' CAMIL PETRESCU
OPERE
Ediţie îngrijită de AL. R O S E T T I Şi
LIV IU CĂLIN Note si variante de LI VI U CĂLIN
SCRIITORI ROMANI
EDITURA MINERVA Bucureştii 197 9
NOTĂ ASUPRA VOLUMULUI II
Cn romanul Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război se deschide secţiunea de proză din cuprinsul ediţiei de faţă. Textul volumului reproduce cu fidelitate pe cel al ultimei ediţii a romanului apărute în timpul vieţii autorului (Editura de stat pentru literatură şi artă, 1955). Cîteva erori de tipar perpetuate în ediţiile următoare au fost restabilite cu ajutorul primei ediţii, omisiunile unor rînduri fiind menţionate şi la capitolul de variante.
Notele de la finele volumului constituie un dosar al opiniilor critice privind Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, de la apariţie pînă in contemporaneitate.
Variantele sînt rezultatul confruntării dintre prima ediţie (1930) şi ultima apărută sub directa supraveghere a autorului (1955). Măruntele intervenţii în textul ediţiilor intermediare nu le-am semnalat separat, ele fiind prezente, alături de alte intervenţii mai importante, în textul ultimei ediţii. Fărîmiţarea modificărilor efectuate de la o ediţie la alta ar fi prezentat dezavantajul reconstituirii dificile în corp compact a totalităţii intervenţiilor, care dezvăluie, după opinia noastră, o realitate artistică, şi anume faptul că autorul Ultimei nopţi de dragoste, întîia noapte de război, in pofida atitudinii sale subliniat polemice faţă de calofilie, era deosebit de exigent cu scrisul său, pînă la detaliu. Aparatul critic la următoarele volume ale ediţiei de faţă va face şi mai evidentă această realitate artistică.
în corpul variantelor nu am înregistrat diferenţele de punctuaţie şi alte elemente care ţin de ortografie. Nu am înregistrat, de asemenea, nici in textul ediţiei noastre, nici în capitolul de variante, alternanţele unor forme de limbă ivite la ultima ediţie (coloare-culcare, disperare-despe-rare etc.).
Pentru sprijinul constant şi competent la definitivarea lucrării noastre aducem redactorului Editurii Minerva, Margareta Feraru, cele mai vii mulţumiri.
LIVIU CĂLIN
7
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÎIA NOAPTE DE RĂZBOI
CARTEA 1NTÍIA
5
10
15
20
25
LA PIATRA CRAIULUI, ÎN MUNTE
în primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întîia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal. Nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de apă, acoperite ici şi colo cu ramuri şi frunziş, întărite cu pămînt ca de un lat de mînă, erau botezate de noi tranşee şi apărau un front de vreo zece kilometri.
în faţa lor, cîteva dreptunghiuri de reţele şi „gropi de lup" erau menite să sporească fortificaţiile noastre. Toate capetele acestea de tranşee, risipite ici-colo, supraveghind şoseaua (?) de pe boturi de deal, nu făceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice, ar fi rîmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile de pe valea Prahovei, cu reţele de sîrmă şi cu „gropi de lup" cu tot. (Gropile astea de lup erau nişte gropi cît cele pe care le fac, jucîndu-se, copiii în nisip, iar în fund aveau bătut cîte un mic ţăruş, ascuţit apoi ca o ţeapă în sus.) După socotelile Marelui stat-major român din 1916 — adică din timpul bătăliei de la Verdun — duşmanul care venea la atac avea să calce, din nebăgare de seamă, în aceste gropi şi să se împungă în ţepi, fie în talpă, fie în spate. Despre ,,valea fortificată" a Prahovei vorbea cu respect toată ţara: Parlamentul, partidele politice şi presa. Ca să nu poată fi văzute din tren aceste realizări misterioase,
13
vagoanele nu circulau decît cu perdelele trase, sau, dacă nu erau perdele, cu geamurile mînjite cu vopsea albă, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă.1
5 La 10 mai, în acelaşi an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an şi mai bine, se găsea pe frontieră, deasupra Dîmbovicioarei în munţi, tot pentru acoperire şi fortificaţii. Aci, aceeaşi glumă: cîteva sute de metri de tranşee-jucării erau menite să ilustreze io principiile tactice ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontieră, către vama Giuvala în dreapta, iar spre stînga pînă la domul alb, de piatră, al culmii Piatra Craiului. Noi „fortifi-15 casem" însă, cu trei sute de metri de tranşee, ca mai sus, dar fără gropi de lup, numai bătătura de iarbă verde dintre căsuţa care ne slujea de popotă şi căsuţa unde locuia comandantul de batalion. Fireşte că dacă vreun nefericit s-ar fi rătăcit pe aci „să vadă" întării 20 turile noastre, ar fi fost arestat şi probabil executat ca un spion.
în realitate, vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, cînd 25 ne împărţeam în români şi turci, şi năvăleam urlînd unii înt'r-alţii. Ştiu bine că în acest timp se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că „sîntem bine pregătiţi", că în doi ani de neutralitate „armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane îşi luau răs-30 punderea afirmării că sîntem gata „pînă la ultimul nasture, pînă la ultimul cartuş", iar cu ştiinţa luptei pînă la cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă.
Pentru ceilalţi, poate că această vilegiatură mili-35 tară n-ar fi fost prea mult dezagreabilă. Camarazii
1 E perfect adevărat că în timpul luptelor de mai tîrziu, nici unui comandant de companie nu i-a trăsnit prin cap să ocupe aceste tranşee, care parodiau în mic satele lui Potemkin, mai ales că nemţii nu s-au simţit obligaţi să vie pe şosea, ca să poată fi vînaţi 40 cu puşca, ci au ocupat dealurile împădurite negru şi clăbuceturile cu păşuni verzi-gălbui.
14
5
10
15
20
25
30
35
40
erau oameni cumsecade, care îşi credeau la necaz. Prînzurile şi cinele luate laolaltă, în odăiţa scundă a popotei, treceau potolit, între mîncăruri de birt mic, tărăgănate convorbiri despre amărăciunile concentrării prea îndelungate, despre intrigile de la comanda regimentului, despre cele mai bune sfaturi pentru pregătirea murăturilor şi a borşului, menite să fie trimise prin scrisori acasă, şi, în zile mai de seamă, despre partidele politice ale ţării, cînd cei care citeau gazeta în fiecare zi aveau prilej să strălucească prin comunicări inedite.
Pentru mine însă această concentrare era o lungă deznădejde. De multe ori seara, la popotă, era destul un singur cuvînt ca să trezească răscoliri şi să întărite dureri amorţite. E îngrozitoare uneori această putere a unei singure propoziţiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca să pornească dintr-o dată măcinarea sufletească, aşa cum din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret, una singură deschide spre interior, în asemenea împrejurări, nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate şi mistuitoare.
La drept vorbind însă, în astă-seară nu atît discuţia, care nu mai era o simplă aluzie, m-a âruncat în halul acesta de răscolire, ba era chiar prea directă ca să mai fie atît de otrăvitoare, cît încercarea neizbutită, pe lîngă comandantul batalionului, de a obţine o permisie la Cîmpulung.
„Popota" unde sîntem acum e într-o odaie mică, sătească, mai sus decît toate satele româneşti din munte. E abia mai mare ca o colibă, văruită în alb, cu două paturi înguste la perete, acoperite cu velinţe vechi, şi care acum ne slujesc şi drept scaune de masă. O lampă de „gaz" dă o lumină gălbuie, aproape la fel de leşinată ca a vinului, din paharele mari de apă, de dinainte. Masa e, fireşte, de brad, ca la cîfciumile de drum mare şi acoperită cu pînză ţărănească. Cum fiecare ofiţer are tacîmul lui de acasă, ales cu dinadins de proastă calitate, „că se pierde", avem dinainte o împerechere de farfurii, cuţite şi pahare, adunate parcă de prin bîlci. Toţi cei paisprezece ofiţeri ai batalionului de acoperire sîntem îngrămădiţi aci şi, în aştep-
15
tarea cafelelor, se continuă, fără ca nimeni să se sinchisească de fumăria în care ne găsim, discuţia începută odată cu masa şi iscată de o gazetă adusă de la aprovizionare.
5 Întîmplarea e între cele obişnuite, iar discuţia e la fel cu toate discuţiile literare, filozofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenilor care, în saloane, în restaurante, în tren, în sala de aşteptare a dentistului, „îşi spun părerea lor" cu convingerea neîn-10 duplecată şi matematică cu care larvele îşi ţes în jur gogoşi.
Un proces dezbătut la Curtea-cu-juraţi din Bucureşti a sfîrşit printr-o achitare, pătimaş comentată. Un bărbat din aşa-zisa societate bună şi-a ucis nevasta 15 necredincioasă şi a fost absolvit de vină de către judecătorii lui.
Căpitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flăcău ardelean, fără să fie din Ardeal, voinic, cu mustaţa bălaie, regulată ca insigna de pe şapca chefe^ 20 ristă, ceva mai mare însă, aproba fără codire hotărîrea ■*' juraţilor...
—	Domnule, nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă. DaCă-i arde de altele, să nu se mărite. Ai copii, ai necazuri, munceşti ca un cîine şi ea să-şi facă de
25	cap?... Ei, asta nu... Dacă eram jurat, şi eu îl
achitam.
Căpitanul Dimiu e un conformist. Întîrziat mult în grad, om cu rosturi gospodăreşti, nu şi-ar permite să poarte la vîrsta lui chipiu franţuzesc, moale, turtit,
30 aşa cum poartă căpitanii tineri, ci a rămas la modelul „Regele Carol I", înalt, rigid ca de carton (că aşa şi era), teşit la spate numai.
Mai surprinzător părea că opinia contrară era susţinută de căpitanul Corabu, tînăr şi crunt ofiţer, cu 35 şcoală germană, justiţiar neînduplecabil, „spaima regimentului". Acum era de nerecunoscut. Păstra asprimea frazei scurte, dar sentimentele acestea de apărător al dragostei nu i le bănuise nimeni, niciodată.
—	Cu ce drept să ucizi o femeie care nu te mai 40 iubeşte? N-ai decît să te desparţi. Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu poate cunoaşte nici o
16
silnicie. E preferinţă sinceră. Nu poţi să-mi impui să te iubesc cu sila.
Căpitanul Floroiu, puţintel, delicat şi cu faţa blondă-şters, îmbătrînită înainte de vreme, era de aceeaşi părere.
— Cum poţi să ai cruzimea să siluieşti sufletul unei femei? Dreptul la dragoste e sfînt, domnule... Da, da., şi aci lungea mult, cu capul întors a necaz, în profil, pe cei doi „a". îţi spun eu... oricînd... unei femei trebuie să-i fie îngăduit să-şi caute fericirea.
Şi toţi ceilalţi, tineri sau mai bătrîiori, lăsînd ca discuţia să fie dusă cum se cuvine de către superiori, erau, dealtfel, de aceeaşi părere.
Aş fi vrut totuşi să spun şi eu două vorbe. Simplismul convins al acestei discuţii mă făcea să surîd nervos, căci se suprapunea celor înveninate din mine, ca în revistele ilustrate prost, unde roşul cade alături de conturul negru. Dar fiindcă vorbeam încet, nu eram auzit, şi cum începeam fraza, cîte o voce mai puternică mi-o lua cu hotărîre şi pasiune înainte.
Ar fi drept să arăt că nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta aşa. în literatură, de pildă, şi în teatru era acelaşi lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele aşa-zise bulevardiere, mult la modă pe atunci, nu proclamau decît „dreptul la iubire", şi în privinţa asta erau noi şi revoluţionare, faţă de piesele care proclamau în vremuri prăfuite: Ucide-o !... Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tînăr francez, ale cărui eroine „poetice", elocvente, cu părul despletit şi umerii goi, într-un decor de lux şi muzică, îşi căutau „fericirea" trecînd peste orice, tîrîte de patimă. Femeile din toate capitalele plîngeau, înduioşate pînă la mistuire de neînţelegerea bărbaţilor brutali din piesă, incapabili să simtă frumuseţea sublimă a iubirii.
Cum teatrul, mai cu seamă prin dialogul lui, care trebuia să dea „iluzia vieţii" (presărat doar cu vorbe de spirit ici şi colo), se obligase să dea deci imaginea exactă a publicului şi a convorbirilor lui, publicul, la rîndul său, împrumuta din scenă fraze şi formule gata şi astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalităţilor comunicante, se
stabilise o adevărată nivelare între autori si spectatori :
—	Nu ştiu, domnule — filozofă cu resemnare căpitanul Dimiu, stînd mare, dar cuminte ca o fată, la
•5 masă — mie mi se pare că nevasta nu trebuie să-şi facă de cap... mai e şi obrazul omului în joc. Şi dădu ordonanţei şervetul împăturit cu grijă şi chibzuială. Surîd călduţ căpitanului, şi pentru că are dreptate, şi pentru că am nevoie de bunăvoinţa lui. Pîndesc io cu suflet de slugă momentul să-i cer o favoare.
—	Domnule căpitan — căci căpitanul Floroiu era ceva mai nou în grad decît comandantul de batalion — admiţi dumneata, te rog spune, admiţi dumneata să ucizi o femeie care-ţi declară că nu te poate iubi?
15 Ei, cum vine asta?
—	Nu ştiu cum vine, dar eu aş achita pe cel care şi-a omorît nevasta din pricină că ea şi-a părăsit bărbatul şi copiii.
Am surîs din nou mieros şi aprobator. Ştiu cît 20 plictiseau pe camarazii mei aceste încercări care adulmecau bunăvoinţa comandantului, dar era peste puterile mele. Mă oferisem în ajun să execut cu plutonul o săpătură pe care alţii nu o izbutiseră, şi această ofertă a mea îi dezgustase. înţelegeam limpede, ca 25 prin sticla asta, dar ce puteam face? în mine era o - foiala de şerpi, care ajungea deasupra numai într-un surîs, înseriat vieţii milităreşti.
Am crezut acum că e momentul propice şi — în şoaptă bîlbîită, jucîndu-mă cu furculiţa şi cuţitul, să 50 nu trădez emoţia de moarte care mă gîtuia — i-am repetat cererea din ajun.
—	Domnule căpitan... ştiţi... vă rugasem... am la Cîmpulung... Trebuie să fiu mîine seară acolo. Ştiţi, azi am aranjat cu serviciul...
55 îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hîrtie albă, pe care le aruncă, prin cameră, copiii, jucîndu-se.
S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasă acră şi plictisită:
40	— Domnule sublocotenent — cu un „domnule"' trîn-
tit — ţi-am spus că nu se poate, nu o dată, de zece
18
ori. Nu se poate, şi nu se poate... Aici nu sînt nici eu de capul meu.
Am devenit livid şi am surîs ca un cîine lovit, cerînd parcă scuze că înghit puneri la punct atît de 5 grave.
Dar peste cîteva clipe m-a cuprins o ură amară şi seacă împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabilă, pripit, ca o încălzire şi o iritaţie a pielii pe tot corpul. Nu aşteptam decît să 10 izbucnesc... Pîndeam un prilej, o cotitură de frază sau un gest, ca să intervin cu o aruncătură de grenadă. Totdeauna, insuccesul mă face în stare să comit, după el, o serie interminabilă de greşeli, ca un jucător la ruletă, care, încercînd să se refacă, mizează mereu în 15 contratimp: de două-trei ori pe rînd roşu şi trece apoi pe negru, tocmai cînd acesta nu mai iese, revine, şi ^aşa la nesfîrşit, cu îndîrjire. Sînt în stare să fac faţă, cu un sînge rece neobişnuit, chiar întîmplărilor extraordinare, pot transforma însă mici incidente în ade-20 vărate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu.
Eram acum destul de lucid ca să-mi dau seama că sînt aproape în pragul unei nenorociri, căci în asemenea împrejurări consiliile de război sînt, ca şi regu-25 lamentele, necruţătoare şi dau pedepse absolut disproporţionate — douăzeci de ani de muncă silnică pentru o palmă dată superiorului, de pildă — dar în acelaşi timp mă simţeam evadat din mine însumi, căzut ca pe un povîrniş prăpăstios.
30	— Corabule, ascultă-mă ce-ţi spun... Asta-i părerea
mea cel puţin. Cum? admiţi dumneata ca să... că aşa vine, nu-i aşa? — şi aci întoarse capul ca să găsească măcar o aprobare iniţială, dar nu mi-a întîlnit decît privirea tăioasă — în sfîrşit, nu-i aşa? ca să-şi lase 35 casa şi copiii, să-ţi spună „alivoar, stimabile" şi tu să nu-i rupi picioarele?... Ba să faci şi pe delicatu! „Noroc şi să fie de-a bună, cucoană."
— Domnule căpitan — căci Corabu nu numai că era cu mult mai nou, dar îi era acum şi subaltern — eu 40 vă întreb încă o dată: Admiteţi dumneavoastră dragoste cu sila? Dacă o femeie zice „nu-mi mai placi..„
19
5
10
15
20
25
30
35
40
20
să ne despărţim"... Poţi dumneata să spui: „nu... eşti condamnată pe toată viaţa, n-ai drept să divorţezi..." Da?
—	Ei bine, dacă e vorba de o despărţire în regulă, atunci e altceva, fireşte. Eu nu vorbesc de divorţ... eu zic de femeia care-şi înşală bărbatul.
Am intervenit nervos şi aproape şuierat... Atît de viu şi ca mimică, încît toţi s-au întors spre mine.
-- Nu, nici atunci.
Şi am reluat mai scăzut, demascîndu-mi premeditarea, acum cînd toţi mă priveau uimiţi.
—	Discuţia dumneavoastră e copilăroasă şi primară. Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei. Folosiţi un material nediferenţiat.
Dacă aş fi spus asta ca opinie obiectivă, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în ostentaţia neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ, încît toţi m-au privit miraţi, nedeprinşi cu atitudini atît de puţin milităreşti, iar căpitanul Corabu, întărîtat, dar stăpînindu-se, s-a întors spre mine cu un fel de mică solemnitate acră de magistrat.
—	Cum, domnule, dacă o femeie zice: „nu mai vreau", dumneata zici: „ba da, să vrei?" Hăi?
—	Dacă e vorba de o simplă împreunare, da... are drept să zică: nu mai vreau... Dar iubirea e altceva. Iar dacă nu ştiţi ce e, puteţi, cu noţiunile dumneavoastră cumpărate şi vîndute cu toptanul: „aşa am auzit... aşa vînd" să dezbateţi toată viaţa, că tot nu ajungeţi la nimic. Şi privindu-i dispreţuitor: Discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi.
Au tresărit toţi şi apoi au rămas încremeniţi de nedumerire, ca şi cînd din tavan s-ar fi desprins, şi ar fi căzut în mijlocul mesei, peste farfurii şi pahare, o cobra încolăcită şi împăiată. Izbucnirea mea era nelalocul ei, vulgară, fără temei, între oamenii aceştia care vorbeau obişnuit după masă, dar musteala otrăvitoare din mine trebuia să răzbească. M-am sculat brusc şi am ieşit băţos ca dintr-o plină şedinţă, mereu în uimirea tuturor.
M-a ajuns în prag, ca un cuţit în inimă, şuierătoare şi groaznică, vocea căpitanului Corabu:
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Sublocotenent Gheorghidiu...
Şi în aceeaşi clipă am auzit un rotogolit de tacî-muri, căderea unui scaun şi am înţeles că, turbat, căpitanul Corabu sărise în mijlocul odăii.
Am încremenit o clipă cu spatele la ei şi am gîndit: sînt pierdut... liniştit şi simplu, cum poate fi un medic care ar constata că are cancer. Ştiam că mai lovise un ofiţer.
M-am întors dintr-o dată cu tot corpul şi am făcut un pas înspre mijlocul odăii. Căpitanul Corabu, care, înfipt în picioare şi mult mai voinic decît mine, mă aştepta, a înlemnit cu mîna ridicată cînd a văzut pumnul meu crispat, gata să lovească. Mă simţeam alb, cu tot sufletul în aşteptare şi liniştit ca un cadavru. Era, dealtfel, un fior în întreaga încăpere, care a făcut să nu mai respire nimeni. Căpitanul mi-a întîlnit privirea şi a rămas ca o linie. Cred că mi-a văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele lunare. Au înţeles toţi că sînt hotărît să răspund şi apoi să mă omor. Niciodată n-am fost lovit ca bărbat şi cred că n-aş putea îndura asta. Dealtfel, mai ajunsesem de două ori poate, în viaţa mea, pînă în acest prag. Ba, copil chiar, era să fiu sfîşiat de un buldog, care se năpustise asupra mea, dar i-am întîlnit într-o fulgerare privirea, şi a încremenit pe loc, ca şi mine, alb atunci, ca şi azi, probabil. Niciodată simt că n-aş putea face asta cu voinţă, ca un exerciţiu. Cred mai curînd că această privire e ca o punte supremă de la suflet la suflet, de la element la element.
Am ieşit palid mereu, în tăcerea obosită şi întinsă.
în săliţa mică, aproape să mă lovesc de ordonanţele care scoteau tacîmurile...
—	Domnule sublocotenent, la noapte compania noastră dă trei posturi!
Era plutonierul Raicu, care aştepta să terminăm masa.
—	Lasă-mă în pace, şi am ieşit în luminişul de iarbă şi lună. E în mine acum o deznădejde mistuitoare, care numai la gîndul că trebuie să mă duc acasă îmi îngroaşă vinele gîtului. Simt nevoia să alerg, să umblu pe poteci. Nu ştiu ce să fac şi mă ispiteşte, ca
21
o şoaptă seacă, gîndul să plec totuşi la Cîmpulung, acolo unde se aleg firele norocului meu. Un îndemn de prudenţă îmi spune însă că aş zădărnici poate totul, printr-o greşeală de impulsiv.
5	Orişan mă ajunge din urmă, îngrijorat, şi mă
întreabă de aproape:
—	Gheorghidiule, ascultă, ce e cu tine?
îmi ia braţul, dar caut să ocolesc răspunsul.
—	Nimic.
io	— Ascultă, mă, ce a fost ieşirea de adineauri?
Nu mint deloc, fireşte, cînd, abia reţinîndu-mă, continuu şi acum o fierbere, nejustificată de temperatura locului şi a momentului şi deci retorică pentru spectator sau pentru cel ce nu se recunoaşte în în-
15 tîmplare.
—	M-a scos din sărite atîta sărăcie de spirit într-o discuţie. Cu noţiuni primare, grosolane, cu înţelesuri nediferenţiate. Ce ştiu ei despre dragoste, de vorbesc interminabil ? Platitudini, poncife din cărţi şi formule
20 curente... Dogme banale, care circulă şi care ţin loc de cugetare.
—	Dar... şi rămîne în gol, căci simte, acum' abia, că lămuririle sînt din altă „clasă"' decît i se păruse izbucnirea insolentă de adineauri.
25 Şi totuşi el nu bănuieşte nici acum, nu poate da la o parte perdeaua care-mi acoperă sufletul, ca să ştie ce răni sînt acolo, cît de mult această izbucnire a mea e un istovitor şi amar „pro domo". Nu-1 las să mă întrerupă măcar.
50	— Ce-i o iubire, ca s-o faci regulă casnică? A se
şterge pe picioare la uşă... a nu-şi înşela bărbatul... aşa cum vrea Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de serviciu interior al conjugalităţii? Dar infinit mai superficială încă e formula lui Corabu.
35 Cum? se pot despărţi aşa de uşor doi amanţi? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rană şi se lipeşte de ea de nu-1 poţi desface decît cu suferinţe de neîndurat... dar două suflete care s-au împletit... au crescut apoi laolaltă? Dacă admiţi că o căsnicie e o asociaţie pentru bunul trai în viaţă, e ruşinos, fireşte, să protestezi atunci cînd e dizolvată. Dar cum să primeşti
22
formula de metafizică vulgară că iubirea sufletească e o conjugare de entităţi abstracte, care cînd se desfac se regăsesc în aceeaşi formă şi cantitate ca înainte de contopire: doi litri de apă şi sare, puşi la distilat, 5 dau un litru şi jumătate de apă şi o jumătate de litru de sare; amesteci iar şi iar ai doi litri de apă şi sare? A crede că iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplistă înseamnă, fireşte, a discuta ca toată lumea, prosteşte... O femeie îşi dă sufletul şi pe urmă şi-l reia 10 intact. Şi de ce nu? Are drept să ia înapoi exact cît a dat.
Fără să vreau, înfierbîntat încă de propria mea izbucnire, de tot ce mocnisem în suflet, strîng furios braţul lui Orişan, care la început a încercat nedumerit 15 să mă întrerupă şi care acum, înţelegînd, ca la lumina unei torţe, că e vorba de sentimente refulate, sugrumate ^ îndelungă vreme, tace, ascultîndu-mă, pe poteca luminată de lună, sub cerul înalt, aci, între culmi de munţi.
— O iubire mare e mai curînd un proces de auto-20 sugestie... Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obişnuieşti greu, la început, să-ţi placă femeia fără care mai tîrziu nu mai poţi trăi. Iubeşti întîi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, 25 îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atîta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surîsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică. înăbuşi în tine mugurii oricăror altor prietenii şi iubiri. Toate planurile de 30 viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţele ei. Vrei succese ca să ai surîsul ei. Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la 35 început, patologic pe urmă.
îţi construieşti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, îţi fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor pînă la moarte sînt făcute pentru doi inşi. A plecat de acasă, şi eşti 40 necontenit îngrijorat să nu i se întîmple ceva... Te străpunge ca un stilet orice aluzie despre ea şi eşti
23
5
10
15
20
25
30
nebun de fericire cînd, după greutăţi materiale şi umilinţe uneori, ai izbutit să-i faci o surpriză care s-o uimească de plăcere. Ei bine, într-o zi vine femeia aceasta şi-ţi spune că toate astea trebuie să înceteze pînă mîine la ora 11,35, cînd pleacă la gară. Shylock n-a avut curajul să taie din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, căci ştia că asta nu se poate. Totuşi, femeia crede că din această simbioză sentimentală, care e iubirea, poate să-şi ia înapoi numai partea pe care a adus-o ea fără să facă rău restului. Nici un doctor nu are curajul să despartă corpurile celor născuţi uniţi, căci le-ar ucide pe amîn-două. Cînd e cu adevărat vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanţi încearcă imposibilul, rezultatul e acelaşi. Celălalt, bărbat sau femeie, se sinucide, dar întîi poate ucide. Dealtminteri aşa e şi frumos. Trebuie să se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Că acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.
Orişan nu vede că-mi sînt ochii plini de lacrimi în întuneric, dar fără îndoială simte asta din deznădejdea înmuiată a vocii mele. Tace, alături de mine, îndelung, din delicateţe... Abia tîrziu mă întreabă cu sfiiciune:
—	Suferi, Gheorghidiule ?
Nu răspund nimic, căci aş izbucni în hohote nervoase. Muşchii feţei îmi sînt contractaţi.
Mă duce apoi pînă acasă. în prag, nu mă mai pot stăpîni.
—	Dacă mîine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, dezertez.
Pleacă fără să spuie o vorbă, dar ghicesc în strîn-gerea de mînâ o nedumerire, o prietenie descurajată parcă.
DIAGONALELE UNUI TESTAMENT
Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală.
Din cauza asta, nici nu puteam să-mi dau examenele la vreme. îmi petreceam timpul spionîndu-i 5 prieteniile, urmărind-o, făcînd probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii şi din informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna dintre mătuşile ei. Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă. Ne 10 luasem din dragoste, săraci amîndoi, după reniez-vous-uri din ce în ce mai dese pe sălile Universităţii şi după lungi plimbări pe jos, prin toate cartierele pavate cu asfalt ale capitalei, care erau şi cele mai singuratice, pe atunci. După nunta noastră, care a 15 fost într-un anumit fel tăinuită, mi-a murit un unchi considerabil bogat, a cărui avere împărţită în cinci părţi de nepot a putut să însemne pentru fiecare o adevărată răsturnare socială.
Cînd zic „tăinuită" e un fel de a vorbi, căci eram 20 major şi din familia noastră nimeni nu m-ar fi putut opri. Mama trăia destul de greu, din pensia rămasă de pe urma tatălui meu, dimpreună cu surorile mele, dar cred că nu m-ar fi împiedicat niciodată să mă însor după voia inimii, deşi, în general, cei care s-au 25 căsătorit din dragoste împiedică pe copiii lor să facă acelaşi lucru. Rude apropiate nu aveam decît doi unchi,
25
fraţii tatei. Cel mai mare, imens de bogat şi aprig de avar, se dezinteresa cu totul de noi, ca să nu fie nevoit, cine ştie, să se înduioşeze şi să ne ajute. Celălalt, deputatul, cunoscut ca om de spirit şi excelent orator, 5 făcuse, pare-se, cîndva, cîteva glume pe socoteala mamei (o poreclise, de pildă, „văduva douairieră", şi porecla o supărase nu numai prin aluzia la moştenirea încurcată lăsată de tata, cît pentru că era de o asonanţă ridiculă) şi de atunci — de ani de zile — nu mai aveam nici io un soi de relaţii. De aceea, tăinuită însemna că amî-nasem, deşi căsătoriţi civil, să întemeiem o gospodărie, pînă ce şi eu şi ea ne vom fi luat licenţa, căci cei o sută cincizeci de lei, pe care-i primeam ca funcţionar la Senat, unde mă numise un fost prieten al tatei, 15 nu ne-ar fi ajuns să trăim. Pînă atunci nu aveam decît situaţia mărturisită de logodnici. Situaţie prea delicată într-adevăr, dar la care ajunsesem datorită felului pasionat al nevestei mele. Ea locuia încă la mătuşa ei, unde mai locuia, de asemeni, în pensiune, 20 o colegă de Universitate, prin care o cunoscusem şi care-mi plăcuse mult mai mult, căci era oacheşă, iar mie nu-mi plăceau deloc blondele. Şi totuşi ajunsesem aci, soluţie care, dealtfel, pe prietenă o lăsa destul de indiferentă. Era atîta tinereţe, atîta frîngere, atîta 25 nesocotinţă în trupul bălai şi atîta generozitate în ochii înlăcrămaţi albaştri, că a trecut biruitoare. Lungile convorbiri, acasă, în salonaşul cu divane acoperite cu scoarţe şi mormane de perne, deveniseră şi pentru mine — e drept, mult mai tîrziu — o nevoie sufle-30 tească. Dealtminteri, era această fată un continuu prilej de uimire. Mai întîi prin neistovita bunătate pe care o risipea în jurul ei. Făcea toate lucrările mătuşii ei, care era institutoare, prăpădea puţinii bani în cadouri pentru prietene, iar pe colega ei bolnavă a îngrijit-o 35 luni de zile ca o soră de caritate, cu o abnegaţie fără margini, de adolescentă. Pe cînd eu căutam să ascund oarecum dragostea noastră, ea ţinea s-o afişeze cu ostentaţie, cu mîndrie; încît, deşi nu-mi plăcea, începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o 40 avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atît de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase stu-
26
5
10
15
20
25
30
35
40
dente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri. Să tulburi atît de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atît de necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al personalităţii mele. De unde pînă aci, toate femeile bune, care treceau în trăsuri şi echipaje luxoase, mă tulburau prin voluptatea eu care îmbiau pe oricine, în treacăt— şi pe care mi-ar fi împărtăşit-o, cine ştie, în anumite condiţii şi mie — femeia aceasta începuse să-mi fie scumpă tocmai prin bucuria pe care eu i-o dădeam, făcîndu-mă să cunosc astfel plăcerea neasemănată de a fi dorit şi de a fi eu însumi cauză de voluptate.
Ameţind totul, această iubire înflorea fără seamăn, cum înfloresc sălbatic, în luna mai, nimfele lujerilor de crin.
Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu neastîmpărul trupului tînăr, cu gura necontenit umedă şi fragedă, cu o inteligenţă care irumpea, izvorîtă tot atît de mult din inimă cît de sub frunte, era, dealtfel, un spectacol minunat. Izbutea să fie adorată de camarazi, băieţi şi fete deopotrivă, căci înfrumuseţa toată viaţa studenţească. Ştiau toţi orele ei de cursuri şi i se preţuia prezenţa, ca unei adevărate vedete, fragile şi mici, pe vastele culoare. Făcea totul cu pasiune. Uneori isprăvile ei ţineau de miracol. Cînd am început să studiez filozofia din timpurile mai noi şi mai ales problema spaţiului şi timpului, am simţit nevoia să audiez un an de zile un curs de matematici superioare, făcut de un profesor savant, de reputaţie europeană. Şi ea, care nu urma decît franceza şi româna, care avea oroare de matematici — fusese de două ori corigentă din cauza lor — numai ca să fim împreună, mă însoţea şi asculta acum, o oră pe săp-tămînă, serioasă şi cuminte ca un căţeluş, principiile generale ale calculului diferenţial. Partea năzdrăvană era că, deşi în linii generale nu înţelegea nimic desigur, după curs punea surprinzătoare întrebări despre unele detalii (şi cum întreba de pasionat...). Nu mai vorbesc că nu lipsea nici de la cursul de enciclopedia filozofiei, unde afla noutăţi despre viaţa celulară. Dealtfel, în scurtă vreme, a trebuit să ne mutăm împreună, pentru
27
că nu mai puteam sta nici cîteva ceasuri despărţiţi unul de altul. Era o gospodărie boemă, cu prieteni şi prietene, tineri, cu sărbători mici improvizate, pline de veselie şi de neprevăzut. Mîndria de a oferi o „masă" 5 lua proporţii de eveniment, care cerea preocupări de o săptămînă, excursia la Moşi şi ştrengăria de a ne da în căluşei, de a mînca floricele şi a bea un ţap de bere, era... orgie. Bucuria nevesti-mi, cînd — ştiind aniversările prietenilor noştri — le pregătea mici daruri, 1° surprize, era tot atît de mare ca a lor. A fost poate vremea cea mai frumoasă din căsnicia noastră.
De Sfîntu Dumitru, unchiul cel atît de bogat şi de avar a oferit o masă mare rudelor. Au fost celălalt frate al lui, cu nevasta şi băiatul, mama, sora mea cea 15 mare cu bărbatul ei, cea mai mică, nemăritată încă, şi eu cu nevastă-mea. Cine ar fi putut să lipsească de la acest prînz anual, cînd speranţele moştenirii erau atît de întemeiate?
Unchiul Tache locuia pe strada Dionisie, într-o 20 casă veche, mare cît o cazarmă, fără să primească pe nimeni, mai avar şi mai ursuz încă, de cînd era atît de bolnav. Propriu-zis nu locuia decît într-o cameră, care-i slujea şi de birou şi de dormitor şi de sufragerie, ca astfel să nu mai cheltuiască cu lumina şi încălzitul, 25 căci era foarte friguros. Era îngrijit de bătrînul Gligore, a cărui nevastă, Tudora, era şi jupîneasă, şi bucătăreasă.
Masa era pusă acum în sufrageria cea mare şi bogată ca în zilele tinereţii. Era un lux prăfuit şi 50 întunecat parcă, fiindcă mobila era lăcuită castaniu şi se stacojise, iar scaunele, reci şi înalte. Unchiul Tache, cu un şal pe umeri, sta în fruntea mesei, dar mai mult se uita la noi, căci nu mînca decît cartofi fără sare şi macaroane la tavă. Deputatul era, fireşte, 55 în vervă şi într-adevăr era amuzant. Cred că mama nu putea să-l sufere şi avea o părere proastă despre el, cu totul pe nedrept. E şi adevărat că era foarte temut ca „gură rea", iar colegii lui spuneau despre el;
40	— Ascultă-mă pe mine, e mai bine să fii prieten
cu Nae Gheorghidiu, decît duşman.
28
5
10
15
20
25
30
35
40
Era unul dintre puţinii membri ai partidului liberal simpatizat nu numai de opoziţie, dar chiar de gazetele de seară democrate pînă la socialism, căci „nu era sectar". N-avea opinii exclusive, ci era cu lenevie sceptic, amabil şi împăciuitor în principii. Fără să fie popular, era una dintre figurile bucureştene, socotit printre „intelectualii de rasă".
—	Ei, Nae, ce se aude, intraţi sau nu intraţi în război ?
N-am înţeles bine dacă prin acest „intraţi", în loc de „intrăm", unchiul Tache înţelegea să lase doar partidului liberal problema intrării în acţiune, sau folosea persoana a doua numai pentru că el se şi considera mort.
—	Nene Tache — căci deputatul era mai tînăr cu cincisprezece ani — de ce să intrăm, cînd putem avea Ardealul fără război? înţelegi dumneata ce formidabilă situaţie va avea România cînd, la încheierea păcii, vom prezenta nota noastră, avînd la spate o armată intactă de opt sute de mii de oameni? Cine să îndrăznească să te refuze? Puterile, care pînă la sfîrşit se vor fi măcinat unele pe altele, ajunse la istovire? Ionel Brătianu o fi ştiind el ceva... că nu degeaba e şef de partid. Dealtfel, eu am încredere în steaua României... în politică nimic nu se poate realiza decît prin încredere.
—	vŞi atunci?
Şi atunci... stăm cu arma la picior şi aşteptăm.
Respectul pe care toţi îl aveau pentru unchiul Tache era impresionant. Toată lumea căuta să-l mulţumească, să-i ghicească, de se poate, intenţiile. Era acum — aşa uscat, negricios, cu mustaţa mare — cu adevărat şeful familiei. N-aş putea spune însă că nouă, celorlalţi, deputatul nu ne-a plasat cîteva ironii, care nu au supărat deloc pe bătrîn. Am impresia că nici unul, nici celălalt nu l-au iubit pe tata. Găseau amîn-doi — ei, care făcuseră avere — că fusese nepractic şi neserios. Profesor universitar, fost secretar general, publicist apreciat, murise după o viaţă foarte agitată, încă tînăr, lăsînd bruma de avere încărcată de datorii. Nu-i putuseră ierta că s-a însurat cu o femeie săracă
29
5
10
15
20
25
30
35
40
30
şi cred — după bunăvoinţa distinsă cu care au acceptat pe nevastă-mea — că nici mie nu-mi iertau asta. Dealtfel, către sfîrşitul mesei a şi venit vorba despre tata...
Deputatul, cu o amabilitate de unchi galant, a întrebat-o pe nevastă-mea dacă şi ea urmează filozofia. Nu ştiu de ce, intimidată sau înţelegînd că mă întovărăşeşte pe mine la curs, i-a răspuns afirmativ.
—	Aşadar — şi parcă surîdea — studiaţi ammdoi filozofia? Răspică domol silabele cuvîntului filozofie.
—	! ? Da...
—	Ciudat... De obicei amorul e cel care duce la filozofie... — şi încă şi mai ironic — şi ce filozofie! La dumneavoastră văd că drumul a fost dimpotrivă... filozofia v-a condus la amor. Rostea „amor" cu gura rotundă, de parcă ar fi fost numele cremei de curăţat nasturi.
Toţi au început să zîmbească, numai pentru că au văzut că unchiul Tache se amuză.
—	Ceea ce vă doresc sincer e să nu reveniţi vreodată la filozofie. Ar fi dureros. Mai rămîne să faci politică, tot în felul în care a făcut-o bietul Corneliu, care, dacă nu mă-nşel, era şi el tot filozof. Şi întor-cîndu-se, cu obrajii aproape căzuţi, ras de tot, către figura uscată şi negricioasă: Nene Tache, orice ai spune, e fermecătoare naivitatea să crezi că tu poţi îndrepta o ţară.
Fierbeam de nemulţumire, căci mi-era penibil să aud vorbindu-se cu atîta uşurinţă despre tata, dar parcă eram şi eu înrîurit de sfiala îngrijorată a celorlalţi în faţa unchiului de care depindea viitorul nostru.
—	îşi cheltuia leafa de profesor universitar ca să scoată gazete, mîrîia cu acreală bogătaşul, căruia cheltuiala îi făcea rău, chiar la alţii şi chiar după ani de zile.
—	A, în privinţa asta, nene Tache, nu mă împac deloc cu dumneata. Corneliu era un entuziast, şi Nae îşi mîngîia grav şi ironic reverul hainei. Iscălea cu acelaşi entuziasm un articol de gazetă ca şi o poliţă. Mie îmi plac şi mi-au plăcut totdeauna entuziaştii... de la distanţă. Vreau să-ţi spun, de pildă, că n-aş
vrea să fiu deloc copilul unui entuziast, şi de cîte ori pronunţa cuvîntul entuziast, îl dansa cu surîsuri, spre bucuria bătrînului inginer şi antreprenor, care lucrase toată viaţa numai cu cifre.
5 O priveam pe nevastă-mea, cerîndu-i parcă iertare şi ea îmi surîdea împăciuitoare şi inteligentă.
—	Drept să-ţi spun, n-am pomenit un om care să fi avut mai puţin noţiunea banului ca el. De ce crezi că nu mi-a vorbit o jumătate de an? Scosese o gazetă,
10 nu ştiu cum îi spunea, şi mi-a trimis-o şi mie. De cetit n-o ceteam, că nu mă interesau bazaconiile pe care le scria el acolo...
—	A, nu... nene Tache, nu se poate spune că bazaconiile susţinute de Corneliu nu erau amuzante, şi,
15 turnîndu-şi anume cu încetineală în pahar, deputatul surîdea perfid. Cel puţin pe mine mă amuzau enorm discuţiile de principii.
—	...dar împacheta în ea Gligore ghetele, cînd mi le ducea la cîrpit. într-o zi mă pomenesc cu o carte
20 poştală a administraţiei, ca să plătesc abonamentul. Am crezut că e o glumă. Peste vreo lună, altă carte poştală. Ei, m-am necăjit şi am dat poruncă să dea gazeta înapoi, la poştă. Cînd, mă întîlnesc cu Corneliu. Că de ce n-am plătit abonamentul? Cum asta? „Abo-
25 namentul pentru gazetă“... De ce să plătesc? Ţi-am cerut-o eu? Mi-ai trimis-o pentru că ai vrut... nu mai vrei... nu mi-o mai trimite... Şi din cauza asta nu mi-a mai vorbit o jumătate de an. A... altfelv ca şi Ştefan cel Mare, „de felul lui era iute la mînie“, după cum
30 ne spune Ureche.
Afară de ai mei (care au zîmbit numai), ceilalţi au rîs zgomotos, amuzaţi de acest „joc“ spiritual, care mi s-a părut stupid.
Masa era surprinzător de bogată, totuşi toţi mîncau
35 puţin, de teamă să nu facă proastă impresie unchiului.
—	Ei, Ştefane, dacă tată-tău ar fi fost ceva mai strîngător, dacă n-ar fi risipit atît... v-ar fi lăsat şi vouă să trăiţi altfel decît trăiţi (va să zică, deşi avea aerul că ignorează, ştia că trăim în dificultate*
^0 părea că pluteşte pe deasupra). Dealtfel, îi semeni leit. Acum văd că te-ai însurat şi tu tot din dragoste.
31
— Unchiule dragă — i-am spus, fără să îmi pot tescui în mine nemulţumirea — drept să-ţi mărturisesc, am cam început să mă împac cu ideea că tata n-a agonisit avere, ca să ne lase moştenire. Căci moştenirile 5 acestea nu sînt totdeauna fără primejdie. De cele mai ; multe ori, părintele care lasă avere copiilor le trans-•'î mite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz i mai gros, un; stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, 10 neapărat o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevesţei milionare n-a înzestrat-o cu cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.
Mai ales cu paranteza ştiam eu, şi ştiau toţi, la 15 ce fac aluzie.
Â, fost o consternare. Uscat şi negru, unchiul Tache a devenit parcă şi mai uscat. S-a închis în el fără să spună o vorbă. Singurul care era vesel, deşi eu pe el îl ţintisem, căci el era însurat cu o sluţenie şi avea un 20: eopil urît, era unchiul Nae. Mă şi vedea dezmoştenit, cel puţin pe mine, dacă nu şi pe toţi ai mei. Chiar mama şi' surorile — deşi fusese vorba despre tata — nu se simţeau parcă aşa de bine. în faţa mea am întîlnit însă ochii umezi de emoţie şi admiraţie ai nevestei 25 mele şi tm surîs trimis ca p promisiune de sărut. Singuri noi riscam, cu voie bună, o moştenire, şi ea se dovedea astfel atît de frumos dezinteresată, ca să apărăm memoria unui om.
Deputatul a început să facă exces de zel în dra-30 goste, ca să-i arate fratelui mai bătrîn că se desolidarizează de o atitudine atît de obraznică şi că e şi el de părere că nu e nimic de făcut din şi pentru băiatul lui Corneliu. Dar toate drăgălăşeniile au rămas de prisos. Bătrînul avar rămînea încruntat. Dealtfel, s-a 35 şi sculat numaidecît la sfîrşitul mesei şi ne-a dat mîna sa i-o sărutăm, deopotrivă de rece cu toţi nepoţii. Celor bătrîni abia le-a îptins degetele uscate. Deputatul era livid. Abia ani ajuns în stradă, că nu aveam trăsuri, şi, izbucnind, s-a apropiat de mine parcă gata să . 40 mă ia de piept.
32
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Bine, domnule, cum poţi să faci una ca asta? Nemaipomenit... Auzi dumneata, noi nu ştim cum să-l mai ţinem pe maniacul ăla pe vîrful degetelor şi poftim... dumneata îi întorci rînza pe dos.
L-am privit scurt şi fără echivoc.
—	Te rog să iei notă că n-am de dat nici o explicaţie.
—	Dar nu-i vorbă numai de dumneata aici, domnule, nu-ţi dai seama? Dumneata ştii că pe capul nebunului stau toată ziua fel de fel de escroci... Ba că să lase averea şcolii, ba spitalelor, ba dracu mai ştiu eu cui?... Nimic din omul reputat, spiritual, nu mai era în izbucnirea asta de nenorocit... Dacă ne dezmoş-teneşte pe toţi? Şi se plîngea întinzînd braţele ca o invocare: Ce gafă, domnule, ce gafă!
Am luat braţul nevesti-mi şi m-am întors spre el.
—	Te rog să iei nota că mie îmi place să vorbesc oricînd despre frînghii. Cu atît mai rău pentru cei care au spînzurat în casă. în orice caz, o să mai stăm de vorbă numai după ce vei căuta în dicţionar şi vei pricepe ce înţeles are cuvîntul gafă. Căci era evident dobitoc şi nu cunoştea înţelesul cuvîntului gafă, care presupune neapărat lipsa de intenţie în a netnulţumi sau jigni pe cineva.
Era aproape de miezul nopţii şi cerul luminos, ca într-o înaltă noapte de toamnă senină. La colţul străzii Batiste, fără să se sinchisească de cineva, nevastă-mea mi-a dat, cu buze moi, sărutul făgăduit la masă. L-a prelungit ca să treacă în el o bună parte din sufletul ei înduioşat de admiraţie.
Peste douăzeci de zile unchiul Tache era dus la cimitir, cu pompă mare şi austeră, de către rudele îngrijorate toate. Deputatul era însă mai curînd vesel. Mă batea cordial pe urniri.
—	Nu ştiu, amice, dacă să-ţi prezint sau nu mulţumiri în numele rubedeniilor. Să vedem mai întîi testamentul. în orice caz eşti epatant. Şi prezentîndu-mă unui mic grup de domni bătrîni, în negru, care însoţeau la groapă pe prietenul cu care, desigur, nu se văzuseră de mult: Domnilor, la vîrsta dumneavoastră nu vă sfătuiesc sări invitaţi la masă. Nu dă greş, garantat.
33
Unii au zîmbit: Nae ăsta e incorijibil. Mie îmi era silă să-i spun măcar o vorbă.
—	Dacă testamentul e bun, trebuie să-ţi brevetezi neapărat sistemul. Dar, încă o dată, mi-e teamă ca
5 nu cumva testamentul să ne facă vreo surpriză.
Testamentul conţinea într-adevăr o surpriză. Prin-tr-un codicil, datat cu ziua de 27 octombrie, mie mi se lăsa o quotitate dublă decît oricăruia dintre ceilalţi moştenitori. Deputatul spiritual nu mai pricepea nimic, 10 mai ales că era încă o altă măsură care i se părea lui că îl nedreptăţeşte profund. Averea se împărţea, după o serie de legate deosebite, în trei părţi. Două ne reveneau nouă şi una lui. între legatele deosebite, era şi cel cuvenit mie: o vilă în împrejurimile Parisului, pe care 15 unchiul o locuise, pe cînd stătea acolo, şi pe care, în urmă, o cumpărase.
Bineînţeles că în casa noastră a fost o jale retroactivă. Abia după ce s-a ştiut conţinutul testamentului, mama şi surorile au început să-l plîngă, aşa cum se 20 cuvenea, pe unchiul Tache: Nimeni nu l-a cunoscut. A strîns pentru noi etc.
Totuşi, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moştenire cuvenită. Unchiu-meu a descoperit, după cîteva zile de meditaţie, că testamentul a fost greşit 25 interpretat.
Am avut o discuţie întărîtată, vie, dar a fost neînduplecat.
—	Ascultă, unchiule, de ce crezi dumneata că testamentul a fost greşit interpretat?
30	— Citeşte şi dumneata şi vezi.
—	Ba, tocmai că văd... şi mi se pare clar. Două sînt aliniatele care ne privesc... nu? Să le citim...
—	Să le citim, şi-şi trecea mîinile amîndouă prin păr, cu privirea într-altă parte, greoi, cu obrajii mari,
35 căzuţi.
—	„După ce se vor extrage legatele deosebite, restul j^se va împărţi în trei părţi. Două se cuvin familiei I fratelui meu Corneliu Gheorghidiu, iar una familiei j fratelui meu Nicolae Gheorghidiu. La rîndul lor aceste
40 1 părţi se vor împărţi în mod legal, cea dintîi cumnatei
34
5
10
15
20
25
30
35
40
şi copiilor ei, iar cealaltă lui Nicolae jumătate şi copilului lui jumătate". Pînă aici e clar, nu?
—	Clar, de ce să nu fie clar, dar ia caută mai departe codicilul, şi acum îşi zgîria, nervos şi preocupat, podul palmei, cu coada tocului.
—	„Las anume nepotului meu preferat, Ştefan, casa mea, cu parcul şi cu biblioteca şi tot ce cuprinde, din Bd. Daumesnil 119 bis, Paris, s-o stăpînească şi s-o folosească în amintirea mea."
-Ei?
—	Cum ei, unchiule, cum ei? Las. „anume..." vezi, „anume"? nepotului meu favorit, deci „favorit".
—	Da... Şi cu ochii mari verzi, rătăciţi, nu privea pe nimeni. Dar toţi îl urmăreau nedumeriţi.
—	Va să zică îmi constituie legat deosebit.
—	A, nu... Nu, nicidecum un legat deosebit... E o dorinţă a dumitale să fie legat deosebit, dar nu e... N-am ce să-ţi fac.
Cu capul mare, puhav, ras de mustăţi, cu ochii împungiţi şi tulburi, unchiu-meu bătea aprig şi ritmic cu degetele-n masă. Respira greoi, îngînîndu-se: Nu... nu... văd de unde ai scos-o dumneata.
Nu eram supărat, căci eram convins că nu pricepe şi de aceea stăruie:
—	Domnule, scrie aici: „las anume..."?
—	Scrie... Şi încruntat, cu gura mare şi buzele groase, mototolite de mînie, bătea mereu cu degetele-n birou, ca într-o tobă.
—	Scrie aci „nepotului meu favorit, Ştefan"?
—	Scrie şi asta...
—	Scrie mai sus că legatele deosebite se scad din total?
—	O fi scriind, dar ăsta nu-i legat deosebit. A mutat, ca o concluzie, energic, tocul de pe masă.
Adevăru-i că toţi erau tot aşa de surprinşi de atitudinea unchiului ca şi mine.
—	Atunci ce rost are, după dumneta, codicilul ăsta?
Era tot numai nervi şi încăpăţînare, deosebit pînă la răsturnare de filozoful blazat şi amabil pe care îl
35
ştia lumea. Sufletul îi tremura ca o floretă întinsă de o mînă întărîtată şi fricoasă.
—	Codicilul spune numai că în partea cuvenită dumitale să intre casa din Bd. Daumesnil. Nu că ţi se
5 cuvine peste quotitate.
Am fost pur şi simplu uimit. Dar mînios nu eram.
—	Cum, unchiule, cînd acolo scrie „las anume", adică: las îndeosebi?
—	Tocmai pentru că scrie „anume...". Dacă n-ar fi io scris „anume" atunci ai fi avut dreptate, evident.
Mama, surorile, toţi cei de faţă erau surprinşi pînă la nedumerire de noua interpretare şi cred că toţi, în sinea lor, au repetat: au dreptate cei care-1 cred fenomenal de deştept pe Nae ăsta.
15 Pe cît de neliniştit era el (tremura aproape şi nu ştiu de ce, pentru că în momentul cînd vorbeam nu avea să se decidă nimic), pe atît de calm eram eu. Cred că mi-am apărat totdeauna foarte abil interesele, cu multă voinţă, dar niciodată cu pasiune şi cu panică. 20	— Ce crezi dumneata că l-a îndemnat pe unchiul
Tache să-mi lase casa?
—	Ca s-o păstrezi în amintirea lui... Scrie acolo... n-ai văzut şi dumneata? şi-mi arătă, vag, copia testamentului.
25	— Bun... de acord... va să zică nu mi-o lasă, în
voia mea, să mă folosesc de ea... aproape că îmi impune s-o păstrez... Dar casa e aproape cît jumătate din quotitatea celorlalţi... Ce mi-ar rămîne mie atunci? Ca să o pot valorifica aşa cum vreau ?
30	— Nu ştiu — şi privea înverşunat în podea — dar
se vede că a ţinut „anume" — şi apăsă cuvîntul — ca să cadă în lotul dumitale casa... pentru că erai favorit.
Am început să rîd.
—	Ciudat mod de favorizare acesta de a-mi înjumă-35 tăţi partea cuvenită.
—	Nu mă priveşte. Eu atîta ştiu, că fac proces.
E adevărat că tocmai dorinţa unchiului Tache de
a preciza punînd pe acest „anume" ducea la confuzie, ceea ce nu mi se părea tocmai surprinzător, căci ştiam 40 că adesea excesul de precizare duce la confuzii — e asta una din ciudăţeniile logicii — şi, dealtfel, cred că,
36
5
10
15
20
25
30
35
40
de pildă, Kant intenţionat recurge la prea mari precizări, care-1 fac uneori aşa de greu de citit»
Deputatul era din ce în ce mai descompus de îngrijorare şi mînie. Se plimba prin casa agitat, invocînd anapoda devotamentul, cinstea, spiritul lui de sacrificiu. Era de o disperare penibilă. îl priveam liniştit, ca pe un obiect de studiu, netulburat de teama de a pierde mai bine de o jumătate milion aur — deşi îmi dădeam seama ce însemna asta în viaţa mea. Semăna în clipa asta cu filozoful sceptic şi detaşat de lucruri, cu blazatul care nu lua în serios nici o catastrofă, nici o dramă, pe care îl ştiau cititorii gazetelor tot atît de puţin cît seamănă cu portretul dăruit de o actriţă admiratorilor ei fotografia instantanee făcută pentru paşaport.
Peste cîteva zile a şi început acţiunea juridică. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama şi surorile mele au trecut de partea lui şi au pornit acţiuni paralele.
Dar asta n-a fost ultima surpriză a acestui testament. Nevastă-mea, cu ochii ei albaştri şi neprihăniţi, a intervenit în discuţie cu o pasiune şi o îndîrjire de care nu o credeam în stare. Riposta indignată, ameninţa, cu un fel de maturitate care mă jignea oarecum.
—	Fată dragă, te rog nu mai interveni... lasă-mă pe mine să mă descurc singur.
Mă privea uimit, şi decolorată.	l
—	Cum asta? Dar nu vezi că toţi vor să te înşele... Pentru că eşti prea bun...
Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare, plăpîndă şi avînd nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atît de energic, interesată.
—	Nu te înţeleg deloc, dragul meu; la şedinţele de seminar, la Universitate, discuţi cu patimă şi te cerţi cu toată lumea, pentru că susţine că nişte celule, acolo, mor sau nu, iar aci, cînd discuţi cu ei, te laşi atît de moale.
Mă cuprindea o nesfîrşită tristeţe văzînd că nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea că poţi să lupţi cu îndîrjire şi fără cruţare pentru triumful unei idei, dar în acelaşi
37
timp să-ţi fie silă să te frămînţi pentru o sumă, fie ea oricît de mare, să loveşti aprig cu coatele.
Am ştiut, mai tîrziu, că aveam o reputaţie de imensă răutate, dedusă din îndîrjirea şi sarcasmul cu care-mi 5 apăram părerile, din intoleranţa mea intelectuală, în sfîrşit.
Toţi, judecind după ei înşişi, aveau aerul să spună: dacă atunci cînd n-are vreun interes material e atît de pătimaş, ce trebuie să fie atunci cînd îi sînt inte-10 resele ameninţate?
Am consultat doi dintre cei mai reputaţi membri ai baroului, care mi-au spus că dreptatea e de partea mea şi că voi cîştiga negreşit procesul. între timp, ca să-şi justifice cel puţin ei înşişi pornirea împotriva 15 mea, ai mei, toţi de acord cu unchiul, mă decretau lacom, egoist, lipsit de caracter şi povesteau împrejurări din viaţa mea care ar fi justificat asemenea opinie. Ne-am întîlnit cu prilejul parastasului şi abia de am schimbat cîteva vorbe tot timpul. La ieşirea din 20 biserică le-am spus că accept propunerea lor. Diferenţa, la drept vorbind foarte importantă pentru mine, împărţită în cffeva)părţi, era pentru ei fără prea multă însemnătate Motuşi, cînd le-am comunicat vestea, a fost o bucurie lipsită de orice urmă de bun-simţ. M-au îmbră-25 ţişat cu toţi, chiar unchiul, mi-au spus, parcă plîngînd de satisfacţie, că întotdeauna m-au ştiut om de inimă* că e un gest pe care nu-1 vor uita. Inert, ca un manechin, şi dezgustat, mă lăsam sărutat de buze fade, iar ei erau aşa de plini de bucuria lor, că nici nu băgau de seamă 30 dezgustul meu. Cred că erau acum tot atît de sinceri ca şi atunci cînd mă calomniau. Un proverb e de părere că dacă vrea să-şi înece cîinele, ţăranul spune că e turbat. Mult mai exact ar fi adevărul acesta formulat însă aşa: Cînd ţăranul are interes să-şi înece cîinele, 35 începe să se convingă, din ce în ce mai mult, că e turbat. E greşit să sOcoţi că la firile mediocre inteligenţa rămîne deasupra intereselor. La origină (Bergson are neîndoios dreptate) inteligenţa n-a fost decît un mod practic, un instrument de adaptare la mediu, un mijloc 40 pentru apărarea intereselor. La imensa majoritate a oamenilor ea a rămas şi azi acelaşi lucru. Ei nu pricep
38
5
10
15
20
25
30
55
40
decît ceea ce au interes să priceapă* Ceea ce le contrai zice interesele le contrazice fundamental şi inteligenţa, în afară de un număr infim de perverşi — dacă or fi existînd cu adevărat — nimeni nu poate face răul, dacă inteligenţa lui nu-i primeşte asta. Numai că această inteligenţă e un consilier extrem de servil la cei neevoluaţi şi, asemeni curtenilor laşi, justifică orice. Lupul crede sincer că mielul îi tulbură apa, şi despotul, < care ucide mii de oameni, o face pentru că e crîncen convins că altminteri va fi ucis el.
Iată ce gîndeam cînd cei din jurul meu nu mai conteneau cu laudele. Deputatul ne-a invitat pe toţi la o masă mare, de împăcare. Nevastă-mea, care din cauza discuţiilor devenise odioasă tuturor celorlalţi, acum, cînd a aflat de hotărîrea mea, era nemîngîiată şi-i ura pe toţi. Deşi îmi dădeam seama că face asta în bună parte din dragoste pentru mine, totuşi aş fi vrut-o altfel. Abia a primit invitaţia la masă.
A fost o mare şi penibilă sărbătoare de familie. Flori pe masă, mici daruri, surprize pentru fiecare sub tacîmuri; o pereche de butoni ¡banali pentru mine, o brăţară meschină pentru nevastă-mea, daruri care nu mi-au făcut nici o plăcere, căci nu erau dovada nici unui .sentiment. Erau doar o introducere prost acoperită.
Deputatul a fost într-o vervă care a stîrnit hohote de rîs. Deşi nu făcuse decît o vagă Facultate de drept, avea o avere frumuşică, parte luată ca zestre, ca, de pildă, casa şi o vie la Buzău, parte datorită politicii, căci era în vreo cîteva consilii de administraţie. Avea reputaţia că e şi un spirit al realităţilor, că nu lupta cu morile de vînt. Afară era un viscol care troienise străzile, oprise circulaţia tramvaielor şi zgîlţîia ferestrele. înăuntru era cald, era lumină multă, şampanie, iar senzaţia de bucurie pentru toţi se găsea sporită de plăcerea de a fi într-un interior atît de agreabil şi negreşit ospitalier.
După masă, prietenosul meu unchi ne-a luat, pe mine şi pe cumnatu-meu, cu el în birou, a cerut cafele şi lichioruri.
39
—	Ia mai veniţi încoace — şi se lăsă intenţionat greu în fotoliul de piele — că acolo a început să miroasă a chiloţi năduşiţi de damă. Mi-era penibil, dar ăsta era un „spirit" în genul lui, care făcea furori prin lumea
5 politică şi mai ales în saloanele bucureştene.
Şi aprinzîndu-şi ţigara groasă de foi:
—	Ascultă, ce aveţi de gînd să faceţi voi cu banii pe care i-aţi moştenit?
Cumnatu-meu l-a privit surprins de acest atac
10 bruscat:
—	Nu ştiu, să vedem...
—	Daţi-i încoa să vi-i ţin eu.
Mi-era o silă imensă, căci ştiam că sub aparenţa teatrală de francheţă se ascund intenţii precise.
15 Şi văzînd că noi sorbim lichior din păhărele, fără să dăm urmare chestiunii, se decise să treacă la detalii.
—	Am o fabrică de metalurgie...
—	Unchiule, eu mă gîndeam...
20	— Ce te gîndeai? Las' că te-am văzut eu. N-ai
spirit practic... Ai să-ţi pierzi averea (cel puţin să rămînă în familie, avea aerul să spună). Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ăla al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brînză. Eu
25 sînt mai deştept ca ei, cînd e vorba de parale.
Cumnatu-meu rîdea amuzat. I-am privit umerii largi:
—	Unchiule, eu mă gîndeam să nu mă încurc în afaceri. Cred că averea pe care o am îmi ajunge să
30 trăiesc modest.
—	Vorbeşti prostii — şi-i sticleau ochii mari verzi — nimeni n-are de ajuns, niciodată! Ce ştii tu? Cum crezi că se ţine o femeie ca nevastă-ta? Cu ciorapi de sfoară, cum ai ţinut-o pînă acum?
35 Această integrare a nevestei mele în seria celorlalte femei mi-era de neîndurat. Ştiam că pentru ea n-au absolut nici o importanţă asemenea fleacuri, că datorită frumuseţii ei ar fi putut avea o viaţă oricît de luxoasă şi că a preferat totuşi viaţa alături de mine.
40 . O vedeam făcînd sacrificii pentru mine, nu părăsin-du-mă pentru o pereche de ciorapi.
40
Dar cum înţelegea că tot ezităm, a schimbat tonul.
—	Şi, pe urmă, mai e o chestiune... Ca să vă arăt că tot eu mă gîndesc mai mult la interesele voastre, şi întorcîndu-se către servitoare, pe care o sunase, o
5 întrebă neaoş de tot, aşa în prelungire, dacă e cafea ce i-a dat să bea sau alt lichid, greu de numit în scris. M-am gîndit la voi. Nu se ştie cînd intrăm în război...
—	E vorba să intrăm într-adevăr? întrebă neliniştit cumnatu-meu, căci ştia că partidul lui unchiu-meu e
iO pentru rămînerea în neutralitate.
—	Mă rog nu se ştie, poate că azi, poate că mîine... poate că nu intrăm deloc... Trebuie să vă asiguraţi în orice caz. Deocamdată, unul dintre voi ar fi mobilizat pe loc, ca director al întreprinderii. Ce tăceţi aşa? A?
15 Domnule filozof, ai aerul că n-ai vrea să fii mobilizat pe loc, ca să scapi de război?
Nu vream să se declare războiul, dar nici o secundă n-aş fi conceput posibilitatea de a fi mobilizat pe loc.
—	Nu ţin să fiu chiar aşa departe de front.
10 S-a ridicat, enervat, cu gura coclită de dispreţ sincer :
—	Ascultă, dragă, mie-mi vinzi castraveţi de-ăştia cît dovlecii?... Hî? Ai vrea să mergi la război, ai? Spune-i-o lui Kant ăla al dumitale, că poate o crede.
25 Eu, nu. Şi a plecat indignat în sufragerie.
Am vorbit apoi cu cumnatu-meu despre trenurile înzăpezite, despre luptele din Apus etc., dar gîndul îmi era paralel.
Eu cu nevastă-mea am fi vrut să plecăm din ţară, şi
30 să ne stabilim fie la Paris, fie la Berlin, pe care îl preferam din cauza preocupărilor mele în filozofie. Din pricina războiului—care, dealtfel, adusese înapoi în ţară chiar pe cîntăreţii, artiştii, studenţii, absolvenţii, bonvivanţii rătăciţi pe aiurea, unii plecaţi încă de pe acum zece-
35 cinsprezece ani — nu mai putea fi vorba de străinătate. Schimbare a fost, pot spune, deci, numai în faptul că închiriasem un apartament foarte încăpător şi destul de curat, prin cartierul străzii Teilor, pe care — deşi îmi aveam imobilizată jumătate din avere la Paris —
40 îl mobilasem mulţumitor. Un dormitor mare, cu odaia de baie în majolică, un salonaş mic pentru ea, un birou
41
pentru mine ne-au oferit un prilej de preocupări timp de două-trei săptămîni. Era pentru mine o bucurie nespusă s-o văd în fiecare zi uimită de schimbarea cea nouă, contemplîndu-şi „sufrageria ei" ca un copil 5 blond şi pasionat.
Peste vreo săptămînă i-am spus, aşa în treacăt (şi ca de o enormitate), despre propunerea unchiului deputat. Spre mirarea mea, în loc să rîdă, a devenit serioasă. Pe deasupra, ideea de afaceri o interesa. Am io primit propunerea unchiului.
Cum însă şi eu aveam toată încrederea în puterea mea, ca un om care pleacă la drum ştiut periculos pentru că se simte în stare să se apere, n-aveam prea multă grijă. Mai mult mă nemulţumea pasiunea cu care nevastă-15 mea discuta afacerile şi atenţia matură cu care cîntă-rea totul. Evident că era în această putere ceva din pasiunea care o făcuse să asculte un curs întreg de calcul diferenţial, tot pentru mine ; nu e mai puţin adevărat însă că în acest interes al tinerei mele neveste pen-20 tru afaceri, vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaică vag domesticită, în care se deşteaptă pornirea atavică, atunci cînd, culcată cu capul pe pieptul dresorului şi-i linge mîna, dînd de sînge, îl sfîşie pe imprudent, tot aşa aveam impresia 25 că întîmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau latent, din strămoşi, în ea.
Altfel, viaţa noastră, cum am spus, nu se schimbase decît foarte puţin ca deprinderi.
Cînd către ora unu, auzea trăsura oprindu-se la 30 poartă, ea sărea în sus de pe covor, unde croia, tolănită alături de croitoreasa cu ziua (tot aceea pe care o avea şi la mătuşa ei), alerga în rochia uşoară de casă, care-i descoperea umărul cu rotunjimi de măr alb, şi striga, bătînd din palme copilăroasă, luîndu-mi pache-35 tele:
— Nu-mi spune, lasă-mă: compot de California, heringi cu vin... mreană afumată, iar ai luat cointreaul şi schweizer? e a treia zi cînd iei mereu de prisos... Ei, dar pâté de foie gras ? Cu ochii vii de căţeluş între-40 bător: Şi pâté de foie graşi
42
5
10
15
20
25
30
35
— Nu e acolo? făceam eu cu o mirare ipocrită. Să ştii că l-am uitat în trăsură.
Suna... striga...
—	Anico... Anico... aleargă după trăsură... că a uitat domnu un pachet.
—	Draga mea, cum să mai prindă acum trăsura? că a plecat... îi ştiu însă numărul.
—	Ei, nu, că eşti revoltător... Şi cît ţi-am spus să ai grijă de pâté de foie gras (asta era adevărat).
Pe urmă îşi aruncă ochii distraţi pe celălalt pachet...
—	Ce-ai mai luat? şi silabisea cu greu. Ernst Mach... Erkenntnniss und Irrtum... Jérusalem... Lehrbuch der Psychologie. Ţi-a executat Alcalay comanda? serios?... Şi ea, care nu le citea, era încîntată pentru că ştia că le aştept nerăbdător.
Aşa o doream, răzvrătind, fermecător lacomă, pachetele de la băcănie şi în acelaşi timp privind cu sfială pachetul cu cărţi, pe care ea nu le citea, dar ştia cel puţin că preţuiau mult, ba chiar le frecventa şi se interesa de ele, cu politeţea cu care saluţi şi întrebi de sănătate pe domnul important pe care-1 respecţi, dar în a cărui companie te plictiseşti.
—	Acum ia-ţi-le pe toate şi fugi în birou, la tine pe divan... Citeşte pînă la ora două şi jumătate în linişte... că abia atunci mîncăm.
Credeam că n-am auzit bine şi întrebam speriat:
—	La două, fată dragă?
—	La două jumătate... două şi jumătate... Azi e ziua lui Gore şi i-am invitat pe toţi la masă. După prinz nu are nimeni curs. Pînă iese de la minister... pînă se bărbiereşte şi se tunde... că i-am spus că nu-1 primesc la masă nebărbierit şi netuns... L-am mai prevenit că dacă vine şi a2i nespălat... îl bag în baie cu sila... Să vezi că ţin focul aprins.
—	Dragă, dar la două şi jumătate? Sînt mort de foame.
—	Da? Apucă de aici cu dinţii ! şi-mi întinde mănuşa de piele pe care o aruncasem pe masă.
—	Cum o să muşc din mănuşă?
43
—	Ei, atunci nu eşti chiar aşa de periculos. A... că era să uit... I-am luat lui Gore un protofel... stai să ţi-1 arăt, şi cînd vedea că admir monograma aurită din colţ, rîdea iluminată de plăcere. Nu-i aşa că-i frumos?
5 Ştii, pierdea hîrtiile şi banii prin toate buzunarele şi spunea că dacă are bani n-are portofel, iar dacă îşi cumpără portofel... nu mai are ce pune în el. Hai, fugi în birou.
Peste o jumătate de oră venea lîngă căpătîiul diva-10 nului, liniştită şi gravă ca un procuror preocupat.
—	Ce-i asta?
—	Ce să fie? un pachet... a, da... pachetul cu pâté de foie gras.
—	Ziceai că l-ai uitat în trăsură?
15	— Se vede că l-am uitat în antreu, cînd m-am dez-
brăcat.
—	Aşa, va să zică glumeşti pe socoteala mea? şi îşi înşfăca mînuţele în părul meu.
7	O prindeam de braţ ca să nu tragă prea tare, se
20 zbuciuma să scape şi cînd luneca jos pe covor, rochia ridicată în cădere lăsa să se vadă cele două coapse albe tari, care mă înfiorau între paralelele jartierelor de mătase. Nu se lăsa cu una cu două şi lupta reîncepea, căci punea uneori în acest chef de pedeapsă o înverr 25 şunare de panteră tînără care se joacă.
Asta ne-a fost viaţa în iarna aceea. Eram mereu cu vechii prieteni, care, săracii, erau delicioşi de îndrăzneală şi sfială în acelaşi timp, toată lumea ţinînd să-mi placă mai ales mie, căci altfel nevastă-mea, la cea 30 mai mică mutră a mea, dizgraţia numaidecît pe oricine.
. Mergeam la teatru numai la piesele jucate mult, despre care auzeam că sînt bune (nu la toate premierele, cum făceam mai tîrziu, cînd am devenit mondeni). Cred că un fel de pudoare burgheză şi vag intelectuală ne 35 făcea să trăim îmbelşugat dar modest. Căci sentimentul care-1 împiedică pe căpitanul Dimiu să puie chipiu modern franţuzesc e mai mult general. Nu toţi tinerii au curajul să puie monoclu sau să-şi radă mustăţile, de pildă. Li-e teamă de ridicolul primului moment, 40 cum, dealtfel, eu însumi, deşi mi se spunea că mă prinde mult pălăria tare, şi uneori demonul vulgar din
44
mine mă ispitea, n-aş fi avut curajul s-o pun pe stradă. E un flagrant delict de futilitate şi bluff. Te gîndeşti totdeauna la cei ce nu te-au văzut aşa, şi te întrebi ce-or să zică de schimbare, în loc să ţii socoteală că 5 sînt mai mulţi cei ce nu te vor şti decît sub noua înfăţişare.
începusem să caut ca din scrisori şi din amintirile altora să-mi reconstitui întrebătoarea fiinţă sufletească a omului care influenţase, prin incomparabila lui danie, 10 întreg destinul vieţii mele. între nedumerirea dispreţuitoare pe care mi-o inspirase felul lui de a trăi şi sentimentul imens de recunoştinţă şi de emoţonată dragoste pe care i-1 purtam acum, era un gol pe care nu numai sentimentalismul, dar şi logica voiau să-l 15 umple. Mă gîndeam dacă şi eu vreodată voi putea schimba destinul unui om şi-mi răsăreau dinainte ochii albaştri şi obrazul oval al nevestei mele, înflorit într-un surîs. „Destinul tău, fată dragă, e şi va fi schimbat prin mine"', îmi spuneam singur, rămînînd îndelung 20 cu privirea fixă.
Atît de mare era reputaţia de om de afaceri şi de spirit practic a unchiului nostru, încît, cu toate că toţi îl ştiau periculos, s-a hotărît să se adune suma de un milion jumătate, două la nevoie, în familie, ca să 25 concurăm la licitaţia fabricii de metalurgie. Era proprietatea unui supus francez, mobilizat cînd venise rîndul contingentului lui, care trebuia să lichideze urgent, căci avea şi plăţi de făcut şi nici n-avea încre^ dere în administrator. înconjurată cu teren mare* 30 în apropierea unei gări, cu linie de garaj pînă în uşa atelierelor, putea fi evaluată la vreo trei milioane. Poate mai mult. Unchiul meu era sigur că o va lua cu un milion şi jumătate: „Am eu socotelile mele".
Socotelile lui au ieşit însă prost, căci s-a ivit un concu-35 rent extrem de periculos în persoana unuia Tănase Vasi-lescu Lumînăraru, fost poate într-adevăr negustor de luminări şi care ajunsese la fabrica de aramă pe calea fabricilor de clopote. Ştiau unul de altul că vor fi concurenţi şi s-a încins între ei o luptă înverşu-40 nată.
Deputatul l-a chemat pe Lumînăraru acasă.
45
—	Ascultă, mă Lumînărarule, mă, nu găseşti că eşti cam nespălat pe picioare, ca să-mi tulburi mie apa?
—	Coane Nae, asta-i negustorie. Eşti negustor... 5 sînt negustor. Ce pot eu să fac dacă asta-i negustoria?
răspundea, mascat de ochelari negri, Lumînăraru.
Unchiu-meu era, atunci cînd interesele îi erau ameninţate, aprig, fără cruţare, mobilizat cu toate forţele sufleteşti, ca o fiară atacată. Ştia că reputaţia lui de gură 10 rea intimidează, şi abuza de asta, ca acele animale care secretează mirosuri scîrboase ca să se apere. Pe urmă a trecut la ameninţări directe.
—	Ai să-ţi muşti míinile, Lumînărarule, ai să te dai cu capul de toţi pereţii.
15	— Am mai văzut eu multe, coane Nae.
—	Am să te pun să fluieri franţuzeşte, băiete, şi să săruţi mîna feciorului din casă.
Lumînăraru a oferit două milioane cinci sute de mii, şi unchiu-meu, cu toate că îşi dădea seama acum că 20 uzina face mai mult de patru milioane, s-a oprit. S-a cam rîs la Cameră de acest duel şi s-au făcut, de data asta, spirite pe socoteala lui. Lumînăraru i-a trimis la club o carte de vizită în care, protector, l-a asigurat de bunăvoinţa lui oricînd în viitor.
25 Dar peste douăzeci şi opt de zile, şase invitaţi la masă ai deputatului au asistat la o scenă impresionantă în felul ei, amintind de întîmplările de acum o sută şi mai bine de ani, pe aici prin porturile de la gurile Dunării.
30 Lumînăraru, plîngînd, fără ruşine de el însuşi, implora pe Nae Gheorghidiu să nu-1 nenorocească, promitea, jura, amintea de copiii lui etc., etc.
Ieftin bonom, „filozof" de rînd şi lăsător, Lumînăraru, după ce depusese un milion şi jumătate de lei, 35 urma ca pînă la ultima zi a termenului legal de o lună să depună restul. Deputatul, care pîndea, îi face sîm-bătă poprire la bancă pentru o sută de mii de lei, depunînd garanţia de cincizeci de mii de lei. Prin urmare, depozitul Lumînărarului era în întregime lovit 40 de indisponibilitate. Nu mai avea timp să consemne suta de mii de lei, licitaţia era anulată, un milion şi jumă-
46
5
10
15
10
15
30
35
10
tate, vărsat deja, pierdut, căci nu mai avea drept să se prezinte la noua licitaţie.
Din partea unchiului era o infamie, căreia el vrea să-i dea aer de farsă, cum făcea de obicei. Nefericitul concurent a fost pus să servească cu şorţ alb, în locul feciorului, nişte gustări celor invitaţi, şi pe urmă a semnat un contract de asociaţie cu Nae Gheorghidiu.
în cercurile parlamentare s-a făcut haz îndestul de această întîmplare şi mulţi dintre cei care mai rezistau au căzut acum de acord că într-adevăr Nae Gheor- x ghidiu e unul dintre cei mai deştepţi şi mai periculoşi oameni din ţara românească. Mai ales că în acelaşi timp mai dăduse, la o masă de la bufetul Camerei, un răspuns, pe care toţi îl găseau extrem de spiritual. Invita, în glumă, pe un deputat opozant să se înscrie în partidul liberal, ca să-şi asigure viitorul politic.
—	Fugi de-aici... Ce-s nebun?... Să duc oala de noapte a lui Ionel Brătianu? Căci spiritul de disciplină în partidul liberal a fost totdeauna proverbial.
Nae Gheorghidiu l-a privit lung, uimit, şi pe urmă, cu un joc de scenă de bătrîn actor de provincie:
—	Să duci oala de noapte a lui Brătianu ? şi-l măsura mereu dispreţuitor, din cap pînă în picioare.
Pe urmă, cu mîndrie: Mă, oala de noapte a lui Brătianu o duce conu Alecu (important membru al partidului), eu o duc pe-a lui conu Alecu şi tu, dacă vii în partid, o s-o duci pe-a mea. Şi în hohotele de rîs ale tuturor: Cum crezi tu?... Ăsta-i partid serios, cu ierarhie, mă, nu glumă.
Era „încă una de-a lui Nae Gheorghidiu"...
Cînd am luat fabrica în primire, s-a hotărît ca Lumînăraru să fie directorul ei tehnic (înţelegi, îmi spunea unchiu-meu, am dat o dublă lovitură: avem şi fabrica şi un specialist), ajutat de cumnatu-meu, iar mie mi s-a dat, mai mult de formă, conducerea biroului comercial. La început, Tănase Vasilescu Lumînăraru mi-a făcut o bună impresie. Cu veşnicii lui ochelari negri, cu secretarul nelipsit după el, inspeclînd necontenit, controlînd, angajînd şi concediind, mi se părea mjx adevărat noroc şi pentru fabrică. Mai ales grija meticuloasă cu care controla pe contabil, răbdarea cu
47
care examina coloanele de cifre, cu nişte ochelari de şapte dioptrii, păstraţi în birou, că la el purta alţii, în toate buzunarele avea, dealtfel, ochelari. Mai tîrziu am aflat însă că e un prea pasionat jucător de curse.
5 Era cunoscut de toată lumea în incinta tribunei şi jucătorii aşteptau să vadă ce joacă el, ca să se orienteze. Dealtfel, foarte bogat, în primăvară a cumpărat şi un grajd de cai de curse.
Pe la sfîrşitul lui februarie, unchiu-meu a început să io organizeze un fel de banchete la el acasă, invitînd colegi parlamentari, oameni de bancă şi demnitari influenţi.
Fireşte, pentru prosperitatea întreprinderii, femeile mai tinere şi mai frumoase din familie erau savant distribuite, ca să fie alături de cei a căror bunăvoinţă 15 trebuia să fie captată. Familiarităţile erau îngăduite cu indulgenţă şi se numeau atenţie, amabilitate, deputatul însuşi le încuraja, creînd, prin limbajul lui neocolit, atmosfera necesară. Bineînţeles că nevastă-mea era momeala cea mai preţioasă. Eu credeam că înnebunesc 20 privind spectacolul.
La a treia masă n-am mai putut răbda. Trecuserăm din salon în sufragerie şi chiar în această trecere el o adusese pe nevastă-mea, ţinîndu-i umerii părinteşte cu amîndouă mîinile, atirigîndu-i, fără să vrea parcă, 25 sîhii, iar totul avea aerul să spună bătrînului secretar general, lîngă care trebuia să stea ea, că şi el şi-ar putea permite aceeaşi familiaritate. Nevastă-mea, pasionată mereu după afaceri, platonic măcar, ca un chibiţ fără parale la bacara, nu avea aerul să observe aceste 30 manejuri, sau nu le da importanţă, jucînd, cu o bunăvoinţă care mă plictisea, jocul lui unchiu-meu.
Gătre sfîrşitul mesei, convivii deveniseră bine dispuşi, făceau glume, se ciocneau pahare, cu urări anapoda. Secretarul general şi-a întins mai întîi amîndoua bra-35 ţele pe spătarul scaunului lui, a spus glume la urechea nevestei mele, i-a pus apoi mîna pe braţ şi a sfîrşit prin a îmbrăţişa, deocamdată, spătarul scaunului ei. Unchiu-meu părea încîntat de cum merg lucrurile. Din recunoştinţă pe jumătate, dar şi din dorinţa de a o 40 pune şi mai mult în valoare, o bătea uşor pe obraz ca pe un copil şi ea surîdea cu drăgălăşenie, căci, drept
48
mărturisind, nu-i mai era deloc antipatic acest unchi. El însă, în clipa asta, a întîlnit privirea mea ca o pîl-pîire fixată şi s-a zăpăcit, fără să se observe însă, căci era lume prea multă la masă, iar atmosfera, încărcată 5 de larmă, flori şi senzualitate. Pînă la sfîrşitul mesei au fost între noi schimburi de priviri ca o luptă mută. Era vădit tulburat cînd a venit la mine, în birou, şi m-a întrebat cu plictisit dezgust:
— Ce erau mutrele alea, domnule? Ei, drăcia dra-10 cului, ce te strîmbai aşa? Mai au şi alţii neveste. Ce, era să ţi-o răstoarne acolo pe masă? Ca de obicei, el spusese cuvintul neruşinat. Am crezut că-1 voi lovi, însă respectul familial, de cînd, mic, îi sărutam mîna, ă biruit. Dar la alte mese, eu şi nevastă-mea n-am mai 15 venit. Ştiu că lucrurile acestea nu sînt pentru alţii vinovate. De cele mai multe ori femeile ştiu bine, din prima clipă, că nu vor da din ele nimic mai mult decît surîsul, atingerea de mînă, o vagă pipăire pe sub masă. Mie procedeul mi se pare mai dezgustător însă chiar 20 decît prostituarea completă. Căci adaugă jocului murdar şi trişajul, tragerea pe sfoară, ca să folosesc cuvîn-tul vulgar cerut aici şi încă nici pe cel mai vulgar. Mi-e penibil să obţin cS. mai neînsemnat sprijin datorită nevestei mele, şi chiar cînd, de pildă, din cauza 25 ei, nu mi se face şi mie decît loc în compartimentul de tren plin, şi tot parcă iau o doctorie.
Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului, căci, după ce se terminau discuţiile de afaceri, era cea dintîi care, plictisită, îmi făcea semne 30' să plecăm acasă, dornică să se tolănească goală pe cuvertură şi chiar jos pe covor, ca o mare pisică.
Afacerea cu uzina a fost însă dezastruoasă. în primul rînd, odată cu proprietarul, care era într-adevăr foarte priceput, plecase şi unul dintre ingineri, supus 35 francez şi el, fără care totul funcţiona anapoda. Toată energia lui Lumînăraru, toată stăruinţa aprigă — şi cînd era vorba de interesele lui era fără pereche de aprig — a lui unchiu-meu, n-au dus la nimic. Prea marea severitate a lui Lumînăraru a făcut să plece 40 şi unul dintre contramaiştri, poate cel mai bun, care a declarat că nici un ceas nu mai stă sub conducerea
49
„unui astfel de dobitoc, care nu se pricepe la nimic", şi a ieşit trîntind uşile. Pe urma nu s-a mai găsit materie primă, căci începuse s-o adune Ministerul de Război. A trebuit să se facă o comandă de vreun 5 milion de lei în Germania. Nae Gheorghidiu a făcut încă o dată dovada că e deştept. Uzina saxonă nu vindea decît predat în gara ei, şi toate stăruinţele reprezentantului bucureştean au fost de prisos. S-a hotărît ca în momentul cînd cumnatu-meu va da, îm-10 preună cu direcţia comercială a uzinei, o telegramă că vapoarele încărcate au pornit, fabrica noastră să semneze un cec reprezentantului la Bucureşti. A fost singura concesie făcută.
Cînd s-a primit telegrama însă, Nae Gheorghidiu 15 ^ era la Cameră şi a rugat la telefon pe reprezentantul care-i vorbea să treacă a doua zi pe la birou.
—	O zi nu-i nimic, nu-i aşa, domnule Ziegler?
—	Vai de mine, domnule deputat. Se poate?...
A doua zi a venit la birou, la ora anunţată, dar
20 lipsea Lumînăraru şi eu nu aveam procură să iscălesc alături de el.
Domnul Ziegler a început să-şi şteargă nervos ochelarii, a întrebat unde poate fi domnul codirector...
—	Unde să fie? După femei... nu-ţi închipui ce 25 porc bătrîn e Lumînăraru ăsta... mă rog, dacă a fost
în tinereţe ţîrcovnic?
Domnul Ziegler zîmbeşte, la al doilea spirit al domnului Nae rîde... Acesta a cîştigat partida.
—	Ei, ai văzut, domnule, că te enervaseşi degeaba ? 30 Cînd îţi spuneam eu... că nu e nimic. O zi, două, de
întîrziere...
Domnule Ziegler regretă că a fost ieri puţin cam nervos, cînd oamenii sînt aşa de cumsecade, se gîn-deşte că va mai face afaceri şi se scuză amabil.
35	— Dar, domnule deputat... nici un moment... vai de
mine... ştiţi numai... aşa-i comerţul. Tocmai avem şi noi plăţi de făcut lui Siscovitz... am primit ordinul centralei.
-r- Lui Siscovitz? chiar lui?
—	Da ... şi ştiţi cum sînt ovreii? nu mai scapi de ei.
40	— Pardon, Siscovitz susţine că e numai pe jumă-
tate ovrei...
50
— !?
—	Păi, zice că de vreme ce e căsătorit cu o femeie botezată, el e numai pe jumătate ovrei. După ce toţi rîd, Nae Gheorghidiu îi oferă ţigări nepuse în comerţ
5 „Alexandra" şi îl întreabă pe creditor, cu o voce duioasă:
—	Ai copii, domnule Ziegler?
—	Am, domnule deputat, am doi băieţi şi-o fată, răspunde modest, dar căptuşit cu mîndrie, cel întrebat.
in — Bravo, să-ţi trăiască... Mari?
—	Fata-i la institut, la Viena, e în clasa şasea, dar face şi pianul...
—	A, îi place muzica, bravo... Are talent?
—	Profesorul Sauer spune că va obţine mari succese
15 dacă se va ocupa de aproape... Are simţul muzicalităţii...
—	Bravo... Ce plăcut lucru e să ai o fată care să ştie să cînte la pian. Vezi dumneata, domnule Ziegler, eu cred că nimic nu înalţă pe om mai mult ca muzica.
20 în vremurile astea materialiste, cînd omul se gîiideşte numai la stomac, e un dar de la Dumnezeu... Dar, băieţi ai?
—	Sînt, aici la şcoala evanghelică, unul într-a treia, iar altul într-a cincea. Bucuros, domnul Ziegler, care
25 ascultase cu ochii înduioşaţi şi elogiul muziici, dă o* mulţime de detalii despre capacitatea sportivă şi despre talentele fiilor lui.
Tîrziu de tot revine la obiectul apropiat al vizitei şi îşi exprimă oarecare temere cu privire la vamă.
30	— Ei, cu vama... aranjăm noi, spune aşa, într-a
doară, Nae Gheorghidiu...
’ — Aţi fost la Ministerul de Finanţe? Aţi aranjat?
—	Nu... da facem şi noi ca ţăranul din anecdotă...
—	! ?
35	— Nu ştii ce-a făcut ţăranul din anecdotă? ÎL
întreabă vameşul, bănuitor: „Ce-ai în sac?" „Păi, ce să am? Nutreţ pentru iepuri..." „Nutreţ pentru iepuri hai?" „Da, nutreţ pentru iepuri." „Ia dăsfă sacul", iar cînd ţăranul desface sacul, vameşul dă de tutun. Se
40 uită la el ameninţător.: „Hai? nutreţ pentru iepuri e
51
ăsta? D-asta mănîncă iepurii?" Da ţăranul de colo, ridicînd din umeri: „Treaba lor, eu asta le dau să mă-nînce..."
Şi urmează încă alte întrebări, alte anecdote.
5 Dar, dezastru: din vorbă în vorbă, a trecut timpul şi casierul a plecat, cecurile sînt închise în casa lui specială (domnul Ziegler e uimit, căci n-a mai pomenit asta), dar domnii sînt atît de binevoitori... Totuşi reprezentantul se simte dator să-i anunţe că va tele-10 grafia la vamă să se oprească transportul.
Ziua următoare abia îl poate prinde pe Nae Gheor-ghidiu la telefon, acasă, în timpul prînzului. Deputatul e indignat pînă la cutremurare.
—• Bine, domnule, pentru numele lui Dumnezeu, 15 nici să mănînc în linişte, ca omul, nu mă laşi? îmi stă peştele-n gît şi dumneata vrei să-ţi vorbesc la telefon! Şi i-a trîntit aparatul în agăţător.
A doua zi veni telegrama de la Berlin că exportul aramei a fost interzis, iar transporturile rechiziţionate 20 în drum. Suma de un milion era salvată. Ca să nu fi făcut drumul la Berlin degeaba, cumnatu-meu a adus un mare transport de mosoare.
Eram tot mai mult ameninţaţi să închidem uzina, mai ales că acum greul cădea pe mine.
25 Băiatul deputatului era bolnav, avea o tuberculoză a intestinelor sau aşa ceva, iar din cauza asta tatăl lui nu se dezlipea de lîngă pat, decît ca să se ducă la doctori şi să-i implore să vie la alte ore decît cele hotărîte, „că e grav".
30 Lumînăraru începea muncile la moşie, căci eram la începutul lui martie, şi venea din ce în ce mai rar pe la uzină. în ultimul timp începuse să publice într-o mare gazetă economică o serie de articole, despre valută şi devize, care desigur îi luau timp şi mai mult. 35 Făcea profeţii sumbre despre viitoarea scădere a tuturor valutelor.
în felul lui nu era lipsit de culoare acest Lumînăr raru. Călca mărunt, deşi era lat în spate, şi avea mustaţă, lipitoare neagră pe buza groasă.
^0	— Păi bine, domnule Vasilescu, dacă profeţia
dumitale nu s-o împlini?
52
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Nu s-o împlini şi pace. O să mă omoare cineva? Totul e să ai şi tu o părere acolo, că dacă se adevereşte> pe urmă toţi strigă: iată, Lumînăraru a avut dreptate. Dacă nu se împlineşte, toţi uită... Cînd însă n-ai nici o părere, nici nădejde să fii socotit profet nu poţi să ai. Dacă iei bilet la loterie, nu e sigur că ai să cîştigi... dar dacă nu iei, e sigur, negreşit sigur, domnule Gheor-ghidiu, că nu cîştigi. D-aia m-am înscris într-un partid... Poate că n-o să izbutesc nimic... Ce are a face? Să fii înscris acolo... nu se ştie.
Intr-un fel, tipul începuse să -mi fie simpatic. într-o zi, neliniştit de soarta întreprinderii, ba chiar destul de amărît, căci peste cîteva zile închiderea fabricii era de neînlăturat, i-am spus privindu-1 în ochi:
—	Mi se pare că n-am făcut nici o afacere cu fabrica, domnule Lumînăraru.
Şi competintele meu, simplu:
—	Mi se pare şi mie.
Am tresărit ca ars, căci o confirmare a unui astfel de specialist mi se părea definitivă.
—	Cum? Chiar sîntem ameninţaţi cu lichidarea?
—	De, eu ştiu? Mi se pare că ne-am cam încurcat... Aşa sînt afacerile... a ieşit rău. Dacă ieşea bine... nu era bine ?
—	Cum asta: „dacă ieşea bine... nu era bine" ?
—	Aşa, cum îţi spun... ia ceteşte drăcia asta, că n-am ochelarii la mine, şi-mi întinse o hîrtie adusă de servitor.
—	Societatea tramvaielor ne întreabă dacă-i putem livra, în termen de două săptămîni, o tonă de nituri de aramă şi două tone de sîrmă. Şi am aşteptat întrebător. Ei, ce zici?
—	Cum: ce zic? De unde să ştiu eu?
Am rămas trăsnit... Dar asociatul meu era într-unul din acele goluri sufleteşti cînd, după o încordare prea lungă, personalitatea e incapabilă de cel mai mic efort, simţea venind lichidarea, sau ce, nu mai ştiu, destul că m-a privit lung, surîzînd, şi pe urmă, ghicind parcă în ochii mei o .corectitudine fără margini, ca un cîine în ochii stăpînului, cînd înţelege mai sigur de orice asigurare, gîndul prietenos, s-a uitat lung la mine şi şi-a scos ochelarii.
53
—	Domnule Gheorghidiu, îţi fac o mărturisire, dar te rog să nu o spui la nimeni. Habar n-am de uzină, de durboren, de stosmaşine, cum le mai spune... în viaţa mea n-am...
5 Eram uluit.
—	Cum, în viaţa dumitale...? Ce vrei să spui? Păi n-ai avut o fabrică de clopote? Cum ţi-ai cîştigat averea ?
Azîmbitlarg şi obosit parcă de digestie, jucîndu-se, 10 aşa, cu tamponul de pe masă.
—	N-am avut nici o fabrică... Am avut o prăvălie de obiecte bisericeşti în piaţa mare... Asta-i tot ce am avut.
Mi se pare de necrezut.
—	Şi atunci, de ce ai luat uzina asta...?
15	— De ce să n-o iau? Nu-i o afacere?
—	Dar dacă nu te pricepi?
—	Ei asta-i, dacă nu mă pricep. Dar n-am avut şi fabrică de săpun, n-am şi acum tipografie, de tipăresc cărţi, n-am cumpărat şi cincizeci de vagoane de peşte
20 sărat, la Galaţi? Parcă la alea m-am priceput? Aşa-s afacerile... unele ies... altele nu ies. Dar bilet de loterie trebuie să iei. Şi-a pus, căci acum asta îi devenise tic, iar, ochelarii negri. Ei, dacă nu pleca inginerul, nu proprietarul... aşa-i că mergea?
25 Nu pot să-mi adun minţile...
—	Dar bine, domnule, dacă nu te pricepi? Mă miram încă... ştiam însă că într-adevăr, între altele, e şi,
< aşa gros, directorul unui institut de editură.
Şi-a scos, cu un gest suspendat o clipă, ochelarii 30 negri şi, puţin enervat:
—	Eşti un copil, nu te supăra, domnule Gheorghidiu, că ţi-o spun. Ce înseamnă aia; să te pricepi? Cine poate să prevadă totul...? Cine putea să prevadă că Germania va opri arama, chiar cînd făceam noi trans-
35 portul? Dacă mâi întîrzia ordinul o zi, cinci milioane cîştigam la comanda noastră. Aşa... Dacă oprirea venea a doua zi, putea să se închidă de zece ori uzina, că noi vindeam arama... Negustorul care face socoteli şi prevederi nu-i negustor, căci nimeni nu poate prevedea 40 totul. Şi dacă nu prevezi totul, e tot degeaba. Mergi la poştă, nu socoţi paşii, mergi... Asta-i ca la curse. Parcă
54
5
10
15
20
25
30
35
40
acolo cunosc caii? Că nu le pot pronunţa uneori nici numele... Joc aşa la întîmplare şi cîştig... pe cînd cei care pretind că se pricep, vorba vine, pierd.
Intră, cu şapca în mînă, un contramaistru.
—	Domnule... (şi nu ştia ce titlu să-i dea), s-a oprit frezmaşina.
Lumînăraru deveni grav şi sever:
—	Cum s-a oprit?
—	Nu ştiu ce are... trebuie să...
—	Cum s-a oprit, domnule.,.? Ce păziţi acolo? Vă pricepeţi şi voi ca nişte cizmari. Irimescu a văzut-o?
—	Domnul inginer e plecat în oraş... nu ştiu.
—	Bravo, domnule, bine stăm... va să zică s-a oprit durboru şi domnu inginer se plimbă în oraş?
—	Nu durboru, domnu... frezmaşina.
—	A, frezmaşina — şi îngînîndu-se — frezmaşina, bravo! O să vă dau pe toţi afară, că nu sînteţi buni de nimic. Va să zică eu trebuie să mă ocup şi de fleacurile astea... că n-am altceva de făcut? Să amendezi oamenii de la maşină cu leafa pe-o zi. Hai, pleacă. Şi, bondoc, a luat un aer napoleonian.
—	Domnule...
—	Hai, fugi de aici, am terminat.
Şi după ce a ieşit contramaistrul, bonom:
—	Ai văzut ? Mă bagă pe mine în chestii de astea ? De unde vrei să mă pricep eu?
Eram uluit, ca în faţa unui scamator rar.
—	Păi atunci de ce ai amendat pe lucrători...?
—	Cum, de ce? Ca să aibă grijă... las* că amenda nu strică niciodată... sînt mai cu grijă. Să se ştie că sînt stăpîn aici.
Mi-e imposibil să-mi pot reveni.
—	Dar e nedrept, domnule Vasilescu, să amendezi nişte oameni care poate nici nu sînt vinovaţi.
—	Domnule Gheorghidiu, nu mă învăţa dumneata pe mine. Românul trebuie să creadă totdeauna că e vinovat... numai aşa are grijă. Lasă, că banii tot îi ia înapoi... le" dau bacşişuri mari din cînd în cînd. Şi privindu-mă cu un val de dragoste, fără ochelari: Domnule Gheorghidiu; lasă-mă... că ştiu eu ce fac... în astea nici dracu nu se pricepe ca mine...
55
Sună telefonul şi el l-a lăsat înadins să-l ridic eu.
—	Păi spuneai că nu te pricepi? Alo... da... alo...
Surîde, uimit, cu lipitoarea neagră deasupra gurii.
—	Cum nu mă pricep? Nu mă pricep la maşinile 5 lor, acolo... nu ştiu toate dichisurile cum vin... dar cînd
e vorba de clenciuri de astea în afaceri, nu mă bate nici dracu... Dar uite, domnule, că Ulguz (era secretarul lui) nu mai vine.
La telefon era inginerul Irimescu, care telefona de la 10 o bancă din oraş. Lumînăraru îl chemă la aparat.
—	Domnule inginer, te rog nu te supăra... dar dumneata ştii ce se întîmplă aici ? Ştii că frezmaşina s-a oprit? Că stau lucrătorii degeaba?... Nu-nu-nu. Frezmaşina... asta nu e fleac. Nu-i aşa... Ce vrei...? Eu să
15 mă ocup de toate? Am şi eu altele pe cap... Aşa, te rog, vino imediat, şi agăţă aparatul, scoase o havană şi, după ce mă învălui din nou într-o privire de dragoste, cu o emoţie neaşteptată, ca de homosexual, îmi mîngîie încet mîna: I-adevărat, domnule Gheorghidiu, că 20 dumneata ştii atît de multă carte ? Eram profund înduioşat şi nu ştiam de ce... Era parcă un mister, care dădea o altă altitudine unei situaţii care părea simplă.
Abia tîrziu, poate peste un an, am aflat, în împrejurări pe care n-am locul să le povestesc aci că Tănase 25 Vasilescu Lumînăraru, om de douăzeci de ori milionar în aur, nu ştia carte, nu ştia decît să semneze... şi că boala de ochi era numai un truc, ca să ascundă această infirmitate intelectuală. Atunci am înţeles de ce e nelipsit de lîngă el secretarul, şi de ce omul acesta 30 se mişcă, în lumea afacerilor, atît de greu, jucînd comedia cu o abilitate aproape genială, ca să înşele absolut pe toată lumea.
Acum mă mulţumeam numai să-l privesc, captiv al emoţiei lui.
35	—Oi fi ştiind eu carte... dar, uite, că-mi pierd
banii din cauza dumitale... Mă gîndesc să mă retrag.
Mi-a mîngîiat mîna mai departe, cu ochi buni.
—	Nu-i pierzi, domnule Gheorghidiu... nu-i pierzi... De ce să te retragi...? La urma urmelor, dacă nu merge
40 afacerea asta... încercăm alta... mai vedem noi... Nu-i vorbă, că aş vrea o altfel de afacere cu dumneata...
56
Să ştii că dacă vrei să scrii vreo carte, să mi-o dai mie s-o tipăresc... Vreau să tipăresc cărţile dumitale.
Peste vreo două zile ţineam acasă la unchiu-meu un fel de consiliu, căci oprirea transportului de aramă 5 din Germania ne ameninţa să închidem fabrica. Dar nu era chip să vorbim cu Nae Gheorghidiu. Aproape zi şi noapte la căpătîiul băiatului, devenise el însuşi parcă bolnav: palid, cu obrajii grei şi nervos, cu ochii tulburi.
io Nicuşor, fără sînge, de părea numai o mască albită pe faţa de pernă albă, clătina, din cînd în cînd, cappl din cauza febrei şi atunci părintele, alături, tresărea tot: — Dragul meu, spune ce ai... ce te doare? Mai iei puţină limonadă... ? Copilul, recunoscător, îl privea 15 lung, deznădăjduit şi buzele arse încercau să murmure ceva, pe urmă nu era decît clătinatul capului, cu ochii sticloşi, feriţi.
Nae Gheorghidiu era parcă alt om... Nu numai că nu mai făcea nici un spirit, dar era mişcat cînd noi ară-20 tam interes bolnavului, asculta, cu răsuflarea oprită, orice sfat absurd pe care i-1 dădeam, pe urmă arăta că a încercat, sau că, după doctor, e altceva.
în ultimul timp, mai ales, scriitorii au speculat adevărul că nu există oameni „numai buni", sau „numai 25 răi", că doar în melodramă se întîlnesc astfel de varietăţi extreme. Şi s-a ajuns la o confuzie de trăsături morale, în care arbitraral şi întîmplarea joacă rolul esenţial. Un asemenea scriitor ar fi fost înclinat să vadă în durerea deznădăjduită a lui Nae Gheorghidiu nuanţă 30 de bunătate şi dovadă de suflet. Nu era decît exasperarea sentimentului părintesc pentru progenitură, lipsită de orice semnificaţie morală deosebită.
O explicaţie, în ordinul specific psihologic, a acestei bunătăţi ar fi că oamenii ceilalţi nu există pentru noi 35 decît în măsura în care le cunoaştem dorinţele, preferinţele, nădejdile, actele şi atitudinea în decursul vieţii. Cum, însă, cei mai mediocri dintre părinţi nu cunosc ca indivizi în lume — nu au reprezentarea lor efectivă — decît pe copiii lor (pe care i-au văzut crescînd), e pro-40 babil că de aceea îi iubesc numai pe ei. Bunătatea adevărată cere neapărat inteligenţă şi imaginaţie.
57
Sînt, dealtfel, gesturi şi acte de pseudobunătate, care nu sînt decît variaţii periferice şi nu îndreptăţesc nici o concluzie. E chiar un soi de bunătate care seamănă la culoare cu cea adevărată, ca albina cu viespea, dar sînt 5 la fel de deosebite. Cînd ţărănimea unui sat oriental iese, cu doniţe de apă şi cu codri de pîine, înaintea unui convoi de ocnaşi, cei care vorbesc de frumuseţea sufletului ţărănesc văd aci o pildă incontestabilă de bunătate şi omenie. Mai mult chiar, e lăudată şi ostilitatea io pe care cei de pe la porţile caselor o arată gardienilor „lipsiţi de inimă"', care păzesc pe ocnaşi. Dar dacă se întîmplă ca în aceeaşi noapte să fie prins într-un grajd din sat vreun hoţ de cai, tot satul tabără pe el şi-l sfîşie fără milă. Femeia asasinată, copilul zdrobit de 15 ocnaşii duşi în convoi erau din altă lume, de departe, dar calul, vezi bine, e din satul lor, al lor.
Alte specii, tot aşa de false, sînt în general bunătatea celor amabili şi indulgenţi, a imensei majorităţi a oamenilor săraci, a chefliilor generoşi, a poeţilor trişti, 20 a romancierilor, duioşi, a cititorilor sentimentali. Mai ales sentimentalismul e un indice scăzut de tot, nu departe de perversiune (dacă aceasta o fi existînd) pe scara morală. în afară de conştiinţă, totul e o bestialitate. Şi sînt nenumăraţi oameni care, în bucuriile, 25 în tristeţile, în surîsurile, în pasiunile lor, în ideologia, în generozitatea, în dragostea, în indulgenţa lor, în gingăşia lor, sînt numai bestiali.
După ce am aruncat cîte-o privire cu compătimire înspre patul bolnavului, am ieşit şi l-am aşteptat pe 30 unchiu-meu în birou. A venit numai după ce băiatul a aţipit puţin. Discuţia a fost lungă şi plină de reproşuri jalnice din toate părţile. Gheorghidiu părea înmuiat şi absolut cu totul altul decît cel obişnuit, chiar cînd discuta afaceri. Parcă şi aci făcea apel la compătimirea 35 celorlalţi. Nu părea să existe soluţie, cînd Lumînăraru aruncă, aşa într-o doară, că la Galaţi a văzut un depozit de fierărie şi arămărie veche.
— Dragii mei, nu s-ar putea să cumpărăm noi depozitul ăla?... Ei, dragă Lumînărarule... tu, Ştefane, 40 puiule, ce zici? La Galaţi, zici? Nu? Am acolo un prieten avocat... Vasile Stănescu, str. Domnească 26 bis...
58
Daţi-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul... Dar şi eu cred că e al statului. Dacă răspunsul e afirmativ, Ştefane, du-te mîine la minister şi obţine aprobarea lui. îl luăm la preţul zilei. în tră-5 sură, Lumînăraru e gînditor, întreabă aproape absent de ce s-o fi strîns lume în faţa Cercului Militar şi pe urmă, uitînd de toate întîmplările parcă, şi de cînd servise ţuica în şorţ de lacheu, murmură înduioşat: — E om de inimă, domnule. Ai văzut ce prăpădit era? 10 Nae Gheorghidiu era într-adevăr de nerecunoscut. Abia a doua zi, cînd ne-a venit răspunsul, a redevenit o clipă el cel de totdeauna. Mi-a spus să mă duc imediat cu cererea la minister.
Am trecut prin vreo două birouri de aşteptare, 15 pline de lume de tot soiul... Bătrîni uscaţi, femei tinere, cucoane grase şi mustăcioase, domni cu înfăţişare respectabilă aşteptau, unii trîntiţi în fotolii, alţii pe scaune, destui în picioare. Unui domn, care mi-a confirmat că e şeful de cabinet, i-am spus că vreau să intru la minis-20 tru şi m-a poftit politicos să aştept. Ceva comun tot avea mulţimea asta pestriţă. Un fel de aşteptare nervoasă, care provoacă ticuri, un fel de febră în privirea abătută, care te face să te crezi în sala de aşteptare a unui medic celebru de boli nervoase. Cînd ieşea cineva 25j dinăuntru, toţi se ridicau în picioare, dar şeful de cabinet făcea semn numai celui indicat. Un domn gras, cu cioc, a stat înăuntru, fără să se sinchisească de cei de afară, peste o oră. în timpul acesta, ceilalţi duceau nervoşi mîinile prin păr, schimbau locul pe scaun, unii 30 întrebau cîte ceva pe şeful de cabinet, citeau vreo hartă sau vreunul din numeroasele avizuri. Eram sigur că atunci cînd domnul cel gras şi cu cioc va ieşi, va fi linşat. După cîtva timp a venit unul înalt şi elegant, care, după ce şi-a spus numele şefului şi a explicat că este 35 grăbit, a fost introdus cel dintîi. îmi ziceam că, orice s-ar întîmpla, niciodată n-aş avea ineleganţa să trec peste atîta lume care aşteaptă. Şi chiar am stat pînă la două după-amiază, lăsînd să treacă mulţi nobveniţi şi mistuindu-mă de uimire că există, dincolo de uşă, 40 un om care poate tolera spectacolul acestei aşteptări. Mai tîrziu am aflat că unii miniştri înadins adună atîţia
59
nenorociţi în sala de aşteptare, ca să dea impresia că au resort important şi că au ajuns departe în viaţă. De aceea ei amînă, ca profesioniştii care vor să pară că au clienteală, cît mai mult, lasă să se îngrămădească 5 lumea, şi încă de pe scara automobilului, cînd sosesc, se întreabă cu îngrijorare dacă e plină sala de aşteptare. Cînd i-am spus lui unchiu-meu că n-am putut intra, s-a crucit...
—	Cum, domnule, ai stat două ore acolo, aşteptînd? io Cum, nu i-ai spus şefului de cabinet cine eşti? Asta-i
extraordinar. Cît e ceasul? Nouă şi jumătate.... Du-te, imediat, la ministru acasă.
—	Acum, la ministru acasă? Surîdeam, crezînd că glumeşte.
15	— Du-te imediat! şi fierbea de enervare.
—	Dar cum asta, unchiule? O fi omul la masă... Se poate una ca asta?
—	Ce masă, domnule? Lasă-mă cu masa-n pace acum. Mi-e copilul bolnav, că m-aş duce eu... Stai să
20 telefonez.
A telefonat şi ministrul i-a spus să mă duc imediat acolo. Aştepta lume şi la el acasă, dar o altă lume decît cea de la minister. Nu era nici o grabă. într-un hol şi un salon cu lumina gălbuie ca de candelă, cu mobila 25 bogată, dar comună, deşi erau ici-colo portrete de familie şi fotografii, se discuta scăzut politică, se spuneau anecdote. Erau, după cîte am înţeles, parlamentari, ziarişti, lume de afaceri importantă. Se vorbea şi despre război, dar mai puţin. Cînd m-am întors cu apro-30 bar ea, era unsprezece şi jumătate.
Cum a văzut hîrtia, Nae Gheorghidiu a examinat, pe gînduri, semnătura, a fumat şi a trîntit înfundat, în scrumiera de alamă, mucul de ţigară. Pe urmă a cerut un număr la telefon. Nici nu putea măcar să stea 35 în fotoliul adînc de piele cafenie, ci telefona din picioare. Uşile erau cu oglinzi, împărţite în mici careuri, totul încadrat în muchii aurite (casa trebuie să fi fost construită de vreun alt parvenit, dar aleasă apoi anume de unchiu-meu) şi astfel îl priveam de două ori: o dată în 4() . picioare, greoi, aprig, sigur de el şi combativ, iar a doua \ oară răsfrînt, fărîmiţat de careurile oglinzilor din uşă.
60
5
10
15
20
25
30
35
40
într-o multiplicitate de imagini tăiate, fără formă, lucioase şi iuţi. Nu putea obţine numărul şi s-a întors spre mine autoritar, deşi sacoul larg îi atîrna.
—	Te duci imediat la Vasile Marinescu, secretarul general, şi-i spui că-1 rog să-mi lucreze mîine, neapărat, hîrtia.
—	Dar mîine e duminică, unchiule, nu se lucrează la minister.
—	Taci din gură, că ştiu eu ce spun. Nu mă-nvăţa tu pe mine... Luni trebuie să avem, la 9 dimineaţa, hîrtia gata...
—	Eu nu văd cum... Şi pe urmă, acum? Aproape de miezul nopţii?
—Miezul nopţii? Acum se rezolvă, băiete, afacerile serioase la noi... ziua nu vin la minister, ca să aştepte acolo, decîf nenorociţii care cer cîţiva poli ajutor, şi strîmba buzele groase a scuipat.
—	Şi pe urmă, ce înseamnă o zi întîrziere?
—	Nu trebuie să pierzi nici o zi. Dacă mai află şi alţii de depozit ? Hei, băiete, cum crezi tu că se mănîncă o’ pîine în ţara românească?
Nu era întîia oară cînd îl auzeam spunînd asta şi nici nu era singurul om care o spunea. Atît de deseori am auzit exclamaţia ăsta, încît am impresia, falsă desigur, că în ţara mea pîinea e supremul scop al oricui şi măsurătoarea tuturor valorilor sufleteşti. „Vreau să mănînc şi eu o pîine“ (şi nimic altceva). „A mîncat pîine în casa mea.“ „Dă-i şi lui, acolo, o pîine/r Idealul fiecăruia pare să fie, cu exclusivitate, să cîştige cît mai multe pîini, izbîrida în viaţă şi-o apreciază după numărul de pîini de care dispune. Iar maximum de altruism constă în satisfacţia „de a da şi altuia să mănînce o pîine de pe urma ta" (dar nu mai multă, „că se obrăzniceşte“). Ţară a griului şi a foamei cronice în trecut, trăieşte şi acum sub obsesia pîinii, care eclipsează oricare alte preocupări ale conştiinţei, orice drame în zona superioară. Tragediile sînt aci în gradul „luptei pentru existenţă“, căci viaţa, infinit mai uşoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca şi pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit şi pentru cei care vor să rămînă cinstiţi, decît oriunde, în lume. Dealtfel, am aflat, în
61
altă împrejurare, un fapt care îmi confirmă şi mai mult această falsă impresie: în loc să răspundă la o polemică ştiinţifică a unui coleg al său, un savant localnic l-a . vestit că are „să-l facă să se predea prin foame" şi f 5 a manevrat aşa încît a izbutit.
Fireşte că viaţa ar fi atroce în asemenea societate.
! Din fericire, compatrioţii noştri, în măsura în care toată observaţia ar putea fi adevărată, par să fie, ca toţi orientalii, de un vulgar şi aprig senzualism. Ceea ce nu se io poate obţine pe cale sufletească şi de constrîngere a conştiinţei, se obţine uşor prin femei, care, dacă ştiu să se refuze şi să manevreze cu trandafirul roşu, nu cunosc refuzul. Situaţii se fac şi se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aci numai o nuanţă, ci o deose-15 bire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obţine după umilitoare audienţe, obţine o actriţă într-o convorbire telefonică de un minut. Mai au acelaşi succes cei influenţi, care pot practica dictonul: „Do ut des"] exact: dă-mi, dacă vrei să-ţi dau şi eu. 20 Ca unchiu-meu, care, pierzîndu-şi încrederea în mine, a încercat iar la telefon. De data aceasta a izbutit să obţină numărul dorit.
— Casa domnului secretar general Vasile Mari-nescu? Da? Da-da-da, aici eu sînt... Puiule dragă, uite 25 ce te rog. Am obţinut pentru fabrica noastră o aprobare de aramă veche de la Galaţi... Mulţumesc... mulţumesc... Dar uite ce te rog... eşti drăguţ, bravo... uite, am nevoie să mi se lucreze chiar mîine hîrtiile... de... da, am nevoie de ele luni de dimineaţă... Puiule 30 dragă, te rog foarte mult... Ce-are a face? Cheamă pe cineva... e un şef de birou Misoiu, sau nu ştiu cum naiba îi mai zice, cheamă-1 pe el... In zece minute, hîrtiile sînt gata... Ei, asta-i... nu-i nimic... îi găsim noi adresa. Ce-are a face? îi dai data de azi, ultima la ieşiri, şi mi-o 35 iscăleşti dumneata chiar mîine... Sper să nu mă refuzi. E, hai, copăcel... copăcel... Am eu omul meu care face toate... dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo... mulţumesc... Aşa... sărutări de mîini doamnei... cînd veniţi la noi la masă?
40 A aşezat, învingător, receptorul pe aparat. I s-au luminat ochii groşi, de obicei de un verde congestionat*
62
iar obrajii mari şi căzuţi erau acum bine sprijiniţi de gură, pe care lipsa mustăţii o vădea şi mai goală în surîsul ei de satisfacţie.
A fost pentru mine un nou prilej de nedumerire şi 5 reflecţiune. Mi s-a părut izbitor contrastul dintre încrederea senină cu care acest om privea destinele comunităţii (viitorul apropiat al ţării nu-i da nici o umbră de îngrijorare, indulgenţa lui pentru greşelile împotriva statului era foarte mare şi nici o măsură de prevedere io nu i se părea necesară, deşi era un om politic şi ar fi trebuit să aibă simţul răspunderii), şi faptul că era, cu toate acestea, continuu neliniştit de soarta afacerilor lui personale, bănuind pe oricine, neîncrezîndu-se în abstracţii şi numărînd pe degete, de două ori de fie-15 care dată, îngrijorat de orice posibilitate de eşec, gata, ca o fiară, să reprime, fără cruţare, orice ameninţare cît de vagă. Nu ştiu dacă am dreptate să trag concluzia că oamenii problemelor mari sufleteşti sînt tocmai dimpotrivă: neliniştiţi de calea destinelor care li s-au încre-20 dinţat şi faţă de vinovaţii mari, atunci cînd e vorba de soarta colectivităţii; fără indulgenţă, dar optimişti, neglijenţi şi iertători, atunci cînd e vorba de interesele lor personale. Această constatare ar pune poate puţină ordine în frica pe care o au scriitorii de a nu vedea pe 25 unii „prea în negru, iar pe alţii prea în roz". Negreşit, oamenii sînt şi buni şi răi, dar e necesar să se precizeze în ce împrejurări. Trei nule puse înaintea cifrei una sau după ea, nu înseamnă acelaşi lucru.
Totuşi a fost nevoie să mă duc din nou la ministru.
30 în sălile de aşteptare cred că era aceeaşi lume din ajun.
Şeful de cabinet al secretarului general a venit cu mine şi a cerut să fiu introdus cît de repede. Aceste situaţii excepţionale îmi sînt cu adevărat insuportabile. Aveam impresia că mi s-a uscat pielea. Negreşit, sînt nemăsurat ^ 35 de orgolios, dar, hotărît, asta ca personalitate sufletească numai: ca personalitate socială mă simt într-o situaţie falsă şi nesigură cînd mă salută prea respectuos chiar un servitor. Parcă merg în călcîie. împing neliniştea asta atît de departe, se vede, însă, încît aş 40 putea să mă plîng de cele mai multe ori, şi pe drept
63
cuvînt, de exagerata familiaritate şi lipsă de stimă socială care mi se arată.
Din punctul lui de vedere, Nae Gheorghidiu a avut dreptate. Luni a venit un referat de la Galaţi, anunţînd că un localnic se oferea să cumpere arămăria cu un preţ mult mai ridicat decît cel dat de fabrica noastră, 5 dar era prea tîrziu, hîrtiile erau semnate.
Peste vreo săptămînă, în preajma Paştilor, am făcut un aranjament cu ceilalţi şi, cu toate că nevastă-mea insista să rămîn, am ieşit din asociaţie.
5
10
15
20
25
E TOT FILOZOFIE...
Îmi dădea o impresie de echivoc: mă simţeam în mina celor doi oameni, care luau necontenit aere grave şi atitudini importante, ca < în mîna unui medic, care-ţi aplică aparate şi face încercări cu tine, fără să spuie exact ce vrea, pretinzîndu-ţi, destul de nejustificat, absolută încredere. Dealtfel, mi-e greu să merg imediat în spatele cuiva, cu obligaţia să calc exact în urmele lui.
Mai ales că în timpul acesta munca mea la Universitate mă pasiona şi fără îndoială că a fost cea mai rodnică din viaţa mea. Chiar în a doua jumătate a lui april am avut o lucrare de seminar, care a fost o adevărată lecţie despre Critica raţiunii practice. Profesorul, foarte serios şi foarte pretenţios, obişnuia să lase pe catedră pe studentul care expunea lucrarea, iar el trecea în rîndul auditorilor, în prima bancă. Noutatea era acum că, spre deosebire de toţi colegii mei, care-şi citeau lucrările, eu vorbeam, timp de o oră, despre tema dată, fără altceva dinainte decît o pagină cu note.
Negreşit, Critica raţiunii practice, excesiv dogmatică, prezintă mult mai puţine greutăţi decît aceea a raţiunii pure, chiar în textul kantian, ba încă, ţinînd seama mai mult de sală decît de profesor, căutasem să ocolesc cît mai mult dificultăţile metafizice. Nevastă-mea a fost pînă seara gravă şi tăcută. Faptul că fusesem tratat de profesor cu atîta deferenţă măsurată, că timp
65
de o oră fusesem pe catedră obiectul privirilor unei săli pline, în care erau şi cîteva studente, frumoase, necunoscute nouă, de la altă facultate probabil, sfiala admirativă cu care eram felicitat de colegi şi de roiul de fete 5 care mă înconjurase, la sfîrşitul orei lîngă catedră, o intimidaseră.
S-a rezemat de braţul meu, caldă şi îngîndurată. Aveam de făcut cumpărături şi simţeam nevoia să schimb oboseala în joc şi destindere. Am fost cu trăsura 10 după-masă la Şosea, pînă dincolo de vila Minovici. A vorbit în timpul'plimbării piiţin şi părea mereu preocupată. Numai cînd a fost în patul jos şi larg, ghemuită între pernele albe, după obiceiul ei, a şoptit, parcă mai mult pentru ea: „Uf... şi filozofia asta!" Spunea „uf, îs şi filozofia asta!" cu un fel de ciudă, cum ar fi spus: „uf, rochia asta!" sau „uf, pantoful ăstâ i" care o strînge.
—	Dar ce-ţi face filozofia, fată dragă?
—	Nu pricep nimic... nimic, şi-i erau ochii mari şi albaştri, încruntaţi de necaz.
20	— Cum, acum, după de ai audiat aproape doi ani
cursuri de filozofie, constaţi că nu pricepi nimic?
—	Lasă-mă-n ' pace... niciodată n-am priceput nimic... ce naiba vor toţi filozofii aceştia?
Să-i iubeşti tu... cred că nimic mai mult... Aşa 25 o fată slută ca tine...
-r- Ascultă, vorbesc serios acum... Te rog foarte mult...
~t Ei, cum vorbeşti serios, draga mea, dacă vrei să ştii ce vor filozofii?
30 Lumina lămpii, strînsă şi răsfrîirtă de abajur, îi poleia rotunzimile albe, în culciişul patului cu * perne mari, pătrate, de olandă parcă scrobită.
—	Ascultă, ţi-a trecut vînătaia pe care ţi-ai făcut-o la genunchi, cînd te-ai lovit de scaunul căzut ieri? şi
35 i-am ridicat cămăşuţa spumoasă de pe genunchi, ca să văd.
Şi-a tras-o nervoasă la lpc.
—	Lasă asta şi răspunde la ce te întreb. ;
■,	— Cum, dragă, vrei să ştii serios ce vor filozofii?
40 ,	— Da.**-.- şi era gravă ca un copil care cere luna sau
pasărea de aur...
66
—	Nu ştiu..* ;
~ Cum nu ştii? Atunci de ce vorbeşti la Universitate?
—	Ce vrei să fac? Vorbesc şi eu aşa...
5	— Dar lumea de ce spune că ştii?
—	Spune cineva enormitatea asta?
—	La$ă-mâ-n pace, că nu vrei să-mi spui, şi albastrul ochilor i s-a întunecat; buza de jos, umedă> i s-a răsfrînt a ciudă.
io Aş fi vrut s-o sărut, aşa îmbufnată şi copilăroasă ca o cadînă.
—	Fată dragă... zău dacă ştiu.
Spune ce ştii..* Ce-ai Vrut să spui azi cînd a spus „nelinişte metafizică" ?
15 M-a mirat că a reţinut expresia, dar pare-se că a frapat-o ca pe excursionişti un obiect de curiozitate colorată, în muzeu.
—■ Nelinişte metafizică ? şi o priveam adînc în ochi... Nelinişte metafizică e să priveşti o femeie în ochii
20 mari.
—	Ei, nu...
—	...Să simţi că lumea e fără margini, că sîntem atît de mici, Că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem şti nicio-
25 dată adevărul. Să' fii, din cauză ăsta, trist... să iubeşti florile şi Să zîmbeşti cînd vezi oameni ca Nae Gheor-ghidiu, care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor.
Genele lungi se întind uşor ca o mirare peste apa albăstrie dintre ele.
30	— Nu putem şti adevărul? Cum? dreptatea nu se
poate realiza? şl ascultînd în ea, o clipă, pe urmă: frumuseţe^ are pete şi e trecătoare ?
—	Da, fată dragă, adevărul nu-1 putem şti niciodată, niciodată... dreptatea nu se poate realiza pe
35 lume... iar frumuseţea are pete şi e trecătoare... Aşa, ca pata asta, de deasupra genunchiului tău...
—	Ei, eşti revoltător, mîrîia, păcălită în aşteptarea ei.
—■ Iar acum două săptămîni âi avut şi un guturai
40 de nu avea nimeni curajul să te sărute, iar nasul ţi-era
67
inform şi roşu... Ba încă ar putea fi şi mai rău, zi Doamne fereşte... ai putea fi bolnavă de stomac, de pildă...
—	Ah, taci cu prostiile... spune-mi mai bine ce e 5 filozofia...
—	Tare mi-e teamă că dacă nu ţi-o conveni nici ea, o să-i spui „să tacă“ şi filozofiei. Voi femeile...
— Te rog... nici un „voi femeile“... eu sînt eu... eu nu sînt „femeile“.
io Am tras-o de nas, s-a apărat ca de o albină cu palma... şi pe urmă iar a luat mutra întrebătoare.
—	Stai întîi să îndrept abajurul, ca să-ţi fie capul în lumină... Nu pot suferi să-ţi vorbesc, fără să-ţi văd ochii. îmi dă „neliniştea metafizică“, şi întorcînd lampa
15 cu abajur mare, verde, de citit seara, am scăldat-o în lumină. Cu formele ei calde şi vii, era ca o bucurie a serii.
—- Ah... iar începi... credeam că ai devenit serios, şi trase de urechile de dantelă puişorul de puf.
20	— Dragă, filozofii, ca toţi copiii, au vrut să ştie la
început „cine a făcut lumea?“.
—	Cine s-o facă? Dumnezeu...
—	Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, tăticule?
25	— ! ?... se miră cu ochii măriţi şi gura micşorată.
—	Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să ştie ce se în-tîmplă cu omul după moarte... Dacă există suflet... şi dacă sufletul e muritor. Au văzut însă curînd că aci dezlegare nu poate să fie şi, modeşti, dîndu-şi seama că
30 nu pot cunoaşte nimic de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreşit, mai toţi au făcut şi metafizică religioasă, dar cei mai mulţi, şi în principalul operei Îor, s-au întrebat ce e lumea...
35	— Ce să fie? şi era mirată că filozofii şi-au pus o
întrebare atît de simplă.
—	Ce? ţi se pare aşa de uşor de răspuns?
—	! ?
— Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici
40 întrebarea asta nu are'' un răspuns limpede. De trei mii de ani — şi, poate, mai demult — gînditorii caută
68
3
10
13
20
23
30
35
40
dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaşte din ea? Cei care au încercat un răspuns se numesc filozofi, iar ansamblul răspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, în centrul filozofiei stă aşa-zisa teorie a cunoaşterii. Motra, de pildă, e profesor de logică şi de teoria cunoaşterii.
Pare enervată, deziluzionată, îşi ridică uşor cămă-şuţa albă pe umerii rotunzi şi cruzi.
—	Dar bine, cu această cunoaştere a lumii nu se ocupă ştiinţa? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoaşterii ? E mirată, aşa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor le par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decît o axiomă. Aşa cum elevii, care urmează matematicile superioare, se miră că li se cere să demonstreze că 3 X 7 = 7 X 3.
—	E cu totul altceva, fată urîtă... Dealtfel, cei mai mulţi filozofi au tăgăduit posibilitatea ştiinţei.
—	Ei, cum asta? întreabă, nevinovată...
—	Ei spun că, în afară de ce e formal şi nu al realităţii, în afară deci de matematici şi de ce se leagă de ele: geometria, mecanica şi fizica, în genere, nu putem cunoaşte nimic sigur. „Sigur", înţelegi?
—	Şi cum asta? Dar medicina?
—	De medicină nici nu mai vorbim. Indicaţiile ei se bat în cap şi determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai măcar şi ai văzut că eu a trebuit să aştept două săptămîni pînă să te pot săruta ca lumea...
—	Ah! şi-mi dă mînioasă cu puişorul de puf în cap.
—	A recomandat, zeci de ani, duşurile reci pentru cei nervoşi şi acum le condamnă, găsindu-le omorî-toare mai ales pentru cei nervoşi, de le-a înlocuit cu cele scoţiene. A recomandat o jumătate de veac mîncă-rurile fierte mult, cu grijă, şi azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă vitaminele. A recomandat operaţia de apendicită, pe urmă a combătut-o, a recomandat medicaţia intensă, ca să revie pe urmă la stimulente şi iar să se întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de rîu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare orga-
69
nismului, şi e deci împotriva filtrării. Ba se pare că unii medici sînt.şi împotriva aeraţiei camerei de dormit, pentru: ca să nu se consume oxigen în timpul somnului şi odihna să fie deci completa şi citează cazul păsărilor, ,5 care doirm cu pliscul sub aripi. A fost un principiu: „digerăm cu picioarele mai mult decît cu stomacul“ şi acum unii recomandă-siesta liniştită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. Tiiberculoşilor li s-a recomandaţi, cu pasiune, aerul cel mai tare al io munţilor şi, după ce au murit cu sutele şi miile acolo, au fost coborîţi,. ceilalţi; .mai-jos. Dealtfel, mulţi se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu- e un rezultat al excesului de medicamentaţie, dovedind astfel că nu cîştigăm: nimic, 15 că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne loveşte mai rău, mai cumplit. $ra observat, în brice caz, că populaţiile care ignorează medicina trăiesc mai sănătos şi mai mult decît cele care la tot pasul aleargă după doctori/Asta ca să-ţi dau un;exemplu. Aşa cu toate... 20 De istorie ce să mai vorbesc? Ai văzut cum îşi bate joc Anatole France de ea. Dealtminteri, filozofii nu se gîndeau numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de ştiut. Nu putem cunoaşte nimic cu adevărat.
Tot nu pricep... cum nu putem cunoaşte?
25	— Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaştem noi
lumea?
—	Prin simţuri..;
—	Foarte bine... dar simţurile sînt înşelătoare:
Urechea te minte şi ochiul te-nşală,...
30	' Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic...
Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltoniştii văd verde în loc de roş. Dacă toţi am fi daltonişti, toate lucrurile roşii ar fi verzi, ochiul suferă .¡de atîtea ori, dealtfel, de halucinaţie... urechea de ase-35 meni... „mi s-a părut că m-a strigat ciiţeva", pipăitul înşală, ¡simţul interior înşală... Cei cărora li s-a aţnputat piciorul se văietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. Jjicrurile n-au nimic al lor: nici formă, nici culoare, 40 nici sunet. Dealtfel, n-ai văzut şi în somn cum ne înşală simţurile? Trăieşti în vis tocmai ca în viaţă. Soarele
70
te arde, iarba e umedă; gheaţa rece/vezi efe nici n-ai gîndi, cîştigi saci cu bani de aur. Ba' chiar bănuieşti că eşti în vis şi îngrijorat, cauţi să verifici, ie pipăi. Dar té convingi că e realitate. Pentru orice gînditor ade-5 vărat a rămas stabilit că nu putein avea nici o încredere în simţuri. Totul e relativ. Născiorul dumitale pare Un nas de Cyranb pe lîngă o cîrnă adevărată.
—	Ascultă... şiiar îşi arată ameninţătoare’dinţii albi, dintre care doi din faţă., de sub buză roşie de sus,
io puţin mai laţi, ca două minuscule petale, îmbietoare, de floare de cireş.
—	Cine ar bănui Că alămiul părului dumitale e făcut cu ajutorul ceaiului... ? Pe toţi H înşală.
—	Ah! şi a început indignată să dea cu picioarele 15 şi pumnii în mine, arâţîridu-mi şuviţe de păr auriu
din creştet: Uite... uite.
—	Dragă, mă laşi sau nu să fac filozofie ?
—	Dacă spui infamii ?
—	Ce infaririi? Astea sînt infamii? Vezi că dacă 20 nu stai liniştită, vai de chica dumitale alămie. Şi,
după ce s-a potolit puţin: îmi spui uneori că mă iubeşti. Şi eu trebuie să cred’ asta... deşi ştiu că e ceva foarte relativ... Cine ştie..; ?'
Mă priveşte cu ochi mari de copil furios.
25	— Ai spus că faci acum numai filozofie...
—	Dar ce? Crezi că asta nu-î filozofie? Să ştiu dacă mă iubeşti său nu? (Cînd îmi dau seama acuitt cît de puţîn bănuiam ce sens profund avea să aibă într-o zi această afirmaţie pentru mine, ¡ce înnebunitoare pro-
30 biemă fără soluţie avea să-mi puie, cît aveâm să-mi repet întrebarea la nesfîrşit, îmi vine să surîd melancolic de seninătatea cu Care glumeam atunci, cum ar glumi, fără Să ştie nimic, cei al căror tren a şi pornit pe o iinié pe care alt' tren’ vine dimpotrivă.) /
35	—Nu te iubesc deloc... continuă.
—	Dar siib aparenţă, s-au întrebat filozofii, nu e nimic absolut, niihic care să reziste oricărei analize? Şi fiecare a propus cite ceva. Fiecare at aVut uri sistem al lui. Primii filpzofi greci mai cunoscuţi au emis teorii
40 oarecum simple. Pentru Tales din Milet, dacă ăi căuta ' şi ai căuta, ai vedea că esenţa, absolutul, éste apa.
71
Ea se transformă în toate lucrurile care sînt pe lume. Pentru Heraclites, care nu vedea decît mişcare şi transformare, dimpotrivă: esenţa, absolutul, era focul, un foc mai pur însă. Alţii, mai vechi, crezuseră că e 5 pămîntul, alţii aerul. De fapt, toţi înţelegeau prin ; aceste „principii" ceea ce ştiinţa modernă înţelege prin „energie", care, transformîndu-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filozofi greci erau nişte fizicieni. Erau, dealtfel, şi buni matematicieni. Pytagora chiar io credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparenţele ar fi înşelînd, dar numărul nu înşală niciodată, 3+4 fac oricînd şapte. Alţii au găsit că mişcarea e absolută* Zenon credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste aceşti primi filozofi, căci toţi au drep-15 tate, dar toţi exagerează.
—	Ascultă, nu pricep.
—	Ei, mereu nu pricepi... Şi pe urmă, surîzînd:
Un filozof nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. Dealtfel, filozofii toţi se declară, de trei mii de ani încoace,
20 unii pe alţii ininteligibili. Şi dacă ei nu se înţeleg... atunci cum vrei să-i înţelegi tu?... Aşa cum eşti... Şi o privesc cu o prefăcută desconsiderare.
E foarte atentă şi nu ia în seamă nimic.
—	Bine, dar nici profesorul nu-i înţelege?
25	— Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e
un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rînd sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme sînt capodopere de logică şi 30 metodă. Numai dacă le admiţi însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii şi nebunii sînt cei mai mari adepţi ai logicii. Dacă admiţi unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se fereşte 35 de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, îşi studiază greutatea, speră să devie sonor, şi aşa mai departe. Dealtfel, după primii filozofi greci, au urmat sofiştii, care au împins îndoiala pînă la ultimele consecinţe. Dacă nimic nu e adevărat,
40 atunci se. poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă „omul e măsura lucrurilor" şi, oricît
72
s-ar trudi, nu descoperă decît minciuna, atunci să aleagă cel puţin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sînt strămoşii autorului tău favorit, Anatole France, care afirmă şi el că orice idee se poate susţine, că adevărul 5 nu poate fi aflat şi că singurul lucru care ne rămîne de făcut e să căutăm frumosul şi agreabilul. Iar în locul unui filozof, el preferă o statuetă sau, şi mai bine, o femeiuşcă frumoasă ca o statuetă... Cu toate că nu împărtăşesc convingerile lui, cu toate că ai sînii atît de 10 urîţi, uite, uneori privindu-te, simt şi eu că are puţină dreptate.
S-a înfăşurat de necaz, toată, de la picioare pînă sub bărbie, cu plapuma cu atlazul ivoriu, ca un copil în faşă.
—	Foarte bine, spune mai departe.
15	— Spun, dacă dai iar plapuma deoparte.
—	Dar să spui... auzi? şi e mereu copilăroasă ca o cadînă.
—	Spun. Dar pe scurt acum, că, uite, se face ziuă. O privesc cercetător. Sînt singur acum, după miezul
20 nopţii, în tot cuprinsul pămîntului, al stelelor, al nemărginirii albastre, cu femeia aceasta, goală pe alba piramidă a pernelor, sub lumina lămpii.
—	Ce-are a face că-i tîrziu...? spune.
—	Ei bine, au urmat, lăsînd deoparte pe cei mai 25 puţin însemnaţi, timp de aproape două mii de ani,
o serie de mari filozofi, care, indignaţi de atitudinea sofiştilor (căci aceştia, găsind că simţurile înşală, tăgăduiau totul), au căutat dacă nu există un alt mijloc, mai sigur, de aflat adevărul. Şi au găsit că raţiunea e 30 un bun instrument şi că ea ne poate ajuta să descoperim cîteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva. absolut. Platon a ajuns la concluzia că ideile nu sînt supuse schimbării. Animalul se naşte, creşte, moare; dar ideea de animal, speţa, rămîne 35 undeva, departe, în aer, în cer; Aristotel găsea că rămîne sigură activitatea, cine nu se mişcă e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes găsea că sigură e îndoiala, deci cugetarea — şi de aci deducea existenţa sigură a lumii. Spinoza, încă mai raţionalist 40 decît ceilalţi, ajungea la concluzia că sigură e substanţa, adică Bumriezeu, şi tot ce există nu sînt decît moduri
73
şi forme ale substanţei. E panteismul exprimat cu aproximaţie în literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci că e toate: floare, pom, munte, oiri, gîndire; Leibniz, tot pe calea raţiunii, găsea că absolut certă 5 e existenţa substanţei active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care ar fi făcută lumea. Aceştia au fost raţionaliştii principali, căcr i-am lăsat deoparte pe mulţi, între care şi pe religioşi: Plotin din Alexandria, pe filozofii şi sfinţii creştini: sfîntul Augustin, 10 sfîntul Anselm, sfîntul Bernard, sfîntul Toma d' Aquino şi alţii. Dormi cu ochii deschişi sau asculţi ?
Stă rezemată în cot:
—	Spune înainte... Şi avea braţul alb şi gol.
—	Aşadar, timp de două mii de ani, aceştia şi 15 discipolii lor au căutat; îngroziţi de nesiguranţa simţurilor, să găsească sprijin în raţiune sau în credinţa în Dumnezeu. A venit însă şcoala filozofică englezească, ştii că englezii sînt oameni practici, şi a afirmat că nimic nu putem şti decît tot prin simţuri. Raţiunea
20 nu duce decît la vorbe goale. Unul dintre aceşti englezi, Roger Bacon, şi după el altul, Franţbis Bacon, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură şi să nu credem decît ceea ce se poate controla. Ei sînt părinţii ştiinţei moderne. Ceilalţi englezi, care au 25 filozofat, s-au mulţumit să tăgăduiască valoarea virajului raţiunii. Locke, afirmă contrariul celor ce se susţinuse două mii de ani. Numai prin simţuri putem cunoaşte ceea ce e de cunoscut, prin experienţă. înainte de experienţă sufletul e „tabula rasa“. Totul vine prin 30 simţuri. Episcopul Berkeley trage concluzia că dacă totul nu există decît cită vrerîie e cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există; şi cum cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există şi serizaţiile sînt provocate de spiritul 35 cel mare: Dumnezeu, aşa cum sufletul provoacă şi trăieşte visele. Viaţa şi materia sînt numai im vis al spiritului: David Hume tăgăduieşte spiritul şi revine, într-o formă nouă, îa vechiul scepticism al sofiştilor. Nimic nu există în realitate. Tottă e numai relativ la 40 noi şi se reduce la legile asociaţiei ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic riu există, afară de ceea Ce aduc simţurile
74
şi care, fireşte, nu are nici o valoare ştiinţifică. Tot un englez, şi încă faţă bisericească, filozoful Thomas Reid, a combătut această filozofie a iluziei, spunlnd , între altele, şi o anecdotă care a avut mare succes la vremea 5 ei. ;,Mă întîlnesc; zilele trecute, cu bunul meu prieten, John să-i spunem. Era foarte amărit. « Dar, John, ce s-a întîmplat cu dumneata? »... «Sînt amărit. Mi-a înnebunit băiatul cel mare » ... « Arthur ? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford? »... io «Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă. Fireşte că am gătit o masă bogată şi, emoţionat, Fam întrebat ce a învăţat acolo, la Universitate...» «Multe, tată, şi lucruri pe care nici nu le bănuieşti. Am învăţat, de pildă, că nimic nu există, că totul 15 e o creaţie a simţurilor noastre. Culoarea asta roşie a vinului nu există în realitate, tată, e o creaţie a ochiului meu, paharul însuşi e o creaţie a simţurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mîna mea e şi ea creaţie a simţurilor mele. Tot ce mă înconjoară 20 e o creaţie a simţurilor mele. Dumneata. însuţi, tată, eşti o creaţie a simţurilor mele»J. Cînd am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare şi i-am spus, cuprins de mînie: «Bine, ticăloşiile, că vinul şi paharul şi masa or fi creaţia simţurilor tale... 25 poate... nu ştiu. Dar să-mi spui mie că eu sînt o creaţie a simţurilor tale, cînd ştiu bine că eu te-am făcut pe tine?... Asta e prea-prea. Ieşi afară din casa mea şi du-te la filozofii tăi».“
Rîde amuzată eu dinţii ca miezul unui fruct roşu. 30	— Episcopul ăsta avea dreptate...
— Te cred că-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiuştile frumoase. Dar acum am obosit... Dealtfel, am ajuns la Kant, care e cel mai .mare dintre toţi. El i-a împăcat pe cei două mii 35 de ani de raţionalism — adică de împăcat nu Fa împăcat, dar a găsit calea adevărată — cu empirismul ştiinţific al englezilor. El a spus: nici raţiunea singură, nici simţurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. Raţiunea singură o ia razna, simţurile singure sînt moarte. 40 Lumea cea adevărată, care ne stîrneşte impresiile, n-o cunoaştem.: El i-a zis lumii aceleia „lucru în sine",
75
numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-1 poate cunoaşte nimeni. Cînd vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de simţuri şi se organizează aşa cum cere raţiunea noastră. Cînd acest numen vrea sa intre în
5 cetatea minţii noastre, el trebuie să se supuie formalităţilor necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile şi prescripţiile. Raţiunea nu poate şti nimic din ceea ce e în afară de zidurile cetăţii, dar garantează pentru ordinea şi siguranţa celor dinăuntru.
10, | Prin urmare, şi după Kant, lumea pe care o vedem e un / j vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se formează după ; anumite reguli, nu aşa la întîmplare, după regulile „casei" i adică ale sensibilităţii, ale judecăţii şi ale raţiunii.
Un vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi...
15 Iată, fată dragă, filozofia; explicată, atît cît s-a putut, ca s-o înţeleagă şi o proastă mică, aşa ca tine...
S-a întărîtat ca o pisică în culcuşul de olandă albă.
—	Iar începi?
—	Ei, tatunci, poftim, retractez: o proastă mare.
20	— Ascultă, să nu mă. scoţi din sărite... Spune-mi
mai bine acum altceva. Dacă lumea care există e un vis al fiecărui om, după reguli stabilite, cum se face că toţi oamenii visează după aceleaşi reguli ?
—O privesc cu o nemaipomenită mirare.
25	— Zău că nu eşti chiar aşa de proastă.
S-a înfuriat, vrea să-mi prindă ifcîna ca să mi-o muşte.
—	Zău că nu glumesc... Asta s-au întrebat şi ceilalţi filozofi, citind pe Kant. El spusese că există o „con-
30 ştiinţă în genere". Dar, se vede că e prea puţin... Pe tine te mulţumeşte această afirmaţie, căci pe confraţii tăi într-ale filozofiei nu...
N-am apucat să termin fraza, căci m-am pomenit cu amîndouă pernele de puf şi dantelă în cap.
35	— Dragă fată, nu mai ştiu cum să mă înţeleg cu
tine... Dacă-ţi spun...
Mă întrerupe poruncitor.
—	Stai, acum vino aproape şi-mi răspunde la o întrebare.
40 Iau o mutră supusă, cu ipocrizie, şi aştept.
76
—	Da ?
—. Cine era o fată blondă şi uscată ?...
—	Care?
—	Una urîtă... după lucrare, cînd tu vorbeai cu 3 profesorul, cîţiva băieţi şi vreo două fete discutau despre
tine. Asta se lăuda că te cunoaşte... Un băiat spunea şi el că aţi făcut liceul împreună.
—	Cine, frate ?	'
—	Ei, cum cine ? Una... blondă şi urîtă. Era în io capul băncii a cincea.
Nu ştiu nimic, dar spun la întâmplare:
—	Care, aia din capul băncii a cincea..; ? A...! blonda... aia cu gura frumoasă...?
Strîmbă din buze.
15	Da, frumoasă, dacă era vopsită ca o paparudă.
Am înţeles şi joc mai departe, cu mutra cea mai convinsă:
—	A, ştiu acum. E o fostă metresă a mea...
Mă priveşte o clipă uimită, cu spţîncene circom-20 flexe.
—	Mizerabile, şi se năpusteşte asupra mea cu pumnii.
—	A, da... frumoasă fată... ce gură avea...
M-a împins cu picioarele afară din pat şi, ca să nu cad, a trebuit să cobor.
25	— Dragă, avea o gură caldă şi lacomă...
Strigă lă mine mîrtioasă:
—	Taci... n-auzi, taci...
Şi, lăudăros, din mijlocul dormitorului:
—	Lacomă... dragă... Aia ştia să sărute, nu ca tine. 30 Aruncă acum cu pernele îh mine, strigînd în genunchi, in mijlocul patului:
—	Nu mă interesează... taci... nu vreau să aud... era slută.
—	Cînd te strîiigea în braţe... nişte braţe, cu ade-35 vărat colaci de salvare...
Vrea să-mi arunce cartea de pe mescioară în cap, dar sar mai înainte, o prind în braţe şi o culc în pat. I-am fixat umerii în olanda albă a aşternutului, petre-cîndu-i mîna stingă pe sub talie, arcuindu-i astfel pieptul 40 cu sînii mici. Ii prinsesem amîndouă mîinile, căci cu cotul îi apăsam braţul stîng, iar cu degetele îi încleş-
77
tasem braţul celălalt aproape de umăr. Corpul îi era de sub sîni în jos liber şi gol tot, dar nu putea să scape din prinsoare, cu toată truda ei de zvîrlugă. In felul acesta gura îi era în voia mea, căci stăm în genun-3 chi şi aveam şi braţul drept cu totul liber. N-o sărutam, îmi apropiam numai buzele de colţul gurii ei şi aşteptam. Se smucea, arunca picioarele căutînd să mă lovească, dar totul era de prisos. Cămăşuţa i se adunase spre gît. O întrebam ironic :
10	—* Tot mai vrei să dai oamenilor cu cărţile în cap?
şi-i conturam, abia atingîndu-le cu gura, buzele moi şi cărnoase, iar cînd înfiorat le simţeam întredeschiderea şi respiraţia caldă de floare, mă depărtam de ele şi mă apropiam uşor de urechiuşe. îşi răsucea mijlocul, 15 se vînzolea opintindu-se în călcîie, făcînd ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptăţii, vădind goală, floarea de mătase palidă din mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii.
— Mâi' eşti afurisită ?
20 Nu vrea să vorbească şi, amărîtă, avea aerul să spuie că scapă ea din strînsoare şi are să-mi arate mie*
Era vînjos şi viu trupul, în toată goliciunea lui de femeie de douăzeci de ani, tare, dar fără nici un os aparent, ca al felinelor. Pielea netedă. şi albă avea 25 luciri de sidef. Toate liniile începeau, fără să se vadă cum, aşa ca ale lebedei, din ocoluri. Sînii robuşti, din cauza mîinii mele petrecute pe suh talie, prelungeau graţios, ca nişte fructe oferite, coşul pieptului, ca sub ei, spre pîntec, căderea să fie bruscă. Picioarele aveau 30 coapsele tari, abia lipite înăuntru cînd erau alături, lung arcuite în afară, din şold la genunchi, ca şi cînd feminitatea ei ar fi fost între două paranteze fine, prelungi. Cu toată înverşunarea împotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar cînd am simţit-o moale şi 35 bună, ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o dată drumul şi-am sărit în mijlocul dormitorului, ca de frica unui şarpe.
S-a ridicat înfuriată, aprigă, în genunchi şi în aceeaşi clipă mi-a zburat în cap cartea... şi de abia am avut 40 timp să mă feresc, căci flaconul cu apă de colonia de
78
pe masă a . zburat şi el, prăbuşind în spatele meu o etajeră cu vasul de flori cu tot, făcîndu-se cioburi.
Dacă mă lovea, nu ştiu ce s-ar fi putut înţîmpla. M-.ar.ii desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fără 5 îndqială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei, căci avea în joc aceeaşi frenezie ca animalele din junglă. Niciodată n-p iubeam atît de mult ca în asemenea clipe şi ar fi putut să mă omoare, dar la ispita asta n-aş fi renunţat. E ceea ce n-am întîlnit niciodată la io altă femeie, această impresie de a te juca pasionat cu o panteră întărîtată. Am prins-o din nou în braţe, şi cînd mi^a simţit gura apăsată în plin, cald, pe a ei, s-a destins toată, s-a înmuiat ca o cîrpă, şi-a trecut braţul după gîtul meu şi a rămas atîrnată de gura mea. 15	Scăpat din strînsoarea sărutului ei, mi-am plimbat
buzele de-a lungul taliei cu răsuciri molcome, mi-am lipit urechea şi,,obrazul de pîntecele neted şi catifelat, ca o petală ¡de trandafir galben, ascultînd înăuntru viaţa femeii, în ovalele ei, ca o sevă, atent cum ascultă 20 medicul piepţul celui pe care îl examinează. A prins să se frămînte iarăşi, se frîngea ca o gîine a iubirii trupului tînăr, era. lînced albă, şi cu ochii închişi peste .durerea dospită din ea, oferind între dinţi, întinsă, garoafa însîngerată a buzelor. Eu priveam ochii îndo-25 liaţi, care vegheaseră nopţi de-a rîndul deasupra patului prietenei bolnave, mîna palidă care scotea din camera suferindei ligheanul cu pansamente murdare schimbate, aceeaşi mînă palidă care copia zeci şi zeci de pagini pentru mătuşă. Am prins să caut în tot trupul acesta 30 de prinţesă dornică sufletul, floarea gîndului şi .a loialităţii. Tăcut, voinţa dintre noi creştea, se exaspera ca sacadele unui spasm. îmi gîngurea numai, deodată învăpăiată şi năvalnic rumenită, năucit, şi cald în ureche, vorbe fără şir: »¿Dacă nu... Viaţa mea.., dacă nu..." 35 Pînă la minunea din urmă a îmbrăţişării.
