CAMIL PETRESCU
OPERE
1
Ediţie îngrijită de AL. ROSETT\I
s i
LIV IU CĂLIN Introducere, note, variante de LIV IU CĂLIN

INTRODUCERE
CALEIDOSCOP BIOGRAFIC
Cu oricîtă sfială, cu oricîtă prudenţă, din simplă curiozitate amicală, încercai să vorbeşti cu el despre anii premergători debutului în literatură, răspunsul lui Camil Petrescu era vag şi glasul împrumuta inflexiuni ciudate, încît vedeai, mai cu seamă spre sfîrşitul vieţii, orice mărturisire aproape imposibilă. Rareori, şi numai ignorîndu-te, îşi amintea de împrejurări care în timp, aşa cum reiese şi din interviurile sale, i-au creat o mistuitoare nostalgie a familiei.
Camil Petrescu s-a născut la 9 aprilie 1894, în Bucureşti. în arhiva scriitorului, am găsit cîteva precizări scrise cu febrilitate de însuşi Camil Petrescu, precum şi două scrisori ale mamei sale. Pentru interesul lor deosebit le reproducem pe cele dintîi in extenso : „...Cu puţin înaintea morţii lui, Tudor Popescu (soţul doicii, n.n.) mi-a dat scrisorile sale, care îşi aveau adresa distrusă pentru cazul cînd îmi vor cădea în mînă. Tot timpul le-a fost teamă, lui şi nevestei lui, ca «după ce m-au crescut» să nu vie din nou autoarea scrisorilor să-şi reia copilul... Şi-au închipuit că din pricina deosebirii de nume (altfel ei ţineau să trec drept copilul lor şi aşa mă ştia lumea în mahala) şi eu încercam demersuri pe care voiau să le evite. Dintr-un sentiment de stranie stînjenire, niciodată n-am întrebat nimic, căci dealtfel nici nu mi-ar fi răspuns.
Bănuiam dealtfel o dramă. Foarte tîrziu, cîţiva ani înainte de a muri, Tudor Popescu mi-a dat cîteva referinţe orale foarte vagi...
M-am născut la spitalul Filantropia şi în a treia zi am fost încredinţat Măriei Popescu, Ana Petrescu trebuind să alerge în oraşul de provincie, unde lăsase bolnav de o boală contagioasă un alt copil ceva mai mare (care a şi murit în două săptămîni). Nu s-au mai primit nici alte ştiri decît scrisorile şi nici banii necesari, douăzeci şi patru de lei lunar. Se
VII
pare că era o văduvă foarte t-înără, 22-23 de ani, că semăn cu ea ca fizic, de meserie croitoreasă sau modistă ! ? Nici o referinţă despre Camil Petrescu tatăl...
Celălalt este un fost locotenent-colonel Constantin Gheorghiu, din artilerie, pe	care l-am căutat în anuar şi	e posibil să fie	cel	născut în
1849, participant la războiul din 1877, devenit colonel comandant al brigăzii I Dolj — 26 Calafat. Generalul G. Brăescu şi-l amintea ca pe un ofiţer bun de tot, destul de sever. A sfîrşit cariera activă în gradul de colonel, cu stea de general. Dar e o întrebare dacă despre acest ofiţer a fost vorba.
Ana Petrescu a dispărut cu totul. Nici măcar reputaţia mea literară (dacă ea va	fi trăit pînă în 1922) nu a	făcut-o să dea	nici	un semn
de viaţă. E posibil să fi murit în acel an.
Nici alte rude, de asemeni, de nici un soi...
Sînt zece scrisori, de la 26 april la 27 august 1894... Şi pe urmă nimic, ca şi	cînd ar fi murit, ca şi cînd	ar fi plecat pe	alt	continent.
Numele Keller l-am mai întîlnit, totuşi, mai tîrziu, dar n-am mai încercat nici o investigaţie."
Iată, prin urmare, motivele dureroase care făceau uneori din Camil Petrescu, omul direct, cu privirea ageră şi replica spontană, un inhibat. Acest refuz	de a vorbi despre o latură delicată a fiinţei	sale	sufleteşti
pornea, negreşit, şi din conştiinţa valorii, din sentimentul prezenţei de prestigiu în literatură. Şi totuşi, dacă în ramificaţiile genealogice, obscuritatea constituie obiectul mîhnirii noastre, din datele risipite de Camil Petrescu în interviuri, articole, romane, la care se asociază şi cîteva elemente consemnate de cei apropiaţi de scriitor în diferite momente ale existenţei sale agitate şi plină de privaţiuni, se poate recompune imaginea biografică. Referitor la aceasta, statornicul său prieten, Tudor Vianu, consemna cu regret în Jurnal (E.P.L., 1961 p. 39) : „Am aflat mult mai tîrziu drama venirii lui pe lume. Tatăl lui murise înainte de naşterea lui Camil, mai curînd după acest eveniment. N-avea rude. Crescuse aproape singur şi învăţase să se lupte de timpuriu. Lupta a fost partea dăruită lui cu mai multă generozitate." Camil Petrescu însuşi oferă elemente contradictorii privind originea sa şi provenienţa socială a părinţilor. Dintr-un interviu aflăm : „Copilăria mi-a fost umbrită de dispariţia părinţilor. Tatăl meu a murit înainte de a mă naşte, mama s-a dus curînd după el. M-am văzut fără rude, fără familie, crescînd de capul meu. Mi-am zis atunci : voi studia ; m-am pus pe învăţat cu temeinicie şi cu îndîrjire." Afirmaţia concordă cu cea din Caietul de note zilnice.
VIII
Camil Petrescu a copilărit în cadrul pitoresc, specific mahalalei Bucureştilor de odinioară, în cartierul Obor. Tîrziu această perioadă va reveni în memoria scriitorului fără tonalităţi nostalgice. La întrebarea :
„— Copilărie agitată, nu ?
Camil Petrescu răspundea :
— Zbuciumată ! Cu	frumuseţile ei de	duritate.	Dintre	tovarăşii
cu care am trăit capitolul prim al primăverii vieţii, un tip unic — despre care pot scrie volume întregi — a fost Tutulă. Era, cum zici dumneata în termeni de box, cu cel puţin trei clase superior celorlalţi băieţi din mahala.
Răspîndea în jurul său fiori de frică. Tutulă avea, totuşi, o rezervă aristocratică, demnă, întocmai ca un buldog care asistă dispreţuitor, impasibil, la încăierarea dintre potăi... De numai nouă ani era acest Tutulă, şi ce pui de gospodar. îngrijea de vacile lui taică-său, un lăptar, conducea faetonul, nu se juca niciodată şi ştia o mulţime de lucruri. De la acest Tutulă se pare că înaintea intrării sale în şcoala primară, Camil Petrescu cunoştea alfabetul şi avea noţiuni de aritmetică". 1
După absolvirea claselor primare, Camil Petrescu urmează cursurile liceale la „Sf. Sava" şi „Gh. Lazăr". Foile matricole ne îngăduie să desluşim un interes mai vădit pentru ştiinţele exacte, decît pentru umanistică. In ultimii ani ai liceului balanţa începe să încline către cea din urmă. De fapt, este şi	perioada primelor	încercări	literare,	de care
îşi amintesc unii colegi. Preferăm însă mărturiilor tulburate de scurgerea timpului, datele capabile	să marcheze cît mai exact	jaloanele	evoluţiei
sale literare. între anii 1909—1913 la liceul „Gh. Lazăr" funcţiona un cenaclu literar cu numele de „Cercul nostru", condus de Camil Petrescu, Ionescu Constant1 2 şi Alinescu Constantin. O dată pie săptămînă cercul, după terminarea orelor de curs, îşi ţinea şedinţele. Unul din colegii săi de bancă va vorbi despre producţia lirică a tînărului 'licean Camil Petrescu, citită la întrunirile cercului, mai toată avînd o coloratură melancolic-romantică.
Trimiţînd la această perioadă, Camil Petrescu afirma în acelaşi interviu :
„In clasă eram trei poeţi : Bentoiu, Constant Ionescu şi cel care-ţi vorbeşte. Doi au devenit	avocaţi (Bentoiu e	una din	figurile ilustre ale
baroului chiar). Făceam piese de teatru — pe atunci nu era un păcat aşa de mare — şi le jucam cu Victor Bumbeşti. Am comis şi o poezie,
1	Cu Camil Petrescu despre el şi despre alţii {Rampa, an. XVI, nr. 4119).
2	Cf. Ionescu Constant, Amintiri şi comentarii, E.P.L.,	1968.
IX
pe care i-am trimis-o lui Macedonski. Rezultatul ? La «Poşta redacţiei» a apărut o strofă cu explicaţia «deocamdată atît, şi deocamdată aici». Nu mult de la această întîmplare, am mai scris o poezie, am semnat-o Godeanu şi însoţită de o scrisoare în care autorizam să mi se facă, dacă se va simţi nevoia, vreo îndreptare, am depus-o în cutia ai scrisori a Semănătorului, care era situat într-un imobil mizer de pe strada Rîureanu.
—	De ce rîzi ?
— Cum să nu rîd ? Timp de cîteva săptămîni am palpitat pentru viaţa Semănătorului. Mi-era teamă grozavă să nu-şi înceteze apariţia «tocmai acum».
în sfîrşit, slavă Domnului, iese Semănătorul. La «Poşta redacţiei» am găsit următorul răspuns: «Poezia dumneavoastră a fost îndreptată... la coş». Eşecul m-a deziluzionat şi timp de şapte ani n-am mai scris nimic."
Călăuziţi de aceste detalii nu ne putem asuma riscul să subscriem la paternitatea unor poeme din anii adolescenţei reproduse de Constant Ionescu. In schimb, presupunem că în perioada premergătoare anului 1916, cînd debutează cu poezii semnate Camil Petrescu, grifona versuri. Dar pînă atunci, obţinuse un premiu la o anchetă a periodicului Flacăra, condus de C. Banu, în 1912, iar apoi, sub pseudonimul Râul D., colaborase la Rampa lui N. D. Cocea (1914) şi Cronica lui Arghezi (1916). în 1913, Camil Petrescu absolvise secţia reală a liceului „Gh. Lazăr", cu media 7,40. Tudor Vianu schiţează în tuşă delicată portretul viitorului său prieten : „întîlneam pe coridoarele liceului «Lazăr» din Bucureşti, un tinerel, cu chipiul înalt al bursierilor de la Sfintul Sava, venit în şcoala noastră pentru a urma cursurile secţiei reale. Era un adolescent delicat, foarte blond, cu neliniştite priviri albastre, vorbind precipitat." 1
Toţi anii liceali ai lui Camil Petrescu au însemnat un dublu eforr. Lipsindu-i posibilităţile materiale pentru studii, a trebuit să mediteze diverşi elevi, a căror situaţie socială privilegiată va fi răscolit sufletul fraged şi avid de echitate. Putem afirma că din perioada cînd liniile fizionomiei psihice sc defineau, Camil Petrescu a trăit profund sentimentul injustiţiei, clocotind de mînie şi fiind în acelaşi timp silit de împrejurări să-şi reprime izbucniri protestatare.
Cum apare din cererea de înscriere, Camil Petrescu începînd cu data de 11 noiembrie 1913 devine student al Facultăţii de litere şi filozofie din Bucureşti. Inteligenţa sa vie, puterea asociativă se fac repede remarcate de profesori iluştri ca P. P. Negulescu şi C. Rădulescu-
1 Tudor Vianu, Jurnal, ed. cit., p. 39.
X
Motru. Din. 1914, pentru a i se înlesni urmarea studiilor, primeşte o bursă Hilel, sprijinit şi de slavistul I. Bogdan, decanul Facultăţii. Asupra tînărului student, profesorul P. P. Negulescu exercită o deosebită atracţie. Gîndirea lui filozofică începe să capete contur sub directa supraveghere a fostului elev al lui Titu Maiorescu. Pentru implicaţiile biografice se cuvine acordat un spaţiu mai larg portretului făcut lui P. P. Negulescu 1 : „Cum se va mişca oare, în aceste noi «camere», asaltate de studenţi gălăgioşi, profesorul meu care cerceta înţelepciunea lumii de la început şi se întreba pe îndelete despre esenţa universului ? Stilul lui personal e contrazis de noua arhitectură, care s-a vrut prea utilitaristă, căci profesorul P. P. Negulescu e fără îndoială cel mai preocupat de stil, dascăl şi om din cuprinsul acestei ţări. Elev în privinţa aceasta al lui T. Maiorescu şi al tradiţiei filozofice germane, el îşi impunea o linie şi o ţinută care însemnau, o înţelegeam de pe atunci şi o preţuiesc cu deosebire astăzi, o nobilă depăşire, împinsă într-un anumit sens pînă la acea eleganţă supremă care e ascetismul. Dealtfel, cînd zic stil, înţeleg tocmai aceasta eleganţă care, pornită din preocupările aspectului, se intensifică în ordinea morală şi intelectuală, alcătuind o palidă voinţă, grija pentru puritate. Ceva din frumuseţea baudelairiană era în ţinuta indirectă a profesorului şi gînditorului, o sugestie din acel «je hăis le mouvement qui deplace Ies lignes».
Zvelt şi liniştit, fără cea mai neînsemnată neglijenţă în îmbrăcăminte, fără familiaritate în gest, îşi ocupa la ora precisă, cu voită pedanterie, locul în fotoliul de pe catedră. Urma cu o voce scăzută, care în tăcerea încremenită a sălii în amfiteatru, ticsite, căpăta putere de şoaptă sugestivă, lecţia săptămînii. Ritmul vorbirii era neschimbat, gestul intenţionat monoton, pentru ca să se evite stridenţele exterioare, iar jocul şi acrobaţia să fie numai în gîndirea înfăţişată cu devotament.
Aceste expuneri austere ramîn printre amintirile cele mai straniu sensuale ale experienţei mele intelectuale. Încercam sentimentele de ameţeala, de vie nelinişte şi admiraţie, pe care le încearcă probabil elevul-pilot cînd, în lecţiile ultime, maestrul sau îl poarta la înălţimi mari, în jocuri pe aripi, în răsturnări acrobatice, în alunecări şi reveniri verti-ginoase“ (subl. n.).
Am reprodus acest pasaj care ilustrează exemplar admiraţia pentru unul din îndrumătorii lui, admiraţie care se împleteşte cu firul de mătase al confesiunii intelectuale. Dar Camil Petrescu îşi începe studiile universitare cînd se anunţa conflagraţia primului război mondial. Curînd după izbucnirea războiului, studentul pîndit de spaime scrie două scurte
1 Teze şi antiteze, Cultura naţională, [1936,] p. 150—151.
XI
articole pe care Tudor Airghezi le găzduieşte în paginile Cronicii {Universitatea şi războiul şi Iluzii periculoase). Intuind parcă experienţa amara pe care o va trăi, Camil Petrescu în Sonetul-fabula (publicat în Capitala, nr. 4/1916) recurge la procedeul antitetic în versuri concepute să denunţe războiul şi rapacitatea beneficiarilor :
Psalmodierea nentreruptă-a ploii E tristă ca un cîntec de-ngropare,
Iar cei ce trec pe străzile murdare Sînt palizi şi tăcuţi ca şi strigoii.
Tăcuţi visează-n jilţuri solitare Martirii vremii rele şi-ai nevoii,
Boemii pesimişti — şi chiar eroii Gîndesc la ţările scăldate-n soare.
Sală friguroasă,-ntunecată Se pare, 'Cavernă cuaternară Din care tot nu se topiră sloii
Şi-n timp ce lumea pare condamnată Din valul unui nou potop să piară E uimitor ce veseli sînt strigoii.
Din acelaşi an (1916), cînd Camil Petrescu frecventa cursurile universitare şi, în paralel, era silit să urmeze şcoala militară la regimentul 6 Mihai Viteazul din Bucureşti, datează şi prima încercare dramatică izvorîtă d:n enorma sete de adevăr a tînărului scriitor. E vorba de Jocul ielelor, care, pînă la lectură în cenaclul „Sburătorului", a cunoscut mai multe variante, aşa cum aflăm din precizările autorului : „Student, solicitat de toate contradicţiile şi mirajele, mă întorceam, pe înserate,	într-o	sîmbătă din mai 1916, cu	obrajii	încinşi de invidie şi
dezgust,	cu pumnii strînşi de înfrigurare, de	la «o	bătaie de flori» de la
«rondul al doilea» de la «Şosea»... Ultimele echipaje, cu podoabele florale zdrenţuite de «bombardamente», se întreceau şi ele, stîrnind curiozitatea pietonilor ; în picioare, pe perne, evantalii de femei tinere şi fete cu	obrajii	aprinşi de bătălie, aruncau	rămăşiţele coşurilor, garoafe,
mărgăritare, bujori... Zdrobite în picioare, corolele erau împinse spre rigolele trotuarului, amestecate cu resturi de ziare, pe care privirea tînărului de douăzeci şi doi de ani putea descifra din mers, chiar la ora aceea, titlurile ştiute dealtfel pe dinafară, despre gigantica măcinare de la Verdun... înţelegeam că lumea aceasta nu e «cea mai bună cu putinţă», că Leibniz nu	avea dreptate. In sîmbăta	aceea	s-a desprins în mine
însumi autorul dramatic şi într-o săptămînă, lucrînd însetat zi şi noapte,
XII
am scris, într-o cameră mobilată de pe lingă Arsenal (13 Septembrie, nr. 2, n. n.), prima versiune din Jocul Ielelor, care trebuia să fie drama imperativului categoric al «Dreptăţii sociale»... A doua versiune a fost scrisă pînă la mijlocul lui iunie, şi cu ea m-am încîlcit în jocul inextricabil al antinomilor în aşa măsură, că, întocmai ca şi eroul meu, n-am putut să mă desprind pentru tot restul vieţii de jocul ideilor, întrevăzute în sferele albastre ale conştiinţei pure, care mi-a apărut încă de atunci ca «jocul ielelor»." 1
în asemenea împrejurări de juvenilă febrilitate creatoare şi de studiu laborios, sub presiunea evenimentelor, Camil Petrescu solicită decanatului facultăţii un certificat necesar pentru înaintarea sa, din plutonier T.R. la gradul de sublocotenent de rezervă. Cererea poartă nr. 1106 şi data de 22 martie 1916. Camil Petrescu simţea ca implacabilă înrolarea sa şi participarea la războiul care se extindea vertiginos, ameninţînd fruntariile ţării. In perioada 1913—1916 putem afirma că lecturile filozofice sub călăuzirea atentă şi plină de nobilă generozitate pedagogică a lui Ră-dulescu-Motru şi a lui P. P. Neguleseu au sporit, studentul Camil Petrescu parcurgînd cu fervoare şi repetate revelaţii operele fundamentale ale filozofiei, pornind de la marea constelaţie de gînditori din antichitatea greacă şi pînă la monumentalul sistem hegelian. De sagacitatea studentului stăpîn pe obiect şi apt să dea interpretări personale îşi va aminti mai tîrziu Tudor Vianu : „Acesta din urmă (P. P. Neguleseu, n. n.) observa pe auditorul lui din primele bănci. După citirea fiecărei lucrări seminariale, Neguleseu întreba : «Ce părere are domnul Camil Petrescu ?» Domnul Camil Petrescu avea totdeauna o părere neaşteptată, foarte originală, debitată cu precipitarea minţii lui rapide." 1 2
La 1 august 1916, sublocotenentul de infanterie Camil Petrescu este chemat sub arme. Chiar din primele săptămîni regimentul se aruncă într-o luptă deznădăjduită în faţa unui inamic superior numeric şi mult mai bine dotat cu armament. Solidaritatea celor ce făceau parte din regimentul lui Camil Petrescu nu era de ajuns pentru a constitui o piedică în calea atacurilor dirijate cu tenacitate asupra poziţiilor româneşti, improvizate şi uşor de supus tirului nemilos al artileriei germane. în septembrie, Camil Petrescu este rănit în timpul luptelor de la Tîrgovişte, din garnizoana regimentului 22 infanterie. Topografia luptelor se reface uşor din romanul Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de război, unde experienţele halucinante ale lui Ştefan Gheorghidiu nu sînt altele decît ale
1	Camil Petrescu. Teatru, III, Ed. Fundaţiilor regale, 1947, p. 487—488.
2	Tudor Vianu, Jurnal, ed. cit., p. 39.
XIII
sublocotenentului Camil Petrescu. însănătoşit, reintră în rîndul combatanţilor şi, în august 1917, îl găsim participînd la încleştatele lupte de la Oi,tuz, regimentul fiind situat pe dealul Ungureanu, cota 789. în ziua de 26 iulie 1917, după căderea cotei Ungureanu, Camil Petrescu a fost luat prizonier şi dus în lagărul Sopronyek din Ungaria. Fusese rănit grav pentru a treia oară. Această experienţă, de care îşi va aminti nu fără crispare şi revoltă, l-a traumatizat preamatur şi memoria sa a conservat imagini sumbre, de coşmar. Referitor la acest ultim moment legat de participarea sa la primul război mondial, .am găsit în arhiva scriitorului un document de mare preţ, şi anume scrisoarea prietenului său, Octavian Pană, trimisă de pe front, în ziua de 13 august 1917, prietenului comun, Gelu Pastia :
„Dragă Gelule,
Prin bunătatea lui Pavlov îţi scriu aceste rînduri cu oarecare strîn-gere de inimă, din două motive : am o cerere de făcut şi o veste să-ţi împărtăşesc. Le fac pe amîndouă cu acea seninătate camaraderească care ne-a unit pe cînd eram în şcoală, şi care a făcut să se prelungească prietenia .atunci cînd ne-am 'despărţit.
Acum, dragă Gelule, şi ce părere de rău încerc c-a trebuit ca în această scrisoare banală să-ţi vorbesc de unul din cei mai buni, dacă nu cel mai bun prieten, în orice caz sufletul cel mai frumos, mai deschis şi mai entuziast, prietenul tău care nu mai este de mult printre noi : Camil Petrescu. S-a stins într-o noapte întunecoasă, în focul ucigător al tunurilor şi	focurilor de	mitralieră. A căzut brav ca	întotdeauna, pe cînd mergea
la	contraatacul	cel mai furios în contra vijeliei celei mai	înverşunate, a
căzut sub poalele muntelui Coşna, care a căzut apoi, după moartea lui, în miîiniile nemţilor. A fost ca încă unuil prin care eram legat de tine să dispară.
De cîte ori şi seara în amurg, la Bogdana, în pădurea Berheciului sau [cuvînt indescifrabil] n-am stat mult de vorbă cu el despre tine. Nu voi uita despărţirea, cînd, cu presentimentul fatal, mi-a încredinţat scrisoarea alăturată, pe care am avut durerea să ţi-o transmit, atunci cînd el nu mai exista printre noi. Nu cunosc conţinutul ei, dar îmi închipui că ea trebuie să fie plină de acea delicateţe sufletească care l-a caracterizat totdeauna.
Vioi, nervos chiar, a ştiut însă să menajeze susceptibilitatea tuturor, făcîndu-se iubit.
De aceea,	dragă Gelule, avînd această	sarcină tristă	de misionarul
celei din urmă	slove, slovă ştearsă de timp	şi mîhnire, te	rog ca cuvin-
tele mele să le iei în sensul cele mai perfecte stime pe care am avut-o pentru camaradul şi prietenul nostru şi doresc ca în curînd, cînd voi putea ca să-ţi vorbesc personal, ca cel dintîi cuvînt să fie Camil ! în amintirea celui şi mai bun şi mai duios."
XIV
Ordinul de zi ar. 560, din 1 august 1917, extras din registrul regimentului 16 infanterie, prevedea ştergerea din evidenţă a treisprezece ofiţeri, morţi în luptele de la 26—30 iulie 1917. La nr. 5 figurează Camil Petrescu. In realitate, aşa cum spuneam, el căzuse prizonier şi va reveni în ţară la 10 aprilie 1918, potrivit certificatului semnat de Agop Aftimovici, comandantul Regimentului 16 Suceava. Gîteva luni mai tîr-ziu, în iulie, Camil Petrescu ajunge în Bucureştiul eliberat de ocupaţia germană. La scurtă vreme se angajează la ziarul Scenay unde semnează o suită de foiletoane şi mărunte comentarii critice.
în Cuvînt după un sfert de veac, apărut în ifruntea ediţiei Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război (1955), între alte amintiri legate de substanţa romanului şi geneza acestuia, Camil Petrescu făcea această remarcă privind perioada imediat următoare încheierii războiului : „Tînărul firav s-a întors din război, adîncit în judecata lui despre oameni, dar la trup nu tot aşa cum plecase.	A	sfîrşit cu o voinţă
dîrză ultimele scene din piesa Jocul	ielelor, întîia	lui	lucrare	dramatică,
pe care	însă n-a	izbutit s-o	joace într-un teatru — care	nu se putea
sustrage	poftelor	şi toanelor	burgheziei	victorioase — şi	s-a alăturat
mişcării, imense ca un flux al mîniei tranşeelor, care lupta să răstoarne partidele istorice" (p. 14).
Cu	adevărat,	dîrzenia şi	tenacitatea,	visul înnobilat de	idealuri su-
perioare se contopesc în alcătuirea spirituală a lui Camil Petrescu. Re-făcîndu-şi energia	irosită, în	primăvara	anului 1919 se decide pentru
examenul	de	licenţă	şi prezintă	decanului facultăţii, aceluiaşi I.	Bogdan,
următoarea cerere (înregistrată cu nr. 741 din 16. II) :
„Domnule Decan,
Subsemnatul student al Facultăţii de litere şi filozofie fiind cea mai mare parte din timpul de studiu reţinut de obligaţiile militare şi omiţînd dintr-o interpretare greşită să supun caietul şi foaia de cursuri spre semănătură domnului profesor	de pedagogie	şi	istoria	pedagogiei.
întrucît am luat parte aproape	regulat la cursul	acesta,	participînd
activ şi la lucrările	de seminar	ale	acestui curs şi avînd nevoie	să dau
examenul	de	licenţă	anul acesta	—	după cinci ani de activitate	studenţească —	vă	rog ca	pînă la sosirea	şi confirmarea celor de mai	sus prin
însăşi mărturia domnului profesor Antonescu, să dispuneţi să mi se menţioneze această frecvenţă în carnetul şi foaia de cursuri, condiţiune fără care d. profesor Dimitrescu-Iaşi refuză să-mi menţioneze rezultatul examenului dat.
Cu profund respect,
XV
Camil Petrescu Student al Facultăţii de litere şi filozofie1'
Din păcate, în ciuda avizului favorabil al decanului, profesorul C. Dimitrescu-Iaşi nu dă nici cel mai mic semn de mansuetudine. Dimpotrivă, din dovezile existente, reiese acribia şi, indirect, absenţa tactului pedagogic. în cele din urmă, autoritatea lui I. Bogdan şi intervenţia lui P. P. Negulescu facilitează soluţionarea cererii lui Camil Petrescu, apreciat de toţi profesorii ca un element excepţional şi care obţinuse la toate examenele bila alba. O comisie formată din C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu şi I. Rădulescu-Pogoneanu notează tot cu bilă albă lucrarea de licenţă intitulată : Figurile silogiste — valoarea şi funcţiunea lor, acor-dîndu-i-se şi titlul magna cum laude (18 martie 1919). Din acest an, existenţa lui Camil Petrescu înseamnă o luptă continuă, deseori acerbă, pentru afirmare în literatură, fapt care n-a întîrziat să se producă. După o scurtă perioadă, cînd e profesor la Timişoara şi colaborează asiduu la Ţara şi Banatul, scoate revista Limba romana :şi pînă la stingerea sa prematură (14 mai 1957), Camil Petrescu, dotat cu o rară conştiinţă artistică, avea să-şi manifeste harul inteligenţei în diverse direcţii literare. Din analiza operei vom vedea, că din pragul carierei sale agitate, scriitorul şi-a compartimentat cu extremă luciditate activitatea. El a dorit şi a realizat în mare măsură aspiraţia curajoasă de a fi un scriitor complet. Parcurgîndu-i opera, încărcată de sensibilitate şi idei, îl găsim poet, dramaturg, publicist, romancier, eseist. în repetatele mele călătorii pe munte, unde lumina, cerul se învecinează cu vegetaţia, am zărit, din cînd în cînd, flori compuse numai din nuanţe care, legănîndu-se pe trupul stilizat, ca al firului de iarbă, trebuie să fie hrănite, totuşi, de o sevă tare, poate ca aceea a stejarilor sau a jnepenilor prinşi în stîncă. Nu ştiu	de ce	acum,	ca	şi altădată, pe
Camil Petrescu îl asemăn acelor eflorescenţe, al căror joc mirific nu-1 poţi uita. De ce îşi caută ele locul pe înălţimi ? Fiindcă acolo, în pă-mîntul tare, în rocile detunate îşi găsesc locul aureolînd natura. Cînd scriu despre Camil Petrescu, ca şi în alte rînduri, îl simt lîngă mine, în faţa mea, ca	prezenţă vie,	fascinantă :	era o	gamă	de	nuanţe, hrănite
de seva unei structuri dinamice ; el vorbea repede, nervos, poate numai din spaima de a nu fi depăşit de idei. Conversaţia îşi avea farmecul aparte, pornind de la faptul banal, cotidian, şi ajungînd la cele mai suple idei. Fără îndoială, remarcabila sa mobilitate intelectuală se asocia cu o mare sensibilitate. Camil Petrescu a rămas pentru mine un joc de artificii, acel joc vibrant al nuanţelor care compuneau personalitatea sa.
Nu pot	încheia acest	crochiu biografic	fără	să	reamintesc în-
tîlnirea cu Camil într-o pădure din marginea Bucureştilor, spre sfîrşitul lunii martie	1957. Aflase	că, într-un	răgaz	de sărbătoare, plecasem
pentru cîteva ore, împreună cu marele său prieten şi editor, Al. Rosetti, visînd la un cer mediteranian şi la vegetaţia crudă, transparentă a pri-
XVI
măverii. îl revăd agitîndu-şi braţele la intrarea în pădure şi acceptînd cu bucurie copilărească să ne prelungim plimbarea. Atunci a rupt o creangă subţire, ca mereu să-şi sublinieze cuvintele, gestul fiind întotdeauna tînăr, febril. Sub cerul pur ne-am privit de mai multe ori, amin-tindu-mi, odată cu ultima îmbrăţişare, versurile :
Eu sînt dintre acei
Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric,
Cu sufletul mărit.
Căci am văzut idei.
II
„ZIGZAGUL DE ARGINT AL FULGERULUI VIU"
Am văzut că tentativele lirice ale lui Cami.1 Petrescu datează din anii adolescenţei. „Cercul literar" al liceului trebuie să fi fost cucerit de armonia şi plastica intimistă a primilor simbolişti. Numele lui Al. Ma-cedonski, cu mica legendă ţesută în jurul cenaclului Literatorului din Calea Dorobanţi, a circulat învăluit de mister. Tinerii, printre care şi Camil Petrescu, îşi aminteau că în paginile revistelor conduse de Ma-cedonski semnase Ion N. Theodorescu (Ion Theo) (alias T. Arghezi), încă de la finele veacului al XlX-lea, că lui Bacovia, cu mult înaintea publicării volumului Plumb, i se vestise o carieră literară aparte în iureşul versificatorilor facili, că Tudor Vianu, prietenul lui Camil Petrescu, frecventa cenaclul şi i se tipăreau primele producţii lirice, că Oreste urca şi el treptele tronului macedonskian. Această atmosferă, în care lirismul simbolist însemna inovaţie şi tacită aspiraţie spre o consacrare eclatantă. nu-1 putea lăsa indiferent pe Camil Petrescu. în schimb, aceeaşi publicaţie efemeră, scoasă de J. Th. Florescu, unde îi apăruse Sonetul-fabuld (amin-tindu-ne de Traian Demetrescu, cu o mai vădită vigoare şi notă caustică în terţine), îi va publica şi poemul Stanţe de seară (Capitala, nr. 7 din 14 mai), ale cărui sonorităţi şi elemente metaforice aparţineau pionierilor simbolismului românesc. Pe autorul lor nu-1 putem bănui de influenţă franceză, ci mai degrabă, aşa cum va afirma mai tîrziu, de dorinţa sincronismului cu mişcarea noastră literară a primului deceniu, cînd efluviile muzicale şi minore angoase mimau sentimentul, făcîndu-1 exterior. O undă minulesciană se insinuează în gesticulaţia melancolic-erotică a poemului :
XVII
în seara-aceasta umedă şi tristă în noaptea-aceasta singur şi departe Iubirea noastră-mi pare-o veche carte Din care titlul mai există.
Dar uneori îmi pare-o melodramă Absurdă şi ridicol de banală.
O, nopţilor de insomnie, cînd Halucinat de vreun straniu gînd,
Iubirea noastră-mi pare-o melodramă Pe care-o urmăresc plîngînd, din sală,
Şi cînd, înfiorat de îndoială în mine-adîncuri tainic se destramă.
Dar
Sînt numai spectatorul care plînge înduioşat de jocul de pe scenă,
Un „amator de teatru" care plînge Mişcat de lacrimi şterse din batistă.
De-o veşnic prefăcută Magdalenă Şi-n care-o nebunie fantezistă De mult uitate lumi răsfrînge.
Poza de arlechin sentimental transpare în poem ; lipseşte gradul emoţional, originalitatea, tocmai atribute revelante în versurile grupate sub titlul Ciclul morţii, unde accentele unei experienţe teratologice se succed în tonalităţi adecvate. înainte de a trece la analiza acestora, să ne oprim la poemul programatic, Ideea care deschide volumul Versuri, apărut în 1923. Motivul care ne îndeamnă s-o facem este unul singur, şi anume : aici Camil Petrescu, inteligenţă mereu în alarmă şi sensibilitate capabilă de stări limită, îşi transcrie, fără urmă de ambiguitate, suprema sa obsesie. în idee Camil Petrescu a văzut simbolul gîndirii elevate, chintesenţa spiritualităţii omeneşti. La Camil Petrescu, gradul înalt al -înzestrării spirituale implică şi talentul, care face din cea mai pură abstracţie o noţiune vie, vibrînd de sensuri şi oricînd aptă să îmbogăţească metafora lumii :
întîia oară, brusc, fără să ştiu,
De dincolo de lucruri am văzut ideea,
Cum vezi, cînd se despică norii grei Şi negri
Zigzagul de argint al fulgerului viu —
Şi de atunci
— Neliniştit de depărtarea suavă şi adîncă De toate tîlcurile, cheile —
Ca un bolnav cu ochii ţintuiţi de lună
XVIII
Pe care norul o ascunde încă,
Fără durere, fără bucurie,
Eu caut în natură, pretutindeni, ideile.
Şi aceasta pentru că :
Crescut din zilele de ieri Neliniştit de marile tăceri,
Pîndesc şi azi prelung stăruitor,
Căci şi acum din lucruri şi vederi Ideea se adună
Străvezie, dar precisă şi întreagă,
Aşa cum se încheagă Subt privirea unui derviş,
O figură, pe apa unui lac,
In umbra limpezită de copac.
Funcţia chinestizică la Camil Petrescu cunoaşte atîta acuitate, încît ideea devine palpabilă cînd simţurile sînt chemate să participe la cunoaşterea vieţii interioare, dar şi a conexiunilor eului cu diverse forme ale realrităţii exterioare. Numai aşa se explică tainica voluptate intelectuală :
Dar de cîte ori descopăr,
Uimit
Cu-nfiorări de veşti rostite-n şoapte,
— Freamăt nocturn de ulmi —
Că ideile-s de mult
Alăturea de mine, culmi
Imense şi nebănuite, sosite-n noapte...
De atîtea ori
Ca nişte munţi coloşi de gheaţă
Plutind subt apă, venind prin palele de ceaţă.
Din volumul de Versuri, poemul Ideea îşi păstrează orgolios independenţa. El poartă sigiliul definitiv al neliniştii poetului, torturat, ca alchimiştii, să obţină în creuzetele raţiunii diamantul cunoaşterii. în schimb, în Ciclul morţii, faptul trăit îl îndepărtează de această aspiraţie şi poezia sugerează atmosfera terifiantă a războiului. Cum era şi firesc, în poeme nu vom întîlni nici un artificiu, ele 'Constituind o relatare cenzurată sever de ascuţişul lucidităţii. Camil Petrescu pierdut în gloata amorfă, vlăguit de eforturi supraomeneşti, condamnat să asiste la desfăşurarea unor întîmplări care îl vor tulbura sufleteşte, trăieşte presentimentul morţii, al dispariţiei în vălmăşagul luptelor. Imaginea de ansamblu e a unui cataclism, în care umila individualitate umană dispare, strivită de coloane anonime. Marş greu constituie diagrama psihologiei colective, feţele fiind nişte măşti acoperite de pulbere sură. înaintarea, fără ţintă precisă, poate fi asemuită întru totul cu o sumbră coborîre
XIX
în tarîmul lui Hades. Cuprinşi, cînd de exasperare, cînd de totală abulie, soldaţii şi, printre ei, un poet solitar şi rătăcit simt cum :
Din cînd în cînd,
Cînd traversăm vreun pod,
Simţim pe rînd,
Picioarele scăpate din năvod, întindem pentr-o clipă gîtul Şi iarăşi ne reluăm tîrîtul Comun, de uriaş miriapod.
Stranie şi scurtă dezmeticire, în care omul, din păcate, se confunda în reacţiile sale cu fiinţe inferioare. Impresia creşte spre finalul poemului :
Din depărtare de-ai privi,
Ţi s-ar părea că-n şanţul lung a năvălit O specie gigantică şi nouă De viermi masivi şi cenuşii.
O	fulguraţie erotică în clipele de repaus nu face decît, prin rememorarea gesturilor diafane, să sporească, sub lumina indiferentă a lunii, tabloul cu figuri mutilate de epuizare fizică şi panică vrăjmaşe. Versuri pentru ziua de atac prin enumerarea obiectelor pare să anunţe epitale :
Fii gata, prietene soldat, fii gata Curăţă-ţi cu grijă arma şi lopata Şi pune-ţi cruciuliţa la gît, —
Mîine va fi un atac mare,
Şi-atît.
Drumul morţii, şerpuind de la Riga la Galaţi, înseamnă parcă o ridicare în văzduh a poetului, de unde şi imaginea duplicată a războiului dus în tranşeele noroioase, dar prelungindu-se, devastator, în spatele frontului 5
Sînt luni ? Sînt ani de cînd încremenirăm aşteptînd ?
Drumul morţii...
E-atîta neclintire pe drumu-acesta gol Ca un simbol,
Ca-n ţara adormită de-un mileniu De suflul blestemat al unui geniu.
Nici oameni,
Nici păsări,
Nici o vietate nu străbate Apa taxe
Drumul gol şi-ncremenit al morţii...
Un alt poet combatant, Perpessicius, i-ar fi putut răspunde, dacă versul şi-ar fi ridicat aripa în văzduhul de fum :
XX
De vrei să dai sprijin trupului învins Suflete, îţi cată adăpost în cer :
N-a rămas pe-ntinsul văilor cuprins Decît Dumnezeu din cer, brancardier.
(Scut şi targa, Brancardier)
Anotimpurile schimbă numai cîteva detalii de cadru, dar oamenii au de înfruntat, fără întrerupere, primejdiile morţii. O nelinişte existenţială traversează toate poemele grupate sugestiv sub titlul Ciclul morţii. Chiar primăvara, cu eflorescenţele ei miniaturiale şi 'lumina sidefată, nu alungă nici spaima, nici epuizarea :
Ca nişte bolnavi pe-o terasă de spital Atîta cît îngăduie cu milă şanţul,
Soldaţii palizi au ieşit ia soare Şi fericiţi ei se salută cu surîsuri :
E un descîntec care plouă din soare.
In asemenea momente, uitarea reprezintă suprema benedicţiune. Poetul înclină oricînd, în chip compensator, să recompună imagini estompate de haloul primelor iubiri. Versul aspru, tăiat parcă din minereul experienţei dure, întrerupe jurnalul de campanie al combatantului istovit, făcînd loc gestului juvenil şi descripţiei solare :
Dar fericita grijă a forţelor obscure Te-aduse-iatunci în calea mea în tîrgul cu căsuţe sure,
In vila-aceea albă pe şosea...
Alăturaţi, îmbrăţişaţi,
Privim de la fereastră Sfîşietoarea agonie de afară Şi-n dezolarea care ne-nconjoară Iubirea noastră
Citeşte osîndită, ca-ntr-o darte Paralizaţi privim de la fereastră.
înregistrînd, cu dureroasă înţelegere fraternă, asemenea erupţii lirice luminoase, Perpessicius, unul din primii recenzenţi ai volumului, îşi încheia marginaliile nu lipsite de timbrul notaţiei memorialistice :
„...Şi ostrovuri de-acestea înflorite se întîlnesc des în poezia aşa de zbuciumată a lui Camil Petrescu, iradiind peste ţărmuri o vrajă, o îmbătare de senin, o imagine fragedă ca imaginea acelor doi mesteceni ce se-nalţă feciorelnic şi care întregesc imaginea poemei Senin, care aşa de frumos încheie volumul.
XXI
Desigur, în aceste poeme bate un puls altul decît, să zicem, ccl pompat în pneurile Filmului Independenţei ." 1
înaintea reunirii în volum, Tudor Vianu, în nr. 25 din 30. X. 1920, publica în Sburâtorul articolul Un scriitor nouy înlănţuire de observaţii fine şi definitive despre factura poeziei lui Camil Petrescu :
„Sînt notaţiunile unui intelectual înzestrat cu o sensibilitate atentă şi înfrigurată... Din unicul consult al senzaţiei individuale — aceea pe care o vom deosebi : simplă, precisă şi sinceră — se desprinde toată simpatia umană ce încă prisoseşte individului înrăit în lupte". Cit priveşte poemul Senin, menţionat de Perpessicius, Tudor Vianu anticipa : „E o bucată în acelaşi timp gingaşă, sălbatică şi ad.'ncă. Ea se ridică deasupra oricărei teorii umanitariste, căci atinge însuşi stratul de obîrşie al iubirii de oameni. Din încîntarea de propria ta viaţă generoasă, uimit de propria ta fericire, se lăţeşte fluidul simpatiei umane."
Tonalităţile asemănătoare cu cele din Senin, sau cu a acelor geizere luminoase ţîşnite din gheţurile	spaimei, le	regăsim,	puţin mai tîrziu,	în
ciclul clorotic Un luminiş pentru Kicsikem, citit mai întîi lui Eugen Lovinescu şi apoi publicat de	acelaşi în	paginile	Sburâtorului. Iată	ce
consemnează I. Valerian, într-un interviu luat lui Camil Petrescu, privitor la opera sa poetică şi ecoul ei în cenaclu :
„L-am cunoscut în ambianţa din cercul criticului Eugen Lovinescu (era favoritul cenaclului şi al maestrului). Poeziile sale lipsite de retorism, cu tendinţă de intelectualizare,	aduceau o	atitudine	de frondă împotriva
tradiţionalismului şi simbolismului. Versurile de război (notaţii prozaice de un realism impresionant) impuneau un talent original şi viguros. îşi citea manuscrisele cu o dicţiune neîntrecută (ne-a rămas de neuitat poemul U?i luminiş pentru Kicsikem)."	Dar înainte de împrejurarea evocată	de
I. Valerian, Camil Petrescu se număra printre membrii cenaclului Sburâtorul.
în culegerea de articole şi portrete omagiale — apărută în 1942, la editura „Vremea", în cinstea criticului amfitrion, animator neobosit al vieţii noastre literare timp de aproape un sfert de veac — Eugen Lovinescu, sub pseudonimul Anonymus Notarius, publica o detaşată schiţă biobibliografică, menită să completeze seria celor patru volume de Memorii. Strălucit evocator, Eugen Lovinescu oferă aici un contur şi mai pregnant al figurii lui Camil Petrescu din perioada începuturilor sale literare :
„,Două luni după chemarea «celor ce vin», primul fusese un tînăr cu trei mici poezii ; tînăru'l se chema Camil Petrescu şi poeziile Melopee, Alchimie, Stanţe, apărute în Sburâtorul din 7 iunie 1919 ; cînd, peste
1 Perpessicius, Menţiuni critice, I, Casa Şcoalelor, 1928, p. 92.
XXII
un an, se prezintă cu un	ciclu de poezii,	refuzate la o	altă revistă,
Sburătorul (13 noiembrie 1920) le publică, după acelaşi sistem masiv [Marş greu, Versuri pentru ziua de atac, Patrula, Cadavrul etc.), cu acelaşi articol prim al criticului, pentru a proclama «recunoaşterea cuvenită talentului şi rezerva datorită noutăţii». Criticul avea să revină de mai multe	ori, după aceeaşi lege	a repetiţiei. «Arta	lui, spunea,	de pildă, în
Sburătorul din 25 februarie, împinge cunoaşterea poetică pînă la o măsură pe care literatura română n-a cunoscut-o încă. In mijlocul unei poezii închinate notaţiei, d. Camil Petrescu ne-a dat impresiile cele mai pregnante, de ordin pur vizual, expresiile cele mai tipice pentru a traduce o senzaţie, şi, uneori, imaginile cele mai viguroase. Poezia d-lui Camil Petrescu este, poate, cea mai plastică din cîte cunoaşte literatura română. Această calitate îi fixează locul şi originalitatea»/4
Nu mult mai tîrziu în Sburătorul literar (1922), Cărnii Petrescu publică Un luminiş pentru Kicsikem, de care vorbea I. Valerian. Negreşit, lectura lui în acelaşi cenaclu trebuie să fi surprins pe participanţi, fiind vorba de o	cu totul altă factură	lirică, invadată	de	reverberaţii.	Compus din
şapte	poezii, poemul este un delicat „jeu	de	Vamour et	du hazard44.
Nimfa cu onomastică bizară se lasă învăluită de efuziunile sentimentale, cochetînd ca apariţiile serafice într-un interior ferit de indiscreţia luminii. Kicsikem pare o „miniatură de fildeş mărită44, care risipeşte, plină de graţie, gesturi coregrafice într-un decor de mică Şeherezadă :
Sub înstelarea de baldachine
Dintre noapte nencepută din trecut
Şi-aceea fără de sfîrşit care vine
Ne-am întîlnit printr-o minune de-ntîmplare
In ceas, cu nefiinţa-asemene
în omenirea curgătoare
Două trupuri. Gemene, gemene.
Plecarea meteorică îl dezamăgeşte, regretul asemuindu-se cu exfolierea narcisei în amurg :
Rîsul tău
Pe care nu-1 cuprinde nici o carte,
Joc părelnic, schimb,
întîrzie ca un nimb
Pe strada cu trotuarele deşarte ;
Nouă zodie îmbracă
Şi preface casa mea posacă Zbuciumarea-mi stearpă ca o drojdie.
XXIII
Inspiraţia cosmică, tendinţa spre expresia criptică, marile nelinişti ale unor călătorii în spaţii siderale, dau versurilor din ciclul Transccndentalia (1931) acel pregnant caracter de cerebralitate, metafora crescînd din jocul, abil dirijat, al ideilor. Fără îndoială, între alţi poeţi citiţi cu aviditate de Camil Petrescu au fost Mallarme şi Valery, care, prin practica versului obscur, au izbutit să creeze o adevărată şcoală. In perimetrul literaturii noastre, Ion Barbu găsise formula originală a ermetismului său cu atîta coloratură senzuală. Despre Mallarme, de pildă, în articolul Delimitări critice, Camil Petrescu nu se sfia să declare : „Creatorul poeziei pure, gîndite ca atare, e fără îndoială Mallarme, poetul esoteric şi intransigent. El a început ciudata teorie a frumuseţii vorbelor în sine. Cărturar neobosit, cunoscător fără îndoială al filozofiei «lucrului în sine», vrăjit de însăşi frumuseţea acestei formule atît de «muzicale», el s-a gîndit să-i extindă sensul asupra cuvintelor", iar, în continuare, despre Paul Valery scria : „După ani de zile, recunoscîndu-şi public maestrul, pe care dealtfel îl frecventa şi personal, în vremea cînd debuta (căci timp de vreo douăzeci de ani şi-a întrerupt activitatea poetică), Paul Valery reia firul poeziei pure, cu un succes de public neaşteptat, uluitor, dezolant la o poezie csoterică". Cum era şi firesc, cele cîtcva poeme care alcătuiesc Transcendent alia au surprins prin totala metamorfoză a lirismului la Camil Petrescu. Şi totuşi noi o punem în legătură cu antecedentul prozodic din Ideea, piesa liminară a volumului de versuri asociată cu îndrăzneala că în Valery există o strofă din poemul Aurore (dedicat Iui Paul Paujaud), care poate fi gravată ca motto la Transcendent aii a :
Qui ! c’est vous mal deridees !
Que fîtes-vous, cette nuit,
Maîtresses de l’âme. Idees,
Courtisanes par emilii ?
— Toujours sages, disent-elles Nos presences immortelles Jamais n’ont trahi ton toit !
Nous etions non eloignees,
Mais secretes araignees Dans Ies tenebres de toi ! 1
Poezia aspiră să transcrie ceea ce pe ţărmul boreal, prin continuă asceză spirituală, se cristalizează în idee dominatoare. Această zbatere de a te smulge centrului gravitaţiei sensibile pentru euforia comunicării cu punţile din spaţii care transcend materia dau poemelor o acută cerebralitate. De la plastica evocatoare, de la tabloul în pastă cenuşie,
1	Paul Valery, Poesies, N.R.F., 1933, p. 108—109.
XXIV
la diafanele digitaţii lirice pentru capricioasa Kicsikem, deosebirea este enormă. Dincolo de imagini de laborator metaforic, răsuciri sintactice şi abstractizări excesive care duc poezia în pragul sterilităţii, meşteşugul se simte şi aspiraţia rămîne seducătoare. Camil Petrescu, cu puterea sa autoscopică va părăsi poezia nu fără a încrusta tulburarea marilor căutări în catrene memorabile :
Din colivia logicei scăpată Privighetoarea-nnebunită cîntă Spre spaţii ce n-au sprijin, se avîntă încălecări de tril şi fibre toată.
In tine însuţi, gol pescar Din văi şi munţi de apă te alegi Mărgean din fund de mare să culegi afară laşi unelte mici şi far.
înverşunat, în tine însuţi încă mereu te vrei desprins din forme sure ; dar nu mai crezi că zîne şi pădure Zac fermecate-n fund de baltă-adîncă.
E în Transcendentalia transcripţia modernă a destinului unui Dedalus.
Cu cîţiva ani înaintea morţii sale, Camil Petrescu revine la poezie conccpînd şi scriind poemul eroi-comic Papuciada, din care, în 1956, au început să apară fragmente în revista Viaţa romaneasca. Meritul acestui poem provine în primul rînd din prospeţimea versului şi efortul autorului, ca dintr-o suită de întâmplări, avînd ca eroi copii, să obţină cîteva remarcabile portrete infantile. Versul, uneori articulat în cadenţe denumite în muzică con brio, e suav şi luminos, rimele fiind adesea surprinzătoare. Nervul epic, mişcarea dinamică au făcut lesnicioasă adaptarea lui pentru scenă.
III
PUNCTE DE REPER
După absolvirea Universităţii cu magna cum laude, tînărul Camil Petrescu intră intempestiv în luptă cu noile — şi totuşi atît de puţin modificate — realităţi sociale postbelice. Primeşte cu „resemnată" indiferenţă modestul post de profesor în Timişoara, oraş cu oarecare viaţă culturală şi mai propice, pentru un moment, tentaţiilor sale publicistice.
XXV
Prin urmare, între anii 1919—1921, dincolo de măruntele atribuţii didactice,. Camil Petrescu profită entuziast de teren şi de împrejurări prielnice pentru a-şi face cunoscută poziţia sa, oţelită de experienţa războiului,, în direcţii cultural-politice. Avînd sentimentul pascalian al „trestiei gîn-ditoare. Camil Petrescu, cel ce fusese odată comandant frenetic în primele linii ale frontului şi înfruntase deschis atacurile inamice ocolind' zigzagul defensiv, specific naturilor al căror simţ de conservare se confundă cu laşitatea şi egoismul umilitor, se consacră repede publicisticii militante. Cele două luni (februarie-martie 1919) cînd îl găsim în anuarul liceului „Gh. Lazăr", ca simplu suplinitor de limbă română, nu-i oferiseră nici o satisfacţie. Aici, la Timişoara unde sosise,, imediat, din aprilie 1919, începe să lucreze cu fervoare la ziarul local, între 1919—20 este redactor-şef al Banatului romanesc, director al publicaţiei Ţara (1920—1921), iar din 1920 al revistei Limba româna. Faptul că în 1920, în chip abuziv, este destituit din pricina cutezanţelor sale critice la adresa haosului politic, al practicilor anacronice dezvăluite cu virulenţă în articole, presupunem că nu îl va fi afectat într-atît pe cel care, în ciuda succeselor pedagogice, nu îşi simţea o altă vocaţie decît cea literară. Negreşit, însă, toate aceste tribulaţii costisitoare, injustiţii jignitoare, nu vor rămînea fără ecou în opera sa, admirabilă simbioză între ficţiune ş_i_^LUtobiografie transfigurată^ Amintindu-şi de această perioadă timişoreană, în interviul esenţial din 1931, declara :
„După război am organizat cu d. Avram Imbrone o gazetă politică şi culturală, Banatul românescy care a avut un răsunet imens. A trimis în	plină Cameră	românească de după	război, vreo 12 deputaţi, care	au
avut un incontestabil rol politic, şi ca să spun aşa [...].
A izbucnit un tumult îngrozitor,	pentru că federaţia desemnase	de
candidat la aceasta pe d. Goldiş.
S-a procedat la vot. Gruparea noastră era nehotărîtă, ezita... Am propus să sprijinim pe d. Iorga, ceilalţi au acceptat şi, într-adevăr, d.	Iorga, s-a ales	cu o majoritate de	zece voturi. Rezultatul ?
La anunţarea	votului, d. general	Averescu şi d. Octavian Goga	au
părăsit banca ministerială, au declarat război coaliţiei şi, peste trei luni, Partidul poporului a venit singur la putere. La alegerile următoare, părintele Imbrone a trecut la averescani, care erau la putere, iar eu am rămas singur cu Ţara, pe care o pusesem în serviciul Federaţiei."
Admirabilă probitate, exemplu de consecvenţă în susţinerea punctului de vedere. Spirit deloc conciliant, hotărît să respingă tranzacţii de culise, Camil Petrescu şi-a menţinut verticalitatea. Balansările meschine în numele unor principii aşa-zis democratice chiar l-au iritat şi i-au sporit intransigenţa în acţiunile sale social-politice, dovadă fiind zeci de ar-
XXVI
ticole semnate Camil Petrescu, sau cu pseudonime la care se adăugau rîndurile din Caietul de note zilnice J.
Sub conducerea scriitorului nostru, la 22 ianuarie 1920 ia fiinţă revista Limba româna, cu subtitlul „foaie pentru limbă, artă şi literatură", avînd ca reşedinţă o clădire veche d‘n strada Cetăţii, nr. 8. Orientarea democratică se făcea clară chiar de la început, cînd, în editorialul Cîteva lămuriri inevitabile, flancat de două coloane, în limbile germană şi maghiară, revista prin rubricile ei permanente, prin ştiri privind diverse categorii de cititori, aspiră la o configuraţie modernă, vie, capabilă să atragă atenţia în sensuri multiple : educative, morale, Lingvistice, filozofice, culturale, politice ere. Un articol deosebit de semnificativ este cel intitulat Presa bucur eşteanâ (nr. 1), în care Camil Petrescu expune metodic motivele ce-1 îndrituiesc să considere periodicele capitalei drept „a patra putere în stat". Spiritului său independent nu-i putea scăpa aservirea ziarelor diverselor calcule politicianiste, vorbind gongoric despre patriotism, dar în fond ignorînd marea masă a ţărănimii şi muncitorimii care au ptirtat pe umeri greul războiului, fără să primească recompensele trîmbiţate. în articolul amintit, zeci de publicaţii cotidiene de mare tiraj primeau îndrumări şi îndeosebi invitaţii	la	lealitate.	Nu	putem trece	cu	vederea	nici atitudinea
lui Camil Petrescu inserată în rubrica „Informaţii" (nr. 3, 29 I 1920), referitoare la debutul lui Ion Barbu (care va semna mai tîrziu în Contimporanul şi B. Iova : „... Domnul E. Lovinescu, în revista sa Sburatorul vesteşte lumea că a descoperit un nou luceafăr literar, pe dl. Ion Barbu, care, odată cu articolul de lansare al directorului revistei, îşi publică şi primele versuri. De atunci d. ilon Barbu a publicat mai mult. Chiar dacă alarma domnului E. Lovinescu e puţin cam exagerată, d. Ion Barbu t o apariţie	interesantă." 1 2	Pe	lîngă referiri	de	cultură,	cum ar	fi cele
privitoare la	H.	Barbusse	şi Romain Rolland,	legaţi de cercul	Clarte,
preocuparea dominantă la Camil Petrescu este în strînsă relaţie cu politica plină	de	tartuffism a	guvernelor şi	de	atitudine	ostilă	faţă de
intelectualitatea progresistă, solidară cu interesele majore ale ţării. Gîn-direa politică a lui Camil Petrescu vizează o zonă largă, aşa cum. reiese din paginile revistei Ţara (nr. 24 din 1 iulie 1924). Ce urmărea scriitorul, candidat din partea Frontului popular pentru un loc în Parlamentul care, nu cu mulit înaintea alegerilor, fusese obiect de filipică ? 3
1	Vezi Viaţa româneasca, nr. 6, iunie 1957.
2	Cît: priveşte fluctuaţiile administrative ale revistelor, în mare măsură sînt consemnate de M. Ilovici în Tinereţea lui Camil, Ed. Minerva, 1971.
3	Vezi Mihail Ilovici, Tinereţea lui Camil, cap. VIII.
XXVII
Din suita curajoaselor articole reiese că îl preocupau probleme din cele mai diverse, evident surprinzătoare pentru partidele de gu-vernămînt sclerozate în făgaşul profiturilor imediate : chestiunea ţărănească, muncitorimea, naţionalităţile, descentralizarea administraţiei, abolirea sistemului de exploatare la uzinele din Reşiţa, legalitatea, munca retribuită satisfăcător, cinstea. In luna aprilie, deşi Camil Petrescu intuia şansele minime ale izbînzii electorale la Oraviţa, judeţul Caraş, cunoscînd reprezentantul partidului naţional-ţărănist nu se descurajează. Dimpotrivă. Ţine o serie de înflăcărate conferinţe, din păcate rămase necunoscute, al căror mesaj desigur aparţinea unui patriot autentic, lucid de rolul activ al intelectualului onest, legat de popor, care aspira la ascensiunea ţării, la echitate şi echilibru economic. Din această clocotitoare activitate în campanie electorală, Camil Petrescu nu va obţine mai mult decît rezerva acidă a oficialităţilor viitoare, dar şi sentimente adînci de stimă, în rîndul oamenilor cu adevărat cinstiţi, pentru noncon-formismul său, setea de absolut, care va reveni ca laitmotiv de-a lungul scrisului său, pc lîngă faptul că oferă conturul unei gîndiri politice străină de samsarlîcul arivismului, embrionul refugiului său teoretic în atît de discutata şi discutabila teorie a „noocraţiei" Ce mişcătoare confesiune etică descoperim în 1931 (e vorba de interviul amintit, din Rampa) :
„în alegerea mea parţială	însă fiecare	partid	din	Federaţie	şi-a
depus candidat propriu, şi pentru ca să mi se sprijine candidatura, mi s-a cerut să mă înscriu în unele din partide. N-am primit şi am candidat independent. Am dus aproape singur lupta de propagandă, cu atitudine de neutralitate faţă de ceilalţi candidaţi din opoziţie. Cîtăva "vreme situaţia era nelămurită... Cu două zile înainte de data alegerii, şansele mele sporiseră (şi lupta era destul de grea, te rog să mă crezi, pentru că ministru de interne era d. Argetoianu $i în judeţ veniseră d-nii Vaida, Mihai Popovici, părintele Man, Ion Mihalache, Cezar Spineanu, cu statele lor majore) şi după opinia celorlalţi devenisem periculos. M-am pomenit atunci atacat cu o înverşunare cumplită chiar de tovarăşii mei din Federaţie şi în special de omul pe care-1 admiram fără condiţii şi pentru care luptam în gazetă cu pasiune : I. Mihalache. Ca om	politic, gestul lui Mihalache era perfect	indicat,	fireşte, dar ca	om
pur şi simplu, în sensul adînc şi mare al cuvîntului, era fără îndoială surprinzător. Deziluzia a fost	pentru mine	totală.	De	atunci am	re-
nunţat la politică."
întrerupt de interlocutorul	său, răspunde	prompt, cu	atît mai mult,
cu cît explicaţia cerută privea activitatea lui Camil Petrescu la Saptamina muncii intelectuale, înfiinţată la Bucureşti în 1924 :
XXVIII
„— Da, dar nu politica de partid."
Totuşi, experienţa timişoreană,	urmînd pe	cea	a războiului, nu a
rămas	nefructificată în opera de	mai tîrziu.	Această tentativă, acest
reper înfipt cu multă cutezanţă în solul arid al realităţii se va proiecta în operă, devenind pentru unele personaje din dramaturgie sau romane un fel de „fata morgana", sorgintea atîtor dezamăgiri în lupta cu concretul.
întors la Bucureşti, spre finele anului 1921, Camil Petrescu, deloc apatic, devine şi mai neînduplecat. Activitatea publicistică şi literară continuă cu intensitate, fără spaima arenei înconjurată de lincşi şi dresori gălăgioşi. Din intervenţiile sale polemice, articole, eseuri, după ce romanele şi majoritatea pieselor fuseseră elaborate, s-a născut volumul selectiv Teze şi antiteze, din care se poate recompune, în linii generale, concepţia despre artă a scriitorului. La aceasta am adăuga Modalitatea estetică a teatrului £teza sa de doctoratx) şi o seamă de articole cave urmau să constituie materia volumului al Il-lea din Teze şi antiteze, .alcătuit cu aceeaşi severă selecţie ca cel dintîi. O concepţie realistă şi intransigentă veghează	la funcţionalitatea	criticii în	contextul	culturii.
,,Dacă astfel stau lucrurile — scrie Camil Petrescu — critica nu poate fi, în	act pur, în esenţa judecăţii,	decît cum	am	spus, trasitivă... Tre-
buie să aleagă, de vreţi cu plasticitate exprimat, trebuie să plivească, să călăuzească, să previe rătăcirile, menţinînd acel climat care e propice creaţiilor autentice." 1 2 O astfel de definiţie poate fi atribuită oricărui dicţionar modern. Oroarea de diletantism, de luxuriante divagaţii sau ge-nuf'lexii în faţa gloriolelor stau în esenţă la baza criticii, care cu multă	flexibilitate şi larg orizont	de cultură	este	datoare să discernă
şi să propună o scară a valorilor durabile. Dar în dialectica sa, Camil Petrescu nu se uită pe	sine, şi, îndeosebi,	regretabilele	obstacole	în calea
recunoaşterii sale binemeritate în variate manifestări literare. Francheţea, fără să diminueze definiţia citată, este de fapt un posibil răspuns privitor la destinul operei sale, pînă la o anumită dată : „Activitatea sa literară a întîmpinat o	rezistenţă enervată	la început, dezlănţuită	şi inexplicabilă apoi, ani de	zile, cînd scriitorul	nostru era	denunţat,	sîcîit în
permanenţă, cu acea îndîrjire cu care dealtfel şi aiurea se încearcă împiedicarea şi compromiterea autorităţii care nu convine. Iată de ce, nedorind decît să impună o convingere, «stilul» criticii sale va fi un stil nervos, reactiv, căutînd să obţină audienţa şi, cu silnicie, să impresioneze de multe ori prin emfază, ori să intereseze cînd era necesar printr-o
1	Editura Fundaţiilor regale, 1937.
2	Teze şi antiteze, ed. cit., p. 9.
XXIX
vervă cu caracter excesiv. Se vede deci că e vorba de un dinamism imprimat actului şi care colorează stilistic." 1
în intenţia lui Carnal Petrescu, lucrarea se configura astfel :
Critica.
Delimitări, critice, 2 voi.
Comentarii şi delimitări în teatru, 2 voi.
Problematica muncii intelectuale, 2 voi.
Evident, această construcţie, gîndită pe asemenea coordonate, pregătea înţelegerea lucrării de filozofie, cu deziderat de sistem, Substanţialismul, rămas în ansamblul său total necunoscut. Totuşi, în cadrul studiilor recente asupra operei lui Camil Petrescu, N. Tertulian, estetician şi cunoscător profund al culturii scriitorului, a întreprins o excelentă interpretare 1 2, de care vom ţine seamă, beneficiind, ca şi d-sa, de cunoaşterea integrală a textului inedit, dispus în patru mari volume.
Camil Petrescu este unul dintre puţinii noştri scriitori, care, înainte de a trece efectiv la organizarea epică sau dramaturgică, şi-a căutat în gândirea estetică şi filozofică elementele care să susţină întreprinderile literare. Intuiţiile	şi direcţiile filozofice	ale	lui	Camil Petrescu	l-au de-
terminat pe G. Călinescu, la intervale scurte, să remarce că „este unul dintre cei mai de	seamă dialecticieni pe	care	i-a	produs generaţia	de după
război" 3, aceasta,	după ce, în acelaşi	periodic	subliniase : „Nu	mai încape îndoială că	d-1 Camil Petrescu	este	un	scriitor cu cultură filo-
zofică şi un cap abstractiv, şi e o adevărată plăcere (pentru cine ştie să guste astfel de plăceri) să te laşi năvălit de acel puhoi de argumente în spume care se scurg aci pe coperişul paginei, aoi prin subsolurile ei, cu o febrilitate inimaginabilă".4 Faptul era evident chiar de la începuturile sale publicistice, care îşi extind fulgerător orizontul, creîndu-i lui Camil Petrescu numeroase animozităţi, la care a replicat totdeauna spri-jinindu-se pe informaţie şi intuiţii pline de originalitate. în prefaţa menţionată la Teze şi antiteze, la capătul unei prime etape de confruntare teoretică, articulează ferm şi degajat : „Un stil armonios şi uşor în afirmaţiile lui ,nu e acela al articolelor adunate aci, căci n-a fost o autoritate mai contestată în literatura noastră decît a celui ce scrie aceste rînduri... Activitatea sa literară întreagă a întîmpinat o rezistenţă enervată la început, dezlănţuită unanim şi inexplicabil apoi, ani de zile, cînd scrii-
1	Teze şi antiteze, ed. cit., p. 10—ti.
2	N. Tertulian, Eseuri, E.P.L., 1968, p. 250—313.
3	G. Călinescu, Camil Petrescu, teoretician al războiului, Viaţa romanească, XXXI, 1939, nr. 1, p. 81.
4	G. Călinescu, Viaţa romanească, XXX, 1938, nr. 1, p. 83.
XXX
torul era denunţat, sîcîit în permanenţă, cu acea îndîrjire cu care dealtfel şi aiurea se încearcă împiedicarea şi compromiterea autorităţii care nu convine" (p. 10—11). Chiar de la articolele publicate în Săptămîna muncii intelectuale, Camil Petrescu se dovedea atras, prin teoria noocraţiei necesare, spre dezbateri avînd, în mare măsură, drept călăuză fenomenologia, şi să discute raportul dintre individ (intelectual) şi colectivitate, preocupat cu osebire de rolul celui dintîi în dinamica istoriei. Fără îndoială „Existenzphilosophie", întîlnită la Jaspers sau Heidegger, al căror efort, cu deosebiri de nuanţe şi dexteritate în folosirea noţiunilor ontologice, mergea spre polarizarea metafizicii în viaţa umană cu mult mai vădit decît la Bergson, bunăoară, dar mai cu seamă Scheler sau Husserl, nu a rămas fără ecou la Camil Petrescu. Dar va fi o mare eroare să credem •că s-a fixat la fenomenologie, din care derivă şi substanţialismul, fără convingerea intimă a posibilităţii depăşirii lui. în primul rînd, de Husserl l-a apropiat fervoarea în delimitarea obiectului cunoaşterii, care ulterior i-a preocupat, fără puterea speculativă a celui dintîi, şi pe Pfăender şi Hartmann, ambii, în cele din urmă, conferind esenţelor atribute ontologice. Consecinţele, identificabile şi la gîndkorul nostru, au fost cu mult mai fertile decît în sfera strict epistemologică. De aceea principalul aspect care	l-a preocupat	pe Camil Petrecu,	în	cadrul noocraţiei, a fost
descifrarea	realităţii viii,	concrete. Şi atunci	atenţia autorului urmăreşte
latura diacronică a fenomenului, pînă la cristalizarea absolută, denumită sugestiv moment apogeic. Aşa se justifică afirmaţia apodictică : „Individul ie mai el însuşi în apogeul dezvoltării lui decît în ovul". Şi fiindcă am vorbit de preocuparea statornică a lui Camil Petrescu de a situa individul (cu precădere intelectual) în contextul istoriei, trebuie semnalat că în jocul delimitărilor au avut un rol fundamental conceptele de durabil şi substafiţial,	impunîndu-se	net temporarului	şi	tranzitoriului. Zeci de
exemple sînt menite să pună sub semnul caducităţii specializarea unilaterală, din motive că ea implică renunţarea la integrare în concret. Cu toate excesele ei frizînd utopicul, teoria noocraţiei, care proclamă metodic •prioritatea	intelectualului,	mai exact a omului	de cultură, ca singurul
capabil să dirijeze, prin amplitudinea unghiului de vedere, societatea, reprezenta în epocă o atitudine demnă de preţuire.
Camil	Petrescu pornea de la faptul că	în	structura societăţii româ-
neşti interbelice, intelectualitatea îşi revendica, din păcate cu insuficiente argumente şi solidaritate, drepturi legitime. Dar a generaliza tutelar ideea că în exclusivitate intelectualităţii îi revine îndatorirea de a corecta destinul societăţii, s-a dovedit pînă la urmă o regretabilă «rezie. în Preliminarii despre munca intelectuala, Camil Petrescu, care poate fi socotit un uvrier al scrisului, scria în stilul său categoric :
XXXI
„Aici, la noi, pot folosi — acesta-i adevărul — două sisteme de guvernare, bazate pe o doctrină puternică şi clară. Noi nu ne putem întoarce din mijlocul drumului, căci nu avem liman să ne întoarcem. Orice-formulă rustică e aici un nonsens. Un om- voinic, răcit, se face bine cu leacuri străvechi, transmise oral, un bolnav debil, cu sănătatea compromisă, are nevoie de o intervenţie ştiinţifică.
Popoarele redeşteptate tîrziu la viaţa civică şi naţională nu au refugiul trecutului, ele trebuie să se arunce în căutarea de soluţii noi. Pline de riscuri, dar singure capabile să se mîntuie." 1
De aceea Camil Petrescu putea susţine intransigent : „E o abatere teoretică nădejdea că vreodată o acţiune asupra concretului, din momentul în care a depăşit condiţia individuală, se va dispensa de conceptul determinant." 1 2
într-un foileton intitulat Încercare fenomenologica, fără să părăsească terenul frămîntat al vremii, Camil Petrescu găseşte mereu prilejul' să consolideze coordonatele concepţiei sale, şi aceasta cu mult înainte de a fi atins maturitatea în teoria substanţialismului. Cu aceeaşi inducţie-dirijată de sagacitate afirma : „...de la începutul încercărilor noastre în artă am pus accentul principal nu pe originalitate, ci pe autenticitate, adică pe ceea ce am denumit, chiar de pe atunci, substanţă, termen care, pentru noi, după cum uşor se poate amănunţi, înseamnă complex de semnificaţii". 3 Din eseurile reunite în volumul Teze şi antiteze ne-am oprit în primul rînd la cele privind probleme care l-au preocupat pe Camil Petrescu de-a lungul întregii sale activităţi, scriitorul, în permanentă nelinişte teoretică, făcînd asociaţii şi transferuri — uneori fortuite — între-literatură şi politică, între filozofie şi cultură generală. Înfrigurarea polemică imprimă stilului nerv, adjectivul devine corosiv, iar incursiunile telegrafice în operele celor invitaţi la un virtual simpozion nu cunosc stă-vilarul, aşa cum afirma N. Tertulian : „Camil Petrescu putea aşadar să revendice o metodă de gîndire care să rupă definitiv cu «superstiţia» existenţei unor puncte arhimedice şi a unor procedee ale cunoaşterii. Aspiraţia sa era să definească o metodă de cunoaştere deschisă, opusă «sistemelor» de tip clasic, adaptată complexităţii infinite a realului şi ordinii progresive de structuri a acestuia. Ca un veritabil dialectician, doctrinarul substanţialismului putea să considere că drumul cunoaşterii autentice este-nu cel care ar pleca de la adevăruri deplin stabilite către zonele ne-
1 Teze şi antiteze, Preliminarii despre munca intelectuala, ed. cit.;. p. 204—205.
2	Idem, Despre noocraţia necesara, p. 229.
3	Ide?n, p. 195.
XXXII
cunoscute, ci acela care pleacă de la certitudini provizorii către certitudini progresive." 1 Criticul sesizează cu deosebită supleţe resortul intim al gîndirii lui Camil Petrescu.
Din numeroasele eseuri, un altul care ajută la cunoaşterea ideilor sale estetice este Noua structura şi opera lui Marcel Proust. Admirator pînă la fervoare al scriitorului francez, recunoscîndu-i, fără spaima de superlativ, calităţile monumentalului roman  la recherche du temps perdu. ampla introducere priveşte atît genul romanesc în sine, cît şi ambianţa filozofică în care a înflorit acest enorm lotus în continuă şi fascinantă eflorescenţă literară, cu semnificaţii esoterice.
Condus de spiritul său disociativ, înainte de a pătrunde cu uimire în labirintul construit după legi pe cît de subtile, pe atît de accesibile aceluia care îi intuieşte îndreptarul filozofic, retras în spatele cărţilor fundamentale cu răsunet evident în sensibilitatea exacerbată a lui Marcel Proust — autorul devorat prematur de chinuitoare suferinţe fizice şi tocmai de aceea aplecat spre examenul autoscopic — Camil Petrescu face un succint istoric al mişcării de idei la finele veacului trecut. Fireşte, structura difuză a intuiţionismului bergsonian, diversitatea înţelesurilor şi determinărilor au găsit în Proust o receptivitate savant creatoare. E de presupus, deşi Camil Petrescu nu-1 citează pe unul din exegeţii vremii, şi anume pe M.T.L. Penide, că lucrarea fundamentală La methode intuitiv de M. Bergson (1918), unde acesta explică succesiv mutaţiile şi complexitatea psihică, iar intuiţia împrumutînd diverse modelări în dependenţă de manifestările caleidoscopice ale vieţii, trebuie să fi fost. cunoscută de Proust. In pragul apariţiei romanului proustian, în scurtul ocol necesar lui Camil Petrescu, mai cu seamă pentru a impune termenul Noua structura, ce depăşise raţionalismul socotit anacronic, el se ocupă fugitiv de Nietzsche, de înfrîngerea determinismului mecanicist, de Dilthey şi de grupul Geisteswissenschaften, încheind cu satisfacţia, uşor emfatică, a relaţiei dintre fenomenologie şi intuiţionism. Prin acest studiu putem înţelege foarte uşor tendinţa lui Camil Peiirescu, care atunci cînd vizează orientarea spiritului modern, se gîndeşte la faptul concret. Ceea ce admiră la Proust, ca unul din promotorii disoluţiei epicului clasic, este capacitatea de a potenţa viaţa în cadrul autenticităţii, alungînd cu orgoliu aristocratic o serie de poncife tehnice, cum ar fi intriga, momentul culminant, dez-nodămîntul. Pornind de la autenticitate fetişizată cu ajutorul atîtor digresiuni (de fapt procedeul ţine de un pro domo al romancierului Camil Petrescu), el defineşte admirabil arta lui Proust ca „făcută din nuanţe în aşa măsură, încît a fost numită — pe nedrept şi poate că nu toc-
1 N. Tertulian, op. cit., p. 2S5—2S6.
XXXIII
mai 1 — arta microscopică, arta infinitizimalây iar globalismul teoretic al unei scări de ascultători	impune intr-un	mod de neînlăturat să	renunţi
la nuanţe, fiindcă se cere o ramificare pentru atîtea atenţii individuale, reunite laolaltă şi desigur diferite între ele ; oratoric, cu fraze sonore, nu se poate vorbi despre acest scriitor al vieţii celei mai intime, aproape inefabile, din cîte s-au manifestat vreodată în scris." 1 2
In	repetate rînduri,	Camil Petrescu,	pornind tot de la ceea	ce nu-
mea autenticitate, s-a pronunţat împotriva scrisului elaborat, a stilului supus conştiinţei artistice calofile. Cazul lui se aseamănă întrucîtva cu cel stendhalian, care vroia să se scrie linear, fără „arabescuri", pagina putînd	fi în articulaţiile	ei inexpresivă,	ca a procesului verbal.	Scriind
despre	Amintirile	colonelului	Lăcusteanu, Camil Petrescu jubilează ca	în
faţa unei	capodopere. Memorialistica în	afara oricărei veleităţi	artistice îi	provoacă satisfacţii de numismat	amator care descoperă în aspe-
ritatea metalului relieful sensibilităţii anonime. Satisfacţia scriitorului nostru — care ne aminteşte de Gide — e că într-un subsol semnat T., in romanul	Patul lui	Procusty insinuase dezideratul scriiturii, care	cîştigă	în
expresie dacă nu e pindită de „spectrul" corectitudinii gramaticale sau de argusul tipografic. In eseul din Delimitări critice, subintitulat „limba literară", după ce cu voluptate descoperă erori şi numeroase improprietăţi de termeni, Camil Petrescu conchide : „Căci o limbă e literară, e frumoasă atunci	cînd exprimă precis	ceea ce vrea autorul. Asupra	ei trec	în
cazul acesta toate calităţile de gîndire, sentiment, nuanţă în sensibilitate, tonalitate." 3 Dar insaţietatea polemică a lui Camil Petrescu nu a încetat nici în momente cînd a rămas aproape singur, încolţit de cronicari	dramatici	improvizaţi	sau, pur şi simplu, stipendiaţi	pentru	a-1
discredita.	Unul dintre cele mai strălucite	exemple, în	ciuda unor	lungi
şi agresive	paranteze, de un subiectivism	caracteristic,	este Falsul	tratat
pentru uzul autorilor dramatici. Nu poate fi vorba aici de creionarea unei estetici teatrale prin intermediul pamfletului de largă respiraţie. Pasivitatea şi. mai cu seamă, mefienţa faţă de primele sale lucrări dramatice scrise şi publicate între 1919—1926 îl determină să arunce, în disputa cu cronicarii dramatici semidocţi şi cu directorii de teatre, un arsenal de argumente	care, pe măsura iritării, se transformau în	invective şi	aluzii
maliţioase aglomerate zgomotos, speranţa fiind că din toropeala bizantină se vor trezi autorităţile culturale iar inamicii care aveau mica feudă
1	Oricum el a protestat, preferind comparaţia cu un telescop (nota lui C P.).
2 Teze şi antiteze, ed. cit., p. 46—47.
3 Teze şi antiteze, ed. cit., p. 272.
XXXIV
a cronicii literare se vor retrage timoraţi. Energie risipita inutil ! Tăcerea a sporit, şi teatrele la auzul numelui lui Camil Petrescu deveneau instituţii inexpugnabile. Acest pamflet, de o rară violenţă, avea ca pune: de plecare insuccesul piesei Mioara. Toată inteligenţa, întreaga arguţie desfăşurată de Camil Petrescu într-o ambianţă osftilă are ceva donchiijotesc, mai cu seamă că piesa, minată de naivitatea intrigii, e în mare măsură un eşec literar.
Camil Petrescu era sigur însă de harul său, iar modul în care se exterioriza, chiar dacă stîr.nea nedumeriri sau proteste, nu-i puteau umbri personalitatea. Beneficiind de o cultură neobişnuită consolidată, paralei cu creaţia beletristică, ca şi alţi scriitori în acest f'rămîntat deceniu de după primul război mondial — cum au fost N. Davidescu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, M. Sebastian — Camil Petrescu nu ocoleşte teritoriul criticii literare. Referitor la această perioadă, E. Loviinescu, în Istoria literaturii romane contemporane 1, scria cu prudenţă despre cel care fusese întîmpinat cu solicitudinea amintită :
„Poet şi dramaturg, d. Camil Petrescu e şi un spirit critic şi ar fi putut deveni un critic, de nu şi-ar ;£i risipit activitatea mai mult în celelalte direcţii şi de nu şi-ar fi fragmentat-o în critică din nevoi publicistice. Critica sa literară (Revista vremei, Cuvmtul liber, Adevărul, Revista romana, Cetatea literară etc.) — fără să mai amintim pe cea teatrală din ziarul Argus — fărâmiţată în scurte «reviste ale revistelor», dări de seamă, rar caracterizării mai generale asupra unor scriitori, deşi nu porneşte de la un sistem, are punctul de plecare într-un temperament precis, ce reacţionează aproape identic în faţa operelor de artă : intrînd în categoria poeţilor deveniţi critici, d. Camil Petrescu îşi experimentează, în genere, propriul său temperament în operele altora../
Desigur, Lovinescu se referea la perioada cînd în numeroase articole, unele programatice şi chiar contradictorii, risipite în diverse publicaţii, dacă nu se putea distinge efigia vocaţiei sale critice, în schimb începeau să capete relief contururile gîndirii filozofice. Chiar arunci cînd, accidental, Camil Petrescu a căutat să treacă în cîmpul criticii, din întreaga sa activitate se vede peremptoriu că actul în sine urmărea să conducă la concluzii teoretice, numai dacă ar fi să arătăm, fapt despre care am amintit la timpul său, Noua structură şi opera lui Marcel Proust, Teatru de caracter, Delimitări critice, sau seria de Puncte de vedere publicate în Revista Fundaţiilor începînd din 1934. Preocuparea cu adevărat statornică a fost aceea legată de estetica teatrului, desfăşurată fie în peri-
1 Evoluţia criticii literare, Ed. „Ancora", 1926, p. 282—284.
XXXV
metrul polemic, în strînsă corelaţie cu creaţia sa originală, fie cristalizată în cunoscuta teză de doctorat, Modalitatea estetica a teatrului (1937). Lucrarea exprimă bine perspicacitatea, discernămîntul şi voluptatea polemicii prezente, într-o formă sau alta, în vasta lui activitate publicistică.
Prin urmare, opiniile privind teatrul	colorau	în chip	natural evan-
taiul preocupărilor sale. Şi Camil Petrescu a izbutit să creeze armonia creaţiei originale cu investigaţia abstractă atras fiind de vastul teritoriu al filozofiei culturii. Insuccesele repetate pentru impunerea teatrului său în repertorii, pe lîngă filipicile care vizau diversele conduceri ale instituţiilor destinate să-i acorde încredere, pot explica, în mare măsură, eşafodajul său teoretic. Ce este Modalitatea estetica a teatrului decît o marcată aspiraţie pentru interpretarea subtilă, pornită din înţelegerea textului în cele mai fine articulaţii. în acest sens, opacitatea unor oameni de teatru constituie obiectul atacului din Addenda la Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici, publicat în ediţia Teatru („Fundaţia regală pentru literatură şi artă", 1947, voi. III).
Camil Petrescu respingea cu	violenţă	stilurile	desuete,	concepţiile	re-
gizorale comode. De aici totala rezervă faţă de verismul pedestru sau gesticulaţia emfatic-romantică. El considera teatrul o lume în mic, capabilă prin esenţializare să transmită resorturi sufleteşti eu valoare universală, între Modalitatea estetica şi Noua structura se stabileşte o punte fosforescentă. Camil Petrescu repudiază catedratic concepţiile regizorale anacronice, mişcările scenice excesive, plecînd de la ideea de autenticitate. Trăirea intensă şi implicit convingătoare, după Camil Petrescu, constituie specificul modern, asaltat, din păcate, succesiv, de metode convenţionale. Consecvenţa sa pornea din înţelegerea particularităţilor genului, menit să-şi găsească audienţă largă în sfera culturii.
Reţin, din conversaţiile cu	el, revenirea, subliniată	prin gest,	că
actorul trebuie să uite ficţiunea,	singurul	element	esenţial	fiind acela	de
a interpreta degajat, fără înţepeniri melodramatice, un destin oricînd posibil. Cu acest gînd cred că autorul Modalităţii estetice a teatrului s-a aşezat la masa lui de lucru, contemplînd micul interior cu lumina ochilor săi speriaţi de „jocul ielelor". O dezvoltare analitică este oricînd posibilă, dar aici o considerăm puţin fastidioasă, atîta vreme cît însuşi Camil Petrescu, în capitolul secund al Modalităţii estetice, a întreprins-o laborios. Vom sublinia, însă, încă o dată însuşirile eseului unicat în cultura noastră, iar, prin amplitudinea deschiderii teoretice, o contribuţie majoră în sfera esteticii teatrn.le europene. In Recapitularea aporeticâ a eseului el orientează, cu sagacitatea cunoscută, atenţia asupra unor opinii pe care îe lasă, în chip dialectic, libere comentariului. Faptul avea să-l reafirme de
XXXVI
mai multe ori în presa noastră, şi aceasta cu puţin timp înainte morţii sale, punctul de plecare fiind tocmai Modalitatea esteticii a teatrului, în a cărei valabilitate credea de pe poziţia scriitorului angajat cu întreg potenţi aiul intelectual în idealurile sociaLpolitice ale epocii noastre.
Deseori era la discreţia alcătuirii spirituale aparte, adevărată şi continuă vibraţie a stării de alarmă. Chiar şi atunci cînd îşi alege metodele de investigare în planul teoreticului, nu întîrzie să le abandoneze, fără crispări, dacă una din ele ameninţă încorsetarea gîndirii tumultoase. 1 11 găsim, bunăoară, cîştigat de metoda fenomenologică în cercetarea diverselor manifestări din domeniul artei şi culturii. Aici identificăm limitele sale axiologice, evidente şi în teoria noocraţiei, sau plătind un tribut eclectismului în Substanţialism.
Optînd pentru căile labirintice ale fenomenologiei, Camil Petrescu se îndepărta de înţelegerea profundă a raportului realitate-expresie artistică. Dar nu putem trece cu vederea că însuşi autorul reacţionează cu luciditate, capabil să recunoască drept cu totul insuficientă metoda ca atare. „La capătul acestei cercetări — scria Camil Petrescu în 1937 — în care am urmărit istoric esenţa teatrului, trebuie să recunoaştem că un concept, valabil formulat, care să traducă adecvat această esenţă, nu am putut dobîndi. Dimpotrivă, impresia e că mai curînd am rămas cu sentimentul că asemenea concept nici nu e posibil în gîndirea ştiinţifica de azi (subl. n.)" Pe bună dreptate, înţelegînd sensurile şi mai adînci ale reprezentaţiei dramatice, acelaşi Camil Petrescu avea să adauge, spre sfîr-şitul Modalităţii estetice... : „Atît cît putem să ne arătăm bănuiala despre cele ce se vor realiza, credem că o explicaţie a unui obiect artistic, nu atît de complex ca o reprezentaţie dramatică, dar nici măcar un fragment scenic, ori un tablou-creaţie adevărată, nu se va obţine niciodată prin cercetări de specialitate, ci se vor deduce numai din structura organică a unei viziuni integrale de9pre lume, din acea solidaritate semnificativă, care dă elementelor înţeles din înţelesul totului. Vrem să spunem că explicaţia fenomenului artistic nu poate fi decît o parte din lămurirea sistematică a lumii." -
Peste ani, sub imboldul creator al marilor înfăptuiri revoluţionare ce aveau să intervină în viaţa poporului nostru, autorul Modalităţii estetice a teatrului avea să-şi îmbogăţească gîndirea filozofică.
1 Referindu-se la noocraţie, Camil Petrescu, în Revista Fundaţiilor, nr. 3 din martie 1942>mu se sfia să afirme : „Noocraţia nu are sens decît întrucît e ştiinţifica^ adică structural matematic, de vreme ce pentru noi ştiinţa este identică structurei matematice".
XXXVII
CĂUTÎND ABSOLUTUL
Tentativele dramaturgice, potrivit amintirilor estompate de vreme — ne gmdim din nou la cele aparţinînd colegului său Const. Ione9CU — par să dateze din perioada adolescenţei. Ne putem imagina că improvizaţiile îşi găseau „reprezentaţii" pline de avînt sub lumina cerului, sau în odăi cu mobilă sumară, în aşa fel încît obiectele să nu tulbure rezonanţa replicilor. Dar cum nici una din acestea nu s-a strecurat prin culisele timpului, nu ne rămîne altceva de făcut decît să înfăţişăm producţia dramatică legată, cert, chiar de primii ani ai activităţii sale literare. Cea dintîi, aşa cum însuşi Camil Petrescu mărturiseşte în Addenda la Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici, se numea Jocul ielelor. în Memorii, în paginile consacrate lui Camil Petrescu, ce/1 care îi asigurase fără ezitări mecenatul — l-am numit pe Eugen Lovinescu — înregistra : „Imaginea scriitorului începe să ni se fixeze prin unele trăsături psihologice, abia mai tîrziu, în primele luni ale Sburatorului, în cadrul lecuirii piesei sale Jocul ielelor într-un amurg de mai, sub lăncile înroşite ale soarelui asasinat în dreptul ferestrelor largi ale biroului meu. Lipsa de autoritate a cititorului, nervozitatea lui sporită de intrările şi ieşirile ascultătorilor, nu i-au dat lecturii caracterul de succes categoric aşteptat, se vede, cu certitudine ; mai contribuiau, dealtfel, şi defectele piesei, evidente şi mai tîrziu, după cîţiva ani, la o nouă lectură, cînd nu mai putea fi vorba de lipsă de autoritate şi de nervozitate. Cu indulgenţă de sine, naturală dealtfel tuturor începătorilor, cititorul nu-şi explica «insuccesul» decît prin influenţa lecturii ; un semiton mai sus sau mai jos, o mlădiere a glasului, o tăcere prelungită ar fi dat cu totul altă putere de contagiune paginilor citite." 1 Dincolo de observaţiile, fine de psiholog, criticul surprindea, încă de pe atunci, lungimea unor replici şi mai cu seamă ritmul prea lent pentru substanţa piesei, care poate fi considerată ca o dezbatere în numele echităţii sociale, legată de contextul epocii premergătoare primului război mondial, cînd solidaritatea muncitorilor şi aspiraţiile celei mai înaintate părţi a intelectualităţii doreau să impună dezideratele materiale şi etice conforme cu evoluţia societăţii.1 2 De aici toate fră-mîntările din redacţiile ziarelor Dreptatea sociala şi Torţa (poate Camil Petrescu s-a gîndit la Viaţa sociala şi Facla), organe democratice. Ce
1	E. Lovinescu, Memorii, voi. !II, Ed. „Scrisul românesc" [1931], p. 107—108.
2	Parţial, aşa cum reiese din jurnalul lui Mihail Dragomirescu (ms. Bibi. Acad., cota 9432), Camil Petrescu citise piesa esteticianului, care îi făcuse observaţii asupra lungimii replicilor şi construcţiei.
XXXVIII
se întîmplă, în fond, în această piesă, va constitui, la alt mod, o preocupare constantă în activitatea .lui Camil Petrescu. Directorul ziarului, Gelu Ruscanu, minte luminată şi tocmai de aceea puţin dispusă concesulor, sub presiunea autorităţilor, începînd cu Justiţia, militează pentru ceea ce denumeşte, concret şi totuşi îndeajuns de vag, dreptatea absoluta. In acest concept, vehiculat constant şi temerar, el nu făcea decît, în mijlocul grupului de socialişti grupaţi în jurul revistei, să stîrnească admiraţie, dar în acelaşi itimp reacţii care îl invitau deschis să mediteze la eficienţa actelor sale, în numele acestui principiu care, pînă la urmă, izbuteşte să stabilească între Gelu Ruscanu şi realitate o dramatică ruptură, a cărei victimă e însuşi el. Orgolios pînă la paroxism, în convingerea că există o dreptate „demiurg'că", deasupra claselor, Gelu Ruscanu ignora un fapt esenţial : factorul motor, al existenţei claselor profund antagoniste.
Dar, înainte de a trece la examenul piesei, se impun cîteva clarificări care ţin de concepţia estetică generală a lui Camil Petrescu, decis, ca şi B. Shaw, să se expună radical :^\.Eu sînt un incorigibil optimist, în ordinea pragmatică, în sensul că socoţ de mare valoare estetică şi posibil triumful ideii organizate". 1 Cine parcurge Addenda la Falsul tratat... desprinde cu uşurinţă (în oarecare măsură identificînd şi principiile teatrului scandinav — Ibsen, Strindberg) că energia eroilor lui Camil Petrescu tinde să supună^ ordinea existenţială, respingînd orgolios prejudecăţile curente. Atîta vreme cît autorul sanctifică imanenţa conştiinţei, „în care acţiunea este condiţionată exclusiv de acte de cunoaştere, iar evoluţia dramatică este constituită prin revelaţii succesive, în care conflictul, în esenţa lui, în loc să fie dirijat de un Fatum de dincolo de lume, sau prin determinismul biologic, ori, ca de obicei, să fie intre personajele dramei, era în conştiinţa eroului, cu propriile lui reprezentaţii", apare teoretic justificată „eterna nevoie de absolut", înţeleasă ca o răsucire „spre sferele cele mai adînci ale conştiinţei pure însăşi". 1 2 Evident, Camil Petrescu se lăsa călăuzit de ideea că naturile înzestrate elimină „caracterul" reprezentînd zone ale conştiinţei, posibilitatea de a comunica însă cu absolutul e himerică, şi eroul cade iînfrînt, amintind deşarta cutezanţă mitologică a lui Icar. Foarte pe scurt am încercat să sugerăm teza care sta la baza celei mai întinse părţi din opera dramatică a lui Camil Petrescu. Ca orice scriitor cucerit de forţa ideaţiei, el a căutat febril să demonstreze „drama absolută".
1	Teze şi antiteze, ed. cit., p. 446—447.
2	Addenda la Falsul tratat..., Teatru, voi. III, ed. cit. p. 504—505.
XXXIX
Dar să revenim la Jocul ielelor, cea dinţii elaborată, spre a-şi ilustra ambiţios concepţia în domeniul dramaturgiei, care, în limitele genului, nu a cunoscut pînă la el înfăţişări cît de cît apropiate.
în lupta lui, Gelu Ruscanu, cîştigat de ideile progresiste ale vremii, îşi propune, în numele dreptăţii supreme, să divulge imoralitatea, şantajul politic, omuciderea din mercantilism, reprezentate de însuşi ministrul Justiţiei, cinicul avocat Sineşti. Eroul are în mînă floreta şi scontează ca, în faţa opiniei publice, să-l supună pe ministru la încrucişarea mîinilor, în aşteptarea verdictului cuvenit.
Gelu Ruscanu, posesor al unei scrisori menite să-l discrediteze definitiv pe duşmanul său şi, în acelaşi timp, să vină în ajutor celor care, în condiţii inumane, trudeau la tipărirea revistei cu puţinele fonduri puse la dispoziţie de un patron oarecare, va fi repede contracarat de o altă scrisoare, vizînd un accident compromiţător în propria sa familie. Pe cîtă vreme Ruscanu se iroseşte în argumente şi reflecţii, Sineşti acţionează degajat, cunoscînd labilitatea legilor cărora le căzuse victimă tipograful Petre Boruga. Faptul că Maria Sineşti trezise în Gelu Ruscanu o iubire wertheriană, că aceeaşi eroină duplicitară divulgase uşor secrete de familie, nu-1 putea impresiona pe ministrul a cărui replică sarcastică, nu izbutea să dizolve încrederea lui Ruscanu că „nu va fi niciodată dreptate reală în lume, pînă ideea de dreptate nu va rămîne intangibilă, absolută". La aceasta Sineşti va răspunde însă ironic prin „Pereat mundus, fiat justiţia", avînd aerul justiţiei implacabile. Riposta adevărată o primeşte însă din partea lui Praida : „Daţi-mi vo'e să spun şi eu un cuvînt... Nu ştiu ce hotărîre va lua tovarăşul Ruscanu, în orice caz sînt convins că o va lua pe cea bună... Dar aţi vorbit despre dreptate, despre puterea legii şi aţi, citat un dicoţn roman. Pot să vă spun însă că deasupra legii şi dreptăţii chiar, şi romanii puneau politicul... Căci tot ei spuneau : «Salus rei publicae, suprema lex» ; sau tradus cum vă place dumneavoastră... Mîntuirea cauzei obşteşti este suprema lege... Asta este tot ceea ce aveam de spus..." Ca după aceea, într-o dispută aprinsă către miezul nopţii, la redacţie, Gelu Ruscanu să primească, nu fără discretă iritare, flacăra adevărului în faţă :
„GELU : Pentru că mecanismul acţiunii e la mine în conştiinţă. De acolo îi venea autoritatea.
PRAIDA (nemulţumit) : Vanitate individuală... Autoritatea noastră de luptători nu vine din conştiinţa noastră... Vine din măreţia cauzei. Cauza singură ne arată care fapte sînt bune şi care sînt rele."
După ce experienţa sa eşuase, prins şi într-o ţesătură sentimentală, cam contrafăcută şi melodramatică, însetatul de „absolut", de exercitarea
XL
dreptăţii în afara oricărei contingenţe cu realitatea momentului istoric, Gelu Ruscanu recunoaşte lucid : „Jocul ielelor ? Un joc.,. U.n joc... şi eu sînt victima acestui joc... Victima acestui negoţ de idei."
Drama se încheie inteligent şi liresc cu meditaţia în 1 ’rerata a lui Praida, sub a cărui privire Gelu Ruscanu alunecă in negurile morţii :
„A avut trufia să judece totul... S-a depărtat de cei asemenea lui, care erau singurul lui sprijin... Era prea inteligent ca să accepte lumea asta aşa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce voia el. Pentru ceea ce năzuia el să înţeleagă, nici o minte omenească nu a fost suficientă pînă azi... L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat..."
Interesantă, la Jocul ielelor, este nota care precede drama : „Lucrarea care urmează nu vrea să fie decît acest lucru contradictoriu, o «dramă a absolutului» şi ,deci toate referinţele aparent istorice nu corespund datelor cunoscute. Astfel, personajele principale şi partidele socialiste, liberal şi conservator citate, sînt aici personaje şi partide de ficţiune. Sînt, în anume sens, substanţial reale datele cadrului, menite să fixeze momentul mai 1914." Nu intenţionăm să imputăm autorului contradicţia, pesemne deliberată. în precizarea citată. Camil Petrescu, obişnuit cu elasticitatea termenilor, cultiva curent ambiguitatea, cu scopul avansării ideii de profunzime. Jocul ielelor, şi nu avem nevoie să facem apel la ceea ce mărturiseşte autorul însuşi în Addenda la Falsul tratat... ne pune în	faţă o	realitate care, paradoxal,	se confundă	cu ficţiunea. Fără să
fie	drama	ciocnirilor sociale, într-un	moment cînd	lumea era ameninţată
de război, Camil Petrescu încearcă şi izbuteşte, parţial, să intuiască raportul de forţe şi orientările politice din România primului deceniu al secolului, mai exact în anii prevestitori intrării ţării în rîndul statelor beligerante. Se ştie că Internaţionala a doua, datorită conducătorilor oportunişti şi influenţei reformiste, a indicat căi ideologice greşite clasei muncitoare în lupta ei cu diverse partide burgheze. De o maturizare deplină a	conştiinţei revoluţionare în	rîndurile partidului social-democrat
nu	putem	vorbi. Camil Petrescu în	Jocul ielelor	proiectează panoramic
intelectualul onest care caută în mişcarea muncitorească sprijinul şi soluţionarea unor probleme social-politice. Situaţia e speculată, cu mijloace empirice, de un Penciulescu, întruparea scepticismului faţă de oricare ideologie. In ciuda unor lungimi, indicaţii scenice metaforizante sau scene parazitare, Jocul ielelor respectă teza că bovarismul unui Gelu Ruscanu, într-o epocă de mari frămîntări şi căutare a soluţiilor dinamice, nu depăşeşte frumuseţea, gratuitatea teoretizată, dar sancţionată obiectiv de istorie.
XLI
Scrisă curînd după	Jocul ielelor (în	1919), Act veneţian	are şi ea
caracterul nedeclarat dar sesizabil al unei drame absolute, dirijată altfel. Ea tinde să demonstreze că afectul şi conştiinţa constituie o entitate. Contele Pietro Gralla, fiinţă duioasa şi colerică, austeră, dotat c.l o energie vulcanică, se îndrăgosteşte de actriţa frivolă Alta, căreia îi încredinţează, pînă la sacrificarea bunului său cel mai de preţ, orgoliul, încrederea şi puritatea raţională a iubirii absolute. Pentru el, Alta constituie o monada spiritualizată, a cărei strălucire stranie, în armonia conştiinţei sale, echivalează cu revelaţia idealului suprem. Contrastul dintre cele două' personaje —	Gralla, Alta —	înfruntarea dintre	o	conştiinţă
superioară, pe de o parte, şi manifestările	gregare pe de alta,	în	ambianţa
Veneţiei lui Ganaletto,	transformă totul	într-o dramă care	ar	fi putut
degenera înt_ -un conflict factice, în genul lui Geraldy, dacă autorul nu aşeza în centrul ei puterea de a supune sentimentele celor mai înfrigurate aşteptări. înfrângerea lui Gralla provine din faptul că substituie, involuntar, realitatea iluziei. Pentru el Alta reprezentase monada spre care temutul conte privise încrezător. Smulgerea ei din universul lui sufletesc duce, firesc, la prăbuşire. Iată, în acest sens, un dialog definitoriu :
„ALTA {suride cu bunătate) : De ce amesteci inteligenţa în jocul acesta amăgitor	al	dragostei ? Dragostea	este	vrajă şi beţie, iar	inteligenţa
omului, ca şi judecata, nu au ce căuta în dragoste...
PIETRO : E	după cum vede fiecare.	Eu	socot că nu	iubim	numai cu
inima sau numai cu alte organe. Iubim cu totalitatea fiinţei noastre. Vorbeai	că	dragostea este beţie,	ei	bine, omul	inteligent nu se
îmbată... (Se	uită la ea	lung şi rîde.) Ma	credeam	bun cunoscător
de oameni şi	iată, am	descoperit floarea	omeniei	într-o asasina.
ALTA (îngrozită) : Taci... Taci.
PIETRO (îndîrjit)	:	Credeam	că sînt în stare	să judec,	că am ochiul
sigur şi	pot	alege răul de bine,	că	pot discerne	unde	e meritul,
că pot recunoaşte ceea ce e frumos şi loial cu adevărat, deosebindu-se de prefăcătorie şi minciună. (în clipa aceasta, candelabrul cel mare, florentin, se	desprinde	din tavan şi se	prăbuşeşte cu zgomot,
la picioarele Altei, care n-a clintit deşi putea fi ucisa, dealtfel nici unuly nici altul, adînc preocupaţi de cele ce-şi spun, n-au dat atenţie acestui fapt.1) Azi, cînd aş mai vorbi de judecata mea şi de ochiul meu sigur, ar hohoti toată Veneţia.
ALTA : Pietro, în numele Preasfintei, nu vorbi de Veneţia...
1 Preţios detaliu cu valoare psihologică.
XLII
PIETRO : După cum vezi. au fost în joc toate funcţiile fiinţei mele gînditoare (s.n.)... necesare şi în alte împrejurări ale vieţii, adică tot ceea ce făcea privirea mea puternică, pasul meu sigur, miezul însuşi al personalităţii mele... Falimentul iubirii, daca iubire a fost, este şi falimentul minţii (s.n.)."
In această dramă, declanşată de un adulter, sînt puse faţă în faţă, cu exemplar meşteşug, două structuri funciar diferite (Pietro Gralla şi Cellino). Alta trebuind să reprezinte fidelitatea, se complace în dubla ipostază de soţie strivită, aparent, de păcatul originar, dar şi de curtezană care, pentru „domesticirea" simţurilor, se 'îndreaptă spre Cellino, erou cu farmec de operetă. Gralla, omul experienţelor dramatice, biruind capricii neptunice şi vicleşugurile piraţilor, domină întîmplarea, tăinuindu-şi, aristocratic, dezgustul şi dezamăgirea. în el, Camil Petrescu a învestit însuşiri psihologice antagonice, care. totuşi, ca două asimptote, se întîlnesc la infinit. Laşitatea şi admiraţia pentru Gralla, declanşate zgomotos de Cellino, rcmuşcăriîe Altei compun o ţesătură iezuită, care nu face decît să sporească aura de superioritate a celui ce ne copleşeşte prin loialitate, profunzime şi aspra bunătate poruncitoare.
Situarea acţiunii în mediul lagunelor misterioase, în care palatele dogilor îşi iradiază umbrele în apele crestate de gondole, era cum nu se poate mai potrivită. Acolo, în sălile pavate cu marmoră, dramele deveniseră o tradiţie. Sub lumina policandrelor, în spatele draperiilor mute, pumnalul a fost de atîtea ori simbolul justiţiei medievale. Sfidînd „zîmbetul unei profesioniste a zîmbetului" şi declaraţiile lui Cellino, înaintea părăsirii Veneţiei, Pietro discută cu vădită crispare interioară :
„NICOLA : Am chemat gondolele şi am trimis, pe acea corabie, tot ce mi-aţi poruncit să orînduiesc din vreme... Vă este pregătită cabina de lîngă aceea a căpitanului... Putem pleca oricînd doriţi.
PIETRO (liniştit, îndepărtat) : Bine, pofteşte pe signora aci... (Nicola iese). Trebuia să plec încă de mult... Veneţia nu-mi prieşte... Rana se închide mai greu ca de obicei... Vreau aerul tare al mării... Vreau arsura soarelui de Malta."
G. Călinescu observa cu satisfacţie că odată „cu Act veneţian, mică admirabilă dramă de un Sem Benelli mai adînc, Camil Petrescu sare pe adevărata treaptă de ascensiune". 1
1 G. Călinescu, Istoria literaturii romane de la origini pîna în prezent, Editura Fundaţiilor regale, 1941, p. 763.
XLIII
Una din marile izbînzi ale dramaturgiei lui Camil Petrescu e Danton, considerata de el ca o „reconstituire istorică" realizată cu mijloacele poeziei dramatice. Ce a precedat elaborarea piesei se lasă uşor intuit, chiar dacă autorul nu ar fi mărturisit. O uriaşă documentare asupra unui eveniment crucial în istoria Franţei, revoluţia de la finele veacului al XVIII-lea. Spiritul său avid de informaţie exactă a refuzat surse îndoielnice, vieţi romanţate sau izvoare ştiinţifice- firave. In cazul dramei Danton, folosirea cuvîntului capodoperă nu numai că nu înseamnă risc, ci datorie. Cele cinci acte sînt segmentate în douăzeci de tablouri, fiecare gîndit să recompună fundalul epocii de sîngeroase frămîntări. Stîlpul de granit al piesei este Danton, numit de contemporani Gigant, Atlas, Ciclop, Titan sau Hercule. In el se înfruntă însuşiri sublime şi mărunte slăbiciuni omeneşti, generozitatea	şi	izbucnirea colerică,	dorinţa unei	vieţi
idilice în mijlocul familiei, cu aceea a luptei sîngeroase. Aşa cum spune Camil Petrescu, „el este o sinteză întreagă, 'complexă, formată din fire împletite contradictoriu, nici unul dintre ele în parte nu-1 caracterizează". 1 Chiar din primul act, Danton, cu inteligenţa sa pătrunzătoare, conştient de felonia doamnei Roland, declară lucid : „Să am răbdare ? Dar ce, e vorba de mine, de metresele mele ? (Brusc şi sincer.) Crede-mă, doamnă Roland, că dacă ar fi vorba de mine aş fi nesfîrşit mai bucuros să mă duc la ţară, să-mi văd de livezi şi fineţe... Să pescuiesc în Aube... Dar nu e vorba nici de mine,	nici de d-voastră, nici	de fătălăul	acela
de Ludovic, cu creier de capră.	E	vorba de Franţa...	De libertatea	asta
atît de greu cucerită... (Cu adevărat îndurerat.) Să mai aştept ? Dar n-am aşteptat destul ? Sînt trei ani de cînd stăm împărţiţi în două... De o parte un rege care, după ce a încercat să gonească Parlamentul, e nevoit să jure pe Constituţie (în aceeaşi frază) jură pe Constituţie dar încearcă să fugă ca să vie cu armate străine (mereu legat, în creştere)... primeşte declaraţii de înfrăţire, însă trimite disperat emisari la monarhii vecini... E şeful unei nobilimi	şi	al unui cler care	renunţă la	orice
privilegii (cu ochii aprinşi de ironie), plîngînd de fericire istorică, în Adunarea Naţională... dar pe urmă refuză, toţi la un loc, să cedeze de fapt cel mai mic şi nedrept privilegiu... Ascunde declaraţiile de război pe care ni le trimit vecinii, dezorganizează armata, refuză sancţiunea regală de cîte ori e vorba de vreo reformă mai serioasă". Faţă de asemenea atitudini, revoluţionarul nu poate fi clement. înconjurat de puţini prieteni, în împrejurări decisive pentru cauza revoluţiei, Danton se simte din ce în ce mai izolat, abătut sau dezorientat, dar niciodată dispus să nu acţioneze în numele conştiinţei sale. Chiar atunci înd
1 Vezi prefaţa la Danton, Editura „Vremea", 1931.
XLIV
armatele prusace pătrund pe teritoriul Franţei, cînd află de trădarea lui Dumouriez,	Danton	găseşte	rezerve de energie	pentru a	menţine pură
flacăra idealului său. Angajat într-o luptă pîndită de atîtea eşecuri, Danton nu reprezintă in piesa iui Camil Petrescu numai o individualitate istorică ci împrumută dimensiunile simbolice, atributele acelei categorii sociale dinamice care aspiră firesc la organizarea colectivităţii pe principiul echităţii. Tocmai de	aceea	repetă, în momente	grele, „să	înspăimîntăm
pe trădători şi laşi", sau, atunci cînd presimte că va fi învinuit şi condamnat,	sublimul	său patriotism răsună în	sala Convenţiei ca un
memento : „Dacă vrem să £im liberi trebuie să ne apărăm independenţa". Deşi conştient de acest adevăr, Danton a neglijat în rostogolirea evenimentelor faptul că pentru a izbîndi trebuie să fii înconjurat de sfetnici devotaţi şi	mai cu	seamă	de forţa întregului	popor. în	viziunea lui
Camil Petrescu, el nu are nimic din ceea ce îi atribuia Taine, care. îl prezintă ca o natură condusă de instincte, brutală, cinică şi obsedată de vărsări de sînge. Prin intermediul documentelor şi al altor date, slujit de inteligenţă şi talent, dramaturgul nostru a realizat un personaj complex, amestec de candoare şi violenţă, fluctuaţiile afective fiind, uneori, paroxistice, dar în esenţa lor profund umane.
Perpessicius, în cronica la drama lui Camil Petrescu, observa cu fineţea sa caracteristică : ,,Dar ceea ce e în adevăr minunat în reconstituirea dramatică a d-lui Camil Petrescu este că statuia aceasta dantoniană se încadrează într-un grup	de alte statui, şi	că între	aceste reprezentări
de mare plasticitate, Danton însuşi apare în succesiunea dramatică a diverselor sale întrupări. De aici acea complexitate a eroului şi acea dominantă simpatie pe care	o iradiază în tot	cursul dramei. Bunătatea lui
cucereşte şi înmoaie inima	în aceeaşi măsură	în care	talentul oratoriei,
replicile sîngeră ca şi pe vremea aceea, efuziunile lirice smulg lacrimi şi resignaţia finală, din anticamera morţii, impresionează în aceeaşi măsură în care duelul cu Robespierre sau execuţia lui Fouquier-Tinville, acest birocrat al «ghilotinei», cum îl numeşte Bainville, entuziasmează." 1 Nici un ailt autor dramatic din veacul trecut sau contemporan, şi ne gîndim în primul rînd la	Biichner, Romain	Rolland	sau Anouilh, care
au scris teatru istoric inspirat de marea Revoluţie Franceză, nu a reconstituit cu atîta forţă una dintre cele mai complexe figuri ale epocii. în cazul lui Biichner, unghiul romantismului german transformă eroul într-o alcătuire aparte, dominată de vocaţia improvizaţiilor oratorice şi impulsuri
1 Perpessicius, Menţiuni critice, voi. IV, Fundaţia pentru literatura şi artă, p. 249.
XLV
sîngeroase, iar la Anouilh, prin demitizarea modernă, pierde substanţa, care la Camil Petrescu atinge expresivitatea dorică. După o existenţă agitată, din care nu lipsesc obişnuitele bucurii domestice, decizii pripite, iar din atitudine acea supremă verticalitate, cînd Franţa îşi căuta noi forme de organ zare soc ia l-politice, Danton, în capodopera Iui Camil Petrescu, sfârşeşte cu fruntea luminată de nimbul virtuţilor sale.
Ceea ce se cere remarcat aici, mai mult decît în cazul oricărei alte opere dramatice, este desfăşurarea aproape epică şi colorat poematică. Un rol important a fost atribuit indicaţiilor regizorale, care depăşesc frecvent economia tradiţională, pentru a deveni, în amplitudinea lor., pagini de adevărată observaţie psihologică sau reliefare a cadrului. Danton creşte din el însuşi, ca un fel de simţ interior al staturii lui herculane, pare o statuie cioplită din granit colţuros, sau Marat : „citeşte cu gura arsă — aci contopite într-unul singur — cele două atroce şi memorabile articole, care au provocat şi exasperat masacrele de halucinantă amintire, ale nobilimii şi preoţimii adunate în închisori. Inima şi sînii fragezi ai principesei de Lamballe, purtaţi în suliţi pe străzile Parisului peste cîteva zile, inima caldă şi devorantă a lui Marat, iată cele două coordonate sufleteşti ale timpului. Citeşte într-o încălecare de respiraţii care corespunde încălecării frazelor în articol" ; sau acest excepţional portret al aceluiaşi Marat : „trup îndesat, cu umeri laţi, dar dezarticulat, ros de febră. Dacă, într-adevăr, cancerul e boala provocată de o celulă care se înmulţeşte dezorganizat, atunci tot trupul lepros al lui Marat e parcă devorat de inima lui care creşte necontenit, distrugînd restul. Are ochii încinşi de o continuă panică. E singurul dintre şefii revoluţionari sordid îmbrăcat, în tăcerea întrebătoare care l-a întîmpinat, aruncă pe masă un plic albastru şi plimbă o privire ca o amară învinuire."
Mai tîrziu (1947), Camil Petrescu, deşi îndurerat de aceeaşi cecitate şi lipsă de iniţiativă a directorilor de teatru, cînd a fost vorba de punerea în scenă a pieselor sale, nota : „începută în 1924 şi continuată pînă în toamna lui 1925, Danton însemna pentru mine revelaţia Marii Revoluţii Franceze. Aproape zi şi noapte, citind sau scriind, am lucrat într-un soi de visare concentrată, mai bine de un an."
Peste aproape un sfert de veac, lui Camil Petrescu i se va oferi prilejul, cînd, în anii imediat următori lui August 1944, România va transforma deziderate democratice vechi în realitate istorică, să revină la problematica revoluţiei. De rîndul acesta interesul se îndreaptă fulgerător spre Revoluţia din 1848, în Muntenia, şi orizonturile de lumină spre care a privit, acţionînd mesianic pînă la sfîrşit, Nicolae Bălcescu. Scrisă mult mai strîns, în drama lui Camil Petrescu, apare evidentă înţelegerea mai adîncă a rolului personalităţii în contextul revoluţiei, înţelegere
XLVI
provenită, fireşte, din asimilarea materialismului istoric. Chiar de la început se releva starea precară a ţăranilor supuşi la munci istovitoare şi nenumărate biruri. Abuzurile unei boierimi cosmopolite, complăcîndu-se în turpitudine, cum sînt cele din primele scene, au darul să sugereze o ambianţă apăsătoare. Dar pentru risipirea ei era nevoie de solidaritate între intelectualitate, muncitori şi ţărani, singura capabilă să răstoarne rîmduieli învechite, apărate samavolnic de domnitori cumpăraţi să slujească o protipendadă condamnată sau ridiculizată în epocă de scriitori cu vederi progresiste, cum au fost Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri sau Kogălniceanu. Dar înainte, mişcarea lui Tudor Vladimirescu, şi, la scurtă vreme, a cărvunarilor prevesteau revoluţia din 1848. Camil Petrescu a găsit în Bălcescu acel cumul spiritual de excepţie şi înflăcărare patriotică, tipul de intelectual care, prin temperament, cultură şi intransigenţă, devine forţa simbolică în jurul căreia se strîng intelectualii câştigaţi de idei înaintate şi poporul avid să-i urmeze în realizarea planurilor revoluţionare. După acel scurt tablou-argument, Camil Petrescu imprimă un ritm alert acţiunii, în momentele esenţiale accentul cazînd, cum era şi firesc, asupra lui Bălcescu, în a cărui fervoare şi sete de adevăr se desluşesc trăsături specifice autorului. Replica ironică dată de Bălcescu maiorului Lăcusteanu, care, auzindu-1 rec’tînd versuri din li or ace al lui Corneille îl suspectează de a fi adus în temniţa de la Gorgani cărţi interzise, pare smulsă din polemicile autorului cu diverşi amatori de vîlvă publicitară :
„LĂCUSTEANU : [...] Ce carte citeai ?...
BĂLCESCU : Nu citeam nici o carte.
LACUSTEANU : Unde ai ascuns-o ? Am ascultat-o la uşe un sfert de oră. (Către soldat.). Caută pe sub pat... (Către ofiţer.) Porunca e poruncă. Condamnatului nu îi este permis să aibă afară de ceaslov, nici cărţi, nici hîrtie, nici un obiect propriu al lui în celulă... Nimic. BĂLCESCU (îndîrjit, amar) : Domnule maior, nu mai căutaţi pe sub pat. LACUSTEANU (energic) : Atunci dă-o numaidec't.
BĂLCESCU (cu respect ironic) : în cap... Am aici aproape cincizeci de volume... astea nu mi le puteţi confisca."
Era perioada cînd Bălcescu elabora mental studiile sale despre Starea muncitorilor plugari şi Puterea annatâ la romani. Scăpat din detenţiune, cu sănătatea prematur şubrezită nu precupeţeşte nici un efort spre a dirija forţe populare spre revoluţie consolidîndu-şi totodată prieteniile cu Ară-pilă (Al. Golescu), Voineşcu II, N. Golescu, Şt. Golescu. Lucid că numai ajutat de popor va izbîndi, Bălcescu rosteşte stentorial : „Fraţi căuzaşi... M’.e îmi pare că dumneavoastră judecaţi cu totul greşit situaţia... Nu vă daţi seama de cotitura la care se găseşte poporul românesc. Acum după
XLVII
moartea lui Mitiţă Filipescu... vă mai temeţi de arestări ? Şi, ceea ce e şi mai neînţeles, va temeţi	că dacă vom	fi	arestaţi noi s-a sfîrşit revoluţia,
iiindcă revoluţia sintem	noi. Nespus	vă	înşelaţi... Iată, eu mă	tem de
întrebări... Nu mă mai	tem nici măcar	de trădări... Revoluţia	este în
mers, este pornită de la începutul istoriei româneşti. E fructul unei îndelungi stări de lucruri şi nimic nu o mai poate opri, deoarece azi nu mai este a noastră, adică a boierilor, cum a fost cea din Moldova, ci este a poporului. Continuă pe a lui Tudor Vladimirescu... Dacă vom fi arestaţi, sînt convins că ne va scoate în cîteva ceasuri poporul de la închisoare/' Replica are darul de a sintetiza poziţia intelectualului conştient de răspunderea şi riscurile pe care le implică actul revoluţionar. Optimismul şi neabătuta încredere în triumful cauzei, deşi de coloratură mesianică, îl animă pe Bălcescu, potrivit adevărului istoric, oricînd probant prin documente, în toate acţiunile sale. Remarcabilă în direcţia tehnicii este dinamica piesei, aptă să sugereze seismele revoluţionare. Tribulaţiile eroului pentru izbîndă ocupă un spaţiu restrîns, dar suficient pentru a sugera tipul de revoluţionar capabil de o totală dăruire.
în Bălcescu, autorul	a găsit tipul	de	cărturar neobosit, ager	şi decis
pentru întreprinderi curajoase, o raţiune clară, păstrîndu-şi virtuţile funciare în situaţii decisive pe plan istoric. Această alcătuire spirituală nu se îndepărta prea mult de a scriitorului, atît încît putem spune că ea constituie, în mare măsură, o posibilă ipostază a lui Carail Petrescu (apreciere ce se poate extinde şi cînd vorbim de Danton pentru a rămîne în sfera teatrului de inspiraţie istorică). Adversarii lui Bălcescu, şi deci ai revoluţiei, generalii Odobescu, I. Solomon, sau cei rezervaţi, care după scurtă vreme părăsesc idealurile paşoptiste, boierimea retrogradă şi cosmopolită, în acelaşi timp, sînt creionaţi în linii aspre, de gravură. Prin patriotism si supremă dragoste de popor, Bălcescu domină întreg momentul revoluţionar, care, chiar dacă nu s-a încheiat victorios, nu va întîrzia să rodească în multe acţiuni şi la timp scurt. Bălcescu (la Paris în 1850), după ce îi va reaminti Măriei Cantacuzino motivele neîmplinirii idealului, rosteşte patetic :
„BĂLCESCU : Azi, am fi avut România visată de toţi.
MARIA : Şi aşa nu va fi ?
BĂLCESCU : Va fi cu certitudine, fiindcă nimic nu poate împiedica un proces istoric. România va fi o republică democrată."
Dacă în Danton, imaginea lui Robespierre apare în contururi prea vagi, în Bălcescu, parcă Heliade, cu toate ezitările şi filistinismul lui, este uneori schematizat psiholog’c. Oricum, ciclul de drame istorice se în-
XLVIII
cheie la Camil Petrescu cu piesa care, ca şi Danton, marchează o dată în evoluţia dramaturgiei noastre.
Revenind la producţia interbelică, două sînt piesele asupra cărora trebuie să ne oprim, considerîndu-le cele mai semnificative pentru a completa imaginea dramaturgului Camil Petrescu : Suflete tari şi Mitica Po-pescu. în genere, eroii scriitorului nostru se înrudesc prin pasiunea lor pentru idei, printr-o neîntreruptă şi chinuitoare luptă lăuntrică. într-un climat al corupţiei, ei sînt aceia care propun valori raţionale şi etice superioare. Andrei Pietrarii din Suflete tari îndeplineşte conştiincios funcţia de bibliotecar în casa moşierului Matei Boiu Dorcani, rizibil în comportarea de feudal anacronic. Dar eroul iui Camil Petrescu nu caută sa transforme situaţia în moment decisiv pentru o ascensiune pe scara socială. Aici apare fundamentala deosebire dintre Andrei Pietraru şi Ju-lien Sorel, eroul lui Stendhal din Le Rouge et le noir, de care a fost atît de insistent şi abuziv apropiat. Similitudinile nu depăşesc înşelătoarea aparenţă. îndrăgostit de Ioana Boiu, Andrei Pietraru trăieşte sentimentul cu o mare elevaţie morală. E tot timpul conştient de indiferenţa fiinţei iubite, de piedica pe care o constituie dispreţul Ioanei Boiu faţă de condiţia lui socială. Aceasta nu îl împiedică să nutrească speranţa unei iubiri „ideale", „pure". De aceea cînd prietenul său, Culai Darie, îi propune să plece la ţară, unde i se făgăduiesc mediocre bucurii patriarhale, Andrei Pietraru reacţionează violent. Sinuciderea înseamnă gestul suprem prin care eroul lui Camil Petrescu demonstrează imposibilitatea realizării unui deziderat înalt, într-o ambianţă imorală. Spre deosebire de Gelu Ruscanu, care doreşte „dreptate absolută", Andrei Pietraru aspiră la „iubire absolută", ambilor eroi lipsindu-le modesta intuiţie a realităţii.
Incitat de Caragiale, aşa cum ne şi declară1 Camil Petrescu, el scrie comedia Mitica Popescu. Spre deosebire de celelalte piese, aici nu mai pune problemele sale predilecte, eroul fiind un mărunt funcţionar de bancă. între Mitică (Lache, Mache, Sache) din Caragiale şi cel din comedia lui Camil Petrescu este o sensibilă diferenţă : mitoman, superficial, insolent, cultivînd gluma oarecare, Camil Petrescu a dorit să ofere faţa ascunsă, ca s-o numim astfel, a eroului imortalizat de genialul său precursor. Prin urmare, Mitică Popescu arborează candoarea, dar rămîne un fanfaron vodevilesc îndrăgostit de patroana Georgeta Demetriad. Infatuarea lui Mitică Popescu, care vorbeşte cu dezinvoltură de afaceri, e în cele din urmă înduioşătoare, fiindcă, pus în faţa posibilităţii înavuţirii, cu nonşalanţa celui lipsit de îndemînare practică, renunţă şi cedează în favoarea băncii falimentare. Scriind despre comedia Mitica Popescu, au-
1	Vezi Addenda la Falsul tratat... Teatru, voi. III, ed. cit., p. 517.
XLIX
'ierul îşi defineşte astfel eroul : „...forma voit vulgara pe care o adopta cotidian acest Mitică Popescu este un simplu mod dc apărare a vieţii lui adevărate şi intime, aşa cum unii timizi sînt obraznici, iar "unii bătrîni, morocănoşi. El are pudoarea marilor lui sentimente şi de aceea se auiocalomniază. Legînd aci de definiţia pe care autorul, în lucrările sale de specialitate, o dă stării poetice, şi anume că «Poezia este pudoarea în expresia marilor sentimente» rezultă limpede că Mitică Popescu este. prin candoarea şi sensibilitatea lui ascunsă, poezia însăşi." 1 De fapt, Mitică Popescu e un fantast, „care patinează între adevăruri şi iluzii, dar instinctiv se trezeşte tot pe drumul cel drept" 1 2.
Comediile lata femeia pe care o iubesc (1943), Profesor Doctor Omu (1946) par să fie replici la teatrul pirandellian, Camii Petrescu preferind însă umorul, uneori facil, tragicului.
Drama Mioara (1930), de care ar fi trebuit să ne ocupăm după Suflete tari (1925), fiindcă se apropie ca motiv dramatic, cel care conferă unitatea întregii opere a lui Camii Petrescu, interesează mai cu seamă prin ceea ce am putea numi „procesul piesei". G. Călinescu observa : „Mioara este, hotărît, o piesă slabă. Autorul, care a glosat-o cu explicaţii •de regie abuzive, a pus insuccesul în vina actorilor şi a criticii teatrale. Intr-un Fals tratat pentru, uzul autorilor dramatici, amuzant şi savuros (nu lipsit de luciditate), s-a încăpăţînat să-şi apere banala piesă, care ar putea da însă un bun roman... Excesul de nuanţe nu salvează un subiect •nedramatic." 3 Cu toate acestea, prin calitatea criticii aduse automistificării intelectuale, în registrul delicat al sentimentelor, are darul să anunţe ■Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război şi, mai cu seamă, Patul lui Procust.
ROMANCIERUL
Personajele lui Camii Petrescu evoluează, cu rare excepţii, pe aceleaşi coordonate, mulîndu-se inedit şi armonios în jurul unor teze proptise de însăşi experienţa autorului. Literatura lui îşi dezvăluie substanţa şi procedeele atît în versuri cît şi în teatru. In cele dintîi aducea o viziune
1	Vezi Addenda Ia Falsul tratat..., Teatru, voi. III, cd. cit., p. 518.
2	Ai ce Voinescu, Cronica dramatica, Revista Fundaţiilor regale, nr. 2, 1946. p. 4C7.
3	G. Călinescu, Istoria literaturii romane de la origini p'ind în prezent, ed. cit., p. 743.
I.
realistă asupra războiului. Autenticitatea faptului trăit s-a cristalizat, repede — parcă sub ameninţarea sfîrşitului — în artă. Prin Camil Petrescu literatura noastră alungă definitiv formula didactică, pedestră şi diluată. a poeziei patriotarde, cultivată cu asiduitate de poeţi ca Soricu, la începutul veacului. Acelaşi realism psiholog ne întâmpină şi în opera sa Jc dramaturg, unde viaţa intimă, contradictorie, se înfruntă mereu, sub semnul lucidităţii, cu realitatea imediată. Camil Petrescu aduce, în acest, sens, o contribuţie substanţială, situîndu-se printre romancierii noştri care au îmbogăţit genul, smulgîndu-1, alături de Rebreanu, H. P. Bengescu, G. Călinescu, M. Sadoveanu, unei 'înclinaţii idilizante sau spre observaţia social-psihologică superficială. Pe eroii romanelor sale îi apropie, potrivit intenţiilor autorului, claritatea gîndirii, care, oricît de acută ar fi, nu. izbuteşte să-i slujească decît parţial, fiindcă orgolioasele lor planuri se prăbuşesc din pricina structurii societăţii, unde valorile morale-superioare erau infirmate cu violenţă. în contextul epocii interbelice,, pe Camil Petrescu — romancierul — îl obsedează două mari ipostaze : războiul şi iubirea. Despre geneza primului său roman, Al. Rosetti îşi aminteşte : „Cunoşteam pe Camil Petrescu din scris. Reţinusem exprimarea sa vie şi clară, originalitatea părerilor emise.
O întîmplare ne-a reunit : căutam scriitori necunoscuţi în vederea publicării lor la editura „Cultura naţională", reînfiinţată de curînd (1930).
Ne-am întîlnit în minusculul local din Pasajul Macca, sediul editurii, într-o după amiază de vară. Personalitatea lui Camil m-a sedus de la primele cuvinte schimbate. Venea la editură cu o nuvelă mai lungă, care a fost încorporată în naraţiunea Ultima noapte de dragoste, huli a noapte de război, roman în devenire, pe care a început să-l scrie imediat, după întîlnirea noastră, adăugînd, în şpalt, lungi pasaje la partea culeasă, mutînd porţiuni ale textului dintr-un şpalt într-altul, într-un cuvînt refăcînd toată cartea sub forma de corectură. (Spunea că nu poate lua. cunoştinţă de materia romanului decît sub forma imprimată ; atunci putea aprecia ponderea f ecărui pasaj şi îşi dădea seama de necesitatea de a muta unele fragmente, pentru a echilibra cartea.)" 1
La scurtă vreme după căsătoria învăluită de efluvii juvenile, de proiecte nutrind către statornicie, Ştefan ' Gheorghidiu, cu gradul de sublocotenent de rezervă, nu poate şi nici nu caută să evite ciocnirile războiului. Înconjurat pe valea Prahovei şi Predeal de mica sa unitate strînsă în faţa unor reţele iluzorii şi „gropi de lup", Ştefan Gheorghidiu are momente cînd se retrage în tranşeele, singurele bine fortificate, .ale
1 Al. Rosetti, Note din Grecia, Diverse, Cartea albă, Ed. Minerva,. 1971, p. 247.
LI
:memoriei. Amintirea copilăriei şi alte episoade aveau darul să-i ofere scurte momente	de refugiu,	dar intoleranţa	sa intelectuală	îl readuce în faţă,
figurile	ofiţerilor de	paradă provincială, climatul	popotei şi	discuţiile
fără consistenţă, dimpotrivă iritante, pînă la idiosincrasie. De ele se leagă, insă. diagrama „unui	testament", al	lui Nae Gheorghidiu, unchiul său,
un fel de Sineşti, care îl frustrează de un drept elementar ce, desigur, î-ar fi corectat destinul la vreme. Apropierea structurală a lui Andrei Pietrarii,	din Suflete	tari, şi Ştefan	Gheorghidiu e	peremptorie. Ambii
eroi trec prin situaţia înrudită, aceea de a încerca să atingă zenitul iubirii, într-o societate clădită pe solul cupidităţii şi al turpitudinii. Ipocrizia şi rapacitatea lui Nae Gheorghidiu, căreia i se alătură, compunînd o imagine bicefală, negustorul agramat Vasilescu-Lumînăraru, duc mai intîi la tentativa de dezmoştenire a nepotului, student la Filozofie. Opoziţia	dintre Nae	Gheorghidiu şi	nepot devine	acută, iar dialogul
delimitează apa cristalină a conştiinţei tinere de mîlul cu miasme. Dili-genţele	judiciare ale	tînărului Ştefan Gheorghidiu	se meheie, atît de
verosimil, printr-un eşec parţial. Din apreciabila moştenire lăsată de unchiul Tache, lui Ştefan Gheorghidiu îi Tamîne o parte care, fire neîn-treprinzătoare, consimte să fie mînuită de Nae Gheorghidiu. Deşi eroul se vrea străin de politică, prin faptul că devine beneficiarul unei părţi din încasările pecuniare ale instituţiei conduse de Nae Gheorghidiu, ca furnizor pentru armament nemţilor, nu se mai poate vorbi de independenţă, arborata sa neutralitate. Scadenţa o va cunoaşte repede atunci cînd, la izbucnirea războiului, e trimis pe front. Nae Gheorghidiu, politician veros, avar şi cinic, iar Lumînăraru perfid şi analfabet, compun însă un cuplu smuls parcă de sub peniţa lui Daumier. Drama sporeşte şi din alte motive, de ordin intim, tînăra soţie a lui Ştefan Gheorghidiu, Ela, fiind frivolă şi capricioasă. Soţul intuieşte infidelitatea, admite mai tîrziu chiar o conciliere, dar gelozia îl fulgeră devorator. Idealul „iubirii perfecte", „absolute" rămîne simplă aspiraţie. Lecţia de filozofie ţinută Elei în alcov de Ştefan Gheorghidiu, o s:nteză ad usum delphini, joc al inteligenţei, are darul de a ridiculiza eroina, pe care meditaţiile sau micile artificii ale gîndirfi o îndepărtau de la impulsuri atavice. Totuşi, eroul îşi găseşte compensaţia în studiu, imperativul existenţei, care îl conduce spre concluzii categorice ca acestea : „Chiar oamenii de ştiinţă, după ce, pasionaţi şi cu grija	adevărului — căci nimic nu se poate	face fără
pasiune	— au ajuns	la o descoperire sau la o concluzie, o	susţin cu
Tenacitate şi cu dorinţa de a face să triumfe, chiar dacă ar fi ameninţaţi cu rugul sau cu ocna". Gelozia la Camil Petrescu înseamnă un alt război, al instinctelor. Intre Ela şi Gheorghidiu se duce o luptă pătimaşă, acerbă, relatată însă de romancierul analist cu pasiunea entomologului, care
LII
fixează lupa asupra fiinţelor umane pentru a >le surprinde cu îndurerat, dezgust reacţiile. Iată de ce Ştefan Gheorghidiu poate exclama : „în afară de conştiinţă, totul e bestialitate".
Cu adevărat nouă este tehnica acestei prime părţi a romanului, care, după cîteva pagini, oferă iluzia că autorul îşi va organiza materialul iu jurul războiului, ca după aceea, diverse împrejurări să arunce eroul în trecut, d.'ndu-i răgazul examenului de conştiinţă, pentru'a ajunge la convingerea relativităţii sentimentelor. Simţi cum Camil Petrescu transformă, sub privirea cititorului, un simplu eseu în ţesătură romanescă, aglomerată de observaţii fine, reflecţii reci, duioşii şi regrete, din care eroul iese absolvit de ridiculul unui încornorat. în cele din urmă, indiferenţa, 'resemnarea faţă de căsătoria eşuată fac din Ştefan Gheorghidiu un sceptic. Ruptura definitivă e sugerată prin simpla descriere a întoarcerii de pe front : „Plecarea mea la Bucureşti era inevitabilă. Parcă se apropia un examen dezagreabil. Am scris nevestii mele «sîmbătă seară sosesc». Trenul nu s-a oprit la peron, ci în cîmp, pe o linie de garaj, gara e în întuneric de frica zepelinurilor... Iar cînd vin pe Calea Victoriei goală, felinarele dau o lumină albăstruie asfaltului pustiu, de par acoperite de zăbranic de doliu, iar casele de piatră cenuşie. Nicăieri lumini aprinse. Impresia, de cavou imens e copleşitoare."
Partea a doua a romanului este un excelent jurnal de campanie, cu nimic inferior, ca intensitate, romanelor lui Remarque sau Barbusse. Tot Al. Rosetti, în Cartea alba (p. 58—59), oferă un amănunt preţios, legat de locurile unde copilul Camil Petrescu a avut revelaţia naturii montane, care peste ani va deveni locul luptelor la care a participat în timpul' războiului : „Copil trăit între z’durile unui cartier mărginaş ai Bucureştilor, Camil a fost profund impresionat cînd s-a găsit deodată în mijlocul naturii, într-o dimineaţă de vară. Excursia începea la Cîmpulung-Muscel, unde călătorii debarcaseră din trenul care, după lungi ore de mers tărăgănat, întretăiate de numeroase halte în staţii neînsemnate, nemereşte în valea rîului Tîrgu, la poalele dealurilor care ascund munţii înalţi, iviţi în depărtare, după ce urci coasta de unde începe oraşul..
Uimirea ochilor dă copil în faţa peisajului alpin care se desfăşoară în faţa călătorului, care s'e îndreaptă spre Dragoslavele şi Rucăr, peste Mateiaş, şi se afundă în văile Dîmboviţei, paralelă cu valea rîului Tîrgu, a inspirat prima impresie din copilărie în romanul Ultima noapte de dragoste, în’Ha noapte de război, a cărui acţiune se petrece în jurul’ munţilor apropiaţi." Chiar primele pagini ale romanului fac de netăgăduit această remarcă. Ştefan Gheorghidiu participă la luptele care s-au dat pe frontul Carpaţilor, în apropiere de Bran. Această a doua parte putea foarte uşor aluneca în reportaj, dacă autorul, consecvent cu concepţia.
LIII
•sa despre roman, nu ar fi avut abilitatea tehnica de a converti faptul '•trăit în ficţiune cu pronunţat caracter realist. Portretele fizice şi morale sînt schiţate sumar, dar cu vădita siguranţă.
Perpessicius, în cronica sa la Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, încheia : „Războiul d-lui Camil Petrescu este nu numai pagina de aciua psihologie a luptătorului lăsat în plata Domnului sau în voia morţii, dar şi actul de justiţie al războiului românesc, reintegrat, în bună parte, în limitele şi fizionomia lui autentică. Tirul de baraj de la Săsăuş, prin care trece eroul d-lui Camil Petrescu concurează oricare din documentele similare ale literaturilor străine şi grija pe care o pune autorul în referenţe, ni se pare pe deplin îndreptăţită. Ele conturează faptul românesc şi-l încadrează în singura posibilă literatură a războiului, aceea a adevărului. Pe linia aceasta, dl. Camil Petrescu a deschis drum tuturor literatorilor ce se vor încerca în reconstituirea atîtor alte aspecte ale războiului românesc. Iată pentru ce apreciez îndeosebi sobrietatea cu care dl. Camil Petrescu, lipsit de şfichiul pamfletului sau criticii caustice, face rechizitoriul aparatului nostru de război.“
în 1933, Camil Petrescu publică Patul lui Procust suspectat de unii •critici că în structură s-ar fi insinuat metoda din  la recherche du temps perdu. Interferarea planurilor şi divagaţiile vag teoretice din subsoluri nu dovedesc nimic altceva decît cutezanţa autorului de a propune, după opinia sa, o nouă formulă romanescă în literatura noastră, ceea ce a şi reuşit pe deplin.
Conlesiunea fermecătoarei doamne T. deschide romanul, aşa cum un pasionat de cromatica penajelor desface un evantai larg cu voluptate. Doamna T., fascinantă şi iubită pînă la idolatrizare de pauperul D., este abandonată de aviatorul Fred Vasilescu,- fiul bogătaşului Lumînăraru, ce va pieri, într-un bizar accident, aducînd mai mult a sinucidere. Camil Petrescu roteşte oglinda observaţiei convergente în jurul acestor două personaje complexe, învăluite de poezie şi înclinate spre patetism. Aparent, în Patul lui Procust, nu se poate vorbi de o acţiune construită pe eşafodajul specific genului, dar, de fapt, din modul cum sînt proiectate în tonuri de umbră şi lumină, gesturi, aspecte esenţiale ale mediului, romanul devine o unitate epică, perfect realizată, arta portretului interior cunoscînd aici un adevărat triumf.
Doamna T., în placidul orăşel de provincie, este cea mai „frumoasă" apariţie, în jurul căreia se răsuceşte volbura viselor masculine. Prietenul din copilărie, umilul D., este acela care o va iubi necontenit, fără speranţa de a-şi împlini dorinţa, mai ales după ce tînăra devine soţia unui inginer străin. Dar capriciul hazardului face ca cei doi să se reîntîlnească,
: numai că nimic, niciodată, nu-i va mai apropia.
LIV
Dealtfel	toate personajele romanului	se	zbat parcă.	într-o pînză	de-
păianjen, din care nu pot să scape, pentru a se regăsi în faţa adevăratelor lor sentimente ; ceva echivoc, inexplicabil, îi opreşte de a fi ei înşişi.
Singură Emilia, actriţa de periferie, este mereu egală cu ea însăşi,, mai	exact, expresia vidului	mental absolut,	astfel încît	ea nu va trai
nici	o clipă	drama celor ce	se întîmplă	în	juru-i. Prin	senzualitatea	sa
agresivă, face ca sentimentul oricărui bărbat pentru ea să fie aproape condamnabil.
Din scrisorile lui G. D. Ladima se degajă pasiunea melancolicului şi neînţelesului. artist, nedreptăţit de o societate obtuză, dispusă să accepte-doar luxuria şi caruselul politic, pe care Ladima refuză pînă la ostentaţie să le aprobe, preferînd sinuciderea. Aşadar, Ladima este un alt D., pe o altă	treaptă,	şi cu atît mai	cutremurător	în	crepusculul	său tragic.
Se insinuează aici ceva inuman şi grotesc. Descrierea alunecă uneori, atunci cînd apar Emilia şi diverşii ei prieteni, în realism crud. în Patul' lui Procust, consecvent concepţiei sale, Camil Petrescu a intenţionat sa creeze tipuri feminine polare. Doamna X., întruparea feminităţii enigmatice : „Ca fizic era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul, obişnuit al cuvîntului. Avea orbitele puţin neregulate, uşor apropiate., pronunţate, cu ochii albaştri, lucind, fremătînd de viaţă, care, cînd se fixau asupra unui	obiect îl creau	parcă.	Bărbia feminină, delicată, dar
prelungirea feţei ei,	întinsă frumos	pînă sub ureche, cam aparentă,	plină,
căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare. Gîtul lung, robust, cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului. E ştiut, de asemenea, că marile actriţe au fost de un soi de frumuseţe incertă, am spune	pe muche de	cuţit.“ Iar Emilia, reversul	trivial
rubensiană : „Emilia are conştiinţa, deci, că reprezintă un ospăţ de carne. Are conştiinţa valorii animalităţii ei... exploatează totul rece, cu rînduială şi socoteală, gîndeşte	vulgar	şi grijuliu despre sexul	ei, ca
un ţăran despre marfă şi hambar." Industriaşii ca Nae Gheorghidiu sau Tache Vasilescu, prin mercantilismul şi cupiditatea lor, contrastează cu D. sau Ladima. Interesului vulgar, rapacităţii, li se opun valori morale şi intelectuale strivite însă de o societate în care burghezia transformase totul în levantinism.
împletirea ciudată între destinul elegantului, mondenului, bogătaşului Fred Vasilescu şi al poetului aruncat la marginea societăţii, Ladima, creează şi mai profund ceea ce numeam polaritatea personajelor. Intuiţia psihologică ne apare mai vie în Patul lui Procust, deal în primul său roman. De asemenea, aspectele social-politice ale vremii (epoca 1928—29),
LV
lupi a parodica dintre partidele burgheze creează fundalul policrom pe care se profilează toate personajele. Capitolul epistolar dintre Ladima şi Emilia ne aminteşte procedeul lui Laclos, iar restul de plăcerea stendhaliană de a-şi comenta personajele. Dar originalitatea romanului rezidă în faptul că toate asociaţiile nu alungă certitudinea că autenticitatea absoluta — dezideratul suprem al lui Cărnii Petrescu — - din Patul lui Procust se apropie cel mai mult de împlinire. De aceea împărtăşim întru totul opinia lui Ov. S. Crohmălniceanu : „Nicăieri ca în Patul lui Procust autorul nu a. procedat la o operaţie de demistificare mai radicală a reprezentărilor pe care şi le face despre sine intelectualitatea. Nicăieri nu şi-a tratat aut de sever fraţii spirituali ca aici. Pe Ladima îl priveşte cu o detaşare critică incomparabil mai mare decît pe Gelu Ruscanu, pe Pietro Gralla sau pe Ştefan Gheorghidiu." 1
In urma documentării minuţioase şi a interpretării atente a fenomenului istoric, Camil Petrescu sesizează în adîncime __semnificaţia evenimentelor istorice în Un om între oameni, aduce o impresionantă bogăţie de fapte, din al căror ansamblu distingem, în linii de frescă, imaginea vieţii sociale a Ţării Româneşti în prima jumătatea a secolului al XlX-lea. Romanul lui Camil Petrescu dezvăluie contradicţia dramatică dintre viaţa grea a oamenilor simpli şi indiferenţa parazitară a protipendadei.	Pe moşia boierului	Medelioglu, la Vadu Rău,	ţăranii clăcaşi	nu
duc o existenţă deosebită de a Hoţilor din antichitate. Cînd un ţăran, Toma,	îndrăzneşte să se	adreseze boierului, vechilul	moşiei îi rezervă
flagelarea pînă la sînge. în astfel de condiţii se formează conştiinţa revoluţionară a lui Nicolae Bălcescu, exponent al celor frustraţi. Drumul spre casa părintească, trecerea prin apropierea moşiei	lui Medelioglu,	îi
oferă tînărului junker Bălcescu prilejul să asiste la momente grăitoare pentru suferinţa clăcaşilor. Asemenea împrejurare va juca un rol esenţial în viaţa scriitorului revoluţionar : „Cele două zile petrecute la conacul, cîrpit cu faţadă de coloane, de din jos de Vadu Rău, al medelnicerului Raletu, au fost pentru Nicolae Bălcescu o răscruce hotărîtoare. Vedea acum limpede lucruri de care se lovea înainte la tot pasul, dar nu aveau tîlc pentru el, căci învăţăm să vedem cu adevărat (aşa cum învăţăm să citim) lămuriţi, într-un ceas fericit, de o împrejurare ca o cheie, ori de cel chemat să lămurească pe alţii. E ceea ce s-ar putea numi o altă vedere a realităţii, dincolo de jocul aparenţelor care înşală şi privirea, tocmai	fiindcă e înşelată	întîi judecata. Acum e mai	bine înarmat,	ca
să poată înţelege, ca să poată şti ce să dorească, ce să facă. E tot cam
1 Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura romana Intre cele două războaie mondiale, voi. I, Ed. Minerva, 19/2, p. 470.
LVI
■ceea ce a fost, dar este altfel. Pe firele ştiute poţi să ajungi astfel Ia alte adîncimi, nebănuite, din care creşte apoi toata fiinţa ta." Din acest moment îl urmărim pe Bălcescu, prezent în toate acţiunile care preced revoluţia, în plină desfăşurare a luptei împotriva orînduirii feudale. Revoluţia de la 1848 apare astfel ca o necesitate istorică, determinată de contradicţiile existente în societatea timpului. Bălcescu, Arăpilă, Ana Ipătescu, Yoinescu II sînt stăpîniţi de aceeaşi patetică aspiraţie, proclamată în reuniunile „Frăţiei" sau pe cîmpia de la Islaz. Scenele despre viaţa lucrătorilor tabaci compun tabloul exploatării nemiloase, la care erau supuşi muncitorii încă de la primele forme manufacturiere. Damian şi Mitru, iată două personaje prin care afli atitudinea intransigentă a acestor muncitori, iar Găman, Toma, fiii Firului, Safta, exprimă revolta ţăranilor clăcaşi, lipsiţi de cele mai elementare drepturi.
Un om între oameni atestă, prin urmare, cunoaşterea profundă a epocii. Din numeroasele detalii privind obiceiurile, practicile abuzive ale boierimii, solidaritatea ţărănimii cu muncitorimea, romanul lui Camil Petrescu reconstituie atmosfera caracteristică societăţii româneşti în preajma anului revoluţiei din 1848. In centrul acţiunii rămîne Bălcescu, ca principală întruchipare a virtuţilor intelectuale şi civice. El îşi afirmă cu înfrigurare convingerile democratice şi constituie factorul catalizator de energii. Prin urmare, romancierul a înţeles aici rolul pe care trebuie să-l aibă personalitatea în împrejurările revoluţiei, raportul dintre erou şi colectivitate.
Scriitor realist, Camil Petrescu a selectat cu grijă cuvîntul arhaic, pe care îl întîlnim numai atunci cînd perifrază sau sinonimul contemporan ar fi distonat. Atmosfera se obţine, aşadar, din ansamblul de fapte, nu dintr-o top’că veche şi împestriţată cu arhaisme. Arta lui Camil Petrescu, contribuţia lui la dezvoltarea romanului istoric, constă tocmai în evitarea procedeelor vetuste, idilizante. El mînuieşte pagina-document, în Un om între oameni, cu o deplină siguranţă, fără să cadă în excese literaturizante.
Din păcate moartea l-a surprins pe autor în plină elaborare a volumului care încheie această operă monumentală. In postfaţa la Versuri (1957), datată 15 septembrie 1956, e înscrisă neliniştea autorului privind organizarea ultimei părţi : „Volumul al III-lea din Un om între oameni şi aşa trebuie să aştepte din nou orînduirea materialului documentar, care, lipsit mulţi ani de spaţiul locativ pe care-1 necesită, devenind înăbuşitor prin aglomerare, apoi s-a mai şi încîlcit prin transportul cu camionul".
Deşi neterminată, prin calităţile ei majore, care certifică orientarea scriitorului spre reconstituirea faptului istoric de larg răsunet, U77 om
LVII
între oameni reprezintă un moment, o treaptă a edificiului literaturii; noastre contemporane.
Cu multă vreme în urmă, Camil Petrescu, la o întrebare cordial academică, răspundea dezinvolt, dar lucid şi cu orgoliu juvenil : „Voi scrie pînă la 25 de ani versuri, pentru că este vremea iluziilor şi a. versurilor; voi scrie între 25—35 de ani teatru, pentru că teatrul cere şi o oarecare experienţă şi o anumită vibraţie nervoasă ; voi scrie între 35—40 ani romane, pentru că romanele cer o bogată experienţă a vieţii şi o anumită maturitate expresivă. Şi abia la 40 de ani mă voi întoarce la filozofie." Mi-am amintit, cu oarecare aproximaţie replica, tocmai cînd urma, peste cîteva ore, să ajung pe Cumpătul, unde Camil Petrescu, într-o impusă claustrare din pricina sănătăţii pîndită de neguri pretimpurii, îşi încheiase volumul de versuri. în vila înconjurată de culori vesperale am stat de vorbă, după ce (pentru a cîta oară ?) Camil Petrescu îşi revedea confesiunea, devenită postfaţă la culegerea apărută în 1957. Deci ultima carte a lui Camil Petrescu, acest scriitor complet, avea pe copertă încrustat cuvîntul Versuri. Mai era Camil Petrescu la vîrsta iluziilor ? Îşi respectase cu stricteţe cronologică evoluţia literară ? într-o oarecare măsură, da. în acest sens, exemplul lui are un accent programatic şi ne invită cu gravitate să medităm asupra scrisului care îşi are mîndra lui disciplină.
Cînd scriitorul pleca dintre noi, mult înainte de vreme, cu aceeaşi ochi halucinaţi, Tudor Vianu spunea : „Dar vom păstra comoara amintirii Jui şi vom contribui ca mesajul lui să-şi atingă ţinta cea mai îndepărtată, cînd şirul nostru de oameni se va istovi, dar urmaşii noştri vor continua să crească în putere şi dreptate, prin lumina operei lui".
Retrăiesc, ca şi altădată, emoţia celui care l-a văzut pe Camil, toamna, într-o cameră invadată de „jocul ielelor", pe Cumpătul.
LI VIU CÂLIN
NOTA ASUPRA EDIŢIEI
Concepută în 16 volume, ediţia de faţă va fi compartimentată pe criteriul genului, în felul următor : Versuri (I), Teatru (II—V), Romane (VI—X), Nuvele (XI), Cronici, articole, studii, eseuri, jurnal (XII—XIII), Substanţialismul (XIV—XVI). în alegerea textului am optat pentru ultima ediţie apăruta în timpul vieţii autorului, iar cel inedit va respecta cu fidelitate manuscrisele.
în privinţa comentariilor, am procedat, la reproducerea celor mai semnificative ecouri în presa timpului, bibliografia critică integrală urmînd să apară ia finele ediţiei. Despre Camil Petrescu s-a scris mult şi divers în perioada interbelică, fiind unul dintre cei mai controversaţi autori. Notele îşi propun si pună în lumină tocmai acest aspect, reproducînd, fie integral, fie numai parţial, fragmente din cronici şi articole despre opera lui Camil Petrescu. Considerăm, aşadar, că. prin intermediul comentariilor, se reconstituie climatul agitat care l-a constrîns pe autor să adopte, în numeroase cazuri, o anumită poziţie, fie în interviuri. fie în diverse articole cu caracter polemic.
Capitolul destinat variantelor înregistrează, selectiv şi succesiv, deosebirile	dintre primul text, apărut în presă, şi ediţia	princeps, iar	în
continuare	dintre ediţia	princeps şi textul ultim apărut	în timpul vieţii
autorului (1957). Reproducerea variantelor potrivit acestui principiu va înlesni, după opinia noastră, o mai uşoară şi deci fertilă înţelegere a stilului atît de capricios de lucru al lui Camil Petrescu.
Fiecare volum sau	grup de volume, destinate unui	anumit gen	în
care s-a ilustrat autorul, vor fi precedate de o notă, unde vom indica textul de bază şi amănuntele legate de procesul de creaţie. In privinţa transcrierii	precizăm că	am conservat diferite alternanţe,	forme orale	de
LIX
limba, tot ceea ce înseamnă particularitate stilistica, normele ortografice fiind cele în vigoare.
Textul acestui prim volum reproduce ediţiile Versuri, E.P.L. (1957) şi Papuciada, Ecl. Tineretului (1966). Postfaţa autorului la ediţia Versuri (1957) va apărea în cuprinsul volumului de publicistică şi confesiuni literare. Poemul Papuciada, apărut postum, a trecut în Addenda volumului, unde au fost incluse şi clteva poeme pe care autorul nu le-a introdus în cuprinsul culegerii Versuri.
Mulţumim pe această cale doamnei Eugenia Marian, care, pe lîngă texte inedite, a avut deosebita amabilitate de a ne pune la dispoziţie partea din arhiva scriitorului rămasă în posesia familiei.
L. C,
VERSURI

