosare, procese-verbale de existenţe. Iar dacă mai tîrziu mi se va părea că există alte posibilităţi de a cerceta existenţele, nu văd de ce aş rămîne la roman.
—	Cu toate acestea văd pe masă corecturi de carte nouă. Sunt, orice ai spune, surprins.
—	Da. Sunt într-adevăr corecturi, dar nu e vorba de o carte nouă. Ci doar de un capitol nou adăugat la ediţia doua a Patului lui Procust.
—	Un capitol nou la Patul lui Procust? Mărturisesc că e cu adevărat surprinzător.
—	De ce?
—	Pentru că de obicei nimeni nu se mai atinge de o carte care a avut succes, mai ales cînd e vorba de o carte care a avut un aşa răsunet.
—	Ce importanţă are asta de vreme ce mie mi se pare că o faţetă, de pildă, a eroinei d-na T., n-a fost prezentată şi un moment din acţiune a fost lăsat întîmplător în umbră. O carte nu o scrii pentru alţii. O scrii pentru tine însuţi.
—	Prin urmare, romanul are în ediţia a Il-a un capitol nou. Poţi să-mi spui despre ce e vorba?
—	E un episod nou, al cărui material îl aveam în ciornele mele, dar pe care, din cauza accelerării tiparului, n-am avut timp să-l adîn-cesc. Şi l-am lăsat cu totul afară. E la sfîrşitul volumului o nouă întîl-nire între Fred Yasilescu şi d-na T.
—	Şi cu asta crezi că ai realizat integral romanul?
—	Un roman, Proust a dovedit-o, poate să ajungă pînă la 16 volume. Cum vezi, eu m-am oprit mult mai devreme. Dacă vreodată aş reveni la roman, fără îndoială că aş relua vechile personagii, ca să le urmăresc, în reacţiile caracterelor lor, să încerc să le descifrez tot mai mult destinul. îndeosebi aş vrea să realizez un volum sau două cu acel personaj politico-financiar, Nae Gheorghidiu, drept axă.
—	Şi pe cînd această ediţie complectă?
—	Probabil că săptămîna viitoare sau cel mult la începutul lunii viitoare.
—	Sunt mirat, pentru că totuşi vreo cîteva edituri anunţă cărţi de-ale d-tale.
416
-r N-am semnat cu nimeni pentru nici un. roman. Am semnat cu Editura Cultura naţională pentru un eseu, Românii e deştepţi, pentru care, dealtfel, sper să obţin de la d. Al. Rosetti o amînare.
D. Camil Petrescu, iată, din nou omul surprizelor. Să vedem numai ce va urma..
Am văzut răspunsurile destul de evazive ale lui Camil Petrescu la întrebarea dacă Patul lui Procust e un roman cu cheie. Atitudinea era firească atîta vreme cît ne aflăm în faţa unui roman cu mult mai multe implicaţii autobiografice decît Ultima noapte... Dar înainte de a urmări multitudinea acestor aspecte, am dori să indicăm sorgintea titlului. în Flacăra lui C. Banu, de care se leagă primele tentative literare ale lui Camil Petrescu, adică participarea la un concurs îri 1912, apăruse în 1913 (nr. 15 din 26 ianuarie, p. 120) un rezumat al cărţii lui Leon Daudet, Le lit de Procuste. Nu e locul să prezentăm romanul temutului pamfletar francez, care se făcuse cunoscut în pragul veacului (1908) mai cu seamă prin campaniile antifreudiste duse alături de Ch. Maurras în paginile ziarului VAction frangaise. De o reminiscenţă în titlu s-ar putea vorbi, orice altă apropiere însemnînd pură gratuitate. Dar să revenim la ceea ce este un adevăr esenţial: substanţa romanului conceput şi declarat ca „dosar de existenţe44, într-adevăr, ne surprinde aici mai mult decît în Ultima noapte..: numărul datelor care ţin de experienţa autorului, de implicaţiile lui în viaţa social-politică a vremii, de poziţia faţă de anumite evenimente, de însăşi traiectoria sa literară. între biografia lui Ladima şi a lui Camil Petrescu exista o mai vădită corespondenţă decît între a romancierului şi a lui Ştefan Gheorghidiu. Cu unele excepţii neglijabile, articolele vehemente atribuite lui Ladima au apărut sub semnătura lui Camil Petrescu în Omul liber, al cărui director a fost Ioan Th. Flo-rescu. Conflictul dintre Ladima şi directorul ziarului Veacul, finanţat de Nae Gheorghidiu, a fost conflictul dintre Camil şi Ioan Th. Florescu, după ce versatilul politician liberal şi-a schimbat la semnul girouetei poziţia faţă de evenimentele dramatice declanşate de criza economică şi fluctuaţiile guvernamentale. La Omul liber, Camil Petrescu a început să colaboreze de la sfîrşitul anului 1929 (30 noiembrie), deţinînd pe prima pagină rubrica „între oglinzi paralele44. Uneori, atunci cînd în cuprinsul aceluiaşi număr avea două materiale, cursivul destinat rubricii îl semna cu iniţialele C.P., preferind numele.întreg pentru articol. Neînţelegerea amintită în roman s-a produs, probabil, în vara anului 1931, de cînd Camil Petrescu n-a mai colaborat la Omul liber. Pînă atunci însă, în paginile ziarului (an. II, nr. 74, 21 februarie 1930, p. 1)
417
apăruse Proasta circulaţie^ articol atribuit lui Ladima. Iată textul, care prezintă mici deosebiri faţă de cel introdus în roman:
„Sergentul din mijlocul străzii ridică şi coboară băţul, parodiind în faţa Operei pe dirijorul dinăuntru. Automobilele cu fotolii adînci ca mormintele sau gătite şi iluminate pe dinăuntru ca nişte buduoare, diptr-o lume ireală, se urmează, cercîndu-şi nerăbdător, cu ţipăt aristocratic de claxoane, locul. E mare manifestare de artă, .v-o spunem serios, şi fotoliul, scăldat într-o baie de lumină electrică, a fost plătit cu 1.500 de lei, exact preţul a cinci sute de pîini.
Şi iată acum, aliniate ca un parter de flori şi plante, femeile cu umerii rotunzi, gîturile marmoreane mîngîiate de Coliere, mîinile albe încheiate cu cătuşe de aur şi platină.
Suntem, domnilor, o ţară bogată, fără îndoială.
Asta a putut constata şi băieţaşul care, flămînzind de două zile pe străzile capitalei, după ce a privit vreme îndelungată galantarele de la băcăniile împinse pînâ în stradă şi pînă în nările celor flămînzi, s-a decis să fure o pîine de la o gheretă din marginea oraşului.
Nu l-au tentat nici hoinarii şi langustele de la Giobanu, nici şalăul cu spinarea lată de o palmă de la Teişani, nici rodiile, nici perele învelite în vată ca nişte păsări bolnave. El nu vrea deeît o pîine şi e mai greu pentru unii, în această ţară, să aibă o pîine, deeît pentru alţii să trimită acasă un coş cu icre negre, brînză scump putrezită şi pateuri, cultivate încă înainte de gîtuirea păsării.
Băiatul acesta n-avea deeît 16 ani şi mintea lui necoaptă a putut gîndi stupid că e mai bme să fure, cu pereţii stomacului uscaţi de foame, o pîine, deeît să aştepte să poată obţine de la stat o firmitură. Greşeală scump plătită, căci a fost împuşcat de către simbolul ordinei sociale, domnul sergent din post.
Coliba puturoasă, cu trupuri măcinate de mizerie, alături de palate cu multe camere, în care pe divanuri, pe mescioare, fiecare obiect, aruncat parcă la întîmplare, reprezintă o valoare care ar schimba destinul unui om, asta e capitala simbolică a noastră.
E o proastă distribuţie în ţara asta, ca, într-un corp bolnav, distribuţia sîngelui. Unele organe care plesnesc de congestionate ce sunt şi altele care lîncezesc, se atrofiază, se descompun, pentru că pînă la ele în acelaşi corp, nu ajunge nici o picătură din lichidul nutritiv.
La aceeaşi oră, dacă un aeroplan ar putea zbura deasupra acestei capitale şi pilotul ar privi, ca în povestea arabă, prin acoperişuri, ar vedea, în acelaşi timp, alături de aşternutul cu zdrenţe, femeia cu trupul mîncat de tuberculoză alăptîndu-şi copilul, şi dormitorul luxos,
418
cu trupul curtezanei neroade frămîntat de voluptate după ce a fost aţîţat de voluptăţi specioase plătite din jaful banului public.
Sufletele copiilor se ofilesc de la duhoarea vieţii din jurul lor încă de mici, la 16 ani sunt împuşcaţi adolescenţi pentru că fură o pîine, iar la 20 de ani studenţii îşi strîng tîmplele în mîini deasupra cărţii, nu numai că ameţite nu mai pricep nimic, dar ca să-şi păcălească, printr-o crispare, crampele foamei.
Ce viitor ne pregăteşte această hidoasă congestie a organismului social, ce posibilităţi să putem întrevedea în ţară lefuriloi* de 4 milioane anual, care stau în cîntar cu pensiile de 500 lei lunar?
Ce suflete pot creşte într-o astfel de mocirlă morală?
Lişiţă tremurătoare, scoici flasce şi nuferi, frumoşi poate, dar paralitici, cînd noi avem nevoie de stejari şi brazi, de animale sănătoase, îmbătate de aer proaspăt.
Trebuie să luăm aminte. E prea multă suferinţă aci şi prea multă juisare neruşinată. Organe prea bine nutrite, năclăite de grăsime... şi inimi prea secătuite şi deznădăjduite.
Se pare că în asemenea maladii chiar şi medicina a revenit acum la anumite procedee terapeutice, care în ultimul timp cereau numai cîteva lipitori, dar care într-o vreme foloseau şi operaţii curajoase.”
Unul din articolele în care Ladima supune criticii ravagiile crizei economice, fraudele fiscale, discrepanţele sociale, articol care îl nelinişteşte pe Nae Gheorghidiu, l-a publicat Gamil Petrescu pe prima pagină a Omului liber (an. II nr. 107, 31 martie 1930) şi se intitulează 100 de milioane 100:
„Ga să rotunjim cifra să scriem numai o sută, cu toate că mai prisosesc cîteva zeci. Prin urmare, o sută de milioane de lei reprezintă poliţele false primite de Banca Naţională şi trecute acum în contul statului.
Mărturisiţi sincer dacă pricepeţi ceva. Cum e posibil ca să se fi numărat la ghişeele băncii noastre principale o sută de milioane de poliţe cu cîte două giruri false, de poliţe reescontate? Hotărît lucru, nu e de crezut. Căci încă o dată, pare-se, nu e vorba de poliţe dubioase, pe care tot statul le va plăti şi care se ridu â şi ei a vreun miliard şi ceva. (De asta ce să mai spunem, căci pînă ar apare rîndurile astea « Creditul Ipotecar » a şi luat naştere, aşa încît băncile după ce îşi vor fi scos de mai multe or- capitalul cu dobînzi de 35 la sută, realizează acum şi suma împrumutată, căci o garantează — cine? statul, fireşte, statul pur şi simplu.)
419
?? Nimeni nu! mai are ruşine în ţara asta?
Nu se întreabă domnii aceştia mari,'ce or să zică milioane de nevoiaşi care luptă aspru cu sărăcia şi sunt gîtuiţi de lipsuri?
‘ I se vinde (sic!) omului lucrurile din casă, îi moare soţia din naştere la spital, îi rămîn copiii nedaţi la şcoală* pentru că nu are de unde împrumuta, garantînd cu munca lui, cu bruma de avere pe care o are, măcar cîteva mii de lei acolo şi în timpul acesta sute de milioane sa acordă tuturor escrocilor, tuturor interlopilor din marginea unei anumite societăţi fără control.
Un biet mic negustor e dus la faliment, pentru că el nelucrînd cu străinătatea nu a speculat asupra monedei şi a rămas la capriciul pieţei. încearcă disperat să găsească o sumă ridicolă şi e trimis de la Ana la Caiafa, zile şi săptămîni, şi iată că domnul cu maşina la scară se prezintă numai şi în timpul cît fumează o ţigare în cabinetul directorului, hîrtiile i se lucrează.
Cînd sb ştie cît de cumplit de greu se cîştigă azi un ban, ce să creadă gloata asta de contribuabili cînd află că atunci cînd ea nici nu bănuia, MILIARDE se azvîrleau inutil şi fără şansă de ă-i vedea cineva vreodată întorşi ?
Toţi cei cari aşteptaţi amărîţi tramvaiul şi care aflaţi că 8 din 10 din maşinile care vă ameninţă în fiecare clipă sunt cumpărate cu banii luaţi pe poliţe false sau dubioase, ce sentimente mai puteţi avea pentru cei care conduc această ţară?
Dar cînd veţi afla că proştii sau, dacă vreţi, şireţii cari s-au lăsat păcăliţi (căci nu se lasă «rumânul» nostru păcălit în mod dezinteresat niciodată), ce gîndiţi de pretenţia lor de a fi despăgubiţi pînă la centimă de către stat?
V-am mai explicat de atîtea ori. în ţara românească nimeni nu are dreptul să piardă. Tot negoţul mare, orice manipulaţie de bani de la un milion în sus, orice « grandioasă» operaţie, fie ea cît de riscată, este garantată in principiu de stat, care nu-şi plăteşte furnizorii nenorociţi ca Năsturaş, dar acoperă toate afacerile ale celor cari învîr-ţesc cifre de multe milioane.
Căci, se ştie, statul român e oaie de muls. Adică mai exact statul român e un animal cu şaptesprezece milioane de capete de oi.“
Nae Gheorghidiu caută să-l tempereze pe Ladima, invocînd, la un moment dat, un episod dramatic relatat mişcător de neînduplecatul poet-gazetar într-unul din articole, sugerîndu-i să rămînă la astfel de fapte. Politicianul se referă la articolul „despre avocatul acela care s-a sinucis din mizerie“. într-adevăr, întîmplarea a fost relatată de Camil.
420
Petreseu în Omul liber (an. II, nr. 80, 28 februarie 1930, p. 1), sub titlul Se sinucid profesioniştii intelectuali:
„Domnul purta, guler, cămaşe curată, mînca în sufragerie şi era slujit de o bucătăreasă. Avea prieteni în oraş, trimitea cărţi de vizită la Anul nou şi-şi certa copiii dacă sorbeau prea zgomotos ciorba din lingură.
Domnul era advocat şi s-a sinucis din cauza « jenei» financiare.
A avut tăria să nu facă farsa cuvenită fiscului d-lui Madgearu. Să se prezinte peste două zile şi să fie declarat după «condiţiile de prezentare » impozabil la un venit de o jumătate de milion pe an.
E uimitoare şi dureroasă neînţelegerea celor ce ne guvernează pentru ceea ce se numeşte viaţa unui profesionist intelectual la noi. Cînd un vlăstar de cine ştie ce boierească viţă ajunge în suferinţă, coardele tuturor inimilor se îndoaie ca hîrtia aprinsă, « Vai, el obicinuit să trăiască în lux să nu aibă acum cine să-l slujească. Şă nu poată trăi omul după rangul lui.»
Dar dacă e vorba de un om care a muncit o viaţă ca şa răzbată de sub straturile ancestrale care-1 apăsau, atunci ironia, surîsul batjocoritor şi neînduplecarea totală îi sunt răsplata şi pedeapsa.
Care e soarta unui profesionist intelectual la noi?
Să muncească nemîncat, abia spălat, tocind munţi de texte inutile pînă la 22 de ani, cînd îşi poate lua o diplomă.
Să rabde pe urmă zece ani aşteptînd sec şi pustiu în birturi clandestine, ruinîndu-şi toată tinereţea şi toată sănătatea în amoruri întâmplătoare şi echivoce, singurele pe care condiţiile sociale le permit aci — şi mai ales înăcrindu-şi sufletul, mistuit de. simţămîntul că şi-a ratat viaţa. Tot ce poate face e să nu i se ştie tragedia, căci atunci e desfiinţat. Un om care nu are ce mînca e un om mort în ţara românească, căci e un om evitat nu numai de eventuala clientelă ci şi [de] prieteni şi cei care ar putea să-l ajute. Totul e «să pară » căci altfel e pierdut. Nu mănîncă o zi şi-şi cumpără o cravată. Asta se vede. Ştă la mahala, ca şi ascuns, dar are haine curate, uneori chiar elegante. Cunosc un tînăr advocat care nu mănîncă de cinci ori pe şăptăipînă» dar are trei costume de haine. Acum vino, domnule Madgearu, şi-l impune după cum «se prezintă».
Şi după atîta suferinţă iată că e pe cale să izbutească. La 35—40 de ani, în sfîrşit, se poate însura, se mută în casă proprie şi pune firmă la poartă. Are stomacul bolnav, dinţi cariaţi, craniul pleşuvit şi medic curant. Dar dificultăţile în loc să scadă sporesc, Pe urmă citeşti în
421
gazetă sub titlul « Din cauza boalei şi a jenei financiare avocatul X, Y s-a spînzurat».
Şi mai jos detalii:
« Ieri la ora 11 dim. s-a sinucis la locuinţa sa din strada Plantelor, nr. 37, avocatul Gheorge I. Dimitriu.
George I. Dimitriu, în etate de 50 de ani, suferea de mai multă vreme de o boală de nervi. Din cauza boalei îşi neglija profesiunea şi aceasta a avut ca consecinţă o jenă financiară.
Ga să-şi poată procura banii necesari pentru întreţinerea familiei, George Dimitriu îşi ipotecase de mai mult casa.
Avînd nevoie de bani, George Dimitriu se văzu nevoit să caute un împrumut, o nouă sumă, în schimbul unei a doua ipoteci pe casă. între timp boala i se agravase şi el era într-o continuă surescitare. Astfel s-a născut în mintea lui Dimitriu gîndul sinuciderii, gînd pe care ieri dimineaţă şi l-a pus în aplicare.»
E aci toată drama intelectualităţii româneşti, într-o ţară fără tradiţie intelectuală şi de atîtea ori fără omenie faţă de munca gîndită.
în America tînărul are masa după program, are casa la 22 ani, se însoară la douăzeci şi trei de ani şi-şi plimbă nevasta în automobil ca toţi miliardarii ţării lui.
Altă viaţă, alţi oameni, altă organizare." în legătură cu ziarul Veacul, de fapt Omul liber, Gamil Petrescu, într-unul din subsolurile romanului, indică adresa unde funcţiona redacţia: „str. Matei Millo“. Pe Matei Millo, nr. 1, îşi afla sediul Omul liber, iar atmosfera redacţională era specifică oficiosului liberal. Gamil Petrescu frecventa redacţia ziarului, purta discuţii cu Ioan Th. Flo-rescu care apare nenumit dar într-o lumină deloc favorabilă în roman. Gamil Petrescu se număra printre gazetarii cu acces la Cameră, deci printre cei prezenţi la dezbateri parlamentare. în Omul liber, articole vizînd direct venalitatea guvernanţilor, cum sînt Intre sinucidere sau asasinat (an. II, nr. 149, 25 mai 1930, p. 1), Sarabanda milioanelor (an. II, nr. 184, 8 iulie 1930, p. 1), înrudite cu cele inserate în Patul lui Procust, \n genere atitudinea revendicativă a lui Gamil Petrescu încarcă personajul Ladima cu multe date autobiografice. La cele amintite, mai putem adăuga şi alte detalii. Menţinîndu-ne deocamdată în plan strict literar, versurile lui George Demetru Ladima, poetul damnat, aparţin tot lui Gamil Petrescu, înrudite ca factură cu cele din Transcendentalia, din care publicase în Cetatea literară. La reeditarea lor în volumul de poeme (1957) au devenit ciclul Din versurile lui
422
Ladima.1 în postfaţa volumului, Camil Petrescu făcea următoarea precizare privind poezia Sinucidere1 2: „Ciclului Versurile lui Ladima i-am adăugat şi a cincea dintre poezii. Era gîndită să apară în roman, odată cu hîrtiile găsite după sinuciderea eroului, şi purta în manuscris titlul de Oglinda întoarsă, luni, care era ziua în care îşi pusese capăt zilelor. Nu ştiu precis de ce a rămas pe dinafară. într-o întîmplare mal grea din viaţa mea, mai tîrziu, mi-am adus aminte de ea, am recitit-o şi, ca să nu se rătăcească printre maldărele de ciorne din lăzile cu manuscrise, am dat-o unei reviste. Apare aici cu un titlu mai potrivit împrejurării, cu menţiunea că totuşi Ladima nu l-ar fi putut da. Poate că îiitr-b viitoare ediţie a romanului, voi căuta să o restitui intenţiei de la început, bineînţeles cu titlul iniţial." Poezia a apărut în Revista Fundaţiilor regale (an. XI, nr. 1, ianuarie 1944, p. 63), cu titlul Sinucidere, ca fiind din ciclul Transcendentalia, datată 1 dec. 1940. Camil Petrescu trecuse, într-adevăr, prin împrejurări grele. în 1939 murise prematur Cecilia Constantinescu (1909—1939), sora scriitorului şi prie-tenulu i său Ovidiu Constantinescu, ea însăşi scriitoare, cu care proiectase să se căsătorească. La conducerea Teatrului Naţional avea dificultăţi, iar izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale îl tulburase profund pe cel atît de traumatizat de experienţa războiului. Situaţii limită au mai fost însă în viaţa lui Camil Petrescu şi ele s-au repetat într-un interval relativ scurt, ca cel premergător elaborării romanului Patul lui Procust, cînd gîndul sinuciderii devenise obsesie. Şi aici sfîr-şitul lui George Demetru Ladima trebuie pus în relaţie directă cu biografia lui Camil Petrescu. Să parcurgem cîteva însemnări dramatice din caietul său cu note zilnice:3
„4—5 martie 1929
La 3 dimineaţa, gripat şi cu insomnie, cerceţînd caietele pentru Artă şi cenestetică, dau peste acest caiet, intitulat, yai, Note zilnice. Sunt aproape doi ani de cînd n-am mai scris (în afară de note cu privire la polemica împotriva Curentului). între timp am fost la Universul, de unde am plecat înspăimîntat de prostia lui Ştefan Brăiloiu, ca un negru de piatra de care se loveşte. Din nou «situaţia materială» mi-e dintre cele mai triste. Gîndul sinuciderii redevine actual. Dealtfel, ziua plecării de la Universul era aproape să fie decisivă. Nimic nu m-a
1	Pentru amănunte, v. voi. I al ediţiei de faţă, p. 352—356.
2	V. voi. I al ediţiei de faţă, p. 100.
3	Camil Petrescu, Note zilnice (1927—1940). Text stabilit, note, comentarii, indice de nume şi prefaţă de Mircea Zaciu, Editura Cartea românească, 1975, p. 45.
423
Convins mai mult că ecuaţia e închisă şi că orice efort e inutil. Surit epuizat. Literatura a ajuns să mă dezguste pînă la îmbolnăvire, ca hrana cu cartofi fierţi cînd eram prizonier. Am tipărit Mitică Popescu, Sunt pe Cale să tipăresc Mioara (cu ce trudă sîngeroasă) şi am impresia unei evacuări care mă dezintoxichează. Nu trebuie să porţi prea mult în tine o operă sfîrşită, căci produce toxine ca reziduurile neevacuate.
Am treizeci şi cinci de ani peste o lună de zile. Lamentabil crepuscul.a
„28 iunie 1931
Aci unde totul se aranjează « în şoaptă», eu rămîn vecinie absenţ. Nu pot cere nici o slujbă publică. Nu pot trăi din scrisul meu: piesele nu mi se joacă, romanul nu mi-a adus mai mult decît aduce atîta scris unui copist. Din ziaristică nu pot trăi.
Şi apoi e necesar să trăiesc? Dacă nu mai pot realiza, adică dacă nu pot pune la punct acele nenorocite de caiete filozofice... Gel puţin să iau aci hotărîrea că nu mă voi sinucide înainte de a le transcrie. Cum e posibil, de pe altă parte, să mă fi îngrozit atît de mult gîndul morţii cînd eram bolnav astă-iărnă şi să mă împac acum atît de mult cu gîndul sinuciderii ?“ 1
; r Despre Ladima, Fred Vasilescu îşi aminteşte: „Nu cred că avea mai mult de 35—40“, adică vîrsta lui Gamil Petrescu în perioada cînd trecea prin astfel de crize. Pe G. D. Ladima acelaşi Fred Vasilescu îl reţinuse din vara anului 1926, cînd şi-a petrecut vacanţa la Tekirghiol, unde nefericitul personaj o invitase inutil pe Emilia să-l însoţească, în august 1926, Camil Petrescu fusese la Tekirghiol, de unde şi şarja prietenească din Universul literar (an. XLII, nr. 37, 12 septembrie 1926, p. 16, lâ rubrica „Ecouri**): „Gamil Petrescu făuri din nămolul Tekirghiolului pe Mitică Popescu ca pe un Âdam autohton**. Ar mai îi de adăugat şi alte amănunte — că participarea la şezătorile S.S.R. (Unde Cărnii ă citit versuri), referirile la spectacole din perioada 1924— 1928, văzute şi Comentate de Gamil Petrescu, prezenţa lui la Teatrul Naţional începînd din octombrie 1926, cînd se făceau ultimele repetiţii pentru premieră Mioarei (9 noiembrie), sau mai tîrziu pentru Mitică Popescu (martie 1928) — care transformă „dosarul de existenţă** al lui Ladima în capitol romanesc al vieţii lui Gamil Petrescu.
Cine este Emilia Răchitaru? Ăm văzut ezitările romancierului în alegerea numelui actriţei* lamentabilă în viaţă şi tot atît de lamen-
vNote zilnice (1927—1940), p. 48.
tabilă în efemera ei carieră teatrală. Cercetînd dosarele Teatrului Naţional la Arhivele Statului din Bucureşti şi întreg repertoriul Teatrului Naţional în perioada 1910—1933, dintre absolvenţii Conservatorului, promoţiile 1925—1926, 1926—1927, 1927—1928, am descoperit pe Emil Rozen (amintit într-o scrisoare a lui Ladima), care a fost stagiar şi după aceea titularizat. Pe Lu C., adică Leny Caler* prezentă în grupul de la Movilă, scriitorul o cunoscuse din 1924—1925. Ar fi oţios şi hazardat să] dăm aici întreaga listă a celor din arhive care, probabil, nu au trecut pragul figuranţilor sau al rolurilor periferice. Probabil * corespondentul real al Emiliei Răchitaru s-a numărat printre aceştia din urmă. într-unul din interviurile sale, Camil Petrescu aminteşte de o absolventă, ferindu-se să dea nume. Asupra unui singur fapt aveam cîteva indicii clare. Una din refuzatele Thaliei trebuie să fi fost pentru scriitor o legătură sentimentală pasageră. Camil Petrescu n-a dorit să facă publică nici lipsa de talent şi, cu atît mai mult, turpitudinea unei existenţe banale, accidental prezentă în viaţa teatrală.
Camil Petrescu, în ipostază de gazetar vehement şi poet al neliniştii metafizice din Transcendentalia, poate fi regăsit în ceea ce are mai nobil Ladima. Oricum, romancierul s-a străduit să se detaşeze prin introducerea unor date psihologice, aglutinînd sugestii din realitatea imediată în conturarea personajului. Şi atunci a procedat cu inteligenţă, părăsind în aparenţă scurta perioadă 1926—1928, în care majoritatea faptelor relatate reflectă o minuţioasă documentare, tabloul epocii cu cîteva date esenţiale. Pentru a crea impresia unei plăsmuiri a „dosarului" Emiliei, tehnica a fost aceea de a se referi la cîteva piese care nu s-au reprezentat în stagiunile 1925—1926, 1926—1927* 1927 — 1928. Cea dintîi amintită este piesa lui Emile Fabre, Casa de lut, în care Ladima a urmărit-o emoţionat pe Emilia. Piesa dramaturgului francez s-a reluat pe scena Naţionalului în stagiunea 1921 — 1922. Trupa teatrului bucureştean făcuse însă, imediat după încheierea războiului, un turneu.*în Banat şi din repertoriu n-a lipsit Casa de lut9 pe care Camil Petrescu a văzut-o la Timişoara şi a comentaLo foarte pe scurt în Banatul:1
„Marţi seara a avut loc o a tioua reprezentaţie a trupei. S-a jucat Casa de lut9 o puternică dramă de autorul francez Fabre. Şi de astă dată1 2 avem un conflict puternic şi o intrigă bine închegată, care a
1	An. I, nr. 49, 7 august 1919, p. 2.
2	înainte, în acelaşi număr, la „Cronica dramatică", Camil Petrescu comentase Patima roşie de Mihail Sorbul.
425
ţinut treaz interesul spectatorilor pînă la sfîrşit. E incontestabil că genul acesta de piese fantazate, sobre, tari în simplitate, fără declamatoria pedantă şi insuportabila morală a pieselor nemţeşti, place din ce în ce mai mult publicului nostru...
în rolurile principale desemnăm, în primul rînd, pe dl. Ciprian, acest mare talent, care a pus mult suflet în rolul nedreptăţitului frate Jean... în general trupa aceasta selectă iasă o plăcută impresie şi o recomandăm cititorilor noştri din Caransebeş şi Băile Herculane."
Camil Petrescu l-a apreciat în mod deosebit pe Gr. Ciprian, care trei ani mai tîrziu a fost interpretul lui Andrei Pietraru din Suflete tari. Dar să revenim la „repertoriul" Emiliei. Se spune că a jucat în Modelul. Mai întîi melodrama La femihe nue, tradusă de G. Ranetti sub titlul Modelulj de Henry Bataille, nu s-a reluat pe scena Naţionalului din 1914—1915, cînd a fost o cădere (şapte reprezentaţii), deşi din distribuţie au făcut parte actori de anvergură ca Ar. Demetriade,
N.	Soreanu, G. Ciprian şi Maria Filotti. Premiera a avut loc la 6 decembrie 1914. Vom relata foarte pe scurt subiectul piesei. Fragmentul de replică reprodus de Camil Petrescu din memorie, dar în spiritul originalului, aparţine în melodramă unui personaj (Louise Gassagne) provenit din lumea stigmatizată a faubourgurilor pariziene. Nefericita Louise, care poza în diverse ateliere pentru sume derizorii, izbuteşte să-şi atingă visul matrimonial şi o condiţie mai onorabilă prin căsătoria cu pictorul Pierre Bernier, care însă nu aspira la celebritate, cît la mîna generoasă a prinţesei Chabran. Louise Gassagne se sinucide şi pe patul morţii (scena se petrece în actul III al piesei) are un schimb de replici cu prinţesa înduioşată de soarta fostului „model". Limbajul Louisei este, într-adevăr, în marginea trivialităţii, mai evidentă în versiunea românească, a cărei unică dactilogramă, cu adnotări tehnice, se găseşte în Biblioteca Teatrului Naţional din Bucureşti. Nu e deloc întîmplătoare distribuirea imaginară a Emiliei în acest rol, care fusese interpretat de actriţa El. Mihăilescu. Fără îndoială, romancierul a văzut spectacolul cînd era student şi reţinuse latura lui apăsat bulevardieră. Pentru a spori nota sarcastică, actriţei stagiare i se promit diligenţe pentru dublarea unor roluri în învierea, Dama cu camelii, Schylock. O biată stagiară fără har cum putea dubla actriţe ca Marioara Voiculescu (în rolul Maslovei) sau Maria Filotti (în rolul Margaretei Gauthier)? Ambele piese se reluaseră în regia lui V. Enescu, Învierea la 11 noiembrie 1927, iar Dama cu camelii la începutul aceluiaşi an (22 ianuarie). în privinţa Schylock-ului, regizat de Soare Z. Soare, reluarea într-o nouă viziune scenică şi cu mare succes (treizeci şi trei
426
de reprezentaţii), a avut loc la 30 august 1924 într-o distribuţie de primă mină. în legătură cu Secretul mamei (trebuie să fie vorba de drama Secretul de H. Bernstein), ea s-a jucat pe scena Teatrului Naţional avînd-o ca protagonistă pe Maria Ventura, de mult societară a Comediei Franceze.1 Prin asemenea oferte Cărnii Petrescu a urmărit să sporească penibilul veleităţilor Emiliei, care trebuie să se fi numărat printre acele absolvente ridiculizate de el în articolul Promoţia Con-servatorului1 2: „La examenul din anul acesta ne-a fost dat să vedem toate monstruozităţile, între care cea mai mică nu era aceea a unei Himene bucălate şi cu guriţa cît o para de aramă, sau a unei zîne cu aspect de spălătoreasă.
în general, cînd nu se fac piese cu tirade istorice, se fac roluri de ingenuă. Conservatorul trimite pe piaţă stocuri de «ingenue »cum fabricile de încălţăminte fac depozite de ghete.44 în acelaşi număr, dovadă că lui Camil Petrescu îi era cunoscută „promoţia Conservatorului44, Intr-un medalion dedicat lui Ion Iancovescu, o aminteşte superlativ pe Leny Caler („singura actriţă tînără capabilă de orice izbîndă44), cele de tipul Emiliei Răchitaru fiind opusul, una din posibilele colege ale viitoarei mari actriţe, una din acele „bucălate ingenue44, fără har şi, pesemne, „vinovată44 de infidelitate faţă de necruţătorul dramaturg şi romancier.
„Dosare de existenţă44 sînt şi misterioasa doamna T. şi Fred Vasi-lescu-Lumînăraru. Contesa bolnavă, nuvela neterminată, scrisă în perioada timişoreană, avea în prim-plan o enigmatică doamnă R., baroneasă. Lucrat în filigran, pentru a contrasta cu Emilia, personajul iniţial trebuie şă fi avut ca prototip o cunoştinţă a romancierului de care şi-a amintit în momentul cînd, aşa cum mărturiseşte în conferinţa de la Ateneu, Liviu Rebreanu nu-şi onorase promisiunea pentru Cetatea literară şi spaţiul rezervat literaturii trebuia în mare grabă acoperit. A scrie aproape singur o revistă nu era pentru Camil Petrescu un efort necunoscut. Uşurinţa redactării febrile se observă, de pildă, în Săptă-mîna muncii intelectuale, în suita de articole polemice cînd, nu o dată, s-ă văzut singur constrîns să răspundă la atacuri convergente. Dificultatea integrării scrisorilor în roman a fost declarată în mai multe rîn-
1	în Spectatorul, unde colabora şi Camil Petrescu (an. I, nr. 2, 24 decembrie 1925, p. 1), citim: „D-rei Ventura trebuie să i se facă cunoscut că piesa Secretul e socotită perimată din toate punctele de vedere şi că a fost eliminată din repertoriul nostru ca fiind, cum s-ar zice în limbagiul comun, proastă44.
2	Cetatea literară, an. I, nr. 9—10, iulie 1926, p. 69.

427
duri de Camil Petrescu, dar independent de modalitatea găsită (sudura epică a rămas totuşi friabilă), personajul ca atare se impunea pentru a face şi mai evidentă paupertatea psihologică a Emiliei, vulgaritatea midinetei cu veleităţi histrionice. La cu totul altă scară, şi doamna T., din anumite date, lasă liberă presupunerea, unei prezenţe în biografia autorului în perioada timişoreană, portretul cristalizîndu-se în final prin coroborarea acelor trăsături care să sugereze expresivitatea femL nină eterată şi cerebralitatea, Alunecînd pe firul memoriei afective, Cella Serghi \ una dintre prietenele statornice ale lui Camil Petrescu^ îşi revendică mai întîi meritul de a fi stăruit pentru introducerea seri* sorilor doamnei T. în cuprinsul romanului. Cităm cu prudenţa pe care o avem dintotdeauna faţă de literatura memorialistică, îndeosebi cînd încearcă să reconstituie momente mai îndepărtatei fără suport în pagini de jurnal zilnic: „Nu-1 mira entuziasmul meu, pasiunea pe care o puneam în tot ce susţineam, cuvintele mari şi convingerea că am totdeauna dreptate. Emoţia îmi tăia răsuflarea:
— Scrisorile doamnei T., Camil 1 Din tot ceea ce am citit, din tot ce ai scris, scrisorile astea îmi plac cel mai mult. îmi plac la nebunie. Şi Danton. Scrisorile pe care le-ai publicat în Cetatea literară. Revista nu mai apare. Scrisorile astea şe pierd. Nu e păcat? Doar le-ai scris tu. Din cauză că ai tot aşteptat nişte pagini pe care ţi le promisese Rebreanu. Le-ai scris, pentru că ţi-a mai rămas spaţiu liber şi revista trebuia să apară. Dar ce frumoase sînt! Numai prin cele trei scrisori şi personajul există. Doamna T. există, Camil.
Mă asculta concentrat, tulburat. Nu mi-a răspuns afirmativ, dar n-a respins ideea.
Şi după ani de zile, găsesc mărturisirea lui la această conferinţă: « Dificultatea mare a fost pentru mine cînd am integrat în Patul lui Procust acest capitol». E vorba de Scrisorile doamnei T.“
Să încercăm clarificarea lucrurilor. Cînd apăreau Scrisorile în Cetatea literară (1925),|Cella Serghi era o adolescentă (avea în jur de 18 ani). Nu punem la îndoială faptul că urmărea presa literară, numai că Cella Serghi ^uită că romancierul a republicat la finele anului 1931 (în Facla, 25 decembrie) prima dintre scrisori semnînd de rîndul acesta Camil Petrescu. Să fi fost scriitorul, pe care l-am cunoscut şi noi, atît de receptiv la sfaturile unei tinere, pe atunci aspirînd să pătrundă în cercuri literare, ceea ce s-a şi întîmplat mai tîrziu, cu ajutorul, deopotrivă, al lui Camil Petrescu şi Mihail Sebastian? Iată primul semn de 1
1 Cella Serghi, Pe firul de păianjen al memoriei. Editura Cartea românească, 1977, p. 65.
428
întrebare asupra îndemnului său, din care nu lipseşte nici amănuntul cu Rebreanu, încredinţat de Camil Petrescu gazetarilor în preajma apariţiei romanului şi apoi publicului în conferinţa de la Ateneu, citită de Cella Şerghi în Manuscriptum. Nu şi-a asumat oare distinsa autoare a Pînzei de păianjen o prea mare contribuţie de sfetnic providenţial al lui Camil Petrescu? în păienjenişul memoriei să se fi conservat întocmai unui fluture de aur înaripata propunere pe care o cunoaştem după aproape 45 de ani? Noi nu înclinăm să îmbrăţişăm amintirea ca pe un adevăr care să merite înregistrat de istoria literară. Aceasta şi pentru faptul că- la un moment dat, memorialista, pe care o preţuim, scrie negru pe alb că „în 1931 a început să scrie Teze şi antiteze, care urma să fie teza lui de doctorat" (p. 76). Reţinem însă că romanul trebuia să se numească Paiul lui Procust, femeia (p. 30). Cella Serghi stăruie: „într-o zi mi-a adus la masă manuscrisul unui roman cu titlul Patul lui Procusti femeia. E manuscrisul despre care; în Note zilnice, spune că l-a pierdut şi apoi l-a găsit şi a semnat pentru el un contract în Editura Cartea românească, în condiţii penibile, dar luînd un acont care l-a ajutat să vină la Balcic. în această versiune, Doamna T. nu a existat." Felix Aderca, unul dintre intimii lui Camil Petrescu* nu cunoştea episodul dramatic, de care probabil ar fi amintit în articolul din Cronicarul (nr. 6, decembrie 1932), unde se întreba: „Al doilea roman, Patul lui Procust, femeia, pe care cînd scrim nu-1 cunoaştem \ să ducă oare mai departe, în sensul de spectacol social, viziunea scriitorului?/.. Rămîne de văzut. Oricum, noul roman e o nouă experienţă scriitoricească şi poate că noul gen în care grăieşte Camil Petrescu să afle rezonanta care condiţionează fecunditatea:" Ne întrebăm din nou, cu toată sfiala, ştiind suspiciunile scriitorului chiar în relaţiile cu cei apropiaţi, dacă foarte tînăra Cella Serghi, cu surîsul adolescenţei încă pe buze, n-a fost cumva trimisa Ariadnei în agitata [existenţă a lui Camil Petrescu pentru a încredinţa posterităţii asemenea curioase avataruri literare? Să fi avut manuscrisul romanului Patul lui Procust un destin similar cu Accidentul lui Mihai Seblastian, care într-adevăr s-â pierdut? Şi acum o altă precizare. Dintru început Camil Petrescu a semnat contractul pentru roman cu Editura Naţionala-Ciornei, cum s-a anunţat în toată presa, şi de „condiţii penibile", dacă ar fi existat, romancierul nu ar fi scăpat prilejul să le treacă fie în caietul cu „note zilnice", fie să le strecoare în interviuri sau articole. Orice frustrare materială îl irita şi se grăbea să fie cunoscută public sub formă de 1
1	Dar trebuie să apară zilele acestea în Editura Naţionala-S. Ciornei (n. red. Cronicarul).
429
avertisment pentru editori. Cum a prins viaţă, în fine, după Cella Serghi, personajul doamnei T.? Datorită d-sale, care s-a recunoscut imediat, amintindu-şi de plimbările pe străzile Bucureştilor, de mantoul verzui pe care îl purta în toamna cind vizitau împreună expoziţiile, de mîngîierea afectuoasă a lui Camil Petrescu. Oprim aici mărturiile Cellei Serghi, agreabil scrise, dar cu o pronunţată notă de subiectivitate.
Alte amintiri, ale editorului şi prietenului său, Al. Rosetti, dar şi ale pianistei Lya Romaşcu, prietenă cu romancierul, ne trimit spre cu totul altă persoană, de rîndul acesta cu atributele de comportament enigmatic-princiar, caracteristic pentru mult disputatul şi discutatul personaj al doamnei T. Al. Rosetti ne-a vorbit de impresia puternică pe care i-a făcut-o lui Camil Petrescu, chiar de la prima întîlnire, la Mogoşoaia, Martha Lahovary-Bibescu, în toamna anului 1931. Şi Lya Romaşcu * îşi aminteşte de confesiunile lui Camil Petrescu din acea perioadă, cînd răspundea invitaţiilor tinerei pianiste, care în strada Paris, la locuinţa sa, organiza un fel de cenaclu compozit (scriitori, muzicieni, pictori). Un portret imaginar al doamnei T. (pare-mi-se o acuarelă), care aparţinea lui G. M. Cantacuzino, a existat în camera de lucru a lui Camil Petrescu. Cînd a cunoscut-o Camil Petrescu pe Martha Bibescu, tot Al. Rosetti îşi aminteşte că era de faţă şi arhitectul G. M. Cantacuzino, care tocmai lucra la restaurarea palatului Mogoşoaia. Spre finalul romanului, unde apar noi precizări privind psihologia personajului, ele amintesc de trăsăturile Marthei Bibescu, pe care Camil Petrescu o admira şi ca scriitoare. Aici ,după noi, artificiul de a fi introdus în subsolul scrisorilor recomandări stilistice are o dublă semnificaţie. Mai întîi aceea de a recomanda anticalofilia (teza proprie în spiritul pledoariei pentru autenticitate) unei virtuale scriitoare. Cititorii contemporani cu apariţia romanului şi cu atît mai puţin cei de astăzi nu puteau bănui că vizau o autoare consacrată, elogiată chiar de la debutul său, în 1908. Aici şi paradoxul! în faţa unei scriituri cu atîtea fiorituri stilistice, Camil Petrescu încearcă să teoretizeze limbajul nud „al codului penal", chiar neglijenţa pînă la agramatism. Corespondenţa dintre Camil Petrescu şi Martha Bibescu va constitui cel mai grăitor docu- 1
1	La 31 decembrie 1931, deci în ajunul Anului nou, Camil Petrescu, admirator al lui Lâon Daudet, îi trimitea prietenei sale Lya Romaşcu o scrisoare însoţită de cîteva cărţi : „Prietenă dragă, L6on Daudet e unul dintre cei mai pasionaţi scriitori. Abordează aci — cum Vrei — şi un subiect dintre cele mai interesante" (cf. Valeriu Râpeanu, Camil Petrescu — Corespondenţă inedită, în Tribuna, an. XV, nr. 6, 11 februarie 1971, p. 4).
430
ment pentru admiraţia reciprocă. Am înregistrat aici această supoziţie mai apropiată de structura complexă a personajului. Am făcut-o cu atît mai mult cu cît în destinul lui Fred Vasilescu-Lumînăraru există oarecari corespondenţe cu întîmplări autentice din viaţa soţului Mar-thei Lahovăry, aviatorul iscusit, curajosul combatant în primul război mondial, George Valentin Bibescu.
în anuarele aviaţiei române (1920—1933) nu am găsit nici un pilot cu numele de Fred Coceaşu, de care vorbeşte tot Cella Şerghi în capitolele cărţii sale consacrate lui Camil Petrescu. Dar pe George Valentin Bibescu l-am aflat citat printre cei prezenţi la constituirea Industriei de avioane româneşti (I.A.R.), iar pe Camil Petrescu printre personalităţile care au asistat la zborurile demonstrative pe noile aparate de provenienţă franceză. Prăbuşirea avionului, în c are [Fred Vasilescu îşi pierde viaţa, poate coincide cu accidentul de la Saigon al lui George Valentin Bibescu, relatat pe larg de principalele noastre cotidiane şi în Le Progres, publicaţia menţionată în roman. Oricum, sînt unele asemănări, Camil Petrescu ferindu-se de primejdia suprapunerilor totale prin surplusul de date. Personajul, în sine, refuză un „dosar de existenţă" identificabil riguros.Nu lipsesc însă nici acele elemente bovarice ca aspiraţia lui Camil Petrescu la funcţii diplomatice şi condiţii materiale rezervate privilegiaţilor de conjunctură.
Şerban Cioculescu, sigur pe judecăţile sale totdeauna supuse obiectului, nu întîrzie să se pronunţe şi, repetînd gestul de la apariţia Ultimei nopţi..., inaugurează seria comentariilor. Cronica la Patul lui Procusif reflectă un spirit refractar oricărei concesii de ordin afectiv, raţionalist care fără precauţii protocolare trece repede, nu şi grăbit, la examenul critic axiologic. Răsturnînd procedeul curent, Şerban Cioculescu îşi exprimă rezerve categorice de la început (aşa va proceda şi în cazul Răscoalei lui Liviu Rebreanu) asupra tehnicii care face ca Patul lui Procust să nu aibă o armonie sferică. Nici aparteurile nu-1 satisfac, scrisorile doamnei T., deşi „foarte interesante ca literatură psihologică", le găseşte cam de prisos, ca şi epilogurile. Ca reuşită exemplară, după Şerban Cioculescu, se detaşează masiva parte intitulată Intr-o după-amiază de august. Să vedem însă cum îşi expune criticul punctul său de vedere:
„Autorul admirabilului roman Ultima noapte de dragoste, întlia zi (sic!) de război, analiza de rară ascuţime a geloziei şi a nevrozei frontului, s-a lăsat aşteptat dgi ani împliniţi. în răstimp, o încărcată, dar foarte inegală, recoltă a romanului s-a oferit publicului. Pentru cititorul recules 1
1	Adevărul, an. 47, nr. 15062, 9 februarie 1933, p. 1, 2.
431
de romane, amator de soluţionarea prin tehnică apropiată a crizelor sufleteşti, d. Camil Petrescu a rămas o preţioasă disponibilitate, o rezervă prestigioasă.
Patul lui Procust corespunde întocmai pretenţiilor la cel mai ridicat potenţial. Ultima noapte de dragoste (volumul întîi al romanului sus-numit) se află astfel prelungită cu o carte gemănă, care duce foarte departe investigaţia dificilă a suferinţii erotice. De la o carte la alta, firul subţire de legătură e reapariţia-neîntîmplătoare a politicianului Nae Gheorghidiu şi a «Lumînărarului * Tănase Vasilescu, continuat prin fiul său Fred, personalitatea masculină complexă din noul roman. Punctarea acţiunii cu indivizi cunoscuţi dinainte este un procedeu familiar de la Balzac încoace, prin care romancierul divulgă intenţii de frescă socială — la d. Camil Petrescu cu totul subalterne proceselor de psihologie individuală. Căci oricît ar numi d-sa producţia sa epică «dosare de existenţă» şi oricît s-ar situa, prin anume evenimente politice pomenite, în actualitatea reportericească, domeniul său propriu este individul netipic, singuratic, monadă, individualitatea sfîşiată de drama sa personală, insolubilă.
Asemenea fructe rare ale civilizaţiei contemporane, asemenea existenţe singulare sunt în romanul d-lui Camil Petrescu trei: d-na T., Fred Vasilescu şi George Demetru Ladima. Pe acelaşi plan principal se mişcă persoana nesemnificativă a Emiliei Răchitaru, actriţă, care printr-un zar ironic al destinului determină sinuciderea lui Ladima. Celelalte personagii, inclusiv ziaristul D., suspinătorul d-nei T., strivit de mediocritatea sa, nu sunt decît semnale scurte ale ambianţei sociale, din care răsar cu prestanţă personalităţile polarizatoare ale interesului.
O	stridenţă tehnică este regizura d-lui Camil Petrescu. Prin notiţe în subsol, printr-unul din epiloguri, prin maieutica scrisului d-nei T. şi al lui Fred, prezenţa sa de sforar irită, cu efect de ricoşeu, deşi finalitatea urmărită de autor este tocmai absenţa sa din corpul operii.
Efectul e însă invers.
Indiscreţia de comentator constatată în Danton şi rolul din culise împleticesc lectura, stîrnesc obstacole inutile de circulaţie.
în ceea ce priveşte unitatea romanului, blocul impresionant, valabil, definitiv, este povestirea lui Fred: într-o după-amiazâ de august (p. 34—356). Epilogurile nu sunt necesare (p. 357—414), iar cele Trei scrisori ale doamnei T. (p. 3—33), foarte interesante ca literatură psihologică, nu sunt indispensabile pentru sugerarea feminităţii excepţionale a personagiului. Notele din subsol îngreuiază textul, iar cele patru poezii ale lui Ladima puteau trece în text, pentru completarea fizionomiei sale artistice. Viţiul tehnic nu e prea grav, dar este. Personali-
432
tatea nervoasă a d-lui Camil Petrescu îşi creează complicaţii zadarnice» dar uşor dăunătoare rotunjimii armonioase a operii.
*
într-o dupâ-amiază de august este un desăvîrşit roman de analiză petrecut în conştiinţa unui individ, aşa cum indică titlul, în spaţiul de timp al unei după-amiezi.
Fred Vasilescu e un tînăr diplomat, aviator, automobilist, proprietar de cai de curse, sportiv şi monden, de aceea cu o reputaţie injustă de «prost şi incult», în realitate un om complet, exemplar evoluat al timpului, activist şi cerebral totodată. Întîmplarea îl poartă într-O’ după-amiază de august la domiciliul unei actriţe pe care a posedat-o* de două sau trei ori. După preambulul cafelei şi dulceţii, servite de pitoresca ei soră mai mare, Valeria, urmează, fireşte, «actul în patul profesional». Emilia este o femeie fără personalitate, voinică şi cărnoasă ca modelele moderniştilor Picasso şi Favory, terminată cu un cap gol, de o «frumuseţe caligrafică» şi cu «pielea întinsă » ca şi cum şi-ar fi injectat parafină subcutaneu.
După consumarea la rece şi în contratimp a actului, urmează pliei sentimentale a Emiliei, unde se plasează pasiunea mare a lui. Ladima, de la care femeia păstrează sub panglică roz un teanc de bileţele şi scrisori. Poet obscur, considerat genial de extremişti, ziarist do mare temperament, utilizat o singură dată de Nae Gheorghidiu, fostul ministru liberal, desuet din punct de vedere fizionomistic şi modistic» Ladima se purtase ca idealist în viaţa sentimentală, consumat stupid pentru o nulă interpretă. E o interferenţă în existenţele lui Fred şt Ladima, şi anume o femeie, d-na T.
Divorţată după cîteva luni de căsătorie, d-na a devenit proprie-tara-asociată a magazinului de inobile «Arta decorativă». Este o cerebrală ca şi Fred, o sensibilitate acută şi o independentă, în cel mai ales înţeles al cuvîntului. D-na T. îl iubeşte pe Fred şi este iubită, dar un accident obscur intervenit bărbatului, contrazice afinităţile morale şi senzuale ale amanţilor, cari se consumă «într-o iubire rarefiată»..
Dacă am ridicat obiecţii relative la tehnica de încadrare şi subsol al romanului, nimic nu poate fi conceput mai săvîrşit decît blocul de rezistenţă care se numeşte: într-o dupâ-amiază de august. Şi nimic nu poate da imagina tehnică a acestui, în individualitatea sa, roman, decîţ lectura însăşi a Dupâ-amiezii de august,
Se va rosti desigur numele lui Proust.
Se va aminti metoda discontinuităţii memoriale, întrebuinţată cu măiestrie de d. Camil Petrescu.
.433
Chestiunea se pune însă dacă menirea proustiană este introdusă 4intr-un snobism' literar sau dintr-o necesitate tehnică. Să examinăm.
Intr-o dupâ-amiază de august pune alături trei cupluri: Fred-Emilia, Ladima-Emilia şi Fred-d-na T., îmbucate aproape indistinct într^unul şi acelaşi text şi dificil disociabile.
Mai ales că romanul nu e o povestire epică de evenimente după reţeta realistă, de arhitectură simplă, ci o dublă dramă de conştiinţă: iubirile nefericite ale lui Ladima şi Fred. Să facem abstracţie de încadrarea cărţii între scrisorile d-nei Ţ. şi episoadele, două, unde mai intervine complicaţia pirandellească a motivării sinuciderii lui Ladima.
Să ne limităm la într-o după-amiază de august. Adevăratul cadru al îndoitei drame este patul iubirii venale â Emiliei : « Patul Emiliei », dacă preferaţi un titlu concret, sensului ideal al Patului lui Procust, «are este tortura conştiinţei.
Cele două drame se joacă în conştiinţa lucidă a lui Fred, care Tetrăieşte drama lui Ladima recitindu-i cu pauze de respiraţie cores^ pondenţa, ajutat de comentariul complementar al Emiliei, peste umăr — şi îşi aminteşte fragmentar crîmpeie din propria-i suferinţă, căreia Ladima a fost martor în două rînduri. Sunt două drame morale ridicate la înaltă frecvenţă de setea de cunoaştere a lui Fred. Actul cunoaşterii se umanizează profund prin intuiţia lui Fred că drama lui şi a lui Ladima se înfrăţesc prin suferinţă. Sunt două lumi distincte de suferinţă şi totuşi doi confluenţi de mizerie umană, alăturaţi fără atingere de apele sufleteşti încropite ale Emiliei. Prezenţa mobilă a Emiliei era necesară pentru reconstruirea aventurii lui Ladima; eclipsările ei îngăduie lui Fred cîteva cufundări în straturile memoriei afective, pentru reconstruirea discontinuă a propriei sale aventuri. Artificiul tehnic aci ar fi fost succesiunea temporală logică dar nu şi firească în structura memoriei şi compoziţia clasică ar fi mers împotriva mecanismului memorial natural.
*
Şi apoi cu cît meşteşug realizează autorul două reconstrucţii psihologice, cari trăiesc susţinute dc prezenţele provizorii, aşa de bine dozate, ale făpturii de carne goală, Emilia. Secretul reuşitei construcţiilor cerebrale nu e altul decît realitatea epidermică, permanentă, obsesivă.
41 Sub zodia acestor dungi, adîncituri şi plenitudini, a stat întîm-plarea acestei după-amieze de august în întregime» (p. 356).
Sub zodia precisă a topografiei animalului feminin au crescut două flori de suferinţă, din existenţa lui Fred şi Ladima (dar aderenţa cititorului este mai integrală de partea lui Fred, poate pentru că e om întreg, decît de partea abstractului Ladima).
434
Modul proustian, aşadar, e folosit numai în măsura cerută de^ funcţia normală a memoriei în împrejurări date şi nu ca scop în sine^ şi ostentaţie tehnică avansată. în sfîrşit, nu văd nici o raportare între prolixa analiză proustiană şi introspecţia rapidă, nervoasă, acerată a d-lui Camil Petrescu; între investigaţia subconştientului, la Proust,. şi intelectualista psihologie a romancierului român care explică « fluidul sexual » al d-nei T., «curentul continuu * al feminităţii ei prin ţ permanenta (ei) tensiune intelectuală ».
« O gîndire adevărată o simţi cum simţi pulsul cuiva, sau, mai exact, cum ar trebui să constaţi, atingînd, că un corp e viu numai din senzaţia de circulaţie. Mai că îmi vine să spun lămurit că inteligenţa se poate descoperi şi prin pipăit» (p. 303).
Creator de neuitate fiinţe feminine (Ela Gheorghidiu, d-na T.r Emilia), care vor rămîne în figuraţia noastră epică valabile prin coexistenţă sau disociaţie: trup-inteligenţă, desigur cel mai pătrunzător şi plastic animator al femeii, d. Camil Petrescu rezumă finalitatea iubirii prin cea mai frumoasă formulă intelectualistă din cîte cunosc:
« O îmbrăţişare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligenţe» (p. 71), care se echilibrează desăvîrşit cu formularea mistică:
« Ceea ce simt pentru tine nu e nici dragoste, nici ură. E ceea ce simte somnambulul pentru lună. încolo nimic» (p. 353).
*
Calităţile cele mai preţioase ale romancierului se manifestă necon-strînse într-o dupâ-amiază de august, cu o libertate de mişcare şi o plenitudine admirabilă. Acuitate psihologică, luciditate totală, expresie nudă, neînflorită, a unui scriitor de rasă şi nerv, narator, portretist şi analist pe material viu, pe ţesut moral cald, palpitant de viaţă. Perso-nagiile d-lui Camil Petrescu, diferenţiate sau elementare, trăiesc cu ojntensitate unică, surprinse în dinamismul moral sau trăirea organică, dau impresia autentică a vieţii, fugitive şi ireversibile.
D. Camil Petrescu, alăturat majorităţii romancierilor români, profesionişti sau diletanţi, e un izolat, prin darul vieţii, comunicat simplei impresii, senzaţiei voliţiei, sentimentului, ideaţiei, întregei game a universului sufletesc. Nemijlocit transmite o vibraţie, stabileşte unjfluid, închide un circuit de sînge şi emoţie.
Cerebral şi senzual, senzitiv şi nervos, romancier complet, d. Camil Petrescu a înzestrat romanul nostru cu un model neatins pînă astăzi, de analiză vie.“
La 19 noiembrie 1935, Camil Petrescu face o paranteză în jurnalul său: „Lovinescu îi reproşa lui Cioculescu ironic că declara pretutin-
435
deni Patul lui Procust un roman genial, dar cînd a scris «a scăldăt-6 »“.■» Detaliul, deşi are savoare, fiind incontrolabil, îl împrumutăm numai sub beneficiu de inventar, mai cu seamă că Şerban Gioculescu în arti-colul-sinteză Romanul anului 1933, după o lapidară trimitere la Ultima noapte..., situa Patul lui Procust la cota cuvenită:
„Derivat din teatru, Camil Petrescu a salvat cu primul său roman formula autohtonă a romanului de război* fals înaintea d-sale, prin autenticitatea relatării, şi în partea a doua, independentă de cea dinţii* a permis cele mai îndreptăţite aşteptări, prin acuitatea de analiză a geloziei,' prin nervul şi preciziunea, moderne, de aleasă calitate. [.<.]
' Am păstrat mai la urmă romanul lui Camil Petrescu, Patul lui Procust, ca pe cea mai aleasă realizare a anului, prin darul unic al scriitorului de a spinteca viaţa cu intuiţie intensă, de a păstra ţesutul cald, palpitant de viaţă, de a vedea impresia autentică a trăirii, fugitive şi ireversibile. Cerebral şi senzual, senzitiv şi nervos, Camil Petrescu e un romancier complet, care înlătură dualitatea tehnică a romanului: observaţie exterioară şi analiză internă, printr-o trecere personală de la psihologia statică la aceea dinamică şi printr-o împletire de fiecare clipă a eului cu ambianţa. Maniera sa explicabilă suficient priii temperament nu trebuie asociată proustianismului, care e analiza subconştientului bergsonian, dar nu e fără legătură cu fenomenologia intelec-tualistă a lui Husserl.“ 1 2
Sub iniţiale, Al. Robot3 semnalează formula epistolieră şi prezenţa factorului subiectiv în textura romanului. Fără să se întrevadă intenţia de a reveni mai pe larg, Al. Robot ţine ca Patul lui Procust să fie văzut ca un moment, ca o dată în evoiuţia genului, rodomontada din finalul articolului nefiind lipsită de umor:
„Romanul de curînd apărut al d-lui Camil Petrescu, Patul lui Procust aduce în factura lui o noutate de tehnică, care, dealtfel, ca toate noutăţile are şi ceva vechi în ea.
Cei care au citit Patul lui Procust au avut surpriza de a fi în faţă unui roman compus numai din scrisori. Dar a spune că Patul lui Pro-ciisi e un roman în scrisori e nu numai prea puţin, dar e şi echivoc. Aceste aşa-zise romane în scrisori evocă desigur o literatură desuetă, contemporană probabil cu Bolintineanu, fireşte însă că ar fi mai mult
1	Camil Petrescu, ed. cit., p. 83.
2	Revista Fundaţiilor regale, an* I, ru\ 2, februarie 1934, p. 455— 466; reprodus în Aspecte literare contemporane, Editura Minerva, 1977* p. 259-268.
3	„Patul lui Procustu şi scrisorile (Elogiu indiscreţiei), în Rampa, an. XVI, nr. 4524, 13 februarie 1933, p. 3.
436
decît deplasată o asociaţie între Camil Petrescu şi acea epică defunctă şi istorică. Dar la noi s-au scris atît de puţine romane în scrisori, încît explicarea tehnicii Patului lui Procust, deşi dificilă, pentru că şi cere un contact direct cu romanul, aşa părînd normală şi uşor inteligibilă* e insistent cerută pentru cei care vor trebui de acum înainte să citească romanul d-lui Camil Petrescu, subliniat ca un eveniment literar al acestui an de graţie.
în acţiunea acestui roman apare, în primul rînd, autorul autentic romancier şi amator de suflete sîngerînde. Şi d-1 Camil Petrescu, romancierul în persoană, reuşeşte să fixeze în acest inedit pat al lui Pro? cust, cu riscul chiar de a amputa, cele cîteva inimi rănite, pumnul de speranţe distruse de acelaşi mare călău al vieţii, Amorul, sub a cărui pecetie pulsează lumea acestui roman.
Aşadar, află în primul rînd pe d-ta T., femeie de o inteligenţă unică, pe care o hotărăşte să şe spovedească celor cîteva coli de hîrtie. Şi astfel, iată-1 pe cercetătorul de viaţă Camil Petrescu în posesia a trei admirabile scrisori, fructe ale pasiunei nenorocite pe care d-na T. o păstra tînărului Fred Vasilescu, secretar de legaţie în Ministerul Afacerilor Streine.
Urmează spovedania lui Fred Vasilescu, prin aceleaşi mijloace obligat la o confesare, care mărturiseşte vizita la o actriţă mediocră a Naţionalului, pe care Rampa are obiceiul s-o numească « Chichk neasca», în ale cărei sertare găseşte scrisorile unui oarecare gazetar şi talentat poet, George Demetru Ladima, de curînd sinucis din cauza funestei iubiri purtate actriţei, scrisori pe care Fred Vasilescu le reproduce în întregime.
Cineva spune că nimic nu e mai lesne decît să scrii un « roman din scrisori».
Da, poate. Dar nu, în orice caz, un roman ca Patul lui Procust'y în ale cărui scrisori, d-1 Camil Petrescu a adunat o forţă de analiză rară, cu introspecţii în viaţa interioară, prezintînd, pe de altă parte* o epică de o tensiune semnificativă nu numai pentru viitorul proaspătului romancier Camil Petrescu, dar şi pentru evoluţia romanului românesc.
în concluzie, cred că fabula Patului lui Procust nu e fără morală: nu trimiteţi scrisori unei femei sau mai bine nu scrieţi deloc, altfel riscaţi să ne delectăm pe socoteala dv. ca pe a celor trei eroi din Patul lui Procust.“
Acelaşi Al. Robot, cînd trece la cronică literară,1 în spaţiu oarecum restrîns, fără disponibilităţi critice deosebite, încearcă să-şi con-
1 Rampa, an. XVI, nr. 4530, 20 februarie 1933, p. 1, 2.
43?
tureze punctul de vedere. Referirile se fac la personaje, la tipologia morală, iar In tehnica romanescâ, Al. Robot vede o filiaţie stendha-liană. Alertă, scrisă de un poet care proclama mai presus de orice inefabilul, cronica aduce cîteva observaţii ce se susţin:
„Odată cu dl. Liviu Rebreanu şi împreună cu d-na Hortensia Papadat-Bengescu, dl. Camil Petrescu înscrie pe marginea romanului românesc, atît de pauper şi de incolor, mişcările de rotaţie personală în a căror rază se cuprinde cît mai multă viaţă, iscată prin ciocnirea şi însîngerarea unor suflete stranii, genuni omeneşti inedite. Patul iui Procust, unealtă a torturii şi pat al trupurilor contopite, amputate sub semnul marelui călău, amorul, este romanul, pentru noi unic aproape, care luînd ca motiv iubirea, bătrîna eroină a tragediilor lumii, îşi propune şi izbuteşte s-o dezbrace de tot livrescul de rigoare. Redu-oînd acest nobil sentiment la instinct, proclamînd-o efect al unei lipse de luciditate, catastrofale, pe care le studiază în cazuri care respectă, cu severitate, realitatea.
Acest « dosar de existenţe », album zoologic al amanţilor, aşează pe masa sa de operaţie cîţiva pacienţi ai dragostei, bizari, cazuri generale totuşi, diverşi şi cu o diferenţă de psihologie, care îi complectează în raporturile lor.
Amorul pe care îl prezintă Patul lui Procust nu mai are nimica nici din savoarea de glumă şi de « floare la ureche » şi nici de lacrimogenă melodramă, cele două oglinzi ale crudului Cupidon.
Situîndu-le pe acelaşi plan, căutînd să convingă prin contraste, dl. Camil Petrescu, faţă de cazurile pe care le cercetează, fără să pozeze în oficier al satanicului ceremonial pentru Venera, apare învestmîntat în imaginea unui întocmitor de procede-verbale. Toată această distribuire de roluri pentru un singur interpret (romancierul) este în serviciul tehnicei pe care o practică dl. Camil Petrescu în cartea sa.
Sunt însă cîteva cuvinte de spus în primul rînd, despre personajele acestei mari drame pasionale, reduse la meschinăria unei boli, unui defect psihic.
Dacă am face un simplu şi strict control printre « femeile » romanului autohton, cu scopul de a o afla pe cea mai inteligentă, feminin inteligentă, nu cred ca voturile să fie pentru o alta decît această excepţională d-nă T. Femeia pură, fără petele mărunte ale frivolităţii, este în acelaşi timp femeia care e iubită şi femeia care iubeşte. Despre o astfel de femeie nu poţi spune decît un singur lucru, că o iubeşti, şi niciodată nu poţi afirma despre ea că e frumoasă. Încercînd să o alături acestui adjectiv, şi oricărui altul, profanezi inefabilul. Cu o bogăţie rară, înfăţişînd posibilitatea oricărei expresii şi interpretări, are
438
singura infirmitate de a nu putea provoca drame pasionale de fapt divers, deşi femeia iubită poate face victime, care însă suferă numai tacit şi nobil.
E un adevăr care, probabil, nu are darul de a convinge de îndată, din cauza unei confuzii care îi dă aureola necesară, dar consultîndu-1 pe autorul Patului lui Procust, ne vom edifica în bună parte:
« Din capete de experienţă proprie, din cercetarea cu oarecare* atenţie a reportagiilor în gazetă, din ceea ce ştiu din jurul meu, am ajuns la convingerea că numai femeile vulgare provoacă „drame de amor“„ sinucideri sau crime. Neîndoios că din pricina femeilor superioare se suferă mult mai mult, mult mai adînc şi sub forme care ţin de un des-fiinţător sadism psihologic.»
Prin urmare, « drama de amor » nu ar putea provoca decît cealaltă eroină, Emilia. Actriţă fără talent, frumuseţe fără farmecul sensL bilităţii, carne fără spirit.
Zola crease pe acea prostituată, ajunsă metresă de şambelan, Nana, care în acelaşi timp cu un troţuoar făcut numai spre propria satisfacţie, dintr-un capriciu feminin, pricinuia moarte a şi ruina cîtorva mari financiari şi iluştri aristocraţi.
Tot aşa şi Emilia, oferindu-se bătrînilor cu bani şi tinerilor cu automobil, este, pe de altă parte, cauza directă a sinuciderii lui G.D.La-dima, unul dintre « marii noştri poeţi».
Ladima e tipul unui nevropat, al unui bizar şi torturat gînditor. Scrisorile sale palpită de marea nebunie care îşi arată colţii în preajma cugetării lui. Ladima suportă furunculul unei lucidităţi care îi dă remuşcarea întregului său subconştient, singurul care activează.
«Emy, scrie el, ceea ce simt eu pentru tine nu e nici dragoste, nici ură... E ceea ce simte somnambulul pentru lună.»
Dl. Camil Petrescu, dublîndu-1 pe Ladima, a găsit una dintre cele mai frumoase metafore ale amorului.
Altfel suferă însă Fred Vasilescu. El n-ar putea să fie niciodată superior durerii sale, ca Ladima. E predispus — Ladima e predestinat — unor boli sentimentale mai mari, mai puţin ruşinoase, cu efecte mai mici. Poate că avînd un caracter feminizat, deci normal, deosebit, aşadar, de cel al lui Ladima, chinuit de tenebrele îndoielilor, conştient de inutilitatea existenţei sale, dezgustat de noianul prin care păşeşte către nimicire, către ce are viaţa mai frumos şi etern, moartea.
în ce priveşte pe George Demetru Ladima, numai o fişă psihanalitică ar fi suficientă pentru rezolvarea problemelor sufleteşti pe care le pune şi pe care un cercetător de viaţă de profunzimea d-lui Camil Petrescu l-a găsit nu în apartamentele unui ospiciu, operaţie de două
439
ori mai uşoară, ci l-a aflat respirînd acelaşi ozon cu noi, care desconsideră aceste rare, dar învecinate, exemplare de inegalitate între spiritul avid şi cosmosul imperfect, nedezlegat, înveninat.
Ladima s-a sinucis din pricina diavoleştei sale înamorări de acea femeie, clădită numai din carne şi lăcomie; s-ar fi putut însă sinucide şi din cauza mizeriei de care suferea, după cum tot atît de bine s-ar îi putut sinucide din cauza nesiguranţei în prezenţa lui Dumnezeu, rănit întîi de caducitatea şi provizoratul cosmic. Dar desigur că moartea sa a fost o cauză a tuturor acestor trei pretexte pentru nebunia lui.
Este evidentă influenţa pe care o exercită asupra lui Fred Vasi-lescu, omorît într-un accident de aviaţie, influenţă pe care d-na T. o va căpăta şi o va menţine vie.
Deci, sunt inele ale suferinţii şi ale amoralităţii, care, nebuloase, unesc, cu o fatalitate inconştientă şi distructivă, lucrurile, oamenii. Şi dintre toate, marele sens ale precarităţii cosmice, inutilitatea vieţii, accident al creaţiunei, stîrnit de o defectare a bucăţii dezlipite de soare, care şi-a pierdut căldura natală.
Dl. Camil Petrescu stabileşte liniile de evoluţie ale romanului nostru. Putere de analiză, pătrundere plasticizată, luciditate, învingînd prin naraţiune, toate supunîndu-le unui estetism reţinut.
Abilitatea tehnicei d-sale, prin care alambichează acest polimorf material de Rouge et noir românesc şi contemporan, nu e un subiect care vâ fi epuizat prin cele cîteva tribulaţii din preajma apariţiei acestui Pat al lui Procust.
Cu conştiinţa unui roman de superioară structură, unanimitatea va trece Patul lui Procust al d-lui Camil Petrescu, cît mai curînd, în repertoriul permanent al literaturii româneşti."
Petru Comarnescu, găsind similitudini, dar şi deosebiri infraartis-tice intre cele două romane ale lui Camil Petrescu, îşi începe articolul1 oarecum concluziv:
„Romanele lui Camil Petrescu se citesc fără să le mai laşi din mînă. Această constatare, pe care o mărturisesc mulţi dintre cititorii săi, este tălmăcită de aceştia, pur şi simplu, prin motivul că romanele sunt interesante şi ţin tot timpul atenţia încordată, fără să-ţi dai seama însă de această încordare."
Criticul este inţeresat de problematica celor două romane pe care le confruntă* stabilind înrudiri dar şi deosebiri esenţiale. Pe cînd în Ultima noapte de dragoste... e vorba de eşecul matrimonial relatat ca fapt captivant, în Patul lui Procust, Petru Comarnescu se întreabă
1 România literară, an. II, nr. 53, 18 februarie 1933, p. 1, 3.
440
dacă romancierul -povesteşte oare o la fel de captivantă faptă banală“? Şi continuă:
„în primul roman conflictul era mai mult în omul Gheorghidiu — femeia şi războiul fiind obiectele bucuriilor, tristeţilor şi îndoielilor sale. Obiectiv, cetitorul avea de urmărit în Ultima noapte de dragoste, îritîia [noapte] de război trei realităţi principale: Ştefan Gheorghidiu* soţia sa şi războiul. în Patul lui Procust realităţile constitutive ale românului sunt patru: d-na T., Fred Vasilescu, Emilia, Ladima. Patru personagii care nu se cunosc toate personal. Autorul le înmănunchează vieţile alăturînd trei scrisori ale d-nei T. şi un raport cerut lui Fred Vasilescu, la care se adaugă două epiloage. în român, avem, de fapt, două conflicte: unul între d-na T. şi Fred Vasilescu, care se iubesc fără ca unul să aibe siguranţa că e de ajuns de iubit de celălalt, în ciuda începutului de legare fizică, întrerupt apoi şi în ciuda gesturilor oarecum inefabile. Celălalt conflict este între poetul şi intelectualul Ladima şi Emilia, o femeie mediocră, cabotină cu pretenţii de mare actriţă,cu totul interesată şi neînţelegătoare faţă de măreţia personalităţii acestui Ladima. Fred Vasilescu, monden, sportiv şi bogat, moare într-un accident de avion, lăsînd doamnei T. nu numai averea sa, dar şi un mister pe care nu va putea niciodată să-l dezlege: de ce Fred o iubea şi totuşi refuza în ultimii ani să se apropie fizic de ea? Boală? Dezgust, teamă de năruire în real a unei idealizări pygmalionice? Secretul rămîne.
în conflictul dintre Emilia şi Ladima acesta se sinucide pentru că se simţea singur, pentru că femeia aceasta venală îşi bătea joc de el; care renunţase la tot ce nu era pur şi înalt pe lumea aceasta numai la ea, nu. Şi la Ladima, ca şi la Ştefan Gheorghidiu, problema femeii devine ucigătoare: Ladima din cauza mizeriei la care ajunsese, ca urmare a destinului său de suflet mare, cinstit şi integru, nu putea să controleze, să verifice adevărul că Emilia este o cochetă care numai faţă de el face pe inocenta. Se sinucide cînd îndoiala prinde în el certitudini.“
După acest rezumat, Petru Comarnescu încearcă şi reuşeşte să demonstreze în articoluL său că romanul lui Camii Petrescu reflectă o febrilă dorinţă de a transmite „experienţa sa proprie şi nu a[eelorlalţi“ de unde şi faptul că „descrie şi judecă numai lucrurile care îl dor, care-1 preocupă în chip statornic". Criticul, plecînd de la ambele romane, consideră fundamentală la Camii Petrescu setea de captare a imponderabilului, „prindere însă reală şi cu ajutorul întregii fiinţe a omului. Prindere intenţională, care există indiferent de rezultate şi care, indiferent de ele, poate, prin însăşi obsesia ei, să ucidă o viaţă, un suflet,
441
o	iubire. Ştefan Gheorghidiu nu e un gelos, ci un amant dornic să-şi cunoască amanta. La fel şi Ladima, care cerea vieţii numai adevăr şi sinceritate, consecvenţă cu sine însuşi.