Nu mult după lucrarea de seminar, am întîlnit, întrtp după-amiază, la Şosea, pe cînd eu şi nevastă-mea ne, plimbam pe jos, pe Anişoara* o verişoară de-a mea, măritată cu un proprietar de moşie de pe lîngă Ciulniţa. 40 Era în primele zile de mai, mugurii plesnşau în suluri
79
5
10
15
20
25
30
35
40
80
mici de frunze, dar ramurile copacilor se vedeau încă mai negre. Primăvara scotea lumea la soare ca pe şopîrle... Aleile erau zvîntate şi soarele tăia sectoare luminoase, proaspete, în toate părţile. Anişoara trimisese maşina înainte, la rondul doi, şi ea venea acum pe alee încet, pe jos, frumuseţe mlădioasă, brună.
Pe vremea cînd eram săraci nu ne vedeam aproape deloc cu această verişoară, care era foarte „mondenă", trăia larg de tot, căci avea casă mare în Bucureşti. Era una dintre acele femei elegante despre care, fie pe stradă, fie la teatru, toată lumea întreba numaidecît cine e. Avea obraji cu limpezimi de ou de porţelan, ochii negri, mari ca nişte clasice migdale, sprîncenele drese, subţiri şi uşor ridicate spre tîmple. Nasul, mult depărtat de gură, dar legat de ea printr-un suav şănţuleţ, abia lămurit, era tot aşa de fin şi sigur desenat ca şi buzele, cum îi erau, dealtfel, toate trăsăturile, şi dădea o uşoară semeţie întregii figuri. Un grain de beauté totuşi, în stînga, deasupra gurii înroşite închegat, îmbia cu oarecare familiaritate. De aproape de tot însă, tăriei accentuate a trăsăturilor îi corespundea o frăgezime prea molatică, nesigură, a cărnii, ca la floarea crescută la întuneric. Probabil din cauza nopţilor nedormite, sau, cine ştie, era poate bolnavă.
Acum a descoperit-o parcă pe nevastă-mea: „Zău, e încîntătoare... Ia uite ce drăguţă... Ei nu, zău..." Nevastă-mea era fericită şi surîdea ca o şcolăriţă, gîdi-lată în orgoliul ei că place unei femei atît de pretenţioase. Ele între ele, femeile, sînt foarte simţitoare la aceste preferinţe. A urmat o serie de invitaţii reciproce şi pe urmă nu ne-am mai despărţit aproape nici o zi, mai ales cînd a venit, după ce a terminat muncile, şi bărbatul Anişoarei, Iorgu. A fost o schimbare rapidă ca topirea zăpezîî albe pe cîmp. Am devenit şi mondeni. Sărbători în familii de cunoscuţi, invitaţii la conacuri de prieteni, la restaurante de seară şi grădini de vară, dansuri, deveniseră preocupări cotidiene. Au fost, în luna mai, cîteva „grandioase" bătăi de flori la Şosea, între rondul întîi şi hipodrom, la care am luat, bineînţeles, parte, în automobilul ascuns sub liliac, trandafiri şi garoafe al Anişoarei. Sufeream, ca supus
3
10
13
20
23
30
33
40
unui tratament dureros, cu fiecare prilej din acesta, dar nevasta îşi descoperise în angrenajul de lux posibilităţi noi, aşa cum unii îşi descoperă într-o zi talente nebănuite şi, mai ales, descoperă în fiecare zi prilejuri noi şi diferite să şi le exerciteze. O rochie nouă, un pantof fin, o pălărie, o masă cu invitaţi eleganţi, care altora li se păreau aproape la fel sau fără nuanţe prea evidente, aveau între ele pentru nevastă-mea deosebiri categorice, aşa ca în reclama din vitrina farmaciilor, în care o mînă extrem de fină e alăturată de alta cojită şi buboasă: înainte şi după întrebuinţarea cremei X.
De vechile prietenii nu mai putea fi vorba. Nu numai că n-ar fi fost suficient de bine îmbrăcaţi pentru localurile în care mergeam acum, dar n-ar fi avut nici posibilităţile materiale. Cînd mergeam înainte, în grup, plăteam eu nota totdeauna, bineînţeles, dar acum nici eu, din cauza costului mare, n-aş fi putut s-o fac. Dealt-minteri, aceste despărţiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor. Cînd se ridică gradul de altitudine, unii rămîn fatal jos, indiferent de sentimente.
Aproape chiar din această vreme, nevastă-mea a început să se ocupe cu superioritate şi de ţinuta mea. Ştiam că la Universitate trec printre studenţii „bine“. Eram înalt şi elegant* dar e adevărat că nu-mi făceam decît cîte un costum de haine, pe care-1 purtam pînă se uza şi pe urmă îl înlocuiam cu altul. Cravată, de asemeni, cumpăram alta numai cînd cea de la gît era mototolită de-a binelea. Bineînţeles că şi ghetele le pingeleam cît timp cizmarul socotea că se pot pingeli cuviincios. Dar cum eram subţire, cum cumpăram obiecte pe care le credeam bune, n-aveam nici un motiv să fiu îngrijorat. La început, nevastă-mea s-a mulţumit să-mi calce hainele, să-mi aranjeze mai bine nodul de la cravată şi să-mi puie, în fiecare zi, o batistă mai fină, în buzunarul de sus al hainei. Pe urmă mi-a cumpărat trei cravate noi şi o jumătate de duzină de batiste fine de olandă. O stînjenea parcă neatenţia mea în îmbrăcăminte. E drept că într-o după-amiază am observat şi eu deosebirea dintre mine şi dansatorii care veneau la Anişoara. Întîiadată mi-am dat seama că o cămaşă nu se poate pune şi a treia zi. Aveam, pe urmă, manşetele
81
prea largi şi cu colţurile sucite în afară, pe cînd „dansatorul" pe care-1 priveam avea manşetele bine întinse, mici, care prindeau mîinile ca nişte cătuşe de mătase. Şi pe cînd ghetele mele aveau o uşoară tendinţa să-şi 5 ridice boturile, ale lui erau întinse şi parcă noi. Era tuns parcă de cinci minute, pieptănat lins. Părqa ne-sfîrşit mai curat şi mai îngrijit ca mine, cu toată baia mea din fiecare zi. Peste vreo două zile nevastă-mea, cu oarecare stînjenire, mi-a dat un sfat căruia i-am io ghicit resortul interior.
—	N-ar fi bine să-ţi comanzi; azi sau mîine, două costume noi? Căci hainele, dacă le porţi cu rîndul, se păstrează mai bine... zău, Ştefane... Şi iar: Nu mai purta şi tu cărţi în buzunarele hainei.
13	— Fată dragă, o să am de lucru cu piobele...
—	N-are a face, şi, uite, acum vine vara... N-ar fi bine să-ţi comanzi trei cămăşi de soie-errue? Bă poate ri-âr fi rău dacă ţi-ai face o jumătate de duzină chiar...
' Am înţeles că în sufletul ei se petreceau comparaţii 20 care nit-mi erau favorabile şi că sufeiea, fără să spună, din căuza asta.	'
,{Simţeam că nici nu era singura inferioritate pe care mi-o găsea. Pare-se ca snobii, pe care ea îi admira acum, aveau ţin stil al lor, pe care eu nu-Î ăvqam, vedeam cum 25 zi de zi femeia mea se înstrăina, în preocupările şi admiraţiile ei, de mine.
Viaţa mi-a devenit curînd o tortură continuă. Ştiam că nu mai pot trăi fără ea. Ca o armată care şi-a pregătit ofensiva pe o direcţie, nu mai puteam schimba 30, baza. pasiunii mele. Era în toate planurile mele. în toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în grădina de vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea, nervos,;să prind crîmpeie din convorbirile pe care nevastă-jpea le avea 35 cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem, Universitatea. îptrro zi, am găsit pe masa ei o scrisoare netrimisă îpcă, adresată unui dom,n la Bîrlad. Am desfăcut-o cu grabă şi cu silă de mine însumi: „Coane Costică, ar fi trebuit să 40 vii aci... dar asta costă şi, după sfatul, deputatului,
82
m-am adresat utlui contencios. Trebuie sa aştepţi însă şi nu te supăra dacă v-am trimis eu, înainte, 180 lei, pensia pe prima lună. Te pun în frigare şi pe d-ta şi pe coana Sofica, dacă nu mi-i înapoiaţi cînd luaţi pensia 5	etc."...
în casa Anişoarei, obişnuit acolo, cunoscusem un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei, pe care le învăţa, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la modă: tango. Era uimitoare docilitatea io cu care ele, atît de frumoase şi calde, bune de îmbrăţişat, executau în braţele lui mişcările pe care le dicta, răbdarea cu care refăceau de zece ori un pas, ca şi autoritatea plictisită cu care le făcea observaţii. Venise şi el de prin cabaretele Parisului, adus de război, şi 13 forma, cu noi şi alte vreo trei-patru perechi tinere, „banda noastră", cum spuneau, cu oarecare orgoliu, femeile.
Evident, mă întreb uneori dacă eu nu-mi fac singur această suferinţă, dacă nu cumva, prin excepţie, ori-20 cine vorbeşte despre dragoste n-ar trebui să se îndoiască şi să evite să vorbească în numele celorlalţi — ba cred că niciodată n-ar trebui să folosească, vorbind, persoana a treia — pentru că sentimentele pe care le încearcă sînt incomunicabile, vorbele cu care sînt eti-25 chetate nu corespund aceluiaşi conţinut şi, chiar dacă e vorba de acelaşi conţinut, intensitatea şi durata sentimentului pot fi nesfîrşit de felurite, căci umil poate suferi atroce că nevasta lui prinde pe sub masă mîna vecinului, pe cînd altul ia asta drept o nuanţă fără 30 importanţă, încît oricine iubeşte e ca un călător, singur în speţa lui pe lume, şi nu are drept decît doar să bănuiască aceleaşi sentimente şi lâ alţii, cită vreme nu corespunde cu ei decît prin mijloace atît de imperfecte de comunicare, cum e cuvîntul. îmi ziceam că văd poate 35 prea mult rău acolo unde nu e. De pildă, cu una dintre acele formule simpliste şi stupide, mi se spune de către cei din jurul meu că sufăr atîta numai din cauză că „sînt gelos". Vor să spună că fără nici un motiv temeinic, mai mult dintr-un fel de structură vicioasă sufletească, 40 necotiformă cu normalul şi realitatea. E încă una din formulele acelei enormităţi care e concepţia metafizică
83
a dragostei, formulă care nu explică în realitate nimic, cum, de pildă, altă formulă metafizică, folosită acum cîteva zeci de decenii, nu explica în fizică nimic şi totuşi era folosită cu furie: „Natura are oroare de vid".
5 Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atîta din cauza iubirii.
Iată, de pildă, această întîie zi cînd a început neliniştea mea, din cauza lui G. ... Anişoara, care într-un fel avea mania excursiilor „în bandă", a căror promis-10 cuitate mie îmi făcea silă, a hotărît ca de Sfîntul Constantin şi Elena (cădea acum într-o sîmbătă, iar luni era o altă sărbătoare) să facem o excursie de trei zile la vie, la nişte prieteni comuni, la Odobeşti, cu automobilele unora dintre ei. JQe_la. început m-a enervat 15 urcarea în automobile. De vreo două-trei ori ne aranjasem în cele trei maşini şi de două-trei ori ne-au schimbat, căci era cineva important care nu se simţea bine plasat. în realitate, femeile căutau să se găsească la un loc cu bărbaţii care le interesau, iar cînd nu izbu-20 teau de la început, stricau totul, sub pretexte dintre cele mai neserioase. Partea dezagreabilă era că urcam şi coboram fără să ştim de ce, iar asta ni se comunica simplu de către cei îmbufnaţi şi iniţiaţi sumar.
—• Iar ne dăm jos? Dar ce e, frate, nu şe mai ter-25 mină ?
Aci răspundeau ridicături din umeri plictisite, ale celor care se aranjaseră bine şi acum se temeau să nu li se strice socotelile.
Cea mai mare surpriză a fost pentru mine că nevastă-30 mea însăşi, foarte ascultată din cauza frumuseţii ei, şi a cărei participare constituia un fel de motiv de succes pentru excursie, era aceea care a deranjat de două ori pe toată lumea, ca să izbutească să-l aibă în maşina noastră pe G., dansatorul abia cunoscut cu 35 două săptămîni înainte. Eram obişnuiţi, de doi ani de zile de cînd ne iubeam, să considerăm cu indiferenţă tot restul lumii, să ne simţim bine oriunde sîntem împreună şi mai ales singuri, în mult prelungite convorbiri, sfîrşite adeseori în voluptate. Un drum, o expoziţie 40 de tablouri ne plăcea mult mai mult dacă ne puteam comunica şi verifica reciproc impresiile. Cînd eram în
84
lume şi nu puteam vorbi unul cu altul, simple surîsuri sau priviri lungi explicau pentru noi situaţia, caracterizau momente, ca în baza unei înţelegeri atît de statornicite despre lume şi a unei obişnuinţe de a co-5 munica atît de perfecte, încît vorbele erau oarecum de prisos. Socoteam că şi această excursie va fi o volup-tuoagă incursie în viaţa celorlalţi, în folosul nostru, al amîndurora, şi iată că, de la început, stăruia să aibă în intimitatea noastră un dezagreabil intrus. Aşa cre-10 deam numai, în prima clipă, dar am înţeles mai tîrziu, mai mult mort, că intrusul, în patima apropierii lor, eram eu.
Din întîia clipă, fireşte, preferinţa ei neocolită, neascunsă şi lacomă, a pus între mine şi acest domn, 15 venit pe un drum necunoscut trecutului nostru, o senzaţie de stînjenire. El ştia ce vrea ea, eu ştiam de asemeni, şi mai ales amîndoi ştiam unul despre altul că ştim (şi probabil şi ea la fel) şi nici o mărturisire nu ar fi avut nimeni curajul să facă. Am exagerat, evident, 20 politeţea, în exces de vorbărie, ca să mă arăt cu prisosinţă binecrescut.
— Dar nu... dar nu... poftiţi.«, de ce nu...? Stau foarte bine... nu, nu mă deranjează. Dumneavoastră? A... bun atunci ... perfect... Tu stai bine? (nevastă-25 mea era la mijloc între noi doi). A... atunci foarte bine, va fi o călătorie foarte frumoasă... Avem o vreme minunată, de mai, nici prea cald, nici prea răcoare... Cînd ajungem? Da? Tocmai la unu? Să sperăm atunci că nu o să avem nici o pană de motor.
30 Pe drum, nevastă-mea n-a trăit decît prezenţa lui. Toate comentariile le-a făcut numai pentru el sau cu el. Avea o voce uşor emoţionată — la început am crezut că din cauza soarelui şi aerului înrourat al dimineţii şi al cîmpului — şi releva cele mai neînsemnate 35 nimicuri ale drumului, cu exclamaţii. Dacă maşina era să calce un cîrd de gîşte, ea scotea un fel de interjecţie uşoară, vreun A! care pornea însă din toată intimitatea ei de femeie şi vrea să spuie cu totul altceva decît spunea. Dacă era o casă cu pridvor frumos, ea 40 arăta în grabă: Ai văzut? căci în timpul acesta maşina trecuse. Plouase puţin în ajun şi nu aveam acum fir de
85
praf ea să ne tulbure privirile, dar începutul de nelămurire era înăuntru. Nu îmbrăcaserăm nici halaturile de dril, nu pusesem nici coifurile de cîrpă şi nici-ochelarii. Rezemată de noi doi, nevastă-mea era de o voie bună <3 primăvăratică. Braţul stîng îi era petrecut pesté braţul , meu, drept în faţă, de i-1 simţeam, de la cot pînă sus la închietura omoplatului, şi în acelaşi timp îi simţeam - toată talia, parcă şi cu viaţa organelor din ea, cum poate se simte seva în copaci, căci antebraţul meu era 1Q uşor sprijinit pe şoldul ei. Desigur că şi el sta tot la fel.
Tot fiindcă nu era praf, maşinile mergeau una lîngă alta, luîndu-se din cînd în cînd, la întrecere, şi atunci preaplinul de viaţă al celor care treceau înainte se manifesta în interjecţii biruitoare, în saluturi cu mîinile şi 15 batistele.
După Valea Călugărească, una dintre maşini a avut o pană şi ne-am oprit cu toţii pentru ca stăpînii şi conducătorii să repare răul în grabă. Am întîrşiat totuşi aproape un ceas. Nevastă-mea a vrut să aibă ramuri 20 dintr-un măr înflorit, puţin mai în devale de unde eram noi, iar el s-a oferit să i le rupă. S-au dus amîndoi şi ea şi-a umplut braţele cu ramuri, de părea, blondă şi cu ochii albaştri, o icoană împodobită. Plăcerea lor trecea nepăsătoare peste faptul crud de a sluţi un pom. 25 S-a lăsat fotografiată apoi, căci el era „asortat" cu tot soiul de nimicuri, ca un snob la curse, şi, fireşte, „aparatul" nu lipsea.
N-am putut să nu bag de seamă, de sus de unde eram, plăcerea cu care ea se lăsa sprijinită toată de el, cînd 30 au urcat rîpa iar, pînă în şosea, după ce maşina a fost reparată. După Buzău, am înţeles că nu mai putem fi la ora mesei la Odobeşti şi neiam hotărît să prînzim là Rîmnicu-Sărat. Şi aici, după ce ne-am aşezat cu toţii, nevastă-mea a găsit că ar fi mult mai bună altă masă, 35 aşezată mai în fundul grădinii. Şi ne-am sculat toată lumea, ca să ne mutăm lîngă ça, căci din pricină că întîrziase puţin să se spele/pe mîinivşi să se pudreze, locul lîngă G. i-1 luase alta. Fireşte că eu îi rezervasem locul lîngă mine, dar a trebuit să fac la fel cu qeilalţi. 40 Acum erau amîndoi alături, iar eu, cam la colţ, între un domn bătrîn şi o doamnă urîtă. Fiecare credem că
86
femeia care ne iubeşte arfe, păstrate pentru noi, anumite mici gesturi de mîngîiere şi frumuseţfe, gesturi cărora noi le dăm un anume înţeles şi ne e o suferinţă crîncenă să vedem că le are şi pentru altul. E stupid, 5 dar faptul că ea a gustat1 din felul lui de mîncâre cu poftă — şi ea ştia ce vie plăcere îmi face mie acest gest, căci îm!i dădea poftă de mîncare chiar dacă eram bolnav — m-a abătut cu totul. Am surîs în dreaptă şi în stînga însă, făcînd dureroase sforţări, ca să nu se bage io de seamă că dau importanţă unor asemenea nimicuri, căci ar fi atras atenţia şi comentariile tuturor. Dealtfel, cred că lumea le dă importanţă numai atunci cînd observă ca şi bărbatul le dă, fiindcă pe ea numai „drama" o interesează.
15 La sfîrşitul mesei au cerut singuri clătite şi acest gest, făcut în comun/ era la ei atît tendinţa de a se distinge ca ădevarata pereche, cît mai ales un soi de educaţie a simţurilor, în vederea unei mari pasiuni, în genere, în toate gesturile unor amanţi care se apro-20 pie e un fel de intenţie de corespondenţă, nemărturisită dar evidentă, ca o convenţie între cei care îşi scriu, fără să se cunoască, îşi dau un rendez-vous (el o floare albastră la butonieră, eapdta la fel la piept).
Am ajuns la Odobeşti pe la 4 după-amiază abia, 25 căci masa s-a prelungit îndestul. A fost şi acolo, se înţelege, o problemă a distribuirii camerelor, căci am fost împărţiţi toţi musafirii în trei familii deosebite. Am trecut un timp prin adevărate minute de groază. Au căutat, cred, să fie iar cît mai aproape, dar eu am 30 izbutit, fără să am aerul, să locuim deosebit. Auzisem de scandaluri, cînd, noaptea, femeia a trecut în* camera vecină, la "un domn şi mă gîndeam ce ar deveni situaţia mea jalnică de la prînz, ridicată încă, la o potenţă înzecită, ă doua zi, după o astfel de întîmplare. Sînt 35 clipe cînd ura şi dezgustul meu pentru femei devin atît de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poţi aştepta la orice. Asţfel ca, într-o excursie, s-o descoperi în camera unui domn, nu mai mi se pare impozabil, cu toată oroarea pe care mi-o inspiră o ase-40' meneâ iîifamie, fori de unde ar veni, iar o. iubire de aproape doi ani nu mi se pare deloc o piedică pentru o
87
femeie, care, cînd iubeşte iar, e gata pentru toate neru-şinările şi imprudenţele. Bineînţeles, trebuie să fii dintre cei care cred în nobleţea feminităţii în general, dintre cei care au nevoie să adore cu adevărat femeia, dintre 5 cei care au jucat totul pe cartea ei, ca să vorbeşti de „neruşinare" şi de „infamie", altminteri totul rămîne un amuzant desen, o „fermecătoare aventură" bună de tratat cu indulgenţă şi şarmantă ironie anatolfranciană, ca, de pildă, murdăria unui căţeluş de rasă pe covor, io în cele trei zile, cît am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă. Sînt cazuri cînd experţii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, 15 o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar. Ei doi, oricum se formau grupurile, erau nedespărţiţi. Dealtfel, erau şi cei care îşi impuneau, 20 cu autoritate parcă acceptată de toţi, iniţiativele. Vizite în împrejurimi, plimbări, sporturi şi jocuri în vie. Ba, de multe ori, dispăreau singuri şi se făceau aşteptaţi. Aşa, a doua zi, au venit la masă după ce toată lumea se aşezase. Se ştia că numai pe ei îi aşteptam, deci situa-25 ţia mea era dintre cele mai ridicule, căci întîrzierea lor, deşi nu era poate din pricină că se găseau amîndoi ascunşi în vreo cameră, se preta totuşi la cele mai dezagreabile sugestii. îi rezervasem locul din dreapta mea, dar m-a deprimat că nimeni n-a ocupat locul care trebuia să 30 fie în dreapta ei... Era un fel de oficializare a situaţiei, care îmi înnegrea sufletul. Mă întrebam dacă ea nu-şi dă seama de această realitate, dacă nu simte piedestalul de ridicul pe care mă suia... Cînd au venit (ea foarte afectată şi surîzătoare), priviţi cu capetele întoarse 35 de către toată lumea, a ţinut să mă mîngîie pe obraji. Nu ştiu dacă a făcut-o numai pentru că se ştia vinovată, sau dacă logica ei nu a vrut cumva să creeze şi un soi de echilibru cu mîngîierile pe care le distribuise.
Masa însăşi a fost un nou prilej de chinuri. A luat, 40 bineînţeles, iar din farfuria lui, i-a turnat din paharul ei, cînd el a cerut servitorului să-i dea vin. încercam
88
5
10
13
20
25
30
35
40
să înnod convorbiri cu o vecină destul de frumoasă din stînga mea. Aş fi izbutit poate să creez un fel de vitrină de amor propriu pentru salvarea situaţiei, dar mi-era totul indiferent, căci eu ştiam că aici nu e vorba de o preferinţă sau de un joc de o clipă, ci de toată dragostea mea, de un trecut cald şi luminos de doi ani, de o desfigurare iremediabilă. Eram deci trist, cu toată truda de a surîde. Orchestra, angajată de gazda noastră pentru tot timpul cît vom sta acolo, a cîntat un vals-boston, din cele scrise pentru cerinţele modei şi clipei, dar cu adevărat frumos. Nevastă-mea şi el l-au cerut de repetate ori, iar eu, care aveam, de asemeni, cu ea romanţa noastră preferată, am bănuit că îl vor repeta, pentru că le place (pentru că e asociat cu o plăcere intensă a lor) şi că îl vor face un fel de „memento“ al acestei iubiri în viitor. Un cîntec din acela pe care, chiar cînd dragostea s-a sfîrşit, amanţii nu-1 pot asculta fără să simtă că pojghiţa de pe cicatricea sufletului se rupe încet. Eram, se vede, atît de palid, că o vecină din faţaţ mea m-a întrebat, surîzînd şters: „Eşti gelos?“ Am răspuns cu alt surîs grăbit: „A, de ce? aşa glumesc femeile“... ca să arăt că nu sufăr, căci am înţeles că aci mai erau şi alţi bărbaţi în situaţia mea, ba aproape toţi, dar nici unul nu suferea, şi din cauza asta nu erau ridiculi, pe cînd eu singur făceam sforţări nereuşite ca să arăt că nu dau importanţă neplăcutei întîmplări. Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel, dar nu puteam suporta prea mult minciuna şi ochii îmi deveneau, de la ei, trişti. Şi dacă aş fi putut să mă stăpînesc în clipa asta, aş fi izbutit poate să întorc situaţia. Vecina mea din stînga era, dacă nu mai frumoasă, cel puţin tot atît de interesantă ca nevasta mea, şi încă şi mai tînără. Dacă nu „dicta“ ca aceasta, era că, fiind, cel puţin în împrejurarea asta, mult mai delicată, nu căuta să-şi impună cu vulgaritate capriciile, aşa cum făcea femeia mea. în schimb, n-aş fi pierdut nimic, afară de amintirea atîtor nopţi înalte şi mai ales a atîtor tristeţi trecute, devenite scumpe prin împărtăşirea lor cu ea, iar toate acestea nu mi le putea da nimeni. Am răspuns deci cu jumătate suflet vecinei din stînga. Mă întrebam numai dacă nevastă-mea nu-şi dă seama unde într-adevăr
89
vor ajunge lucrurile, sau dacă o face cu intenţie, căci în cazul acesta, oricît ar fi sîngerat ruptura; oricît ar fi fost de grea părerea de rău, aş fi plecat imediat şi în cîteva săptămîni aş fi divorţat.
5	' între timp, enervat că ea asculta cu o atenţie pasio-
nată, de-i deveniseră ochii strălucitori de tot, ce spunea el, am căutat să prind cu urechea, îi explica, numai, în termeni tehnici, şi aşa cum îi ştia el, deosebirea dintre motoarele automobilelor franţuzeşti şi cele americane. 10 Mi-am adus aminte de vremea cînd audia la fel matematici complicate; pentru mine.
Către sfîrşit, s-a mai petrecut o mică şi semnificativă întîmplare. Noi rămăsesem încă la masă şi în jurul nostru se făcuse grup. Cîţiva comeseni se aşezaseră 15 în largi fotolii de trestie şi se depănau banalităţi curente. îndeosebi, o femeie urîţică şi nu tocmai tînără provoca naiv pe G., care nu o băga în seamă decît atît cît ii trebuia ca să fie interesant faţă de nevasta mea. Şi cînd această urîţică i-a cerut un pahar de vin, îngîm-20 fat şi cu voinţă prostcrescut, a refuzat să întindă mîna şi sa toarne din carafa de pe masă. A fost un moment penibil şi femeia, care contase imprudent pe farmecele ei tomnatice, a rămas încremenită. A intervenit atunci nevasta mea, poruncind:
25	—Te rog să torni un pahar de vin doamnei.
Şi cum el nu făcea nici o mişcare, iar eu mă consideram absent — s-a sculat şi a oferit singură paharul de vin cerut. Era un gest al ei din vremea cea mai bună, dar în acelaşi timp şi un indiciu că ea, simţindu-se 30 preferată şi stăpînă, putea, ca o aristocrată a iubirii, să facă orice gest, fără să se umilească, aşa cum regele Spaniei spăă în Joia Mare "doisprezece cerşetori pe< picioare.
După-masă, s-au vizitat unele dintre pivniţele 35 „celebre" ale Odobeştilor, de sute de paşi sub pămînt, cu butoaie mari cît rezervoarele de petrol parcă. Am gustat nenumărate soiuri şi calităţi, după îndemnul podgorenilor, toţi meridionali şi flecari, cînd e vorba de vinul lor.
40 Cea mai dureroasă împrejurare pentru mine a fost masa de seară, din ajunul plecării. El s-a rătăcit, întîr-
90
ziind de data asta cu o brună mică şi neastîmpărată, îr. timp ce toţi ne aşezasem la masă, nevasta mea acum lingă mine. Uri fost ministru, mare podgorean de aci, care ar fi voit să stea, probabil,, de vorbă cu ea la masă, 5 a ocupat locul liber din dreapta ei, neştiind că e rezervat. A devenit lividă, dar n-a avut curajul să spuie nimic intrusului. în schimb, cum noi eram aşezaţi cu spatele la intrare — luam masa intr-un pridvor cu cerdac imens înflorit cu glicine şi zorele — la fiecare io două-trei secunde întorcea enervată capul, să vadă dacă vine. De la o vreme nu se mai putea stăpini. Imenşii ochi albaştri de copil erau tulburi şi îşi muşca îndurerată, deseori, buza de jos moale şi roşie. Nu putea mînca nimic, căci de data asta cei întîrziăţi n-au mai 15 fost aşteptaţi şi se adusese la masă. Niciodată nu m-am simţit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit. Am crezut atîta vreme că eu sînt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descopeream că ochii ei sînt gata să plîngă pentru altul, că suferea şi 20 ea, plăpîndă, ceea ce eu înduram ros în adine, de două zile, dar ea pentru un om care mie mi se părea cel dintîi venit. Erau aceiaşi ochi înlăcrimaţi dm vremea care a precedat căsătoria noastră, cînd eu n-o iubeam şi cînd o lăsam uşuratic să aştepte jumătăţi de oră şi mai bine, 23 întîrziind la rendez-vous-uvi, cînd ea îmi făcea reproşuri înlăcrimate şi sfîşietor resemnate, care mă tulburau adine, mă revoltau împotriva mea însumi, şi care au sfîrşit prin a mă lega de ea cum se leagă o ruptură organică prin aderenţe. Preferam, pe vremea aceea, pe o 50 , colegă a ei mai subţirică şi mai spirituală. Ea suferea şi nu ascundea nimănui că suferă, ca şi acum, căci nu are orgoliul aspru de a nu se da în spectacol. E şi una din cauzele pentru care eu acum îndur atîta, căci ea, nesuferind de acest exhibiţionism sentimental, crede, 35 neştiind cît de greu mă stăpînesc, că nici eu nu sufăr. Mai aies că eu, dacă mă răsucesc de durere e tocmai diri cauza spectacolului pe care-1 dă ea, fiind atît de ridiculă că suferă. Căci asta făcea situaţia mea şi mai jalnică, deoarece păream şi mai mult de prisos, dureri 40 şi bucurii se întîmplau fără mine, tocmai cînd ea atră-. gea luarea-aminte a tuturor.
91
După ce ea şi-a tot sucit gîtul, uitîndu-se înapoi, a venit şi el, într-adevăr, cu femeiuşcă vie şi neastîm-părată, şi li s-a făcut numaidecit, prin înghesuirea celorlalţi, un loc de favoare oarecum, căci alţi întîr-5 ziaţi trebuiau să se mulţumească să stea tocmai la coada mesei. El a continuat să-şi învăluie vecina în griji mîngîietoare şi „tandre", iar spectacolul acesta părea insuportabil nevestei mele. Nu putea mînca nimic şi avea o figură de animal rănit. Mă întrebam: io ea nu-şi dă seama că şi eu sufăr tot atît de mult? Cum e cu. putinţă atîta insensibilitate? Vecina fără lucru de vizavi a întrebat-o, ironic şi, evident, destul de tare, dacă „suferă", şi mi se părea că în viaţa mea nu mi s-a adus o insultă mai mare decît să fie întrebată nevastă-mea, 15 faţă de mine, dacă suferă din cauza altuia. M-am gîndit să las furculiţa în farfurie şi să mă scol neîntîrziat, mînios, de la masă, plecînd apoi de-a dreptul la gară. Şi aş fi făcut asta dacă eram numai un amant, nu şi bărbatul acestei femei. Intre doi amanţi situaţia este, 20 deşi mai complicată decît se judecă în mod primar de către lume, negreşit infinit mai simplă decît între soţ şi soţie. Nu ţi-a plăcut o femeie numai pentru trupul ei, numai pentru surprinderea frămîntării ei sexuale, căci plăcerea şi neplăcerea se caută şi se desfac asemeni 25 perechilor la cadril. Dar ţi-ai ales-o ca nevastă. în realizările naturii orice om e un exemplar unic şi inedit. Din toată filozofia se desprinde cel puţin acest adevăr că omul — cu conştiinţă — fiind pentru el creatorul lumii, ca reprezentare, odată cu moartea lui moare neîn-30 doielnic şi lumea. Şi el îşi alege, liber, o altă conştiinţă, pe care o socoate egală cu a lui. Va fi tovarăşa şi moştenitoarea lui, a memoriei lui, îi vor spune copiii lui mamă. Nu sînt religios, dar cred că, datorită unei pure elaborări spirituale, totuşi, ceea ce are, zguduitor de profund, 35 catolicismul e această dogmă, că soţul şi soţia sînt predestinaţi de la facerea lumii, că peste catastrofele vieţii, uniţi şi egali unul cu altul, faţă-n faţă unul cu altul, ca în această viaţă, vor fi şi în veşnicia viitoare. E şi una dintre cele mai frumoase imagini create de io gîndirea omenească. Nu-i vorba aci despre „jurămin-
92
ţile amanţilor", căci şi eu avusesem amante care-mi „juraseră dragoste eternă'" şi pe care nu le luasem în serios, iar după „partide" mai mult sau mai puţin îndelungi de plăcere, le părăsisem, cu toate lacrimile 5 lor, la cele dinţii cochetării cu alţi bărbaţi... S-a ajuns, în acest veac, sub influenţa vulgară a literaturii, la concepţia pleziristă a căsătoriei, cînd omul, în loc să se ducă la un stabiliment anume, îşi aduce o nevastă acasă pe care, după două-trei luni, o concediază fără io nici o altă formalitate decît, uneori, o despăgubire bănească.
Aşa am gîndit în vremea cînd, după ce atîta suferinţă din partea femeii mă înduioşase, i-am cerut să-mi devie nevastă. Mi se dăruise cu totul. îi spusesem loial 15 că nu o voi lua de soţie şi-mi răspunsese cu un surîs palid şi dumnezeiesc: ,¿Orice s-ar întîmpla cu mine, vreau ca tu să mă faci femeie. Am suferit prea mult din cauza ta. Nu te vei simţi în nici un fel, absolut în nici un fel, îndatorat faţă de mine. Poţi să mă goneşti în zorii 20 zilei şi să nu mă mai primeşti niciodată în casa ta." Fireşte, cuvintele ei erau nealese, dar expresia era de o copleşitoare precizie. Fusese întîi amanta mea, deznădăjduită de voluptate, dar peste cîtva timp ea purta numele meu, pe care nu-1 purta nici una dintre surorile 25 mele măritate. Şi intimitatea noastră creştea şi se adîncea ca o lume nouă cu privelişti prelungi de întîiul ceas.
Ce însemnau acum toate aceste simţăminte şi gîn-duri pentru femeia de lîngă mine? Absolut nimic. Şi 30 eu mă simţeam imbecil şi ridicul, fără simţul realităţii, şi naiv ca un predestinat „coarnelor", ca să fi gîndit atît de mult despre o femeie, care, punînd în cumpănă tot acest aparat maiestuos şi scrobit al sentimentelor mele, le prefera fără grijă, lacom, strîngerea în braţe 35 a unui necunoscut pînă acum cîteva zile. Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atît mai grea, cu cît mi se rupsese totdeodată şi axa sufletească: încrederea în puterea mea de deosebire şi alegere, în vigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele. Sînt guverne, în ţările din Apus, care 40 primesc foarte des, şi pe chestii importante, voturi împotrivă din partea adunărilor lor naţionale. Dar nu
93
găsesc că e cazul să tragă de aci vreo consecinţă. Cîteo-dată, aceleaşi guverne însă aşază' toată greutatea existenţei lor pe un lucru de nimic şi „pun chestiă de încredere'' uneori pe un simplu adjectiv într-un articol de 5 lege. Iar dacă atunci votul le e împotrivă, se prăbuşesc. Unii bărbaţi nu-şi iau nevestele în serios (e drept că eu mă întreb, de ce s-au însurat atunci?) şi nu găsesc niciodată că e cazul să tragă consecinţele. Eu jucasem totul pe această femeie şi trebuia să trag acum toate 10 consecinţele care se impuneau: desfiinţarea mea ca personalitate. Trebuia deci să mă scol de la masă şi de lîngă această iubire, pentru totdeauna. Dar ştiu ce voinţă de fier şi rece am — una dintre amante, care, în naivitatea ei vulgarii, încercase să mă convingă 15 pentru un tîrg conjugal, îmi cerea apoi cu groază să nu-i mai zîmbesc, căci zîmbetul meu plutea cu o indiferenţă de moarte, de neînvins — şi ştiam că o dată făcut gestul acesta, nici lacrimi, nici explicaţii nu mă vor mai face să revin. Mi-am impus să îndur totul 20 pînă cînd voi fi singur cil ea, ca să am un cuvînt ultim. Adevărul e ca imensitatea catastrofei îmi făcea sufletul palid, căti nu ştiam singuri dacă — oricît de îndîr-jită voinţa mea — siluindu-mi simţirea, voi avea cumva puterea să îndur totul, fără să se sfărîme în mine 25 organe, care niciodată nu se vor putea reface. Speram, de asemeni, că încă nu s-a întîmplat nimic şi că voi putea readuce acasă iubirea mea, cu simple cicatrice ca de vărsat pe obraji. M-am păstrat mai departe în „ipotezele'', pe care desigur ceilalţi continuau să le facă 30 asupra stărilor noastre sufleteşti, interpretîndu-le cum interpretează savanţii microbii la microscop, resemnat să suport compătimirea lor, ca jpe nişte rime care urcă tîrîndu-se umed pe mine.
Acum era lîngă mine, îndepărtată ca la mii de 35 kilometri, jucîndu-se nervoasă cu furculiţa şi cuţitul, privind palidă cu ochii mari albaştri, înduioşaţi, spre cel care, dinadins parcă, nici nu se uita la ea. Toată lumea îşi plimba privirea de la ea la el, afară de fostul ministru, care nu înţelegea, fireşte, nimic. Nu-i puteam 40 surprinde priviridu-mă şi pe mine, dar îi ghiceam că mă găsesc, lîngă această mică dramă amoroasă, ridicul
94
şi deplasat, ca.(.un talger cu mămăligă lingă un compot.
Mă trudeam totuşi să-mi creez, un alibi moral. Am fost bucuros cînd, după-masă, s^au organizat partide 5 de joc de cărţi. într-un salon mare, cu toate ferestrele deschise spre pridvorul cu masa pusă şi spre cerdacul în pare se dansa acum, s-au aşezat trei mese verzi de pocher, complet înzestrate, de la braţele purtătoare de scrumiere şi pahare, pînă la fise şi cărţi noi, aşa cum se io obişnuieşte în provincie, unde jocul de cărţi e practicat savant, cu toate dichisurile lui. Pînă după miezul nopţii, am pierdut suma cu care poate aş fi putut cumpăra un automobil. Nu eram decît cu ochii pe fereastră, cu tot coşul pieptului devastat de şerpi vii ascunşi sub 15 cămaşă... neizbutind să mă concentrez, cu toată îndîr-jirea mea. Schimbam mereu greşit, nu observam cîte cărţi au luat ceilalţi, relansam fără să bag de seamă că aşteaptă alţii cu carte superioară, în dreapta mea. Partenerii mei se enervaseră la început de asemenea sistem 20 de joc, pe urmă, cînd văzuseră că pierd şi că oarecum am de unde pierde, se gîndiseră, practic, să profite de împrejurare.
Cei doi se împăcaseră acum şi, cu faţa înflorită de fericire, ea dansa, de la genunchi pînă la piept greu şi 25 cald lipită de el. Vorbea mult, fără să înţeleg, de departe, ce;i spune şi, fiindcă fostul ministru era şi el la cărţi, acum amicul ocupa, cînd terminau dansul, locul liber de lîngă ea.
Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile 30 şi durerile nevestei mele nu pot veni decît prin mine . şi din cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atît să fii lipsit de o voluptate, cît să constaţi c^ plăcerea pe care o dădeai şi credeai că singur poţi s-o trezeşti (care, tocmai prin 35 acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună. Căci acum totul se petrecea^lături de mine, cu excluderea mea. Cînd era jocul mai aprig şi pierdeam mai mult, unul din partenerii - groşi, care credea că-şi poate permite glume, îmi aruncă 40 aşa, cu jumătate voce: „Ciudat... şi totuşi pierzi". M-am învineţit şi era gata să-l lovesc, cînd ceilalţi.
95
simţind respiraţia mea oprită, au avut surîsuri amicale de destindere. Un domn bolocănos, cu mustaţa păioasă, tăiată scurt, cerînd carte ne-a certat cu bonomie:
— Mai daţi-le dracului de femei. Nu mai daţi atîta 5 importanţă tuturor fleacurilor. Nu vezi că şi nevastă-mea face la fel. Dansatorii aceştia se ostenesc şi le încălzesc pentru noi. Eu am şi cerut servitoarei să-mi puie un bideu pentru la noapte în cameră. Iar pe urmă, atent şi important: „Plus potul!" Au rîs cu toţii, io convenind, şi au continuat plusurile.
Şi era adevărat că mai toate femeile tinere şi acceptabile ca femei „se distrau" la fel, cu aceeaşi intenţie de publicitate, dar la unele dintre ele această intenţie era justificată: nesigure de puterea lor de seducţie, 15 încercau nevoia să-şi verifice, din cînd în cînd, armele şi ţineau să se ştie că au, sau într-unele cazuri mai au încă, „succes". Dar ea? ce nevoie avea ea de această verificare printr-un succes? Dealtfel, pasionată şi destul de închipuită de frumuseţea ei, nu o verificare căuta 20 acum, ci mergea cu toate simţurile, indiferentă la tot ce se întîmplă, nu numai în jurul ei, dar în tot restul lumii, spre destinul ei, acum neinfluenţat de mine, ca pe un drum nou la nesfîrşit.
îngăduinţa, răbdarea, siguranţa celorlalţi bărbaţi, 25 după ce m-a uimit pur şi simplu la început, mi-a devenit în urmă într-un fel explicabilă. Mai toţi, desigur, trecuseră prin încercările prin care treceam eu, iar sensibilitatea lor nu mai reacţiona, asemeni oarecum acelor organisme care devin imune faţă de o boală 30 molipsitoare după ce au suferit-d o dată. Dealtminteri, înţelegeam că eu însumi, acceptînd o dată situaţia, mă voi obişnui cu ea, nu o voi mai găsi deloc tulburătoare şi nimic nu mă împiedica să văd că, mergînd aşa înainte, pe nesimţite — cum poţi să ridici treptat 35 temperatura apei în care te afli fără să simţi deosebirea — aş fi putut constitui un tip de acelea de încornorat de operetă, fără ca vreodată, în această evoluţie, să fi constatat ceva deosebit.
Din pricina unui jucător, partida s-a întrerupt pen-40 tru cîteva clipe şi am ieşit puţin în pridvorul larg. Dar nu i-am văzut. Am înţeles că o parte din perechi
96
nu mai dansau şi se plimbau prin gradina din jurul vastei locuinţe, poate chiar — de ce nu ? — şi prin via imensă, în care se aflau şi casă şi grădină, de care nu era despărţită decît printr-un gard de sîrmă, şi care 5 desigur avea destule portiţe.
Gîndul că nevastă-mea s-ar putea „da" aşa, în timpul unei seri de dans, într-o grădină sau pe aleile unei vii (şi aveam toată sugestia halucinantă a detaliilor), că ar putea reveni apoi sus, în pridvor, lîngă 10 mine, cu trupul poluat de această îmbrăţişare, mi-a înnegrit sufletul şi m-â făcut, rece, să mă clatin. Ca ea — pe care mi se părea că o jigneşte orice aluzie, încît dacă eram alături, înjurăturile atît de obişnuite şi de plastice, pe străzile Bucureştilor, mă făceau să caut un 15 fel de refugiu — să stea acum răsturnată şi cu picioarele goale pînă la jumătatea corpului ca o tîrfă groasă şi grăbită în grădina publică, mi se părea o catastrofă de neînchipuit. Dar înţelegeam încă o dată că femeia care iubeşte are toate neruşinările, cu o inconştienţă care 20 pare magnifică tuturor poate, în afară de soţul ei, şi pe care eu însumi, înainte de a fi însurat, o admirasem la multe femei. îmi aduceam acum aminte ceea ce una dintre marile scriitoare a exclamat cu groază: „Drepturi femeilor? Să facem din ele, de pildă, magis-25 traţi ? Să încredinţăm viaţa, libertatea, onoarea şi norocul oamenilor unor femei, despre care ştim că trei zile pe lună, cel puţin, sînt nişte animale suferinde, inconştiente şi turbate?" Mă gîndeam şi eu ce tristă experienţă e să-ţi condiţionezi fericirea şi cinstea ta de sexul 50 capricios al femeii. Era în mine, orb, un îndemn de moarte, să pornesc să-i caut şi să-i găsesc în vie.
Nu coborîseră însă nici în grădină. Erau numai aşezaţi la capătul pridvorului, pe parmaclîc, şi, apropiaţi, stăteau de vorbă. A trebuit să mă reazem ca să 35 nu cad, însă de altă emoţie. Mă aşteptam la atîta rău, încît acum aveam porniri de adevărată şi înduioşată recunoştinţă pentru femeia care, totuşi, n-a mers pînă la capăt în infamie. M-am întors cu o stranie linişte la jocul de cărţi...
40 Petrecerea s-a sfîrşit în zorii zilei. Cea mai mare parte dintre invitaţi plecaseră. Mai rămăseseră cîţiva
97
dintre jucătorii de cărţi, care, pieraînd toată noaptea, căutau, acum, livizi şi cu buzele vinete, să se refacă printr-o lovitură, dar mai rău pierdeau, încît, din plăcere, jocul avea, tîrziu, o nuanţă de tragic vulgar. Izbeau 5 cărţile de masa verde, fumau mult, că scrumierele pe care nu le schimbase nimeni erau ticsite de mucuri turtite. în pridvor şi în cerdac, parte la mesele încărcate cu resturi de la banchet, parte în fotoliile de trestie şi nuiele albe împletite, aşteptau cu gurile coclite, dar 10 cu buzele înroşite din nou, soţiile celor care încă mai jucau, gazdele, cîteva perechi tinere, care nu se îndurau să se despartă şi al căror organism biruitor se refăcea cu fiecare senzaţie nouă. Acum urmăreau înălţatul soarelui, care stropea cu apă de aur verdele albi-15 cios al viilor şi negrul verzui al pădurilor. Era o impresie de răcoare şi prospeţime peste orăşelul din vale, gata să se trezească, prospeţime care aci sus nu putea birui totuşi extenuarea fizică. Aşteptam, cu seacă nerăbdare, o explicaţie îndîrjită cu nevastă-mea, dar 20 de vreme ce ea nu-mi ceruse să plecăm, căci încă nu se îndura să se despartă de el, răbdam. (Ce-or fi vorbit atît? ce aveau de „discutat"'? cu ce fraze? la ce întîm-plări au făcut aluzie? ce aveau să-şi spună amîndoi? căci eu nu-mi puteam reprezenta pe nevastă-mea vor-25 bind decît cu mine). A trebuit să coborîm apoi în beciul unui proprietar vecin, care nu ne-a lăsat pînă nu vom încerca, împotriva oboselii de mahmuri, un leac paradoxal, un singur păhăruţ dintr-un vin auriu şi greu ca untdelemnul, care, luat lîngă butoi, avea să ne 30 limpezească desăvîrşit mintea...
Era soarele sus cînd ne-am găsit în odaia cu pat i larg şi scăzut, cu perdele de pînză de casă şi borangic, cu fotografii străine, cu cărţi, în care panglici erau rămase acolo unde se oprise atenţia altora — şi cu 35 sticle de parfum şi apă de colonia pe masa de toaletă, gătită cu oglindă legănată, începute de alte mîini.
N-am putut sfîrşi dezbrăcatul, dar cum nici nu vream să discut cu ea „academic", i-am spus cu o voce de mort:
98
—	Ascultă, dragă fată, sper că niciodată în viaţa mea nu voi mai trece prin clipele prin care am trecut ieri şi azi.
M-a privit cu ochii mari albaştri.
5	— Nu înţeleg ce vrei să spui?
Eram uluit, am rămas cu haina în mînă, am rîs ca un cadavru.
—	Sincer? nu înţelegi ce vreau să spun?
Şi ea, afectat:
io — Absolut sincer...
Tremuram, aprins şi indignat de atîta crasă prefăcătorie.
—	Ei bine, atunci poate ai să înţelegi altă frază ceva mai. simplă. Să ne despărţim. La Bucureşti înce-
15 pem numaidecît, cum ajungem, divorţul. Dacă vrei să rămîi cu amantul dumitale, n-am nimic de spus. Cu toate că nu-mi mai pot face iluzii, după cele ce am văzut de ieri pînă azi, te rog totuşi un lucru. Acum, cînd ai certitudinea că vei rămîne toată viaţa cu el, să evi-
20 tăm spectacolul şi să nu ne oferim comentariilor adunării publice de aci.
N-am văzut niciodată o privire de înger atît de obosit şi de mirat.
—	Dar despre ce e vorba, pentru Dumnezeu?
25	— După cele ce ai făcut azi, mi se pare uluitor să
mai întrebi despre ce e vorba.
Şi, ca un bolnav, care nu ştie ce s-a petrecut cu el în timpul delirului:
—	Dar te rog... te rog, spune-mi ce-am făcut?
30 Indignat şi revoltat de atîta îndrăzneală, am întors capul cu dinţii încleştaţi.
—	Nimic.
Simţindu-se tare, stăruia ea acum.
—	Te rog, spune-mi ce-am făcut? Te rog.
35	Mi-era silă atîta, că simţeam că orice vorbă aş fi
spus, ar fi căzut sdături.
—	Nimic... Vreau să ne despărţim.
Ne-am dezbrăcat, dar în pat, cum eu evitam chiar să o privesc, a început din nou.
•io — Ştefane, te văd aşa supărat... şi-ţi jur că nu înţeleg de ce?
99
Am început să fierb de mînie.
—	îmi juri?
—	îţi jur pe ce vrei.
Dar o clipă m-am oprit mirat, întrebîndu-mă dacă 5 nu cumva greşesc, şi m-am hotărît să-i explic ceea ce se prefăcea că nu pricepe. Dar cînd să caut, cu uimire, văd că nici eu nu am nimic de spus. Ce să-i reproşez? Că pe drum a stat lipită de mine şi de el? Că s-au cobo-rît să culeagă flori? Că s-a sprijinit de braţul lui? io Că au făcut un mic grup aparte?
—	Ai fost tot timpul împreună cu acel domn, ai dansat aproape numai cu el.
A rîs indulgentă (ea).
—	Ei bine, dragul meu, dar asta e firesc atunci cînd 15 vii cu cineva pe drum, într-o excursie ca asta... Toate
femeile au făcut grupuri. Se creează inevitabile izolări. Nu poţi fi familiară cu toată lumea şi atunci se pare că eşti numai cu unii. Pe urmă, el e un bun dansator... toate femeile din lume dansează, cred.
20	— Da... însă nu numai eu un singur partener.
—	Dar bine, aici nu e bal. Am venit împreună pe drum.
—	Nu... nu... a fost un adevărat scandal. Toată lumea v-a privit.
25	— Ce scandal? Ţi s-a părut ţie. Nu ai văzut câ-
ţi-am spus — toate femeile fac la fel? Aşa sînt petrecerile astea; O dată acasă, nici una nu se mai gîndeşte apoi la cunoştinţele şi întîmplările de aci. Ai să vezi că nici tu nu ai să te recunoşti cu toată lumea de aci... 30 Eşti de o sensibilitate imposibilă.
M-a mirat această intenţie de maturitate în judecata ei şi eram indignat, dar tăceam. Fireşte că n-aveam de obiectat nici un fapt precis, dar asta nu însemna totuşi că ea nu mersese, cu trup şi suflet, într-o aven-35 tură. Aveam însă acum certitudinea ca a vinei unor miniştri care, respectînd cu sfinţenie litera legii, îşi per-j mit orice, chiar cele mai veroase afaceri. Cuvîntul e I oricînd un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e | sens, tot ce e adevăr, tot ce e conţinut real scapă, 40 printre silabe şi propoziţiuni, ca aburul prin ţevile plesnite.
100
5
10
15
20
25
30
35
40
Aveam totuşi în plasa logicii un fapt precis.
—	Aseară, credeam că ţi-ai sucit gîtul, tot întor-cîndu-te să vezi dacă vine la masă.
—	A, mi-am sucit gîtul, ce idee... ! mi-am sucit gîtul...! ,şi încerca să bagatelizeze.
Dar a simţit, din privirea mea netedă ca moartea, că aci nu încape tăgăduială şi, nenorocit inspirată:
—	A, acum ştiu ce vrei să spui. E cu totul altceva... Dacă ţi-aş spune ai vedea că...
—	Dar spune-mi atunci.
—	E un secret al nostru toate... madam Slugeru şi madam Georgescu.
Ajunsesem şi la „secretul de familie" din Boubou-roche..
Şi era în aşternutul străin, de prisos aproape de mine cu tot trupul ştiut.
Asta-i tot ce-mi rezervă viitorul? Corpul femeii atunci cînd vreau? Ce să fac cu el, fără celelalte biicurii? Cînd ştiam că nu e nici el perfect. La un milion de femei abia de e una întreg frumoasă. Restul au nevoie de indulgenţă, de înţelegere. Nymai sufletul poate înlocui lipsurile. Şi sufletul nevesti-mi...
TSÎi-era pielea uscată, capul dur şi gol să poţi lovi cu ciocanul în el, parcă tot gîtul plin de cîlţi.
Mi-am îngropat faţa în perna care se încălzea numai-decît, de a trebuit să schimb mereu căpătîiul, dar fără să pot dormi şi n-am mai scos o vorbă pînă tîrziu după-amiază. Ea. a dormit, a năduşit sănătos, s-a împrospătat în obraz şi în privire, reintegrată vieţii, numai eu parcă eram bolnav de uremie.
Cum tot cearşaful şi perna erau prea calde, cum toate cărţile, pexare am vrut să le citesc, mi se păreau uscate, am coborît către ora cinci în grădină. Se sfîrşise parcă o sărbătoare, o întîmplare frumoasă în lume, care niciodată n-avea cum să se mai repete şi eu supravie-ţuiam singur, dar cum dăinuieşte o coajă de lămîie stoarsă, aruncată după-masă. Soarele mi se părea leşios şi cînd am trecut pe lîngă bucătărie am simţit mirosul de mîncăruri trezite. Au dat peste mine un grup de cheflii, care în zorii zilei şe înfundaseră într-un beci şi acum ieşeau beţi turtă. Fostul ministru plîngea şi
101
ţinea să mă îmbrăţişeze neapărat, umplîndu-mă de bale şi vărsîndu-mi vin pe haine. Avea sentimentalismul gălăgios şi plîngăreţ al moldovenilor la beţie, cu promisiuni jurate la toată lumea, cu demonstraţii 5 şi invocări lirice de frăţietate, pentru ca a doua zi, treaz şi revenit la sentimente normale, să se prefacă (şi cu o tainică spaimă) că a uitat totul, afară doar de promisiile şi legămintele celorlalţi. Totuşi e sigur că ei între ei, cel puţin în momentele acelea, se iau în 10 serios.
Plecarea înapoi a fost la opt seara. Era între mine şi el, ca la ducere. N-am vorbit decît, rezervat şi politicos, numai cu el tot timpul, refuzînd, cu silă, toate încercările ei de a-mi capta bunăvoinţa, prefăcîndu-se, dealt-15 fel, că ia lucrurile în glumă. Mai tîrziu a adormit, sau s-a prefăcut că doarme, rezemîndu-se cu capul pe pieptul meu, ceea ce însă nu mi se părea decît un pretext ca să-i abandoneze lui cealaltă jumătate de corp.
Nimic nu mi s-a părut mai simbolic decît această 20 aşezare a ei. Dacă n-aş fi ştiut despre ce e vorba, dacă aş fi fost soţul naiv pe care-1 voia ea, aş fi crezut că un subit şi sincer acces de preferinţă o face să se agaţe duioasă de gîtul meu, cînd ea nu făcea asta decît tocmai pentru că aşa îşi putea culca picioarele şi şoldu-25 rile, aproape în braţele celuilalt. Dealtfel, şi mai general socotit, nu era oare cu un înţeles deosebit această împărţire a ei însăşi, pe care o făcea, singură, între noi doi?
încheiam bilanţul sinistru al acestei petreceri, ca un general înfrînt şi fugărit, promis degradării şi exilu-30 lui, care compară resturile înspăimîntătoare, cu armata frumoasă şi strălucitoare de entuziasm pe care o comanda, la defilare, cu două zile înainte. Dealtminteri, aceste excursii împreună, de perechi tinere, cînd femeile sînt frumoase, devin mai totdeauna lupte „amicale", 35 tot aşa cum amicale erau acele Journoi" medievale, numai că atunci cînd totul trebuie să revină la normal, după furii nemărturisite şi explicaţii amare, întocmai ca şi în acele pomenite timpuri, de multe ori cadavre acoperite sînt aduse înapoi pe scuturi şi tărgi acasă. 40 Aşa cum mă întorceam eu cu imaginea femeii iubite, ucisă.
102
Peste două zile ne-am dus întreaga „bandă" la deschiderea unui teatru de vară şi de acolo la un restaurant de la Şosea. Ce-a fost la ţară s-a repetat şi aci. De abia mi-am mai stăpînit indignarea, indiferent la 5 comentarii. O doamnă, poate încă tînără, faimoasă frumuseţe aventuroasă pe vremuri, care mă privea cu afecţie totdeauna, cu care adeseori aveam interesante convorbiri despre întîmplările din viaţă, căci în noua cochetărie pe care şi-o permitea, de a se îmbătrîni cu io intenţie mai devreme, era parcă din eleganţa unui general tînăr, retras voluntar la pensie, a încercat să mă împace.
—	De ce atîta enervare?
I-am arătat, surîzînd trist, pe nevastă-mea5 şi mi-a 15 spus, glumind frumos şi cu emoţie, încît nu mă puteam supăra:
—	Ştii o vorbă, şi dacă nu o ştii, ţi-o spun eu: femeia înşală numai pe cel pe care-1 iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.
20 I-am spus că asta nu mă consolează, dar mi-a explicat că nu crede că e vorba de altceva decît de un „flirt".
I-am turnat în pahar vin auriu, privind-o mirat:
—	E o formulă greşită, fără înţeles la o femeie. Nu corespunde nici unei realităţi, decît dacă e vorba
25 de o fată care vrea să petreacă, dar, în sfîrşit, să-şi păstreze totuşi fecioria fizică (şi care, dealtfel, s-ar da din toată inima), sau de femei bolnave, care s-ar da cu pasiune, dar le împiedică ovarita de care suferă. Mai are sens acest „flirt", atunci cînd o femeie urmăreşte 30 vreun interes şi, ca să-l realizeze, face toate „avansurile", dar după ce a obţinut ce ţintea, se refuză. Sistem practicat de multe actriţe şi profesioniste nemărturisite. Dar nevasta-mea nu e în nici una dintre aceste situaţii şi pentru ea un „flirt" e o aberaţie.
35	— Ah, dumneata eşti dintre acei care fac mofturi
interminabile şi la masă. Dintre cei care totdeauna descoperă firele de păr în mîncare.
—	Sînt eu de vină dacă mi se oferă fire de păr în mîncare?
40	— Nu, atîta luciditate e insuportabilă, dezgustă-
toare. îmi închipui că eşti în stare nu numai să-ţi
103
examinezi exagerat partenera, dar că, în ultimele clipe ale îmbrăţişării, să-ţi dai seama exact de ceea ce simţi, ca şi cînd ai asista la un spectacol străin..*
—	Doamnă, e perfect adevărat cebănuiţi, dar înche-5 ierea dumneavoastră — numai — e falsă. Atenţia şi
luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, dealtfel, atenţia sporeşte şi durerea de dinţi. Marii voluptuoşi şi cei care trăiesc intens viaţa sînt, neapărat, şi ultraiucizi.
10	— Cu ce plăcere te-aş fi înşelat pentru această
continuă nelinişte şi bănuială a dumitale, şi desfăcea senzual o portocală. Avea o eleganţă de marchiză.
—	Deci... nu m-ai fi părăsit?
—	Poate că atunci da, dar aş fi regretat-o toată 15 viaţa. Sîntem atît de toante cînd sîntem tinere.
Surîdea îndepărtat şi frumos, cu părul ei argintiu... şi eu o admiram atît de pasionat, că toată lumea părea intrigată ca de o sscenă de dragoste.
Va fi nevasta mea, peste un sfert de veac, ca femeia 20 aceasta de lîngă mine? şi ce înţeles adînc ar fi avut lucrurile... va fi fost această femeie la fel cu nevasta mea ? şi —»imposibilă întrebare	vor mai fi altele acum ?
şi — încă mai fără sens întrebare — de ce mi se pare posibil. numai în trecut, de ce regret că am pierdut, 25 venind cu douăzeci de ani mai tîrziu, trupul cald, cu zîmbetul bun şi melancolic al acestei femei? Dar nu, toate sufletele acestea de came şi mătase devin prea tîrziu, şi de prisos, buhe.
ASTA-I ROCHIA ALBASTRĂ
Nu i-am vorbit nevesti-mi o săptămînă.
Am mîncat singur în birou. Peste cîteva zile, la masă la prieteni, mi s-a piărut însă că rezerva mea nu mai are nici un sens, şi am stăruit toată seară pe lîngă 5 o femeie frumoasă, aproape tot atît de înaltă ca mine. Cînd spun „am stăruit“ e un fel de a vorbi. După un uşor început, ea, dezlănţuită, m-a copleşit cu prietenia ei.J Tot ce a făcut nevastă-mea la ţară, aci s-a reeditat într-o singură seară. G. nu era acum de faţă. Ca să nu 10 pară prea supărător, femeia a dat o nuanţă de glumă lucrurilor. A declarat că dăruieşte pe bărbatu-său nevestei mele, că mă iubeşte, a făcut scandal cînd mi-a , luat cineva locul de lîngă ea. Am vorbit despre femeile grase şi slabe şi, ca să-mi arate că ea e numai înşelă-15 tor slabă, în faţa tuturor, mi-a luat mîna şi mi-a pus-o, apăsat, pe şoldul ei plinuţ... Strînge!... Eu, uluit, aveam aerul ridicul al lui Iosef în caisa lui Putifar. Cum mă lăsa un moment liber fugeam, dar mă căuta şi mă aducea înapoi. Sîcîită, dezorganizată, nevastă-mea era 20 vînătă, glumea galben, iar de cîte ori îmi aduceam aminte de ea şi o priveam, îi întâlneam ochii mari şi îndureraţi asupra mea.
Noua mea entuziastă m-a silit să dansez cu ea, deşi dansam prost. Pe urmă m-a luat de mînă şi m-a 25 dus într-un salonaş cu divanuri:	„Hai, să fim
singuri“.
105
Eram stînjenit de parcă numai în străchini călcam. Ne-am rezemat, lungiţi unul lingă altul şi m-a întrebat tot soiul de prăpăstii. Cînd s-a abătut din întîmplare cineva pe la noi s-a înfuriat, s-a dus la birou, a luat un 5 toc şi hîrtie, a scris un afiş: „Intrarea oprită... pereche amoroasă!" Cei care veneau, citeau, rîzînd ca de o glumă bună, şi plecau, cerîndu-şi scuze ipocrit. Glumea, fireşte, dar asta n-a împiedicat-o să-şi frămînte sînii de coatele mele şi să mă sărute, cînd i se părea că nu vine io nimeni.
I-am spus că trebuie să fim cuminţi, m-am smucit şi am plecat. Mi-era ruşine de rolul grotesc, de siluit de o femeie, şi mă gîndeam la situaţia delicată în care, soţia asta vulgară — cu gluma ei menită să mascheze 15 abil o purtare mai precisă — îşi punea bărbatul. Nu mi se părea suficientă scuza că e vinovat că nu ştie să-şi stăpînească nevasta şi nici nu mi se părea că „trenurile nu trebuie lăsate să treacă" sau că trupurile „şarmante", care se doresc şi se întind, sînt deasupra ori-20 cărei „ridicole filozofii". Dealtminteri, ca să se poată trece puntea periculoasă, se face aci un cadril de naivi* tăţi. Femeile, ca să poată realiza toată aventura, se prefac că o socotesc ca pe un joc naiv, dar în acelaşi timp bărbatul serios care „nu ştie să profite" e acuzat, 25 el, de „naivitate".
La ele însă naivitatea, prefăcută şi cu scop precis, e dintre acelea pe care o practică unii escroci, în primele momente, „făcînd pe proştii" în faţa unui judecător de instrucţie, declarînd că au încasat cecul fals la bancă, 30 în glumă, ca să facă o farsă unui prieten de la Hamburg. Dar judecătorul, ştiutor, cu privirea rece, pune zîm-bind lucrurile la punct.
Fără grijă de spectacol, ca un animal rănit, nevastă-mea se trîntise într-un fotoliu şi nu vorbea cu nimeni. 35 Noua mea amică a venit după mine: „Eşti un caraghios", şi mi-a fixat o întîlnire în oraş.
Cealaltă era geloasă şi suferea. Simţeam acum că e o jucărie în mîna mea. Că puteam s-o umilesc, s-o fac să sufere şi mai mult, dar la ce folos? îmi venea să-i 40 spun: uite ce ai făcut din dragostea noastră, din bietul
106
nostru trecut. Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu asasinat ?
Acasă, furioasă şi îndurerată, mi-a spus:
—	Acum cred că ai să-mi dai dumneata explicaţii 5 mie.
I-am arătat că n-am făcut nimic mai mult decît ea la Odobeşti.
—	Da? Eu nu m-am proclamat flirt cu G., nu m-am pipăit cu el, nu m-am înfundat, cu anunţuri obraznice,
io într-o cameră cu divanuri.
E adevărat că pînă acolo nu ajunsese, dar nu e mai puţin adevărat că tot eu mă simţeam în pagubă.
A ţinut să-mi plătească însă, cu vîrf şi îndesat, întîia dată cînd ne-aih găsit iar în „bandă" cu el. A 15 stat mereu, aproape în braţele lui. îmi spuneam că nu e decît o pedeapsă şi că, dacă vrea să mă pedepsească, însemna că nu-i era indiferent că eu preferasem altă femeie, deci mă iubea. Cu toate astea, fizic... spectacolul mi-era de neîndurat. Nu aveam tăria să văd, 20 orice mi-aş fi spus, cum femeia pe care o iubesc e ţinută în braţe de un bărbat, şi i-am spus-o vecinei mele de rîndul trecut şi de data asta, care mă urmărea zîmbind.
—	Dar dacă ai iubi o acriţă, care, pe scenă, ar tre-25 bui să-şi îmbrăţişeze pătimaş partenerul, să-l sărute
lacom pe gură?
I-am lămurit, cutremurat, cu cea mai simplă sinceritate:	__
—	Cred că niciodată n-aş putea iubi o actriţă. J) 30 M-am apropiat de divanul din colţ unde se găsea
nevastă-mea şi i-am spus că plecăm acasă.
—	A! Cum aşa devreme? Nu; mai rămînem.
—	Trebuie să plecăm neapărat, am de lucru mîine.
—	Nu... asta nu se poate... nu... mai stăm... se 35 supără oamenii dacă plecăm aşa de repede. E nepoliticos. Scosese oglinjoara din poşetă şi-şi pudra obrajii.
Cu neputinţă.
Şi totuşi am mai aşteptat un sfert de oră. Era în mine ca o spaimă viu grăbită.
•40	— Dragă, nu mai pot rămîne nici un minut.
107
—	Ei nu... trebuie să mai rămînem... vreau să mai stăm puţin, şi-şi desena acum cu roş buzele.
—	Eu plec.
—	Pleci fără mine.
5 Am privit-o, acum liniştit, ca un mort.
—	Ela, îţi dai tu seama de ce spui?
—	Te rog... vreau să mai stăm.
—	Nu se poate... sub nici un cuvînt, nu se poate să mai stăm.
io Avea ochi mari, şterşi şi o cută între sprîncene.
—	Ei bine, nu merg.
—	Ela, te întreb încă o dată...?... Gîndeşte-te bine ce faci. Dacă mă duc singur acasă, înseamnă că am pornit pe un drum de pe care nu ne mai putem abate.
15 Gîndul că nevastă-mea ar putea veni singură, în zorii zilei, acasă, mi se părea fo monstruozitate rece.
Am mai privit-o încă o dată, ca în clipa semnării unei sentinţe, şi am plecat. Am aşteptat în stradă zece minute şi n-a venit. Cunoşteam la unul dintre hote-
20 lurile mici o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară. I-am spus să se îmbrace, am luat-o cu mine, am dus-o acasă, am pus-o să scoată tot de pe ea şi am culcat-o în patul tuturor durerilor, nebuniilor şi lacrimilor iubirii mele.
25 Nevastă-mea a venit peste vreo două ore. Nu ştiu dacă servitoarea i-a< spus totul, dar cînd a înţeles, s-a îngrozit, şi nu-i venea să creadă. A căzut moale într-un fotoliu. S-a înfuriat apoi şi a vrut să se repeadă asupra femeii, care nu prea avea de ce să se teamă.
30	— în patul meu, o adunătură de pe stradă?
Şi cealaltă, cu o imensă şi trivială doză de bun-simţ:
—	N-ai decît să dormi în el, madam, nu să umbli noaptea teleleică.
35 Vedeam, uimit şi cu sufletul gol, unde ajunsesem.
I-am explicat că dacă face scandal şi se află despre întîmplare, eu o să trec drept nebun, dar pe socoteala ei are să se rîdă ca de o paparudă. A plecat trîntind uşa, cu o energie pe care nu i-o bănuiam.
40 Am frămîntat întreaga noapte trupul femeii străine, cu o furie deznădăjduită, ca să-mi demonstrez că tot
108
ce oferă una, îţi poate oferi şi cealaltă şi că nu merită, că e ridicul să .suferi atît de mistuitor, pentru atît de puţin lucru. Şi parcă am găsit adevărată părerea. Primele trei-patru zile, dospind de mînie, nu mi-a fost 5 greu să îndur absenţa nevesti-mi. Pe urmă însă, am început o serie de ipoteze, în toate sensurile, ca să văd ce gîndeşte şi ce simte acum. Cum ştiam că iubeşte pe altul, nu-mi închipuiam că îndură prea greu purtarea mea şi-mi recunoşteam dreptul, şi mă felicitam io chiar, pentru ideea ,bună de a-mi crea ultimul cuvînt. Mă întrebam vag dacă ne vom mai vedea, dacă ne vom revedea, vreau să spun, în continuarea liniei trecute, aşa cum, cînd te deştepţi după un vis atroce, reiei viaţa ta întreruptă seara. Şi simţeam că nu, adică nu mai aveam 15 reprezentarea unei viitoare împăcări, cum nu-mi pot închipui azi în ce fel. aş putea' deveni preşedinte de republică în America Centrală.
După o săptămînă am simţit neapărat nevoia s-o văd, dar mi-am refuzat cu încăpăţînare orice prilej. 20 Am căutat însă pe o prietenă a ei, ca să aflu, prin ocol, ce gîndeşte, ce face, dacă întîmplările acestea de răsturnare şi eveniment egal cu mişcarea planetelor, pentru mine, aveau pentru ea vreo importanţă. Nu mi-a fost cu putinţă să aflu ceva. Fiindcă pe stradă n-o întîl-25 neam ca să-i cunosc noul surîs, am început să colind restaurantele, cu bătăi de inimă încă din stradă, cu examinări uşoare a tuturor femeilor la început, cu reveniri insistente apoi, de teamă să nu mă fi înşelat din cauza pălăriilor mari şi cu o tristeţe de moarte, cu 30 impresia că totul e gol, cînd trebuia să constat că ea nu e acolo. Aş fi vrut să văd capul acela mic de statuie greacă, blond, cu ochii albaştri, cum e acum în formă nouă, să văd dacă mă priveşte cu ură,' cu indiferenţă. Printr-o fatalitate de neînţeles, n-am întîlnit-o nicăieri. 35 Am reluat legăturile cu toate prietenele ei, mi-am făcut dintr-una amantă ca să-mi dea ştiri despre ea, dar cum venea vorba despre ea, totuşi, de teamă că „nu se ştie cum se întorc lucrurile", nu^mi spuneau o vorbă, evitau orice discuţie, iar detaliile pe care eu le ceream, de-40 altfel cu un ton vag indiferent, căci altfel n-aş fi avut nici o şansă să le am, mi-erau totuşi, firesc parcă, refuzate.
109
Am căutat să ştie că petrec, că mă simt foarte bine, dar aceste gesturi ostentative erau ca nişte scrisori încredinţate unei poşte lamentabile. Nu ştiam nici dacă le-a primit şi mai puţin puteam şti ceea ce gîndeşte 5 aceea care le-a primit.
Să mă duc acasă la mătuşa ei, nu putea fi vorba. Nu mi-aş fi iertat niciodată slăbiciunea asta şi nici n-ar fi fost posibil, atît eram de definitiv în gîndul meu. Am început să caut invitaţii în casele în care ştiam că ar 10 putea să meargă, dar am nimerit-o mereu prost. Acum, toată nevoia de ea, comprimată în mine, se rezolva într-o otravă a întregului organism, înăuntru. N-am mai putut mînca aproape nimic. O rochie la fel cu a ei întrezărită pe stradă îmi punea un pietroi în stomac 15 şi un nod în gît. Slăbisem şi-mi era teamă acum să nu afle că am slăbit din cauza ei. Eram alb ca un om fără globule roşii. Am sporit petrecerile, ca să afle, să creadă că sînt slab din cauza orgiilor. în a patra săptămînă, un prieten doctor şi un profesor consultant au fost de 20 părere că s-ar putea să am un ulcer al esofagului. Şi n-o vedeam nicăieri, parcă dispăruse în pămînt.
Am întîlnit-o totuşi, în penultima zi de curse. Era zăpuşeală, lume multă, şi un suflu de oboseală năduşită lîncezea în atmosfera prăfuroasă şi încinsă. Am 25 văzut-o înainte ca ea să mă vadă. Tot trupul mi s-a înfierbîntat brusc, am căutat numaidecît una dintre acele nenumărate femei echivoce, dar nu declarate, care tapează, cerînd bărbaţilor să le ia bilete pe cai, fireşte fără să dea bani, şi am trecut vesel, radios şi absent, 30 pe lîngă nevastă-mea. Era rezemată de grilajul alb din dreptul pariului mutual. Cînd am trecut din nou, înapoi, sta pe un scaun ca şi cînd era frîntă de mijloc, privin-du-ne cu ochi îndureraţi. îndura parcă o suferinţă peste puterile ei. Nu mai voia, se vede, nici s-o ascundă, căci 35 totul îi era indiferent acum. A fost o bucurie care m-a iluminat înăuntru ca un soare. Am mai văzut-o acolo nemişcată, tristă, pînă aproape de sfîrşit. Şi pentru întîia oară cineva mi-a vorbit de ea. O prietenă comună m-a întrebat cum pot fi atît de lipsit de inimă... Şi eu, 40 care m-aş fi dus s-o îmbrăţişez, s-o întreb cu o nemărginită patimă: de ce? de ce ai început toate astea? am
110
5
10
15
20
25
30
35
40
trecut din nou, am salutat-o foarte prietenos, mi-a răspuns doar privindu-mă în ochi, fără un surîs, fără nici o mişcare a muşchilor feţei, ca o căprioară blondă, înjunghiată.
Peste cîteva zile am întîlnit-o în faţa chioşcului de ziare de la Independenţa. Ceruse o revistă de mode şi tocmai o plătea, cînd a dat cu ochii de mine şi a înţeles că o aşteptam, oprit mai sus, la cîţiva paşi. A avut o clipă de plăcere, nu de bucurie. Şi-a muşcat, cu o satisfacţie vulgară, buza de jos, ca şi cînd ar fi spus, cîşti-gînd prinsoarea: „A, domnule, în sfîrşit!" Altfel întrevederea a fost inimoasă, cu lunecuşuri de ironie voit banală şi superficială, ca să pară tandră şi indiferentă: „Speram că ai să te faci mai urîtă, departe de mine." „A... da... am avut eu azi-dimineaţă o presimţire bună". „Ţi-ai oxigenat părul? Sau, nu, e din pricina soarelui." „După cît ştiu, nu. Se vede că e tot soarele". „A reapărut şi el numai din cauza dumitale." „Ce vrei, cînd întîlnim încăpăţînaţi care vor să reziste, căutăm şi noi complici." Dar, spre mirarea mea, tot ea vrea să ştie: „Ai mai sedus pe cineva?" şi îi tremura vocea de parcă era o actriţă la întîiul pas pe scenă... „Vreau să iau o trăsură". Era ora 12 şi jumătate poate. Mătuşa ei sta pe strada Olari. Am pornit-o alături pe jos; în dreptul Universităţii, la staţia de trăsuri, am fost bucuros că nu era nici una. Mi-a spus că are de gînd să se înscrie din nou pentru licenţă la Universitate, că a fost plecată la Vaslui, la bunica ei, trei sâptămîni. Prin faţa Ministerului de Domenii, am avut oarecare teamă, căci venea agale o trăsură goală, pe care ea n-a observat-o însă. „Asta-i rochia albastră? dar parcă era mai puţin vie?" „Vai, mi-ai uitat rochiile?" Şi sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, în ezitări, fîlfîiri, fixări, şi iar mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei plante, care ar fi încet transportată pe drum. La Rosetti, despărţirea era inevitabilă. Era staţie mare de trăsuri şi automobile. S-a oprit pe trotuar... şi în mine totul s-a oprit... dar a lăsat, fără s-o vadă, o trăsură; a strigat prea încet alta şi pe urmă a întors capul să-mi spuie ceva. Am ajuns, poate pe la două, în faţa casei mătuşii ei... dar parcă n-ar fi observat că am ajuns, am tre-
111
cut înainte, apoi, de vreme ce se crease un precedent/ după vreo sută două de paşi ne*am întors, şi pe urma iar, pînă la ceasul trei şi ceva. Poate că nici unul, pentru nimic în lume, nu ar fi cerut însă celuilalt să mai rămîie. 5 Eram aşa de grăbiţi şi ne vedeam în treacăt numai.
— Ah, de tine nu se îndură cineva să se despartă, şi era profund adevărat, dar o spuneam cu un surîs, ca să pară abia ceva mai mult decît o glumă indiferentă... sărut mîinile.
10	— Vai! o să mă ocărască mătuşa-mea. Dar puţin
îmi pasă. îşi trecea limba peste buzele arse parcă, şi surîdea cu ochii albaştri, plini de suflet ca de rouă.
Mă întorceam, în după-amiaza inundată de căldura uscată, chinuit de foame, adîncindu-mă ca în 15 cauciuc în asfaltul încins, privind caii obosiţi ai trăsurilor, storurile trase pentru siestă la mai toate casele, dar era în mine o tristeţe uşoară şi plăcută. Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întîlnisem de la începutul 20 lumii, peste toate devenirile, amîndoi, şi aveam să pierim la fel amîndoi. .*
Eram ca într-o zi imensă şi întîmplările acestea mici, amănunţite pînă în fracţii de impresie, erau printre cele mai importante în viaţa mea. Astăzi, cînd le 25 scriu pe hîrtie, îmi dau seama, iar şi iar, că tot ce poves-* tesc nu are importanţă decît pentru mine, că nici nu are sens să fie povestite. Pentru mine însă, care nu.trăiesc decît o singură dată în desfăşurarea lumii, ele au însemnat mai mult decît războaiele pentru cucerirea Chinei, 30 decît şirurile de dinastii egiptene, decît ciocnirile de aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei. Şi, în; organizarea şi ierarhia conştiinţei mele, femeia mea era mai vie şi mai reală decît stelele distrugător de uriaşe, al căror nume nu-1 ştiu.
35	Ne-am împăcat peste o lună, cînd a venit cu braţele
pline de crini tîrzii, ca o amantă, şi am fost împreună toată luna august la Constanţa. Locuinţă tihnită, plimbări seara pe dig, împreună cu o familie cunoscută, aperitive în Piaţa Ovidiu, înţesată de lume, şi uneori, 40 în glumă, joc la bulă, cînd pierdeam regulat. Bineînţeles, în dimineaţa însorită eram şi noi, ca toată lumea,
112
încărcătură de tineri în pijamale şi haine albe uşoare, în trenul de Mamaia. Pe plajă, ea era încă extrem de frumoasă, mai ales cînd tot corpul i se făcuse ca grîul copt. Aproape înaltă, cu talia subţire şi şoldurile vîn-5 joase, cu sînii răzbind ghiciţi ca merele prin maioul negru (strîns pe ea cum e un şarpe în pielea lui), aduna toate privirile. Puţin prea înalt pentru subţirimea braţelor şi coapselor, făceam totuşi, cred, o pereche potrivită cu ea. Cînd, legată la cap cu un tulpan albăstrui, ' io cum e uneori cerul senin, care îi iradia lumina ochilor şi-i limpezea liniile desenate, pure, punea apoi pe umeri un fel de pelerină, uşoară de tot, poroasă şi albastră, tare ca vopseala, părea întreagă zugrăvită pe smalţ, cu faţa aurie.
15 în septembrie, întorşi în Bucureşti, am avut' o ceartă din cauza copilului aşteptat. N-a vrut să-l aibă şi a trebuit să stea în sanatoriu vreo două săptă-mîni. S-a făcut bine abia pe la Sfîntul Dumitru.
A fost un timp destul de liniştit şi am putut să fac 20 vreo două drumuri la o pădure, care făcea parte din moştenire, pe lîngă Curtea-de-Argeş. Era un sfîrşit de toamnă de o frumuseţe largă şi potolită, şi priveam de la fereastra vagonului dealurile lenevoase cu păduri îndesate, cu acea felurime de colorit care arată creş-25 terile. Dacă vara e greu de osebit toate apele şi asemuirile de verde, acum gama veştejitului cuprinde toate culorile tari. Cîtă vreme unii copaci sînt încă verzi, alţii au frunzele, pe negrul crăcilor, galbene ca nişte caise străvezii. Unele frunzişuri sînt roşii sîngerat, altele 30 violete, cărămizii, albe chiar. Cerul e imens, şi departe peste umerii dealurilor, peste sate, are un fel de maiestate senină, căreia lumina vie, dar gălbuie în culoare şi potolită în căldură, îi dă o linişte melancolică.
Nu pot sta liniştit pentru că în compartimentul de 35 alături (sînt vagoane vechi, clasa I—II) se aud hohote de rîs, comentarii, aprobări călduroase. Sîcîit, renunţ să mai privesc carele, care se depărtează domol pe drumuri albe, şi trec şi eu dincolo. Un domn, să tot aibă cincizeci de ani, cu gîtul în piele moale şi roşie, ca al 40 curcanului, cu ochii vii şi mustaţa mare, pe figura pen-tagonal osoasă, explică de ce trebuie să intrăm în
113
război. Dealtminteri, cam asta se discuta pe tot cuprinsul ţării româneşti, cînd afacerile şi plăcerile lăsau timp liber.
E de o vervă îndrăcită, gesticulează convins, bătînd 5 aerul cu amîndouă mîinile. Esenţialul, dealtfel, în replicile lui tumultuoase, sînt interjecţiile.
—	Ee! ee...! Păi vezi! Cînd spun eu? şi se scoală iar de pe fotoliul de piele. Cum o să reziste, domnule?... cum o să reziste? Vino-ncoa. Dacă eu pun aici o armată?
10 şi arată Orşova, iar aici alta? şi arată la Sibiu, aici încă una? acum la Braşov.
Dar cineva obiectează:
—	Bine, domnule Predescu... tocmai acum cînd nemţii au terminat cu ruşii, de au ajuns în inima
15 Rusiei ?
—	Păi tocmai d-aia — răspunse domnul Predescu deznădăjduit şi scrijelat — tocmai de-aia... Dumneata nu vezi cum vine planul? Eu încep aşa — şi începu să urce pe harta care indica staţiile, deasupra canapelei —
20 şi hai-hai, şi hai-hai... A?..‘. merge? şi-aşa mereu... şi-aşa mereu (în timpul acesta legănînd urca şi ocolea cu mîinile pe hartă, de la Arad spre Cluj, păscînd parcă din urmă)... Ei, aşa-i că i-am luat ca din oală?
—	Dojnnule Predescu, dar Mackensen ăla şi Hinden-
25 burg pretind că ei o să cîştige războiul, adaose unul,
nu pentru că ar fi crezut, dar mai mult ca să dea replica, şi aşa, ca să-l întărite pe domnul Predescu.
—	Daa? şi îşi potriveşte ţigara răsucită, în ţiga-retul de tresite... O să cîştige asta — iar aici face un gest
30 foarte explicit, vîrînd degetul mare, printre arătător şi mijlociu — auzi? O să cîştige asta. Eu fac „pari"', domnule, că Hindenburg ăla al dumitale — şi-şi lăţeşte buzele — daa, să vie el la mine... fac „pari“ cu el... că raănîncă bătaie... pe oricît... Hei? se pune el cu
35 mine?... Domnule, portar de hotel o să-l facem după război. Ceilalţi aveau aerul că se miră de îndrăzneala lui Hindenburg de a se pune cu noi şi cu domnul Predescu, iar unul sincer nu se mai putu stăpîni privindu-1 şi privindu-se parcă:
40	—Domnule, românii e deştepţi... Ţi-o spun eu...
114
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Păi bine, domnule Predescu, atunci de ce nu intrăm? Că eu nu cred ce susţin unii, că nu sîntem pregătiţi...
—	Ce pregătire, domnule? — şi ridică ochii disperat în tavan — ce pregătire...? că mă omori cu zile. Ce să te mai pregăteşti ?
—	N-avem tunuri... cine ştie?
Domnul Predescu rîde acum indulgent şi cu pielea de curcan a gîtului gîlgîind:
—	N-ai tunuri? da intră-n război, domnule, şi-ţi dă franţuzul cîte tunuri vrei: vrei o mie? îţi dă o mie... vrei zece mii, îţi dă zece mii. Şi ridică braţele, apoi le lăsă să cadă, uimit şi dezgustat. Dar de asta e vorba acum...? Ce nevoie ai de tunuri, domnule? şi întorcîn-du-se surîzător spre ceilalţi, care ascultau mereu, cu interes (că acum venise şi şeful de tren, mustaţa ciupită): Auzi, tunuri? Bine, domnule, de asta are nevoie neamţul şi franţuzul ăla, că sînt crescuţi în puf — şi, brusc furibund: Dumneta ştii cum e românul, domnule? Nădejdea lui e baioneta, domnule, baioneta, înţelegi dumneata?... Că o vîră pînă în prăsele... şi dacă se rupe, dă cu patul armei... uite-aşa... uite-aşa — şi lovea îndrîjit şi imaginar, înspre toate colţurile compartimentului, în timp ce ascultătorii îl urmăreau, ferindu-se încîntaţi.
—	Zi, baioneta şi patul armei, domnule Predescu?
—	Păi, sigur, domnule, exclamă îngăduitor... Asta-i arma românului... Aş vrea să văd eu pe neamţul ăla care să stea la baionetă... şi se întoarce triumfător şi dîrz în dreapta şi în stînga. Domnule, cînd or intra ai noştri cu patul armei printre tunurile lor, o să fie jale, că ai noştri numai la scăfîrlie trag.
Domnul Predescu nu era de meserie, cum crezusem, nici cîrciuxnar, nici comis-voiajor, că am întrebat pe urmă pe şeful de tren.
—	Nu-1 cunoşti pe domnul Predescu? se mira ceferistul meu şi avea dreptate, căci pe liniile astea secundare călătorii se cunosc între ei cum se cunosc clienţii aceleiaşi cafenele. Domnul Predescu e de la Piteşti, avocat... a fost şi deputat o dată... merge la Curtea-de-Argeş că are o chestie acolo; şi resemnat de admiraţie:
115
Deştept om, domnule. Eu îl ştiu de pe linie. Cînd ţi-o explica el ceva... Nu zic, mai e şi domnul Adamici... dar parcă tot domnul Predescu e mai deştept.
M-am plictisit şi m-am întors la locul meu, ca să 5 privesc mai departe întinderile de porumbişte uscată, satele pe sub dealuri şi surîsul melancolic al cerului înalt de toamnă în asfinţit.
Dealtfel, şi la Cameră chiar, după cîte reieşea din ziare, discuţiile nu depăşeau mult adîncimea celor din io tren. Se anunţase o mare şedinţă de răfuială, între cei care cereau „intrarea în acţiune"' şi partizanii „neutralităţii espectative". Am avut prilejul să asist la una dintre şedinţele importante, cînd tribunele erau încă de cu vreme înţesate de public, căci se ştia că guvernul va fi luat 15 între două focuri. Partizanii Puterilor Centrale aveau să interpeleze banca ministerială „pentru ce lăsăm prilejul acesta extraordinar, cînd nemţii sînt dincolo de Varşovia şi aproape de Salonic, fără să intrăm alături de ei?" Dimpotrivă, reprezentanţii curentului antantist aveau 20 să întrebe de ce nu intervenim să salvăm pe cei învişi?
Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectură, de club prin verdele fotoliilor şi al draperiilor, de catedrală prin lumina de vitraliu galben, venită din luminătorul imens de deasupra, avea un aer soleînn. Incinta 25 era la început numai pe jumătate plină. Unii deputaţi îşi citeau gazetele, abia apărute de după-amiază, alţii făceau cerc, discutînd în faţa vreunui personaj important. Pe banca ministerială numai doi miniştri care scriau absorbiţi. Din cînd în cînd, cîte un deputat venea 30 în dreptul celui care scria şi îi şoptea ceva, sau îi da vreo hîrtie pentru aprobat.
Pe urmă au început soneriile, s-a'tnărit lumina, toate locurile de jos s-au ocupat. Preşedintele, suit ca pe o scenă sau catedră, a bătut din ciocan şi un domn a citit, 35 probabil, sumarul zilei. Anişoafa a descoperit cea dinţii, cu un fel de bucurie, că poate stabili o legătură între ea şi această incintă inabordabilă, pe Nae-Gheorghidiu, aşezat pe băncile opoziţiei (aşa, din cochetărie politică), obosit şi preocupat.
40 Interpelarea deputatului „nemţofil", făcută, dealtfel, cu un fel de servilitate intelectuală şi intenţie de reac-
116
5
10
15
20
25
30
35
40
ţiune mediocră, a provocat numai surîsuri ironice. Profundă impresie a stîrnit însă discursul celui care cerea intrarea imediată în război. Pronunţată rar, cu vocea înfiorată, fraza: „Şi veţi lăsa acest popor erou, care e poporul sîrb, să fie zdrobit, fără să faceţi să cadă în balanţă paloşul românesc, hotărîtor, în această mare, în această neasemănată clipă istorică?“ a plutit sub vasta cupolă,^ încremenind privirile, dar entuziast aplaudată numai de opt sau zece deputaţi, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidenţială în care ne găseam noi.
Celălalt deputat intervenţionist a interpelat guvernul pe chestia înarmării. A declarat că ştie că atelierele militare nu lucrează, că nu s-a făcut nimic pentru echiparea armatei, că s-au cumpărat zeci de mii de bocanci cu talpa de carton. Şi el e impresionant:
—	N-avem artilerie, domnilor... Ce-aţi făcut ca să dăm admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are nevoie ?
Aici, unchiu-meu, care se plimbase în timpul discursului prin faţa primelor bănci, a întrerupt pe orator. Cum era cunoscut ca om de spirit, cînd a ridicat mîna, oratorul s-a oprit şi privirile s-au întors spre Nae Gheor-ghidiu, care a declarat cu o falsă gravitate:
—	Găsesc, domnilor, că îngrijorarea dumneavoastră din cauză că ne lipseşte artileria grea e puţin exagerată. Cred că, la nevoie, va fi suficient să punem în baterie pe onoratul nostru cdleg de la Romanaţi, domnul Cotîrcea, ca să reducem toate tunurile nemţeşti la tăcere. Şi la vorbele astea, arătă cu degetul înspre capătul rîndului din dreapta, iar toate privirile s-au întors spre banca în care de-abia încăpea o namilă de o sută cincizeci de kilograme poate, cu mîinile atît de scurte că abia îi ajungeau pe pîntece.
A fost o ilaritate imensă. A rîş şi banca ministerială, a rîs şi oratorul însuşi. Tribunele înţesate — în cele rezervate doamnelor unele elegante stau chiar pe trepte, nemaigăsind alt loc, iar în cele ale bărbaţilor unii se sufocau, atîrnaţi chiar de stîlpi — au răsunat şi ele de hohote.
117
Nae Gheorghidiu, simpatizat şi de opoziţie pentru spiritul lui şi pentru „lărgimea de vederi" care îl caracteriza, pentru aerul lui „Jronieur“, revoltat parcă, deşi militant liberal, era foarte apreciat pentru „destinderile" 5 pe care le provoca între guvern şi opoziţie. Azi, de pildă, partida era ca şi cîştigată pentru guvern, numai prin această simplă glumă.
De pe banca ministerială a răspuns la urmă unul dintre membrii importanţi ai guvernului.
10 S-a sculat grav şi cu ochii puţin contractaţi, de pe banca ministerială şi s-a dus, în tăcerea întinsă ca într-un aer tare, spre tribună. Are fruntea înaltă, piezişă, ca de poet, ochii mari nu privesc pe nimeni, obrajii cu două cute, mustaţă de fante îmbătrînit. Acum, după un timp, 15 îşi plimbă ochii, privind şi inspectînd parcă incinta. Ţine mîna dreaptă înainte, cu două degete în buzunarul de jos al vestei. începe încet dar sigur de ceea ce spune: ~	— Mi-ar fi foarte uşor, domnilor, dacă aş alerga
după succese facile, să relev inconsecvenţa acestei 20 opoziţii, care pe de o parte ne reproşează că nu intrăm în acţiune, iar pe de alta se plînge că armata nu e pregătită. Dar ţin să răspund fiecăruia dintre onoraţii oratori care m-au precedat, în parte.
Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut însă 25 repede. Pe urmă:
— Domnilor, daţi-mi voie să vă întreb: Ce înseamnă această lipsă de încredere în guvernul ţării? Aţi monopolizat singuri toată iubirea de neam ? Credeţi dumneavoastră că pe aceste bănci nu bate o inimă românească? 30 şi arăta acum, emoţionat şi solemn, banca ministerială şi băncile majorităţii. Credeţi dumneavoastră că viitorul acestui neam numai dumneavoastră vă provoacă nopţi de insomnie?... (aplauze puternice) că numai dumneavoastră vă cutremuraţi la gîndul că ceasul sfînt al rea-35 lizarii naţionale ar putea să bată, fără ca noi să ne găsim acolo unde trebuie să ne găsim? şi fraza spusă răspicat, cu vocea larg înfiorată, cu mîna dreaptă ridicată, cu pumnul strîns, iar cu arătătorul întins, cu mîna indicatoare de pe afişe, e urmată de aclamaţii şi aplauze 40 furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastră a declarat săptămîna trecută aci că dacă ar âvea doispre-
118
5
10
15
20
25
30
35
40
zece copii, pe toţi i-ar trimite să lupte pentru ţară. Ei bine, domnilor — şi ridică tonul — eu declar că dacă aş avea douăzeci şi patru de copii, n-aş ţine nici pe cel mai mic lingă sinul mamei lui acasă... pe toţi i-aş trimite în foc, în prima linie.
Şi trecînd mai tîrziu la cel de al doilea orator al opoziţiei, a schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei.
— Domnilor, aţi discutat şi despre pregătirea militară a ţării (şi scăzut, prietenos) cred că a fost o mare greşeală. (Iar energic, viu.) Nu poate fi pusă în discuţie, şi mai ales în discuţie publică, pregătirea armatei româneşti (aplauze furtunoase). Domnilor, eu atît pot să vă spun: că sîntem gata. Şi aci rămîne îndelung nemişcat... (Adunarea aplaudă în picioare, aplaudă şi tribunele.) A continuat pe acest ton cîtva timp, pe urmă iar: Lăsînd la o parte gluma, atît de amuzantă, a colegului nostru, domnul Nae Gheorghidiu, şi (aci urcă vocea, într-un crescendo alarmant şi intens, şi scanda fraza cu mîna îndoită paralel cu pieptul, cu cotul ridicat, dar zvîcnind arătătorul intens, în afară) lăsînd deoparte această acţiune condamnabilă de a strecura, de la tribuna Camerei, în sufletul oştenilor noştri, îndoiala în înzestrarea armatei (aplauze puternice, strigăte de bravo), vă întreb, de unde această preţuire exagerată, dovadă de vulgar materialism, această supravalorizare a rolului jucat de armament în război, cînd e ştiut că marile victorii se cîştigă numai prin moral? (aplauze). O armată care vrea, învinge fără tunuri, fără mitraliere şi fără cartuşe (aplauze furtunoase). Şi eu vă spun că armata* noastră vrea să învingă şi va învinge! (aplauze entuziaste). întrebaţi pe aceşti conducători ai oştirii, în care nu aveţi totuşi încredere (şi aci arată, silabisind, cu degetul, înapoi, ca şi cînd comandanţii ar fi cam în lături şi la spatele lui) şi ei vă vor spune: Vom învinge pentru că soldaţii noştri se vor lupta cu baioneta — şi nu e tun care să reziste baionetei româneşti — împotriva oricărui armament, iar cînd baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinţii... (aplauze delirante). Domnilor, încrederea mea în viitorul mare al acestui neam e neclintită (aci deveni solemn), şi-mi iau.
119
împreună cu colegii mei, aşa cum v-am spus de atîtea ori, răspunderea celor ce vor veni.
S-a aşezat jos, parcă fără să observe aclamaţiile delirante.
5 Deşi în ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala statului, făcute de acest membru important al guvernului, succesul i-a fost imens şi s-a vorbit de el zile întregi.
în maşina cu interiorul de bombonieră cafenie, în 10 timp ce claxonul îşi cerea drum printre vehicule şi pietoni, cele două femei fierbeau de admiraţie.
Le era, fireşte, mai aproape succesul unchiului. Niciodată n-am avut o prea bună părere despre aşa-zişii oameni de spirit (nu vorbesc despre umorul inerent 15 gîndirii juste), care de cele mai dese ori sînt simpli nerozi vioi. Căci „spiritul" presupune lipsă de sensibilitate şi un profund dispreţ pentru oameni, cel puţin în clipa aceea. Chiar în formele lui superioare, ca uneori Ana-tole France, spiritul dă adesea o impresie de, rece imbe-20 cilitate. Ce să mai spun de Nae Gheorghidiu, al cărui spirit nu era decît o formă de lichelism, căci nu „făcea spirite" decît pe socdteala celor mai slabi ca el, ca să amuze pe cei tari, de care avea nevoie? Era un fel de clovnerie obraznică, menită să mascheze un egoism 25 vulgar. Dar nevoia, acum mai mult ca oricînd, să ţin sub înrîurirea mea sufletul şi convingerile nevestei mele, şi pentru că această protestare retorică nu e suficientă („dragă, orice ai Spune, e deştept"), am oprit maşina şi am intrat, invitîndu-le stăruitor, în librărie. Am cerut 30 un dicţionar medical străin şi, la pagina ştiută, am citit, subliniind cu vocea:
„IMBECILITATE (fig. i 100). — Imbecilul e un tip degenerat, caracterizat prin anomalii fizice, dar mai ales prin tulburări intelectuale şi morale. Inteligenţa lui 35 e mărginită, totuşi are calităţi de memorie, de imitaţie şi oarecare vivacitate de spirit. Mai ales simţul moral îi e atins... Revoltat, nedisciplinat, mincinos şi lăudăros, imbecilul caută totdeauna să facă vreo farsă neplăcută, sau să tragă pe sfoară pe unul sau pe altul. Cama-40 raderia cu indivizii de teapa lui e totdeauna Suspectă. Imbecilii sînt cele mai adeseori pederaşti, sau nu se
120
5
10
15
20
25
30
35
40
înţeleg decît ca să puie la cale infamii. Chiar prinşi asupra faptului, mint cu un aplomb uimitor. Numărul imbecililor internaţi e infim, în comparaţie cu acela al imbecililor care circulă liberi şi care trăiesc ca vagabonzi, hoţi şi pezevenghi/'	'
... Sau „oameni politici" în România, ar fi putut să adauge acest dicţionar. Dacă „vivacitatea de spirit", memoria şi capacitatea „de imitaţie" sînt calităţile esenţiale ale deşteptăciunii, atunci trebuie să recunoaştem, le-am spus femeilor, că ea e cam cuprinsă în explicaţiile clinice ale dicţionarului şi că Nae Gheorghidiu e într-adevăr deştept, „pezevenghi", cum zice el cu oarecare orgoliu naţional.
Dâr n-am convins, poate, pe nici una dintre ele, pe nevastă-mea acum mai puţin decît pe cealaltă.
—	Extraordinar cum exagerezi, mi-a spus Ani-şoara, privind indiferentă cu lornionul o mică vitrină de creioane de metal şi de agende.
Iar nevastă-mea, grăbit, ca să nu creadă Anişoara că e de âltă părere decît ea:
—	Aşa e totdeauna... pune în toate o patimă, iar către mine: Nu se poate vorbi uneori cu tine.
—	Un filozof ar trebui să fie mai calm, zău, a întregit-o, surîzînd, bruna mea verişoară, cu oval desăvîrşit de Elviră romantică, dar cu simţ practic şi apropiat actualităţii, de nevastă de om de afaceri. îmi spunea „filozof" căci ştia că asta mi-e dezagreabil şi ea o voia chiar ca insultă.
—	Cum calm? De ce să nu pun patimă?... Numai imbecililor le e indiferent ce opinie au. Obiectivitatea e necesară numai în actul judecăţii, cere adică să nu ai interese contrare şi să iei toate măsurile de precauţie intelectuală. Dar astea sînt de domeniul inteligenţei şi al onestităţii, nu al indiferenţei sufleteşti. Un om poate să fie prost sau interesat, lipsit de luciditate, dar nu de „obiectivitate". Şi, în orice caz, după ce, judecind calm, ai ajuns la o opinie, eşti dator s-o susţii cu hotărîre şi îndîrjire, cît mai expresiv. Chiar oamenii de ştiinţă, după ce, pasionaţi şi cu grija adevărului — căci nimic nu se poate face fără pasiune — au ajuns la o descoperire sau la o concluzie, o susţin cu tenacitate şi cu dorinţa
121
de a face să triumfe, chiar dacă ar fi ameninţaţi cu rugul sau cu ocna. Entomologul îşi apără gîndacii lui cu patimă. Nu se poate susţine stupiditatea că nu există cauze şi adevăruri care să merite să te pasionezi pentru ele, ca 5 totul e relativ şi indiferent, în raport cu... eternitatea. Totdeauna indiferenţa asta1 ideologică şi amabilă, prezentată sub unghiul veşniciei, ascunde mici aranjamente făcute sec, sub unghiul actualităţii şi cu caracter strict personal. Să te consideri spectator indulgent şi amuzat 10 al lumii aceştia plină de infamie şi de prostie e să faci parte din ea, să beneficiezi de infamiile ei, avînd aerul că-i eşti deasupra.
—	Obiectivitate înseamnă să recunoşti că şi adversarul are dreptate, uneori cel puţin, îmi replică ironic
15 şi suficient, din nou Anişoara, ducînd, mioapă, cu graţie, aproape de lornion şi de punctul negru de frumuseţe,» din obraz, o agendă dintre cele de dinainte.
—	Altă aberaţie... Raportate la acelaşi punct nu pot să existe două adevăruri, opuse, în acelaşi timp.
20 Dacă adversarul meu are dreptate, nu uneori, ci foarte adeseori, atunci renunţ eu la opinia mea — şi pentru asta încă îţi trebuie curaj — şi o împărtăşesc pe a lui, dar tot cu pornire şi hotărîre. Indiferenţă nu poate fi în nici un caz, căci există o pasiune a adevărului însuşi. 25 , Au zîmbit şi una şi alta, cu îngăduinţă, şi am înţeles, melancolic, că nevastă-mea nu mai are încredere în judecata mea, că steaua mea continua să se răcească. Anişoara trimisese maşina, şi s-au depărtat amîndouă, pe jos, prin mulţimea din care făceau parte acum, dar 30 nu erau la fel cu nimeni, în rochiile lor de stofă de culoarea migdalei, pe care căutau să le ajungă, la jumătatea pulpei tulburător strînsă în ciorapul de mătase, cizmuliţele de antilopă ale modei.
Se îmbrăcau de o vreme amîndouă la fel, ca să-şi 35 sporească frumuseţea, una blondă, alta brună, cum îşi sporesc valoarea perlele, dacă sînt colecţie.
Am dat apoi examenul, amînat în iunie, de anul III. Cu G. ne întîlneam destul de rar şi avea o atitudine mai curînd rezervată. Nu-şi vorbeau decît foarte
1 în ediţia 1955, greşeală de tipar: „este" (n.ed.).
122
40 puţin. Totuşi, în decembrie, cînd am plecat pentru două săptămîni la ţară, la Anişoara — pentru vînătoare şi plimbări cu sania — a venit şi el acolo. Mi-a fost destul de neplăcut, dar n-am dat nici un semn de nemulţumire. Ciudat a fost că ea s-a supărat pe Anişoara, a scurtat cu o săpătmînă această vacanţă cu mese copioase 5 şi nici nu şi-au mai vorbit. Şi mai tîrziu am făcut destule mutre bănuitoare, am evitat gelos multe prilejuri care mi-ar fi fost dezagreabile, am tras cu urechea la multe, am spionat destule plecări în vizită ale nevesti-mi, căci mi-era teamă că nu se mai văd în lume tocmai pentru 10 că acum se văd cînd doresc, în vreo garsonieră, dar niciodată n-am avut prilejul să fiu pînă la capăt nefericit.
ÎNTRE OGLINZI PARALELE
în februarie însă, m-am întors prin surprindere noaptea, în automobil cu un prieten sportmen, care făcuse o excursie pînă la Predeal. Eu eram concentrat de două săptămîni la Azuga, ne-am întîlnit în restau-5 rant şi m-a luat cu el. Cînd am ajuns acasă, am găsit, la ferestrele negre, perdelele nelăsate, ceea ce mi s-a părut ciudat, căci făceau întunericul gol, iar mutrele zăpăcite şi somnoroase ale servitoarei m-au neliniştit. Era acum o realitate care nu-mi încăpea în simţuri: casa 10 era goală ca un mormînt gol, fără nevastă-mea. S-a făcut în mine un pustiu imens, un nucleu de dureri. Servitoarea n-a fost în stare să-mi explice unde mi-e femeia: la teatru... la mătuşa ei... lucruri vagi şi imposibile pentru 1 jumătate cît era cînd sosisem eu.
15 Nu ştiam ce se va mai întîmpla cu mine pînă dimineaţa, îmi repetam necontenit, ca idiotizat: N-aş fi crezut-o niciodată în stare să facă asta... Am stat o bună bucată de timp, trîntit într-un fotoliu, ca azvîrlit dintr-un fur-gon. Ştiam că acum totul e sfîrşit pentru totdeauna,
20 că e sfîrşit într-un mod cum nu merita loialitatea mea. Niciodată n-aş fi crezut o femeie atît de crudă, îii~staxe— să-mi facă, fără folos, atîta rău. Pînă a doua zi, care mi se părea la capătul unui lung, interminabil tunel, simţeam că voi înnebuni.
25 Ştiam că iubirile sînt trecătoare, dar îmi spuneam că sfîrşiturile trebuie să fie cinstite, ca între oameni care,
124
după ce au făcut o călătorie plăcută împreună,- se despart elegant, se salută cu cordialitate şi, la nevoie, cu părere de rău că totul a durat atît de puţin, iar sfîrşitul acesta de metresă-servitoare, cu atît dispreţ faţă de o 5 sensibilitate care îi jertfise totul, mi se părea o nemeritată infamie. Mi-e cu neputinţă să notez toate încercările prin care am trecut, haosul de gînduri pe care le-am confruntat, întreagă această noapte cumplită, cum nu mai întîlnisem alta pînă atunci, şi poate nici n-am întîl-#0 nit de atunci încoace. Ars tot trecutul, arsă casa, murdărit şi dizolvat ca personalitate, iată ce găsisem după patru ore de drum cu automobilul.
Aş fi vrut să fie vis, ca să fie deşteptare posibilă, dar nu era decît încrustată realitate. După ce am fost 15 în stare să mă ridic din fotoliu, am alergat aşa, în necunoscut şi, probabil, pe la casele rudelor ei. La „tanti Lucica" nu era, la surorile mele nu era, şi n-aş fi dorit nici celui mai cumplit duşman al meu să caute în zorii zilei şi să sufere cum sufeream eu, întrebînd dacă 20 nevastă-sa, plecată de acasă: „...e la domnia-voastră cumva?"
Misterul imens al fiecărei case, cu ferestrele în întuneric, speranţa stupidă că e acolo şi că totul, dacă n-a fost vis, a trecut ca un vis, nedumerirea celor întrebaţi 25 şi impresia că, faţă de cei cu viaţă sigură în casa lor, eşti un lepros care merge, ferit de lume, numai noaptea, mă năucea. în orice caz, un accident, o întîmplare neprevăzută nu mi se păreau de presupus.
Pe urmă, am înţeles că totul e pierdut, că trebuie s-o 30 părăsesc cu totul nopţii şi aventurii ei, întorcîndu-mă acasă. Aş fi vrut să alerg, să strîng sticlă spartă în pumni, să încerc orice, numai să pot fărîmiţa din noaptea care mă despărţea de zorii zilei. Cînd eram mic, în ajunul unei călătorii, nu puteam dormi şi mi-era 35 teamă, singur în noapte, că „a doua zi", în mod excepţional, nu va mai veni. Iată, la fel, aveam impresia că întunericul se va dilata la infinit, dar nu o plecare în necunoscut frumos era acum, după noapte, ci plecarea pe alt drum, pur şi simplu, decît cele de pînă acum. 40 Credeam că niciodată nu voi mai fi îii faţa acelei femei, ca s-o pot zdrobi. Mi-era teamă că voi înnebuni pînă
125
în zori. Aveam impresia că nu mai sînt stăpîn pe destinele mele, ca şi cînd aş fi fost într-o trăsură ai cărei cai sperioşi s-au aprins şi aleargă, neînduplecabil, cu mine, peste gropile şi neprevăzutul unui cîmp. Dacă adunam 5 toată suferinţa din trecut, nu izbuteam să egalez pe cea de azi, care-mi părea şi de o natură diferită. Mă lungisem pe un divan lung şi, cu palmele lipite de obraji, aşteptam cu neliniştea şi teama cretinilor, care, incapabili să mai judece, cu ochii speriaţi, se chircesc şi aşteaptă... io Cum a putut să facă asta? meritam trivialitatea acestui procedeu care mă murdărea de prisos... cînd fusesem atît de loial?...
A venit a doua zi abia, pe la opt dimineaţa. N-aş putea spune cum îi arăta obrazul, cum i s-au împletit 15 intenţiile de gesturi şi explicaţii, pentru că eram aşa de sfîrşit, atît de departe de lume, că, întocmai ca un bolnav istovit de procedeele unei prea lungi operaţii fără anestezie, nu aşteptam decît să vie ea, ca să pot adormi. Depindeam de venirea ei ca de o idee fixă, ca 20 de un semnal că s-a sfîrşit, pentru ca să închid ochii numai.
I-am şoptit, făcînd, înjumătăţit, o sforţare:
—	N-aş mai vrea să te văd niciodată...
M-a privit cu o ură ştearsă, de rînd.
25	— Atunci, mă goneşti?
—	Nu ştiu... Nu mai pot vorbi... Nu mai puteam cere nimic voinţei mele...
—	Aşadar, mă goneşti?
—	Nu pot să-mi dau seama de nimic, şi nu pot alege 30 din mine nimic... înţelege ce vrei... Spune-mi dacă ai
ceva de lămurit...
A fost din nou un stîlp de ură, toată, înţelegînd că lupta e mult mai grea decît o bănuise ea.
—	N-am nimic de lămurit...
35	— Nu, n-ai să poţi lămuri nimic. Poţi să mai rămîi
puţin dacă doreşti... dar dacă vrei să ştii, sincer, sentimentele mele, atunci pleacă neîntîrziat, şi-ţi voi trimite eu absolut tot ce e de trimis.
Iar m-a privit cu alţi ochi, răi, apăruţi de dm dosul -40 ochilor ei ştiuţi.
—	Aşadar, mă goneşti?
126
Peste vreo cîteva zile, i-am scris neted şi convenabil, întrebînd-o dacă nu preferă să divorţăm fără formalităţi, fără explicaţii multe, şi' a acceptat.
Am suferit din nou mistuitor. Ziua şi noaptea (literal-3 mente), nu puteam gîndi decît la ea. Toate explicaţiile, pe care i le refuzasem oarecum, mi le furnizam acum singur, construind o infinitate de ipoteze, ca un judecător de instrucţie maniac, bolnav.
Să renunţ la ea pentru viitor, să schimb tot peisa-10 jul planurilor mele, să las un drum alb în gol, mi se părea de neînlăturat şi atroce.
Dar, mai ales, sufeream că trebuia să admit remanieri de ecuaţii întregi sufleteşti.
Tot trecutul îmi apărea cu alt înţeles decît cel cu 15 care eram obişnuit, iar una dintre cele mai dureroase operaţii erau ateste concluzii pe care trebuia să le trag pentru ceea ce fusese. Niciodată femeia aceasta nu mă iubise. Reluam tot ce a fost la Odobeşti, la ţară, şi acum simţeam că acolo am avut dreptate, că atunci văzusem 20 limpede, că seria ei aceea fusese. Nu mai exista acum pentru mine nici o plăcere. Era ca un doliu adînc şi dureros. Dacă vedeam o pereche sărutîndu-se, eram ca acele mame care au pierdut un copil şi văd, jucîndu-se în drum, frumoşi copii străini. Piesele de teatru şi fil-25 mele cu dragostea, care îndură orice şi pînă la capăt tot biruie, îmi dădeau o înlăcrimată şi stupidă melancolie.
Căutam din nou, în toate localurile, ca s-o văd dar dacă o găseam, plecam numaidecît, cu un cuţit înfipt şi rămas în piept. De zeci de ori pe zi deveneam alb ca 30 varul, din cauza unui amănunt, care ar fi putut fi în legătură cu ea, în cea mai banală dintre convorbiri. Dealtminteri, toată suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic. Mici incidente care se hipertrofiau, luau proporţii de catastrofe. Bineînţeles că marile „scene" clasice 35 ieşeau din cîmpul sensibilităţii mele, ca marginile unui desen privit cu o lupă prea măritoare. Cînd sufeream atît din cauză unei priviri, nici nu-mi puteam închipui între mine şi ea vreuna dintre aceste scene excesiv patetice, durábil aplaudate. Nu puteam vedea între noi o -40 - discuţie ca în piesele de bulevard, cu implorări, cu explicaţii, cu stăruinţe de a se împăca. Rula, de pildă, chiar
127
în zilele acelea, un film în care nevasta îşi umileşte îngrozitor bărbatul, fuge de la el cu -amantul, părăsindu-şi copiii, el o caută în toate părţile, o imploră să vie, se duce după ea într-o staţie de băi mondială, iar cînd ea e 5 părăsită de amant, îşi dă seama că numai pe el, pe bărbat, l-a iubit cu adevărat (?) si vine din nou acasă lîngă copii. Şi amîndoi cred că ceea ce n-a fost cu putinţă pentru trecut va fi cu putinţă pentru viitor, că seriile lor sufleteşti s-au încheiat, cînd, pentru mine, o singură io absenţă, noaptea, de acasă, era cît tot cerul de mare, şi cînd odată ajunşi şi împăcaţi, să zicem, ar fi trebuit să înceapă drama trecutului. Cum mi-aş fi închipuit, de pildă, între noi, o scenă în care eu să urlu zvîrlind banii în faţa femeii, ca în Dama cu camelii ? Crescînd la scara 15 sensibilităţii mele, scena aceasta ar fi de neexprimat cu cifre, ca rezultatul dublării boabelor de grîu pentru fiecare pătrăţel al tablei de şah.
„Omul cu sensibilitate năzdrăvană", îmi spunea doamna cu faţa tînără şi păr argintiu. E drept că sufe-20 ream, fără ca să vadă ceilalţi de ce sufăr, ca un reumatic care simte ploaia înaintea celor din jurul lui. Găseau că sufăr pentru cauze futile. într-un alt plan, trebuie să fie oameni, desigur, care nu pricep că unii suferă numai din pricină că nu se pot spăla pe dinţi, sau că n-au o 25 carte, sau că nu pot face cuiva un serviciu.
într-o zi, de pildă, mă duc la minister, la un prieten, care mă primeşte, sub pretexte de aglomeraţie, grăbit ca pe un soi de creditor. Am crezut că am sfîrşit cu el pentru toată viaţa. Totuşi, peste vreo două zile, cînd ne-am 30 întîlnit, a venit la mine, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîm-plat. Părea sincer (dacă n-o fi avut motiv să se schimbe între timp), absolut sincer. Dezolat chiar.
— Cum, dragă, ai putut să te superi din cauză că ţi-am spus, cam răstit poate, „lasă-mă acum"? Dar 35 n-ai văzut ce era pe capul meu?... că trebuia să introduc atîta lume la ministru ?
înţelegeam că pe el nu l-ar fi jignit, niciodată, un astfel de răspuns şi că, deci, nici nu avea de ce să mă socoată jignit pe mine. Nu existase nimic, pentru el, ca 40 un peisaj pentru un miop. Dar eu, care devenisem palid şi care ştiam că, nici în clipele cînd aş fi fost dus
128
5
10
15
20
25
30
35
40
la eşafod, n-aş fi spus unui prieten — fără să fiu supărat anume, pe el, ci numai aşa, din cauză că-s prea ocupat—răstit: „Lasă-mă în pace acum!" i-am spus că aş fi făcut altfel, în locui lui,-dar n-a crezut. !
Simţeam din zi în zi, departe de femeia mea, că voi muri, căci durerile ulceroase — acum cînd. nu mai puteam mînca aproape deloc — deveniseră de nesuportat. Slăbisem într-un mod care mă dispera, căci făcea o dovadă obiectivă că sufăr din cauza femeii, şi oricît aş fi vrut să ascund cu surîsuri rănile orgoliului meu, nu mai puteam izbuti; din cauza asta.
Mă gîndeam zi şi noapte, în afară de puţinele ore de somn — cînd dealtfel de cele mai multe ori visam — neîntrerupt la ea, ca şi cîrid mi se lichefiase creierul şi nu mai era în stare să schimbe „motivul", ca un pian automat, stricat, cîntecul.
într-un timp m-am hotărît ca, de vreme ce nu puteam să nu mă gîndesc la ea în restul zilei, cel puţin în anumite ore din zi să încerc precis să mi-o fac absentă. Şi în nădejdea că voi influenţa restul zilei, era important ca aceste două ore hotărîte să înceapă de dimineaţă. Cum mă deşteptam însă din somn,! nu aveam îndestulă voinţă, era ceva cu adevărat peste puterile mele, căci îmi era, automat, prezent gîndul ei, odată cu lumina. Dar începeam acest exerciţiu impus cînd mă aflam în baie. Căutam să mă gîndesc la altceva, iar cînd imaginea ei se asocia şi încerca să se însăileze restului, 6 goneam ca pe o albină, iar dacă, totuşi, nu izbuteam, schimbam numaidecît obiectul gîndului. Cînd;*însăţ nici astfel nu izbuteam începeam să număr, cu înoăpăţînare, cu nădejdea că niciodată vreun om nu va bănui un atît de copleşitor grotesc. Mi-era;ruşine, în adîncul intimităţii mele, ca şi cînd aş fi suferit de o boală ruşinoasă şi penibilă... Uneori, cînd intervenea ceva vesel, aveam răgazuri de uitare, însă caracteristic de uitare, aşa ca un bolnav după schimbarea pansamentului, sau cînd, după zile de ploaie, ar avea, prin fereastra înflorită de soare, lumină în cameră. Dar pe urmă iar cădeam. Am înţeles, mai mult ca oricînd, legătura dintre moral şi trup, pentru că era destul un incident sufletesc ca să declanşeze suferinţa, fizică, fiindcă tot pieptul îmi eira gata,
129
supus, pentru asta. Zăceam aşa, vreme după vreme, ca un bolnav de tifos, cu singura consolare că nu înduram şi mizeria şi urîciunea fiziologică a tifosului, dar încolo fără nici o altă deosebire. Am cunoscut bărbaţi care, 5 aproape cu ostentaţie, arătau că suferă din cauza femeilor, am citit versuri în care poeţii se vaită cu vorbe mari că au fost înşelaţi, şi-toţi aproape îşi făceau un orgoliu din această suferinţă din dragoste... Mie mi-era o silă imensă de mine, de parcă aş fi avut păduchi, şi orice io aluzie la această suferinţă mi se părea o infamie.
De aceea, întîia mea grijă a fost să se ştie că mă preocupă altă femeie... Am înţeles atunci chinul acesta, pe care pe urmă l-am văzut mult mai răspîndit decît s-ar părea, al oamenilor care se simt dsîndiţi să se arate
15.,	cu multe femei ca să nu se bage de seamă că suferă din lipsa uneia.
Pentru proces , am dat o scrisoare avocatului, prin care îmi luam toată vina asupra mea, ca să nu ne mai întîlnim printr-un prilej direct, dar altfel aş fi vrut ori-20 cînd s-o întîlnesc, iar dacă aflam că a fost într-un restaurant de seară sau la vreun teatru, fără ca eu să ştiu, deveneam palid (n-am vrut să iert chiar binevoitoarei şi înţelegătoarei prietene, cînd o dată a subliniat, cu familiaritate, această paloare a mea) şi mi se părea că 25 am, lipsit de la o întîlnire vitală pentru rostul existenţei mele.	,
Ne-am întîlnit într-o zi la teatru. Era cu două bănci înaintea mea. Am salutat, cînd am trecut prin dreptul ei, căutînd să am un aer cît mai degajat şi am făcut haz 30 exagerat de Cotnedia neroadă care se reprezenta, dealtfel, cu atît mai uşor, cu cît prezenţa ei, singură, era un fel de izbîndă pentru mine. Eram încă mulţumit că, fiind oarecum în spatele ei, o puteam privi fără să par că o fac cu intenţie. în schimb ea, ca să mă vadă, a 35 trebuit să întoarcă de vreo cîteva ori capul. Căutam cu abilitate să nu-mi întîlnească privirea şi exageram încă veselia mea altoită.
Era . într-o rochie neagră, de seară, oblic decoltată, care-i făcea braţele lungi încă mai albe, mai calde, pli-40 nuţe, voluptuos încheiate în umeri. Gîtul îi creştea uşor, cu linii suav răsucite din grumazul gol şi alb, spre rădă-
130
5
10
15
20
25
30
35
40
cina părului, căci muşchii ascunşi urcau în încolăcirea de spirală, sub pielea fără o pată, ca petala de trandafiri galbeni, a blondei.
Ca să poată privi bine spectacolul cum se afla spre capătul băncii, sta oarecum în profil faţă de mine. Fiindcă înspre sală era întuneric, iar partea dinspre scenă era luminată de rampă, capul ei avea profilul marcat (frunte pură dar nu piezişă, nas acvilin, bărbie uşoară) pe un fond de lumină, ca o aureolă, aşa cum provoacă intenţionat fotografii pentru blonde, în timp ce obrazul dinspre mine era într-o umbră dulce ca lumina de lună. Umerii se afirmau tari, căci, prin albeaţa lor palidă, adunau lumina, aşa cum o adună în umbră rotunjimile lucioase. Nici cei care de obicei mă plictiseau cu aluziile lor nu bănuiau că tot teatrul era în sală, nu pe scenă, aşa ta la spectacolele revuistice. Faptul că mă privea era pentru mine ca o scufundare în apa vieţii. Am plecat de la teatru însănătoşit, pentru cîteva zile, cel puţin. Dealtminteri, orice prilej de a o vedea îmi făcea bine.
Niciodată n-a apărut eu vreun bărbat şi, cum ştiam că trebuie să aibă un amant, în [toată nenorocirea mea îi purtam un fel de secretă şi înmuiată recunoştinţă pentru acest fapt, deşi eu, dimpotrivă, căutam să fiu văzut de ea numai cu femei.
Altă dată, ne-am întilnit într-un restaurant de noapte, după ieşirea de la spectacol. Era într-o mare tovărăşie de domni şi doamne serioşi, frumoasă, şi părea destul de veselă*
Eu privisem mai întîi pe geam, ca să văd dacă e înăuntru şi să nu fiu deci surprins de prezenţa ei (aşa făceam ,1a orice restaurant şi teatru), ca să nu-i dau pe faţă tulburarea mea, ci dimpotrivă să intru cu o figură de om fericit. Şi să o descopăr, cu indiferenţă abilă şi plicticoasă, abia mai tîrziu. Eram întovărăşit de o tînără actriţă, renumită mai mult pentru frumuseţea (caligrafică şi mediocră, dealtfel) decît pentru talentul ei. Nevastă-mea de unde părea vorbăreaţă, a devenit lividă şi s-a întrerupt brusc. Pe urmă n-a mai scos o vorbă toată seara. Cum n-avea orgoliul să-şi mascheze suferinţa, a rămas aproape necontenit cu privirea asu-
131
~ pta noastră, J examinîndu-mi mereu, apăsat, tovarăşa de tnaSă. Cînd o vedeam cît sufefă, simţeam că în mine se cicatrizează răni (cărora altfel le-ar fi trebuit luni şi stiii), aşa, îii cîtefva minutei cum cresc plantele sub pri-5 virea mamită a fachirilor.
?!	După supeu, mi-am condus prietena acasă. Să rămîn
la ea, mă plictisea oarecum. Simţeam asta după oboseala anticipată, la gîndul că va trebui să mă îmbrac * apoi şi sa cobor în stradă (căci trebuia să fiu dimineaţa io acasă). Mi'sie părea, că o îmbrăţişare a amicei mele nu r merită atîta oboseală. Căci, în afară de clipa cînd azvîr-* leau îiitîia oară cămaşa de pe ele şi cînd aveam impresia oricum, aricind, a unei neimaginate minuni pentru sim-ţnrii aceste femei nu'mă mai interesau, în urmă, deloc. 15 Mi se părea că frămînt în braţe manechine de lînă.
■ Mai ales hceastă actriţă, pe care lumea o găsea fru-moâsă, mi Se părea fără gust, ca de lemn vopsit. Tot ce spunea era q bâlăbăneală plată şi vorbea întruna, într-un jargon de culise, probabil:
20	— Nu-mi dă mie să joc, că le-aş trînti o creaţie, aşa...
Şi la acesta aşa", făcea cu mîna arcuită un gest, scurt, zvîcnit, cu pumnul închis. Ai văzut la restaurant pe Niţeasca?... Crede că dacă şi-a luat maşină acum...
Mă gîndeam cu necaz că, întîrziind, pierd tot mai 23 mult timp din noaptea care mi se părea preţioasă. Avea un corp nici gras, nici slab, nici mare, nici mic, cu sînii ca nişte mere de vată, fără rotunjimi nervoase, fără relief, perfectă ca un nud prost fotografiat în revistele cu poze, care fac economie de cerneală.
30 începusem s-o examinez atent, cum examinezi, cînd nu ţi-e foame, un fel de mîncare care nu-ţi prea place, farfuria e puţin pătată, sosul e apos, carnea cu sugestii sălcii.
Pe urmă ile-am trezit totuşi îmbrăţişaţi, aşa ca 33 animalele, dar mă întrebam dacă voi merge pînă la capăt. Mi-a* venit în minte, o clipă, femeia din cauza căreia sufeream atîta.
Am înţeles, din nou, că iubirea fizică frumoasă e o profanare. E nevoia amară de a zdrobi, de a răzbi într-o 40 îmbrăţişare,'odată cu trupul frămîntat, şi sufletul, prizonier suav în el, în clipele acelea. Şi cu atît mai aprigă
32
e voluptatea acestei pîngăriri, cucît mai plină de nobleţe (> e icoana răsturnata. Cauţi, crescînd în exasperata, în smintita înşurubare, durerile şi bucuriile trecut^, frumuseţea luminoasă a fericirilor trăite, pălmuieşti devota-5 mente de înger lînced şi gingăşii înduioşătoare, jocuri de inteligenţă neasemănate şi melancolii zîmbiţpare. E bucuria de a vedea, răvăşită, leşinată de voluptate — prin tine — femeia dragă cu sufletul zăpăcit de această goană continuă, şi pe urmă încremenit în spasm, ca în io faţa unui miracol.	.
De aci nevoia atîtor amante şi atîtor amanţi de a striga, în clipele ultime, orori, vorbe deşuchiate, ca nişte măşti smulse, care să facă şi mai aprig sjmţul, actul profanării. Dar eu, ce să profanez în inteligenţa 15 şi în sensibilitatea de cocotă ortografică a femeii de lingă mine?
Mă desfac plictisit, şi, ca de obicei, mă las în voia mea interioară.
Interesul sexual e nul în afară de ideea de personali-20 tate. De aci curiozitatea, ascunsă şi vagă, despre anatomia sexuală a personalităţilor de nobleţe şi loialitate celebră. Au fost atîţi obsedaţi de sexul Măriei ^.ntoa-neta, al Lucilei Desmoulinş.
într-o zi, la ora prînzuţui’ prin apribe, ¿n-âm întîl-25 nit cu nevastă-mea într-o mare băcănie ae pe Calea Victoriei. Ea făcuse să i se împacheteze tot soiiilde tîr-guieli şi, deşi viziunea unei mese cu prietenii ei m-a făcut să sufăr răsucit în mine, am salutat-o surîzînd.
—	Sigur, cumperi ătîtea bunătăţi şi pe mine nu mă 30 inviţi?
Spuneam asta în glumă, fireşte, dar dacă m-ar fi invitat cu adevărat, nu ştiu, zău, ce aş fi făcut. Mi-a întins, cu voie bună, mîna subţire şi moale, pătrunsă de Quelques fleurs, pe atunci parfum rar.
35	— Nu... Nu te invit, că nu eşti cuminte**.
I-am răspuns, cu dorinţă evidentă de a nu aprofunda nimic:	; ;
—	Eu stnt băiatul cel mai cuminte din lume, în timp ce ea comanda, celui ce o serveaJ pate de foit gras.
—	Asta e pentru domnul..l
40
Şi rîzînd prietenos, cu o lumină jucăuşă în ochi, s-a dus la casă, grăbit să plătească, floare de primăvară, ■în taiorul cenuşiu.
Ce departe erau timpurile cînd, neastîmpărată, avea 5 grijă să-mi amintească să nu-i uit gustarea favorită, între tîrguielile de la băcănie. Şi acum, totuşi, intrusi-urlea glumeaţă a ei, în meniul meu, avea un mic farmec senzual şi sprinten, care m-a înveselit.
N-am mai văzut-o vreo două-trei săptămîni. Am 10 făcut, întrebîndu-mă mereu, fel de fel de ipoteze.
într-o zi, un fost coleg de Universitate, bun prieten şi cu mine şi cu ea pe vremuri, boem şi ziarist acum, îmi spunea cu nedumerire şi cu oarecare intenţie de acreală:
15	— Dragul meu, nevastă-ta e puţin cam ingrată. Am
întîlnit azi, la Muntele de Pietate — am eu chestiile mele acolo — pe mătuşa ei; amaneta un inel. Spune-i să nu uite că a crescut în casa acestei mătuşi.
Amicul meu habar n-avea de cum stau acum lu-20 • crurile.
M-am interesat, puţin mai de aproape, şi am aflat că, de două săptămîni, nevastă-mea e bolnavă în pat. Am făcut un pachet de cărţi, din librărie, am ales un braţ 4e fl°ri Şi i le am trimis cu cîteva rînduri, fără 25 titlu.
„Am aflat că. eşti bolnavă... îmi pare nespus de rău (exageram tonul, ca sa-1 creadă convenţional). Ai aci cîteva cărţi, de Anatole France şi Wilde, autorii d-tale favoriţi, ca să-ţi treacă mai uşor timpul. Ţi-aş 30 fi recunoscător dacă, avînd nevoie de ceva, mi-ai comunica prin comisionarul care-ţi aduce rîridurile acestea. ' Cu prietenie şi urări de sănătate,
ş.”
Am aşteptat răspunsul, ros de zeci şi zeci de su-35 perstiţii, cum dealtfel îl şi trimisesem: unui anume comisionar bătrîii negricios, cu mustaţa mare, care totdeauna izbutea, i-am dat scrisoarea la o anumită oră, n-am scris plicul acasă, ci direct la tutungerie, nu i-am spus Să-mi ducă răspunsul acasă, căci aveam super-40 stiţia că momentul găsirii unui plic alb, cu răspuns
134
5
10
15
20
25
30
35
40
bun, pe masa mea, nu-1 pot realiza şi nici nu-1 pot primi din mina servitoarei, pentru că nu prea mi-o închipuiam spunîndu-mi: „A venit un comisionar cu o scrisoare", iar scrisoarea să fie totuşi plăcută. îi spusesem că voi trece peste o oră pe la locul lui de aşteptare. Nu a venit decît peste două ore. Am citit plicul, desfăcut cu nervozitate, stînd rezemat de bara de alamă a unei vitrine cu pălării şi cravate scăldate-n lumină. Era o scrisoare tot fără titlu, ca a mea.
„Intr-adevăr, sînt de vreo două săptămîni în pat, dar cred că nu e prea grav. N-am nevoie de nimic, îţi mulţumesc foarte mult, dar florile şi cărţile mi-au făcut o nespusă plăcere. Toţi prietenii mi-au trimis* de mi-e casa plină, însă liliacul e parcă mai frumos, acum, decît oricare altă floare.
Cu multe mulţumiri,
E."
Am cerut amănunte comisionarului. A sunat mult, a bătut la o fereastră deschisă (casa mătuşii e sistem „vagon", are ferestrele joase în curte) şi pe urmă a venit la geam o cucoană bătrînă. Doamna tînără era în pat: a sprijinit hîrtia pe o carte ca să-mi scrie. Şi după cîtva timp, cu nevoia de a-şi cere iertare: ,
—	Domnule, mi-a dat bacşiş un napoleon i de aur. Am spus că mi-aţi plătit comisionul, dar n-a vrut să mă lase pînă n-am primit. Vă spun, ca să nu socotiţi că eu primesc bani, lâsînd să creadă acolo că nu m-aţi plătit. Mă cunoaşteţi.
—	Ai văzut dumneata pe fereastră? Era în pat?
—	Da, domnule, pot să vă spun: un pat mare, de stejar, pentru două persoane; deasupra, pe perete, erau două tablouri, un domn ofiţer şi o doamnă.
—	Mai avea flori... multe în cameră?
—	Flori? Flori... adică flori? Nu, nu mai avea. El repeta ca să aibă timp să se gîndească.
Am crezut că mă minte, ca să se conformeze unei dorinţe pe care mi-o atribuia, aşa de la el.
—	Cum, omule, nu erau flori?
—	Zău dacă am văzut una măcar... dar poate or fi fost...
135
— Ah, afurisită femeie, dragul meu..
M-am gîndit,. pînâ seara, dacă n-ar trebui să mă duc eu şi să terminăm totul printr-o împăcare. Dar miram spus că nimic nu mă îndreptăţeşte la asta, 5 că, dealtfel, n-am nici măcar elementele care să mă facă să cred ,că ea ar primi o împăcare. Iar cînd mi-am adus aminte de noaptea de februarie, mi s-a înnegrit şufletul şi am înţeles că e sfîrşit pînă la sfîrşit.
Am trimis peste cîteva zile pe una dintre surorile io mele, cea nemăritată, care era mai bună prietenă cu ea, să vadă ce face. Mi-a spus că nu e alarmant bolnavă, dar că i-a făcut o impresie de mizerie dureroasă. I-a repetat mereu însă, cu stăruinţă, că nu are nevoie de nimic, speră să meargă mai bine, a vorbit despre mine 15 cu prietenie şi indiferenţă, s-a interesat ce legături noi am. I-a spus, pe urmă, că aşteaptă să se termine divorţul, ca să se mărite din nou. A găsit acolo şi pe Anişoara, cu care deci se împăcase.
S-a făcut bine şi, peste vreo săptămînă, ne-am 20 întîlnit către zece seara pe Calea Victoriei, în dreptul cafenelei Capşa. Eu conduceam pe actriţă la teatru, ea era cu Anişoara şi bărbatu-său. Am salutat-o, mi-a răspuns zîmbind şi cînd, după zece paşi, am întors capul, am văzut-o oprită în loc, rezemată de bara 25 vitrinei, urmărindu-ne cu aceeaşi privire de căprioară blondă, înjunghiată.
.. începusem să am un soi de nedumeriri; care aduceau mult cu părerile de rău... Suferă atît,.. poate că... în sfîrşit... e atît de greu de fixat vina în dragoste. 30 întt-o seară, după ce o căutasem prin vreo două-trei restaurante, am renunţat la nădejdea că aş mai puţea-o găsi şi am rămas în tovărăşia cîtorva prieteni, într-un soi de circiumă cu parc (adică grilaj de şipci vopsite cu verde, doi-trei leandri, grătar şi lăutari). 35 Evident că ş-a vorbit despre femei. S-au rostit nume de neveste onorabile care merg la casele de rendez-vous (trenunram tot), s-a vorbit despre cele. mai recente aventuri şi amănunte din plin au fost date despre felul deosebit al cîtorva femei cunoscute de noi toţi •J0 de „a se da". A uimit mai ales noutatea cea mai proaspătă.
136
într-una din zilele trecute, un funcţionar superior de tot, din minister — cel care povestea dădea nume precise — se trezise chemat laş telefon pe la ora şase de către nevastă-sa, care îi făcea o adevărată scenă 5 de dragoste. Că o neglijează, că:e singură acasă şi’nu mai poate de dorul lui, că „să-l mai dea naibii de minister", iDirectorul nostru general leşina de plăcere şi o certa, cu o sigură de sine afecţiune! şi îngîmfare. în realitate, femeia îi telefona din dormitorul aman-10 tului ei, era cu totul goală, iar în tot timpul cît i-a telefonat bărbatului, îşi lăsa trupul pătruns şi frămîn-tat de vigurosul ei tovarăş de aveintură. Şi cînd la urmă bărbatul a crezut că s-a întrerupt telefonul, nu era decît sfîrşitul firesc al acestei întîmplări, care reedita 15 în formă ultramodernă celebra istorioară morală din Boccaccio» La început ascultam cu respiraţia rărită, fră-mîntînd nodul cravatei, mutînd paharul şi furculiţa din loc, Pe urmă n-am mai putut respira şi eram livid ca un operat. Peste cinci minute am dat un bacşiş 20 ispititor unui chelner, să alerge pînăla hotelul vecin şi şă caute, în, carte,, dacă G. are telefon. Mă chemase şi nevastă-mea, de vreo două ori, la telefon, din casa unor prieteni. întotdeauna istoriile astea.cu femei, cînd se dădeau nume autentice — nu în simplă anecdotă — 25 mă înnebuneau. Se zice că studenţii în medicină, cînd citesc întîia oară în tratate descrise t anumite cazuri, se cred şi ei bolnavi de aceste maladii. Aşa cum mulţi dintre ei care aud pe altcineva dînd lămuriri despre boala de care suferă simt şi ei dureri, sau se sperie 30 mulţi dintre cei care vizitează muzeele spitalelor. Cînd se povesteau întîmplări despre bărbaţii înşelaţi, aveam impresia că şi mie mi s-a întîmplat la. fel. N-am fost liniştit nici cînd chelnerul mi-a spus că G. nu are telefon şi nici nu m-amgîndit decît cu oroare şi dezgust la nevastă-35 mea şi la toate femeile întreaga săptămînă care a urmat. Pe urmă, am început să uit îndestul.
■ în ziua de Sfîntui Constantin şi Elena, era la curse, tot cu Anişoara şi bărbatu-său.
După luni de zile, am , vorbit aţnîndoi mai înde-40 lung,'-plimbîndu-ne prin faţa femeilon în rochii văratice, sprintene şi luminoase ca nişte afişe colorate, care stau
137
urcate pe grilajul alb, prelungit de la foişorul de sosire, pe dinaintea tribunei înalte,elegante şi albe ca o lebădă, pînă la capătul pajiştii fragede. A fost o broderie de dialog aerian, amabilă tachinerie şi comentarii despre lumea de la curse.
într-o vreme, tonul a devenit mai precis.
—	Mi se pare că ai pierdut la primele curse?
—	Da... se vede că din cauză că mă iubeşti dumneata.
—	Sînt tentată, atunci, să joc şi eu.
—	Vrei să ştii cu adevărat dacă te iubeşte? Şi îmi era sufletul ca o pasăre grea, legănîndu-se, căţărată pe o ramură prea subţire. Căci mă gîndeam şi la mine şi la amantul ei — şi nu ştiam cum i se angrenează gîndurile.
—	Adică nu, mai bine nu joc. Incertitudinea e mai bună decît adevărul, şi surîdea, răsfrînt în ea.
Mă gîndeam ce bine i se potriveşte, cît de a ei e această gîndire.
Cîtă lipsă de sensibilitate şi ce acomodare grosolană îţi trebuie ca să accepţi o minciună! Şi de ce? Ce voluptate poate fi în afară de aceea a iubirii absolute prin care şi restul se valorifică? Această mulţumire a ei cu surogate, care nu pot satisface decît poftele mediocre, m-a făcut să încerc o undă de superioritate... Şi totuşi:
—	Dar cu certitudinea din dumneata însăţi, cum te împaci? am întrebat-o, învins iar de mistuitoarea îndoială. M-a privit surîzînd şi s-a ferit ca şi cînd aş fi privit în cărţile ei, la joc.
—	Nu ştii niciodată... nu ştim niciodată nimic.
A venit voinică, frumoasă şi cu tot părul alb, tînără încă, prietenoasa mea protectoare.
—	Ani să-ţi mărturisesc o slăbiciune.
—	în sfîrşit...
—	A, nu e ceea ce crezi. Ceva mult mai grav. îmi place să cîştig bani. Fie şi la curse... dar nu-mi place să mă înghesui acolo, strivită în mulţimea de la ghişeu, înghesuiala, pentru o femeie tînără, mai merge, dar o babă ca mine ar face „gen operetă" Eşti drăguţ să-mi iei nişte bilete? şi îmi întinse numaidecît cîteva
hîrtii, ca să nu mă ofer cumva să plătesc de la mine. Pe dumneaei am să ţi-o păzesc eu în timpul acesta.
—	Sînt fără grijă, căci nu ar fi în orice caz mai rău păzită de cum am păzit-o eu singur.
5 Pe drum, mi-a venit poftă de glumă. Am luat bilete pentru doamna argintie pe alţi cai decît mi-a cerut, hotîrît, dacă vor cîştiga caii ceruţi de ea, să-i plătesc de la mine, puţin dealtfel, căci erau favoriţi.
Pe aleea de lîngă paddoc, femeile, stînd pe bănci 10 şi arătîndu-se în rochii colorate viu, ca fluturii, examinau pe cele ce treceau întovărăşite, care parcă defilau într-o grădină publică, la promenadă. Rezemată de grilajul paddocului, o cunoscută actriţă, foarte inteligentă, fermecător dezmăţată şi bună camaradă, căuta să 15 ia notă de.starea cailor, plimbaţi în acest ţarc cu nume englezesc, înainte de a li se pune şeile.
—	Observi — mă întrebă zîmbind (îi spun de multe ori, în glumă, că e o reclamă de pastă de dinţi, căci mereu rîde şi arată două şiruri mici de dinţi desăvîr-
20 şiţi) — cîtă nobleţe au caii aceştia?... Cîtă eleganţă neafişată ?
Observaţia ei e dreaptă: caii de curse par unui ochi nedibaci un fel de mîrţoage slabe. Li se văd prea mult coastele şi scheletul, merg obişnuit cu capul în 25 jos, iar cînd nu sînt întărîtaţi, par nişte indivizi foafte cumsecade.
—	Uite roibul ăsta, care merge plictisit, mirosind pămîntul — şi-mi'arătă un cal slab, dar cu muşchii atît de tari şi de lămuriţi că păreau şi ei oase — n-a
30 fost bătut niciodată. E mai de rasă, fără îndoială, decît sţăpînul lui (era un fost postăvar îmbogăţit din samsarlîcuri) care, dealtminteri, îl şi speculează fără milă. Da... n-a fost bătut niciodată. Cîţi, între el şi gloabele arătoase, care trag cu mofturi şi figuri la 35 trăsuri, ar şti să aleagă?
Şi rîdea mereu, ărătînd cele două rînduri de dinţi regulaţi şi albi, ca lucraţi de mînă.
—	Acum vreo două luni, un prieten, a invitat la o masă, la Capşa, pe una dintre elevele de Conservator,
-io fată foarte frumoasă, dealtfel. Ei bine, venea întîia dată, şi visa de mult să vie, dar era pur şi simplu inti-
139
midată de eleganţa chelnerilor în frac, deşi erau acolo ÎU sală, fără ca ea să bănuiască, nume dintre cele mai frumoase ale societăţii româneşti, plus faimosul grup de băieţi care conduc toate cotilioanele Bucureştilor.
5 Căci tocmai acela era soiul ei ideal de eleganţă, după cum pentru provinciali, tapeuselz marilor palace-uxi, zgomotoase, sînt alt ideal de eleganţă.
—	Dacă vrei să-ţi completez justa dumitale observaţie, dă-mi voie să constat şi eu că arhivarii singuri
io mai poartă mustăţi războinice, că, dealtfel, plutonierii majori în armată, fac infinit mai multă impresie de militari decît ofiţerii de stat-major, că singurii care-şi fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent şi buclat, sînt profesorii secundari din ţările bal-15 canice, pe cînd, oriunde, adevăraţii savanţi nu sînt decît nişte simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au ^gîndit să îmbrace uniforma intelectualităţii... Pentru că toţi cei pe care i-am enumerat noi amîndoi, obsedaţi de o idee, se mulţumesc cu forma ei* Calul de 2Q trăsură îmbracă uniforma presupusă a pursîngelui; chelnerul, uniforma lordului Derby, ctitorul fracului negru; arhivarul, ignorînd că Napoleon n-avea mustăţi, uniforma războinicului neîndurat, la fel sergenţii majori şi, cpm ţi-aro spus, tot aşa profesorii de liceu, uniforma 25pe care ei o atribuie omului de ştiinţă, E şi adevărat însă că ei toţi ştiu că au de-a face numai cu semeni c^re judecă după uniformă.
—	Mă. întăresc în convingerea că novicea noastră invitată s-a îndrăgostit de vreunul dintre chelneri. Să
30 ştii că ai dreptate. Dar apropo — ea spune apropo tocmai pentru că simt că nu e nici o legătură şi încearcă nevoia să creeze una, fie absurda—te-am văzut adineauri cum tăceai suferinţă cu fosta dumitale nevastă.
Mi-a încremenit un zîmbet pe buze.
35 E un barbarism monstruos care ar scoate dinmor-mînt pe toţi luptătorii limbii literare. L-au derivat cei din teatru, din franţuzeşte, mai întîi într-o locuţiune rămasă culiselor cu exclusivitate: „a face foame". Cînd actriţa, tînără şi frumoasă, e îndrăgostită de un actor, 40 tînăr şi frumos şi el, cafe-i cere şă-1 ia de! bărbat, ea îi răspunde cu chibzuinţă: „Eşti nebun? vrei să facem
140
foame amîndoi?" Acum, derivat, ea mi-1 aplica mie, cu un teribil simţ al grotescului. M-am crispat ca o meduză, dar rîdea atît de frumos, cu toţi dinţii, ca un miez alb de fruct exotic, că m-am domolit într-o între-5 bare:
—	E atît de grotesc să suferi din dragoste?
-Nu...
—	Vorbeşti sincer ?
—	Te asigur ! şi rîdea mereu.
10 Mi-am adus aminte că are un băieţaş de vreo cinci ani, pe care-1 iubeşte ca o nebună, fără să ştie sigur nici măcar cine i-a fost tată, aşa încît uneori glumeşte: „în modul acesta fac o bună afacere, căci nu mă va iubi decît pe mine".	.
15 —Ascultă, ai vrea ca,; atunci cînd va fi bărbat, băiatul dumitale. să fie indiferent femeilor, iar el să aibă alte preocupări exclusive ?
Mi-a răspuns neted, fără iczitare :
Nu...
20	— Ai vrea să fie iubit ?
—	Oh... da...	o
—	Şi să iubească
—^Mai ales...
, — Să iubească, chiar de nu va fi iubit ?
25	Da... da... neapărat.
—	Bagă de seamă, dumneata, care eşti femeie, care ai fost şi eşti iubită, care ai înşelat poăte...
—	Nu „poate"... sigur.
—	Ei bine, ai vrea ca fiul dumiţale sa iubească
30 femeile, chiar dacă ar fi să fie înşelat? Ai vrea să sufere
din dragoste ? Şi, cu toată dorinţa de amărăciune din mine, jucînd ca pe o carte pe răspunsul ei, după ce am luat toate masurile unei mărturisiri... sincere: Bagă de seamă.. ! r :
35 A devenit serioasă, ca într-o pauză de dramă.
—	Ţi-o spun din toată inima că aş vrea ca fiul meu să fie iubit de femei, şi cred că va fi, dar îţi jur că aş vrea să le iubească oricum, chiar cu’ riscul de a fi înşelat de ele. Şi acum spune-mi pe ce cal să joc...
141
I-am zîmbit cu o neroadă recunoştinţă, i-am spus că eu joc anapoda, i-am dorit cîştig şi am plecat să dau biletele cumpărate.
Caii pe care dorise să joace „venerabila prietenă" 5 au rămas pe drum, ca să-mi facă mie jocul, desigur, căci aveam nevoie de succese în faţa nevesti-mi, ori de care naiba ar fi fost ele. A ieşit un cal aproape nejucat.
—	Vai, am aşteptat anume să îmbătrînesc, ca să io pot juca la curse... Şi tot pierd... Acum cînd nu mai
pot spera nimic.
—	Sînt dezolat, şi nu ştiu ce sfat să vă dau... Cred, în orice caz însă că superstiţia e neîntemeiată... Căci bănuiesc că aţi cîştigat... Ia vedeţi biletele din poşetă.
15	— Calul numărul şapte? Ei nu!? De ce vă miraţi?
