- P ■ /
                                                                      ;fe>:v,J
;gÿ44 A, ■ ''
kv%i^i'A“V '‘‘y!- » '
                                                                 iVw’Vsr / y \ Vj; *:
                                                                 r^i¥?v:5--.' • ^ ’
                                                                         - ,, - " -■
&%&*?>. '
',;-;‘.’X:fl?rAf je«t,;l, ■&<
;< . ' ï I .' ' 4-. ;; 4 ': •• • . } •;• ^.\ .. •. '. . {■
G l feT/Le sc'u, ?; jr
                H.
      î-rtà’^ A* ' '* A m|8I:X4             4 '
                                                                                                                                        ■ K . • *A-
l"
- A ->
fr\
:a y
Mm', '
BWfn^r
i&f! ■ •'■
14'V*.'V “ST
■&*. ' f "-* „ > 4
* 4/: ■'-4 StW '
■•1.

} . -
r -.WhHt' -
   ••*. I
»4, ) -
          IEZAR PETRESCU 1—--------—-
ÎNTUNECARE
           ROMAN
             i
           PARTEA I
    ACOLO ŞEZUM ŞI PLÂNSEM
                      I 9 2 8
                SCRISUL ROMÂNESC CRAIOVA
e./tîfrM-
                                CAPITOLUL L
                   A SBURAT O PASĂRE NEAGRĂ*
     Colonelul Pavel Vardaru ? pipăi în cutia de lemn cafeniu, o ţi-gare de foi uscata. De pe g'Favura capacului, îi surâse /prietenos-, cu tot şiragul dinţilor de porţelan, o creolă purtând pe umeri în chip de amforă, un coş de foi de tutun, sub inscripţia aurită: „Henri Clay-Habana“. Era numai o simpl^^tichetă, şi totuşi femeia îi părea grozav de cunoscută. Deodată îşi aminti cu mare bucurie: „Dar sunt ochii lui Mimil Extraordinar cum seamănă cu ochii lui Mimil"
     Acoperi restul figureî cu latul palmei. Intr’adevăr, în gravură îl priveau acum ochii Râzători ai dansatoarei. Trăi o clipă vedenia fugitivă: perdelele de catifea roşie lăsându-se moale, femeia împărţind cu amândouă mâinile sărutări sălei, ^ropotul de aplauze, o fâlfâire de fuste scurte peste ^ pulpe în tricou roz... Toate de atât de departe 1
     Colonelul scotoci buzunările tuniceî, căutând briceagul cu mica ghilotină de oţel pentru tăiat vârful ţigărei. Nu o află. Ca întotdeauna, Vanea soldatul, uitase să strămute dintr'o tunică în alta, toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant: lanterna electrică, cuţitul de desfăcut cutii de conserve, pedometrul, tirbuşon, bricheta cu benzină şi fitil, busola în miniatură.
     Când cel din urmă buzunar fu explorat fără izbândă, colonelul Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru {jproprîu-i destin: era fără îndoială cel mai nefericit comandant de «regiment de pe planetă.
     Se resemnă să decapiteze cu dinţii vârful ţigării, îl scuipă scârbit peste balustradă în mare, şi întinse peste masă, după cutia cu chibrituri, mâna grasă şi albă, de prelat.
3
       Doamna colonel — Tanti Laura — strânse buzele vişinii cu o spaimă care dădea înfăţişare de copil alintat, obrazului de grăf-sulie şi vârstnică \păpuşe blondă, cu pomeţii trandafirii şi cu genele lungi, Irăsucite în ăîîs.
       —        Pol, iarăşi începi cu ororile talel Mută cel puţin scaunul»». Ştii că nu pot suporta mirosul ăsta, de catran»»»
       Ca măsură defensivă, Tanti Laura scoase din port-ţigaretul îngust de platină, cu încrustaţii^ de email, o ţigareta egipţiană şi o aprinse la flacăra unei brichete, -prinsă cu lanţ subţire, de argint.
       Chelnerul aduse două fructiere cu struguri de Constantinopol, \piersici şi pere, între bulgări de ghiaţă, pe culcuş de frunze crestate* de viţă. Uir picolo, cu gâtul sufocat de gulerul tare şi prea înalt, distribui cu dexteritate farfurioarele şi tacâmurile de desert.
       Orhestra tăcuse. Se înălţa acum larma glasurilor, sunetul cristalin al paharelor, hohotele şi comenzile întărâtate de aşteptare, umplând terasa Cazinoului de .rumoarea neîntreruptă* a marelor restaurante, cafeuri şi baruri, de Câre cu părere de rău, ca de ultimul lpost înaintat al civilizaţiei, colonelul Păvel Vardaru, după un concediu de patruzeci şi opt de ore, trebuia să sej rupă a doua zi, în zori In câteva ore de drum, maşina avea să-l "înfunde iarăşi în satul tătăresc, cu bordee strâmbe şi oarbe de lut, cu împrejmuirile dejfizic, câini flocoşi, măgari sbierând în asfinţit, şi cu; praful hcela dofirogean — care înfundă nările, sgârâîe gâtlejul şi sureşte părul — răsucit în vârtejuri peste câmpuri dogorite, fără zare de umbră. Cu înduioşare de deportat în ^preziua osândei, privea arbuştii exotici, plantaţi în cutii de lemn pe marginea terasei, cu frunzele lor lucii, care în bătaia luminei cretoase păreau tăiate artificial în zinc; mesele cu necunoscuţi; femeile în toalete spumoase şi străvezii; viragiile savante ale chelnerilor printre scaune, balansând în vârful braţelor, tăvile încărcate; pavilionul capelei vieneze cu femeile în haină roşie, acordându~şi vioarele între genunchiT strânşi; ferestrele^Jargi_lncu-nunate de colierele becurilor; afişele uriaşe, strigător văpsite, înfăţişând un dansator negru şi o celebră diseuză. Spectacol nepreţuit de confort, risipă şi trai bun, care se va deslănţui fără Cpreget, scăldat în aceeaşi orgie luminoasă de arcuri voltaice şi răcorit de briza umedă a mărei, şi mâine, atunci când dânsul orbecăind în besna satului, apărându-se de câini duşmani şi călcând în movili de gunoaie, îşi va amăgi nesomnul inspectând santinelele de noapte. Colonelul Pavel Vardaru îşi simţi pieptul înăbuşit de tristeţea şcoir larilor la sfârşit de vacanţă»
       —   Cafele, vă rog?
4
       Chelnerul aştepta înclinat de mijloc, cu faţa /rasă, neclintită şi severă, caşicum era vorba de cea mai gravă hotărîfe diplomatică.
       —       Desigur şi cafelei tresări din altă lume, colonelul. Copii, care mai ia cafea? Auzi: două îngheţate, un mazagran... Tu eşti cu mazagranul, Luminiţo? Două marghilomane... Şi licheorurL Dă-mi listai
       Chelnerul nu se clinti. Clipi numai din ochi.
       —  Ştiu. Aniseta domnului colonel... Mărie Brizardl...
       Pavel Vardaru îşi prinse monoclul la arcada strâncenei şi privi de jos în sus, sluga în frac, care-i cunoştea gusturile. Se lumină cu o mare fericire:
       —  Al Tu erai, Jean?
       Şi repetă, întârziind pe cuvinte, plîmbându-se cu amintirea prin paradisul interzis.
       —  Jean, de la Alcazar 1...
       Jean zâmbi onctuos, scuturând profesional colţul mesei cu şervetul. Colonelul Pavel Vardaru era vestit în toate localurile de ‘zi şi de noapte, ale Capitalei şi tuturor reşedinţelor de vară. Capul lui de timpuriu sur, cu obrazul şi mustăţile întotdeauna proaspăt rase, cu înfăţişare de militar în glumă, de salon şi de operetă, 'prezidase multe mese rămase de pomină. Era celebru în întocmirea măiastră a menuurilor, în reţetele de mâncări recomandate bucătarilor cu adaosuri speciale şi în cunoaşterea fără greş, de la prima gustare, a tuturor ■ pivniţelor şi recoltelor faimoase de vinuri. ^
       Când licheorul fu turnat, cdlonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt, ţinându-1 între degetele grase, cu o luare aminte şi 6 înduioşare de savant, examinând un elixir miraculos. Admiră lim-peziciunea culorii, respiră aroma cu nespusă fericire şi sorbi în răş-tîmpuri. Pe urmă, cu ţigarea de foi între dinţi se întoarse către frate-său, Alexandru Vardaru, deputatul, care plecat deasupra gazetelor de seară, fuma una la fel.
       —  Alexandre, simţi briza? E un aer!... un aert...
       Alexandru Vardaru, cufundat în lectura telegramelor de pe
 frontul oriental, făcu un gest vag de confirmare, cu mâna. Dar Mihal Vardaru, nepotul lor, din colţul .de unde îşi gusta îngheţata în felii subţiri, cu graţii de pisică, ridică obrazul femenin şi vru să întrebe cum se mai poate simţi răcoarea şi puritatea aerului respirat prin asemenea adevărate coşuri de locomotivă, aşa cum arătau ţigările de foi. îşi aminti însă, că trebuia neapărat, să ceară cinci sute de lei, unchiului Pol, înainte de plecare, şi înăbuşindu-şi gluma, se hotărî să o amâne pentru alt prilej, zâmbindu-şi singur.
5
      —  De ce râzi, Mihai? întrebă Luminiţa.
      Toţi ochii se îndreptară către el. Mihai roşi.
      —       Vă rog să nu-mi necăjiţi băiatul 1 protestă Tanti Laura, apă-rându-şi nepotul, sfios şi cuviincios, în mijlocul acestei familii sportive, unde ea singură şi adolescentul cu obraz de elevă defpension, nu aveau apucături şi vocabular de camping, stadiu şi câmp de curse.
      îşi aminti ceva, şi deschizând port-ţigaretul de platină, spuse:
      —       Acum, Mihai, când eşti bacaloriat, bărbat în toată firea, cred că poţi fuma... Nu e aşa, Pol, Alexandre, că-i permiteţi?
      Mihai roşi şi mai tare, implorând:
      —  Vai, Tanti 1
      Luminiţa Vardaru, scutură capul negricios din umbra arbuştilor unde stătuse ascunsă, privind întunericul mării, şi-l strâmbă, imi-tându-1:
      —       „Vai Tanti!” Uf, ce văr molâu, mai aml Ce, vai Tanti?... Zi: ^Merţi Tanti! nu fumez egipţiene. Sunt prea slabe şi j conţin opiu. Fumez regale!” Uite!...
      înainte de a se putea apăra, Luminiţa Vardaru, cu îndemânare de poliţist la o i percheziţie corporală, scoase din buzunarul lui Mihai, de la rpişpt, un port-ţîgaret de (piele — cadoul ei de astăvară, când îşi trecuse examenul de absolvire — îi puse o regală între dinţi, în silă, luă şi ea una, aprinse, şi-i aruncă un colac de fum în nas. ’
      —  Poftim!
      Toţi zâmbiră şi Mihai răsuci stângaci, între degete, ţîgarea aprinsă. Ce idee! Şi ce nebună! Lui nu-i tihnea ţîgarea decât fumată singur, fără atâţia ochi ţintiţi asupră-î.
      Luminiţa îşi scoase pălăria de paiu, o înfipse într’un stâlp al balustradei, îşi scutură părul tuns şi înelat, şi cu coatele pe masă, cu obrazul arămiu-mat după o lună de plajă, prins în pumn, închizând ochii negri şi puţin oblici să-i ferească de fumul ţigării, declamă autoritar, ca într'un consiliu de familie:
      —       Numai armata are să-l facă bărbat! Nene Pol, la toamnă numai decât trebuie să-l desgheţi... Eu mă declar învinsă.
      Mihai găsi prilej să se răsbune. Ii şopti între dinţi, în ureche.
      —  Şi pe tine, numai măritişul are să te astâmpere!
      Apoi adresându-se unei persoane nevăzute:
      —       Domnule Comşa, la primăvară trebuie s’o iei în primire şi s*o dresezi. Noi ne declarăm învinşi!
      Luminiţa, uimită de atât de neaşteptată îndrăzneală, rămase cu ţîgarea la jumătatea drumului spre buze.
6
      —  Ce-ai zis! mă rog, ce-ai zis?
      Mihai se plecă, şi-i şopti a doua oară, în ureche, apăsat:
      —        Am zis că, numai Domnul Radu Comşa, are să-ţi scoată sticleţii din cap. Nat
      —        Poftim domnilor! — făcu Luminiţa cu cea mai mare minunare— abia i-aţi permis să se emancipeze, şi a şi început să-şî schimbe dinţii de lapte! încearcă să muşte... Bravo! mergi repede, mon vieux! Intr’o lună, te văd iscălind poliţe, pufnind o coşogea havană în nasul unchiului Pol şi mai ştiu eu? aşezându-te poate la' masa decalaturi, cu portugheza...
      —        Ce portugheză, mă rog? se mişcă între braţele jâlţului de paie, foarte îngrijorată, Tanti Laura.
      Luminiţa îşi scutură părul pe spate, şi explică volubil:
      —        O portugheză, o femee din Portugalia, fost imperiu colonial, actualmente modestă republică situată la extrema Ibericei! Capitala Lisabona, în provincia Estramadura, banalizată de poeţii simbolişti Oraş însemnat: Porto, cu vinuri vestite despre care poate să ne spună ceva mai pe larg unchiul Pol. Portugalia însfârşit, patria apei de păr, a lui Camoens şi donei Ines de Castro. Pentru rest şi detalii precise, adresaţi-vă domnului, care-1 face pe mironosiţa; Vă poate delecta şi cu un „Fado do amor”, din repertoriul popular...
      Luminiţa fredonă cu mâna pe inimă, revărsându-şi dintr’o scuturare părul negru peste ochi, să-şi dea înfăţişarea mai patetică:
                  — „Amor e sonho que mata Sotriso que desţalece 3Amor e nueveta de ptata...”
      Mihai se sili să asculte această vertiginoasă şi perfidă disertaţie de geografie, istorie şi folclor, cu cea mai desăvârşită nepăsare. Dar micşorându-şi ochii ca din pricina fumului, îşi strivi o lacrimă de necaz. Povestea cu portugheza fusese cea dintâi suferinţă a lui, copilărească. Luminiţa îi descoperise fotografiile şi caietul de note; fusese confidenta lui două luni cât ţinuse întreg romanuj, îi făgăduise să nu destăinuie nimic, nimănui. Din caetul acela de note, descifrase şi dânsa la piano, romanţa portugheză populară — numărul Carmencitei la Majestic; — atunci îi păruse cântecul interesant, frumos şi îl învăţase. Iar acum îşi bătea joc! Toate femeile, toate, sunt deopotrivă de...
      —        Aşa dar a fost oprită şi ofensivă lui Brusilov! declară Alexandru Vardaru, ridicând obrazul aspru deasupra gazetelor, împă-
/
turindu-le şi aşezându-le sub cot Mi se pare c& de astă dată începe criza cea mare» Pol» să nu uiţi procura! Până în zece zile» tcebue sa vindem şi grâul vostru. Pe urmă» cine ştie ce se mai întâmplă!...
      Colonelul întinse ^picioarele sub masă» cu un zăngănit de pinteni» privind la lumină» alt pahar de lichior» [ plin.
      —        Dar întâmple-se orice, numai să seMsfârşească! M'am săturat de ţinut trupa în bordee. Ştiţi voi ce mizerie e faimosul vostru Cadrilater? O murdărie! Şi nişte nume de sate! Daidân) Balbunar, Siahlar, Sarsânlar. Să le ia dracul!... Parcă au fost bote* zate de bâlbâiţi. Auziţi: Balbunar, Sarsânlar!...
      Ridică ochii invocând mărturia cerului. Dar nimeni nu se arătă înduioşat de această desnădejde. Exilul în Cadrilater nu era atât de grozav, cum voia să-l arate unchiul Pol. îşi adusese automobilul, îşi instalase o baie. cu duş automat. Acum o lună, făcuse un drum la Bucureşti, numai să obţină de la corp mutarea unui bucătar special, la1 popota regimentului. Soldaţi trimişi cu ordine, cărau de la Constanţa şi din Capitală, trufandale în coşuri de papură; aparate de fabricat îngheţată, maşini de măcinat cafea; jpopota regimentului era vestită în toată divizia, iar ofiţerii începeau să se îngraşe şi să capete gusturi patriciene.
      — Se pare că Czernin caută o întrevedere cu Brătianu, îşi urmă gândul Alexandru Vardaru.
      —        Sigur! Iar ne mai oferă ceva. Ne-a mai cumpărat odată Bucovina, de la Rumiantzov, cu cinci mii de galbeni şi cu o ta-* bachere. E drept, de aur şi cu briliante !..♦ se supără colonelul» duşman neîndurat al puterilor centrale, de când se închisese grar niţele spre Riviera.
      — Cred cu toate acestea, urmă Alexandru Vardaru, că până la sfârşitul recoltei nu poate fi vorba de cât dev pregătiri. In Moldova nici nu s’a sfârşit secera... Vagoanele sunt prinse, soldaţii în permisii agricole. Apropos, Pol, pentru treer la Făloasa, n'aşi putea cere la minister, soldaţi de la tine? Am iscălit scrisoarea să predau patruzeci de vagoane, până la cincisprezece ale lunei. Mă ţine neamţul numai în telegrame.
      —        Cum, tot la nemţi ai dat grâul şi anul ăsta? lărgi cu mirare ochii albaştri, Tanti Laura.
      —        Evident! Simpatia e una şi afacerile sunt alta. Dragă Lauro, din nefericire viaţa e ceva mai complicată de cât în romanele tale*
      —- Bine, dar e monstruos să hrăneşti o armată, împotriva căreia poate ai să te baţi mâine!...
8
      —       Monstruos, nemonstruos, aşa stau lucrurile! Dacă nu vând eu, vinde altul» Vinde negustorul care a cumpărat de la mine» Pe urmă, nici nu ştiu dacă vom lupta vreodată» Toate sunt ipoteze...
      Tanti Laura nu se dădu bătută. Intre dânsa, reprezentând elementul romantic, „în nori", al familiei, şi Alexandru Vardaru, cumnata-său, spiritul practic şi „terestru", era întotdeauna un necurmat duel.
      —       Aceasta n’o mai cred! spuse, iăsându-se pe spatele jâlţuluî de /paie, care scârţăi din toate mădularele. Peste o lună ori peste un Lan, România trcbue să fie alături de aliaţi, împotriva nemţilor. Sunt un popor desgustător! Adu-ţi aminte, Alexandre, acum trei ani la Wiizburg... Bărbaţii care se dedau fără jenă la tandreţe conjugală în plin public, femeile purtându-şi maternitatea ca un trofeu. Şi vitrinele unde crenvirştii şi şuncile stăteau expuse printre violete şi mănunchiuri de Vergissmeinnicht! Şi costumele femeilor cu cele mai extraordinare împerecheri de culori; bleu pal, roz, orange, verde de spinarea buraticuluil Şi conflictul din vagonul restaurant cu Herr; Commerzienrath! Pfui! dacă şi aceasta se mai numeşte civilizaţie!...
      Alexandru Vardaru, înfipse un cuţit într’o pară, şi o curăţă cu răbdare minuţioasă, aşa cum îţi cauţi de lucru până-şi termină un copil, capriciul. Tanti Latura închee, cu o încruntare, care cu toate silinţele nu putea turbura de fel albastrul limpede şi copilăros al ochilor.
      Nu s’ar fi spus că aceşti ochi plini de candoare, priveau peste capete o legiune nevăzută de nemţi, purtând şu^i de Praga în baionetele încununate cu mănunchiuri de „Nu mă uita" şi cântând „Die Wacht am Rhein"...
      Alexandru îi întinsă Calm şi zâmbind, în vârful cuţitului, jumătate din para curăţată:
      —  Laura, Laura, judeci ca cea mai femee dintre femei!
      —       Cum adică? N'am dreptate? Spun, — nu e aşa? — ca orice femee, absurdităţi! Eşti foarte politicos în astă seară, dragule. Nu ştiam că iubeşti atât de mult gustul nemţesc! Poate ai dori să mă vezi îmbrăcată în haine liliachii, cu cingătoare verde, pălărie roz şi ciorapi bleu-pal...
      Alexandru Vardaru nu se arătă indignat de această perfectă; logică femeiască. îşi curăţi tacticos cealaltă jumătate de pară, apoi, numai după ce muşcă din fructul untos şi dulce, răspunse:
      —       Nu e vorba de asta.. Dar nu se duce un război cu un popor* fiindcă bărbaţii îşi desmeardă în public nevestele, mamele te dau jos de pe trotuare cu volumul viitoarei progenituri, şi fiindcă negustorii de mezeluri, expun şunca la un loc cu fţpri, ca să te desguste
9
pentru totdeauna şi de miozotis şi de şuncă de Praga. Aceasta e altceva. f Războiul dacă~l vom porni vreodată, avem pentru asta, alte, îndestule motive. Mi se pare însă că nu suntem adunaţi aci, pentru a ajunge la conferinţe diplomatice. Pol pleacă mâine dimineaţă, şi cine ştie când mai scapă de la f regiment — uite ce tenebros el Tu, Mihai şi Luminiţa, cred că o să rămâneţi la Sinaia până în Septembrie; eu într’o săptămână, trebuie să văd cum stau lucrurile la Făloasa şi la Arpăşeşti, să pun la treer la Vadlu-Luncei şi să găsesc vreme să vă vând şi grâul vostru. Ne împrăştiem iarăşi... Cine ştie când ne mai adunăm laolaltă, până la toam'nă 1 Pe urmă se deschide Pari-lamentul, mă aşteaptă îndestule griji. Cum vedeţi, Luminiţa îmi complică viaţa cu altele 1...
      Luminiţa se răsuci pe scaun, cu indignare ipocrită, micşorân-du-şi privirea oblică între gene:
      —   Eu, papă?
      —        Sstl făcu Alexandru Vardaru, ameninţând cu degetele, între care ţinea ţigarea de foi. Tu n’ai cuvânt 1 Şi păzeşte-te, ai văzut ca Mihai atât aşteaptă.
      —   Ol Dacă e vorba de Mihai 1...
      Mihai se simţi ofensat de acest dispreţ, şi ca să dovedească imediat că nu e cantitate atât de neînsemnată, îi murmură în ureche, cu intonaţia Luminiţei de adineaori:
      —        „Amor 6 sonho que mata”... Pentru rest şi detalii precise, adresaţi-vă domnului Radu Comşa...
      Era acum\rândul Luminiţei să ia înfăţişarea celei mai desăvârşite nepăsărî. Deschizând şi închizând încuetoarea poşetei de bagă, dădu din umeri:
      —   Uffl Sunteţi toţi, nişte, nişte...
      Nu găsi cuvântul îndestul de aspru. Se întoarse îmbufnată cu spatele către masă şi cu faţa spre marea înghiţită de întuneric, arătând aşa cu hotărîre, că n’o mai interesează discuţia.
      Alexandru Vardaru găsi însfârşit 'răgaz să dovedească colonelului, nevoia de a arenda moşia din Ialomiţa. Nu se mai simţia în stare să se mai ocupe de atâtea. II chemau şi oarecare îndatoriri, politice. Acum, când la iarnă, Luminiţa avea să-şi aibă gospodăria ei, rămânea singur. îmbătrânea. Stărui asupra cuvântului, desminţit de părul negru, dantura puternică şi întreaga-i făptură, vânjoasă şi neobosită.
      Intr’adevăr, în această familie deprinsă cu trai uşor şi bun, el singur nu-şi găsea odihnă. In afară de rostul din ce în ce mai temut în Parlament ; > de procesele grele şi complicate în care pleda
10
întotdeauna cu izbândă sigură, Alexandru Vardaru mai îngrijea şi de cele două moşii din Muntenia, rămase pe urma nevesti-sei, Elena, mama Luminiţei, moartă cu zece ani în urmă la Vichy; administra averea lui Mihai şi a celor două surori ale lui, Cora şi Ralu, rămaşi orfani acum patru ani, pe urma unui accident de automobil pe Valea Prahovei, şi pe deasupra, în fiecare toamnă şi primăvară* trebuia să descurce şi gospodăria haotică a lui Pol şi a Laurei; moşie mare şi bogată, de aproape cinci mii de pogoane, lăsată pe mâna vechililor şi încărcată de ipoteci. Viaţa şi-o petrecea mai mult în vagon de dormit şi hoteluri; în aceiaşi săptămână apărea la Craiova într’un proces, la Iaşi într’o întrunire publică, conducând automobilul pe o şosea către una din moşii, rostind o cuvântare aplaudată la Cameră, organizând campania electorală a unei alegeri parţiale. Pretutindeni, apariţia omului acestuia bine legat, lat în spate, înfipt dârz pe picioarele scurte în scoarţa planetei; cu părul tuns \ perie şi cu ochii cenuşii, aspri şi sfredelitori, inspira hotărîre, încredere şî agitare.
      Născut pentru luptă şî dominare/răscolea lumea pe unde trecea, şi nu-şi îmblânzia privirea decât pentru cei din jurul lui. Slăbiciunile lor îl amuzau, fiindcă le socotea fără urmări, cât timp era el să vegheze. Când îi oprea asupra Luminiţei, ochii de răceala oţelului i se învăluiau de duioşie, ca ochii vietăţilor sălbatice de pădure, când îşi privesc puii fără putere, încă. In ţeastă îmblânzire protectoare, nu îngloba dintre străini, decât pe Radu Comşa, fostul lui secretar vreme de doi ani, acum asociat în biroul de avocatură, tânăr, ţ>lin de toate făgăduelile viitorului, şi prin alegerea lui şi a Luminiţei, viitorul ei tovarăş de viaţă.
      La cuvintele lui Alexandru Vardaru, colonelul asculta distrat, privind valurile de lume revărsate din Cazino, unde sfârşise ceva, vreun spectacol. Ce însemnătate aveau toate, dacă puteau fi duse la bun sfârşit de Alexandru? Dacă era mai bine să arendeze moşia, n’are decât s’o arendeze 1 Nu se împotriveşte nici el, nici Laura.: De ce însă să turbure această ultimă seară, atât de plăcută, cu muzică aleasă, lichior fin, ţigări minunate, amintind că viaţa e complicată şi cu atât de absurde şi stupide griji?
      —   Pol, tu n’asculţi! îl surprinse Alexandru Vardaru.
      —         Pardon! Ascult. De ce să n’ascult? se apără moale colonelul, dar ochii îi rămâneau fixaţi la uşa casinoului, larg deschisă, prin care sălile de joc şi de spectacol vărsau o necurmată procesiune* Un amiral cu somptuoasă barbă albă, trecu între două femei din cale afară de înalte, cu un ogar rusesc prins în lanţ; militari în
lî
tunici strânse, o negresă întovărăşită de un domn scurt şi gras» cu ochelari daţi după ureche; mulţi ofiţeri de marină şi tineri cu obrazul ras şi pudrat cu îngrijire; pantaloni albi şi pantofi de olandă cu talpa elastică, pălării de paie şi decolteuri desvelind sâni de toate dimensiunile, umeri fardaţi şi coliere de perle, figuri cunoscute de pe Calea Victoriei, şi necunoscute, din cine ştie ce fund de provincie, mari proprietari şi oameni politici, jucători de cărţi şi bolnavi trimişi să respire aer marin, actori şi băeţandri chinuin-du-se să pară obosiţi şi blazaţi; lume amestecată, alungată depe \ plajele şi din staţiile balneare' cosmopolite, inaccesibile acum, peste hotare, unde bântue războiul. Chelnerii alergau zăpăciţi după scaune şi după mese, se auziau bştăi nerăbdătoare cu bastonul în .pavaj, chemări peste capete, tineri se ridicau pentru a oferi curtenitor femeilor jâlţurile de paie, larma acoperea uvertura din Semiramîs, cântată pe toate coardele orhestrei vieneze. Colonelul Pavel Vardaru privea şi asculta cu cea mai desăvârşită fericire.
      —   Insfârşit, şi Radul
      Radu Comşa, oprit în uşă, îi căuta cu ochii peste mese. Când zări mâna colonelului ridicată, făcu semn că a văzut. Era cu un domn în haine castanii vărgate, decolorate pe umeri, cu faţa ascunsă de umbra unei panamale demodate, cu borurile foarte largi.
      —   E cu un tîpl anunţă unchiul Pol.
      Tipul voia să se despartă, şi din gesturi se înţelegea că Radu) Comşa stăruia să-l târîie după dânsul.
      —        Dar e Domnul .Probotăl strigă Mihai, recunoscându-1 şi sărind de pe scaun. Mă duc să-l aduci...
      Virgil Probotă, coleg de şcoală şi prieten al lui Radu Comşa, dascăl de ştiinţe la un liceu din Capitală, fusese ca student, câţiva ani, preparatorul Luminiţei şi al lui Mihai. Cu toată sarcina ingrata, de a iniţia doi copii răsfăţaţi în tainele trigonometrie!, legile lui Newton şi paragrafele lui Tacit, lăsase foştilor elevi, aipintirea unul om cu multe ciudăţenii şi stângăcii, amuzant de deformat până la pedanterie de învăţătură, dar de o largă înţelegere şi pasionată dragoste a cărţilor. Şi acum încă, de câte ori Mihai Vardaru trebuia să ia o hotărîre în viaţă şi trecea printr’o criză a sufletului, se întreba ca ultimă instanţă a conştiinţei, dacă fapta ori gândul lui, ar fi sau nu aprobate de fostul profesor. Ii scutură amândouă mâinile cu bucurie. Radu Comşa îşi lăsă prietenul în seama lui Mihai, şi se apropie de masă cu pălăria în mână, desfăcându-şi mănuşile de piele.
12
     \ Purta haină cenuşie* strânsă la mijloc într’un singur nasture* \pan&rik>ni şi pantofi albi* cămaşe de mătase* fără vestă* şi funta îngustă* cum cerea moda timpului. Obrazul brun neted* cu linii care din toate părţile păreau privite din profil* era şi mai arămiu* după o lună de soare şi de vânt marin. Dar asprimea voluntara a feţei era îndulcită de catifelarea umedă a ochilor şi de buzele cărnoase* roşii şi desenate voluptos; — „ai gură de odaliscă* Radulei** repeta colonelul Vardaru* de câte ori Comşa amintea despre firea lui hotărîtă* de om care ştie ce vrea şi ştie ce să vrea. „Ai gura de odaliscă, şi cu stigmatul ăsta de sensualitate, nu poţi sfârşi întotr deauna* ce-ai hotărît cuminte şi cu sânge rece, între patru pereţi ai camerei V* declarase colonelul Pa vel Vardaru, care avea şi el o bărbie foarte voluntară, ca în busturile greceşti, dar îşi pierdea viaţa* făcând astăzi tocmai contrariul de ceiace hotărîse ieri, încât putea fi socotit autoritate cu încercată experienţă.
      Radu Comşa sărută mâna Luminiţei, la încheetura pumnului* sub brăţara ceasului, unde pielea albă e străbătută de vine albăstrii.
      Mihai isbutise să-l târîie pe Virgil Probotă, remorcat de mânecă. Dascălul de ştiinţe, ocolind masa să dea mâna cu toţi* găsi mijlocul să răstoarne un pahar deşert. Când se întoarse speriat să-l aşeze la loc, trase după el un şervet, şi de dedesubt, un cuţit înfipt într’un măr. Cuţitul se rostogoli printre gratiile balustradei, jos, în mare. Dar aceasta nu era deajuns. Printr’im capriciu neprevăzut de legile balisticei, mărul aruncat făcu druiSul îndărăt pe masă, o parcurse în toata lungimea, săltă peste un păhărel de lichior şi căzu în braţele doamnei colonel, care sări în sus, neaşteptându-se la acest dar, pe această cale, din partea unui muritor ce nu aducea nici pe departe, cu păstorul Paris.
      Virgil Probotă, în hainele lui cafenii vărgate, rămase încremenit înaintea atâtor catastrofe. Inlemnirea zugrăvită pe figură* îi dădea o înfăţişare comică, şi cum stătea cu mâna neclintit întinsă, părea un scamator, care după cele dintâi tururi de forţă se pregăteşte pentru un mare număr final; să mai scoată ceva, ur ou roşu ori un epure de casă* din mâneca cu manşete tari şi rotufrb^ cum nu mai purtau decât pensionarii. De fapt, prestidigitatorul se ruga pământului să se deschidă sub picioare. Presimţise doar, că nu trebuia să se amestece între oameni* cu care nu are nimic deaface, în viaţă.
      — Ce spui despre război, domnule Probotă? întrebă tanti Laura, stăpânindu-şi râsul şi căutând aşa* să-l scape din încurcătură. Ia loc, te rog, şi spune-mi î... întreprind o adevărată anchetă...
13
       Virgil Probotă căută un loc, să-şî pună pălăria. Luminiţa i~Q şmulse din mână, îi aşeză panglica strâmbă şi o înfipse într'un stâlp al grilajului, alături de a ei.
       —        Ce să spun, Doamnă? îngână dascălul, fără să ia ochii de la pălărie, îngrijorat să nu urmeze calea cuţitului, în mare. Cine poate spune sigur? (răsuflă uşurat, când îşi văzu rpălăria neprimejduită. Războiul, poate- face parte din principiile de conservare ale speciei. O generaţie se sacrifică pentru a asigura traiul bun al generaţiilor viitoare. Insectele ne dau exemple eroice. Niciodată, acolo, părinţii nu-şî cunosc progenitura. Părinţii mor totdeauna înainte de a li se naşte copiii. Nici o legătură din viaţă, nu e între unii şi alţii. Ar trebui în consecinţă, o mamă să se desintereseze complet de soarta unei vietăţi pe care n are s'o vadă niciodată. Nu se întâmplă totuşi aşa... Dimpotrivă. Asistăm la cele mai minuţioase precauţiuni,; la adevărate minuni de răbdare şi de ingeniozitate, pentru ca părinţii să asigure descendenţilor, un adăpost higienic, hrană, vânat proaspăt şi conservat, aşa cum omul n*a isbutit încă să descopere procedee... Dacă judecăm aşa — şi nu putem judeca decât aşa!— războiul este pentru generaţia noastră o datorie...
       —        Va să zică, dumneata compari destinul nostru cu al insectelor? se simţi ofensată doamna colonel, care era încântată că profesorul mărea numărul intervenţioniştilor, dar nu putea admite drumul pe unde ajunsese la această concluzie. îndată ce e vorba de cele mai generoase sentimente ale omului, le explicaţi prin legi, instincte, mai ştim noi ce, care pun alături pe Anatole France cu mormolocii de broască şi pe Rafael cu fluturii de varză! Domnule Probota/ ştiinţa dumneavoastră ne răpeşte tot ce viaţa mai oferea poezie.
       Acum trei ani, când eram cu Pol şi cu Alexandru, la Monaco, am vizitat muzeul oceanografie. E o clădire foarte frumoasă, cu privelişte la cincizeci de metri deasupra mării şi cu minunate deco-raţiuni de mozaic şi vitralii. Ce crezi că am descoperit, etichetat cu cele mai poetice numiri din mitologia greacă? Nereis, Hermione, Medusa, Astarte, Argonauţi...
       Tot felul de larve uricioase, viermi păroşi, crustacei desgustători şi gângănii să nu le vezi!... Bietul Omer, nu şi-ar mai recunoaşte divinităţile!
       Profesorul de ştiinţe, ciugulindu-şi mustaţa rară şi roşcată, încercă de câteva ori să întrerupă. Dar Tanti Laura îi făcu semn cu mâna că n’a terminat. Când ajunse însfârşit la invocaţia lui Omer, doamna colonel se lăsă pe spatele jâlţului de paie, cu un gest: „Poftim, acum încearcă de mai spune ceva!”
14
     Virgil Probotă nu luă seama însă la sensul ironic al gestului Scoase din buzunarul vestei un creion cu capsa galbenă, fără de care din obişnuinţă dăscălicească nu putea vorbi, şi îşi apără cu înverşunare religia.
     —        Aci, vă înşelaţi, doamnă! Mai întâi, n’am botezat noi gân-găniile cu numele mitologice pe care le găsiţi atât de oribile... Spu<* neaţi de Argonauţi, de o pildă. Cunosc o poveste foarte interesantă cu aceşti indivizi. I-aţi văzut de sigur la muzeul prinţului de Monaco. Nişte moluşte inferioare; un soi de caracatiţe mici, adăpostite într’o scoică. (Dascălul desenă cu creionul pe faţa de masă, „un individ de Argonaut”)* Aristot povesteşte de ce şi-au meritat acest nume. Fiindcă aceste moluşte ar fi învăţat arta navigaţiei cu pânze, pe tovarăşii lui Iason, când au plecat să fure lâna de aur... Aristot credea că din scoica unde stau ca într'o nacelă, Argonauţii îşi ridică braţele ca nişte pânze şi se lasă duşi de briză pe mare, ca bărcile. Aristot nu făcea decât să-şi însuşească o eroare a timpului. Marinarii antichităţii venerau Argonauţii, ca pe adevăraţii precursori ai meşteşugului de a pluti cu pânze, şi când îi întâlneau în drum, socoteau semn bun, că vor face o călătorie norocoasă. Foarte fru^ mOasă legendă şi foarte poetică! Se întâmplă însă că după două mii de ani, o femee, o fostă păstoriţă şi croitoreasă, o oarecare Janetta Pover, devenită după mai multe peripeţii, savantă şi precursoarea unei ştiinţe, se întâmplă zic, să dovedească definitiv că Aristot a susţinut o prostie!... Faimoasa şi poetica pânză de navigat a Argonauţilor, nu e decât un organ de secreţie, iar aceste moluşte, departe de a se lăsa duse de adierea vântului, înoată foarte prozaic, înghiţind şi pompând apa printr’o pungă, cum fac dealtfel toate caracatiţele, ca să zic aşa, ordinare.
     —        Concluzia e că Aristot e un idiot şi nu face două parale, pe lângă ciobăniţă şi croitoreasa Dumitale! închee doamna colonel, cu ironie şi compătimire.
     —        Nu ştiu ce a fost Aristot de data aceasta, dar sunt sigur că ciobăniţă mea are dreptate, fiindcă dovedeşte experimental ceeace spune! răspunse profesorul care avea se vede o ură personală, pe „indivizii” de Argonauţi.
     —        Experimental! experimental! Dumneavoastră, cu experimentalul şi ştiinţa d-voastră, aţi transformat războiul cavaleresc şi eroic, înir’un asasinat metodic... Intr'adevăr o ucidere savantă... Ştiinţa dumneavoastră e imorală, aceasta el
     —        Nu e nici morală, nici imorală, zâmbi dascălul de ştiinţe, de astădată el cu compătimire şi ironie faţă de asemenea erezii co-
15
V
%
mune. Nu e morala, nici imorală, fiindcă nici natura nu e morala ori imorală. £ indiferentă! Nimeni nu s'a indignat fiindcă sulfura de carbon miroase neplăcut, ori fiindcă acidul prusie ucide fulgerător. Sunt realităţi, pe care ştiinţa le constată, le verifică şi câte odată încearcă să le explice. Omul e o oxynitrocarbură de hidrogen coloidal cu câteva impurităţi, atât ştim sigur! Celelalte sunt ipo« teze. Calităţile şi cusururile omului, trebuiesc dar explicate mai întâi prin proprietăţile fizico-chimice ale acestui coloid, şi pe urmă numai, confruntate cu perceptele morale, dacă cineva mai are vreme de pierdut N’am descoperit încă nicăiri semne despre virtuţile morale? ale coloidelor..
     Dascălul de ştiinţe vorbea cu aprindere, desenând pe faţa de* masă o flotă de Argonauţi, şi în aceeaş vreme, se întreba ce krost au aci, el şi monologul lui, între oamenii sătui, bine dispuşi după digestie, şi cu desăvârşire indiferenţi unor chestiuni care trebuie să li sc pară grozav de plictisitoare. Intr'adevăr, numai doamna colonel asculta şi Mihai, cu coatele pe masă, ca la teatru. Colonelul şi Alexandru Vardaru puneau la cale arenda moşiei din Ialomiţa, cu cifre înşirate cu creionul pe marginea gazetelor. Radu Comşa plecat peste masă, şoptea Luminiţei uitându-se ţintă în ochii ei; şi dintr'o singură privire se înţelegea că dincolo de cuvinte, ochii lor îşi spun ceva încântător, adânc, veşnic şi nerostit.
     — Răsare luna! murmură încet Mihai.
     Ochii se întoarseră către mare.
     Peste ape, într’o ceaţă alburie, luna îşi înălţa discul neobicinuit de apropiat şi imens, cu nu ştiu ce înfăţişare glacială şi solemnă, de apariţie mitologică. Tot astfel se va fi arătat misterioasă lui Ovidiu, exilat între barbarii traci, sgribulit într’un suman miţos, pe ţărmul deşert al acestui Pont-Euxin... Şi poate tovarăşilor lui Iason, navigând pe mări pustii şi necunoscute, unde au întâmpinat întâia oară, mânate de adiere, micile corăbioare de scoici ale Argor nauţilor.
     Glasurile terasei amuţiră. Numai vioarele mai suspinară lin-lin. Luminiţa atinse tremurat şi lung mâna lui Radu Comşa.
     Trecu prin mulţimea risipită la mese o înfiorare. Tot ce era deşertăciune adunată din cele mai ascunse unghere ale ţării, fu o clipă uitat. Oameni veniţi să-şi ucidă urâtul, femei să-şi arate vestmintele şi sânii, mulţime mistuită de rele nespuse; ochi obosiţi de toate spectacolele lumii, turburi de toate suferinţele nespovedite, lacomi de toate senzaţiile nemai simţite, cătară hipnotic la ascensiunea domoală a lumineL Obrajii nu mai aveau crispaţiile de adi-
16
    neaorî; toţi uitaseră tot. Gândeau Ia ceva nelămurit, blând şi fără de pricină, trist. Pe lângă fiecare trecu o umbră, o părere de rău: Geeace n’au fost, ceeace n’au spus, înduioşare de o clipă, pentru gânduri pierdute, pentru vieţi pierdute, umbre... De aceasta aveau să-şi amintească mâine, altădată, ca de un lucru foarte îndepărtat, de o frumuseţe simplă şi fără întoarcere.
         Padu Comşa vedea dincolo de timp. Suflarea sărată de pe ape, îi tremura în obraz o şuviţă subţire dîn părul Luminiţei; şuviţa palpita o desmierdare ascunsă, oprită când adierea se oprea şi din nou fluturând când respira vântul. Ii învăluia o mare, o rară fericire de a trăi, de a se simţi al|turi, de a şti bătăile inimii lor, apropiate, întovărăşindu-se precis, tânăr, ritmic şi pentru totdeauna nedespărţite. Nimic nu mai era în jurul lor, nimeni nu mai era. Lumina răsfirată, prindea să lucească palid în obraji, biruind lumina becurilor, şi dând tuturor o înfăţişare enigmatică şi necunoscută.
         Pe mare, curgea acum o pânză tremurătoare de zale metalice, aşternută din răsărit până la picioarele fiecăruia. Dacă s’ar fi mişcat unul din loc, puntea luminoasă ar fi mers cu dânsul peste ape. J Astfel, fiecare putea socoti că minunea e numai pentru el.