IDEEA
Jocul ideilor e jocul ielelor

IDEEA
Jocul ideilor e jocul ielelor
Bibliotecile cu rafturi şi zăbrele
Sînt pline
De'tomuri grele
Pergamente şi colecţii vechi nepreţuite 5 Legate-n marochine,
In care zac orînduite Ierarhic subt capitole şi titluri Mii şi milioane de idei,
In zeci de mii de tomuri, anexe 10 Şi opuscule
Cu pagini încărcate de calcule subtile Ca mici desemne — Arabescuri —
De cercuri seci, de semne 15 Şi magice majuscule.
Dar în ele
Nu sînt decît cadavre de idei,
Căci scrisul tot
E doar gîndire veşted conservată 20 Şi-nchisă subt formule şi subt chei.
Bătrînii în halaturi vechi,
Cu ochelarii petrecuţi după urechi,
5
25
30
35
40
45
50
Uscară
Insectele-n vitrine,
Ca specii rare Sălbatecii codri în ierbare,
Pămîntul necuprins, în petece de hărţi, Ideile, în prăfuite cărţi.
Şi-acuma toate poartă cifre Şi litere latine
în tomuri sigilate-n marochine ;
Iar poezia lor,
Astmatice avînturi de simboluri Zadarnic încercînd să urce-n goluri.
Dar eu
Eu am văzut idei.
întîia oară, brusc, fără să ştiu,
De dincolo de lucruri am văzut ideea, Cum vezi, cînd se despică norii grei Şi negri
Zigzagul de argint al fulgerului viu.
Şi de atunci
— Neliniştit de depărtarea suavă şi adîncă De toate tîlcurile, cheile —
Ca un bolnav cu ochii ţintuiţi de luna Pe care norul o ascunde încă,
Fără durere, fără bucurie,
Eu caut în natură pretutindeni, ideile.
Atent şi răbdător,
Deci le pîndesc prelung stăruitor Cum aşteptam pe cînd eram copil, Privind prin crăpătura gardului
6
Ograda şi ruina caselor pustii Să văd cum se ivesc stafii.
55 Crescut din zilele de ieri,
Neliniştit de marile tăceri,
Pîndesc şi azi prelung stăruitor,
Căci şi acum din lucruri şi vederi Ideea se adună
60 Străvezie, dar precisă şi întreagă,
Aşa cum se încheagă Subt privirea unui derviş,
O figură, pe apa unui lac, în umbra limpezită de copac.
65 Dar de cîte ori descopăr,
Uimit
Cu-nfiorări de veşti rostite-n şoapte,
— Freamăt nocturn de ulmi —
Că ideile-s de mult 70 Alăturea de mine, culmi
Imense şi nebănuite, sosite-n noapte...
De-atîtea ori
Ca nişte munţi coloşi de gheaţă
Plutind subt apă, venind prin palele de ceaţă.
75 Eu sînt dintre acei
Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric,
Cu sufletul mărit Căci am văzut idei.