Epistemologia aceasta cînd e teoretizată în filozofie se cheamă idealism critic şi afirmă că realitatea este ideea omului care simte şi gîndeşte. De aceea, pentru aceia care nu merg după terminologia la modă, Gamil Petrescu nu este un realist, ci mai curînd un idealist criticist, punînd preţ pe documentul subiectiv, trăit, analizat şi judecat pînă la ultimele lui consecinţe. Este realist într-atît cît realitatea intră înăuntrul fiinţei sale, în experienţa sa sinceră şi personală. Şi acest realism interior este, de fapt, tocmai idealismul de care vorbeam. Dar etichetele n-au nici o importanţă cîtă vreme ştim ce înţelegem prin ele. Dacă vreţi, îl puteţi chema naturalist. Dacă prin natural înţelegeţi apropierea autorului de substanţă, de natura lucrurilor, de dezbă-rarea de orice artificialitate ostentativă, livrescăsau nu.“
Pentru Petru Gomarnescu meritul specific literar al lui Gamil Petrescu „constă tocmai în faptul că proza sa apare spontan, fără ocoliri stilistice, fără broderii: faptul e rostit elementar şi viu, e turnat ca un rac în mare fierbere şi fixat întreg, înroşit doar de tinctura personalităţii scriitorului. Nici 6 operaţie, nici o desfigurare inutilă. Gamil Petrescu nu se joacă, nu înfrumuseţează, nu urîţeşte, ci redă prin idei cît mai clare şi mai distincte realitatea subiectivităţii sale."
Trecînd peste alte consideraţii cu referire strictă la atmosfera din Patul lui Procusty am preferat să reţinem opinia criticului privind mult discutată construcţie: „Ordinea istorică a evenimentelor, mai ales în Patul lui Procusty este adusă tot prin sensibilitate, prin memoria afectivă a scriitorului. Evenimentele nu sunt expuse pentru cetitor aşa cum s-au petrecut ele, în ordine cronologică, ci după relevanţa pe care le au ele pentru Cel ce le mărturiseşte, care le trăieşte în memorie, care îşi are preferinţele şi ordinea ei proprie. De aceea construcţia, mersul expunerii în Patul lui Procust se întregeşte, capătă semnificaţie abia la urmă, cînd fragmentele trăite şi expuse după voia memoriei celui care le recapitulează, ca şi după jocul circumstanţelor în care evocatorul intră cînd Ie evocă, se împlinesc în mintea şi emoţia cetitorului. Aici Camil Petrescu are multe în comun cu metoda de construcţie proustiană, ca şi cu un anumit cubism contemporan. Dar numai cu evocarea neistorică, adică afectivă. încolo, mai riguros, mai economicos şi mai logic decît Prouşt. Camil Petrescu nu se lasă de ceea ce e relevant pentru cunoaştere, pentru adevărul uman, pentru realitatea metafizică."
442
înainte de a trece la comentariul lui Mihai Sebastian considerăm absolut necesară rememorarea cîtorya date. In decembrie 1925, Camil Petrescu tăcea să apară Cetatea literară, înştiinţîndu-şi cititorii la rubrica „Redacţionale" (nr. 1,19 decembrie, p. 8) că noua revistă, al cărei director era, n-ar fi putut porni la drum fără „contribuţia unui grup de tineri fruntaşi ai vieţii noastre intelectuale, care vor să rămînă anonimi şi dintre care nici unul nu se ocupă direct de literatură. Ei şi-au luat angajamentul să-i asigure apariţia timp de şase luni. Atît.“ Viaţa Cetăţii literare a fost, dacă, se poate spune, efemeră, dar ea a însemnat un moment în presa literară a vremii. Ecourile polemicii lui Camil Petrescu cu Gindirea, Lumea, Revista vremii erau încă vii în 1926. în aparenţă solitar, el izbutise, totuşi, să întrunească adeziunii preţioase printre confraţii mai tineri, Mihail Sebastian fiind unul dintre aceştia. Curînd după apariţia celui de al doilea roman al lui Camil Petrescu, proaspătul colaborator al Cuvintului îşi anticipa cronica literară — cum a procedat şi Al. Robot — scriind articolul prevenitor „Patul lui Procust“ şi critica.x Cu ce scop? Mai întîi să-l asigure pe Camil Petrescu de simpatie şi apoi că se află în grupul re-strîns al celor care n-au uitat violentele atacuri dezlănţuite de gazetari, în majoritatea lor obscuri însă tenaci, împotriva Cetăţii literare. Reactivarea polemicilor de care îşi va aminti Sebastian s-a produs imediat după apariţia revistei. Vasile Cârlogea, sub iniţiala C., la rubrica „Cronica" (Autoritatea criticei dramatice la noi), în Neamul românesc literar1 2, îl blamează pe Camil Petrescu, care semna şi cronica dramatică la Argus: „D. Camil Petrescu, cronicar dramatic la Argus, este autorul unei piese de teatru şi a altora ce aşteaptă de mult să fie jucate. înţelegeţi veninul critic al d-lui Camil Petrescu. "Iritarea lui Cârlogea, determină replica 3 lui Camil Petrescu, care face apel la memoria secretarului revistei, Ion Sîn-Georgiu inspiratorul de fapt al notiţei din revista iorghistă: „D. Sîn-Georgiu vorbeşte de «veninul» meu, cred însă că e acelaşi d, Sîn-Georgiu, autorul unei piese, Femeia cu două suflete, pe care a maltrâtat-o toată critica şi publicul laolaltă, afară de doi cronicari, dintre cari unul este cel ce scrie aceste rînduri, fapt care i-a adus acestui cronicar călduroase şi personale mulţumiri din partea autorului nefericit". Aceeaşi revistă4 şi tot prin pana modestului neosămănătorist Cârlogea, sub masca „democratismului",
1	Cuvîntul, an. IX, nr. 2810, 19 februarie 1933, p. 1.
2	An. I, nr. 4—5, 25 decembrie 1925, p. 15—16.
3	Cetatea literară, an. II, nr. 2, 15 ianuarie 1926, p. 16.
4	Neamul românesc literar, an, I, nr! 11, 7 februarie 1926, p. 6.
reacţionează violent la apariţia articolului Nivel scăzut:1 „Sunt apoi reviste care apar sporadic, după cine ştie ce ploaie neaşteptată de bancnote pentru a satisface vanitatea cutărui sau cutăror tineri fără alt merit decît al rudeniei cu o excelenţă sau al unei cohabitaţiuni sub acoperişul aceluiaşi partid. Cetatea literară pare a fi dintre acestea din urmă căci nu-i găsim altă însuşire care să o poată pune în rîndul celorlalte categorii, materialul ei literar fiind Un material serios, fără formă, fără fond, e un material cvasi-mort.1 2 3 D. Camil Petrescu, directorul redacţiei, se ridică în articolul prim împotriva «nivelului scăzut» aî polemicelor dintre confraţii d-sale, trudindu-se să lovească reaua lor credinţă şi paguba pe care o aduc literaturii zeflemeli veninoase, calomnioase, fără spirit şi fără rost de cele mai multe ori. De acord. Dar cetiţi articolul d-lui Gamil Petrescu. Armele d-sale nu diferă întru nimic de acelea pe care le ponegreşte şi atunci se înţelege uşor la ce nivel s-au ridicat zidurile Cetăţii literare.“
Sburătorul reapărea într-o nouă serie în martie 1926. Din comitetul de redacţie, potrivit procesului-verbal din 28 februarie, făcea parte şi Gamil Petrescu. Era firesc deci ca, în linia bunelor raporturi, E. Lovinescu să prezinte cu simpatie Cetatea literară, motiv de a spori înverşunarea Neamului românesc literar, la care s-au alăturat zgomotos Adevărul literar şi artistic, Lumea şi Gtndirea. La rubrica „Revista revistelor46 3 citim: „Revista d-lui Camil Petrescu e tipul ideal al unei reviste fără rotative şi fără posibilităţi de desfacere. Nefiind o revistă populară, nu face, deci, nici sacrificiile de gust şi de bun-simţ, pe care revistele populare se simt obligate să le facă. E o revistă ce se adresează unui public restrîns de cititori, în cea mai mare parte scriitori sau viitori scriitori; e o revistă şi selectată şi organizată. D. Gamil Petrescu era indicat pentru o astfel de revistă: are o concepţie hotărîtă de artă şi un gust literar precis, rapiditate de discernămînt şi, la nevoie, posibilitatea de a umplea un număr respectabil de coloane. Ştie ce vrea şi realizează ce vrea; nu-1 vom certa deci pentru insuficienţele gustului său, dealtfel, faptele tuturor celor ce şi-au configurat personalitatea şi nu reacţionează decît pentru un fel de literatură. Pe lîngă gust, d. Camil Petrescu mai are şi o atitudine răspicată şi forţa morală de a şi-o susţine fără complicaţii. în aceste condiţii nu putem decît
1	Cetatea literară, an. I, nr. 3,1 februarie 1926, p. 1, 2 (semnat C.P.).
2	Alături de Gamil Petrescu mai semnau, în acelaşi număr al Cetăţii literare, F. Aderca şi N. Milcu (versuri), Ticu Archip (proză).
3	Sburătorul, an. IV, nr. 1 (serie nouă), martie 1926, p. 9.
444
urmări şi sprijini chiar, o revistă în care se afirmă o conştiinţă literară, lucru rar în publicistica noastră. Cetatea literară a mai avut şi norocul să dea la lumină din primul număr un nou talent, pe necunoscuta doamnă T., care, procedînd din analiză doamnei Hortensia Papadat-Bengescu şi din «cunoaşterea plastică» a d-lui Camil Petreseu, şi-a afirmat totuşi o originalitate din îmbinarea acestor calităţi. După o astfel de revelaţie literară, Cetatea literară ar şi putea dispărea, în s iguranţa că a servit mai bine literatura română decît atîtea reviste care în decurs de ani de zile n-au adus nici o contribuţie nouă, cum suntj de pildă: Gîhdirea sau Adevărul literar "
Adevărul literar şi artistic inserase, încă de la apariţia celui de al doilea număr din Cetatea literară, note maliţioase. Mihâil Sevastos, venit în redacţia Adevărului, îşi continuă campania începută la Viaţa românească. După ce Lovinescu fusese blamat1 pentru articolul Doamna T., în notiţa N-avem nevoie, revista 2 revine „âdmonestîndu-l“ pe critic că „face elogii Cetăţii literare, care a dat la lumină iun nou talent : Doamna T. După această revelaţie literară — urmează d-sa — Cetatea literară ar şi putea dispărea, cu siguranţa că a servit mai bine literatura română decît atîtea reviste care în curs de ani de zile n-ău adus nici o contribuţie nouă — cum sunt, de pildă, Gtndirea sau Adevărul literar.
Într-adevăr,aşa-i...
N-am prea avut noroc să dăm peste talente nouă.
Am avut nenorocirea să găsim mai ales scriitori vechi, celebri, consacraţi — vai! — înainte de a colabora la noi. Dar... ce-i de făcut?
Trebuie să ne consolăm cu dînşii.“
Trebuie să recunoaştem şi noi, fără nici o părtinire, cam silnic umorul anonim al Adevărului, abandonat însă repede pentru a-1 declara pe Camil Petrescu, care publicase în Cetatea literară cîteva poeme din Transcendentalia,, „absurd“, „anost“ iar pe admiratorii lui „neghiobii Alfred Hefter de la Lumea (bazar săptămînal),1 2 3 cu apariţia la Iaşi şi Bucureşti, se grăbeşte să împrumute tonul şi epitetele din Adevărul literar. Camil Petrescu răspunde superior, invitînd cititorii la imparţialitate: „Nu ne-am făcut nici o iluzie asupra sentimentelor pe care le au pentru noi confraţii şi pseudoconfraţii noştri într-ale literaturii. Adversitatea lor am simţit-o şi o simţim abia ascunsă, dar implacabilă mai totdeauna. Tocmai această impresie de implacabil
1	Adevărul literar şi artistic, an. VII, nr. 268, 24 ianuarie 1926, p. 7.
2	Adevărul literar şi artistic, an. VII, nr. 275, 14 martie 1926, p. 8.
3	An. II, nr. 53, 9 mai 1926, p. 17.
445
o	face de suportat; gîndul că e inerentă scrisului cinstit, ca şi rezistenţa atmosferică vieţii. Adeseori această ostilitate se trădează şi din cînd în cînd cîte unul, neavînd posibilitatea să ne lucreze la vreun comitet la premii, la vreo societate, răsuflă prin pagini de revistă şi răsuflă şi pentru alţii, care nu au curajul unei expresii proprii. De multe ori ne-am gîndit să reproducem din aceste pagini. Dacă o facem acum anume, este pentru că nota din Lumea ne furnizează cu adevărat un magnific exemplu de ură convulsivă. Judecaţi numai: «A dispărut foiţa d-lui Gamil Petrescu care a dat în două sau trei numere îndrumări mondiale răcnind adevăruri eterne, unei lumi ce s-a încăpăţînat să fie la fel cu dînsul: plină de genii, poeţi şi dramaturgi, de bărbaţi irezistibili, de Camili şi de Petreşti.
Veritabilul Gamil Petrescu, neînţeles, neauzit şi necercetat, va relua ofensiva încă o dată, de două ori, de trei ori, şi va cădea slăbuţ, moale, inoportun, lipsit de talent, lipsit de chemare».“ 1
Am socotit necesară această lungă paranteză din dorinţa de a facilita înţelegerea resortului psihologic care l-a îndemnat pe Mihail Sebastian să evoce 1 2 un moment esenţial în biografia lui, legat de apariţia Cetăţii literare şi de marea revelaţie care au constituit-o scrisorile enigmaticei doamne T.:
„Primul scriitor pe care l-am cunescut a fost Gamil Petrescu. Apărea în acel timp Cetatea literară. Primele trei numere ajunseseră la Brăila şi le descoperisem cu o imensă bucurie. Tonul aprig al notelor critice îmi satisfăceau poate un gust înnăscut pentru dispută. Cetitor al lui Arghezi, al d-nei Bengescu, al d-lui F. Aderca, eram fericit să găsesc în Cetatea literară îndreptăţirea de a iubi cărţile pe care le iubeam şi de a le detesta pe celelalte.
N-am izbutit să-i explic, mai tîrziu, lui Gamil Petrescu îndîrjirea cu care îl ceteam atunci, furia personală cu care participam la luptele lui, neliniştea cu care aşteptam replicile. în ce mă priveşte, cred că existenţa mea de scriitor ar fi deplin justificată faţă de mine însumi, dacă aş şti că undeva, într-un oraş de provincie, se află un singur băiat care să-mi citească scrisul, cu aceeaşi pasiune cu care ceteam pe vremuri Cetatea literară. Un astfel de lector — prin participarea lui activă la sufletul unei opere — este poate mai preţios decît cinci mii de cetitori amorfi.
După trei numere, Cetatea literară n-a mai venit la Brăila. Am crezut întîi căe un accident. Pe urmă am aflat că revista nu se mai
1	Cetatea literară, an. 1, nr. 7—8, mai 1926, p. 60.
2	M. Sebastian, Cum i-am cunoscut /..., în Rampar an. XVIII, nr. 5389, 30 decembrie 1935, p. 1.
446
trimite în provincie. Eram dezolat. O vreme am încercat s-o capăt prin diverşi brăileni care făceau mai des voiajul la Bucureşti, dar era imposibil să am; astfel revista,la timp.
Nu exagerez spunînd că lipsa ei era pentru mine o suferinţă. Cetatea literară nu aducea numai scrisul lui Gamil Petrescu, ci în acelaşi timp scrisorile unei enigmatice femei care semna misterios cu o singură iniţială; T.
Scrisorile doamnei T. erau halucinante prin preciziunea senzaţiilor, prin luciditatea sentimentelor. Aveam siguranţa că femeia aceasta există şi că, într-adevăr, în acele scrisori, îşi povesteşte, cu o sinceritate fără precedent, viaţa.
Aşteptam şi pentru acest motiv Cetatea literară, adăugind pasiunii mele de cetitor, o adevărată seriozitate personală.
După o lună, am plecat la Bucureşti. N-aş putea spune că o făceam exclusiv pentru a cumpăra Cetatea literară, dar fără îndoială (â printre lucrurile care mă hotărîseră să «trag la fit» de la şcoală şi să plec pentru cîteva zile, a fost şi gîndul acesta.
La Bucureşti, am găsit la chioşcuri doar ultimul număr al revistei. Pe celelalte cine mi le-ar fi putut da? Nimeni altul, desigur, decît Camil Petrescu. Şi tot el, dacă aveam noroc şi accepta să stea de vorbă cu mine, tot el mi-ar fi putut destăinui cine este doamna T.
Am sunat deci într-o dimineaţă în strada Regală, nr. 12, la etajul al doilea. Cred că eram palid şi de emoţie, dar şi de marele efort pe care îl făcusem asupra propriei mele timidităţi, pentru a urca pînă acolo şi a mă opri în faţa uşei. Am privit lung cartea de vizită ţintuită deasupra soneriei: Camil Petrescu. Pe urmă am sunat şi am rămas cu şapca mea de licean în mînă, neştiind cum s-o ascund.
Cîteva clipe, cîteva imense clipe nu mi-a răspuns nimeni nimic. Apoi uşa s-a crăpat cu foarte mare zgîrcenie şi în prag, barînd intrarea, s-a arătat un om scund, blond, cu ochii albaştri-verzi şi cu nu ştiu ce aer plictisit, puţin alarmat.
— Ce vrei d-ta? N-am timp acuma. Vino mai tîrziu. Vino altă dată.
Aşa l-am cunoscut prima oară pe Camil Petrescu/4
Reproducem în continuare articolul lui M. Sebastian din Cuvîntul, ,(19 februarie 1933), amintit anterior;
„Apărut numai de o săptămînă, ultimul roman al d-lui Camil Petrescu, Patul lui Procust, a şi izbutit să-şi fixeze destinul: un mare succes. Unul din aceste succese la care, mai mult decît adeziunea criticii şi mai mult decît îmbulzeala comentariilor, colaborează sentimentul
447
publicului cetitor de a se găsi în faţa unei opere mari. Se repetă pentru Patul lui Procust întâmplarea cu Ultima noapte de dragoste..., roman a cărui primă ediţie fusese epuizată acum doi ani, înainte ca deciziile critice să fi avut timpul să se rostească.
Nu vreau să sprijin pe acest succes nici un elogiu al cărţii. Patul lui Procust este o operă pentru care întreţin o prea veche şi vie pasiune, ca să-mi permit să o abordez prin elemente exterioare ei. Pe de altă parte, ştiu bine că un succes nu însemnează niciodată nimic în sine şi am făcut de atîtea ori procesul critic al anumitor succese răsunătoare, încît nu mi-aş ierta să mă bucur excesiv de aceasta, căci în fond este trist să sărbătoreşti drept un eveniment excepţional ceea ce nu este decît o recunoaştere firească, şi dealtminteri insuficientă, a unui scriitor de mari resurse şi a unei opere de înaltă ţinută.
Totuşi, pătrunderea tot mai adîncă a numelui d-lui Camil Petrescu în conştiinţa marelui public cititor de la noi mi se pare că este un fapt în stare să schimbe o întreagă tradiţie de lene şi prost-gust în preferinţele cetitorilor. Trebuie să se fi petrecut ceva, trebuie să fi intervenit un element nou în viaţa literară a ultimilor ani, care să fi făcut posibilă construirea unei noi scări de valori — căci refuz să cred că trecerea literaturii d-lui Camil Petrescu de la cunoaşterea şi admiraţia unui grup restrîns de elită, la cunoaşterea publicului mare a fost un fapt întîm-plător.
Acest element nou, de restabilire a valorilor critice, mi se pare că a]fost adus]în cîmpul nostru literar, odată cu debutul generaţiilor noi scriitoriceşti. Cel puţin acest lucru trebuie să le fie recunoscut.
Să-şi aducă aminte cineva de situaţia literară a d-lui Camil Petrescu în 1926. Era de-a dreptul insuportabilă. Cele mai obscure comploturi, cele mai dubioase alianţe, cele mai crunte duşmănii se uneau nu spre a critica (ceea ce ar fi fost posibil, în definitiv), dar spre a « compromite » numele acestui scriitor, care la acea dată era de mult autorul Sufletelor tari şi directorul Cetăţii literare, singura revistă literară românească de după război ce va rămîne în istoria literaturii, mai tîrziu, mult mai tîrziu.
Cine nu avea dreptul să zeflemeascâ această figură de intelectual ? Toţi revuiştii, toţi băieţii de redacţie, toţi foştii poeţi, ajunşi oameni de afaceri, îşi exersau verva în direcţia asta comodă.
Şi ce mijloc a fost cruţat? Bădărănia, trunchiarea textelor citate, gluma groasă, porecla insultătoare au fost armele cele mai elegante.
A fost probabil unul din cele mai dezonorate momente de pervertire polemică din cîte viaţa noastră literară a cunoscut vreodată..Şi el era
448
prăvălit asupra unui scriitor care, pe unde a trecut — prin teatru, prin roman, critică, poezie — a deschis adevărate capitole de istorie literară, nu numai prin talentul lui, care era mare desigur, dar nu decisiv (căci talent au foarte mulţi), cît-mai-ales prin acuitatea cu care a înţeles şi a formulat, în toate aceste domenii, funcţiile artei şi legile ei. (Cu puţină răbdare, un cetitor atent ar izb.uti să construiască, citînd din articolele, parantezele, observaţiile d-lui Gamil Petrescu, un tratat de estetică întreg şi complet.)
Poate că barbara năvală de la 1926 împotriva acestei opere a fost uitată. Poate că cel vizat însuşi a uitat-o. Astăzi, situaţia este cu desă-vîrşire alta şi nimeni n-ar consimţi, decît cu preţul ridicolului său propriu, să rişte atacuri ironice sau măcar facile împotriva unei opere căreia acum i se pot vedea cu ochi liberi masivele direcţii arhitectonice.
Prin ce miracol însă s-a ajuns aici?
Prin calităţile operei în primul rînd, prea durabile ca să nu depăşească o « campanie de presă» sau de opinie. Desigur. Dar de obicei asemenea victorii sunt mult mai lente. (Stendhal le fixa un răgaz de 50 de ani, dacă vă aduceţi aminte.)
Adevărul este că de la 1926 încoace, toată critica tînără a mers, din instinct şi din spirit de comuniune intelectuală, nu spre Gamil Petrescu, desigur, dar spre Cetatea literară, spre poziţia critică ce fusese definită acolo şi care trecuse de amănuntul dispariţiei materiale a revistei.
Fără angajamente de cenaclu, fără interese personale de apărat sau menajat, cu singura pasiune a adevărului şi a valorii, noile contingente de scriitori (înţeleg prin aceasta nu o masă globală de juni scribi, ci cîteva conştiinţe — 4 sau 5 — de intelectuali) au ştiut să se apropie de o operă şi de o personalitate corespondentă lor şi să lucreze pentru încadrarea ei justă, sus, la cele mai ridicate trepte ale valorilor autentic necunoscute.
Vechi adversar al generaţiei tinere, dl. Camil Petrescu nu poate nega acest lucru.“
Mihail Sebastian şi-a conceput cronica 1 11 în două părţi distincte. In prima, după ce se declară în acord cu criticii care au insistat asupra tehnicii romanului, se simte eliberat şi preferă să-şi îndrepte atenţia asupra cuplului doamna T.— Fred Vasilescu. Obsedat de enigmaticul personaj feminin, dar şi de misterioasa comportare a lui Fred, Mihail Sebastian relevă marile resurse de portretist ale romancierului oşti
1	România literară, an. II, nr. 55, 4 martie 1933, p. 3 şi nr. 56,
11 martie 1933, p. 3.
449
mijloacelor facil-adjectivale îii realizarea imaginii plastice. Se simte că punctul de vedere aparţine unui scriitor, el însuşi romancier, preocupat de problemele estetice ale genului intrat de curînd în literatura noastră, prin Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Gamil Petrescu, într-o nouă zodie. Din compararea uneia din eroinele Patului lui Procust, (e vorba de doamna T.) cu Elena Drăgănescu a ,Hortensiei Papadat-Bengescu, dar mai cu seamă cu Olguţa lui Ionel Teodoreanu sau cu eroinele „superioare44 din romanele lui Andr6 Maurois (privit atît de just de Sebastian cu ironie), rezultă că scriitorul nostru e mult mai aproape de gustul cronicarului. Acelaşi lucru şi în cazul Fred VasilescU apropiat, nu fără îndreptăţire, de stendhalianul Octav de Malvert din Armance. în partea a doua, Sebastian ia în discuţie celălalt cuplu, contrastant, Emilia-Ladima. Aici el are prilejul să atragă atenţia asupra celor două personaje care leagă Patul lui Procust de Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război: Nae Gheorghidiu şi Ştefan Gheor-ghidiu. După ce semnalează nuanţarea primului, Sebastian nu-şi poate cenzura regretul, vădit amical, că destinul celui de al doilea nu evoluează norocos, de unde „obligaţia44 lui Gamil Petrescu, dar şi implicita dorinţă a cronicarului, de a reveni asupra lui într-un nou roman, care, prin trimiteri, să risipească ambiguităţile legate de Fred Vasilescu:
,,[i]
Fără să ignorez problemele de tehnică literară, pe care romanu d-lui Gamil Petrescu le pune cu ascuţime, îmi voi lua totuşi libertatea de a nu le discuta aici. Întîi, pentru că aproape întreaga critică a făcut-o înaintea noastră, aducînd foarte interesante observaţii şi precizări asupra tehnicei Patului lui Procust. în al doilea rînd, pentru că problema aceasta nu ni se pare cea mai de seamă, materialul unei opere primind totdeauna asupra metodelor ei de organizare. în fond, tehnica unui roman nu este altceva decît o problemă de gospodărie. Şi chiar atunci cînd ea este atît de complexă şi subtilă, încît să adîncească materialul însuşi al operei (cazul lui Marcel Proust, al lui Joseph Gonrad uneori, al lui Gamil Petrescu, în sfîrşit), încă acest lucru nu este decît o problemă exterioară studiului ei propriu-zis. Să-l lăsăm deci pentru altă dată. Şi să amintim doar, spre lămurirea cetitorului nostru, că Patul lui Procust se desfăşoară, cum s-a observat, pe două mari planuri, unul de roman social, altul de roman psihologic, primul, cuprinzînd pe o suprafaţă largă nenumărate aspecte şi probleme ale vieţii moderne (politică, finanţe, ziaristică, aviaţie, modă, sport), cel de al doilea ata-cînd problemele intime, individuale ale omului, iubirea şi moartea. Trebuie, de asemeni, să remarcăm că pe acest de al doilea plan — pe
450
care l-am numit al « romanului psihologic » — Patul lui Procust înscrie o nouă diviziune în două cicluri tragice (Emilia şi Ladima de o parte — doamna T. şi Fred Yasilescu de altă parte), cicluri ce au oarecari legături epice între ele, dar care ascund în sinea lor două drame perfect vdistincte. Cuplul doamna T.-Fred întîlneşte în romanul d-lui Camil Petrescu şi străbate cuplul Emilia-Ladima, cum într-o aceeaşi bucată de pămînt un filon eruptiv ar străbate cîteva straturi sedimentare, fără ca substanţa lor să 'ubă altceva comun decît o vecinătate accidentală.
Unii critici au încercat să strîngă această legătură, afirmînd, cu multe şanse de adevăr dealtminteri, că Fred şi Ladima sunt amîndoi victimele aceluiaşi pat psihologic al lui Procust, unul mai scund, celălalt mai înalt decît dimensiunile fixe ale acestui culcuş. Este posibil. Este cu atît mai posibil, cu cît, astfel, titlul enigmatic al cărţii se luminează. Dar ştiu eu dacă «patul lui Procust» a fost în intenţia autorului numai simbolul iubirii? De ce nu al vieţii? De ce nu al morţii?
în ce mă priveşte, îmi place să las enigma nedezlegată şi să continui a face diverse presupuneri asupra semnificaţiei titlului, cum şi astăzi, la o depărtare de 100 de ani, se mai fac presupuneri asupra titlului lui Stendhal, Roşu şi negru.
După aceste consideraţii mai mult abstracte şi generale, să fiu în sfîrşit iertat de a vorbi, cu nesocotirea oricărui plan de expunere metodică, despre ceea ce îmi stă mai mult la inimă din romanul d-lui Camil Petrescu: doamna T.
Despre femeia aceasta am mai vorbit adese, aici şi aiurea, de curînd şi mai demult. Am cunoscut-o din primul ceas (în iarna lui 1926, cînd i-au apărut scrisorile din Cetatea literară 1 şi de atunci m-a preocupat întruna existenţa ei, pe care refuzam să o cred de pură ficţiune literară. * 19
1 Cum am văzut, cele trei scrisori apăruseră cu începere din
19 decembrie 1925. între timp, autorul.îşi dezvăluise public identitatea, semnînd prima scrisoare a doamnei T. în Facla (25 decembrie 1931). Faptul de a nu se fi sesizat iniţial mîna bărbătească a celui ce publicase sub iniţiala T. rămîne surprinzător. La o lectură foarte atentă, dintr-un simplu detaliu gramatical, scrisorile se sustrăgeau apartenenţei feminine. Camil Petrescu foloseşte forma masculină a pronumelui de întărire însumi în loc de însămi, incorectitudine dictată de vicleanul subconştient şi stilul indirect liber. Oricum, Sebastian, încă din 1930, într-un articol despre Hortensia Papadat-Bengescu, făcea o trimitere elogioasă la scrisori prin raportarea acestora la romanul Fecioarele despletite: „E în această artă psihologică aplicată a decorului o ţesătură esenţial femeiască şi din acest punct de vedere exemplul d-nei Bengescu nu e unic. D-ra Ticu Archip, d-ra Lucia Mantu (aceasta cu mijloace mai modeste) şi, îndeosebi, acele puţine şi admirabile
451
Regăsmciu-i aceste scrisori în fruntea Patului lui Procust, nu voi osteni să repet că aceste pagini sunt cele mai frumoase pe care proza românească modernă le cunoaşte. Simplicitatea lor de expresie, accentul lor de oboseală şi melancolie, acuitatea observaţiilor, bogăţia de sugestii a fiecărei imagini, pasiunea descurajată ce le animă — totul face din aceste scrisori o operă de înălţime excepţională.
Marcel Proust, întrebat odată, în adolescenţă, despre femeia pe care şi-ar închipui-o ideal, a răspuns cu o definiţie ce mi se pare definitivă: « une femme de genie, qui aurait Vexistence d’une femme ordinaire ».
« O femeie de geniu avînd existenţa unei femei obişnuite » este această doamna T., în care inteligenţa şi senzualitatea se întîlnesc pentru a crea o figură simplă şi regală în acelaşi timp. Este un personagiu complex, de calitate rară — adică tocmai ceea ce este mai greu de realizat în artă, unde calităţile excesive ameninţă să pară exterioare şi teatrale.
(Un exemplu se poate găsi la noi, în imediată apropiere, în opera d-nei Papadat-Bengescu, unde Elena Drăgănescu, eroină superioară, aparent din aceeaşi rasă cu doamna T., este pînă la urmă factice, convenţională şi schematică.) Este infinit de uşor să faci o femeie frumoasă în literatură: nu ai decît sa o spui insistent pe fiecare pagină, pînă ce îi intră în cap cetitorului, întrebuinţînd eventual cele 15 adjective convenabile unei frumuseţi (tulburător, strălucitor, fascinant, superb, extraordinar...). Şi e tot atît de uşor să faci un erou sau o eroină inteligenţi. Dificultatea începe din momentul în care vrei să fixezi detaliile specifice ale unei frumuseţi sau resorturile personale ale unei inteligenţe. Iată de ce eroii superiori abundă în literatura de calitate joasă (nicăieri nu cred să fie mai mulţi oameni de geniu decît în Andrâ Maurois) şi de ce adevăratele figuri mari, realizate plastic şi veridic, sunt rare în roman, una sau două în Stendhal, nici una în Balzac, una sau două în Proust.
Doamna T. este o femeie de o frumuseţe realizată strict, nu atît prin pagini de evocare lirică (lirismul fiind ineficace în creaţia epică), ci prin detalii exacte, revelatoare, de ordin pictural unele, de ordin spiritual şi psihologic cele. mai multe.
Formele trupului, trăsăturile feţii (acel romb al gurii senzuale şi matematic descris de Fred), maniera de a surîde, maniera de a se îmbrăca, * II,
pagini care, într-o prima colecţie a Cetăţii literare, le iscălise o misterioasa doamnă numai cu o iniţială, dovedesc această virtute“ (Despre marea europeană Hortensia Papadat-Bengescu — Dintr-un studiu asupra romanului românesc ce va apare în curînd, în Tiparniţa literară, an.
II, nr. 2—3, ianuarie-februarie 1930, p. 23—28
452
felul de a glumi, răspunsurile nervoase, tăcerile surpate, totul întreg este viaţa ei şi o face firească, imediată, cotidiană:
.« Şedea cu amîndouă coatele pe masă, cu braţele tinere şi rotunde, îmbrăcată în albul atît de delicat al bluzei, cu mîinile subţiri şi lungi, crescute parcă din manşetele moi de batist şi mereu plimbate în jurul obrajilor, sporindu-le feminitatea. Pe degetul arătător drept, avea un inel cu piatra neagră de onix, banal, dar care o prindea, sporindud albeaţa.
—Nu, domnişoară, serios, spune-mi ce preferi?
— îmi place lumina... pămîntul... cartea... rochia... zăpada... tot ce e neprevăzut... net» (p. 238).
Un răspuns ca acesta este suficient pentru a crea un om. Or, replici de egală frumuseţe, momente de egală simplicitate şi emoţie se află în toată traiectoria luminoasă şi îndurerată a doamnei T. prin carte, fără însă ca această abundenţă de răspunsuri sau observaţii fericite, să-i dea aerul insuportabil pe care îl au « femeile teribile » în literatură (Olguţa d-lui Ionel Teodoreanu sau orice eroină superioară din Andrâ Maurois). Dacă ar fi să o asemăn cu cineva m-aş gîndi la doamna Chas-teller, iubita lui Lucien Leuwen, neuitată apariţie din romanul postum al lui Stendhal, cu care doamna T. are identităţi de frumuseţe şi gravitate, avînd însă în plus adîncimea complexă a unei inteligenţe foarte feminină, dar foarte profundă. Această doamnă T., prin graţia ei, prin armonia peisagiului ei psihologic, prin melancolia iubirii ce o răneşte, evocă cele mai scumpe umbre femeieşti din literatură, amanta legendară din Le Grand Meaulnes al lui Alain Fournier, sau Fermina Marquez a lui Valery Larbaud sau oricare din eroinele triste ale lui Turgheniev, Apropieri justificate numai de emoţia iubirilor lor nefericite, de poezia lor depărtată, căci altminteri, fiecare în parte, şi mai ales această doamnă T., au semnalmente de identitate, absolut personale şi distincte. Tot ce o priveşte pe doamna T. în Patul lui Procust, tot, fără rezervă, este o antologie. Scrisorile, episodul incidentului de la Tekir-ghiol, episodul revelionului din 1928, cu paginile imediat următoare,, plecarea lui Fred în cursa spre Saigon, prima lor noapte de iubire m garsoniera mobilată de ea. Din aceste mari momente şi din nenumărate altele mai de amănunt, risipite în tot cuprinsul cărţii, se construieşte o figură complectă şi complexă de eroină, pe care istoria literară — şi nu numai cea românească — va trebui să conteze.
;i Pentru cine ar avea impresia că termenii acestei afirmaţii sunt prea categorici, repet că i-am cîntărit îndelung şi că nu am nimic de rectificat aici.
453
Ar trebui probabil să insistăm la fel asupra lui Fred. Nu numai pentru că prin el însuşi este un personagiu de resurse variate şi pline de interes, dar mai ales pentru că drama şi frumuseţea cuplului acestuia, ţine în egală măsură de Fred ca şi de d-na T. Ne vom limita totuşi, pentru că, la urma urmelor, o cronică nu este, din nefericire, decît o cronică. Dealtminteri, criticii care ne-au luat-o înainte au comentat suficient acest personagiu. Nu ştiu însă dacă s-a remarcat detaliul preţios că un erou de bună calitate ca Fred, amant prin vocaţie şi om superior prin structură intimă, a fost botezat de către autor aşa de comun şi aproape vulgar: Fred Vasilescu. Faptul cerea un curaj special, căci este în literatura noastră tradiţia ieftină de a se da personagiilor de roman sau de teatru, nume «avantajoase» (Giorgian, Gomşa, Adrian, Valeriu, Drumeş etc., etc.). Nu m-aş mira ca d-1 Zarifopol, duşman al tuturor « delicateţelor», să se bucure de apariţia acestui Vasilescu.
Tot la capitolul Fred, ar trebui să lămurim misterul său personal, acel mister ce îl îndepărtează de d-na T. şi îl obligă, deşi o iubeşte şi deşi se ştie iubit,- să o evite, cu preţul celor mai crude suferinţi sau brutalităţi. Ce rană intimă ascundea Fred şi de ce o ascundea atît de bine, încît pînă la sfîrşitul cărţii şi după acest sfîrşit, nici noi, nici d-na T> n-am fost în stare s-o aflăm?
« Dar ce ipoteze n-am făcut? Gît nu mi-am ars mintea în îndoieli de tot soiul. Nu ştiu ce ar fi putut să fie... M-a chinuit uneori pînă şi bănuiala stupidă, răscolitoare, că într-un accident de automobil sau avion, vreo rană i-a interzis pentru totdeauna să mai poate fi bărbat» (p. 411).
D-na T. nu făcea o presupunere cu totul absurdă. în orice caz, sunt raţiuni literare ce ar pleda pentru posibilitatea ei. Căci, casă ne întoarcem încă o dată la un autor scump d-lui Gamil Petrescu şi nouă, Stendhal are un roman, mai puţin cunoscut marelui public — Armance — în care eroul principal, Octave de Malivert, ascunde şi el un mister, pe care îl duce în groapă, sinucigîndu-se. Şi nimeni n-ar cunoaşte cheia acestei taine, dacă, mai tîrziu, n-ar fi dat-o Stendhal însuşi într-o scrisoare: Octav era impotent sau, în limbaj stendhalian, babilau.
Ga un nou Octave de Malivert să fie şi Fred Vasilescu un «babilau »? Nu. Există detalii precise în decursul povestirii care exclud presupunerea; căci dacă Fred o evita pe d-na T:, are'între timp cîteva legături uşoare cu felurite femei.
454
Atunci? Atunci nu rămîne decît ca, într-o zi, d-1 Gamil Petrescu să ne dea cheia enigmei acesteia, în jurul căreia se ridică o atît de ascuţită dramă.
Dealtminteri, nu este singura explicaţie pe care am fi în drept să i-o cerem. Sunt altele cîteva, despre care vom vorbi în cronica noastră viitoare.
[II]
Cuplul amoros Fred-d-na T., despre care am vorbit în cronica noastră trecută, are vădite superiorităţi de distincţie şi ţinută asupra celui de al doilea cuplu al romanului, Ladima-Emilia. Este o doză imensă de trivialitate şi tristeţe în povestea acestui Ladima, amorezat de o femeie de mîna a cincea — şi uneori trivialitatea aceasta, prin exces, se răsfrînge şi asupra lui, mărindu-i uşorul ridicul, pe care, dealtminteri, autorul l-a indicat în figura aceasta de poet, demodată şi puţin într-o ureche. Era foarte greu, îmi închipui, de ţinut măsură în desemnarea lui Ladima, personagiu mai mult tragic decît pitoresc, dar avînd atîtea ticuri, ciudăţenii şi naivităţi, ce vin să acopere şi să-i facă nesociale marile sale calităţi de inimă şi inteligenţă. E un Don Quijote bucureştean, acest poet care iubeşte şi crede într-o cocotă, căreia îi scrie poeme abstracte (şi de excelentă calitate, dealtminteri), se luptă cu mizeria şi cinismul, gîndeşte furtunos şi atacă imoralitatea, desfrîul, prostia... Fără îndoială, este un tip superior, dar se face vinovat de atîtea naivităţi, încît şi nouă ne vine greu să i le iertăm.
Este jocul absurd al iubirii în toată drama lui şi în fond nu faptul de a o fi iubit ca un licean pe groasa Emilia, i-1 reproşăm noi (cum nu-i reproşam pe vremuri lui Charles Swann de a o iubi pe Odette de Cr6cy, altă gîsculiţă, mai graţioasă însă). Dar peste păcăleala asta tristă, pe care dragostea i-o rezervă lui Ladima, este în el o gravă, o desăvîr-şită inaptitudine în care Emilia nu este decît un accident mai mult sau mai puţin. D-1 Perpessicius a observat just că în silueta lui Ladima este ceva din imaginea lui Eminescu rătăcitor prin cafenele şi redacţii, iar mai tîrziu (într-o convorbire personală) tot d-sa ne-a atras atenţia asupra asemănării de ton dintre sfîşietoarele scrisori ale lui Ladima şi corespondenţa amoroasă a lui Dimitrie Ânghel. Raportat la aceste două figuri din trecut, Ladima capătă un fel de autenticitate locală,care îi face mult mai plauzibilă şi puţin mai consolatoare urîta lui tragedie.
Cît priveşte detestabila apariţie a Emiliei, socotesc că dîndu-i viaţă acestei triviale păpuşi, după ce a creat o fiinţă de frumuseţea profundă a doamnei T., d-1 Camil Petrescu face un exerciţiu de mare
455
romancier, schimbînd cu uşurinţă planurile de viaţă şi scările de valori ale oamenilor săi.
Sunt mirat, în această ordine de idei, că s-a remarcat atît de puţin apariţia lui Nae Gheorghidiu, vechea noastră cunoştinţă din Ultima noapte de dragoste..., reluată aici cu mai multă amploare şi desemnată precis, complect, fără linii caricaturale (cum s-ar fi pretat în multe părţi), dar cu detalii de o cruzime virulentă (cum e acel brîu al lui Iov, care îl incomodează în scenele de amor cu Emilia). Sunt momente în care Nae Gheorghidiu, care nu este o canalie pur şi simplu, cum ar fi fost într-un roman realist sau într-unul sămănătorist, ci un « tip tare », inteligent uneori, abil totdeauna, sunt scene zic în care acest Gheorghidiu ia proporţii epice cu totul interesante (bunăoară în episodul gazetei sau în acela al succesului său de la Cameră sau, mai ales, în scena poliţei lui Ladima, de la pagina 313).
Prezenţa lui Nae Gheorghidiu în carte face o destul de slabă legătură. între Patul lui Procust şi Ultima noapte..., suficientă însă pentru a indica succesiv şi un acelaşi cadru al unor drame, care — deşi diferite — alcătuiesc la un loc tabloul general al unei opere de romancier. Desigur în materia asta d-1 Camil Petrescu nu inovează, după cum nici d-1 Rebreanu n-a inovat, trecîndu-1 pe Titu Herdelea din Ion în Răscoala, .dar aceste personagii.de legătură sunt inelele unui lanţ, pe care astfel. îl .putem urmări mai de aproape în desfăşurarea lui..
De acelaşi Nae; Gheorghidiu se leagă un alt mister al cărţii, (primul mister fiind Fred Vasilescu, inexplicabilul fugar), mister pe care autorul ar trebui să fie somat să-l explice într-o carte viitoare. In discursul lui Gheorghidiu la Cameră se află, întrradevăr, următorul, pasagiu,' de la pagina 288:
«Domnilor, ştiu care e gîndul nemărturisit al celor ce mă atacă, dar nenorociri se pot întîmpla oricărei familii... Sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu şi-a găsit pedeapsa în fundul ocnei... şi nimeni dintre noi, dintre cei de acelaşi sînge cu el, n-a făcut vreodată cel mai mic demers ca pedeapsa să nu fie executată, pînă la ultima ei literă.... Găsesc că este însă o neiertată lipsă de scrupule să fie atacat, fie şi numai prin aluzii perfide, unchiul care a contribuit la înarmarea armate române, pentru vina nepotului care a trădat această armată română. »
Sublocotenentul de rezervă Ştefan Gheorghidiu? Dar nu este alt-cine decît prietenul nostru vechi Ştefan din Ultima noapte,; febrilul, entuziastul, lucidul, adîncul Ştefan Gheorghidiu.
Domnul Camil Petrescu are toată libertatea de a-şi trimite eroii în ocnă,.dar acest Ştefan nu-i mai aparţine, din momentul apariţiei
456
şi cetitorii cari l-au iubit, cei care s-au identificat cu el, se simt îndreptăţiţi să ceară explicaţii. Gel puţin atîta.
în ce mă priveşte, nu accept deloc discreţia 1 excesivă a autorului şi dacă nu ar fi certitudinea că romancierul Gamil Petrescu nu a terminat tot ce a avut de spus cu acest de-al doilea roman, dacă nu ar fi pasiunea sa pentru oameni şi gustul de a le cunoaşte destinul, simplul fapt că ne lasă nerezolvată viaţa lui Ştefan Gheorghidiu ar fi suficient ca să-l determine să se explice. într-o nouă carte, desigur."
Petre Pandrea, autor al unor lucrări social-filozofice interesante ca orientare antifascistă, era înzestrat şi cu un incontestabil talent de pamfletar. Volumul Portrete şi controverse, de pildă, reflectă această Satură structurală unui temperament eruptiv. Din păcate, atunci cînd s-a pronunţat în presa interbelică asupra fenomenului literar, Petre Pandrea — care n-a rezistat tentaţiei artistice, încercîndu-şi forţele, fără succes, într-o proză ternă, cum este romanul Tractorul, publicat parţial — s-a situat într-un unghi îngust sociologizant, mai exact proletcultist, ca în cazul romanului lui Gamil Petrescu, judecat cu severitate dogmatică. Deşi admiraţia pentru autorul Sufletelor tari şi a gazetarului Gamil Petrescu e mărturisită, ea sucombă în faţa principiilor etice rigide, de unde şi intransigenţa din recenzia1 2 consacrată cărţii:
„Pe vremea cînd s-au jucat Suflete tari, o puternică piesă marcînd im excepţional debut de intelectualitate şi instinct dramatic, cu o nefericită distribuţie în principalul* rol feminin (d-na Filotti era prea în vîrstâ),. d. Gamil Petrescu era «un cîine cu negru în cerul gurii» în presa noastră, un soi de George Ladima, eroul actual din Patul lui Procust.
Destinul iniţial de dramaturg i-a fost pecetluit — 7 peceţi pe o carte citită pe fugă la prefaţă — de tristele moravuri din presa naţională fără lealitate şi fără elevaţie.
Mi-amintesc că s-a adus, atunci, învinuirea pastişării după romanul lui Stendhal Roşu şi negru. Andrei Pietraru ar fi fost, pur şi simplu, Julien* Sorel, care seduce pe jumătate îndrăgostit, jumătate escroc — plebeu ambiţios — pe o autohtonă ambiţioasă în genul Matildei de La Mole.
Gamil Petrescu are, într-adevăr, oarecari afinităţi elective cu marele romancier francez. Similitudinea intelectuală aplicată pe o tematică socială similară trebuia să dea rezultate cu oarecari analogii. Tema aleasă
1	în revistă, greşeală de tipar: „discuţia".
2	Stingă, an. II, nr. 15, 19 februarie 1933, p. 2.
457
de Camil Petrescu s-a aflat la ordinea zilei pînă la exproprierea latifu-diarilor, cînd boierimea română a intrat în mormîntul istoric şi coincide cu epoca lui Stendhal. Dar sunt două opere de sine stătătoare: Roşu şi negru, cuprinzînd toată plenitudinea unui talent, iar Suflete tari reprezentînd în dramă reversul zorilor ale unei foarte complexe personalităţi pe orizontul dramaturgiei, şi literaturii româneşti burgheze.
Mediul neprielnic a ucis în germene sămînţa teatrului lui Camil Petrescu, de la care se putea mult aştepta. Vechea poveste a ratării în mica familie scriitoricească autohtonă se repeta încă o dată. Neîncrederea, frivolitatea şi nu ştiu ce ploşniţi specifice, pomenite de C.P. după Apollinaire, în stare să distrugă şerpi boa, lei şi tigri, i-au otrăvit izvoarele creaţiei teatrale.
Camil Petrescu a răbufnit, apoi, în arta romanului pe care o mînu-ieşte cu mai puţină uşurinţă. Fantoma preocupărilor de tehnică teatrală îl urmăreşte cu tenacitate.
Observaţiile în această privinţă sunt ingenioase şi formează capitule întregi, fără a ajuta la caracterizarea personagiilor. Stagiara planturoasă Emilie nu are alte legături cu Teatrul Naţional, decît confun-dîndu-1 ca un templu al Venerei, şi drama se încheagă între alţi eroi, între enigmatica doamnă T. şi Ladima, între secretarul de legaţie Fred Vasilescu-Lumînărescu (sic!) şi atletismul său sexual, cu muşchii exercitaţi în carnea insensibilă a stagiarei şi a frumoasei directoare a magazinului de mobilă modernă.
Afinitatea cu Stendhal se verifică încă o dată, deşi nu mai poate fi vorba de pastişă şi nici măcar de influenţă, ci de afinităţi organice. Analiza şi cugetările asupra iubirii pot sta alături de De VAmour.
*
Camil Petrescu e un scriitor agitat de problemele tipice ale tinerei noastre burghezii agonizante. Are multe din îndoielile şi ezitările inci-pienţei de clasă stăpînitoare, plus toate stigmatele rafinamentului final. Notează cu ascuţime chinurile lui Ladima, o nouă şi mai desăvîrşită. ediţie a lui Dan de Al. Vlahuţă, adică aventurile intelectualului în mijlocul burgheziei liberale, alături de observaţii savante croitoriceşti,. precum şi un mic tratat de mobilă modernă. Aici se reflectează cu înţelegere şi simpatie preocupările inexistente ale tînărului burghez român în materie de îmbrăcăminte şi mobilă.
Camil Petrescu are o rară savoare bucureşteană. Puţini cunosc şi au redat aşa de exact snobismul capitalei. Lipsa de satiră şi seriozitatea abia disimulată cu care face descripţia celor mai anoste preocupări
458
— puncte cardinale în viaţa personagiilor — înlesnesc o transcriere justă. Bănuim chiar fraternizare extremă. Secretul noului său Mitică Popescu, al tînărului ciocoiaş de dată recentă Fred Vasilescu, aviator şi diplomat, rămîne, poate, în prăpăstiile sexuale sau poate în prejudecăţile de clasă.
*
Literatura este armă în lupta de clase. Prejudecăţile şi judecăţile scriitorului faţă de valorile întrebuinţate denotă secretul său.
In jurul a două chestiuni se polarizează sufletul şi reflexia din Patul lui Procust: a) iubirea sau mai exact luxura, b) dorinţa personagiilor de «a fi distinse », de a fi chic. Ultima e în legătură cu legea concurentei, cu cultul individualismului, cu apologia agnosticismului estetizant, care caracterizează ideologia predominantă. Preocupările erotice atit de accentuate sunt tot atît de simptomatice pentru o clasă agonizantă — puritanismul începuturilor burgheze e notoriu — după cum e simptomatică febra erotică la tuberculoşi.
Desigur, în sinul literaturii burgheze române, Patul lui Procust trebuie să aibă un rost. Proletariatul nu are însă ce folosi citind asemenea cărţi. N-o recomandăm deloc.“
La 20 februarie, Facla 1 consacra romanului o pagină-anchetă. Pe trei coloane semnează articole sumare G. Panaitescu (Scriitorul), Camil Baltazar (Stilul), V. Cristian (Erotica). La rubrica „Cîteva vorbe despre...“ răspundeau Corneliu Moldoveanu, N. Davidescu, Al. Rosetti, I. Jalea, M. Sebastian, G. M. Zamfirescu, Emil Gulian, Horia Oprescu. Mai substanţiale sint însemnările — cu sesizarea undei lirice — ale lui Camil Baltazar, care anunţă că va reveni (ceea ce s-a şi adeverit) asupra romanului. Deocamdată să vedem impresia lăsată de Patul lui Procust sub raportul stilului, Camil Baltazar, ca şi în cazul Ultimei nopţi de dragoste..., fiind beneficiarul lecturii (de rîndul acesta parţiale) a corecturilor:
„Citeam zilele trecute, în ultimă corectură, o sută de pagini ale noului roman al lui Camil Petrescu: Patul lui Procust. Despre carte în întregime voi scrie, şi foarte curind. Dar pînă atunci ţin să însemn aceste cîteva observaţii cari m-au urmărit în timpul lecturii Patului lui Procust.
Mai întîi nivelul cărţii, nivel pe care îl ating, de obicei, în literatura noastră, abia cîţiva scriitori: Hortensia Papadat-Bengescu, Arghezi, G. Călinescu şi alţi vreo cîţiva, să-i numeri pe degete. în stilul prob şi propriu al lui Camil Petrescu simţi tot timpul prezenţa inteligenţei
1 An. XII, nr. 619, 20 februarie 1933, p. 2.
459
scriitorului, travaliul său cerebral, care însă nu sterilizează fraza, propoziţia sau gîndul, ci dimpotrivă îi dă o densă şi rară căptuşeală de cugetare, de metal plin, de autenticitate.
Cărţile la noi se scriu cu o cursivitate gazetărească, Locul comun sau verbul comun, adjectivul sau imaginea convenţională sunt regulat întrebuinţate cu sfinţenie atunci cînd, de pildă, scriitorul este într-o criză momentană de dispoziţie.
Cartea epică se face după reţetă şi cu mijloace, dacă li se poate spune aşa, mecanice. Cu dozări şi măsurători, cu augmentări şi pigmentări «pe ici, pe colo, unde trebuiesc».
Dar în veac bate un vînt sărat şi aducător de noi mijloace de expresie şi de exprimare. Nu vă miră ce loc considerabil ocupă în ultimul timp literatura memorialistică, autobiografică, sau cel puţin aceea care se povesteşte la persoana întîia?
Se face din zi în zi mai mult loc pentru un gen fericit şi amplu: genul liber al cărţii povestită nu după canoane şi breviare literare, ci după pulsul şi tensiunea personală a scriitorului. Un scris nou, neconvenţional ca grîul şi substanţial ca el îşi impune întîietatea. Şi la noi, reprezentantul său autentic şi viguros e Gamil Petrescu. Cred că este singurul scriitor de la noi care aduce în proză, în proză pur şi simplu, elemente şi podoabe din trezoreria poetului, care însă în proză capătă valori proprii noi şi adaugă în frumuseţe. Oricine altul cădea în deficienţele poemului în proză. Camil Petrescu reuşeşte să dea, prin aceste mijloace, o plasticitate, un plus verbului şi frazei sale. Am ţinut s-o relev.“
Camil Baltazar se mişca, avid de ştiri „senzaţionale'4, de mărunte cancanuri pitoreşti, în medii felurite şi era, aşa cum reiese din amintirile contemporanilor, într-o permanentă dispoziţie de colportor fantezist în redacţii şi cafenele. Autorul Flautelor de mătase avea îndemînare gazetărească şi răspundea cu promptitudine entuziastă la solicitări, mai cu seamă cînd veneau în direcţia simpatiilor lui literare. De Camil Petrescu, dovezile şînt numeroase, s-a simţit totdeauna apropiat. Ca reacţie psihologică ne pare, aşadar, în ordinea firească înregistrarea ecourilor în prelungirea succesului pe care l-a cunoscut Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război poetul complăcîndu-se în ipostaza de port-parleur al romancierului. în articolul făgăduit de Camil Baltazar,1 fapt surprinzător, accentul cade pe latura etică a romanelor şi
. 1 Despre Camil Petrescu şi „Palul lui Procustu, în Rampa, an. XVI, nr. 4543, 7 martie 1933, p. 1, 2,
4i30
mai puţin pe aspectul artistic, faţă de care o anumită reţinere e întru-cîtva diplomatică pentru a nu fi suspectat de apologie:
„Am căutat să aflu însă cheia intimă, cauza adevărată şi tainică a faptului că Ultima noapte de dragoste, prima (sic!) noapte de război a reuşit să pătrundă şi să cucerească straturi sociale diverse, întrunind în toate părţile un consens unanim. Şi am aflat-o tîrziu, cu prilejul publicării celui de al doilea roman al lui Gamil Petrescu: este etica eroilor săi principali, substanţa lor psihologică. N-aş putea spune (fiindcă formula ar suferi de simplitate şi sărăcie) că eroii lui Gamil Petrescu sunt buni, dar ceea ce face substanţa lor afectivă este un motor salutar şi higienic de admirabilă etică socială. Şi Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, prima (sic!) noapte de război şi Fred Vasilescu şi doamna T., pînă şi poetul Ladima sunt construiţi dintr-un material de înaltă frecvenţă higienică şi de ales nivel sufletesc. Minus poetul Ladima, a cărui existenţă dureroasă are scăderi şi pestilenţe cari te fac să-l identifici cu cîteva penibile figuri ale cafenelei literare bucureştene — minus poetul Ladima, toate celelalte personagii îţi fac bine, mulţumesc o nevoie organică de echitate, echilibru sufletesc şi nu ştiu ce imponderabil etic din tine. [...]
Sunt în acest roman descrieri plastice ale trupului şi ale sufletului femeiesc care fac din ele pagini de universală antologie erotică. Cred că aceasta a impresionat în chip deosebit pe mai toţi cronicarii cărţii lui Gamil Petrescu: intensitatea de emoţie şi sensibilitate şi frageda naturaleţe în faţa actului dragostei.44
Deşi cu regim de cronică literară, foiletonul lui M. Gh. Constan-tinescu e mai degrabă o prezentare a romanului, cotidianul1 ţinînd în primul rînd să-şi informeze cititorii asupra conţinutului. Totuşi, se cuvine menţionată introducerea, unde M. Gh. Gonstantinescu încearcă, forţînd oarecum realitatea, o situare a scriitorului în contextul literar al momentului, fără să depăşească însă banalitatea:
„în mişcarea literelor de după război, d. Gamil Petrescu a ocupat locul de frunte. Mulţumindu-se să creeze şi făurindu-şi din aceasta un scop pe care cu romanul de faţă îl atinge din plin, preţuita activitate a d-lui Gamil Petrescu a purtat întotdeauna o haină de o tăietură cu totul aparte şi prin aceasta de o reală şi fascinantă frăgezime în trăsăturile ce se lăsau ghicite prin răscolitoare obiectivări. în literatura noastră epică, locurile prime sunt ocupate pînă acum de două personalităţi de un voltaj acumulat parcă din frămîntările unei întregi generaţii.
1 Universul, an. 50, nr. 48, 20 februarie 1933, p. 4.
461
Este vorba de d. Liviu Rebreanu şi d. Camil Petrescu. Amîndoi de intuiţie psihologică antrenată de văpaia unei conştiinţe sociale ce modelează jocul subconştientului rezervat să păstreze clipele retrăirilor, întocmai după cum din adîncul unei nopţi, apariţia întîrziată a aştrilor înseamnă o limitare a existenţei, prin corijarea impresiei ce imensitatea întunericului neant îşi postula limanul în nevăzutul infinit.
Dacă d. Liviu Rebreanu este un psiholog al frămîntărilor de masă şi de nuclee sociale, d. Camil Petrescu caută expresiile sufleteşti ale individualităţilor, lipsite de masca grupului care ar manifesta prerogative de strînse afinităţi elective.
Coloratura psihologiei sale o dă individul respectiv, în care trăieşte poate şi silogismul unor adevăruri de o generală repartiţie, însă postulatele datelor singulare suficiente spre a înfăţişa o unitate organică şi subiectivă sunt sustrase din echivocul ambianţei/4
Cînd în aceeaşi perioadă se afirmaseră plenar Hortensia Papadat-Bengescu şi Sadoveaiiu, ierarhizarea lui M. Gh. Constantinescu trebuie văzută ca o grabă pur gazetărească, dealtfel ca şi încheierea destul de stîngace: „D. Camil Petrescu ne dă în Patul lui Procust o interesantă şi umană psihologie erotică, în care realităţile sunt arhitectonic prinse în linii puternice cu viaţă proprie şi intensă44.
Contradictoriu, succesiune de impresii ale unei structuri lirice, e entrefilet-ul 1 lui Adrian Maniu. Autorului Solomeii se pare că i-a plăcut mai mult latura erotică a romanului. Confuz în prudenţa sa, el schiţează gesturi histrionice spre posteritate. Oricum, Adrian Maniu a intenţionat să nu întîrzie semnul de simpatie, care transpare printre rîndurile scrise în grabă pentru un cotidian de mare circulaţie:
„Un roman bizar: descusut, totuşi plin de intrigă, traversînd fapte tăiate cu foarfecă din cotidian, dar păstrînd fîşii sîngerînde de viaţă trăită — bîrfeli mărunte îmbinate, cu îndemînatică stîngăcie — lîngă marile teorii asupra formării aştrilor — cu judecăţi materiale (sic!) asupra gîndirii mistice. Şi precepte de modă pentru valorificarea calităţii.
Iată numai o parte din materialul ce în două volume se deapănă în jurul unei iubiri nefericite, pe care o judecă alt erou, învingător, cu dezgust. Cartea avea nevoie de contraste, sentimentalism şi cinism. — nervi şăţui, biciuiţi cu foame nestinsă — dintre culise de teatru pînâ la plaje, amestecînd real şi convenţional — cerînd material de analiză tuturor, cu neastîmpăr agitat — pornind de la sînii catifelaţi ca gutuile,
462
1 Universul, an. 50, nr. 50, 22 februarie 1933, p. 3.
gură cu zîmbet ce nu e în stare să. rîdă, coapse animalice şi senzualitate împotmolită — ca să ne poată apare o sinucidere înmormîntată în epiloguri înalte — scrisul ducînd un fir tragic şi romantic peste decorul de voluptate nesimţitoare. Icoane de lux şi de mizerie...
Romanul lui Gamil Petrescu e numai contradicţie — static şi pasionant — transparent şi negru — erotic, dar ridicînd deasupra des-frîului chinul covîrşitor al iubirii curate, ce se închină şi se răstigneşte pentru idealul ce nu merita jertfa. E scris în fugă cu reflexiuni adînci. Patul lui Procust nu se osteneşte să dezlege pentru toţi înţelesul titlului său.[...] Romancierul modern a cules simbolul ca un bob de rouă prin care să privească tot un pat — de data asta al unei femei ce slujeşte arta fără a avea flacăre sfîntă, iar dragostea fără iubire. [...] Ţin a arăta că aşa cum e scris romanul cel nou al lui Gamil Petrescu e deosebit de interesant. Calităţile şi defectele mari din care se urzeşte un scris bun se întîlnesc revărsate cu prisosinţă. E meritul talentului, în orice caz, şi mai cu seamă în tot ce are inadaptabil convenţionalismului. Abia tîrziu o judecată nepărtinitoare va cîntări valoarea romanului, cînd vremea îndulcind asprimi, adevăr şi fantezie, se contopesc, depărtîndu-se. Cartea e încă proaspătă — cît va usca şi cît se va împietri din paginile ei? Un lucru ştiu — în carte e suflet. Romanul va fi citit şi de cei din urmă cu cîştig, cînd neamăgiţi să însemne nume sub portrete prinse din viaţă, au să se oprească numai la viaţa cărţii şi îşi va lărgi zarea, ca atîtea destine literare în lume.“
în alt cotidian,1 V. Cristian mimează exclusivist regretul faţă de spectacolul, considerat tern, al prozei vremii. Patul lui Procust venea să lumineze un deşert! Entuziasmul nu cunoaşte limite şi, scăpat de orice control, tînărul condeier plăteşte poliţe de limbaj, cum ar fi tautologia, şi încearcă o încadrare (totuşi îndreptăţită) într-un context mai larg al romanului modern european.
„Cu această nouă carte — exclamă V. Cristian — dl. Camil Petrescu fixează monumental începuturile unui roman, într-adevăr, contemporan. Literatura noastră epică evoluează într-o lentă monotonie. Epicii noştri, pare-se, nu au luat notă de caracteristicile secolului nostru, din care se poate degaja un nou stil şi o nouă ritmică a vieţii. Descoperirea, de pildă, a eului nostru subconştient a adîncit sensul existenţei noastre. Marcel Proust, James Joyce, Maurice Baring sau Aldous Huxley au ştiut să exploateze fecund cîmpul vast peste care se agita, în frumoase falduri, steagul freudismului.
1 Epoca, nr. 1126, 23 februarie 1933, p. 2.
463
O caracteristică a epocii noastre, pentru că ştiute sunt caracteristicile sau calităţile dominante care au determinat marile epoci ale literaturii (fatalismul oriental, tragismul grec, sobra eleganţă şi ordine latină, misterul neguros al evului mediu) este permanenţa, obsedanta conştiinţă a trecerii timpului, care antrenează pasul nostru spre definitiva spulberare în moarte.“
După o paranteză în care V. Cristian ţine să polemizeze cu romancierii epigonici ai semănătorismului „ameninţaţi44 de noile condeie care s-au impus cu autoritate, producînd un adevărat reviriment în proza epocii (Hortensia Papadat-Bengescu, F. Aderca, N. Davidescu, Ion Vinea şi Camil Petrescu), trece la o prezentare gazetărească a romanului. Dincolo de exaltări juvenile, cum ar fi cea privitoare la titlu, acesta echivalînd, pentru V. Cristian, cu „descoperirea unei noi Americi44, reţinem: „Camil Petrescu subliniază grav, cu o admirabilă pondere, dar şi cu incandescenţă, pasiunea, necesitatea de a pune în acord (în literatură), viaţa noastră cu adevărata viaţă, aici sau în Guatemala, de pildă. Şi romanul acesta, în care viaţa, cu o justă caligrafie, cere însă enormă aplicaţie, tehnică şi pe deasupra acea supra-cerebralitate care-1 fac pe adevăratul scriitor să descopere în faptul divers al unei gazete, infernul incendiat al dramei.44
Deşi, aşa cum am văzut, Octav Şuluţiu, la apariţia Ultimei nopţi de dragoste, întîia noapte de război, prin frecvenţa superlativului s-a situat în rîndul celor mai entuziaşti, la confruntarea cu Patul lui Pro-cust, debutul ca romancier va trece net pe locul secund în ierarhia lui de valori. Cronica 1 începe cu o sumară caracterizare a personajelor Emilia-Ladima, Fred Vasilescu şi doamna T., în plastica romancierului criticul descoperind ceva din arta portretului, a descripţiei balzaciene. Superioritatea epică în Patul lui Procust provine, pentru Octav Şuluţiu, şi din resursele nebănuite în organizarea contrapunctică, din modul cum ni se sugerează mişcarea timpului de la evenimentul prezent la trecut, ca apoi prin ă rebour, să se revină circular la punctul iniţial, care să-i nuanţeze semnificaţia. Dar judecăţile nu se detaşează din confruntarea celor două romane, ci din analiza directă, la obiect, a Patului lui Procust, chiar dacă la un moment dat criticul stabileşte o anumită înrudire — destul de discutabilă — între Fred Vasilescu şi Gheorghidiu, atras în treacăt de ideea similitudinilor psihologice dintre cei doi eroi. Potrivit tînărului critic, reuşita provine din osmoza prozei obiective cu cea de esenţă subiectivă. Rezervele vizează în exlusivi-
*	1 România literară, an. II, nr. 54, 25 februarie 1933, p. 1, 2.
464
tate digresiunile teoretice* considerate inutile,recomandîndu-le implicit lectorului să le escamoteze fără sentimentul că se va simţi păgubit, dimpotrivă. La Octav Şuluţiu, în cronica gîndită destul de liber, de unde şi o oarecare discontinuitate, găsim observaţii care îl deosebesc de alţi comentatori, aşa cum vom vedea:
„Dezorientat de o după-amiază toridă de august, Fred Vasi-lescu, un bogat şi elegant tînăr monden, fost secretar de legaţie şi actualmente aviator amator, îşi îndreaptă plictiseala în patul unei vechi cunoştinţe şi actriţă mediocră, de o frumuseţe caligrafică, inexpresivă, Emilia. După actul posesiunii, servit profesional de Emilia, neînde-mînatică, vulgară, în discuţia insignifiantă ce urmează, Fred face o* descoperire care-1 uimeşte: prietenul lui, Ladima, s-a sinucis de curînd şi, mai mult, a iubit pe Emilia, care posedă un teanc impresionant de scrisori şi bilete de diferite mărimi. în tovărăşia nudă a femeii, Fred citeşte scrisorile lui George Demetru Ladima, poet şi ziarist, din care desprinde o pasiune cotropitoare, cauza, se pare, a sinuciderii acestuia. Memoria aţîţată a lui Fred readuce în conştiinţă momentele în care l-a cunoscut pe Ladima şi pasiunea acestuia se agaţă, se împleteşte cu pasiunea pe care o are Fred pentru d-na T. Şi astfel, din scrisoare în scrisoare, însoţite de comentariile rudimentare ale Emiliei şi de evocările lui Fred, cele două iubiri se urmăresc paralel, aci întretăindu-se, aci depărtîndu-se, ţinute mereu în lumina amintirii de momentul prezent, crud, trivial al femeii, goală şi de vestminte şi de suflet, lipsită de orice licărire de inteligenţă sau delicateţă, icoană jignitoare de femelă mahalagioaică şi nesimţitoare. Planul acţiunii este astfel ordonat de momentele psihologice ale lui Fred şi se îmbină, puţin cîte puţin, creaţia obiectivă a faptelor, cu subiectivitatea sensibilă şi dureroasă a povestitorului.
Simplă în intrigă, povestirea este bogată în semnificaţie şi analiză. Acţiunea se desfăşoară în pat între doi oameni goi, între o femeie lipsită de resurse intelectuale, care caută să capteze atenţia sexuală a masculului prin exploatarea trecutului ei aventuros, şi un avid de a afla reversul unui om pe care-1 cunoştea într-un fel şi-l descoperă atit de deosebit şi de tragic. Deasupra odăii se succed cîteva momente din viaţa lui Fred şi a lui Ladima, fără legătură cronologică, aduse în lumina memoriei de scrisori, de asociaţiile ce se petrec în mintea lui Fred.
George Demetru Ladima, poet remarcabil şi ziarist excepţional, om de cultură şi o inteligenţă deosebită, dar slab şi sensibil ca un poet, prezintă contradicţia frecventă în oamenii excepţionali, între sensibi-
465
litate şi inteligenţă. Intransigent şi acerb în chestiunile de idei, polemist neînfricat, Ladima este, în ce priveşte viaţa lui intimă, de o slăbiciune umilitoare, de o timiditate candidă. Lucid şi ingenios în creaţie, Ladima în viaţă nu este decît un naiv, un ridicol. Şi în această contradicţie se situează pasiunea lui inexplicabilă pentru Emilia, care nu justifică prin nici o calitate poziţia de idol pe care o ocupă în viaţa lui Ladima. Actriţă fără talent şi femeie uşuratică din necesităţi financiare, în mintea lui Ladima ea se transformă în nevinovată ingenuă, în crin adorabil. în pasiunea lui, Ladima aduce şi o mizerie socială care-1 anulează şi face din el un umilit aşteptător la uşa femeii interesate.
Nu aceeaşi sensibilitate o prezintă Fred. La acesta sensibilitatea şi inteligenţa se aliază într-o luciditate perfectă, într-o egal de desă-vîrşită înţelegere de sine şi prezentare socială. Crezut de ceilalţi prost, Fred este în fond un cunoscător rafinat nu numai al sufletului său şi al celor din jurul său, ci şi un om de gust. Reputaţia de prostie o dato-reşte incapacităţii de comunicare prin spirit şi facilitate mondenă, în fond o ardere necontenită transformă sentimentele şi ideile pe care le anulează singur cu multă pricepere. Fred iubeşte pe doamna T., o femeie de asemeni inteligentă şi o frumuseţe, de data aceasta expresivă.
în angrenajul romanului, Camil Petrescu a pus femei ca într-un diptic. Emilia este acolo parcă numai spre a da un contur mai plastic d-nei T. Pe cît este Emilia de lipsită de interes, pe atît d-na T. este interesantă şi complexă. Pasiunea d-nei T. pentru Fred, obstinată şi calmă; supunerea ei unui refuz constant din partea lui Fred — refuz ciudat de inexplicabil — se alătură de o inteligenţă şi o preocupare de frumos, un gust admirabil şi apoi o hotărîre aproape bărbătească de a-şi conduce singură viaţa şi destinul lăuntric. Emilia este mai bine argumentată. Şi totuşi d-na T. este cu atît mai vie. Spre exemplu, Emilia, spune Fred, e lipsită de simţul estetic al actului posesiunii. Nu ştie să-l prepare. îl acceptă dintr-o dată, cu o indiscreţie de profesionistă. E lipsită de sensibilitatea femeiască a preliminărilor sexuale. D-ta T. este numai înfăţişată. Poate că e mai uşor să arăţi defectele unui om decît calităţile lui. Defectele Emiliei sunt totale. Sunt lipsuri pe care autorul le consemnă. Calităţile d-nei T. sunt imponderabile cari se desprind din actele ei. Şi din contrastul cu inexistenta, dar atît de existentă în creaţia lui Camil Petrescu, Emilia, d-na T. se împlineşte mai bine poate decît dacă ar fi fost analizată în sine.
Sensibilitatea interioară este o sensibilitate maladivă în legătură imediată cu simţurile; dar sensibilitatea lui Fred e sensibilitatea luci--
466
dităţii, a facultăţilor intelectuale — este prinsă în două momente caracteristice. Primul, în jena lui Fred cînd observă o muscă în farfuria comeseanului, căruia dacă i-ar atrage atenţia l-ar scîrbi şi l-ar întoarce* împotrivă-i, iar dacă nu, s-ar simţi el însuşi culpabil. Al doilea moment e jena pe care o simte Fred cînd e gol în camera Emiliei şi îşi reprezintă că Vâleria de alături ştie că el e gol şi şi croitoreasa îl bănuieşte gol. E un sentiment de situaţie insuportabilă, vag resimţit de unii şi lămurit, de Fred.
Ghinul lui Fred care descoperă între rîndurile pasiunii lui Ladima * propria lui pasiune pentru d-na T. este mărit de curiozitatea şi sentimentul de prietenie faţă de Ladima. Şi pînă la urmă Fred vrea să afle dacă, într-adevăr, Ladima s-a sinucis din cauza Emiliei. însă sinuciderea lui Ladima este şi va rămîne un mister.
Pentru că din corespondenţa cu Emilia reiese pasiunea pentru aceasta. Dar murind Ladima a lăsat o scrisoare adresată d-nei T. şi din care rezultă că pe aceasta a iubit-o şi din cauza ei s-a sinucis. Prietenii spun că Ladima s-a sinucis de mizerie. Dar s-ar putea să şefi sinucis şi din cauza mizeriei morale, din cauza unei exasperări a sensibilităţii lui, din cauza unei oboseli de viaţă... Iată tot atîtea ipoteze.