- ; Dar nimeni nu putea gândi şî nu-şî amintea, că aceeaşi minune^ veche de când veacurile, se ridică în ceasul acela, dincolo, undeva * peste câmpuri halucinate şi pline de înfricoşare; şanţuri răscolite, ţ morţi cu dinţi rânjiţi în lucirea lunară, sbucniri de mină şi făşii de proiector plimbate oblic pe cer; peisagii de vis rău şi straniu, de unde din noroaie şi surpături calcinate, fiinţe fără nume, alţi oameni, alţi foşti oameni, ridică ochi dureroşi spre cerul cu splendori deşarte... Aceasta nu putea fi undeva aevea, şi gândul dacă s’ar fi îndreptat într’acolo, s’ar fi întors îndatia cu spaimă, ca de la o înşelare mincinoasă şi fără de sens.
         Un nor subţire, străpunse luna ca un pumnal.
         Ogarul rusesc neliniştit de atâta tăcere, se ridică de la masa amiralului şi celor două doamne înalte. Păşi cu picioarele subţiri până la marginea balustradei, încotro se îndreptau privirile. Nu r văzu de cât marea şi luna. Desamăgit se întoarse la loc, cu botul l aşternut pe labe.
         — Ce minunată lumină albastră! suspină Tanti Laura, îmbrăţişând cu un gest larg cerul luminat.
         Demonul a totştiinţei îl împinse pe Virgil Probotă să surâdă, cu o crudă plăcere de a sdruncina nevinovatele bucurii ale doamnei colonel.
                                                                                          2
c-tijM1
17
        — Cum vă înşelaţi, doamnă 1 spuse uitându-se acru la lună, ca la o felie de lămâie, din care de mult a fost stors tot sucul şi aroma. E dimpotrivă, o lumină foarte roşie, mult mai roşie ca a soarelui.
        Tanti Laura nu mai vru să creadă ochilor şi istoria aceasta.
        —       Asta e acum! Nici ceeace văd nu mai e cum văd?... Iar începi cu ştiinţa dumitale...
        —       Exacţi stărui cu neîndurare profesorul. Fiindcă luna e de şase sute de ori mai puţin luminoasă de cât soarele, numai din această pricină, ni se pare nouă mai albastră ca el. E un simplu fenomen optic; fenomenul lui Purkingel spuse Probotă privind cu adevărată compătimire luna, ca pe un biet astru pârlit şi prost luminat, ce se află.
        Doamna colonel ridică mâinile desnădăjduită.
        — Mai cercaţi să înţelegeţi ceval Dar ai devenit imposibil, domnule profesori Lăsaţi-ne, nouă, bieţilor muritori ignoranţi, măcar stelele, cerul şi calea laptelui...
        Virgil Probotă strânse din umeri. înţelegea prea bine „punctul de vedere” al doamnei colonel, dar n'avea ce face. Adevărul e adevăr! Şi continuă, după ce parcurse distrat cu ochii calea laptelui, boltită deacurmezişul cerului:
        —       Eu cred dimpotrivă, că abia acum, aşa cum o vede ştiinţa noastră, calea laptelui începe să însemne adevărata minune a cerului! Ce spunea, la urma urmei, naiva legendă grecească, despre această splendoare? Că s’a întins din câteva picături de lapte, pe care Hercule, când era copil de ţâţă, le-a lăsat să curgă delà sânul Junonei. O adevărată lăptărie cerească!... şi ce-a pus ştiinţa, în locul laptelui prelins delà gura lui Hercule? Un milion jumăf* tate de stele, cu sori şi sisteme de sori, universul nostru galactic, patria noastră stelară ; spre deosebire de alte un milion de universuri. Şi în acest univers, în această cale a laptelui din care facem şi noi o minimă părticică, pământul cu soarele, cu planeţii, cu luna şi cu orchestra noastră vieneză, cu răsboaiele noastre cu tot, şi cu tot viermătul vieţii noastre, călătorind vertiginos cu o iuţeală de aproape douăzeci de chilometri pe secundă, spre un punct necunoscut, de lângă Vega, din constelaţia Lirei...
        Virgil Probată îşi aşează gulerul hainei vărgate, ca un călător gata să ajungă la destinaţia necunoscută, de lângă, Vega, în constelaţia Lirei.
        Dar doamna colonel nu mai era indignată. Rămase privind visătoare, stelele, calea laptelui întinzând hamac luminos pe cer, luna în
18
   \
   care nu mai râdea ciobanul copilăriei» Mihai cu bărbia sprijinită în pumni, ascultasee cu admiraţie prelegerea de astronomie a dascălului.
        Virgil Probotă vru să adaoge ceva despre ceia ce socotea el ultima minune a cerului, acele un milion de universuri — nebuloase spirale, despre care se discuta cu aprindere în lumea savantă de câţiva ani, înainte de război, când oamenii mai priveau încă în stele.
        îşi luă însă seama, şi ştergând cu mâneca de pe faţa de masă fjarimiturile, ca tot atâtea universuri, rămase rozându-şi în dinţi colţul mustăţei roşcate.
        —   Unu, copii, mergem 1 se ridică Alexandru Vardaru.
        Ii lăsă să treacă înainte, iar pe Virgil Probotă îl bătu proteguitor pe umăr.                   .
        —   Ei, Herr Profesor, cum stăm cu numirea?...
        Dascălul de ştiinţe găsi întrebarea lipsită de tact, între atâţia martori. 11 rugase să pună cuvânt pentru numirea nevesfe-sei, medică la un spital din Capitală. Alexandru Vardaru, se ţinuse de făgă-duială; Maria era numită de trei luni: — dar de ce era nevoie să-î ajnintească aşa, că i-a stat într’ajutor? Se sili totuş, să se arate recunoscător, şi împiedicându-se de scaunul care se agăţă în haină, îngăîmă:
        —        Maria vă mulţumeşte foarte mult! Şi eu, domnule Vardaru!, fiţi sigur...
        Alexandru Vardaru îl întrerupse:
        —        Te rog... te rogi... Astea sunt fleacuri. Nu te prind temenelele electorale. Voiam numai să aflu...
        Apoi, cu un surâs, schimbând vorba:
        —        Cum faci dumneata, care nu fumezi, de aduni tot scrumul de pe masă?...
        Virgil Probotă se uită la haine. Erau într’adevăr numai urme de scrum, pe coate, pe piept, pe mâneci; scrumul adunat din farfurii şî de pe masă, cât timp călătorise în spaţiile siderale şi gesticulase polemizând cu Tanti Laura. Rămase scuturându-se cu batista, iar când îl ajunse pe Alexandru Vardaru, acesta rezemat în baston, aşteptându-1, privea din urmă pe Luminiţa şi Radu Comşa, mergând alături, cu pas elastic; pereche suplă, voinică şi geamănă.
        —        Sunt făcuţi unul pentru altul — spuse nevinovat profesorul, ştergându-şi fruntea cu batista plină de scrum.
        Alexandru Vardaru nu răspunse: nu-i plăcea să-i fie rostite de altul gândurile. Păşi îndesat pe trotuoar, cu ghetele de ipiele
IV*-.
19
    de bîson, care scârţâiau în noaptea sonoră ca pe lespezile unei biserici* Câte un automobil îi ajungea din urmă. In lumina albă şi brusc năvălită a farurilor, umbrele lor se lungeau nemăsurat înainte pe asfalt, fugeau de sub paşi, apoi când maşina se apropia şi trecea pe alături, umbrele se scurtau, îi ocolea, se ridicau pe ziduri şi dispăreau absorbite de întuneric*
         înaintea vilei se despărţiră toţi: rămaseră în stradă numai? Radu Comşa, care locuia la otel şi Virgil Probotă. Luminiţa se mai întoarse în uşă şi făcu un semn cu mâna, plimbând un creion nevăzut pe o foaie de hârtie nevăzută, adică: „Vezi, nu uita şî scrie r
         Apoi uşa grea de stejar se închise* Inlăuntru, isbucniră la fereşti, luminile becurilor*
         Dimineaţa cu trenul de şase, Alexandru Vardaru şi Radu Comşa urmau să plece la Sinaia, fără să se mai oprească în Capitală, unde atât casa colonelului cât şi aceea a lui Alexandru, erau închise, cu ferestrele căptuşite de hârtie albastră şi cu lucrurile presărate de camfor.
         Pentru Radu Comşa vacanţa sfârşise* Era numai începutul lui August. Bucureştii se aflau fără îndoială încinşi de căldură şi de praf. Dar se simţia odihnit şi gata să le înfrunte toate, încă un an, cu puteri nouă.
         Cei doi prieteni merseră alături tăcuţi. Nu-şi rostiseră nimic; totuşi paşii îi aduceau îndărăt, la ţărmul mărei. Se întâlneau rar acum; viaţa îi îndepărta, prietenia nedespărţită de şcoală sfârşise într’o bună camaraderie, fiecare privind însă drumul celuilalt prin viaţă cu o nemărturisită desaprobare, fiindcă fiecare socotea drept, sigur şi bun, numai drumul lui.
         —       Aşa dar Radule, la anul ne primeşti la gospodăria tal Fireşte, apartament somptuos, maşină în garaj, birou cu fotolii de piele...
         Era bucurie sinceră şî admiraţie în cuvintele lui Virgil Probotă, dar fără să vrea, străbătute de o vagă şî nevinovată pizmă. In căznicîa lui săracă — două capiere, antret prefăcut în birou şi îngustă grădiniţă provincială cu mîxandre — „biroul cu fotolii de piele” înfăţişa culmea celui mai aristocrat confort.
         —       Nu mî-ai spus nimic despre Marial ocoli un răspuns precis Radu Comşa, într’un târziu. Sunt cinci, aproape şase luni, de când n’am mai văzut-o...
         —       Tocmail Voia să-ţi trimită nişte cărţi de-ale tale, rămase la noi. Suntem la Movilă, cu copilul. Tu nu l-ai mai văzut pe Dinu?...
20
Creşte ca din pământ, şi a început să scrie. La patru anî trecuţi, e extraordinar...
      — Dat la patru ani e extraordinar, repetă fără convingere Comşa cu gândul aiurea. Stăm aici?...
      Era o bancă în faţa mărei. Ungher umbrit şi retras din cale. Cazinoul cu ferestrele sidefii şî cu larmă rămânea în celălalt capăt; dincolo, portul cu lumini neclintite şi cu lumini clipind în răstimpuri egale, semnale.
      Virgil Probotă aşeză pălăria de panama în creştetul unui “brăduţ1 de lângă bancă. Brăduţul cu vârful fraged primi povara uşoară, clă-{jf/ ţinând din cap în întuneric, ca un copil jucăuş, ascuns sub o pălărie HM de om mare.
      Amândoi veniseră aci mânaţi de vechea lor prietenie, simţind nevoia să-şi spună multe, să-şi scormonească nehotărîrile, să caute în cuvintele celuilalt risipirea atâtor îndoieli, fiindcă viaţa se dovedise a fî aspră şi altfel de cum o închîpuiseră în cea dintâi tinereţe a lor, iar renunţările fuseseră de atunci multe. Noaptea albastră şi înstelată îi apropiase cu o chemare din trecut. Dar alături, descor pereau că toate acestea nu şi-le vor spovedi niciodată, că vor rămâne pentru totdeauna streini, reci şi împărtăşindu-şi doar lucruri fără însemnătate.
      Radu Comşa mai ştia între dânşii, încă o pricină care le zăvora sjufletul.
      Studenţi, debarcaseră dela liceul lor, din provincie, cu şapte ani în urmă, într’o cameră eftină şi îndepărtată, de cartier mărginaş. Acolo, şi-au făcut ei o prietenă din Maria, fata gazdei, firavă; şi sârguîncîoasă fiinţă, veghind nopţile pe tratatele lui Testut şi Vidai. Tovărăşie de tinereţe cu desăvârşire robite de litera cărţilor.
In discuţiile lor, studenta ţinea piept cu încăpăţânare şi eroism. Sălile de disecţie şi clinica îi răpiseră feminitatea. Niciodată nu s’au gândit că fetişcana cu fruntea bombată şi cu apucături băieţeşti, cu bliţza încheiată strâns până sub bărbie, cu pîepţii plaţi şi cu braţele subţiri, de sub care arunca răvăşit ghiozdanul încărcat, putea fi altceva decât o camaradă... Dar într’o dimineaţă din a doua toamnă, după o boală de o săptămână, Radu Comşa la o masă dje sub nucul din grădină, cu pardesiul pe umeri, sorbia un ceaiu cu medicamente. Razele soarelui străbăteau slabe şi abia călduţe printre crengi goale. Pe cărare frunzele ruginii fugeau ca mici făpturi spe;-rioase ale toamnei. Era o mare linişte. Departe numai, suna un tramvai, şi pe grilaj, în echilibru, se prelingea o pisică de culoarea fumului de ţigară. Lăsase cartea deschisă pe masă şî vântul întorcea
21
    încet, una câte una, foile,.. Mana îi aduse o sticlă cu picături şi ii număra în linguriţa de ceai, atâtea câte spunea prescripţia, cu o atenţie încordată care-î tremura uşor buza de deasupra, cu o umbră, brună* Atunci întâia dată, Radu Comşa îşi dădu seama că Maria are ochii foarte frumoşi, castanii, cu fire de aur în iris, şi descoperirea aceasta îi împinse o năvală de sânge fierbinte în inimă* Ii prinse mâna care purta sticluţa..* Nu ştia ce are să-i spună şi nici nu-i spuse nimic*
         Maria întoarse obrazul învăpăiat în altă parte şi se desprinse încet* Atât a fost între ei. Dar Radu Comşa a înţeles că-1 pândeşte o mare primejdie. Pentru libertatea lui în viaţa pe care voia s’o cucerească îndârjit, ca pe o cetate duşmană, iubirea unei fete sărace şi cu ani de învăţătură înainte, nu făgăduia nimic bun. După câteva săptămâni şî-a strămutat lucrurile aiurea. Virgil Probotă a rămas. Şi Virgil Probotă e astăzi bărbatul Măriei, duce gospodărie grea, aleargă cu tramvaiul după lecţii, dintr’un capăt al Bucureştilor în* celălalt; are copil, ceia ce nu înseamnă o mare bucurie în căsniciile sărace, poartă haine castanii vărgate, după croiala de acum trei ani şi cu mânecele lucii... Peste această întâmplare au trecut mulţi ani. Nimic n’a lăsat să străbată că o cunoştea şi Virgil. Poate prietenul nu bănuise nici odată, dece tovarăşul de cameră şî-a strâns atât de repede cufărul lui sărac, să se refugieze sub alt adăpost. In ochii Măriei, nu surprinsese niciodată, mustrare, regret ori amintire. Era buna camaradă din totdeauna. Se vedeau doar mal rar. Dar ochii aceia îl silesc să aplece privirea.
         Virgil Probotă îşi trecu mâna prin părul tuns şi roşcat. îşi recapitulă în gând privind pe cer, stelele, planeţii tremurând diamantin pe mătasea albastră, numiri de constelaţii vag amintite.
         —        Dacă; şi cei deacolo, vor fi făcând prostiile noastre, nu e nici o pricopseală că viaţa va mai existând şi aiurea, în Univers! declară cu amărăciune, pricinuită mai multe de ordinul de concentrare care-1 chema la începutul lui Septembrie, decât de destinul Universului
         —        De ce?... Parcă tu spuneai adineauri, că războiul intră în principiile de conservare ale speciilor, ori aşa ceva! se miră Radu Comşa, căscând şi aşezându-şi mai bine dunga pantalonului pe genunchi.
         —         Principiile!... spuse cu batjocură Virgil Probotă, umflând cuvântul. Astea sunt bune pentru discuţii... Crezi tu că-mi arde de principii, când ştiu că au să mă ţină în bordee, pe Undeva, cine ştie câtă vreme?...
22
        Vru să-l întrebe cum făcuse să scape de asemenea griji (de-' sigur tot Alexandru Vardaru fusese la mijloc), dar o pereche ciudată, venind din capătul aleei, îi atrase luarea aminte.
        Erau un bărbat şi o femee: în lumină se proectau numai siluetele negre, fără să se desluşească nimic din chipuri. Femeia, se smuncea clătinându-şi pălăria cu aripi moi, căutând să scape din strânsoarea braţului. Bărbatul se răsucea scurt, o tara câţiva paşi, se oprea gesticulând cu mâna liberă. Voia să-i smulgă ceva, şi nu isbutea. Apoi femeia se propti în tocuri, se plecă şi lunecând şerpuit din încleştare, se depărtă în lături cu un salt. Omul se repezi s*o prindă. Se clătină... Măsură depărtarea şi văzu că n’are s*o prindă niciodată. Se întoarse, îşi scoase pălăria şi se rezemă cu. amândouă coatele pe bara de fier de deasupra stâncilor, unde isbea marea dedesupt. Acum femeia se apropie în vârful picioarelor, şi-i puse încet mâna pe umăr. Omul se scutură cum fac copiii furioşi. Femeia stărui. Odată, de două, de trei ori... încercă să-i apuce braţul şi să-l desprindă de bară. Dar omul o îmbrânci.
        —        Ce-o mai fi şi aceasta 1 se minună Virgil Probotă. Sunt cam!... Şi arătă în jurul capului semnul cu degetele răşchirate* care la orice popor din lume înseamnă o neîndoioasă sminteală a creerului. Mă duc să văd ce dracu vor!
        Dascălul de ştiinţe îşi luă panamaua din vârful brăduţului şi porni, cu înfăţişarea nepăsătoare la unui trecător care-şî urmează o nevinovată plimbare. Ocoli perechea şi se prefăcu târând paşii, că priveşte cu luare aminte ceva, în mare. Deodată îi făcu semn lui Radu Comşa, strigând:
        —   Vino!... e Dan! Dan Şcheianu!...
        Radu se ridică cu o mare plictiseală. Dan Şcheianu fusese cp-legul lor de şcoală. Toţi credeau atunci că e cel puţin un geniu, dacă nu ceva mai mult, şi că va revoluţiona poezia româneasca. După câteva versuri într’adevăr rare, proaspete şi de un adânc lirism interior, amuţise. II pierdea alcoolul şi drogurile.
        O întâlnire cu el nu era din cele mai plăcute. Acru şi bănuitor, nu găsia nimic să-i între în voie... Pe urmă, nu e un spectacol întăritor acel care ţi-1 dă un fost tovarăş din cea dintâi tinereţe, pornit spre ruinarea cea din urmă.
        Radu Comşa se apropie de femeie şi întînzându-i mâna, îşi rosti numele. Tovarăşa lui Dan Şcheianu nedeprînsă se vede cu atât de ceremonioase prezentări, oferi stângace la rându-i, acestui domn cuj atât de îngrijită îmbrăcăminte, o mână mare, moale, umedă şi cu vârful degetelor late.
23
        N'aveau nevoie de multă pătrundere ca să-i ghicească meseria. O spunea pudra groasă de pe obraji, roşul prea tare de pe buzele largi, negrul de cărbune al sprîncenelor îmbinate. Purta o haină de mătase verde; deşi măruntă şi slabă, sânii enormi cari umpleau bluza lucie, îi dădeau o înfăţişare de voluptate animală.
        Dan Şcheianu, cu spatele rezemat de bară, deşirat, cu picioarele osoase răşchirate, privea turbure noii veniţi, fără surprindere şi fără prietenie. Avea faţa neînchipuit de scofâlcită, nerasă de trei zile, verzuie poate din cauza luminei, şi un rânjet care-i descoperea dinţii negri şi mâncaţi.
        —  V’a chemat ea?
        Se uită duşmănos la tovarăşă. Femeia dădu din umeri: „înţeu legeţi-vă cu el, dacă puteţi!”
        —       Cine să ne cheme? De ce să ne cheme? întrebă în Ioc de răspuns, Padu Comşa, cu asprime. Virgil te-a văzut. Ne-am bucurat! Nu ne întâlnim doar prea des...
        —  Se şi vede bucuria... Vă distrează spectacolul!
        —       Nu mă distrează nimic. Şi te priveşte, dacă-ţi place să dai spectacole de noapte, în Constanţa...
        —       Aveţi un costum foarte elegant, domnule Radu Comşa! ob-' sfervă ironic, cu braţele încrucişate, omul rezemat de drugul de fier. Sunteţi corect, ca o poză de jurnal... Noi...
        îşi desfăcu haina largă pe trupul slab. Dedesubt se vedea; o cămaşă cu dungi, nu prea curată. Era desfăcută din nasturi şi lăsa gol, o parte din pieptul uscat şi păros din caleafară.
        Radu Comşa fu cuprins de o nemărginită milă, şi îi puse mân$ pe umăr.
        —   Dan! De ce faci asta?... De ce nu...
        Dan Şcheianu îşi trase umărul ciolănos de sub mâna prietenului.
        —       N'am nevoie de sfaturi... Nici de compătimire. Nu sunt sub tutela nimănui. Fac ce vreau!
        îşi aminti, şi din nou îşi întinse degetele scheletice, să prindă femeia. Dar ea se dădu în lături; scăpă şi de astă dată...
        —   Dă-mi! porunci, bătând din picior.
        Femeia duse la spate geanta de muşama neagră.
        —       Vrea prafurile! lămuri, cu un râs prostesc, care-i descoperea dinţii laţi şi o parte prea mare din gingii. Vrea prafurile lui, cocaina, şi mâine... Mâine din nou!
        Dan Şcheianu făcu un pas spre ea. Femeia se feri şi scăpă o batistă mototolită şi mirosind puternic a parfum jprost. Nici unul
24
   din cei trei bărbaţi nu se gândi să se plece* O ridică singură, şi o puse pe la gât, în bluză, între sânii mari şî moi*
        —       S*a îmbătat cu marinarii 1 se plânse mai departe, femeia cu haina de mătase verde şi cu ciorapi albi. A pierdut banii! I-am dat şî pe ai mei..* Aşa face de o săptămână* Nici n’are cu ce pleca!
        -- Dă-mi! Arunc pălăria în apă!.*, ameninţă omul.
        — N*aî de cât! îl înfruntă tovarăşa, strângând instinctiv geanta de muşama.
        —  Fac ce vreau!
        —        De aceasta nu mă îndoiesc! Ştiu la ce eşti în stare! râse cu batjocură femeia, arătându-şi gingiile. Dan Şcheianu ca să dovedească tuturor că face ce vrea, se întoarse cu faţa spre mar^, aruncă pălăria de paie în apă, departe, ca un disc... După această bravură, rămase privind stupid, pălăria care plutea albă, pe valuri, în întuneric.
        Virgil Probotă îi prinse braţul cu hotărîre. Se întoarse către femee.
        —  Dă-i! tot una e...
        Femeia scotoci în geantă, scoase cutia rotundă. Dan Şcheianu i-o smulse dîn mână. Desfăcu capacul, scutură praful alb pe unghia degetului mare şi mirosi cu lăcomie. Virgil Probotă îl aşteptă, apoi încet, fără să întâmpine împotrivire, îi desprinse dintre degete cutia şi o trecu femeiei.
        —  Ajunge!
        Amândoi, lângă scheletul omenesc cu unghia îndesată în nări, eraţi doborîţi de o mare tristeţe. O copilărie îndepărtată îi lega; cărţi citite împreună, plănuiri de cucerit lumea, bucurii şi desnă-dejdi de odinioară. Viaţa lor, din care pierduseră şi dânşii ceva... Atâtea nopţi de atunci, când îî prindea zorile cu lumina lămpii ştearsă, adunaţi în jurul mesei cu tomuri clădite. Şi nebuniile băiatului cu capul sburlit şi neastâmpărat, de veveriţă, ridicat iscoditor deasupra băncii, când profesorii explicau lecţiile! Sar fi părut că nimic n’avea să fie vreodată atât de puternic, să îngenunche tot neastâmpărul, însetarea de toate gândurile şi de toate frumuseţile lumei. In seara când le-a destăinuit mai mult decât le-a citit, cea dintâi poezie a lui, pe o bancă fetită din grădina publică a oraşului, i-a împresurat noaptea fără să prindă de veste, lângă copilul care a plâns de bucurie, de orgoliu şi poate de presimţiri.
        Dan Şcheianu nemişcat, cu bărbia în piept şi cu părul ud, lipit de fruntea osoasă, sorbea praful alb.
        —  De când sunteţi în Constanţa? întrebă într’un târziu, ca şa
25
   când abia acum îi vedea. Ochii începeau să-i străluce. Se întoarse spre luna înălţată acum sus, şi o arătă cu degetele uscate ca ghia-rele, rânjind:
        -- Regina nopţii!... Astartet Diana! Hecate! Istar! Selenel Ar-temis!... Secere de arginti... Codoşcă bătrână!... Asta e... codoşcă bătrână! Şi se mai găsesc idioţi s*o cânte! Se screm să-i descopere ceva nou! Au viaţa sub ochi, teribilă şi grandioasă, şi ei cântă luna!... Eunuci, hermafrodiţi! fiindcă de trei mii de ani, n*a scăpat poet să nu se înclee în balele ei. Cromolitografie pentru fete de pension; le iei la braţ, le porţi într'o seară cu lună, le susuri la ureche un madrigal, şi când cască ochii pe cer, sus, le deschei bluza... Ui-taţi-vă: carte poştală!... Şapte la franc!
        Pe luciul rece al apei, o barcă trecu în lumină,.
        Era într’adevăr o privelişte artificială şi dulceagă, de gravură trasă în mii de exemplare, pentru camere de hotel.
        Dan Şcheianu râse surd.
        — Poesia lor!... Dar deschideţi un ziar, oricare, la informaţii şi la telegrame. La stupidele telegrame. Şî află să le citeşti. Greve* accidente, a sburat un aeroplan, s’a inaugurat un pod, a murit un savant, a fost un scandal'într’un parlament, a sosit un rege, s’a scufundat un vapor, s'a deschis o fabrică... Trust, boicot, lockout!... Şi războiul! O escadrilă de hidroavioane a bombardat un port. Au înaintat englezii o sută de metri. Au luptat tankuri. S’au născocit gazuri... fapte diverse, ştiri, litere negre. Şi ce viaţă grandioasă, înseamnă toate, dacă ştii să vezi şi să asculţi glasul planetei! Trenuri patinează în gări... Se aprind şi se sting semnale de toate culo»-rile. Automobilele vâjâie pe şosele; flutură un vcîal în urmă... Motoare gem în uzine, fâşâie curele, suspină Supape. Pieţe cu furnicar de lume. Vapoare se depărtează din porturi, se văd agitân-du-se batiste albe. Expresuri străbat lanuri: ţâşnesc din tuneluri, se reped peste viaducte. Şi tictacul maşinei de scris!... Şi undele nevăzute ale telegrafiei fără fir, căutând staţiile şi înfăşurând globul. Vezi traiectoriile farurilor şi şantiere cu cinci mii de lucrători; ghi-şeurile băncilor, aeroplanul rotindu-se miraculos, de desubtul nostru un oraş necunoscut şi fantastic, care se deşteaptă acum; Sidney, Melbume... Şi acei de acolo, se iubesc, sufăr, au idealuri. Deoparte au înălbit zăpezile, de alta înfloresc pajişti; un tren chiuie ieşind dintr’un oraş şi aiurea, în aceiaş clipă, un sălbatec din insulele Po>-lineziei, gol, dă drumul unei piroge pe apa oceanului, într’o insulă calmă de coraliu, care încinge apa cu un inel. Minuni pe care nu le-au văzut, nu le-au putut închipui nici Horaţîu, nici Dante, nici
26
   Shakespeare, nici Corneille, nici Goethe... Şi ei alambichează aceiaşi zeamă poetică; ne cântă luna! Pe vârfuri de brazi, pe lacuri, pe mare, în parc; iarna, toamna, primăvara; crai nou, lună plină, răsărit, apus* Ce mizeriei.. Lenuşca, dă-mii
   . Femeia care ascultase cu buzele întredeschise, cu admiraţie, fără să înţeleagă, n’avu când să ferească geanta. Dan Şcheianu l-o trase, scoase cutia, presără praful pe unghie.
        Barca se întorcea în lacul tremurător de lumină. Se vedeau acolo oameni mici ca furnici negre.
        Virgil Probotă vru să-l mişte. Dar celălalt, cu pieptul lipit de bară, nu se clinti, privind ceva nevăzut în adânc.
        —   Ai pierdut cheia! îşi aminti tovarăşa luî Dan Şcheianu.
        Omul se scotoci în buzunare fără să se întoarcă. Aruncă pe
   trotuoar, la spate, peste umăr, un pieptene de damă, o cutie de chir brituri, apoi un carnet soios, însfârşit cheia. Femeia le strânse, cu un genunchiu plecat în pământ.
        Padu Comşa făcu câţiva paşi să nu vadă nimeni, împături o hârtie de o sută de lei, se apropie şi încercă să o strecoare în haina lui Dan Şcheianu, fără ca dânsul să simtă. întâi celălalt nu înţelese. Se pipăi înlăuntru, scoase hârtia săltând-o în palmă, o privi cu sen-t timente amestecate. însemna preţul camerei la otel, biletul de tren, masa pe a doua zi... Mai însemna şi altceva, care-1 cutremură de spaimă şi de desgust. Aceasta era? Aceasta ajungea?... Strânse ghem hârtia şi o aruncă în obrazul prietenului.
        —   Canaliei
        Radu Comşa îi răsuci mâna, şi trupul deşirat se răsturnă peste drugul de fier. Apoi îşi aduse aminte, îi dădu drumul cu milă.
        Dan Şcheianu gâfâind, îşi trecu mâna pe frunte şi se întoarse cu pieptul apăsat în fierul ruginit.
        Nu le răspunse la noapte bună. Femeia culese hârtia mototolită şi se aşeză pe un bloc de piatră, să aştepte.
        înaintea otelului) Radu Comşa se despărţi şi de Virgil. Portarul somnoros, îi întinse odată cu cheia, un plic. Cunoştea culoarea, monograma din colţ, scrisul lung, sigiliul cameei de inel în ceara albastră.
        —        „Trebuie să sfârşesc cu Zoer* îşi spuse urcând scările cu paşii înăbuşiţi pe covorul vişiniu. „Trebuie să sfârşesc cu Zoel”— îşi repetă în cameră, răsucind butonul luminei şi aruncând plicul pe masă, fără să-l deschidă.
        Somnul îi pierise.
        Se desbrăcă, dădu drumul robinetului, îşi frecă îndelung cu
mănuşa spongioasă şî cu apă rece, pieptul, gâtul, braţele până sus, umerii îşi răcori ochii cu apa adunată în pumn. Din oglinda drep^ '{unghiulară, prinsă în ţinte de metal galben, îi răspundea fiecărei mişcări, trecând peria cu pasta de dinţi, o faţă împrospătată, fără urme de oboseală, arămie şi prietenoasă, cu dinţii albi şi robuşti,
     , îşi trase pijamaua, şî cu coatele pe pervazul ferestrei deschîsp deasupra mărei, rămase nemişcat îndelungă vreme. Respiră cu nesaţ, suflarea sărată şi udă. Gura răcorită de apa de mintă, sângele biciuit de masagiul rece, iiaina subţire lipită pe trup, în care muşchii se mişcau elastic şi tânăr, îi dădeau o senzaţie triumfătoare de sănătate, tărie şi siguranţă. Viaţa i se arăta simplă, limpede, fără primejdii. Cei porniţi odată cu dânsul, rămâneau în urmă, pe drum... Pe ce drumuri 1 Se amestecau gânduri şi imagini nehotărîte... Hainele vărgate ale lui Virgîl Probotă... Ochii bestiali ai femeii ou bluza verde şi sânii mari... Unde o fî dormind în astănoapte, Dan Şcheianu?... Cu craniul lui putred, de strigoi...
      Deasupra balansa sfoara de la stol.
      O înnodă să nu-i împiedice privirea spre cerul înalt.
      Se adunau acolo nori repezi, târându-se pe faţa luneî, ştergând câte o stea. începea să sufle vânt răscolit din larg. Jos, valurile lo-> veau mai puternic în lespezi. Ii legăna pe frunte, o şuviţă de păr, şi’n came, îi tremura amintirea şuviţei din părul Luminiţei. De aci gândul lunecă cu trei zile în urmă... Pe plaja încropită de 'soare... Luminiţa în costumul de mătase ud, cu bărbia în pumn, cătânduid în ochi. Innotaseră până departe, era obosită, pieptul săpase două culcuşuri rotunde în nisip, ca două cupe, în care sânii se ridicau şî coborau odată cu respiraţia.
      —        îmi place când mergem alături. Mă simt alta, şi totul îmi pare cu putinţă!...
      Era vorba numai de depărtarea unde înnotase ca niciodată, dar cuvintele puteau căpăta şi alt înţeles. Când îşi dădu seama, Luminiţa roşi, atât cât putea roşi sub pieliţa ciocolatie. Apoi, arun-cându-i un pumn de nisip, ciudoasă:
      —        Nu vreau să râzi aşa! Eşti nesuferit, când surâzi ca femeile...
      Clipi mărunt din ochii cu genele umede, şi-atât de negri, că şi albul globurilor părea de porţelan albăstriu şi translucid.
      Se răsuci într’un cot, lăsând să se vadă sub haina de mătase, pe picior, mai sus de pielea brunată de soare, un colţ de piele sidefie şi intimă.
      Nisipul plajei scânteia ca mii de cristali pisaţi, marea era foarte
28
albastră, de culoarea cerului şi cerul foarte albastru, de culoarea tnarii»
      Plecat peste margine, Radu Comşa îşi simţia şi-acum, ochii şi sufletul inundat de lumina cu pâlpâiri fierbinţi, amăgitoare şi fluide...
      Atunci din noapte, un duh al besneî, umed şi întunecat, îi svâcnî în faţă. O umbră neaşteptată fâlfâit atingându-1 aproape, acope-rindu-1 cu două aripi de funingine. Se trase îndărăt, ridicând mâi-, nîle, cu o tresărire de spaimă. Pasărea se sbătu, neagră, isbi orb în fereastră, bătu din aripi, cercând să se agaţe. Se auzi scrâşnetul ghiarelor lunecând pe sticlă... Se răsuci apoi, risipindu-se...
      Radu Comşa reveni în pervazul ferestrei şi privi din nou, cu obrajii în palme.
      Dar vraja era ruptă. Era nemulţumit de spaima cu care dăduse înapoi. Slăbiciune a nervilor pe care nu şî-o ierta. Peste lumina de adineaori, apăsa umbra făpturei de noapte.
      Şi cerul era acum întunecat...
      Fugeau rostogolindu-se nori fumegoşi. Un strat subţire şi despletit, jos, gonind spre mîază-zi; altul, încâlcit şi nepătruns, deasupra, târându-se mai încet, către întunecimile de miază-noapte. Din scorburile lor, apărea în răstimpuri, o lună decolorată şi necunoscută, de altă lume.
      Coasta dela Tuzla, cuburile albe ale vilelor dela Movilă, se luminară brusc şi ireal deaproape, într'o flacără albastră, de magneziu.
      In larg, furtuna cu fulgere lungi, trecu dintr'o parte în altă parte.
29
                       CAPITOLUL IL
                     MERGEAU CÂNTÂND VITEJEŞTE.
     O stropitoare de stradă împroşcă cu un pieptene de apă asfaltul.
     Radu Comşa se lipi de perete, aşteptând-o sa treacă.-
     Un copil cu pulpele suflecate şi subsoară cu un coş de papură, flueră îmbăindu-şi picioarele goale în acest duş gratuit. In urma stropitoarei, din pietrele ude, se înălţă o răcoare plăcută..
     Radu Comşa traversă strada către birou. Soarele dimineţei era învăluit de nori alburii şi subţiri. Nu începuse arşiţa. Capitala avea înfăţişarea primenită dinainte de ceasurile nouă, când circulă numai oameni grăbiţi, slugi întorcându-se delà piaţă, olteni cu coşurile în cumpănă, trăsuri cu bagaje delà gară, funcţionarele de birouri şi magazin, cu obrajii proaspăt pudraţi, păşind mărunt şi sonor.
     Huruiau ridîcându-se obloanele prăvăliilor. Rândaşii şuruiau cu apă, pe 'trotuar, din tinichelele albe, nenumăraţi opt: 888888....
     „Victoria Italienilor la Gorisial Moldova cu declaraţiile domnului Carpi... A apărut ediţia... A apărut”!...
     Ţigănaşul îi întinse gâfâind foile cu miros păcuriu de cerneală. Puse banul în gură, cât căută restul, şi-o rupse mai departe în goană: „Ediţiaaal... Comunicatul inglezl... a apărut”!...
     Radu Comşa îşi aruncă ochii din mers la telegrame: Frontul oriental. Verdun. Amiralul Tirpitz şi războiul submarin... Aceiaşi poveste! Nimic nu se mai petrecea nou. Războiul era acum ceva' familiar şi statornicit, ca îndeletnicirea cea mai firească a noroadelor.
     Trecu cu glas vibrant de trompete o companie de gardă. Fără voie, până s’au depărtat, trecătorii păşiră mai vioi, în cadenţă.
     In antreul biroului îi luă pălăria Ioniţă, făcându-şi raportul.
     — Vă adastă un domn! Domnişorul Sachelarie n'a venit încă. Lucră numai domnişoara.
31
     Se auzi ţăcănitul maşinei de scris.
     — S’a înegrit fain domnişorul, la feredeel constată cu admiraţie Ioniţă, şfergându-i cu peria praful nevăzut de pe haină. Este şi-ol telegramă dela domnu deputat...
     Când intră, domnişoara Betty nu întrerupse scrisul la clapele care svâcneau picioare lungi de lăcuste mecanice. Clătină numai capul exagerat de mic, sub frizura enormă, pufoasă şi bălană.
     Un domn foarte înalt şi spătos, tuns cu maşina, cu figura roşie, puse alături gazeta nemţească şi se ridică ţapăn, în hainele cenuşii cu mari pătrate verzi, salutând milităreşte:
     —       Doctorul Carol Mayer! V’a vorbit desigur domnul deputat... Pentru grâu... doresc să semnez neapărat scrisoarea astăzi.
     Radu Comşa trecu în dosul biroului şi răsfoi repede hârtiile de sub cubul de cristal.
     —       Un moment!... Se află îmi pare, o telegramă tocmai dela domnul deputat...
     Telegrama lui Alexandru Vardaru vestea că se întoarce chiar în dimineaţa aceia.
     —       Perfect! Aştept! se aşeză domnul Carol Maycr, uîtându-se la ceas şi reluând gazeta.
     —       V’a căutat cineva la telefon. întreabă dacă aţî sosit! spuse domnişoara Betty, mutând coala de hârtie albastră şî potrivind-o cu mare băgare de seamă. Na vrut să spună cine. Zice că nu e nevoie. Un domn!... Dar era glas de doamnă.
     Radu Comşa răspunse un „bine!** scurt.
     „Trebuie să se termine odată povestea cu Zoe!” îşi repetă o hotărîre veche acum, uîtându-se duşmănos la pâlnia neagră a telefonului, de unde putea să cheme iar glasul nedorit.
     Desfăcu plicurile cu un cuţit de os, răsfoi dosare, însemnă datele în agendă şi pe calendarul block. Era puţin de lucru, tribunalele în vacanţă; câteva termene de fixat în Septembrie; îşi aruncă din nou ochii pe ziare.
     Domnul Carol Mayer cercetă ceasul şi îl icontrolă cu ora pendulul din perete.
     —       Al dumneavoastră merge în urmă... In România nu se potrivesc două ceasuri! surâse, punându-şi gazeta împăturită în buzunar şi desvelîndu-şi o dantură cu prea mult aur, sub mustaţa tunsă după moda prusacă:—două dungi înguste sub nări. La Palat arată douăsprezece, la Fundaţie e douăsprezece şi cinci, când ajungi la Independenţa, e abia douăsprezece fără cinci. Şi până în Bulevard, zece paşi, s’au făcut douăsprezece şi un sfert... E ca şi în
32
politica dumneavoastră. Domnul Filipescu spune că a bătut ora» domnul Brătianu că nu a sosit încă. Iar domnul Carp nici nu vrea sa se uite la ceas. Domnul Carp e un foarte solid cap politici...
      Radu Comşa mută din faţă cutia cu codurile Hamangiu, careţi împiedicau privirea şi flutură ziarul de unde începuse să citească un articol.
      —  Aceasta o credeţi Dtunneavoastră... Aci însă scrie altfel 1...
      —  OI ce se scrie în gazetele româneştii... Germanii simt pentru
dumneavoastră, un popor de antropofagi.. Gazetele româneşti vor războiul, dar noi, pentru binele României, dorim să nu aibă loa Ar fi teribili In două luni e un război sfârşiţi declară domnul Carol Mayer, această sentinţă fără apel, cu cel mai afabil surâs din luTne.                                                              —
      Pe Radu Comşa îl ofensă siguranţa cumpărătorului de grâne.
      —        Domnule Doctori— spuse, — Germanii n'au fost niciodată prea buni psîchologil Credeţi prea mult în forţa organizaţiei. Un război nu se face numai cu tancuri şi zepeline. Mai este încă ceva... Dar ce-ţî spun dumitale, strein, care n’aî de unde să cunoşti poporul?
      —        Pardon! întrerupse domnul Carol Mayer, mângâindu-şi cu un surâs de satisfacţie, lanţul de aur, trecut prin nasturele vesteL Pardonl Sunteţi în eroare. Trăiesc în România dela etatea de cîncî ani. Vedeţi că vorbesc româneşte aproape ca limba maternă. Şi fiindcă cunosc, — cred, sunt sigur, că România nu are să reziste mai mult de două luni...
      —  Fiindcă n’are tunuri?
      —        Şi fiindcă n’are tunuri... Dar mai întâi fiindcă îi lipseşte acel încă „ceva”, de care vorbiaţi adineaori.
      —  Atunci, Dumneata crezi că Ardealul, Bucovina...
      — Ce ştie bade Ion de Ardeal şi de Bucovină? Aceste sunt discuţii de oraş, articole de gazetă. Discursuri şi întruniri. După! ce-a aplaudat discursul, publicul merge la grădină şi aplaudă cupletele domnului Tănase, care are un nas foarte inteligent exploatat şi foarte iubit de bucureşteni. Astă primăvară au fost splendide bătăi cu flori. Cine le-a văzut, n’are nevoie de prea multă psicho-logie ca să înţeleagă că un public care se bate cu atâta frenezie cu roze, nu poate vorbi de război, decât în glumă,!... Bade Ion nu cunoaşte exact nici cum se numeşte Regele care va semna decretul de mobilizare! El gândeşte că n’are porumb, şi blestemă concentrarea, care-i ţine copiii dela seceră... Pentru Germania însă, războiul e o chestie de viaţă şi de moarte. O ştie şi cel din urmă cultivator de cartofi din Pomerania. Deaceia, au alergat din America de
33
     Sud, din Asia mică, din Balcani, de ori unde se afla un jgerman în stare să lupte»
          —   îmi pare cu toate acestea ca...