Acum priviţi în faţa tribunei tăbliţa indicatoare pe foişorul de la sosire... Şapte? Nu?
Rîde, gîdilată, uimită, rîde şi nevastă-mea, atrasă în jocul acesta al întîmplării, femeie, cu tot ce e în ea 20 femeie, justificînd dorinţa mea de a avea un succes. Se revarsă şi trece de noi lumea tribunei şi a grilajului, aspirată spre paddoc şi aleea umbrită.
—	Trei bilete pe numărul şapte? Dar mi se pare că nimeni n-a jucat pe această fantezistă gloabă. Cîştig
25 o avere. Tînărul meu prieten, trebuie să constat că apropierea dumitale e preţioasă femeilor... cu dumneata, chiar cînd pierd, cîştigă.
—	Chiar cînd cîştigă... pierd, o corectează nevastă-mea, îngreuind cu înţeles cuvintele, ca să i se ierte
30 calamburul şi ca să-i dea o anumită adîncime.
Pe lîngă noi treceau grupuri care parcă nu aveau altceva de făcut decît să ne examineze. Şi făceau asta cu o lipsă de discreţie uimitoare. Bărbaţi şi'femei ne măsurau, ca pe nişte manechine care poartă confec-35 ţiunile unor case de mode. Desigur că toate grupurile se examinau între ele, dar nu puteam să-mi dau seama efectiv de acest fapt decît cînd noi eram obiectul lui.* Tot aşa, de pildă, nevastă-mea, uneori, şi astăzi chiar, privindu-mă în ochi, viu şi cu o strălucire pasionată, 40 îmi dădea impresia că numai pentru mine are această privire (cînd sufletul i se adună din trupul întreg,
142
în ochi şi în obraji). Bănuiam totuşi că priveşte la fel şi pe unii bărbaţi străini, dar văzută din profil figura ei nu mai avea acea pasiune nemeditată. Ar fi trebuit să mă găsesc şi eu pe direcţia privirii ei, ca să pot judeca.
5 Dar, bineînţeles, asta era imposibil şi a trebuit să adaug încă un fapt la capitolul incertitudinilor de nedezlegat ale iubirii.
Acum toată lumea se revărsa spre paddoc şi aleea de castani de lîngă el, desprinzîndu-se de grilajul alb, io coborînd din tribuna albă, pe scările înguste, aspiraţi toţi uşor, parcă de o pompă nevăzută.
Eram mulţumit de această după-amiază şi-mi era teamă să prelungesc încercarea, ca jucătorului la chemin-de-fer care a bătut cîteva puncte şi se codeşte să meargă 15 mai departe, de frică să nu piardă totul. Pe urmă, eram chinuit de momentul despărţirii, pe care nu-1 puteam închipui, căci mi-era greu s-o văd pe ea plecînd, lăsîndu-mă în loc. Aş fi avut reprezentarea fizică a părăsirii şi aş fi suferit ca întîia oară. Mi-am adunat 20 rezervele de voinţă şi i-am luat prin surprindere mîna, spunîndu-i destul de gîngăvit şi scurt:
Sărut mîinile.
Zîmbind mirată, cu ochii mari albaştri, sculpta nervoasă grilajul alb cu umbreluţa.
25	—Pleci?
—	Nu mai stau şi la ultima cursă.
—	„Ai cucerit tot ce-ai avut de cucerit?" şi surîdea, şoptind această aluzie la marşul cîntat la toate mitingurile la care se cerea trecerea Carpaţilor.
30	— Ai fi putut să mă întrebi mai bine dacă „am
recucerit tot ce-am avut de recucerit".
—	Ah ?
—	...şi atunci ţi-aş fi răspuns că...
—	! ? Mă priveşte lung.
35	— ...nu. Spune, ce pot să răspund ?
—	Nu se ştie — şi surîde mai nervos, mai viu, mai ironic — nu se ştie niciodată.
Doamna argintie venea cu braţele pline de bancnote, pe care le ţinea la piept, ca pe nişte flori, stîrnind 40 surîsuri de prietenie şi de admiraţie în urma ei.
143
—	Scumpă doamnă, n-am ce-ţi face, dar soţul du-mitale, după cum vezi, mi-a plătit croitoreasa pe un an de zile... Sînt sigură că a făcut-o pentru farmecul meu irezistibil. Iar ochii mari; cu pleoapele frumos îndo-
5 liate, surîdeau fără să creadă.
Am privit-o precis.
—	Pe cuvîntul meu, doamnă, că da...
A fixat-o cald pe nevastă-mea:
i— Care din noi două să considerăm asta drept o 10 impertinenţă? Ah, dar m-am zăpăcit cu totul... de-am ajuns la asemenea întrebare... Domnul ăsta tulbură situaţiile cele mai limpezi şi zăpăceşte pe toată lumea.
Treceau pe lîngă noi, plimbîndu-se prin faţa meselor de la bufet, doamne tinere din lumea bună, mereu în 15 rochii deschise ca pastelurile, cu braţele goale, şi domni în jachetă, cu pălăria tare şi binoclu atîrnăt de gît, această * alee cu pietriş constituind între cîntar, restaurant şi intrările la tribuna Jockey-Clubului un refugiu al îhaltei mondenităţi, cîtă vreme marea mulţime se înghesuia 2Q i la paddoc, la ghişeuri şi ¿pe aleea, castanilor. Am stăruit să plec. ! ’
Afară, în faţa porţii, tot cîmpul virşn, care slujea drept piaţă, era plin de trăsuri şi automobile. Altele începuseră clasicul circuit dintre rondul al doilea şi casa 25 doctor Minovici, în lumina vie, oblică şi fără putere a asfinţitului. î?>am găsit trăsură şi am pomit-o pe jos. Venea dinspre oraş, în trapul ţ^aiestuos al unor armăsari negri şi mari, o trăsură qouă parcă, lăcuită în albastru, cu cauciucurile groase cîţ cele, de automobil, 30 cu pernele reliefate ea nişte romburi bleumarin, fixate aşa ca să se poată rezema clienţii de ele, lăsînd picioarele să fie mîngîiate de blana roşie, aşternută jos. Inte-grîndu-se arcuirilor largi de lac şi stofă, o femeie tînără şi palidă, a cărei linie incomparabil elegantă relua parcă 35 motivul unduit al aripilor trăsurii, părea o „Damă cu camelii" visătoare şi istovită, absentă cu totul la celelalte şiruri de automobile şi trăsuri, din care zeci de ochi căutau s-o privească măcar în fugă. Era numai o banală şi lacomă cocotă, fostă servitoare, care nu cu-40 rioştea Dama cu camelii nici măcar din traducerea apărută în „Biblioteca pentru toţi", dar care, cu uşurinţa
144
5
10
15
20
25
30
35
40
levantinilor ori a specimenelor inferioare, frumoasă, neasemănat machiată, imita la perfecţie modelele ajunse aci din a treia, a patra mină (cînd sensul şi conţinutul se evaporează şi cînd imitatorul nu mai ştie măcar pe cine imită).
Cu cît mă apropiam de oraş, aleile umbroase' erau tot mai pline de lume, pînă am ajuns în centrul furai* carului popular şi festiv de la „Bufet".
Săptămînile următoare m-am simţit din ce în ce mai mult convalescent. Aceste întrevederi cu nevastă-mea mă făceau să suport; nesfîrşit mai uşor ruptura şi eram foarte mulţumit de bunul gînd pe care-1 avusesem, provocîndu-lfe. Depanarea nu mai era o dramă unică şi distrugătoare de organe, exasperată de absolutul ei, voit la început, ci un sistem de acomodări.
Prezenţa femeii îmi era indispensabilă, ca morfina unui detracat, dar aveam norocul că o' puteam izola de orice condiţii logice şi, indiferent dacă aveam noi motive de nemulţumire ca fapte şi gînduri, eu> tot îi simţeam binefacerea. O săptămînă după ce o vedeam, eram totdeauna mult mâi puţin obsedat de ea şi aveam o senzaţie de vindecare.
Dar după aceea, ca şi cînd s-ar fi strîns tot dorul de ea în mine, ca răul tot dintr-un abces, simţeam neapărat nevoia s-o văd. încercam, e adevărat, noi rezistenţe, izbuteam pentru cîtăva vreme, dar căderea era mai puternică. Rezistam totuşi, pînă în clipa cînd conveneam că trebuie s-o văd. Odată convenit acest lucru, ca şi cînd un zăvor s-ar fi tras, nu numai că nu mai aveam puterea de a întîrziă cît de ‘puţin, dar eram cuprins de un adevărat iureş^ accelerat de nebunie, cînd nu mai puteam judeca nimic şi cînd, orice s-ar fi întîmplat, trebuia s-o văd. Atunci o căutam anume într-o singură seară în restaurante, prin teatre, la prietene şi, de vreo două ori, chiar la ea acasă. Am găsit-o în ambele rihduri cînd am căutat-o la mătuşa ei, printr-un noroc la care nu mă aşteptam,» singiiră acasă, putînd deci să mă *primească. Veneam totdeauna cu motive bine alese şi indiferente, căci altfel nu ştiu ce s-ar fi întîmplat: cu mine. Aveam» totuşi, linipede, impresia unei probabilităţi de vindecare în viitor, fi-
145
reşte fără să pot preciza cît de îndepărtat putea fi acest viitor. Un an, doi, sau poate mai mulţi.
într-o vreme parcă începusem s-o uit. Descoperisem un soi de preocupări, care o lăsau pe ea pe planul 5 al doilea. Niciodată nu ajunsesem la o atît de mare putere de concentrare. Reluasem studiul apriorismului kantian, şi cîteva zile am avut impresia că am găsit o explicaţie menită să revoluţioneze filozofia. Era în mine un luminiş egal, o claritate binefăcătoare, ase-10 meni calmului de fulg pe care-1 dă morfina.
Ajunsesem la concluzia că era o greşeală aceea pe care o făcea Kant, deducînd caracterul de universalitate şi necesitate al principiilor matematicii dintr-un apriorism, oricum metafizic. Dimpotrivă, rămîneam în 15 lumea experienţei şi găseam mai mult decît suficientă explicaţie a universalităţii şi necesităţii matematicilor în originea lor de ordin convenţional. O bună parte din filozofia kantiană mi se părea prăbuşită prin această descoperire.
20 ! Atunci am înţeles, am simţit înfiorat, că poate exista o lume superioară dragostei şi un soare interior, mult mai calm şi mult mai luminos în acelaşi timp. Gîndeam neîntrerupt, cu o intensitate de halucinat. De la un exemplu treceam la altul şi de la o descoperire 25 la alta nouă.
De ce linia dreaptă e oricînd şi oriunde drumul cel mai scurt între două puncte? Pentru că aşa am convenit să-l numim şi, dacă nu ar fi aşa, nu l-am numi aşa. Universalitatea şi necesitatea sînt ale limbajului.
30 Pe stradă umblam aproape automat, cu toată atenţia răsfrîntă înăuntru. Nu ştiam nici pe ce străzi merg, nu auzeam nimic în jurul meu şi cîteodată, traversînd, dam buzna peste automobile. Tot ce era rază de lumină era absorbit în interior. Lumea automată şi lumea 35 conştiinţei deveneau independente una de alta şi îşi continuau seriile diferit. Mi s-au întîmplat şi necazuri penibile, alteori numai ridicule. Căci puteam numai să încep seria automată, nu s-o şi controlez mai departe. Dădeam, de pildă, douăzeci de lei la chioşc să iau ziarul, 40 dar nu mai luam restul şi uneori nici ziarul. Nu ţineam minte nimic din ceea ce făceam. Era să am din cauza
146
5
10
15
20
25
30
35
40
asta un duel. Am fost oprit pe bulevard de un domn şi o doamnă, fostă prietenă din copilărie. Am început, pe jumătate prezent, să-i sărut mîna ei şi pe urmă, continuînd, i-am sărutat-o şi domnului. A devenit palid, şi-a tras mîna brusc şi m-a dezmeticit şi pe mine. Abia mai tîrziu lucrurile s-au lămurit. Era convins că nevastă-sa fusese dragostea mea şi că revederea asta tîrzie m-a emoţionat atît de mult, că m-am zăpăcit de tot. Cînd adevărul era că eu de abia luam notă, cu mijloacele de cunoaştere periferică, de această întîlnire.
Mai avusesem cîndva un fel de reverii, care aduceau cu acest soi de adîncă şi intensă interiorizare. Dar atunci aveau drept obiect motive fără noimă: cum aş cheltui un miliard, sau cum aş organiza o călătorie la Polul Nord, sau, cînd eram în primele clase de liceu, realizam un fel de Românie-Mare în harta geografică refăcută după mine, cînd nici nu bănuiam războiul care va veni.
Am descoperit într-o revistă însă un fragment de articol în care Giovanni Papini expunea exact aceeaşi opinie despre apriorism ca şi mine. A urmat iar prăbuşirea sufletească, iar golul canceros. Mai ales că Papini nu era nici măcar socotit filozof, ci ca un diletant pasionat şi fantezist.
într-o zi, căutam să refac ceva din prezenţa femeii, scotocind prin sertarele unui mic birou, pe care-1 avea în odăiţa ei de primire, o încăpere îngustă, dreptunghiulară, lipită de dormitor. Cuprindea numai un divan acoperit cu scoarţe, cîteva acuarele, etajera de cărţi şi biroul ei mic. Fotografii, tăieturi din revistele ilustrate, scrisori de la prietene, traduceri (vrusese să traducă Le lys rouge şi nu avusese destulă răbdare). Erau note de croitoreasă de asemeni, fireşte răspunsuri la concursurile cu premii ale magazinelor ilustrate şi tot soiul de alte nimicuri. Dealtfel, toate cărţile îi erau pline de note şi scrisori uitate printre pagini. Am răsturnat, fără să vreau, un teanc de cărţi şi iată că dau peste un plic, cu scrisoarea în el, pe care nu-1 descoperisem în numeroasele scotociri de pînă acum... Am avut un fior, ca şi cînd aş fi pus mîna pe cifrul dorit al unei taine.
147
„Fetiţo, diseară Iorgu pleacă la ţară, că e 15 februarie şi trebuie să tocmească oameni pentru arături. Mi-e urit de moarte singuxă acasă. Vino să mîncăm amîndouă. Am.şi croitoreasa la mine, poate că-ţi tai 5 şi tu taiorul... Seara dormi la mine, dacă \Tei, stăm toată noaptea de vorbă."
Era scrisul Anişoarei. Iorgu era bărbatu-său, 15 februarie, data cînd am venit de la Azuga.
Simt că ameţesc; că mi se deschide o perspectivă iouluitoare, deşi dorită, ca putinţa de a merge a paraliticului, culcat în faţa altarului pentru maslu. Caut să fiu 'cît mai liniştit,-ca .să pot înţelege bine. Aşadar a v.j jucat o comedie, ca să mă pedepsească, aşadar sînt cu : adevărat un tip imposibil, care complică absolut orice 15 îatîmplarej iar ea e femeia unică — şi totul se poate -	şterge calun vis îngrozitor. îmi dau lacrimile şi plîng
încet de bucurie. Va să zică era totuşi o soluţie, cînd eu nu vedeam nici una...
Pe urmă a început bănuiala că aş putea fi victima 20 unei abile manevrei Dacă scrisoarea a fost pusă cumva de curînd acolo? Ea era certată,,cel puţin aşa ştiam eu •atunci, cu Anişoarâ, fde aceea nici n-am căutat-o acolo. Pe. urmă, data e prea săritoare în ochi, prea cu intenţie: 15 februarie. Şi de ce n-a spus servitoarei atunci 25 unde se duce? De ce nu mi-a lăsat un bilet? Rămîn îndelungată vreme, ros de îndoială. Dar pe urmă singur argumentez în favoarea ei. Probabil se împăcase cu Anişoara şi eu nu ştiam. ,Ca să aducă ulterior scrisoarea, i-ar fi trebuit prea mari complicităţi şi nici nu avea 30 certitudinea că aş fi găsit-o*.De asemeni, ce motiv ar fi avut să mi-o plaseze aci? De ce să ţie să ne împăcăm? Ce interes ar fi avut? Cînd mi-a refuzat primirea oricărui ajutor material şi cînd eu sînt cel care mă tem să n-o pierd? Numai dacă mă iubeşte e explicabil demersul 35 ei, dar atunci apare mai curînd verosimilă întâmplarea însăşi. Dealtfel şi suferinţa ei, în tot timpul acesta, suferinţă care acum îmi pare absolut certă, confirmă această părere..
Mă îmbrac repede şi pornesc spre Aiiişoara. Pe 40 drum, am însă o nouă îndoială. Dacă totuşi scrisoarea q întocmită? E foarte posibil ca ea să nu vrea să divor-
148
ţeze, căci ar pierde o tună situaţie materială, iar faptul că mi-a refuzat ajutoare pe care le putea bănui modeste nu înseamnă că e dezinteresată. : Încep să judec şi atitudinea ei, ca amantă. Dacă ar fi iubit, ar fi suferit 5 atroce ca mine şi ea. Ar fi avut momente de: adevărată nebunie ca să mă vadă. însă că suferea vizibil, poate fi şi din cauză că suferea sincer la gîndul că pierde o situaţie materială. Ca aspect, suferinţa sufletească şi cea cu mobil material nu diferă şi e greu să ştii dacă o 10 femeie suferă că nu-i vine amantul la rendez-vous sau că are de plătit o notă la croitoreasă. Iar dacă din orgoliu îmi ascundea că a dormit la o prietenă, pentru Ce atunci nu avea orgoliul să ascundă şi că suferă, în stradă sau la restaurant ? Şi dacă această suferinţă 15 era atît de mare, de ce n-a făcut nici un demers să ne împăcăm? Dar dacă ar fi făcut acest demers, n-ar fi fost oare o dovadă pentru mine că ţine la o situaţie materială? Am intrat într-o cafenea, am cerut o cafea şi un cointreău, lăsîndu-mă mai departe pradă irămîn-20 tării din mine.
Cînd mi-a răspuns prin comisionar, mi-a spus că are casa plină de flori, deci un act de orgoliu sincer (căci nu-şi putea închipui că are să fie demascată de comisionar). Dacă admit în principiu «acest gest, pot 25 să le admit atunci pe toate. Dar dacă şi-ar fi făcut din comisionar un complice, dîndu-i, dealtfel, acel napoleon de aur? Atunci de ce comisionarul mi-a spus că i s-au dat bani şi că i-a primit, de vreme ce era complice cu ea şi ştiacăn-io să-l trădeze? Pe urmă, nu i-ar fi ei frică 30 să n-o trădeze mai tîrziu Anişoara? Dar dacă amîndoftiă au fost complice şi ea o are pe vară-mea i,,la mîna', cum . se spune? Ar trebui, pe de altă parte, să mă interesez ca să ştiu cu preciziune dacă Iorgu a fost într-adevăr la ţară în ziua aceea. Dealtfel, chiar dacă 35 el a fost, era posibil ca nevastă-mea să nu fi dormit la ei. Kant a arătat cîndva că se ppate demonstra, deopotrivă, şi că spaţiul şi timpul sîrit infinité, şi că sînt finite. Tot o astfel de antinomie e şi faptul de a şti dăcă o femeie te iubeşte sau nu, căci îţi poţi demonstra 40 cu uşurinţă, pôrnind de la aceleaşi fapte, şi că te iubeşte cu istovitoare pasiune, şi că te înşală, batjocori-
149
5
10
15
20
25
30
35
40
150
toare. Numai dacă nu admiţi că amîndouă ipotezele sînt adevărate, şi, ca teză şi antiteză, se contopesc, ca să rămînem în filozofie, în sinteza hegeliană. Două lucruri mi s-au părut, totuşi, convingătoare: că ea n-a evitat divorţul şi, oricît aş crede în întîmplare, faptul că niciodată n-a fost în apropierea ei vreun bărbat, chiar cînd am căutat-o prin surprindere.
I-am telefonat Anişoarei că iau seara masa la ei.
Deşi mai sînt numeroşi musafiri la masă, n-am răbdarea să plece şi tot timpul aducînd vorba de agricultură, despre momentul cînd se încep muncile, fără să întreb însă de-a dreptul, căci ştiam perspicacitatea cu care se refuză bărbatului orice detaliu care l-ar lămuri asupra situaţiei lui, am căutat să aflu dacă Iorgu fusese într-adevăr la ţară, la 15 februarie. N-am putut afla nimic. Erau cîţiva oameni politici, femei din cercurile care vînează cancanuri şi întîmplări mondene. Unul dintre comeseni, aflînd că sînt nepotul lui Nae Gheor-ghidiu, m-a considerat cu oarecare admiraţie şi am avut impresia că şi ceilalţi împărtăşesc aceleaşi sentimente. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună" de-a unchiului.
—	O ştiţi pe cea mai noua a lui Nae Gheorghidiu? şi — la întrebările nerăbdătoare: care? cum? — începe să povestească: Acum vreo cîtva timp, eram vreo cinci-şase inşi la casieria Camerii să ne luăm diurnele pe sesiunea asta, cînd Nae Gheorghidiu dă cu ochii de Vasilică Săvulescu de la Brăila, îl ştiţi pe Săvulescu cum e totdeauna, lînos, netuns, cu gulerul murdar, cu pantalonii cu genunchi. Gheorghidiu, de colo, pri-vindu-1 cum numără banii: „Mă, Vasilică, acum că ai bani, mai du-te şi tu la baie, mă". Da Vasilică, de colo: „Zău, mă Nae, fac baie în fiecare zi". Şi serios, acesta: „Ascultă, Vasilică, atunci schimbă apa..."
Rîd toţi cu hohote, pe urmă unul întreabă dacă ştim ce i-a. făcut unui alegător al lui.
—	Vine — spune povestitorul — un tip. care-i cerea de doi, ani să-l numească în vreo slujbă: „Coane Nae, acum a murit, de o jumătate de ceas, Iorgulescu de la primărie, vreau eu locul lui!" „Vrei locul lui, mă Vasiliule?" „Da, coane Nae!" „Bine, ma, uite-ţi dau o scrisoare pentru primar." Şi scrise primarului o carte
5
10
15
20
25
30
35
40
de vizită închisă, în care-1 ruga să ia măsura lui Ghiţă Vasiliu şi, dacă i se potriveşte coşciugul, să-i dea lui locul mortului.
Alte hohote de rîs, alte exclamaţii de admiraţie pentru Nae Gheorghidiu. Aflu acum că a făcut împreună cu Lumînăraru şi o excelentă afacere cu statul. Fabrică muniţii pentru armată, foarte scump plătite. Mi se pare că niciodată n-au să mai plece oamenii aceştia. Anişoara ţine acum ca Iorgu să spuie alta bună a lui Nae Gheorghidiu. Fireşte că toţi acceptă şi Iorgu povesteşte:
—	în prag, la Capşa, Nae se întîlneşte cu un vag cunoscut, un tip de prin nordul Moldovei, unul Mihai Tutunaru. „Ce mai faci, Nae?" „Bine, dar tu?" „Păi să vezi, că am fost la Viena, că mi-e nevasta bolnavă în sanatoriu... am făcut acolo un consult... că a trebuit să las pe soăcră-mea la moşie tocmai acum cînd e lucrul în toi, că am luat în arendă şi o moşioară a lui frate-meu", şi dă-i, şi dă-i... Nae, de colo, îl priveşte lung, aşteaptă şi, pe urmă, mirat: „Ascultă, dragă, ce te-ai apucat să-mi spui mie toate astea? Eu te-am întrebat ce mai faci, aşa cum se întreabă. Ce, tu ai luat-o în serios?"
Alte rîsete. Un tînăr povesteşte că Nae Gheorghidiu áre aprobată în buzunar, de către un ministru, care fusesş, e drept, numai interimar la Finanţe, o petiţie, pentru două vagoane de radium, predabile în gara Ocnele-Mari, cu preţul de cinei mii de lei vagonul. Celor mai mulţi nu le vine să creadă, dar tînărul îşi dă cuvîntul că a văzut petiţia şi că Nae obţine de la acest ministru acum ce vrea, numai să nu mai arate la toată lumea aprobarea dată. Eü aveam febră de nerăbdare.
Abia după-masă, tîrziu, cînd lumea plecase, aducînd iar vorba, am aflat că într-adevăr Iorgu fusese la ţară la 15 februarie.
Pe unnă am întrebat de-a dreptul, cu ochii vii, pe Anişoara:
—	Te rog, spune-mi, a dormit Ela în februarie la tine?
Mi-a răspuns rece, calculat:
—	Nu ştiu.
151
—	Te rog, Anişoară, spune-mi... te rog mult.
Şi, făcînd pe stînjenita:
—- Nu ştiu... nu pot... sînt patru luni din februarie pînă acum, ce vrei !...
5	— Totuşi...
—	Ştef, te rog, nu insista, că nu pot să spun nimic. Iar Iorgu, gros, cu faţa mare, ştergîndu-şi de vin
mustaţa groasă şi scurtă, nemaiputîndu-se stăpîni:
—	A dormit... dragă, a dormit în vremea aceea cam io de două-trei ori, de cîte ori plecam eu la moşie... o
chema Anişoara, că-i era urît singură.
E în mine o lumină care-mi umple ochii de lacrimi.
—	Şi de ce nu mi-aţi spus pînă acum?
—	De unde ştiam noi de ce v-aţi certat? Şi pe urmă, 15 naiba să le ia de femei, că încurcă lucrurile de nu le
mai descurcă nimeni. Şi-a ales o scobitoare, a pus-o între dinţi şi apoi a măsurat liniştit farfuria cu brîn-zeturi.
O săptămînă întreagă, o lună, a fost o beţie de dureri 20 amare transformate în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Tot trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicaţii, mai ales după fericirea ei, acum nestăpînită.
Am mai rămas două săptămîni în Bucureşti, pe 25 urmă am fost concentrat şi asta mi s-a părut o calamitate, dar am aranjat aşa ca ea să petreacă vara la Cîmpulung.	*
Pe o stradă albă, care ducea spre Mateiaş, găsisem la o familie, mai demult cunoscută, o cameră mare, 30 curată, cu sofale jumătate din cuprins,; iar alături o odaie mică, pentru bucătăreasa adusă de la Bucureşti. Era destul de aproape de mine, căci de la Dîmbovi-cioâra la Cîmpulung să tot fie treizeci şi ceva de kilometri şi avea deci mereu ameninţarea venirilor mele 35 neprevăzute, asemeni unui rond de noapte pasional. La început eram, oarecum, într-un anumit sens, liniştit. îmi scria că se simte mulţumită, că aerul limpede şi cu miros de brad îi face bine, mai ales după iarna de petreceri, că n-a făcut nici o cunoştinţă nouă, 40 că e „încîntată", că nici una din vechile noastre cunoştinţe nu e în Cîmpulung.
152
îmi descria micile ei bucurii singuratice în această staţiune de vară. Să citească dimineaţa cîte o carte, pe bancă, pe bulevard sau în parc, urmărind jocul copiilor, cu bonele lor, să se ducă la piaţă să cumpere 5 brînzeturi, zmeură şi mere, să doarmă leneşă după-masă; la şase, să ia dulceaţa şi cafeaua cu coana Atena, gazda şi vechea prietenă. Că seara, uneori, făcea pim-bări cu Tanţi şi Zoica, nepoatele coanei Atena,1 pe bulevard, ca să asculte muzica, io Aproape în fiecare zi, la popotă, primeam cîte-o scrisoare, cam cu acelaşi cuprins, care mă liniştea ca o binefăcătoare promisiune.
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE
Dar ultima scrisoare mă chema „negreşit" la Cîm-pulung, pentru sîmbătă, sau cel mai tîrziu duminică. Era o impresie tulbure, care mă neliniştea. încercasem în toate chipurile să obţin o permisie de două zile, 5 fără să izbutesc. Pîndisem ca să găsesc în toane bune pe comandantul de batalion, căutasem să-mi atrag laude pentru modul în care îmi conduceam plutonul şi izbutisem. Arătos şi cumsecade oriunde, căpitanul Dimiu devenea de neînţeles cînd era vorba de această permisie. 10 Miercuri seara, după-masă, căpitanul Corabu trimisese, rugat de toţi, ordonanţa să-i aducă flautul şi ne-a cîntat cîteva bucăţi nemţeşti, de un sentimentalism luminos şi catifelat, cu totul în contrast cu firea cruntă şi iute a acestui om, care îngrozea pînă şi pe superiorii lui. 15 La Viena, cînd era ofiţer în regimentul 5 vînători, luase şi lecţii la conservator şi era preţuit ca un adevărat artist de camarazii lui nemţi. îi făcuseră cadou, la plecare, după obiceiul regimentelor austriace, o tabacheră de preţ, plată, cu o potcovioară într-un colţ, 20 cu iniţialele lui împletite, de aur, într-alt colţ, cu semnăturile tuturor săpate, în facsimil, înăuntru. Acum căpitanul Dimiu, cu mîinile puţin cam scurte, încrucişate peste talia care nu mai încăpea în veston, asculta grav muzica, asemeni unui epitrop de biserică de sat, 25 cazania. N-a zîmbit decît cînd căpitanul Floroiu, care, cu mustaţa bătrînicioasă şi blondă, trecea, oarecum,
154
drept intelectualul batalionului, a rugat pe Corabu să cînte doina, a cărei execuţie e tradiţională la flaut, ca ouăle roşii la Paşti. Căpitanul s-a executat şi a cîntat-o cu un simţ al melancoliei, al dorului, aici, între pustiurile 5 muntoase, crescute în noaptea rece, de ne-a copleşit pe toţi.
Mi-am lungit gîtul după Dimiu şi, încet:
—	Domnule căpitan, v-aş ruga să-mi daţi voie sîm-bătă şi duminică la Cîmpulung. Vorbeam cu răsuflarea
10 rărită, în şoaptă miloagă, aproape.
Mi-a răspuns, fără să se uite la mine, scurt:
—	Nu se poate, şi a ascultat măi departe flautul.
A doua zi l-am pîhdit cînd a apărut pe platoul de
instrucţie, trecînd de la companie la companie, cu 15 mustaţa cuminte şi groasă, ca un harnic arendaş de la un ogor la altul. N-am putut să-i vorbesc, căci se încurcase în probleme de tactică, pe care le-a descurcat pe urmă, simplu: „Domnule, trebuie să-l prinzi totdeauna pe flanc“, spre deosebire de căpitanul Floroiu, 20 care expunea erudit o temă, şi de căpitanul Corabu, care îşi pedepsise compania, cu ofiţeri cu tot, să urce de douăzeci de ori în fugă un povîrniş apropiat şi deci era alături; atent, cu încruntare, să vadă dacă i se execută ordinul.
25 La ora raportului, cînd am venit în odăiţa care slujea de cancelarie batalionului, l-am găsit iar cu căpitanul Floroiu, cu vreo doi sergenţi de la popotă. De o săptâmînă, socoteau mereu, cu energie tăcută, ca să iasă la capăt. Sîmbăta trecută, regimentul avusese 30 inspecţia generalului comandant de divizie şi batalionul nostru priimise ordin să pregătească, jos în tabără, o masă după cuviinţă. Oamenii clădiseră un umbrar de frunze proaspete, lăutarii primiseră vestoane noi. Vreo • trei-patru, reputaţi ca vînători, fusese trimişi în munte 35 să aducă vreo capră neagră, căci mergea vestea că peste prăpăstiile şi piscurile Pietrei Craiului ar fi cîteva capre negre. în realitate, vînătorii n-au adus decît o căprioară şi,;. sub sugravegherea unui comandant ofiţer, care trecea drept mare meşter, s-a servit spinarea de căpri-40 oară cu sos şi cu ciuperci. Multă bătaie de cap i-au dat meşterului camarad însă păstrăvii. Bucătarul nostru era
155
prea neşlefuit ca să poată găti o masă atît de subţire ca păstrăvii fripţi în pesmet. Nu mai spun că şi vînatul lor a fost o problemă foarte complicată. Pentru noi, mai vînam şi cu gránatele Savopol, că tot nu erau 5 bune de altceva, cu toată paza. Acum însă, ca să nu se sfărîme carnea fină, trebuiau prinşi cu mîna, pe sub pietre, în apa tăioasă de rece, de la izvoarele Dîmbo-vicioara, dar prinşi chiar în zorii zilei de sîmbătă,
: pentru că: „Ascultă-mă pe mine, domnule, păstrăvul IO nu e de mîncat decît viu... nici cîteva ceasuri nu ţine. Dacă vrei să mănînci păstrăv după cinstea lui... Şi pe urmă, dacă nu l-ai gătit, s-a isprăvit. Dacă nu e untul bine încins, nu mai e păstrăv, e terci. Asta nu orice bucătar ştie s-o potrivească după dichisul ei, că dacă-i 15 prost, îl usucă, dar la mijloc îl lasă crud de-ţi dă greaţă.“
Explicaţii care dădeau răcori celor cu răspundere: „Yasiliulc, frate, să nu ne laşi". Doi inşi aveau să îngrijească de ale băuturii: nişte braghină vestită de 20 pe lingă Goleşti, ţuică de Cîmpulung, „dacă n-o găsi de Văleni", şi zece sticle de şampanie, Mumm Very Dry, „căci nunjai de a^sta bea". Caşcavalul proaspăt de Cîmpulung, zarzavaturi şi legume, alese cu grijă, cădeau în sarcina popotarului obişnuit. Dar ceea ce a dat 25 mai multă emoţie căpitanilor noştri (generalul venea să facă o inspecţie în vederea înaintărilor la gradul de maior) a fost că a trimis vorbă anume să i se dea la începutul mesei două ouă fierte, numai două, „dar dacă nu se pot găsi absolut proaspete, mai bine să se 30 renunţe"! Cîtă bătaie de cap pe bieţii oameni, că au dat în grija unei ordonanţe anume supravegherea unui cuibar şi tot le era teamă că s-ar putea produce vreo încurcătură, încît ordonanţa să dea dintre cele mai puţin proaspete... Dar, în sfîrşit, totul trecuse cu bine, 35 ouăle fusese într-adevăr proaspete, iar diferitele bunătăţi îngurgitate, digerate cu laude.
Acum toate cheltuielile prînzului era îndemn să fie scoase din „economii", exact de la „ordinar", adică de la masa trupei, căci regimentul nu avea fonduri spe-40 ciale. Raţiile celor care erau în permisie, ajustări de carne la cazan şi ceva mai puţin zahăr la ceai, toate
156

cumpănite cu chibzuinţă, de la o zi la alta, trebuiau să acopere deficitul. Am aşteptat zadarnic să se termine adunările de cifre şi cercetarea tablourilor. In cele din urmă am plecat, căci am înţeles că nu pot obţine, 5 întrerupînd o asemenea discuţie, ceea ce nu obţinusem cînd se cînta doina.
După-masă ne-a chemat să ne împartă nişte broşuri trimise de la regiment. Erau cîteva cărţulii subţiri, tipărite prost, pe hîrtie de jurnal, cu coperte verzi sau 10 galbene, ca „legea chiriaşilor", de pildă. Noi învăţăminte de pe frontal occidental se numea una. Alta: .. Rolul artileriei în războiul actual. în sfîrşit, o a treia: Notele unui căpitan din armada germană. Cîte un căpitan sau maior, din birourile statului-major, traducea şi 15 tipărea astfel de broşuri, fie că-1 interesau, fie că voia să arate că are de lucru, dar nimeni nu ,le dădea nici o importanţă, şi, trimise la corpurile de trupă, zăceau prăfuite în pachete, ca teancurile de broşuri patriotice prin pivniţele prefecturilor. Din cînd în cînd, „ca să se 20 descarce", aghiotanţii de regimente le: distribuiau la ofiţeri. La drept vorbind, ele ar fi trebuit să fie citite de către generali şi state-majore, căci era vorba de învăţăminte pentru conducere, la început, iar eu şi cu Orişan eram convinşi şi chiar uimiţi de seriozitatea 5 cu care se documentează ofiţerimea noastră superioară — căci aceste cărţuÎii erau cu adevărat extrem de interesante — dar mai tîrziu am înţeles că supraevaluasem anumite inteligenţe. Deci, în timp ce luam bucuros broşurile:
30	— Dotnnule căpitan, vream să vă rog, ca şi-aseară,
pentru o permisie de două zile la Cîmpulung... Am acolo...
—	Dragul meu, îmi pare rău, dar nu se poate, ce să-ţi fac ?
35	— Domnule căpitan, nici nu vă închipuiţi ce ser-
viciu mi-aţi face...
—	Cum să nu ştiu... ştiu... dar nu se poate...
Aseară, la popotă, în sfîrşit, a fost a treia încercare,
mai nefericită decît toate. Eram cu gura arsă, cu ochii 40 tari în cap, căci simţeam că nu voi putea fi lă Cîmpulung decît dezertînd şi, prevăzînd toată nenorocirea, eram
157
totuşi hptărît să dezertez. Toată noaptea m-am fră-mîntat mistuitor.
Iată, au început să se albească ferestrele, în casă întunericul se răreşte ca un praf şi eu n-am închis încă
5 ochii. Cearta cu Corabu mi se pare ştearsă.
—	Dom sublocotenent, vă cheamă dom căpitan Di-miu... a venit după dumneavoastră Nistor Oancea.
Căpitanul Dimiu e în cămaşă de noapte ţărănească şi în papuci.
10	— Domnule... vrei să pleci la Cîmpulung?... Ai
treabă acolo ?
—	Domnule căpitan, trebuie să mă duc negreşit...
Tace îndelung, pe gînduri, ca şi cînd m-ar fi chemat
doar aşa, ca să-mi puie o întrebare acolo, şi numai după
15 un timp :
—	Deh ! domnule...
—	Domnule căpitan...
Acum soldatul îi aduce pe masa ţărănească, acoperită cu pînză de casă, o dulceaţă şi 6 cafea neagră.
20	— Mai adu o dulceaţă, Gligore, şi o cafea pentru
domnul sublocotenent. Şi, întorcîndu-se spre mine: Eu m-am deprins să mă scol de dimineaţă şi asta e „cafeaua mea cu lapte".
Mă măsoară din cap pînă în picioare şi iar tace.
25 îl măsor şi eu încercînd să ghicesc ce gînduri are, ba sînt ispitit să-i dau brînci, înspre cel bun.
—	De, domnule... ştiu eu ce să fac ?... Deh... i-am spus-o şi lui Orişan aseară. E ordihul regimentului să nu părăsească nimeni unitatea. Uite ce... Ia un om
30 cu dumneata, care ştie să te ducă pe deasupra, să ocoleşti Dîmbovicioara, dai drept în şoseaua mare, ca să nu întîlneşti pe nimeni de la regiment. Dar şi dacă te întîlneşte cineva, să spui că te-am trimis să faci o recunoaştere spre Rucăr.
35 Am crezut că irumpe totul în mine de atîta frenezie.
—	Domnule căpitan, n-aveţi nici o grijă.
Aş fi vrut să trec pe la Orişan să-i mulţumesc, dar mi-era să nu întîrzii. Probabil că aseară, la popotă,
40 au discutat cu toţii întîmplarea, datorită lui.
158
. Am luat un soldat care ştia drumul peste culme şi am pornit-o aşa cum mă găseam.
Mai întîi spre Giuvala, urcînd încet, pe urmă am ocolit, vîslind peste păşuni şi fineţuri, pînă deasupra 5 şoselei mari. Era un soare viu, ca de cristal apos şi cu raze evidente, care dădea reverberaţii umede culmilor stîncoase şi făcea proaspăt verdele vegetal. Rouă se uscase, dar tot mai dăinuia cît să ne ude încălţămintea. Munţii cei mari, priviţi cum veneau amenin-10 ţători spre noi, de sus, creşteau, desfiinţînd depărtarea, în stînga, Ghimbayul, nemaipomenit de masivă moschee de piatră (pe lîngă ea, Sfînta Sofia să pară jucărie de copii), are de jur împrejurul cupolei de piatră povîr-nişurile de sute de metri, drepte ca nişte pereţi din care 15 însă creşte o vegetaţie de stînci, ici-colo amestecată cu cea de brazi. Aceste povîrnişuri sînt atît de apropiate de cele ale munţilor vecini, numai cîţiva metri Uneori, că fundul prăpăstiilor, cu pîraiele lor, n-au văzut de cînd e lumea, niciodată, soarele... ici-colo, 20 nici lumina lunii. Povîrnişurile acestui munte, necercetate de nimeni, 1-ău făcut un adevărat cuib de urşi.
La dreapta, apropiată, mărită încă, Piatra Craiului, cu aspectul ei de dom gotic, de stîhcă dantelată; iar 25 în fund, alergînd puternic şi acoperitor spre noi, um* plînd jumătate din vedere, Păpuşa, unul dintre munţii mari ai ţării, deasupra Iezerului, pare, ca să completăm tripticul impresiilor acestea, o turlă deasupra unei înalte şi lungi biserici româneşti. în valea dintre aceşti 30 munţi e Dîmboviţa cu pîraiele ei, luptînd cu stîncile ca să răzbată, bolovănindu-se, strălucind la ocolurile însorite, ca argintul, mai ales lîngă podul alb de piatră, asemeni totuşi celor din Bucureşti. Prăbuşite în adîncul larg, dîmburi împădurite, coline şi plaiuri cu fîneţe 35 (ca acela unde ne găsim acum), ici-colo căsuţe şi, în sfîrşit, şarpele alb al şoselei dau conţinut văii. Fîneţele sînt împărţite prin mari poligoane neregulate de garduri mici de bolovani, după proprietarii lor. în mijloc, închise în ţarcuri, ca nişte oi prea mari, căpiţele de 40 fîn de la al doilea cosit. Aerul e rar, miresmat de răşina de brad, de fîn copt, de fragi trecuţi la vremea asta, şi
15»
ameţeşte, tare ca drojdia. Lăcustele ne sar din cale, sprintene ca şi dimineaţa asta întreagă.
Să fii acum aici, fată dragă, lungită lingă mine, pe o căpiţă de fîn aşternută jos, Să priveşti cerul înalt 5 şi proaspăt, departe de „bandă" şi de meschinăriile saloanelor, să respirăm aci adînc şi să-ţi încălzească trupul plin soarele, să-l încingă pînă în miezul zilei, aşa cum încinge, vara, de la facerea lumii, toată priveliştea de aci. Dacă nu rămîn, e că trebuie să ajung io mai curînd — fie şi acolo — să-ţi prind mijlocul viu între braţele mele cu coatele lipite de şolduri.
Am început, fireşte, iar, să merg întins, căci dacă suferisem pînă să obţin învoirea, acum păream scăpat ca dintr-o praştie şi nebunia revederii creştea în mine 15 ca un spasm, pe care nimic nu l-ar mai fi putut opri pînă la istovirea lui.
Un muntean în iţari şi cămaşă, cu pălărie «¿mgu-, rească" pe cap, se opreşte din plimbarea coasei, ca să ne arate un drum mai scurt. Lingă ei, o femeie voinică, 20 tînără, cu picioarele în iarba up^edă, goale pînă sub genunchi, cu carnea pietroasă, cu aceeaşi pălărie de pîslă neagră bărbătească pe cap, ne priveşte mirată. Are şoldurile puternice şi sînii ca puii închişi în cămaşa învîrstata cu, negru. înţr-un m^r sălbatiş, cu fructe 25 ” închircite şi multe ca .zarzărele, au spînzurat o desagă cu merinde^
Mărioară dintre munţi.:, măi ;
Şi-ai fost drăguţă la mulţi,., măi Mi-ai fost drăguţă şi rikie.:. măi...
30 :	Pînă la Sfînta Mărie... măi...
r	.	’ .; l I,;	_ ;
Aşa trebuie săd se fi cîntat femeii acesteia vînjoase, făcută pentru luptat cu ■ ea mamei ei, bunicei ei. Pînă la Sfîntă Mărie... Pînă poimîme...
Grăbim iar pasul, căci soarele a început să urce.
35 Cu cît ne apropiem de ¡sat, de o parte şi de alta a şoselei, sînt acum gardurile de uluc ascuţite ca săgeţile, i toate la fel şi care închid livezile de pruni. Gîtroşi' şi codo-bature isterice zboară de ici-colo peste pietre de rîu, peste pomi.
160
Ajuns încă dimineaţa în piaţa, Rucărului, simţeam că mi se dilată inima, căutînd o ţrăsură pentru Cîmpu-lung. Neveste cu eoşnleţe ca nişte căldăruşe de răchită, pline cu zmeură culeasă din coclauri stîncoşi, pe unde 5 întîrzia, nu bănuiau ce nelinişte făcea să-mi ardă privirea. Munteni frumoşi şi muntence umblau forfota dîrguind, aşa de curat proaspeţi în portul alb-negru, că păreau figuranţi de teatru dacă n-ar fi fost de jur-împrejurul acestui sat culmile verzi sau stîncoase, stră-10 lucitoare toate de oglinda înrourată, albastră, a cerului şi de aurul luminii de dimineaţă. Simţeam în mine acea vagă importanţă, pe care> indiferent de alte sentimente, o simte în timpul pregătirilor cel care are să seşupuie unei operaţii, într-o zi frumoasă. Rezemat de bara de 15 fier a micului chei de piatră, priveam apa dumnezeiesc de limpede, făcută anume pentru creşterea şi bucuria păstrăvilor parcă, rostogolindu-se peste pietroaie, auzeam uruitul ferăstraielor care tăiau în lung buşteni şi zîmbeam gîndind la trupul gol şi auriu al 20 nevesti-mi, în aşternutul alb, pe sofaua de la Cîmpulung. Pentru ce viaţa, pentru ce nebunia acestei organizări sociale contrariază fericiri atît de fireşti? şi pe care le dorim atît de mult ? ...
Trecem uruind podul de lemn, lung de tot şi negru 25 cu picioarele lui multe, ca un gîndac nesfîrşit peste Dîmboviţa, desfăcută în şuvoaie, încărcată de buşteni cojiţi, bolovani şi pietriş. După Dragoslavele, alături de carele lungi de 8—10 metri, cu buşteni (căci au osiile desfăcute de leagăn şi roţile mutate la un capăt şi la 30 celălalt al celor trei trunchiuri de brad menite căratului), întîlnim adesea femei călare pe cai mici, cu şei mari de lemn, acoperite cu blană de oaie, mereu cu pălăriuţe negre, uneori peste marame, cu ii, înflorite altiţe şi cu şabace, în opinci scorţoase.
35 Spre Mateiaş, şoseaua pietruită văros urcă întortocheat, pare că dă uneori în gol, într-o apă a cerului, pentru ca, trecut de ocol, valea să se prăvălească jos de tot, cu drumuri şi sate acolo, în fundul larg al ei.
Am ajuns aproape de amiază. într-un pavilion în 40 grădină, ni se aşeza masa, dar pînăla ora prînzului am ieşit în oraş şi ne-am plimbat pe bulevard. Am fost
161
înduioşat de bucurie cînd am văzut că pe nevastă-mea n-o salută nimeni. Aveam orgoliul secret de a fi posesorul unui exemplar a cărui raritate trecătorii n-o bănuiau decît vag, după frumuseţea femeii, fără să ştie amara 5 voluptate a vieţii noastre sufleteşti. Era în această plimbare de amanţi prin marea mulţime ceva din plimbarea unor ofiţeri superiori, îmbrăcaţi civil, pe care soldaţii, dacă ar fi ştiut cine sînt, i-ar fi salutat înlemniţi.
Amiaza era învolată şi lumina fierbea, ca în cupă 10 şampania rece.
Prin faţa grădinii publice, mulţimea vilegiaturi-ştilor în haine şi rochii deschise ca de Paşti se îmbulzea primăvăratică. S-a oprit mirată, ca o fetiţă, în faţa unei fîntîni ţîşnitoare, pe umbrele de apă ale căreia, un savant 15 localnic, probabil, avusese ideea să arunce o minge de tinichea vopsită, care juca neobosită. Am trecut prin piaţa cu grămezi de mere, pere şi prune, coşuleţe cu zmeură şi mute, aşezate pe tarabe aliniate ca soldaţii. Untul era adus în putineiul cît o donicioară în care a 20 fost bătut. De acolo ne-am dus spre parcul băilor, prin oraşul cu casele luminoase, parcă în fiecare noapte spălate de ploaie sau de rouă, ceea ce nu împiedica soarele de amiază să fie viu şi neastîmpărat. Pe aleile cu brazi şi molifţi, cu copii care alergau şi bătrîni care jucau 25 table, aşteptîndu-şi rîndul la baie, ne-am plimbat şi noi, pînă în albia nesfîrşit revărsată, cu prundişuri şi şuvoaie împletite, a Rîului Tîrgului. Nu vream să cunosc pe nimeni, nu exista pentru mine decît femeia aceasta cu rochie de culoarea caisei, cu braţele goale, 30 lungi şi plinuţe, pe care în fiecare clipă eram ispitit să-mi alipesc podul palmelor. Pe podeţul de lemn, care e la intrarea în parc, peste pîrîiaş, s-a oprit să cerceteze mirată moara mică şi scocul ei de lemn, cu muşchi verde. O priveam eu, şi o privea toată lumea, pe fe-35 meia asta întoarsă cu spatele la noi, a cărei siluetă aurie toată parcă dădea încă răcoare priveliştii rustice. Cînd a întors ochii albaştri, erau tot aşa de limpezi ca apa care gonea peste podeala cu muşchi verde. Masa ne aştepta în chioşcul din fundul grădinii, proaspătă şi 40 ademenitoare, cu supă de pasăre, pui fripţi, brînzeturi şi zmeură, cu vizita — oprită în prag şi curioasă —
162
a doamnei Atena, care vrea să afle ce facem pe graniţă. Pe urmă am fost singuri.
Simţeam un val de recunoştinţă umilită, pentru femeia aceasta care n-avusese măcar curiozitatea să se 5 intereseze de ceilalţi oameni. Mi se părea concludentă această atitudine a ei... şi-mi reproşam neîncrederea şi neliniştea de altădată. Simţeam voluptatea unei posesiuni depline, a trupului şi a sufletului ei.
Siesta, în orăşelul obosit de aerul tare al dimineţii io şi cu perdeluţele trase pretutindeni, a fost pentru noi o după-amiază de istoviri exasperate şi de bucurii, care, deşi aşteptate, erau cu atît mai preţuite. Negreşit, trupul alb-auriu al acestei femei nu era fără cusur. Evi-tînd să aibă un copil ca să nu-şi diformeze corpul, din 15 "cauza brutalităţii tratamentului ajunsese la rezultat opus. Cînd eram furios şi sufeream din pricina ei, simţeam un fel de drojdie de satisfacţie că sînii, nici chiar atufici cînd era culcată pe spate, nu mai aveau acea elasticitate dură de fructe, că acum, cînd se măriseră, 20 alunecau uşor, fireşte prea puţin, înspre coaste fără să mai afirme neastîmpărata mură, ca un sigiliu al voluptăţii, din vîrful lor. Plinul şoldurilor nu mâi avea liniile de liră de la început şi era ciudată corespondenţa între impresia aceasta de scădere, de atrofiere pură a lor şi 25 înflorirea molatică a sinilor. Muşchii coaspelor, care erau, în zilele dintîi, întinşi, seiheţ, de la genunchi pînă la şold, acum se relaxau, mai catifelaţi, mâi dulci la pipăit, imperceptibil, spre interiorul picioarelor. Dar atît de inexplicabile sînt întortocherile iubirii, că acum, cînd 30 o simţeam înduioşat alături, tocmai aceste scăderi erau pentru mine prilejuri de voluptate. îmi plăceau, parcă mai mult ca oricînd, aceşti sîni molatici şi ascultători, care îmi umpleau, cu greutatea lor dragă, palmele, luîn-du-le forma, şi îmi lipeam, cu o dureroasă bucurie, obrajii 35 de coapsele cu frăgezimi molcome de petale, care altădată tresăreau elastice şi nervoase.
Vorbisem puţin de tot, întreaga după-amiază, căci simţeam că vorbele, faţă de gesturi şi prezenţă, erau de pfisos, ca hîrtiile monetă în ţările cu acoperire totală în 40 aut/ Cîndva însă, nevastă-mea duse mîna la căpătîi, luă din tabacheră o ţigară, o puse în vîrful unei ţigarete
163
şi o aprinse gînditoare, cu chibritul. Gestul acesta avea o eleganţă, acum naturală; dar la început trebuie să fi fost socotit de ea, cu convingere, ca un semn de „distincţie". Acum nu era, mai aproape vorbind, decît un 5 gest de acreală distinsă. Era un gest absolut mărunt, dar parcă ar fi trecut un nor stupid peste toată voluptatea.
Aş fi vrut să nu mi se întunece figura şi nu puteam rezista.
io în zilele noastre de dragoste adevărată, nevastă-mea n-avea niciodată, goală, poze de eleganţă studiată. Frumuseţea ei era toată spontaneitate şi mişcare. Trîn-tea cu picioarele în perne, se înghesuia sau se răsucea ca să-şi caute ciorapii şi orice mişcare à ei crea o atitudine 13 de nud în pictură, neasemănat de frumos, de care ea nu-şi dădea seama. Că să ia o ţigară ca acum, şi-ar fi răsucit mijlocul, sau ar fi întins amîndouă braţele, sau ar fi făcut orice altă mişcare, dar gestul acesta „distins" mă îmbolnăvea prin sugestiile lui. N-aveam nici o dovadă 20 că mă înşela, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere dé a poza goală, de „a face impresie", de care ea nu-şi mai dă seama, şi caré éra'revelator pentru ceea ce nu ştiam eu. Pe urmă rievastă-mea se socotise, pînă la raidurile noastre mondene, inferioară 25 mie şi asta se simţea din modul în care se purtă în faţa mea şi faţă de mine. Mai tîrziu, pare-se, a descoperit că neştiinţa mea la dans e o inferioritate, că neglijenţa (relativă, foarte relativă) în îmbrăcăminte e un fel de dovadă de „lipsă de rasă", cînd comparaţia se impunea 30 cu cei pe care ea şi prietenele ei îi numeau între ele tirés à quatre épingles". Acum, în acreala blazată ă: gestului ei, în poza independentă cu care aprindea, cu degetele întîrziat resfirate, chibritul, vedeam o nouă întărire a bănuielii că sînt înşelat. în lumea ei, ase-35 menea atitudini trebuie să-fie foarte preţuite...
— Ascultă, Ştef, voi ce faceţi acolo, pe graniţă? Vă pregătiţi de război?
I-am răspuns, sărutîndu-i pentru mine umărul rotund, că nu facem nici o pregătire şi că, dealtfel, sînt 40 sigur că nu vom intra în război.
164
—. De unde,., acum e absolut sigur, dragul meu, mîine e consiliu de coroană, şi se înveli iar într-o roto-coală importantă de fum...
I-am arătat că au mai fost consilii de coroană, că 5 nu e nici un pericol.
—	Mai bine... ah, ce bine ar fi să se termine odată povestea asta... Nu ţi-e frică să mergi la război?
Eu mă gîndeam că aş fi înnebunit de teamă s-o las pe ea cu absoluta certitudine că n-are nici un control, io Toată faţa roi s-a crispat, întunecat de gîndul acesta.
A băgat de seamă şi m-a întrebat numaidecît:
—	Ţi-e frică într-ad!evăr ?
în clipa asta am simţit că voi dezerta pentru trei zile, orice s-ar întîmpla cu mine, ca să viu prin surprin-15 dere să văd ce face. I-am răspuns că nu ştiu, că nu m-am gîndit la asta. Adevărul e însă că mă gmdisem. De multe ori imaginam cîte o bătălie şi mă vedeam conducîndu-mi plutonul cu o bravură atît de extraordinară, încît toţi şefii mei să se entuziasmeze. De pildă, să merg în picioare 20 pe tot cîmpul cu oameni culcaţi. Să pot fi văzut de departe cu binoclul, iar acasă, peste cîteva zile, toată lumea să fie uimită de isprăvile mele, să am un fel de legendă, iar nevastă-mea să protesteze uşor şi orgolios, cînd toată lumea îi va vorbi despre purtarea mea în 25 război.
—	A, nu-1 ştiţi?... E un nebun şi jumătate... I-am spus să se astîmpere, că nu vreau să mă lase văduvă.
Şi totuşi, cînd visam noaptea că iau parte la lupte, eram ca paralizat de groază.
30 Cu mîna sub sînul cald al femeii, căutam acum să descifrez, în ritmul ei interior, ce gîndeşte.
—	Ascultă, Ştef, tu ştii că dacă, Doamne fereşte, mori în război, situaţia mea e foarte nelămurită?
Am început să zîmbesc, pe jumătate ironic, dar pe 35 jumătate mirat de preocupările ei — şi i-am şoptit în ureche ca un secret cald:
—	Dacă n-ai vrut să ai copii...
—	Eu? Tu n-ai vrut, de ce mă acuzi acum pe mine?
Am privit-o, mirat de lipsa ei de memorie, de uşu-
40 rinţa cu care, adevărată femeie, trecea peste, logică.
Am sărutat-o pe colţul gurii.
165
—	De ce eşti îngrijorată? Tu ştii că voi face un testament.
—	Chiar cu testament. Va trebui, cine ştie, să mă judec cu mama ta, cu- rudele tale.
5 Eram mirat:
—	Atunci, ce vrei?
Mi-a cuprins umerii cu o feminitate aprigă şi m-a privit de aproape.
—	Ascultă, Ştef, trece o parte din lirele englezeşti io de la Banca Generală pe numele meu.
Am înţeles, mort, tot tîlcul acestei zile infame. în timpul războiului, în ziarele franţuzeşti, la mica publicitate, apăreau anunţurile spionilor germani în limbaj convenit. Şi anunţul următor:
15 „De închiriat apartament mare, şapte odăi, din cauza plecării. Adresaţi ziar 235".
însemna in realitate:
„Ieri au trecut spre gara Amiens şapte regimente cu destinaţie necunoscută. Planul 653 expediat prin agentul 20	H33."
Aşa iruLapărea mie, avînd cu totul alt înţeleg această zi de dragoste prea arătoasă.. ,J
Am tăcut îndelung, cu încăpăţînare, şi cînd ea a stăruit, a izbucnit cearta. Mi-a reproşat egoismul meu, 25 mi-a arătat că m-a iubit şi cînd eram sărac şi ca acum mă îngrijorează atît de puţin soarta ei. î-am repetat că îi voi lăsa prip. testament tot, dar ea insista, cu mînie şi dispreţ abia stapînit, să-i fac donaţia.
Pentru mine, dragostea aceasta era o luptă neîntre-30 ruptă, în care eram veşnic de veghe, cu toate simţurile la pîndă, gata şă previu orice pericol.
Am înţeles dintr-o dată, deci, ce vrea femeia. Dorea, fără îndoială, ca, adăpostită de griji, să se despartă de mine.
35 M-a cuprins o furie abia stăpînită. Priveam cu ură şi dispreţ corpul acesta ameninţat de îmbătrînire timpurie, care vrea să mi se sustragă, să mi se înstrăineze. Desigur a simţit asta, căci imediat a tras cearşaful pe ea, şi-a sprijinit capul pe braţ şi a început, sau a încer-40 cat, să plîngă:
166
—	Nu. mi-aş fi închipuit niciodată că am să ajung să fiu tratată astfel. Şi de către cine? De către acela pe care-1 ador, pentru care-mi sacrific prieteniile.
Vulgaritatea frazei nu m-a surprins, căci acum o 5 vedeam aservită stilului vulgar al lumii pe care o admira.
Ba cţriar, mi-am dat seama că încă aş putea să-l gîndesc cu alt înţeles. „Să sufăr eu atît din cauza unui bou, care nici nu ştie să danseze şi cînd e alături de 10 mine, la restaurant, mă plictiseşte cu mutrele lui tîm-pite..." Sau către amant: „Dragă, am să-ncerc totul, dar nu ştii ce încăpăţînat e dobitocul ăla ? Parcă eu nu aş vrea să fim amîndoi, singuri în străinătate?"
Mi-a reproşat apoi o mulţime de gesturi nedelicate 15 din trecut, jignirile ei, a făcut profeţii în ceea ce priveşte purtarea familiei mele, şi, în tot ce spunea, eu nu vedeam decît furia de animal care nu izbuteşte să obţie ceea ce îi vor simţurile.
Bătăi în uşă au răsunat înăuntru ca intrarea mate-20 rială a unui spirit.
—	Ei, somnoroşilor, îmbrăcaţi-vă, că a început lumea să iasă la plimbare pe bulevard.
Era coana Atena, care „frola" în modul acesta prezenţa mea în casa ei şi ne sublinia calitatea de amanţi. 25 M-am îmbrăcat, tăcînd cu ostilitate, şi am lăsat-o mînioasă şi îmbufnată pe aşternutul sofalei.
Lumina soarelui îşi pierduse tăria, avea acum prelungi clinuri gălbenii, de asfinţit. Pe strada întortocheată şi pavată cu bolovani de munte, grupuri de vile-30 giaturişti coborau spre parc şi bulevard. Erau fete şi femei tinere, în rochi albe, uşoare, cu voaluri spumoase pe umeri, ofiţeri, liceeni, fete de şcoală (backfischuri pe vremea aceea), care coborau din toate direcţiile spre centrul oraşului, ca spre un rendez-vous general. Pe 35 urmă se înghesuiau toţi, defilînd unii prin faţa altora, remarcîndu-se sau nu, provocînd sau prelungind mici discuţii cu surîsuri şi priviri.
La colţ, m-am loviţ faţă în faţă cu un grup, care, în alb şi cu pantofi fără toc (şi cei doi băieţi şi cele două -40 fete brune), mergeau fiecare, purtîndu-şi rachetele ca o solie, la tenis.
167
M-am oprit la o masă,\ pe trotuarul din faţa cofetăriei, şi am cerut un lichior, privind fără interes mulţimea care se grămădea pînă şi printre mese, cînd, am îngheţat: pe partea cealaltă a bulevardului trecea G.
5 într-un costum de culoarea nisipului, parcă nou, cu cravata roşie, în capul gol. Cu mustaţa mică neagră, cu obrazul ras proaspăt şi pudrat, cu mersul elastic, atrăgea luarea-aminte â tuturor. Nu mă mai îndoiam acum, venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant. Poate că 10 împreună hotărîseră chemarea mea de pe graniţă, pentru actul de donaţie.
Parcă din tot corpul s-a scurs sîngele din mine, prin picioare, în pămînt. Aveam impresia că am devenit ud, neputincios şi bolnav. Era în sufletul meu ca un peisaj 15 nou, ca ajungerea trenului într-o staţie de ocnă.
Stăteam aşa, părăsit, paralizat, fără* să pot gîndi nimic. Totul era amorţit în mine. Pe urmă mi-am spus că trebuie să-i omor.
M-am dus acasă ca un somnambul, fără să văd şi să 20 aud nimic din jurul meu, fără să ştiu nici în amintire, acum, ce era în străzile pline de lume străină, ca o figuraţie. Ea era încă acasă. I-am spus că m-am întîlnit cu colonelul, care mi-a dat ordin să plec imediat la regiment. Mă privea nedumerită, suspectînd această bruscă 25 hotărîre.
—	Spuneai că de abia ai plecat? Că tocmai ai ocolit Dîmbovicioara, ca să nu-1 întîlneşti pe colonel. Ce să caute aici?
A trebuit să afirm cu grabă, surprins de această 30 ţinere de minte a ei:
—	E aici în Cîmpulung. Era cu încă un ofiţer de la divizie... M-a chemat şi mi-a spus că neapărat, astă-seară încă, să fiu la regiment.
Mi-am încins sabia, mi-am verificat steyerul de buzu-35 nar, am sărutat-o chiar, pe această femeie care nu mai era a mea, care era amorţii. Am privit-o cu indiferenţa cu care priveşti un tablou. Şi frumuseţea ei blondă era acum de reproducere în culori, vreau să spun că avea ceva uscat, fără viaţă, aşa cum e diferenţa între culoarea 40 uleioasă şi grea a tabloului original şi între luciul banal al cromolitografiei.
168
5
10
15
20
25
30
35
40
îmi spuneam, în gînd, cu simplitate; voi fi dus în faţa juraţilor. Totdeauna am avut obsesia lor şi acum mă vedeam ajuns acolo, ca şi cînd, încă de cînd eram mic, primisem un bilet cu destinaţia asta. Nici un moment însă nu m-am gîndit să mă sinucid şi eu. Femeia aceasta, omul acesta mă minţiseră, jucaseră cu mine o comedie sinistră al cărei sfîrşit nu putea fi decît pedeapsa lor.
Şi, cu acelaşi automatism de om purtat de o idee fixă, am pornit-o pe strada bolovănoasă în jos.
Pe bulevard, cred, mă opreşte o voce scurtă şi tăioasă:
—	Domnule sublocotenent...
Era locotenentul-colonel, ajutorul comandantului.
—	Dumneata eşti din ** ? şi-mi spuse numele regimentului. Nu vorbisem, de aproape, niciodată amîndoi. Ce cauţi aici?
M-am gîndit la tot răul pe care puteam să-l fac comandantului de batalion şi am mărturisit că, fiind trimis la Rucăr, m-am abătut pînă aci.
—	Am dat ordin să nu-şi părăsească nimeni unitatea. Ai să pleci imediat la Dîmbovicioara.
Cît timp eu conduceam lumea, o conduceam în mod logic. Acum, eram la deriva unor puteri superioare mie şi nici o întîmplare nu mă mai putea mira. Această întîlnire cu colonelul, pe care o minţisem cu un sfert de oră mai înainte, nu făcea decît să-mi întărească şi mai mult convingerea amorţită că tot ce e de întîm-plat trebuie să se întîmple.
M-am închis într-o cameră de hotel, la capătul micului bulevard şi cum clădirea, veche, era latură curmezişă la capătul lui, de la fereastră priveam în plin, în faţă, mulţimea care se plimba. Am tras perdeaua, am spionat cîteva clipe şi pe urmă m-am lungit pe patul destul de murdar, cu cuvertura ieftină şi perna prea mică.
Fac, cu o plictiseală indiferentă, planul răzbunării. La ora zece mă voi ascunde pe o uliţă vecină, de unde pot supraveghea intrarea şi ieşirea din casă. Dacă ea pleacă de-acasă, o voi urmări pînă la locuinţa lui. Dacă vine el la ea, voi bate întîi, iar dacă nu mi se va deschide imediat, voi sparge uşa şi pe urmă ce va fi voi vedea.
169
Dacă pînă la miezul nopţii nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă şi trebuie s-o găsesc culcată, căci mi-a spus că se culcă devreme şi deci minciuna e un indiciu de vinovăţie. înseamnă,nu-i aşa? că e la amant. Dar 5 cum să găsesc locuinţa lui? M-am gîndit să trimit pe cineva să afle adresa, îmi dau seama însă că e o copilărie. Dealtfel, am certitudinea că el va veni la ea. Bătaia în uşă a coanei Atena, reamintită, mi se pare acum suspectă, aşa ca un soi de exces de zei cu înţeles.
10 Beam un pahar gros de apă verde şi vroiam să pun revolverul pe măsuţa de noapte, cînd aud bătăi sfioase în uşă. Chelnerul îmi spune că mă cheamă cineva numai-decît jos. Nu pricep nimic şi cobor.
E colonelul.
15	— Haide, domnule, la regiment. Ce mai întîrzii? E
ordinul grupului de acoperire ca mîine absolut toată lumea să fie prezentă la unităţi. N-ai să ai trăsură. Te duc pînă la Dîmbovicioara şi de-acolo o iei pe jos. Mîine în zori eşti la companie.
20 Nu mai simt oboseală. îmi ard acum ochii, tari în cap, şi de abia mă stăpînesc.
—	Domnule colonel, mi-e imposibil să merg acum, mai lăsaţi-mă... Voi veni la noapte.
—	Ce la noapte, domnule? Vii cu mine sau te ares-
25 tez imediat.
Mă cuprinde o agitaţie cumplită. Simt că înnebunesc la gîndul că aş putea pleca fără să lichidez drama căsniciei mele.
Poate că ochii mi-au ieşit din orbite, buzele mi le
30 simt arse, tremur tot.
—r Domnule colonel, viu diseară. Am trăsură, lăsa-ţi-mă.
Vorbeşte hotărît şi calm, de parcă ar fi la celălalt capăt al telefonului, unde se aude bine şi numai eu
35 mă zbucium aci, unde totul e neangrenat.
—	Fugi de-acolo... vii cu mine... mai lasă-le dracului, damele alea. Vasile, du-te sus şi adu bagajul domnului sublocotenent. Şi îndoind toată trăsura, cînd pune piciorul pe scară: „Hai, vino sus".
40	— Mă duc să-mi iau singur ce am în cameră
şi viu.
170
Simt că sînt între viaţă şi moarte. Dacă mă arestează colonelul, sau dacă fac cumva vreun gest de insubordonare, complic totul şi niciodată nu voi putea afla adevărul. Mă prind în imposibilitate, ca acela care e căzut 5 în mlaştină şi cu cît mă voi zbate, cu atît voi coborî mai adînc.
Mă gîndesc la o ultimă soluţie. îi spun colonelului că am bagajul la un prieten, ca să pot trece astfel pe la mine... Nu este exclus ca amantul femeii să fi şi venit, io crezîndu-mă plecat... Şi atunci totul găseşte dezlegare. Dacă nu-1 găsesc acolo, cel puţin să-i urlu ei că ştiu tot, că, dacă îşi închipuie că îşi bat joc de mine, se înşeală, să-i spun că poate să plece, că adineauri am refuzat donaţia pentru că ştiam totul. S-o strîng de. gît şi să-i 15 răcnesc cît voi putea de îndîrjit şi exasperat: >,Ştiam totul... ştiu absolut totul“.
Căci, într-adevăr, ceea ce mă doare mai mult e gîn-dul că ei socot că nu ştiu nimic.
Ca un resort împins, strîns la maximum, trebuie să 20 izbucnească tot ce am comprimat în mine. Umilinţă, nelinişte şi furie.
Colonelul convine să treacă pe la mine şi eu strîng, crispat, revolverul în buzunar.
Treceam cu trăsura încet, căci cofetăriile au scos 23 mesele nu numai pe trotuarul strimt, ci pînă în mijlocul străzii înguste. Doi domhi joacă table şi cu ei nu se întîmplă nimic acum în clipa asta cumplită, ca şi cu toată mulţimea în culori de bîlci, care forfoteşte. O luăm pe la primărie în sus, trecem pe lîngă o farmacie, ocolim col-30 ţul, unde, în pragul prăvăliei cu opinci, luminări, pălării şi amici, îşi aşteaptă muşteriii negustorul în iţari şi cămaşă. Cu nimeni nu se întîmplă nimic.
La ferestrele noastre, perdelele gălbui sînt lăsate. La fereastra de la camera ei, coana Atena priveşte reze-35 mată lumea de pe stradă. „Ei, n-ai plecat, domnule Gheorghidiu?" „Buna ziua, domnule cplonel, iar ai venit pe la noi?“ Cunoaşte pe tpată lumea. {
Tremur tot. Perdelele lăsate mi-au turnat otravă în sînge. Bat în uşa, care e închisă, şi dinăuntru vocea ei 40 întreabă obosit: „Cine e?“ Iar cînd deschid, şi ea în
171
cămăşuţă, şi sofaua, cu aşternutul mototolit, sînt tot cum le-am lăsat.
E mirată vag, nu însă surprinsă, că m-am întors. I-am explicat că am pierdut un ordin al regimentului şi că 5 socot că l-am uitat acasă. Caută puţin şi, în loc de ordin, îmi dă o scrisoare cu scris mare şi aplecat spre dreapta:
„Doamnă, sînt de azi, de la prînz, la Cîmpulung ca să-mi văd o mătuşă şi nişte verişoare. Dacă vreţi, răspundeţi-mi cînd pot veni să depun omagiile mele la 10 picioarele d-voastră/'
Şi iscăleşte G.
Privesc biletul cu neîncredere. Simt însă că lucrurile au intrat într-un făgaş normal. Momentul de criză e trecut. Plasez, cu oarecare abilitate, ordinul la capătul 15 sofalei, îl iau şi după ce lămuresc amănuntele, cerute de ea vag şi obosit, o îmbrăţişez automat şi cobor. Apare din nou la fereastră, pe umeri cu o hăinuţă de mătase albă şi puf, şi-mi trimite un surîs ca un sărut de madonă rănită. E o frumuseţe dolentă, descurajată şi loială. 20 Are părul auriu şi albastrul ochilor palid. Mai mult ca oricînd pare pictată pe smalţ.
Colonelul nu mai pricepe nimic. E impresionat de frumuseţea femeii şi nu ştie ce atitudine să ia. S-o considere soldăţeşte ca pe o cocotă, căci frumuseţea ei are 25 ceva de cocotă, sau să ia un fel de „drepţi" sufletesc în faţa unei femei din lumea bună şi a unei scene de dragoste înduioşătoare.
Abia cînd ieşim pe şoseaua albă, care, departe, ocoleşte Mateiaşul la mijlocul înălţimii lui ca o balus-30 tradă, îmi spune cu o timiditate de mustăcios strîns în veston militar:
— De aceea spuneai că nu vrei să pleci? Hă?
îi explic că e nevastă-mea şi rămîne uimit. Pe urmă, ca să cîştige timp să gîndească, strigă către vizitiu: 35	— Hai, dă-le bice, Vasile, că ne-a apucat noaptea;
şi mai încolo, cînd s-a hotărit: Păi bine, domnule, atunci ce căutai la hotel? în cazul ăsta, nu vreai să mergi... din cauza ăleia de la Splendid?
Ce i-aş putea explica? îi spun aşa, îritr-o doară, uitînd 40 că era vorba să trecem pe la un prieten, că acasă aveam să rămîn, iar la hotel nu căutam decît nişte cunoscuţi.
172
— Frumoasă femeie 1 drept să spun.
Complimentele care mi se fac pentru nevastă-mea mă scot din sărite, E, în oricare din ele, un regret, o dorinţă confuză. Alături de fiecare cuvînt e prezent 5 ca umbra lui un sens nemărturisit, dar care e ştiut de toţi acelaşi, iar orice ocol nu face decît să-l sublinieze şi orice intenţie de explicaţie să-l agraveze. Dar acum sîntem departe şi — e poate şi o infinitezimală doză de lichelism ierarhic — o clipă sînt vag măgulit io că şefului meu îi place nevastă-mea. Rămînem amîndoi îndelung pe gînduri.
în legănatul trăsurii regimentului, lăsăm de o parte şi de alta ultimele case ale Cîmpulungului. Coboară mai toate pînă în prundişul rîului cu şîvoaie împletite. 15 Unele par cu etaj, căci au pivniţi ca un subsol înălţat, iar deasupra lor pridvorul. E ciudat să vezi pe unele reclame de firme ultraoccidentale: „Pneu Michelin" sau „Vermouth Cinzano". Soarele coboară după culmile Iezerului şi Păpuşii, văzute acum din partea astălaltă, 20 şi încoace, sub ele, e turla schitului Nămăeşti. S-a înserat de-a binelea şi pe coasta goală a Mateiaşului au început să ardă vamiţele. De departe par nişte vulcani în plină erupţie, dar, pe măsură ce trăsura se apropie de ele, îşi scad mărimea şi forma, devin numai 25 nişte clăi mari de piatră, cu cratere albe de jăratic care luminează seara cerul ca nişte proiectoare. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit, şi ca să ne facă loc oamenii îndeamnă boii cu chibzuială, căci sînt porniţi la drum lung. E un larg fior 30 spaţial care precede întunecarea adevărată. Dincolo de spinarea goală care coboară din vîrful Mateiaşului, ni se pare că ard nemărginit pădurile, pe care nu le vedem, dar le ştim bogate, pe povîrnişuri de munţi. Cînd ocolim însă pe şoseaua pietruită tot cu var, încolăcită pe 35 trupul muntelui, vedem că nu sînt decît varniţele de pe povîrnişul celălalt, aceleaşi clăi mari de piatră cu cratere de jăratic alb, la cincizeci, o sută de paşi de şosea.
Mersul în trăsură, mult mai mult decît cel în maşină, **o a fost şi e încă una din voluptăţile alese, pentru mine. Legănarea arcurilor e cel mai bun şi îmbolditor ison
173
ritmic al gîndurilor. Aşezarea corpului, ca într-un fotoliu scund, e dintre cele mai tihnite. Şi mai ales e faptul osebit de preţios că, fiind condus de alţii, nu ai - nevoie să fii atent la incidentele drumului. E un „aban-5 don" total, ca într-o îmbrăţişare a întregului suflet.
Pe stînga şi pe dreapta, la înălţimea capului, nu sînt, şi de o parte şi de alta, decît două paliere de întuneric vag şi forme nelămurite, care se deşiră după un sul abstract. Mă gîndesc cu bucurie că m-am înşelat, ia Că e probabil că femeia mă iubeşte. Bucuria ei azi, cînd m-a văzut, de ce aş suspecta-o? Pentru că mi-a cerut o sumă de bani ? Poate că e o dovadă de egoism refuzul meu. N-am nici un motiv să cred că minte, într-adevăr, n-a făcut nici un soi de cunoştinţe, a fost 15 tăcută, retrasă. Niciodată, de vreun an încoace, n-aş fi crezut că femeia aceasta poate trăi astfel, numai a mea. Şi iată că tocmai acum eram în pragul nebuniei. Bucuria acestei regăsiri sufleteşti îmi e cu atît mai intensă, cu cît vine după disperarea care mă împingea 20 la asasinat. Şi graba firească şi indiferentă cu care iili-a arătat scrisoarea... De ce mi-ar fi arătaţ-o, dacă ar fi avut motive să ascundă ceva? Mai ales gestul acesta mă dezarmează.
—	Dormi, domnule ?
25 —Nu, domnule colonel, mă mai gîndeam... aşa. Eram acum tot învăluit în amintirea surîsului îndurerat şi a ochilor mari ai nevestei mele, la plecare. Mă gîn-deam, cu recunoştinţă, că femeia aceasta merită toate sacrificiile din lume. Ce ar fi fost viaţa mea fără ea? 30 Şi ce nebunie îmi ardea sufletul ?
Merita ziua de azi sfîrşitul pe care i l-am dat eu?
Parurile puternice ale unui automobil ne-au prins într-o prelungă şi inefabilă plasă dedumină, prin care, oferiţi captivi celor dimpotrivă noastră, alunecăm 35 treptat. Colonelul tace cu ochii deschişi şi mă surprinde atîta preocupare la un militar. Dar se şi explică, fără să fie întrebat.
—	Domnule, asta nu e viaţă. Iată doi ani de cînd sînt aci pe frontieră. Nu mi-e casa casă, nu mi-e masa
40 masă. Uite, acum vine toamna, mai sînt două săptă-mîrii pînă-mi merg copiii la şcoală.
174
—	Aveţi copii mici, domnule colonel?
—	Am doi. O fată într-a cincea. E tocmai la Madona Dudu, la Craiova, şi un băiat la noi acasă, la liceu. Acum, ce mai ştiu eu de ei? Aproape ne-am înstrăinat.
5 Stăm aşa, în satul ăla bătut de Dumnezeu, în creierii munţilor. Mai bine am intra odată în război, să se termine.
—	Credeţi ca mai intrăm ? Eu socot că vom rămîne neutri pînă la sfîrşit. Unde mai pui că riscăm să fim
io zdrobiţi ?
îşi aprinde ţigara şi, firesc, fără importanţă:
—	De bătut n-au cum să ne bată, că şi ei sînt pe sfîrşite. N-au picior de soldat în Transilvania şi au ajuns să mănînce pînă şi mortăciuni. Moare lumea de
15 foame la Budapesta, nu se mai dă decît cu condicuţă pîine. Dar n-ai manta, văd că ţi-e frig? Eşti cam subţire îmbrăcat. Vasile, dă pătura de sub tine.
Era, într-adevăr, răcoare. De peste vîrfurile de brazi venea un suflu rece că mă făcea să-mi simt pielea.
20 Nu aveam decît o bluză de şeviot verde, de vară, pe mine şi pantaloni de raitcort, subţiri ca pînza. E mai bine cu picioarele învăluite în pătură.
Casele din Dragoslavele, înşirate pe stînga şi pe dreapta şoselei, par, în întuneric, mai toate la fel.
25 Oprim la o crîşmă de drum mare.
—	Hai să ne dăm şi noi jos... Mai luăm un pahar cu vin, pînă răsuflă puţin caii. Vasile, vezi de ei. Poate să şi îmbucăm ceva, că am plecat cu nepusă masă.
Sub umbrarul luminat de un felinar alburos, mai
30 sînt cîteva mese. în jurul lor, munteni stau încet de vorbă. Lîngă ceteraş, singur un voinic cu privirea închisă, cu mustaţa mare. E beat. Ştie că îl privim toţi, dar pare plecat într-o lume, a lui. Pe masă, are şi patru pahare pentru cîntăreţi. Cere din nou băutură. De la
35 o masă vecină (pat de scînduri pe bulamaci subţiri), îi strigă un vecin:
—	Mă Nistore, iar se ţin copiii după tine prin sat...
Surîde, mustaţa îi măreşte parcă surîsul.
—	Se ţin după mine puii de lele... simt, afurisiţii!
40 şi surîde unei vedenii din el.
175
— Mă Nistore, mai păstrează, mă... o fi azi sîmbătă, dar sînt două sărbători la rînd, că luni e Sînta Maria, nu se lucrează la Dîrster opreşte bani ca să poţi bea şi mîine seară.
3	— Bine... bine... am să beau pînă poimîine seară.
Şi voi ce aţi stat, mă?
Lăutarii nu sînt ţigani, ci săteni din munte. E un cobzar, un viorist, altul cu nai şi un ţambalagiu. Cîn-tecul le e trist, cu prelungiri care n-au nimic din senti-10 mentalismul urlat din bojoci, ţigăneşte. E adevărat că fiecare cîntec aproape are versurile dublate de cîte două-trei ofuri sau măi..; măi, dar nu sînt răcnite din piept (de parcă plesnesc ochii celui care le cîntă), ci sînt răsfrânte înăuntru. Glasul celui care le zice, din 15 gură, urcă fără sforţare şi e acoperit de un simţ de omenie ca de o surdină, căci izbucnirile au răsuciri amare. Sînt departe de cîntecele „armonizate" fad de profesorii de muzică, cum nu au nimic ciobanii de pe calendarul poleit de perete, cu cei adevăraţi. Pe cînd 20 cucoanele izmenite naţional, la oraş, cîntă Du-te dor la badea-n sîn, Mîndntliţă de la munte, sau doina, devenită odioasă la toate „festivalurile artistice", cîntecele celor de aci au un gust adevărat şi amar de piatră, de scoarţă de stejar, de suflet pustiit, ars de dragoste 25 şi de păreri de rău. Dragostea nu e „idilică", ci are o drojdie grea de amărăciune. E vorba, mai totdeauna, de bărbaţi care au iubit mistuitor, de femei care au iubit mai mulţi bărbaţi. E o beţie de păcat în cîntecul de munte, căci în mai toate femeia e iubită, cu toată 30 necredinţa ei (şi e ciudată întîlnirea aci, dintre cea mai rafinată poezie baudelaireiană şi verlaineiană, cu voluptatea străveche a păcatului). Trupul femeii dragi şi necredincioase, vroit bun, întreg în lumină, devine adesea mai scump, mai dureros preţuit, prin toţi cei 35 care l-au frămîntat în braţe;; şi ei deznădăjduiţi şi înfrînţi, ca şi cel ce cîntă. E un fel de sfinţenie şi de voluptate prin păcat. Dragostea e, cele mai adeseori, frăţietate în amar. Dar şi cîntăreţul de astă-seară e cum n-am întîlnit alţii pînă acum.
40 A cîntat şi cîntecul prea de multe ori ştiut:
176
5
10
15
20
25
30
35
Frunză verde ca mărani,
De trei ori,potcovii calul, Potcoave cît icusaru,
Ca să. urc la Stanca dealul —
Şi nu-i. vina calului,
*	Nici a potcovarului,
Şi nici vina Stâncii mele C-a pus casa-n coaste grele,
Ci e-vina tot a mea Că mă duc prea des lâ ea.
Cuvintele sînt legate amar, cu un surîs adînc, şi, totuşi, totul pare şoptit pentru cel cu paharul dinainte, îndepărtat în tristeţe e cîntecul oltenesc:
Sub fereastra casei mele Trece-un stol de rîndunele,
Nu e stol de rîndunele,
Ci sînt dragostele mele Care m-am iubit cu (ţie.
Iubirea mea vine aci şi ea, ca o stafie a păcatului. Colonelul a cerut şi ceva de luat în gură cu vinul, şi întîrzie, prins de frumuseţea dintîi a cîntecului. E în mine o fîlfîire uşoară de aripi, o duioşie de prisos. Aci, la răspîntia de drum mare, îmi simt tot sufletul deschis ca o rană. E o îritîlnire cu cîntecul pămîntului, şi stranie transpunere între chinurile iubirii mele de oraş şi chinurile adunate, ca o drojdie, în sufletul ăsta obştesc de răspîntie. Cel care-şi frămîntă mustaţa şi bea şi ascultă de unul singur, cu mîna la tîmplă, se întoarce spre cîntăreţ: „Zi-1 iar"'. Şi ascult cel mai amar cîntec de dragoste, de blestem, de păcat, al acestor văi de munte :
O... foaie verde firul ierbii Of, of, of, Leano,
Mă şuii pe dealul Cernii, Unde paşte puiul cerbii, Of, of, of, Leano,
La puica cu ochii negri...
177
Vocea, caldă ca vinul, începe cu un ison bărbătesc şi plin ca o invocare, apoi" „foaie verde firul ierbii“ e spus ca un tîrît viu de şarpe, pentru ca prima silabă din „ierbii“ să se adîncească întins, ca o arcuire de durere,
5 tămîioasă. Pe urmă, în chemare, acel „Leano“ e nemeşteşugit şi de-a dreptul ca un piept sfîşiat, dar numai-decît totul e readus înăuntru cu bărbăţie, ca să se ■ încheie într-un joc cu surîsuri şi încercări de şăgalnic, pe cînd ţambalul picură lacrimi. Totul cade adînc în 10 piept, lungind prima silabă din „negri“ într-o volută de jale. Şi tot cîntecul e din simţiri, care ar vrea, fără voia bărbatului, să fie strigate, să se înalţe în răsuciri de patimă, dar sînt cu mîndrie şi amărăciune gîtuite şi răsfrînte în largi învăluiri de jale, ca o încercare de 15 zîmbet rezolvat în strîmbături de durere. Amestecă acel rar „puiul cerbii“ cu reflexul puhav al oraşului:
O, m-a mîncat, mînca-o-ar dracii.
Mi-a mîncat polii şi francii.
Şi deodată iar iubirea, plămădeală de nebunie, de 20 dezgust, de jaf, de setea de a lepăda tot ce-i străin, de a evada, de a învia într-o formă sau alta:
O, hai, mîndro, să trecem Oltul,
Să schimbăm vorba şi portul.
Fată dragă şi zăpăcită, dacă am putea şi noi fugi... 25 şi noi, dacă ne-am putea dezbrăca de tot ce-a fost... Nu vezi că nu mai poate dura aşa?
O, hai, mîndro, să trecem apa,
Să schimbam vorba şi fapta.
Să ne schimbăm felul... să fugim din lavra meschi-30 năriilor, să uităm îndoielile şi furiile şi deznădejdile... să fie ca în ceasul dintîi.
O cruce de voinic s-a frînt înăuntru, ca ros de o boală fără leac, eu am golit nu mai ştiu al cîtelea pahar, fiorul nemărginirii întunecate ne-a făcut să tremurăm 35 uşor şi, plutind greu în noi înşine, am plecat.
De la Rucăr încolo sîntem opriţi la toate posturile de santinele care ne recunosc. în zona asta de acoperire
178
nu se mai circulă de multă vreme decît cu o învoire specială.
întunericul s-a mai rărit, şi în stînga şi în dreapta întîlnim din cînd în cînd şi luminişuri, în care siluetele 5 copacilor pun umbre catifelate. Mă simt bine, ca un bolnav după o criză acută şi, deşi nu e nici o adiere, simt venind din stînci ca un fluid răcoros şi mîngîietor, care-mi dă o senzaţie de prezenţă a întregului meu corp.
E mereu o mireasmă de brad şi de fîn copt, care io împrospătează simţurile.
Colonelului i-a venit acum poftă de vorbă.
—	Mă uitam, domnule, azi la cafenea. Că n-am ce face la Cîmpulung, dar mă duc aşa, duminica, să mai văd lume, să mai schimb o vorbă acolo, Că mi s-a
13 urît la stîna noastră de la Dîmbovicioara numai cu soldaţi...
—	Bine, dar azi e sîmbătă ! De ce n-aţi rămas pentru mîine acolo ?
—	Generalul, azi pe la patru, cînd am ajuns, că 20 ştia că viu, mi-a trimis vorbă să caut să-l văd. Ei ştiu,
toată lumea, obiceiul meu acolo, cînd viu. Las caii să se odihnească da Splendid, mă scutur puţin şi o pornesc la cafenea pe bulevard. Acolo ne găsim toţi. Ne uităm la lume şi mai povestim ce ştim, mîncînd brînzoaice 23 de zmeură şi ciocnind şpriţuri. Pe urmă, la masă, la Spirea, şi iar la cafea, la Tudose. Azi, cum îţi spun, generalul parcă mă aştepta, că mă şi cheamă la el. Mi-a spus să plec la regiment. Mîine dimineaţă să fiu acolo. I-e frică, se vede, de vreo inspecţie. Aşa că am 30 lăsat caii să se odihnească puţin. Pînă atunci cerusem un şpriţ rece lui Cyrano la o masă afară, cînd tocmai te-am văzut pe dumneata trecînd şi pe urmă intrînd la Splendid. Ei, mi-am zis, ăsta e de la mine. Ce caută aci? Şi am trimis să te aducă. Nu ştiam că eşti cu ne-35 vasta. Trebuia să vii să-mi ceri permisie... că-ţi dădeam. Acum e altceva, cu ordinul generalului. O fi în legătură cu războiul, cine ştie ?!
—	Credeţi că vom intra în vara asta?
—	Noo... nu cred... Dacă n-am intrat pînă acum... 40 Dar poate că e ceva. Tocmai îmi spunea un jurnalist
din Bucureşti că mîine va fi un consiliu de coroană.
179
5
10
15
20
25
30
35
40
180
Că la cafenea, ce naiba să faci între două şi patru, pînă iese lumea iar la plimbare? Mi-a tot povestit tînărul ăsta...
—	Ce ziarist? din Bucureşti?
—	Da, din Bucureşti; pare să aibă legături sus, acolo... Că ştia al naibii o mulţime de lucruri. Mi-a dat numele unui deputat care a obţinut un permis pentru zece vagoane de untură. Domnule, zece vagoane de untură. O jumătate de milion de lei a luat numai la asta, că plătesc ungurii ca disperaţii. Hai, Vasile, mai pişcă roibul ăla că se lasă greu... Ieri, îmi spunea, le-a şi trecut prin vama, la Predeal. Dar parcă deputatul ăsta e singurul? Toţi, domnule s-au îmbogăţit... Cică umblă cucoanele din birou în birou, nu lasă petiţia aprobată nici un moment din mînă, pînă nu au hîrtia de permis lucrată gata...
—	Credeţi asta?
—	Da cîte mi-a spus!... Că nici el n-avea pe nimeni în Gîmpulung şi cum n-avea loc la masă, mi-a cerut mie voie... Că pe urmă am trecut amîndoi la Tudose. Dealtminteri, e un om cu legături..., Dumneata nu eşti din Bucureşti? Ei, atunci trebuie să-l cunoşti... Stai, că-ţi spun numele acum... aşa, Grigoriade mi-a spus că-1 cheamă.
Cred că n-am mai avut o picătură de sînge în obraz. Parcă tot sufletul îmi plecase spre capătul lumii. Colonelul n-a observat, pentru că eram în întuneric. L-am văzut trăgînd din ţigară, în para roşiatică, aşa ca şi cînd în clipa asta nu se întîmplase una dintre cele mai mari catastrofe cu putinţă... Am întîrziat răspunsul, căci nu puteam scoate o vorbă. Şi pe urmă, ca un animal sfîrşit :
—	Un domn tînăr? de vreo treizeci de ani? nu?
—	Da... cam aşa.
Şi, lipsit de respiraţie, clătinîndu-mi-se tot sufletul:
—	Cu ochii mari, mustaţa mică, neagră?
—	Ei, ăla e... îmi închipuiam eu că-1 cunoşti.
Da... era amantul nevestei mele. Mi-am spus că
dacă nu voi avea calmul desăvîrşit, nu, voi putea afla nimic din ceea ce mă înnebunea să aflu, nici un amănunt nou, care să-mi dea satisfacţia monstruoasă a cerţi-
5
10
15
20
25
30
35
40
tudinii. Am făcut o sforţare dîrză să mă înfrîng şi, cu o notă mai sus poate, mi-am cîntat totuşi rolul:
—	îl cunosc... Nu e ziarist propriu-zis... E un fel de cronicar monden... Dar are legături frumoase. Ce caută la Cîmpulung?
Colonelul era mereu tihnit şi familiar, ca şi cînd n-ar fi observat că în loc de călătorul cu care pornise la drum, avea acum alături un strigoi.
—	Nu ştiu., dar... l-am mai întîlmt şi altă dată.
Am întrebat în continuare, cu buze arse:
—	Stă atunci toată vara la Cîmpulung?
—	Nu cred... mi-a spus că n-are pe nimeni (că a luat masa cu mine la restaurant...), dar pare că l-am mai văzut şi altă dată. Vine aşa, cîte două-trei zile, şi pleacă.
„Spune... spune tot! îmi ziceam în gînd. Dă-mi pe gît tot paharul de otravă pînă la fund, pînă la drojdie, îl şi simt în sînge."
—	După cîte am mirosit eu... trebuie să fie vreo femeie la mijloc.
Eram singur, în gol, atîrnat ca şi cînd îmi căzuse o scară de sub picioare.
—	Da... asta cred şi eu.
—	El — şi apăsă pe „el" —* mi-a spus că mîine, la consiliul de coroană, e chestie mare...
După socotelile mele, eram cam la vreo treizeci de kilometri de Cîmpulung. Pe jos, alergînd îi puteam face în trei ore. I-aş fi găsit pe amîndoi în zorii zilei, în pat.
—	Spune că Take Ionescu, înţeles cu Filipescu, dar eu cred că mai mult îmboldit de ăsta... de Filipescu... E om năprasnic, l-am cunoscut pe la noi, pe la liceul militar... că el l-a făcut... zic, s-au înţeles să spună regelui: ori-ori! Regina e cu ei.
Răsărise luna şi şoseaua albă părea catifelată şi umedă, ca şi poienile de iarbă, ca şi grupurile negre de brazi din vîlceluşile pe lîngă care treceam.
—	Domnule coloiiel, nu vă supăraţi, mai aveţi vreo ţigară?
—	Cum nu, dragul meu, cum nu... De ce nu mi-ai spus că fumezi? Că eu fumez întruna ca să mai treacă drumul ăsta, că e lung al dracului.
181
Nu .fumam de obicei şi nu ştiu de ce am vrut să fumez acum. Am înţeles că bonomia colonelului meu e pricinuită de plictiseala drumului şi că asta ba făcut, mai ales, să mă. ia cu el. Aş putea să mai insist, dar 5 prefer să-l las să spună la întîmplare, ce-i dictează pofta de vorbă, iar eu să trag numai cu cangea, la malul meu, amănuntele care mă privesc. Aduc, cu încăpă-ţînare în martiraj, iar vorba:
—	E băiat de viaţă, Grigoriade ăsta... îmi pare rău io că nu l-am întîlnit şi eu. Cît spunea că stă la Cîmpulung ?
—	Zicea că de data asta stă pînă luni... marţi... poate... Să vadă ce se mai întîmplă.
Ţigara îmi amărîse şi ea gura.
—	Cu siguranţă că pentru o femeie a venit...
15	— Aşa cred şi eu... Ce să-i faci...? Nu le-ai văzut
pe toate, că la şase bulevardul e ticsit, cum umblă forfota... gătite şi sulemenite toate... fără bărbaţi?
Asta era şi nevasta mea... Aşadar acesta e datul... realitatea.
20 O clipă surprins, ca şi cînd ar fi trecut un automobil cu viteză numai la o jumătate de pas de mine, mi-a fost teamă să nu-şi dea seama, subit, colonelul, că sînt şi eu printre aceşti bărbaţi.
Dar trebuia neapărat să ştiu amănunte. Trebuia 25 să joc teatru, căci numai tras de limbă cu abilitate, colonelul îmi va da cifrul care să-mi explice catastrofa. Cel mai bun lucru e să-l las sa spuie tot ceJi trece prin cap şi eu, dintr-o defilare, şa reţin ceea ce mă priveşte.
—	A... şi Grigoriade ăla... e un tacîm...
30 Bun, bine, totul e să fiu vesel, deci surîd:
—	Da... cum să nu-1 ştiu, are o trecere nebună la femei.
■: — Da parcă numai la femei se pricepe? In toate... E dat dracului... Uite, la table... De două săptămîni 35 de cînd e aci, i-a smintit pe toţi... le-a luat o mulţime de parale. Şi sînt printre ei scule isteţe.., care de patruzeci de ani freacă zarurile.
Simt un nou fior care mă dizolvă* „De două săptă-mlni“ e aci? Dar adineauri colonelul vorbea de cîteva 40 zile... Nu cumva ştie ceva...? nu cumva e un soi de
182
complice şi acum l-a luat gura pe dinainte? Şi gîndul îmi aleargă ca o suveică, în urzeala posibilităţilor.
—	Ascultă una buna de-a lui. Că dă cu zarul, dar gura nu-i tace. Zice că la Paris, după ce şi-a tocat averea,
5 rămăsese fără sfanţ. N-avea ce mînca. Şi atunci, ascultă ce pune la cale cu un amic, tot aşa de curăţat ca el. Angajează pe Caruso pentru un concert şi semnează, dar cu condiţia că — asta era cu trei luni înainte — are drept, cu o lună înainte, să renunţe la concert, 10 plătind o sumă oarecare, nu prea mare, dealtfel. Tipăreşte afişe, anunţă la gazetă şi pune în vînzare biletele — dar aici să vezi abilitate — cu un preţ abia dublu decît la orice concert obişnuit. Nu pune însă în vînzare decît vreo cincizeci de bilete, iar restul le plasează pe sub 15 mînă, cu preţuri de şase-şapte ori mai mari. Şi, bineînţeles, se vînd toate. Cu o lună înainte însă, anunţă pe Caruso că renunţă la concert, plăteşte despăgubirea şi dă de ştire la gazetă că nemaiavînd loc Concertul dih ziua cutare, persoanele care au cumpărat bilete sînt 20 rugate să se prezinte la agenţie să li se restituie banii. Adică atît cît era scris pe bilet. Restul l-au băgat ei doi în buzunar. Nici justiţia n-a avut nimic de zis. Zice că un an a trăit larg la Paris din ce-a cîştigat din afacerea asta. Cînd îţi spun că e un tip...
25 Colonelul e foarte amuzat şi eu fac mult haz ca să-l antrenez.
—	Dar lui văru-meu? Ce crezi că i-a făcut lui văru-meu? Că mi-a spus-o şi pe asta. Era încîntat cînd a auzit că Dinculescu mi-e văr. într-o zi, iar îi crăpa
30 buza de cîţiva franci, acolo. Dar nu mai avea de la cine să împrumute, că împrumutase de la toţi. Barem de la Dinculescu luase de zece ori... Ei bine, se duce tot la el. Dar cu doliu la braţ şi cu o mutră deznădăjduită: „Dragă domnule Dinculescu, mi-ai mai făcut multe ser-35 vicii şi-mi pare rău, căci nu vreau să crezi că abuzez de bunătatea dumitale. Dar uite, mi s-a întîmplat o mare nenorocire. Am primit chiar acum o telegramă — şi vrea s-o arate, dar Dinculescu refuză — că mi-a murit tata...- Te rog, dă-mi doi-trei napoleoni, să dau şi eu 40 o telegramă şi să trimit să cumpere un buchet de flori acolo../* Bietul Dinculescu, speriat, înduioşat, a scos
183
imediat un bilet de o sută şi a început să ceară detalii... să întrebe ce vîrstă avea bătrînul... de cînd nu l-a văzut, dacă a fost cumva bolnav.
Dar după ce pleacă Grigoriade, găseşte telegrama 5 „uitată" pe masă. Vrea s-o ia, să alerge după amicul nostru, cînd privirea îi cade pe text... şi ce citeşte? Un singur rînd: „Dacă n-ar fi proştii, deştepţii ar muri de foame".
Grigoriade spune că pariase cu un amic că Dincu-10 lescu va „marşa", ba că era sigur că va refuza să citească telegrama ticluită.
- Rîd aşa de stupid, ca un detectiv neghiob, prost machiat.
—	Domnule, al dracului... straşnic tip. Ştiam şi 15 eu cîteva de-ale lui, cu femeile...
—	Ascultă şi cu femeile una bună... Cunoscuse, spunea el, la o recepţie la legaţie, o femeie splendidă. Şi cum o cucerise e o poveste. Nu ştiu cum făcuse rost de invitaţie la legaţie, se vede că era cunoscut
20 din vremea cînd avea parale, dar acum n-avea cămaşă la frac. Ei bine, spunea că şi-a făcut un plastron din carton, pe care a ?lipit hîrtie albă de lux. Şi aşa, era printre cei mai bine. îi trece prin cap să facă partenerului de vizavi, la cadril, o farsă, dar să vezi ce farsă. 25 îi spune în şoaptă, în treacăt, în timpul dansului: „încheie-te la pantaloni". Bietul om să-i vie rău. Ştii... Ştii. cum e fracul desfăcut în faţă, nici vorbă să ducă mîna. Făcea feţe-feţe şi-l treceau sudorile. După dans, cînd a văzut că şi-a bătut doar joc de el, a vrut să facă [\30 scandal, dar s-a terminat cu bine şi a rîs toată lumea. Ei bine, domnule, îţi vine să. crezi? cu gluma ăsta a cucerit femeia... una din cele mai bine femei de la Paris, nevasta unui consflier de legaţie cu nume mare, foarte bogat.
35 Nimic nu mă interesează din flecăreala asta, mai mult pare-se ticluită din anecdote, dar ea îmi zugrăveşte de minune tipul meu, care îşi făcea un ideal din asemenea ispravă, şi erau toate din bagajul admiraţiei lui sincere. Mă gîndesc în ce mocirlă te poate băga o 40 femeie- Colonelul se amuza şi el cu simplitate, povestin-
184
du-le. Dar ardeam să vie la lucruri mai apropiate de mine.
— A, eu ştiu o întîmplare a lui cu o femeie din Bucureşti.
5	— Stai-stai, că şi asta e interesantă. într-o zi,
cînd femeia era la el în garsonieră, şi-l credea pe băr-batu-său plecat pentru trei zile la o conferinţă diplomatică, nu ştiu unde, ea se hotărăşte să rămînă toată noaptea la Grigoriade, dar, pentru orice întîmplare, io trimite acasă un plic desfăcut, ca din partea celei mai bune prietene — Madeleine o chema, zice el — prin care asta o roagă să vie să doarmă la ea, că-i e urît singură, căci bărbatul ei e plecat. Şi, sigură de această prietenă, cea mai bună a ei, nici nu o mai întreabă măcar. Tri-15 mite biletul cu indicaţia printr-un comisionar, să spuie cameristei să-l puie chiar pe măsuţa din dormitorul ei. Catastrofă. Bărbatul vine de dimineaţă de tot, îi face un scandal imens. Pasămite, el petrecuse toată noaptea chiar cu „cea mai bună prietenă" a nevesti-si... Femeia, 20 uluită, prinsă aşa în cursă, se stăpîneşte, nu spune o vorbă şi pleacă. Dar cum tipul vrea să divorţeze, ea îşi aduce aminte că mai are o prietenă, Madeleine, o roagă, o imploră pe ea şi pe bărbatul ei să declare că ea a scris scrisoarea şi, după destule peripeţii, izbutesc 25 să-l convingă şi pe bărbat de acest lucru, că voia nebunul să strice casa.
Tot sufletul mi-a devenit alb ca pieliţa pe care o atinge termocauterul. îmi închipui seria de complicităţi care s-au contractat pe socoteala mea. Cu Anişoara, 30 cu bărbatu-său, cu servitoarea mea (ca să-mi puie scrisoarea la îndemînă). Toţi ştiau... şi eu mă împăcasem convins şi fericit.
Colonelul a mai povestit şi alte isprăvi, dar eu n-am mai ascultat nimic. A trecut, nu ştiu cînd, la alte 35 chestii, a vorbit despre consilii de coroană, despre armament şi altele. Nu auzeam decît tonul lui, urcînd şi coborînd, ca şi liniile de întuneric pe de lături, fără să înţeleg nimic. Ca să nu prindă de veste, îi parodiam finalurile de frază.
•30	— ...rege... răspicat... tată-săii... „mie-mi trebuie un
liceu militar".
185
—	(scăzut) liceu militar... sigur...
—	săptămîni... Anglia... alb... patru sute de mii... îţi vine să crezi ?
—	(absent şi mirat, cu vocea uscată) Extraordinar! 5 Simţeam că nu voi mai apuca ziua de mîine. Dacă
aş putea să mă întorc, şi simţeam, material, că drumul vieţii mele o ia acum pe o perspectivă de judecăţi ecouri de gazetă, ocnă. Că de pe acum nu mai sînt ce am fost. Dacă nu mă întorc însă, înnebunesc. Tot ce era io în mine căpătase o viaţă exasperată, ca şi cînd un virus puternic rupsese ţesuturi abia refăcute, îmi gonea sîn-gele din organ în organ şi-l izbea în creier, ca un puhoi în mal. Tot ce fusese fericire, culoare şi lumină înduioşată în trecutul iubirii mele, acum deveneau motive 15 de furie. Gîndul că am „marşat" (vorba colonelului) făcea să-mi fiarbă mai mult sîngele. Din trecut îmi veneau unele peste altele, ca peisaje şi momente diverse suprapuse în film, fragmente de scene, cînd eram nebun de fericire şi încredere. Avusesem îndoieli, care erau 20 urmate şi anulate de scene verificatoare oarecum. De atîtea ori în trecut avusesem bănuiala că eram înşelat, interpretînd o serie de gesturi şi momente într-un anumit sens. ► Dar privind altfel punctul de plecare, seria avea alt sens. Era pe atunci un joc de alb şi negru. 25 O foaie era împărţită în romburi alăturate, albe şi negre. Uneori, cînd priveai, aveai impresia că sînt cuburi pline, cu muchiile spre tine, dar alteori, aceleaşi romburi erau goluri cu muchii adîncite. Lucruri pe care le interpretasem într-un fel, le înţelegeam acum 30 altfel. Gînd n-a vrut să plece la ţară, cînd a vrut mai ales să vie de la ţară, deşi el era acolo (eu am crezut atunci că o plictiseau toţi şi că vrea să fim noi amîndoi, acasă ; iar acum înţeleg că probabil era geloasă şi că se certase cu el), cînd mergeam la teatru, cînd nu şi-a mai 35 vorbit cu Anişoara, cînd mi se dădea şi cînd nu mi se dădea. Pentitu tot trecutul acesta, aş fi vrut acum o explicaţie care să răsucească totul, o răfuială înnebunitoare.
Intram, ca printr-o poartă, în Cheile Dîtnbovicioarei, 40 în spărtura cărora era întuneric răcoros şi deplin, căci luna nu mai răzbătea. Erau luminate, ca de o candelă,
186
numai sus de tot, ameţitor, stîncileşi muchiile de creastă cu brazi singuratici. Pe tot drumul de la Rucăr, n-am întîlnit nici un trecător şi iată acum în defileu cîţiva inşi într-o căruţă par diavoli, de neaşteptat acolo. Ne 5 fac loc, oprind, dîndu-se la o parte, pînă în şivoiul ur-lător, de parcă ne pîndesc.
Din cauza apei nu mai putem vorbi şi tovarăşul meu de drum tace şi el. Eu fac planul cum să reviu în sat, după ce mă despart de colonel, ca să mă întorc 10 la Cîmpulung. Voi promite o avere vizitiului ca să întoarcă numaidecît cu mine, pînă îritîlnim altă trăsură. Pot să mă dea, dacă vor, dezertor. Pînă cînd nu s-a luminat încă de ziuă, trebuie să se hotărască, să se sfîrşească totul. Restul pe lumea aceasta nu are nici o 15 importanţă. Colonelul şi-aprinde iar ţigara şi, la lumina roşiatică a chibritului, mă priveşte lung.
— Ce ai? Nu ţi-e bine? Nu mai pleca la drum fără manta. Sau ia-ţi cu dumneata şi un veston mai gros. îmi aduc aminte că dimineaţa trecusem pe acelaşi 20 drum, uluit de soarele şi de mirosul dimineţii de munte, fierbînd de nerăbdare să ajung mai repede, căci îmi cerea să viu negreşit şi gîndeam că suferă fără mine. Ieri credinţa asta că „suferă fără mine" îmi dădea o beţie înduioşătoare* iar azi amintirea acestei încrederi 25 îmi provdacă greaţă, de mi se strîmbă buzele. Şi, cum bate la un organism bolnav pulsul, eu atît mai tari erau zvîcnirile de silă, cu cît mai vii fuseseră bucuriile.
Ah, mascarada cînd sărbătorisem doi ani de la căsătoria noastră. Invitasem la Flora,: care era pe atunci 30 cel mai căutat restaurant de petreceri, peste douăzeci de prieteni, perechi tinere, care duceau viaţă „mondenă", de asemeni şi cîţiva colegi şi fete care erau încă liberi. Eram fericit ca un copil I-am făcut ei dar un inel de preţ, masa era încărcată de flori şi cristaluri s-a băut 35 şampanie pînă în zorii zilei. Toţi mă priveau cu duioşie şi oarecare invidie. Ah, aş vrea să cadă o stîncă din peretele ăsta al defileului, să mă strivească, pentru că înţeleg că privirile erau mai mult de ironie, pentru că desigur se vorbea de pe atunci de amorul nevesti-mi, «o pentru că, radios şi înduioşat, jucam un rol nesfîrşit ridicul. Va trebui să alerg în noapte pînă cr plesni
187
caii, dar să-i găsesc culcaţi,, alături pe sofa şi să mă ră-fuiesc cu ei.
îmi amintesc şi de începutul toamnei, cînd era însărcinată şi nu voia să aibă copil, iar eu eram nebun 5 de bucurie, îi sărutam, cu ochii în lacrimi, mîinile, o rugam să nu facă nelegiuirea de a înlătura, realizată, îmbrăţişarea noastră.
Pe patul alb înflorit, al sanatoriului, unde o dusese voinţa ei îndîrjită, sărutam pe umeri, pe braţele albe, io pe sîni, trupul care avea să-mi dea un suflet din sufletul meu, smuls din femeia cea mai dragă. Ea nu vrea şi eu ţineam, făcînd un exces de zel ridicul, sâ aibă un copil care probabil nu era al meu... Aş vrea să fiu biciuit pînă la sînge, să fiu călcat în picioare. Cînd ea 15 vrea să mă cruţe... căci al lui era desigur copilul... (de ce nu l-a avut din primul an cu mine ? pentru că o legătură cu un amant presupune imprudenţe, acum înţeleg). Probabil că au început de cînd s-au cunoscut. Cu strîn-geri de mînă prelungite, cu pipăiri pe sub masă, cu 20 potriviri de vizite la prieteni comuni..,
—	Gheorghidiule, uite că am ajuns... Ştii ce zic eu? Caii sînt obosiţi rău, că au călcat azi peste şaizeci de kilometri, iar drumul în munte nu e lung, vreo cinci kilometri de la biserică, dar e greu, pieziş, şerpuieşte
25 pe coastă numai. Rămîi pînă mîine la Dîmbovicioara. Găseşti un pat, fie la batalion, fie la aprovizionare. Vorbeşti cu ofiţerul de serviciu. Poate rămîi chiar la el. Ca să pleci singur în munte e pericol şi de dihănii.
—	Domnule colonel, v-aş ruga... aş vrea să fiu încă 30 în noaptea asta...
—	Băiete, sînt prăpădiţi »rău caii... Ce zici, Yasile?
—	Rău, domnule colonel... credeam că nu mai ajungem...
Trăsura s-a oprit în faţa unei prăvălii şi coborîm 35 amîndoi.
—	Spune-i căpitanului Dimiu să fie cu băgare de seamă mîine, că-mi miroase a inspecţie... Nu ştiu ce vor cei de la corpul de armată. Dacă n-o fi nimic, poi-mîine să vii să-ţi dau o permisie de trei zile, ca să-ţi
40 vezi nevasta la Cîmpulung.
188
5
10
15
20
25
30
35
40
Cum mă despart de colonel, alerg dupăVasile, într-o curte, în care a intrat, uruind pe pietre, trăsura.
—	Ascultă, Vasile, ai zece poli de la mine dacă te întorci acum, cu trăsura, pînă la Cîmpulung.
—	Domnule sublocotenent...
—	Pînă la Rucăr, Vasile.
■— Domnule sublocotenent, nu merg caii...
—	Schimbă-i... ia alţii...
—	Domnule sublocotenent, sînt caii regimentului... intru-n puşcărie...
—	Vasile, îţi dau douăzeci de napoleoni... Poţi cumpăra o pereche de cai de trăsură.
—	Domnule sublocotenent, asta e un fel de dezertare, mă nenorociţi. Nu se poate... Mai bine merg să vă duc la domnul ofiţer de serviciu.
—	Lasă-mă în pace.
Sînt acum singur în mijlocul cătunului de munte. De jur împrejur, culmi cu creste de piatră, înălţate drept, încălecate, cît poţi întinde pe pămînt gîndul. Rupturi de stînci, şivoaie, păduri, prăpăstii, poteci întortocheate. Lumina de lună dă peste tot o impresie dură de veşnicie. Şi, la peste treizeci de kilometri, fără ca eu să pot ajunge acolo, pe un aşternut molatic de sofa, trupul nevesti-mi şi al amantului ei, încolăcite ca ale pisicilor dormind... Mai sînt două ore din noaptea asta, atît de eternă şi calmă în afară, şi cu atîtea viziuni ' de sînge şi întuneric în mine. M-am oprit să mă gîndesc pe o bancă de mesteacăn, făcută de trupă ca să înfrumuseţeze cantonamentul. înţeleg că nu voi mai putea fi la Cîmpulung pînă în zori. îmi spun că trebuie, acum, cînd ştiu totul, să am tăria să aleg alt prilej. Dar nici pe loc nu pot sta pînă la ziuă. Trebuie să mă mişc. E în mine o fierbere de şerpi înnebuniţi. Plec pe drumul din pădure spre cantonament. Ocolesc cimitirul cu mici cruci albe, neîngrădit parcă, aşa pe coastă, las bisericuţa cu turla galbenă sub lună (de unde atîţia morţi aci ?) şi urc drumul lucrat de soldaţi, care se deosebeşte greu. De la o vreme merg prin pădure, fără să mai văd nimic, fără să ştiu dacă luna a apus sau dacă e împiedicată de copacii deşi să răzbată pînă la mine. Urc mereu, repede, gîfiind şi iar oprindu-mă. Cînd scap de întuneri-
189
cui pădurii, şi întunericul dinafară a devenit apos parcă... E mai şters, se pregătesc zorile. Căsuţa Ioanei, unde stau, e retrasă spre stînga, la vreo douăzeci de paşi de frontieră. Dealtfel nu sînt zece case, toate cu prispă, împră-5 ştiate pe dîmburile acestea mici, acoperite cu păşune, şi sînt mai curînd legate de casele de dincolo decît cu cele din ţara românească. Acum e în jurul meu o ceaţă viorie, aproape violetă, ca în cel mai modernist tablou. Pe urmă, în.stînga, aproape de cătun, Piatra Craiului, 10 care mi-a părut totdeauna — dominatoare cum e şi singură — o imensă catedrală de piatră violetă, începe să-şi lumineze cu aur creasta cu şapte turnuri în linie.
Alergarea asta de cinci kilometri, în urcuş, m-a istovit şi mi-a făcut bine. Mă trîntesc pe patul acoperit cu 15 pături, îmbrăcat, cu faţa înfundată în pernă. Trupul, de la gît în jos, mi-e din pietroaie.
A doua zi e numai soare alb şi verdeaţă vie pretutindeni. Ceasul cu brăţară, de campanie, îmi arăta 11 şi jumătate. Mi-e gura uscată, obrajii parcă scorojiţi, 20 ochii bombaţi în pleoape. Ocolesc cu gîndul ce a fost ieri, cum aş ocoli o locuinţă contaminată. Dumitru, lung şi zănatic lucrat, îmi toarnă cu căldarea apă rece de mă răcoresc, gol pînă la brîu. Sînt un bolnav care a suferit tăieturi, injecţii, masaje; acum mă simt mai bine, dar 25 cred că orice gîndire precisă mbar face rău, ca unui trup bandajat o atingere sau o mişcare greşită. Trec * peste comicăria de tranşee care îmi înconjoară casa ca o potcoavă şi cobor în vatra taberei, unde sînt bordeiele trupei.
30	— Don sublocotenent...
—	Ce e, mă ţigane?
—■ Don sublocotenent, trăi-v-ar Dumnezeu... faceţi ceva şi cu mine...
—	De... mă!
35	— Daţi-mi drumul de aci...
—	Pe, mă Vărarule, ştiu eu? n-ai văzut ce a spus domnul căpitan? Să vedem ce mai zice şi azi.
Văraru, ţigan ca de patruzeci de ani, pletos şi cu mustaţa ca vrabia, neagră, a fost încorporat, mi se 40 pare, mai mult în glumă. L-o fi întîlnit vreun ofiţer, l-a
190
5
10
15
20
25
30
35
40
întrebat dacă a făcut armata şi l-a adus la regiment. Nimeni nu prea ştie cum a ajuns la compania noastră.
—	Don sublocotenent, să trăiţi, am trei copilaşi, n-au ce să mănînce. Aşa sînt, şi arată cu palma de la pămînt.
—	Să-mi spui cînd o fi domnul căpitan.
Sublocotenenţii Haranoiu şi Mitică Rădulescu sînt
miraţi cînd mă văd.
—	Dar era vorba să fii la Rucăr, dragă...?
Le spun că m-a întors colonelul şi că se aşteaptă o inspecţie.
Au amîndoi „alpenstockuri" frumos lucrate de către ordonanţe şi acum sînt cam la plimbare în dimineaţa asta însorită. Plutonierul Neagu ne iese înainte şi ne invită pe toţi la singular:
*— Domnule sublocotenent, poftiţi şi dumneavoastră.
—	Unde, Neagule?
—	La compania a 12-a. Au prins soldaţii nişte iepuri azi-noapte şi am făcut şi noi o mică petrecere... Mîine e ziua lui Marin Dumitru, plotonierul de la a 12-a. Poftiţi să luaţi o gustare.
Sub un umbrar de crăci şi frunze, e o adevărată circiumă; Au un violonist şi un diblar, care cîntă şi din gură. Mai întîlnim şi alţi ofiţeri, care gustă cu condescendenţă de pe farfurioarele cu friptură şi din paharele groase, aburoase, cu vin roz. Un plutonier se apropie de mine.
—	Domnule sublocotenent, ce ziceţi? cînd om pleca de aici?
—	De, mă Vasile, ştiu eu... Văd că nu e rău nici aici, si arăt cu privirea circiuma.
—	Domnule sublocotenent, avem şi noi neveste şi copii.
O durere amorţită mă înjunghie între coaste, dar lăutarii cîntă mereu. Cînd, dau iar cu ochii de Văraru.
—	Domnule căpitan, ce facem cu Văraru ăsta?... îl mai ţinem?
Văraru a priceput şi se apropie, spre bucuria ofiţerilor, pe care-i amuză nesfîrşit cu răspunsurile lui nemi-lităreşti.
—	Ce, mă, vrei să pleci? Tu nu vezi ce tînăr şi voinic eşti?
191
—■ Nu sînt, domn căpitan, să trăiţi... Sînt bătut de Dumnezeu, şi e gata să ne arate o hernie, în hohotele de rîs ale tuturor.
—	Te facem capural, mă Vărarule, încearcă unul 5 să-l parodieze... Cînd te-oi duce acasă, se sperie ţiganii
tăi.
—	Mă faceţi... păcatele mele... că eu n-am făcut militărie... nu ştiu nimic.
—	Ascultă Vărarule, cum îl cheamă pe rege?
10 Văraru nu poate pronunţa niciodată „Ferdinand" şi acum refuză, izmenindu-se ca o fată:
—	Da lăsaţi-mă, dom locotenent... Că dacă nu-s militar...
Ofiţerul se înfurie:
15	— Ia ascultă, mă ţigane, ce? noi glumim aici?...
ei, al dracului: „drepţi"'!
La strigătul crispat al ofiţerului, omul îngheaţă, luînd o poziţie aproape soldăţească, pe urmă comanda tună: Culcat... drepţi, culcat... drepţi. Şi Văraru se 20 tiînteşte şi se ridică de la pămînt în măsura comandei, ca o broască automată.
—	Văraru, cum îl cheamă pe majestatea-sa regele? Prăpădit rău, răspunde din suflet şi fără să privească
pe nimeni:
25	— Să trăiţi, pe domnul... rege îl cheamă Lisandru.
E un hohot general de rîs. Cel mai frumos nume i se pare lui Văraru acesta de Lisandru şi-l dă bucuros regelui, cînd nu poate şti numele adevărat.
—	Cum Lisandru, mă? Vezi că la noapte faci trei 30 schimburi de planton. •
—	îl cheamă pe regele... pe regele, îl cheamă „don colonel Lupaşcu..." strigă disperat Văraru de frica serviciului.
E singurul nume oficial pe care l-a putut reţine şi-l 35 dă în extremis tuturor pentru că probabil socoate că, fiind cel mai înalt, e cel mai aproape de al regelui, dar pare că ştie că nu e chiar al regelui.
—	Domnule căpitan, dar îin definitiv ce facem cu el?
—	Eu ştiu? să-i dăm drumul... Dar n-are nici un fel 40 de act... nu poate dovedi că a trecut de treizeci de ani...
îl ţinem să-l facem lăutar.
192
5
10
15
20
25
30
35
40
Intervine camaradul Popescu, flăcăul, surîzînd:
—- Dă-1 dracului, domnule căpitan, că are patruzeci de ani bătuţi. Şi nici nu ştie să cînte, că e lăieţ pădurar.
Căpitanul ne asigură că mîine-poimîine îi dăm drumul.
—	Gheorghidiule, un bilet de la amicul tău Lajos. Toţi camarazii urmăresc cu interes prietenia mea cu ofiţerul ungur, care ccmandă compania de acoperire a vămii.
Mă invită, ca de cbicei duminica şi sărbătoarea, pentru după-masă, către ora patru, la o partidă de popice şi de halbe de bere, cu vameşul lor, cu vameşul nostru, cu poliţaiul de frontieră şi cocoanele lor. Sînt petreceri inimoase, cu rîs mult, cu glume, straşnice. Căpitanul mă sfătuieşte, cu o autoritate potolită, să renunţ azi la această petrecere. „Să treacă inspecţia asta/'
Are dreptate. Am azi mult mai multă nevoie să stau liniştit. Fraza „să treacă inspecţia asta" răsună iar cu ecouri, în golul gîndurilor mele. Daca „mîine" e trecut?... Simt un fel de creştere dureroasă în mine, de parcă m-aş ridica în vîrful picioarelor.
După masa de la popotă, pe potecă, peste tranşee, mă duc să mă culc acasă. Dar cum rămîn singur între pereţi, se redeşteaptă în mine gîndurile ca stafiile. Dacă Grigoriade pleacă luni dimineaţa, nu voi mai putea avea niciodată acea certitudine* care singură .ar pune capăt
într-un fel sau altul — iadului sufletesc fa mă zbucium. Gîndul plecării, cu fiecare ipoteză nouă, «e încinge în mine ca un foc. îngrozit, mă scol dfa pat şi hotărăsc s,ă mă duc la prieteni. Sînt doi sublocotenenţi, care locuiesc amîndoi într-o odaie mare cu dtfuă paturi. Joacă domino. S-au dezbrăcat de vestoane, şirau scos bocancii. Se păcălesc unul pe altul şi jubilează zgcmotos. Intru şi eu al treilea. Fac sforţări disperate să mă angrenez jocului şi dispoziţiei camarazilor mei. Haranoiu îşi aşează plăcile. ‘	•. ;
—	Să ştiţi că dacă vă bat fa partida asta; am noroc.
Mi-aprobă colonelul mutarea de la a H-av.i S£ap de Corabu.	*
m
*••• Căpitanul Corabu, cum am spus, e spaima regimen-: tului. Are o figură de inchizitor tînăr, cu faţa osoasă, cu mustaţa tunsă scurt, neagră. Şi-a înnebunit oamenii şi ofiţerii cu severitatea lui, chiar comandantul „cel 5 mare" al regimentului, speriat de atîta disciplină, a scris : că socoate că primul glonţ al companiei a Il-a va fi pentru comandantul ei. în batalionul nostru de oameni cumsecade şi necăjiţi, cum ne erau toţi ofiţerii, de păreau mai curînd nişte dascăli provinciali cu ticuri şi
10 nevoi, Corabu era militar cu studii severe la Viena.
—	Eu sînt mai generos, adaugă Săvulescu. Dacă voi cîştiga, la sfîrşitul lunii ne schimbă de pe frontieră... Mergem la R..., dansăm la iarnă şi ne revedem damele, fraţilor.
15 Dar eu ? Ce caut eu cu exasperatele mele complicaţii în această lume? Eu ce să doresc, ce să izbîndesc eu, dacă voi termina cel dintîi plăcile albe, cu jumătăţi şi puncte negre?
Către patru după-amiază năvăli în odaie un gradat,
20 care lua speriat drepţi:
—	Trăiţi, domnule sublocotenent... Poftiţi jos în tabără.
—	Toată lumea, mă băiete? Ori numai a 11-a?
—	Toată lumea. E ordin să echipăm oamenii şi să
25 ridicăm posturile de pe frontieră.
încremenim cu toţii.
—	Să ridicăm posturile, băiete?
—	Aşa e ordin... pînă într-un ceas să fim gata. Au şi început să se adune domnii ofiţeri jos.
30 Săvulescu a început să chiuie... să facă tumbe în aşternutul patului:
—	La R..., fraţilor... ne revedem damele.
Chiuie şi urlă, Haranoiu nu-şi găseşte, de zorit ce e,
bocancii.
35	— Mă băieţi, dar dacă o fi război ? întreb eu bănuitor.
—	Cexăzboi, Gheorghidiule băiete, ce război? Ar fi venit ordin să retragem posturile de pe frontieră? sau dimpotrivă să le întărim ? Acasă, băiete... Mergem la R...
Coborîm în vîlcea, peste garduri şi fineţuri, ca nebunii.
■40 • Jos în vatra taberei,, între bordeie, e mare mişcare. Ofiţerii de la celelalte companii sînt nedumeriţi. Aflăm un
194
5
10
15
20
25
30
35
40
lucru nou: e ordin să se împartă muniţia de. război pe oameni.
—	Ce-are a face, explică unul. E mai uşor de transportat aşa, împărţită.
E o lumină de după-amiază duminicală, cu soare care pare şi el mai curînd la plimbare decît la lucru.
Orişan scoate o foaie de ziar, scrisă numai pe o faţă, cu litere negre enorme. E o ediţie specială: Mîine la ora cinci după-amiază e convocat un consiliu de coroană.
Răsuflăm uşuraţi... vom pleca de aci.
în timpul acesta, depozitele se împart pe spinarea oamenilor.
—	Să ştiţi că s-a hotărît neutralitatea definitivă... Se retrag toate trupele. Uite pe căpitanul Dimiu.
Pe potecă, greoaie şi masivă, silueta verzuie a comandantului de batalion se desenează ca a unui uriaş tihnit.
—	Hai să vedem, ce e, că vine de la regiment.
Şi-l întîmpinăm în grup, încă înainte de a coborî ca un cioban pe coastă.
Scoate chipiul, se şterge de năduşeală şi pe mustaţa plină, blondă, şi apoi, cu mai multă spaimă decît solemnitate:
—	Domnilor, e război..* şi m-a făcut maior. Ne arată pe umeri galonul lat. Acum staţi jos, aci pe iarbă, să vă dictez ordinul de luptă, şi iar, mînios, către un soldat care ascultă încremenit: Ce e, mă? du-te-n mă-ta de-aici...
Nimeni nu spune o vorbă. Noul maior reia, după ce ne-am aşezat:
—	Domnilor, vă atrag luarea-aminte că e ordin de război... nu de manevre, ca altădată.
Precizarea e de prisos. Cu picioarele înmuiate, ne-am înghesuit alături pe iarbă. A scos din buzunar un carnet şi dictează:
—	„La ora 5 adunarea batalionului pe compănii, jos în tabără.
La ora 51j2 se împart efectele de mobilizare.
La ora 53/4 se împart, de fiecare om, două sute de cartuşe de război.
La ora 6 batalionul III se pune în coloană de marş cu direcţia satul Dîmbovicioara, spre regiment.
195
XX se ^ încolonează; pe şoseaua Vama Giuvala, în ordinea următoare:
Batalionul III cu companiile în ordine 9, 10, 12.
Batalionul II cu companiile în ordine 5, 6,. 7, 8. 5 Compania 9 constituie avangarda regimentului.
‘ Compania 11 la dispoziţia brigăzii.
La ora 8 p. m. regimentul se pune în mişcare cu • • direcţia Vama Giuvala."
Scriu, lungit în iarbă, acest întîi ordin de luptă al 10 armatei române în războirii cel mare, pe o carte poştală,
: cu colţurile răsucite, luată cu cine ştie ce gînd, singurul petic de hîrtie pe care-1 am. Mă gîndesc cui să o trimit mai tîrziu şi mi se face în suflet un gol cît lumea, neaşteptat. Peisajul muntos are acum sectoare de umbre lungi 15 crepusculare şi de soare viu.
Maiorul face un efort de concentrare:
’ Cine comandă plotonul I de la a 9-a?
Cineva-dă numele meu şi mi se pare că nu mai e al meu.
20	Ghebrghidiule, ai să fii diseară vîrful avangardei ;
- ştii să te desfâşori ? Să-ţi alegi oameni zdraveni de patrulă. Domnilor, alegeţi din vreme patrulele de siguranţă pe flancuri. Şi acum, vă rog, treceţi la executare... Dutnnezeu să ne ajute.
CARTEA A DOUA
5
10
15
20
25
lNTÎIA NOAPTE DE RĂZBOI
Timp de o oră e în tabără o învălmăşeală de neînchipuit. Plutonierii majori se împart în zece, aleargă de colo pînă colo, înjură, strigă, aruncă efecte de tot soiul în braţele oamenilor. Mi se pare că totul merge însă prea încet, că nimeni nu va fi gata la ora ordonată. O parte din oameni s-au aliniat pe companii în faţa bordeielor şi primesc, răcniţi pe nume de gradaţi, bocanci. Unii încearcă o veselie străpezită, la care alţii surîd ca nişte bolnavi. Gîndul că la ora opt seara deschid focul, că în două ore, care totuşi vor trece, aşa cum au trecut de atîtea ori în viaţa mea, cum au trecut cînd aşteptam într-o gară, cînd aşteptam la birou, cum aştepţi după-amiaza o vizită, mă sfîrşeşte ca o febră uscată. Faptul că voi năvăli, ca în cărţile de citire, împotriva unor tranşee înţesate de armată duşmană, că voi fi sub baraje de artilerie, mă uluieşte, pare scris de o mînă nevăzută.
De patruzeci de ani n-a mai fost război, cărţile de citire s-au oprit la pagina de la 77 şi acum eu deschid focul. Mi se pare asta una dintre acele coincidenţe ciudate, mări cît un orizont.
Ofiţerii sînt toţi mult mai tăcuţi decît trupa. Căpitanul Floroiu, mic, blond, cu faţa lui îmbătrînită înainte de vreme, mă îndeamnă să las oamenii în grija plutonierilor şi să-mi fac bagajele.
Mi se pare o enormitate, ceva absolut fără sens.
199
Bagajele? Mai am eu nevoie de bagaje? Dar după primele cinci minute de luptă, voi mai fi oare în viaţă?
—	Nu se ştie, cine are zile scapă.
—	Domnule căpitan, voi scăpa la opt şi cinci, la 5 nouă, voi trăi poate pînă la ora zece diseară... Dar crezi
că vom mai vedea noi soarele de mîine?
Tace înfiorat de gînduri şi, pe urmă:
—	Scrie vreo scrisoare, şi îşi urmează aţa gîndului din el.
io Cui să scriu? Toţi ai mei s-au depărtat în clipa asta, efectiv, la zecile şi sutele de kilometri unde sînt. Nu-i voi mai vedea niciodată, ca pe locuitorii Norvegiei, ai Perului, ai Sidneyului, despre care ştiu că există totuşi.
13 îmi arde întreg corpul, e un neastîmpăr al trupului care oantrastează cu liniştea şi egalitatea imensă a gîn-durilor mele. Nu mai pot sta în loc, bănuind că diseară nu vom putea fi gata. Mă voi duce şi-acasă, în odăiţa mea, căci, deşi sînt înfrigurat şi grăbit, n-am ce face.
20 în faţa casei, Ioana cu cei doi copilaşi ai ei s-au rîn-duit ca la intrarea în biserică, iar micuţii îmi strigă cu mînuţele căzute jos, cu glas înlăcrimat:
—	Să trăiţi, domnule...
încremenesc: „Să trăiesc?" Ce sens de început de
25 veac are vorba asta acum...?
Cum o să trăiesc diseară prin focuri de infanterie, prin lupte de baionetă, prin sute de explozii de obuze ? Le dau bani şi ei îmi sărută mîna, aci în munte, în asfinţitul soarelui de vară. Niciodată n-am acceptat dovezi
30 de acestea de respect şi prietenie. M-au jignit, dar acum îi strîng la piept pe copiii aceştia, ca pe nişte pui de ^ pasăre.
—	Dumitre, pune tot ce avem în lada de bagaje. Bagă de seamă!
35	— Am şi încărcat lada, don sublocotenent.
S-a iscat parcă, străin de mine, un fluid care îmi ia înainte, oriunde merg. Doar la cincizeci de paşi, dincolo, la ei nici un semn. E tot duminică şi dupâ-amiază goală şi leneşă care stă în loc.
•40	— ...dar au mai rămas lucruri... Ce facem cu ele?
—	Lasă-le Ioanei aici.
200
— Nu puneţi bocancii? Cum o să rămîneţi aşa? Slnt îmbrăcat în aceeaşi bluză uşoară, pantaloni de raitcort şi ghete de şevro subţire, cu moletiere.
Cum am fost ieri la Cîmpulung.
5	— Nu, Dumitre, rămîn aşa. Pînă la ora zece e des-
tul şi aşa... îmi fulgeră o clipă prin minte să fug la Cîmpulung, să am o explicaţie cu nevastă-mea. Risc cel mult să fiu împuşcat... Tot voi muri la noapte...
Ce să-mi explice ? Ce importanţă mai au pentru mine io lămuririle ei ? Tot ce a fost aseară, absolut tot, e parcă numai văzut şi înţeles de mine, nu şi simţit, aşa cum anestezia locală te lasă să vezi toată operaţia, să simţi izbitura şi tăietura bisturiUlui, dar să nu ai nici o durere. Din oamenii aceia, din lumea lor cu bucurii şi deznădejdi, 15 cu permise şi aniversări, care era şi lumea mea, m-am desprins odată cu camarazii mei — ca pe un vas nevăzut. De cîteva zeci de minute, o parte dintre noi sîn-tem morţi, efectiv în starea unor condamnaţi cărora li s-a respins cererea de graţiere, în ajun.
20 Acum oamenii de aici, blestemaţii în uniformă, îmi sînt singurii aproape şi sînt mai aproape de ei decît de mama şi' de surorile mele»
Orgoliului meu i se pune acum, dealtfel, şi o altă problemă. Nu pot să dezertez, căci, mai ales, n-aş vrea 25 să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare. 30 îmi putusem permite atîtea gesturi pînă acum, pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o verificare şi o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă de reali-35 zare sufletească. O asemenea carenţă, de nereparat, ar fi fost şi o descalificare. Conştiinţa mea îmi permitea aseară să ucid, să mă judec deasupra legilor, pentru că nu aveam să-mi reproşez, în sistemul meu sufletesc, nimic, dar tocmai de aceea nu-mi permite laşitatea de 40 a evita un pericol, pe care soldaţii cei mulţi nu-1 puteau evita. Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare,
201
fără să cred în.Dumnezeu, nu m-aş*fi putut realiza — şi am încercat-o — decît într-o dragoste absolută. M-am înşelat o dată, aş mai putea încă încerca, din nou, de aceea nu vreau să fiu scăzut, de la'început chiar, faţă de 5 femei, prin nici o lipsă în organismul sufletesc.
Mă grăbesc spre magazia de armament să număr cartuşele, dar e de prisos, căci debandada e din cale afară de mare. Impresia asta de improvizat îmi dă o nelinişte de panică. Alerg fără rost în toate părţile, în bîlciul io ăsta de oameni, care diseară vor juca, fiecare în parte, tragedia pe care era s-o joc doar eu aseară.
Doi soldaţi de la aprovizionare umblă, de colo pînă colo, pe cărăruie, cu cîte un sfert de bou pe umeri.
—	Domnule sublocotenent, ce facem cu carnea asta? 15 Rîd galben.
—	Cine mai vrea să mănînce, mă?... Cine o să aibă chef de mîncare mîine, chiar dintre cei ce vor mai trăi?
—	Dom sublocotenent, dar ce să facem cu ea?
—	Aruncaţi-o.
20 Se întunecă înfiripat şi timpul trece fără ca nimeni şi nimic să-l poată opri. îmi ard buzele.
în odăiţa popotei, comandantul companiei, cu ceilalţi doi ofiţeri de la companie, iau ca gustare chiftele prăjite (gătite, în gîndul celui ce le-a frămîntat acum o 25 oră, pentru altfel de oameni şi altă seară) şi cîte un pahar , de vin.
—	Ia şi dumneata ceva... mai prindem niţică inimă. Şi... cine ştie ce se mai întîmplă diseară.
Nu simt nici o nevoie, nici o dorinţă, şi orice încer-30 care, fie şi a mînca numai, ar strica plinul unui cerc.
—	Cît e ceasul?
Şi întrebarea, halucinantă, acum, parcă picură în suflet.
—	Şase fără cinci. Mai sînt cinci minute.
35	— La companie.
încep şuierături, oamenii se încolonează cu zgomot de bidoane, arme şi lopeţi. încă mai sînt strigăte: „Niculae Fira... Niculae Fira... vino de ia mantaua lui domn plotonier major". înserarea abate şi pe cei care 40 mai făceau glume. Coborîm şchiopătînd pe alt drum, un drum de bolovani, decît cel străbătut de mine aseară.
202
Nimeninu mai scoate o vorbă. Jos ne aşteaptă celălalt batalion, gata încolonat. Sînt peste toată valea, în înserare, numai grămezi şi siluete mute de soldaţi, ca o turmă cenuşie.
5 Mă cheamă colonelul, care a rămas comandant titular al regimentului. Caută să-şi stăpînească dezarticularea, prin formule reglementare. Sînt de faţă şi cea mai mare parte dintre ofiţeri.
—	Va să zică eşti vîrful avangărzii? Auz că te cu-
10 noşti cu comandantul companiei din vamă. Uite ce faci.
Mi se pare de necrezut că mie mi se spune asta.
—	...Trimiţi doi oameni ca să se apropie, de bara vărgată... grănicerul nostru va cere foc finanţulvd Ungur, în clipa aceea, cei doi oameni sar la el şi îi pun baio-
13 netele în dreptul gîtului, strigîndu-i să tacă. Dacă ţipă, îl străpung.
—	Dar dacă...
—	Taci. Locotenentul locuieşte la vamă? nu? Cu patru oameni pătrunzi la el, cu armele întinse, şi-i explici
20 că s-a declarat războiul, că nu-i facem nimic dacă se predă. Ceilalţi oameni năvălesc în cazarmă apoi. Şi, către căpitanul Floroiu: Dumneata, fireşte, vii imediat după el şi înconjuri cazarma.
Pornim. Din cauza muntelui, s-a întunecat de tot.
25 Ajung în şoseaua cea mare, cu regimentul după mine, şi mă opresc. Un ofiţer de legătură îmi spune că s-a contramandat ordinul, că va trece înainte regimentul XR, vecin de brigadă.
încerc să pun orînduială între oamenii care se gră-
30 mădesc unii într-alţii.
—	Cum te cheamă, băiete?
Mormăie ceva zdruncinat, de neînţeles.
—	Dar tu cine eşti...? în ce grupă eşti?
—	Nu... nu... eu... să...
35..	Au trupuri de găini, moi. îi mişc cu rnîna din loc în loc şi rămîn unde îi pun, sleiţi. Dealtminteri şi vocile ofiţerilor parcă şchioapătă. în jurul nostru, dincolo de cei cinci paşi pînă unde vedem, cine ştie ce prăpăstii de moarte, ce scene de bestialitate, ascunde noaptea asta,
•10 atît de neagră că nu se poate deosebi nici o siluetă mă-
203
car. N-or fi început alţii lupta? Dac-au pornit în acelaşi timp cu noi, şi ei, din întuneric?
Sînt fericit că nu mai atac cel dintîi şi mă trîntese jos în iarba caldă încă de soare.
5 Mă gîndesc la măcelul care va fi peste 30—40 de minute. Cranii sfărîmate de paturi de armă, trupuri străpunse şi prăbuşite sub picioarele celor care vin din urmă. Facle şi urlete. Explozii de obuze care să doboare rînduri întregi. Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi 10 putea îndura fizic rana care-mi va sfîşia trupul. Şi un gînd stăruie, plutind peste toate, ca o întrebare: pentru mine anume cum va fi? glonţ... baionetă sau explozie de obuz ?
„XX înainte...!" E o poruncă venită din om în om. 15 Ridic oamenii ca pe bolnavi şi pornim pe şoseaua care nu se mai vede albă. Singura apărare în noapte îmi sînt tovarăşii, sîntem ca nişte călători atacaţi de lupi şi trebuie să ne apărăm spate în spate, căci oriunde, de jur împrejur, e moartea de fier şi gloanţe. în clipa asta încă, 20 putem fi surprinşi. Regulamentul cere patrule la cîteva sute de metri pe dreapta şi pe stînga. Numesc oamenii, dar nimeni nu se desprinde. Alerg şi îi zgudui, trimi-ţîndu-i în noapte, dar nu se duc, sleiţi, decît trei paşi şi, continuă să meargă apoi tîrît, alături de noi. Renunţ... 25 Fie ce-o fi.
într-un tablou străin, în golul minţii, văd în clipa asta limpede şi departe de ai mei pe nevastă-mea, amantul ei, dar n-am timp să mă opresc, sâ-1 fixez, ca să privesc. Bucuriile şi minciunile lor sînt puerile faţă de oamenii 30 aceştia, dintre căre unii vor muri peste zece, cincisprezece minute, alţii mîine, poimîine, săptâmîna viitoare. Dintr-o dată, din noaptea dinaintea noastră, unde e viaţă şi mişcare cu oameni, dîn care noi nu vedem şi nu ştim nimic, ca o solie dintr-un gol, din bezna unei odăi 35 întunecate, s-aude o răpăială de focuri plesnite de armă. E singură în tot cuprinsul lumii. E originară ca întîiul om pe pămînt şi nu o voi uita pînă la sfîrşitul vieţii, niciodată. Parcă o morişcă mare, de Moşi, s-a învîrtit repede, dar sunetul, mă întreb, la ce corespunde . 40 în noapte, acolo, cine a tras, cine a căzut?
Zarurile au fost aruncate.
5
10
15
20
25
30
35
40
Compania şi, bănuiesc, tot regimentul s-a întors răsucit în loc, de spaimă, şi oamenii sînt gata de fugă. Urlu scos din minţi la gîndul goanei nebune, care ar fi mai rea ca moartea: „Pe loc, staţi pe loc!"
Se opresc toţi, sfîrşiţi, căci nu au voinţa să fugă şi după cîteva clipe reluăm marşul, tîrît ca după mort.
Identific, după dîmb şi după ocolul şoselei, locul unde sîntem. Fac socoteala aproximativă şi găsesc că avangarda regimentului XR a trecut sigur dincolo de vamă. Aşadar, evenimentul s-a consumat. Întîmplarea de vorbe şi cărţi a devenit piatră, stofă, aramă, o noapte anume. Am trecut dincolo, peste linia punctată, pe care am desenat-o zece ani în şcoală.
Uitaţi... uitaţi...
Dinainte vine între două santinele, cu armele îndreptate spre. el, un prizonier (nu mai încape îndoială). E plutonierul Bela Kiss, îl cunosc acum după pantalonii de dril alb.
. Iată deci întîiul prizonier în acest război la care iau parte. Oamenii şi-au mai revenit puţin. Seara de cenuşă oarbă a .devenit întuneric străveziu. Trecem şi noi prin vamă. Bara e ruptă, jos lîngă ea e un mort. Un rănit e sprijinit pe genunchi de către un soldat.
—	Ce-a fost, camarade? întreb în treacăt.
—	O luptă scurtă... domnul colonel P. B. e rănit de moarte. Uite-1.
Aflu ceva mai .tîrziu că, în momentul cînd a fost somată, santinela ungurească a ţipat, locotenentul Sigis-mund Lajos a ieşit în prag, a tras cu revolverul în direcţia grupului, aşa, în noapte, şi glonţul lui a nimerit în cap pe colonel, care venise în fruntea avangărzii. Pe urmă, după un schimb de focuri, ungurii au fugit cu toţii. Asta exista adineauri în noaptea neagră şi noi nu vedeam nimic, ca şi cînd n-ar fi fost aşa: cum nu văd nimic, de pildă, vizitatorii într-un simplu parc comunal. Mi se comunică din urmă că regimentul XR a luat-o la dreapta, că nu mai am pe nimeni înaintea mea, de parcă s-aar fi dat la o parte o perdea, şi deci să mă desfăşor în avangardă. E o imposibilitate. Iau o distanţă la o sută, două de metri înaintea companiei, dar patrulele nu se duc la mai mult de zece paşi de mine.
203
Sînt înaintea tuturor milioanelor din neamul meu; în faţa mea cu o şosea, cu garduri, cu întuneric şi cu moartea plutind în toate.
Avem de la începutul serii toţi baionetele la armă 5 şi formaţia de luptă.
Ordinul e să cercetăm tot ce întîlnim în cale. Mergem destul de încet, dibuit, şi cei din faţa mea sînt ca umbre închegate din întuneric. Ne aşteptăm la un atac scurt, prin surprindere.
io întîlnim după un timp o casă pe stînga... are curte cu gard înalt, iar înăuntru se văd lumini. Ne oprim, dau ordin oamenilor din faţă să sară peste gardul înalt, dar nu se mişcă nimeni. Sar eu ulucile, încurcîn-du-mă în sabie, şi atunci vin şi ei după mine. în casa 15 cu două odăi, în dreapta şi în stînga, sînt aprinse zeci de luminări ca la mort şi o româncă, nouă parcă, se închină speriată. Cinci-şase copii stau lungiţi pe jos. îi întreb dacă au fost unguri, unde sînt, iau trei-patru luminări în buzunar şi pornim mai departe. Ordin din 20 urmă vine să căutăm o călăuză.
Iată altă casă. £ moartă şi ghemuită în întuneric toată. Batem în poartă. O femeie ne lămureşte că au fost ungurii chiar la ei, dar au fugit, lăsînd în grabă, în bătătură, tot ce-au avut.
25 Pe prispă e o arătare de om.
—	E bărbatul dumitale?
—	Da, e bărbatul meu, dar e beteag, de aceea l-or fi lăsat.
—	Nu-i nimic, merge cu noi, îl luăm călăuză.
30 E cu pantaloni albi, cu cămaşă aspră, ţăran de ai noştri, şi opunerea lui deznădăjduită nici nu ne în-tîrzie măcar. îl luăm şi pornim înainte.
întunericul s-a făcut mai omenesc. Mă uit la ceas, e aproape zece seara. Aşadar, au trecut cele două ore — 35 aşa au fost — şi suprapuse imaginii mele dinainte sînt surprinzătoare prin -golul lor.
Un pod, despre care ştim că e minat. Ne oprim. Ordin din urmă iar, să treacă o grupă neapărat şi fără întîrziere. Oamenii şovăie, fireşte...
40.	— Bine, attmci-trec eu.- “—
—	Trec şi -eu, -dem^ sublocotenent. .
E ordonanţa mea...
— Şi eu.
E caporalul Nicolae Zamfir.
Trecem toţi şi nu se întîmplă nimic (tocmai a 5 doua zi a sărit, sub o căruţă).
O pădure mijită, mai mult ghicită, de o parte şi de alta a drumului, ne dă un soi de atenţie crispată, dar după ce trecem de ea şi ocolim un bot de deal, mereu cu baionetele înfipte în întuneric, priveliştea se 10 deschide larg de tot, imensă, fantastică, de parcă sîntem în pragul altei lumi. Totul coboară ca înspre o vale dulce şi vederea e înlesnită de zecile de focuri uriaşe care ard pretutindeni. Cît ajungi cu ochii, case ard cu vîlvătăi care luminează ca nişte înalte torţe. 15 Ţinutul Branului întreg, înconjurat de munţi, apare astfel, cu drumurile lui, cu sate, biserici, grupuri de copaci care nu pot fugi de îmbrăţişarea focului. Sublocotenentul Orişan vine din urmă să privească şi el ridicarea şi căderea flăcărilor, care înalţă şi coboară cerul. 20 Ard şi numeroase şire de paie, anume, se vede, ca să le lumineze lor — celor ascunşi în întuneric, aşezaţi cine ştie cum — venirea noastră. Voi pricepe mai tîrziu că întunericul e de neîndurat în război, pentru toată lumea. Oamenii s-au mai dezgheţat. Frumuseţea 25 priveliştii şi gîndul că, oricum, moartea nu vine din întuneric, de la doi paşi, ca ăl necurat, că duşmanul e abia jos în vale, că nu e o chestie de secunde, iar clipa nu e definitivă, ne mai linişteşte puţin. Pornim cu mai'mult cur^j, mai repede la vale, pe şoseaua de 30 acum albă.
Dar cînd ne apropiem de Bran, vedem cu spaimă că înspre noi înaintează, plutind larg, un vultur uriaş de foc, pe care nu-1 poţi privi, ca pe discul soarelui. Batalionul întreg s-a trîntit îngrozit în şanţurile şoselei 35 şi aşteaptă sfîrşitul lumii. Că s-a speriat e din pricină că la regiment nimeni nu ne-a arătat ce e o rachetă, iar că s-a trîntit în şanţ a fost mişcarea cea mai indicată.
începe o răpăială de focuri care creşte şi descreşte, ca şi cînd ar fi pe un portativ în spaţiu.