Acelaşi mister în jurul legăturii lui Fred cu d-na T. E cert că Fred o iubeşte. Dar se fereşte de ea. Se refuză complinirii sexuale. De ce? în jurul acestor mistere se termină cartea. Adevărul nu poate-fi cunoscut şi însăşi aventura lui Fred care descoperă într-d după-amiază de august cît de puţin l-a cunoscut pe Ladima şi cît de puţin îl cunoaşte încă, acum după revelaţiile noi, exprimă neputinţa omenească în faţă adevărului asupra unor fapte, adevăr care e închis în individualitatea fiecăruia şi care e dus odată cu ea în mormînt. Singura realitate incontestabilă e sfîşierea interioară, e chinul dragostei. Amorul e identificat cu sadicul bandit Procust, care îşi chinuia victimele punîn-du-le într-un pat şi tăindu-le picioarele dacă nu încăpeau sau lungin-du-le dacă erau prea mici pentru măsura lui crudă, neschimbată. Patul în care se chinuieşte Fred este pat de dureri morale, pat în care-personalitateă lui e chinuită de tiparele evenimentelor care nu-1 pot. încăpea şi în care pentru a intra trebuie să abdice la o parte din ea cînd sunt prea largi şi nu le poate explica. Ghinul acesta e chinul cunoaşterii şi incapacitatea cunoaşterii depline e centrul însuşi al romanului. Concepţie filozofică bine disimulată de autor, bine plasticizată, dar nu mai puţin evidentă. Atît în curiozitatea nesatisfăcută a lui Fred, cît şi în misterul care lasă curiozitatea lectorului neşatisfăcută.
467
Mai realizat decît Ultima noapte de dragoste, Patul lui Procust este totuşi o continuare a primului roman care a revelat pe Camil Petrescu romancier. Fred Vasilescu, erou cu viaţă interioară bogată, este mult asemănător lui Ştefan Gheorghidiu. Dar pe cînd în Ultima noapte se urmărea evoluţia unui sentiment şi soluţionarea lui, creşterea geloziei lui Ştefan Gheorghidiu şi stingerea ei în urma războiului, Patul lui Procust este analiza unei stări imuabile. Iubirea, concepută €a o chinuire sufletească şi ca o soluţie de comunicare a corpurilor şi a sufletelor, e în centrul povestirii. Ultima noapte era o povestire de serie şi de evoluţie. Patul lui Procust e invariant şi circular. De aceea şi tehnica lui Camil Petrescu s-a schimbat. Timpul cronologic nu e respectat. Timpul capătă o funcţie sufletească. Desfăşurarea evenimentelor se face nu după succesiunea lor istorică, ci după asociaţiile subiective ale eroului. Metoda este proustiană şi Camil Petrescu o încetăţeneşte ou succes în literatura românească. (Nu e primul. F. Aderca a întrebuinţat-o înaintea lui.) Atît de răsturnate şi amestecate sunt evenimentele, încît mă întreb dacă ar fi posibilă o reconstituire a lor într-o ordine normală. Am impresia că, aşa cum a descompus Camil Petrescu timpul povestirii lui, a rupt fundamentul real al faptelor, şi dacă s-ar încerca restabilirea datelor s-ar descoperi o confuzie. Asta nu împiedică •ca romanul să aibă o tehnică foarte bună. Aş califica tehnica Patului lui Procust de grupaj circular sau gi'upaj spiral. Evenimentele înaintează şi se întorc, se succed răsucindu-se unul asupra altuia. Capricioasă, •compoziţia timpului se întortochează în momente care revin totuşi Ia punctul de plecare, la prezentul din patul Emiliei. Evenimentele se petrec în jurul acestui moment unic. Nu e o compoziţie sferică, şi prin asta înţeleg revenirea pe nesimţite a povestirii la punctul iniţial, .aşa încît să ai impresia unei mişcări rotate odată. E o învîrtire de mai multe ori în jurul aceluiaşi moment. E chiar mişcare, deşi circulară. Tehnica aceasta a fost necesitată de substituirea timpului psihologic, timpului real.
Carte de analiză sufletească, roman psihologic, Patul lui Procust nu rămîne însă aici. Pentru că introspecţiunea este dublată la Camil Petrescu de calităţi plastice, obiective. Nu epice. Camil Petrescu a fost epic pur poate o singură dată. în volumul II din Ultima noapte — In descrierea bombardamentului teribil, capitolul antologic Ne-a acoperit pâmîntul lui Dumnezeu. Dar are Camil Petrescu un dar balzacian de descripţie. Dar balzacian de descripţie spun şi aplicat mai ales la corpul femeii. Poate cea mai completă şi cea mai desăvîrşită descriere anatomică a corpului femeii este în Patul lui Procust. Şi nu numai din
468
literatura română. Ochiul autorului a surprins pe femeie în toate momentele, în toate poziţiile, în amănuntele cele mai caracteristice şi cele mai intime. Detaliile nudului şi ale capului, construcţia şi culoarea, lumina şi carnaţia, cutele, totul este prins ca de un ochi fotografic şi transpus fidel. Şi descrierea merge mai departe. Descrierea unei case modern mobilată merită, într-adevăr, apropierea de metoda balzaciană de descripţie. Aşa încît creaţia de romancier a lui Gamil Petrescu se sprijină, în primul rînd, pe alianţa aceasta de speculare a momentului sufletesc analizat şi comentat şi pe descrierea plastică. La aceasta se adaogă dialogul şi abia povestirea propriu-zisă, care ocupă un loc destul de mic. Din îmbinarea acestor metode nasc personagiile şi ideile, singurele interesînd pe autor. Faptul este pentru el redus la importanţa lui minimă. Acţiunea se anulează tot mai mult. Ceea ce stă în centrul preocupării lui este reflecţia întoarsă asupra sa însuşi.,
Marele deficit al cărţii sunt notele din josul paginii. Absolut inutile. Şi a căror unică scuză este că pot fi foarte uşor sărite şi fără pagubă. Autorul a crezut că inovează şi nu se poate spune că nu e original. Dar o inovaţie inutilă. Ceea ce se introduce în roman cu aceste note este semnificaţia socială a faptelor. Or, sunt în roman anumite momente cu transparentă referinţă socială şi politică şi cari, fără a jena mersul romanului, precizează mai mult caracteristica eroilor. Dacă s-ar fi rezumat aici, Gamil Petrescu n-ar fi pierdut nimic.
Rămîn scrisorile d-nei T. Trei scrisori, publicate în Cetatea literară, în 1926, şi întru totul admirabile şi feminine. Foarte bune, mai ales că precizează mai mult inteligenţa d-nei T. Rezultă însă din contactul lor o mică confuzie. D. din aceste scrisori este una şi aceeaşi persoană cu Ladima? Dacă ar fi, atunci persoana lui Ladima ar fi mult mai bine fixată şi romanul n-ar avea decît de cîştigat. Dar din contact reiese mai mult că D. nu este Ladima. Şi anume, D. o posedă pe d-na T. în condiţia umilitoare de cerşetor amoros îndelung perseverent. Din scrisoarea lui Ladima se vede că acesta nu a posedat-o-şi că aceasta nu ştia poate de iubirea lui. (De iubirea lui D. d-na T. ştia de mult încă.) Apoi pe D., Fred îl întîlneşte de multe ori acasă la d-na T., dar că l-ar fi întîlnit pe Ladima acasă la ea nu ne dă nici o* relaţie. (îl întîlneşte numai la magazinul ei.) Deci D. şi Ladima n-ar fi una şi aceeaşi persoană.
Mult mai închegat decît Ultima noapte, Patul lui Procust îi e superior prin stil mai purificat, mai apropiat de esenţa adevărată a. artei, de o anumită rafinare, care lipsea în Ultima noapte. Stil cărnos, aşa cum cere şi minunata pictură a corpului femeiesc, împrăştiată
469*
In pagini, între amintiri, ca un repaus binemeritat al privirilor. Stil fără frumuseţi de lucrătură, fără căutări şi potriviri de perfecţiuni interioare, dar cu aderenţă în idee, cu impecabilă plecare pe cursul povestirii. Singurul lux ce şi-l permite acest stil este comparaţia, foarte lirică, dar pe care autorul nu o dă decît drept mijloc de explicare, mijloc de comunicare al impresiilor introductibile şi al mişcărilor sufleteşti insesizabile.
Mai presus de comentarii şi de critici, Patul lui Procust e .ca o frumoasă floare încheiată. într-o serie de alte cîteva cărţi de analiză, Patul lui Procust întreprinde lărgirea unui capitol de istorie literară română şi asanarea gustului lectorilor români. Şi cărţile acelea lîngă cari Patul lui Procust se aşează într-un început de tradiţie sunt: O moarte care nu dovedeşte nimic a lui Anton Holban şi propriul roman al lui Gamil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, india noapte, de războit
Sub titlul Autenticitatea „Patului lui ProcustI. Peltz pledează precipitat şi destul de confuz pentru „stilul frumos" şi „adevăr în literatură". De o anticalofilie în ton declarativ, micul foileton are meritul că exprimă simpatia colegială faţă de Gamil Petrescu, comentariul limitîndu-se apodictic la: „între cărţile de viaţă autentică trebuie să trecem Patul lui Procust. E autentică de la întîia la ultima filă." Sau „Patul lui Procust e o carte adevărată şi autorul ei un scriitor de înaltă tensiune. Mai mult: Gamil Petrescu se revelează de-abia astăzi. Mai bine zis: ni se revelează."
Declinîndu-şi orice veleitate de critic, Şerban Verona1 2 se mulţumeşte cu o însemnare naivă. Ea are totuşi însuşirea de a fi sporit numărul ■ecourilor favorabile în mediul gazetăresc. Ga majoritatea comentatorilor avizaţi, şi Şerban Verona îşi aminteşte vîlva stîrnită la apariţie de scrisorile doamnei T. în Cetatea literară. Simplă succesiune de note cu rostul de a suplini prezenţa în paginile revistei, la rubrica „Cronica literară", a unui nume autorizat, articolul lui Şerban Verona, tributar oralităţii, e menţionabil sub beneficiu de inventar:
„Socotesc că nu este numaidecît nevoie să fii cronicar ca să scrii despre o carte interesantă. Trebuie numai să ai ceva de spus şi multe lucruri se pot spune despre cartea ultimă a lui C.P.
Fiindcă ne place să cetim, avem izbucniri asasine cînd vreun nume mare ne păcăleşte conştient şi ignobil, cu cîte o poveste răsuflată.
1	România literară, an. II, nr. 54, 25 februarie 1933, p. 1.
2	Revista scriitoarelor şi scriitorilor români, an. VII, nr. 1—2, ianuarie-februarie 1933, p. 16.
470
Dar şi cînd te prind zorile cu o carte bună dinainte, ce lucru minunat este. Căci bună tare este cartea lui Camil Petrescu. Autorul poate să ne spuie cit o vrea că totul este o închipuire, că eroii n-au existat o clipă, nimeni n-are să-l creadă. Fiecare din noi a iubit ca Ladima în tinereţele noastre credule, fiecare din noi ar vrea să iubească asemeni lui Fred Vasilescu, dacă n-ar fi decît ca să-l doară iubirea.
Din cetirea unor scrisori jumătate naive, jumătate pasionate, totdeauna profund omeneşti, autorul desprinde drama a două suflete bolnave, deşi radical deosebite. Cu fiecare scrisoare cetită, Fred Vasilescu începe să trăiască în trecut. Este o minunată împletire a vieţii lui şi a dragostei lui cu viaţa şi dragostea gazetarului Ladima. Nefericiţi amîndoi, în sensuri diferite, iubirile lor se susţin, se topesc, se mîn-gîie în aşa fel, că nu ştii care e mai de plîns dintre ei. Două contraste, aceste biete două vieţi, vieţi inutile, trăind pe aceeaşi linie, fiecare la celălalt capăt, cu acelaşi destin tragic şi în aceeaşi frămîntare neînţeleasă, absurdă. Fiindcă dacă pricepem sfîrşitul inevitabil al gazetarului boem, Ladima, îndrăgostit nebun de o femeie vulgară, ne înfurie accidentul de avion al lui Fred Vasilescu, căci ce vrea acest om ciudat, complicat, aş zice misterios — şi totuşi aşa de aproape de inima noastră?! E tînăr, frumos, bogat, iubit de o femeie, doamna T., celebra doamna T. a lui Camil Petrescu, c’est tout dine. Atunci? Un anormal poate? Hotărît, nu! Mai repede un răsfăţat al soartei, care-şi prici-nuieşte conştient şi, într-un fel, sadic, o suferinţă ascuţită. Poate... după cum, poate, n-a fost accident, ci voinţă. Autorul nu-1 fixează, îl descrie incomparabil, desigur — şi dacă te supără faptul că l-oi fi. vrut altfel şi nu este, nu poţi opri să nu simţi că este aşa, că poate să fie, aşa, nu din capriciul autorului, ci din acel al dragostei, căreia îi lipseşte raţiunea.
« O întunecare a gîndului şi a vederii», spune autorul, desigur într-o anumită direcţie, pentru o singură femeie. Fiindcă, iată scrisorile recentului sinucis Ladima, prieten izvorît din pasiunea pentru aceeaşi femeie, uluitor înzestrată, stau aici mărturie.
Toată drama vieţii lui Ladima o trăieşte Fred Vasilescu, în aceste scrisori, şi simultan pe a lui. Amintiri de fapte şi întîmplări nebăgate în seamă în alte vremuri acum se desluşesc, se împreună, se actualizează sumbru. Şi jalea lui Fred Vasilescu pentru Ladima este şi jalea de el însuşi, este plînsul său pe volanul automobilului, singur, în noapte, la ferestrele iubitei care a fost şi nu e...
Fermecătoare femeie, această doamnă T., ale cărei trei scrisori au făcut atîta vîlvă pe vremuri.
471
Camil Petrescu o sculptează în marmoră în aşa fel încît dacă ai vedea-o goală, ai îngenunchea înainte-i smerit, ca în faţa unei minuni.
Şi este o minune, după cum minunată este cartea lui Camil Petrescu, una din cele mai bune din rarele cărţi bune româneşti."
Omogenitatea materialului, dispreţul faţă de canoanele naraţiunii tradiţionale sînt cele dintîi particularităţi sesizate la Patul lui Procust de Perpessicius, care îşi scrie cronica 1 aflat încă sub impresia Ultimei nopţi de dragoste... Cînd ajunge însă la noul roman nu întîrzie disocierea. Inovaţia tehnică îl interesează prea puţin, anexarea notelor, divagaţiile îl duc cu gîndul la Balzac, Dostoievski, dintre clasici, şi la Gide, dintre moderni. Ascuţimea observaţiei în plan social, dar cu precădere portretul psihologic îl cîştigâ întru totul pe Perpessicius. Criticul, el însuşi poet de subtile „itinerarii sentimentale*4, insistă asupra figurii lui Ladima aşa cum apare din lectura scrisorilor trecută în seama prietenului torturat de absurditatea legăturii eroului cu Emilia. Dacă Perpessicius reuşeşte să-l smulgă pe Camil Petrescu de sub tiranica autoritate stendhaliană, aceasta o face trecîndu-1 cu eleganţă printre afinii temperamentali ai lui Proust. încă din 1926 Camil Petrescu în Cetatea literară (nr. 9 — 10) descoperea la Perpessicius facultatea rară şi mult îndrăgită de Valery Larbaud (frecventat cu fervoare de critic) de a transforma lecturile în substanţă sufletească". Excelentă intuiţie. Un exemplu din sutele care o pot ilustra este şi cronica la Patul lui Procust:
„Primul roman al d-lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, fusese romanul de două fronturi, dacă nu chiar de unul, de socotim şi dragostea o luptă: al iubirii de femeie şi de patrie, pe cari'se războise cu egală pasiune eroul său de emoţionată aducere-aminte, Ştefan Gheorghidiu. De două fronturi e şi noul d-sale roman, Patul lui Procust: un front al iubirii,. în care experienţele erotice sau numai sentimentele din întîia campanie sunt urmărite în multiple şi variate sectoare şi, am zice cu un termen generic, un front social, cu nenumărate incursiuni în toate direcţiile vieţii contemporane: artă, ziaristică, politică, modă etc., etc. Ceea ce ar părea să spună că romanele d-lui Camil Petrescu, două pînă acum, se aseamănă între ele, prin nu ştiu ce complexitate simetrică. Dar ar fi, fără îndoială alături de adevăr, pentru că ceea ce înrudeşte romanele d-lui Camil Petrescu, două pînă astăzi, cu toate cîte vor veni, şi vor trebui să vină, de azi înainte, este mai puţin tiparul de tehnicitate în care romancierul toarnă materialul experimentelor sale, cît însuşi acest material, aşa de omogen
1 Cuvintul, an. IX, nr. 2817, 26 februarie 1933, p. 1, 2.
472
şi de ispititor întotdeauna. Or, este tocmai sigiliul celei mai autentice nobleţe de romancier acest acelaşi mod de a interpreta lumea şi evenimentele, sigiliu care marchează oricare din operele'marilor romancieri,, un Stendhal, un Balzac, sau, pentru literatura noastră, un Liviu Re-breanu, un Sadoveanu sau Hortensia Papadat-Bengescu.
Cetitorul Ultimei nopţi de dragoste, întîiei nopţi de război îşi aminteşte, spre pildă, în ce măsură d. Camil Petrescu nesocotea canoanele epice tradiţionale, în ce măsură le violenta, graţie acelui episodism şi acelui sistem de referenţe, coborînd de tot atîtea ori ficţiunea în planul vieţii reale, cu care o punea să coroboreze. Dar cetitorul îşi mai aminteşte, totdeodată, şi cît de puţin factice erau toate acele capricii tehnice, ce fluid de autenticitate împrumutau romanului, ce inedit suveran şi trainic. Pentru că note şi text erau din aceeaşi vînă, aşa cum notele, exterioare sau intercalate în chip de digresiuni, cîte se întîlnesc în Balzac, în Dostoievski sau Gide, sunt toate de aceeaşi calitate şi interesează în acelaşi grad pe cetitorul captivat. La fel şi în romanele d-lui Camil Petrescu. Patul lui Procust duce arta aceasta a completărilor şi a gloselor şi mai departe, am zice pînă în ultimele ei consecinţe. în felul acesta, un al doilea roman se zideşte în adîncime, sub temeliile celui dintîi, cu treceri, dintr-un plan-în celălalt, cu lămuriri, cu perspective, cu documentări ce ridică romanul d-lui Camil Petrescu cu mult peste romanul de analiză, ingenioasă şi acută, al unor cazuri sentimentale. E romanul societăţii contemporane, e dosarul istoriei curente, e arhiva nemistificată a prezentului, unde romancierul nostru se vădeşte, în acelaşi timp, şi interpretul pervertirilor sociale, după cum romanul propriu-zis, ficţiunea, îl vădise interpret al sufletelor şi pervertirii lor sentimentale.
Spuneam că între un plan şi celălalt sunt comunicări neîntrerupte, ca un adevărat sistem de intensificare, ca şi cum toată bolta aceea subterană şi documentară ar sluji de vastă cutie de rezonanţă romanului de deasupra. Şi lucrul este aşa de adevărat şi impresia se'poate pînă într-atîta verifica, încît toate acele excursuri de artă teatrală, sau de reportaj urbanistic, economic sau parlamentar, departe de a stînjeni lecturii, dimpotrivă, o încadrează şi o pun în adevărata ei lumină. Patul lui Procust este, în bună parte, şi romanul poetului George Demetru Ladima, nefericita victimă a contingenţelor protiv-nice, dar victimă, în primul rînd,.a firii sale inadaptabile. Inadaptatul nu este o noţiune nouă în literatura noastră. Dar este o cunoştinţă nouă în chipul în care ni-1 prezintă d. Camil Petrescu pe George Demetru Ladima. . închipuiţi-vă, reeditat în condiţiile societăţii de astăzi, desti-
473
nul unui Eminescu, poet neînţeles şi izolat, ziarist expus jignirilor oricărui patron cu firmă înscrisă la tribunal, şi pe deasupra amant fără satisfacţii, şi veţi vedea însăşi drama existenţei lui George Demetru Ladima. Or, dacă pentru castitatea sufletească a lui Ladima erau de ajuns scrisorile pe care Fred Vasilescu le citeşte o după-amiază întreagă de august, în patul actriţei Emy Răchitaru, pentru toate celelalte atribute complimentare se cerea un material auxiliar şi d. Camil Petrescu puisează din belşug, în capitolul ziaristicei lui Ladima ca şi în analele parlamentare ale epocii. în felul acesta, pentru a încheia capitolul artei epice a d-lui Camil Petrescu, cu o imagină pe care mitologicul său titlu o sugerează în chip firesc, am putea spune că, asemeni lui Teseu, romancierul nostru posedă iniţierea dedalică, siguranţa de a trece dintr-un plan în altul al labirintului său arhitectonic, şi tot ca Teseu, carele veni de hac tîlharului de Procust, cu propriu-i instrument de tortură, d. Camil Petrescu cunoaşte toate tainele acestui torment modern, care este iubirea, la care-şi supune şi victimele şi tîlharul.
De bună seamă că studiul artei epice la romancierii noştri nu este un studiu inutil. Fie că vădeşte intuiţii superioare, fie că este fructul unei meditaţii, cum e, de bună seamă, la autorul Patului lui Procust, o cercetare ca aceasta va fi întotdeauna revelatoare. Deocamdată ea ne îndepărtează de partea cea mai vie şi cea mai pasionantă a romanului d-lui Camil Petrescu şi de aceea vom părăsi de îndată un drum de alte zile. Am amintit în treacăt de George Demetru Ladima, şi de Emy Răchitaru. Este unul din cuplurile, fie şi platonice, pe care d. Camil Petrescu le trece prin patul procustian, al iubirii. Iubirea acestui spirit superior pentru făptura aceasta de o decoraţie îndoielnică, în portreturarea căreia d. Camil Petrescu foloseşte o inepuizabilă paletă, iubire torturată, creştină, şi mergînd pînă la jertfa de sine, constituie elementul, dacă nu de scandal, dar de uimire permanentă, din Patul lui Procust. Şi totuşi în ce măsură d. Camil Petrescu a văzut just, ce psiholog nu numai infailibil dar şi divers este d-sa, în romanele sale, nimic nu o demonstrează mai bine decît tocmai acest monstruos cuplu Emy-Ladima. De o parte candoarea şi efuziunile epistolare ale celui mai nevinovat colegian, de cealaltă parte optuzismul şi vulgaritatea cele mai necontrafăcute. Artistă mediocră, de un pronunţat spirit practic, modest însă prin natura satelitară a temperamentului ei, pentru Emy Răchitaru suferinţa lui Ladima, la care a fost martoră şi părtaşă, actriţă chiar de oarecare interes dramatic, în singurul ei rol de oarecare succes, a trecut aproape neobservată. Ea zace toată
474
fn paginile de confesiune, cartate cu grijă şi împanglicate într-o cutie de corespondenţă alături de atîtea alte roluri, scrise la maşină sau şapirografiate, pe care le-a înţeles tot aşa de puţin, dar pe care e dispusă să le repete, pentru captivarea vizitatorului, ca acel rol din Modelul, cu care zadarnic se străduieşte să impuie, în începutul după-amiezii de august, lui Fred. Pentru dînsa pasiunea lui Ladima a fost desigur ceva afară din comun, prin ceea ce, mai ales, contrazicea programului ei de sexualitate curentă. Ingenuitatea cu care, în faţa sufletului lui Fred, răvăşit din nou graţie mesagiiior pe care acesta le citeşte cu interes multiplicat, se minunează că Ladima o voia « nevastă numai a lui», sau simplicitatea cu care tăgăduieşte să i se fi dat mai mult decît, aşa, de formă, pentru că, altminteri, Ladima era un «idealist», aceste trăsături şi altele sunt tot ceea ce e mai valoros în sufletul acesta de o inexpresivitate primară. Şi în timpul acesta, alături de dînsa, un lunatic, cum aşa de sugestiv o spune în una din epistolele sale Ladima, merge pe streşini vecine cu prăpastia în care va sfîrşi dealtminteri, să se prăbuşească. Juxtapunerea aceasta e una din cele mai preţioase realizări psihologice din Patul lui Procust, ea dovedeşte, în acelaşi timp, că Fred şi Ladima n-ajunseseră, ca să utilizăm o expresie a lui Proust, să privească din aceeaşi parte a misterului pe Emy Răchitaru. Pentru Ladima ea era însăşi raţiunea pasiunii lui, indiferent de analele puţin glorioasei ei vieţi, pentru Fred era doar animalul de pasaj, în a cărei cromolitografie sufletească nu obosea să urmărească detaliile şi culorile suprapuse.
Dar Patul lui Procust mai este şi romanul celuilalt cuplu, întru totul armonic acesta, cuplul Fred-d-na T. El face faţă, sub toate raporturile, celuilalt cuplu amintit şi dovedeşte, prin reluarea neîntreruptă a aceleiaşi mari pasiuni, de care şi unul şi altul se tem deopotrivă, cît de adevărat este aforismul lui Amiel, pe care orice dragoste inextin-ghibilă o ilustrează deopotrivă: « Ga şi regii, inima, sub nume de pace perpetuă, nu semnează decît armistiţii». Şi, alături de pasiunea neîmpărtăşită a lui George Demetru Ladima, ia loc pasiunea, de armistiţii idilice şi de reluări de ostilităţi, dintre Fred şi d-na T., enigmatici deopotrivă cu datele lor primordiale şi pe care darul de anchetor şi duhovnic al romancierului nostru îi confesează şi-i promovează scriitori deopotrivă. Şi este pentru d. Gamil Petrescu, ca şi pentru noul său roman, prilejul să adaoge la cîte pagini de poezie sexuală se cunoşteau din Ultima noapte de dragoste... atîtea altele, în care, dacă misterul enigmaticei d-ne T. se dezvăluie cu timpul, nu pierde nimic din aroma lui, pentru că, indiferent de « aura de sexualitate »în care e prezentată
475
d-na T., misterul unei femei, cum prea bine reflectează Fred însuşi* nu stă în sexul, cît în sufletul ei. Şi d-na T. aduce în Patul lui Procusl ceva mai mult decît un trup. Ea aduce un suflet superior, numai iubire şi numai înţelegere, devotament şi graţie, dar şi destulă mîndrie discretă pentru ca toate înfrîngerile ei să pară a fi aproape o a doua înflorire, de toamnă tîrzie, a iubirii.
Am vorbit întru început de tehnica romanului d-lui Camil Petrescu, să spunem acum, la sfîrşit, două vorbe despre scrisul său, despre natura expresiei sale. Temperament psihologic, autorul Patului lui Procust aduce în romanele sale, ca şi maestrul său, marele magician al psihologismului francez Marcel Proust, o psihologie în spaţiu, în care trecutul cu amintirile lui se încorporează prezentului, se interpolează şi iarăşi cade în umbră, fără ca, în tot acest joc de tuburi telescopice, impresia de prim-plan şi de relief al oricăruia din.tre obiective să se umbrească. Nu « psihologia plană», a lui Stendhal, cît psihologia ramificată, de virtuoasă trecere dintr-un registru sufletesc în altul, psihologia prous-tiană, pe care autorul Patului lui Procust o posedă în toate tainele ei şi care singură poate să ajute la reconstituirea «timpului pierdut», în sensul de trăit şi căzut în penumbrele amintirii, cum este marea orchestraţie a lui Proust, curii sunt cele două suite, de pînă azi, a romanelor d-lui Camil Petrescu.44
Cu oarecare întîrziere se pronunţă Pompiliu Constantinescu.1 Mai reţinut decît alţi cronicari (Ş. Cioculescu, Perpessicius, O. Şuluţiu), criticul sburătorist diagnostichează Patul lui Procust în primul rînd ca ilustrare, inegală artistic şi proustiană ca metodă, a tezei autenticităţii, reluată de Camil Petrescu în aparteurile romanului. Procedeul reconstituirii prin intermediul epistolar a dramei lui Ladima, „epavă de cafenea şi ziarist de scurtă strălucire44, nu îl găseşte prea inspirat, dimpotrivă, iar Fred Yasilescu ca punct de joncţiune al celorlalte personaje îi apare plat, lipsit de relief, oarecum artificial, învestit, însă* cu rol de raisonneur al concepţiei lui Camil Petrescu asupra romanului ca „dosar de existenţe44. Dacă eroii masculini (împărţirea aparţine criticului) prezenţi în structura etajată a cărţii sînt priviţi cu severitate, prin compensaţie admiraţia se îndreaptă spre dipticul feminin, unde identifică valorificarea superioară a virtuţilor de analist, ambele creaţii situîndu-se în planul reuşitelor exemplare. Trei mărunte- „neclarităţi44 ne surprind în cronica lui Pompiliu Constantinescu, critic atît de atent la detalii, exemplu de probitate profesională. Cea dintîi e inexplicâ-
r VremeaY an. YI, nr. 281, 26 martie 1933, p. 7.
476
bila confuzie dintre tatăl lui Fred, verosul ignar Vasilescu-Lumînăraru şi Nae Gheorghidiu, cel cu „brîul lui Iov44. Caracterizarea făcută celui dintîi trebuie transferată asupra versatilului politician Nae Gheorghi-din, ; surprins într-o crepusculară şi grotescă împrejurare erotică. A doua se referă la un alt personaj, şi anume Ladima, care, dupăPom-piliu Gonstantinescu, „trecuse ca o lipitoare44 prin alcovul doamnei T. Criticul îl confundă pe Ladima cu D. Cealaltă se referă la poemul Un luminiş pentru Kicsikem. Memoria i-a fost criticului de două ori nfidelă. Mai întîi fiindcă titlul poemului nu este cel din cronică şi a doua oară fiindcă lasă să se înţeleagă că l-a tulburat prin frumuseţea lui caligrafică la lectura volumului de Versuri (1923). Criticul citise, pesemne, poemul în Sburătorul literar (1922), sau Săptămîna muncii intelectuale (1924), Un luminiş pentru Kicsikem fiind tipărit de Gamil Petrescu pentru prima dată în volum trei decenii mai tîrziu (1957), împreună cu Ciclul morţii, Transcendentalia, Poemele lui Ladima şi alte poezii (cf. Opere, I, p. 349 — 350).
Iată şi textul cronicii la care ne-am referit:
„Noul roman al d-lui Camil Petrescu e alcătuit pe mai multe planuri, care se întîlnesc şi se despart într-o aparent capricioasă compoziţie, deşi o simetrie lăuntrică prezidează faptele interioare şi psihologia eroilor. în primul rînd, luăm cunoştinţă de drama iubirii acelei misterioase doamne T.. (Maria T. Mănescu), siluetă turburătoare, apariţie distinsă, spirit practic şi autoare ce se ignoră a scrisorilor limi-nare, a căror putere introspectivă a fost de ajuns să învăluiască debutul de prozator al d-lui Gamil Petrescu într-o abilă mistificare, acum cîţiva ani, cînd au apărut în Cetatea literară. însuşirile sale de lucid analist s-au afirmat revelator în atenta disecare a geloziei lui Ştefan Gheorghidiu, personagiul central din Ultima noapte de dragoste, prima (sic!) noapte de război. Aceeaşi pătrundere de psiholog aduce d. Petrescu şi în anatomia sentimentului de dragoste nefericită a d-nei T. Cu deosebire că cele «trei scrisori» sunt străbătute de o nostalgică durere, nimb poetic peste o autoanaliză rece. Paralel cu destinul acestei îndrăgostite fără o echivalenţă satisfăcătoare, se revarsă tragedia pitorescului ratat, poetul necunoscut Ladima, epavă de cafenea şi ziarist de scurtă strălucire, victimă împinsă la sinucidere de indiferenţa meschină a unei femei vulgare, actriţă lipsită de mesagiu şi cocotă de profesie viageră, Emilia Răchitaru. Ladima este un tip atît de apropiat de noi, o schemă-morală, în care pot încăpea mai multe apariţii ale cafenelei literare. Tragedia lui abrutizantă o prezintă d. Petrescu printr-o serie de scrisori exaltate, descoperite într-o după-amiază toridă, cu amor tarifat, în casa Emiliei, de Fred Vasilescu-Lumînăraru, fiul verosului
477
om de afaceri şi vulgarului analfabet, Lumînăraru, creionat în Ultima noapte de dragoste. Fred Vasilescu apare în romanul d-lui Gamil Petrescu un fel de punct de intersecţie al tuturor celorlalte personagii. Mărturisim însă că procedeul reconstituirei dramei poetului Ladima, prin corespondenţa lui adresată Emiliei, ni se pare mai puţin de efect, în contrast cu analismul utilizat, spre a clarifica sufletul d-neiT. şi al lui Fred Vasilescu. Etape de izbucniri lirice, ale unui suflet refulat, prin contactul cu viaţa, epistolele lui Ladima menţin personagiul într-o penumbră ca're-i atenuează relieful. Viaţa acestui ratat capătă nu ştiu ce atmosferă de subterană, cîrtiţă ursită să trăiască în galerii oarbe, cu mişcările mutilate. Procedeul vrea, desigur, să evite monotonia, în tripla dramă de iubire pe care d. Gamil Petrescu o analizează la d-na T., la Fred Vasilescu şi Demetru Ladima. Dar monotonia evitată în structura compoziţiei reapare în însăşi psihologia personagiului, diluată în extaze naive pentru acea zeiţă de vulgaritate care este Emilia. D-na T. îşi tîrăşte o aspiraţie contrazisă de Fred Vasilescu, cuceritor recunoscut de femei, dar stăpînit de o inexplicabilă neacceptare a iubirii acestei fluide apariţii feminine. Fred o iubeşte şi fuge de ea; e gelos, o urmăreşte şi îi refuză ofranda, după ce o posedase; d-na T. îşi caută uitarea în aventuri silnice şi de scurtă durată, aspiră la iubirea lui Fred şi e nefericită. Pînă şi Ladima trecuse prin alcovul ei, ca o lipitoare umilă, izgonit de răceala ei domnitoare, după ce fusese acceptat din milă. Există în Patul lui Procust o situaţie de şah moral, un mister de esenţă melodramatică, aţîţător totodată, dar şi deficient. Dacă, la sfîrşit, ni se lămureşte tragedia lui Ladima, sinucis pentru Emilia, deşi lăsase o scrisoare în care afirmase că s-a omorît pentru d-na T. — ca să scape de ruşinea postumă de a fi iubit o prostituată sau de a fi suspectat de povara mizeriei — refularea voluntară a lui Fred Vasilescu rămîne o enigmă, îndemnînd la mai multe interpretări. Să-i fi fost teamă lui Fred de o legătură perpetuă, inevitabilă prin farmecul d-nei T. şi anulatoare a prestigiului său de Don Juan? Să nu fi fost capabil să-şi menţie dragostea, într-o prezenţă continuă cu ea, sau o tară organică să-l fi împiedicat să-şi exercite iubirea deplin? Ar fi, în acest caz, situaţia din Armance, romanul lui Stendhal; ultima ipoteză este. însă mai puţin probabilă, fiindcă Fred e amator de senzaţii erotice, dovada însăşi a frecventării Emiliei, unde nimic nu-1 cheamă, afară de o nevoie fiziologică. D. Gamil Petrescu ne lasă suspendaţi într-o voită nedumerire. Să fie cumva Fred Vasilescu numai un procedeu tehnic, pentru a evoca drama poetului Ladima, cunoscut întîm-plăţor la Movila, şi pentru a reconstitui cristalizarea dureroasă a iubirii
478
d-nei T.? S-ar părea, la o mai insistentă reflecţie, fiindcă Fred trăieşte, prin memoria afectivă şi recompune retrospectiv' viaţa Emiliei, a lui Ladima, a d-nei T., a unchiului său, politicianul Lumînăraru şi mai puţin evenimentele sale morale. Prin acest procedeu de metodă prous-tiană, d. Gamil Petrescu a evocat totuşi şi tipul lui Fred, văzut, în aspectele sale concrete, necomplet, în rolul pe care-1 joacă în drama principală, ca partener al d-nei T. în tot cazul, d. Petrescu, atunci cînd şi-a ales pe Fred să-i transcrie cu autenticitate, deci fără prejudecăţi de scriitor profesionist, experienţele sale romanţate, şi-a limitat şi relieful de creaţie al acestui personagiu. Fred este eul său literar, fantoma cu rol de raisonneur a concepţiei sale despre roman.
Criticii care s-au ocupat de Patul lui Procust au subliniat mai toţi ceea ce am denumit autenticitatea de psiholog a d-lui Camil Petrescu. Spectacol de experienţă umană, în patul iubirii, Patul lui Procust este ilustrarea vechilor sale teorii artistice de aversiune în contra literaturizării sentimentelor, văzînd în poezie, în roman, ca şi în teatru un mod de cunoaştere, formulat ca o «cunoaştere plastică». Fred Vasilescu şi-a luat, în primul rînd, sarcina ideală de a aplica acest concept şi în roman. Dealtfel, şi d-na T., autodidactă şi patroană de magazin cu mobile artistice, scrie dintr-o vocaţie neprofesionalizată, ci numai din surplisul unei experienţe de autentică umanitate. în acest fel s-ar putea explica psihologia trucată, ca personagiu de roman, a lui Fred Vasilescu, redus la sensul unui procedeu artistic şi degradat din însemnătatea lui de ficţiune.
Două planuri din Patul lui Procust epuizează drama d-nei T. şi a lui Ladima. Cea dintîi rămîne să-şi ducă viaţa, într-un cult mistic pentru amintirea lui Fred, Ladima ajunge în chip logic la sinucidere, după ce coborîse toate treptele degradării morale. Numai Fred dispare din acţiune, printr-un accident de aviaţie, fapt material nepregătit printr-o serie de etape analitice. în acest brusc final al lui Fred surprindem şi gradul maxim de convenţionalism al personagiului. Psihologismul d-lui Camil Petrescu apare suficient de contrazis, printr-o soluţionare accidentală, fără o completă logică interioară. Al treilea plan pe care se mişcă romanul e alcătuit din vicisitudinile carierii politice a bătrînului Lumînăraru, tatăl lui Fred şi patronul politic al lui Ladima, la ziarul Veacul, condus cîtva timp de verva lui pamfletară.
La aspectul de boem ratat al poetului Ladima, d. Camil Petrescu adaugă şi reversul unui pamfletar, din specia verbală a d-lui Pamfil Şei-caru. Alcătuit din ficţiune şi realitate (articolele lui Ladima reproduse în notă de d. Petrescu, ca documente de «autenticitate », utilizează expresii cunoscute ale d-lui Şeicaru), amantul donchişotesc al Emiliei
479 '
contrariază edulcorarea lirică din epistole cu o veracitate de model neprelucrat. Dacă figura vulgară a lui Lumînăraru e schiţată în cîteva linii ferme, între care amănuntul caracteristic cu « brîul lui Iov » e de un pitoresc atît de expresiv, scrupulul documentar al d-lui Gamil Petrescu înseamnă o coborîre a « autenticităţii» pînă la faptul divers. Romanul nu este nici proces-verbal, nici arhivă politică; poate fi «cunoaştere plastică», nu însă şi secretariat de redacţie sau monitorul oficial, chiar după oarecare depărtare în timp a evenimentelor. Aceeaşi înclinaţie spre «autentic» îi îngăduie d-lui Gamil Petrescu să citeze cîţiva contemporani, ca d. Yaljean, Soare Z. Soare. Perpessicius şi alţii într-o ficţiune, care nu-şi dobîndeşte vreo sugestie specială dintr-o neelocventă autentificare. Numai aspectul capitalei şi evocarea unei toride după-amiezi de vară trăiesc şi în planul ficţiunii, căci aspectul istoric şi topografic se transfigurează de o senzaţie de artă.
Plămădiţi din pasta eroilor săi masculini, Fred (în măsura în care trăieşte şi ca ficţiune) şi Ladima sunt compensaţi prin ampla creaţie a celor două tipuri feminine, Emilia Răchitaru, animal de rezistente exerciţii orizontale şi d-na T., fiinţa turburătoare, cu o dramatică fră-mîntare interioară, siluetă poetică, de o nedezminţită originalitate în romanul nostru.
în Patul lui Procust, d. Gamil Petrescu manifestă o viziune atît de puternică a feminităţii, în personagiul Emiliei şi al d-nei T., încît, fără nici o amabilitate, afirmăm că aceste două figuri vor rămîne ca două creaţii de prima importanţă ale epicei contemporane.. Senzualismul şi frumuseţea litografică a Emiliei, vulgaritatea ei de sensibilitate, prostia ei liniştită şi snobismul de cocotă cultivatoare a «lumii bune », ca şi poezia enigmatică a d-nei T., distincţia ei şi parfumul de subtil senzualism, ratate într-o dragoste nefericită — sunt de o amploare, de o febricitate dominată de analism lucid, care definitivează pe d. Gamil Petrescu ca pe un romancier cu mijloace profund originale. Am definit altă dată conflictul între sexe urmărit în teatrul şi proza d-lui Petrescu. Mai ales tipul bărbatului voluntar, lucid, dar învins prin fascinaţia instinctului feminin trăieşte în dramele sale şi în Ultima noapte de dragoste, în psihologia lui Gheorghidiu.
De la ciclul său de poezii erotice, Luminişuri pentru Kitsichem (sic!), din volumul de Versuri, trecînd prin toate tipurile feminine evocate pînă aci şi pînă la actualul Pat al lui Procust, d. Gamil Petrescu a ajuns să dea expresia cea mai puternică a partenerei viclene a iubirii virile, femeia văzută cu o minuţie plastică şi un relief de sinteză, atît de personale.
480
Se pot găsi nenumărate pagini de observaţie lucidă a senzualismului feminin, intuit cu o revelatoare « cunoaştere plastică» în Patul lui Procust.66
Liviu Rebreanu, la rubrica „însemnări" a revistei România iterară,1 după un sobru omagiu adus lui D. Guşti, văzut ca descendent «Hui Spiru Haret în noile atribuţii de ministru al Instrucţiunii Publice, trece la romanul Patul lui Procust şi, sub o formă destul de autoritară, ţine să atragă atenţia că excesul criticii în aprecieri comparatiste, însoţite e drept şi de elogii, trebuie moderat şi trecut pe un plan adiacent, Gamil Petrescu dezvăluindu-şi încă o dată însuşirile inconfundabile, originalitatea în transpunerea pasionată a faptului cotidian, pulsaţia de viaţă autentică existînd pretutindeni în paginile cărţii.
„Romanuljd-lui Gamil Petrescu — scrie autorul Răscoalei — e, în mişcarea literară românească, o apariţie care-şi păstrează îndelung actualitatea. Critica grăbită, superbă şi mărinimoasă, l-a etichetat «proustian », deocamdată. Asta vrea să fie un suprem elogiu care, în plus, dispensează pe critic de o aprofundare a cărţii elogiate. O itichetă însă, oricît de pompoasă, de obicei nu explică nimic. Gu atît mai puţin o carte originală şi valoroasă ca Patul lui Procust.
D. Gamil Petrescu şi-a dobîndit, cu destule grele străduinţi, o preţuire specială între scriitorii de azi. Un temperament agitat, un spirit sprinten, o sensibilitate ascuţită şi profundă, un dar de observaţie pătrunzătoare conturează un talent deosebit de bogat. Poate nici unul din scriitorii mai noi nu şi-a căutat mai vijelios realizarea cît mai completă. în poezie, în dramă, în roman, în eseuri, d. Camil Petrescu a pus aceeaşi febrilă pasiune de a smulge din sufletul său o lume nouă, lumea sa. Frămîntarea aceasta interioară permanentă comunică scrisului său o noutate totdeauna tulburătoare.
Patul lui Procust se află în linia firească de evoluţie a d-lui Gamil Petrescu. în multe privinţe e mai caracteristic pentru talentul său decît toate operele sale anterioare. O cochetărie l-a făcut să întrebuinţeze o construcţie relaxată, cu mai multe planuri, cu dozări de mistere mici nedezlegate. în realitate, romanul e un adevărat roman pasionant şi vibrant de viaţă. Gine a început să-l citească nu se poate opri pînă la sfîrşit. E o lume întreagă, rotunjită, vie, caldă, care-şi trăieşte viaţa ei de dureri şi bucurii.
Dar aici, în cadrul unor simple însemnări, nu este nici locul, nici momentul, să scoatem în evidenţă calităţile excepţionale care înalţă romanul d-lui Camil Petrescu deasupra romanelor curente. Se vor
1 An. II, nr. 55, 4 martie 1933, p. 1, 3.
481
găsi critici care să-şi facă datoria întreaga faţă de o operă excepţională. Aici, acuma, s-a exprimat numai bucuria unui cititor care a întîlnit o carte nouă şi rară.“
Nu cu mult înaintea publicării acestor însemnări, la o obişnuită „anchetă literară“ a Faclei,1 în preajma apariţiei unei noi cărţi de L. Rebreanu, sub titlul Liviu Rebreanu văzut de alţii, Gamil Petrescu semna un mesaj de afecţiune şi admiraţie pentru autorul Răscoalei <atunci.în curs de imprimare). Cele două însemnări se constituie, fără voia autorilor, ca un dialog, sub semnul preţuirii reciproce.
„Eu am apucat timpurile — scrie Gamil Petrescu — cînd nu se scria roman românesc^ căci asta apărea ca o îndrăzneală tot atît de mare cît a construi Notre-Dame la Bucureşti.
Azi începătorii au toţi cîteva romane în sertar.
Numai din pricina lui Liviu Rebreanu.
E ctitorul autentic al romanului român.
Noi putem publica azi opere în două volume pentru că Ion a biruit în două volume.
Reprezentăm azi formule diferite, pentru că temelia e zidită puternic, în stare să suporte nenumărate etaje, pentru un veac, pentru mai multe...“
De un interes mai degrabă bibliografic e foiletonul lui Matei Ale-xandreseu.1 2 în spaţiul, dealtfel, generos al cronicii literare, tînărul poet reia în termeni vag schimbaţi opinii existente în comentarii anterioare. Teama de a nu tulbura cu nimic simpatia romancierului, cîşti-gată de curînd, prudenţa neofitului, respectul celui Care se afla la primii săi paşi în tumultul vieţii literare îi dictează tonul festiv. Matei Ale-xandrescu purcede la enumerarea personajelor avînd alături recuzita epitetului superlativ. Prin Emilia, Fred Yasilescu, George Ladima şi doamna T. (Mănescu), Camil Petrescu „redă, aşadar, masiv patru caractere44. Gît priveşte construcţia, Matei Alexandrescu nu se aventurează în consideraţii aplicate, mulţumindu-se cu o constatare ingenuă, „ornată44 metaforie: „în Patul lui Procust linia arhitectonică este cu totul nouă prin acel maximum de concentrare, care nu l-am întîlnit nici chiar la d-na Hortensia Papadat-Bengescu. Planurile eroilor sunt tăiate ca nişte cărţi de joc în mîinile marelui prooroc, destinul.11 Adeziunea sentimentală îl face să „trişeze44 de două ori pe Matei Alexan-
1	An. XII, nr. 614, 13 februarie 1933, p. 2. La aceeaşi anchetă au mai răspuns Victor Ion Popa, Ion Marin Sadoveanu, Ion Pas, Matei Alexandrescu.
2	Facla, an. XII, nr. 630, 5 martie 1933, p. 1.
482
drescu: de „arhitectură concentrată4' nu se poate vorbi la nici unul dintre cei doi romancieri, iar trecerea Hortensiei Papadat - Bengescu pe locul secund să fi crezut tînărul compars că îl va măguli pe Camil Petrescu, cunoscîndu-i vanităţile? Se prea poate!
Oricum, ziarul îl onorase pe Camil Petrescu publicînd ştiri înaintea apariţiei romanului şi, cum s-a văzut, o pagină compactă, iar înainte o succintă prezentare 1 care se încheia: „Patul lui Procust se bucură de privilegiul aceluiaşi scris dens de imagini şi inteligenţă pe care cetitorii d-lui Camil Petrescu i-1 cunosc din precedentul lui roman apărut la Cultura naţională şi este străbătut de acelaşi nivel ridicat cu care ne-a obişnuit dramaturgul şi romancierul Camil Petrescu cu operele sale precedente44.
După ce consideră în Tehnica romanului2 că lectura Patului lui Procust impune, pentru înţelegerea nuanţată, „o prealabilă cultură estetică44, în mai mare măsură decît în cazul Ultimei nopţi de dragoste..., Vasile Damaschin susţine că însăşi structura celui de al doilea roman cere un efort din partea cititorului „de participare44, de „colaborare" la lectură cu autorul care practică introduceri abrupte în viaţa psihologică. Eroii îi apar ca manifestări ale unei existenţe intime, pe care Camil Petrescu „îi utilizează pentru a-şi exterioriza dramatismul lăuntric şi a încerca «suprema cunoaştere »“. Criticul identifică în Patul lui Procust autenticitatea unor „suflete tari44, în succesiunea lui Pie-traru şi Ştefan Gheorghidiu fiind Fred Vasilescu iar a Ioanei Boiu, d-na T. în continuare, V. Damaschin sesizează cîteva particularităţi care privesc direct modalitatea integrării introspecţiei în construcţia romanului:
„Metoda d-sale de cunoaştere e metoda instrospectwă. Aplecat asupra apei interiorului, încearcă să descopere calitatea nuanţelor în fundul căreia sunt sedimente. O lume particulară cu legile şi sensurile ei proprii, făcută accesibilă cititorilor. Utilizează egal analiza stărilor de conştiinţă, disocierea complexelor în componente (spre exemplificare indicăm scrisorile întregi, trei la număr, ale d-nei T. deosebit de subtile în analiza stărilor interioare, neegalate în alegerea motivelor în urmărirea conflictului lăuntric). [...] Autorul coboară ca într-o mină şi caută, sondează străfundul, disecă lucid. Foloseşte metoda analitică şi prin disociere, chiar dedublare (notez astfel dedublarea în actor şi spectator a activităţii sale erotice). [...] Analiza e perfect lucidă. Dar aceasta nu înseamnă că nu foloseşte egal şi general cunoaş- 1 2
1	Facla, an. XII, nr. 618, 19 februarie 1933, p. 2.
2	România literară, an. II, nr. 56, 11 martie 1933, p. 1, 2.
terea mai mult spontană, decît reflexivă. Sinteza e utilizată la construirea spaţială. Introspectivă şi pozitivă, constructivă. Pe datele 06-ţinute clădeşte o realitate in care încearcă aflarea cunoaşterii adevărate a esenţei intime a existenţei. [...] Cuprins într-un plan vast de activitate, edificiul spaţial e clădit prin orice mijloc şi din orice date. Subliniez aici că valoarea romanului stă nu numai într-o realizare interioară de autenticitate a realităţilor lăuntrice ci şi într-o prezentare vastă a momentului istoric în care suntem, făcut cunoscut prin aceleaşi date interne. Momentul lăuntric filtrează şi fixează concomitent şi momentul istoric în toată amploarea lui: politic, social, cultural etc., creînd o frescă vie a actualităţii istorice. Rarefiate pe un plan întins (sau pe mai multe planuri, dacă vreţi), posibilităţile d-lui Camil Petrescu sunt multiple. Nu-1 interesează cum creează, dar ce creează. E de observat lipsa oricărui eşafodaj, a oricărei jalonări geometrice comune unor asemenea opere. Lipsa geometrizării materialului, sistematizării lui. Construcţia se face prin adăugare neîncetată, prin etajare a oricărei date obţinute prin metodele mai sus numite. “
într-un alt articol, mai substanţial,1 Vasile Damaschin va porni de la aceeaşi idee cu riscul să se repete, ceea ce se şi întîmplă, numai că intenţia diferă. La Camil Petrescu, potrivit opiniei lui Vasile Damaschin, pe lîngă predilecţia pentru metamorfozarea „sufletelor tari“, există şi aceea a autoinvestigaţiei, aspiraţia fiind „suprema cunoaş-tere“ a propriilor diagrame psihologice:
„Utilizînd metoda de cunoaştere interioară proustiană, dl. Camil Petrescu se va coborî în el ca într-o mină. Aici îşi va găsi personagiile, substanţă din substanţa lui, aici va încerca descoperirea adevărului de la baza tuturor lucrurilor, principiilor, evenimentelor, existenţelor etc. Cercetarea e introspectivă. Se va coborî în el, se va diseca lucid şi fără milă ca pe trupul altuia.
De aceea îi acord cărţii o valoare de jurnal intim, de jurnal despre sine. Trăirea e exclusiv interioară. Va observa atent, va diseca pînă la limită faptul sufletesc, starea de conştiinţă, fiecare eveniment, fiecare activitate pe care ne-o prezintă eroii au o dependenţă strict subiectivă. Căile lor se întîlnesc şi pornesc din eul creatorului lor (de aici valoarea de jurnal acordată romanului). Existenţele lor nu sunt libere şi au o justificare proprie actelor lor: depind exclusiv de un subiect (care e al autorului). Justificările sunt dependente. (Ex.: Cînd Fred se află la Emilia în pat, povestirile decurse din cercetarea scrisorilor lui Ladima
1 Viaţa literară, an. VIII, nr. 142, 1 — 31 martie 1933, p. 3.
484
sau răspunsurile Emiliei, care completează, sunt [dependente direct şi pornite din starea sufletească a lui Fred, care le trece toate^şi le dirijează prin sine.)
Nu au o condiţiune istorică. Nu-s povestite cronologic. Sensul e aistoric. Evenimente se grupează împrejurul unor centre luminoase (o emoţie interioară subită, un sentiment survenit).
Personagiile, o multiplicare a sa, sunt antenele prin care încearcă descoperirea adevărului de la baza lucrurilor, evenimentelor mici, cotidiene. Toţi eroii prezintă aceleaşi simptome de neadaptare la o situaţie meschină, mincinoasă, care ascunde revelarea esenţei superioare a lucrurilor. Ei voiesc adevărul. Se sapă interior, sejmultiplică dînd viaţă mai multor făpturi, încearcă pătrunderea adevărului.
Toţi sunt atraşi magnetic spre această cunoaştere. Nu admit înfrîngerea, nici minciuna. Aceste suflete tari găsesc imediat soluţia: aceea pe care au utilizat-o egal Ladima sau Fred.
Metoda rămîne subiectivă, dar toate drumurile se întretaie aici şi de aici pornesc.
Multiplicat în personagii, subiectul, fie printr-o cunoaştere conceptuală (utilizează aprecierile politice, articole de ziar, dizertaţii economice etc.) sau intuitivă, rarefiat astfel pe un plan întins (sau pe mai mu]te planuri) scopul ultim e acelaşi: cunoaştere deplină a esenţei lucrurilor (amănuntul, digresiunea, analiza lucidă, introspecţia, dedublarea ca şi atitudinile abstracte, intelectuale, converg înspre aceeaşi dorinţă de aflare a esenţei ultime).
Romanul d-lui Camil Petrescu este astfel sinteza unor multiple şi convergente activităţi/4
în viziunea lui G. Călinescu,1 Patul lui Procust e superior Ultimei nopţi de dragoste... şi respinge orice apropiere de Proust. Criticul consideră că materia epică se supune întru totul intenţiilor romancierului, care şi-a propus ca sub o lentilă stereoscopică să surprindă (deziderat suprem fiind autenticitatea) păienjenişul psihologic. G. Călinescu, după ce salută concordanţa dintre aspiraţie şi realizarea ei plenară, e interesat de tehnica riguroasă şi marile disponibilităţi ale lui Camil Petrescu pentru portretul sintetic, personaje de prim-plan apărîndu-i Ladima, Emilia, Fred Vasilescu. Spre deosebire de cei mai mulţi critici, G. Călinescu veae iii doamna T. simpla şi estompata întrupare a unui ideal feminin, lipsit deci de substanţialitate.
1 Adevărul literar si artistic, seria a Il-a, an. XII, nr. 640, 12 martie 1933, p. 7.
485
„Dacă d. Camil Petrescu a imitat sau nu, în noul său roman, pe Proust — scrie G. Călinescu — este o chestiune cu totul secundară. Dar a vrut sâ-1 imite, de bună seamă, căci iată ce declară eroul său principal: « ...trebuie să merg spre destinul gîndurilor mele, pentru că mă duce într-acolo o memorie care scapă oricărui itinerar al raţiunei cum viaţa vegetativă scapă controlului voinţei».
D. Camil Petrescu însuşi ne vorbeşte în altă parte de « o zonă rarefiată a psihologiei discontinui, a substanţialităţii abstracte, a experienţei lipsite de certitudinile geometrice ale solidelor».
O asemenea apropiere n-ar fi deloc măgulitoare pentru autor, căci cui i-ar conveni, bunăoară, calificativul eminescian sau arghezian. Aci d. Camil Petrescu a răspuns anticipat că vrea o artă « cu accentul cel mai tare pe autenticitate, nu pe originalitate ».
însă autenticitatea nu e niciodată a materialului căci atunci informaţiile unei gazete ar fi literatură — ci a substrucţiei psihologice care luminează faptele ca un bec din fundul unui bazin.
Camil Petrescu nu are nimic comun cu Proust, şi memoria lui nu e cultivată în sine, ca la acela, ci e un simplu metod expozitiv, Patul lui Procust nefiind un roman de analiză în sensul unui laborator de psihologie impersonală, ci d adevărată construcţie epică, în care toate observaţiile sunt caracteristice, adică reductibile la indivizi.
în fond, romanul e foarte simplu: poetul Ladima iubeşte pe actriţa Emilia, femeia trivială şi facilă, şi se sinucide, poate nu atît din iubire cît de ruşinea de-a fi iubit o astfel de femeie.
Pentru documentarea acestui subiect, Camil Petrescu avea un pachet de scrisori de la Ladima, pe care putea să le înşire în ordine cronologică. în ele însă ar fi trăit un Ladima subiectiv şi o Emilie privită prin ingenuitatea sau indignarea lui.. Metoda utilizării acestor scrisori, aceasta formează întîiul şi cel mai mare merit al cărţii, pro-ducînd încîntarea unei noi developări a observaţiei.
Pe patul Emiliei stă gol, la cîteva luni de la sinuciderea lui Ladima, Fred Vasilescu, un tînăr snob în aparenţă, inteligent şi observator în fond, avînd alături de sine, în aceeaşi goliciune, pe Emilia. Citesc amîndoi scrisorile lui Ladima şi comentează. Cititorul are înainte pe eroina dramei, aşezată în mediul ei obişnuit, şi într-al doilea plan, în scrisori, pe celălalt erou. Rece, dezgustat, analitic, bărbatul din pat uneşte cu ajutorul amintirilor sale elementul istoric cu cel prezent. Iată un exemplu, la întîmplare.
Fred citeşte dintr-o scrisoare a lui Ladima:
«Yaleria dragă, îmi pare rău, dar nu pot să te ascult... Nu mai rămîn nici un ceas la gazetă... Am primit două scrisori, de la cine
486
ştii, dar e de prisos. N-am alt răspuns. E pentru a treia oară cînd sunt pus în situaţia asta. Grede-mă, şi mi-e mie greu să renunţ la leafă, care, aşa cum e, îmi e atît de necesară. Mi-e greu să renunţ la celelalte avan-tagii — pe care le enumeri — ale gazetei, dar mi-ar fi silă de mine dacă aş continua. Nu, Valeria, este peste putinţă... ».
Emilia comentează:
« — Ce nerozie a mai fost şi asta! S-a supărat, ca proasta, pe gazetă şi şi-a dat demisia. Ge-am stăruit pe lîngă el. Valeria s-a ţinut de capul lui o după-amiază întreagă. Nu şi nu, că el pleacă... Necazul cel mare a fost altul... Peste două săptămîni era premiera mea... Tocmai atunci nu mai era el critic. Eu ştiam ce are să fie... Toţi duşmanii lui au tăbărît pe mine... Nu mai spun de alea din teatru,'care atîta aşteptau. Nu-i vorbă, ştiu eu cine mi-a făcut-o.»
Acum comentează în gînd omul de pe pat: -
«Nu ştiu dacă i-a făcut-o cineva, nu ştiu dacă duşmanii lui au tăbărît pe ea. Ceea ce ştiu e- că într-o piesă modernă^ omenească şi simplă, într-o atmosferă de intimitate, ea s-a apucat să urle ca o disperată. Ceea ce ar fi mers într-o melodramă sau într-o dramă bulevardieră era aci penibil. Emilia era cu totul alături de rol, din care nu pricepuse nimic, şi nemaiştiind ce să facă, deoarece nici regizorul nu ştiu&e ce să-i arate... »
. Iată, prin urmare, în ce constă extraordinara poziţiune a eroilor unul faţă de altul. în planul scrisorilor se zbate sufletul onest şi idealist al lui Ladima, în comentariul Emiliei se conturează platitudinea şi imbecilitatea unei femei fără inimă şi fără delicateţă, care se dezvăluie cu simplitate, nedîndu-şi seamă că e scrutată. Fred Vasilescu e uneori un personagiu pe cont propriu, alteori însă este un simbol al conştiinţei cititorului. Asemenea expunere pe mai multe planuri de conştiinţă, prin rezerve mintale şi prin aparte, nu e decît în aparenţă proustiană, ea fiind cu mult mai veche şi de origine dramatică. Omul de teatru din Camil Petrescu şi-a găsit în roman un cîmp mai larg de caracterizare a persoanelor decît pe scenă, unde analiza era constrînsă la elemente exterioare.
Tehnica expoziţiei materiei este riguroasă şi desăvîrşită. Autorul nu se complace în reverie pentru ea însăşi, ci consumă subiectul metodic şi fără diversiuni inutile, circulînd numai în susul şi în josul duratei romanului, într-un ascensor bine strîns între două bare de fier.
Un lucru însă este de remarcat. Indiferent de puterea de colaborare a celor trei planuri de conştiinţă, indiferent, prin urmare, dacă din ele, prin suprapunere, se naşte o lume în spaţiu ca într-un stereoscop,
487
romanul produce o beţie rece, învăluitoare, aproape inexplicabilă: scrisori şi comentarii, note în subsoluri şi reveniri, lungi dizertaţii asupra tăieturii hainelor bărbăteşti şi asupra mobilei moderniste, citate din ziare şi reproduceri de poezii, toate acestea ar fi formula însăşi a divagaţiei şi a plictiselii în oricare operă afară de aceea a lui Gamil Petrescu. Această voluptate provine cu siguranţă din tensiunea analitică, din consubstanţialitatea convergentă a tuturor derivaţiilor, care face pe cititor să participe la descoperirea adevărului pe măsură ce se creează şi la ironia disociativă a eroului spectator, Fred Vasilescu. Ea mai provine, fără îndoială, şi din inteligenţa comentariilor, din fineţea observaţiilor şi complexitatea de viziune a autorului, care, confun-dîndu-se cu Fred, se creează pe sine ca al treilea personagiu mare al romanului.
Dar dincolo de această ţesătură de note şi analize se află un roman de oameni bine conturaţi, după formula veche, dar netedă a epicului. Romanul lui Camil Petrescu e ca un parc de statui înşirate în ordine, dar peste care cad în perdele lungi apele unor fîntîni arteziene, care le ascunde într-o ceaţă de pulbere lichidă. Ladima, Emilia, Valeria, Nae Gheorghidiu şi alţii trăiesc cu un admirabil contur. Şi, ceea ce este mai interesant, Gamil Petrescu, ce mi se păruse absolut inapt în portretul sintetic, pitoresc, de esenţă clasică, dovedeşte către sfîrşitul romanului, în prezentarea lui Penciulescu şi a lui Gibănoiu, o desăvîrşită stăpînire a mijloacelor, ceea ce dă indicaţiuni asupra posibilei lui evoluţii literare. Iată, de pildă, pe Penciulescu, boem capşist:
« L-am cunoscut, căci aci se fac uşor cunoştinţe, chiar a doua zi. Avea un cap negricios de actor bătrîn, care a jucat numai roluri de senatori romani...
El a intrat în vorbă cu mine, fără nici o prezentare, după ce s-a aşezat la aceeaşi masă.
—	Ai ţigări?
Am scos tabachera şi i-am oferit.
—	„ Bucur eşti" cu carton ?jjAre şi chelnerul. Nu fumez din astea. .. .Trimite să-mi ia, de la debit, „Tomis“ fără carton.
Puţin cam surprins, am chemat pe picolo şi l-am trimis.
Nu ştiam de unde să încep, cum să aduc vorba.
M-a întrebat pe urmă el, cu o severitate de judecător de instrucţie, cu gura lăţită:
7- D-ta cine eşti? cum te cheamă?
I-am spus, dar fireşte numele nu i-a spus nimic.
488
Cu fălcile strînse, cu privirea autoritară:
—	Vasilescu, Vasilescu... dar cu ce te ocupi? Ce faci? Din ce trăieşti?... Din joc de cărţi?...
A venit picolul cu ţigările şi mi-a adus şi restul la 500.
Penciulescu şi-a aşezat dinainte cutia cu ţigări ca proprietate.
—	Eh, cum asta? Bagi hîrtiile, aşa, în buzunar fără să te jenezi?...
Dă-mi o sută de lei, că nu mai găsesc curînd un imbecil ca d-ta...»
Fireşte că nu acesta este citatul caracteristic Patului lui Procust,
operă de acuitate analitică din care nu se poate cita. Dar e un exemplu de naraţiune anecdotică ce presupune un stil. Şi oricît s-ar ascunde d. Camil Petrescu şi ar simula neglijenţa, stilul său există nu numai în cadenţa ideii, dar şi în culoarea şi rotunjirea frazei, aparent simple ca un creton de lux pe o mobilă de higienă şi confort.
îmi mai rămîne să-mi lămuresc existenţa enigmatică a doamnei T., căreia mulţi îi dau importanţa unui personagiu esenţial. Eu cred că în planul real nu există ca femeie decît Emilia. Numai femeia de toate zilele se poate caracteriza. Doamna T. este fantoma romanului, aspiraţiunea lui Fred, obscură şi enigmatică tocmai prin aceasta, şi dacă autorul n-a ştiut să-i dea tonuri de ulei, este pentru că n-a putut s-o scoată din mediul ei aerian. Poate de aceea Fred, om scrutător, a refuzat s-o mai aibă: pentru a nu descoperi în ea o fiinţă reală, comună, asemeni oricărei Emilii.
Această inconsistenţă nu supără, cum nu indispune relativul snobism modernist, sportiv şi monden. Oricînd a făcut plăcere în literatură ficţiunea luxului şi a bogăţiei, ca un ultim refugiu al aspiraţiilor noastre artistice.
Incontestabil superior întîiului roman, Patul lui Procust este una din cele mai de seamă opere de proză din ultimul timp, aşa de bogat totuşi în lucrări valoroase, şi înseamnă un moment în scurta istorie a romanului românesc. Prin el, Camil Petrescu dă impresia că s-a întrecut pe sine, deşi de-abia acum ne dăm seama de mijloacele sale.
Nici o bucurie mai mare pentru critic decît aceea de a constata că împrejurarea i-a îngăduit să-şi elogieze, fără sforţări de indulgenţă, prietenii.
De aceea mă bucur să văd pe d. Camil Petrescu începîndu-şi colaborarea la Viaţa romanească şi la Adevărul literar şi sper că va încerca acel sentiment înalt de împăciuire între generaţii, care este, ritmic, propulsorul noilor fapte de artă.“
G. Călinescu, cînd ajunge la conducerea Vieţii romaneşti, îşi propune atragerea de noi colaboratori, ale căror nume se impuseseră, dar
489
continuau să rămînă în afara sferei de interes a revistei. Printre cei dintîi au fost Ion Vinea, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu, pe care criticul se grăbeşte să-i anunţe prevenitor:1
„Prezenţa d-lor Ion Yinea şi Camil Petrescu nu trebuie deloc socotită ca un act de inexplicabilă inconsecvenţă, cum anume scriitori socotesc orice progres al revistei. Lipsa pînă acum a acestor scriitori într-o publicaţie care a lansat acum cîţiva ani pe d-nii Ionel Teodoreanu şi Al. A. Philippide, trebuie pusă pe seama unor împrejurări străine de concepţiile ei. Suntem fericiţi să constatăm în I. Vinea un admirabil poet clasic şi în d. Camil Petrescu un prozator cu o acută percepţie a vieţii. în alăturarea numelor lor de acela matur al d-lui Sadoveanu să se vadă spiritul nostru de conciliaţie istorică şi de sinteză estetică între aparente contradicţii/4
în acel număr sînt prezenţi H. Papadat-Bengescu cu Peisagii ale amintirii, Ion Vinea cu poezia Zvon şi Camil Petrescu cu Românii e deştepţi (încercare fenomenologică despre conştiinţa românească: Ii Citeva precizări) (p. 191 — 194).
După înştiinţarea la rubrica „Miscellanea“, G. Călinescu1 2 revine asupra romanului, semn mai mult de curtoazie faţă de noul sosit în rîndul colaboratorilor Vieţii româneşti, nota criticului fiind însă interesantă prin unele precizări:
„Despre romanul d-lui Camil Petrescu s-a scris îndeajuns şi am scris şi eu, arătindu-mi buna preţuire. într-o revistă de înaltă cultură ca Viaţa românească ne vom îngădui unele observaţii de ordin principal, care într-o publicaţie de informaţiuni ar risca să nu fie înţelese în ade^ văratul rost. Este indiscutabil că operele de valoare nu trec neobservate de critica românească, dar este iarăşi sigur că această critică suferă de dezorientare cînd e vorba să dea plăcerii o motivare raţională. Prejudecăţile, spiritul de imitaţie, repeziciunea verdictului duc la unele clasificări din cele mai curioase. Ne-aducem foarte bine aminte de rezistenţa unora — înainte de lectură — la romanele d-lui C. Stere. Ele nu puteau fi — se zicea — decît memorii, interesante numai prin document şi cineva a şi fost de părere că era mai bine dacă d. Stere le redacta sub formă ue jurnal. Cînd apoi s-a scris în limba română o biografie (gen existent de cînd lumea, de la Plutarh cel puţin) a lui Eminescu, toată critica a decretat-o viaţă romanţată pentru că în Occident sunt la modă vieţile romanţate şi pentru că nu se ştia cum arată la faţă o adevărată biografie.<c
1	Viata românească, an. XXV, nr. 3, martie 1933, p. 206 — 207.
2	Idem, p. 208-209.
490
în continuare, G. Călinescu respinge,1 fără nominalizări, opiniile celor care, după apariţia romanelor Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război şi Concert din muzică de Bach, s-au grăbit să-i eticheteze pe ambii romancieri ca proustieni. Finalul cronicii nu face decît să sublinieze acest punct de vedere:
„Repetînd aci elogiile noastre pentru Patul lui Procust îndrăznim să remarcăm că tocmai aceasta este latura interesantă a romanului. La d. Gamil Petrescu nu există introspecţie, ci creaţie obiectivă. Am lua t pagină cu pagină şi, în afară de unele consideraţii amuzante asupra mobilierului modernist şi asupra modei bărbăteşti, n-am găsit nici un caz interior. Ochiul autorului e mărit spre cunoaşterea lumii externe, adică spre creaţia obiectivă. Şi analiza nu e dusă nici măcar la exces, la distrucţie. Oamenii trăiesc prin vorbele şi actele lor, teatrale, autorul mărginindu-se să le comenteze intrările şi ieşirile. Dar şi mai mult. Acest roman, departe de a fi proustian, e reprezentativ pentru societatea românească. El ne înfăţişează o femeie de oarecare condiţie socială, incapabilă de orice proces sufletesc, de o fineţe fie numai gramaticală, şi o lume la care inteligenţa e viclenie şi analfabetismul forţă de pătrundere. Observe şi mai departe d. Gamil Petrescu viaţa ce i se arată înaintea spiritului, şi-l asigurăm că vom şti să-l preţuim fără formule convenţionale şi comparaţii improprii/4
Ajuns în pragul redactării capitolului Camil Petrescu, ca şi la alţi scriitori interbelici de primă mărime, criticul simte ca pe o îndatorire profesională să-şi reîmprospăteze lecturile. Grăbit, în 1939, cînd descoperă că îi lipsesc din biblioteca personală cîteva volume şi colecţia Cetăţii literare, îi scrie lui Gamil Petrescu, despre care intenţiona să ţină la Facultatea din Iaşi două ore de curs, iar în Istorie să se ocupe pe larg. G. Călinescu1 2 * i se adresează amical scriitorului, care îi cîştigase definitiv preţuirea şi prietenia:
JURNALUL LITERAR Director, Gr. Călinescu
Sîmbătă, 14. X. 1939
Iubite amice,
Nu te formaliza că n-am căutat să ne întîlnim. E absurd, dar nu pot. Numai cu o totală schimnicie pot duce la capăt la data hotărîtă lucrul propus. La 1 ianuarie trebuie să pun la tipar Ist[oria] lit[eraturii]
1	Gf. Notele voi. II al ediţiei de faţă, p.388.
2	G. Călinescu, Scrisori şi documente, Editura Minerva, 1979,
p. 15—16.
în scurt:
Am aci de tine: cele două romane, Tezele-antitezele, Constanti-nopolul, Modalitatea, Transcendentalia, Lovinescu, Suflete tari. Poeziile, pe care ţi le cunosc, nu le mai am, dar ştiam că se aflau la Universitate, însă pe bibliotecile de aci nu se poate conta. Deci îmi trebuiesc:
1) Poeziile.	i
2)	Cetatea literară (cu Actul veneţian), pe care mi-ai împrumutat-o odată spunînd că o ai în unic exemplar.
3)	Danton, pe care nu mi l-ai dat.
4)	Mitică Popescu, văzută de mine la Teatrul din Autori-Glub (dacă le-ai publicat ori chiar în mss).
5)	Mioara.
6)	Gîteva numere caracteristice din Munca intelectuală.
7)	Tot ce mai ai şi nu cunosc.
Aceste lucruri îmi trebuie urgent, fiindcă fac despre tine vreo două lecţii la Facultate, apoi trebuie să completez capitolul tău în Istforia] lit[ eraturii] .De pe Cetatea literară trebuie să scot fotografia frontispi-ciului. Presupunînd că toate acestea le ai în unic exemplar, trimite-mi-le imediat prin Fundaţii. Eu le ţin două zile şi ţi le reexpediez la Fundaţie, cu cea mai riguroasă exactitate.
Afară de aceasta, te rog să-mi trimiţi o bună fotografie, absolut inedită, preferabil din epoca adolescenţei, din liceu, de pildă, de cînd participai la concursul Flăcării. Fotografia o voi retrimite cu instrucţiunile necesare lui Rosetti, care va dispune facerea clişeului şi ţi-o voi înapoia.
Totodată te rog să-mi faci un mic memoriu (pentru asta îţi dau două, trei zile răgaz peste data expedierii cărţilor) pentru alcătuirea biografiei, dar nu cu însărcinările obişnuite.
Data naşterii (un bibliograf te dă născut la 1884 — anume Breazu — după Buletinul cărţii rom[âneşti], pe care nu-1 am), locul, şcoala primară, secundară, cu cine ai fost coleg, ce-au ajuns cei mai notabili, ce profesori caracteristici ai avut, primul contact cu literatura etc., etc. E recomandabil să pui cîteva note autobiografice ca să le citez textual. Mai bine ar fi dacă ţi-ai face singur o autobiografie, pe care aş reproduce-o întocmai în Istorie, cu obligaţia însă din partea ta de a nu o publica mai înainte nicăieri. Fireşte că dacă nu-mi trimiţi aceste'date capitolul tău iese mai puţin informat, spre dezavantajul tău şi al generaţiei noastre.