CICLUL MORŢII

MARŞ GREU
De nopţi întregi luptăm din greu Cu praful sec şi setea Cu depărtarea neagră şi perfidă. Ni-e trupul în sudoare fiert,
5	Şi-adînc prin ţărîna lichidă,
Ca printr-un vad de heleşteu,
Tîrîm picioarele
Istovitor,
Inert.
10 Şi ca o caravană prin deşert,
Care se pierde sufocată în norii de nisip rătăcitor,
Prin negura de pulbere uscată,
De-abia mai răsuflăm 15 Căci din greoaie valuri sure,
Care ne-apasă tot mai greu pe cască, în nări ni s-au clocit depozite impure, Ca rămăşiţe-n filtrurile vechi.
Treptat
20 Pe pleoape, pe obraji şi pe urechi Ni s-a cernut o mască De catifea de praf,
11
25
30
35
40
45
50
Ce se coboară-adeseori
Pe ochii moi de lacrimi de urdori.
Cu toate că beşicile ne-nfig în carne ţinte
Sleiţi noi ducem înainte
Picior după picior,
împleticit
Stăruitor.
Nu ştim
Nici unde mergem,
Nici unde ne găsim.
Alăturea de fiecare dintre noi La dreapta sau la stînga, în faţă sau în spate Sînt alţii,
De care ne lovim mergînd, Cînd raniţa alăturea ne-abate.
De nopţi întregi prin pulberea uscată Şi mai înecăcioasă decît fumul, Mărşăluim spre miazăzi Şi
Cu cît mai mult înaintăm Cu-atît mai lung e drumul.
Sleiţi de sevă, sclerozaţi Şi sufocaţi de-atîta mers în turmă, Noi ne mişcăm împinşi din urmă, Cum valurile unui rîu se-mping La vale unul pe-altul ;
Şi pe şoseaua grea de praf Ne scurgem în coloană, fără şoapte Ca apa unui fluviu în noapte.
12
înaintăm necontenit fără s-ajungem,
Deşi lăsăm în urma noastră 55 Păduri şi sate
Culcate, înecate-n întuneric.
Trudiţi de-o sete arzătoare de holeric,
In noaptea fără de hotar Mişcăm într-una,
60 Aproape în zadar.
Din cînd în cînd,
Cînd traversăm vreun pod,
Simţim pe rînd,
Picioarele scăpate din năvod.
65 întindem pentr-o clipă gîtul Şi iarăşi ne reluăm tîrîtul Comun, de uriaş miriapod.
Tîrziu, spre-a doua zi,
Cînd prinde să se stingă al nopţii candelabru 70 Un martor ar înmărmuri :
Mulţimea adormită în coloane Se mişcă totuşi ritmic şi macabru,
Ca o strigoică încăputare de organe.
Sînt zorile sau prafu-a devenit mai alb ?
75 Ieşim cumva din haos ?
Un şuierat
A descărcat magnetul Care lega tiranic caravana.
Pentru repaos,
80 Coloana
S-a prăbuşit în marginea şoselei,
Ca o fantoşă căreia i-ai scos scheletul.
Ca-n ţintirim Ne îngropăm,
13
85 Ne odihnim
Şi fără nici o vorbă ne privim Cu feţe descompuse de cadavre, Schimbînd surîsuri palide de javre . Domesticite, pocăite, resemnate.
90 Cum praful a-nceput să cadă,
Ce e părelnic abur să se vadă,
Şi cum zăcem aşa grămadă,
Mulţime
De braţe şi picioare anonime,
95 în frăgezimea zorilor de rouă Sub razele prelungi de răsărit,
Din depărtare de-ai privi,
Ţi s-ar părea că-n şanţul lung a năvălit O specie gigantică şi nouă 100 De viermi masivi şi cenuşii.
Un alt semnal,
Noi tresărim Şi iar pornim.
Cîţiva nu pot să se mai scoale.
105 Zadarnic ofiţeri le dau tîrcoale,
Strigînd la ei.
Li-s ochii albi ca scrumul Şi trebuie să-i creadă.
Rămîn pe lingă şanţuri presăraţi.
110 Ca o cireadă
Care-şi presară trecerea prin sat, Nepăsătoare lepădînd resturi, dovadă, Coloana uriaşă înseamnă-n urmă drumul Cu cadavre de soldaţi sfîrşiţi ca scrumuh
14
REPAOSUL
Cum soarele, prea roşu, căzuse peste culmi, Am străbătut păduri necunoscute (Tufişuri încîlcite printre ulmi Sau plaiuri cu stejari bătrîni)
5	înfriguraţi, cu baionetele la armă Şi armele înţepenite-n mîni.
Urcam pe drumul plin de bolovani şi seară, Lăsînd în spate cea din urmă zi Pîndeam, pîndiţi de negurile vii 10 Gîndind la fiecare bot de deal :
Aci va fi...
Şi-acum sîntem în marginea de sat Dintr-un tărîm necunoscut şi-apropiat.
Din coaste-mpădurite şi stîncoase 15 Reci obîrşii,
A coborît
Pîrăul cu pietroaie mari de munte.
în înserarea fumurie Se-nnegurează orice amănunte
15
20
25
30
35
40
45
Căsuţele de var
Au singure contururi dibuite.
Ici colo-n largul depărtării,
Pe coastă ard lumini —
Trădînd, doar bănuite-n sura ceaţă, Duşmane locuri cu viaţă.
Pe drumul plin de praf şi seară Au coborît spre noi Şi ne privesc înfioraţi Copii, femei cu mîni îngîndurate, Moşnegi cu gura-n barbă.
Soldaţii în repaos S-au tolănit pe iarbă.
La lumina vie şi scurtă-a lumînării Comandanţii desghiocaţi consultă hărţile, împăinjeniţi întreabă, şuşotesc.
Cu buzele uscate şi ochii dilataţi, Noi aşteptăm pe ale nopţii diguri, Pîndind în toate părţile.
Alături baionetele sclipesc Ca ochi egali şi siguri.
în înserarea vaporoasă,
Ca o lanternă rotundă de foiţă roşă Deasupra dealului împădurit apare uriaşă Luna de august.
Lungit pe spate o privesc Cum se ridică luminînd mirată,
Descreşte tot mai galbenă
16
50
55
60
65
70
75
30
Şi mai tîrziu
E — argintie — cea de totdeauna.
Ţi-aduci aminte seara care fu Seara noastră ireală de august ?
După masă, la măsuţe de bambu Pe pajişti de vis, moi E astăzi anul ? nu ? încremenise de miresme parcul, în ceata lor altoi,
Ne priveam în ochi, uitaţi în ţarcul Bucuriei de a fi noi.
Luna de argint
Pe-un cer de sticlă albăstrie,
Forfeca cu graţie contururi,
Pentru fiecare ram şi floare Forme dedublate De alb şi negru Şi parcu-ntreg prins în reţele De arabescuri albe, negre Părea subt bolta cu învinse stele în golul clar
Ca subt un clopot fără margini de cleştar. Cum aş fi putut să cred c-am să mai sufăr Cînd îţi priveam obrajii albi de nufăr în unduirea de aramă-a părului, sumbră, Şi îţi ghiceam uleiul ochilor în umbră ?
Căci toate se lămureau
Subt transparente draperii de întuneric
Şi limpezimi lunare...
Priveam cu toţii luna de legendă Si fără să gîndeşti,
Aşa, prea-plinului amendă, întîmplător — îţi aminteşti ? — Ai murmurat — ai fremătat,
O paranteză luminoasă
37
A fluturat spre necuprinsu-albastru :
„Şi cei ce se tîrâsc pe cîmpul de bătaie !cc
85 O, fără să presimţi ce drumuri se-ntretaie,
Un zîmbet vag ai ridicat spre astru.
Acum cînd totul s-a sfîrşit de mult,
Cînd am pierdut din mînă Al vieţii fir,
90 Uitat de mine însumi şi de toţi,
Bărbos, murdar, cu ghetele-ncărcate de ţărînă — Iată,
Privesc de-aicea astrul,
Ca să-mi resfrîngă totuşi 95 Raza privirii tale,
Oricum, oricînd,
La fel înduioşată.
VERSURI PENTRU ZIUA DE ATAC
Fii gata, prietene soldat, fii gata Curăţă-ţi cu grijă arma şi lopata Şi pune-ţi cruciuliţa la gît, —
Mîine va fi un atac mare,
5 Şi-atît.
De undeva, de departe, ne vor trimite ordine Cu raniţa şi arma în spinare,
Pe drumurile ude de ploaie şi-ntuneric Ne vor purta întreaga noapte 10 în şoapte.
Tîrziu ne vor opri în faţa porţii.
în faţa porţii nevăzute-a morţii.
La trei din noapte vom scula din somn Pe cei ce se lăsară istoviţi în noroi,
15 Vom aştepta din nou Noi ordine,
Vom aştepta chinuitor
Şi-apoi, pătrunşi de ploaie pînă la vertebre, Murdari, încătuşaţi, greoi,
20 în zorii albicioşi şi umezi de septembre
19
25
30
35
60
65
70
Cînd palele de ceaţă se rup peste tufişuri în şiruri rare vom urca,
Cu paşi definitivi Colina, după care stăm,
Şi dincolo, deodată —
De nepătruns, pătrunzător şi gol Va sta-naintea noastră cîmpul de bătaie.
Unic, imens şi nou
Va sta-naintea noastră cîmpul de bătaie.
Surprinşi, privim o clipă acest ţinut funest.
Un semn, un gest...
Şi-ncet pornim pe povîrnişul gol al morţii ;
Intrăm, alunecăm pe povîrnişul gol şi noroios al morţii.
Prietene soldat, fii gata,
Cu toate că afară plouă,
Se vor petrece mîine lucruri care-ntrec Şi mintea şi puterile noastre.
La un pas de sufletele noastre Mîine
Se va petrece poate ceva nou.
Nu-ţi mai trudi zadarnic mintea, Prietene soldat,
Mai bine fii gata Şi-atît.
Curăţă-ţi cu grijă arma şi lopata Şi pune-ţi cruciuliţa la gît.
Fii gata,
Pregăteşte-ţi frumos sufletul,
Omoară în el — de azi — tot trecutul. Fă din el un trup de mort Cu piele de ceară şi vine albastre. Ghemuit în cort,
Ţi-aprinde iar ţigarea.
Cadavre-s de acum nădejdile noastre...
20
75
80
85
90
95
IOC
Nu ştie nimeni...
Nu bănuie nimeni...
O, nimeni nu ştie ce va fi.
Dar mîine pe-nserate
Cîţiva, acei ce plasa morţii-o vor răzbate^ în jurul lor cu sete şi groază vor privi.
Prietene soldat, pînă diseară, Pînă la noapte,
Pune flori de sticlă rece Pe tot ce-a fost...
Liniştit, liniştit, liniştit.
Nu mai gîndi la ce se va petrece (Nu are, camarade, nici un rost),
Fii liniştit...
Omoară-ţi sufletul cu grijă, şi calm, Ai timp destul.
Aşa a fost să fie,
In zi de toamnă burniţoasă, cenuşie.
O, încă-o dată, ai tot timpul ; Nu te teme.
Diseară ne vor da ceai şi pesmeţi. Omoară-ţi sufletul de cu vreme, Ca să poţi mînca liniştit.
(Ceaiul e bun ca să nu îngheţi.) Prietene soldat,
Ucide-ţi sufletul cu grijă ;
Restul n-are nici o însemnătate ; De va fi glonţ sau colţ de schijă, Pînă la tine nimic nu va străbate.
21
LUNA
Cît ai zvîrli cu piatra din tranşee Pe botu-naintat şi gol de deal Săpăm în întunericul înseilat Din luminişuri sure şi pete de uleie.
5 Proptindu-se puternic,
Soldaţii adîncesc un început de şanţ. Trasat pe dîmbul izolat şi moale.
Şi-aşa lucrînd
Toţi zece la un loc formăm un lanţ 10 De umbre care-azvîrlu din lopată Felii de noapte închegată.
Săpăm de zor,
Dar cu mişcări înăbuşite... în preajma noastră, de cu seară potrivite, 15 Mitraliere
Străjuiesc ca scorpii aţipite.
Vîrîţi adînc, pătrunzător,
Aproape de tranşeea lor Vom face-aci un post înaintat,
20 Un post ascuns pentru flancat.
22
Fără-ndoială că la fel şi ei,
Pe dealurile-acestea goale Şi cu pămîntul lipicios şi moale Lucrează-apropiindu-se de noi,
25 Şi mîine
Miraţi ne vom trezi Cu şanţuri şi reţele vis-a-vis.
Dar iată că noaptea,
Deasupra cotei negre de pădure,
30 A devenit mai palidă,
Şi tot mai palidă, , întunericul se destramă,
Pînă sus ca ţesăturile de scamă.
Treptat se pregăteşte-o arătare de lumină.
35 înfricoşaţi, zmucind lopata,
Ca nişte duhuri active ale nopţii, Fugim degrabă
în gropile care ne-aşteaptă gata.
Scăpînd de după deal, apare 40 Blîndă,
Bună,
Stă-n loc o clipă să privească ;
Zîmbeşte încurcată Şi apoi,
45 Umplînd priveliştea toată de lumină şi pole Se nalţă luna, tremurînd Şi peste noi Şi peste ei.
DRUMUL MORŢII
Căci de la Riga pînă la Galaţi,
Hotarele de ţară căpătară ochi... încleştate ca-ntr-un spasm de dramă, Hotarele de ţară se privesc 5 Prin mii şi milioane de ochi dospiţi De ură, de nelinişte şi teamă.
De-aici de unde sînt la post, eu urmăresc Cum urcă-ncet spre cota-nzăpezită Şanţul
10 în care ne aflăm de veghe,
Şi pe urmă,
Cum ocoleşte rîpa albă — Ca o cărăruie —
Cum sus pe deal, cînd pare că se curmă, 15 Se frînge brusc,
Coboară spre pădure, suie Din nou
Şi-aşa peste tot lanţul De dealuri îngheţate sub zăpadă,
20 Adînc înspre Oituz,
îl duc cu ochii-nchişi, cu gînduî,
Nesigur călăuz.
De-acolo peste văi şi munţi de-a rîndul, Departe... adînc departe,
24
25
30
35
40
45
50
35
Sub zări, şapte,
în ţări pe care le cunoaştem doar din carte. Spre miazănoapte...
La stînga, coborînd spre rîu Pieziş,
înaintează spre căsuţa dărîmată,
Pătrunde ocolind într-un tufiş (Acolo e un post de ascultare)
Se şterge fără urme deodată întortocheat prin marginea de sat,
Şi tocmai sus pe deal răsare,
Bătînd întreagă-a Putnei vale,
Pierzîndu-se apoi în alburie zare,
Se duce spre Şiret,
Spre Dunăre,
Spre Mare.
O, de la Nord la Sud un şanţ,
Un lanţ,
De oameni care-ascultă şi pîndesc stăruitor De oameni osîndiţi la moarte şi omor.
Sub clime diferite-acelaşi şir Soldat lîngă soldat,
Că-un gest pe malul Balticei de s-ar porniy Ca pe un fir,
Pe Dunăre, în scorburi de sălcii S--ar opri.
Şi-n faţa noastră Pe undeva pe-aproape,
Pe unde noaptea se aud intermitent Loviri de sape
(De zile-ntregi îi căutăm atent Dar nu-i găsim)
Temuţi, de nevăzut Sînt Ei...
25
Din puncte bănuim tranşeea lor :
Pe lîngă podul sfărîmat,
60 Pe rîul cu-oglindiri de cositor,
Pe după colţul năruit al morii,
Pe la răscrucea ambelor şosele,
Pe coasta lină,
Cu zăpada
65 Zebrată de explozii de obuze şi şrapnele Şi poate chiar şi prin livada Aceasta care-ajunge pînJ la noi,
Cu pomii negri, rari şi goi,
Trasăm o linie.
70 O limită.
Desparte două lumi Ce nu se pot pricepe categoric, Căci pentru-acelaşi sfînt Au alt cuvînt,
75 Desparte
Trecuturi cu cuprinsul alegoric, Descrise fiecare-n cîte-o carte. Sînt două manuale de istorie Duşmane
80 Şi două geografii tirane ;
Sînt două imnuri, două uniforme Şi două visuri de şcolari-altoi Crescuţi de alte statui de eroi.
Iar între ei şi noi,
85 O, de la Riga pînă la Galaţi, Aleargă drumul morţii Păzit de două rînduri de soldaţi.
Drumul morţii...
26
)
Prin tainice păduri şi peste culmi de munţi1 90 Cu coastele tăioase,
Goi,
Cărunţi,
Prin margine de sate părăsite.
Sate după sate,
95 Drumul morţii...
Peste ruine, peste garduri pustii şi peste ape, Mai larg sau cîteodată cu şanţuri mai aproape,. Tăiat între tranşee,
In nopţile senine sub calea lactee,
100 Sub lună ca sub lumina torţii,
Uriaş, neîntrerupt meridianul morţii Cu cel din cer geamăn, tîrît pe pămînt,
Ca sub o slavă de schelete, un mormînt.
Sînt luni ? Sînt ani de cînd 105 încremenirăm aşteptînd ?
Drumul morţii...
E-atîta neclintire pe drumu-acesta gol Ca un simbol,
Ca-n ţara adormită de-un mileniu 110 De suflul blestemat al unui geniu.
Nici oameni,
Nici păsări,
Nici-o vietate nu străbate Apa tare
115 Drumul gol şi-ncremenit al morţii...
27
I2C
125
130
135
140
Dar milioane de priviri îl traversează Precis şi imaterial.
Din nefiinţă cineva veghează...
Iar gloanţe invizibile-1 străbat Neregulat,
Plesnind, tăind tăcerea dură de metal.
Căci peste drumul morţii,
La colţul năruit al morii,
Pe lîngă rîul cu luciri de cositor,
Pe coasta albă de zăpadă,
Pe care-acuma norii Proiectează fin Un văl uşor şi călător,
Pe dungile adînci de fum Pe lîngă podul sfărîmat,
S-a adunat, s-a concentrat, încătuşată de pămînt, crispată,
Tăioasă ura lor,
Nădejdea lor,
Voinţa lor pătrunzătoare-adînc, ca un fluid...
Din nemişcarea clară cade vid, Altoi din veşnicie rupt,
Imensă ura lor,
Nădejdea lor,
Voinţa lor ascunsă, ne privesc Cu adîncimi de supraomenesc Stăruitor, hipnotizant, neîntrerupt.
PATRULA
O	vale-ngustă,
Stearpă şi rîpoasă
Desparte şanţul nostru de al lor :
E valea morţii, zona blestemată. 5 A nimănui.
Căci dacă niciodată
Noi n-am văzut urcuşul dinspre partea noastră. Prin ochiul de crenel,
Se vede-ntreaga coastă dinspre ei 10 Cu urme de măcel :
Pe ici pe colo
Cadavre învechite şi răscoapte.
Pe-această vale O patrulă va porni la noapte.
15 în voce cu surîsuri de alarmă,
Glumind strepezit,
Cei patru oameni Fixează baionetele la armă.
29
Şi după-aceea,
20 Punînd piciorul pe genunchiul îndoit Pentru sărit, al camaradului,
Unul după altul părăsesc tranşeea.
Vorbim de ei în şoapte,
Căci pentru noi şi pentru vii, au dispărut în noapte.
25 Neliniştiţi, cu-auzul străbatem tăcerea,
Pîndind încet căderea Clipelor.
Şi iată
De dincolo se nalţă scînteind 30 Uşoară, o săgeată ;
Un arc desăvîrşit declină Şi cade drept ca o aripă De lebădă.
Iar valuri de lumină lin se cern — 35 Cînd pentru o clipă,
In fundul văii Sub conul de lumină Patrula-n siluete negre Se vădeşte vedenie în infern.
40 Şi scurt mitraliere s-au dezlănţuit.
Un clănţănit uscat de oase seci, Plesneşte-ncălecat, iureş de spaime, Sfîşie noaptea către stele (îşi joacă moartea lacom şi histeric 45 Din măsele),
Pe cînd din şanţul lor
Ageri ochi roşii scînteie-n întuneric.
)
30
50
55
60
65
70
75
Năprasnic
în marginea tranşeei s-a înfipt Turbat-o gheară,
Ce scormone, zvîrlind pămîntul Şi aprig măturînd Spre fund coboară.
Prelung, bîntuie noaptea sinistra tocătură, Răspunde valea c-un ecou sfîşietor Şi-n lung şi-n lat, ca vîntul,
Cu ură
Sfredelind pămîntul
Tot caută şi-aleargă înfrigurata gheară.
într-una toacă...
Şi dacă trece-o clipă Şi pare că ascultă,
Din nou, neobosit
Cu furie mai multă
Porneşte iar macabrul clănţănit.
Tîrziu se-aude un fîşîit Şi toţi
Cu ochi aţintiţi prin noaptea sumbră, Desluşim
Urcînd spre noi o umbră.
Din cei plecaţi
Doar unul mai vine-napoi...
E la trei paşi,
La doi.
Dar brusc se-nfige gheara-n. marginea tranşeei — Turbată sfredelind, zvîrlind pămîntul.
31
80
85
90
100
105
Toţi capetele ni le tragem îngroziţi.
Cuvîntul
De nădejde
Ne-a îngheţat pe buze.
Uscatul clănţănit de oase seci Sfîşie iarăşi noaptea, către stele Ţipînd pe-ale văzduhului poteci...
Din şanţ noi ascultăm sfîrşiţi, Prelung din piept ne sug ventuze,
Cel prăbuşit afară
Nu e mort
Nu vrea să fie mort
Vrea doar o cută de pămînt
Să se lipească, trecător mormînt.
De gheara de lumini de iad ce scapără Cu-un colţ din foaia de cort Adus cu mîna teafără,
Plod nerod,
Numai ochii şi-i apără.
Dar moartea-ncrîncenată c-ar putea să scape îl caută cu sete, înverşunat.
Şi el,
Cu mîinile-ncleştate
Cu dinţi-nfipţi în humă
Pierdut, cu nervi tetanizaţi
Aşteaptă gheara care scormone pămîntul.
E la un pas şi caută febril,
Din nou se depărtează la doi paşi...
32
(
110
115
120
125
130
135
Se-aude-un scîncet de copil, Pe care-1 ascultăm Cu-nfiorări de laşi.
In noaptea asta pentru cel de-afară Supravegheată de turbata gheară De fier
Tranşeea, la doi paşi,
E poate mai departe
Decît albastrul infinit, care desparte
Dincolo de neştiutul cer
Lumile.
Noi ne-ntrebăm paralizaţi : E oare jocu-acesta fără faţă In noaptea neagră, oarbă, Doar o smintită babă-oarbă, în care azvîrle-o viaţă ?
Sau moartea se-nfoieşte Gustînd, cu ochii aprinşi,
O	pradă sigură
Şi-n jurul ei, îşi roteşte
Cu poftă iscusită ghearele ?
Noi aşteptăm Dar timpul
Şi-a înecat de-acum tiparele.
Un salt şi camaradul nostru S-a prăbuşit în şanţ,
Urmat, străpuns de fioroasa gheară.
Un cadavru îngrozit de vale,
Un mort fugit din duhnitoarea urnă funerară.
MINA
Printre trunchiurile reci de brazi Cu baionete la armă, în întuneric, ca pe-un fond Măriţi şi gravi,
5 Trei camarazi
Ieşirăm din tranşee pentru rond.
Şi-acum de vreme-ndelungată,
Pe-o ploaie putredă şi fără început Peste şanţurile-adînci 10 Clăpăcim cu greutate prin noroi, Alunecăm becisnic pe brînci.
Prin noaptea neagră, udă,
O grotă fără stînci şi mocirloasă, — Ca paşii nu cumva să ni s-audă,
15 Ne strectirăm plutind ca trei strigoi în bezna unui necuprins cavou.
Statornic şi aproape,
De lîngă noi, de undeva Pocneşte cîte-un foc de armă,
20 Fără ecou,
De parcă, explodînd, se sfarmă
34
25
30
35
40
45
50
Nucleuri ude de-ntuneric.
Nu vad nimic
Trec buimac peste goluri de abis Şi dacă n-ar fi mîna, care mă ţine Greoaia mînă de soldat care mă poartă, Aş crede că m-am trezit în vis In apa neagră-a unei mine.
De-acum ieşim dintre reţele ca pe-o poartă
Care mă cheamă de manta cu degete de cuie.
Uşi lichide grele ca de fier
Pînă la nevăzutul cer
în urma noastră nesimţit se-ncuie.
în întunericul adînc şi orb
Nu simt, nu văd
Şi-auzul meu slăbit nu prinde nici o şoaptă.
Ca pe Oedip, după stupida faptă, O mînă nevăzută şi caldă Mă poartă
Printr-o imensitate de Nimic Lichefiat şi negru.
Sîntem aproape, poate, de şanţul inamic, Dar eu nu simt, nu văd şi nu aud nimic.
Cu greutate lunecînd, îmi smulg picioarele Şi înţeleg înfiorat Că pămîntul Mă vrea,
Mă suge lacom,
Cu buze vîscoase de noroi.
35
Dar unde sînt acum... ? Şi unde merg... ?
Din cîte-au fost — atît de multe —
Dintre cei cu care am plecat
55 E lingă mine doar o mină caldă care-mi poartă mina A unui nevăzut... în gînd o văd Vag luminoasă,
Alburie —
6C O fotografie, în cărţile oculte.
O, mină groaznică de frate Care mă poartă
— Sub ce. de nenţeles osîndă ? —
Pe poteca grea de ură neagră,
65 Dintre două lumi la pîndă.
VECIN 1CIE
Şi căi de mii de ani treceau In lot atîtea clipe.
M. EMINESCU
De zile-ntregi De săptămîni
Plouă raze ude, grele, mohorîte.
Şi peste tot e umed :
5 Umezeală de pădure neagră, slabă. Umezeală de coline singuratece şi reci, Umezeală de poteci,
Pe coastă-alunecînd pieziş...
Plouă fără grabă.
10 Ne afumăm în gropile înguste, Mocirloase,
Lîngă focul care nu mai vrea să ardă, Ghemuiţi pe aşternuturi joase,
De crăci murdare de noroi 15 Ca să se scurgă apa pe sub noi.
Sentinele nemişcate par momîi,
Cu foi de cort în cap,
Cu picioarele înţepenite în nămol ;
37
De groşi ce sînt
20 Abia de mai încap în şanţul gol.
De ieri, de-alaltăieri, De săptămîni Plouă tăceri.
Şi poate unde ne gîndim într-una la neant,
25 Ne e tot sufletul pustiu.
Nu e trecut...
Nu-s amintiri...
Cum nu mai zboară păsări, pe cerul fumuriu.
Undeva pe lume se opriră roţi.
30 Inamicii poate c-au murit cu toţi... Ca nişte animale îmbufnate, Ghemuite,
Toarcem mut tăcere...
Cum nu mai dor de-acum inimile oblojite 35 în cîrpe ude şi murdare !
Dar din neant
Un trosnet groaznic
(O lovitură de topor în ţeasta capului)
Ne-a ridicat, scurt ca paiaţele,
40 Braţele.
în văzduh,
Locomotive înroşite s-au ciocnit în apă... Sau poate c-a plesnit tăcerea...
38
45
50
55
60
65
Pe-un adăpost alături, a căzut o mină. Atîta tot
Şi-n urmă liniştea-a rămas deplină.
Bordeiul pare-un monstru de pămînt, Căzut pe brînci, de mijloc frînt,
De-i vede-acum oricine Şira de copaci, şira spinării Stropită crud de sînge Şi vinete frînturi de intestine.
La cîţiva paşi, un cap Cu bulgări de noroi în gură,
Şi pete murdare de zgură Pe ochii sticloşi,
Pare un animal pe jumătate jupuit, în răspăr, Cu răni de carne vie şi de păr,
Un animal de noi necunoscut,
Zvîrlit din fundul pămîntului.
Jur-împrejurul lui
Soldaţii îl privesc neliniştiţi şi curioşi.
Obosiţi, tîrziu ne-ntoarcem la loc, Tăcuţi pe lîngă foc,
Cum îşi reiau călugării chilia.
Din nesfîrşit, se pare,
Un secundar fantastic punctează vecinicia.
CADAVRUL
Repaosul săptămînal s-a terminat Şi prin zăpadă,
Pe cărarea îngheţată de poleie, Căzînd ades grămadă,
5	Alunecînd,
— în şiruri rupte Pe fondul alb curat,
Soldat după soldat —
Urcăm cu feţe supte 10 Din nou înspre tranşee.
Ajunşi pe coama goală,
Joasă,
Pe-aci obişnuiţi ca într-un trist acasă, în timp ce comandanţii gravi încheie 15 Formalităţi, aceleaşi, de predare,
Pe tăcute,
Ne răsfirăm spre locurile ştiute.
Tranşeele
Şi adăposturile sînt abia-ncepute, 20 încît sub săpături,
Tot dealul pare,
Aşa mărunt,
40
25
30
35
40
45
50
Turtit,
Golaş,
Un mare muşuroi de cîrtiţe sub nea...
Pe cînd, aproape,
Crescută ca o iasmă
Deasupra noastră Măgura se-nalţă uriaş... Gata să ne-ngroape.
Cercetător se-nalţă Şi ne-apasă.
Pe creastă sus,
Pe colţ de stei Sini Ei.
Şi curioşi desigur ne privesc,
Cînd într-un singur ceas de-ar vrea Ei ar putea schimba Cu năprasnica mînă,
Cu mîna grea de fier şi dinamită Tranşee şi-adăposturi în ţărînă.
De ce n-o fac ?
Nu ştim...
Se vede că, iscusiţi,
Ei ne păstrează pentru ziua de atac.
Sau poate s-au deprins şi ei cu noi,
Cum ne-am deprins şi noi cu ei,
Cu gloanţele,
Cu pîinea mucedă
Cu tovărăşia morţii, neîntreruptă, lîncedă.
în înserarea limpede şi rece Nepăsători, soidaţii merg pe creastă Şi pe zăpada albă trece Şir de umbre
Omeneşti, la fel tăiate, sumbre.
41
55
60
65
70
75
80
85
Un grup s-abate-n marginea cărării, Cîte un soldat s-apleacă mult să vadă Mai bine,
Mai de-aproape
Ce zace azvîrlit, uitat pe zăpadă.
întreabă tulburat ceva şi-aşteaptă. Dar nu răspunde nimeni întrebării. Rămîne-n gol ca pe o treaptă.
Mai vin şi alţii-n marginea cărării Stihii, uitate-n ei, atinse se deşteaptă.
E un cadavru ţapăn, îngheţat Şi aruncat pe giulgiul de zăpadă. De-atîţia morţi sătulă L-a scos dintre reţele vreo patrulă.
Soldaţii vin cu toţi, pe rînd să vadă Această nensemnată victimă A-ncăierării dintre milioane Zvîrlită pe troiane.
Privesc lung — şi scurt se depărtează Cu ochii-ntunecaţi, cu-o gheâră-n inimă.
Stă rezemat în cot, cam într-o rînă.
Se vede c-a-ncercat să se ridice.
Cealaltă mînă
Cu degetele osoase şi-ncleştate,
Ai zice
Mai curînd o gheară,
Ar vrea să pipăie o tîmplă vînătă de ceară, In care patru puncte-n rînd Se prelungesc prin firişoare mici de sînge. Rupînd pleoapele-nroşite Lucesc doi ochi de sticlă gălbejită...
42
Sub nasul prea semit O gură cu mustaţă roşe plînge Cu dinţii strînşi Scîrbos schimonosită.
90 O altă ranâ-n piept,
Pe care i-a oblojit-o neaua, l-a murdărit de sînge şi mantaua. Iar două gloanţe-ntîrziate,
De prisos,
95 Izbind bocanca scorojită, Zgîrciră-aproape caraghios Piciorul drept.
Un soldat întreabă de pomană, Care să fi fost întîia rană.
100 Oricum,
Acum
Organe, haine, groază la un loc Nu sînt decît un bloc De ceară vînătă, de sînge 105 Şi postav cu flori de chiciură, înţepenit de ger într-o hidoasă statuă zgîrcită Pe linţoiul rece de zăpadă întărită.
în treacăt
110 Soldaţii se opresc,
Se-apleacă şi-ndelung privesc, Tresar uşor
Şi palizi, brusc îngînduraţi Cu-adumbriri de laşi 115 Se depărtează.
Deasupra noastră Măgura planează Ca un turn al Vavilonului. Nenduplecat, uriaş.
43
TRECUTUL
Ci dincolo de zona blestemată-a morţii. Peste cătunele încremenite de pe vale, Departe peste albe culmi, în fund departe, Mai departe decît chiar depărtarea 5 Eşti tu,
E lumea existenţei tale,
De care nu, oricît de-adîncă zarea Mă desparte,
Ci infinitul fără sprijin, fără toarte 10 II urcăm învinşi, învinşi îl coborîm.
Căci de acest metal,
Tăios şi imaterial,
In fiecare clipă sufletu7mi sfărîm. Şi-adeseori,
15 Privind sfios prin tainicul crenel de lut, Ca printr-un ochi de geam, îmi pare
Că printr-un magic dioram Privesc spre alt tărîm.
20 Eşti tu acolo...
O, numai dacă mai trăieşti,
Căci nici un semn de-acolo nu ne-ajunge,
44
25
30
35
40
45
50
Nici veşti,
Nici păsări,
Nici un călător Nu vine de la voi rătăcitor, Ci numai nevăzute priviri, Explozii de obuze şi de mine Ropote de gloanţe.
Eşti tu acolo !
Mă las încet pe patul meu de crengi uscate Şi de mucigăite zdrenţe adunate...
Aicea părăsit de-atîta vreme, înconjurat de oameni părăsiţi,
Păduri pustii şi zone blestemate Surîd descurajat şi palid,
Căci nădejdea mea se teme Să bată
La poarta temutului ce va fi.
Trăim aici o iarnă de speranţe moarte :
Nu ştiu nici dacă voi trăi
Nici cine va trăi din cei ce mă-nconjoară
Şi tu
Atît eşti de departe Că mă-nfioară
Tăioasa lamă-a clipei care vine.
Dar setea mea de tine
întoarsă scurt de stratul transparent al zonei Ca de privirea căptuşită a Gorgonei Te cere năucită amintirii.
O, noaptea-omorîtoare-a despărţirii... Noaptea cea din urmă, iubito,
Pe care mîna nevăzută a iubirii, Simţind că pentru veci se curmă
45
55
60
65
70
75
80
Mistuitorul vis,
Cu o voinţă grea — de dincolo — ne-a dăruit-o.
Goniţi din munţi Trudiţi, înfrînţi
Şi cu picioarele rănite de noroi,
Grăbim pe malul Oltului umflat de ploi. Ni-s ochii arşi de crude năluciri Şi-auzul plin de focuri de baraj,
Căci am luptat pe margini de genuni.
Şi-acum
Cum simţurile grele de dezastre,
Ca o turmă
Decimată, risipită pe şosea,
Către limanul rătăcirii noastre Grăbim prin negurile care-ncet se cern, Privind neîncetat în urmă...
Pe malul Oltului murdar,
Greoi,
Nepăsător, inconştient, etern Gonim, storşi de puteri,
Prin marginea pădurii
De-acuma duşmănoase
Spre care aruncăm priviri fricoase,
Adeseori sunîndu-ne-n auz
Foşnitul frunzelor
Ca vîjîitul aspru de obuz,
Dar fericita grijă a forţelor obscure Te-aduse-atunci în calea mea în tîrgul cu căsuţe sure, în vila-acea albă pe şosea...
46
S5 Alăturaţi, îmbrăţişaţi,
Privim de la fereastră Sfîşietoarea agonie de afară Şi-n dezolarea care ne-nconjoară Iubirea noastră
90 Citeşte osîndită, ca-ntr-o carte.
Paralizaţi privim de la fereastră.
In cugetele noastre toarce-aceeaşi moarte. Soldaţii tot mai trec.
Soldaţii goi,
95 înfrînţi, greu istoviţi, murdari De sînge şi noroi,
Soldaţi grăbiţi, urmîndu-se-n tăcere,
Căruţe cu fugari
Pe drumul desfundat de ploi,
ICO Gospodării mizere,
Atîta cît încape
Sub coviltir de rogojini,
Se scurg la vale pe pîrăul de noroi Ca arbori dezrădăcinaţi pe ape.
105 In sus, pe deal, treptat s-aprind lumini...
Mă-ntrebi neliniştită de sînt la inamic. Spre tine, palid ochii mi-i ridic Fără să zic o vorbă —
Căci lîngă noi
110 Depozitele ard incendiar,
Tăind al morţii sur linţoliu Cu ţipete, cu zvîrcoliri de flăcări Şi-amurgul înnegrindu-1 funerar Cu flamuri negre şi prelungi de doliu.
115 Alăturaţi, îmbrăţişaţi, privim de la fereastră. (Răsfrîngeri aurii cădeau pe geam.
Gonit de moarte
Tot mai aproape de tine mă strîngeam.) Minţea amară revederea noastră.
47
120
125
130
135
140
145
150
155
Tîrziu spre miezul nopţii,
Tot aşteptînd s-aud bătăi în poartă, Cumplitele bătăi în poartă Menite, pentru veci, să ne despartă, încerc
Să mă desfac din arzătorul cerc, în care mă tîrăşte ameţitor iubirea. Am priceput nenduplecatul adevăr Căci drumurile noastre se despart Dar
Eşti goală pe sofaua de brocart,
Pe jumătate îngropată în faldurile arămii şi moi de păr. Răsfrîngerile flăcărilor uriaşe Iluminează cu minciuna lor trufaşe Şi dau o molcomă căldură Iatacului de vis,
Cu spaime ocolit închis,
Pe care, cu toată agonia din natură încrîncenata moarte l-a îngăduit.
înmărmurit de-atîta frumuseţe, îngenunchiat alăturea de tine De-obrajii-ţi albi Şi cu miros de fragi şi de fîneţe, Mi-alătur, îmi lipesc obrajii De-obrajii-ţi albi ca de petale De nufăr alb plăpînd,
Tremurînd
Mi-alătur, îmi lipesc obrajii,
Dar iată că din nou ca-ntîia oară Garoafa-nsîngerată-a gurii tale Ispititoare ca un fruct în miez de vară. Adună oarbele chemări din mine Răstoarnă-n clipă zodia.
Nătîng Te frîng
Şi buzele mi-alerg înfrigurat Pe umerii îmbietori ca rodia,
48
160
165
170
175
180
185
Pe sîni cu zbateri de suspin.
înfiorat, ieşit din minţi
Mă-ntorc, amîn, ramîn,
îmi plimb obrajii pe macii înfloriţi pe sîn,
Pe pîntecele cu frăgezimi şi unduiri de crin,
Pe carnea-aceasta, albă, caldă,
De-atîtea nopţi în lacrime 'sfinţită, îmi plimb obrajii, setea mea neostoită.
Acum cînd plec
înnebunit de frumuseţea ta,
în simţuri să te iau cu mine-aş vrea.
Lăsîndu-ţi buzele să ardă Pe gura,
Pe care poate pîn’la ziuă Sărutul morţii va pecetlui-o. Palpitînd cu unduiri de coardă Te dai c-o deznădejde ce dezmiardă Ultim dar
Răsplată-a clipei, har,
Te zbuciumi într-un lung adio.
Tîrziu şi cînd
Am stors din clipa dăruită totul M-arunc în noaptea nesigură în hăul necunoscut Care e din nou un început.
Eşti tu acolo...
O, dincolo de-aceastâ blestemată vale E lumea existenţei, tale.
Dar numai în trecut de te mai pot ajunge. Căci nici un vis nu prinde-a trece
49
190 Prin lîncezeala-mi sumbra Fără ca dura, alba umbră Să nu-1 alunge.
O, nici un pas spre tine Nici mîna
195 N-o pot întinde fără s-o retrag zdrobită î
Dar setea mea de tine, izul amar al beladonei întoarsă scurt, de apa tare-a zonei,
In adăpost
(Din nou, adînc în lut)
200 Ca un uliu se-abate spre ce-a fost,
Cu furie te smulge din trecut,
Şi cere simţurilor amintirea ta.
Dorinţa mea
Din amintiri, din resturi,
205 Să te reconstruiască-ar vrea,
Căci nu-i un colţ din trupul tău de nea,
Nici unul dintre darnicele gesturi Să nu-mi apară-acuma chinuitor de clar...
Sfîşietor ca pe un alt habotnic 210 Sfînt Antoniu
Mă-mbie şi mă răscoleşte iar Surîsul tău de sînge şi ivoriu,
Miezul tău de rotunzimi gingaşe,
Mireasma-ţi de femeie pătimaşe.
215 Aci în umeda mea groapă,
Unde soarta de plumb m-apasă ca o pleoapă Smintit eu te doresc, te cer de la un mort ecou, Te vreau aicea, vie să respiri.
Şi, ca şi tine, crescut din nicăiri,
220 Zănatec te dezbrac din nou.
Din nicăieri vreau trupul tău.
Dospeşte setea mea de tine...
Cu-un chiot, ce din hăuri vine Iureşul dorinţei creşte-n hău.
225 Şi toată frumuseţea ta tresaltă Sub iscusita amintirii daltă.
5
10
15
20
ÎNĂLŢARE
Trei zile viscolul turbat Gonind de după dealuri Orice urme de viaţă,
Ne-a închis cu totu-n gropi,
Dar, milostiv, ne-a apărat Cu mugete, cu furii şi cu snopi Tăioşi de pulbere ide gheaţă Mai bine decît orice pază.
Aşa ne-a dat prilejul binefăcător Să ne-ameţim,
In scurgerea de timp aridă, Cu-amarul narcotic al cărţilor de joc La lumina unui straşnic foc Din vatra scobită în taluz Ca o firidă.
E drept că a scutit pe bucătari Ca să-şi mai rupă Zadarnic şalele,
Urcînd spre deal cazanele cu supă.
Şi azi e linişte şi soare.
51
25
30
35
40
45
50
în jurul nostru peste line valuri De văi fugare
Si peste umerii prelungi de dealuri E alb
E numai alb Ca-ntr-un ţinut alpin Cu grijă aşezat
Sub un clopot de cleştar curat Prin a cărui transparenţă ideală Trec razele cu străluciri ca de beteală.
Şi parcă dintr-o dată Atîtea adăposturi şi tranşee Au dispărut
Sub o povară proaspăt uriaşe, Afinată, cu ocol,
Care cîrpeşte toate şi le-ncheie Sub unduiri de alb,
De alb imens de gol.
Pe nesfîrşita depărtare De azuriu şi stafii luminoase albe, Zburdalnice punînd salbe, îmbătate
Se zbenguie, s-aleargă razele de soare,
în zăpada
Curată ca petalele de crin, în zăpada suavă,
Ca glasul unui clopoţel de-argint în zăpada uşoară şi plăpîndă Ca veselia unui bolnav,
S-a tăiat de-acum Cu lopeţile
O pîrte largă ca un drum.
Soldaţii au ieşit din gropi grămada, Şi-nconjurînd cazanul,
55 Ca nişte cerşetori de treabă Care nu cer şi nu întreabă,
Cu gesturi potolite, cu rupturi de vorbă, Cu braţu-ntins,
Pe rînd şi-aşteaptă porţia de ciorbă.
60 Şi după ce tot insul şi-a umplut Cutia de conserve,
Adunată parcă din gunoi,
O ţine lung la gură Şi soarbe
65 Ca din mîinile de zgură Oarbe
Ca din mîinile umflate Şi cu crăpături de carne vie.
Aşa cum sînt :
70 în picioare cu rămăşiţe de opinci şi cîrpe, Sau cu bocanci căscaţi de rupţi,
Fără cămaşe
Pe trupurile negre şi golaşe,
Bărboşi şi supţi
75 Şi cu mantale vitreg de uşoare Pe care focul
(Spre jar s-au tot împins de frig în somn) Cu pofta lui grotescă Le-a forfecat pe nesimţite,
80 Le-a zdrenţuit
Cu hilare 1 chenare negre,
Ca nişte fracuri jerpelite De ţigani, prin cafenele cerşetori,
Bolnavi de gălbinare,
85 Cu ochi rătăcitori
Şi istoviţi de moleşeala tifosului,
1 Modificare făcută în ultima corectură, cuvîntul iniţial fiind comice (n.ed.).
53
Bieţii soldaţi
Par nişte animale de cavernă Cu care razele se joaca .90 Viclene şi copilăroase
In nevinovăţia lor eternă.
Cîte unul
Din cînd în cînd ridică ochii roşii Umflaţi şi-ntărîtaţi de fum,
95 Ca să cuprindă-n ei din albul nesfîrşit...
Şi
Repede-ameţit Se uită-n jur să vadă Dac-ar putea cumva să şadă.
100 Dar zăpada
Ca şi visurile albe,
Se topeşte
De ea dacă te razimi.
De ce nu e, cum oare să te-agăţi ?
105 Tot în picioare deci,
Duce din nou cutia la gură Şi soarbe
Iar zeama i se scurge şi sclipeşte pe mustăţi.
Spre nesfîrşite văi de alb 110 Pe care raze calde se-aleargă ireal Mi-am ridicat
Greoaiele perdele ale sufletului... Şi-n el,
Ca într-o cămăruţă albă de spital, 115 A năvălit uşoară,
Imponderabilă
Bucuria luminoasă de afară.
54
Iar peste tot E-atîta alb şi nou 120 De-mi pare
Că-i azi o ideală-aniversare.
Căci de mult,
Aci la marginea vieţii,
Subt binevoitoarea lumina siderală, 125 Nu mai trăim în timp Şi calendarul
A reintrat în forma lui astrală.
O	!
In tot ce-a mai rămas urît 130 Nu-i decît
O scurtă carantină pentru veşnicie. E-n treacăt peste noi un nor Se-ntunecă uşor
Zăpada a devenit mai rece, albăstrie, 135 Doar pe 6 parte de podiş A rămas un luminiş De alb în soare,
Ca un nimb îndepărtat de arătare.
Pe nesimţite
140 Spre înălţimi nebănuite
Ne-am ridicat parcă pe-o treaptă, Căci iată
Priveliştea apare deodată Ca o momeală de dincolo, stranie, 145 Un început de danie
Din nemurirea care ne aşteaptă.
PRIMĂVARĂ
Fusese o mocirlă de zăpada Pe cale de topire Şi noroi
Care curgeau la vale în şuvoi.
5	Dar într-o săptămînă vîntul A însănătoşit pămîntul.
în tranşee,
Cămăşi spălate s-au întins la soare.
Prin colţuri de traverse,
10 Pe banchete,
Zvîrlite la-ntîmplare,
Lucesc metalic tuburi de cartuşe, Baionete,
Şi-n dezordine 15 Pe jos, îţi stau în cale
Saci de merinde, sape şi mantale ; Căci noroiul lacom s-a zbicit Şi-a devenit
Cu urmele-ntărite de bocanci 20 O pîrtie de galbene tipare.
56
25
30
35
40
45
E soare.
în gropile adînci,
In care nu intrăm decît pe brînci, în gropile întunecoase, greu mirositoare Şi încă pline de noroi, în care am bolit întreaga iarnă,
N-a mai rămas nici unul dintre noi, Năuc, a ieşit tot lanţul.
Ca nişte bolnavi pe-o terasă de spital, Atîta cît îngăduie cu milă şanţul, Soldaţii palizi au ieşit la soare Şi fericiţi ei se salută cu surîsuri :
E un descîntec care plouă din soare.
E peste tot o albă şi fragilă sărbătoare Timpurie,
Căci pînă şi taluzul de argilă rîde Cu îmbieri de aur, bolnav de anemie.
Pe umerii-mbrăcaţi de dealuri, în verde crud,
Firav, ud,
Pe culmi care se-aleargă şi se-mbină Cu-ncălecări de valuri,
Peste pădurea totuşi înnoită,
Oricît de înnegrită,
E o ploaie neprihănită de lumină.
în umbră pete-ntîrziate de gheaţă Par ţipete.
Albă, printre pietre umede,
Sclipeşte proaspăt apa rîului în vale, 50 Pe cînd pe povîrnişurile goale Au apărut poteci nebănuite,
Şi-atîtea lucruri noi de sub zăpadă, Căci sub uşurea grămadă De raze înmuiate,
55 Întregul peisaj,
Ca un convalescent lungit pe spate, Zîmbeşte către soare mulţumit.
Prizonier al şanţului1
Eu mă întreb zîmbind cum aş putea să fac 60 Să mă lungesc puţin
Pe coasta dulce şi concavă,
De pare-o pînză verde de hamac.
Un camarad stăruitor mă cheamă Grăbit, arţăgos 65 De teamă
Să nu-nceteze pînă vin prin şanţ Miraculoasa scenă :
La doi paşi de tranşee,
Pe coasta lină,
70 Un soldat îşi coase haina ruptă Şi, infinit nepăsător Aşa cum stă turceşte,
Din cînd în cînd şi-ntoarce faţa suptă Spre cer, spre soare 75 Şi zîmbeşte
In ploaia ireală de lumină.
„Al şanţului", adaos în corectură n.ed.).
58
Ascunşi în şanţ, soldaţii îl contempla înspăimîntaţi de alba nebunie.
(Toţi rîd cu prea multe mişcări nervoas 80 Şi-n timp ce omul coase,
Preocupat de-acum de amănunte,
Eu îl văd în fiecare clipă,
Cum cade
Dur plesnit în frunte.
85 Dar ca pe tavă,
In iarbă
La douăzeci de paşi apare
Un cap bălai de neamţ sfios, cu barbă
Şi cu mustăţi de fire de otavă.
90 Se uită cu ochi vii, la cel pe care cad Atîtea raze calde Şi rîde luminos,
Cu faţa înflorită Stupid de fericire :
95 „Die Sonne, Kamerad !Cf
SENIN
înspre chindie,
Stihiile de nori s-au risipit Printre munţi
Ce-au mai rămas în locul joasei bolţi 5 Peste care a trecut sfîntul Ilie.
Albi şi greoi,
Ca-n proaspete icoane ortodoxe
Par nişte punţi
Mişcătoare
10 Peste văile împădurite
Cu brazi şi pari de sîrmă răsucită-n colţi.
Sub valuri reci după-amiaza toată Am stat vîrîţi prin gropi şi prin tranşee Ca şoarecii.
15 Acum soldaţii toţi,
Cu silă de băltoacele de prin bordeie,
S-au căţărat pe joasele banchete şi traverse, Şi-alăturea de armele cu grijă şterse Privesc apusul soarelui printre ogive 20 De trunchiuri negre de copaci,
Ca nişte păsări mari, captive.
Tragem în piept aerul rece şi umed al munţiloi
60
Căci ploaia a spălat cu grije Din gropile de mine şi obuze 25 Cu totul urmele de sînge
Şi-a luat cu ea bucăţile de intestin Din copacii gătejiţi de schije.
Se înserează lin,
Pe nesimţite se topeşte zarea.
30 De-a lungul şanţului
Subt bolţile de frunze ude Abia de se mai aude Arar
Cîte un foc sonor, plesnit 35 Ce face şi mai limpede-nserarea.
In umedul şi scundul meu bordei Soldatul a aprins O vatră cît uşa, de jeratec.
Lungit pe-un pat de crăci şi frunze proaspete 40 Eu cercetez, uşor surprins,
Cu ochi de oaspete jocul roşiatic
Orgia de cristale arzătoare.
Se înserează lin.
45 Cu-ntîrzieri şi cumpăt Din pămîntul noroios,
Printre brazi şi cerul proaspăt,
Doi mestecăm albi se nalţă feciorelnic ; Frunze tinere de carpen 50 Caută spre ei sfielnic.
Toate se lămuresc în umbra albăstrie Ca într-un ţinut suav de feerie.
61
Lungit pe patul meu de crăci şi frunze Eu nu gîndesc şi nu visez nimic.
55 Mi-e teamă numai să nu vină cineva,
Căci ape limpezite tremură adînc în mine.
Un crîmpei adînc din slavă,
Din seninul înmuiat şi limpede,
Din seninul cristalin, spre mine cată,
60 Şi printre gene umede De cetină firavă
Mă-nvăluie ca o privire adorată.
proaspete*
CIORNĂ

FRAGMENT I
Treci pe lîngă mine în această albă zi, Ca o făptură vie fără umbră, şi Fără ca nimeni să te poată şti.
Cum, ca fierul cenuşiu, să nu mai fie 5 Ceea ce a fost atît de mult ?
Atîta rece vecinicie
După atîta zbatere şi-atît tumult ?
Poţi să respiri în timp rarefiat, fără răspuns ? Pentru piscurile nefiinţei, pasul ţi-e de-ajuns ? 10 De ce am ales oare
Cerbicia de a vrea totul sau nimic ?
Arderea, fără fum şi rest, orbitoare ? Aruncarea-n golul gînduhii cu ochi închişi ?
N-am vrut părelnicul păienjeniş 15 Surîsul ca un fir de borangic
Ne-a îngheţat făgăduia!a fără soroc.
O, nebunia de a fi vrut totul sau nimic !
Fug de tine, căutîndu-te în ceas, în loc.
M-am întors în sala goală a Universităţii vechi 20 Necunoscut de pereţi, de băncile perechi,
65
Ca un gladiator în arena unui amfiteatru Deşert.
In capătul pupitrului de lemn inert,
Fata cu părul de-aramă şi-obraji de nufăr 25 Era, dar nu era decît stihia unui număr Aşa cum şi pentru vecinicia cerului, patru Şi cu trei fac şapte.
Stăm, descumpănit între cer şi noapte.
FRAGMENT II
Intr-un pahar cu sare de potasă Intr-o soluţie murdară şi opacă Arunci un mic cristal şi totul e pe cale Treptat şi lin să se prefacă 5 Intr-un pahar cu floare de cristale.
în treacăt mi-ai zîmbit Funigel zburat şi sfială Şi pînă dimineaţă mi-a-nflorit în sufletu-mi trudit de îndoială,
10 în tulburatu-mi suflet mi-a-nflorit O rece feerie siderală.
67
VIS DE ANEMIC
în ţarcul de steiuri al văii Noaptea se topeşte rece şi degrabă O boare răcoroasă dar prea slabă M-a trezit prin uşa deschisă a odăii.
5 în faţă
Iasmele crestelor ies din palele de ceaţă.
Lumina crudă a zorilor A început să piuie sfios în luncă Chiuie în mine gîndul : bună zi de muncă... 10 Cu toate că şoseaua doarme încă
Subt plapoma greoaie de praf neînceput Pe subt stîncă
Au şi pornit spre piscuri cărările înguste.
Ageră viaţa se întinde-n mine 15 Mi-s gîndurile spintene ca saltul de lăcuste Sîngele mi-aleargă-n vine Cum şerpuie prin ierburile mărunte Apa de şuvoi.
63
De dincolo, nevăzut de noi,
20 Soarele de azi urcă spinări de munte Lunecă-n sus spre tumult.
E-o dimineaţă proaspătă ca aerul din peşteră.
Printre steiuri, pe culmi, sclipeşte verdeaţa Pe care-o aureşte tot mai mult 25 Lumina crudă dar destul de meşteră.
Nevasta cu carne voinică îmi întinde cana de lut cu lapte Şi braţul gol şi plin...
Fii binecuvîntată noapte.
5
10
15
20
25
AMIAZA DE VARĂ
Am obosit...
Şi-acum stăm lungiţi pe căpiţele de fîn copt.
Bolta cerului a devenit prea vastă Şi-acopere şi hărţi pe care nu le vedem.
Privim prelung,
De pe coastă,
Pîrăul de frunzişuri negre care curge-n fundul văii. Poşta mică pe şoseaua albă,
Bate prafu-n loc.
Dar ajunge pînă sus şi dincolo de noi,
Material ca o salbă,
Cu zurgălăii...
în fund,
Depărtarea cu nori albi se-mbină. în aerul molatec încălzit Fierb mărunte ochiuri de lumină.
Lîngă noi spre stînga, sau spre dreapta,
Şi fără orînduială mai departe,
S-au risipit afară din livezi,
Copacii cu coroane prea puternice,
— Subt ei e iarba verde şi dulce ca răzoarele — Şi cît vezi,
Toată valea
E acum în mod firesc o carte, în care-nfierbîntat citeşte soarele.
70
Rar de tot,
Trec pe lîngă noi de vale,
Pe poteca din fineţe ţepoase,
Ţărani cu chip sărac 30	Şi talpa piciorului crăpată
Ca o coajă aspră de copac.
Privim aiurea Tot mai tăcuţi...
Răscolitor pătrunde-n noi miros de fragi trecuţi... 35 Şi-aşa cum stai culcată,
Rupînd între dinţi un fir de iarbă Ţi se văd sinii albi strînşi între coate.
Lumina prinde tot mai mult să fiarbă...
Ca un motan şi-ascute acele un mărăcine...
40 Şi nu pricep
De ce te arde soarele mai mult pe tine.
CIORNA I
Atît de mult eşti ceea ce-am dorit însingurat, Că iată-acum Apropierea ta adevărată Neaşteptată, negîndită, la doi paşi,
5 Mă^ngheaţă ca o nălucire.
Călătoreau spre tine gîndurile mele Uscate, rătăcite
Păsări obosite peste pustiuri nisipoase ; Arar ca norii mici spre pajişti însorite. 10 Dură uscată-n suflet
Invîrtejirea deznădăjduită-a unui gol.
Şi-acuma numai dacă stai în loc Cu frăgezimi de carne şi de crin Fiinţa mea spre tine năvăleşte 15 Cum năvăleşte vîntul din pustiu Spre golurile mării verzi.
72
Aş vrea să-ţi spun acestea Cu glas de toată ziua Cu răsuflarea calmă
20 Şi să găsesc cuvinte mai simple decît piatra, Pe care poţi s-o ţii în palmă.
Mă tot gîndeam într-una că s-ar putea să vii, Dar simt că dacă-ai face-acum Un pas spre mine
25 Cu ochii mari ca o chemare, vii,
Părelnic lujer de nalbă Gînd crescut spre zenit ;
Apropierea ta adevărată Cu trupul în mătase albă
30 M-ar îngrozi ca nălucirea bruscă A unui mort iubit.
FRAGMENT III
Culege de pe stînci garoafe roşii Căci fulgerul pe toate le aprinde ; Surîde cînd oceanul se întinde Să prindă în noianuri albatroşii.
5 Fă paşi mărunţi şi numără atent Sau fă în gînd un salt de tigru negru Dansează graţios dar van, integru Trimite către stele-un compliment.
Prin sate treci necunoscut şi mic 10 La fiecare poartă uită un sărut; Un derviş străveziu şi grav, calic Să stea-ntre ei şi tine ca un scut.
Cînd singur eşti în cîmp cu drumul Şi cînd te răsuceşti şi cînţi fără să ştii de ce, 15 Să faci din toate-un autodafe
Şi-apoi să pui să se presare scrumul.
74
CIORNĂ II
Zvîrle-acum şi cheia A plecat în zori femeia Legănîndu-se pe şoldurile pline Zvîrle puntea peste caldele ruine.
5 Bolţi de gînduri vechi vuiră Pentru un surîs de hetairă Toată galeria de cadavre înflori-n adîncul unei lavre.
Colţuros s-abate povîrnişul 10 Cînd femeia joacă-ntr-însa secerişul,
Rîzi şi rîsul sună şters
Cînd femeia s-a oprit din mers.
Mîna-i albă de săruturi Pervertite-n gînd în van o scuturi.
15 Fruntea a gemut învinsă şi plîngînd A trecut sub furci pe rînd.
Zăpezile alpine ale ceasului înalt
Nu sînt ? Rotirea acvilei de foc ? Lasă celuilalt
Foiala deznădejdilor pe largile sofale...
20 Către mine deci seninul gîndurilor tale.
75

UN LUMINIŞ PENTRU KICSIKEM
Citeşte Kicikhn.

5
10
15
20
ÎN PRAG
Deschide ferecata poartă, Kicsikem,
Sînt acolo-ngrămădite Tristeţi de mult uitate, Vechituri şi gînduri părăsite, Toane reci pe lîngă soartă.
Rînd pe rînd am aruncat acolo, Ca într-un pod de casă,
Atîtea lucruri care-au fost, Desperecheate, prăfuite de uitare, Zestre şi povară fără rost.
în jilţul fericirilor trecute,
Cu cîlţii scoşi afară,
Doarme somnoros „odinioară". (L-o cuprinde cîndva cartea Amintirii prefăcute.)
Treze stau prin colţuri drame doar schelete, Printre ele nebunii săpate în perete,
Glume care-ncearcă nemurirea,
Spinări reci de salamandre
79
Subt duşumeaua minţii, prin meandre. A trecut pe-acolo moartea şi iubirea. Cine să le judece şi să despartă ?
O, deschide ferecata poartă 25 Kicsikem Nu te teme
Duhurile toate te privesc — Unele cu drag —
Căci, albă şi fragedă,
30 Tu te profilezi uşoară
Ca pe un primăvăratec prag. Şi-n jurul tău
Tremură lumina crudă de afară.
CÎND VII LA MINE
Cînd vii, atît de rar, la mine,
Micuţă frumoasă Şi neastîmpărată Ca jocul unei albe sonatine,
5 Faci toate poznele prin casă.
Cu o neruşinare dumnezeiesc de goală, Cobori din pat Şi toate le arunci distrată Că după tine, casa 10 Pare devastată de răscoală.
Cu gesturi curgătoare Şi încete
Dinaintea oglinzii mari cît un perete îmi încerci pălăriile pe rînd 15 Surîzînd vreunui lăuntric gînd.
Făcîndu-mi cu ochiul,
Cristalul argintiu îţi dedublează frumuseţea.
81
20
25
30
35
35
40
Ceva mai serioasă,
Dar tot atît de goală, îmi răscoleşti sertarele Şi coală după coală, îmi cercetezi cu luare-aminte,
Dar absentă Manuscrisele.
Adevăru-i că priveşti în ele
Cît eşti de mititică
Aşa cum uneori citeşte
Cîte-o pisică gravă şi cu aer studios
(Tu care nu ştii vorbă româneşte).
Şi pe urmă le arunci pe jos.
Fără frică
îţi plimbi chemarea frumuseţii Nesăţios nepăsătoare,
Cum îşi plimbă crinul strălucirea, Tu cu cît mai mică,
Cu atît mai învingătoare.
Şi cînd ai obosit
Şi toate-n casă au devenit mai reci, Vii iar lîngă mine,
Uitîncl că te sculaseşi să pleci.
Vezi, Kicsikem mi-e greu să mai aleg Insă cu-un dram de trudă înţeleg Cum tu mi-ai răscolit nu numai casa Ci cugetul întreg.
Dar iată,
Mi-ai încîlcit tot rostul într-atît, Incît cînd vrei să pleci de-acum Te-ncurci între firele gîndirii mele Ca o pisică prinsă-n firele de lînă,
82
45 Pe care le-a desfăcut imprudentă, Jucîndu-se cu ele.
Şi tîrziu, cînd oboseşti,
Rămîi,
Mi-adormi în suflet 50 Ca un semn închis în carte,
La locul tău,
Micuţă şi cuminte,
Ca un mic păcat de moarte.
NIMFA
în picioare în mijlocul patului Ai aruncat pe rînd jos pe covor Toate de pe tine,
5 Tu luminoasă şi ştrengară ca o glumă
A soarelui	,
Şi din valuri de dantelărie albă,
Apari mai albă,
Mică şi desăvîrşită ca din spumă.
10 Mai ai acum în mînă
Cămăşuţa străvezie şi uşoară
— Şi parcă ai în mînă un suflet rătăcit nevinovat.
Dar iată că se-aud pe-afară Paşi prea lungi, prea rari,
15 Surprinsă tresari :
Ţi s-a mărit albul ochilor prea mari,
Urechile micuţe stau la pîndă,
Arcul viu al buzelor,
Răsfrînt în jos, aşteaptă.
20 Şi întregul trup
(Cu strălucirea caldă şi plăpîndă)
Puţin plecat înainte Ascultă.
84
Pari o nimfă speriată, cu dobîndă,
25 De foşnetul suspect dintr-un stufiş,
De ochi care se-apropie furiş.
Dar paşii s-au depărtat...
Trăsăturile feţii s-au destins dintr-o dată, Te uiţi la mine cu ochi strălucitori,
30 Picură în aer limpezimi de salbă, Mi-arunci în faţă, nebunatecă,
Perina
Şi cauţi scăpare sub cuvertura albă..
CEARTA
Miniatură de fildeş mărită,
Şi necăjită.
Tu nu ştii ce să faci,
Supărată pe mine :
5 Să rîzi ?
Să plîngi ?
Dar îţi strălucesc ochii De parcă-s plini de rouă,
Căci tu le faci pe amîndouă 10 Negrăit de frumos,
Cum cade cîte-o rază de lumină Pe nasul unui copil mînios.
Eu însă citesc mai departe şi tac...
Şi tu plîngi tot mai tare,
15 Că nu vreau să viu să te-mpac.
Dar e destul ca mai tîrziu Să zîmbesc
Privind într-altă parte (Mereu aplecat cu ochii-n carte)
20 Ca să mă smuceşti furioasă de haină Şi să rîzi plîngînd acum de ciudă Că te-am împăcat.
86
5
10
15
20
VERSURILE
Ţi-am spus că am scris pentru tine Versuri
Şi curiozitatea ta nu mai are astîmpăr...
M-ai luat lingă tine pe divanul — Pe care mai cad draperiile roşii de catifea Şi mă pui să ţi le traduc în nemţeasca mea, Care totuşi
Nu te mai face să rîzi.
Asculţi cu ochii,
Cu născiorul,
Şi cu urechile micuţe
(Stă cuminte pînă şi mătasa rochii).
Eu povestesc ce-mi trece prin cap Şi seriozitatea ta e fără margini.
Dar iată, cînd gîndesc să scap, Dintr-o umbră de surîs din ochii mei Ai prins de veste că-ţi spun dinadins Alte prăpăstii Şi te năpusteşti pe mine Mînioasă, cu pumni mititei.
87
VANITAS
Urcînd luminos în spirală, Un strung cu lame de argint Te-a subţiat din fildeş.
Şi-ntruchiparea ta e o spirală ce se nalţă...
5 Dar ce neînsemnaţi
Mai sîntem totuşi amîndoi... Suavă Kicsikem...
Sub înstelarea de baldachine,
Dintre noaptea nencepută din trecut 10 Şi-aceea fără de sfîrşit care vine
Ne-am întîlnit printr-o minune de-ntîmplare In ceas, cu nefiinţa-asemene, în omenirea curgătoare Două trupuri. Gemeni, gemene.
15 Micuţo,
Pînă la noi
Pămîntul rodnic a revărsat luminii Din sînul lui şi-al nopţii
88
20
25
30
35
40
45
Milioane de rînduri de făpturi, spuma, Care, după ce ocoliră cu privirea După mersul soarelui,
Se-ntoarseră în humă.
Iar după noi
Lumi fără număr vor veni Necontenit un azi va înflori Şi cine poate bănui Ce siderale bucurii Vor înălţa pe cei ce vor veni ?
O, Kiosikem,
împinşi, cu ochii-nchişi
Din sînul rodnic al pămîntului,
Ne vom întoarce-n el fără de urmă Şi-n faţa frumuseţii viitoare,
Din care picurile cad, dar unda nu se curmă,. Slabi şi singuri,
Luptînd cu legea năclăită-a humii,
Noi nu avem decît,
Mică şi fragedă,
Iubirea noastră trist surîzătoare,
Şi-arît.
Căci între două lumi,
Noi stăm în noapte,
Ca doi inşi alăturaţi pe-o carte La lumina unei lămpi în cîmp departe.
CÎNTECELE MELE
Ca-n fiecare zi Şi azi eşti supărată.
Ai auzit
C-am povestit în versurile mele 5 Unele dintre şăgalnicele tale nebunii, Care fac din tine
O	primăvară de lumină şi de soare. Stai bosumflată, trîntită-n fotoliu Şi nu vorbeşti nimic.
10 Nasul ţi-e prea mic Şi ochii prea mari.
Pesemne
Eşti supărată că poetul tău Nu cîntă dragostea lui 15 In ritmuri exaltate şi solemne, Mînuind cuvinte îngrijit alese Cum sună în poemele eterne,
Fără număr,
Pe care le citeşti tu seara .20 Ghemuită între perne
Cu cămăşuţa căzută de pe umăr.
90
25
30
35
40
45
50
55
O, Kicsikem,
E-adevărat că-n versuri fără meşteşug (Ca graţiile tale care fug)
De-atîtea ori pe gînduri, te rechem.
Căci pentru mine,
Pentru insul meu bolnav şi obosit Tu eşti un zîmbitor luminiş De încercări şi gînduri noi Care-mi pătrunde-n cuget Cum străbat
Nevinovate razele de soare Prin broderia albelor dantele, Şi-aruncă arabescuri de lumină Pe masă, pe perete şi podele.
Rîsul tău
Pe care nu-1 cuprinde nici o carte,
Joc părelnic, schimb,
Intîrzie ca un nimb
Pe strada cu trotuarele deşarte ;
Nouă zodie, îmbracă
Şi preface casa mea posacă Zbuciumarea-mi stearpă ca o drojdie.
Peste durerile trecute,
Prăfuite,
Peste ruine, colţuroase, reci,
De fericiri şi deznădejdi trecute,
Pe care resemnarea ca un ierbar le-nseamnă^ Fără de grije,
Tu alergi şi urci uşoară, împodobind ca iedera, în toamnă.
Şi-oriunde merg,
în serile cînd mă afund pe drum, în noapte,
Din tot ce-a fost în urma mea,
91
Rupte punţi
Lest sufletesc, nelămuriri de fum,
Doar tu şi luna
60 Fără zgomot, alunecînd egal,
Peste păduri, peste cîmpii şi peste munţi Peste dorinţi, peste uitări, păreri de rău, Mă întovărăşiţi pe drumuri paralele Tăcut
65 Şi-ntotdeauna.
DIN VERSURILE LUI LADIMA

PATUL LUI PROCUST
Felie de noroi e ciclul meu,
Spre capătul carent răzbat cu greu, Fuiorul tors al cretei mi-e povară, Şi de mă apără, mă şi măsoară.
5 Triunghiul tău înscrie albatroşii,
Şi doare mlaştina cu viermii roşii,
Dar cum, mirajul frumuseţii nevalente, Cînd ochiul meu spre cruguri, sus, atent e ?
Hrăniţi cu putrezime de asemeni,
10 Se-ngraşă nuferii suavi şi gemeni,
Eu, plin de bale şi vîscos, greu lupt Alăturea, din soare să mă-nfrupt.
Cu burtă flască, la urechi rubin,
Cu clopoţei de slavă şi venin,
15 Vecin cu mine e şi se tîrăşte totuşi împărăteşte balta, albii lotuşi.
Dar ochii mei în mine se întorc,
Să mă cuprind, alt fir încep să torc.
95
Mai mare sînt, decît cei mari, şi mai 20 Frumos, decît un crin în miez de mai.
Spre tine, Doamne, gîndul îmi înalţ...
Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalţ, Nici gheare. Tu mi-ai dat în loc de ele Doar conştiinţa mişeliei mele.
SAMARCANDA
Muntele sticlos din fund e la trei nopţi Depărtare cu privirea. Şahi răscopţi Plîng ce-a fost, cu ochi scoşi. Oigurii mei Cresc în vaduri, văile vuiesc de ei.
5 Merg spre Turnul nalt, cît norii albi de grindeni, Margini nu se ştiu, priveliştea n-are,
Ţările vecine-1 văd de pretutindeni, Caravanseraiuri fumegă-n hotare.
Sus pe munţi spînzurători cît cerul gol 10 Cheamă trecătorii şuierînd domol.
Muşte cît găinile rotesc. Leproşii Vămuiesc chervanele, aprind chiparoşii.
Curcubeul peste Asia întreagă Cheamă-nţelepciunea voastră să aleagă.
15 Iată, flăcări, stele luminează-albastre,
Naşterea pe scut a Seminţiei noastre.
Bajazet închis cu amintirea-n cuşcă Gratiile ca zăbalele îşi muşcă.
Hoarda, hoarda mea de aur peste tot...
20 Prapur şi minciună, cepeleag despot...
97
ÎN CEASUL DINTÎI...
Dar iezerele unul lîngă altul sute, Cînd rîd arhipelagurile lumii mute ? Geyserii lungi lumina descompun Ca munţii de cristal şi alaun.
5 Iradiază sorii albi, deodată patru, Terasele de ape vii în amfiteatru... Grădinile Semiramidei, lateral Din răsărit pîn’ la apus, în sus de val.
Azvîrl orgile planetei jerbe grele 10 De imnuri spre spiralele de stele...
Cînd evantalii latescente trec domol Ca reci comete dincolo de gol.
Fîşii de lumină caută gîndind Sfîrşitul lunii. Rar se sting şi se aprind...
15 Aşa era... aşa era întîiul ceas,
De nu m-ar fi chemat pe cruce-aş fi rămas.
98
FINAL
Marea crîncenă de plumb visează salbe Şi resoarbe-nveninată, spume albe.
Pe deasupra-i sîrma-ntinsă între munţi Pentru paşii mei alături, şi mărunţi.
5 Doamne, din ce gropi, din ce canal, Mă azvîrli ca pe-un cadavru, sideral, Ce descrie cu picioarele lipite Traiectorii în ocol, de monolite ?
Timpul se dilată-n gol şi vin prin spaţii 10 Către mine, flămînzite constelaţii...
Sorii noi au nimburi mari de sfinţi. Eu trec Ca o pasăre mîntuită de înec.
Semnul e de aur, ştiu, blestem de soi... Negreşit Steaua Polară. Dar apoi ?
99
SINUCIDERE
Tot pasul îşi întoarce faţa.
Fapta, creşte poate clipele
Şi încă nu poţi şti, dar moi aripele...
Oare Steaua Polară risipeşte ceaţa ?...
5 Fiecare plăteşte foaia de drum a vieţii. Coboară bolnav spre brădet,
Cu paşi de tipic, albul ascet ;
Scrie condica dimineţii.
O, dacă acest rac ar putea fi uitat...
10 Dar niciodată chipul din oglindă... Cuvîntul nu l-ai vrut, dar a stat...
Geme inima prinsă stupid subt grindă...
Cum ai să poţi să ştii ce-a fost ?
Ceea ce azi e cu putinţă alege,
15 Mîine zarul e dincolo de lege.
Istovită-i urechea, mai greu şi fără rost.
Ai uitat, uitaseşi, şi iar ai venit : Moartea e aicea din ajun.
Către ea te duce orice drum 20 Cauţi doar pe cel mai ocolit.
100
TRANSCENDENTALIA

5
10
15
20
ASPECTE
Trimite-ţi gîndul galben să aleagă din praf, bob de nisip şi bob de mei. Trimite-ţi gîndul înainte dacă vrei, şi dacă poţi, acolo unde zarea se încheagă din aer, întuneric şi din gol la începutul nesfîrşitului ocol.
Te uită, destrămarea jucăuşe-a norilor maimuţăreşte drumul călătorilor... în goana nesfîrşită a bielelor e înc-o dată jocul alb al ielelor.
Lumina-i argintie în lumină sură. în apă cît e zarea, cotitură de apă desenează drum cu el se împleteşte mintea-acum.
Răstoarnă : ceru-i verde, cîmpia e albastră ; Să poţi să fii dincoace de magica fereastră.
Să poţi vedea deodată moneda-n două feţe, să fii unde ţi-e gîndul, şi să te vezi apoi în locu-n care acuma eşti prins ca-ntre ostreţ trimite-n lume umbra, cercînd să te dezdoL
103
Aruncă o frînghie fachirul în văzduh şi ea rămîne dreaptă, dorinţelor o scară.
Aruncă înainte a gîndului săgeată şi împietreşte-i urma în lucru ce rămîne.
25 O clipă te opreşte şi drumul ţi-1 presară,
să ai cum te întoarce, prudent, cu miez de pîne. Ca-ntr-o oglindă, zarea răstoarnă-o dintr-o dată şi creşte-o lume nouă din aer şi din duh.
5
10
15
20
CERCUL
Pe cărări spre luna moartă, dincolo de scări de apă, unde gîndul — sol şi grapă nefiinţa mai dezgroapă, s-a oprit. Dar nu e toartă căci acolo — înălţarea e-o cădere, o săgeată ce se-ntoarce beată fără să pătrundă zarea.
Stă-ntre spaţii şi răscruci caută în van, polare, încotro vrei să te duci nu e spor, ci arătare.
Melcul lumii, îl apasă veşnicia matematic ; căci înalţă-ades, ostatic, snopi de ochi spre nesfîrşit.
Privirea străbate latescenta stemă, imens nebuloasa coasă alburia nefiinţei crizantemă.
105
Nu e decît un mereu topit în oriunde ; un nicăieri pe nicicînid îl ascunde Acolo inima gîndului roieşte-o plasă de începuturi, altele, şi timp, altoit.
25 Steaua nesfîrşirii arde ca un far şi miliarde îi răspund neîncetat.
Fără grabă şi repaos e mişcarea. Nici adaos 30 Ia ce-a fost ceasornic stat. Adîncind în tine totul îţi arată-acuma lotul şi-ţi surîde ca un gîde, cu gingii piezişe, hîde :
35 E vîrtej ameţitor nimic abrupt nu-i oprire, sus e dedesubt, numai căuta şi nu gîndi, e vis cercul lumii a rămas închis.
5
10
15
20
IUBIRE
Iubire zvăpăiată,
arc de pod zvîrlit în spaţii către stele, fără sprijin,
triplu salt mortal de suflet laş,
pîn5 la capăt, pîn’ la moarte lung făgaş,
suflet săltăreţ şi fără griji-n
tragica nacelă rătăcită, descheiată.
Un surîs ar turbura zăpezile alpine, brumă înflorită orice gînd devine.
E mai jos un plai de visuri omeneşti,
miei de vată, îngeri mici de zahăr roz
un covor de iarbă fină, plus o baltă cu rogoz
pentru barcă şi idilă, suflete-ai putea să te opreşti.
Un nebun încearcă pînă la exasperare, ocolind o casă pe el însuşi să se prindă.
Ochi albaştri v-am dorit şi vii şi morţi într-un sărut ;
ochii care negru-ascut
dinţii gîndului, pumnalul de sub grindă
şi străpung cu uşurinţă-o arătare.
Uite-aici e masa verde cu pătrare numărate, iată inima. Dar mai aşteaptă...
107
25
30
35
40
45
50
toate păsările zboară-n linie de aer dreaptă... gîndurile-aleargă, scurt polarizate.
O, joc nătîng murdar şi măsluit, pîn5 la capăt vamă nebuniei am plătit.
Ochi albaştri, întrebare de cleştar, în ruina voastră rece, cine-a-nchis formula rea ? prinţ vrăjit, de m-a făcut broscoi vulgar, de alerg la nesfîrşit şi caut un sărut să mă redea vieţii mele. Ochi albaştri, piază rea.
O	sforţare,-o răsucire-n mine însumi din adînc faţă-n faţă stăm. Cu groază înţelegem cum dorinţele s-au ridicat în noi şi se privesc ca vipere nălţate-n coadă.
Timpul e-n afară. Ca să cadă
tot nisipul din clepsidră, sufletele-ncremenesc.
Vorbe mari ca zburătoare colorate de foiţă vorbe milostive ca-ntr-o umbră de troiţă.
Poţi să-ncepi cu orice filă din idilă, inima să ţi-o arunci ca pe o bilă acrobatul. Braţu-ntors s-o prindă pe la spate, să descrie flori de linii înstelate jocul ei în jurul tău. Dar simţi că rece 9 şi cu 1 fac tot 10.
Doar un buton întors, curentul s-a oprit; automat în tot oraşul au încremenit tramvaiele pe linie. întorci şi iar tramvaiele se mişcă tutelar.
Porneşte înainte-nzorzonat un căţeluş se leagănă fudul în haina lui de pluş..
i-acum
108
porneşte pe alee fericit
dar cînd stăpîna s-a oprit,
cu capu-ntors a stat şi el,
căci fantezia nu i-a fost decît exces de
55 Cazi suflete cu fruntea-n piept, revino cu piciorul drept lîngă femeie cu albastru zîmbet bis... Nătîng şi ocolit Narcis, răspunde-i cu surîs penalizat, transcris.
INTERIOARA
Ai vrea să strigi cînd gîtu-i cîlţi şi clei, ai vrea s-alergi, ţi-e trupul prins în teacă, cu mîna vrei să prinzi, dar e-n ulei, şi cazi în tine însuţi : moarte seacă.
5 Prizonier al minţii tale proprii,
de tine-ncerci zadarnic să te-apropii ; de logică şi sens te vrei deprins, spre insula din tine braţ întins...
O, de-ai putea fi şarpele din basm, 10 ca, răsucit în tine însuţi, bale, spasm, c-un salt ca o volută pîn’la cer, să te desprinzi, să rupi obezi de fier.
Cînd chiotul fără cuvînt descarcă pămînt desţelenit să vezi — şi parcă, 15 de aer ameţit, cu tine cadă în goluri repezite de cascadă şi călători şi gînduri tari şi barcă.
110
Din colivia logicei scăpată, p ri vi ghet o a r e a- n nebuni t ă cîn t ă,
20 spre spaţii ce n-au sprijin, se avîntă încălecări de tril şi fibre toată.
în tine însuţi, gol pescar, din văi şi munţi de apă te alegi. Mărgean din fund de mare să culegi 25 afară laşi unelte mici şi far.
Dar cînd ajungi în fund te frîngi livid, mărgeanul dur şi roşu e lichid ; pe marea liniştită, de asemeni un ochi de larg cu ţărmul îl îngemeni.
30 înverşunat, în tine însuţi încă
mereu te vrei desprins din forme sure ; dar nu mai crezi că zîne şi pădure zac fermecate-n fund de baită-adîncă.
Dar cînd picioarele sînt grele-n glod, 35 vii ochii văd pe apă la apus cozi de păun. înnebunit Irod, desfrîul de lumină-ţi pare siţs.
Cu paloşul tu tai la întîmplare şi sfori şi sens, culoare, sunet şi 40 neputincios recazi, cînd vezi că mare inconsistentă nu poţi biciui.
Tîrziu otrava îndoielii tale, suc verde de celule oarbe, vis alterat şi drojdii nedomoale 45 în corpu-ţi paralitic se resoarbe
111
5
10
15
20
PLECARE
Sub platoşe de os, el s-a mirat, şi slab surîsul a căzut în gol, doar ochii sloi au amintit de-o înţelegere-ntre noi. Cînd totul a pornit, covor arab, a aruncat din nou privirile-napoi.
Dar nu, dar nu, făină pe obrajii lungi, s-au adîncit în carne două dungi ; în unghi — zbor de cocori — s-au adunat între sprîncene gînduri. Şi bărbat în rochia cu ciucuri şi cu stele a măsurat căderile-ntre ele ; la stînga şi la dreapta a făcut frumos zîmbind, bezea trimisă de pe scena morţii. Deşi nu-nţelegea nimic, era duios ; avea o tumbă de făcut în faţa porţii.
Cînd a plecat pe trotuar rulant, agale mai flutura ca o batistă mîna moale.
Pe zece linii paralele în rambleu armate de locomotive s-au pornit dezlănţuite, îndîrjite în granit...
Cînd fier în fier s-a prăbuşit, mereu
112
surîsul a plutit de orhidee cast ; într-o spirală mare-apoi sub cerul vast.
Cînd a plecat pe trotuar rulant, agale mai flutura ca o batistă mîna moale.
ÎNCHINARE APOCALIPTICĂ
Limba de flăcări pe mlaştini în noapte zborul de uliu trimis să vîneze cad, se ridică. Două hilare speteze chinuie oasele moarte în cei care fură cei şapte..
5 Vreau să-ţi trimit un mesaj înspre marginea Melc care poartă în spate un pat, să-l măsoare cum măsura şi Procust, eu din mlaştina hurnii deapăn cu patimă strigătul meu care moare.
lumii.
COCORUL
Lumi întregi în fundul mării peşti şi bivoli cu burţi albe, creste lungi de os şi salbe, ca-ntr-o raclă-n fundul mării.
5 Aripi reci, şi nici un gînd, peste goluri tremurînd... zbor de pasăre uitată deznădejde-ntîrziată.
Nici un reazăm pentru minte 10 mor privirile-nainte.
Poartă călătoare cînd te voi ajunge ?
Eşti sortită oare ochiul să te-alunge,
15 încă mai departe risipită-n moarte ?
Tu din larg îmi creşte stea, zvîcnit de peşte,
115
ca sâ am un semn zborul să-mi îndemn.
Nu-i nici zi nici noapte... Unde sînt cei şapte ? Vrajă ferecată te desface-odată.
Dorm de mult în urmă. legănată turmă, somn de bucurii, morţi încă de vii.
Cel puţin îmi spune de mai sînt pe lume neamuri de cocori, dacă-i văd în zori.
Albi cocori cu oase crude suri cocori cu fulgi şi pene, veciniciei paparude leac micimii pămîntene.
Goluri mari se întretaie mers de vulpe calea-mi taie, cercuri mari, fără repaos cresc din alburiul haos.
Gîndul care m-a pornit nu cumva se va fi stins ? Aripa ce m-a desprins nu cumva s-o fi oprit ?
45 Poartă, călătoare poartă, prinde largurilor toartă, dă-mi tăcere şi odihnă dă-mi mormînt de soare-n tihnă.