-10. înaintăm iar, cînd iată că pe şosea apar în lămurirea focului siluete Omeneşti. în asemenea împrejurări toate
207
siluetele sînt de duşmani. Ne apropiem şi vedem totuşi că sînt soldaţi din regimentul XR, care a pătruns în Bran ocolind şi dă o luptă de stradă. Ne oprim în lumina ca ziua, chiar în marginea tîrgului. Sînt atît de prins 5 de belşugul de vederi şi de senzaţii dinafară, că nu am timp să-mi mai simt sufletul. Acum ştiu cum va fi. Mă uit la ceas, e miezul nopţii. Răpăiala de focuri amuţeşte din cînd în cînd, pe urmă creşte, dar nu se coboară , niciodată de tot, ci urcă şi scade capricios ca ţîşnirea şi 10 jocul apei din avuzul în soare. Trage cineva din noapte în noi şi aud primele gloanţe trecîndu-mi pe la ureche. Sînt ei, întîia dată de faţă. Voi şti mai tîrziu că toate gloanţele, mieunînd, trec pe la ureche. Oamenii se aruncă disperaţi în şanţurile şoselei. Vîră numai capetele sub 15 podeţele din dreptul caselor, lăsînd trupurile afară, ca nişte struţi. îi strig pe nume pe cîţiva din ei, dar e de prisos. Rămîn în picioare pe şosea ca să le arăt că nu e nimic, cum gustă părinţii din doctorie, ca să încurajeze copiii s-o ia. Dar doctoria e o noutate şi fac o 20 sforţare, căptuşită. Gloanţele, e drept, vin rare, şi lovesc rupînd din copaci, în praful din şosea, în gardul caselor vechi care plesneşte rupîndu-se zgomotos.
Din urmă vine pe lîngă oameni căpitanul. îl văd parcă acum din nou. E mic ca o fetiţă, cu mustaţa plină 25 tunsă scurt, îmbătrînit de timpuriu.
—	Ce facem?
—	Aşteptăm ordine noi, de la brigadier.
Coboară spre noi pe şosea, din tîrg, un grup. Gloanţe
puţine, numărînd parcă rar şi piuit, vin înspre noi, 30 muşcînd scurt din gard şi din praful şdselei. Ştiu atît de bine că voi muri îîr noaptea astă, încît mi-e absolut indiferent pericolul localizat. Găsesc chiar că n-ar fi deloc mai dezagreabilă moărtea aci, decît în flăcări.
Căci iată, se aude o detunătură puternică, dar parcă 35 nu în raport cu erupţia de lumină şi fărîmături negre, pe care o produce.
—	Au aruncat podul, cu ai noştri, în aer, Gheor-ghidiule. Mă duc înapoi să văd ce facem.
încerc să trag de picioare oamenii, care-s mereu cu 40 capetele vîrîte sub podeţe. Cînd, în sfîrşit, hu văzut
206
5
10
15
20
25
30
35
40
cît de greu nimeresc gloanţele, şi-au mai venit în fire.
Din tîrg, se aude acum un tropot ca de escadroane în galop pe şosea, înspre noi. Oamenii mei au sărit şanţul şoselei şi, întorcîndu-se ca într-o arie, au început fuga. Sar în mijlocul lor, strig pe nume pe gradaţi, pe cei pe care-i am în faţă şi, scurt, cu răsuflarea suspendată, se opresc. Coboară iar în şanţ, cu baionetele întinse alături.
Rămîn singur în picioare şi aştept să văd ce vine.
Ştiu acum că s-a apropiat, ca de fier nevăzut, clipa definitivă.
Coboară spre noi, alergînd, zeci şi zeci de oameni, cît e de largă şoseaua. Lumina flăcărilor e atît de albă, încît îi recunosc. Fac umbre negre lungite în praf. Sînt ai noştri. întind braţele ca o barieră.
—	Staţi... ce e cu voi?
Gîfîie zbuciumat, vorbesc fără să privească:
—	Ne-au prăpădit... ordin de retragere.
Am îngheţat... e întîiul moment de groază acută pe care-1 am şi răspund sîcîit, uscat, grăbit:
—	Nu e nici un ordin de retragere. Apoi, deznădăjduit: Plutonul întîi ocupă şoseaua.
Oamenii mei sînt la comandă, în mijlocul şoselei.
Şi către grămada de zeci de fugari:
—	Intraţi în curtea asta.
Oprirea în loc i-a mai calmat, ca un exerciţiu siluitor. Intră ca o turmă în ograda gospodărească, unde, dealtfel, sînt adăpostiţi de casă.
Alt tropot pe şosea... alt grup, mai mare încă, vine din tîrg.
Oamenii mei strigă acum singuri, încălziţi, cînd văd că sînt alţii mai slabi de înger ca ei:
—	în curte... în curte, pe dreapta.
Al treilea grup, o companie întreagă cu ofiţerii ei, vine fugind îngrozită:
—	Loc, faceţi loc !
Ies înainte, răcnind, cu sabia întinsă:
—	Staţi !
Dar nu vor să asculte, zbiară numai:
—	E retragere... sîntem^cu domnul căpitan.
209
Şi s-au oprit în aşteptare, cum pîndeşte un om care vrea să scoboare, pe scara unei trăsuri. îmi arată pe căpitan.
—	Domnule căpitan, unde plecaţi ?
5	— E retragere... ne-au prăpădit batalioanele. Şi îmi
spune cu ce companie e.
Cu vocea palidă, înălbit de această idee a fugii, îl lămuresc scurt:
—	Nu e nici un ordin de retragere... intraţi în curtea
10 asta, şi le arăt o curte pe stînga.
—	Trebuie să trec.
Urlu către ai mei:
—	Niculae Marin, băgaţi baioneta în cine vrea să treacă de voi.
15 Înmuiat, căpitanul intră cu compania în curte, după casă.
Iar se face linişte. Din urmă nici un ordin, dar vine căpitanul meu, căruia îi explic situaţia regimentului vecin.
20	—Noi nu intervenim?
—	Mi se pare că nu.
Simt o bucurie de scurt zbor, ca şi cînd nu mai sînt scos la lecţie cînd nu ştiu nimic, de un profesor rău:
—	Aşteptăm aci?
25	— Ce vrei să facem?
Vine din urmă şi sublocotenentul Orişan, ca să vadă ce e. Gloanţele s-au rărit acum şi mai mult, răpăiala de focuri a devenit scăzută ca o cicăleală.
Orişan are obsesii tactice:
30	— De ce nu intervenim?
—	Nu ştiu.
—	Domnule căpitan, văd că şi artileria noastră e inactivă ca şi a lor.
—	E luptă de stradă... Ce să caute artileria?
35	— Să tragă în rezerve... în noi.
—	Las-o mai bine aşa.
—	Ascultă, Gheorghidiule, hai noi în tîrg, să vedem ce e. Hai pînă la pod.
—	Haide...
■io	Căpitanul ne întreabă, nemulţumit:
Ce să căutaţi acolo?
I
210
—	Să vedem ce e.
Apăsarea asta, de a nu cunoaşte ceea ce se întîmplă înainte, ştiu acum că e, în război, pentru unii de neîndurat, aşa cum de neîndurat mi-era, în ajun, incerti-5 tudinea dacă sînt înşelat sau nu.
Casele cu curţi mari sînt înspre marginea asta, mai aproape de felul românesc, dar au în faţă garduri înalte. Am luat călăuza cu noi şi mergem înainte. Mai vin din sus răniţi şi oameni care au părăsit lupta, 10 iscînd, în lumina focului, forme dedublate.
Dintr-o curte sîntem chemaţi.
—	Cine sînteţi?
—	Din XX... dar dumneavoastră?
—	Comandantul lui XR... Care-i situaţia?
15	— XX e încolonat pe şosea... două companii ale
dumneavoastră sînt înapoi într-o curte.
—	Faceţi-le rezerve, întăreşte Orişan.
Sîntem acum de-a binelea în tîrg şi lumina a coborît.
La o mică râspîntie, în faţa unei brutării, pare-se 20 cu masa goală de pîine în afară, cîteva umbre... încremenim pe. loc.
—	Cine-i? Stai!
Nici un răspuns, umbrele au dispărut.
—	Gheorghidiule, revolverul tău e încărcat ? că eu 25 n-ani nici un cartuş.
Revolverul meu... îmi vine în minte toată întîm-plarea de la Cîmpulung, cum i s-ar aminti unui bolnav că a delirat. Caut în-buzunar şi nu găsesc nimic.
—	Nu-1 am, cred că l-am pierdut.
30 Şi ne întoarcem la ai noştri.
Au scăzut focurile mari şi impresia e poate din cauza că şi lupta s-a domolit. Găsesc un grup întreg de ofiţeri din XX, veniţi dinapoi. Sînt toţi cu sufletele . îndoite. . :
,35	, — Cine ar fi crezut ? aruncă unul şi toţi ţac gîndind
la fel abătut.
Mai discutaserăm între noi la popotă şi eu fusesem în discuţie ceea ce se numea pe atunci un »antiinter-:venţionist". Pesimismul meu e şi mai greu acum, iar 40 ' purtarea mea în'âstă-noapte,..destul de desprinsă, îmi
211
dă un fel de obiectivitate, parcă ştiinţifică, atunci cînd spun:
—	Am impresia că mîine vom lupta în jurul Ru-cărului.
5 Căpitanul micuţ şi prea gînditor întreabă cu teamă:
—	Crezi că ne vor ataca?
—	Socot că da... Azi au fost surprinşi, dar dacă primesc întăriri, nu văd de ce nu ne-ar ataca.
Ofiţerii mă aprobă cu privirile grele şi obosite, cu * io gîndunle aiurea.
Noaptea scurtă de vară e pe sfîrşite. Focurile s-au stins tîrziu, ca după o serbare de noapte, şi acum întunericul se strînge, fără să se facă opac.
—	Cum vom putea sta mîine aşa pe şosea ? Ce facem ?
15	— Hai la compănii şi om vedea.
Oamenii mă întreabă şi ei ce facem. Sîntem neliniştiţi, căci dacă ne aplică ziua, aşa încolonaţi pe şoseaua albă, sîntem pradă sigură mitralierelor. în tîrg e aproape linişte şi liniştea asta, cînd ştim că toţi ochii 20 sînt deschişi ca ai şerpilor în umbră, că şî ceilalţi aşteaptă v ‘ poate, ca şi noi, e mai grozavă ca lupta.
începe să se alburească întunericul care-şi pierduse toată puterea. Acum oamenii, cenuşii şi ei, nu se mai disting deloc.
25 Soseşte din urmă colonelul, greoi şi masiv.
—	Gheorghidiule, vino cu oamenii după mine.
Vrea să sară gardul unei grădini, dar gardul se prăbuşeşte sub greutatea lui. O iau la fugă după el, şi oamenii după mine, peste răsaduri de varză albăstrie
30 şi de morcovi. Ghetele subţiri de şevro se încalţă cu pămînt ca nişte galoşi. Om de cincizeci de ani, colonelul aleargă cu paşii mari, care fac să sară pămîntul fărî-miţos în dreaptă şi în stînga. Mă întreb în fugă, dacă toţi oamenii au baionetele puse. Toată priveliştea cu 35 linii subţiri, desenate ca în estámpele japoneze, în zori • a devenit viu liliachie. înţeleg că vom înconjura tîrgul ca să dăm un „atac de flanc • Călcăm prin albia unui pîrîu pînă la genunchi, dar nu simt nici urmă de umezeală. îmi trec limba peste buzele arse ca de o spu-(40 zeală. Intrăm într-o livadă şi după ce am alergat prin ea, începem Urcuşul unei coaste. înţeleg şi. mă. îngro-

212
zesc.Stă deasupra noastră, ca o cetate de sute de metri înaltă, prăpăstioasă, Măgura Branului. Pornim la asaltul ei, mereu în fugă, tîrînd după noi coloana care şi-a pierdut, peste garduri şi . pîrîu, forma.
5 Nemu văzut şi începe miorlăitul lung al gloanţelor. Aud în urmă Vaiete: primii căzuţi... Mă emoţionează abstract ca un număr etichetat de muzeu. „Primii răniţi în acest război.“
Gîfîi, îmi arde gura... Mă abat, tot din fugă, şi culeg io din merele scuturate, cine ştie, trîntite de gloanţele care lovesc în trunchi.
îi văd aciim pe cei de sus ca pe parapetele şi balustradele unui castel medieval, dar alergăm mereu urcînd spre ei, toţi după colonel, de parcă ne-am ţine de mînă. 15 Ajungem într-o parte unde peretele e atît de drept şi înalt, că nu mai pot trage nici ei. Comunicăm în urmă: „Regimentul se adună în unghiul mort".
Iată-ne pe toţi, inai mult îngrămădiţi, ca într-un repaos tihnit în livadă. A răsărit soarele peste cîmpul 20 de luptă. Deasupra noastră e peretele Măgurii cu stâncile lui, dar înapoia noastră spectacolul e neasemuit. Ca într-un tablou istoric vin din ţară, paralele, coloane de soldaţi. Pe şosea şi peste livezi. Vine şi artilerie, vin şi căruţe. Acum trage pe deasupra capetelor noastre 25 artileria austriacă. Numai două tunuri, care ajung însă departe înapoi, spre vamă, şi lovesc pare-se în plin. E uimitoare această punere cu mîna, acest braţ nevăzut, întins înalt pe deasupra capetelor noastre, care cade acolo, poate Ia opt-nouă kilometri, precis ca un pumn. 30 Ziua aceasta, pe care n-o .mai aşteptam, e altfel pentru mine. Parcă sînt într-un peisaj nelumesc. Simt ce trebuie să simtă morţii cînd străbat livezile şi plaiurile văzduhului. E parcă mai uşoară lupta ziua. Oamenii s-au înviorat cu toţii. Sînt sigur că o să mor, 35 dar prefer să-mi aleg singur moartea. Acum înţeleg de ce întotdeauna condamnaţii au avut preferinţe între cap tăiat, spînzurătoare, împuşcare. Am şi eu acum preferinţe. Vreau să provoc admiraţia sfioasă a camarazilor, singurii care există acum real pentru mine, 40 căci tot restul lumii e numai teoretic. Aşa cum cei care mergeau ia ghilotină preferau, în loc şă urle de durere,
213
să ia atitudini. I-am văzut pe camarazii mei ce sensibili sînt şi voi continúa. Mă gîndesc în treacăt că mîine seară cei de acasă ar putea afla, din ziare, că m-am purtat uluitor, aşa cum mă gîndeam uneori înainte de 5 război (vis de băiat care vrea să se facă mare actor), dar acum, şi admiraţia, şi ura lor îmi sînt şterse, indiferente.
Declasaţii în societate, sau chiar numai cei ocoliţi într-un salon, încep să aibă un orgoliu de izolaţi, de 10 nedreptăţiţi, care caută să transforme excluderea în avantaj. Oamenii de aci împărtăşesc destinul meu şi a trebuit un neînchipuit concurs de întîmplări ca să fim toţi aci, care sîntemM adunaţi pe fire deosebite, în clipa hotărîtoare. -
15 Stăm aproape două ore aşa. E răcoritor ce sentiment de încredere îţi dă superioritatea pe care ai tăi o au asupra inamicului. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie cînd ataci şi nu cînd fugi. Cred că senzaţia aceasta împacă un sentiment funda-20 mental: atacînd, îţi alegi tu, parcă, moartea: urmărit de altul şi ajuns din urmă, moartea ţi-e impusă. Eşti . în clipa morţii, în întîiul caz, un sinucigaş, în al doilea un ucis, şi încerci toate sentimentele celui asasinat.
V-aţi întrebat, dealtfel, ce s-ar întîmpla cu un om 25 care are intenţiunea să se sinucidă, dacă în aceeaşi clipă cineva ar voi să-l asasineze?
Acum cînd văd batalioanele noastre venind peste plaiuri şi dealuri, mă gîndesc îndeosebi la sentimentele pe care le înceărcă, privind, mai ales ei, cei cu care 30 luptăm.
Sublocotenentul Popescü, camarad de companie, mănîncă mere.
— Gheorghidiule, cum o fi ţara asta, cînd nu e război?
35 Ar fi simplu să ţt-o imaginezi fără soldaţi, dar ei fac azi esenţa acestui peisaj, încît nu-1 poţi gîndi fără ei, cum nu poţi gîndi a patra- dimensiune în natură. Soarele e acum. deasupra dealurilor, care poartă dreptunghiuri de pădure negre, golurile de topaz ale păşu-40 nilor şi, ici-colo, vüe verzi cu acoperişurile roşii de ţiglă, care-ţi dau impresia că eşti în străinătate.
214
5
10
15
20
25
30
35
40
Colonelul, care îşi ştersese timp de două ceasuri chipiul şi fruntea de năduşeală, stînd în iarba măruntă ca la o partidă de odihnă, şi în jurul căruia eram ca o turmă, hotărăşte plecarea.
—	Azi-noapte al III-lea a început? Acum plecaţi întîi voi, Dolescule.
Maiorul Dolescu, care comandă batalionul II, măsoară speriat peretele.
—	Nu pe aici, bre omule, luaţi-o mai la stînga, că e povîrnişul mai dulce. Mergi cu oamenii pe lîngă peretele ăsta, unul după altul, şi pe măsură ce ieşiţi în bătaia focurilor, vă desfăşuraţi.
Peste vreun sfert de oră, răpăiala vie de păcănituri ne arată că în clipa asta cei care au plecat au dinainte o privelişte pe care noi, rezerva, n-o avem. E în mine ca o strîngere de lumină şi, cu toate că am mîncat cîteva mere, buzele îmi ard mereu, uscate. Peste vreo jumătate de ceas, colonelul se scoală şi comanda n-are nimic militar în ea.
—	Haideţi.
Pornim după el. După vreo cîteva sute de metri, la dreapta, povîrnişul e atît de dulce, că poţi urca alergîrid. Comanda se dă iar apropiat, ca o aşezare la masă.
—	în trăgători şi ocolire la dreapta.
Risipiţi pe urmă, începem urcuşul.
îi văd pe cei porniţi înaintea noastră, adăpostiţi după sfărîmături de stînci, trăgînd mereu focuri, fără să ochească şi fără să înţeleg, acum, în cine trag.
Mă miră, de asemeni, în prima clipă, că gloanţele vin destul de rar, cu piuitul lor dur, de cearşaf sfîşiat în liîng:
Colonelul aleargă acum lîngă mine.
—	Hai repede, înainte, repede.
Alerg mai iute şi reiau urîlnd:.
—	înainte. Sînt la zece paşi înaintea tuturor, stri-gînd necontenit „înainte". Cei de. sus, care trag în noi, acum îi văd, sînt căţăraţi pe crestături de stîncă, aşa ca vulturii într-o imitaţie de munte, în cuşcă. Ajung în dreptul unui soldat cu faţa culcată pe braţul drept, cu piciorul drept îndoit uşor de la genunchi. Şi ca mine,
215
toţi oamenii îl privesc cu coada ochiului. Iată o mică tufă, cu cîţiva oameni. Intre copăcei subţiri. Mi-aduc aminte că am citit într-o carte despre războiul de la 1870 a unui ofiţer german că oamenii, ca să evite 5 atacul, se prefăceau răniţi, morţi, şi că se ascundeau cîte cinci-şase în dosul cîte unui arbust, care n-ar fi putut adăposti nici unul măcar. Ocolesc în fugă, pe la ei.
—	Ce e cu voi, aici?
Gem toţi, „sîntem răniţi". Şi sînţ plini de sînge. 10 Oamenii mei mă ajung şi se lungesc jos.
Colonelul a obosit, se înăbuşă, cu obrazul văpaie.
—	Domnule colonel, nu-i pentru dumneavoastră urcuşul ăsta... Lăsaţi-ne pe noi.
Gros şi înalt, cu ochii albaştri şi cu mustaţa plină, 15 bălaie, i s-a înmuiat parcă şi gura de năduşeală. îşi rupe copcile de la guler:
—	Mergeţi înainte că vin şi eu.
Urlu mereu: „înainte". Ştiu bine că nu voi avea tăria să vîr sabia mea şubredă în nimeni, dar poate ajuns 20 la baionetă, totul va trece într-o clipă. Va fi năucitor, va fi ca într-o viziune. Voi pieri ca pe eşafod. Unii dintre oameni se lasă în genunchi, alţii se culcă.
Merg de-a-ndaratelea, îi strig pe nume pe cei care vor să stea:
25	—Coltu, înainte!... Niculae, fuga, haide, nu sta!
Cei strigaţi încep şi ei să urle: „înainte, înainte!" Merg aşa de-a-ndăratelea, cu sabia scoasă, la şapte paşi înaintea oamenilor, ca un şef de muzică militară la defilare. Ca o paranteză clipită, gîndesc că asta nu 30 e chiar „ploaie de gloanţe“ şi constat că din cauză că oamenii sînt unii culcaţi, alţii în genunchi, ca şi atîţi în picioare, nu-ţi poţi da seama de pierderi.
Am trecut de cei din batalionul plecat înaintea noastră. Au rămas pe loc, prinşi pe colţuri de stîncă şi 35 de blocuri prăbuşite.
Toată lumea urlă mereu: „înainte!" şi am ajuns la douăzeci de paşi de creastă, dar sînt mai mult cu spatele întors, chemînd oamenii pe nume. Spre norocul meu de ultim prag. Căci văd deodată inşi mulţi pri-40 vindu-mă speriaţi, urlîndu-mi:
216
3
10
15
20
25
30
35
40
—	Culcat, culcat...
Mă întorc cu faţa spre creasta sură, de care eram acum la şapte-opt paşi, şi văd în acelaşi timp parte din unguri coborînd dincolo de coasta, dar şi o ţeava de armă întinsă arătător spre mine. îmi dau dnimul jos, prăbuşit, şi mă nimeresc cu capul în dreptul unui bolovan cît o căldare de mare. Glonţul izbeşte în piatră ca în fruntea mea, cineva a ţipat în urmă. Cobor acum după cei fugiţi, dar simt că zgomotul rămîne în urma mea, şi, întors, nu mai văd pe nimeni. înapoi. în plină culme, un ofiţer îmi sare de gît, îmi pune mîna în guler.
—	Prizonier, prizonier.
Cînd lucrurile se lămuresc, ne pufneşte pe toţi un rîs ca de morţi.
Cadavrele şi cei rămaşi sînt înconjuraţi de soldaţi, care parcă s-au trezit şi privesc. E mai ales cercetat ungurul care trăsese în mine şi care, o clipă în urmă, fu străbătut de cinci-şase gloanţe. E cu mustaţa mică, aspră, blondă, gura groasă, ochii mici şi umerii obrajilor rotunji, ieşiţi. Oamenii i-au luat mantaua, raniţa, în buzunarul vestonului are scrisori şi două mere. Iau merele, mort de sete cum sînt, şi le mănînc. Din scrisori nu înţeleg nici un cuvînt. Colonelul s-a apropiat, cu privirea îngînduratâ, de cel mort şi scăldat în lumina amiezei.
—	Straşnic soldat, domnule. Să rămîie singur, în faţa a o mie de oameni.
—	Bun trăgător, adaugă un altul.
Popescu crede însă că n-a fost bun trăgător.
—	Un bun trăgător nu ocheşte atît de lung la şapte paşi, ci trage în prima clipă. I-a dat timp lui Gheorghidiu, care era cu spatele la el, să se culce.
—	Da, dar ai văzut că în aceeaşi fracţiune de clipă a coborît arma şi a tras precis, în plin... şi de nu era bolovanul, Gheorghidiu era pe „lista pierderilor", crede-mă.
Peste cîteva minute, dintr-o stînă pe care o lăsasem în urmă la vreo două sute de paşi, apar şapte sau opt oameni în uniformă străină. Am poruncă sâ-i aduc prizonieri.
Sîntem morţi de foame şi de sete. Trimitem ordonanţele să culeagă mere şi ne aşezăm la odihnă şi taifas,
217
toţi ofiţerii, pe surpături de stînci ca pe taburete. Sîntem sus pe munte ca pe o insulă spre cer în lumină şi moarte.
Căpitanul meu, micuţ şi Cu faţa blondă, de patru-5 zeci de ani, care a alergat şcolăreşte la atac, mă ia la rost:
—	Ei, ai văzut că ai fost prea pesimist ? Azi luptăm aci pe Măgura, nu la Rucăr.
—	Dar ce, asta a fost luptă?
10 E o protestare uimită. Orişan e însă de părerea mea. Fruntea lui înaltă, mărită prin chelie în sus, şi, prin subţirimea sprîncenelor şi lipsa mustăţii, în jos, e gravă.
—	N-a fost luptă. Ei, cel mult două companii, iar noi două batalioane, e luptă?
15	— Dar poziţia e cam a dracului... hei? nu?
—	Ce-are a face? Şi pe urmă ce rezistenţă e asta? Nu vezi — revin eu — abia zece-unsprezece căzuţi de la ei, douăzeci, douăzeci şi cinci de la noi.
Orişan reia tacticos (acesta e cuvîntul):
20	— Că n-a fost serios o arată şi faptul că noi ne-am
mişcat ca o turmă. N-a fost cîmp de luptă... Un cîmp de luptă modernă face impresia că e deşert. Nu se merge aşa cu sabia scoasă, ca în curtea cazărmii. Nu evoluează trupele ameninţate de sute de mitraliere şi mii 25 de tunuri, ca noi adineauri.
—	Şi atunci? întreabă unul, lovind iarba cu sabia, neliniştit de ceea ce e în jurul nostru.
—	Probabil că mîine va fi luptă, uite pe dealurile de colo, ia caută pe hartă, ce sat e ăla?... Tohanul-
30 Vechi. Ei, mîine deasupra lui o să fie desigur luptă cu grosul lor.
—	Sau poate ne atacă, venind cu întăriri, la noapte.
Priveliştea de aci, din tumul Măgurei, e ca de
tablou mural, mare cît un judeţ.
35 Un triunghi cu baza la noi, largă de şapte-opt kilometri, înalt de vreo douăzeci, pare un parc mărginit net de dealuri. Un parc care imită în realitate o hartă: cu satele aşa, în forma desenată, de pe hartă, nu cum sîrit cînd te găseşti în ele, cu cale ferată, cu 40 şosele ca liniile, fîntîni, grădini, biserici. O hartă mărită la scara naturalului şi mai viu colorată în verde, alb.
218
negru, roşu, e acum Ţara Bîrsei, dinaintea noastră. Satul Tohanul-Vechi arde pe stinse. Arde încă un sat, departe, mai la dreapta, cu fabrici parcă.
Colonelul s-a odihnit, îşi pune chipiul.
5	— Dimiule, ia-o cu batalionul tău înainte să cură-
ţim toată Măgura Branului.
—	Credeţi că mai sînt trupe acum aici?
—	Nu vedeţi că în tîrg se luptă încă mereu?
Peste un ceas, desfăşuraţi, am luat Măgura în lung,
10 fără să întîlnim pe nimeni. Dar priveliştea e neasemănată acum. în fund, spre ţara românească, Bucegii, cu Omul şi Ialomicioarea, la dreapta, Piatra Craiului, domul gotic de stîncă, înalt de 2 400 de metri. Cotele mari, izolate, libere deci din toate părţile, ca nişte 15 turnuri, aşa cum e Măgura asta a Branului, care şi în cifre e jumătate din Piatra Craiului, oferă sferturi întregi de ţară ca privelişte.
Ca înălţime absolută, sîntem de cîteva ori mai sus ca în tumul Eiffel şi chiar faţă de tîrgul Branului de 20 la picioare, înălţaţi la cîteva sute de metri.
Dealtminteri, pe străzile lui e oarecare mişcare, cîrduri de gîşte, iată un copil, mai apoi o femeie care trece drumul. Din fund, vin mereu soldaţi de ai noştri. Ciudat e însă că la marginea tîrgului se aud trompe-25 tele româneşti sunînd atacul şi lanţul de trăgători înaintează strigînd un „ura" care ajunge pînă la noi.
Ne privim muţi, strînşi pe iarbă ca la cafenea.
—	N-au cucerit încă satul ai noştri?
Căpitanul nu crede. Orişan nil crede nici el.
30	— Nu vedeţi, bre, că acum dau asaltul?
—	îl dau ei aşa... ca să se afle în treabă, e de părere Popescu.
—	Ce facem noi?... Da ia... ia staţi... ia uite. Şi căpitanul rămîne privind nedumerit.
35 Privim şi noi, toţi. Un grup de vreo douăzeci de soldaţi părăseşte tîrgul, merg spre nord, pe şosea, pe sub Măgura noastră. Acolo, jos, sînt mici, dar vii.
—	Sînt de-ai lor care se retrag.
—	Aş... sînt ai noştri care înaintează, uite mitra-40 liera pe cai.
—	Domnilor, tragem...
219
—^ Domnilor, nu tragem.
Şi îi lăsăm să treacă.
Acum e alt grup de soldaţi pitici, cenuşii, şi curînd ne convingem că sînt unguri.
5	—Ce facem? Le tăiem retragerea?
— Ce să mai coborîm noi? E ordin să ţinem ocupată Măgura. Opriţi-i cu focuri de armă de aci de sus, e de părere colonelul. Acum sîntem noi în turn şi ei sînt jos. Gheorghidiule, pune plutonul dumitale să tragă, io Prima salvă, la 8O0v de metri, îi împrăştie ca pe găini, vin alţii din urmă, îi împrăştiem şi pe aceştia. Nimeni nu mai are curajul să treacă şoseaua. îi pîndim şi în curţile din margine. E o pasiune de vînător şi regretăm sincer că nu vedem căzînd net. Mă îngrozesc 15 o clipă, dar îmi explic. Cei de la 800 de metri nu sînt oameni, sînt soldaţi ca de plumb. Nu le văd faţa. Un autor de drept spunea că dacă juraţii ar fi să ucidă cu propria lor mînă, n-ar condamna niciodată; preşe-* dinţii de republică ar graţia întotdeauna. Căci e distanţa, 20 e lipsa acelei reprezentări a conţinutului omenesc. Un om poate omorî un catalog de nume, dar rareori vă-zîndu-i în carne şi oase pe oamenii care poartă acele nume*.
în timpul cînd noi facem, de la 800 de metri înăl-25 ţime, poliţia şoselei, în sat trompetele continuă să sune „atacul" şi ajung la noi urale. Oamenii sar garduri şi trec peste livezi. Asta în marginea cealaltă a satului. Prin mijloc mai umblă gîşte şi, din cînd în cînd, trece drumul cîte-o femeie. Aflăm, mai tîrziu abia, că în 30 această glumă privită de sus au căzut vreo două sute de oameni de o parte şi de alta, între care, de la noi, şi doi ofiţeri. Cauza poate fi şi în ezitarea cu care s-a dat asaltul. înţeleg că e bine că azi-noapte nu s-a stăruit pentru cucerirea tîrgului. E o mare imprudenţă 35 tactică orice atac de noapte cu trupe numeroase. Noaptea se dau numai lovituri cu oameni puţini. Cu atît mai mult cînd e vorba de o luptă de stradă, care cere nervi încercaţi. Ce să mai spunem despre uluitoarea greşeală de a duce o armată, care de patruzeci 40 de ani n-a mai avut război, în cîteva ore, în luptele de noapte şi de stradă totdeodată.
m
Mai tîrziu ordonanţele şi oamenii de la aprovizionare au coborît în tîrg după de-ale mîncării. M-am lungit pe spate, să dorm în după-amiaza luminoasă.
Colonelul dă un sfat plin de înţelepciune:
3	— Hai, domnilor, să dormim acum, cu toţii, chiar
şi trupa, că la noapte nu doarme nimeni. Facem toată lumea de santinelă, toată noaptea.
Pun mîinile subcăpătîi, dar încă nu am liniştea să pot dormi. De ieri de la şase seara mi se pare o veşnicie, io Sînt eu soldatul acesta cu faţa, cu viaţa spre nord? Eu, care ieri, civil, legat de cei patruzeci de ani de pace, jucam domino cu tot sufletul spre miazăzi?
Cu ghetele acestea subţiri de şevro negru, cu vestonul acesta de o paloare verde-albăstrie, eram alal-15 tăieri la Cîmpulung pradă unei nebunii care mi se părea fără soluţie. Atît de mare e depărtarea de cele întîmplate ieri, că acestea sînt mai aproape de copilăria mea decît mine cel de azi, aşa cum se micşorează distanţele satului tău de cătunele vecine, cînd eşti 20 departe de tot în oraşul străin, cu altă lume. De soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, ini-aduc aminte cu adevărat ca de o întîmplare din copilărie. Şi atunci sufeream de lucruri care azi mi se par fără înţeles. Diseară sau mîine voi muri. Lungit 25 pe spate, la şase sute de metri în văzduh, deasupra ţării, cu conştiinţa şi cu faţa la cer, sînt parcă într-un punct de pe traiectoria unui proiectil în spaţiul interplanetar. Totuşi, trupul fntîrzie pe pămînt, încă soldat, ca morţii care în primele ceasuri sînt în jurul casei 30 şi văd pe ai lor, care nu mai sînt ai lor. Mai aproape acum decît sufletul femeii mele mi-e trupul ei, căci senzaţiile încă le mai trăiesc. Am regretul că nu m-am istovit într-o frenezie sexuală neîntreruptă, că mor încă în stare să mai iubesc, la douăzeci şi trei de ani. 33 Trec pe cer nori mici albicioşi, îmi simt obrajii traşi şi barba crescută, de bolnav. Găsesc în buzunarul vestonului doua ţigări aproape uscate, o foaie de hîrtie cu adrese, cârtea poştală cu ordinul de luptă. Popescu mă întreabă de departe dacă dorm, şi închid ochii de 40 - teamă că va veni lîngă mine şi nu voi mai putea fi singur.
221
Orişan vine şi el însă, şi nu se lasă pînă nu mă deşteaptă.
— Hai acum jos în tîrg să vedem ce e acolo, dar e întrerupt de intervenţia maiorului Dimiu:
5	— Nu părăseşte nimeni poziţia, dormiţi mai bine,
că la noapte cine ştie ce se întîmplă. Mai rugaţi-vă şi voi lui Dumnezeu!
Să mă rog lui Dumnezeu?... Surîd cu buzele arse şi-mi simt ochii înmuiaţi. N-am crezut şi iată, nici 10 acum, cînd mă scald în moarte, nu cred. Cînd am văzut aseară oamenii închinîndu-se, mi-a venit să zîm-besc, dar am devenit brusc serios, căci oamenii aceştia, convoi cu mine, camarazii mei, sînt singurul spirit acum pe lume, pentru mine, şi orice gest al lor mă 15 înduioşează ca gesturile unui copil drag.
Mă gîndesc că voi lăsa, azi-mîine, trupul ăsta de o sănătate neasemănată, fără tară, care m-a slujit ca o slugă devotată. Douăzeci şi trei de ani niciodată bolnav, chiar atunci cînd în liceu îmbrăţişam aceleaşi femei 20 care-i îmbolnăveau pe colegii mei. Şi totuşi ce prost m-am slujit de el. Amoruri de student sărac cu o servitoare, cu prostituate ieftine, apoi îmbrăţişări calpe, fără duioşie. Am privit după atîtea femei frumoase în viaţa mea şi nici una, pînă la capăt, nu m-a înţeles. Altele n-au avut 25 tăria să biruie împrejurările... Una singură mi-a dat nesfîrşite nopţi de bucurie a posesiunii, de scufundare în voluptate. Aş fi murit azi fără să ştiu ce e îmbrăţişare^ unui trup magnific de femeie sinceră şi frumoasă, dacă n-aş fi avut lîngă mine,, ca să-l frămînt, trupul ei 30 sănătos, cu rotunjimi de fruct şi animal tînăr, dacă nevasta mea nu m-ar fi iubit.
Dar m-a iubit ? Surîd pentru mine singur... De ce s-ar fi dat unui student sărac ? O partidă, un viitor soţ ? Atunci de ce n-au făcut-o şi altele înaintea ei? în orice 35 caz, e singura femeie care a făcut sacrificii pentru mine, cînd mama a fost gata să pornească proces pentru moştenire, cu noi, copiii. I se cuvine şă recunosc că nu m-a înşelat decît cînd am devenit bogat.
, îmi trec mîna prin păr, în dorul unei mîngîieri de 40 neajuns.
222
Mă ridic într-o rînă şi privesc în jurul meu. Cîţiva oameni dorm pe spate cu gura căscată, toţi palizi; dar cei mai mulţi sînt treji aşa în grămadă, ca o turmă. Colonelul şi-a aşternut jos mantaua şi gîndeşte, lungit.
5 Cred că nimeni, dintre ofiţerii şi soldaţii mei de frunte, nu poate dormi, ca şi mine acum, deşi, eu îndeosebi, n-am dormit decît cîteva ore, tocmai de joi seara, cînd aşteptam răscolitor să plec la Cîmpulung. Mă scol nervos şi mă duc lîngă colonel.
io — Domnule colonel, noi aci putem face acte civile?
—	Ce acte civile vrei să faci ? Sigur că poţi face un testament, dacă vrei.
Dar o donaţie? O scrisoare de bancă?
—	Nu ştiu. Cred că da... întreabă pe vreun avocat
15 dintre băieţi.
Şi rămînem amîndoi pe gînduri ca pe o apă.
Maiorul vorbeşte pentru noi, dar parcă ar vorbi, parcă ar ofta în vis.
—	Sfînta Mărie azi, ziua nevesti-mi şi a fetiţei.
20 Căpitanul S.de la a zecea adaugă şi el îngîndurat:
—	Da, şi ziua nevesti-mi...
Pe urmă nu mai vorbeşte nimeni. Parcă toţi suferă de lingoare...
Tîrziu îmi aduc aminte de Văraru şi-l caut pe căpitan.
25	—Ce facem cu Văraru, domnule căpitan?
îmi răspunde pătruns şi îngîndurat:
—	De aici nu mai pleacă nimeni.
înţeleg că sîntem ca nişte leproşi, cine a venit între noi e iremediabil pierdut.
30 Pe înserate vin din tîrg, cu legături în spinare, ordonanţele.
Dumitru mă cheamă deoparte, la pluton:
—	Hai, domnule sublocotenent, că am adus şi pentru noi.
35 A adus doi pui fripţi, pîine albă mare, stafide, brînză, o sticlă cu vin, o cămaşă nouă şi o pereche de ghete noi, tot de şevro, se pare de la vreun mic magazin devastat.
—	Văzusem că vi s-au prăpădit rău ghetele alea...
Am un moment de ezitare, de superstiţie, dacă să
40 îmbrac o cămaşă de la jaf acum, în plină baie ă morţii, dar sînt murdar şi cine poate şti cînd ne vom vedea baga-
223
jele. Pe.urmă; în Învălmăşeala asta, faţă de sacrificiile pe care le facem noi, şi întâmplarea, şi stafiile răzbunării trebuie să fie îngăduitoare. De ghete nu mai vorbesc, că mi se scîlciaseră şi se strîmbaseră de-mi face o adevărată 5 plăcere să le pot arunca.
—	Dumitre, cheamă pe gradaţi şi dă-le să mănînce bunătăţile de aici.
—	Astea-s numai pentru dumnevoastră. A Măriei a adus şi pentru domnul plotonier.
io — Dă-le lor... Şi, mai pe urmă, doi inşi să plece pe jos, să aducă tot ce le trebuie la oameni.
Aş devasta un muzeu, aş jefui o biserică pentru cei pe care-i văd, cu ochii lor frumoşi şi credincioşi de cîini osîndiţi, lîngă mine.
15	— Adu-mi un toc şi hîrtie pentru mine, Dumitre,
dacă găseşti.
Trebuie să fac chiar în astă-seară scrisoarea de donaţie... Poate că la noapte ungurii primesc întăriri şi, cine ştie, vom fi atacaţi. Dintr-un atac de noapte, la baio-20 netă, nu văd cum aş scăpa.
Dealtfel, împotriva indicaţiilor reglementare, nu se trimit decît cîteva plutoane în pădure, între care şi eu, la cel mult cincisprezece metri, iar înapoi, tot regimentul stă pe culmea Măgurii de veghe. O răpăială de focuri la 25 dreapta, la miezul nopţii, ne face să tresărim, drepţi, înfioraţi. Din neştiut, vag uimit că în urmă, în liniştea lor, sînt oameni care au legături cu noi, pe la trei noaptea primim ordinul să luăm în zori Tohanul-Vechi, la vreo cinci kilometri de aci,.
30 Sînt şi incidente comice. R^dulescu şi-a adunat plutonul şi le ţine oamenilor un discurs despre Patrie. Toţi credem că e o parodie amuzantă şi cînd cblo aflăm cu surprindere, de la el însuşi, că a vorbit serios.
Cei patru kilometri dintîi îi străbatem în fugă peste 35 livezi cu pruni şi meri, prin curţile oamenilor, căci, ne-ştiind ce forţe avem în faţă, ne e frica să nu fim surprinşi. Aş vrea să ştiu ce se petrece în sufletul ţăranilor şi nevestelor care-şi continuă lucrul. Nu, ăsta nu e războiul adevărat. Va veni şi acela. Pentru atacul satului şi al 40 dealului din spate, sîntem patru batalioane. Fireşte că nu ştim absolut nimic despre ce avem în faţă, căci1 statul
224
nostru major se informează, pare-se, numai de la oamenii noştri de la aprovizionare, cînd se duc înapoi după ceai i şi fasole.	-
Deşi noaptea fusesem în avanposturi, sini iarăşi în ■5 linia întîia. Cîteva lucruri tot aş putea spune despre Tohanul-Vechi.
Că oamenii'din plutonul meu s-au porni t-aşa de rău, că nu s-au mai oprit pînă au ajuns dincolo de sat singuri, cu toate înjurăturile mele furioase (eram mabales necă-10 jit pe Văraru, care mînca vaFză, împuşca drept în sus şi nu vrea să se oprească) şi, mai ales, cu toate ordinele primite din urmă: să nu înaintez prea. repede că voi compromite legătura trupelor care . dau atacul.
: * Că m-a’ .înspăimîntat violenţa şi precizia focului 15 nostru de artilerie împotriva tranşedor inamice.
Apoi, că întîia oară mi-a dat ca un burghiu în inimă, -	un.glonţ. Veneau rare, fîsîind, rupînd, din cînd în cînd,
, Cearşafuri de sifon, invizibile. Unul a căzut Ja cel mult o palmă de capul meu, căci aşteptam culcat, plescăind 20 îndesat şi metalic în pămîntul afinat al miriştii. Unul singur, dar parcă m-ar fi lovit în frunte. Am avut, cu adevărat, impresia sleitoare că acelaşi plesnet înfundat l-ar fi avut şi în fruntea mea. Au mai fost apoi numai-decît altele, dar să mă descheie în tot sufletul, ca ăsta, 25 nici unul.
Al treilea — l-am ştiut mai tîrziu — a fost că luarea acestui sat, pe care îl cucerisem aproape singur cu locotenentul Voicu (cel ce mă înhăţase de gît ca prizonier), a figurat în comunicatul oficial de a treia zi, dîndu-mi 30 acea senzaţie că: despre mine e vorba, deşi nu ştie nimeni. Seara, iar masă îmbelşugată, cu fripturi haiduceşti şi bunătăţi de tot soiul. Colonelul ia o măsură care socot că a dus, încetul cu încetul, la faptul că XX a luat, cel dintîi dintre regimentele de infanterie, „Mihai Viteazul" 35 la drapel. Adică a hotărît că nimeni nu doarme în sat, ci toată lumea pe deal în avanposturi. Ofiţerii lui XX au făcut un război de oameni necăjiţi şi meşteşugari trudnici.
Soldaţii trimişi jos să ne facă rost de bunătăţi pentru 40 masă ne vestesc că prin satele cucerite şi, cu toţi cei doi ani de război, bogate în vite grase, de soi şi alte frup-
225
turi gospodăreşti, mulţi dintre cei de la trenurile regimentare şi de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece şi cu socoteală. Sîntem toţi indignaţi şi, dacă ar fi după noi, i-am împuşca neîntîrziat.
5 îl revedem acum pe căpitanul Corabu. Compania lui, „brigada Corabu", cum o poreclim, căci a fost intercalată, la trecerea frontierei, independentă, între brigada noastră şi brigada bucureşteană care a luptat la Predeal, a atacat cu atîta hotărîre în această noapte dintîi, încît to a ajuns pînă la Rîşnov, în spatele frontului inamic, şi a trebuit să fie chemată înapoi. Soldaţii, nu numai că nu l-au împuşcat pe cel care-i comandă, şi care e acum încă şi mai aspru, dar îl iubesc cu mîndrie că au un asemenea şef şi sînt foarte simţitori, ca şi sublocotenentul lor, 15 la şoaptele care îi arată drept cea mai bună companie din regiment, în afară de faptul că sînt şi unitatea cea mai bine hrănită şi cea mai tihnită, datorită disciplinii aprige impuse de Corabu celor ce îl aprovizionează şi posturilor de veghe.
5
10
15
20
25
FATA CU OBRAZ VERDE, LA VULCAN
A treia zi, acum la Vulcan, colonelul mă cheamă şi-mi dă ordin să plec cu o secţie în sat să fac poliţie şi anchetă. Au venit femei, românce de-ale noastre, să se plîngă bocind că de îndată ce satul a fost părăsit de unguri, casele au fost jefuite de ţiganii care locuiesc la margine. Vreo două bătrîne mă întovărăşesc pînă acolo, ca să fac o percheziţie severă. A plouat repede, apa s-a scurs, soarele a apărut iar din nori, dar frunzele şi iarba au străluciri de rouă. în faţa cătunului de bordeie, de cum ne-a văzut venind, a ieşit toată ţigănimea, şi aşteaptă înspăimîntată să ajungem la ea.
Am severitate în obraz, pe care ţi-o dă apropierea, nici o clipă întreruptă, a morţii. Sînt hotărît să procedez exemplar.
—	De ce-aţi jefuit satul?
Mă întîmpină protestări cu vocea înmuiată, ochi măriţi, mîini uscate de bătrîni, ca de mumii. N-au furat ei, nu s-au atins de averea nimănui. Fac semn oamenilor să-i înconjoare. Ca la un îndemn al celor mari, sau, cine ştie, înţelegînd din carnea lor fragedă primejdia, vreo şapte-opt dănciuci, nu mai mari de cinci-şase ani, ba unii mici ca de trei, cu picioarele şi burţile goale, cad în genunchi în apa rămasă în făgaşul roţilor. Sînt frumoşi ca îngerii din Madona Sixtină a lui Rafael.
—	Şi-acum, cu ei toţi...
Dar mă întrerup, căci între ei e o fată de vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, mijlocie de statură. Are
£27
obrazul desăvîrşit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca nişte prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roşcată a părului, la verdele gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, şi la verdele albăstrui 5 al ochilor, mă uimeşte de rămîn o clipă încremenit. Sugestia picturală nu mă părăseşte şi surîd gîndind la Mona Vana. Pe urmă, scurt, milităreşte:
—	De ce ai furat?
întoarce dispreţuitor capul într-o parte, ridică din io umerii taliei mici, săltate;
—	N-am furat.
Mi s-a uscat gura şi devin nervos:
—	Cum n-ai furat?
Rîde de i se văd dinţii albi, cizelaţi într-o neasemă-15 nată mică potcoavă de fildeş şi întoarce capul într-o parte, cu o mînă în şold.
Mă duc mînios spre ea, smucesc de şorţuleţul albastru de Gretchen, pe care-1 are peste rochie.
—	Ăsta-i al tău? Nu vezi că se cunoaşte cît de colo 20 că e de furat? Şi umbreluţa asta roşie?
Ţine jn mînă şi o poartă izmenit, asemeni cochetelor de operetă, o umbreluţă de mătase vişinie.
—	Dacă plouă ? şi-şi suceşte mijlocul subţirel de are acum talia toată întoarsă în lături.
25	— Dacă plouă, trebuie să'furi; ai? şi scurt: Am să
te împuşc.
Face cu piciorul gol şi măsliniu, pînă la genunchi, mic de pus în vitrină de farmacie, urme ca de şarpe în noroi şi răspunde, fără să se uite la nimeni:
30;	! — De ce să mă impuşii?
Sînt furios.
—	Pentru că furi... înţelegi? pentru că furi... pentru că eşti „hoaţă“.
Dănciueii stau mereu în genunchi, cu mîinile a rugă-35 ciune, cum au fost poate învăţaţi, şi restul ţigănimii priveşte pierdută de spaimă.
—	Unde stai? şi o pironesc cu privirea.
îmi arată cu mîna vag şi surîde semeţ, cu buzele roşii şi îmbietoare ca vinul negru.	♦
40 E în mine frmehotărîre, parcă aproape de panică.
—	Hai acolo, hai la ea!
Mergem, toată gloata însă, spre cătunul cu căsuţe vechi şi strîiiibe, boite gălăgios cu roşu, albastru sau galben tare.
Soldaţii scotocesc prin casă, nu mai ştiu nici eu dacă 5 găsesc sau nu „corpuri delicte".
Sînt enervat, e în mine o răscolire de cuşcă întărî-tată.
—	Ajunge, venim mîine să facem percheziţie din nou. Băgaţi de seamă, aveţi timp să daţi înapoi ce-aţi furat.
io Pe asta — şi o arăt soldaţilor cu dispreţ — o luăm cu noi, hoţia ei e dovedită.
încep să se văicărească toţi bătrînii să le lăsăm fata. Ochi speriaţi, feţe de ceară şi mîini negre care se întind spre noi...
15	— Lăsaţi-o, nu a furat!... Mă prind tîrît de veston:
nu a furat.
—	O să vedem, la judecată.
O aşez între santinele şi pornim spre sat. S-a înserat, aerul e aburit... şi începe iar să se cearnă, răcoros.
20 Merge cu picioarele goale, lăsînd urme ca mîngîierile în noroi, sucind mereu umbreluţa roşie. Cînd, ca sa treacă vreun şivoi, întoarce talia în lături, sînii mici, strînşi de şorţul strîmt, par înveliţi ca într-o îmbrăcăminte, anume făcută pentru păstrarea lor, ca pumnii strînşi
25 în mănuşi.
Coborîm mereu spre sat, cînd din senin începe o răpăială speriată de focuri. Pe deal, la stînga, regimentul, alarmat, se fojmează pe unităţi. Sînt mereu sub obsesia regulamentelor. Trebuie să părăsesc totul, ca să alerg
30 unde se aud focurile de armă. Ne oprim. Oamenii mă privesc nedumeriţi, neştiind ce să facă, Rămîn un timp nervos, pe gîndurj.
—	Daţi-i drumu... şi mi-e privirea grea de frămîn-tare.
35 Se apropie de mine, mi-a luat capul sub umbreluţa roşie şi, cu gura aproape de a mea, mă întreabă, privin-du-mă cu ochii acum verzi, adînci şi copilăroşi:
—	Eu ce fac?
O privesc încruntat, mînios:
40.	— Ce faci? Te duci acasă... hoaţo.
229
’;î	Ptme mîna micuţă şi mîngîioasă, ca o pasăre, pe mina
mea... şi încet, în şoaptă caldă şi bună:
—	Rămîi şi dumneata.
Acum întorc eu capul într-o parte, ca să n-o privesc 5 în ochii verzi şi limpezi ca apa umbrită de salcie.
—	Lasă-mă-n pace!
Şi pe mîna mea, mîna ei a devenit caldă ca apăsarea unui sîn mic.
—	Vino la noapte, vin eu în sat...
io Aş vrea să-i strivesc buzele, să-i acopăr ochii, dar îi zvîrl numai mîna de pe mîna mea.
—	Nu se poate... Rămîn aici.
Plec copleşit de o prăbuşire de tristeţe şi simt toată umezeala serii în mine. Cînd după vreo zece paşi întorc 15 capul, e mereu cu picioarele goale în noroi, în şorţul albastru de Gretchen, în jurul capului oval şi măsliniu cu umbreluţa ca o aură roşie, de sfîntă a păcatului.
Şi cînd, după ce am străbătut marginea satului, întorc capul, văd mereu silueta rămasă pe loc şi umbre-20 luţa roşie.
Pînă s-ajung la regiment, situaţia se şi lămureşte. Era o recunoaştere inamică pusă imediat pe fugă. Fac iarăşi, fără să vreau, o constatare penibilă pentru inteligenţa mea. De cîte ori, înainte de luptă, pun mănuşile 25 de piele brună, totul se rezolvă uşor. Ştiu că e stupid, dar este peste puterile mele ca să nu constat coincidenţa asta.
Adorm cu gîndul la obrazul atît de limpede măsliniu, şi la teama de a nu mă trezi laolaltă cu toţi, noaptea, 30. cu inamicul, asemeni unui urs, în tabără. îmi spun că aş vrea să trăiesc, ca să pot să viu în timp de pace aci la Vulcan, să mai întîlnesc din nou pe fata asta cu trup de şerpoaică. Noaptea, o ploaie care răsturna din cer găleţi, m-a făcut să deznădăjduiesc că mai apuc teafăr zorile. 35 Am pus, cînd hainele mi-erau înscorţoşate de apă, de prisos o foaie de cort în cap.
Tocmai pe la ora trei, a doua zi, primim ordin să ocupăm Codlea. E o „cotă" uluitoare, ca o căciulă de cîteva sute de metri, de jur împrejur neavînd decît 40 cîmpie sau movile mai răsărite. Nici un munte adevărat
230
5
10
15
20
25
30
35
nu dă atîta impresie de înălţime. Domină cîmpia netedă pînă la Tîmpa Braşovului.
Simţim toţi că aici va fi întîia luptă grea. Orişan şi cu mine, ca strategi şi tehnicieni ai batalionului, sîntem consultaţi cu îngrijorare de către camarazii ceilalţi, care ne cred, pare-se, şi chiromanţi.
—	Cred că nu trebuie să atacăm în nici un caz înălţimea, e de părere Orişan, cu jumătate privirea spre oamenii care se încolonează, cocoşaţi de raniţele încă ude de azi-noapte. Trebuie înconjurată.
—	Şi-aşa va fi greu. E un punct de observaţie, care va fi apărat cu disperare.
Se formează coloana. Oamenii se închină, iar eu îmi pun mănuşile. E un refugiu de laşitate atît de intimă, că niciodată nu l-aş spune nimănui. Nici lui Orişan, nici lui Tudor Popescu.
La Codlea n-a fost luptă, n-a fost nici la Ţînţar. într-o seară numai, cînd divizia ne-a dat inamicul la nord-est, a fost o mică încurcătură. Deşi noi luptasem tot timpul spre vest, a trebuit să exec^ăm, oricît am fost de uluiţi, ordinul diviziei şi ne-am aşezat în avanposturi cu faţa la nord-est, deci cu spatele la duşman, pur şi simplu. Pe la miezul nopţii, o recunoaştere de husari, care n-a dat peste nici o santinelă, s-a poticnit chiar de corturile ofiţerilor. Ne-am speriat noi, dar s-au speriat şi ei şi au rupt-o la fugă. Pe urmă am întors posturile şi ei şi au rupt-o la fugă. Pe urmă am întors posturile cu „faţa la spate". Mai tîrziu, iar o scurtă şi vehementă încăierare, şi ajungem pe malul Oltului.
Acum ştim precis că inamicul s-a retras pe celălalt mal, deluros, ridicat ici-colo chiar din apă, ca un perete, pe cînd malul dinspre noi formează un adevărat şes. Nu vom rămîne în această cîmpie bătută de focurile inamicului. Paralelă cu apa, la vreun kilometru de ea, mereu de-a lungul ei, e o rîpă de lut galben, adîncă* Acolo ne vom ascunde aşteptînd ziua de atac.
ÎNTÎMPLĂRI PE APA OLTULUI
Malul deluros pare să fie puternic ocupat. Se văd ici-colo reţele de sîrmă, creneluri de tranşee. Mă întreb cum vom trece apa adîncă Şi vijelioasă a Oltului, sub focul mitralierelor. Am anticipat viziunea miilor de morţi, a uraganului de obuze, a trupurilor zvîrlite în aer. *
Unii sînt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem acolo.
Cunoaştem aci, din, nou, artileria lor; dar loviturile vin rare. Sînt şi aici întîmplări comice. Stăm adesea cîte doirţrei ¡ofiţeri prieteni,, deasupra rîpei, pe mal, la taifas şi măsurăm, cercetăm malul celălalt (cînd împădurit,, cînd rîpos, mîncat de ploi şi tranşee) pe toată lungimea frontului de peste treizeci de kilometri.
Aşa* într-una din zile, în urma unei explozii, ne pomenim: rostogoliţi peste cap; ca nişte berbeci,> în fundul rîpei. Obuzul lovise la cîţiva metri depărtare, rupsese malul şr-1 prăbuşise cu noi cu tot. Era, de calibru mare, însă nu păTea să aibă o: încărcătură prea bună. Dar peste două zile, cînd o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din faţă, am avut, pentru întîia oară, priveliştea unui duel de artilerie. Peste zece minute, cea românească, spre extraordinara noastră surpindere, era redusă la tăcere. Două tunuri erau sfărîmate complet. Era o înjunghiere în orgoliu, ca înfrîngerea şampionului român la circ. Niciodată în cărţile de citire, sau în luptele
copilăriei dintre noi şi turci, nu biruiau turcii. Pentru întîia oară aveam, de asemenea, impresia că văd obuzele înainte încă de a cădea în ţintă. Poate din cauza încălecării imaginilor, dar cînd focul e intens şi eşti sub traiec-3 torie, le vezi ca nişte mici comete de fum şi oţel la punctul de cădere. Fără îndoială că este mai mult o sugestie sau, cum aflăm mai tîrziu, o lovitură semipercutantă. După ce a terminat cu bateria, artileria inamică şi-a plimbat loviturile pe tot frontulvcu mînie şi vădite intenţii 10 de represalii. Nu e semn bun pentru ce are să vie.
Începînd de a doua zi, poziţia devine statornică. Sînţem destul de bine adăpostiţi şi mi se* par suportabile loviturile. Admirabila conducere a focului ne pune pe gînduri şi încep legendele spionilor, ale telefoanelor 15 subterane.
Totuşi în fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei şi privim dealul de dincolo, cu mistuitoarea curiozitate cu care un condamnat ar privi pe fereastră cum i se construieşte eşafodul în curtea închisorii. Întîrziem mereu, 20 căci ştim că se fac pregătiri anume pentru marea luptă. Aflăm de căderea Turtucaiei şi o socotim ca pe o cădere oarecare a Branului,. destul de umilitoare, dealtfel, pentru ca s-o putem admite.
într-una din nopţi, pe cînd eram în gardă mare, avan-25 posturile ne semnalează un atac inamic. Cu o seară înainte pătrunseseră dincoace de Olt, în satul Veneţia, neocupat de noi. Pe cîmpia mare şi netedă ca un lac, înaintează spre noi un lanţ de trăgători, căruia în întunericul vag negricios le disting siluetele negre ca păcura. 30 Se apropie ca nişte spirite ale nopţii. Mi-e frică şi mi-e frig. Pornim cu compania desfăşurată înaintea lor pe muteşte. Tremur atît de tare, îmi clănţăne dinţii în aşa fel, că mi-e teamă să nu simtă cei de lîngă mine. Nu pot răspunde din cauza asta la o întrebare şoptită a 33 căpitanului Floroiu, care e foarte hotărît şi foarte liniştit. Nu pot să ştiu precis de ce tremur atît de nervos, de frică sau de frig (căci sînt îmbrăcat uşor, ca în seara cînd am plecat). îmi simt muşchii de deasupra genunchilor tremurînd, fără nici o senzaţie de oboseală. După un 40 timp. lanţul lor se opreşte şi se opreşte şi al nostru. Stau aşa ca vreun ceas, iar cînd se încenuşează noaptea,
233
trimitem înainte o patrulă care ne anunţă că s-au retras.
A doua zi, jos, în rîpa cu maluri crăpate şi cu fundul de pîrîiaş uscat, unde avem cîteva corturi, vine un ţăran, 5 mustăcios şi uscat la faţă ca un mucenic:
—	Domnule comandant, am să vă spun o vorbă...
—	Ce? spune...
Vorbeşte încet, rar, cu braţele încrucişate, acoperin-du^şi cu mîna mustaţa şi gura.
10	— Sînt în sat două fete spioane.
Tresărim toţi speriaţi. E ca şi cînd o stafie ar fi semnalată real.
—	Da, da... Sînt două surori care s-au avut bine şi cu ofiţerii unguri, că sînt frumuşele, iar acum le trimit
15 mereu ştiri dincolo.
Colonelul îşi ciupeşte mustaţa „kaiseriană".
—	Cum le trimit ele ştirile?
—	Păi acum, drept să vă spun, eu nu ştiu... Da le trimit... o fi la telefon... o fi trecînd noaptea... că tare
20 bine cunosc Oltul... nu ştiu.
—	Ce fel de fete sînt astea?
—	Frumuşele, drept să vă spun... că de-aia se şi uită ofiţerii la ele... Şi cu untărofiţeri de ai dumneavoastră petrec mereu.
25 Nimeni nu ştie nimic.
—	Gheorghidiule, ia patru oameni şi vezi ce e acolo.
Omul mă duce pînă aproape de poarta casei lor, înaltă, amintind de porţile săseşti, şi pe urmă se dă mai
30 în lături, să nu fie văzut.
—	Asta-i casa... e casa lor... Le cheamă Maria şi Ana Mănciulea.
înăuntru e chef cu strigăte şi cîntece. La bătăile noastre în poartă, au apărut în pridvor cele două fete.
35 Una e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochii mari căprui şi faţa rotundă de ţărancă sănătoasă.
—	Ce-i cu dumneavoastră aci?
—	Petrecem, domnule ofiţer... petrecem şi noi de bucurie că au venit românii noştri... Poftiţi şi dumnea-
40 voastră, că avem pui fript şi vin bun*..
234
5
10
15
20
25
30
35
40
Ar trebui să fac pe detectivul, dar nu ştiu cum să-n-cep. După înfăţişare, nu mi se pare nimic suspect. Sînt foarte strîmtorat.
—	Ascultă, pare-mi-se că dumneavoastră faceţi spionaj.
Se jură, se văicăresc fără lacrimi, ca nişte marchitani.
—	Vai, domnule ofiţer, cum se poate să spuneţi asta? Auzi?! Să spuneţi că sîntem spioane? Şi noi, care nu mai puteam de bucurie cînd am văzut că vin românii noştri...
Mă întorc şi las lucrurile cum au fost.
Colonelul e furios cînd află că n-am găsit nimic care să se potrivească temerilor noastre.
—	Se poate, domnule, om inteligent, să nu pricepi nimic atunci cînd vezi chefurile astea? Du-te imediat, fă o nouă percheziţie, arestează-le şi lasă acolo un post pînă mîine.
Mă întorc, fac o nouă percheziţie la lumina luminărilor, căci acu e noapte, şi, negăsind nimic, le spun totuşi că sînt arestate. Las acolo un caporal cu trei schimburi de santinelă. Femeile sînt sfîrşite de groază. Din tot cheful de după-amiază a ieşit un mormînt.
După miezul nopţii, a început să plouă şi apa se scurge şiroaie prin pînza corturilor joase, dar mai ales vin şiroaie de dedesubt de ne udă culcuşurile. Nu mai poate dormi nimeni. Cînd, pe la unu, primim ordin de plecare, zăpăceala devine lugubră. Oamenii nu se pot găsi decît întrebînd necontenit unii de alţii, nu se pot desface repede corturile, nu e loc de încolonare în rîpa îngustă.
—	Domnule colonel... am în sat... spioanele acelea... ce fac cu ele?
La lumina unui felinar de macagiu, consultă cu maiorul de la batalionul al II-lea şi cu aghiotantul lui o hartă mică, fără să găsească punctele căutate.
—	Domnule colonel...
—	Ce-i, domnule? şi de-abia ridică, sîcîit, ochii de pe hartă, pe care se plimbă, căutînd, degetul gros al maiorului.
—	Ce facem cu fetele alea?... Spioanele?
\
235
E uimit:
—	Lasă-mă, domnule, în pace..* de astea îtni arde mie acum?... Ei, păcatele mele... .
Reiau înfiripat:
5	— Domnule colonel... am un post acolo...
E furios.
—	Lasă-mă, domnule, înţelege odată...
Totuşij abătut, nu ştiu ce voi face, şi stărui:
—	Ce să fac cu ele?
10.	-r- Ce să faci? împuşcă-le... domnule... fă ce vrei.
Dar lasă-mă în pace... împuşcă-le...
Mi se face gol în cap. Plec aiurit.
—	Domnule maior, am un post de trei oameni în sat... Ce fac cu fetele alea?
15	— Ce fete, domnule? Lasă-mă în pace cu fetele du-
mitale... Ei, gata a noua?'
—	Domnule maior, mă scîncesc enervat.
—	Du-te, domnule, la colonel şi-ntreabă-1.
—	Am fost.
20	— Ei, şi? Ce ţi-a spus?
Nu prea îmi vine să mărturisesc.
—«* Mi-a spus să-l las în pace..i £ă le împuşc şi să-l las în pace.
■=— Floroiule, ţi-ai strîns oamenii?... Corabule, gata?
25 Vedeţi să nu facă nimeni zgomot în timpul marşului... să puie bidoanele în buzunare, să nu atîrne.
— Domnule maior, ce iac ?	:
r—Lasă-mă, domnule, în pace... împuşcă-le dacă ţi-a spus colonelul şi termină, fugi la pluton*
30 Mă hotărăsc să las şi eu pe caporal, şă facă aşa cum i-o trăsni prin cap, ca la joc de noroc.
Pornim oarecum înapoi, departîndu-ne de Olt. E un drum de care, anevoios, şi plouă mereu. .Oamenii alunecă, se lovesc unii de alţii şrînjură amărîţi. Se>amestecă
35 mereu rîndurile.
înspre zorii zilei, cineva se alătura de mine în pas, ca o umbră.	-
—	Dom sublocotenent...
—	Ge e, mă? Cine eşti?
40 Şi, mereu în şoaptă, răsuflînd greu:. > ...
—	Eu. Niculae Zamfir,-caporalul... • »
236
- '■ - \--r- Ei, €£? , •
—	Am adus femeile alea cu, noL
—	Mă,::eşti nebun?
—- Uitaţi-le...	-.
5 Amîndouă, în cămăşi, cu picioarele goale, cu cîte o broboadă pe umeri, merg alături, păzite cu baionetele, prin ploaie.
Las lucrurile aşa. .
' în zori poposim într-altă rîpă.
H)	— Domnule maior!
—	Ce e?.	,
—	Caporalul a venit cu femeile;**
Cît e de gros, maiorul şe cruceşte. t- Aici.?
15	— Aici.	*
. * Dragă, dacă o da cu ochii de ele colonelul, nu mai scapă... trimit e-le imediat cu caporalul la brigadă. Ceea ce şi fac, bineînţeles.
A doua zi aflăm ca noaptea vom. trece Oltul la 20 • Krihalma. Agonia se apropie de sfîrşit.. ♦ Luăm o poziţie de plecare într-un luminiş de pădure şi ne pregătim sufletele cum se pregătesc coşciugele şi hainele morţilor. Formele şi culorile devin iar ireale.
Pe la patru vine comandantul brigăzii. Ne-adună pe 25 toţi ofiţerii în cerc. Totul e palid,
—	Colonele... va să zică ne-am înţeles?... Ascultăm abătuţi explicaţiile care nu spun absolut
nimic. Vom ataca noaptea, fără cea mai mică pregătire de artilerie.
30 Unul spune, cu glas umbrit, gîndul tuturor:
—	Domnule general... dar e apa adîncă... poate de doi-trei metri. Şi curentul e iute..*
Birgadierul rămiîne nedumerit.
—	De, ştiu eu?... Să puneţi pe cei mai înalţi la 33 dreapta... Să se ţină oamenii unii de alţii... Ce vreţi să
faceţi?
Orişan suride şi mă priveşte consternat.
Altul spune, nesigur, parcă la întîpiplare: ,
—	Şi pe urmă, în vad, sînt sîrme întinse dedesubt 40 în apă, ea să ne încurcăm în ele...
237
■ Brigadierul nostru parcă întîia oară se gîndeşte la asta. îşi apropie sprîncenele stufoase.
—	De, ştiu eu?... Colonele... Să pili să taie din pădure crăci... să faceţi nişte căngi1 ca să smulgeţi sîrmele
5 din apă.
Acum îşi întinde mustaţa mare, căruntă.
Ne privim unii pe alţii cu o nedumerire de animale duse la abator. Pentru asta am stat o săptămînă în loc ?
Colonelul gîfîie emoţionat, palid, neliniştit, io — Da... sigur... vedeţi... domnule general... o să fie greu... Ei au posturile de mitraliere cu ţevile aţintite de cu ziuă...
—	Or fi, da ce vreţi să facem?...
Corabu, negricios şi îndesat, se apropie şi arată apoi, 15 dincolo, pe malul celălalt, un moţ stîncos:
—	Domnule general, trebuie ocupat întîi gurguiul ăla, că pe urmă cade toată poziţia.
Zîmbim vag cu toţi, ca în faţa unei imposibilităţi, şi generalul întreabă dispreţuitor:
20	— Să-l luăm... sigur să-l luăm... Da cine să-l ia?
Căpitanul, singur parcă îmbrăcat în piele de ofiţer reglementar, răspunde scurt:
—	îl iau eu, cu compania.
Generalul îl priveşte şi mai dispreţuitor, sincer dez-25 gustat de atîta fanfaronadă, şi găseşte că nu merită nici un răspuns.
—	Aşa, colonele... Şi uitam să-ţi spun... Nu iei decît două batalioane. Unul îmi rămîne mie ca rezervă a brigăzii.
30 După un scurt schimb de vederi între comandanţii de batalioane, se găseşte că e rîndul nostru să fim trecuţi la rezervă...
Nu ştiu, răsuflu uşurat. încă două-trei ore cîştigate faţă de ceilalţi.
35 Asta preţuieşte ca o amînare de operaţie, cu cîteva minute.
De cu seară ne punem în mişcare şi pe la miezul nopţii, după ce străbatem, în linişte de mormînt, distanţa de vreo dbi kilometri, printre case tăcute, stinse, ca
1 în ediţia 1955, greşeală de tipar: „crăci“ (it.ed.).
locuite de stafii, ne oprim lingă terasamentul înalt al unei căi ferate. Noi vom rămîne adăpostiţi acolo. Se ştie că inamicul are posturile de pază dincoace, spre noi, în cîmpie.
5 Trebuie ca, pînă nu prind ele de veste, oamenii dinainte să se strecoare, unul cîte unul, în spatele lor, să se adune acolo pe companii şi pe urmă să pornească atacul... Dacă se poate, să treacă apa chiar, pe tăcute, şi numai în urmă să deschidă focul.
10 Planul mi se pare irealizabil. Dealtfel, ştim că pe tot frontul de treizeci kilometri, Oltul va fi trecut la noapte de întreaga divizie. Un regiment care a făcut o încercare cu două zile înainte a fost însă respins, ştim şi asta, cu pierderi.
15 Cei care au plecat în faţă ni se par plecaţi în noapte, pe-lumea cealaltă. Ce pipăie, ce văd, ce simt acum, în clipele astea ? După vreun ceas abia, auzim un semn de viaţă... şi semnul de viaţă e o întîie răpăială pripită de focuri, care sfîşie noaptea, pe drumuri înalte către
20 stele. îhcepe un hău metalic, asurzitor, de mitraliere care macină, tocind bandă după bandă ca un nai, lă-tiînd viu de tot, sperios, ca un motor de motocicletă.
Nu ştim ce e înainte, cu toate că e lună şi eu caut mereu să-mi închipui ce văd în faţa lor ochii celor de
25 acolo. Mă simt prea subţire, dar parcă mănuşile pe care le-am pus de la început ţin de cald. Sabia am dat-o la căruţa de bagaje, iar armă nu port, ca să pot fi mai uşor şi pentru că simt că, de aproape, nu voi putea ucide niciodată.
30 Stăm îngrămădiţi în dosul terasamentului şi aşteptăm mereu. Toată noaptea durează clocotirea de cazan, din care nu vedem nimic. E un alt tărîm, la poarta căruia sîntem.
Pe. urmă încep să-i vină generalului veşti, ca nişte
35 sentinţe, din toate părţile... Batalionul I dinXN respins, batalionul III din acelaşi, respins. Patrulele de legătură aduc şi ele veştile care deschid morminte, de pe tot lungul malului. Batalionul XM respins... regimentul XR respins.
40 Numai în faţă, de la patru sute de metri din dreptul nostru, nu e nici o ştire. Din cînd în -cînd, doar cîte o
239;
impresie. de oboseală, de scădere în înverşunare,, dar pe . urmă răpăielile revin cu şi mai mare furie. Nu ajung vaiete omeneşti, dar trebuie să fie.
Se încenuşează din ce în ce noaptea şi se alburesc luminişurile.
5	' Lămurim în faţa noastră culmea amfiteatrului
înalt — eu copaci, păşuni case — care păzeşte vadul şi care se creează acum din nou, dm neantul nopţii şi al necunoscutului. Cînd zorii devin încă şi mai albicioşi, vedem pe culme siluete de soldaţi inamici, iar pe dreapta 10 pilcul unei mitraliere. Două mici tunuri, „puşcoace" v de cincizeci şr trei, pe care le avem între noi, încearcă zadarnic să puie în bătaie. Intervin Corabu şi Orişan, care după aceea şi ochesc cu ele. Un obuz, tras de nu ştiu care dintre noi, sparge pilcul mitralierei, care amu-15 ţeşte, lăsînd doar pe celelalte să continue. Sînt pur şi simplu; uluit de această precizie.1 Lanţurile de trăgători . alo ungurilor .încep să se coboare, ca să atace, de unde deducem cu uimire şi cu răsuflet oprit că ai noştri au trecut (şi sînt în pericol să fie daţi înapoi).
20 „Batalionul trei, înainte!“ trece comanda din gură în gură, şi la lumina dimineţii pornim într-0.-.goană de £ross-country/ Sar prin băltoace, peste şanţuri de scurgere, alunec într-o fîneaţă2; iar mă ridic şi trec mai departe. Priveliştea apărută din evaporarea nopţii e nbua ca la 25 facerea lumii. O moară... lîngă ea cîteva căpiţe de fîn şi pe urmă apa iulbure,. cur şivoaie puternice/ a Oltului blestemat. Mantale, raniţe şi ici-colo cadavre şi răniţi. Pe o căpiţă, cu căciula fumurie şi ţuguiată, un ofiţer ne întîmpină rîzînd şi ne face semn de salutare cu mîna. 30 Aflăm, din fugă, călare maţele- scoase afară.
. Şi neîntîrziat intrăm, fugind mereu,-în apă. Valurile împing puternic, dar nicăieri apa nu trece de gîL Dincolo, în luncă> acelaşi spectacol. -Mantale omeneşti... raniţe... ctţiva răniţi, cîteva cadavre... Mai la stînga, 35 lîngă două sălcii, lungit drept pe spate, eu picioarele
1 Dealtminteri, cît timp am luptat cu ungurii, tirul artileriei noastre a fost inexplicabil de precis, cu efecte înşpăimintătoare. Âm ii putut merge pînă la Budapesta în marş obişnuit.
* fn ediţia- 1955, greşeală de tipar: „fîntînă-'' (n.ed1.). *
240
lipite şi mîinilfe întinse lingă el, pe pămînt ¡ca pe catafalc, : in manta neagră cu şireturi roşii, eu gulerul ridicat şi chipiul roşu în cap, un mort.
Colonelul...
5 . -In fugă mă abat trei paşi, cu arma în mină, cu baioneta pusă, şi întreb cu deznădejde pe soldatul care stă într-un genunchi, alături;
—	Domnu colonel?...
Mi se umflă pieptul de emoţie, dar alerg mai departe, io alături de oamenii mei. Inamicul se răzgîndeşţe şi o ia la fugă înapoi. ,
Bilanţul nopţii... Trupele noastFe au făcut opt sute de prizonieri şi au luat tot malul. Colonelul trecuse apa noaptea, cu întîia companie, fără să fie simţiţi. Compania 15 a doua a fost surprinsă în apă de mitralierele concentrate, deoarece postul lor a prins apoi de veste şi a dat alarma. Compania a pierdut mai mult de jumătate din efectiv. A fost un moment de groază şi urlete. Colonelul a fost omorît în zorii zilei, cu cîteva clipe înainte de a 20 vedea noi, cei de la rezervă, pe inamic pornind la contraatac, din fumegarea lăptoasă a dimineţii.
Cînd, într-un sat de pe celălalt mal, către seară, îmi usuc hainele, grele încă de apa Oltului, ordonanţa îmi aduce, uimit o veste neaşteptată.
25	— Dom sublocotenent...
—	Eh?
—	...ştiţi, Maria Mănciulea? spioana? spioana de ieri noapte?
—	Ei, spune, mă...
30	— Am întîlnit-o... e aci... I-a dat domnul general de
la divizie o mie de lei şi o pereche de bocanci... A trecut Oltul în fruntea unui regiment... ca să-i arate drumul.
Aveam s-o întîlnesc şi eu peste vreo două săptămîni, alergînd bucuroasă spre mine şi certîndu-mă prietenos: 35	— Vezi, domnule sublocotenent, ai vrut să mă
împuşti... şi eu am trecutul Oltul cu soldaţii noştri.
Rănit, în Bucureşti, aveam să-i văd, în vitrină la „Julieta", fotografia alături de regina şi doamnele de onoare de la palat. Aveam să aflu că are „Virtutea mili-40 tară" de aur şi să citesc în gazete întîmplarea ei, fără complicaţia cu arestarea sub bănuială de spionaj. La
241
Iaşi aveam s-o văd din nou, căutîndu-mă bucuroasă în grădina Copoului şi arătîndu-mi că a fost înzestrată şi luată la un spital de sub îngrijirea reginei. Ba acum am auzit că e şi în cărţile de citire.
5 Seara, la masă, ne întîlnim intr-o casă gospodărească împăcaţi, şi că putem mînca întîia oară cu „masa pusă", şi că putem dormi, întîia oară de la intrarea în război, într-un aşternut. Schimbăm impresii.
—	Orişan, n-a fost nici de data asta război... Ce io crezi ?
—	Nu... cred că nu... Dar are să fie... Că este de unde.
Şi totuşi, moartea colonelului dă o impresie de tîrît
şi înlăcrimat mulţumirii de a ne găsi fiecare din noi, cei scăpaţi, în viaţă.
POST ÎNAINTAT LA COHALM
Batalionul nostru era acum bine înaintat, la zece kilometri peste dealurile de dincolo de Olt, în Cohalm. Un orăşel cu străzi rural de largi, cu case săseşti, cu porţi înalte, închise şi cu fereşte ca de cetate. O piaţă întinsă 5 în mijloc — poate pentru bîlci, duminica. E aşezat la întîlnirea a două văi, din fundul cărora urcă uşor coaste line, de un verde dulce, bălţat ici şi colo de pete negre — petece risipite de pădure.
în fiecare zi aveam încăierări de avanposturi.
10	— Bitte, ein Milch-Kaffee.
—	Es wird glei kom , răspunde vecina mea, săsoaică tînără şi frumoasă ca o vacă elveţiană.
—	Wenn das Kaffee gut schmeckt werde ich ihr Mann heute herbringen. Căci mi-a spus că bărbatul ei e în satul
15 vecin, sergent în trupa care ocupă satul.
—	Gott sei Bank, dai kdnnten Sie machen!
N-am început să moi felia lată de pîine în cafea, că începe o răpăială de focuri şi soldatul năvăleşte pe uşă:
20	— Ne atacă, domnule sublocotenent.
Iau arma din mîna lui, ca să i-o dau la poartă iar înapoi, pun mănuşile şi ies în fugă pe uşă.
Aproape de prînz mă întorc obosit şi flămînd.
—	Mein Mtlch-Kaffee bitte...
25	— Und mein Mann? şi aduce iar cafeaua.
—	Es wird zum Morgen sein.
243
Adesea ne plimbăm după-amiază pe uliţele pustii ale tîrgului, pe care nu întîlnim decît soldaţi de ai noştri şi curieri de la regiment.
în ziua aceasta tomnatică şi luminoasă de septem-5 brie — cum venim spre popotă — tîrgul ne pare pustiu. Pretutindeni obloane trase, porţi zăvorite şi nici un trecător. E ascunsă toată lumea dincolo de porţile grele de stejar, ca în nişte temniţe.
Ba nu ! O Gretchen mlădioasă, cu ştiutul şorţ albas-10 tru, a ieşit diptr-Q curte, pe furiş, cu.o mişcare de şoarece curajos, şi da, surprinsă, cu ochii de noi. îi e frică şi tremură stînd pe loc. N-am făcut nimănui nimic. Dar e război.
La popotă aflăm veşti tot mai rele despre Turtu-15 caia. Nimeni nu ia însă lucrurile în serios, mai mult ne necăjeşte faptul că nu sîntem încă schimbaţii Ne e dor de linişte şi aci zilnic şîntem sîcîiţi de patrulele ungureşti din Fischer.şi Stena. Dimineaţa şi. seara sîntem regulat alarmaţi de răpăiala violentă de focuri, care face .20 să vuiască văile. Ne e dor de o noapte, două, de somn fără grijă.
Se mănîncă fără poftă, în camera îngustă, în care ne-am înghesuit cu toţii, sub protecţia platelor şi insuportabilelor maxime brodatea pe pînze* atîrnate de 25 pereţi; „Dein Vaterland sollest du...” etc.
Vine soldatul popotar al regimentului şi este primit cu strigăte vesele. Ne aduce vin.
—	Să trăiţi, domnule căpitan, mi-a dat de la regiment vin numai pentru o zi; domnul sergent Fior ea zice
30 că pisemne veniţi dumneavoastră la noi la rezervă, de mîine,
Dacă zice domnul sergent Florea, aşa trebuie să fie. Domnul sergent Florea e doar de la statul-major. Se ciocnesc paharele de probă, aşa.
35 La poartă s-a oprit însă din goană un călăreţ şi, în timp ce privirile noastre se întretaie, brusc neliniştite, în odaie a şi intrat un flăcău îmbrăcat ţărăneşte, asudat şi de abia răsuflîncţ
—	Domnule comandant, ne jefuiesc ungurii, scă-40 paţi-ne!
244
Comandantul batalionului îl măsoară liniştit cu ochii mici verzui, cu mustaţa întrebătoare:
De unde eşti?
—	Sîntem; din Stena. Iacă ici peste deal;: Ne-o 5 prăpădit. Au venit acuma o mulţime de tunari şi adună
vitele oamenilor. Pe cine se împotriveşte, îl găteşte cu arma;	/
^ .Sînt mulţi?	;
Dar băieţandrul se încurcă. Se vede cît de colo că 10 întrebările acestea nu pătrund în gîndul lui, răscolit şi frămîntat de cele de acasă.
—	Sînt mulţi, domnule comandant. Şi parcă fiindu-i teamă că n-o să mai mergem: Adică nu — să tot fie la cincizeci-şaizeci. Au descălecat la primărie.
15 Căpitanul Floroiu — căci maiorul Dimiu acum comandă regimentul şi e în rezervă la divizie — stă pe gînduri cîteva clipe; pe urmă îşi schimbă privirea liniştit, pe fiecare pe rînd, şi se opreşte asupra mea. Ca toţi novicii la comandă, căpitanul dă ordine complete şi cu 20 voce importantă:
—	Sublocotenent Gheorghidiu, ia-ţi plutonul şi vezi ce este. Dacă poţi, intră în sat şi strînge armele locuitorilor. Ai grijă să nu fii surprins.. (Se ştie ca o parte din populaţia sasă ne e înverşunat ostilă.) îa oştatic pe pri-
25 mar pe timpul cît faci percheziţiile.
Mă uit cu părere de rău la friptura care îmi rămîne în farfurie.
Prin ambele şanţuri pline de buruieni ale şoselei 30 aşternute cu praf de munte, înşiraţi unul după altul, alergăm aproape, pînă la ;Stena, care este după o muche de deal, la patru-cinci kilometri. Mă simt înfierbîntat, .îngrijorat.
'• i Pentru întîia dată am răspunderea unei acţiuni. 35 în mic sau în mare — în faţa morţii <-?• evident că lucrurile se petrec la fel. Şi eu am impresia că am să , dau o mică bătălie „în stil mare". Voi împărţi deci •. plutonul în linie de trăgători şi în rezervă. Mi se pare •înşă: că nu-mi rămîne nimic din pluton. Ded nu... Dar
245
oamenii aleargă — timpul trec?, material de iute, şi eu nu sînt în stare să iau o hotărîre. Dacă mă apropii de micul şanţ al şoselei, e limpede că voi fi văzut. Dacă aş lua-o prin tarlalele de porumb roşiatic din dreapta sau din 5 stînga drumului alb, mi s-ar risipi oamenii.
Ce fac? Ne apropiem tot mai mult... De după deal vom vedea dintr-o dată satul cu acoperişurile lui roşii de ţiglă, cu biserica săsească, ascuţită, cu un tăiş înfipt în albastrul cerului.
10 Şi timpul fuge parcă mînat de picioarele mele sau mînîndu-le.
Dar, la cotitura şoselei albe, apare un călăreţ cenuşiu.
în porumb ! Ne trîntim toţi pe brînci în şanţ sau după 15 moşuroaiele de pămînt afînat şi uscat de la rădăcina cocenilor.
—	Sâ-1 prindem, domnule sublocotenent. Nu trageţi nimeni, băieţi... nu trageţi, nu trageţi! Soldaţii mei îşi dau ordine singuri. Nu trageţi nimeni !
20 Călăreţul se apropie tot mai mult, legănat în şea, săltînd în trap bătut, aplecat pe cal. La o sută de paşi în urma lui, apare dintre copaci, din lumea lor, un altul, şi pe urmă încă unul.
în tot peisajul încremenit, viu colorat de amiază, 25 de-a lungul şoselei albe, ei sînt singura mişcare.
O „recunoaştere". Oamenii sînt încălziţi. „Nu trageţi, măi, nimeni." Ordonanţa de lîngă mine are şi ea curaj — acum, dealtfel, nu costă nimic să-l ai.
—	Facem rost de cal şi de,pături,.domnule sublo-30 cotenent.
Privesc înfrigurat: un călăreţ se apropie legănat, pe şoseaua albă. In trapul calului, vine fără grijă cu ochii pe sus, pe deasupra tarlalelor, în albastrul zilei acesteia, dumnezeiesc de frumoasă. Peste cîteva clipe, dacă 35 nu se va opri, va muri în lumină, cineva. Poate el, poate şi cel dintîi care se va apropia de el. O curiozitate intensă mă frămîntă, opreşte totul în mine ca un zbor întins. Cum are să fie?
Se apropie tot mai mult... E la o sută de paşi. 40 îi văd faţa, ochii, puncte negre. Vin? săltînd în trapul calului. Priveşte peste dealuri şi nu ştie că în porumb
246
cincizeci de arme şînt întoarse spre el, îl aşteaptă. Priveşte spre cer. „Să nu tragă nimeni, domnule şubloco-tenent. Să nu tragă nimeni", se luptă înăbuşit, nevăzuţi, soldaţii.
5 Dar se apropie tot mai mult* Iată-1 la douăzeci de paşi. E un flăcăiaş cu ochii ca măslinele, cu faţa pătrată, umerii obrajilor prea ieşiţi, cu mustaţa mică, neagră, tunsă. Mişcă buzele. Acum se aude. Cîntă. îmi tremură mîinile pe armă. Ar fi trebuit să numesc doi oameni care 10 să-i apară dintr-o dată înainte şi să-l prindă, fără să-l omoare, dar răspunderea mi s-a părut prea mare şi, mai ales, ar fi dât impresia că eu evit, pentru mine, pericolele, pe care le impun altora. Am luat de aceea şi eu o armă în mînă, şi acum mă întorc să dau ordin celor din 15 şanţ cu mine, să sărim cu baionetele întinse la el. Toţi tremură, cred, de nerăbdare, cu mîna pe armă, congestionaţi, cu ochii imobilizaţi, hipnotizaţi parcă. Cum va fi? E ca un spectacol de execuţie,,.
Cîntecul se aude acum lămurit. Aş putea să-i vorbesc, 20 obişnuit, ca unui cunoscut. Dar un trăsnet de armă a spintecat de sus în jos văzduhul. înfiorat, călăreţul se opreşte şi priveşte cercetător spre muchiile dealului. Toată înfrigurarea, tot zbuciumul, toată nerăbdarea îndelung apăsate izbucnesc acum în salve de detunături, 25 ca explozia unor tuburi prea mult încărcate.
Fără să-şi dea seama de unde vin focurile, căci ar fi încremenit de groază ca o statuie topită, a răsucit calul în loc şi s-a aşternut pămîntului în fugă. Ploaia de gloanţe ridică praful şoselei, cum ridică ploile de vară 30 băşici pe rîu. A dispărut după colţ.
N-a lăsat în urmă decît q dîră de sînge. Şi mă gîn-desc la glonţul rătăcit care vine de la doi kilometri, ca să se înfigă în pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit atît?
35 Acum din marginea satului ne primesc salve repezite de focuri.
Ştiam că are să fie aşa.
Culc oamenii în porumb... şi nu mai ştiu ce să fac* Raţionez înfrigurat şi disperat de serios.
40 Ştiu .că grosul inamic e la doi kilometri de sat, pe cînd batalionul nostru e la cinci. Nu pot cădea deci în
247
spatele satului. Pe de altă parte, ce sens poate avea un ' atac de front cu un pluton, cînd nu ştii precis ce ai în faţă...
Dar cineva a strigat la dreapta: „Să-i luăm pe flanc", 5 şi toată lumea urlă: „Să-i luăm pe flanc, domnule sub-f locotenent". S-au aprins toţi.
Pînă sa mă trezesc, cei zece-cincisprezece oameni de la aripa dreaptă au luat-o la goană doborînd" cocenii# răscolind pămlntul cu bocancii, ca să înconjure satul. 10 Din faţă focurile vin tot mai dese (e drept, cam lungi, deasupra capului). Husarii au căpătat curaj şi au ocupat Ia marginea satului o muchie de deal. La patru sute de metri de ei, încerc să opresc lanţul de trăgători, dar nu am lingă mine pe nimeni. Oamenii, Dumnezeu ştie 15 pe unde or fi, prin porumb.
Un piuit îndepărtat, pe urmă din ce în ce mai apropiat, spre noi. Un vîjîit pătrunzător şi o bubuitură groaznică, în timp ce ne învăluie fum şi praf.
Artileria lor a intrat în acţiune.
20 Dar loviturile vin rare şi alături...
Singurul lucru neplăcut e capriciul obuzului care vine unde nu te aştepţi; Aici... dincolo... Poate, lămurind lumile, chiar în locul în care te afli.
în picioare, în porumbul încă verde, privesc cu 25 binoclul* spre linia inamică, pe care nu o pot preciza. La început tragem toţi, cu furie, pe urmă ne mai potolim. Deodată, în dosul satului, un ropot de plesnete spre cer. Husarii ţîşnesc îngroziţi, de după garduri, cu mişcări întinse de iepuri negri, căci sîiit luaţi din spate. Cei 30 de aici îi urmărim cu focuri.
Ţipete, urlete. Năvălim spre sat. Aluiiecînd mai mult pe povîrniş, cu ghetele încărcate de ţarină, mă trezesc în mijlocul şoselei, în marginea rîndului de case.
Un grup de ţigănuşi îmi arată cu bucurie pe unguri 35 fugind peste dealurile din stînga. Aşadar, nu vom prinde nici unul.
Dar „am cucerit" satul. Coborîm acum pe uliţa principală, largă cît două bulevarde din Bucureşti, cu plantaţii îngrădite prin mijloc. Copii ne întîmpină din 40 toate părţile şi pe la toate ferestrele apar capete curioase, ascunse de după perdele colorate. Doar român-
248
cele noastre rumene şi pline au ieşit cu, poalele pline de mere şi pere, cu oale de lapte în prag. Nu mai am pe lîngă mine, în scurtă vreme, decît pe sergentul Voicu şi vreo doi-trei soldaţi. Ceilalţi s-au risipit, ademeniţi de 5 merele rumene, de ulcelele cu lapte şi de obrajii tot aşa de rumeni şi de albi, care îi chemau rîzători.. Ce percheziţie să mai fac? Dar un grup întreg de saşi vin convoi spre mine. Plîng toţi.
—• Ce-i cu dumneavoastră? îi întreb autoritar, fireşte.
10 Vorbesc toţi deodată. Unul slab şi înalt, cu mustăţi prea groase, altul mărunt, cu o jumătate mustaţă. O săsoaică osoasă şi prelungă, copii mici şi mari. •
—	Ne-a nenorocit, ne omorîm. Dumnezeule! plîng şi se văietă, unii în româneşte, alţii în nemţeşte.
15 Necăjit, fără să pricep nimic, scos din sărite, strig la. ei:
—	Ce-i cu dumneavoastră?
Atunci sasul cel înalt şi slab îmi povesteşte scîncit, nenorocit:
20	— Ne-a luat fata... fata noastră! Mă încrunt. Iar
corul lor, întreg: Ne-a' luat fata... fata noastră!
Săsoaica îmi întinde şi o fotografie mare pe carton cenuşiu de lux: ,
—	Uite ce frumoasă fată, studentă la Sibiu!
25	• Intr-adevăr, * e tare frumoasă.
—	Cum, cine v-a luat-o?
—	Soldatul.,, soldatul.
Tresar, cu totul nedumerit:
—	Un soldat de-al meu?
30 Şi iar toţi în cor:
—	Nu, soldatul care păzeşte satul... Soldatul călare.
Nu mai pricep nimic.
—’ Cum? Cine păzeşte satul, ce soldat?
Un român de ai noştri îmi explică în chip firesc:
35	— Domnule ofiţer, soldatul care păzeşte satul, sol-
datul. dumneavoastră, pe care l-aţi lăsat aici, care păzeşte satul... a zis că e şpioană.
Cad din cer.
—	E vreun soldat care păzeşte satul?
40	— Păi cum? E un soldat care rămîne în sat zi şi
noapte: Doarme chiar la dumnealor. Are un cal alb şi
249
aleargă toată ziua de la un capăt la altul al satului. Ei, păi dacă era el aici, credeţi* că mai veneau ungurii? Se lua după ei cu focuri.
Asta-i curată poveste.
5	— Unde-i soldatul acela?
Saşii plîng toţi în cor:
—	Nu ştim, nu ştim.
—	Cînd a plecat?
—	Azi de dimineaţă, a luat-o prin pădure la dreapta, 10 cu fata.
Am priceput cum stau lucrurile şi sînt hotărît să-l prind şi să termin. Mi-e milă de bieţii saşi.
Dar nu mai pot scăpa acum de liota lor.
—	Ce ne facem noi? şi plîng, femeile se trag de păr. 15 Ce ne facem, domnule ofiţer?
li liniştesc cum pot. După mine se ţin alai acum, >prin satul larg şi frumos, saşi şi români. Pe strada scăldată lung de ultimele raze piezişe ale soarelui, care arde parcă la capătul ei, vine cineva în goană, în capul 20 gol.
Nici nu s-a apropiat bine.
—	Ne atacă, domnule sublocotenent, ne atacă!
A ajuns la mine gîfîind, după el vin femei, copii speriaţi.
25	— Au primit întăriri, vin pe două coloane, pe şosea
şi pe culmea dealului.
Simt că-mi vîjîie urechile. Unde-mi sînt oamenii?
O bătrînă mă ia de mînă şi bîjbîie, mormăie cocoşată:
30	— Ai să-ţi arăt eu pe unde vin, să-ţi arăt eu pe
unguri.
Vrea să mă ducă spre inamic, şi eu neliniştit i-aş da brînci să mă lase în pace, dar mi-e ruşine. Nu am nici măcar liniştea să iau o hotărîre, o hotărîre care nu 35 poate să întîrzie nici cîteva clipe măcar. Moare în mine încă o iluzie: aceea că aş fi putut fi un bun comandant.
Răpăială de focuri. O iau şi eu, în sfîrşit, spre deal. Ce-o fi, o fi. Urc gîfîind strada sucită pe coaste, 40 sar peste pietroaie, peste trunchiul de jgheab al unei fîntîni, alerg cu sergentul Voicu după mine. Răpăiala
250
de focuri e din ce în ce mai strigătoare. Plesnetele bat cerul ca bicele.
Mi se pare că nu se mai sfîrşeşte uliţa.
în timp de luptă, noaptea şi oraşele — simt din 5 nou — sînt cele mai neplăcute lucruri în război.
Printre ultimele două case, priveliştea se deschide larg, peste plaiul verde abia înclinat, tivit sus de pădure, jos de tarlaua de porumb. Şi o uluitoare surpriză. Plutonul meu e în lanţ de trăgători, acolo la marginea io satului, la interval aproape reglementar, şi trage furios. Din cînd în cînd, cîte unul scoate cîte un măr din buzunar şi muşcă lacom. Coloanele inamice s-au risipit şi ele în trăgători la marginea porumbului. îşi fac şanţuri. Au de gînd să se statornicească acolo, se vede. 15 De aceea ne-a şi luat în primire, iar fără ispravă, artileria lor rară, greoaie.
Opresc focurile, trimit o patrulă înainte şi ne punem toţi pe fumat, cu faţa la cer. Acum e linişte şi fac politică tihnit, cu un român straşnic, de vreo cincizeci-20 şaizeci de ani, cu mustaţa puternică şi încă neagră, care şi-a tîrît pieptul şi umerii laţi pînă la mine, ca să afle rosturile din ţară. Peste dealurile îndepărtate şi împădurite, pline de taină, peste dealurile „duşmane", coboară soarele, turnind o trombă de aur lichid din 25 albastrul cerului peste verdele de păşune al culmilor. Subţiat şi treptat se întunecă. Rînd pe rînd, oamenii mei se coboară la fîntina din sat, la locul de adunare. Cînd sîntem. toţi, netulburaţi de nimeni, pornim la drum înapoi acasă. în capul satului întîlnesc o fată, 30 de-a dreptul elegantă, într-o rochie vişinie de vară. Alături de ea, un soldat. Recunosc pe fata sasului şi simt o adevărată bucurie. Salut şi mă apropii încruntat de soldat.
—	De unde vii?
35 Stăpîn* pe el, în poziţie militărească, răspunde vorbind rar:
—	Să trăiţi, domnule sublocotenent! Am dus pe domnişoara la brigadă, în urma unui denunţ că ar şti unde sînt ascunse armele.
40	— Ei şi? >
—	Acolo n-au găsit-o vinovată şi i-au dat drumul.
251
Atîta tot?:	■ r
—	Da, să trăiţi, domnule sublocotenent!
întreb pe fata, în nemţeşte, dacă are să se plîngă de ceva. şi-roi răspunde că nu, zîmbind.
5 M-am descruntat şi eu, dar nedumerirea nu-mi scade. Mă 'întorc iar către soldat;
^ Dar cu tine, ce-i?	;
—'Eu păzesc satul.
* iCum păzeşti satul ? Cine ţi-a dat sarcina asta ? io — Domnul sublocotenent Florescu.
Din ce regiment eşti?
—	XR.
—	Bine» dar regimentul XR a plecat.
E nedumerit şi cu totul surprins.
15	— Cum se poate? Eu n-am primit ordin de retragere.
Seara povestesc entuziasmat, la popotă, această întîmplare. Impresia este deosebită. Dar deodată, cînd comandantul încruntă enervat privirea, zgomotul de 20 pahare şi de furculiţe se opreşte, ca şi gălăgia punctelor de exclamare.
—	Domnule sublocotenent Gheorghidiu, eu te-am trimis pentru că te ştiam băiat inteligent.
—	?!
25 Şi pe urmă, cu un dispreţ uscat:
Se poate, domnule, să nu vezi că era un spion?
Tăcerea devine apăsătoare. Comandantul are dreptate. Toţi se privesc aproape adînc neliniştiţi.
—	Pleacă imediat şi adu-1 aci,
30 Nu m-am dus eti. Am trimis o patrulă, care l-a adus. Şi l-a bătut patrula pe drum, l-a bătut sergentul de zi, i-a tras vreo două şi comandantul.
Peste o săptămînă, cînd regimentele erau din nou întrunite în brigadă, în vederea unei bătălii, m-a oprit 35 un caporal, pe uliţă.
—	Vedeţi, domnule sublocotenent?- ziceaţi că sînt spion; La brigadă; m-a făcut caporal. *
O recunoaştere făcută de aghiotantul batalionului în acelaşi timp cu cea făcută de mine la Stena confirmă 40 că şi celălalt'sat vecin e puternic ocupat. Asta e spre:
252
bucuria recunoaşterilor de cavalerie ;trimise de divizie, care. nu au curajul să treacă de linia noastră de avanposturi (iar cînd ajung, pînă la noi, aci, li se pare că s-au aventurat) şi care acum au ce raporta la divizie.
3 în zilele următoare reluăm plimbările şi discuţiile.
Popescu şi ceilalţi camarazi au devenit gînditori.
,Ne atrage luarea-aminte un grup. care se ceartă . şi ne apropiem. Doi soldaţi întind de un sas bătrîn, negricios, cu faţa uscată şi mustăţi stufoase. Vor să-l
io adiică la regiment. •
La întrebarea comandantului mitralierelor, căci sînt oamenii lui, ei ne lămuresc că sasul a vrut să împuşte pe un român, care e,: dealtfel, şi el de: faţă.
în româneşte, sasul îşi apără dreptul, hotărît.
15	A vrut să-mi fure maşina de: cusut, domnule
ofiţer, uite, de-abia i-am smuls-o.
Maşina e, într-adevăr, corp delict, între ei.
—	A scos revolverul să mă împuşte, domnule comandant.
20 Sasul lămureşte că numai aşa i-a lăsat maşina pe care voia să i-o ia.
Judecata ofiţerului e scurtă*
—	De ce porţi revolver, de ce n-ai predat revolverul ? Duceţi-1 lă divizie.
25 Cineva remarcă, în treacăt, că nu s-a dat ordin să se siringă armele şi discuţia veche e reluată pasionat, căci Popescu pare obsedat...
—* Nu poate să fie, dragă, totuna. Să compari, să zicem, bătălia de la .Verdun, cu lupta de ja Olt, a
30 noastră? i
Orişan e furios, dar cum niciodată nu ridică tonul, îi e aprinsă numai privirea.
—	Dragă, sigur că penttii istorie, sau pentru străinătate/ sau pentru gazetele şi lumea de-acasă, nu se
35 poate compara ce-a fost la Olt cu Yerdunul...
Reiau şi eu antrenat:
—	Sigur... absolut.,. Nici chiar pentru noi, batalionul trei, care am intervenit în urmă şi am avut numai cinci-şase oameni pierdere. Dar. pentru compania
: 40 a doua, care a fost surprinsă de mitralieră în apă şi înjumătăţită din cîteva pîrîituri, cred că lupta a fost
253
ca pentru orice companie angajata la Verdun. închi-puieşte-ţi răniţii, luptînd cu valurile toată noaptea. O patrulă care luptă cu o forţă superioară şi e bombardată precis cu un singur tun luptă tot atît de greu ca 5 pe Somme...
întăresc cu amintiri din descrieri.
—	Dealtminteri, am citit că grozăvia luptelor de acolo stă în faptul că doi-trei oameni, izolaţi într-o groapă de obuz, trebuie să lupte neştiuţi de nimeni
io cîte-o noapte întreagă. Exact cum luptă unele patrule de-ale noastre.
Păreau că s-au convins, dar iar reiau, aproape indignaţi că au fost pe cale să admită o absurditate.
—	Fugi, dragă, se compară riscurile pe care le ai
15 într-o bătălie mare, cu o bătălie ca aceea de la Bran?
Un soldat ne cheamă la popotă, dar discuţia continuă şi acolo. Popescu ne denunţă căpitanului, care s-a aşezat la masă, că susţinem o absurditate. Orişan reia energic.
20 Popescu găseşte că războiul nu e prea grozav. Sînt de-o părere cu el. Viziunea de sînge şi foc, mii de cadavre culcate în grămezi, ca lemnele în depozit, încîlcite lupte la corp, ape înroşite, nu le-am întîlnit pînă acum.
—	Desigur că vor veni. Războiul ăsta a cunoscut
25 ceea ce se numeşte retragere strategică. Am impresia
că ei s-au ferit de orice luptă serioasă, că n-au angajat cu noi decît ariergarda, cîteva regimente acolo.
—	Nici n-au mai multe... S-a sfîrşit cu războiul, ascultă-mă pe mine, stăruie din nou Popescu.
30 Nu ştiu de unde vine impresia de plimbare duminicală, poate unde nu sîntem în avanposturi, poate unde ne aşteaptă o masă bună, cu vin bun.
Orişan, cu mîinile la spate şi faţa lungă de englez, intervine cu bun-simţ:
35	—- Eu nu vă înţeleg. De ce daţi importanţă unei
lupte, numai după proporţiile ei? înţeleg să facă asta cei de-acasă, dar s-o facem noi?...
Popescu e nedumerit.	•	;
—	Nu înţeleg unde vrei să ajungi...
40	— Ascultă, Popescule, ce deosebire e pentru noi
că murim într-o luptă cu mii de obuze şi cu mii de mii
254
de cadavre, sau nimeriţi cind stăm la masă de un singur obuz?
—	Ei, cum o să fie totuna?
Intervin şi eu, surprins de justeţea observaţiei: 5	— Sigur!... pentru soldatul din prima linie nu e-
xistă „luptă uriaşă" sau „luptă neînsemnată".
Mai intervin şi alţi camarazi, care sînt pasionaţi de aparenţa paradoxală a afirmaţiei.
—	Pentru cei din ţară, bineînţeles că nu e acelaşi
10 lucru, dar pentru noi e altceva, reia Orişan.
—	Ei, asta-i!
—	Nu mai încape îndoială... Ascultă-mă, să-ţi dau un exemplu. Cînd noi citeam în gazetă despre „accidentul" din gara cutare, că un frînar a fost omorît,
15 iar altuia i s-au retezat picioarele, abia de ne aruncam ochii pe cele cîteva rînduri care relatau întîmplarea. Dar cînd citeam pe o pagină întreagă „catastrofa de cale ferată de la Cîmpurile", atunci eram îngroziţi, citeam fără oprire detalii senzaţionale.
20 Şi Orişan reia argumentarea mai cu pasiune:
—	Pentru frînarul mort şi pentru cel cu picioarele retezate e totuna, dacă alături de ei au mai murit atîtea zeci. Ei aceleaşi senzaţii le-au încercat. Şi dacă ar fi fost sfîrşitul lumii, cu planetele ciocnite, acelaşi lucru
25 ar fi fost pentru ei.
—	Domnule căpitan, e, sau nu, totuna pentru cel angajat într-o bătălie, dacă e vorba de o luptă cu efective mari ca la Verdun, sau de o luptă cu efective mici?
30	— Cum o să fie totuna? Şi căpitanul desface carnea
de pe piciorul de pui din ciulama. Cum o să fie, băiete, totuna? Riscurile sînt cu mult mai mari.
—	Orişan, lasă-mă pe mine... că am să lămuresc eu chestiunea... Domnule căpitan, de ce găsiţi că riscu-
35 rile sînt mai mari?
—	Pentru că acolo au murit o sută de mii de oameni, şi la Bran o sută sau două.
—	Ei şi?
—	Cum „ei şi"?
40 E o gălăgie de protestare, amestecată viu cu cererile de vin, de tacîmuri.
255
Da, uite; am să vă explic eu ce înseamnă risc. Lasă-mă puţin, Orişan. Cînd un american merge la bal, el nu riscă nimic, sau aproape>nu-i aşa?
—Mmda...
5	> ■ ■Dacă se ceartă cu alt american şi se provoacă
la duel: „Cel ce va scoate semnul negru, -să se împuşte pînă a dona zi", atunci, nu-i aşa? riscă 50 la sută să fie mort pînă a doua zi. E sau nu e?
-T- Mmda.., asta e.
10	— Cînd a nimerit semnul negru; în cazul cînd e
om de onoare, el are, nu-i aşa, un risc de sută la sută? La fel cu: noi.
Adică? Lasă-1, domnule,^în pace... adică?
—	Divizia hotărăşte să cucerească un sat cu o com-15 panie, şi aşez pe masă cu un gest* secundar furculiţa,
cuţitul, solniţa, ca ţi cînd aş vrea ca ordinea aceasta să-mi pregătească pe cea din gînd.
— Ei'da...	/
—	Riscul..nostru-, al companiei;a noua, e de doi la 20 sută, avînd în vedere că divizia are patruzeci şi opt
de companii... şi, pasionat, gonesc pe Soldatul care-mi ‘ aduce friptura. Cînd se decide că brigada noastră va da acea companie; riscul devine de patru la sută* Dacă so hotărăşte că XX va da compania, iată-iie ajunşi 25 la opt la sută, căci regimentul are douăsprezece com-pănii. Cînd, în sfîrşit, se decide că batalionul trei să dea compania, riscul e de douăzeci şi cinci la sută şi cînd s-a dat - ordin companiei a noua sa ocupe satul, se poate spune că a cîştigat lotul cel mare.
30	Atunci-, cam are dreptate, hotărăşte căpitanul.
Vasile> dă vin. Iar, către ordonanţe: Nu vă mai-certaţi acolo... Ia uiteri, - domnule, că se iau la bătaie... Căci . ordonanţele se ceartă: cu .popo tarul pentru ofiţerii lor.
• Popescu şi* ai lud protestează din nou. Iar locote-35 nentul Redelea e de părerea lor:.
-	>	— Dar nefiind o bătălie mare, înseamnă că divizia
nu angajează decît -o mică parte din efectiv. Deci riscurile sînt mai mici.
—	Sigur — întăreşte altul — dovadă că batalionul 40 nostru n-a fost angajat în tîrg la Bran ; la Olt, de asemenea, a fost rezervă.
256
5
10
15
20
25
30
35
40
Se porneşte iar o larmă cu clinchet de veselie şi strigăte.
E, într-adevăr, o masă veselă, zgomotoasă, la care participă cei opt-nouă inşi care nu sînt în avanposturi. Şi totuşi e în această veselie cu mîncăruri bune ceva uscat, o lipsă de consecinţe, ca un lux de eunuc.
Protestez şi eu.
—	A, să ne înţelegem. Eu vorbesc numai de batalionul angajat şi anume de fronturile străine, unde trupele se schimbă foarte des, căci au rezerve. Dealtminteri, observ im lucru... Că de la intrarea în acţiune sîntem încontinuu în linie înaintată. E, sau nu e?
Cîţiva convin.
—	Şi pe urmă e altceva, intervine Orişan din nou. Faptul că n-am avut pierderi înseamnă numai un singur lucru. Că am atacat atît de repede, că nu am dat timp inamicului să reziste. Cred ca XX a avut pierderi, pentru că a luptat sfios. Să fi luptat noi aşa la Măgura Branului, pierdeam jumătate din batalion. Dar la Tohanul-Vechi ? Şi chiar la Olt. A intervenit rezerva atît de repede, că ungurii; care porniseră la contraatac, s-au oprit şi au luat-o la fugă.
E o nouă bucurie de izbîndă, căci ei cred că l-au prins în flagrant delict de logică.
—	A... a... păi vezi? Tu cu Gheorghidiu susţineţi că n-am întîlnit încă lupte mari, lupte adevărate. Dacă admiţi că n-au fost lupte mari, numai din cauză că noi am atacat repede, te contrazici, că altă dată afirmai că n-au fost lupte pentru că n-a vrut inamicul.
—	Stai, domnule, că iar deviem. Lasă-mă, Orişan... Noi nu am susţinut decît un singur lucru. Că pentru cel care ia parte efectiv la o luptă mică nu e de nici o importanţă dacă moare lâ Verdun sau într-o încăierare de patrule.
Eu susţin că noi, care sîntem în avangardă şi vom mai lupta neîntrerupt, Dumnezeu ştie cît de aci înainte, sîntem in război pur şi simplu. Pentru ţară, pentru cei ce se plimbă acum la Bucureşti pe stradă şi aşteaptă, după cafea, comunicate; pentru armata română întreagă, sigur că e cu totul altceva. Dealtfel, eu cred
257
că vor veni lupte mari, în care se vor angaja toate unităţile.	.	.
Noi putem fi atacaţi diseară, în noapte... poate în cinci minute se pornesc focurile. Verdunul nostru e 5 ca şi început.	.
—	Bine, dar acasă pxx va face nici o impresie ?
—	Cred şi eu. Sub unghiul speciei nu eşti interesant decît dacă eşti ucis cu alţi zece mii odată. Dacă un scriitor va descrie numai lupte de patrule, cred şi eu
10 că nu i se va vinde cartea.
Popescu se întoarce uşor spre dreapta, ca şi cînd s-ar feri de ceva nevăzut şi pe urmă ridică umărul.
—	Dacă-i prost! N-are decît să puie stînjeni de cadavre, uragane de obuze, rîuri de sînge. Ceva aşa...
15 să facă o senzaţie nebună...
Şi nu terminăm bine masa, că iar se aud focuri.
De data asta e ceva mai serios. împotriva noastră, dinspre satul vecin, pe ambele povîrnişuri (cu pădure mică şi păşune) ale văii, în fundul căreia e şoseaua albă,
20 înaintează un lanţ puternic de trăgători, din care nu vedem însă decît grupuri care fac salturi înainte şi se culcă repede. O baterie de artilerie de 75, bate puternic marginea satului unde e popota, pe care o părăsim în fugă.
25 Batalionul întreg e cu trei companii îngrămădite cam sub deal, gata să ne desfăşurăm. „Brigada lui Corabu" e departe, pe stînga, într-o pădure. Avanposturile noastre s-au retras trăgînd focuri.
Obuzele nu-mi fac prea multă impresie, deşi sînt
30 foarte nervos. Sînt destul de puţin numeroase. Căpitanul are un cap de om necăjit, care nu ştie ce are să facă, aşa ca mine ieri. Probabil că vom pune baioneta şi vom năvăli ca la Bran. Un obuz nu explodează. Din fanfaronadă, le declar camarazilor sîcîiţi că: artileria
35 ungurească e inofensivă şi iau în braţe obuzul, ca să le arăt că are pulbere proastă. Toată lumea strigă speriată la mine:
—	Astîmpără-te, Gheorg;hidiule... ai înnebunit..,?
Căpitanul se încruntă mînios, ridică poruncitor mîna.
40	—* Lasă, domnule, proiectilul jos.
258
5
10
15
20
25
30
35
40
Din fanfaronadă mereu, îmnănuşat, vin cu el în braţe, cum aş. duce un copil înfăşat spre grupul lor. Sînt furioşi, se dau în lături şi răcnesc la mine:
—	Fugi de-aci...! Domnule căpitan... a înnebunit.
Cu o mutră ipocrită, de fată şireată:
—	Dar-nu-e nici un pericol... Absolut nici un pericol.
—	Lasă-1 jos, domnule, îmi strigă raspîndiţi.
îl arunc jos, cum ai arunca, după ce ai privit-o, o sfeclă... şi îngheţ şi azi de nebunia mea, căci aruncat jos, izbindu-se, proiectilul putea face explozie.
Cînd mă întorc la camarazii mei înţeleg toată nedelicateţea gestului meu. Şţiu bine că ;sînt un grup de oameni care şi-au făcut mai mult decît datoria şi, acum cînd scriu, ştiu că în afară de două-trei excepţii, au fost poate cei mai, de ispravă ofiţeri ai războiului românesc. Dar o expunere copilărească şi inutilă le repugna,1 iar gestul meu nedelicat, subliniind o astfel de rezervă, din substraturi abia bănuite, era de o indiscreţie penibilă.
Peste vreun ceas, lanţul de trăgători inamic părea încremenit în loc şi asta mă neliniştea mai mult, ca o clipă de suspensie care-ţi permite să asculţi, în golul înaltului, ecouri şi ameninţări...
—	înconjoară satul şi ne taie retragerea! izbucneşte hotărît căpitanul. Pas alergător, prin sat, sus pe deal, să ocupăm culmea şi cetatea, înaintea lor.
Trecem deci în goană prin tîrg. Saşii şi săsoaicele cred că ne retragem şi au apărut (de unde atît de mulţi?) la porţi şi la ferestre, ameninţîndu-ne. E şi săsoaica mea, cu bucile rumene şi sînii mari, care ne huiduieşte cu ură. Un soldat dă, din fugă, un picior în burta unui moşneag, care, repezindu-se la noi, ca un cîine la trăsură, ameninţa şi înjura.
Sus pe deal am impresia că sînt despărţit de toată lumea.
Căpitanul Floroiu, nervos dar hotărît, aleargă pe dinaintea rîndului de oameni aşezaţi cu baioneta la
1 Mai tîrziu a trebuit să luăm măsuri împotriva soldaţilor care se expuneau inutil, din tembelism, şi eu însumi, revenit la alte sentimente, am pedepsit cîţiva.
259
armă, cu faţa la pădurea din dreapta şi aşteaptă în marginea tarlalei de porumb pipernicit.
E ziua-n-amiază mare, e soare de început de toamnă, cald şi bogat în reflexe tari, şi totuşi atît de întins 5 aştept, încît aproape am halucinaţii. Mi se pare că inamicul a şi apărut, la zece paşi după trunchiurile rare şi groase de copaci, care s-au însufleţit şi-au devenit duşmane. Dar nu vine nimeni. După un timp, încep să fiu neliniştit, căci nu mai putem aştepta cu atîta încor-10 dare, cum nu poţi sta prea mult cu braţul întins. Mai ales că nu am nici o vedere. Iau doi oameni şi mă duc, pe brînci mai mult, departe, înaintea companiei, spre stînga, paralel cu pădurea, ca să am din nou vedere, de sus acum, asupra văii unde eram adineauri. Merg 15 prin prombul rar, mărunt, scorojit, las la vreo sută de metri în stînga cetatea, care e un binecuvîntat paratrăsnet pentru noi, căci, semeaţă, atrage, deşi neo-cupătă, tot bombardamentul asupra ei. Cam la două sute de metri dau de un soldat de-al nostru, care, cu 20 arma culcată lîngă el, scrutează rotunjimile de deal, cercetează valea şi pădurea de dincolo, privind intens de parcă ar avea binoclu.
—	Niculâe Zamfir, ce e cu tine?
—	Am venit în observaţie, domnule sublocotenent... 25 Vreau ^să văd ce-i la ei...
Aşadar, şi la soldaţi, nu numai la mine şi la Orişan, această neputinţă de a îndura necunoscutul, nevoia mortală de a şti ce se petrece înainte. Cred că acest sentiment era mai curînd un derivat al fricii.
30 Socot că, într-un anumit sens, de frică ţineam să fim atît de înainte, căci, din cauza imaginaţiei prea libere, teama de necunoscut era de neîndurat. Dar negreşit, asta numai la cei hotărîţi să nu dea, în nici un caz, înapoi.
35 Lupta a început la stînga, violent, cu aceleaşi plesnituri care biciuiesc viu cerul. Cei dinspre Ştena au împins înapoi compania Corabu, vor să intre în Co-hălm. Dar „brigada" s-a oprit chiar în margine, unde s-a întîlnit cu Orişan, care a rămas de capul lui acolo 40 şi acum au deschis împreună un foc aprig, care zădărniceşte orice încercare de a intra în oraş.
260
între timp o baterie a noastră trage şi ea, spre bucuria soldaţilor, şi am din nou, şi pentru uÎtima oară, spectacolul uluitoarei preciziuni a artileriei româneşti, sau mai curînd al întîmplării. Ca şi la Olt, ca 3 şi la Bran, chiar primul obuz face sa se împrăştie departe, la doi kilometri de noi, un grup enorm, pe care nici nu-1 bănuiam, pe ai cărui soldaţi, ca pe nişte gîndaci cenuşii, îi vezi numai cînd, speriaţi, aleargă în toate părţile.
io Pornim pe înserate la un contraatac inutil, căci, neizbutind să intre în oraş, inamicul s- a retras. Se hotărăşte, de teama unei reveniri în timpul nopţii, revenire pe care mulţi o cred foarte probabilă, să se împingă un post înaintat, departe în pădure, pînă 15 aproape de ei. Se decide, de asemeni, ca poştul să fie format de plutonul meu.
Obiectez cu voce palidă că îmi sînt oamenii obosiţi şi încă alte vreo două motive, care nu sînt luate în seamă.
20	— Lasă că azi „făceai figuri cu obuzul", îmi spune,
cu o ironie rece, căpitanul meu micuţ şi simt că expresia mă încondeiază puţin ridicul, în şurîsurile tuturor.
Mai tîrziu, un sergent, care face legătura la batalion, mă lămureşte de ce am fost indicat eu. Căpitanul a 25 spus-o anume:
— Trebuie un post sigur, să nu fim surprinşi la noapte... la doi kilometri înainte, dacă se poate... Trimitem pe Gheorghidiu, că ăla execută întotdeauna ordinele întocmai...
30 Mi se explică, acum cu prietenie revenită, că patrule de-ale companiei vor face toată noaptea legătura cu mine.	*
Trec o rîpă adîncă, unde ştiu că se vor opri la noapte toate patrulele menite să mă caute şi, după vreun ceas 55 de bîjbîit în tăcere, printre copaci şi tufişuri, mă opresc într-o poiană. Luna n-a răsărit încă şi socot în noaptea asta totul duşmănos. Privesc bănuitor, fără să văd nimic, întunericul, pădurea toată, nesfîrşireâ pînă la capătul lumii. îmi simt inima ca un mic cheag.
2ffl
Parcă aş fi coborît cu oamenii mei, cu un ascensor, într-o ruină blestemată şi cu forma abia ghicită în noapte.
Nu doarme nimeni. Oamenii au format un careu cu 5 baionetele la armă, alăturaţi şi atenţi ca -nişte vînători în aşteptare. Sîntem toţi numai urechi» căci acesta e singurul mijloc de a fi de folos celor din urmă. Trimit încă un post de ascultare, de patru oameni, spre dreapta înspre şosea, ca să supravegheze şi acolo necunoscutul io negru.
■ M-am trîntit pe iarbă şi încep să tremur. îmi aduc aminte că sînt, tot ca la M august, în bluză uşoară, pantaloni de raitcort de vară, rari ca o pînză de casă şi ghete subţiri de şevro. Multă vreme senzaţia de teamă 15 şi cea de frig se cumpănesc înseilat; pe urmă, odată cu răsăritul lunii, cea de frig devine pătrunzătoare. Nu mai pot sta locului şi vreau să fac doi-trei paşi în cuprinsul poienii, dar Ñiculae Zamfir îmi atrage luarea-aminte că nu se mai poate asculta. Mă opresc din nou şi mă
20.,	ţrinţesc pe iarbă. Bluza croită ştrîns pe talie îmi ţine încă ; 'jmţih de caid, molefierele, de asemeni. Dar în muşchii de deasupra genunchilor mi s-au înfipt parcă gheare de gheaţă. îmi ţrinţesc pumni, care o clipă, ca la rănile umflate, îmi dad o'asemuire de uşurare, dar pe urmă 25 simt iar Colţi reci înfipţi în coapsă. Mai tîrzid încep să mă doară şi braţele. Lungit pe spate, îmi mişc membrele - InCet ca uh gîndac în agonie. Parcă e o Clipă de amorţeală, dar după aceea, gheara de gheaţă se înfige din nou, ascuţit, în muşchii care tremură, aşa, singuri. 30 Nu mă mai pot gîndi la nimic. Las totul în grija oame-. mior şi*’ea un bolnav, îmi lipesc palmele de muşchii . dureroşi. Pe urmă, nu mai pot, mă scol şi încep să umblu puţin zănatic.
*	■ Mă băieţi, aveţi vreo manta cu voi?
35 ’ ■■ '■ îmi 'dăti, după o înceată consultare;‘răspunsul că ■ toate sînt de azi-dimineaţă în cantonament.' Ei, în ; ;r schimb, au-.vestoane şi pantaloni dé stofă groasă.
E nóapte tîrziu, dar cît va mat fi pînă mîine dimi-> neaţă? O./Veşnicie., Umblu fără să pot îndoi picioarele, 40 căci pulpele au ceva' zgrunţuros Şi zdruncinat, in ele.
m
De la un timp nici mersul nu mai ajută nimic mă trîntesc iar jos. Acum încep să simt şi un soi de gol sub stomac. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. înţepenesc.
5 E peste puterile mele atîta suferinţă. Era atît de cald azi! încerc să fixez ziua după calendar, dar cine a mai ţinut socoteală de zile, cînd pentru noi, care trăim după calendarul veşniciei, n-aveau nici o importanţă. Găsesc totuşi că e cu putinţă să fie milităreşte 12/25 sep-10 tembrie.
Pentru o zonă de platouri şi munte, aci în Ardeal, nopţile astea îngheţate trebuie să fie obişnuite. Mă întorc de prisos, oînd pe o parte, cînd pe alta, şi încleştez dinţii. Nici mănuşile nu-mi mai ţin nimic. O durere 15 nouă se adaugă, un fel de umilinţă, pe care numai eu o ştiu în noaptea asta: îmi curg lacrimile şiroaie, fără să le pot stăpîni, parcă sporind, la fiecare sforţare pe care o fac de a le opri. De n-ar vedea, de n-ar ghici oamenii.	:
20 Privesc istovit de groază întunericul, compar cu luare-aminte umbrele copacilor, să văd daca sîiit semne că se apropie zorile, dar nimic. Simt că pînă mîine voi înnebuni de frig...	•
De la o vreme, se pare că oaihenii au ghicit drama 25 ' de lîngă ei.	:	-	••
— Domnule sublocotenent, sînteţi bolnav.
După ce îi lămuresc că nu ihai pot îndura frigul, îi simt abătuţi că nu pot să mă ajute. Groaza că voi înnebuni de frig mă descompune.
30* într-un tîrziu, cînd simt că trec prîn rhine cuţite, — mi se pare mîntuitoare propunerea ‘sergentului Voicu. Mă lungesc jos, întins;* şi doi oameni Se culcă peste mine. Era şi timpuL Mi se încleştaseră fălcile; de nu mai puteam vorbi aproape. Oamenii sînt calzi ca nişte perne 35 grele şi totuşi îfrri pare că sînt prea uşori.-Acutn, cînd 'coapsele se încălzesc de Coastele lor, îmii simt umerii, ‘: simt cUreaua Care îmi strînge mijldcţd, ^imt ^prtetutin-• - defti atingerea stofei, de pielea iritată/Mi-e^Ot corpul încleştat. Noăpteă ăsta nu se va măi sfîrşi ’niciodată, 40 eu în nici un caz^ nu mi-o mai pot închipui sfîrşită. - r Cînd îmi dau seama că mi-e atenţia îngheţată; împăiată
2i63
parcă, de nu pot gîndi la nimic, şi cînd ştiu că timpul, ca să treacă, fie doar cîteva minute are nevoie de gîndire; şi absenţă de la realitate, înţeleg că niciodată nu voi ajunge la încenuşarea zorilor.
5 De dinapoi, după cum era de prevăzut, n-a venit toată noaptea nici o patrulă. Duşmanul n-a dat însă nici un semn de viaţă, iar cînd această noapte, de febră rece, totuşi trecu, poiana şi pădurea înfăţişară un aspect nou. A căzut o bruma groasă, ca o pătură lată de zahăr 10 alburiu, peste tot. Zimbesc ca un bolnav după delir şi oamenii îmi privesc buzele arse, faţa trasă, şi zimbesc şi ei.
—	Grozavă noapte, dom sublocotenent.
Sînt mirat, căci n-au dat nici un semn despre asta 15 pînă acum.
—	Şi vouă v-a fost frig?
-r Vai de păcatele noastre, îmi răspunde unul şi ceilalţi clatină cu amărăciune din cap.
La vreun ceas după răsăritul soarelui, o patrulă 20 vine cu ordinul să ridicăm postul, şi încă peste o jumătate de oră, batalionul schimbat, eînmarş spre Bogata, la cartierul diviziei. Trecem Oltul pe un pod de vase şi privesc cu ochi mari lunca largă, cu răchiţi strîmbe şi tufişuri. De la moartea colonelului. Oltul are pentru 25 mine un aer funebru. Imaginez mereu în lunca lui cu prundiş şi răchită atacuri, tranşee care rezistă, fierberea de moarte a nopţii.
E o mişcare de cartier în satul în care intrăm în coloană.
30 Trupe, căruţe, militari care umblă forfota, în vreme ce alţii se plimbă liniştiţi ca şi cînd mişcarea nu-i priveşte. E parcă un fel de Calea Victoriei militară.
Luăm masa la popota diviziei, după ce au plecat mărimile, într-o sală mare de şcoală. E mîncare de 35 birt mic, dar destul de bună. în timpul fripturii se aude de afară, prin fereastra deschisă, un acord de trei plesnituri slabe, ca trei păcănituri de castagnetă. Tresărim toţi, căci, desprinse de voinţa noastră, trupurile au încremeniri sperioase, nejudecate, la orice zgomot 40 care aminteşte de luptă. Un locotenent de la cartier ne lămureşte rostul focurilor aci, continuîndu-şi masa:
264
—	Nu-i nimic... L-au împuşcat pe sasul ăla pe care l-aţi trimis voi ieri.
Tresărirea a trecut ca o undă, dar gîndim acum şi parcă scade ceva în atmosferă, mîinile s-au muiat pe 5 furculiţe şi ochii ni se întîlnesc în aceeaşi plutire vagă, de vedere desprinsă. Orişan dă farfuria de dinainte la o parte, Popescu îşi prinde capul în mîini, şi căpitanul, mic şi feminin, caută stînjenit un subiect de vorbă.
Maiorul, deşi ştie, întreabă cu dispreţ acru cine 10 l-a trimis pe sas la divizie, şi întoarce apoi capul.
Fie din cauza frigului de azi-noapte, fie din altă cauză, sînt bolnav de intestine. Trei zile şi trei nopţi o duc într-o continuă nelinişte. O sete de moarte şi o adevărată incontinenţă a stomacului. Sînt supt ca un 15 cadavru şi demoralizat ca un paralitic. Dureri n-am, acute, însă doctorul, care mă vede de trei ori pe zi, e hotărît să mă trimită în ţară la spital. îi e frică de febră tifoidă. Dar gîndul ăsta mă îngrozeşte. Să mă duc bolnav de stomac în ţară? Să plec de pe front din cauză 20 că am „scaune" dese?
—	Domnule, înţelege, vrei să te duci în ţară?
—	Vreau, domnule doctor, vreau... dar din cauza stomacului ?
Mi se pare că ar fi ceva, aşa, mortal ridicul, ca un 25 general care ar purta umbrelă, ca armata de eroi din Ţiganiada, care cer lui Ţepeş soldaţi să-i apere de hoţi.
—	Domnule, te întreb încă o dată... Vrei să te duci în ţară?... Nu vezi ce prăpădit şi jigărit eşti?... Vrei, sau nu vrei?
30	— Vreau... dar nu vreau să ştie lumea acolo... că
din cauza stomacului... mi-am părăsit camarazii.
—	Dar vrei să ştie că ai plecat să faci brînză mare şi ai murit ca un erou.,, de stomac?
Ştiu că trupul ăsta, supus ca un sclav, nu mă tră-35 dează, dacă vreau. Dealtminteri, ce-ar zice Corabu, Orişan, Popescu şi ceilalţi cînd m-ar şti plecat de pe front, din cauza stomacului?
Băieţii vin să mă vadă toţi şi aflu că, spre uimirea tuturor, cartierul a numit un nou comandant al regi-40 mentului în locul maiorului Dimiu, care gira comanda de la moartea colonelului. E tot un maior — se zice
265
valoros — dar toţi erau obişnuiţi cu Dimiu, care se dovedise capabil şi bun camarad.
Dumitru îmi pune pietre calde pe burtă, beau cinci coniacuri, mă învelesc pînă peste cap şi a patra zi, 5 cînd aflu că regimentul e plecat, mă "urc într-un furgon de bagaje şi, fără să mai spun o vorbă doctorului, sînt plecat şi eu.

f-iU
NE-A ACOPERIT PĂMÎNTUL LUI DUMNEZEU
Ordin să mărşăluim, cu cea mai mare iuţeală, neobosit, spre Sibiu, respingînd orice forţe inamice vom întîlni în cale. Ştiam că, paralel cu divizia noastră, merg alte. două, una la dreapta, alta la stînga. Pesemne 5 că la Sibiu s-a îiitîmplat ceva...
; Nu întîlnirti îri patru zile decît o perdea de husari, care face mereu, luptînd admirabil, împingeri de recunoaştere ofensivă. Ne ţin însă prea mult în loc, după opinia lui Orişaii, care găseşte că ne oprim în mod 10 nepermis de ^ mult o întreagă divizie de irifanterie, în lupte fără importanţă* '	-	-v -
Ceilalţi ripostează că avem în faţă trupe numeroasej Cert pare numai că inamicul n-are cu el decît o baterie, deci şi forţele de infanterie' trebuie să fie minime. în 15 orice caz, desfăşurarea noastră, batalioane întregi pentru simple escadroane, ;dbVede^te că avem un mediocru * serviciu> de recunoaştere.
Şi mai dovedeşte incapacitatea conducerii noastre miUţare, cate ignorează un principiu esenţial al răz-20 . boiului: niciodată nu trebuie să desfăşori, îji.cîmpul tactic* mai multe trupe decît inamicul. Sub nici un cuvînL Ca^re, şi el, nu e decît o consecinţă, a principiului fundamental: cîştigă războiul armata care a angajat fhai puţine' din forţele ei în bătălie. De aceea marii 25 * cuceritori: romanii mongolii, Napoleon etc. nu au biruit
2&7
decît atîta timp cît au fost inferiori ca număr.1 Adevăr foarte explicabil pentru cine cunoaşte cu adevărat psihologia războiului.
în şanţul cu buruieni al şoselei, aşteptăm ca bata-5 lionul din faţă să-şi deschidă drum.
—	Ei, înaintăm? ne întreabă surîzînd căpitanul Floroiu, pe noi, cei doi „pesimişti" ai regimentului.
Orişan e indignat, dar, cu gesturile lui potolite de englez cu fruntea cheală şi surisul condescendent, nu se 10 prea trădează. E mai pasionat ca un ofiţer activ.
—	Asta e înaintare? Nu vedeţi că e cîmpul plin de batalioane româneşti, ca la manevre? Fără legătură... fără conducere. N-aţi văzut că ieri artileria noastră a tras în propriile trupe şi n-a fost nici un mijloc să i se
15 comunice lungimea tirului?
Intervin, întrerupîndu-1, ca să întăresc cele spuse de el.
—	Şi'pe urmă, e posibil oare să nu fim deloc informaţi despre cele ce se petrec înaintea noastră,
20 despre efectivul, oricît de aproximativ, al trupelor inamice cu care luptăm? Dealtfel, nici nu ştim sigur unde ne găsim. Regimentul nostru şi cel de artilerie n-au decît un petic de hartă împreună, şi e ceartă, pentru că artileriştii vor s-o păstreze pentru regularea tirului. 25 Un camarad e sigur că luptăm cu „divizia de la Sighişoara".
Trece un automobil cu fanion albastru, cu doi ofiţeri răsturnaţi pe perne. Ah, dacă generalul ar fi inteligent şi dacă ar fi trimis automobilul acesta să ia pe Orişan 30 la masă, o dată sau de două ori — cum am auzit că se face în armatele străine — cîte lucruri ar fi azi poate altfel!
în ultima seară, pe cînd ne tălăzuim încolonaţi pe şosea (pentru un marş de noapte) auzim In faţa 35 noastră, în întuneric, nu ştim unde, o răpăială scurtă
1 Dealtfel, şi în războiul mondial, germanii n-au fost biruiţi decît cînd, la sfîrşit — după pacea de la Brest-Lkovsk — au avut superioritatea numerică. Căci punctul culminant al războiului mondial îl constituie atacul german de la 15 iulie 1918, prăbuşit odată 40 cu ultima capacitate ofensivă germană, în Chanipagne.
268
şi violentă. Coloana se opreşte în loc şi călăreţi alarmaţi încep să ducă şi să aducă ordine.
—	Regimentul XX... unde e comanda brigăzii?
Se repetă, transmis:
5	— Comanda brigăzii? Comanda brigăzii?
—	Aici, comanda brigăzii.
—	Domnul general Y? domnul general Y?
Nimeni nu vede, în întunericul înfundat, pe cel care
întreabă şi fraza e luată şi trecută ca o foaie, fără să i io se mai ştie locul de început.
—	Aici domnul general Y... aici domnul general Y...
Gîndul morţii, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Mă frămîntă, cu sîcîitoare grijă şi nelinişte, prcr blema dormitului în frig, în zorii zilei.
15 Peste o jumătate de oră reluăm marşul. După vreo cinci sute de metri aflăm ce-a fost. Tunuri sînt răsturnate în şanţul şoselei, morţi încurcaţi printre roţi. Coloana merge încet şi am timp să mă abat, în treacăt, şi să întreb. O recunoaştere inamică, tare cam de un 20 escadron, a aşteptat ascunsă într-o pădurice, chiar lingă şosea, şi a lăsat infanteria să treacă; iar cînd a auzit urnind artileria, a pus mitraliera să tragă.
Orişan reflectează pentru toţi:
—	Ăsta e serviciu de patrulare pe flancuri ? Dacă .25 era un batalion inamic întreg, ce se alegea din toată
divizia? Pe mine mă minunează însă că ofiţerul răspunzător din frunte, cine o fi fost, nu şi-a pierdut totuşi capul, a putut să-şi dea seama de unde vin focurile, ce puţin numeros e inamicul... a detaşat, mise spune, 30 numai un pluton (uimitor de justă apreciere a situaţiei) şi a curăţat cu el, aşa în întuneric, păduricea. O astfel de faptă provoacă aţîta încredere, că uiţi amărăciunea gîndului că nu se iau suficiente măsuri de siguranţă. Numai acelui ofiţer hotărît i se datoreşte faptul că 35 panica provocată în artilerie nu s-a transmis trupei întregi.
Mergem pînă aproape în zorii zilei. Sînt semne că a doua zi ‘vom avea o bătălie serioasă. Batalioniil nostru intră în avanposturi pe la trei dimineaţa, cînd 40 ne oprim pe poalele unui deal. Compania va trebui să
269
trimită un post, mult înaintat în faţa diviziei. Peste o rîpă adîncă şi mocirloasă, dincolo, pe dealul din faţă. (Aşa ni se spune, că întunericul ascunde un deal, în faţă.) Dar patrula se întoarce şi ne spune că plutonul, 5 trimis sub comanda unui ofiţer, s-a culcat întreg, la o sută de paşi de noi, fără să execute deci ordinul. Ofiţerii companiei ţinem consfătuiri, dar nimeni nu se supără, căci N. e singurul ofiţer laş al regimentului şi, lucru surprinzător, e privit cu îngăduinţă, de parcă ar fi 10 un simplu bolnav de stomac, iar el convine, cuminte, cu această considerare. în realitate, aşa ca Iuda pentru destinul Bibliei, el e necesar colegilor lui, ca să le dea măsura propriei lor valori. El procură fiecăruia tihnita mulţumire sufletească de a se şti superior.
15 Eu singur sînt indignat, căci se hotărăşte să trec pe lîngă plutonul ascuns, să-l trimit la companie şi apoi dincolo pe deal să constitui un post de siguranţă. Şi acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viaţa mea, dacă nu cea mai groaznică. Durabilă haluci-20 naţie de foc şi de trăsnete. ★
★
Zorile, din viorii, deveniseră albicioase, iar norişorii de la răsărit iluminaţi din dos şi tiviţi cu aur. Trecem rîpa, cu un sentiment de voie bună pe care ni-1 dădea continua înaintare, iar cînd urcăm povîrnişul 25 din faţă, întîlnim două furgoane, de bagaje, cu coviltir, părăsite în fugă de inamic. Le cercetăm surprinşi şi descoperim că sînt pline de bunătăţi. îmi găsesc o manta de cauciuc, pachete de ciocolată şi dulceţuri, descopăr scrisori pe care le iau şi ziare nemţeşti. Oa-30 menii iau şi ei, iubitori, cu chibzuială de săţios, două putini de brînză. Ordonanţa găseşte, în sfîrşit, mult căutata pătură.
După un sfert de oră, urcăm pînă la muchia dealului. Sus, ne găsim în marginea unui platou, uşor adîncit 35 în mijloc, ca un convenabil teren de fotbal, cu iarbă verde. în faţă, marginea cealaltă e ceva mai ridicată ca a noastră, la stînga hotar e peretele negru al unei
270
păduri, la dreapta nu-i hotar lămurit, căci sînt numai creşteri şi îmbinări capricioase de muchii şi rîpi.
Pentru că era ziuă, desfăşur oamenii pe un^rînd, lungiţi la doi paşi unul de altul, pun să se desfacă pu-5 tinile cu brînză, le împart, prefac una goală în scaun şi, mîncînd piocolată, citesc în lumina proaspătă a dimineţii Neue Freie Presse.
„Scene de groază la Turtucaia — Douăzeci şi cinci de mii de prizonieri — Bucureştii ameninţaţi — Ario mata noastră trece ca un tăvălug de fier — Telegrame către Mackensen—* Wer kann Rumänien retten?" sînt titlurile textului de pe o pagină întreagă.
Totul e nou pentru mine. Acest podiş larg din faţa mea, lumina vie a soarelui peste verdele brumat al 15 dealurilor şi văilor, bagajele acestea, pare-se ale regimentului 4 de artilerie din Hanovra, bagaje care au văzut Berlinul şi alte capitale pe care eu nu le-am văzut, gazeta asta neverosimilă, care e ca un zmeu legat cu sfoară de lumea cealaltă, cu mii de kilometri dincolo 20 de podiş, imaginea pe care mi-o fac despre cei din Bucureştii „ameninţaţi". Dar mai puternică decît orice, lumina înrourată şi binefăcătoare a soarelui biruie. Văd totul în faţa mea şi nu e nimeni la marginea, ceva mai ridicată de vizavi, a podişului. Trimit un bilet lui Orişan: 2,5 „Am două căruţe cu bagaje, pradă pe alese. Trimite m saci » să încărcăm. Ai două perechi de cizme de conte hanovrez, că una mi-o laşi mie. Spune căpitanului că aştept ordine."
Iar pe dosul bileţelului, după ce îi trimit un ziar, 30 căci uitasem:
„Am şi alte ziare nemţeşti f.f. interesante. « Wer kann Rumänien retten ? » un articol de maiorul Mohrat. Nu spune la nimeni de bagaje, să alegem noi ce e mai bun, pe urmă le dăm lor tot."
35 Podişul din faţa mea e ca o bucată de plai, atît de dulce e scobirea din mijloc şi atît de frumos începe, în stînga, pădurea din iarbă. Să tot faci „1 MaiuTVpe o asemenea pajişte.
După un timp, dincolo, pe dîmbul scund din faţă, 40 apare un călăreţ. S-a oprit ca o statuie pe un soclu. Spectacolul surprinde oamenii, care continuă să mă-
271
nînce însă brînză, cu o tihnă ţărănească. E, între noi şi el, ca la trei-patru sute de metri. După ce se uită liniştit la noi, îşi îndeamnă calul şi coboară vreo treizeci de paşi, spre destul de înghiţita noastră nedumerire.
5 Pe urmă se întoarce şi urcă la pas pe dîmb, se lasă în golul'de dincolo, care duce pînă la Viena.
Numaidecît vin doi infanterişti. Se opresc şi ei pe marginea ridicată ca o margine de tavă a plaiului verde. Se profilează pe cerul tare şi gol, ca nişte ciobani pe o 10 culme. Coboară treizeci de paşi, se întorc apoi, şi intră şi ei dincolo, în golul pe care nu-1 vedem. Pe urmă apar pe deal patru, fac întocmai aceeaşi mişcare, coboară aceiaşi treizeci de paşi, se întorc şi se afundă înapoi, dincolo de margine.
15 Revin acum şaisprezece inşi. Se opresc toţi aliniaţi, se desfăşoară în trăgători şi pornesc spre noi.
„Sfatul" eroilor mei, care mănîncă brînză, e de părere să-i lăsăm să vină aproape, să vedem ce naiba vor. Acest sfat e foarte influent în pluton, şi eu, deşi 20 nu-1 întreb niciodată nimic, ratific hotărîrile lui. Dar riu, iată şi cei şaisprezece s-au oprit după treizeci de paşi şi, în loc să deschidă focul, stau şi se uită la noi. Ne uităm unii la alţii, cum se uită vecinii, în faţa casei, unii la alţii, peste drum.
25 Eu mă întreb însă ce dracu mai cred ei despre noi.
Chem pe Nicolae Zamfir.
—	Ascultă, Zamfire, ia doi oameni şi tîrăşte-te prin pădure pînă spre ei într-acolo. Vezi ce mai e şi asta.
E sigur că azi vom avea o bătălie mare. N-aş putea 30 spune că mai am viziunea aceea de infern> cu mormane de cadavre şi cu torente de foc, dar ştiu că va fi destul să deschidă cei de vizavi focul, pentru ca să cad — aşa cum stăm neadăpostiţi — la prima salvă. Totuşi nu caut să ne adăpostim. E ceva de sport în încăpăţînarea 35 fde a, rămîne.
Caporalul s-a întors cu urechi lungi:
—	Domnule sublocotenent, nu ştiu, dar mie mi se pare că pun tunuri în bătaie. S-aude uruit de chesoane.
între timp, cei şaisprezece oameni, după ce au mers 40 cu spatele la noi, au ajuns iar pe muchie şi, la o comandă, neauzită de noi, se opresc, se strîng unii lîngă
27£
alţii aliniaţi, fac stînga-mprejur, apoi se încolonează ca la un marş de defilare. Un superior loveşte în ei, din cînd în cînd, cu un baston sau cu o cravaşa. Probabil că vor să se socoată în curtea cazărmii.
5 Pe urmă, într-adevăr, acest „superior", spre neîntrerupta noastră nedumerire, stînd cu spatele la noi, primeşte defilarea trupei, care, de unde sîntem noi, pare şi mai automată cu pasul ei întins. La sfîrşit, se opresc în picioare, pe dîmbul care mărgineşte podişul, 10 aliniaţi, cu faţa la noi. Pare-se că, tot la comandă apoi, în stînga şi în dreapta rîndului, din golul nesfîrşit de dincolo (care ar putea cuprinde orice posibilităţi) apar sus şi se aliniază, unul cîte unul, alţi soldaţi.
Pe un petic de hîrtie, trimis căpitanului, cer să 15 intervină artileria:
„Să se tragă o salvă care să împiedice punerea în baterie a inamicului.“
Aştept acum, cu certitudine, începerea luptei, plin de amintirea tirului atît de precis al artileriei noastre* 20 Pe coastele în evantai, din spatele meu, coboară spre fundul văii compănii şi batalioane cenuşii. îmi zic că se fac regrupări, probabil, în vederea atacului.
—	Domnule sublocotenent, ce soldaţi sînt ăia, care coboară pe vîlceluşă, înspre sat?
25	— Ai noştri, cine să fie?
—	Aşa e, că bine ziceţi, da de ce s-o fi ducînd aşa înapoi?
—	Manevre, Zamfir... manevrează.
Cei din faţă, din marginea cealaltă a pajiştei, nu 30 mai coboară, stau nemişcaţi în picioare, împlîntaţi în * muchie, ca nişte uriaşi soldaţi de plumb, prinşi pe aceeaşi lamă de cositor.
—	O sută cincizeci şi doi.
—	O sută cincizeci şi şase, o sută cincizeci şi opt, 35 o sută şaizeci.
Oamenii mei îi numără, dar s-au încurcat şi sînt nevoiţi s-o ia de la capăt.
Orişan a venit el însuşi, cu patru oameni de-ai lui, cu foi de cort. Nu glumeşte. A şi intrat sub coviltire, să 40 încarce bagaje. Mă gîndesc, nedumerit, ce e de făcut. Cei din faţa mea sporesc necontenit şi mi-e cu neputinţă
273
să înţeleg ce vor. Atitudinea lor îmi confirmă însă, în parte, părerea, dedusă din regulamentul serviciului în companie, care spune că avanposturile nu deschid niciodată focul, decît dacă sînt atacate. îmi dau seama 5 şi care ar fi pericolul: aş începe înainte de oră lupta, înainte ca mişcările de manevră să fie sfîrşite, aş angaja astfel trupele noastre, pe jumătate la locul lor numai.
—	Cîţi sînt, mă Dumitre?
—	Două sute şaizeci, domnule sublocotenent, io Ilie Orzaru îl îndreaptă amărît şi păgubos:
—	De unde? Două sute cincizeci şi şase... acum, uite, sînt două sute cincizeci şi opt, şi acum abia două sute şaizeci.
Se corectează unii pe alţii cei care numără.
15 O mitralieră, bine pusă la punct, ar face, măturînd în faţa ei, în cîteva secunde, două sute şaizeci de morţi.
Sîntem grupaţi, ca două echipe de fotbal, la distanţă faţă-n faţă, dar parcă am şi mai bine impresia că nu sîntem decît, cîteva minute înainte de descărcarea revol-20 verelor, cele două grupuri ale unui duel, faţă-n faţă. Cu deosebirea că martori, medici, „spectatori", toţi sînt aici combatanţi, că distanţa e de patru sute de metri poate şi, mai ales, cu deosebirea că, după primele focuri schimbate, lupta nu va fi oprită, ci abia va începe, 25 pînă la exterminare, cu intervenţia artileriei şi a tuturor surprizelor posibile — şi mai ales cu sentimentul că şi cei care vor scăpa după zece ore de luptă vor muri poate la noapte, poate mîine, poimîine, sâptămîna viitoare, cine ştie cînd. Cel puţin războaiele vechi se deci-30 deau într-o zi, în două, în trei.
Dar artileria noastră nici nu se gîndeşte să tragă. Agentul de legătură îmi aduce un ordin scris pe un petic de hîrtie:
„Batalionul nostru va proteja retragerea diviziei, 35 apoi d-ta vei asigura retragerea batalionului şi după aceea te vei retrage şi d-ta".
Nu mai pricep nimic. Ce sens are această retragere? Şi ce noimă are această protejare, cînd nici nu sîntem atacaţi?
40 Am să cer un nou ordin mai lămurit, dar mai întîi vreau să ştiu ce am în faţă.
274
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Cîţi sînt, mă?
—	Vreo trei sute şi ceva, dar s-au oprit acum.1
Soldaţii de plumb de pe marginea cealaltă, mai ridicată, a paj iştei, proiectaţi pe cerul gol din spatele lor, aşteaptă ţepeni, ce?
Tîrăsc cil privirea pe agentul de legătură pe cărăruie, jos înspre rîpă, să văd dacă îmi confirmă ordinul. Batalionul, într-adevăr, se şi încolonase pe drumul alb. în clipa asta am avut impresia că s-au ciocnit doua locomotive, cu un zgomot de iad, şi am văzut cele două căruţe crescute într-un munte de fum. Orişan trebuie să fi fost făcut praf, cu oamenii lui cu tot.
Acum salva de obuze, urlînd aprig peste capetele noastre, se prăbuşeşte în mijlocul drumului, departe, în spatele meu, în plină coloană, ridicînd, ca nişte brazi, pămînt negru. Oamenii fug în toate părţile, ca o adunare în care a lovit trăsnetul. Spre norocul lor, la dreapta, pîrîul mocirlos are un mal mai rîpos, care îi poate ascunde de vedere. Se năpustesc mulţi acolo. A doua salvă de trăsnete, spintecînd năprasnic pe sus aerul, cade tot în drum şi face alte patru morminte circulare. Nu mai zăresc decît cîţiva întîrziaţi şi pe aghiotantul regimentului, care fuge călare, în galop înnebunit. Goana lui salvează batalionul, căci inamicul, care de sus îl vede alergînd, s-a încăpăţînat să-l vîneze şi (poate crezîndu-1 ofiţer superior) trage toate salvele după el. Are totuşi noroc să ajungă la timp, după un dîmb, unde îi pierd urma. Şoseaua crapă în explozii cumplite.