Prin urmare, repet: urgent şi rămîn al tău cu toată afecţiunea,
G. Câlinescu“
492
în arhiva G. Călinescu nu se păstrează răspunsul. Oricum, din textul Istoriei reiese esenţialul: volumele solicitate i-au sosit la timp, mai puţin însă iconografia, şi criticul revine în ianuarie 1940: „Te rog să-mi trimiţi fotografiile pe care ţi le-am cerută1 Fie direct, fie prin intermediul editurii, Gamil Petrescu îi expediase fotografiile apărute ulterior în Istoria literaturii1 2, unde la Patul lui Procust comentariul prezintă multe deosebiri faţă de cronica din Adevărul literar. G. Călinescu suspendă un moment glosele la Ultima noapte... pentru o precizare de ordin stilistic:
„Stilul lui Caml Petrescu zugrăveşte, prin ritmica lui, pe un singur erou, pe acela care observă şi se analizează. De aceea, poate, conştient sau nu, autorul aduce pe rînd pe mai toate personagiile din Patul lui Procust la vorbirea subiectivă, folosind pretextul corespondenţei.“ Punctul de vedere din cronică e parţial abandonat. Dacă, în continuare, G. Călinescu se menţine ferm pe poziţia nonproustianismului, dacă insistă asupra originalităţii tehnicii, făcînd totuşi trimiteri la tradiţia romanului epistolar în variantă modernă şi la romanul poliţist repudiat cu vehemenţă de Camil Petrescu,3 nu-1 mai găsim în dispoziţia iniţială de a recunoaşte reuşitele portretistice. Deşi pe alocuri contradictorii, textele lui Călinescu se suprapun atunci cînd trebuie să situeze romanul în ansamblul operei lui Camil Petrescu şi al particularităţilor ei. Scris la o cu totul altă temperatură, cu optica în bună măsură modificată de umoare la reluarea romanului, Călinescu probează paradoxal, în capitolul dedicat lui Camil Petrescu, cum se poate ajunge pe căi diferite la aceeaşi încheiere. Am văzut şi vom vedea în continuare că unii comentatori, şi nu simpli comentatori ocazionali, i-au imputat lui Camil Petrescu frecvenţa intervenţiilor subiective în naraţiune, prin introducerea excesivă a subsolurilor şi a epilogurilor, considerate inutile în economia romanului.
O explicaţie în schimbarea accentelor la Călinescu există. Cum la apariţie criticul n-a găsit, pesemne, oportun să polemizeze cu alţi critici, s-a folosit de momentul cînd îşi asuma declarat răspunderea ierarhizării valorilor, în Istoria literaturii...
„Din multe puncte de vedere Patul lui Procust — observă Călinescu, în comparaţie cu Ultima noapte — înfăţişează o scriere mai
1	Idem, p. 18.
2	Istoria literaturii române de la origini pină în prezent, Editura Fundaţiilor regale, 1941, p. 654—661.
3	Camil Petrescu, Teze si antiteze, Editura Cultura naţională, [1936], p. 85-105.
493
matură. Materialul este mai bogat, ochiul mai liniştit, fraza a pierdut o parte din lunecarea aceea puţin cam iritantă şi se apropie de data aceasta mai mult de ariditatea exactă a Codului civil, pe care o rîvnea Stendhal. Ceea ce slăbeşte atenţia creatoare este poate prea marea pasiune de teoretician estetic a autorului. Romanul e o demonstraţie, un program. Ca să insinueze că « arta »n-are nimic de a face cu romanul, autorul afectează a nu-şi fi scris el însuşi cartea. Scrierea începe cu trei pretinse scrisori ale d-nei T. D-na T. e o femeie lucidă, cu probleme de conştiinţă, şi asta ajunge. Autorul o îndeamnă să scrie:
« — Nu pot — protestează aceasta — .. .Cum o să scriu?... N-am talent.
— Dacă aş vrea să fac o glumă ieftină — spune cel dintîi — aş răspunde: tocmai de aceea... Dar îţi spun serios: nici unul dintre marii scriitori n-a avut talent. »
Restul romanului e un raport al unui amant al d-nei T., al unui « monden », « aviator », în sfîrşit, al fiului analfabetului Lumînăraru, el însuşi om foarte puţin dedat cu literele şi uimit de conversaţia ciudată a scriitorilor. Dar fiindcă convorbirea lui dă o « impresie unică de trăire devărată », autorul îl invită şi pe el să scrie. Şi pentru că şi acesta stă a îndoială, ştiind că n-are talent, îi dă ghies cu recomandaţia lui Stendhal:
« — ... Povesteşte n et, la întîmplare, totul ca într-un proces verbal.»
Fred Vasilescu, acesta e numele aviatorului monden, face procesul-verbal, însă în el se foloseşte şi de scrisorile poetului Ladima, alt erou. Acestea barem sînt documente curate, prinse în fierberea trăirii, lipsite de orice intenţie artistică. Gamil Petrescu mai face şi tăieturi din jurnal şi amestecă totul, cum îi vine, aruncînd frazele cînd sus, cînd în notă, spre zăpăcirea cititorului. Este de netăgăduit că, oricîtă demonstraţie estetică ar fi aici, pentru o elită de intelectuali interesul cărţii creşte şi că tocmai aceste digresiuni sunt sîngele romanului. Omul de ştiinţă care citeşte un memoriu de specialitate, cetăţeanul care urmăreşte cu pasiune fazele unui război nu vor sorbi toate digresiunile şi notele ce sporesc tumultuos frunzişul informaţiei? Condiţia este ca materia însăşi, oriunde ar fi aruncată, să fie de un interes capital. Problema aceasta în roman e dificilă, dar se cade să recunoaştem că măcar tehniceşte modul de tratare jurnalistic sugerează interesul de substanţă. Ca demonstraţie tehnică cel puţin, Camil Petrescu a cîştigat lupta, deocamdată pentru cei doisprezece oameni fini care formează conştiinţa estetică a unei epoci. Autorului i-a scăpat din vedere un lucru. Scriso-
494
rile, rapoartele nu sunt autentice, ci compuse de autor. Crezînd că face roman modern, Camil Petrescu s-a întors la romanul epistolar. însă vechiul roman epistolar, asta e întrebarea, nu urmărea, oare, aceeaşi problemă estetică a autenticităţii şi a procesului-verbal?
Dacă încercăm acum să descoperim metoda proustiană în Patul lui Procust, cu toate teoriile autorului, suntem nevoiţi să constatăm că ea e foarte slab ilustrată. Camil Petrescu îşi propunea în Teze şi antiteze să consulte memoria involuntară, bineînţeles în marginile semnificaţiei psihologice. Reconstrucţia prin incidente de memorie şi asociaţie discontinuă ar înfăptui-o caietul lui Fred Vasilescu, în special, într-adevăr, romanul nu are nici o ordine epică, nici un plan obiectiv. Nimic nu se începe ca să culmineze şi să scadă. Se apucă să noteze dezordonat Fred, însă într-un cerc restrîns de experienţă, cu un număr limitat de indivizi memorabili, şi raporturile între aceşti indivizi se conturează încetul cu încetul. Impresia însă nu este de pagini prou-stiene, lipsind tot acel eseism al scriitorului francez, şi, dealtfel, spiritul lui Camil Petrescu este mereu încordat de atenţie ca un cap de şopîrlă. Asta îi dă oarecum meritul originalităţii. Curios! Scriitorului îi repugnă romanul poliţist, care are fineţele sale, şi totuşi Patul lui Procust pentru lectorul mai subţire oferă o superioară emoţie poliţistă, emoţie ce constă în putinţa de a participa ca cititor la construcţia romanului. Cine se află înaintea unui vraf de scrisori ale unui scriitor sau în faţa unui voluminos dosar al unui proces criminal, are o satisfacţie asemănătoare cu aceea pe care putem s-o căpătăm din citirea romanului Patul lui Procust. Totul e amestecat, nedatat biuocratic, dar evenimentul respiră şi se construieşte pas cu pas, regăsindu-şi prin umpleri succesive adevărata cronologie. însă adevărata izbîndă tehnică a lui Camil Petrescu e de un caracter dramatic. Să zicem, prin urmare, că romancierul a găsit o varietate de proustianism în expoziţia scenică a atitudinilor sufleteşti. La un moment dat, Fred Vasilescu (aşa rezultă din memoriul lui) se află neînveşmîntat în patul Emiliei, care e o actriţă mediocră, cu o activitate de semiprostituată. însă Emilia a fost amanta poetului Ladima, care s-a sinucis. Ladima a iubit-o pe d-na T., cu care avusese legături însuşi Fred Vasilescu. Emilia oferă spre distracţie lui Fred pachetul cu scrisori al lui Ladima, adică documentul trăit al altei tragedii umane. Fred citeşte, îşi memorează unele întîmplări din propria experienţă. Emilia intervine şi ea cu comentarii. Este aici un joc subtil, aproape genial, de o parte teatral, fiecare comentînd, cu ochiul către cititor, faptul şi dovedind disparitatea punctelor de vedere. Iar din toate aceste glasuri (glasul din scrisoare, comentariul lui Fred, comenta-
495
riul Emiliei) se desprinde, încetul cu încetul, o turburătoare dramă, aceea a lui Ladima, gazetar onest şi fără noroc în dragoste, iubind o femeie fină şi fiind răsplătit cu milă, iubind o femeie plată şi rămînînd neînţeles. Iată un specimen. Fred citeşte tare o scrisoare a poetului sinucis:
« ... Am încremenit cîteva clipe înaintea uşei închise. M-am purtat tît de trivial cu tine, Emilia, singura femeie din oraşul acesta care găseşte din cînd în cînd cîteva clipe şi pentru un nefericit ca mine
—	fără nici un interes... Cu ce nerozii îţi răspund? Buna mea, draga mea Emilia, iartă-1 pe George. »
Acum comentează, în ordinea dialogului, Emilia dezvăluind astfel sărăcia ei sufletească:
« — O ducea rău, săracu, pentru că n-avea nici slujbă. îmi spunea
—	că faţă de noi n-avea secrete — cum era amînat mereu pe la gazete... de azi pe mîine.»
însă în ^paranteză, adică mental, comentează şi Fred:
« ... de azi pe mîine. (Ce lipsă de experienţă, ce naivitate, gîndesc eu, să-ţi iei confidentă a necazurilor materiale o femeie ca Emilia. Nu era un mijloc mai sigur să piardă totul, decît solicitînd compătimirea ei etc...) »
Dacă ne gîndim că Emilia ţine scrisorile în mînă şi Fred le citeşte peste umărul ei, înţelegem jocul excepţional dramatic. Ladima vorbeşte postum din scrisoare, Emilia comentează tare şi Fred, fără ca ea să-şi dea seama, are rezervele lui mentale. Ladima se zbate în scrisoare să facă bună atmosferă în presă Emiliei ca actriţă, Emilia aminteşte tare de « creaţia » ei şi de invidia colegilor, iar Fred îşi aduce aminte, ţinînd-o în braţe, de insuficienţa ei artistică.
Lăsînd acum deoparte invenţia tehnică, rămînem ceva mai puţin satisfăcuţi de creaţia de indivizi, care, oricît am înainta în formulările estetice, rămîne un factor fundamental al romanului. Personagiile nu se ţin minte. Fred e necoagulat, Ladima unilateral, femeile caricate. Gamil Petrescu rămîne un misogin. Pentru ca Emilia să atragă pe un poet ca Ladima, pe un monden ca Fred, trebuie să-i admitem nu numai însuşiri fizice, dar şi oarecare putere de atracţie morală. Romancierul face din ea o bestie incultă şi e vădit că-i încarcă vorbirea. Emilia dă să strîngă scrisorile şi, fiindcă Fred vrea s-o împiedice, îl întreabă mirată dacă «îi plac chestiile astea ». Dar nu e de închipuit ca o femeie care păstrează scrisorile unui mort să n-aibă măcar un scurt cutremur afectiv. Cuvintele sunt trădătoare şi spun adesea prea puţin. în faţa Emiliei, Camil Petrescu premiază pe d-na T., femeie cu probleme de
496
conştiinţă, lucidă, fără prejudecăţi, care se oferă liniştită, cu motivări înalte, şi e o estetă. Ea este atît de lucidă, încît observă cu de-amă-nuntul trupul celui invitat în alcovul ei. De aici îi vine, fireşte, o anume repulsie pentru viaţa erotică. Emilia este prea bestie, d-na T. e prea cerebrală, şi de aceea amîndouă apar într-un ton de falsitate. în general, eroii lui Camil Petrescu nu se ţin minte, nu reprezintă odioasele pentru scriitor caractere, nu se însumează unui tip. Romanul durează numai sub regimul lecturii.
Şi aici realităţile se răzbună. Românul e un liric care ţipă de bucuria vieţii, ori se vaită de inicvităţile ei. Aşa precum Ştefan Gheorghidiu era un învins în dragoste, poetul Ladima e un învins în toate. Brătescu-Voineşti nu l-ar fi văzut altfel. Ladima e simţitor şi poet, e cinstit şi nu poate spune decît adevărul, e sincer în iubire şi, fireşte, sărac. Expulzat din lume prin aceste însuşiri păgubitoare adaptării, el nu are altceva de ales decît sinuciderea. Se sinucide probabil de foame, dar ca să îndepărteze ruşinea unei atari bănuieli (alt element poliţist, însă superior) are grijă să aibă din împrumut o bancnotă asupră-i.
în deceniul între 1920 şi 1930 trei romancieri ocupă locuri caracteristice în literatura noastră, pe trepte diferite, ce nu se pot încă determina: L. Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu. H-a P.-Bengescu are o experienţă acută, o situaţie de observator excepţională, pe care, poate din anume neîndemînări tehnice, n-o exploatează suficient, Camil Petrescu e un scriitor mai sprinten, mai rutinat decît H-a P.-Bengescu şi decît Rebreanu. L. Rebreanu în Ion e un creator mai solid. Camil Petrescu rămîne o inteligenţă mereu în căutare de sisteme artistice, unul din acei scriitori mai puţin înfăptuiţi, poate, dar care încîntă în perpetuitate spiritele delicate. Nu este al doilea ori al treilea în literatură, ci unicul pe un drum lăturnalnic, într-o junglă virgină, în care nu intră decît pionerii. Prin el romancierii de mîine vor medita asupra tehnicei romanului. Dar se va zice că o preţuire atît de neacoperită este dezminţită de lipsa de popularitate. Stendhal nu vînduse din vestitul De VAmour nici 40 de exemplare.“
La începutul cronicii sale, F. Aderca 1 previne asupra caracterului amical al intervenţiei. Nu va forţa, aşadar, imediat superlativul socotind mai potrivit tonul cald pentru confrate şi acidulat — în contrast — pentru cei care întîrziau să contribuie la cîştigarea popularităţii unor scriitori afirmaţi plenar, cum era şi Camil Petrescu. Mentalităţi
A Femeile in romanul românesc (Cu prilejul romanului „Patul lui Procustu), în Adevărul, an. 47, nr. 15104, 30 martie 1933, p. 1, 2.
497
didactice conservatoare, îndrumare spre lecturi desuete, înţelegere mărginită a raportului educaţie-cultură sînt vizate cu maliţie în prima parte a articolului lui F. Aderca, aflat pe poziţiile avangardismului, ale spiritelor deschise spre inovaţie (într-o perioadă cînd critica în descendenţă maioresciană încerca stabilirea unei scări de valori în literatura epocii). După aceea, trecînd peste sugestia ca, la eventuala reeditare, stilul naraţiunii propriu-zise să fie pus în acord cu al aparteurilor, el insistă asupra reuşitei exemplare a lui Gamil Petrescu în portretistica feminină, echivalentă artisticeşte cu a lui Liviu Rebreanu în figurile din viaţa satului. în final, F. Aderca lasă liber afectul şi exultă apologetic, evitînd însă cu inteligenţă orice notă stridentă. Dealtfel, articolul nu face decît să reconfirme o admiraţie declarată cu un deceniu în urmă, la apariţia volumului de versuri. .
„Dorim din toată inima — scrie F. Aderca — ca toate paginile scrise de prietenul nostru Camil Petrescu să devie bunuri populare — într-atît e de necesară o infuzie puternică de inteligenţă, gust, delicateţe şi nobleţe sufletească. Valorile pe care se bizuie însă construcţia imaginativă a romancierului nostru — care e şi critic, şi poet, şi dramaturg şi sportsman — presupun o veche civilizaţie, în orice caz un răstimp de cultură şi viaţă socială care să fi avut răgazul să-şi ardă gunoaiele, să-şi spele geamurile, să fi clobîndif. necesitatea florilor în interior. Nu suntem încă atît de departe. « Năvălirea barbarilor » a ţinut în România pînă acum o sută de ani, şi încă au trecere — ba se crede că reprezintă spiritul şi destinul culturii româneşti — acele gorile culturale care vorbesc cu pămînt în gură, scuipă împotriva Occidentului şi cad, în ceasurile cînd sunt muţi şi personali, în extaz.
S-a creat din această pricină, în ultimii ani, şi un sudism al civilizaţiei de apă de colonie. Era fatal: excesul de Orient justifică excesul de Occident — şi nu puţini cititori vor crede că amicul nostru Camil Petrescu, deşi a învăţat de la Marcel Proust în primul rînd oroarea de facil, reprezintă uneori pe Marcel Proust sau — ca să fim moderni — pe Dekobra. Şi acest exces e fatal — şi ne surprinde că această ava-anşă de nepricepere nu s-a abătut încă asupra tînărului romancier bucureştean.
Am dori ca profesorimea, însufleţindu-se mai mult din prezentul şi viitorul viu decît din trecutul mort, să puie în mîna copiilor acest Pat al lui Procust, mult mai bogat decît Elena Ini Bolintineanu, de unde băieţii ar învăţa cum se înfrînează un instinct şi se înnobilează o simţire, iar fetele, ameninţate ca petalele de orice strop, cum se înlătură vulgaritatea şi cum se subţiază (fără a-1 dilua nici zaharisi) instinctul vieţii.
498
Şi ca să încheiem repede cu obiecţiile, care se referă mai mult la forma originală a romanului, vom spune că toate notele din josul paginii sunt admirabile, de cîteva ori mai bune decît textul de sus, şi cum invenţia stă prea puţin în paginaţie, recomandăm imediata reintegrare a stilului. în privinţa fondului, vom observa că eroul romanului, ziaristul şi poetul Ladima, deşi are o viziune clară a şarlataniei politice din unele grupări, o serveşte cu mici enervări — ceea ce supără pe unii cititori intransingenţi. Vom observa, de asemenea, că tema are, într-adevăr, nevoie de două volume, spre a convinge. Cînd un bărbat iubeşte cu patimă, pînă la sinucidere, o femeie idioată probabil că e şi el niţel idiot. Iar dacă vom adăuga mica şicană că Patul lui Procust e un titlu prea lung, fiind de ajuns numai Patul — toată acţiunea se petrece într-un pat — am isprăvit tot arsenalul nostru critic.
*
în schimb nu există în literatura noastră scriitor care să prezinte mai veridic, mai complect, mai adînc, femeile ca romancierul Gamil Petrescu. El e, pentru prezentarea tipurilor celor mai variate de femei din oraşele româneşti, ceea ce e Liviu Rebreanu pentru ţăranii din literatura noastră. Păstrînd aaîncimea psihologică în desfăşurarea evenimentelor, a scenelor, nu cunoaştem în nici o carte românească femei mai vii ca toate femeile — oricît de diferite — din Patul lui Procust. Nu ştim cum să facem ca să dăm toată greutatea necesară acestei afirmaţii cînd pentru înţelegerea ei e nevoie de cunoaşterea amănunţită a posibilităţilor tuturor scriitorilor români.
Această însuşire a lui Camil Petrescu este atît de organică încît ori de cîte ori acţiunea romanului îl sileşte să rămîie între femei sau aproape numai între femei, autorul află instinctiv o tonalitate care trece prin pagini ca un suflu de revelaţie, şi toate curg pe un fluid cu neputinţă de sesizat, dar nu mai puţin impresionant.
în astfel de împrejurări, acţiunea nu mai are propriu-zis nici o însemnătate, orice s-ar întîmpla în roman, evenimentele mari sau mici hotărîtoare sau nu, bagi de seamă că se justifică mai mult prin accentuarea tonalităţii subtile, care pare un lucru de nimic. Scrisorile doamnei T. şi mai tîrziu o excursie cu automobilul pe malul mării sunt pagini de antologie nu prin faptele ce le cuprind, cît prin muzica lăuntrică a povestirii.
Am spune că romancierul posedă, singurul în literatura noastră, arta supremă de a fi frivol — fără trivialitate, fără uşurinţă — acea
499
frivolitate profundă care se echivalează cu un surîs sau o zi de primăvară, dacă acest cuvînt n-ar fi compromis de frivolităţile grosolane ale beţiei.
A fost un muzicant care trăieşte şi azi numai prin frivolitate (deşi a scris şi o liturghie funebră): Mozart. Toată societatea vremii lui — societate pentru care iscodea melodii — era un surîs. Şi faptul e atît de caracteristic, încît nu numai în Haydn, maestrul lui Mozart, dar şi în Beethoven, maestrul tragic, paginile cele mai graţioase sunt mozartiene.
Gamil Petrescu, menit să trăiască intr-o societate de prinţese şi menuete, a fost mai puţin norocos decît Mozart. El s-a ivit într-o societate eminamente agrară, căreia — nu ştim din ce pricină — îi oferă o stare de spirit pe care ca un muzicant fantastic o scoate numai din el şi care se va ivi poate, la noi, peste o mie de ani.44
în genere, la apariţia cărţilor lui Gamil Petrescu cîţiva poeţi sau prozatori — aşa cum am văzut — şi-au exersat condeiul critic nu fără rezultate notabile. E cazul, între alţii, al sensibilului traducător al lui Edgar Poe, Emil Gulian, care fără inhibiţii de poet s-a „aventurat*4 cu dezinvoltură şi aplicaţie în cîmpul criticii, căreia îi deprinsese, în primul rînd, mijloacele simpatetice. Cronica la Patul lui Procust 1 atestă, mai mult decît cea la primul roman al lui Gamil Petrescu, aspiraţia de a se menţine în anumite rigori, reprimîndu-şi tentaţia expresiei colorate în favoarea discutării atente, „uscate44, a problematicii şi a soluţiilor epice inedite, care au condus la transgresarea faptului cotidian, a banalului, în substanţa cărţii, unde intervenţiile complementare ale autorului, marcat subiective, nu tulbură din punctul lui de vedere esenţialul, adică „autenticitatea44:
„Cu ajutorul a trei cupluri de îndrăgostiţi: poetul Ladima-actriţa Emilia, bogatul diplomat Fred-Emilia şi Fred-d-na T., d. Gamil Petrescu încheagă, după Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de război, tot un roman de analiză, mult superior primului, şi care îi asigură cu certitudine întîietatea în acest gen la noi.
Mai întîi modul în care ştie d. Camil Petrescu să întretaie destinele personagiilor sale este de-a dreptul al unui mare scriitor. Aceleaşi evenimente trăite de toţi sunt privite din mai multe puncte de vedere şi, ca un răspuns, felul în care evenimentele invariabile sunt privite de fiecare individualitate defineşte pe fiecare personaj în parte, prin raport la ele.
1 Azi, an. II, nr. 2, februarie-martie 1933, p. 682—685.
500
Felul total diferit în care Ladima şi Fred văd pe aceeaşi femeie — Emilia — e concludent. Şi fineţea cu care d. Gamil Petrescu ştie să împlinească şi să opună cele două puncte de vedere este al unui mare romancier. Fred şi doamna T. se consumă pentru aceeaşi iubire. Amîndoi celebrali, trăiesc şi-şi potenţează, fiecare deosebit, întîmplările dragostei al cărei chin mărit de luciditate îi mistuie.
Pînă la urmă Fred se refuză apropierii trupeşti de femeia pe care cu siguranţă o iubea. Motivul nu e dezvăluit. El poate fi un fapt precis, survenit între timp, dar mai poate fi interpretat şi ca o nevroză a epocii pe care o trăim, nevoia de chin pe care o au oamenii rafinaţi şi anor-malizaţi prin lecturi, sau fatalitatea care apasă marile iubiri. Oricum ar fi, faptul nu interesează atît. Dar ceea ce voiam să remarcăm ca o mare calitate a romanului este faptul că personalitatea eroilor e atît de complexă, omenească, nu creată după formulă, încît poate motiva mai multe explicaţii. Fred, cu toată viaţa lui de om de lume, nu e un personaj banal, un om perfect normal.
însuşi faptul că e crezut prost în lumea lui arată că e lipsit de spontaneitate facilă, de conversaţie scînteietoare şi goală, că e uneori absent, prins de o reflexie interioară maladivă. în scena de la Tekir-ghiol e arătat ca un analist halucinat, cu o atenţie de maniac, cu o putere de autoînţelegere excepţională. Ba, uneori, se vorbeşte de un viţiu al lui care lasă bănuiala că ar fi cocainoman.
Oricum, în afară de acest mister al deznodămîntului, din felul de necontestat superior în care d. Gamil Petrescu conduce această desfăşurare a vieţii pe mai multe planuri, cititorul capătă o privire cuprinzătoare asupra vieţii. în ea surprinde ascunzişuri ţinute pînă atunci înapoia aparenţelor imediate cu sentimentul unei complexităţi care-1 împiedică de a mai da verdicte şi a pune etichete cu uşurinţă pe viaţa unui om şi îl învaţă că nu poţi cunoaşte niciodată viaţa interioară a altora decît parţial, iar ceea ce cunoşti se integrează în totalităţi în care un acelaşi gest capătă semnificaţii diferite.
Dar dacă toate observaţiile pleacă de la cazuri individuale izolate, autorul tinde apoi să lămurească şi ce e permanent în suferinţa tuturor acestor oameni. [...]
Apropiindu-şi eroii — care sunt puşi în situaţii asemănătoare — unul de altul, autorul vrea să găsească sensul general uman al suferinţelor lor, realitatea interioară, adevărul ultim, substanţa care se ascunde în spatele acestor evenimente, care e viaţa autentică şi care e dusă de fiecare în mormînt. Arma vine din faptul că totdeauna evenimentele sunt mai lungi sau mai scurte decît tiparele şi cei care încearcă să le adapteze suferă.
501
E adevărat că d. Camil Petrescu are o reală preferinţă pentru descrierea urîtului şi vulgarului, pentru observaţia directă a amănuntului brut, uneori trivial, sau banal şi se sileşte să spună tuturor lucrurilor pe nume. Dar aceasta vine din grija oricărui scriitor adevărat pentru autentic şi poate şi din nevoia de purificare. Datorită faptului că toate aceste lucruri sunt văzute prin prisma cu multe interpretări a inteligenţei, Camil Petrescu e nu atît un scriitor realist, cit un intelec-tualist de cea mai aleasă speţă.
Acest procedeu îl poate duce uneori la caricatural sau la şarje, care strică obiectivităţii, dar îl face pe autor să treacă cu virtuozitate grele încercări ale scrisului. între multele îndrăzneli ale romanului acesta original, scena aparatului adus de d-na T. în casa lui Fred, de pildă, nu este cea mai mică şi mai rău rezolvată. Autorul reuşeşte să scape de trivialitate, ba, ceva mai mult, dă faptului o semnificaţie care contribuie la clarificarea caracterului d-nei T. E un exemplu în care se vede — cum spuneam la apariţia primului roman al d-lui Camil Petrescu — că realismul acestui autor nu se opreşte la descrierea formelor materiale, ci trage consecinţe pentru cunoaşterea celor ideale.
Ceea ce aduce însă cu totul nou acest roman în literatura d-lui Camil Petrescu este felul în care psihologismul, individual-singuratic, se integrează în activitatea socială înconjurătoare. Acest cadru larg al vieţii sociale e oarecum asemănător cadrului războiului din primul roman al autorului. Dar aci e vorba de viaţa de toate zilele, de o adevărată cronică a timpului, de Bucureştiul anume din 1926, în care existenţa strîmtă a gazetarului Ladima se mistuie pe Sărindarul unde se repară strada. Intervin personagii pe care le poţi întîlni oricînd pe stradă, altele care le ghiceşti sub nume schimbate. Nu se poate, totuşi, vorbi de roman cu cheie, în alt sens decît, de pildă, despre Proust, care nu copia, ci utiliza pentru un singur personaj mai multe modele şi pe el însuşi, combinînd totul după necesităţile creaţiei. E reconstituită atmosfera politică. Sunt pasagii care vorbesc despre afaceri, morarvuri politice, gazetărie, consilii de administraţie, scrise în stil neînflorat, nud, de articol, care aminteşte pe Stendhal şi care arată cum e viaţa care pare la fel pentru toată lumea. Întîmplările intime capătă astfel o mai mare căldură, un alt lirism, un rar veridic în ritmul general, indiferent al timpurilor ireversibile [...]
Se va susţine poate că acest fel general de a privi viaţa şi episoadele necesitate au dăunat tehnic cărţii. Evident că unitatea volumelor e puţin zdruncinată. în notă scriitorul vorbeşte cititorului, intervine, comentează ca şi cum ar sta deoparte, dar nu se poate opri să nu parti-
502
cipe. Acest lucru face însă cartea în sine mai vie, deşi îngreunează lectura. Unele adnotări ar fi putut desigur intra în corpul povestirei, dar aşa cum le-a pus autorul lasă şi mai bine impresia că e dincolo de el o viaţă reală, independentă, dar de o bogăţie la care nu e niciodată destul să adaugi. Cititorul curios intelectualiceşte are bucuria de a i se părea că surprinde în tehnica aşa de complicată, blocurile înseşi ale vieţii. Personal preferăm materialul acesta brut, stufos, răscolit, aspectul acesta de « şantier », unui roman prea cuminte, gen Maurois.
Cit despre partea principală a romanului: povestirea lui Fred, întîmplările celor trei duete se succed în timp datorită nu unor ciudăţenii ale memoriei, ci prin paralelismul în care au loc. Se poate vorbi de Proust aici doar printr-un anumit fel de a prelungi analiza în lături, puţin mai departe de firul strict al povestirei sub forma parantezelor.
în aceste paranteze, ca şi în povestirea însăşi, autorul are prilejul să utilizeze o mare diversitate de aspecte de viaţă. Se vorbeşte în această carte cu egală strălucire despre moravuri ca şi despre sporturi, despre mobile, modă, nudism, poezie, dragoste etc. Sunt aspecte din moravurile artistice, gazetăreşti, reluări ale unor prejudecăţi de culise, în care o mulţime de observaţii personale, imagini surprinzătoare, lirism de cea mai bună calitate, notaţii împrumutate tuturor domeniilor, ajută analiza şi pătrunderea. Atenţia pe care o dă autorul pînă şi felurilor de pronunţare, timbrului vocii, descrierilor de gesturi, forme, corpuri şi costume e semnificativă. Parantezele acestea nu supără însă, fiindcă sunt pasionante de la început pînă la sfîrşit. în plus, ele dau o idee de marile posibilităţi ale romanului, care se vădeşte din ce în ce un gen complet [.. .1.
De asemenea nu trebuie să uităm felul în care d. Camil Petrescu îndeplineşte o condiţie esenţială genului obiectiv: crearea personagiilor. Emilia, Fred, Ladima sunt oameni reliefaţi puternic în carte, dar mai apropiaţi de tipuri generale. D-na T. este însă o creaţie cu totul nouă în literatura românească. O cerebrală, independentă, pasionată, dar înfrumuseţată de feminitate şi de acel fluid sexual care trece ca un suflu de superioară semnificaţie prin paginile cărţii. Un sens metafizic al existenţei, în care d. Camil Petrescu integrează vieţile şi pasiunile acestea întîmplătoare, le face mai tragică suferinţa, considerată ca o boală fiziologică. Drama fiecăruia inutilă în neant.
Iată cum, cu asemenea calităţi, d. Camil Petrescu se vădeşte şi de astă dată un mare romancier analist, care duce cu un pas mai departe acest gen la noi.“
503
O pagină din Discobolul1 destinată scurtelor comentarii şi anunţurilor se încheie cu regretul: „Din lipsă de spaţiu amînăm cronica mult discutatului roman Patul lui Procust de Gamil Petrescu“. în numărul dublu, imediat următor, tinerii care girau revista onorează din plin promisiunea. Mai întîi, la „Cronica literară“, apare articolul Camil Petrescu — inovatorul2 semnat de Ieronim Şerbu. Semnificativă e atitudinea noii generaţii de scriitori faţă de Camil Petrescu, în care vedea un exemplu de conştiinţă artistică exemplară, angajată în zgomotoase polemici, care timp de peste un deceniu fusese o „ţintă“ căutată cu înverşunare. Reacţia grupului de la Discobolul e cît se poate de grăitoare şi Ieronim Şerbu, fără să îmbrace veşminte festive sau să apeleze la tonalităţi omiletice, încearcă schiţarea unui profil Camil Petrescu, avînd ca pretext apariţia noului roman. Cum accesul la acest text prezintă dificultăţi, numărul lipsind din colecţii publice, reproducem un amplu fragment:
„Dacă preferăm în locul cronicei un articol despre d-nul Camil Petrescu — mărturiseşte Ieronim Şerbu — e că Patul lui Procust e pentru noi un nimerit prilej de-a vorbi de opera integrală a scriitorului şi, mai ales. de a-i preciza rolul în diferitele domenii ale literaturii noastre.u Şi în continuare, Ieronim Şerbu prezintă dramaturgia lui Camil Petrescu, în linii generale, şi poezia. Despre romancier şi Patul lui Procust se spune:
„Pe romancier suntem înclinaţi să-l considerăm deasupra oricărei aprecieri temporale iscate cu ocazia apariţiei ultimului d-sale roman. Ni-e la îndemînă să discutăm calităţile indiscutabile ale romanului, şi cu atît mai mult micile lui scăderi, dar ceea ce intenţionăm noi aici e să subliniem — lucru pe care nu l-a semnalat nici unul din cronicari — nu numai inovaţia tehnică, ci şi neostenitul efort al d-lui Camil Petrescu de a sparge formulele alterate şi insuficiente de artă înlo-cuindu-le cu altele corespunzătoare pretenţiunilor estetice actuale. E o siluire a mentalităţii critice strimte şi totodată a marelui public neîndeajuns exersat cu o literatură care pretinde şi oarecare încordare cerebrală.
Desigur această cutezanţă a plătit-o cu un minus de cititori, dar perseverenţa d-sale l-a impus în conştiinţa cititorului subţire,
1	[An. II], nr. 6, februarie 1933, p. 12.
2	[An. II], nr. 7 — 8, martie-aprilie 1933, p. 18. Din colecţia incompletă a Bibliotecii Academiei Române, numerele 7 — 8 lipsesc. Reprodu-.cem textul din colecţia Saşa Pană, căruia îi mulţumim pentru deosebita sa amabilitate.
504
a făcut curent în tînăra generaţie, căreia i-a îndreptat privirea asupra propriei ei cangrene sufleteşti, deschizîndu-i noi mijloace de expresie, adecvată preocupărilor ei.
Aici găsim motivul pentru care tineretul intelectual conştient (trebuie să mărturisim că nu-s prea mulţi) îl urmează cu credinţă în apostolatul care îi limitează calea.
Dacă nu e singurul, cu certitudine e printre primii care au atacat literatura de «dolce farniente» a semănătorismului, imputîndu-i superficialitatea şi luptînd pentru una viabilă în timp, semnificativă prin conţinut şi care să fie o oglindă sinceră a neliniştilor de azi.
Şi pentru a-şi justifica exigenţele estetice ne-a dat Ultima noapte de dragoste, tntîia noapte de război şi Patul lui Procust, romane analitice, de-o factură originală, în care se ocupă de cazuri psihologice individuale.
Despre caratul acestor cărţi s-a scris cu simţ şi lucid, dar vom insista puţin asupra celui de al doilea roman, pentru că e recent şi s-au făcut unele reticenţe abil învăluite.
Procedînd printr-o eliminare a elementelor din roman care constituie un « balast inutil», e destul numai să reţinem acest preţios exemplar de femeie, doamna T., care e unic în literatura românească. Mai cunoaşteţi vreunul? Desigur că nu argumentul e definitiv.
Şi chiar numai pentru această creaţie d nul Gamil Petrescu îşi merită locul de frunte printre romancierii noştri moderni. Schiţînd o scurtă geografie spirituală a operei d-lui Gamil Petrescu, am încercat să precizăm — cum am mai spus — poziţia d-sale de pionier al modernismului, care se confundă cu spiritul faustic (acesta e adevăratul sens al termenului « modern », pe care, dealtfel, dinadins l-am repetat), păstrînd convingerea că peste cîteva decenii va însemna piatra de hotar al unei nouă epoci literare.“
în completarea articolului-cronică, la rubrica de recenzii \ cel dintîi comentariu, semnat de Liviu Teodoru, e despre romanul lui Gamil Petrescu, revista subliniindu-şi astfel poziţia care, cum vom vedea, nu va scăpa ochiului de tînăr Lynx al lui Eugen Ionescu. Dar pînă atunci iată textul recenziei, întru totul favorabilă cărţii, micile obiecţii rămînînd în sarcina lui Ieronim Şerbu:
„Romanul d-lui Gamil Petrescu — notează Liviu Teodoru — deschide epicei româneşti o carieră nouă. Şi e caracteristic că Patul lui Procust apare în clipa cînd, după atîtea experimentări, epicul pur se realizează monumental şi definitiv, în sfîrşit, în Răscoala şi în
1 Discobolul, [an. II], nr. 7 —8, martie-aprilie 1933, p. 19 —20.
505
preajma revoluţiei. D. Camil Petrescu inaugurează concomitent, capitolul nou al romanului psihologic şi de moravuri. Psihologismul pur ratează întotdeauna epicul, cum dovedeşte exemplul lui Bourget. Formula stendhaliană e singura valabilă: psihologie, dar nu solipsism. Monada n-are ferestre, e drept. Dar e şi greu acceptabilă. însemnează psihologie numaidecît închidere în eu, fără comunicaţie cu exteriorul? Nici Stendhal, nici Proust nu pot fi contestaţi ca psihologi — şi totuşi n-au procedat aşa. Şi unul şi celălalt au filtrat obiectivitatea socială prin subiectivitate, ceea ce măreşte numai valoarea artistică, ridicînd romanul deasupra simplei reproduceri fotografice şi oferindu-i mijloace de transfigurare, tocmai de existenţă pe plan estetic, adică.
în cele două volume, depăşind 400 de pagini, dl. Camil Petrescu povesteşte o după-amiază de august a eroului său (sau, mai precis, îl lasă pe Fred Vasilescu să povestească singur). Desfăşurarea cronologică obişnuită e înlocuită prin mozaicul asociaţiei psihice, mînuită cu atîta dexteritate în juxtapunerea momentelor celor mai diverse, încît impresia continuităţii nu suferă nicăieri nici cea mai mică soluţie de continuitate.
în acest sens romanul d-lui C.P. trebuie apreciat în primul rînd ca o mare şi reuşită experienţă tehnică.
Jurnalul lui Fred Vasilescu, chiar fără intervenţia autorului în note marginale, nu este solipsist. Dovadă: eroul principal al romanului nu este în realitate Fred Vasilescu, ci G. Dem. Ladima, poetul delicat şi ziaristul naiv. Fred Vasilescu are nu numai asupra oamenilor un ochi atent, ci facultatea de observaţie pentru obiecte, mirosuri, evenimente, este de o sensibilitate care-1 face să înregistreze amănunte din cele mai interesante şi face din paginile sale o vastă şi uimitoare cronică a epocei sale. Deschiderea unei străzi nouă, tăietura unei haine, obiceiul la băi — toate sunt înregistrate şi comentate cu o inteligenţă vie, nelivrescă. E ceea ce preţuim mai mult în aceste pagini. Subiectul? Dragă Doamne — după atîtea milenii de scris, mai există subifecte? Unghiul de perspectivă, viziunea e totul. Literatura românească a cunoscut pînă acum în epică, mai ales, numai preocupări de anecdotă. Restul trecea pe plan secundar. Şi tocmai restul, fundalul, face să se reliefeze personagiile. Să ne mirăm că lipsit de fundal, romanul românesc — în afară de Ion — nu cunoştea pînă acum fiinţe vii, cari să mai trăiască şi prin altceva decît prin gesticulaţie? Iată-1 acum pe Ladima, iat-o pe Emy, pe d-na T., pe Fred Vasilescu — două perechi vii, existînd nuanţat şi cu adevărat. Misterul creării lor stă neîndoios în meşteşugul de romancier desăvîrşit al d-lui G.P., de mare pictor de moravuri şi, mai ales, de psiholog desăvîrşit/4
506
Foiletonul lui Ion I. Gantacuzino din Viitorul1 începe cu o disculpare. Semnatarul regretă întîrzierea şi implicit situarea în urma eşalonului de critici. E foarte posibil, întru totul verosimil, ca redacţia oficiosului vizat în roman să nu fi fost tocmai entuziastă şi deci convinsă de prioritatea inserării în ziar a însemnărilor lui Ion I. Canta-cuzino. Introduse la rubrica „Din lumea literară44, consideraţiile încep declarativ: „Notele acestea sunt tardive faţă de obligaţiile principale ale unui cronicar al ultimelor cărţi apărute. Căci cartea lui Camil Petrescu a apărut acum două luni. Dar ar fi o gratuită insultă presupunerea că atît a fost suficient pentru a-i epuiza actualitatea. Cărţile de substanţa celei a lui Camil Petrescu sunt atît de rare — mai ales în literatura noastră — încît nu este niciodată prea tîrziu ca să încerci a informa asupra ei un cerc nou de cetitori, din cei puţini şi lenevoşi pe care îi avem, şi nu va fi niciodată de interes o încercare de analiză a unei opere cu atît de îmbelşugate rezonanţe. Acestea în chip de scuze şi justificare.44
De aici Ion I. Gantacuzino deschide o lungă paranteză, reminiscenţă memorialistică. Făcînd parte din cercul simpatizat de Camil Petrescu, el găseşte oportun să amintească dialogul cu romancierul imediat după apariţia Ultimei nopţi... Atunci îi mărturisise Camil Petrescu : „Nu, nu mai scriu un roman. E prea obositor. Sunt bolnav de cînd am scris cartea aceasta.44 Şi în continuare, copleşit de certitudinea valorii noului roman, Ion I. Cantacuzino trece bucuros peste „constrîngerile44 cronicii literare şi beneficiază de restul spaţiului pentru un panegiric de felul: „Pare că în paginile romanelor sale îşi găseşte în sfîrşit limanul tot materialul de observaţii şi comentarii, de idei şi de experienţe spirituale care, tumultos, îşi cer drept de exprimare sub pana rînd pe rînd subtilă sau ironică, reticentă sau pasionată a acestui scriitor, totdeauna sincer şi neaşteptat. Multifor-mitatea de planuri pe care se poate situa materialul unui roman corespunde mai lesne decît orice altă formă literară spiritului variat, multiplu şi ales al scriitorului şi, de aceea, nejenat de cadrul ales, dimpotrivă, găsindu-se în el la largul său, Camil Petrescu se vădeşte un romancier de vaste posibilităţi.
Dacă în primul său roman tema obligă pe romancier la o construcţie în diptic ce cuprindea şi oarecari riscuri de artificial, în Patul lui Procust stăpînirea mijloacelor merge pînă la virtuozitate. Cuvîntul îl scriu conştient de înţelesul său. Căci, aşa cum se prezintă, Patul lui Procust pare rezultatul victorios al unei prinsori. Prinsoare de a
1 An. XXV, nr. 7565, 11 aprilie 1933, p. 1.
507
realiza epicul romanţat ignorînd şi batjocorind parcă înadins cerinţele elementare ale genului."
Pe Ion I. Gantacuzino l-a uimit îndeosebi virtuozitatea romancierului, care prin reducţia spaţiului nu şi-a limitat cîmpul de observaţie şi nici posibilitatea de a explora universul faptic. în această particularitate vede comentatorul un exemplu de victorioasă îndepărtare de marile modele (Tolstoi, Balzac, Proust) care şi-au propus să dea o imagine caleidoscopică, modalităţile deşi diferite conver-gînd în intenţia de a oferi o frescă socială, pe cîtă vreme Gamil Petrescu reconstituie totul într-un spaţiu minim, adică „cele două camere modeste ale celor două surori Emilia şi Valeria". Mulţumit de a fi descoperit aici originalitatea scriitorului nostru, Gantacuzino încheie apodictic: „Astfel, dispreţuind formula clasică a varietăţii cadrului, reducînd pe al său la unul singur, meschin şi mic, Camil Petrescu izbuteşte totuşi să evite impresia că lumea în care se petrece cartea sa ar fi şi ea redusă. Dimpotrivă, parvine să ne dea impresia unui univers variat, multiplu, cu orizonturi nenumărate care, depăşind pe toate dimensiunile cadrul în care se «petrece» romanul, e totuşi închis în el.“
O notă mai amplă, dar lipsită de substanţă, cu o pronunţată tuşă de exerciţiu critic juvenil, semnează Gh. Antonovici în Junimea literară.1 Extragem numai pasajul cu referire strictă la Patul lui Procust: „Gamil Petrescu este unul dintre puţinii purtători ai condeiului care scrie pentru că un resort psihic îl determină la aceasta, cu alte cuvinte scrie pentru că « are ce spune ». Pentru acest motiv, ultimul său roman prezintă cazul unei ascensiuni poetice româneşti. Cuprinsul ambelor volume constă într-o migăloasă disecţie sufletească aplicată personagiilor. Dintr-un capăt al cărţii pînă în celălalt e un conglomerat de fapte privite sub raportul lor cu cosmosul abstract. Pasagiile cu admirabilă descriere a corpului feminin cred că sunt numai pretextul adevăratului sens al cărţii. Patul lui Procust este roman psihologic, deci durabil, şi, în acelaşi timp, interesant. Lectura lui nu oboseşte; notele sublimare nu fac decît să contribuie la autenticul camilpetrescian. Cineva reproşa autorului insuficienta împărţire a textului pe capitole, într-adevăr, sunt — în ambele volume — numai două capitole şi două epiloguri care, dacă ar fi lipsit şi ele, romanul nu ar suferi prea mult. O lucrare prin esenţă din domeniul psihic se dispensează de barele distribuitoare ale capitolelor scurte şi numeroase. Ceea ce l-a condus pe autor la aranjarea în aşa fel a materialului a fost desigur o cerinţă
1 An. XXII, nr. 4 — 6, aprilie-iunie 1933, p. 135—136.
508
epică şi nu dorul de a se prezenta original. (A trecut de mult peste zona vanităţilor adolescentine.)“ Am reprodus şi paranteza de la finele pasajului pentru umorul ei involuntar. Gamil Petrescu, sensibil la toate nuanţele comentariilor, nu putem şti dacă se va fi simţit flatat de convingerea entuziastului şi junelui glosator bucovinean.
Cu întîrziere apare o semnalare pozitivă în articolul lui Gelu Măr-culescu, Autohtonismul în literatura româna} Semnatarul salută cu oarecare patetism, ca fenomen îmbucurător, temperarea influenţelor străine (îndeosebi rusă şi franceză) asupra literaturii noastre. După ce sînt menţionate cîteva nume de pionierat (Oct. Goga, Duiliu Zamfi-rescu, M. Sadoveanu), Gelu Mărculescu face un mic indice ilustrativ, scriitorii invocaţi fiind în primul rînd Liviu Rebreanu cu Ion, Pădurea spînzuraţilor, Răscoala, Ciuleandra, Cezar Petrescu cu întunecare, Simfonia fantastică şi Camil Petrescu cu Patul lui Procust, în care descoperă elemente de ambianţă specifice vieţii metropolei româneşti: „în atmosfera grea din Patul lui Procust al lui Camil Petrescu pluteşte acel nedefinit bucureştean, în care se găsesc aspecte de grotesc şi lasciv. Astfel, specificul românesc îşi găseşte din nou condei pentru eternizare. Este singura posibilitate de îmbogăţire a literaturii româneşti, care, după etapa împrumuturilor, a început să trăiască din viaţa dăruită de tradiţia sa.“
Lipsit de vocaţie critică, Ion Clopoţel, prezenţă deosebit de activă în viaţa culturală transilvăneană interbelică, inserează în Societatea de mîine,1 2 revistă al cărei director dinamic a fost, o recenzie unde se păstrează în limitele consemnării gazetăreşti cînd intenţionează să atragă atenţia asupra ineditului în noul roman al lui Camil Petrescu. Spaţiul acordat recenzării literaturii era restrîns în revistă, iar selecţia volumelor comentate destul de severă, încît însemnarea lui Ion Clopoţel poate fi înţeleasă şi ca un ecou al ecoului pe care Patul lui Procust l-a avut în rîndul cititorilor clujeni, prioritatea avînd-o, în genere, cărţile scriitorilor ardeleni:
„Figura principală — notează Ion Clopoţel — e luată din lumea diplomatică. Fred Yasilescu, fiul unui bogătaş politic, beneficiază de condiţiuni suficiente pentru a-şi permite chiar luxul sportului mai dificil: pilotajul. Dispune de apartament separat în oraş, mobilat cu gust după preceptele cubismului în formare. Cu toate că e văzut ca mediocru în societate, totuşi el e măsura bunului-simţ, arbitru al eleganţei, la curent cu moda şi cartea. în « patul profesional» al unei
1	Abecedar, Brad, an. I, nr. 11 — 12, 20 — 27 iulie 1933, p. 5 — 6.
2	Anul X, nr. 7, 8 şi 9, iulie-august-septembrie 1933, p. 167 — 168.
509
actriţe fără talent dă de corespondenţa unui nenorocit adversar al său de o clipă şi e curios să-i dezlege enigma. Mediul romanului e luat din lumea artiştilor, gazetarilor şi politicienilor. Culise cari destăi-nuiesc influenţe, inechităţi, putreziciune, favoruri. în analiza lor d. Camil Petrescu procedează metodic, iar unde povestea romanţată nu ajunge cu luminile ei, se recurge la originala manieră a notelor de subsol. E grija scriitorului de a se mişca pe o linie de cercetare obiectivă.
Patul lui Procust este o lucrare de migală, de dezvoltări urmărite strîns, de descusut al dedesubturilor mai degrabă decît un volum de inspiraţie avîntată şi curgătoare ca un torent. O lucrare care are multă concentrare, pentru ca din mica piesă să se închege un mozaic de grandoare.
Maniera d-lui Camil Petrescu e demnă de considerat, indiferent dacă o agreăm sau nu. Scrisul său e gustat în cercuri largi cu frenezia noutăţii. Unul dintre cele mai bune condeie şi-a găsit răsunetul meritat al operei îngrijite.“
Colaborator mai întîi la Cetatea literară, Argus, Universul literar, îndeosebi cu versuri (unele dedicate lui Camil Petrescu), I. C. Şiclo-veanu 1 era dintre apropiaţii romancierului, care însă nu se pronunţase la prima apariţie a Patului lui Procust. Succesul cărţii, în aşteptarea reeditării, îi prilejuiesc o consemnare interesantă prin accentul pus pe caracterul de cronică social-politică a unui moment bine delimitat (1926 — 1928). într-o paranteză, recenzentul sugerează o posibilă paralelă între Fred Vasilescu şi „eroul lui N. D. Cocea din Fecior de slugă“, romanul care apăruse de curînd (1933). Fiul spălătoresei Stanca, parvenitul egoist şi vicios care este Tănase Bojogeanu, o copie a lui Dinu Păturică la începutul veacului (1907 — 1918), refuză, după noi, o apropiere de Fred Vasilescu. Simpla corespondenţă a genealogiei umile rămine infructuoasă în stabilirea unei similitudini, tipologia personajelor fiind cu totul diferită. Cum la puţin timp după reeditare urma, conform tradiţiei, acordarea premiului naţional pentru literatură, I. C. Şicloveanu încheie văzînd în Camil Petrescu un challenger;
„Ultimul roman al d-lui Camil Petrescu — se grăbeşte să con: semneze I. C. Şicloveanu — se pregăteşte să apară în cea de a doua ediţie. Cetitorii români, întrunindu-şi astfel sufragiile majoritare în jurul acestei opere, dovedesc o reală orientare în domeniul muncii literare româneşti.
Repetînd lectura, încerci aceeaşi impresie de depăşire a conţinutului. Tocmai pentru că taina lui Fred Vasilescu se pierde în cea uni-
1 Adevărul, an. 47, nr. 15.225, 24 august 1933, p. 2.
510
versală, « după cum un afluent urmează legea fluviului». Viaţa, iubirea şi moartea străbătute de aceleaşi filoane se continuă unificate sub cuprinzătorul simbol al faimosului brigand din Atica.
în articulaţiile scrisului său, d. Gamil Petrescu a fixat însă o definitivă hartă a contemporaneităţii sociale, fapt care a stîrnit mai puţin interesul criticei la apariţia romanului. Avem aci o completă înfăţişare a capitalei, care în timpul verii îşi mută « ograda selectă»la Movila, între anii 1926 — 1928, adică în momentul în care viaţa noastră de stat şi curba descrisă de activitatea partidelor politice treceau printr-un punct de inflexie (actul de la 4 ianuarie, regenţa, balansul agitat al partidelor de guvernămînt), punct din care se declanşează tot ceea ce a urmat apoi în arena vieţii publice. Secţiunea făcută prin această fază prezintă astfel un maximum de diversitate.
Ne sunt prezentate toate unităţile sociale care au circulat la noi cu deosebire după război. Precum acel Nae Gheorghiaiu, ministru liberal remaniat şi dezident, totuşi atît de spiritual şi de temut pe vremuri, a cărui identitate poate să fie cu precizie stabilită în cadrele oamenilor noştri politici. Prin filiaţia Vasilescu-Lumînăraru — Fred Vasilescu, îşi conduce evoluţia societatea românească în ultima ei sinuozitate — parvenită prin întîiul, cel de al doilea reprezentînd convertirea la condiţiile noi de viaţă (nu ar strica o paralelă cu « eroul» d-lui N. D. Cocea din Fecior de slugă, abuziv în deţinerea atîtor defecte, ceea ce-i scade din veracitate[...]).
Ne sunt apoi înfăţişate excrescenţele ivite pe locul cangrenei sociale, speciile Ghenovicescu, Mieropol sau alţii, şefi de cabinet cu ocupaţii sub oficiale, oameni de afaceri subtile, cavaleri grefaţi pe un huzur lesnicios şi o mentalitate de viaţă, fantoşe sportive, actriţe fără roluri, maniaci ai ştiinţei, erudiţi de cafenea — cu toţii imprimînd mult coloraturei acestor vremuri. Multe personagii trec din viaţa publică direct în roman sub numele lor proprii, orice mascare riscînd să fie anodină.
La compunerea atmosferei contribuiesc; de asemeni toate evenimentele care au preocupat opinia publică, atacurile opoziţiei în Parlament, fraudele cu răsunet, moravurile în violentă devenire, moda, localurile cu vogă, preferinţele proaspetei mondenităţi. Sunt evocaţi şi Bucureşti în permanenta transformare sub acţiunea tîrnăcopului edilitar. Nu a fost uitat absolut nimic.
Această continuă frămîntare este sudată, totuşi, dintr-o materie limpede, calmă, ceea ce nu-i posibil decît printr-o mare densitate a Scrisului. Peste tot găseşti o atenţie prin care cele văzute trec prin focarul unei lupe, mărite pînă la deformare aproape.
511
Cronicar complet al acestor timpuri — încă un titlu care să-l îngroaşe pe cel de challenger la premiul naţional."
După cîteva scurte referiri la viaţa teatrală, G. Preda 1 îşi continuă dialogul cu romancierul Camil Petrescu mutînd discuţia asupra criticii. E interesantă reacţia lui Camil Petrescu faţă de peisajul critic la finele anului cînd apăruse Patul lui Procust, comentat pe larg, cum am văzut, în presă şi publicaţii literare:
E posibilă o critică literară obiectivă?
—	Da, de vreme ce o practică astfel Perpessicius, Cioculescu, Pompiliu Constantin eseu. Numai că, vezi, o critică obiectivă nu e neapărat şi o critică superioară.
—	Critica românească?
—	Ei bine, critica noastră nu e critică, mai este şi cronică, pentru că se ocupă de opere în ordinea apariţiei lor, periodic, nu în studii de analiză şi coordonare. Din pricina aceasta este complet lipsită de perspectivă. Să zicem că face aci excepţie, oarecum, d. Şerban Cioculescu, care rămîne serios doar cu lucrările de anvergură pe care le lasă bănuite (îl atinge pe Şuluţiu, deşi « prieten al literaturii mele »).
Critici de esenţă fenomenologică, adică să aşeze în sistemul lui problema şi postulatul valorii — în afară de d-1 Cioculescu, într-o oarecare măsură, nu văd pe nimeni. Cei din «generaţia tînără» dovedesc oarecare locvacitate dialectică şi atîta tot."
Ioan Massoff, cum am văzut, luase un interviu romancierului, imediat după apariţia Patului lui Procust. Reeditarea romanului a însemnat un eveniment 1 2 demn de semnalat şi comentat, cu atît mai mult cu cît cronicarul sesizase că reeditările, în general, aduceau ca noutate „simpla schimbare a copertei", spre deosebire de Patul lui Procust, al cărui text fusese augmentat cu pagini menite să sporească nu detaliile, ci complexitatea cărţii:
„Romanul d-lui Camil Petrescu a ieşit însă cu adevărat într-o nouă ediţie. Am răsfoit noul volum, care are paginaţia complet schimbată — trimiterile cam plicticoase din prima ediţie au fost înglobate în text — cele două volume ale primei ediţii s-au transformat într-unul singur, compact, iar cartea are 30 de pagini în plus, prin care se relevă încă o latură a complexităţii d-nei T. Aşadar, nu există îndoială, avem de-a face, într-adevăr, cu o nouă ediţie. D. Camil Petrescu merită cu adevărat să fie felicitat/*
1 De vorbă cu d. Camil Petrescu, în Viata literară, an. VIII, nr. 150, 5—23 decembrie 1933, p. 3.
2 Ediţia doua, în Rampa, an. XVI, nr. 4786, 23 decembriel933,p.l.
512
După ce Ioan Massoff infirmă declaraţiile gazetarilor că „s-ar fi înmulţit numărul cititorilor în ultima vreme“, continuă:
„Dar revizuirea Patului lui Procust de către autor pune o problemă, hai să-i spunem, de ordin estetic. Să trecem de-a dreptul la miezul problemei: are, oare, drept autorul, în speţă d. Gamil Petrescu, să-şi schimbe un lucru pus în circulaţie, şi care, prin acest lucru, tinde să aibă un caracter de unicitate organică? Mai pe şleau : cumpărătorii, numeroşi, ai primei ediţii a Patului nu se pot simţi frustraţi de autor, care le-a vîndut un lucru incomplet? Căci o carte care a avut succes şi a fost acceptată de public se pare că este un lucru complet, definitiv.
Pe de altă parte, o operă este un lucru în devenire şi dacă bănuita conştiinţă artistică a autorului îl obligă la modificări, liber este s-o facă şi un autor de carte, aşa cum o face şi pictorul cu un tablou expus la expoziţie.
Cazul nu este unic nici în literatura noastră. Regretatiil Davila aducea modificări capodoperei sale Vlaicu-Vodă cu fiecare nouă ediţie, dealtfel ca şi d. E. Lovinescu (în speţă reputatul stilist îşi «revizuieşte » ceva cam des).
Eu admir pe d. Camil Petrescu pentru conştiinţa-i profesională, pentru respectul pe care-1 poartă publicului, deşi această conştiinţă l-a transformat într-un fel de spaimă a zeţarilor tipografi. Corecturile sale sunt celebre, aproape tot atît de celebre ca şi cele ale lui Proust şi Balzac, ale căror manuscrise au un aspect infernal.
în acelaşi domeniu al conştiinţei profesionale se cunoaşte scrupu-lozitatea marelui Caragiale, care a trimes o telegramă de la Berlin: « Opriţi de urgenţă tipăritul. Puneţi virgulă la pagina cutare, după cuvîntul cutare. »
Cumpărătorii primei ediţii a Patului lui Procust se pot consola că prima ediţie nu se va mai retipări niciodată. E de semnalat că mărcile poştale greşite au valoare mult mai mare decît cele ieşite impecabil din teascul tipografic.
Aşa că toată lumea trebuie să fie mulţumită, chiar şi autorul, care râmîne «un tip ».
încă o dată, iată evenimentul: un roman românesc a apărut în ediţie nouă.“
Amestec de insolenţă juvenilă şi ingenuitate mimată, intervenţia lui Eugen Ionescu, cu finalul ei involuntar pitoresc, nu o vom reţine ca venind din unghiul specific actului critic. Pe tînărul iconoclast îl iritau valorile recunoscute şi s-a simţit prematur tentat să exerseze în marginea disciplinei negaţia pînă la calomnie, paradoxul şi şarjele spectaculoase. Prin Nu, Eugen Ionescu îşi propunea să anuleze ierarhii
513
statornicite, relativ recent, datorită unei conlucrări fericite a condeielor mature. „Cum mă pot face cit mai repede cunoscut ?“ iată întrebarea pe care aspirantul la notorietate trebuie să şi-o fi pus într-un moment (nu singurul) de narcisism. Şi răspunsul ghiduşului alter-ego n-a întîrziat: „Contestă-i vehement pe Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu44, adică trei nume de proaspătă rezonanţă. Ne-am imaginat gîndul îndemnaţi de spiritul textului ionescian, numai ca autorul volumului Nu, în zburdălnicia sa, începe prin a sermona pleiada de critici care îşi exercita atribuţiile eliberată de prejudecăţi, cu o probitate nedezminţită. Asupra faptului că Eugen Ionescu intenţiona să ridiculizeze Patul lui Procust nu avem nici o îndoială de îndată ce, cu două luni înaintea apariţiei romanului, sub iniţialele E.I., se şi grăbise să strecoare insidios la rubrica „Vitrina44 a bilunarului Axa 1 (unde colabora cu recenzii şi cronichete) ştirea că „Dl. Camil Petrescu scrie două romane şi jumătate44. în fine, romanul se tipăreşte, critica aproape în unanimitate elogiază Patul lui Procust, Şerban Cioculescu fiind cap de serie. Cum Eugen Ionescu mărturiseşte cu francheţe: „Aleg însă de obicei punctul de vedere care este mai potrivit spiritului meu înclinat spre negare şi anarhie, sau cel care îmi pare fi mai strălucitor, pentru lumea literară, succes, piaţă. Scrupule nu am, decît sentimentale44, cronica aşternută cu febrilitate urma, aşadar, să producă stupoare, să discrediteze comentatorii şi să convingă publicul de lipsa oricărei însuşiri a romanului îmbrăţişat cu generozitate de criticii „bătrîni44 sau de cei tineri „imprudenţi44 prin adeziunea lor entuziastă la punctul de vedere al celor dintîi. Deşi prieten cu Mihai Polihroniade şi Ion Victor Vogan, giranţii ziarului Axa, Eugen Ionescu nu reuşeşte să le ciştige asentimentul publicării cronicii sale. începe deci o lungă odisee, istorisită cu talent, pentru acceptarea de către diferite redacţii a pamfletului. în cele din urmă, Eugen Ionescu îl descoperă amator pe Sandu Tudor, care îl publică în Floarea de foc,1 2 numai că satisfacţia a fost iluzorie. După introducere, o acerbă critică a criticii şi începutul comentariului la roman, s-a oprit brusc publicarea restului, care însemna, de fapt, partea cea mai întinsă a vehementului articol. Pînă la tipărirea integrală în volum, Eugen Ionescu mai trimite însă scurte fulgere ameninţătoare prin Axa,3 semnate Mizantrop, la rubrica „Albia literară44, care, în pofida titlului, nu era tocmai „limpede44. Iată două exemple de umor discutabil, dovadă că iritarea poate împinge subiec-
1	An. I, nr. 3, 27 noiembrie 1932, p. 5.
2	An. II, 3 aprilie 1933, p. 6—7 (Camil Petrescu si „Patul lui Pro'cust“).
3	An. I, nr. 13, 14 mai 1933, p. 5.
514
tivismul la asociaţii facile, de tipul: „Eugen Petrescu a scris un aspru rechizitoriu împotriva romanului lui Gamil Ionescu”, sau „Avînd în vedere strînsele afinităţi temperamentale şi prietenia îndelungată dintre ei, scriitorii Gamil Petrescu şi Cezar Petrescu s-au hotărît să facă schimb de pronume. Începînd cu viitoarele lor opere, d. Gamil Petrescu nu va mai semna decît Cezar Petrescu, iar d. Cezar Petrescu va semna Gamil Petrescu.”
Ga atitudine singulară, articolul lui Eugen Ionescu 1 trebuie cunoscut integral. Triumf al unei deliberate lipse de comprehensiune, de cazuistică scînteietor-acrobatică în sfera negaţiei, de contradicţii şi asociaţii hazardate, textul are totuşi o unitate pe care, fragmentînd-o, ne-am asuma riscul de a cădea în păcatul autorului fascinat de efectul paradoxal al eludărilor:
„GAMIL PETRESCU: «PATUL LUI PROGUST »
I
Nu demult m-am întîlnit pe stradă cu d. Şerban Cioculescu. S-a speriat şi s-a zburlit cînd i-am spus că Patul lui Procust este cea mai proastă carte apărută de zece ani încoace.
L-a iritat, mai întîi, acest zece ca o cifră astronomică.
în realitate « zece » îmi părea frumos, expresiv şi-l utilizam ca pe un număr simbolic. E foarte greu să ai certitudini, cum ar spune d. Fred Vasilescu, şi este just că nu cunosc toate operele literare postbelice ale învăţătorilor din România-Mare.
D-l Şerban Cioculescu, pentru care am o mare simpatie şi căruia îi aduc, cu această ocazie prinsă în zbor, omagiile mele, m-a acuzat de lipsă de seriozitate. Şi-a cumpărat de la un colţ o ţigare, şi fuma şi pufăia: mă considera eretic.
De ce mă considera eretic? Vedeţi d-voastră, politica literară joacă un rol foarte important în anumite circumstanţe delicate..
Mulţi ani, cam pînă în 1930, d. Camil Petrescu era, s-a zis, un paratrăsnet al literaturii româneşti. Asupra capului d-sale, ţap ispăşitor, se concentrau toate relele, toate ocările de care e capabilă dulcea noastră Valahie literară. D-l Gamil Petrescu trăia în injurie ca în elementul său: în vremea aceea, a scris un frumuşel Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici, a întreprins vaste polemici literare, culturale, estetice, dramatice etc.
Şi astfel, o zarvă goală a creat o legendă (căci legendele nasc din nimic sau aproape din nimic): «tragedia unei inteligenţe », legendă pe care şi autorul rîndurilor de faţă o crezuse, demult, pe cuvînt.
1 Nu, Editura Vremea, 1934, p. 95—158.
515
D-l Camil Petrescu este foarte deştept (glăsuieşte legenda), chiar prea deştept [Românii este deştepţi sună titlul autobiografiei d-lui Camil Petrescu ce va apare) pentru ţara noastră, pentru rudimentara noastră ţară culturală. Locul d-lui Camil Petrescu este în străinătate. Aici nu se poate realiza. Aici nu are nici măcar adversari demni. Aici nu poate fi înţeles. Ca Ovidiu, d. Camil Petrescu se simte nefericit în aceste regiuni scite.
Este adevărat că toată trepidaţia de pînă la 1930 a d-lui Camil Petrescu, toată zbaterea d-sale furibundă, chiar aşa, pe uscat, avea o frumoasă valoare de exerciţii stilistice, de supleţe, de dialectică, de ascuţire a săbiilor: lucruri adînc necesare şi legate, temperamental, de orice adolescenţă de elită. Numai că s-a întîmplat acest fapt grav şi neprevăzut: adolescenţa d-lui Camil Petrescu s-a perpetuat, indefinit, pînă hăt-tîrziu, după treizeci de ani. D-l Camil Petrescu devenise un copil teribil îmbătrînit ca un băiat ce începe să fie adolescent, cu tuleie, păr pe picioare, nasul mare şi un cerc în mînă. începea să devină ridicul; lipsit de graţie; fără nici o nebunie autentică. Şi şi-a dat seama, tragic, că trebuie, într-un fel sau altul, să-şi îndeplinească promisiunile, să-şi creeze o situaţie în literatură a unei morţi literare!...
Vă vorbisem de o legendă! D-l Camil Petrescu nu s-ar fi putut lăsa susţinut de braţele legendei? Desigur că nu: braţele legendelor nu sunt muşchiuloase. Pe urmă, legenda nu este crezută de toată lumea. Ea era pusă în circulaţie de un grup de tineri, orbiţi, ca toţi tinerii, de dinamismul, steril ca o roată, dar dinamism, al d-lui Camil Petrescu şi putea prinde atîta vreme cît erai oarecum neprevenit, naiv, iubitor de poveşti; atîta timp cît nu începeai să măsori şi să cîntăreşti. Şi, într-adevăr, nici un monument nu ilustrează zbaterea uscată, stearpă, a scriitorului nostru.
în sfîrşit, plictisită, dezabuzată şi de această legendă, lumea noastră literară îl părăsise definitiv. Numele d-lui Camil Petrescu nu mai apărea prin gazete; nici măcar « înjurat ». în adorabila-i candoare, d. Camil Petrescu se consola şi explica tuturor: «nimeni nu mai îndrăznea să scrie vreo notiţă rea despre mine, atît de mult îi înspăi-mîntasem pe toţi, cu forţa mea dialectică, cu energia mea polemică».
Dar izolarea aceasta — premergătoare a unei definitive morţi — d. Camil Petrescu o simţea totuşi şi o resimţea. Şi s-a gîndit să utilizeze o altă politică. Spun: «altă politică». într-adevăr, politică fusese zarva de dinainte de 1930; politică prietenia sa literară cu toată lumea, de-atunci încoace.
Cu alte cuvinte, d. Camil Petrescu crezuse că va fi socotit cel mai genial om din România, numai repetînd, infatigabil, cu glas foarte
516
tare, că el este foarte mare geniu în această tară în care toţi ceilalţi este proşti. Cetăţenii români, fiinţe neobişnuit de credule şi cu spirit de mortificare, ar fi înghiţit-o şi p-asta (unii, după cum am văzut, au şi înghiţit), dar nu erau texte care să probeze, să susţină marea importanţă a d-lui Camil Petrescu în literatura noastră. Nu vreau să spun că erau rele textele : dar că nu erau, pur şi simplu. Şi legenda se risipea.
Nu era nici o acţiune constant urmărită; nici o metodă critică valabilă dusă pînă la capăt; nici o prezentare a unor itinerarii originale (singura încercare teoretică: Substanţialismul, d. Camil Petrescu o păstrează, din frică, nepublicată); nici măcar o destul de strălucită stăruinţă dezorientată, care şi ea.poate consacra într-un fel, cum se ştie, pe criticii români; ci o simplă, păsărească activitate dezordonată, febrilă, pe marginea textelor altora: pamflete, ace, cîte un asalt, cîte o eschivă şi o seamă de multe alte « escarmouches ».
Lucrul acesta îmi pare a dovedi clar lipsa de aderenţă a d-lui Camil Petrescu pentru probleme; incapacitatea d-sale de a trăi problemele, de a se devota ideilor, Totul nu fusese decît «ţambal răsunător » şi politică interesată.
Dar fiindcă tactica dăduse greş, d. Camil Petrescu s-a împrietenit cu toţi foştii lui inamici sau şi-a asigurat neutralitatea lor. S-a retras din publicistica literară militantă ca să-şi construiască un edificiu literar.
Edificiile sunt de carton. Dar n-are a face. D. Camil Petrescu este înconjurat de o ceată de tineri gazetari şi poeţi şi a pus, cu ei, bazele unei societăţi anonime de reclamă. Nu a mai atacat pe nimeni: decît pe d. E. Lovinescu în momentul cînd acesta, prin volumele sale de Memorii, îşi cîştigase duşmănia firească a întregei noastre bresle scriitoriceşti, prin urmare cînd nu mai era pericol să nu fie în consensul tuturora. (Vedeţi deosebirea diametrală de tactică: la început, în contra tuturor, poziţia herculeană; apoi, toţi pentru unul, unu pentru toţi, poziţia mielului care suge la două oi şi dă cu picioarele în oaia îmbătrînită şi sterilă.)
Cum aproape numai tinerii fac literatură militantă şi umplu revistele, d. Camil Petrescu, vă daţi seama, este bine susţinut. Articolele elogioase despre membrii « Societăţii anonime de reclamă» se pun la cale cu mult înainte; se fac liste; se repartizează gazetele; se plătesc serviciile prin contraservicii. Iar d. Camil Petrescu, care e şi cel mai important acţionar, e şi cel mai mare beneficiar al societăţii (iată de ce am auzit chiar unele murmure) şi se îngrijeşte —^membrii ceilalţi sunt mai tineri — prevăzător, şi de posteritate.
517
Astfel, nici un duşman; numai prieteni; atmosfera este creată. Nici un nor; nici o teamă de furtună. D. Camil Petrescu, în chip de îngeraş cu aripi roz, deasupra anotimpurilor literare.
Aceste lucruri nu ar avea, în definitiv, prea mare gravitate. Şi nici nu mă interesează în fond. Nici nu adaugă, nici nu ştirbesc valoarea în sine a romanelor d-lui Camil Petrescu.
Şi totuşi au o gravitate: romanele d-lui Camil Petrescu nu au aproape nici o valoare. Şi atunci, are loc o evidentă fraudă literară. Nu atît pentru că publicul e păcălit (treaba lui! şi pe urmă aşa se educă!), nici pentru că e păcălită critica (ceea ce e, desigur, amuzant), dar aşa, pentru... hai să zicem: conştiinţa literară în genere.
Ştiţi ce fel de critică este critica română contimporană!... Criticul este un reprezentant al publicului, spune un ideolog literar francez. Şi îmi pare că are dreptate: la noi, mai cu seamă, ipoteza se verifică minunat. Publicul românesc este dezorientat, sugestibil, capricios, înzestrat cu un gust dubiu, aşa încît editorii (din cîte aud, de mult departe) nu pot niciodată să stabilească legi sau să calculeze probabilităţi; încît orice carte lansată pe piaţă, bună sau rea (de asta nu îşi poate da seama, în majoritatea cazurilor, editorul român), este un mare risc, o aventură care, adesea, poate aduce falimentul sau bogăţia. Psihologia publicului nostru nu cunoaşte nici o lege în afară de legea capriciului.
Reprezentantul publicului (criticul), ca să fie reprezentant, va avea caracterele integrale ale publicului, la un grad mai mare: şi astfel, el are să fie dezorientat, sugestibil, capricios, lipsit de gust, de pregătire teoretică, toate astea, desigur, la puterea a doua.
Despre acest fel de a fi al criticilor români am mai întreţinut, odinioară, cititorii. Hulit atunci, se pare că am avut totuşi dreptate. Şi doi din prietenii mei pe care îi apreciez: d. Ion I. Gantacuzino şi d. Horia Groza au spus, apoi, mai bine decît mine, acelaşi luoru.
Criticii români sunt foarte pasibili, prin urmare, de a suporta o sugestie colectivă, în cazul cînd nu ştiu. dinainte, ce interese personale îi mînă.