ADDENDA

SONET
— fabulă —
Psalmodierea nentreruptă-a ploii E tristă ca un cîntec de-ngropare, Iar cei ce trec pe străzile murdare Sînt palizi şi tăcuţi ca şi strigoii.
5 Tăcuţi visează-n jilţuri solitare Martirii vremii rele şi-ai nevoii, Boemii pesimişti — şi chiar eroii Gîndesc la ţările scăldate-n soare.
Sală friguroasă-ntunecată IC Se pare, cavernă cuaternară Din care tot nu se topiră solii
Şi-n timp ce lumea pare condamnată Din valul unui nou potop să piară E uimitor ce veseli sînt strigoii.
121
MELOPEE
Lacrămile mele, Ornamente fine, Lacrămile mele Le cunoşti prea bine.
5 Dorurile mele, Agonii senine Dorurile mele Ţi-au rămas străine.
Visurile mele,
10 Flori pe ape line, Visurile mele Ce-or fi fără tine ?
Versurile mele,
Flori dintre ruine, .15 Versurile mele
Toate-s pentru tine.
122
STANŢE
în mine-aş vrea să mă închid pe veci,
Ca într-un templu — ascuns într-un pustiu, Necercetat decît de lilieci —
Un templu părăsit aş vrea să fiu,
5 în mine vrînd să mă închid pe veci.
în templul vechi, cu negre ornamente,
Sub bolţile enorme şi tăcute, în negurile reci şi somnolente,
Durerile să-mi fie statui mute 10 Iar lacrimile fine ornamente.
î 23
CÎNTEC DE LEBĂDĂ
Ne-am împăcat din nou...
Şi privirile noastre-au obosit De darul tîrziului ecou,
De noua şi calda zvîrcolire luminoasa.
5 Stăm culcaţi în iarba proaspătă şi grasă, La marginea pădurii,
Şi privim tăcuţi, printre ultimii copaci, Apusul Soarelui.
De fapt totul priveşte-acum spre soare.
10 Căci printre trunchiurile umede şi negre, Astrul care moare,
Cîntă (cum poate)
Iluminînd cu sînge şi aur Dealuri verzi,
15 Pădurile şi cerul albastru :
Un cîntec fantastic de lebădă.
Oh ! Rochia ta albă de muselin E prea uşoară,
124
Pentru trupul modelat şi plin, 20 Pentru sufletele noastre împovărate.
Cîntecul de lebădă (Printre copaci negri)
A încetat.
Şi-acum astrul,
25	Un cadavru roşu, rotund,
Cade.
E tîrziu.
Pădurile au devenit aproape albastre... S-a făcut răcoare.
30 De-acum se va stinge şi ce a întîrziat în privirile
noastre.
Neliniştea coboară fremătînd în amîndoi Sufletele tremură ca apele seara.
Creşte dinlăuntru un surîs de moarte :
Cine se va ridica — cel dintîi — dintre noi ?

PAPUCI ADÂ

CUVÎNTUL CRAINICULUI
In povestea, cu întoarceri şi cu toane,
Ce urmează, cam cum poate, mai la vale,
Veţi întîlni vreo trei persoane 5 Apoi un personagiu (dintre cele principale)
Şi fireşte, aşa cum ştie fiecare dintre noi Ca se obicinuieşte, nvimeroşi eroi,
Eroi de carte — adică... Dar mai cu seama sînt Cîţiva eroi, numiţi aşa pe drept cuvînt,
10 Adică nişte viteji cărora li s-a dus vestea,
Că lor nimeni nu le suflă-n ciorbă Şi pentru care (aci nu-ncape vorbă)
S-a scris, precum se va vedea, povestea.
Acum o să mă întrebaţi ce e aceea „persoană". 15 Ei bine, mărturisesc că mi-e greu să răspund, Simt că mă trudesc de pomană, întrebarea asta mă cam dă la fund.
Ce vreţi ? Tîlcul vorbelor e ades Nesigur, şi greu de ales :
20 Cum e umbra şi lumina de o mături.
De multe ori înţelesul o ia pe de lături Şi nu arareori rămîne în urmă Ca iedul răzleţit de turmă.
Alteori, la cei flecari, dimpotrivă,
25 Cînd gura le turuie ca moara, nemilostivă.
129
Cuvîntul, nucă goala de miez,
Se învîrteşte şi saltă, curat titirez ;
Gîndurile fîşneţe o iau astfel razna Nu le mai aduci înapoi cu toată cazna,
5 Căci nu le mai înşiră cum trebuie sfoara
înţelesului... Ce vrei ? Se strică uneori şi moara.
Astfel omul ascultă uimit şi nu pricepe nimic,
Iar flecarul nu ia seama şi îi tot dă înainte.
De aceea eu zic 10 Că e mai cuminte
Să vi-le înfăţişez, aceste persoane,
De-a dreptul şi fără zorzoane.
Cînd nu ştii să numeşti o culoare,
O arăţi cu degetul, ca săgeata,
15 Şi gata,
Pe loc înţelege fiecare.
întîia persoană e o fetiţă
Cam cîrnă, pînă la genunchi în rochiţă.
Are cinci ani şi e, cînd vrea, gravă,
20 Altfel e o persoană gingaşă, firavă,
Cu ciuf şi subţire în talie,
Aduce cu o dalie.
Atît e, deocamdată, destul.
O cheamă Georgeta, nume fudul 25 Pentru mutrişoara ei de păpuşă.
Noi îi vom spune mai pe scurt Geta.
De curînd a învăţat să scrie (doar mumele, pe uşă) Pe dulap, cvi creta.
A doua persoană e Andrei.
30 Cam şui (ca un fus).
în ochii mari albaştri, doua mici scîntei.
Nu e dintre acei
Care să stea unde l-ai pus.
Are şase ani şi jumătate 35 Şi crede că le ştie pe toate.
Cunoaşte, ce-i drept, buchile,
Dar roade cărţilor muchile
130
Şi jalea e că, isteţ,
Repară tot ce întîlneşte prin casă : De la radio pînă la mielul creţ... Pînă nu strică tot, nu se lasă.
5 Dar dintre ei trei, cea mai persoană
E negreşit Docu,
(Asta vine cam jumătate din Bondocu) Făptură curat năzdrăvană.
Abia i-au tăiat moţul.
10 Nu se-astîmpără o clipă, hoţul.
Stă să împlinească patru ani.
Are obraji şi genunchi dolofani.
Toţi trei sar ca nişte iezi 15 Unde nu crezi, acolo-i vezi;
De pe pat pe masă,
De pe divan vor să ajungă-n tavan.
Uneori şi pe casă.
Aleargă, cînd scapă, hăt pe maidan.
20 Unde nu gîndeşti Acolo-i găseşti.
Nici vorbă să se predea.
Nu se opresc pînăi cînd nu şi-au făcut suma. Dar de data asta, după cum veţi vedea,
25 S-au cam întrecut cu gluma.
Personagiul e Tăticu, după cum aţi ghicit, Mulţi ca el nu cred c-aţi mai întîlnit.
Stă îmbufnat că nu-şi poate citi ziarul.
(Nu e prea greu să-i ghiceşti amarul.)
30 S-a aşezat în fotoliu cu ochelarii pe nas,
Şi aşa ţintuit a rămas,
Nu-i chip să se mişte defel,
C-au tăbărît toţi trei pe el.
Pe genunchi i s-a suit Geta,
35 Zvîrlindu-i cît colo gazeta Docu i s-a urcat în circă.
131
5
10
15
20
25
30
35
Ce să facă ? N-a mai zis nici mir... ca Andrei îi trage de la gît cravata.
E prizonier şi persoanele ii cer, buluc,
Să le spună pe loc, povestea cu armata Viteazului, neînfricatului Papuc.
C-aşa sînt copiii, le plac poveştile
Cum îi place ursului mierea
(Că, vorba aceea, „îşi Unge şi deştile“).
Dar poate că unii nu ştiţi
Cu adevărat cît îi place ursului mierea ?
Se poate, păreţi cam nedumeriţi,
Atunci vă voi spune, dacă aşa vă e vrerea, Tocmai pe dos (cum întorci ceştile)
Că îi place ursului mierea Cvim le plac la copii poveştile.
Acum trebuie să vă spun că aceste persoane Nu ascultă liniştite, cum se cuvine,
Ca dumneata, de pildă, ca mine,
Ci punînd tot felul de întrebări năzdrăvane îl sîcîie pe domnvil personagiu amarnic,
De nu ştie cum să mai iasă din încurcătură. 11 controlează, bob cu bob, zadarnic, li cer rest şi socoteală Şi deseori se-nfig, făcînd gură,
Scoţîndu-l din sărite,
Căci văd în orice un gînd de amăgeala,
Se socot păcălite,
Nu cred tot ce le spune,
Că vezi, ca să scape, omul pasămite,
Le mai zice şi la nimereala Şi mai rele, şi mai bune.
Asta nu-nseamnă, fireşte, la întîmplare,.
Dar tot nu scapă cu una cu două :
Cînd a biruit o întrebare,
Vin alte nouă.
Acestea odată lămurite, pe şleau, Ca să nu se işte apoi vreun bucluc, Vreau
Să asculţi acum minunatele isprăvi
132
Ale armatei vestitului căpitan Papuc,
A cărui faimă a trecut hotarele.
Ale lui Luţă cel care prin viroage ori dumbrăvi, Prin munţi vinde abia poţi răzbate,
5 A luptat cu urşii, cu dihorii, cu fiarele,
Cel care, însetat de dreptate,
A zdrobit oastea cruntului căpitan Ciuruc Care năvălea în Cişmigiu ca un tăvălug.
Apoi îndemnat şi de un tovarăş, un pici 10 Neastîmpărat, pe nume lscodici,
A vrut să ştie cîte sînt pe lume toate.
Nu numai pe sfert ori pe jumătate.
A străbătut pustiurile, oceanele
Cele rele, pe care le bîntuie zilnic cicloanele,
15 A înfrvmtat zări, cînd de foc şi cînd de gheaţă, Care se schimbau în fiece dimineaţă.
A luptat cu uriaşi sluţi la faţă,
Cu furnicile mari cît maimuţele,
Cu leii mici, că trebuia să-i priveşti cu lupa.
20 A văzut fluturi care se plimbau cvi teleguţele ; Elefanţi care săreau ca lăcustele : Zdupa !
Şi alte minunăţii, fel şi fel Pînă a ajvms, pasămite,
Pe insula Frumoasei adormite,
25 Unde era cît pe aci să adoarmă şi el;
Dar s-a trezit la vreme şi s-a-ntors acasă,
Unde-l aştepta măicuţa lui la masă.