Nu pot să-mi dau seama de pierderi, pentru că soldaţii se culcă toţi pe unde găsesc, cînd vin obuzele. După ce trombele de pămînt negru şi fum se risipesc îi vezi cenuşii, lungiţi ici şi colo, fără să ştii care sînt morţi şi care sînt numai culcaţi ca să se ferească de spărturi.
Agentul de legătură îmi dă, de pe malul celălalt al rîpii, învîrtind braţul deasupra capului, semnalul de retragere. Întîrziasem puţin, căci soldaţii dp plumb au deschis focul şi numaidecît, în urmă, au pornit spre noi...
1 Niciodată nu mi-am putut lămuri purtarea inamicului în această zi. Dacă e cineva care ar putea da vreo explicaţie, iată, îi precizez ziua întîmplării: 17/30 septembrie 1916/ în faţa satului Săsăuş (Szâszhâz).
275
Focurile noastre îi fac să se culce automat. Ne retragem scurt pe muchia rîpii şi tragem mereu, senin, fără să ştim ce ne aşteaptă. E un schimb viu de răpăieli şi fîsîituri, cînd dau şi eu, agitînd mîna, semnul retragerii. Acum por-5 nesc iar spre noi. Pesemne că plecarea noastră nu mai e însă conformă planului lor, pentru că trăsnetele de obuze se prăbuşesc acum în plutonul meu. Cădem cu sufletele rupte, în genunchi, ne aruncăm jos, care cum putem, apoi alergăm, coborîm speriaţi, împrăştiaţi, fără să ştim 10 cîţi mai sîntem, mai ales acoperiţi de pămînt şi fum cum arătam acum. E o schimbare de sus în jos, ca şi cînd ar fi căzut tîmpla cerului şi jumătate din privelişte s-ar fi răsucit ca într-un ochi bolnav, ca într-o oglindă, din-tr-o dată întoarsă.
15 O întîrziere întinsă, şi pe urmă alte şuierături. Ne prăbuşim odată cu ele. Nervii plesnesc, pămîntul şi cerul se despică, sufletul a ieşit din trup ca să revină imediat, ca să vedem că am scăpat. Nu îndrăznim totuşi să dezlipim obrazul de pămînt.
20 Faţă de cele austriece, obuzele acestea, pe care le bănuiesc nemţeşti, sînt de neasemănat. Trebuie să fie de 105 sau 150, jumătate fuzante şi jumătate percutante. Sînt trase prea de aproape şi urechea înnebunită nu le aude vîjîitura nepămîntească decît aproape, odată 25 cu prima explozie, cea fuzanţă, la trei metri de pămînt, după care vine scurt, dar deosebit, a doua catastrofă, care ridică în văzduh o trîmbă de humă şi fum gros, ca o fîntînă arteziană neagră. Şuierăturile groaznice au ceva de şarpe de fier, de venire întinsă, de „direct ameninţă-30 tor" — atît cît ăi timp să auzi din ele — căci plesnesc în detunături metalice, care sînt ca nişte rupturi deasupra omenescului, răcnetul din rărunchi al întregului fier din univers.
Ca un zăvor căzut mortal, prăbuşirile mă readuc la 35 realitate, iar seninătatea cretină cu care luptasem: In ultimele clipe se transformă într-o durere de cancer al pieptului,
La început caut, cu cei cîţiva oameni care se ţin după mine cu ochii scoşi din orbite, albi de groază, vreun 40 adăpost, cît de mic. Dar povîrnişul acesta uşor, pe care coborîm după o costişă mai abruptă, deşi scade nere-
276
gulat, nu oferă nicăieri adîncituri mai mari decît un culcuş de cîine sau muchii nisipoase, abia mai ridicate ca o pernă de căpătîi, cu smocurile lor de iarbă. Sîutem aşa, sub cerul vast, şi pămîntul nu vrea să ne primească.
5 Trăsnete vin mereu în noi, dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu încleştare ochii.
Cei care trimit obuzele trag cu socoteală, fără să fie neliniştiţi de către artileria sau focurile noastre, iar de sus, de unde sînt, observatorii lor pot urmări efectul 10 fiecărui obuz şi deci pot modifica tirul, matematic.
Exploziile se succed organizat. Unele le aud la cîţiva paşi, altele în mine. Cum s-a terminat o ruptură, corpul tot, o-clipă sleit, îşi înjumătăţeşte răsuflarea şi se încordează iar, sec, în aşteptarea celeilalte explozii, ca un 15 bolnav de tétanos. Un vîjîit scurt, pe care urechea îl prinde cu un soi de anticipaţie, încleştezi dinţii, cu mîna îndoită deasupra capului, într-o convulsie epileptică şi aştepţi să fii lovit drept în moalele capului, să fii împrăştiat. Deasupra ta, întîia explozie îţi sparge urechile, te 20 năuceşte, a doua te acoperă de pămînt. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amîndouă, nu eşti mort. Animalic, oamenii se strîng unii lîngă alţii, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sînge. Nu mai e nimic omenesc în noi.
—- Domnule sublocotenent, ne-au prăpădit...
25	— E rău, Zamfire.
Oamenii se închină neîntrerupt. „Doamne, Maica Domnului, măiculiţă." Fugim, căci e totuna de stai pe loc. Problema de a şti dacă te opreşti lîngă un smoc de iarbă, sau lîngă un muşuroi de pămînt, e ca de la înce-30 putui lumii. Fugim deci la întîmplare, nădăjduind să ajungem la rîpă. Dar acum au cu noi parcă altă socoteală, cu grijă potrivită. Dacă stăm culcaţi, salvele se răresc şi ele, pîndind; în clipa în care fugim însă, vin după noi ca pietrele, prăbuşind tot, vulcanic. îi văd pe cul-35 me, în picioare, urmărindu-ne cu sentimente de vînători, cum trăgeam noi la Bran, de sus pe Măgura. Orice încercare a noastră de a fugi îi îndîrjeşte (sau, cine ştie, numai „îi plictiseşte").
Abia pot vorbi, căci mi-e paralizat gîflejul de atît 40 înghiţit în sec:
— Niculae, unde sînt ceilalţi oameni?
277
—	Nu...
N-apucă să termine, răspunsul se rezolvă în năruire de munţi şi fum. Am sucit gîtul ca. un pui bolnav, resemnat, ca pe tocător. N-a fost nici de data asta. Pămîntul -5 fărîmiţat, ţîşnit în sus, cade acum, cu întîrziere, în ploaie pe noi.
îmi pun, înspăimîntat şi cu mintea umilită, mănuşile.
Mă gîndeam uneori la sentimentul groaznic pe care îl încearcă cei condamnaţi, care află numai în ultimul 10 moment că sînt graţiaţi. Toată viaţa lor vor trăi sub impresia acestor clipe. Dar noi, aici, care sîntem condamnaţi cu fiecare lovitură şi după: fiecare, parcă, graţiaţi. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent şi vîjîind metalic, cum te tîrăş-15 . te un expres cînd te afli aproape de linie.
Un nou salt, dar vîjîitura ne-a. luat înainte, explo-. zia e acolo unde vream noi să ne oprim, şi cînd sosim cădem t în groapa de obuz.;
- Mă trîntesc jos, cu oamenii care se ţin după mine. 20 . Parcă aş suporta totul,'.dar zgomotul nu.; Exploziile, u -. ca prăbuşiri de locomotive înroşite una într-alta, îmi înfig; cu lovituri de baros, cuie în timpane şi cuţite în măduva spinării.
S-aud focuri de armă, au. început să ne urmărească 25 de aproape.
, :* Ştiu că nu mai pot face.mmic.
Vin după noi, domnule, sublocotenent, geme un om, sffrşit, ca- un bolnav de tifos.
, E un fel de nepăsare parcă, mai curînd un soi de 30 nesimţire. Toată voinţa.mi s-a consumat în convulsiuni.
Vin fîsîituri de-gloanţe şi, aşa, amestecate cu exploziile v de obvtz, mi se par ridicule şi: parcă departe de simţurile £ , * mele.‘	, y ,	> ■<
-i:, ? încă un. salt, pentru că departe, mai jos, e totuşi 35 ' satul,. Iar vîjîituri, explozii şi înaintea noastră ţîşnesc puţuri de păcură.	v ?.
. . E acuma parcă o clipă de.; întrerupere. Şoptesc istovit:
—	Niculae, hai s-o luămla stînga. Ăştia trag anume
40 la zece paşi înaintea noastră, ca să ne prindă'in explozie.	-	•.. -. ..
278
Dar în aceeaşi clipă vin, năprasnic, vîjîiturile, căci în afară de tunurile care trag cînd sînţem culcaţi, altele, ochite gata, pare-se, pîndesc clipa cînd ne ridicăm. Desigur, profitînd de acest prilej, cei de sus fac exerciţii 5 de tir, aşa cum adineauri făceau exerciţii de defilare.
încercăm, sleiţi, s-o luăm la dreapta. Dar şi acolo obuzele ne ajung înainte, căci ei calculează, prevăzînd, ca vînătorii de porumbei. Nu pot gîndi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii, de atîta încordare, s-au rupt 10 ca nişte sfori putrede. Nu pot nici măcar să-mi dau seama dacă oamenii din jurul meu sînt mereu aceiaşi, dacă au căzut, şi cîţi. Acuma nici nu îmi mai vine să alerg. Se spune că pe Marea Caspică furtunile sînt aşa de groaznice, iar unii oameni şi femei suferă âtît de mult de răul 15 de mare, încît totul le devine indiferent şi nu fac nici un gest de împotrivire, chiar dacă sînt ridicaţi şi aruncaţi în mare. Aşa, descheiat de toate, mă simt şi eu acum. Nu mai îmi dau seama dacă oamenii au obrazurile murdare de pămînt sau de funingine. Abia mai înţeleg bocetul, 20 ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adîncul adîncurilor parcă.
— Ne-a acoperit pămîntul lui Dumnezeu.
Omul cu faţa stinsă, cu mustaţa căzută şi colţurile gurii înspumate, nu poate spune decît atît, şi o spune 25 aproape neîntrerupt. E acum o clipă de linişte. Trag, într-adevăr, peste deal, departe, şi obuzele >trec pe sus de tot, ca o uruială de vagonete, căutînd pe cine ştie cine. La vreo douăzeci de paşi de noi e un pîrîiaş stătut ca o mocirlă. Ne privim o clipă, îmi trec limba secătuită 30 peste buzele arse şi pe urmă o rup la fugă, căci oamenii vin fără altă chemare. Cînd am ajuns în mocirlă, obuzele lor, pornite odată cu noi, au lovit numai în dîmbul dinainte, l-au săltat parcă zvîcnit şi l-au înnegrit de pămînt şi fum. Urechile vîjîie înnebunite şi fără între-35 rupere^ chiar acum, cînd obuzele nu vin în noi.
;	Dar iată, sînt furioşi de parcă ar fi fost păcăliţi. Ei
răriseră puţin loviturile, pentru că, acum înţelegem bine, ne credeau morţi pe toţi. Trag iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim ca, acolo cel puţin, obuzele lovind 40 în moale nu vor mâi exploda toate. E adevărat că nu-v mai unele ridică trîmbe de noroi, altele termină îngropîn-
279
du-se fleşcăit. îmi dau însă acum lămurit seama că grozăvia clipelor e din altă cauză decît â exploziilor. Obuzele înseşi, pe care le ştim cît nişte donicioare, vin x izbind de-a dreptul înspre noi, parcă în noi, căutîndu-ne 5 ca nişte gloanţe. Şi le simţim mari faţă de gloanţe, aşa cum călătorii europeni trebuie să fi simţit cînd au fost atacaţi, dacă vor fi existat, de muştele veninoase, mari cît vulturii, din alte continente. Lovesc în jurul nostru ca nişte săbii care n-ar izbuti dintr-o singură izbitură 10 să ne reteze capetele şi ar lovi apoi, furioase, vîjîind, în dreapta şi în stînga, înainte şi înapoi, zăpăcit şi orb, căzînd şi rupînd totul. Ne trîntim pînă în gît în mocirlă, dar nu putem afunda (oricît de mare e groaza) şi capetele* căci ar fi să murim înăbuşiţi. Fugim, cu tîmplele lovile 15 cu ciocane, printre coloanele de noroi şi humă ridicate în faţă, înainte, la cîte cinci-şase paşi una de alta. Acum pîrîiaşul face o cotitură, iar malul din dreapta, mîncat de şivoi, e ceva mai drept. Acolo, cu urechile plesnite, chiar dacă nu e adăpost de obuze, cel puţin nu putem fi 20 văzuţi şi e neasemănat lucru această rupere din vederea morţii. Din apă şi noroi nu avem afară decît capetele. Sîntem şapte inşi cu feţele paralizate ca nişte bolnavi în agonie.
Ceilalţi trag acum cu o înverşunare arzătoare, de 25 oameni cărora nu le-a reuşit, din vina victimelor, o demonstraţie.
Ştiu că dacă ar lovi chiar în muchia rîpii, dacă pot spune aşa, obuzul ar veni tot în noi şi ne-ar face praf, dar nu-mi pot explica nici acum de ce parcă nu ar fi 30 atît de groaznic, căci ar fi între noi şi el, nu ştiu, în prima fracţiune de secundă, o pernă de pămînt, n-ar fi venirea proiectilului drept şi plin, în craniu.
Trăiesc, plîngînd în mine, gîndul că Achile cel incomparabil şi viteaz era invulnerabil faţă de săgeţi şi săbii 35	— şi poate că tocmai de aceea era atît de viteaz — în
afară de călcîi. Eu aş vrea să-mi stea ferit de turbarea de fier, măcar craniul.
Patru tunuri trag în faţa noastră, la zece paşi, ca prin baraj să ne taie drumul şi patru încearcă să dărîme 40 malul (cît un stat de om) de care ne-am lipit. Tot dealul
280
5
10
15
20
25
30
35
se resimte icnind de izbiturile scurte ca de un neîntrerupt cutremur.
După vreo jumătate de ceas, plictisiţi, dezgustaţi, parcă s-au oprit. Răsuflăm încet dar nu putem vorbi de sfîrşeală. Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de alţii, înghesuiţi într-o vatră sub mal, nu mai mare însă ca un pat, unde ne-am tîrît cu toţi. Doar, cu mustaţa una cu gura, de spumă, Marin Tuchei boceşte întruna, silabisind tărăgănat, ca un blestem, de la început:
—	Ne-a acoperit pămîntul lui Dumnezeu...
Nicolae Zamfir îşi ia cu mîinile mîlul cleios de pe
obraji..
îl întreb cu un zîmbet de recent operat:
—	Ai scăpat, Zamfire?
—	Mare blestem pe capul nostru... Dar noi ne ţinem de dumneavoastră, domnule sublocotenent... Ce-o fi cu dumneavoastră o fi şi cu noi.
Vreo doi şi-au aruncat armele, ca să poată fugi mai uşor.
—	Unde vă sînt armele, mă Marine?
Clatină din cap cu tristeţe...
—* Armele noastre...
Nicolae Zamfir îşi priveşte arma cu magazia încărcată de noroi.
—	Dar parcă ale noastre mai sînt bune de ceva? Nu sînt destule aruncate pe aici? Ia uite.
—	Ia vezi, mă, cu grijă, nu vin cumva după noi?
Zamfir ridică încet capul deasupra şi pe urmă parcă
uimit, parcă resemnat:
—	Vin, domnule sublocotenent, vin. Să tragem cîteva focuri să-i mai mirăm puţin şi să fugim.
Scot mănuşile murdare, iau arma unui om, Zamfir face la fel, încă doi oameni se ridică şi ei.
—	Trageţi pe neochite, repede...
La răpâitura focurilor noastre, cei care veneau ca la plimbare, fără grijă, se trîntesc la pămînt.
—	Eu nu-i pricep, de ce se mişcă aşa de încet?... pînă acum, mulţi cum sînt, puteau fi de mult aci să ne ia ca din oală, întreabă unul.
281
-^-Neamţul e om cu socoteală — lămureşte Zamfir — de ce să le piară un om, dacă* ne poate răpune cu scula?	'
Tirul artileriei reia brusc, exasperat de furios. Din 5 nou avem otravă în sînge. Ştiam că nu se terminase, dar realitatea revenirii e nouă. îmi strîng înspăimîntat mănuşile. Pe urmă superstiţia mă descompune cu desă-vîrşire. Arunc pachetul cu scrisori... Mi se pare că ar putea să fie legătura între acele scrisori furate şi insesi-io zabilul joc al întîmplării, care aduce un obuz la o jumătate de metru la stînga sau la dreapta. Arunc şi aparatul fotografic, dar mantaua de cauciuc parcă tot vreau s-o păstrez... atît de mare mi-e groaza de frig.
Obuzele care lovesc în mlaştină ne acoperă din nou -15 obrajii cu noroi, iar cele care caută muchia malului se apropie şi se depărtează. Fiecare explozie ne năuceşte bătîndu-ne mereu ţepi de fier, cu ciocanul, în urechi, şi vuieşte groaznic de metalic, ca şi cum vagoane de tablă ar cădea de la etaj pe bazalt.
20 O explozie de obuz e ca o ciocnire de trenuri. Cine ar putea suporta şase-şapte sute de ciocniri de tren într-o singură zi?
Un obuz a lovit în muchie... Mi se pare că, apropiaţi, doi dintre oameni sînt loviţi de rupturi, dar n-am timp 25 să văd, căci ochii mi se închid scurt, corpul mi se încleştează în convulsie epileptică.	' _
— Ascultă, Dumitre, azvîrle mantaua aia, ca să poţi fugi iiiai uşor! şi mă arunc înainte, căci simt că stăm într-un mormînt. E o fugă deznădăjduită, prin albia 30 pîrîului, ca a aghiotantului Călare, mai ales că apa e mai puţin mocirloasă aci. La vreo două sute de metri e o nouă cotitură rîpoasă. Ajungem acolo ;trei inşi, după ce am fost despărţiţi unii de alţii prin iîntîni ţîş-nitoare, cît un turn, de pămînt şi fum.
35 Dăm aci peste un grup de opt-noijă oameni din plutonul meu, care aşteaptă un moment prielnic să fugă. ^ Din urmă mai vili încădoi, dintre cei care fuseseră cu mine. Cînd ajung, mai mult 'se prăbuşesc 'decît se culcă, pe urmă caută cu privirea iscoditor.
40	Petru Gărliti ?	-	-	:	w:
Iar celălalt cercetează.^	•••
282
—	Nu cred, mi se pare că a rămas acolo... A Măriei... •> Şi pe urmă ne lămuresc: ei au prins de veste că fugim abia o clipă în urmă, aşa că veneau cam după noi; atunci au văzut un obuz care i-a retezat capiii lui A
5 Măriei...
—	...şi fugea, aşa fără cap, după dumneavoastră, d omnule sublocotenent.
—	A mers ca la vreo patru-cinci paşi şi pe urmă a îngenuncheat şi a căzut.
io Oamenii se închină: „... mamă... ma..." Dacă nu cumva a fost vreo halucinaţie a lor, sabia vîjîitoare a nimerit totuşi. Şi cel care povestea reia, ca să-şi întărească pentru el.
—	A Măriei a fost.
15 Acum sîntem toţi vreo doisprezece.
—. Haideţi, că aci e capcana morţii.
—	Ne omoară fără luptă.
Dar nu avem totuşi cufajul să trecem prin focul de baraj. Dacă artileria inamică ar fi bătînd o zonă fixă, 20 nevăzută de cei care conduc focul, calculată doar pe hh> tie, parcă hotărîrea ar fi mai uşoară... Ar fi ca un fel de loterie, la care chiar dacă nu ai decît o şansă infimă, trebuie să încerci. Dar barajul acesta e. condus de oameni care ne urmăresc ca pe nişte gîngănii. Gîndul nu ezită, 25 mînamu le tremură, ochiul alege liniştit ţinta, căci sînt netulburaţi de artileria noastră, că nişte mecanici de cale ferată obişnuiţi cu rotiţele şi manivelele lor.
lotuşi, în loc nu mai putem sta... Un nou salt, o . nouă dezlănţuire de trăsnete (căci acum nu mai trag, 30 cît timpnu se vede nimeni, .¡ci tunul aşteaptă ochit gata,
. pînă cînd sîntem in fugă). ‘
Ajungem totuşi în.sat, după ce mai întîlnim pe drum alţi cîţiva oameni, din pluton, Poate să fie acum cam pe la prînz. Stăm deci aproape de trei ore sub focul dez-35 lănţuit al artileriei. :
în sat e ca<o arătare ,4c .stafii militare.
Tudor Popescu stă după o casă, cu plutonul iui tot.
’' — Omule, de cînd, te aştept...
Sînt încremenit de nedumerire. Cînd e o fugă gene-40 rală, el aşteaptă sub traiectoria artileriei şi a morţii;
283:
—	Cum era să te las singur pe aici? Asta-i... Ăia de la regiment sînt nişte cîini... Nu părăseşti un om, aşa, cu patruzeci de inşi, în faţa inamicului care a pornit la atac.
5 Nu-1 iau în braţe, nu-i strîng mîna, ci surîd idiotizat.
La o fîntînă, mă spăl pe faţă. Oamenii îşi iau mîlul funinginos de pe faţă cu dosul palmelor.
—	Regimentul, batalionul? Unde sînt?...
—	Regimentul? Dracu ştie... trebuie să fie la trei 10 ore de marş de aici. A plecat de atunci, din zorii zilei.
Compania ? o fi şi ea la zece kilometri; iar, către oamenii lui: Hai, mă păcătoşilor... Ieşiţi şi ăia din pivniţă.
Printre casele sărace, bolovănoase, se face o răspîntie vagă.
15	— O luăm pe drumul ăsta, spre dreapta?
—	Ce drum, băiatule ? acolo sînt nemţii.
—	Şi-ncolo?
—	Şi-acolo sînt nemţii. O luăm la deal în sus, într-a-colo-i regimentul.
20 Am senzaţia că ne-a cuprins o apă.
Urcăm, deci, pe povîrnişul dimpotrivă, tot pe o vîl-celuşă rîpoasă, măruntă şi cu lăstari.
Bombardamentul, care în sat slăbise de tot, reîncepe iarăşi. Acum situaţia e însă alta.
25 Vîlceluşa face ocoluri. Cînd suie în pieptul dealului, nemţii văd pînă în fundul ei şi acolo nimic nu ne poate adăposti... Dar cînd o ia la stînga sau la dreapta, malul e paralel cu ei şi ne oferă adăpost sigur. Nu avem deci de trecut decît vreo trei-patru zone de baraj, pe care ei 30 le supraveghează cu grijă. Intr-un ceas facem şi aceşti doi kilometri jucînd, cînd e nevoie, ca la un nebunesc joc de noroc al morţii. De două ori întîlnim despărţiri de văi şi nu ştim încotro s-o luăm. Găsim spînzurat în cîte un beţigaş, însă, cîte un bileţel: „La dreapta, Ori-35 şan". (L-am întrebat mai tîrziu, cu o inexplicabilă neînţelegere, de ce a şi semnat bileţelele şi mi-a răspuns, cu bună dreptate: Ca să nu credeţi că e vreo cursă a nemţilor.) Deasupra e un mare platou cu şoseaua şi alte sate. Adică, exact, e ţara obişnuită, că Săsăuşul era căzut 40 în albia rîpoasă.
284
Acolo dăm peste Orişan... Constituise din oamenii rămaşi în urmă o ariergardă şi ne aştepta.
Vine lîngă mine cu figura lui, lungă şi rasă, înflorită.
5	— Ai scăpat, măi?
—	Dar eu pe tine te credeam făcut praf, acolo la căruţe...
—	Mai scapă omul... m-am ales şi cu cizmele. Zîm-beşte palid. Ce zici? asta a fost artilerie nemţească?
10	— A fost.
Mă trîntesc jos istovit. Era ca la unu-două după-amiază. E cald, soarele şi lumina albicioasă. Oamenii se adună grămadă... Fac socoteala... Lipsesc numai şaisprezece, cu cei eventual rătăciţi, cu tot. Acest „numai"
15 se referă la sentimentele de groază prin care am trecut şi la risipa de obuze a nemţilor.
—	Dumitre, e ceva de mîncare?
—	Avem, dom sublocotenent... ouă şi ciucalată de la căruţele alea.
20 Şi le caută tihnit în sacul de pînză.
—	N-ai aruncat mantaua?...
—	Cum o ş-o arunc, domnule sublocotenent? că acum încep ploile... Aşa ceva nici domn maior n-are. Dumitru e lung, urecheat, buzat şi practic.
25 Cad sleit şi nemîngîiat. Interminabilul bombardament a sfărîmat toate resorturile din mine. Vorbesc rar şi numai cînd e nevoie neapărat să răspund... Mă simt palid şi cînd îmi trec mîna peste obraji văd că mi-a crescut o barbă ca de mort.
30 TSÎăTntreb întîî7'hinfîiTn şanţul şoselei, dacă nu am fost prea de tot demoralizat de focurile de baraj. E o întrebare care nu m-a slăbit niciodată în război, dar care acum mă chinuie mai stăruitor ca oricînd: Altul, în locul meu, s-ar fi purtat mai demn?
35 Dacă nemţii înaintau, mă puteau prinde fără luptă, căci e neîndoios că n-aş fi fost în stare să mă apăr. Dealtminteri, nici nu mai aveam cui comanda, căci nu aveam lîngă mine decît şapte oameni. E o problemă, care şi în cealaltă viaţă (care nu e decît paralelă cu cea
40 de acum) m-a obsedat mereu, încă din ultimul an de
285
liceu: Sînt inferior celorlalţi de vîrsta mea? în aceleaşi împrejurări, alţii cum s-âr fi comportat ?
Tudor Popescu fumează un chiştoc gălbui, ţinîndu-1 iscusit între arătător şi degetul cel gros, cu ochi absenţi, 5 căci e gînditor şi el, aci în şanţul cu smocuri de iarbă al şoselei. El de ce a rămas să mă aştepte? Ştiu că din cauza cîtorva mici isprăvi, camarazii mei au oarecare admiraţie pentru mine, iar din cauza gesturilor mele prieteneşti, o dragoste de frate. Dar de ce, eu, care cred 10 că îmi iubesc atît soldaţii, n-am stat să adun răniţii căzuţi pe coastă? E adevărat că am fost poate cel din urmă, chiar din plutonul meu, dar eu nu ştiam asta şi nici acum n-o ştiu precis. în sat nu trăgea artileria, şi Popescu nu trecea prin încercările prin care treceam eu, 15 e adevărat, dar poate că ar fi trebuit totuşi să stau să adun din răniţi... Şi unde să-i duc?... cum să-i transport?... cînd trupele noastre sînt-tocmai la zece kilometri.
Şi încă altă obsesie, cu rădăcini şi mai adînci.
20 Sînt dintr-un neam inferior? Ce aş fi făcut dacă aş fi fost la Verdun, sau dacă aş fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri odată?1 E aceasta inferioritate de rasă?
1 Către ziua aceasta, într-adevăr cea mai groaznică pentru 25 mine, şi prin consecinţele ei, şi prin amintirea ei (timp de nouă ani, am retrăit-o mereu, în vis, deşteptîndu-mă în zorii zilei totdeauna transpirat şi istovit), am revenit necontenit, chiar după război, ca un asasin la locul crimei. Am şovăit să public notele tot din cauza ei, am citit .mult, studii militare şi amintiri de soldaţi, ca să fac com-30 paraţie, şi acum cred că pot afirma liniştit: oricine ar fi încercat aceeaşi descurajare. Am fost, ulterior, sub dezlănţuiri de artilerie nespus mai puternice, mii de obuze de toate calibrele, menite să spulbere tranşee şi adăposturi, la Oituz, de pildă. Dar erau oarbe, adică nu erau de-a dreptul şi individual văzute de observatorii lor, 35 cu toate că, dealtfel, tirul era verificat de aeroplane, şi cît de cît ne găseam în adăposturi, sau fără să fim nevoiţi să răspundem. Iar cărţile, mai toate, îmi pare că mi-au dat dreptate. în povestirea lui Remarque, Baumer nu e niciodată el însuşi sub un bombardament mai intens decît barajul a două baterii. Cînd sînt culcaţi în cimitir 40 (ca noi, pe Ungureanu mai tîrziu, în a doua parte a campaniei), „uraganul" de foc se abate asupra pădurii vecine, „umbrele devin nebune“, iar „grindina“ de obuze, care cade asupra cimitirului, e nelămurit arătată. în orice caz toţi sînt cuprinşi de groază, înnebuniţi parcă.
286
Ei nu sînţ din carne şi nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea tăria să îndure atîta?
Există, pe drept cuvînt, vreo rasă aleasă, care poate suporta ceea ce noi nu putem suporta? şi atunci trebuie 5 să trag consecinţele fireşti pentru toată activitatea
Cele mai multe din bombardamentele celelalte le suportau în adăposturi betonate. „E una dintre rarele galerii adînci care rezistă/' Dar, mai ales, mi s-au părut concludente scăpările din condei ale unui ofiţer, care, după colonelul F. Grenier, cel ce i-a tradus în 1930 car-10 tea pentru colecţia de „Memorii, studii şi documente pentru a servi la istoria războiului mondial", poate fi considerat ca prototipul ofiţerului erou german în marele război. E volumul Vijelii de oţel al locotenentului E. Jünger, intrat în război ca simplu soldat voluntar şi care, luptînd patru ani pe frontul apusean numai, a sfîrşit coman-15 dant de companie, rănit de paisprezece ori, decorat cu „Crucea de fier", cl. I, cu Ordinul casei Hohenzollern, cu „Pcur le merite“, cea mai mare decoraţie germană, a fost citat de multe ori şi a primit prin ordin de zi mărturisirea de recunoştinţă a diviziei pentru eroismul său. Pretutindeni, în cartea lui se vede groază de bombardament 20 cînd nu e în adăposturi de beton sau adînc îngropat în pămînt. Dau cîteva citate după ediţia franţuzească:
„Schimbam glume gălăgioase, ele fură întrerupte de un urlet care ne îngheţă pînă la măduvă. La douăzeci de metri (subliniat, ca pretutindeni, de autorul volumului de faţă) în urma noastră, 25 moviliţe de pămînt ţîşniră... Cu ochii înşpăimîntaţi, ne priveam fix, cu corpul lipit de pămînt, cu un sentiment zdrobitor de totală neputinţă... Veniră lovituri după lovituri. înnebuniţi de fulgere... începurăm să alergăm la întîmplare, din arbore în arbore, căutînd adăpost, alergînd în jurul trunchiurilor groase, ca un vînat gonit... 30 Obuzele cădeau mereu. Nervii mă părăsiră complet. Fără menajament pentru nimic şi pentru nimeni... începui să alerg ca un nebun, trecînd peste orice" (pag. 37—38). într-alt loc, afirmă că: „prins de artilerie fără adăpcst, eşti ca într-o cursă de şoareci".
...„Am suferit la Douchy două bombardamente puternice. 35 Unul ne-a surprins în mijlocul unei conferinţe pe care o ţinea maiorul Jarotzki ofiţerilor întruniţi într-o livadă. Cu tot pericolul, fu de un comic irezistibil: să vezi adunarea risipindu-se, repezindu-se, cu capul înainte, făcîndu-şi loc cu o iuţeală de necrezut printre copaci şi dispărînd ca fulgerul în toate adăposturile posibile" (pag. 86).
40	într-alt loc: „Oamenii se trîntiră istoviţi, într-un drum scobit,
bombardat violent... La cinci metri cel mult de locotenentul Vogel şi de mine, un obuz de calibru mijlociu izbucni pe taluzul dinapoi (ei erau adăpostiţi de malul cestălalt — n.t.) şi ne acoperi de grămezi de pămînt; fiorul morţii ne trecu prin spate" (94).
45	Dar mai ales descrierea de mai jos, pe care o declară „orele
cele mai groaznice, fără nici o îndoială, din tot războiul": „Către orele patru după-amiază începu un tir de şrapnele foarte dezagrea-
287
neamului meu, pentru raporturile viitoare, pentru gîn-durile de realizare în viitor, care trebuiesc ajustate mijloacelor modeste.
Nu credeam în nimic... nici măcar In Dumnezeu... 5 şi această zi, arătîndu-mi limitele voinţei şi ale perso-
bile. Obuzele cădeau exact în drum (ei erau in şanţul şoselei — n.t.). Era limpede pentru mine că aviatorii francezi determinaseră noua linie jde rezistenţă şi că aveam să petrecem ore penibile.
într-adevăr, un violent bombardament de obuze de toate caii-10 brele se dezlânţui numaidecît. Eram culcaţi, îndesaţi unii într-alţii, în şanţul drept al drumului, de nu mai putea încăpea nimeni. Focul dansa înaintea cehilor noştri, ramuri şi grămezi de pămînt cădeau pe noi. La stînga mea, un fulger izbucni, lăsînd după el un abur alh şi sufocant. Mă tîrîi către vecinul meu. Nu mai mişca. Sîngele i se 15 scurgea prin nenumărate răni produse de mici spărturi dinţate. Mai departe, spre dreapta, au fost de asemeni (?) pierderi mari.
După o jumătate de oră, calmul se restabili. Ne-am săpat, înfriguraţi, gropi adînci în şanţul scund ca să fim cel puţin la adăpostul spărturilor, dacă venea o nouă vijelie. Lopeţile noastre au dat peste 20 puşti, piese de echipament şi tuburi de cartuşe din 1914; nu întîia oară, deci, acest pămînt era scăldat în sînge.
Pe înserate ne-au mai dat o porţie bună. Eram încocîrjat lîngă Kius, într-o groapă în care puteam sta jos şi care ne costase destule bătături în palme. Sub izbucnirile neîntrerupte şi foarte apro-25 piate, pămîntul rula ca o margine de corabie. Aşteptam singuri o moarte apropiată.
Cu casca de oţel vîrîtă pe frunte, mestecam pipa între dinţi Şi priveam fix şoseaua, ricoşeurile spărturilor pe pietre făceau să ţîşnească seîntei. Filozofam ca să-mi fac curaj şi izbutii. Gîndurile 30 cele mai extraordinare îmi treceau prin cap. Mintea mi se ocupă cu vioiciune de un roman francez prost: Vulturul de la Sierra, care-mi căzuse în mînă la Cambrai. " . x
De mai multe ori am murmurat o cugetare de Ariosto: «O inimă mare nu tremură înaintea morţii; în orice clipă ar sosi ea, 35 numai să fie glorioasă».
Sună puţin cam ciudat; dar asta m-a întărit. Cînd obuzele lăsau urechii puţină odihnă, auzeam răsunînd lîngă mine fragmente din frumosul cîntec al *balenei negre de la Ascalon». Gîndeam că prietenul Kius e beat. Fiecare îşi calmează nervii cum poate.
40	La sfîrşitul bombardamentului, o spărtură mare mă atinse pe
mînă. Kius lumină cu o lanternă şi văzurăm că nu era decît o ruptura superficială.
Orele pe care le trecusem au fost, fără nici o îndoială, cele mai groaznice din tot războiul.
45	Singur, cu tine însuţi numai, înghemuit în groapă, te simţi
supus unei voinţe oarbe de distrugere neînduplecată şi oarbă. Simţi cu groază că toată inteligenţa ta, însuşirile, darurile intelectuale
288
5
10
15
20
25
30
35
40
45
nalităţii în comparaţie cu alţii, mă dovtedea într-o inferioritate de epavă. A fost destul să apară nemţii... focul a două baterii. Şi totuşi acum soarele era sus, prietenii mă aşteptau... o companie întreagă strînsă prin grija lui Orişan, toată a noastră, pe răspunderea noastră, creată
au devenit ceva neînsemnat, ridicul. în timp ce faci această reflecţie poate că blocul de fier care trebuie să te zdrobească a şi început goana lui şuierătoare. Suferinţa se adună în ureche; dintre mii de sunete, aceasta caută să deosebească pe cel care aducea moartea/'
Şi un ultim exemplu:
„Şi iată că deodată răsună sus de tot în aer o nouă şuierătură; fiecare avu aceeaşi impresie de teamă: vine aici! O bubuitură formidabilă, asurzitoare — obuzul izbucnise în mijlocul nostru.
M-am ridicat pe jumătate leşinat... Nu ascund că mai întîi, întocmai ca şi ceilalţi, rămăsei un moment pietrificat de groază, apoi făcui o săritură şi am luat-o la fugă în noapte, la întîmplare.
Numai într-o mică groapă de obuz, în care am căzut cu capul înainte, mi-am dat seama de ce s-a întîmplat... Să nu mai aud, să nu mai văd nimic ! Să plec, departe de tot, să dispar sub pămînt t Şi totuşi o altă voce se făcu auzită în mine: «Băiete, tu comanzi compania !» (Pe urmă îşi revine, căci n-a fost decît un singur obuz — n.t.) A trebuit să-i las pe nenorociţi unicului brancardier care mai trăia. Trebuia să conduc în afară de zona periculoasă (!) mica trupă de fideli care se adunase în jurul meu. Cu o jumătate de oră mai înainte eram în fruntea unei magnifice companii cu efectiv de război, şi acum rătăceam prin labirintul tranşeelor, cu cîţiva oameni cu moralul complet deprimat... M-am aruncat la pămînt şi am izbucnit în hohote de plîns, pe cînd oamenii aşteptau întunecaţi în jurul meu."
Uragane âc cţel e o carte cu intenţii războinice totuşi. Cred însă că nici celelalte întîmplări de curaj ale autorului nu' sînt prea neobişnuite, mai ales pentru frontul românesc- în orice caz le cred, în afară de un atac nocturn poate, toate egalate de purtarea lui Corabu sau a lui Orişan, de pildă... Dar să mai fac im citat şi din Martorii lui Jean Norton Cru, care mi-a dat curajul să dau publicităţii aceste note scrise de mult şi căruia doream, dealtfel, să i le şi dedic. Acest autor, fost combatant pe frontul francez, tăgăduieşte că au existat în războiul cel mare scenele de eroism grandilocvent, dar demonstrează că n-au putut exista, de asemeni, nici mormane de cadavre şi nici rîuri de sînge, pe care le declară o creaţie de gust îndoielnic a autorilor de romane senzaţionale despre război; „Am văzut puţin sînge la Verdun sau aiurea“.
Concluzia o expune la început chiar: „între două armate, două divizii, poate fi o luptă; între două grupuri mai mici, ca şi între indivizi, nu mai e luptă decît în cazuri foarte excepţionale, aproape totdeauna unul din doi loveşte, iar celălalt nu poate decît să îndoaie spinarea şi să primească loviturile. De pildă, artileria de tranşee germană trage asupra infanteriei franceze, aceasta nici nu poate visa
289*
de el din nimic, cşt o casă, ca o statuie, ca o grădină sădită, ne dădea un real orgoliu şi aproape că doream să rămînem în urmă. încolonăm frumos aceşti o sută şi ceva de oameni, făcuţi dar ţării, lăsăm o ariergardă mică 5 în urmă şi pornim.
să riposteze, puştile ei, grenadele sau mitralierele sînt fără, folos în faţa tunurilor; ea n-are decît să se adăpostească dacă poate să îndure pasiv atacul. Dacă însă artileria de campanie franţuzească a reperat locul * puşcoacelor * duşmane, poate să le aplice o crudă 10 corecţie, fără ca ele să poată avea măcar posibilitatea să răspundă. Artileria grea inamică poate să * se dea » la cele de * 75 * franceze şi, dacă le cunoaşte bine poziţia, să le masacreze în toată liniştea. Mai poate interveni încă artileria de mare calibru, avioanele de bombardament, avioanele de vinătoare; de fiecare dată va fi un călău 15 şi o victimă neputincioasă, mai ales dacă acest călău are date exacte, într-un atac bine pregătit, lupta între două infanterii e tot atît de inegală: una e decimată, tăiată de rezerve, lipsită de apă două-trei zile, zdrobită de dezlănţuiri, într-o tranşee răvăşită, plină de dărî-mături, pe cînd cealaltă se năpusteşte asupra ei proaspătă, debarcată 20 abia din ajun, hrănită, încrezătoare. Apărarea e iluzorie, predarea e inevitabilă, dacă fuga nu s-a făcut la timp“ (pag. 27). Cred că rîndu-rile acestea, în funcţie de care s-ar putea fixa toată diagrama războiului românesc, ar trebui ştiute pe dinafară de toţi care vor mai avea răspunderea conducerii armatei române.
5
10
15
20
25
WER KANN RUMÄNIEN RETTEN ?"
Abia cînd dăm peste un pod care arde mocnit, cînd vedem pustiul pe care-1 întîlnim, sate după sate, alt pod care arde, înţelegem despre ce e vorba în realitate. Ori-şan zîmbeşte trist, cu înţeles amar, cînd ocolim prin vad:
—	Nu mai am speranţe de întoarcere.
După aproape treizeci de kilometri de marş istovitor, care mă idiotizează, cu urechile şi capetele mereu întoarse înapoi, ajungem din urmă, pe înserate, în marginea Nagy-Varosului, batalionul, care ne dăruieşte cu indiferenţă de mecanism o seacă surpriză. Vom rămîne în avanposturi, Sînt atît de obosit, sînt atît de sleit de voinţă, încît cu greu mă stăpînesc să nu urlu furios.
Căpitanul, îngăduitor şi feminin, mă potoleşte cu prietenie, uimit (ca un ţăran care a vrut să rătăcească prin oraş un cîine şi îl găseşte, aproape de casă, sub dricul carului), dar sincer bucuros cînd mă vede întors din valea unde mă lăsase. Dealtfel, o companie, plecată mult înaintea mea, bătută de artilerie, se împrăştiase, se rătăcise şi încă nu se ştia nimic de ea.
—	Gheorghidiule, ai răbdare, domnule, s-a dus domnul maior să explice comandantului că e trupa obosită.
Răspunsul ne vine tocmai în zorii zilei şi mergem să cantonăm în sat, unde dăm peste un întreg corp de armată poate, peste o divizie cel puţin, în cea mai mare învălmăşeală cu putinţă. —
291
După ce, cu chiu cu vai, găsim cîteva grajduri şi două odăi pentru odihnă, sîntem toată ziua chemaţi la regiment pentru a primi ordine administrative, pentru încheieri de acte. Mi se dau întîile scrisori venite din 5 ţară. Pe un plic e scrisul mare, puţin aplecat, al nevestei mele. O pun ca şi pe cealaltă, a mamei, în veston, fără să le citesc. Întîlnim, după atîta vreme, întîia oară, serviciile regimentului şi toată ziua ne e luată cu diverse completări de rubrici, rapoarte, lămuriri. Nu ne-am luat
10 soldele şi e musai să le luăm, semnînd stat. Trimit banii, cu care n-am ce face, pe două adrese cunoscute, la întîm-plare aproape. Dumitru mi-aduce vestea că lada cu bagaje a fost spartă... sau s-a stricat... destul că e goală cu totul. Nu mai avem decît ce e pe noi.
15 Venim pe drum spre cantonament; Orişan îmi şopteşte cu gînd îngenuncheat:
—	Wer kann Rtmânien retten ?
—	Ce vrei să spui?
—	Am citit de două ori ziarele. Pierdem războiul.
*20	— Şi ce putem face?
—	Douăzeci şi cinci de mii de prizonieri la Tur-tucaia.
—	Dacă generalii noştri nu ştiu un principiu de tactică, elementar: că o bătălie prost angajată nu se conti-
25 nuă, ci provoci alta, ca Joffre la Marna.
Mitică Rădulescu e indignat.
—	Adică voi credeţi prostiile alea despre Turtu-caia? E congestionat de mînie. Credeţi toate prostiile nemţeşti?... Şi pleacă aproape întorcîndu-ne spatele.
30 Orişan se uită lung după el şi pe urmă mă ia de braţ:
—	Crezi tu că oamenii de ispravă de-acasă, cîţi or fi, ştiu cum e condus războiul românesc? îşi dau seama că nemţii vor ajunge la Bucureşti?
—	Poate că da... poate că nu.
35 Mă priveşte > apăsat, cu trăsăturile prea simple în linii drepte.
—	Ascultă, Gheorghidiule, unul din noi doi, poate amîndoi, trebuie să plece la Bucureşti... Trebuie să găsim acolo oameni care să ne asculte, cît mai e timp.
40	— Cum o să pleci de aci?
Se apropie strîns de mine:
292
—	Am vorbit cu Dimiu. Poate se va găsi vreo însărcinare. E vorba să se trimită un ofiţer, ca să aducă un transport de la partea sedentară.
Surîd cu milă.
5	—Va pleca desigur aghiotantul regimentului sau
altcineva.
—	Maiorul Dimiu va face să plece unul din noi.
—	Orişan, ce crezi tu că putem face acolo?
—	Să vorbim cu vreun parlamentar influent, care să io le deschidă ochii tuturor.
Am rupt o ramură de copac şi-i număr frunzele.
—	Ascultă Orişan, dacă mergem acolo, nu-i decît un singur leac: revolverele. Ai curajul ăsta? Dacă vrei,, dezertăm... Eşti în stare?
15	A rămas îngîndurat.
—	E prea complicat...
—	Atunci, să lăsăm lucrurile cum sînt.
După-masă dorm vreo două ceasuri şi cînd mă deştept îmi aduc aminte de scrisori. Mama îmi spune că
20 acasă sînt toţi bine şi: „Ştefane, mamă, roagă-te lui Dumnezeu în fiecare seară, că el ne e singura nădejde... şi vezi, fii cuminte... fă şi tu cum fac alţii". Biata mamă, cum crede ea că „fac alţii"? Nevastă-mea, pe hîrtie lungă mov, îmi mulţumeşte pentru, donaţiş: >,A fost o 25 surpriză, m-a^Iîmîf7.VSă te gîndeşti acolo, în război, atît de mult la mine... îţi mulţumesc încă o dată că ai fost atît de drăguţ în chestia lirelor, şi-mi pare foarte rău că ultima oară ne-am despărţit puţin cam rece. După plecarea ta am fost tristă şi a treia zi am plecat \ 30 din Cîmpulung. Singură... cu servitoarea... de-abia am găsit locuri în tren. Aici am găsit totul în regulă. Scrie-mi dacă poţi, şi cît poţi mai mult. Scrie-mi unde ai pus cheia de la biroul american, unde sînt actele... Ieri am fost la mama... că sînt singură toată ziua... Te 35 sărut, scrie des cum te afli. E adevărat că înaintaţi mereu? aici e o mare bucurie."
Cheia de la birou, actele, am fost drăguţ (?). Ce pot să fie pentru mine toate astea?... Ei au acolo pe „mîine".
Ce ştiu ei de ce a fost ieri în realitate în satul Săsăuş?
40 Propoziţiunea „că sînt singură toată ziua" mă face să zîmbesc, nu pentru că o recunosc tipică şi atît de maşi-
293
nai mincinoasă, cît pentru £ă îmi aduc aminte cît am suferit din cauza ei. Acum totul e, parcă, din alt tărîm, iar între noi abia dacă e firul de aţă al gîndului întîm-plător.
5 O singură curiozitate, ca de amator de tablouri, am: Cum o fi lumea asta, care ştie că armata e în război? cum e atmosfera străzii, a restaurantelor, cum vorbesc la masă? aş da nespus de mult să văd acum un exemplar măcar din ziarele mari, de dimineaţă, să citesc, 10 dedublat, cu ce literă? cu ce titluri? veştile războiului românesc.
—	Nu dormi, Gheorghidiule? mă întreabă de pe patul celălalt Tudor.
—	Ba da... am dormit... Citeam acum scrisori de 15 acasă...
—	Hai să vedem caii lui Corabu.
E un adevărat loc de rendez-vous ofiţeresc grajdul vecin, unde căpitanul Corabu ţine patru cai, prada lui de război.
20	— Ăsta-i din grajdurile lui Esterhâzy, arăta cu mîn-
drie noul proprietar un roib pintenog, subţire şi nervos ca un cal de curse. I l-am luat unui conte.
Corabu, ca să-şi poată face colecţie de cai, a întins cele mai abile curse patrulelor de husari. Adică numai 25 trei a capturat, că pe unul l-a ales dintr-o herghelie întîlnită şi l-a plătit, faţă de martori aduşi anume, cu bani buni şi foarte cinstit socotiţi la preţ. Admirăm cele patru animale subţiri, şi vii ca jocul de izvor, cu dezinteresarea cu care le-am fi privit pictate.
30	— Şi ce faceţi cu ei, domnule căpitan?
E sincer uimit.
—	Cum ce fac cu ei? Dar în timp de pace un cal ca ăsta mă costă solda pe un an, domnule.
—	Sigur, un maior are nevoie de cai, îi completează 35 gîndul, crezînd că glumeşte, un locotenent de administraţie...
Dar căpitanul e destul de acru:
—	Maiori ajungeţi voi, hoţii ăştia de la intendenţă... eu am să fac însă un grajd de cai de curse...
-40	— De ce hoţi, domnule căpitan, de ce ne faceţi
hoţi?
294
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Uită-te la el, ni-1 arată cu dispreţ căpitănul, netezind mereu coama de mătase a roibului. Ne trimit, ori nu ne trimit hrană, ei o trec la ordinar. Ba şi atunci cînd ne-o trimit, o iau cu japca de prin curţile oamenilor şi o trec apoi gras la socoteală.
Rîdem toţi, rîde galben şi locotenentul, dar pînă la noi a ajuns zvonul că acei de la etapă au trimis — siguri cum sînt că scapă — cîte-o adevărată zestre acasă.
Ca să ne împace, locotenentul ne cheamă la magazia diviziei, să ne dea ţigări şi vin bun, înfundat.
Pe drum discut cu Orişan şi Tudor Popescu:
—	Pe locotenent îl înţeleg, e sigur că se întoarce, dar Corabu?
—	Da, e ciudat... încrederea asta...
Corabu îmi dă o spaimă liniştită, ca un bolnav care, spre deosebire de toţi cei din jurul lui, nu ştie că impresia de mulţumire şi bunăstare pe care o are e semnul agoniei apropiate şi face planuri unde să-şi petreacă vara.
Pe străzile satului, transformat într-o provizorie capitală de regat militar, e o mişcare de trăsuri, furgoane şi automobile chiar, chesoane şi tunuri trase în marginea drumului, care desfid orice gînd de ordine.
Curţile sînt toate pline, cum sînt pline de care şi trăsuri curţile hanurilor în zilele de tîrg, iar oamenii forfotesc în toate părţile.
Vinul şi gustările, probabil de la popota diviziei, sînt delicioase.
—	O săptămînă, două, cît mai stăm aici, Vasiliule, sîntem muşteriii tăi. îţi facem vad.
Un locotenent scurt, cu mustaţa blondă, întreabă mirat:
—	Credeţi că stăm aici două săptămîni?
_ !?
—■ Trei zile, o săptămînă cel mult.
—	Trei zile? Pentru asta ne-au adus la divizie?
Ne vizităm cantonamentele şi hotărîm ca seara să
lu^m masa împreună cu toţi amicii, Tudor Popescu, Orişăn, Mitică Rădulesetr şi cu mine.
Dar se vede că ordonanţele au vorbit despre banchetul nostru, că se mai invită şi alţii.
295
—	Tu ce aduci? A nu, pui fripţi avem... Şi sardele avem.,
—	Da?... eu am ardei umpluţi...
Ne prăpădim de rîs o clipă... ardei umpluţi?... ce 5 idee, aşa seara?...
—	Da, ardei umpluţi... că a găsit maşină de gătit.
Pe jumătate sîntem convinşi... Orişan chiar face
reflecţia rezonabilă:
—	Dragă, ardeii umpluţi sînt o mîncare adevărată, 10 de oameni aşezaţi... cu pat şi masă... nu pui fripţi, de
oameni veşnic pe drum.
fireşte că sîntem de acord, dar acum, amicul nostru primeşte cu greutate.
—	De, nu ştiu... dacă o să ajungă... n-am decît o 15 tavă.
Constat iar că pe front nu mai sînt acele tipuri „pitoreşti" de care e atît de plină literatura. Toţi cei care sînt „pitoreşti" o vor — şi sînt conştienţi de asta — aşa cum vor să-şi facă un „cap" cei care-şi lasă barbă.
20 In tic, în formula repetată, e ceva de cabotinaj. Dovadă că, dacă pe un chefliu cu ticuri pitoreşti îl scuturi şi îi vorbeşti grav şi serios, nu mai face pe caraghiosul, nici pe actorul. Dar războiul e mai ales sinceritate, aproape de pămînt şi piatră. Nu e teatru, chiar cînd e glumă.
25 Nu există deci tipuri pitoreşti decît la popote, la intendenţă şi la etape. Acolo, cînd sînt uneori, şi cei de pe front se lasă ispitiţi. Acum sîntem numai veseli.
Pe înserate a început să burniţeze. în odaia mea, patul cu cearşafuri albe e făcut (n-am dormit în trei
30 zile decît trei-patru ore pe apucate) şi masa e întinsă cum se cuvine pentru şase „persoane", nu inşi. E un soi de veselie, chiar cînd masa e încărcată şi paharul plin, cam la fel cu veselia uscată a figuranţilor de teatru, care sînt veseli, strigă şi beau din cupe goale.
35 Dar cînd aduce castronul cu aburi de supă delicioasă — unde l-o fi găsit ? —- ordonanţa e oarecum grijulie:
—	Domn sublocotenent... nu-mi miroase a bine.
—	Ce, mă, ardeii lui Vasilescu? întreabă Mitică.
40	— Nu, XY a primit ordin de echipare...
296
Lingurile au eăzut în farfurii. Parcă a turnat cineva lături în supă.
—	Ia vezi, mă... Nicule... Paraschive, ăia de-acolo, ia duceţi-vâ să vedeţi ce e...
5 Nu mai mănîncă nimeni. E o enervare joasă, făcută din dezgust şi istovire. Sîntem brigadă cu XY.
Paraschiv se întoarce cu un chiot de bucurie.
—	Numai XY... la noi nu e nimic.
Dar atît nu e de ajuns ca să ne readucă pofta de 10 mîncare. Nicinu voibim măcar... Tudor Popescu s-a dus să se trîntească pe unul din paturi, în aşteptare.
Ţignale prelungite şi, în strada, comenzi scurte, corectate. XY se formează pentru plecare în seară.
—	Să vedeţi, dragă, că pe noi ne lasă în pace. Am 15 eu o presimţire a mea... că pe noi ne lasă în pace. Uite,
eu mănînc fără grijă...
Noi ceilalţi ne mulţumim să fumăm fără să spunem o vorbă.
La ora 9 vine ordinul să ne echipăm. Ne încolonăm 20 apoi pe o ploaie rece şi pătrunzătoare de toamnă.
—	Vedeţi, domnule sublocotenent, dacă aruncam mantaua de cauciuc...
—	Bravo, Dumitre, eşti o ordonanţă clasică...
—> Da, dom sublocotenent...
25	— Ce da, mă?
—	Sînt aşa... cum spuneţi dumneavoastră.
—	Eşti un prost.
Sînt îmbrăcat tot în costumul ofiţeresc subţire (căci abia mai tîrziu ofiţerii se vor îmbrăca cu aceleaşi 30 haine, vag ajustate, ca şi trupa) cu care am plecat în ajunul Sfîntă Măriei.
Toţi îmi admiră cu invidie mantaua... Orişan are perechea de cizme de husar lungi, roşii, dar se codeşte să le puie, căci îi e frică să nu fie, într-o eventuală luptă, 35 prea vizibile.
Pornim încet după chesoanele de artilerie, ca după un dric. Nu se vede nimic şi, după ce ieşim din sat, drumul, din cauza ploii dese, care desfundă, e o adevărată mlaştină. Credem că nu intrăm chiar azi sau mîine în -10 luptă; ba încă ni se pare sigur, dar drumul ăsta prin noroi, în întuneric beznă, sub palele de ploaie, e îngro-
297
zitor. Alunecăm, ne ţinem unii de alţii şi ajungem cu toţi în şanţul din marginea drumului.
—	Atenţie... pod sfărîmat... se transmite, venind din om în om, înştiinţarea. Dar cum întunericul e prea
5 de nepătruns, cădem toţi, rînd pe rînd, în mocirlă. Ne scoatem, tîrîndu-ne, unii pe alţii. Mai fiecare pas e făcut din trei paşi: unul alunecat spre dreapta, altul îngenuncheat la stînga şi în sfîrşit cel bun înainte.
Mi-e imposibil să ştiu în ce direcţie mergem.
10 —Atenţie... atenţie... cheson împotmolit.
Ocolim aşa ca să ne conformăm indicaţiei, deşi ne întrebăm dacă nu cumva acum greşim. Trecem probabil pe lîngă un tun, dar nu ştim unde e...
Sînt sleit... mi se îndoaie genunchii uzi...
15 Ghetele de şevro mi-au devenit ca nişte bandaje de noroi rece în jurul picioarelor...
Mi le smulg cu greutate, ca şi cînd pămîntul mi le-ar suge.
Plouă mereu şi întunericul e atît de mare de parcă 20 sîntem rătăciţi într-o mină, fără un chibrit, fără o undă de lumină măcar. între o pîlpîire de ţigară şi soarele tot, e mai mică deosebire, fără îndoială, decît între o lucire de zid alb şi întunericul absolut.
Cînd uneori drumul ocoleşte, întunericul devine şi el 25 mai lichid şi ne spală obrajii.
Undeva, înainte, s-a aprins o lumină. Imediat încep urlete: stinge... stinge lumina. Şi e fără noimă, căci o lumină nu poate indica o poziţie, de vreme ce nu i se poate determina locul. Bîjbîim mai departe prin întu-30 neric.
—	Zamfir... Nicolae Zamfir... Nu răspunde nimeni. Zamfir!... Pun mîna pe cel din stînga mea: Tu eşti Zamfir?
—	Nu sînt, camarade... Zamfir s-a dus pisemne — 35 şi aci îmi trînteşte o porcărie soldăţească.
—	Mă, cine eşti tu, mă... n-auzi? şi îl iau de gît...
Cineva îmi recunoaşte vocea:
—	Mă, e don sublocotenent de la a noua.
—	Don... don... sublocotenent... eu sînt dintr-a 40 şaptea.
298
5
10
15
20
25
30
35
40
—	A şaptea? apuc de raniţă pe cel dinaintea mea... Cine eşti? Din ce companie eşti?
—	Vasile Tonitu dintr-a şaptea.
—	Mă, aici sînteţi dintr-a şaptea?
—	Nu, don sublocotenent, a opta, îmi răspund cinci odată.
—	Dar a noua unde e, mă?... Ei, a noua...
—	Aici, don sublocotenent, răspunde unul şi parcă îi e vocea fosforescentă, atît de mult o simt.
—	Unde sînteţi, de aici: înainte... înapoi?
—	Păi nu ştim unde sînteţi dumneavoastră...
—	Mă, care are o izmană... o cămaşă albă... Pune-ţi-le pe spate, ca să ne mai lămurim puţin.
în sfîrşit, ne regăsirăm... Compania era în urmă.
Să tot fie miezul nopţii..* mergem parcă de o veşnicie. De repaos nici vorbă nu poate fi... Adică nimeni nu se poate aşeza... căci de stat în picioare, în loc, stăm la nesfîrşit. Sîntem parcă la sute de metri, îngropaţi în păcură.
Frigul nu-1 simt încă decît la picioare... cînd stăm în loc... dar mă gîndesc ca la un vis nebun, că aş putea să fiu într-altă parte... că la ora asta există oameni care dorm în pat... sau într-un bordei uscat... că există oameni care se odihnesc într-un grajd, fie şi pe băligar cald.
—	Loc... loc... loc!
Artileria...! Vine din urmă artileria.
Ştiu că e artileria numai pentru că acum, în loc să mă lovesc de cei din dreapta şi stînga mea... m,ă lovesc de boturi de cai şi roate de tun. Oare artileria merge tot aşa de încet ca noi? Oare caii văd mai bine?
După un timp, tunurile se împotmolesc şi se descoperă că infanteriştii se aşezaseră pe lanţurile care leagă ante-trenurile. Urlete, înjurături, uruit de fier şi de roţi iar; şi, trimise parcă nu se ştie de unde pe deasupra, strigăte îngrijorate de „tăcere !".
De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de nebunie. De trei zile şi trei nopţi n-am dormit decît a$eară, în şanţul şoselei două ore şi azi după-masă alte două. Acum picioarele nu mai găsesc nici măcar sprijin, în noroiul care alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la genunchi.
299
Aş vrea să mă las jos, să treacă peste mine bocancii camarazilor, copitele cailor.
Măcar dacă aş fi aghiotant de batalion, să merg călare.
5 Mi se pare atît de puţin ceea ce cer. Sute de artile-rişti călare, ofiţerii de la căpitan în sus călări, aghiotantul călare, fireşte şi ei aci în iadul acesta de noroi, dar la regiment, la brigadă, la divizie, la toate aprovizionările şi la toate birourile, la toate misiunile şi la io toate depozitele, atîţi alţi ofiţeri. Nu voi să fiu departe de foc, ca ei. Nu aş vrea decît un cal, pe care să merg alături de camarazii mei, mai robuşti, pare-mi-se.
Mergem toată noaptea şi acum am pierdut absolut măsura timpului, totul capătă pentru mine o senzaţie 15 de veşnicie, de existenţă inumană.
De la o vreme începe să plouă-din nou, căci stătuse un timp.
Zamfir, care mă regăsise (fără să ne vedem faţa) şi voinic mă ajutase să lupt toată noaptea cu noroiul, îmi 20 dă vestea că se va face ziuă. îl întreb, îndurerat parcă, de unde ştie asta.
— Vă spun eu, domnule sublocotenent, dacă Începe iar ploaia, e semn că ne apropiem de ziuă.
Intr-adevăr, peste cîtva timp întunericul începe să 25 se încenuşeze. Pe urmă devine ceva mai albicios, ca deasupra mării, aşa încît, deşi au început să se zărească ramuri negre de copaci, oamenii nu se vad încă decît ca prin ceaţă, căci au şi ei uniformele tot cenuşii.
Ploaia a devenit vie. Vîntul ne repede din cînd în 30 cînd în faţă pînze de apă rece. Suflăm greu şi mergem înainte.
Cînd s-a luminat de ziuă, parcă-am ie$ii. dintr-un tunel. Ploaia şi vîntul de toamnă reped în copaci şi tufişuri, verzi încă, palele de nori albi care se tîrăsc 35 pe marginea drumului, căci acum sîntem într-o pădure tînără de carpen şi stejăriş. Ne căutăm oamenii şi din mers ne reconstituim unităţile. După un timp coloana s-a oprit. Dar acum începe altceva tot aşa de grozav ca oboseala: frigul care ne amorţeşte... După ce ne-am 40 odihnit ca nişte cai, cînd pe un picior, cînd pe celălalt, începem să batem pe loc din tălpi. îmbrăcămintea e
300
toată leoarcă, lipită cu clei rece de noi, ghetele de şevro mi s-au spart azi-noapte şi acum, cu ciorapi noroioşi şi boturile atîrnînd, e mai rău decît dacă aş fi desculţ. E un frig care ajunge pînă la oase... Dealtfel, de-a lungul 3 spinării îmi simt pe piele, alunecînd ca melci reci, şiroaie de apă, care tremură încet, ca pe geamul pe care ajunge ploaia. Sînt ploi calde de vară, asta e o ploaie deznădăjduită şi îngheţată de toamnă.
Pe la nouă dimineaţa abia, maiorul o ia la stînga pe io o vîlceluşă, pe fundul căreia s-a adunat un strat gros de frunze galbene uscate. Mergem acum în fugă. A început acum, sau am crezut-o noi, departe, o luptă vie de artilerie. Cîte vîlceluşe ca astea am văzut eu, cîndva, în altă viaţă, de la fereastra vagonului-restaurant, între 15 Piteşti şi Slatina!
Ajungem într-o vale mai largă puţin, prin fundul căreia trebuie să fie, pe sub răchite plouate, vreun pîră-iaş. Departe, la cîţiva kilometri în dreapta noastră, pe o coastă largă, urcă, atacînd pare-se, batalioane de ale 20 noastre. Noi credem că inamicul ocupă aci dealul mic şi păduros din faţă, al cărui povîrniş e bătut şi de artileria lor şi de a noastră. La dreapta, el face îndeosebi un baraj puternic de vreo cincizeci de metri lărgime, socotind, după cît se pare, că pe acolo duce calea noas-25 tră. Ploaia a stat iar.
—	în trăgători... în trăgători.
Maiorul porneşte împotriva dealului împădurit din faţă, şi, cum crede că acolo e inamicul, dăm în trăgători un adevărat asalt. A fost, poate, şi s-a retras, nu-mi 30 dau seama, dar cînd pătrundem în pădure urlînd: înainte... înainte!... nu găsim pe nimeni. în schimb ne împrăştie focul artileriei noastre, care loveşte în plin.
—	Să nu mai tragă artileria noastră... să nu mai tragă artileria noastră! urla disperată toată lumea.
35 Nu ne rămîne decît să alergăm mereu înainte: de partea cealaltă a dealului priveliştea e foarte cuprinzătoare. E un fel de uriaşă strachină verde, de doi-trei kilometri largă, cu mici culmi, bune de păşune, pe toate marginile, cu pădure pe stînga. Prin mijloc, pîrîiaşe 40 mici cu tufişuri mărunte; îngălbenite. Nici urmă de inamic. Dar n-am apărut bine şi artileria lor — căci o
301
cunosc, e tot cea de alaltăieri — ridică trombe de păcură şi fum înaintea noastră, trăsnind şi rupînd fier.
—	înainte, şi fă legătura pe dreapta! îmi strigă maiorul Dimiu. Legătura... legătura... treci prin baraj.
5 Şi cum crede că nu aud bine din cauza bubuiturilor, îmi arată cu mîna, şi apoi spre stînga:
—	Voiculescule, prin pădure... pădure... pădure, n-auzi ?... înainte...
Cad lovituri împerecheate de trăsnete. Tot dealul 10 zvîcneşte cînd e lovit în coastă. Cratere negre cît nişte roţi mari de locomotivă răsar apoi în iarbă.
Loviturile sînt întrerupte şi oamenii se opresc îngroziţi. Situaţia e însă mult mai uşoară ca alaltăieri. Barajul e fix şi orb, iar cei care trag sînt desigur foarte departe. 15 Unde ne găsim acum, la douăzeci de paşi de el, nu cade nici un obuz, iar dacă traversăm patruzeci de paşi printre trombele de brazi,, dincolo, de asemeni, nu mai cad obuze.
Cu ochii sufletului închişi, în picioare, strig pe nume 20 cîţiva dintre oameni... „Zamfir Nicolae... Ciorbagiu... haide/' Dar după cîţiva paşi oamenii se opresc, şi în carnea şi nervii mei e un consimţămînt.
înaintea noastră sînt culcaţi alţi trăgători. Barajul e ca să împiedice sosirea noastră, a rezervei, şi nu avem 25 puterea să ne repezim să trecem prin el. Pămîntul tot se zguduie. Unul dintre acele animale apocaliptice, mari cît un munte, dar nevăzut acum, rîcîie şi azvîrle pe o zonă anume pămîntul, ca un cîine sau ca o fiară care cu picioarele şi ghearele îşi face groapă.
30 Cu un genunchi pe pămînt, fără armă şi după ce am dat şi mantaua ca să mă simt mai uşor, caut cu privirea un loc de trecut. Pare-se că spre stînga obuzele cad mai ritmic, aşa încît s-ar putea trece. Dar deodată o serie de fîsîituri şuierate, de şarpe întărîtat, si aliniate ca din 35 nai, trec pe lîngă mine.
—	Mitraliera... trage mitraliera... culcaţi!
—	Sîntem pierduţi, căci culcaţi... neculcaţi... aşa fără adăpost, bătuţi de mitralieră, e moarte sigură.
—	Zamfir... Grigoriţă...
40 Şi mă năpustesc înainte în baraj.
302
5
10
15
20
25
30
35
40
Năruite lingă mine, obuzele sînt parcă prăbuşiri de trăsnete, căzute pe casa alăturată, dintre cele care fac să-ţi plesnească geamurile. Şi trăsnetul nu e nimic pe lingă această dezlănţuire, căci e unul singur şi, odată căzut, te găseşte scăpat... dar aici, tocmai pentru că a venit unul, ştii că mai vin şi altele.
Cînd în plin baraj vine vîjîitura, cad sau cădem poate, căci nu văd nimic, cu anticipaţie... „Nelovit" e constatarea de un sfert de clipă.
Din nou o goană înnebunită...
Sînt dincolo... în plină bătaie... pentru atacul de baionetă... Parcă am trecut printr-o poartă. Nu mă gîndesc la poarta barajului, ci la un fel de poartă nevăzută, înaltă pînă la cer... a morţii... a lumii celeilalte, dintre spaţiile reci.
Totul dă impresia de nou... originar...
în faţă, am ajuns din urmă, într-o mică vîlceluşă, un lanţ de trăgătorii culcaţi în tufiş şi printre smocurile de copăcei... La dreapta, la cîteva sute de metri, un lanţ de trăgători, al nostru, se abate înapoi — văd bine, căci sînt şi ei pe păşunea largă — ca un gard prăbuşit întîi la un capăt... pe urmă la celălalt... nu văd nici un soi de inamic,., decît foarte, departe la stînga în fund, pe un dîmb, un şir de oameni culcaţi ca nişte mogîldeţe, exact ca ţintele culcate pe cîmpul de tir de la regiment.
Mă scol în picioare şi strig şi ofiţerului pe care l-am ajuns din urmă:
—	Domnule căpitan, hai înainte.
Toată lumea îmi urlă ca la teatru, cînd ăi din urmă nu văd: „Jos! jos!"
—	Stai jos, domnule, că ne iau focurile lor în primire... Vrei să ne descopere aici? Lasă sâ-i ia prin pădure, pe flanc.
Se aud la stînga, unde e restul batalionului nostru, urlete neîntrerupte: „înainte... înainte...", deci rămî-nerea pe loc mi se pare o dezertare.
Constat, aşa pentru mine, cu gratuitate, în clipele acestea de moarte, că nici pe departe nu e acea „ploaie" de gloanţe prin care se spune că trebuie să treci la război. Din cînd în cînd cîte un strop de piuituri, ca vîntul toamna pe cîmpie, cînd gloanţele trec mai pe sus... fîsîituri
303
şuierate, de şarpe, cînd sînt aproape. Pe deasupra trec anunţate năprasnic, mereu, cum se anunţă uruind tre-. nurile, obuzele. Apoi, izbesc pereche, în dîmbul din spate, cu un fel de titanică nerozie, transformînd doar pădurea 5 în ruine şi fum, căci cred că nu mai e nimeni acolo, iar dealul n-au să-l poată dărîma, oricît l-ar zgudui.
„Degeaba", chiar, nu e... înţeleg că aşa, bătînd haotic în dîmbul acela, în afară de faptul că ne-au redus toată artileria la tăcere — căci nu mai trage nici un tun io românesc pe aci — ei fac un fel de demonstraţie gratuită ca toate demonstraţiile simbolice, că soarta, nu numai a mea, dar a armatei întregi e pecetluită. Cîtă vreme ei pot dezlănţui în linişte un uragan ca ăsta, prin care nici o unitate nu poate trece neînjumătăţită şi nedezorga-15 nizată, e înfrîngerea.
„Wer kann Rumänien retten...?“
Deodată, cam din dreapta, vine un snop de piuituri, care se înfig printre noi în pămînt ca ghearele şi provoacă un urlet de bîlci.
20	— Păziţi... trag ai noştri în noi... păziţi!
Un lanţ care a apărut sus pe coastă, neştiind unde se .găseşte inamicul, cum n-am ştiut nici noi, crezînd că tot ce e după culme e duşman, trage în noi...
Fugim urlînd şi ne adăpostim, încocîrjaţi, în şivoiul 25 vîlceluşei.
Nu mai trageţi... se strigă înapoi... nu mai tra-
geţi!
Acum văd că sînt cîţiva morţi... cu capul culcat pe braţ, cu faţa în sus, toţi cam în aceeaşi atitudine. Parte 30 sînt desigur loviţi din spate...
S-a dus elanul de la Olt... de la Măgura Branului.
E în mine o tristeţe mînjită, ca de moarte. Mult la dreapta, se întorc în picioare (nu sînt urmăriţi cu focuri? nu e luptă acolo?) pücuri-pücuri dintr-ai noştri. E ceva 35 de înmormîntare în amurg sărac.
Cărţi de citire, articole de gazetă în patruzeci de ani, sînt goale ca nişte sertare, înaintea acestei retrageri care e realitatea...
Dramă războiului nu e numai ameninţarea continuă a 40 morţii, măcelul şi foamea, cît această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului
304
tău, care cunoaşte altfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel.
Rămîn aşa în vîlceluşă, cu lanţul întreg de oameni plouat pînă la piele, ros de tristeţe, cam jumătate de 5 ceas. Oamenii privesc cu îngrijorare spre dreapta. „O să ne ia pe flanc." Dar e o imposibilitate... nimeni nu e pe flanc, nu se vede picior de inamic.
Ai noştri trag în mod stupid, în sus, orbeşte — dealtfel, nici nu vedem nimic. E o răpăială asurzitoare*
10 Iată însă că în stînga, în pădure, reîncep iar urletele batalioanelor noastre: „înainte, înainte..."
Nu mai pot sta locului.
— Hai înainte, domnule căpitan... hai, că auzi... la stînga...
15 într-un anumit sens, nu-ţi trebuie prea mult curaj ca să alergi înainte; de vreme ce cîmpul e gol, dă, cît de cît, o impresie de nianevre.
Căpitanul îmi arată cu mîna că în pădure, înapoi, se întîmplă ceva...
20 Cu mustăţi mari, cu obrazul sprijinit în cot, între oamenii lui, căpitanul e o enigmă pentru mine...
Cînd azi tot vom muri — căci azi e ziua, nu mai încape nici o îndoială — ce cîştig e să fii plesnit de gloanţe aci, în loc să mergi înainte?
25 Strig cu o frenezie animalică, beat de propriul meu urlet: „înainte... înainte..." Căpitanul cu oamenii se ridică şi pornim tot lanţul înainte, urlînd mereu. Mergem ca la trei sute de metri, în salturi succesive.
Acum gloanţele care veneau rare miaună des... O
30 mitralieră toacă, departe, dar loveşte prea scurt. Ridică pămînt şi iarbă, la vreo cincizeci de metri în faţa mea. în pădure strigătele româneşti au rămas în urmă. Inamicul lucrează tăcut şi automat ca o maşină de precizie.
35 Căpitanul comandă un foc spre pădure în dreptul nostru, ca eventual să lovim în flancul celor care, crede el, ţin faţă batalionului nostru. Protestez cu îndîrjire, căci am certitudinea că tragem într-ai noştri. Dar nu mai pot face nimic, focul s-a dezlănţuit.
40 Mai departe, nu mai mergem.
305
—	Lasă, domnule, să aşteptăm aici, să-i ia pe flanc prin pădure.
înţeleg acum că gîndul oricărei manevre, în afară de înaintare, pe cîmpul de tragere, e moartea şi înfrîngerea.
5 Reiau mereu, urlînd: „înainte... înainte" şi urletul însuşi e un stimulent formidabil şi un narcotic în acelaşi timp, ca un pahar de vin, dat dintr-o dată pe gît. Alergarea încinge şi ameţeşte.
—	Zamfire... Marine... Uiorbagiu... hai.
io M-am ridicat în picioare... snopul de gloanţe vine aproape, însă nu qade nici unul dintre cei care fug cu mine înainte.
Ne oprim după zece paşi, dar ne ridicam numaidecît: în faţa noastră sînt vreo două gropi de obuz. Alergăm 15 lunecînd pe iarba plouată şi ne înghesuim cîte patru-cinci într-o groapă. Dar acum e o înverşunare groaznică împotriva noastră, căci s-a întîmplat un lucru neaşteptat. Cît timp eram culcaţi în iarba, nu eram văzuţi. Ridicîndu-ne însă ne-am demascat... şi acum, în haine 20 verzi pe negrul groapei de obuz, sîntem bine lămuriţi. Fîsîiturile sînt dese, dar pe sus. Vin şi din faţă şi din spate, de la cei rămaşi în vîlceluşă, care trag pe deasupra. Dar mai ales ne caută acum mitraliera. Probabil că nu poate aprecia distanţa exact, căci trage la zece paşi 25 înainte, scormonind iarba şi pămîntul cu snopul ei de gloanţe ca o gheară de tigru, se apropie din ce în ce, însă părîndu-i-se că s-a înşelat, iar îşi repede turbat şi metalic snopul la alţi douăzeci de metri. Cei îngrămădiţi cu mine trag ca descreieraţii, fără să scoată capul din groapa 30 de obuz. Şi din nevăzut parcă trage mereu. Fără îndoială, nu-i „ploaie de gloanţe" şi snopul mitralierei e destul de nesigur, dar unul singur dintre gloanţele astea care vin ar fi tot atît pentru oricare dintre noi, cît un naufragiu pe ocean, cît un cutremur catastrofal, cît sfîr-35 şitul lumii. O simplă izbitură, scurtă ca de cravaşă, în frunte.
Armele celor ghemuiţi înapoia mea în groapă se descarcă lîngă urechile mele chiar, cu plesnituri groaznice. Unul şi-a rezemat arma chiar, o clipă, de umărul 40 meu, i-o dau la o parte cu mîna furios, căci îmi sparge urechile. Aş vrea să dau ordin să nu se mai tragă, dar
306
5
10
15
20
25
30
35
40
zgomotul e asurzitor, ca într-un aeroplan cînd porneşte motorul...
Trebuie să ieşim din groapa asta, căci e moartea stupidă. în faţă e o nouă cută de teren. Dar mai întîi nu ştiu cum să fac să se oprească focurile... M-am ridicat în genunchi, în marginea gropii, jucînd toată cartea, căci pericolul e mai mare din spate. Fac mereu semn să se oprească focurile către cei din vîlceluşă, ca să putem înainta fără să cădem loviţi din urmă. Dau iar la o parte, cu mîna, arma celui din groapă, care trage aiurea, năucindu-mă.
în sfîrşit, fac semn cu mîna stîngă înapoi, îngenuncheat şi sprijinit cu dreapta în iarbă, dar cineva îmi dă cu o vargă peste mînă şi imediat sînt tras de picioare înapoi în groapă, unde cad zăpăcit...
—	Ce e, mă?
—	Sînteţi rănit... mîna stîngă.
Toată mănuşa-i plină de sînge... Un deget atîrnă, îmbrăcat şi el în mănuşa lui, în jos, prins parcă numai într-o aţă, dar nu simt nici o durere.
Lîngă mine, oamenii îmi arată cu privirea pe Cior-bagiu, dar nu pricep din cauza larmei şi mai ales pentru că ei încearcă să-mi spuie nu ştiu de ce în şoapte şi cu un aer tainic ceea ce vor. Pe urmă, înţeleg. Omul şi-a sucit în loc gîtul moale, din gulerul scorţos al mantalei şi are acum obrazul stîng lipit de palmă, întors înapoi, ca şi cînd n-ar mai vrea sa vadă înainte.
Din colţul buzei, i se scurge pe bărbie un f irişor de sînge. Ochii sticloşi parcă ar vrea totuşi să evite pămîntul.
—	Tare mi-e teamă că e lovit în ceafă de cei care trag din spate, îşi spune unul, acum tare, în fundul gropii, părerea. Şi pe dumneavoastră, socot că tot din spate v-a lovit.
—	Nu. Ieşise şi el cu domnul sublocotenent şi a întors capul înapoi, cînd a făcut dumnealui semn cu mîna, să vadă dacă opresc ăia, atunci l-a lovit în ceafă... da tot din faţă...
Parcă sîntem acum într-un mormînt.
Gloanţele nu sînt prea dese, dar în fund, mogîldeţe se ridică... şi trec mereu în fugă, la stîngă, spre pădure, trăgători inamici. Nu îi vedem bine decît cînd se stre-
307
coară unul după altul, ca şi cînd ar traversa un drum, ca să dispară iar.
în spate, artileria nemţească a devenit turbată şi pare că a sporit numărul gurilor de foc, căci bate în 5 pădurea care saltă trunchiuri întregi şi aşchii, fumegînd; iar unele obuze trec scurt peste deal, căci bat, se vede, şi vîlceaua pe unde am venit noi. Nu mai e nimeni dintre ai noştri înspre dreapta, dar în pădure e un răpăit de arme, care, reluat de ecou, devine hău groaznic, l.o Mă întreb ce am de făcut. De înaintat nu mai poate fi vorba. Nădăjduiesc că ai noştri vor împinge linia inamică atît de mult înapoi, încît să pot aştepta sfîrşitul luptei în groapa asta de obuz. Dar, după felul cum se depărtează focurile în pădure, înţeleg cu groază 15 că ai noştri dau înapoi, sau sîntem treptat înconjuraţi.
La gîndul că aş putea fi prins, mă cuprinde o deznădejde rece, ploioasă. Înfrîngerea asta, înserarea care cade, mîna pe care o ţin mereu ferită, ca un cîine laba zdrobită de automobil, îmi dau o impresie de moarte, 20 de neîndreptat niciodată.
Atunci, ca un gînd fierbinte, ca o descheiere de moarte, imediată, hotărăsc că voi pleca , neîntîrziat. Oamenii îngroziţi vor să mă reţie. Dealtminteri, nici nervii nu mai pot suporta nimic. Armele care mi se descarcă, aci 25 în groapă, în urechi, mă năucesc şi mă înfurie.
Pornesc înapoi, în picioare, drept peste cîmpul verde, singur pe toată întinderea lui, ca un somnambul. Nu mă uit înapoi, nu mă uit în dreapta, nu mă uit în stînga, nu am decît un singur gînd, că dacă străbat aceşti cinci-30 şase sute de metri, aş putea să fiu scăpat. Ştiu bine că numai „dacă" îi străbat şi numai „aş putea", pentru că trebuie să trec din nou prin focul de baraj şi prin pădurea bătută. Pot să cad în fiecare clipă... dar dacă ajung dincolo... în mine pulsează gîndul acesta al salvării cum 35 gîlgîie sîngele în gîtul tăiat. Ceea ce mă îndeamnă la nebunia asta e durata neted scurtă a jocului. După un sfert de oră sînt scăpat. Am crezut mereu că la ruletă e bine să joci numere în plin. Simplifică.
Dacă prin absurd nu se- întîmplă nimic, şi dacă merg 40 întins, aşa ca un cadavru ambulant, singur în picioare în tot largul cîmpului, fără să mă opresc o clipă, orice s-ar
308
întîmpla, sfertul de ceas trebuie să treacă. Dar nu trebuie să mă opresc sub nici un cuvînt, şi nici să fiu atent la ce e în jurul meu, ca să nu-mi pierd1 curajul şi să nu ameţesc, ca un acrobat, care nu trebuie să se uite în jos.
5 Şi trec într-adevăr încet, fugind numai prin barajul automat.
Totuşi întîrziere e. Nu pot să urc dîmbul de cinci-şase metri, spre pădure. Nu mă pot sluji de mîna stîngă şi iarba umedă alunecă. Mă socot o clipă pierdut. Acum 10 văd gloanţele care vin, căci le văd înfigîndu-se în pămînt. Sînt mai numeroase decît le credeam. Aproape să ameţesc cînd mă gîndesc că nu voi putea urca, dar îmi vine în minte amintirea husarului în care noi am tras peste două sute de focuri. Mă prind cu mîna dreaptă de iarbă, 15 înfig călcîile pieziş şi tot ajung sus. Dau în pădure peste ordonanţă. Scot mănuşa — şi de pe degetul rupt — şi înfăşur mîna plină de sînge, şi pe care o cred sfîşia-tă, în batistă. Artileria trage la vreo douăzeci de metri în stînga. Dacă va veni şi aici, s-a isprăvit.
20 Peste un sfert de oră încă, am ieşit din pădure, am traversat vîlceaua, am urcat-o, acum sînt sus, într-o şosea mare.
O nouă poartă, nevăzută, se deschide de astă dată spre o altă lume, sau poate e aceeaşi, pe care o trec invers. 25 Ambulanţa ne duce pînă la jumătatea drumului, unde e un post de ajutor şi de unde vom fi luaţi de ambulanţa-automobil a diviziei. Găsesc printre răniţi, pe jos, şi un grup de nemţi, culeşi în urma noastră cînd urlam nebuneşte.
30 Uniformele lor, mai sure, mai moi, cu chivere de jandarmi îmbrăcate în stofă, mi se par ceva miraculos. Cînd eram mic, auzeam vorbindu-se mereu de stafii şi eu nu văzusem nici una. Luptam mereu cu nemţii şi acum îi vedem de aproape ca pe oameni, oameni care 35 vorbesc şi suferă. Credeam că sînt numai spirit, obuze, fîsîit de glonţ şi umbre, departe.
Au pentru mine prestigiul imens al Lacurilor Mazu-riene, al Ypres-ului, al Verdun-ului. Ce n-aş da să ştiu sincer impresia lor despre ziua de azi. Să-mi dea un reper,
1 în ediţia 1955, greşeală de tipar; „ca să-mi pierd“ (n.ed.).
309
o singură dată, pe care s-o găsesc şi în dicţionarul experienţei mele, şi apoi, pe baza ei, confruntînd, eu mi-aş da seama de valoarea tehnică şi sufletească a întregii campanii, stabilind „linia", aşa cum fac iubitorii de 5 . curse de cai, care, prin întrecerea dintre un cal hl lor şi altul străin, se pot apoi fixa, ca situaţie, faţă de toate ţările cu cai de curse.
Un tip cu faţa lungă şi dură ca o mască stă puţin cam într-o rină. Are ochelari de sîrmă şi de bună 10 seamă e gradat, dacă nu ofiţer. Sînt, aliniaţi mai mult sau mai puţin, ca noi toţi, pe marginea şoselei, în şanţ, ca la un bazar de răni de tot soiul...
Simte că îl privesc şi întoarce capul. Aş vrea să intru în vorbă cu el, normal, şi n-am un pretext. Sînt stîngaci 15 ca şi cînd aş vrea să acostez o femeie, şi la fel, el, cu morgă, evită să lege „cunoştinţă". N-am ţigări, căci i-aş oferi. Aş vrea să vorbim ca doi profesori. .
în timpul acesta, vine şi pleacă — făcînd naveta — ambulanţa-automobil a diviziei. Pînă la noi mai are. 20 Neîndemînatic, un sanitar îmi bandajează mîna.
în sfîrşit, enervat de propria mea timiditate, îl întreb pe neamţ în franţuzeşte dacă e grav rănit. Mă măsoară o clipă şi pe urmă îmi răspunde scurt, tot în franţuzeşte:
25	— N-am nimic de vorbit cu dumneata.
Simt că vorbeşte de la popor la popor, nu de la om la om, cum îi cerusem eu, de la locuitorul Prusiei la mahalagiul bucureştean, de la Kant la Conta. Mă întreb o clipă dacă să-l lovesc, aşa rănit cum e el. îl simt voit 30 şi acest joc de „faţă-n faţă" trezeşte în mine o mînie larvară. Nici unul dintre motivele invocate obişnuit în campaniile de aţîţare a popoarelor nu m-ar fi putut face să lupt cu ură şi cu dorinţa de a ucide. Faptul de a fi pe front era pentru mine un soi de act de prezenţă 35 moralmente necesar şi numai atît. Nu ideea de patrie, care pentru mine nu se confundă cu cea de stat în tendinţele de cucerire economică, pentru că n-am orgoliul fierului şi tăbăcăriei româneşti, dar nici ideea de administraţie germană, care nu pare chiar aşa de rea, nu m-ar fi făcut să lupt activ, să vreau să ucid. Un singur lucru m-a îmbolnăvit totdeauna, cînd mi l-am confirmat, de
310
furie. Pretenţia inamicului de a-mi porunci mie ca român în virtutea unei globale superiorităţi de rasă. Afirmaţia asta apărea incertă, în literatura de propagandă, şi nu o credeam autentică. Am avut motive s-o cred, în par-5 tea* doua a campaniei, cînd eram uneori apostrofaţi din tranşeele apropiate şi atunci am tras cîteva focuri cu ura şi cu satisfacţia cu care eşti ispitit să apeşi pe trăgaciul unui browning, mic şi gingaş, ca să dobori un atlet obraznic şi grosolan (aşa, ca o demonstraţie). De io cîte ori un fapt dinafară ajungea pînă la acest substrat sensibilizat naţional al conştiinţei mele, trezea în mine aceeaşi pornire de furie.
Acum mă stăpînesc, totuşi, şi îl privesc stăruitor, ca să-l fac să se întoarcă spre mine, ascultind ca de o 15 poruncă, fără să vrea.
—	Dumneavoastră, soldaţii germani, aveţi pretenţia de a fi şi curajoşi şi proşti în acelaşi timp. Dumneata văd că nu faci excepţie, nici de la una, nici de la alta.
Ridică mantaua de pe pîntece şi-mi arată, fără o 20 vorbă, un amestec de sînge şi rupturi. Nu pricep nimic. Dealtfel, pe front nici un fel de rană nu produce impresie. Cel rănit e totdeauna un favorizat, faţă de cel ce rămîne.
—	Soldaţii... dumneavoastră.
îi arăt, întărîtat, şi eu pe răniţii noştri...
25	— Cum vrei să fie la război? Cînd vrei să cucereşti
lumea...
Zîmbeşte amar:
—	Cu glonţul trecut prin pîntece, m-au silit să merg douăzeci de paşi.
30 îmi dă un fior de oroare. înţeleg pe urmă că soldaţi de-ai noştri, dintre cei sosiţi în urma liniei de atac, ne-ştiind că e grav rănit, fără îndoială, l-au silit să meargă pînă la targa cu care l-au adus aci şi în care stă acum lungit... Rog pe un medic sublocotenent, care supraveghea 35 încărcarea în ambulanţe, să vie, şi acesta, plictisit şi fără nici o vorbă, îi face o injecţie.
—	Cînd ai fost rănit, şi pe la ce oră?
—	Acum vreo trei ceasuri; eram în pădure şi am primit focuri din coastă, care ne-au spart tot batalionul.
40 Aşadar, căpitanul mustăcios şi încleştat de pămînt a avut dreptate să deschidă focul asupra pădurii. N-am
311
pierdut, nici de data asta, ocazia de a fi convins şi ri-dicul... şi de a nimeri anapoda, de a nu găsi momentul just... aşa ca de obicei.
Neamţul îmi confirmă după ezitări că e dintr-un 5 regiment prusac. E intr-adevăr profesor. A luptat în Rusia, a fost şi la Verdun. Vreau să ştiu cum i se pare lupta de azi...1
—	Pentru mine e cea mai grea, de vreme ce am să mor pe aici, iar din alte părţi am scăpat.
10 E o logică pe care o plătesc cu un surîs mieros.
—	Dar în comparaţie cu alte lupte?
—	Nu e comparaţie.
Întîi iau aceasta ca un răspuns umilitor. Nu e comparaţie între un leu şi un cîine. Simt că nu voi putea
15 înţelege nimic pentru viitor, că n-am elementele care să-mi ajute să înţeleg cele ce vor veni, că azi nu pot stabili „linia".
Stărui surîzînd:
—	Totuşi?
20 Acum Cred că el nu e atît de inteligent să poată stabili1 2 raporturi. I-ar trebui o mai largă vedere şi o mai justă înţelegere a detaliilor caracteristice. Ficţiunile nu se pot compara şi el nu poate crea realităţi.
—	E altceva... ăsta nu-i război adevărat, şi întor-
25 cîndu-se spre vecinul lui, tot neamţ, ce fuma: So dum-
me Leute... durch ein solches Trommelfeuer...
—	Aşadar, găseşti că a fost un bombardament puternic... neobişnuit: am un punct comun în vocabularul logic.
30 E uimit că înţeleg nemţeşte.
—	Puternic? hm... şi surîde... Ce-am văzut noi la
1	„Soldaţii trebuie să frămînte noroaiele drumurilor şi potecilor făcînd marşuri lungi şi obositoare, în executarea mişcărilor de regru-
35 pare ale armatei a II-a..."
„Soldaţii diviziei a treia, mărşăluind cu greutate pe drumuri noroioase şi desfundate, cu podeţele stricate, pe frig şi pe ploaie, ocupaseră în dimineaţa de 2 octombrie, cu bfigadâ, a cincea, la dreapta, Moha; iar cu brigada a şasea, la stînga, Bărcut..."
40	„Soldaţii diviziei a treia, care pentru întîia oară întîlneau arti-
leria grea germană, au suportat bombardamentul cu bărbăţie, au respins sîngeros toate atacurile şi au făcut cîteva sute de prizonieri/*
2	în ediţia 1955, greşeală de tipar: „osebi“ (n.ed.).
312
5
10
15
20
25
30
35
40
Verdun şi pevSomme... Acolo să fi văzut sute de tunuri trăgînd... A^i au tras toate; cine ştie, optzeci, nouăzeci de tunuri.
—	Nu mai pricep nimic... Ai spus tovarăşului dumi-tale ceva despre focul puternic al artileriei. Vorbeai de a noastră?
Se strîmbă de durere, îşi pipăie burta cu dezgust. Ca toţi cei atinşi de peritonită, are mintea extrem de lucidă. Injecţia l-a făcut vorbăreţ chiar.
r— Nu, domnule, vorbeam de a noastră. Am să-ţi spun eu dumitale o vorbă... Nouă germanilor ne place mult duelul. Noi prusacii, mai ales, avem toţi tăieturi... Uite, aici, şi-mi arată în faţa urechii o crestătură... Ei bine, noi avem un fel de zicătoare: Nu te bate în duel cu unul care nu ştie să se bată, că e periculos... Pot să spun, domnule, că dacă dumneavoastră aţi fi ştiut să faceţi război, nu mai eram eu azi aci, ţinîndu-mi maţele în braţe.
Un moment bănuiesc că el socotea că sîntem în superioritate, tocmai din cauza ignoranţei noastre.
—	Credeţi că vom cîştiga războiul din cauza lipsei noastre de experienţă ?
—	Să cîştigaţi războiul?... Nu ştiu zău dacă peste cîteva ceasuri cei din 337 nu vor fi aci, unde stăm de vorbă acum. Ştiu că voi muri, altfel am certitudinea că în două săptămîni aş fi fost eliberat de ai noştri, la Bucureşti.
Şi acum ştiu că nu glumeşte.
—	Dar ce ai vrut totuşi să spui cu acel „Trommel-feuer?u
—	Uite ce, domnule... Are şi războiul regulile lui... ca şi. duelul. Noi pe frontul de apus aveam ore cînd nu trăgeam un foc, chiar dacă englezul juca bridge în poiană... Cum crezi dumneata că se poate trăi? Pe urmă e o regulă iar... Dacă tu stai şi inamicul porneşte la atac, artileria ta trage... Atunci inamicul se opreşte şi începe să tragă artileria lui mai puternic... atunci tu evacuezi poziţia şi laşi pe ai lui să vină s-o ia... Pe urmă trage artileria ta, şi el trebuie să plece lăsînd morţii şi răniţii care se cuvin. Pe urmă, dacă vrea, vine din nou, dacă nu, nu... La nevoie, iar se întîmplă ca mai sus.
313
Nu se trece, domnule, niciodată, printr-un foc de baraj.
-r- Bine, dar ai spus singur că nu se poate compara cu bombardamentul de la Verdun şi Somnie.
—	Ce-are a face?... acolo eram la adăpost de beton, 5 adînc sub pămînt.
—	Bine, dar cînd porneaţi la atac, afară, deasupra, pe pămînt?...
—	Hm... Atunci fugeam înapoi, lăsînd jumătate morţi afară, iar comandantul cel mare schimba pe
10 comandantul artileriei care n-a pregătit atacul.
—	Deci actul nostru de a trece prin baraj... vi se pare un act de bravură?...
Are un surîs de sinceră ironie.
—	Crezi dumneata serios că dumneavoastră românii 15 sînteţi mai bravi decît noi, sau decît. francezii ?1
—	Atunci?
Tace ascultînd lung durerea în el, ca un gînd. Şi pe urmă, după ce s-a strîmbat puţin:
—	Atunci înseamnă că daţi tot concursul armatei 20 germane să ajungă mai repede la Bucureşti...
—	!?»
— Ce nevoie aveaţi să treceţi, azi, prin baraj ? Ca să
1 Acum cînd se tipăreşte această carte, e bine să adăugăm şi o părere ulterioară, dar mult mai autorizată în această privinţă. 25 „Să crezi că pentru ca să înfrîngi inamicul nu există alte mijloace decît atacul imediat, împins pînă la capăt, e o strategie cu adevărat rudimentară. Nu e nevoie să ai mult creier ca s-o poţi practica"; şi mai departe: „Germanii preparaseră, uzinaseră, partea materială nesfîrşit mai bine ca noi. Studiaseră rolul artileriei grele, dezvolta-30 seră considerabil uzajul tranşeelor. Noi socoteam că moralul e destul. N-aveam în gură decît cuvîntul ofensivă, marşul înainte, elanul, de la cătană pînă la generalisim. E foarte bine, desigur, să se insufle astfel de spirit cătanei, dar planurile generalisimului trebuie să fie bazate cu totul pe altceva. Atacurile cu năpusteli de oameni n-au 35 dat şi nu puteau să dea rezultate serioase.
De ce nu puteam face nimic? Pentru că n-aveam mijloacele materiale. Observaţi, dealtminteri, că şi germanii au înfăptuit astfel de greşeli, exact aceleaşi, în timpul bătăliei de pe Yser. Au aruncat în cuptorul bătăliei pe intelectuali, pe copiii familiilor alese, tinere-40 tul Berlinului, care toţi, fără deosebire de castă, au fost zvîrliţi înainte. Trebuia să se obţie un rezultat cu orice preţ. Toate aceste hecatombe n-au slujit la nimic" (Le mémcrial de Foch, pag. 116 — 118).
Campania românească se desfăşura însă la aproape doi ani după bătălia de pe Yser.
314
salvaţi pe cei dinaintea dumneavoastră, pe care-i atacam noi? Tot erau pierduţi. Noi porniserăm la asalt... Dacă nu ne lăsaţi să ajungem la ei, noi tot plecam înapoi, şi-i încredinţam artileriei, să-i facă înţelegători. Atunci 5 de ce aţi mai venit grămadă, dumneavoastră din urmă ? Aţi călcat regula războiului, iar ai noştri s-au retras, nu din laşitate — cred că ştii şi dumneata că germanii nu sînt laşi — încă o dată, ci din calcul... E adevărat că am primit focuri din coastă... şi că, din cauza acestei
10 neaşteptate întorsături, nu ne-au putut culege pe noi, răniţii... Dar ce pierderi aţi avut din pricina asta? Unde mai pui că puţini se vor mai întoarce dintre cei prinşi dincolo de baraj.
—	Comandanţii noştri preţuiesc foarte mult atacul
15 la baionetă.
—	Tocmai de aceea ai noştri vor ajunge la Bucureşti aşa de curînd... Pentru că nu găsesc interesante luptele la baionetă. Vă vor face totdeauna ce v-au făcut azi, cu chibzuială, rece.
20	— Ştii dumneata, la romani, Horaţiu s-a prefăcut
că fuge ca să-i silească pe curiaţi să se împrăştie pe teren... Ai noştri simulează în faţa batalioanelor dumneavoastră retragerea, ca să veniţi mai bine în cîmpul de tragere al, artileriei. Şi dumneavoastră aveţi iluzia că biruiţi.
25	— Ne mai păcălim cîteodată... Ţi-am spus eu pro-
verbul nostru, că nu e bine să te baţi cu cel care nu cunoaşte duelul, dar la urmă, socoteala tot iese. Ascultă, în Carpaţi aveţi tranşee fortificate?
Evident că mint cu grabă.
30	—• A, în Carpaţi e altceva... Avem tranşee dinainte
pregătite, organizate gata.
—	Adăposturi bune?
—	Da, bordeie cu două straturi de buşteni şi un metru de pămînt deasupra.
35	— Asta-i tot? Bune pentru obuzele noastre de 75...
Nu rezistă însă la obuzele noastre de 105... Nu mai vorbesc de cele de 150... Şi pe urmă, chiar dacă rezistă, totul e de prisos, dacă n-aveţi artilerie de 150, sau mai mare, şi dumneavoastră.
—	|?
315
—	Sigur, vom trage pînă vom distruge tranşeele şi bordeiele cu tot ce e viaţă în ele... Dacă bordeiele vor rezista totuşi, ca pe Somme, nu vom da timp celor dinăuntru să iasă. Şi atunci, dacă aveţi artilerie ca
5 francezii, faceţi şi dumneavoastră ca francezii... trageţi în ocupanţi... ocupanţii pleacă şi trag apoi cu tunurile, şi aşa „da capo al fine"... cum aţi citit tot timpul verii despre cota Morthomme.
Surîd cu o tristeţe de moarte în suflet... întăriturile io noastre din Carpaţi? Şantierele şi bordeiele care, adunate ca într-o bătătură, nu ar putea rezista unor rituri de porci ţigăneşti...
—	Să sperăm, domnule, că medicii dumneavoastră sînt mai pricepuţi decît generalii dumneavoastră... Dar
15 mi se pare că pentru mine e de prisos... Aş fi vrut poate o fotografie a locurilor acestea... o carte ilustrată... ca să arăt acasă copiilor şi nevestei în ce fel de peisaj am fost omorît... Pentru albumul familiei.
Pe urmă am tăcut îndelung... Eu gîndindu-mă la 20 moartea tuturor... el numai la a lui. înserarea asta, după o zi ploioasă, apoi senină, de toamnă, era mereu moho-rîtă şi apăsătoare ca o înmormîntare... Pădurea de stejar şi tufele mici începuseră să se topească în întuneric.
In ambulanţa-automobil, am luat cu autoritate ală-25 turi pe prizonierul neamţ... Am cerut chiar şoferului să meargă mai încet la şanţuri. Mi-a explicat că e ordin să care toţi răniţii pînă la miezul nopţii.
Mi se face injecţia împotriva tetanosului, sînt culcat într-un pat curat. Tîrziu de tot, vine alt grup de 30 răniţi din regimentul nostru. Divizia e în retragere. Batalionul nostru e înjumătăţit. Sînt patru ofiţeri morţi, cîţiva răniţi, compania mea, înconjurată, e prizonieră cu toţi ofiţerii. Tudor Popescu, pe ce drumuri ai apucat-o? Pînă în zorii zilei spitalul trebuie evacuat. 35 Se lucrează cu deznădejde la pansamente.
3
10
15
20
23
COMUNICAT APOCRIF
1
Călătoria în trenul sanitar care ne ducea pe toţi — aproape două sute de răniţi — mi s-a părut ca un fel de călătorie în străinătate, cînd după restaurantul gării judeci şi despre oraşul corespunzător, cînd cantonul se desprinde din seria lui (cîmp, singurătate, ploaie, sărăcie) şi devine element din seria rapidă (vagon-restau-rant, peisaj, doamna elegantă, domnul voiajor)... Veneam într-o lume, care pentru mine nu mai era cea dinainte, aşa cum unui bolnav, care iese întîia oară din casă după luni de zile, oraşul i se pare altul. Prelungeam deci detaliile apropiate, le generalizam. Gara Braşovului împodobită, cu frunze şi steaguri naţionale, rămase, mi-a dat, despre oraşul pe care nu-1 cunoşteam, o idee de carte poştală şi decor de zece mai. La Sinaia au năvălit pe înserate în vagoanele noastre cucoane frumoase, cu mîini tot atît de albe şi fine ca olanda halaturilor lor. Ochii, urechile, pipăitul, mai vii, erau într-un fel de hiperfuncţiune. în schimb toţi cei pe care-i văd au parcă un aer fantomatic, pînă şi în voce şi în privire, în ceea ce e dincolo de ei, parcă un soi de siestă după zbuciumul zilelor de luptă. între Predeal şi Buşteni, văzusem în jurul cantoanelor gropile de lup şi tranşeele copilăreşti,, făcute acolo lîngă şosea, cînd munţii şi pădurile erau libere, cu naivitatea cu care, ca să evite p inundaţie catastrofală, care ameninţă întreg ţinutul, o primărie neserioasă ar face şănţuleţe de scurgere ;de-a lungul
317
drumului. Cînd puhoiul vine însă, tîrăşte nu numai ce-i pe şosea, dar şi casele înalte, şi chiar primăria cu domnul primar.
Eram în vagoane speciale, în tărgi lungi pentru 5 dormit.
La Bucureşti ni se spune că mergem direct în gara Obor, unde se face triajul bolnavilor. Am intrat într-un lung peron subteran, ca în marile gări occidentale, aşa mi s-a părut cel puţin, căci am aflat apoi că gara n-are 10 astfel de peroane şi imediat au năvălit în vagoane sanitari, ofiţeri administrativi, care cu registre dinainte ne-au întrebat ce preferinţe avem. Cei mai mulţi au optat pentru cîtevamari spitale din capitală, unde li s-a spus că vor fi îngrijiţi de frumoase doamne din societatea româ-15 nească. Era adevărat. Dar ceea ce deosebeşte o societate de civilizaţie de una de cultură e că lumea ei imită şi practică pasionat şi cu entuziasm toate formele celei de cultură, fără să aibă însă stăruinţa de a duce lucrurile pînă la un capăt şi nici curajul de a suporta toate 20 consecinţele. Cîtă vreme serviciul în spitale nu contrazicea nici una din înclinările acestor doamne, ba încă le favoriza ocazii noi şi decor inedit, ele au umplut cu surî-suri şi alba lor prezenţă sălile cu răniţi. Atît. Dar am văzut, cîteva doar, mai tîrziu, curăţind în spitalurile de la 25 Iaşi, în după-amiezi pustii de iulie, răni puturoase.
M-am gîndit, cu un fel de nelinişte, că, dacă voi fi în Bucureşti, voi fi vizitat de ai mei şi că voi fi obligat — acum cînd eram atît de obosit — să joc un fel de teatru de dragoste şi bucurie.
30 Am cerut deci spitalul din garnizoana regimentului XX. Trebuia să aştept cîteva ore şi între timp, vestită de un cunoscut al familiei, improvizat sanitar, a venit la gară mama.
A plîns, m-a sărutat, a exagerat gravitatea rănii, 35 a trimis să mi se aducă de-acasă, de la ea, perne, un flacon de apă de colonia, o învelitoare — „căci nu se ştie dacă la spital vei avea ce-ţi trebuie".
^i totuşLdurerear ^i îmi era-străina, Cînd a murit unchiu-meu şi ne-a lăsat averea, iar pentru partea mea 40 a început pătimaşa discuţie în ce priveşte împărţeala, nu ştiu dacă aveam sau nu aveam dreptate. Dar mama
318
a stat în ceasul acela ca o străină, s-a crezut „parte", a vorbit cu voce albă, m-a privit cu ostilitate, ca pe un străin, şi străin am rămas. Am cedat fără îndoială atunci, ea a revenit la tonul de duioşie, dar ireparabilul 5 se săvîrşise. Ştiam pînă unde merge afecţiunea mamei. Mai tîrziu, am căutat zadarnic să-mi demonstrez că poate avea dreptate, că discuţiile de interes iau cîte-odatâ tonul acesta de proces între străini, şi că aceasta nu exclude o dragoste de ore grele, dar totul era de prisos. 10 Gestul meu larg sporise însă afecţiunea mamei, care de atunci avea pentru mine şi mai multă atenţie jlrăgăs-toasă, dar pentru că eu făcusem sacrificiul cel\ mare, păstram, fără să vreau, un aer de protecţie, de indulgenţă amabilă, îndepărtată, de surîs limitat şi limitativ. Asu-15 pra evoluţiei vieţii mele ea era acum ca un astru răcit, fără influenţă.
îi sărutam zîmbind mîinile, primeam daruri cu demonstraţii tandre şi absente, dar aşteptînd, cum aştepţi într-o gară să plece mai repede trenul, pentru că situaţia 20 dintre tine şi cei care te-au petrecut începe să se prelungească stînjenitor.
Nu mi-a spus o vorbă despre nevastă-mea şi am respectat ostilitatea lor de totdeauna, eviţînd o întrebare inoportună.
25 Pentru că era îngrijorată de soarta mea, doctorul, preocupat şi amabil, a asigurat-o că în cincisprezece zile sînt, complet vindecat şi bun de întors înapoi pe front. Asta a întunecat-o oarecum, i	La spitalul judeţean din R. sînt într-o rezervă cu un
30 camarad de regiment, rănit la genunchi. Am cărţi de citit, dar rumoarea tăcută, de efluvii, a oraşului nu-mi dă linişte. După o săptămînă de. dureri mari, pot ieşi. Sînt foarte înconjurat, căci ofiţerii regimentului sînt într-un complex de rudenii, care îmbrăţişează toată 35 urbea. Neliniştea e mare şi comunicatul oficial e aşteptat la ora patru cu întinsă măcinare. Oraşul, din cauza militarizării (poliţaiul a devenit maior, cu „stele" în loc de grade, dar oricum maior, şeful de poştă a fost asimilat şi eh în sfîrşit, afară de pensionarii cafenelelor din „cen-40 tru" toată lumea a trecut la partea sedentară a războiului şi e deci foarte activă), trăieşte în casele, cu aspect de
319
vile, în grădini, în centrul plin de prăvălii, o viaţă deosebită. Camioanele care trfcc, furgoanele, detaşamentele sînt cercetate cu atenţie şi interpretate, asemeni cititului în stele. Va veni sau nu evacuarea? căci luptele 5 se dau acum în Carpaţi, la optzeci de kilometri depărtare.
Războiul e, dealtfel, o ocupaţie nouă şi provoacă animaţie chiar în ţinuturile retrase, darămite aci. Cu umbrela la subsuoară, profesori bătrîni ies la ora patru la plimbare, renunţînd la somnul de după-amiază deci, io eveniment caracteristic, pentru ca să citească, afişat pe geamul cafenelei, comunicatul zilei. E redactat foarte sibilinic acest comunicat. „Lupte vii, bombardament intens'', „atacuri puternice în regiunea cutare". Niciodată un cuvînt despre înfrîngere sau retragere. Cei care ţin 15 minte ştiu că numai comparînd două comunicate poţi afla ceva.
„Pe înălţimile din pasul Rucărului au loc vii lupte de infanterie", spune un comunicat, copiat cu litere caligrafice, cu creionul, de patronul cafenelei, probabil. 20 Iar a doua zi, între alte puncte:
„Inamicul a atacat puternic poziţiile noastre de la sud de Dragoslavele".
Dacă ştii că între Rucăr şi sud de Dragoslavele sînt şapte-opt kilometri, atunci ştii şi cu cît s-au retras tru-25 pele noastre, de ieri pînă azi, iar dacă nu, crezi că nu s-a întîmplat nimic.
După-amiază, spre seară, centrul se animează, mai ales prin prezenţa femeilor, care ies la plimbare. Ofiţerii de la diverse depozite şi comandamente (e aci 30 cartierul corpului de armată) îşi lasă şi ei serviciul, ca nişte funcţionari conştiincioşi, către orele şase. Eşti tentat să crezi că şi pe front, la această oră, ofiţerii încuie sertarele, s£ spală pe mîini, îşi potrivesc figura şi ies din tranşee în oraş, fie invitaţi la o partidă de po-35 cker, fie la un rendez-vous cu etape simplificate, din cauza : vremurilor tulburi. în realitate, constat şi acum aceeaşi neputinţă a imaginaţiei de a realiza în abstract/Nu există decît o singură lume,- aceea a reprezentărilor.
. Nu putem avea în simţuri, şi deci în minte, decît 40 ora şi locul nostru. Restul îl înlocuim cu imagini false, convenţionale, care nu corespund la nimic, sînt cel
320
mult o simplă firmă provizorie. Nu poţi fi în două locuri deodată. Eu ştiam, cînd suportam bombardamentul de la Săsăuş, că, teoretic, e posibil ca altă lume, undeva departe, să petreacă, să iubească, să aibă ore de birou şi 5 de masă. Dar nu puteam realiza nici un moment al ei. Acum, dimpotrivă, sînt aci, în această lume, iar aceea a frontului e un vag musafir abstract, nelocalizat în spaţiu şi mai ales în afară de noţiunea timpului. îmi zic: poate că la ora asta Orişan suportă un bombardament io la fel cu cel de la Bărcut. Dar este o simplă ipoteză teoretică, vezi bine, goală de orice emoţie, de durata oricărui sentiment, de culoarea oricărei reprezentări, de irevocabilul întîmplării reale.
Sînt privit — aşa cum umblu cu alţi camarazi, cu 15 mîna bandajată — cu destulă curiozitate. Nu-mi displace ; senzaţia reală că sînt privit îmi pare ca un fel de gîdilătură, de îndurat oarecum, dar în cele din urmă insuportabilă.
—	Rămîi aici, mă îndeamnă camaradul meu. Vine 20 generalul A.
—	De unde ştii?
—	Vine cu automobilul... Ştiu de la prefectură. Uite pe fostul primar, Vasu... pe avocatul ăla bătrîn... toţi îl aşteaptă... Primarul, un medic excelent, care are
25 darul de a fi în tot locul, e acum şi el lîngă grădina publică, aşteptînd cu toată lumea miracolul. S-a răspîndit vestea că „generalul" va trece spre front.
—	Parcă se spunea că l-a otrăvit, că i-au turnat spionii nemţi, printr-o ordonanţă cumpărată, otravă în
30 cafea?
Surîdeam amîndoi, căci cunoşteam legenda. Comandant de armată în Dobrogea, generalul A. a oprit cîtva timp în loc înaintarea inamicului. Şi e atîta sete de idolatrie, sînt atîtea disponibilităţi de nădejde în 35 poporul acesta, care se simte mereu aruncat de pe scara înaltă a istoriei, încît figura generalului a şi devenit legendară.
Eu ştiu însă că salvare, pentru moment, nu mai e. Şi cu toate astea, cînd pe strada principală apare lîngă to grădina publică automobilul mare, deschis, stropit tot de noroi, peste vopseaua de culoarea nisipului, am acelaşi
321
fior ca toată lumea de aci. Stă în fund, alături de alt general, tot în mantaua cenuşie care nu indică nici o distincţie, cu capul lui de mucenic cu cioc imperial, cu privirea obosită, care nu se opreşte asupra nimănui.
5 Ştiu ce-ar vrea toată lumea... şi cu ea, însumi eu... Cu mintea lui, încăpută acolo sub chipiu, să înlocuiască tunurile, mitralierele, să redea curaj soldaţilor, să răstoarne situaţia ca o prezenţă supranaturală. Comunicatul de mîine seară să anunţe, de pildă:
10 „în regiunea Dragoslavele, lupta îndîrjită s-a terminat prin înfrîngerea duşmanului. Un regiment de infanterie a căzut în spatele inamicului ocupînd Cheile Dîmbovicioarei şi şoseaua Giuvala. Am făcut 25 mii de prizonieri, am luat patru tunuri de cîmp şi un bogat 15 material de război. Urmărirea inamicului contiriuş şi diverse unităţi mici care au căutat să-şi facă loc prin munţi, peste vechea frontieră, sînt treptat capturate.“ Nădejdea, cu atît mai emoţionantă, cu cît toţi au conştiinţa miracolului, a căscat ochii tuturor celor de pe 20 trotuar, iar ofiţerii fac front ca unui prinţ. Mulţimea asta nu vrea decît să despacheteze bagajele făcute pentru refugiu, să puie mîine seară drapele tricolore la balcoane şi să se agaţe de roţile automobilului, urlîndu-şi frenezia de recunoştinţă pentru salvator.
25 Maşina s-a oprit o clipă, ofiţerul cu mustaţa mică, de lîngă şofer, a întrebat ceva pe sergentul de stradă (întrebare la care au răspuns laolaltă, cu bunăvoinţă grabnică, cinci-şase inşi, care se găseau acolo), dar în tot timpul generalul a avut o absenţă preocupată, de 30 medic chemat, în sfîrşit, de familia disperată, la căpă-tîiul bolnavului a cărui operaţie încercată de alţii n-a reuşit.
A venit şi Orişan, rănit la mîna dreaptă de o schijă de obuz. Camaradul din rezerva în care sînt eu a ple-35 cat în familie şi acum sînt cîteva zile cu Orişan. între noi e o prietenie definitivă ca viaţa şi ca moartea. Şi totuşi încerc un sentiment ciudat. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viaţa lui de familie. îl cunosc cum nu l-a cunoscut nici mama lui — căci numai acolo, 40 în faţa morţii şi a cerului înalt, poţi cunoaşte oamenii — dar nu ştiu absolut nimic despre el. Şi nici despre nici un
322
alt camarad al meu. Acum îmi dau seama cît de puţin am vorbit eu şi camarazii mei Se front despre viaţa noastră anterioară. Parcă sîntem în „Legiunea străină", în fiecare noapte îl aud însă pe Orişan, culcat în patul 5 alb, lungit pe spate ca un mort (aşa cum se deprind să doarmă soldaţii din cauza repaosurilor scurte în marşuri), urlînd în somn de groază, deznădăjduit ca un cîine: „Mamă!... mamă!..."
Peste cîteva zile, în comunicatul oficial e totuşi o io floare de bucurie. Trupele noastre au luat Muntele Roşu, făcînd prizonieri, capturînd mitraliere şi material. Ştim că pe acolo s-a retras regimentul nostru. îi arăt lui Orişan bănuiala că nu poate să fie străină de Corabu asemenea ispravă. El surîde, cu îndoială. Peste 15 alte cîteva zile însă, un rănit, abia sosit, îmi întăreşte presupunerea. Dorind să se distingă neapărat, dornic de înaintare, cu ambiţie de general napoleonian, şi simţind mai ales că ar putea muri, inutil, căpitan, a comunicat diviziei că dacă i se dă comanda unui batalion, e gata 20 să cucerească Muntele Roşu. După oarecare codeală, oferta a fost acceptată şi căpitanul Corabu a izbutit să dea acea. floare comunicatului nostru. Dar i s-a luat imediat comanda... împrumutată. A doua zi însă, muntele a fost din nou pierdut... Acum căpitanul Corabu a 25 primit... ordin să-l cucerească iarăşi. Mă întreb, cu gîndul prelungit, melancolic, ce ar însemna pentru armata noastră să i se dea acestui ofiţer o comandă mai importantă.
Cînd Orişan e mai bine, ieşim să mîncăm la un birt 30 din oraş, unde cunoaştem două doamne tinere foarte frumoase şi distinse, care ne arată foarte mult interes, dar ne cer să evităm pe unchiul lor, un domn bătrîn cu nas aprig şi mustaţa mare. Le-ar certa rău dacă le-ar vedea stînd de vorbă cu cineva. Ne fixăm un rendez-35 vous cu ele şi plecăm repede, căci ni se spune că la spitalul din G. a fost adus Nicolae Zamfir, grav rănit. Ne duce cu maşina Iorgu, bărbatul Anişoar ei, care e „voluntar" la corpul de armată. Printr-un ordin al Ministerului de Război gradele inferioare, dacă au avere, sînt 40 scutite de front. (Li se cere numai să puie un automobil la dispoziţie cartierului, iar ei, ataşaţi pe lîngă automo-
323
bil, capătă numele de „voluntari“.) Pentru ofiţeri însă acest lucru nu e admis şi deci formula de rămînere trebuie să fie alta, sau altele.
Spitalul tip „Regele Carol 1“ e în marginea şoselei 5 şi are în faţă o grădină de flori, cultivată de medicul-şef, un burlac filozof în felul lui, depărtat de oameni, care-i vindecă pe toţi, cu condiţia să-l lase în pace, în singurătatea lui din mijlocul cîmpului.
Nicolae Zamfir e într-un pat de fier alb, cu capul 10 bandajat şi acoperit cu pătura pînă la gît. Nu-i vine să creadă parcă, văzîndu-ne, şi, deşi trebuie să aibă febră, zîmbeşte. Nu poate vorbi, nici nu poate încă fuma ţigările pe care le-am adus, iar cele două sticle de vin înfundat vor rămîne multă vreme nedestupate, dar îşi plim-15 bă privirea după gesturile noastre şi surîde cu ochii, cinstit şi sfios ca un cîine al pămîntului.
—	Eşti rănit rău, la cap, Zamfire? '
Clatină din cap negînd şi pe urmă ridică uşor cuvertura şi ne arată picioarele bandajate ca nişte copii 20 înfăşaţi. Unul e retezat de sub genunchi, celălalt de la jumătatea coapsei. Zîmbeşte cald.
Cred că am devenit palid ca un mort şi mă clatin. Orişan a încremenit şi el. Nicolae Zamfir, cu pătura ridicată, surîde mereu, absent şi bun, ca o icoană care 25 nu ştie cît a fost de sluţită de suliţe.
1	N-avem ce mai spune... Tăcem aşa îndelung şi pe
urmă plecăm, sub pretext că nu trebuie să-l obosim.
Pe drum Orişan mă întreabă cu gînd inspirat:
—	Te mai gîndeşti la revoluţie?
30	— Nu, ca stareţul Zossima al lui Dostoievski, mă
închin, şi eu, în faţa „nenorocirii care va veni“.
★
Plecarea mea la Bucureşti este inevitabilă. Parcă se apropie un examen dezagreabil. Am scris nevestei mele că sîmbătă seara sosesc. Trenul nu s-a oprit la peron, 35 ci în cîmp, pe o linie de garaj; gara e în întuneric de frica zepelinurilor... Iar cînd vin pe Calea Victoriei goală, felinarele dau o lumină albăstruie asfaltului pustiu, de par acoperite cu zăbranic de doliu, iar casele de piatră
324
5
10
15
20
25
30
35
cenuşie. Nicăieri lumini aprinse. Impresia de cavou imens e copleşitoare.
M-a aşteptat cu o serie întreagă de demonstraţii, care altădată m-ar fi înnebunit de emoţie şi plăcere. Casa e toată luminată (cu storurile căptuşite bine, fireşte, ca să nu se vadă afară) ca pentru sărbătoarea de Paşti, masa e albă, sclipitoare de cristaluri şi flori, vinul rar. E o intenţie de supeu în doi, ca într-o „cameră separată" de restaurant de petreceri. îmi e imposibil să nu fac1 socoteala că aş putea avea toate acestea numai cu zece monede de aur şi încă fără obligaţia de a surîde.
Mă sărută cu exces, nu vrea să mă lase să mă dezbrac, îmi scoate ea însăşi mantaua...
Simt că un singur lucru m-ar fi ispitit aci... şi poate mi-ar fi iluminat indiferenţa. Patul mare alb, camera de baie cu majolică albă şi oglinzile aburitoare. Să am asta, murdar şi pătruns de frig, după un marş ca acel de la Bărcut, ar fi în mine o dospire de recunoştinţă şi voie bună, care s-ar revărsa poate şi asupra acestei femei. Dar la spital făceam baie în fiecare zi, iar rufăria de pe mine e curată.
— Mama (nu spunea niciodată: mama, pur şi simplu) nu mi-a spus nimic că eşti rănit (e grav? ah... Dumnezeule!). Vezi, asta nu înţeleg, frate, să fie supărată pe mine, dar chiar dacă nu vorbim... putea să-mi trimită vorbă prin cineva... Te-a durut rău?... Mă întreb, fără să-mi pot reţine surîsul dinăuntru, ironic: „Ar fi murit de durere femeia asta, dacă aş fi fost ucis?"
Parcă nu ştie ce poteci de moarte am în suflet, şi tăcerea mea o face să vorbească încontinuu, ca un orator care nu mai poate încheia, şi se avîntă inutil, după asociaţia întîmplătoare a frazelor. îmi taie, cu prea multe gesturi, friptura în farfurie. Şi cum se cunoaşte că a îmbătrînit. Nu simte că, aşa, destul de trupeşă cum a devenit, nu mai prind anumite graţii. Dealtfel, tot armamentul ei cuceritor e parcă demodat şi nefolositor, ca acele tranşee puerile din munţii graniţei.
Evit cît mai mult dormitorul, deşi albul de olandă al cearşafurilor tot mă cheamă. O clipă, căldura trupului
1 în ediţia 1955, greşeală de tipar: „să-mi fac“ (n.ed.).
325
40 ei molatic lingă al meu îmi toropeşte trupul şi îmi activează gîndurile, dar pe o masă joasă e o fotografie mare, a mea. A pus-o acum, sau e de mult acolo? ridiculă, condamnată infam să asiste la frămîntarea trupurilor lor, cînd eu eram la Cohalm?...
5 Şi totuşi îmi trece prin minte, ca un nour de întrebare... Dar dacă nu e adevărat că mă înşală? dacă din nou am acceptat o serie greşită de asociaţii?
Dacă e o simplă coincidenţă, ca, de pildă, atunci cînd am întîlnit pe colonel, ca atîtea în viaţă?
10 Dar nu, sînt obosit şi mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată.
Cum sînt culcat pe spate, cum sînt fără chef, ea are inspiraţia nefericită să facă singură demersurile îmbrăţişării... Prin cămăşuţa fină, aşa cum stă în genuVichi, 15 aplecată deasupra mea, sînii îi atîrnă ca două pungi şi pîntecul a început parcă să se îngroaşe. Chiar după ce m-am însurat, prietenii mă îmbiau la petreceri cu cocote, dar şi cînd izbuteau să mă convingă, şi oricît erau de frumoase, aveam impresia că mă culc cu manechine de 20 cîrpă, fără acea căldură tainică animală, care, cînd ţi-e scumpă, te înduioşează şi te deznădăjduieşte în nebunia unei totale îmbrăţişări. Nevasta mea e albă şi cu preziceri de grăsime, iar eu aş vrea în clipa asta să simt pe pieptul meu genunchi mici ca merele şi să descopăr 25 colţuri noi într-un trup de ţigăncuşă subţire şi cu muşchi nervoşi. Aş putea-o avea cu alte zece monede de aur şi fără obositoare obligaţii de a minţi tandru.
★
A doua zi a fost năvală de cunoscuţi... Fraze^oale de conţinut,- stupidităţi fără legături de rudenie cu 30 realitatea.
în corespondenţă am dat şi peste o scrisoare anonimă...
„Domnule, pe cînd d-ta lupţi pentru patrie(?) nevasta d-tale te înşală ca o tîrfă cu un individ Grigo-35 riade, care e la cenzură, vezi bine.
îi poţi găsi oricînd între 6—8 în strada Rozelor opt bis, unde merge la el. Căci poate că acum n-o avea neruşinarea să-l aducă tot la d-ta acasă/'
326
5
10
15
20
25
30
35
Ce n-aş fi dat altă dată pentru ca să ana certitudinea că mă înşală. Cum aşteptam la pîndă, cu fruntea arsă şi pumnii crispaţi!
Acum, cînd vine, îi arăt scrisoarea zîmbind. Un moment devine palidă, mă examinează alarmată şi bănuitoare, însă cînd mă vede liniştit, socoate că nu cred.
—	E o murdărie... Ştii că toţi ne invidiază. Ah, lumea asta rea... Uite ce calomnii mai născoceşte. Dacă ar fi să te iei după toţi... Poftim, să fi fost tu mai bănuitor acum... Ah, mi-e o silă de oameni... Numai poţi ieşi... Fireşte, am fost de cîteva ori în oraş, nu singură: cu Anişoara, cu Iorgu, şi a venit cu noi şi Grigoriade. Am fost la teatru şi pe urmă la restaurant. Ah, şi din-tr-atîta...
Vorbeşte mult, platitudini încălecate, asociate la întîmplare, şi zîmbetul meu binevoitor o încurajează...
—	Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărţi ?
Parcă i-a despicat cineva ţeasta în două.
Altă avalanşă de întrebări gemute, de protestări scîncite.
Mă gîndesc halucinat că aş fi putut ucide pentru femeia asta... că aş fi fost închis din cauza ei, pentru crimă:
„—Vezi, aia blondă de colo...? nu... ailaltă mai grasă puţin, de la masa cu cei doi domni şi două doamne...
—	Ei?
—	E nevasta lui Gheorghidiu... Nu-ţi mai aduci aminte...?
—	A... pentru asta? Ce-a găsit la ea, dragă? să ucidă pentru ea... nu mai putea găsi alta la fel?“
A doua zi m-am mutat la hotel pentru săptămîna pe care aveam s-o mai petrec în permisie. I-am dăruit nevesti-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Cîmpu-lung şi m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanţa. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.
NOTE §1 VARIANTE
t
Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de răzbii a apărut pentru prima dată în 1930 (două volume) la Editura Cultura naţională (voi. I, 307 p.; voi. II, 213 p.). în timpul vieţii autorului, romanul a cunoscut următoarele reeditări: la Cultura naţională (1931), la Editura Contemporană [1942], la Fundaţia regală pentru literatură şi artă (1946) şi la Editura de stat pentru literatură şi artă (1955).
Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război se difuzase la începutul lunii noiembrie 1930.1 Cu promptitudine tinerească, Cicerone Theodorescu lua un interviu 1 2 lui Al. Rosetti, începutul privind romanul recent apărut. Dincclo de întrebări se simte adeziunea poetului, care împărtăşea bucuria succesului confratelui:
„ — Frumoasă vitrina cărţii lui Camil Petrescu (eram în faţa librăriei Alcalay. In vitrină: Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război).
—	Ştii, a avut un succes formidabil. Se vinde ...
—	Auzeam pe cineva zicînd că nici un frizer pensionar şi nici o fostă manichiureză n-a existat printre cumpărători ...
—	Ei, fireşte!
1	în Facla, an. IX, nr. 381, 27 octombrie 1930, p. 3, apare un fragment din cap. Întîmplări din Valea Oltului, sub titlul Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război (voi. II, p. 68 — 76 din ed. 1930). La sfîrşit, redacţia inserează precizarea „Fragment din romanul de mai sus, la 8 noiembrie în -librării“. Rampa în numărul din 10 noiembrie anunţă: „Azi în toate librăriile Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, roman de d-1 Camil Petrescu“. Sub anunţ sînt enumerate titlurile capitolelor ambelor volume.
2	Pro şi contra. De vorbă cu d-l Al. Rosetti, în Facla, an. IX, nr. 384, din 17 noiembrie 1930, p. 2.
331
—	Vreau să, spun că e succesul unei cărţi scrisă pentru intelectuali a unui militant — atîta vreme — pentru intelectualitate.
—	E un lucru pe care-1 merită din plin Camil Petrescu. Da, ostenelile lui capătă astăzi, eu cred că şi din partea adversarilor răutăcioşi, o satisfacţie întreagă, aceea ce i se cuvenea ... Văd, dealtminteri — crede-mă, nu-ţi vorbesc ca editor! — că interesează pe toată lumea. Doamne fereşte, mai ştii: devine «popular », bineînţeles atît cît se poate vorbi de popular cînd cartea se cumpără atît de prost."
Cum s-a născut Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de răzbci ? întrebării i-a răspuns, la diferite intervale, însuşi Camil Petrescu, dar la aceasta se adaugă şi cîteva date preţioase existente în mărturii ale contemporanilor. Sub titlul Succesul, Ioan Massoff publică în Rampa din 4 decembrie 1930 un scurt dialog, în care Camil Petrescu încearcă să delimiteze faptul strict biografic sau viaţa cotidiană de meandrele ficţiunii. Iată acum textul integral al interviului:
„ — Ai prevăzut succesul romanului ? l-am întrebat ieri pe autor.
—	Drept să-ţi spun, nu l-am prevăzut. Obişnuit cu atîtea dificultăţi, cu atîtea piedici şi rezistenţe din toate părţile, îi aşteptam cu îndoială apariţia şi nici măcar asigurările prietenilor şi editorului nu prea aveau darul să mă liniştească.
—	Acum cred că te-ai liniştit!
—	N-aş putea spune. Nu sunt încă edificat asupra faptului dacă e un succes efectiv, durabil. O carte ca asta se scrie foarte greu, îţi cere un material strîns, în ani de zile, eforturi extenuante, trudă supraomenească şi care sunt departe, de a fi răsplătite materialiceşte.
Dacă în răstimpul cît am scris-o aş fi fost dactilograf la vreun minister, poate aş fi cîştigat mai mult.
Editorul a pus sub tipar o a doua ediţie, aşa că nu ştiu de aci încolo ce profituri voi avea.
—	Desigur că romanul are « cheie »: Gheorghidiu eşti dumneata; dar cine e eroina, cine e unchiul? dar Lumînăraru?
—	Te înşeli, Gheorghidiu nu sunt eu; dealtfel, n-am fost niciodată însurat. Romanul nu are nici o cheie, dar aproape toate gesturile, dacă vrei şi cele mai multe incidente, sunt culese din mediul în care am trăit şi asta duce la confuzii între cunoscuţi şi prieteni. Toate incidentele sunt aproape autentice, dar sunt altfel organizate decît au fost în realitate. Eroii mei nu sunt fotografii după natură. Structura sufletească a fiecăruia este o rezultantă a structurilor sufleteşti a mai multor persoane; nu spun că eu m-am exclus.
Partea a doua a romanului însă îşi are autenticitatea ei. Sunt lucruri riguros autentice, redate aş putea spune cronologic, în aşa măsură, îneît
332
am lăsat la o parte incidente care ar fi interesat foarte mult, din a doua parte a campaniei, aceasta tocmai ca să nu alterez desfăşurarea lor.
—	Care crezi că a plăcut mai mult: Ultima noapte de dragoste sau Întîia noapte de război?
—	Mi-este imposibil să-mi dau seama de. acest lucru. Părerile sunt extrem de împărţite. Unii s-au pasionat pentru primul volum, al mean-drelor geloziei, alţii, numai pentru cel de-al doilea.
Bărbaţii care nu au cunoscut niciodată sentimentul geloziei se pare că nu acceptă partea întîi şi se pasionează pentru cea de a doua.“
La mai bine de un deceniu, cu prilejul unei conferinţe ţinută la Ateneul Român (15 mai 1943), Camil Petrescu, relata, cu anumită parcimonie, cîteva întîmplări legate de elaborarea romanului, preferind să împărtăşească auditorului unele amănunte privind relaţia autor-editor, din care putem reţine, între altele, şi febrilitatea scrisului:
„ In ceea ce mă priveşte, scriu romane într-o primă fază, care este aştern nută în fuga condeiului pe hîrtie, şi fiindcă suntem aci şi ocolind unele indiscreţiuni să vă povestesc cum am scris Ultima noapte de dragoste, prima (sic!) noapte de război, pentru a încheiş, o abstracţie prelungită cu un fapt concret.
Din motive care rămîn numai pentru mine, aveam nevoie în anul 1929 de bani şi atunci m-am adresat celui mai luminat dintre editorii noştri, profesorul Al. Rosetti, care pe vremea aceea dirija Editura Cultura naţională. I-am spus că vreau să scriu un volum de nuvele. Ideea l-a îneîntat, dar am spus că am nevoie cît mai repede să scriu. Mi-a explicat că este ceea ce vrea, deoarece fiind la începutul lui martie ar fi vrut ceva pentru mai. M-a întrebat care ar fi prima nuvelă, pentru a-i da titlul volumului. Mă gîndeam adesea că prima nuvelă s-ar petrece în preziua declarării războiului şi în noaptea declarării războiului şi atunci i-am dat acest titlu care a rămas. Ne-am înţeles, prin urmare, va apare un volum de nuvele. Am dat amănunte despre alte nuvele care ar fi putut apare acolo. Am scris în 15 zile prima nuvelă, dar n-a fost nuvelă fiindcă s-a întins atît îneît a luat 150 pagini. M-am dus la profesor şi i-am explicat marea încurcătură. A fost de părerea mea de a-i mai pune încă 70 de pagini şi să-l fac roman de 220 pagini.
Intr-adevăr, s-a tipărit textul şi aş putea să adaug, şi aceasta ar fi interesant ca trăsătură psihologică, faptul pentru mine esenţial că nu pot lucra decît asupra corecturii. Prima versiune este un pretext, numai ceea ce e tipărit are o realitate pe care pe urmă se poate ataşa toată nuanţa pe care vreau s-o dau. într-un anumit sens aş putea compara această primă versiune, această tehnică a unei versiuni iniţiale, cu acea tehnică cu care
333
se pescuiesc stridiile în Bretania. Se aruncă în lacul respectiv, de pe malurile: oceanului, crăci de copaci care după cîtva timp sînt încărcate cu stridii şi scoase aşa afară. Acesta ar fi rodul primei versiuni, care este făcută cu foarte multă neglijenţă, care reprezintă traiectoria cărţii, din ea urmînd să se ramifice incidentele care formează substanţa cărţii.
Am venit peste cîtva timp la domnul profesor Rosetti cu cele două sute de pagini şi era încîntat că le-am dat la timp să le citească şi a fixat data apariţiei cărţii. Mi-a venit încă o corectură şi l-am anunţat că vreau să pun încă 45 de pagini explicîndu-i că abia acum personagiile îmi apar neîntregi; dacă le privesc de-aproape, cum vă spuneam că privesc orice realităţi psihologice, luerurile par mai profunde decît dacă nu le priveşti. Personagiile apăreau cu necesităţile complectării. Am dat de data aceasta 300 de pagini şi profesorul Rosetti mi-a condiţionat să nu mai adaug nimic, fiindcă am produs o adevărată exasperare la tipografie. Aş putea spune că au fost şi alte corecturi. Cred că romanul, cu adausurile venite la fiecare corectură, s-a încheiat la 560 de pagini, fiindcă am fost silit. Cred că l-aş fi continuat, dacă aş fi avut posibilităţi fizice, pînă astăzi, fiindcă nu văd de ce m-am oprit acolo/'1
Pe lingă scurtul istoric al avatarurilor de creaţie, din conferinţa menţionată se poate uşor deduce stilul capricios de lucru al scriitorului. Nu este singurul caz cînd versiunea iniţială (care, din păcate, nu s-a păstrat în nici q .arhivă) reprezintă o simplă eboşe, „un pretext incitant", cum spune însuşi Camil Petrescu.
în legătură cu aceste momente să vedem acum ce îşi aminteşte editorul menţionat, cu o caldă şi nedezminţită preţuire:
„Cunoşteam pe Camil Petrescu din scris, notează Al. Rossetti1 2, unul din marii şi statornicii săi prieteni. Reţinusem exprimarea sa vie si clară, originalitatea părerilor emise.
O	îiitîmplare ne-a reunit: căutam scriitori necunoscuţi, în vederea publicării lor la Editura Cultura naţională, reînfiinţată de curind (în 1930).
Ne-am întîlnit în minusculul local din pasajul Măcca, sediul editurii, într-o după-amiază de vară. Personalitatea lui Camil m-a sedus de la primele cuvinte schimbate. Venea la editură cu o nuvelă mai lungă, care a fost încorporată în naraţiunea Ultima noapte de dragoste, întîia ncapte de răzbci, roman în devenire, pe care a început să-l scrie imediat după întîlnirea noastră, adăugind, într-un cuvînt, refăcînd toată cartea la fiecare corectură. (Spunea că nu poate lua cunoştinţă de materia romanului decît sub forma imprimată:
1	Manuscriptum, an. II, nr. 2, 1972, p. 106 — 107.
2	Al. Rosetti, Note din Grecia. Diverse. Cartea albă, Editura Minerva, Biblioteca pentru toţi, 1973, p. 26.
334
atunci putea aprecia ponderea fiecărui pasaj şi îşi dădea seama de necesitatea de a muta unele fragmente, pentru a echilibra cartea.) Fireşte că toate aceste schimbări aduceau o mare perturbare în tipografie, şi întîrziau apariţia cărţii. Dar în cele din urmă,. aceste mici neînţelegeri îşi aveau farmecul lor [...]. Camil era înzestrat cu un mare talent de narator, care s-a manifestat începînd cu acest roman/*
Tot Al. Rosetti ne furnizează, în tableta Adio lui Camil Petrescu*-, un detaliu care priveşte titlul romanului înainte de a căpăta conturul * definitiv:
„în 1929 luase fiinţă Editura Cultura naţională. Căutam talente noi, scrieri neobişnuite. Ca prim gest editorial, publicasem versurile lui Ion Barbu. în primăvara anului 1930 l-am cunoscut pe Camil Petrescu: un tînăr blond, cu ochi pătrunzători şi mişcări repezi.
îşi propunea să scrie o nuvelă mai lungă cu subiect din războiul 1916 — 1918; ne-am înţeles imediât; mă fermecaseră vioiciunea inteligenţei sale, pasiunea stăpînită a naraţiunii orale.
în toamna aceluiaşi an apărea romanul în două volume Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, crescut din nuvela intitulată Fata ou obraz verde, la YMcan “
într-o lapidară evocare, la scurt timp după moartea lui Camil Petrescu, Al. Rosetti face şi o altă trimitere la Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război1 2:
„Ca copil, descoperise întîmplător peisajul de munte. Crescut în împrejurimile Bucureştilor, nu ştia nici poiana de munte, nici pădurea de brad, nici fagii uriaşi, nici florile cîmpului.
Pornit într-o excursie la Cîmpulung (Muscel) şi de acolo, pe şoseaua de munte, cu carul cu boi, copilul a înregistrat cu uimire peisajul alpin ce se desfăşoară în faţa ochilor călătorului pornit din văgăuna gării, cînd ridică treptele dealului, în drum spre munte.
Munţii albaştri, în zare, şi verzi, în planul apropiat, iar apoi vederea lor bucată cu bucată, prjn desfacerea în părţile ei componente a imaginii de ansamblu, l-au uimit şi l-au tulburat adînc prin masivitate. O uşoară ameţeală îl stăpînea, măsurînd cu ochii înălţimea coloşilor de stîncă şi de vegetaţie neagră care străjuiau zarea.
Această imagine a stăruit în străfundurile eului pînă cînd, la peste douăzeci de ani, a ieşit din nou la iveală, împrospătată: e descrisă în Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, atunci cînd eroul romanului par-
1	Idem, p. 154.
2	Idem, p. 157-158.
335
curge acelaşi drum, în împrejurări dramatice, pe cîmpul de operaţii, ca sublocotenent într-o unitate de infanterie, în campania din 1916.
Aceste pagini au calităţi excepţionale: vedere lucidă a ansamblului, redare schematică a detaliului, repejune a trăsăturii caracteristice, sugestii vizuale şi olfactive."
In Cum a scris Camil Petrescu romanul „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război“ 1, Mihai Ilovici, după o introducere cu referiri la Jocul ielelor, Supleţe tari, Act veneiian şi Dantcn, incitat de amintirile aproximative ale lui Isaiia Răcăciuni şi mai ales de cele ale profesorului Al. Rosetti, pe care le-am reprodus, face o menţiune dubitativă:
■ „La început romanul, pare-se, a avut mai multe titluri, dintre care unul i era Prcces-verbal de dragoste, cum aminteşte Andrei Tudor într-o recenzie ! din revista Zodiac, condusă de I. Peltz (Mărţişor 1931, p. 45)."
In Marginalii la „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război“, Andrei Tudor încheie tranşant: „Experienţa elementară, fermă ca un corp în stare născîndă, din care s-a născut romanul Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război» Acesta din urmă, mai potrivit cu conţinutul şi mai ales cu felul de tratare al autorului. Un titlu conţinînd un rezumat de direcţie literară, arătînd o legală obiectivitate faţă de subiect, precisă şi stearpă ca un articol de cod."
înainte de a trece la principalele ecouri declanşate de roman la scurtă vreme după apariţie, să ne oprim la un articol-confesiune al lui Camil Baltazar, din care reiese că a fost printre puţinii cititori ai romanului în fază de manuscris. Incontestabil, cunoscînd reacţiile violente şi replicile caustice ale lui Camil Petrescu în faţa unor comentarii legate de opera sa, dacă cele relatate de poet nu corespundeau adevărului ar fi intervenit fără întîrziere. Cum acest fapt nu s a petrecut, să urmărim ce relatează Camil Baltazar1 2:
„Mi-a fost dăruită rara bucurie a fi printre cei dintîi care s-au împărtăşit de lectura primelor fragmente din cartea ce se cheamă puţin melodramatic şi totuşi cît de firesc: Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război.
Pe acea vreme romanul dens de astăzi era abia jalonat şi scriitorul său se clătina în incertitudinile şi îndoielile unor probleme fără dezlegare. La ce să ocolim faptele: la evul de început al acestui roman al lui Camil Petrescu a prezidat urîta şi ingrata Parce a autocriticei. Intelectualitatea
1	Argeş, an. II, nr. 4, aprilie 1967, p. 10.
2	Camil Baltazar, Scriitor şi cm, Editura Casa şcoalelor, 1946, p. 113-118.
336
de sursă nobilă a poetului şi dramaturgului Camil Petrescu isca şi ridica probleme de conştiinţă artistică acolo unde ar fi trebuit să augureze prezidiul selenar şi cald al creaţiei pure şi elementare.
Şi primul semn de prost augur al acestor tribulaţii interioare estetice se arăta sub forma rău sfătuitoare a unei îndoieli.
Camil Petrescu se îndoia.
Şi în acele zile drumurile noastre s-au încrucişat. [...’]
Înţelegînd frumuseţea şi semnificaţia pe care o reprezintă postulatul camaraderiei dintre inşii literari, mi-am luat ingratul şi totuşi fericitul rol al celui ce trebuie să slujească drept îndemn şi stimulent. [...} Scriam în Tiparniţa literară1 după lectura unui singur mare fragment al cărţii: « ...este o carte vie şi substanţială a războiului nud. Ea vrea să fie profesia de credinţă a unei sincerităţi care merge pînă la o totală despuiere a eroului principal, în aşa măsură că goliciunea aceasta trebuie să ia sau aspectul trivial al platitudinii şi neruşinării, sau amploarea epică a unei depăşiri de sine care este egală cu o înălţare cum numai cărţile de întindere şi respiraţie au reuşit să aibă ».“
Ca şi versurile din Ciclul morţii, romanul lui Camil Petrescu s-a născut, în mare măsură, din experienţa traumatizantă a războiului. Era., prin urmare, firesc, aşa cum am văzut şi în răspunsurile date lui I. Massoff, ca scriitorul să fie chestionat cu privire la transferul propriilor trăiri în plan epic. Aşa, de pildă, într-un alt interviu luat de Jack Beraru1 2, răspundea : „ J urnalul meu de război l-am atribuit lui Ştefan Gheorghidiu şi formează volumul al doilea din roman, versiune cu mici schimbări de nume, dar, în ce privesc (sic!) faptele, autentică (pe cînd partea I-a a romanului e în întregime ficţiune, în afară, dacă vrei, de descrierea mediului universitar).“
Curiozităţii juvenile a lui Al. Robot3, Camil Petrescu îi replica generos: „în romanul meu Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de râzbci înfăţişez cu multe amănunte pe un căpitan mort pe cîmpul de luptă, real şi acesta, şi căruia nu i-am schimbat numele decît cu o consonantă. Un nepot de-al căpitanului, tînăr ofiţer, mi-a citit romanul, şi-a recunoscut unchiul, a venit pe la mine şi astăzi suntem cei mai buni prieteni.“
1 Camil Petrescu, în Tiparniţa literară, an. II, nr. 6 —10, 1930, p.15 — 16.
2	Cu Camil Petrescu despre el si despre alţii, în Rampa, an. XVI, nr. 4119, 12 octombrie 1931, p. 2.
3	Faţâ-n faţă cu ercul meu, în Rampa, an. XVII, nr, 4484, 24 decembrie 1932, p. 6.
337
Maria Manciulea, tînăra temerară care a trecut apele învolburate ale Oltului în fruntea unei mici unităţi militare, este şi ea un personaj real:
„Maria Manciulea — consemnează Tuliu Racotă 1 — rămîne «eroina de la Olt », cum au numit-o ostaşii în fruntea cărora a trecut Oltul în noaptea de 1 spre 2 septembrie 1916 şi cum îi spunea Camil Petrescu în romanul Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Am avut prilejul să aud fragmente impresionante din viaţa eroinei, cu ocazia unor simpozioane organizate împreună. Ele stau la baza acestui articol, care sper să ajute la cunoaşterea vieţii alesei fiice a Ţării Oltului şi a elementelor care au intrat în capitolul Întîmplări pe apa Oltului din romanul camilpetrescian.
Maria Manciulea s-a născut la 25 ianuarie 1894 în comuna Părău, în casa cu nr. 227, fiind cea de a treia fiică a ţăranilor Maxim şi Maria Manciulea. Părăul se găseşte în apropierea Făgăraşului şi istoriceşte face parte din cunoscuta [Ţară a Oltului]. Margareta, fiica cea mai mare a lui Maxim Manciulea, trece Carpaţii şi se stabileşte la Constanţa. După ce a terminat primele două clase primare, şi Maria Manciulea a trecut Carpaţii şi Dunărea. A stat în oraşul de pe malul mării pînă în 1915, cînd a fost chemată acasă de o mamă ajunsă văduvă. Mare i-a fost bucuria cînd, la sfîrşitul lunii august a anului 1916, a văzut că unitatea inamică se retrage din Părău şi trece pe malul drept al Oltului sub presiunea armatei române.
La retragere, inamicul a ridicat vitele din sat şi a distrus podurile, cel din beton de peste Olt, la Hălmeag, şi cel de lemn din capul satului Părău. Cunoscînd limba maghiară, Maria Manciulea şi Lucreţia Canja, o prietenă şi vecină a ei, au stat de vorbă cu soldaţii care, din ordin, distrugeau podurile şi au trecut de mai multe ori la Hălmeag, prin apa 01tului> spre a afla unde pasc vitele ridicate din Părău de armata aflată în retragere şi a aduce acasă cel puţin pe cele ale părinţilor lor. Săteanul Petrea Axinte a observat că Maria Manciulea, care nu lua în seamă iubirea-i înfocată, şi L. Canja au stat de vorbă cu soldaţii din armata inamică; a auzit ori poate le-a văzut că au trecut Oltul după retragerea acesteia pe malul drept şi ocuparea satului Părău de către armata română, respectiv de către Regimentul 22 Dîmboviţa, fapte petrecute spre sfîrşitul lui august 1916, şi, ros de gelozie, le-a pîrît autorităţii militare române că fac spionaj în folosul duşmanului. Flăcăul acesta, un ţăran « mustăcios şi uscat la faţă ca un mucenic » şi cu vorbă rară, cum apare şi în romanul Ultima noapte..., era de curînd întors de pe frontul galiţian din pricina unei boli (care îi aduce moartea prin 1920).
1 Tuliu Racotă, Maria Manciulea, o eroină a istoriei şi literaturii noastre, în Argeş, an. III, nr. 10, octombrie 1968, p. 7.
338
Din ordinul lt. colonelului Dumitru Băltăreţu, comandantul Reg. 22 Dîmboviţa,1 sublocotenentul Camil Petrescu a făcut o cercetare. Casa Măriei Manciulea răsuna de veselie. Nu lipsea nici vinul ( «vin de mere »), procurat de surorile Manciulea, Maria şi Victoria, nici puii fripţi aduşi de Lucreţia Canja. Camil Petrescu a fost invitat să ia loc la masa pusă de « bucuria că au venit românii noştrii». Dar acesta a ştiut « una şi bună »: să facă cercetarea. A plecat în cele din urmă convins că are de-a face cu nişte ţărănci expansive şi străine de orice spionaj, ceea ce l-a nemulţumit pe colonel. S-au prezentat apoi un sergent şi nişte soldaţi din plutonul lui Camil Petrescu. Aceştia le-au arestat. In momentul plecării spre rîpele- de sus ale satului, unde era Reg. 22 Dîmboviţa, Maria Manciulea a voit să-i dea Măriei ghetele, căci aceasta era desculţă. Sergentul a spus că nu mai e necesar. Tinerele ţărănci au cunoscut acum şi groaza. Biata mamă a leşinat. Viitorul scriitor va consemna starea sufletească a acestora: << Femeile sînt sfîrşite de groază. Din tot cheful de după-amiază a ieşit un mormînt..»