Criticii bătrîni nu mai scriu, sau scriu numai amintiri din copilărie. Criticii de vîrstă mijlocie — d-nii Pompiliu Constantinescu şi G. Călinescu — aşteaptă să scrie alţii înainte, ca să scrie ca ei. Criticii tineri sunt sau şmecheri, sau naivi, sau au preocupări (de pildă, etica, politica etc.) în afară de literatură; în orice caz, acţiunea lor generală antrenează, cu ei, pe unul niţeluş mai bătrîn, care, în turma lor cenuşie, nediferenţiată — prin înălţimea lui, culoarea lui sumbră şi vocea lui
518
critică sonoră — e, de la distanţă, remarcabil şi, dealtfel, foarte simpatic: d. Şerban Cioculescu.
Aşa încit, de la d-nii Pompiliu Gonstantinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, trecînd prin d-nii Petru Comarnescu, Octav Şu-luţiu, Ion I. Gantacuzino, Emil Gulian, Cicerone Theodorescu, V. Da-maschin şi Lucian Boz, şi sfîrşind cu d-nii Al. Robot, şi cei doi Mihaili — llovici şi Sebastian — toată « critica » românească militantă este mobilizată de d. Gamil Petrescu şi-i laudă romanele.
Apoi mai sunt amicii personali, care îl admiră din dragoste (d.Gamil Baltazar, d. Adrian Maniu), dintr-un sentiment de protecţiune maternă (d. Liviu Rebreanu), din prietenie, îmi închipui pură, pentru d. Al. Rossetti sau pentru d. Ciornei, din obicei şi filantropie literară (d. Perpessicius), din gratuitate, din ambiţie, din plictiseală ş.a.m.d.
Prin urmare, clar — după cum vedeţi — se explică succesele d-lui Gamil Petrescu: pe de-o parte, prin politica lui iscusită; pe de altă parte, prin lipsa totală de rezistenţă şi sugestibilitatea catastrofală a «criticilor».
Oare nu se explică succesul şi prin calitatea romanelor sale? Nu. Desigur, nu.
Şi voi analiza ultimul său roman: Patul lui Procust.
(Despre Ultima noapte de dragoste, intîia noapte de război am scris în Fapta din 1930 — era unul din primele mele articole — şi nu voi reveni acum.)
Dacă scriu această obositoare oronică literară, nu o fac pentru a-mi dovedi, mie însumi, un lucru evident ca o axiomă. Dar numai cu sentimentul că săvîrşesc un act necesar de higienă literară. Nimic altceva, în cadrul preocupărilor mele, nu m-ar fi putut decide să mă lupt împotriva celor patru sute de pagini atone.
II
Influenţa lui Proust este atît de covîrşitoare, încît originalitatea Patului lui Procust constă aproape numai în deficienţe, în aplicarea greşită sau neizbutită a metodei proustiene. D-l Gamil Petrescu apreciază într-un interviu (România literară, nr. 351) pe Proust, cu diplomaţie (mai poate fi încă citit), îi sugerează însă d-lui Şerban Cioculescu — cel mai de seamă admirator al proustianului Gamil Petrescu şi cel mai de seamă detractor român al lui Marcel Proust (în definitiv, poate că d. Şerban Cioculescu preferă varza la a doua fiertură) — să insinueze că (Adevărul din 9 februarie cor.) Patul lui Procust depăşeşte modelul său, în realitate neajuns: A la recherche du temps perdu.
Nu pricep prea bine argumentarea d-lui Şerban Cioculescu. După cîte întrezăresc însă se pare că d-nul Gamil Petrescu ar şti să redea,
519
să exprime « viaţa »; pe cînd Proust n-ar fi ştiut. D-l Şerban Gioculescu încă îşi închipuie că Proust omora viaţa, analizînd-o prea minuţios, prea ştiinţific, şi descompunînd-o. în realitate, d. Gioculescu nu l-a citit pe Proust în întregime. Ar fi văzut că la Proust nimic nu se dispersează în detalii inutile, că nu există nici o imaginaţie, nici o observaţie, nici o reflexie inutilă, pierdută; că viaţa creşte în proporţii uriaşe. Gă nici un detaliu nu capătă viaţă şi semnificaţie decît întrucît se integrează în scurgerea fluviilor vitale; că nicăieri decît la Proust, care, în detaliu, fragmentar, pare prolix, risipit, difuzat, nu există o mai mare omogeneitate, viziune de ansamblu şi construcţie; că totul e dirijat, echilibrat de o mare forţă centrală şi centralizatoare.
Supunerea perfectă la metoda proustiană presupunea, din partea d-lui Camil Petrescu, şi o perfectă inteligenţă a metodei şi a sensului proustian. Această condiţie necesară nu e însă, după cum vom vedea, împlinită.
De la Proust , d. Gamil Petrescu a luat o sumă de libertăţi, deocamdată cele exterioare, şi şi-a justificat tot atîtea facilităţi. Iată, de pildă, pe una mai puţin esenţială: o cît mai mare libertate de tehnică tipografică (primul volum se sfîrşeşte la mijlocul unei fraze) iată, acum, şi unele puţin mai grave: romanul acesta e legat de Ultima noapte... prin două personagii (Nae Gheorghidiu, Tănase Vasilescu) ca să semnifice o continuitate de spirit, de viziune; ca să arate, anume, că spiritul aceluiaşi ins cuprinde şi viziunea primă, iniţială, de viaţă (Ultima noapte) şi a doua (Patul lui Procust)\ că, pe scurt, acest al doilea roman continuă, într-un fel, jurnalul d-lui Gamil Petrescu, toată arta nefiind decît un jurnal (« memorii») al viziunilor, al rătăcirilor insului prin viaţă. Numai că, la Proust, această continuitate e reală, organizată într-un sens, completă, sferică. Pornind de la sine, Proust se întoarce la sine prin ocolul obiectelor, nu rămîne în drum, împotmolit la jumătatea de sine. în romanele d-lui Gamil Petrescu legătura organică, principiul organizator şi centralizator lipseşte şi nu izbuteşte să înfăţişeze decît fragmente risipite, întîmplătoare, hetero-gene de viaţă. Sunt gata să demonstrez că drumurile divergente ale Patului lui Procust nu fac să se presimtă, ca la Proust, o convergenţă paradoxală, pe un plan superior. Gă d-nul Gamil Petrescu e derutat în permanenţă şi că îşi opreşte însă deruţările, neepuizîndu-le nici înlăuntrul limitelor.
Să nu mi se spună că la Proust e acelaşi lucru. Proust, abando-ntndu-se tuturor derutărilor; Proust, prin hazard, prin facilitate, prin libertatea asociaţiilor, dezminte hazardul însuşi, facilitatea, indisciplina asociaţiilor; el merge pînă la capătul lor, le cuprinde pe toate.
520
D. Camil Petrescu ştie vag lucrul acesta: « ştie » că trebuie să fii prolix: «fii prolix, cit mai prolix. Foloseşte cînd vrei să te explici comparaţia» (Patul lui Procust, p. 37,1, nedîndu-şi însă seama că prolixitatea proustiană e o glumă; că fraza proustiană urmează o arhitectură foarte precisă, generată de mişcarea interioară, de o foarte echilibrată ritmică interioară.
In aparenţă, fragmente disparate dislochează, în romanele lui Proust, unitatea organică, făcînd figură de corpuri streine, contradictorii. în realitate, legăturile rupte aici se reîntregesc mai încolo, mai departe; întîlnirile oprite se îmbogăţesc numai şi se refac la sfîrşit; devierea apelor e necesară ca să se întîlnească toate la vărsarea în mare. Prin urmare, curenţii nu se contrazic, realităţile care se întîlnesc în acelaşi roman nu sunt disparate, cum crede şi face d. Camil Petrescu. Ele se contrazic numai fragmentar, în raporturile lor parţiale. în realitate, se întîlnesc la un punct superior de joncţiune. Ultimele momente {cristalizatoare, ca ultimul vers al unui sonet) adună toate asociaţiile de prin drumuri ocolite.
în Patul lui Procust direcţiile disparate, realităţile disparate care se «întîlnesc » rămîn disparate şi nu se «întîlnesc », de fapt, decît prin tehnica tipografică a cărţii; şi nici întîlnirea spirituală nu se face presimţită: notele din josul paginelor, d.ex., imense (şi care corespund parantezelor explicative din piesele sale de teatru) sunt separate prin-tr-o barieră intransigentă de corpul organic al romanului; preocupările critice, ştiinţifice etc. ale autorului sunt cu totul independente, şi aici şi la oricare punct virtual de joncţiune, de dragostea suspectă a lui Fred Vasilescu, de povestea lui D., de povestea şi scrisorile d-nei T., de preocupările garderobiene sau de estetică mobiliară, fragmente perfect autonome şi al căror interes, mediocru, dealtfel, este strict limitat la ele însele.
D. Camil Petrescu (ca şi Proust, crede d-sa) urăşte construcţia. Aici se desparte din nou şi fără să vrea de Proust, care, am spus-o, e perfect construit. O construcţie, e drept, inversă, realizată la un pol negativ (se poate exprima printr-un minus înainte, algebric; în romanul d-lui C.P. printr-un zero-construcţie), ca un basorelief inversat.
Cultul pentru inesenţial şi devierea centrelor de interes, şi deci repartizarea materiei este luată precis de la Proust şi se identifică, Intr-adevăr, cu orice fragment din opera proustiană. Dar rămîne împotmolit aici, d. Camil Petrescu, cu mai multe grămezi de pietre şi cărămizi, cu cîteva coloane, cu cîţiva păreţi din care nu poate însă întregi un edificiu. Realităţile acestea, organismele acestea diferite nu fuzio-
521
nează într-un organism superior, cuprinzător a toate, sintetic. Sau, cu altă imagine: planurile nu se întîlnesc şi nu construiesc un volum.
Supunerea oarbă, supunere pînă la robie, la Proust, se poate urmări pînă în cele mai mici detalii: Miţi Mărculescu (p. 76) imită pe o actriţă celebră, făcînd un gest urît care rămîne pornografic şi nesalvat de o anumită atmosferă, oarecum justificatoare. în afară de mirosurile care sunt autohtone, tehnica plagiatului evidenţiat prin însuşi faptul neintegrabilităţii sale în configuraţia personalităţii celui ce plagiază — e o descoperire specific proustiană: astfel, gesturile d-nei Verdurin imitate după d-na de Guermantes sunt exterioare, vizibil, d-nei Verdurin şi se simte că se integrează în dinamica unei alte personalităţi. Tot aşa, Emilia (pag. 19) seamănă, ca unele personagii prous-tiene, cu tablouri etc., etc. Se contrazice însă descrierea psihologică prousto-bergsoniană (devenirea, evoluţia interioară a personagiilor) cu un anumit sens static, oarecum naturalist, al psihologiilorfd. p., Ladima).
Cu tot amestecul unor « realităţi disparate » — pe care nu le poate face să se ciocnească — romanul e totuşi lipsit de orice amploare. Gîmpul este foarte sărac şi foarte limitat. Romanul nu are decît o singură dimensiune şi nefiind «sferic» (romanul proustian e sferic în sensul că toate itinerariile parţiale, toate drumurile asociative nu se pierd, ci linii curbe se întretaie, se întîlnesc înlăuntrul sferei: şi aşa se poate vorbi de un narcisism proustian, revenire la sine), la Camil Pe-trescu, unde direcţia nu face să se presimtă nici o curbă, nici un sens de convergenţă, toate forţele cad în gol, toate lucrurile, toate drumurile cad şi se dispersează, lipsite de orice magnet interior.
Prin urmare, despre Patul lui Procust nu se poate vorbi şi nu poate fi justificat decît prin strictă raportare la ciclul  la recherche du temps perdu.
Proust este modelul şi etalonul d-lui Camil Petrescu, romancier român. Tehnica, metoda, libertatea asociaţiilor sunt proustiene. Fraza analitică este proustiană.
Avem de-a face însă, o repet, cu un Proust deficient. Unde era, la Proust, unitate — este, la d. Camil Petrescu, lipsă de unitate; unde era construcţie şi arhitectură (zic: construcţie) este relaxare, prolixitate şi lipsă de construcţie; la Proust, aşadar, facilitatea, hazardul erau dezminţite de însăşi epuizarea tuturor posibilităţilor hazardului; în Patul lui Procust hazardul nu este anulat, dezminţit de aruncările de zar, cum ar zice Mallarme, şi nimic nu se opune mersului fluvial al unei deconcertante facilităţi.
D-nul Camil Petrescu are o scuză şi o teorie. Are dreptul, spune d-sa (adoptînd, fidel, teoriile lovinesciene), şi necesitatea să utilizeze
522
experienţele tehnicei literare occidentale, mai înaintate, pentru că ar fi ridicul să inventeze bicicleta după ce s-a inventat automobilul. Lăsînd la o parte confuzia, pe care o ia de-a gata de la d. E. Lovinescu, dintre civilizaţie şi poezie — în cazul de faţă e clar că era mai interesant să descopere, chiar acum tîrziu, bicicleta. Tehnica nu vine singură: formulele nu vin goale — ele vin impregnate de viziunea, de conţinutul respectiv, de pildă proustian. Şi astfel, d. Camil Petrescu repetă inutil, fără mijloace noi, experienţa proustiană. Ga să mă exprim în limbagiul d-sale, cu toate improprietăţile analogiei, d. Camil Petrescu nu mai poate, e just, să pornească de la bicicletă, în schimb se urcă într-un Ford uzat: cu o mascotă la motor, aportul personal al scriitorului român.
III
Critica mea s-ar fi putut opri aici. Dar mai există unele veleităţi a căror justificare este necesar să o controlez. Domnul Camil Petrescu crede anume că a insuflat romanului d-sale un sentiment metafizic. Şi pune o foarte veche problemă, fără mijloace noi: teoria insuficienţei raţiunii omeneşti; d-1 Camil Petrescu îi face pe eroii săi să fie chinuiţi de faptul că nu pot fi siguri, că nu pot şti cu « certitudine » dacă alţii, de sex opus, îi iubesc cu adevărat sau nu; sunt chinuiţi de faptul că nu se pot cunoaşte. Lucrul acesta l-a făcut pe amicul Petru Comar-nescu (vz. România literară, 54) să fie entuziasmat de noutatea şi gravitatea problemei pe care d. Camil Petrescu — pînă mai ieri nu-1 putea « suferi» — o pune.
Nu vreau să expun aici minunata critică pe care Chestov, printre alţii, o face certitudinii raţionale. Filozoful rus arată cum certitudinea poate merge paralel — într-o independenţă perfectă — cu adevărul. Domeniul adevărului şi al certitudinii nu se încalcă niciodată. Aceasta â, desigur, o critică a raţiunii.
D-1 Camil Petrescu nu face aceasta. D-sa acceptă valabilitatea legilor raţionale şi recunoaşte, nu insuficienţa acestora faţă de mister, ci a eroilor, a oamenilor faţă de lege, care este, însă, creaţie omenească şi convenţională. Prin urmare, nu mai este insuficienţa raţiunii, ci insuficienţa d-lui Camil Petrescu, de exemplu, faţă de raţiune. Problema, de fapt, se pune pe un plan mai sus: presupunînd că am certitudinea că am o raţiune perfectă, pot cunoaşte adevărul sau mă aflu numai la limitele ultime ale puterii omeneşti de înţelegere — putere dezarmată, în ciuda raţiunii sale, în faţa necunoscutului?
în realitate, la d. Camil Petrescu totul se mărgineşte la o deplorabilă insuficienţă de investigaţii. Misterul (sic) pe care d. Camil
523
Petrescu îl poate aprehenda constituie pivotul esenţial, nodul gordian al Patului lui Procust.
De ce oare (iată problema) Fred Vasilescu începe să refuze dragostea carnală a d-nei T.? O iubeşte sau nu o iubeşte? Asta se caută cu înfrigurare în decursul a multor zeci de pagini şi asta nu se află. Acesta e misterul. Iată cum oamenii nu se pot cunoaşte; iată cum nu putem avea certitudini; iată cum murim înainte de a putea să ne cunoaştem.
Aceasta este grava problemă pe care (o, de data aceasta îl acuz frenetic pe d. Camil Petrescu, îl acuz că descoperă roaba după descoperirea aeroplanului) autorul român o pune, spre satisfacţia cît se poate de filozofică a criticilor săi.
Am spus mai sus că totul se mărgineşte la o insuficienţă de investigaţie: «misterul» poate fi, principial, luminat — e drept cu oboseală — de vreme ce se află aici, în lumea noastră, printre legile noastre şi nu deasupra lor — la îndemîna noastră, într-o peşteră oarecare. în asemenea cazuri, plictisit sau ininteresat, Andre Gide decreta: act gratuit — şi era scutit de orice oboseală. Actul gratuit are, în realitate o adevărată gratuitate: el.nu este liber, nu este un lux, nu este autonom. Dacă nu este regizat de legi logice, sau dacă nu poate fi surprins de logica noastră — e numai pentru că ni se ascund, sau nu ni se dau unele premise. El este însă rezultatul unui determinism psihologic oarecare, ce nu dezminte, ci dimpotrivă afirmă, întăreşte ordinea raţională.
D-l Camil Petrescu ar fi trebuit să se salveze la fel: 'Fred Vasilescu o refuză pe d-na T. din gratuitate. Dacă lucrurile nu căpătau acest caracter înalt misterios şi înalt metafizic căpătau totuşi niţică nobleţe gidiană. Şi, de fapt, influenţa lui Andre Gide se strecoară şi ea printre influenţele proustiene.
Dar misterul (e simplu!) este ceea ce nu completează, ceea ce nu confirmă, dar ceea ce dezminte, contrazice, anulează ordinea noastră raţională. Misterul nu se ascunde (ca hoţul de poliţist) sub un paravan ci se arată, gol, aproape de noi, în faţă şi nu îl înţelegem. Misterul nu face parte din lumea noastră cotidiană (deşi poate s-o submineze). E diferit esenţial de ea. E misterios şi incognoscibil numenalul; fenomenalul nu e misterios ci supus ştiinţei.
Misterul d-lui Camil Petrescu nu diferă esenţial de nonmister. Se află numai la o depărtare oarecare şi se caută ca la „de-a v-aţi ascun-selea“. De fapt, nu tot ce se ascunde e misterios; ci ceea ce depăşeşte limitele înţelegerii noastre. Nu este misterios ceea ce noi ne ascundem nouă înşine — printr-o acoperire stîngă a mîinii, sau printr-o neregulă.
524
E misterios ceea ce nu ne-a aparţinut şi nu ne poate aparţine. Tot ceea ce poate să ne aparţină, tot ceea ce putem cunoaşte, cu raţiunea noastră, este ininteresant, nesemnificativ. Lucrul acesta trebuie repetat cu ocazia romanului d-lui Camil Petrescu.
Un simplu hazard a făcut ca «misterul» să nu ni se reveleze; după cum un simplu hazard ar fi făcut posibil să ni se reveleze. D-l Camil Petrescu nu a săvîrşit toate investigaţiile; nu a epuizat poate posibilităţile, căci înainte de limita ultimei posibilităţi s-ar fi găsit — v-o garantez — o nouă scrisoare, un nou dosar, un nou martor, prin care să fi aflat faptul nu prea semnificativ că Fred Vasilescu a suferit* o boală gravă, un accident sexual, sau că avea intermitente insuficienţe de rezistenţă erotică ş.a.m.d—
Dar sentimentul metafizic al existenţei mai este concretizat în vreo trei pagini de. popularizare ştiinţifică (sistem Huxley), în care d. Camil Petrescu ne vorbeşte (vz. Contrapunct) de sfîrşitul pămîntu-lui, de sori, de sisteme planetare etc., iarăşi plasîndu-se în fizic şi nede-păşindu-se în meta-fizic.
Şi cu aceasta se termină şi realizarea sentimentului metafizic al existenţei.
IV
Camil Petrescu nu ştie să creeze* oameni. Geniul G. Ladima e mediocru. Mediocritatea lui sentimentală (scrisorile sunt monumente de platitudine, dacă cele două substantive nu se contrazic, bălăceală siropoasă de adolescent la prima lui dragoste) nu e deloc dezminţită de poeziile sale atît de proaste, parodiate, ca să-i compromită, după bunii mei amici: Emil Gulian şi Eugen Jebeleanu. Ar mai fi de bîrfit despre felul mecanic de a construi, din bucăţi eterogene de personalităţi, o nouă personalitate, rămasă mecanică, fără duh.
D-l Camil Petrescu încearcă să-l mai reabiliteze şi pe Fred Vasilescu şi-i laudă însuşirile morale şi intelectuale. Ascunse ochilor noştri, Ie credem, dacă vrem, sub beneficiu de inventar. Fred Vasilescu moare însă şi nu avem cum să mai ştim — o! mister — dacă era într-adevăr inteligent, cum îl crede d. Camil Petrescu, sau mediocru, cum îl vedem noi? într-adevăr, Fred Vasilescu are numai o «frumuseţe bărbătească sportivă», un « mod de sinceritate a vieţii», succes la dame, o oarecare educaţie care îl face să n-o sufere pe Emilia. Şi atît. Elevaţia lui intelectuală nu este justificată decît de «taina» refuzului său, taina pe care atît de bine, de diplomatic o ascunde; de o beţie într-un automobil şi de unele pruesse sportive.
525
Vă jur că sunt o mulţime de lucruri rele de spus despre persona-giile Patului lui Procust. Vă declar că nu le-am făcut fişe la toate. Căutaţi şi d-voastră: veţi găsi o sumedenie de comicării. Nu vă mai arăt nici neadevărurile şi lipsurile de subtilitate psihologică: vă las d-voastră bucuria deplină să le găsiţi singuri.
D-l Camil Petrescu detestă pe Dostoievski (vz. interviul din România literară, 51) pentru că e convenţional. Dar totul devine convenţional. Toate spargerile cadrelor se integrează şi ele în alte cadre, lărgite, dar care se fixează totuşi şi — mai tîrziu — constrîng, comprimă. Este ştiut că o revoluţie este, în realitate, instaurarea unei ordine nouă.
Cînd d. Camil Petrescu îl acuză de «convenţionalism » pe Dostoievski (acest tipic spărgător de cadre, norme, legi, convenţii, ordine etc.), el acuză, de fapt, literatura postdostoievskiană, care se foloseşte de incoherenţele lui Dostoievski ca de coherenţe, de dezordinea lui ca de ordine — tot aşa cum spargerea proustiană a cadrelor devine la d. Camil Petrescu: reţetă, clişeu (precum epica interioară, libertatea asociaţiilor etc., etc., etc_).
Dar, pentru că vorbim de convenţiile d-lui Camil Petrescu, să recunoaştem (dar asta e aproape cuprins în definiţie) că nu sunt singure în literatură. Şi asta nu i descoperirea Americii sau a prafului de puşcă. Dar vorbesc de un anumit gen de convenţii: întîlnirile coincidentale.
Convenţională este, de exemplu, întîlnirea autorului cu Ladima, Fred Vasilescu, Nae Gheorghidiu şi întîlnirea tuturor acestora între ei (prin scrisori, de pildă) şi încătuşerea lor în scoarţele aceleiaşi vieţi. Acest lucru este destul de vechi şi, printr-asta, onorabil: în multe alte romane, oameni care au dus o perfectă viaţă paralelă, izolată, se întîlnesc datorită unor coincidenţe inabile (adică neadevărate, cusute cu aţă albă; coincidenţe care nu mai apar drept coincidenţe, ci rezul-tînd dintr-un evident determinism prestabilit de autor, pentru un necesar şi descurcător Deus ex machina): în Les miserables de Victor Hugo, Pontmercy se întîlneşte cu Thbnardier fără să ştie şi fără să afle că el o crescuse pe Cosette; Jean Valjean trece pe strada lui Thbnardier, cu care se întîlnise în circumstanţe celebre şi cu care, mult mai tîrziu de la această trecere, va avea de furcă pe chiar aceeaşi stradă. Exemple similare aflaţi în: Les trois mousquetaires, Vingt ans apres, romanele lui Tolstoi, G. Ohnet, M. Zevacco, Ponson du Terrail etc., etc., etc>
Calitatea analizei d-lui Camil Petrescu? Un simplu exemplu e suficient să ne evidenţieze cît de mult poate înşela stilul indirect şi analitic asupra calităţii conţinutului şi a subtilităţii observaţiei.
526
în Vingt ans apres de Alexandre Dumas-pere, d’Artagnan întîl-nindu-se, după o lungă despărţire de Aramis, îşi dă seama că acesta «nu mai e sincer cu el». Ca să afle de la Aramis unde se găseşte Por-thos — cu care vrea să întreprindă o mare acţiune politică, adversă partidului lui Aramis — trebuie, ca să nu se dea de gol, să simuleze o lipsă de interes sau un interes superficial şi pasager pentru Porthos. Cu alte cuvinte, face să devieze accentul veritabil de interes şi îl pune pe dorinţa lui de a petrece şi vîna la ţară, departe de curte. Şi, la un moment dat:
—	A! Am auzit că Porthos a ajuns proprietar, moşier.
—	Oui — răspunse, prins în capcană, Aramis — il est seigneur du Mont et de la Plaine; il plaide pour droits f£odaux contre l’Sveque de Noyon.
Şi atunci:
—	Bon! dit â lui-meme d’Artagnan, voilâ ce que je voulais savoir. Porthos est en Picardie.
Acum să facem un mic şi interesant exerciţiu. Să încercăm să transpunem cele de mai sus în stil direct, indirect şi analitic, gen Camil Petrescu, şi veţi vedea cît cîştigă în subtilitate. încep:
« Ducîndu-se la Aramis, d’Artagnan şi-a dat repede seama că fostul lui prieten face parte dintr-un partid politic vrăjmaş. Destinul lui depindea, cum depinde viaţa condamnatului la moarte de iscălitura preşedintelui Republicii Franceze, de buzele, de o mărturisire a lui Aramis, inconştient de gravitatea, de grava importanţă a secretului pe care îl deţinea.
Gîndurile lui d’Artagnan ardeau, se încolăceau, ca degetele febrile ale jucătorilor, de pe mesele verzi. Inutil strîngea în mîini minerul spadei care l-ar fi salvat în orice luptă loială şi care acum îi era nefolositoare ca o coajă de ou după ce i-ai vidat conţinutul.
îşi aprinse pe gînduri, căutînd să nu răsară deasupra cît era de abătut, o ţigară, şi zîmbea fals, de teamă să nu trădeze un prea mare interes.
—	Am auzit că Porthos are moşii, pe undeva!
—	Te „interesează” ?
—	Da. Aş vrea să fac o vînătoare (punînd între ghilimele şi dînd întregii fraze o coloratură ironică şi totodată degajată). Se uită pe fereastră. Aramis se apropie, mîna lui albă, de abate, se odihnea vag pe umărul lui d’Artagnan, mai mult atîrnată însă, ca o gutuie molatecă.
—	Da, răspunse Aramis, este „seigneur du Mont et de la Plaine; il plaide pour droits făodaux contre l’âveque de Noyon”.
527
D’Artagnan se întoarse surîzînd:
—	Aşa de bogat e, dragă? N-a mai pierdut din moşii? Surîsuî însoţea, ca şi cum ar sublinia-o, aparent, fraza glumeaţă. De fapt, era înflorirea bucuriei de a fi aflat că Porthos locuieşte în Picardia.»
Un exemplu similar în Gamil Petrescu: Fred Vasilescu descoperă la Emilia scrisorile lui Ladima. Vrea să le citească neapărat. Nu vrea însă să trădeze prea marele său interes pentru aceste scrisori. Ci îşi «reduce » interesul pentru scrisori la o simplă dorinţă de distracţie momentană.
« Mă uit peste teancul mare, gînditor.
Emilia vrea acum să le dea la o parte (scrisorile).
—	Pierdem timpul, lasă-le!
A întins mîna şi, cînd s-a aplecat, sînul mic atîrnă sub braţ ca o gutuie molatecă.
îmi aprind, pe gînduri, căutînd să nu răsară deasupra cît sunt de abătut, o ţigară, şi zîmbesc fals, de teamă să nu trădez un prea mare interes.
întreb nemişcat, ironic, punînd între ghilemele:
—	Sunt «pasionate»?
—	Te cred, numai citeşte una dintre ele...
Scot teancul de scrisori surîzînd.
Le măsor cu privirea, le resfir ca pe un pachet de joc de cărţi, jucînd teatru:
—	Multe sunt, dragă... n-ai pierdut din ele? » (pag. 91).
Aceeaşi scenă, în stil epic, narativ, mai puţin analitic, s-ar termina aşa:
« — Bon! se dit â lui-meme Fred Vasilescu, voilâ ce que je vou-lais savoir! »
în esenţă e acelaşi lucru. Subtilitatea, fineţea psihologică e tot atît de multă sau puţin acută, şi într-o parte şi într-alta.
V
Unele lucruri de amănunt. V-am arătat cît de mult poate trişa « stilul analitic ». Vă arăt lipsa de forţă de sugerare (un exemplu printre o mie) a stilului analitic petrescian, care apăsînd prea mult cu degetele grosolane asupra realităţilor întrevăzute, le îngroaşe, le diformează, le sluţeşte. în schimb, minunata forţă de sugestie a lui Cocteau efleu-rează abia realităţile, le lasă intacte şi ni le înfăţişează fără să se observe mîna sau urmele degetelor pe trandafir.
528
Jean Cocteau: «la beau te de Germaine se penche sur la laideur, mais comme Facrobate sur la mort. C’est sa fagon d’emouvoir» (Le grandecart).
Camil Petrescu: «E o femeie frumoasă, deşi poate fără stilul modei, dar cînd e serioasă are trăsăturile cam tari puţin, încît uneori pare urîtă... Cînd surîde însă, vag întotdeauna, trece... la extremitate. .. » ş.a.m.d.
Prin insinuare, prin apăsare, prin arătare cu degetul, prin lungire şi prelungire — sugestia se distramă, dispare şi trece pe un plan discursiv.
• Analiza d-lui Camil Petrescu e caracteristică pentru megalomania acestuia. (Vz. Memorii, II, de d. E. Lovinescu.) D-l Camil Petrescu are o mare încredere în ceea ce face, gîndeşte, observă. Şi atunci, orice măruntă observaţie o disecă, o prinde, o răsuceşte, îi dă drumul, o speculează, ne-o arată, se mîndreşte şi are aerul să ne spună: Vait vă daţi seama ce frumos este ceea ce am descoperit? Iată cît de frumos, cît de subtil, şi cît de subtil şi cît de frumos încă!
Nu am spus foarte multe lucruri care mi se înfăţişează la tot pasul. Ar însemna să nu termin niciodată această recenzie, ale cărei dimensiuni au început să mă sperie şi m-au obosit de mult.
în treacăt — cîteva calificări: interesul pentru scrisorile lui La-dima este prea profesional şi de povestea 1 asta cu amoruri (A iubeşte pe B, B pe C, C pe D — D nu iubeşte pe C, C pe B, B pe A — sau aproximativ) este vinovat Racine, trecut, evident, prin Proust; pag. 71, în stilul pus la modă de D. H. Lawrence, este perfect pe aceeaşi treaptă cu o scenă (Dan-Rodica) din volumul al doilea din Medelenii lui Ionel Teodoreanu; sunt multe pagini monotone; sunt, e drept, unele pagini frumoase, calde; e bună satira scriitorilor şi o imagine de la pagina 19; d. Camil Petrescu vrea să-şi asigure posteritatea: crede că — dacă nu ca valoare literară — dar ca valoare documentară romanul său va supravieţui. Aceasta însă numai în cazul foarte îndoielnic şi foarte sperat că au să piară în foc toate jurnalele de modă, toate casele de mobilă cubistă şi cele două volume de Memorii ale d-lui E. Lovinescu. i
i în volum, greşeală de tipar: „vestea44.
529
în realitate, singura valoare (întru atît întru cît poate constitui o valoare) stă tot în interesul anecdotic: garderoba lui Fred Yasilescu este oare, în adevăr, aceea a d-lui Camil Petrescu, plus frac? Nae Gheor-ghidiu este oare Tancred Gonstantinescu sau G. Argetoianu? Discuţia cu G. Ladima asupra poeziei este oare stenografierea unei discuţii cu Ion Barbu? Portretul aceluiaşi Ladima are ca model fizic pe d. Al. T. Stamatiad? Ziarul lui Tănase Yasilescu şi Nae Gheorghidiu să fie oare Curentul? Fred Yasilescu să fie puţin Romeo Popescu? etc. ... ■et-c. ...
Despre frazele d-lui Gamil Petrescu nu mai am curajul să scriu nimic. El însuşi dezarmează critica mărturisind (România literară, 5\) că nu şi le apreciază.
Urez criticilor români să se dezmeticească şi să nu creadă, ca eroii Visului unei nopţi de oară, că un cap de măgar e un cap de frumos amorez.
ANECDOTĂ LITERARĂ sau MULT ZGOMOT PENTRU NIMIC
I
Vă destăinui, cu oarecare jenă, că domnul Gamil Petrescu credea imens in calităţile mele critice şi mă socotea — după propriile şi desele sale mărturisiri orale — singurul cap critic al generaţiei mele, «cel mai lucid şi cel mai înzestrat cu posibilităţi de intuire critică» ş.a.m.d.
Poate că eseul despre Patul lui Procust mi-a fost sugerat de însuşi Camil Petrescu, care mi-a declarat într-o zi, aproape în glumă, că începe să se teamă de luciditatea mea jenantă. Tot aşa d-1 G. Căli-nescu, trimiţîndu-mi Viaţa lui M.Eminescu dedicată: « Independenţei spiritului meu », mi-a sugerat un articol independent şi defavorabil despre cartea d-sale. Publicat în revista Azi, articolul mi-a atras, dealtfel, curînd, injuriile scrise şi repetate ale d-lui G. Călinescu.
Eseul despre Patul lui Procust îmi pare a fi pornit însă de la o impresie critică real defavorabilă. Cred sincer că Patul lui Procust este o carte slabă. Dat fiind însă entuziasmul de amploare cosmică al contemporanilor mei, s-ar putea ca luciditatea mea să fie o infirmitate. S-ar putea să fiu în aşa fel construit îneît să nu am priză decît asupra urîtului, frumosul fiindu-mi o esenţă care îmi scapă. Dar mă îndoiesc la culme că cineva mi-ar putea dovedi, personal, pe bază de argumentaţie critică serioasă, că romanul numit este bun.
Nu m-am îndoit de veracitatea criticei mele — ca întotdeauna, dealtfel — decît după ce am scris-o. în timpul cînd sau după ce am
530
scris cronica unei cărţi, am impresia netă că nu am avut dreptate. Că adevărul stă exact de partea cealaltă. Pentru a împăca cei doi poli ai spiritului meu critic, nu văd decît o posibilitate: aceea de a scrie două cronici care se contrazic, din două puncte de vedere opuse. Dealtfel, nimic nu este mai lăudabil decît aceasta. Parcurg, în felul acesta, două drumuri diferite ale cîmpului cunoaşterii literare. Drumurile nu se cuprind la o răscruce, căci răscrucea este un singur punct şi drumurile sunt o infinitate de puncte. Nici privirea nu le poate cuprinde de pe o culme, fără să se întoarcă şi fără să părăsească, din ochi, un drum pentru celălalt. Mă întristează chiar că nu există decît două puncte de vedere perfect opuse şi că nimeni nu poate remedia această sărăcie a inteligenţei omeneşti, care abia ajunge să fie doar duală.
Aleg însă de obicei punctul de vedere care este mai potrivit spiritului meu înclinat spre negare şi anarhie, sau cel care îmi pare a fi mai strălucitor, pentru lumea literară, succes, piaţă. Scrupule nu am, decît sentimentele.
• Pentru că am conştiinţa celor de mai sus, forţez, instinctiv aproape, expresia, în aşa fel încît, chiar cînd spun lucruri cumpănite, în asentimentul întîmplător unanim, le spun cu o şarje care le face descumpănite şi le aşează în dezasentimentul tuturora. Am un ton polemic şi nenatural, care dă un aer obraznic şi exagerat unor lucruri cuminţi şi, cum cred eu şi lumea acelui moment, adevărate. Aceasta se explică prin timiditatea mea, căci obrăznicia mea este, poate, a timidului — printr-o mică spaimă pricinuită de aceeaşi timiditate care mă împiedică să văd lucrurile în adevăratele proporţii — din pricina căreia proiectez cu un lux de energie: sentimente, opiniuni hipertrofiate. Lucrul acesta mă miră cu atît mai mult cu cît, după socotelile mele îndelung rumegate, nimeni nu-mi este superior, nu merită nimeni fri-cile mele. Tot din timiditate, caut în articolele mele critice argumentele pe o cale ocolită, cînd calea dreaptă ar fi fost aşa de simplă, argumente foarte complicate, cînd totul putea fi motivat clar, precis. Am o inteligenţă limpede, pe care însă o clarobscurizează şi o complică opacităţile timidităţii mele: timiditatea este o lupă care dă proporţii de armăsar ţînţarului. Nu am nici o convingere, nici o morală, nici o conştiinţă — şi tocmai de aceea, probabil, mă intimidează toate convingerile, toate moralele, toate conştiinţele. îmi dau seama că nu trebuie să am nici un scrupul, nici o pietate şi nici o credinţă — şi nu ştiu ce incalificabilă slăbiciune mă face să fiu plin de scrupule, de veneraţii, de
531
remuşcări, de pocăinţe, « de crize », de superstiţii. Am remuşcări şi pentru ce se cade şi pentru ce nu se cade. Regret, în nopţi întregi de frămîntări, o jignire pe care cel vizat nu a simţit-o, o lovitură care nu a durut. Nu am absolut nici o măsură să mă răzbun crunt, crimina-liceşte aproape, pentru o glumă — şi las să treacă o injurie gravă: Suspectez conştiinţele clare şi sufletele de bună-credinţă ale prietenilor mei, nu văd strategia care, atît de vizibilă, se îndreaptă împotriva mea. Nu am inteligenţa nici unui fel de acţiune şi intuiţiile mele psihologice se încadrează, de fapt, în domeniul incontrolabil al fanteziei. j\Ii-e frică să fac o mică neplăcere oricui: mă ruşinez, mă îngrozesc la gindul că aş fi capabil să o pricinuiesc. în schimb, cu o candoare copilărească, sunt adeseori în stare să săvîrşesc acte de cea mai mare răutate, de cea mai mare lipsă de morală intimă, oamenilor celor mai apropiaţi de mine, şi am sacrificat, cu o sălbăticie neghioabă, prieteniile, cele mai necesare sau interesele mele cele mai adînci pentru o neînsemnată, caraghioasă floricică de vanitate.
Nu ştiu dacă toate acestea au vreo legătură cu rîndurile ce urmează, îmi face impresia că nu este nici o legătură între ele. Le-anl spus aci pentru că o întîmplare, ale cărei legi nu le cunosc, mi le-a dictat acum. Aşa încît să nu legaţi aceste lucruri de următoarele, cu atît mai mult cu cit, datorită stîngăciei mele de cunoaştere psihologică, sunt sau extrem de exagerate, sau cu totul în afara oricărei realităţi.
Prin urmare, lectura Patului lui Procust mi-a lăsat o impresie critică defavorabilă. Conştiinţa mea critică nu ar fi suferit, desigur, prea mult dacă nu strigam tuturor acest adevăr al meu. Voiam totuşi s-o strig pentru că, pe de o parte, socoteam nemeritat succesul romanului. Şi, pe de altă parte, şi mai ales, spiritul meu de contrazicere era incitat de multitudinea criticilor favorabile, dar mercenare, care se scriau în jurul acestui roman. în al treilea rînd, pentru că toată critica era de acord întru elogierea fără reticenţe a romanului, glasul meu izolat şi contradictoriu ar fi sunat paradoxal — ceea ce este totdeauna nostim.
Observaţi, prin urmare, cum luciditatea criticei mele şi onestitatea şi convingerea iniţială a opiniunilor mele era să fie ajutată, dar şi puţin diformată, de ştiinţa acestor lucruri. De aci, iarăşi, exagerarea polemică a unor păreri, care cer o exprimare simplă şi, mai ales, aşezată.
Nu ştiu bine dacă mă aşteptam la ruperea relaţiilor de prietenie care mă legau de Camil Petrescu. Cred că la început nu. Dealtfel, aveam şi un fel de dezlegare de la d. Camil Petrescu însuşi, care îmi spusese la apariţia romanului, înmînîndu-mi-1: „Dacă îţi place scrie pînă într-o
532
săptămînă (eram cronicarul literar al revistei Axa), dacă nu îţi placer scrie peste două luni. Nu vreau să-ţi forţez conştiinţa/4
(într-adevăr, nu forţează conştiinţa, deşi, după articolul meu din Fapta despre Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de războia, d-1 Camil Petrescu m-a rugat să scriu, în altă parte, vreo două articole* pentru vînzarea cărţii, articole de camaraderie ca să-i fac un serviciu, rămînînd să-mi rezerv, pentru o altă dată, conştiinţa critică.)
Am aşteptat nu două luni, dar cîteva săptămîni tot am aşteptat, între timp însă am anunţat cîtorva persoane literare de mai mică importanţă intenţia mea de a scrie defavorabil despre d-1 Camil Petrescu, pe care, în zilele acelea, nu-1 văzusem. Personagiile literare de mai mică. importanţă au colportat vestea d-lui Camil Petrescu.
Deşi Camil Petrescu mă elogiase pînă atunci în nenumărate rîn-duri, deşi el m-a adus la d-1 Rebrea'nu, unde am avut colosala glorie-să fiu printre fondatorii României literare, deşi a jurat că este formidabil capul meu critic — la prima înţepătură (mi s-a raportat) s-a ridicat furios, livid, spunînd exact contrariul lucrurilor de mai sus, dezminţindu-se vehement. Mi-aduc aminte cît de mult l-am bucurat într-o zi cînd, venind la el cu manuscrisul studiului meu despre T.Ar-ghezi, a constatat că iau atitudine împotriva marelui rival al tuturor scriitorilor români. De atunci începe, în mod precis, credinţa d-lui Camil Petrescu în capacitatea extraordinară a viziunilor mele critice, credinţă care moare brusc odată cu eseul despre Patul lui Procust.
Pentru că lumea îl întreabă mirată: «Cum spui tocmai d-ta că. omul acesta nu face parale cînd, ieri seară încă, erai convins cu înverşunare că este o inteligenţă critică extraordinară? »
— S-a tîmpit, a fost răspunsul scurt al lui Camil Petrescu.
Ciudat însă că această catastrofa a facultăţilor mele intelectuale* a survenit în clipa exactă în care am început să gîndesc asupra operei d-sale literare.
(Drept este că această apreciere, deşi suspectă, care nu era în genul celor cu care mă obişnuise d-1 Camil Petrescu, a avut darul să. mă necăjească. Şi partea introductivă a eseului despre Patul lui Procust a fost expresia mîniei mele, protestarea amorului meu propriiu călcat pe bătătură.) Injuriilor, Camil Petrescu adăoga şi ameninţări care să-mi fie transmise: «Am să-i răspund, am să scriu că este un prost, am să-l desfiinţez ». A declarat că el a mai nenorocit cariera lui Al.Al.Phi-lippide, lui Gib I. Mihăescu. Că Petru Comarnescu a fugit în America în urma unor polemici întreprinse în contra lui, că a tăiat din rădăcină, începuturile lui Const. Noica, care, dealtfel, nici nu a mai îndrăznit.
533»
să apară în publicistică de atunci, că de cînd a spus tuturora că d-1 Şerban Cioculescu este ininteligent toată lumea repetă uşor «că d-1 Şerban Cioculescu este ininteligent».
Gîndindu-mă că va scrie şi despre mine lucrurile spuse despre aceşti oameni faimoşi, m-a cuprins o mare mîndire şi poftă de a polemiza cu Camil Petrescu şi banda lui pînă la o desfiinţare completă. Nu aveam nici un fel de neîncredere în mine însumi. Dar eram nerăbdător să-mi văd eseul publicat. Eram pe punctul de a-1 tipări cînd, într-o dimineaţă, mă întîlnesc cu gesturile extrem, neaşteptat de amicale dar disperate ale lui Camil Petrescu.
Se miră că nu m-a văzut. Se miră că nu l-am vizitat atîta vreme. Mă întreabă«ce mai fac». îmi spune că auzise de intenţiile mele polemice şi mă admonestează de faptul că nu i-am adus obiecţiile verbal, între prieteni, crede d-sa, lucrul acesta trebuia să se fi făcut. Dacă nu-mi plăcea cartea, datoria mea elementară este să-i spun înainte de a publica articolul. Nu vrea să impieteze asupra credinţelor mele critice, totuşi, de hatîrul unei destul de vechi prietenii literare, mă roagă să fac un sacrificiu. Propune ca, într-o seară apropiată, să se întrunească la el acasă toată compania de amici literari: Andrei Tudor, Emil Gulian, Cicerone Theodorescu, Sebastian Mihai, Lucian Boz, Octav Şuluţiu, Eugen Jebeleanu, Camil Petrescu şi cu mine. Voi citi şi voi supune micul meu studiu unei dezbateri generale. Dacă, în urma discuţiilor, îmi voi menţine totuşi obiecţiile voi publica articolul. Dacă însă, « cum crede », voi găsi obiecţiile neîntemeiate — natural, nu am să-l mai public.
Ceea ce mă uimea pînă la aiurare era, în primul rînd, această închipuire a d-lui Camil Petrescu că ar fi posibil să avem, într-adevăr, opinii literare întemeiate, a căror convingere să o avem, să nu o mai avem, şi de aceasta să atîrne publicarea lor. Vroiam să public articolul scris pe bazele unor convingeri ce ar fi putut să fie volatilizate fără să găsesc articolul infirmat — pentru că mă obosisem să-l scriu o noapte întreagă şi era lung de douăzeci şi cinci de pagini, pentru ca să-mi încerc abilitatea polemică. Scrupule? ce scrupule să am? totul nu este oare numai un joc? în joc nimic nu este grav. Şi toate astea intrau în regulile jocului.
Convingerea mi-a părut a fi, întotdeauna, o condiţie accesorie şi inutilă, şi, hotărît, în nici un caz o garanţie a adevărului. Sunt gata să cred, cu atît mai mult cu cît convingerile mele fundamentale sunt triste, că adevărul este de partea convingerilor contrarii. Dar, în definitiv, Au am nici un fel de convingere. Sunt înclinat numai, tempera-
.534
mental şi fără vreo altă justificare, să cred lucruri proaste despre lume despre viaţă, despre dvs. Aşa încît nu pot pune nimic deasupra unor simple vanităţi care, deocamdată şi poate pentru totdeauna, sunt aproape totul pentru mine. Iar dacă m-aş îndrepta vreodată spre alte* vîrfuri... acestea sunt cu totul în afară de literatură, viaţă publică* cultură etc.
în nici un caz însă nu mi-aş fi închipuit ca un om deştept, de altitudinea lui Camil Petrescu, să ia atît de serios micile mofturi critice,, chiar şi mai ales dacă ele ar fi putut avea repercusiuni în presa literară mondială, şi să încerce să mă deruteze cu atari poveşti şi să mă convingă de veracitatea nu mă interesează cărei idei.
Doamnelor şi domnilor, eu preţuiesc succesele, şi în acelaşi timp le desconsider. Nu îmi explic — şi nici nu încerc — această flagrantă contradicţie interioară. Ce putem deveni, ce poate aduce un succes, zece succese, 100.000 de succese? ne pot cocoţa cu cel mult un metru sau doi deasupra semenilor noştri. Gel mult. Ce perspective cîştigăm în plus? Doar întristătoarea privelişte a cîtorva capete de lemn omenesc, în plus, în aceeaşi joasă turmă. Dacă ne înălţăm pe umerii oamenilor credeţi că ne înălţăm cu un metru spre Dumnezeu? Alpinişti de pe vîrfurile cele mai înalte nu i-au putut măcar zări piciorul, necum, apuca. Cred că noi toţi mai dorim încă succese pentru că nu le-am putut avea pe toate. Dacă le vom avea cumva, aceasta ne-ar servi enorm ca să vedem mai clar, mai dureros, mai incurabil, lipsa lor de semnificaţie (iată încă o convingere fundamentală!)
Politic literar, făcusem o primă greşeală anunţînd, trîmbiţînd. apariţia studiului. Am făcut a doua greşeală tactică acceptînd să citesc studiul la d-1 Camil Petrescu acasă. Acceptasem pentru că nu-mi dădeam prea bine seama cum stau lucrurile. Speram că, pină la urmă, totul se va limpezi şi lucrurile vor recăpăta caracterul lor veritabil şi omenesc de comedie. Că lectura studiului meu la d-1 Camil Petrescu va fi un complot, pe care nu ni-1 vom destăinui reciproc dar pe care îl vom subînţelege, ca să-l fîstîcim pe d-1 E. Lovinescu.
Straşnic aş ii dorit ca d-1 Camil Petrescu să intre cu mine de bună voie în acest joc, în această păcăleală generală, pe care nimeni nu o> spune verde (nici nu trebuie), care însă în ochii tuturora se citeşte limpede. în realitate, încep să constat că există oameni care se păcălesc de-a binelea, iau jocul în foarte serios şi sunt convinşi că văd just. O! prezumţie lipsită de modestie! eu nu sunt şi nu par să devin convins> vreodată că premisa majoră a silogismului este, într-adevăr, o propoziţie universală. Mă îndoiesc de existenţa propoziţiilor universale şi nu cred că putem defini.
535»
Dacă nu luam în serios logica lui Aristotel şi vaccinele lui Pasteur — nu este aşa că aveam dreptate să nu iau prea mult în serios atacul meu critic împotriva lui Gamil Petresou? Ei bine, Camil Petrescu îl lua în serios şi pe deasupra, dacă nu mă înşel, se speria.
îmi amintesc — puţin buimăcit, puţin amuzat — de discuţiile diverse şi foarte grave pe care le avusesem cu diferiţi inşi literari în jurul acestui eseu: de magnificenţa d-lui Şerban Cioculescu, terorizat de genialitatea intransigentă, fenomenală, exclusivă şi fatală a Patului lui Procust şi a lui Camil Petrescu şi care nu şi-a putut închipui decît că sunt sau nebun sau poseur, neapreciind o carte atît de mare. De vastele procese de conştiinţă şi moralitate literară pe care mi le făcea Cicerone Theodorescu de la înălţimea staturii sale şi pe care îl ascultam înmărmurit. De Emil Gulian, pe care îl ascultam amuzat, de Mihail Sebastian, care se prefăcea, dar cu exagerată vehemenţă, care îl dă ■de gol, că nu crede în importanţa de speriat a spuselor mele critice, de nedumerirea dezaprobatoare a lui Mircea Eliade ş.a.m.d.
Cu febrilitatea şi tristeţele sale întunecate, Camil Petrescu însuşi mă punea, mai ales el, într-o încurcătură reală. Izbutise să mă facă să am ceea ce numim cam remuşcări şi să-mi fac eu, mie însumi, proces de morală intimă.
Singurul lucru care, de fapt, mă deosebeşte de confraţii mei întru omenie şi, în speţă, întru literatură, este că ei fac tot ce fac eu, fără regrete, fără întoarceri. Eu singur mă sugestionez că sunt lipsit de morală literară. Ceilalţi îşi scuză sau îşi justifică toate manoperile — prin zisele lor convingeri şi criterii pe cît de impersonale pe atît de sigure. Criteriul scuză mijloacele. Iată de ce toate abaterile lor de la prietenie, toată lipsa lor de gratuitate, de dezinteresare, toate vanităţile şi ambiţiile lor capătă o aureolă ciudată şi pentru mine incomprehensibilă, o moralitate, un eroism al jertfei pentru idee, pentru •convingere. Nimic nu mi se pare mai comic decît mărturisirea cuiva ■că «luptă pentru triumful unei idei». Eu vă jur că dvs. şi cu mine luptăm exclusiv pentru satisfacţia vanităţii noastre, pe care o desconsider şi o pedepsesc, după cum vedeţi, mărturisind-o, trădînd-o. în •cazul cel mai bun, suntem păcăliţi pentru că, vrînd să facem totul pentru noi, facem ceva şi pentru idee, care fură. Desigur, cu asemenea mărturisiri, nu se capătă aureole — dar nici nu e nevoie. Nu pretind •că înseamnă neapărat acest lucru o superioritate a mea spirituală, înseamnă că sunt aşa, ceea ce, din punctul de vedere al devenirii sociale, îmi deserveşte. Ei şi? Dealtfel, amicii mei literari mai buni îmi
536
preziceau 1 un mare insucces dacă public articolul. Nu-i credeam, dar se pare că au văzut just. De la acel eseu critic, puţinele sufragii pe care le mai întruneam s-au volatilizat şi am rămas singur ţuţ nume de oprobriu, simbol al neseriozităţii şi amoralităţii generaţiei mele. îmi pare rău pentru « generaţia mea » şi cer ruşinat iertare că e nevoită să adăpostească un asemenea monstru, un asemenea şarpe, care nu o lasă să se joace liniştită de-a gravitatea, de-a certitudinea şi mănîncă piesele de şah.
Nu sunt însă tocmai amoral şi arivist, deoarece, din năuceală, problemele de conştiinţă au prins şi am început să mă întreb dacă nu e urît să-l atac pe prietenul nostru, d-1 Gamil Petrescu. Atunci îmi părea foarte evidentă, foarte adîncă, această prietenie în care nu crezusem mai mult decît într-o glumă. Aşa încît m-am dus în seara aleasă de d-1 Ca'mil Petrescu, cu o înfiorătoare dramă teologală interioară: inutilitatea şi păcatul faimosului meu act critic, nu faţă de critică, ci a criticei faţă de D-zeu.
Seara a, fost, dealtfel, foarte tristă, neînchipuit de tristă. Dacă mi-aduc aminte, întîlnirea fusese fixată pentru ora 9. Cînd am ajuns la nouă şi jumătate nu era încă nimeni acasă. Camil Petrescu lăsase vorbă să fie aşteptat. Un bilet de scuză, mi se pare al lui Lucian Boz, pe masă. Am intrat în biroul care — să fie numai o impresie? — era foarte slab luminat. La ora 10 a sosit Camil Petrescu. Banda, bolnavă de circumstanţă, său prudentă, sau prea ostilă pentru a-mi suporta prezenţa şi dialectica, nu venise încă şi nici nu a mai venit.
D-1 Camil Petrescu era atît de, iertaţi-mi expresia, fiert, încît m-am înduioşat pe loc. « în definitiv (îmi spuse el), îmi pare rău că mă înjuri numai pentru că ne pretăm la cancanuri. Ce va zice cafeneaua literară care ştie cît de amici am fost? »
(E just, dealtfel, că d-1 E. Lovinescu, informat că voi veni la d-1 Camil Petrescu ca să fiu solicitat să nu mai public articolul, pîndise de la etajul inferior zgomotul paşilor noştri pe scări.)
Dar fiindcă acest motiv adevărat de părere de’rău era al zecelea adevărat m-a prins subit o înlăcrimare. De nu ştiu unde mă apăsa sentimentul că stric jucăria unui copil. De ce nu vroia oare să accepte jocul, să-şi dea seama că toţi jucăm?
Camil Petrescu era plictisit, nervos, eu stingherit. Aş fi vrut să nu mai citesc. Ca o lumină creştea în mine siguranţa că nu ar mai trebui să fac literatură, sau filozofie, sau morală, sau politică, sau chiar ştiinţă. Mă cuprinsese o dorinţă mare să părăsesc totul pentru o viaţă
1 în volum, greşeală de tipar: „precizau44.
537
liniştită, pentru o viaţă de prietenie şi de dragoste. Inutilitatea, tristeţea şi ridiculul succeselor şi parvenirilor de tot felul îmi apărea din ce în ce mai limpede.
Camil Petrescu îmi părea atît de abătut încît aş fi vrut să-i spun toate astea cu o vorbă simplă de mîngîiere. Mă sentimentalizam ca un prost ce sunt (s-o credeţi dvs. că sunt prost, eu nu) şi regretam că raporturile noastre nu fusese decît profesionale, reci, încălzite de o foarte vagă camaraderie care, aşa cum era, era totuşi un dar frumos.
Nu ştiam să-i vorbesc, nu ştiam ce gesturi ar înţelege. Mă temeam să nu fiu literar. Literaţii au dezavantajul acesta imens de a profesionaliza sentimentele, de a le răci, de a le face ridicule, oarecum. Emoţiile mele mă jenează atît de mult — din cauza educaţiei mele literare, între oamenii de literatură nu mai e posibilă nici o comuniune, căci limbajul, mijloc de apropiere la ceilalţi oameni, pe ei îi desparte, în neutralizează. Am putut comunica veritabil, dealtfel, numai cu oamenii care nu fac literatură, care nu s-au îmbîcsit ori neutralizat. Pentru ceea ce mă durea în acea seară obscură, în acel birou friguros, aş fi găsit (erau la îndemînă) o sumedenie de fraze, tournures şi chiar citate din texte celebre. Nu găseam nimic potrivit, nimic la locul lui, nimic propriu, nimic neliterar. Ga o cruce mă apăsa sentimentul iremediabilului: o prietenie iremediabil stricată, iremediabil pîngărită. Nu înţeleg prin ce optică întoarsă, prietenia cu reticenţe, convenţională, îmi apărea nepreţuită, frumoasă etc. Toate lucrurile acestea sunt ridicule, fără îndoială, şi le-am scris aci, dealtfel, dinadins ca să rîdem împreună. Clătinarea mea este grotescă, o văd. Dar e iraţională. Mă clatin aşa tare, desigur, pentru că nu am nici măcar un punct fix de reper, nici o stea, nici un far, nici o siguranţă, nici o certitudine. Nu am nici măcar convingerea deplină că nu am şi că nu pot exista convingeri. Stau aşa, suspendat şi caraghios şi trist, bălănbănindu-mă în dreapta şi în stingă* în faţă şi înapoi.
Nu mai căutam să descifrez ceea ce gîndea Camil Petrescu. Era suficient că aceste lucruri îl necăjeau. Ce rost are să ne necăjim unii pe alţii?
Dar mă opresc aşa mult asupra acestui mărunt fapt divers pentru că nu ştiu cum să aşez lucrurile în lumina lor adevărată. Mi-e teamă să nu pară neadevărate, sau nemotivate. De fapt, sunt puţin cam nemotivate. Incidentul este futil. Un mic articol de injurie literară la adresa unui autor care ţi-a fost puţin prieten. Injuriile erau ele însele o dovadă întoarsă de dragoste. Lucrurile sunt foarte curente şi foarte normale. Imensitatea proporţiilor exista numai în capul lui Camil Petrescu.
538
Oamenii ţin mult la jocul lor mărunt: altminteri cum să-mi lămuresc pornirile repetate de vehemenţă, la adresa mea, ale tinerilor prieteni ai lui Camil Petrescu! Nu mi-aş lămuri graba şi această invitaţie curioasă a lui Camil Petrescu de a veni la el acasă să-mi modifice opi-niunile. Nu mi-aş lămuri nici violenţele de limbagiu ale lui Camil Petrescu, parvenite mie prin bunăvoinţă, trează totdeauna, a unor amici. Nu mi-aş lămuri panica atît de puţin imperceptibilă a d-lui Camil Petrescu, a cărui emotivitate exagerată şi caracteristică l-a făcut ca în tot timpul carierei sale literare să se îngrozească de notiţa defavorabilă iscălită cu iniţialele unui necunoscut.
Dar, în definitiv, ce am eu cu jocul şi notorietăţile insului? Ce interesează un şah la rege faţă de problema morţii? De ce Camil Petrescu lua jocul în serios? Stătea galben, cocoşat, încruntat, copilăros.
M-a invitat să încep lectura; am început-o cu glas tare, cu glas mai slab, jenîndu-mâ, înghiţind noduri, şi totuşi avînd tăria să nu sar pasagiile violente.
Privită cu măi multă seninătate, situaţia era, într-adevăr, delec-tantă. Figura întunecată a lui Camil Petrescu s-a întunecat, gradual, şi mai mult. Cerea să recitesc pasagiile şi le reciteam, cu noduri. Mă poticneam la fiecare pagină de 10 ori şi mă opream din cînd în cînd din citit, transpirat. în definitiv, ce-i venise lui Camil Petrescu să ne bage pe amîndoi în această situaţie tragicomică! Şi, totuşi, îndemnat, rugat, întrerupt, pe rînd amuzat şi jenat, am terminat lectura celor douăzeci şi cinci de pagini scrise mărunt.
O tăcere penibilă. Actul meu de înaltă conştiinţă literară îmi apărea, în faţa tristeţei acestui om, de o stupiditate periculoasă.
Am început să vorbim cu o voce scăzută. Vă repet că, în fond, lucrurile erau simple, că universul nu era ameninţat să se clatine. Că situaţia era numai puţin delicată.
Şoptit, vînăt, d. Camil Petrescu a spus că are să-mi răspundă. Că, punîndu-şi cartea în paranteze, are de făcut o sumedenie de obiecţii, îşi închipuie că, deşi în unele locuri am dreptate, critica mea este în genere failibilă.
Că toţi suntem puţin de rea-credinţă e un lucru pe care îl cred. Că este slabă critica mea e un lucru pe care nu-1 mai cred.
îmi spune că răspunsul lui va fi violent. Că începutul unei polemici este o scrisoare care se aruncă la cutie pentru o destinaţie necunoscută şi că se teme pentru mine.
Altădată, aceste ameninţări m-ar fi bucurat imens. De data aceasta mă întristau. Mă întrista schimbul pe care eram gata să-l fac: o prie-
539
tenie pentru o duşmănie. Mă scîrbea faptul că nu puteam deveni decît călcîndu-ne pe noi înşine, cu dragostele, cu prieteniile noastre — şi pe cei mai apropiaţi ai noştri şi că, iată lucrul grav, lumea nu iartă întotdeauna aceste călcări în glumă. Siguranţa inutilităţii metafizice a acestui lucru creştea şi acoperea orice alte peisagii. Tot mă mai bucura, dar din ce în ce mai puţin, gîndul unei polemici şi al unui mic scandal literar.
Nu mi-era nici un fel de frică. Nu înţelegea d. Camil Petrescu deloc că se înşela fundamental crezînd (dacă o vroia, într-adevăr) că voi putea fi intimidat? dimpotrivă, acestea erau momelele care luptau, din ce în ce mai greu totuşi, cedînd din ce în ce tristeţei care mă cuprindea.
Toată tristeţea aceasta a mea era cauzată de lipsa de convingere, de siguranţe. Aş lupta pentru convingerile mele avînd conştiinţa, veşnic întăritoare, a acestui lucru. Dar aşa, nu pot avea decît conştiinţa permanentă că nu lupt decît pentru jocurile mele. Că sacrific nu adevărului, ci jocului. Chiar micile convingeri literare — în cazul de faţă convingerea că Patul lui Procust este o carte slabă — se rezemau însă pe un gol, pe lipsă de convingere metafizică sau morală, înfiorătoare. Luptînd pentru jocurile mele, luptînd pentru nimic, cheltuind totul pentru cîştigârea nimicului, îmi fur propria căciulă.
Din nou, şi mai dictatorial, mă sugruma necesitatea de a mă înţelege, dincolo de literatură, ou Camil Petrescu, cu omul trist, blond, tînăr, drag, din faţa mea. Făceam gesturile unui om care vrea să şteargă urmele unei lovituri, date de el însuşi, de care se căieşte.
—	Domnule Camil, îmi pare foarte rău.
(Cu tonul de: am vrut să glumesc.)
A ridicat din umeri, a bolborosit.
—	D-ta ai un mare dezavantaj iniţial. Eu sunt un polemist hîrşit. De zece ani de zile (cu un zîmbet amar) am fost aşa de crunt «înjurat » încît într-o polemică cu mine, chiar de ai avea o sabie extrem de abilă, d-ta vei suferi. Eu sunt imunizat oarecum. D-ta îţi poţi colora în schimb* defavorabil, întregul d-tale început de carieră.“
Aveam impresia că lucrurile nu stau tocmai aşa. Era un atac în plin, în plinul succesului lui Camil Petrescu, a cărui imunitate se cam tocise deci, cel pe care gîndisem să-l întreprind. Şi, la urma urmei, ce-avantaje sau dezavantaje mă pot aştepta pe mine? Eu nu mă joc decît de dragul aproximativ dezinteresat al jocului. Dar chiar de aş lua în serios jocul, eu pot numai să nu cîştig. Aceasta ar fi singura mea pierdere. Camil Petrescu trebuia să se păzească să nu piardă. Acesta ar fii
540
cîştigul lui. Era în situaţia unui campion care şi apără titlul. Şi dacă ieşeam înfrînt, eu puteam da matchul altă dată.
Şi, pe urmă, cum poate ieşi cineva învins dintr-o polemică literară? Toate discuţiile au atîtea paravane, portiţe şi prafuri în ochi! Nu este nevoie nici măcar să fii logic, căci atunci ai putea, în cele mai dese cazuri, să cuprinzi şi să soluţionezi toată problema şi polemica cu un simplu silogism. E necesar să vorbeşti foarte lung, cu multă apă tare, cu o incandescenţă în care să se topească argumentele — căci ele nu au absolut nici o valoare în sine, ci în armura, în incandescenţa, în zgomotul bătăliei, care trebuie să-l aiurească şi să-l asurzească pe cititor. Chiar dacă eşti pe o poziţie evident sau aparent (e acelaşi lucru) eronată, prin însuşi faptul că ţi se găsesc uşor răspunsuri, goluri, şi oferi sugestii, pari mai interesant mai paradoxal, mai bogat. Am obrăzniciile, florile mele de stil, elanurile mele de elocvenţă absolut goale, în care mă încred perfect, fără nici o teamă.
— Domnule Camil, sunt sigur că d-ta eşti mai abil decît mine. Sunt convins că ai să-ţi vădeşti abilitatea cu o lumină deplină.
De fapt, m-ar fi amuzat foarte mult o polemică şi nu eram deloc convins că abilitatea lui Camil Petrescu este superioară abilităţii mele. Mototoleam hîrtiile manuscrisului meu, absent.
Discuţia luă un caracter mai domol, mai apropiat, aş fi vrut eu, dar convenţional încă. Dacă îmi aduc bine aminte, am rămas amîndoi de acord că literatura este lipsită de o semnificaţie înaltă. Am rămas de acord că o prietenie preţuieşte infinit mai mult decît totalitatea gloriilor şi celebrităţilor şi succeselor literare universale. I-am declarat că, în fond, nu facem nimic decît din vanitate şi din joc şi că ar fi mai bine să renunţăm, definitiv, la literatură, la politică literară etc.
Şi atunci, m-am sculat în picioare şi am săvîrşit un act jumătate înduioşător şi copilăros — jumătate ridicul. Povestindu-1 mai tîrziu lui Dan Boita, acesta m-a acoperit de ruşine. A rîs cu hohote imagi-nîndu-şi un mare tablou istoric în stil «Eugen Ionescu la Marengo ».
Am rupt foaie cu foaie, melodramatic, copleşit de tristeţe şi de ridicul, manuscrisul. Dar toată literatura proastă, tot livrescul caraghios al gestului acesta se risipea, nu e aşa? se dezminţea, era acoperit de suferinţa, de tensiunea care îl însoţea.
Eu care, pe acele vremuri, încercam să devin creştin ar fi trebuit să fi fost mulţumit. Gestul acela de renunţare la un eventual succes avea doar o frumoasă şi înălţătoare semnificaţie morală şi spirituală şi conta în mîntuirea mea. Şi totuşi o impresie grea, obositoare, că gestul era ratat, stîng, neghiob.
541
Domnul Gamil Petrescu nu se aştepta la aceasta. Nu şi-a putut reprima un surîs larg de bucurie, un gest ca un suspin de uşurare. Reve-nindu-şi însă, după cîteva clipe, schimbat la faţă, sigur, mi-a declarat fără altă tranziţie, făcînd marea descoperire: « D-ta te-ai gîndit să mă ataci numai pentru ca să faci vîlvă. Numai pentru că te gîndeşti că ai atrage privirile.»
(Adevărul este că despre vanitatea mea şi lipsa mea de adevăr nu se putea vorbi decît la o limită extremă. Nu îmi anula, nu îmi contrazicea precizia, certitudinea enunţurilor şi judecăţilor mele critice. Dacă le dezminţea, le dezminţea de mai sus’ de pe un plan ridicat, de pe o poziţie de depăşire. Autoacuzaţia mea era valabilă numai de la un punct absolut. în realitatea relativă şi particulară, de pe planul discuţiilor literare, intuiţiile mele s-au vădit a fi complet juste. Mărturisirea mea, despre lipsa mea de convingere şi de adevăr se plasează dincolo de literatură şi de logică. Repet că, pe planul dialectic literar, nimic nu-mi poate dovedi inautenticitatea afirmaţiilor mele. Mărturisirea mea fusese însă un efort de absolutizare, de depăşire. Sperasem ca d. Gamil Petrescu să o fi înţeles în felul acesta.)
—	Da, aşa este! am continuat eu gata să fac toate mărturisirile. Gata să săvirşesc, cu o bucurie caldă şi prodigioasă, o totală dezarmare.
—	Sunt un polemist aşa de redutabil (a afirmat, fixîndu-mă, Gamil Petrescu) încît am cîştigat, întotdeauna, toate polemicele. Aşa de redutabil încît toţi adversarii mei, dar absolut toţi adversarii mei s-au acoperit de ruşine.
—	Nu mi-e frică.
—	Mie îmi pare rău întotdeauna, pentru celălalt, să încep o polemică.
într-adevăr, îmi părea rău şi mie. într-adevăr, îmi dădeam seama că numai mîntuirea mea spirituală ar trebui şi ar putea să mă preocupe în gradul cel mai înalt. M-am gîndit, cu o nesfîrşită oboseală, că toată viaţa, toată viaţa, va trebui poate să duc aceste lupte în gol, să calc peste dragoste, peste prietenii.
—	Domnule (a continuat, volubil, Gamil Petrescu), ţi-ai făcut d-tale şi nu mie un serviciu rupîndu-ţi manuscrisul. Lumea te-ar fi definitiv condamnat. Aş fi polemizat cu d-ta pînă în pînzele albe. Aş fi fost de o cruzime nemaipomenită, aşa cum ştiu să fiu crud şi nemilos în polemică. Ai fi păţit ceea ce au păţit toţi adversarii mei literari. M-aş fi legat şi de persoana d-tale, aş fi spus anecdote, te-aş fi sfîr-tecat, te-aş fi desfiinţat. Ai scăpat de la o mare primejdie. Tuturor celor care au polemizat cu mine le pare acum extrem de rău. Toma
542
Vlădescu, ultimul din adversarii mei, regretă infinit, îşi muşcă pumnii că s-a luat de curînd la harţă cu mine.
Brusc, se întrerupse. Vesel, şiret, îmi spuse că are o întîlnire în oraş peste cîteva minute. Că, dealtfel, a şi întîrziat. Mă roagă insistent să-l acompaniez.
Ne-am ridicat să plecăm. Mergînd, a continuat să-mi spună că pregătise vreo trei răspunsuri pe care le şi ştia pe dinafară. E chiar unul pe care nu-1 poate să mi-1 spună. însă e unul pe care mi-1 poate spune (şi mi l-a spus) în cazul cînd aş fi fost benin. Iar pentru cazul cînd aş fi avut « prea mari violenţe de expresie » mai avea pregătite încă alte două răspunsuri, uluitoare, fulgerătoare. Nu vrea să mi le destăinu iască.
Trecînd în altă ordine de idei, mi-a declarat că are de gînd să publice o carte cu toate polemicele (chiar aceea cu Toma Vlădescu), cu replicele sale şi ale adversarilor pe două coloane, pentru ca cititorul şi publicistul român să poată învăţa adevărata tehnică polemică, după modele perfecte de abilitate dialectică, pamfletară etc.
Mergea săltînd. Mă privea mîndru, indulgent şi condescendent, grăbit însă. Aveam impresia că eu mă rugasem să rupă un articol defavorabil mie.
Mi-a dat o mină victorioasă. Mi-a surîs, iertător, şi ne-am despărţit.
II
în definitiv, făcusem o jertfă. Aveam pretenţia să mi se recunoască aceasta.
Doar el ţinuse să nu public articolul. Se pregătise îndelung. Rumegase cîteva răspunsuri.
Mi s-a . spus că a petrecut, torturat, nopţi albe. Gamil Baltazar, întîlnindu-mă, mi-a declarat că, dacă am vrut să-i fac sînge rău lui Gamil Petrescu, am izbutit. Camil Petrescu fusese văzut înăcrit, nenorocit, desfigurat.
îmi furasem propria mea căciulă. Eram păcălit. Pă-că-lit.
D-l Camil Petrescu să fi crezut oare că abandonasem terenul, intimidat de dexteritatea lui polemică? Are să creadă asta întotdeauna. Iată-1 adevăratul compromis.
A doua zi, dimineaţa, m-am dus la d. Camil Petrescu. Am adunat hîrtiile rupte de pe birou. Am plecat, înseninat, cu plicul cu hîrtii rupte la subţioară.
Am transcris eseul care, totuşi, nu a apărut... căci povestea nu s-a terminat.
543
în două zile, toată lumea ştia păţania mea şi o comentau. Părerile erau împărţite. Camil Baltazar însă m-a asigurat că: « E comică întîm-plarea. Lucrurile stau însă în defavoarea lui Camil Petrescu.»
Unde să-mi public studiul?. La România literară, nu se putea: Camil Petrescu era unul din fondatorii ei de seamă şi chiar alcătuise redacţia.
în altă parte? Să încerc la Cuvintul? Acolo are o seamă de inşi care-i sunt incomparabil mai prieteni lui decît mie.
La Calendarul sau Gîndirea, nu cunosc decît pe junele Papadima. Şi, pe urmă, Camil Petrescu se împăcase cu toţi colaboratorii acestor publicaţii.
La Vremea? Nu prea stau bine cu d. Pompiliu Constantinescu.
Sa mă prezint la Adevărul literar şi Viaţa românească. Nu stau bine cu d. Camil Petrescu. La Adevărul e d. Şerban Cioculescu, care sucombă de admiraţie în faţa d-lui Camil Petrescu. (Şi, pe urmă, această gazetă l-a luat pe d. Camil sub protecţia ei.)
La Convorbiri literare? Era o revistă decedată, care nu se angaja în polemici.
La Facla are numai prieteni. La Rampa are numai prieteni. De la Axa tocmai mă retrăsesem din divergenţă de principiu, Dreapta nu mai apărea. Pentru Viaţa literară, care apare în patru mici păginuţe o dată la 4 luni, articolul era mult prea lung. Chiar tinerii mei prieteni, de odinioară, de la Discobolul, fusese cîştigaţi de Camil Petrescu cu o carte şi o dedicaţie. La Floarea de foc nu era loc pentru aceasta: acolo se abordau numai înalte, dificile, subtile probleme, care, dealtfel, au adus desfiinţarea Floarei de foc. Alte reviste literare mai decente nu apar în capitala României-Mari.
M-am gîndit atunci să public la foiţele unor debutanţi: foiţe care nu au mai apărut îndată ce m-am apropiat de ele.
Am luat atunci, împreună cu prietenul Arşavir Acterian, hotărîrea să facem să apară nişte caiete literare. Am găsit colaboratori, manuscrise. Am căutat un nume potrivit: Nu, şi am rămas la Opoziţii. Apariţia a fost anunţată în cîteva reviste şi gazete. Dar Caietele nu au apărut pentru că mi s-au dejucat planurile financiare.
Sandu Tudor îmi spune că s-ar putea să găsească totuşi un locşor în Floarea de foc. Mă va publica peste 3—4 săptămîni în trei sau patru numere consecutive ale Floarei de foc, care apărea aproape de două ori pe lună.