          Radu Comşa, nu-şi sfârşi gândul, măsurând din cap până *n picioare, omul voinic care nu se afla pe nici un front, ci în acest Bucureşti, cu dispreţuitele lui bătăi de flori, se îndeletnicea nesu^ părat, cu negustoria de grâu, fără îndoială foarte bănoasă. „Ori poate e un spion, un agent de propagandă... prea mult flecăreşte!”
          Domnul Carol Mayer îi înţelese întrebarea şi ridică mâneca stângă. Sub manşeta de mătase moale, se văzu un aparat ortopedic: mâna era de lemn, ascunsă în mănuşa de piele.
          —        Suvenir dela Yserl lămuri fără să stăruie, continuându-şi îndată cuvântul:
          —        Războiul modern este un examen serios pentru un popor şi cere tenacitate. Românii "nu“'sunt^ un popor tenace. O recunosc şi cei mai înfocaţi patrioţi ai dumneavoastră. Brav da, dar nu tenace I Şi bravura nu înseamnă nimic, dacă e numai o calitate anarhică a individului. Războiul care eroism j^scipfi colectivitate organizată... Vă subliniam că în România nu se potrivesc nici două ceasuri...
          —        Ştiu, îşi aminti Radu Comşa o observaţie citită undeva, proaspăt. Individul la Dumneavoastră este număr: o unitate într’un tot Literatura germană nu a putut creîa figuri, tipuri. Nu are nici roman, nici dramă, fiindcă nu vede individul, fiindcă el nici nu se poate desvolta, e sacrificat masei. Dar dintr'o inferioritate a individului faceţi o virtute naţională I isprăvi Comşa, urmărind în aceiaşi vreme cu ochii, o scenă care se desfăşura în birou.
          Onisfor Sachelarie, secretarul biroului, îşi strecurase pe uşă capul pătrat şi negricios, cu fruntea chinuită de creţuri adânci, cu părul negru-albăstriu, pornit ţepos îndată deasupra sprincenelor late de-un deget. îşi luă locul la masa lui dela fereastră, plecându-şi obrazul cu trăsături muncite deasupra hârtiilor, cu înfăţişare foarte preocupată. încercă peniţa pe unghie, ascuţi un creîn, adună foiţele de lemn pe sugătoare. Apoi din buzunar scoase un pachet de hârtie subţire, desveli pe genunchi un mănunchiu de garoafe roşii şi cărămizii, pândi când domnişoara Betty scria mai cu zor pe clapele rotunde, şi-îî lunecă florile pe mescioară, pe vârful unei linii.
          Domnişoara Betty le dădu la o parte, fără să le privească şi fără să se întrerupă: nu era vreme pentru fleacuri!... Dar încântat de ispravă, Onisfor Sachelarie îşi frecă mâinile şi se aşternu de astă dată într'adevăr pe lucru. Era muncitor bun. Fugar din Ardeal;
34
    venit la birou odată cu Ionifă. Aci omul aspru şi simplu, căzuse în mâinile cu degetele subţiri ale domnişoarei Betty. Radu Comşa surprindea unul din multele episoade (ale acestei mici — drame? farse? comedii ori simple idile?
         —        Ştiu! reluă Comşa, întorcându-şi atenţia la domnul Mayer. Războiul de până acum a verificat însă fundamental, erorile de psichologie ale germanilor.
         Domnul Carol Mayer îşi aşeză cu mâna sănătoasă mâna de lemn, pe braţul fotoliului, şi continuă să zâmbească la aceste copilării, fără să se arate supărat.
         —         E tema franceză! Ne-o spun de doi ani. Ne-au spus-o knereu f dela 70! Ne urăsc, fiindcă nu suntem niciodată distraţi; ştim ce
    voim, cu toată fiinţa. Intr’adevăr, nu ne amuzăm cu eleganţă. Suntem un popor greoi. Frivolitatea noastră când o încercăm, e de parveniţi şi de aceasta ne intimidează într’atât, încât ne întoarcem îndată la gravitatea noastră de toate zilele. Căci viaţa nu e un amuzament. ^Aceasta am arătat-o şi avem s’o mai arătăm! Germania are s’o arate tutulor celor ce nu vor să înţeleagă!... Mi se pare însă că domnul deputat întârzie! îşi cercetă încă odată ceasul din vestă, dispreţuind măsurătoarea pendulului din perete.
         Alexandru Vardaru intră în clipa aceia, în manta de drum, cu genele albe de praf. Ioniţă, din urmă, îi aduse servieta, îi desbrăcă pardesiul, ţinându-1 departe, să nu se scuture colbul şi păşind în vârful picioarelor.
         —        Te-am făcut să aştepţi, domnule Mayer! rosti scoţându-şi mănuşile de piele şi aruncându-le pe masă. Pariez că n’aî pierdut vremea/ I-ai zis niţică propagandă pentru Mitteleuropa. Ca mâine o să te transportăm pachet într’un lagăr, unde o să înfiinţăm *un depozit de Mitteleuropeni ca dumneata, tot unul şi unul...
         Domnul Carol Mayer îşi arătă într’un râs foarte vesel toţi dinţii de aur, dovedind că e om care ştie să preţuiască glumele fără urmare.
         Alexandru Vardaru scutură mâna lui Radu Comşa, îşi frecă praful de pe ochi cu batista despăturită, mişcându-se prin cameră să se desmorţească.
         —       Mizerabilă şosea! Dela şase de când viu. Desigur, n’a dat nici un semn Staicovicii
         Şi fără să aştepte răspunsul, întorcându-se către domnişoara Betty:
         —        Domnişoară Betty, domnişoară Betty, mai puţină manichiură şi mai multă atenţie! Mi-ai scris pretutindeni în contract şapte-
35
   sprezece mii, în loc de patruzeci şi şapte... O oră am ^pierdut până să transcriem copiile.
        Domnişoara Betty şi-ar fi retras, daca ar fi putut, unghiile lăcuite, în came, ca pisicile. Nu i se mai vedea decât ceafa roşie sub cârlionţii bălani, ca laptele în care ar fi căzut câteva picături de sânge.
        Scrisoarea domnului Carol Mayer, fu semnată într'o jumătate de oră. Grâul trebuia predat în două săptămâni. Domnul Carol Mayer ţinând portbiletul pe colţul biroului cu degetele de lemn în mănuşă, trase şi numără treizeci de hârtii foşnitoare. Se ridică de plecare, salutând milităreşte, cu tocurile lipite, sunând un pinten nevăzut.
        —       Dacă nu ai nimic de lucrat, mergi cu mine, Comşa!.... C⣠mă spăl şi mă schimb, putem vorbi. La trei plec în Moldova I spuse Alexandru Vardaru luându-şi servieta de pe tean,cul de coduri.
        Radu Comşa aruncă hârtiile în sertar.
        —       întorci acasă! porunci Vardaru şofeuruluî, care se răsuci să închidă uşa maşinei, trântind-o în încuetoare.
        Casa lui Alexandru Vardaru se afla la Şosea. Era cu hârtie; albastră în ferestre. In grădina din faţă crescuseră florile stufoase şi dese. Trandafirii se scuturau. Pe alei năpădiseră ierburile, ca într’un loc de mult neumblat. O bancă albă şi o masă rotundă de trestie, sub un arţar cu frunzele verzi pătate cu alb, aşteptau părăsite.
        —       De ce nu pliveşti? arătă Alexandru Vardaru cărările, servitoarei care ţâra geamantanul gâfâind. Nu-ţi dă în cap?
        Ca şi domnişoara Betty, Mar iţa nu încercă să se desvinovă-ţească. Lăsă valiza pe peron şi fugi, cu picioarele desculţe, să deschidă pe din dos.
        Candelabrele erau înfăşurate în pânză subţire, verde. Oglinzile în aburul de praf, răsfrângeau umbre-fantome. Covoarele strânse sul. Miros de camfor.
        Paşii sunau deşert pe parchet, în sălile înalte. Numai biroul lui Alexandru Vardaru, camera de dormit şi baia, erau aerisite, cu ferestrele în lături.
        —  Intr’un sfert de oră am terminat! se gţrăbi Alexandru Varr
   daru, desfăcândurşi butonul dela guler şi trecând în camera de baie. Marîţo! două cafele! Comşa, găseşti ziarple străine pe^birou, dacă nu le-o fi întrebuinţat idioata...        [
        „Idioata” plecase după cafele.            /
36
                                                           t
<
      Radu Comşa nu desfăcu benzile neatinse. Se aşeză pe scaun,, şi din cadra dela birou îi surâse Luminiţa.
      In perete, în faţă, se afla un tablou mare, o pictură de meşter iscusit Elena Vardaru, mama Luminiţei, aşa cum va fi fost la douăzeci de ani. Era o mare asemănare între mamă şi fiică; dar în chipul Luminiţei lipseau liniile moi şi transparente, care dădeau portretului din perete un aer îndepărtat, strein de această lume.
      Luminiţa era numai viaţă, iar fotografia păstra ceva din lucirea neastâmpărată a ochilor... „Cu numele meu de gaiţă, ar fi ridicol să fac figură de tragediei” isbucnise în râs, într'o seară, când «o întrebase dacă a fost vre-odată tristă.
      Aşeză cadra mai în lumină. Cu dânsa viaţa nu poate avea nimic trist şi ascuns.
      —        Caută, te rog în servietă 1 vorbi Alexandru Vardaru, prin uşa întredeschisa, din camera de baie. E un plic oficial, care te interesează.
      Radu Comşa desfăcu servieta şi răscoli în&e hârtii. Deschise plicul cu inscripţia „Ministerul de Interne” şi citi: „Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta în termen de 48 oro la biroul... Serviciul... din Ministerul nostru, unde sunteţi repartizat pe ordinea de mobilizare în calitate de... Alăturat aveţi ordinul de mobilizare, emis de Direcţia... din Ministerul de Război”. Prins cu un ac, ordinul Ministerului de Război...
      Răsuci hârtiile pe toate feţele. Ce însemna aceasta? Hârtiile purtau data de acum trei zile, când îşi aminti că Vardaru întârziase toată dimineaţa la Interne şi la Războiu. înţelese şi roşi. Dispuneati aşa dar, de soarta lui, ca de a unui copil?
      Se ridică de pe scaun şi măsură parchetul cu nemulţumire*
      In camera de baie se auzia şuruiful continuu al apei.
      —        Zici, că n'a venit Staicovici? întrebă glasul lui Alexandru Vardaru. Trebuie să-i trântim somaţie. Notează, te rogi...
      Afacerea Staicovici era de mică însemnătate. Se vedea că Alexandru Vardaru stăruia asupra ei, numai ca să nu-i dea răgaz să vorbească altceva. Dar aceasta nu putea sfârşi cu atâtl Nu s’a gândit niciodată să se pună la adăpost, şi cu atât mai mult să roadă scările Ministerelor pentru aceasta. Că a evitat timpul pierdut cu concentrările, e altceva. Ar fi fost o prostie să fi făcut altfel. Dar o mobilizare... războit Acolo e o laşitate să eviţi. E viaţa pe care vrei s’o cruţi, când alţii şi-o dau...
      Oprit înaintea ferestrei. Radu Comşa îşi recapitulă cum avea să decurgă explicaţia. Pe şosea, dincolo de şiragul prăfuit al teilor,
37
săgetau automobile repezi: o trăsură cu o doamnă şi două fetîfe, în haine albe, se întorcea în pasul cailor» Una din fetiţe ţinea pe genunchi un uriaş maldăr de flori.»» „înţeleg foarte bine, sentimentele caret”... Nu asta! Ar fi o introducere de stil epistolar! Mai bine, cu cu un ton degajat: „Mă surprinde că asemenea privilegii pe care nu le-am cerut, îmi vin”... Sună prea a frază ceremonioasă!... „Domnule Vardaru! sunt chestiuni pe care «oamenii iubesc să le rezolve singuri şi”... Nici aşa!... Pare o pornire agresivă. Şi acest stupid: „care”* pe „care”, revenîndu-i în frază cu atâta insistenţă!...
      Radu Comşa se mută dela fereastră, înaintea biblioteceî, şi trecând mâna peste legătura de piele, citi titlurile familiare: „De-mangeat. Histoîre du Droit romaîn. Le droit pur”... Ce situaţie idioată!... Va lua plicul şi-l va înapoia simplu, fără multă vorbă. Din obicei* aşeză în ordine, volumele desperechiate în raft.
      —       Ce-ţi spunea doctorul Mayer? întrebă Alexandru Vardaru, intrând îmbrăcat în alte haine, bărbierit şi mirosind a apă de păr. Am venit cu dânsul în tren Joia trecută: ţinea piept unui compartiment întreg, cu victoria lor... Simionescu dela Bârlad, să-l ia în palme nu alta; fierbea...
      Radu Comşa luă plicul de pe birou, cu hotărîre:
      —  Nu înţeleg, domnule Vardaru...
      —       Te rog, să înţelegi!... îl opri Alexandru Vardaru, punându-î pe umeri mâinile care mirosiau a săpun proaspăt. Am făcut-o pentru mine, nu pentru Dumneata. O să avem nevoie. In prima lună de mobilizare, toate au să se dezorganizeze... Am nevoie de dumneata» până îm aranjez lucrurile, în situaţia nouă, care ne va surprinde atunci.
      —  Să găsea alt mijloc în loc...
      — Te rog! Te rog! Nu ne grăbeşte nimic... De altfel mai putem discuta şi altă dată. Acum serveşte dulceaţă!...
      Mariţa încălţată de data aceasta şi cu şorţ alb, aştepta cu tavă de dulceţi şi cafea.
      După ce aşeză în farfurioară linguriţa de dulceaţă, lui Radu Comşa îi fu greu să reia discuţia. Puse plicul în buzunar. Intr'a-devăr nimic nu-1 grăbea. Era o formalitate extrem de simplă, care se putea împlini oricând: n’au să fie prea mulţi acei care vor cere să meargă pe front...
      Alexandru Vardaru scoase agenda şi fixă programul pentru cele trei zile, cât avea să lipsească în Moldova. Vorbea păşind apăsat cu picioarele scurte, în parchetul fără covor, mutând câte un scaun din loc. Observă stratul subţire de praf, de pe masa bibliotecii
38
şi se întoarse să apese butonul de porţelan* Soneria isbucni lung lli casa goală* Când se ivi Mariţa, Alexandru Vardaru, fără să în** trerupă fraza, trecu un deget peste ceaţa de praf şi-i arătă urmâ rămasă* Servitoarea se repezi să şteargă cu colţul şorţului, dar Vardaru o opri:
      —  Nu cu asta; cu cârpa! Şi nu acum; când nu sunt aci!
      Obrazul fără vârstă al slugei roşi, şi plecă ruşinată în pămânţ,
ochii verzi, de culoarea pelinului veşted.
                     Acum ce-mi stai ca în strană? Spune lui Neculaî să întoarcă
maşina!
      II conduse pe Radu Comşa până în Calea Victoriei. Lua dejunul la senatorul Bogza, fratele Ministrului, de unde avea să afle cele din urma ştiri; de acolo pleca direct la gară.
      —        Mâine ori poimâine, era vorba să se convoace consiliul de Coroană. Dacă e ceva grav, amân. Las răspuns la telefon, lui Io-niţă. ta revedere!...
      Alexandru Vardaru se lăsă pe spate, în fundul maşinei. Neculaî sună, şi apăsând pedala, dădu drumul lanţului de trăsuri şi automobile, oprit o clipă.
      Radu Comşa pomi fără ţintă, căutând umbra pe lângă ziduri. Amiaza de August dogorea acum din plin; trecătorii înaintau moleşiţi pe sub corturile vărgate ale vitrinelor. Femeile aveau haine foarte subţiri, o înfăţişare lâncedă de oboseală languroasă; bărbaţii cu pălăriile în mână, îşi tamponau fruntea cu batistele. Ce putea să se mai întâmple „grav?” Era numai o mare toropeală care muia asfaltul şi făcea caii birjelor să clempăne cu urechile blegi. Un vânzător 'de gazete, pe treptele unui gang, număra un pumn de gologani. Din uşa deschisă sufla un şuvoi de curent rece. De pe celălalt trotuar, un cunoscut îl salută întrebându-1 din ochi, cu gestul mirat, ce caută în Capitală pe canicula aceasta.
      La 'palat, sabia soldatului de gardă sclipea fulgere fierbinţi In soare. Un câine se strecură printre trăsuri cu limba roşie, spânzurând lung afară. înfricoşată căldură!... Se decolorează cărţile în vitrine... N*a mai apărut nimic nou. Cine mai citeşte pe dogoarea aceasta?...
      II priviră lung două femei; una se întoarse spunând ceva tovarăşei. Avea rochia albastră, de culoarea fulgerelor noaptea; i se vedeau pulpele rotunde în ciorapi de mătase aurii. îşi amintea de undeva figura. Sunt multe figuri pe care le recunoşti fără să le fi cunoscut vreodată. Chipuri fără nume, întâlnite pe stradă, într’un restaurant, într'o gară, între două trenuri. S’au oprit ochii în treacăt
39
A rămas imaginea lor fugace, ascunsă undeva, de unde acum tresare. Oameni cu bucurii, cu griji... Ciudat: atâţia câţi trec pe lângă tine fiară să ştii cine sunt, ce Iduc cu eil... Liceanul acesta cu tunica de doc, alături de fetiţa de şcoală, cu ghiozdan şi coada pe spate. Domnul cu barbişon alb, care priveşte în vitrina magazinului cu ghete. Din buzunar i se vede jumătate de ziar, cu inscripţia din jumătate de titlu: „L’Indep...” Ofiţerul care-şi admiră cizmele de lac. Şi doamna încărcată de pachete, cu copilul de mână, neho-tărîndu-se să traverseze... Câţi din aceştia întâlneşti într’o zi?
      Două mii, trei... Nenumăraţi. Ce-i aşteaptă acasă? Ferestre cu perdelele trase; un câine îî întâmpină gudurându-se; copii, nevasta... O scrisoare de undeva. Nu curge apa. A plecat servitoarea. Trebuie schimbată mobila din salon. Au duşmănii de moarte şi se iubesc absurd. Doresc ceva, care n’are să se întâmple niciodată şi sufăr pentru cine ştie ce dureri, pe care chiar dacă le-am şti, ni fe’ar părea cu desăvârşire indiferente... Şi cunoscuţii cu care stai de vorbă! Te întâlneşti la restaurant, la cafenea, în afaceri; discuţi cu ei — dar, ce ştii cu adevărat despre ei? Iţi arată o faţă — şi au alta, secretă şi misterioasă. Poţi spune despre unul precis că e avocat, ori profesor, ori rentier, ori moşier; îl recunoşti, e bălan ori smead, poartă mustaţă tunsă ori haină din cutare ştofă, ţi-e antipatic, ori simpatic, îl ai clasat în minte: e o haimana, ori un om onorabil, dar în dosul acestei etichete pe care i-ai pus-o arbitrar, ce se ascunde, nici nu te încearcă gândul să afli. El e o taină pentru tine şî gândul acesta nici nu te înspăimântă, şi nici nu te chinuie. Că peste o oră, îi ese înainte un copil în rochiţă, întinzând braţele drăgăstos — „tăticule!” deşi tu îl ai clasat drept o canalie, ori că trânteşte uşa în ţăndări când se ceartă cu nevasta, deşi ai jura că e omul cel mai blând din lume, că a plâns odată cu bărbia în piept când a curs ţărână peste o groapă—nici unul nu este să nu fi trăit aceasta! — că a vrut să fie ceva din care nu e decât o ^mizerabilă uscătură,— nimic n'ai să cunoşti, niciodată! Toţi sunt taine închise, ferecate cu şapte peceţi. De o pildă, junele acesta pudrat, rezemat cu spatele de bara vitrinei, la Sfetea, şi privind atât de obraznic femeile! O secătură, de sigur. Aşa cel puţin îl arată toată înfăţişarea. Dar înfăţişarea e o minciună. Poate e un talent, un om cu gânduri mari, un suflet generos, ascuns şi înăbuşit... Şi despre dânsul chiar, Radu Comşa, ce vor fi gândind oamenii? „Nimeni nu înţelege pe nimeni”, Flaubert a spus-o par’că aceasta... dar realitatea e încă mai plină, de înfricoşare. „A nu înţelege”, înseamnă a fi încercat să înţelegi şi a nu fi isbutit. „Nimeni nu vrea să cunoască pe nimeni”. Acesta
40
  eadevărul cel teribil. Trăieşti cot la cot cu semeni de~ai tăi, pe c£re n’ai curiozitatea să-i cunoşti nici cât ai avea-o pentru o vietate din altă planetă, ori din altă epocă geologică... Şi aceşti oameni necunoscuţi între ei, indiferenţi, alcătuesc un oraş, o ţară. Intre el şi domnişoara Betty, între Alexandru Vardaru şi Onisfor Sache-larîe, între el şi Mariţa, sluga cu ochii de culoarea pelinului veşted, ce legătură poate exista? Pot vrea ceva laolaltă? Pe căldura aceasta tropicală!...
       Padu Comşa coborî de pe trotuar, să ocolească mulţimea îmbulzită înaintea vitrinei dela „Independenţa”, unde o hartă uriaşă, cu steguleţe colorate în vârf de ac, arăta fronturile după ultimele comunicate.
       Şiragul trăsurilor şi maşinilor se încrucişa necurmat; un rând spre capul P6dului, un rând spre Poştă.
       Intr’o limuzină, o femee foarte frumoasă; alături de şofeur un câine lup, privind grav, curgerea lumeî. Cine sunt toţi? Un general cu hărbiţă albă, salută pe cineva de pe trotuar, dând vesel din mâna îmbrăcată în mănuşă albă... Ce tainică legătură, tainică şi trai-; nică, poate fi între el şi popa de ţară, cu umbrela de ploaie, ^ alergând unde a întârziat; între oameni care se ghiontesc o clipă: ; doamna foarte impunătoare cu haina de mătase plesnind pe trup t şi. între portarul de minister trecând cu condica vărgată subţioară; între perechea în costume albe de tenis, cu rachetele în înveli-toare cadrilată şi birjarul care s’a ridicat în picioare să vadă de ce. s‘a oprit trăsura dinainte?... Necunoscuţi. Se uită încruntaţi unul la altul când s’au isbit gonind piept în piept, sau politicos, se feresc în lături, rostindu-şi scuze cu surâs prefăcut şi convenţional, aler-gând mai departe. Necunoscuţi fără număr. Fără nume.
       Nu ştii cine sunt — cum poţi şti ce vor? Cum poţi hotărî ceva grav, unanim, etern, în numele lor?
       Radu Comşa îşi scoase şi îşi aşeză batista în buzunarul dela piept, fără nici un motiv, uitând ce voia să facă cu dânsa, spunân*-du-şi: „Mi se pare că pregătesc un discurs defetist! Doctorul Carol Mayer m’ar aplauda încântat... Nu! Doctorul Carol Mayer, nu poate aplauda. Cu o mână de lemn, nu se poate aplauda”.
       îşi aruncă ochii la Capşa.
       Era ora aperitivului. Cafeneaua îngustă ca un vagon, gemea. Ii făcu loc, trăgându-se pe canapea, Titel Ilîescu, care-i întinse mâna şi se întoarse să continue discuţia, cu un necunoscut cu barbă neagră şi foarte creaţă, de oriental.
       — Iţi spun că e imposibil. E o invenţie!

41
     Domnul îşi netezi de câteva ori barba şi surâse cu mare înve^ selire, sprîjinindu^şi ceafa de pluşul canapelei şî arătând dinţii albi şi foarte laţL
     —        Asta e acum! De ce invenţie, monşer? Am eu mutră să născocesc infamii? E adevărul curat Ascultă!—puse mâna pe mâna lui Titel Iliescu şi-i vorbi mai încet: ascultă ce-ţi spun! Aseară eram; la Suzana. Cu mai mulţi: Vascanu, Grigoraş, Meicu dela Roma-naţi, alţi ţipi* Se încinsese chef în toată regula; ştii că unde e Meicu nu scapi cu una cu două* Pe la două, mai rămăseseră câţiva pe la mese: edecurile. Apare cu două dame la braţ, turta.*. „Băeţi, în astă seară plătesc eu!** — zice — „S’aducă şampanie!” Prezintă femeile: nişte tipese. Chelnerii încep să care şampania la răcitoare* „Să vie lăutarii!” —zice. Vin lăutarii. Ii trage Lache, cum ştie el, când cântă pentru noi Şi curg sticlele; un rând, două rânduri, trei.. Când să plecăm, peste douăzeci de sticle goale, răsturnate pe jos,. Ne împiedicam în ele, să ne frângem gâtul. Las’că şi noi eram făcuţi de-abinelea. Cheamă ţalul: — „Socoteala toată la mine!” Ne împotrivim. Meicu de altă parte, nul să plătească el. Zic să facem parte; nemţeşte. Tipul se ’nfurie: — „Am comandat eu!” Zic: „Lasă-1 Ma-tache, toată viaţa tot alţii i-au plătit chefurile”. „II loveşte târziu ambiţia asta”. Perfect! II lăsăm pe el. O socoteală lungă de un sfert de metru. Nici nu se uită la ea, scoate portofelul şi aruncă două hârtii de cinci sute. Portofelul doldora de hârtii. La ieşire, îl aştepta maşina. A plecat între cele două tipese... Acum te întreba de unde frate atâta bănet? Nu-s nici doi ani, —ţi-aduci aminte? — de când se ţinea de mine scaiu, să stărui pe lângă frate-meu, Tache, dela Domenii, să-l numească într’o slujbă ceva, orice; două sute de lei pe lună N'avea pretenţii la mai mult! Cred şî eu. Când n*ai franc, cine drâcu se mai uită la pretenţiile tale chiar dacă le-ai avea?... Stătea, aici la masă, două ore cu ceaşca de şfarţ goală, înainte. Citea gazetele consumâtorilor de prinprejur—„îmi dai voie, un moment?” —şi-ţi sufla gazeta de sub nas! Acum: şampanie, tipese, plăteşte el, muscal, maşină la scară; toate mofturile din lume! Să nu te întrebi: de unde?
     Domnul cu barbă, răsturnă paharul cu ţuică peste cap şi spuse cu mare taină, ştergându-şi gura cu o batistă fină care mirosea a paciuli:
     —   De unde? Nu e mare filosof le; legaţiile, sireacele!
     Titel Iliescu îşi îndrepta trupul subţire şi privi cu ochii Iui limpezi, albaştri şi buni:
42
— De ce numai de cât legaţiile? Poate a inoştenit! Poate câş
tigăl..
      —         Ce sa moştenească, monşer? Cum să câştige? se indignă de atâta naivitate domnul cu barbă, rupând un capăt din felioara de pâine de secară şi aruncând-o în gură, cum prinde bucata din sbor un câine dresat Pe cine să moştenească? E feciorul unui institutor, vai de capul lui, dela Slatina. Şi cum să câştige, te întreb? Ca să câştigi, trebuie să munceşti. Şi când munceşti, nu eşti toată ziua la Capşa, pe calea Victoriei, la deal şî la vale, la curse, şi noaptea până la 3—4, la Suzana, la Flora, la Femina — că unde te duci, dai peste elf... Este o meserie, drăguţule, în care munceşti puţin şi câştigi mult O meserie foarte nouă şi foarte rentabilă acum, când unii au interes să intrăm cât mai repede în acţiune, şi alţii să rămânem toată vremea în neutralitate. Ăsta e tot secretul 1
      Domnul cu barbă se întoarse către alt necunoscut dela masa de alături, mutându-şi farfurioara cu măsline.
      Titel Iliescu îi făcu lui Comşa, un semn, adică: „are o gură, să te ferească Dumnezeu I”
      —         Şi) tu Radule? Te-aî înegrit, să joci rol de Maur la Naţional...
      Radu Comşa se privi involuntar în oglinda din faţă. Era în-tr’adevăr foarte negru, ars de soare, aci între atâtea figuri bolnăvicios decolorate. întrebă despre cine fusese vorba.
      —        Nu importă! II cunoşti şi tu şi eu. Dar ce interes? Dacă ne-am potrivit...
      Radu Comşa înţelese că n’are să afle nici odată cine e „tipul0 dela Suzana. Titel Iliescu se uită pe fereastră şi surâse cu o tristeţă parcă, unui gând:
      —        Am* văzut pe doamna Zoe Vesbianu. Mai frumoasă ca oricând!...
      —   Şi de ce-mi spui mie? dădu din umeri Comşa*,
      —        Cum, de ce-ţi spun ţie? se întoarse Titel Iliescu mirat, gata să-I tachineze. Dar văzând dunga dintre sprincenele prietenului, îşi reveni cu părere de rău.
      —   Iartă-mă, dacă...
      Apoi silindu-se să schimbe vorba:
      —   Priveşte la masa antantei! Ai zice că e marele consiliu
aliat
      La o masă din fund, un grup plecat pe o hartă, urmărea explicaţiile unui domn pipernicit, slab, ras până la culoarea vineţie a
43
pielei, cu o pălărie imensă, dată pe ceafă* Arăta fără îndoială o mişcare decisivă de trupe, aşa cum ar comanda-o el, căci atunci când sfârşi, privi tovarăşii triumfător, dându^şi pălăria pe ceafă cu un bobâmac victorios: — Nemţii erau pierduţi*
      Se aflau adunaţi gazetari cunoscuţi, oameni politici, poeţi cu şi fără volume, actori cu faimă, tineri fără nici o îndeletnicire, micul parlament nelipsit la ora zece dimineaţa, la douăsprezece, la două, la şase, la opt seara: ora cafelei cu lapte, a ţuicei, a şfar-ţului, a băuturilor răcoritoare.
      In amestecul de haine corecte după ultimwl jurnal şi de haina boeme, cu lavalieră şi pălării late, figura aspră şi arsă de soare a câte unui proprietar, atunci întors dela seceră ori dela treer, arăta ca un urs păduratic într’un panoptic cu figuri de ceară.
      Un intervenţionist celebru, care deslănţuise multe scandaluri şi huiduise în stradă trimisul extraordinar al Austriei, vocifera în picioare, cu glas detunător, fluturând un ziar filo-german în mână:
      —       Am să le rup urechile!... O să-i spânzurăm în piaţa Teatrului! Să-i scuipe trecătorii.
      —        Lasă, viteazule! îl întrerupse tărăgănat, un bătrân chel care nu-şi lăsă din gură paiul mazagranului. Mai bine ţi-ai încheia nasturii la pantaloni, Adriene!
      Intervenţionistul îşi trecu mâna la nasturi (şî-i încheie fără grabă, potolindu-şi doar diapazonul peroraţiei.
      —       Auzi dragilor! In Rusia se pregăteşte revoluţie. Ucraina vrea separaţie. In Franţa Malvy... Toate balivernele din lume! Slugi! asta sunt: slugile lui Von dem Busche!
      —       Adriene, cunosc un admirabil preparat francez pentru scos* petele de pe haine! Mai mare ruşinea să te prezinţi în aşa hal, înaintea marchizului de Saint-Aulaire... Excelenţa sa, care se trage din Cruciaţi!... îl întrerupse din nou domnul bătrân, cu placiditate.
      Hainele lui Adrian erau numai pete, de toate culorile, formele şi dimensiunile: pete concentrice, stropituri, pete ovale, circulare, insule şi arhipelaguri, de sos, de vin roşu, cu untdelemnul sălăţilor, proaspete şi bătute de praf, tangente sau înfăţişând un adevărat sistem planetar, cu sateliţi şi cu inelele lui Saturn.
      Intervenţionistul îşi dădu iluzia că le suprimă, $tergându-le cu mâneca.
      -- Şi ce, nene Panaît? Nu poate fi toată lumea ca dumneata, să poarte un rând se haine de pe vremea Generalului Mânu! Mai mănâncă omul o salată, mai bea un şpriţ...
44
        —        Mai bea doua şpriţuri! întări cu mult înţeles, domnul chel, care ştia el ceva, de bună seamă*
        —        Ei da, maî bea două şpriţuri. Două, trei, patru, douăsprezece! Câte poftesc! Ce, beau din banii dumitale? Tocmai bine că-mi amintişi! Nicolae, un pelin cu sifon... Dar ştii şpriţul meu: sifon o idee; de un deget, cât degetul mic... mic de tot sau chiar de loc!... Aide, repede puiule!
        —        Unde iei masa, Radule? întrebă Titel Iliescu, lăsând vermutul neisprăvit, prea fad, deşi în pahar pluteau două bucăţi de ghiaţă sfărâmată. Toate păreau moi, calde, fără gust, pe zăpuşeală aceasta.
        —   Indiferent: Enescu, Iordache!...
        —        Atunci la Enescu! Să-mi şterg gustul sleit de pe gât, după două luni de popotă! se plânse Iliescu, întors abia de o zi din concentrare.
        In timpul mesei, povesti episoade din aceste două luni. Lipsise din ţară multă vreme. îşi cheltuia fără pasiune şi cu discreţie, venitul unei moşteniri destul de însemnate. Prin viaţă trecea ca şî pe stiradă, privind cu ochi care înţelegeau totul şi nu voiau nimic, obosit de toate fără să fi încercat ceva. Poate ascundea o mâhnire reală, dar nimeni nu i-o ştia.
        Cele două luni de concentrare aduseseră o schimbare de viaţă* care îl înviorase...
        Văzuse alţi oameni, trăise în case nevoiaşe de ţară, fără confort şi fără lumină, luptase cu insectele, îşi muncise oasele pe laiţe. tari, — toate luaseră proporţii de adevărate evenimente.
        —        Două luni de viaţă pierdute, de care nu mă plâng... Dan n’aşi vrea să se repete îndată! închee, desfăcând carnea depe osul unui picior de pui. Ceiace m*a interesat cu deosebire, a fost ţăranul. Abia acum l-am descoperit. Nu-1 cunoscusem de cât vara, în vilegiatură: femei care vindeau smeură, pui; călăuze în excursii, un cioban la o stână, unde ne-a prins odată ploaia, pe Caraiman;.. Acum l-am descifrat de aproape. Câte odată mi s’a deschis singur. Moale, cum mă ştii, nu prea făceam instrucţie şi nu-mi pierdeam răbdarea cu dânşii. Mă amuzau. Soldaţii au simţit-o şi nu-mi mai vorbeau cu sfiala obicinuită faţă de superior...
        Titel Iliescu făcu o pauză; în ochii albaştri şi clari, luci o amin-* tîre care-1 făcu să zâmbească.
        Radu Comşa înţelese că se pregăteşte să povestească ceva şî fu nerăbdător, fiindcă prietenul istorisea minunat, ca un actor, cu mimică şi humor, schimbând glasul după rolul personagiilor.
45
      — Da, reluă Iliescu, sunt într’adevăr amuzante ideile lor despre Stat, rege, guvern şî toate prerogativele constituţionale... îmi vorbeşte unul, un servant, Vasile Breazu, de pe undeva, din ţinutul Tutovei. Nici mai breaz, nici mai sărac cu «duhul decât ceilalţi. Soldatul tip, aşa cum găseşti trei sferturi într'o baterie: „Cât ne mai ţine dom'le sublocotinent? că ne fac alţii copchii acasă!” — „Cine să vă ţină, mă camarade?” — „Statul, dom'le sublocotinent!” „Apoi dacă zici tu că Statul, atunci Statul, mă Vasile, o să ne ţină până la război...” — „Cu nemţii dom'le sublocotinent ori cu ruşii?” — „Cu nemţii ori cu ruşii, aceasta numai Statul o ştie...” Dă din cap cu neîncredere: — „Cu ruşii nu credem dom'le sublocotinent. Ce are Statul cu ruşii? nu-s de-o lege cu noi?” — „Atunci, dacă vreţi voi, fie şi cu nemţii, Vasile!” — „Păi şi cu nemţii, dom'le sublocotinent ce avem noi cu dânşii? Ei cu drăciile lor, cu maşinile. ,In coloi de treabă oameni care nu se mai află. Era unul la noi, la triiră-toarea boerului, unu Iohan. Cam lua el, nu-i vorbă, luleaua neamţului Sâmbăta seara şi nu se trezea până Luni. Da om bun, Iohan. Tot ce-aveam stricat, la el îşi găsea leacul. O cinste de rachiu, nici nu vrea s'audă de mai mult. Amu s’o dus în ţara lui, l-o chemat şi pe dânsu la datorie. Poati-o murit săracul... Şi să vorbim drept dom'le sublocotinent: cum o să ne batem cu Iohan? Ce-avem noi cu el?” — „Bine camarade! Nu ne-om bate atunci nici cu Iohan. Om sta în bordee, până or isprăvi alţii să se bată...” Dă din cap: — „Par*că( Stătu zice aşa! Lui îi trebuie război cu neamţul şi gata. Zice că pre: să'ntinde şi Statului nu-i convine asta”. — „Dar ce crezi tu că e Statul, mă urâtule?” — „Hei, că par'că dumneavoastră, dom'le sublocotinent nu ştiţi mai bine decât noi!... Majestatea-Sa, domnii generali! Pe urmă o mulţime de boieri cari scriu, umblă, dau poruncile, grijăsc de treburile ţării. Ii cheamă Majestatea-Sa, când vede că s'o 'nrăît ceilalţi şi le zice: — „Iaca, dau poruncă anu ista să fiţi voi Stat. Dar vedeţi, să nu care cumva să vă prind şi pe voi cu mâţa’n sac, că vai de mama voastră! Se chiamă că se fac ei atuncea Stat, ni poftesc frumuşăl la alegeri, ni mai duc cu jandarmul când ne lăsăm greu, mai dă un poloboc cu vin, se mai tocmesc între dânşii—na şi ţie, să nu zici că-s om rău! — şi doi-trii ani ii îs Stătu. Pe urmă, când se ticăloşăsc ş'aiştea, să supără Majestatea-Sa, şi-i schimbă cu cei care li-o vinît cuminţenia la cap. Acuma, zice că i-o spus Majestatea-Sa Brătianului: — Te-am făcut Stat, da vezi să mi te porţi pe cinste! Ai văzut cum se 'ntind nemţii? Mie aiasta nu-mi place! Până 'ntr'un an să le retezăm clonţul, că altfel nu mai încape lumea de dânşii! Să supără franţuzu şi rusu...
46
Şl le-om reteza fdonţu, dom'le sublocotinent, dacă-i ordin**. — «Fugi mă» că spui îdio{iif* Râde: — „Par*că aîeste nu le ştiţi dumneavoastră, mai bine decât noii**... Aceasta e dragă Radule, pregătirea morală a războiului! închee Titel Iliescu, răsucind sticla în răcitoare, cu gândul îndepărtat, şi cu mâhnire în glas.
     —        Nici nu-ţî închipui cât ai fost în nota doctorului Mayer* un neamţ, care-mi demonstra astăzi dimineaţă lipsa noastră de pregătire...
     —        Nu ştiu cine e acest Mayer al tău, dar are dreptate. Din nefericire are dreptate! Şi trist e, dragă Radule, că vina e a noastră, a mea, a ta, a tuturor celor pe care-i vezi aici şi cari voim cu toţi? războiul. Nu mă îndoiesc că toţi suntem sinceri, şi-l voim din toată inima. Nici nu mai putem admite că poate fi altfel. Dar ce-am, făcut toţi, eu, tu, ca să avem drept să-i cerem lui Vasile Breazu să ia puşca la umăr şi să treacă văgăunile munţilor, ca să fie eroic şi liberator? Dacă-i dai ordin se duce, evident că se duce, şi dacă-i dai ordin strigă şi ura, chiuie, merge la moarte aşa cum a mers neam din neamul lui. «Le-om răteza clonţu dom*le sublo-cotinent, dacă-i ordin di la Stat, o facem şi pe aiasta!” Mă uitam lâ dânşii ca la nişte fenomene: — aceştia sunt barbarii traci!
     Titel Iliescu picură romul în cafea şi privi obosit mesele dimprejur. Radu Comşa se întrebă încă odată în ziua aceia, ce legătură misterioasă şi subterană, poate să fie între toţi necunoscuţii aceştia, ca să primească o hotărîre luată în numele lor şi să-i vrea împlinirea până la eroism.
     — Război, n*are să fie niciodată! decise Comşa, împingând ceaşca^ de cafea în lături.
     —        Aceasta nu poţi s’o spui, Radule! zâmbi Titel Iliescu. Dacă dă Statul ordin lui Vasile Breazu, n*ai ce face! Vasile Breazu Se duce, te duci şi tu, merg şi eu...
     Aruncară şervetele. Restaurantul se golea. Prietenul îl întovărăşi câţiva paşi, până găsi o trăsură goală. Căută şi Radu Comşa una din ochi. Dar toate cele deşarte erau cu pernele ridicate — se întorceau acasă. Birjarul arătă cu biciul fără să oprească, direcţia în care i-ar face hatârul să meargă: — „Bulevard, conaşule! Bariera Moşilor 1**
     Radu Comşa o luă pe jos, furios, în soarele care frigea mai cumplit decât acum doua ore. Tocurile se înfundau în asfaltul moale. Ferestrele arătau perdele trase. «Cel puţin găsesc răcoare acasă!” se mângâie grăbind paşii o clipă, dar domolindu-i iar, sub arşiţă. Pe Popa-Tatu, trecu bălăngănind deşert un tramvai. Conductorul
47
îşi pusese o batista roşie în jurul gâtului şi îndemna caii, ridicând numai pe jumătate biciul şi lăsându-1 la loc, ca o mână de ceară care începe să se topească.
     Insfârşit ajunse şi în Ştirbey-Vodă. De aci, câţi-va paşi...
     Răsuci cheia, dar uşa era deschisă. Aruncă pălăria pe divanul antretului şi intră în camera întunecoasă, cu îndoita umbră: a sto-lurilor trase şi a draperiilor vişinii.
     Cineva se mişcă din întuneric, ridicându-se. Nu desluşi la început.
     —   Zoe!
     —        Da, Zoel râse cu veselie silită umbra, ieşindu-i înainte cu foşnet de rochii. Nu spui — ce surpriză?
     —        Nu spun: ce surprizăI răspunse fără prietenie Comşa, repe-tându-şi în gând hotărîrea: „Acum trebuie să fii scurt, fără şovăire, repede :j.und iezt rasch!—cum spune tactica doctorului Mayer”.
     —        Radulei Ce însemnează toate acestea? se apropie umbra, schimbând glasul a linguşită mustrare.
     Cercă să-i cuprindă gâtul cu mâna şi-i căută gura cu buzele.
     Radu Comşa îşi feri obrazul; sărutul îl atinse neisprăvit şi rl^ dicol, în bărbie.
     —        înseamnă că trebuie să sfârşim 1 hotărî, depărtându-se ca de-o atingere primejdioasă. înţelegi, o discuţie e penibilă...
     —        Tre-bu-ie să sfâr-şiml silabisi apăsat şi teatral umbra, dând îndărăt şi lăsându-se într’un jâlţ.
     Aruncă pe un scaun gentuliţa:
     —        Aşa dar, trebuie să sfârşim! E foarte simplu, nu? cum a* spune: de această pălărie m’am plictisit, trebuie s’o schimb, nu mai e de sezon!... Şi cu atât s*a terminat!...