Toate acestea au avut loc în 30 august. Cînd Maria Manciulea, Victoria Oană şi Lucreţia Canja au ajuns la postul de comandă al regimentului, lt. colonelul D. Băltăreţu era ocupat cu punerea unităţii în marş spre Olt. A avut totuşi timp să dea ordin ca cele trei arestate să fie executate. Dar ele scapă din plasa morţii. Camil Petrescu amînă executarea ordinului. Cele trei femei — în rcman numai dcuă — mărşăluiesc şi ele «în cămăşi, cu picioarele goale, cu cîte o broboadă pe umeri... păzite cu baionetele, prin ploaie » ca-n Ultima noapte...
Sînt trimise la comandantul brigăzii (a 6-a), care se găsea la Vad. Colonelul I. Lupescu, comandantul acesteia, şi-a dat seama că în faţa lui se găsesc trei ţărănci entuziaste, care doresc cu ardcare, ca toată populaţia românească din Transilvania, ca şi el, înfrîngerea duşmanului. Cum era şi firesc, le-a pus în libertate. Victoria Oană a luat-o repede spre Părău, căci o aşteptau copilaşii. Dar Maria Manciulea şi Lucreţia Canja, nemăritate, au mai rămas, voind să arate că pot fi folositoare armatei române nu numai ca informatoare, ci şi călăuzind-o dincolo de Olt, ele cunoscînd bine vadurile, malurile şi cursurile acestui rîu, precum şi locurile tinde inamicul avea executate lucrări genistice. Colonelul Lupescu a reţinut' informaţiile date de viitoarele eroine şi le-a spus: «Trecerea Oltului în fruntea ostaşilor înseamnă inamic, ploaie de foc ucigaş, înec. Poate trupurile voastre, rănite ori omorîte, vor fi înghiţite de valurile blestemate ale Oltului » Dar ele au stăruit să li se îngăduie să arate pînă la capăt cît de nedreaptă
1 Numele complet al acestui lt. colonel în Marele stat-major, România în războiul mondial 1919, p. 8 (nota T.R.).
339
este acuzaţia ce li s-a adus. La insistenţele Măriei Manciulea, colonelul, ca suprem argument, a invocat situaţia mamei acesteia: văduvă, săracă, o fată la Constanţa, o fată cu soţul pe front, o fată — sprijinul ei — vrea să treacă Oltul... A răspuns că mama ei îi va da voie să fie călăuză armatei române. O căruţă militară a adus-o în Vad, la comandantul brigăzii, pe Maria Manciulea, care, impresionat de vorbele şi lacrimile Măriei, îi îngăduie plecarea. Mişcat de tăria văduvei sărace, colonelul Lupescu i-a dat acesteia — nu viitoarei eroine, cum e în Ultima noapte... — o mie de lei (sumă foarte mare atunci!) şi o pereche de bocanci. Viitoarelor eroine le-a dat cîte o manta ostăşească şi cîte o pereche de bocanci.
In seara de 1 septembrie, Maria Manciulea şi L. Canja «au pornit peste păduri» şi au ajuns la Veneţia-de-Jos, care are vecine, pe malul celălalt al Oltului, Crihalma şi Hălmeagul. între aceste ultime două comune e un interval de 8—9 km. El trebuia străpuns în trei locuri de armata noastră prin Reg. 22 Inf., Reg. 30 Inf. (numit şi « 30 Muscel»), care formau brigada a 6-a, şi batalionul III din Reg. 28 Inf.1 Const. Kiriţescu, autorul unei foarte bune Istorii a participării României la primul război mondial, singurul care s-a străduit să nu uite eroismul Măriei Manciulea, a afirmat, fără a indica documentul respectiv, că aceasta a trecut Oltul în direcţia Hălmeag. Dacă aceasta e adevărat, eroinele noastre au fost călăuze pentru batalioanele III din Reg. 28 Inf.1 2 Amintindu-i aceasta, Maria Manciulea a protestat vehement şi mi-a spus de mai multe ori: « Am trecut Oltul, însoţită de L. Canja, în fruntea Reg. 30 Inf. pe direcţia Veneţia-de-Jos — Crihalma ». Spre acest regiment ne duc şi informaţiile date de L. Canja în diferite împrejurări.
Eroinele, brevetele conferite acestora, odată cu Virtutea militară de război, şi istoria nescrisă a comunei Părău ne dau o imagine suficient de precisă cu privire la însăşi trecerea Oltului. în noaptea de 1 septembrie 1916, tinerele noastre au condus unitatea prin cele mai ascunse locuri pînă pe malul sting al Oltului, în « hotarul » numit « unghiul fagului» şi situat pe direcţia Veneţia-de-Jos—Crihalma. Acolo au încurajat pe ofiţerii şi ostaşii care se uitau cu teamă la valurile de la picioarele lor, au intrat primele în apă şi au format lanţuri de militari pentru trecere. Au smuls din valuri pe cei răniţi de focul inamic, apoi au condus militarii români pînă în flancul unităţii inamice, contribuind astfel la reuşita atacului.
1	G.A. Dabija, Armata română în războiul mondial 1916 — 1918, f.a., p. 170, şi Blădescu Radu, Războiul mondial, operaţiunile din 1916, I, 1933, p. 62 (nola T.R.).
2	C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916 — 1918, I, f.a., p. 149 (nota T.R.).
340
Pentru eroismul lor au fost lăudate şi date ca exemplu de curaj şi de slujire a neamului şi ţării, pe divizie, prin « ordin de zi». De acum, drumurile eroinelor se vor despărţi. îmbolnăvindu-se grav, o ambulanţă militară a dus-o pe Maria Manciulea la un spital miliar din Bucureşti. Acolo, după însănătoşire, i s-a dat din «înaltă » mînă şi în cadru festiv medalia Virtutea militară de război cl. a Il-a şi brevetul 181/1916, în baza « înaltului Decret nr. 306 din noiembrie 1916 », «pentru că s-a oferit să servească de călăuză unui regiment de infanterie, care avea misiunea să atace inamicul ce se găsea pe malul opus al Oltului, a intrat cu primii ostaşi în apă şi i-a condus cu cel mai desăvîrşit curaj prin ploaia de gloanţe, contribuind astfel la reuşita atacului».
în timp ce spitalul se găsea evacuat la Iaşi, cînd oştirea noastră şi populaţia civilă cunoştea înfiorătoarele ravagii ale tifosului exantematic, Maria Manciulea, ajunsă soră, a dat noi dovezi de eroism avînd o deosebită stăpînire de sine, o voinţă impresionantă şi o răbdare neistovită. Era pentru toţi o imagine a trudei binefăcătoare.
Multe din elementele apărute după istorica trecere a Oltului şi consemnate în Ultima ncapte... au fost, într-adevăr, auzite de Camil Petrescu din gura eroinei în grădina Copoului din Iaşi."
Deosebit de însemnată este prefaţa scriitorului (Cuvînt după un sfert de veac) la reeditarea romanului în 1955. Pentru valoarea de confesiune lucidă, legată de geneza cărţii, reproducem textul in extenso :
„Aşadar, se împlinesc anul acesta douăzeci şi cinci de ani de la apariţia romanului de faţă.
în vremea cînd legam pe pagini această carte şi ne gîndeam la viitor, un asemenea număr de ani, bănuit şi rostit despre noi înşine, avea în el ceva fabulos, căci pasul acestui sfert de veac trecea departe peste capul nostru, al celor de atunci. Astăzi e locul să repetăm, împreună cu alţii, filozofica exclamare: Cum a trecut vremea!... «Cum a trecut de repede», adică; dar în nuanţă întrebătoare şi: « în ce chip de neprevăzut au trecut aceşti 25 de ani? »
Ascultînd îndemnul editurii, care doreşte ca această carte să aibă un cuvînt de popas în timp al autorului, o relatare în care să se arate cum s-a plămădit, în vremea ei, lucrarea pusă din nou la îndemîna cititorilor, aş încerca să lămuresc şi eu aici în ce chip ocolit şi din ce fapte şi întîmplări de viaţă şi de moarte au ieşit firele vii, din care s-au împletit mai tîrziu urzeala migăloasă şi ţesutul sporit al textului, ce gînduri au stat la temelie, cum, după atîta ardere, ceţos îndepărtată azi, autorul s-a împăcat cu acea vreme de război şi de prelungiri ale războiului.
341
Nu, nu s-a împăcat deloc. încă din anii în care a folosit condeiul şi pentru altă îndeletnicire decît ca să-şi scrie lecţiile în caietele de şcoală, el, în tinereţea lui cam înfrigurată, s-a găsit în faţa unui greu proces (istoric, i-am zice astăzi), prelungit apoi în curgerea vremii. Fireşte, pe atunci, pentru el, procesul acesta se vădea numai în zbuciumul poporului român, în fierberea căruia autorul era şi el un biet sfert de punct, care dorea să ştie tot mai lămurit ce-i văd ochii. Procesul acesta el l-a numit atunci, în anii întîiului război mondial, despre care e vorba în această carte, «trădarea burgheziei », şi, sincer vorbind, de ce l-ar numi altfel, astăzi, după aproape patruzeci de ani?
Termenul de «burghezie» nu e, bineînţeles, tocmai potrivit, mai aproape ar fi fost cel de « aristocraţie », cu care se exprima mînia îndurerată a lui Bălcescu, mai cuprinzător ar fi sunat cel de « pătura suprapusă », prin care o denunţa Eminescu, şi după el Caragiale, împreună cu o bună parte dintre scriitorii noştri, care vedeau aci, îndureraţi, drama poporului român, tot aşa cum o văzuse marele poet. Nu era poate rău nici termenul de « oligarhie hrăpăreaţă », scris cu peniţa incandescentă de un dîrz pamfletar. Totuşi, pentru că, încă din preajma celui dintîi război, autorul a folosit necontenit doar termenul de « burghezie », el ar vrea să rămînă la această denumire. Acum, că o fi «aristocraţie », « pătură suprapusă » ori «oligarhie » se poate discuta, însă oricum ai cocoloşi cuvîntul, e cam greu să nu ajungi la încheierea că burghezia, oarbă în poftele ei, şi-a pus necontenit interesele proprii înaintea intereselor poporului român.
Să zicem trădare deci, şi să constatăm cuviincios că ea începuse cu mult, cu mult mai înainte decît în vremea în care o descoperiseră ochii adolescentului. Se vădea această neomenie cu veacuri în urmă, aşa cum arăta în cuvinte amare istoricul: « Încît pentru aristocraţia noastră, noi, care studiem de atîta vreme istoria patriei noastre, sîntem convinşi, mai mult decît oricare, că egoismului ei, mîrşăviei, ambiţiei şi laşităţii ei, ţara a fost datoare toate suferinţele sale ».
S-a transcris în întregime fraza lui Bălcescu, fiindcă autorul o doreşte pe frontispiciul acestui roman, unde ar fi pus-o drept « motto », dacă ar fi cunoscut-o acum douăzeci şi cinci de ani, şi ar vrea ca ea să rămînă cînd acest «cuvînt » ocazional va merge cîndva într-o culegere mai potrivită patosului său inevitabil decît în paginile din frunte ale acestei cărţi, care a lunecat, cu lumea ei, în făgaşul timpului.
★
In acei ani care au fost înaintea intrării poporului român în cel dintîi război mondial — ani de vacarm patriotic (cînd studentul care avea să devină scriitor a fost de cîteva ori înconjurat în stradă de cordoane de
342
poliţişti la adunările tineretului înflăcărat, unde se cerea înverşunat intrarea în război, şi dus apoi în beciurile poliţiei), dar şi ani de bătăi de flori zvîrlite din trăsurile ornamentate monumental cu roze şi garoafe, prilej de încăierări mondene prelungite seara şi pe Calea Victoriei — două întîmplări l-au cutremurat pînă în străfundul fiinţei lui, depărtîndu-1 nespus de mult de linia orizontului său de atunci, însemnîndu-1 cu silgiliul lor pentru vremea care a durat.
în strada Popa Rusu, o familie întreagă, de la bunici la părinţi şi de la fete de măritat la copiii ţinuţi la pieptul mamii, opt sau nouă inşi de toţi, fuseseră mutaţi de un fecior mai mare, ambiţios şi aventurier, organizator de combinaţii financiare fanteziste, din provincie în Bucureşti. într-o locuinţă fastuoasă, care depăşea mijloacele lor de oameni nevoiaşi. Planurile himerice ale tînărului s-au dovedit dezastruoase şi, după vreo doi ani, oamenii, care nu pricepeau nimic din ceea ce se întîmpla cu ei şi răbdau de foame cu zilele, s-au aşezat toţi sub giulgiul aerian de bioxid de carbon al morţii, laolaltă, după ce s-au îmbrăţişat şi au plîns în spaimele hotărîrii, anticipînd astfel gazările în masă de la Auschwitz şi aiurea. Feciorul cel mare însuşi, după ce le-a explicat, conştiincios, bunicilor, părinţilor, fraţilor şi surorilor, în amănunte, mecanismul sinuciderii cu ligheane cu mangal şi i-a îndemnat să fie curajoşi pînă la,capăt, le-a spus că el pleacă să facă acelaşi lucru singur, într-un oraş de peste graniţă, căci are socotelile lui... Au murit toţi. Nu s-a sinucis însă şi el, aşa cum le spusese, ba nici n-a mai încercat măcar s-o facă, şi astfel din locul de refugiu a fost adus apoi ca să dea socoteală de isprava lui, în faţa justiţiei.
Săptămîni de zile, pe pagini întregi, cu titluri, subtitluri şi fotografii, ziarele au scotocit această dramă, iscată de un capitalist ahtiat, dar fără mijloace, un biet începător.
Viitorul scriitor a pornit de la această întîmplare, ca să devie autor, adică să scrie întîia lui lucrare de teatru, Jocul ielelor. Cînd piesa a fost gata, după o lectură în faţa actorilor, ascultînd sfaturi greşite, a scos acest tablou, dar şi-a dat apoi seama că a greşit şi l-a pus la loc în textul revăzut peste cîtva timp.
Despre a doua întîmplare, cam la şase luni mai tîrziu, ziarele nu au vorbit, în schimb, deloc... Nu i-au acordat decît patru rînduri la « informaţii » şi totuşi ea,: în modestia ei aparentă, i-a lărgit tînărului cel cu ochi iscoditori orizontul şi mai mult decît cea dintîi... Era o comunicare a Ministerului de Război, care, în timp ce ţărănimea şi tineretul sărac (îndeobşte muncitor şi intelectual, de la oraşe) aşteptau în tranşeele improvizate de-a lungul graniţei « ora H » -*■ această nevinovată comunicare vestea că oricine e posesor de bunuri şi are bani disponibili va fi scutit de război. Mai precis: că oricine va veni la mobilizare instalat într-un automobil,
343
pe care-1 va pune la dispoziţia armatei, capătă dreptul de a fugi din linia de foc, ca voluntar la P.S., adică să-şi facă serviciul la «partea sedentară », la două zile de marş înapoia frontului, mereu dincolo de bătaia oricărui tun şi a oricărei bombe, căci aviaţia de război, pe vremea aceea, nu zbura nici ea mai departe...
Dar cine avea oare bani ca să-şi cumpere automobil în zilele acelea? Fireşte, tocmai burghezia hiperpatriotică, aceea care ceruse războiul cu o sonoritate sentimentală şi aprigă... Se spunea, pe vremea aceea, că un om, cutare să zicem, «face atît ori atît » — să zicem un milion., ceea ce era doar o figură de stil delicată, care afirma că omul cu burtă şi ochi cu firişoare sîngerii « valorează » cît valorează averea lui. Dar, oricum, aşa se aprecia pînă atunci numai în luma afacerilor. Criteriul era însă de data asta introdus şi în evaluarea sentimentului patriotic. Iubirea de ţară, burghezia şi-o calcula, ea singură, la preţul unui automobil mai ieftior, dar, în vremea asta, pe ţăran, pe muncitor şi pe intelectualul sărac îi pedepsea cu moartea prin împuşcare, în sunetul trîmbiţelor, dacă nu se duceau să înfrunte această moarte pe front. Atunci s-au ales pentru acest tînăr apele de uscat şi el a înţeles că burghezia şi uneltele ei constituie o clasă aparte, în afara acestui popor, al cărui parazit crîncen şi paralizant era. Cu banul şi capitalul ei, ea rezolva totul aşa cum îi convenea. Pentru « bunul » ei, această burghezie arăta ordonanţa patriotică lipită pe gard şi pedepsea fără cruţare, trimiţînd pe alţii la moarte, în locul ei.
★
Respins, la recrutare, de la serviciul militar, din pricina înfăţişării lui cam firave şi pe motiv că nu ar fi putut rezista la marşuri grele, prin praf şi noroi, tînărul care abia devenea scriitor şi-a spus că niciodată el, care a cerut intrarea în război, nu se va mai putea privi faţă în faţă cu conştiinţa lui, şi mai ales că nu-i va mai putea privi în faţă pe cei care au luptat pe front, dacă nu va fi fost şi el acolo alături de ei. Cu alte cuvinte, că el nu va putea fi, dacă nu va cunoaşte ceea ce ei au cunoscut, niciodată, un scriitor adevărat.
S-a înfăţişat deci ca voluntar, cerînd, ca să scape totuşi măcar de marşuri grele, să fie primit la artilerie... I s-a spus că pentru asta trebuie să depună suma de 1400 lei aur, costul calului şi al echipamentului, de vreme ce urma ca, după şcoală, să fie înaintat ofiţer pe front. Era limpede că se vădea aceeaşi contabilitate a puterii capitaliste, care traducea totul în cifre şi recunoştea ca motor şi criteriu social doar trecerea pe la ghişeu, care funcţiona deci şi aici... A cerut atunci să fie trimis la o unitate de geniu, fiindcă era absolvent al liceului real... Nu s-a putut nici asta, căci acolo locurile erau rezervate, prin dispoziţii oarecum secrete, şi în cele din urmă a rămas — de vreme ce ţinuse să meargă — la infanterie.
344
După ce a sfîrşit şcoala militară, a fost trimis cu unitatea lui, în iarna grea 1915 — 1916, să facă alpinism pe crestele de granit ale munţilor, prin zăpada pînă la brîu, ca să împiedice contrabandele de vite spre Austro-Ungaria. întors cîtva timp, în primăvară, în Bucureşti, a aflat cu destulă mirare despre ce era anume vorba... Capitaliştii, acei care făceau afaceri pe cont propriu, năimeau o lume de nenorociţi, care să le treacă ei, aceşti nenorociţi, cu primejdia vieţii lor, cirezi de boi peste munţi, peste graniţă, dincolo, unde o vită era plătită de cinci ori preţul ei. Făcînd asta, capitaliştii exportului fraudulos intrau însă în concurenţă cu banda cumnaţilor şi a verilor guvernamentali, care îşi treceau şi ei vitele peste graniţe, dar folosind doar cîte o pagină de hîrtie bătută la maşină, cu alte cuvinte folosind « permise » (termen devenit pe atunci faimos) în regulă, şi transportau vitele în vagoane de marfă, convoi după convoi, chiar prin staţiile cele mari de frontieră. Prin urmare, rostul scriitorului, care nu era încă scriitor, şi al soţilor săi era ca să împiedice, sus pe teren, o concurenţă pe care unii lezaţi o socoteau «ilegală » şi, ce mai încoace şi încolo, de neîngăduit. Pînă la urmă oamenii, ei între ei, au ajuns la o înţelegere « cinstită ». Cei guvernamentali vînzîndu-şi de-a dreptul organizatorilor de contrabande, hîrtiu-ţele, «permisele », precum s-a spus, contra aur. Foştii contrabandişti cîştigau, e adevărat, mai puţin la un transport în parte, dar se oficializau, în schimb, şi-şi treceau marfa acum salutaţi de şeful de gară şi de cei de vamă. Mai puţin chiar nu cîştigau, căci în schimbul preţului plătit pe hîr-tiuţă, pe permis, îşi tot lărgeau cifra de afaceri, fiindcă guvernul, avînd multe rude şi prieteni, iscălea toată ziua hîrtiuţe pentru oamenii lui. Lungi convoaie după convoaie, încărcate nu numai cu cirezi de vite, ci şi cu grîu, cu mazăre, cu fasole, cu porci graşi şi tot ce se cerea dincolo, peste munţi, într-o ţară secătuită de război, treceau zi şi noapte, duduind şi fluierînd, pe lingă unităţile, pe lingă ostaşii care vegheau în tranşeele de la graniţă, ducîndu-se să aprovizioneze tocmai pe cei care în discursurile patrioţilor năprasnici ai partidelor politice erau înfieraţi ca duşmanii de veacuri ai neamului românesc şi împotriva cărora cereau o neîntîrziată intrare în război. Singura concesie făcută era că uşile vagoanelor se zăvoreau, iar ferestrele se vopseau cu var, ca nu cumva, Doamne fereşte, trimişii care le însoţeau să vadă tranşeele săpate.
Dealtfel, era destul ca tînărul nostru să se privească pe el însuşi, acolo în tranşee, şi pe cei din jurul lui, ca să vadă că erau trimişi, după doi ani de război mondial şi de pregătire fanfaroană, să lupte încălţaţi cu bocanci cu talpă de mucava întărită.;, şi cu armament de calitatea celui de la Griviţa din 1877.
Dacă aşa stăteau lucrurile, era oare drept să se spună că burghezia din 1916 trăda mereu, cum trădaseră şi înaintaşii ei, că «vindea» sutele
345
de mii de ţărani, de muncitori, de intelectuali şi ofiţeri modeşti, întreg poporul pe care avea să-l trimită, imperativ, cu chiote patriotice, peste cîteva luni la atac?
Faptul că în rîndurile celor care intrau în foc, printre învăţătorii şi studenţii ofiţeri de rezervă, se întîlneau cîteodată, foarte rareori, şi unele nume boiereşti ori de bogătaşi cunoscuţi, nu Schimba nimic din adevărul afirmaţiei de mai sus. Şi în revoluţia de la 1848 s-au întîlnit cîteva nume boiereşti sau din marea negustorime, ca în toate revoluţiile din lume. Faptul că unii indivizi izolaţi, cu o conştiinţă dîrză, activă, se smulg din cercul naşterii şi trec de cealaltă parte a baricadei, nu schimbă nimic din mecanismul şi adevărul luptei de clasă, ori din ceea ce s-ar putea numi, cum s-a zis mai sus, trădarea burgheziei româneşti.
Fireşte, oamenii uită uşor şi nu le place să le aminteşti prea multe lucruri, iar de atunci au venit altele la fel, iar mulţi nu văd deloc cum se leagă verigă de verigă. Cui îi mai spune azi ceva cifra de «800 de mii de morţi», cu spor pe deasupra din vina burgheziei, cifră care în anii aceia zguduia conştiinţele?
Ca să nu se uite acestea, a fost scrisă această carte acum douăzeci şi cinci de ani.. Despre unele întîmplări din întîia parte a războiului, mărginite la orizontul eroului acestui roman, se va lua cunoştinţă tocmai din paginile cărţii de faţă.
Negreşit, trebuie să lămurim că dacă partea întîia a acestui roman e o fabulaţie, e adică născocită de un autor care nici nu era însurat şi nici u-avea o familie pe vremea aceea şi deci că eroul Ştefan Gheorghidiu cu soţia lui sînt pură ficţiune; în schimb, se poate afirma că partea a doua a cărţii, aceea care începe cu întîia noapte de război, este construită după memorialul de campanie al autorului, împrumutat, cu amănunte cu tot, eroului. Iată de ce, deşi ar fi vrut să îndrepte unele scăpări din condei, autorul a preferat să lase textul aşa cum a fost în 1930, ca paginile lui să aibă, cît de cît, o funcţie documentară.
Mai mult despre cuprinsul cărţii e de prisos să vorbim aci, iar despre cele întîmplate după cele povestite în paginile ei, se poate arăta că era plănuit să se continue într-alt tom, care ar fi înfăţişat retragerea, luptele din Moldova şi dezmăţul refugiului de la Iaşi... împrejurările nu i-au îngăduit autorului să scrie această continuare. Cele mai de seamă aspecte ale războiului şi frămîntărilor din Moldova sînt plănuite să apară totuşi, întoarse în timp, în romanul început mai demult, în Plicul negru. Aci se poate spune doar că, pierzîndu-se, din pricina organizării burgheze, depozitele de armament, de echipament şi de alimente ale armatei (căci trenurile care fugeau spre Moldova transportau, în locul acestora, după cum s-a aflat apoi cu o îndurerată uimire, bagajele, putinile cu murături şi diferite
346
personaje domestice ale păturii conducătoare), lipsurile au fost istovitoare. Astfel, orice s-ar Spune, nu e prea aspră afirmaţia că burghezia, după ce a trădat încercarea dintîi de eliberare a poporului din Ardeal (ca să nu mai vorbim de capul de pod de la Turtucaia, unde artileria grea germană a nimicit o armată întreagă), a trădat apoi şi lupta de retragere a trupelor învinse din propria ei vină.
în treacăt fie spus, multe ar fi de povestit despre acel Iaşi al refugiului şi al dezmăţului, unde femeile mondene se duceau la petrecerile iuţite cu cîntece de lăutari, cele mai multe fiind îmbrăcate cochet în rochii făcute din stofe sustrase din depozitele armatei, în timp ce soldaţii din tranşeele de la Oituz la Putna degerau, îmbrăcaţi în zdrenţe, în gropile care-i afumau, cînd încercau să facă foc, căci nu se puteau trimite nici măcar unelte rudimentare de construcţie şi erau hrăniţi la nesfîrşit cu mazăre cu gărgăriţe. Mîncau mazăre cu gărgăriţe şi jurau mînă în mînă, soldaţi şi atîţia dintre ofiţeri, că după război, după întoarcerea acasă, vor cere socoteală burgheziei pentru păcatele ei şi vor lupta ca acest război să fi fost ultimul.
★
Ar fi să spunem că, dacă ar fi fost numai întîmplârile din timpul războiului, poate că această carte ar fi întârziat şi mai mult, dar întîiul deceniu după reintrarea în matcă a fost o continuare firească a purtării burgheze pe linia unei consecvenţe seculare. Cartea a trebuit să fie deci scrisă.
Lucrurile sînt mai aproape de ceasul de faţă şi de aceea multă lume îşi poate aminti că lăcomia şi inconştienţa acestei clase nu s-a oprit odată cu sfîrşitul războiului, ba dimpotrivă, abia atunci sporul de. teritoriu şi de bogăţie trezi în ea pofte, dincolo de orice închipuire. După victoria cîşti-gată de popor împotriva trădării, au apărut mari stoluri de «corbi albi ai victoriei». (cum autorul a socotit nimerit să-i numească, într-un articol de atunci), care întovărăşeau la întoarcerea lor trupele, şi înfometate s-au năpustit tot mai încrîncenate, tot mai numeroase, tot mai croncănitoare, asupra a ceea ce ele, aceste stoluri, care prin neliniştea şi agitaţia lor acopereau orizontul, considerau ca o pradă cuvenită lor exclusiv... Depozitele războiului, averile imense ale societăţilor anonime din Ardeal, care ar fi trebuit, se pare, să intre în patrimoniul întregului popor, au fost confiscate în folosul personal; posturi fructuoase de tot soiul s-au născocit pe seama bugetului, o nemaipomenită de isteaţă preschimbare a bancnotelor, în Ardeal îndeosebi, a ruinat, dintr-o lovitură, averea statului, reducînd leul la mai puţin de jumătate din valoarea lui. în scurtă vreme, nimicirea creditului obştesc printr-un uriaş moratoriu extern, acordat deci numai marilor negustori, jefuirea parcului de locomotive şi vagoane sub pretextul
347
reparării lor, exportul masiv de valută şi alte procedee ingenioase, practicate de aceşti corbi albi, au adus noul stat victorios, dar neînstare să se apere, în halul care amintea de scheletele albe la care erau reduse de stolurile de corbi, aceştia negri, cadavrele cailor de pe cîmpurile de luptă. Numai că semenii albi nu s-au mulţumit cu cadavre, ci au atacat fiinţa vie a statului, poporul întreg, înlănţuit ca să poată fi sfîşiat în voie... Ţărănimea, căreia i s-a dat un soi de împroprietărire, era jefuită cu schepsis de roadele muncii ei printr-o taxă exorbitantă de 4000 lei la exportul vagonului de grîu, silită astfel să-l vîndă în interior la preţuri fixate arbitrar. Nimic n-a fost cruţat.
Tînărul firav s-a întors din război, adîncit nespus în judecata lui despre oameni, dar la trup nu tot aşa cum plecase. A sfîrşit, cu o voinţă dirzâ, ultimele scene din piesa Jocul ielelor, întîia lui lucrare dramatică, pe care însă nu a izbutit s-o joace într-un teatru — care nu se putea sustrage poftelor şi toanelor burgheziei «victorioase » — şi s-a alăturat mişcării, imense ca un flux al mîniei tranşeelor, care lupta să răstoarne partidele istorice.
Asemeni eroului său, Gelu Ruscanu, din Jocul ielelor, autorul publică în ziarele democrate articole febrile, în care infierează inconştienţa şi neruşinarea păturii conducătoare.
Foaia dîrză pe care o scoate, împreună cu un prieten, în 1919, în Lugoj1, are un răsunet puternic în masele bănăţene şi izbuteşte să trimită in Parlament pe toţi candidaţii independenţi pe care-i adoptase spontan şi îi susţinuse cu devotament (erau alegeri pe circumscripţii de un singur loc), fără ca el însuşi să candideze şi fără să ceară nici un fel de legămînt şi celorlalţi, pentru sprijinul dat în numele principiilor democratice, în afară, poate, de invocarea «jurămintelor » făcute pe front, cînd se cerea ca ticăloşia burgheziei şi a partidelor zise istorice să fie pedepsită cu înlăturarea lor pentru totdeauna de la conducerea vieţii de stat, pentru ca niciodată ceea ce s-a întîmplat să nu se mai întîmple, pentru ca statul românesc să se aşeze pe temelii solide. Acest război trebuia să fie negreşit ultimul. Era de neconceput altfel. Dealtfel, în aceste zile, tînărul scriitor aşterne pe hîrtie versurile de război, adunate în Ciclul morţii, tot cu acelaşi gind.
în Bucureşti, în Parlamentul cel nou, întîiul pe toată ţara, sufla în 1920 un vînt de înnoire, dar peste cîteva luni, forţe dintre cele care nu-şi
1 Se referă la ziarul Banatul, care a apărut la Lugoj din aprilie pînă în august 1919, după o serie bucureşteană. în mai, Gamil Petrescu devine redactor-şef al ziarului.
348
arăta,u numele dizolvară adunarea şi încredinţară conducerea statului unui fost comandant de oşti, care era condus la rîndul său de un greoi şi spiritual impresar politic, care, el, avea girul partidelor istorice. Alegerile, imediat următoare, tot în 1920, îl găsesc pe gazetarul intransigent democrat, în Timişoara, dar acum singur, căci toţi aleşii gazetei în Parlamentul precedent, uitînd de toate, trecuseră peste noapte în tabăra guvernamentală. Iese din redacţia, acum oficializată, şi scoate altă gazetă, de unul singur, ducînd o luptă încăpăţînată împotriva guvernului şi a tovarăşilor de ieri, participînd pe teren la campania electorală. . Alegerile acestea, cu spectacolul instabilităţii uluitoare a maselor populare cu care se găsise faţă in faţă, cu acea beţie de vorbe care făcea să se uite totul, au însemnat o cotitură bruscă şi năruitoare, în vederea despre oameni şi despre frămîntările sociale, a intransigentului gazetar. Aşezarea democratică a convingerilor lui se clatină serios, căci, tînăr, cum era la cei douăzeci şi cinci de ani ai săi, nu ştia cît de greu şi de îndelungat se cere pregătirea politică a acestor mase.
Obosit, dezamăgit, dezgustat adînc, opreşte gazeta şi se hotărăşte să-şi păstreze toată puterea de muncă pe seama literaturii, scriind, chiar în vara care a urmat, piesa Suflete tari. îşi continuă calea de unul singur martor plin de amărăciune al jafurilor burgheziei, care, orbită de interesele ei, mergea spre lichidarea treptată a statului, pe care ea îl socotea proprietatea ei. Constata îndurerat, într-unul dintre acele articole sporadice pe care le va mai da, totuşi, în tot cursul anilor următori, că în ţara asta, în care e atît de umflat şi de strident concertul declamaţiilor patriotice, nimeni n-a învăţat nimic din acea încercare a războiului care costase opt sute de mii de vieţi şi atîtea bunuri risipite zadarnic, din neghiobie. Se întreba îngrozit în paginile unei reviste: Oare lumea românească e în stare numai de păţanii, nu şi de « experienţe »? Sau denunţa — în acea foaie de întovărăşire profesională (pe care o încerca încrezător în puterea minţii) — şi încondeia, iarăşi şi iarăşi, rătăcirea din lăcomie şi neomenie a burgheziei, scriind, între multe altele, în acel an 1923:	«E o burghezie cumplit
parvenită, în care clocotesc încă poftele ariviste. Lipsa ei de scrupule este înspâimîntătoare. Ura pe care o provoacă în intelectuali e teribilă. Vezi satirile lui Eminescu şi piesele lui Caragiale. »
Sau, tot acolo, în săptămîna următoare, într-alt articol:
« Nu e de mirare deci că armata română a fost sacrificată intereselor de clasă şi dusă, necomandată şi neutilată, la una dintre cele mai categorice catastrofe naţionale. Naţionalismul burghez se demască inferior spiritului de clasă şi putem afirma că nici una dintre clasele poporului românesc nu are atît de puţin simţul adevăratului patriotism ca această burghezie
349
care se bate naţional cu pumnii în piept şi operează în numele principiilor sfinte. »
încercarea făcută prin invocarea solidarităţii intelectuale nu are nici un ecou, şi, plin de amărăciune, întărîtat, tînărul scriitor se afundă din nou, şi mai mult, în el însuşi, spunîndu-şi, după atîtea dibuiri şi ocoluri, unele cu perspective rătăcitoare, cu deviaţii oscilatorii de la vederea dintîi, că lumea asta nu e cea mai bună cu putinţă, că filozoful matematician n-a avut dreptate. întors la literatură, la cea dramatică, a dat teatrului Mioara, primită cu un scandal organizat în nicd memorabil, care, împreună cu un necaz personal, pricinuit de violenţa războiului, îl izolează şi mai mult, îl fac să se strîngă asemenea unui arici în el însuşi. Dar pentru insul lui e şi mai rău. Nu i se iartă intransigenţa trecută şi o foaie obscură îl vesteşte ca «va fi silit să se predea prin foame ». în Dantcn, scris în acea vreme, într-o stare de dezgust şi însingurare, cum nu mai îndurase, tonul replicii devine amar, dispreţuitor, sarcastic, pentru ca întîmplător, în Mitică Pc-pescu, să înflorească apoi într-un zîmbet de simpatie pentru personajul cu care Caragiale fusese atît de maliţios, şi tocmai fiindcă marele satiric fusese atît de maliţios.
Înfrînt, negăsindu-şi loc în publicistică şi izgonit din teatru, autorul simte nevoia unui mijloc de expresie, cît de cît mai liber, nu legat de directorii şi de ajutorii de directori, şi încercînd totul descoperă, înţelege cît de mari sînt posibilităţile romanului. Ceea ce, timp de un deceniu, s-a risipit în pagini de gazetă şi în lucrări de teatru nejucate, se poate aduna, ca sîngele în inimă, în roman, se poate concretiza, închegat în reconstituirea epocii, într-o realitate secundă.
Reia acum în roman, odată cu pulsaţiile vieţii şi ale dragostei, şi procesul intentat stilului de viaţă al burgheziei, disecă mentalitatea ei, spiritul ei aprig de clasă violent solidar cînd e vorba de interesele materiale, parazitismul ei care mistuia substanţa statului (care, socotea el, ar fi trebuit să fie al celorlalţi .şi cel mai puţin al ei, care-1 acapara şi-l sleia în mod bestial, în timp ce-1 slăvea retoric, ca vulpea pe corb), în pagini care nu se mai risipesc acum însă prin gazete şi reviste, ci ’Se pot păstra la un loc pe rafturi de bibliotecă, ani de zile.
în 1930, din martie pînă în octombrie, scrie această Ultimă ncapte de dragoste, întîia ncapte de râzbci, în paginile căreia dospirea atîtor iluzii îşi căuta dezlegare şi linişte. A fost o ardere continuă, mistuitoare, în care rîndurile se chemau unele pe altele, fără nici un fel de răgaz, sfîrşită după luni şi luni de trudă a condeiului, odată cu căderea ultimelor frunze în băltoacele ploilor de toamnă, lăsîndu-1 pe autor bolnav în pat pentru multă vreme. Negreşit, închegată şi înălţată în lumină, floarea iscată din procesele telurice, încinse de contradicţii ale sevei, caută să-şi arate numai frumuseţea
3S0
în care se topeşte totul, dar în toate sucurile ei rămîne izul amar al rădăcinilor chinuite. Asta e, socotim noi, legea creaţiei literare. Totul nu era arătat, dar autorul descoperise libertarea pe care ţi-o dă romanul faţă de rigoarea construcţiei dramatice şi astfel, în anul celălalt, urmează Patul lui Procust, pentru ca să fie spus ceea ce socotea el că trebuia să se spună despre burghezie. Fireşte că nu e aci un sfîrşit, căci cum s-ar fi putut încheia' oare acest capitol, cînd această burghezie mergea mereu, după propria ei lege, spre pieire? Cu toate că avea şi alte lucrări literare anunţate (tomul II, romanul Atomul, Românii e deştepţi), autorul s-a oprit aci, mâi ales * că, socotindu-şi chemarea literară încheiată, simţea o îndatorire de neocolit faţă şi de alte preocupări decît de avatarurile acestei clase conducătoare.
Timp de zece ani apoi se va îndeletnici exclusiv cu cercetări teoretice despre valoarea ştiinţei şi despre matematică, nu fără să-şi arate în treacăt, în note sporadice, îngrijorarea despre felul în care burghezia îşi continuă opera de măcinare şi lichidare a statului românesc, crescut, e drept, mult, din 1859 încoace, dar strîmb, pe ramura unei clase hrăpăreţe.
în anii cînd această burghezie e la apogeul istoric al îmbogăţirii pe cont propriu, statul românesc este sărăcit pînă la paralizie... O statistică, reprodusă de gazete, arată în 1938 că fraudele descoperite în acea vreme însumează douăzeci de miliarde de lei, adică jumătate din bugetul statului. A urmat prăbuşirea finală, inevitabilă," dar poporul român nu putea să piară odată cu burghezia lui, aşa cum ar fi dorit-o ea, poporul român nu-şi putea lega soarta de soarta unei clase falimentare, care pînă atunci îl je-fuise, tocmai cînd ea plătea greşeli ajunse la scadenţă.
Şi acum cîteva rînduri de încheiere. îmi propusesem să nu ies de sub pasul vremii care a dus la plămădirea acestei cărţi, dar e ceva care mi se pare că trebuie să fie amintit.
Fusese, deci, vorba că războiul descris în paginile acestui roman să fie ultimul şi am văzut apoi înmărmurit de groază că n-a fost aşa. Întîm-plările s-au arătat împotrivă, şi omenirea activă a lunecat iar, şi mai mult, în nebunie. Cultura apuseană (nu ştiinţa, căci ea nu o putea face) s-a dovedit neînstare să împiedice lumea să lunece a 'doua oară ; în apocaliptica prăbuşire a războiului.
S-a adeverit, de data asta valabilă peste mult din suprafaţa pămîntului, deosebirea de esenţă pe care autorul o făcea între « păţanie » şi « experienţă ». O bună parte din omenire a dovedit că e în stare să trăiască numai păţanii, nu şi experienţe generatoare de învăţăminte.
Mai mult, căzînd, inevitabil, dintr-un idealism pretenţios şi găunos, intr-un relativism care făcea pentru unii, cii judecata pervertită, chiar farmecul acestei cuituri, şi degenerînd într-un vitalism care nu se putea să nu ajungă la «rasism », cultura germană a îngăduit ca un popor dintre
351
cele mai de frunte ale omenirii să pornească pe calea cuceririlor planetare, să glorifice nebunia uciderii sistematice, a distrugerii în masă premeditate. Fireşte că poporul german nu a împărtăşit în întregimea lui o asemenea filozofie, dar, călăuzit de ea, în majoritatea lui, nedîndu-şi seama de interesele celor din umbră, unde clocoteau poftele de expansiune economică ale capitalismului, care dirija şi falsifica jocul, a pus în urnă voturi pentru o clică înnebunită de ideea de a deveni stăpîna continentului şi care-şi propunea să hotărască soarta lumii, a «raselor inferioare », pentru o mie de ani.
Avusesem, după cele văzute pe front, convingerea nestrămutată, pînă cînd faptele mi-au dat cu tifla, că niciodată oamenii care fuseseră ei înşişi pe front, ca soldaţi în avantposturi şi în învălmăşeala inumană a luptelor, nu vor mai sili pe alţii, mai tineri, să îndure ceea ce-au îndurat ei. Din pricina asta, pînă în ultimele zile ale lui august 1939, am crezut că războiul nu va fi... Rasa se socotea însă deasupra. Cînd în acea zi însorită de la începutul lui septembrie, am citit într-un ziar de prînz, cumpărat pe fereastra unui restaurant, telegrame pe coloane întregi, arătînd că a fost dat ordinul să fie atacată Polonia, dezlănţuindu-se al doilea război mondial, am simţit că lumea în totalitatea ei a pornit pe căile întunecate şi necunoscute ale morţii şi nimicirii la întîmplare...
Mă întrebam îngrozit unde se vor opri şi care va fi priveliştea acestui «terminus » cumplit. Cultura unui popor, care Se proclama cel mai înaintat în filozofia idealistă, îngăduise unei clici, cu pofte de distrugere în masă, dominate de gigantism, să ridice unii împotriva altora un miliard de oameni. Să spunem cu indulgenţă că această cultură poate nu dorise acestea, dar se poate constata că nici nu a găsit mijlocul să împiedice o astfel de organizare a morţii.
In anii aceia, ai războiului, în 1942, cînd ministrul german conducea ţara, din fotoliul ambasadei, apărea încă o ediţie din acest roman şi a trebuit să luptăm cu cenzura ca să nu fie tăiat din partea a doua pasajul arătat mai jos, în care eroul îşi arată mortificat indignarea că ofiţerul german, căruia îi pusese o întrebare, i-ar putea vorbi ca reprezentant al unei rase superioare....
« Un singur lucru m-a îmbolnăvit totdeauna, cînd mi l-am confirmat, de furie. Pretenţia inamicului de a-mi porunci mie, ca român, în numele unei globale superiorităţi de rasă. Am avut motiv s-o cred, în partea a doua a campaniei, cînd eram uneori apostrofat din tranşeele apropiate şi atunci am tras cîteva focuri cu ură şi satisfacţia cu care eşti ispitit să apeşi pe trăgaciul unui browning mic şi gingaş, ca să dobori un atlet obraznic şi grosolan. »
352
C&rt'ea a fost publicată cu aceste rînduri, dar după cîtva timp a fost oprită şi i s-a dat drumul din, nou, în librării, numai <jupă izgonirea ger* manilor din Bucureşti.'*
Şerban Cieculescu s-a pronunţat printre, cei dinţiisagacele critic salutînd cartea ca.ipe un adevărat eveniment literar:
„Volumul de versuri de război (1923) conţine: tn germene romanul d-lui Ca mii Petrescu. Ultima noapte de dragoste.*. e poema Trecutul şi ea trebuie intercalată mintal în roman pentru ca să împlinească o Epsă.. întâia neapte de război, la drept vorbind, e jurnalul primelor două luni de campanie, pînă
la începutul retragem, spre deosebire de poemele de război, care dau o viziune totală a campaniei 1916 — 1917.
Nota comună e nervul dramatic şi chiar nervozitatea neobişnuită, caracterul dominant al autorului, aşa de biné definit de un grafolog român (H. StahI: Graf elegia). Estetica Eteraturii de război, de la baza tehniceî, de proză sau de versuri, a d-liii Cărnii Petrescu, éste o estetică dé nuditate Si sinceritate absolută, exclusivă imaginaţiei, româftţării, şi deopotrivă şovihfeimdui sau pacifismului. Cartea francezului canadian Jean Norton Cru, Terkkins (Paris, 1929), adevărată Saint-Berthélemy a literaturii de război, s-aíütím-plat a dezvolta teoretic şi cu apEcaţii de critică oarecum catastrofală crezul estetic al puternicului dramaturg român, a confirma pe d-1 CamilPetrescu în punctul sau de vedere şi a-1 incita să scrie romanul său de război. Este drept că în absolutismul său, J.N. Cru a enunţat un principiu care exclude orice posibilitate-de roman de război : a Cînd eşti combatant, nu trebuie să scrii un roman de război, trebuie să dai totdeauna amintiri reale » (p . 339 âinep. cit.), încredinţat că nu există nici o excepţie de la pervertirea romancierului, naturală şi inevitabilă. Totuşi exterminatorul literaturii beEee1 a întrevăzut posibilitatea unui element de ficţiune în jurul unui stebure de adevăr observat.
D. Camil Petrescu a rezolvat dificultatea genului'pur, impunîndu-'şi â construi romanul său prin juxtapunerea a două tranşe distinctei aproape fără atingere şi legătură, cea dintîi, istoria unei căsnicii-nefericite, din ajünol imediat al războiului, a doua, istoria primelor luni de campanie. Volumul întîi încadrează între două capitole; a căror acţiune se petrece într-o zonăi de concentrare, romanul căsniciei sublocotenentului Ştefan Gheorghidiu, student în ultimul an la filozofie.
1 Adevărul, an. 43, nr. 14 386, 18 noiembrie 1930, p. 1—2.
353
■ Ştefan- Gheorghidiu palier ego-ul d-lui Ca mii Petrescu, şi romancierul îi dă cuvîntul, la persoana întîia, ca să-şi povestească în cel mâi adecvat mod romanul său individualist şl personal.
Eroul, student sărac, s-a însurat, cum se spune, din dragoste, cu o studentă săracă. O moştenire îl face bogat, îl aruncă în lumea flirtului, a bătăii cu flori la Şosea, a partidelorjde plăcere, în care se răsfaţă, ca o figură reprezentativă, deputatul. Nae. Gheorghidiu, unchiul său, tipul omului tare de pe timpul neutralităţii. Acest Nae Gheorghidiu e. singurul individ din întreg romanul observat dinafară şi creat după metodele realiste, deoarece în linia sa subiectivă, lumea nu e pentru autor decît reprezentarea sa şi singura, realitate, conştiinţa.
Soţia lui Ştefan Gheorghidiu, Ela, figură pală de pastel, din care nu reţinem decît carnaţia timpuriu abundentă, ochii mari albaştri, părul blond şi categoria sexuală a panterii, e sedusă de un tot atît de vag licenţiat în drept şi dansator monden, părăseşte căminul o dată, de două ori, pînă la divorţul final, decis cu sînge rece în intervalul unei permisiuni, la sfîrşitul tomului al II-lea.
Partea propriu*zisă de roman, care se desfăşoară în două capitole şi jumătate, e analiza de o extraordinară acuitate a geloziei lui Ştefan Gheor-ghidiu. Drama din Ultima noapte de dragoste (volumul prim) vădeşte o unitate obsesivă de preocupări întîlnită şi în Mioara, lucrarea dramatică a d-lui Camil Petfescu: e aceeaşi temă a femeii care se dăruieşte total soţului ei, cu o iubire integrală, pentru a-1 înşela tot atît de integral, şi a geloziei mistuitoare. Mioara e eroina congenară Elei şi Radu, frate bun cu Ştefan Gheorghidiu şi chiar cu eroul voluntar; şi lucid din Suflete Jart. Individualist fără scăpare, d. Camil Petrescu nu poate crea, în ordine masculina, decît bărbaţi după chipul şi asemănarea* sa, iar în ordine feminină decît femei instinctive şi slabe, dacă facem o excepţie pentru Ecaterina Boiu, eroina din Suflete tari, care nu e altceva decît o replică feminină a prototipului său masculin. Dacă, aşadar, cele patru capitole mijlocii, din primul volum, scoase din cadrul lor, constituie un mic roman de pasiune şi gelozie individualistă, plin de nerv şi interes dramatic, cu toate că modul predilect al autorului e solilocul, cadrul primului volum şi cel de-al doilea volum, cu excepţia ulţimelor pagini, se pot detaşa şi ceti deosebit, ca un jurnal, de sine stătător, al perioadei august-octombrie 1916. Considerată ca atare, jumătatea mai mare a romanului d-lui Camil Petrescu e, fără îndoială, cel mai exact şi mai autentic document al războiului nostru. De la prima pagină şi nedezminţit pînă la ultimul rînd, se vădeşte
354
metoda de relatare neromanţată a războiulni/iără înfrumuseţări, dar şi fără denaturări detractoare/'
După ce citează începutul romanului, criticul continuă: „Nimeni ca dînsul, în tratatul citat sau în precedentele romane de război, nu a izbutit să redea psihologia combatantului, teroarea perpetuă a morţii, .sentimentul insuportabil al necunoscutului din faţă, aşteptarea luptei adevărate,. după ideea preconizată, într-un cuvînt caracterul specific al războiului nostru, în prima parte a sa.
Ca şi celălalt combatant veridic, d. Jean Norton Cru, d. Camil Petrescu tăgăduieşte^ legenda mormanelor de cadavre şi a rîurilor de sînge şi cealaltă legendă, a luptei corp la corp şi a atacurilor cu baioneta, suprimate aproape cu desăvîrşire de războiul modern, în cafe a precumpănit artileria. D-sa descrie, de pildă, o scenă de fanfaronadă personală, cînd a luât în braţe un obuz neexplodat, dar menţionează, în notă, că mai tîrziu a trebuit să ia măsuri contra soldaţilor care se expuneau inutil. [...]
Ultima ncaptéde dragoste, iritiia ncafte de război nú e propriu-zis un roman. de război. Despicat in cele dopa părţi componente şi foarte distincte,;"¿ un reman personal, dintre cele ijmi ascuţit e şi pătrunzătoare rpmane de analiză. Iar în latura privitoare a răzbciului, singura operă românească literară valabilă în acest gen.
D. Camil Petrescu e singurul scriitor român de-război care nu a făcut «literatură» în sensul convenţional obişnuit, care nu a scris o carte inutilă la capitolul «literatura de război».
D-sa a dovedit, prin nervul personal şi prin ritmul' viu pe care l-a imprimat jurnalului său de campanie — fără ,sa fie un jurnal obişnuit, zi la zi, din însăşi epoca războiului — că este capabil, după atîţia ani de la consumarea faptelor, să învie atmosfera trepidantă de atunci.	!
0	asemenea realizare e un eveniment literar deosebit şi obligă pe autor să complecteze, fără nici un fel de fomanţare, oricît de adiacentă, jurnalul său de campanie pentru ca s|L-şi lege în mod definitiv numele de, realizarea literară şi globală a războiului nostru/'
Cu totul remarcabilă a fost intuiţia lui Pefpesşîcius.1 înaintea apariţiei cărţii, criticul desluşea intr-un fragment, unitar artistic, publicat în Tif>ar~ niţa literară (an. II, nr. 6 — 10, iulie-cctcmbrie 1930, p. 4 — 13), însuşirea de fin analist a lui Camil Petrescu, aflat în pragul debutului său ca reman-cier. Fragmentul intitulat Drum cu ccchiri la Qdcbeşii începe cu primul
1	Camil Petrescu, romancier, in. Cuvintul .din 20 octombrie 1930.
355
paragraf din capitolul Diagonalele unui testament1,'ca. după aceea să continue cu relatarea excursiei estivale din capitolul E tot filozofie .... Perpeş-sicius s-a grăbit să vestească superlativ romanul, cunoscînd de cîţă adversitate mediocră era pîndit Camil Petrescu. Un semn anticipativ de afecţiune şi Solidaritate nu putea fi decît deosebit de preţios. Autorul Menţiunilor critice s& foloseşte de prilejui apariţiei fragmentului pentru â invită la o succintă'recapitulare bibliografică, cu scopul evident de á sublinia compléxitateá- activităţii lui Camil Petrescu. Textul se cere cunoscut integral, deopotrivă pentru expresia critică ornată şi semnificaţia lui psihologică;	•’>;
„Ultimul număr-din revista -lui Camil Bal tazar, Tiparniţa literară, aduce-o bucurie care se cere împărtăşită: E vorba de fragmentul Drum cu ocoluri la Odc.beşti; pe eare-l .detaşează Camil Petrescu din romanul său Ultima ncapte.de dragoste, întiia noapte de război; in curs. de apariţie, la Cultura naţională.	>
1 P. 25, r. 1—20 în ediţia de faţă. în continuare é următorul ligament epic, scris anume pentru revistă:.„Eu cu nevastă-mea am fi plecat în străinătate să ne facem studiile acolo, dacă n-ar fi izbucnit războiul cel mare, careaduseseînapolînţară cîntăreţi şi bon vivanţi, rătăciţi pe aiureai Schim^ batea a fbst din" această cauză numai în făptui că închiriasem uii apartament mai încăpător prin cartierul străzii Teilor şi devenisem oarecum mondeni. Baluri, sărbători în familii de cunoscuţi, invitaţii la conacuri de prieteni, la restaurante de seară şi grădini de vară deveniseră preocupări cotidiene. Sufeream *ca. supus unui tratament dureros, cu fiecare prilej din acestea, dar. nevastă-mea îşi descoperi în angrenajul de lux posibilităţi noi, aşa cum unii îşi descoperă în fiecare zi prilejuri noi şi diferite să şi le exerseze. O rochie nouă, un pantof fin, o pălărie, o masă clu invitaţi eleganţi, care altora li se păreau la,fel. de aproape .sau fără nuanţe evidente, aveau între ele pentru nevastă-mea deosebiri categorice, aşa, ca în reclama farmaciilor îil caté ó mină extrem de fină e~ălâturată de alta cojită şi buboasă: înainte şi după; întrebuinţarea cremei: x.“ Fragmentul apărea cu puţin înaintea imprimării .romanului,, dar. Camil Petrescu continua să intervină.
Partea care se sudează cu textul de mai sus este de la p. 82, r. 27 — p. 102, t. 41, în ediţia de faţă. Dăm numai cite va exemple, sperăm edificatoare, cit de intens îl preocupa pe Camil Petrescu amănuntul. Un personaj ca Grigoriade apare enigmatic aici sub iniţiala S, iar Anişoara, în casa căreiaGheorghidiuîl cunoscuse pe acel „vag avocat, dansator “,nu e amintită. Şi acum alte cîteva deosebiri faţă de textul modificat de nenumărate ori, perturbînd lucrul obişnuit.al tipografilor şi neliniştindu-1 pe editor: „Din înriiul, moment“ în loc de „din întiia clipă“ (p. 85, r. 13) ; fără „venit pe ün drum necunoscut“ (p. 85; r. 15); „picătură de praf“ în loc de „fir de praf;' (p. 85, r. 41; — p. 86, r; 1); „Rezemată de noi doi, căci maşina nu era prea largă“ în loc de „Rezemată de nqi doi, căci fotoliul maşinei nu era,, prea larg“ (în ediţia 1955: „Rezemată de noi doi, nevâstă-mea", p. 86, r. 4).
Prezenţa acestor variante am considerat-o necesară aici pentru a facilita înţelegerea comentariului lui Perpessicius.
356
Bucurie; întîi,-pentru linia cursivă, alertă şi de nesfîrşite Surprize a ăstui fragment însuşi. Experienţa sentimentală a eroului, prins între ciocanul geloziei şi nicovala introspecţiei psihologice, se desfăşoară în. scene fragede, în idile spirituale, presărate de~atîtea aforisme, strălucitoare prin justeţea şi efigia for, pe tema dragostei şi capriciilor ei. Bar romanul ce stă să apaTă şi peste care fragmentul de astăzi deschide ferestre ispititoare ne va întîmpina, ca mîine, cu cele două braţe ale tciriurilor lui, două, şi cititorul, de obşte, dimpreună cu noi, îi va urmări meritele şi atracţiile. Dacă pe leu îl cunoşti de pe unghie, întotdeauna — pe romancier, dintr-un fragment, mai adesea. M-aş mira să fie altminteri, în cazul de faţă.
Cred în evoluţia şi desăvîrşirea ciclică a scriitorului. Mâi precis, nu cred decît în aceasta. Tot ceea ce se abate din trunchiul unitar, crăci de sezon sau altele, cad devreme sau din reacţie proprie. Şi Camil Petrescu oferă amatorului de literatură un astfel de caz, o astfer de formaţie unitară, ciclică, armonică. Rcmanul, pe care i-1 arvuneşte fragmentul de astăzi, trebuia Sa vină. Din lira lui lipsea o coardă. Mîine va fi şi ea la locul ei.
Nu vreau să vorbesc astăzi de militantul Camil Petrescu. Oricît m-ar îndemha la aceasta laTma disproporţionată a îrigîmfărilor politice şî vaierul unanim al proletariatului intelectual. Glotaşii urnelor "de votare, ea şi turmele necuvîntătoare îmbătate cu Vorbe, precît şl de basamac, pot să creadă ce vor. Vă veni o zi de trezie şi-n ziua aceea vor recunoaşte că au greşit. Că li s-a vorbit şi n-au ascultat. Că era în ele o lumină pe care au acoperit-o. Va veni o zi de conversiune, cînd ele singure vor merge către sfetnicii şi călăuzele lor fireşti. în ziua aceea vor înţelege puterea credinţei, miracolul gîndurilor curate. în ziua aceea gărzile vor putea mai mult decît cştile. Iar Camil Petrescu va fi stat tot timpul pe baricadă, militînd integru, tare pe credinţele lui, pe puritatea convingerilor lui.
Nu vreau să vorbesc, astăzi, de militantul Camil Petrescu, pentru că nu vreau să vorbesc de menirea socială a scriitorului, nici de problema muncii intelectuale, pe care fostul conducător al Săptămînii muncii intelectuale a dezbătut-o în publicistica noastră, cu vigoare şi talent. Romancierul Ce se anunţă şi cu care ne vom întîlni, nu peste multe zile, în paginile aşa de fericit anticipate astăzi, invită la o recapitulare bibliografică. Gstaş de prima linie, Camil Petrescu a debutat cu un volum de versuri de război. Ciclul merfii ă adus mai mult decît un poet de imagine şi notaţie. Ceva din misterele lumii celeilalte şi din tărîmul de răscruce, dintre viaţă şi moarte, a pogorît pe aripa poemelor lui. Dramaturg, a dat scenelor piese ca: Suflete tari, Micara, Mitica Pcpescu şi tiparului '--Act :veneţian şi Dantcn. Arhitect de teatru, a înviorat în aceeaşi măsură şi critica dramatică. Poema de dragoste Luminiş pentru Kicsikem, critica literară, redactorul cîtorva publi-
caţiuni literare -sunt . eîteva.- numai; din „titlurile unei activităţi diverse şi incontinui,.
Ce va ii romanul lui Camil Petrescu? ţatîiul roman, precît ne spune autorul, al războiului nostru, yazii't sub dublul unghi, documentar şi epic. Fiziologia unui război defensiv, cum a fost, în bună parte, al nostru, precît ni se pare.Aşa sau altminteri, el,.nu poate să fie decîţ una din lecturile antrenante şi substanţiale în care toate calităţile de pînă astăzi ale lui Camil Petrescu, doctrină, poezie şi nerv dramatic, îşi vor fi dat întîlnire."
.	. . La apariţia romanului Perpessicius 1, el însuşi combatant în primul
război mondial, avînd şi optica celui ce a cunoscut nemijlocitaceeaşi experienţă dramatică, trece la o minuţioasă analiză:
„Evenimentele.literare — şi romanul d-lui Camil Petrescu este unul — nu-sunt scutite de neplăceri. Căci iată: abia sfîrşesc povestirea aceasta pasionantă a unui război pe două fronturi, al dragostei şi al morţii, şi, în loc să purced a detaila meritele şi desăvîrşirea romanului, mă surprind dispus să zăbovesc în efuziuni tangenţiale, în consideraţiuni străine de artă şi de faptul literar în sine,. dar nu mai puţin actuale şi nu mai puţin stîrnite, debitoare deci evenimentului şi bucuriilor legate de dînsul. Să spun, de pildă, ce treaptă şi ce ascensiune reprezintă, pe scara personalităţii literare a auto-Tului, aşa de hotărît afirmată şi pînă acum, romanul de astăzi, cît de mult contrastează o atare cucerire spirituală cu toată micimea şi meschinăria comediei publice, sufocantă prin tiranica ei omniprezenţă, sau chiar cît de mult ţine acest an literar să şe întreacă pe sine şi să-şi ţie nealterată aureola sub care s-a deschis. Ion Barbu în poezie, Tudor Arghezi, Sadoveanu, Mircea Eliade, Ion Vinea în proză — ca să evităm, de pe acum, o adevărată defilare — au dat anului acestuia o strălucire aparte, de epocă aşezată, de maturitate artistică, cu mult deasupra celorlalte, prin caracterul său de unitate. Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de război, romanul de debut definitiv al romancierului Camil Petrescu, şe înscrie pe aceeaşi linie, şi încă suntem departe de sfîrşitul anului şi de epuizarea seriei lui de evenimente. Dar sunt acestea maniere de critic şi preţuiesc ele cît zece cuvinte legate de-a dreptul de opera ce apăru, astăzi, în cîmpul lunetei noastre ? Ce s-ar întîmpla, Doamne, dacă toţi astronomii şi-ar irosi timpul în imnuri stelare? Nu ştiu qît ar. cîştiga poezia, ştiinţa însă ar fi în pagubă.
Ucenicia literară a d-lui. Camil Petrescu. începe dinainte de război, dar se afirmă după, în ramuri multiple: teatru, poezie şi critică dramatică. Experienţei de viaţă şi cunoaşterii prin şine a războiului se datoreşte o bună parte din literatura d-lui Camil Petrescu. în aceeaşi măsură şi romanul de
1 Cuvîntul,. an. VII, nr. 2009, din 23 noiembrie 1930, p. 1.
astăzi. S-a făcut deja observaţiunea că ascendenţa romanului d-lui Camil Petrescu trebuie căutată în volumul său de poeme dé război; apărut eu aproape opt. ani înainte. Observaţiune întru-totul justă de vreme ce jurnalului de război; de o superioară romanţare (în sensul epic), care este romanul de astăzi, îi-corespunde jurnalul versificat, de proporţii reduse, dar de o aceeaşi calitate, al aceloraşi evenimente de război, din- experienţa autorului. Observaţiune justă, dar care se cere completată cită vremei: mai ales, în debitul romanului aflăm captat şi un al'doilea izvoi de poezie,- pe -lingă cel al poemelor de război, anume-al ciclului poemelor erotice din Luminiş pentru Kiósikém. Pentru că Ultima noapte de dragoste, îniîia'■ noapte de război este nu numai romanul războiului, dăr şi al dragostei. Teatrul d-lui Camil Petrescu a tratat numeroase cazuri erotice; şi analiza minuţioasă a stărilor de conştiinţă erotică din roman nu este străină de experimentele lui dramatice. Evoluţia amorului Ştefan Gheorghidiu-Ela, eroii romanului, cu întreg jocul de umbră şi lumină, cu intermedii miniaturale, cu alternare de oaze cînd de poezie intensă, cînd de irUperi violente; sunt însă- toate închise, ca într-un fragment de diamant, în poemul lui Kicsihém, în aceeaşi măsură în care psihologia războiului este anticipată în poemul jurnalului său de campanie, în chipul acesta, fîntîna aceasta, de mare debit, a romanului, urcă şi altminteri decît numai din capriciu’simetric la două surse de poezie : erotică şi războinică:
Romanul d-lui Camil Petrescu este,, aşadar, romanul unui război de două fronturi. El începe în ajun de declararea războiului nostru, cînd povestitorul, în speţă sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu, concentrat în lucrările de « fortificâre » din regiunea !Dîmbovicioarei, face eforturi disperate să obţie o permisiune de două zile pentru a merge la Cîmpulung. O scrisoare insistentă, de la fosta lui nevastă, cu care se reconciliase nu demult, după multiple neînţelegeri, îl chema. O discuţie la popotă, pe tema dragostei şi răspunderilor reciproce, înveninată şi altercantă, ne introduce în vestibulul povestirii ce se deschide cu; chiar capitolul al doilea. Şi aici; iată, de la început; să însemnăm măiestria cu care d-1 Camil Petrescu intercalează romanul dragostei lui Ştefan Gheorghidiu, reconstituiñdu-1 din cenuşa de entuziasme şi dezamăgiri a trecutului. Romanul ocupă întreg volumul întîi şi trece, în povestirea de o Cursivitate magistrală, nu numai o lume diversă, tipică şi semnificativă pentru istoria neutralităţii noastre, exemplare de umanitate surprinsă în intimitatea metehnelor ei, dar mai ales vibrează, toată, de o mare încîntare spirituală. Povestitorul este un om de spirit, un ironist de o superioară sobrietate (şarja şi caricatura nu-1 ispitesc şi hu-1 abat din albiile obiectivării artistice), un portretist extraordinar, dar mai eu seamă un martor de fiecare clipă al acţiunilor dimprejurul lui şi răsfrîngerilor 'lor în propria lui conştiinţă. « în afară de conştiinţă totul e bestialitate »» declară într-un
359
rînd eroul d-lui Camil Petreseu, şi romanul, pe ambele lui fronturi, al amorului conjugal şi al războiului, este um neîntrerupt- marş, tot mai adine., în con-ştiinţă. Dacă mitul acesta al conştiinţei strică sau nu vieţii eroului, ros în existenţă lui .de virusul analizei — iată ce nu se poate spune cu certitudine. Romanului însă îi comunică acea îneîntare spirituală de care aminteam. Şi este aşa de dominant acest mit, cu aşa de adinei rădăcini psihologice, că satisfacerea conştiinţei ajunge sa justifice şi bucuriile cele mai relative. 'Un uşor — nobil, mai curind — scepticism se degajă din această viaţă cu micimi, purificată de examenul conştiinţei, şi cînd, după întâia mare dezamăgire din dragostea sa fără de margini, eroul întâlneşte pe fosta lui soţie, evenimentul e ridicat la scară cosmică şi abdicarea devine totală: «Pentru anine însă, care nu trăiesc decît o singură dată in desfăşurarea lumii,-ele, întâmplările familiale, au însemnat mai mult decît războaiele pentrn cucerirea Chinei, decît şirurile de dinastii egiptene., decît ciocnirile de aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei mele, femeia mea era mai vie şi mai reală decît stelele distrugător de uriaşe, al căror nume nu-1 ştiu ».
Şi acelaşi scepticism şi aceeaşi linişte în urmărirea proceselor de conştiinţă, chiar cînd lumina se lasă definitivă şi îndoială asupra complicităţilor Dablei nu mai poate fi. Eroul d-lui Camil Petreseu este un psiholog al dragostei, şi luciditatea şi preeiziunea analizei lui se înrudesc cu ale marilor moralişti ai literaturii franceze, şi înaintea tuturor cu Stendhal însuşi. Zigzagul acestei iubiri, în planul conştiinţei, evident '(pentru că altminteri, sub raportul întâmplării brute, ce poate fi mai simplu şi mai banal totodată ca sperjurul unei .soţii sau unei amante ?)•, cunoaşte ocolurile cele mai tainice, transfigurările şi înnorările cele mai patetice, de :1a divinizare pînă la ură şi dezinteres (romanul se încheie cu un mare act de Clemenţă, care aduGe şi a absolvire), într-un cuvîn't, toate licorile şi toxinele marilor iubiri
reflexive:
«Oricine iubeşte e ca un călător, singur în speţa lui >pe lume... d notează într-un loc eroul d-lui Gamil Petreseu, şi individualismul «cazului» său de dragoste este, pe de altă parte, urmărit cu tenacitate. Prins între oglinzile paralele ale confruntărilor, sufletul acesta se operează la rece., cu singurul anesteziant al introspecţiei. Conştiinţa aceasta activă izbuteşte — ca o dovadă de multiplicitatea formelor epice — să realizeze o numeroasă figuraţie, în mijlocul căreia merită osebite menţiuni portretul lui Nae Gheorghidiu, parlamentarul cinic, şi Táñase VasilesGu-*Lumînăraru, genialul profan al afacerilor pentru lumea, civilă, iar pentru cea ostăşească, silueta lui Orişan şi apoi a t ut uror militarilor, de ¡la comandanţi la ultimul soldat. Cum ;însă a stărui cît de cît este cu neputinţă, să amintim numai două din scenele de comedie de rasă ale romanului: SGena dintre Nae Gheorghidiu şi Ziegler, reprezentantul firmei germane pentru armată, şi scena dintre Ştefan Gheor-
ghidiu şi VasUesçu-Eumînâtaru, c.u dezarmanta prqfeşiune de .credinţă a diletantului in afaceri. Omul d15 teatru, ai zice, şi-a udus;de astă. dat^, din plin, contribuţia.
•Dar Ultima noapte de dragoste, intîia noapte de război estè nu .numai romanul războiului dragostei, 'din primul ¡tôm, in raie cărui nenumărate paranteze, de critică socială şi a convenţionalit&ţilor de tot soiul, un oboseşti să te pierzi, el mai este şi romanul războiului morţii, pë frontulîCarpa^lor, in înaintarea şi retragerea, la fel de precipitate,-din 1916. Întors ¡în pripă-din permisiunea obţinută pentru Clmpulung şi ducînd cu sine spectrul trecutului sau, Ştefan Oheorghidiu participă la înaintarea de dincolo de Bran. Bacă poezia de război a ddui'^mil Petrescu aduceadin mormintele vizitate cîteya autentice giiilgii funerare, romanul, în schimb, ;în ¿aceasta a /doua lui parte, reconstituie participarea eroului său în război cu susţinută scrupulozitate tehnică. în declaraţiuni recente, despre substratul documentar al romanului său, dd Camil Petrescu «e înscria în fals împotriva verosimUuhu. Nimicmiai justificat, în speţă. Verosimilul e încă unul din locurile comune, confortabile, unul din acele scuturi la adăpostul ; cărora se comit atîtea din perversiunile estetice-Getitorul neavizat, puţin iniţiat şi mai ales lipsit de simţ critic, poate fi cu uşurinţă prada tuturor mistificărilor; De aici şi succesul aşa-zisei literaturi ‘războinice, -mai mult decît în război, în care adevărul omenesc este falsificat şi prezentat în lumini-rotunjite. Nu verosimilul, cît veridicul. Sau verosimilul, atestat şi contrasemnat de martori, actori şi spirite cfiţice totodată. ÎRăzboiul ddui Camil Petrescu este nu numai pagina de acută psihqlo-gie a luptătorului lăsat în plata Domnului sau în voia morţii, dar şi actul de justiţie al războiului românesc, reintegrat în bună parte în limitele $i fizionomia lui autentică. Tirul de baraj de la Săsăuş, prin care drece eroul d-lui Camil Petrescu, concurează oricare din documentele similare ale literaturii lor străine, şi grija pe care o pune autorul în referente ni se pare ipe deplin îndreptăţită. Ele conturează¡faptiilTomânesc şi-l încadrează în singura posibilă literatură de război, aceea a adevărului. Pe linia aceasta, dd Camil Petrescu a deschis drum tuturor literaturilor cese- vorîncerca în reconstituirea atîtor alte aspecte ale-războiului românesc. Iată pentru ce apreciez, îndeosebi, sobrietatea cu care dd Camil Petrescu, lipsit de şfichiul .pamfletului sau criticii caustice, face rechizitoriul aparatului nostru de război. Dacă războiul, în ultima analiză, nu este altceva decît organizarea savantă a crimei, colective, apoi atunci organizarea aceasta cată să fie cît mai metodică, mai impecabilă. Altminteri, totul nu-i decît sinucidere tragică. Or, şi din acest punct de vedere, romanul d-lui Camil Petrescu aduce ceţitqrului atîtea mărturii minuţios gîndite, în aceeaşi măsură în care întîia parte a romanului disecase cu atîta virtuozitate sufletul unui îndrăgostit ,;n război cu ¡femeia."
361
Reeditarea romanului la scurtă, vreme (1931') îi oferă lui Perpessicius prilejul unei confruntări care trădează'pasiunea; pentru detaliul dedstbrie literară a celui ce va alcătui ediţia Eminescu:	.
,¿Ediţia a doua a romanului d-lui Camil Petrescu, în exemplarele. ee am sub ochi, pe velină vărgată şi în litera cu floarea , mărită, mă bucură, la răstimp de mai puţin două luni de -zile de la întîia întîlnire, şi. pentru binemeritatul succes ai autorului, dar şi pentru contingenţele de cetitori de .calitate, ce sporesc de la o zi la alta. E adevărat,, iarăşi, că un roman . în care socialul, psihologicul şi documentarul de război se întîlneau în cea mai armonică fuziune nu se putea să nu subjuge pe. cetitor. Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război este unul din cele mai inteligente, mai spirituale, mai pline de umanitate şi de mărturii ale epocei dintre romanele apărute în literatura noastră. Artistul conştiincios care este d-1 Camil. Petrescu sra aplicat asupra acestor două volume cu toată pasiunea, şi dovada sta în conturul infailibil al povestirii, al frazei, al imaginei. Cîte ceva din spiritul de- migală flaubertiană a scriitorului răzbise în public înainte de apariţia primei, ediţii. Ediţia a doua, expresă, oricît de puţin răgaz ar fi lăsat autorului pentru adăugiri, nu s-a putut să nu ispitească instinctul de perfecţiune, propriu artistului de rasă. Iată, spre pildă, însemnate numai cu gîndul de a servi de sugestie istoricilor literari viitori, două-trei din aceste locuri cu adăugiri, y-aduceţi aminte, de bună seamă, de discursul acela plin de emfază pe care-1 pronunţă in Cameră, în vremea neutralităţii, unul din cei mai patetici şi elocvenţi .membri ăi guvernului. In noua ediţie, discursul e precedat de un succint portret, care anticipează în chip fericit vidul şi panaşul elocinţei oratorului: .«S-a sculat, grav, cu ochii puţin contractaţi, de pe banca ministerială şis-aduş, în tăcere întinsă ca intr-un aer tare, spre tribună. Are fruntea înaltă, piezişe, ca de poet, ochii mari nu privesc pe nimeni, obrajii gu două cute, mustaţa de fante îmbăţrînit » Qtc., etc. (I, 183). în capitolul Ne-a acoperit pămînţul lui Dumnezeu, o imagine nouă sporeşte plasticitatea acestui bombardament infernal de la Săsauş: «...salva; de obuze... se prăbuşeşte... ridicînd ca nişte brazi, pămînt negru » (II, 130). Şi ceva mai departe, :cînd bombardamentul s-a lăsat, asemeni unei cupole de oţel; grea, implacabilă, o imagine nouă, constructivă şi telescopică; precizează şi înnoieşte : «E o schimbare de sus in jos; ca şi cînd ar fi căzut tîmpla cerului şi jumătate din privelişte s-ar fi răsucit ca intr-un ochi bolnav, ca într-o oglindă, dintr-o dată întoarsă » (II, 132)."1
Către sfîrşitul anului 1930, sub egida aceleiaşi edituri (Cultura naţională), apărea Paradisul suspinelor, Dacă în Descîntecul şi Flori de lampă poetul Ion Vinea, în ipostază de prozator, amintea izvorul fertil al mito-
1 Noutăţi şi reediţii artistice, în Cuvîntul din 22 februarie 1931, p. I'.
362
logici poporane, în tripticul de nuvele care este Paradisul suspinelor adu-cea o nouă experienţă epică, evocarea amesteeîndu-se cu umprul fantastic şi autoobser/aţia revelatoare. ,O experienţă, romanescănouă aducea şi Camil Petrescu. Sub iniţiale, Ion Vinea publică o cronică1 preludată de ¿curte referiri la alte aspecte ale activităţii proaspătului romancier. Procedeul se învecinează cu al lui Perpesşiciuş, intenţia vădită fiind aceeaşi. Cînd ajunge la Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, pe care presupunem că îl cunoştea dinainte de apariţie, Ion Vinea probează că uneori .scriitorii înţeleg bine criteriile de judecată şi nu simt povara să ia ca unităţi de măsură opere clasice aureolate, neavînd cultul exclusiv al valorilor catalogate. Acest motiv ne determină să transcriem integral cronica lui Ion Vinea, care înţelege cel dintîi să conjuge prudent numele lui Camil Petrescu cu al lui Proust:
„Ca o rachetă de luptă explodînd mecanic multicoloră, personalitatea lui Camil Petrescu se înfăţişează multiplă şi diversă. Intelectual de rasă, spirit agitat, de felină prinsă între gratiile menajeriei sociale, sub zîmbetul convenţional ascunde cel mai atroce individualism. Scurmînd ideile cu gheare neobosite, este veşnic în devenire. A început prin poezie, ca majoritatea prozatorilor noştri. A fost pe rînd: gazetar, conducător de reviste, polemist, critic şi autor dramatic.
Peste tot a purtat subiectivismul enervant şi nou, provccînd nemulţumiri şi fiind el însuşi nemulţumit.
Activitatea sa poetică şi-a avut epicentrul în' cercul « Sburătorului » d-lui E. Lovinescu. Primul volum, intitulat Versuri, cuprindea poeme de război. Aducea ca noutate: reacţia contra poeziei de esenţă muzicală, adeseori dulceagă şi falsă. Întrebuinţînd, ca stil antipoetic, expresia nudă, realistă, s-a consfinţit prozator cu bogate resurse.
Dramatismul căutării interioare l-a mînat în mod logic spre teatru. A scris: Suflete tari, Act veneţian; Mioara şi Danton. Primele trei au fost reprezentate, stîrnind laude, aprinse discuţii şi mai cu seamă înjurături.
Căci graţie temperamentului său combativ, a căutat să-şi cultive cei mai numeroşi adversari dintre confraţi. Şi a reuşit pe deplin.
Romanul de faţă ni-1 arată pe Camil Petrescu, ca şi în teatru, un puternic creator de viaţă. Dialogul natural şi emoţionant este de-a dreptul dramatic. Calităţile de dramaturg sunt cu abilitate transportate pe scena vieţii. Eroul său, Ştefan Gheorghidiu, în rîvna. de cercetare a adevărului absolut, se confundă cu însuşi autorul.
Stilul direct facilitează sinceritatea, ajungînd pînă la confesiune. Fragmentar luat, romanul poate fi considerat autobiografic.
1 Viaţa literară, an. V, nr. 131, august-septembrie 1930, p. 3.
Celé două Völüfhe ale fornăitului suitt în realitate două cărţi debsebite. fă prííiia páfté cotíflictúl se desfâŞbâră tttái iritiît iíitefiór. Éste siifíetúl lui Stefáii Gheöfghidiü diii titiip tíe päce/obsedát dé gelozie piuă lä'd&zechi-libfU üiintái. De fäpt, âcţîtirtea începe de ía äl döilea capitol: J)idgbnalele uniii iestäfh'ent, deşi äütörüi o iñcádfeázá între dóuá tttdtífieiité de tabără militară; désfásüríiid aiiálízá psihölögicä îrt möd retrospectiv.
Abeästä mañiera iiu deserveşte arisáihbíuiüi. Din contra, arată virtuozitatea în păstrarea Ufiitâţii tempérámeiitaíe şi de subiect. Eroul este însurat CU o colegă dé facultate, caré-1 înşeală la propriu şi Ía figurat. Pasiüñéá mäte a soţului se zbate în căutarea certitudiniei.
Oscilaţia este abil susţinută pînă la sfîrşitul iucrării. Analiza sentimentului de gelozie éste condusă cu putere stendhaliană (veche preferinţă a autorului). Gheorghidiu se zbate, fără putere, în cuşca de cristal a raţiunei. Adevărul îi apare numai după ce trece prin focul întregitor de conştiinţi al războiului. Ö scrisoare anonimă (de ce tocmai 0 anonimă ?) ridică perdeaua de minciuni. Gheorghidiu; reîntors altui de pe front, se desparte blazat şi mărinimos de soţia sa.
Acelaşi fond sentimental întîlnim şi în Mioara lui Camil Petrescu. Romanul se pretează la incursiune analitică mai largă. Autorul explorează gelozia lui Gheorghidiu pînă la ultima limită, fără a cădea în exagerarea maladivă a unui Proust. De aici cursivitatea lucrării, cetită cu egal interes de esteticiani şi publicul mare.
Intelectualismul lucid al eroului este mereu şi cu dibăcie alimentat cu motive exterioare.
Conflictul între lumea ideilor şi mediul social este inevitabil. Viaţa pur raţională este învinsă de cea practică.
: Alţii găsesc leacul în balsamul misticismului religios. Eroul lui-Camil Petrescu în planul înalt al speculaţiei intelectuale rămîne un ideolog nefericit în căutarea lucidităţii. Pasiunea lui de esehţă ideologică, alternată cu obsesia erotică, cedează în faţa femeii iraţionale, animal capricios Şi ires-ponzabil.
Maturizarea conştiinţei iii război se produce prin böteziil etilüi în suferinţa colectivităţii.
Individualiéinul exagerat este înlocuit prin adîncă înţelegere şi resemnare. Spre deosebire de eroul ihutilat al d-liii Cezar Petrescu díü întunecare, sublocotenentul de rezervă .Ştefan Gheorghidiu iese din război cu sufletul întregit, lecuit de itififtnitatea iniţială. în faţa răcnetului tiñánim> scos de muribunzi pe front, văicărelile de dragoste ii par scîncete ruşinoase.
364
Scena barajului este descrisă cu un realism covârşitor. Citind, ajn simţit reînvierea clipelor de groaza şi măcel, uitaţe îjti trecut. Lipsa de emfază eroică sau patriotardă măreşte calitatea impresiilor. Autorul romanului, făcînd războiul, a reuşit să-l retrăiască ulterior şi definitiv în operă de artă.
Cadrul restrîns al revistei, nu ne permite sa insistăm şi asupra altor personaje fericit create ca: Mae Gheorghidiu, tipul arivistului desăvîrşit, Lumînăraru sau bunul camarad Orişan.
De asemenea, asupra- stilului gazetăresc uneori sau acele incursiuni in manualele de filozofie. Imaginile reuşite abundă totuşi amintind de poetul de odinioară.
Cu romanul de faţă, Camil Petrescu se înscrie ca prozator, în accepţiune universală. Faptul că ediţia întîia a fost epuizată, într-un timp relativ scurt, e o răsplată meritată. De aceea nu ne putem ascunde entuziasmul pentru autor şi publicul înţelegător;“
Andrei Tudor, care debutase la Curentul (1928) cu articole critice şi cu versuri la Universul literar de sub conducerea lui Camil Petrescu, vede, în cronica sa 1, romanul ca expresie a reacţiilor psihologice cu totul particulare ‘ ale sensibilităţii autorului. El .aminteşte, ca şi alţii, de investigarea subconştientului cu diverse metode, citind numele lui Froust şi apoi al iui Joyee, magician al monologului interior. Criticul-poet se păstrează în cadrul celei mai limpezi exprimări:
„Cred într-o problematică a unei personalităţi, a unei individualităţi, care se soluţionează în roman, fiindcă romanul este o experienţă şi o verificare.
0\ individualitate puternică nu poate fi perfect neutră, ci exprimă o atitudine, trece dincolo de tipare şi se încheagă într-o formă firească şi adecuată.
Un roman devine astfel o diagramă a oscilaţiilor şi a nelinişte! unei personalităţi pe un cîmp de experienţă dat.
Ultima carte a d-lui Camil Petrescu, romanul de dragoste şi de război Ultima ncapte fie dragoste, întîia ncapţe de răzpci, e un itinerar sentimental şi intelectual al unei sensibilităţi şi personalităţi pe două planuri de viaţă: dragostea şi războiul.
Personagiul-axă a romanului, Ştefan Gheorghidiu, ni se dezvăluie cu încetul, situîndu-se şi luminîndu-şe în diverse .întîmpîşri. Este, intr-adevăr, singurul personagiu amănunţit analizat. Toate celelalte persoane din roman se mişcă, trăiesc în funcţie de personagiul principal. Ele apar ca nişte coordonate faţă de care se determină şi se delimjiţea.ză personagiul principal.
1 Facla, an. IX, nr. 384, 17 noiembrie 1930, p. 3.
De aceea, trecînd peste formă, am găsi în esenţă un jurnal, în care se analizează substanţial şi amănunţit eroul.
Domnul Camil Petrescu este primul romancier român care face o adîncă analiză psihologică.
Ultimă reţetă literară abolea psihologismul în linii mări, care nu mai avea tL'ici suficientă putere ele adîiicire şi oferea tipuri psiholo-gice-ştandard.
S-a introdus în loc investigaţia amănunţită, unde detaliul se oprea lîngă inutil. Astfel s-a obţinut o adîncire a analizei, o putere de penetraţie în adîncuri nesondate şi nebănuite. Metodele au fost diverse pentru exploatarea subconştientului. ( « Madeleina » lui Proust a deschis drumuri noi. Monologul interior al lui Joyce este o aplicare a aceluiaşi principiu.)
Un scriitor român, autor al unui roman de război şi al unui roman de luxură, aventuri şi palpitaţii, s-a reclamat de aceeaşi metodă dar superficial a cultivat amănuntul în sine fără să-i dea o valoare de relaţie. Citez: « ... scria cu un creion hardthmut no. 2. (Niciodată mam înţeles preferinţa eroului pentru marca hardthmut.).»
Spre deosebire de romanul d-lui Camil Petrescu, unde amănuntul este esenţial şi luminează o privelişte psihologică unică, o stare sufletească alterată', la scăpărarea unui gest ce pare banal şi fără semnificaţie.-’
Astfel, prin descoperiri la fiece pas, prin trăirea succesivă a descompunerii dragostei; se situează personalitatea eroului faţă de dragoste.
Ultimele sedimente ale iubirii se dizolvă în faţa trăirii unei alte experienţe, a războiului.
în război, în atmosfera absolută a morţii, se topeşte orice rămăşiţă de dragoste şi se lichidează un trecut, care rămîne doar ca un reper de aducere-aminte. Optica se schimbă, laturile unghiului de vedere se schimbă, se strîng.
în iminenţa morţii vederea se esenţializează, omul se reduce la o apercepţie imediată, primată.
Această nouă experienţă anesteziază sensibilitatea eroului, ' vechile preocupări devin ridicule, fără sens.
De aici o nouă verificare, o necesitate de confruntare, o căutare exasperată a adevărului.
Sunţ semnificative, în această privinţă, toate pasagiile din volumul al doilea notate în josul paginii. E un tic âl eroului de a-şi verifica impresiile continuu:
în experienţa războiului se verifică faţă de alţii cari au trăit şi au scris războiul; în experienţa dragostei se verifică faţă de sine, neîngaduind o asemănare.
366
Pe: un alt plan se face un alt proces: se confrunta, clişeul şi livrescul cu realitatea/Nu înseamnă că cunoaştem războiul dacă am privit puştile şi, steagurile de la muzeul* militar din Parcul Carol.
O întreagă falşă educaţie, făcută de << preamărirea ». piepturilor de aramă din diverse poezii patriotice; cu exaltarea .misticismului eroismului şi a vitejiei « prin ploaie de gloanţe »> sucombă în faţa adevărului (nedumerirea. eroului care observă că imaginea « ploii de gloanţe >> nu e. adevărată). Şi aci trebuie notat şi acest nou aport al autorului netraţat în nici un alt .roman: descrierea amănunţită a trecerii din starea de pace spre război şi constatarea nepotrivirii dintre imaginea avută despre război şi realitate.
Deşi toate personagiile există, spre- a delimita personagiul principal, ele vieţuiesc şi se mişcă.
Tehnica şi talentul de dramaturg al domnului (/amil Petrescu a operat fericit.
Sunt personagii sesizante, deşi caracterizate prin două vorbe.
De pildă, deliciosul Nae Gheorghidiu, om politic, avocat şi om de spirit, care se revelează cititorului printr-o situaţie sau printr-o vorbă de spirit.
Rafineria Elei, soţia eroului, care pentru a afla cine era fata cu care vorbise soţul său la cursul de filozofie — ocazionează şi suportă o întreagă istorie a filozofiei, ca să poată întreba, în sfîrşit:
« — Cine era o fată blondă şi uscată?... Una urîtă ... după lucrare cînd tu vorbeai cu profesorul, cîţiva băieţi şi două fete discutau despre tine. Se lăuda că ţe cunoaşte ... »
Tipul dur şi precis al lui Corabu.
Sesizantă, deasemeni, descrierea unui bombardament:
« Trag iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduiam că acolo cel puţin obuzele, lovind în moale, nu vor mai exploda toate. E adevărat că numai unele ridică trombe de noroi, altele termină îngropîndu-se fle.şcăit. îmi dau însă seamă că grozăvia clipelor e din altă cauză decît a exploziilor. Obuzele înseşi vin înspre noi, în noi, căutîndu-ne ca nişte gloanţe. Lovesc în jurul nostru ca nişte săbii, care n-ar izbuti diiitr-o singură izbitură să ne reteze capetele şi apoi furioase ar lovi văpăind în dreapta şi în stînga, înainte şi. înapoi, zăpăcit şi orb.
Ne trîntim pînă în gît în mocirlă; dar nu putem afunda (oricît de mare e groaza) şi capetele, căci ar fi să murim înăbuşiţi. »
Toate acestea într-o formă vie, într-o descriere pregnantăi şi într-o linie accidentată de întîmplări.
367
Cartea sie citeşte uşor, cu-pasiune, şi nu pentru a afla mai repede sfîr-şitul, ci cu interesul unei: frăiri> cu regfcèttil pentru fiecare pagină- care apropie sfîrşitul. O siiiiiă de calităţi- cató fafc’ âfa-UMima noapte de dragoste, întiia noapt'e de război cel mai bun roman românesc de război. Şi aceasta e puţin* spust Mait précis : um bun roman■“
O cercetare mai atentă se impune cînd e vorba de cronica lui Eugen Ioneseu.1 Conştiinţa literară românească, cea europeană, au fost surprinse şi tulburate de fenomenul* proustian, desohiteător de noi direcţir în istoria romanului, scos de sub autoritatea tiparelor tradiţionale şi realizat ca o desăvîrşită construcţie polifonică. Suptinînd intuiţia judecăţii critice, Camil Petrescu a întreprins printre cei dintîi o analiză a epopeii proustiene, care îmbogăţeşte eseistica noastră cu pagini; antologice, adevărat model de comprehensiune a complexităţii structurii operei scriitorului francez. Prin aceasta nu dorim să îmbrăcăm inoportun o haină de scutier critic al romancierului Camil Petrescu, prezentat de Eugen Ioneseu ca descendent nu tocmai norocos din „blana“lui Proust în peisajul pitoresc al literaturii noastre. Subiectivismul îl împiedică să facă în mare măsură delimitările necesare, şi. Eugen Ioneseu nu vede nota personală a lui Cernii Petrescu, dimpotrivă, îl descoperă repede fără vocaţia introspecţiei, fără supleţe în expresie şi, paradoxal: „Influenţa lui Prousţ se poate urmări pînă la construcţia frazei şi sintactic". Ñu e locul unei paranteze filologice pentru a d’ovèdi oţios că frecvenţa propoziţiilor relative proustiene, a ritmului frazei arborescente, distribuirea adjectivului şi metaforei, expansiunea lirismului infirmă afirmaţia atît de energic formulata. Nici genialului romancier francez nu-i erau străine mijloacele lui Saint-Simon, Nerval, DbstóiévSki, Ruskin. Numai că în captarea realului prin intermediul memoriei, elasticitatea asociaţilor de idei cunosc cu totul alté modalităţi la Proust. (E la Eugen Ioneseu ceva dih orgoliul de grămătic al lui Paul Souday.) Fraza citată de critic ca mâi proustiariă débita Ini ProUst anulează aserţiunea. Cititorul sé convinge uşor şi trebuie să transfere cu mansuetudine „culpa" 'asupta tinănilui magistrat critic şi aspirant la demonstraţii lingvistice.
Gelozia în Ultiwtancapîe de drage sie, întîiâ noapte de război îi apare lui Eugen Ioneseu întreprinsa cu mijloace specific proustiene şi are ca punct de refefinţă nufftái euplh! Swátiíi/-Odette de Crécy („la dame en fose“). Sentimentul geloziei là Proust îşi dezvăluie zeci de faţete dacă ne gîndim cum se complică prin cuplurile Saint-Loup — Rachel, Chaflüs —Morel, Narator -^Albertiüe. Dăr Eugen Ioneseu scapă, uneori abil, de .obsesia copleşitorului model prôustian şi găseşte în Ultima noapte de.dragoste,
1 Fapta, an. I, nr. 7, 22 noiembrie 1930, p. 6.
368
întîia ncépt'e de război însuşiri care vor fi puse în lumină de alţi comentatori. E de notat faptul5 că Eugen leneşei* simte legătura între prima, şi a doua parte a romanului* ceea ce a scăpat unor condeie critice. Wn mai vădit iriteres transpare din rîndurile dedicate părţii a doua. Iată acum textul' ín extenso : ■
„ Cartea d-lui Camil Fétrescu stă sub semnul lui Proust ca metodă literară: introspecţia suprâlucidă, rece, cu aparenţă de ştiinţific, dedublare şi contemplabilitate a propriilor stări1 dé conştiinţă, obiectivate, înstrăinate; precum’ şi punerea centrului de gravitate într-uii personagiu» principal («je»), prin prisma sentimentală a căruia Urmărim naraţiunea interioară, epica stărilor de' conştiinţă, şi care unghi- optic constituie totodată şi axa unică (coloana vertebrală) în arhitectonica romanului.
Singură construcţia formală, dintr-un principiu egal proustian, esté astfel pricinuită dé -determinismul asociaţiilor psihice ale principalului personagiu : cate fíe este înfăţişat ca erou pasbr (şi contemplator lucid al stărilor sale de conştiinţă; alé unor evenimente interioare pe care nu le provoacă' el ■— gest — dar pe caré le acceptă şi le degustează).
‘ Acest‘personagiu-aiitoanalitic :şî. cu darul dedublării esté şi singurul, personagiu veridic al românului: singurul a cărui personalitate o putem urmări şi controla, celelalte personagii nefíind’ decît incidente sufleteşti (deci strict dependente de eroul central), imagini. Iar pe erou îl- putem recunoaşte iiú prin act fizic sau' prin) precis desen, ei prin atenta scrutare a reacţîunilor salé sufleteşti (celelalte personagii fiind, elé însele, in roman,, pure reacţiuni psihice).
Influenţa lui Proust se poate urmări pînă la coiistrucţia frazei şi sintactic ; pînă la metoda analogiilor şi a parantezelor: « Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decît prin mine şi din cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste’ ntr é atîf Să fii lipsit dé o voîupfâte, cit să constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credéai că singur poţi s-o trezeşti’ (caTé, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ea o clapă care nu sună » (pag*. H2). Fraza este specific proustiană. Mai proustian decît Proust.
Dar la Camil Pétrescu introspecţia nu are suficientă adîneime şi abstractizare, ci — superficială — ea sé opreşte la mici lucidităţi şi mici observaţii,, fără ca detaliul să devină util încorporării în complexitatea, în scurgerea largă şi lentă a viziunii analitice totale a romanului.
Pentru că expresia lui Camil Petrescu nu are bogăţia vocabularului, limbagiului proustian (fiindcă, poate, este românească), ci rudimentară şa sărmană — şi adeseori gazetărească; iar cuvîntul care sâ revfcleze, printr-o
M9
spontană, lumină, un,caracter, este facil şi pueril; « Kant ăla al d-tule care; să demonstreze incultura unchilor lui Ştefan Gheorghudiu (dar despre .Kant se pomeneşte şi la facultăţile juridice). După cum sunt obositoare, prin repetiţie, prin monotonie, unele comparaţii şi expresii: « ca un animal rănit», «am vrut să-l lovesc » etc. Şi mai sunt cu desăvîrşire inoperante si inutile fragmentele suficient de.lungi de lecţii strategice; cum şi exageratele ; incursiuni — şi neapărat elementare — în istoria filozofiei, (cu • o terminologie împrumutata Elementelor de metafizică ale d-lui C. Rădulescu-Mofru). Romanul abundă, dealtfel, în maxime nenumărate şi banale, cărora autorul pare a le da o însemnătate deosebită, dar care izbutesc, toţuşi, ;să dispară în liniile,generale, ample, ale operei...
Fără a-i constitui o denaturare a viziunii temperamentale, metoda Îui-Pronst a fost, prin urmare, larg utilizată. Neprofunzimea introspecţiei la Camil petrescu este augmentată (corect: este dovedită) de lipsa de supleţe a stilului, a frazei: gazetărească unde se cerea abstracţiunea; « stil» (vreau să spun: expresie) are Camil Petrescu cînd se eliberează de orişice stilistică proustiniană^-vezi volumul al doilea. Şi pentru a preciza fuziunea dintre intuiţie şi expresie, este ştiut şi caracteristic că fraza lui Proust (minunat instrument al aprofundării viziunii în interior) marchează însăşi — prin construcţia sintactică — treptata adîncire interioară, sondaj (cum ne spune du ,G. Ibrâileanu).
Dar fraza scurtă şi nervoasă, cum este specifică lui Camil Petrescu în forma lui bună, este cerută de o epică exterioară, mai apropiată de suprafaţa conştientă; şi realistă sau fotografică: nu este apt temperamentul pentru delimitarea delicată a stărilor de conştiinţă; sau pentru îngemănarea suplă a lor.
Camil Petrescu nu reliefează un caracter prin observaţia unui caracteristic. incident, de detaliu, (cum face Proust), nu îl luminează printr-o imagine care să susţină observaţia (metoda, comparaţiei .cuprinse într-o propoziţie incidentală), nu îl confirmă prin motivaţia unei generalităţi. Nu posedă, şi este o principală cauză, o suficient de bogată, de expresivă, de diferenţiată limbă literară: nu ca stilistică; şi nici ca tehnică sau preocupare exterioară, dar ca necesar instrument, utilaj, al expresiei, al sondării. Fraza scurtă îşi are rolul ei, desigur; tot aşa simpla notaţie; sau neglijenţa stilistică (tehnică); dar introspecţia cere, literar, amploarea şi construcţia frazei proustiniene.
înţelege, vrînd-nevrînd, şi d. Camil Petrescu că este necesar « un stil» cînd îl încearcă pe a lui Proust.
. Fără a avea o schema, rigidă prestabilită, romanul domnului Camil Pefrescu este totuşi perfect omogen, perfect întreg. Tema romanului:
370
vidarea unui complex sufletesc prin substituirea altui complex sufletesc. Doua evenimente sufleteşti dintre care unul anulează pe celălalt. Soluţionarea literară, destul de simplă, nu cerea decît punerea în scenă a acestora şi alternarea lor.
Interesul romanului un cade decît asupra unui erou, Ştefan Gheorghidiu, şi asupra problemei de conştiinţă a acestuia. Prin dezagregarea dragostei lui Ştefan Gheorghidiu, clarificarea procesului interior, romanul ia, necesar şi firesc, sfîrşit. (Există şi în acest proces de disoîuţiune a uiius sentiment o similitudine cu procesul de extincţiune a dragostei lui Swann pentru Odette; dar şi gelozia este similar analizată'; cit şi pulverizarea, bănuielilor din prea marea fragilitate a fundamentului pe care se înalţă edificiul asociaţiilor.)
Dar această disoîuţiune a sentimentelor lui Ştefan Gheorghidiu ia. aici o personală interpretare şi expresie. Nici eroul nu se cunoaşte, în ciuda introspecţiei, pe sine însuşi: el nu se defineşte, dar îşi notează reacţiiinile sufleteşti din totalitatea cărora vom deduce noi înşine adevărata personalitate a eroului.
într-adevăr, nici modificarea atitudinii Elei pentru Ştefan; nici siguranţa, din ce în ce mai accentuată, ca este înşelat de ea nu î-au determinat să [nu] o mai iubească: acestea nefiind atît cauze, cit efecte, ci punerea ei într-o nouă perspectivă interioară; mutaţie pricinuită de un nou eveniment psihic, necuprins în cel dintîi, independent de cei dintîi. Circumstanţele care întrec liberul arbitru al eroului şi care pun pe eroină pe un secundai* plan de preocupare; şi de intensitate.
Romanul se poate cristaliza perfect în jurul acestor două evenimente mari interioare: iubirea lui Ştefan Gheorghidiu şi războiul, pură circumstanţă sufleteasca. Iar nodul romanului constă tocmai în punctul deliesiune al celor două tensiuni psihice.
Prin personalitatea eroului principal şi prin soluţionarea procesului sufletesc (durata soluţionării), romanul îşi capătă astfel o deplină construcţie interioară, o deplină unitate interioară.
Personagiul, feminin principal nu are — conform celor mai sus remarcate — o viaţă obiectivă reală, ci subiectivă. Nu avem posibilitatea să o deducem, clar, dar o vedem prin ochelarii variabili ai lui Ştefan Gheorghidiu. Ea suportă nu privirea analitică a acestuia, ci emoţionalitatea lui. Ea este imobilă, nu acţionează, apare rar: trăieşte pentru noi ca repercusiune sufletească urmărită în Gheorghidiu: comoţiune. Noi nu cunoaştem decît imagina ei reflectată în conştiinţa lui. Ea nu există decît ca stare de conştiinţă fluctuantă, variabilă. Dar — pentru scopul ultim al romanului, care urmă-reşte numai lămurirea personalităţii lui Ştefan Gheorghidiu — ea nici hi»
371
interesează în sine, ca fiinţă obiectivă şi reală: de aceea nici nu ştim dacă îl înşeală sau nu pe Ştefan; dacă îl iubeşte încă sau nu îl iubeşte. Lumina în care ne este înfăţişată variază, neapărat, cu schimbarea sufletească a lui Gheorghidiu reste simpatică ia început fiindcă aşa o vede Gheorghidiu; fiindcă o iubeşte; devine, la sfîrşit, odioasă pentru că Gheorghidiu nu o mai iubeşte.
Iubirea lui Ştefan fusese rod al acelei cristalizări stendhaliene: sugestie, pe care vin să se grefeze, în eşafodaj, alte sugestii. Avem, aşadar, împreună cu eroul, o totală nesiguranţă a vinovăţiei şi chiar a egoismului ei. Nu avem decît o constantă certitudine şi posibilitate de verificare; aceea a sentimentelor personagiului, masculin.şi a curbei sentimentelor acestuia. Iar toată expresivitatea estetică i-o împrumutase Elei — printr-un bine cunoscut proces de producţie şi de vivifiere — eroul însuşi. (Dar dovada ultimă a existenţii unic subiective a personagiilor auxiliare ne-o procură faptul .că Ştefan Gheorghidiu este şi criteriul moral al tuturor.)
Nu vom urmări, prin urmare, în roman, existenţe şi caractere obiective, ci curgerea unei singure vieţi sufleteşti.
*■
Dacă fraza lui Cărnii Petrescu nu sondează adîncurile conştiinţei,, stilul îi este perfect adecvat în descrierea luptelor; a « marşurilor în noapte »; a înaintărilor cu strigăt; a fiinţei iminente şi.impalpabile a duşmanului ţ « care este fcc şi gloanţe şi moarte »)..
Precizia glacială a propoziţiei scurte este un minunat imbold de sugestie. Aici nu construieşte o realitate, ci.o sugerează, zvelt: epică. Cuvîntul îşi păstrează numai forţa de sugestie. Imaginile care defilează, care viază, cresc şi şe complică eu p nebănuită facilitate şi rapiditate, în faţa noastră ; se integrează, suplu, alert, se combină fără nici o opintire, fără nici un obstacol, material de stilistică. Fraza, cu caract.erisţica-i scurtime, nu atrage îndărăt, asupra ei, sau în adîncim.e: stilul lui Gamil Petrescu. nu este — aici — nici bun, nici rău: nu există. Devine inutil: ţot astfel preocuparea literară. Dar viaţa, cu atîta luciditate şi forţă totdeodată sugerată, creşte cu atît mai mult dinamism, cu cit este adoptată o mască falsă de preocupare documentară.
Nu avem privire în adine — volum — dar accelerată mişcare de liniis
*
Superior tuturor romanelor româneşti de război — prin faptul că nu •e ste un roman de război — cartea d-lui Camil Petrescu deschide drumuri noi în tehnica romanului nostru.
372
îşi aré, totuşi, scăderile sale, cum, de pildă, urmărirea prea scrupuloasă a lui Proust din partea întîia a opetei.
,Şi ñu posedă dl. Camil Petrescu o inteligenţă a abstractului, ci a imaginilor concrete; precum şi o intuite dinamică a vieţii. (Analogia prousti-niană, d. ex. — des titilizată în primul volum şi, din fericire, complet abandonată mai tîrziu — nu ridica, precum la Proust, ia o generalizare.)
Dar în naraţiune — alert şi expresiv — Camil Petrescu redă, desăvîr-şit, mişcarea, rapiditatea de fulger.
Prin urmare, îndrumat mai mult spre epica exterioară, rămîne cel mult un analist al sentimentelor primare, nediferenţiate: d.p., frica. Luciditatea şa analitică se opreşte aici, introspecţia nu se diversifică, nu se nuanţează, nu se complică, nu se abstractizează/'
Să vedem ce afirma, Eugen Ionescu înţr-un medalion din România literara {nr. 6, din 2.6 martie 1932, p. 3):
„Camil Petrescu, lucrul acesta se vede şi în literatura sa, în teatru.şi în romanul de introspecţie, este unul din marile capete analitice ale ţării acesteia de. intuitivi « groşso modo.». Dealtfel şi tradiţia intelectuală din care descinde se află în ţara. celor mai iscusiţi analişti, e ţara lui B. Constant, a lui Stendhal, a lui Proust." în continuare, Eugen Ionescu se referă la mobilitatea inteligenţei lui Camil Petrescu, la virtuţile de pamfletar din Cetatea literară. Deci, la scurtă vreme, admiraţie pentru om şi scriitor, ca doi ,api mai tîrziu, printr-o răsucire acrobatică, să apară virulenţa în paginile din volumul Nu. Fulgerătoare mutaţii psihologice şi intelectuale.
Demitizarea eroului şi modul de a pune în evidenţă umanitatea în timpul războiului sînt observate cu perspicacitate de Pompiliu Constantinescu1: „ Structura realistă a d-lui Camil Petrescu (relevă criticul, discipol al lui Eugen LovitieSCu) este comună şi pieselor sale de teatru. Suflete tari, Act veneţian, Mioara şi Dantcn au dovedit un talent dramatic de o pătrunzătoare luciditate, de analiză şi de uîi realism psihologic stăpîn pe mobilele intime ale personagiilor. Astăzi, cînd d-sa trece la1 proză şi se impune ca un romancier de personală factură, de material şi realizare profund remarcabile, regăsim concentrate toate însuşirile sale de observator realist şi de subtil analist al cazurilor de conştiinţă. Romanul d-lui Camil Petrescu apare astfel ca o sinteză mărită a calităţilor sale de scriitor, care-i conferă şi notele diferenţiale între prozatorii tinerei generaţii. Eroul celor două volume, sublocotenentul GheOrghidiu, é o conştiinţă lucidă, un spirit atent întors în sine însuşi, analizindu-se în două mari ipostaze ale vieţii: iubirea şi războiul. D-l Camil Petréscü îl poartă pe două planuri de experienţă şi-l dilată de-a lungul a
1 Vremea, an. III, nr. 150, 30 noiembrie 1930.
373
peste 500 de pagini dintr-o vroită intenţie de unitate artistică şi psihologică* Din punctul sau de vedere, ar părea logic să privim' cele două tomuri şi personagiul lor central ca o construcţie solid închegată, în două mari momente morale; însă aceste două etape sunt la distanţe interne atît de depărtate, îneît o lectură atentă ne pune în faţa a două romane sepárate, cu două téiiie izolate, fiecare epuizată în limitele unui singur volum. Armonia nu se frînge, calităţile scriitorului nu se întunecă dacă ne ocupăm de fiecare volum separat."”'
Cu atît mai mult ni se pare firesc procedeul cu cit d-1 Cărnii Petrescu dezvăluie două feţe lăuntrice şi două metode de scris! Romanul de iubire a lui Gheorghidiu se desfăşura pe axele unei realităţi interne, alcătuită din ardoarea erotică şi din prăbuşiri de straturi morale prin invazia treptată a geloziei, superior analizată, cu mijloace’de acuitate stendhalianâ; românul lui de război e jurnalul patetic al unui intelectual deformat de asprimile campaniei şi care-şi înregistrează, cu aceeaşi lucidă sinceritate, aci mai mult plastic decît analist, variaţiile unui eu de un accentuat şi conştient individualism.
Psihologia lui Gheorghidiu se înrudeşte cu psihologia eroilor dramatici ai d-lui Camil Petrescu; student în filozofie, îndrăgostit de abstracţiuni şi modelat după idealuri livreşti, Gheorghidiu e creat din pasta aceloraşi << suflete tari », epigoni ibseniani rătăciţi în viaţă şi neadaptaţi la compromisuri, stăpîni pe o minte geometric organizată, dar descompuşi de asaltul insidios al iubirii. Virilitatea lor se topeşte în contact cu siguranţa şi viclenia instinctului feminin. Literatura d-lui Petrescu a urmărit insistent lupta sexelor, simplificate în două entităţi contradictorii. Bărbatul reprezintă o conştiinţă intransigentă, un fel de absolut moral, aplicat mai ales în iubire; femeia e un animal cochet, inferior sufleteşte, ispită a simţurilor şi primejdie a echilibrului interior. în iubire, d-1 Petrescu vede lupta a două categorii morale şi refuzul de contopire a două esenţe biologice. Bărbatul îşi angajează într-o experienţă erotică înţreaga personalitate, în timp ce femeia îşi oferă ca sa-şi retragă, elanul capricios al unei permanente funcţii vegetative. Originalitatea sa se mişcă între aceşti doi poli invariabili. Nu cunoaştem în tot romanul, nostru o analiză mai susţinută, o pătrundere psihologică, mai atentă a geloziei — revers tragic al iubirii — ca în primul său volum. Gheorghidiu este expresia artistică a unui sentiment desfăcut în rotiţele lui subtile^ după cum Ela, soţia lui, risipeşte parfumul ciudat al graţiei şi senzualităţii feminine, surprinse cu ochi nuanţat. în ciclul de versuri Un luminiş pentru Kic-sikém, d-1 Camil Petrescu a. poetizat această intuiţie de feminitate, adîncită şi în sufletul eroinei din primul tom al romanului său. Valoarea psihologismului este elocventă în sine, dar creşte mai mult cînd îl privim în raport cu temele cam sărace ale romanului nostru, întîrziat în problematica unui monc-
374
ton conflict social. D-l Câinii Pefretecu se aşâză în Uhia tbmancierilor contiim-porăifUcâxe s-âu scuturat de fdrrtiUla îngustă sămănătoristă şi au trecut ia analiza cazurilor de conştiinţă,1 inaugurînd capitolul: nou al romanului psihologic.-	i-	r
Gheorghidiu şi Ela se zbat în plasa unor instincte strategic încăietate,, ca două fiare într-o grotă întunecoasă; limpezi înlăuntru, prin radiografia, analizei, ei nu se definesc prin pitoresc exterior. D-l Camil Petrescu posedă însă şi un simţ plastic, al omului : siluetă lui'Nae Gheorghidiu, politician veros şi egoist cu aere degajate, ca şi a lui Lumînăraru,-spirit ignar- da^ vicleanj. sunt viguros desenate prin cîteva linii . Un singur, capitol e de; prisos In concentrarea primului volum: acela 'în care Gheorghidiu face un neprevăzut curs de istoria filozofiei, în atmosferă do alcov a Elei; inteligenţa lui'nu cîş-tigă nimic dintr-o dexteritate didactică, după cum iubirea femeii nii şi-o asigură şi nici n-o pierde prin consideraţie asupra «teoriei cunoaşterii»;, e un exces de culoare morală şi intelectuală atribuit eroului. [..;]
D-l Camil Petrescu este primul scriitor român care descrie războiul ca o experienţă directă. Jurnalul de campanie al lui Gheorghidiu e mărturia unui combatant şi inovaţia unui artist care îşi confesează propria mutilare morală.
Ca şi eroul lui Remârque, eroul d-lui Petrescu e un intelectual lucid, posesor al unui confort moral făcut pentru timp de pace, şi care-şi urmăreşte dezagregarea personalităţii cu acelaşi interes al savantului urmărind cristalizarea unei reacţiuni chimice. Romanul: de război contemporan este prin excelenţă realist; arta lui se sprijină, pe observaţie, materialul pe simţuri, psihologia pe sinceritate directă. Conştiinţa eroului e înlocuită eu un ochi cuprinzător şi cu urechi atente; sentimentele sunt simple, mecanizate aproape de identitatea împrejurărilor. Romanul de. război nu înalţă imnuri eroismului şi nu combină situaţii sublime. Analiza.a pătruns şi aei; ceea ce numim erou, cu glas declamator, e un biet om hărţuit de foame şi de plictiseală, bătut de gloanţe şi de obuze, ca un vînat speriat,.scuturat de frigurile morţiş şi îngheţat de spaimă, degradat de superstiţie şi pîndit de demenţă. Umanitatea războiului e tristă, morala lui ,e egoistă şi redusă la clipa prezentă. Combatantul e un tip psihologic de resorturi adesea rudimentare, dictate de un determinism înfricoşat.
Gheorghidiu îşi surprinde şi analizează fără ipocrizie frica, superstiţia, insensibilitatea la durere, laşitatea şi panica, după cum îşi dezvăluie firesc spiritul de camaraderie şi curajul, izvorî.t din straturile uiiei instinctive conservări individuale şi. nu din conceptele abstracte ale structurii lui de intelectual. Superioritatea omului cult în război constă numai în facultatea de autoanaliză, în putinţa de a se dedubla, privindu-se ca obiect şi subiect totodată. Există o psihologie profesională a războinicului, pe oare d-l Camil Petrescu o descifrează cu stăpînire de’ sine, cu obiectivitate rece, în scene
375
■caracteristice, în îuttoplări trăite, eu ieMlitatc şi dramatism. E 9 încordare patetică, un nerv vibrant, © plasticitate şcKpitpare, prinsă în formule pregnante, la acest jurnal .de campanie, care inu asciiiide nimic din 'Qrprile şi răsturnarea morală a războiului. Povestirea e alertă şi colorată, anta ^ Sinceritatea fuzionează, fără să simţi efortul de a fi Eterar. Evocarea unui tir de ¡baraj, *cu nebunia asurzitoare a şţapnelelor, ca şi trecerea trupelor de la Biran, (sunt dintre cele mai dramatice pagini din cartea &-lui Petrescu. Par acest jurnal de campanie schiţează cîteva tipuri de camarazi bine prinse; alături de Gheorghidiu, temerar, pasionat de război (şi aici subliniem noutatea eroului faţă de Remarque)., ^se desenează figura de ambiţios şi de cuceritor ,a lui Corabu şi mintea iscoditoare a lui Qrişan.
Un singur lucru regreţi terminînd confesiunea .lui Gheorghidiu: că d-1 Camil Petrescu nu s-a botărît să facă două romane distincte, unul de iubire şi de analiză, altul de evocare dramatică mai amplă a războiului. Debutul său în proză este insă afirmarea deplină a unui scriitor cu mijloace revelatoare/'
în Vremea din 11 decembrie 1930, Ootav Şuluţiu, în Zodie nouă la Camil Petrescu, nu precupeţeşte epitetul superlativ, fapt puţin obişnuit la critic, şi exclamă: „Camil Petrescu -a făurit un roman epocal, o imensă putere de viaţă, de un dramatism viu, cu clocot in adînc, susţinute intr-un viu dialog. [...] Romanul lui Camil Petrescu este dintre primele în literatura română pentru echivalarea «căruia nu-mi este ruşine să mă duc în străinătate.*6
înainte de a trece şi la alte «ecouri să menţionăm însă rîndurile semnate de Lucian Boz 4, care avea simţul preciziunii. Ele se tipăreau cu puţin înaintea reeditării romanului (ianuarie 1931):
„Romanul său este scris ou © tremurare înfrigurată, ou scrutare, corozivă şi sfredelitoare iubire, cu oscilări între haotic şi halucinant şi luciditate.
Tot romanul nu este decît lenta descompunere a personalităţii eroului şi precipitata cristalizare a personalităţii eroului (locotenentul [sic] Gheorghidiu) şi autoanaliza stăruitoare pînă la obsesie.
Pregătit printr-o largă activitate estetică şi filozofică, tradusă în studii, eseuri şi poezii, d. Camil Petrescu realizează în acest roman, pe proporţii de mare frescă, diagrama unui suflet în continuă efervescenţă şi mai ales o confruntare a propriei sale personalităţi cu dragostea şi cu războiul/' în Literatură actualizatei, Al. Bădăuţă judecă sever Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de râzbei, în aceeaşi pseudocronică referindu-se
4 Rampa, an. XV, ,nr. 3844, 25 decembrie »1930, p. 7. 2 Gândirea, an. X, ,nr. 12, 1930, p. 477 —478.
şi la romanul Cohortele trieriii de Al. Lasearov-Mcldoveanu. Simpla alăturare a celor *.d®i scriitori, cel din urmă un semănătorişt. întîrziat, e cît se poate <ie ¡edificatoare. .După ce afirmă că succesul de librărie, „de vînzare“, al romanului Jui .Cărnii Petrescu se datorează întunecării lui Cezar Petrescu, insinuînd o posibilă confuzie onomastică în mintea cititorilor, Al. Bădăuţă continuă concesiv:
„Convenim de .la început că Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război -¡nu este deloc lipsită de merite. Dimpotrivă, are pagini care ¡pot sta fără greş printre cele mai bune ale literaturii moastreşi observaţii trădînd un ochi sigur, «cunoscut nouă ca atare din acele dure şi plastice versuri de război publicate în Sburătcrul.t(
Romanul este văzut distinct, in două -părţi,,corespunzînd fiecare unuia din-cele două volume: „primul urmăreşte viaţa unui tînăr menaj de : studenţi, în de?acord prin gelozia excesivă a soţului, alături de care d l CamiLPetrescu surprinde reuşit cîteva din acele siluete care alcătuiesc fresca unei lumi din preajma războiului. Aeest volum nu este, în fond, altceva .decît un larg vestibul introductiv pentru cel de al doilea, închinat războiului şi cel mai interesant ,prin contribuţia pe care o aduce literaturii de război, degajarea scriitorului faţă de materialul care covîrşea altădată, putinţa lui de a vorbi « la rece » despre stări de suflet şi realităţi ale războiului, amîndouă negreşit explicabile prin perspectiva liniştitoare pe care vremea o aşează între el şi noi. D d Camil Petrescu izbuteşte să vadă războiul. Şă-1 surprindă în -afara sufletului său. Să şirl proiecteze în amintire ca pe un ecran străin, calm şi neînfiorat de nici o obsesie, de unde ponderea descripţiei sale, vigoarea şi justeţea observaţiei.“
Considerînd că avansează prea mult, Al. Bâdăuţă se grăbeşte să devină retractil. Restul modestei recenzii dedicată romanului nu este altceva decît un cumul de rezerve, cronicarul improvizat mimînd inabil regretul:
„Ce supără însă în romanul d-lui Camil Petrescu este, în primul rînd, lipsa de legătură interioară intre cele două părţi; prezentînd amănunţit în primul volum drama unei gelozii pe care izbucnirea războiului o împiedică să se rezolve, .autorul .uită complet, in paginile celei de a doua cărţi, această mare sursă de nelinişti, eînd firesc şi natural ar fi fost ca, din opunerea lui ou noile stări interioare, create de contactul cu războiul, să iasă marea luptă a romanului; absenţă lîngă care trebuiesc adăugate numeroase insuficienţe de expresie. Căci cartea, literar vorbind, este sub posibilităţile d-lui Camil Petrescu. Pe alocuri ai chiar impresia că autorul a fost în imposibilitate de a-şi revizui manuscrisul. Că a. scris totul în grabă. Cu multe neglijenţe de stil şi lucruri fără rost pentru economia generală a romanului, cum bunăoară acea lecţie de filozofie, întinsă pe douăzeci de pagini, în afară de cîteva ingenuităţi savuroase, nu face decît sa creeze o barieră inutilă în desfăşurarea
377
cărţii. Sau acelé trimiteri în petit la texte streine, din josul celor mai-multe pagini ale volumului, dar care verifică afirmaţiile romanului, departe de a-i adăuga un caracter de autenticitate, fac dovada unei cochetării pedante de scriitor care vrea, cu orice preţ, să-şi dovedească informaţia şi erudiţia.“
Prin urmare, Al. Bădăuţă neagă tocmai acéle virtuţi evidenţiate de cronicari de prestigiu. Acelaşi Al. Bădăuţă, în aceeaşi revistă1, numai cu cîteva numere înainte, descoperea într-un roman cü totul inedióctu, 'Sfîntul Părere al lui M. Drumeş; ,,o carte cu multe merite“, autorul „remareîndu-se prin spirit de; observaţie“. Mulţumit, în încheiere; Al. Bădăuţă afirma Oracular că este un fapt „îmbucurător pentru destinele romanului psihologic românesc“. în Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, cu cecitate impusă, vom vedea de cine, Al. Bădăuţă nu putéa descoperi putére de observaţie, nimic din contribuţia lui Camil Petrescu la dezvoltarea romanului psihologic. Incontestabil ca iiiiervenţia lui promptă Se leagă de polemica dintre Camil Petrescu şi Cezar Petrescu.
în Cetatea literară (an. Í, nr. 5 — 6,1926) Camil Petrescu atrăgea atenţia, pe un ton de ironie strunită, asupra orientării revistei Gîndirea: „Generoasă în intenţii, dar candid aranjată în detalii, este cercetarea révistelor de d. Cezar Petrescu. [...] Cetatea literară, fireşte, nu-i place. Nu publică nici poze de salon, nici dizertaţii şcolăreşti despre romantism, nici articole de gazetă, nici pagini albe cu vignete mari.“
în numărul imediat următor, Camil Petrescu revine şi comentează un interviu al lui Cezar Petrescu. Din text reiese că autorul Ultimei nopţi de dragoste credea că Cezar Petrescu nu fusese mulţumit de felul în care comentase volumul Scrisof'ile unui răzeş în Revista vremii, unde afirma că „există pagini de un gen anume, gazetărie literară, am putea să le numirii, sau' literatură gazetărească, a căror valoare stă în suflul de umanitate care le ariimă şi, mai cu seamă, în bogăţia şi pitorescul amintirilor“.
Doi ani mai tîrziu, avînd ca pretext presupusa invidie a lui Camil ^etres-cu asupra lui Gib Mihăescu, căruia i se jucase cu succes Pavilionul cu umbre, în Curentul din 8 martie 1928, Cezar Petrescu semnează uri articol veheniient la adresa Iui Camil Petrescu, intitulat Un om intransigent. între timp se alteraseră şi relaţiile lui Camil Petrescu cu Pamfil Şeicaru, directorul Curentului, cel care a imprimat cotidianului o vădită orierttare de dreaptă.
Dar să urmărim, în continuare, şi alte opinii critice asupra Ultimei nopţi de dragoste, întîia noapte de răzbei.
Intrat în presă în 1927, Mihail Sebastian se impune repede, de la primele sale articole şi cronici literare. Simţul critic, eleganţa ¡argumentării, stilul alert şi orizontul de cultură sînt prezente de la întiile manifestări, ca
1 Gîndirea, an. X, nr. 5, 1930, p. 187.
378
în strălucita suită de foiletoane consacrate romanului modern în paginile Cuvîntului ((> octombrie 1927 — 8 martie 1928). Ca între Camil Petrescu şi M. Sebastian existau certe afinităţi se. simte dintru început în activitatea celui de al doilea la Universul literar şi Tiparniţa literară (1928 —1929) b Riguros într-un spaţiu limitat, Sebastian nu întîrzie să se pronunţe1 2 nuanţat asupra celui ce îi va deveni prieten devotat, punînd în evidenţă valoarea romanului pe o ecuaţie personală:
„Mi-e greu să scriu despre Camil Petrescu, afirma M. Sebastian. O spun ca o ,explicaţie personală pentru el şi ca o scuză sinceră pentru cetitor, Ştiu dinţr-o experienţă veche şi oarecum dureroasă că orice act de .înţelegere este, intr-un fel sau altul, o trădare. Pentru că orice înţelegere eşte parţială, individuală şi greu de comunicat. Cîtă vreme stau de vorbă cu o carte, izbutesc şâ uit acest lucru trist şi să judec liniştit, cu liniştea pe care depărtarea şi jocul.abstracţiilor ţi-o dau uşor, dar cînd e vcrba de un om pe care îl cunoşti, această linişte relativă se duce. Mă tem sa desprind din imaginea complectă şi armonioasă pe care o păstrez despre Camil Petrescu şi despre arta lui un fragment desperecheat. Dar trebuie să ai curajul profesiunii tale; critica este pînâ la un punct facultatea de a mutila veridic. Vreau să spun că, chiar atunci cînd. ea enynţă un adevăr, îl desparte de nuanţele lui, îl rupe din realitatea lui organizată, îl prezintă disparat, singuratic şi poate nesemnificativ, ca pe o ramură dinţr-o largă şi fremătătoare pădure. Cetitorul e rugat să creadă.că asemenea sacrificii nu se fac niciodată cu inimă uşoară.
Cernii Petrescu aduce în viaţă o profundă pasiune de a înţelege. Este sensul existenţei lui. Este al nostru, al tuturora, ar putea spune cineva. Nu. Fiindcă, nu e vorba de o simplă curiozitate, de un simplu exerciţiu. Ci de o lege, dincolo de care începe moartea.Pe pasiunea lui de a înţelege stă axul lumii. Camil Petrescu nu e un credincios. El nu cunoaşte altă ordine decît a conştiinţei şi altă chemare decît a lucidităţii. De aceea în jocul inteligenţei lui este ceva aprig, ca în luptele pe viaţă şi moarte, un accent patetic, viril, vital, ca al foamei, ca al răbdării, ca al răzvrătirii. Urmăriţi logica intimă a lui Andrei Pietraru în al doilea act din Suflete tari, urmăriţi logica lui Ştefan Gheorghidiu în capitolul între oglinzi paralele din romanul Ultima noapte de dragoste, întna noapte de război. Este, în ocolurile gîndirii acestor doi oameni, o -încordare şi o deznădejde care spune lămurit că ei nu pot să piardă firul înţelegerii, fiindcă odată cu el ar pierde înseşi legăturile cu viaţa. Paginile acelea devin arzătoare, chinuite, frazele se strîngca şi cum ar
1	Cf. Mihail Sebastian* C«m i-am cunoscut, în Rampa, an. XVIII, nr. 5389, 30 decembrie 1935, p. 1.
2	Camil Petrescu sau despre o dramă, a inteligenţei, în Cuvînţul, an. II, nr. 2059, 14 ianuarie, 1931, 1—2.
379
vói să încercuiască uii argint viu ce scapă printre cuvinte, ca prin ’cchiurile uriéi plase de prins stelele din eleşteu, seara. Surit acolo căderi brusce* revolte scurte^ teveriiri incete pe drumuri deja Umblate, sunt schimbări de dfeprimare-organică şi de elan cutremurător.* Un om care îşi joacă viaţa întreagă £e cartea inteligenţei are să cunoască ceea ce numim îrt titlu «o dramă a inteligenţei j> . Dar, ca să fim bine înţeleşi, nti e vorba aici, cîtă vreme vorbim despre Camil Petrescu, despre o inteligenţă schematică, pur logică, rece şi' exterioară. Oi de o inteligenţă care comunică cu sensul iiitim al lucrurilor şi al faptelor, b inteligenţă patetică, amplă, cu nuanţe emoţionale iriultiple, cu răsunet sufletesc vast. Acest Ştefan Gheorghidiu, care raţionează cii o înde-mînare nemiloasă, este un pasionat şi pasiunile lui rămîn întregi, neintelec-tualiza te.
<f Atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşri cum, dealtfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi. Marii voluptoşi şi cer care trăiesc intens viaţa sunt, neapărat, şi ultralUcizi» (tomul I, p.l 56). ‘ '
Numai că dé la această « ultraluciditate » începe tragedia lui Ştefan Gheorghidiu. TViaţa., aşa cum e obişnuit trăită, este un sistem cuminte de renunţări mici, de ignorări voluntare, de acomodări prudente. Toată lumea îşi poate petici, de bine de rău, o relativă fericire. închizi aici ochii, te faci că nu pricepi dincolo, treci peste evidenţă pretutindeni şi iată-te un Om liniştit, sau, cu o expresie curentă (pe care o urăsc), « un om aranjat ». Ştefan Gheorghidiu este din neamul Oamenilor caré nu se aranjează niciodată. El crede într-un ideal de puritate. Pentru că are orgoliul inteligenţei lui de ins conştient, el nu poate accepta o lume incoerentă şi întîmplătoare,' un tras făcut din adunături şi resturi, o existenţă lăsată în voia zilelor ce trec orbeşte. în acest univers destrămat el ţine să pună o ordine sufletească anumită. Pentru el faptul de a trăi presupune răspunderi precise. Ştefan Gheorghidiu şi le ia asupră-şi.
Nu trebuie să luaţi acest ideal de puritate drept un vechi sentiment de onoare burgheză, ceva în felul inadaptaţilor literaturii d-lui Brătescu-Voi-neşti, sau mai curînd ai d-lui Cezar Petrescu. Eroii lui Camil Petrescu nu sunt inadaptaţi şi, pe planul valorilor esenţiale, nu sunt niciodată înfrînţi. (Aş vrea să cunosc societatea destul de tare ca să doboare un Ştefan Gheorghidiu.) Idealul lor de puritate e un act de conştiinţă, o tendinţă intimă către ordine, către echilibru, către adevăr.
Dar viaţa nu rămîne prin aceasta mai puţin urîtă decît este. Drama lui Ştefan Gheorghidiu este de a fi sensibil la această urîţenie. De a se prezenta, adică, în faţa ei cu organe de percepţie pe care -oamenii ceilalţi nu. le au. Inteligenţa lui e un simţ şi de aceea reacţiunile ei sunt dureroase ca ale pasiunilor mari. Ştiţi, desigur, că pentru a fi auzite símetele trebuie să atragă un anumit număr de vibraţii, fără de care urechea noastră nu ia cunoştinţă
380
de ele- JEi bine, acolo unde lumea de rînd crede că e linişte perfectă, Ştefan Gheorghidiu distinge melodii sau zgomote reale. « Pragul lui sonor » e altul. Deoarece judecăţile şi valorile lui morale nu au lenea şi indiferenţa obişnuite,. p\ .nu poate rămîne, la spectacolul vieţii, simplu spectator. Platitudinea deputatului Nae Gheorghidiu, lichelismul txnărului Grigoriade, trădările vulgare .ale .femeii lui îl rănesc adine în însuşi echilibrul lui sufletesc. Asemenea fapte, oare pot fi mărunte, comune şi banale, iau un caracter cosmic., căci ele ating un întreg, fel de a înţelege viaţa şi de a o iubi. Şi doar * Ştefan nu este un naiv (ingenuu poate, dar în ruptul capului nu naiv): el ^tie că a femeie nu poate fi mai mult decît atîta, adică uri biet animal încîn-tător şi zguduitor de inconştient. Şi totuşi durerea lui e egală cu a unui mare mistic, pentru care Dumnezeu ar dispărea brusc. Povestea iubirii lui ajunge in intensitate egală cu celălalt mare amor pe care literatura modernă l-a -realizat: ăl lui Swann. Nu e nici o îndoială că, din punct de vedere literar, .aceste pagini ale lui (jarriil Petrescu pot trece îh primul plan ăl unei antologii europene. Dar ne interesează să remarcăm aici altceva decît calitatea lor literară: e tocmai sensul de dramă mare, de conflict esenţial, ce descumpăneşte întreg universul, sensul de tragic absolut, pe care rn conştiinţă luî Ştefan Gheorghidiu Îi la o întîmplare măruntă. IE drama inteligenţei care se simte atacată, pînă în âdîncuri, la cea dinţii abatere de la ordinea ideală a existenţei.
De aici încolo începe un sentiment de iremediabil, ca pe urma unui univers spart. Nicăieri ii-am simţit mai intens decît în scrisul lui Camil Petrescu {mă gîndesc anume la Suflete tari şi la Act veneţiân) apărarea lucrurilor ce îîior brusc şi pe totdeauna.
Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război urmăreşte această dramă pe fir dublu — a iubirii şi ă războiului —• şi Ştefan Gheorghidiu retrăieşte o dramă pe care toţi eroii lui Camil Petrescu ău încercat-6; Deosebirea este că, pe cînd în teatru (ale cărui mijloace de expresie sunt eliptice) conflictul eră văzut numai din punctele centrale, pe culmi, aici, în roman, el se realizează pe drumuri lungi, ocolite, multiple, într-o largă ţesătură de detalii şi accente secundare. -
Poate că un foileton special (nu prea depărtat) ne va ajunge pentru a vorbi numai despre această carte şi pentru a-i sublinia trăsăturile principale. Vom încercă.
P.S. Autorul regretă — deşi era prevenit de dificultăţile iniţiale ale subiectului — forma abstractă pe care articolul de mai sus 1-ă luat fără voie. Intenţia luî primă era să vorbească despre romancierul Camă Petrescu, revelaţie ce-i pare, şi pentru prezent şi pentru viitor, capitală în istoria literaturii româneşti. Dar asupra acestui lucru revenirile sunt îngăduite. Ni le rezervăm/'
381
Cooptat mai tîrziu (1934) de Al. Tzigará-Samurcas în comitetul de redacţie al Convorbirilor literare, C. Gerota, colaborator la reviste cu Orientare tradiţionalistă (Năzuinţa, Ramuri) semnează o cronică elogioasă *. Camil Petrescu trebuis să fi fost plăcut surprins. în numărul imediat următor al aceleaşi reviste, G. Bogdan-Duică, dar mai cu seamă Scarlât * Stru-ţeanu, dezlânţuiau un atac dezonorant împotriva Memoriilor lui Lovinescu, care îl vor minia mai tîrziu şi pe orgoliosul romancier. Fără culoare; cronica are totuşi meritul notaţiilor în genere corecte, cu o modică notă personală :
„Titlul romanului înainte de a fi citit va fi fost pentru mulţi un moment de orgie păgînă, de dionisiacă promiscuitate fizică. Nimic din toate astea. Romanul are două volume, dar nici o acţiune. Ar putea fi două romane sau se pot citi separat, fără ca impresia totală să sufere.
P-l Camil Petrescu a vrut să dovedească întîi că are puterea intuiţiei interioare. Că printr-o admirabilă autoanaliză poate să exteriorizeze impre^ siile pline de viaţă al sufletului omenesc şi al doilea a vrut să dovedească, că ştăpîneşte nu numai analiza interioară, nu numai examenul introspectiv, ci are şi simţul real, puterea de a reda ceea,ce a văzut. Pentru a reda. trebuie să fi văzut în mod efectiv. Trebuie ca lucrurile şă fi fost în senzaţie ca să ajungă în imaginaţie şi că rîndul nu spune nimic decit ceea ce ochiul şi urechea a primit, zice Lanson undeva.
în primul volum este exprimarea acelei analize interne pornită dintr-o interesantă intuiţie a sufletului omenesc.
Autorul are un personaj care e chinuit de îndoială, dacă soţia îl înşeală sau nu.
Frămîntarea aceasta sufletească, argumentarea, situarea sentimentului acesta formează tot interesul primului volum. Nu e deci o obiectivitate a sentimentului omenesc în caractere definitive, independente de sufletul autorului, ci e un roman subiectiv; nu o povestire obiectivă, care trebuie să fie un roman.
Romanele acestea lirice, lipsite de intrigă, de acţiune, neangajînd nici un fel de luptă, de coliziuni, n-au nevoie nici de situaţii.
Valoarea acestui soi de roman constă nu în acţiune şi motivarea ei, ci în puterea lirică, în realitatea coeficientului personal, în exprimarea adevărului omenesc din noi.
Adolphe, Werther; Athala. cuprind pagini lirice de necontestată valoare literară. Romanul lui Camil Petrescu e o analiză rece, incisivă,, ironică. Se concentrează asupra lui însuşi, asupra femeii lui, şi cu un spirit aşciaţit 1
1 Convorbiri literare, an. 64, ianuarie 1931, p. 83 — 85.
382
de observare, cu o maliţiozitate filozofică, disepă fiecare zy icni re.,a inimii, fiecare cugetare a creierului.
Gelozia lui e inhibitivă, filozofică, stăpînită.
• Izbucnirile inimii lui calde sunt repede anulate prin ironia fină, armătura lui filozofică. Prin această analiză, şi numai prin ea interesează voi. I, care n-are nici caracter, nici intrigă, ci o descriere analitică,. susţinută şi stilată*, sinceră, ceea ce e mult.
.In^vol. II autorul notează sugestiv şi cu un simţ de realist o pagină * din război.
Cu uft stil concis, cu aceeaşi suverană ironie, analizează suflete, descrie situaţii, cu o juiitâ observaţie. Aici nu mai e vorba de imaginaţie, care transfigurează, ci de simţul real care n-are nevoie să creeze, ci să observe şi să -Fedea:,
Fără retorism, fără fals patriotism, fără gîndul de a servi la îmbărbătarea sufletelor blazate, fără tendinţa cu orice preţ de a ridica sentimentul patriotic deasupra tuturor sentimentelor* el descrie un colţ de realitate vâzttţă; trăită şi nealterat redată.
;Aduce o notă nouă etică în retorica ieftină a saltimbancilor politiei, relativ la pregătirea noastră ridiculă de război. Camil Petrescu, înlăturînd o laşitate ee ne pironeşte pe toţi, strigă'că am avut eroi fără seamăn, dar nici o'pregătire tehnică. Romanul lui apare ca o crudă ironie la declaraţia unui om politic de azi, care spunea că războiul a fost pregătit ad-unguem.
Fără să aibă forţă epică, fără inventivitate, fără caractere, romanul lui încheagă o veridică analiză sufletească, un luminiş simpatic şi uman din războiul nostru şi mai deasupra o sinceritate, ce pune şi mai mult în contrast adevărul artistului şi cu al omului politic.“
* într-o cronică literară1 la Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război,'' poetul Emil Gulian nu precupeţeşte epitetul superlativ:
„Cunosc continua ardere interioară a lui Camil Petrescu, pasiunea pe care o pune în tot ce face, promptitudinea inteligenţii sale permanent activă, felul bum ia personal poziţie faţă de orice obiect şi mai ales sinceritatea faţă de el însuşi şi consecvenţa logică a gîndurilor şi actelor sale“.
După ce vorbeşte de legătura organică dintre substanţa epică din volumul prim şi al doilea, Emil Gulian continua:
„Camil Petrescu ne-a oferit romanul unei drame intelectuale. în dragoste sau în război, intelectualul veritabil, luînd contact cu evenimentele exterioare, reacţionează spontan, interpretîndu-le şi aşezîndu-le aşa cum l-au obişnuit, cărţile. Obişnuit să le înţeleagă, e silit să cunoască şi să-şi creeze 1
383
1 :Rampa,, an. XVI, nr. 3916, 9 februarie 1931, p. 5.
singur noi ipoteze fructuoase şi nelinişti intelectuale intr-o sete de cunoaştere mereu mărită, care, chiar cînd e numită exaltare, nu e totuşi-decît semnul unei inteligenţe deosebite; continuu activă. £..]
Faţă de această sete de cunoaştere, care poate deveni viţin'intelectual, inconsecvenţele din sufletul unei femei, reacţiile pe care le provoacă, răsturnarea premiselor care pînă la un timp păreau sigure provoacă şi întrec ceea ce se poate numi obişnuit gelozie sau altfel- şi se leagă natural tot: de întrebările asupra lumii şi vieţii, care nu se epuizează niciodată* [E tot filozofie). Neputinţa de a înţelege e desigur umilitoare pentru cel ce îşi pusese toată nădejdea- în propria inteligenţă şi în logică. Dacă iubim* fiecare intr-un mod cu totuU personal şi între felurile noastre de a iubi\mrsunt decît vagi şi'generale asemănări [...] care e legătura între ele şi; celălalt climat, care e celălalt climat în care evoluează fiinţa iubită şi pe care suferim că nu ni-1 putem reprezenta decît prin vagi analogii:. Sentimentul geloziei găseşte în Cărnii Pfetrescu un analist . care ştie să construiască o admirabilă carte, plină, de- adevăr şi de dialectică, oboseală şi patos. El merge pînâ a judeca bucuriile în> sine printr-un caracteristic procedeu de obiectivizare, Gare-i dă atîta stâpînire pe propriile mijloace de analiză, incit se. poate detaşa şi poate privi ca de la distanţă.“
în partea a1 doua a romanului, cronicarul sesizează că „acelaşi fel. de răceală în mijlocul- celei mai mari febre intelectuale se găseşte şi aproape în tot timpul descrierii războiului, unde pe eroul « misonneur »„ pidn disciplină intelectuală, nu-1 impresionează atît faptul concret al morţii,, carnajul şi sîngele. A reda veridic războiul însemnează pentru ei a-1 reda în lumina conştiinţei, intr-o viziune halucinantă tocmai prin luciditatea ei. Războiul; pentru el însemnează mai mult o suferinţă-intelectuală. O sinceritate artistică uluitoare, ce redă astfel impresia unui neîntrecut cataclism, trecut prin sufletul unui anumit erou. [...] Cartea lui intelectuală se mulţumeşte să constate,. în primul rînd, chinurile unui oin şi apoi tragedia omenirii. E ceea ce îl deosebeşte .de Remarque, a cărui carte, deşi cu formidabile calităţi, e prea compusă, prea gradată, cu prea multă grijă de perspectivă, şi enervează tocmai pentru că în fiecare moment vrea să arate că nu e aşa, ceea ce a putut să înşele pe mulţi.“
Mai interesantă decît aceste generalităţi ne apare ultima parte a cronicii, care debutează cu o încercare de portret psihologic :
„Tehnica lui Gamil Fetrescu e cu totul personală. Succesiunea ideilor e lăsată oarecum lă capriciul inteligenţii. în acest fel, un abil dialectician devine, natural, şi un bun tehnician şi cartea e scrisă parcă dintr-o dată. Instinctiv ştie să evite, cu îndemînare şi fineţe, scenele inoportune, să-şi aerisească romanul cu destinderi care pot părea uneori gazetărie, dar care îi aduc,, în acelaşi timp, succes şi calitate. îl îmbogăţeşte cu sugestii interesante, care
384
îl fac atît de viu şi neobositor, şi cu un dar propriu alege şi măreşte, din materialul care i se oferă, numai ce vede personal. Grija de adevăr rămîne astfel pe planul întîi. Pentru atingerea lui atinge uneori platul şi trivialul ca toţi marii scriitori, spune unele lucruri nesensibilizat, ci numai enunţat, dar cît de mult ne recompensează apoi în schimb! Ajutat de o analiză psihologică care înregistrează amănunte noi, văzute numai de el, uzînd şi de toate mijloacele de investigaţie ale unei minţi ascuţite şi iniţiate în diverse domenii, îşi colorează romanul cu notaţii uimitoare. Ne gîndim, de pildă, la gestul gratuit şi inconştient al eroului, care aleargă printr-o livadă şi, din fugă, prin fluierat de gloanţe, se apleacă şi ridică un măr; la superstiţia că dacă-şi pune mănuşile încetează bombardamentul, la atîtea alte minuna.te (acesta e cuvîntul) astfel de trăsături din voi. I, din care nu poţi alege fiindcă sunt prea multe. Dar în această îngrămădire de amănunte veridice, din tot acest « real » sau, dacă vreţi, materialism, o elevaţie de spiritual primează, care e sufletul de artă al cărţii, interpretarea autorului, şi e lucrul cel mai interesant la acest roman. Scenele cu doamna cu părul alb, dar încă tînără, sunt cheia romanului, din acest punct de vedere, fiindcă aruncă o lumină nouă asupra lui."
La aproape trei ani de la apariţia romanului, sub titlul Camil Petrescu, romancier1 (Nete despre „Patul lui Prccust“ şi „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război“), Petru Comarnescu comentează atent ambele naraţiuni, găsind, între Patul lui Procust şi prima parte a Ultimei nopţi de dragoste, accente de înrudire dar şi deosebiri sensibile în structurile psihologice ale personajelor, între reacţiile lor determinate de împrejurări cu totul diferite. Petru Comarnescu începe printr-un scurt examen al „subiectelor romanelor", ca după aceea să conchidă:
„Ambele romane accentuează, aşadar, problema epistemologică a dragostei. Toate frămîntările concrete ale lui Ştefan Gheorghidiu sunt fructul acestei nevoi esenţiale de a cunoaşte adevărul asupra femeii pe care o iubeşte, de a ajunge la certitudini. [...] Camil Petrescu este un criticist, în sens filozofic kantian: el caută substanţe care rezidă la baza oricărui gest, oricărui sentiment, oricărei judecăţi. El caută lucrul în sine, în fiinţa iubită fiinţa ei adevărată, în moarte realitatea ei finală, în societate cauzele dezordinei. Dar, ca şi în epistemologica kantiană, cunoaşterea rămîne legată de subiect, de omul care simte şi gîndeşte, acesta avînd necurmat impresia că atinge esenţele, fără a ajunge însă niciodată la adevăratul absolut al lor. [...] Camil Petrescu face din dragoste nu numai un prilej de îneîntare senzuală, de voluptate fizică, ci scop de înţelegere. Şi totuşi, dragostea rămîne acelaşi sentiment inefabil, căruia îi poate surprinde umbre esenţiale, dar nu esenţa
1 România literară, an. II, nr. 53, 18 februarie 1933, p. 3 — 4.
385
însăşi, doar prin rezultate, prin efecte. Moartea lui Ladima, scrisorile acestuia, conştiinţa lucidă a acestuia că trăirea lui este « un iad sufletesc », realitatea nevoii lui de certitudine, sunt astfel de efecte, pe care autorul caută să le ducă la cauzele adinei şi substanţiale care le-au produs." Pe Camil Petrescu, considera Petru Comarnescu, „îl interesează numai experienţa sa proprie şi nu a celorlalţi. în orice caz, aceasta în primul rînd. în felul acesta am ajuns să precizăm mai strîns caracterul constitutiv al literaturii sale. Camil Petrescu preţuieşte subiectivitatea, cunoaşterea care vine în mod sincer, spontan, autentic, din individual, dinăuntrul său şi nu dinafară. Camil Petrescu descrie şi judecă numai lucrurile care-1 dor, care-1 preocupă în chip statornic. Real, pentru d-sa, este numai ceea ce are realitate pentru fiinţa sa şi în fiinţa sa. Aceasta se poate observa, mai ales, în paginile unde este descris războiul. Războiul aşa cum este văzut de un om nu care l-a vizionat în vis sau în fantezie, lăsîndu-se fecundat de literatura de propagandă sau de descrierile altora, ci războiul aşa cum l-a experimentat însuşi ofiţerul de rezervă Ştefan Gheor-ghidiu, adică romancierul. Război în care nu se vede mult sînge şi nici mormane de cadavre şi tipuri pitoreşti. Căci «războiul emai mult sinceritate aproape de pămînt şi de piatră ». Şi iarăşi, cunoaştere. « Drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cît această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte altfel, cu ceea ce cunoştea într-un anumit fel» (Ultima noapte de dragoste,întîia noapte de război, voi. II, pp. 154, 165, 179, 185 etc.). Ultimul citat este capital pentru înţelegerea întregei opere a lui Camil Petrescu. [...]
Meritul specific literar al romanelor lui Camil Petrescu constă tocmai în faptul că proza sa apare spontan, fără ocoliri stilistice, fără broderii: faptul e rostit elementar şi viu în marea fierbere şi fixat întreg înroşit numai de tinctura personalităţii scriitorului. Nici o operaţie, nici o desfigurare inutilă. Camil Petrescu nu se joacă, nu înfrumuseţează, nu urăşte, ci redă prin idei cît mai clare şi mai distincte realitatea subiectivităţii sale. Pcezia e subiectivitate transfigurată, lirică. Proza e subiectivitate prezentată brut şi viu, epică."
într-un moment cînd a simţit imperativul unei sinteze, Eugen Lovi-nescu redactează un compendiu, imagine clară a spiritului său constructiv, a conştiinţei răspunderii critice, refractară atitudinii polemice pornite din chiar rîndurile scriitorilor pe care îi publicase consecvent în paginile Sburătcrului. Datată mai 1936—mai 1937, Isteria literaturii române contemporane îşi încheie prefaţa cu aceaste rînduri întrucîtva pedagogice: „Pentru luminarea şi orientarea tinerimii rău îndrumate, am crezut de cuviinţă că trebuie să scriu această Isterie a literaturii române contemporane cu judecăţi precise şi fără controverse. Ea năzuieşte la rolul de îndreptar al generaţiei actuale."
386
Cu cîţiva ani înainte (1933), Camil Petrescu, temperament coleric, în pamfletul Eugen Lcvinescu sub zcdia seninătăţii imperturbabile, nemulţumit de portretul schiţat de critic în primul volum al Memcriilcr, adoptă o atitudine profund discutabilă, anulînd grăbit întreaga operă a criticului care se dovedise cel dintîi cititor entuziast al versurilor sale, publicîndu-le cu generozitate, la loc de frunte, în paginile revistei Sburătorul. Eugen Lovinescu comentează cu sobrietate şi nuanţat, în spaţiu restrîns, romanele lui Camil Petrescu, rezervele nefiind determinate de filipica amintită. * în pofida unor reticenţe, textul lui Eugen Lovinescu nu lasă să se întrevadă spiritul revanşard:
„Psihologul dovedit în teatru s-a realizat apoi şi în substanţă epică în Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de răzbii şi Patul lui Prccust, două din cele mai bune romane de analiză ale literaturii mai noi. Compoziţia celui dintîi e negreşit defectuoasă, întrucît constă în juxtapunerea a două romane diferite, unul al geloziei şi celălalt al războiului, nelegate decît doar prin unitatea biologică a eroului. Studiul geloziei lui Gheorghidiu, din primul volum, e făcut cu o mare ascuţime de analiză, cu amestecul de luciditate şi de febră caracteristic scriitorului, transmisibil şi cititorului, şi cu o lipsă de aplicaţie stilistică devenită, oarecum, şi programatică, fără a mai pomeni şi de sfidarea în inoportun obişnuită încăpăţînării lui prezum-ţioase (cursul de istoria filozofiei făcut în patul Elei, nesuprimat nici în noua ediţie a romanului). Volumul al doilea e romanul războiului nostru, limitat, fireşte, la experienţa aceluiaşi Gheorghidiu, al cărui jurnal de campanie reprezintă echivalentul epic al experienţei războinice a poetului Versurilor, adică viziunea realistă a unui război fără eroism şi ideologie patriotică, a unui război circumscris la un moment dat cu tot ce poate aduce întîmplător, descompunînd sufletul în frică, îndrăzneală, panică, laşitate, avînt, dominate numai de determinismul instinctului de conservare... Reci şi patetice, placide şi trepidante, fără sforţare de literatură, notaţiile acestea dau o icoană mai reală a războiului decît atîtea descripţii nobile şi convenţionale.“1
La rubrica „Bibliografie critică“, în Capricorn (nr. 1, noiembrie 1930, p. 30), G. Călinescu semnalase favorabil Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Considerăm deosebit de importantă impresia caldă, la prima lectură, avînd în vedere că, peste mai bine de un deceniu, G. Călinescu va reveni asupra romanului. Să luăm mai întîi cunoştinţă de scurta, dar densa recenzie din revistă:
1 Scrieri, VI, Editura Minerva, 1975, p. 287—288 (ediţie îngrijită de Eugen Simion).
387
„ Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, romanul d-lui Camil Petrescu (Bucureşti, Cultura naţională, 1930) e compus din două părţi care n-au între ele decît o legătură accidentală. Prima parte e un roman pasional, în care ni se descriu curba geloziei lui Gheorghidiu, un exaltat, în sufletul căruia evenimentele zilnice iau proporţii exagerate şi oarecum ridicole. Gelozia nu se poate măsura decît prin puterea de iubire şi de idealizare a femeii. E tccmai ceea ce lipseşte în acest roman. în afară de cîteva graţioase libidini, dragostea pasională e absentă iar figura femeii stă incertă pe simple afirmaţii. Foarte inimos cînd e vorba să facă lecţii de filozofie şi teorii, eroul nu însufleţeşte în sine şi femeia, şi astfel toată scrierea porneşte de la o subiectivitate şi ca atare e şubredă. Cu toate acestea cartea este scrisă cu o repeziciune şi o îndemînare admirabile, e plină de fineţe şi de sugestii şi e cea dintîia dovadă de izbîndă a tehnicei scrisului.