Eram încă neliniştit pentru că aceste condiţii erau prea strălucitoare şi pentru că bănuiam (aşa a fost) că Floarea de foc nu va mai trăi.
544
între'timp 11 întîlnesc, într-o bună dimineaţă, pe d. Liviu Rebreahu* la «Corso». Auzise de întîmplările mele. îmi cere manuscrisul. Tare ar dori să-l publice în România literară (dacă nu este, bineînţeles, prea violent) în vreo două numere.
—	Păi, riti vrea Camil Baltazar. Dumnealui crede că prietenia revistei faţă de Camil Petrescu nu îngăduie.
—	Ei, Cărnii Baltazar! Eu sunt directorul României literare. Nu este el. Te rog să vii la mine. Dumneata eşti în casa dumitale, aici, la România literară.
D-l Liviu Rebreanu era la masă cu d. Mihail Sorbul. Le povestesc amîndororâ, cu verva mea obişnuită, întîmplarea, citirea, ruperea şi transcrierea manuscrisului. Amîndoi se esclafează, tresaltă, se bucură.
D-l Liviu Rebreanu rîdea gros.
—	Ei, bâtă-te să te... Ei... bată.
îmi pare că d. Liviu Rebreanu, care, cu a sa Răscoală, avusese un succes mai mic (şi de presă şi, dacă nu mă-nşel, de librărie) decît d. Camil Petrescu, cu al său Pat al lui Procust, ar fi publicat bucuros injuriile mele la adresa concurentului său neaşteptat.
D-l Liviu Rebreanu este de acord că d. Camil Petrescu e un « mare şmecher » şi că îşi aranjează presa. El, Liviu Rebreanu, el nu are nevoie să facă astă şi nu o face. Camil Petrescu e însă nesigur pe situaţia, pe forţele sale literare. A! nu vrea să spună că d. Camil Petrescu nu ar avea talent, dimpotrivă, are mult talent, are chiar prea mult talent. Pe urmă (cu o înclinare a capului şi un « are, hm, are, are, are »), scrie inteligent, vioi, interesant. Dar, hm... dar Patul lui Procust este o carte slabă, care nu mi-a plăcut deloc. (D-l Mihail Sorbul aprobă vehement, scutu-rîndu-şi bărbuţa.) Romanul nu are «construcţie, compoziţie, coloană vertebrală»; Şi, dîndu-şi seama că bîrfeala îl antrenează. «Ei, dar, ei, dar poate să placă totuşi», îşi revine d. Liviu Rebreanu. « Bine (intervin), dar lipsa de compoziţie şi de construcţie intră în înseşi principiile de tehnică literară ale lui Camil Petrescu.»
—	Hei (rîs) bată-1 să-l!... Hei (rîs) ba... Camil (un rîs gros), aşa l-am pomenit! Nu ar trebui... mă-nţelegi... să se teamă! E un fricos! Un fricos! îl înspăimîntă, d-le, îl torturează, o săptămînă, o simplă notiţă injurioasă, darmite (spiritual) un articol de douăzeci sau treizeci de pagini!
Rîsul senin al d-lui Liviu Rebreanu îmi părea, de astă dată, cam nervos, ironia lui cam tendenţioasă, lipsită de gratuitate.
Nu ştiu (adică le ştiu eu), ca strategie a lansat voga — o! inconsistentă! — a lui Camil Petrescu! Toată lumea a scris cu spaimă, minu-
545
nată, despre Paiul lui Procust. Nimeni nu a scris adevărul despre Răscoala (iunie 1933). Dacă aş fi fost în pielea d-lui Liviu Rebreanu, nu aş fi avut nici un pic de gelozie pe Camil Petrescu. Nu vreau să atenuez cîtuşi de puţin cele scrise mai sus, dar trebuie, cu părere de rău, să recunosc că Răscoala este, de departe, cel mai bun roman românesc. Iată de ce nu a fost observat prea mult de critică. Am să scriu cîndva, poate, care îi sunt calităţile. E suficient deocamdată să vă semnalez cît de regretabilă este lipsa de consideraţie dorită care a acoperit frumuseţea unică a acestei cărţi — grandioasă şi bogată ca o epopee. Am să vă vorbesc (chiar numai tehnic literar) despre accelerarea, în progresie geometrică, a acţiunei, despre liniştea de moarte care succede cataclismului,1 despre reorganizarea înceată a vieţii normale şi indiferente, de neglijenţă românească, pe urmă. Ar trebui să vă mai vorbesc despre marile linii, marile mişcări, marile forţe care sunt cuprinse în această carte — ce îţi lasă impresia de furtună, de vuiet asurzitor, urmat de o linişte mortuară.
Dar d. Liviu Rebreanu — care era în cauză — nu avea (natural) sîngele rece necesar să-şi dea seama de toate aceste lucruri. Ar fi straşnic dorit, prin urmare, să-l înţepe cît de puţin pe Camil Petrescu şi să-mi publice studiul. Ar fi şi n-ar fi vrut: veţi vedea.
A doua zi, după cum mi-a cerut-o, trec [pe! la d-sa, îi las manuscrisul. Peste încă o zi revin.
Citise eseul. îi plăcuse enorm: «Dar este un articol de o răutate nemaipomenită; însă, vădeşte o inteligenţă critică extraordinară», îmi prezice un viitor superb în critică. Luminile pe care le arunc sunt orbitoare. Articolul l-a delectat. L-a citit de la cap la cap cu o plăcere foarte mare. Avea şi el exact părerile mele despre Patul lui Procust. Eu însă aveam chiar şi unele observaţii în plus care precizau problema; observaţii care i se păreau extrem de juste şi pe care el încă nu le făcuse; la care nici nu se gîndise!
E hotărit: are să-mi publice manuscrisul.
—	Cînd? întreb eu.
D-l L. Rebreanu îmi răspunse că în chiar săptămîna următoare. Totuşi, înainte de a-1 publica, trebuie să mai ceară şi avizul şi permisiunea lui Camil Petrescu.
—	Camil Petrescu nu are să accepte!
—	Aş! pe Camil Petrescu am să-l întreb: vrei să-l public sau ţi-e frică? El n-are să-mi spună mie: Nu-1 publica, domnule, că mi-e frică.
1 în volum, greşeală de tipar: „catolicismului".
546
Şi fiind îndeplinită această atenţie, această simplă formalitate, studiul dumitale va putea să fie tipărit!
—	Nu văd necesitatea acestei formalităţi!
—	E o necesitate... morală (? !). Şi Camil Petrescu şi d-ta sunteţi colaboratorii mei. Nu vreau să am aerul că nedreptăţesc pe unul în favoarea celuilalt. Uite, pentru că este dorinţa d-tale să apari mai repede pe piaţă, în clipa asta, în văzul şi auzul d-tale, îi telefonez lui Camil şi îl rog să treacă pe la mine după-masă, să vorbesc cu el, pentru ceva important, între patru ochi.
într-adevăr, îi telefonează. Camil Petrescu va veni după-masă.
Mă ridic şi plec. Seara, la opt (hotărît, tribulaţiile manuscrisului meu începuse să mă pasioneze) telefonez d-lui Rebreanu:
—	Camil Petrescu a fost la d-voastră?
—	Hă-ă-ă! Da! A fost!
Vrea să publicaţi articolul?
—	Hă-ă-ă! N-am timp să-ţi spun acum. Sunt la masă cu nişte... musafiri... cu nişte... rude. îţi spun mîine. Vino la mine mîine.
—	Spurieţi-mi numai « da » sau « nu »!
—	Hă-ă:ă! N-am timp, dragă, n-am timp acum!
—	Da sau nu?
—	Hă-ă! Nu!
—	Nu? .
—	Hă'-ă! Ba da.
—	Da?
—	Nu.'.'.- Lasă, vino mîine. Vedem mîine. Vorbim mîine.
M-am dus a doua zi. D-l Liviu Rebreanu, cu « masivitatea » lui caracteristică şi isteţimea d-sale normandă, nu a vrut să-mi spună, de-a dreptul, pe nepregătite, o veste crudă.
—	Domnule Rebreanu (întreb), îmi publicaţi studiul?
—	Stăi, hă, stăi niţel, îmi zice d. Rebreanu.
Am stat «niţel».
—	Nu ţi-1 mai public. Pentru că... ştii bine... Camil este colaboratorul meu.
... D-voastră înţelegeţi ceva ? Eu nu înţeleg nimic.
*
Dar tribulaţiile articolului nu au luat încă nici acum un sfîrşit.
Peste cîtva timp i l-am citit şi lui Dan Botta. I-a plăcut. I-am povestit şi aventura mea ultimă cu d-l Rebreanu. O! e destul de urît ce mi s-a întîmplat! Pe urmă are şi el aceleaşi păreri proaste despre Camil Petrescu şi Patul lui Procust — această carte demnă de Paul
547
Bourget şi Georges Ohnet. Reuşită perfect — dar în maniera acestor doi autori pe care el, personal, îi repudiază, îi repudiază!...
Are o idee. Are să-i vorbească lui Romulus Dianu să încerce să mă tipărească în subsolul Curentului.
Aşa e! Mai rămase Curentul. Nu mă gîndisem la Curentul.
Peste două zile, fac cunoştinţa d-lui Romulus Dianu,. care, foarte amabil, îşi manifestă bucuria de a mă cunoaşte.
D-l Romulus Dianu a fost de o gentileţă excepţională; de o camara-denie care, în contrast cu hula ce, de cînd exist în literatură, mă înconjoară, m-a încălzit, m-a reconfortat.
îmi promite că va face tot posibilul să-mi publice eseul în trei foiletoane ale Curentului. Dar nu crede că va reuşi. Să i-1 dau, totuşi. E convins că eseul meu trebuie să fie foarte bun. M-a mai citit («ai un bici de foc »). Dar nu crede că va reuşi să-l tipărească: Pamfil Şeicaru a luat hotărîrea «generoasă» (!), «cavalerească» (?!) de a nu-1 mai discuta pe Gamil Petrescu niciodată în coloanele Curentului, mai ales ca să-l vorbească de rău. Curentul nu vrea să-i acorde o importanţă prea mare. Am numai 10 şanse la sută să fiu publicat: poate să-l găsesc pe Pamfil Şeicaru în toane bune. Va stărui din toată inima. Să viu să iau rezultatul a doua zi.
Viu a doua zi: studiul nu poate fi publicat. Nu vrea d-l Pamfil Şeicaru. El însă, R. Dianu, a citit articolul şi îl admiră. A petrecut cîteva momente delectante. Am făcut foarte bine să dau toate lucrurile pe faţă. îmi laudă curajul, talentul, verva, conştiinţa literară. Am dreptate : Gamil Petrescu este înconjurat de o bandă caraghioasă şi totuşi întristătoare. Eseul este — cum zic şi eu — o veritabilă operă de higienă literară. Trebuie să apară.
— Are să apară în Floarea de foc, îi spun eu.
Se strîmbă: «Floarea de foc nu este o revistă serioasă. Pe urmă, e citită de şapte inşi! D-ta care dezveleşti rufele murdare, care biciu-ieşti moravurile literare, ai nevoie de o tribună vizibilă! »
Ia să vedem. Şi face un inventar al ziarelor şi revistelor nemobilizate de Gamil Petrescu şi compania lui. (Eu îl mai făcusem!) Nu găseşte decît ziarul Patria din Gluj şi revista Luceafărul literar şi artistic.
Ne despărţim. îl reîntîlnesc peste două zile, pe Calea Victoriei. Vine spre mine, vesel: a vorbit cu Zaharia Stancu să mi-1 publice în Azi.
Eu răspund că prefer să rămîn să-l public la Floarea de foc, deşi e citită de şapte inşi, deşi nu e o tribună prea vizibilă.
Apare, într-adevăr, Floarea de foc cu prima parte a studiului meu.
548
Am bucuria să-l văd pe Romulus Dianu cumpărînd revista sub ochii mei, ca să mă citească şi în revistă. Bucuria şi tristeţea de'â-1 vedea*, prin geamurile «Capşei», pe Camil Petrescu, palid. Mi se raportează o întîmplare cu d-1 Ion Barbu, care, de multă vreme, este furios pe mine.
La «Gorso», d-1 Ion Barbu, inamic ştiut al lui Camil Petrescu (căci se cam simte cu « Ladima » pe căciulă), mă citea în Floarea de foc. Eră la masă cu un arhitect. Jubila, se esclafa şi, la intervale foarte mici, izbucnea: foarte bine! foarte bine! foarte bine! rară inteligenţă!
Arhitectul, atunci, îl întrerupe. întreabă ce revistă este şi ce scrie înăuntru aşa de frumos. Şi cheamă un chelner ca să-l trimeată să cumpere revista de la chioşc.
Dar d-1 Ion Barbu, care ajunsese la iscălitură, fără tranziţie, vehement: «Nu o cumpăra! Nu încuraja această revistă de cretini!»
Mircea Eliade mă vede pe stradă şi mă întoarce din drum ca să mă felicite, entuziasmat. « Am citit manuscrisul în întregime, de la Sandu Tudor! E admirabil! E admirabil!!»
L-am mai intri nit însă, peste trei zile, la Alcalay, bărbierit, pudrat ca un ginere. Se ducea cu Sebastian Mihai, idem, idem, să-şi iscălească exemplarele (eră săptămîna cărţii).
Am un schimb de cuvinte, de o violentă amiciţie, cu Sebastian — domnul care este biologic — în jurul aceluiaşi eseu.
în urma ;acestei discuţii, Mircea Eliade îşi schimbă brusc părerea. Nu mi-a spus-o mie. A spus-o lui Sandu Tudor, care i-a spus-o lui Costin Deleanu: studiul meu ar fi scris cu mare abilitate. La prima lectură i-a luat ochii, i s-a părut excepţional. Citindu-1 însă a doua oară, a văzut că e, în întregime, plin de inepţii. Pe urmă, nu are încredere în mine, pentru că sunt neserios. Sunt gelos pe propriile mele afirmaţii — şi simt, imediat, nevoia să mă contrazic.
A doua lectură, iată adevărul, nu s-a produs. Nu a cerut de două ori manuscrisul lui Sandu Tudor. Şi studiul nu a fost publicat, întreg, nici pînă astăzi: Floarea de foc a dispărut, trâgînd cu sine, în mormînt, două treimi, inedite din faimosul meu eseu despre Patul lui Procust şi Camil Petrescu. .
Camil Baltazar mă întîlneşte: «Ei! s-a comis infamia! E foarte bine scrisă! Dar nu mai are nici un efect. Efectul e trezit şi rezolvit în culise. L-au citit toate redacţiile în manuscris. Ai pierdut, momentul psihologic! »
în adevăr; micul scandal s-a fărîmiţat într-un meschin, lung, subţiat scandal de culise. Aşa încît, pumnul meu a lovit plexuri antrenate şi nu a făcut pe nimeni knock-out.
549
Poate că, pînă la urmă, aş fi avut remuşcări şi opinii defavorabile despre mine însumi, dacă, recent, Camil Baltazar iiu ar fi declarat prietenului Ion Zurescu:
«Eugen Ionescu ne-a dat un articol pentru România literară. Camil Petrescu care a aflat mi-a spus că nu vrea să-l publicăm. Că trebuie să alegem între el şi Eugen Ionescu. Pentru că nu putem tolera asemenea dictatură, l-am ales pe Eugen Ionescu. »“
Reacţia criticii la apariţia volumului Nu era uşor de scontat. Tonul s-a înscris, cu mărunte deosebiri de accent, în registrul pamfletului. Lipsit de substanţă, în mare măsură conceput ca divertisment al inteligenţei, cu scopul expres de a contraria şi irita în egală măsură scriitori şi critici de prestigiu, volumul şi-a dovedit uşor vulnerabilitatea. Faţă de rezerve, ironii şi injurii mascate, condeiele criticilor avizaţi nu puteau rămîne pasive, nici clemente. Reala vocaţie a înscenărilor narative, deşi remarcată, n-a găsit audienţa, aşa că Eugen Ionescu a fost tratat ca „marionetă44, saltimbanc44, „ghiduşar4ţ, fără a i se acorda scuza tinereţii sale, a vîrstei cînd alţii făcuseră un ideal din exercitarea actului critic cu exemplară probitate, în spiritul obiectivităţii, aspirînd la fidelitate faţă de rigorile disciplinei. O astfel de atitudine a determinat intervenţii incisive, ca aceea a lui Pompiliu Constantinescu a cărui cronică,1 intitulată Eugen Ionescu — marioneta propriei vanităţi, nu este altceva decît un pamflet:
„Mărturisesc că am citit volumul Nu, al d-lui Eugen Ionescu, cu un viu interes; îmi plac comediile, şi mai grosolane şi mai subţiri, şi acest tînăr, născut din scandal literar, a izbutit să scrie cea mai autentică, mai întristătoare comedie a generaţiei sale. Articolele şale alcătuiesc un document sufletesc al celei mai incurabile vanităţi. [,... Ţ Citiţi titlul primei părţi din Nu: Eu, Tudor Arghezi, Ion Barbuşi Camil Petrescu, şi vedeţi cum egocentrismul este unitatea de măsură a aeestei marionete, care se dăm spectacol, invitîndu-ne la un duel în care adversarii nu pot fi dominaţi decît prin violenţă verbală.44 Pe fostul „satelit ăl d-lui Camil Petrescu44, criticul îl consideră „un fanatic al micului său eu, pe care-1 transforma în criteriu de valoare44. Referindu-se la paginile despre Camil Petrescu, Pompiliu Constantinescu scrie: „Marioneta s-a întruchipat, de aci intrăm în pură comedie! Toată penibila odisee a manuscrisului în care neagă pe idolul său, d. Camil Petrescu, vodevilul lecturii, ruperea manuscrisului şi revenirea la «locul crimei», strîngînd înfrigurat
1 Vremea, an. VII, nr. 343, 24 iunie 1934, p. 7.
550
peticele articolului în care îşi contestă «maestrul» — nu mai au nimic comun cu înalta critică artistică, cu maiorescianismul, cu luciditatea, cu inteligenţa şi simţul ridicolului — o, mai ales cu acesta! D? Ionescu devine înduioşător de autentic, lamentabil de sincer, erou plin de inimitabile resurse comice, marionetă flască, trasă de sforile propriei vanităţi. Iată cum acel majusculat Eu de la-nceputul cărţii se dezumflă, cum victimele sunt răzbunate şi cum gravitatea sa de arhanghel purificator, în paradisul pierdut al criticei naţionale, se transformă într-o bruscă mascaradă. Avem toate motivele să ne delectăm, să ne simţim chiar jenaţi de ripostele drastice cu care l-am întîmpinat. D. Eugen Ionescu nu este uri critic, este un biet om într-o situaţie extrem de critică în domeniul criticei literare."
Octav Şuluţiu 1 propune mai întîi un profit psihologic al lui Eugen Ionescu: „Eugen Ionescu e un timid şi un antisocial. Din timiditate a devenit obraznic şi din antisociali ta te a devenit nesociabil — sper că se vede deosebirea între antisocial şi antisociabil, prima fiind o atitudine involuntară, înnăscută, moştenită, a doua o atitudine voită luată şi urmărită cu agresivitate. Eugen Ionescu a devenit agresiv şi negator pentru că instinctul lui de conservare a trebuit să-i găsească o compensaţie lipsei lui de înarmare în lupta cu viaţa. E atît de uşor să iei atitudine pe hîrtie! Eugen Ionescu şi-a refugiat adevărata lui fire în îndrăzneală slovei tipărite, care din nenorocire nu reuşeşte să ascundă şi ceea ce se poate citi în dosul ei. Ceva mai mult, în psicologia lui Eugen Ionescu intră, ca un element esenţial, spiritul de contradicţie. Acesta l-a dus la opoziţie categorică şi la teoretizare a negativismului. Imposibilitatea lui de a trăi social l-a dus la negarea culturii."
în continuare, criticul surprinde conţradicţiile stridente din Nu, esenţială părîndu-i-se aceea că „se apucă să facă critică şi încă de cea mai — după părerea mea — neprizabilă, critica literară. După ce a susţinut zădărnicia oricărei forme de cultură implicit — deoarece cultura se bazează pe creaţie — critică pe d. T. Arghezi, pe Camil Petrescu, pe E. Lovinescu şi pe Ion Barbu, cu arme pe care le dispreţuieşte." Şi în continuare Octav Şuluţiu nu trece nesancţionate „spiritul de cafenea, bîrfeala mahalagească, ţigănismul cultural care se revarsă cu prisosinţă. în partea de critică literară şi culturală a acestei cărţi. Atacurile personale, injoncţiunile, sau interpelările de copil ieşit în stradă să se lege de trecătorii paşnici, făcute cu umor dealtfel, dar anulînd complect
1 Cronica literară la volumul Nu, în Reporter, an. II, nr. 26,13 iunie 1934, p. 2.
551
autoritatea critică a autorului, anulează efectiv şi concluziile critice ale cărţii.“
Unui tratament sever, folosind însă cumulul de ironii, e supus şi de Şerban Cioculescu:1
„Cu d. Eugen Ionescu suntem numai în anarhie <Je valori artistice. Gatastrofismul baccinator s-a ţuguiat în şuierătură de fluier, a degenrat în tiflă sau în strîmbătură simiescă. în loc de a se istovi în cataclismul tuturor valorilor umane, încadrate culturii universale, d. Eugen Ionescu îşi păstrează agilitatea trebuitoare renghiurilor de saltimbanc critic, pe arena mai rezonabilă a bîlciului literar român.
La ce bun să distrugi valori ce planează peste preocupările noastre cotidiene: Dumnezeu, morală, artă, cultură, istorie, absolut? Nu e mai eficace, decît să violentezi crezurile mari, dar nefrecventate de societatea românească, să te agăţi de valorile literare în circulaţie? Şi cu cea mai strictă intenţie a scandalului, să tăgăduieşti pe cei mai buni scriitori români contemporani? Metoda e într-adevăr infailibilă şi terenul sigur. Aşa te asiguri de zgomot — care se cam confundă cu succesul. Şi astfel notorietatea e gata. Dintr-un obscur poet de păpu-şerii (cine a auzit de Elegii pentru fiinţe mici ?) devii de la o zi la alta un iconoclast redutabil. Gare, chiar dacă nu dărîmi, te faci observat prin giumbuşlucuri şi măscări şi la nevoie cu practice de harpie (harpia este o pasăre care mînjeşte locul peste care zboară) în jurul statuilor. Apoi, de nu te pune nimeni înaintea d-lor Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Gamil Petrescu, te pui singur într-o titulatură impertinentă: Partea I-a. Eu, Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Camil Petrescu.
Aşa a procedat acest Prîslea isteţ (pleonasm fatal) al publicităţii critice. [...] A ierarhizat singur şi, fireşte, spre profitul său. Şi nu fără modestie. Căci dacă, într adevăr, cum simulează a dovedi, d. Tudor Arghezi e un poet facil, social, de poantă, anecdotic şi de humor lexic, dacă d. Ion Barbu e subordonat poeziei argheziene de coloare, pitoresc, anecdotă, humor lexic, şi dacă excelentul roman al d-lui Gamil Petrescu, Patul lui Procust, e cea mai proastă carte apărută de cînd el, Eugen Ionescu, ceteşte, adică de zece ani, a te socoti ceva mai isteţ decît aceşti minus habentes nu e altceva decît un act de calificată modestie. [...]
D. Eugen Ionescu nu e calificat să judece valoarea unui scriitor, cît timp e nesincer, de rea-credinţă. Dar e cît pe-aci să reuşească într-un soi inedit de critică: critica-bîrfeală, critica-mahalagism, critica-sce-netă comică. Facultatea sa mimetistică e remarcabilă. Are simţul
1 Revista Fundaţiilor regale, an. I, nr. 9, septembrie 1935, p. 653—
655.
552
dialogului, poanta, ghiduţia bufonă. în cartea de mare haz care este Nu, frizează banalitatea doar în simili-analizele critice, unde nu inovează cu nimic. Dar în partea unde afectează monologul parodist sau umorul susţinut cu. detalii picante din lumea scriitoricească, e un fel de Gavroche ăl culiselor literare, un amuzor nu destul de preţuit.
Liber este să-şi plătească oricînd capul lui X, lui Y, lui Z, care vor face cor cu dînsul.
Dacă îşi închipuie însă că e îndreptăţit să afirme enormităţi teoretice ca: indiferenţa atitudinilor critice, arbitrarul criteriilor, jocul de-a zarul, al afirmaţiei sau tăgăduirii valorilor, sunt în situaţia de a-1 chema la ordine şi a-1 invita să nu judece critica după burlescul grimaselor sale, Este, indiscutabil, indicat ca fondator de rubrică nouă, înveselitoare, în cotidienele fără scrobeală, ca să descreţească frunţile cetitorilor surmenaţi de munca zilnică. Sau, dacă se decide să atace comedia, ia rampă, viitorul îi e deschis. în sfîrşit, o ultimă eventualitate e de a lua lucrul de la capăt, şi cu mortificarea paiaţei, să-şi disciplineze inteligenţa vioaie şi uneori isteaţă, fără giumbuşlucuri, să-şi corecteze moravurile literare şi să încerce a se devota. Să tragă învăţămintele din Jurnal, august 1932, şi va fi mîntuit.
Dacă şi-a batjocorit cîteva calităţi alese, ale inteligenţei, nu e pierdută orice nădejde de îndreptare."
Asupra lui Eugen Ionescu se opreşte în treacăt şi Eugen Lovinescu în compendiul 1 său, integrîndu-1 în subdiviziunea Alţi critici: „ stu* * dios, vioi, dar fără nici o convingere în seriozitatea criticei".
Mai binevoitor ne apare Vladimir Streinu, care într-un Comentar întîmplător 2 mimează regretul de a nu fi consacrat cronici volumului de versuri Elegii pentru fiinţe mici şi celui de critică. Intervenţia lui Vladimir Streinu vizează aproape în exclusivitate articolul vehement despre Tudor Arghezi, publicat ulterior de Eugen Ionescu în Ideea europeană (Efortul Arghezi, nr. 3 — 4, iunie-august, 1935). Volumul Nu In ansamblul lui, i-a lăsat criticului, înclinat spre mansuetudine, următoarea impresie:
„Am citit volumul său Nu, în care, dacă zbenguiala inteligenţii sale, incontestabil fermecătoare, ne-a amuzat, fără să ne reţină, n-am putut trece peste dovezile de justă direcţionare a intuiţiilor critice. Numai că d. Eugen Ionescu se bucură diavoleşte şi se răsfaţă delicios
1 Istoria literaturii române contemporane, Editura Socec, 1937, p. 67.
* Pagini de critică literară, Editura Fundaţiilor regale, 1938, p. 273-275.
553
cînd un scriitor consacrat a lăsat să i se vadă în ţinută vreun nasture descheiat, chiar dacă în cazul cînd talia înaltă, văzută din spate, din profil sau faţă, nu sufere cu nimic, deoarece vestonul la două rînduri acopere nasturele cu haz.“ în esenţă, VI. Streinu nu contestă vioiciunea inteligenţei lui Eugen Ionescu, ci faptul că a păşit pe teritoriul criticii în glumă, „ca un copil, plin de viaţă, care ar bate un cerc incomplet44.
Gonsiderînd Patul lui Procust ca superior Ultimei nopţi..E. Lovi-nescu 1 nu se dezminte, reîmprospătîndu-şi, după o nouă lectură, aprecierile pentru scrisorile d-nei T.,inserate în noul roman. Defectele* de construcţie, criticul nu le comentează, preferind să insiste, in spaţiu restrîns, asupra acuităţii analizei şi reuşitelor portretistice. Spre deosebire de Pompiliu Constantinescu, afinul său, E. Lovinescu vede într-un alt personaj (Emilia) punctul de intersecţie romanescă a două tipuri de iubire. întreaga parte epistolară prin care se reface destinul lui Ladima, criticul (spre deosebire de alţii)o consideră integrată organic în substanţa epică a cărţii. Judecăţile lui E. Lovinescu sînt laconice, în spiritul general al istoriei sale:
„Cu mult mai personal, dar cu aceleaşi inegalităţi de compoziţie, este cel de al doilea roman psihologic, Patul lui Procust, în al cărui centru (nu prin interes psihologic, ci prin poziţie) se află vulgara actriţă Emilia, punct de intersecţie al iubirii inegale ă doi oameni de temperamente diferite: poetul Ladima şi diplomatul Fred. Felul cum această femeie neinteresantă este. văzută în acelaşi timp de doi bărbaţi, cum gesturile i se reflectă contradictoriu în conştiinţa îor, idealizindu-se la unul şi trivializîndu-se la celălalt, într-un cuvînt tehnica tratării unei vieţi în două planuri diferite, obrazul şi masca, conţine şi ea uni preţios element de interes şi de savoare. Cititorul poate, astfel, străbate, fără multă rezistenţă, întreaga literatură epistolară de necruţătoare banalitate a lui Ladima, întrucît într-însa cunoaşte şi etapele pasiunii lui absurde (ca orice pasiune) şi satira ei trezită din contrastul faţă de realitatea văzută de Fred. Prin aceeaşi lipsă de unitate de compoziţie, alături de această trinitate, mai e şi episodul dragostei dintre Fred şi d-na T., care însă — oricît de puţină aderenţă ar avea cu partea întîia a cărţii — mult mai rafinată, de o substanţă psihologică mai densă, trece în primul plan al interesului. Prin amănuntul psihologic, îndeosebi, scrisorile d-nei T. sunt întru totul admirabile; pînă şi misterul abţinerii lui Fred, după ce o urmărise atît pe d-na T., e un element de insatisfacţie tulburătoare, ce sporeşte interesul. Că scriitorul, ca de
1 Istoria literaturii române contemporane, Editura Socec, 1937, p. 307-308.
554
obicei, îşi înfundă cartea cu elemente de cronică şi comentariu politic^ într-un stil descărnat, dar nervos şi direct — e un fapt de mai mică importanţă. Importantă e numai ascuţimea analizei şi abilitatea inteligentă a tehnicei psihologice, dacă nu şi a compoziţiei în genere arbitrară/4
Tudor Vianu \ faţă de alte analize stilistice pătrunzătoare, nu insistă asupra romanului Patul lui Procust. El se mulţumeşte să constate romanul ca o expresie a „relativismului modern44 (de unde şi trimiterea la Marcel Proust). Esteticianul indică aulic, fără să demonstreze, deosebirile sintactice la nivelul perioadei, cu mult mai ample decît în Ultima noapte... Peste numeroase particularităţi morfologice sau, de pildă, frecventa folosire a propoziţiei adversative, a verbului adecvat pentru sugerarea fluctuaţiilor afective, a stărilor în planul conştiinţei etc. se trece, consideraţiile rămînînd mult prea generale:
„în Patul lui Procust, 2 voi., f.a., al doilea roman al lui Camil Petrescu, procedeele compoziţiei au suferit o radicală transformare. Ultima noapte de dragoste... era un roman compus la persoana întîia, în forma povestirii şi autoanalizei lui Gheorghidiu, care, după scena discuţiei violente la popota ofiţerilor, se reîntoarce cu povestirea sa în trecut şi continuă de-acolo pe direcţia uniliniară a dezvoltării evenimentelor în timp. O tehnică clasică, folosită de Virgil mEneida. Patul lui Procust este compus din două confesiuni ale unor personagii deosebite, relative la aceleaşi evenimente şi completate cu unele din scrisorile pe care ele le primesc şi cu adaosurile finale ale autorului, un procedeu care permite identificarea situaţiilor şi a caracterelor prin încrucişarea unor mărturii deosebite. Autorul pare a fi de data aceasta un perspectivist; el pare a şti că ceea ce numim « adevărat » este totdeauna produsul unui punct de vedere* şi că singura putinţă de a ne salva oarecum din relativismul fatal al cunoştinţei este a înmulţi perspectivele în jurul aceluiaşi obiect. Tehnica Patului lui Procust este aceea .a relativismului modern. Dar în afară de acest motiv teoretic, rămas învăluit, ultimul roman al lui Camil Petrescu aduce şi motive mărturisite de ordin literar, o adevărată artă poetică a romanului nou, pe care, pentru interesul ei ca semn al orientărilor actuale, merită s-o «considerăm mai de aproape.
Confesiunile pe care le însumează Patul lui Procust sunt datorite unor oameni care nu fac profesie literară, şi pe care autorul, convins «că în literatură, ca şi în teatru, diletanţii, prin prospeţimea manifes- 1
1 Arta prozatorilor români, Editura Contemporană, 1941, p. 391 —
393.
555
tării lor, neconstrînsă de disciplinele tradiţionale, sunt mai interesanţi, îi provoacă să noteze ceva din viaţa lor. Materialul acesta va fi pus la dispoziţia autorului care va face din el un roman. Doamna T. nu se lasă la început convinsă. Cum să facă? Nu ştie să scrie. N-are stil. N-are talent. Dar autorul, în căutarea documentului viu, îi calmează neliniştea: «Un scriitor e un om care exprimă în scris, cu o liminară sinceritate, ceea ce a simţit, ceea ce a gîndit, ceea ce i s-ă întîmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil, şi chiar fără caligrafie » (I, p. 9). Gînd mai tîrziu Fred Vasilescu este provocat, la rîri-du-i, să-şi noteze amintirile, care împreună cu cele ale doamnei T., urmau să coincidă ca focarele a două lentile, autorul linişteşte aprehensiuni ca cele de mai sus, precizîndu-i: «îmi vei fi de folos numai dacă îmi vei da material, cît mai mult, chiar cînd ţi-ar pare încărcat şi de prisos, fii prolix, cît mai prolix. Foloseşte, cînd vrei să' te explici, comparaţia. încolo nimic» (I, p. 37). Şi Fred Vasilescu îşi face aşa de bine treaba, încît romancierul care îi publică confesiunea, « abia ici-colo de a simţit obligaţia unor desluşiri, a cîtorva întăriri de imagini, de corijat unele lipsuri... complicînd puţin lucrurile nude... ca să evite indiscreţiile». Lucrarea literară nu s-a produs astfel nici prin idealizarea, nici prin potenţarea materialului brut, pe care o cerea vechea estetică. Patul lui Procust ni se prezintă ca un document, ca un «dosar de existenţe», nu ca o compoziţie literară, şi meritul lui urmează a fi judecat după succesul acţiunii de captare a impresiilor din izvorul însuşi al vieţii trăite.
Dacă trecem peste convenţia literară a acestui mod d'e încadrare, care aminteşte destul de aproape pe acel romantic al « caietelor găsite » sau al schimbului de scrisori, şi judecăm fondul însuşi al realizării, regăsim vechile daruri de analist incisiv ale lui Gamil Petrescu, completate. cu tot ce i-a putut aduce stilul lui Proust. De unde fraza în Ultima noapte de dragoste... era mai adesea scurtă şi nervoasă, întîlnim acum ungă perioadă proustiană, cu incidentele ei, cu acea acumulare [de asociaţii din jurul unei impresii unice, care face uşor de recunoscut modelul prestigios. Cu Patul lui Procust pătrunde in literatura noastră prima influenţă identificabilă a artei literare a lui Marcel Proust. Nu ne. vom opri mai mult asupra analizei izvoarelor, siliţi să exâminăm o poziţie care, prin polemica ei împotriva valorilor de artă în literatură, pare să fi făcut impresie asupra tinerilor/4
Pledoaria pentru autenticitate susţinută de Camil Petrescu con-
stituie punctul de referinţă, sugestia de la care pornesc cele cîteva
556
consideraţii generale ale lui VI. Streinu.1 Raportarea la Patul lui Procust a tezei romancierului teoretician nu îl angajează pe critic la o judecată de. valoare, deci la o demonstraţie. VI. Streinu surprinde cu fineţea-i caracteristică „infidelitatea" scriitorului, care, dincolo de energicele recomandări estetice anticalofile, era vădit preocupat de amănuntul stilistic
„în orice scriere a sa, fie în versuri, fie în proză, Gamil Petrescu este perfect identificabil. De sub înfăţişarea eterogenă a activităţii sale, radiază dintr-un centru, care nu poate fi localizat, o putere de încredinţare că cititorul nu e înşelat, o dogoare continuă care dă bănuială unei ascunse incandescenţe, o vădire de viaţă arzătoare, a cărei prezenţă la scriitori se numea altădată «sinceritate», «naturaleţe» sau «adevăr», dar căreia Gamil Petrescu i-a zis «autenticitate».
Pe baza acestei realităţi personale a scris el în cele mai deosebite genuri; transformînd-o în concept, a făcut, între altele, şi critică literară. în ce cărţi anume şi-a deosebit scriitorul nostru preocupările atît de felurite, nu s-ar putea spune decît aproximativ. Căci volumului de eseuri critice Teze şi antiteze i-a dat ca subtitlu « viaţa romanţată a unui deceniu literar », iar unuia din romanele sale, Patul lui Procust, i-a lărgit rostul cu diverse dezbateri, una filozofică şi alta critică, aflîndu-se astfel cam în situaţia lui Marcel Proust, care nu zicea scrierilor sale «romane» decît cu greu.
Ga să ştim astfel ce însemnează « autenticitatea », ne putem adresa romanului amintit. într-o notă de pagină autorul sfătuieşte pe doamna T. să scrie, ca să salveze de la pierdere « un complex de experienţă». La întrebarea acesteia «cum să scrie? », i se răspunde: « Luînd tocul în mînă, în faţa unui caiet, şi fiind sinceră cu d-ta însăţi pînă la confesiune ». Talentul nu are ce căuta ca preocupare, deoarece «nici unul dintre marii scriitori n-a avut talent». Teama interlocutoarei de «lipsa stilului frumos» atrage numaidecît replica: «Stilul frumos, doamnă, e opus artei... E ca dicţiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în ştiinţă»; cît priveşte scriitorul, el « e un om care exprimă în scris, cu o liminară sinceritate, ceea ce a simţit, ceea ce a gîndit, ceea cei s-a întîmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil, şi chiar fără caligrafie. »
Gum bine se înţelege, Gamil Petrescu răspunde tendinţei estetizante la extrem în recomandarea dîrză a lucrului artistic spontan."
1 Literatura; română contemporană, Editura Dacia, 1943, p. CXLV-CXLVI.
557
De aici criticul deschide o paranteză pentru a spori cu noi dovezi anticalofila lui Camil Petrescu. Pe scurt se comentează eseul Amintirile colonelului Locusteanu, în care scriitorul îşi precizează poziţia, de unde şi concluzia criticului că „însuşi Camil Petrescu, cel dintîi, s-a condus în opera sa de scriitor după noua regulă; a părăsit preocuparea de stil, îngrijindu-se numai de adevărul cuprinsului*4.
In continuare, VI. Streinu reproduce un scurt fragment dintr-o scrisoare a doamnei T. şi conchide cu acest distinguo: „Alegînd orice altă pagină din Patul lui Procust cine se va gîndi că autorul şi-a îndrumat mereu confraţii să dispreţuiască stilul? Putem coborî chiar la înţelesul de «frază » al stilului, părăsind pe acela de expresivitate, singurul adevărat, şi totuşi scriitorul nu e incorect. Camil Petrescu este delectabil în orice privinţă, chiar aceea a scrisului propriu-zis, pînă într-atît un puternic instinct artistic survine la nevoia stilistică în care teoria îi lasă litera tura. “
Reeditarea romanului, în 1946, prilejuieşte apariţia unui punct de vedere proaspăt, al noii generaţii de critici care se va afirma plenar în perioada postbelică. în intervenţia lui Ion Negoiţescu,1 a cărui vocaţie critică era evidentă încă din paginile Revistei Cercului literar de la Sibiu (1945), ne întîmpină inaderenţa sau, mai exact spus, insatisfacţia că nici Eugen Lovinescu, nici G. Gălinescu nu izbutiseră în storiile lor literare să ofere un model de comprehensiune a lui Camil Petrescu. Aşadar, tînărul critic, în preambulul cronicii sale, îşi făcea publică intenţia ca în viitorul imediat, cu alte mijloace deeît ale iluştrilor înaintaşi, să consacre scriitorului nostru un studiu amănunţit. Promisiunea a rămas, din păcate, neonorată, în schimb glosele în marginea romanului Patul lui Procust sînt relevante pentru talentul de fin polemist al lui I. Negoiţescu, care prin judecăţi fulgurante caută să risipească ceea ce devenise un loc comun, adică raportarea insistentă şi tributară la Marcel Proust. Fără să nege aparenţele, Ion Negoiţescu aplică inspirat procedeul confruntării textelor (admirabil folosit ulterior şi în alte cazuri controversate), inserînd cîteva observaţii asupra modalităţilor cu totul diferite de absorbţie artistică a faptului de viaţă. Eleganţa şi supleţea în demonstraţie fac din cronica lui Ion Negoiţescu o mărturie a noii receptări a romanului la peste un deceniu de la apariţie:
„Un suflu propriu deosebit de viguros (emotiv ca şi teoretic) străbate prin întreaga operă literară a lui Camil Petrescu: în poezie,
1 Fapta, an. V, nr. 882, 21 august 1947, p. 3. Reprodus în Scriitori moderni, Editura pentru literatură, 1966, p. 250—255.
558
roman, teatru, critică şi eseu, autorul Tezelor şi antitezelor şi-a manifestat, de la începuturile carierei lui artistice, ataşamentul fierbinte, odată liric, faţă de idei, nutrind mereu pură şi romantică, plină de candoare spirituală, credinţa în principii, în esenţele ideatice. Fără să-şi dezvolte cîndva, cu metodă, poziţia teoretică personală în faţa problemelor spiritului, Gamil Petrescu a vînturat cu obstinaţie, în publicistica sa împinsă pînă la pagina diformă a ziarului, cuvintele de «substanţialism » şi « autenticitate », cărora le-a acordat anumite virtuţi excepţionale. A proclamat în schimb, nu o dată, un interes aproape apologetic pentru filozofia fenomenologică husserliană; în lirism,«a denunţat pe Valery şi poezia pură; în teatru, a repudiat tragicul şi a prefigurat un posibil studiu a ceea ce Camil Petrescu numeşte « drama în conştiinţă»; în roman, a anatemizat formula tradiţională a purităţii obiective şi, aderînd cu entuziasm expres la literatura prous-tiană, a decretat epica viitorului subiectivă şi psihologică. în fond, Camil Petrescu rîvneşte la o literatură crescută din fervoarea intelectuală şi care să corespundă ideilor moderne ce au tăiat feţe noi ştiinţei şi filozofiei.
Autorul Transcendentaliei este un militant teoretic şi un idealist moral tot atît de neostenit şi de dur pe poziţia sa, ca la început. Trăind într-o societate care numai de respectul profesiei intelectuale şi al credinţei în idei nu putea fi calificată, într-o societate în care, mai ales — atît din incultură, cît şi dintr-o structurală incapacitate morală — aderarea spontană şi directă la idei era considerată ca o naivitate demnă de dispreţuit, Camil Petrescu a rămas unul din cei mai tineri, din cei mai proaspeţi intelectuali ai noştri.
Dar pentru cercetătorul operei lui Camil Petrescu, cercetător care ar urmări să fixeze acestui scriitor profilul în istoria literaturii române, nu este greu să descifreze, din chiar elementele literare, ceea ce străbate prin ea ca perspectivă ideatică deschisă de termenii «substanţialism o şi «autenticitate ». Fiindcă opera lui Camil Petrescu e adînc pătrunsă de viziunea sa teoretică şi justificată în realizări şi eşecuri de această viziune, istoria literară nu se poate dispensa de analiza ideilor ce au nutrit literatura camilpetresciană. Din păcate, însă, Istoria literaturii a lui E. Lovinescu, precum şi cea a lui G. Călinescu au ocolit-o. Iată de ce, în descrierea şi analiza ei, forma operei lui Camil Petrescu a fost regretabil mutilată, iar momentul literaturii române, în care autorul Patului lui Procust are un loc foarte personal, apare de o paliditate falsă.
Făcînd atari observaţii, lăsăm departe gîndul de a căuta restabiliri în marginile unei simple cronici ; cu toate acestea, ne-am promis
559
să •dedicăm lui Camil Petrescu, într-un spaţiu mai convenabil, altă dată, un studiu în spiritul amintit. Ne interesează deocamdată acum, în afara istoriei literare, valabilitatea în sine a romanului Patul lui Procust (căci se întîmplă adeseori ca opere literare fără valabilitate intrinsecă să-şi păstreze o extraordinară actualitate istorică: mobil de contagiuni fecunde, revoluţie tehnică etc.).
Influenţa lui Proust se restrînge în romanul lui Camil Petrescu la anumite date stilistice, şi nu la ceea ce constituie, în definitiv, chiar structura modului proustian, observaţia critică a socialităţii (aici depăşeşte Proust marele său model saint-simonian, căci memorialistul curţii e fundamental în portretele individuale, în socialul individualităţii celor prinşi de condeiul său, în timp ce plăsmuitorul baronului de Charlus prinde actul de socialitate însuşi, analizîndu-1 critic în condiţia şi implicatele-i psihologice); dacă stilul lui Marcel Proust are în primul rînd o valoare literară, metoda sa substanţială — structura reţelelor sale psihologice — e aproape ştiinţifică, în tot cazul fără obiectiv propriu-zis artistic, fiindcă, spre deosebire de epica intenţional artistică, cea a lui Proust îşi subsumă — şi nu fără bună ştiinţă — personajele pentru a păstra doar semnificaţiile pure ale comportamentelor lor; şi iată în ce sens Camil Petrescu este mult mai puţin un cercetător moralist şi mult mai mult un artist de profesie, căci eroii lui Proust rămîn, de fapt, în afara formulei clasice de tipuri şi caractere, pe cînd cei ai lui Camil Petrescu au cu prioritate o valoare obiectivă, deci strict artistică; servind creării în adîncime a tipurilor, această metodă subiectivă înseamnă structurare treptată de caractere; folo-sindu-se de personaje ca de simple puncte de reper, autorul vizează reflexiile generale asupra societăţii şi socialului individual, din care şi deasupra căreia se reconstituie, datorită vibraţiei aproape magice a sugestiei proustiene, fantome vii de tipuri ca sfinţii de pe vitraliile catedralelor, gotice. După prima sută de pagini, în care se resimt totuşi anumite reminiscenţe din  la recherche..romanul lui Camil Petrescu se desprinde total de spectralizarea proustiană. Astfel, dacă la Proust distingem perioade nesfîrşite, născute din voluptatea intelectuală a discursivităţii pure, cu senzaţii în care musteşte seva nouă a memoriei, cu imagini prin care transpare sîngele diafanizat al momentului lor germinai, cu idei care îşi aplică tentaculele captînd altele şi sorbindu-le răsuflul cald, amplu, fericit de acest contact şi de revar-sareă în cele împreună cu care se unesc într-o încolăcire motalică şi perversă, perioade pierdute ca nişte umbroase cărări în pădurea ce foşneşte de sugestiile culturii, artei, filozofiei — la Camil Petrescu putem remarca o tehnică uneori asemănătoare, dar, bineînţeles, fără
560
densa infuzie de estetism şi preţiozitate somptuoasă (fără acea temeritate asociativă în care se citează concomitent artele plastice, peisajele exotice şi numele istorice, o prăjitură, o ceaşcă de ceai sau gestul unui servitor) ă decadentului Proust:
« ...gestul ei se integra unui alt fel decît aceluia al unei actriţe imitatoare... Pe ea o ştiam, e drept, familiară şi amatoare de expresii neocolite, dar mai ştiam şi cît de mult suferise din cauza unei iubiri dezinteresate, în care jucase totul, carieră şi mijloace materiale, ştiam că de multe ori punea în situaţii disperate pe directorul teatrului anun-ţînd că nu joacă din motive ridicule (ca să facă o escapadă sentimentală, într-un rînd invocase o indispoziţie strict femeiască), dar mai ştiam că, fără urmă de rivalitate, îşi sprijinea camaradele, le obţinea roluri, că un mic roi de fete se foloseau de garderoba ei, de la ciorapii de mătase pînă la mantoul de blană, că într-un rînd, ca acei comandanţi de vas care se salvează la urmă, deşi nu era obligată nici măcar moralmente, acceptase ca să nu fie plătită ca să-şi primească salariul actorii din trupă — deşi circula pe seama ei anecdota că în ziua cînd un extrem de înalt personagiu nu i-a trimis cadoul bizuindu-se pe . extrem de înalta lui situaţie, care ar fi trebuit s-o măgulească pe strălucita comediană, ea îl silise cu ajutorul unei fotografii dedicat să se execute numaidecît». Sau în alt loc, unde ruperea sau punctarea perioadei nu-i schimbă caracterul prea evident în linia i sinuoasă de explicaţii pedante şi descrieri suculente în chiar actul de a fi descrise:
«...N-am regretat această prudenţă, cînd am văzut farfuria cu marginile pătate de sos gălbui (poate din pricină că, grăbit, chelnerul aducea mai multe farfurii odată, puindu-le unele într-altele ca la pension, şi de aceea uneori fundul farfuriei intră în sosul celei dedesubt, cînd nu şi degetele celui grăbit). Dealtfel, am făcut rău că am acceptat să mănînc în grădină. Întîi că umbra era călduţă şi iradia, dar, mai ales, fiindcă la amiază e totdeauna cald afară, chelnerul străbate astfel o porţiune de grădină prin soarele dogoritor, iar din pricina asta năduşeşte de-i curg mici şiroaie pe tîmplă şi la rădăcina nasului, îndeosebi sosurile sub proiectorul arzător al nămiezii devin vii şi calde, capătă un fel de materialitate fiartă, care te dezgustă (la Camil Pe-trescu imaginile şi senzaţiile penibilului insalubru,-greţos sau de jenă socială, au o frecvenţă tipică). Dar mai ales varza cu carne de acum mi se pare o monstruozitate culinară, de obicei se face cu carne de pur* cel mai grasă, ca să fie fragedă sau cu piept de văcuţă, în cazul cel mai rău. Oricum, sosul trebuie să fie scăzut, nu ca în cazul de acum apos şi revărsat, de pare mai curînd o ciorbă leşioasă de varză, în care
561
au căzut la întîmplare bucăţi de muşchi cu fibre lungi ca nişte sfori roşcate, roşii numai într-o parte şi vinete spre negru cu o pojghiţă albă pe cealaltă parte.»
Ceea ce îţi trezeşte mai viu, din substraturile în care cu amintirea altor lecturi zace într-o baie întreagă de impresii, starea atît de specifică infuzată de perioada proustiană, sînt acele comparaţii neobişnuite* unind în cumpăna surprizei (joc asociativ al inteligenţei, nu fără voluptate de rău aplicată îndemînare stilistică) imagini din planuri cîte-odată deosebite pînă la enormitate (la Proust: « Je croyais deja voir la majeste du, găteau au chocolat, entoure d’un cercle d’assiettes ă petits fours et de petites serviettes damassees grises ă dessins exigees par Veti-quette et particulieres aux Swann. Mais cet ensamble inchangeable et regie semblait, comme Vunivers necessaire de Kant suspendu ă un acte supreme de liberte »):
«... încruntasem sprîncenele ca să nu-mi dea lacrimile şi regretam stupid pe un singur ton, cum îţi aduci aminte cînd ai fost la noi la vie cum cînta neîntrerupt din fluier aceeaşi măsură nebunul care se întorcea cu vacile ».
«...Am încremenit şi, ca într-un film american din Far-West, privirile a doi duşmani care se examinează brusc din prima clipă ca să-şi cunoască intenţiile, iar pe urmă îşi dau familiar mîna, ochii noştri s-au întîlnit».
« .. .Am simţit zădărnicia oricărei iluzii, dar abia tîrziu am putut să surîd pentru mine însumi, şi surîsul acesta m-a liniştit, cum trebuie să-l liniştească pe oratorul care şi-a pierdut penibil şirul o întorsătură de frază fericită, bună de final... ».
Dar după aceste echilibrări cvasi-alegorice, ai căror termeni reconstituie două lumi deschise de imaginile respective, cu stîrnirea lor de senzaţii distincte şi vii, orice element proustian se resoarbe şi stilul (alb-roz ca o carnaţie feminină, curat, proaspăt, igienic, direct, aplicat în expresia ce conţine emoţia, însă o struneşte sub impulsurile neistovite ale intelectualităţii — atît de clar şi totuşi pigmentat de imagini, care materializează senzaţiile cele mai obscure, mai greu contura-bile) — intelectualitatea simplă şi densă a acestui stil, prin care imaginile străbat ca fibrele violete printr-o marmoră roză, fiind calitatea cea mai izbitoare — tehnica epică (scrisori, comentarii, amintiri şi subsoluri justificative, unite sub un principiu nu numai de subtilă, ci şi durabilă ordonare tehnică, expresie nu a talentului, cît a inteligenţei artistice, chinuite şi insinuant victorioase), analiza psihologică, în special aceea a momentelor erotico-sexuale, de o pătrundere consumată,
562
cu efortul progresului sesizabil, în feţe tăiate aproape geometric, asemenea ochilor compuşi ai insectelor, sînt pur camilpetresciene.
Valoarea Patului lui Procust o formează totuşi, în primul rînd„ cele patru tipuri erotice: doamna T. (de un curios senzualism feminin,, intelectualizat, cu fina manie a purificării introspecte), Ladima (cu idealismul său răsfrînt. într-un cristal stupid, dar omeneşte explicabil şi chiar scuzabil, de victimă superioară a travestiurilor instinctuale), Fred Vasilescu (ros de o dramă fiziologică enigmatică, văzut însă printr-o optică mai generoasă decît misterul prea estetic al eroului mateicaragialesc din Remember) şi apoi Emilia (formidabil exemplar de imunitate morală şi erotică, de opacitate emotivă). între ei se înalţă, cu toate acestea, ca un personaj solid fixat în evoluţia epicii române, nefericitul Ladima (ceva ca o undă din proiecţia destinului social al lui Eminescu pluteşte peste eroul din Patul lui Procust), şi trebuia un extraordinar instinct artistic pentru a da viabilitate, interes, vibraţie emotivă (arta din Patul lui Procust vine dintr-o emotivitate rară, ea nu este un joc compozit genial, ci expresia mascată a unui ton afectiv deosebit de puternic) unei legături erotice mediocre, pentru a crea două feţe egal de autentice ale unui personaj care el însuşi are o structură sufletească pierdută în deasă umbră, o faţă de intelectualism ridicat pînă la nivelul statuar al nobilei conştiinţe sociale, iar cealaltă a nefericirii fade, abjecte, subterane: sorisorile lui Ladima au fost compuse, în meschinul lor unghi de penumbră, cu acel instinct artistic ce singur poate da viaţă estetică chipului mediocru al realităţii. Puţine cărţi din literatura română sînt atît de emoţionante ca Patul lui Procust.
în Ladima, Camil Petrescu a pus idealismul său moral (a cărui pecete e vizibilă, cum am arătat, pe întreaga-i operă), emoţia sa adîncă şi sinceră în faţa vieţii văzută ca o lume a conştiinţei, un umanism foarte pur (nu e aici o trăsătură a substanţialismului camilpetrescian?), o revoltă candid spirituală, ce se consumă cu atîta tristeţe în apoteoza Soarelui care moare a lui Sir James Jeans.“
Prima ediţie postumă a romanului 1 a fost prefaţată de Sorin Arghir. Preluînd unele sugestii din critica interbelică, îndeosebi din G. Gălinescu şi Pompiliu Constantinescu, Sorin Arghir n-a putut depăşi în comentariul său unghiul interpretării sociologizante. Poncifele curente în istoria noastră literară din deceniul al doilea postbelic sînt prezente şi bunele intenţii ale criticului s-au irosit în generalităţi (din
1 Patul lui Procust, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1957.
563
care nu lipsesc „notele realiste44), multe valabile pentru orice întreprindere epică semnată de Camil Petrescu, de N. D. Cocea sau de JLiviu Rebreanu.
O încercare de a depăşi descriptivismul o găsim într-o altă prefaţă,1 semnată de Ion Oarcăsu, care dincolo de clişee ca „eroii sînt veridici44, „au substanţă epică, trăiesc44 sau că Fred Vasilescu „are opinii contrare categoriei sociale din care a ieşit44 şi „judecă de sus politicianismul burghezo-moşieresc44 (ceea ce nu e tocmai aşa!) şi •exagerări fără motivaţii, de tipul „noutatea acestui personaj literar — criticul se referă în continuare la fiul Lumînărarului — este indiscutabilă nu numai în creaţia lui Camil Petrescu, ci în întreaga noastră proză realistă44, are şi unele sentinţe pe care, incontestabil, însuşi autorul le-ar amenda. Ne gîndim la imputările aduse romancierului, despre care, în cele din urmă, concede că „nu se izolase în turnul de fildeş44.
Cea dintîi încercare meritorie de tratare monografică a operei lui Camil Petrescu aparţine lui B. Elvin.1 2 Efortul lăudabil nu mai poate fi în întregime validat din cauza încorsetărilor prea severe şi a limbajului care il plasează pe B. Elvin în perioada cînd împărţirea ireductibilă în „eroi pozitivi44 şi „eroi negativi44 acţiona substituindu-se judecăţii estetice. Totuşi, B. Elvin, prin ataşament simpatetic, a avut mai mult acces la problematica specifică lui Camil Petrescu, iar din paginile, relativ puţine faţă de întinderea studiului şi de însemnătatea romanului Patul lui Procust în ansamblul operei scriitorului nostru, reţinem ca edificatoare pentru momentul receptării aceste pasaje:
„Preocuparea lui Camil Petrescu de a găsi un principiu care să ordoneze lumea, împiedicînd-o să se prăbuşească în prăpastia celor mai sîngeroase lupte şi tragedii. încercarea sa permanentă de smulgere a oamenilor de sub tirania dezorientării lăuntrice, de a stabili o ierarhie în virtutea căreia adevărul şi meritul să învingă rezultă nu numai din acest roman (e vorba de Ultima noapte..., n.n.), dar tot atît de clar din Patul lui Procustu.
După ce prezintă cele patru personaje centrale, interferenţa destinelor şi semnificaţia structurii lor văzută antitetic, B. Elvin încheie:
„Eroii din Patul lui Procust ştiu fiecare unele lucruri despre ceilalţi şi uneori lucruri secrete, dar nu reuşesc să afle nimic esenţial pentru ei despre fiinţa pe care o iubesc. Ladima sesizează superiori-
1	Patul lui Procust, Editura pentru literatură, 1962.
2	Camil Petrescu, Editura pentru literatură, 1962, p. 130 — 142.
564
tatea morală a doamnei T., dragostea ei pentru Fred; la rîndul lui* Fred cunoaşte tot adevărul despre Emilia; dar nici unul din ei nu izbuteşte să surprindă trăsătura hotărîtoare a celui iubit. Prin aceasta, scriitorul voia să spună mai întîi că e mai uşor să cataloghezi un om care ţi-e indiferent, decît un om care ţi-e apropiat (fiindcă pe acesta din urmă îl priveşti cu toată pasiunea, iar la lumina neliniştitoare a pasiunii descoperi contradicţii în caracter, în comportare, în gesturi) ; şi apoi că punctele de observaţie ale personajelor din Patul lui Procust sînt plasate pe orbite diferite în sistemul relaţiilor sociale, prilejuind de aceea fiecare cunoaşterea celorlalţi din alt punct de vedere. (Din urnea lui mondenă, Fred îl priveşte într-un fel pe Ladima; în alcovul ei profesional Emilia îl priveşte în alt fel. Pentru Nae Gheorghidiu,. Ladirtia e un «fraier» simpatic care «combate bine », dar în cele din urmă detestabil; pentru doamna T., e o fiinţă de generozitate morală fără limite. Fred Vasilescu e în ochii Emiliei o persoană distinsă, cu relaţii, care o poate lansa; în cei ai lui Ladima e o fiinţă superficială, dar care, prin avere şi poziţie socială, e scutit de umilinţă; în fine, în cei ai povestitorului, o inteligenţă şi o sensibilitate.)
Acestea sînt sensurile multiple ale unei experienţe de viaţă, pe care arta scriitorului o examinează sub toate laturile în roman.“
După o privire panoramică asupra diversităţii scrisului camilpe-trescian, Constantin Ciopraga 1 se opreşte asupra romanelor, în comentariul său respectînd criteriul cronologiei. Preocupat ca cei mai mulţi interpreţi de implicaţiile teoretice în opera scriitorului nostru, criticul' şi istoricul literar ieşean nu scapă însă prilejul să-i găsească lui Cărnii Petrescu un precursor în Ibrăileanu. Dincolo de această prioritate cam regionalistă şi oarecum restrictivă, Const. Ciopraga consideră observaţiile lui Camil Petrescu „valorificate estetic*4, „ingenioase**. Cu sentimentul ierarhiilor prestabilite, Const. Ciopraga face unele remarci stilistice nu întru totul adecvate prozei scriitorului nostru:
„Tonul de confesiune e specific ambelor romane. în Patul lui Procust confesiunile a două personaje se întregesc cu o serie de scrisori, tot confesiuni deci. Se încrucişează idei, sentimente şi stiluri, pentru a defini, prin mutarea reflectorului dintr-un loc în altul, principalele personaje. înregistrarea în viteză a faptelor şi reflecţiunilor determină utilizarea unui stil direct, fără epitete strălucitoare. E drept că, dacă în primul roman, primează fraza scurtă şi se întîlnesc expresii conclusive (deci, aşadar), în Patul lui Procust construcţiile periodice
1 Portrete si reflecţii literare, Editura pentru literatură, 1967* p. 173-202.
56!>
şi digresiunile în genul lui Proust sînt frecvente. Expunerea e rapidă -abstractă uneori, uscată alteori, încît Tudor Vianu observa că, alături de «imaginea care sensibilizează o idee, o constatare a minţii», multe pagini sînt înţesate de «reflecţii generale, folosind terminologia •cea mai aridă ».1 E o artă care vrea să pară invizibilă. Dacă Liviu Rebreanu caută epitetul aspru, cu parfum de ţărînă, dacă epitetul sadovenian e plastic-evocator, Camil Petrescu reţine epitetul care să dea expresie autenticului. «Veracitatea» e pentru el totul. O frază de Mihail Sadoveanu e lesne de identificat, chiar cînd nu se indică autorul. Cine ar putea spune anume că sînt din romanele lui Camil Petrescu rînduri ca acestea: «Era zăpuşeală, lume multă şi un fel de suflu ■de oboseală năduşită lîncezea în atmosfera prăfoasă şi încinsă » (Ultima noapte..p. 153). «Sufletul omenesc este alcătuit, în afară de instincte, şi dintr-o funcţie creatoare de iluzii, despre care nu poţi să ştii cînd devin autosugestii, şi orice sinceritate trebuie suspectată numai cu măsură» (Patul lui Procust, p. 447). Originalitatea scriitorului nu stă, ■cum se vede, în individualitatea frazei.44 în final, Const. Ciopraga îi recunoaşte lui Camil Petrescu meritul de „analist subtil, dar şi un critic social a cărui operă se înscrie în rîndul valorilor literare moderne.44
O nouă lectură a romanului Patul lui Procust probează, în cazul Oeorgetei Horodincă,1 2 cum revenirea asupra unor cărţi cu ochi profesional constituie prilej nu numai de reîmprospătare a impresiilor iniţiale, dar mai cu seamă de noi descifrări critice. Chiar dacă nu subscriem exultanţei din finalul articolului, sîntem întru totul de acord cu •acele subtile observaţii care atestă o receptare revelatoare:
„Camil Petrescu este un romancier mai surprinzător decît ne-am obişnuit să credem. O lectură atentă a Patului lui Procust, vreau să spun o lectură lipsită de prejudecăţi, adecvată pur şi simplu sensibilităţii şi inteligenţei scriitorului, ne poate dezvălui un autor aproape inedit, nu pentru că explorările critice de pînă acum ar fi sărace sau general-deficitare, ci tocmai pentru că o interpretare din ce în ce mai •adîncită este posibilă. în acelaşi timp, posteritatea operei, aşa cum se întîmplă întotdeauna în cazul literaturii adevărate, începe să facă •disocieri care scăpau în mod fatal criticilor intransigenţi în climatul istoric şi estetic contemporan autorului. Nimeni nu putea să se gîndească Înainte de război, şi mult timp chiar după război, că în lîncezitatea personajelor lui Camil Petrescu sau în neglijenţa lui de a specula « o
1	Arta prozatorilor români, 388, 390 (nota Const. C.).
2	Structuri libere, Editura Eminescu, 1970, p. 29—40.
566
descoperire de ţinută balzaciană», ca Tănase Vasilescu-Lumînăraruv stă un germene mai interesant decît o făgăduială împlinită şi că « deficitul » său în sensul «creaţiei» ar putea fi realizarea unor exigenţe* diferite.
în mod deliberat, Gamil Petrescu nu şi-a propus să realizeze «caractere » şi cred că intenţia sa nu era numai aceea de a face romanul unei drame sentimentale sau romanul unui mediu social, deşi Patul lui Procust include amîndouă aceste modalităţi. Scriitorul era un spirit prea riguros ca să-şi nu dea seama că existenţa omenească trebuie-să treacă în literatură aşa cum îşi consumă ea flacăra, adică în sînul relaţiilor sale cu ceilalţi oameni, relaţii intime, ca şi relaţii publice,, mondene, de ierarhie şi dependenţă socială sau economică etc. Totuşi, a limita opera de romancier a lui Gamil Petrescu la această intenţie-înseamnă, într-adevăr, a limita. Adevărata sa ambiţie, pe care mulţi critici au asimilat-o unei drame a inteligenţei (şi au aplicat-o, în special, dramaturgiei sale), scoate dintr-o dată romanul său, şi în special-Patul lui Procust, la lumina unei ere literare noi, era condiţiei umane/*'
în continuarea marginaliilor sale, G. Horodincă sesizează ca o* particularitate esenţială faptul că drama epică la Gamil Petrescu are* la bază, în romane, o dramă intimă. Dacă în Ultima noapte... drama interioară îi pare oarecum suspendată, caracterul ei destul de mărunt în raport cu cadrul, cu întreaga atmosferă terifiantă a războiului, în care, vrînd nevrînd, autorul a încadrat-o, implicîndu-se, în Patul lui Procust, pe care îl consideră mai matur decît cel dintîi roman, G. Horo* dincă descoperă cu mult mai explicită situarea omului în lume.
„Romanul — susţine G. Horodincă — este o juxtapunere de confesiuni, care expun fiecare o parte a adevărului — aceea pe care a trăit-o şi în modul în care a trăit-o respectivul narator. Scriitorul istorisind felul în care a adunat mărturii reface, de fapt, romanul romanului» explicîndu-şi cu această ocazie concepţia asupra genului, dar şi asupra artei în general. Cerîndu-i doamnei T., ale cărei pagini constituie prima mărturie, să încerce a scrie, autorul insistă asupra ideii că «meseria » şi « meşteşugul» sînt potrivnice artei. Relatarea sinceră şi autentică a unei experienţe de viaţă, relatare făcută de cineva care este în stare să «trăiască» în mod plenar şi lucid toate resursele unei întîmplări» devine, după părerea lui, artă. [...]
Scrisorile doamnei T. şi caietele lui Fred Vasilescu examinează — după cum era de aşteptat — aceeaşi dramă din puncte de vedere simetric opuse: feminin şi masculin. Fiecare din cei doi parteneri, în cursul întîlnirii lor, au arătat unul altuia aceeaşi imagine, aşa cum ne arată
567
luna, în permanenţă, aceeaşi faţă. Mărturia lor «dinlăuntru » ne dă putinţa să descoperim ceva mai mult decît ştie fiecare din ei despre celălalt. Totuşi caracterul subiectiv al oricărei mărturii ne condiţionează în mod fatal, menţinîndu-ne în interiorul unei spovedanii «limi-nare », dar ea însăşi limitată de limitele celui care ne face părtaşii inexplicabilelor sale avataruri. [...]
In patul profesional al Emiliei, trecătoarea care i-a şi trezit dorinţa de a împărtăşi cuiva trista lui descoperire, Fred Yasilescu a citit scrisorile de dragoste ale poetului Ladima, către această semiprostituată. £...] Lectura lor luminează suferinţa intimă a unui mare poet, care a iubit o femeie vulgară şi care s-a sinucis. Citind scrisorile, Fred Vasi-lescu are nu numai revelaţia unei drame care s-a petrecut lîngă el, în care a şi jucat uneori un rol, fără să ştie, dar constată totodată cu stupefacţie că Emilia, această Emilie care reprezintă pentru el treapta de jos a umanităţii, poate oferi despre sine imagini diferite şi chiar ■opuse. Insuficienţa ei e totală. Insensibilă, crudă şi rea, incorectă şi violentă cu croitoreasa, vulgară în expresii şi calculată în «iubire », Emilia este pentru Fred Vasilescu limitrofă cu animalitatea. Incapacitatea de a emana un act spiritual, fie el oricît de elementar, neputinţa de a deschide uşa dormitorului său altfel, decît cu o brutală constatare a unei nevoi fiziologice, o fac într-un anume sens chiar « dezarmată », după opinia lui, în meseria pe care o practică, deoarece «nu are nici una dintre acele arme ale feminităţii, menite să mascheze intenţii materiale şi să coloreze situaţii delicate».[...] în scrisorile lui Ladima, Emilia este însă «Emy scumpă», numai bunătate şi delicateţe, o actriţă de talent, este femeia căreia un mare poet îi împărtăşeşte grijile cele mai secrete, suferinţele materiale, femeia căreia îi trimite versurile sale tăiate din reviste sau abia materializate din vibraţia lor interioară, cerîndu-i părerea, femeia după care îşi potriveşte -viaţa ca după un astru şi faţă de care, chiar la sfîrşit, cînd probabil « ştia », simte « ceea ce simte somnambulul pentru lună ». Oare pentru această femeie se sinucide Ladima, şi, în general, pentru o femeie se poate sinucide un poet? — iată întrebarea care şi-o pune Fred Yasilescu şi ancheta lui, care nu aduce nici un rezultat concludent, vine să suprapună o enigmă altei enigme, deoarece cutiile conţinîndu-se unele pe altele se repetă unele pe altele. [...1
A rămas să ascultăm, în final, punctul de vedere totalizator, al autorului. Or, tocmai acest punct de vedere nu este «superior >> mărturiilor parţiale la care am asistat în cursul romanului. [...] în Patul lui Procust enigma rămîne. Scriitorul nu-şi ia dreptul de a explica o dramă
568
pe care nici cei ce au trăit-o nu şi-o pot lămuri pînă la capăt. Şi, comen-tînd în final iubirea de neînţeleasă perseverenţă a doamnei T. pentru omul care o părăsise în mod brutal, o umilise şi o jignise, ne aduce aminte că subiectivitatea poate fi altceva decît automistificare: « Sufletul omenesc este alcătuit, în afară de instincte, şi dintr-o funcţie creatoare de iluzii, despre care nu poţi să ştii cînd devin autosugestii, şi orice sinceritate trebuie suspectată numai cu măsura ». Făcînd această observaţie cu caracter general, scriitorul ne atrage discret luarea-aminte asupra valorii pe care o are în efortul de cunoaştere a unei existenţe propria ei subiectivitate (încă o dovadă a proustianismului său) şi ne dă totodată cheia în care trebuie descifrate diversele partituri ale romanului. Dar acest mănunchi de mărturisiri îşi întregeşte pe deplin sensul numai dacă facem apel la cele două articole date în notă, la subsol, şi care, după bănuiala lui Cibănoiu, au desăvîrşit opera destructivă a celor doi prieteni asupra lui Ladima. Aceste două articole, pe care se pare că autorul le-a luat din revistele ştiinţifice ale vremii, pun în lumină idei pe care literatura modernă le-a reluat şi speculat cu o mare sagacitate. [...] Gamil Petrescu, deşi are aerul că expediază într-un subsol lipsit de importanţă aceste idei ale lui Sir Jeans, le reia « ca un refren amintitor », pentru a face din ele comentariul suferinţelor omeneşti la care eroii săi l-au făcut martor. [...]
Părăsind-o pe doamna T., căreia îi încredinţează caietele lui Fred Vasilescu, după moartea neaşteptată a acestuia, scriitorul este, dealt-minteri, convins că dezlegarea enigmei pe care ea o căuta aici nu se află nicăieri: « Pe potecile lunecoase ale amănuntelor şi ale interpretărilor, va găsi reazem şi o mai adîncă dezlegare? Va afla ceva mai multă împăcare decît acea sete, care nu se poate potoli, în vis? Dealtfel, cînd e un acord aproape unanim asupra relativităţii spaţiale, de ce n-am crede că sistemul de repercutare al cauzelor nu poate afla nicăieri un punct absolut.; Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea Universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului. »
Această frază, care a trecut mereu neobservată, pecetluieşte o concepţie. Scriitorul sigilează astfel, nu enigma existenţei, e, poate, prea mult spus, ci densitatea ei opacă şi inepuizabilă. Pentru că oricîte straturi am înlătura, oricîte foi am dezghioca, infinitul este mai întins şi mai puternic. [...]
Tehnica sa literară este adecvată acestei cerinţe fundamentale, conform căreia relativitatea spaţiului şi a timpului apărea răsfrîntă înăuntru, în universul sufletesc omenesc, mărturiile paralele avînd rolul
569
să revele ineficacitatea unui punct de vedere fix şi imobil asupra realităţii, aceeaşi întîmplare putînd avea ecouri şi semnificaţii diferite pentru participanţi şi martori. De aceea, Camil Petrescu nu se temea să «idealizeze » sau să ponegrească personajele, toată construcţia sa fiind bazată pe ideea că adevărul este în primul rînd concret, parţial, unilateral, şi că imaginea obiectivă conţine neapărat suportul genuin al subiectivităţii. Imaginea pe care ne-o dă despre doamna T. este evident retuşată de o imaginaţie eminamente «masculină», care ne dă propria ei versiune asupra feminităţii, după cum figura Emiliei este simţitor îngroşată de o parţialitate la fel de evidentă. Dar în aceste imagini psihologice este tot atît de interesantă propria lor substanţă, cît şi filtrul prin care ele sînt trecute şi care face parte în aceeaşi măsură din ţesătura artistică.
Dacă ii aplicăm lui Camil Petrescu criteriul creaţiei de «tipuri »: va trebui, desigur, să recunoaştem că personajele sînt «schematice ». Dar nu cred că trebuie să-i aplicăm lui Camil Petrescu acest criteriu; fiecare carte ar trebui să fie citită mai întîi în sensul ambiţiilor scriitoJ rului respectiv, înţeleasă în intenţiile sale estetice, şi numai după aceea amendată, fie în raport cu valabilitatea acestor intenţii, fie în raport cu realizarea lor. în cazul de faţă, nu avem de-a face cu un creator de tipuri, ceea ce nici nu intra în vederile autorului, ci cu un creator de viziuni subiective, părtinitoare, care, confruntîndu-se între ele, zămislesc imaginea unui adevăr complex, contradictoriu şi în permanentă erupţie ca un vulcan activ. [...]