     Radu Comşa îi întoarse spatele şi se plimbă în cameră, cu mâinile în buzunări.
     — Şezi, te rog! Ia loc... îl invită ironic Zoe Vesbianu. Vezi: fac ca la inine acasă! Mi-ai spus-o de atâtea ori! Uite scaunul de colo, e la o distanţă îndestul de convenabilă... Şezi... şi să Vorbim.
     —        N’avem nimic de vorbit. Ce să vorbim? continuă Radu Comşa să se plimbe.
     Zoe Vesbianu râse în ungherul ei întunecat, mişcându-se în jâlţ.
     —        Oameni bine crescuţi, găsesc întotdeauna ceva de vorbit.^ Uite, de exemplu: Cum te-ai amuzat la Constanţa? Ce lume cunoscută se afla acolo? Ce crezi de bătălia de pe Somme? O seamă
48
de novele foarte interesante»*. Nu e nevoie de prea multă imaginaţie sa le descoperi...
      —  Şi pentru ca sa afli astea, vii pe cea mai teribilă căldură*
în casele oamenilor?                     *                       *
      —       Da, domnule Radu Comşa! Pentru ca să aflu acestea vin pe cea mai teribilă căldură în casele oamenilor... Când oamenii nu răspund la scrisori, când dresează servitorii să spună că nu s*au întors dela băi, când oamenii întorc capul pe stradă, prefăcându-se că nu te văd — atunci îi descoperi unde ştii că se află. Acasă; mai ales când nu intri întâia oară în această foarte bine fortificată retra-gere... E cum nu se poate mai simplu....
      —       Intr'adevăr, sunt anumite persoane, pentru care toate acestea par cum nu se poate mai simplei întări agresiv Radu Comşa.
      —       Cum spui aceasta, Radulei rosti dureros femeia. Vreau să-ţi văd ochii când spui aceasta... întunericul te face laş.
      Se ridică şi trase în lături cu o smuncitură, draperiile, dădu drumul stolului care se răsuci până sus, cu un zgomot sec. In iz:-» bucnirea de lumină, femeia apăru cu trupul înalt şi elastic de viespe; sânul şi şoldurile pline, curmate de un mijloc foarte subţire. Asemănarea era accentuată de costumul de mătase în benzi circulare, negre şi galbene, strânse mănuşă pe trup.
      —       Aşa idal Ne putem vedea ochii! spuse aşezându-se la loc, în jâlţ şi ridicând picior peste picior.
      Radu Comşa clipi des, până i se deprinseră ochii cu lumina, şi se opri cu mâinile la spate, înaintea unei gravuri, studiind cu impertinenţă liniile fine ale desenului, caşicum nu se mai afla nimeni în cameră.
      —       Vă admiraţi achiziţiile!... Văd o groază de schimbări... Şi figuri noui, văd domnule Radu Comşa... fetiţa aceasta cu ochi de japoneză!...
      —       Te rog! se întoarse brusc, Radu Comşa, şi-î smulse din mână fotografia Luminiţei. Te rog, nu permit...
      Aşeză rama la loc, pe birou.
      Dar în mâini îi rămăsese atingerea dogoritoare a femeii.
      Zoe Vesbianu, cercetă curioasă rama. Era un instantaneu: Luminiţa Vardaru în flanelă albă de tenis, cu racheta în mână, râzând în soare, timbrele şi luminele erau puternice, se vedeau numai dinţii albi, şi din pricina soarelui, ochii cu pleoapele micşorate, apăruseră pe clişeu mai oblici decât în realitate: ochi de musm£. îşi desprinse cu tristeţe privirea:
4
49
      —        E domnişoara Vardaru? întrebă cu glas din care pierise intenţiile batjocoritoare*
      Radu Comşa îşi căută de lucru, punând în ordine un teanc de reviste*
      — Radulei*.*. M’auzi? Radul AÎm fi putut să ne despărţim prieteni.**
      Din pricina pălăriei mici şi cu borurile coborîte mult pe ochi* Zoe Vesbianu privea ţinând capul pe spate, cu bărbia albă ridicată în sus* Aşa, avea o înfăţişare provocătoare, chiar când era umilită şi fără putere, ca acum. O pană subţire şi curbă, tremura ca o antenă de insectă*
      Radu Comşa continuă să potrivească după mărime revistele ilustrate.
      —  Radul chemă femeia abia respirat.
      Radu Comşa ridică privirea şi o privi întâia dată în ochi. De ce spusese Titel Iliescu că e mai frumoasă ca oricând? Nu avea nimic ca nealtădată* Ochii umbriţi de cearcăne mari albastre, nările subţiri umflate la "fiecare respiraţie, buzele întredeschise pe dinţii mărunţi... Aceiaşi din totdeauna. Când cunoşti fiecare colţ intim al trupului, când nu mai e o taină pentru tine, când ştii cum îşi încleaştă braţele după gât la sărut, cum se lipeşte de tine — ce femec e mai frumoasă de cât era, când n’o cunoşteai?
      Zoe Vesbianu înfruntă examenul, legănând piciorul desvelit, care arăta ciorapul străveziu, de culoarea elitrei de cărăbuş* Voia să fie rea şi tare, dar ochii îi înotară în lacrămi stăpânite*
      —        Aşa sfârşim, Radule? îşi acoperi rochia peste picior. Aceasta a fost tot?
      Radu Comşa strânse imperceptibil din umeri: Ce putea să facă? Cine era de vină?
      —  Ai primit cel puţin scrisorile mele?
      Comşa deschise mut un sertar, şî-i puse înainte scrisorile nedesfăcute: una, două, trei, patru. Exact. Au fost mai multe?
      Zoe Vesbianu întoarse plicurile pe o parte şi pe alta. Le aruncă departe.
      —        Nici n*ai fost curios să afli ce scriu aci! Poate eram bolnavă, poate te rugam... Altădată mă certai că scriu prea rar...
      —  Altădată!...
      — Da, altădată! Ce, e atât de demult?... E atât de lung un an?
      — 365 de zile când e anul normal, 366 când e bisext! Dar aceasta rar: din patru în patru ani...
      —  Sunteţi foarte spiritual, domnule Comşa!
      —  Cum mă vezi! o privi Comşa cu ură.
      Tăcură un timp. In stradă se depărta o trăsură. Dopa glasuri trecură râzând pe sub ferestre. Sbură nesigur, în evantaiul de lumină, un fluture mic, alb, catifelat, de molie.
      Zoe Vesbianu îşi privi fix unghiile, apoi fără să ridice privirea:
      —        îmi dai şi celelalte scrisori. Acele de atunci când erai curios să le deschizi...
      Dădu Comşa aduse o cutie de lac negru şi răsuci o cheiţă mică, cu şnur.
      Alese scrisorile şi le rândui teanc, pe masă.
      Zoe Vesbianu luă una la întâmplare, scoase hârtia albastră din plic şi îşi rătăci ochii pe rânduri, ca pe o scrisoare streină, a altcuiva.
      O puse la loc în plic, îşi făcu vânt cu plicul, flueră în muchia hârtiei un început de arie.
      —        Când te gândeşti că am putut seri aceasta 1... Că am putut crede acestea...
      Dădu Comşa răsuci cheiţa. Atât era tot.
      —  Acum?...
      Zoe Vesbianu se ridicase în picioare şi adună vraful de scrisori. Erau multe. Abia le putea cuprinde cu mâna. încercă să le înghesuie în poşetă, dar nu încăpeau.
      — Dă-mi te rog o hârtie ceva, un ziar... Nu pot merge ridicolă pe stradă, cu un teanc de scrisori în mână!... Un teanc de scrisori de dragoste, ca o modistă...
      Dădu Comşa căută în mapă o coală de hârtie şi începu să împacheteze scrisorile, cu grija unui amploiat de librărie. Confec-ţîonă un pachet dreptunghiular, alb şi corect — un adevărat pachet de magazin. Lipsea numai şnurul şi laţul pentru trecut pe deget. Pachetul stătea acum între ei, pe colţul biurouluî.
      Zoe Vesbianu îl privi II împinse cu degetul, cu desgust.
      —        M'am răsgândit... Nu mă mai interesează... Arde-le! Fă ce crezi cu ele...
      Luă cadra de pe masă şi privi chipul Luminiţei, de aproape* căutând să-i descopere ceva nevăzut în ochii oblici, inundaţi de soare.
      —        Şi când mă gândesc că toate sunt pentru aceasta... O fetişcană cu fusta scurtă...
      Dădu Comşa vru să-i desfacă rama din mână, dar Zoe se ferj în lături

V
*7■
11
51
     —   Lasă-mă !... Vreau să văd ce are».* ce...
     —   Zoe! păşi Comşa prinzându-i braţul. Iţi spun: lasă!
     Femela dădu drumul cadrei şi răsucindu-se neaşteptat în to-. curi, cuprinse gâtul bărbatului. Ii strivi buzele cu o sărutare încleştată.
     —        Pentru aceeasta... O! pentru aceasta 1..^ şopti şuerător printre dinţi, muşcându-i lacom buzele, până la sânge. '
     Prin mătasea subţire, Radu Comşa simţi trupul femeii lipin-du-se de el, căutându-1 genunchi peste genunchi, cu sânii striviţi de pieptul lui. Mâinile cercau să se desfacă, dar cu o împotrivire din ce în ce mai slabă. In came, - amintirea fierbinte ca plumbul topit se deştepta întunecând cugetul. Era o luptă scurtă, fiecare simţind în obraz răsuflarea dogoritoare a celuilalt Radu Comşa nu-şi mai feri buzele. Mâna lui încleştă capul femeii cu degetele răşchirate în păr, strângând cu sete rea, cu dorinţă şi ură; apăsând dinţii care scrâşneau pe dinţii lui, amestecându-şi respiraţiile şi sorbin-du-şi-le ca o otravă amară şi ucigaşă. O ridică în braţe, târînd-p în cealaltă cameră, izbind-o cu tâmpla de uşor, împleticindu-se^ Femeia îşi scutură pălăria care se rostogoli jos; pe obrazul bărbatului se revărsă părul roşu, scurt şi buclat, cu parfumul care-î intră în nări.
     —   Nu vreau... îmi sfâşii haina! gemu femeia.
     Svârlindu-şi rochia cu capsele descheiate, lunecă din ea şi amândoi o călcară în picioare.
     Afară, lung şi departe, pentru amândoi, larma oraşului muri.
     —        Iţi strălucesc ochii ca la o pisică, în întuneric, Radulei spuse femeia târziu, cu capul înfundat în pernă, zâmbind unui gând nelămurit.
     îşi ridică panglica cămăşii pe umăr şi se întoarse într'un ccfy să-l privească în faţă.
     —        Altădată aveai ţigări... De ce taci?... Nu vreau să taci! se alintă întorcându-se peste pieptul lui şi cercetându-i în ochi.
     Ii căută buzele. Răsuflarea îi era din nou şuerătoare. Şopti, repetând fără să ştie, cuvintele colonelului Pavel Vardaru:
     —   Gura aceasta... gură de cadână!
     Radu Comşa întoarse capul. Era copleşit de ură şi de desgust, pentru el, pentru ea, pentru tot.. De ce făcuse aceasta? O iubesc odată — i se părea acum atât de demult! — altfel, când această chemare unul către altul, căutarea de suflete nu de trupuri, îi făcea
52
bun!, îi înălţa, le înfiora tinereţea cu o îmbătătoare încântare. Credeau că~i apropie ceva în afară de cenuşiul fiecărei sile, o dorinţă pură, descătuşată de animalitate. Acum între dânşii dorinţa se împletea cu ură. Erau înlănţuiţi prin ceva obscur şi plin de degradare, o chemare a cărnei care se căuta peste voinţa lor, şi pe urmă; îi obosea până la dispreţ unul de altul.
      —        Ce gândeşti aci? îi bătu fruntea Zoe cu un deget, dându-i neliniştită părul în lături.
      Radu Comşa îi feri mâna.
      '  Laşa....
      —   Ufft ce botos eşti!... Te’ntrebam unde sunt ţigările...
      Radu, cu mâinile sub cap, arătă cu cotul spre măsuţa de noapte,
vorbind tărăgănat, cu jumătate de cuvinte:
      —   Ştii doar *n sertar...
      Zoe Vesbianu sări în picioare şi scotoci în sertar:
      —   Imposibil să văd ceva... Fac lumină...
      Trase perdeaua şi stolul. Căută ţigările. Aprinse una, şi în cămaşa subţire, mergând prin cameră se cercetă în oglindă.
      —   Am nişte ochit...                                              *
      îşi scutură părul roşu arămiu, răsfirându-i cu degetele.
      Radu Comşa o privi prin oglinda şifonierei, cum păşea în
pantofii de antilopă cu tocurile înalte, în cămaşa mai scurtă de* genunchi, cu pulpele în ciorapi de mătase. Sânii ridicau pânza subţire; străveziu se contura trupul înalt şi mlădios, cu toate tainele ascunzişurilor. Pe umărul rotund se cunoşteau urmele muşcăturei.
      Radu îşi schimbă ochii in tavan. Cum putea să se plimbe în casa altuia aşa goală, impudică, fără nici o stinghereală?
      Pe urmă se gândi că o judecă aspru, fiindcă de intimitatea asta a pieliţei goale se teme; o urăşte, îl irită şi se teme.
      Femeia se încolăci pe divan, între perne, în faţa patului, cu o mână sub ceafă, ţinând cu cealaltă ţigarea ridicată şi urmărind aţele albastre de fum.
      —   Y en a-t-il, des cigarettes et des divans, dans notre souvenit!... îşi trase o pernă sub şold şi scutură scrumul pe covor. Risipi
fumul cu mâna.
      —   Tăcem!...
      Radu Comşa mormăi:
      —   Da, tăcem...
      Şi tăcură.
      Tăceau spîonându-se cu coada ochiului, streini şi duşmani., Comşa se ridică şi-şi încheie haina.
53
      Femeia aruncase ţigarea şi stătea cu faţa ascunsă în braţul îndoit. Poate plângea. Poate numai cerca aşa» prefăcută» să-î cheme o desmierdare.
      O        clipă» Radu Comşa gândi să-i spună ceva blând şi împăciuitor. Dar ce însemnau toate? Totul $ntre dânşii era minciună şi umilire.
      Trecu în cealaltă cameră» alese o carte la întâmplare şi în-cercă să citească. Ochii fugeau pe rânduri. Luă de mai multe bri fraza delà capăt: „La liberté est de moins en moins le droit subjectif qu'aurait l'individu d'agir à sa guise"...
      Zoe apăru îmbrăcată.
      —   Inchee-mă te rog, la spate...
      Ii închee capsele.
      Femeia se plecă şi-şi ridică pălăria de jos. O îndesă pe cap şi surâse trist, aşezându-şî părul sub boruri.
      —   Radule, mă urăşti?
      —   De ce?
      Puse un semn în carte şi o aruncă pe masă.
      Zoe îşi trase mănuşile, netezind pe fiecare deget pielea det căprioară, moale şi desmierdătoare pipăitului.
      —        Ţi-aduci aminte, acum un an? Stăteai tot aci, pe scaun... Intram întâia oară...
      Zoe îi trecu mâna înmănuşată pe frunte.
      Comşa deschise cu hotărîre cartea:
      —   Dacă începi iarl...
      Femeia îi luă cartea, o închise, şi-o aşeză alături, rezemându-se de birou.
      —   Te temi de amintire?... Spune-mi ceva...
      —   Ce să spun?... Ce ne putem spune 1...
      —   Intr'adevăr... Acum, ce ne putem spune!...
      Şovăi. Se gândi, pentru despărţire să-şi apropie buzele de fruntea lui, de obraz.
      D^r i se păru că ar fi acum ceva silit, teatral. întinse numai mâna.
      —   La revedere!...
      Radu Comşa sărută degetele mănuşii cenuşii.
      O petrecu până la uşă.
      Auzi portiţa de fier, delà grilaj, închizându-se după ea.
      —   Uff! respiră, cercând să păşească eliberat
      Dar se surprinse acum fără nici o bucurie. Era mâhnit. Se întrebă de ce nu i-a rostit un cuvânt bun. Ar fi fost atât de uşori
54
Da, acum î se pare atât de uşori I-au rămas scrisorile... Răsuci pachetul în mână. Deschise uşa sobei şi le aprinse cu un chibrit La început nu ardeau. Erau prea îndesate. Le răvăşi şi dădu foc întâi uneia, desfăcută între degete. Pe urmă toate se sfârlogiră în foi răsucite de scrum; fragili trandafiri de cenuşe cu inima de jă^ ratec...
      îşi schimbă hainele. Ceasul arăta trecut de şapte. Pe marmora lavoarului găsi uitat, un ac de păr, de baga. II aruncă în sobă,! peste scrumul scrisorilor. Isbucni o flacără mică, albastră; acul se încovoie, sfârâî, se destinse. împrăştie fum albicios şi greu, care pluti în cameră.
      Radu Comşa trânti uşa. Atât rămânea în urmă. Un miros des-gustător de corn ars.
      — Veronico, să aeriseşti 1 porunci slujnicei, care în portul ei bucovinean, alb, cu pieptar de catifea şi fluturi de aur, vorbea rezemată de portiţă, cu o ordonanţă.
      Veronîca lăsă colţul barizului din gură şi fugi bocănind pe plăcile de ardezie, cu tocurile ciuboţelelor înalte, cu mici potcoave de alamă.
      Radu Comşa coborî pe Schitul Măgureanu, să treacă prin Ciş-migiu.
      Umbra copacilor, priveliştea lacului somnoros, scârţâitul nisipului sub paşi, îi dădeau întotdeauna odihnă. Merse încet Soarele se apropia de asfinţit în dosul Cotrocenilor, incendia acoperişurile de tablă, punea flacără în ferestrele mansardelor. Furnalele fabric cilor sprijineau cu stâlpi negri cerul învăpăiat, dungi întunecate de fum se despleteau peste clădirile sure.
      Când să intre în grădină, o trăsură trecu în goană la deal; Doctorul Carol Mayer, după o baricadă de valize, panere, pleduri vărgate şi cutii, îl privi fără să-l recunoască, poate fără să-l vadă.
      „Unde-o fi gonind aşa?” — se întrebă Comşa, pătrunzând sub bolta copacilor. Pe cărările de nisip, copiii în rochiţe albe se fugăreau cu cercuri. Bonele plimbau cărucioarele de pai împletit Un copil bălan îi surâse după perdelele de dantele, întinzând un clopoţel de metal. Fără să-şi dea seama răspunse acestui surâs. Ce poate gândi un copil? Cum se va fi oglindind lumea în ochii aceia apoşi, umezi şi turburi încă, aşa cum sunt ochii de miel?... E o umanitate embrionară în el, încă pură şi bună... Pe urmă devine crud, laş, ipocrit, — om întreg; un domn, o doamnă... Va cunoaşte toate desgusturile.
      Pe lacul cu apa verde ruginie, plutiau câteva frunze de tim-? puriu căzute. Copacii şi cerul purpuriu tremurau răsturnaţi în luciul
                                                                                          55
I
transparent Totul era departe şi calm, ca la o sută de kilometri de fierberea oraşului.
      Dar cum dădu în Bulevardul Elisabeta, în faţa Ministerului de lucrări publice, înţelese că ceva neobicinuit se petrecea. Trecătorii grăbeau spre Calea Victoriei. Trăsurile se îmbulzeau lanţ. Două tramvae sunau zadarnic, abia înaintând. Figurile aveau ceva convulsionat. Cunoscuţii se strigau de pe celălalt trotuar, făcându-şi semne. Desigur iar vre-o manifestaţiei Distracţie de neutrii—se gândiXomşa, îndreptându-se spre chioşcul de ziare.
      Cineva îl atinse pe braţ. *                          *
      Onisfor Sachelarie, gâfâind, îşi scoase pălăria:     ^
  ,   — V'am ajuns din urmăl... A telefonat domnu Deputat...
      —  Ei?
      Onisfor Sachelarie se căută în toate buzunările, scoase o batistă mototolită, îşi şterse obrazul roşu şi ud de sudoare. Apoi:
      —  S'a gătat. Ne batem 1
      Comşa îl privi fără să înţeleagă. Ochii i-se opriră îndărătnic şi absenţi, la obrazul lui Sachelarie, unde se lăţise o pată de cerneală violetă. Şi-a pierdut mintea? Ce spune?
      —       S'a gătat! Războiul 1 surâse cu fericire Onisfor Sachelarie, apucându-î amândouă mâinile. In sfârşit, ne batem 1
      Se opri intimidat de pornirea necugetată, care rupea distanţa între şef şi subaltern. Nu ştiu ce să facă cu mâinile. îşi împinse în buzunarul dela piept, un capăt metalic de creion.
      —       Nu poate fi războiul 1 refuză să creadă Radu Comşa. De atâtea ori s'a spus...
      Onisfor Sachelarie scoase din buzunarul hainei, un ziar împăturit şi-l desfăcu.
      —       Citiţii Starea de asediu. Şi acum se afişează decretul de mobilizare!
      Radu Comşa luă ziarul. Numai o foaie; ediţia specială cu litere mari de pe care cerneala se lăţise de degete. Citi dintr'o simplă privire, peste rânduri: „Consiliul de coroană. Starea de asediu în Capitală. Decretul de mobilizare"...
      Când s'au petrecut toate? Cu şase ceasuri înainte, războiul părea cea mai îndepărtată posibilitate.
      —       V’am aşteptat la cancelarie. A vorbit la telefon domnu Deputat... Ştia dela ora unu, dela domnul unde a cinat. N*a mai mers în Moldova. A plecat la Sinaia, sa aducă Domnişoara...
      Arătă un teanc de foi:
      —  Mi-a dictat telegrame! Fug să le dau la poştă...
56
      Onisfor Sacbelarie făcu câţiva paşi..* Se întoarse...
      —  Ce e?
      —        Mă rog frumos, gazeta! O ţiu. Pentru bătrânii dela Târna, o iţiu...
      Padu Comşa îi întinse ziarul şi Sachelarie plecă repede, îm-păturindu-1.
      Aproape de calea Victoriei, trăsurile şi automobilele făceau baricadă. Mulţimea se îmbulzia, revăsată de pe trotuare, într’un freamăt. Negustorii scoteau steaguri în vitrine. La hotel Bulevard,, la al doilea rând, la fereastră, o femee blondă cu haină de culoarea cerului, cu amândouă mâinile sprijinite de pervaz, privea în jos... Padu Comşa se întrebă ce l-a făcut să ridice ochii, când norodul înghesuit îl purta încoace şi încolo, de nu mai vedea unde calcă?... îşi dădu seamă că înălţase privirea, fiindcă aşa făceau toţi... Un avion, minusculă insectă de metal, vira foarte înalt, aruncând foi de hârtie, care legănau fulgi smulşi.
      —  Mi-a sfărmat piciorul, măicuţă! se plânse un glas de copil.
      —  Lasă, Aurel....
      Comşa nu auzi sfârşitul, izbit faţă în faţă, cu un domn roşu, cu ochelari, care se scuză, ducându-şi mâna la pălăria de pai.
      Pe sub botul cailor se strecură un băiat cu câteva foi de ziar, sbierând:
      —  Ediţiaaaa... ’trarea Pomâniei în războooiu!”...
      —        Mă, cu ziare! făcu un domn gras, cu vestă albă, scotocindu-se în buzunarul pantalonului.
      Băiatul era însă departe, şerpuind pe sub coatele oamenilor.
      —        Şi Jorj, care a plecat aseară la băi! exclamă cu un glas de contraltă, o doamnă din care Padu Comşa nu văzu decât ceafa, cu părul frizat sub pălăria neagră. Dar în urechi glasul îi stărui plăcut.
      —        Par’că e zece Mai! râse un licean ridicat pe-o treaptă de vitrină, cu mâna pe umărul altuia.
      —        Ar trebui să ploaie atunci... La zece Mai plouă întotdeauna, ca să-i strice uniforma unchiului Emil! răspunse celălalt, care-şi sprijinea colegul cu umărul, avea faţa foarte pistruiată şi fuma o ţigară ascunsă în podul palmei.
      —  Padulel ce-ţi spuneam? îi ieşi în cale Titel Iliescu.
      Ii despărţi trei doamne la braţ, pe urmă o ordonanţă care fugea ghiontind în dreapta şi *n stânga, pe urmă un domn cu o frumoasă barbă revărsată pe piept.
      —        Ce-ţi spuneam? repetă Titel Iliescu, isbutînd însfârşit, să-l prindă braţul. Dacă dă „Statul” ordin, lui Vasile Breazu, toate s’au
57
Isprăviţi... Să ne oprim aci... Ia aminte: trăim o zi memorabilă^ Un moment istorici O sa ne ceară copiii să le povestim.*..
      Zeflemisea cu înfăţişarea plictisită şi obosită din totdeauna, dar, sub cuvintele leneş îngăimate, se ghicea emoţia ascunsă cu teamă, ca o slăbiciune ruşinoasă. Se rezemară de bara ferestrei la Capşa.
      Curgea lume pestriţă: măhălăli desfundate "şi trecătorii din fiecare zi, de pe calea Victoriei. N'aveau nici o ţintă. Paşii îi purtau într’o parte şi alta, — să-şi vorbească, să vadă, să afle. Pândaşi cu straele albe se încrucişau cu femei elegante—o tălăzuire de capete,* de porturi şi de suflete, împinsă, răsucită, târîtă*.
      Padu Comşa se trudi să descifreze ce stă sc*i| pe figura mul-ţimei; aceiaşi printre care trecuse dimineaţa. Aştepta nelămurit, ceva nou, tragic, până atunci încă neîntâlnit. Dar figurile îşi păstrau închise, aceiaşi taină. Şi doamna cu crosă albă, la braţ cu domnul în haine de soie-âcrue şi cu ţigară de foi; şi soldatul bleg gonind cu o tunică ofiţerească pe mână; şi fetiţa cu cutia de pălării; şi tânărul care-şi pipăia batista în buzunarul dela piept; — toţi nu arătau nimic din ceeace lacom cerea să le scântee în ochi. Curiozitate, o bucurie asemeni celei din orice desfătare populară — Zece Mai, cum spusese liceanul cu şapcă albă — dar unde era sufletul acela, nespus şi epic, pe care-1 aşteptaseră toţi?
      Din capătul străzii răsună cântec de goarnă. Apoi tăcu.
      Mulţimea se împinse înlături şi trei batalioane, trecură undeva, spre gară ori aiurea.
      Erau soldaţi în uniformele verzi, cu obrazul pământiu, cu tot echipamentul vde războiu» Călcau în marş, cot la cot, în rânduri strânse. Nu întorceau capul, nici privirile. Nu aveau pe figurile aspre, nici râset, nici bucurie. Semănau toţi, neînchipuit cum semănau toţi. Feţe întunecate şi indescifrabile, trecând în lumina cenuşie a asfinţitului sub ziduri cenuşii. Paşii sunau icnit în piatră. Un ofiţer scund, cu sabia scoasă, fugi pe lângă rânduri să-şi prindă locul. Mulţi, treceau nesfârşit de mulţi.
      Un glas îndrăzni un strigăt scurt, şi se opri.
      Alături de Padu Comşa, îşi făcu loc un bătrân osos şi înalţ, rezemat în baston, cu mustăţile albe şi răsfirate, galbene sub nări, de fumul tutunului. Padu Comşa văzu cum îi tremura bărbia şi buza de jos, ca la copiii gata să plângă. Şi pe el îl încercă emoţia, mo'-lipsită dela această emoţie o altuia. Prin gând îi trecu amintirea a tot ce făcuse în ziua aceia. Mirosul părului, trupului, al parfumului, lăsat în nările şi în carnea lui de Zoe Vesbianu, îi părea acum plin de oroare.
58
      Aceasta făceă el, când,*».
      De pe marginea trotuarului din faţă, domnişoara Betty îşi smulse dela pieptul bluzei garoafele — garoafele trimise azi dimineaţă pe vârful liniei de Onîsfor Sachelarie — şi le arunca în picioarele soldaţilor. Dar nici unul nu le ridică.
      Trecu din rând în rând, dela capăt spre coadă, o comandă* Şi soldaţii începură deodată să cânte.
      Dădu Comşa simţi sub braţ mâna prietenului tremurând. Bă* trânul rezemat în baston privea, cu ochii în lacrămi, peste capete.
      Cântecul se ridică mai puternic, între zidurile sure, în întunecarea de cenuşă.
                     CAPITOLUL HL
                VREM ROMÂNIA MARE!
                              Să ne găsească ceasul pregătiţi (Discurs la Dacia).
                                              § 1.
                            *
      Bulevardele din mijlocul Capitalei îşi primenesc inscripţiile, adesea cu fiecare schimbare de regim*
      Astfel, aşteptând tramvaiul ori traversând strada printre arhipelaguri de noroi şi complicate sisteme lacustre, trecătorul are prilej să mediteze cu melancolie, asupra vremelniciei şi deşertăciunilor omeneşti* Numele unui fruntaş politic, despre care nimeni nu va mai pomeni peste douăzeci ori treizeci de ani, isbuteşte pentru o clipă să-şi câştige o nemurire iluzorie şi temporară, scrisă cu litere albe pe tăblia albastră* Dar alt consiliu comunal, socoate că această eternitate provizorie a durat destul, şi în locul tăbliei înalţă alta, cu nume fruntaş de-al partidului, tot atât de sigur şi grabnic osândit peireî.
      Străzile mărginaşe sunt mai ferite de această concurenţă de faime trecătoare* Cu discreţie, poartă numiri pitoreşti, obscure şi veşnice* O fantezie uneori îndestul de plină de duh, a scos la întâmplare, dintr'un lexicon, întru botez, cuvinte amestecate ca într’un poem dadaist. Cartiere întregi, par de aceia specializate în mitologie, în geografia globului terestru, în domeniul sentimentelor şi în fenomenele meteorologice: Strada Minotaurului şi strada Cerber, strada Zefirului şi strada Aurorei, strada Frumoasei şi strada Simpatiei, strada Bizanţ şi strada Engleză.
      De la linia de tramvai, străbaţi astfel în zece minute, domeniile celor mai contradictorii noţiuni; de pe strada Inocenţei, dai în Sarmisagetuza, pe urmă în strada Emisferului, în strada Supliciului, pe Vampir şi în Orion.
61
     La col(ul străzeî Domiţian cu strada Centenarului, se află o casă lungă ca un vagon, cu un paravan de sticlă, o singură fereastră la drum şi grilaj de lemn, cu verde»? spălăcit şi înecat în praf..
     Oraşul pare foarte departe. Clopotele tramvaiului străbat surd. Peste zaplazuri se apleacă crengile grădinilor ca într’un tihnit oraşi provincial.
     De treizeci de ani, madam Ana Czvimbrovskich găzdueşte acolo generaţii după generaţii, studenţi cu vestminte nevoiaşe, dar cu proecte grandioase.
     „Băeţii” i-au simplificat şi românizat de mult numele polonez, cu neputinţă de rostit pentru o limbă moldo^alahă; i-au spus mai întâi madam Cimbrovschi, pe urmă mai sumar, inadam Cimbru. La împământenirea această silită, a contribuit fără îndoială şi o vagă1 apropiere între numele răposatului Anton Czimbrovsckich şi acel al condimentului neaoş naţional. Dar hotărîtoare a fost mai cu seamă, tocmai măestria netăgăduită a cucoanei gazde, în prepararea fripturilor în sânge, presărate cu aromate frunzişoare de cimbru uscat, de sub grinda cămarei.
     Acum nimeni nu-î mai spune altfel, şi mulţi nici nu-şi mai închipue că a purtat cândva numele întortochiat şi sbârnâind în consoane, al unui prigonit din Polonia infelice. Toată ziua, madam Cimbru e nevăzută. Din bucătăria cu sfârâituri de untură, sunete de tîgăi ciocnite, de tacâmuri şi farfurii spălate, i se aude numai glasul.
     — Lisbetl adă smântân de la pivniţl... Modest, hoţ batrin acum ţi rupem piciorilel...
     Ameninţarea aceasta e urmată întotdeauna de o deslănţuire metalică de cleşte ori vătrar aruncat cu vehemenţă, şi de pe uşă, ţâşneşte atunci, cu coada între picioare, Modest, hoţul bătrân, mergând să-şi lingă botul sub scări, unde aşteaptă filozof să se potolească furtuna.
     La ora douăsprezece şi jumătate şi la ora opt, madam Cimbru începe a-şî face din când în când apariţia în uşă, învăluită într’un nor de aburi graşi şi de fum. Cu ochelarii bulbucaţi şi mari, ar-părea un alhimîst care părăseşte o clipă cuptoarele unde fierb misterioase şi drăceşti amestecuri pentru magie neagră, dacă şorţul albastru cu pete de sosuri şî linguroîul ori cuţitul din mână, n’ar trăda inofensivele îndeletniciri culinare. Madam Cimbru cată cu nerăbdare spre portiţă, dacă nu vin „băeţii”. îşi ridică ochelarii pe frunte şi cu un şervet de cânepă îşi şterge sudoarea de pe faţa roşie, cu vinişoare albastre pe nasul rotund, înflorit şi lucios. „Băeţii”, ca
62
întotdeauna întârzie, iar madam Cimbru întorcându-se sa dea oalele cu bucate la o parte, găseşte prilej să-şi amintească pe socoteala fiecăruia o sumă de lucruri urîte: unul nu i~a plătit masa de două luni, altul i-a dat un pol rupt, pe care n'a isbutit să-l schimbe la băcan ori în piaţă dela Paşti până acum, celălalt îi trage, se vede, prea multă ţuică la aperitive şi vorbeşte cu dânsa măscări, fără să ţină socoteală că e femee bătrână şi pioasă.
     Madam Czvimbrovskich a avut două mâhniri mari în viaţă. Una, acum treizeci.de ani, când vecinii i-au adus pe braţe, pe soţul domniei-sale, Anton, lovit în stradă de dambla. Domnul Anton Czim-î brovskich, surghiunit politic din Polonia, pentru patriotice păcate ale juneţei, ajunsese după numeroase peripeţii în ţara românească, slujbaş de oarecare însemnătate la o fabrică de bere, şi îşi manifesta desf gustul pentru această băutură leşietică şi greoaie, consumând cantităţi respectabile de alte băuturi mai tari şi mai nobile: cognac, rom, mastică de Hio, vîşinată şi în genere tot soiul de spirtoase dela cincizeci de grade ele alcool în sus.
     Din această pricină, se întorcea mai în fiecare seară, făcândj,; când pe bordura trotuarului, când în jurul felinarelor, prodigioase exerciţii de echilibristică şl mormăind de unul singur, foarte în> duioşetoare cântece poloneze, pe care le continua acasă, acompa-niindu-se la vioara sa adusă în tinereţe, unica avuţie de proscris, din nefericita şi mândra sa patrie.
     Când medicul, după acest avertiiment l-a oprit să mai pună spirt în gură, domnul Anton Czimbrovskich a căzut într’o adâncă melancolie şi după o lună, ca un om care şi-a socotit misiunea pe pământ încheiată, a închis ochii şi a murit.
     Pe urma sa a rămas pentru eternă memorie, vioara închisă în sicriuaşul ei negru, aşa cum a aşezat-o după cel din urmă chef, cu o coardă plesnită — şi au mai rămas trei fotografii. Una, înfăţişează pe d. Anton Czimbrovskich în ziua nunţii, în frac şi cu mănuşi albe, de piele de Suedia, ţinute în mâna stângă, alături de madam Czimbrovskich, în haină de mireasă, cu un buchet de flori pe braţe. Alta îl arată, aşa cum fusese atunci când l-a cunoscut întâi madam Czimbrovskich: tânăr, cu mustaţa bălană, resfirată, sub buza de jos cu un smoc mic de păr ce se numia pe atunci „muscă” şi cu cărarea blondă, frizată pe frunte. Şi în sfârşit, a treia: o fotografie â la minut, decolorată: D-l Anton Czimbrovskich, astfel cum arăta în ultimii ani, buhăit, cu bărbiţa ascuţită şi sură, ciocnind cu doi necunoscuţi care ţineau într’o mână paharele şi în cealaltă câte q sticlă pe eticheta căreia se putea citi numele unei fabrici de rom
63
celebre. La picioarele lor, sta scris cu alb pe fotografia neagră: „Souvenir dela bâlciul din Nămăeşti”.
     Pentru toate necazurile din viaţa, madam Cimbru 1-a iertat. Acum vorbeşte despre domnul Anton ca despre un om straşnic în tinereţe, mare cântăreţ şi iubitor de frumos, om nefericit şi neînţeles.
     A doua mâhnire, i-a fost pricinuita lui madam Cimbru, de către fiica domniei sale, Lisbet. Când a murit domnul Anton, Lisbet avea numai un an; o fetiţă născută târziu în căsnicia lor, însfârşit binecuvântata; o vietate cu părul aproape alb de bălan ce era, cu ochii albaştri, decoloraţi, târîndu-se în brânci prin odăi.
     A crescut-o cu mare nevoie, a dat-o la carte, pe urmă la conservator. Talentele domnului Anton Czimbrovskich se prelungeau în târzielnica odraslă. Se ridicase la optsprezece ani, o fată înaltă şi trupeşă, o adevărată fiică a ţărei sale îndepărtate, cu frumuseţi faimoase şi pomenite în toate cronicile dragostelor regeşti.
     Avea piciorul rotunzit subţire ca fusul, anume plăsmuit pentru dansurile care au fermecat juneţa bunîcelor noastre: mazurci, polci şi menuete; avea părul împletit în două coade groase, sprâncenele încondeiate, pieliţa obrazului străvezie de se simţea sângele dedesubt, ca un abur cald.
     Madam Cimbru o privea cu mare severitate şi cu o presimţire rea, dimineaţa, plecând cu sulul de partituri subsoară, iar chiriaşii de pe vremuri rămâneau la ferestre cu ochii visători, până când domnişoara Lisbet dispărea la colţul străzii, ducând cu ea un uşor parfum primăvăratec şi ceva din prospeţimea dimineţii.
     Dar într’o seară Lisbet nu s’a mai întors acasă. Glasul a mersi să-i ciripească aiurea, unde era mai puţină posomorâtă şi nu su-praveghiau cu atâta Severitate, doi ochii cenuşii, după ochelarii bulbucaţi. Madam Cimbru nu i-a ştiut de urmă doi ani. A încercat să ascundă ruşinea, povestind chiriaşilor că se află undeva, la o rudă îndepărtată, în alt capăt de ţară.
     In noaptea de Crăciunul catolic, după al doilea an dela aceste întâmplări, madam Cimbru citea „Universul**, depărtând gazeta în lumina lămpii. Ţine şi acum bine minte; era vorba despre nişte evenimente grozave din Rusia. Se afla şi o gravură în mijlocul pa-ginei: Popa Gapon în fruntea mulţimei, pe Perspectiva Newski, cu crucea în mână. Un escadron de cazaci, cu săbiile scoase, goneau, dinspre colţul unei străzi; o femee ridica un prunc în sus, ofe-rindu-1 tăiuşului de armă; sub copitele cailor, cu braţele în lături zăcea alt copil.
64
     Viscolul sgâlţâia ferestrele şi madam Cimbru se gândea cu mare tristeţă, la soarta ei singură» în {ară străină. Ochii lăcrimoşi priveau! barba neagră a Popei Gapon, de pe gravură» înfruntând cazac,ii cu căciuli late şî cu săbii încremenite în aer; şi femeia bătrână, medita la alte prigoniri de acestea» auzite din copilărie şi citite în depeşile gazetelor, execuţii cumplite din Varşovia unde are neamuri, despre care de multă vreme nimic nu mai ştia. Atunci cineva a deschis încet uşa dela antret, pipăind peretele prin întuneric. A răsucit încuetoarea dela a două uşă. Când madam Cimbru, şi-a ridicat ochelarii pe frunte să vadă cine e (toţi chiriaşii plecaseră în vacanţă şi nu aştepta pe nimeni)—să lunece de pe scaun, nu alta* Lisbet, slabă ca o vedenie, în haine subţiri, vânătă de frig, cu uii copil în braţe, învelit într'un şal de lână verde...
     A iertat-o şi pe ea. Era îngheţată de ger, pruncul scância amorţit; de fiară să-i fi fost inima şi n’o putea alunga afară pe urgia Iceea, şuerând deslănţuită pe străzi. Dar pe copil nu l-a putut apropia de suflet. L-a botezat Anton, după numele răposatului; iar Toni a crescut alungat din bucătărie, alungat din casă, mai mult pe stradă şi în 'maidanul cartierului. Era acum un soiu de rebel, care ţinea piept copiilor din vecini, bombardându-se cu bolovani, spânzu-rându-se prin grădinile oamenilor, fumând capete de ţigări şi dre-sându-1 pe Modest să execute o sumă de acrobaţii de circ, cu o străşnicie care făcea să mijească uneori în mintea dobitocească şi bătrână a câinelui, gânduri disperate şi neaşteptate dela un neam de vietăţi reputate drept statornice sclave omului: ca de-o pildă să-şi ia lumea în cap ori să-şi muşte călăul de nasul cu pistrui.,
     Prin aceste aprige peripeţii, madam Czvimbrovskich şi-a purtat trupul scurt şi grosr cu acelaş resemnat eroism, cum îşi poartă numele născocit de băieţi. Generaţii s*au petrecut una după alta prin cele trei camere închiriate. De câteva ori a adăpostit în aceeaşi odaie, după douăzeci de ani, feciorul unui fost chiriaş de odinioară, venit să-şi sfârşească învăţătura unde a terminat-o părintele, acum magistrat, avocat, doctor ori dascăl, prin cine ştie ce pierdută urbe de provincie.
     Pe lângă cele trei camere, madam Cimbru, ajutată de Lisbet, găteşte tnasa şi pentru alţi cinci-şase studenţi, cu adăposturi prin apropiere. Trei luni pe an, cât durează vacanţa de vară, locurile la masă sunt împuţinate, băeţii se risipesc şi nu rămân decât cei mai nevoiaşi, cu slujbe în Capitală. Toamna, masa din giamlâc se lungeşte cu o tăblie adaos: băieţii se adună aducând vreun recrut, doi; discuţiile ţin dela masa de seară până la miezul nopţii uneori, şi
5
65
Modest după ce a sfârşit de ros toate oasele şi după ce a înghiţit toate fărămîturile, urmăreşte cu ochii lui bătrâni şi somnoroşi, cu botul pe labe, gesturile aprinse ale acestor personagii ciudate care nu mai pleacă la culcare şi fără să se atingă de farfuria de brânză în Care a rămas câteva felii albe, se frământă pe scaune, câteodată, foarte supăraţi, altădată şoptindu-şi domol despre ceva depărtat şi neînţeles, pe urmă din nou bătând cu pumnul în masă de se cutremură paharele şi îl fac să tresară în patru labe, mârâind indignat. In vara aceasta, madam Cimbru are numai un singur chiriaş, în camera delà stradă: Onisfor Sachelarie. Ceilalţi doi sunt plecaţi, unul la părinţi, la ţară, în Mehedinţi; altul în concentrare, în munţii Bacăului, de unde a trimis o carte poştală cu vederi delà băile Slănic: un şîpot alb într’o poiană de brazi şi un domn cu capul gol, sorbind dîntr’un pahar, apă din isvorul No. 3. Vederea a fost aşezată de madam Cimbru, în rama oglinzii, făcând vis-à-vis cu fotografia domnului Anton Czvimbrovskich, ciocnind şi dânsul paharele, cu cei doi prieteni ai lui necunoscuţi, la bâlciul din Nămăeştî.