Partea a doua este un remarcabil jurnal al unor aspecte din război, cu toate notiţele strategice inoportune. Nu e o epopee fiindcă nu putem memora nici o figură şi nici roman, fiindcă lipseşte profunda zguduire umană în faţa morţii şi a sîngelui. E un film de mare artă, interesant oriunde şi pe care l-am vrea cît mai lung. într-un cuvînt, în aceste două volume, d. Camil Petrescu s-a dovedit romancier onorabil, dar prozator excelent.
Aceasta pare să fie şi definiţia geniului său, de a aduce însuşiri strălucitoare în toate genurile, de a nu le desăvîrşi nicăieri/'
Amendînd frecventele şi exageratele raportări ale romanului autohton la cel străin, acelaşi G. Călinescu 1 intervenea categoric: „Proust face victimele cele mai numeroase. E de ajuns un stil opac, o expunere discontinuă şi voalată, o atenţie mai mare către stările de conştiinţă şi avem de-a face cu un proustian. D-na Papadat-Bengescu e proustiană, dl. Camil Petrescu e proustian.
Prin aceste formule, departe de a se aduce un elogiu, se refuză cercetarea timbrului personal al fiecărui autor."
Pînă la G. Călinescu, nici un critic nu s-a ocupat de toate compartimentele operei lui Camil Petrescu, de mijloacele particulare ale scrisului său» fie că e vorba de poezie, teatru, roman, sau de prodigioasa activitate publicistică.
„Mulţi vor fi observat, presupune G. Călinescu,2 disproporţia care stă la baza romanului Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. O bună * *
1 Romanul românesc faţă cu Proust, în Viaţa românească, an. XXV, martie 1933, nr. 3, p. 208—209.
* Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1941, p. 658—661.
388
parte din volumul întîi cuprinde romanul propriu-zis (după concepţiunea noastră clasică), şi anume istoria geloziei lui Ştefan Gheorghidiu. Volumul doi însă e un jurnal de campanie care ar fi putut să lipsească fără a ştirbi din substanţa romanului. [...] Cine n-a fost izbit, de asemeni, de numeroasele note din Patul lui Procust, note care subţiază şi concurează textul principal ? Acestea corespund programului enunţat de scriitor : « în mod simplu voi lăsa să se desfăşure fluxul amintirilor. Dar dacă tocmai cînd povestesc o întîmplare, îmi aduc aminte, pornind de la un cuvînt, de o altă întîmplare ? Nu-i nimic, fac un soi de paranteză » etc. între partea I şi partea II din Ultima noapte nu e nici un echilibru şi jurnalul de campanie poate dura oricît de mult, materia din Patul lui Procust se desfăşură în totală neprevedere şi infinitate. Asta spre a se figura dispreţul de compoziţie, de economie. « E destul de neserioasă această economie a scrisului, cînd spaţiul e nelimitat, cînd timpul e infinit, cînd oamenii se îndeletnicesc atît de puţin cu fapte vrednice de stimă. » Totuşi, Ultima noapte e mai puţin proustian şi mai mult roman orăşenesc în sensul cerinţelor scriitorului într-un articol antisemănă-torist din 1927. Eroii sunt nu numai citadini, dar oameni opulenţi şi cultivaţi. Ştefan Gheorghidiu aparţine unei familii bogate, cu suprafaţă politică, şi moşteneşte o avere serioasă. Prin urmare, eroii nu sunt constrînşi a mînca « cinci măsline în trei săptămîni », ci pot gusta alimente fine şi să-şi plivească eul într-o desăvîrşită indiferenţă de problemele materiale. De obicei, romancierul român ne înfăţişează parveniţi, specii de Dinu Păturică şi de Tănase Scatiu în goană după prosperitate. Camil Petrescu s-a gîndit desigur că numai un individ stabilizat în societate poate avea răgaz să trăiască lăuntric. Căci tendinţa de a se ocupa de viaţa interioară este vădită. Prin asta Ultima noapte e mai degrabă un roman stendhalian. Stendhal fugea de frază, de stil, era adică un anticalofil şi simţea o plăcere (vizibilă îndeosebi în Jurnal) de a-şi nota exact experienţele după ce le trăise. Eroul stendhalian are capacitatea de a se vedea trăind şi în această dedublare el pune voluptate. Deci roman « de experienţă », am zice « de cunoaştere » (cu o expresie a autorului însuşi aplicată la teatru), voieşte a fi Ultima noapte. Bărbatul iubeşte femeia şi este robit ei, dar e în stare, în acelaşi timp, s-o observe, se umple de cea mai animalică gelozie, putînd să se scruteze însă pe sine. Eroul e operator şi pacient, impulsiv şi lucid.
Ceea ce izbeşte însă numaidecît pe cititorul dotat cu oarecare perspicacitate este reducţiunea stilistică a romanului la persoana autorului. Camil Petrescu este un prozator remarcabil, cu un dar vădit de a se exprima exact, mai colorat prin asta decît mulţi colorişti intenţionaţi. El şi-a însuşit perfect acel aer de nepăsare formală, de preciziune, pe care o cere autenticitatea indiscutabilă a faptelor, care este a clasicilor francezi, a lui Prévost, a lui Diderot, înainte de a fi a lui Stendhal. Dar şi l-a însuşit cu atîta facilitate,
389
încît în această uşurinţă însăşi descoperi ceea ce repugnă autorului, adică un stil. Desigur că orice autor are fizionomia lui particulară în exprimare, totuşi un romancier de tipul clasic izbuteşte să dea iluzia limbajului eroilor săi, imitîndu-le, cum s-ar zice, conduitele verbale. Eroii lui Camil Petrescu au toţi repeziciunea discursului şi tonul acela tipic de iritaţie care sunt ale autorului însuşi în scris, încît toţi, sub felurite veşminte, par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana întîia. Stilul lui Camil Petrescu zugrăveşte prin ritmica lui pe un singur erou, pe acela care observă şi se analizează. [...]
O altă impresie covîrşitoare e aceea de inexperienţă aproape totală a autorului în materie de viaţă. Nu s-ar putea spune că anume Camil Petrescu nu observă nimic în romanele sale, că n-are substanţă. O atare afirmaţie ar fi împotriva adevărului. Dar propriu-zis autorul nu dă observaţie obser-vînd, ci oferă observaţie prin ingenuitatea cu care, jucînd febril comedia observaţiei, se destăinuie pe sine însuşi. Camil Petrescu e un analist involuntar şi l-am compara cu Saint-Simon memorialistul. Acesta era un ingenuu plin de talent, încredinţat că a făcut pentru eternitate portretele infamante ale contemporanilor. Dar înverşunarea lui e atît de aparentă, atît de savuros inabilă, încît noi gustăm acele pagini pentru spontaneitatea lor. Singurul portret obiectiv de acolo este al lui Saint-Simon însuşi. Tot scrisul lui Camil Petrescu e al unui solitar impulsiv, care n-a gustat existenţa din plin niciodată, care n-are, prin urmare, voluptatea unui Balzac în înregistrarea speţelor de oameni, fără mînie şi fără iubire, cu pasiune numai de colecţionar. Şi Ultima noapte şi Patul lui Prccust sunt romane de analiză erotică, personagiile principale fiind femei. Autorul idealizează o dată eroina în Doamna T., propriu-zis dînd o formulă educativă pentru femeie. Dar pe celelalte le priveşte cu duşmănie, le pune în atitudini de animale înguste, rele, lacome, necredincioase şi incapabile de a pricepe un om superior. Să deschidem nu romanele lui Stendhal, ci jurnalul lui intim. Stendhal culege de la orice femeie ceea ce i se poate da, e un colecţionar de senzaţie, un robust jouisseur. Eroul îndrăgostit trebuie să fie plat şi fără spirit critic. El poate să fie foarte bine încredinţat că toate femeile n-au nici o minte şi se cuceresc cu îndrăzneală, dar aceste femei îi plac. Nici o femeie n-ar fi cîştigată dacă ar simţi repulsia cuceritorului. Gelozia însăşi n-ar fi explicabilă fără acest sincer sentiment de valoare a femeii. Lilială sau perversă, femeia are un punct sufletesc misterios, care încredinţează pe bărbatul, oricît de complex intelectualiceşte, că sunt clipe în care e dezarmat. A înfăţişa amestecul de farmec inanalizabil şi de platitudine, aceasta e observaţia rece îngăduită. Camil Petrescu este însă misogin.
Dar să analizăm Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de răzbci. Ne povesteşte tribulaţiile lui casnice însuşi eroul Ştefan Gheorghidiu. Acesta, student la litere, se căsătoreşte cu o colegă. în curînd moşteneşte o avere
390
importantă, încît este exclusă de la început posibilitatea ca romanul să devină semănătorist. Eroii sunt preocupaţi numai de probleme de conştiinţă. Întîia problemă a lui Gheorghidiu este de a se apropia cît mai mult sufleteşte de nevasta lui. Şi cum el explorează metafizicul, înţelege să comunice în această sferă de preocupări cu soţia lui. A trebuit un talent solid ca acela al lui Camil Petrescu pentru ca această lipsă de tact să nu devină ridiculă. Situaţia este în teorie absurdă. Totuşi, recitite azi, aceste pagini par de o decenţă desă-vîrşită, cu observarea că ele zugrăvesc numai tragedia unui bărbat lipsit de o noţiune pozitivă a femeii, care cere acesteia ceea ce ea nu poate da. Lui * Gheorghidiu nevastă-sa îi place fiziceşte, fără ca el să-i poată defini un aspect mai sufletesc, mai complex. El ar vrea-o frumoasă şi capabilă de speculaţia filozofică. De aceea exclamaţiile ei, << Uf... şi filozofia asta », «cu un fel de ciudă, cum ar fi spus „uf, rochia asta!" sau „uf, pantoful ăsta!", care o strîn-ge », îl contrariază şi îl decid să-i facă, în patul conjugal, o mică Einführung în metafizică:
«Primii filozofi greci mai cunoscuţi au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet, dacă ai căuta şi ai căuta, ai vedea că esenţa, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sunt pe lume. Pentru Heraclites, care nu vedea decît o mişcare şi transformare, dimpotrivă, esenţa, absolutul, era focul, un foc mai pur însă. Alţii, mai vechi, crezuseră că e pămîntul, alţii aerul. De fapt, toţi înţelegeau prin aceste „principii" ceea ce ştiinţa modernă înţelege prin „energie", care, transformîndu-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filozofi greci erau nişte fizicieni. Erau, dealtfel, şi buni matematicieni. Pythagora... »
Şi conferinţa în pat urmează în acest ton catedratic.
Această originală lecţie, încheiată cu nebunii sexuale, e întîia scenă fundamentală, din care rezultă inferioritatea femeii. Apoi soţia se dovedeşte geloasă fără obiect şi necredincioasă cu disimulaţie. O femeie nu înşeală niciodată nemotivat, chiar dacă motivul ar fi o simplă slăbiciune. Madame Bovary e tipul femeii plate, care se scuză prin însăşi setea ei de viaţă, prin însăşi sinceritatea greşelilor ei. Nevasta lui Gheorghidiu este nefilozoafă, geloasă, înşelătoare, lacomă, seacă şi rea. Atunci pentru ce o iubeşte Gheorghidiu ? El însuşi nu poate explica. Analiza devine un monolog liric, în care eroul îşi destăinuie febrilitatea sufletească:
« Viaţa mi-a devenit curînd o tortură. Ştiam că nu mai pot trăi fără ea. Ca o armată care şi-a pregătit ofensiva pe o direcţie, nu mai puteam schimba baza pasiunii mele. Era în toate planurile mele. Era în toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în grădina de vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea nervos, să prind crîm-
391
peie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea.»
Incontestabil, aici se ascund adevăruri sufleteşti care erau poate mai bine spuse la modul obiectiv. Avem în faţa noastră un nou Des Grieux, care, înşelat, părăsit, nu poate trăi fără o Manon. Aşa cum este, femeia îi e necesară, ea i-a devenit un viţiu. Dar Manon cucereşte la fiece apariţie pe cititorul însuşi, ea e simbolul feminităţii înseşi, nestatornice şi cu inocenţă culpabile. Dar soţia lui Gheorghidiu este atît de defăimată de autor, prezentată cu atîta duşmănie, încît noi n-o iubim. Şi atunci toată gelozia lui Gheorghidiu rămîne un fenomen psihic particular. învederată este agitaţia continuă a eroului, care pare a voi mereu să ne convingă (aici stă dedesubt temperamentul autorului) că întîmplarea lui este enormă, că suferinţa lui este extraordinară, că o astfel de tragedie e nemaiauzită. Cînd află întîmplător de la un colonel limbut purtările nevestei, Gheorghidiu, în loc să fie paralizat de mîhnire, face gesturi ruseşti:
« — Ascultă, Vasile, ai zece poli de la mine, dacă te întorci, acum, cu trăsura pînă la Cîmpulung... Vasile, îţi dau douăzeci de napoleoni... Poţi cumpăra o pereche de cai de trăsură. »
Strigătul celui care suferă nu comunică durerea, ba chiar excită vitalitatea noastră, dar gemetele neliniştesc. Eroii lui Camil Petrescu au o sufe-. rinţă grandilocventă.
Autorul a voit să facă un roman stendhalian (şi sunt indicii în privinţa aceasta), roman cătînd a fi monografia unui element psihic, acolo ambiţia, pasiunea, aici gelozia. El a urmărit, nu mai încape discuţie, să creeze eroi care trăiesc în plan superior, fiind totuşi lucizi, scăpaţi din faza poziţiei pasive faţă de univers. Dar curioasă răzbunare a fondului etnic şi a timpului! Gheorghidiu e un erou din galeria «inadaptabililor » tip Brătescu-Voineşti, e un învins. El e filozof într-o lume de neştiutori de carte cinici, şi aceşti neştiutori de carte îl păcălesc şi-i fură bună parte din moştenire. El nu cunoaşte femeia şi nu o poate stăpîni, iar femeia îl face să sufere. Deci e vorba mai puţin de analiza geloziei cît de cazul unui inadaptat la viaţa erotică, a unui infirm. Şi această incapacitate de viaţă a eroilor este şi mai evidentă în Patul lui Prccust.
Om de o rară mobilitate a spiritului şi de inteligenţă artistică, Camil Petrescu nu e lipsit nici de modalitatea observaţiei obiective, adică de putinţa creării de tipuri, cum se zice. Nae Gheorghidiu, cu suficienţa lui calmă şi incultă, cu « deşteptăciunea », cu cinismul lui, trăieşte, dar din păcate nu e lăsat să se amestece într-o acţiune, să se desfăşure. Romancierul are intuiţii strălucite, dar le sufocă prin viţiul demonstrativ. Desigur că Tănase Vasilescu-Lumînăraru, omul care nu ştie să scrie şi care poartă ochelari ca să ascundă infirmitatea de a nu înţelege slova scrisă, care cu toate acestea
392
pătrunde în viaţă şi domină, e o descoperire de ţinută balzaciană. Lăsat să se mişte, acest erou ne-ar revela ciudata colaborare între analfabetism şi spiritul de iniţiativă la unii indivizi. Dar Camil Petrescu, cu înclinarea sa spre enormitate, e atît de satisfăcut de invenţia sa, atît de neliniştit, încît se pierde în consideraţii, voind parcă să ne atragă atenţia asupra excepţionalei importanţe a personajului. Insă abandonat, neîntreţinut, Lumînăraru se şterge şi dispare. Creaţia în roman vine din capacitatea şi plăcerea de a trăi prin fiece erou, şi cînd Flaubert a declarat « Madame Bcvary c'est mei » a spus un fin adevăr. Balzac pune în eroii săi toate viţiile şi virtuţile lui latente * şi se complace în aceste exteriorizări. Ii place să fie avar, bătrîn, tată de familie stricat, ocnaş, proprietar speculant şi este, cum suntem toţi, cîte puţin din toate acestea, măcar în formă larvară. Lui Camil Petrescu însă persoanele îi sunt străine, repulsive. între filozofia sa şi analfabetismul lui Lumînăraru autorul pune distanţă, şi, cu tot stilul său de roman exact, această nepartici-pare la viaţă se simte şi totul ia o mişcare curioasă de protest violent, de pamflet, de memoriu, de notă critică, de proces. Dar atunci care este însuşirea romanului Ultima ncapte de dragoste, întîia ncapte de război ? Este aceea de a fi o proză superioară. Un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent şi neprihănit totdeodată, plin de subtilitate, de pătrundere psihologică, dar şi naiv, cu inocenţe şi cu talent de poet, vorbeşte despre dragostea lui, despre femeie, aşa cum o vede el, despre oameni, despre naşterea pămîntului din haos etc., şi din acest monolog nervos se desprinde, încetul cu încetul, o viaţă sufletească, indeterminatâ dar reală, un soi de simfonie intelectuală, care te surprinde prin exactitatea cu care elemente disparate se întreţes, care te îneîntă prin plăcerea ce poate rezulta din clarităţile psihice. Camil Petrescu a adoptat aici stilul clasic francez al analizei şi, dacă uşurinţa supără puţin, meritul de inovator este incontestabil.
„ Sunt unii care au văzut în partea a doua a romanului, ce n-are, ce-i dreptul, cu restul decît o legătură accidentală, fiind un jurnal de campanie, un «documentar ». Nedreptate! Aceste pagini constituie tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos, despre război, în literatura noastră, şi ar sta cu merit alături de pagini străine strălucite. Căci n-avem de a face cu un reportaj despre război, ci cu o viziune personală a lui, cu un spectacol straniu, apocaliptic, de un tragic grotesc, asemănător cu tablourile primitivilor, narative, hilare, grave. Aici Camil Petrescu este un mare prozator. Nu fără acele particularităţi de fizionomie, care uneori amuză. Felul iritat şi decisiv în care scriitorul critică tactica română, lecţiile pe care le dă statului-major, superioritatea cu care descoperă incompetenţa militarilor aparţin acelui spirit de enormitate de care e capabil. Dealtminteri intenţia de a imita pe Stendhal este clară. în La chartreuse de Parme ni se înfăţişează o bătălie de la Waterloo, care e o simplă învălmăşeală, fără nici un spectacol eroic. Stendhal se distra
393
chiar în saloane demonstrînd inexistenţa eroismului. «Eroismul? zicea el. Am văzut o brigadă întreagă fugind, fiindcă fusese surprinsă de cinci cazaci; generali cu bicorn brodat alergau ca iepurii; iar eu îi urmam şchiopătînd, Cu o cizmă în picior şi una în mînă. Numai un jandarm îndrăzni să reziste; dar cînd îl căutară să-i dea decoraţie se ascunse, apoi jură pe toţi sfinţii că nu fusese la luptă: credea că vor să-l împuşte. Iacă eroismul. » Camil Petrescu aplică această formulă şi astfel vede pe soldaţi ascunzîndu-se sub podeţe, de frică, pe ofiţeri trăgîndu-i de picioare şi pe eroul însuşi, de groază, văitîn-du-se de turburări intestinale. Observaţia este prea schematică şi inexactă, fiindcă în război laşitatea stă alături de acte de bravură care uimesc spiritele cele mai blazate. Nu asta trebuie să căutăm în romanul lui Camil Petrescu, ci o viziune personală, torturată de o mare anxietate şi de un realism fantastic, grotesc. Momentul în care ofiţerul, scăpat dintr-un infern, ajunge sus pe o măgură şi de acolo privind în jos coloanele are un sentiment idilic, extatic, e turburător şi grandios. Plăcerea de vînător a lui Gheorghidiu, salutul amical cu mîna al unui ofiţer care are maţele scoase afară, curiozitatea combatantului de a şti« cum are să fie ciocnirea », bătrîna care ia de mînă pe Gheorghidiu şi-l cheamă «ai să-ţi arăt eu pe unde vin, să-ţi arăt eu pe unguri», groaza de şrapnele a soldaţilor care cerşesc din ochi un adăpost« cît de mic », plutonierul care, în culmea zăpăcelii, adună oamenii şi le ţine discurs despre patrie sunt momente vii, care dau asupra misterului uman o privire scurtă şi profundă/'
Cea dintîi interpretare stilistică1 în spirit vosslerian aparţine lui Tudor Vianu, care se opreşte asupra unor particularităţi de expresie definitorii pentru romancierul preocupat de detaliul vieţii interioare, labirintice, a lui Ştefan Gheorghidiu:
„Nutrit din experienţa războiului întregirii — scrie esteticianul — alături de întunecare şi de Rusoaica, dar dintr-o apropiere de încleştarea luptelor pe care nu o mai împarte cu nimeni, apare şi romanul lui Camil Petrescu, Ultima ncapte de dragoste, întîia ncapte de război, 2 voi., 1930, o scriere în care arta analizei cîştigă unul din succesele ei cele mai mari. Povestea studentului în filozofie Ştefan Gheorghidiu, care odată cu războiul trăieşte agonia şi moartea iubirii lui, se situează într-un cadru care ne este cunoscut, cu scene patetice, cu disecţii psihologice de mare fineţe. Spre deosebire de Rebreanu, de d-na Bengescu, de Gib Mihăescu, ceea ce izbuteşte mai bine autorul Ultimei nopţi de dragoste... nu este atît afundarea în regiunile obscure ale conştiinţei, cît exactitatea aproape ştiinţifică în despicarea complexelor sufleteşti tipice. întocmai ca moraliştii clasici, dar, evident, în pri-
1 Arta prozatorilor români, Editura Contemporană, 1941, p. 384 — 397*
394
mul rînd cu mijloacele de naraţiune şi prezentare ale unui romancier, analiza sa se aplică asupra marilor pasiuni umane, în care lămureşte elementele constitutive, în treptata lor însumare, cu un adevărat « spirit de geometrie ». Iată, de pildă, episodul în care gelozia pune stăpînire pe sufletul lui Gheor-ghidiu, tînărul însurat de curînd (I, p. 118 urm.). Cu prilejul unei excursii la Odobeşti, într-un grup numeros şi vesel, Gheorghidiu observă apropierile în progres dintre soţia lui şi un «vag advocat », descins de curînd din cabaretele Parisului, de unde adusese ştiinţa noilor dansuri. încă din momentul în care tînărul menaj fusese anexat de vesela « bandă », Gheorghidiu observă că începe a fi comparat; mai întîi, ca ţinută fizică, cu « dansatorii» cercului : « Aveam pe urmă manşetele prea largi şi cu colţurile sucite în afară (îşi aminteşte autoanalistul), pe cînd „dansatorul“ pe care îl priveam avea manşetele bine întinse, mici, care-i prindeau mîinile ca nişte cătuşe de mătase ». Ghetele îi erau mai scîlciate, părul mai puţin îngrijit, hainele mai uzate: «N-ar fi bine să-ţi comanzi azi sau mîine două costume noi? » îl întreabă într-o zi soţia. Comparaţia fizică este primul simptom al iubirii care se îndepărtează. Cînd excursioniştii se aşează în automobile, soţia lui Gheorghidiu desface de mai multe ori grupurile formate, pentru a avea în trăsura ei pe « dansator ». Şi deodată o deziluzie precisă. Excursia ar fi trebuit să fie « o voluptoasă incursie în viaţa celorlalţi, pe contul nostru amîndorora, şi iată că, de la început, stăruia să aibă în intimitatea noastră un dezagreabil intrus». Refuzul intimităţii este al doilea simptom. Urechea subtilă a lui Gheorghidiu prinde acum intonaţii care vor să spună desigur mai mult decît ceea ce un ascultător indiferent ar fi putut pricepe: « Dacă maşina era să calce un cîrd de gîşte, ea scotea un fel de interjecţie uşoară, vreun A! care pornea însă din toată intimitatea ei de femeie şi vrea să spuie cu totul altceva decît spu-<nea ». Soţia lui Gheorghidiu avea o taină: comunicările mergeau la dreapta, către « dansator », nu la stînga, către soţ. Pe drum, o pană de motor opreşte automobilele şi femeia se lasă cu plăcere fotografiată de tînărul veşnic «asortat », desigur pentru a se lăsa mai bine admirată, cu braţele încărcate de flori, ca « o icoană împodobită ». Cochetăria intră în scenă. Ajunşi la vremea mesei, iar schimbarea de locuri pentru a nimeri tovărăşia plăcută. Şi deodată iubirea care suferea se transformă în dispreţul lucid: « Sunt cazuri, se analizează Gheorghidiu, cînd experţii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă subt un peisaj banal o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, subt o madonă, crezută autentică, originalul: un peisaj. şi un cap străin şi vulgar. » Cînd a doua zi se prezintă cu întîrziere la masă, ea găseşte liber, rezervat, locul de lîngă tînărul dansator. Taina suferinţei lui devenise deci publică: « Era un fel de oficializare a situaţiei care îmi înnegrea sufletul». Şi Gheorghidiu se simte suit pe « un piedestal de ridicul », ceea ce sîngerează pentru
395
întîia oară amorul lui propriu. Femeia îi dăruieşte totuşi o mîngîiere grăbită: « Nu. ştiu dacă a făcut-o numai pentru că se ştia vinovată, sau dacă logica ei nu a vrut cumva să creeze şi un soi de echilibru... » Orchestra începe să execute un cîntec nou, pe care cei doi, deveniţi acum un grup solidar, îl cer de mai multe ori. Posomoreala lui Gheorghidiu devine atît de evidentă, încît o vecină îi adresează întrebarea maliţioasă: « Eşti gelos ? » Şi cînd observă interesul cu care soţia lui ascultă din gura tînărului explicaţiile, in termeni tehnici, despre deosebirile dintre felurite motoare de automobile, o comparaţie concludentă i se prezintă din vremea cînd logodnica îl însoţea la cursurile de matematici cu o pasiune care în alte condiţii nu s-ar fi produs. O doamnă cere curtezanului un pahar de vin, pe care acesta pregetă să i-1 servească, pînă cînd soţia lui Gheorghidiu i-1 toarnă ea însăşi, căci ea, < sim-ţindu-se preferată şi stăpînă, putea, ca o aristocrată a iubirii, să facă orice gest, fără să se umilească, aşa cum regele Spaniei spală, în joia mare, doisprezece cerşetori pe picioare ». Cînd, deodată, uşuraticul curtezan pare a oferi atenţiile sale unei alte doamne, suferinţa pune stăpînire şi pe soţia lui, declanşînd în sufletul lui Gheorghidiu curentul unui fel de duioşie, repede întreruptă de sentimentul singurătăţii mai adinei, căci nu numai bucuriile, dar şi durerile se ţeseau acum cu excluderea lui. Teroarea că femeia lui s-ar putea da străinului, cu reprezentarea lubrică a posesiunii impure, zguduie, în fine, pe Gheorghidiu. Iar cînd se convinge că actul infam nu s-a produs, recunoştinţa pentru femeia frivolă şi o stranie linişte vin să-l aline. în sfîrşit, cînd intimitatea, atîta vreme imposibilă, se restabileşte noaptea tîrziu, în iatac, învinuirile se dovedesc de o inconsistenţă uimitoare. « Ce să-i reproşez? » se întreabă Gheorghidiu în faţa femeii gata să ia iniţiativele luptei. Nici un fapt precis nu se prezintă amintirii lui. Scena se rezolvă în bagatele, căci « tot ce e sens, tot ce e adevărat, tot ce e conţinut real scapă printre silabe şi propoziţiuni, ca aburul prin ţevile plesnite ». Şi o oboseală, o senzaţie de sfîrşeală, în care întreaga realitate îi apare ca resturile veştede ale unui festin, încheie drama acestei crize de gelozie. îmbelşugatele pagini, vreo treizeci la număr, din care n-am extras, dealtfel, toată bogăţia observaţiilor incisive, urmăresc două serii de evenimente paralele, pe ale tinerei doamne Gheorghidiu, în progresele interesului ei pentru « dansator », cu comparaţiile defavorabile soţului, cu căutarea intimităţii noului apărut, cu manifestările mascate ale sentimentului ei, cu solidarizările stabilite între timp, cu cochetăria, cu falsa bunăvoinţă compensatorie arătată soţului, cu parada siguranţei de sine în faţa rivalei posibile, cu suferinţa dezamăgirii trecătoare, pînă la agresivităţile finale, tot atîtea stări reflectate de oglinda limpede a soţului gelos, evoluînd el însuşi prin sentimentul stînjenirii, al singurătăţii morale, al dispreţului, al amorului propriu ofensat, al bănuielii infame, al recunoştinţei şi liniştei care i se substituie, pînă la oboseala urmînd
396
neputinţei de a cuprinde făptura de abur a sentimentului turburător. Ştim bine acum ce este gelozia, ce remarcă ea, ce motive joacă în determinările ei sufleteşti, ce note face să răsune pe claviatura inimii. Scriitorul a procedat ca un moralist din tradiţia unei doamne de La Fayette sau a unui Stendhal. Descripţia lui este o pagină clasică, în spiritul analizelor carteziene ale pasiunilor sau în acela al «ideologiei » veacului următor, prin preocuparea de a lămuri motivele intelectuale, cu claritate şi distincţie. Sentimentele nu ne sunt prezentate apoi de Camil Petrescu ca explozii iraţionale ale sufletului, ci ca consecinţele unor acte de reprezentare şi de judecată. « Atenţia şi luciditatea, explică Gheorghidiu în spirit stendhalian, nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, dealtfel, atenţia sporeşte şi durerea de dinţi. Marii voluptoşi şi cei care trăiesc intens viaţa sunt, neapărat, şiultra-lucizi » (I, p. 156). Eroul lui Camil Petrescu este deci un intelectualist, o natură reflexivă şi pătrunzătoare, care suferă pentru că gîndeşte şi analizează.
Acestea fiind poziţiile lui Camil Petrescu, se înţelege care va fi materialul plastic întrebuinţat de el. Scriitorul a folosit mult imaginea care sensibilizează o idee, o constatare a minţii, imaginea intelectuală, altceva totuşi decît alegoriile patetice remarcate pe-alocuri în stilul altor scriitori. Cînd, în timpul unei discuţii, Gheorghidiu constată deosebirea dintre ideile exprimate de convorbitori şi propriile lui concepţii asupra subiectului, « simplismul convins al acestei discuţii, observă el, mă făcea să surîd nervos, căci se suprapunea celor înveninate din mine, ca în revistele ilustrate prost, unde roşul cade alături de conturul negru » (I, p. 13 — 14). Natura lui pasionată şi stîngace îl face pe Gheorghidiu să ne propună următoarea comparaţie : <* Totdeauna, insuccesul mă face în stare să comit, după el, o serie interminabilă de greşeli, ca un jucător la ruletă, care, încercînd să se refacă, mizează mereu în contratimp: de două, trei ori pe rînd roşu şi trece apoi pe negru, tocmai cînd acesta nu mai iese, revine, şi aşa la nesfîrşit, cu îndîr-jire » (I, p. 17). Gheorghidiu întrebuinţează o dată expresia « nelinişte metafizică » şi tînăra lui soţie îi cere explicaţii asupra înţelesului acestor cuvinte, cu un fel de curiozitate amuzată: « M-a mirat, lămureşte el, că a reţinut expresia, dar pare-se că a frapat-o ca pe excursionişti un obiect de curiozitate colorată, în muzeu » (I, p. 95). Nici una din aceste imagini şi celelalte multe din aceeaşi categorie, care ar mai putea fi citate, nu ne fac a « vedea » aparenţe, ci a <♦ înţelege » gînduri şi situaţii. Astfel, într-o psihologie a imaginii în literatura noastră, după imaginile sensibile ale lui Arghezi şi Teodoreanu, după imaginile alegorice ale lui Galaction, după imaginile de un crud realism ale lui Rebreanu, după imaginile cu funcţia de caracterizare internă ale lui I. Vinea etc., iată imaginile intelectuale ale lui Camil Petrescu.
397
Camil Petrescu este un autor reflexiv. De la Barbu Delavrancea şi Dui-liu Zamfirescu, nici un alt scriitor n-a îndrăznit să amestece în naraţiunile şi analizele sale atîtea idei generale. Cînd Gheorghidiu este peste măsură de iritat de superficialele discuţii asupra iubirii, purtate între camarazi, la popotă, el izbucneşte : « Cum să admiţi formula de metafizică vulgară, că iubirea sufletească e o conjugare de entităţi abstracte, cari, cînd se desfac, se regăsesc, în aceeaşi formă şi cantitate, ca înainte de contopire ? » (I, p. 23). Imaginea intelectuală vine să ilustreze adevărul : din doi litri de apă şi sare se pot izola cantităţile exacte ale celor două corpuri amestecate, dar femeia nu-şi poate retrage, după voinţă, partea de suflet pe care a adus-o în contopirea iubirii. Iar mai tîrziu, fără comparaţii lămuritoare: « Orice iubire e un caz de monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă » (I, p. 24). Teorii livreşti intervin adeseori în reflecţiile studentului în filozofie: « La origină (Bergson are neîndoios dreptate) inteligenţa n-a fost decît un mod practic, un instrument de adaptare la mediu, un mijloc pentru apărarea intereselor. La imensa majoritate a oamenilor ea a rămas şi azi acelaşi lucru » (I, p. 49). Nae Gheorghidiu, unchiul lui Ştefan, un politician lipsit de scrupule, nu manifestă sentimente umane decît pentru copiii săi, căci ne spune nepotul filozof : « O explicaţie, în ordinul specific psihologic, a acestei bunătăţi, ar fi că oamenii ceilalţi nu există pentru noi decît în măsura în care le cunoaştem dorinţele, preferinţele, nădejdile, actele şi atitudinea în decursul vieţii » (I, p. 81). Şi cinicul Nae Gheorghidiu nu cunoştea în felul acesta decît pe copiii săi. într-un chip destul de surprinzător, astfel de reflecţii generale, folosind terminologia cea mai aridă, se compun, la un moment dat, într-un întreg curs de istoria filozofiei, de la hilozoişti la Bergson, debitat de zelosul învăţăcel tinerei neveste, într-o seară de intimitate conjugală. << Dacă lumea care există e un vis al fiecărui om, după reguli stabilite, cum se face că toţi oamenii visează după aceleaşi regule? » întreabă nevasta. Şi soţul: « Asta s-au întrebat şi ceilalţi filozofi, cetind pe Kant. El spusese că există o „conştiinţă în genere“. Dar, se vede că e prea puţin... Pe tine te mulţumeşte această afirmaţie, căci pe confraţii tăi într-ale filozofiei nu... » în acelaşi moment junele zelator într-ale filozofiei şi amorului se pomeneşte « cu amîn-două pernele de puf şi dantelă în cap » (I, p. 111). Astfel de eclipse ale bunului-gust, la un autor de valoarea şi însemnătatea lui Camil Petrescu, rămîn o simplă ciudăţenie."
Stilistica literară, care în ultimele decenii a adus numeroase justificări metodice unui curent de cercetare, l-a interesat în mod deosebit pe Vladimir Streinu, considerînd că faptul de limbă literară nu poate fi neglijat de critic (poziţia lui Ch. Bally din Traité de linguistique française). Studiul Versificaţia modernă (1966), rod întîrziat al preocupărilor sale teoretice mai vechi, constituie o valoroasă dovadă. în articole şi cronici, Vladimir
398
Streinii s-a oprit adesea asupra valorilor expresive. Din introducerea la antologia Literatura română contemporană (Editura Dacia, 1943) se detaşează numeroase observaţii cu privire la multiplele elemente de stil care individualizează opera literară. Cînd se ocupă de Camil Petrescu 1, prezent în cuprinsul antologiei cu un fragment* 2 din Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, cunoscînd că romancierul era un înflăcărat partizan al lucrului artistic spontan, al esteticii concretului, el remarcă:
„Din punct de vedere al teoriei stilului (chestiune pe care o ridică opera acestei scriitoare 3), este interesant un scriitor contemporan, ale cărui sugestii critice fac posibilă o nouă discuţie asupra stilului. E vorba de Camil Petrescu. De la el a pornit şi o mişcare de a se înlocui unii termeni ai vechiului vocabular critic.
In orice scriere a sa, fie în versuri, fie în proză, Camil Petrescu e perfect identificabil. De sub înfăţişarea eterogenă a activităţii sale radiază dintr-un centru, care nu poate fi localizat, o putere de încredinţare că cititorul nu e înşelat, o dogoare continuă care dă bănuiala unei ascunse incandescenţe, o vădire de viaţă arzătoare, a cărei prezenţă la scriitori se numea altădată « sinceritate », « naturaleţe » sau « adevăr », dar căreia Camil Petrescu i-a zis «autenticitate». [...] El reprezintă la noi cazul literar André Gide, care în Journal des Foux-Monayeurs teoretizează stilul « fără înţeles de suprafaţă », « fără nici un relief », « exprimarea plată », felul « banal » pentru ca în romane instinctul expresivităţii să apară totuşi în proză. Scriitorului nostru i se potriveşte, aşadar, vorba criticului Jves Gandon despre Gide: « André Gide ou le style sans style », după cum aceeaşi vorbă se potriveşte oricărui scriitor original/'
„ Curînd după reeditarea din 1955, Dumitru Micu4 publică un articol interesant. Fără nici o răsucire sofisticată, el judecă Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război ca un roman în care tipul de intelectual, de o mare puritate morală, se apropie, surprinzător, de eroul eposului popular sau de cel din vasta operă sadoveniană. E desigur un punct de vedere discutabil, greu să întrunească sufragii unanime, dar susţinut cu abilitate de critic:
„Reeditarea romanului Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război mi-a fost un imbold de a străbate încă o dată tulburătoarele pagini alé acestei cărţi. Am recitit romanul scris de Camil Petrescu, în urmă cu un sfert de veac, cu aceeaşi înfrigurată nerăbdare ca întîia dată, părîndu-mi, precum
\ Op. cit., p. CXLV—CXLVIII.
2 Fragmentul face parte din capitolul Ne-a acoperit pâmîntul lui Dumnezeu.
"'Criticul se referă la Hortensia Papadat-Bengescu.
4 Gazeta literară, an. III, nr. 3, 19 ianuarie 1955, p. 5.
399
întotdeauna cînd recitesc opere excepţionale, că abia la această ultimă lectură i-am pătruns cu adevărat înţelesurile.
S-a zis că Ultima noapte... ar fi monografia geloziei. Adevărat, dar ce determină această gelozie şi ce aspect particular dobîndeşte ea? înainte de toate trebuie observat că Ştefan Gheorghidiu, la fel ca toţi eroii lui Camil Petrescu, e un om integru, incapabil de compromisuri, de tranzacţii cu propria conştiinţă. El este uluit văzînd că Nae Gheorghidiu, un ins ce cumulase toate trăsăturile imbecilităţii, poate trece în Parlament şi în cercurile mondene drept un om de spirit, chemat să ţină în mînă frînele statului. Dezinvoltura analfabetului Tănase Vasilescu-Lumînăraru, care simulează competenţa în toate, fără să priceapă nimic, fiind proprietarul unei tipografii fără a cunoaşte buchiile, îl paralizează. Prin candoarea cu care susţine principii ce nu sînt decît literă moartă pentru cei ce le proclamă cu emfază, Ştefan Gheorghidiu e privit de familie şi rude ca un specimen anormal, un deraiat, un... filozof cu capul în nori, categorie umană decît care, în înţelesul lor, nimic nu se poate imagina mai lamentabil.
Iată-1 pe acest cavaler anacronic al derizoriilor închipuiri însurat cu o femeie nici mai bună, nici mai rea decît majoritatea femeilor provenite din acelaşi mediu cu ea. Eroul nostru vrea să realizeze în căsătorie, ca în toate, absolutul. Nu poate concepe ascunzişuri, perfidie, convenţii, între soţie şi el. Vrea o dăruire deplină de ambele părţi, o comuniune perfectă, pînă la contopirea simţămintelor, preocupărilor, aspiraţiilor. Decepţia se iveşte însă curînd. Fiinţa ingenuă, dezinteresată, respirînd farmec şi nevinovăţie, vădeşte dintr-o dată o patimă acerbă, incredibilă, în apărarea intereselor materiale ale soţului, împotriva rudelor hrăpăreţe, cum şi un surprinzător talent al gătelilor, o plăcere a luxului şi mondenităţii — ea devine din ce în ce mai frivolă şi gîndul că l-ar înşela încolţeşte firesc în mintea incorijibilului filozof. Iar aşa ceva înseamnă pentru el o crimă strigătoare la cer, un fapt nemaipomenit, catastrofal, contrazicînd raţiunea universală, iar datoria de a-1 pedepsi apare ca un imperativ etic. Cît se aseamănă această obsesie a lui Ştefan Gheorghidiu cu înfrigurarea şi intransigenţa lui Gelu Ruscanu! candoarea sa lucidă cum aminteşte ingenuitatea dîrză a lui G. D. Ladima! Gelu Ruscanu, George Demetru-Ladima, Ştefan Gheorghidiu sînt nişte fanatici ai ideii. Mai au ei oare corespondenţi în literatura română? Oricît de contestabilă ar fi această teză, se poate susţine că, substanţial, eroii lui Gamil Petrescu sînt foarte apropiaţi de eroii populari ai lui Sadoveanu şi, implicit, de eroii baladelor. Evident, gradul evoluţiei intelectuale, formaţia psihică, structura temperamentală ale lui Ştefan Gheorghidiu diferă la extrem de ale ciobanilor şi pădurarilor sado-venieni. Dar oricît de imense ar fi deosebirile, rămîne comună integritatea morală, voinţa de afirmare a umanităţii, neputinţa de a concepe <« învîrteli »
400
şmecherii, tîrguieli de principii. Eroii lui Camil Petrescu, asemeni celor din folclor şi din literatura lui Sadoveanu, sînt lipsiţi de « umor », ei iau lucrurile în serios, nu tolerează cochetăria, uşurătatea, cînd e vcrba de probleme de viaţă. Pentru un marcant scriitor francez de la sfîrşitul secolului trecut şi începutul celui de faţă, martirii oricărei credinţe sînt neinteresanţi, fără haz, dispuşi fiind să moară pentru un iluzoriu adevăr, cînd nimeni (pretinde el) nu va putea răspunde vreodată întrebării puse de Pontiu Pilat: « Ce este adevărul ? » Ei bine, acest scepticism flegmatic e tot ce poate fi mai străin primitivilor lui Sadoveanu (aflaţi pe o treaptă a umanităţii infinit superioară celei pe care se găsesc rafinaţii societăţii burgheze în disoluţie), cît şi intelectualilor lui Camil Petrescu. La izbucnirea războiului, Ştefan Gheorghidiu nu se poate gîndi o singură clipă să lipsească de pe frontul unde sînt seceraţi toţi cei din generaţia sa şi se prezintă voluntar la încorporare, deşi unchiul său — persoană influentă — putea foarte uşor face rost de un ordin de mobilizare pe loc.
Ştefan Gheorghidiu, aşa complex, contradictoriu, cum se află, e un om dintr-o bucată, urmărind cu tenacitate un ţel (mai important sau mai puţin, asta e altă chestiune), crezînd cu fanatism în ceva, organizîndu-şi viaţa conform unor principii considerate de. neclintit. Eroul nostru e decis să-şi prindă nevasta în flagrant delict şi să o ucidă împreună cu amantul. Suferinţa sa vine din sforţarea de a se convinge că presupusurile sale sînt întemeiate. Eroul trăieşte o dramă a inteligenţei. Asemenea lui Hamlet — pe un plan mai restrîns, desigur — el simte în jurul său infamia, intuieşte situaţii ce dezmint idealul unei căsnicii demne şi nu poate înţelege ce anume a intervenit să zdruncine puternica iubire dintre el şi soţie.[...]
Aşa se zbuciumă Ştefan Gheorghidiu, necontenit, pradă incertitudinilor. Ridicată pe planul conştiinţei, suferinţa sa din dragoste îşi amplifică dimensiunile, devenind o dramă filozofică, a cunoaşterii. Dorinţa pustiitoare a eroului e aceea de a-i dovedi soţiei necredincioase că nu ignoră comportarea ei. [...]
In eroul romanului Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război văd un Don Quijote al lucidităţii. într-o lume deprinsă a închide ochii acceptînd minciuna, ticăloşia, ca pe un dar imuabil, necomplicîndu-şi existenţa cu întrebări care nu aduc nici un profit, ba chiar dimpotrivă, Ştefan Gheorghidiu ridică spada cugetării nedomolite, despicînd tenebrele înăbuşitoare, sforţîndu-se să iste adevărul, oricît ăr fi el de dureros.
Proaspăta lectură a noii ediţii a romanului mă îmboldeşte să caut atitudinii lui Ştefan Gheorghidiu o semnificaţie mai generală. Recitind cele scrise de G. Călinescu despre Ultima noapte... , m-a izbit imputarea adusă eroului, de a cere femeii « ceea ce ea nu poate da >>. Foarte probabil că exigenţele acestui efervescent intelectual depăşesc posibilităţile soţiei
401
sale, dar pe mine tocmai prin aceasta mă cucereşte. Ştefan Gheorghidiu nu poate accepta o dragoste pe jumătate, care să nu-i angajeze toate resursele personalităţii, toate facultăţile. Dezinteresul soţiei pentru preocupările intelectuale îl nelinişteşte, putîndu-se închipui pe sine discutînd cu ea nimicuri cu aerul de a fi interesat grozav despre acestea, în timp ce în mintea sa fulgeră întrebările despre esenţa universului/'
Al. Săndulescu îşi îndreaptă atenţia, în studiul său, asupra condiţiei intelectualului în societatea interbelică, Ştefan Gheorghidiu fiind o ilustrare desăvîrşită a acesteia. în păienjenişul relaţiilor sociale tutelate de corupţie, eroul lui Camil Petrescu apare ca un inadaptabil, niciodată dispus să subscrie practicilor inavuabile:
„Cînd vorbim despre romanul Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război — subliniază Al. Săndulescu1 — îl asociem cu opere cunoscute, care au denunţat, deopotrivă, caracterul tragic şi nedrept al războiului. Astfel, apropierea de Strada Lăpuşneanu a lui Mihail Sadoveanu, de Pădurea spînzuratilor a lui Li viu Rebreanu şi de întunecare a lui Cezar Petrescu este foarte frecventă. Comparaţiile evidenţiază trăsături comune autorilor, dar în acelaşi timp stabilesc şi deosebirile, subliniind încă o dată individualitatea fiecăruia în parte. Dacă Rebreanu pune accentul pe un caz de conştiinţă (lupta dintre « datoria » de cetăţean al statului austro-ungar şi sentimentul naţional), dacă Cezar Petrescu înfăţişează mai cu seamă prăbuşirea idealurilor de dreptate în care crezuseră eroii pozitivi, Camil Petrescu surprinde, cu o magistrală forţă analitică, drama războiului pentru intelectualul cinstit, dramă complexă, legată de însăşi existenţa societăţii şi moralei burgheze. Regăsim, prin urmare, şi în Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de răzbci problema centrală a operei lui Camil Petrescu, şi anume: inadaptabilitatea ca formă de protest social, de refuz al conformismului şi al complicităţii eroului cu clasele posedante. Să vedem cum apare ea în roman, sau, mai bine zis, în condiţiile primului război mondial.[...]
Ura lui Gheorghidiu nu se îndreaptă împotriva femeii în general, ci împotriva femeii corupte de societatea burgheză, a prozaismului şi vulgarităţii. Mediul care o împinge pe Ela spre adulter este acela în care se învîr-teşte un ins găunos şi stupid, un fluture de salon, ca Grigoriade, mediul parazitar, compus din oameni ca Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu-Lumînăraru, speculanţi îmbogăţiţi de război. Zugrăvind asemenea tipuri, Camil Petrescu dădea un puternic fundament social dramei erotice trăite de eroul său, ca şi neconformismului şi inadaptabilităţii acestuia.
1 Prefaţă la Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1962, p. VIII—XIII.
402
în figura lui Nae Gheorghidiu (din nefericire, unchiul lui Ştefan) cunoaştem un capitalist rapace, mînuindu-şi afacerile foarte abil, un politician veros, care vrea să treacă în faţa celor mari drept o lichea simpatică. Ignorant şi probabil agramat, el îşi manifestă cu insolenţă dispreţul faţă de cultură, adresîndu-i-se pe un ton de reproş şi de ameninţare lui Ştefan Gheorghidiu: « Cu Kant ăla al dumitale, cu Schopenhauer, nu faci în afaceri nici o brînză. Eu sînt mai deştept ca ei, cînd e vorba de parale. » Şi, într-a-devăr, pe Nae Gheorghidiu nu-1 preocupă decît afacerile cu vagoane de aramă, profiturile din ce în ce mai mari ( «Nimeni n-are de ajuns, niciodată! » zice el), profituri pentru obţinerea cărora recurge la metodele cele mai variate: induce în eroare, zîmbeşte mieros, afectează un limbaj familiar sau deschide pur şi simplu proces, ca în cazul testamentului dezavantajos lăsat de nenea Tache. Făcîndu-se temut în lumea afaceriştilor, despre Nae Gheorghidiu se spune, ca despre un soi de rege al junglei, că « e unul dintre cei mai deştepţi şi mai periculoşi oameni din ţara românească ». De acest lucru se convinge chiar Tănase Vasilescu-Lumînăraru, care, încercînd să i se opună, va fi pedepsit într-un chip foarte original, anume: va fi pus ca, în haine de chelner, să-şi servească la masă învingătorul. Lumînăraru e un tip sinistru, însoţit în permanenţă de secretar, purtînd ochelari negri, ca să-şi mascheze analfabetismul, de o incompetenţă agresivă de exploatator neîndurat, care aplică amenzi muncitorilor, pentru că «românul trebuie să creadă totdeauna că e vinovat ». Acest infirm intelectual, care abia ştie să se iscălească, e patronul unei tipografii şi tiranul a sute de muncitori. [...]
E atîta fineţe, atîta bogăţie de nuanţe, atîta îndemînare în a scruta cutele adînci ale sufletului, încît putem spune, fără teamă de a exagera, că autorul Ultimei nopţi de dragoste rămîne cel mai de seamă analist al prozei româneşti. Camil Petrescu ştie să păstreze în permanenţă o tensiune înaltă, să conducă intriga în chip captivant. Mijloacele de exprimare a stărilor psihologice, observate parcă sub o imensă lupă, sînt întotdeauna adecvate, folosind, în cadrul expunerii eseistice, pe parcursul comentariului analitic, metafora şi comparaţia sugestivă: « Căpitanul mi-a întîlnit privirea şi a rămas ca o linie. Cred că mi-a văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele lunare. » « în mine era o foială de şerpi... » [...]
Ceea ce impresionează la Camil Petrescu în zugrăvirea războiului este autenticitatea, experienţa directă pe care scriitorul o transmite cu scrupu-lozitate documentului ştiinţific. Reacţiile psihologice sînt şi acum surprinse cu fineţe, eroul fiind mereu dezgustat de stupiditatea actelor pe care trebuie să le săvîrşească. Antiintervenţionist, la început probabil din considerente umanitare, Gheorghidiu nu poate părăsi gîndul că va trebui să ucidă oameni, să comită crime. Atunci cînd, în marşurile forţate, la miez de noapte
403
ceţoasă, gelozia dispare, amuţită parcă de preocupările militare, eroul continuă să trăiască o frămîntată viaţă interioară, nu mai puţin răscolitoare. Faptul de a lupta contra unor oameni nevinovaţi, de a nu avea conştiinţa că serveşti o cauză dreaptă îi creează lui Gheorghidiu marea problemă a fiecărei clipe. Va fi el în stare să tragă asupra unor semeni cu care nu are nimic de împărţit ? Răspunsul vine hotărît, purtînd pecetea unei omenii profunde şi emoţionante: « Ştiu bine că nu voi avea tăria să vîr sabia mea şubredă în nimeni».
Războiul văzut de Camil Petrescu nu este nici eroic, nici înălţător, ci înfiorător de tragic şi monstruos. Oamenii aleargă cu abdomenele sfîr-tecate, stau împietriţi sub infernale baraje de artilerie, mor inutil. în vălmăşagul înaintărilor sau retragerilor domneşte arbitrarul, uşurinţa cu care se condamnă la moarte, pe scurt, o lege aspră, barbară. Luciditatea şi chibzuinţă devin calităţi rare, aproape inexistente. Şi toate acestea nu sînt «invenţiile » unui romancier, ci fapte realmente trăite de autor, care le transmite, ca dintr-un jurnal de front, cu o precizie calendaristică. [...]
Înfăţişînd un complex de probleme — şi nu numai pe aceea a geloziei — prezentînd un erou neconformist, care acuză capitalismul şi morala sa inumană, aplicînd în mod magistral metoda analizei psihologice realiste, Camil Petrescu ne-a dat, în romanul Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, o operă de mare valoare, ce stă cu cinste în tezaurul clasic al prozei româneşti."
Ov. S. Crohmălniceanu 1 observă, cu remarcabilă acuitate, unitatea problematică a operei lui Camil Petrescu. în ansamblul acesteia un loc deosebit îl ocupă romanele, care, prin specificul genului, presupun extinderea observaţiei şi raportarea frecventă la diverse aspecte social-politice
„Opera lui Gamil Petrescu, oricît de variată ar părea la prima vedere, prezintă o excepţională unitate, sub trei aspecte: al problematicii, al spiritului polemic în care e scrisă şi al facturii artistice. Aceasta şi face ca activitatea romancierului să nu poată fi examinată fără o permanentă raportare la activitatea poetului, dramaturgului, criticului şi filozofului. Am spus că opera lui Camil Petrescu are, în primul rînd, o unitate problematică. Eroii principali ai romanelor Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război şi Patul lui Procust sînt intelectuali. Lucrul în sine nu e nou, pentru că şi Manoil şi Dan şi Neculai Manea şi Apostol Bologa şi Titu Herdelea şi Radu Comşa şi Nory, feminista, nu sînt altceva. Dar aceasta e adevărat pentru ei mai mult din punct de vedere profesional decît spiritual. Cu totul alta e alcătuirea interioară a eroilor lui Camil
1 Literatura română între cele două războaie mondiale, I, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 473—513.
404
Petrescu. Nici unul dintre scriitorii noştri n-a mizat mai mult decît el pe rosturile speciale, unice, ale intelectualului în viaţă. Nici unul n-a examinat mai lucid ca el condiţia tragică pe care o cunoaşte activitatea spirituală în societatea burgheză. Unitatea proschematică a operei lui Camil Petrescu o dă încercarea disperată a autorului ei de a epuiza, prin existenţa sa individuală, toate răzvrătirile, iluziile şi dezamăgirile intelectualului, încăpăţînat să nu fie decît intelectual, şi deci să ducă lupta împotriva ordinii ostile din jur numai în această calitate. E aici o atitudine care se * leagă intim de convingerile noocratice ale scriitorului. [...]
E în întărîtarea polemică a lui Camil Petrescu o dorinţă aprigă de răfuială: intelectualul ţine să ilustreze imbecilitatea sumbră a unei lumi care refuză să-i recunoască importanţa. E în acelaşi timp şi o nevoie acută de compensaţii: spiritul ultragiat are ambiţia să-şi dovedească posibilităţile, trăieşte tentaţia afirmării. Şi ce satisfacţie mai imediată îşi poate oferi decît orgoliul forţei sale de a dărîma prejudecăţile, de a răsturna opiniile receptate, de a-şi impune un punct de vedere propriu ? Demonul polemic s-a şi insinuat într-o astfel de dispoziţie. A intra în discuţie, a contesta, a strivi sub greutatea argumentelor, a avea ultimul cuvînt e gestul suprem de rebeliune şi de trufie pentru cel ce refuză să mizeze pe altceva decît pe puterea inteligenţei. « Singură revolta e generoasă », scrie, într-un elogiu al pamfletarului, Camil Petrescu (Cuvîntul liber, nr. 9, 1925). O asemenea declaraţie ascunde deopotrivă şi dorinţa sinceră de ruptură cu tot ce constituie suficienţa pretenţioasă, liniştea sătulă, «cruzimea cumsecade» a lumii burgheze, dar şi nădejdea vană în misiunea singulară a intelectualităţii şi credinţa utopică în capacităţile ei de a organiza « noocraţia necesară ». Constatările cele mai lucide se aliază astfel cu credinţele cele mai naive, denunţul radical cu apelurile puerile.
Caracterul polemic pe care îl dcbîndeşte opera lui Camil Petrescu, cu tot ce presupune ca mobilitate a spiritului, îndîrjire, luciditate, pasiune dialectică, orgoliu, e, prin urmare, expresia unei drame de o profundă semnificaţie socială. [...]
în interiorul problematicii expuse se situează şi romanele scriitorului. Mai mult decît piesele de teatru, prin însăşi natura genului, ele aduc o remarcabilă extindere a raportării situaţiilor la social. Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ca şi Patul lui Prccust, examinează condiţia vieţii intelectuale în lumea burgheză, pornind de la două ipoteze.
Prima ia în considerare cazul relativei independenţe materiale. Cealaltă al condiţionării brutale, nemijlocite.
Ştefan Gheorghidiu, eroul Ultimei nopţi, e un intelectual pe care împrejurările îl ajută să se elibereze oarecum de grijile existenţei. Student sărac, la începutul romanului, el trăieşte împreună cu mama şi surorile
405
sale « destul de greu », din pensia rămasă de pe urma tatălui. Logodit cu o colegă de facultate, amină nunta pînă la luarea licenţei, întrucît cei 150 lei pe care îi primea pe lună ca funcţionar la Senat nu i-ar fi ajuns să ţină o familie. Eroina e şi ea o fată orfană, crescută de o mătuşă. Gheorghidiu are doi unchi, unul avar şi mizantrop, altul afabil, glumeţ, cunoscut avocat şi om politic. Eroul nu-şi cultivă însă deloc rudele. Primul unchi, Tache, îi lasă, totuşi, murind, întreaga avere. Gheorghidiu se trezeşte peste noapte milionar. Decis să-şi urmeze vocaţia intelectuală, încredinţează banii celuilalt unchi, intrepidul Nae Gheorghidiu, care-i investeşte în afacerile sale. Primind acum o rentă substanţială, tînărul filozof se poate consacra în linişte studiilor. Dar Gheorghidiu nu izbuteşte nici aşa să-şi cîştige rîvnita independenţă spirituală. El îşi iubeşte soţia, şi aceasta e un produs al lumii din jurul său. Vrînd-nevrînd, eroul trebuie să se întoarcă la un fel de viaţă pe care o detestă, să frecventeze reuniunile mondene, să participe la excursii în grup, să se preocupe sau să se prefacă măcar că e interesat de modă, de dans şi de diverse alte lucruri, care umplu existenţa nevestei lui.
Intre cei doi soţi nu există, de fapt, o comunicare sufletească autentică. Obiectul pasiunii lui Gheorghidiu e o femeie foarte frumoasă, dar şi foarte comună: copilăroasă, sensibilă, înclinată însă şi spre o cicăleală măruntă, stăruitoare, alintată, care ascunde în fond egoism şi suficienţă. Eroul e urmărit la seminarii, controlat permanent, ca nu cumva să flirteze cu colegele. Deşi nu simte nici o atracţie pentru speculaţiile intelectuale, doamna Gheorghidiu frecventează şi ea cursurile de filozofie, ca să fie tot timpul lîngă soţul ei. Cînd erau studenţi, a urmat pentru acelaşi motiv chiar nişte prelegeri de matematici superioare, fără să înţeleagă nimic. Gheorghidiu e silit în patul conjugal să facă o expunere a principalelor sisteme filozofice, nu pentru că soţia lui ţine într-adevăr să se informeze, ci pentru că doreşte să pătrundă în intimitatea gîndirii eroului, să fie tot timpul prezentă în mintea lui. Dragostea ia astfel un aspect acaparator, devorant, tinzînd să anuleze personalitatea partenerului.
Romanul înfăţişează eşecul experienţei lui Gheorghidiu. Socotelile sale sînt false, arată Camil Petrescu. Chiar scăpînd de grijile materiale, intelectualul rămîne dependent de o lume opacă şi detestabilă. Aceasta se traduce întîi prin gelozia de care Gheorghidiu ajunge să fie stăpînit şi care face din el sclavul unor preocupări jalnice. Conştiinţa eroului e obsedată nu de lumea ideilor pure, ci de amănunte sentimentale chinuitoare. Astfel, el observă cum soţia lui aranjează lucrurile ca, într-o excursie, să se aşeze lîngă bărbatul care o interesează, cum la masă e enervată de gesturile tandre ale acestuia faţă de o vecină, cum se joacă iritată cu furculiţa şi cuţitul, cum, ajunsă iar lîngă obiectul noii sale pasiuni, devine subit veselă, volubilă etc. [...]
406
Romanul are, de fapt, două părţi. Prima (Ultima noapte de dragoste...) stă sub semnul analizei unei pasiuni — gelozia; cea de-a doua (Întîia noapte de război) — al contactului nemijlocit cu moartea, pe front.
Stendhal poate fi citat în ambele cazuri. La început, pentru că e vorba, cala el, în Le rouge et le noir sau în Lucien Leuwen, dar mai ales în Armance, de trăirea conştientă a pasiunilor.
Are loc deci la eroii lui Camil Petrescu, ca la ai lui Stendhal, o autoob-servare, care nu paralizează sensibilitatea, ci, dimpotrivă, o ascute la maximum. Am văzut că aceasta se întîmplă şi cu personajele Hortensiei * Papadat-Bengescu. Dar ele atingeau asemenea stări sufleteşti de obicei sub efectul bolii, reacţiile lor căpătînd astfel, oricum, un anume caracter, nefiresc, anormal. La Camil Petrescu e vorba de intelectuali, de oameni care, prin însăşi natura lor, tind să cunoască ce se petrece cu ei, refuză să trăiască altfel decît conştient; prin urmare, fac din problema lămuririi raţiunii actelor lor o chestiune vitală. « Cîtă luciditate, atîta dramă » e deviza scriitorului.
Analiza stărilor de conştiinţă, observaţia chinuitoare la care îşi supun viaţa interioară eroii lui Camil Petrescu are un caracter necesar. Pentru Ştefan Gheorghidiu, ca şi pentru Gralla sau Radu, această operaţie face parte dintr-o luptă. Omul care gîndeşte nu se poate socoti cu adevărat liber atîta timp cît e silit să trăiască sub imperiul forţei iraţionale, obscure, a pasiunilor. Falimentul experienţei sociale a eroului din Ultima noapte... se măsoară şi în eşecul acestei tentative disperate. Autonomia absolută visată de Ştefan Gheorghidiu se vădeşte o năzuinţă imposibilă.
Romanul e stendhalian şi în a doua parte, prin unghiul sub care prezintă războiul. într-adevăr, autorul Mînăstirii din Parma a înfăţişat, primul, o mare bătălie, nu din perspectiva comandanţilor, ci a combatantului de rînd. Fabrice del Dongo nu înţelege mare lucru din ce se petrece la Waterloo. El are sentimentul unui haos uriaş; i se pare că soldaţii se bat la întîmplare, fiecare făcînd cam ce-1 taie capul, iar decizia, dependentă de atîţia factori neprevăzuţi, rămîne, în ultima instanţă, o chestiune de hazard. Stendhal reacţiona astfel, în spiritul literaturii sale realiste, împotriva aureolării cu nimbul istoriei a faptului trăit nemijlocit, fără conştiinţa însemnătăţii anumitor evenimente la ora desfăşurării lor. Jurnalul de front al lui Ştefan Gheorghidiu are acelaşi caracter. Războiul e văzut prin prisma experienţei directe. Imaginea încetăţenită de o întreagă literatură « eroică » scriitorul o respinge ca falsă, cu atît mai mult cu cît e vorba de un măcel sinistru, la care oamenii sînt trimişi cu o criminală lipsă de răspundere. [...]
Scriitorul respinge ceea ce numeşte el « literatura eroică şi efervescentă ca sifonul». « False sînt — precizează el — cîntecul patriotic, false înaintările cu trompeţi şi tobe „ca la nuntă“. »
407
Ca în Stendhal, combatanţii se trezesc prinşi intr-un vălmăşag absurd. Comandanţii nu ştiu ce să facă. Ordinele venite de la Marele stat-major se contrazic, soldaţii aleargă în neştire, unii cu curajul disperării, alţii mor de frică, se ascund, ofiţerii îi trag de picioare afară din adăposturi. [...] Jurnalul de front nu rămîne însă la o strictă înregistrare de impresii imediate, încărcate de întreaga subiectivitate a unui martor care ocupă, cum ştim, o poziţie cu totul specială. Tehnica redactării e aceasta, şi de aici factura stendhaliană a romanului. Cartea are însă o organizare. Notaţiile se adună într-o viziune generală şi în funcţie de cîteva concluzii la care autorul ajunsese în legătură cu campania din 1916 — 1918. Nepăsarea conducătorilor, inconştienţa lor interesată, haosul, dezordinea, mizeria şi grozăviile de pe front, toate denunţă caracterul monstruos al războiului.
Ca şi în poezii, Camil Petrescu nu depăşeşte în roman un anumit defetism, care, aşa cum aflăm din Patul lui Prccust, l-a dus pînă la urmă pe Gheorghidiu în faţa Curţii Marţiale. Avem de-a face aici cu o trezire incompletă. Sentimentul că e absurd să participi la un asemenea masacru stupid nu se aliază şi cu descoperirea căii celei mai sigure de a-i pune capăt. Protestul se ridică doar pînă la refuzul de a mai lupta, pînă la o sfîrşeală descurajată.
Unii critici i-au reproşat scriitorului că nu există o legătură între cele două părţi ale cărţii sale, că ele formează două romane independente. Obiecţia e nedreaptă, fiindcă nu ţine seama de problema centrală a literaturii lui Camil Petrescu. Şi aici, ca şi în alte părţi, am văzut că scriitorul analizează o ipostază a automistificărilor intelectuale. Războiul e o experienţă majoră, care-1 face pe Gheorghidiu să vadă cît de grav a greşit: pe de o parte, dovedindu-i la ce duce pînă la urmă iluzia individului că-şi poate cîştiga o completă autonomie spirituală, retrăgîndu-se în «turnul de fildeş»; pe de altă parte, ajutîndu-1, prin contactul cu moartea, prin tragedia colectivă, să capete conştiinţa proporţiilor exacte ale dramei lui sentimentale. [...]
Camil Petrescu este primul nostru prozator care adoptă metoda de lucru a lui Proust. Această tehnică nouă de a nara nu numai că a aplicat-o dar a ţinut să o şi teoretizeze. Necesitatea unei schimbări radicale de optică a romanului modern a pledat-o într-o conferinţă intitulată Noua structură si opera lui Marcel Proust, publicată în volumul Teze si antiteze. [...]
Fidel esteticii proustiene, Camil Petrescu îşi construieşte şi el romanele sale cu o singură perspectivă. Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de răzbci este o lungă confesiune sau, dacă vrem, un jurnal de campanie, precedat de nişte mărturii intime ale celui care-1 redactează. [...]
Camil Petrescu rămîne, totuşi, unul din primii noştri proustieni. Romancier prin excelenţă citadin, el a practicat o literatură intelectuală.'*
408
După ce fixează locul lui Camil Petrescu în peisajul literar interbelic, Paul Georgescu1 înaintează metodic şi convingător în analiza specificităţii structurii narative, delimitînd, cu reală fineţe, caracterul „monovalent" (spre deosebire de cel „polivalent", la Liviu Rebreanu) din Ultima ncapte de dragoste, întîia ncapte de râzbci şi Patul lui Prccust. Prin monovalent, criticul, făcînd o clară disociaţie, se referă la resursele lui Camil Petrescu de a construi pe o singură idee sau situaţie, pe cîtă vreme Liviu Rebreanu a înfăţişat realitatea socială cu mijloacelele naraţiunii monografice:
„Să încercăm, fiindcă nu s-a făcut, o situare a lui Camil Petrescu în cadrul generaţiei sale şi să vedem ce linii de forţă ale literelor române continuă opera sa, astfel zicînd, să stabilim cîteva asociaţii şi disociaţii utile. Camil Petrescu (născut în 1894) e de aceeaşi vîrstă cu Gib Mihăescu, mai tînăr cu nouă ani decît Liviu Rebreanu şi cu doi ani decît Cezar Petrescu ; e cu cinci ani mai în vîrstă decît George Călinescu şi cu opt decît Anton Holban. Amintesc că el e cel mai tînăr dintr-o generaţie care a participat efectiv la primul război mondial; la 22 ani, cînd de-abia îşi încheiase studiile universitare, Camil Petrescu pleacă pe front de unde se va întoarce cu o infirmitate gravă. Deosebirile faţă de Rebreanu (care se impune ca scriitor după întîiul război mondial: Icn apare în 1920, Pădurea spînzu-raţilcr în 1922, Răscoala în 1932) sînt însemnate: în vreme ce marele prozator transilvan îşi propune o proză obiectivă, de strictă observaţie, aproape comportamentistă (behavioristă), mergînd spre tipologii sociale, Camil Petrescu creează proza de analiză, în care realitatea apare doar în măsura în care naratorul, vehement şi neliniştit, a putut să o cunoască prin experienţă directă. Camil Petrescu afirmă explicit dreptul unei proze subiective, în care o experienţă de viaţă se povesteşte pe sine, analizîndu-se. Tot ceea ce nu e luminat de fascicolul de raze al experienţei personale, al trăirii autentice — proclamă scriitorul — e suspect de neautenticitate (autenticul fiind, pentru el, un criteriu însemnat de valoare). Ritmul narativ al romanelor este impetuos şi inegal, anumite momente trăite tumultuos sînt analizate cu amănunţime, dar peste perioadele opace, nule, ale vieţii se trece repede, în cîteva fraze. Deci, scriitorul ţine seama de cîteva obiecţii moderne aduse romanului realist critic — falsa obiectivitate a naratorului, poziţia sa de omniscient, care vede filmul interior al tuturor personajelor, cunoaşte toate clasele sociale, e în acelaşi timp în toate locurile şi acordă aceeaşi însemnătate momentelor nule ca şi celor pline, intense — şi de experienţa unor mari scriitori de la începutul secolului — mai ales Marcel Proust — care au modificat profund tehnica romanului.
1 De la o noapte la alta, în Polivalenţa necesară, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967, p. 187—216.
409
O altă deosebire însemnată între cei doi mari scriitori constă în faptul că, în vreme ce Liviu Rebreanu a creat romane monografice, în care studia sub toate aspectele o realitate socială delimitată, Camil Pe trese u scria piese şi romane cristalizate pe o pasiune, pe o idee, clădite pe o situaţie. Altfel spus, romanul lui Rebreanu e polivalent, al lui Camil Pe trese u e monovalent; al lui Rebreanu acoperă suprafeţe, al lui Camil Petrescu e un şuvoi îngust ce sapă în adîncime. Aşadar, cei doi mari scriitori sînt conducătorii incontestabili a două direcţii posibile în romanul românesc: romanul de observaţie şi cel de analiză. Deosebirea odată stabilită, să trecem acum la operaţia inversă, de asociaţii, care nu a fost, din păcate, realizată pînă acum. Mai întîi, reamintesc că tipologia constituie şi la Camil Petrescu şi la Rebreanu o preocupare esenţială; să adăogăm însă că, în vreme ce tipologia autorului Răscoalei este, în mare, socială, la Camil Petrescu ea e ideografică (asta nu înseamnă deloc că se subestimează determinarea socială), adică personajul exprimă o idee, o tendinţă morală. Amîndoi scriitorii caută însă situaţii tipice, încearcă să treacă dincolo de aparenţe, să înţeleagă mecanismul social.
Să nu uităm apoi că Rebreanu a scris două romane analitice remarcabile — Pădurea spînzuraţilor şi Ciuleandra — iar Camil Petrescu un ciclu (neterminat), Un om între oameni, a cărui schelărie epică răspunde întocmai artei poetice a romancierului transilvan. E o realitate peste care s-a trecut prea uşor. Cît priveşte arta ca experienţă autentică, să nu uităm că Act veneţian şi Dantcn sînt — ca şi Bălcescu — piese istorice, că situaţia din Mioara, Jocul ielelor şi prima parte a romanului Ultima noapte de dragoste... nu pot reprezenta experienţe directe ale scriitorului. Teoria subiectivităţii autentice poate fi aplicată direct doar în cazul romanului Patul lui Procust şi al jurnalului de campanie din Ultima noapte de dragoste... (desigur, şi versurile...). Dar şi acolo experienţa autentică e limitată conştient, mai exact, este completată cu alte experienţe. în Patul lui Procust,, pentru a reface o existenţă, sîntem puşi în faţa unor scrisori (comentate de două personaje), a două jurnale intime, pe care scriitorul le completează cu versuri, articole, comentarii. Tehnica romanului e, fără îndoială, nouă, originală, interesantă dar, de fapt, cele trei-patru experienţe, corectate de romancier, se întregesc, tind spre o viziune obiectivă. E folosită altă convenţie decît în romanul de observaţie, dar efectul e în esenţă acelaşi.
Comparaţia cu Cezar Petrescu nu e posibilă fără o precizare: mult timp istoriografia burgheză l-a decretat pe autorul Căii Victoriei ca fiind superior lui Camil Petrescu; deşi George Călinescu în Istoria literaturii române a dovedit, o dată pentru totdeauna, superioritatea calitativă a lui Camil Petrescu, îi găsim, nu o dată, menţionaţi într-o nedreaptă egalitate.
410
Acestea fiind zise şi trecînd aici peste inflaţia verbală care a devalorizat romanele lui Cezar Petrescu, ce rămîn totdeauna la suprafaţa lucrurilor, sâ amintim totuşi de invenţia sa romanesca apreciabilă şi de puterea sa de a crea personaje, două calităţi însemnate în planul epic. [...]
Camil Petrescu dovedeşte şi în planul războiului o mai adîncă şi repede înţelegere. Iluziile, în Ultima ncapte..., nu sînt generate, ci spulberate de obuze. Demistificarea nu e numai a eroismului — cum observa George Călinescu — dar şi a întregii structuri sociale. Ştefan Gheorghidiu pleacă pe front, ca şi Hans Castorp — eroul lui Thomas Mann — din solidaritate, dintr-un sentiment sportiv al demnităţii: «... n-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe' care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare. » Problemele nu Se rezolvă niciodată la propriul lor nivel. Pentru Ştefan Gheorghidiu, războiul nu constituie o experienţă în sine, ci, la lumina incendiilor, el rezolvă probleme ce-i păreau insolubile: vanitatea unei vieţi de compromis, stupiditatea geloziei pentru o femeie frivolă şi mai ales înţelegerea că războiul înseamnă pentru clasa care l-a declanşat continuarea afacerilor cu alte mijloace. Pentru Ştefan Gheorghidiu, războiul, ca şi pentru Apostol Bologa (la sfîrşitul cărţii, fiindcă la început văzuse în război o şcoală de energie...), e o capcană, în timp ce lui Radu Comşa (ca şi tuturor eroilor lui Cezar Petrescu, purtători de mesaj) suferinţa însăşi îi conferă o justificare a măcelului, nu în conflagraţia însăşi, fireşte, ci în obligaţia şi dreptul pe care îl conferă participanţilor de a schimba structural lumea. Iată de ce întreaga literatură a lui Cezar Petrescu este, în continuare, şi pe întreaga ei suprafaţă, obsedată de ideea războiului, în vreme ce experienţa lui extrem de importantă este exprimată într-o singură carte de Camil Petrescu. Dacă pentru autorul întunecării războiul a însemnat intrarea într-o dilemă, a conştiinţei mistificate, extrem de interesantă în esenţa ei, pentru autorul lui Danton el a însemnat o clarificare — nu ultima. [...]
Camil Petrescu, spuneam, nu face monografii ale unor idei sau situaţii, ceea ce, fireşte, e altceva (excepţie face romanul Un om între oameni, compus după normele cronicii balzaciene). Privită prin perspectiva timpului, opera lui Camil Petrescu ne apare şi ea, în cu totul altă modalitate artistică, drept un efort spre o viziune totală a societăţii, structurată pe problemele ei fundamentale. (Ca Proust — nu ca Balzac — Camil Petrescu ignoră anumite unităţi sociologice mari, « satul, tîrgul de provincie », el scrie o literatură esenţialmente citadină şi figura centrală a operei sale este intelectualul.) Acestea s-au spus. Mi se pare interesant de observat însă că, antre-
411
nat de şuvoiul unei pasiuni — în Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, pasiunea pentru o femeie, gelozia — Camil Petrescu analizează raporturile căsătoriei cu averea, raporturile politicii înalte cu afacerile marii burghezii, regulile snobismului, critica gîndirii teoretice în raport cu raţiunea practică, problemele războiului modern (sociologia, psihologia, tactica militară) etc. [...]
Analiza stringentă a unui fenomen duce, din aproape în aproape, la sesizarea relaţiilor cu alte fenomene, la integrarea lotului într-un ansamblu relaţional ce sporeşte, avînd tendinţa de a cuprinde, în imagine, însăşi societatea. Aceasta dovedeşte încă o dată că «excesul de psihologie», de care se temeau teribil anumiţi critici, nu îndepărtează de social, nu aboleşte, ci recreează, în plan artistic, realul. Fireşte, nu orice unghi de vedere e valabil, dar e de semnalat, la Camil Petrescu, o teribilă sete de adevăr, o teamă permanentă de a nu fi minţit, o dorinţă autentică de a descoperi, sub aparenţe, esenţa. Această fervoare, romantică, i-a determinat pe cei mai mulţi dintre comentatori să vorbească despre luciditatea lui Camil Petrescu. Scriitorul însuşi ţine să răspîndească despre sine asemenea opinie. In Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, Ştefan Gheorghidiu — ipostază intelectuală a scriitorului — îi declară unei femei care-1 acuză de prea multă luciditate: « Atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, dealtfel, atenţia sporeşte şi durerea de dinţi. Marii voluptoşi şi cei care trăiesc intens viaţa sînt, neapărat, şi extralucizi. » Remarcabilă este intensitatea atenţiei: « Pentru mine, dragostea aceasta era o luptă neîntreruptă, în care eram veşnic de veghe, cu toate simţurile la pîndă, gata să previn orice pericol». Dar observăm aici mai degrabă simptomele unei pasiuni exacerbate. Dealtfel, caracterul pasionat al eroului — care ar putea fi amplu exemplificat — e foarte bine descris de autorul însuşi: « Cum calm? De ce să nu pun patimă?... Numai imbecililor le e indiferent ce opinie au. Obiectivitatea e necesară numai în actul judecăţii, adică să nu ai interese contrare şi să iei toate măsurile de precauţie intelectuală. Dar astea sînt de domeniul inteligenţei şi al onestităţii, nu al indiferenţei sufleteşti... Şi, în orice caz, după ce, judecind calm, ai ajuns la o opinie, eşti dator s-o susţii, cu hotărîre şi îndîrjire, cît mai expresiv. Chiar oamenii de ştiinţă, după ce, pasionaţi şi cu grija adevărului — căci nimic nu se poate face fără pasiune — au ajuns la o descoperire sau la o concluzie, o susţin cu tenacitate şi cu dorinţa de a o face să triumfe, chiar dacă ar fi ameninţaţi cu rugul sau cu ocna. » Şi, mai departe: « Totdeauna indiferenţa este ideologică şi amabilă, prezentată sub unghiul veşniciei, ascunde mici aranjamente făcute sec, sub unghiul actualităţii şi cu caracter strict personal. Să te consideri spectator indulgent şi amuzat al lumii acesteia plină de infamie şi de prostie e să faci parte din ea, să beneficiezi de infa-
412
miile ei, avînd aerul că-i eşti deasupra. » Textul acesta ni se pare capital pentru înţelegerea întregii atitudini, întregii literaturi a lui Camil Petrescu. Luciditatea lui e, aşadar, extrema atenţie în înregistrarea mişcărilor sufleteşti ale unui om pasionat şi nu dominarea pasiunilor, distanţarea de ele. [...]
Pasionat şi patetic, Camil Petrescu se lasă antrenat de pasiune, se identifică ei, arde cu ea, păstrînd însă nealterat simţul observaţiei, asemeni unui marinar care ar visa tot ce se petrece cu alţii şi cu el în timp ce vasul, pe care se află, e în flăcări. E semnificativ, de asemenea, că scriitorul nu-şi făcea nici o iluzie asupra sistemului social politic al burgheziei şi îl condamna în întregime, ca şi Caragiale, nu numai anume aspecte ale lui. Prin vizionarea de ansamblu el se ridică deasupra multora dintre contemporanii săi care condamnau o injustiţie sau alta, o instituţie sau alta, fără să cuprindă întreg fenomenul capitalist în interdeterminarea absolută a aspectelor sale. O întrebare se pune: ce e comun operei atît de diverse a lui Camil Petrescu ? Faptul că el a fost — cum au constatat toţi comentatorii, începînd cu George Călinescu — cel mai strălucit reprezentant al prozei analitice româneşti, înregistrînd, cu fineţe şi acuitate, mişcarea ideilor şi a pasiunilor, este incontestabil; incontestabile sînt, de asemenea, şi alte caracteristici, şi anume că el a aşezat în centrul operei sale intelectualul, cu determinările şi dilemele sale, că a fost cel mai consecvent exponent al prozei citadine, înţeleasă nu numai ca tematică, dinafară (cazul lui Cezar Petrescu), dar în procesele sale sociale intime. Aşa cum eroul lui Cezar Petrescu este un provincial neadaptat şi inadaptabil, trăind în capitală, eroul lui Camil Petrescu rămîne citadin oriunde s-ar afla.
Există însă şi o altă unitate internă a operei? Văzută de la distanţa unificatoare a timpului, opera lui Camil Petrescu mi se pare străbătută şi ea de tendinţe spre înţelegerea integrală a lumii. Cu alte mijloace artistice decît Rebreanu şi cu tensiune intelectuală superioară celei a lui Cezar Petrescu, Camil Petrescu reia, în felul său cu totul specific, încercarea celor doi contemporani ai săi de a reface artistic lumea în care a trăit. Toţi comentatorii operei sale au vorbit de problematica intelectualilor, de faptul că scriitorul angajează discuţia, se poate spune polemica, între intelectual şi lumea burgheză. Nu vreau să revin asupra acestui aspect, analizat cu minuţiozitate competentă, vreau doar să remarc caracterul sistematic al polemicii. într-adevăr, fiecare piesă sau roman, în parte, discută o ipoteză, o situaţie anumită, experimentează pînă la capăt o posibilitate. In ansamblu, ne dăm seama, opera prezintă toate ipotezele relaţiei intelectual-lumea burgheză, formînd astfel o strălucită şi coerentă demonstraţie; incompatibilitatea absolută. Aceasta formează structura internă unitară, unificatoare, ce dă operei lui Camil Petrescu aspectul unei investigaţii monografice
413
complete; el nu şi-a ales ca unităţi anumite structuri sociale (sat, oraş, tîrg de provincie) sau straturi ale societăţii, ci căile posibile ale dialogului, demonstrînd că ele erau blccate. Unii comentatori au dojenit fiecare piesă sau roman al scriitorului, în parte, sub cuvînt că soluţia propusă nu era justă; observaţiile sînt însă nedrepte dacă ne gîndim că fiecare soluţie era o ipoteză şi că întreaga demonstraţie a fiecărei lucrări, în parte, duce la concluzia clară că acea ipoteză era falsă! Aşadar, obiecţia cade...
Scriitorul a fost, de asemenea, criticat pentru că acordă o prea mare importanţă rolului intelectualităţii. Dar, prin intelectual, scriitorul nu înţelege pe deţinătorul unor anumite posturi sau pe posesorul unei diplome (categorie sccială fluctuantă, ambiguă, capabilă de orice tranzacţie, de a servi clasa dominantă sau de a o critica prudent), ca dovadă nici nu discută dramele intelectualului integrat în oligarhie (cum face Cezar Petrescu), participant, într-un fel, la nedreptatea lumii; intelectualul, pentru Camil Petrescu, este cel care gîndeşte, care pune lumea în probleme şi el poate fi student, pictor, ziarist sau conducător politic (Danton, Bălcescu), comandant de oşti (Pietro Gralla) sau militant socialist (Gelu Ruscanu, Praida), adică un om care-şi asumă răspunderea ce-i revine prin condiţia sa umană. în Ultima ncapte de dragoste, întîia ncapte de răzbci, un student sărac, Ştefan Gheor-ghidiu, primeşte o moştenire care, crede tînărul, îi va da posibilitatea să se consacre studiului filozofiei, izolîndu-1 protector de vicisitudinile vieţii sociale. Romancierul subliniază că Ştefan Gheorghidiu nu era un însetat de avere, pe care nu dorea s-o sporească, şi nici de funcţii administrative; atitudine care, credea tînărul filozof, îl izola de dispreţuita burghezie, nu-1 implica în combinaţiile ei ticăloase. El se găseşte însă, fără să-şi fi dat seama, implicat în lumea burgheză: asociaţii săi de capital hrăniseră pînă în ultima clipă pe viitorul inamic; detestabila pregătire de război (datorită căreia mor inutil atîţia soldaţi şi ofiţeri) era efectul afacerilor scandaloase ale aceloraşi cercuri. Mai mult, el se vede viciat în viaţa sa intimă, ca urmare a pătrunderii într-o lume snobă, soţia lui e diformată de diformităţile acelei clase, gelozia lui Gheorghidiu e determinată social; dealtfel, eroul însuşi, în loc să se consacre filozofiei, duce o viaţă parazitară, renunţă la munca intelectuală. Din perspectiva sîngeroasă a războiului, monstruozitatea societăţii burgheze îi apare atît de covîrşitoare încît, cuprins de revoltă, va sfîr-şi în faţa Curţii Marţiale. [...]
Despre raporturile prozei lui Camil Petrescu şi celei proustiene s-a mai scris. îmi place să detectez modernitatea din Patul lui Prccust pr:ntr-o altă asociaţie; ani mai tîrziu, un scriitor pe care Camil Petrescu nu avea de unde-1 cunoaşte cînd vorbea de relativitatea spaţială şi cauzală, mă refer la Jean Paul Sartre, avea să scrie, referindu-se la un celebru balzacian « El a vrut să ignoreze, cum fac cei mai mulţi dintre scriitorii noştri (francezi,
414
n. P.G.), că teoria relativităţii se aplică integral universului romanesc, că, într-un adevărat roman, ca şi în lumea lui Einstein, nu e loc pentru un privitor privilegiat şi că într-un sistem romanesc nu există experienţă care să ne îngăduie să detectăm... » Relativismul literar nu implică agnosticism, fiindcă relativ e opus lui absolut, iar absolutul cere agnosticism; relativismul reclamă doar o viziune mai nuanţată a unei realităţi dinamice, spontane, complexe, renunţarea la un punct de vedere pe deasupra oamenilor, implicarea efectivă a scriitorului în naraţiune.
Apropierea merge însă mai departe; Sartre pledează şi el împotriva « caracterelor », a oamenilor-esenţă, chiar împotriva unei « naturi umane » eternă, imuabilă, aistorică; el opune esenţei existenţa, eroul fiind o fiinţă într-o situaţie dată; de aici, unicitatea romanului. Camil Petrescu, fără să fi teoretizat « situaţia », o aplică: Ştefan Gheorghidiu se află în două situaţii consecutive, întîia definindu-1 ca gelos, a doua ca erou. [...] E de semnalat însă că, în pofida declaraţiilor sale, Camil Petrescu menţine caracterele: dacă situaţiile se schimbă, eroul nu; în noaptea de dragoste sau în noaptea de război, Ştefan Gheorghidiu rămîne acelaşi, el însuşi. De la o noapte la alta, universul s-a modificat, dar reacţiile eroului nu.“
Factura modernă descinsă din formula „cîtă luciditate atîta dramă“ o preocupă pe Georgeta Horodincă1 într-un articol substanţial, nu lipsit de note personale, ca cea referitoare la G. Călinescu. Abandonînd ideea de a mai stărui oţios asupra proustianismului din Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război şi Patul lui Procust, eseista relevă cîteva din particularităţile tehnicii literare la Camil Petrescu:
„Romanele lui Camil Petrescu încep întotdeauna (nu ne referim la Bălcescu) cu o dramă intimă a două personaje, cu o obsesie, am putea spune, care tocmai prin caracterul ei de obsesie închide orizontul, reduce, îngustează, constrînge fiinţa umană la izolare şi închistare. Dimpotrivă, finalul dilată excesiv viziunea, suspendînd drama iniţială într-un cadru imens, atît de disproporţionat cu ea, încît caracterul ei derizoriu ne apare surprinzător, dar şl foarte clar. Războiul, care a zdruncinat destinul întergii umanităţi şi al fiecărui individ în parte, a împins şi infidelitatea soţiei lui Ştefan Gheorghidiu şi gelozia lui într-un spaţiu mort, într-o zonă în care şi-au pierdut nu numai acuitatea, ci şi sensul. îndoiala lui Gheorghidiu, atît de bine descrisă, receptivitatea lui la cele mai imperceptibile simptome ale trădării fac din Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război istoria unei drame conjugale, dar în momentul în care grozăvia sîngeroasă a războiului ne deschide altă perspectivă, toată această suferinţă, irosită din pricina unei femei, devine, în
1 Camil Petrescu — romancier modern, în Viaţa românească, an. XXII, nr. 3, martie 1969, p. 63—69.
415
vastul univers răscolit de cruzime şi de moarte, o mică erezie lipsită de importanţă. Un destin mai înalt stăruie asupra existenţei noastre, în care eşecul unei căsnicii, cu toată arsura lui, devine infim. Nu şi penetrabil.
S-ar putea da, fireşte, multe explicaţii, dintre acelea care îl traversează şi pe Gheorghidiu, disoluţiei acestei iubiri. Inconsistenţa feminină, snobismul, adică admiraţia servilă faţă de un mediu monden, de oameni superficiali şi neserioşi, pot explica într-o măsură metamorfoza unei neveste iubitoare într-o fiinţă mincinoasă şi vidă, dar explicaţia explicaţiilor lipseşte. Pe fundalul crîncen al războiului, rana intimă a lui Gheorghidiu îşi pierde importanţa, dar nu misterul. Scriitorul, deviind într-o altă serie de evenimente, nu face decît să ne scoată din propria lui obsesie, să ne arunce într-o lume mai vastă şi mai grozavă decît micul mediu cancanier al societăţii bucureştene, nu pentru a lămuri enigma, ci pentru a-i reda proporţiile reale şi pentru a ne situa în cadrul firesc al existenţei omeneşti, în lume. Această mutaţie nu este o simplă trecere de la o scară miniaturală la una universală, ci, în acelaşi timp, o îmbucare a ceea ce este opac, inexplicabil, într-o existenţă particulară, în lipsa de finitudine a devenirii generale. Faptul devine cu totul clar abia în Patul lui Prccust, roman mai matur decît Ultima ncapte de dragoste, întîia ncapte de răzbci şi, în mod mai explicit, roman al situării omului în lume.
Scriitorul care, în Ultima ncapte de dragoste..., se putea confunda cu naratorul, îşi declină aici situaţia de participant la dramă, dar şi pe aceea de autor al romanului. [...]
G. Călinescu, deşi îl judeca pe Camil Petrescu după criterii care nu i se potrivesc, avea intuiţia adevăratei lui semnificaţii: « Nu este al doilea sau al treilea în literatură, ci unicul pe un drum lăturalnic, într-o junglă virgină, în care nu intră decît pionerii».
Proustianismul lui Camil Petrescu, despre care s-a scris tot ce se putea scrie, făcîndu-se şi disocierile de rigoare, nu este totuşi singurul element sincronic cu un secol care se depărta de Balzac şi se îndrepta spre Beckett. Camil Petrescu nu părăsea romanul social, cu critica moravurilor şi satira parveniţilor sau politicienilor lipsiţi de scrupule (Tănase Vasilescu-Lumînăra-ru, Nae Gheorghidiu), şi analiza cu fineţe implicaţiile sociale ale unor drame intime ca aceea a lui Ladima sau Ştefan Gheorghidiu, aspecte asupra cărora critica a instistat în repetate rînduri, dar presimţea, în acelaşi timp, interesul veacului nostru pentru cosmos şi pentru rolul nou pe care îl are omul într-un univers mult mai întins decît îl bănuia. In vastitatea spaţiilor moarte care ne înconjoară, existenţa apare ca o aventură restrînsă şi permanent ameninţată, o întîmplare care putea să nu aibă lcc, o ercare care pcate fi îndreptată. Camil Petrescu a avut revelaţia pe care ne-o pregăteau în sur-
416
dină tehnica şi ştiinţa, deschizîndu-ne orizontul relativităţii şi a încercat să integreze spaţiul nostru sufletesc noului univers einsteinian. Avea aceeaşi curiozitate în confruntarea condiţiei noastre umane cu neantul, ca şi cu istoria, anticipînd, prin aceasta, mari zone ale literaturii moderne, saturată de un absurd care, cu siguranţă, lui Camil Petrescu i s-ar fi părut excesiv prin virulenţa cu care destramă fiinţa raţională, supunînd-o degradării. Dar « divorţul» dintre omul raţional şi universul inert, indiferent, inadecvat, stăruia în inima romanelor sale ca o ameninţare. [...]
Dacă îi aplicăm lui Camil Petrescu criteriul creaţiei de «tipuri », va trebui, desigur, să recunoaştem că personajele sînt «schematice ». Dar nu cred că trebuie să-i aplicăm lui Camil Petrescu acest criteriu; fiecare carte trebuie, cred, citită mai întîi în sensul ambiţiilor scriitorului respectiv, înţeleasă în intenţiile sale estetice, şi numai după aceea amendată, fie în raport cu realizarea acestor intenţii, fie în raport cu valabilitatea lor. în cazul de faţă nu avem de a face cu un creator de tipuri, ceea ce nici nu intră în vederile scriitorului, ci cu un creator de viziuni subiective părtinitoare, care, confruntîndu-se între ele, zămislesc imaginea unui adevăr complex, contradictoriu şi în permanentă erupţie ca un vulcan activ.
Camil Petrescu socotea rigoarea şi luciditatea drept condiţiile primordiale ale oricărei analize:	«cîtă luciditate, atîta dramă », formulă prin
care înţelegea sau mai degrabă reclama un efort de autodemistificare şi de trăire conştientă. Relativitatea stărilor de spirit, ca şi aceea a semnificaţiei psihologice sau faptice, era, pentru el, la rîndul ei, relativă, pluralitatea explicaţiilor sau a punctelor de vedere fiind nu negare a realităţii obiective, ci recunoaştere a resurselor ei infinite/'
în secţiunea consacrată lui Camil Petrescu 1, ccupîndu-se de psihologia iubirii, Liviu Petrescu, critic înzestrat, consideră clasată, un loc comun al istoriografiei literare, apropierea dintre scriitorul nostru şi Marcel Proust. Adevărat. Totuşi criticul nu rezistă ispitei de a reveni simţind imperios necesară „o subliniere a curentelor de gîndire ce circulă, subteran, în ambele opere, deci ceea ce datorează ele, la un loc, spiritualităţii contemporane". Sîntem întru totul de acord cu Liviu Petrescu atunci cînd afirmă: „Raportat la Marcel Proust, romanul lui Camil Petrescu se supune — în linii mari — aceloraşi legi de construcţie şi de concepţie, deşi în amănunt caută să se separe de acesta. Pentru a valorifica cît mai pregnant distincţia dintre conştiinţă şi realitatea exterioară, dintre universal şi contingent, Camil Petrescu izbuteşte să inventeze un tip de situaţie deosebit de cele
1 Liviu Petrescu, Realitate si romanesc, Editura tineretului, 1969, p. 141-169.
417
al căror model ni-1 furniza Marcel Proust, şi anume obişnuinţa. « De cele mai multe ori, declară Ştefan Gheorghidiu, eroul din ^Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, te obişnuieşti, greu la început, să-ţi placă femeia fără care mai tîrziu nu mai poţi trăi. » Realitatea exterioară nu ne ajută cu nimic atunci cînd ne propunem să înţelegem viaţa spiritului; astfel, iniţial, preferinţele lui Ştefan Gheorghidiu nu mergeau spre fata care avea să-i devină soţie, ci spre o colegă de Universitate a acesteia, «căci era oacheşă, iar mie nu-mi plăceau blondele » (Ela era blondă.) în ciuda absenţei unei atracţii pentru Ela, eroul pe dînsa o va iubi totuşi, şi nu pe cealaltă, deoarece obişnuinţa şi-a spus cuvîntul: « Te obişnuieşti cu surîsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică » (Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, P. 35).
Un examen fără idei preconcepute al episodului erotic din acest roman va stabili însă că nu obişnuinţa a jucat aici rolul cel mai însemnat.“
Deosebirile noastre de vederi încep din momentul cînd, îndepărtîn-du-se de premisele discuţiei, Liviu Petrescu consideră prezumţios preocupările intelectuale ale scriitorului ca oglindă a dinamicii instinctelor elementare. Fără să fim adepţii criticii hagiografice, ne rezervăm dreptul de a cumpăni asupra termenilor care pot atît dejişor şi evident augmenta o confuzie:
„Preocupările intelectuale pe care le conţine opera romanescă a lui Ca mii Petrescu sînt uneori în mod serios prejudiciate de anumite manifestări cu caracter de primitivitate ale temperamentului scriitorului. Avem — noi, ca cititori — impresia că romancierul poseda un temperament destul de brutal, cu puternice impulsuri ale instinctelor elementare, în special ale instinctului sexual. Nu credem a exagera prea mult atunci cînd considerăm că tocmai preocupările înalte, preocupările de ordin spiritual, aspiraţiile de mare intelectualitate ale lui Camil Petrescu au făcut din el un refulat. Pentru că tensiunea sexuală sporeşte considerabil la eroii săi tocmai în acele împrejurări în care ei au de-a face cu femei de o superioritate sufletească uluitoare; aşa şi explică scriitorul — cu aerul de a face o observaţie morală de ordin general — « curiozitatea ascunsă şi vagă, despre anatomia sexuală a personalităţilor celebre » (Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, p. 151). Chiar şi un psihanalist diletant şi de ocazie — cum este autorul acestor rînduri — poate identifica aici prezenţa unui conflict lăuntric, care — în mod normal, la persoanele cu o sexualitate normală — nu ar trebui să apară.“
Iată cum îşi încheie Liviu Petrescu capitolul consacrat romancierului, final care denotă cît de infructuoasă poate fi aplicarea metodei psihanalitice atunci cînd rămîne o ingenuă aspiraţie:
418
„La rîndul său, Ştefan Gheorghidiu, în clipele ultime ale îmbrăţişării, rosteşte erori, vorbe deşucheate (subl. n.), ca pentru a « smulge nişte măşti», dînd posesiunii toate aparenţele unei profanări: « Am înţeles, din nou, că iubirea fizică frumoasă e o profanare. [...] Şi cu atît mai aprigă e voluptatea acestei pîngăriri, cu cît mai plină de nobleţe e icoana răsturnată. Cauţi, crescînd în exasperata, în smintita înşurubare, durerile şi bucuriile trecute, frumuseţea luminoasă a fericirilor trăite, pălmuieşti devotamente de înger lînced şi duioşii gingaşe, jocuri de inteligenţă neasemănate şi melancolii zîmbitoare » (Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, p. 150/ Profanarea este, într-un fel, o trăire inversă a preferinţei.
Ca şi eroii lui Anton Holban, cei ai lui Camil Petrescu — în ciuda spiritualităţii lor excepţionale — nu izbutesc să fie consecvenţi pînă la capăt, nu elimină din conduita lor manifestările de instinctivitate."
Mircea Zaciu 1 discută romanul ca expresie a concepţiei lui Camil Petrescu asupra dragostei şi morţii. Avatarurile în iubire şi conflagraţia războiului sînt comentate în spirit elevat universitar:
„în Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de răzbei — glosează Mircea Zaciu — cele două părţi distincte ale romanului (cărora li s-a reproşat coliziunea) sînt dialectic solidare, exprimînd dubla experienţă a eroului în faţa celor două dimensiuni existenţiale, decisive în concepţia lui Camil Petrescu, dragostea şi moartea: « mai mult decît în orice, în faţa morţii şi în dragoste omul apare în autenticitatea lui structurală », scria autorul în 1933. Dragostea este pentru Gheorghidiu o boală, cu toate ravagiile ce provoacă, afectînd ţesuturile sufleteşti cele mai intime. Ea porneşte de la autosugestie, devine obişnuinţă, o a doua natură, simbioză, despărţirea echivalează acum cu o despicare a personalităţii, cu o intervenţie chirurgicală riscantă. Bărbatul suferă în dragoste din pricina unui monoideism, aspiraţia spre absolutul erotic îl paralizează, îl transformă într-un posedat. întocmai ca la Emi-nescu, erosul nu poate aduce fericirea, dar nici măcar o certitudine, ci o dezagregare interioară vecină cu demenţa. « Acţiunea — lămureşte autorul — este condiţionată exclusiv de acte de cunoaştere, iar evoluţia dramatică este constituită prin revelaţii succesive, în care conflictul, în esenţa lui, în loc să fie dirijat de un Fatum de dincolo de lume, sau prin determinismul biologic, ori, ca de obicei, să fie între personajele dramei, era în conştiinţa eroului, cu propriile lui reprezentări. Nevoia de absolut este aici întoarsă de la exteriorul teoretic, la conştiinţa, în ea însăşi, absolutul dorit cu necesitate fiind căutat în interior, şi această necesitate interioară apărînd ea însăşi
1 Camil Petrescu şi modalitatea estetică a romanului, în Glose, Editura Dacia, 1970, p. 158 — 162.
419
generatoare de conflicte. Numai în acest sens drama fiind autentică. Faţă de cea mai mare tensiune, eterna nevoie de absolut, în loc să fie deci orientată în afară, spre certitudini şi explicaţii theomorphe, este întoarsă spre sferele cele mai adînci ale conştiinţei pure însăşi, sprijinul absolutului fiind solicitat în interior şi imposibilitatea de a găsi certitudini aci provoacă drama. »
Structura operei va fi, prin urmare, combinată. In partea întîi (drama lucidităţii) ea suspendă planurile unei etajări cronologice, procedînd prin retrospecţii succesive, tot atîtea trepte ale unor revelaţii în conştiinţa eroului. Evenimentul exterior e privit prin racursiuri (o masă familială, o lecţie de filozofie, o excursie la Odobeşti, o scenă la curse, o plimbare la Şosea etc.), totul e un pretext pentru declanşări de dileme şi deplasări de straturi psihice. Principiul constructiv e durata psihologică însăşi, căreia i se subsumează şi în funcţie de care se modifică toate celelalte elemente ale structurii, solidare cu întregul.
In partea a doua însă, eroul se salvează de drama incertitudinii amoroase printr-o experienţă colectivă. Ieşind din carapacea îngustă a unei dileme intime, individuale, el e aruncat în vîrtejul unor evenimente tragice, la scară mondială. Această a doua experienţă, cu tot tragismul ei, îi restabileşte echilibrul interior, îi redă încrederea în valorile umane, prin contactul cu umanitatea în suferinţă, desfigurată trupeşte, dar păstrîndu-şi o nealterată nobleţe funciară. Modificarea lui Gheorghidiu e un proces încheiat înaintea detaşării din final, din clipa cînd, în dialogul cu ofiţerul prusac grav rănit, gîndul eroului se contopeşte cu destinul umanităţii, uitîndu-1 pe al său: «Pe urmă am tăcut îndelung... Eu gîndindu-mă la moartea tuturor... el numai la a lui. » Partea a doua a romanului marchează astfel sfîrşitul egoismului şi ieşirea din criza individuală, prin sentimentul unei solidarităţi umane. Dacă în prima parte « prezenţa concretă era integrată fluxului interior al naratorului», de unde şi structura adecvată, această a doua parte e, înainte de toate, atentă la determinările exterioare, care modifică substanţa intimă a eroului, de unde opţiunea pentru metoda observaţiei şi pentru un principiu clasic de construcţie. însăşi materia acestei părţi — războiul — obliga naratorul la o asemenea opţiune, cum foarte bine observa odinioară Pompiliu Constantinescu. [...] Compoziţional, cele două părţi ale romanului — « drama erotică » şi «jurnalul de front » — fuzionează dialectic într-o structură amfibologică, funcţională. [...]
în Ultima noapte... Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, în fond el se caută pe sine, îşi caută echilibrul pierdut, aspiră să se găsească după devastarea unei dragoste pustiitoare, devenită (sau amenin-ţînd să devină) o a doua natură. Gheorghidiu nu se cunoaşte, nu-şi cunoaşte limitele, el însuşi mărturiseşte paşii săi greşiţi, «miza în contratimp », catastrofele stîrnite de « micile incidente » pe care le provoacă involuntar.
420
Nu întîmplător romancierul vorbeşte, în cazul său, de « fluxul interior », în vreme ce prezenţa concretă în Patul lui Procust se realizează prin « refluxul » celor patru personaje principale, toate orientate în afară, căutînd explicaţii nu pentru ele însele, căci îşi cunosc şi îşi supraveghează reacţiile, ci pentru alţii: Doamna T. caută să dezlege enigma vieţii lui Fred Vasilescu, acesta încearcă să descifreze enigma lui George Ladima, Ladima însuşi e urmărit de ambiguitatea Emiliei etc., iar aceste drame succesive ale cunoaşterii umane sînt integrate într-un simbol cosmic al cărui arhetip (ca şi atitudinea erotică a lui Gheorghidiu în romanul anterior) trebuie căutat nu atît în fenomenologia husserliană, cît mai aproape de straturile experienţei naţionale, în Eminescu“.
în volumul Spiritul şi litera (Editura Eminescu, 1970, p. 135 — 149), Al. Paleologu consacră lui Camil Petrescu patru eseuri, unul din aceastea asupra romanului. înaintea oricărei consideraţii, Al. Paleologu face o menţiune cu valoare documentară: „Cu două luni înainte ca autorul să dea bun de imprimat primului său roman, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, titlul acesta, atît de frumos prin tonul lui viril şi decisiv, nu fusese încă găsit. Predîndu-şi manuscrisul la editură, Camil Petrescu îl anunţa, într-o notă din pagina a doua a Omului liber, ziarul lui Jean Th. Florescu, în redacţia căruia a jucat rolul lui Ladima,1 sub titlul Proces-verbal de dragoste şi răzbunare. Proiectul acesta de titlu, încă nematur, exprimă stîngaci şi cam prea pe măsură, cam strîmt adică, şi deci sărăcind-o, estetica anticalofilă şi declarat stendhaliană a autorului/'
în continuare, după unele deosebit de interesante sugestii privind afinităţile lui Camil Petrescu cu Proust, criticul îşi articulează punctul său de vedere asupra romanelor, în ordine cronologică:
„Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război e un perfect roman stendhalian. Din capul locului demarează sub semnul acesta. După incidentul de la popotă, de la începutul romanului, concepţia despre iubire şi moarte exprimată de Gheorghidiu e o teorie a pasiunii de cel mai pur spirit stendhalian: «O iubire mare e mai curînd un proces de autosugestie... Trebuie timp şi complicitate pentru formarea ei... Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă... Cînd e cu adevărat vorba de o iubire mare, dacă unul dintre amanţi încearcă imposibilul, rezultatul e acelaşi. Celălalt, bărbat sau femeie, se sinucide, dar întîi poate ucide. Dealt-minteri, aşa e şi frumos. Trebuie să se ştie că şi iubirea are riscurile ei. Căci acei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt. »
1 Articolul lui Ladima, Proastă circulaţie, reprodus într-o notă din Patul lui Procust, apăruse sub semnătura lui Camil Petrescu în prima pagină, la nr. din 21 II 1930 al acelui ziar (nota A.P.).
421
G. Călinescu a relevat acest caracter al romanului, şi, mai mult decît atît, îl plasează chiar sub o filiaţie clasică franceză de secolul al XVIII-lea: «El (Camil Petrescu, n. L. C.) şi-a însuşit perfect acel aer de nepăsare formală, de preciziune, pe care o cere autenticitatea indiscutabilă a faptelor, care este a clasicilor francezi, a lui Prévost, a lui Diderot, înainte de a fi a lui Stendhal » (Ist or ia literaturii române...y p. 659). îmi pare justă această remarcă a lui Călinescu. Cred însă că nu i se mai poate da dreptate cînd spune că volumul al doilea e un jurnal de campanie care ar fi putut să lipsească fără a ştirbi nimic din substanţa romanului, deşi mai departe, luînd acest jurnal de campanie ca o operă distinctă, îi aduce cele mai meritate elogii. Aceste două părţi ale romanului nu sînt membra disjecta şi nu sînt juxtapuse arbitrar. Ele constituie cele două versante ale unei experienţe de viaţă umană, a căror linie de demarcaţie e acea ultimă şi primă noapte. Simetria celor două părţi e desăvîrşită, iar a doua o rezolvă pe cea dintîi din perspectiva unui absolut pe care îl dă o încercare-limită, proximitatea morţii şi tragedia colectivă. Tot ce e destrămare, minciună, înstrăinare, pierdere în convenţional şi vanitate, toată inautenticitatea societăţii din prima parte, toată vorbăria şi apetiturile deşarte îşi vădesc inanitatea în confruntarea cu trăirea autentică şi profundă din partea a doua, cu meditaţia asupra temelor fundamentale ale vieţii şi morţii. E, în fond, relaţia dintre acele « In-der-Welt-sein » şi « das Man » heideggeriene, de o parte, şi « Sein zum Tode », de cealaltă, prin care fiinţa îşi află autonomia existenţială.
Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de răzbci îmi pare romanul cel mai realizat al lui Camil Petrescu, cel mai profund şi mai bogat ca experienţă « substanţială » şi totodată de o rotunjime artistică, de o « compoziţie » riguroasă şi de un stil perfect în aparenta lor simplitate, ceea ce dovedeşte că, în ciuda recomandărilor de anticompoziţie şi antistil ale autorului — în fond doar de antiretorică — el avea simţul formei solidar şi congenital cu substanţa, aşa cum un organism viguros îşi găseşte alcătuirea necesară nu prin intervenţia exterioară a chirurgiei estetice, ci prin buna funcţionare a secreţiilor interne/'
Deloc dispus să împrumute puncte de vedere bine statornicite în cîmpul criticii, Al. George1 consideră că opera de romancier a lui Camil Petrescu „rămîne, cu toată structura ei limpede şi fără ascunzişuri, un izvor de întrebări şi nedumeriri". Exeget perspicace, Al. George, chiar din pragul consideraţiilor sale, stabileşte o analogie între Camil Petrescu şi Proust, arătînd convingător că fervoarea scriitorului nostru faţă de marele romancier francez îşi găseşte motivarea în aspiraţia celui dintîi de a valorifica iniţiativele existente în în căutarea timpului pierdut. „Camil Petrescu, observă criticul,
1 Semne si repere, Editura Cartea românească, 1971, p. 93 —165.
422
e mai mult interesat de dinamica sufletească a personajelor sale în dauna desfăşurării epice, după cum, tot ca acesta (se referă la Proust, n.L.C.), sacrifică compoziţia în favoarea acelui stil interior proclamat mai specific şi mai derutant. Şi el încearcă să valorifice ceva din modul liber în care se desfăşoară demersurile conştiinţei, în afara unei scheme obiective rigide şi obligatorii în alte romane. Dar toate acestea nu ne pot induce în eroare [...], căci în aplicaţiile sale, Camil Petrescu nu poate fi pus în filiaţia lui Proust, ci într-o tradiţie pe care inutil o combate sau nu o recunoaşte."
După o scurtă, dar admirabilă încercare de a defini noul în romanul proustian, Al. George, cunoscător profund oal operei lui Camil Petrescu, trece la o metodică analiză, una dintre cele mai pătrunzătoare consacrate autorului Ultimei nopţi de dragoste, întîia noapte de război. în legătură cu specificul primului roman, Al. George desluşeşte numărul relativ redus de fapte care potenţează stări de mare intensitate psihologică:
„Interesul « material» al romanelor lui Camil Petrescu (mai ales al primului) este foarte restrîns şi faptele îşi capătă însemnătatea numai raportate la indivizii cu o psihologie specială, care se manifestă în roman. Căci romancierul nostru este un cazuist prin excelenţă, care ştie să creeze o problematică psihologică de mare subtilitate, care înlocuieşte aproape în întregime substanţa epică. O dată puse datele problemei, nu mai au semnificaţie evenimentele exterioare decît în măsura în care ele provoacă noi reprezentări în mintea eroului. Interesul se mută treptat în conştiinţă, şi acum începe ceea ce Camil Petrescu a numit, cu un termen ulterior, drama în conştiinţă. Este o continuă agitaţie lăuntrică provocată nu atît de fapte, cît de confruntarea revelaţiilor lor în conştiinţă. Purtarea soţiei, banală pentru omul comun, contrazice structural ideea pe care Gheorghidiu şi-o făcuse despre ea, despre femeie, despre dragoste, despre oameni, şi mişcarea fundamentală a eroului hu este gelozia, ci mirarea, consternarea:
« Sînt cazuri cînd experţii, într-un tablou vechi, după diferite spălâ-turi, descoperă sub un peisaj banal o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un cap străin şi vulgar. »
Mutată în conştiinţa pură, care se transformă într-un adevărat cîmp de bătaie, drama devine incomunicabilă şi eroul se întreabă la tot pasul dacă durerea lui nu e inventată, dacă nu se înşală. Gheorghidiu caută febril certitudinea, şi prima parte a romanului înfăţişează aceste zigzaguri în care eroul se pierde căutînd să descopere adevărul. în momentul cînd e pe cale de a-1 afla, întîmplări neprevăzute îl smulg din încleştarea în care Se zbătea, aruncîndu-1 într-o lume cu preocupări total diferite, dar care îi cer o participare tot atît de intensă, dacă nu chiar mai mult. începuse războiul.
423
Şi astfel noaptea elucidării definitive nu aduce nici ea certitudinea dorită, dar îi deschide eroului perspective noi şi-i atenuează zbuciumul.
Există deci în roman o legătură organică între părţi, şi nu o cezură, aşa cum au văzut majoritatea comentatorilor
Sînt în prima parte a romanului pagini de un interes artistic şi psihologic remarcabil. Cei care au frecventat literatura română şi s-au familiarizat cu dialectica psihologică greoaie, schematică şi de cele mai multe ori meschină, a atîtor « maeştri», vor putea remarca imediat diferenţa.
Căci ceea ce posedă în chip eminent Camil Petrescu este o acuitate psihologică excepţională, dublată de posibilitatea de a descifra, amplificînd parcă în nişte oglinzi paralele, nuanţele demersului sufletesc pe care le exprimă într-un limbaj abstract, dar nicidecum sec, pentru că în momentele decisive intervine funcţiunea poetică a personalităţii sale, adică talentul de a sugera momente de încordare psihică prin imagini sugestive. Apoi apare ceea ce, dealtfel, face farmecul acestor analize: posibilitatea variaţiilor intelectuale pe o temă unică. Romancierii naturalişti, căutători de efecte, abuzează de violenţă, pe care pînă la urmă reuşesc s-o anuleze prin monotonie; dimpotrivă, imaginea pe care o reţinem după lectura cîtorva pagini din Camil Petrescu este a unui uragan psihic de o forţă şi varietate unică, o substanţă mult mai bogată, care se zbate reprimată şi care ţîşneşte numai în paginile cărţii.
Toate aceste calităţi se găsesc desigur şi în partea a doua a romanului, dar cum evenimentele se precipită acum alături de voinţa povestitorului, faptele nu mai depind de jocul conştiinţei, tensiunea psihică se atenuează şi relatarea lui Gheorghidiu devine un simplu comentariu epic.
Dar cum povestitorul e un intelectual, adică un om care încearcă să opună mereu realităţii înconjurătoare capacitatea lui de a înţelege faptele, de a surprinde semnificaţiile, povestirea nu e deloc banală. Gheorghidiu pare a nu concepe războiul decît ca o suită de experienţe personale, contrariat la tot pasul de faptul că statul-major necompetent nu vede situaţiile cele mai elementare şi obligă la sacrificii inutile. Pornind de la această impresie, campania e văzută caricatural, fără eroism, şi exaltării i se substituie la tot pasul observaţia lucidă, capacitatea de a-şi nota calm reacţiunile sufleteşti/'
Apropierea lui Camil Petrescu de Stendhal, cînd a fost vorba de partea a doua a romanului, s-a transformat cu timpul într-un loc comun. Şi în această privinţă, Al. George se deosebeşte de alţi istorici literari, demonstrînd că atunci cînd se invocă numele lui Stendhal în legătură cu viziunea asupra războiului trebuie avută în vedere confruntarea „dintre realitatea ca atare şi imaginea pe care ne-am format-o despre ea". Să urmărim, în continuare, comentariul lui Al. George:
424
„S-a vorbit pe bună dreptate de Stendhal. Dar poate că nu ar trebui să mergem pînă la scriitorul francez pentru a găsi izvoarele unei atitudini care se poate naşte tot atît de bine pe solul nostru naţional. Strategul din tren care crede că românii vor cîştiga războiul strecurîndu-se printre tunurile inamice şi lovind pe nemţi la « scăfîrlie », ministrul care promite să-şi tri-meată 24 de copii pe linia întîi a frontului, deşi nu are nici unul, colonelul care arestează pentru spionaj două fete care petrecuseră cu nişte soldaţi, ofiţerul care, sub tirul artileriei germane, ţine un discurs soldaţilor pentru a le ridica moralul etc. sînt tipuri prea « naţionale » pentru a le mai explica prin apropieri forţate.
Altceva ar trebui să se pună în evidenţă atunci cînd se invocă numele lui Stendhal. E, anume, confruntarea continuă în Ultima noapte... dintre realitatea ca atare şi imaginea pe care ne-am format-o despre ea. « Dar ce, asta a fost luptă ? » se întreabă Ştefan Gheorghidiu, ca şi Fabrice del Dongo. Căci a vedea lucid nu înseamnă numai a dezvălui sensuri noi, ci şi a descoperi complicaţii inextricabile. Războiul şi dragostea, cele două cîmpuri spre care se îndreaptă investigaţiile eroului, sînt deopotrivă contradictorii, incerte, inexplicabile. O teribilă nesiguranţă stăpîneşte pe Ştefan Gheorghidiu cînd încearcă să definească sau să compare.
«Mă întreb... dacă nu cumva, prin excepţie, oricine vorbeşte despre dragoste n-ar trebui să se îndoiască şi să evite să vorbească în numele celorlalţi — ba cred că niciodată nu ar trebui să folosească, vorbind, persoana a treia — pentru că sentimentele pe care le încearcă sînt incomunicabile, vorbele cu care sînt etichetate nu corespund aceluiaşi conţinut şi, chiar dacă e vorba de acelaşi conţinut, intensitatea şi durata sentimentului pot fi nesfîr-şit de felurite... »
Dar tot aspiraţia spre certitudine este aceea care îl împinge pe acelaşi personaj spre continua confruntare a datelor, spre analiza situaţiilor. în faţa unui ofiţer german el se întreabă, în acelaşi stil de gîndire:
* Ce n-aş da să ştiu sincer impresia lor despre ziua de azi. Să-mi dea un reper, o singură dată pe care s-o găsesc şi în dicţionarul experienţei mele, şi apoi, pe baza ei confruntînd, eu mi-aş da seama de valoarea tehnică şi sufletească a întregii campanii, stabilind „linia“, aşa cum fac iubitorii de curse de cai, care, prin întrecerea dintre un cal al lor şi altul străin, se pot fixa apoi ca situaţie, faţă de toate ţările cu cai de curse. »
Am văzut că războiul este, în concepţia lui Ştefan Gheorghidiu, un şir de experienţe dezastruoase nu prin ceea ce are el exterior, ci prin reacţiile sufleteşti pe care le provoacă în sufletul lui. Aproape tot ce se întîmplă cu eroul nostru este o înlănţuire de contraziceri, e negativul ideii comune şi al propriilor sale idei, şi acest proces de dezagregare a idealului este, în bună
425
măsură, rezultatul aptitudinii de observator lucid pe care autorul o pune în structura pesonajului său.
Iată de ce nu considerăm ca oportună apropierea romancierului nostru de Stendhal decît ca o înrudire de temperamente intelectuale. « Luciditatea » lui Camil Petrescu este prea adînc ancorată în structura eroilor săi, a căror dramă începe de-abia în momentul cînd au posibilitatea să înlăture ţesătura deasă de convenţii şi scheme gata făcute pentru a surprinde viaţa spiritului în momentele cele mai autentice şi mai caracteristice. Poate uneori cititorul este ispitit să considere acest joc intelectual nu îndeajuns justificat în sens pozitiv de fapte. Căci toată dialectica sentimentală în opera lui Camil Petrescu este într-adevăr solidară, dar nu se acoperă perfect cu momentul empiric care i-a dat naştere. Dar a nu privi sub unghiul acesta întîmplările din romanele acestea înseamnă a trăda esenţa însăşi a artei romancierului nostru, care e în primul rînd o invitaţie la luciditate, la « dezbaterea » unor anumite situaţii sufleteşti, la clarificarea lor printr-un proces intelectual.
Cui priveşte lumea cu ochii lui Camil Petrescu universul îi apare mai interesant desigur, mai divers întotdeauna, dar şi mai urît de ceie mai multe ori, şi «acceptarea » lui trebuie privită numai cu scuza că el nu poate fi altfel. Nici o iluzie nu e îngăduită. Personajele însele se resemnează în a trage consecinţele acestei atitudini extreme. Peste totul, viaţa conştiinţei, dacă nu va putea aduce corecturi, va da totuşi singurele compensaţii.
O altă trăsătură fundamentală a eroilor lui Camil Petrescu este ceea ce am numi dominarea gravă a existenţei. Prin acest termen încercăm să traducem un mod de comportare şi o concepţie de viaţă. Am arătat că eroii săi se mişcă pe un plan superior al vieţii intelectuale şi morale. A trăi ca individ social, a lua contact cu oamenii este, în concepţia sa, un act solemn şi definitiv. Această seriozitate exclude cu totul «gluma », « spiritul», simple forme de acomodare în convenţional, de escamotare morală.“
Pe Marian Popa1 îl interesează, înainte de orice, omogenitatea Ultimei nopţi de dragoste... El respinge tranşant obiecţia unor comentatori mai vechi că nu ar exista ligament epic între cele două părţi şi insistă asupra faptului că pe romancier îl obsedează, de-a lungul întregului roman, acele experienţe existenţiale din care decurge dubla dramă a individului: una erotică, cealaltă de ordin social, determinată de relaţiile umane într-o colectivitate sub semnul corupţiei: „Un asemenea roman se rupe de ordinea prozei tradiţionale prin faptul că e îndeajuns de complicat prin detalii pentru a fi dificil de rezumat sau extrem de lesne de indicat prin cîteva rînduri generale. Pe scurt, romanul e povestea unei iubiri situată
1 Camil Petrescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1972, p. 156 —163.
426
sub semnul geloziei şi care se epuizează în cadrul experienţei trăite de narator în circumstanţele primului război mondial. Cuplul conjugal format din Ştefan Gheorghidiu şi Ela e la început una din iubirile tipice pentru studenţimea săracă a timpului. O moştenire neaşteptată din partea unui unchi aruncă pe cele două personaje în lumea burgheziei opulente şi mondene, străină lor pînă atunci. Pentru acest cuplu, noua lume constituie proba de foc a omogenităţii şi unitatea iniţială se dovedeşte a fi fost provizorie. Scrisă din perspectiva bărbatului care actualizează un episod existenţial rememorîndu-1, povestea nu e numai o încercare de salvare sau restabilire a iubirii, fapt ce se dovedeşte imposibil, ci mai ales o încercare de definire a propriei personalităţi, iar această încercare pune pe individ în dezaccrd total cu întreaga lume.
Privită în intimitatea ei, inadaptabilitatea are cel puţin trei cauze, toate de o importanţă egală: conflictul individului cu el însuşi, conflictul cu ceilalţi, conflictul cu universul. Primul dintre conflicte, de natură manifest fenomenologică, e îndeosebi caracteristic personajelor intelectuale ale autorului. Pentru Camil, constructorul de antiteze, existenţa este o contradicţie, un paradox ai cărui termeni sînt raţiunea şi pasiunea, afectul şi intelectul, aflate într-o continuă luptă dialectică, fiecare reprezentînd forţe ce nu reuşesc să se învingă definitiv, fără anularea totalităţii care le include. în cazul intelectualului Ştefan Gheorghidiu, luciditatea care domină nu poate învinge definitiv sentimentele şi pasiunile iraţionale; singurul lucru pe care-1 poate face este să explice, şi explicînd să depăşească. Ar putea fi rezolvată această antinomie a individului ? Soluţiile se găsesc în gîndirea necontradic-torie, în gîndirea unui singur termen prin ignorarea sau suprimarea celuilalt, sau în anularea simultană a celor doi termeni. Prima situaţie este specifică personajelor intelectuale masculine, ultimul caz este al celor feminine. Soluţia temporară a trăirii antinomiei existenţei în med conştient, descrierea ei fără opţiuni unilaterale, în funcţie de solicitările exterioare, este realizată de Ştefan Gheorghidiu, pentru care trăirea rememorării este deja indiciul rezolvării situaţiei paradoxale provocate de conflictul dintre conştiinţă şi pasiune.
Conflictele interioare sînt îndeobşte evidenţiate prin raporturile sociale ale individului, care, prin solicitarea pasiunii sau raţiunii, creează noi deze-chilibruri interioare. Ştefan Gheorghidiu trăieşte relativ ca o fiinţă autonomă: el este atras însă de o altă fiinţă prin iubire şi este angrenat, pe de altă parte, în alte structuri sociale. Iubirea, şi mai ales gelozia, declanşează conflictele din interiorul personajului, acea tensiune psihologică şi acea necesitate de mascare a tensiunii cerută de adaptarea la situaţie. Dualităţii personajului, în care pasiunea absurdă prin imposibilitatea de a se explica se confruntă cu tenacitatea care vrea s-o explice, i se adaugă dualitatea omului
427
care tinde să-şi ascundă frămîntarea sufletească, adoptîndu-şi social o mască pe cît posibil indiferentă. Cei doi îndrăgostiţi reprezintă caractere opuse, situate extrem în planul intelectului, afectelor şi moralei. [...]
Conflictului dintre sexe i se adaugă conflictul social la nivel macrosco-pic, în care microstructura afectivă este integrată. Raporturile din cadrul cuplului sînt agravate prin această latură a existenţei. Se remarcă, aşadar, o tensiune proprie individului, una a individului integrat în cuplu şi una a cuplului integrat în societate. Atîta vreme cît Ela şi Gheorghidiu trăiesc într-un univers închis, soliditatea iubirii nu poate fi nici verificată, nici pusă la îndoială; opţiunea pasională nu vizează încă orgoliul şi teama de ridicol care caracterizează personajele autorului. Atunci cînd bărbaţii încearcă să-şi rezolve raporturile sociale, ei nu vor avea de ales decît între puţine drumuri: a plăti cu propria viaţă opţiunea idealului absolut, ca Ladima sau Gelu Ruscanu, a se adapta la condiţiile noi renunţînd la propria opţiune, ca Radu Vălimăreanu sau dr. Omu, sau a căuta mereu alte obiecte, care să se substituie celor degradate, păstrînd intactă setea de absolut şi puritate. Ultimul este drumul ales de Gheorghidiu şi de Gralla; omul nu e distrus de iubirea înşelată, unei soluţii erotice de realizare individuală îi urmează o altă experienţă, rămasă necunoscută.
Romanul conţine două experienţe bine conturate: oarecum simetrice şi între care există un relativ echilibru. Prima este drama erotică a lui Gheorghidiu ; cea de a doua e drama individului integrat concret într-o colectivitate. Din acest punct de vedere i s-a reproşat autorului lipsa de omogenitate a cărţii, de la concepţia generală asupra realităţii pînă la diferenţele stilistice. S-a convenit apoi că cele două cărţi sînt, structural, diferite: romanul iubirii şi romanul războiului. [...]
Experienţa războiului nu era pentru prima dată consemnată aici de autor. Trei foiletoane din Banatul cuprind episodul 0 recunoaştere ofensivă1; publicat din 11 iulie 1919, el va fi introdus, cu unele rectificări, în capitolul Post înaintat la Cohalm din roman. Ciclul morţii exprimase cu vigoare drama omului participant la un dezastru în care el nu reprezintă decît un element de figuraţie dintr-un spectacol inexplicabil în originile şi finalităţile sale. Numeroase articole cuprind episoade rememorate din acest război, mai ales atunci cînd scriitorul vrea să opună pe cei care au făcut războiul celor care au cîştigat de pe urma lui. în spiritul gîndirii antitetice, care observă extremele şi ca excese ale realităţii deformate, el se ocupă şi de literatura primului război. Şarja de la Robăneşti şi Marea emoţie în lumea prozatorilor de război vizează cele două tendinţe opuse din tratarea temei: înfrumuseţarea războiului în scopuri de propagandă patriotică şi urîţirea lui excesivă, care declan-
1 Vezi p. 431.
428
şează însă neaşteptate adeziuni în tineret. « Cărţile care exagerează masacrele sînt tot atît de duşmane adevărului cît şi cele care idealizează luptele » este convingerea lui. Adevărata dramă a primului război a fost, după Camil, una individuală: « De alt soi a fost drama războiului, decît de măcel colectiv. A fost drama personalităţii, nu a „grupei anonime“, un cataclism anonim. De aceea în Ciclul morţii n-am descris niciodată un măcel colectiv, nu apare nici o luptă, ci numai.viaţa interioară a insului. La fel şi în Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război... » Camil nu mai face din război un prilej de exaltare a virtuţilor şi eroismului, figurîndu-1, în schimb, ca haos, mizerie şi absurditate cu un simţ al autenticului care aiurea s-ar putea găsi numai la Celine. Ca pentru Fabrice del Dongo, în bătălia de la Waterloo, frontul pare mai ales o învălmăşeală gigantică, în care individul-marionetă ia contact personal cu un număr mic de evenimente.
Experienţa războiului este una dintre formele raportării individului la univers. Căci războiul este un fenomen cosmic, un cataclism fără responsabilitate nominalizată. Pentru un intelectual, războiul poate deveni mijlocul trăirii absolute, în sens concret, omul fiind redus la un număr de reacţii elementare, care formează sîmburele primitiv, reducţia esenţială a omului. « Nu pot să dezertez, mărturiseşte Gheorghidiu, căci, mai ales, n-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare. » O explicaţie e deci orgoliul, dar mai înainte de toate un sentiment absolut al loialităţii. Descoperirea propriei individualităţi e un act de loialitate faţă de sine. « îmi putusem permite atîtea gesturi pînă acum pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o verificare şi o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă de realizare sufletească...» Camil, participînd la evenimente, afirmase acelaşi lucru.“
Un studiu monografic temeinic asupra lui Camil Petrescu aparţine istoricului literar ieşean I. Sîrbu.1 Din capitolul consacrat romanului, extragem cîteva observaţii pertinente, analiza lui I. Sîrbu fiind cu consecvenţă la obiect:
„Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război e romanul unei clarificări interioare: eroul, Ştefan Gheorghidiu, depăşeşte marginile înguste, anihilante, ale dramei erotice care-i macină existenţa, odată ce ia contact cu drama infernală a celui dintîi război mondial. în sufletul personajului are
1	Camil Petrescu, Editura Junimea, 1973, p. 207—283.
429
lcc o răsturnare de planuri care-1 obligă să privească, dintr-o perspectivă limpede şi resemnată, avatariile vieţii lui conjugale.
Tînăr intelectual cu preocupări filozofice, stăpînit de nevoia de a realiza absolutul în dragoste, Ştefan Gheorghidiu eşuează tocmai în acest sector — singurul, după opinia sa, care i-ar putea justifica existenţa. Recunoaşterea deplină a acestui eşec nu se produce decît după ce eroul parcurge experienţa zguduitoare a războiului. Cu ochii arşi de grozăviile văzute şi cu sufletul călit la flacăra solidarităţii umane, el contemplă, cu un sentiment de detaşare, teritoriul devastat al iubirii sale trecute. Înfrîngerea în plan intim corespunde unei înnoiri a orizontului spiritual. Ştefan Gheorghidiu părăseşte, pentru totdeauna, celula în care-1 ferecaseră «incertitudinile de nedezlegat ale iubirii». O experienţă de propcrţii nebănuite a anulat-o pe alta, redusă la un perimetru strîmt, individual.
Cele două « cărţi» ale romanului au — una faţă de alta — un rol complementar. Totuşi, o discrepanţă se face simţită. Dacă prima parte beneficiază de un angrenaj analitic cum puţine pot fi recunoscute în romanul psihologic românesc, cea de-a doua îşi deplasează centrul de observaţie mult prea mult spre exterior. Procedeul nu poate fi condamnat cu hotărîre, atîta vreme cît împrejurările înfăţişate aici au — prin ele însele — calitatea de a provoca mutaţia necesară în cazul personajului principal. Fapt este însă că materia celei de-a doua cărţi nu se sudează în chip organic procesului psihologic urmărit de autor. Spectacolul exterior domină — într-o manieră distonantă, în raport cu partea întîi — spectacolul interior. [...]
Scriind un roman prin excelenţă analitic — cel puţin în primul dintre cele două mari capitole ale sale — Camil Petrescu nu separă drama lui Ştefan Gheorghidiu de contextul social în care el se află plasat. Simţul critic de o extraordinară acuitate al lui Ştefan Gheorghidiu vizează, în principal, aceste obiective: lumea burgheză din jurul său, a cărei stupiditate şi cupiditate sînt fie disimulate, fie afişate cu ostentaţie, în virtutea unui cinism al puterii — şi modul cum această lume influenţează şi determină evoluţia soţiei sale, Ela, femeie alături de care ar fi vrut să se izoleze într-o dragoste înaltă, ferită de contingenţe, dar care se dovedeşte repede coruptibilă sub presiunea mediului ambiant. Drama eroului e alimentată, pe de o parte, de incompatibili-tăţile de structură morală dintre el şi femeia aleasă, pe care, de fapt, e înclinat să le treacă cu vederea, sedus de farmecul ei superficial, şi, pe de altă parte, de sentimentul izolării în mijlocul unei lumi care-i ultragiază sensibilitatea şi nevoia de raţionalitate, întinzîndu-şi tentaculele chiar asupra căsniciei lui.“
Cum am văzut, Ultima ncapte de dragoste, întîia noapte de război a determinat numeroase puncte de vedere dintre cele mai diverse, chiar de la apariţie. Esenţială însă rămîne nota de receptare şi sublinierea repetată a
430
faptului că s-a impus de la început ca un roman cu particularităţi distincte în epica noastră interbelică. Din ansamblul comentariilor oricine poate desluşi anemia intervenţiilor reticente în raport cu cele elogioase, care aparţin unor prestigioase condeie critice. Trăsăturile fundamentale, sub raportul construcţiei şi al diversităţii portretistice, au fost sesizate cu promptitudine. După reeditarea romanului, în 1955, critica noastră contemporană, în deplin acord cu unele judecăţi statornicite în. deceniul următor apariţiei romanului, a sporit cu noi şi remarcabile consideraţii interpretarea, demon-strînd că Ultima ncapte de dragoste, întîia noapte de război reprezintă o contribuţie majoră în evoluţia romanului analitic românesc.
VARIANTE
O recunoaştere ofensivă, trei foiletoane subintitulate Schiţă literară, au apărut în Banatul, Lugoj. an. I, nr. 38—41, din 11 — 18 iulie 1919 şi poartă semnătura Camil Petrescu. Majoritatea articolelor publicate aici era semnată cu iniţiale sau pseudonime. Incontestabil că, sub formă de eboşe, găsim aici capitolul Post înaintat la"Cchalm (p. 243—266, în ediţia de faţă) din Ultima noapte de dragoste, întîia ncapte de război. Pentru interesul lor deosebit, care se leagă de gestaţia romanului, reproducem integral textul foiletoanelor:
„I
Batalionul nostru era de-acum bine înaintat la 10 km peste Olt, în Cohalm. E un orăşel cu strade rural de largi, cu case săseşti cu porţi înalte, închise şi ferestre ca de cetăţi, cu o piaţă întinsă în mijloc — poate pentru bîlci duminica. E aşezat la întîlnirea a două văi, din fundul cărora urcă uşor coasta bine, de un verde dulce, pătat ici şi colo de pietre negre — crîmpeie de pădure.
în ziua aceasta luminoasă de septembrie — venind spre popotă — ne pare pustiu. Pretutindeni obloane trase, porţi zăvorite şi nici un trecător.
Ba da! O Gretchen mlădioasă, cu clasicul şorţ, a ieşit pe furiş dintr-o curte, şi dă, surprinsă, cu ochii de noi. îi e frică şi, Doamne, n-am făcut nimănui nimic. Dar e război.
La popotă aflăm veşti tot mai rele despre Turtucaia. Nimeni nu ia însă lucrurile în serios. Mai mult ne necăjeşte faptul că încă nu suntem schimbaţi. Ne e dor de linişte şi aici zilnic suntem sîcîiţi de patrulele ungureşti din Fisher şi Stena. Dimineaţa şi seara suntem regulat alarmaţi de răpăiala violentă de
431
focuri, care face să vuiască văile. Ne e dor de o noapte, două, de somn fără grijă.
Se mănîncă fără poftă, în camera îngustă, în care ne-am ghemuit cu toţii sub protecţia plantelor şi insuportabilelor maxime brcdate, de pe pereţi: Dein Vaterland etc.
Vine soldatul popotar al regimentului şi e primit cu strigăte vesele... Ne aduce vin:
—	Să trăiţi, domnule căpitan, mi-a dat de la regiment vin numai pentru o zi. Domnul sergent Florea zicea că, pesemne, veniţi şi dumneavoastră la noi la rezervă, de mîine!
Ei, dacă zice domnul sergent Florea, aşa trebuie să fie! Domnul sergent Florea e doară de la statul-major. Se ciocnesc pahare de probă, aşa.
La poartă s-a oprit din goană un călăreţ şi, în timp ce privirile noastre se caută întrebătoare, în odaie a şi intrat un flăcău asudat şi de-abia suflînd.
—	Domnule comandant, ne prăpădesc ungurii — scăpaţi-ne.
Comandantul batalionului îl măsoară liniştit, cu ochii mici verzi.
—	De unde eşti?
—	Suntem din Stena. Iacă ici peste deal. Ne-or prăpădit ungurii. Au venit acum mulţime de husari şi adună vitele oamenilor. Pe cine se împotriveşte, îl găteşte cu arma.
—	Sunt mulţi?
Dar băieţanul se încurcă. Se vede cît de colo că întrebările acestea nu pătrund în gîndul lui, frămîntat de cele de acasă.
—	Sunt mulţi, domnule comandant; şi parcă fiindu-i teamă că n-o să mai mergem: — adică nu — să tot fie ca la 50 — 60. Au descălecat la primărie.
Căpitanul stă pe gînduri cîteva clipe şi pe urmă îşi plimbă privirea liniştit pe la fiecare ,pe rînd, şi şi-o opreşte asupra mea.
—	Ia-ţi plutonul şi vezi ce e. Dacă poţi intră în sat şi strînge armele locuitorilor. Ai grijă să nu fii surprins. (Se ştie că o parte din populaţie ne e înverşunat ostilă.) Ia ostatec pe primar tot timpul cît faci percheziţiile.
Prin ambele şanţuri ale şoselei aşternută cu praf alb de munte, înşiraţi unul după altul, alergăm aproape. Pînă la Stena, care e o muche piezişe de deal, avem patru sau cinci kilometri. Mă simt înfierbîntat, îngrijorat. Pentru întîia dată am răspunderea unei acţiuni. In mic sau în mare — în faţa morţii — evident că lucrurile se petrec la fel. Şi eu am impresia că am să dau o mică bătălie în stil mare. Voi împărţi deci plutonul în linie de trăgători şi rezervă. Ba nu... Dar oamenii aleargă — timpul trece material de iute şi eu nu sunt în stare să iau o hotărîre. Dacă mă aproprii tot prin micul şanţ al şoselei, e limpede că vei fi văzut. Dacă aş lua-o prin tarlale
432
de porumb din dreapta sau din stingă, mi s-ar risipi oamenii. Ce fac ? Ne apropiem tot mai mult... De după deal vom vedea satul cu acoperişurile lui roşii de ţiglă, cu biserica săsească ascuţită ca un tăiş înfipt în albastrul cerului.
Dar la cotitura şoselei albe apare un călăreţ cenuşiu.
în porumb! Ne trîntim toţi pe brînci, în şanţ, sau după muşuroaiele de pămînt de la rădăcina cocenilor.
—	Să-l prindem, domnule sublocotenent. Nu trageţi nimeni, băieţi... nu trageţi — nu trageţi. Băieţii mei îşi dau ordine singuri: « Nu trageţi nimeni ».
Călăreţul se apropie tot mai mult în trap bătut, aplecat pe cal. La o sută de paşi în urma lui apare un altul şi pe urmă încă unul.
O recunoaştere. Băieţii mei sunt entuziasmaţi. «Nu trageţi, mă, nimeni », « domnule sublocotenent, să nu tragă nimeni». Ordonanţa e lîngă mine:
—	Facem rost de pături pentru cal, domnule sublocotenent.
Privesc înfrigurat. Un călăreţ se apropie pe şoseaua albă, în trapul
calului. Vine fără grijă cu ochii pe sus, pe dealuri în albastrul zilei acesteia, dumnezeieşti de frumoasă. Peste cîteva clipe, dacă nu se va opri, va muri cineva. Poate el, poate cel dintîi care se va apropia de el. O curiozitate inexplicabilă mă frămîntă. Cum are să.^fie.
Se apropie tot mai mult... e la o sută de paşi. îi văd faţa, ochii, vine în trapul calului, priveşte peste dealuri şi nu ştie că în porumb 50 de arme sunt întoarse spre el. « Să nu tragă nimeni, domnule sublocotenent. Să nu tragă nimeni » — se strigă înăbuşit. II
II
Se apropie tot mai mult, iată-1 la douăzeci de paşi. E un flăcăiaş cu ochi negri, mari, cu faţa lată, grăsună, cu mustaţa mică neagră, mişcă buzele... da se şi aude. Cîntă. îmi tremură mîinile pe armă. Mă întorc să dau ordin celor din şanţ cu mine să sărim cu baionetele. Toţi tremură de nerăbdare cu mîna pe armă, congestionaţi, cu ochii imobilizaţi, hipnotizaţi parcă...
Cîntecul se aude lămurit. Aş putea să-i vorbesc acum. Dar un plesnet de armă a spintecat văzduhul. înfiorat, călăreţul se opreşte şi priveşte cercetător spre muchiile dealurilor.
Toată înfrigurarea, tot zbuciumul, toată nerăbdarea îndelung comprimate izbucnesc în salve de detunături ca explozia unui cazan prea încărcat.
Fără să-şi dea seama de unde vin focurile, a răsucit calul în loc şi s-a aşternut pămîntului în fugă. Ploaia de gloanţe ridică praful şoselei, cum ridică ploile de vară beşici pe iaz. A dispărut după colţ.
433
N-a lăsat în urmă decît o dîră de sînge. (Şi mă gîndesc la gloanţele rătăcite care vin de la 2 kilometri să se înfigă în pieptul unui predestinat.)
L-a iubit prea mult maică-sa pe acest flăcău de optsprezece ani. Dar acum din marginea satul ne primesc salve de focuri.
Ştiam că are să fie aşa.
Culc oamenii în porumb şi... şi nu mai ştiu ce să fac. Ştiu că grosul inamic e la doi kilometri de sat, pe cînd batalionul nostru e la cinci. Nu pot cădea deci în spatele satului. Pe de altă parte, ce sens poate avea un atac de front, cu un pluton, cînd nu ştii precis pe cine ai în faţă ?
Cineva a strigat la dreapta:
— Să-i luăm pe flanc, să-i luăm pe flanc, domnule sublocotenent.
Plutonierul meu face strategie. Pînă să mă trezesc, aripa dreaptă a luat-o la goană doborînd cocenii de porumb, răscolind pămîntul cu bocancii, ca să înconjure satul.
Din faţă focurile vin tot mai dese — e drept cam lungi, pe deasupra •capului. Husarii au căpătat curaj şi au ocupat în marginea satului o muche de deal. La patru sute metri de ei, încerc să opresc lanţul de trăgători, dar nu am lîngă mine pe nimeni. Ceilalţi, Dumnezeu ştie unde or fi, prin po-Tumb.
Un piuit îndepărtat, din ce în ce mai apropiat de noi, spre noi. Un vîjîit pătrunzător şi o bubuitură groaznică în timp ce ne învăluie fum şi praf.
Artileria lor a intrat în acţiune.
E drept că loviturile vin rar şi neprecise.
Singurul lucru neplăcut e capriciul obuzului care vine. Aci... dincolo... poate chiar în locul acesta.
în picioare, în porumbul încă verde, privesc cu binoclul linia inamică pe care nu o pot preciza. La început tragem toţi cu furie, pe urmă ne mai potolim.
Deodată, în dosul satului, un ropot cumplit. Husarii ţîşnesc îngroziţi din gropi, de după garduri, ca iepurii, ai mei de aci îi întîmpină cu focuri.
Ţipete, urlete! Năvălim spre sat. Alunecînd mai mult pe coate şi ghetele pline de ţărînă, mă trezesc în mijlocul şoselei, în marginea satului.
Un grup de ţigănuşi îmi arată cu bucurie ungurii fugind peste dealul din stînga. Nu voi prinde nici unul. Dar am cucerit satul. Coborîm acum pe strada principală largă cît două bulevarde din Bucureşti, cu plantaţie îngrădită prin mijloc.
Copiii ne întîmpină ca pe ursari din toate părţile.
Pe la toate ferestrele apar capete curioase, ascunse după perdele. Dar româncele noastre rumene şi dolofane au ieşit cu poalele pline de mere şi pere, cu oale de lapte, în prag.
434
E mai mult decît bucurie în ochii lor strălucitori, e satisfacţia cea mai deplină. întotdeauna m-a înduioşat mîndria românilor de dincoace, atunci cînd puteau arăta ungurilor şi saşilor că şi ai lor pot avea o mîndrie care ţîşneşte din toate gesturile lor, din glumele lor prieteneşti, dar aspre, strigate aproape.
Nu mai am pe lîngă mine decît pe sergentul Voicu şi vreo doi-trei soldaţi. Ceilalţi s-au risipit ademeniţi de merele rumene, de ulcelele cu lapte şi de obrajii şi mai rumeni, tot aşa de albi, care-i chemau surîzători.
Ce percheziţii să mai fac! Un grup întreg de saşi vin convoi spre mine. Plîng toţi.
—	Ce-i cu dumneavoastră ?
Vorbesc toţi odată. Un sas slab şi înalt, cu mustăţi pline şi gălbuie, altul mărunt, cu o jumătate de mustaţă numai, o săsoaică uscată şi lungă, copii mici şi mari.
—	Ne-a nenorocit, ne omorîm! Dumnezeule, plîng şi se vaită, unii în româneşte, alţii în nemţeşte. Necăjit strig la ei:
—	Ce-i cu dumneavoastră?
Atunci sasul cel înalt şi slab îmi povesteşte scîncit, nenorocit.
—	Ne-a luat fata... fata noastră.
Mă încrunt. Şi corul lor întreg:
—	Ne-a luat fata... fata noastră.
Săsoaica îmi întinde şi o fotografie mare, pe carton de lux:
—	Uite ce frumoasă fată; studentă la Sibiu.
într-adevăr, tare e frumoasă.
—	Cum, cine v-a luat-o?
—	Soldatul... soldatul.
Ameţesc.
—	Un soldat de-al meu?
Şi iar toţi în cor:
—	Nu, soldatul care păzeşte satul... soldatul călare.
Nu mai pricep nimic.
—	Cum, cine păzeşte satul? Ce soldat?
Un român de-ai noştri îmi explică:
—	Domnule laitnănt, soldatul care păzeşte satul, soldatul dumneavoastră, pe care l-aţi lăsat aci, care păzeşte satul... A luat fata, a zis că e spioană.
Cad din cer.
—	E vreun soldat care păzeşte satul?
435
III
—	Păi cum? E un soldat care doarme zi şi noapte aci. Doarme chiar la dumnealor. Are un cal alb şi aleargă toată ziua de la un capăt la altul al satului. Ei, păi dacă era el aci, credeţi că mai veneau ungurii? Se lua după ei cu focuri de-i gonea pe toţi...
Asta-i curată poveste.
—	Unde-i soldatul acesta?
Saşii plîng toţi în cor.
—	Nu ştim... nu ştim.
—	Cînd a plecat ?
—	Azi-dimineaţă, a luat-o prin pădure la dreapta.
Am priceput totul. Dacă-1 prind, îl împuşc... Mi-e milă de bieţii saşi. Evident că procentul de criminali din timp de pace nu scade în timp de război.
Dar nu mai pot scăpa de şasi.
—	Ce facem noi ? Ce ne facem, domnule ofiţer ?
Ii liniştesc cum pot. După mine se ţin alai, prin satul larg şi frumos, saşi şi români.
Pe strada scăldată de acum în ultimele raze ale soarelui, vine cineva în goană, în capul gol.
Nici nu s-a apropiat bine:
—	Ne atacă, domnule sublocotenent, ne atacă.
A ajuns la mine gîfîind, după el vin femei, copii speriaţi.
—	Au primit întărituri, vin în două coloane, pe şosea şi pe culmea dealului.
Simt că ameţesc. Unde-mi sunt oamenii?
O bătrînă mă ia de mînă şi bîlbîie, strigînd:
—	Hai să-ţi arăt eu. Vino-ncoa. Vin să-ţi arăt eu.
Aş brînci-o să mă lase în pace, dar mi-e ruşine. Nu am nici măcar liniştea să iau o hotărîre, o hctărîre care nu poate să întîrzie nici cîteva clipe măcar.
Şi totuşi trebuie să mă decid.
Odată hotărîrea luată, alergăm. In fugă sărim trunchiul scobit în jgheab al unei fîntîni. Şi străzile cît sunt de întortocheate!
Deodată, printre pereţii albi ai ultimelor case, se deschide priveliştea largă: podişul verde, pătat greu de negrul pădurilor şi topindu-se departe în bolta albastră a cerului...