Camil, Petrescu a reuşit să creeze un tip de roman care solicită din partea cititorului o lectură activă, o participare la iluzia elaborării lui — pentru că Patul lui Procust este efectiv o problemă care se cere dezlegată atît prin construcţia lui, cît şi prin acuitatea umană,susţinută de reacţii evanescente, dar ireversibile, aşa cum este iubirea nefericită a lui Fred Vasilescu şi a doamnei T., care se hrăneşte din semne efe-; mere, nesigure şi contradictorii, înregistrate însă cu precizia unor plăci ultrasensibile. Cu o intuiţie sigură, a dat colaborării dintre scriitor şi cititor o nouă şansă, renunţînd la un punct de vedere «explicit», care deşi se află în structura cărţii, trebuie descoperit, ghicit, refăcut şi atribuit autorului, pentru că el nu rezultă din text, ci din cercetare. Romanul modern de astăzi a adus în prim-plan autenticitatea « documentară » a mărturiei, multiplicitatea punctelor de vedere posibile şi a estompat rolul scriitorului demiurg îndărătul unui joc al posibilităţilor şi faţetelor realităţii, într-un cuvînt, a actualizat viziunea lui Camil Petrescu. Poate că totuşi el a strănutat primul în Ţara Românească!.. .“
570
Trecînd de la Ultima noapte... la Patul lui Procust, Mircea Zaciu 1 glosează disociativ, găsind că „în Patul lui Procust, acest proces al căutării unei noi structuri epice, adecvate unei poziţii filozofice faţă de existenţă, continuă în forme creatoare şi mai dramatice {aici M.Z. face o binevenită trimitere la interviul dat de Camil Petrescu lui Eugen Jebeleanu în 1933, în care socotea arta caducă, declarîndu-se înclinat să renunţe la scris, n.n.). [...1
Romanul, formă sincretică, ajunge la dezagregarea structurii iniţiale, primitive, în stare de microstructuri menite să atingă nemijlocit concretul pur şi să se reintegreze apoi într-o nouă configurare, încărcate de semnificaţii inedite.cc
Situîndu-se în planul strict al istoriei literare, al confruntării în cadrul aceluiaşi gen şi în comparaţie cu o altă formă narativă, Mircea Zaciu conchide judicios:
„Comparat cu Liviu Rebreanu, la care ideea de experienţă estetică lipseşte, autorul Patului lui Procust ne descoperă o dată mai mult profilul său neliniştit modern. Pe Rebreanu îl interesa. în primul rînd viaţa, nu aria (considerată uneori ca o simplă « cochetărie »); creaţia, în înţeles primar, nu estetica Creaţiei, conţinutul, nu forma. Camil Petrescu, spirit anticalofil declarat, se interesează totuşi -euo fervoare ce-i era proprie — de forma operei de artă, înţeleasă ca structură."
Cu deplină onestitate, Al. Paleologu1 2 avansează o judecată de gust considerînd Patul lui Procust inferior Ultimei nopţi... Nu ştim în ce măsură era necesară justificarea. E drept că există în catalogările franceze unii critici, încă de la finele secolului al XlX-lea, care au supralicitat Le rouge et le noir în dauna — dacă se poate spune astfel — celuilalt roman, La Ckartreuse de Parme. Unii estetizanţi consideră,; de pildă, o capodoperă De VAmour. La Stendhal a prevalat net criteriul tipologic, Lucien Sorel avînd în literatură o descendenţă ilustră, spre deosebire de Fabrice. în ultimii ani cota lui Lucien Leuwen, apărut postum (1894) tinde s-o depăşească pe a celorlalte romane stendhaliene invocîndu-se clementele de anticipaţie a structurilor epice moderne. Dar să ne întoarcem la scriitorul nostru, la Patul lui Procust în lectura lui Ai. Paleologu, care vede aici, ca şi alţii, o reuşită a tehnicii compoziţionale. Cea dintîi obiecţie critică, după o apreciere generală, priveşte anemia substanţială a cuplului Ladima-Emilia, personaje prea „conturate", deci oarecum schematice. Şi Ov. S. Crohmălniceanu îl va considera pe Ladima mai viu, mai convingător artistic în nuveleta Mănuşile. Şi Al. Paleologu şi
1	Glose, Editura Dacia, 1970, p. 146—164.
2	Spiritul şi litera, Editura Eminescu, 1970, p. 140—143%
571
Ov. S. Grohmălniceanu, din păcate, nu insistă, reducînd totul la enunţ. Chiar dacă ne situăm pe altă poziţie, regretăm absenţa demonstraţiei la ambii critici, excelenţi de atîtea ori în argumentările lor.
în altă ordine de idei, Al. Paleologu încearcă să se desprindă de-Eugen Ionescu surdinizînd raportarea la Proust:
„Nu împărtăşesc părerea acceptată că Patul lui Procust, ar reprezenta o treaptă mai matură în creaţia epică a lui Camil Petrescu. Aceasta, bineînţeles, nu înseamnă o depreciere a acestui roman remarcabil* în definitiv, după cum stendhalienii se împart în două grupei cei care preferă Le rouge et le noir şi cei care preferă La Chartreuse de Parmey admiratorii lui Camil Petrescu se pot de asemenea împărţi.
Patul lui Procust este în primul rînd o reuşită extrem de ingenioasă ca tehnică ă compoziţiei, în simulacrul acela de « dosar » şi culegere de «procese-verbale ». Lectura lui e pasionantă, iar «intriga »'se detectează progresiv, într-o excelentă alcătuire (în fond « rebusiană », ca să reluăm termenul, pe,j ora tiv la el, al lui Camil Petrescu însuşi, dar. fără intenţie denigratoare) de roman poliţist (cum bine a remarcat G. Căli-nescu). Vulnerabilei în romanul acesta, sînt personajele lui Ladima şi al Emiliei, tocmai pentru că sînt, contrar concepţiei autorului^ prea « conturate »j sînt prea numai «caractere», convenţional definite, şi raporturile dintre ele sînt, cum observa tot Călinescu cu drept cuvînt, neverosimile. (Mult inai viu îmi pare Ladima în scurta lui apariţie din nuvela de mai tîrziu Mânuşile, şi cu totul inconsistent în cealaltă nuvelă, Moartea pescăruşului.) Paradoxal e că acest roman, tocmai din intenţia autorului; de a-1 da ca un exemplu de anticompoziţie şi anticarâcterologie, lunecă, din exces de premeditare, în contrariul acestei intenţii. Dar observaţiile de detaliu sînt pline de viaţă concretă, autentică, iar coincid denţele şi interferenţele destinelor sînt realizate magistral.
Nici în ce priveşte geneza romanului nu se poate spune că ârreprezenta un stadiu posterior şi deci mai matur faţă de Ultima noapte. Cel puţin fragmentar, autorul scrisese şi publicase cîteva pasaje (pe care poate abia ulterior s-a gîndit să le incorporeze într-un roman) cu cinci ani înainte de Ultima noapte..., sub pseudonimul « D-na T. »,; m Cetatea literară (In loc de ora ceaiului şi Amants, heureux ămants), iar Eugen Lovinescu, entuziasmat, saluta în aceeaşi revistă apariţia unei noi scriitoare: «Doamnă, căci nu pot crede într-o substituire, deşi eşti bărbat prin incisivitatea observaţiei şi realismul notaţiei — Doamnă, îmi iau libertatea de a-ţi zice bun-venit în pragul activităţii dumitale literare » (Cetatea literară, 15. I. 1926).
Plecînd de la greşita raportare exclusivă la Proust, Eugen Ionescu a tras nişte concluzii violent negative la adresa Patului lui Procust
572
deşi cu argumente foarte ascuţite şi fine.1 Din nesuprapunerea metodei şi modalităţii celor două opere şi făcînd din gabaritul proustian un criteriu de apreciere, Ionescu, fără să-i constate nota particulară, denunţa în Camil Petrescu «un Proust deficient! » şi romanul lui îi pare doar o tentativă de a avea şi noi faliţii noştri. «Unde era la Proust unitate este la d. Camil Petrescu lipsă de unitate; unde era construcţie şi arhitectură (zic: construcţie), este relaxare, prolixitate şi lipsă de construcţie; la Proust, aşadar, facilitatea, hazardul erau dezminţite de însăşi epuizarea tuturor posibilităţilor hazardului; în Patul lui Procust, hazardul nu este anulat, dezminţit de aruncăturile de zar, cum ar zice Mallarme, şi nimic nu se opune mersului fluvial al unei deconcertante facilităţi» (iVu, Buc., 1934, p. 109). Dacă n-ar fi pornit aşa de convins de la premisa proustiană, Eugen Ionescu ar fi văzut că dacă Patul lui Procust poate fi acuzat de ceva din punctul de vedere al construcţiei, apoi e tocmai de un exces în sensul acesta, aproape de o confecţie; dar e o construcţie'de alt tip decît cea proustiană. Ceva mai înainte spusese: «se. contrazice însă descrierea prousto-bergsoniană (devenirea, evoluţia interioară a personajelor) cu un anumit sens static, oarecum naturalist, al personajelor (de pildă, Ladima) » (p. 108— aici are dreptate).
Nici imitator al lui Proust (gelozia lui Gheorghidiu şi încă una sau două note de evidentă inspiraţie proustiană în Patul lui Procust, toate asimilate organic, într-o creaţie autonomă, nu dovedesc altceva decît o permeabilitate rodnică), nici proustian ca temperament, Camil Petrescu a avut cu Proust o întîlnire de mare importanţă pe plan teoretic, sincronă şi concordantă celei cu Husserl. El a fost primul, cred, care a interpretat opera lui Proust prin prisma fenomenologiei
1 Nu al lui Eugen Ionescu e o carte extrem de serioasă şi pertinentă, în ciuda cabriolelor ei paradoxale şi ireverenţioase de «enfant terribie »; e una din cele mai bune cărţi de eseistică literară pe care le avem. Tratarea în batjocură a controverselor literare rine din faptul că e, în fond — şi e de mirare că nu s-a observat asta — o carte despre moarte, cu un substrat grav (şi, la modul acesta, gravitatea nu se poate mima), iar din perspectiva aceasta, tot restul, şi vanităţile literare mai ales, e frivolitate. Toată opera lui Ionescu de astăzi e conţinută în germen în această carte. Eroarea de judecată globală (căci în detalii vede just) faţă de Ion Barbu vine din faptul că l-a raportat la Mallarme şi Yalery, de care nu e legat substanţial, iar faţă de Camil Petrescu din faptul că l-a raportat exclusiv la Proust. Profit de ocazie să subliniez în treacăt că Eugen Ionescu era singurul la noi, la acea dată, care a văzut în A la recherche du temps perdu colosalul efort arhitectonic (nota Al.P.).
573
(paralel cu cea bergsoniană, recunoscută). Nu ştiu dacă de, atunci a mai făcut-o’ cineva; e probabil că da. Camil Petrescu s-a întîlnit cu Proust pe terenul funcţiei de cunoaştere atribuită artei literare, identi-ficînd In metoda proustiană coincidenţe remarcabile cu metoda fenomenologiei: « sînt momente în vasta operă a lui Proust care arată preocupări de semnificativ şi perenitate specific fenomenologice, deşi e puţin probabil că a cunoscut această gîndire, dar dovedind un instinct adînc al cunoaşterii» (Teze şi antiteze, p. 45/ Dacă o atare tentativă nu ar fi de o inutilă pedanterie, s-ar putea traduce în complicatul limbaj husserlian întregul demers analitic şi descriptiv al lui Proustr de la investigaţia conştiinţei pure pînă la aperceperea structurilor obiective. Camil Petrescu a înţeles că metoda proustiană nu era un psihologism de tipul scientist la modă în epocă (şi Husserl se lepăda stăruitor de psihologism)/4
Din articolul Adrianei Iliescu, Camil Petrescu şi Anton Holban, literatura ca experienţă 1 reţinem, în primul rînd, efortul autoarei de a demonstra la ambii prozatori că, dincolo de ceea ce numeşte „Ich-romane/ unde pulsează mărturia, trebuie văzut eul trucat al romancierilor. Avînd în memorie anumite laitmotive critice, Adriana Iliescu, din chiar pragul suitei de fluente notaţii, nu se sfieşte să spună un adevăr de care sîntem întru totul convinşi:
„Critica noastră asociază numele lui Camil Petrescu şi al lui Holban aşezîndu-le sub zodia lui Proust, adică a romanului de analiză, a literaturii ca experienţă de viaţă transcrisă. Camil Petrescu a teoretizat cu patimă ideea autenticului, polemizînd mult înaintea lui Sartre cu autorul atotştiutor ce se aşază în perspectiva unui «bon Dieu » ce cunoaşte tot ce simt şi gîndesc personajele. Este adevărat că atît pentru Camil Petrescu cît şi pentru Holban, literatura este o experienţă existenţială, iar sentimentele un mod de recunoaştere (a naratorului, a celorlalţi, a relaţiilor umane, a realităţii). E vorba de o aventură a cunoaşterii, de o experienţă directă ce tinde spre adevăr. Proustianismul celor doi prozatori este departe de a fi complet, iar deosebirile dintre cei doi sînt notabile. Dintr-o filiaţie, în genere, adevărată s-au tras şi concluzii aproximative. Astfel, s-a răspîndit impresia că Anton Holban şi Camil Petrescu au scris o proză «de analiză». Dar nimic din obiectivitatea minuţioasă, riguroasă şi distantă a celebrului analist ce rămîne ironia chiar faţă de el însuşi, nu vom găsi la aceşti doi scriitori ce au amîndoî (se poate demonstra prin lungi citate) oroare de ironie tocmai fiindcă ironia creează distanţă, disociază, obiectivează.“ 1
1 Viaţa românească, an. XXII, nr. 6, iunie 1970, p. 75—80.
574
De acord. în sensul propus găsim şi în Gamil Petrescu şi în Anton Holban citate, dar cel puţin în aceeaşi măsură nenumărate pagini în care cu greu, la analiză de retortă, disociezi ironia de sarcasm. Mai departe vom vedea şi ceea ce spun Ov. S. Grohmălniceanu şi Al. George cînd scrutează nisipurile mişcătoare ale prozei de analiză.
Aceasta nu ne împiedică să fim solidari cu convingerea Adrianei Iliescu atunci cînd afirmă;
„Trebuie să acceptăm că dacă eroii «romanelor obsesionale » se manifestă printr-o explozie subiectivă, autorii se află undeva în afara copertilor volumelor sau, mai bine poate, în subsolul paginii, acolo unde lucrurile pot fi comentate altfel — aşa cum sînt prezentate în Patul lui Procust. Aşadar, protagoniştii sînt cu pricepere antrenaţi şi solid angrenaţi în cîte o poveste de dragoste: dar iubirea-gelozia este aici mai degrabă o metaforă, scriitorii discută, în principal, despre âltceva.“
Plasîndu-1 într-un context mai larg al literaturii europene, tînărul critic Alexandru Ştefănescu 1 îl apropie pe Gamil Petrescu de Ibsen şi Brecht şi dacă descoperă similitudini în pasiunea dezbaterii de principii găseşte şi deosebirea care îl particularizează pe dramaturgul şi romancierul nostru în problema cunoaşterii.
Luciditatea, integritatea etică îl fac pe Gamil Petrescu să nu abdice de la demnitatea austeră a principiului.
între Gamil Petrescu şi G. Gălinescu, se poate, de asemenea, găsi un liant, ambii scriitori agreînd jocul abstracţiilor asimilat procesului de cunoaştere apriorică. Sîntem de acord că scriitorul nostru „se află departe de Blaga“, care stabilea determinări intuiţioniste de tip spen-glerian (intuiţionismul abisal) dar nicidecum bergsonian, cum încearcă să reducă Al. Ştefănescu la o paranteză un proces cu mult mai complex, vizînd esenţa problemei gnoseologice la cei doi scriitori. Să urmărim, însă notaţiile lui Al. Ştefănescu:
„Gamil Petrescu nu este un sentimental, în sensul că el nu se lasă pradă efuziunilor. De la o înălţime rece, din aerul rarefiat al rigorilor intelectuale, privirea sa cuprinde cu limpezime spectacolul vieţii. [...] Ga şi Călinescu, Gamil Petrescu este intelectualul care face judecăţi apriori asupra existenţei. El se află departe de filozofia lui Blaga (şi, deci, de intuiţionismul bergsonian), care trimite pe gînditor să se substituie fenomenelor pentru a lua act, prin iubire, de esenţa realului. Gamil Petrescu face din conflictele personajelor sale un adevărat joc al ideilor pure. [...] Poezia, teatrul, romanul, eseistica sa, toate sînt 1
1 Al. Ştefănescu, Demnitatea ideii, în Luceafărul, an. XII, nr. 31 (431), 1 august 1970, p. 2.
575
rezultatul acestei lucidităţi care încearcă să-şi asume datele realităţii fără a ieşi ea însăşi în întîmpinarea lor. O demnitate rece ă principiilor născute odată cu conştiinţa separă pe scriitor de realitatea fremătă* toare. Patetismul operei lui nu e euforia cunoaşterii, ci febrilitatea chemării. Cu o voce uscată de sete, scriitorul cheamă mereu 6 realitate suficientă sieşi să se supună îmbrăţişărilor sale. Dar ea rămîne fidelă propriei arderi care nu are nevoie de comunicare.
Suferinţa unui scriitor coboară totdeauna şi asupra personajelor din opera sa.
Transpusă echivoc în termeni erotici, drama demnităţii ce face imposibilă comuniunea apare şi în romanul Patul lui Procust. Fred Vasi eseu şi doamna T. se cheamă cu disperare, dar toată energia apelului lor se comprimă într-o aşteptare tăcută. Ei nu vor să renunţe la individualitate, fiindcă sînt demni şi nici măcar nu înţeleg că acesta e te sacrificiul ce li se cere. Ei nu-şi dau seama că dragostea e un act de umilinţă, de depersonalizare. Ga şi în cunoaştere, individul trebuie să renunţe la personalitate pentru a se confunda cu un element dinafară. Iar înţelegerea se produce abia cînd subiectivitatea s-a dizolvat cu totul în noul cadru de existenţă. E drept că în procesul cunoaşterii reciprocitatea abandonului e mai puţin evidentă. [...1 Avînd o viaţă interioară bogată, Fred Vasilescu şi doamna T. vor să facă fiecare, din-partenerul iubirii, un individ într-o casă străină. Ei nu înţeleg că pentru dragoste ar trebui să renunţe la ceea ce le aparţine, să se dăruie unul altuia goi, contopiţi într-o realitate ce abia se va naşte. Drama lor e o dramă a frigidităţii intelectuale. E ca şi cum gînditorul ar implora cerul să se supună speculaţiei filozofice. Sentimentul unicităţii duce la aeeastă tragică indisponibilitate. S-ar putea obiecta că Fred Vasilescu şi doamna T. nu sînt închişi în propria lor suficienţă, că ei nu sînt sterili, că au nevoie unul de altul. Da, dar au nevoie nu pentru a se abandona unei creaţii comune, ci pentru a se anexa unul altuia cu sentimentul că ei contează şi nu legea care i-a adus un timp la lumină pentru ca ulterior să-i înlocuiască cu alţii. Plenitudinea intelectuală e cauza unei asemenea semeţii. Ca şi într-o cunoaştere nerealizată din cauza obiectului inert şi a cercetătorului distant, protagoniştii romanului gustă insatisfacţia pînă la capăt."
Fără ambiţia de a cuprinde întreaga problematică a cărţii, Al. Şte-fănescu rămîne fidel ipotezei că „demnitatea ideii" la Camil Petrescu are echivalent metaforic în „jocul ielelor", deci al abstracţiilor. Proce-dînd prin separaţie, Al. Ştefănescu a ales cuplul Fred Vasilescu-doamna T, socotit ca cel mai adecvat pentru explicitarea dramei individualităţii
576
exacerbate. Interesantă tentativă de smulgere de Ia examenul lejer prin descripţie.
Un punct de reper inedit în receptarea romanului Patul lui Procust găsim în paginile consacrate lui Camil Petrescu de Al. George.1 E, după noi, punctul de vedere cel mai puţin tributar înaintaşilor, în ciuda unei anume absolutizări a reuşitei exemplare a lui Camil Petrescu numai în Patul lui Procust: Temperament funciar polemic, Al. George se desprinde fără reverenţe de T. Vianu şi G. Călinescu şi e în dezacord cu perspectivismul şi relativismul sub semnul cărora îl situează esteticianul şi apoi ilustrul istoric literar. Incontestabil că Al. George este printre cei mai înzestraţi critici, care, extinzîndu-şi examenul asupra întregii opere a scriitorului nostru, ar oferi, pentru perioada receptării în contemporaneitate a lui Camil Petrescu, una dintre cele mai originale interpretări, refractar, la modul superior, preluării valorilor fetişizate. Spaţiul nu ne îngăduie, dar marginaliile lui Al. George s-ar cuveni reproduse in extenso:
„Credincios principiului proustian al unităţii de viziune- Camil Petrescu, printr-un enorm artificiu, păstrează naraţiunea1 la persoana întîi şi romanul se compune din colectarea mărturiilor pe care le fac personajele sale, într-un dosar de existenţe,/Dar metoda nu ;e deloc proustiană, ci aceea a << cadrului >> naturalist de totdeauna»•
în schimb, faţă de primul roman, cel de al doilea sparge compoziţia, şi anchetaţilor li se recomandă să cultive « digresiile, alunecuşurile din condei, pe care le bănuiam mai interesante decît în tîmplarea însăşi >>. De unde Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război era o compoziţie clară, uniliniară, de factură clasică, acţiunea celui de al doilea roman este întortocheată, înaintează ramificîndu-se, şi în acest amănunt putem vedea o oarecare influenţă a lui Proust.
Dacă personajele sînt mai multe şi atenţia cititorului este purtată cînd la unul, cînd la altul, în schimb ele sînt unificate de interesul pe care-1 poartă aceleiaşi probleme. Intr-adevăr, indiferent de variaţiile de situaţii şi de poziţia eroilor, personajele principale nu vorbesc decît despre dragoste văzută ca o preocupare exclusivă, care condiţionează existenţa — şi a fost necesar un mare talent pentru a salva aceste pagini de monotonie.
Prima voce pe care o auzim este a doamnei T., care ne vorbeşte din cîteva scrisori adresate autorului. în legătură cu ea, Camil Petrescu propune o teorie curioasă, după care persoanele cele mai apte de a scrie
1 Al. George, Semne şi repere, Editura Cartea românească, 1971,
p. 112 — 120.
■57.7
literatură, sînt eele pe care preocupările le ţin departe de ea şi care «nu au talent». Gamil Petrescu urmărise această problemă în articole de critică literară în care analiza sau << denunţa * (cum îi plăcea să se exprime) meşteşugul, « scrisul frumos », arta (în care el vedea doar o afectare pe care o repudia numind-o caligrafie, calofilism etc.). Pe cît se pare, autorului nostru îi repugnă orice încercare de a izola opera de artă într-o lume aparte, de a da gestului artistic o autonomie deasupra suportului său material, constituindu-se ca o finalitate. Deosebirea dintre autentic şi artă, care fusese unul din principalele posturi ale unei anumite concepţii artistice, se vede astfel suprimată. Dimpotrivă, preocuparea de autentic, de documentar este, în Patul lui Procust, maximă. Corespondenţa, însemnările brute, documentul ştiinţific sînt produse pentru a alimenta interesul cititorului în mai mare măsură decît compoziţia închegată şi rotundă.
Dar de aici şi pînă la a susţine că amatorul este cel care poate exprima mai bine, «cu o liminară sinceritate, ceea ce a simţit, ceea ce a gîndit, ceea ce i s-a întîmplat în viaţa lui şi celor pe care i-a cunoscut sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără ..caligrafie » este o diferenţă excesivă. Căci pentru a pu tea realiza toate aceste deziderate e necesară o mare rutină literară şi experienţa arată că în primul rînd amatorii sînt cei tentaţi să scrie « frumos », să literaturizeze, adică să nu se exprime «cu o liminară sinceritate ». încercările începătorilor netalentaţi, ca şi compoziţiile elevilor de liceu, sînt forţat literare, afectate şi îngrijit caligrafiate. Cînd Camil Petrescu pronunţa aceste principii simple, o făcea de la înălţimea unei vaste experienţe artistice de la care e firesc să i se pară « aberaţii» tocmai ceea ce în realitate tentează pe neofiţi! Un om fără absolut nici un fel de experienţă a scrisului e de neconceput.
Doamna T. este, în intenţia autorului, o astfel de amatoare fără talent. E proprietara unui magazin de mobile, are, ce-i drept, « un dublu comerţ cu arta dar se ţine totuşi departe de literatură fiindcă « nu ştie să scrie Dar scrisorile ei dovedesc o remarcabilă personalitate artistică. Sînt cele mai bune pagini scrise de Camil Petrescu prin densitatea impresiilor, prin fineţe şi mai ales prin continua disponibilitate de a-şi traduce stările de conştiinţă într-un limbaj cu reflexe lirice. Din aceste pagini clocotitoare ca o esenţă tare se dezvăluie însă, alături de personalitatea povestitoarei, drama unui oarecare D., prieten din copilărie al ei, care şi-a zădărnicit viaţa din cauza ei şi pe care ea îl acceptă în intimitate din compasiune. Din nefericire, doamna T. însăşi poartă în suflet eşecul unei..iubiFi nesatisfăcute, ale cărei ecouri străbat din paginile scrisorilor.
578
Intrigat, autorul identifică pe amantul doamnei T. în persoana lui Fred Vasilescu, tînăr diplomat şi aviator amator, şi cu ajutorul lui încearcă şă afle mai mult, anchetîndu-1. Fred Vasilescu îşi scrie anumite amintiri din viaţă sub titlul O după-amiază de august şi aceasta constituie secţiunea cea mai importantă a romanului. Amintirile lui nu se referă la legăturile cu doamna T., la care totuşi face aluzie în repetate rînduri, suficiente totuşi pentru a ne captiva interesul, dar fără unitate cronologică. Relatarea lui priveşte mai mult o după-amiază petrecută în tovărăşia mediocrei actriţe Emilia Răchitaru, o prostituată lipsită de talent şi de sensibilitate.
Fred Vasilescu realizează şi el dezideratul autorului, anume de a nu fi scriitor, dar conversaţia lui « dă acea impresie unică de trăire adevărată »,. Pentru a ne face cunoscută ignoranţa lui Fred în literatură, autorul ni-1 arată mirîndu-se în compania a doi scriitori pe care-i consideră cu o admiraţie de gimnast. Dar este imposibil ca un tînăr atît de inteligent, plimbat prin străinătate, licenţiat în drept şi secretar de legaţie (fie ea şi românească) să manifeste o asemenea ignoranţă numai pentru a confirma teoriile autorului. Dimpotrivă, povestirea lui ne pune în contact cu un intelectual în concepţia lui Gamil Petrescu. Ce este remarcabil la Fred Vasilescu este gama extinsă a impresiilor pe care ştie a le distinge şi a le nota. [...]
Dar excesul de demonstraţie merge mai departe şi viciază tot romanul. Căci, în definitiv, ce caută Fred Vasilescu la Emilia? Explicaţia că « e cald şi după-amiaza asta de august e calmă şi îmbîcsită ca în orele de siestă cu harem obosit (...) şi aş vrea să văd o coapsă de femeie frumos arcuită, cu pieliţa albă ca să ţi se lipească de podul palmei», nu e satisfăcătoare. în toată această după-amiază sensibilitatea lui e contrazisă şi suferă crîncen şi este de neconceput că un om cu situaţia lui materială se coboară în astfel de momente în medii atît de josnice. Şi afară de aceasta, Fred îşi urmăreşte partenera cu o atenţie am zice ştiinţifică, o supune unui examen cu lupele cele mai puternice, o judecă la tot pasul, o cîntăreşte. Emilia e personajul despre care acest erou vorbeşte cel mai mult — şi, atunci, pe bună dreptate i s-a reproşat lui Camil Petrescu insuficienţa ei. « Pentru ca Emilia să atragă pe un poet ca Ladima, scrie G. Călinescu (în Istoria literaturii romane, p. 662), trebuie să-i admitem nu numai însuşiri fizice, dar şi oarecare putere de atracţie morală. Romancierul face din ea o bestie incultă şi e vădit că-i Încarcă vorbirea ».
Prezenţa lui Fred vine din acelaşi spirit de demonstraţie care domină, dealtfel, tot romanul. Personajele cărţii nu au decît o legătură
579
întîmplătoare între ele. Căci Patul lui Procust este o teoretizare asupra unei anume concepţii a amorului şi personajele sînt în fond nişte subiecte psihologice pe care autorul le leagă convenţional şi le pune în contrast pentru uzul demonstraţiei. Dacă Ultima noapte de dragostet tntiia noapte de război fusese romanul unui « caz », Patul lui Procust este romanul unei « probleme ».
Modul cum e condus firul evenimentelor este, după cum s-a remarcat, esenţialmente dramatic. Situaţia cititorului care poate urmări tribulaţiile personajelor este aceea a unui spectator care asistă la o piesă unde fiecare personaj urmează o linie a acţiunii independentă. Singur spectatorul le cuprinde pe toate în unghiul lui vizual şi le poate descifra adevăratul sens.
Nu avem deci de a face cu unitatea de viziune din romanul lui Proust, ci cu un fragment de realitate asupra căruia îşi exercită observaţia mai multe persoane. T. Vianu vede aici:
«Un procedeu care permite identificarea situaţiilor şi a caracterelor prin încrucişarea unor mărturii deosebite. Autorul pare a fi de data aceasta un perspectivist; el pare a şti că ceea ce numim adevărat este totdeauna produsul unui punct de vedere şi că singura putinţă de a ne salva oarecum din relativismul fatal al cunoştinţei este a înmulţi perspectivele în jurul aceluiaşi obiect. Tehnica Patului lui Procust este aceea a relativismului modern » (Arta prozatorilor români, 1941, p. 391).
Iar G. Gălinescu comentează în acelaşi fel procedeul, susţinînd că cititorul încearcă o emoţie « poliţistă » refăcînd prin mărturiile diferite ale eroilor adevăratul aspect al lucrurilor. Nouă însă situaţia ni se pare inversată. Faptele ni se par cît se poate de bine precizate şi nu ele oferă vreo dificultate înţelegerii. în centrul romanului Patul lui Procust nu stă o afacere complicată, pe care confesiunile eroilor colectate de autor în dosarul lui de existenţe le luminează un aspect sau le colorează afectiv în vreun fel, ci este problema dragostei, în funcţie de care se definesc eroii şi se compune romanul prin adunarea, de un arbitrar specific literaturii realiste dar nu mai puţin de o logică impusă de « compoziţie », a momentelor care pot caracteriza mai bine comportarea eroilor. Se poate vedea uşor că eroii romanului sînt înfăţişaţi într-un paralelism destul de simplu şi urmînd în activitatea lor pe terenul ficţiunii cam aceleaşi etape. Modul lor de a se comporta le diferenţiază (şi în asta constă după noi şi marele interes al romanului), dar destinul sub care acţionează e acelaşi.[...]
Ca şi în Ultima noapte de dragoste, se observă şi în cel de al doilea roman reducerea extremă a personajelor. Deşi acţiunea este mai dis-
580
parată, firele ei divergente sînt răsucite într-unul singur. Cele patru personaje: Ladima, anonimul D., Fred Vasilescu şi doamna T.— cărora nu li se poate adăuga decît ca un punct de interferenţă a faptelor, dar nu şi ca interes psihologic, Emilia — reprezintă moduri ale experienţei erotice într-o viziune circumstanţială, dar de mare profunzime şi într-un paralelism al trăirilor care îi apropie şi le dă o notă comună. Căci dacă primii impresionează prin dramatismul existenţei, printr-un anumit brio al experienţei lor nefericite, doamna T. şi Fred sînt ridicaţi pe o treaptă mai înaltă a viziunii şi reprezintă alt mod de reflexie şi de comportare. Nu încape îndoială că autorul acestui roman vorbeşte mai mult prin comentariile lor şi împărtăşeşte cu ei aceeaşi viziune fără de iluzii asupra vieţii. Deşi scrisorile lui Ladima constituie cheagul acţiunii şi pretextul reflecţiilor lui Fred, în primul plan al interesului psihologic se situează legătura dintre tînărul aviator şi doamna T. Aceasta reprezintă, de fapt, şi principala realizare a romancierului. Amîndoi înfăţişează acelaşi tip uman, compus dintr-o înaltă intelectualitate şi o conştiinţă morală superioară. în structura sufletească a celor doi amanţi, autorul a pus acea demonică tristeţe a individului care a depăşit experienţa curentă şi poate reflecta asupra vieţii dintr-o perspectivă din care, dacă lipseşte contagiunea cu lumea obişnuită, fericirea, în schimb, devine ea însăşi sterilă. Ei reprezintă moduri excepţionale ale existenţei, tipuri menite, în cadrul unei viziuni lucide şi pesimiste asupra raportului om-univers — la care pare a adera Camil Petrescu, ca o consecinţă a constatării ostilităţii generale a lumii — să fie eliminate de cenzura unificatoare şi implacabilă a naturii prin moarte sau anihilare. Misterul unor astfel de apariţii nu s-ar lămuri decît ca un confluent în taina mai mare a lumii. Or, pe cît poate întrevedea înţelegerea noastră, universul, în genere, nu ne oferă spectacolul expansiunii formelor spre desăvîrşire, ci acela al degradării şi al dispersiunii. Cele două personaje ale romanului « dispar » deci, sau îşi reduc pînă la anihilare tonusul vital după o experienţă epuizantă, dar plină de revelaţii. în sfîrşitul lor nu trebuie să se vadă o revoltă împotriva împrejurărilor determinate ale vieţii, ci o consecinţă a tragediei veşnice a existenţei. Fred Vasilescu este cel care ştie să dea acestei fatalităţi aura de tragedie prin actul său voluntar. Pe aceste aliniamente psihologice, «misterul abţinerii lui Fred» (dealtfel, în spiritul vechilor romane medievale ale iubirii) înseamnă o intuiţie profundă asupra fenomenului uman şi negreşit ridică această scriere la nivelul literaturii universale.
Surprinzătoare, dar nu şi pentru cel familiarizat cît de puţin cu literatura lui Camil Petrescu, este persistenţa în acest roman a aceleiaşi
581
teme care se repetă şi se multiplică îri toate scrierile sale. Din acest punct de vedere Patul lui Procust nu aduce decît o schimbare de situaţii şi de peisaj. Poate conştient de insuficienţele primului roman, redus la persoana povestitorului, autorul s-a gîndit să extindă lumea eroilor săi prin creaţia de personaje care să se definească însă tot în funcţie de aceeaşi problemă.
Ga urmare a acestui fapt, tendinţa de a articula un cadru real, o lume cu existenţă obiectivă, se face simţită cu mai multă putere în Patul lui Procust. Diferenţierea psihologică a eroilor devine pentru prima dată o preocupare pozitivă. începe să se configureze o «lume » a romanelor lui Gamil Petrescu, şi aceasta nu e atît a atmosferei, a mediului, sau a situaţiilor, cît a sufletelor. în această direcţie merge marea ambiţie a scriitorului, şi măsura în care el izbuteşte să le dea viaţă şi să le facă purtătoarele de cuvînt ale concepţiilor sale reprezintă şi gradul lui de realizare artistică. Care sînt deci caracteristicile lor?
în primul rînd, am deosebit, desigur, importanţa excesivă acordată iubirii, văzută ca o preocupare majoră care condiţionează existenţa. Principalele personaje ale romanelor lui Gamil Petrescu trăiesc, literar vorbind, numai prin latura lor sentimentală şi sînt evocate numai în cadrul legăturilor erotice care însoţesc şi încadrează viaţa lor psihică. Este aici « necunoscuta » care, dacă nu rezolvă toate ecuaţiile romanelor lui Gamil Petrescu, înseamnă cel puţin piatra de încercare a înţelegerii lor. Fără a pătrunde şi a resimţi într-o oarecare măsură această particularitate nu se poate aborda literatura romancierului nostru. Ea impune o participare simpatetică fără de care romanele lui apar ca nişte construcţii inteligente şi subtile, dar oarecum incomprehensibile. Scepticii, neîncrezătorii în autenticitatea sentimentelor, nu pot intra în publicul lui Gamil Petrescu. Rezervele lui G. Gălinescu în Istoria literaturii române, formulate în acest spirit, definesc poziţia criticului şi limitele înţelegerii sale. Căci toată literatura lui Gamil Petrescu e un imn închinat iubirii, care e agentul vieţii şi al morţii şi destinul eroilor săi se va desfăşura sub acest semn. în analiza acestui sentiment îşi va încerca romancierul nostru toate puterile artei sale, şi va da paginile cele mai profunde.
Gine judecă de la distanţă şi se lasă sedus de caracterul violent al unora din paginile lui Gamil Petrescu ar putea săvîrşi eroarea de a-1 clasa pe romancierul nostru printre romantici. Dar această pornire spre viaţa erotică, care dă un accent atît de particular şi de tulburător operei lui Gamil Petrescu, nu trăieşte izolată de viaţa conştiinţei ci îi este subordonată, chiar dacă uneori se răzvrăteşte împotriva ei.“
582
Ov. S. Crohmălniceanu,1 cunoscînd rigorile istoriei literare, porneşte de la ceea ce aduce nou Patul lui Procust faţă de Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Pînă în punctul unde simte necesar şi justificat şă discute particularitatea concepţiei estetice a scriitorului, apelînd la cunoscutele consideraţii ale acestuia asupra lui Proust şi intuiţionismului bergsonian, reunite în Teze şi antiteze, criticul face
0	demarcaţie între condiţia intelectualului, aşa cum apare ea în primul roman şi în Patul lui Procust. Subscriem la majoritatea: consideraţiilor lui Ov. S. Crohmălniceanu, clare şi la obiect, nu însă şi la convingerea sa că Ladima din nuvela Mănuşile ar înşemna o modificare esenţială a opticii scriitorului asupra tipologiei şi evenimentelor. Ladima din Patul lui Procust e tot atît de radical în atitudinile sale, mai nuanţat decît cel din Mănuşile (nuvelă destul de modestă, ca şi Cei ce plătesc cu viaţa), unde multe trăsături sînt sensibil, chiar supărător îngroşate. Dubla dramă a lui Ladima, socială şi intimă, provine în primul rînd din însăşi structura societăţii care dispunea de toate mijloacele pentru anatemizarea intelectualului, în speţă a artistului refractar concesiilor de circumstanţă. Şi Ladima, dincolo de penibila obsesie erotică, de eşecul şi comportarea dezonorantă, reiese ca o conştiinţă ireconciliabilă în întreprinderile sale literare, de gazetar intransigent. Situaţia lui pauperă, în contrast cu a mondenului Fred Vasilescu, provine în mare măsură din atitudinea lui indezirabilă. Prin Ladima, romancierul a continuat, pe alt fundal al vieţii social-politice, să releve o faţetă, care îi era proprie, a inadaptabilităţii intelectualului de o mare'onesti-tate în aspiraţiile sale civice, dar, ca şi lui Gelu Ruscanu, „jocul ielelor“ fiindu-i nefast. Să urmărim însă consideraţiile lui Ov. S, Crohmălniceanu :
„Dacă în Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, Camil Petrescu şi-a ales pentru examinarea problemelor care îl preocupau un caz privilegiat (eroul dobîndeşte, graţie hazardului, mult visata securitate materială), în Patul lui Procust propune discuţiei cazul curent; Ladima nu mai e intelectualul eliberat de constrîngerile imediate ale existenţei; dimpotrivă, el trebuie să se zbată îngrozitor pentru a trăi, să recurgă la cele mai penibile expediente.
Ladima e poetul de o rară sensibilitate, gazetarul prob şi curajos., omul gesturilor exemplare, cavalereşti. La Tekirghiol, cînd doamnei T.
1	se adresează o necuviinţă, el singur intervine, alb ca varul, şi, fără să-i
1 Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura romană între cele două războaie mondiale, Editura Minerva, 1,-1972, p. 467—476.
583
pese că riscă a înfrunta o întreagă bandă de cheflii, pe jumătate beţi, îi strigă în faţă lui Fred Vasilescu, ridicolul, dar şi admirabilul: « Domnule, eşti un goujat». [...]
Eroul poartă toate stigmatele poetului neînţeles, aşa cum l-a creat lumea burgheză. Ceea ce i se întîmplă, să se îndrăgostească de o femeie ordinară, o semiprostituată, pe care el o crede întruchiparea purităţii şi bunătăţii, e o consecinţă a condiţiei sale jalnice sociale şi materiale. Ladima caută necontenit să evadeze din platitudinea existenţei cotidiene, trăieşte spiritual în altă lume şi-şi proiectează himerele asupra realităţii. în aceasta constă, arată romancierul, dezarmarea morală a personajului. Ladima refuză să vadă cu luciditate mizeria în care se bălăceşte. El are o uluitoare capacitate de a o converti în superioritate. Chiar felul cum se îmbracă îl defineşte. Ladima găseşte vulgară alura sportivă şi eleganţa vestimentară a lui Fred Vasilescu. De aceea poartă guler scrobit, o haină fără supleţe, demodată, care nu-i vine; manşetele cămăşii îi depăşesc mîneca hainei ca nişte « burlane »; are mustăţi mari de muşchetar, zice el, mai degrabă de sergent-major, găsesc alţii. E ceva în portretul acesta din rigiditatea, nu o dată comică, a lui Macedonski.
Ladima se agaţă cu disperare de o lume pe care o detestă şi cu care ar trebui să rupă orice legătură. Dar eroul păstrează o inepuizabilă putere de autoiluzionare. El crede în himerele minţii sale, ca un bolnav în halucinaţiile febrei. Societatea îl neutralizează uşor, azvîrlindu-i o slujbă mizeră de corector sau de redactor nenorocit. Se vorbeşte undeva, In unele cercuri boeme, de marele poet Ladima. Cunoscuţii îl consideră tipul perfectului ratat, numai cîţiva prieteni văd în el o fiinţă de o structură sufletească aparte.
Cu Ladima se petrece o dramă jalnică, descurajantă, strivitoare. Emilia îl foloseşte ca paravan social. Se întreţine astfel cîteva ore pe zi cu dînsul, cînd, istovit, eşuează în locuinţa ei, alcov meschin de mahala. Ladima joacă aici tabinet cu Valeria, sora Emiliei, face proiecte maritale, se interesează de sănătatea «logodnicei» sale. Aceasta nu prea iese cu el, pentru că — le explică prietenilor — «nebunu » e prost îmbrăcat. în schimb, îl trimite după tot felul de comisioane umilitoare. Drama lui Ladima e atît de sumară şi grotescă, încît unii comentatori ai cărţii au găsit-o aproape neverosimilă.
S-a spus că eroul trebuie să fie de o candoare dezarmantă ca să nu-şi dea seama ce farsă sordidă i se joacă. Dar Ladima, tocmai din cauza statutului său social inferior, n-are cum să pătrundă în lumea de lustru mediocru, unde circulă ca simplă demimondenă «logodnica»
584
lui. Mai mult, el nu vrea să afle adevărul. Ladima are nevoie să se auto-mistifice* să-şi construiască universul acesta imaginar de afecţiune, de calm şi de curăţenie morală, fără care n-ar putea trăi. Unui asemenea tip de intelectual, experienţa umilitoare a vieţii zilnice îi inoculează o mîndrie bolnavă. Din orgoliu, Ladima refuză pînă în ultima clipă să-şi contemple toată mizeria existenţei. înainte de a se sinucide, împrumută nişte bani, pe care-i lasă în buzunar, ca să nu se creadă cumva că şi-a pus capăt vieţii din cauza sărăciei. Compune şi o scrisoare de dragoste, destinată frumoasei doamne T., femeie distinsă, cultă, delicată, antiteză a Emiliei, iarăşi spre a înlătura orice bănuială că ar fi fost în stare să se omoare pentru o vulgară prostituată.
Romanul ne prezintă, aşadar, drama secretă a lui Ladima. Datele acesteia le aflăm din scrisorile eroului adresate Emiliei şi din comentariile cu care ea însoţeşte în pat lectura lor de către Fred Vasilescu.
El e fiul lui Lumînăraru din Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de război, tovarăş cu Nae Gheorghidiu în numeroase afaceri. După conflictul de la Tekirghiol, tînărul îl cunoscuse pe Ladima şi-i cîştigase prietenia. Bpgat, frumos, sportiv, bărbat cu mari succese la femei, Fred e îndrăgostit de doamna T. Dar, cu toate că şi ea jl iubeşte, o va evita sistematic şi va pieri într-un stupid accident de avion.
Misterul acestei ciudate legături urmează să-l lămurească două jurnale pe care autorul le publică aşa cum au fost redactate de doamna T. şi de Fred Vasilescu, adăugind textului foarte puţine comentarii proprii, doar sub forma unor adnotări marginale şi cîteva piese documentare necesare înţelegerii mai exacte a lucrurilor, nişte articole şi poezii apărute sub semnătura lui Ladima,scrisorile sale trimise Emiliei etc. [... ] Titlul romanului, Patul lui Procust, tinde să fixeze printr-un simbol ideea centrală a acestor drame. Luăm act de două experienţe tragice ale iubirii... Una, trăită de Ladima, care trebuie să-şi amputeze spiritul ca să-l aducă la măsura sufletului vulgar şi interesat al Emiliei. Alta, a lui Fred, stăpînit, dimpotrivă, de sentimentul că i se cere mai mult decît ar putea da. Pe ambii eroi dragostea îi mutilează, încercînd* să-i scurteze sau să-i lungească după un fel de pat procustian fatal.
Legătura întîmplătoare între cele două destine o face corespondenţa lui Ladima, descoperită de Fred la Emilia. Dar cuplurile ilustrează — cum se vede — şi o anumită simetrie tragică existenţială. împrejurările îl pun totodată în contact pe Ladima cu Lumînăraru şi Nae* Gheorghidiu. [...]
Nicăieri ca în Patul lui Procust autorul nu a procedat la o operaţie de demistificare mai radicală a reprezentărilor pe care şi le face despre
585
sine intelectualitatea. Nicăieri nu şi-a tratat atît de sever frăţii spirituali ca aici. Pe Ladima, Gamil Petrescu îl priveşte cu o detaşare critică incomparabil mai mare decît pe Gelu Ruscanu, pe Pietro Gralla sau pe Ştefan Gheorghidiu.
Totuşi, şi în Patul lui Procust, ea rămîne incompletă. Gamil Petrescu nu descoperă încă tipul intelectualului capabil să se elibereze de fantasmele pe care le plăsmuieşte în minte, şi aceasta se va întîmpla abia sub influenţa ideologică a clasei muncitoare, cînd va crea figura lui Bălcescu (Un om intre oameni). Dealtfel, cu sentimentul limitelor viziunii sale, Gamil Petrescu a scris, după război, două nuvele în care reapare Ladima. Prima, Mănuşile, versiune nouă a unei bucăţi mai vechi, O seară cu masă bună şi iubire, precizează în spirit autocritic natura răului. E denunţată revolta în genunchi, jalnica iluzie a libertăţii, dependenţa ascunsă a anumitor intelectuali, ca Mihai, eroul episodului, de . sacul cu bani capitalist.
A doua nuvelă, aşa cum făgăduieşte şi titlul (Cei care plătesc cu viaţa), aduce imaginea muncitorilor asasinaţi în piaţa Teatrului Naţional, iar Ladima, întîlnindu-şi adevăraţii, singurii tovarăşi neştiuţi, de luptă, asistă la aşurzirea unui prieten, moment simbolic, cu o profundă semnificaţie istorică.
Gamil Petrescu este întîiul nostru prozator care adoptă metoda de lucru a lui Proust. Această tehnică inedită de a nara nu numai că a aplicat-o, dar a ţinut să o şi teoretizeze. Necesitatea ca romanul modern să-şi schimbe radical optica, scriitorul a pledat-o înţr-o conferinţă intitulată Noua structură şi opera lui Marcel Proust (Teze şi antiteze). [...]
Fidel esteticii proustiene, Gamil Petrescu îşi construieşte şi el romanele sale cu o singură perspectivă. Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de război este o lungă confesiune sau, dacă vrem, jurnalul unui combatant, care începe prin nişte mărturii intime. .
în Patul lui Procust, perspectiva unitară apare iarăşi asigurată datorită faptului că tot ce se spune constituie o relatare a autorului, amic cu personajele romanului şi deci posesorul anumitor informaţii despre ele. Dincolo de mărturiile lor, romancierul ne comunică strict numai date ale experienţei sale personale în notele din subsolul paginilor. Ladima se exprimă direct doar prin scrisorile lui şi prin articolele şi poeziile citate ca documente. Acestea sînt reproduse de Fred Vasilescu, odată cu comentariul Emiliei, aşa cum l-a reţinut el. De asemenea conversaţiile sale personale cu Ladima.
586
în subsidiar, nu există iarăşi decît optici absolut unitare. A lui Fred Vasilescu şi a doamnei T., identificabile nemijlocit în jurhalele lor, a nefericitului Ladima, reconstituibilă din scrisorile către Emilia şi piesele documentare. Toate sînt pînă la urmă reduse la perspectiva autorului, care nu modifică însă nimic, tipăreşte pur şi simplu textele, adăugîndu-le note separate, explicative. Fluxul vieţii interioare individuale n-a fost nicăieri întrerupt de intervenţii insolite. Realitatea apare răsfrîntă ca într-un joc de oglinzi. Fireşte că aceasta ar duce la o totală relativitate şi la imposibilitatea de a cunoaşte ceva.
Camil Petrescu caută să scape dintr-un asemenea impas prin luciditatea cu care organizează mărturiile şi le precizează caracterul. Acestea nu se adună la întîmplare, ci sînt grupate astfel încît relativitatea lor să fie complementară. Fred corectează tot timpul prin reflecţiile şi amintirile sale ideea pe care tinde să o creeze Emilia despre Ladima. Autorul, la rîndul lui, introduce un punct de vedere, iarăşi bineînţeles ca o reprezentare subiectivă personală, dar împinsă spre o maximă obiectivizare, fiindcă ţine să fixeze tipologia socială a eroului. Aplicată astfel, metoda proustiană rămîne o tehnică literară, fără neapărate implicaţii filozofice. Lucrul se datoreşte şi faptului că romancierul n-a acceptat niciodată integral subiectivismul idealist husserlian şi nici iraţionalismul bergsonian, căutînd o conciliere a lor cu convingerile sale «substan-ţialiste ».
Lui Proust, Camil Petrescu îi mai descoperea meritul de a fi introdus în durata concretă, în realitatea prezentului, amintirile aşa cum le furnizează conştiinţei memoria involuntară. [...]
Doamna T. ezită la început să-şi încredinţeze hîrtiei amintirile. Nu ştie să scrie — se scuză ea. Autorul o convinge să învingă o astfel de prejudecată. « Un scriitor — îi explică el — e un om care exprimă în scris, cu o liminară sinceritate, ceea ce a simţit, ceea ce a gîndit, ceea ce i s-a întîmplat în viaţa lui şi a celor pe care i-a cunoscut, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie ».
Pe Fred Vasilescu îl sfătuieşte în acelaşi sens: « îmi vei fi de folos numai dacă îmi vei da material, cît mai mult, chiar cînd ţi-ar părea încurcat şi de prisos, fii prolix, cît mai prolix. Foloseşte, cînd vrei să te explici, comparaţia. încolo, nimic... »
Textele jurnalelor din Patul lui Procust sînt astfel redactate, aparent, fără nici o grijă de compoziţie. [...] Ţelul e obţinerea senzaţiei de autenticitate neştirbită. Intervin mereu digresiuni. Autorul însuşi întrerupe naraţiunea cu note care ocupă cîteodată pagini întregi.
Totuşi, Camil Petrescu n-a înţeles să folosească în mod abuziv nici această tehnică proustiană. « Trebuie să spunem din capul locului
587
— precizează el — că o memorie puternică se colorează aşa de intens afectiv, că nu se risipeşte în formale asociaţii de senzaţii. Această simplă asociere penibilă în pretenţiile ei de artă se întîmplă la James Jovce, nu însă la Proust, unde interesul semnificaţiei dirijează fluxul amintirii » (Noua structură şi opera lui Marcel Proust, Teze şi antiteze). Camiî Petrescu acordă, prin urmare, un primat conţinutului gnoseologic al romanului asupra tehnicii narative, respingînd transformarea scrisului în dicteu automat. Ambiţia joyciană de a reproduce integral fluxul conştiinţei, prin fotografierea vieţii interioare, fără degajarea semnificaţiilor fiecărei trăiri, o denunţă drept naturalism plat. Aici, desigur, greşea, pentru că ignora organizarea complexă şi temerară a unui roman ca Ulysse, cu o desfăşurare concomitentă pe diverse planuri, prin analogii şi simboluri, destinate să prindă în angrenajul lor însăşi ordinea cosmosului. E de reţinut, totuşi, că mecanismele memoriei involuntare îl interesează pe Camil Petrescu numai atunci cînd duc la revelaţii psihologice. Reconstituirea trecutului pe cale asociativă o acceptă, cu alte cuvinte, spre a obţine o prezentare mai profundă, mai autentică, mai realistă a sufletului omenesc, a motivărilor morale.
Scriitorul, însuşindu-şi anumite tehnici moderne ale romanului, înţelege să le utilizeze — cum vedem — în fi ncţie de finalitatea lor cognitivă/*
întreg comentariul lui Marian Popa 1 la Patul lui Procust se derulează din ideea „nedeterminării** personajelor, ca una din particularităţile distincte în raport cu Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de război. Criticul caută să se detaşeze de exegeţii premergători. Dealtfel, întreaga monografie ambiţionează să iasă din geometria „tradiţională**, Marian Popa procedînd prin confruntarea operei de ficţiune, fără să-i risipească unitatea substanţială, cu punctele de vedere ale teoreticianului Camil Petrescu. Ajuns la Patul lui Procust, analizat de alţii pînă la saţietate în funcţie de conferinţa Noua structura.; şi opera lui Marcel Proust, publicată în Revista Fundaţiilor regale (1935), Marian Popa alege ca reper interviul lui Camil Petrescu apărut în Floarea de foc (1932). Dar interviul invocat se dovedeşte simplu pretext. Criticul evită calea netedă a descriptivismului, şi după cîteva preliminarii, caută să demonstreze, forţînd însă excesiv aparenţele, „nedeterminarea** personajelor în Patul lui Procust. Marian Popa ne apare, spre regretul nostru, insuficient de convingător atunci cînd consideră „nede-terminarea** ca programatică, «dosarele de existenţă »putîndfi, e drept,
1 Marian Popa, Camil Petrescu, Editura Albatros, 1972, p. 168 —
178.
588
ilustrări parţiale ale relativismului intuiţionist. Nu însă al nedeterminării învăluitoare, aşa cum se vădeşte la Proust sau Joyce.
Avem de rîndul acesta sentimentul unei apropieri fortuite între indeterminismul fenomenologic şi indeterminismul concret care derivă din teoria relativităţii considerată de scriitorul-teoretician ca opusă prin esenţă substanţialităţii. în sfera creaţiei substanţa la Gamil Pe-trescu e condiţionată de conştiinţă, teză evidentă dealtfel şi în Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, din dorinţa de a surprinde acel „prezent permanent46, „conjonctul între esenţă şi concretul isto-ric“, asupra cărora va insista în Doctrina substanţei (manuscris inedit), dar şi în Meandrele unei discuţii, II (Revista Fundaţiilor regale, an. XIV, nr. 12, 1947, p. 61-68).
Să urmărim, însă, textul lui Marian Popa:
„Datorită structurii sale conflictuale, în care omul e considerat ca relaţie, Patul lui Procusi poate fi privit ca un tratament cantitativ al relaţiilor interumane preferenţiale. Realitatea socială reiese din interdependenţa unei societăţi externe cu matricea sociometrică. Societatea macroscopică şi oficială, reprezentînd suma de grupuri vizibile şi cu o formă precis stabilită, este aceea cunoscută din întreaga operă a lui Gamil, adică România de după primul război, privită prin laturile esenţiale pentru prozator: afacerismul, parlamentismul, intelectualitatea, mondenitatea. Camil îşi fixează chiar acţiunea în timp prin personaje cu nume reale, în legătură cu care face precizarea, aparent inutilă, că sînt fictive. Această societate externă este însă împinsă în subsolul cărţii şi prezentată mai ales prin articolele lui Ladima şi precizările autorului. Ea constituie un fundal pentru realitatea microscopică, pentru realitatea socială afectivă. Prin alegerea mai multor tipuri de relaţii dispuse simetric se obţine un tablou aproape complet al afectelor ce pot fi privite filozofic, sociologic şi psihologic. [...J
Principalul generator al relaţiei este întîlnirea, prin care se defineşte un eu prin altul. Cei doi indivizi sînt polii unui moment de reflectare reciprocă, de intermediere şi disociere, de transfer. în felul acesta se realizează practic psihologizarea eroilor, care nu se pot defini decît în funcţie de întîlniri umane. Există însă întîlniri nerevelatoare, cînd indivizii se reîntîlnesc sau se întîlnesc fără a comunica, şi întîlniri revelatoare, apogetice, datorate în cea mai mare parte spontaneităţii. Întîlnirile sub speţa momentului sînt extrem de numeroase în acest roman: accidentele provoacă de cele mai multe ori apropierile plenare şi în orice caz cîmpul psihologic. Fred întîlneşte pe Ladima la mare şi are cu el un duel, îl întîlneşte cu totul întîmplător într-o noapte,
=589
într-un cartier care nu e al nici unuia, la o oră imposibilă şi descoperirea este de fiecare dată o revelaţie substanţială. Fred întîlneşte pe doamna T. la o expoziţie sau pe Ladima din scrisori. Doamna T. îl întîlneşte pe Fred în tren, nu ştie nimic despre sentimentele încercate atunci de el. însuşi romanul este datorat în întregime unei întîlniri spontane: autorul şi Fred trec pe stradă, întîlneşc din întîmplare o> fostă stagiară a Naţionalului, nenumită, care e de fapt Emilia, provo-cînd acea tulburare în Fred care-1 determină să scrie. Fiecare nouă informaţie este o întîlnire a individului care se realizează prin informa^ ţia străină, producîiid uneori autentica întîlnire, acel blow-up care dă existenţei plenitudine. în faţa unor informaţii despre Ladima, Fred poate exclama: «Ce ciudat mi se pare să leg, deodată, de viaţa mea trecută o altă viaţă, la întretăiere, la o dată anumită ». Întîlnirile temporale sînt comunicaţii prin denivelare, şi cele mai eficiente, mijloace ale dramaticului, în măsura în care revelaţia este univocă, tardivă. Doamna T. află prea tîrziu cît o iubea Fred, cînd el e mort; Fred îşi găseşte prea tîrziu un suflet identic în Ladima; Fred află prea tîrzid ce ar fi însemnat postul de secretar al fundaţiei create în memoria fratelui său pentru Ladima. Tot el află prea tîrziu că, fără să ştie* contribuise la distrugerea lui Ladima, cînd odată Emilia îl părăsise pe; poet pentru un simplu capriciu de-al său. Autorul însuşi va afla prea tfrziu că, minţindu-1 pe Ladima în legătură cu comportarea Emiliei* mărise decalajul dintre ceea ce ştia poetul despre iubita sa şi ceea ce era ea în realitate. în aceste întîlniri, pe care, dealtfel, tragedia le-a cunoscut din cele mai vechi timpuri, se află principiul ignorărilor* drama lumilor impenetrabile, în care călăii şi victimele îşi asumă roluri ignorate. « Atît de multe fapte care sînt totuşi în clipa noastră nu le putem bănui în viaţă, la doi paşi de noi... Din cauza mea, Ladima s-a răsucit în el. Şi nici o fibră n-a tresărit în mine», mărturiseşte Fred. Contrastul dintre gîndul nemărturisit şi acţiunea exterioară disjunctă poate fi de asemeni o cauză a impenetrabilităţii. Alteori, întîlnirile temporale sînt realizate de o terţă persoană, dar în acelaşi sens, al1 denivelării dramatice: este mai ales vorba de personajele comunicate din opera lui Camil. Ladima vorbeşte despre Nae Gheorghidiu ca despre un necunoscut pentru Emilia, dar acesta trece în realitate pe la ea chiar cînd Ladima se afla într-o altă cameră. Lumile sînt deci nu numai impenetrabile, dar şi paralele. [...]
Personajele sînt relativizate prin însumarea unui număr de priviri exterioare, care uneori sînt contrapuse unei imagini interioare. Ladima este pentru Emilia uh netot, de care are uneori milă, mai ales cînd e singură, sau atunci cînd el are o oarecare influenţă ziaristică.
590
Pentru Fred Vasilescu, Ladima e însă un om serios, cu înfăţişare de profesor puţin demodat, dar de reală distincţie, cu care nu se poate glumi; episodul duelului îi dă certitudinea loialităţii şi bravurii. Mai tîrziu el găseşte ceva ridicul în silueta lui vetustă de.profesor de geografie provincial şi înăcrit. Poetul trăieşte într-o cumplită mizerie, dar dictează sume fabuloase pentru ziarul scos sub patronajul lui Nae Gheorghidiu» nu fură şi biografia lui e invulnerabilă; pentru Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu e un om de paie, care însă devine imprevizibil primejdios în măsura în care se crede stăpînul ziarului, intransigenţa sa depăşind perspectiva patronilor.
O tipică nedeterminare o oferă chiar încercarea de a limpezi cauzele morţii poetului. S-ar părea că Ladima nu moare exclusiv nici de mizerie, şi nici din dragoste; că moartea pe care alţii i-au dat-o era înainte de toate în el. Pentru Fred e vorba de o dramă provocată de cuplurile vulgare ale mahalalei sufleteşti, pentru că numai femeile vulgare pot produce sinucideri. Teoria lui este şi aceea a lui Omu din piesele ulterioare. Pentru avocatul care a cercetat cazul există siguranţa neîmpărtăşită de Fred că Ladima s-a sinucis din cauza doamnei T. Pe Emilia nici n-o interesează cauza morţii şi probabil că nici măcar nu o bănuieşte. Teozoful Gibănoiu ştie că Ladima a suferit din cauza Emiliei, dar s-a sinucis pentru că-şi pierduse credinţa mistică. Sub influenţa lui Bulgăran, reprezentant al crizelor perigetice, el nu mai crede în nemurire; prin dilemele neantului ateist, existenţa ca şi creaţia individuală sau cosmică sînt accidente. Existenţa fiind unicat, Ladima are conştiinţa că s-a prostit fără rost. Tot Cibănoiu oferă ipoteza asupra circumstanţelor morţii mistificate de sinucigaşul însuşi; din orgoliu, Ladima moare cu bani în buzunar pentru a nu se crede că s-a sinucis din cauza sărăciei, şi lasă o scrisoare doamnei T. pentru a nu se crede că s-a autosuprimat pentru o femeie vulgară.
Un personaj nedeterminat este şi Fred Vasilescu. Fred îi dă în discuţie autorului «acea impresie unică de trăire adevărată », care-1 face apt să dea lucruri « de interes documentar puţin obişnuit». Tot el îi mai găseşte un soi de loialitate şi delicateţe, o sinceritate a vieţii şi-l consideră un personaj individualist, ca Ladima sau Ştefan Gheorghidiu. E timid în faţa celor pe care-i admiră; pentru unii e prost pentru că e monden, are un tată bogat, e diplomat şi aviator cu multe femei. Prietenii spun despre el că nu are inimă, dar confesiunea îl arată ultrasensibil. Pentru casa Emiliei el este probabil ceea ce era Swann pentru clanul Verdurin. Moartea sa este şi ea o enigmă. Ziarele vorbesc de un accident, autorul crede într-o sinucidere amînată pînă la terminarea manuscrisului, fiind însă sigur numai de sensul substanţialist
591
al vieţii acestuia: « Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus-o parcă, „un afluent urmează legea fluviului".»
Doamna T., cunoscută anterior prin fragmentele în loc de ora ceaiului (Cetatea literară,’ nr. 1/1925) şi Din scrisorile d-nei T. (Facla, nr. 435/1931) e şi ea o enigmă. Preferă să-l mintă mărunt pe acel D. decît să-l respingă definitiv, arătîndu-şi franc indiferenţa. Pentru D.t ea este o femeie excepţională, iubită de toţi bărbaţii. I se atribuie succese pe care nu le-a avut. Un scriitor anonim, prieten de-al lui Fred, o vede prea urîtă pentru a interesa un om de gust. Autorul însuşi spune totul atunci cînd afirmă că ar fi avut în ea un personaj adecvat pentru Alta din Act veneţian. O imagine a Măriei T. Mănescu o oferă chiar scrisoarea de adio a lui Ladima. Moduri de nedeterminare a personalităţii comune şi lui Fred sînt confesiunile lor: deşi fiecare îşi are în celălalt centrul vieţii, confesiunile pun în prim-plan alte personaje: pe D. sau pe Ladima cu Emilia.
Emilia este nedeterminată prin cele două grupuri opuse de perspective date de Ladima şi ceilalţi. Pentru Fred, e gravă, impozantă în atitudine, suficientă şi incapabilă să-şi acordeze comportamentul între falsitatea degajată a convorbirii şi vidul sufletesc cu care trece la amor. Unii cred că are talent actoricesc, alţii că e frumoasă. Nn are nici o acoperire sufletească în dragoste, în afara venalităţii şi veleităţii. Pentru Ladima ea e uneori un copil, are gust ales, talent mare, suflet, capacitatea de a-i înţelege poemele şi articolele. Prototipul ei este Nana lui Zola.
Cu D. se procedează identic. Şi-a ratat viaţa din cauza doamnei T., iubind-o cincisprezece ani după ce ea s-a căsătorit. Doamna T. îl găseşte mediocru, dezgustător din punct de vedere fizic, inutil, compromiţător şi ridicol, dar tot ea îi vorbeşte cu o falsă căldură cînd îl întîlneşte, creînd altora imaginea unui alt D. în raport cu ea. Pentru Fred, D. e un tînăr insignifiant, faţă de care nu are decît dispreţ. Valeria e suficientă şi codoaşă, îl minte pe Ladima, dar îl ajută cînd e bolnav. Cinic şi laş de obicei, Gheorghidiu îl sprijină pe Ladima băneşte, plătindu-i o poliţă, dar îl anulează atunci cînd ar putea să-l ajute reco-mandîndu-1 altora ca ziarist. Disponibil unei aventuri extraconjugale degradante, el apare totuşi în Ultima noapte de dragoste... cu adevărat impresionant în dragostea pentru fiul său.
Individul poate fi deci nedeterminat prin motivarea intimă a actelor sale, prin relativizarea existenţei pusă sub ordinea fluxului interior, sau prin interpretare externă, atît cît şi cum apare altora. Există indivizi aşa cum apar faţă de ei înşişi, dar din momentul în care
592
ei realizează contactul interindividual începe să funcţioneze empatia. Emilia vede în Ladima nu pe Ladima, ci un rol pe care ea îl proiectează în Ladima. Emilia este un rol pentru Fred, iar Fred este un rol pentru ea; tensiunile dintre roluri produc, dealtfel, mişcarea psihologică.
Alegerile indivizilor pot ţine de o zonă a conştientului, pot fi deci alegeri motivate, dar ele pot proveni şi din zona tulbure a inconştientului pentru care motivaţia logică nu mai funcţionează. [...] Relaţiile interindividuale pot căpăta astfel un anumit aspect patologic, care nu e mai puţin o eternă fatalitate. Preferinţa doamnei T. pentru D., a unor Fred şi Ladima faţă de Emilia, a lui Fred faţă de doamna T. ţin de o asemenea condiţie. Dar nu numai atracţiile, ci şi respingerile pot avea aceeaşi sursă: « Şi dacă într-adevăr el mă preţuieşte ca pe singura femeie al cărei suflet a stat faţă-n faţă cu al lui, atunci pentru ce acum e în braţele alteia, pentru ce mie mi se întîmplă ceea ce mi se întîmplă, pentru ce eu şi el trăim în medii străine, jucînd acolo o viaţă definitivă, cînd avem interes şi nevăzut acelaşi suflet ca doi fraţi siamezi acelaşi pîntec? » se întreabă doamna T. în ceea ce priveşte relaţiile intermintale produse sub influenţa unei sugestii spirituale reciproce, ele pot lua, după Gabriel Tarde, ca forme de manifestare, imitaţia, opoziţia şi invenţia. Fred imită mental pe Emilia pentru a-i lua scrisorile lui Ladima şi pentru a afla informaţii; Ladima inventează o Emilia, şi chiar o doamnă T. pentru necesităţi de autosupri-mare. în fond, confesîndu-se, Fred sau doamna T. imită mental pe autor, care le propune un anumit mod de a redacta mărturisirile. Imitaţia facilitează descoperirea, dar înlăturînd ceea ce desparte, nu e mai puţin adevărat că ea provoacă tensiuni uriaşe dacă ceea ce se imită este tranşant disociat de natura celui care imită. Cînd operaţia este deliberată, imitaţia ia forma anchetei, ca la Fred sau autor; dar cînd e intimă, ca în cazul lui Ladima, ea poate provoca cele mai grave căderi interioare marcînd ireductibilitatea poziţiilor apogetice şi peri-getice.
Realitatea microscopică, cea care-1 interesează pe prozator, se află în devenire, în funcţie de factorii creativitate şi spontaneitate, la fel ca la Bergson. Relaţiile au un aspect creator, determinat de moment, integrate în concret într-o configuraţie unică. Creativitatea ţine de substanţa manifestată prin actul creaţiei; spontaneitatea este chiar viteza actului creator. Practic, creativitatea este şirul microactelor de manifestare inedită a subiectivităţii umane, rodul activităţii psihice a eului relativ liber de ceea ce nu este el. Acesta este şi motorul care naşte conflictul interior şi baza tehnicii psihologice.44
593
Sobru, metodic, I. Sîrbu 1 în studiul său îşi preludează examenul romanului cu ceea ce ar fi putut constitui, eventual, încheierea consideraţiilor:
„In romanul Patul lui Procust întîlnim aceeaşi temă a iubirii ratate, dar în raport cu Ultima noapte de dragoste, înlîia noapte de război, lucrurile capătă aici alt nivel de complexitate, superior. Prestigiul acestei cărţi e asigurat, în primul rînd, de arhitectonica ei deosebită care înseamnă un moment revoluţionar în dezvoltarea romanului românesc. Condensată Intr-o dupâ-amiazâ de august, acţiunea propriu-zisă constituie un simplu pretext, din care se desfac, în evantai, o serie de situaţii definitorii pentru drama eroilor şi pentru cadrul în care această dramă evoluează. Naraţiunea are o mişcare cinematografică, în sensul că îngăduie o schimbare rapidă a unghiurilor de perspectivă, iar motorul ei intim e alimentat de fluxul asociativ pe care-1 declanşează în memoria eroului principal revelaţia unei existenţe tragice, pierdută în şirul anodin al evenimentelor cotidiene.
Fred Vasilescu, vlăstarul unei familii avute, tînăr de o mondenitate şi sportivitate mult apreciate în lumea lui, unul din acele exemplare care întruchipau idealul — superficial — de eleganţă al anilor 1920—1930, el însuşi aflat, însă, prin înzestrările sale morale şi intelectuale deasupra reputaţiei snobe ce-i precede demersurile, descoperă, cu prilejul vizitei pe care o face unei prostituate, actriţa Emilia Răchi-taru, istoria dragostei prietenului său, poetul şi publicistul George Demetru Ladima, pentru această femeie de nimic. Fred Vasilescu foiletează scrisorile pe care incidentala sa amantă i le pune la dispoziţie, ca pe un afrodisiac şi, încet-încet, din lectura lor, se încheagă o tulburătoare dramă erotică, plasată într-un amplu context moral şi social la care-şi dau concursul rememorările marginale ale celor doi. Drama lui Ladima nu e însă singura care ni se relevă, fiindcă, plecînd de la unele coincidenţe izbitoare şi interferenţe de destine, Fred Vasilescu evocă drama iubirii lui pentru doamna T.
Ceea ce reţine, de îndată, e ţesătura abilă de reacţii individuale şi raporturi biografice pe care o creează romancierul. Scena principală a acţiunii nu adăposteşte decît un impudic pat, în care un bărbat şi o femeie omoară o după-amiază lîncedă de vară, dar ecranul memoriei lor se umple, febril, de imagini. întreg spectacolul — căci despre un spectacol e vorba, dacă ne gîndimi la montajul atent al secvenţelor, care nu sfarmă, totuşi, impresia de pură spontaneitate a intrigii — ascunde, sub aparenţe terne, mari tensiuni".
1 Camil Petrescu, Editura Junimea, 1973, p. 229—246.
594
Pentru început nu putem fi de acord cu talentatul critic Al. Proto-popescu 1 atunci cînd consideră Ultima noapte de dragoste, tntîia noapte de război drept „operă de contestare a valorilor bio-afective din perspectiva unui individ“. Ne-am exprimat punctul de vedere în introducerea la ediţia de faţă, revenind pe larg în eseul consacrat luiCamil Petrescu.1 2 Ajungînd la Patul lui Procust (cap. 4, Patul lui Procust — eros şi asceză) în studiul din care nu lipsesc unele observaţii de fineţe, Al. Protopopescu are însă curioasa convingere că se află în faţa unui „asediu al filozofului la porţile biologiei44. Iniţial, comentariul părea să se substituie aceluia din monografia lui Marian Popa, adică ideii de „nedeterminare44 a personajelor, tradusă de Al. Protopopescu prin „indeterminare44. Intenţia validării dispare însă repede şi discuţia, care tindea să se desfăşoare |într-un plan pe care l-am numi „infrali-terar44, e abandonată. Criticul pledează, în schimb, pentru triumful ascezei, ca anticipaţie existenţialistă, în romanul lui Camil Petrescu, speculaţiile luînd un curs, după noi, în marginea adevărului. Fireşte, teza trebuia susţinută. Cum? Considerînd că Fred Yasilescu alege „calea purificării44, iar doamna T., în contrast cu Emilia, va fi de o „frigiditate fascinantă44. Cu puţin înaintea acestor clasificări criticul exagerînd „indeterminarea44 afirmă că „nu se înţelege de ce doamna T. îşi reprimă atîta timp amorul pentru Fred44. De o reprimare nu se poate vorbi. Cerebralitatea, gestul cenzurat, o anume glacialitate în comportament înseamnă cu totul altceva decît „reprimare44 şi „frigiditate44, atîta vreme cît constituie o reacţie la impasibilitatea lui Fred Vasilescu. Doamna T. se ataşează de Fred Vasilescu, una din motivaţii fiind declarată: „Trăiesc într-o lume atît de rea, neînţelegătoare. [...] Simţeam că trebuie să-ţi răspund cu ce e mai bun în mine44. în aceeaşi ordine de idei, Al. Protopopescu afirmă că„ nu se cunosc nici mobilurile sinuciderii44 lui Ladima. Deşi în cazul eroului maudit mistificarea se confundă cu existenţa sa, nu se poate vorbi decît de misterul dispariţiei în sine, cauzele fiind clare: dublul eşec în viaţa socială şi intimă.