     Mai pregăteşte masa încă pentru trei studenţi, rămaşi în Bucureşti pe timpul vacanţei; toţi trei băieţi buni, cuviincioşi şi la zi cu plata. Pe unul doar, nu-1 poate privi cu ochi buni nici acum, deşi pentru o poveste veche, de mai bine de un an.
     Intr’adevăr, o întâmplare ca aceea nu i-a mai fost dat ochilor să vadă.
     Venise Lăscăruş Codreanu, mai de vreme decât ceilalţi, cu un pachet înfăşurat într’un ziar:
     —        Madam Cimbru, să-mi dai te rog, o oală spurcată, cu apă, şi un kilogram de fasole, vreau să fierb ceva...
     Bine. Ii dă o oală mare în care clocotea de obiceiu leşie şi un kilogram de fasole — ştia şi dânsa acum că la învăţătură băeţilor, multe lucruri ciudate li se cer să cunoască. După zece minute, Lăscăruş Codreanu vine în bucătărie cu oala cu capacul prins cu o sfoară prin torţi.
     Zice:
     —        Să nu se atingă nimeni! Cât timp le trebue fasolelor să fiarbă?...
     Răspunde madam Cimbru:
     —   Două ceasuri, trei... Dacă sunt fără sare fierb maî repede...
     —        Minunat! îşi frecă mâinile Lăscăruş Codreanu şi se puse în geamlâc, să citească într’o carte groasă, să hu piardă timpul; se apropiau examenele.
66
     Vin şi ceilalţi, se aşează la masă, lungesc ca întotdeauna sfatul după ce-au sfârşit de mâncat, încă vreo două ceasuri.
     Madam Cimbru dădu de câteva ori târcoale în jurul oalei, când prinsese a fierbe de sărea capacul. O ispitea gândul să vadă ce drăcie o fi înlăuntru. Când socoti că a fiert şi inima din ele, trase oala la o parte şi trimise pe Lisbet să vestească.
     — Bravo! îşi freca mâinile Lăscăruş Codreanu. Să le transportăm acum aci, şi să vedem dacă a avut dreptate moşul Fimoral! (Moşul Fimoral era servitorul dela sala de disecţie, cam certat cu terminologia anatomică, după cum îl arată numele).
     Veni şx madam Cimbru, la uşă, cu ochelarii ridicaţi pe frunte, să vadă toată istoria.
     Lăscăruş Codreanu îşi suflecă mânecile, desfăcu sfoara capacului şi scoase'din oală, Jesus Maria! un cap de mort.
     Fiersese un cap de mort cu fasole!
     Batjocura aceasta întrecea tot ce i-a fost dat să vadă în viaţă şi madam Cimbru s*a supărat nemaipomenit. Intr’o clipă a fost în camera domnîei-sale, unde a scotocit în bisecteaua de lemn negru cu flori de sidef, şi de unde s’a întors îndată cu câteva hârtii pe care le-a aruncat pe masă. Ii dădea banii lui Lăscăruş Codreanu înapoi; nu-1 mai primia la masă.
     Era o femee nevoiaşe, dar n’a ajuns încă aşa, să-şî bată joc oricine de casa ei... Şi mai ales, să i-o facă aceasta, — cine? Băiatul lui Matei Codreanu, fostul chiriaş de acum treizeci de ani, băiat sărac, cuminte ca o fată mare, şi pe care îl păsuise de atâtea ori cu plata, ba în vacanţă îl mai împrumuta şi cu bani de drum.
     In supărarea sa, madam Cimbru se plânse amar de lumea aceasta nouă, care nu mai cunoaşte nici respect de bătrâneţe şi îşi râde de lucruri, despre care omul nu trebuie să pomenească decât cu sfială şî cu sfinţenie.
     In zadar s’a chinuit Lăscăruş Codreanu să-i arate că e vorba de cel mai nevinovat fapt din lume şî că nici prin gând nu i-a trecut să facă o glumă prostească. Ii trebuia pentru examen un craniu desfăcut din toate încheeturile, şi nu săvârşise alt, decât să folosească reţeta cea mai obicinuită: Se umple craniul cu fasole; le*-» gumele se umflă fierbând şi cu încetul împing pereţii, iar încheeturile festei se desprind fără să se rupă un oscior, exact ca în planşele tratatelor. Lucrul cel mai simplu din lume; putea aduce martor toată Facultatea de medicină, unde operaţia aceasta o execută de obiceiu* pentru un pol, moşul Fimoral. Toată vina lui fusese, doar că a vrut să economisească acest pol. Madam Cimbru multă vreme n’a vrut
67
sa audă. A fost nevoie să pună cuvântul toţi băeţii ca să-l ierte,— dar de atunci madam Cimbru, nici nu mai mănâncă, nici nu mai. găteşte fasole; i ş'ar părea că au gust de mort»
     Acum, în pridvorul cu geamlâc e masa întinsă pentru patru persoane» Trei au şi sosit: Lăscăruş Codreanu, Stelian Minea şi Ionel Cristescu. Lipseşte numai Onisfor Sachelarie, dar îl aşteaptă cu toţii»
     E întrucâtva o sărbătoare a lui: mobilizarea înseamnă răsboiu! pentru Ardeal, iar Onisfor Sachelarie înfăţişează Ardealul.
     Ionel Cristescu, fecior de podgorean din Moldova, a trimis pe Toni, cu un bilet la gazda lui, aproape zece minute de drum, să-î dea două sticle de vin înfundat, Cotnar adus de acasă şi păstrat pentru zile mari. Stelian Minea i-a mai dat lui Toni să treacă pe la Regie şi să cumpere două pachete de ţigarete intime. Masa avea să fie lungă, se încheia o discuţie care dura de doi ani.
     Lisbet, aşează lângă tacâmuri şervetele răsucite în inelele de lemn pîrogravate, purtând iniţialele fiecăruia. Tăcută, cu părul de culoare cenuşie acoperit cu o broboada roşie, cu sânii atârnând moi sub bluza pestriţă, nu mai păstra nimic din frumuseţea fetei de acum doisprezece ani, care trăise romanul rămas pentru toţi o taină. Ii căzuseră dinţii: când vorbea şi râdea, gura arăta o spărtură neagră şi desgustătoare, ochii priveau plumburiu, mâinele roşii, mâncate de leşie, păreau mâni de servitoare, şi într'adevăr, rostul ei în casă era mai mult de slujnică, decât de fata stăpânei.,
     Din cele întâmplate atunci, madam Cimbru nu-i putuse smulge un cuvânt. Pierzania o ispăşea fără să se plângă şi fără să 'se spo-văduiască nimănui, cu o îndărătnicie duşmănoasă faţă de viaţa care-i nălucise luminos o clipă cine ştie ce înşelare, şi o îngenunchiase.
     Când sfârşi de rânduit masa, cu mâinile încrucişate în poale, rămase uitată, privind cu ochii suri în zid.
     —        Lisbet 1 se auzi glasul lui madam Cimbru, în aburii unsuroşi ai bucătăriei.
     Lisbet tresări, alungând gândul cu mâna ca pe o insectă supărătoare, şi se mişcă târîndu-şi lălâu papucii cu talpă de pâslă.
     —        Ceeace e sigur, vorbi Stelian Minea plimbându-se între cele două uşi, şi aşezând din mers cu piciorul colţul muşamalei îndoite,— ceeace e sigur, e că niciodată oamenii n*au să-şî verse sângele pentru triumful unui adevăr geometric. Războaiele şi revoluţiile nu se fac pentru adevăruri obiective. Se declanşează pentru lucruri mai puţin sigure; pentru biruinţa unei concepţii politice, ori religioase, ori sociale... Şi încă nici aceasta întotdeauna. Când zic concepţii,
68
spun prea mult!
pentru interese, pasiuni, suferinţi, speranţe... Vrem adică libertatea ţ Ardealului, fiindcă vrem triumful ideii de libertate? De loc. Ce-mi pasă mie că pentru ideea de libertate s’ar răscula cine ştie ce neam f din Asia? şi că o represiune a guvernului respectiv, sfârşeşte cu spânzurători, execuţii la zid, eţetera?                                 y"
      Particip, cel mult platonic, la suferinţele acelora; adică mă mint, închipuindu-mi că particip. De fapt, nu mi-aş sacrifica nici plimbarea dintr'o seară, ori distracţia dela cinematograf, chiar dacă aş şti că această infimă renunţare a mea la o plăcere, poate ajuta cu ceva lupta de acolo... Nu-î cunosc, nu ştiu cine sunt; recunosc că or fi având dreptate, nu numai din punctul lor de vedere, dar şi din acel al întregei umanităţi...
      Dar ce să fac, dacă nu pot participa sincer la suferinţele, idealurile, la lupta lor?... Când e vorba însă de Ardeal, e altceva. Libertatea nu mi se mai pare un principiu oarecare, ca o religie a altora dacă vreţi, ci mă pune în mişcare direct, mă pasionează, fiindcă educaţia, şcoala, o legătură de     sânge, istoria, literatura, comunitatea 5
de limbă, mai ştiu eu ce, mă            fac solidar mai mult ori mai puţin, !
cu soarta indivizilor de acolo,      mă fac sensibil la suferinţele şi la
bucuriile lor. Lui Robinson, în insula lui, sunt sigur că i-ar fi perfect egal, dacă Tiza, face ori nu cutare concesie şcoalelor româneşti, ori dacă în loc de o şcoală românească mai mult, dă ordin să se ridice câteva spânzurători în plus!...
      Stelian Minea îşi scoase ochelarii, îi aburi, îi şterse cu batista şi se uită în zare, prin sticlă, cu ochii lui de miop; puţin la trup, cu capul mare şi abia susţinut de un gâtej subţire ca o aţă.
      —       Pe Robinson îl interesează dacă vine ori nu cineva, să-l scoată din insula unde s'a săturat de Vineri, de papagal, de pisică şi de rădăcini crude! întări Lăscăruş Codreanu, care privea cu mâinile la spate, pe fereastră, în stradă, un orb bătrân al cartierului pipăind cu luare aminte marginea trotuarului cu bastonul.
      —        Exact! continuă Stelian Minea, frecându-şi între degete urma vânătă, lăsată de ochelari pe rădăcina nasului şi aşezându-şi-î la loc. Exact; pe Robinson îl interesează mai mult decât orice, orizontul lui; apare ori nu o corabie în zare?... Pe când pentru mine, Ardealul devine o chestiune vitală; a sunat mobilizarea, las tot: cărţi, examene, dragostea, liniştea mea, risc tot ce am, şi viaţa, adică tot ce am mai sciimp, dar nu pentru triumful ideei de libertate ori de dreptate, ci fiindcă de astădată ideea de libertate şi de dreptate
69
   o văd şî o simt prin sufletul celor câtorva milioane de oameni, cu care mă ştiu solidar...
        —        Ştiu! Aceasta e un lucru vechiu, spuse Ionel Cristescu cu-răţindu-şi unghiile cu o Scobitoare şi prîvindu-şi degetele, pe care le avea lungi, subţiri şi albe. Eşti în marginea empirismului lui James, obţiunî vii ori moarte, obligatorii ori evitabile, importante ori insignifiante. Din fericire, nu mai e vorba de aceasta acum: războiul a trecut din faza argumentărilor şi ipotezelor, la fapt. Doi ani l-am desbătut şi pe o fâţa~fi ^erialta— să ne vedem la fapte!
        — O! cât despre aceasta!... făcu Stelian Minea un semn în sus cu mâna, luând o înfăţişare vitează şi dârză, care contrasta cu făptura lui puţină şi golită de sânge, de june cărturar miop şî cu spinarea de timpuriu încovoiată. Bună, Onisfoare!
        Onisfor Sachelarie intră, acăţându-şi din treacăt pălăria în cuer şi strângând mâinile pe rând.          - ~
        —   Ştiţi?
        —         Ştim! răspunseră toţi înţelegând că este vorba despre ordinul _afişat cu câteva ceasuri înainte.
        —   Mâine seară plec.
        —   Şi noi...
        —        O drăguţii de dânşii, tigrii dela Pesta! îşi freacă Onîsfbr Sachelarie degetele scurte şî pătate de cerneală.
        —        No! hai! zâmbi Ionel Cristescu amintind proclamaţia de două cuvinte, a lui Iancu către moţii lui...
        îşi luară toţi locurile ştiute. Onisfor Sachelarie cu figura de obiceiu colţuroasă şi lipsită de prietenie, era acum luminat de bucuria care-i dădea un fel de bărbăţie^ păduratecă şi aprinsă. Era o apă: fugise la poştă să dea telegramele lui Alexandru Vardaru, străbătuse de două ori Calea Victoriei ghiontit şi ghiontind, să citească ordinele afişate pe ziduri, întovărăşise acasă, tocmai în Calea Văcăreşti, pe domnişoara Betty, iar drumul aci îl făcuse pe jos. Tramvaele gemeau de lume de n*ar fi încăput un ac.
        Mâncară la început tăcuţi şi flămânzi. Peste o zi toţi trebuiau să plece; în seara următoare masa lui madam Cimbru rămânea pustie.
        Doi îşi pregătiseră examenele de licenţă: fusese timp pierdut. Onisfor Sachelarie, fugit de pe frontul galiţian unde purtase grad de subofiţer, făcuse concentrare în oştirea românească, era înaintat sublocotenent la un regiment pe care îl ştia în apropierea Predealului, pierdea şi el cel dintâi examen de jurist, pregătit cu grea muncă de un an, fiindcă se deprindea anevoe cu programul, graiul,
70
   cărţile şi sprinteneala mobilă a „regăţenilor”. Toţi, în afară de Lăs-cărtiş Codreanu, mai ferit la o formaţie sanitară, intrau în linia întâia de foc. Dar gândul primejdiei şi al morţii, nu-i încerca o clipă* Era alungat ca o posibilitate absurdă, de tinereţea lor caldă din vine şi de viaţa pe care o socoteau eternă.
         Lisbet schimbă farfuriile, mişcându-se fără vuet cu paşii ei de pâslă.
         Intră gâfâind şî împingând uşa cu piciorul desculţ, Toni, cu câte o sticlă sub fiecare braţ. Pe obraz purta o sgârietură proaspătă* sângerândă. Aşeză sticlele pe masă cu mâinile negre de nuci. Din buzunare scoase pachetele de ţigări. Unul era turtit. Explică, şter-gându-şi cu mâneca hainei, sângele de pe obrazul pistruiat
         —  Au sărit la bătaie, domnu Stelian!... zice că-s neamţ, boşi...
   Dar le-am arătat eu lori...                                              ^
         —        Binefr mă'desmăţatulel se sperie Ionel Cristescu, cu alte cuvinte era să-mi spargi sticlele!...
         —        Dar ce, sunt prost? se indignă Toni de această bănuială plină de ofensă. Am aşezat mai întâi sticlele jos, şi pe urmă îe-ain tras... Le-am tras să ţină minte!... Ţigările nu puteam, domnu Stelian, erau în buzunar.
         —        Hai, marş şi-ţi cumpără rahat! îi aruncă Stelian Minea un zece bani de hârtie, mic ca un timbru verde.
         Toni îl mistui cu degetele negre, în buzunările pantalonilor, umflate deoparte şi de alta, ca două torţî. Acolo îşi avea depozitată toată avuţia: mingea, cuţitul, capete de creioane, bilele, arşicele, o colecţie de nasturi celebră printre toate haimanalele ^cârtieruISîI^
         Dela uşă se întoarse:
         —        Domnul Stelian, am să vă rog ceva... Nu e aşa că polonezii nu sunt nemţi?... De ce-mi spun ăştia că sunt neamţ?
         Stelian Minea înţelese ce proces se petrecea în mintea copilului, şi-i răspunse cu glas îmblânzit.
         —        Nu, Toni, polonezii nu sunt nemţi! Sunt chiar duşmani lor... Şi tu, Toni, nici polonez nu eşti. Tatăl tău a fost român.
         Toni clătină cu neîncredere capul tuns ca în palmă, cu urechile blegite în lături. Privea în jos; cu piciorul gol şi murdar sco-ciora ceva.
         —  Domnule Stelian, eu n'am tată! şopti fără să ridice ochii.
         —        Hait! marş! nu-mi toca prostii!... Ai avut tată, tatăl tău a murit de mult, când erai mic,... minţi la întâmplare Stelian Minea. Astea nu sunt lucruri pentru copii... Ţi-am spus: şterge-o! se în-furlfe, ca să-şi ascundă turburarea.
7/
       Toni eşi cu pălăria de doc făcută sul subţioară. Se auzi un geamăt un scâncet care aducea cu suspinul unul animal sugrumat. Atunci prinseră de veste că Lisbet era acolo, rezemată de uşor, şl că ascultase. Privirile tuturor se înfipseră în farfurie. In tăcere se auzi o muscă sbătându-se în perdea, îsbindu-se în geam- apoi scăpând liber, afară.
       Femeia îşi alungă dinaintea ochilor o vedenie, cu mâna roşie şî arsă de leşie. Pe urmă, împietrită din nou, cu buzele vinete strânse, începu să culeagă tacâmurile, mută ca întotdeauna.,
       Aduse lampa. In jurul ei frământând cocoloşi din miezul de pâine, cei patru rămaseră la sfat, multă vreme; ultimul sfat la masa aceasta unde se încheia o viaţă comună pentru a începe alta, necunoscută, eroică poate, şi înainte de toate plină de ameninţări nedesluşite. Goliseră cele două sticle cu vin. Obrajii le erau îmbujoraţi* glasurile mai calde, ochii strălucitori. Larma oraşului murea îndepărtat. Se auzia din când în când, duruind un tramvai electric, pe a treia stradă. Fără voie îşi spuneau în gând:
       — No. 161 Apoi unul cu cai pe altă stradă: — No. 3!
       Dincolo de vorbele rostite, se urzea pe al doilea plan, gândul că svonurile acestea familiare, h’au să le mai asculte multă vreme, şi au să li se pară mari şi îndepărtate fericiri, când îşi vor aminti1 de ele, undeva, în cine ştie ce scorbură udă pământ.
       Prin ferestrele deschise, fluturi mărunţi, albi, cafenii, cenuşii, negri cu dungi argintii, pâlpâiau orb, atraşi de lumină, se isbeau în sticla fierbinte, se zbăteau cu aripile arse, mureau încleiaţi, în petrolul scurs pe piciorul de nichel.
       Câte unul mişca într’o ultimă convulsie o aripă cu praful scu-i turat, destindea o trompă minusculă, tremura o antenă fină şi înfierată de spasm.
       Şî deodată în miezul nopţii, glăsuiră de bronz, clopotele Mi-iropoliei. Era un fior, o chemare şî o tânguire înălţată peste ziduri şî peste oameni, dincolo de geana luminoasă, plutind peste oraş, sus în noaptea albastră, dincolo de văzduhuri, spre cer. Şi altele şi altele’ porniră, chemări din noapte, căutându-se, îngânându-se, unind un singur psalm care nu mai era vibraţie de metal ci înfiorare cutremurată în carne. Clopotele rugară grav deasupra deşertăciunilor şi oraşul deşertăciunilor o clipă tăcu.
       Cei patru, îşi simţiră ochii învăluiţî de o ceaţă, iar de această înduioşare s'au ruşinat, ca de o slăbiciune.
       Vânturaseră tot. Planuri care rămâneau părăsite, altele, urzite acum. Nimicuri cu care îşi împluseră viaţa şi de care se despărţeau
72
   cu o uşoară melancolie. Un început de dragoste... O carte împrumutată ce trebuia dată îndărăt înainte de plecare. Măruntele lor necazuri sărace... Ionel Cristescu îi invitase pe toţi, la cules, în Moldova, la sfârşitul lui Septembrie. O săptămână care ar fi fost să rămână o amintire rară în viaţa lor. Avea un clavir la vie; Lia, sora lui, era să le cânte seara. Nopţile de Septembrie, în Moldova, sunt minunate, înstelate şi calde. Are o masă rotundă sub un nuc, cuprinzând la mijloc trunchiul. Acolo se adună tot neamul lor,, oameni de treabă, podgoreni din tată în fiu, sfătoşi şi învăţaţi să-şi primească oaspeţii cu inima deschisă. Toate rămâneau acum depărtate, pierdute pentru cine ştie câtă vreme.
       Lăscăruş Codreanu se uită la ceas. Aproape unu.
       —        In clipa asta Rodoş, poate a trecut graniţa... Poate e rănit... Poate...
       Nu-şi sfârşi gândul, ridicându-se să scuture farfuria cu scrum) şi cu rămăşiţele de ţigări.
       Rodoş era colegul lor, tovarăşul de masă, chiriaşul care trimesese acum o lună, cartea poştală cu vederi din Slănîc.
       —        Da, poate e rănit... repetă gânditor Stelian Minea. Are să fie un război fără cruţare. Nu mai e plimbarea din nouăsutetrei-sprezece...
       Onisfor Sachelarie îşi frecă părul aspru cu podul palmei, nemul-ţămit că aude aceiaşi poveste.
       —        Dar gătaţi odată fraţilor, cu Ungurii. Ni-i cunoaştem noi oamenii!... Picioare să aibă catanele româneşti că nu-i prinde nici drac până la Pesta. Teamă mi-i de alta. Ni-or face spânzurători pentru bătrânii de-acasă. Şi-or căpăta românii Ardealul, cum l-a cerut un drăguţ de-al vostru: fără Ardeleni!
       —        De ce spui aceasta? îl mustră Stelian Minea. De ce spui? când ştii că toţi...
       —        Ne ard la suflet aceşti doi ani! răspunse întunecat Onisfor Sachelarie, arătând cu mâna spre un tablou din perete, pe careul cunoşteau toţi cu deamănuntul, deşi se afla acum cuprins în umbra: globului de lampă.
       Era o ilustraţie dintr'o revistă: oameni ucişi pe stradă, o spânzurătoare într'o piaţă, dedesubt scris: „Liniştea domneşte la Varşovia !” O gravură veche, în ramă îngustă neagră, dăruită odinioară, de un chiriaş proprietăresei din patria lui Kosciuco.
       —        Trebuie să vă intre în minte că tot aşa a fost păstrată liniştea în Ardeal, doi ani! spuse duşmănos Onisfor Sachelarie. Spânzurători, oameni puşcaţî... Feciorii noştri la front şi în Bucureşti bătăi
73
  cu flori, pita vânduta nemţilor, gazete pentru Grossostereich şi Mitei-europa....
       îşi şterse sudoarea cu batista mototolita şi se uită la fiecare, pe rând, cu ochii mici, scufundaţi sub sprâncenele aspre şi păroase.
       Toţi îşi dădeau seama că se aprindea o discuţie de prisos, un vechiu proces desbătut de zeci dfe ori' la această masă, acum scormonit fără rost, de un duh duşman, numai să le înrăiască q noapte de bucurie, ultima lor noapte. Dar nu-şî puteau înăbuşi pornirea care le punea pe buze cuvinte grele şi fără de sens.
       —        Şi voi? Voi? întrebă Ionel Cristescu, aplecându-se^peste masă şî mutând o sticlă, să vadă mai bine faţa lui Sachelarîe. La voi, nu s’a spus că voi cei dintâi, aveţi să trageţi în Valahi când or îndrăzni să atace sfânta Monarhie?...
       —        Şi pe urmă povestea cu Ardealul purificator!... râse subţire şi dispreţuitor Stelian Minea, îndesându-şi ochelarii pe nasul cu, nările străvezii. Ne-aţi înebunitl... îmi aminteşte aceasta o serie de caricaturi din nu ştiu ce revistă. Un fabricant prezintă unor vizitatori o maşină de fabricat cârnaţi la minut. Vâri porcul pe deoparte, ies dincolo metri de francfurteri... Unul scapă o mănuşă, prin celălalt capăt mânuşa a devenit cârnat. Şi tot aşa geanta de mână, o umbrelă; un copil se apleacă şi cade înlăuntru; e transformat într’o clipită în cârnat, în celălalt capăt, unde fabricantul îl primeşte salutând graţios şi fericit.. Aşa şi Ardealul vostru.- Tot aveţi să transformaţi, să faceţi perfect, să reformaţi, să ne regeneraţi; sunteţi panaceul universal, maşina miraculoasă care are să ne prefacă în metri şi kilometri interminabili de cârnaţi, după calibrul salamului de Sibiu... Mersi! Voi cu popa Mangra al vostru şi cu Siegescu... Nu suntem, nici mai buni nici mai răi unii decât alţii, şi pe urmă...
       Stelian Minea aruncă ţigara neterminată şi privi fix în tavan, bătând toba cu degetele în masă.
       T3 clipă se lăsă tăcere. Un fluture îşi sfârâi aripile în flacără, cu faţa în sus se sbătu pe masă, strânse aripile ciunge şî rămase! neclintit Poate murise, ori poate, în mijeala lui de cuget, înainte de a muri, cerca să-şi lămurească cu spaimă de unde puterea aceasta înfricoşată şi rea, care-1 chemase la peire cu o atât de orbitoare şi ferbinte strălucire.
       —        Suntem stupizi cu toţii! mărturisi Lăscăruş Codreanu, rupând tăcerea grea dintre dânşii. Toţi o să fiţi în trei zile pe linia de foc. Ştiţi că mergem cu toată inima, că altfel nu putea fi, şi ne
74
   servim unul altuia, toata drojdia desbaterilor de doi ani... Mai bine< dragă Onisfoare, spune-ne cui laşi în grijă pe domnişoara Betty?
        Onisfor Sachelarie privi încruntat, fără să surâdă glumei.
        Toţi erau acum în geamlâcul cu lumina fumegoasă, neliniştiţi şi streini. Ceva absurd, trist şi fără îndreptare, se căsca între dânşii. Ştiau că nimic din ce rostiseră, nu mai credeau nici unul. Că fuseseră răscolite, ca din mâlurile cleioase la fundul apelor limpezi, întâmplări, cuvinte şi mustrări ce trebuiau să doarmă deacum pentru totdeauna, neclintite şi acoperite de uitare, de iertare. Totuş din adâncuri ceţoase, dîn ascunzişuri uride pândea pitită o putere întti-necată şi duşmană, le şoptise învinuiri netrebnice, ca să-i îndepărteze unul de sufletul celuilalt, când sufletele le fuseseră topite într’o îmbrăţişare.
        Fluturele ars mai tremură o aripă, ca o rugare, şi trecu din vîeaţă.
        Mai rostiră câteva cuvinte. Voiau să alunge tăcerea. Dar vorbele sunau deşarte şi în silă.
        Se despărţiră de Onisfor Sachelarie, cu strângeri de mână pe care le voiau frăţeşti şi împăcate, dar din care ceva lipsea şi era nefiresc.
        In stradă au tăcut toţi. Ferestrele erau întunecate, casele cu înfăţişarea pustie şi misterioasă, aşa cum arată toate clădirile cu geamuri negre, noaptea.
        La colţul cel mai apropiat, Stelian Mînea se opri:
        —        Mă întorc... Să-i spun o vorbă mai bună. Gândiţi că e singur acum şi cât trebuie să se simtă de strein...
        Ceilalţi dădură din umeri.
        —        Ce să-i facem, monşer? N’ai văzut ce capsoman e!... Tu faci literatură acum, sentimentalism... Are să-i treacă.
        Şi plecară mai departe.
        Stelian Mînea se întoarse. La fereastra „capsomanului” lumina era stinsă. Bătu odată, de două ori. Nu răspunse nimeni. O umbră întunecată îi atinse picioarele. Era câinele gazdei, mişcând bucuros coada scurtă, mirosindu-1 cu răsuflarea caldă. Mai bătu încă odată, în fereastra neagră.
        Porni înapoi, pe strada deşartă. Un timp îl petrecu, cu paşi mărunţi, câinele, ^poi merse singur, cu suflet mâhnit, în oraşul negru.
75
                                                 § 2.
      — Tăticule, tare mai eşti mata ticăit!...
      Dinu, cu pălăria de pânză albă, trasă peste cârlionţi! bălani, aştepta în prag, schimbând pe loc picioarele goale, în sandale. Aşeză jos găleata de tablă şi lopata minusculă, încrucişând braţele ca un om mare, decis să aştepte până la marginea răbdării
      Vîrgil Probotă, lângă fereastră, răsucea pe o parte şi pe alta! halatul nou de baie, cumpărat cu o zi înainte, pentru, Maria. Ii smulse eticheta cu preţul, şi o rupse în două, în patru, în opt, mărunt de tot, până când hârtia rezistă.
      O săptămână întreagă, imaginase un adevărat reviriment în capitolele bugetare* pentru a pune la o parte, fără să se simtă, preţul acestei surprize. Iar când însfârşit, aseară, la Constanţa, se hotar rîse—darul era de prisos. Telegramele de dimineaţă vesteau mobilizarea, vacanţa sfârşia înainte de timp, în trei zile trebuia să fie la regiment şi Maria nu ştia încă nimic.
      De două ori, în vitrina magazinului dela Constanţa, privise cu părere de rău haina de baie, cu ţesătura spongioasă şi moale, cu marginea mânecelor şi gluga, portocalii. Era un lux neîngăduit pentru dânsa. Când sfârşea baia, se mulţumea să îmbrace un pardesiu vechiu de doc, cu buzunări ridicole, atârnând mai jos de genunchi. Astfel, sărăcia vilegiaturei lor se arăta în cel mai mărunt amănunt, mizeră.
      Virgil plănuise să ţină ascunsă haina nouă, să i-o pună pe umeri, în dimineaţa aceasta când va ieşi din mare. Atât de rar îşi putea îndeplini o dorinţă 1 Şi acum, într’adevăr avea să i-o pună pe umeri, după cum gândise, dar înainte de a-i da răgaz să se bucure de gândul lui bun, trebuie să adaoge: — „Nu e aşa Mario, că am ghicit? Nu îndrăsneai să-ţi mărturiseşti. Lipsa ne-a învăţat de mult să nu dorim de cât ceiace ne e îngăduit... De astă dată n’am vrut să te lipseşti de o plăcere nevinovată, şi ca mulţuh mirea ta să fie. întreagă, află că trebuie să-l împachetezi îndată, să împachetăm tot şi să plecăm. S’a sfârşit cu huzurul, e războiul 1”
                                                                                            77
V
      Virgil Probotă se gândise o clipă să arunce haina motolită în fundul valizei, ascunsă printre celelalte lucruri, unde Maria să nu dea peste ea până la Bucureşti* Se plecă peste marginea ferestrei şi svârli bucăţile rupte de carton* De sus, dela fereastra din fată a hotelului Movilă, o femee cu faţa ascunsă de o pălărie mare de paiu, arunca la fel rămăşiţîle unei scrisori în vânt. Erau mulţi acei care peste două ore, aveau să arunce în vânt! bucurii întrerupte*
      Dinu î se acăţă de mână*
      — Haidem odată tăticulel Eşti imposibil! Parcă eşti buniţa„ când pleacă în oraş: „Stai că mi-am uitat mănuşile! Staî ca am închis pe Arabela în etac! Stai că am pierdut cheile V*
      Dinu fugea până la uşă şi înapoi, ţinând subsuoară presupusa umbrelă şi scormonind într’o gentuliţă închipuită, să arate cum face buniţa când a uitat mănuşile, a închis pe Arabela în etac şi nu-şi găseşte cheile.
      Amărăciunea lui Virgil Probotă o clipă fu alungată departe* II ridică cu amândouă mâinile la piept.
      —       Va să zică, de ăştia-mi eşti, domnule! Lasă că mi te aranjez eu la buniţa, cum ajungem la Bucureşti.. Aşa domnule: „Stai că km închis pe Arabela în etac, stai că mi-am uitat cheile!”...
      Dinu îşi arătă dinţii mărunţi, lăsându-se pe spate în braţe şi scuturându-şi părul inelat, de i se rostogoli pălăria.
      —       Parcă eu nu sunt sigur că mata ţii cu mine! Ştiu eu, că n'ai să mă trădezi...
      Şi cu viclenie, ca să schimbe vorba se sbătu să scape:
      —       Dă-mi drumul... Să-ţi arăt matale ceva extraordinar... Ce-am scris aseară!
      Se plecă, şi de sub masă, dintr’un carton, scoase o foaie scrisă cu creion albastru. Erau câteva litere inegale şi tremurate: Numele lui: Dinu V. Probotă, sfârşit cu o parafă încâlcită, iar restul coalei plin de desemne fanteziste: un vapor cu un steag ţapăn şi mult fum încreţit ca un smoc de câlţi, câteva şiruri de soldaţi cubişti defilând înaintea unui ofiţer cu sabie lată într'o mână; la picioare, un căţel cât un crocodil, însfârşit în aer, peste capetele tuturor, plutind o barcă şi un turc.
      —       Aii! lămuri cu mare orgoliu Dinu, acoperindu-i fesul cu degetul. Aii, cu barca la pescuit...
      Fesul lui Aii era mult mai mare ca restul trupului, şi Aii la rându-i era mult mai mare decât toată barca; astfel toate principiile perspectivei erau înfrânte dintr’un creion.
78
      —        Ei, ce, zici mata? întreba Dinu cu o mână la spate, şi cu degetul celeilalte în gura, în semn de admirafie înaintea propriei sale opere.
      —  Zic, că bietul Aii nu mai are multe zilei.. Acuşi, acuşi se
îneacă! îl necăji Virgil Probotă, zâmbind. Cum vrei să nu se înece, dacă e mai mare decât barca?                             ,
      Dinu rămase o clipă surprins de această funestă perspectivă, dar surprinderea nu-1 ţinu mult.
      —        Tăticule, nu e aşa că toţi taţii sunt mai mari decât copiii dumnealor?
      —  Ei?... Şi ce are de-aface asta cu barca lui Aii?
      Dinu împreună mâinile şi dădu din cap, în semn de mare compătimire.
      —        Vai, ce mai profesor eşti şi mata, dacă nici atâta nu te pricepi!
      —        Ia vezi cum vorbeşti, măăă gândacule, că acuşi! se prefăcu a se încrunca Probotă.
      —        Atunci nu mai spun, dacă eşti nervos! ameninţă Dinu, făcând iarăşi apel la vocabularul pe care-1 prindea din discuţiile din casă (când o punea pe Arabela să facă sluj într’un colţ, se mira: — „Tare mai eşti nervoasă, de-ţi tremură aşa picioarele!”).
      —        Ei, haide! Nu-s nervos, sfârşeşte odată! îl împăcă Virgil Probotă.
      —        Atunci ascultă, mata... Ţii minte ce spunea Alî mămuţei, eri, când ne-am plimbat cu barca şi mămuţei îi era frică să nu ne răsturnăm? Zicea: N’aveţi nici o grijă, că eu îs tata ei!... Apoi dacă Aii e tata bărcii, ia pofteşte şi-mi spune mata cum poate să fie Aii mai mic de cât copilul lui?
      Dinu, cu mâinile în lături şi cu degetele mici răşchirate, se arăta intrigat foarte să afle cum s’ar putea deslega această irezol-vabilă problemă.
      Virgil Probotă îl ridică aproape de obraz, strângând vietatea fragedă care-şi sbătea braţele mici de gânganie.
      —        Lasă-mă, că mă înţepi cu barba!... Eşti aşa de neglijent!... se feri Dinu. Ai zis adineori că mergem...
      Virgil îl lăsă jos, aşeză cârlionţi! sub pălărie. Puse halatul nou cumpărat, pe braţ, îl acoperi cu pardesiul de ploaie să-l ascundă.,
      închise uşa şi porniră pe poteca prăfoasă, printre plantaţiile firave de salcâmi şi oţetari, printre ierburile uscate, unde lăcustele începuseră sfârâitul metalic, presimţind dogoarea zilei. Soarele sclipea orbitor în faţă, în mii de oglinzi.
79
     Din vilele inundate de lumina, se îndreptau repede femei în haine viu colorate, cu umbrele şi voaluri lungi, bărbaţi în halaturi albe, cete de copii gonind înaintea guvernantelor, care strigau disperate în graiuri streine.
     Dimineaţa era fierbinte. Pe apă, lumina tremura deacurmeziş un fluviu de smalţ topit.
     Un vapor alb trecea departe, în razele jucăuşe, cu o parafă de fum în urmă. Sburau pescăruşi repezi, în svâcnite perechi, care descindeau pe valuri ca albe foi de răvaşuri rupte. De sus, de pe faleză, linia curbă a orizontului, îndepărtată până la ultima margine pe cerul străveziu, se desfăşura odihnitoare, ca o mare şi potolită bucurie. In palpitarea apei, dâre lungi şi lucii însemnau cărările unei corăbii nevăzute. Totul era aci ca întotdeauna: luminos, puternic şî nemărginit.
     Virgil Probotă îşi aduse aminte deodată că mâine vor sfârşi toate, şi simţi în gură un gust ruginit, ca atunci când podideşte sângele.
     Strânse mai încleştat mânuţa caldă, care lupta să se desprindă. Dinu, în vârful picioarelor încruntase sprincenele, căutând să desluşească cu privirea în mulţimea de pe plajă.
     —        Uite mămuţa! strigă, descoperind-o în colţul „lor”, la o parte, culcată pe nisip, citind o carte. Se smuci, şî apăsându-şi pălăria cu mâna în care ţinea lopata de joacă, îşi dădu drumul la goană, în vale.
     Virgil Probotă veni încet în urmă, cu inima tresărind de câteori Dinu sărea peste pietre şi, din fugă trecea plecându-se pe sub barierele de lemn. Ziarele încă nu se împărţiseră: nimeni nu bănuia nimic. Se gândi la frământarea de peste un ceas, când toţi vor afla.
     Când ajunse, Maria desfăcuse sandalele lui Dinu şi îl lăsase într’un pantalon scurt, aproape gol. O fetiţă tot atât de golaşă, sprin-cenată, cu ochi albaştri, se apropia prudent ca o pisică, cu braţele încărcate de altă provizie de unelte.
     —       Mămuţă, pot să mă duc cu Alina, să sfârşim- cetăţuia? întrebă Dinu mai mult de formă.
     Şi fără să aştepte învoirea, ajunse din câteva sărituri lângă apă, unde se aflau înălţate pe jumătate, meterezele viitoarei cetăţui.
     O doamnă în doliu, mama Alinei, surâse prietenos, dând din cap, deşi nu se cunoşteau.
     Maria îndoi un semn în carte, o aruncă alături^
80
      —       Aat versuri se miră Virgil, aşezându-se pe nisipul cald, după ce avu grijă să acopere bine haina de baie, cu pardesiul*
      —       Ţi-am spus că o lună vreau să mă refeminizez! plecă ochii Marîa, cu o lucire de ironie în bătaia genelor, pentru propriile sale hotărîri.
      Lunecă mâna ca o desmierdare pe scoarţele elastice ale cărţii:
      —       N’am luat cu mine—ai văzut! — decât literatură: versuri şi romane» Şi te rog, domnule profesor, două săptămâni cât mai stăm aci, să mă slăbeşti cu teoriile tale biologicul îl ameninţă cu degetuL Sunt sătulă de mutaţiile lui Hugo de Vries: ascultă dacă nu sună la locul lor aci:
      Mon coeut, comme un oiseau voltigeait tout joyeux,
      Et planait librement ă l'entour des covdages;
      Le navite roulait sous un ciel sans nuages,
      Comme un ange enivre du soleil radieux...
      Scutură nisipul şi firele de alge uscate dintre file, apoi închise volumul:
      Mon coeut, comme un oiseau voltigeait tout joyeux,
      Et planait librement â Ventour des cordages...
      Virgil se simţi dintr'odată cel mai înverşunat duşman al lui Baudelaire. Maria se gândea ce vor face încă două săptămâni —: „versuri, romane!” — iar dânşii trebuiau să plece în seara aceasta chiar, mâine cel mai târziu.». Ii fu dureros să risipească scurt această bucurie. De patru ani, de când luna aceasta la mare era pentrtt dânşii evenimentul central al existenţei. Tot ce făceau, ce amânau, ce renunţau, avea să fie răscumpărat în această lună unică.
      Acum, Maria în două săptămâni îşi topise paloarea, ca o glastră scoasă din umezeală şi întunecime, la soare. Serile lor cu îndelungi plimbări pe ţărm, cu aşteptarea răsăritului de lună pe singuratice promotorii ţie faleză, departe de toată lărmuiala lumei, îi scuturase de mocneala din totdeauna. Se deşteptau în fiecare dimineaţă) pentru o hohotitoare sărbătoare. Cum să vestească, cu cel mai simplu aer din lume, că toate aceste sunt sfârşite şi că ’ncepe ceva mai grozav chiar de cât mediocritatea vieţii care le acordase armistiţiu?
      Maria prefiră printre degete un pumn de nisip. Părul greu, adus pe spate într’o răsucitură de mână, lăsa desvelită fruntea rotundă, luminată de ochii castanii cu fire de aur. Buzele puţin între-
6
81
deschise, cu o uşoara umbră biiui^-puneau în figura gravă o frăgezime copilărească. Dar un singur dinte cu emaiul imperceptibil albăstriu, în şiragul alb, intact şi regulat, dădea surâsului văzut îndelung, o înfăţişare neliniştitoare, ca o atingere ascunsă a morţii într'un fruct tânăr.
       —        Pozezi pentru o statuie a meditaţiei? întrehă glasul care în totdeauna îi amintea lui Virgil, absurd, sunetul mat al bilelor de fildeş.
       Virgil făcu un semn nehotărît cu mâna către mare, minţind aşa fără să rostească cuvânt: „Nu gândea nimic, privea*V
       —        Intr*adevăr, mărturisi Mar ia, înşirând pe nisip câteva scoici, pe care le îngropă presărând deasupra praful de sidef. Şi pe mine marea mă face stupidă. M’am deprins să urmăresc un punct pe apă, fără de nici un gând. Privesc un val, altul, altul... Ceasuri întregi. N*aşi fi crezut nici odată că nemişcarea aceasta, încorporarea aceasta
• în viaţa vegetală, poate însemna o voluptate...
       —        Te-am prins, pedanto! Eşti gata să-mi desvolţi o teorie, o necăji Virgil, glumind fără entuziasm, în vreme ce gândul îi rătăcea aiurea. Cele mai stupide întrebări îl asaltau fără să le poată alunga. „Să-şi cumpere pentru campanie cisme sau bocanci? Cişmele sunt mai practice şi mai durabile. Şi pe urmă se încalţă mai simplu**...
       —        Ba de loc! îşi urmări Mar ia firul ideilor, întinzându-se pe nisip cu faţa în jos şi făcându-şi umbră ochilor cu jacheta albă de lână. Aseară m’am surprins cântând... Inchipueşte-ţi! După cinci ani!... Şi magâncfeam că sunt ca fetele dela ţară; după ce se mărită nu mai cântă de cât cântece de leagăn...