Iar pe linia satului, plutonul meu în trăgători. Ce cuvinte de laudă să mai spui pentru aceşti soldaţi?
Mă tîrăsc pe brînci pînă în lanţ şi caut cu binoclul linia inamică. S-au oprit în marginea porumbului şi-şi fac măşti; au de gînd, se vede, să stea
436
multă vreme. Dau încetarea focului şi ordin de fumat. Lungit pe spate, cu faţa la cer... trag cu nesaţ fumul de ţigare.
Lîngă mine s-a tîrît pe furiş un bătrîn, cam de vreo şaizeci de ani, dar zdravăn ca un flăcău şi de o particulară « eleganţă » în albul costumului, cu pieptar negru şi cizme frumoase. E cel care acum cîtva timp a trecut linia sentinelelor în Deişoara, ca să ne aducă daruri de merinde. Discutăm acum politică. Vrea să ştie ce mai e prin ţară.
Artileria inamică ne caută, dar trage prost. Pe cît de groaznică e o artilerie cu precizie, pe atît de ridicolă e una care bîjbîie pe după dealuri.
încet, soarele incendiind dealurile îndepărtate, « dealurile inamice », umple atmosfera de aur. O linişte uşor înfiorată cuprinde totul. Nu mai are nici un sens să mai rămînem pe aci. Unul cîte unul, prin dosul fîntînii, cobo-rîm în sat.
Pe urmă pornim grămadă, aşa cum mai tîrziu aveau să facă tovarăşii ruşi prin Moldova. Pe la porţi lumea ne privea întristată. Rămîn de-acum în mîna ungurilor. O nevastă albă şi îmbujorată mă apostrofează din poartă:
—	Domnule laitnănt, cînd veniţi napoi?
0	liniştesc autoritar:
—	Mîine.
Mîine avea să fie peste un an şi jumătate. La marginea satului întîlnesc o fată în haine elegante de oraş şi după ea un soldat de-ai noştri, care îi duce geanta. E desigur fata sasului.
Opresc soldatul cu o severitate exagerată:
—	Ce-i cu dumneata?
îmi răspunde scurt, milităreşte:
—	Să trăiţi, domnule sublocotenent. Am fost la brigadă cu domnişoara. N-au găsit nimic împotriva dumneaei şi i-au dat drumul.
întreb în nemţeşte fata dacă are să se plîngă de ceva, şi-mi răspunde că nu.
Soldatul acesta îmi al iţă curozitatea.
—	Din ce regiment eşti?
—	30 Muscel, domnule sublocotenent.
—	Ce cauţi aci?
1	se pare nenaturală întreabarea mea.
—	Păzesc satul.
—	Cum păzeşti satul?
—	Domn sublocotenent Florescu mi-a dat ordin să păzesc satul.
—	Bine, dar 30 Muscel a plecat. Cum ai rămas aci?
Sare ca ars:
—	Cum a plecat? Eu n-am primit ordin de retragere.
—	Şi cum păzeşti tu satul? Nu te atacă ungurii?
437
—	Şi daca, mă iau după ei cu focuri.
—	Dar saşii nu te văd?
E mirat.
—	Să mă vadă? Le dau foc la sat.
Oh, întîmplări ale războiului, care aduceţi un pluton întreg să cucerească un sat, păzit de un singur soldat!“
Au mai apărut fragmente în Tiparniţa literară (an. II, nr. 6 — 10, iulie-octombrie 1930, p. 4 —13), sub titlul Drum cu occluri la Odobeşti (vezi cap. de note, p. 356); în Facla (an. IX, nr. 381, 27 octombrie 1930, p. 3), sub titlul Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de răzbci. Textul fragmentului nu prezintă nici o deosebire faţă de cel din prima ediţie (p. 237, r. 19 — p. 242, r. 14 din ediţia de faţă).
Consemnăm,	în continuare, deosebirile dintre ediţia 1930 şi 1955.
p. 11:	„Tomul întîi“ (ed. 1930) în loc de „Cartea întîia“ (ed. 1955).
p. 13, r. 5:	„ici colo“ în loc de „ici şi colo“.
p. 14, r. 3:	„sentinele“ în loc de „santinele“.
p. 14, r. 13—14:	„catedrala albă, de piatră, a culmii Piatra Craiului“ în loc de „domul alb al culmii Piatra Craiului“.
p. 14, r. 15:	„tranşeu“ în loc de „tranşee“.
p. 14, r. 16:	„lup“ în loc de „lupi“.
p. 14, r. 27, 30:	„suntem“ în loc de „sîntem“.
p. 14, r. 31:	„şi“ în loc de „iar“.
p. 14, r. 36:	„în timpul luptelor de la Predeal de mai tîrziu“ în loc de „în timpul luptelor“.
p. 15, r. 18:	„din zecile şi zecile de combinaţii“ în loc de „din zecile
	de combinaţii“.
p. 15, r. 28, 41:	„suntem“ în loc de „sîntem“.
p. 15, r. 32:	„cari“ în loc de „care“.
p. 16, r. 3:	„masă“ în loc de „masa“.
p. 16, r. 5:	„obicinuite“ în loc de „obişnuite“.
p. 16, r. 7:	„cari“ în loc de „care“.
p. 16, r. 14:	„bună societate“ în loc de „societate bună“.
p. 16, r. 20:	„ezitare“ în loc de „codire“.
p. 16, r. 28-29:	„nu şi-ar permite să aibă opinii cari «nu-1 prind »
cum nu-şi permite să poarte la vîrsta lui“ în loc de „nu şi-ar permite să poarte la vîrsta lui“.
438
p. 17, r. 1:		„constrîngere" în loc de „silnicie".
p. 17, r. 27:		„cari" în loc de „care".
p. 17, r. 28:		„tînăr autor francez" în loc de „tînăr francez".
p. 17, r. 31:		„pasiune" în loc de „patimă".
p. 17, r. 34:		„iubirei" în loc de „iubirii".
p. 18, r. 7:		„grije" în loc de „grijă".
p. 18, r. 8:		„Surîd căpitanului călduţ" în loc de „Surîd călduţ căpitanului".
p. 18, r. 17		„din cauză că" în loc de „din pricină că".
p. 18, r. 20		„cari" în loc de „care".
p. 18, r. 25		„sticlă“ în loc de „sticla".
p. 18, r. 29	—30:	„ca să nu trădez" în loc de „să nu trădez".
p. 19, r. 1,	17,	
23, 24:		„sunt" în loc de „sînt".
p. 19, r. 11		lipsă „sau".
p. 19, r. 11		„granată" în loc de „grenadă".
p. 19, r. 17:		„Sunt" în loc de „sînt".
p. 19. r. 18		„neobicinuit" în loc de „neobişnuit".
p. 19, r. 23, 24:		„sunt" în loc de „sînt".
p. 19, r. 32		„să găsească" în loc de „ca să găsească".
p. 20, r. 4:		lipsă „o".
p. 20, r. 34		„un pyton încolăcit şi împăiat" în loc de „o cobră încolăcită şi împăiată".
p. 20, r. 36		„obicinuit" în loc de „obişnuit".
p. 20, r. 37		„trebuia să irumpă" în loc de „trebuia să răzbească".
p. 21, r. 6,	19:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 21, r. 9:		„M-am întors cu tot corpul" în loc de „M-am întors dintr-o dată cu tot corpul".
p. 21, r. 18		„peisagiile lunare" în loc de „peisajele lunare".
p. 21, r. 27		„exerciţiu" scris cu litere cursive.
p. 21, r. 27	-28:	„această privire că e" în loc de „că această privire e".
p. 21, r. 32		„cari" în loc de „care".
p. 22, r. 10		„adineaori" în loc de „adineauri".
p. 22, r. 12		„continui" în loc de „continuu".
p. 22, r. 14		„şi cel ce" în loc de „sau pentru cel ce".
p. 22, r. 16		„M-a enervat atîta sărăcie de spirit" în loc de „M-a scos din sărite atîta sărăcie de spirit".
p. 22, r. 20		„cari" în loc de „care".
p. 22, r. 23		„sunt" în loc de „sînt".
p. 22, r. 24		„adineaori" în loc de „adineauri".
439
p. 22, r. 25—30:
p. 22, r. 31: p. 22, r. 37—38:
„Şi totuşi el nu bănuieşte nici acum, cît de mult această izbucnire a mea e un istovitor şi amar pro domo“ în loc de „Şi totuşi el nu bănuieşte nici acum, nu poate da la o parte perdeaua care-mi acoperă sufletul, ca să ştie ce răni sînt acolo, cît de mult această izbucnire a mea e un istovitor şi amar «pro domo»", „uşe“ în loc de „uşă“.
„suferinţe intolerabile“ in loc de „suferinţe de neîndurat“ .
p. 22, r. 38: p. 22, r. 41: p. 23, r. 2: p. 23, r. 6:
p. 23, r. 16: p. 23, r. 17: p. 23, r. 18: p. 23, r. 21, 26, 27: p. 23, r. 25: p. 23, r. 34:
p. 23, r. 39: p. 23, r. 41: p. 24, r. 13—14:
p. 24, r. 17: p. 24, r. 20: p. 24, r. 21: p. 24, r. 27: p. 24, r. 32—34:
p. 25, r. 3: p. 25, r. 8—9:
„cari“ în loc de „care“.
„să admiţi“ în loc de „să primeşti“.
„cari“ în loc de „care“.
„iar amesteci, iar ai doi litri de apă şi sare?“ în loc de „amesteci iar şi iar ai doi litri de apă şi sare?“, „sentimente refuzate“ în loc de „sentimente refulate“, „multă vreme“ în lcc de „îndelungă vreme“.
„subt“ în loc de „sub“.
„obicinuieşti“ în loc de „obişnuieşti“.
„loaial“ în loc de „loial“.
„Orice iubire e un caz de monoideism“ în loc de „Orice iubire e ca un monoideism“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„cu un stilet“ în loc de „ca un stilet“.
„dacă unul încearcă imposibilul“ în loc de „dacă unul dintre amanţi încearcă imposibilul“.
„cari“ în loc de „care“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„întunerec“ în loc de „întuneric“, lipsă „Muşchii feţei îmi sînt contractaţi“.
„Pleacă fără să spuie o vorbă, după ce îmi strînge cu prietenie mina“ în loc de „Pleacă fără să spuie o vorbă, dar ghicesc în strîngerea de mînă o nedumerire, o prietenie descurajată parcă“.
„putusem“ în loc de „puteam“.
„Era o suferinţă neînchipuită“ în loc de „Era o suferinţă de neînchipuit“.
p. 25, r. 13, 24: p725, r. 14: p. 25, r. 15: p. 25, r. 19:
,cari“ în loc de „care“.
,singuratece“ în loc de „singuratice“.
.secretă“ în loc de „tăinuită“.
,Cînd zic secretă“ în loc de „Cînd zic «tăinuit㻓.
440
p. 26, r. 3:
p. 26, r. 10: p. 26, r. 14: p. 26, r. 21: p. 26, r. 26:
p. 26, r. 28: p. 26, r. 38:
p. 27, r. 2: p. 27, r. 4: p. 27, r. 4:
p. 27, r. 7:
p. 27, r. 8: p. 27, r. 10: p. 27, r. 13: p. 27, r. 14: p. 27, r. 21—22:
p. 27, r. 33: p. 28, r. 1: p. 28, r. 8: p. 28, r. 9:
p. 28, r. 12: p:' 28, r. 13: p. 28, r. 24—25: p. 28, r. 26: p. 28, r. 30—31:
p. 28, r. 32: p. 29, r. 36: p. 29, r. 37: p. 29, r. 37: p. 30, r. 10: p. 30, r. 15—17:
p. 30, r. 24—25:
„ca să nu fie nevoit să ne ajute“ în loc de „ca să nu fie nevoit, cine ştie, să se înduioşeze şi să ne ajute“, „secretă“ în loc de „tăinuită“.
lipsă „unde mă numise un fost prieten al tatei“, „oacheşe“ în loc de „oacheşă“.
„înlăcrămaţi de albaştri“ în loc de „înlăcrămaţi albaştri“.
„perine“ în lcc de „perne“.
„chiar cînd nu-mi plăcea“ în loc de „deşi nu-mi plăcea“.
„adînc“ în lcc de „mistuitor“.
„cari“ în loc de „care“.
„confirmau“ în loc de „adevereau“.
„pe care o promiteau oricui în treacăt“ în lcc de „cu care îmbiau pe oricine, în treacăt“, lipsă „cine ştie“, lipsă „tccmai“.
„înflorea incomparabil“ în loc de „înflorea fără seamăn“, „sălbatec“ în loc de „sălbatic“.
„care făcea să fie adorată de camarazi“ în loc de „Izbutea să fie adorată de camarazi“, lipsă „acum“, lipsă „despărţiţi“.
„nevesti-mei“ în lcc de „nevesti-mi“.
„prietenelor şi prietenilor noştri“ în loc de „prietenilor noştri“.
„Sfîntul“ în loc de „Sfîntu“.
„A fost“ în loc de „Au fost“.
lipsă „şi încălzitul, căci era foarte friguros“.
„a cărei“ în loc de „a cărui“.
lipsă „fiindcă mobila era lăcuită castaniu şi se sta-cojise, iar scaunele, reci şi înalte“.
„mesii“ în loc de „mesei“.
„îl găseau“ în lcc de „Găseau“, lipsă „că fusese“.
„cari“ în loc de „care“.
lipsă „Răspică domol silabele cuvîntului filozofie“, lipsă „Rostea «amor» cu gura rotundă, de parcă ar fi fost numele cremei de curăţat nasturi“, lipsă „Şi întorcîndu-se, cu obrajii aproape căzuţi, ras de tot, către figura uscată şi negricioasă“.
441
p. 30, r. 30: p. 31, r. 11: p. 31, r. 26: p. 31, r. 27: p. 31, r. 31: p. 31, r. 39: p. 32, r. 1—2:
p. 32, r. 5: p. 32, r. 8: p. 32, r. 9, 11: p. 32, r. 12: p. 32, r. 14—15:
p. 33, r. 16: p. 33, r. 19: p. 33, r. 28: p. 34, r. 16: p. 34, r. 26:
p. 34, r. 32: p. 34, r. 32: p. 34, r. 34 — 35: p. 35, r. 4—5: p. 35, r. 6: p. 35, r. 21—22: p. 36, r. 1—2: p. 36, r. 23: p. 36, r. 31: p. 36, r. 41: p. 37, r. 2: p. 37, r. 12: p. 38, r. 9: p. 38, r. 22: p. 38, r. 28: p. 39, r. 9: p. 39, r. 20: p. 39, r. 29: p. 39, r. 31:
„influenţat“ în loc de „înrîurit“.
„ceteam“ în loc de „citeam“.
„trimes-o“ în loc de „trimis-o“.
„trimete“ în loc de „trimite“.
„cari“ în loc de „care“.
„dar“ în loc de „cînd“.
„fără să mă mai pot stăpîni“ în loc de „fără să îmi pot tescui în mine nemulţumirea“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„capabil“ în loc de „în stare“.
„nevestii“ în loc de „nevestei“.
„cu o cocoaşe“ în loc de „cu cocoaşă“.
lipsă „Mai ales cu paranteza ştiam eu, şi ştiau toţi,
la ce fac aluzie“.
„nevesti-mei“ în loc de „nevesti-mi“.
„spînzuraţi“ în loc -de „spînzurat“.
„promis“ în loc de „făgăduit“.
„închinase“ în loc de „cumpărase“.
„discuţie extrem de vie“ în loc de „discuţie întă-rîtată, vie“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„cari“ în loc de „care“, lipsă „greoi, cu obrajii mari, căzuţi“.
„în podul palmei“ în loc de „podul palmei“, „preferit“ în loc de „preferat“.
„Nu... nu... nu văd“ în loc de „Nu... nu văd“, lipsă „de o mînă întărîtată şi fricoasă“.
„arată“ în loc de „arătă“.
„apasă“ în loc de „apăsă“.
„logicei“ în loc de „logicii“.
„cetit“ în loc de „citit“.
„cetitorii“ în loc de „cititorii“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„atîtea“ în loc de „cîteva“.
„şi ei“ în loc de „iar ei“, lipsă „crîncen“.
„subt“ în loc de „sub“.
„politicei“ în loc de „politicii“.
„luptă“ în loc de „lupta“.
442
p. 39, r. 33:	„zgîlţîna" în loc de „zgîlţîia".
p. 39, r. 34:	„şi senzaţia" în loc de „iar senzaţia".
p, 39, r. 40:	„licheururi" în loc de „lichioruri".
p. 40, r. 6:	„ţigarea" în loc de „ţigara".
p. 40, r. 13:	„subt" în loc de „sub".
p. 40, r. 15:	„licheur" în loc de „lichior".
p. 40, r. 16	„chestiunei" în loc de „chestiunii".
p. 40, r. 25:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 40, r. 38:	„frumuseţei" în loc de „frumuseţii".
p. 40, r. 39:	lipsă „si că a preferat totuşi viaţa alături de mine".
p. 41, r. 27:	„îi" în loc de „îmi".
p. 41, r. 34—35:	„unii plecaţi mai de acum 10—15 ani" în loc de „unii plecaţi încă de pe acum zece-cincisprezece ani".
p. 41, r. 35:	„streinătate" în loc de „străinătate".
p. 41, r. 39:	„eu" în loc de „îmi".
p. 42, r. 14:	„grije" în loc de „grijă".
p. 42, r. 16:	„purtare" în loc de „putere".
p. 42, r. 26:	„cari" în loc de „care".
p. 42, r. 30:	„tăvălită" în lcc de „tolănită".
p. 42, r. 37:	„heringi în vin" în loc de „heringi cu vin".
p. 43, r. 6:	„cum o să mai" în loc de „cum să mai".
p. 43, r. 9:	„grije" în loc de „grijă".
p. 43, r. 18:	„de cărţi" în loc de „cu cărţi".
p. 43, r. 23:	„biurou" în loc de „birou".
p. 43, r. 24:	„Citeşte-le" în loc de „Citeşte".
p. 43, r. 30:	„n-are" în loc de „nu are".
î>.,43, r. 35:	„Sunt" în loc de „Sînt".
p. 43, r. 37:	„întindea mănuşa" în loc de „întinde mănuşa".
p. 43, r. 39:	„mănuşă" în loc de „mănuşe".
p. 44, r. 1:	„atît" în loc de „aşa".
p. 44, r. 2, 6, 7:	„portefeuille" în loc de „portofel".
p. 44, r. 8:	„biurou" în loc de „birou".
p. 44, r. 18:	„înfăşcă" în loc de „înşfăcă".
p. 44, r. 32:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 44, r. 37:	„mult mai general" în loc de „mai mult general".
p. 45, r. 5:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 45, r. 5:	„cei ce" în loc de „cei cari".
p. 45, r. 14:	„vroiau" în loc de „voiau".
p. 45, r. 17:	„înflorită" în loc de „înflorit".
p. 45, r. 25:	„fabricei" în loc de „fabricii".
443
p-	45,	r.	38:
p-	46,	r.	5:
p-	46,	r.	5:
p-	46,	r.	13:
p.	46,	r.	22:
p-	46,	r.	34:
p-	46,	r.	35:
p-	46,	r.	41:
p-	47,	r.	13:
p-	47,	r.	26:
p-	47,	r.	34:
p.	48,	r.	4:
p.	48,	r.	17:
p-	48,	r.	36:
p-	49,	r.	7:
p-	49,	r.	13:
p-	49,	r.	15:
p.	49,	r.	18, 41
p-	49,	r.	20:
p-	50,	r.	2-3:
p-	50,	r.	4—5:
p-	50,	r.	11:
p-	50,	r.	19:
p.	50,	r.	28:
P-	50, r.	33, 39:
P-	51, r.	23:
P-	51, r.	25:
P-	51, r.	38:
P-	51, r.	38:
P-	52, r.	6, 8:
P-	52, r.	11:
P-	52, r.	19:
P-	52, r.	20—21:
P-	52, r.	30:
P-	52, r.	38-39
„fabricelor“ în loc de „fabricilor“.
„sunt" în loc de „sînt“.
„aşa-i“ în loc de „asta-i“
„mîinele“ în loc de „mîinile“.
„trimes“ în loc de „trimis“.
„un milion de lei“ în loc de „un milion şi jumătate de lei“.
„în ultima zi“ în loc de „la ultima zi“.
„un milion jumătate“ în loc de „un milion şi jumătate“. „Camerii“ în loc de „Camerei“.
„eu duc“ în loc de „eu o duc“.
„cumnată-meu“ în loc de „cumnatu-meu“.
„jucător la curse“ în loc de „jucător de curse“, „creind“ în loc de „creînd“.
„nevestii-mele“ în loc de „nevestei mele“.
„biurou“ în loc de „birou“.
„familiar“ în loc de „familial“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„subt“ în loc de „sub“.
„complectă“ în loc de „completă“.
„material prim“ în loc de „materie primă“.
„Aj trebuit să se facă o comandă în Germania de vreun milion de lei“ în loc de „A trebuit să se facă o comandă de vreun milion de lei în ¡Germania“, „vagoanele“ în loc de „vapoarele“.
„biurou“ în loc de „birou“.
după „Acesta a cîştigat partida“ continuă „A treia zi erau la biurou amîndoi asociaţii... Domnul Ziegler a răsuflat uşurat cînd i-a văzut.“
„sunt“ în loc de „sînt“.
„Sunt“ în loc de „Sînt“.
„muzicei“ în loc de „muzicii“.
„hai?“ în loc de „hi?“ (greşeală perpetuată).
„desfă sacul“ în loc de „dăsfă sacul“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„pe d. Nae“ în loc de „pe Nae“.
„venea telegrama“ în loc de „veni telegrama“, „rechiziţionate-n“ în loc de „rechiziţionate în“, „lucrul la moşie“ în loc de „muncile la moşie“, după „Lumînăraru“ continuă „lat, cu mustaţa lipitoare, neagră pe buza groasă“ în loc de „Călca mărunt,
444
deşi era lat în spate, şi avea mustaţă, lipitoare neagră pe buza groasă".
p. 53, r. 13:	„fabricei" în loc de „fabricii".
p. 53, r. 21:	„suntem" în loc de „sîntem".
p. 53, r. 23:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 54, r. 2:	„Domnule Gheorghidiu, habar n-am de uzină" în loc
	de „Habar n-am de uzină".
p. 54, r.' 16:	„pricepeai" în lcc de „pricepi".
p. 54, r. 22—23:	lipsă „Şi-a pus, căci acum asta îi devenise tic, iar,
	ochelarii negri".
p. 54, r. 29:	lipsă „cu un gest suspendat o clipă".
p. 55, r. 17:	„sunteţi" în loc de „sînteţi".
p. 55, r. 29, 30:	„grije" în loc de „grijă".
p. 55, r. 30, 34:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 55, r. 34—35:	„să amendezi oameni" în loc de „să amendezi nişte
	oameni".
p. 55, r. 37:	„grije" în loc de „grijă".
p. 56, r. 1:	„Suna" în lcc de „Sună".
p. 57, r. 11:	„perină" în loc de „pernă".
p. 57, r. 21:	„absurd sfat" în loc de „sfat absurd".
p. 58, r. 1, 2, 4,	
17, 24, 26:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 58, r. 14:	„copilul cu capul zdrobit" în lcc de „copilul zdrobit".
p. 58, r. 20:	„cetitorilor" în loc de „cititorilor".
p. 58, r. 33: p. 58, r. 41: p. 59, r. 5—8:
p. 59, r. 9:
p. 59, r. 17: p. 59, r. 17: p. 59, r. 18: p. 59, r. 20: p. 59, r. 23 —24:
„e o bestialitate" în loc de „e bestialitate", „obicinuit" în loc de „obişnuit".
„advocat" în loc de „avocat".
lipsă „Lumînăraru e gînditor, întreabă aproape absent de ce s-o fi strîns lume în faţa Cercului Militar şi pe urmă, uitînd de toate întîmplările parcă, şi de cînd servise ţuica în şorţ de lacheu, murmură înduioşat".
„Ce om de inimă, murmură înduioşat Lumînăraru" în loc de „E om de inimă, domnule. Ai văzut ce prăpădit era?"
„care trîntiţi" în loc de „unii trîntiţi".
„care pe scaune" în loc de „alţii pe scaune".
„care în picioare" în loc de „destui în picioare", „foarte politicos" în loc de „politicos".
„a vreunui medic celebru de boale nervoase" în lcc de „a unui medic celebru de boli nervoase".
445
p. 59, r. 39: p. 60, r. 2—6:
p. 60, r. 23—27:
p. 60,	r. 28:
P. 60,	r. 33:
P- 60,	r. 38:
P- 60,	r. 41:
P- 61,	r. 23:
p. 61,	r. 31:
p. 61,	r. 35:
p. 61,	r. 36—41
p. 62, r. 5: p. 62, r. 24, 32: p. 63, r. 8—9:
p. 63, r. 18,26, 33, 34:
p. 63, r. 9:
p. 63, r. 20: p. 63, r. 2G-21 : p. 63, r. 27: p. 63, r. 37:
„uşe" în loc de „uşă".
lipsă „De aceea ei amină, ca profesioniştii care vor să pară că au clientelă, cît mai mult, lasă să se îngrămădească lumea, şi încă de pe scara automobilului, cînd sosesc, se întreabă cu îngrijorare dacă e plină sala de aşteptare".
„Nu era nici o grabă, se discuta scăzut politică, se spuneau anecdote" în loc d® „Intr-un hol şi un salon cu lumina gălbuie ca de candelă, cu mobila bogată, dar comună, deşi erau ici-colo portrete de familie şi fotografii, se discuta scăzut politică, se spuneau anecdote".
„Se discuta" în loc de „Se vorbea".
„ţigare" în loc de „ţigară".
„anume apoi" în loc de „apoi anume".
„uşe" în loc de „uşă", lipsă „om".
„care poate dispune" în loc de „care dispune", „subt" în loc de „sub".
lipsă „orice drame în zona superioară. Tragediile sînt aci în gradul «luptei pentru existenţă», căci viaţa, infinit mai uşoară ca în Apus pentru cei mediocri, ca şi pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit şi pentru cei care vor să rămînă cinstiţi, decît oriunde, în lume".
„aşa că a izbutit" în loc de „aşa încît a izbutit", „sunt" în loc de „sînt".
„viitorul apropiat al ţării, lipsa oricărui moment de îngrijorare" în loc de „viitorul apropiat al ţării nu-i da nici o umbră de îngrijorare".
„sunt" în loc de „sînt".
„desconsiderarea oricărei măsuri de prevedere" în loc de „era foarte mare şi nici o măsură de prevedere", după „mari" urmează „fără indulgenţă", lipsă „atunci cînd e vorba de soarta colectivităţii" * „unu" în lcc de „una".
„falşă" în loc de „falsă".
446
p. 65,	r. 2:	„cari“ în loc de „care“.
p. 65,	r. 4-5:	„să-ţi spuie“ în loc de „să spuie“.
p. 65,	r. 14:	„obicinuia“ în loc de „obişnuia“.
p. 65,	r. 24:	după „metafizice“ urmează „Cred că lectura a făcut impresie prin mobilitatea, aerul degajat şi claritatea expunerii“.
p. 66,	r. 13:	„perinile“ în loc de „pernele“.
p. 66,	r. 30:	„resfrîntă“ în lcc de „răsfrîntă“.
p. 66,	r. 31:	„perine mari“ în loc de „perne mari“.
P- 67,	r. 18:	„Neliniştea“ în loc de „Nelinişte“.
p. 67,	r. 22:	„suntem“ în loc de „sîntem“.
p. 68,	r. 7:	„să“ în lcc de „să-i“.
p. 69,	r. 8:	„pe umerii rotunzi“ în loc de „pe umerii rotunzi şi cruzi“.
p. 69,	r. 11—15:	lipsă „E mirată, aşa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor le par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decît o axiomă".
p. 69,	r. 33:	lipsă „cei“.
p. 69,	r. 35:	„grije“ în loc de „grijă“.
p. 69,	r. 39:	„Am cetit“ în loc de „Am citit“.
P- 70,	r. 2, 28:	„sunt“ în loc de „sînt“.
P- 70,	r. 4:	„complectă“ în loc de „completă“.
p. 70,	r. 23:	lipsă „Nu putem cunoaşte nimic adevărat“.
p. 70,	r. 39:	lipsă „al lor".
p. 71,	r. 8—11:	„—-Ascultă... şi iar îşi arăta ameninţătoare dinţii albi“ în loc de „—Ascultă... şi iar îşi arată ameninţătoare dinţii albi, dintre care doi din faţă, de sub
-		buza roşie de sus, puţin mai laţi, ca două minuscule petale, îmbietoare, de floare de cireş“.
p.71,	r. 19:	„sunt“ în loc de „sînt“.
P- 71,	r. 24:	„ochii mari“ în loc de „ochi mari“.
P- 71,	r. 36:	„subt“ în loc de „sub“.
p. 72,	r. 1, 29, 32:	„sunt“ în loc de „sînt“.
P- 72,	r. 7:	„energia“ în loc de „energie“.
p. 72,	r. 13:	„crede“ în loc de „credea“.
p. 72,	r. 21—23:	lipsă „Şi o privesc cu o prefăcută desconsiderare. E foarte atentă şi nu ia în seamă nimic.“
p. 72,	r. 35:	„grije“ în loc de „grijă“.
p. 73,	r. 1:	„descopere“ în lcc de „descoperă".
P- 73,	r. 2:	„sunt“ în loc de „sînt“.
447
p-	73,	r.	12		„subt" în loc de „sub".
p-	73,	r.	13,	15:	„plapomă“ în loc de „plapumă".
p-	73,	r.	18		„Spui" în loc de „Spun".
p*	73,	r.	19,	33,	41: „sunt" în loc de „sînt".
p.	73,	r.	22:		„a perinilor, subt lumina lămpii" în loc de „a pernelor, sub lumina lămpii".
p-	73,	r.	37		„Descartes care credea" în loc de „Descartes credea".
p-	73,	r.	39		„lumei" în loc de „lumii".
p-	74,	r.	4:		„raţiuaei" în loc de „raţiunii".
p-	74,	r.	8:		„cari“ în lcc de „care".
p-	74, 34,	r. 18 36:		24,	„sunt“ în loc de „sînt".
p-	74,	r.	25	-26:	„virajurile raţiunei" în loc de „virajului raţiunii".
p-	74,	r.	37		în ed. 1955 lipsă (greşeală perpetuată) „David Hume tăgăduieşte spiritul" (text 1930).
p-	74,	r.	39		„în realitate" cu litere cursive.
p.	75,	r.	7:		„Sunt" în loc de „Sînt".
p-	75,	r.	19		„o creaţie a simţurilor" în loc de „creaţie a simţurilor".
p.	75,	r.	25,	39:	„sunt" în loc de „sînt".
p-	75,	r.	26		„cînd eu ştiu" în lcc de „cînd ştiu".
p-	75,	r.	41		„lumei" în lcc de „lumii".
p-	76,	r.	5:		„minţei" în lcc de „minţii".
p-	76,	r.	9:		„dinlăuntru" în loc de „dinăuntru".
p-	76,	r.	15		„lumii întregi" în loc de „lumii-ntregi".
p-	76,	r.	23		„aceleaşi regule" în loc de „aceleaşi reguli".
p-	76,	r.	29		„cetind" în loc de „citind".
p-	77,	r.	13		„gură frumoasă" în loc de „gura frumoasă".
p-	77,	r.	19-	-20:	„circomflexe" în loc de „circumflexe".
p-	77,	r.	36:		„mescioară-n cap" în loc de „mescioară în cap".
p-	77,	r.	39:		„subt" în loc de „sub".
p-	78,	r.	3:		„cu toată truda şi sforţările ei" în loc de „cu toată truda ei de zvîrlugă".
p-	78,	r.	15		„se vîngolea" în loc de „se vînzolea".
p-	78,	r.	18		„cristalin" în loc de „cristalină".
p-	78,	r.	21		„strîmtoare" în loc de „strînsoare".
p-	78,	r.	27		„subt" în loc de „sub".
p-	78,	r.	33		„înverşunarea ei" în loc de „înverşunarea împotrivirii".
p-	78,	r.	34		„apropiat iar gura" în loc de „apropiat gura".
448
p. 78, r. 36:
p. 79, r. 1: p. 79, r. 13—14: p. 79, r. 15: p. 79, r. 16: p. 79, r. 22: p. 79, r. 22: p. 79, r. 23: p. 79, r. 23—24:
p. 79, r. 29: p. 79, r. 31: p. 79, r. 32—33:
p. 79, r. 35: p. 80, r. 3: p. 80, r. 4—5: p. 80, r. 7: p. 80, r. 9: p. 80, r. 12—24:
p. 80, r. 29: p. 80, r. 33: p. 80, r. 35:
„un miez viu de fruct“ în loc de „un miez bun de fruct“.
„cioburi“ în loc de „ţăndări“.
„petrecut braţul“ în loc de „trecut braţul“, „strînsura“ în lcc de „strînscarea“.
„întinderi molcome“ în loc de „răsuciri molcome“, „trupul tînăr“ în loc de „ttupului tînăr“.
„era palidă“ în loc de „era lînced albă“.
„durerea din ea“ în lcc de „durerea dospită din ea“, „oferind între dinţi garoafa îrisîngerată â ' buzelor“ în loc de „oferind între dinţi, întinsă, garbafa însângerată a buzelor“.
„mătuşe“ în loc de „mătuşă“, lipsă „creştea“.
„deodată învăpăiată, şoptit şi cald în ureche vorbe fără şir“ în loc de „deodată învăpăiată şi năvalnic rumenită, năucit şi cald în ureche“, lipsă „Pînă la minunea din urmă a îmbrăţişării“. „Aleele“ în loc de „Aleile“.
„trimesese“ în loc. de „trimisese“.
„în vremea“ în loc de „Pe vremea“.
„aveau“ în loc de „avea“.
lipsă „Avea obraji cu limpezimi de ou de porţelan, ochii negri, mari ca nişte clasice migdale, sprîncenele drese, subţiri şi uşor ridicate spre tîmple. Nasul, mult depărtat de gură, dar le^at de ea printr-un suav şănţuleţ, abia lămurit, era tot aşa de fin' şi sigur desenat ca şi buzele, cum îi erau, dealtfel, toate trăsăturile, şi dădea o uşoară semeţie întregii figuri. Un grain de beaute totuşi, în stînga, deasupra gurii înroşite închegat, îmbia cu oarecare familiaritate. De aproape de tot însă, tăriei accentuate a trăsăturilor îi corespundea o frăgezime prea molatică, nesigură, a cărnii, ca la floarea crescută la întuneric. Probabil din cauza nopţilor nedormite, sau, cine ştie, era poate bolnavă,“
„sunt“ în loc de „sînt“.
„Vasilică“ în loc de „Iorgu“.
„Baluri, sărbători în familie“ în loc de „Sărbători în familie“.
449
p. 80, r. 40: p. 81, r. 1: p. 81, r. 21: p. 81, r. 39: p. 81, r. 40: p. 82, r. 3:
p. 82, r. 6: p. 82, r. 25: p. 82, r. 30: p. 82, r. 36: p. 82, r. 38-39:
p. 83, r. 2:
p. 83, r. 6: p. 83, r. 6: p. 83, r. 7: p. 83, r. 13: p. 83, r. 20: p. 83, r. 23: p. 83, r. 23: p. 83, r. 24, 38: p. 83, r. 24: p. 83, r. 28: p. 83, r. 31-32: p. 84, r. 6: p. 84, r. 16: p. 84, r. 19, 27: p. 84, r. 20: p. 84, r. 35: p. 84, r. 37: p. 85, r. 4: p. 85, r. 4: p. 85, r. 7: p. 85, r. 8: p. 86, r. 4—5:
„subt“ în loc de „sub“.
„din acestea“ în loc de „din acesta“.
„Dealtfel, aproape chiar“ în loc de „Aproape chiar“, „cari“ în loc de „care“.
„cămaşe“ în loc de „cămaşă“.
„care-i prindeau mîinile“ în loc de „care prindeau mîinile“.
„Era“ în lcc de „Părea“.
„înstreina“ în loc de „înstrăina“.
„pasiunei mele“ în loc de „pasiunii mele“.
„ceti“ în loc de „citi“.
„Am desfăcut-o cu silă de mine însumi“ în loc de „Am desfăcut-o cu grabă şi cu silă de mine însumi“, „v-am trimes eu 180 lei“ în loc de „v-am trimis eu, înainte, 180 lei“.
„obicinuit“ în loc de „obişnuit“.
„cunoscuserăm“ în loc de „cunoscusem“.
„advccat“ în loc de „avocat“.
„el le făcea“ în lcc de „le făcea“.
„trebuie“ în lcc de „n-ar trebui“.
„persoana treia“ în loc de „persoana a treia“.
„cari“ în loc de „care“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„vorbele cu cari“ în loc de „vorbele cu care“.
„subt“ în loc de „sub“.
„decît să bănuiască“ în loc de „decît doar să bănuiască“, „atît“ în lcc de „atîta“. lipsă „ori“.
„cari“ în loc de „care“.
„subt“ în loc de „sub“.
„obicinuiţi“ în loc de „obişnuiţi“.
„suntem“ în loc de „sîntem“.
„obicinuiţi“ în loc de „obişnuiţi“.
„cu“ în loc de „în“.
„contul“ în lcc de „folosul“.
„amîndorora“ în loc de „amîndurora“.
„Rezemată de noi doi căci fotoliul maşinei nu era prea larg, nevastă-mea era de o voie bună primăvă-ratică“ în loc de „Rezemată de noi doi, nevastă-mea era de o voie bună primă văratică“.
450
p. 87,
p. 87, P- 87, p. 88, P- 88,
p. 88,
P- 88, P- 88,
p. 88,
p. 89, p. 89, p. 90, P- 90, p. 90, p. 91, p. 91, P* 91, p. 91, P- 91, p. 92, P- 92, P- 92, p.93, p. 93, p. 93,
P- 93, p. 93, P- 93, p. 93, p. 94, p. 94, p. 94, p. 94,
r. 21—22:	„ca o convenţie între corespondenţi cari, fără	să se
	cunoască, îşi dau un rendez-vous" în loc de ,	,ca o
	convenţie între cei care îşi scriu, fără să se cunoască,	
	îşi dau un rendez-vous“.	
r. 24:	„de abia“ în loc de „abia“.	
r. 34:	„Sunt“ în loc de „Sînt“.	
r. 3:	„feminităţei“ în loc de „feminităţii“.	
r. 4, 5:	„cari“ în loc de „care“.	
r. 13:	„Sunt“ în loc de „Sînt“.	
r. 14, 16:	„subt“ în loc de „sub“.	
r. 18:	„strein“ în loc de „străin“.	
r. 35:	după „lumea“ continuă cu „şi întîmpinaţi cu reproşuri	
	vesele pentru întîrziere“.	
r. 17-18:	„să nu simtă“ în loc de „să simtă“.	
r. 24:	„nici nu erau“ în lcc de „nu erau“.	
r. 23:	„tomnatece“ în loc de „tomnatice“.	
r. 30:	„iubirei“ în loc de „iubirii“.	
r. 35:	„subt“ în loc de „sub“.	
r. 4:	„vrcit“ în loc de „vcit“.	
r. 17, 19:	„sunt“ în loc de „sînt“.	
r. 24:	„uşuratec“ în lcc de „uşuratic“.	
r. 27:	„cari“ în loc de „care“.	
r. 30:	„subţiratecă“ în loc de „subţirică“.	
r. 6 :	„mesii“ în loc de „mesei“.	
r. 8:	„nevestii mele“ în lcc de „nevestei mele“.	
r. 34, 36:	„sunt“ în loc de „sînt“.	
r. 4:	„lacrămile“ în loc de „lacrimile“.	
r. 6:	„subt“ în loc de „sub“.	
r. 23—25:	„dar peste cîtva timp purta numele meu, ea, pe	care
	nu-1 purta nici una din surorile mele“ în loc de	„dar
	peste cîtva timp ea purta numele meu, pe care	i nu-1
	purta nici una dintre surorile mele măritate“.	
r. 33:	„majestos“ în loc de „maiestuos“.	
r. 34:	„grije“ în loc de „grijă“.	
r. 36:	„pînă acum trei zile“ în loc de „pînă acum cîteva	zile“.
r. 39:	„Sunt“ în loc de „Sînt“.	
r. 1:	lipsă „e“.	
r. 1:	„nici o“ în lcc de „vreo“.	
r. 8:	„consecinţe“ în lcc de „consecinţele“.	
r. 17:	„de neînvins prin nimic“ în loc de „de neînvins“..	
451
p. 94, iv-36::	,ymari şi albaştri" în loc de „mari albaştri".
p. 95, r.8:	„complet" în loc de „complect".
p. 95,- r. 10:	„obicinuieşte" în loc de „obişnuieşte".
p. 95, r. 14—15:	„subt cămaşe" în loc de „sub cămaşă".
p. 95, r. 15:	„şi neizbutind" în loc de „...neizbutind".
p. 95, r. 21:	„practici" în loc de „practic".
p. 95, r. 38:	„dintre" în lcc de „din".
p. 96, r. 29:	„cari" în loc de „care".
p. 96, r. 32:	„obicinui" în lcc de „obişnui".
p. 97, r. 13:	„obicinuite" în loc de „obişnuite".
p. 97, r. 27:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 97, :r. 33:	y,p^rmalîc" în loc de „parmaclîc".
p. 98, r. 10:	„cari" în loc de „care".
p. 98, r. 33:	„streine" în loc de „străine".
p. 99, r. 35:	„Mi-era atîta silă" în loc de „Mi-era silă atîta".
p. 99, r. 38:	„măcar" în lcc de „chiar". -
p. 100, r. 5:	„nu cumva eu greşesc" în lcc de „nu cumva greşesc".
p. 100, r. 13:	„surîs" în loc de „rîs".
p. 100, r. 26:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 100, r. 35—37:	„Avea însă acum certitudinea acelor miniştri care
	respectînd cu sfinţenie litera legii“ în loc de „Aveam
	însă acum certitudinea ca a vinei unor miniştri care,
	respectînd cu sfinţenie litera legii, îşi permit orice,
	chiar cele - mai veroase afaceri".
:p. 101, r. 7:-	„tăgăduie" în loc de „tăgăduială".
p. 101, r. 15:	„strein" în lcc de „străin".
p. 101, r. 20:	„are" în loc de „au".
p. 101, r. 25, 31:	„perna" în loc de „perina".
p. 102, r. 11:	„Ea între mine şi el" în loc de „Era între mine şi el".
p. 102; r. 16:	„de pieptul meu" în loc de „pe pieptul meu".
p. 102, r. 22:	„duioşie" în loc de „preferinţă".
p. 102, r. 30:	„înspăimîntată" în loc de „înspăimîntătoare".
p. 102, r. 34:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 102, r. 38:	„tournoi" în loc de „timpuri".
p. 102, r. 39:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 102, r! 40:	lipsă „eu".
p. 103, r. 38:	„Sunt" în loc de „Sînt".
p. 104, r. 3:	„strein" în loc de „străin".
p. 104, r. 8:	„voluptuoşi" în lcc de „voluptoşi".
p. 104', r. 8:	„sunt" în loc de „sînt".
452
p. 104, r. 15:	„Suntem" în loc de „Sîntem". :
p. 105, r. 1:	„nevesti-mei“ în loc de „nevesti-mi“.
p. 105, r. 2:	„biurou" în loc de „birou".
p. 105, r. 4 — 5:	„pe lîngă o altă femeie" în loc de „pe lîngă o femeie“»
p. 106, r. 4:	„biurou" în loc de „birou“*
p. 106, r. 6:	„ceteau" în lcc de^ „citeau".
p. 106, r. 19:	„cari" în loc de „care".
p. 106, r. 19:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 106, r. 33:	„grije" în loc de „grijă". ' '
p. 107, r. 8:	„însă flirt" în loc de „flirt".
p. 107, r. 18:	„ca fizic" în loc de „fizic".
p. 107, r. 21:	„vecinei" în loc de „vecinii".
p. 108, r: 25:	„nevasta-mea" în lcc de „ne vastă-meăf\
p. 108, r. 35:	lipsă „cu sufletul".
p. 108, r. 40:	„streine" în loc de „străine".
p. 109, r. 3:	„adeverită" în lcc de „adevărată".
p. 109, r. 5:	„nevesti-mei" în lcc de „nevesti-mi".
p. 109, r. 29:	„tristeţă" în loc de „tristeţe".
p. 109, r. 34:	„nicăiri" în loc de „nicăieri".
p. 110, r. 15:	„şi mi-era" în loc de „şi-mi era".
p. 110, r. 18:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 110, r. 19:	„consultat" în loc de „consultant".
p. 110, r. 21:	„nicăiri" în loc de „nicăieri".
p. 110, r. 34:	„vroia" în loc de „voia".
p. 110, r. 36:	„înlăuntru" în loc de „înăuntru".
pc 111, r. 16:	„A, nu, e din pricina" în loc de „Sau* nu. e din pricina".
p. 111, r. 24:	„înspre strada" în loc de „pe strada".
p. 112, r. 26—27:	„nu au poate sens" în loc de „nu are sens"'.
p. 113, r. 9:	„albăstriu" în loc de „albăstrui".
p. 113, r. 10:	lipsă „cum e uneori cerul senin".
p. 113, r. 11:	„liniile pure, apoi pe umeri un fel de pelerină’" îri loC de „liniile desenate, pure, punea apoi pe umeri".
p. 113, r. 12:	lipsă „poroasă".
p. 113, r. 13:	„ca scrobeala" în loc de „ca vopseala". 1
p. 113, r. 23-24:	„păduri negre" în loc de „păduri îndesate"/
p. 113, r. 24:	„diversitate" în loc de „felurime".
p. 113, r. 25—26:	„felurile de verde" în loc de „apele şi asemuirile.de verde". , f \ s o;;
p. 113, r. 27, 35:	„sunt" în loc de „sînt". * -.oî : i
p. 113, r. 31-32: p. 114, r. 4:
p. 114, r. 6: p. 114, r. 16: p. 114, r. 17: p. 114, r. 28—29:
p. 114, r. 30—31:
p. 114, r. 32—33: p. 115, r. 2: p. 115, r. 12—13:
p. 115, r. 15: p. 115, r. 18: p. 115, r. 21: p. 115, r. 27: p. 115, r. 29—30: p. 115, r. 31 p. 115, r. 36 p. 115, r. 40
în loc de „în ţigaretul printre arătător şi mij-
„majestate senină“ în loc de „maiestate senină“, „convins gesticulează“ în loc de „gesticulează convins“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„de-aia“ în lcc de „d-aia“. lipsă „şi scrijelat“.
„în portţigaretul de trestie“ de trestie“.
lipsă „vîrînd degetul mare, lociu“.
lipsă „şi-şi lăţeşte buzele“.
„suntem“ în loc de „sîntem“.
lipsă „Şi ridică braţele, apoi le lasă să cadă, uimit şi dezgustat“.
„cari“ în lcc de „care“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„pînă-n“ în lcc de „pînă în“, lipsă „exclamă îngăduitor“, lipsă „şi dîrz“.
„armii“ în loc de „armei“.
„Nu-1 cunoaşteţi“ în loc de „Nu-1 cunoşti“, „advocat“ în loc de „avocat“.
p. 116,	r. 17:	„sunt“ în loc de „sînt“.	
p. 116,	r. 27:	„personagiu“ în loc de „personaj“.	
p. 116,	r. 34:	„cetit“ în loc de „citit“.	
p. 117,	r. 7:	„subt“ în loc de „sub“.	
p. 117,	r. 24:	„falşă“ în loc de „falsă“.	
p. 117,	r. 36—41:	lipsă „Tribunele înţesate — în cele rezervate doamne-	
		lor unele elegante stau chiar pe trepte, nemaigăsind	
		alt loc, iar în cele ale bărbaţilor unii se sufocau, atîr-	
		naţi chiar de stîlpi — au răsunat şi	ele de hohote“.
p. 118,	r. 2:	lipsă „pentru“.	
p. 118,	r. 6:	„cîştigatâ de guvern“ în loc de „	,cîştigată pentru
		guvern“.	
p. 118,	r. 10—17:	lipsă.	
p. 118,	r. 22:	„Dar nu ţin“ în loc de „Dar ţin“.	
p. 118,	r. 37-39:	lipsă „cu mîna dreaptă ridicată, cu	pumnul strîns,
		cu mîna indicatoare de pe afişe“.	
p. H9,	r. 7:	„schimbat tonul“ în loc de „schimbat iar tonul“.	
p. 119,	r. 14:	„suntem“ în loc de „sîntem“.	
p. H9,	r. 18:	„tonul“ în loc de „vocea“.	
454
p. 119, r. 19-	-21:	lipsă „şi scanda fraza cu mina îndoită,. paralel cu pieptul, cu cotul ridicat, dar zvîcnind arătătorul! intens, în afară“.
p. 119, r. 23		„Camerii“ în lcc de „Camerei“.
p. 119, r. 33-	-35:	lipsă „(şi aci arată, silabisind, cu degetul, înapoi,, ca şi cînd comandanţii ar fi cam în lături şi la spatele-lui)“.
p. 120, r. 9-	-11:	lipsă „în timp ce claxonai îşi cerea drum printre-vehicule şi pietoni“.
p. 120, r. 15		„adeseori“ în loc de „deseori“.
p. 120, r. 15		„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 120, r. 25		„Dar simţeam nevoia acum“ în loc de „Dar nevoia.
		acum“.
p. 120, r. 25		„ţiu“ în loc de „ţin“.
p. 120, r. 26		„influenţa“ în loc de „înrîurirea“.
p. 120, r. 27		lipsă „pentru că“.
p. 120, r. 30		„strein“ în loc de „străin“.
p. 120, r. 30		„cetit“ în loc de „citit“.
p. 120, r. 41		„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 120, r. 41		„adese“ în loc de „adeseori“.
p. 121, r. 4:		„cari“ în loc de „care“.
p. 121, r. 7:		„adaoge“ în loc de „adauge“.
p. 121, r. 8,	33:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 121, r. 21		„şi“ în loc de „iar“.
p. 121, r. 27:		„vroia“ în loc de „voia“.
p. 121, r. 37-38:		„şi cu îndîrjire“ în lcc de „şi îndîrjire'*.
p. 122, r. 1		„de a o face“ în loc de „de a face“.
p. 122, r. 4		„cari“ în loc de „care“.
p. 122, r. 6		lipsă „şi amabilă“.
p. 122, r. 7		„subt“ în loc de „sub“.
p. 122, r. 7		„veciniciei“ în loc de „veşniciei“.
p. 122, r. 8		lipsă „sec“.
p. 122, r. 11:		lipsă „să beneficiezi de infamiile ei“.
p. 122, r. 15—17:		„Anişoara, ducînd cu graţie aproape de ochi, mioapă,
o agendă din cele de dinainte“ în loc de „Anişoara,. ducînd, mioapă, cu graţie, aproape de lornion şi de punctul negru de frumuseţe, din obraz, o agendă dintre cele de dinainte“.
p. 122, r. 25:	„amîndouă“ în loc de „şi una şi alta“.
455
p. W2,	r.:28.:	lipsă, „Anişoara .trimise maşina, şi...“
p. 122,	r, 28.;,	. lipsă „amîndouă“.
p. 122,	r. 29—30:	lipsă „prin mulţimea din care făceau parte acum, dar nu erau la fel cu nimeni“.
p. .122,	r. 3Q-31:	„stcfă cenuşie“ în lcc de „stofă de culoarea migdalei“.
P- 12^,	r. 34:	lipsă „de o vreme“.
p. 122,	r. 36:	„sunt“ în loc de „sînt“.
P- 124,		„făcea“ în loc ,de „făcuse“.
p. 124,	r. 7:	„întunerecul“ în loc de „întunericul“.
p. 124,	r. 13:	„lucruri foarte vagi“ în loc de „lucruri vagi“.
p. 124,	r. 14:	„pentru ora 1 în loc de „pentru 1 jumătate“.
p. 124,	f. 25: ,:*	„sunt“ în loc de „sîrit“.
p. 125,	r. 5:	lipsă „îi“.
p. 125,	r. 13:	„să fie în vis“ în loc de „să fie vis“.
p. 125,	r. 22—23:	„întunerec“ în loc de „întuneric“.
p. 125,	r. 30:	„aventurei“ în lcc de „aventurii“.
p- 125,	r. 37:	„întunerecul“ în loc de „întunericul“.
p. 126,	r. 1:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 126,	r. 8:	„cari“ în lcc de „care“.
p. 127,	r. 8	lipsă „maniac“.
p. 127,	r. 13—14:	„să admit o serie de remanieri sufleteşti“ în loc de „să admit remanieri de ecuaţii întregi sufleteşti“.
p. 127,	r. 15:	„obicinuit“ în lcc de „obişnuit“.
p. 127,	r. 24:	„frumoşii copii streini“ în loc de „frumoşi copii străini“.
p. 127,	r. 38—39:	„scene ciasice, populare“ în loc de „scene excesiv patetice, durabil aplaudate“.
p. 128,	r. 7:	„aceea“ în loc de „ceea“.
p. 128,	r. 27:	„subt“ în loc de „sub“.
p. 128,	r. 40:	lipsă „un“.
p. 128,	r. 41:	„livid“ în loc de „palid“.
p. 128,	r. 41:	„moment“ în lcc de „clipele“.
p. 129,	r. 18:	„să nu gîndesc“ în lcc de „să nu mă gîndesc“.
p. 129,	r. 25—26:-	;,Dar începeam de eînd mă aflam în baie“ în loc de
if :îv)i :	.	* >,Dar începeam acest exeTcîţiu impus cînd mă aflam
.		în baie“:-'
P, 129/	:Şi.'r27':	- „înserieze‘- în-lec de- „însăileze“:
	r, 34 :■ î * *	o /»momeală“: 1 în loc de J „răgazuri“;
P- 129,	r. 35:	„dar“ în lcc "de * „insă“. '
p. 130,	r. 17:.	„advocatului^ în' loc de »avocatului“.
p. 130, r. 36—37-:
p. 131, r. 6: p. 131, r. 12:
p. 131, r. 35: p. 132, r. 4: p. 132, r. 11-12: p. 132, r. 17: p. 132, r. 21: p. 132, r. 39: p. 132, r. 40: p. 133, r. 2—4:
p: 133, r. 7: p. 133, r. 8: p. 133, r. 12—13: p. 133, r. 38: p. 134, r. 1: p. 134, r. 38: p. 135, r. 10: p. 137, r. 11: p. 137, r. 11: p. 138, r. 10: p. 139, r: 3: p. 139, r. 5: p. 139, r. 5—8:
p. 139, r. 20: p. 139, r. 24: p. 139, r. 25: p. 140, r. 7, 14, p. 140, r. 8:
„exageram buna dispoziţie" in loc de „exageram încă veselia mea altoită".
„întunerec" în loc de ;,întuneric".
„Umerii formau opunere" în loc de „Umerii se afirmau • tari".
„amabilă" în loc de „abilă".-„subt" în loc de „sub".
„zvîrleau" în loc de „azvîrleau".
„ca un lemn" în loc de „ca de lemn", lipsă „cu mina arcuită", lipsă „de a zdrobi", lipsă „frămîntat".
„Cauţi, crescînd în exasperarea spasmului, drirerile şi bucuriile trecute, frumuseţea luminoasă a fericirilor trecute" în loc de „Cauţi, crescînd în exasperata; în smintita înşurubare, durerile şi bucuriile trecute, frumuseţea luminoasa a fericirilor trăite", lipsă „răvăşită".
„o fiinţă dragă" în loc de „femeia dragă".
lipsă „vorbe deşuchiate, ca nişte măşti smulse".
„sunt"	în	loc	de	„sînt".
lipsă „cu o lumină jucăuşă în ochi".
„direct în tutungerie" în loc de „direct la tutungerie", „sunt"	în	loc	de	„sînt".
„dar" în loc de „iar".
„trupul bine pătruns" în loc de „trupul pătruns". „Sunt"	în	loc	de	„Sînt".
„Sunt"	în	loc	de	„Sînt".
„poftă de o glumă" în loc de „poftă de glumă".
;,Am luat bilete pentru doamna argintie, pe alţi cai decît mi-a cerut, hotărît, dacă pierde, să restitui suma de la mine" în loc de „Am luat bilete pentru doamna argintie pe alţi cai decît mi-a cerut, hotărît, dacă vor cîştiga caii ceruţi de ea, să-i plătesc de la mine, puţin dealtfel, căci erau favoriţi".
„nobleţă" in lcC de „nobleţe".
„obicinuit" în Toc de „obişnuit".
„surit" iii loc de „sînt".
:	„sunt" în loc de „sînt".
„compîectezi" în loc ■* de , ¡completezi".
457
p. HO, r. 13: p. HO, r. 16: p. 140, r. 25: p. 140, r. 33: p. 141, r. 31:
p. 142, r. 12: p. 143, r. 2: p. 143, r. 5: p. 143, r. 23: p. 143, r. 34: p. '143, r. 36: p. 144, r. 3: p. 144, r. 11: p. 144, r. 27: p. 144, r. 31:
p. 145, r. 1:
p. 145, r. 16: p. 146, r. 13: p. 146, r. 29: p. 146, r. 31: p. 147, r. 3: p. 147, r. 17—18:
p. 147, r. 38: p. 147, r. 40—41:
p. 148, r. 5: p. 148, r. 13: p. 148, r. 26: p. 148, r. 31:
p. 148, r. 33: p. 149, r. 10, 13: p. 149, r. 24: p. 149, r. 37: p. 150, r. 2, 9, 18: p. 151, r. 26:
„intelectual" în loc de „intelectuali".
„de treabă" în loc de „cumsecade".
„E adevărat" în loc de „E şi adevărat".
„adineaori" în loc de „adineauri".
„drojdia de amărăciune" în loc de „dorinţa de amărăciune".
„Sunt" în loc de „Sînt".
„streini" în loc de „străini".
„adaog" în loc de „adaug".
„mai albaştri" în loc de „mari albaştri", lipsă „Mă priveşte lung", lipsă „surîde".
„Sunt" în loc de „Sînt".
„turbură" în loc de „tulbură".
„majestos" în loc de „maiestuos".
„să se poată rezema de ele clienţii" în loc de „să se poată rezema clienţii de ele".
„orientalilor şi a raselor inferioare" în loc de „levantinilor ori a specimenelor inferioare".
„Prezenţa ei" în loc de „Prezenţa femeii", „matematicei" în loc de „matematicii".
„sunt" în loc de „sînt".
„resfrîntă" în loc de „răsfrîntă".
„să-i sărut ei mîna" în loc de „să-i sărut mîna ei", „războiul care a venit" în loc de „războiul care va veni".
„scrisoare" în loc de „scrisoarea".
„pe cheia dorită" în loc de „pe cifrul dorit al unei taine".
„sau, dacă vrei" în loc de „dacă vrei".
„sunt"	în	loc	de	„sînt".
„îndelungă" în loc de „îndelungată".
„De ce să ne împăcăm?" în loc de „De ce să ţie să ne împăcăm?"
„sunt"	în	loc	de	„sînt".
„sufere" în loc de „suferă".
„un gest" în loc de „acest gest", de două ori „sunt" în loc de „sînt".
„sunt"	în	loc	de	„sînt".
„pe o petiţie" în loc de „o petiţie".
458
p-	152,	r.	3:	
p-	152,	r.	7-	-8:
p-	152,	r.	16-	-18
p-	152,	r.	30:	
p-	153,	r.	2:	
p-	153,	r.	5:	
p-	154,	r.	3:	
p.	154,	r.	15:	
p-	155,	r.	7:	
p.	155,	r.	27:	
p-	155,	r.	38:	
p-	155,	r.	40:	
p-	156,	r.	8:	
p-	156,	r.	23	
p.	156,	r.	24	
p-	156,	r.	27	
p-	156,	r.	28	
p.	157,	r.	14	
p-	157,	r.	15	
p.	157,	r.	18	
p-	157,	r.	21	
p-	158,	r.	4:	
p-	158,	r.	5:	
p-	158,	r.	8:	
p-	158,	r.	26:	
p-	158,	r.	26:	
P-	158, r.	35:
P-	158, r.	37:
P-	159, r.	5:
P-	159, r.	16, 37
P-	159, r.	18:
P-	159, r.	20:
„sunt" în loc de „sînt“.
lipsă „gros, cu faţa mare, ştergîndu-şi de vin mustaţa groasă şi scurtă“.
lipsă „Şi-a ales o scobitoare, a pus-o între dinţi şi apoi a măsurat liniştit farfuria cu brînzeturi“. „jumătate din ea“ în loc de „jumătate din cuprins“, „cetească“ în loc de „citească“.
„leneşe“ în loc de „leneşă“.
„turbure“ în loc de „tulbure“.
„regimentul 5 de vînători“ în loc de „regimentul 5 vînători“.
„lingă“ în loc de „după“.
„sergenţi majori şi cu sergentul de la popotă“ în loc de „sergenţi de la popota“.
„subt“ în loc de „sub“.
„au“ în loc de „i-au“.
„Dîmbovicioarei“ în loc de „Dimbovicioara“. „grije“ în loc de „grijă“.
„obicinuit“ în loc de „obişnuit“..
„trimes“ în loc de „trimis“.
„mesii“ în loc de „mesei“.
„biurourile“ în loc de „birourile“.
„vrea“ în loc de „voia“.
„eroice“ în loc de „patriotice“.
„cetite“ în loc de „citite“.
„întunerecul“ în loc de „întunericul“, după „încă ochii" urmează „Aţipise tocmai pe la şapte, cînd m-a trezit din somn Dumitru“, „cămaşe“ în loc de „cămaşă“.
„sunt“ în loc de „sînt“. după „cel bun“ urmează „— Deh ! domnule.
Şi tace din nou.
— Domnule căpitan... Duminica seara sunt aici.“ „învinge“ în loc de „irumpe“.
„grije“ în lcc de „grijă“.
„umed“ în loc de „apos“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„prăpăstiilcr“ în loc de „prăpastiilor“.
„zilei“ în lcc de „lunii“.
459
p. 159, r. 24:	„catedrală gotică" în loc de „dom gotic".
p. 159, r. 27:	„complectăm" în lcc de „completăm".
p. 160, r. 2:	lipsă „întreagă".
p. 160,. r.. 7:	„trupul copt" în loc de „trupul plin".
p. 160, r. 11:	lipsă „cu coatele lipite de şolduri".
p. 160, r. 17:	„cămaşe" în loc de „cămaşă".
p. 160, r. 20:	„subt" în loc de „sub".
p. 160, r. 24:	„sălbatec" în lcc de „sălbatic".
p. 160, r. 30:	„Sîntă Mărie" în.Joc de „Sfînta Mărie".
p. 160, r. 33:	„Sîntă" în loc de „Sfîntă".
p. 160, r. 36:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 160, r. 36:	„uluc" în loc de „uluci".
p. 161, r. 3:	„coşuleţe pline".
p. 161, r. 4:	lipsă „pline".
p. 161, r. 6:	„fruntaşi" în loc de „frumoşi".
p. 161, r. 16:	„cultivarea păstrăvilor" în loc de „creşterea".
p. 161, r. 19:	„buştenii" în lcc de „buşteni".
p. 161, r. 19:	lipsă „la".
p. 161, r. 21:	„nebunia acestei organizări" în loc de „nebunia
	organizării".
p. 161, r. 25:	lipsă „nesfîrşit".
p. 161, r. 28:	„care lungi" în loc de „carele lungi".
p. 161, r. 30—31:	„trei buşteni meniţi căratului" în loc de „trei trunchiuri de brad menite căratului".
p. 162, r. 8:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 162, r. 12:	„Paşte" în loc de „Paşti".
p. 162, r. 13:	„primăvăratecă" în, loc de „primăvăratică".
p. 162, r. 23: .	„amiazi" în loc de „amiază".
p. 162, r. 27:	„şivoaie" în lcc de „şuvoaie".
p. 162, r. 36:	„priveliştei" în loc de „priveliştii".
p. 162, r. 39:	„grădinei" în loc de „grădinii".
p. 163, r. 24:	„atrofiare" în lcc de „atrofiere".
p. 163, r. 25:	„molatecă" în loc de „molatică".
p. 163, r. 25:	„cari" în loc de „care".
p. 163, r. 26: '	lipsă „semeţ".
p. 163, r. 27:	„catefelaţi la pipăit" în loc de „catifelaţi".
p. 163, r. 27:	lipsă „mai dulci la pipăit".
p. 163, r. 29:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 163, r. 32:	„molateci" în loc de „molatici".
p. 163, r. 33:	„dulce" în lcc de „dragă".
460
p. 163, r. 39 p. 163, r. 41 p. 163, r. 41
p. 164, r. 13: p. 164, r. 13: p. 164, r. 16: p. 164, r. 18: p. 164, r. 25: p. 164, r. 34, 39: p. 165, r. 3: p. 165, r. 19—20:
p. 165, r. 21: p. 165, r. 30: p. 166, r. 18: p. 166, r. 30: p. 166, r. 30: p. 167, r. 13: p. 167, r. 14—16:
p. 167, r. 19: p. 167, r. 38: p. 168, r. 2: p. 168, r. 5: p. 168, r. 6—7:
p. 169, r. 31: p. 169, r. 35: p. 170, r. 8, 12: p. 170, r. 10:
„monedă“ în loc de „monetă“.
„ţigare“ în' loc de „ţigară“.
„vîrful unei lungi portţigarete" in loc de „vîrful unei ţigarete“.
„perine“ în loc de „perne".
„se ghemuia“ în lcc de „se* înghesuia“.
„ţigare acum“ în loc de „ţigară ca acum“, lipsă „ar fi făcut“.
„resimţea“ în loc de „simţea“.
„sunt“ în loc de .„sînt“. lipsă „importantă“.
„De pildă, să merg în picioare subt ploaia de gloanţe, singur în .picioare pe tot cîmpul cu oameni culcaţi“ în loc de „De pildă, să merg în picioare pe tot cîmpul cu oameni culcaţi“.
„benoclul“ în loc de „binoclul“.
„subt“ în loc de „sub“, lipsă „spre“.
„şi în care“ în loc de „în care“.
„vecinie“ în loc de „veşnic“.
„streinătate“ .în lcc de „străinătate“.
„Mi-a reproşat apoi o mulţime de gesturi nedelicate din trecut, jignirile pe care i le-a adus mama cu neînţelegerile ei, a făcut profeţii în ceea ce priveşte purtarea familiei mele“ în loc de „Mi-a reproşat apoi o mulţime de gesturi nedelicate din trecut, jignirile ei, a făcut profeţii în ceea ce priveşte purtarea familiei mele“.
„uşe“ în loc de „uşă“.
„faţă-n faţă“ în loc de „faţă in faţă“.
„liqueur“ în loc de „lichior“.
„cenuşiu“ în loc' de „de culoarea nisipului“, lipsă „Cu mustaţa mică, neagra, cu obrazul ras proaspăt şi pudrat, cu mersul elastic, atrăgea luarea-aminte a tuturor“.
„curmezişe“ în loc de „curmezişă“.
lipsă „cu cuvertura ieftină şi perna p»rea mică“.
„uşe“ în lcc de „uşă“.
„vream“ în loc de „vroiam“.
461
p. 170, r. 23:
p. 171, r. 1: p. 171, r. 5: p. 171, r. 9: p. 171, r. 13: p. 171, r. 15: p. 171, r. 25: p. 171, iv 32: p. 171, r. 33: p. 171, r. 39: p. 172, r. 1, 7: p. 172, r. 8: p. 172, r. 20—21: p. 172, r. 23: p. 173, r. 8: p. 173, r. 9, 29, 35: p. 173, r. 19: p. 173, r. 20: p. 173, r. 37: p. 174, r. 2: p. 174, r. 7, 39, 40: p. 174, r. 7: p. 174, r. 36: p. 175, r. 11: p. 175, r. 12, 30; p. 175, r. 24: , p. 175, r. 29: p. 176, r. 2, 7, 12, 14, 17:
p. 176, r. 21:
p. 176, r. 27: p. 176, r. 28: p. 176, r. 31—32: p. 176, r. 38: p. 177, r. 11, 17: p. 177, r. 14:
după „Voi veni la noapte" urmează „E înalt, greoi şi cu o autoritate plictisită".
„sunt" în loc de „sînt".
„cădea" în loc de „coborî".
„femeei" în loc de „femeii".
„adineaori" în loc de „adineauri", lipsă „de îndîrjit şi exasperat".
„strimt" în loc de „strimt".
„cămaşe" în loc de „cămaşă".
„sunt" în loc de „sînt".
„e-nchisă" în loc de „e închisă".
„sunt" în loc de „sînt".
„mătuşe" în loc de „mătuşă".
lipsă „Mai mult ca oricînd pare pictată pe smalţ", „femeei" în loc de „femeii".
„suntem" în loc de „sîntem".
„sunt" în loc de „sînt".
„Păpuşei" în loc de „Păpuşii".
„subt" în loc de „sub".
„jăratec" în loc de „jăratic".
„jos" în loc de „scund".
„sunt" în lcc de „sînt".
„spaliere" în loc de „paliere".
„soldat" în loc de „militar".
„ţigarea" în loc de „ţigara".
„sunt" în loc de „sînt".
„întunerec" în loc de „întuneric".
„subt" în lcc de „sub".
„sunt" în loc de „sînt".
„Mîndruliţa de la munte" în lcc de „Mîndruliţă de Ia munte".
„cari" în loc de „care".
„pe mulţi" în loc de „mai mulţi bărbaţi", „voluptate slavă" în loc de „voluptate străveche", „o frăţietate în amar" în loc de „frăţietate în amar"* „sunt" în loc de „sînt".
„subt" în loc de „sub".
462
p. 178, r. 5: p. 178, r. 11: p. 178, r. 13: p. 178, r. 14: p. 178, r. 20: p. 178, r. 36: p. 178, r. 37: p. 179, r. 11: p. 179, r. 25: p. 179, r. 31: p. 179, r. 32: p. 180, r. 5: p. 180, r. 11: p. 180, r. 27: p. 180, r. 28: p. 180, r. 28: p. 181, r. 1: p. 181, r. 1: p. 181, r. 17: p. 181, r. 22: p. 181, r. 35: p. 181, r. 38: p. 182, r. 17: p. 182, r. 18: p. 182, r. 18: p. 182, r. 22: p. 182, r. 23, 36: p. 182, r. 29: p. 182, r. 39: p. 183, r. 1—2:
p. 183, r. 13: p. 183, r. 14: p. 183, r. 19: p. 183, r. 31: p. 184, r. 17: p. 184, r. 20,21: p. 184, r. 30:
lipsă „tămîioasă".
„simţuri" în lcc dc „simţiri".
„sunt" în lcc de „sînt".
„resfrînte" în lcc de „răsfrînte".
„strein" în loc de „străin".
„suntem" în loc de „sîntem".
„sentinele" în lcc de „santinele".
„pofta de vorbă" în loc de „poftă de vorbă", „şpriţuri" în loc de „şpriţuri".
„şpriţ" în loc de „şpriţ", lipsă „trecînd şi pe urmă".
„aibe" în loc de „aibă".
„pişcă-1" în lcc de „pişcă".
„întunerec" în lcc de „întuneric".
„ţigare" în loc de „ţigară".
„rosiatecă" în lcc de „roşiatică".
„certitudinei" în lcc de „certitudinii".
„imensă" în loc de „dîrză". lipsă „pe gît".
„subt" în loc de „sub".
„poienele" în loc de „poienile".
„ţigare" în lcc de „ţigară".
„sulimenite" în loc de „sulemenite", lipsă „şi"
„cazul" în lcc de „datul".
„teamă ca să" în loc de „teamă să".
„sunt" în lcc de „sînt".
„e un tip" în loc de „e un tacîm".
„adineaori" în loc de „adineauri".
lipsă „Şi gîndul îmi aleargă ca o suveică, în urzeala
posibilităţilor".
„obicinuit" în loc de „obişnuit".
„subt" în lcc de „sub".
„sunt" în loc de „sînt".
„Baremi" în loc de „Barem".
„spune" în lcc de „spunea".
„cămaşe" în lcc de „cămaşă", lipsă „cu".
463
p. 185, r. 1-2: p. 185, r. 13: p. 185, r. 14: p. 185, r. 17—18:
p. 185, r. 19: p. 185, r. 25: p. 185, r. 37: p. 186, r. 5: p. 186, r. 6:
p. 186, r. 8, 26: p. 186, r. 9: p. 186, r. 11: p. 186, r. 17: p. 186, r. 27—28:
p. 186, r. 41: p. 187, r. 2: p. 187, r. 14: p. 187, r. 15: p. 187, r. 15—16:
p. 187, r. 22, 23: p. 187, r. 39: p. 188, r. 5: p. 188, r. 19: p. 188, r. 22, 31: p. 189, r. 9, 17, 25 p. 189, r. 22: p. 189, r. 22: p. 189, r. 23: p. 189, r. 24: p. 189, r. 36: p. 189, r. 37: p. 190, r. 4, 6, 23, 28:
„de aici" în lcc de „de mine".
„îi e plecat" în lcc de „ei e plecat".
„Trimete" în loc ide „Trimite".
„Bărbatul :/ine de dimineaţă de tot, citeşte scrisoarea şi cînd. vine şi ea, îi face un scandal imens" în loc de „Bărbatul vine de dimineaţă de tot, îi face un scandal imens".
:„nevestii sale" în loc de „nevesti-si".
„vrea" în loc de „voia".
„întunerec" în loc de „întuneric".
„voi mai putea apuca" în lcc de „voi mai apuca", „aş putea să mă întorc, ar fi crima şi simţeam" în loc de „aş putea să mă întorc, şi simţeam".
„sunt" în loc de „sînt".
după „mă întorq" urmează „acasă".
„ţăsături" în loc de „ţesături".
„peisagii" în loc de „peisajele".
„aceleaşi cuburi pline dar alteori romburi erau goluri cu muchii adîncite" în loc de „aceleaşi romburi erau goluri cu muchii adîncite".
„ca de candelă" în loc de „ca de o candelă", „singurateci" în loc de „singuratici".
„asta" în., lcc de „aceasta".
„ţigarea" în loc de „ţigara".
„la lumina chibritului" în loc de „la lumina roşiatică a chibritului".
„sufere" în loc de „suferă".
„nevesti-mei" în , loc de „nevesti-mi".
„ochii-n" în lcc de „ochii în".
„subt" în loc de „sub".
„sunt" în loc de „sînt".
„sunt" în loc de „sînt". ' lipsă „dură".
„vecinicie" în loc de „veşnicie".
„molatec" în loc de „molatic".
„nevesti-mei" în loc de^„nevesti-mi".
„subt" în loc de „sub".
„aici" în loc de „aci".
„sunt" în loc de „sînt".
464
p. 190, r. 5: p. 190, r. 11: p. 190, r. 22: p. 190, r. 24:’ p. 190, r. 35: p. 191, r. 4, 6, 12 p. 191, r. 17: p. 191, r. 19:
p. 191, r. 21: p. 191, r. 22: p. 191, r. 28: p. 191, r. 37: p. 192, r. 1: p. 192, r. 9, 25: p. 192, r. 17: p. 192, r. 37:
p. 193, r. 13, 31: p. 193, r. 26: p. 193, r. 39:
p. 194, r. 3—7:
p. 194, r. 11, 41: p. 194, r. 11: p. 194, r. 35: p. 194, r, 40: p. 195, r. 36: p. 195, r. 37: p. 196, r. 10: p. 196, r. 12:
„aceste“ în loc de „acestea“, lipsă „violetă“.
„zănatec“ în loc de „zănatic“.
„măsagii“ in loc de „masaje“.
„aici“ în loc de „aci“.
: „sunt“ în loc de „sînt“.
„La compania 12-a“ în lcc de „La compania a 12-a‘* „Ziua lu Marin Dumitru“ în loc de „Ziua lui Marin Dumitru“.
„Subt“ în loc de „Sub“.
„viorist“ în loc de „violonist“.
„aci“ în loc de „aici“.
„s-apropie“ în lcc de „se apropie“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„regele“ în loc de „rege“.
„crispant“ în lcc de „crispat“.
după „chiar al regelui“ urmează „Ofiţerii s-au plictisit acum: hai, şterge-o de aici“.
„Sunt“ în lcc de „Sînt“.
„Gregoriade“ în, loc de „Grigoriade“.
„mutarea de la a 11-a...“ în loc de „mutarea de la a II-a...“
„Şi-a înnebunit oamenii şi ofiţerii cu servitatea lui. Ştim tot regimentul că în memoriul lui chiar comandantul cel mare al regimentului, speriat de atîta disciplină, a scris că socoate că primul glonţ al companiei a 11-a va fi pentru comandantul ei“ în loc de „Şi-a înnebunit oamenii şi ofiţerii cu severitatea lui, chiar comandantul «cel mare» al regimentului, speriat de atîta disciplină, a scris câ'sdcoate că primul glonţ al companiei a II-a va fi pentru comandantul ei“, „sunt“ în loc de „sînt“.
„adaogă“ în loc de „adaugă“.
„războiul“ în lcc de „război“.
„taberii“ în loc de „taberei“.
„La ora .5 1/4“ în loc de „La ora 5 1}2“.
„La ora 5 1I2“ în loc de „La ora 5 3/4“.
„pcstală“ în lcc de „poştală“.
„petec“ în loc de „petic“.
465
p. 196,	r. 13:	lipsă „cît lumea“.
p. 196,	r. 17:	„plutonul întîi de la a noua?“ în loc de „plotonul I de la a 9-a“.
p. 197:		„Tomul 11“ în loc de „Cartea a doua“.
p. 199,	r. 13:	lipsă „ca o febră uscată“.
P- 199,	r. 15:	„subt“ în loc de „sub“.
p. 199,	r. 21:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 200,	r. 8—9:	lipsă „şi îşi urmează aţa gîndului din el“.
p. 200,	r. 11:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 200,	r. 21 -22:	lipsă „cu mînuţele căzute jos“.
p. 200,	r. 35:	„dom sublocotenent“ în loc de „don sublocotenent“.
p. 200,	r. 36:	„strein“ în loc de „străin“.
p. 200,	r. 39:	lipsă „care stă în lcc“.
P- 201,	r. 2, 17, 21	: „sunt“ în loc de „sînt“.
p. 201,	r. 28:	„au fost acolo“ cu litere cursive.
P- 201,	r. 30:	„imposibilităţi“ în loc de „gesturi“.
p. 202,	r. 6:	lipsă „Mă“.
p. 202,	r. 6:	„magazia cu armament“ în loc de „magazia de armament“ .
p. 202,	r. 24—25:	lipsă „(gătite, în gîndul celui ce le-a frămîntat acum o oră, pentru altfel de oameni şi altă seară)“.
p. 202,	r. 34, 37:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 202,	r. 40—41:	„şchiopătînd pe alt drum de bolovani“ în loc de „şchiopătînd pe alt drum, un drum de bolovani“.
p. 203,	r. 2, 7:	„Sunt“ în loc de „Sînt“.
p. 203,	r. 10:	„cum“ în loc de „ce“.
p. 203,	r. 28:	„XY“ în loc de „XR“.
p. 203,	r. 29:	„crînduială“ în lcc de „crdine“.
p. 203,	r. 36:	lipsă „şi rămîn unde îi pun, sleiţi“.
P- 204,	r. 1—2:	„Daca-au pornit şi ei?“ în loc de „Dac-au pornit în acelaşi timp cu noi, şi ei, din întuneric?“
p. 204,	r. 3:	„Sunt“ în loc de „Sînt“.
p. 204,	r. 7:	„subt“ în loc de „sub“.
P- 204,	r. 16:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 204,	r. 26—28:	„într-un tablou strein văd în clipa asta limpede şi departe de ai mei pe nevastă-mea, amantul ei,
dar n-am timp să privesc“ în loc de „într-un tablou străin, în golul minţii, văd în clipa asta limpede şi departe de ai mei pe nevastă-mea, amantul ei, dar n-am timp să mă opresc, să-l fixez, ca să privesc“.
466
p. 204, r. 35: p. 204, r. 41: p. 205, r. 1: p. 205, r. 2: p. 205, r. 5: p. 205, r. 8: p. 205, r. 9, 36: p. 205, r. 12: p. 205, r. 20: p. 205, r. 28: p. 205, r. 30: p. 205, r. 31: p. 205, r. 33: p. 205, r. 34-35:
p. 205, r. 37—38: p. 205, r. 39—40:
p. 206, r. 1: p. 206, r. 2: p. 206, r. 7: p. 206, r. 15,35: p. 206, r. 18: p. 206, r. 21—22:
p. 206, r. 29: p. 206, r. 32:
p. 206, r. 35: p. 206, r. 38-39: p. 206, r. 39: p. 207, r. 5: p. 207, r. 6-7:
p. 207, r. 10—11: p. 207, r. 19: p. 207, r. 23: p. 207, r. 25:
lipsă „plesnite“.
„Zării“ în loc de „Zarurile“.
„s-au întors“ în loc de „s-a întors“.
„pe loc“ în loc de „în loc“.
„nu au nici voinţa“ în loc de „nu au voinţa“, „suntem“ în loc de „sîntem“.
„XY“ în loc de „XR".
„dincolo“ cu litere cursive.
„cenuşe“ în loc de „cenuşă“.
„sentinela“ în loc de „santinela“.
„nemerit“ în loc de „nimerit“.
„avangardei“ în loc de „avangărzii“.
„adineaori“ în loc de „adineauri“.
lipsă „şi cînd n-ar fi fost aşa: cum nu văd nimic,
de pildă“.
lipsă „de parcă s-ar fi dat la o parte o perdea“.
„Iau o distanţă de o sută, două de metri“ în loc de „Iau o distanţă la o sută, două de metri“.
„Sunt“ în loc de „Sînt“.
„întunerec“ în -loc de „întuneric“, lipsă „dibuit“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„întreb dacă“ în loc de „îi întreb dacă“.
„E în întunerec toată“ în loc de „E moartă şi ghemuită în întuneric toată“, lipsă „îl luăm călăuză“.
„îl luăm şi înaintăm“ în loc de „îl luăm şi pornim înainte“.
„imaginei“ în loc de „imaginii“, lipsă „şi fără întîrziere“.
„ezită“ în loc de „şovăie“.
„subt“ în loc de „sub“.
„O pădure ghicită de o partea şi de alta a drumului“ în loc de „O pădure mijită, mai mult ghicită, de o parte şi de alta a drumului“, lipsă „de parcă sîntem în pragul altei lumi“, „flăcărilor“ în loc de „flăcărilor“.
„întunerecul“ în loc de „întunericul“.
„priveliştei“ în loc de „priveliştii“.
46?
p. 207,	r. 26:	„întunerec“ în loc de „întuneric“,
p. 207,	r. 32:	lipsă „plutind larg“,
p. 207,	r. 40—41:	lipsă „în lămurirea focului“,
p. 208,	r. 1, 2:	„sunt“ in loc de „sînt“.
p. 208,	r. 2:	„XY“ în loc de „XR“.
p. 208,	r. 5:	lipsă „de belşugul de vederi	şi“,
p. 208,	r.	12:	„Sunt“ în	loc	de ;,Sînt“.
p. 208,	r.	12:	lipsă „Voi	şti	mai tîrziu	că“,
p. 208,	r.	14:	„subt“ în	loc	de „sub“.
p. 208,	r.	23:	„Din urmă vine pe şosea	căpitanul“ în loc de „Din
urmă vine pe lîngă oameni căpitanul“, p. 208, r. 28:	după „un	grup“	continuă	„Sunt doi răniţi aduşi
de camarazi de-ai lor. Pe urmă alt grup.“ p. 208,	r. 32:	lipsă „localizat“,
p. 209,	r. 15:	lipsă „lungite“,
p. 209, r. 24, 29, 33: „sunt“ în loc de „sînt“, p. 209, r. 28 — 29:	lipsă „siluitor“,
p. 209, r. 41:	„suntem“ în loc de „sîntem“.
p. 210, r. 7:	„Cu voce palidă“ în-loc de „Cu vocea palidă“,
p. 210, r. 22:	„sunt“ în	loc de	„sînt“.
p. 211, r. 4:	„aşa cum insuportabilă mi-era“ în lcc de „aşa cum
de neîndurat mi-era“.-
p. 211, r. 5, 6:	„sunt“ în	loc de	„sînt“.
p. 211, r. 7:	„la faţă“ în lcc de „în faţă“,
p. 211, r. 9:	„cari“ în loc de „care“.
p. 211,/r. 10:	lipsă „iscînd, în lumina focului, forme dedublate“.
p. 211,	r.	12:	„suntem“	în	loc	de „sîntem“,
p. 211,	r.	14:	„XY“ în	loc	de	„XR“.
p. 211,	r.	16:	„sunt“ în	loc	de	„sînt“.
p. 211,	r.	18:	„Suntem“	în	loc	de „Sîntem“.
p. 211, r. 18:	„scăzut“ în loc de „coborît“.
p. 211, r. 33:	lipsă „din XX“.
p. 211, r. 33:	„Sunt toţi abătuţi“ în loc de „Sînt toţi cu sufletele
îndoite“.
p. 211, r. 36:	lipsă „abătut“.
p. 211, r. 40:	„degajată“ în loc de „desprinsă“,
p. 212, r. 12—13:	„întunerecul“ în loc de „întunericul“,
p. 212, r. 15:	„companii“ în loc de „compănii“.
p. 212, r. 16, 18:	„Suntem“ în loc de „Sîntem“.
p. 212, r. 20:	„sunt“ în loc de „sînt“.
468
p. 212,
P- 212, P- 212,
p. 212, p. 212,
p. 213, p. 213, p. 213, p. 213, p. 214, p. 214, p. 214, p. 214, p. 215, p. 215, P- 215, p. 215, P- 216,
p. 216,
P- 216,
p. 216, p. 216, p. 216, p. 216, p. 216,
P- 216, p. 217,
p. 217, p. 217, p. 217, p. 217, p. 217,
p. 217,
p. 218,
p. 218,
p. 218,
r. 22:	„întunerecul" în lcc de „întunericul".
r. 30:	„şevrou" în loc de „şevro".
r. 33:	„Mă întreb" în loc de „Mă întreabă".
r. 37:	„Trecem" în loc de „Călcăm".
r. 40—41:	„după ce am trecut-o" în loc de „după ce am alergat prin ea".
r. 7-8:	lipsă « Primii răniţi în acest război ».
r. 31:	„sunt" în loc de „sînt".
r. 34:	„Sunt" în loc de „Sînt".
r. 39, 40:	„cari" în loc de „care".
r. 2, 6:	„sunt" în loc de „sînt".
r. 10, 29,33:	„cari" în loc de „care".
r. 11:	„aceştia" în lcc de „de aci".
r. 13:	„suntem" în loc de ,>sîntem".
r. 1:	„care-şi" în loc de „care îşi".
r. 16:	„scădere" în loc de „strîngere".
r. 29:	lipsă „acum".
r. 36, 38:	„sunt" în loc de „sînt".
r. 3:	„cetit" în loc de „citit".
r. 9:	„suntem" în loc de „sîntem".
r. 9, 31, 37	: „sunt" în loc de „sînt".
r. 11:	„se înăbuşe" în lcc de „se înăbuşă".
r. 13:	„Lăsa-ţi" în loc de „Lăsa-ţi-ne".
r. 15:	„blondă" în loc de „bălaie".
r. 17:	„viu" în lcc de „vin". *
r. 20:	lipsă „Va fi năucitor".
r. 22:	„se lasă-n genunchi" în loc de „se lasă în genunchi".
r. 8:	după „în urmă" continuă „Mă scol şi alerg înainte, urlînd iar".
r. 15, 22:	„sunt" în loc de „sînt".
r. 15:	„răniţi" în lcc de „rămaşi".
r. 18:	„mustaţă" în loc de „mustaţa".
r. 35:	lipsă „Gheorghidiu era pe «lista pierderilor», crede-mă".
r. 38—39:	„Sunt trimes să-i aduc prizonieri" în loc de „Am poruncă să-i aduc prizonieri".
r. 40:	„Suntem" în lcc de „Sîntem".
r. 2:	„Suntem ca pe o insulă" în loc de „Sîntem sus pe munte ca pe o insulă".
r. 11:	„Fruntea înaltă" în loc de „Fruntea lui înaltă".
r. 13:	„compănii" în lcc de „companii".
469
„adineaori" în loc de „adineauri", „sunt" în loc de „sînt".
p. 218, r. 25: p. 218, r. 39: p. 219, r. 7, 37,
38, 39:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 219, r. 13	„catedrala înaltă de 2400 de metri" în lcc de „domul gotic de stîncă, înalt de 2400 de metri".
p. 219, r. 18	lipsă „Ca înălţime absolută".
p. 219, r. 18	„suntem“ în loc de „sîntem“.
p. 219, r. 20	lipsă „înălţaţi".
p. 219, r. 25	„lanţuri" în lcc de „lanţul".
p. 219, r. 30	„oameni" în lcc de „bre".
p. 219, r. 37	„subt" în lcc de „sub(i.
p. 220, r. 5, 8,15, 16: „sunt" în loc de „sînt".	
p. 220, r. 7:	lipsă „Opriţi-i".
p. 220, r. 8:	„suntem" în loc de „sîntem".
p. 220, r. 26:	„Oameni" în lcc de „Oamenii".
p. 220, r. 40:	„lupte" în lcc de „luptele".
p. 221, r. 1 — 2: „Mai tîrziu ordonanţa şi oameni de la aprovizionare" în loc de „Mai tîrziu ordonanţele şi oamenii de la aprovizionare".	
p. 221, r. 7:	„sentinelă" în loc de „santinelă".
p. 221, r. 8:	„subt" în loc de „sub".
p. 221, r. 9:	„vecinicie" în loc de „veşnicie".
p. 221, r. 10:	„Sunt" în loc de „Sînt".
p. 221, r. 13:	„şevrou" în loc de „şevro".
p. 221, r. 16—	-20: lipsă „Atît de mare e depărtarea de cele întîmplate ieri, că acestea sînt mai aproape de copilăria mea decît mine cel de azi, aşa cum se micşorează distanţele satului tău de cătunele vecine, cînd eşti departe de tot în oraşul străin, cu altă lume".
p. 221, r. 22:	„tot atît de îndepărtat" în lcc de „cu adevărat".
p. 221, r. 26:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 221, r. 29:	„ceasuri mai sunt" în loc de „ceasuri sînt“.
p. 221, r. 30:	„şi văd încă pe ai lor" în loc de „şi văd pe ai lor".
p. 221, r. 30	lipsă „care nu mai sînt ai lor".
p. 221, r. 38:	„poştală" în loc de „poştală".
p. 222, r. 13:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 223, r. 3, 41: „sunt" în loc de „sînt".	
p. 223, r. 14:	„advccat" în loc de „avocat".
p. 223, r. 20:	„adaogă" în loc de „adaugă".
p. 223, r. 28:	„suntem" în loc de „sîntem".
470
p. 223,	r. 36, 40:	„cămaşe" în loc de „cămaşă".
p. 223,	r. 37:	„şevrou" în loc de „şevro“.
p. 224,	r. 2, 22:	„cari" în loc de „care".
p. 224,	r. 8:	„a Marii" în lcc de „A Măriei".
p. 224,	r. 17:	„chiar astă seară" în loc de „chiar în astă-seară."
p. 224,	r. 26—27:	lipsă „vag uimit că în urmă, în liniştea lor, sînt oameni care au legături cu noi".
p. 224,	r. 30:	„Sunt" în loc de „Sînt".
P. 224,	r. 32:	„Toţi credeam" în loc de „Toţi credem".
p. 224,	r. 40:	„suntem" în loc de „sîntem".
P- 225,	r. 4:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 225,	r. 18:	„cearceafuri" în lcc de „cearşafuri".
p. 225,	r. 20:	„miriştei" în loc de „miriştii".
p. 225,	r. 21-22	lipsă „cu adevărat".
p. 226,	r. 3:	„Suntem" în loc de „Sîntem".
p. 226	r. 16:	„sunt" în lcc de „sînt".
p. 226,	r. 18—19:	„impuse de Corabu sentinelelor şi celor ce îl aprovizionează" în loc de „impuse de Corabu celor ce îl aprovizionează şi posturilor de veghe".
p. 227,	r. 1:	„Vulcanul" în loc de „Vulcan".
p. 227,	r. 4:	în ed. 1955 lipsă (greşeală perpetuată din cd. 1942) „bocind că de îndată ce satul a fost părăsit" (text 1930, 1931).
p. 227,	r. 5:	„cari" în loc de „care".
p. 227,	r. 10:	„ne-au văzut" în loc de „ne-a văzut".
p. 227,	r. 13, 23:	„Sunt" în loc de „Sînt".
p. 227,	r. 19:	„semn" în loc de „îndemn".
p. 227,	, r. 26:	lipsă „e".
p. 228,	r. 1:	„chilimbarului" în loc de „chihlimbarului".
p. 228,	r. 2:	„cehii lungi ca prunele verzi" în loc de „ochii ca nişte prune lungi, verzi".
p. 228,	r. 4:	„albăstriu" în loc de „albăstrui".
p. 228,	r. 21:	lipsă „izmenit".
p. 228,	r. 23:	„subţire" în loc de „subţirel".
p. 228,	r. 29:	„la mine" în lcc de „la nimeni".
p. 228,	r. 31:	„Sunt" în loc de „Sînt".
p. 228,	r. 38:	„surîde cu buzele semeţe, roşii" în loc de „surîde semeţ, cu buzele roşii".
P- 229,	r. 1:	„înspre" în lcc de „însă, spre".
P- 229,	r. 6:	„Sunt" în loc de „Sînt".
p. 229,	r. 8:	„perchiziţie" în loc de „percheziţie".
471
p. 229, r. 15: p. 229, r. 18: p. 229, r. 23: p. 229, r. 28: p. 229, r. 28: p. 229, r. 30: p. 229, r. 35: p. 230, r. 12: p. 230, r. 26: p. 230, r. 32: p. 230, r. 37: p. 231, r. 3: p. 231, r. 4: p. 231, r. 4: p. 231, r. 22: p. 232, r. 2: p. 232, r, 3: p. 232, r. 7: p. 232, r. 10: p. 232, r. 13: p. 232, r. 23:
p. 232, r. 24: p. 233, r. 2: p. 233, r. 3—4: p. 233, r. 4: p. 233, r. 6: p. 233, r. 12: p. 233, r. 13—14:
p. 233, r. 22: p. 233, r. 28—29: p. 233, r. 37: p. 234, r. 3: p. 234, r. 8—9:
p, 234, r. 10, 13: p. 234, r. 14,21: p. 234, r. 19: p. 234, r. 19:
lipsă „tîrît".
„sentinele" în loc de „santinele".
„strimt" în loc de „strimt".
„Sunt"	în	loc	de	„Sînt".
„subt"	în	loc	de	„sub".
„focuri" în	loc	de	„focurile".
„subt"	în	loc	de	„sub".
„Rămîi" în lcc de „Rămîn".
„e" în lcc de „este";
„Vulcanul" în loc de „Vulcan''.	r- :
„ordinul" în loc de „ordin".
„aci" în loc de „aici".
„tehniciani" în lcc de „tehnicieni".
„suntem" în loc de „sîntem".
„N.-E." în lcc de „nord-est".
„reţelele" în lcc de „reţele".
„subt" în loc de „sub".
„sunt"- în loc de „sînt".
„Sunt" în loc de „Sînt". lipsă „cînd rîpos".
„spre extraordinara noastră surprindere" cu litere cursive.
„complect" în loc de „complet".
„asemeni" în loc de „asemenea".
„încălecărei" în loc de „încălecării".
„subt" în loc de „sub".
„e" în loc -de „este".
„Suntem" în loc de „Sîntem".
„ne pune însă pe gînduri" în loc de „ne pune pe gînduri“.	!
„uimitoare" în loc de „umilitoare".
„întunerecul" în loc de : „întunericul".
„sunt" în loc de „sînt".
„fund" în loc de „fundul".
„şi cu mîna acoperindu-şi mustaţa şi gura" în loc de „acoperindu-şi cu mîna mustaţa şi gura".
„Simt" în' loc de „Sînt".
„sunt" în loc de „sînt". lipsă „la‘‘.
„o fi trecînd ele-noaptea" în loc de „o fi trecînd noaptea".
472
p. 235, r. 2: p. 235, r. 6—7: p. 235, r. 9: p. 235, r. 17:
p. 225, ţ, 20: p. 235, r. 21, 22: p. 235, r. 22: p. 235, r. 24: p. 235, r. 26: p. 235, r. 27: p. 235, r. 39: p. 236, r. 4: p. 236, r. 21: p. 237, r. 35: p. 237, r. 39: p. 238, r. 4:
„Sunt“ în loc de „Sînt“.
„marchitani evrei“ în loc de „marchitani“, „suntem“ în lcc, de „sîntem“.
„arestează-le acolo şi lasă un post“ în loc de „arestează-le şi lasă acolo un post“.
„acum“ în; loc de „aqu“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„sentinelă“ în loc de „santinelă“.
„nopţei“ în loc de „nopţii“.
„dedesupt“ în loc de „dedesubt“.
„putem“ în lcc de „pcate“.
„harta“ în loc de „hartă“, lipsă „Reiau înfiripat“.
„să-i mărturisesc“ în loc de „să mărturisesc“.
„ţie“ în loc de „ţină“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„căngi“ în loc de „crăci“, greşeală perpetuată pină
în ed. 1955. p. 238, r. 9:	fără „palid“.
p. 238, r. 19:	„despreţuiţor“ în loc de „dispreţuitor“.
p. 238, r.39 — p.239, lipsăs „printre case tăcute, stinse, calocuite de stafii“.
r.l:
p. 239, r. 5:
p. 239, r. 16—17: p. 239, r. 22: p. 239, r. 32—33:
p. 239, r. 40: p. 240, r. 5—8:
p. 2$tt, 'r. 11: p. 240, r. 14: p. 240, r. 15: p. 240, ..r. 19: p' 240, r. 35: p. 240, r. 39: p. 241, r. li p. 241, r. 14-15:
„înainte să. prindă ele de veste“ în lcc de „pînă nu prind ele de veste“.
lipsă „Ce pipăie, ce văd, ce simt acum, în clipele astea?“ lipsă „viu de tot,, şperios“.
„E altă lume“ în. loc de „E un alt tărîm, la poarta căruia sîntem“,
„Numai din faţă“ în loc de „Numai în faţă“. „Lămurim în faţa noastră culmea amfiteatrului înalţ, care păzeşte vadul“ în loc de „Lămurim în faţa noastră culmea amfiteatrului înalt — cu copaci, păşuni, case .— care păzeşte vadul şi care^ se creează acum din nou, din neantul nqpţii şi al necunoscutului“, „aveam“ în loc de „avem“.
„dintre ei“ în loc de „dintre noi“.
;,Sunt“ în loc de „Sînt“.
„sunt“ în loc de „sînt“. lipsă „lîngă două sălcii“..
„obicinuit“ în lcc de „obişnuit“, lipsă „pe pămîht“.
„Compania doua“ în loc de „Compania a doua“.
473
p. 241, r. 41: p. 242, r. 3: p. 243, r. 1: p. 243, r. 3: p. 243, r. 4: p. 243, r. 18—19:
p. 243, r. 22: p. 244, r. 6: p. 244, r. 8: p. 244, r. 9: p. 244, r. 16,
17, 18: p. 244, r. 23: p. 245, r. 2: p. 245, r. 4: p. 245, r. 6:
p. 245, r. 8, 12: p. 245, r. 16: p. 245, r. 17: p. 245, r. 18: p.245, r. 30: p. 245, r. 35: p. 245, r. 39: p. 246, r. 2, 25: p. 246, r. 4: p. 246, r. 7: p. 246, r. 15: p. 246, r. 20—2 1
p. 246, r. 22: p. 246, r. 31:
p. 246, r. 37: p. 247, r. 1:
„subt“ în loc de „sub“.
„subt“ în loc de „sub“.
„era de acum“ în loc de „era acum“.
„strade“ în lcc de „străzi“.
„cetăţi“ în loc de „cetate“.
„începe răpăială şi soldatul năvăleşte pe uşe“ în lcc de „începe o răpăială de focuri şi soldatul năvăleşte pe uşă“.
„uşe“ în loc de „uşă“.
„zăvorite“ în loc de „zăvorite“, lipsă „ca în nişte temniţe“.
„clasicul“ în lcc de „ştiutul“.
„suntem“ în loc de „sîntem“.
„înghemuit“ în loc de „înghesuit“.
„verzi“ în loc de „verzui“.
„Suntem“ în loc de „Sîntem“.
„Pe cine se potriveşte“ în loc de „Pe cine se împotriveşte“.
„Sunt“ în loc de „Sînt“.
lipsă „şi e în rezervă la divizie“.
„plimbă“ în loc de „schimbă“.
„pe la fiecare“ în loc de „pe fiecare“.
„praf alb de munte“ în loc de „praf de munte“, „morţei“ în loc de „morţii“.
„nu-mi mai rămîne“ în lcc de „nu-mi rămîne“. „sunt“ în loc de „sînt“.
„roşiatec“ în lcc de „roşiatic“, lipsă „dintr-o dată“.
„moşoroaiele“ în loc de „moşuroaiele“.
„Călăreţul se apropie tot mai mult ritmic, în trap bătut, aplecat pe cal“ în loc de „Călăreţul se apropie tot mai mult, legănat în şea, săltînd în trap bătut, aplecat pe cal“.
lipsă „dintre copaci, din lumea lor“.
„dumnezeieşti de frumoase“ în loc de „dumnezeiesc de frumoasă“.
lipsă „opreşte totul în mine ca un zbor întins“, „sunt“ în loc de „sînt“.
474
p. 247, r. 1: p. 247, r. 9—14:
p. 247, r. 17: p. 247, r. 20: p. 248, r. 29: p. 249, r. 4: p. 249, r. 6: p. 249, r. 14: p. 249, r. 35: p. 249, r. 37: p. 249, r. 40: p. 250, r. 11, 27: p. 250, r. 13: p. 250, r. 28: p. 250, r. 40:
p. 251, r. 2: p. 251, r. 3: p. 251, r. 5, 39: p. 251, r. 19: p. 251, r. 28: p. 252, r. 6: p. 252, r. 12, 13: p. 252, r. 23: p. 252, r. 25: p. 252, r. 35: p. 252, r. 36:
lipsă „îl aşteaptă".
lipsă „Ar fi trebuit să numesc doi oameni care să-i apară dintr-o dată înainte şi să-l prindă, fără să-l omoare, dar răspunderea mi s-a părut prea mare şi, mai ales, ar fi dat impresia că eu evit, pentru mine, pericolele, pe care le impun altora. Am luat de aceea şi eu o armă, în mînă, şi acum..."
„Cum va fi?" cu litere cursive.
„obicinuit" în loc de „obişnuit".
„sunt" în loc de „sînt".
„vro" în loc de „vreo".
„cari" în loc de „care".
„vaită" în lcc de „văietă".
„Dămnule ofiţer" în loc de „Domnule ofiţer", „spioană" în lcc de „şpioană".
„doarme" în loc de „rămîne în sat".
„sunt" în loc de „sînt".
„leaotă" în loc de „liotă".
„şi-mi bîjbîie, mormîie" în loc de „şi bîjbîie, mormăie", „trunchiul putred de jgheab"în loc de „trunchiul de jgheab".
„ca un bici" în loc de „ca bicele".
„satul" în loc de „uliţa".
„sunt" în loc de „sînt". lipsă „tihnit".
„suntem" în loc de „sîntem". lipsă „iar".	*
„XY" în loc de „XR".
„trimes" în loc de „trimis".
„uscat dispreţ" în loc de „dispreţ uscat".
„stradă" în loc de „uliţă".
„sunt" în loc de „sînt".
lipsă „iar cînd ajung pînă la noi, aci, li se pare că s-a aventurat".
p. 253, r. 5—p. 255,
r. 29:	după „în zilele următoare reluăm plimbările şi dis-
cuţiile" în ed. 1930 textul are următoarea structură:
„Popescu găseşte că războiul nu e prea grozav. Sunt de acprd cu el. Viziunea de sînge şi foc, mii de cadavre culcate în grămezi, ca lemnele în depozit,
475
încîlcite lupte corp la corp, ape înroşite, nu le-an*, întîlnit pînă acum:..	>
—	Desigur că vor veni. Războiul ăsta a cunoscut ceea ce se numeşte retragerea strategică. Am impresia că ei s-au ferit de orice luptă serioasă, că n-au angajat cu noi decît ariergarda, cîteva regimente acolo.
—	Nici n-au mai multe... S-a sfîrşit cu războiul' ascultă-mă pe mine, stăruie din nou Popescu.
Nu ştiu de unde vine impresia de plimbare duminicală, poate unde nu suntem în avantposturi, poate unde ne aşteaptă o masă bună, cu vin bun.
Orişan, cu mîinile la spate şi faţa lungă, de englez, intervine cu bun-simţ:
—	Eu nu vă înţeleg? De ce daţi importanţă unei lupte, după proporţiile ei? înţeleg să facă asta cei de-acasă, dar s-o facem noi?
Popescu e nedumerit.
—	Nu înţeleg unde vrei să ajungi...
—	Ascultă, Popescule, Ce deosebire e pentru noi că murim într-o luptă cu mii de mii de obuze şi cu mii de cadavre, sau nimeriţi cînd stăm la masă de un singur obuz?
—	Ei, cum o să fie totuna?
Intervin şi eu, surprins de justeţea observaţiei:
—	Sigur!... pentru soldatul din prima linie nu există «luptă uriaşe» sau «luptă neînsemnată».
Mai intervin şi alţi camarazi, care sunt pasionaţi de apariţia paradoxală a afirmaţiei.
—	Pentru Cei din ţară, sigur că nu e acelaşi lucru, dar pentru noi e altceva, reia Orişan.
—	Ei, asta-i!
—	Nu mai încape îndoială... Ascultă-mă, să-ţi dau un exemplu. Cînd noi ceteam în gazetă despre «accidentul» din gara cutare, că un frînar a fost omorît, iar altuia i s-au retezat picioarele, abia de ne aruncam ochii pe cele cîteva rînduri care relatau întîmplarea. Dar cînd ceteam pe o pagină întreagă «Catastrofa de cale ferată de la Cîmpurile» atunci eram îngroziţi, ceteam fără oprire detalii senzaţionale.
Şi Orişan reia argumentarea mai cu pasiune.
476
—	Pentru frînarul mort şi pentru cel cu picioarele retezate e totuna, dacă alături de ei au mai murit atîtea zeci. Ei aceleaşi senzaţii le-au încercat. Şi dacă ar fi fost sfîrşitul lumii, cu planetele ciocnite, acelaşi lucru ar fi fost pentru ea.
Popescu şi ceilalţi din camarazi au devenit gînditori. Ne atrage luarea-aminte un grup care se ceartă şi ne apropiem. Doi soldaţi întind de un sas bătrîn, negricios, cu faţa uscată şi mustăţi stufoase. Vor să-l aducă la regiment.
La întrebarea comandantului mitralierelor, căci sunt oamenii lui, ei ne lămuresc că sasul a vrut să împuşte pe un român, care e, dealtfel, şi el de faţă.
—	A vrut să-mi fure maşina de cusut, domnule ofiţer, uite, de-abia i-am smuls-o.
Maşina e, într-adevăr, corp delict între ei.
—	A scos revolverul să mă împuşte, domnule comandant.
Sasul lămureşte că numai aşa i-a lăsat maşina cel care vrea să i-o ia.
Judecata ofiţerului e scurtă.
—	De ce porţi revolver, de ce n-ai predat revolverul? duceţi-1 la divizie.
Cineva remarcă, în treacăt că nu s-a dat ordin să se strîngă armele şi discuţia veche e reluată pasionat, căci Popescu pare obsedat.
—	Nu poate să fie, dragă, totuna. Să compari, să zicem, bătălia de la, Verdun, cu lupta de la Olt a noastră ?
Orişan e furios, dar cum niciodată nu ridică tonul, îi e aprinsă numai privirea.
—	Dragă, sigur că pentru. Istorie, sau pentru străinătate, sau pentru gazetele şi lumea de-acasă nu se poate compara ce-a fost la Olt cu Verdunul...
Reiau şi eu antrenat.
—	Sigur... Absolut... Nici chiar pentru noi, batalionul trei, care am intervenit în urmă şi am avut numai cinci-şase oameni pierdere. Dar pentru compania a doua, care a fost surprinsă de mitralieră în
•477
p. 255, r. 33, 35: p. 256, r. 6, 10: p. 256, r. 15—17:
p. 256, r. 25—26 p. 256, r. 26: p. 256, r. 30: p. 256, r. 31: p. 256, r. 34: p. 256, r. 38: p. 257, r. 4: p. 257, r. 6: p. 257, r. 9: p. 257, r. 17:
apă şi înjumătăţită din cîteva pîrîituri, cred că lupta a fost ca pentru orice companie angajată la Verdun. Inchipuieşte-ţi răniţi luptînd cu valurile toată noaptea. O patrulă care luptă cu o forţă superioară şi e bombardată precis cu un singur tun luptă tot atît de greu ca pe Somme...
întăresc cu amintiri din descrieri.
—	Dealtminteri am cetit că grozăvia luptelor de acolo stă în faptul că doi oameni izolaţi într-o groapă de obuz trebuie să lupte neştiuţi de nimeni cîte-o noapte întreagă. Exact cum luptă unele patrule de-ale noastre.
Păreau că s-au convins, dar iar reiau, aproape indignaţi că erau pe cale să admită o absurditate-
—	Fugi, dragă, se compară riscurile pe care le ai într-o bătălie mare, cu o bătălie ca aceea de la Bran ?
Un soldat ne cheamă la popotă, dar discuţia continuă şi acolo. Popescu ne denunţă căpitanului, care s-a aşezat la masă, că susţinem o absurditate. Orişan reia energic.
—	Domnule căpitan, e sau nu, totuna pentru cel angajat într-o bătălie, dacă e vorba de o luptă cu efective mari, ca la Verdun, sau de o luptă cu efective mici?“
„sunt" în loc de „sînt". lipsă „semnul".
lipsă „şi aşez pe masă cu un gest secundar furculiţa cuţitul, solniţa, ca şi cînd aş vrea ca ordinea aceasta să-mi pregătească pe cea din gînd".
„companii" în loc de „compănii".
„ca batalionul" în loc de „că batalionul".
„Aici" în loc de „Atunci".
„Şi" în loc de „Iar", lipsă „din nou".
„sunt" în loc de „sînt".
„participau" în lcc de „participă".
„eunuci" în loc de „eunuc".
„streine" în lcc de „străine".
„XY" în loc de „XX".
478
p. 257, r. 19:	„că pierdem jumătate“ în loc de „pierdem jumătate“.
p. 257, r. 23:	lipsă „ei“.
p. 257, r. 28:	„căci“ în loc de „că“.
p. 257, r. 32:	„efectiv“ cu litere cursive.
p. 257, r. 35:	„suntem“ în loc de „sîntem“.
P. 258, r. 3:	„la noapte“ în loc de „în noapte“.
p. 258, r. 4:	„vostru“ în lcc de „nostru“.
p. 258, r. 6, 26:	„subt“ în lcc de „sub“.
p. 258, r. 11—12:	lipsă „Popescu se întoarce uşor spre dreapta, ca şi cînd s-ar feri de ceva nevăzut şi pe urmă ridică umărul“.
p. 258, r. 25:	„cu companiile“ în loc de „cu trei companii“.
p. 258, r. 29, 30:	„sunt“ în lcc de „sînt“.
p. 258, r. 39:	lipsă „poruncitor“.
p. 259, r. 3:	„Sunt“ în loc de „Sînt“.
p. 259, r. 9:	în ed. 1955 greşeală de tipar „îngheţat“.
p. 259, r. 12, 34:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 259, r. 16:	„copilăroasă“ în lcc de „copilărească“.
p. 259, r. 29:	„ameninţîndu-ne cu pumnii, huiduindu-ne, înjurîn-du-ne“ în lcc de. „ameninţîndu-ne“.
p. 259, r. 30:	lipsă „mea“.
p. 259, r. 36-37:	„în faţa“ în lcc de „pe dinaintea“.
p. 260, r. 14:	„adineaori“ în loc de „adineauri“.
p. 260, r. 21:	lipsă „cercetează“.
p. 260, r. 39:	lipsă „care a rămas de capul lui acolo“.
P. 261, r. 3-4:	„artileriei noastre“ în loc de „artileriei româneşti“_
p. 261, r. 5:	lipsă „chiar“.
p. 261, r. 11:	„nereuşind“ în loc de „neizbutind“.
p. 261, r. 17, 18:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 261, r. 18:	lipsă „alte“.
p. 261, r. 37—38:	„Suspectez întunerecul, pădurea toată, nesfîrşirea din care nu văd nimic pînă la capătul lumii“ în loc de „Privesc bănuitor, fără să văd nimic, întunericul, pădurea toată, nesfîrşirea pînă la capătul lumii“.
p. 261, r. 38:	lipsă „îmi simt inima ca un mic cheag“.
p. 262, r. 6:	„Suntem“ în loc de „Sîntem“.
p. 262, r. 7:	„Trimet“ în loc de „Trimit“.
p. 262, r. 12:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 262, r. 14:	„şevrou“ în loc de „şevro“.
p. 262, r. 15:	lipsă „înseilat“.
479
p-	262,	r	18:		„Niculai“ în lcc de „Niculae“.
p.	262,	r.	24		„o senzaţie“ în loc de „o asemuire“.
p-	262,	r.	25		„iar simt“ în loc de „simt iar“.
p-	262,	r.	28		„pe urmă“ în loc de „după aCeea“. '
p-	262,	r.	33		lipsă „puţin zănatic“.
p.	262,	r.	34		„băiete“ în loc de „băieţi“.
p-	262,	r.	35		„sunt“ în loc de „sînt“.
p-	262,	r.	39		„vecinicie“ în loc de „veşnicie“.
p-	262,	r.	40		lipsă „căci pulpele au ceva zgrunţuros şi zdruncinat în ele“.
p-	263,	r.	3:		„subt“ în loc de „sub“.
p-	263,	r.	8:		„veciniciei“ în loc de „veşniciei“.
p-	263,	r.	9:		„probabil trebuie“ în loc de „e cu putinţă“.
p-	263,	r.	12:		„obicinuite“ în loc de „obişnuite“.
p-	263,	r.	15:		„adacga“ în lcc de „adaugă“.
p-	263,	r.	21,	34:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p-	263,	r.	26:		„sunteţi“ în loc de „sînteţi“.
p-	263,	r.	31:		„salvatoare“ în loc de „mîntuitcare“.
p-	263,	r.	41		„umflată“ în loc de „împăiată“.
p-	264,	r.	5:		lipsă „De“.
p-	264,	r.	7:		„şi“ în loc de „iar“.
p-	264,	r.	8:		„înfăţişază“ în loc de „înfăţişară“.
p-	264,	r.	13		„sublocotinent“ în loc de „sublocotenent".
p-	264,	r.	14		„Sunt“ în loc de „Sînt“.
p-	264,	r.	23		„răchite“ în loc de „răchiţi“.
p-	264,	r.	35		„fripturei“ în loc de „fripturii“.
p-	264,	r.	38-	-41:	„Ridicăm privirile miraţi de focurile astea de aici,
p. 265, r. 3:
p. 265, r. 7: p. 265, r. 10 p. 265, r. 12 p. 265, r. 14 p. 265, r. 28
nuîndu-şi masa“ în loc de „Tresărim toţi, căci, desprinse de voinţa noastră, trupurile au încremeniri sperioase, nejudecate, la orice zgomot care aminteşte de luptă. Un locotenent de la cartier ne lămureşte rostul focurilor aci, continuîndu-şi masa", lipsă „Tresărirea a trecut ca o undă, dar gîndim acum şi“.
„mini“	în	lec	de	„mîini“.
„trimes“ în loc de „trimis“.
„sunt“	în	loc	de	„sînt“.
„Sunt“	în	loc	de	„Sînt“.
lipsă „şi jigărit“.
480
p. 265,	r. 34-35:	„nu mă va trăda“ în loc de „nu mă trădează“.
p. 265,	r. 40:	„girase“ în loc de „gira“.
p. 266,	r. 1:	„obicinuiţi“ în loc de „obişnuiţi“.
p. 266,	r. 6:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 267,	r. 3:	„Ştim“ în loc de „Ştiam“.
p. 267,	r. 21:	„Subt“ în loc de „Sub“.
p. 268,	r. 4:	lipsă „cu buruieni al“.
p. 268,	r. 15:	„lungirea“ în loc de „lungimea“.
p. 268,	r. 23:	„petec“ în loc de „petic“.
p. 268,	r. 31:	„streine“ în loc de „străine“.
p. 268,	r. 33:	„suntem încolonaţi“ în loc de „ne tălăzuim încolonaţi“’
p. 268,	r. 35:	„întunerec“ în loc de „întuneric“.
p. 268,	r. 38—40:	lipsă „Căci punctul culminant al războiului mondial îl constituie atacul german de la 15 iulie 1918, prăbuşit odată cu ultima capacitate ofensivă germană, în Champagne“.
p. 269,	r. 7:	„dooomnul“ în loc de „domnul“.
p. 269,	r. 8:	„întunerecul“ în loc de „întunericul“.
p. 269,	r. 9:	lipsă „şi trecută“.
p. 269,	r. 9-10:	„mai i se ştie începutul“ în loc de „i se mai ştie locul de început“.
p. 269,	r. 13:	„obsedantă grije“ în loc de „sîcîitoare grijă“.
p. 269,	r. 16:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 269,	r. 31:	„întunerec“ în loc de „întuneric“.
p. 269,	r. 37:	„Sunt“ în loc de „Sînt“.
p. 270,	r. 3:	„întunerecul“ în loc de „întunericul“.
p. 270,	r. 9:	„indulgenţă“ în loc de „îngăduinţă“.
P- 270,	r. 15, 27:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 270,	r. 19-20:	„halucinare“ în loc de „halucinaţie“.
p. 270,	r. 30:	lipsă „cu chibzuială“.
p. 271,	r. 1, 11:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 271,	r. 5:	„transform“ în loc de „prefac“.
p. 271,	r. 23:	„tot“ în loc de „totul“.
p. 271,	r. 25:	„Trimet“ în loc de „Trimit“.
p. 272,	r. 5:	„sus pe dîmb“ în Ioc de „pe dîmb“.
p. 272,	r. 26:	„Niculae“ în loc de „Nicolae“.
p. 273,	r. 5—6:	„spre continua noastră nedumerire“ în loc de „spre neîntrerupta noastră nedumerire“.
p. 273,	. r. 7:	„suntem“ în loc de „sîntem“.
p. 273,	r. 14:	„petec“ în loc de „petic“.
481
p. 273, r, 23:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 273, r. 39:	„subt“ în loc de „sub“.
p. 273, r. 41:	„nedumerit“ în loc de „necontenit“.
p. 274, r. 4, 8, 12, 22: „sunt“ în loc de „sînt“.	
p. 274, r. 15—16:	lipsă „măturînd în faţa ei“.
p. 274, r. 17:	„Suntem“ în loc de „Sîntem“.
p. 274, r. 19, 38:	„suntem“ în loc de „sîntem“.
p. 274, r. 32:	„petec“ în loc de „petic“.
p. 275, r. 1, 32, 33	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 275, r. 15—16:	lipsă „ridicînd, ca nişte brazi, pămînt negru“.
p. 275, r. 20:	lipsă „spinteCînd năprasnic pe sus aerul“.
p. 275, r. 35:	„rîpei“ în loc de „rîpii“.
p. 275, r. 40:	„30/17 septembrie 1916“ în loc de „17/30 septembrie 1916“.
p. 276, r. 2:	„rîpei“ în loc de „rîpii“.
p. 276, r. 10:	„suntem“ în loc de „sîntem“.
p. 276, r. 11—14:	lipsă „E o schimbare de sus în jos, ca şi cînd ar fi căzut tîmpla cerului şi jumătate din privelişte s-ar fi răsucit ca într-un ochi bolnav, ca într-o oglindă, dintr-o dată întoarsă“.
p. 276, r. 21,	
23, 31:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 276, r. 26:	„deosebită“ în loc de „deosebit“.
p. 276, r. 35:	„şi“ în loc de „iar“.
p. 276, r. 41:	„costişe“ în loc de „costişă“.
p. 277, r. 3:	„perină“ în. loc de „pernă“.
p. 277, r. 3:	„Suntem“ în loc de ,>Sîntem“.
p. 277, r. 4:	„subt“ în loc de „sub“.
p. 277, r. 7:	„cari“ în loc de „care“.
p. 277, r. 9, 41:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 277, r. 28:	„dacă să te opreşti“ în loc de „să te opreşti“.
p. 277, r. 32—33:	„alt sistem“ în loc de „altă socoteală, cu grijă potrivită“.
p. 278, r. 4—6:	lipsă „Pâmîntul fărîmiţat, ţîşnit în sus, cade acum, cu întîrziere, în ploaie pe noi“.
p. 278, r. 9:	„cari“ în loc de „care“.
p. 278, r. 10:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p. 278, r. 10:	„subt“ în loc de „sub“.
p! 278, r. 29—33:	„Mi-e: ţotul indiferent parcă. Toată voinţa mi s-a
consumat în convulsiuni. Vin fîsîituri de gloanţe şi mi se par ridicule şi parcă departe de simţurile mele,
482;
acum amestecate cu exploziile de obuz". în loc de „E un fel de nepăsare parcă, «mai curînd un soi de nesimţire. Toată voinţa mi s-a consumat în convul-siuni. Vin fîsîituri de gloanţe şi, aşa, amestecate cu Exploziile de obuz, mi se par ridicule şi parcă departe de simţurile mele".
p. 278, r. 37:	„acum" în loc de „acuma".
p. 278, r. 39:	„Niculai" în loc de „Niculae".
p. 279, r. 2:	„suntem" în loc de „sîntem".
p. 279, r. 3:	„parcă" în loc de „pare-se"*.
p. 279, r. 5:	„adineaori" în loc de „adineauri".
p. 279, r. 7: p. 279, r. 11,	lipsă „prevăzînd".
13, 16, 36:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 279, r. 12:	„Acum" în loc de „Acuma".
p. 279, r. 12:	„nu mai îmi vine" în loc de „nu îmi mai vine".
p. 279, r. 17:	„Aşa mă simt şi eu acum“ în loc de „Aşa, descheiat de toate, mă simt şi eu acum".
p. 279, r. 17—19:	„Abia dacă îmi dau seama că oamenii au obrazurile murdare de pămînt sau de funingine" în loc de „Nu mai îmi dau seama dacă oamenii au obrazurile murdare de pămînt sau de funingine".
p. 279, r. 23—24:	lipsă „cu faţa stinsă, cu'mustaţa căzută şi colţurile gurii înspumate".
p. 279, r. 26—27:	lipsă „şi obuzele trec pe sus de tot, ca o uruială de vagonete".
p. 279, r. 30:	„de" în loc de „la".
p. 279, r. 34—35:	lipsă „Urechile vîjîie înnebunite şi fără întrerupere, chiar acum, cînd obuzele nu vin în noi".
p. 279, r. 36:	„Acum" în loc de „Dar iată".
p. 279, r. 37—38:	lipsă „acum înţelegem bine".
p. 279, r. 39:	„Nădăjduiam" în loc de „Nădăjduim".
p. 280, r. 7:	lipsă „de".
p. 280, r. 9:	„cari" în loc de „care".
p. 280, r. 12:	lipsă „căzînd şi rupînd totul".
p. 280, r. 15 :	„şi cu" în loc de „printr^"/
p. 280, r. 18:	lipsă „cu urechile plesnite".
p. 280, r. 20—21:	lipsă „şi e neasemănat lucru această rupere din vederea morţii".
483
p. 280, r. 22	„Suntem" în loc de „Sîntem".	
p. 280, r. 24	lipsă „arzătoare".	
p. 280, r. 27	„rîpei" în loc de „rîpii".	
p. 280, r. 31	„pernă" în loc de „perină".	
p. 281, r. 6:	„deşi e o vatră subt mal" în loc de	„înghesuiţi în-
	tr-o vatră sub mal".	
p. 281, r. 11	23: „Niculae" în loc de „Nicolae".	
p. 281, r. 20,	25,	
26, 38:	„sunt" în loc de „sînt".	
p. 281, r. 27,	36: „grije" în loc de „grijă".	
p. 282, r. 9:	„legătura" în loc de „legătură".	
p. 282, r. 24	„sunt" în loc de „sînt".	
p. 282, r. 24	„timpul" în loc de „timp".	
p. 282, r. 34	lipsă „cît un turn".	
p. 282, r. 36	„cari" în loc de „care".	
p. 282, r. 40	: „Pătru" în loc de „Petru".	
p. 283, r. 1,	5, 14: „Măriei" în loc de „Măriei".	
p. 283, r. 4:	„cum un obuz" în loc de „un obuz".	
p. 283, r. 10	: „mamă... mamă" în loc de „mamă ... ma ...".	
p. 283, r. 11:	lipsă „vîjîitoare".	
p. 283, r. 15,	31: „suntem" în loc de „sîntem“.	
p. 283, r. 16	„Haide" în loc de „Haideţi".	
p. 283, r. 19	lipsă „artileria inamică".	
p. 283, r. 25	„firul" („tirul" în ed. 1931) în loc de fi	.ţinta".
p. 283, r. 25	„sunt" în loc de „sînt".	
p. 283, r. 27	„obicinuiţi" în loc de „obişnuiţi".	
p. 283, r. 39	„Sunt" în loc de „Sînt".	
p. 283, r. 40	„subt" în loc de „sub".	
p. 284, r. 2,	16, 18: „sunt" în loc de „sînt".	
p. 284, r. 12	„pimniţă" în loc de „pivniţă".	
p. 284, r. 30:	„grije" în loc de „grijă".	
p. 284, r. 35-	—38: lipsă „(L-am întrebat mai tîrziu, cu	o inexplicabilă
neînţelegere, de ce a şi semnat bileţelele şi mi-a răspuns, cu bună dreptate: Ca să nu credeţi că e vreo cursă a nemţilor)".
p. 284, r. 39:	„obicinuită" în loc de „obişnuită".
484
p. 285, r. 11:		„E“ în loc de „Era".
p. 285, r. 12:		„soarele e viu şi lumina albicioasă" în lcc de „soarele şi lumina albicioasă".
p. 285, r. 23:		„domnu maior" în loc de „domn maior".
p. 286, r. 1,	20:	„Sunt" în loc de „Sînt".
p. 286, r. 10:		„pe răniţii" în loc de „răniţii".
p. 286, r. 17	, 39,43	: „sunt" în loc de „sînt".
p. 286, r. 29:		„cetit" în loc de „citit".
p. 286, r. 31		„subt" în loc de „sub".
p. 286, r. 32	—33:	lipsă „mii de obuze de toate calibrele, menite să spulbere tranşee şi adăposturi".
p. 286, r. 34	—35:	lipsă „adică nu erau de-a dreptul şi individual văzute de observatorii lor, cu toate că, dealtfel, tirul era verificat de aeroplane, şi cît de cît".
p. 286, r. 36		„iar noi în adăposturi" în loc de „ne găseam în adăposturi".
p. 286, r. 36		„Şi" în loc de „Iar".
p. 286, r. 38		„subt" în loc de „sub".
p. 287, r. 1:		„sunt" în loc de „sînt".
p. 287, r. 30		„complect" în loc de „complet".
p. 287, r. 36	-37:	„maiorul de Jarotzki" în loc de „maiorul Jarot2ki".
p. 287, r. 47		„după-amiazi" în loc de „după-amiază".
p. 288, r. 24		„Subt" în loc de „Sub".
p. 289, r. 19		„subt" în loc de „sub".
p. 289, r. 31		„sunt" în loc de „sînt".
p. 289, r. 31		„neobicinuite" în loc de „neobişnuite".
p. 291, r. 6		„au" în lcc de „am".
p. 291, r. 12		de două ori „sunt" în loc de „sînt".
p. 291, r. 14-	-18:	„Căpitanul, îngăduitor şi femenin, mă potoleşte cu prietenie, uimit şi bucuros cînd mă vede întors din valea, unde mă lăsase" în loc de „Căpitanul îngăduitor şi feminin, mă potoleşte cu prietenie, uimit (ca un ţăran care a vrut să rătăcească prin oraş un cîine şi îl găseşte, aproape de casă, sub dricul carului), dar sincer bucuros cînd mă vede întors din valea unde mă lăsase".
p. 292, r. 2:		„suntem" în loc de „sîntem".
p. 292, r. 4:		„întîiele" în loc dş „întîile",
p. 292, r. 5:		„nevestii" în loc de „nevestei".
485
p. 292, r. 7-8:
„iar ser > iciile regulamentului" în loc de „serviciile regulamentulu i". p. 292, r. 9:	„complectări" în loc de „completări",
p. 292,	r.	12—13:	„de bagaje" în loc	de „cu bagaje",
p. 292,	r.	19:	„cetit" in loc	de	„citit",
p. 293,	r.	2:	lipsă „ca".
p. 293,	r.	17:	„lucrurile aşa cum	sunt" în	loc	de „lucrurile cum
sînt".
p. 293, r. 20, 33,
	34, 40:					„surit"; îri loc de „sînt".	
p-	293,	r.	21:			„în fiecare seară, mamă" în loc de	„în fiecare seară".
p-	293,	r.	24:			lipsă „mov".	
p-	293,	r.	25:			„care'm-a uimit" în loc de „m-a uimit".	
p-	293,	r.	33:			„biroul mic american" în loc de ,	,biroul american".
p-	294,	r.	13:			„celalt" în loc de „celălalt". .	
p-	294,	r.	25:			lipsă „pe".	
p.	294,	r.	29:			„le-am privi" în loc de „le-am fi	privit"«.
p-	294,	r.	33:			„costa" în loc de „costă".	
p-	294,	r.	34:			„compleetează" în loc de „completează".	
p-	294,	r.	35:			lipsă „crezînd că glumeşte".	
p-	295,	r.	1			lipsă „cu dispreţ".	
p-	295,	r.	2			lipsă „mereu".	
p-	295,	r.	2			„mătasă" în loc de „mătase".	
p.	295,	r.	2			„trimet" în loc de „trimit".	
p-	295,	r.	5			„gros" în loc de „gras".	
p-	295,	r.	7			„trimes" în loc de „trimis".	
p-	295,	r.	8			„sunt" în loc de „sînt".	
p?	295,	r.	15:			după „bolnav" urmează „măcinat	de tuberculoză,
						condamnat definitiv".	
p-	295,	r.	24:			de două ori „sunt" în loc de „sînt‘	
p-	295,	r.	28:			„sunt" în loc de „sînt".	
p-	295,	r.	'29:			lipsă „mai".	
p-	295,	r.	33:			„aci" în loc de „aici".	
p-	.295,	r.	38:			lipsă „cu".	
p-	296,	r.	6			după „umpluţi" urmează „îi face	bucătarul cornpa-
						niei ca acasă".	
p-	296,	r.	7,	12,	27	: „suntem" în loc de „sîntem".	
p-	296,	r.	9,	16,	26:	„sunt" în loc de „sînt".	
p-	296,	r.	18:			de două ori „sunt" în loc de „sîntf	
p-	296,	r.	32:			după . „veselie" urmează ¿,care".	
p. 296,	r. 33:
p. 296,	r. 34:
P- 296,	r. 38:
P- 297,	r. 6:
p. 297,	r. 7:
p. 297,	r. 14:
p. 297,	r. 16:
p. 297,	r. 26, 28:
p. 297,	r. 28:
p. 297,	r. 31:
p. 297,	r. 33:
p. 297,	r. 34:
p. 297,	r. 41:
P- 297,	r. 41:
p. 298,	r. 14:
p. 298,	r. 15:
p. 298,	r. 20:
p. 298,	r. 21:
p. 298,	r. 22:
p. 298,	r. 24:
p. 298,	r. 24:
p. 298,	r. 27:
p. 298,	r. 29-30:
p. 298,	r. 34, 39:
p. 299,	r. 4, 10, 11
p. 299,	r. 12:
p. 299,	r. 13:
p. 299,	r. 14:
p. 299,	r. 18:
P. 299,	r. 22:
p. 299,	r. 29—30:
p. 299,	r. 40:
p. 300,	r. 6:
p. 300,	r. 13:
p.^300,	r. 15:
„cari“ în loc de „care“.
„sunt“ în loc de „sînt“.	^
„Dom sublocotenent“ în loc de „Domn sublocotenent“.	-	v;
„ Suntem“ în loc de „Sîntem“.
„fragment de bucurie care“ în loc de „chiot de bucurie“, „lasă-n“ în loc de „lasă în“.	':,v
„grije“	în	loc	de	„grijă“.
„Sunt“	în	loc	de	„Sînt“.
„tot în acelaşi costum ofiţeresc“ în loc-? de ,*tqsţ în costumul ofiţeresc“.
„Săntă Măriei“ în loc de y,Sfîntă Măriei“.
„ezită“ în loc de „se codeşte“.	.	. >■;
lipsă „într-o eventuală luptă“.	. =•
„întunerec“ în loc de „întuneric“.	r
„subt“	în	loc	de	„sub“.
„Sunt“	în	loc	de	„Sînt“.
„şevrou“ în loc de „şevro“.
„suntem“ în loc de „sîntem“.	- •
„ţigare“ în loc de „ţigară“.
„parcă“ în loc de „fără îndoială“.
„drumul se vede, ocoleşte“ în loc de „drumul ocoleşte“, lipsă „el“.
„sens“ în loc de „noimă“.
„întunerec“ în loc de „întuneric“.
„sunt“ în loc de „sînt“.
„sunteţi“ în loc de „sînteţi“.	*
„oămaşe“ în loc de „cămaşă“^ lipsă „ca“.
„regăsim“ în loc de „regăsirăm“.
„Suntem“ în loc de „Sîntem“.
„pe altă parte“ în loc de „într-altă parte“.
„Noroc că şi artileria merge tot aşa de încet ca şi noi“ în loc de „Oare artileria merge tot aşa de încet ca noi?“ „subt“ în loc de „sub“.
„sus sunt călări“ în loc de „sus călări“.
„cum“ în loc de „acum“.
„vecinicie“ în loc de veşnicie“.
487
p. 300, r. 19—20:	„mă anunţă" în loc de „îmi anunţă".
p. 300, r. 24:	„întunerecul" în loc de „întunericul".
p. 300, r. 27:	„însă" în loc de „încă".
p. 300, r. 34:	„cari" în loc de „care".
p. 300, r. 35:	„suntem" în loc de „sîntem".
p. 301, r. 1:	„lipită rece" în loc de „lipită cu clei rece".
p. 301, r. 1:	„şevrou" în loc de „şevro".
p. 301, r. 7:	„Sunt" în loc de „Sînt".
p. 301, r. 8:	„rece" în loc de „îngheţată".
p. 301, r. 10:	„vîlceluşe" în loc de „vîlceluşă".
p. 301, r. 17:	lipsă „plouate".
p. 301, r. 22:	lipsă „de".
p. 301, r. 22:	„ei fac" în loc de „el face"-
p. 301, r. 24:	„probabil" în loc de „după cît se pare".
p. 301, r. 38:	„păşuni" în loc de „păşune".
p. 302, r. 4:	lipsă „Dimiu".
p. 302, r. 5:	„nu crede că aud" în loc de „crede că nu aud".
p. 302, r. 6:	lipsă „cu".
p. 302, r. 12:	„sunt neîntrerupte" în loc de „sînt întrerupte".
p. 302, r. 14, 23:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 302, r. 15:	„suntem" în loc de „ne găsim".
p. 302, r. 17:	„trombe" în loc de „trombele".
p. 302, r. 20:	„Niculae" în loc de „Nicolae".
p. 302, r. 25:	lipsă „să trecem prin el".
p. 302, r. 27:	„rîcăie" în loc de „rîcîie".
p. 302, r. 37:	„Suntem" în loc de „Sîntem".
p. 302, r. 38:	„moartea" în loc de „moarte".
p. 303, r. 1:	„Căzute lîngă tine" în loc de „Năruite lîngă mine".
p. 303, r. 1:	„sunt" în loc de „sînt".
p. 303, r. 4:	„cădere" în loc de „dezlănţuire".
p. 303, r. 5:	„te ştii scăpat" în loc de „te găseşti scăpat".
p. 303, r. 11:	„Sunt" în loc de „Sînt".
p. 303, r. 11:	„în plin cîmp de bătaie" în loc de „în plină bătaie".
p. 303, r. 21:	„suntem pe păşunea largă". în loc de „sînt şi ei pe păşunea largă".
p. 303, r. 37—40:	„Căci nici pe departe nu e acea ploaie de gloanţe prin care se spune că trebuie să pleci la război" în loc de „Constat, aşa pentru mine, cu gratuitate în clipele acestea de moarte, că nici pe departe nu [e
p. 303, r. 41:
p. 304, r. 1, 28, 33, 37: p. 304, r. 3: p. 304, r. 25: p. 304, r. 26: p. 304, r. 32-33: p. 304, r. 36: p. 305, r. 1:
p. 305, r. 3: p. 305, r. 3: p. 305, r. 9: p. 305, r. 16: p. 305, r. 22: p. 305, r. 31: p. 305, r. 33: p. 305, r. 37: p. 306, r. 7: p. 306, r. 14, 21: p. 306, r. 21: p. 306, r. 21: p. 306, r. 22: p. 306, r. 28:
p. 306, r. 30-31: p. 306, r. 32: p. 306, r. 38:
p. 306, r. 39: p. 306, r. 40-41: p. 307, r. 6: p. 307, r. 8: p. 307, r. 10: p, 307, r. 12: p. 307, r. 12: p. 307, r. 14, 39:
acea «ploaie» de gloanţe prin care se spune că trebuie să treci la război".
„cînd sunt mai sus" în loc de „cînd gloanţele trec mai sus".
„sunt" în loc de „sînt".
„izbind pereche" în loc de „izbesc pereche", „vîlceluşii" în loc de „vîlceluşei".
„se strigă în scîncete" în loc de „se strigă înapoi". „Mult mai la dreapta" în loc de „Mult la dreapta", „cetire" în loc de „citire".
„cunoaşte altfel cu ceea ce cunoştea" în loc de „cunoaşte altfel ceea ce cunoştea".
„vîlceluşe" in loc de „vîlceluşă". lipsă „de oameni", lipsă „E o răpăială asurzitoare", lipsă „ca".
„azi" cu litere cursive.
„iarba" în loc de „iarbă".
„Ceilalţi" în loc de „Inamicul", după „îndîrjire" urmează „indignat", lipsă „dat".
„sunt" în loc de „sînt".
„Sîsîiturile" în loc de „Fîsîiturile".
„pe deasupra noastră" în loc de „dar pe sus", „vîlceluşe" în loc de „vîlceluşă".
„alţi zece-douăzeci de metri" în loc de „alţi douăzeci de metri".
„Desigur" în loc de „Fără îndoială".
„din gloanţele" în loc de „dintre gloanţele".
„chiar lîngă urechile mele" în loc de „lîngă urechile mele chiar", lipsă „chiar".
„de cîteva ori" în loc de „căci îmi sparge urechile", „groapei" în loc de „gropii".
„vîlceluşe" în loc de „vîlceluşă". lipsă „iar", lipsă „în sfîrşit".
„face iar semn" în loc de „fac semn".
„sunt" în loc de „sînt".
489
p-	307,	r.	17:		„Sunteţi" în loc de „Sînteţi“.
p-	307,	r.	18:		„atîrnat" în loc de „atîrnă".
P'	307,	IV	23-	-24:	lipsă „cu un aer".
p-	307,	r.	31:		lipsă „acum tare".
p-	307,	r.	38:		„suntem" în loc de „sîntem".
p-	308,	r.	15		„suntem" în loc de „sîntem".
p-	308,	r.	18:		„ţiu" în loc de „ţin".
p-	308,	r.	29		„aceste" în loc de „aceşti".
p*	308,	r.	36	-37:	„După un sfert de oră sunt scăpat" cu litere cursive.
p.	309,	r.	11		„Sunt" în loc de „Sînt".
p-	309,	r.	17		lipsă „plină de sînge, şi".
p-	309,	r.	21		„sus acum sunt" în loc de „acum sînt sus".
p-	309,	r.	23-	-24:	„se deschide acum spre o altă lume" în loc de „se deschide de astă dată spre o altă lume".
p-	309,	r.	31		„ştofă" în loc de „stofă".
p-	309,	r.	34		„cari" în loc de „care".
p-	309,	r.	35		„sunt" în loc de „sînt".
p-	309,	r.	39		lipsă „un reper".
p-	310,	r.	2:		lipsă „confruntînd".
p-	310,	r.	6:		„strein" în loc de „străin".
p-	310,	r.	10,	, 14:	„Sunt" în loc de „Sînt".
p-	310,	r.	15		lipsă „el".
p-	310,	r.	19:		„ambulanţa-automobilă" în loc de „ambulanţa-auto-mobil".
p-	310,	r.	20		„Neîndemînâtec" în loc de „Neîndemînatic".
p-	310,	r.	27		„ci de la" în loc de „de la".
p-	310,	F.	29		lipsă „el".
p-	310,	r.	31		„obicinuit" în loc de „obişnuit".
p-	310,	r,	. 32:		„ale" în loc de „a".
p-	310,	r.	35		„Nici" în loc de „Nu".
p-	310,	r.	36		„nici" în loc de „în".
p-	310,	r.	38		lipsă „dar".
p-	310,	r.	40		lipsă „să vreau să ucid".
p-	310,	r.	41		lipsă „cînd mi l-am confirmat".
p-	311,	r.	1:		„germană" în loc de „inamicului".
p-	311,	r.	1:		lipsă „mie ca român".
p.	311,	r.	4-	-5:	„partea a doua" în loc de „partea doua".
p-	311,	r.	5-	-6:	lipsă „cînd eram uneori apostrofaţi din tranşeele apropiate".
p-	311,	r.	11		lipsă „naţional".
490
p-	311, r.	14		„de se întoarce spre mine“ în loc de „ca să-l fac să se întoarcă spre mine“.
p.	311, r.	16	-17:	„reputaţia“ în loc de „pretenţia“.
p-	311, r.	17:		„curagioşi" în loc de „curajoşi“.
p*	311, r.	31-	-32:	după „atac“ urmează „fără îndoială“.
p-	312, r.	1:		„atunci“ în loc de „de. data asta“.
p-	312, r.	9:		„aci“ în loc de „aici“.
p-	312, r.	16		„dacă“ în loc de „că“.
p-	312, r.	28		„neobicinuit“ în loc de „neobişnuit“.
p-	312, r.	37		„pe frig şi pe ploaie“ în loc.de „pe frig şi ploaie“.
p-	312, r.	38		„Qctomvrie“ în loc de „octombrie“.
p-	312, r.	40		„cari“ în loc de „care“.
p-	312, r.	40		„dată“ în loc de „oară“.
p-	312, r.	42		după „prizonieri“ urmează indicaţia bibliografică: Istoria românilor pentru întregirea României 1916-19, p. 308, 310, 311.
p-	313, r.	19		„suntem“ în loc de „sîntem“.
p-	313, r,	26		„aş fi eliberat“ în loc de „aş fi fost eliberat“.
p-	3 Î3, r.	31		„regulele“ în loc de „regulile“.
p-	313, r.	40:		„iar“ în loc de „din nou“.
p-	314, r.	5:		„subt“ în loc de „sub“.
p	.314, r.	15		„sunteţi“ în loc de „sînteţi“.
p-	314, r.	23		„adăogăm“ în loc de „adăugăm“.
p-	314, r.	38		după „aceleaşi“ urmează „greşeli“.
p-	315, r.	8:		„sunt“ în loc de „sînt“.
p-	315, r.	35:		lipsă „noastre“.
p-	316, r.	7:		„cetit“ în lcc de „citit“.
p-	316, r.	H,	28:	„sunt“ în loc de „sînt“.
p-	316, r.	21		lipsă „apoi senină“.
p-	316, r.	21		lipsă „mereu“.
p-	316, r.	23		„întunerec“ în loc de „întuneric“.
p-	316, r.	29		„La miezul nopţii" în loc de „Tîrziu de tot“.
p-	316, r.	31		„Sunt“ în loc de „Sînt“.
p-	317, r.	1:		„aducea“ în loc de „ducea“.
p-	317, r.	12:		„frunzare“ în loc de „frunze“.
p-	317, r.	12:		lipsă „rămase“.
p-	317, r.	20-	-21:	după „parcă“ urmează „i-aş vedea nu direct ci într-o oglindă. Nu m-am gîndit la nimic, făceam parcă un soi de siestă după zbuciumul zilelor de luptă.“
p*	317, r.	24		„liberi“ în' loc de „libere“. '
p*	318v r.	4—5:		lipsă „pentru dormit“.
491
p. 318, r. 11	„cari“ în loc de „care“.	
p. 318, r. 19: „toate“ cu litere cursive.		
p. 318, r. 35	„perine“ în loc de „perne“.	
p. 318, r. 38	„streină“ în loc de „străină“.	
p. 319, r. 1:	„streină“ în loc de „străină“.	
p. 319, r. 3:	de două ori „strein“ în loc de „străin“.	
p. 319, r. 8:	„streini“ în loc de „străini“.	
p. 319, r. 10	„încă“ în loc de „însă“.	
p. 319, r. 15	lipsă „ca“.	
p. 319, r. 27,29,33: „sunt“ în loc de „sînt“.		
p. 319, r. 27: „complect“ în lcc de „complet“.		
p. 319, r. 30	„din regiment“ în loc de „de regiment“.	
p. 319, r. 31	„cetit“ în loc de „citit“.	
p. 319, r. 33	„Sunt“ în loc de „Sînt“.	
p. 320, r. 3:	„sunt“ în loc de „sînt“.	
p. 320, r. 7:	„darmite“ în loc de „darămite“.	
p. 320, r. 8:	„subsioară“ în loc de „subsuoară“.	
p. 320, r. 18-	— 19: „litere caligrafice“ în loc de „litere caligrafiate'	
p. 320, r. 23,	41: „sunt“ în loc de „sînt“.	
p. 320, r. 36:	„acea“ în loc de „aceeaşi“.	
p. 321, r. 3:	„teoretic“ cu litere cursive.	
p. 321, r. 6,	16, 34: „sunt“ în loc de „sînt“.	
p. 321, r. 9:	„poate că“ cu litere cursive.	
p. 321, r. 13	„irevocabilul întîmplării reale“ cu litere cursive.	
p. 321, r. 14	„Sunt“ în loc de „Sînt“.	
p. 321, r. 17	„plăcută“ în loc de „de îndurat“.	
p. 321, r. 24	după „medic excelent“ urmează „activ“.	
p. 321, r. 31	„Surîdem“ în loc de „Surîdeam“.	
p. 322, r. 1:	„aici“ în loc de „aci“.	
p. 322, r. 14:	„baterii de obuziere de 150, 90 de tunuri	de cîmp'
	în loc de „tunuri de cîmp“.	
p. 322, r. 17,		
34, 35:	„sunt“ în loc de „sînt“.	
p. 322, r. 26:	„şofeur“ în loc de „şofer“.	
p. 322, r. 40:	„morţei“ în loc de „morţii“.	
p. 323, r. 3:	„suntem“ în loc de „sîntem“.	
p. 323, r. 9—	■28: lipsă „Peste cîteva zile, în comunicatul	of ic ial i
totuşi o floare de bucurie. Trupele noastre au luat Muntele Roşu, făcînd prizonieri, capturînd mitraliere şi material. Ştim că pe acolo s-a retras regimentul
492
p. 323, r.
p. 323, r. p. 323, r. p. 323, r. p. 324, r. p. 324, r. p. 324, r. p. 324, r. p. 324, r. p. 324, r.
p. 325, p. 325, r. p. 325, r. p. 325, r. p. 325, r. p. 325, r. p. 326, r. p. 326, r. p. 326, r. p. 326, r. p. 326, r. p. 326, r.
p. 327, r. p. 327, r.
nostru. îi arăt lui Orişan bănuiala că nu poate să fie străină de Corabu asemenea ispravă. El surîde, cu îndoială. Peste alte cîteva zile însă, un rănit, abia sosit, îmi întăreşte presupunerea. Dorind să se distingă neapărat, dornic de înaintare, cu ambiţie de general napoleonian, şi simţind mai ales că ar putea muri, inutil, căpitan, a comunicat diviziei că dacă i se dă comanda unui batalion, e gata să cucerească Muntele Roşu. După oarecare codeală, oferta a fost acceptată şi căpitanul Corabu a izbutit să dea acea floare comunicatului nostru. Dar i s-a luat imediat comanda... împrumutată. A doua zi însă, muntele a fost din nou pierdut... Acum căpitanul Corabu a primit... ordin să-l cucerească iarăşi. Mă întreb, cu gîndul prelungit, melancolic, ce ar însemna pentru armata noastră să i se dea acestui ofiţer o comandă mai importantă.“
29:	„Cînd e şi el mai bine“ în loc de „Cînd Orişan e
mai bine“.
36:	„Niculae“ în loc de „Nicolae“.
37:	„Vasilică“ în loc de „Iorgu“.
39:	„sunt“ în loc de „sînt“.
5:	„grădiniţa de flori“ în loc de „grădină de flori“.
13:	„cari“ în loc de „care“.
23:	„Niculae“ în loc de „Nicolae“.
26:	„N-aveam“ în loc de „N-avem“.
33:	„nevestii“ în	loc de „nevestei“.
39—
r. 1:	lipsă „iar casele de piatră cenuşie“.
5:	„iluminată“ în loc de „luminată“.
13:	după	„dezbrac“	urmează	„singur“.
20:	„iar“	în loc de	„şi“.
26:	„trimeată“ în loc de „trimită“.
27:	„dinlăuntru“ în loc de „dinăuntru“.
40:	„molatec“ în	loc de „molatic“.
40:	lipsă	„toropeşte	trupul	şi“.
5:	„nor“	în loc de „nour“.
10:	„sunt“ în loc	de „sînt“.
12:	de două ori „sunt“ în loc de „sînt“.
27:	„şi fără alté obositoare obligaţii“ în loc de „şi fără
obositoare obligaţii“.
12:	„Vasilică“ în	loc de „Iorgu“.
32:	lipsă „mai“.
CUPRINS
Netă asupra volumului II.............................. 7
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE,
ÎNTÎIA NOAPTE DE RĂZBOI
Cartea întîia
La Piatra Craiului, în munte .................... 13
Diagonalele unui testament........................... 25
E tot filozofie...................................... 65
Asta-i rochia albastră.............................. 105
între oglinzi paralele ............................  124
Ultima noapte de dragoste........................... 154
Cartea a doua
Întîia noapte de război ............................ 199
Fata cu obraz verde, la Vulcan .................. 227
Întîmplări pe apa Oltului .......................... 232
Post înaintat la Cohalm ..........................   243
Nc-a acoperit pămîntul lui Dumnezeu ................ 267
„Wer kann Rumänien retten ?"	................. 291
Comunicat aprocrif ................................  317
Note şi Variante ............................ ... .	329
495
Lector: MARGARETA FERARU Tehnoredactor: FOMPILIU STATNAI
Bun de tipar: 2 XII 1978. Tiraj 5100 ex. legate UI» Coli ed. 28,42* Coli tipar 31.
Tiparul executat sub comanda nr. 2023 la
întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1918" str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97 Bucureşti
Republica Socialistă România