CÎNTUL I
Unde apare eroul adevarat
1
TĂTICU
5 Spun unii că pe vremuri...
ANDREI
Cînd, pe vremuri ?
TĂTICU
Of, tare eşti cusurgiu...
10 Pe vremuri... acum cinci ani,
Dacă n-or fi şase.
Stăteau deci pe aci, pe lingă Cişmigiu,
Cam pe aproape de noi, la cîteva case,
Doi fraţi...
15	ANDREI
Unde, în curtea aia mare cu castani ?
TĂTICU
O	fi fost şi curtea aia cu castani ;
De unde vrei să ştiu ?
20	ANDREI
Păi atunci, dacă nu ştii, de ce mai povesteşti ? TĂTICU
Ei, asta nu-mi place... ei, vezi cum eşti ?
Mă ţintuiţi în fotoliu, ca să vă spun poveşti
135
5
10
15
20
25
30
Şi-abia am apucat să-ncep şi eu,
Că mă tot întrerupeţi, mă sîcîiţi mereu.
ANDREI
Zău, tăticule... Sîntem ori nu prieteni la toartă ? Atunci de ce nu ne spui adevărat ?
N-aveau număr la poartă ?
De ce nu ne spui exact unde au stat ?
Dacă locuiau lîngă Cişmigiu,
Nu se poate ca eu să nu-i ştiu...
TĂTICU
Ce vrei ? Numărul l-am uitat...
Să zicem că era pe-aci, pe Brezoianu,
în blocul ăla cu copii mulţi
Care umblă toată vara pe asfalt desculţi.
DOCU
(fericit)
A, era Mitică, ăla lunganu...
TĂTICU
Nu-1 chema pe nici unul Mitică ;
Unul era Sorin, cel bălan şi frumos,
Iar altul Luţă fără frică.
DOCU (iîncăpăţînat)
Pe Sorin îl cunosc...
GETA
Docule, ce caraghios...
Cum să-l cunoşti ? Asta e poveste...
TĂTICU
Drept să vă spun, găsesc că Geta este O fată cu cap...
ANDREI
(miriind)
Oho... cu cap, lipit ca la păpuşă, cu pap.
136
5
10
15
20
25
30
35
GETA
(amanta)
Oh, tăticule, ţie îţi spun ca să ştii,
Eu am scris poezii...
Andrei rîde de mine şi le-am ascuns în dulap. ANDREI
Aoleo, vorbe lipite şi ele cu pap...
TĂTICU
Ei, hai sfîrşiţi, că uite... încep.
ANDREI
(încâpîţînat)
Tăticule, eu tot nu pricep :
Dacă băieţii ăia stau lîngă Cişmigiu,
Nu se poate ca eu să nu-i ştiu...
TĂTICU
Stau sau stăteau, om vedea... Gata cu cearta... O să vă arăt, atunci cînd oi sfîrşi tu harta Mahalalei, şi numărul, şi poarta.
Atunci o să ştiţi şi strada.
Asta e... să nu mai lungim sfada.
Acum staţi liniştiţi şi ascultaţi.
Aşadar, erau doi fraţi.
Unul era, cum v-am spus, Sorin,
De-i zicea maică-sa Sorin Făt-Frumos, Albicios, ochios,
Arătos (şi călare pe băţ şi pe jos),
Altfel prost ca un păstîrnac...
Un fel de nătîng
Nu ştia nici drept, nici stîng.
DOCU
Tăticule, ce-i aia păstîrnac ?
TĂTICU
Ei, dacă nu ştiţi n-am ce să vă fac.
Să zicem... Să zicem... Of !
Să zicem că era prost ca un cartof.
137
Ei, s-a dres ?
Celalalt era Anghel fără frică.
Asta, deşi era înger, era om de înţeles.
GETA
5 Cum era înger, tăticule ?
TĂTICU
Aşa... să vezi... adică...
După nume
10 Că-1 chema Anghel, anume...
Chiar aşa, iubiţilor.
Cum ălălalt era Sorin, de la soare. C-aşa era măicuţa lor :
Vedea totul în mare.
15	2
Anghel ăsta, n-aş putea să spun că era frumos. Ba era chiar cam scurt de picioare,
Bondoc şi lătăreţ,
N-avea ca fratele său mai mare 20 Făt-Frumosul, deh !... cel semeţ,
Obrazul alb ca iofcaua,
Dar îl îndrăgise toată mahalaua Că era bun la inimă ca o pîine,
Iubea orice făptură mică, fără apărare,
25 Om sau cîine.
De-aceea îi ziceau oamenii Angheluţă,
Adică înger şi jumătate.
De la o vreme însă,
O	mătuşă iubitoare de cafeluţă,
30 Rea de gură şi, ca o viespe, de mijloc strînsă, Nu-1 mai scotea din Luţă... El,
Ce putea face ?
A rămas Luţă şi pace.
Oamenii s-au învăţat şi ei să-i zică 35 La fel,
Numai că fiind băiatul fără teamă,
138
îi ziceau şi după merit — Luţă Tără frică.
El însă nu lua laudele în seamă —
Iubea totul ca mai înainte : furnici,
Melci, albine, şi alte gîngănii mici,
5 Iubea clinii buni, iubea
Şi pisicile, pe cele care nu mîncau vrăbii,
Că pe celelalte rele, le gonea cu săbii Făcute de el, cum se putea, din lemn.
Cu săbii bătea şi cîinii răi care muşcă...
10 Pînă cînd într-o zi a căpătat o puşcă...
Asta a fost o zi mare. Un început... Un semn... Puşca era ceva cu totul nou Şi-avea să facă din Luţă un erou.
3
15 La început n-a mers prea uşor.
De ochit, ochea el, ca un vînător,
Deşi avea numai şase ani.
Că era o puşcă adevărată, cu dop.
O	coşcogeamite flintă...
20 Trăgea, lungit pe duşumea, drept la ţintă, Adică în şobolani
(De carton fireşte) ori într-ua plop,
Numai că dopul nimerea unde vrea el,
Dar în semnul de carton, defel.
25	ANDREI
Aşa nimereşte în lampă, şi Docu...
TĂTICU
Cred că nu e locu
Să faci întreruperi fără rost...
30	DOCU
Tăticule, nu-i adevărat... N-am lovit în lampă, în fereastră a fost...
139
GETA
(generoasă)
A vrut el, anume, să tragă în perdeaua de stambă. Dar n-a fost glonţul bun.
5	TĂTICU
Aşa ştiam şi eu... Avea glonţul crampă.
Hei... Luţă ăsta, trebuie să vă spun,
Era şi tare încăpăţînat ;
Pînă n-a-nvăţat, nu s-a lăsat.
IC A început să vîneze apoi prin Cişmigiu, împuşca frunze, împuşca pietricele,
Azvîrlite-n sus, nimerind drept în ele.
Odată pe un derbedeu care-1 făcuse ageamiu,
Un golan
15 Care bătea copiii pe maidan,
L-a împuşcat drept în turul pantalonilor, în hazul trecătorilor,
Dar a trebuit şi el să fugă,
Ocolind pe după Buturugă,
20 Dincolo de aleea pietonilor...
Să se ascundă repede într-un tufiş,
De unde s-a întors acasă grijuliu, pe furiş.
Şi-au mai fost şi altele afară de acestea.
Mă rog, într-o singură vară i s-a şi dus vestea 25 Că e un vînător fără seamăn,
Că se aruncă fără teamă-n Toate primejdiile vînătoreşti,
Cum nu se mai află altul în Bucureşti.
ANDREI
30	(pe gînduri)
L-am cunoscut pe băiatul ăsta, îl ştiu,
Era toată ziua prin Cişmigiu.
Trăgea cu puşca în frunze şi ciori,
Ca ăl mai grozav dintre vînători.
35 Venea şi el la nisip, la bîrnă,
Se lua la. întrecere cu o fetiţă cîrnă,
El mergea fără sprijin, cel mai drept, dintre copii.
140
5
10
15
20
25
30
TĂTICU
(triumfător)
Drept să-ţi spun, bănuiam eu că îl ştii... ANDREI
Da5 nu-1 cheamă Luţă, îl chema State Şi n-avea nici un fel de frate...
TĂTICU
N-are a face, el era... Chiar el,
E destul că avea puşcă şi era mititel.
4
Faima lui creştea din zi în zi,
Copilaşii îl arătau mamelor... „Mamă, ştii ? Ăsta e Luţă, vînătorul !“...
Ii răspundeau la salut chiar paznicii Grădinii şi se luau pe lîngă el cu binişorul, Nu mai vorbesc de pacinicii Porumbei, care-i vorbeau, fîlfîind, fel de fel.
DOCU
(căruia nu-i vine să creadă)
Da5 paznicii îl lăsau să calce pe iarbă Şi să culeagă flori ?
TĂTICU
Uneori...
Se uita urît la el doar unul cu barbă.
GETA
Docule, de ce oftezi ?
TĂTICU
Ei bine, într-o zi s-a întîmplat, ce să vezi ? Un lucru care i-a minunat pe toţi.
ANDREI
Ce s-a întîmplat ? A împuşcat nişte hoţi ?
141
5
10
15
20
25
30
TĂTICU
Mai grozav.,. A primit o telegramă din Buşteni Iscălită de munteni.
DOCU
Tăticule, da’ ce-i Buşteni ?
GETA
La munte, unde e funicular.
Urcă vagonetele pe sîrmă ca pe scară.
Ai fost şi tu astă-vară.
ANDREI
(întarîtat)
Lăsaţi asta... Ce scria în telegramă ? Spune ! TĂTICU
Ceva de necrezut... Curat minune.
ANDREI
Tăticule, nu mai lungi... spune odată.
TĂTICU
Ei bine, atunci iată
Ce lucru grozav scria în telegrama asta : „Lui Luţă, vînătorul cel vesti t... Nu mai e de trăit,
Căzut pe noi năpasta.
Urs năprasnic ucide cîte o turmă întreagă, într-o singură seară,
Cîini, viţei, vînători dispăruţi fără urmă. Aşteptăm sîmbătă ora trei la gară,
Tren potrivit.
Veniţi negreşit.
Dacă nu, gadina pe toţi omorîtC
DOCU
(înmărmurit)
Şi?
142
5
10
15
20
25
30
GETA
(încremenită)
Şi ?
TĂTICU
Şi atît...
ANDREI (ros de îndoiala)
Tăticule, eu nu pricep ceva :
Care la rîndul ei era măritată.
De Luţă vînătorul ?
TĂTICU
De lămurit o să fie cam greu...
Dar s-o luăm cu binişorul.
DOCU
Şi eu... Nu pricep... şi eu...
TĂTICU
Lăsaţi-mă încet, că-mi pierd şirul.
Ia să ne gîndim bine... Să dibuim încet firul. Depănînd cu grijă tot mosorul.
V-arn spus că despre Luţă vînătorul Ştia întregul Bucureşti.
ANDREI (tot nu pricepe)
Păi, acolo era Buşteni...
TĂTICU
De ce te pripeşti ?
Cineva de la Buşteni avea negreşit o cumnată Şi cumnata asta a lui avea o fată.
La Buşteni, de unde se ştia
Dar la Bucureşti... şi-avea şi ea o nepoată
De soră... o fetiţă gătită cu mărgele,
Care se juca în Cişmigiu,
Şi deh... femeile, cînd vorbesc între ele,
143
5
15
20
25
30
Se pricep să brodeze, să înflorească ; Orice zvon, astfel, prinde să crească.
GETA
(lămurită)
Acum ştiu...
DOCU
(care a cugetat mult)
Tăticule, de ce a primit telegrama ?
TĂTICU (tare încurcat)
Fiindcă.... fiindcă... i-a dat-o în mînă mama. Şi dacă i-a dat-o, nu putea să n-o primească
DOCU
De ce i-a dat-o mama ?
TĂTICU
Ca s-o citească.
DOCU
Da ? Ca s-o citească ?
GETA
Docule, taci din gură...
Tăticule, spune, a plecat Luţă ?
5
TĂTICU
Se putea să nu plece ?
Şi-a chemat căţelul, o corcitură Sfrijită, dar inimos cît zece.
Şi-a luat sabia de lemn, puşca şi dopul Şi s-a suit repede în căruţă,
Ca să treacă pînă nu se lasă stopul, Strigînd : „La gară...“
144
L-au întrebat vecinii unde se duce,
Dar el grăbit a răspuns :
„Mă duc la Buşteni, să vînez un urs Oriunde o fi el ascuns.“
5 Oamenii îl priveau uimiţi şi-şi făceau cruce.
V-am spus că băiatul ăsta scrîşnea din dinţi Cînd vedea cîte-o răutate, cîte-o viclenie, Oricare ar fi fost să fie.
Căci nu putea să-ndure nici o nedreptate,
IC I se împurpurau obrajii fierbinţi.
Asupririle le ura pe toate.
Ura pe unii golani
Care băteau pe maidan copiii cuminţi, îi ura mai ales pe acei 15 Urşi ticăloşi, care sfîşie pe bieţii miei.
CÎNTUL II 1
1
Aşadar a ajuns la gară, a găsit loc,
A fost şi ăsta un noroc.
2C Şi iată,
S-au zdruncinat lanţuri, a scrîşnit o roată Şi trenul a pornit huruind,
Apoi s-a năpustit duduind,
Fluierînd,
25 Casele rămîneau înapoi pe rînd.
După aceea au început să rămînă în urmă Cîmpiile, podurile, apele,
Cîte-o cireadă, cîte-o turmă Şi tot felul de vietăţi mărunte.
30 Pe cîmp, unde oamenii trudiseră pe pluguri, Apoi cu grapele,
Surîdeau acum grele belşuguri —
145
în fugă, viile făgăduiau struguri.
Mergea ca vîntul trenul spre munte....
Priveau de la fereastră călătorii
Pereţi de stînci, zăpadă de la scocul morii.
5	DOCU
(îl întrerupe frămintat de îndoială)	X
Tăticule, avea bilet ?
T-ATICU
Cine ?
IC	DOCU
Băiatul ăsta cu puşcă... Nu l-a dat jos ?
TĂTICU
Hait... Asta-i frumos,
Am uitat să-i iau vînătorului tichet...
15 Păi, păi, vezi că era grăbit... întîrziase...
Şi apoi, lasă, Docule, la trenul ăsta era un conducător Care era şi el vînător.
Aşa că vezi., o să-l lase.
Fugeau mereu. Rămîneau în urmă şi norii..
20 în compartiment călătorii,
Şi erau destui la număr,
Se uitau uimiţi la Luţă,
Care sta cu puşca pe umăr,
Sabia-n şold şi căţelul la subţioară,
25 Şi zîmbeau ou înţeles, ai ciorii !
O bătrînică uscată, cu guler de dan te luţă,
L-a întrebat, aşa într-o doară :
„Nu vreau să te supăr,
Spune, măicuţă,
30 Te duci cumva
La vînătoare, cu căţelul şi puşca ...Ei, na... !
Tot aşa, cu zahăr şi piper,
L-au întrebat o doctoriţă, un ofiţer.
Tuturor, cuminte şi-ncruntat, Luţă 35 Le-a dat acelaşi răspuns :
„Mă duc la Buşteni, să vînez un urs
145
5
.10
15
20
25
30
Oriunde-o fi el ascuns".
Cînd au aflat unde se duce,
Oamenii, care erau de pe acolo şi ştiau, Se minunau,
Iar bătrînica îşi făcu pe loc cruce.
2
Au început sa se vadă culmi de munţi,
Tot mai înalţi, tot mai cărunţi.
Treceau pe lingă brazi şi stînci,
Lăsau în urmă rîpe-adînci.
Au trecut de Sinaia şi iată Buştenii,
Cu oamenii lor, cu muntenii...
Spuneau că ursul are colţi şi gheare de grapă,
Că are ochii măriţi...
Căci nu era o fiară ca toate celelalte,
Ci o nemaivăzută gadină,
In faţa căreia orice curaj se clatină,
Ce să mai vorbim despre cei sperioşi, încalţe.
Se lăţise spaima
Şi fiindcă fiarei nu-i păsa deloc de faima Vînătorilor locului, altfel iscusiţi.
Le ştia, se vede, seama.
Dealtfel toţi dispăruseră de ruşine...
De aceea muntenii cugetaseră bine,
Chemînd un vînător care nu ştia ce e teama...
Deci, cum a intrat trenul în gară,
A început să cînte focos o fanfară,
Să se fîlfîie steaguri, să se strige „Ura",
„Trăiască Luţă vînătorul“ ...Strigau cît îi ţinea gura (Cum scria dealtfel şi pe fîşii de pînză Pe care le ţineau cîte doi, ca să le-ntinză.)
Acum înţelegeţi ce grea a fost încurcătura Muntenilor, cînd pe scară,
147
5
10
15
20
25
30
35
Atunci cînd uralele vuiau ca un potop,
A apărut Luţă cu puşca lui cu dop,
Cu sabia de lemn în şold şi căţelul la subsuoară ? Au aşteptat, de aşteptat,
Dar nu s-a mai arătat nici un alt vînător...
Nu-şi credeau oamenii ochilor.
Uralele s-au potolit... s-a rupt o sită...
Lumea tot aşteaptă-ncremenită.
Luţă, lung, prelung privea Fără să spuie ceva.
Apoi încruntă din sprîncene...
Mulţimea fu gata să izbucnească înfuriată,
Dar ca din senin, deodată începură toţi să surîdă,
Şi din ce în ce mai mult, apoi să rîdă De-a binelea, făcînd un haz nebun.
Ce-a fost acolo ar fi greu să vă spun.
Iar cînd oamenii l-au întrebat, acum în glumă, Dacă şi căţelul e, la fel cu dopul, de gumă,
Luţă i-a privit demn şi-a răspuns :
„Sînt Luţă şi am venit la Buşteni să vînez un urs. Oriunde o fi el ascunscc.
Atunci mulţimea a început iar să rîdă în hohote, Ţinîndu-se de burtă.
Parcă era o mare care fierbe în clocote.
Unii pretindeau c-au făcut scurtă La fălci de atîta rîs. Şi cînd din nou L-a întrebat cineva, ca propriul lui ecou,
El şi de data asta demn a răspuns :
„Am venit la Buşteni să vînez un urs Oriunde o fi el ascuns".
DOCU
Tăticule, ce e ecou ?
TĂTICU
Ceva, care se potriveşte cu erou.
ANDREI
Docule, e atunci cînd îţi răspund pereţii...
Cînd te-auzi pe tine, parcă-n vale...
148
5
10
15
20
25
30
La Sinaia spuneau băieţii Că se întorcea vocea din cale.
TĂTICU
Zău, că nu e prea rău.
Ce să spun, isteţ flăcău...
GETA
Lasă, tăticule... Spune, ce s-a mai întîmplat ? TĂTICU
Mulţimea mînioasă a plecat.
3
DOCU
Şi Luţă a rămas singur ? Săracu !
TĂTICU
Nu, că mai era o locomotivă veche Care, încinsă, pufnea şi gîfîia.
Iar, cocoţat pe ea,
Un băieţaş mînjit ca dracu,
Şi pe obraji şi pe ureche (Nu-i scăpase nici gura), îl scotocea cu privirea...
Parcă îi lua cu metrul măsura.
A aflat apoi de la tatăl lui,
Om în toată firea Care avea grija focului,
Că pe acest pici
îl chema, n-o să credeţi, Iscodici,
Căci vrea să vadă cu ochii lui toate.
Mergea pe locomotivă de la trei ani şi jumătate. Pipăind manivela ca să vadă cum răzbate Prin ţevi, aburul, albicios ca acum,
Nu-i pasă de zgomot ori de fum.
La toate le ţine socoteală.
Deşi nu începuse încă să meargă la şcoală.
149
Deci acest Iscodici
L-a măsurat pe Luţă cu ochii lui mici.
A întrebat apoi grijuliu : „Căţelu muşcă ?cc După aceea s-a coborît pe peron, s-a uitat la puşcă, 5 I-a pipăit băiatului şapca, era de pînză,
S-a uitat în traistă... Cîteva ouă, puţină brînză... „Credeam că ai şi peşte...“
Apoi i-a zîmbit prieteneşte Singurul, din cîţi fuseseră pe peron,
10 Iar tatăl l-a poftit să doarmă-n vagon.
CÎNTUL III
1
Singur, cu căţelul lui, a doua zi Cu sabia în şold, cu puşca pe umăr, Luţă porni 15 Spre Caraiman.
Trecea pe lîngă prăvălii, pe şosea,
Pe subt pridvoare, peste cîte-un maidan,
Nimeni nu-i vorbea.
Ca să nu greşească drumul, tăia drept spre Cruce. 20 Nimeni nu-1 mai întreba unde se duce,
Că i se dusese vestea pretutindeni...
2
LTrca încet malul rupt de ploi şi grindini, Peste bolovani, cu căţelul în braţe,
25 Cînd iată, curioase, un cîrd de raţe,
Care se bălăceau într-o băltoacă,
La un cot de viroagă, altfel seacă,
Pe unde vroia el sa treacă.
Văzîndu-1, începură să măcăie gureş,
150
Bălăbănindu-se pe şolduri, deşelate, leneş :
— încotro, voinicule, unde pornişi Aşa grăbit, în sus, subt povîrniş ?
La care el cuminte a răspuns :
5	— Mă urc pe munte să vînez un urs
Oriunde-o fi el ascuns.
Cînd au auzit raţele şi-au dat în petic,
Au început să măcăie besmetic...
Parcă scăpaseră dintr-un sac :
10 Mac-mac-mac-maac, mac, mac, maac Şi iar mac, de zor,
Că nici căţelul nu mai înţelegea ce spun.
Răţoiul, baremi, ţopăia ca un nebun,
Abia pe urmă s-a înţeles ce vor :
15 Că se lipsesc de lintiţă şi praz
Şi merg şi ele cu-un asemenea viteaz Care ar trebui să fie dat pildă tuturor.
Ca să nu le supere cumva, Luţă le-a luat şi pe ele. De bucurie zvîrleau cu ciocul lor 20 Lătăreţ, în sus, iarbă şi pietricele.
Lăsară lîngă rîu căscioarele Şi plopul care-şi fulguie fuioarele.
3
Cînd să treacă de colţ, după un rest de poartă 25 Iată că-ntîlnesc un purcel
Grăsun, bălan, cu codiţa cît o toartă..,
Cînd a auzit despre ce e vorba,
Nu şi nu, că merge şi el.
A lăsat în troacă toată ciorba :
Cînd lung, cînd scurt ca un sughiţ.
30 Guiţ, guiţ, guiţ, guiţ, guiţ,
Că el vrea să-i vie de hac ursului,
Care-1 mîncase pe un unchi al lui.
La început Luţă nu prea vru,
35 Dar nici să-l lase acasă nu putu.
Aşa că intră şi purcelul în ceată.
Şi porniră, grămadă, mai departe.
151
4
Dau de o podişcă şi iată,
Le aţine calea un cocoş semeţ Mă rog, un cocoş ca la carte,
5 împintenat şi pintenog.
Era înconjurat de cîteva găini.
Dibuindu-i, se vede, că-s străini,
S-a umflat în pene, certăreţ :
„Şi dumneavoastră încotro, vă rog ?f<
10 Cînd a aflat însă unde se duc,
A ţinut să meargă şi el cu orice preţ.
Găinile s-au speriat, nu vroiau să-l lase, Ziceau că vînătorile sînt primejdioase.
Au tăbărît asupra lui, buluc,
15 Spunîndu-i că nu-1 au decît pe el,
Că nu pot să-l lase să meargă la răzbel,
Cot, cot, cot-codac, cot-codac, cot, cot,
Şi iar cot-cot,
Gă nu pot şi nu pot...
20 Dar cocoşul îşi ţinea creasta sus,
Ce-a spus odată, e spus.
Ce e el, şoarece, cîrtiţă ?
Cînd vede un urs să i se facă rău la tîrtiţă ? Au încercat puicile să-l ia cu şoşele şi moinele 25 Ca vrăbiile cirip, cirip...Cf
Dar cînd au văzut că nu e chip
Să-l oprească, ce să facă ? Au mers şi ele.
GETA
^Tăticule, ce-i aia, şoşele şi momele ?
30	TĂTICU
Ce să fie. Mai nimic.
Le-am spus şi eu, ca să fie Pe ici pe colo, şi cîte-un pic De poezie...
152
5
10
15
20
25
30
5
DOCU
Tăticule, tu zici că vorbesc răţoii Şi purceii şi găinile ? Nu-i adevărat. Raţele măcăie.
TĂTICU
Ba vorbesc şi raţele, şi oile, şi boii...
ANDREI
Da ? Atunci cum întreabă găina :
„De unde vii ? Nu mai stai ? Ce mai faci ?ff
TĂTICU
întreabă, bat-o vina...
Animalele vorbesc : dacă nu le înţelegi, pricina E că ele nu rostesc ca noi, ci vorbesc altfel,
Dar nici nu bănuiţi voi cît pot să vorbească.
Căci nu e totdeauna mac, mac, sau guiţ la fel.
Nu le e vorba hîrîit şi iască.
Uneori, cînd vorbeşte găina cu puii ei,
Parcă ar mîngîia flori, parcă ar număra mei.
în zece feluri se poate spune mac-mac ori cot-cot.
Iar cînd potrivesc felurile între ele, zece sute,
Aşa că spun toate cîte-s vrute.
DOCU
Tăticule, ce-i aia, mei ?
TĂTICU
Dacă n-ai văzut e greu să-ţi explic.
Să zicem că un grîu, cu bob mai mic.
ANDREI
Eu ştiu... ca piperul, am văzut la Durlaţi.
TĂTICU
E şi mai mic, e ca nisipul... Ascultaţi...
Voi aţi văzut oare cum vorbesc telegrafiştii în gară ?
153
Ţăcăne într-una rotiţe şi curge o fîşie Lunga şi îngustă de hîrtie.
Pe care apar litere, căci ţăcănitul ăsta scrie.
Dar telegrafistul, fără să citească, ştie 5 După ureche, ce scrie ţăcănitul, înţelege tot ce-i spune tovarăşul lui Din gara vecină. De pildă, dacă ţăcăne receptorul Cînd mărunt, cînd pripit,
El înţelege negreşit :
10 „A plecat de un minut automotorul
Sau : „Ce faci ? Dormi ? Opreşte pe 303...
Ce vrei ? Să se ciocnească trenurile, frate ?"
Aşa vorbesc şi raţele între ele, ori doi purcei.
Cînd găina
15 îşi opreşte din drum vecina
Şi-i spune „cot-cot-cot, cot-codac,
Cot-cot, cot".
Ai zice : atîta tot ?
Ei bine, asta înseamnă : „Bună dimineaţa,
20 Madam Răţoilă, ce mai faci ? ce mai e nou ?
Că uite, eu chiar acum făcui un ou.“
La care, binecunoscută, raţa Răspunde : „Mac-mac, mac-mac, mac...
Mac, mac-mac, maac, maac."
25 Asta înseamnă : „Ce să fac ?
Bine, mulţumesc, vecină,
Uite, mă dusei să văd cum merge piaţa.
Of, tare e greu să fii azi gospodină."
Şi Luţă înţelegea ce-i spune căţelul.
30 Cînd acesta scheuna uşor, el pricepea :
„Unde te duci, ia-mă şi pe mine."
Sau cînd Azor lătra săltat, vesel, el auzea :
„Te-ai întors, cît îmi pare de bine..."
Aşa, Andrei,
35 Animalele vorbesc tot ce vrei,
Tot aşa cum vorbesc copiii între ei.
ANDREI
Dar de ce vorbesc pe româneşte ?
154
TĂTICU
(încurcat)
Asta-i altă mîncare de peşte...
Ele vorbesc în graiul lor.
5 Iar eu traduc din limba lor pe a noastră.
ANDREI
$i de unde ştii tu graiul lor ?
TĂTICU (supurat)
IC Da’ ce, sînt păpuşa voastră ?
Nu-i chip să
Spun cîteva vorbe şi mă-ntrerupeţi iar.
Mă judecaţi de parcă aş da lipsă La cîntar.
15 Dacă mă mai întrebaţi mereu, mă las păgubaş.
Ce sînt eu ? povestitor sau negustor de brînză, de caş ?
ANDREI
Nu te supăra... N-am vrut.
Nu te-aş fi întrebat, dar uite, n-am priceput.
20	TĂTICU
(concesiv)
Iată, cred că e acelaşi
Lucru, dacă spun că toate animalele vorbesc Limba popoarelor cu care trăiesc...
25	ANDREI
Nu e totuna...
TĂTICU
Ce isă fac ? Uitasem... N-am ştiut...
Am spus şi eu cum m-am priceput...
30 Nu trebuie să-i necăjiţi pe părinţi...
Căci nici ei nu le ştiu pe toate.
Trebuie să le primiţi şi pe cele doar cam adevărate.
155
5
10
15
20
25
30
Nu-i nevoie să ştiţi orice cuvînt, mai ales Cînd el împrumută şi de la vecini înţeles.
GETA
Hai, spune mai departe, că sîntem cuminţi.
DOCU
Zi, tăticule, unde au ajuns ei ? Mai spune un pic... ANDREI
Uite, şi eu promit că nu mai întreb nimic.
De-aci mai departe Ascultăm ca după carte,
Credem tot ce spui.
6
TĂTICU
Acum, cînd să iasă din Buşteni, erau destui,
Că se făcuseră de toţi vreo zece,
Lumea vedea, dar nu înţelegea ce se petrece... Iarba era udă de rouă, brazii scînteiau în soare, Deasupra, crestele munţilor creşteau ameţitoare. Era, altfel, plăcut şi răcoare.
Cînd să taie spre pădure ultimul maidan,
Le iese înainte un cîrd de gîşte.
Căţelul lătra, îl ruga pe Luţă să le-mpuşte,
Că şi pe el, odată, un gîscan Vrusese să-l muşte, da, da, să-l muşte.
Gîştele o cam sfecliră şi vrură să fugă.
Dar Luţă se sui pe-o buturugă Şi, grav şi demn,
Le făcu cu sabia semn,
Să stea locului fără frică.
Să nu mai sîsîie, că nu le face nimeni nimic.
$i ele se liniştiră, tăcură chitic,
Ba, una cînd văzu că nu li se mai poartă pică,
O gîscă mai bătrînă, îl întrebă curajoasă, pe Luţă — Dar încotro mergi mătăluţă ?
156
5
IC
15
20
25
30
35
Voinicul, tot suit pe buturugă,
I-a dat pe loc cuvenitul răspuns :
—	Mă urc pe munte să vînez un urs Oriunde-o fi el ascuns.
Gîgî, gî-gî-gî şi gagaga...
Chiar aşa ?
Şi gîştele dădură din nou să fugă Toate laolaltă,
Li se zbîrliseră penele ca un puf De stuf,
De pe o baltă Vălurită în răspăr.
—	Vreţi să vînaţi ursul într-adevăr ?
A întrebat, cu glas pe jumătate,
îngrozită, una dintre ele,
înecîndu-se de parcă înghiţea pietricele...
Le-ndemnă atunci o raţă :
—	Hai şi voi cu noi, surate.
Gîştele simţeau că inima le-ngheaţă.
—	Ce-avem noi cu ursul, soro ?
Noi ici şi el acolo !...
Şi ca să nu se lege la cap de pomană,
Deştepte, au rămas pe loc în poiană.
Ceata se depărtase binişor Şi era acuma dincolo de Cabană,
Cînd două dintre gîşte sosiră cam în zbor.
—	Ne-am gîndit, surate, bine,
Nu se poate să rămînem de ruşine.
Oriunde mergeţi voi,
Venim şi noi,
Au întărit amîndouă într-un glas.
Şi laolaltă cu cei îndrăzneţi au rămas.
Mergeau împreună, către culme, drept.
Era acum către prînz,
Le-a spus răţoiul, care s-a uitat la ceasul de la piept. Cînd au întîlnit un mînz.
Auriu, zglobiu, cu o steluţă-n frunte
Şi cu multe altele pe greabăn, mai mărunte.
Dacă a aflat unde merg, n-a mai stat locului.
157
5
10
15
20
25
30
— Ah, ursul ăla blestemat ? Care pe-ai lui i-a sfîşiat ?
Şi ţopăind de mînie, nechezînd, A intrat şi el în rînd.
CÎNTUL IV
1
Urcau de mult pe plai,
Se simţeau bine pe pajiştea cu flori, cu susai ; E drept că raţele ar fi vrut,
Da, numai dacă s-ar fi putut,
Să se mai odihnească oleacă.
Dar mînz, purcel, căţel Nu se astîmpărau defel.
Le ardea nespus de joacă Şi se zbenguiau pe iarba dulce,
Pe care răţoiul tare ar fi vrut să se culce,
Subt un brad singuratic, la umbră deasă,
Ca omul cu tabiet după masă.
Se potoliră însă toţi, cînd intrară în pădure, Pe subt fagi şi brazi, printre rugii de mure,
Pe subt molizii ca fierul,
Care le ascundeau zarea, cerul.
De frică să nu se rătăcească, sau să cada în vreo prăpastie, de unde să nu mai iasă, Ţineau acum poteca umedă şi răcoroasă,
Unii într-alţii, grămadă,
Parcă erau o turmă.
Cînd iată că o gîscă, greoaie, rămasă în urmă, îi ajunse gîfîind, gîfîind : „O iscoadă Se ţine de noi,
Merge pe furiş ca un vulpoi.
Asta e... Un spion al ursului ne pîndeşte."
158
5
10
15
20
25
30
35
E tot ce spune, tot ce mai îngaimă...
Trecu prin toţi un fior de spaimă.
Inima li se strînse ca într-un cleşte.
Pocnea nebună subt coaste, toc-toc.
Iar Luţă le porunci să stea pe loc,
Liniştiţi, în vîlcea,
S-a întors apoi spre acea Năucă şi înspăimîntată gîscă.
—	Spuneai, ai zis, că Se ţine de noi, pe furiş ?
Se tîra cumva prin zmeuriş ?
—	Da, ca nimeni să nu-1 cunoască,
E mînjit cu negru pe faţă.
Se ţine scai de noi de azi-dimineaţă.
Are nişte ochi iscoditori
Din care ies văpăi
Şi te baga, zău, în zeci de răcori.
—	L-ai văzut cu ochii tăi ?
—	L-am văzut, e urît foc.
Cînd ne oprim, se opreşte şi el în loc.
Mînzul tremură, lunecă pierdut pe gheaţă.
—	E dracu, chiar dracu dacă e negru la faţă.
Peste cîteva clipe se ivi din iarbă, dintre rugi, Printre aluni şi buturugi,
Un cap isteţ cu ochii mici.
Cînd îi văzu, dădu să se tragă înapoi, prea tîrziu, Mi-e frică, mi-e frică de moarte.
Ce să-i facă ? Fu lăsat în voia lui Şi ei porniră în ceată mai departe Spre piscul rece al muntelui.
2
Ajunseră, aşa grămadă, într-o poiană,
Plină de păpădie şi de buruiană,
Dar acolo se întîmplă ceva care-i sperie pe toţi. De se împrăştiară ca nişte netoţi,
Din senin, din cer, căzu între ei O bombă vie, care iarăşi parcă sări spre cer.
159
5
10
15
20
25
30
35
4Q
Că nici nu o văzură măcar bine...
Fugeau care încotro, chirăind, gîfîind,
Nu mai ştiau ce şi cine...
Luţă, care nu ştia ce e frica,
Supărat foc,
Abia îi putu opri pe loc.
—	Unde fugiţi ? Că nu e nimica,
—	Ursul trage în noi cu tunul,
Guiţă, bîlbîit, verde, grăsunul.
Hai, fraţilor, înapoi, că pierim pe aci...
Luţă se uită la ei îndurerat şi-apoi porni Singur pe potecă în sus, tăcut...
Cînd văzură ce ispravă au făcut,
Cel dintîi măcăi amărît răţoiul :
—	O să rîdă de noi, acasă, şi cotoiul ! încet, încet, le mai veni inima la loc Şi porniră iar, mai mult la noroc.
Luţă îl recunoscu. Era Iscodici.
Dintr-un pas fu lîngă el, îl întrebă aspru, viu :
—	Ce e cu tine ?
De ce te tîrăşti pe subt aluni, printre buturugi : De ce te-ascunzi ? De ce fugi ?
Nu e frumos, nu e bine...
Iscodici, care avea ca o pecingine Neagră pe faţă, de funingine,
Răspunse bîlbîit, încurcat, că vrea să vadă Şi el... cum e... în ce fel...
—	Iscoadă !
Lătră furiosul căţel
Şi toţi urlară sălbatic după el.
—	La moarte ! Acum, numaidecît, la moarte !... Iscodici o cam sfecli...
începu să tremure speriat foarte,
Chiţăind, piuind ca un pui golaş.
Dar pînă la sfîrşit, totul se lămuri,
Fără altă dovadă.
Iscodici vroia să vadă Cum vor vîna ei ursul uriaş.
Deci, pe de-o-parte,
Ar fi vrut să vadă împuşcarea ursului Chiar cu ochii lui,
160
Dar pe de alta, să fie cît mai departe...
—	De ce nu vii cu noi ? întreabă Luţă mînios.
—	A, nu ! răspunde speriat.
Mi-e frică, de felul meu nu sînt prea curajos.
5 Şi începu să tremure bietul băiat,
Dar bomba le mai sări o dată în cale Şi ţîşni din nou parcă-n copac,
Ca o stafie, ca un drac.
Acum chiar că vroiau s-o rupă la fugă, devale.
10	— Uite-o, i-acum în copac, pe cr^ca aia,
Arătă o gîscă cu ochii moi ca oaia.
—	Nu e bombă... e puia-gaia,
Măcăi o raţă, speriată şi mai rău,
E puia-gaia, vă spui eu.
15 Şi se îndesă în neştire în grămadă.
—	Ba e o vulpe, o cunosc după coadă,
E vulpea cea rea, cea haină,
îngînă pierdută o găină.
Şi îi ţinură isonul celelalte trei.
20 De sus arătarea se strîmba la ei
Şi scuipa. Furios de întîmplarea asta,
Luţă vru s-o împuşte pe loc şi basta.
Dar stafioara cînd văzu puşca îndreptată spre ea, Sări sprintenă pe altă rămurea.
25 După cum aţi şi înţeles, o veveriţă şugubeaţă, Dintre cele zise zburătoare,
Sărind dintr-un brad pe cărare,
Pricinuise astă boroboaţă.
GETA
.30 Tăticule, ce-i aia şugubeaţă ?
TÂTICU
Ce să fie... să zicem, glumeaţă.
ANDREI
Şi de ce nu i-ai zis şi tu o „veveriţă glumeaţă ?“
.35	TĂTICU
Am folosit un cuvînt mai rar Ca să fie
161
Şi pe ici pe colo, cîte-un pic de poezie»
Oleacă de poezie stă frumos în viaţă.
Oricum, ce să spun ? îmi pare bine Că ştiţi toţi trei ce-i aia boroboaţă.
5 Cît despre veveriţă este adevărat că e şăgalnică Şi tare pîrdalnică,
Dar uneori e rea şi ageră Ca o viperă.
3
IC Potoliţi, vrură să pornească mai departe,
Dar, supărat, Luţă le spuse că el mai bine se desparte :
—	Vă credeam tovarăşi de nădejde,
Cînd colo, cum se iveşte o primejdie,
Fiecare, fără să mai asculte, o şterge
15 Năuc la fugă-napoi ?
Ei bine, aşa nu mai merge...
Uite, nu mai am încredere în voi.
Mai bine plecaţi cu toţii acasă, la troşi.
Lăsaţi-mă singur, n-am nevoie de fricoşi,
2C Care mă părăsesc în toiul Greu al luptei ca nişte laşi.
—	Noi acasă ? Noi fricoşi ?
Aşi ! Aşi !
Niciodată... Mergem cu tine,
25 Măcăi dîrz răţoiul.
—	Sînteţi nişte lăudăroşi
Şi de frică vă vîrîţi capul în nisip,
Le mai spuse Luţă. Rămîneţi cu bine.
Şi vru să pornească singur, dar nu fu chip,
3C Căci i se aşezară în cale.
—	Nu ne lăsa... Sîntem oastea dumitale.,.
El s-a înduplecat,
Dar vrînd să-i pună la ambiţie,
I-a batjocorit şi i-a mustrat.
35	— Ce sînteţi voi, o turmă sau o armată
Vitează şi disciplinată ?
162
5
10
15
20
25
30
35
Vă primesc cu o singură condiţie :
Să mergem de-aci încolo cum merg ostaşii. Adică, trimitem înainte cercetaşii Ca să vadă ce avem în faţă,
Să nu mai orbecăim în neştire ca prin ceaţă ; Cine ştie unde e inamicul, nu se mai teme.
Ei o să ne vestească din vreme Dacă duşmanul se apropie de noi...
E bine să punem o pază şi înapoi,
Aşa cum se face totdeauna la război.
Ne-am înţeles ? Vă-nvoiţi ?
Toţi au aprobat inimoşi, grăbiţi.
— Vrei să mergi înainte, ca iscoadă ?
L-a întrebat el pe căţel.
Azorică a dat bucuros din coadă.
Ceea ce la cîini e o dovadă De aprobare. — La fel,
Alîndrul cocoş şi bravul răţoi Primiră să rămîie de pază înapoi.
Grosul s-a orînduit după cum urmează : în frunte Luţă cu privirea lui trează.
LVmau mînzul şi purcelul, iar după ei,
Raţele, trei,
Veneau apoi cele patru găini Cu ochii rotunzi, blajini,
Fac, fără Luţă, nouă.
In sfîrşit, gîştele amîndouă...
Asta le-a fost orînduiala şi astfel au rămas. 4
4
Au mers aşa cale de-un ceas Cînd iată, grosul suind din urină, Văzu căţelul proptit pe picioare, Cu urechile ciulite,
Pîndind cu privirile aţintite.
Apoi cu o labă păru că scurmă In frunzarul putred al pădurii.
163
5
10
15
20
25
30
35
Luţă, cu un deget în dreptul gurii,
Făcu la rîndul său semn,
Ca un tăcut îndemn,
Să calce cu grijă, fără tropot,
Fără nici un fel de zgomot,
Purcelul, mînzul şi găinile deveniră iarăşi laşi : în faţa cîinelui, la cîţiva paşi,
Stătea un şarpe, într-un făgaş, încolăcit pe o cracă ruptă.
E o clipă grea, dar iată, Luţă le face iar semn,
Dă un hotărît îndemn,
Cu sabia lui de lemn.
Toţi se pregătesc de luptă (Neştiind totuşi ce să facă Dacă pînă la urmă jivina atacă).
Dar în clipa aceea sosiră gîştele din urmă Şi orice teamă într-o clipă se şi curmă...
Căci ele pornesc hotărît peste fiară Tocmai cînd şarpele voia să sară.
Şi pe loc
îi prinse una capul în cioc,
Cealaltă îl înhăţă de coadă şi traseră de el amîndouă*. Una într-o parte şi alta într-alta,
Pînă îl rupseră în două,
De parcă l-ar fi tăiat cu dalta.
Biruind şi de data asta,
'începură să capete curaj iarăşi.
Răţoiul măcăi îndelung şi
Cocoşul îşi ridică mîndru, jur împrejur, creasta. Se înfoi, se roti.
Bine e să te poţi bizui pe adevăraţii tovarăşi.
Să fii la nevoie cu alţii laolaltă,
Care la o adică nu fug şi lasă totul baltă.
Aşa că atunci cînd dinspre piscul cel mare se ivi Un vultur în zbor, nimeni nu se mai zăpăci,
Cu toate că erau într-o poiană unde în nici un chip nu se puteau ascunde.
Ştiind că la război, toţi ascultă de căpetenii,
184
5
10
15
20
Se strînseră acum în grabă
Lîngă Luţa, care dădu poruncă
Să se aşeze în mijloc cele nouă orătănii,
Căci în asemenea primejdii ele sînt partea slabă.
Apoi trăgîndu-se toţi cam subt o stîncă,
Mai porunci să facă toată lumea larmă, împotriva vulturului fiind cea mai bună armă. începură deci să măcăiej Să gîgîie.
Care mai de care.
Mînzul necheza, purcelul guiţa,
Era o gălăgie năprasnică, asurzitoare,
Căţelul sta gata să muşte,
Luţă se pregătea încruntat să împuşte...
Vulturul se mai roti de vreo două ori Deasupra lor, apoi se lăsă păgubaş Şi dispăru supărat în nori... îşi găsise şi eî, în sfîrşit, un naş...
A fost şi asta o lecţie bună Pentru cel care ar fi fost să fie laş.
Crescu în ei bucuria de a fi împreună.
Intrară din nou în pădure, acum numai între brazi, Tare mulţumiţi de cele întîmplate azi.
5
10
15
20
25
CÎNTUL V
1
Se lăsa tăcut şi lin înserarea,
Era tot mai întuneric şi tot mai rece boarea Pădurii... Luţă, cam neliniştit, se întreba Unde vor înnopta,
Şi dacă vor găsi, cumva, ceva de mîncare.
Dealtfel, la asta se cam gîndea fiecare,
Căci simţeau în jurul lor singurătatea înfricoşătoare. Cînd văzură că de tot se-ntunecă,
O	cam băgară pe mînecă,
Se întrebau în şoapte Unde vor dormi la noapte,
De unde în zori mînecă ?
Cînd iată răzbiră într-o poiană întinsă, în care tot mai dăinuie o geană Tremurătoare de lumină,
Aşa încît putură vedea, cam de cealaltă parte,
La vreo trei sute de paşi, nu mai departe,
Zidurile unei cetăţi întărite,
Cu metereze de buşteni, de pietroaie,
Iar sus, cu un fel de turloaie.
Deasupra porţii grele,
Sprijinită şi ea cu proptele,
Era ca o cuşcă, în care sta de pază Un dulău
Pe cînd alături, un flăcău Lungit pe-o zeghe
165
Sta şi el neclintit de veghe.
Se vedea cum i-a pătruns Teama de urs.
Cei ce urcau crezură că visează.
5	Inima începu să li se înmoaie
Nu ştiau : Le va fi bine, le va fi rău.
Luţă le ceru să fie gata de luptă.
Ridică apoi o cracă de alun ruptă Şi-i puse în vîrf şapca lui albă,
10 Ba-i mai adăugă şi o salbă De pene de gîscă... să se vadă De departe că nu sînt porniţi pe sfadă,
Că sînt pacinici şi doar nemîncaţi.
Cînd zări asemenea hoardă,
15 Dulăul îşi înţepeni gîtul în zgardă Şi rămase cu ochii holbaţi...
Dar cînd îi văzu că se-apropie mereu,^ începu să latre, serijilat ca un fierăstrău.
Şi numaidecît încă doi ciobani 20 Apărură sus pe metereze Aşteptînd cu bîtele treze Şi alături cu grămezi de bolovani.
Priveau, de-acolo de sus, spre cei Care se iveau din negura serii, uimiţi 25 De parcă nu mai văzuseră lume de ani.
—	Cine sînteţi ? Ce doriţi ?
A întrebat, cu glas de tunet, unul dintre ei... A răspuns cumpătat Luţă,
Că vor să fie găzduiţi peste noapte.
30 Să li se dea, de se poate, o mămăliguţă, Cîteva cepe ori puţin mujdei Şi ceva lapte,
De asemeni, puţină urdă şi caş...
—	Apoi, că no, mintenaş,
35 Dacă doar atîta vrei,
Numai adastă o ţîră să desferec Poarta, că vezi, e cam întunerec.
ANDREI
Ce-a spus ? Ce-a spus ? Ce-i aia mintenaş ?
167
5
10
15
20
25
30
35
GETA
Eu nu înţeleg : desferec ?... Cum ?
Te rog mult să-mi spui...
T ATI CU
Zic „mintenaş" ciobanii din Ardeal... E acelaşi Lucru cu : „chiar acum".
Iar „desferec" înseamnă aci, descui.
Şi astfel bunii ciobani, speriaţi de soarta Acestor rătăciţi, le-au deschis poarta...
După ce pribegii intrară,
Ei grăbiţi au închis-o iară,
Punînd lacătele grele Şi buştenii proptele.
Dar abia apucaseră să-nchidă,
Cînd se auzi un glas în întuneric,
Un ţipăt isteric.
Cineva striga speriat, plin de obidă :
— Nu-nchideţi că mai sînt şi eu pe aici !
Era bineînţeles Iscodici.
Şi l-au lăsat înăuntru şi pe el.
2
Apoi, numaidecît,
Le-au pus zeci de întrebări... Cît E de cînd rătăcesc flămînzi ?
Cum de au pornit, aşa hai-hui,
Putînd, Doamne fereşte, să cadă Ca un plocon, pradă în ghearele ursului,
Care, se mirau ei că nu le-a ieşit în cale... Cum ? N-ai auzit ce prăpăd şi ce jale E pe munte şi chiar în devale ?
I-au întrebat şi ce mai e pe lume,
Că ei stau închişi cu oile în stînă Nu de o zi, de-o săptămînă,
Ci iată, împliniră de înălţare o lună.
168
Apoi le-au vorbit despre urs, anume,
La care Luţă s-a ridicat în picioare, ca să le spună Răspicat, ştiutul lui răspuns :
— Am venit pe munte să-l vînez pe acest urs 5 Oriunde o fi el ascuns.
Ciobanii întîi s-au supărat,
Spunînd că nu le arde de glume ;
Dar văzîndu-1 cît e de încăpăţînat,
L-au lăsat în plata Domnului 10 Şi le-au dat la toţi de mîncare...
Iar pe urmă i-au trimis la culcare Să le vie minte — şi povaţa somnului.
3
A doua zi înainte de zori 15 Cocoşul i-a trezit pe toţi, gazdă şi călători.
Luţă a dat la o parte sarica de oaie,
A sărit repede din aşternutul de fîn.
S-a scuturat de firele rătăcite prin sîn Şi s-a dus la şipot, printre pietroaie,
20 Unde curgea o apă rece ca gheaţa,
Să-şi spele mîinile şi faţa Un ciobănaş, ca de şapte ani,
Dar voinic, copil de mocani,
Cînd l-a văzut dîrdîind de frig,
25 încovoiat ca un cîrlig,
I-a adus un pieptar, un cojocel,
Să-l pună pe el. Ce vrei ? La munte în zori e răcoare. Nu poate să ţie oricare.
Pe iarba, păscută de părea 30 Pîrlită, se vedeau numai măsline Uscate. Dar dacă te uitai bine,
Era cu totul altceva.
Se vestea o straşnică dimineaţă,
Deşi în vale nu se făcuse ziuă încă 35 Şi mai era întuneric, ceaţă...
Dar fruntea peretului de stîncă,
169
5
10
15
20
25
30
35
Subt care era stîna, părea de aur.
Alergau pe ea cocoşi mari de foc Şi toate piscurile la un loc,
Acolo unde culmile se întretaie,
Erau cît vedeai o văpaie, vîlvătaie,
Pe care o zvîrlea pe şapte guri un balaur.
Spinarea lui,
Coama de granit a muntelui,
Din ea, în de ea creştea...
Dar o măturau treptat cereşti evantaie,
Căci soarele, care deocamdată nu se vedea,
De după Zamora, ca un faur Ascuns înălţa piscurile cu o ploaie De sidef, de safir, de beteală.
Luţă privea gînditor, mîngîind o oaie Care se lipea de el fără sfială,
Asculta piuitul unui pui de graur.
Şi simţea că tare ar vrea Să nu mai plece, să stea Aici toată viaţa.
—	Hei, ţîncule, te-ai sculat ? Bună dimineaţa...
Vino să bei lapte cald... asta face bine la rînză,
I-a strigat baciul voinic ca un taur,
Care cam mirosea a zer şi a brînză.
Luţă i-a răspuns cuviincios la bineţe,
Ducînd mîna la şapca lui de pînză,
Căci baciul era om în vîrstă, trecut de tinereţe.
Şi-aseară dormea, nu-1 văzuse,
Acum, privindu-1 pe băiat, s-a înecat de rîs ori de tuse Că-1 măsura cu privirea, se minuna :
—	Straşnic pici !
Cum ai ajuns, măi fecioraş, pînă-aici,
Acum cînd ursul e stăpîn pe munte ?
Luţă a prins să se încrunte :
—	Am venit aci să vînez acest urs,
Oriunde o fi el ascuns...
L-a privit şi mai vesel baciul.
—	Măi năzdrăvane, nu te oţărî ca sugaciul...
Of, ca de popă tuns,
170
5
10
15
20
25
30
35
O	să ţi se duca vestea ;
Numai că, vezi, aci stăm mai rău cu povestea Decît o ştiţi voi în vale.
4
Dar, fiindcă ai găsit cu cale
Să vii pînă aici, apoi să-ţi spun eu dumitale
Cum a fost şi ce-am păţit.
Că vezi, ăsta nu e un urs obicinuit,
Că e cît un bivol şi la fel De negru... Nu e urs, e drac curat.
Pe noi — ce să spun ? — ne-a ofticat.
Cînd urcarăm ăst an cu oile în munte,
Nu ştiam nimic de el...
De acest blestemat de urs.
Multă vreme însă nu s-a scurs Şi-au început pentru noi zile crunte.
Au început să lipsească oile şi Mieii, cîrlanele, noatenii, zi de zi,
Căci asemeni lupului, ăst urs ucidea Mai multe oi decît putea mînca.
Lacom, făcea la gură bale, spume, în curînd am aflat că şi la alte stîne, în urma lui jale şi amar rămîne...
Ce vrei, a băgat spaima în lume.
Ne-am găsit cîinii prin hăţişuri Rupţi, a batjocură,-n două.
Atunci, ne-am ghintuit ghioagele, am ascuţit tăişuri. Şi într-o noapte cu lună nouă,
Deznădăjduiţi de asemenea osîndă,
Ne-am aşezat trei dintre noi la pîndă.
Că doi trebuiau să rămînă De pază la stînă.
Iar bătrînul ăla adus ca o seceră
Nu mai poate decît să cînte din cimpoi şi ceteră.
Am pus cinci oi legate de un copac,
Ca să-l ademenim.
N-am aşteptat mult, cînd iată că ne pomenim
171
5
10
15
20
25
30
35
40
Cu el în întuneric, mare şi negru, curat drac. Aci Luţă întrebă înflăcărat:
—	Ah, şi aţi luptat cu el ? Aţi luptat ?
—	Vezi tu rana asta, aci în obraz ?
Nu e, măi băiete, izbitură de nuia, de praz.
E gheară de urs, sfîşietură adîncă,
A făcut din mine un om breaz.
Luţă văzu într-adevăr o tăietură Lungă de la tîmplă la gură,
Cum nu mai văzuse încă.
—	Hei... de luptat am vrut eu să mă lupt cu el. Să-i vîr, din jos, cuţitul în burtă,
Căci eu am mai ucis urşi în viaţă.
Şi pentru asta m-am prins cu el în braţă,
Cu fiara, dar, vezi, lupta a fost scurtă.
Mi-a rupt cuţitul, mi-a înfipt gheara în faţă,
Mi-a răsucit un picior.
îmi rupea şi oasele dacă un fecior,
Mitru, nu-1 lovea cu ghioaga în cap.
Numai aşa am putut să scap.
Că m-a lăsat pe mine şi-a fugit după el.
Din doi paşi l-a ajuns ; înfuriat, aprins,
Ca un om în braţe l-a cuprins,
Am crezut că i-a zdrobit oasele,
C-au pîrîit,
îi rupsese numai coastele...
Hei, nu era deloc de-a joaca...
Celălalt fecior, Pătru, în grabă a sărit Şi a lovit cu ghioaga în capul jivinei,
Crezînd că l-a răpus pe cumătru,
Dar nu ştie cine-i.
Ursul, afurisit lotru,
L-a lăsat pe Mitru şi a sărit pe Pătru,
După ce ucisese cu-o labă un cîine, Corcodel, Care sărise în grumazul fiarei şi el.
Hei, măre băiete, numai aşa Nelăsînd deloc ursul în faţă cu unul Singur dintre noi, că-1 sfîşia,
Izbind mereu în fiara plină de bale Şi sînge, cînd unul, cînd altul,
172
5
10
15
20
25
30
35
40
Izbutirăm să ne facem cale,
De-a-ndaratelea, cam într-un. ceas spre stînă,
Că ne-a ajutat Dumnezeu, drăguţu, înaltul,
Prea bunul.
Şi Maica Domnului stăpînă.
Nu pieri dintre noi nici unul,
Dar nici teferi nu scăparăm... Iată
Eu cu obrazul sfîşiat, Pătru cu mîna muşcată.
De atunci trăim ca vai de lume, plătind ursului bir Luni şi luni în şir...
—	Cum ? îi plătiţi ? Ce vrei să spui ?
—	Aşa... Aşa... îi plătim... îi plătim, zilnic,
Dar îi plătim... Altă cale nu-i !
îi punem în poaină Zilnic
Dincolo de fosta cabană,
O	oaie tînără...
Că nu mănîncă orice, parcă le numără Oilor anii, le vrea numai noatene Şi neapărat albe... Ce să facem, prietene ? ! îi dăm şi răbdăm.
Pe deasupra face tot felul de nazuri,
Iar toanele lui ne-au adus numai necazuri,
Am văzut că dacă îi punem lîngă copac jos Şi faguri de miere,
Şe mai îndulceşte, e parcă mai omenos,
Dar nouă asta ne face numai fiere...
Ce mai încoace şi-ncolo, vrem, nu vrem, îi dăm,
Cu de toate îl îndestulăm.
Negreşit e greu, dar ce putem face ?
Aşa, ne mai lasă în pace
Şi umblă prin alte părţi dus de pofta lui oarbă,
Astfel ne mai putem scoate oile la iarbă,
Oarecum în linişte, să le adăpăm...
Ba uneori, chiar ne mai depărtăm,
Cîte unul dintre noi, prin împrejurime,
Unde dealtfel nu mai e nime.
—	Bine, dar cînd îl întîlneşte pe urs, omul ce face ?
—	Face şi el pe mortul...
—	Cum, şi atunci îl lasă-n pace ?
—	Da... că nu-i plac ăi care au dat ortul
173
5
10
15
20
25
30
35
Popii... nu mănîncă mortăciune.
Scuipă doar pe el, nu-i face altă stricăciune.
—	Cum asta ? Face pe mortul şi stă Să scuipe pe el ? Stă prosteşte ?
—	Hei, n-ar sta el, dar vezi că Altfel e mai rău, o păţeşte.
Aşa că tace chitic, ca un peşte.
...Şi oftă din adînc, din foaie.
—	Nu e, măi fecioraş, altă cale.
Ei, ai înţeles, în sfîrşit, cum stă treaba Pe la noi pe aici ?
Ce zici ?
Ţi s-a mai domolit acum graba ?
5
Ce-ai de gînd să faci ?
Luţă l-a privit în ochi pe baci Şi liniştit a răspuns :
—	Am venit aci să-l vînez pe urs Oriunde o fi el ascuns.
—	No, că te-ntreb iară, ce-ai să faci ?
Şi baciul îi privi înmărmurit.
—	Ii adun pe-ai mei şi plec numaidecît, Chiar acum dimineaţa.
—	Măi, ţîncule, ţie ţi s-a urît Se vede cu viaţa,
Strigă baciul scos din fire.
Ai căpiat ? Te duci singur la pieire ?
Uite asta nu pot pricepe... zău că mă mir...
—	Baciule, n-ar trebui să te mire,
Mai bine
Aţi merge şi voi toţi cu mine,
Să-l lovim pe urs năprasnic la mir,
Ca să nu mai ceară bir.
Dar şi dacă nu mergeţi, eu tot plec.
—	Măi băieţaş, măi cap sec,
Nu sîntem nici noi inimi reci Şi, de durut,
174
Ne doare că ursul împărăteşte pe poteci.
Că nu se mai poate trăi în padină De-această blestemată gadină.
Dar ascultă, nu e nimic de făcut.
5 Ne rugăm, poate s-o-ndura Dumnezeu Să o ducă în altă parte...
—	Baciule, aci calea noastră se desparte. Asemenea asuprire, asemenea gînduri, eu Nu pot îndura şi socot că, oricît de greu,
IC Ursul trebuie răpus.
Altceva nu am de spus
Şi nici nu ţin să~mi păzesc pielea.
Aci baciul s-a-nfuriat de-a binelea.
—	Apoi, măi puiule, abia ieşişi din găoace
15 Şi vrei să vînezi ursul cu asemenea puşcoace ? Ursul ăsta care tot mai luptă Chiar cu cuţitul în grumaz, cu urechea ruptă ? Ceea ce n-au izbutit alţii mai voinici Ai să izbuteşti tu,
20 Un năpîrstoc, un pici ?
Ia uite cum se iuţeşte băieţaşul...
Şi nici nu i-a căzut caşul
De la gură...
îmi dă mie învăţătură...
25 Ehei, află, măi băiete, că pe mine nu mă sperie Lăudăroşii, că, am văzut puzderie...
Mai an venise unul de undeva de pe Ciucaş, Cu ifose, trufaş,
Parcă mînca numai gulaş ;
3C Dar nu era de el decît gura Şi strîmbătura.
Altfel, un nătărău,
Ba şi mai rău,
Un fătălău,
35 Molău,
Bleg
Şi plin de jeg
Să-l cureţi cu custura,
Ba mai era şi leneş, boier...
40 Nu-şi spăla cămaşa cu zer,
175
5
10
15
20
25
30
35
Prin plete,
Păduchi cete, îi umblau prin cioareci Gîngănii şi şoareci.
Fugea năuc cînd vedea lingă tîrlă Vreun guşter, vreo şopîrlă.
Ce mai tura-vura,
Unul din ăia care la o adică, în loc să te ajute, fac pe ei de frică.
De spaimă,
Abia mai îngaimă :
„Sai, mă,
Sai şi mă scapă,
Că mă duc pe apă !Ck Şi alte isprăvi şi scofale...
Astfel de plevuşte Multe-s cîte muşte,
Dar cu vorbe goale
Pe mine nu-i nimeni să mă puşte,
Iar de gingii de cîrpă Care vor să muşte,
De vrei să ştii, mi-e scîrbă...
Dar cînd îl văzu cît Ascultă de amărît,
Se-nmuie de tot „Of, mîncu-1,
O cam luă razna ţîncul...fc Şi-l mîngîie cu dragoste Că el nu vrea decît să-l scape de pacoste. Apoi îl luă cu zîmbetul : — Batîr Fă-mi mie un hatîr.
Rămîi, nu fi catîr.
încercă să-l gîdile, să-l îmbune „bîz !"
Dar băiatul parcă înghiţea sacîz,
Nu vorbe dulci, acadea,
Deloc nu surîdea, încăpăţînat, îrtr-una o ţinea Că nu şi nu, el pleacă...
Pînă la urmă baciul n-a avut ce să-i facă,
L-a lăsat să plece.
Ba, le-a dat şi doi desagi încărcaţi cu merinde
176
5
10
15
20
25
30
35
Rece... mămăliga, ceapă, caş trecut prin fum, Că ăsta totdeauna prinde Bine la drum.
La urmă le-a mai dat şi o pită,
— Duceţi-vă cu Dumnezeu... Lume smintită.
6
Numai că s-a mai întîmplat ceva...
Pe cînd ei beau cîte un linguroi De lapte cald, ca un altoi Să le mai dreagă inima,
Şi baciul, nedumerit tot mai încerca Să-l facă să se răzgîndească :
—	Cum o să pleci ?
Omule, mai adastă,
Că nu vă pune nimeni sula-n coastă ? !
Văzu cu uimire că doi berbeci De-ai lui, ăi mai vînjoşi din turmă,
Cîrlani de doi ani cu coarne răsucite,
Pămîntul nerăbdători îl scurmă,
Lovesc pe loc din copite...
Nu, că vor să plece şi ei,
Că i-au dumerit toată noaptea, pînă la trei, Cocoşul şi răţoiul,
Ce şi cum,
De ce trebuie să meargă cu Luţă vînătorul.
Că s-au hotărît... pornesc chiar acum...
Să nu se spună că din neamul oilor Nu s-a ridicat nimeni deasupra nevoilor,
Şi nu s-a luptat cu asupritorul.
—	V-aţi răzvrătit, plecaţi ?
Smintiţilor, neam de spurcaţi,
Berbeci zevzeci, capete proaste,
Vi s-a făcut de oaste ?
Şi aşa am de lucru în stînă Toată ziua, pînă
Le pun capăt sfezilor voastre neroade.
Că vă luaţi de dimineaţă pînă seara în coarne.
177
5
10
15
20
25
30
Plecaţi... şi să se întoarne Doar ăla pe care l-oi chema eu !
Vă spun, o să ajungeţi toţi carne De dumicat pentru urs.
Hei, vi s-a făcut să umblaţi teleleu.
7
Măgarul cel mai bătrîn, „Moşu'“,
Cum îi spuneau la stînă toţi Care i-ar fi putut fi nepoţi,
Veni să-i ceară baciului învoirea Să plece şi el cu cei tineri.
Baciul văzu înaintea ochilor negru, văzu roşu.
—	Ce, şi tu ai stat de vorbă cu cocoşu De ţi-ai pierdut într-atîta firea ?
Ţi-a luat minţile Sfînta Vineri ?
Ce ? Şi pe tine, care anii nu poţi să ţi-i mai numeri, Te-a învăţat răţoiul Ce e războiul ?
Tu nu te vezi cum eşti ?
Curge părul de pe tine, parcă eşti rîios,
Ţi se văd coastele, oasele,
Iţi arde de luptă, cînd te biruie aghioasele ?
S-a întors apoi către cei care Stau gata de plecare.
—	Vrei să plecaţi ?
Mi-e teamă că o să vă întoarceţi de-a-ndoaselea...
Sau chiar... V-aţi gîndit că poate chiar acum De după rîpă, o să vă iasă în drum Ursul şi că pe-acolo o să vă rămînă oasele ?
Toţi însă, în cor, hotărît au răspuns :
—	Mergem să-l vînăm pe urs Oriunde o fi el ascuns.
178
5
10
15
20
25
30
35
1
încrezători în ei şi în soartă,
Ieşiră acum pe poartă,
Fără teamă, dar şi fără mîndrie deşartă,
Soarele se arăta de dincolo de Gîrbova...
Porniră spre Crucea Caraimanului, dar nu otova, Ca o ceată,
Ci în deplină orînduială,
Căci acum făcuseră oleacă de şcoală...
Se întocmiră deci ca o armată...
Mult înainte mergea căţelul cercetaş,
Mîndru şi brav ca un ostaş.
Grosul s-a alcătuit după cum urmează :
In frunte Luţă, cu privirea lui trează,
II simţeai că veghează Pentru toţi.
îi urmă la un pas măgarul,
Care luase pe el şi samarul,
Avînd în stînga pe golaşul Iscodici,
Că mai căpătase curaj băieţelul.
Urmau mînzul şi purcelul,
Iar după ei,
Raţele trei.	-	^
Veneau apoi cele patru găini Cu ochii rotunzi, blajini, în sfîrşit, călcînd greoi pe iarbă cu rouă,
Intrară în rînd gîştele-amîndouă.
De data asta fură orînduiţi ca pază,
înapoi, ca să vază
Dacă nu atacă ursul din spate,
Cei doi berbeci
Cu coarne vînjoase — întărîtate,
Mîndrii de-asemeni sarcini,
Iar răţoiul şi cocoşul vegheau pe de margini. Erau aproape de stînca neagră, arsă,
In marginea prăpăstiei, cînd
179
C,.
10
15
20
25
30
îl văzură pe ciobănaş alergînd După ei.
Ţinea în mînă o cioarsă
Care aducea cu o sabie, într-un fel,
I-a strigat lui Luţă : — Staţi puţinei... Apăi pe mine nu vrei să mă iei ?
Şi bineînţeles l-au luat şi pe el.
2
Se vestea o dimineaţă
Limpede ca lacrima, strălucitoare.
în sus de ei, erau numai pereţi de stînci,
Iar în jos, grele ele verdeaţă,
Se lăsau una într-alta văi adînci ;
Pădurile se înălţau spre culmi pe brînci...
Brazi răzleţi le deschideau calea ca nişte perdele, îi îmbăta o lumină Rece şi cristalină,
Care cădea pe pajiştea de gălbinele...
Apele Prahovei, jos de tot, sclipeau în soare
Doar ca nişte fire argintii
Văzute pe o hartă, ca într-un desen.
Din gară tocmai ieşea un tren,
Mic ca o jucărie de copii.
Ah, celor de sus, de-acolo, toate Cele din vale li se păreau jucării,
Şi străzi şi palate.
Oamenii, cei fără curaj, arătau, departe jos, mici Ca nişte furnici.
3
Merseră cale de-un ceas Cînd de după un colţ împădurit îl văzură alergînd înapoi Pe Azorică... Ştrîmba din nas Pripit,
180
5
10
15
20
25
30
35
La un copac,
Semn că a mirosit ceva.
— Am dat de urma ursului, fiţi gata ! Acum e acum !... Viteazule, arată ce poţi... Soarele îşi micşora din ce în ce roata, Oprindu-se parcă din drum.
4
Intîiul lor gînd fu să fugă înapoi,
Dintr-o dată nu le mai ardea de război.
Dar cum ?
Cum să fugi cu picioarele grele, lipite, de scaloi ? Şi rămaseră fără puteri pe loc...
Hei, acum e acum...
Gîşte, raţe, găini priveau stins Cu ochii leşinaţi, clănţănind din cioc,
Cocoşul îngheţase cu creasta într-o parte.
Căzu o tăcere de moarte...
Se credea pierdut fiecare ins.
Să lupte ? dar cum ?
Purcelul arăta ca pe tavă.
Mînzului îi tremurau duşmănos picioarele,
De parcă avea în sînge otravă.
Grea e clipa de asalt...
Lună ştearsă devenise soarele.
Fiecare pîndea pe celălalt... îngîndurat îşi strîngea fălcile măgarul.
Iscodici era alb, alb ca varul.
Ar fi vrut să fie aiurea, gîză ori gîndăcel ; Ciobănaşul îşi simţea capul ca o tărtăcuţă.
Toate privirile se îndreptară spre Luţă întrebătoare. Ce-avea să facă el ?
Cu un picior sprijinit Pe un boldan de granit,
Dîrzul, încăpăţînatul ţînc Cugeta adînc.
Cu o sprînceană uşor ridicată
îşi frămînta degetele, semn de judecată.
181
Apoi cu un surîs subţire ca vipuşca, îşi cerceta cu grijă puşca.
Era în ordine, iar
Dopurile erau toate-n buzunar.
5	în clipa asta sosesc din urmă Cei doi berbecuţi,
Care văzîndu-i pe toţi împietriţi, abătuţi,
Nu mai ştiau ce să creadă.
Unul dintre ei, cel sein, curmă 10 încruntat tăcerea, întrebînd ce e ?
Ce sînteţi aci, armată sau cireadă ? îi răspunse răţoiul răguşit, în şoaptă :
—	Ursul ! E după colţ... şi iar păru că aşteaptă.
—	Atunci, ce mai stăm ? răspunse berbecul gureş. 15 Hai, să dăm năvală peste el... Iureş !
Şi amîndoi fură gata s-o facă.
Ar fi şi pornit, dacă
Luţă nu le-ar fi făcut un semn cu mîna,
Luîndu-le curajului, smîntîna.
20	— Merg întîi eu singur cu el,
Zise arătîndu-1 pe căţel,
Să văd mai de aproape ce e cu ursul...
Voi rămîneţi aci şi fiţi gata.
Tu, ciobănaşule, fii în locul meu căpetenie...
.25 Atît fu în clipa aceea grea tot discursul,
Dar fu ascultat cu sfinţenie.
5
30 El porni : ţinea puşca gata s-o puie la ochi. „Doamne, viteaz mai e, gîndi duios măgarul. Of, numai să nu mi-1 deochi,
Că-i ager şi tare ca amnarul.“
Cei doi mergeau încet în sus pe cărăruie,
35 Lăsînd la dreapta o vală adîncă,
Apoi iarăşi începură să suie.
Ajunşi sub peretele de stîncă, îl ocoliră, tot lunecînd, pe o bîrnă,
Căţelul, înainte, Luţă se ţinea cu-o mînă.
182
5
15
15
20
25
30
35
Iată, între pereţi de piatră se aflară închişi Erau singuri ei doi,
Nu-i mai vedeau pe ceilalţi înapoi.
Mai făcură cîţiva paşi pe grohotiş.
Căţelul arătă sub stîncă o gură stricată, Neagră, de peşteră şi se opri.
—	Aci !
Luţă, cu sprinceana încruntată, întîi cercetă cu privirea ce-i arăta călăuza* îşi pipăi puşca... îşi muşcă buza Şi începu să urce, tîrîndu-se pe brînci, Printre rupturile de stînci,
Fără să ia în seamă ienupărul, spinii... Aproape de pragul pietros al vizuinii.
Ei aud acum un lung sforăit Ca un mohrr... mohrr... horcăit.
Gîndesc, ursul doarme, de bună seamă... Oamenii noştri trec fără teamă Şi peste prag... în bîrlog pătrund...
Ursul dormea într-adevăr în fund,
Prăbuşit întreg pe-un soi de vatră,
Ca pe un culcuş de piatră.
Văzură păr şi oase risipite pe jos.
Totul duhnea, trăsnea de miros.
Acesta, gîndi Luţă, da, noroc...
Şi hotărî să profite pe loc De un asemenea straşnic prilej.
Inima îi bătea pînă-n gîtlej...
Va ataca fără întîrziere,
Acum ursu n-avea cum să-i mai scape.
—	S-a isprăvit cu tine, măi vere...
Trimise căţelul să-i aducă mai aproape Pe cei speriaţi, rămaşi în devale.
El îi va aştepta în prag, întocmind planul De luptă grea cu duşmanul,
Punînd iscusit bătăile la cale.
Veniră toţi călăuziţi de căţel,
Ţinîndu-şi răsuflarea, pe lîngă pereţi,
Căci văzîndu-1 atît de hotărît pe el,
183
Căpătară şi ei curaj, ce vreţi !
— Voi rămîneţi afară, le spuse planul lui, Luţă, Orătăniile să se urce colo pe brînă.
Ciobănaşul să stea în prag cu sabia în mînă,
.5 Berbecii să vină mai aproape olecuţă.
Măgarul şi Iscodici pîndesc după buturugă ;
Dacă ursul va scăpa doar rănit şi va încerca să fugă, Băgaţi de seamă, nimenea nu-1 cruţă.
A, da... şi căţelul să rămînă lîngă mînz şi purcel,
10 Căci înăuntru voi intra numai eu.
Aşa şi făcu. Cu o privire ageră de zmeu,
Intră numai el.
6
Ursul sforăia cumplit pe vatră,
15 Prăbuşit în somnul lui de piatră,
Luţă luînd poziţia-n genunchi, îl ţinti îndelung, cam la rărunchi.
Şi trase... Puşca pocni...
Dar... nimic. Ursul nici măcar nu se clinti. 20 întîi băiatul nu pricepu ce poate fi... Nedumerit încărcă şi trase iar.
Fu şi de data asta în zadar,
Ursul sforăia mai departe,
Parcă avea nările dogite, sparte.
25 Luţă îşi spuse că a tras prea de departe. Veni la un pas şi trase alt alic...
Iarăşi nimic.
Vînătorul începu să fiarbă de ciudă.
Ursul ăsta blestemat nici nu vroia să audă .30 De moarte.
Dar dacă şi de la un pas e tot departe,
Ştie ce are de făcut,
Ca să se termine odată cu povestea asta... Şi veni lîngă urs, îi vîrî puşca-n ureche .35 Şi trase furios, să-i sfarme ţeasta.
Fiara tresări în somn, gîdilată, rînjind mut. Parcă visa vreo gîză, vreo streche,
184
5
10
15
20
25
30
35
Şi începu să-şi apere urechea ca de muşte,
Luţă, turbat, se pregătea iar să-mpuşte,
Cu dopul cît un bob de linte,
Dar ursul i-o luă înainte, îi smulse, tot în somn, puşca din mînă Şi întors, sucit, cam într-o rînă, începu să se scarpine cu ea în ureche,
Liniştit şi tacticos.
Apoi, mulţumit, o zvîrli pe jos.
Luţă văzu în asta o batjocură fără pereche.
Mai ales că fiara, de plăcere lăbărţată,
Se lăţi pe spate, făcînd-o lată.
înnebunit de furie, îi propti puşca în burtă,
Dar cînd să tragă
Vorba aia, ca să fie batjocura întreagă,
Ursul i-o frînse ca pe-un opt de turtă,
Doar întorcîndu-se pe partea cealaltă.
S-au dus visuri de vînător... Totul a căzut baltă...
Nu mai e cu putinţă nici o luptă.
Ce-ai mai putea să faci cu o puşcă ruptă ?
Se uita îndurerat, năucit la ea Şi ofta.
Obrajii îi ardeau de ruşine.
Se lăsă moale pe un bolovan ca pe vine.
Apoi izbucni într-un plîns cu hohote.
Ofta din greu, lacrimile pe nas şi le trăgea.
Parcă se întrecea cu şiroaiele din şipote.
7
Cei de-afară aşteptau cu sufletul la gură.
Şi văzînd că băiatul nu mai vine,
Bănuiră că trebuie să fie vreo încurcătură. Măgarul, şi el, socoti în sine Că nu prea miroase-a bine Şi-l trimise pe căţel,
Să vadă ce e cu Luţă, ce s-a-ntîmplat cu el ?
185
5
10
15
20
25
30
35
Azorică îl găsi tot pe bolovan,
Smiorcăindu-se avan,
Cu obrajii-n palme, cu genunchii la gură.
—	Ce s-a întîmplat ?
îl întrebă în şoaptă, căţelul speriat.
Luţă îi arătă zvîrlită jos, în vizuina puturoasă, obscură,
Nenorocita de puşcă întoarsă pe dos. îi ardeau obrajii, i se uscase gîtul.
—	Of, of, m-a învins urîtul.
Of, of... M-am făcut de ruşine.
O	să rîdă un an toată lumea de mine.
Am tras în urs de pomană,
Nu i-am făcut nici cea mai mică rană.
Azorică nu ştia ce să facă. îşi puse Două lăbuţe pe umerii lui. îi linse Urechile rumene, parcă încinse,
Obrajii zguduiţi ca de tuse.
Apoi pricepînd tot mai bine cum stă treaba,
Se repezi la urs să-i muşte laba,
Dar fiara, fără să se trezească,
Scuturînd piciorul, l-a zvîrlit Drept pe bolovanul de granit.
Vorba aia, ca să-l pomenească.
Căţelul pocăit
înţelese şi el că nu e de glumit.
—	Trebuie să vii, te-aşteaptă toţi afară.
Luţă sări ars, ca pe jar un arici.
—	Nu pot... nu pot... Am rămas de ocară.
Ce-o să zică bunul măgar, ce o să spună Iscodici ?
—	Dar nici nu poţi rămîne aici...
Uite eu de-aici nu plec
Pînă nu te-nduplec.
Pînă la urmă trebui să se hotărască.
Totul i se părea cenuşă şi iască.
8
Cînd fu afară îşi acoperi faţa de ruşine,
Orice privire era pentru el mărăcine.
186
5
10
15
20
25
30
35
Dar căţelul le povesti celorlalţi, îndureraţi,
Ce-a fost şi cum s-a întîmplat.
Auzindu-1 Luţă plîngea şi mai tare, de necaz ;
—	Of, şi iar of, ce pacoste.
Măgarul îşi lipi botul de el, cu dragoste.
—	Doamne, tare prost e Băieţaşul acesta viteaz.
Lasă, voinicule, lasă,
Ai să-l birui pe urs... îţi spun eu,
Oricît o fi de greu...
Ai să vezi... lasă...
—	Nu mai e nimic de făcut,
Vreau la mămica acasă,
Se scîncea Luţă amărît, abătut.
Mi-am pierdut puşca. E îngrozitor.
De-acum nu mai sînt vînător.
—	Nu-i nimic, stărui măgarul duios,
Nu te necăji de prisos.
Dar băiatul suspina de-i clănţăneau dinţii.
—	îl vei răpune şi fără puşcă pe urs, îl vei învinge, prin dîrzenie
Şi prin puterea minţii.
Acum nu uită că eşti căpetenie.
Iată ziua s-a scurs.
Soarele, ultimile raze şi le-aruncă.
Nu mai sta aşa ca un pui golaş,
Dă numaidecît poruncă
Să ne căutăm pentru la noapte sălaş...
Eu zic să mergem mai jos, la cabana părăsită.
Ştiu bine locurile pe-aci, dar seara văd ca prin sită. Hai, să pornim mai repede, pînă nu se întunecă.
Pe lîngă prăpăstii adesea piciorul alunecă.
Hai la cabană neîntîrziat,
Om ţine azi ori mîine, sfat.
Om chibzui îndelung... Toţi fură de aceeaşi părere Şi porniră... Luţă, frînt de durere,
Dezumflat, scofîlcit, îşi pierduse glasul.
Abia de mai putea ţine pasul.
187
5
10
15
20
25
30
35
9
Ursul se trezi seara tîrziu. Era lună Şi începuse să-l cam sîcîie la rînză.
— Na... asta-i bună...
Zise, nimerind cu laba o şapcă de pînză.
Uite ş-o puşcoace ruptă... Cine să fi fost pe-aci ? îşi simţea capul de plumb. Nu putea gîndi.
Căscă iar. încercă să se scoale.
Fu cam greu... îi trosneau oasele.
Deh ! Cam plătea ponoasele Mieilor, viţeilor adunaţi în foaie De la o vreme, de cînd se dedase la carne Şi înfulecase fără nici o socoteală,
Uitînd de jir, de zmeură, de coarne.
Se îngrăşase în neştire, era o matahală încinsă, dospită de pofte rele,
Abia mai încăpea în piele.
Se făcuse o adevărată şi cumplită fiară,
Nu mai era ursul cumsecade de odinioară,
Care citea florile şi stelele întreaga vară.
Acum mînca şi dormea,
Iar se îndopa şi iar dormea...
C-aşa e traiul bun de domn,
Trage la somn,
Somn greu care istoveşte, înmoaie,
Abia trecea pragul şi cădea Ca un sac cu pietroaie.
Dormea dus
Cu burta şi picioarele în sus,
Visa numai viţel şi oaie.
în sfîrşit, se urni şi porni la vînătoare.
Era plăcut că era lună şi era răcoare.
O noapte, ce mai încoace şi-ncolo, de vrajă... N-a văzut că e pîndit de căţel,
Care fusese trimis să facă de strajă în faţa vizuinii, pe brînă,
Chiar acolo, la doi paşi de el,
'învelit într-o cergă de lînă...
Să-i scrie venirile, plecările,
183
Unde-1 afla pe urs noaptea, zorile,
Ce obiceiuri, ce tabieturi are,
De toate trebuia să dea însemnare.
Iar dacă fiara pornea cumva spre cabană,
5 Atunci căţelul trebuia să alerge, în goană, Peste trunchiuri, peste creste,
Ca să înştiinţeze cocoşul,
Care dintr-un brad le dădea la toţi de veste. Aşa hotărîse măgarul cel cuminte, Moşul.
5
10
15
20
25
CÎNTUL VII
1
Trecură o noapte grea de spaime mute.
Cînd toţi vegheară pîndind cu groază
Vreo umbră în întunerec, mişcări mai mult părute.
Căutînd, trudindu-se să vază
Şi tresărind înfioraţi la cel mai mic zgomot...
Cînd orice cracă ruptă devenea un tropot...
Nu unul, ci toţi făcură astfel de pază, Cercetîndu-se între ei dacă dorm, în şoapte, Aşteptînd cu nerăbdare zorile,
Să vadă iarăşi cerul, poiana, florile.
Oh, după asemenea lungă noapte,
Ce binecuvîntată e lumina
Cea proaspătă a zilei, de vezi zburînd albine
Şi tot ce mişcă, aproape ori departe,
La viaţă te gîndeşti atunci, ci nu la moarte :
Iar viaţa-şi cere cîte ale ei.
Cînd pofte se deşteaptă, de vrei ori nu vrei.
Aleargă gîşte, raţe şi găini,
Ciugulind prin iarbă, printre ciulini îşi caută de zor prînzul în jurul cabanei, în care abia acum Au aţipit cei trei băieţi şi mînzuî.
Măgarul însă nu ; la vîrsta lui, oricum Odihna e un rar noroc.
Se doarme puţin, aproape deloc.
Se stă treaz ca lumina subt obroc,
190
5
10
15
20
25
30
35
Aşa că, slavă Domnului,
Lipsit de grija somnului
Nu se gîndea plimbîndu-se, decît
La „Sfatul" pentru ora zece hotărît.
2
—	Vai, gîştelor, surate,
Unde găsirăţi astă bunătate ?
Striga cu deznădejde porcul şi Înfometat foc,
Fără să mai aştepte răspunsul, se şi repezi Să le smulgă din cioc Bucata de dovleac din care Amîndouă trăgeau proptindu-se-n picioare. O gîscă însă îl plesni peste rît.
—	Ştii că ai haz ? N-ai decît
Să scormoneşti şi tu prin cazemată.
—	Ce-i aia ? Cum ai spus ? Mai zi o dată Unde naiba să scormonesc ?
Spune mai repede, simt că-nnebunesc,
Nu fi rea ca o soacră.
Zăpăcit de poftă alergă spre o găină Care sfîşia o foaie de varză acră.
Apoi spre alta, vecină,
Care ciugulea o coajă de mămăligă.
Roagă, guiţă, strigă :
—	Ascultă, scumpo, nu fi şi tu haină. Fetiţo dragă, răspunde,
De unde-ai luat-o ? De unde ?
Şi iar se smiorcăie, de foame strîmb... Cumsecade, găinuşa îi arată cazemata la vreo sută de paşi, Dincolo de dîmb,
Printre brazii golaşi Şi ciuguli mai departe să-şi umple guşa. Dar vai, cînd flămîndul sosi fu prea tîrziu. în burtă i se răsuci un burghiu :
Raţa bătrînă închisese uşa.
191
5
10
15
20
25
30
35
încercă să o înduplece... Aş !
Nici nu vroia să audă.
Se-ncruntă, guiţă, o făcu zăludă ; Se-nfurie ca-ntors pe dos Dar totul fu de prisos.
3
Născută gospodină, raţa,
De îndată ce descoperise comoara,
Alergase la măgar şi îi dăduse povaţa Să puie totul numaidecît sub pază.
—	Deh, te pomeneşti că stăm aci toată vara l Nimenea azi nu poate şti
Ce şi cum va fi,
Cînd dă Dumnezeu şi încetează Războiul ăsta greu cu ursul ! înţeleptul îi ascultă măcăitul, discursul,
Şi n-aşteptă de două ori să-l cheme.
Porni la faţa locului îndată,
Căci era într-adevăr o cazemată.
O ştia şi el de multă vreme,
Era rămasă de la războiul cel mare.
Un timp fusese şi rezervor de apă ;
Dar acuma află că fugarii, paznicii cabanei,
O făcuseră, după cît se pare,
Pivniţă pentru păstratul hranei.
O, cîte bunătăţi puteau să-ncapă,
Acum uitate în fugă, rămase ;
Morcovi, cartofi cam trecuţi, dovleci,
Cîteva gulii noduroase,
Mazăre păstăi, mai mult seci,
Un sac petecit, cu mălai,
Ba şi o putină cu varză acră.
—	închide pe loc, Moşule, pivniţa ca o lacră De zestre ; la nimeni să nu dai
Fără socoteală,
Măcăi hapsîna raţă înfoindu-se ca o precupeaţă.
192
Numaidecît pricepu totul măgarul Şi făcu întocmai. Ba aduse aci şi samarul,
Cu bunătăţile din desagi, de la stînă.
— Uite, cumătră, ai totul în grijă, fii ca stăpînă, 5 Cît o dura războiul,
Stai cu ai dumitale de pază.
Cu grijă veghează...
Dar iată că tocmai atunci sosi şi răţoiul Care cercetase prin poiană,
10 Prin pădure, tot după hrană,
După vreo măruntă pradă.
Cînd văzu comoara, fu cît pe-aci să cadă Pe spate de uimirqr şi bucurie.
Măgarul îl lămuri : — Uite, ca să se ştie,
15 Voi cei din neamul vostru sînteţi cu zahareaua. Să daţi mai des cu dramul, mai rar cu ocaua. Cumătră, păstrează cu grijă cheia,
Iar dumneata, răţoiule, lăsînd aci femeia Care va avea şi treburile gătitului, din greu 20 Vei bate-n jos, potecile, făgetul,
Căci nu e de ajuns ce avem : vor fi nevoi mereu. Ia celelalte orătănii, învaţă tineretul S-adune din zori şi pînă-n seară.
Ce vă spui aici, voi spune şi la „SfatCf.
25 Să nu mă faci cumva de ocară.
Chiar la gospodărie eşti şi rămîi soldat...
Răţoiul a primit fălos, deşi nu se prea pricepea Că-aşa-i era soiul : se tot învîrtea.
Toate le începea .30 Şi nimic nu sfîrşea.
Noroc de raţă
Care se ţinea de capul lui ca o caţă. 4
4
Vedeţi acum de ce porcul ajunsese prea tîrziu ? 35 Zadarnic fură văicărelile lui Şi rugăminţile de pomanagiu,
193
—	Leliţă dragă, îndură-te, te rog să descui.
N-am să spui dacă vrei nimănui,
Iubito... mătuşă...
Dă-mi numai o clipă cheia de la uşă.
5	Dar totul fu zadarnic.
Guiţatul, suspinele,
Nimic nu-nduplecă pe paznic,
Chiar cînd îi veniră în ajutor găinile Şi gîştele făcînd gălăgie :
IC — Mai dă-ne, muiere, puţin dovleac,
Că nu-i nimic, nu te zgîrci pentru un fleac.
—	Of, se rugă şi porcul iar, dă-mi şi mie,
Numai o felie.
Se linguşea duios :
15	— Ai două răţuşte dulci, noroc... să te văd soacră...
Dar totul fu de prisos.
Atunci întoarse foia, strigă plin de fiere :
—	Nu-mi dai, scorpie ? Madam Varză-acră ? „Varză-acră !“ începură să gîgîie, ba chiar să zbiere,
20 Şi gîştele, apoi găinile, într-un glas.
Şi cu porecla asta raţa a rămas.
Văzînd că nu-i nimic de făcut Cei care cerşeau, de necaz,
S-au pus la taifas.
25	— La urma urmelor, de ce nu cauţi puţin jir ?
întrebă o gîscă pe porc.
Găseşti cît vrei pe subt fagi, şi încă chilipir.
—	Daa ? Şi din pădure cum să mă-ntorc ?
Dacă îl întîlnesc pe urs ? Mi-e frică.
30	— Ţie frică, vai,
Şi ce curajos erai
Jos în Buşteni cînd pornirăm, cu alai...
Murmură Dumitra, găina cea moţată.
—	Ehei, a fost odată,
35 Atunci nu era ursul atît de aproape,
De-1 întîlnesc aci, nu-i nimeni să mă scape,
Nu-i aşa, cumătră Casilda ?
—	Asta e cam aşa, răspunse pe gloduri Cea întrebată...
40	— Ehei, ca-n atîtea rînduri,
194
5
10
15
20
25
30
Mătuşa, mătuşa Casilda
Avu şi-acuma dreptate. Să-i fi urmat pilda.
Bine spunea că e o mare învăţată...
Nu zău,
Ce-aveam noi cu ursul, soro,
El aici şi noi acolo ?
...Da... da... avea dreptate, îţi spun eu. Şi-aşa îşi vărsau, clevetind, amarul.
Tăcură doar cînd apăru măgarul.
ClNTUL VIII
1
Se făcu întîi numărătoarea. Erau toţi De la găini şi pînă la berbeci,
Adică laolaltă douăzeci,
Egali în drepturi, într-adevăr soţi.
Luţă s-a ridicat încet, istovit,
Cu ochii-n fundul capului, cu glasul stins A vorbit
Rostind cu greu cuvintele, prelins.
A fost ceva jalnic.
Ehei ! Unde era Luţă cel falnic ?
—	Să vedeţi : am crezut,
Am încercat... aş fi vrut...
Dar poate că trebuia...
O, era moale ca o nuia,
Parcă-1 cuprinsese ameţeala.
—	Vedeţi, mi-e foarte greu să amintesc De ieri... Asta e, am greşit socoteala...
în sfîrşit,
Dezmeticit,
Văd acum mai limpede :
Am luat-o mult prea uşor, prea repede, Acum înţeleg... ursul acesta nemernic E mult prea puternic
scofala
195
5
10
15
20
25
30
35
40
Pentru armele noastre, pentru puşca de lemn.
Ah, prea m-am dus înainte ca prostul,
De aceea cred că nu mi se mai cuvine postul De comandant şi deci, vă rog, vă-ndemn,
Să-l daţi unuia mai vrednic, mai cu minte.
Am zis... şi stărui... vă rog fierbinte.
Se vedea că l-a doborît amarul :
Dar protestă pe loc măgarul.
—	Trebuie să vă spun că asemenea cuvinte Nu mi se par nici drepte şi nici de luat aminte înfrîngerea de ieri n-aduse rău nimănui,
în afară de acest viteaz băiat, şi numai lui,
Iar altă vină socot că nu-i.
Dimpotrivă, curajul său,
De pui de zmeu,
Chiar fără folos pe loc,
Ne-a întărit pe toţi, căci ne-a vîrît sub scoc Dintr-o dată, ne-a dus de-a dreptul în toiul Greului şi al primejdiei adevărate,
Cărora le-am aflat astfel soiul.
Paguba ? O puşcă frîntă şi alt nimic.
De vreţi să m-ascultaţi, uite ce zic :
Nu primim ceea ce ne-a spus. Nu se poate...
El ne rămîne mai departe căpetenie.
—	Negreşit... negreşit, că doar n-avem sumedenie De astfel de viteji, strigă însufleţit răţoiul.
Dacă primim să plece, ne spînzurăm ca piţigoiuh Şi fără şovăială toţi strigară, într-un glas :
—	Al nostru-ai fost, al nostru-ai rămas.
Aşa e drept...
Apoi vorbi din nou măgarul, înţelept.
Cu chibzuială, cu măsură :
—	Dacă totuşi din cele întîmplate Ar fi să tragem acum învăţătură,
Trebuie să-ţi spun frate,
Că, din păcate,
Te-ai bizuit prea mult, numai şi numai pe tine. Iar asta nu e bine.
Eu nădăjduiesc că tocmai trista ta păţanie,
Ne va fi de folos, în lupta cu acea dihanie.
196
5
10
15
20
25
30
35
40
2
Acestea spuse, dau cuvîntul acelora care Vor să facă propuneri de luptă... Oricare Poate vorbi deschis, fără teamă.
Ne-am adunat azi ca să ţinem seama De orice părere cu miez, spusă chiar fără meşteşug. Trebuie spus tot, nimeni nu poartă aci belciug, îndreptar ne e o singură dorinţă :
Să aflăm cum e totuşi cu putinţă înfrîngerea ursului, încheie grav Moşul.
—	Păi, foarte simplu,
Să-i dăm blana ciulinilor,
Cîntă ţipat cocoşul,
Şi ridicînd ca un steag, roşul
Crestei lui, care place de mult găinilor...
—	După cum ştiţi, fraţilor,
L-am lăsat acolo dormind tun,
Prin urmare vă propun,
Să mergem numaidecît toţi să-l atacăm Şi-i tăiem vinele,
Dar trebuie totul făcut acum, în pripă,
Pentru ca într-un ceas cu el să terminăm.
Şi se roti falnic : — Ce zic vecinele ?
Orătăniile ce să zică ? Au bătut din aripă, însă măgarul deloc nu fu mulţumit.
—	Dar cum să-l înfrîngem ? Arată anume... Cocoşul păru nedumerit :
—	Cum anume ? Am arătat, îl atacăm Şi cum am spus, într-un ceas terminăm,
Nu va mai fi acest despot pe lume.
—	Bine, dar cum ? Ţi-am spus : arată, anume... Cocoşul îl privi şi mai uimit.
—	îl ucidem, nu mi se pare deloc greu,
Cel puţin aşa văd eu.
Zîmbi atunci milos măgarul :
—	Deh, nu-mi prea arde de glume,
Dar trebuie să descopăr la rîndul meu,
Şi eu,
Că nu-i la mintea cocoşului înfrîngerea ursului... fiorosului.
197
5
10
15
20
25
30
35
Nu, nu... unde n-a izbutit ieri unul Năvălind ca nebunul,
Fără o socoteală, fără un plan chibzuit, Nu vor izbuti nici azi toţi,
Dacă-s netoţi.