       Virgil gândea: — „Are dreptate. De cinci ani n’am auzit-o cântând. Coardele pianului s*au destins singure acasă. Acum odihna aceasta îi deşteaptă o tinereţe adormită înainte de vreme, ca mugurii care se strâng de frig, după ce au fost amăgiţi de o mincinoasă primăvară**.
       Dinu alergă, ţinând spânzurat de labă, un crab vioriu. II aruncă pe inisip. Crabul se strânse un moment nemişcat, apoi începu să dea îndărăt şi înlături, cu picioarele lui subţiri şi oribile, de mio monstru marin.
       —- Nu e aşa, tăticule, că e un rac de mare? întrebă Dinu, chincit deasupra lui, să-l văd de aproape. Alina zice că e păianjen... Aşa spune ea, numai enormităţi! Ce fel de paîanjen cu coajă? Şi cu foarfece!... Are două foarfece, să vezi cum mai prinde cu ele!
       Crabul se opri şi păru că-i priveşte atent, cu perechile lui
82
de ochi neclintiţi. Dinu îl apuca de un picior, fugi lângă apă, îl aruncă.
      —       L-am trimis la familia lui. Poate are copiii spuse întorcându-se şi îngenunchind lângă Maria, punându-i mâinile mici şi fierbinţi pe obraz.
      —        Mămuţo, Alina spune că are numai mamă! Tăticu ei a murit şi îl visează în toate nopţile... II duc în braţe nişte îngeri frumoşi cu aripile albe şi mari, care sboară fără să se audă. Ea spune că în cer cântă o muzică frumoasă de tot şi tăticu ei îi face semn să vină, s’o ia pe genunchi cum o ţinea la masă... Da Alina e o proastă, se teme şi nu se duce. Plânge şi se deşteaptă. Şi atunci plânge şi mămuţa ei... Şi eu vreau să visez îngeri. Eu nu m’aşi tjeme de ei... Nu e aşa că îngerii nu-ţi fac nici un rău? Ei sunt buni şi ne păzesc când dormim, dacă suntem cuminţi şi nu supărăm pe nimeni..
      Virgil Probotă gândea: — „Peste o lună poate şi eu voi * fi mort, şi Dinu are să mă vadă în vis, purtat de îngerii lui albi. Am să-l chem şi are să se teamă. Are să se deştepte plângând, şi plân- * gând are să se deştepte şi Maria”...
      Maria, nebănuind nimic din ceeace se deslănţuise dincolo de calmul lor, suprimând tot ce e firesc şi pentru totdeauna, gândea; „Facem de sigur o mare greşală că lăsăm copilul acesta să crească fără nici un sentiment religios. Nimeni nu l-a dus la biserică, nici nu l-a învăţat să se închine. Imediat ce ne întoarcem la Bucureşti, trebuie să hotărâm ceva mai serios, pentru educarea lui“...
      Ii dădu părul asudat la o parte, descoperind fruntea rotundă care semăna cu fruntea ei.
      —  Hai, fugi şi te joacă!...
      — Mi-e urît singur. Alina s*a dus la mămuţa ei să-şi facă lecţia... Ştii mata tăticule, ce mai de poezii franţuzeşti ştie Alina?
O grozăvenie... Multe cât părul din cap... Da cât părul mămuţei] nu cât al matale, că mata ai puţin... Ai învăţat prea mult şi-ai nă^ pârlit, cum spune buniţa...
      Virgil se încruntă şi-l prinse de un picior, trăgându-1 pe nisip, la el:
      —  Bine domnişorule, iar vorbeşti aşa?...
      Dinu se sbătu, îi scăpă din mână. Fugi şi-i aruncă un pumn de nisip:
83
      —        Şi pe mine;, a spus mămuţa Alinei că are să mă înveţe mâine o poeziei Da am spus că nu vreau, că mă tem să nu-mi cadă şi mie părul...
      —  Dinulel
      —        Poftim 1 râse de departe Dinu, dându-se înapoi, fiindcă socotea prudent să pună o distanţă destul de mare între el şi omul cu părul căzut de prea multă învăţătură.
      —        Dinulel strigă a doua oară Vîrgil, ridicându-se într'un cof. Nu-ţi permit să fii necuviincios...
      —        Vezi câte eşti mata de nervoşi se miră Dinu cu o inocenţă prefăcută. Ca să nu te supăr, şi ca să-ţi arăt că eu sunt bun, iacă, să ştii că mâine mă duc să învăţ cu Alina...
      „Mâine şi noi, şi Alina, şi mama Alinei, vom fi toţii cine ştie unde...” îşi spuse Vîrgil Probota şi cerul se întunecă...
      Maria privi un timp neclintit, spre Constanţa sclipind depărtată în pâcla albăstrie* albă ca o ireală cetate arabi de miraj*
      —  Mergem Joi? îşi aminti plimbarea proectata, cu barca.
      —        A, dai... plimbarea de Joi... Cine ştie? rosti tărăgănat şi cu gândul departe, Vîrgil.
      —        De ce „...Joi... cine ştie?” îl privi atent Maria. Mai sunt patru zile: nu cred să se schimbe vremea... Şi marea, toată lumea spune că n*a fost de Smult aşa de calmă... De ce atunci acest tenebros: „Joi, cine ştie?”
      —        Nimici Spuneam aşa fără să-mi dau seama! nu îndrăzni Vîrgil să mărturisească.
      Dinspre larg, se apropiau      doi înotători, cu     mişcări  egale şi
ritmice. O femee în costum negru şi cu o bonetă roşie, plutea pe spate, aproape, cu faţa în sus, legănată de răsuflarea uşoară a valurilor.
      Maria se ridică, descheindu-şi de pe umeri haina sub care era în tricoul de baie. Işî potrivi peste părul mult boneta        de gumă
neagră. Trupul subţire, cu sânii     mici şî cu şolduri   înguste, arăta  ca
un corp nelegat încă, de adolescent.
      Pe nisipul ud, unde ajungea clipotitul mării, paşii intrau plăcut şi elastic, ca pe o placă de cauciuc. încercă valul cu piciorul. Apa era ca niciodată, uşoară şi străvezie, lăsând să se vadă la fund, ca, printr’o subţire sticlă limpede, cutele înguste de nisip, regulate şi lungi, ca vărgăturile curbe de       pe pielea tigrilor.   închise ochii  şi
străbătută dinainte de fiorul apei, se aruncă despicând albastrul cu mâinile împreunate.
84
     Dinu svârli găleata şi intră şi el, stropind şi făcând gălăgie cât trei.
     Virgil Probotă îi aştepta la ţărm. In locul pardesiului de doc, obişnuit, întinse pe nisip mantaua nouă. Nu mai simţia nici o bucurie la gândul bucuriei pe care voise să o facă. Aşeză haina stângaci, cu teamă, ca un vinovat. îşi găsea singur acum, asemănare cu un clovn bătrân, nenorocit şi lipsit de duh, care îl înduioşase odinioară în copilărie într'un circ mizerabil, naufragiat în târgul lor. Ca şi acela pregătea o farsă proastă, de care nimeni nu se va îni-veseli nici de milă.
     Se întinse alături cu mâinile sub cap.
     Marea era nemărginită. Cerul nemărginit. Totul calm, grandios, plin de lumină, înecat de lumină...
     De ce se ucid oamenii? De ce se urăsc? De ce uită să se bui-cure de această nespusă fericire, care e viaţa, şi care nu !mai are întoarcere? închise ochii peste atâta lumină, să facă întunecime umedă, cum o simţea adâncindu-se în el. Dar lumina stărui. In ploape îi juca roşie şi fluidă, ţesând inele aurii şi învăpăiate.
     Pe obraz i se ridică o gânganie mică. Nu o alungă. Poate nici nu o simţea. Poate atingerea îi era ca o desmierdare dureroasă. Mâhnirea se lăsă greu, ca o corabie înecată.
     Păsul lui Dinu hohoti gâlgâind, aproape, la marginea impasibilei ape albastre.
V
\
                                          § *
     Zoe Vesbianu ocoli pe drumul cel mai lung spre casa»
     Când isbise portiţa de fier a grilajului, o pornire de plâns îi înecase suflarea»
     Şovăise, nehotărîtă încotro să-şi îndrepte paşii» Servitoarea lui Comşa, rezemata de stâlp, cu colţul barizului în gură, o măsurase de jos în sus, abia ferindu-se în lături. Ordonanţa, care pălăvrăgea cu un capăt de ţigare lipit pe buza de jos, se plecase la urechea bucovinencei şi-i şoptise ceva, chicotind. Şi slugile îşi îngăduiau 8*0 judece i...
     Simţi că roşeşte şi-i fu ciudă că roşeşte.
     Era singură, o înăbuşea mâhnirea; acasă o aştepta un om grosolan şi morăcănos pe care îl ura; şi trebuia sa pară nepăsătoare, să zâmbească firesc.
     îşi aminti că a uitat să dea cu pudră şi deschise punguliţa de mătase unde era încrustată oglinda, cercetându-şi obrazul din mers. Nimic nu se cunoştea. Ochii doar, purtau cearcăne mai viorii. îşi îndesă pălăria mai adânc.
     Un domn, cu haine cenuşii lăptoase, cu mustaţa cuceritoare, îşi încetini paşii privind-o obraznic. Ce uitătură murdară avea, care desbracă şi se târâie pe trup, ca o atingere vâscoasă; de melci... Toate privirile lor sunt desgustătoare şi fără ruşine...» Cum îi urăşte I...
     Trecătorul făcu repede un ocol; în colţul străzii îi eşi în cale şl se opri s*o aştepte, netezindu-şi mustaţa năclăită de brilanţină. Era pudrat ca o femee, cu trăsăturile vulgare, de crupier ori de gravură de pe pereţii frizeriilor. Se uita pe sub pălăria de pai, răsucind un bşţjşpg de trestie între degete şi umflându-şi pieptul, cu floare roşie la butonieră.
     Zoe Vesbianu trecu sub privire cu buzele strânse, cu impresia că păşeşte goală la un examen umilitor. Cum jdţ pot îndrăzni?... Are ceva de femee pierdută, de-şi îngăduie cel dintâi venit s’o murdărească aşa cu ochiadele?...
87
      Paşii bateau uşor asfaltul, iar femeia în haină de mătasă, cu cercuri galbene şi negre, trecea în lumina aurie de amurg, tremu-rându-şî cele două fire subţiri ale penei dela pălărie, asemenijaxrfe-u nelpr de insectă; luneca vedenie uşoară şi plăcută, fără grijă şi fără suferinţă* Nimic nu se răsfrângea afară, din chinuirea dinlăuntru. Purta capul sus, puţin dat pe spate, ca să poată privi sub borurile; prea joase ale pălăriei; legăna elastic trupul strâns în mănuşa hainei, surâse cu cea mai isbutită graţie unei perechi cunoscute, care o salută dintr'o trăsură de casă... Aşa e desigur viaţa tuturor femeilor pierdute. Acum două ore era desbrăcată, în casa unui strein, a unui strein care o alunga, şi acum se sileşte să zâmbească, celor care dacă ar bănuit*. Acuşi are să mintă acasă, bărbatului, tutulort.. Cea dintâi greşeală a fost grea, după o luptă... Celelalte vor veni singure. Ştie bine acum, că vor veni singure — e atât de strein şi de pustiu în casa eît..
      Alt domn, bătrân şi cănit, o urmări cu ochii rotunzi şi umezi, cu gene rare şi alburii, ca ochii de porc. Poartă oare un stigmat toate femeile pierdute, de chiamă asupra lor qu atâta siguranţă privirea bărbaţilor?... Şi ea poartă un stigmat —muşcătura lui Radu pe rotundul umărului... Cum îi vine să-i mai spună oare, chiar în gând, pe nume: Radu?... El nu mai e decât Comşa, ea doamna Vesbianu... Cât de ciudat va fi când se vor întâlni mâine, în lume!.... Cum îl urăşte». Aceasta a fost tot. O dorinţă animalică, după care* s*au privit amândoi duşmănos, cu desgust
      încetini paşii înaintea casei. Servitorul stropea grădina; apa îm-proşca rece marmora statuilor, firele legănate de trandafir, drumu-şoarele cu nisip galben.
      Era o clădire cumpărată de Sofron Vesbianu, dela un proprietar scăpătat în anul când cumpărase cu aceiaşi bani de proaspăt înavuţit, tinereţea Zoiei Racliş, abia eşită de pe băncile pensionului. Fiecare mobilă, cel mai neînsemnat lucruşor, fusese ales de mâna ei, atunci când crezuse că aşa va uita tovărăşia omului păros şi vulgar, cu care avea să-şi poarte viaţa.
      Acum toate îi păreau hidoase, nesuferite şi de prisos.
      Sună. Urcă scările de marmoră şi intră deadreptul în camera ei, aruncând gentuliţa, pălăria, mănuşile, la întâmplare, împrăştiate pe jilţuri şi pe divan.
      — Coniţă, v’a întrebat boerul de două orit o întâmpină fata din casă, tipărindu-şi şorţul alb cu chenar de dantelă, şi arătând cu capul spre camera de alături... Zice să servim masa imediat ce veniţi... Pleacă în oraş!... continuă servitoarea aşezând la locul lor,
88
din obicei, toate uneltele cu plăsele de arginţ, răvăşite pe mesu|a de toaletă*
      —   Şi?..* întrebă distrată Zoe, care nu ascultase.
      —        Altceva nimic. V'a adus pălăriile dela Madam Valda! îşi aminti fata cu un fel de mândrie pentru luxul stăpânei, desfăcând capacul unei cutii albe şi răsucind pe pumnul îndoit, o pălărie cafenie, cu pene dese şi date pe spate, ca o coafură indiană.
      Zoe Vesbianu apucă pălăria de vârful penelor şi o aruncă în cutie, fără să o privească.
      —   Lasă aceasta... Te poţi duce. Aşteaptă să sun...
      Fata nu se clinti.
      —   Coniţă...
      —   N’ai plecat? se întoarse Zoe din uşa şifonierei larg deschisă.
      — Coniţă... Ştii mata că avem război?... Cu nemţii! răsuflă cu o mare şi bucuroasă uşurare fata din casă, care avea o veche duşmănie cu toate nemţoaicele vecine, guvernante.
      —   Cine ţi-a vârît în cap prostiile astea? Hait* pleacă!...
      —   Zău, coniţă! scrie în jurnale...
      —        Să le fie de bine... De când ai început să discuţi politică cu mine?
      —   Credeam...
      —   Să nu crezi nimic. Ai plecat?
      —        Iaca plec! închise încetişor uşa, desamăgită de puţinul efect al ştirei senzaţionale.
      Zoe Vesbianu se trânti în jâlţ răsucind pe gânduri o pilă de unghii. Ii trebuia acum o hotărîre dureroasă să-şi schimbe haina. Ar fi vrut să plângă şi era prea târziu, în trup simţia un deşert şi un nod! i se oprise în piept... Cum va fi fi fiind această domnişoară Vardaru?... Ce bruţ^J s*a repezit Radu să-i smulgă fotografia... „La revedere!... La rev&2ere!” Aşa sfârşesc oare toate iubirile care păreau că vor dura o veşnicie?
      La uşa de alături, în camera lui Sofron Vesbianu, se auzi un foşnet.
      —   Zoe! chemă un glas subţire ca o aţă.
      —   Da...
      —   Zoicol
      —        Am răspuns: da! aruncă Zoe pila de unghii pe marmora mesei.
      —   Deranjează-te, rogu-te!
      —   Ce pofteşti? se ridică în silă, şi deschide uşa.
      In prag, Sofron Vesbianu, cu cămaşa proaspăt călcată şî scro-
                                                                                            89
bită în cap» se chinuia să vâre braţele în mânarî. Era în papuci şi în ciorapi, cu jartierele pe picioarele păroase şi'cu fot restul trupului, gros şi ţ burtos, înghiţit în cămaşă ca într’un sac, umblând: aşa orb prin casă şi gesticulând în mâneci ca o sperietoare în lanuri.
      —       Deschee-mi, te rog, nasturii». Fir-ar a dracului de spălătoreasă! se plânse glasul piţigăiat din cămaşă,
      Zoe îi desfăcu nasturii.
      —       Dacă, n’ai grijă să-i deschei întâiL. Ce-i de vină spălătoreasă?
      Sofron Vesbianu scoase prin deschizătură capul chel şi negricios, cu urme de vărsat pe nasul rotund ca o mură când începe a se învineţi de copt
      —  Credeam că mă sufoc, Zoico! gâfâi...
      —       Te-am rugat de o mie de ori să nu-mi mai spui Zoico! Mă cheamă Zoe, şi atât. Zoica e numele spălătorese!».
      —        Scuzaţi! îşi ceru iertare batjocoritor Sofron Vesbianu». Scuzaţi, Zoica o chiamă pare-mi-se şi pe soru-mea şi nu-i spălătoreasă».
      Zoe, vru să spună că într’adevăr, sora lui Sofron nu e spălătoreasă, e nevasta unui amploiat de mişcare, ceiace înseamnă desigur în lumea de hamali deTunde a pornit neamul Vesbienilor, un titlu de înaltă nobleţe. Dar se opri. Privi împrejur în cameră. O răscoală sălbatecă. Cutia de gulere răsturnată, şuroaie de apă pe jos, un prosop aruncat în picioare, o pereche de pantaloni încălecaţi pe spătarul unui scaun, o ţigare fumându-se singură pe marginea unei măsuţe scumpe. O luă să o arunce, dar Sofron Vesbianu i-o desprinse din mână, ducând-o la gură cu degetele scurte şi păroase făcute cupă, cum fumează şcolarii pe ascuns ori rândaşii.
      —  Pardon! Mai am două fumuri.»
      Trase două fumuri până la carton şi aruncă restul într’un vas de Gallâ.
      —       Pentru Dumnezeu! imploră Zoe, te-am rugat de o mie de ori să nu mai arunci ţigările unde apuci. E un vas de preţ şi e un obicei oribil, ca la han.
      Ţigările lui Sofron Vesbianu îşi sfârşeau existenţa pe colţul meselor, arzând feţele, lepădate pe scoarţele cărţilor, aruncate în cutii, glastre de flori, în vase, oriunde în afară de scrumiere,
      —       E un vas de preţ... un vas de preţ! repetă Sofron Vesbianu, căutând ceva şi aruncând lucrurile din cale.» Te cred! Asta nu era nevoie să mi-o spui... Ştiu eu cât costă, că doar pe mine mă costă...
90

     Se pleca într'un genunchîu, şi cu un papuc explora tenebrele de sub pat svârli un teanc de ziare, deschise două sertare, trânti uşa dela dulapul cu haine»
     —   Ce cauţi, frate? nu mai putu răbda Zoe.
     —        Pe dracu-1 caut! pufni omul ridicând din nou teancul de ziare» Casă e asta? Han! Ai spus bine că e han» Cucoana se plimbă, vine la ora mesei: punede masă, strânge-te masăL~
     —   Tot nu mi-ai spus ce cauţi! se sili Zod să-şi păstreze calmul.
     —   Bretelele le caut, cucoană! Nu vezi ce caut?
     Zoe'ridica pantalonii aruncaţi pe spătarul scaunului şi-i arătă bretelele atârnate»
     —   Nu era simplu să începi de aici?
     Dezarmat, Sofron Vesbianu se scărpina în chelie.
     —        Simplu! E uşor să zici simplu»»» La voi toate sunt simple... Mâncăm astăzi ori nu?
     Zoe trânti uşa fără să-i răspundă. Bărbatul se plimbă prin camera, încheindu-şi nasturii şi bretelele, isbind cu picioarele în dreapta şi’n stânga obiectele din cale. Se uită dispreţuitor spre uşa închisă şi mormăi:
     —   S’a supărat cucoana. Are nervi!
     Se aşeză în faţa oglinzii şi înodă de câteva ori cravata, fără să isbutească. O aruncă şi trase din cutie alta. Sună servitoarea.
     —        Strânge porcăriile d'acil dădu ordin fetei, care se pleci şi începu să culeagă de jos gulerele aruncate, batistele, pălăria căzută cu gura în sus, ziarele stropite cu apă»
     Prin oglindă, trupul slujnicei se vedea sănătos şi plin, dereticând cu spor, apăsîndu-şi o mână pe sân din când în când, să-şi acopere deschizătura bluzei.
     Sofron Vesbianu îi urmăria prin sticlă mişcările şi simţia o dogoare încălzindu-i tâmplele.
     Când se apropie de dânsul, îi prinse între degete bărbia şi o privi în ochii verzi de pisică. Fata se feri roşie foc, uitându-se cu teamă spre uşa unde dincolo se afla Zoe.
     —        Proasto! gâfâi bărbatul, răsucindu-i faţa mică şi albă, cu nasul în sus şi cu ochii vicleni. Proasto, de ce nu?...
     Era a patra slujnică; pe celelalte Zoe le schimbase fiindcă îl surprindea pipăindu-le prin colţuri.
     Când o mai strânse odată de sfârcul sânului de-i năvăliră lacrimi în ochi, fata deschise ca din întâmplare uşa dela camera de alături» Sofron Vesbianu se linişti, făcând un salt de neaşteptată
91
           pentru greutatea lui, plantându-se din nou în faţa oglinzii Issi^i lege cravata*
       Sfârşi repede şi coborî.
       In sofrageria înaltă şi mare, cu ţmfftlffi grele şi cu o uriaşă masă ovală la mijloc, Zoe în kimono cil îbîşî albaştri şi trandafirii, înşiraţi în procesiune peste un câmp cu flori violete, îl aştepta răsfoind o revistă ilustrată.
       —       Sunteţi gata?... Ţî-ţî-ţît... Mare minune! se miră Sofron despăturind şervetul. Ce-e întunericul ăsta, frate?...
       Era aprinsă o singură lampă de masă cu glob albastru, transa lucid. Aşa, încăperea părea mai mică şi mai prietenoasă, cu ungherele ascunse în umbră. Sofron Vesbianu merse până la uşă, răsuci butonul, aprinzând toate becurţţp candelabrului. Lumina scântee orbitoare şi prea vie, în cristale şi în tăvile de metal.
       Sala de mâncare avea două oglinzi mai înalte decât statul omului, fără ramă, în doi pereţi faţă în faţă. In ele !se aprinseră acum nenumăratele candelabre, în lanţ neîntrerupt ca într*o nesfârşită sală unde la mese fără de capăt, aceiaşi Zoe Vesbianu, multiplicată în zeci şi zeci de exemplare, în haina japoneză cu păsări albastre şi trandafirii peste câmpul liliachiu, privea îngândurată în albul farfuriei, în faţa omului scurt, gros şi cu chelie, în care lumina se răs-frângea ca într’un genunchiu luciu.
       —       Aşa da! exclamă cu glasul lui excesiv de subţire pentru în-făţişarea-i rotundă de cantalup. Aşa dat... Ce-am ajuns să facem) economie de lumină?
       Fata servea fără zgomot, cu paşii înăbuşiţi în lâna covorului.
       Sofron Vesbianu picură faţa de masă, îşi picură cămaşa şi o şterse cu miez de pâine. Mesteca lacom, clefăind; presăra sare şi piper dinjbelşug, înainte de a gusta.
       Vârî cuţiful în peşte. Zoe îi luă cuţitul din mână ca unui copil rău crescut şi 1-1 puse alături pe scăunaşul de argint. Sofron îl apucă din nou:
       —       Lasă-mă frate, cu mofturile astea! Aşa am învăţat să mănânc de când m’a făcut mama şi slavă Domnului, îmi merge! De ce-i cuţit? N'o să mănânc doar supa cu el!...
       Turnă vin, îl gâlgâi pe gât, plescăi din limbă...
       împinse farfuria cu tort.
       —  A se slăbi cu cofeturile. Niscai brâxgză!
       Fata alergă cu farfuriile de brânzeturi. Zoe frunzări din mâncare puţin şi fără poftă. Rămase pSrivîhd uitat, la omul care mesteca alături, se scobea în dinţi scuipând resturile în farfurie.
92
     Niciodată nu-şi vorbeau decât încrucişând cuvinte înţepătoare» II prindea ciupind slugile» Vorbea despre restul lumei cu dispreţ» Era grosolan şi scandalos de mulţumit de sine. Ce se petrecea în capul ţuguiat, şi dincolo de ochii mici şi unsuroşi, ca două măsline înfipte sub sprincene? Averea şi-o adunase singur, era temut de tovarăşii lui, toţi spuneau că e priceput în întreprinderile-i nume" roase; aşa dar nu era un imbecil cum îl judeca ea. Poate viaţa nu cere numai decât să ştii când trebuie şi când nu, să te serveşti cu cuţitul, să nu clefăi şi să nu te stropeşti cu sosuri, să nu-ţi ghemuieşti slugile în unghere şi să nu vorbeşti ca lăptăreasa..* Lângă omul acesta trebuia să-şi sfârşească viaţa, să îmbătrânească. Fără nici o zare. Ca o osândă. Se poate oare să nu caute aiiţres» o evadare din această vulgaritate?... Cum îi păruse viaţa un dar ispititor şi divin, plin de toate făgăduelile şi voluptoasă ca o înserare de August, atunci când rămânea gânditoare pe filele de roman, citite în dormitorul pensionului 1... Toate au sfârşit aci. Fără nici o scăpare. Ca în visurile rele când vrei să te trezeşti şi nu poţi...
     Sofron Vesbianu sfârşi de mâncat şi îşi şterse gura cu tot şervetul, aruncându-1 peste pahare.
     —       Şi ce-ai rămas aşa pansivă? o întrebă, apucând-o de bărbie cum făcuse cu un ceas înainte, cu fata din casă.
     Zoe se scutură de silnica desmierdare.
     îşi aminti cuvintele fetei din casă şi întrebă:
     —   E adevărat că avem mobilizare?
     Bărbatul o privi uimit de atâta ignoranţă, imitându-i glasul:
     —       E adevărat că avem mobilizare? Dar bine cucoană, pe ce lume trăeştî?... Urlă oraşul, şi dumneata par’că acum te-ai trezit din somn. Sigur că e mobilizare, stare de asediu, război, ce pofteşti!... Au vrut războiul: îl au acum. Să-i vedem!... Pierd jumătate de mi-i lion cât am de încasat dela nemţi, dar să-i vedem şi pe ceilalţi. Păzbpi, război! — de doi ani nu mai putem răsufla de viteji...
     Sofron Vesbianu indignat, cu mâna tremurând, turnă vin în pahar, îl răsturnă pe gât şi se ridică rostogolind scaunul.
     Strigă fata să-i aducă pălăria şi amlntîndu-şi că oricum, într’cţ zi ca aceasta istorică, nu se poate despărţi de nevastă ca întotdeauna, îşi ţuguie buzele unsuroase şi o sărută pe frunte, punându-i mâna pe umăr, acolo unde era semnul muşcă turei lui Radu Comşa.
     —       La revedere, micuţo! Nu lua şi tu toate aşa... Aşa sunt eu, nervos! înţelegi, o jumătate de milion...
     îşi aşeză pălăria pe sprânceană şi circulă pe picioarele scurte.
                                                                                      93
     Zoe privi cu ură spatele omului îndreptându-se spre uşă, cu ceafa groasă şi revărsată, cu un cerc de chelie ieşind alb de sub pălăria de pai
     îşi şterse apăsat cu batista locul sărutat.
     Dar uşa se deschise din nou şi Sofron Vesbianu apăru făcând o reverenţă exagerată:
     —   Uite micuţo, nu rămâi singură! L-am întâlnit pe scări.
     In dosul lui, păşi în haine (cenuşii, un bătrân uscăţiv şi înalt,
cu părul alb, purtând într’o mână bastonul cu mâner de fildeş, în cealaltă pălăria de pai pe care o înclină cu un gest larg de muşchetar ce nu capitulează vârstei: Dumîtraşcu Racliş.
     —   Papa! sări Zoe din loc, întinzându-i fruntea.
     Dumîtraşcu Racliş lipi buzele uscate de fruntea fică-sei, apoi se trase un pas îndărăt şi o admiră cu emfază.
     Pe urmă ameninţând cu un deget uscat pe Sofron Vesbianu, care asista la scenă cu pălăria pe ceafă, cu picioarele scurte răşchirate:
     —        Vezi, aşa îmi place! Să-mi ştii de frică, Piston! ţi-am spus: Delicat cu fetiţa, cum te porţi cu un om fragil!... Altfel...
     Ameninţarea şi-o termină răsucind bastonul într’o figură de scrimă, cu cel mai perfect aer de spadasin, după care lucru râse singur cu sgomot, şi se aşeză pe scaun, picior peste picior, eu mâna ţinând pălăria dusă la şold; <;u cealaltă rezemată în mânerul de fildeş.
     Sofron Vesbianu mormăi ceva neînţeles, duse un deget la pălărie, cum se salută între ei gardiştii, eşi pe uşă, de astă dată definitiv.
     De pe obrazul lui Dumîtraşcu Racliş masca de jovialitate teatrală căzu, lăsând numai înfăţişarea unei mari oboseli. întrebă căutând din ochi, loc pălăriei şi bastonului:
     —   Ce-are mormolocul de e atât de botoş astăzi?
     Zoe dădu din umeri, luându-i lucrurile din mână: Cine se interesa de grijile ori bucuriile lui Sofron?
     Şi întorcându-se după ce a pus în cuer bastonul şi pălăria:
     —   Papă, de sigur n’aî luat masa...
     Dumîtraşcu Racliş protestă.
     —   Cum, fetiţo? Crezi că de aceasta vin întotdeauna?
     Zoe nu-1 ascultă. Sună, porunci slujnicei să pună tacâmuri noi, îl servi singură ca pe un copil întârziat dela masă după haima-nalâcuri.
     Cu toate împotrivirile dela început, Dumîtraşcu Racliş devora cu pofta unui înfometat... Dar trebuia într’adevăr un ochiu expert
94
pentru a ghici această foame, sub gesturile stăpânite, savant cuviincioase şi sub aerul distrat cu care îşi scotea a doua oară în farfurie, povestind o anecdotă dela club, amintind o întâmplare din tinereţea*! foarte furtunoasă. Zoe îl privea şi îl asculta cu o dragoste mărită în acea seară de senzaţia singurătăţii în care se afla. Nu-şi păstra multe iluzii despre acest părinte de teatru, dar îl iubea ca pe un copil stricat.
      Venea pe la dânsa numai când avea nevoie de bani. îşi tocase averea în cărţi. La club îşi dădea şi acum ultima centimă. Privite de aproape, hainele croite cu pretenţie de impecabilă eleganţă, ghe-trele albe, cravata de mătase, arătau ca şi figura, o mare oboseală. Se vedeau marginile uzate, se simţea mirosul de benzină. Dumitraşcu Racliş îşi ascundea sărăcia ca o pecingine ruşinoasă. Sub înfăţişarea' bonomă se pitea un egoism crunt.
      împărţise în dreapta şi în stânga dureri pe care nici nu le observase. îşi ruinase mai întâi sora. Nevasta îi murea de ftizid într’un sanatoriu din Elveţia, în vreme ce el se îndeletnicea să-i joace zestrea pe două tablouri la Monte-Carlo. Pe Zoe o închisese înjpen^ sion la Călugăriţe, unde apărea rar, cochet, periat şi parfumat ca un amant, încărcat de cadouri, fleacuri, bomboane şi cutioare, ca să dispară o jumătate de an, cutreerând toate staţiunile de băi din Europa, unde se aflau cazinouri şi de unde îşi amintea că are un copil, pe o carte poştală ilustrată, cu o grăbită semnătură cu creionul, sub priveliştea unui Cazinou. Când Zoe sfârşise pensionul, îşi sfârşea şi dânsul de risipit averea: a lui şi a fetei. Sofron Vesbianu îi cumpărase ultima sfoară de moşie, o întrezărise pe Zoe, când supraveghea împachetarea bagajelor la conacul de unde era isgonită, îl chemă pe Dumitraşcu Racliş în cancelaria contabilului şi după o jumătate de oră, când au eşit amândoi, odată cu moşia, omul hou aproape cumpărase şi fata fostului proprietar.
      Fericit şi inconştient, Dumitraşcu Racliş zugrăvi copilei abia eşită de pe băncile şcolii viaţa fără de grijă, de confort şi belşug pe care i-o oferea omul cu picioarele scurte, cu burta rotundă Jşî cu chelia ţuguiată ca vârful unei căpăţâni de zahăr.
      — Dar e urît, nu mai e tânăr şi e vulgari suspinase Zoe în batistă, văzând în ce odioasă fiinţă se întrupase prinţul şarmant visat şi de ea, ca de toate colegele din pension.
      —        Frumoşi sunt numai tenorii de operă. Că nu e tânăr cu atât mai bine: nu te va plictisi cu expansiuni juvenile şi dacă e vulgar, va' fi un joc pentru tine să-l civilizezi! rezolvase sumar Dumitraşcu Racliş toate problemele de conştiinţă, şi după nuntă plecă
95
felice şi întinerit să cheltuiască banii vânzării—a moşiei şi a fetei — la Spa, la Biaritz, la Nissa, la Dauvîlle, la Ostanda.
     După un an se întoarse cu o valiză mică şi un costum de voiaj, restul bagajelor erau gaj la hotel Negresco din Nissa. De atunci trăia „împrumutând" delà Zoe bani, pe care avea să-i restitue odată şi odată, când va isbuti martingala. O sută/ cinci, o mie —hârtiile se mistuiau discret în portbilet, de unde mergeau deadreptul, pe masa verde a clubului.
     Pentru Sofron Vesbianu nu mai găsea acum decât vorbe dispreţuitoare: mormoloc, piston, cantalup, chameau, şi aproape îi făcea vină Zoei că-1 suportă de bărbat, uitând cu desăvârşire cine pusese la cale această hidoasă împerechere.
     Zoe îl privea ciugulind boabele de struguri, şi văzându-i funta inegal înodată, i-o desfăcu şi o prinse din nou cu o atenţie de îndrăgostită:
     —   Papă, am să trec pe la tine să fac ordine...
     Dumitraşcu Racliş locuia într’o cameră mobilită, a cărei chirie o plătea Zoe, ca şi bacşişul sèrvitoareî, ca şi florile pe care i le aducea să înveselească încăperea cu miros de tutun, cu ziare răvăşite pe toace scaunele.
     Când împinse farfuria cu struguri, Zoe îi ceru portbiletul şi urcă scările în ietacul ei, să-şi depună birţţl, Dumitraşcu Racliş aprinse o ţigară înfiptă într'o ţigaretă lunga şi groasă de chilimbar» Contemplând inelele de fum îşi recapîtulă o socoteală simplă: dacă Zoe îi pune o mie de lei, un pol dă pentru consumaţiile din urmă la bufetul clubului, o sută şaizeci datoria de eri delà écarté, un pol îi rămâne de cheltuială şi opt sute plini pentru joc. Dacă le rotunjeşte, poate lua bancul singur.
     Zoe se întoarse în foşnetul de mătase al kimonoului. Dumî-traşcu Racliş îi luă cu neglijenţă portbiletul şi îl puse în buzunarul delà piept, pipăindu-şi haina pe deasupra. Apoi se uită la ceas cu o înfăţişare deodată foarte grăbita* Era nerăbdător Să ajungă mai repede la club.
     Bugetul se încărcase cu doi lei (pei^ru trăsură. Dar Zoe voia să-l mai ţină încă prizonier:                 y
     —        Trebuie să iei cafeaua cu mine. Uite o fac eu, aşa cum îţi place ţie: amăruie şi tare.
     Dumitraşcu Racliş făcu un gest de resemnare: era gata la toate sacrificiile. Nu putea ghici dorinţa desnădăjduită a Zoei, de a se simţi apropiată de o vietate care să-i îmblânzească singurătatea.
96
      Şi chiar de* ar fi înţeles aceasta, n’ar fi fost în stare să sacri-fice un ceas, când la club începeau partidele* O singură preocupare îl stăpânea: Zoe i-a pus în portbilet cinci sutare ori o mie de lei? Şi cum Zoe era întoarsă cu spatele la el, căutând în bufeţmaşina de spirt pentru cafea, cu o îndemânare de şcolar care copie la teză, scoase portbiletul din buzunar, îi cercetă conţinutul, respiră uşurat— se afla o miel — şi îl puse la loc. Ridicând ochii văzu că Zoe prin oglindă l-a surprins şi că a roşit pentru el. Atunci desfăcu portbiletul, frecă între degete cele două hârtii de câte cinci sute, strânse buzele dispreţuitor:
      —  Merçi... Quelle saleté que l'argent.
      Şi involuntar, încă odată trase cu coada ochiului la ceas.
      —       Papă, nu te mai reţin! făcu Zoe cu desgust şi cu umilinţă. Te văd cât eşti de grăbit... Desigur e mai bună cafeaua la club.
      —       De ce vorbeşti aşa, fetito? se apără moale Dumitraşcu Ra-cliş. E adevărat că aveam o întâlnire, dar...
      —  Tocmai, nu vreau din pricina mea...
      —       Atunci la revedere! se ridică de pe scaun, căutându-şi din ochi bastonul şi pălăria.
      Zoe i le aduse. îşi plecă fruntea şi se lăsă sărutată. Avu un gest dureros să-l oprească,— atâta nevoie simţea de cineva să-i alunge pustiul!—dar şi-l stăpâni.
      —       înţelegi fetiţo, războiul ne aduce atâtea complicaţii! vorbi Dumitraşcu Raclîş, numai ca să rostească ceva, punând mâna, pe umărul Zoei, a doua oară în ziua aceia, pe locul unde; se afla semnul lăsat de dinţii lui Radu Comşa.
      Uşa grea se trânti în urmă.
      Zoe rămase din nou singură. îşi apăsă tâmplele.
      Aşa dar războiul...
      Râse răutăcios. Să tnoară toţi Cum îi urăşte acum pe toţii Un sfârşit de lume n’ar mai înspăimânta-o, dar nici n’ar înduioşa-o.
      Se ridică de pe scaun. In una din oglinzi, se apropie spre ea, în kimonoul cu flori violete şi cu ibişi albaştri şi trandafirii, altă Zoe, atât de aproape că răsuflarea caldă aburi sticla, înnecându-î în ceaţă obrazul.
      Şterse negura cu batista şi se cercetă cu luareamintea unei străine, în ochii de culoarea florii de liliac. Cum putuse o clipă măcar să dorească moartea tuturor? Aşa gândesc desigur femeile pierdute. Pentru ele nu e decât egoism, nesaţiul şi pe urmă desgustul cămei.
7
97
     Privi cu lăcomie în adâncul ochilor* Aşa se privesc desigur în oglindă femeile pierdute* E o Conspiraţie în jurul ei, toate se adună să o piardă* Umărul gol arăta semnul dinţilor lui Radu Comşa, puternici. Aşa poartă desigur, stigmate impudice, trupul tuturor femeilor pierdute.
     In încăperea largă, cu toate luminii** aprinse, printre dulapurile grele cu scânteieri de cristal şi mente, femeia plecată spre recele joc al oglinzii îşi cerceta cu nelinişte ochii în care se regăsea străină şi nedescifrată. Şi alte femei, fără număr, în haine cu flori violete, cu procesiuni de ibişî albaştri şi roz, se plecau scormonin-du-şi din oglindă în oglindă, genunile ochilor, dincolo de care se căsca o prăvălire, neputinţa de a delimita realul de ireal, o spaimă.
98
                                            § 4.'
                   Neagră Luminiţă,
     Aş vrea atâtea să-ţi scriu dintr’odată, că uite, nu ştiu de unde să *ncep. Şi nici nu mai sunt sigură acum, dacă scrisoarea te mai poate găsi la Sinaia, ori n’are să ocolească* drumul pe la Bucureşti ori la ţară, la Ărpăşeşti, după cum erau proectele tale. Are să-ţî aducă în acest caz ştiri învechite, şi nici o pagubă dacă se va pierde pe drum.
     Lunea trecută am fost şi eu cu papă la Bucureşti pentru nişte lucrări care întârziau la Credit. Am stat aproape tot timpul singură la hotel, în afară de mesele pe care le luam împreună la restaurant şi de două seri, una la Şosea şi alta la Oteteleşeanu, unde se joacă o revistă foarte decoltată, de ne-a fost ruşine că mai venisem, dar ne era şi ruşine să plecăm. Am crezut un moment că în trecere delà Constanţa la Sinaia, mai sunteţi în Bucureşti, şi am fost pe la voi. Am luat o trăsură şi cum mergeam întâia oară singură într’o Jfeîrjă, mi se părea că toată lumea pe calea Victoriei, se uită la mine. Cum vezi mam provincîalîzat de tot, ca mătuşele mele care au o sumă de obiceiuri pazecişioptiste. S*au speriat acum două săptămâni şi mi-au făcut o morală teribilă, fiindcă au descoperit în camera mea câteva ţigări şi un roman de Gyp: Pierrette, de altfel o prostie.
     La voi nu era decât servitoarea, delà care am aflat că sunteţi la Sinaia şi că domnul Vardaru e singur în oraş. L-a căutat şi papa să-l roage să intervie la Credit, dar a fost cu neputinţă să-l descopere.
     Marţi, în piaţa Teatrului, l-am văzut pe domnul Radu Comşa. M'am îndreptat să-i ţin calea, foarte veselă şi zâmbitoare; eram bucuroasă să aflu veşti delà tine şi mă gândeam că-i fac un serviciu lui papă, afiându-i unde-1 poate găsi pe domnul Vardaru. Dar nu m’a recunoscut şi a trecut mai departe, aşa că am rămas cu o figură stupidă în stradă, cu toate că mi-am luat aerul că zâmbesc altcuiva*, de mai departe. Era cu un domn blond distins la figură, şi care trecea printre lume cu privirea absentă şi elegiacă. Domnul Comşa
                                                                                         99
v
mi s’a părut mai înalt par’că decât anul trecut când l-am cunoscut la tine; şi aşa pârlit de soare, semăna cu Henri Owen, californîanul din filmele din Los Angelos. (Nu zâmbi; provincia, cu singura distracţie cinematograful, mă sileşte să-mi culeg rezervele de impresii, dela Pathe, Gaumont, etc...). Dacă şi tu te-ai mai înegrit la mare, îmi închipui ce trebuie să fiii Numai ghioc îţi mai lipseşte, aşa cum ne-am fotografiat în travesti, după balul nostru dela şcoală, în carnavalul de acum trei ani
     Insfârşit, ce să-ţi mai spun? M’am plictisit mai rău ca la noi, la Roman, şi am citit în camera dela hotel ţn patru zile, trei romane şi un vraf de reviste ilustrate. îmi părea rău acum că nu m’am interesat unde s’a mutat Ilenuţa Colceag, deşi n’am fost cine ştie ce prietene în şcoală. Am căutat în cartea de telefon a hotelului—ştii că tatăl ei e medic cu multă clientelă— 1ar n’am dat peste noua lor adresă. In schimb m am întâlnit cu ElK> noastră, cu Elise Algiu, care s’a măritat anul trecut cu unul din fraţii Negulescu, aviatorii; eşeau dela Jeana d’Arc, când m’am lovit cu ea faţă în faţă. Ne-am sărutat în stradă, era cu bărbatul ei, mi l-a prezentat. Un tip scurt şi cam gras, n’are de loc mutră de aviator şi tot timpul cât am vorbit a stat mut, răsucind între degete o cravaşa mâner de metal. De: ce i-o fi trebuind cravaşă în aviaţie, n’am putut să-mi explici Biată Eliza a slăbit mult la figură şi s’a urâţit rău, cu pete pe obraz ca bolnavii de ficat. Are să aibă un copil peste două luni, se cunoaşte dela cincizeci de paşi, cu toate că şi-a făcut rochii largi să ascundă. Nu pot înţelege cum poate eşî cineva pe stradă, în situaţia asta.