Exagerată este şi ideea ascezei la Fred Vasilescu. Fără să fie un hedonic, Fred nu-şi refuză plăcerile vieţii. Cazul este al unui erou inhibat pe fondul turpitudinii, tentat de autoscopie, ceea ce nu se confundă cu asceza. Opera scriitorului nostru, în genere, nu oferă exemple în sprijinul tezei lui Al. Protopopescu. Din dorinţa de a „nuanţa44
1	Al. Protopopescu, Romanul psihologic românesc, Editura Eminescu, 1978, p. 153-158.
2	Liviu Călin, Camil Petrescu în oglinzi paralele, Editura Eminescu,
1977.
romanul psihologic, criticul propune o înţelegere mai apropiată de noile experimente epice, sub semnul anticipaţiei şi într-un limbaj „de ultimă oră“:
„Opera de contestare a valorilor bio-afective, concepută în Ultima noapte de dragoste... din perspectiva unui singur individ, îşi sporeşte unghiurile într-o geometrie care vizează epuizarea soluţiilor existenţiale. Rechizitoriul univoc este înlocuit cu un fel de «stereofonie » ca să folosim un cuvînt la modă, obţinută prin interferenţa mai multor destine. Ceea ce mai putea părea intoleranţă în primul roman se transformă într-un veritabil asediu al filozofului la porţile biologiei. Un fel de dezvoltare cantitativă a antitezei. Locul confesiunii îl ia « dosarul de existenţe », senzaţia de procesuali ta te accentuîndu-se. Un formalism analitic ce a dus la numeroase controverse şi interpretări privind natura şi sensurile romanului. De la analogia cu arhitectura prous-tiană şi pînă la comparaţia cu romanul poliţist, toate referinţele posibile s-au făcut. Construit pînă în cele mai mici detalii pe antinomie, romanul pare rodul unei algebre irezolvabile. Interesantă în acest sens încercarea de sistematizare a lui Marian Popa, sub semnul aşa-numitului raport de «indeterminare » dintre personaje. Aceasta inde-terminare este reală, deşi resortul ei apare cît se poate de evident. Camil Petrescu nu explică şi nu soluţionează relaţia dintre personaje, încît impresia ultimă este că « nu se înţelege ». Aparent nu se înţelege de ce doamna T. îşi reprimă atîta timp amorul pentru Fred, nici lipsa de iniţiativă a acestuia, altfel sportsman întreprinzător. Nu se înţelege filantropia sentimentală a lui Ladima, cum nu se cunosc nici mobi-lurile sinuciderii.
A urmărit scriitorul enigma cu orice preţ insolubilă? Greu de acceptat pentru un roman strunit cu ostentativă rigoare imaginea unui templu făcut din ceaţă. Ar rămîne o gratuitate «prezenţa de sforar » a autorului (Ş. Cioculescu), necesară numai pentru a-şi face personajele neinteligibile. E cazul să ne întrebăm ce anume lipseşte din cifrul romanului pentru ca totul să ne pară clar? Ceea ce lipseşte este tocmai justificarea psihologică a actului. Romanul tradiţional ne-a învăţat cu motivaţia sufletească a oricărui act întreprins de personaj. Cînd nu sînt complet lipsite de suport afectiv, reacţiile eroilor din Patul lui Procust contravin flagrant cu aparenta lor stare psihică. Nimic din ce întreprind ei nu este în acord cu dorinţa sufletească. Mai exact spus, nu se are în vedere logica sentimentală. S-ar putea înţelege de aici că e vorba de un fenomen particular de disimulare. Nici vorbă de aşa ceva, la nişte indivizi care refuză cu asiduitate belşugurile fiorului şi ale emoţiilor, adoptînd martiriul sufletesc, ca Ladima, calea purificării ca Fred Vasi-
596
lescu sau frigiditatea fascinantă ca doamna T. Deşi mai expusă decît ceilalţi, prin însăşi condiţia ei de femeie, aceasta îşi reprimă orice exces, afectiv, începînd cu confesiunea. « Oroarea ei de exhibiţionism, fie şt psihologic, fusese mai tare», constată autorul în finalul primului sub-sol, după ce încercase s-o ispitească la mărturisiri. Statutul feminităţii ei se cuprinde într-un anume rafinament al frigidităţii, sugerat prin strofe parnasiene: «Ici bas tous Ies homines pleurent / Leurs amities ou leurs amours. / Je reve aux couples qui demeurent. / Toujours k Remarcabilă sugestie a fenomenului glacial, dacă ne gîndim că doamna T. reprezintă un atare tip al parnasianismului erotic, în oglinzile căruia, marile focuri apar reci şi statuare. Romanul îşi găseşte în schimb « victima», în persoana Emiliei, spirit rudimentar, care nu face altceva decît« psihologie », demonstrînd cît de precare pot fi concluziile acesteia.
«Indeterminarea » capătă astfel un conţinut precis: dorinţa şr spiritul nu formează şi nu explică existenţa individului, adevăratul sens al vieţii depăşeşte cercul strimt al sangvinităţii. Introspecţia, laolaltă cu zbuciumaţii ei apostoli, părăseşte tărîmurile mănoase ale lirismului şi ale lamentaţiei, pentru a descoperi farmecul spiritualităţii austere. Făpturile romanului pornesc pe calea ascezei interioare sub amintirea ciudatului domn D., care-i trimite ca ultim dar doamnei T, nu un buchet de flori cum obişnuia, ci un vas, « un fel de strachină»... Adică un obiect. Din punctul de vedere al interpretării la care ne-am oprit, lucrurile dobîndesc astfel partea lor de claritate.
Simbolul din titlul Patul lui Procust nu este altceva decît neconfortabila viaţă psihică, cu limitările ei. Limitare ce contravine dorinţei de integrare a eului în spiritul universal. Prima confirmare nu o aflăm de la personajul scontat (Ladima), ci de la discipolul postum al acestuia. Enigma loopingului fatal al sportsmanului Fred Yasilescu încununează astfel procesul său de ascensiune metafizică: «Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea Universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului» (Patul lui Procust). Una din «cheile» importante ale cărţii se află în această ultimă comparaţie. Traseul pe care mondenul Fred « afluează» spre Taina Universală este nu numai o direcţie «epică» principală, ci însăşi calea ascezei. Denumirea de «afluent este mai mult decît o metaforă; e chiar condiţia tipologică a eroului.
Tot o variantă a discipolului am urmărit şi în cazul lui Apostol Bologa din Pădurea spinzuraţilor. Romanul de analiză în general operează cu acest tip de personaj preocupat de instrucţia sa spirituală. Cele care diferă de la un caz la altul sînt obiectul şi mijloacele şcolirii
lăuntrice. Apostol Bologa, am văzut, este protagonistul consultaţiei morale, sfetnicii săi — Klapka, Gross, Cervenco, dar mai ales Svo-boda — fiind în cele din urmă nişte «maniheişti ai comportametului istoric ».. Consacrarea eroului lui Camil Petrescu nu are această unilateralitate şi stabilitate romantică. Ea nu se încheie nicăieri şi niciodată, nici chiar în moarte. Unica lui mistică este experienţa, principiu scump autorului. Procesul pe care eroul îl parcurge este unul de corecţie a propriei personalităţi, de la imaginea superficială şi exterioară a sportivului agreabil, la imaginea interioară a frămîntatului de adevărul absolut. Investigaţia aduce cu sine autorevelarea. înrudirea cu ceilalţi martiri ai lucidităţii din teatrul lui Camil Petrescu devine evidentă.
Prima condiţie a discipolului pe care Fred Vasilescu o îndeplineşte este capacitatea de a se fascina. Autorul profită nemijlocit de ea, trans-formînd nemijlocirea într-o importantă mijlocire romanescă. Fiind singurul personaj aflat sub directa observaţie a romancierului, aviatorul devine mai întîi discipolul scriitorului. Seducţie care, înainte de a-şi arăta roadele, este aşezată pe serioase baze teoretice. îndrumările autorului către personaj, consemnate în mult discutatul subsol al romanului, alcătuiesc un răspicat manifest « pro domo » al lui Camil. Să notăm momentul «contractului»: «Dacă viei să-mi fii cu adevărat de folos, stăruie autorul, povesteşte-mi totul în scris. Mai mult decît întîmplarea însăşi, care nu poate fi mai extraordinară, orice ai spune, decît un război, m-ar interesa amănuntele, mai ales cadrul, atmosfera şi materialul întîmplării... » (Patul lui Procust).
Sabotajul sentimentului începe chiar din acest subsol care, din punctul de vedere al lui G. Călinescu poate fi inutil, însă nu şi din al autorului care şi-a propus să ilustreze un proces complet de cizelare « Coruperea » profanului aviator la dezbatere şi analiză este un preludiu al viitoarei opere de edificare interioară. Fred însuşi ne informează îndelung asupra disponibilităţilor şi receptivităţii sale la nou: «Mă duc oriunde se deschide o stradă nouă. Aştept perspectiva viitoare cu pasiunea cu care jucătorul filează cartea. [...] în viaţa mea am rămas cu pasiunea şi neliniştea schimbărilor, a trecerilor. » Dar raţiunea noului «mobilism » nu se mai referă la inimă şi la simţămînt. Aspiraţia şi flexibilitatea vizează categoria superioară a spiritului. Cînd spunem asceză ne gîndim de obicei la stagnare şi reprimare, tocmai pentru că acordăm termenului un conţinut pur afectiv. în realitate, asceza reprezintă un proces activ de restructurare şi selecţie interioară, o conjuraţie a raţiunii împotriva vacarmului instinctual. Autorul îşi descoperă personajul apt pentru un atare sacrificiu, sau, mai exact spus, îl pregăteşte pentru marea renunţare, promovîndu-1
598
ca anchetator al cazului Ladima. în patul Emiliei sau aiurea, « superficialul » Fred adună şi confruntă date şi fapte cu speranţa elucidării suicidului. E ceea ce formează timpul romanului şi al contingenţei. In locul oricărei soluţii se produce contaminarea. Ultimul său zboi* coincide simbolic cu un gest de sublimare şi abdicare de la toate bunurile vieţii terestre. Ideea morţii lui Ladima e cea care îl absoarbe pînă şi fizic, după ce l-a sustras pe rînd de la surmenajul erotic din alcovul Emiliei, de la deliciile echitaţiei şi ale văzduhului şi de la farmecul însoţirii cu doamna T. [...] Pentru femeia sublimă, lucrurile devin de neînţeles abia din clipa în care constată că ea însăşi se cuprinde în această extremă indiferenţă a bărbatului. Autorul îi vine în ajutor cu o lămurire din cunoscutul său repertoriu antipsihologist: « Sufletul omenesc este alcătuit în afară de instincte şi dintr-o funcţie creatoare de iluzii». Insuficient de convingător pentru că imediat recurge la un paragraf din Jeans, cu adevărat sumbru în antivitalismul său: « Dar mai presus de toate ni se pare universul îngrozitor pentru că pare indiferent faţă de orice fel de viaţă, la fel cu a noastră. Emoţie, ambiţie şi succes, artă şi religie, toate par deopotrivă de străine planului lui »• (Patul lui Procust).
Am ajuns, poate simplificînd excesiv, acolo unde autorul şi-a călăuzit personajul printr-un dialog istovitor. Adică în plină Taină Universală, căreia Fred Vasilescu i se conformează cu autoritate de erou existenţialist, ispită surprinzător de timpurie pentru romanul românesc. Trecerea individului între cele neînsufleţite încetează să mai pară un simplu accident, dovedindu-se a fi vocaţie. Şi M. Sebas-tian (Accidentul), şi Anton Holban (O moarte care nu dovedeşte nimic) aspiră în subtext să obţină de la personajele lor consimţămîntul dispariţiei fericite. în aceste din urmă cazuri (fiind şi vorba de femei) sacrificiul rămîne cu rezonanţe exclusiv emoţionale. Eroul din Patul lui Procust clasează definitiv semnificaţia sentimentală printr-o analiză, severă a tuturor servituţilor la care condamnă dorinţa pămîntească. Din rutină didactică vom continua să-i spunem celei menite suprimării «viaţa psihică», deşi s-ar putea spune mai cuprinzător, viaţă. Spre această ambiţioasă cuprindere îndrumă ultimul subsol al romanului, în care sînt «reproduse» faimoasele texte ale scepticismului vitalist,, descoperite de Fred printre caietele lui Ladima («viaţa părea a fi numai un subprodus fără nici o importanţă », o abatere de la destinaţia iniţială a universului).
Patul lui Procust devine un roman al ascezei finalizate sau, mai* aproape de termenii autorului, romanul trăirii unei idei. Numele pămîn-
599
tesc a] ideii este Ladima, dar adevăratul ei continui îl formează condiţia excepţiei umane.44
O atitudine mai particulară faţă de ansamblul literaturii lui Camil Petrescu aparţine lui Nicolae Manolescu,1 autorul unor studii dintre cele mai incitante, de referinţă, asupra lui Titu Maiorescu şi Mihail Sadoveanu. Am reţinut citeva din punctele de vedere, sperăm elocvente,, pentru modul de receptare în contemporaneitate a romanului Patul lui Procust (I. Negoiţescu, Ov. S. Crohmălniceanu,l G. Horodincă Al. Paleologu, Al. George, Mircea Zaciu, Marian Popa, l. Sîrbu, Al. Pro-topopescu etc.), evantaiul critic larg şi nuanţat al momentului. Nicolae Manolescu, într-o sinteză remarcabilă dedicată literaturii din deceniile trei-patru, comentează de la o altitudine asumată romanele lui Camil Petrescu.
Criticul pare interesat îndeosebi de Camil Petrescu — teoreticianul, omul ideilor care au contribuit la dinamizarea dialogului în viaţa literară interbelică. Ajuns la Patul lui Procust, subscrie în termeni personali la ceea ce critica sesizase chiar la apariţia romanului: noutatea tehnicii, abilitatea scriitorului ca metteur en scene, desprinderea de autoritatea modelului balzacian. Din rîndurile dedicate de Nicolae Manolescu lui Camil Petrescu transcriem integral pasajul referitor la Patul lui Procust, nu fără sentimentul că aprecierea retractilă, mai apăsată în final, se impunea susţinută mai pe larg chiar în spaţiul parcimonios al unui compendiu:
„în romanul Patul lui Procust din 1933, romancierul se instalează, aparent modest, în subsolul paginii, de unde trage firele: e un regizor, nu un creator. Romanul se constituie din mai multe «depoziţii», scrisori, mărturisiri ale personajelor. Nu se trage, deliberat, nici o concluzie. Sensul este că existenţa omului este enigmatică. Se vede bine aici cum tehnica derivă dintr-o filozofie a detotalizării: autorul, •coborînd sub nivelul (la propriu şi la figurat) personajelor, ignorîndu-le interi ori ta tea ca orice cititor, reflectă o poziţie individualistă, ce nu se mai supune supraindividualităţii de nici un fel. Detotalizarea romanului este şi o detotalizare (filozofic vorbind) în planul atitudinii sociale. Teoretician al noocraţiei necesare, în articole foarte vehemente, Camil Petrescu este, în romane, acelaşi adept al intelectualităţii ce triumfă nsupra instinctului: un constructor lucid, nu un creator orb, un metteur en scene, nu un demiurg. Locul lui e subsolul paginii: ni l-am putea închipui pe Balzac acolo? Şi nu dispare din operă ca Dumnezeu din
1 Istoria literaturii române (Studii), Editura Academiei, 1979, p. 255-256.
<600
natură, cum visa Flaubert: pur şi simplu a renunţat la orice puteri divine, s-a transformat într-un tehnician eficient şi laborios.
Noocratul nu se mai lasă manipulat de forţele coalizate ale prejudecăţii sociale; romancierul încearcă să se elibereze, la rîndu-i, de prejudecata tutelei auctoriale.
Gît de reuşită este experienţa se poate discuta. Pină la urmă, enigmele psihologice ale personajelor rămîn contrafăcute; se văd sforile; misterul final pare (şi este) datorat unor omisiuni voite ale autorului mai mult decît naturii înseşi, misterioase, a omului. Dacă moartea lui Fred Vasilescu nu ne convinge, din cauza omisiunii cam artificiale, enigma sufletului Emiliei nu ne convinge, din cauză că ni se spun prea multe despre ea: e un exces. Din scrisorile lui Ladima rezultă o femeie ideală; din jurnalul lui Fred, o femeie frivolă şi vulgară. Autorul nu ţine cumpăna cu grijă şi, înclinînd-o spre Fred, face cu neputinţă sudura celor două viziuni, cititorul rămînînd cu impresia cea mai puternică, anume din jurnal; «însumarea» nu se mai produce, ca la Hortensia Papadat-Bengescu; inteligenţa tehnică nu poate suplini instinctul absent/4
Oprim aici istoricul receptării romanului Patul lui Procust de-a. lungul a peste patru decenii de la apariţie. Dincolo de unele reticenţe,, din multitudinea comentariilor reiese că dacă Ultima noapte de dragoste,. india noapte de război al'irma spectaculos un romancier, la scurtă vreme după aceea, Patul lui Procust îl confirma plenar, situîndu-1 totodată, în eşalonul de frunte al prozei româneşti. Considerat la apariţie un eveniment literar, Patul lui Procust a contribuit la aura de clasicitate-a lui Camil Petrescu, in sensul de moment novator pe traiectoria genuinii şi de permanenţă fecundă în planul naraţiunii noastre moderne.
VARIANTE
în timpul vieţii autorului, din romanul Patul lui Procust au apărut trei ediţii, adică cele menţionate în nota asupra volumului de faţă..
Sub iniţiala T., Camil Petrescu a publicat scrisorile doamnei T., intitulate în loc de ora ceaiului, cea din urmă cu subtitlul Amanis heureux amants, în Cetatea literară, an. I, nr. 1, 19 decembrie 1925, p. 2 — 3; nr. 3, 1 februarie 1926, p. 21 şi 28 —29.
Prima din tripticul epistolar a republicat-o, fără modificări şi semnată Camil Petrescu, în ziarul Facla, an. X, nr. 435, 25 decembrie
601
1931, p. 3 — 4. Cu menţiunea „Săptămîna viitoare, romanul Patul lui Procust se va găsi în vitrinele librăriilor44, Vremea (an. VI, nr. 274, 5 februarie 1933, p. 6) reproduce un amplu fragment (p. 64, r. 5— p. 72, r. 38 în textul volumului de faţă).
în continuare menţionăm deosebirile dintre textul scrisorilor apărut în Cetatea literară (1925 — 1926) şi cel din prima ediţie:
p. 11 — 16:	lipsă în Cetatea literară întreaga notă de subsol,
înrudită cu ceea ce în timp va fi Falsul tratat pentru uzul auiorilor dramatici. Aşadar, chiar din debutul romanului, Camil Petrescu a ţinut să-şi avertizeze cititorii, dar mai ales viitorii săi comentatori, asupra „unghiului teoretic44, în relaţie destul de fragilă cu doamna T. Aici ă găsit potrivit să reia, în spirit romanesc, teza obsesivă asupra stilului, pledoaria împotriva „stilului frumos44, după interesantele referiri, destul de libere, asupra teatrului şi pedagogiei anacronice practicate atunci în unele Conservatoare de artă dramatică din ţară. Omul de teatru Camil Petrescu se face prezent în „culisele44 romanului, devine personaj-narator.
p. 12, r. 1:	„Nu44 (1925-1926) în loc de „Nu-i44 ied. 1933).
p. 14, r. 1 —2:	„nu mai puteam44 în loc de „nu puteam44.
p. 15, r. 2:	„vazele44 în loc de „vasele44.
p. 15, r. 4:	„jicnită44 în loc de „jignită44.
p. 15, r. 6:	„lacrămile44 în loc de „lăcrămile44.
p. 17, r. 14:	„imediat44 în loc de „intimidat44. '
p. 17, r. 23:	„jicnit44 în loc de „jignit44.
p. 17, r. 27:	„tacită44 în loc de „tăcută44.
p. 19, r. 20:	„celalt44 în loc de „celălalt44.
p. 21, r. 4:	după „neîngrijite44 în revistă urmează: „Poate că
	şi din cauza condiţiei mele sociale nedefinite44.
p. 21, r. 27:	„însă44 în loc de „totuşi44.
p. 23, r. 16:	„permisesem44 în loc de „îngăduisem44.,
p. 25, r. 2:	„insultă44 în loc de „jignire44.
p. 26, r. 24:	„îmi era o mulţumire potolită44 în loc de „Simţeam
	o mulţumire potolită44.
p. 26, r. 27:	„înlănţuit44 în loc de „înlănţuitor44.
p. 28, r. 16-17:	„îmbrăcat44 în loc de „aranjat44.
;p. 28, r. 25-26:	„niciodată el44 în loc de „el niciodată44.
602
p. 29, r. 23—30:
p. 30, r. 18: p. 30, r. 20: p. 31, r. 20: p. 32, r. 29:
p. 32, r. 36-37: p. 32, r. 38: p. 33, r. 5-6:
p. 33, r. 23 — p. 35, r. 8: p. 36, r. 25: p. 37, r. 9: p. 37, r. 29: p. 39, r. 8: p. 39, r. 14:
în Cetatea literară lipsă nota de subsol introdusă în volumul I al ed. 1933.
„continuu" în loc de „încontinuu".
„imediat" în loc de „îndată".
„că sunt în pat" în loc de „dacă sunt în pat", „îmi poate preferi alta" în loc de „îmi poate prefera alta".
„stomac" în loc de „pîntec".
„apare cu o femeie" în loc de „apare cu femei". „După plecare lui D. am sărit din pat şi am început să mă plimb agitată prin casă“ în loc de „Aş fi vrut ca D. să plece, ca să pot sări din pat şi să mă plimb agitată prin casă".
întreg fragmentul a fost integrat în textul scrisorii a Il-a la reproducerea în volumul I al ed. 1933. „orhestră" în loc de „orchestră".
„şi fata" în loc de „fata".
„însumi" în loc de „însămi".
„minuţioasă" în Ioc de „amănunţită".
„însumi" în ioc de „însămi".
Să urmărim mai departe variantele rezultate din confruntarea primei ediţii (1933) şi ultima apărută sub directa supraveghere a autorului (1946). Modificările din ediţie a Il-a (printre care numeroase adaosuri), precum şi cele din ediţia 1946 (majoritatea de cuvînt) ne apar astfel în corp compact.
p. 11, r. 17:	„potrivnice" (ed. 1933) în loc de protivnice"	(ed.
	1946).	
p. 12, r. 16:	„sau" în loc de „şi".	
co co	„are o voce frumoasă" în loc de „are voce	fru-
	moaşă".	
p. 13, r. 20:	„domnii" în loc de „d-nii".	
p. 13, r. 28-29:	„posibilităţi" în loc de „posibilităţile".	
p. 13, r. 38:	„şi" în loc de „chiar".	
p. 14, r. 1 — 2:	„că mai nu puteam" în loc de „că nu mai puteam".	
p. 14, r. 5:	„piciorului" în loc de „picioarelor".	
p. 14, r. 28:	„spectatorului" în loc de „spectacolului".	
p. 14, r. 29:	„indicam eroinei" în loc de „impuneam eroinei".	
p. 14, r. 36:	„respicate" în loc de „răspicate".	
p. 15, r. 5:	„sprîncenile" în loc de „sprîncenele".	
603
p. 15, r. 32:
p. 15, r. 42: p. 15, r. 47-48:
p. 16, r. 14: p. 17, r. 4: p. 17, r. 34: p. 18, r. 4: p. 18, r. 36: p. 19, r. 1:
p. 21, r. 11: p. 21, r. 32: p. 22, r. 13:
p. 22, r. 38: p. 23, r. 3: p. 23, r. 7: p. 23, r. 37: p. 23, r. 41:
p. 24, r. 3: p. 24, p. 17:
p. 25, r. 5 — 6:
p. 25, r. 23: p. 25, r. 26:
p. 26, p. 1:
p. 28, p. 13: p. 28, r. 28: p. 28, p. 32: p. 29, r. 28:
p. 30, p. 18: p. 31, r. 15 — 16:
p. 31, p. 20-21: p,32, P. 9:
„care nu mai sunt scriitori şi trebuie să scrie" în loc de „care nu sunt scriitori".
„d-ta" în loc de „dumneata".
„Nici unul dintre marii scriitori n-a avut talent.*1 în loc de „Nici unul dintre marii scriitori n-au avut talent".
„privirei" în loc de „privirii".
„Cred" în loc de „Socot".
„cinsprezece" în loc de „cincisprezece".
„d-tale" în loc de „dumitale".
„d-na" în loc de „doamna".
„fratelui lor pentru mine" în loc de „fratelui pentru mine".
„Că" în loc de „Căci".
„margine albă" în loc de „marginea albă", „nelipsit de la mine" în loc de „nelipsit de la mine el".
„însumi" în loc de „însămi".
„crezut" în loc de „socotit".
„mina şaptea" în loc de „mîna a şaptea". „împiedecîndu-mă“ în loc de „împiedicîndu-mă".. „transformată-n măsuţă" în loc de „transformată, în măsuţă".
„ceaşca-n mînă" în loc de „ceaşca în mină".
„şi între teama" în loc de „şi teama".
„îşi trecea numai limba peste buzele uscate". în loc de „îşi trecea limba numai peste buzele uscate", „se strîmba" în loc de „se strîmbă".
„răsucit" în loc de „sucit".
„treptat" în loc de „drept".
„galben" în loc de „livid".
„mîinele" în loc de „mîinile".
„cari" în loc de „care".
„V. şi T." în loc de „Ve şi Te".
„încontinuu" în loc de „continuu".
„A aşteptat să mă liniştesc şi cînd a văzut că sunt dispusă" în loc de „A aşteptat să mă liniştesc şi eu, iar cînd a văzut că sunt dispusă", lipsă „chiar dacă e sărbătoare".
„care-1 dorim noi, şi ne e refuzat" în loc de „care-I dorim şi ne e refuzat".
604
f). 36, r. 2: p. 37, r. 3:
,p. 39, r. 17-18:
p. 39, r. 24: p. 40, r. 13: p. 40, r. 22:
p. 41, r. 32:
p. 42, r. 2: p. 42, r. 10: p. 42, r. 26:
p. 44, r. 5: p. 44, r. 13 —14:
p. 44, r. 23: p. 44, r. 31: p. 44, r. 40: p. 45, r. 12: p. 46, r. 2-3: p. 46, r. 18: p. 47, r. 11: p. 47, r. 12:
p. 47, r. 14:
p. 47, r. 17-21:
p. 48, r. 4: p. 48, r. 38: p. 48, r. 38-39:
p. 48, r. 39: p. 49, r. 19: p. 49, r. 30-31:
„. . .Luni de zile44 în loc de „Luni de zile44. „poşghiţă44 în loc de „pojghiţă44.
„Liniştea mi-a fost însă de foarte scurtă durată44 în loc de „Liniştea mi a fost însă de scurtă durată44. „ipostaza44 în loc de „ipostaze44.
„unui44 în loc de „acelui44.
„dar şi din ceea ce ştiam44 în loc de „dar, ceea ce ştiam44.
„frîngînd ceva în el44 în loc de „frîngînd ceva din el44.
„celor44 în loc de „acelor44.
„amănuntele44 în loc de „amănunte44.
„ţi-ar pare încărcat şi de prisos44 în loc de „ţi-ar părea încărcat ori de prisos44.
„dintr-o44 în loc de „într-o44.
„toate cu nume de flori şi elemente de la ţară44 în loc de „toate împrumutate de la flori şi în genere de la ţară44.
„petricică44 în loc de „pietricică44.
„cred că44 în loc de „poate44.
„şi44 în loc de „iar44.
„cu pojghiţă albă44 în loc de „cu o pojghiţă albă", „mai bine zeama44 în loc de „mai bine zis zeama44, lipsă „cu44.
„bănuiam44 în loc de „eram sigur44.
„cea mai mare parte dintre mese44 în loc de „cea mai mare parte de mese44.
„Cind m-au văzut44 în loc de „Dar cînd m-au văzut44.
„Nu puteam nici să nu răspund, căci ei nu şi-ar fi explicat purtarea mea, şi nici să răspund, pentru că domnişoara observase întrebarea44 în loc de „Nu puteam nici să nu răspund şi nici să răspund pentru că domnişoara observase întrebarea44. „probabilităţile44 în loc de „virtualităţile44. „şghiabul44 în loc de „jgheabul44.
„Din cauza prafului şi molozului44 în loc de „Din cauza prafului şi a molozului44.
„lipeau44 în loc de „alipeau44.
„niciodată după cum44 în loc de „niciodată cum44, „ca şi obiectele44 în loc de „ca obiectele44.
605
p. 50, r. 6:
p. 50, r. 16: p. 50, r. 26:
p. 51, r. 9: p. 53, r. 15: p. 53, r. 16-17:
p. 53, r. 17: p. 54, r. 21:
p. 55, r. 25: p. 56, r. 28: p. 56, r. 29 — 30:
p. 57, r. 16:
p. 58, r. 1: p. 59, r. 35: p. 60, r. 40: p. 62, r. 3: p. 62, r. 16-19:
p. 64, r. 5: p, 64, r. 6 — 7:
p. 64, r. 9: p. 64, r. 20: p. 65, r. 15-20:
„e un singur drumeţ, o foaie albă de hîrtie“ în loe de „e, singur drumeţ, o foaie de hîrtie". lipsa „unde e prospeţime şi răcoare".
„Prezenţa lor de-abia acum îmi devine necesară4* în loc de „Prezenţa lor de-abia îmi devine necesară".
„pulpe" în loc de „pulpele".
„şi" în loc de „iar".
„cînd se îmbracă cu rochia" în loc de „cînd îşi îmbracă rochia", lipsă „cu ea".
după „interioară" urmează în ed. 1933 o propoziţie ininteligibilă, evidentă eroare de tipar: „E satisfăcută, cu un foarte înainte, ar fi mai exactă expresia".
„Ea aştepta" în loc de „Aştepta", lipsă „iar".
„arătînd că gazdele nu sunt numai relativ neatente*1 în loc de „arătau nu numai că gazdele sunt relativ neatente".
„ca să poată cumpăra el a doua zi" în loc de „ca să poată cumpăra a doua zi".
„liniare" în loc de „geometric".
„şi deci e de prisos" în loc de „deci e de prisos", „puncte negre" în loc de „boabe negre", lipsă „improvizate".
„Valeria profită să aducă întreaga atmosferă la punctul iniţial, ca dezbaterile unei comisii după o frivolă digresie" în loc de „Valeria profita ca să aducă întreaga atmosferă la punctul iniţial, la ceea ce mă adusese aici, ca revenirea la dezbaterile unei comisii după o frivolă digresie . . .“ „Competinţă" în loc de „Competenţă".
„să mă convingă despre personalitatea ei" în loc de „să mă convingă de personalitatea ei".
„poate" în loc de „desigur".
„la altceva acum . . .“ în loc de „la altceva . .." „însă pe spinarea umerilor şi a braţelor e tăiată din mîneci o făşie longitudinală, iar marginile sunt prinse numai prin cîteva şuviţe transversale. Aşa că petece de carne rotundă, din gît, umăr şi braţ
606
p. 66, r. 18: p. 66, r. 35: p. 67, r. 11: p. 67, r. 37: p. 68, r. 12:
p. 68, r. 18: p. 69, r. 6: p. 69, r. 17:
p. 69, r. 11: p. 69, r. 31: p. 71, r. 21: p. 72, r. 39: p. 73, r. 27:
p. 73, r. 29: p. 73, r. 36:
p. 73, r. 38: p. 74, r. 33:
p. 74, r. 41: p. 75, r. 30:
p. 76, r. 8: p. 76, r. 31: p. 76, r. 33: p. 77, r. 1: p. 78, p. 14: p. 78, r. 19: p. 79, r. 13: p. 79, r. 32:
încadrate lung, sunt oferite ca mostre din trupul ei îmbelşugat. Hai s-o ajut." în loc de „însă pe spinarea umerilor şi a braţelor lipseşte din mîneci o fîşie longitudinală, iar marginile sunt prinse numai prin cîteva şuviţe transversale. Aşa că rotunjimi şi piele albă, umăr şi braţ încadrate lung sunt oferite ca mostre din trupul ei îmbelşugat. Hai s-o ajut.“
„brasierei" în loc de „brasierii". lipsă „tînăr".
„şi îşi dilată nările" în loc de „îşi dilată nările", lipsă „însă".
„intenţia de a fi altfel" în loc de „intenţia ei de a fi altfel".
„vulgar" în loc de „josnic".
„şi gravitatea" în loc de „iar gravitatea".
„e jignită, încît, pasionată cum e în vanitate" în loc de „e jignită, pasionată cum e în vanitate", lipsă „chiar".
„între doi bărbaţi" în loc de „între doi streini", „ele înseşi" în loc de „ele însele".
„subt" în loc de „sub".
„streină de această femeie" în loc de „străină de această femeie", lipsă „cel puţin".
„patul ăsta foarte comod" în loc de „patul foarte comod".
„cearşafurile streine" în loc de „cearşafurile străine", „Jertfa de Bolintineanu" în loc de „Jertfa de Rădu-lescu-Niger".
„umple îndesat rafturile" în loc de „umple rafturile" „iscălitură chiar pe o fotografie" în loc de „iscălitură pe o fotografie".
„liceani" în loc de „liceeni".
„vin acolo" în loc de „viu acolo".
„dar care scria" în loc de „ci şi scria".
„priveai strein" în loc de „priveai străin".
„venind pe drum" în loc de „cînd viu pe drum", „fiindcă are nevoie" în loc de „cînd are nevoie", lipsă „gălbuie", lipsă „elastic".
607
p. 80, r. 8:
p. 81, r. 5—6:
p. 81, r. 19: p. 81, r. 25:
p. 81, r. 26:
p. 81, r. 34: p. 81, r. 12: p. 82, r. 29: p. 83, r. 22: p. 83, r. 38: p. 84, r. 26: p. 85, r. 3: p. 85, r. 7:
p. 85, r. 14:
p. 85, r. 16: p. 85, r. 26: p. 85, r. 29:
p. 86, r. 21: p. 86, r. 25: p. 86, r. 31: p. 87, r. 13: p. 87, r. 19:
p. 88, r. 7: p. 88, r. 14: p. 88, r. 17:
p. 88, r. 25 p. 89, r. 11 p. 89, r. 17 p. 89, r. 19 p. 89, r. 29
„cu o hîrtie mai scorţoasă" în loc de „cu hîrtie mai scorţoasă".
„un pachet de scrisori, mai gros" în loc de „un pachet de scrisori, cam gros".
„cută de carne" în loc de „dungă de carne", în ed. 1933 „Surîde strîmt" precede întrebarea Ce e aia haloimăs?". Ulterior, autorul a inversat conferindu-i regim de indicaţie regizorală.
Ce e aia haloimăs?" in loc de Ce e haloimăs?".
„sprincenile" în loc de „sprîncenele". lipsă „de a rămas goală".
„complect" în loc de „complet".
„ghilemele" în loc de „ghilimele".
„sunt pasionate?" în loc de „sunt pasionante?", „mînilor" în loc de „mîinilor". lipsă „Fundaţia".
„respectoase sărutări de mini" în loc de „respectuoase sărutări de mîini".
„de la cadavru de fluture" în loc de „de la un cadavru de fluture".
„şi" în Ioc de „deci", lipsă „de".
„picioarele înfăşurate în ghetele pline de noroi" în loc de „picioarele în ghete pline de noroi", „că" în loc de „căci", lipsă „Valeria". lipsă „gîndesc eu".
„frumos" în loc de „frumoasă".
„singuri" în loc de „singur", greşeală de tipar în ed.1946.
lipsă „nu-i aşa?"
„nu e ..." în loc de „nu ..."
„din politică le-au transformat în amor mare" în loc de „din politeţă le-au transformat în amor mare", greşeală de tipar în ed. 1946.
„ploii ăştia" în loc de „ploii ăşteia".
„vin" în loc de „viu".
„afecţioase" în loc de „afectuoase".
„fericit" cu litere cursive.
„5—7" în loc de „5 şi 7".
608
p. 90, r. 6:	„2-8“ în loc de „2 la 8“.
p. 91, r. 14:	„teatru“ în loc de „teatrul”.
p. 92, r. 14:	lipsă „dumneata”. .
p. 93, r. 11:	lipsă „Iau din teancul dintre noi doi”.
p. 94, r. 14:	lipsă „ca un cioc de raţă”.
p. 94, r. 27-	28: „să se gîndească” în loc de „să gîndească”.
p. 95, r. 22:	„arăta” în loc de „arată”.
p. 96, r. 6 — 7	: lipsă „care i-a produs neplăceri cu direcţia”.
p. 96, r. 8:	lipsă „poate fi cetit şi după lectura întregii cărţi”.
p. 96, r. 13 —	14: „Bucureştii e un oraş cu ierni cumplite” în loc de' „Bucureştii sunt un oraş cu ierni cumplite”.
p. 96, r. 25:	„robii” în loc de „robi”.
p. 96, r. 41:	„frumuseţei” în loc de „frumuseţii”.
p. 99, r. 4:	lipsă „acru”.
p. 99, r. 34:	„frumuseţei” în loc de „frumuseţii”.
p. 100, r. 32-	-33: „Vecin cu mine se tîrăşte totuşi / împărăteşte balta albii lotuşi” în loc de „Vecin cu mine se tîrăşte. Totuşi, / împărţesc pe baltă albii lotuşi”.
p. 101, r. 4:	lipsă „abătut”.
00 u vl o vl &	„pătruns” în loc de „pătrunzător”.
p. 101, r. 16	lipsă „şi sinuoasă”.
p. 101, r. 26	„sălbăticit” în loc de „sălbătecit”.
p. 101, r. 28	„copaci” în loc de „soci”.
p. 101, r. 36	„comunismul senzual” în loc de „devălmăşia senzuală”.
p. 102, p. 27	lipsă „la fotolii”.
p. 104, r. 5:	„zvîcnind în sus” în loc de „zvîcnind deasupra”.
p. 104, r. 6 —	-7: „sînul tare” în loc de „sînul viu”.
p. 105, r. 12	„în dreapta” în loc de „pe dreapta”.
p. 106, r. 4:	„face” în loc de „făcea”.
p. 106, r. 32:	: „acestei” în loc de „acelei”.
p. 107, r. 2:	lipsă „prudent”.
p. 107, r. 5:	„dosul palmei mele” în loc de „dosul mîinii”.
p. 108, r. 11	„Era atîta praf” în loc de „era atît praf”.
p. 109, r. 17	„singure” în loc de „singurele”.
p. 111, r. 38	„salcîmi” în loc de „duzi”.
p. 113, r. 27	„negricios şi îngîmfat” în loc de „negricios, îngîm-fat”.
p. 114, r. 12:	: „acordîndu-i-le” în loc de „acoperindu-le“.
p. 114, r. 24	— 25: „îi e mai mult mare” în loc de „îi e mult mai mare”.
609
p. 115, r. 13-14: p. 115, r. 20:
p. 115, r. 31: p. 115, r. 32: p. 116, r. 7:
p. 116, r. 20: p. 116, r. 39:
p. 117, r. 10: p. 117, r. 25: p. 119, r. 11: p. 119, r. 17 — 18:
p. 120, r. 12-13:
p. 121, r. 27: p. 122, r. 20:
p. 124, r. 16: p. 124, r. 18: p. 125, r. 21: p. 125, r. 24 — 25: p. 126, r. 10: p. 127, r. 21-22:
p. 127, r. 25: p. 127, p. 31: p. 129, r. 6: p. 131, r. 27: p. 132, p. 21: p. 133, r. 3: p. 133, r. 4: p. 133, r. 30: p. 133, r. 35:
„graţia mişcărilor44 în loc de „graţia aeriană a mişcărilor
după „dreptul lui44, continuă detaliul: „Cînd s-a sfîrşit dansul, Mărginoiu a condus-o, flatat puţin, la locul ei... I-a mulţumit cu un surîs cald care m-a enervat iar44.
„strîngînd buzele“ în loc de „lipind buzele44, lipsă „aducînd44.
„lanseze“ în loc de „danseze44, greşeală de tipar perpetuată din ed. 1933.
„subt44 în loc de „sub44.
„circiumilor44 în loc de „cîrciumarilor44, greşeală
de tipar în ed. 1946.
lipsă „cu toată faţa înmuiată viu44.
„ochii mai mari“ în loc de „ochii mari“.
„subt44 în loc de „sub“.
„în faţă la «Capşa»“.în loc de „în faţa cafenele? «Capsa »“.
„de am cetit vreo două necroioage44 în loc de „cetind vreo două necroloage“.
„Afişe44 în loc de „Afişul44.
după „amabil44 urmează „să amintească lui V. că sunt acolo ... Ba încă un domn a început să mîrîie că s-a plictisit, că asta nu se face. Dar Y. a fost foarte amabil44.
„dimisia“ în loc de „demisia44.
„cetit44 în loc de „citit44.
lipsă „întrebîndu-mă44.
lipsă „la întretăiere, la o dată anumită44.
„prieteni44 în loc de „prietenii44.
„călcînd cu tocuri grele44 în loc de „căicînd pe tocuri grele44.
„faţa palidă44 în loc de „figura palidă44, lipsă „apoi44.
„plină44 în loc de „plin44.
„înlăcrimaţi44 în loc de „înlăcrămaţi44.
„mînile44 în loc de „mîinile44. lipsă „Dar era prea mare zăpada44.
„Am văzut-o44 în loc de „O văzusem şi eu44.
„de la Bîrlad44 în loc de „din Bîrlad44.
„şi44 în loc de „iar44.
610
p. 134, r. 12: p. 134, r. 12-13: p. 134, r. 13: p. 134, r. 22: p. 134, r. 25: p. 136, r. 38-39:
p. 137, r. 28: p. 137, r. 40-41:
p. 138, r. 26 p. 138, r. 38 p. 140, r. 29 p. 141, r. 29 p. 142, r. 18
p. 147, r. 11: p. 147, r, 39-40: j). 148, r. 1:
p. 148, r. 25: p. 150, r. 2: p. 150, r. 20—21: p. 151, r. 2: p. 152, r. 17: p. 153, r. 28: p. 154, r. 5:
p. 155, r. 6:
p. 155, r. 26-27: p. 158, r. 7:
p. 158, v. 8-10:
lipsă „iar".
lipsă „pe cearşaful alb",
„coapsei stîngi" în loc de „coapsei îndoite4', lipsă „acesta stîrig".
„subţioarei" în loc de „subsioarei".
„S-a răsucit în mine, ceva, ca o foaie aprinsă rănită" în loc de „S-a răsucit în mine, rănit, ceva ca o foaie aprinsă", lipsă „prin zăpadă".
„pe urmă se încurcă iar lucrurile şi se duce de nu mai vine" în loc de „pe urmă se duce de nu mai vine", lipsă „şi".
„mereu pe la gazete" în loc de „mereu la gazete", „papucii" în loc de „papuci".
„mult" în loc de „brusc".
„tablinet" în loc de „tabinet".
„Eu mă întreb dacă nu le-or mai fi cetit şi alţii" în loc de „Mă uit la ea şi mă întreb însă dacă nu le-or mai fi cetit şi alţii", lipsă „şi".	’	:
lipsă „cînd i-am vorbit despre această fundaţie". „— Era fratele tău mai mic?" în loc de ,,— Ai avut un frate mai mic?"
„asta" în loc de „aşa", lipsă „de".
lipsă „Premiul a fost dat deci altcuiva".
„prezint încă dinainte" în loc de „prezint dinainte", lipsă „pe noptieră".
„Demetru Ladima" în loc de „O. D. Ladima". „supăra" în loc de „supără", greşeala de tipar în ed.1946.
„A luat ciocan, cuie" în loc de „A luat un cioCan, cuie".
„să stea de discuţie" în loc de „să stea la discuţie", „lăuda mai ales pe Doriadi" în loc de „lăuda mult pe Doriadi".
„remarca îndeosebi pe d-ra Răchitaru «care a fost zguduitoare », toate celelalte critici vorbeau aşa, înseilat, despre spectacol" în loc de „remarca în treacăt pe domnişoara Răchitaru «care a fost
eu
p. 158,	..22:
p. 159, r. 5: p. 159, r. 34: p. 160, r. 22:
p. 161, r. 8:
p. 161, p. 10:
p. 161, r. 24; p; 162, r, 26:,
p. 163, p. 19: pv163, r. 23-24:
p. 163, p. 30:
p. 164, p. 20: p. 165, r. 21-22: p. 165, r. 35-36:
p. 166, p. 21:
p. 167, r. 31: p. 169, r. 36: p. 170, r. 13:
p, 170, r. 14: p, 170, r. 37: p. 170, r. 39:
p. 171, r. 18: p. 173, r. 37: p. .1:76, r. 7: p, 178, r. 15-16:
în rol», toate celelalte critici mai mărunte vor* beau, aşa, călduros despre spectacol46.
„linia44 în loc de-„centrul44.
„mînuşi44 în loc de mănuşi44.
lipsă „şi de cîte zece-cincisprezece ori44.
„In definitiv ce-o fi fost intimitatea cu femeia aceasta44 în loc de „Mă întreb ce poate fi intimitatea cu femeia aceasta44, lipsă „de44.
„cred44 în loc de „apoi44.
„apărusem44 în loc de „am apărut44.
„de cîte îmi sar în ochi44 în Joc de „cîte îmi sar în ochi44.
„acestea44 în loc de „aceste44.
lipsă „Şi nimic nu mai poate să fie altfel, cum nul nu. mai poate curge in sus44.
„A bătut cineva în uşe“ în loc de „A bătut cineva la uşe44.
„coşciugurile44 în loc de „cosciugele44.
„il sfătuiam44 în loc de „îl slatuisem44. lipsă „de lei44.
după „vecină44 urmează „Bubuitura asta îmi dă o enervare acră44.
„Nici nu se va şti că am vreun amestec în această chestiune. D.-ta eşti directorul ... Trei camere ajunge ... una directorul, una redacţia, alta administraţia44 în loc de „Nici nu se va şti că am vreun amestec in această chestiune. Una directorul ... una redactorii, alta administraţia ...“
„iar 15.00044 în loc de „da 15.000“.
„pot scrie44 în loc de „pot seri44.
„prezintă44 în loc de „precizează44, greşeală de tipar în ed. 1946.
„aplica44 în loc de „aplică44, lipsă „întoarsă44.
„care întind chimonoul ca pe o piele44 în loc de „care întind chimonoul lipit, ca o piele44.
„fotele44 în loc de „foteluri44.
„liberă44 în loc de „liberală44.
„într-adevăr44 în loc de „adevărat44.
„de la noi, din birou, pe“ sînt cuvintele eu care se încheie primul volum din ed. 1933.
p. 178, r. 29: p. 179, r. 7:
p. 181, r. 16:
p. 181, r. 32:
p. 182, r. 2-3:
p. 183, r. 18-19:
p. 183, r. 23-24:
p. 183, r. 34-35: p. 184, r. 27 — p. 194, r. 14:
p. 195, r. 16: p. 196, r. 8: p. 196, r. 19: p. 198, r. 12: p. 201, r. li: p. 201, r. 11-12:
p. 202, r. 5:
p. 202, r. 15 — 16: p. 202, r\ 20:
„iar“ în loc de „dar44.
„a văzut-o şi i-a spus“ în loc de „a văzut-o, i-a spus44,
„au făcut însă amîndoi44 în loc de „au făcut amîn-doi“.
„Tata întreba cu privirea nedumerită“ în loc de „Tata întreba cu privire nedumerită44.
„cu fular de caşa galben-roşu44 în loc de „cu fular de caşa cu pa trate galbene-roşii44.
„a vrut să facă un gest şi pe urmă, prea schematic: Bună-ziua“ în loc de „a vrut să facă un gest, pe urmă, prea schematic: Bună ziua44.
„greoi şi aşa de îngîndurat44 în loc de „apăsat şi aşa de îngîndurat44. lipsă „o leafă de44.
acest lung fragment lipseşte din ediţia 1933. Introducerea lui la reeditare e dintre cele mai importante, Camil Petrescu implicînd-o şi mai mult pe doamna T. în viaţa artistică bucureşteană, Momentul l-a slujit artistic pe romancier şi în precizarea unor nuanţe afective ale eroinei, dar mai ales la clarificarea raporturilor dintre aceasta, Ladima şi D., într-o degringoladă respingătoare. în păienjenişul relaţiilor doamnei T. apar deci o multitudine de figuri, Camil Petrescu urmărind să sublinieze aici mondenitatea regizată a personajului, să-i sporească numărul ipostazelor. Narativ, romanul cîştigă şi în direcţia altui personaj: Fred Vasi-lescu.
„refuzind44 în loc de „şi refuzau44.
„i-1 dădeau44 in loc de „i-1 dăduse44.
„şi băncilor44 în loc de „şi a băncilor44.
„biurou44 în loc de „birou44.
„albăstrii44 în loc de „albaştri44.
„cu gulerul scrobit prea larg pentru gît44 în loc de „cu gulerul scrobit prea larg pentru gît, mustaţa vie44.
„un miliard jumătate44 în loc de „un miliard şi jumătate44.
„ca să nu fraudeze44 în loc de „care să nu fraudeze44, „şi evaziunile fiscale44 în loc de „evaziunile fiscale44.
613
p. 202, r. 27 p. 202, r. 32 p. 204, r. 25 p. 204, r. 11
p. 204, r. 7: p. 205, r. 34: p. 207, r. 11: p. 207, r. 40: p. 210, r. 14: p. 212, r. 20-21
p. 213, r. 16: p. 214, r. 18:
p. 215, r. 12: p. 215, r. 20: p. 216, r. 8:
p. 216, r. 17: p. 217, r. 27: p. 218, r. 10: p. 219, r. 12:
p. 220, r. 20: p. 221, r. 4: p. 221, r. 5:
p. 221, r. 6-7: p. 221, r. 23-24:
p. 222, r. 29-31:
p. 222, r. 33 p. 223, r. 13 p. 223, r. 41
„opt, nouă miliarde44 în loc de „8—9 miliarde44, „colţul gurei44 în loc de „colţul gurii44.
„advocatul44 în loc de „avocatul44.
„îl împăcase cu partidul44 în loc de „îl împăcase cu tineretul44.
„buduoare44 în loc de „budoare44.
„Fabricei44 în loc de „Fabricii44.
„avantagios44 în loc de „avantajos44.
„cari44 în loc de „care44.
„gîndirei44 în loc de „gîndirii44.
„oameni de afaceri, de reintroducerea în minister44 în loc de „oameni de afaceri şi de reintroducerea în minister44, lipsă „Mare pezevenghi44.
„sunt numai apostroafe44 în loc de „sunt numai apostrofe44.
„căldare închisă44 în loc de „căldare acoperită44. „Eu44 în loc de „Eh44, greşeală de tipar în ed. 1946. „cerul era uşor gălbui44 în loc de „cerul era roşu gălbui44.
„îşi sprijine44 în loc de „îşi sprijină44.
„Dintr-o intrare44 în loc de „Jos, dintr-o intrare44. „cetim44 în loc de „citim44.
„subdirectorul Nicolaescu44 în loc de „subdirectorul Stănescu44.
„şuşotiţi44 în loc de „şoşotiţi44. lipsă „iar44.
„el nici nu cerea nimic44 în loc de „el nu cerea nimic44.
„era Gina la noi44 în loc de „era şi Gina la noi44, „ochii a căror lumină îmi limpezesc tulburările44 în loc de „ochii a căror lumină îmi limpezeşte tulburările44.
„— Da, dejalenă. Dar aş pune orice, cu condiţia să fie de calitate bună44 în loc de „— Da, acum dejalenă. Dealtfel de obicei port olandă, fireşte. Dar aş pune orice cu condiţia să fie de calităţi bune.44
„colţurile exagerate44 în loc de „colţuri exagerate44, „privind şiret44 în loc de „măsurîndu-mă şiret44, lipsă „sau tenis44.
614
p. 224, r. 16 —
p. 224, r. 21 : p. 224, r. 27: p. 227, r. 8:
p. 227, r. 10: p. 227, r. 13:
p. 227, r. 24: p. 227, r. 36: p. 228, r. 37: p. 228, r. 40:
p. 229, r. 33: p. 230, r. 28: p. 230, r. 36: p. 231, r. 29: p. 232, r. 5: p. 232, r. 13: p. 232, r. 35: p. 233, r. 3 — p. 233, r. 5: p. 233, r. 18:
p. 233, r. 19: p. 233, r. 38:
p. 233, r. 41:
p. 234, r. 12: p. 235, r. 8: p. 236, r. 33
p. 237, r. 20:
19:	Da... scrobeală, tăietură englezească, stofă
englezească... Hm! — Ascultă-mă, domnule La-dima, trebuia să ştii că o ştofă bună englezească... M-a întrerupt comic...44 în loc de Da... scrobeală, tăietură englezească, stofă englezească... Hm! M-a întrerupt comic...44.
„fotolii44 în loc de „canapele44.
„mînecile44 în loc de „mînicele44.
„De, însă diferenţele44 în loc de „Da, însă diferenţele44.
„aripioara lor44 în loc de „aripioara lui44.
„adică haina era mai îngustă44 în loc de „adică era mai îngustă44.
„bărbaţi44 în loc de „bărbat44.
„culturei44 în loc de „culturii44, lipsă „de dinainte de război44.
„în 1927, fireşte44 în loc de „în 1927, fireşte. Căci acum, în 1933, a revenit44.
„din mulţime44 în loc de „din jurul ei44.
„Nu... nu... nu44 în loc de „Nu... nu...44.
„prea largă44 în loc de „prea lungă44.
„oricînd44 în loc de „oricînd mîine44.
„tabachere44 în loc de „tabacheră44.
„ţesăturei44 în loc de „ţesăturii44.
„desenul44 în loc de „desenului44.
4:	„în fotoliul44 în loc de „pe laviţa roşie44.
„luminei44 în loc de „luminii44.
„spre masa casieriţei44 în loc de „spre galantarul casieriţei44.
„domni tineri44 în loc de „oameni tineri44.
„sigur că ea ar fi izbutit44 în loc de „sigur că ar fi izbutit44.
„pe o hîrtie cu antetul Veacului44 în loc de „pe hîrtie cu antetul Veacului44.
„stîrneşte în minte44 în loc de „stîrneşte în mine44. „cefii44 în loc de „cefei44.
— 35: în ed. 1933 lipsă prezicerea psihologică: „anume; să aibă aerul unei stricte şi fireşti întîmplări, fără urmare, ca să nu fiu nevoit să dau explicaţii44, „încremenită în loc44 în loc de „încremenită pe loc44.
615
p. 237, r. 24: p. 238, r. 1-2: p. 239, r. 19: p. 241, r. 9-15:
p. 243, r. 10: p. 244. r. 25: p. 248, r. 14-16:
p. 249, r. 29: p. 250, r. 1: p. 250, r. 2-3:
p. 250, r. 16: p. 250, r. 17: p. 251, r. 8:
p. 255, r. 2: p. 252, r. 21: p. 252, r. 24-26:
p. 254, r. 15:
p. 254, r. 18: p. 255, r. 10 — 11:
p. 256, r. 33: p. 258, r. 6-7:
„gurei“ în loc de „gurii", lipsă „cu adevărat ca viorelele".
„spuneam" în loc de „spunea", lipsă cîteva detalii revelatorii pentru felul în care romancierul, revenind asupra textului la reeditare, a lucrat la conturarea enigmaticei doamne T.: „în asemenea clipe, ca şi atunci cînd era îmbrăcată pentru serată sau bal, frumuseţea ei avea în ea ceva absolut nepămîntesc, transfigurat, şi asta explica de ce atîţi bărbaţi vorbeau despre ea cu un soi de emoţie pe care ceilalţi, care aveau prilejul s-o vadă doar întîmplător, în momentele ei de plictiseală, necazuri sau nedispoziţie, nu o înţelegeau", lipsă „că n-o iubesc".
„Dar" în loc de „Da", greşeală de tipar în ed. 1946. „S-a dat jos şi a căutat o fotografie... « Uite o fotografie a lui Stoiancvici. Numai să vezi»." în loc de „S-a dat jos şi a căutat o fotografie a lui Stoianovid.
— Numai să vezi...".
„paginei" în loc de „paginii".
„sprijine" în loc de „sprijină".
„genunchiul plin e adus în faţă" în loc de „genunchiul plin dedesubt e adus în faţă".
„care" în loc de „cari".
„orhestră" în loc de „orchestră".
„flacoanele de frecţiuni" în loc de „flacoanele de fricţiuni".
„Mi-e silă... Mi-e silă" în loc de „Mi-e silă...". „e“ în loc de „este"*.
lipsă „deşi îmi venea foarte greu, că am alunecat pe zăpada îngheţată şi mi-am scrin ti t piciorul". „Dar trebuie să trec" în loc de „Eu trebuie să trec".
lipsă „mă ustură respiraţia".
„tot timpul am avut impresia" în loc de „am avut tot timpul impresia".
„care" în loc de „cari".
„Dar şi el, ios, asculta încremenit" în loc de „Dar şi el asculta încremenit"*.
616
p. 258, i\ 25: p. 258, r. 26: p. 258, r. 26-27: p. 258, r. 32-33: p. 260, r. 5 — 6:
p. 260, p. 16:
p. 261, r. 4:
p. 261, p. 13:
p. 263, r. 6: p. 263, r. 26: p. 264, r. 20: p. 264, r. 22: p. 264, p. 29:
p. 265, p. 16 — 17: p. 266, r. 14-17:
p. 266, p. 39 p. 266, r. 40 p. 268, r. 24 p. 268, p. 32 p. 269, p. 28
p. 270, r. 10 p. 270, r. 33 p. 270, r. 40 p. 271, r. 6:
„maşină închisă" în loc de „maşină deschisă", „adaogă" în loc de „adaugă".
„Fac un viraj larg" în loc de „Fac un viraj întins". „O zi şi o noapte" în loc de „Zi şi noapte".
„fără sforţări de atenţie mare" în loc de „fără sforţări mari de atenţie".
„mă emoţionam" în loc de „mă înduioşa".
„afară" în loc de „fără".
„o scutea" în loc de „o scuteau".
„iubirei" în loc de „iubirii".
„mă fac" în loc de „mă face".
„Pină la sfîrşit" în loc de „Dar la sfîrşit".
„la nesfîrşit" în loc de „întruna".
„împrumută Emiliei" în loc de „împrumută însuşi Emiliei".
„o duceţi puţin greu" în loc de „o duceţi puţin cam greu".
„Merg spre Turnul nalt, cît nori albi de grindeni,/ Ţările vecine-1 văd de pretutindeni, / Margini nu se ştiu, priveliştea n-are / Caravanseraiuri fume-gă-n hotare" în loc de „Merg spre turnul nalt, cît norii albi de grindeni, / Margini nu se ştiu, priveliştea n-are, / Ţările vecine-1 văd de pretutindeni, / Caravanseraiuri fumegă-n hotare". în Versuri, 1957, p. 169, Camil Petrescu a reprodus textul din Patul lui Procust, 1946, p. 341. Vezi note şi variante la voi. I al ediţiei de faţă, p. 353 -355.
„poezie pură" în loc de „poezia pură".
„care" în loc de „cari".
„care" în loc de „cari", lipsă „în proza lui".
în ed. 1933, după „5000?" urmează în textul scrisorii, sub formă de dialog: „—Dar... —Ce te miri aşa...".
„adevărat" în loc de „neîntîlnit". lipsă „au descoperit, fiecare".
„ci despre" în loc de „şi despre".
„plăcerea" în loc de „plăcere".
„ele singure şi de adevărurile generale" în loc de „ele singure şi pentru adevărurile generale".
617
p. 276, r. 31: p. 276, r. 39:
p. 277, r. 23: p. 277, r. 39: p. 279, r. 15: p. 281, r. 31:
p. 281, r. 32: p. 282, r. 28: p. 285, r. 5: p. 285, r. 20: p. 285, r. 33: p. 285, r. 36-38:
p. 286, r. 4: p. 286, r. 8—9:
p. 286, r. 12-13:
p. 286, r. 15:
p. 286, r. 17: p. 286, r. 25 — 26: p. 287, r. 17: p. 287, r. 34: p. 288, r. 20: p. 288, r. 31-32:
p. 288, r. 39: p. 289, r. 10-13:
„care“ în loc de „cari“.
„căci prin hol, comunică** în loc de „căci prim baie, comunică**.
„rezămătoare44 în loc de „răzămătoare44. „biuroului44 în loc de „biroului*4.
„să-mi trimită44 în loc de „să mă aducă44.
„coatele sprijinite44 în loc de „coatele înapoi spiji-nite44.
„molatic44 în loc de „molatec44.
„reîntorc44 în loc de „întorc44.
„cari44 în loc de „care44.
„destin suav44 în loc de „destin început44. „subsioara44 în loc de „subţioară44.
La reeditare, romancierul introduce un element în plus privind fizionomia aceleiaşi doamne T.: „Toate aceste lunecări calde de linii anulau impresia pe care o făcea cînd era îmbrăcată că ar fi slabă44. E, dealtfel, personajul spre care s-a îndreptat în primul rînd atenţia autorului la amplificarea textului iniţial.
„ochiul minuscul44 în loc de „ochiul micuţ şi gingaş44, „feminitatea bazinului44 în loc de „feminitatea caldă a bazinului44.
lipsă „care-ţi mîngîia el palma cu degetele resfirate de sub el44.
„ci de-a dreptul, din şold, rotunde, lungi, robuste44-în loc de „ci de sus, din şold, lungi, rotunde, robuste44.
„care arată44 în loc de „care arătau44, lipsă „fiindcă o credeam prea subţire şi slabă44, lipsă „dar44.
„zigzag rotund44 în loc de „zigzag dulce şi rotund44, lipsă „Vocea îi părea înlăcrămată44.
„ca o lămurire a gestului ei44 în loc de „ca o lămurire mică a gestului ei44.
„raţiunei44 în doc de „raţiunii44.
„Ceea ce calculasem cu grije să nu mărturisesc mi se pare îngăduit să afirm acum cînd mint. Pentru întîia dată, încurajată, Emilia are o vorbă
618
p. 289, r. 28: p. 290, r. 18 — 19:
p. 290, r. 22: p. 291, r. 2:
p. 291, r. 6 — 7: p. 291, r. 13-14:
p. 291, r. 19: p. 291, r. 27-30:
p. 291, r. 36-37:
p. 292, r. 20: p. 292, r. 24: p. 293, r. 12-13:
p. 293, r. 15-16:
p. 295, r. 11: p. 295, r. 13:
afectuoasă pentru el“ în loc de „Ceea ce calculasem cu grije. să nu mărturisesc mi se pare îngăduit să afirm acum cînd, pentru întîia dată, încurajată, Emilia are o vorbă afectuoasă pentru el", greşeală de tipar în ed. 1946.
„jos în maşină" în ioc de „jos la maşină".
„îmi aranjam lucrurile în poşetă, îmi căutam mănuşile... Atunci el a venit spre mine fierbînd" în loc de „îmi aranjasem lucrurile în poşetă, îmi căutam mănuşile... Atunci a venit el spre mine fierbînd." lipsă „sunt".
„Emilia pune pe silaba dom un accent greu" în loc de „Emilia pune pe silaba doua un accent greu", greşeală de tipar în ed. 1946.
„Ai numărat d-ta 30 de mii rata la Bunavestire?" în loc de „Ai numărat dumneata 30 de mii la Bunavestire?"
„Am coborît repede, fără să mă sinchisesc dacă mă urmăreşte" în loc de „Am coborît repede, fără să mă sinchisesc dacă mă aşteaptă şi mă urmăreşte".
„Ladima!" în loc de „Pe Ladima".
„Atît de multe nu le putem şti" în loc de „Atît de multe fapte care sunt totuşi în clipa noastră nu le putem bănui în viaţă, la doi paşi de noi... Din cauza mea, Ladima s-a răsucit în el. Şi nici o fibră n-a tresărit singură în mine."
„articolele care le primesc" în loc de „articolele pe care le primesc", lipsă „draga mea".
„şurup" în loc de „şurub".
„cu cîteva ocoluri de gutuie chiar, supt puţin în dreapta şi în stînga" în loc de „cu cîteva ocoluri de gutuie însă şi care se suge puţin în dreapta şi în stînga".
„ca un arc ce se topeşte uşor spre şolduri" în loc de „ca un arc de paranteză culcată ce se topeşte uşor spre şolduri".
„bolşevismul" în loc de „unii bolşevici".
„a încercat" în loc de „au încercat".
619
p. 295, r. 22 — 24:
p. 295, r. 40: p. 296, r. 12: p. 296, r. 23:
p. 296, r. 24: p. 297, r. 24:
p. 298, r. 10 — p. 300, r. 6: p. 298, r. 24:
p. 299, r. 24:
p. 300, r. 13: p. 300, r. 16: p. 302, r. 11 — 12:
p. 302, r. 34:
p. 303, r. 2: p. 303, r. 10: p. 303, r. 27 — 28: p. 305, r. 19: p. 306, r. 3: p. 306, r. 19: p. 308, r. 35: p. 312, r. 35: p. 313, r. 8: p. 315, r. 28: p. 316, r. 17:
„se gîndesc şi se simt cu totul deosebiţi între ceilalţi tot atît de numeroşi şi de la fel ca pinguinii pe mal“ în loc de „se gîndesc şi se simt ei pe ei înşişi cu totul deosebiţi de ceilalţi, care rămîn tot atît de numeroşi şi de asemănători între ei ca pinguinii pe mal44, lipsă „tinere şi frumoase4*.
„negustori de stofe44 în loc de „negustori de stofă44, „ciorapi descălţaţi şi aruncaţi44 in loc de „ciorapi descălţaţi, aruncaţi44, lipsă „aceiaşi ciorapi44.
„nu joacă măcar de formă acel teatru ancestral44 în loc de „nu joacă de formă acel teatru ancestral44, greşeală de tipar în ed. 1946.
lipsă întreg pasajul din ediţia 1933.
„SECTANT44 în loc de „CER FINAL44. La reproducerea în volumul Versuri, 1957, p. 133, Camil Petrescu va intitula poemul In ceasul dinţii (vezi note şi variante la voi. I al ediţiei de faţă, p. 355, unde sînt consemnate şi avatarurile poemului). „PARAFA...44 în loc de „FINAL44 (vezi note şi variante la voi. I din ediţia de faţa, p. 355). „stase44 în loc de „stătuse44, lipsă „cum m-am întors44.
„— Nu... Că... aşa... cam la două săptămîni... pe la 3 mai s-a omorît44 în loc de Nu... că... aşa... cam la două săptămîni s-a omorît. Reci între 1 şi 3 mai.44
„astă-seară chiar le voi fura44 în loc de „astă-seară le voi fura44.
„sora d-tale 44 în loc de „sora ta44, lipsă „stînd pe călcîie44. lipsă „deasupra44.
„pe vreun bărbat44 în loc de „vreun bărbat44, lipsă „numai44.
„prins44 în loc de „căzut44.
„d-voastră44 în loc de „dv.44. lipsă „iar44.
„veacul al XIII44 în loc de „veacul al XIILlea44. „care44 în loc de „cari44.
„biurou44 în loc de „birou44.
620
p. 316,	r. 18:
p. 316,	r. 38:
p. 317,	r. 5:
p. 317,	r. 37:
p. 318,	r. 11-12
p. 318,	r. 24-26
p. 318,	r. 40:
p. 319,	r. 4:
p. 319,	r. 26:
p. 320,	r. 26:
p. 321,	r. 24:
p. 321,	r. 33:
p. 321,	r. 35:
p. 321,	r. 35-36
p. 323,	r. 2:
p. 322,	r. 3:
p. 324,	r. 25-30
p. 326,	r. 11:
p. 326,	r. 27:
p. 326,	r. 50 şi
p. 327,	r. 1-3
p. 328,	r. 24:
„sticluţă rotundă" în loc de „sticluţă burtoasă", „începu iar" în loc de „începu iarăşi".
„sticla eprubetă" în loc de „sticla burtoasă ca o eprubetă".
„Niculae" în loc de „Nicolae".
„mă doare ca o bubă vînătă, scîrboasă" în loc de „mă doare ca o bubă scîrboasă".
„Dar nu trebuie să se ştie că în viaţa am suferit de foame" în loc de „Dar nu trebuie să se ştie că am iubit asemenea femeie şi că în viaţă am suferit de foame".
„arta" în loc de „poezia mea".
„care" in loc de „cari", lipsă „aci".
„nopţi de neant" în loc de „nopţi infinite de neant", „cari" în loc de „care".
„Dăm aci în notă" în loc de „Se poate da aci în notă".
„pe care" în loc de „şi care".
„altfel pare" în loc de „astfel se pare". „Sophoryophore" în loc de „Sophonyophore". lipsă „sortit să fie fatal şi".
de la „ce înconjoară" pînă la „a spaţiului întreg", aşa cum am menţionat la p. 324, în ed. 1946 lipseşte fragmentul din paragraf; evidentă eroare de tipar. Am întregit textul după ed. 1933, p. 384. „acuma" în loc de „acum".
„exacerbat" în loc de „exagerat".
„Nu putem spune care anume, dar pare a priori neprobabil că radioactivitatea, magnetismul sau viaţa ar fi figurat printre aceste proprietăţi. Chimia bănuieşte că viaţa, ca şi magnetismul şi radioactivitatea, poate să nu fie decît o consecinţă accidentală a grupului particular de legi care cîr-muieşte universul actual" în loc de „Nu putem spune care anume, dar că viaţa, ca şi magnetismul şi radioactivitatea, poate să nu fie decît o consecinţă accidentală a grupului particular de legi care cîrmuieşte universul actual".
„să-l alunge spre frig" în loc de „să alunece spre frig".
621
p. 329,	r. 13:
p. 329,	r. 41:
p. 330,	r. 2:
p. 330,	r. 8 şi 11
p. 331,	r. 24:
p. 332,	r. 15:
p. 334,	r. 13:
p. 334,	r. 27-28:
p. 334,	r. 41:
p. 335,	r. 25:
p. 336,	r. 30:
p. 337,	r. 4 — 5
p. 337,	r. 9:
p. 337,	r. 37:
p. 338,	r. 27:
p. 339,	r. 16:
p. 340,	r. 2-3
p. 340, r. 13: p. 340, r. 22: p. 340, r. 26:
p. 341, r. 12-13:
p. 342, r. 11: p. 342, r. 19-20:
p. 342, r. 32-36:
„îl scoatem" în loc de „e scos".
„Sphonyophore" în loc de „Sophonyophore". lipsă „Povestit de autor".
„octombrie" în loc de „octomvrie".
„mesii" în loc de „mesei".
„domnule" în loc de „prietene", lipsă „notele".
„Culoarele circulare, cu fotolii verzi de-a lungul pereţilor" în loc de „Culoarele circulare, cu fotolii şi draperii verzi, de-a lungul pereţilor".
„scot" în loc de „scoate".
„înfăţişa" în loc de „înfăţişau".
„părea" în loc de „pare".
„Cînd i s-a comunicat" în loc de „Cînd i se comunicase".
„advocat" în loc de „avocat".
„împotriva" în loc de „nepotrivit".
„principial" în loc de „în intenţie".
„te contrazic" (ed. I 1933) în loc de „mă contrazic", (ed. a Il-a 1933). Ed. 1946 repetă greşeala „te contrazic".
„Din profil e şi mai frumos, căci pare scurt la ceafă şi prelung dinainte" în loc de „Din profil, gîtul acesta e şi mai frumos, căci pare scurt la ceafă şi prelung sinuos dinainte".
„să le pot vedea" în loc de „să le pot vedea pielea", „fabricele" în loc de „fabricile".
„domeniul politic" în loc de „domeniul public", greşeală de tipar în ed. 1946. în ed. 1946, printr-o omisiune de tipar, fraza apare trunchiată: „Rochia se lămureşte ca în umbră, dar faţa apare palidă şi micile reflexe mătăsoase ale ciorapilor". Textul nostru reproduce aici ed. 1933.
„potecele" în loc de „potecile".
„Picioarele în ciorapul mătăsos şi fumuriu sunt lungi şi de o formă cu totul deosebită" în loc de „Picioarele în ciorapii de mătase fumurii sunt lungi şi de o formă cu totul deosebită".
„Apropiat, aş spune că pulpa caldă e oferită în-tr-un cornet sucit, dreptunghiular paralelipipedic, lărgit sus. E o impresie de robust şi mlădios ca
622
p. 342, r. 36: p, 344, r. 3:
p. 344, r. 24-29:
p. 344, r. 36: p. 344, r. 26:
p. 344, r. 40:
un picior de sălbăticiune" în loc de „Apropiat, aş spune că pulpa înaltă, caldă, e oferită într-un cornet de muşchi, vag dreptunghiular, uşor sucit, vag paralelipipedic, lărgit sus cu fineţe. Dă o impresie de robust şi mlădios ca un picior de săi-bătăciune".
„Acolo" în loc de „Jos".
„devine autosugestie" în loc de „devin autosugestii".
„picioarele acestea, cine ştie, desfăcute vor mai tresări de căldura acestor coapse, care mai frînge de voluptate, iar mîini bărbăteşti vor mai tresări de căldura acestor coapse, care dau fiori fluizi şi pentru că firul gîndirii ei trece prin rădăcina lor gingaşe" în loc de „picioarele acestea, cine ştie, desfăcute, se vor mai frînge de voluptate, iar mîini bărbăteşti vor mai tresări de căldura acestor coapse care dau fiori fluizi, poate tocmai pentru că simţi că firul viu al gîndirii acestei femei trece şi prin rădăcina lor gingaşe". Corectarea greşelii de tipar din ed. 1933 se asociază cu mici intervenţii în ediţiile ulterioare.
„mă duc spre scaunul din colţ" în loc de „mă duc pe scaunul din colţ".
„— Te rog... fii bun... vino mîine din nou... lasă-mă acum... lasă-mă cu caietele astea" în loc de „—Te rog, fii bun... lasă-mă cu caietele acestea", lipsă „aşa".
TABLA ILUSTRAŢIILOR
Coperta ediţiei princeps a romanului Ultima noapte de dragoste,
întîia noapte de război (1930) ........................ 160 — 161
Coperta interioară a ediţiei princeps (1930), cu dedicaţia primului editor, Al. Rosetti, către Li viu Călin ..............160—161
Contrapagina copertei interioare a ediţiei princeps, din 1930,
cu dedicaţia autorului către Al. Rosetti...............160—161
Portretul lui Camil Petrescu de C. Ressu reprodus în interiorul „celor şaptezeci de exemplare nepuse în comerţ“ din ediţia princeps a romanului Ultima noapte de dragoste, întîia
noapte de război (1930) (în colecţia Liviu Călin)......160 — 161
Fotografie a lui Camil Petrescu din timpul campaniei
1916-1918 ............................................. 352-353
Portret al lui Camil Petrescu în uniformă de sublocotenent
(în colecţia Liviu Călin) ............................. 325 — 353
Textul către Al. Rosetti de pe verso fotografiei anterioare,
format carte poştală, din colecţia Liviu Călin ......... 352 — 353
Coperta volumului I din ediţia princeps a romanului Patul lui
Procust................................................ 352 — 353
Coperta volumului al Il-lea din ediţia princeps a romanului
Patul lui Procust...................................... 352 — 353
Coperta interioară la prima ediţie a romanului Patul lui Procust ....................................................... 352 — 353
Coperta ediţiei din 1946 a romanului Patul lui Procust...... 352 — 353
Coperta interioară a romanului Patul lui Procust (1946), cu dedicaţia autorului către Al. Rosetti. Pe pagina de gardă a ediţiei, Al. Rosetti scrie cu creionul: „Cu drag dăruiesc acest volum lui Liviu Călin, eminent interpret al gindirii lui Camil. Buc., febr. 1979“ (în colecţia Liviu Călin)...... 352 — 353
625
CUPRINS
Notă asupra volumului III .............. 7
PATUL LUI PROCUST
I .................................................... 11
II .................................................... 30
III		_..................................... 36
într-o după-amiază	de]£august............................ 40
Epilog I ............................................... 304
Epilog II (Povestit	de	autor) ....................... 330
Note şi variante ....................................... 347
Tabla ilustraţiilor .................................... 625
t
f
627
Lector : MARGARETA FERARU Tehnoredactor : POMPILIU STATNAI
Bun de Coli	tipar 26.11. 1981. Coli ed. 28,95. tipar 39,25. Planşe tipo 6.
	Tiparul executat sub comanda nr. 911 la întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1913“, str. Grigore Alexandrescu nr.89—97 Bucureşti Republica Socialistă România