Aştept deci altceva mai bine gîndit...
3
—	Ce să ne mai gîndim atît ?
Strigă berbecul sein, cu glas hotărît.
...Mult prea mult chibzuiţi.
Eu zic că e bine să facem aşa :
Noi, ce doi berbeci, îl vom aştepta Pe urs, de e nevoie, întreaga zi Pe marginea prăpăstiei, pitiţi.
Acolo unde poteca e mult mai strîmtă,
Şi cînd o trece ne vom repezi Cu coarnele-n el, la luptă şi trîntă,
Făcîndu-i vînt în genunea neagră.
Scos de-acolo n-are cine să-l mai dreagă.
Fu în cabana de bîrne un chiot furtunos.
—	Aşa... aşa... E tare bine... Să-l facem terci. Să crească din el, jos în fund, ciuperci.
De bucurie căţelul se dădea tumba pe jos, Măcăiau raţele, găinile cotcodăceau Ca nişte ursitoare,
Mînzul necheza, în două picioare.
Dar ce nu făceau ?
Tare mai erau unii caraghioşi.
Berbecii priveau mîndri în jurul lor,
Ca nişte luptători la circ, făloşi...
Chiotele curgeau cu nemiluita,
Dar măgarul bătu-n masă cu copita Cerînd energic să fie linişte.
Fu o tăcere deasă ca o inişte.
—	Are cineva de spus ceva
Despre această propunere-ndrăzneaţă ?
Sînteţi pentru ea, toţi cei de faţă ?
198
5
10
15
20
25
30
35
40
Da... da... se auzea numai „da“ peste tot.
Luţă se ridică : — E şi părerea mea Dar şi mai potrivit socot C-ar fi, de s-ar putea,
Să ne repezim în urs, o dată toţi Nu numai cei doi berbeci,
Căci după cele de ieri, azi cu ochi reci înţeleg cît e de greu să-l poţi înfrînge pe ursul ăsta năprasnic.
Vezi, altfel ar fi dacă cei douăzeci de soţi Ne-am repezi o dată-n el, ca pe roţi.
Asta da, ar fi straşnic.
N-ar mai fi luptă, ar fi praznic.
Numai că uite, poteca e prea strîmtă Pentru toţi acei ce se avîntă La împins, la trîntă,
Oastea noastră ar ieşi înfrîntă...
Aşa că, vedeţi, trebuie să mai căutăm Oricum, să mai judecăm.
Aicea Iscodici ceru cuvîntul,
— Păi, să vedeţi, povestea asta cu avîntul Mai are şi un alt cusur.
Deh, ştiu şi eu că parii mari, încinşi Cu fier jur-împrejur
Şi împinşi de cîte zece, douăzeci de inşi,
Cu care se dărîmau acum două mii de ani Porţile cetăţilor, de către duşmani,
La romani, de pildă, la greci,
Se numeau berbeci.
Din păcate, însă, după cum uşor puteţi vedea La noi e altceva.
Dacă berbecii noştri îşi iau vînt Atunci ei ori sînt
Biruitori, dar cad cu ursul în genune,
Sau nu cade ursul, e deci el biruitor Şi atunci e vai de lîna lor.
Se poate deci spune
Că nu e un plan cu adevărat îndrăzneţ.
Ci tot un plan ca ăl de ieri, semeţ,
Lipsit de-nţelepciune.
199
5
10
15
20
25
30
35
—	Dacă nu e bun, arată dumneata, Cum am putea lupta,
Ce vezi mai nimerit ?
—	Să mă iertaţi, dar încă n-am găsit, Şi s-a aşezat iar jos cuminte.
4
Se ridică atunci, sfioasă, blajină,
O biată găină :
Abia i se auzea glasul moale.
—	Nu vă supăraţi, cred că mai e şi altă cale.
Eu zic să mergem toţi douăzeci, la urs,
Să vorbim cu el, să-i ţinem, cum se spune, un discurs. Să-i arătăm că e urît ce face Legîndu-se de alte dobitoace.
Că nu e drept să sfîrşii mieii,
Că şi pe ei îi doare, mititeii,
Şi la fel cu alte vietăţi,
Mici şi mari,
Dumnezeu a făcut anume,
Cît vezi cu ochii, atîtea bunătăţi,
Ca să ajungă pentru-ntreaga lume.
Nu numai pentru cei tari.
Eu zic că dacă-1 facem aşa de ruşine,
E mult mai bine Decît să pornim război,
De parcă ar fi vremea de apoi.
Deh, un război ştii doar cînd începe...
O să vedeţi că va pricepe...
Nu se poate să nu-nţeleagă...
Oricum pînă nu-1 înduplecăm,
Să nu plecăm...
Se uitară unii la alţii pieziş, cu tîlc :
—	Of, of, Doamne, tare mai e bleagă...
Surîdeau cu milă de atîta prostie.
Biata găină a tăcut mîlc,
Şi dintr-o dată,
Toată purpurie,
200
S-a dat la spatele cocoşului ruşinată.
N-a vorbit la asta decît berbecul iabraş :
— Nu se poate, astfel de propuneri clatină Orice datorie, şi nu-nduioşează o gadină.
5	Ne fac de ruşine aci pe padină..
Le dispreţuieşte un adevărat ostaş.
5
Iată se ridică, aprigă, raţa cea bătrînă.
Tuşeşte, se îngînă,
10 întinde aripile, le strînge cum au fost.
—	Cred că povestea cu morala e fără rost.
Ursul nici n-o să ne asculte...
—	Ba o să ne asculte, dar în burta lui,
Strigă răţoiul cam tehui.
15	— Atunci ce mai încoace şi încolo ? Eu multe,
Prea multe nu ştiu... Zic să-i scoatem ochii cu ciocul Cînd doarme, şi gata, i s-a împlinit sorocul.
Dacă rămîne orb, îl poate răpune oricine.
Ce ziceţi, nu-i bine ?
20	— Aş spune şi eu ca tine,
Guiţă purcelul, dar dacă se trezeşte înainte de a fi bine lovit,
Aşa-i surată că ne-am pricopsit ?
Nu mai zice nici unul dintre noi nici peşte...
25	6
Ceva mai tîrziu se iscă o dispută hîrîită,
Pe care o curmă măgarul lovind din copită.
— Aştept şi alte propuneri mai serioase,
Din care să tragem cu adevărat foloase.
30 Se făcu linişte o bucată de vreme.
I	se păru că-ar vrea cuvîntul, dar se cam codea, Căţelul. — Hai, băieţaş, nu te teme,
Fă-i saftea...
201
Vrei să vorbeşti... te cunosc după bot.
—	Eu unul, dar să nu rîdeţi, uite, soc-ot Că ursul dacă n-ar dormi deloc,
Ar ajunge pînă la urmă-un slăbănog,
5 în trei luni şi-ar afla mormîntul,
Chiar la el în bîrlog.
—	Dar cum ? Asta e totul ? întreabă Luţă.
Azorică se tot codea, şovăia.
—	Hei, spune odată, măi Qpincuţă !
IC Strigă dornic să afle, curios, purcelul.
Şi toţi izbucniră în rîs, înveseliţi,
Altfel privind cu dragoste căţelul.
Care tare era iute de picior.
—	Ajunge, nu mai chicotiţi 15 Atîta.
Şi iar făcu măgarul tăcere cu copita.
—	Hei, spune Azorică.
—	Uite, eu zic să adunăm
20 Un sac de pureci şi să-l deşertăm
în blana ursului. Şi dacă o mai putea să doarmă Cu un sac de pureci pe el, Neicuţu,
Uite, să nu-mi mai spuneţi mie „CuţufC.
Oh, purecii... zău, nu mai e nevoie de altă armă.
25 Scăpăm negreşit de această bestie.
Propunerea căţelului făcu impresie.
Dar, neîntîrziat,
Luă cuvîntul chiar măgarul tare-ngrijorat.
Vorbi cu intonaţii grave :
30	— Eu cred că înainte de a folosi arme atît de grozave
Trebuie să ne gîndim bine,
Căci ele deopotrivă lovesc
Şi pe victimă şi pe cei ce le folosesc ;
Cînd răspîndeşti holera în satele vecine 35 Ea se întoarce şi la tine.
Cum poţi să mînuieşti,
Să stăpîneşti un sac de pureci ?
Numai cînd te gîndeşti Şi de groază te întuneci.
40 Din fundul sălii unul a strigat :
—	De ce să fie pureci ? Eu socot
Că merge tot atît de bine şi praf de scărpinat.
202
5
10
15
20
25
30
35
Ii punem pe burtă, peste tot, în urechi, pe bot.
—	Prea bine, dar cum să-l procurăm ?
—	Vindem cîteva ouă-n tîrg şi-l cumpărăm.
—	Aşa... aşa... Şi iar se iscă mare larma.
Iar Iscodici strigă :
—	Dacă e vorba de o asemenea armă Caraghioasă,
Atunci de ce nu praf de strănutat ?
Fu o veselie în hohote,
Băteau din picioare-n tropote.
Şi pe loc se auziră fel de fel De propuneri,
De strigăte şi întreruperi Numai aşa, că le făcea lor plăcere.
Trecu timp pînă se făcu tăcere.
Şi fiindcă unii mai simţeau ispita Să întrerupă iar,
Măgarul veghea cu copita.
—	Cred că am lunecat oarecum,
Şi mergem pe alăturea de drum...
Pierdem timpul în zadar...
Rosti el destul de supărat.
Vă rog din nou să faceţi propuneri serioase, Din care să învăţăm, să putem trage foloase... Şi aşteptă încruntat.
Acum nu mai ceru însă cuvîntul nimeni.
Se făcură toţi mici, ca boabele de chimen, Cocoşul uită că are pinteni.
—	Hai, cine mai cere cuvîntul ?
Dar tăceau toţi chitic.
—	Hei ! Iscodici, ţi-a venit rîndul.
Nu zici nimic ?
—	Să mă mai gîndesc un pic.
7
In sfîrşit, una dintre gîşte, Casteria, Gîgîi şi se ridică la cuvînt.
203
5
10
15
20
25
30
35
40
După ce-şi netezi penele cu ciocul, ca peria. Grăi cam încurcată :
—	După cum cred eu, nu prea sînt Sorţi de izbîndă, cel puţin deocamdată.
De aceea socot că ar fi mai cuminte Să nu mai mergem orbeşte înainte.
Ăsta-i un război de durată.
—	Da... da... să nu ne grăbim.
Să ne mai gîndim.
Altfel cade pe noi năpasta, îi sprijini părerea, Vergilia, sora,
Ar fi spre binele tuturora.
—	Cum vine asta ?
Să mai amînăm, să mai aşteptăm,
Să vedem ce-o mai fi să fie ?
Ţîşni berbecul plin de mînie.
Ce să mai aşteptăm ? Şi cît ?
Mie
Cu atîta aşteptare mi s-a cam urît.
Hei, dacă ar fi să ne luăm după suratele,
Am face războiul de-a-ndaraţele...
Casteria totuşi stărui :
—	Să mai aşteptăm... Om vedea ce va fi.
Mai e zi şi mîine.
Aci nu se mai putut stăpîni Azorică.
—	Eu mă întreb, ce caută gîştele la război ? Of, rău am ajuns, vai de noi,
Auzi, mîine ? De ce n-ar fi atuncea poimîine ? Şi privi în stînga şi-n dreapta uimit.
Acum mi se zburli cumătră Casteria cumplit.
—	Tu, neam de cîine,
Să nu-ndrăzneşti
Să vorbeşti.
Acum două mii de ani
Era să cadă Roma pradă la duşmani,
Căci voi, cîinii, aţi dormit noaptea laţi Şi nici vorbă să lătraţi.
Am mîntuit Roma noi,
Gîştele, făcînd larmă, tărăboi.
De aceea pe noi romanii ne-au slăvit,
Iar pe voi mînioşi v-au chinuit.
204
5
10
15
20
25
30
35
40
V-au dat în tarbaca
Şi v-au zvîrlit cu sutele în cloacă.
Aşa încît vezi ca noi Sîntem bune la război,
Dar voi, neam de cîine,
N-aţi fost nici ieri şi nu veţi fi nici azi, nici mîine.
—	Oh, se strîmbă cîinele, amar,
O, vitejia voastră ! Nemeritată faimă,
Căci voi, gîştelor, aţi gîgîit de spaimă,
Nu de vitejie...
Vă lăudaţi în zadar.
Iar această urgie
Care a stat pe capul nostru, grea ca oţelul,
Şi-a depăşit de mult ţelul,
A fost fără socoteală...
E prea multă nedreptate, dacă
Pentru asemenea greşeală
Ne dau de două mii de ani în tarbacă.
S-a iscat iarăşi hărmăială..
Erau gata să se-ncaiere, să se muşte,
Unii ţinînd cu o parte, alţii cu cealaltă,
In conflictul milenar dintre cîini şi gîşte.
Vorbele grele curgeau cu nemiluita,
Sudalmele,
Ba se pregăteau şi palmele...
Pînă cînd, întorcînd-o pe foaia ailaltă,
Măgarul făcu tăcere cu copita.
—	Fără gîlceavă !
C-aşa nu facem nici o ispravă.
Nu ne-am adunat aci să ne certăm,
Ba, dimpotrivă, înfrăţiţi laolaltă,
Cu răspundere să căutăm
Calea pe care să mergem, către o izbîndă,
De care inima noastră e flămîndă,
Vă poftesc, deci, să nu vă luaţi la harţă ;
Ce naiba, avem obraz, nu scoarţă.
Staţi la locurile voastre liniştiţi,
Tăceţi măcar, dacă nu puteţi să gîndiţi.
Lăsaţi-i să vorbească pe cei care au ceva de spus, Purtaţi capul, nu picioarele sus.
205
5
10
15
20
25
30
35
Nu vă spun mai multe,
Dar aci oricare musai s-asculte.
Aşa era măgarul, blînd, cucernic,
Dar cînd se mînia se vedea cît e de puternic.»»
—	Hai, dară tu, Iliuţă, ce faci Acolo sus, de ce taci ?
La ce oare te gîndeşti ?
Văd că nu prea te pripeşti ?
Spune şi tu ceva, hai...
—	Apăi, eu ce să zic ?
Apăi... că mai nimic...
De felul meu nu-s gîndicios...
Dar, despre asta nu-i bai,
Cînd or zice toţi, hai, o să zic şi eu, hai.
Şi stătu cuminte jos.
Se făcu din nou îndelungă tăcere.
8
—	Rît fără gît zice că are el o părere Despre cum trebuie dus războiul,
Strigă de lîngă fereastră răţoiul.
Măgarul îl pofti pe acesta să suie.
Cu ochi mici, rotund ca o gutuie,
Grăsunul se uită în stînga, se uită în dreapta,. Urcă apoi grijuliu treapta,
Şi guiţă uşor, cîntat :
—	Uitaţi, m-am gîndit, m-am frămîntat,
Şi clipea din ochii fără pleoape.
Vreau să ştiţi că
Avea dreptate cumătră gîscă.
Deh, văzînd acum de-aproape Cît de puternic e duşmanul,
După mine,
E mai bine
Să plecăm acasă şi să venim la anul.
Ştiţi şi dumneavoastră, vorba veche.
Aşa cum spunea cîndva, ăla, ţiganul,
Care se culca fără grijă, pe-o ureche :
206
5
10
15
20
25
30
55
40
„Lasă că pînă la anul Vreme destulă este...“
Poate crăpa măgarul,
Să iertaţi, cel din poveste,
Pe care-1 învăţa el să cînte,
Ori moare sultanul,
Adică, aci ursul, barosanul,
Ori poate mor eu... Cine ştie vremea s-o descînte ? Asta e părerea mea, soţi iubiţi...
Au rămas toţi înmărmuriţi.
Luţă s-a ridicat în picioare, pe masă :
—	Cum asta, să mergem acasă ?
Nu... nu... E drept că şi eu, ieri, înfrînt,
Pierzînd orice nădejde şi avînt,
O clipă m-am gîndit la asta.
Simţeam cum îmi plesneşte ţeasta.
Şi tocmai de aceea azi îl iert Şi nici măcar nu-1 cert,
Pe acest nesocotit purcel,
Dar, vă spun limpede că orice s-ar întîmpla,
Şi oricîţi dintre voi veţi pleca,
Eu rămîn chiar singur, singurel...
Că pînă nu-1 înfrîng pe urs,
Oricîtă vreme se va fi scurs,
De-aici nu plec...
Şi ridică dîrz fruntea... şi nu mă plec.
Chiar dacă ar fi să plătesc cu viaţa.
Asta să fie limpede ca dimineaţa,
Iar acum sînt gata să v-ascult...
S-a iscat iarăşi un mare tumult.
—	Nici noi nu vom pleca,
Vom sta aci şi vom lupta,
Pînă la izbîndă.
Ceea ce ne spui e pentru noi ruşine şi osîndă,
Vom izgoni pe cei laşi,
N-au ce căuta printre ostaşi.
—	Pentru cel laş, orice pedeapsa E prea blîndă...
Necheză mînzul, ca aprins de-o capsă,
La moarte cu el...
Da, trebuie pedepsit amarnic acest mişel.
207
Era crîncen, frumos, nendurător,
Nu era glumă.
Cînd îşi ieşea din fire Fierbea ca o tingire,
5 Se făcea tot numai spumă.
Furia lui le plăcu tuturor,
Ce să vă spun ?
—	Aşa, să ştim pe cine ne bizuim, încalţe,
Ah ! curajos e mînzul ăsta, să-l mănînci.
10 Rosti înflăcărată o raţă şi după ea şi celelalte. O găinuşă îl privi topită. „Ah, mînz nebun 1“
O, el niciodată nu se va tîrî pe brînci.
Merge numai pe poteci înalte.
—	Foarte bine, întări măgarul.
15 II vom pedepsi.
îl vom lăsa să plece singur pe acest porc ;
Ruşinat şi singur, înapoi pe cărare,
Nu văd altă pedeapsă mai mare.
—	Staţi... grăi purcelul, eu vorba nu mi-o întorc 20 Şi spun din nou, tot aşa :
Să mergem acasă mi se pare mai înţelept,
Dar am spus eu oare că vreau să mă-ntorc singur
cumva ?
Aşa s-o iau în piept ?
Nici nu mă gîndesc... Mi-e frică... Nu... Nu 25	...Aa... să plecăm cu toţii e altceva !
„Sfatul1' nu e nici eu, nici tu,
Şi oricine îşi poate spune părerea sa.
Iar dacă „Sfatul" totuşi altfel hotărăşte, atunci Eu mă supun oricărei porunci.
30 Aşa că vedeţi. Vă rog să judecaţi drept.
—	Afurisitul ăsta e tare deştept,
Lătră cu admiraţie căţelul.
Toţi rîseră
Şi astfel scăpă cu viaţă purcelul.
35	9
Se mai făcură propuneai destule Şi mai aşa... şi mai fudule.
208
5
10
15
20
25
30
35
40
Discuţia ameninţa să bată rău cîmpii,
Cocoşul îşi fîlfîia creasta s-o rupă,
Berbecii şi-arătau coarnele, carîmbii.
Alţii însă tot simţeau ispita,
Numai să sîcîie, să întrerupă...
Dar măgarul veghea cu copita.
Ba, îi mai şi certa, îi muştruluia.
—	Destul cu pălăvrăgeala. Ne lipsim de ea,
Că rămînem de căruţă.
Uite că se face noapte.
Să trecem la hotărîri, la fapte.
Ceru iarăşi cuvîntul Luţă.
—	Aşadar, adunarea hotărăşte să luptăm, chiar acu, Adică mîine dimineaţă,
Dar de astă dată toţi laolaltă, nu ?
Că altfel, cine ştie, iese iar vreo boroboaţă.
—	Da, da, strigară într-un glas cei de faţă.
—	Bine, iată un punct cîştigat :
Şi anume, că trebuie numaidecît să luptăm Şi să-l doborîm pe urs neapărat...
Ridică mîna Iscodici,
Clipind din ochii lui mici.
—	Dacă e vorba să-l atacăm,
Atunci n-ar fi rău ca mai întîi să-l legăm.
Fiindcă şi-aşa nu avem destule arme.
—...Să-l legăm ? întrebară unii surprinşi.
—	Numai de s-ar putea...
—	De ce să nu-1 legăm dacă doarme ?
—	Ideea nu e prea rea,
Să-l legăm, întări Luţă şi după el alţi cîţiva inşi.
Ba, nu numai atît,
Să luăm şi din alte propuneri făcute cit de cît.
De pildă, să facem ce ne-a sfătuit raţa ;
Adică îi scoatem ochii, îi înţepăm faţa Şi apoi, aşa cum arătară berbecii,
Orb, îl împingem din marginea potecii.
Şi cu asta s-a sfîrşit...
A fost o aprobare unanimă, vie.
Totuşi discuţia s-a mai prelungit,
Cu privire la amănunte.
209
5
10
15
20
25
30
...De unde să se ia frînghie,
Aci sus pe munte ?
—	Pentru asta supărare să nu fie,
Fu de părere Iscodici,
Uite, găsim ce ne trebuie şi pe aici.
Pădurea e plină de curpeni creţi Mai tari ca orice frînghie,
Sau dacă totuşi vreţi,
Să se ducă atunci fîrtatele ciobănaş
Să vîndă la piaţă o roată de caş
Şi să ne-aducă frînghia de-acolo din oraş.
—	Ah, strigă înflăcărat mînzul, o să-i venim de hac, îl vom ucide pe acest blestemat, pe-acest drac
Da, îl vom răpune
Şi-atunci pînă sus în slava albastră,
Văile şi munţii or să răsune De izbînda noastră.
Cum ardeau toţi de dorinţa
De a se porni chiar în zori la atac,
Măgarul ridică şedinţa.
CÎNTUL IX 1
1
Totul a mers de minune,
Chiar după socoteala de acasă,
Adică, se poate spune
Că planul hotărît ar fi putut să iasă,
Căci avură şi noroc,
Orătăniile scotocind toată cabana Să vadă dacă găsesc ceva de folos,
Aflară în podul cel vechi, într-un loc Mai ferit, mâi întunecos,
O	frînghie de căţărat şi coşcogeamite damigeana
210
5
10
15
20
25
30
35
Plină cu miere. Iar între zeci de sticle goale Şi borcane de tot soiul, vreo zece rotocoale De sîrmă destul de groasă.
Aceasta, se pare, rămasă
Din acel îndepărtat an
Cînd se înălţase Crucea pe Caraiman.
A fost o bucurie straşnică,
Cînd au dat de damigeana năprasnică.
Dar n-au apucat decît să guste din miere.
Căci Yarză-acră, sosind vajnică,
Puse răţuştile străjere.
Vorbind cu guriţa ei lungăreaţă, lată,
Spuse că mierea toată E blocată de aprovizionare.
Tot cum o ştim inimă acră, plină de fiere,
N-a fost mai îndurătoare,
Şi cînd s-au mai aflat şi alte borcane,
Tot cu miere,
Ori cu dulceaţă de moşmoane,
Le-a închis acoperindu-le cu-o petică.
Dar între fruntaşi, mai ales frînghia şi sîrma Au iscat o bucurie bezmetică.
Săreau parcă-şi pierduseră cîrma.
Chiar porcul a fost cel care a ţinut un discurs.
— Eu văd în asta un semn că vom învinge pe urs, Acum nu mai încape pic de îndoială...
Şi dă-i şi dă-i cu vocea lui înaripată.
O jumătate de ceas, fără sminteală,
L-au privit cum coase şi descoase ;
Avea nişte fraze iscusite, frumoase,
Avîntate, că toţi îl ascultau cu gura căscată.
Şi el dă-i şi dă-i
Parcă ar fi desfăcut păstăi,
Să curgă boabele lucioase,
Altfel, mergea întins pe şleau Soţii lui nu-1 mai recunoşteau.
Ăsta-i optimist, nu glumă,
Se-ntinde ca o gumă,
Face şi clăbuci şi spumă.
211
5
10
15
20
25
30
35
40
2
Dar se auzi deodată un horăit de urs,
Şi se pierdu bunătate de discurs,
Căci dintr-o dată porcul, încremenit de spaimă,
Nu mai ştiu ce spune, ce îngaimă,
îşi pierdu şirul, presupunînd că avu ce pierde,
Se făcu dintr-o dată verde.
Abia cînd socoti că s-a depărtat ursul, îşi reluă de unde rămase discursul.
Pricepuse, vezi, că fiara nu vine spre cabană.
Că nici o primejdie nu este,
Căci altfel căţelul, care veghea ca într-o strană, Le-ar fi dat prin cocoş de veste.
Deci, vorbi din nou scînteietor, cu avînt,
Despre frumuseţea luptei, arătînd Cît e de uşor
Să fie răpus acest tiran îngrozitor.
Cei din jurul lui nu pierdeau nici un cuvînt.
Le-o spune el, va fi foarte uşor războiul.
S-a ridicat atunci nedumerit răţoiul,
Dar plin de admiraţie. — Minunat, frate, Spune-mi, că nu pricep, cum se poate Că adineauri ţi-ai pierdut atît de rău capul,
Cînd auzişi ursul horăind ?
Căutai, ca să te ascunzi, pivniţa, dulapul,
Toate spaimele păreau că te cuprind.
— E foarte ciudat, le răspunse sincer oratorul. Foarte ciudat, mărturisesc. Cum ştie tot poporul, Am fost şi sînt de cînd exist Viteaz şi grozav de optimist.
Dar numai atîta timp cît nu e nici o primejdie, însă, cum văd, aud, ori simt, după miros,
Că e rău, că e ceva mai serios,
Mă cuprinde un soi de deznădejde, încep să mă bîlbîi, să tremur,
Parcă se clatină totul în jurul meu, ca la cutremur, Devin gîngav...
însă drept să vă spui nu prea e grav,
Căci dacă trece pericolul, îmi vine iar graiul La fel ca mai înainte, dulce ca mălaiul.
212
Asta e... Cum vă spun, sînt de felul meu curajos.
Dar cum rosteşte unul lîngă mine vorba frică,
Pe loc curajul mi se strică.
Mi se taie picioarele. De groază,
5 Mă şLmbolnăvesc de gălbează.
Altfel, vă repet, şi aţi văzut singuri bine,
Sînt viteaz şi gata să-nfrunt pe oricine.
3
Lămurirea lui îi convinse pe bravii soţi,
10 Pe cocoş, găină, raţe, gîşte, pe toţi.
—	Ah, frumos mai vorbeşte —
Ofta duios Vergilia — parcă auzi mierloiuL.
Şi cum o întoarce, cum o răsuceşte.
—	Dar ceea ce te fură şi te uimeşte 15 Este cît de limpede şi de just gîndeşte...
întări cunoscător, răţoiul. încă din zori, a doua zi,
Căţelul grabnic prin cocoş îi vesti Că pot veni.
20 Le spuse că ursul s-a întors şi sforăie.
Ca să le dea ghes, ca să-i îndemne,
Le spuse că pentru atac, cea mai bună oră e La început cînd doarme, de poţi să tai pe el lemne.
Erau de-cu-seară pregătiţi, gata de treabă,
25 Aşa că se şi porni, toată oastea, în grabă.
Cînd îi văzu că pleacă, Iscodici Vroi să meargă şi el, dar măgarul îl opri scurt : — Locul dumitale e aici,
Nu acolo. Rămîi pe loc, lîngă obroc.
30	— Cum să rămîn singur ? Mi-e groază.
Mai bine merg şi eu. Tot e mai bine cu ceilalţi la un loc.
—	Nu eşti singur, rămîn aci două răţuşte de paza.
—	Aşa da.
E altceva
35	4
Era o dimineaţă proaspătă, plină de vrajă Ca un pui auriu ieşit din coajă.
213
Cinci ere a durat legatul Ursului, de-a lungul şi de-a latul.
Cu frînghia care se cam udase de rouă.
Şi mai greu a fost însă 5 Cu sîrma care nu mai era nouă !
Nu prea rămînea întinsă,
Incît, ca să stea legătura mai strînsă,
Luţă avusese o idee :
Pe muchii ascuţite de cremene,
10 Se taiaseră din sîrmă crîmpeie,
Toate la fel, gemene,
Folosite ca nişte curmeie.
Cu fiecare dintre ele se lega deosebit,
Căci dacă frînghia cea lungă ar fi plesnit 15 Intr-un singur loc al ei Făcîndu-le figura,
Ar fi fost mare primejdie Să se desfacă toată legătura,
Pe cind astfel tot mai era nădejde .20 Ca să ţie în parte, fiece curmei.
Berbecii şi gîştele îl îmboldeau, îl împingeau Pe urs ca nişte vedenii,
Pe urs, pînă cînd în vis el se întorcea, cum doreau. Apoi toţi, copii, căţel şi orătănii .25 Trăgeau curmeiele cu mîinile, cu ciocul,
Cu botul,
Proptindu-se pe picioare, cu nădejde,
Nu se mai temeau de nici o primejdie.
Fură vreo cincizeci de curmeie în total,
.30 Aşa că ursul fu legat nu numai cobză, ci şi ţambal.
5
Porcul căra la sîrmă chiar pînă la văgăună.
Ceruse numai să i se pună După un obicei al lui mai vechi...
35 Vată în urechi,
Să i se vîre capul într-un sac
214
Şi astfel să fie dus de funie.
Deci n-avea cum să vadă această zi mare de iunie.. Se scîncea : — Ce pot să fac ?
Altfel, cum mai gustase şi dintr-o foaie de laur,
5 Se simţea curajos ca un taur.
Tare-n guşă,
Mergea cuminte tras de găinuşă.
6
Cînd totul fu pus la punct,
IC Pînă la cel mai mic amănunt,
Luţă îşi luă în mînă sabia de lemn Şi întrebă înfiorat : — Sînteţi gata ?
Răspunse ciobănaşul : — No, că hai !
Şi la un semn
15 Năvăli năprasnic toată ceata.
A fost un hai
Cum nu s-a mai pomenit.
în timp ce ursul mai sforăia îngrozitor.
Toate forţele s-au dezlănţuit,
2C Găinile, cocoşul şi raţele
Se repeziră la ochi, ciugulind de zor.
Ciobănaşul dădu cu ciorsa lui să-i scoată maţele, Berbecii îl împungeau cu coarnele în şale,
Luţă tot căuta un loc mai moale 25 Să-şi înfigă sabia, în timp ce Azor.ică îl muşca pe urs de labă, fără frică.
Măgarul şi mînzul băteau cu copitele ca într-o tobă, Aş ! Ursul rămînea nesimţitor ca o sobă.
Altfel fu cînd cumetrele gîşte 3C Amîndouă odată, adevărate druşte
La această nuntă, îl ciocniră, ochii să-i crape,
De parcă l-ar fi izbit două tîrnăcoape.
Berbecii văzînd asta se repeziră în fiară vajnic,
Şiroaie de sînge-i curgeau din ochi, din burtă.
35 Ah, simţeau biruinţa în piept năvalnic...
La o poruncă scurtă
Se dădu un nou iureş... Izbîn-da părea aproape,
Ursul nu mai putea să le scape.
215
7
Dar nu fu aşa. Turbată de durere,
Simţind că piere,
Fiara se răsuci în ea însăşi, icni 5 Şi dintr-o dată frînghia plesni Intr-un loc, unde fusese mai slabă, încît ursul izbuti să-şi scoată o labă.
Cînd începură şi sîrmele să pîrîie, în luptători inima începu să le sfîrîie.
IC Lupta apăru dintr-o dată întoarsă Şi mulţi fură gata să fugă.
Speriat, Luţă le ceru să mai dea un alt Dîrz şi disperat asalt.
Fu ascultată şi această rugă.
15 Ciobănaşul izbi din nou cu ruginita lui cioarsă. Măgarul făcu din fiece copită buturugă,
Luţă îi înfipse fiarei, în rana din pîntece, Sabia, ca un proţap Răsucind-o ca s-o spintece.
.20 Berbecii loviră de data asta în cap...
Dar toate fură fără de folos.
Orice încercare se vădi de prisos,
Curmeiele plesneau pe rînd ;
Dealtfel, ceilalţi, cu mînzul în frunte,
25 Orice nădejde pierzînd Fugiră afară, năuciţi...
— S-a sfîrşit... Retragerea... Fugiţi î Strigă şi Luţă celorlalţi tovarăşi.
Dar în ultima clipă el vru să încerce iarăşi 30 Şi se repezi să-i vîre ursului sabia în gură.
Ca să-l înăbuşe... Dar dintr-o smucitură Fiara i-o smulse şi-i sfîşie şi mîna.
Ciobănaşul, care văzuse din prag,
Mîna însîngerată, ca un steag,
.35 II prinse pe băiat de subţioară Şi, lac de apă, îl tîrî afară,
Cu anasîna,
îl urcă pe măgar (care aşteptase) călare Legîndu-i cu cămaşa, mîna.
216
8
Ceilalţi fugiseră pe socoteala lui, fiecare Cît îl ţineau picioarele,
Ori aripile neînvăţate de zbor,
5 Alergară spre cabană de zor,
Şi traseră nu-maidecît zăvoarele, îngrămădind la uşă pături şi saltele Şi fel de fel de proptele.
Unul singur fu lipsă — mînzul.
10 Care de spaimă nu mai nimerise cabana.
Nu i-ar fi putut opri goana
Nici de trei ori fiert în rachiu, spînzul.
îi scăpărau copitele, nu mai ştia încotro fuge
Depărtarea părea că-1 suge.
CÎNTUL X
1
Priveghează doi viteji...
5 Toată noaptea au stat treji.
De cînd prinse să se-ntunece,
Inima li-e cît un purece.
Vine ursul ori nu vine ?
Ajung pînă-n zori cu bine ?
IC Asta este întrebarea...
Nu-i încearcă somnul, nici mîncarea, Nu cunosc nici tihnă,
Nici odihnă.
—	Aşa fugă n-am văzut .15 De cînd mama m-a făcut.
—	In bîrlog, e drept, n-am fost,
Dar şi-aici mă simt cam prost!
—	Of ! Of ! Cu sacu-n cap Nici nu mai gîndeam că scap !
20	— Tare mai mi-e frică şi aici,
Iar oftează Iscodici.
Bietul Rît-fără-gît E cumplit de amărît.
218
5
10
15
20
25
30
—	De mine, adu-ţi aminte,
Că v-am spus de dinainte :
Cum rosteşte unul vorba frică,
Pe loc curajul mi se strică.
—	Oricum, scăparăm din prăpăd.
Unde sînt ceilalţi ? Nu-i văd...
—	Iliuţă doarme-între berbeci,
Mină porcii pe poteci.
Răţuştele, găinele-s pe casă,
Glştele pe undeva sub masă.
Luţă are mîna sfîşiată Şi privirea însticlată...
Arde ca pojarul,
Lîngă el stă treaz măgarul.
—	E doctor bun, îi spune basme
Şi-i pune cataplasme.
—	Vezi că unii pun Foaie de pătlagină,
De pe lîngă ziduri în paragină.
—	Da... şi pătrunjel...
A pus şi el,
Că i-a dat povaţa, încă de-aseară, raţa.
—	Of ! Ce-o mai fi ?
Spune, crezi că totuşi vine ?
—	Taci acum, nu mai cobi...
Scuipă de trei ori mai bine.
—	Ce-o fi cu mînzul ? Doar el n-a venit... Unde să fi nimerit ?
—	De spaimă s-o fi răzleţit de pîlc,
Vezi că toate au un tîlc.
Te-ntorci de multe ori cam jalnic,
Cînd pleci la război prea falnic.
219
Astfel tremurară pînă-n zori Cei doi vajnici vînători.
Aşa mîndri şi voinici.
Au fost de cînd erau mici.
CÎNTUL XI
1
Văzînd ca totul se-ntunecă
Şi nu poate deschide ochii, nu vede,
Ursul o cam băgase pe mînecă.
Nu-i venea a crede
Că se găsesc îndrăzneţi să vie, mă rog,
Să-l înfrunte la el în bîrlog.
Ba, îşi spuse că ăia ar putea să se întoarcă Pînă cînd rana nu i se înţarcă Şi în ochi i se mai preling încă fire, de parcă Plînge
Cu lacrimi şi cheag de sînge...
Aşteptă speriat răcoarea zorilor Şi porni dibuind pe poteca vînătorilor La-ntîmplare, la noroc,
Pipăind pe jos cu labele ghioc.
Mînios de cîte-ndură.
Cu greu trecu de curmătură.
Ţinea să ajungă
Mai repede, departe, dincolo spre Strungă.
Căuta-ntr-acolo un găvan
Cu pereţi stîncoşi, pe care-1 ştia de-un an,
Cu tot felul de rupturi, de vizuini ascunse De nimeni încă neajunse...
220
5
10
15
20
25
30
35
2
—	Hei, Moş Martine,
Ce mai e cu tine ?
Ai început să numeri pietricelele
Cărării, bob cu bob ? Măsori cumva vîlcelele
De-a rîndul ?
Ii striga văzîndu-1
Veveriţa care e cum ştiţi : şoricel
Cu coada de cinci ori ca el.
—	Hei, da5 tu cine eşti ?
De unde-mi vorbeşti ?
—	Ce întrebare-i asta ?
Şi, unde mi-ai pornit, după piei de cloşti ?
Sînt Riţa, nu mă mai cunoşti ?
Ei nu, că ai haz, şi basta.
—	Tu eşti, Riţo ?
Tocmai pe aici cum ai ajuns ?
Spune, spune, fetiţo.
—	Am colea un aluniş ferit, ascuns,
Chiar sub Rîpa seacă,
Stă în văgăună ca într-o teacă...
Şi viu în fiecare zi Să văd ce mai e pe-aci„
Aştept să se mai coacă,
Apoi să-i strîng rodul la magazie —
Ştii, zaharea...
Că uite, drept să-ţi spun, mie îmi pare c-o s-avem o iarnă grea...
Ehei, dar ce-i a-sta, frate ?
De ce ţii ochii închişi ? Ce-ţi mai abate ?
—	Nu mai văd nimic. Nu mai văd, pricepi ? Mi-au muşcat ochii nişte şerpi.
—	Or fi fost poate, cine ştie, viespi ?
Că alea au ţepi.
—	Nu, şerpii m-au muşcat, pe cînd dormeam,
c-aţipisem niţel.
— Cum se poate asta ?
Vai, îţi curge sînge, da5 rău te-au lovit...
221
Şi veveriţa aleargă pe lîngă el,
Să-l vadă mai aproape ; îi privi ţeasta.
—	Şerpi au fost, negreşit...
Că i-am simţit cu laba, erau îndoiţi şi lungi,
5 Aveau şi fulgi.
—	Ah, m-am lămurit, Moş Martine,
Sînt sluţeniile alea blestemate
Care au năvălit ca rîia, toate,
Pe muntele nostru curat... nişte jivine...
IC Ah, au pîngărit izvoarele noastre Ca rouă de străvezii şi reci,
Stîncile neatinse de poteci Proptite de-nălţimi albastre,
Brazii noştri spălaţi de lumină,
15 Iarba proaspătă şi fără tină...
Mitocancele alea...
Ah, te cuprinde jalea Vai ! Vai [
Ţi-e greaţă cînd le vezi pe plai.
20 Sînt între ele nişte baldîre
Cu cap mic şi burta joasă, mare,
Cînd trec prin iarbă lasă dîre,
Mătură praful pe cărare...
Se cred frumoase şi se leagănă pe şolduri 25 De parcă umblă numai prin gloduri,
Au guri ascuţite ca nişte bolduri,
Şi gîturi aşa de lungi,
Că-nghit cu noduri.
Să ştii că ele ţi-au ciocnit ochii.
30 De le-ai vedea, cum se izmenesc în rochii Albe de fulgi...
Sînt nişte lepădături şi haimanale Care au venit de pe vale...
35 Cînd vorbesc ţipă să-ţi spargă Urechea,
Parcă le-a înţepat strechea.
Of ! Of ! S-au strîns din lumea largă !
A năvălit urîtul... şi murdăria 40 Pe muntele nostru, mînjindu-i tăria.
Ce-au făcut şi din cabana aia, fie vorba-ntre no Mi-e silă cînd m-abat printre brazi şi văd,
222
Un grajd plin de gunoi,
Of, ce prăpăd,
Numai găinaţ şi turte Pe scări, prin curte,
5 E şi un porc acolo, l-am văzut,
Plin de noroi pe burtă, pe şezut.
îţi spun eu, ăştia trebuie să fie de baştină
De pe lingă vreo mlaştină.
Ah, auzi, ce ruşine, ce vremuri crunte,
IC Un porc lumesc pe munte... ?
...Ei, dar acum spune unde-ai pornit ?
—	Of, of ! Riţo,
Noroc că te-am întîlnit,
Fetiţo,
15 Să mai simt şi eu
Un prieten lîngă mine în ceasul ăsta greu. Numai să vrei să mă ajuţi Cu paşii tăi iuţi.
Uite, aş vrea să trec
20 Acum, că sînt dincolo de cumpăna apelor, Peste vale, peste pîrîul sec,
Spre Strunga Horoabelor,
Să mă duci pe după tufărişuri şi boldani, Ascultă, ferit, cu grijă de duşmani.
25	— Hei !... De ascultat, te ascult,
Numai vezi că pînă-acolo mai e mult...
Dar ai dreptate, prietenia nu e fum,
Trebuie să ne ajutăm unii pe alţii,
Mai ales acum,
30 Cînd a năvălit peste noi hoarda mitocanilor... Să ne chemăm noi, ai munţilor înalţi,
Să ne adunăm noi, toţi, împotriva golanilor, Să-i izbim ca să-i zvîrlim în vale,
Să se ducă la trenurile şi la coteţele lor.
35 Dar acum să ştii că mai e multă cale Pînă să treci dincolo de pripor...
—	Aci, unde sîntem ? Spune, fată.
—	Păi, unde să fim ? Ţi-am spus odată,
Sub Rîpa seacă, după Curmătură,
40 Lîngă izvorul lui Geleu,
Uite, colea alunişul meu.
223
5
10
15
20
25
30
35
—	Cum ? Abia aici am ajuns ?
Of, Doamne ! Greu se merge cînd nu vezi !
Parcă te tîrăşti încercuit în obezi.
Riţo, fetiţo, arată-mi calea,
Du-mă, du-mă să trec doar valea Şi vîltoarea apelor.
Mă laşi acolo lîngă strungă In jos de izvorul Caprelor.
Ah, au început durerile iar să mă-mpungă.
—	Te duc. Pune cîrpe umede Şi-ai să te faci bine repede,
Ca să punem mîna pe bîte,
Da, da, şi eu, pe bolovani,
Să-i alungăm pe şoldii, pe mitocani,
Pe mahalagioaicele urîte,
Care au venit cu şatra,
De au împuţit muntele, i-au spurcat piatra...
Nu mai pot de silă
Cînd trec pe lîngă cabană... parcă-nghit o feştilă Miroase a lături, a hîrdău.
—	Doamne fereşte de mai rău.
Ascultă, e mare alunişul tău ?
—	E mic, dar vorba e că nu-1 ştie nime...
Să tot aibă în lungime
O azvîrlitură de băţ.
Şi rupse un curmei, o creangă de curpen mai lungă.
—	Ia în gură ăst capăt de hăţ Şi vino după mine cuminte,
Că, uite, eu merg încet înainte,
Oricum, pînă-n prînz, te las lîngă Strungă.
3
A treia zi se apropia prînzul,
Cînd se ivi pe potecă şi mînzul...
Era cam ruşinat niţel,
Nu mai ştia ce să-ndruge, nu mai era e!.
Ceilalţi, văzînd că ursul se lasă păgubaş Şi nu-i urmăreşte pînă la sălaş,
224
Căpătaseră curaj (ce vreţi ?),
Deveniseră grozav de vorbăreţi ;
Glumeau pe socoteala mînzului, fiecare ;
Ziceau că, de spaimă, nu s-a mai oprit 5 Şi-a nimerit
Drept într-un cuib de ciocănitoare.
Care era cît pe aci să-i scoată ochii, fioroasă...
Şi de unde viteazul, abia de-a mai putut să iasă.
4
10 Cu rîtul înfundat într-o felie
De dovleac, porcul lacom înfulecă.
Cumătră Casteria cu pliscul adulmecă,
Se roagă : — Dă-mi şi mie,
Dă-mi măcar o felie.
15	— Cum ? Nici vorbă nu poate să fie.
Auzi ! Bine-a zis cine-a zis că Gîsca e tot gîscă.
—	Atunci, de unde-1 ai ? Ţi l-a dat Varză-acră ? Spune
—	Aş, nici n-a vrut s-audă. S-a dus să se culce.
20	— Atunci, de unde-aşa minune ?
—	Păi, vezi că mai e şi Varză-dulce,
Şi ştii proverbul : „Varza-dulce mult aduce".
Aduce dovleac, aduce chiar mălai de unde nu-i,
Numai să ştii cum s-o iei, ce să-i spui...
25	— Varză-dulce ? Asta, care e dintre răţuşti ? Lenuţa
Aceea cu plisc mic şi pană aurie ?
—	Păi, cine vrei să fie ?
Aia care se dă toată ziua huţa...
Dar să nu mai spui la nimeni, auzi ?
30 Că-i rost să căpătăm şi cartofi cruzi.
Ne punem, surată, pe trai bun,
Pe trai la toartă.
—	Ei, aista-i ce, sînt nebună să spun ?
—	Şi vezi să pîndeşti pînă ce pleacă Gură-spartă,
35 Răţoiul, deh, şi se duce Varză-acră să se culce...
Atunci rămîne ea de pază. Şi-i spui duios :
„Te rog, te rog frumos,
Scumpă, nepreţuită Varză-dulce,
225
Numai un pic de mal.ai,
Numai atît te rog să-mi daU.
—	Ah, uite-o, că tocmai vine, bat-o focul,
Strigă Casteria bucuroasă,
5	Stai, să-mi încerc norocul...
Mă duc spre ea, nu mai aştept,
Am văzut pe-acolo şi fasole grasă.
—	Nu te grăbi, asta nu-i Varză-dulce, e cealaltă. E şi ea duioasă că are pe piept
10 Şi pe pîntece
Un puf auriu şi ştie tot felul de cîntece...
Cînd îi spui : Frumoasă eşti şi înaltă, îşi lungeşte gîtul ca o barză,
E Sanda, Inima-de-varză.
15 Dar ce văd ? Răsări lîngă noi cumătră Vergilia...
5
—	Of, mucalit mai eşti, arză-te focul să te arză... Văd că le eşti naş la toată familia...
Ehei, „Varză-dulceu, ,,Inimă-de-varzăfC...
20 După cum vedeţi, cumătră Vergilia Vrea să arate acuma Că gustă şi ea poreclele, gluma.
Grohăi porcul : — Aferim...
Puseşi pe-aei, frumoaso, fără ca noi să ştim ?
25	— Drept să-ţi spun, „Varză-acrăa mi-a plăcut.
—	Ce vrei ? Cîteodată le mai nimerim Şi noi, iubito.
—	Chiar c-ai nimerit-o.
Cînd o vezi ţîfnoasă şi lăsată-n şezut,
30 Făcînd pe grozava,
îţi vine să mături cu ea poteca, otava.
O sărăcie, s-a văzut în slujbă, s-a ajuns.
Acum nimic nu i se mai pare de-ajuns.
—	Eu o ştiu şi mai demult... Ehei,
35 Cine mi-a fost asta la viaţa ei...
Ce teleleică,
Ah, cum se răţoia-n scurteică...
226
!i fugeau ochii încoace-ncolo ca o suveică ;
Asta ştiu ca are multe de ascuns...
—	Lasă că şi măgarul o ascultă ca un prost Cînd ea trăncăneşte fără rost.
5 O să-i vedem cum or să iasă la socoteală.
Se-ncălziseră tot mai tare gîştele,
Se simţeau tari druştele...
Vezi că veniseră şi găinile-aci la şcoală,
Că tot nu prea aveau ce să facă,
10 Şi se puseră toate pe bîrfeală,
Aci, la izvor lîngă băltoacă.
—	Lasă că şi berbecii ăştia nu sînt mai de soi Cînd îi văd făcînd atîta tărăboi
Că vor să meargă, la război, pasămite.
15 Nu ştiu, zău, dar ţi-e lehamite...
—	Of, soro, numai de n-ar veni ursul peste noi... Ştii, să ne pomenim cu el aici în tabără,
Că nu mai scăpăm nici una teafără.
Ne mănîncă aripă cu aripă, jivina...
.20	— Şi nu se mai alege nimic din şandramaua asta,
Îşi scuipă în sîn găina...
—	Taci şi tu, nu cobi, să nu cadă pe noi năpasta.
—	Ehei, dragă, sîsîi gîsca, nu era mai bine Să rămînem unde ne găseam fitecine ?
25	— Ba, nu, zău,
Nu era deloc rău,
Vă spun eu,
Adaugă Vergilia,
Avea dreptate mătuşa Casilda 30 Şi trebuia să-i urmăm pilda :
Ce-aveam noi cu ursul, soro,
El aici şi noi acolo.
6
Vine mînzul alergînd pe cărare,
.35 Nu mai alege boldani, pripoare,
Şi după el căţelul, într-o goană nebună.
Striga murguţul : — Fraţilor, veste bună,
227
5
10
15
20
25
30
35
40
A fugit ursul !
—	Cum a fugit ?
—	A fost şi nu e...
Of, m-am lovit, sînt plin de cucuie.
Gîştele nu pricepeu nimic : — Spune, ce-a fost ?...
—	S-a isprăvit. Uite să vă spună Opincuţă,
Că el vine anume de la bîrlog, din post...
Dar căţelul nu vrea să vorbească decît cu Luţă.
L-au înconjurat însă toate... Hai, spune,
Cum de s-a întîmplat asemenea minune ?
Spune, că nu ţe lăsăm, înţelegi ?
—	Uite, am pîndit trei zile şi trei nopţi întregi Şi ursul, plecat, nu s-a mai întors... Mi-am zis Că poate nu l-am văzut eu, şi atunci,
Tiptil, tiptil, nu s-auzea nici pîs,
M-am tîrît pînă la bîrlog pe brînci,
Iar nu se auzea nimic.
Am intrat înăuntru, doar păr şi oase coapte ;
Să ştii că a fugit, îmi zic.
Am mai pîndit o zi şi-o noapte Făcînd nişte ochi şi urechi cît şapte...
Cred c-a fugit... Unde e Luţă ?
—	Bravo, asta da, veste bună, să trăieşti, Opincuţă..* Şi prinseră toate orătăniile să ţopăie,
Mînzul, copilăros, începu să tropăie.
Dar porcul, îl ştiţi ce ţoapă e,
Se dădu la el, aşa pe muche,
Că stai să te întreb, porc e ? bursuc e ?
—	Te bucuri, ai ? Te bucuri îndeosebi ?
—	De ce, îndeosebi ? Ce vrei să spui ?
—	Ei, asta-i. E la mintea oricui...
Ce mai întrebi ?
Te bucuri straşnic c-a fugit ursul, nu ?
Păi, cînd e vorba de fugit, eşti meşter, te pricepi. Mînzul în sfîşit pricepu... îi tremurau acum picioarele de ciudă...
Hei, dar cîte nu-i fusese dat s-audă De cînd cu... în sfîrşit cu...
Aşa că, ruşinat, tăcu.
într-o clipă se răspîndi vestea biruinţei prin tabără.. La toţi de bucurie ochii le scapără.
228
5
10
15
20
25
30
35
Berbeci, raţe, cocoş chiuiesc ca nebunii... Fetele-nfloriră ca nişte petunii,
Ciobănaşul hohotea liniştit, pe muteşte.
—	Vestea asta te-ameţeşte...
Pretindea porcul, guiţînd cu emfază, îmboldindu-1 pe Iscodici, care lucra la o spetează, Grohăia şi, actor, ca să nu cază,
Se proptea mucalit în rît.
Luţă surîdea cu mîna legată de gît.
Numai măgarul tăcea-ngîndurat,
—	Eu zic
Să mai aşteptăm un pic...
Să vedem ce o să fie.
—	Ce să mai aşteptăm ? guiţa godănacul înfuriat. Am biruit ! Ce vrei să fie ? Am terminat...
Ah ! Moş Samar, din orice bucurie Opreşti şi puţină chirie.
—	Deh, afurisitul poate să fie dincolo de babe. Poate pe la Eloroabe ;
Cine ştie unde
Un urs atît de fioros se poate-ascunde ?
Poate că această blestemată gadină E undeva peste padină.
De ce să strigăm : izbîndă !
Cînd fiara doar ne ispiteşte şi stă la pîndă ?
—	Ei, nu, zău, eşti sinistru,
Asta nu mai e să fi pesimist, ci pesimistru.
Tocmai cînd biruinţa se vesteşte...
Şi unde porcul pe-un discurs se porneşte...
Şi dă-i şi dă-i cu osanale, cu tărnîie,
Parcă-i era teamă dator să nu rămîie.
Ceilalţi îi ţineau încălziţi hangul,
Nu i-ai mai opri nici cu ştreangul,
La urmă a propus un zaiafet,
Cu toată zahareaua din cazemată.
—	S-o facem, fraţilor, lată !
Deh ! cînd e mîncare şi munţii se-mbracă-n odăjdii, E greu să te mai gîndeşti la primejdii.
229
5
10
15
20
25
30
35
7
Cine ştie ce însă raţa nu le-a dat,
Mai mult cu vorbe mari s-au îmbătat.
A fost o veselie-n spume,
S-au făcut fireşte şi tot felul glume.
Dar cea mai neroadă,
Fără cap şi coadă,
A fost cînd porcul l-a întrebat pe mînz :
—	Ia spune, frate, cum fu cu fuga dumitale, E-adevărat că nu mai vedeai nimic în cale ? Mînzul văzu dintr-o dată flori roşii de spînz. Aci se amestecă şi tehuiul de răţoi.
—	De ce te miri că fuge ? Ăsta e cal de soi... N-ai dumneata habar...
—	Mie-mi spui ? grozav telegar...
Ăsta fuge de-a-ndaratele,
Fuge cu spatele,
Mai iute ca iepurele gonit de ogar,
Ehei, fîrtate Gură-Spartă,
Să ştii să fugi e o artă !
La cîte-o astfel de glumă crudă Mînzul copilăros tremura de ciudă !
Fierbea Şi tremura...
—	Ei bine, aflaţi că mie nu mi-e frică Nici de tătari,
Nici de urşii ăi mari.
Află dumneata că mie curajul nu mi se strică Totdeauna. Şi într-o zi cînd m-oi înfuria,
Nu ştiu, zău, ce se va întîmpla !
Eu nu umblu cu ţîrîita...
Şi dacă mai spui ceva, îţi trag una cu copita !
—	Vai ! Da ?... vezi să nu-mi ciurui sita... Pîn’ la urmă sfada s-a potolit
Şi petrecerea vitejilor s-a înteţit.
8
De făcut au făcut-o ei lată,
Dar bucuria le-a fost de scurtă durată.
230
5
10
15
20
25
30
35
Abia vreo cinci, şase zile, nu mai mult,
Căci miercuri în zori se auzi un răcnet Care zguduia munţii ca un trăsnet,
Se prelungea peste văi în tumult.
Ceva neursesc,
Parcă nepămîntesc,
Năruire peste năruire...
Ce era ? De dimineaţă ursul îşi recăpătase vederea, Şi ca să-şi arate puterea înspăimînta întreaga fire.
Un mohrr-mohrr cutremurător,
Repetat, prelung, stăruitor,
De le sărea inima tuturor, încremeneau izvoarele,
Se întrebau viperele : — Ce o fi ?
Fiara, pînă seara, nu se opri...
Aşa, ca să afle duşmanii oriunde s-or găsi.
Ca să se ştie...
Ce să fie...
Ţine această cumplită gadină
Să ştie cine e stăpîn pe munte, pe padină.
Dintr-o dată în toată tabăra nu mai sînt Decît mutre jalnice Aplecate spre pămînt.
Topit este, prin colţuri, orice avînt,
Nici vorbă de-acele priviri falnice...
Se risipise beţie şi vraje,
Căţelul se duse smerit să facă iar de straje Ca mai înainte,
Dar plecînd le-a atras luare-aminte :
— Ţineam să vă spui, să ştiţi fiecare...
Nu mai lăsaţi veveriţa pe lîngă cabană.
E o spioană,
Vine adesea cu ursul pe cărare,
Şuşotindu-i într-una, arătînd spre tabără Şuşoteşte şi ochii îi scapără...
231
5
10
15
20
25
30
35
9
într-o astfel de zi nefastă
Porcul găsi să facă iar o glumă proastă :
Se agăţă de mînz, de faţă cu toţi.
—	Ascultă, aranjază-te cu ciocănitoarea, ca să poţi Să te ascunzi...
Ştii, s-ar putea ca zilele astea să fie rost De-o retragere şi mai cumplită decît a fost.
Şi caută, mai ales, să te tunzi,
Ca să-ţi fie mai uşor la fugă...
Mînzul a început să tremure,
Să se cutremure.
—	Tu, inimă de slugă...
Ţi-am mai spus că mie nu mi-e frică Nici de tătari,
Nici de urşii ăi mari,
Aşa să ştii, mătălică...
Toţi au zîmbit la aşa lăudăroşenie...
Dar să vezi parascovenie,
Sau dacă vreţi, doar pocinog...
Necăjit la fel într-altă zi,
Mînzul înnebunit, arzînd ca plita,
Pe loc şi porni
Să-l ucidă pe urs cu copita,
Chiar la el în bîrlog.
Ce să-i faci ? Aşa i-a fost ursita...
Ce s-a mai întîmplat se poate uşor povesti :
A spus,
S-a dus,
Şi pe loc a fost răpus...
Vai, tuturor le-a părut apoi rău...
O, de tinereţea lui crudă le-a fost milă,
Şi-au privit cu dezgust, cu silă,
La porcul cu glumele lui de nătărău.
—	Ce-ai făcut ? Nu puteai să-ţi ţii gura ?
Nu zău, te-ai întrecut cu măsura !
232
5
10
15
20
25
30
35
Răutatea te-a orbit Palavragiu fără minte...
Vreo cîteva zile nimeni nu i-a mai vorbit, Dar pînă la urmă totul a fost ca mai înainte.
10
în fiecare dimineaţă în cazemată e zarvă şi aglomeraţie, Cînd tot insul vine să-şi ia cuvenita raţie, împărţită de cărpănoasa de raţă... în aşteptare, mai stă lumea la taifas,
Luînd lucrurile de unde au rămas,
Ca un sobor gîlcevitor,
Cînd se spun
Necazuri şi ofuri ; şi rău şi bun,
Că, deh... unul ar dori nu mălai, ci peşte ;
Şi unde porcul mai ales cleveteşte Gata de sfadă...
Că de ce o gîscă a luat mai mult decît el ?
Că răţoiul de ce nu stă la coadă ?
Şi altele la fel...
Iată că vine şi cocoşul bine dispus,
Că avea şi el multe de spus.
L-a nimerit pe porc, se ţine de el scai Să-i povestească,
Musai că te tai ;
Dar godănacul l-ascultă, de pareă-nghite iască.
Plictisit cască,
Cocoşului pliscul îi turuie Ca moara-i umblă,
Nu mai mîntuie...
Cînd trece căţelul, godănacul se strîmbă,
Şopteşte grohăit.
—	Of, tare mă mai bate la cap,
Nu ştiu cum să fac să scap M-a-nnebunit.
—	Lasă că-1 ştiu, îi spuse Opincuţă.
Apoi, ca să-l asmuţă :
Ăsta, de cum se crapă de ziuă,
Strigă ce-a făcut, crunt bate apa-n piuă.
233
Dar, ştii ce ? Ar fi nimerit
Să-l baţi şi tu pe el la cap... Să fiţi chit...
Porcul îi răspunse c-un oftat:
— Dar cum să fac ? Ce să bat ?
5 Că ăsta are mai mult creastă Decît ţeastă.
Aşa le trece dimineaţa în tabără,
Fiecare, şi înţeapă, şi se apără,
Unul mai rîde, altul bîrfeşte,
10 Pînă la urmă cearta se răspîndeşte După cîte un adaus de hrană,
Pe lîngă cabană,
Prin împrejurime,
Că mai departe nu-ndrăzneşte nime.
15	CÎNTUL XII 1
1
Da, mai toţi nu se gîndesc decît la burtă, La dovleci, la turtă,
Dar
20 E unul care uită şi de mîncare chiar.
Uită de-ale gurii,
Numai ca să le ştie toate.
Işi ia inima-n dinţi şi străbate Poiana pînă spre marginea pădurii,
25 Acolo unde poteca-n două se desparte...
E Iscodici
Cel şui cu ochii mici.
Trece de la copac la copac,
De la buruiană la gîndac,
30 Parcă nu-i mai e frică nici de moarte. Toţi se minunează cînd îl văd pe brînci, Prin hăţişuri, pe sub stînci,
234
5
10
15
20
25
30
35
Tot răsucind cîte o frunză,
Tot pîndind cîte-o gîză,
Să vadă ce face, ce mănîncă.
Cercetează lung pietrele căzute din stîncă, Ori cîte un cuib : Ce-o fi în el oare ?
Pînă ce uită chiar de mîncare...
Cercetează cu atîta zel,
Că ar rămîne acolo, cine ştie,
Pînă la chindie,
Dacă porcul, care se ţine de obicei după el, Rîmînd ici, colo, prin poiană,
După cîte-o buruiană,
După strujeni, ori cîte-o moşmoană,
Nu şi-ar face amintit glasul Spunîndu-i rîtos cît e ceasul.
— Hai la masă, învăţatule, că ne atîrnă Lingurile de gît Varză-acră cea cîrnă,
Cîrnă şi miloasă cum o ştii,
Care scade porţiile în fiecare zi
Celor întîrziaţi. O să rămînem nemîncaţi iar.
Ba se supără şi Moş Samar,
Că nu-i orînduială în tabără.
Ehei, învăţătura nu satură,
Of... Of... Ceartă-mă, bate-mă,
Dar nu-nţeleg asemenea patimă.
Uite, îmi bat capul în zadar,
Ştiinţei ăsteia îi văd ponosul,
Dar nu-i văd folosul.
Iscodici se îndura cu greu să nu fie hoinar. Dar să vedeţi într-o zi Ce lucru afurisit păţi...
2
Porcul nesătulul încă,
Tocmai rîma în tufărişul de sub stîncă. Vîrtos trăgea
De-o rădăcină, luptînd cu cele două gîşte, Care întindeau şi ele de ea.
Era gata-gata să le muşte,
Cînd deodată rămase cu ochii holbaţi,
235
5
i'O
15
20
25
30
35
Cu guşa înţepenită, ca într-un vis rău,
Peste un hău...
Nici măcar nu putea să-şi mişte picioarele. Gîştele se luară după privirea lui,
Care se rotea ca mosoarele :
Pe potecă pe sub cetina molidului Ursul venea din pădure ca un strigoi De căpcăun umflat, greoi.
— Hait, ne mănîncă,
Pe-aci ne rămîn oscioarele.
Şi speriate săriră din colţ în colţ, pe stîncă.
în sfîrşit, porcul, bolnav de brîncă,
Izbuti să-şi dezlipească picioarele Şi se trezi şi el căţărat pe stîncă. în timpul acesta ursul, grozavă mătăhală,
Să te bage în boală,
Ajunse la Iscodici,
Care, culcat în iarbă, cuminte,
Privea cu luare-aminte Un muşuroi de furnici Ce colcăia, parcă sta să fiarbă, îl tot răscolea cu-un fir de iarbă Să vadă ce se întîmplă anume.
Era pe altă lume.
O umbră veni lîngă el să-l sugrume.
S-a simţit ridicat şi luat la subţioară,
Adică mai mult a ghicit Lîngă el cumplita fiară,
Căci inima i s-a chircit,
Alb, a dat ochii peste cap,
Holbaţi ca nişte ochi de crap ;
Dar cum îl înţepa pe dedesubt o gheară,
După cîteva paşi s-a trezit iară Şi-a început să ţipe...
Totul a ţinut cîteva clipe...
Acum atîrna la subţioara ursului cu capu-n jos Şi răcnea întors pe dos.
230
5
10
15
20
25
30
35
îl văzu pe porc sus pe stîncă Şi-l chemă cu-o deznădejde-adîncă :
—	Ajutor ! Săriţi că mă mănîncă,
Frate, fîrtate, nu mă lăsa, grăbeşte-te... Vino repede...
La care porcul, simţindu-se la adăpost,
Găsi chemarea fără rost
Şi-l întreba, nedumerit, mirat :
—	De ce să viu eu la tine ?
Dacă ţii neapărat,
Mai bine lasă ursul şi vino tu la mine...
3
Nu tot aşa judecară, pînă la urmă, însă Şi cele două gîşte care ascultau cu inima strînsă Cum urla Iscodici ca apucat de iele...
Da, la început socotiseră şi ele
Că nu le priveşte întîmplarea asta cu gheara,
Că ele n-au nimic cu fiara ;
Dar răscolite de răcnetele băiatului Se priviră una pe alta, muteşte, întrebătoare, Fierbînd Pînă cînd ?
Pînă cînd oare ?...
Şi într-o clipă,
Fîlfîind din aripă,
Se năpustiră asupra blestematului Venit din fundul iadului.
într-un zbor fioros
Pe lîngă capul lui trecură vijelios,
Gîgîind asurzitor.
Dincolo de el, se lasă o clipă din zbor
Pe iarbă şi apoi iar saltă
Venind acum din partea cealaltă...
Şuierînd ca nişte scorpii cu aripi de fier... Veneau parcă din cer,
237
5
10
15
20
25
30
35
Şi mereu aşa, dintr-o parte într-alta, îl ameninţau cu ciocul lor tare ca dalta.
De fiecare dată se credea izbit,
Ochii începură din amintire să-l usture,
Năluci să-i fluture.
îşi ferea îngrozit capul,
Ca de lup, ţăcălia, ţapul...
Gîştele astea cu ciocul de oţel necruţător,
Pe care nu le putea ajunge cu gheara, îl năuceau, îl înnebuneau cu ţipetele lor.
Erau mai rele ca un roi veninos de albine ; Iată că una trece, alta vine...
Şi mereu se-abat vîjîind ca moara în sus, în jos pe lîngă capul lui,
Cu furia harapului,
Una dintr-o parte, alta dintr-alta, în zbor razant, ah, le cunoaşte-acum unealta, Cunoaşte pe pielea lui, a gîştelor faimă, închide ochii de spaimă :
Să nu mai vadă, să nu-şi mai amintească Ce-a păţit, să nu mai păţească.
Pînă la urmă, îngrozit, căpiat, îl zvîrli jos pe băiat,
Care se-nvineţise ca uns cu zeamă de mure, Şi-o rupse la fugă spre pădure.
4
Veveriţa l-a certat pe urs amarnic Cicălindu-1, bătîndu-1 la cap — cam de prisos. — Că, minte scurtă,
Cum de te-ai speriat zadarnic,
Ca un caraghios.
De asemenea baldîre cu burtă ?
5
în schimb cum să-mi adun Vorbele ca să vă spun
238
5
10
15
20
25
30
35
Ce-a fost în seara aceea-n tabără,
Cînd au aflat despre nemaipomenita întîmplare ? îi minuna făptura lui Iscodici teafără,
Credeau că li se năzare,
Dar şi mai mult îi minuna pe toţi îndrăzneala gîştelor. De unde şi pînă unde ? înflăcărat, răţoiul se-ntoarse către răţuşte, îndemnîndu-le să ia pildă, să facă la fel,
Apoi se răţoi la căţel :
—	Ei, Opincuţă, mai zi ceva despre gîşte.
A fost sau nu curaj ? Răspunde !
—	A fost înfricoşător !
Asemenea faptă ar fi slăvită oriunde ;
De-acum încolo mă-nchin în faţa lor.
Ah, a tras grozav artileria,
Ura, să ne trăieşti, cumătră Casteria !
—	Ia spune, întrebă porcul, madam Varză-acră, Scotocim acum prin lacră ?
E rost de puţin dovleac Şi de ceva miere, ce zici ?
Să ne bucurăm, că doar nu-i fleac Că-1 avem din nou pe Iscodici...
Facem un chef cu miere ?
Că uite îi place lui Fluieraş-de-soc,
Numai cît ai spus şi-şi linge buzele cu foc. în clipe de astea inima cere,
Să ne dai la fiecare cîte o cană, cîte un pahar. Azi n-o să zică nimic Moş Samar...
Erau toţi atît de bucuroşi,
De la berbec la cocoş.
Au cerut să petreacă cu atîta zel, încît au înfrînt şi pe hapsîna raţă,
Care s-a îngălbenit la faţă,
Iar măgarul n-a mai avut ce să zică nici el, Dealtfel, nici nu mai vroiau să ştie de şef.
A fost un zaiafet, un chef Cum nu mai făcuseră împreună.
Nu s-au potolit decît seara pe lună.
Dar nici să credeţi că s-a făcut risipă.
239
5
10
15
20
25
30
35
S-au cam îmbătat mai mult cu vorbe Şi din trei rînduri de ciorbe,
Căci din ce se aducea, raţa mai lua înapoi pe sub aripă.
Porcul nici vorbă să se lase,
Făcea mereu urări voioase :
—	Să ne trăieşti, cumătră Casteria,
Cumătră Vergilia, fraţilor, să ne trăiască artileria.
Şi, întorcîndu-se spre cocoş,
L-a întrebat ca să-l vadă de necaz roş :
—	Ei tu, „Mare-n creastă,
Mic în ţeastă“,
Ce zici ? Ai putea să ataci şi tu ursul din coastă ?
Asta a stîrnit mînia celui întrebat,
Care oricum e-mpintenat,
Chiar dacă uneori e nătăfleaţă,
Dar a istîrnit şi hazul nespus al celor de faţă.
—	Al naibii porcul, bine le mai nimereşte !
Se mira Luţă, rîzînd copilăreşte,
Dar toţi erau mîndri, fireşte,
De cît de hazlii sînt aceste glume Şi cît de iscusit e godănacul lor Care le-a dat porecle tuturor.
6
Acum vroiau ca porcul iarăşi să le spuie Faţă de victime şi de cei mari anume,
Iar inspiratul fu silit să se supuie.
—	Dar să le spui pe toate, strigă cocoşul,
Mînios că el înghiţise cocoloşul.
Şi vrea să-i vadă şi pe ceilalţi daţi în tărbacă.
Bătea dîrz din pinteni :
—	Să nu fie cruţat nimeni.
—	Toate, strigară în cor cei care vroiau să petreacă.
—	Şi pe cele pe care le ştiţi ? întrebă porcul şiret, Făcînd cu ochiul către tineret.
—	Pe toate, să le aflăm toţi, strigară bucuroşi.
—	Atunci, deh... cum văzură-ţi, amicul cocoş E „Mare-n creastă,
Mic la ţeastăCf.
240
5
10
15
20
25
30
35
Iar au rîs toţi afară de cocoş,
Care înghiţi alt cocoloş.
—	Berbecilor, cum le-ai zis ?
—	Ei sînt „Frunte îndrăzneaţă,
Minte creaţă".
Au rîs toţi cei de faţă,
Afară bineînţeles de berbeci,
Care rostogoleau nişte ochi reci.
—	Cît priveşte pe cumătră Casteria Şi cealaltă vitează, sora,
Cred că le putem spune amîndurora,
Că sînt grozăvie, artileria Armatei noastre, viteze,
Cu ele dărîmăm garduri, metereze.
Cu-asemenea artilerie Nimic nu ne mai sperie.
Gîştele singure n-au gustat gluma, mai cu seamă Vergilia, care, cam cochetă,
Credea că are siluetă,
Visul ei fiind să zboare gingaş ca o scamă.
—	De „Opincuţă" ştiţi, nimeni nu-i spune altfel, După cum nici el
Pe alţii nu cruţă.
—	Atunci spune porecla lui Iliuţă.
—	Hei, Iliuţă-i „Fluieraş-de-soc,
Mult tace cu foc"...
A făcut mare haz măgarul.
—	Apoi de tăcut, tace ca amnarul,
Ce să zic ?
Venise anţărţ la stînă un musafir gureş Tocmai de pe Mureş,
Vorbele la gura lui iureş,
Dar tot n-a scos de la Iliuţă nimic.
Trei zile băiatul a tăcut chitic.
Numai că vezi, vorba aia : tace şi face.
—	Spune cum l-ai botezat pe ăla cu familia ?
Ii porunci porcului, cumătră Vergilia.
—	A, nu. Vreţi să-mi taie porţia ? Ei, drace...
II ciupi înciudată cu ciocul de ureche :
241
5
10
15
20
25
30
35
40
—	Mişcă, te ascult...
—	Şi pe urmă le ştiţi porecla de mult,
E o chestie veche...
—	Nu-i nimic, s-o auzim din nou.
—	Nu pot. Am stomac. Nu sînt erou.
—	Ba să poţi !
Spune cum le-ai zis, acum de faţă cu toţi.
—	Pe el, „Gură-Spartă“, bineînţeles, îl ştiţi,
Altfel nici n-aţi putea să vi-1 închipuiţi.
Cel dintî, care izbucni în rîs fu răţoiul, întrebînd vesel : — Cine e ăla ? Cine ?
Ah ! Gură-Spartă ! i-a nimerit soiul,
Bine l-a încondeiat, tare bine...
E iscusit porcul ăsta, procletul,
Bine ştie să le mai împartă Şi hohotea din burtă ca trompetul,
Pe cînd ceilalţi se priveau nedumeriţi,
Uimiţi
Că el n-a priceput cine e Gură-Spartă.
—	Nu bănuieşti cine e, zău ?
—	Nu, spuneţi-mi, să ştiu şi eu.
Cocoşul : — Eu zic să te uiţi într-o băltoacă Şi ai să te vezi, şi pe tine, şi pe Gură-Spartă.
Acum răţoiul pricepu oleacă...
Luă gluma de toartă :
—	Eu, Gură-Spartă ? Nu zău !
De ce tocmai eu ?
—	Aşa zic unii...
—	Auzi, eu Gură-Spartă !...
Ce să spun ? Au rîs toţi ca nebunii.
—	Arată acum cine-i miloasa lui consoartă.
Frumoasa ca-n poveste.
—	Eu zic să^mi spuneţi voi mie cine este.
Şi se auzi ca un ecou deodată :
—	E „Varză-ac răCf.
Raţa îşi lăţi ciocul supărată.
—	Am auzit că izioeţi că-s rea ca o soacră,
Că nu vă ţin în seamă suspinele...
Aflaţi însă că eu vă vreau binele.
De, aţi vrea să vă dau doar dulciuri şi carne macră, Şi fără măsură, cu ghiotora.
242
5
10
15
20
25
30
35
Ehei, eu ştiu că multora
Le-ar place să-şi facă burta doldora.
Cîte unul,, care se socoate oaspete,
Vrea, auzi, numai ouă proaspete.
—	Ai putea să încerci
Să ne dai şi ciulama de ciuperci.
Nu numai zeamă şi terci...
—	Lasă că dacă ar fi după voi,
Care uitaţi că sîntem în război,
Ar domni aici o foamete,
Să vă plîngă de milă, aţi zăcea pe capete.
Are drept fiecare şi altceva să capete.
Aşa era raţa, cuminte, harnică,
Dar cînd se mînia era amarnică.
—	Cum i-ai botezat fetele, spune !
Porcul se codi, cu ochii-n jos,
Mieros :
—	Mi-e greu..
De ce tocmai eu ?
—	Nu te mai izmeni atît... lasă.
Luţă, care nu ştia, îl îndemnă : — Hai, s-auzim...
—	Atunci poftim :
Răţuştele sînt : Varză-dulce şi Inimă-de-Varză.
Fetele îi aruncară o privire duioasă.
—	Bine a nimerit-o, arză-1 focul să-l arză,
Gîgîi cumătră Vergilia,
Frumos le-a mai încondeiat toată familia.
—	Hai, acum arată cum mi-ai spus mie,
Glumi înţeleptul măgar.
—	Parcă nu ştii ? Toată lumea ştie.
—	N-am habar.
—	Mai bine tac...
—	Li, hai, spune, n-o să mă supăr eu de-un bobîrnac, Cînd vine de la un godînac,
Ce naiba, îmi cunoaşteţi felul...
Cum porcul tot se mai codea, sări fîşneţ căţelul:
—	Află atunci că eşti Moş Samar.
—	Nu e rău deloc după cîte am cărat şi mai car...
243
5
10
15
20
25
30
35
Şi pentru că îmi zice moş,
N-o să mă supăr ca un cocoş.
Toţi au zîmbit recunoscînd pe înţelept.
—	Dar ia spune-mi, cum l-ai botezat pe Iscodici ? Porcul se scarpină încurcat : — Vă spun drept,
Găsesc că tare-i bine botezat de-acasă
Şi nu văd de ce i-am schimba numele aici.
Iscodici a fost, să rămînă Iscodici.
—	Acum comandantul nostru Luţă, încerca isteţ cocoşul să-l asmuţă.
Aci porcul se codi mult mai mult,
Din pricina asta se iscă tumult.
—	Nu te mai codi atît, Rît-fără-gît.
Măgarul îi ceru să spuie numaidecît.
—	Ce ? Fără poreclă numai el să rămînă ?
—	Păi cred că i-a spus bine baciul de la stînă.
—	Spune cum i-a spus. Eşti un şmecher fără pereche...
—	Nu pot să spun decît la ureche Şi se aplecă spre măgar... ruşinos.
—	Vrem să ştim porecla comandantului Luţă.
Spune-o tare ! Nu la ureche, nu-i frumos.
—	Atunci, poftim, i-a spus... i-a spus... „măi DuţăL
—	Şiretule, vorbeşti în bobote,
Clătină măgarul din cap şi rîdeau nebunii cu hohote.
7
Nu se mai săturau ascultînd astfel de nume Pocite şi tot felul de glume,
Bucuria îi îmbăta cu vorbe goale, panglici, spume.
Din cînd în cînd cîte unul striga :
— S-a sfîrşit cu ursul, nici nu mai avem cu cine lupta,. Şi toţi urlau beţi de izbîndă,
Chiar Inimă-de-Varză cea plăpîndă.
Apoi au vrut să cînte în cor —
A ieşit ceva asurzitor.
Răţoiul şi raţele măcăiau spart.
Cocoşul ţipa, urcat pe gard,
Porcul guiţa ca la praznic.
Gîştele gîgîiau — le ştiţi, năpraznic,
244
5
10
15
20
25
30
35
Cotcodăceau găinile parcă bete,
Vroiau să sfîşie pe loc un erete.
Opincuţă lătra şi el harnic,
Berbecii behăiau din foaie amarnic,
Puicile piuiau...
Din cînd în cînd unii chiuiau Si băteau în podea, în masă, în obloane Cu copitele, cu ciocurile, băteau de zor Ţinte, cuie, piroane.
Iliuţă fireşte tace, dar tace în cor,
Iar Iscodici, la toţi bezele le împarte ;
De, are şi de ce, că-a scăpat de la moarte...
Singuri stau nedumeriţi deoparte Luţă cu mîna legată de gît Şi măgarul cam mohorît.
Priveau şi ei, ce să facă,
Această meterhanea,
La urma-urmelor era mai bine aşa.
Joaca e joacă.
Dar cînd un berbec strigă, apucat, căpiat Făcînd cu copitele ligheanul ghemotoc,
Că trebuie să meargă acum, pe loc,
Neapărat,
Să-l ucidă pe urs în bîrlog,
Că s-a văzut cît e de fricos, de şontorog,
Şi chiuind sălbatic, toţi fură gata s-o facă,
Luţă şi măgarul, se speriară zdravăn.
—	Nimeni nu pleacă,
Zbieră măgarul, mînios fără seamăn,
Toată lumea rămîne pe loc, aci lîngă mesteacăn. Aţi căpiat ? Aşa se pleacă la luptă, nebunilor ? Dar ce vreţi ? Era în ei furia hunilor.
—	Acum, acum, să plecăm numaidecît,
De cînd tot aşteptăm ni s-a urît.
Fricoşilor, rămîneţi voi dacă vreţi,
Se înfoiau semeţi.
Ursul nici n-o să mai îndrăznească Să se măsoare cu noi.
—	Uite aşa îl calc, îl îndoi,
245
Arătă berbecul sein strivind o broască Şi iar strigau şi chiuiau zănatec,
Parcă mîncaseră jăratec.
Dar, ehei, nu ştiau cum zbiară un măgar 5 Scos din sărite, sălbatec.
A fost ceva, de parcă s-ar fi rupt o beregată Sfîşiată de un par.
Şi toţi au tăcut dintr-o dată.
— Ce vreţi ? Să porniţi la luptă fără să ţinem sfat ? 10 Aşa v-am învăţat ?>
Iar vreţi să orbecăiţi fără plan ? împotriva unui asemenea duşman ?
Voi, minţi necoapte,
Aşteptaţi măcar o noapte,
15 N-o luaţi aşa repede,
Ca să chibzuim cu capul limpede,
Aşteptaţi pînă mîine dimineaţă.
Somnul dă povaţă.
CÎNTUL XIII
20 1
A doua zi de dimineaţă S-a arătat o zi cu soare,
Cu crestele ca o salbă scînteietoare Şi văile uşor în ceaţă.
25 Dar Sfatul n-a fost sfat, vorbitorii îşi umflau glasul Ţinînd morţiş că a sosit ceasul,
Ce mai încolo şi-ncoace,
Să se termine cu ursul şi pace ;
Că toată puterea lui e acum pe dric.
30 Mai nici unul nu vroia să asculte nimic,
Nu mai ştiau de teama nimănui.
Porcul chiar le-a spus la unii la ureche,
Care l-au crezut, deşi ştiau că-i mincinos fără pereche, Că Luţă cu gluma se-ntrece,
246
5
10
15
20
25
30
35
40
Că neputînd din cauza mîinii lui Legate la gît, să meargă la răzbel,
Nu-i lasă nici pe ceilalţi să plece,
Ca nu cumva ei să biruie fără.el Şi să-şi piardă, deh... rangul.
Că Moş Samar îi ţine hangul.
Că-i cîntă-n strună,
Şi cîte-n lună,
Dar că ei nu se mai lasă duşi de zgardă.
Măgarul se cruci de atîta ţîcneală.
—	Dar cum o să mergeţi aşa ca o hoardă ?
Fără un plan chibzuit, fără socoteală ?
Răspunse berbecul beat de elan :
—	Ei bine, dacă-i vorba de plan,
V-arăt eu cum să-i facem pocinogul,
Da, da, îi afumăm cu cîrpe umede bîrlogul.
Astfel el n-o să poată să mai vadă,
Iar noi năvălim grămadă Şi nevăzuţi de el, îl lovim cu sete.
Din toate părţile, odată, tăbărîm
Pînă ce îl doborîm
Şi-l trimitem pe-ălălalt tărîm.
—	Va să zică, ăsta ţi-e planul, logofete ?
Zise măgarul clătinînd din cap.
Dar ceilalţi îşi ridicară aprobarea în proţap :
—	Nici vorbă, ne .hotărîm !
N-a mai fost chip să-i oprească.
Planul cu fumul li s-a părut mană cerească.
Nu mai era vorba să lupte, ci să petreacă.
Văzînd că şi ciobănaşul e printre cei care pleacă,
Moş Samar l-a întrebat uimit :
—	Şi tu, Iliuţă, te-ai ţicnit ?
Acesta se cam codi : — Păi ce... păi ce mai... ?
Dacă zic toţi hai... zic şi eu... hai !
Pînă tîrziu Luţă şi Moş Samar s-au sfătuit
Ce să facă pentru ca să împiedice o asemenea nebunie,
Dar n-au izbutit.
Se vede că aşa a fost să fie...
Luţă îşi spunea că măcar de-ar putea merge cu ei ; Suferea că o să rămînă acasă. Şi nu fără temei.
247
5
10
15
20
25
30
35
40
2
Totul a mers bine la început...
Ursul sforăia greu ca de lut, încins de sete visa doar paparude,
Aşa că ei au putut duce în bîrlog Nu numai un şomoiog,
Ci şi petice, cîteva braţe de paie ude,
Se iscă un fum ca de locomotivă,
Care umplea totul deopotrivă.
In cîteva clipe nu s-a mai văzut nimic,
Atunci chiuind s-au năpustit pe inamic.
Gîştele au căutat ochii ca şi rîndul trecut. Berbecii au împuns în burtă !
Fiecare a lovit ca-n turtă,
Unde-a nimerit, cum a putut,
Cădeau loviturile cu duiumul.
Dar ursul trezit totuşi de izbituri,
Cînd a simţit fumul,
Şi n-a văzut nimic în noaptea neagră de iad, Cuprins de nebunie,
A început să lovească unde se-ntîmpla, în dreapta, în stînga li simţea pe cei izbiţi cum cad.
Cînd hăis, cînd cea, înşfăca pe cine-1 nimerea —
Unii din picioare, alţii ele pe jos.
Fumul devenise atît de gros,
Că nimeni nu mai ştia pe ce lume este.
Lasă că nu-1 mai vedea
Pe urs, ca să-l lovească fără veste,
Cum plănuiau,
Dar înspăimîntaţi nici nu mai nimereau Gura vizuinii, să iasă, să fugă,
Se împleticeau ca împiedicaţi de buturugă,
Pe cînd ursul năuc, cu ochii încinşi,
Tot mai nimerea la grămadă cîte doi, trei inşi Şi simţea în gheară fulgi şi pene,
Simţea lînă,
Ba de vreo "două ori şi o mînâ.
Smulgea cu setea unei hiene
248
5
10
15
20
25
30
O	aripă, un picior,
Lupta cu spor.
Afară lîngă măgarul îngrijorat pe drept,
Porcul privea nerăbdător, deştept.
De data asta nu mai ceruse Să i se tragă sacul pe cap Ca un ciorap,
Dar cînd îi văzu cum ies pierduţi, înecaţi de tuse întîi învinşi de gheară, de răpciugă,
Cum răsuflă, şi apoi o rup buimaci la fugă, înţelese ce are de făcut şi el.
Se simţi porumbel.
Moş Samar rămase însă pînă cînd, tîrziu, îl văzu pe ciobănaş plin de sînge.
Se tîra pe jos, mai mult mort decît viu.
Măgarul simţi că inima-i se strînge. îngenunche, să i se suie fecioraşul în spate Cu mîinile de coamă agăţate Şi apoi o porni cu el la vale,
Cei din urmă ei doi,
Mereu uitîndu-se cu spaimă înapoi.
3
Numai că ursul nu găsi cu cale,
Speriat şi el din nou ca un ţînc,
Sa-i urmărească.
Se mulţumi afară să răzbească Şi să răsufle adînc,
Fericit că vede, vede, vede,
Spre alt bîrlog se şi repede, încercîndu-şi mereu ochii dacă totuşi văd. 4
4
Cumplit prăpăd.
Cînd făcură acasă socoteala,
249
5
10
15
20
25
30
35
De ruşine le-a fost, la plecare, fala.
Lipsea un berbec, cel sein,
Izbit în plin,
Lipsea cocoşul care vrînd să tragă afară O puică rănită, fusese prins de gheară.
Lipsea cumătră 'Vergilia, sărmana,
Iar Iliuţă avea trei coaste rupte.
Aiura, nu-şi simţea rana. iln focul crîncenei lupte,
Opincuţă pierduse o ureche,
Rămînînd cu alta nepereche.
A fost o fierbere, o jale.
Albi unii ca varul,
Alţii parcă-i lovise gălbeaza Vrură să fugă din nou cu toţi la vale,
Chiar în seara aceea, pîn5 la Breaza.
De-abia i-au ţinut Luţă şi măgarul.
Că nu s-ar fi oprit nici la Ploieşti.
Aceştia, după ce le-au domolit groaza,
Umplînd cu ei adăpostul,
Au pus baricade la uşă, la fereşti,
Au sporit paza
Şi l-au trimis pe Opincuţă ca să-şi ocupe postul.
5
O, jalnică e tabăra celor învinşi,
A doua zi după o luptă grea !
Unii trudesc în jurul răniţilor care gem Făcuţi ghem Pe podea,
Alţii stau de vorbă cîte doi, trei inşi,
Parcă ferindu-se, prin colţuri, tot se mai tem... îngrijoraţi de ce-o să fie,
Clatină din cap... Grea urgie.
Luţă, deşi nevindecat încă şi cu mîna de gît,
Stă toată ziua lîngă ciobănaşul doborît,
Care suflă greu jcxx coastele rupte,
250
Doamne, de fierbinţeală, ce supt e...
Nu poate vorbi, cere apă prin semne,
Ii ard buzele ; e-atins la plămîni, pesemne.
II doftoricesc măgarul şi raţa,
5 De cu seară pînă dimineaţa.
I-au pus şi lui foi de pătlagină pe rană.
La fel şi, cînd plecase, bietului căţel,
Pe urechea ruptă de gheara duşmană,
Apoi l-au legat la cap, cu-un testemel.
10 Li-e milă la toţi de văduve, de găini.
Cum ai putea durerea să le alini ?
Le văd, moi ca glicinele,
Cum le sfîşie suspinele.
Tot blestemînd turbarea Irodului,
15 Casteria s-a închis în fundul podului, Plîngîndu-şi sora, pe biata Vergilia, în timp ce răţoiul, cu toată familia,
Caută s-o mîngîie sfătos : „Viaţa e fum !Cf... Şi...1 şi nu mai ştie cum...
20 Berbecul, lipsit de fratele lui,
Se lasă greu, amarului.
5
10
15
20
25
CÎNTUL XIV
I
Joi, în faţa cabanei toţi s-au adunat,
Să poată cu privirea să-şi petreacă*
Să-şi salute tovarăşul iubit...
Care pleacă..,
Luţă, Iscodici şi Moş Samar au tot pregetat, îndelung au chibzuit,
Timp de-o săptămînă.
— Da... măgarul are dreptate,
Iliuţă trebuie dus la stînă,
La unchiul lui, la baciul cel lat în spate.
L-au urcat încetişor pe samar, punînd şi două perne...
Tuturor le-a părut rău ;
în ceasul ăsta greu
Cîte-o lacrimă printre gene se cerne.
Măgarul făgăduieşte că negreşit se va întoarce,
Berbecul rămîne pe loc, îndoit, pe dungă, îi e teamă să nu fie oprit şi închis în strungă,
Şi asta nu se poate,
Vrea ura cu-orice chip să-şi descarce,
Să-şi răzbune dîrzul lui frate.
A ţinut discurs porcul, potrivind rime,
Ca un rîmător ce se cuvine,
Slăvindu-i pe eroi, dînd, la toţi poveţe.
A vorbit cum n-ar fi putut vorbi nime,
252
5
10
15
20
25
30
Arătînd că încă din vechime S-au văzut asemenea isprăvi măreţe.
Chiar în seara aceea măgarul
S-a întors într-adevăr
Şi le-a povestit tot, de-a fir-a-păr.
Baciul n-a fost deloc supărat,
Ba i-a-ncărcat cu vîrf samarul Cu de-ale gurii
Si l-a petrecut pîn5 la marginea pădurii.
2
în cîteva zile s-a uitat totuşi glasul mîniei, Ce vreţi ? Morţii cu morţii Şi vii cu vii.
Aşa au vrut, se vede, sorţii...
La cazemată, unde domneşte, cumplita raţă Şi Jupînul Gură-Spartă, în fiece dimineaţă E iarăşi îmbulzeală, ceartă Şi zarvă, ah... ca la oaste.
Porcul tot se mai ţine de glume proaste.
3
Cam la o săptămînă după Sînt Ilie,
Se iscă pe munte fără de veste O nemaipomenită vijelie.
Se învîrtejeau norii în jurul semeţelor creste. Fuioare negre suiau cerului scara.
Totul se întunecase de parcă se lăsa seara, înălţimile îşi arătau năbădăile...
Cît ai clipi se dezlănţuie o furtună năpraznică, Trăsnete zguduiau tăriile, văile ; într-o iluminare groaznică, într-un drăcesc joc,
Fulgerele alergau dintr-o parte în cealaltă, Apărînd şi dispărînd ca nişte stihii de foc.
253
5
10
15
20
25
30
35
Arătau o necuprindere şi mai înalta.
Vedeai cum vîrfurile se clatină Peste padină,
Munţii stau gata să cadă,
Din cer turna, ca la cascadă,
Valuri, care tîrau spre văi adînci Copaci, pietriş, rupturi de stînci.
Un trăsnet, care căzu în poiană, înnebunind de spaimă pe cei ascunşi în cabană, Aprinse un uriaş molid singuratic, îi dădu în aerul umed crăci de jăratec.
Către chindie soarele se arătă din nou De dincolo de norii rămaşi vălătuci Negri, de tuci,
Tremura, uriaş şi vlăguit gălbenuş de ou, Privind înapoi peste stîncile umede şi reci, Peste pădurea care-şi dezgolise rădăcinile,
Peste noroaiele care înecau fostele poteci,
Erau ascunse toate jivinele...
4
Se făcuse răcoare de parcă iarna sta să sosească. Fîrtaţii, ca să se mai încălzească, înconjuraseră rugul cel mare Şi puneau peste foc sare :
—	Ei, ce facem ? C-aici nu mai e de stat acum ; Ori sfîrşim cu ursul, şi nu văd cum,
Ori plecăm acasă, şi e poate mai înţelept...
Am călcat cu piciorul stîng, nu cu cel drept. Dacă ne mai prinde aici o furtună ca asta,
Nu-i aşa că ne biruie năpasta ?
Porcul vorbise, el cel deştept,
Dar tăcerea care urmă căzu ca o aprobare.
—	E slobod să facă ce vrea fiecare,
Strigă Luţă mînios, dar de aici eu nu plec,
Nici la Lăsata-de-sec...
254
5
10
15
20
25
30
35
Nu ştiu ce voi face şi cum,
Dar pînă nu birui pe urs nu pornesc la drum.
—	Bine, nu pleci, ştim, că ţi s-a dus vestea !
Dar spune cum îl birui, în ce fel ?
Asta e toată povestea,
Mai dăm încă un iureş peste el ?
—	Altfel cum o să-l înfrîngem fără răzbel ?
Fură destule mîrîituri.
—	Deh... deh... Fîmmm... Hmm... şi reci căutături Cu licăriri de scîntei.
Măgarul îşi plimbă privirea peste ei.
—	Trebuie să avem încredere, e lucru de căpetenie... A pleca de aici e a pleca-n bejenie.
—	Mă-ntreb şi eu, ce vom face ? Nu văd decît ceaţă, Mîrîi îngîndurat berbecul.
—	Uite-1, ăsta-i „Minte-creaţă“... !
Totdeauna prea tîrziu se-ntreabă zevzecul,
Sîsîi cumătră Casteria cu ochii posaci.
Trebuia să ştii de cînd ai plecat ce ai să faci.
Luţă părea destul de încurcat,
Iscodici privea într-altă parte,
Parcă citea în gol vreo aburoasă carte,
Porcul rosti atunci hotărît, răspicat :
—	Uite ce e... Noi vă mai dăm o săptămînă Ca să toarceţi mai bine firul de lînă.
Azi e luni, luni care vine ţinem iarăşi sfat
Şi atunci vom hotărî dacă-am rămas, dacă-am plecat.
Dacă ne-aduceţi un plan bun de luptă,
Bine, iar de nu, nu mai vedem altceva... Ei drace, înţelegerea dintre noi e ruptă.
Gata, n-avem ce vă face,
Plecăm acasă* şi pace.
5
Luni era o zi de vară cum e cleştarul, în tabără era iar veselie şi voie bună. Fîrtaţii uitaseră de furtună,
255
5
10
15
20
25
30
35
40
Trecuseră necazurilor hotarul, încă de cu dimineaţă Se găsiră deci toţi de faţă,
Aşa cum cere cuviinţa,
în odaia cea mare, cuminţi ca nişte miei.
Acolo deschizînd şedinţa,
După obicei,
Măgarul
Rosti cîteva cuvinte...
Se ridică Luţă şi le ceru să se gîndească bine Ce hotărîre vor lua,
Că el nu le cere, asta să priceapă fitecine, Decît : Ori să fie aci fîrtatele din toată inima, Ori, dacă miorlăie şi face pe victima,
Mai bine să-l lase singur, să lupte cum o putea.
—	Iar să mai dăm o bătălie ? întreabă totuşi porcul... Iar urgie ?
Iar să-nfruntăm pe casap ?
Măgarul clătină din cap.
—	Ce-a fost s-o lăsăm baltă,
Bine că sîntem cîţi sîntem laolaltă.
Ştiţi că noi ne-am opus la acea nebunie,
Dar acum, ce-a fost a fost,
De ce să zgîndărim rana fără rost ?
Mai bine să vedem dacă nu sînt şi alte Căi spre biruinţă.
Ar fi bine de-am fi învăţat ceva încalţe.
Latră în semn ele aprobare numai Opincuţă, Ca de obicei, inimă şi credinţă, încercînd astfel şi pe ceilalţi să-i asmuţă.