     Mi sar părea că toţi ochii se opresc la mine* Ne-am adus aminte! de nebuniile noastre, de grevele şi scandalurile \ '^ela ora de latină, de fluturii de hârtie pe cari-i acăţam de coada jachetei, lui domnul Caramfil-Clempuş; orchestra vagneriană din ora doamnei Savel, în-sfârşit o mie şi una de nebunii, pe care într’adevăr astăzi mă mir că le-am putut trăi vreodată.
     Eliza protesta acum că ar fi fost ea capul drăciilor şi parcă îi era ruşine, de toate nostimadele, care o făcuseră celebră şi iubită în toată şcoala. Aviatorul ei asculta foarte plictisit, uitându-se la firmele magazinelor. Cred că le-o fi învăţat pe de rost, pe rază de o sută de metri.
     M’am întors la hotel, foarte indispusă. Mă gândeam ce face viaţa din noi, dacă şi dinfr’o fată veselă, cu inteligenţa şi drăgălăşia Elizei, nu rămâne într’un an de mariaj, decât o doamnă care atrage atenţia trecătorilor cu talia'ei voluminoasă şi apare păzită pe stradă, de un domn anost şi monosilabic, cu cravaşă de jocheu.
100
      Acasă, la Roman, când am ajuns, după huruiala, căldurile şi praful din Bucureşti, mi s'a părut un rai, grădina noastră cu nuci şi aleele de trandafiri.
      Şi acum, dragă Luminiţă, să-ţi scriu şi cum ne-a găsit pe noi mobilizarea, în astăseară. Nu ştim cum va fi căzut vestea aiurea, dar în casa noastră par’că venise un fairepart de înmormântare.
      Papă s’a întors din oraş negru ca pământul. In vara aceasta ne-a bătut piatra la moşie. Nu eram asiguraţi. Au fost doi ani răi unul după altul. Papă, lăsător cum e, s*a gândit la economie. Recolta din anul acesta, ceva mai buna, i se părea însfârşit o compensare pentru cei doi ani dezastruoşi şi nu se mai aştepta să ne mai încerce Dumnezeu, cu o nouă pacoste. Spera să aranjeze în câteva zile toate cu Creditul — acum cine ştie când o să se mai poată face ceval Pe deasupra, mai angajase să vândă ce bruma mai avem strâns în hambare din alţi ani; grâul şi secara pe care se încăpăţâna să nu le dea unor negustori nemţi, unui oarecare doctor Mayer, foarte arogant şi prusac. Acum însfârşit îl convinseserăm noi copiii, şi încheiase contract; începuse sa încarce în gară—când colo intrăm în război, şi tocmai cu Nemţii 1 Alţii mai prudenţi şi mai pricepuţi în afaceri ,■ au luat acompto, sau chiar preţul pe jumătate din pâinea vândută, aşa că n’au ce pierde. Ba chiar le convine. Dar noi âm rămas cum e mai rău. Frate-meu, Camil, de când s*a întors dela Paris nu face nimic: joacă doar cărţi la club aşteptând să se poată întoarce să-şi termine doctoratul, şi fireşte viaţa şi cărţile costă bani. Bărbatul Emiliei—sora mea cea mai mare, ai cărei ochi îţi plăceau atâta şi spuneai că seamănă cu Fabiola, e de un an concentrat; leafa lui de magistrat de altfel, nici odată nu i-ar fi ajuns fără venitul pe care i-1 serveşte papă.
      însfârşit numai pricini de întristare şi griji în toate părţile.
      La masă, papă abia a gustat de două trei ori din mâncare. Toţi tăceam. Camil, ca întotdeauna seara, nu era acasă; mănâncă în oraş cu prietenii, zice că e la club, însă Dumnezeu îl ştie pe unde umblă. Dar mai era un loc de mult gol, şi fără să ne spunem, gândul nostru al tuturor, se învârtea împrejur, cum sunt atrase albinele de farfuria unde au fost fructe. E locul lui Todlriţă, frate-meu, cu un an mai mic, chemat de trei luni, la regiment, prin apropierea Bacăului. Pentru dânsul războiul înseamnă ceva mai precis şi mai apropiat decât pentru noi toţi. Bănuesc că şi maman şi papă sim-ţiau acum o mustrare. Nu ştiu de ce Todiriţă a fost întotdeauna aşa, mai prigonit în familie. Poate fiindcă e mai liniştit, şi şi-a văzut întotdeauna de învăţătura lui, fără să ceară prea multe de acasă,
Rte.'
101
unde toţi socoteau firesc sa se intereseze mai mult de Camil, care e mofturos şi pe care niciodată nu-1 mai satisface nimic* Acum ne gândeam cu toţii la cel plecat Dar ce mai puteam face? Maman era plânsă* Atunci ne-am dat seama cât a înălbit în ultimii doi ani***
     După masă, am stăruit de papă şi maman să ieşim puţin în oraş* Eram şi eu curioasă să văd ce impresie a făcut în oraş vestea războiului; dar îmi închipuiam pe urmă că mişcarea şi aerul are să le facă bine şi să le alunge gândurile urîte* Şi am avut dreptate* In oraş era o nemaipomenită fierbere. Cânta în faţa grădinei publice o muzică militară. Un grup de liceeni venîau nu ştiu de unde şi se duceau nu ştiu unde, purtând un steag şî cântând imnul lui Iosif* Toate luminile aprinse la ferestre, drapelele scoase afară, ofiţeri şi soldaţi mulţi* Pe o masă, înaintea cinematografului, un student, feciorul preotului de pe strada noastră, rostea o cuvântare. Lumea l-a luat pe sus şî l-a purtat cântând şi strigând cu o vitejie de ai fi zis că sunt cu toţii gata să treacă peste un sfert de ceas Carpaţîi. După el se urcă pe masă, cine crezi? Camil al nostru-M'a apucat aşa un fel de frică şi de ruşine. Ce-are să Vorbească despre război, el, care stă toată ziua la club şî şi-a petrecut viaţa la pension în Elveţia şî pe urmă neîntrerupt, la Paris, numai noi ştim cu câte sacrificii? Ei bine, a vorbit scurt, şi foarte frumos, ceva mişcător, de-a izbucnit mulţimea într’o nebunie de urale. Lui papă îi tremura mâna sub braţul meu şi în loc să se "supere, cum m’aşteptam, şi-a făcut loc în primul rând şi l-a sărutat cu ochii în lacrămi, deşi de două săptămâni aproape nu-şî vorbeau, fiindcă aflase despre o poliţă, orî aşa ceva, iscălită fără ştirea lui.
     Pe urmă, când a venit o doamnă, nevasta unui colonel, să-î ceară o chetă pentru o secţie de Cruce roşie pe care au împro-vizat-o cucoanele în entuziasmul primului moment, papă a scos toţi banii din buzunar, trei mii de lei; el care se plângea că la Bucureşti* cu drumul nostru cu tot, cheltuise prea mult o mie.
     Acasă, l-am găsit aşteptându-ne la scară pe moş Pintilie, o slugă veche de a noastră, dela moşie* Venise cu nişte lucruri dela ţară: unt, păsări, etc*
     Aflase şi el de război. Are un ginere şî doi feciori concentraţi.
     Ne spune, clătinând pletele sure de tot:
     — Iacă duduiţă dragă, tot ni-o scris băietul cel mai mic, de-o lună să-i trimitem zăce lei şi nu ne-am învrednicit. Acum mă apucă, aşa o jăle... Cine ştie dacă-1 mai agiung banii noştri pe unde i-or mâna oştirea t...
102
      Aceasta era şi pentru el un fel de mustrare târzie, cum simţisem noi fără să ne mărturisim, pentru Todiriţă, în timpul mesei
      Pe moş Pîntilie, se vede însă că îl rodea grozav problema* căci după un timp de gândire m*a întrebat:
      —   Mata ce crezi, duduîţă, oare să-î mai trîmetem?
      Moş Pîntilie spune: „noi, trîmetem, ne învrednicim** cu pluralul majestăţii, ca „Noî, Ferdinand I, Rege al României**.,*
      I-am luat adresa feciorului la regiment, să-i trimit douăzecî-treizeci lei.
      —   Dar despre război, moş Pîntilie, întreb, — ce crezi?
      —        Apoi noi ce să zâcem, duduiţă dragă? Cică neamul nostru de când îi el, tot în războaie a dus-o şi n*o mai pierit. Amu se chiamă că suntem în mâna Domnului I... Cum a fi voia Celui de sus...
      După aceste scurte aprecieri asupra situaţiei, moş Pîntilie s*a dus să discute mai în libertate războiul, cu vizitiul şi celelalte slugi, la bucătărie.
      Vre-un ceas, m*am plimbat singură în grădina noastră, care-l foarte mare şi cu tufişuri sălbatice. M*am gândit la multe, multe Luminîţo. Cum îmi lipseai tu, să stăm acum cu sufletele aproape 1... M*am urcat târziu în casă. In camera lui maman, uşa întredeschisă. Am împins-o încetişor. Maman în genunchi, înaintea icoanei, cu candele aprinse, se ruga, poate plângea... Am ieşit fără să simtă. Lui maman îi e Jenă faţă de noi, de apucăturile ei bisericoase. Dar acum o înţelegeam prea bine, şi cât îmi era de dureros, că nu pot şi eu îngenunchia cu dânsa, la o icoană, sub o candelă...
      Acum am terminat de scris, dragă Luminiţă, şi dela fereastră, din iatacul meu privesc sus o stea. Poate în clipa aceasta şi privirea ta e chemată de dânsa. Aşa gândul nostru se întâlneşte prin noapte. E Venus, ştii steaua pe care o priveam amândouă, cu coatele amorţite, pe marginea ferestrei, în dormitor, după ce' adormia M-lle Roche. Toate mi se par atât de departe, atât de departe 1 Şi nu ştiu de ce-mi vine să plâng. Mă gândesc la frate-meu. Oare şi el va fi ridicat Ochii spre steaua aceasta în astă noapte? Şi câţi trebuie să fi fost în ţară, astăzi ca mine, cu ochii la cer? Şi atâtea mame, şi surori care plâng... Dincolo de noi, pe urmă, în toată lumea, atâţia şi atâţia care se ucid... Se cumpără atât de scump fericirea?... E foarte târziu, toţi dorm, poate numai acolo unde a început războiul, se petrece ceva înfiorător. Dar aci toţi dorm, e o mare tăcere şi îmi vine, nu ştiu de ce Luminîţo, să plâng.
                                Iţi sărut ochii drăcoşi, Elena.
103
                       CAPITOLUL IV
                         RASBOIUL STEGULEŢELOR.
       - Ghiorghio Sân Micloşt
      —  Ghiorghio Sân Micloş...
      —  Cic Seredal
      —  ...csereda...
      —  Sepsi Sân Giorgi!
      —  ...psi Sân Giorgi. Da. Pe urmă?
      —  Kezdo Vasarhely...
      Dură tăcere. Mâna cu steguleţul de hârtie căută în zadar pe hartă.
      —  E un nume imposibili Cum ai zis, te rog?
      —       Kezdo Vasarhely. Cu K şi cu y. Cred că e între Cic Sereda şi Sepsi Sân Giorgi...
      —  Nul Imposibil... Nu-1 găsesc.
      Luminiţa Vardaru îşi ridică pieptul de pe harta prinsă în me-suţă cu ţinte galbene. Era îmbrăcată în haină albă de infirmieră, cu capul înfăşurat în legătoarea de olandă cu mică cruciuliţă de sânge pe frunte. Aruncă în cutia de carton steguleţele tricolore şi luă din mâna lui Radu Comşa foîle ultimilor comunicate, să le citească singură.
      Intr’adevăr comunicatul armatei de Nord aşa scria: Kezdo Vasarhely cu K şi cu y.
      —       Ce nume stropşite, Doamnei... Zici că e regiune săcuiască... Ce îel de ţipi ori fi şi săcuii ăştia?...
      Luminiţa se întoarse la hartă şi de astădată descoperi oraşul imediat; era mai citeţ şi mai mare scris decât se aşteptase.
      înfipse steguleţul şi privi acum cu încântare oştirea ei de ace. Pe harta cu vine albastre, însemnând râurile şerpuite printre omizile cafenii însemnând munţii, steguleţele roş, galben şi albastru, arătau ca tot atâtea minuscule fanioane frontul mult dincolo de hotar.
105
      Armatele, acolo străbătuseră în miez de noapte defîlee, între stânci cu umbră umedă şi şuvoaie de munte; îngropaseră morţi la margini înalte de codru, în marşuri istovitoare ridicau culmi şî coborau văi necunoscute, de unde neaşteptat începea să secere o mitralieră şi oamenii îşi dădeau sufletul îngenunchind. Convoaie scâr-ţâiau pe şosele şi brancarde cu răniţi rămâneau în urmă; oameni halucinaţi de nesomn şi oboseală păşeau cu praful lipit de sudoare, cu ochii adânciţi în orbite şi cu pleoapele albe. Umerii încovoiaţi de greutatea sacilor şi de povara armelor la fiecare popas erau mai dureroşi; totul se desfăşura precipitat, în afară de orice firesc, între spaimă şi nebuneşti episoade de deşartă bravură;—aci pe harta netedă şi nouă, steguleţele de hârtie se plimbau desfăşurând un război amuzant şi geometric.
      Luminiţa puse capacul cutiei de carton şi scutură acele înlăuntru.
      —       Radule, trebuie să-mî aduci altele. Sunt sigură că în două trei zile, n*or să ne mai ajungă.
      îşi înodă mai strâns cingătoarea peste mijlocul hainei albe, şi îngropându-şi mâinile în buzunările largi, se răsuci în călcâie ca o sluj micuţă în şorţ nou.
      —  Nu e aşa că-mi vine bine?...
      Radu Comşa, scufundat în jilţ, picior peste picior, o îmbrăţişă cu privirea. Costumul de infirmieră o prindea minunat. Dar ca s*o necăjească repetă exclamaţia tantei Laura, când o văzuse apărând întâia oară în acest travesti:
      —  Admirabili O adevărată soră de caritate de operetă.
      Luminiţa Vardaru făcu ceeace numea ea „bot". Adică strânse
buzele îmbufnată, cu o mutră pe care o ştia din oglindă că nu e de fel disgraţioasă, ba dimpotrivă.
      —  Te rogi Ai putea cel puţin să fii mai original în spirite.
      —       Dar nici nu m’am gândit să fac spirite... E o simplă constatare! o necăji mai departe Comşa, cu ipocrită nevinovăţie.
      —       Frumoasă constatare! dădu din umeri Luminiţa, trecând prin faţa oglinzei şi cercetându-se din treacăt, cu o uşoară nelinişte. Imaginea mlădioasă din oglindă însă o asigură. Ce spuneau ei? Era o foarte simpatică soră de caritate!
      Puse în braţele lui Radu Comşa un vraf de ziare şi-i făcu o reverenţă:
      —       Fiindcă nu-ţi plac aşa, mă duc să mă fac „civilă**... Peste o jumătate de oră au să fie toţi aci. Nu vreau să mai fiu subiect de glume. Dacă doreşti ceva, suni! Butonul ştii unde e... arătă nasturele de porţelan lângă draperia uşei. Pa!
106
     Paşii Luminîţii se auziră depărtându-se într'o cameră, pe urmă în alta, pe urmă de loc.
     Radu Comşa dădu drumul ziarelor, jos pe covor, alături de jilţ, şi rămase privind prin uşa larg deschisă, afară, în grădina cu trandafirii legaţi cu sfoară galbenă de tei, lângă stâlpişorii vopsiţi verde.
     Era în holul caselor lui Alexandru Vardaru, după ceasurile şase.
     Soarele de sfârşit de August, răsfira printre frunze raze do-moale, cu o melancolică presimţire de toamnă. Pluteau uşor funigel albi legănându-se în lumina oblică. O vrabie ciripi cenuşie pe scările peronului şi ciupi o gâză nevăzută. Pe sub teii aleei, dincolo de vergelele de fier ale grilajului, întorcându-se dinspre capătul şoselei, trecu o femee cu capul ascuns de o umbrelă albastră.
     Mergea încet, singură, şi o clipă Radu Comşa tresări: îi păru că recunoaşte mersul şi trupul Zoeî Vesbianu. Dar femeia opri o trăsură goală şi se urcă închizând umbrela. Era o necunoscută: o femee în vârstă, cu părul alb — cum o putuse asemui cu Zoe? De altfel, de ce a tresărit? Acum trei zile a întâlnit-o neaşteptat în faţă, în plină Calea Victoriei, încât n'a mai putut-o ocoli. A sa-lutat-o şi Zoe i-a răspuns cu surâsul din totdeauna, caşi cum nimic nu s’ar fi întâmplat. Ce însemna într'adevăr măruntul lor episod, în precipitarea de evenimente care-i ţâra pe toţi, nimeni nu putea spune încotro?
     Radu Comşa îşi schimbă piciorul amorţit. Cu degetul răsucea un canaf dela braţul jâlţului, cuprinzând în gânduri nehotărîte aceste întâmplări care s’au petrecut în mai puţin de două săptămâni
     A treia zi după ce fuseseră afişate ordinele de mobilizare, se înfăţişase la minister. Işî dădea bine seamă acum, că Alexandru Vardaru avusese toată dreptatea. Dela birou, Onisfor Sachelarie plecase, toate lucrările se încurcau întrerupte, era nevoie de muncă de o lună cel puţin, să fie restabilite aşa cum cereau împrejurările noî.
     La minister, căutase îndelung, dintr’un culuoar pe altul, să descopere serviciul unde-1 îndrepta ordinul mobilizării.
     — Trebuie să fie la domnul Ispaşiul îşi dăduse cu părerea o dactilografă cu buzele foarte roşii, cu un început de mustaţă şi cu mâneci de lustrin negru, trecând cu un teanc de hârtii la semnat. A doua uşă la stânga!
     Domnul Ispaşiu avea o figură slăbănoagă şî prelungită într’o bărbiţă roşcată, către care păreau că se preling în jos toate trăsăturile amărîte. Citi hârtia scobindu-se în creştet cu un vârf de creion, întorcând-o pe o faţă şi pe alta, pe urmă î-o întinse îndărăt, ţinând-o depărtat, cu două degete, ca ferindu-se de o atingere impură.,
107
     —        De unde vrei să ştiu eu, domnule, unde-o mai fi şi Serviciul ăsta? Au înfiinţat atâtea că nu ne mai cunoaştem ministerul... Aci e un haos, domnule, un haos! se văetă domnul Ispăşiu, aruncând o privire gălbue şi bolnavă împrejur, peste dosarele şl hârtiile clădite din toate papile pe birou, în dosul cărora făptura lui puţină se mişca asfixiată, ca şoarecii sub globurile aparatelor de laborator, de unde a fost pompat aerul.
     Uşi se deschideau şi se închideau fără întrerupere; funcţionarii şi oamenii de serviciu cărau alte hârtii şl alte dosare.
     —   Ionescule, ia vezi ce e cu ordinul domnului!
     Apăsă pe „domnul” şi „domnului”, ca să păstreze o distanţă bine precizată, între el, şeful unui serviciu împovărat de importante lucrări şi streinul care se plimba pe vremea aceasta cu „ordine”; ştia el cu ce fel de „ordine”!
     Ionescu, luă şi el hârtia şi o citi cu luare aminte. Se scobi cu coada condeiului după ureche—se vede că în tot biroul, după exemplul şefului, perplexitatea se manifesta prin actul scărpinatului — o întoarse pe o parte şi pe alta, deschise un sertar ca şi cum de acolo avea să ţâşnească ideia luminătoare, îl închise desamăgit, şi era gata să-i dea ordinul îndărăt, când se dumiri:
     —        Să vedem la domnul Bârzotescul Dânsul are un serviciu» nou... Poftiţi după minei
     II purtă pe o sală lungă la dreapta, pe urmă la stânga. Radu Comşa îşi spunea că n’are să mai nimerească niciodată să mai facă, drumul îndărăt, prin acest labirint. La o uşă cu o inscripţie nouă cu prea frumoase caractere gotice, pe un carton spânzurat cu şnur, călăuza se opri:
     —        Intraţi aci! Cu domnul Bârzotescu o să vă înţelegeţi imediat. Nu e ciufut ca al nostru... Nene Iliuţă, ia *n vezi dumneata! îl dădu pe seama unui moşneguţ, apărut din pământ, sugând un capăt de ţigară care-i frigea degetele.
     Intr’adevăr, domnul Bârzotescu părea să nu fie ciufut de loc. Foarte gras, cu părul sur tuns cu maşina şi cu mustăţi groase şi albe, răsucite cu oarecare pretenţie de ştrengărie, domnul Bârzotescu, părea fericit la culme de tot ce vedea şi auzia.
     Citi ordinul dîntr’o aruncătură de ochi şi-l puse sub o placă de sticlă neagră. îşi frecă cu mare mulţumire mâinile bondoace care-i ieşiau din manşetele tari şi rotunde:
     —   Bravo! Perfect! Ne adunăm, ne adunăm!
     Radu Comşa întrebă care-i vor fi atribuţiile viitoare. Despre aceasta domnul Bârzotescu nu ştia încă nimic.
108
                                                                                          \
      —       înţelegi, drăguţă, abia acum ne organizăm! Aşteptăm un maior... Bravo! Perfect! Are să fie un serviciu foarte important, şî cu mine sunt sigur că or să meargă lucrurile strună. Fumezi? îi întinse o tabachere mare de piele, unde se aflau rânduite cu sigu* ranţa, cel puţin o jumătate de cutie de ţigări.
      Radu Comşa mărturisi că nu fumează decât rar. Dar luă o ţigară să nu refuze un om atât de amabil ca viitoru-i şef. Domnul Bârzotescu aprinse un chibrit şi-i oferi foc. îşi suflă nasul sgomotos, ca o detunătură de armă, într’o batistă uriaşă şi cadrilată cu verde şi cu roşu, ca un plan de oraş model, parcelat. Destănui pe urmă* după ce împături batista şi o aşeză în buzunarul dela piept:
      —       Mi-a vorbit, domnul deputat Vardaru despre dumneata. Spunea să te am în grijă, că eşti un tânăr distins. Bravo! Perfect! Ehei, dacă primea domnul Vardaru să fie secretarul nostru general, altfel ar fi mers lucrurile. Bravo! Perfect! Dar merg bine drăguţă; să ştii dela mine că merg bine şi aşa. Bravo! Perfect! Să te prezint acum şi colegilor...
      Domnul Bârzotescu îşi mişcă cu mare bunăvoinţă trupul gras până la uşa de alături; deschizând-o îl împinse pe Radu Comşa înlăuntru şi după aceea astupă în urmă intrarea cu tot corpul voluminos. Zâmbea foarte fericit, îmbrăţişând cu privirea pe cei dîn cameră, ca un părinte care-şi admiră copiii:
      —  Bravo! Perfect! Să vă prezint copii, pe domnul Radu Comşa.
Să ştiţi dela mine: un tânăr foarte distins! Bravo! Perfect!
      Radu Comşa(strânse mâinile celor din cameră. Erau trei. Fumau şi citeau ziare. Doi aveau figuri necunoscute. De unul singur îşi amintea că îl întâlnea adeseaori pe (jstradă, la Capşa, la teatru, însfârşit tip, de Calea Victoriei. Ii rămăsese figura în minte, fiindcă văzută din faţă observase că părea destul de simpatică pe când din profil, arăta o bărbie fugind îndărăt, ca un profil de peşte, neliniştitor şi dezagreabil.
      Domnul Bârzotescu se retrase în biroul (său. Bravo! Perfect!
Şi Radu Comşa rămase Cu nouii camarazi. Nimeni nu putea da nici o lămurire asupra (serviciului. Erau mobilizaţi acolo, fără îndoială după mari şi grele [stăruinţi, şî asta era în definitiv tot ce-i interesa.
      Mai departe, lucrurile rămâneau să le „organizeze” maiorul când o veni şi şeful care din camera de alături se auzia suflându-şi nasul din când în când, ca înăbuşite focuri de salve, încolo băiat bun: bravo! perfect!
109
        Maiorul sosi abia după trei zile. De atunci tot organizează. E vorba de un birou statistic, de repartizare, centralizare, etc., etc« In camera mică, s’au centralizat şi distribuit la mese, deocamdată şapte camarazi care fumează, citesc ziare, comentează mişcările de pe front şi după două-trei ore, se împrăştie fiecare la treburile lor.
        Domnul Bârz^tescu e însă deplin fericit. îşi freacă mâinile grase şi oferă tuturor, cunoscuţi şi necunoscuţi, ţigări din tabacherea groasă de piele:
        — Bravo! Perfect! Ne organizăm, ne organizăm!
        In lumea aceasta Padu Comşa nu se simte la îndemână. Glumele lor, judecata uşoară, optimismul de oameni fericiţi cari socotesc războiul o cumpănă numai pentru cei mulţi, dincolo de per^ soanele lor sacre şi inviolabile, îl fac complice la o faptă care-i râcâie inima. îndată ce va termina lucrările la biroul lui Alexandru Vardaru şi al său, va renuţa singur la toată siguranţa şi confortul, care i-au căzut din senin, fără să le caute. Dar aceasta nu se va întâmpla de cât peste câteva săptămâni. Lucrurile la biroul lor merg mai greu decât la al domnului Bârzotescu. Domnişoara Betty nu mai dovedeşte la maşina de scris. Alexandru Vardaru, după ce şi-a adus familia dela Sinaia e numai pe drumuri, când în Ialomiţa, când în Moldova, luptând să scape de rechiziţii recolta şi vitele dela moşii, să organizeze culesul, treerul şi arăturile de toamnă, cu braţele puţine, câte se mai pot afla în satele deşarte. A făcut parte dreaptă: jumătate din recoltă a pus-o la dispoziţia armatei. A mai dăruit pe urmă, fără nici o plată, grâul şi secara pentru care primise banii dela domnul Carol Mayer şi nu apucaseră să fie predate. Era astfel cu sufletul liniştit. Dădea războiului tot ce putea da. Dar când a fost vorba să i se ridice caii cei mai buni de muncă, vitele şi carele pentru convoaie, a ţinut piept tuturor ordinelor. Domnişoara Betty a bătut pe clapele Yostului, multe întâmpinări diferitelor servicii de ministere, de unde hârtiile ieşiau cu rezoluţii gata în 24 bre şi mergeau să apere gospodăriile Vardarilor primejduite...
        In câteva zile, Capitala luase o înfăţişare necunoscută. Mulţimea străzilor era împestriţată de uniforme nouă; regimente plecau, esca-droane de cavalerie se înşirau spre gări bătând cu copite de fier, cadenţat şi sonor, granitul pavajului.
        După bucuria nedumerită şi înfrigurată din cele dintâi ceasuri, se destinsese altă bucurie, mai calmă şi mai sigură. Evenimentul zilei fu o apariţie nouă: comunicatul.
        Oameni care nu se cunoşteau îşi vorbiau înaintea foilor lipite pe zid, îşi strângeau mâinile destăînuind veşti „sigure0 despre care
110
  comunicatul dîn prudenţă, nu vorbea încă. Fiecare ştia o noutate senzaţionala: trupele se aflau mult mai departe decât le arăta oficialitatea, în două săptămâni au să bată la porţile Budapestei. Prin Rusia porniseră regimente franceze şi engleze. O jumătate milion de ruşi, stau gata să năvălească în Maramureş. S’au trimis României trei dirijabile şi câteva escadrile de avioane, dela Salonic. Austria a cerut pace. Dar nu vrea nici Anglia, nici Vodă, şi nu vrea nici poporul.
       Pe urmă apăru Zepelinul. Luminile ascunse, ferestrele astupate, trăsurile şi maşinile cu felinarele acoperite de foiţe albastre," nopţile , bâjbâind la lumina palidă a stelelor, pe străzi devenite deodată necunoscute ţi misterioase, şi de unde apărea neaşteptat o umbră ameninţătoare: „Stinge domnul, ţigara t”; fâşiile proectoarelor plîmbân-du-se pe cer în căutarea dihaniei aeriene, clopotele Mitropoliei sunând alarma, mugetul sirenei de la Arsenal, toate dădeau existenţei un farmec nou, senzaţional, pitoresc, o atmosferă ireală şi factice, de teatru. Pe urmă, în plină fierbere de brăvîlră, când comunicatele de Nord erau atât de generoase: Turtucaia!
       Automobilele şi camioanele rechiziţionate într’o jumătate de zi. Fiaturile crucii roşii cu perdelele albe cenuşii, străbătând mute şi repezi străzile spre barierele de sud. Svonuri grele, ochi căutând cu nerăbdare comunicătuicare devenea laconic, mulţimea tăcută, cu bucuria ucisă pe feţe, neîndurându-se să se culeagă acasă...
       Alexandru Vardaru îi liniştise pe toţi ai lui: Comandantul armatei de pe frontul Dobrogei îşi râsese la Jockey, de această panică absurdă şi fără temei:                                            S
       — Mais, c'est notre Verdun, moncher! Qui s’y frotte s'y pique!
       Treceau printre zidurile de curioşi opriţi pe marginea trotuarelor, cele dintâi convoaie de prizonieri din Ardeal: austriaci şi unguri în fumuriile lor uniforme sdrenţuite, cu feţele pălîde^şi ţepoase de barba de câteva zile, cu privirea opacă şi cu mersul lălâu^ de turmă. Dar tot atunci îşi făcură apariţia şi altfel de convoaie, care-au strâns deodată inimile, şi-au făcut trecătorii să meargă lăcrimând singuri pe străzi. Soldaţi din regimentele Turtucaiei, cu braţele în făşii albe prin care străbătea roşul sângelui, oameni care nu puteau da nici o lămurire, purtând în ochi vedenii de spaimă, în •cuvinte nelegate, pomenind despre ceva plin de groază care s’a petrecut acolo: carne pisată de tun şi cai aruncaţi în Dunăre, comandanţi părăsind posturile, răniţi măcelăriţi de bulgari, copii cu mâinile tăiate, ofiţeri sburându-şi creerii când ufâmul foc de baterie a fost tras, batalioane luptând în cămaşe, până la ultimul om. f
                                                                           îlî
         Radu Comşa, încercase să smulgă o ştire mai limpede dela un asemenea om. Soldatul privi cu nelinişte spre locul, unde dincolo de ziduri şi câmpuri, se afla iadul de unde scăpase. Era negricios, pipernicit, fără nimic eroic în înfăţişare. Nasturii de la tunică îi erau smulşi, capela prea mare pentru capul cât un fruct chircit, îi cădea peste urechi de trebuia s’o ridice mereu de un colţ, în sus. Nu se uita în ochi când vorbea. Privirea îi căuta în lături, ca la câinii bătuţi care dau târcoale în preajma maidanelor. Nu ştia să spună nici cum a scăpat, nici cum a ajuns aci, nici unde-î este regimentul. Se dădea din umbră mai la soare, şi se vedea bine că lumina călduţă era pentru dânsul o mare fericire pe care o căuta cu lăcomie.
         II muncea o singură teamă:
         —        Puşca, zău că n’am lepădat-o, domnule! Mi-a luat-o domnu sublocotinent. Zice: înainte, băieţi! Şi-mi trage puşca din mână. Pe urmă, nu l-am mai văzut. Dac'o murit, acuma cum mai dau ieu samă de puşcă?
         —   Dar nemţii, erau mulţi? îl întrebase Radu Comşa.
         Omul căută cu ochii , un copac ori dincolo de grilajuri o pajişte de iarbă, fiindcă voia să spună „câtă frunză şi iarbă0. Nu văzu însă de cât ziduri şi asfalt. Socoti de prisos să se folosească de vorba lui de toate zilele icu un târgoveţ. Răspunse scurt:
         —   Mulţi, domnule!
         —   Ei câţi? Două-trei divizii! Un corpi
         —   Dapoi cine-a stat să-i numere, domnule!
         —   Şi bulgari, turci, erau?
         —   Or fi fost ei şi bulgari. Parcă cine-i cunoaşte!
         —   Ei, dar spune-mi şi mie cum1 a fost lupta!...
         —        Apoi, cum să fie! Ne-au atacat ei întâi şi i-am răspîns. Pe urmă, cinci zile tot într'un atac negaţi ţinut şi noi i-am răspins, şi când nu i-am mai putut raspinge, ne-o bătut Ne-o bătut şi ne-o alungat în Dunăre, şi-or pierit ai noştri, vai de mama lor...
         Aceasta era toată povestea soldatului de la Turtucaia.
         Radu Comşa îl vede şi acum, cu urechile Jdegite de capela prea largă, cu obrazul de culoarea humei, cu dâre de sudoare prelinsă, cu ochii căutând neliniştit în lături. Avea o jumătate de pâine neagră într'un sac de pânză, între nişte rufe cu matricolă neagră. O scoase, şi aşezat pe marginea de piatră a unui grilaj, începu să muşte din ea, fără grabă, indiferent la vânturarea trecătorilor la dv al şi la vale.
         —   Nu-i fi ştiind dumneata vr'o fântână, pe aproape?
         Omul de la Turtucaia, se aştepta poate să găsească în Bucureşti, o fântână cti cumpănă, ca la el acasă.
112
         S’a întors în ziua aceia cu un mare deşert în gânduri» Se lă-murea bine: războiul nu mai era o simplă expediţie cu riscuri neînsemnate. Şi el de acolo lipsea. In puterea unui ordin pe care mi l-a căutat el; dar lipsia. Gândul îi dădea târcoale. II alunga şi se întorcea iarăşi, furiş, împletindu-se în tot ce făcea în fiecare ceas; când mergea pe stradă, acasă când citia în gazetă comunicatul, în mijlocul unei discuţii în care îşi întrerupea dintr'odată firul şi rămânea cu mâna în aer. Trebuia să sfârşească. In trei-patru săptămâni să pună toate în bună ordine, să găsească în locul lui un om care să-î suplinească în toate afacerile biroului „Alexandru Vărdaru & Radu Comşa”, aceasta pentru stima ce şî-o purta lui însuşi...
         Luminiţa se apropie în vârful picioarelor, pe la spate, şi-i acoperi ochii cu palmele. Radu Comşa îi desfăcu mânile, sărutându-i vârful degetelor.
         Işî schimbase o rochie cafenie, cu bluză cu guler oa la cămăşile bărbăteşti şi cu o fundă îngustă de mătase, care-i dădea înfăţişarea de şcolăriţă. împinse pe rotiţe un jâlţ, şi aşezându-se, îşi sprijini între spătar şi spate, un puf moale şi altă perniţă, sub ceafă. Flutură un plic:
         —        Ia să-mî spui te rog, cu ce domn te plimbai acum vre o douăzeci de zile pe Calea Victoriei? Ce domn atât de distins şi cu privirea elegiacă, încât trece prin îmbulzeala de la douăsprezece ca printr'un parc deşert?...
         Radu Comşa o privi nedumerit.
         —        Ei da, un domn Mond şi se pare complectamente absent de pe planeta noastră I...
         Luminiţa îi purtă, plicul pe sub nas şi isbucnî în râs.
         —        Când faci ochii ăştia 'stupizi, numai cu Henri Owen nu ’ sameni.
         —        Dar nici nu vreau să seamăn cu orice imbecil... Cine >mai e şi ăsta? se miră şi Comşa.
         —        Cum imbecili exclamă indignată Luminiţa. Henri Owen, te rog, eroul californîan, spaima bandifilor din Los Angelosl... Bineînţeles, bandiţi de cinema... —-
         Radu Comşa înţelese că îi plăteşte poliţa de adineaori, când o as£iimise cu o soră de caritate de operetă. De aceia nu răspunse şi îşi privi cu inzistenţă vârful pantofului.
         Luminiţa desfăcu scrisoarea din plic şi îşi aruncă ochii pe câteva rânduri.
         —        De altfel, aceasta nu e părerea mea. O spune o foarte inteligentă domnişoară, păcat că prea poetică şi sentimentală...
8
113
         Radu strânse din umeri
         —        Să-i fie de bine! O domnişoară care se delectează la cinematograf 1... îmi închipui de ce calitate poetica trebuie să fie..*
         —        Pardon 1 nu vorbi aşa despre prietenele mele! lungi Lumi^ niţa, ceeace numea ea „bot”. Mai ales când ele îmi vorbesc bine de tine şi tu drept recompensă, te porţi nepoliticos... Iţi vine în stradă să ţi se aţfcpseze, iar tu te faci că nu o cunoşti!...
         —  Atunci e o~ prietenă cam...
         Radu Comşa nu-şi sfârşi cuvântul, înlocuindu-1 cu un semn din degete, care arata cât de puţină consideraţie simţia el pentru inteligenţa şi poezia acestei prietene necunoscute a Luminiţei.
         Şi adaogă:
         —  Când m’am prefăcut eu că nu cunosc pe cineva?
         Luminiţa citi din scrisoare:
         —        „Maj^i în piaţa Teatrului l-am văzut pe domnul Radu Comşa., M’am îndreptat să-i ţin calea, foarte veselă şi zâmbitoare, eram bucuroasă să aflu veşti de la tine... Dar nu m*a recunoscut şi a trecut mai departe, aşa că am rămas cu o figură stupidă în stradă, cu toate că mi-am luat aerul că zâmbesc altcuiva, de mai departe”... Ce zici la aceasta? Scrie negru pe alb! îl privi Luminiţa cu ^ochji oblici, care se făceau înguşti de râs, ca ochii de pisică, la âmiazi, când e soarele puternic.
         —        M’o fi confundat cu Henri Owen al dumisale! spuse Radu Comşa hotărîndu-se în aceiaşi vreme să vadă la cea dintâi ocazie* ce mutră are acest erou de film.
         —        Vezi cum eşti! îl mustră Luminiţa. Scrisoarea e de la Elena Bilbor, o fată foarte gentilă, pe care ai cunoscut-o anul trecut, la noi. Chiar aci, în hol. îmi amintesc acum perfect! Stătea pe divan în colţul ăsta, când, ai intrat tu. Te cunoşteam puţin atunci, şi după ce ai plecat, am vorbit de tine. Aşa cum vorbesc fetele abia scăpate din pension, despre domnii care seamănă cu eroii de film... îmi păreai un tip cam ţepos, şi dacă nu mă înşel m’am .exprimat chiar foarte puţin favorabil despre mutra dumneavoastră...
         Radu Comşa îşi aminti acum într’adevăr prietena Luminiţei, pe care o cunoscuse aci, dar nu-şi amintea s*o mai fi întâlnit vre’o-dată de atunci.
         —        Când asta? întrebă. Marţi, săptămâna dinaintea mobilîzăreî... Şi zice că eram cu un tip elegiac?
         îşi numără în gând prietenii şi cunoscuţii cu înfăţişarea care să frapeze domnişoarele poetice şi sentimentale. Titel Iliescu, nu
114
-0
    putea fi, II întâlnise abia în ziua imobilizărei. Altul? Deodată îşi aminti şi râse:
         —        Asta-Î nostimă 1 Marţi dimineaţa înaintea mobilizăreî, m'ant întâlnit pe Calea Victoriei, numai cu Măinescu. Era mahmur. Toată noaptea jucase cărţi. Scuturat până la ultima centimă. Ce-o fi găsi0 la el, prietena ta, absent şi elegiac? E tipul cel mai sec şi mai feroce cu putinţă! De altfel, nici nu ştiu cu ce trăeşte.,. Puţin pospai de lectură, un doctorat neisprăvit la Paris, o epocă mişte-» rioasă în Elveţia şi pe plajele de la Sud ale Franţei... Dar încă odată mă întreb, de unde i-o fi găsit domnişoara Bilbor privirea* elegiacă? La el, care toată vremea vântură numai „combinaţii" în cap şi expediente...
         Radu Comşa îl vedea înainte pe Scarlat Măinescu, cu hainele întotdeauna după ultimul jurnal, în tovărăşia unor femei foarte spoite, tolănit în muscal spre Şosea după chefuri şi partide norocoase de cărţi, sau în zilele de ghinion, căutând de la uşa restaurantelor un prieten la masa căruia să se invite. Şî aceasta îi putea da aerul unui om absent de la cele pământeşti? Nu poate felicita pe Elena* Bilbor, pentru intuiţia ei psihologică.
         Zâmbi amintindu-şi că la despărţire Scarlat Măinescu îl tapase cu doi poli. Probabil că de aceea avea aerul atât ,de elegiac.
         Se gândea cum să-l atace.
         —        De ce zâmbeşti? îl întrebă Luminiţa aşezând scrisoarea* în plic.
         —        Mă gândesc că Bucureştii mişună de o sumă de indivizi^ pe care nu-i ştim de unde vin, cine sunt, cu ce trăesc... Şi care la un moment dat pot părea domnişoarelor poetice şi sentimentale, co-borîţi din cine ştie ce câmpii elizee...
         Luminiţa nu păru prea convinsă de aceste reflecţii. Scrisoarea din mână îi adusese şi ei o tristeţe: gândurile prietenei despre soarta lor, fosta camaradă întâlnită pe stradă cu aviatorul ei scund şi cu cravaşă de jokeu, cu apropiata-i maternitate, de care n’avea de ce să fie în mijlocul lumei, mândră. Ce face viaţa din ele? Dar cu Radu Comşa, nu putea fi decât fericită. Are atâta siguranţă!...
         Se ridică, apropiindu-se de el, privindu-1 în ochi, ca şi cum ar fi putut să-î citească ceva tăinuit.
         —   Radule!
         —   Ce?...
         —        Nimic. Sunt ceasuri când mă îndoesc de tot. Aşi vrea să mă ameţesc. Am nevoie să-mi spui ca unui copil, poveşti care să mă adoarmă...
115
         îşi scutură apoi părul încercând să surâdă. îşi amintea că „nu poate, cu numele ei de gaiţă, să facă mutră de tragedie”.
         Radu îi prinse mâna, o sărută şi-î trecu cealaltă mână după mijloc, cu o mişcare înceată şi sigură, de uriaş care cuprinde o vietate fragilă. Luminiţa se desfăcu. Se lăsa întuneric, şi de umbră se temea. Răsuci butonul. Se aprinse numai un bec, cu lumina învelită într’o capsulă de mătase viorie. Aprinse şi luminile de la piano. Răsfoaia vraful de note, după ce-şi desmorţise degetele cu câteva refrene de romanţe, neisprăvite pe clape, când sună klaxonul maşinei care aducea pe Tanti Laura şi Mihai. Automobilul întoarse îndărăt după Alexandru Vardaru.