—	Aşadar, cine cere cuvîntul ?
Tăcură toţi ca pămîntul.
Nu se auzi nici rîgîit, nici tuse.
îşi roti privirea de la stînga la dreapta,
Şi văzînd că nu se mişcă nimeni, spuse :
—	Pentru că acum trebuie să biruie fapta,
Vă vom spune noi un plan, tot de război, Chibzuit mai întîi între noi,
Care nouă ni se pare potrivit,
Şi am vrea să-l încercăm negreşit.
Atunci toţi îşi aduseră aminte
256
5
10
15
20
25
30
35
Că toată săptămîna, ascunşi într-o odăiţă,
Cu o hartă dungată pestriţă, întinsă înainte,
Luţă, măgarul şi Iscodiri şuşotiseră,
Se sfătuiseră.
— Fîrtate Iscodici,
Fă bine şi vino la masă, aci lîngă mine.
Vorbeşte de-aici,
Să se audă mai bine,
Să fie lămurit orişicare despre ceea ce propunem.
6
Atunci rosti Iscodici, stîngaci, cu ochi mici :
—	Uite ce vă spunem : încercările de luptă de-a dreptul Cu ursul s-au vădit zadarnice,
Cu urmări amarnice.
Dar după cum ştiţi din toate-nvaţă înţeleptul,
Trebuie şi noi să apucăm altă cale,
Mai cu ocoale, cu tîrcoale.
Vom căuta să ne răfuim cu ursul prin alte mijloace, Sînt destule ace pentru orice fel de cojoace, în scurt, iată Cum vedem noi treaba :
Ca să nu mai sîngerăm degeaba,
Scoatem tot ce-avem în cazemată, îi scoatem şi grinzile de acoperiş,
Apoi o acoperim cu ramuri şi frunziş.
Vom căuta să atragem ursul în capcană.
Cred că nu va fi prea greu Odată ce-1 vom vedea în poiană,
Pe urmă ştim noi ce avem de făcut cu el Aşa se prind, mi-a spus tătucul meu,
Leii şi tigrii în savană,
Şi alte lighioane fel şi fel.
—	E cam cu şiretenie,
Mărturisi măgarul cu smerenie,
Dar ce vreţi ? Şi pisica stă cuminte în codîrlă Pînă trece peste gîrlă.
257
5
10
15
20
25
30
35
Oricum asta e mai bună ca asaltul...
Fu o tăcere plină de uimire...
Se priviră prelung unul pe altul Şi deodată izbucniră cu însufleţire :
— Este o idee neasemănată,
Gata cu el cînd îl vom avea în cazemată...
7
A început apoi o grea ciorovăială Cum să-l aducă pe urs în capcană,
Căci fără momeală
înţelegeau că nici nu se apropie de ţabană. Căţelul nu stătu la tocmeală :
—	Foarte uşor, punem în groapă
Pe cineva dintre noi care să-l cheme, să-l? aţîţe, Ca pe viţel plinele vacii ţîţe.
Altfel fiara ne scapă.
—	Da, spuse măgarul, jimbla trebuie unsă, Trebuie să ştiţi însă,
Că sălbăticiunile astea nu sînt d-alea să cadă în orice nadă,
Ca o plătică neroadă.
Ele dibuie întîi cu ochi de iscoadă,
Să vadă
Unde firul se-ncurcă, se-nnoadă Ca să-ncerce să-l roadă.
Chibzuie mult pînă să se repeadă.
—	Aşa... aşa, întregi şi gîsca,
Fără miere bună nu vine musca.
De aceea zic să-l punem acolo pe berbec, îl închidem într-o cuşcă.
Dacă el behăie, vine ursul glonţ, găluşcă.
—	Minunat, strigă porcul zevzec,
Straşnică idee, curată găselniţă,
Să-l punem în groapă ,pe berbec...
Cînd o behăi el, ca de boleşniţă,
Ursul o să vie-n goană,
întins, ca piţigoiul,
Drept aici în poiană.
258
5
10
15
20
25
30
35
40
8
Dar fu de altă părere răţoiul :
—	Să mă ierţi, eu socot că Acolo în copcă
0	să-aştepte berbecul mult şi bine.
Eu unul nu cred că ursul vine.
Ce vrei ?
E sătul de oi şi de viţei.
—	Atunci, întrebă găina moţată,
Cum o să-l aducem la cazemată ?
Răţoiul se-ntoarse la dreapta, la stînga, şiret, îşi lăţi ciocul şi sîsîi încet :
—	îl punem pe purcel în locul berbecului.
Miei, viţei a mîncat ursul destul,
E sătul.
Dar purcel n-a mai gustat de la Lăsata secului. Ehei, purcelul a altceva,
E pentru urs un fel de trufanda.
Cînd i-o mai auzi şi.guiţatul,
Vine drept în cazemată, blestematul.
—	Aşa e... aşa e, strigară, ca să ne atingem ţelul E mult mai bine să punem purcelul.
Hotărît, asta e părerea noastră,
Şi toate privirile se-ntoarseră spre fereastră, Către porcul care devenise verzui.
Vroiau să afle şi părerea lui.
Dar fu de prisos,
Porcului i se desfăcuseră cotoarele, îi bîţîiau picioarele,
1	se-ncleştase falca de jos,
Pe care încerca zadarnic s-o deschidă.
Parcă înghiţise aguridă.
Tăcerea lui fu luată drept aprobare timidă.
—	Atunci aşa rămîne,
Şi măgarul închise cu tîlc o pleoapă, îl închidem pe porc acolo în groapă,
Şi cu asta basta,
Ursul vine sigur în capcană.
Godănacul se simţi tras în ţeapă,
I se scurgea uşure ţeasta.
259
5
10
15
20
25
30
35
40
Lumea toată îi devenise duşmană.
Gîsca îşi arăta îndoiala ;
—	Dar dacă porcul nu guiţă, unde-i pricopseala ? Că ursul nu vine, să ştiţi,
Şi rămînem păcăliţi.
—	Are să guiţe, fu de părere raţa cea pestriţă.
Nu-i dăm nimic să mănînce, dacă nu guiţă.
Ei... guiţă că-1 înţeapă foamea-n puşculiţă.
—	Ah, ah, ce să mă fac ?
Fraţilor, fîrtaţilor, izbuti să-ndruge Descleştîndu-i-se fălcile Nenorocitul de godănac,
Nu se poate... de ce tocmai eu ?
Simţea de sub picioare pămîntul că-i fuge.
—	Gîncliţi-vă, pentru Dumnezeu...
Ah, cu astfel de bazaconie Răţoiul vrea să bage-n oaste dihonie.
Era în toată făotura lui grăsună
O deznădejde fără margini. — Ah, asta-i bună !
Şi falca de jos îi clănţănea mereu Ca la brezae,
Se smiorcăia, se milogea : — De ce tocmai eu ?
Nu zău, o faceţi de oaie.
—	Tu nu înţelegi, încearcă să-l împace acrul răţoi, Că ai o carne mai dulce ca oricare dintre noi ?
Nu pricepi ?
Eşti foarte nimerit pentru astfel de trebi.
Guiţatul tău o să-l gîdile la dinţi.
Dar porcul nu înţelegea,
Ba, chiar, ideea asta îl scotea Din minţi.
—	De ce să mă mănînce tocmai pe mine,
Ah, voi, găinilor, nu fiţi haine,
Te rog Inimă-de-Varză şi pe tine,
Nu fiţi părtaşi acestei fărădelegi.
Măgarul păru nedumerit :
—	Păi, nu te mănîncă, bre, nu-nţelegi ?
Ce ţi s-a năzărit ?
Te punem într-o cuşcă de lemn,
Cum, altfel, aş putea eu să te-ndemn ?
260
5
10
15
20
25
30
35
—	Şi dacă sfarmă el cuşca Cum a sfărîmat şi puşca ?
—	N-o sfarmă, cum poţi gîndi o asemenea neghiobie ?
0	tragem numaidecît afară, căci o legăm de-o frînghie, Dacă stai cuminte, n-are ce să-ţi facă, nu te muşcă.
—	Of ! Of ! taci din gură,
Pînă să trageţi voi de cuşcă
Are timp ursul să mă-nghită dintr-o îmbucătură.
Şi iar se văicărea, se tînguia ;
1	se făcuseră picioarele nuia.
—	Fraţilor, măi fraţi,
Nu mă lăsaţi,
N-o să mă puteţi trage afară,
Of, slabă nădejde.
Nu mă băgaţi într-o asemenea primejdie.
Mă sfîrtecă afurisita fiară.
Aci măgarul, jignit, se vede,
Găsi că e locul să spună ce crede :
—	Nu spune vorbe de ocară,
Uite, sînt bătrîn, dar şi-acum trag,
Bine proptit în prag,
Patru sute de ocale ca nimic, îţi făgăduiesc eu că nu te voi lăsa.
—	Of ! Of ! N-o să fie aşa,
N-o să-mi faceţi cuşcă, ci dric.
Cunosc amăgeala,
N-o să vă ţineţi făgăduiala
Tocmai cu mine, care am fost totdeauna om de cuvînt.
—	Om de cuvînt, se poate,
Dar află atunci, că eu sînt Măgar de cuvînt.
Asta să-ţi intre în cap, nepoate.
9
Aici se ridică deodată îscodici, S-aducă lumina lui de licurici.
— Eu cred că e greu
Să-l facem pe urs să vie la cazemată
Punînd purcelul în groapă.
261
5
10
15
20
25
30
35
40
Rămaseră toţi cu gura căscată.
—	Atunci cum ? întreabă raţa iute ca o ceapă.
—	Nădejdile voastre mi se par deşarte,
Pentru că ursul e prea departe,
Apoi cazemata nu e în drumul lui Şi poate că nici nu are miros bun.
Pe urmă, drept să vă spun,
Cred că nici n-o să-l audă pe purcel.
Atunci ce propui ?
Şi toate privirile căzură pe el.
—	Uite, eu sînt de părere Să facem o dîră de miere
De la bîrlogul lui la cazemată.
Vine numai dacă mierea drumul i-arată.
Mai toţi ascultau nedumeriţi,
Doar porcul sări în sus nebun de bucurie.
—	Aşa da, sigur c-are să vie,
Minunată propunere. într-un ceas îl avem aici. Dacă îl momim cu miere aurie Are să vie la trap,
Şi arătă plin de admiraţie la Iscodici :
Ăsta, da... cap.
începură să discute între ei aprins Dacă ţelul poate fi atins,
Dacă e cu putinţă
Să-l aducă cu dîra de miere pe urs.
Porcul, scăpărînd de iscusinţă,
Ţinu un lung discurs.
—	E o idee cum nu s-a mai pomenit, încheie el fericit,
Ascultaţi-mă pe mine!,
N-aveţi nici o grijă, vine.
Totul e să-l iei maestru,
Că vine în buestru.
Raţa îşi bălăbăni aripile.
—	O să numărăm mult şi bine clipele, Ascultaţi ce vă spui,
O să se sature la jumătatea drumului,
N-o să mai coboare coasta.
Apoi,
262
5
10
15
20
25
30
35
Aţi socotit cîtă miere ne trebuie pentru asta ? Nu ne-ar ajunge nici un butoi.
—	Of ! Inimă-friptă, Varză-acră,
Nu mai fi rea ca o soacră.
—	Nu sînt rea, dar socot că
O să mi se ducă toată mierea pe copcă.
10
Deodată ţipă Opincuţă, întors pe dos, înnebunit în toată făptura lui :
—	Uitaţi, uitaţi, spioana ursului S-a furişat ca un guzgan...
Şi arătă deznădăjduit şi furios Spre tavan,
Dînd din labe ca din foarfece :
Deoarece, într-adevăr, la gura podului,
Puţină ca un şoarece,
Cu coada cît a zăvodului,
Veveriţa asculta şi privea cu luare-aminte,
Parcă nota într-un carneţel dinainte.
—	Uitaţi spioana ursului... spioana, înconjuraţi repede cabana ;
Princîeţi-o... Ucideţi-o pe loc,
Bine c-am văzut-o... Ce noroc !
Şi toţi fură gata s-o pornească după ea.
Veveriţa însă îi privea Liniştită, de sus în jos :
—	Nu vă grăbiţi atît, măi băieţi,
Că tot n-o să puteţi
Să mă ajungeţi. E caraghios !
Vă faceţi de ruşine.
Mai bine ascultaţi-mă, că vreau să vă fiu de folos ! Nu puteţi să prindeţi ursul fără mine.
—	Mincinoasă, spioană, minţi !
Strigă dîrză raţa.
—	Cine e urîta aia, cu gura lată, fără dinţi ?
Să tacă... Şi voi ascultaţi-mi povaţa.
—	Eşti prietena ursului.
Nu putem s-avem încredere în tine !
263
—	Am fost prieteni, dar azi îl socot duşman, îl urăsc de moarte...
O prăpastie de-acum încolo ne desparte.
—Eraţi toată ziua împreună,
5 Te duceai la el în văgăună.
Nu mai minţi, că n-are rost.
—	Nu, în bîrlog la el n-am fost,
De nimeni în lume nu m-apropii prea mult,
Pe oricine numai de departe l-ascult,
10 Dar prieten, am crezut că-mi este,
Acum, s-a dus, e altă poveste...
Acum ştiu că nimeni nu poate
Să fie prietenul acestei fiare blestemate,
Care atacă josnic, pe furiş,
15 Ah ! Frumosul meu tufăriş De aluni deşi ca o perie,
Cu fructe puzderie Gata să se coacă,
Vai ! Ce s-a ales din el !
20 Deşteaptă, ce să zic ?...
Am făcut greşeala să-i arăt locul Şi n-a mai rămas nimic.
Totul a fost călcat în picioare ca busuiocul.
Ah ! cum aş vrea ţeasta să-i desfac acestui urs afurisit. 25 Stufărişul e culcat la pămînt.
Vai, ce frumos era, cînd fremăta în vînt,
Abia aşteptam să se coacă tot,
Mă gîndeam că azi, mîine-am să pot Să-ncep să culeg 30 Pentru ascunzişul de iarnă,
C-atîta am, n-am povarnă.
Dar a venit dobitocul ăsta mare şi bleg Şi n-a mai rămas nimic. A vrut război ?
Ei bine, va fi o cruntă răfuială-ntre noi.
35 Trebuie să-i plătesc odată şi odată.
Vorbea atît de repede şi de furios Că toţi cei de jos Ascultau cu gura căscată.
Numai Opincuţă striga amarnic :
40	— Palavre !
E spioană, vă spun eu ! Se preface zadarnic,
264
5
10
15
20
25
30
35
—	Nu daţi ascultare aceste javre !
Ţipă veveriţa
Şi oţărîndu-se la el : — Ascultă, potaie,
Se vede că ţi s-a făcut de bătaie...
Ah, ce poftă aş avea să-ţi scot ochii,
Să-mi croiesc din pielea ta vreo două rochii.
Pufni în rîs Opincuţă : — Ei, nu zău,
C-o să mă sperii eu de-un popîndău ?
Aşa cu urechea ruptă
Şi tot nu mi-e frică de luptă.
Vino, mîndreţeo, jos,
Să te desculţ, <să te descos,
Iscoadă
Cu toată făptura-n coadă.
Şi lătra avan,
încercînd furios s-ajungă la ea-n tavan.
—	Eu vă spun : nu ascultaţi de această veveriţă,
E o cutră,
Se cunoaşte după mutră.
Dac-ascultaţi, o s-avem în tabără răzmeriţă.
Fireşte că Riţa nu se sinchisea.
Toţi încremeniseră cu ochii la ea.
Nu ştiau ce să creadă, ce să facă.
Atunci a luat cuvîntul Luţă, cerînd celor doi să tacă.
11
—	Ne certăm de pomană.
Eu zic să primim acest ajutor.
E veveriţa o spioană ?
Poate !
Dar dacă e, acum nimic nu se mai poate,
Cum s-o prindem ? Că fuge ca un gînd pe roate... O să se ducă să le spună ursului toate.
Chiar povestea cu cazemata.
Acum că s-a-ntîmplat... s-a-ntîmplat,
Dar poate că totuşi vorbeşte cu dreptate.
Eu zic că e mai bine să credem ce spune,
Poate că totuşi se-ntîmplă vreo minune.
—	în sfîrşit, a vorbit şi la voi unul cu cap.
265
5
10
15
20
25
30
35
40
Nu ca urîtul ăla lătrăcios,
Cu ochi de crap,
Care e prost şi pe faţă şi pe dos,
Că mă întreb în ce zodie S-o fi născut astfel de jigodie.
Vreţi să vi-1 aduc pe urs aici ? într-o săptămînă,
Cel mult, îl aveţi în mînă.
—	Te rugăm chiar, a stăruit măgarul,
Vorbind în numele tuturor,
Preţuim îndeosebi al dumitale ajutor !
—	Atunci, uitaţi ce să faceţi : mîine înmuiaţi în miere o traistă sau o zdreanţă, în care aţi pus o bucată de mălai, de pîine,
Şi o atîrnaţi ca de o clanţă
în bradul de lîngă vechea -strungă.
Nu prea sus, cît s-ajungă Mai uşor matahala murgă.
Şi faceţi aşa ca să se scurgă Puţin şi pe tulpină,
Ca s-o momească mai mult pe jivină.
Poimîine, joi,
Puneţi alta de gardul unde a fost adăpătoarea de oi. Vineri,
Acolo unde sînt cei trei brazi tineri,
De se despart potecile spre peşteră,
Iar sîmbătă puneţi, lîngă traistă, şi-o ulcică Chiar deasupra cazematei, că nu strică.
—	Raţa, care e mare meşteră,
O să facă toate astea întocmai. Fii fără frică,
Spuse măgarul. Aşa rămîne.
—	Dacă faceţi aşa, jupîne,
E cît se poate de bine,
Restul mă priveşte pe mine.
Trebuie ca acest tîlhar calic,
Această blestemată farfara,
Care nu mai ţine seama de nimic,
Să plătească pînă la para...
—	Aşa vom face, fii fără grijă, stimată,
Numai să-l aduci la cazemată !
E cineva de altă părere ?
266
5
10
15
20
25
30
Nimeni n-a zis nimic. Toţi aprobară dînd din cap în tăcere.
— S-a făcut. Eu vi-1 aduc la proţap.
CÎNTUL XV
1
Riţa stă pe coada înfoiată
Ca o coadă de cocoş
Şi-l priveşte cu ochi mici, şireată,
Pe ursul lacom, care suge de zor,
Suge în tăcere,
Căţărat puţin pe brad,
Traista înmuiată-n miere.
—	Ei, îţi place, Moş Martine,
Ce zici, te-am adus la bine ?
Cel mai întrebat îşi linge botul,
Dar nu se desprinde de copac,
L-ar înghiţi cu totul.
—	Place, mohr, mohr,
Mohr, mohrr. Dacă-mi place, ce să fac ?
Cum naiba ai dat tu de ea ?
—	Ei, n-o mînca pe toată,
Nu suge ca un calic,
Mai lasă-mi şi mie de-o acadea,
Măcar un pic,
Dacă vrei să-ţi mai arăt şi altă dată Că mai ştiu un loc.
Ajunge, uite că nu mi-ai lăsat nimic Şi mă supăr foc.
—	N-avea grijă, am să-ţi las.
—	Cum ? Că nimic n-a mai rămas ?
—	Ascultă fetiţo, dacă mai ştii şi-un alt loc. Haidem acum să nu pierdem ăst noroc.
Ce vrei ? Nu m-am săturat, hai numaidecît. Ah, tare face bine mierea la gît.
267
5
10
15
20
25
30
35
— Nu, nu, jupîne,
Mai lasă şi pe mîine,
Azi e destul, ţi-ajunge atît.
2
A doua zi fură iar împreună.
—	Ei, de asta ce mai zici, e tot atît de bună ? Parcă te văd că mai ceri.
—	Mohr, mohr, e parcă
Şi mai bună decît cea de ieri.
Şi trăgea lacom de traistă, s-o stoarcă.
—	Dar să ştii că dacă o hăpăi aşa,
Nici măcar gustul nu i-1 mai simţi.
—	Eu hăpăi ? De ce mă minţi ?
Nu vezi că sug pe îndelete
Ca să simt sucul, să mă îmbete ?
Of ! Of ! mohr, mohr, bună mai e...
—	Dacă-i bună cum să mori, de ce ?
—	Ascultă, dacă începi Să-ţi baţi joc de mine,
Zvîrl cu ciotul ăsta după tine !
Poţi să mori de plăcere, tu nu pricepi ?
Ah ! bună a fost.
Ei, cum facem şi de-alta rost ?
Mai ştii şi altă miere cumva Ascunsă prin vreun brad pe undeva ?
—	Mai ştiu, dar nu-ţi mai arăt,
Că nici azi nu mi-ai lăsat un pic,
Eşti lacom ca un logofăt.
—	Ei, nu poţi să zici Că nu ţi-am lăsat nimic.
Uite, poţi să lingi şi tu pe-aici,
Pe boldan s-a scurs ceva miere,
Şi pe urmă eşti destul de dulce şi fără asta.
—	Să ştii că mă supăr.
Marfă de-asta eu nu cumpăr.
—	Ei, te 'superi ca proasta.
Am glumit, zău,
268
De cînd cu mierea asta ai devenit o comoară, Uite acum parcă te văd întîia oară !
— Of, ursule, toate le ştii şi le pricepi !
Vezi mai bine să nu te-nţepi 5 în vreun ac de albine,
Că e vai de tine.
3
Sub bradul de pe coastă, în zori ursul s-a şi dus,
Unde-şi are Riţa cuibul pe trunchi în sus :
10 O scoală cu noaptea-n cap.
—	Ei, vecină, te-ai trezit ?
Că eu, uite, am sosit.
—	Ei ! Dar devreme ai şi plecat cu pofta-n proţap.
—	Of, Riţo, dimineaţa parcă eşti un boboc,
15 Vreau să mă duci iar la vreun loc
Cu miere. Dar să fie multă, un poloboc.
—	Văd că te-ai îndulcit rău...
Ursul lasă botu-n jos
Ca o mironosiţă de ruşinos.
20	— M-am îndulcit, zău
M-am îndulcit, ce să spui !
—	Da ? Ei atunci mai pune-ţi pofta-n cui...
Şi Riţa-n cuib scurt s-a retras,
Ca sus în perete, un cuc dintr-un ceas.
25	v.	4
în ziua următoare a fost fericit. Riţa fu mult mai blîndă Şi nu l-a mai repezit.
—	Of, cît pari de plăpîndă,
30 Dar cînd eşti în toane rele
Ştii să faci omului zile grele,
Eşti toată numai fiere.
Riţa îl privi batjocoritor :
—	Taci din gură şi suge-n tăcere
269
5
10
15
20
25
30
35
—	Of ! Of ! mohr, mohr,
Of ! păcătoasa asta de miere,
Orice faci se lipeşte de tine.
Unde mai pui că nu mai ai de-a face Cu afurisitele alea de albine,
Care te urmăresc cu mii de ace ;
De durere îţi vîjîie ţeasta,
Of ! Of ! Stai că uite-n ruptura asta A mai rămas puţină.
Ursul a-nceput să lingă întreaga tulpină.
—	Vezi, am ştiu eu c-o să-ţi facă plăcere...
—	Of ! Riţo dragă, iscusită mai eşti,
Unde le mai găseşti
Cuiburile astea pline cu miere ?
—	Iscusită, nu zău ?
S-ar putea să fiu mai mult decît crezi,
Intr-o zi ai să vezi.
—	Şi nu eşti decît un dop, nn popîndău.
Că din coadă nu eşti nici a treia parte.
—	Aşa e, dacă zici dumneata, oi fi om cu carte, Dar eşti mare mîncău.
—	Ei, ce zici, mănînc şi mîine miere ?
—	Deh.. s-ar putea,
Dar să ştii că n-o să mai meargă aşa.
Mîine mănînc eu întîi cît îmi place Şi pe urmă te repezi dumneata, bădie.
—	Bine, drăguţă, şi-aşa să fie.
—	Atunci să-mi făgăduieşti de azi Că mîine ai să mă adaşti Alături între brazi,
Pînă ce mă satur eu întîi, ne-am înţeles ?
Că de nu te trimit să paşti !
—	Parcă am de ales ?
5
De departe, ascunşi pe unde pot, Pe după colţuri, prin hăţişuri, Fîrtaţii îl pîndesc pe Tartacot. în inimă cu şişuri
270
5
10
15
20
25
Şi, numai ochi, urmăresc cu răsuflarea tăiată Apropierea lui de cazemată.
De la un timp
Ursul sta şi el pe ghimpi,
Vrea să facă mai repede schimb.
—	Hai, ţi-ajunge, nepoată,
Că nu-mi mai rămîne şi mie,
Nu e frumos cînd numai unul se-ndoapă,
Rău îmi lasă gura apă !
—	Aşa am vorbit ? Aşteaptă rîndul să-ţi vie,
Acolo, la zece paşi,
Ei, vedea-te-aş...
—	Aştept, dar hai şi tu mai repede, vrei să te îngraşi ? Deasupra frunzişului azvîrlit peste groapă,
Pe o cracă mai groasă,
Veveriţa se preface că se-ndoapă Şi linge dinadins pofticioasă Traista cu miere care sclipeşte-n soare.
Dar iată că ursul nu mai are răbdare ;
A sărit încins de poftă, nebun.
A fost o cădere care a răbufnit Ca un tun.
Pierdut, înjunghiat, s-a trezit în fundul gropii.
Crezu c-a şi dat ortul popii.
Prins acolo, ce putea să mai facă ?
N-a mai spus nici mîr, că Pricepu c-a fost dus de-o năpîrcă.
Veveriţa apucase să sară pe altă creangă.
271
5
10
15
20
25
CÎNTUL XVI
1
O săptămînă au stat în jurul cazematei grămadă, Căpiaţi de bucurie.
Nu le venea să creadă :
Cum, chiar aşa să fie ?
E cu putinţă oare ?
Toată povestea le păruse uneori
Văduvă de sfîrşit, ci acum iată-i învingători.
Stau în jurul cazematei ca la şezătoare, Povestindu-şi ei, lor înşile, cum a fost, Palavragind în neştire, fără rost,
Cum l-au prins pe acest urs năpraznic.
Se-ndoapă ca la praznic,
Măcăind, cotcodăcind, sîsîind,
Lătrînd, behăind.
Cînd obosesc de ţopăit perechi,
Zvîrlu pe rînd cu pietre, cu tinichele vechi în ursul din capcană,
I-aruncă bucăţi de jăratec în loc de hrană.
— Urs blestemat, iată-te prins, tîlhar semeţ.
Ah, o să-ţi dea pe nas Mieii şi oile şi viţelul cel gras,
Gîgîie cumplit Casteria.
O să-ţi scoatem ochii încet, cu scaieţi.
Ah, o să facem ţoală de-aşternut în coteţ Din blana ta, după ce o frecăm cu peria.
272
5
10
15
25
30
35
Ursul s-a zbătut ca un nebun de luni pînă joi, într-un deznădăjduit tontoroi.
Încerca turbat să se prindă De pereţii de ţiment, de vreo grindă,
Dar nu-ntîlnea decît vreo cracă şubredă,
Strîmbă.
Care cădea iar jos cu el, în groapa mucedă, îşi lungea şi-şi strîngea blana ca o trîmbă Zadarnic.
O, cît îi părea de rău, amarnic,
De prostia de a se fi lăcomit la miere.
Se zbătea şi gemea pînă cădea fără putere.
Xu numai că i-au tot încercat lîna
Şi nu i-au dat să mănînce nimic toată săptămîna,
Dar nu l-au lăsat nici măcar să doarmă,
Făcînd o nemaipomenită larmă Cu măcăitul, cu ţipetele,
Cu chiuitul lor Năucitor.
Aduseseră un lighean spart, chior, în care loveau cu aripile, cu copitele,
Cu ce puteau, ba găsiseră şi-o lopată.
Făceau cu rîndul, ca să nu se obosească toţi odată. — Urs blestemat, suferă, să vezi şi tu ce rău e, Xătărăule,
Flămînzilă, setilă, chiorilă,
Cinci sfîşii şi ucizi fără milă,
Ţi-aduci aminte cînd tremura Lumea toată de groaza ta ?
Hei, ai să vezi tu, dihanie,
Cum o să-ţi facem de petrecanie.
Pînă la urmă, istovit de ocolită fugă,
S-a prăbuşit în fundul gropii.
Şi de foame a-nceput să-şi sugă Ghearele lipite ca snopii.
2
Nu dormea ca lumea nici Luţă, noapte de noapte,
Se întreba, tot mai încurcat în fapte.
273
5
10
15
20
25
30
35
40
Ce să facă acum, cînd ţelul e-atins,
Cu ursul prins ?
Duminică dimineaţă
S-a isculat cu părul ciufulit, supt la faţă,
Cu ochii în cearcăne,
Ca nişte junghiuri zdravene.
Ca să nu se mai chinuie în zadar,
S-a hotărît să ceară sfatul înţeleptului măgar.
In faţa cabanei stau amîndoi.
El s-a aşezat pe-o laviţă pusă de-a latul.
Măgarul rezemat pe picioarele dinapoi.
Iscodici, cînd i-a văzut, a venit şi el.
—	Prieteni, cu chiu cu vai l-am prins pe acel Afurisit de urs. A fost destul de greu,
Dar tare aş vrea să ştiu şi eu Ce-o să facem acum cu el ?
—	Să-l omorîm, ce mai vorbă ! Sfîrşim cu tîlharuL Fu de părere Iscodici,
Care vrea să doarmă Fără vise, uitîndu-şi pojarul.
—	Dar n-avem nici puşcă, nici Altfel de armă,
Clătină din cap măgarul.
Deh, să-l omorîm, dar cum să-l omorîm ?
—	Dacă ne hotărîm,
O să aflăm noi mijlocul Să scăpăm de această dihanie,
Cum să-i facem de petrecanie.
Găsim noi acul să-i meşterim cojocul.
Ce mai încoa şi încolo ? Ca să nu încapă întîrziere,
Iscodici fu de părere
Să puie paie peste el în groapă.
—	Şi pe urmă le dăm foc,
Aruncînd un făraş cu jăratec.
Nu mi se pare greu deloc.
îl ardem şi scăpăm de el, nu ?
Luţă tresări întărîtat, dar tăcu.
Nu ştia de ce, dar planul i se părea nesăbuit,
274
5
10
15
20
25
30
35
Dar cînd se gîndi mai bine, înţelese surprins Că nu ar fi vrut să omoare Un urs prins,
Că i se părea nedemn, necinstit,
Găsea că asta nu mai e vînătoare.
Vru să obţie măcar o amînare,
Murmură aşa mai moale, pe altă coardă :
—	Nu, să nu ardă,
Mai bine îl lăsăm să piară fără hrană zi cu zi. Aci măgarul clătinînd din cap, zîmbi.
—	E gras... Ăsta de foame nu moare,
îşi poate suge toată iarna grăsimea din gheare.
—	Atunci ce facem ? întrebă Luţă şovăielnic.
—	Nici n-o să putem sta aici întreaga iarnă, rosti speriat Iscodici...
Il ucidem şi-l trecem în pomelnic.
Sfatul celor trei
Se sfîrşi, aşadar, împotmolit în clei.
3
Era unul dintre acele începuturi de toamnă Senine, îmbelşugate, cînd totul te-ndeamnă La voie bună, la zîmbete.
Era în ajunul unei sîmbete.
S-au adunat în jurul cazematei, Pălăvrăgind vesel, ca de obicei,
După ce înfricoşaseră pe urs cu pietre,
La lumina unui foc întins pe trei vetre.
Gîsca, mereu îndîrjită, încrîncenată,
Necruţătoare,
îi striga ursului, care
Nu mai avea nici puterea să se zbată :
— Ei, blestematule, pregăteşte-te să mori. Mîine în zori
Aducem din sat cinci vînători.
Ca să sfîrşim cu tine.
Acum or să ochească bine,
275
5
10
15
20
25
30
35
Că stau în genunchi pe margine, pe prag,
Şi trag... înţelegi ? trag...
Cu puşca sprijinită pe proptea.
Toţi chiuiră sălbatec... aşa... ,aşa.
—	Da, să chemăm vînătorii să-l împuşte,
Ca în veacul veacului să nu mai muşte,
Strigă furios şi porcul. Să moară, mu-mi pasă..,
Au fost chiote frenetice.
Zburau în văzduh frunze, pene şi petice.
Ii luăm blana şi plecăm acasă,
Gîgîi gîsca, o aşternem în coteţ.
—	E tare bună şi friptura de urs... Ce zici De-o fleică ? de-un muşchiuleţ ?
Strigă Opincuţă. De ce să lăsăm carnea aici ?
Porcul de colo : — Ursul e bun dacă-1 usuci şi-l faci
pastramă„
Groh... groh... mamă... mamă...
Raţa l-ar fi vrut tocătură cu orz şi nuci,
Servită cu salată de lăptuci.
Un cuţit se-nfipse în inima prinsului din groapă... înţelese că nu mai scapă.
Simţi că i se apropie moartea...
Că e pierdut... Cine să-i mai ţină partea ?
4
Dar deodată, se ridică dîrz Luţă,
Cu ochii scăpărători.
— Să-i aducem aici pe vînători ?
Să-i aducem, să tragă-n el ca-ntr-o tărtăcuţă,
Ei, care nu l-au împuşcat cînd era slobod ?
Acum să-nghenunche pe marginea acestei groape Şi să tragă fără teamă, de aproape ? în ursul prins, gloanţele să cadă ropot Şi să-l ciuruie tot ?
Să mă iertaţi, dar eu socot Că asta nu e frumos, nu e cinstit...
Lasă că şi aşa, ca să-l prindem, am umblat cu şoalda, Cu şiretenii, ca Baba-Cloanţa başoalda,
Zău, nu prea avem de ce să ne fălim... m-aţi auzit ?
276
5
10
15
20
25
30
35
Ursul asculta Şi nu pricepea.
Porcul grohăi uimit :
—	Şi ce să facem atunci ?
Să stăm cu el aici ca nişte prunci Nătăfleţi ?
Spuneţi şi voi, măi băieţi...
Noi vrem să plecăm pe la casele noastre... Ascultaţi ? Că uite a trecut vara şi-am rămas desculţi.
—	Aşa e, aşa-i ! strigară cei mai mulţi.
Nu ne pasă.
îl ucidem şi mergem acasă.
Aşa trebuie să te porţi cu o fiară...
—	Nu, niciodată nu voi îndura asemenea ocară.
Nu chemăm vînătorii aici
Să ucidem cu sînge rece. însă ce, sîntem pitulici ?
Cine vrea e slobod să plece,
Dar eu, şi alţii poate, vom rămîne.
—	Doar n-oi vrea să-i dăm drumul, jupîne ?...
Striga porcul.
—	Nu, nici vorbă, n-am spus aşa ceva.
—	Atunci trebuie să sfîrşim, dacă nu azi, mîine. Facem din blana lui trei cojoace.
—	încă o dată, asta nu, vom vedea ce vom face,
Le spuse încurcat Luţă.
5
Ursul ameţit se ridică încet în picioare.
Parcă ieşea un pui din găoace.
Nu-şi credea urechilor. Să scape ? E cu putinţă oare ? Lătră deodată convins, Opincuţă :
—	Aşa e, ăsta-i ursul nostru. Ei, drace,
Cum să-l dăm ? Am mîncat clei ?
N-aveau decît să-l vîneze, sau să-l prindă ei.
—	Aşa e, urlară acum toţi laolaltă,
E ursul nostru, nu-1 dăm.
—	Atunci, cu vînătorii rămîne baltă ? înviorat, născut din nou parcă,
277
5
10
15
20
25
30
35
Ursul simţi că viaţa iar îl încearcă.
—	Atunci daţi-mi de mîncare...
—	Să mănînci ? ! Auzi vorbă,
Ei nu, că eşti obraznic,
Unde te trezeşti aci ? La praznic ?
Oi fi vrînd acum să-ţi dăm şi vreo ciorbă, Vreun miel, mezelic,
Friptură, vreun viţel gras,
Să fii mulţumit că nu e parastas Şi să taci chitic.
—	Of, daţi-mi măcar ceva poame Că mor de foame ;
Fie şi numai praz.
—	Ei nu, că ai haz...
Nu, n-ai să mai guşti nimic Pînă nu ţi-or ieşi pe nas Mieii şi viţeii pe care i-ai mîncat Ca un blestemat.
—	Dacă mă ţineţi aci în fundul gropii Aşa nemîncat, am să dau ortul popii. Gîndiţi-vă, fiţi în judecată cu şir,
Daţi-mi măcar puţin jir,
Ceva urzici şi ştir.
Măi, dacă nu aveţi acest Gînd ucigaş, daţi-mi drumul,
Că uite mă topesc ca fumul.
—	Taci odată acolo, că eşti pus la arest,
îi strigă furios Luţă, căruia-i luă foc capsa. Stai acolo pînă ţi-om hotărî pedeapsa.
6
Joi seara, ca-n fiece zi de cînd au învins, Petreceau la lumina unui foc măreţ.
Stăteau pe marginea cazematei la rînd ca în jeţ, Batjocorindu-1 pe ursul prins, înţepîndu-1 cu vorbe grele ;
Făcînd fel de fel de glume rele,
Povesteau rîzînd ce le trecea prin cap,
Ca biruitori care-n piele nu-şi mai încap.
278
5
10
15
20
25
30
35
Veselă-n sfîrşit, gîsca juca giamparalele,
Zău că plătea toate paralele.
Despre raţă ce să spun ? A jucat sîrba Pînă i s-a făcut rău, a apucat-o scîrba,
Iar răţoiul
Juca năuc tontoroiul.
Petrecerea îşi dospea toiul
Mai ales cînd ursul, mort de foame,
Plătind pentru ce-a fost cuvenitul bir,
Se ruga iar să i se arunce puţin jir,
Vreo legumă, ceva poame...
—	Alune nu vrei ? îl întrebă Riţa.
—	Da5 ce, grohăi porcul, ţi-a dat noroc în ceaşcă, De te gîndeşti la o asemenea pleaşcă,
Zburlindu-ţi de-a-ndaratele cosiţa ?
Cu ochii ei mici care scapără,
Vecina începuse să se-mpace De-a binelea cu cei din tabără Şi cum nu prea avea ce face,
Venea în fiecare seară la taifas,
La şezătoarea cu iz de parastas.
Cînd îl văzu jos, nenorocită epavă,
Porcul făcu o nouă ispravă.
Căpătînd de la raţă o strachină de miere,
După ce-1 întrebă pe urs dacă inima-i cere O asemenea bunătate,
Şi cînd acesta se ridică mort pe jumătate, începu să rîme, să înfulece cu poftă hulpavă,
Toţi făceau un haz... şi ce haz,
Pe cînd ursul era cu botul tot bale,
Pritocită otravă,
De poftă şi necaz.
Tot mai mîndru de isprăvile sale,
Porcul începu să spună glume deşucheate De tot soiul, unele cam răsuflate,
Spunea vorbele pe care le credea de duh Pe şleau, tot felul de măscări,
Grabnic de parcă făcea jumări.
Răţuştele, puiculiţele priveau în văzduh.
279
—	Mă logofete,
Nu vezi că mai sînt pe aici şi fete ? îi spunea gîsca, arătînd spre colţ Răţuştele şi puicile cu capul întors.
5 îl certa : — Făptură nesimţită, lacomă,
Aici nu eşti la „Trei ochi în plapomă“.
—	Mai zi-le şi tu mai cu perdeluţă, îl sfătui lătrînd Opincuţă,
întoarce frumos vorba pe partea cealaltă.
10	— Nu mai spune ? grohăi porcul cu rîtul sus,
Las-o baltă !
O să stau acum s-o mai întorc ?
—	Ehei, bine ţi-a spus, cine ţi-a spus, cum ţi-a spus. îl picni raţa numaidecît.
15	— Da, da, întări măgarul. Vrei să zici : „Rît-fără-gîtff
—	Nu : PORC!
7
Rîd toţi şi veselia sporeşte.
încîntat, porcul altele şi altele scorneşte.
20 Dar tot mişcîndu-se aşa jucăuş,
Fără măsură, fără căluş,
Pe marginea cazematei, în straşnică vervă,
Uită de toate, nu mai observă Unde ţopăie, unde calcă '25 Şi buf... se trezi deodată în groapă,
Căzîndu-i ursului drept în falcă.
A ştiut că-i pierdut, că nu mai scapă,
Nici n-a guiţat de groază.
Ceilalţi au încremenit pe margine.
30 Ca să nu vază...
De mila bietului porc Capetele şi le întorc.
Aşteptau, într-o clipă, totul să se termine.
Trăgeau cu coada ochiului, pieziş,
35 Astfel de moarte îi băgase în boale.
Ursul s-a ridicat privind cruciş Şi a-nceput să-i dea tîrcoale.
280
5
10
15
20
25
30
35
L-a mirosit lacom, cum zăcea otreapă, Parcă nu ştia de unde să înceapă, îşi frămînta fălcile,
Măsurîndu-i hălcile.
Se vedea că simte cuţite în burtă...
8
Dar lupta fu scurtă :
—■ Scoateţi-1 de aici pe acest fîrlifus,
Scoateţi-1 odată !
Strigă el către cei de sus.
Hai mai repede, că nu mai sînt stăpîn pe mine. într-o clipă, iată,
Măgarul, care alergase, vine
Cu o frînghie... aruncă un capăt în groapă,
Ursul o petrece porcului la subsuoară,
De trei ori îl înfăşoară.
Godănacul tremura şi mai tare văzînd că scapă. Măgarul începu să tragă de frînghie.
Ursul, cu ultimele puteri,
Puse şi el umărul împingînd, nu jucărie,
Se vedea că nu mai era fiara de ieri.
9
Cei de faţă,
înţelegînd, parcă ruşinaţi, îngheaţă De la cap la coadă.
Nu mai ştiau ce să creadă.
Le dădură lacrimile la toţi.
Poţi să fii altfel ? Nu poţi...
Varză-acră, îndoită, cu inima leoarcă,
N-a mai stat să şi-o stoarcă,
A fugit repede în cămăruţa de sub scară, Unde-şi ascundea acuma scumpa ei comoară* Scoase de prin colţuri stinghere,
Şi-i aruncă ursului, în groapă,
Dovleac şi morcovi, o ulcea cu miere ;
281
Cu de toate îl îndoapă.
Ba a găsit şi nişte nuci, i le-a dat sparte.
Să aibă şi el parte De-o bucurie azi.
5	— Hei, Rît-fără-gît, nu mai tremura, că iar cazi.
A doua zi, duminică,
Măgarul le ţinu o predică Despre omenie şi frăţie,
Despre dreptatea fără piedică.
10	Le arătă cum trebuie de acu-ncolo să fie,
Rugîndu-i să se poarte cuviincios, să nu înjure. Iar pe urs trei zile de-a rîndul L-au hrănit lăudîndu-1,
I-au cărat jir de prin pădure,
15 Proaspăt, plin de rouă,
I-au adus şi nuci, şi cîteva ouă.
JELANIA URSULUI PRINS IN GROAPĂ
Geme ursul prins 20 In groapă,
Geme stins Că nu mai scapă...
— Măi flăcăi,
Nu fiţi răi,
25 Nu fiţi călăi,
Nu mă lăsaţi, măi.
Ard ca pe vatră, între pereţi de piatră.
Nu mă lăsaţi să pier 40 între pereţi de fier.
282
...Aid, să mă usuc Singur năuc...
Trec zilele greu,
Tot aştept mereu,
5 Trec încet serile,
Mi-au slăbit puterile,
Trec nopţile lungi, prelungi, în zori-abia ajungi.
Tot ţi se năzare 10 Că-s paşi pe cărare.
Te trec fiori...
Dacă-s vînători ?
O, ce groaznic chin...
Dacă vin
15 Fără să ştiţi voi,
Vînători de soi,
Care nu te-alintă,
Ci trag la ţintă Din blestemata flintă,
20 De te fac strigoi ?
Asta vreţi voi ?
Asta vreţi voi oare ?
Oh, vreau la soare,
La verdeaţă,
25 Ţin nespus la viaţă.
— Ei, ehei, strigă măgarul. Ţi-nţeleg amarul,
Dar afară-s miei Care ţin şi ei 30 Nespus la viaţă...
283
Miei pe bot cu urdă,
Care zburdă...
Cînd te văd, îngheaţă... O, cîte vietăţi 5 Mor de cum te-arăţi...
Ce crezi
Că simt bieţii iezi Care pasc pe pajişte Cînd te-arăţi în rarişte ? 10	— îl văd, nu-1 văd,
E tot prăpăd...
Clatină cu foc Gîsca lungu-i cioc.
Şi vrei să-ţi dăm drumul, 15 Să-i sfîrteci cu duiumul ? E furioasă.
Mînuie ciocul ca o coasă. Ehei, fîrtate,
Nu se mai poate,
20 S-au schimbat sorţii,
Eşti menit morţii.
Scîrbos ipochimen, De-acu-ncolo nimeni Nu-i ca să te scape ;
25 Sfîrşitul ţi-e aproape...
Ursul asculta,
Asculta, gemea.
— Nu va fi aşa...
Nu voi mai mînca 30 Nici o vietate,
Am să le cruţ pe toate... Voi trăi cu jir,
Zmeură şi ştir.
Uitaţi tot ce-a fost 35 Nu mai ies din post.
De m-ating de carne, Plumb pe gît să-mi toarne.
284
Vă rog în genunchi, Vă rog din rărunchi.
Gîndiţi-vă bine Ce faceţi cu mine...
5 De vin vînătorii, Nu mai apuc zorii.
APRIGA DISCUŢIE CRITICĂ
în odaia de lucru a tăticului.
Cei trei, în jurul fotoliului grămadă,
10 Ascultă cu pofta calicului,
Deşi o ştiu de mult pe dinafară,
Cum se înnoadă Această poveste,
Adormită ziua, crescută în fiece seară,
15 Din întreruperi ce coboară văi şi suie creste, înnădită azi de unde ieri a rămas, în lumina lămpii, ceas de ceas,
De sîmbătă, de-o săptămînă,
Aci urzeala cu-adaosul se-ngînă,
20 Dar rămîne totuşi stăpînă.
Au fost pe parcursul acestei întîmplări destule întreruperi, despre care Nu s-a făcut aci vreo însemnare,
Ca să nu se-ngreuneze firul povestei...
25 De data asta însă a fost mai greu,
S-a răscolit un fund de heleşteu...
Auzind că-i vorba că ursul ar putea fi Ucis, Andrei nu se mai putu stăpîni...
285
5
10
15
20
25
30
35
El vrea adevăr şi nu vis.
Trebuia să spuie ceva...
Fierbea,
Era neliniştit, speriat parcă, în sfîrşit iată-1 că-ncearcă.
— Tăticule, am răbdat, dar nu mai pot.
E prea de tot,
E aci un nod, un cucui.
Trebuie să te întrerup,
Chiar dacă ai să spui Că firul povestirii ţi-1 rup.
Uite... nu... pentru nimic în lume Nu se poate ca ursul să fie dat pradă Pleaşcă vînătorilor fără obraz.
Ar fi o crimă fără nume,
Neroadă.
Luţă, dacă face asta,
Nu mai e cu-adevărat viteaz,
Nu... Şi cu asta basta.
Nu mai vreau să ştiu de el.
TĂTICU
Dragă băiete, eu ce să zic ?
Dacă Luţă va hotărî altfel,
Eu nu mai pot face nimic.
ANDREI
Ce-i asta ? Ce vrei să spui ?
Dar ce ? El le face după capul lui ?
Aici tu hotărăşti,
Căci tu povesteşti.
TĂTICU
Ia... stai, stai...
Ce-nseamnă că eu povestesc ?
Trebuie lămurită şi această istorie.
Eu sînt aici doar un cîntăreţ, prigorie,
Nu judecător,
Dar să vedem mai de aproape despre ce este Aci vorba, cum stăm cu-această poveste.
286
5
10
15
20
25
30
ANDREI
Să tăgăduieşti nu poţi,
Că tu eşti povestitorul ştiu toţi.
TATICU
Dar ar trebui să afli că eu
Nu vreau să-mi însuşesc ce nu-i al meu.
GETA
Nu-i aşa. Nu se poate...
Găsesc că Andrei are dreptate,
Tu eşti povestitorul...
Insă eu cred că Luţă nu trebuie să dea drumul Ticălosului de urs, trebuie să-l ardă Şi să-i împrăştie scrumul...
N-o să se apuce acuma să-l plimbe cu zgardă...
TATICU
Om vedea asta mai tîrziu. în orice caz, ceea ce ştiu
E că acum trebuie lămurită încet, cu binişorul, Această chestie cu povestitorul.
ANDREI
Ce să mai lămureşti ?
Povestitorul ? Tu povesteşti, tu eşti.
TATICU
Aşa o fi, eu povestesc,
Dar să nu te miri Că eu nu mă socotesc Şi autorul acestei povestiri,
Care şi fără mine saltă...
Eu nu sînt deeît o simplă unealtă,
Nu fac deeît să-nşir De-a lungul unui fir Ceea ce am găsit,
Dacă vreţi, născocit,
Voi toţi împreună cu mine.
Povestea asta ştiţi prea bine
287
5
10
15
20
25
30
35
Că nu a fost de la început aşa.
Ea a crescut zi de zi ca fumul din lulea,
S-a-mplinit ca luna.
De vreo trei ani într-una...
ANDREI
Nu chiar în fiecare zi, la drept vorbind.
TĂTICU
Nici nu pretind,
Căci nici nu poate fi,
Mai ales de cînd s-a lungit atît...
Căci, hotărît, e poveste, nu zbor tăiat de lăstun. Nici n-aş avea timp s-o spun Toată într-o singură zi.
Ţin deci să se ştie lămurit aci :
Că la început a fost o poveste foarte scurtă.
N-a fost decît ideea, puţină şi golaşă,
Care a crescut ca la dospit o turtă.
A fost aşa că Luţă, cu firea lui trufaşă,
Era un vînător vestit în Cişmigiu,
Puţin cam ageamiu,
Pe urmă tu, Andrei, ai susţinut, viteze,
Că el trebuie să meargă să vîneze Un urs adevărat. Nu asta ai vrut ?
Şi cu toţii o vreme ne-am întrecut,
Incurcînd iţele povestirii
Ca floarea, frunza şi spinii, trandafirii,
Fiecare propunînd una ori alta,
Cum ne ajutora mintea, acul, unealta.
Ce mai încoace şi-ncolo, cum ne trăsnea prin cap, Punînd ici căciulă şi colo horbote,
Urcînd şi coborînd ca la scrînciob, la dulap :
Dacă propunerea stîrnea hohote De rîs, era primită, şi povestea creştea,
Şi se-mpodobea ca o giubea De lăutar rătăcitor prin praf şi spini,
De care se prind tot felul de scaieţi şi ciulini.
Eu legam lucrurile într-un tot,
Ca mărgelele pe un fir, cu un cot
288
5
10
15
20
25
30
35
Azi mai lung decît ieri,
Iar voi vegheaţi ca să nu uit ceva Din cele ce s-au adăugat în ajun,
Din podoabele agăţate pe giubea.
E drept că de cînd o tot spun,
Am învăţat-o ca pe apă,
O turui pe de rost,
Cînd şi cînd rareori dacă-mi scapă Cîte un amănunt, uit dacă a fost Berbecul sein, ori frăţînă-său ;
Sau las la o parte din glumele de gust prost Ale porcului, cel deştept şi nătărău...
Dar Docu veghează cît doi.
Mai grijuliu decît oricare dintre noi,
Căci mic, el o ştie mai bine,
Cum şi-adună mierea trudnicele albine,
Şi nu iartă să pierdem nimic pe drum,
Şi nici să povestesc oricum.
La început totul ar fi fost cîteva file,
Acum, cititul ei poate să ţie patru zile.
Vreţi să vă spun ce cred eu ?
E că dacă voi doriţi s-o ascultaţi mereu, Ca-ntîia oară,
Deşi o ştiţi pe dinafară,
Este tocmai fiindcă vă face plăcere S-o vedeţi sporind ca florile pe lăicere...
Să aduceţi fiecare cîte ceva nou,
O faptă, un ecou
Care te trage după el, ca un zvon de vioară.., E plăcerea de-a clădi din nimic,
Dar nu cu cărămizi şi scînduri,
Ci cu vorbe, cu gînduri,
Cu firul minţii, de borangic,
O întîmplare care porneşte apoi Să zbiere de capul ei, singură,
Ca baba pe lingură,
Şi nu mai ascultă de noi...
Cînd o vedeţi cum şi-a luat zborul Mai puteţi zice că sînt eu autorul ?
289
5
10
15
20
25
30
35
ANDREI
De, mai ştii ?
Dar fie cum o fi !
Ce facem acum cu ursul, spune ?
TATICU
Vezi că e greu de spus. Ăsta nu-i joc cu alune. ANDREI
N-o fi chiar joc,
Dar nici nu e greu deloc.
Dacă zici că noi sîntem autorii Acestei încurcate istorii,
Ce mai încoace şi-ncolo ? Am şi hotărît Ca Luţă să-i dea drumul ursului pe loc,
Fără ocol, chiar azi, numaidecît.
GETA
Nu, nu, asta nu se poate.
ANDREI
Ba, da, nu e cu putinţă să-l omori, aşa prins. Chiar dacă e un urs, e şi el un ins.
Luţă trebuie să-i dea drumul, şi cu asta încheiem povestea şi basta.
GETA
La tine şi la tata, toate merg cu basta. Ei, nu Nu trebuie să fie numai cum spui tu.
Dacă Luţă dă drumul ursului e un...
...Un ticălos, un ucigaş, un nebun.
Iarăşi o să tremure văile de-această fiară... Cum s-o vedea slobodă, afară,
O să-i mănînce mai întîi pe ei toţi,
C-au fost nişte netoţi,
Cum spunea baciul, acea gadină Iar o să fie stăpînă pe padină.
ANDREI
Asta nu e sigur... Ai văzut
Că ursul nu l-a mîncat pe porc, deşi ar fi putut.
290
5
10
15
20
25
30
Deci Luţă trebuie să-i dea drumul,
Trebuie să-ncerce-ncotro merge singur fumul.
TĂTICU
Aşa o fi, măi băiete, dar cartea are şi-alte foi.
Deh... vezi că s-ar putea ca Luţă Să nu asculte ce hotărîm noi...
Ei, dacă rămînem de căruţă,
El înainte, noi înapoi ?
ANDREI
Cum să nu asculte ? El nu poate face Decît aşa cum spunem noi, şi pace.
T ATI CU
Deh ! V-am spus că întîmplarea Şi toate vietăţile ei, acum
S-au desprins de noi, cum ai zis, ca un fuior de fum Pe care-1 îmbată şi-l soarbe zarea.
Uneori eroii aceştia sînt cu toane,
Ca nişte cucoane ;
Trebuie să le ştii zîmbetul,
Umbletul,
Ei merg după felul lor, fie ce-o fi,
Nu le mai poţi porunci
Să facă un lucru care nu li se potriveşte.
Fiecare după legea lui, nu a ta, creşte.
ANDREI
Atunci ? S-au cam încurcat toate... îl lăsăm pe Luţă să hotărască, teleleu ?
TATICU
Deh... Ştiu şi eu ?
GETA
Dar să-l sfătuim pe băiat se poate ?
Să nu dea drumul ursului din groapă,
Pentru că dacă fiara scapă E prăpăd.
291
5
10
15
20
25
30
Să-i spunem că la ivirea zorilor,
Să-l dea pe mîna vînătorilor.
Altceva, eu, drept să spun, nu văd.
ANDREI
Asta nu se poate. Nu e cum vrea fata.
Trebuie sfătuit sa-i dea drumul şi gata.
Aţi văzut că ursul a făgăduit Să nu mai facă rău nimănui.
Să nu mai mănînce carne în viaţa lui.
GETA
Şi tu-1 crezi ? Să se vadă el afară
Şi pe urmă altfel o să stea de vorbă cu ei.
O să scoată pe nas scîntei,
O să devie iar spaima munţilor, fiara e fiară.
ANDREI
Asta nu cred, că-1 bat de-1 zvînt.
Trebuie să fie un urs de cuvînt.
T ATI CU
Dar tu, Docule, ce zici ?
Ehei, are şi el un cuvînt de spus aici.
Nici nu ştiţi ce idei poate să aibă un pici.
DOCU
Eu zic să-i facă puţină manichiură Şi să-i pună botniţă la gură.
TATICU
Năzdrăvan băieţaş... poftim... aferim.
Dar părerea mea e că noi să ne mai odihnim olecuţă Şi să-l lăsăm să vorbească pe Luţă.
GETA
De ce Luţă şi nu ceilalţi soţi ?
E el mai cu moţ decît toţi ?
Vrem să ştim şi ceilalţi ce vor !
292
5
10
15
20
25
30
ANDREI
Fiindcă Luţă e comandantul lor. Ei, acum...
GETA
Comandant ? Lasă gluma,
Ehei, sînt multe de spus despre acest Luţă, Pe care toată lumea îl cocoleşte, îl cruţă.
De ce s-o mai ascund ?
Comandantul ăsta s-a cam dat la fund...
TATICU
Nu înţeleg ce vrei să spui ?...
GETA
După părerea mea, acest Luţă nu-i Un erou adevărat.
De cînd a fost rănit la mînă,
Stă săptămînă după săptămînă Şi nu face nimic. E pus la murat.
ANDREI
Taci din gură... înţelege...
Luţă e un comandant în lege.
GETA
Şi ce ispravă a mai făcut ? Ceva nou ? Nimic de atîta vreme.
Ei, nu-i de-ajuns, pentru ce să se cheme Că este un adevărat erou ?
ANDREI
Cum vorbeşti aşa ? Eşti o fată fără minte. Adu-ţi aminte de tot ce a fost înainte.
Luţă a hotărît să vîneze ursul cu orice preţ, El s-a făcut luntre şi punte Şi a pornit cu căţelul pe munte,
Fără să şovăiască o clipă, dîrz, semeţ.
Atît curaj văzînd,
După el s-au luat şi ceilalţi, rînd pe rînd.
293
Astfel s-a adunat oastea întreagă,
Luţă e cel care-o leagă.
El a luptat şi singur şi laolaltă Şi s-a retras cel din urmă, rănit,
5 Cînd a văzut că nu e altă Cale... Ce-ar fi putut să facă ?
E deci un comandant desăvîrşit...
GETA
Lasă... vorbe de clacă...
10 Noi vrem să vedem fapte...
Eroul dumitale e cam papă-lapte,
Poţi dacă vrei să-l admiri... n-ai decît.
ANDREI
Dar cine-i ţine acolo pe toţi 15 Cu pilda lui ? Dîrz, hotărît...
Altfel, vitejii lui soţi
Ar fi fugit de de cîteva ori, ca pe roţi.
Tocmai fiindcă e şi chibzuit,
E un comandant desăvîrşit.
20	CÎNTUL XVII 1
1
TĂTICU Lăsaţi-vă de ceartă.
Tocmai, uite-1, intră iar în poveste, pe poartă. 25 Chiar Luţă, cu părul ciufulit, tras la faţă,
Cu ochii în cearcăne, privirea în ceaţă.
Parcă ar fi dormit pe scînduri,
Atîtea nopţi mistuit de gînduri,
Speriat de îndoieli, de necuprins,
30 întrebîndu-i ce să facă,
Acum, că ursul e prins.
294
5
10
15
20
25
30
35
în jurul lui, ca la clacă,
I-a chemat pe toţi soţii.
—	Ascultaţi şi gîndiţi-vă bine ce-avem de făcut. Părerea mea este, vă spun mai dinainte,
Să-l întrebăm pe urs dacă s-a învăţat minte,
Dacă înţelege că a fost un neghiob, un prost,
Dacă jură că va mînca de-aci încolo numai de post. Dimineaţa, la prînz, şi-n fiecare seară,
Că de carne nu se va mai atinge nici Să-l pici
Cu plumb, nu cu ceară.
Că nu va mai mînca nu numai miel,
Găini ori viţel,
Dar nici alte vietăţi mici,
Gîndaci sau furnici...
Că se va hrăni cu buruieni,
De pildă, ştir, ştevie, strujeni,
Iar în miez de vară, smeură, papară.
—	Să nu se-atingă de alune, strigă de pe scară, Mînioasă, Riţa,
Că-i cos guriţa,
îi scos ochii, îl scuip, îl fac de ocară.
—	Ba, să-i lăsăm alunele,
Nucile şi prunele,
Dar numai cu voie de la vecin.
Să jure că va respecta bunul străin.
Ce ziceţi ? Sînteţi de părere ?...
A urmat o lungă tăcere.
Nimeni n-a spus nimic,
Numai gîsca a clătinat din cap, a ridicat uşor Umerii aripilor.
2
— Ursule — rosti răspicat Luţă-n acea dimineaţ Cu raze lungi, de soare De toamnă, cu lumină multă —
Dacă ţii la viaţă,
Ridică-te în două picioare Şi ascultă
295
WC
5
10
15
20
25
30
35
Fără teamă,
Dar cu adîncă băgare de seamă,
Cuvînt cu cuvînt,
Cele ce vei fi întrebat,
Căci pe temeiul lor vei face legămînt,
Faţă de noi toţi care ne-am adunat Azi în jurul cazematei acestea,
Ca să se sfîrşească cinstit toată povestea.
Ursule, spune ce ai de gînd ?
Vei mînca miei Nevinovaţi şi oiţe blînde ?...
Vaci, viţei, rînd pe rînd,
Şi viţeluşe plăpînde ?
—	Nu... nu, nicicînd... nicicînd,
Răcni ursul c-un soi de deznădejde.
Vă făgăduiesc că nu va mai fi nimic cum a fost.
—	Juri că nu vei mai fi pentru ei o primejdie ?
Te legi să mănînci de-aci-ncolo numai de post ?
—	Vă jur pe tot ce vreţi...
Că nu se va mai pomeni,
Dar ajutaţi-mă să ies de-aci,
Credeţi-mă, o să vedeţi...
Nu vă veţi căi...
Vă rog în genunchi,
Vă rog din rărunchi...
—	Ai să te faci un urs cumsecade ?
N-ai să mai sperii oameni şi copii ?
—	Asta-i chiar gîndul care mă roade
De cînd sînt prins... Of, of... Lăsaţi-mă-ntre vii !
3
L-au crezut.
Aveau altceva mai bun de făcut ?
L-au ajutat deci să iasă la liman.
Au împins un trunchi, un buştean Mai gros, că altfel, crapă,
Rostogolindu-1 pîn’ la groapă.
Pe urmă l-au proptit de-un capăt, să fie scară.
296
5
10
15
20
25
30
35
Ursului nu-i venea să creadă Că iese la viaţă-afară,
Parcă tot avea pe ochi o broboadă.
O clipă a şovăit, apoi ca împins de-un pinten
A ţîşnit sprinten
Şi s-a căţărat pe trunchi.
Cînd s-a văzut sus, chiar că s-a bucurat din rărunchi. A sărit la Luţă năuc,
L-a prins în braţe gingaş ca un butuc Şi-a început să-l pupe cu foc.
Cei de faţă priveau ca la iarmaroc.
—	Aici rămîn, cu voi rămîn, voi dulci ca puii cloştii ! Fîrtaţii rîdeau de bucurie, ca proştii,
Şi fiecare-n felul lui :
Căţelul săltăreţ lătra,
Berbecul behăia tehui,
Găina duios cotcodăcea,
Măgarul mintos din cap clătina ;
Pe urmă ursul a-nceput să facă tumbe,
„în mîini“ să joace, să umble ;
La urmă chiar că şi-a dat în petic.
Lăcrimînd bezmetic.
—	Of ! Of ! amarnic necaz
Să simţi satîrul morţii pe grumaz,
Răsuflarea ei pe obraz ;
O, nu-i deloc lesne •
Să te simţi în mormînt pînă la glezne.
în ziua aceea, cu tot ce le-a rămas,
Sau aproape,
Vrînd ce-a fost să-ngroape,
Au făcut un ziafet,
A fost o petrecere de pomină, cu mîncare berechet Şi cîntece pe-al optulea glas.
4
Se arăta o toamnă tot mai frumoasă, Deşi serile erau cam reci,
Alergau frunze uscate pe poteci,
297
5
10
20
25
30
35
40
Zburau spre cuib 'sub streaşină moi lilieci. Fîrtaţii nu semdurau să mai plece acasă. Ursul îi ruga stăruitor să rărnînă Măcar o săptămînă,
Nu ştia cum să-i înduplece Să mai stea, să nu plece Şi făcea tot felul de ghiduşii,
De giumbuşlucuri, cu limba de doi coţi, încît se minunau toţi.
, — Drept să vă spun, măi copii, îmi place viaţa voastră, îmi place.
Viaţa asta, cînd te vezi între prieteni, între semeni.
M-am săturat de pusnicie, de bîrloage posace, M-am săturat peste rîpe să-mpărăţesc.
Ah, cîte aş vrea să vă povestesc...
...Ascultaţi, măi, voi ăştia doi copii,
Şi dumneata, Moş Samar,
Eu n-am avut pînă acum habar Că oamenii pot fi atît de cumsecade ca voi. I-am crezut pe toţi făcuţi din venin şi noroi ! Am să vă spun de ce mnam prefăcut în fiară, Cum am auzit că mi se spune în ţară Şi cum v-am auzit şi pe voi spunînd mereu... Ei bine, aflaţi că odinioară Trăiam liniştit prin coclauri şi eu,
Cu o făptură aproape mie.
Aveam şi-un pui, neastîmpărat ca o ciocîrlie. Era frumoasă viaţa cu ei alături,
Aveam jir pe jos, cît vreau, pături,
Smeură şi mure,
Rătăceam fără griji prin pădure.
Ah, era tare frumos odinioară,
Seara citeam în stele şi cîntam din vioară., într-o zi în marginea rariştei de fagi în care se jucau cei dragi,
S-au ivit printre copaci Doi vînători cu ochi de sticlă,
Au pus degetele pe trăgaci :
Două bubuituri. Am văzut totul ca prin pîclă, Fuseseră două fiare cu puşti...
298
5
10
15
20
25
30
35
Ah, din ce ţi-e dat în viaţă să guşti...
Sînt dureri pe care-n tine toată viaţa le porţi, Ursa, ursuleţul zăceau pe jos morţi; într-o clipită gloanţele astea seceră.
Pe mine duşmanii nu mă văzuseră,
Căci eram într-un smeuriş In spatele lor. Pe furiş,
Nu l-am putut înşfăca decît pe unul.
Celălat a fugit.
De atunci l-am tot căutat ca nebunul, în fiecare om întîlnit II vedeam numai pe el.
Am sfîşiat tot ceea ce mi-a ieşit în cale,
Pe munte, pe vale,
Fără alt ţel
Decît să-l nimeresc pe-acel ticălos,
Să-i întorc măruntaiele pe dos.
Pe urmă nu am mai putut uita Gustul sîngelui care gîlgîia.
Mă îmbăta să-i văd pe toţi fugind De groaza mea.
Uneori mă prefăceam numai că-i prind.
M-am deprins să-nghit,
De-a valma, ce s-a nimerit.
Cu cît înfulecam, cu atît îmi sporea lăcomia, Suta cerea după ea mia.
Asta îmi aţîţa maţele, înghiţeam coama cu laţele.
Căpătasem pofte noi,
Mă umflam ca un butoi.
Ce intra-n mine, parcă-mi despoia Măruntaiele... mi le întărîta.
Fiecare altă, acum văd, victimă,
Mă ungea pe inimă,
Am ştiut că mi s-a dus faima
Şi-mi plăcea să văd cum îi îngheaţă spaima.
—	Pe Iscodici l-ai fi mîncat cînd l-ai găsit jos ?
—	Oho ! Pe voi eram mai ales furios.
299
CÎNTUL XVIII
1
Uneori spre seară, după ceasurile patru, Petreceau, adunaţi la foc, ca la teatru,
5	Se jucau de-a leapşa, ascundeau inelul,
Dar mai ales veveriţa (cu care ursul se-mpăcase Şi se pupase) împreună cu căţelul Nu-i dau o clipă răgaz.
10 Ca să-i facă în necaz,
Cînd îl vedeau că mai cere,
Se prefăceau că-i dau chifla De nuci unsă cu miere,
Da’ îi dădeau cu tifla.
15 Apoi se suiau pe dulap ca pe zăplaz,
Pe fereastră, pe pervaz,
De-acolo îi săreau pe grumaz,
Ceilalţi făceau ca nebunii haz.
Prinseră gust de glume, de pozne,
20 Umblau cu pocnitori, cu trozne.
îl păcăleau pe urs în toate chipurile,
Căci el nu le cunoştea tertipurile ;
Le plăcea straşnic la al păcălelilor vad.
De pildă, cînd ursul se aşeza la masa de brad 25 Din faţa cabanei, topit de plăcere,
Să-şi mănînce porţia zilnică de miere,
Căţelul venea lîngă el viclean Cu o carte cu poze multe
300
5
10
15
20
25
30
35
Uitată pe raft, din cine ştie ce an,
Şi ursului, drept să vă spun, între altele multe,
Tare îi plăceau pozele, îi plăcea să-asculte
Cum ştie căţelul să arate
Ici, căprioare, colo, gări şi sate.
Iată că veveriţa vine şi ea cu o carte Tot cu poze, se-aşază de cealaltă parte.
Ursul se bucură, din cap clatină Şi arată cu gheara, fără să înţepe Hîrtia, fericit că pricepe,
Pagină după pagină.
în timpul acesta, Riţa îi fură mierea din strachină.
Apoi îi arătă ea, şi-atunci Căţelul lipăie de zor...
Şi aşa, hoţi nevinovaţi ca nişte prunci,
La dreapta, la stînga întorcîndu-1, îi furau mierea cu rîndul.
Cînd ghiceşte viclenia lor,
Cînd le vede isprava Şi pricepe că a fost păcălit,
Ursul se înfurie cumplit,
Vrea să-i prindă, să-i dea tava ;
Dar e greu că-s amîndoi sprinteni,
Sînt nicăieri şi pretutindeni,
Ca nişte spiriduşi.
Zadarnic încearcă să puie laba :
Acuşi... acuşi...
într-o clipă unul e în copac,
Altul sare peste pat, ca un drac,
Dînd păcălitului cu sîc,
Care mort de ciudă Se repede şi cade bîldîbîc.
Toţi rîd de el ca de o paparudă,
Rîcl ţinîndu-se cu mîinile de burtă.
Dar cearta e scurtă,
Căci pe urmă, iar se-mpacă,
Sînt isprăvi vesele de şezătoare şi clacă.
Adesea însă, ca actorii, cei trei prelungesc jocul
301
5
10
15
20
25
30
35
Prefăcîndu-se anume, Inconjurînd în goană focul Şi născocind alte şi alte glume.
2
Uneori ursul îi vedea, pe Luţă ori pe Iscodici, Citind cam greu, dar citind,
Pagini cu semne mici — furnici —
Din cărţile cabanei,
Pe cînd toţi ceilalţi, uitînd şi de grija hranei, Ascultau ca la colind... li privea pe cititori cu jind...
Se uita pe pagină şi el,
Dar nu pricepea defel
Cum pot fi atîtea lucruri ascunse
în rînduri mărunte, tunse.
Ceea ce îl mira mai ales
Era că Luţă şi Iscodici găseau înţeles
Şi cînd nu erau poze,
Nici albastre, nici roze,
Se întreba privind năuc,
Unde vedea Luţă : .„calul aleargă pe şesff... „Copii s-au urcat în nucfC...
Zadarnic... Nu-şi putea răspunde.
—	Unde e calul ? şesul, unde ?
Iată acum citea Iscodici :
„Bufniţa doarme în paragină^,
„Bufniţa, de-aserneni, se ascundeff,
Nu se vedeau pe pagină
Decît rînduri negre de furnici.
—	Unde-i paragina ? ghici, ursule, ghici...
Şi întorcea foaia, o vîntura
Tot aşteptînd
Să cadă bufniţa ; Luţă îi spunea rîzînd :
—	Nu aşa, ursule, nu aşa,
Nu mai căuta.
O carte
Vorbeşte fără s-o întorci pe cealaltă parte. Ursul, mai îndîrjit, o scutura.
302
5
10
15
20
25
30
35
40
Lui nu-i vorbea.
Asta, mai mult decît orice, îl uimea Din cîte văzuse la oameni.
Citea Luţă : „Iată pepeni verzi, galbeni..."
Dar el nu vedea nici galbeni, nici verzi.
—	Unde sînt, de-i vezi ?
Clătina din cap :
—	Cu mine nu vorbeşte nici atît,
Şi arătă unghia amărît,
Spune tu...
Dacă-1 duc la ureche sună ghiocul,
Dar cartea, bat-o focul,
Cartea, nu !
Şi cînd era singur ursul privea ore întregi Cărţile din rafturile cabanei.
—	Ah ! rău e să nu-nţelegi Isprăvile astea ale satanei.
Dădea dulapul la o parte să vadă Dacă dincolo nu mişcă vreo coadă.
Intr-o zi dădu lui Luţă o carte albastră,
Căci celelalte erau cu scoarţa gălbui Ca pieliţa unei gutui.
Cartea-albastră vorbea la fel de măiastră.
Mult se minuna ursul, mult,
—	Mie de ce nu-mi vorbeşte ? Şi eu o ascult... într-altă zi a venit ţinînd la spate
O carte găsită sub dulap poate.
Lui Luţă îi vorbea şi asta, frumos avîntat,
Ca şi celelalte ştiute, toate.
In capul ursului se-nvîrtea o roată.
—	Cum îţi poate vorbi o carte care nu te cunoaşte Şi n-ai mai văzut-o niciodată ?
—	Să vezi, bunicul meu,
Ca să mă-ndemne,
Spunea despre semne :
Numai ăl care le paşte Le cunoaşte.
—	Ce sînt alea semne, aci sînt numai beţe, Viermişori şi cerculeţe.
Semne sînt şi pe frunză, dar frunza nu vorbeşte. Luţă, înfundat, tăcea ca un peşte,
303
5
10
15
20
25
30
35
Atunci sări Iscodici : — Semnul e literă, Litere sînt toate semnele astea mici.
—	Litere zici ?
Din găoci ies mici puii de viperă,
Dar ăia mişună, astea nu mişcă Şi nici nu pişcă.
Dar Iscodici nu se zăpăceşte-aşa uşor.
—	Literele le cunosc cărturarii, doar ei Singuri ştiu tîlcul lor.
—	Şi ce naiba sînt acei Cărturari, cum le spui, ce ?
—	Deh...
Bob cu bob, e greu de ales,
Dacă nu ştii, e greu de înţeles.
Cărturarii sînt acei cărora le plac cărţile.
—	Şi mie îmi plac.
Ca să-mi vorbească, spune, ce trebuie să fac ? Că, uite, le pipăi zadarnic pe toate părţile...
3
—	Oh, şi răţoiului meu, sări raţa,
îi plac cărţile grozav, mai ales dimineaţa,
Cărţile îl înviorează.
Un dascăl din curte, spunea că le... le... devorează. Tare se bucură cînd găsesc şi-i aduc vreo carte, Lasă pentru ea orice deoparte.
—	Atunci, zise ursul, dă-i cartea asta,
Crezi că o să-i placă ?
—	Mai întrebi ? Nu ştii ce plăcere o să-i facă...
Se grăbi să-l asigure, zeloasă, nevasta...
Cei de faţă se mirau,
Căci pe răţoi cărturar nu-1 ştiau.
Dar se nimeri Că tocmai atunci sosi Şi Gură-Spartă, care fusese dus Prin pădure. S-a bucurat nespus.
—	Mi-a dat-o mie, a întrebat, mi-a dat-o mie ?
—	Da, a găsit-o ursul şi ţi-a dat-o ţie.
Şi, întorcîndu-se făloasă :
304
O să vedeţi acum ce mare cărturar...
Ah ! să-mi spuneţi dacă nu e ceva rar.
Răţoiul desfăcu încet cartea cea groasă, li pipăi scoarţele, mijlocul...
5 Apoi începu s-o sfîşie cu ciocul
Şi să-i mănînce cu poftă, foile una cîte una. Pe urmă, s-a încălzit, smulgea cîte zece, înghiţea cu furie, mai, mai să se înece.
— Ei, aţi văzut ce cărturar e ?
10 Spuneţi, se află altul mai mare ? întrebă biruitoare Raţa.
Dacă îi daţi cărţile astea toate,
Pe toate le mănînîcă pînă dimineaţa,
15 Numai ca să v-arate ce poate.
DOCU
Tăticule, să ştii, eu Nu mă fac cărturar,
Că mie nu-mi place hîrtia 20 Nici cî-t unghia, nici atît,
Simt că-mi rămîne în gît.
E mai bună lipia, sarailia.
TÂTICU
Deh... măi băiete,
25 Dacă iubeşti cărţile nu e nevoie să le mănînci, Să le devorezi, dînd pe brînoi,
Una după alta, pe nerăsuflate.
Că, vezi, deşi au foi, nu sînt plăcinte.
Ci trebuie să le citeşti pe îndelete,
30 Să le cauţi înţelesul cu luare-aminte,
Aşa face omul cuminte,
Dragă băiete.
4
Mai trecu o săptămînă 35 Şi ei nu se îndurau să plece.
Vremea se făcea tot mai rece,
305
5
10
15
20
25
30
40
Ceas cu ceas despărţirea o tot amînă,
Ziua umblau în sus şi în jos după hrană,
Iar către chindie făceau focul în poiană,
Lîngă cabană,
Şi începeau glumele, şotiile, jocul.
De ghiduşiile căţelului făceau haz,
De giumbuşlucurile veveriţei, ce să mai zici ?
Dar mai ales năzdrăvăniile ursului stîrneau hohote. Să se despartă de el le-ar fi fost necaz.
Cînd pomenea de plecare măgarul, ori Iscodici,
Mai toţi răspundeau în bobote,
Dar şi ursul, mucalit, făcea
Ca să-i ţie, tot ce prin cap îi trăsnea.
Nu-i mai plăcea acum să rămîie singur Pe munte, prin crînguri,
Cum rămînea în alte rînduri.
ANDREI
Păcat, zău,
Şi mie îmi pare rău,
Dar de ce să plece,
Cînd la cabană iarna şi-o puteau petrece ?
GETA
Mai cuminte ar fi fost să-l lase în plata Domnului. Să-şi facă toată iarna somnul lui Şi ei să plece fiecare acasă.
ANDREI ( mintos)
Taci din gură, lasă...
Ce vrei, ce tot încerci ?
Tu nu mai ai cuvînt...
Ai spus că ursul n-o să se ţie de legămînt,
C-o să-i sfîşie pe toţi... c-o să-i facă terci,
Că o să fie prăpăd...
Dar, pe de altă parte, e drept, nici eu nu văd Cam ce ar putea să facă...
Deh... nici ca ei, să te ţii numai de joacă.
306
5
10
15
20
25
30
TĂTICU
Luţă şi Iscodici, nu mai încape îndoială, Trebuie să se întoarcă acasă.
Anul acesta vor merge la şcoală,
Şi apoi nici inima nu-i lasă,
Le e dor de fraţi şi surori, de părinţi,
Sînt viteji, dar sînt copii cuminţi.
Docule, la ce te tot gîndeşti ?
DOCU
Tăticule, eu zic să lase cabana goală Şi sa vie toţi la Bucureşti.
Luţă şi Iscodici să meargă la şcoală,
Că o să aibă şapte ani.
Iar ursul, veveriţa şi căţelul Să joace la circ şi să cîştige bani,
Ca să le cumpere prăjituri de tot felul...
TĂTICU
La circ ? Docule, ce-ţi trăsni prin cap ?
Asta chiar că e lipită cu pap...
DOCU
Eu am văzut la circ urşi şi căţei.
TĂTICU
Vai, vai, să-i trimitem la circ, bieţii de ei ? Tu ce zici, Andrei ?
ANDREI
Nu e o idee rea.
GETA
E şi părerea mea.
TĂTICU
{revoltat)
Să-i trimitem la circ pe aceşti eroi ?
A, nu mă aşteptam la una ca a'sta de la voi !
307
5
10
15
20
25
30
GETA
De ce să nu-i trimitem la circ, spune ?
TÂTICU
Auzi ? la circ... auzi ?
Ah ! gloria eroilor apune...
GETA
Dar sînt nişte eroi veseli, nu sînt ursuzi. ANDREI
întrebarea e unde să stea şi unde să doarmă ? La Bucureşti le-ar trebui o cazarmă.
DOCU
Ursul poate dormi jos la calorifer.
Eu am fost acolo, odată la Crăciun.
E bine iarna cînd afară-i ger.
TÂTICU
(a rămas pe gînduri)
Deh... Ştiu eu, drept să vă spun,
Dacă mă gîndesc mai bine, încep şi eu
Să cred că Docu iar a nimerit-o... Nu-i prea rău.
GETA
Da... da... tăticule, aşa să povesteşti...
Că vin cu toţi la Bucureşti...
O să moară lumea de rîs la circ, ai să vezi, Cînd ursul e păcălit şi aleargă Să-i prindă pe cei doi titirezi.
ANDREI
La circ trebuie să meargă Şi raţa cu răţoiul ei cărturar,
Asemenea scumpete Se vede cam rar.
TÂTICU
Nu atît de rar cum crezi, băiete.
308
5
10
15
20
25
30
35
Gîsca a fost aceea Care le-a dat ideea...
Intr-o zi mînioasă, le-a strigat :
—	Să mergeţi la bîlci, caraghioşilor, Unde sfîrîie untura gogoşilor,
Să vă scălîmbăiaţi acolo cît vreţi,
Să rîdă lumea de asemenea nătăfleţi Cu capul plin de sticleţi.
Fi-v-ar de cap să vă fie !
Au început toţi să sară în sus de bucurie.
—	Ura, la circ... a strigat Iscodici.
La circ, au fost de părere mari şi mici.
2
A trebuit să-l dumirească pe urs cu încetul Ce-i aia circ... El nu mai văzuse, bietul.
I-a explicat foarte bine măgarul,
Care cărase acolo cu samarul Cîteva burdufuri grele de brînză.
— Era aşa, mare... mare ca o casă de pînză. Afară, unul boit pe faţă,
O paiaţă,
Mergea prin mulţime, pe picioroange,
Ca un cocostîrc
Care calcă prin iarbă, prin smîrc.
Spunea tot felul de goange, îndemnînd să vie La el în prăvălie...
înăuntru păpuşi mari mergeau pe rotile,
Erau urşi, lei şi cămile.
O maimuţă făcea pe omul, omul pe maimuţa Şi se dădea pe frînghie huţa, în sus, în jos.
Pe o femeie se-ncolăcea un şarpe gros ;
309
5
10
15
20
25
25
30
Erau cai mulţi cu funde roşii, verzi.
Suit pe şa, un flăcău mînca foc,
Ce să spun, la ăst circ, la iarmaroc Era atîta lume că puteai să te pierzi.
Măscăricii dădeau cu bobîrnacul.
—	Dar mîncare ? mîncare ? întrebă godînacul.
E bună ? e destulă ?
—	Mie mi s-a părut că toată lumea e sătulă...
—	Atunci mergem la circ. Eu o să explic lumii pe loc Ce face ursul şi veveriţa, şi căţelul,
Şi răţoiul, şi raţa... O să fumez, de haz, un chiştoc.
Sînt bun de gură ca un logofăt,
Cu vorbele mele, ce văd ei, eu tot le mai arăt.
O să rîdă şi mai bine,
Cînd îi fură cei doi ursului mierea,
Ce rea e uneori veveriţa, muierea.
Oh, luaţi-mă şi pe mine,
Mai ales că vine Crăciunul Cu sfîntul Ignat Şi e păcat.
GETA
Tăticule, eu nu văd cum o să vorbească Porcul la circ... ca lumea din oraş să-l priceapă. Cum o să-nceapă ?
ANDREI
Dar cînd vorbesc actorii alt grai Nu înţelegeţi ?... porcul doar o să grohăiască Şi o să fie hai...
TĂTICU (mai departe)
Au primit să-l ia şi pe el, la grămadă.
Ce-or face în Bucureşti, or să vadă.
Au hotărît pe loc, să plece
Chiar a doua zi, cînd noaptea cu ziua se îngînă,
Să poată trece
întîi pe la stînă,
310
5
10
15
20
25
30
35
Ca să se despartă cuviincios măgarul Şi berbecul, de baci, de ciobani,
De fraţii lor, acum cînd trec hotarul Pentru multă vreme, ani şi ani.
Au mai hotărît, fireşte,
Să meargă-orînduiţi ostăşeşte.
3
A doua zi de dimineaţă,
Crestele ieşeau pe rînd din ceaţă,
Strălucind în soare, argintii.
Brazii păreau mai verzi, mai vii.
Era o dimineaţă uşoară,
Ca o inimă-mpăcată la sfîrşit de vară.
Toţi erau adunaţi în rînd ;
Lipseau cei ce căzuseră luptînd...
Numit adjutant şi curier, căţelul A dat raport lui Luţă, a făcut apelul Cu poreclele anume,
Ca să răsune acum schimbate în renume, Ultima oară aci, lîngă Cabană,
Pe pajiştea moale din poiană.
Acum, pregătit de plecare,
A răspuns „prezent“ fiecare.
— E aci gata de drum,
Oastea fără preţ,
Cea neînchipuit vitează,
Mîndra oaste a muntelui semeţ,
Orînduită după cum Urmează :
în fruntea bravilor ostaşi,
E la trei paşi,
Trompetul Gură-Spartă,
Gata să vestească spre-a văilor poartă. Urmează-n rînd sub soarele care începe să arză Varză-dulce, Varză-acră, Inimă-de-varză.
Alţi trei paşi, după locul lăsat pentru Luţă,
311
Vine Minte-creaţă,
Frunte îndrăzneaţă,
Cu coarne ce nu cruţă.
După el, sfioase,
5	Ruşinoase,
Cocheta, Bogheta şi gingaşa Puicuţă.
Apoi, gătit cu flori roşi la urechi, Rît-fără-gît, Fălos cît zece,
Simte că nimeni nu-1 poate întrece.
10 , Urmează numaidecît,
Puţin cam pe gînduri, Ursul.
Oricum, îl cam nelinişteşte cursul Aceste plecări în lume,
Nu-i mai prea arde de glume.
15 Pe spinarea lui, Riţa, cît un cercel,
Are coadă şi pentru el. încheie coloana de voinici Moş Samar,
Iar
20 Pe el, călare, Iscodici.
—Nu mai sînt acum cu noi Cei căzuţi în luptă,
Neînfricaţii noştri eroi.
25 Aţa vieţii le-a fost ruptă :
Mînzul cel brav, dovedit de soi,
Cocoşul falnic şi puica lui duioasă,
Berbecul sein, viteaz cît doi,
Cumătră Vergilia cea dîrză, inimoasă...
30 Ei nu se mai întorc cu noi Acasă.
în veac să le păstreze gîndul această cetină Prietină.
A urmat o linişte de moarte.
35 Toţi priveau, cu gîndul rătăcit departe.
Grea e clipa cînd insul de-ai lui se desparte. Luţă asculta grav, nemişcat...
Apoi Opincuţă scurt a salutat.
312
5
10
15
20
25
30
35
4
încet, încet, s-a ridicat ceaţa Tristeţii, căci îşi cere dreptul ei viaţa.
—	Bună dimineaţa, fîrtaţi,
Le-a strigat comandantul lor.
—	Bună dimineaţa,
Au răspuns cu avînt, înaripaţi.
De s-a clătinat vîrful brazilor,
Din cetină a ţîşnit fîlfîind o ieruncă...
Apoi Luţă şi-a luat locul, avînd lîngă el Pe bravul căţel.
O scurtă poruncă,
Şi oastea s-a pornit în jos spre marea cale, Unde lumea se prăvale,
A stricăciunilor,
A minciunilor.
A deşertăciunilor,
A credinţelor Şi uneori a biruinţelor,
Dusă de cumplitul măcăit Al trompetului Gură-Spartă,
Care măcăia cu o crîncenă artă Şi al grupei lui măcăitoare...
Mergeau parcă stropiţi cu soare...
5
Văzînd că oile se frămîntă cu lîna-n dungă, Că mieii înapoi se alungă Şi berbecii se îndeasă stăruitor,
Neliniştiţi, printre picioarele lor,
Că totul freamătă-n strungă,
Şi chiar dulăii parcă au înghiţit boia,
Baciul şi ciobanii au mirosit şi ei ceva Şi plini de teamă să nu le mai cadă Vreo belea,
Au ieşit în poiană să vadă,
Cu bîte şi cuţite Pregătite.
313
5
10
15
20
25
30
35
Deh... Nu le prea venea să creadă Că dulăii
Se pot speria ca fătălăii Numai de măcăitul de raţă,
Prea ar fi gogoneaţă.
Priveau acum, aiuriţi, năzdrăvana oaste, Care cobora spre stînă pe coaste,
Cu namila de urs în mijlocul ei... îşi făceau cruce, căutînd la oi.
Socoteau că a venit ziua de apoi.
Baciul văzu aci ale Apocalipsului chei Şi bîlbîi cu gura clei :
—	Află că rău de noi e,
Vai, vai, măre Stroe,
Ăştia merg, Doamne păzeşte-ne,
Să urce în corabia lui Noe.
Vin peste noi ploi neprietene,
Doamne, facă-se a ta voie.
Asta e, scrie şi la gromovnic,
Stroe, trebuia să ne pocăim Să-mi fii, frate, pe loc, duhovnic.
—	Baciule, nu uita că-alături de noi e, în zilele de grea nevoie,
Preamăritul păcurarilor, Sisoe.
6
Mare de tot mare
Le-a fost bucuria, ruptă din soare,
Cînd au aflat cum stă tărăşenia Cu namila, cu drăgălăşenia De urs, acum soţ, între soţi.
Făcîndu-şi cruce baciul, ciobanilor le-a spus — Măi, închinaţi-vă, voi toţi,
Ceea ce vedeţi nu este spre pierzanie,
E har de sus,
Pentru copii nevinovaţi ;
Am citit şi în Biblie şi-ntr-o Cazanie, închinaţi-vă, închinaţi...
314
5
10
15
20
25
30
Baciului i-a părut rău de Iliuţă că este încă beteag Şi nu-1 poate lăsa să plece cu ei pribeag,
Dar după ce i-a ospătat, punînd să cînte din ceteră Bătrînul adus ca o seceră Şi să se bucure cimpoiul,
I-a încărcat cu bunătăţi de tot soiul,
Le-a dat să le fie steag O maramă de borangic învîrstată Cu izvoade albastre şi dungi roşu-aprins,
Legată de un arc întins,
Pe care berbecului pe coarne i l-a prins.
Le-a mai dat să aibă, oricum,
O punguţă Cu bani buni,
Spunîndu-i lui Luţă
Că şi din ăştia or să le trebuie la drum,
La han şi la tren, minuni.
INTRAREA TRIUMFALA ÎN BUŞTENI 1
1
Au coborît de pe munte,
Mai mult de-a berbeleacul,
Fără orînduială, pe alunecuşuri crunte, Pe lîngă stînci rupte, cărunte,
Fiecare cum a putut şi i-a fost placul, Ca o hoardă,
Cît pe-aci să se piardă Unii de ceilalţi,
Pînă au ajuns dincolo de brazii înalţi, Pe tăpşanul de sub Urlătoare,
De bucurie au început să zboare,
Să se tăvălească pe iarbă,
Cum ar fi fost să nu fiarbă
315
5
10
15
20
25
30
35
Luţă de mînie ?
Ar fi putut altfel să fie ?
E drept că aci, la Poiana Ţapului,
S-a făcut din nou adunare Şi apoi orînduială ;
N-a mai mers fiecare de capul lui.
Să se afle că oastea cea vitează A coborît în şoseaua de granit întocmai aşa precum urmează : în frunte, trompetul Gură-Spartă,
Care măcăia cumplit,
Ţinîndu-şi ciocul de toartă.
La trei paşi după el, gingaşa lui consoartă, Vajnica Varză-acră,
Cuprinsă între Varză-dulce şi Inimă-de-varză. Mîndră ca o viitoare soacră,
Măcăia înspăimîntînd valea,
Pe care soarele începuse s-o arză.
Ei deschideau calea...
După trei paşi,
Călca berbecul „Minte creaţă“, iabraş.
Cu arcul steagului la doi coţi deasupra frunţii, Parcă, scînteia el, nu munţii.
După el urma Luţă, călare
Pe namila de urs, mai mătăhălos în soare.
Se ţineau la trei paşi de ei Găinile, trei,
Frumoase, sfioase,
Cocheta, Puicuţa şi Bogheta.
Le-nfiora trompeta.
Numaidecît,
Rît-fără-gît,
Gătit cu flori, întreg în floare,
Cu veveriţa în spinare,
Fălos cît zece,
Că va fi privit cum trece,
Crescut în falcă,
Ştia cum calcă.
316
5
10
15
20
25
30
Se-ncheia coloana biruitoare Cu Moş Samar, care păşea tacticos Şi pe el Iscodici călare.
De ce să meargă băiatul pe jos ?
Căţelul,
Aşa cum îi ştiţi felul,
Cînd înainte, cînd înapoi,
Lătra cît doi.
2
Au trecut de întîiele case,
Au intrat în tîrg,
Ce să vezi ?
Nu numai orătăniile sperioase,
Ci şi cîinii, şi oamenii fugeau de sîrg.
Femeile mai slabe
Ţipau răsturnînd coşuri şi tarabe.
Şuierau ţignale,
Căruţe şi maşini se întorceau din cale,
Se închideau în grabă ferestrele,
Se trăgeau în fugă obloanele,
Pînă şi munţii îşi încruntau nedumeriţi crestele. Vuia văzduhul,
Le pierise la toţi suflul.
Ursul înţelese că lui i se dusese buhul...
Şi că de el
Se speriase întregul orăşel,
Şi atunci, afurisit,
Mormăia, răgea şi mai cumplit.
Nu se mai vedea nimeni pe drum.
Poate ca să dreagă lucrurile, oarecum,
Cîntau şi soţii lui în cor,
Dezmăţat, asurzitor.
Răţoiul, ce mai ?... îţi spărgea urechea,
Parcă îl înţepase strechea.
317
5
10
15
20
25
30
35
Măgarul, vrîndu-se mai cumpătat, începuse un ahîîî... ahîîî, căpiat.
După un timp, simţîndu-se la adăpost Şi văzînd că nu se întîmplă nimic,
Că s-au sperit fără rost,
Gîndind cruciş,
Oamenii s-au mai potolit un pic,
Au început să privească pe furiş,
Ce vreţi, erau curioşi
Să vadă cum arată aceşti musafiri fioroşi.
Şi nu erau „răucc deloc,
Mai mare dragul să priveşti De după porţi închise, de la fereşti... Uite-i, trompetele răsună,
Cîntă plini de voie bună.
Luţă e grav, cum se cuvine,
Ceilalţi disciplinaţi, nu-1 fac de ruşine. Numai căţelul, nebun de bucurie,
A trecut în frunte, pitică stihie.
Latră, face tumbe, dă din coadă,
Se înnoadă,
Se deznoadă.
3
Pînă la urmă, oamenii nu ştiu ce să mai creadă. Au deschis geamurile, ies în balcoane,
Privesc veseli, rîd cu toane,
Bucuroşi că au scăpat de bucluc.
Ostaşii ajunseseră în piaţă.
Lîngă tarabele de sub nuc,
Lume multă, lume precupeaţă.
De-abia trecuseră prin dreptul Poştii,
Cînd hohoti unul, mucalit, ori poate năuc,
Dar mai sigur chirchilit... Hî... hî... hîî,
Armata lui Papuc !
Şi mulţi au început să rîdă ca proştii...
Rîsul s-a întins de-a lungul şi de-a latul,
Dospind cu băşici ca aluatul.
318
5
10
15
20
25
30
35
De la ferestre, desfăcute de obloane,
Se aud tot felul de chiote năzdrăvane,
Se strigă cu mîinile căuc :
—	Uite, uite Armata lui Papuc !
La ferestre, la balcoane,
Au început să apară covoare,
Buchete de amică, de cicoare,
Se aruncă bomboane
Pe care Opincuţă, iute, zvîrlugă,
Le culege din fugă.
Căţărat sus pe uluc,
Un sfert de sfert de haiduc Muşcă dîrz dintr-un coltuc,
Nu se lasă, parcă-i cuc :
—	Trăiască Armata lui Papuc !
Două case la vale,
încinsă cu paftale,
O înflăcărată îşi scoate şi zvîrle un papuc
—	Trăiască Armata lui Papuc !
Sporesc uralele şi mai mult,
E vuiet, tumult,
în aer urcă izul mătrăgunii,
Raţele se înfoaie — vai — ca păunii.
în faţa măcelăriei, suiţi pe butuc,
Nişte băieţandri urlă ca nebunii, în gura lor clăbuc :
—	Trăiască Armata lui Papuc !
De la alte ferestre şi balcoane,
Unde chicotesc nişte codane,
Se aruncă batiste, flori.
Fîrtaţii le primesc triumfători,
Ţipă o fată zvăpăiată Cu o urmă de năsuc,
Cu degetul pe Luţă îl arată :
—	Uite pe viteazul Câpitan Papuc!
De pe şoseaua în reparaţie,
De pe acoperişuri unde golanii stau buluc, Se iscă o uriaşă ovaţie :
—	Ura ! Trăiască Armata lui Papuc !

NOTE ŞI VARIANTE

VERSURI
Intr-o conferinţă ţinută la „Ateneul român" (15 mai 1943 1), intitulată Procesul de creaţie al operelor proprii, Camil Petrescu a răspuns şi unor întrebări legate de poezie, mai exact, de condiţiile în care a scris Ciclul morţii şi Transcendentalia. Circumstanţa a produs cîteva mărturisiri deosebit de importante, pe care le va relua în postfaţa la volumul Versuri (1957). La întrebarea „Cînd aţi început a scrie poezii şi în ce împrejurări ?", autorul, după ce aminteşte de primele tentative lirice eşuate, se opreşte cu gravitate asupra unui singur moment, decisiv :• „Dacă ar fi de lămurit ceva mai adînc cînd am început a scrie, o să arăt că am început a scrie versuri în alt sens, pe front, deasupra Caşinului, la Cotul Ungureanu, deasupra văii Oituzului, în vara lui 1917, sub un umbrar, chiar în faţa adăpostului care comunica cu tranşeul. Am început să scriu versuri de război, care au apărut sub titlul Ciclul morţii. Am scris o parte din ede atît de sîcîit de bombardamente, şi-mi aduc aminte de un bombardament infernal din 26 iulie, care ne-a zăpăcit tocmai cînd eram mai mult preocupat de versuri, şi am văzut că este mai bine să scriu din memorie, decît aşa". Asupra stilului de lucru, am găsit în manuscrisele lui Camil Petrescu notaţii cît se poate de revelatoare, ca acestea : „Eu sînt un om în lume care vrea să vadă şi caută un mijloc de a comunica pe cît se poate mai fidel celorlalţi ceea ce el vede, pentru un cît mai bun control al celor văzute". Sau : „N-aş putea să-mi repet o carte multiplicînd-o, n-aş putea să repet o formulă de scris şi trag nădejdea că în toate cele o duzină de volume pe care le-am publicat nu sînt două pagini care să semene una cu alta". însemnările nu sînt datate, dar aparţin, fără îndoială, ultimei perioade din activitatea sa. Oricum,
1 Cf. Manuscriptum, nr. 2, 1972, pp. 100—111.
323
apariţia poemelor de război se produce foarte curînd după încheierea păcii, cînd Camil Petrescu va fi printre cei dintîi care răspund articolului lui Lovinescu, Cei ce vin. După apariţia în Sburdtorul din 1919 (7 iulie) a poemelor Melopee, Alchimie şi Stanţe, la scurtă vreme, în aceeaşi revistă, care îi acordă tînărului poet o nobilă ospitalitate, după ce fusese refuzat de Ideea europeana *, E. Lovinescu îi publică în 1920—1921, în cîteva numere succesive, un grupaj masiv, compus din piesele care vor figura în volumul de Versuri. E vorba de Drumul morţii (nr. 25) ; Senin (nr. 26) ; Marş greu (nr. 27) ; Versuri pentru ziua de atac (nr. 27) ,- Patrula, Cadavrul (nr. 32) ; Trecutul (nr. 35) ; Patrula (nr. 39). Tudor Vianu, cel dintu comentator, în articolul intitulat Un scriitor nou (Sburatorul, II, 25, 30.X.1920, p. 385—387), se ocupă de poezia lui Camil Petrescu. Din comentariu transpare entuziasmul în faţa noului, înţeles în chiar esenţa şi particularităţile lui : „Sînt notaţiile unui intelectual înzestrat cu o sensibilitate atentă şi înfrigurată", ca apoi să conchidă : „Sînt totuşi bucăţile acestea de o tratare cel mai adesea analitică, de o sinceritate a expresiei care cultivă prozaismul lipsite cel mai adesea de gradaţie ? Desigur... Există însă un anumit impresionism poetic în care inteligenţa şi sensibilitatea se pot dezvolta alături. Natura inspiraţiei sale ni se pare a fi făcută din luciditate şi febră. Atîta înfrigurare cît trebuia ca fiorul participării să ni se comunice. Atîta luciditate pentru ca noţiunea scriitorului să fie adevărată, cinstită, înaltă. Prin darul unei asemenea rezerve obiective le inaugurează şi felul acelei viziuni în care marea literatură va trebui să îmbrace pornirile colorate ale timpului."
O referire preţioasă la ecoul articolului Un scriitor nou asupra lui Camil Petrescu o face Tudor Vianu în februarie 1944 : „Uitasem aproape acest articol, pe care nu ştiu din ce motive nu l-am reprodus în nici unul din volumele mele. Acum cîtva timp Camil Petrescu mi l-a reamintit, spunîndu-mi : «Ai tu, spui într-un loc : „Natura inspiraţiei sale mi se pare a fi făcută din luciditate şi febră". Cuvintele astea m-au urmărit.» îmi pare bine că am putut întoarce cînd va o oglindă credincioasă către adevăratul fel de a fi al lui Camil" (Gazeta literara, 25 VIII. 1966, text comunicat de H. Zalis).
Deci receptarea s-a produs spontan, Tudor Vianu, atunci, cultivînd critica în rigorile ei clasice, pregătindu-se pentru o carieră de cronicar literar, din păcate abandonată prematur, la foarte scurt	timp fiind
definitiv cîştigat de studiul în sfera esteticii generale şi literaturii comparate. 1
1 Cf. E. Lovinescu, Memorii, II, 1916—1931, Ed. „Scrisul Românesc", p. 110.
324
Sub titlul Critica şi literatura (Sburatorul, nr. 20 şi 21 din 28.1 şi 4.II.1922), E. Lovinescu observă accentul analitic al versurilor lui Camil Petrescu, rezultat din „introducerea consecventă a elementului material, prin suprapunerea amănuntelor aparent nearticulate". Criticul aprecia, prin-trei cei dintîi, în poezia lui Camil Petrescu „precizarea cuvîntului, lipsit de armonia versului riguros construit", considerînd-o ferm ca „o producţie literară de valoare, prin noutatea situării, prin vigoarea realismului şi prin suflul ei unitar". Prin urmare intuiţia critică a lui Lovinescu nu făcea decît să fie pe deplin confirmată la apariţia volumului. Dealtfel, în acelaşi articol, reprodus cu modificări minime în Critice, voi. IX (Poezia nouă), acelaşi Lovinescu observa : „Arta lui împinge cunoaşterea plastică pînă la o măsură pe care, probabil, literatura română n-a cunoscut-o încă. în mijlocul unei poezii închinate notaţiei, d-1 Camil Petrescu ne-a dat impresiile cele mai pregnante, expresiile materiale cele mai tipice, imaginile cele mai viguroase... Este poate dintre cele mai plastice din cîte cunoaşte literatura română şi exclude de la sine abstractul, vagul poetic şi insensibil, transcendentul, insinuările inconştientului — adică tot ce vine pe aripa versului muzical şi din acel amestec verlainian ou 1’imprecis au	precis se joint. Intr-un	cuvînt,	poezia d-lui Camil Petrescu	re-
prezintă reacţiunea cea mai violentă şi cea mai reuşită împotriva poeziei simboliste."
Printre cei dintîi care s-au pronunţat asupra poeziei lui Camil Petrescu,	la apariţia ei, a fost şi	Felix Aderca, în Contimporanul (an.	II,
nr. 32) care, sub titlul Contribuţii critice, publică o interesantă recenzie. Sagacele autor al Micului tratat de estetica, el însuşi poet, face cîteva observaţii privind posibilitatea transferului poeziei în proză, strecurîn-du-se cu abilitate în perimetrul mijloacelor de expresie. Pentru ineditul punctului de vedere — în mare măsură judicios — reproducem textul in extenso : „Nervozitatea începe din ziua cînd scriitorul crede serios că în primul lui volum se află toată eternitatea, pusă în formulă poetică. E adevărat că în acest prim volum al d-lui Camil Petrescu se află, în germene, tot ceea ce-i alcătuieşte fiinţa : inteligenţa lucidă, şi deci pasiunea	teatrală, logică, şi deci	lumină,	simetrie şi deci arhitectură.	E
primul	pas al scriitorului, şi o	spunem	nu dintr-o elementară prudenţă
— căci d. Camil Petrescu va mai scrie şi deci nu e dibăcie să ne epuizăm de pe-acum laudele — ci şi din convingerea că acest prim pas d. Camil Petrescu l-a făcut din propriu simţămînt, şi nu îmbrîncit, şi deci pasul are tot farmecul şi toată nedesăvîrşirea acestei virginităţi de mişcare. (E şi un subiect de poezie !) Ceea ce surprinde în acest volum de versuri războinice e arhitectura. Bucăţile trăiesc nu numai izolate —
325
precum s-a văzut atunci cînd au apărut în Sburatorul — ci sînt înzestrate şi cu un puternic magnetism al ansamblului. Autorul — spre deosebire de alţi contemporani care beau diverse droguri pentru a intra în descompunere — posedă o solidă armătură cerebrală care-1 ţine treaz, pe sine şi toată poezia lui.
Am spus «arhitectură» şi nu, bunăoară, «simfonie» — fiindcă autorul a fost dăruit numai cu ochi şi cu degete. Nu aude ; muzica nu-1 duce pe apele ei. Nici nu umblă îndeosebi după parfumuri. De-aci vizualitatea şi plasticitatea dar şi lipsa de rezonanţă. Imagini integrale — şi, încă o dată spunem, perfect integrate în bucată, care rămîn multă vreme încrustate în ochi, fascinante (inutil să cităm : imaginile sunt de găsit la fiecare pagină).
Dar ce trudnică luptă de cuvinte, pînă să izbutească a rupe fîşiile de negură care acopăr, sus, fundul de fîntînă de cositor a lunei !... Nu se mai recunosc uneori nici treptele versului — care trebuie să fie ritm şi armonie ! — de eşti ispitit să vorbeşti de volum ca de o carte de proză şi să citezi, transcriind fără pagubă, şi în acest fel : «Trei zile de viscol turbat, gonind de după dealuri orice urmă de viaţă, ne-a închis cu totul în gropi, dar, generos, ne-a apărat cu mugete, cu ură şi cu stropi tăioşi de praf de gheaţă, mai bine decît orice pază. Aşa ne-a dat prilejul binefăcător să ne-ameţim» etc.
Şi-apoi, de cîte ori, autorul a fost biruit de teatral («O, noaptea omorîtoare a despărţirii... O, noaptea cea din urmă...» etc.), dacă nu chiar de limbaj vulgar! («Şanţuri şi reţele vis-ă-vis, un1 [...] fioaroasă babă-oarbă», «Urmat, străpuns de... gheară», «Un soldat întreabă de pomană... speriată viaţa, moartea i-a permis.»)
Sufletul ?
Da, e sufletul care într-adevăr a2 [...] de zgură şi a trecut prin latrinele de carne ale războiului. De la spaimă la senin, de la funebru la pasional, e aici toată simţirea. Nu lipseşte nimic. E poate justificarea anecdoticei acestor poezii care sunt, fiecare în parte, nişte nuvele cu acţiune precisă, versificate. Aşa se explică în înrudirea organică, atmosfera fraternă cu remarcabila operă literară a războiului de ieri : Focul lui Barbusse. Sufletul d-lui Camil Petrescu are acelaşi preţ : tot aşa de veridic şi de omenesc.
Vrea oare şi de data aceasta d. director al Contimporanului să cedeze în favoarea poetului nostru o jumătate de coloană ? Chiar de-ar fi să le lepede în Dîmboviţa, de bunăoară, niţeluş din tonicul său venin ?“ 3
1«2 Fragment de pagină lipsă în revistă.
3 Reproduce poezia Luna.
326
Spre deosebire de F. Aderca, E. Ciomac, viitorul muzicolog, în articolul său din Revista vremii (nr. 5, 25 XII 1921), după ce se asociază opiniilor lui Lovinescu şi Vianu,	e surprins	de „sentimentul acela	haotic pe	care
l-am întilnit în cele mai bune pagini ale lui Henri Barbusse".
In cronica din Spre ziua (nr. 2, 18 martie 1923), unde îi apar primele Menţiuni critice, Perpessicius este cel care înţelege din interior poezia. El sesizează faptul că „Ciclul morţii este un jurnal de război, dispus pe 13 poeme, ca-n 13 paragrafe, al unui luptător ce s-a întîmplat să fie şi poet. Nu e o condiţie — ţâra de care — să fi fost pe front ca să posezi consemnul de a pătrunde la aceste posturi avansate. Iţi tre-buieşte numai un	suflet	deschis la	frumuseţe, ucenicit în	asprele ateliere
ale vieţii, plămădit în trudă şi sîngerînd de rănile măcelului, în orice caz un suflet altul decît al intendenţilor de literatură oficială, care nu înţelegeau că şi soldaţii îşi au poeţii lor (frunză verde de mohor, ar-ză-te focul, Tirol), şi că maculatura ce trimeteau, asemeni ciorbei de mazăre cu gărgăriţe azvîrlită peste taluzuri, avea o altă întrebuinţare". Deci, după ce Perpessicius, ironizmd cu fineţe versificatori gen I. Soricu, după ce trimite la ambianţa în care au ţîşnit ca adevărate petarde poemele lui Camil Petrescu, ignoră efectul melodiei, ritmul armonios, de a cărei absenţă îl făcea „vinovat" F. Aderca. Autorul volumului Scut şi targa („Casa şcoalelor",	1926)	găseşte un	merit cu totul deosebit	tocmai în	limbajul, uneori dur,	la limita prozei,	dar slujind ideea poetică : „Sînt	apoi
acele cruzimi de vocabular aşa de la locul lor, sînt acele adjective, multe foind peste tot, închizînd în vocabularul lor sîmburele unor întregi metafore sterilizate (d. p., vom urca cu paşi «definitivi», vorbind de urcuşul pentru atac), noutatea luminoasă a atîtor dintre imagini (d. p., racheta care declină în arc frumos şi cade drept ca o aripă de lebădă), verbul său dur, aspru, rupt, puţin torturat..." (cf. şi Menţiuni critice, voi. 1, „Casa şcoalelor." 1928 p. 89-92).
In Viaţa romaneasca (după ce revista anunţă, în nr. 4, 1923, la rubrica „Bibliografie", apariţia volumului), Mihai Ralea semnează o recenzie (nr. 8—9, p. 337—339), mult prea reticentă pentru a nu transpare subiectivismul tînărului sociolog şi estetician :
„Către sfîrşitul secolului trecut, romantismul în decadenţă îmbrăcase o formă grandilocventă şi complicată. Complicaţia canoanelor şi a regulelor, pretenţia epitetului, sforăiala atitudinii dădeau literaturii aspectul acela de căutare stearpă şi de realizare preţioasă pe care-1 oferă toate producţiile în epoci de alexandrism.
Dar lumea era obosită. Oraşele tentaculare ca şi viaţa rurală, pîn-gărită de un urbanism imperialist cuceritor, întreţineau o viaţă istovi-
327
toare de senzaţii intense şi multiple. Viaţa atîrna ca o povară pe umerii osteniţi.
Reacţiunea s-a înfăptuit atunci în gustul pentru simplu, pentru natural — pentru întoarcerea la sursele elementare ale naturii. Şi cum toate reacţiile cuprind în ele aceleaşi exagerări ca şi curentele pe care le combat, simplitatea împinsă pînă la cinism a înllocuit preţiozitatea romantico-simbolistă. Era pe vremea atacurilor violente ale lui Gh. Peguy contra mecanicei inerente [...].
D. Camil Petrescu e desigur un poet de oarecare talent. Indiferent de «partis-pris-ul» tehnicei sale, de intenţia sistematic şi vizibil voită, cu care o realizează. Indiferent chiar de inconvenientele pe care, fatal, le aduce predispoziţia către o excesivă simplitate.
Ca şi F. Jammes, d. Camil Petrescu cade în repetate rînduri într-o platitudine aproape trivială :
O, încă-o dată, ai tot timpul,
Nu te teme.
Diseară ne vor da ceai şi pesmeţi.
Sau :
La lumina vie şi scurtă a luminării
Comandanţii enervaţi consultă hărţile.
Căutarea unui fel de cinism formal e evidentă. Şi ceea ce e mai grav e că acest caracter nu ne lasă impresia unei atitudini temperamentale, apărută în mod necesar ca reacţiunea unei individualităţi. Din contra, în multe părţi apare ca o proză improvizată ori măcar, ceea ce e egal, ca o predilecţie castă căutată conştient. Şi aceasta e supărător, cu atît mai mult cu cît în poezii, în adevăir frumoase, ca Primăvara, Marş greu, Ideea, se învederează că talentul autorului stă în alte calităţi, în special într-o intuiţie mistică profundă, am zice — cerînd iertare pentru pedantism — a vieţii cosmice inconştiente, care aminteşte de poeţii germani şi de Jules Romains, cu unanimismul său, D. Camil Petrescu prinde bine percepţiile de ansamblu de grup, intuiţia totului nediferenţiat, a fenomenelor integrale şi unanime. Şi tehnica sa se adaptează bine la astfel de senzaţii. Poate că pe acest drum ar trebui să-şi îndrepte privirile. Numai o nedumerire : de ce întrebuinţează d-sa versul liber ? Această formă e un nonsens. Ştim că azi genurile nu mai sînt aşa de strict limitate cum voia Boileau ori Brunetiere. Se scrie uşor poezia în proză şi proza în poezie. E chestiune de natura fondului. Cine sileşte atunci pe cineva care vrea s-o rupă cu legile de ritm şi rimă ale poeziei, să întrebuinţeze forma tipografică a versului ? Numai nevoia de a evidenţia
328
revoluţia pe care vrea s-o producă contra tradiţiei şi care, trebuie s-o mărturisim, e destul de ieftină.*
Din recenziile, de altfel nu prea numeroase, la apariţia volumului, dar semnate de istorici literari, care ulterior vor desfăşura o activitate prodigioasă, se cuvine semnalată aceea a lui Şerban Cioculescu (în Facla literara, nr. 5, 1923, p. 124), care a intuit admirabil noul, fără să-şi refuze voluptatea polemică : „Nu ştiu însă dacă e aşa de nemuzical precum s-a zis. Desigur nu e acea legănare euforică de sunete care să încînte toate urechile. Dar o simfonie multiplă circulă în întreaga plăsmuire. Fiecare bucată te urmăreşte, cu sunetul ei caracteristic*. In Societatea de rriiine (nr. 6, 18 V. 1924), G. Bogdan-Duică simte autocontrolul poetului : „o virtuoasă stăpînire de sine : atitudine de clasicist*.
Asupra poemelor din volumul Versuri (1923), G. Călinescu se pronunţă mai tîrziu, în Istoria literaturii romane de la origini şi pînă astăzi (Ed. Fundaţiilor regale, 1941, p. 658-666), surprinzînd aici sentimentul singurătăţii neputincioase, al panicii omului în faţa dezlănţuirilor oarbe :
„Poeziile de război ale lui Gamil Petrescu, înrudite într-un fel cu acelea ale lui Aron Cotruş, cultivă cu o mare virtuozitate apocalipticul. Ele nu sînt «imagiste» (prin imagism înţelegîndu-se facultatea de a expune elemente plastice în sine), ci vizionare. Nota lor personală este teroarea de o primejdie anonimă. Războiul apare monstruos, universal, hotărît de trîmbiţe divine. Coloana e o turmă de vite :
Ca o cireadă,
Coloana uriaşă-nseamnă-n urmă drumul în loc de excremente.
Cu cadavre de soldaţi.
Bordeiul e o marc bestie strivită :
Bordeiul pare-un monstru de pămînt,
Căzut pe brînci, de mijloc frînt,
De-i vede acum oricine Şira de copaci, şira spinării,
Stropită crud de sînge
Şi de vinete frînturi de intestine.
Priveliştile sînt crispate, halucinante :
Cum soarele, prea roşu, căzuse peste culmi,
Am străbătut păduri necunoscute (Tufişuri încîlcite printre ulmi sau plaiuri cu stejari bătrîni) înfriguraţi, cu baionetele la armă Şi armele înţepenite-n mîini.
329
E-atîta neclintire, pe drumu-acesta gol Ca un simbol,
Ca-n ţara adormită de-un mileniu De suflul blestemat al unui geniu.
Nici oameni,
Nici păsări,
Nici-o vietate nu străbate Drumul gol şi-ncremenit al morţii...
Starea de spirit e pînda, aşteptarea dementă. Consultarea hărţilor ia aspecte de concilii de fiinţe supranaturale («prozaicul» la Camil Pe-trescu este punctul poetic cel mai pur) :
Lumina vie şi scurtă-a luminării,
Comandanţii enervaţi consultjă hărţile Cu buzele uscate şi ochii dilataţi Noi aşteptăm,
Pîndind în toate părţile.
Hotărîrea atacului e o condamnare la moarte la oră incertă :
Fii gata, prietene soldat, fii gata, Curăţă-ţi cu grije arma şi lopata Şi pune-ţi cruciuliţa la gît, — Mîine va fi un atac mare,
Fii gata Şi-atît.
De undeva, de departe, ne vor trimite ordine :
Cu raniţa şi arma în spinare,
Pe drumurile ude de ploaie şi-ntuneric Ne vor purta întreaga noapte In şoapte.
Tîrziu ne vor opri în faţa porţii,
In faţa porţii nevăzute a morţii...
Unic, imens şi nou
Va sta-naintea noastră cîmpul de bătaie.
Poezia aceasta nu e eroică (eroicul, fără exaltările convenţionale, e producător şi el de viziuni, mai tonice, în sensul seraficului martirilor pentru o idee), dar este, lucrul nu se poate tăgădui, valabilă. Presimţirea unei tranşee gigantice de 'la Baltica pînă în Dunăre atestă la poet, cu mijloace moderne, îndinaţiunea lui V. Hugo pentru colosal :
Căci de la Riga pînă la Galaţi Hotarele de ţară căpătară ochi...
Crispate ca-ntr-un spasm de dramă,
Hotarele de ţară se privesc
Prin mii şi milioane de ochi galvanizaţi
De ură, de nelinişte şi teamă...
330
O, de la Nord la Sud un şanţ,
Un lanţ,
De oameni care-ascultă şi pîndesc stăruitor De oameni osîndiţi la moarte şi omor.
Sub clime diferite-acelaşi şir
Că-un gest pe malul Balticei de s-ar porni,
Ca pe un fir,
Pe Dunăre, în scorburi de sălcii s-ar opri.
Şi-n faţa noastră,
Pe undeva pe aproape,
Pe unde noaptea se aud intermitent Loviri de sape
(De zile întregi îi căutăm atent Dar nu-i găsim)
Temuţi, de nevăzut Sînt Ei...
Poetul încearcă şi o poezie de idei, urmărind să exprime transcendentalul. Poezia filozofică este posibilă, cum a dovedit cazul lui Eminescu, dacă se trag conceptele în mituri. Camil Petrescu foloseşte şi aici viziunea, ideile înseşi apărîndu-i palpabile ca un mare muzeu natural cu milioane de piese :
«Bibliotecile cu rafturi şi zăbrele Sînt pline De tomuri grele
Pergamente şi colecţii vechi nepreţuite Legate-n marochine, în care zac orînduite,
Ierarhic sub capitole şi titluri Mii şi milioane de idei în zeci de mii de tomuri, anexe Şi opuscule
Cu pagini încărcate de calcule subtile...»
Acestea nu sînt însă decît ideile moarte :
«Insectele-n vitrină Cu specii rare,
Sălbaticele plante în herbare,
Pămîmul necuprins, în pecete de hărţi,
Ideile, în prăfuite cărţi».
Adevăratele idei (profesie de credinţă anticărturărească, reînvierea conceptului de «viaţă») poetul le-a văzut desfăşurate în spaţiu, fantastice :
„Dar eu,
Eu am văzut idei...
Atent şi răbdător,
Deci le pîndesc prelung stăruitor
331
Cum aşteptam pe cînd eram copil,
Privind prin crăpătura gardului,
Ograda şi ruina caselor pustii Să văd cum se ivesc stafii...
Eu sînt dintre acei
Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric
Cu sufletul mărit
Căci am văzut idei."
ii D E E A
IDEEA
In Sburâtorul literar (an. I, nr. 6, 22 oct. 1920), reprodusă în Versuri (1923), p. 7 şi Versuri (1957), p. 3.
Deosebiri	în Sburâtorul literar :
v. 19 :	fără „veşted".
v. 29 :	„Şi toate acuma" în loc de „Şi-acuma toate".
v. 50 :	„Eu" în loc de „Deci".
v. 52 :	după „Privind prin crăpătura gardului" urmează „Ascuns de-o buturugă / Şi gata stînd de fugă".
v. 58 :	„Căci şi acum treptat
v. 66 :	„Prelung înfiorat" în loc de „uimit".
v. 67—68	: lipsă.
v. 70 :	fără „culme".
v. 73—75	: lipsă.
v. 76 :	fără „halucinaţi şi".
v. 77 :	„Şi tragic dilataţi" în loc de „Cu sufletul mărit*.
Deosebiri	în ediţia 1923 :
v. 26 :	„Sălbatecele plante în herbare" în loc de „Sălbatecii codri în ierbare".
v. 44 :	lipsă („De toate tîlcurile, cheile").
v. 47 :	„Fără dureri şi bucurie" în loc de „Fără durere, fără bucurie".
v. 55 :	„Copii ai zilelor de ieri" în loc de „Crescut din zilele de ieri".
v. 69—71	: „Că ideile-s de mult / Alăturea de mine / Imense şi ne-
bănuite / Ca nişte culmi în noapte", în loc de „—Freamăt nocturn de ulmi — Că ideile-s de mult / Alăturea de mine, culmi / Imense şi nebănuite, sosite-n noapte".
332
CICLUL MORŢII
MARŞ GREU
Apare în Sburătorul (an. II, nr. 27, 13 nov. 1920) ; reprodusă în Versuri (1923), p. 13 şi Versuri (1957), p. 13. In prima ediţie, ordinea poemelor a fost următoarea : Marş greu, Repaosul, Versuri pentru ziua de atac, Luna, Patrula, Mîna, Vecinicie, Drumul morţii, Cadavrul, Trecutul, Înălţare, Primăvara, Senin.
Deosebiri în Sburătorul:
v. 12 :	„Prin* în loc de „In*.
v. 13 :	urmează după versul 14 („De-abia mai răsuflăm*),
v. 56	:	fără „înecate*.
v. 65—66 : inversate : „Şi	iarăşi	ne	reluăm tîrîtul / întindem pen-
tru o clipă gîtul*.
Deosebiri în ediţia 1923 :
v. 17 :	„Pe nări ni s^au format depozite* în loc de „In nări
ni s-au clocit depozite*, v. 26	:	„Extenuaţi* în	loc	de	„Sleiţi*,
v. 56	:	Fără „înecate*.
v. 73 :	„Ca o strigoică maşină de organe* în loc de „Ca o
strigoică încăputare de organe*, v. 91 *. lipsă („Ce e părelnic abur să se vadă"), v. 111—114: „Coloana uriaşă-nseamnă-n urmă drumul* în loc de „Care-şi presară trecerea prin sat / Nepăsătoare lepă-dînd resturi, dovadă, / Coloana uriaşă înseamnă-n urmă drumul / Cu cadavre de soldaţi sfîrşiţi ca scrumul*.
REPAOSUL
Publicată în Sburătorul literar (an. I, nr. 31, 18 aprilie 1920), reprodusă în Versuri (1'923), p. 21 şi apoi în Versuri (1957), p. 19. Deosebiri în Sburătorul literar : v. 7 :	fără „şi seară*,
v. 9 :	„Serii* în loc de „vii*,
v.	14	:	fără „şi stîncoase*.
v.	24	:	fără „doar bănuite*,
v.	25	:	„Bănuite* în loc de	„Streine*,
v. 30 :	„Mîna-n barbă* în loc de „gura-n barbă*,
v.	35	:	lipsă.
v.	38	:	„Privind" în loc de	„Pîndind*.
333
fără „de august", fără „argintie", lipsă.
fără „prins în reţele", lipsă.
v. 44 : v. 49 : v. 54—58 v. 65 : v. 79 :
Deosebiri în ediţia 1923 :
v. 14 v. 25 v. 53
v. 67 : v. 69 : v. 70-
89 :
74
„culmi" în loc de „coaste".
„Streine" în loc de „duşmane".
„In parcul englezesc / Ca-ntr-un decor superb de vis" în loc de „Pe pajişti de vis, mor".
„cerului" în loc de „cu învinse stele".
„magnific" în loc de „fără margini".
„Eu îţi priveam extatic / Silueta şi ovalul pur / îţi ghiceam adîncul ochilor din umbră" în loc de „Cum aş fi putut să cred c-am să mai sufăr / Cînd îţi priveam obrajii albi de nufăr / în unduirea de aramă-a părului sumbră / Şi îţi ghiceam uleiul ochiului în umbră". „Misteriosul fir" în loc de „Al vieţii fir".
VERSURI PENTRU ZIUA DE ATAC
în Sburatorul (an II nr. 27 din 13 nov. 1920) ; reprodusă în Versuri (1923), p. 29 apoi în Versuri (1957), p. 25.
Deosebiri în Sburatorul : v. 8 : fără „de ploaie".
v. 14 : „care căzură" în loc de „ce se lăsară".
v. 21 : lipsă.
v. 25 : fără „dincolo".
v. 69 : fără „de azi".
v. 92 : „udă" în loc de „bumiţoasă".
Deosebiri în ediţia 1923 :
v. 30 : „decor" în loc de „ţinut".
v. 79 : „Cîţiva, acei ce vor răzbate" în loc de „Cîţiva, acei ce plasa morţii — o vor răzbate", v. 96 : fără „mai bine", v. 100 : „Ucide-ţi" în loc de „omoară-ţi".
LUNA
în Sburatorul (an. II, nr. 39, 5. febr. 1921) ; reprodusă în Versuri (1923), p. 35 şi Versuri (1957), p. 30.
334
Deosebiri în textul din Sburatorul:
v. 6 : „lanţ" în loc de „şanţ".
v. 21 : „Probabil" în loc de „Fără îndoială".
v. 33 : „material" în loc de „ţesăturile".
v. 36 : „spirite" în loc de „duhuri".
v. 43 : „trist" în loc de „încurcată".
v. 45 : „tot peisajul" în loc de „priveliştea toată".
Deosebiri în ediţia 1923 :
v. 34 : „Material" în loc de „Pînă sus".
v. 36 : „spirite" în loc de „duhuri".
v. 43 : „trist" în loc de „încurcată". Pe un exemplar al ed. 1923, aflat în posesia noastră şi varianta „întristată", v. 45 : „tot peisajul" în loc de „priveliştea toată".
Semnificativ că, în cazul acesta, C.P. a revenit la formele, mai puţin reci", din prima variantă.
DRUMUL MORŢII
In Sburatorul (an. Iii, nr. 25, 30 oct. 1920) ; reprodusă în Versuri (1923), p. 63 şi Versuri (1957), p. 33.
Deosebiri în Sburatorul:
v. 12 : fără „albă".
v. 14 : „urcă" în loc de „curmă".
v. 37 : fără „alburie".
v. 25 : lipsă.
v. 37 : fără „alburie".
v. 38 : „Peste Şiret" în loc de „spre Şiret".
v. 49 : fără „scorburi de".
v. 60 : „luciri" în loc de „oglindiri".
v. 89 : lipsă „tainice".
v. 97 : lipsă „cu şanţuri".
v. 98 : „Printre tranşee" în loc de „Tăiat între tranşee", v. 109 : „pe-un mileniu" în loc de „de-un mileniu". v.115 : fără „şi-ncremenit".
Deosebiri faţă de ediţia 1923 :
Intr-un mss. aflat în posesia noastră titlul urma să fie în 1957 : „Mantaua lumii".
V.	3 :	„Crispate" în loc de „încleştate".
V.	5 :	„dospite" în loc de „galvanizaţi"
V.	24 :	„mai" în loc de „adînc".
V.	25 :	fără „şapte".
335
v. 33 :	„Dispare" în loc de „Se şterge",
v. 68 :	„aşa de" în loc de „negri"
v. 86 :	„Se-ntinde" în loc de „Aleargă",
v. 88 :	„O, drumul" în loc de „Drumul",
v. 101—104 : „Se-ntinde-ntortocheat, enorm, / Neîntrerupt, ca un meridian diform / Sub cerul larg / Ca sub o bolta de braţe nevăzute de schelet /." în loc de Sub lună ca sub lumina torţii / Uriaş, neîntrerupt meridianul nopţii / Cu cel din cer geamăn, tîrît pe pămînt, / Ca sub o slovă de schelete, un mormînt /. v. 114 :	adăogat în ediţia 1957.
v. 137 :	„Un colţ din veşnicie rupte"	în loc de „Altoi din
veşnicie rupt".
PATRULA
în Sburatorul (an. II, nr. 28 din 20 nov. 1920) ; reprodusă în Ker-suri (1923), p. 41 şi Versuri (1957), p. 40.
Deosebiri în textul din Sburatorul:
v. 2 :	fără „şi rîpoasă".
v. 15 :	„nuanţe" în loc de „surîsuri*.
v. 16 :	„ou accente stranii" în loc de	„strepezit". C. P. re-
vine la forma iniţială a versului în 1957 fapt pe care l-am întîlnit şi-l vom mai întîlni. v. 31 :	„în" în loc de „Un",
v. 59 :	„Căutînd" în loc de „Tot caută",
v. 82 :	fără „către stele"
v. 86 :	după „afară" urmează „E una cu	pămîntul".
v. 89—100 : lipsă.
v. 103 :	„Iar" în loc de „Şi".
Deosebiri în textul din 1923 : v. 5 : lipsă.
v. 16 : „cu accente stranii" în loc de „străpezit". v. 21 : fără „al camaradului", v. 26 : „însemnînd" în loc de „Pindind." v. 27 : „Secundelor" în loc de „Clipelor", v. 31 : „frumos" în loc de „Desăvîrşit".
336
V.	39 :
V.	40 :
V.	42 :
V.	47 :
V.	48 :
V.	52 :
V.	54 :
V.	58 :
V.	76 :
V.	77 :
V.	84 :
V.	85 :
V.	86—
V.	ICI :
V.	104 :
V.	115 :
V.	122 :
V.	124 :
V.	126 :
V.	127 :
V.	129 :
V.	130 :
V.	138 :
„Apare ca o viziune de Infern* în loc de „Se vădeşte ve-denie-în infern*.
„Şi brusc mitralierele s-au pornit* în loc de „Şi scurt mitraliere s-au dezlănţuit*.
„Strident şi alarmant" în loc de „Plesneşte-ncălecat, iureş de spaime*.
„Doi roşii ochi* în loc de „Ageri ochi roşii*.
„Şi groaznic* în loc de „Năpraznic".
„căutînd* în loc de „măturînd*.
„Străbate* în loc de „bîntuie.*
„Scormonind* în loc de „Sfredelind".
„Scormonind* în loc de „Sfredelind*.
„capetele le retragem" în loc de „capetele ni le retragem*.
„extenuaţi* în loc de „sfîrşiţi*.
„Uşor* în loc de „prelung*.
100 : „Iar cel de afară / E una cu pămîntul / Şi nu e mort, / Nu vrea / Să fie mort." în loc de „Cel prăbuşit afară J Nu e mort / Nu vrea să fie mort / Vrea doar o cută de pămînt / Să se lipească, trecător mormînt. / De gheară de lumini de iad ce scapără / Cu-un colţ din foaia de cort J Adus cu mîna teafără, / Plod nerod / Numai ochii şi-i apără."
„Dar moartea disperată c-ar scăpa* în loc de „Dar moartea-ncrîncenată c-ar putea să scape".
„Cu mîinile crispate* în loc de „Cu mîinile-ncleştate*. lipsă.
„tragic* în loc de „fără faţă*.
„fioroasă* în loc de „smintită*.
„se distrează" în loc de „se-nvoieşte*.
„Savurînd* în loc de „Gustînd*.
„plimbînd* în loc de „îşi roteşte".
„voluptate aspră* în loc de „Cu poftă iscusită*, „largă urnă* în loc de „Duhnitoare urmă*.
MÎNA
în Sburatorul literar (an. I, nr. 10, 19 nov. 1921) ; reprodusă în Versuri (1923), p. 51 şi Versuri (1957), p. 47.
337
Deosebiri în textul din Sburatorul literar : v. 3 :	„întuneric* în loc de „înitunerec*
v. 11 : v. 16 :	„desperant" în loc de „exasperant*. „în necupr,insul unui gol cavou* în loc de „în necuprinsul unui vast cavou*.
v. 46 :	fără „înfiorat*.
Deosebiri în ediţia 1923
v. $ :	„fără formă* în loc de „putredă*.
v. 11 :	„exasasperant* în loc de „ticăloşi*. în prima corectură a volumului din 1957 autorul modifică : „besmetici*.
v. 15 :	„gesturi* în loc de „paşii" în mss. menţionat. în corectura din 1957 modifică : „ne strecurăm ca trei
v. 16 : v. 21 :	strigoi*. „necuprinsul* în loc de „besna*. „De parc-ar exploda" în loc de „De parcă explodînd, se sfarmă*.
v. 24 :	lipsă.
v. 27—28 : „Aş crede că m-am trezit în apa / Unui groaznic
v. 30 :	vis* în loc de „Aş crede că m-am trezit în vis / în apa neagră-a unei mine*. „Care-mi reţine mantaua cu degete de cuie* în loc de „Care mă cheamă de manta cu degete de cuie".
v. 31—33 :	„în urma noastră imateriale uşi se-ncuie* în loc de
v. 37 :	„Uşi lichide grele ca de fier / Pînă la nevăzutul cer / în urma noastră nevăzut se-ncuie*. „Ca Oedip* în loc de „Ca pe Oeclip*.
	VECINICIE
în Sburatorul literar (an. I, nr. 12, 3 dec. 1920) ; reprodusă în Versuri (1923), p. 57 şi Versuri (1957), p. 51.
Deosebiri în textul din revistă :
v.	21—23 : lipsă.
v.	30	:	după	versul	28.
v.	36	:	„nimic*	în loc	de „neant*.
v.	58	:	lipsă.
338
Deosebiri	în textul din 1923 :	
v. 39 :	„Ne-a ridicat mecanic haţele"" în	loc de „Ne-a
	ridicat scurt ca paiaţele". în ms. : .	„Ne-a ridicat ca
	la paiaţe haţele".	
v. 55 :	„de apă" în loc de „de zgură".	
v. 57 :	după „jupuit" urmează „în răspăr".	
v. 61 :	„jur-împrejur" în loc de „jur-împrejurul lui".	
	CADAVRUL	
In Sburătorul (an. I, nr. 32, 19 dec. 1920) ; reprodusă în Versuri (1923). p. 73 şi Versuri (1957), p. 55.
Deosebiri în textul din revistă : v. 27 :	fără „împădurit".
Deosebiri în ediţia 1923 :
v.
v.
v.
v.
v.
v.
V.
V.
V.
6 :	„In şiruri neegale" în loc de „în şiruri rupte".		
9—10 :	„Urcăm din nou cu greu înspre tranşee" în	loc	de
	„Urcăm cu feţe supte / Din nou înspre tranşee		
15 :	„banale" în loc de „aceleaşi".		
27 :	„Masiv împădurit" în loc de „Crescută ca o	iasmă".	
38 :	„uriaşă" în loc de „năpraznică".		
43 :	„prudenţi" în loc de „iscusite".		
48—49 :	„Cu pîinea proaspătă / Şi cu moartea" în loc	de „	,Cu
	pîinea mucedă / Cu tovărăşia morţii neîntreruptă,		
	lîncedă".		
52—53 :	„Şi pe zăpada albă mişcă siluete sure" în „Şi pe zăpada albă trece / Şir de umbre".	loc	de
64 :	lipsă.		
67—75 :	„L-a scos dintre reţele vreo patrulă / Soldaţii	vin	cu
toţi pe rînd să vadă / Această nensemnată, minusculă, / Epavă-a-ncăierării universale. / Privesc atent şi brusc se depărtează / Cu ochii-ntunecaţi / Şi buze pale" în loc de „De-atîţia morţi sătulă / L-a scos dintre reţele vreo patrulă / Soldaţii vin cu toţii, pe rînd să vadă / Această nensemnată victimă / A-ncăie-rării dintre milioane / Zvîrlită pe troiane. / Privesc
339
prelung — şi scurt se depărtează / Cu ochii-ntunecaţi, cu-o gheară-n inimă".
v. 78 :	„şi crispate" în loc de „Şi-ncleştate“.
v. 116—118 : „Deasupra noastră Măgura planează uriaş" în ioc de „Deasupra noastră Măgura planează ca un turn ai Vavilonului / Nenduplecat, uriaş".
TRECUTUL
în Sburatorul (an. II, nr. 35, 8 ianuarie 1921) ; reprodusă în Versuri (1923), p. 81 şi Versuri (1957), p. 62.
Deosebiri în textul din revista :
v. 2 :	„împietrite" în loc de „încremenite".
v. 8 :	lipsă.
v. 61 :	„viziuni" în 'loc de „năluciri",
v. 95 :	„extenuaţi" în loc de „greu istoviţi",
v. 114 :	„flamuri grele" în loc de „flamuri negre",
v. 116 :	„Reflexe" în loc de „Răsfrîngeri."
v. 132 :	„în falduri largi de păr" în loc de „în faldurile moi de
păr".
v. 136—137 : lipsă.
La reluarea textului, în vederea reeditării din 1957, Trecutul a suferit modificări care echivalează cu rescrierea poemului. Ne-am întrebat de ce tocmai aici intervenţiile, fără să altereze starea iniţială, au fost atît de numeroase ? Există o premisă psihologică, şi anume că experienţa războiului, acest „fragment" din trecutul agitat al scriitorului, a potenţat neliniştea. Nu trebuie ignorat nici faptul că pregătirea noii ediţii, Camil Petrescu a întreprins-o în momente cînd pierderea aproape completă a auzului îi provoca angoase pînă la refuzul contactului cu oamenii. Reproducem deci integral textul din ediţia 1923 :
O, dincolo de zona blestemată-a morţii,
Peste cătunele încremenite de pe vale,
Departe peste albe culmi, în fund departe,
340
O, mai departe decît chiar depărtarea Eşti tu,
E lumea existenţei talc
De care nu, oricât de-iadînca, zarea
Ci infinitul simt că mă desparte ;
Căci de acest metal,
Tăios şi imaterial,
In fiecare clipă sufletu-mi sfărîm.
Şi-adeseori,
Privind sfios prin tainicul crenel de lut,
Ca printr-un ochi de geam, îmi pare
Că printr-un magic dioram Privesc spre alt tărîm.
Eşti tu acolo...
O, numai dacă mai trăieşti,
Căci nici un semn de-acolo nu ne-ajunge,
Nici veşti,
Nici pasări,
Nici un călător
Nu vine de la voi rătăcitor
Ci numai nevăzute priviri,
Explozii de obuze şi de mine Şi gloanţe.
Eşti tu acolo !
Mă las încet pe patul meu de crăci
Mucegăite şi de zdrenţe adunate... Aicea părăsit de-atîta vreme, înconjurat de oameni părăsiţi, Păduri pustii şi zone blestemate Surîd descurajat şi palid, căci Nădejdea mea se teme Să bată
La poarta groaznicului ce va fi.
Trăim aici o iarnă de speranţe moarte :
Nu ştiu nici dacă voi trăi,
Nici cine va trăi din cei ce mă-nconjoară Şi tiu
Atît eşti de departe Că mă-nfioară
Tăioasa lamă-a clipei care vine.
341
Dar setea mea de tine întoarsă scurt de stratul transparent al zonei,
Se-abate spre trecut, atrasă Ca de privirile Gorgonei.
Şi pătimaş, înfuriat,
Cu ochi halucinaţi şi buzele uscate,
înghemuit în umeda mea groapă, Dezgrop trecutul Cu mîinile crispate.
O, noaptea-omorîtoare a despărţirii... O, noaptea cea din urmă,
Pe care mîna nevăzută a iubirii, Simţind că pentru veci se curmă Mistuitorul vis,
Ne-a dăruit-o
Cu o voinţă uriaşă şi fatală Şi cu puteri de zeu, iubito.
Goniţi din munţi,
Trudiţi, înfrînţi
Şi cu picioarele rănite de noroi, Grăbim pe malul Oltului umflat de ploi.
Ni-s ochii arşi de crude năluciri Şi-auzul plin de focuri de baraj, Căci am luptat pe margini de genuni.
Şi-acum,
Cu simţurile grele de dezastre,
Ca o turmă
Decimată, risipită pe şosea,
Către limanul rătăcirii noastre Grăbim, prin negurile care-ncet se cern,
Privind neîncetat în urmă...
Pe malul Oltului murdar,
Greoi,
Nepăsător, inconştient, etern Gonim, storşi de puteri,
Prin marginea pădurii
De-acuma duşmănoase
Spre care aruncăm priviri fricoase,
Adeseori sunîndu-ne-n auz
Foşnitul frunzelor
Cu vîjîitul aspru de obuz.
Ce fericită grije a forţelor obscure Te-aduse atunci în calea mea
342
în tîrgul cu căsuţe sure, în vila-aceea albă pe şosea !
Alăturaţi, îmbrăţişaţi,
Privim de la fereastră Sfîşietoarea agonie de afară Şi-n dezolarea care ne-nconjoară Iubirea noastră
Citeşte condamnată, ca-ntr-o carte. Paralizaţi privim de la fereastră.
în sufletele noastre toarce-aceeaşi moarte.
Soldaţii tot mai trec,
Soldaţii goi,
înfrînţi, greu istoviţi, murdari De sînge şi noroi,
Soldaţi grăbiţi, urmîndu-se-n tăcere,
Căruţe de fugari
Pe drumul desfundat de ploi,
Gospodării mizere,
Atîta cît încape
Sub coriltir de rogojini,
Se scurg la vale pe pîrîul de noroi Ca arbori dezrădăcinaţi pe ape.
în sus, pe deal, treptat s-aprind lumini...
Mă-ntrebi neliniştită de sunt la inamic.
Spre tine, palid, ochii mi-i ridic Fără să zic o vorbă —
Căci lîngă noi Depozitate ard incendiar,
Tăind al morţii sur linţoliu Cu ţipete, cu zvîrcoliri de flăcări Şi-amurgul înnegrindu-1 funerar Cu flamuri negre şi prelungi de doliu.
Alăturaţi, îmbrăţişaţi, privim de la fereastră.
(Răsfrîngeri aurii cădeau pe geam.
Gonit de moarte,
Tot mai aproape de tine mă strîngeam).
Tîrziu spre miezul nopţii,
Tot aşteptînd s-aud bătăi în poartă,
Cumplitele bătăi în poartă Menite, pentru veci, să ne despartă,
343
încerc
Să mă desfac din fermecatul cerc, In care mă urăşte ameţitor iubirea.
Am priceput nenduplecatul adevăr Căci drumurile noastre se despart, Dar
Eşti goală pe sofaua de brocart,
Pe jumătate îngropata în faldurile moi de păr,
Reflexul flăcărilor uriaşe Prin noaptea grea de zgură Iluminează triumfal Şi dă o molcomă căldură Interiorului de vis,
Pe care,
Cu toată dezolarea din natură, Contrariată, moartea l-a permis.
înmărmurit de-atîta frumuseţe, îngenuncheat alăturea de tine De-obraji-ţi albi
Şi cu miros de fragi şi de fîneţe, Mi-alătur, îmi lipesc obrajii De obraji-ţi albi ca de petale De nufăr alb plăpînd,
Nevinovat mi-alătur, îmi lipesc obrajii —
Dar iată că din nou ca-ntîia oară
Garoafa-nsîngerată-a gurii tale, Ispititoare ca un fruct în miez de vară,
Trezeşte forţe oarbe-n mine...
Efluvii calde mi se-nalţă-n vine, Tresărind,
în braţe pătimaş te prind Şi buzele mi-alerg înfrigurat Pe umerii sculpturali,
Pe sîni cu palpitaţii de suspin, înfiorat, ieşit din minţi,
Pe macii înfloriţi pe sîn,
Pe pîntecele nou divin Cu frăgezimi şi unduiri de crin,
Pe coapsele fierbinţi,
Şi-ameţitoare ca o cupă de pelin,
Pe carnea aceasta, albă, caldă Şi mirositoare,
Pe carnea aceasta de atîtea lacrime sfinţită,
344
De atîtea nopţi în lacrime,
De atîta umilită adorare
Şi de o atît de-adîncă depanare,
Pe toata
Plimb gura mea avidă, disperată.
Acum cînd plec, înnebunit de frumuseţea ta,
In simţuri să te iau cu mine aş vrea.
Lăsîndu-ţi buzele să ardă Pe gura,
Pe care poate pînJ la ziuă Sărutul morţii va pecetlui-o*
Cu negrii ochi întredeschişi, Vibrînd cu îndoiri de coardă,
Te dai ca o supremă recompensă, Te zbuciumi într-un lung adio...
Tîrziu şi cînd
Am stors din clipa dăruită totul, M-arunc în noaptea nesigură, Imensă.
Eşti, tu acolo !
O, dincolo de-această blestemată vale
E lumea existenţei tale.
Dar numai în trecut de te mai pot ajunge.
Căci nici un vis nu prinde-a trece
Prin lîncezeala-mi sumbră,
Fără ca dur şi rece Metaloida umbră Cu gest de gardian să nu-1 alunge.
O, nici un pas spre tine,
Nici mîna
N-o pot întinde fără s-o retrag Zdrobită !
Şi setea mea de tine întoarsă brusc de stratul transparent al zonei Mistuitoare adînc, ca patima Didonei,
Cu furie te smulge din trecut
345
Şi cere simţurilor amintirea ta, —
Dorinţa mea
Din amintiri, din resturi,
Să te reconstruiască-ar vrea,
Căci nu-i un colţ din trupul tău de nea,
Nici .unul dintre darnicele gesturi Să nu-mi apară acuma chinuitor de clar...
Sfîşietor ca pe un alt habotnic Sfînt Antoniu
Mă-mbie şi mă răscoleşte iar Surîsul tău de sînge şi ivoriu, Comoara ta de rotunjimi gingaşe, Mireasma-ţi de femeie pătimaşe.
Aci în umeda mea groapă,
In care soarta mă închide ca o pleoapă, înfrigurat,
Frenetic te doresc din nou...
Te vreau, te vreau...
Dorinţa-mi galopează delirant Spre magicul iluziei potou.
Şi toată frumuseţea ta tresaltă Sub iscusita amintirii daltă.
ÎNĂLŢARE
în Versuri (1923), p. 95 ; reprodusă în Versuri (1957), p. 71. Deosebiri în ediţia 1923 :
V.	5 :	„generos" în loc de „milostiv".
V.	7 :	„praf" în loc de „pulbere".
V.	12 :	„cu splendidul" în loc de „cu-amarul"
V.	26 :	„decor" în loc de „ţinut".
V.	37 :	„unduiri" în loc de „ondulări".
V.	39 :	„nesfîrşita" în loc de „infinita".
'V.	46 :	„suavă" în loc de „delicată".
V.	55 :	lipsă în ed. 1923.
V.	56 :	„sferturi" în loc de „jumătăţi".
V.	70 :	„rămăşiţe" în loc de „resturi".
V.	78 :	„pofta" în loc de „fantezia".
V.	80 :	„Zdrenţuit" în loc de „dantelat".
346
v. 81 : „hilare" în loc de „comice", v. 94 : „Şi-ntărîtaţi" în loc de „şi iritaţi", v. 104 : lipsă în ed. 1923.
v. 143 : „Priveliştea" în loc de „Tot peisagiul".
v. 144 : „Ca o momeală de dincolo" în loc de „Ca o mostră*.
PRIMĂVARĂ
In Sburatorul (an. II, nr. 26, 6 nov. 1920) ; reprodusă în Versuri (1923), p. 105 şi Versuri (1957), p. 78.
Deosebiri în textul din revistă :
v. 20 : „panglică" în loc de „pîrtie".
v. 28 : lipsă versul .„Nouă, a ieşit tot lanţul".
v. 36 : „italuzul galben de 'argilă" în loc de „taluzul de argilă rîde*. v. 70 : -„haină" în loc de „cămaşă", v. 79 : „Rîzînd" în loc de „Toţi rîd".
Deosebiri în ediţia 1923 :
v. 37 : „îmbierii" în loc de „aere".
v. 39 : „în verde crud, minor" în loc de „în verde crud", v. 40 : lipsă.
v. 42 : „Cu rotunjimi" în loc de „Cu-ncălecări*.
v. 45 : „delicată" în loc de „neprihănită".
v. 48 : „Iar" în loc de „Albă".
v. 55 „imponderabila" în loc de „uşurea".
v. 64 : „nervos" în loc de „arţăgos".
v. 72 : „greceşte" în loc de „turceşte".
SENIN
în Sburatorul (an II, nr. 26, 6 nov. 1920) ; reprodus în Versuri (1923), p. 113 şi Versuri (1957), p. 83.
Deosebiri în texttul din revistă : v. 19 :	„ogive negre".
v. 22 :	„Acum respirăm" în loc de „Respirăm".
Deosebiri în textul din 1923 :
v. 1—4 :	„S-au risipit de-acuma norii / printre munţi" în loc de
„înspre chindie / Stihiile de nori s-au risipit / Printre munţi".
v. 9 :	„Mobile" în loc de „mişcătoare".
v. 22 :	„Respirăm" în loc de „Tragem în piept".
v. 29 :	„transformă zarea" în loc de „topeşte zarea".
347
v. 39 : v. 41 :
' v. 57—62 :
„uriaşă" în loc dc „cît uşa".
„pictor" în loc de „oaspete".
„Un crîmpei adînc / Din seninul înmuiat şi limpede / Din seninul cristalin / Printre gene umede de frunze reci / înnegurate / Mă-nnvăluie ca o privire adorată" în loc de „Un crîmpei adînc de slava / Din seninul înmuiat şi limpede / Din seninul cristalin, spre mine cată / Şi printre gene umede / De cetină firavă / Mă-nvăluie ca o privire adorată".
CIORNĂ FRAGMENT I
In Versuri (1957), p. 89.
FRAGMENT II
în Sburatorul (an I, nr. 8, 7 iunie 1919) cu titlul Alchimie ; reprodusă, fără versul prim „Ce lege nenţeleasă" în Versuri: 1957, p. 91.
VIS DE ANEMIC
în Sburatorul literar (an. I, nr. 18, 14 ian. 1922) ; reprodusă în Versuri (1957), p. 92.
Deosebiri în textul din Sburatorul literar :
v. 1 :	„In cupa verde-a văii" în loc de „în ţarcul de steiuri al
văii".
v. 5—6 : lipsă.
v. 7 :	„limpezită" în loc de „crudă",
v. 8 :	după „sfios" urmează „şi cristalin".
v. 9 :	„E timpul minunat de muncă" în loc de „Chiuie în mine
gîndul : bună zi de muncă..."
v. 13 :	„munte, potecile înguste", în loc de „piscuri cărările
înguste".
v. 14 :	fără „Ageră viaţa" iar după „mine" „proaspătă viaţă",
v. 15 :	„mersul" în loc de „saltul",
v. 16 :	„Şi sîngele înviorat" în loc de „Sîngele".
v. 19 :	lipsă.
v. 20 :	„Soarele se urcă peste dincolo de munte* în loc de
„Soarele de azi urcă spinări de munte", v. 21—25 : lipsă.
348
AMIAZĂ DE VARĂ
In Sburătorul literar (an. I, nr. 15, 24 dec. 1921) ; reprodusă în Versuri (1957), p. 94.
Deosebiri în textul din Sburătorul literar :
v. 4 : „părţi* în (loc de „hărţi*.
v. 7 : „Pîrîul* în loc de „Pîrăul*.
v. 10 : „la noi* în loc de „şi dincolo de noi*.
v. 11 : fără „ca o salbă*.
v. 30 : „fîneţele* în loc de „fîneţe*.
CIORNĂ I
In Sburătorul literar (an. II, nr. 52, 22 dec. 1922) sub titlul Apropiere ; reprodusă, fără modificări, în Versuri (1957), p. 97.
FRAGMENT III In Versuri (1957), p. 99.
CIORNĂ II
în Versuri (1957), p. 101.
UN LUMINIŞ PENTRU KICSIKEM
Cele cinci poeme au apărut în paginile Sburătorului literar (an. I, nr. 19 şi 21 din 4 II., 21. I. şi 4. II. 1922.)
în aceeaşi conferinţă ţinută la Ateneul român, în legătură cu acest ciclu — atît de diferit faţă de ceea ce publicase autorul pînă atunci — Camil Petrescu mărturisea : „Geneza lor este un lucru cu neputinţă de realizat în întregime. în Luminiş pentru Kicsikem este de fapt un moment de întrerupere, un luminiş în adevărtul înţeles al cuvîntului în totalitatea unor preocupări care în fond erau dramatice, nu teatrale în seriozitatea cu care ar privi viaţa, în reacţiunile violente în faţa vieţii. (Ce ar fi de reţinut din versurile acestea este un soi de melancolie luminoasă, care era făcută şi din faptul că era vorba de o femeie din alt neam şi din sentiment de oboseală nesfîrşită — şi am ajuns la confesia exagerată — dar şi din dorul de a lumina pe care-1 aducea o zburdalnică făptură graţioasă şi inconştientă ca o mîţă.) Acest moment din Luminiş pentru Kicsikem, în care cei ce cunosc versurile ştiu că este vorba de o glumă,
349
este de fapt un moment cu totul trecător, şi dacă ar interesa cel mult anul în care a fost scris, s-ar putea preciza că era vorba de Timişoara, prin 1919 sau 1920."
După o discutabilă analogie, pur exterioară, cu Toi et moi a lui Paul Geraldy, H. P. Bengescu în nota din Sburatorul literar (15 IV 1922)
■— sub pseudonimul Glaucos — observă : „Prin constrat cu lirismul francez, uşor şi ironic, atitudinea meditativă şi savoarea mai pronunţată la poetul român sînt condiţiuni ale personalităţii lui, dar în acelaşi timp atribute etnice." E. Lovinescu în Istoria literaturii contemporane (voi. III, p. 413—414), comentează : „De la realismul Ciclului morţii, d. Camil Petrescu a trecut la graţia ciclului Un luminiş pentru Kicsikem> în care a realizat o poezie intimistă, plină de lumină şi de fin joc psihologic".
ÎN PRAG
în Sburatorul literar (an. I, nr. 21, 4 febr. 1922) ; reprodusă în Versuri (1957), p. 105.
Deosebiri în textul din revistă :
v. 1 : „Deschide-mi poarta sufletului" în loc de „Deschide ferecata poartă".
v. 6 : lipsă „Toane reci pe lîngă soartă".
v. 11 : „Atîtea bucurii" în loc de „Zestre şi povară".
v. 11 : după „fără rost" urmează versurile :
Nădejdi din care Sfărîmături de lemnuri poleite Au mai rămas doar resturi de picioare, v. 16 : fără „prefăcuta", v. 17 : „Sunt" în loc de „Treze stau", v. 19 : „Singuri" în loc de „Glume care", v. 21-22 : lipsă, v. 24 : lipsă.
v. 25 : „O, deschide-mi poarta sufletului" în loc de „O, deschide ferecata poartă".
v. 28 : „Spiritele" în loc de „Duhurile".
CÎND VII LA MINE
în Sburatorul literar (an. I, nr. 21., 4 febr. 1922) ; reprodusă în Versuri (1957), p. 108.
Deosebiri în textul din revistă :
v. 9 : „sunt pe jos" în loc de „casa".
v. 10 : „Nevinovate urme" în loc de „Pare devastată".
350
v. 16 : „Privindu-mă insinuant" în loc de „Făcîndu-mi cu ochiul".
v. 32 : fără „chemarea".
v. 33 : „Imens" în loc de „Nesăţios".
v. 36 : „Acum eu înţeleg" în loc de „Mi-e greu să mai aleg".
v. 37 : fără „însă".
v. 39 : „sufletul" în loc de „cugetul".
NIMFA
în Sburatorul literar (an. I, nr. 21, 4 febr. 1922) ; reprodusă în Versuri (1957), p. 112.
Deosebiri în textul din revistlă :
v. 20 : „Şi întreg minunatul trup" în loc de „Şi întregul trup", v. 24 : „Alarmată" în loc de „Speriată" ; fără „cu dobîndă".
CEARTA
în Sburatorul literar (an. I, nr. 19, 21 ian. 1922) ; reprodusă, fără modificări, în Universul literar (an. XLII, nr. 9, 28 febr. 1926) şi apoi în volumul Versuri (1957), p. 115.
Deosebiri în qextul din Sburatorul literar : v. 10 : „Minunat" în loc de „Negrăit".
VERSURILE
în Sburatorul literar (an. I, nr. 21, 4 febr. 1922) ; reprodusă, fără modificări, în Versuri (1957), p. 117.
VANITAS
în Sburatorul literar (an. I, nr. 21, 4 febr. 1922) ; reprodusă în Versuri (1957) p. 119.
Deosebiri în textul din Sburatorul literar : v. 4 : „Şi frumuseţea" în loc de „Şi-ntruchiparea". v. 8—9 : „înitre imensitatea, toată noaptea, din trecut" în loc de „Sub înstelarea de baldachine / Dintre noaptea nencepută din trecut".
v. 10 : lipsă «fără de sfârşit".
v. 12 : «Din două neamuri diferite" în loc de „în ceas, cu ne-fiinţa-asemene".
v. 14 : fără „Gemeni, gemene".
351
v. 19 : v. 25 :
fără „spumă".
„Viaţa va-nflori-n minuni nebănuite" în loc de „Necontenit un azi va înflori*, v. 26 : „şti* în loc de „bănui*.
v. 28 : „Vor mai vedea acei" în loc de „Vor înălţa pe cei*, v. 34 : „Nici o undă" în loc de „picurile cad, dar unda".
CÎNTECELE MELE
In Sburăţorul literar (an. I, nr. 21, 4 febr. 1922) ,* reprodusă în Versuri (1957), p. 122.
Deosebiri în textul din Sburatorul literar :
v. 5 :	„fermecătoarele" în loc de „şăgalnicele".
v.	12	:	fără „Pesemne*.
v. 27 :	„Sufletu-mi" în loc de „insul meu".
Strada cu trotuarele deşarte / Zbuciumarea-mi stearpă şi v. 38—39 : „Transformă-n minunată poezie / Casa mea posacă / Strada cu trotuarele deşarte / Zbuciumarea-mi stearpă şi pustie" în loc de „Joc părelnic, schimb, / Intîrzie ca un nimb".
v.	48	:	„dureri"	în loc de „deznădejdi",
v.	52	:	fără „în	toamnă",
v.	57	:	lipsă.
DIN VERSURILE LUI LADIMA
Patru poeme grupate sub acest titlu au fost înglobate textului din Patul lui Procust, de fapt una dintre acestea împrumută şi titlul romanului. Aminteam, în introducere, că autorul Ultimei nopţi de dragoste, întâia noapte de război acuză pîna la evidenţă că unele personaje reprezintă, mai uşor de sesizat dedt la oricare dintre scriitorii interbelici, diversele sale ipostaze. Cauza spirituală, lupta aproape donchijotescă a lui Ladima într-o lume ostilă sincerităţii şi artistului, predestinat unei existenţe paupere, sugerează vicisitudinile (şi jurnalul lui Camil Petrescu din acea perioadă constituie o dovadă) prin care a fost nevoit să treacă însuşi autorul.
In fondul de manuscrise al B.C.S. (Arhiva Camil Petrescu) există mai multe variante la poemele Patul lui Procust, Samarcanda, în ceasul dintâi, Final pe care le vom menţiona pentru interesul lor deosebit.
352
PATUL LUI PROCLST
Apare cu acest titlu în roman (Ed. Ciornei, 1933 p. 109) ; reprodusă în volumul Versuri (1957), p. 129 :
Deosebiri în textul din roman : v. 2 :	„arăta" în	loc de	„răzbat".
v. 7 :	fără „Dar	cum",	adaos care	să	împlinească măsura versului,
v. 15 : fără „e şi".
v. 16 : „pe baltă" în loc de „împărăteşte balta".
In ms. aflat la B.C.S. (D. 4) gă9:m grifonată o primă formă, în vers alb :	„Ca mine /	Cel ce	împărtăşeşte	mlaştina, cu nebunie în ceafă /
Şi	burtă flască / Cu	venin	în colţi / Ca	şi mine creşte din mlaştină,
fumul de petale albe-gălbui / Sînt mai mare decît cei mai mari / Sînt mai frumos decît cei mai frumoşi / Doamne / Căci mi-ai dat conştiinţa nimicniciei mele."
SAMARCANDA
Apare în Patul lui Procust (Ed. Ciornei, 1933, p. 308-309, cu acelaşi titlu, Samarcanda şi însoţită de acest P.S., interesant ca dialog cu un alter ego : „Am avut foarte adesea lungi şi nervoase discuţii cu Ladima, la la S.S.R. sau la cafenea, despre poezie. Dispreţului meu, dealtfel numai verbal, pentru această falacioasă preocupare, el îi opunea un dispreţ de mag pentru orice altă formă literară decît poezia. în acest sens, după cîte am înţeles, folosea el expresia «poezie pură», voind adică să însemne cu ea anume opera acelor poeţi care n-au scris şi nu vor scrie niciodată nici teatru, nici romane, nici critică, genuri, după Ladima, vulgare. El concepea structura sufletească a poetului ca o deosebire de speţă, nu ca o simplă polaritate. Creatorul de poezie e un profet, un iluminat, e construit altfel decît ceilalţi oameni, are simţuri în plus şi darul de a transforma orice atinge. Pentru el frumuseţea, tradusă prin muzicalitate, era un rit, îndeplinea un oficiu esoteric. Ironiilor mele pe care le găsea «lipsite de înţelegere», le opunea esenţa imaterialităţii lui.
II indignau poeziile cu înţeles curent, cu «morală»", sau chiar cele cu un tîlc oarecare.
— Atunci eşti partizanul «poeziei pure», aşa cum o înţelege abatele JBremond, ca o pură incantaţie muzicală, indiferentă faţă de conţinutul material al vorbelor, preţuind numai unicitatea lui formală, încercam eu să-l determin să-şi formuleze sentimentul interior al ordinii lui poetice.
Spre surprinderea mea, protesta cu îndîrjire :
353
—	Nioi	vorbă, nici	vorbă ! Abatele e un rătăcit,	un	impostor. Nu
există o poezie pur formailă. E o aberaţie. Poezia trebuie să aibă un conţinut, trebuie să exprim# ceva.
—	Dar	atunci nu	e poezie normală, «impură»	ca	să zic aşa ?
Ridica braţele nervos şi indignat de cursa pe care i-o întindeam :
—	Nu, nu, nu... înţelege !... Ceea ce e normal nu poate ti poezie.
—	Atunci eşti întocmai de părerea suprarealistului Andre Breton, care socoate că poezia are ca obiect subconştientul, exprimat mai bine în in-coherenţa paraliticilor generali, frenetici, a căror modalitate suprarealiştii caută s-o realizeze cu oarecare pietate.
Ladima	se îmbufna	şi declara că nu mai discută	cu	mine, că sînt
„iremediabil neînţelegător."
Şi, după ce dialogul continuă cu referiri la relaţia dintre poezie, orfic şi oniric, la întrebarea : „Dă-mi un nume de astfel de poet pe care il socoţi apropiat de dumneata", Ladima, după ce aminteşte de Edgar Poe, Baudelaire şi Huysmans (în proza sa), încheie amintindu-1 pe cel dintîi din cei pe care îi enumerase, pe autorul Himerelor, Gerald de Nerval, citînd o strofă ca indiciu al afinităţii spirituale :
Je suis le tenebreux, le veuf, Pinconsole,
Le prince d’Aquitaine ă la tour abolie,
Ma seule etoi.le est morte, et mon luth consteille,
Porte le soleil noir de la melancolie.
De -ce am reprodus acest amplu fragment din Patul lui Procust f Fiindcă în articolul Poezia pura (Teze şi antiteze, „Cultura naţională", 1936), Cam.il Petrescu afirmă ironic : „moda «poeziei pure» a cuprins însă numai după o mare întîrziere saloanele iliterare din Franţa şi deoi cu o mare înţelegere a dat de gîndit băieţilor deştepţi de la noi : iată o excelentă ocazie, care ar putea să aducă un ce profit de reclamă literară". După ce aminteşte de Bremond, Camil Petrescu îi consideră ca autentici... creatori ai poeziei pure, adică gîndite şi deci cerebrale, pe Mallarme, pe Valery, pe cel dintîi catalogîndu-1 drept „un caligraf ai frumosului pur".
Peste două decenii, în postfaţa la volumull Versuri (1957), va reveni, menţinîndu-şi acelaşi punct de vedere, care denotă în Camil Petrescu (alias Ladima) consecvenţa în susţinerea ideii că eludarea raportului dintre conţinut şi expresia lirică a dus la experienţe sterile, la încurajarea pedantă, pornită din snobism literar, a versului gratuit, a jocului în care simpla dexteritate s-a confundat cu moda, sfidarea emfatică a rigorii conducînd la o producţie efemeră. Ce ne spune aici Camil Petrescu, folosind aceeaşi tehnică a interlocutorului prezumtiv: „Ceea ce
354
e inadmisibil este ca dificultăţile să fie simulate şi ermetismul fabricat. Nu pot gusta o poezie doar aparent dificilă. De fapt dificultatea — iar atunci inevitabilă — trebuie să fie a conţinutului, nu a formei pueril complicate, căci poezia trebuie să aibă negreşit un conţinut, să nu fie formă goală, fie ea şi formă pură... Originalitatea, cită e, vine din acest conţinut. Nu poţi să fii original pictând la nesfîrşit un măr pe o farfurie. E drept că sînt şi poeţi care se schimonosesc, se încruntă, îşi strîng fălcile, simulează eforturi fără să ridice — campioni halterofili mincinoşi — greutăţi făcute din mingi de carton, aşa cum mi se pare că e uneori, de pildă, Paul Valery, pe care unii dintre prietenii noştri, care se cred cu mîndrie la avangardă, îl admiră fanatic. Poezia e în funcţie de real, care poate fi el însuşi vag, nebulos, inefabil, imaterial, greu de pătruns, dar trebuie exprimat totodată în mod adecvat... Calităţile şi dificultăţile sînt în acest caz ale miezului, ale conţinutului, nu ale formei, ale cojii. Nu-mi place nicidecum parfumul mediocru mirosind a cîine plouat, în flacoane de cristal fantezist cizelate, opulente, originale. Aceste conjuncţii, aceste prepoziţii, locuţiuni, mie îmi sînt de folos ca nişte copaci în real" (Versuri, 1957, p. 169).
în ms. din arhiva B.C.S. există următoarea versiune : „Muntele sticlos din fund e la trei nopţi / Depărtare — cu privirea / Şahi răscopţi / Descifrează arşi de groază / Prin vaduri trec armii de oiguri / Merg spre turnul nalt cît norii albi / Cei din ţările vecine-1 văd întreg / N-are margini priveliştea / Ploaia se vede-n întregime / Drumuri, fluvii şi cetăţi / Stă deasupra curcubeul peste toată / Asia / Flăcări luminează naşterea / Seminţiei / Bajazet închis (cu amintire-n) cuşcă / Simte mort cum amintirea muşcă / Hoarda, hoarda mea de aur."
ÎN CEASUL DINTÎI...
în romanul Patul lui Procust (ed. Ciornei, 1933, p. 351) cu titlul Sectant în ms. de la B.C.S. (D. 4), există 4 versiuni asemănătoare : reprodusă în volumul Versuri (1957), p. 133 :
Deosebiri în textul din roman :
v. 5 : „Iradiază sori albi, cînd doi cînd patru" în loc de „Iradiază sorii albi, deodată patru", v. 9 : „Azvîrle" în loc de „Azvîrl".
FINAL
în romanul Patul lui Procust, ed. Ciornei, 1933, p. 351—352. în ms. de la B.C.S. (D. 4), sînt două variante fără titlu. în ciclul Din versurile lui Ladima (Versuri, 1957, p. 135) e integrată cu titlul Final.
355
Deosebiri în textul din Patul lui Procust :
v. 11 : „nimburi tari" în loc de „nimburi mari".
v. 12 : „salivată" în loc de „mîntuită".
SINUCIDERE
In Versuri (1957, p. 137), ultima din ciclul versurilor lui Ladima. Cărnii Petre9cu, în postfaţa volumului, face menţiunea : „Ciclului Versurile lui Ladima i-am adăugat şi a cincea dintre poezii. Era gîndită să apară în roman, odată cu hîrtiile găsite după sinuciderea eroului şi purta în manuscris titlul Oglindă întoarsă, luni, care era ziua în care îşi pusese capăt zilelor. Nu mai ştiu precis de ce a rămas pe dinafară. Intr-o întîm-plare mai grea din viaţa mea, mai tîrziu, mi-am adus aminte de ea, am recitit-o şi, ca să nu se rătăcească printre maldărele de ciorne, din lăzile cu manuscrise, am dat-o unei reviste. Apare aici cu un titlu care mi se pare mai potrivit împrejurării, cu menţiunea că totuşi Ladima nu l-ar fi putut da. Poate că într-o viitoare ediţie a romanului, voi căuta să o restitui intenţiei de la început, bineînţeles cu titlul iniţial."
TRANSCENDENTALIA
In conferinţa menţionată găsim cîteva amănunte preţioase referitoare la „istoricul" celor şapte poeme care alcătuiesc ciclul Transcendent alia, care „reprezintă cu totul altceva", şi, în continuare : „Prin anul 1925 s-au iscat în cercurile tinerilor scriitori	de	pe	atunci	mari	discuţiuni despre
metafizica existenţei. Şi au apărut în acel an o serie întreagă de sisteme metafizice. Mai fiecare tînăr a publicat prin gazete propriul lui sistem metafizic şi [se] comentau cu toată seriozitatea. Astfel în foiletonul de joi de sistemul	metafizic al lui	X,	în	cel de	vineri	de sistemul me-
tafizic al lui Y. ş.a.m.d.
In împrejurările acestea, ca o reacţiune împotriva soluţiunilor metafizice, am vrut să subliniez că singura realitate pentru poet, în ce priveşte Transcendent alia, este sentimentul metafizic al existenţei, adică este faptul că noi trăim într-o nelinişte care merge spre etern, dar că aceasta nu este un motiv	de cunoaştere,	ci	este	o realitate,	care trebuie ac-
ceptată ca atare. Prin urmare există sentimente care întovărăşesc conceptele metafizice.	Metafizicul în	sensul	acesta	este obiect de poezie,
mai mult decît obiect de cunoaştere conceptuală.
Poemele au apărut într-o vreme în care n-au fost remarcate, nimeni nu s-a oprit asupra lor. Erau prea abstracte. Mai ofereau ceva care mă amuza pe jumătate ,* pe vremea aceea se scria fără punctuaţie,
356
era una din cochetăriile scriitorilor de pe atunci. Şi atunci am publicat şi eu fără	punct naţie	şi	aşa	erau destul de	abstracte. Am reluat	aceste
şapte poeme scrise în 1925 după ce au fost publicate în Cetatea literara, ?i au Just editate numai în 1931. Recent au apărut în Revista hui-daliilor regale." 1 La această mărturisire se adaogă şi detaliul, cu aceeaşi tonalitate,	din postfaţa	Ja	Versuri (1957)	: „Transcendentalul,	scoasă
dintr-un vraf de ciorne, luptase la rîndul său cu timpul într-un interval de 15 zile inlernale, timp în care redactasem pentru Cetatea literara, care intra foaie cu foaie la maşină, într-o singură răsuflare, acel Fals tratat pentru uzul autorilor dramaticii
Despre Transcendentala rămasă, într-adevar, fără ecou după apariţia în revistă, se pronunţă, totuşi, E. Lovinescu în Istoria literaturii contemporane (voi. III, p. 407—414) : „Şi după ce a «văzut ideea» încă din Versuri, ne-a dat şi o poezie ideologică, în ciclul Transcendentala {Cercul, Plecare, Interioara, Cocorul etc.), în care se fixează imposibilitatea spiritului de a cunoaşte absolutul, mărită şi de incapacitatea lui de a se scoborl în miragiile din fundul său. Expresia rămîne tot atit de plastică şi voit realistă, numai tehnica se întunecă prin forme eliptice, suprimarea	punctuaţiei	şi	alte	procedee extremiste, nepotrivite unei	astfel
de poezii/'	Observaţia	lui	E.	Lovinescu nu a	rămas fără ecou, dovadă ca
la retipărirea poemelor în eleganta plachetă de care amintea Camil Pe-trescu, micul artificiu al abandonării punctuaţiei a fost „corectat". Reapariţia Transcendentalei va atrage atenţia unor critici ca G, Călinescu şi Perpessicius, care îi consacră imediat cronici pe care le vom reproduce integral, fiind şi cele mai interesante. Iată cum comentează G. Călinescu Transcendentala în Adevărul literar şi artistic (X, seria a Il-a, nr. 591, 3 IV, 1932, p. 7) ;
„Precum titlul arată, culegerea de versuri a d-lui Camil Petrescu năzuieşte transcenderea mediului liric de toate zilele, într-o preocupare de marile probleme ale existenţei noastre. Poezie filozofică, va să zică ! Da , într-un înţeles nou, nu în accepţiunea cu care eram obişnuiţi. Filozofia, cîtă intra în poezia mai veche, căci cea nouă o respinge ca impuritate, era de nuanţă practică. Poetul încerca să dea avînturilor sau deprimării sale un substrat metafizic, punind eul său în dependenţă de cosmos. Cu mai multă sau mai puţină retorică, «sistemul» era menit să adîn-cească unda lirică, s-o facă mai cu coamă, nu desigur să dea soluţii vreuneia din acele probleme capitale ale cugetării umane. Filozof de 1
1 Nr. 4, aprilie 1943 (n. ed.).
357
felul acesta — admirabil ! - - a 1 osL Eininescu. Cosmogonia sa ne îmbie mai puţin prin naş ie rea luminilor şi stingerea surilor :
în prezent eugeiaiorul im-şi opreşte a sa murite Ci-mr-o clipă gîndii-l duce mii de veacuri inamic ;
Soarele, ce azi e niîndrii, el 11 vede irisi şi roş Cum se-nchide ca o rana printre nori îuumecoşi,
Citim planeţii toţi îngheaţă şi s-azvîil h cheli în spaţi,
Iii, din irîncle luminii şi ai soarelui scăpaţi.
cit prin adîncirea sentimentului de nimicnicie, ele o presiune emotivă asemeni apelor mării pe sticla unui submarin.
în vremea din urmă, ca o reacţiune împotriva muzicii goale, a apărut o lirica a cugetării care înlăturând orice folos practic al minţii şi, păstrîndu-se în domeniul purelor sugestii, aruncă dc-a lungul imaginilor un fir şerpuitor, sfărîmat, de	idei,	cu scopul	unic dc a stimula
gîndirea fără a o satisface. .înşelmd-o cu jocul viclean al -logicei. O astfel de pînză roşie pentru aţîţat taurii minţii mi se pare a fi poezia lui Paul Valery, poezie cu semnificaţii absconse, care însă nu sînt materie lirică decît fiindcă sînt ferite prin imagini dc trivialitatea totalei dezvăluiri:.
Cam în acest fel d. Ion Barbu a încercat la noi să se facă divinitatea unei poezii de iniţiere, cu probleme dealtfel total subiective, reduse la aplicarea unui mecanism abstract la datele vieţii afective. Legat prin vreme de acest fel	de a trata	ideile	în poem,	d. Camil Petrescu
aduce o faţă deosebită.
Nu ştiu dacă s-a observat că filozofia este Atlanticul d-lui Camil Petrescu, întinderea mişcătoare cc-1 cheamă mereu cu urletele sale surde, şi peste care ar zbura fără escală, dacă genunile pe care le profesează n-ar fi avioane de salon. Genul său temperamental ar fi un teatru translor-mat în seminar filozofic,	cu violente	ciocniri de teze,	pacificate printr-o
bună conduită logică. Pentru că ceea ce interesează pe d. Camil Petrescu nu este conţinutul problemei, ci forma ei, d-sa fiind într-un cuvînt un spirit mai mult logic decît metafizic, preocupat pînă la pedanterie de gramatica cugetării. în chiar Ultima noapte dc dragoste, întiia noapte de război spiritul acesta este evident.
«E adevărat — precizează eroul — că tocmai dorinţa unchiului Tache de a preciza punînd pe acest „anume" ducea la confuzie, ceea ce nu mi se părea tocmai	surprinzător, căci	ştiam că	adesea excesul de
precizare duce la confuzii — e asta una din ciudăţeniile logicii — şi dealtfel cred că, de pildă, Kant intenţionat recurge la prea mari precizări, care-1 fac uneori aşa de greu de cetit.»
358
Kant	este filozoful care obsedează	aproape, cu faţa sa	boţită, pe
d. Camil	Petrescu. într-atîta filozofia	alcătuieşte	pentru d-sa ultima
raţiune a	intelectualităţii, încît femeia,	oricît de	frumoasă,	i se pare
infirmă fără oareşicare pătrundere ideologică, şi mi-e teamă că unul din motivele divorţului între Gheorghidiu, eroul sus-pomenitului roman, şi soţia sa este o discordanţă de cultură. Pătruns de acest adevăr Gheorghidiu face tot ce-i stă în putinţă pentru a învia ochii stinşi şi iritaţi de neînţelegere ai soţiei sale vorbindu-i astfel :
«Primii filozofi greci mai cunoscuţi au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet, , dacă ai căuta şi ai căuta, ai vedea că esenţa, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sînt pe lume. Pentru Heraclites, care nu vedea decît mişcare şi transformare, dimpotrivă, esenţa, absolutul, era focul, un foc mai pur însă. Alţii, mai vechi, crezuseră	că e pămîntul, alţii aerul. De	fapt, toţi	înţelegeau	prin aceste
principii ceea ce ştiinţa modernă înţelege prin energia care, transtor-mîmdu-se în orice, creează lumea existentă. Deci vechii filozofi greci erau nişte fizicieni. Erau dealtfel şi buni matematicieni. Pitagora chiar credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparenţele or fi în-şelînd, dar numărul nu înşală niciodată, 3 + 4 fac oricînd şapte. Alţii au găsit	că mişcarea e absolută. Zenon	crede că, singur,	repaosul	ş.a.m.d.»
Cu	aceste predispoziţii, d. Camil	Petrescu a tratat	în cele	7 poeme
din Transcendentalia nu atît nişte stări de meditaţie filozofică	propriu-
zisă, cît	expunerea unor probleme ale	cunoaşterii, cu o	flacără	rece, in-
telectuală, de magnezie subit incendiată, în verdea lumină a căreia, imaginile chiar de ordin descriptiv, se alungesc sau se turtesc fantastic, ca un obiect într-un pahar de apă.1
Cercul defineşte îngrădirea cunoaşterii noastre, dincolo de care, nerăzbătute, se întind lumile eterne :
Pe cărări spre luna moartă, dincolo de scări de apă, unde gîndul ca o grapă nefiinţa mai dezgroapă...
Imaginile, ritmul sînt fericite, căci sînt străbătute de un fir ultraviolet de feerie cosmică :
Melcul lumii îl apasă veşnicia matematic ; căci înalţă-ades, ostaltic,
1 în revistă : „perete de apă* (n. ed.).
359
snopi de ochi spre nesfîrşit... sau îl prinde ca-ntr-o plasă între alfa şi zenit.
Steaua nesfîrşirii arde ca un far şi miliarde îi răspund neîncetat.
Interioara izbuteşte să figureze în unele imagini zădărnicia de a ne smulge din lanţul de relaţii al subiectivităţii noastre :
A.i vrea să strigi oînd gîtu-i cîlţi şi clei, ai vrea să-alergi, ţi-e trupul prins în teacă, cu mîna vrei să prinzi, dar e-n ulei şi cazi în tine însuţi, moarte seacă.
Dar cînd ajungi în fund devii livid, mărgeanul dur şi roşu e lichid ;
Şi cînd picioarele sînt grele-n glod, vii ochii văd pe apă la apus cozi de păun...
Iubire, care constată cu deziluzie un automatism în dragoste, un element, filozoficeşte vorbind, necesar, se remarcă tot prin imagini, unele surprinzătoare ca :
Un nebun încearcă, pînă la exasperare, ocolind o casă pe el însuşi să se prindă,
cîte una de o plasticitate încordată :
...Cu groază înţelegem cum
dorinţele s-au ridicat în noi şi se privesc
ca vipere nălţate-n coadă...
sau în sfîrşit aceasta, plină de-un magic tehnic :
Doar un buton întors, curentul s-a oprit ? automat în tot oraşul au încremenit tramvaiele pe linie, întorci, şi iar tramvaiele se mişcă tutelar.
în fine, tot plastica este ceea ce ni se pare remarcabil în poemul Cocorul, avînd ca temă idealismul insolubil al omului:
360
Lumi întregi, în fundul mării, peşti şi bivoli cu burţi albe, creste lungi de os şi salbe, ca într-c raclă-n fundul mării.
D. Camil Petrescu este în fond poet. De aceea nu trebuie să se mire dacă noi, recunoscîndu-i transcendentalitatea liricei sale, vom preţui totuşi, în primul rînd, plastica pură, ce ascunde priveliştea aburoasă a contemplaţiilor sale, adică, spre a mă exprima cu vorbele sale :
Limba de flăcări pe mlaştini în noapte."
Şi acum Perpessicius :
„înainte de a fi romancierul cu bine stabilit renume, pe care-1 cunoaştem astăzi, d-1 Camil Petrescu a fost poetul aspectelor de război şi al aspectelor parodiate ale celuilalt război, am numit iubirea. Un realism deopotrivă de lucid a prezidat atît panourile sesizante ale Ciclului morţii (poemele sale de război), cît şi volumele de graţii, trecute, ca şi statuete de fildeş a miniaturalei Kicsikem, prin strungul unei arte consumate, din poemul său de dragoste. De la solida ucenicie a celor două campanii, d-1 Camil Petrescu trecea pe frontul de dublu oficiu al romanului său Ultima noaphe de dragoste, întîia noapte de război în care se întîlnesc, ridicate la superioară potenţă epică, toate experienţele psihologice ale poeziei sale.
Transcendentalia, cele şapte poeme ale plachetei de astăzi, ne duc în altă regiune. Intr-o regiune proiectată dincolo de limitele materiale ale existenţei terestre, în regiunea ideală a esenţelor sau în tunelurile dimpotrivă ale raţiunii, pentru care odihnă nu-i şi singură neliniştea iscoditoare e unica raţiune de a fi. In felul acesta am şi numit întîile două poeme, Cercul lumii şi Interioara, ca două pietre de hotar şi de fîntînă, între care se frămîntă şi la care se potoleşte setea metafizică a d-lui Camil Petrescu.
«Steaua nesfîrşirii arde ca un far şi miliarde / îi răspund neîncetat» — iată cercul exterior dincolo de care nu ni-i dat să trecem, oricîtă fantezie am folosi şi oricît am adera la sistemele vechilor fizi-cieni-filozofi. «Prizonier al minţii tale proprii / de tine încerci zadarnic să te apropii» — iată şi cel de al doilea cerc de osîndă, al infernului, în care omul reeditează, pe un plan spiritual, basmul legendarului Tantal, însetatul. Dar oricît de dezamăgit, visul nu oboseşte. E în el o forţă care învie din chiar cenuşa înfrîngerilor. «Aruncă înainte a gîndului săgeată / şi împietreşte-i urma în lucrul ce rămîne» — e însăşi imaginea poeziei de aspiraţii trancendentale a d-lui Camil Petrescu.
361
Desigur, poezia aceasta are toate şansele să fie înregimentată poeziei filozofice. Suită de meditaţii pe tema dominantă a 'transcendenţii şi acorduri modulate pentru bietul melc muritor care e omul, Transcendentalia ne interesează, întrucît ne priveşte, mai cu seamă prin imaginile, cîte sînt încrustate şi care vădesc pe poet. Din pildele celor şapte înţelepţi, a căror umbră trece de tot atîtea ori prin versurile cu preocupări analitice ale d-lui Camil Petrescu, va fi deprins desigur d-sa să gîndească în imagine. De la versul oarecum programatic din poema liminară a întîiu-lui volum, «dar eu, eu am văzut idei» şi pînă la ideile acestea cu corp de imagine, din Transcendaitalia, drumul este din cele mai fireşti. Sau cu alte cuvinte şi pentru a rămîne tot în planul operei autorului nostru . vă amintiţi desigur, căci nu se poate să fi uitat, acele pagini de pasiune critică ale romanului d-lui Camil Petrescu, vă amintiţi de lecţia de filozofie pe care eroul autobiografic o face eroinei şi n-aţi uitat cum întreg acel excurs, de o uşoară didactică, în istoria filozofiei este punctat, întrerupt, altoit cu pagini de pasiune intensă, de umor de calitate şi savuroasă poezie sexuală, pentru că în umbra filozofului pîndea amantul. Dar după cum, din poezia de gîndire a lui Eminescu, va interesa întotdeauna mai mult imaginea şi armonia tăinuită şi dureroasă a versului decît reziduurile de filozofie heracliteană sau schopenhaueriană, la fel şi în Transcendentalia va prima imaginea.
Şi-atunci iată cîteva din aceste intermedii de metaforă şi sonoritate, care, departe de a atenua, dimpotrivă intensifică rezonanţa gîndurilor. Zărim întîi, madreporii «interioarei», cîteva crengi de mărgean, cum ar zice Mallarme, abolit :
Din colivia logicei scăpată, privighetoarea, nebunită cîntă,
Spre spaţii fără sprijin se avîntă încălecări de tril şi fibre toată.
In tine însuţi, gol pescar,
din văi şi munţi de apă te alegi.
Mărgean din fund de mare să culegi afară laşi unelte mici şi far
Dar cînd ajungi în fund devii livid, mărgeanul dur şi roşu e lichid ;
înverşunat în tine însuţi încă
mereu te vrei desprins din forme sure ,*
Dar nu mai crezi că zîne şi pădure zac fermecate-n fund de baltă-adîncă.
362
Ar fi, dupâ aceea, să citez imaginile în serie din poema Iubire, de la începutul aşa sugestiv : «Iubire zvăpăiată / arc de pod zvîrlit în spaţii către stele / fără sprijin / triplu salt mortal de suflet laş» şi pînă la finalul, singurul cu putinţă, aşa de omenesc şi amintind, în alt registru şi la distanţă de peste şase decenii, de sfîrşitul eminescian din Venera şi Madona :
Cazi, suflete cu fruntea-n piept,
revino cu piciorul drept
Iîngă femeia cu albastru zîmibet bis...
Involut Narcis,
răspunde-i cu surîs penalizat, transcris.
Am amintit pe	Eminescu	în	aceste însemnări şi-l mai amintim o
dată, cu prilejul poemei Cocorul, în care dacă nici tema acelui elan migratoriu, nici linia întreagă a poemei, nici deolinul lipsit de deznădejde, nu amintesc	de Eminescu	este	totuşi, ici şi colo, un ecou din
poema lui cea mai	olimpiană	şi	mai	glacială ,* am numit Luceafărul :
Goluri mari se întretaie Mers de vulpe calea-mi taie Cercuri mari fără repaos Cresc din alburitul haos.
pentru ca dimpreună cu Hyperion să-şi dorească, o aşezare în constelaţiile împietrite ale eternităţii : «dă-mi tăcere şi odihnă, / dă-mi mormînt de soare-n tihnă». Şi ciclul se împlineşte cu cea de-a şaptea poemă, închinare apocaliptica,	cîte una,	pare că,	pentru cele şapte spirite tutelare
ale «transcendentaliilor», poemă, îngustă cît o urnă de piatră, în care, cum veţi vedea şi cum îmi voi îngădui să vă fac atenţi, subliniind versurile, se cuprinde cenuşa unui destin dramatic :
Limba de flăcări pe mlaştini în noapte,
Zborul de uliu trimis să vîneze
Cad, se ridică. Două hilare speteze
Chinuie oasele moarte în cei care fură cei şapte.
Vreau să-ţi trimet un mesaj înspre marginea lumii... Melc care poartă în spate un pait, să-l măsoare Cum măsura şi Procust, eu din mlaştina lumii Deapăn cu patimă strigătul meu care moare.
In ce măsură această poezie de chintesenţă se deosebeşte de aceea din Ciclul morţii şi Luminiş pentru Kicsikem e lesne de observat. Şi totuşi, gîndind la cele şapte poeme din Trancendentalia şi la variatele simbolizări ale Pleiadei nu poţi să nu te opreşti la constatarea că şapte
363
au fost şi cîntăreţii diferitelor constelaţii poetice, cum şapte au fost şi înţelepţii şi tot şapte şi aştrii în care s-au metamorfozat fetele lui Atlas, stilpul şi robul lumii, totodată." 1 Poetul Emil Gulian în cronica din România literara (nr. 9, 16 IV 1932) distinge cromatica versului şi absenţa discursivităţii : „E în poezia sa o alianţă între material şi spiritual care nu se pot suda — caracteristică dealtfel epocii acesteia de contradicţii şi drame ale gîndului — o dezasperată luptă cu materia a ideii ce se dospeşte sensibilizată în imagine. Ar fi de aşteptat ca aceste poeme care conţin idei filozofice să fie discursive. Trebuie să remarcam, totuşi, că ele nu dezvoltă, ci plasticizează."
ASPECTE
în Cetatea literara (an. I, nr. 9—10, iulie 1926) ; reprodusă in placheta Transcendentalia, Cultura naţională (1931) ; Revista Fundaţiilor, nr. 4, 1943 ; Versuri (1957), p. 141.
Deosebiri în textul din revistă :
v. 5 : „întunerec" în loc de „întuneric".
v. 7 : fără „jucăuşe-a".
v. 26 : „Şi-acum" în loc de „să ai cum".
CERCUL
în Cetatea	literara (an. I, nr. 5-6, martie 1926) ; reprodusa în	
Transcendentalul	(1931) ; Revista Fundaţiilor,	nr. 4, 1943 ; Versuri
(1957), p. 143.		
Deosebiri în	textul din revistă :	
v. 3 :	„ca o" în loc de „sol şi".	
v. 6 :	„şi crisparea" în loc de „înălţarea".	
v. 8 :	„parcă" în loc de „beată".	
v. 17:	după „snopi de ochi spre nesfîrşit*	‘ urmează :
	„sau în prind ca într-o plasă	/ între alfa şi zenit".
v. 18—23 :	lipsă.	
v. 34 :	„cu gingii şi creier" în loc de „	cu gingii piezişe".
v. 36 :	„pînă" în loc de „sus e".	
1 Perpessicius, Menţiuni critice, voi. III, Ed. Fundaţiile	regale7
1938, p. 227.
364
IUBIRE
In Cetatea literara (an. I, nr. 9—10, iulie 1926) ; reprodusă în Trans-cendentalia, (1931) ; Revista Fundaţiilor, nr. 4, 1943 ; Versuri, (1937), p. 146. Deosebiri în textul din revistă : v. 2 : „spaţiu" în loc de „spaţii", v. 20 : „iată" în loc de „Uite", v. 24 : „nebun" în loc de „nătîng". v. 35 : „scadă" în loc de „cadă", v. 38 : „ca şi" în loc de „ca-ntr-o".
v. 57 : „surîs standardizat" în loc de „albastru zîmbet bis..."
v. 58 : lipsă.
v. 59 : fără „transcris".
INTERIOARĂ
Transcendentali a (1931) ; Revista Fundaţiilor, nr. 4, 1943 ; Versuri 1957, p. 153.
Deosebiri în textul din revistă :
v. 20 : „spaţiu fără sprijin" în loc de „spaţii ce n-au sprijin".
v. 26 : „devii" în loc de „te frîngi".
v. 34 : „Şi" în loc de „Dar".
PLECARE
în	Cetatea	literara	(an.	I,	nr.	5—6 martie	1926)	;	reprodusă	în
Transcendent alia,	1931 ; Revista Fundaţiilor, nr. 4,	1943 ; Versuri
1957, p. 155.
Deosebiri în textul din revistă :
v. 6 : „făina în loc de „făină".
ÎNCHINARE APOCALIPTICĂ
în	Cetatea	literara	(an.	I	nr.	9—10 iulie	1926)	;	reprodusă	în
Transcendentalia (1931) ; Revista Fundaţiilor, nr. 4,	1943, Versuri,
(1957), p. 153.
Deosebiri în textul din Cetatea literară :
v. 7 : „mîlul" în loc de „mlaştina".
COCORUL
în	Cetatea	literară	(an.	I	nr.	5—6 martie	1926)	;	reprodusă	în
Versuri 1957, p. 157.
365
Deosebiri în textul din revistă : v. 9—13 : alcătuiesc o singură strofă, v. 23 :	„Vraje" în loc de „Vrajă".
ADDENDA SONET (fabulă)
In Capitala, nr. 4, 1916 ; nereprodus în volume.
MELOPEE
In Sburatorul (an. I, nr. 8, 7 iunie 1919) ; nereprodusă STANŢE
în Sburatorul (an. I, nr. 8, 7 iunie 1919) ; nereprodusă CÎNTEC DE LEBĂDĂ
în Universul literar (an. XLV, nr. 6, 3 febr. 1929, p. produsă în volume.
PAPUCIADA
Fragmente în Viaţa romaneasca, nr. 2, 1956 ; apărută .Editura Tineretului, Buc., 1966.
în volume.
în volume.
84) ; nere-
în volum,
366
INDICE DE TITLURI
A
Amiază de vara	70
Aspecte	1C3
C
Cadavrul	40
Cearta	S6
Cercul	105
Ciornă I	72
Ciornă II	75
Cînd vii la mine	SI
Cîntec de lebădă	124
Cîntecele mele	90
Cocorul	115
D
Drumul morţii	24
F
Final	99
Fragment I	65
Fragment II	67
Fragment III	74
I
Ideea		5
Interioară		110
Iubire	î	107
înălţare		51
In ceasul	dinţii...	98
închinare apocaliptică		114
în prag	L	79
Luna	M	22
Marş greu		11
Melopee		121
Mina	N	34
Nimfa		84
367
p
Papuciada	127
Patrula	29
Patul lui Procust	95
Plecare	112
Primăvară	56
R	
Repaosul	15
s
Samarcanda	97
Senin		60
Sinucidere		ICO
Sonet		122
Stanţe	T	123
'Frec utili	V	44
Vanitas		88
Vecinicie		37
Versurile		87
Versuri pentru	ziua de atac	19
Vis de anemic		68
TABLA ILUSTRAŢIILOR
Fragment din Repaosul (Versuri, 1923, p. 26), cu modificările
autorului .......................................................36—37
Pagină din poemul Cadavrul (Versuri, 1923, p. 77), cu modificările autorului .	..................................36—37
Pagină din poemul Cadavrul (Versuri, 1923, p. 78), cu modificările autorului..................................................36—37
Pagină din poemul Cadavrul (Versuri, 1923, p. 93), cu modificările autorului .	.	.....................36—37
Manuscrisu-l poeziei Trecutul (p.	1)	... 100—101
Manuscrisul poeziei Trecutul (p. 2) .	.	. 100—101
Manuscrisul poeziei	Trecutul	(p.	3)	...	100—101
Manuscrisul poeziei	Trecutul	(p.	4)	.	....	100—101
Manuscrisul poeziei	Trecutul	(p.	5)	.	...	100—101
Fragment din Trecutul (Versuri, 1923, p. 83), cu însemnările
autorului ................................................ . 100—101
Pagină din Trecutul (Versuri, 1923, p. 92), cu modificările autorului ...................... ...	.................100—10 î
Fragment din Patrula (Versuri,	1923, p. 26). cu modificările
autorului
ICO—101

CUPRINS

Introducere .	.	.	VII
Nota asupra ediţiei	.	LIX
VERSURI I d e e a
Ideea	.	.	.	5
Ciclul m o rţi i
Marş greu....................................... 11
Repaosul........................................ 15
Versuri pentru	ziua	de atac .	39
Luna	.....	22
Drumul morţii .	24
Patrula .	.	29
Mina	.	.	34
Vecinicie	.	37
Cadavrul .	.	40
Trecutul .	.	44
înălţare .	.	51
Primăvară	.	d6
Senin ...	60
Ciornă
Fragment I	.	65
Fragment II	.	67
373
Vis de anemic .	  6S
Amiază de vară .	  70
Ciornă I	  72
Fragment III .	  74
Ciornă II	  75
Un luminiş pentruKicsikem
In prag............................................ 79
Cînd vii la mine ....	81
Nimfa............................................ 84
Cearta........................................... 86
Versurile........................................ 87
Vanitas............................................ 88
Cîntecele	mele................................... 90
Din versurile lui Ladima
Patul lui Procust ....	95
Samarcanda	.....	97
în ceasul	dinţii... ....	98
Final	......	99
Sinucidere .	.	.	.	IOC
Transcendentalia
Aspecte	....	103
Cercul	....	105
Iubire	....	107
Interioară	...	110
Plecare	....	112
închinare apocaliptică	114
Cocorul	....	115
ADDENDA
Sonet (fabulă) .	121
Melopee	...	122
Stanţe	.	.	.	123
Cîntec de lebădă .	124
Papuciada	.	.	127
Note şi variante .	.	321
Indice de titluri .	.	367
Tabla ilustraţiilor	.	369
374
Lector: MARGARETA FERARU Tehnoredactor: POMPILIU STATNAI
Bun de tipar 18-XII. 1973; Apărut 1974; Tiraj 3500 ex.; legate 1 fl; Coli ed. 20,13; Coli. tipar 27,25; Planşe 12 tipo.
Tiparul executat sub comanda nr. 1284 la
Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918“,
. Grigore Alexandrescu nr. 89 -97 Bucureşti
Republica Socialistă România