         Mihai semănă pe drum' pălăria şi ziarele, se repezi deadreptul la harta cu steguleţe, să descopere după noua linie a frontului, înaintările aşteptate în comunicatul de a doua zi.
         Rămase tăcut, cu fruntea rotundă, tăiată de o cută preocupată, atins de molima tacticei şi strategiei care făcea ravagii. Dar Laura Vardaru, abia îşi desfăcu şorţul alb şi batista cu picătura însângerată a crucii, că şi îsbucni indignată:
         —        Mais c*est épouvantable 1 Dacă se poate numi războit.. E un adevărat măcel. Astăzi ne-au adus oameni fără picioare, cu limba smulsă şi orbi. Larve omeneşti, nu oameni. Ah, les canailles 1... Şi noi care le împărţeam pâine, ceai şi ţigări, prizonierilor! Ne întreceam care să fim mai afabile cu dânşii. Les canailles!...
         Tanti Laura păşîST între piano şi uşă ca o tigroaică după gratii, îşi smulse mănuşile plesnind nasturii. Târziu numai, observă prezenţa lui Radu Comşa şi îi întinse mâna grăsulie, albă şi moale, în vârful degetelor cu urme cafeniî-violacee de iod.
         —        Mă ierţi, te rog... (aşezându-şi părul care friza sburlit). Je suis complètement folle, mes enfants, folle!...
         Nu era nevoie s*o spună. In zece zile Laura Vardaru, se schimbase ca după o băutură vrăjită. Somnolenţa de bălană păpuşă aro-4Blta de lectura rdSSanelor lâncede şi sentimentale, dispăruse. Se fra^ mânta cu toată energia care dormitase atâta vreme în trupul moale şî gras, deslănţuîtă acum frenetic: alergând la spital, la gară, la cantinele improvizte încă haotic; scriind bileţele în dreapta şi în stângă să ceară camioane, camere libere pënSu răniţii care nu mai încăpeau la spitale, chemând de zece ori pe zi la telefon. Tresărea la fiecare telegramă, la fiecare sbârnâit de clopoţel. Colonelul Pavel Vardaru, se afla cu regimentul pe frontul Cadrîlaterului. De acolo plouaseră numai veşti negre. Nu se ştia nimic despre el; nu dăduse nici un semn. Noaptea tresărea din somn înăbuşită de visuri teri-
116
    bile, avea presimţiri rele — de multa vreme toţi socoteau căsnicia lor împotmolită într’o desăvârşită indiferenţă şi această îngrijorare, întretăiată de plânsete şi de profeţii catastrofale,' nu însemnase în casa Vardarilor cea mai mică surpriză a războiului.
         îşi închisese locuinţa de pe Batişte; toţi se strângeau în jurul lui Alexandru Vardaru ca puii în furtună sub aripa cloştei. Se strămutase aci, într’o cameră mică, unde ghemuise un pat îngust, alb, dur, de internat — „nu voia să doarmă pe somieră şi pe puf, când ştia ca atâţia n’aveau unde să-şi odihnească oasele”. Camera era plină de fotografiile colonelului Pavel Vardaru, care de pe carton zâmbea zeflemist acestei atmosfere tragice, cu obrajii poraspăt raşi, sub coafura timpuriu înălbită, din faţă, din profil, din trei sferturi, cu cea mai senină indiferenţă.
         Laura Vardaru, îşi adusese şi toată „menageria”: foxul, basului, motanul de Angora, pisica cenuşie care născuse patru pui, cât patru cârtiţe, într’o cutie de pălării, papagalul care în cele mai disperate discuţii, isbucnea diabolic refrenul, odinioară dăscălit cu mare bătaie de cap de unchiul Pol:                                              —~~ ~~
             „Quest-ce qui-ii~t'a ţicha ga, ma fille?
             „Gest un hat-tilleur, maman..."
             „Gest un hat~tilleutt maman..."
         Toate aceste vietăţi îi dădeau târcoale, cerşindu-i o desmier-dare: foxul rîdicându-se în două picioare, cu o labă dusă la piept ca într’o declaraţie patetică de prim amorez, cotoiul înfigându-i nervos ghiarele în rochie, pisica aducându-i~Tn gură, plocon, în poale, pe rând tuspatru puii de sobol, orbi, papagalul sărindu-i pe umeri, închizând o pleoapă de gutapercă pe un ochîu, rotindu-şi coada verde şi ţipându-i brusc în urechi:
             „Gest un hat-tilleur, maman"&
         Dar Tanti Laura nu-i vedea, îi îndepărta cu un gest nerăbdător, iar menageria circula desorientată, în casa streină, cu aerul inconsolabil al unei familii de orfani.
         Mihai se îndreptă de mijloc, părăsind harta. Aprinse o ţigară cu îndrăsneală, şi aruncând volute de fum, vorbi:
         — In curând suntem dincolo de munţii Gurghiului şi ai Harghitei... De acolo înainte se deschid văile Târnavelor, Valea Mureşului, tot Ardealul...
117
         —        Nu-mi vorbiţi mereu de Ardeal, mereu — se lăsă să cadă cu un suspin în jâlţ, Laura Vardaru. Frontul de Sud, aceasta ne interesează, acolo de unde vin răniţii cu picioarele retezate... Unde Pol în fie ce moment poate să...
         —        Tanti, războiul nu e un joc de şah, să mişti pionii cu siguranţă şi sânge rece. Cred că e bine chiar că ne-am lovit de la început de un dezastru... Aceasta are să ne mai desmeticească. învăţăm toate asprimile. Nu mai e o plimbare ca acum trei ani.
         Mffiaî^vorbea cu obrajiide~Tată îmbujoraţi: preocuparea săpată între sprîncene începea să-i dea înfăţişare bărbătească. Şi dânsul se simţea acum alt om. Peste câteva zile îmbrăca uniforma şcoalei de ofiţeri în rezervă. Nu mai pomenea de cât de front; se vedea slmulgând un drapel vrăjmaş, îngenunchind cu el încleştat în mână, sub clănţănitul mitralierelor... Cele două surori mai mari de la Iaşi, Cora şi Palu, îl chemau deseori cu telegrame. Dar chemările îl lă^ sau rece. O singură grijă îl stăpânea: „Numai de nu s*ar termina răsboiul înainte de a eşi el din şcoală*’. Şi în aşteptare luase apucături de campanie, fuma ţigări groase, citea toate principiile de tactică modernă, îşi îngroşa vocea când vorbea de ofensive şi de contraofensive, iar pe ascuns, în camera lui, după ce răsucea cheia, se contempla în oglindă, în uniforma pe care nerăbdător şi-o comandase plătită din banii de buzunar.
         Tanti Laura îşi admira nepotul desgheţat mai repede şî mai desăvârşit, de cât cutezaseră toate aşteptările ei. Dar toată bucuria îi era întunecată de gândul că s*ar putea întoarce, dacă va pleca, acolo, cu un picior retezat, sau cu orbitele goale şi însângerate, ca atâţia dintre răniţii „ei”.
         Se răsuci în jâlţ, adresându-se lui Padu Comşa:
         —        E adevărat că s’au anunţat muniţii şi o misiune de ofiţeri din Franţa?
         Padu Comşa dădu din umeri:
         —        Cine mai poate şti? Pusla e atât de mare şî drumul atât de lung...
         —        Nici n’avem nevoie, întrerupse Mihai. O să luptăm dacă va trebui, desbrăcaţi la cămaşe, cum au luptat grănicerii dela Tur-tucaia...
         —         Ca să murim fără nici un folosi Nu uita jMîhai că luptăm cel puţin cu două ţări civilizate, unde şi forţele naturei s*ar părea că ştiu să citească şi să scrie. Păsboîul astăzi nu <se câştigă numai cu dreptate şi bravură, ci cu maşini. Biata bravură nu înseamnă, nimic numai ea, înaintea aparatelor cu moartea savant şi precis
118
    calculată* Maşinile au pus stăpânire pe om* Le-a creiat şi acum ne ucid. S ar spune că războiul e o revanşă a fierului, o luptă de exterminare împotriva omului. Ce-mî foloseşte avântul, dacă mă împiedic în sârmă ghimpată, de jos mă aruncă o mină, din faţă mă seceră mitraliera şi de deasupra, îmi seamănă în cap, aeroplanul, bombe...
         —        Cum te invidiez că peste o lună ai să jFii în linia de foci rosti Mihai cu părere de rău, fără să ţină seama la pronosticurile pesimiste ale lui Comşa. Dacă m*ar fi lăsat unchiul Alexandru, eram acum voluntar...
         —        Şi desigur înecat în Dunăre, cum şi-au găsit sfârşitul atâţia! se cutremură Tanti Laura, numai la gândul acestei posibilităţi.
         —        Ce importă aceasta? Ce poate fi mai consolator decât să dispari cot la cot cu atâţia oameni pe care deabia îi cunoşti şi sânt totuşi una cu tine? Poate fiecare luat în parte să nu înfăţişeze ceeace umanitatea are mai bun. Unii să fie egoişti, alţii canalii, alţii mediocri în fapte, în gândire... Fără nici un ideal în viaţa de toate zilele; umanitate inconsistentă şi elementară, prostimea cea multă* Şi de o dată devin altceva. Un alt suflet. Nu-şî mai aparţin. Mori simplu şi fără să observe că mor cu eroism; acei vce se văetau erî fiindcă. îi durea o măsea şi se simţiau cei mai 'nefericiţi oameni din lume, fiindcă aveau guturai... Ştiţi cum urăsc pe toţi ceştialalţi care s’au pitit la partea sedentară?... Ii văd mergând pe stradă, ruşinaţi de ei înşişi, tprivind în jos, ca animalele despre care Salust, spunea că le-a făcut natura ca capul înclinat spre pământ, sclave ale poftelor lor grosolane şi temerilor lor tâmpe...
         —  Oh! viteazul măicuţei! râse Luminiţa trecându-î mâna prin
   păr.
         Mihai se scutură de desmierdare şi bătu nerăbdător din picior:
         —        Să ştii tu! Şi nu râde... Simt că am să săvârşesc o faptă bravă. Numai să nu se sfârşească războiul până îmi vine rândul şi mie. Trăiam ca un imbecil. Mi se părea un act de curaj să îndrăznesc a fuma Înaintea tuturor, ţigarea pe care o fumam pe ascuns. Şi mi se părea evenimentul cel mai formidabil, examenul care îmi dădea diploma de opt clase de liceu. Acum abia îmi dau seama ce sepş are viaţa şi ce mare fericire mi-a rezervat destinul, să trăesc o catastrofă care va purifica umanitatea. Cei care ne vom întoarce de acolo, avem să fim alţi oameni...
         Luminiţa voi să glumească. Să-i atragă luarea aminte că deocamdată încă nici na plecat. Dar Mihai vorbea cu atâta foc, cu obrajii aprinşi, cu ochii scânteetori între văzând acea himerică umanitate pu-
119
    rîficată, In care şi el va fi un om ideal, nou; —încât Luminiţa se opri Era atât de departe acest Mihaî, de hăeţelul care lăcrima pe caetul, mănuşa şi batista Carmencitei, cântăreaţa portugheză dela Alcazar!
         —   Ascultă, începu*.*
         In clipa aceia însă uşa se trânti de perete, şi apăru Mariţa, slujnica cu ochii de culoarea pelinului veşted:
         —   Coniţă, a venit Vanea, solda tu lu’dom’ colonel!
         —        Să ştiţi că sa întâmplat ceva! gemu Laura Vardaru, ridi-cându-se din jâlţ şi căzând îndărăt*
         Intr'o clipă Luminiţa şi Mihai nu mai erau în hol* In bu&ăs*-tărie îl târau pe soldat, pipăindu-1, răsucindu-1, asaltându~l cu în-freBarile.
         —        Spune repede**. E rănit? A căzut prizonier? Ce s’a întâmplat?
         —        Cum se poate una ca asta, Duduie, Conaşule? Mai veneam ca să dau ochii? Domnu colonel e voinic şi voios ca un beiu. Am o scrisoare...
         —        Dă-o repede. Ce mai stai! Pentru numele lui Dumnezeu, ce ticăit! Hai în hol...
         Vanea se lăsa greu împins, de la spate, cu capela subsuoară;, scotocindu-se în buzunarul tunicei.
         —        Ai o scrisoare, Tanti! năvăli Luminiţa îmbrăţişând-o cu lacrimi în ochi... Haide odată, Vanea!...
         Soldatul lepădă capela lângă uşă şi se plecă să sărute mâna, ştergându-şi mai întâi mustăţile cu dosul palmei.
         —   Sărut mâna coniţă şi jbine v*am găsit sănătoşi...
         —        Lasă acestea acum... Ce s’a întâmplat? Ce e? Zici că ai o scrisoare...
         —   Avem, să trăiţi coniţă.
         Şi începu din nou să scotocească buzunarul tunicei, de unde scoase un carnet cenuşiu cu scoarţele de muşama vargată şi de acolo plicul cu colţurile îndoite şi gras de sudoare.
         —        Poftiţi!... Da* domnu colonel n’a avut vreme să scrie multe. A ordonat să vă informăm verbal.
         Fericit de cum o adusese cu „informaţia verbală”, privi triumfător împrejur, şi luând seama că a călcat pe parchet, se dădu îndărăt până ajunse cu bocancii pe covor.
         Trei capete erau aplecate, cu respiraţiile fierbinţi amestecate. Radu Comşa se simţi stingherit. îşi căuta de lucru apăsând mal adânc vârfurile de ac, în harta steguleţelor.
120
         Scrisoarea era laconică* Pavel Vardaru se afla sănătos; trupa fusese topită fiindcă „bandiţii” erau bine utilaţi—dar retragerea era numai temporară* Cerea lenjurî noi, două rânduri de uniforme şi manta de ploaie, fiindcă bagajele i se pierduseră* Trimetea îmbrăţişări tutulor* Un postscriptum îl zugrăvea întreg: „te rog treci la Ciobanu şi ia-mi patru cutii de omari şi două sticle de cognac, Martel, trei stele. Spune lui Tache că sunt pentru mine. Dacă are loc, Vanea* adaogă şi două sticle de Vieux-Barsac...“. Acestea le scria colonelul ^ăvel Vardaru, cu cel mai imperturbabil calm, de pe frontul unde într’o singură zi căzuseră morţi şapte mii de oameni.
         —        Mai înţelegeţi ceva! suspină Tanti Laura, împăturind consternată scrisoarea.
         Din sufragerie, glasul gureşei pasări tropicale, răsună ticălos:
         —   „C'est un hat~tilleur maman/"           t
         —        L-aţi adus şi pe Jack aici, coniţă? se bucură Vanea. Tare-i mai era dor lui domnu colonel de dânsu... Ia’n auziţi ce frumos îi mai zice, parcă-i glas de om nu alta...
         —        Se şi potrivesc minunat! Au tot atâta creer în cap şi unul şi altul! pufni Laura Vardaru, mototolind scrisoarea în mână.
         Ii venea să plângă după destinderea nervoasă care-i risipise temerile de până acum. Şi era indignată de indiferenţa cu care Pol Vardaru, trimitea salutări ca dintr’o manevră.
         Se întoarse către soldat:
         —        Ia poftim mai încoace şi prezintă-te cu „informaţiile tale verbale”.
         Vanea înaintă doi paşi şi făcu drepţi, ca la raport. Pe obrazul de felul lui decolorat şi prăfuit, mai decolorat şi mai prăfuit acum, stătea scrisă conştiinţa deosebitei importanţe la care ajunsese neaşteptat. îşi iubea colonelul, îi iubea pe toţi fiindcă erau oameni darnici, dar în ochii galbeni, îi sclipi scurt o şiretenie de om simplu: „Ţine-te bine, Vanea! Dacă ştii s*o întorci bine e rost de un bacşiş gras”.
         Ţapăn, cu gâtul întins şi cu mâinile lipite la cusătura pantalonului, părea preocupat numai să păstreze cea mai corectă verticală din creştet până în călcâe.
         —   Haide odată! se frământă Laura Vardaru în jâlţ.
         Soldatul clipi din genele prăfuite.
         —        Apoi, v’aş ruga să mă întrebaţi coniţă... De unde să ştiu ce vreţi să ştiţi dumneavoastră?
         Luminiţa îşi puse mâinile în şold, ca un ofiţer la instrucţie şi îi vorbi cu asprime:
121
         —       Vanea, ia uita-te la minei Să nu mi-1 faci pe prostul că-ţi lai adio de la ţigări.
         —  Vai de mine, duduiţă, se poate una ca asta?
         —  Sst. Acum povesteşte.
         Şi Vanea povesti. Cum la bătaia artileriei puşcoacele româneşti răspundeau ca cu pietre. Cum de sus âaşîîflle de sburat au regulat în câteva ceasuri, vrăjmaşului, tirul. Cum s’au năruit toate întăriturile, îngropate în pământ şi amestecate în sârme, pari şi trupuri omeneşti; Cum cinci zile nimeni n*a închis ochii. Cum ajutoarele veneau târziu şi intrau în foc pe apucatele. Mai mult Vanea nu ^ştia — nimeni ‘nu ştiuse ce se petrece la dreapta şî la stânga. Se cutremura Văzduhul plouau de sus g loanţele, în fumicarea de oameni, împinsă când înainte, când îndărăt, schijele pisau şi rupeau carnea. Nu se vedeau, nu se înţelegeau, nu se recunoşteau, atât doar un val îi împingea înainte* altul îi trăgea îndărăt şî peste toţi măturau rafalelele... Dar colonelul Pavel Vardaru, pu-şi pierduse până la sfârşit cumpătul. Fuma ţigară de la ţigară şi-şi stăpânea din ochi trupa. Respinsese opt atacuri, până când un automobil blindat apăru dealungul şoselei îm-proşcând cu mitralierele. Din casele bulgăreşti, începură pe la spate, focuri de armă.
         Se retrăgeau cei din urmă, în a cincea zi, spre .seară, când trecu în goană, printre soldaţi, urlând din sirenă, maşina comandantului* fugând spre Dunăre. Colonelul Pavel Vardaru, era în mijlocul şoselei. Nu se dădu înlături. Maşina patină înfrânată. Generalul dinlăuntru era alb ca hârtia. Pavel Vardaru, nu duse mâna da chipiu, nici nu scoase ţigarea din gută.
         —  Fugi? întrebase privîndu-1 cu scârbă.
         Generalul îngăimase ceva.
         —        Uite ce laşi în urmă! arătă puzderia omenească risipită printre porumbişti, târându-se prin şanţuri, prăvălindu-se spre Dunăre.
         Generalul strigă la şofeur:
         —  Mână!
         Vanea se opri, privi ezitând la Luminiţa şi la Laura Vardaru* apoi luându-şi inima în dinţi:
         —       Să mă ertaţi că am să spun ceva urît, care nu secade înaintea cucoanelor. Dară atunci domnu colonel, s'o aplecat pe marginea automobilului şi l-o suduit de mamă. L-o suduit ca pe-un soldat, de mamă şi mai urît. Domnul general s'o tras înapoi în automobil şi-o strigat de câteva ori irepede: „Mână odată, dobitocule!" Şoferu i-o dat drumu maşinei şi duşi au fost. Pe urmă domnu colonel o aprins altă ţigară, o încleştat fălcile şi n’o mai suflat nici un cuvânt de cât
122
*
   ordine. Şi sara când am ajuns—ca ne mai scursesem puţini spre Silistra— când o aflat domnu colonel ca î s*a pierdut bagajele* de scăpasem numai o lădiţă care era cu mine, cu cisme şi ţigări* numai ce mă cheamă aproape şi-mi arde o pereche de palme ca acelea, de-am văzut Turtucaia numai #n pară înaintea ochilor. Buni Zic, aieste-s palmele care-1 mâncau în vârful degetelor pentru domnu General, care-o fugit de pe poziţie... Ş’am tăcut, ş’am înghiţit. Ştiam eu că după ce se răcoreşte îi pare rău. Se culcă domnu colonel în manta, sub o căruţă. Credeam că doarme. Numai într’on târziu se întoarce într’on cot şi mă strigă: — Nătărăule (ştiţi că aşa-mi zice dumnealui!) Unde-s cişmele alea roşii? — Sânt în lădiţă domnu colonel! zic eu repede. Ţi le dau ţie tanăule, să joci cu ele la nuntă ! Eu de colo: — Să trăiţi domnule colonel. Is prea scumpe şi boereşti pentru un păcătos ca mine. Are să creadă lumea că le-am furat şl pe urmă cine are să mai scape din urgia asta ca să mai nuntească!*. Mai tace domnu colonel un timp de vreme. — Da ţigările le-ai scăpat, Vanea? — Scăpat domnule colonel, că le-aveam puse în’ lădiţă cu cisme, deasupra, despărţite c’on jurnal cum aţi zis d-voastră, să nu tragă miros... — Atunci ia-ţi ţie zece pachete, de alea aurite, Pelişor. Zic: — Lăsaţi domnu colonel, că atâta cât îs cu dumneavoastră, ştiu eu bine că n’am să mor de dorul tutunului...
        Se întoarce pe cealaltă parte, mânios foc: — Hai sictir, tanăul dracului! Şi m’o suduit, să mă iertaţi, drept ca pe domnu general* de mamă, m’o suduit şi mai rău.
        Jack, din cealaltă cameră se auzia strigând cât îl ţinea pliscul:
        — „C'est un har~tilleut mamanl”
        Astfel duhul colonelului Pavel Vardaru, palavragiu, tembel, nepăsător şi totuşi brav, era prezent în toată casa, sub cele mai puţin eroice înfăţişări. Vanea mai ştia încă ceva, ce n’ar fi spus să-l fi picat cu plumb topit. In carnetul cu scoarţa de muşamă vărgată frnaji purta o scrisoare; pentru M-lle Follette Fantin, Hotel Majestic, camera 38; epistolă mai puţin laconică şi mai tandră, complectată cu zece prozaice bilete de bancă.
        Mihai ascultase toate peripeţiile cu lăcomia unui însetat. Când Vanea sfârşi, îi făcu semn să meargă după dânsul, în camera lui, să-l descoase mai pe îndelete. Prin uşa deschisă năvăli toată menajeria Tantei Laura. întâi foxul întînzându-se pe picioarele de dinapoi, pe cele de dinaînte, strănutând şi cerându-şi locul în braţe. Apoi pisica purtându-şi în gură odraslele oarbe. Când îi adună pe toţi, se întinse torcând, cu puii încleştaţi de burtă, sugând ca patru lacome lipitori. Basetul se încolăci, cu botul înfipt în covor,
123
    resignat şî meditativ. Scapă şi Jack, târând un lanţ subţire şi şchiopătând de un picior, fiindcă în labă strângea o bucată de zahăr. In jurul Tantei Laura, într’o desăvârşită solidaritate, se adunase să o consoleze de indiferenta epistolei, o întreagă secţie din Arca lui Noe.                                                                 -
          Numai Mem, motanul de Angora, impasibil, sări pe măsuţa cu harta răsboiului. Bombă mai întâi o spinare de dromader şi încovoiè coada pufoasă ca o pană de struţ. Apoi savant, cu laba rotunjită; începu să se joace cu steguleţele tricolore, culcându-le pe rând la pământ.
124
                       CAPITOLUL V.
                     AVUZUL CU PEŞTI JAPONEZI.
       Septemvrie veni cu cer palid şi nopţi clare cum nu piai fuseseră de multe toamne. Soarele învăluia colinele unduioase ale tării cu lumină ca niciodată blândă, apusurile erau roze ca sideful din-lăuntrul scoicilor, iar sus "pe*"mătasea decolorată a înaltului, se topea alb şî ireal, câteodată numai o fulguire de nor, câteodată numai o legănare de funigel, dar de atâtea ori risipit, fumul ghiulelelor.
       Era coaptă şi bună şi îndelungă toamna, ca în amintirea bătrânilor. Să pârguie fructele, să rumenească “strugurii, să fiarbă^ mtr^uî, să ghiftuîe hambarele, să duduie morile.
       Dar sub cerul acesta clement, fără ploaia şi vânturile echinoxului, ceva înfricoşat şi hain strângea inima oamenilor ca o pasăre gâtuită.
       Când listele de morţi deveniră paharul înveninat din fieşte ce dimineaţă, câte-o femeie se împleticea cu un a! scurt şi cu fruntea rezemată de perete, ascunsă sub braţul încovoiat, rămânea stană până când alături nu mai suna nici un vuiet de paşi. Acesta era răsboiul? Cu nevinovată surpriză, ochii întrebau dureros şi încă nedumeriţi, cerşind un răspuns de amăgire. Iar în locul răspunsului, mereu alte comunicate şi alte liste de morţi.
       Nimeni nu putea încă să creadă. Pentru aceasta strigaseră, bătuseră din palme, cântaseră? Totul făgăduise să fie atât de simplu, firesc, dinainte hotărît şî voios; şi totul era atât de plin de cutremurare! Soldaţii cu frunze de tei în ţeava puştilor de unde niciodată parcă n’aveau să iasă gloanţele ucigaşe, soldaţii cu crengi de brad la roţile tunurilor—unde erau? De (ce chiotul se prefăcuse în geamăt prin somn? Odihnă speriată, vis întrerupt de vedenii, când sufletele se chiamă prin întuneric, din nevăzut. Scrisori rătăcite pe drumuri lungi, de la un mort a căruia mână după fee scrisese, iera acum
125
   în putreziciune când] ajungea răvaşul. Scrisori unde cu litere tre-^ murate, copiii îşi trimiteau sărutul lor inocent, căutând în deşert omul cu pieptul sfărâmat de fier, cu degetele în iarbă, devenit hoit puturos, cu larve în globul ochilor. Şi cadavre fără nume, aruncate deavalma în gropi, cu ceafa pe căpătâie de piatră. Şi cuţite retezând braţe cu osul sdrobit. Şi batalioane îngenunchind cu capul în piept sub rafale. Carne înveninată pe trupurile încă vii. Pleoape închise pe lumina ochilor opac sleită, dinţi încleştaţi, vine golite de sânge, carne amestecată cu postav, cu prund, cu rădăcini, cu sfărmăturî de aramă.
        Acesta era războiul?
        O mare tăcere ghemui răsuflările şi nimeni nu mai înţelese^
        Toţi cunoşteau dintotdeauna altfel de moarte. O taină ori numai o nefericire ultimă, adăstând la capătul vieţii, undeva îndepărtat, unde gândul nici nu voia să se oprească. Pentru acest sfârşit cuminte, discret şi patriarhal, la fiecare margine de oraş ori de cătun, se afla un cimitir la oparte—locaş întru odihnă eternăi, cu flori cuvioase şi simple, cruci aliniate, cărărui înverzite şi loc de îngenunchiere, unde desnădejdea învaţă pe încetul să se prefacă în resignare. Familiile de aci îi regăseau *pe cei de acolo. Prietenii nu erau pentru totdeauna pierduţi. Şi cei care-au iubit, încă veneau să cheme o umbră imaterială deasupra movilei unde înlăuntru mar teria era neantizată de viermi. Iar acum, acest lucru nou, .absurd* şi neînţeles 1 Moartea culegând de oriunde, într’ales, trupurile cele mai sănătoase, minţile cele mai tinere, inimile cele mai calde — şi morţii risipiţi în viroage şi la margini de drum, în mlaştini şi pe> creste de stânci, pretutindeni unde nu mai pot fi regăsiţi să dea împăcarea omului cu misterul ultim: un mănunchiu de flori tomnatice pe o cruce cu nume săpat, unde să îngenunchi.;
        — Mamă, în toamna aceasta nu mai pleacă cocorii?
        Dar cine ştia unde s’au ascuns înspăimântate păsările cerului? Acum sus rotea un vultan cenuşiu şi stoluri de porumbei *albi, îar« din guşa lor lepădau jucăria înflăcărată, ca să ucidă copilul (cu ochii albaştri şi femeia cu ochii plânşi.
        Bucureştii se desmeticeau în mijlocul acestei spaime, după su-perbele-i bătăi cu flori. Convoaie ne mai văzute: camioane gonind către spitale, căruţe ţărăneşti sărace şi fără frumuseţe, înşiruindu-se pe străzi, iar în locul limuzinelor şi faetoanelor, când un automobil spinteca repede mulţimea, alb de praf, cu roţile căptuşite de ,no-roîu, ochii desluşiau în praf şi în noroiu, o şuviţă subţire de sânge încă nu deplin sbicită.
126
         Pe urmă trecu şi Octomvrie. Cerul se posomori. Din burniţă se desprinseră alte fantome. Literile negre ale comunîcatelor^evocău numele atâtor plimbări de vară: Predeal, Rucăr, Bran, Câmpulung, Valea Oltului 1
         Sunetele deşteptau în minte, dimineţi cu mult soare, aburi deş-trămându-se pe vârfuri de brad, un automobil alergând sprinten pe şosele în serpantină, schimbând la fiecare cotitură peisagiul, vile la margine de poieni, o amintire, un râs, un şipot ,rece, im sărut furat, o fluturare de batistă; atâtea fericiri, atâta lumină, edenul pentru totdeauna pierdut.
         Acum, acolo vuietul tunurilor clătina piscurile şi ăuia în văgăuni, fiecare braţ de pământ era păzit pe brânci sub gloanţe, care se înfigeau în Cap, iar la Predeal, în gara prăbuşită, trupul soldatului încremenise sub cărămizi, strângând micile bilete colorate de vilegiatură, în pumnul mort.                  '
         Apoi şi zăgazurile cele din urmă se rupseră odată cu ;catai-ractele cerului. Sub norii târându-şi pântecul negru aproape de pământ, în ploaia necontenită şi mucedă, se revărsă din strâmtorile văilor, puhoiul uniformelor cenuşii. Drumurile se înegriră de curgerea fără capăt. Un pod sărea în aer cu fiarele răsucite, îşi a doua zi capetele unite la loc, lăsau să se scurgă mai adânc spre miezul ţării, furnicile mărunte, şi multe, şi repezi.
         înainte, sfărâmăturî de oaste, târând piciorul, cu drapelele strânse, cu cai beţegi, cu chesoane lovite; soldaţi dormind în mers, sate în bejănie' regăsind din nou alaiul tragic al cronicilor. In urmă, casele f5Fă câini, uşile trântite "înlături, fântâni sleite. Şi de tot în urmă, cu toate drumurile închise, rătăcitoare, întreaga oaste dela Cerna.
         Din noaptea umedă se lămureau umbre orbecăind, cu mişcări ireale de stafii.
         —  Ce sat e ăsta, camarade?
         —       Cine să-l ştie? Nu ne mai înţelegem unul cu altul. Par’că! nu mai suntem oameni. Poate-s Grunjii, alţii zic că-i Răstoaca...
         —  Ce unitate, camarade?
         —  Divizia 17, regimentul 15 Răsboieni...
         —  De unde veniţi?
         —  Acum în urmă, dela Jii, să trăiţii
         Ofiţerul vrea să-i întindă în întuneric pachetul de tutun, dar soldatul a dispărut înghiţit de noapte. Şi alte umbre se jtârîie în besnă, în scârţâirea de cară, în scrâşnetul de copite.
         Iar un câine latră undeva, pustiu.
127
         —  Ce sat e ăsta, camarade?
         Locotenentul Virgil Probotă nu-şi mai simţea de mult picioarele în cisme, mantaua udă atârna pe trup cu pulpanele îngreuiate de noroiu, trupa bâjbâia pe marginea şanţului* Nici foame, nici sete — o singură dorinţă desnădăjduită: să doarmă, să doarmă. Undeva întins, sub un acoperiş, ferit de curgerea îngheţată care pătrunde în oase* I-a crescut barba ţepoasă şi roşcată* Demult, din minte i-au pierit toate legile lui Linné, Harvey, de Vries. Cu indiferenţă îşi aminteşte că are nevastă, copil: Maria, Dinu*** Toate s’au petrecut în altă existenţă, sunt undeva, într’un trecut himeric. Acum e un fost om, târîndu-şi picioarele încărcate fiecare cu câte două ocale de noroiu, cu umerii încovoiaţi, cu înfăţişare îndobitocită; o vietate inclasificabilă în nici o categorie zoologică, un biet animal nefericit, isgonît, pândit, istovit, care vrea numai să-şi ghemuiască într'o scorbură ciolanele.
         Cele dintâi case. Un sat* O fereastră cu lumină. Ce caldă e o fereastră cu lumină 1 Mai sunt oameni cari au case, un pat, un jâlţ la gura focului, unde să ţi se urce copilul pe genunchi şi să-i simţi obrazul fraged lângă obrazul tău?
         O momâîe păşeşte peste şanţ, Calcă alături.
         —   Tu eşti, Mitrule?
         —   Eu, s* trăiţii murmură încet caporalul.
         —   Ei, ce veste?
         —        E Răstoaca, domnu locotenent. Batalîonu doi a trecut înainte. Nu putem rămâne, tot satu-î ocupat...
         —   Ce vorbă? Cum ocupat?
         —        Artileria, domnu locotenent. Câte zece oameni într’o casă. Unde-ajung se „instalează'* ca boierii. După fce-au bătut cu tunurile în noi, nu mai încăpem de dânşii... Şi domnu maior â * „constatat”. Zice să întindem corturile la margine.
         In ogrăzi, după gardurile de salcie, se aud caii ronţăind, glasuri de oameni. S'au aprins focuri. Umbrele, între flăcări şi noapte, se mişcă gigante. Unul dondăne un cântec de acasă.
         La cea din urmă lumină, Virgil Probotă nu mai poate răbda.
         —   Mitrule I
         —   Ordonaţi...
         —        Intru aci. Mi se ’nvârte tot înaintea ochilor. Trimiţi pe Costache la mine.
         —        N aveţi să găsiţi loc, domnu locotenent. Credeţi-mă, zău! Vă. facem noi fc£. Aci toţi stau claie peste grămadă... Vă fierbem ceaiu cu rum...
128
         —   Ii scot afară» Au mers călări, pe chesoane...
         Virgil Probotă împinge duşmănos cu umărul poarta de leaţuri, care se deschide greu, descriind un început de circonferinţă în pământul ud. îşi lasă jos gluga să se vadă chipiul de ofiţer.
         Câţiva soldaţi dorm pe prispă. Caii moţăie în picioare. La lumina unei gazomiţe, un soldat, în tindă, lustrueşte o pereche de cisme ofiţereşti. Două ferestre cu ochiurile astupate de măntăli, filtrează numai o aţă de lumină. Soldatul e desbrăcat de tunică; a întins-o să se usuce. Când vede ofiţerul în prag, scoate cu greu mâna înfundată până dincolo de cot în cismă, lipeşte călcâiele.
         —   Trăiţi!
         —         Bună, camarade. Un pat de dormit, nu s’o fi găsind pe la voi, băiatule?
         —   Nu se află, domnu locotenent...
         Apoi văzând că Virgil Probotă pune mâna pe încuetoarea uşei, face un pas şi acopere intrarea cu pieptuL
         —   Vă rog, să iertaţi. Avem un domn ofiţer, rănit /greu...
         Virgil Probotă îi dă peste mână:
         —   Am mai auzit povestea. E veche. Inventaţi altceva...
         Trânteşte uşa de perete. Pe laviţă un om întins, drept, vcu obrazul
    palid, învelit cu mantaua până la bărbie. întoarce numai privirea albastră, înfiptă până atunci în grinzile tavanului. Miros de alcool, de eter, de iod.
         O ordonanţă culcată la picioarele laviţei, sare uitându-se când la ofiţerul dela uşă, când la rănitul din pat, ca şi cum ar întreba; „Ce ordonaţi? Să-l aruncăm afară?”
         Ridică fitilul să mărească lumina.
         Virgil Probotă îşi scoate chipiul încurcat. De data aceasta a dat greş. Un adevărat rănit. Nu simte compătimire pentru el — numai un fel de desamăgire duşmănoasă. Atât de hotărît era să cucerească prin orice mijloace un culcuş cald, sub un acoperiş!...
         îşi rosteşte numele, gradul, unitatea, apropiindu-se de pat:
         —         „.... te rog să mă ierţi... Patruzeci de kilometri pe jos, fără o-prire. Căutam un adăpost. N’am crezut ce spune soldatul. S’au învăţat să mintă. Vorbesc despre răniţi grav, şi înlăuntru îi găseşti stând la sfat, sau ofiţeri jucând cărţi...”
         Rănitul scoate încet mâna, cu fereală, de sub manta, o întinde vorbind cu glasul tăiat, atât cât îi îngăduie pieptul străpuns, ^cu bucăţi de postav împinse în torace.
9
129
         —       Nu e nimic— Mă numesc locotenentul Constantin Iliescu. Ia loc, te rog... Ioane, dă hainele la oparte— O să se găsească un coif şi pentru d-ta. Aştept din moment în moment ambulanţa... 7
         Locotenentul Constantin Iliescu, îşi înăbuşe ta^arVtivGşic cu atenţie în grinzile afumate. Apoi când tuşea a trecut, după ce a, dus batista cu pete roşii la gură, dă să zâmbească:
         —       Am plecat cu un vagon pe care scria Bucur eşti~Budapesta<, 48 ore. Şi-acum, iată...
         Virgil Probota, făcu un semn vag cu mâna, fără să găsească cuvinte. Toţi plecaseră cu un asemenea vagon cu asemenea inscripţie. Ochii rătăcesc pe pereţii văruiţi alb, la icoana Sfântului Nicolaie, cu mănunchiu de ^busuioc la candelă; un chilim vărgat în fundul laviţei, zestrea fetei: perne şi plapume clădite până’n tavan. Afară se aud caii strănutând. Un cocoş deşteptat chiamă pe cel vecin, în noapte. Privirea lui Probotă se întoarse la rănitul - întins, cu ochii albaştri sticloşi de durere. Titel Iliescu, prietenul lui Padu Comşa, primise astfel botezul războiului. Nu se tânguia, nu simţea părere de rău; însfârşit trăia altceva decât plictisul care-1 mistuia înainte de a fi încercat ceva. „StafuT* lui Vasile Breazu, dăduse ordin; sîe supusese. Fără să crâcnească, întocmai ca şi Vasile Breazu, care lustruia cişmele în tinda de alături. Dar de ce atâta ruinare de prisos, atât prăpăd, atâtea vieţi?
         Ochii celor doi oameni se întâlniră şi se cercetară o clipă. Pe urmă Virgil Probotă privi în pământ, Constantin Iliescu, în grinda; tavanului. Nu se cunoşteau. Poate nici nu se văzuseră vreodată. Erau totuşi apropiaţi măcar prin această mare nefericire comună. O clipă au simţit trecând printre ei, îndemnul acelor cuvinte .pui-ţine şi rare, care nu mai sunt artic^           sufletul liber, lăsat să
   curgă. Acum clipita trecuse. Tăderea ieraîntre dânşii, din nou impenetrabilă şî indiferentă cum e între toţi oamenii, ronţăită de tîctacul mărunt al ceasului pe masă, la căpătâiu, de şiroitul ploii în streaşină.
         Virgil Probotă se văzu de prisos şi grotesc, acolo pe marginea lăzii, cu chipiul pus pe genunchi, cu cişmele grele de noroiu, din care se întinsese pe podea un şerpuşor negru de apă. Se ridică:
         —  încă odată, mă ierţi. Un rănit.. înţeleg.
         —  De ce? Se poate improviza un pat.
         —       Mulţumesc. Găsesc aiurea. Avem corturi. Iţi urez însănătoşire repede.
         Pe urmă, întorcându-se:
         —  Iţi pot fi de vre-un ajutor?
130
         Rănitul clătină capul:
         —         Am camarazi, băieţi de inimă* îngrijesc ei..* Sunt plecaţi la ambulanţa diviziei... A noastră s*a sfărmat într'un şanţ.
         Locotenentul Probotă ieşi în vârful picioarelor, locotenentul Iliescu, privi iar neclintit, în grinda tavanului Soldatul micşoră la loc lumina lămpii. Cel din tindă isprăvise de lustruit cişmele. Bea acum ceva fierbinte dintr’o gamela care fumega.
         Afară, din negrul umed, înaintă caporalul.
         —   Tot aici eşti, Mitrule?
         —         Trăiţi, domnu locotenent, v’am aşteptat. Ştiam că o să vă ’ntoarceţî. Vă facem noi un ceaiu, d’ăla grozavul. Rum are d. sublocotenent. Pentru foc, ne-au dat aşchii uscate flăcăii ăştia...
         Doi soldaţi salutară din întuneric.'"Virgil Probotă îşi trase peste chipiu gluga udă.
         Şi a doua zi, înainte de luminatul de ziuă, în semi-întunericul murdar, cu pâclă îmbibând vâscoasă hainele, trupa se târî mai departe, pe drumul la capătul căruia şe aflau undeva Bucureştii.
         Alţi Bucureşti decât cei dintotdeauna. Rafturile magazinelor golite. Măhălălile înghemuind coadă la brutării, de cu noapte. Calea Victoriei pustiită de norodul plimbăreţ de^ altădată. Nopţile spintecate de săbiile iluminate ale proectoarelor. Cleştele se strângea*. Fiecare spărtură de front îi împuţina zilele. A învăţat să nu mai sărbătorească nici o victorie, să n*o mai aştepte. Generalii scoşi din comandă, numirea altora proaspeţi, au adus o bucată de vreme nădejdea unui salvator de roman epic, providenţial personagiu care să răstoarne magic soarta bătăliilor. Pe urmă nici în aceasta nu mai crezu nimeni. Iar trenurile" cărau spre Moldova, şi mai departe, spre Caucaz, spre Crimeia, spre Cherson, spre ţările neutrale, înconjurând planeta, răsboinicii cei mai înfocaţi, şi lăzile cu argintării, şi cutiile de pălării, şi căţeii cucoanelor.
         Ministerele erau pe jumătate golite. îşi trimiseseră artiivgle la Iaşi. „Când pleci? Cu cine pleci?" întrebatul răspundea grăbit, eva-siv, cu un semn vag al mâniei, ascunzându-şi fricos „învârteala" să nu i-o descopere şi celălalt şi să-i calce pe urme.
         Radu Comşa nu mai trecea decât un ceas pe la Minister. Biroul fiinţa numai pe hârtie. Câţiva plecaseră înainte cu ordine şi compartimente speciale, în vagoane oficiale.
         Domnul Bârzotescu, uită să ofere ţigări din tabacherea cât un geamandan. Cu mustăţile pleoştite nu-şi mai freca mâinile exclamând: Bravo-perfectl Iar când îşi sufla nasul în batistele cadrilate, în locul
131
    formidabilei detunături de canonadă, scotea un sunet împuţinat, rebegit şi ridicol, ca plesnitura unui pistol de soc.
         Pe cine-1 prindea, îl ţinea captiv de nasturul hainei, să-i povestească persecuţia nemaiauzită: „Tot serviciul se muta la Iaşi şi pe el îl lăsa acolo, tocmai când începuse să organizeze... O răsbunare a Secretarului general... o intrigă. Ticăloşie şi protecţie. Spune, drăguţă 1 Meritam? Eu, care... Mi-au rămas hainele largi. Am pierdut cinci chilograme, poţi vârî mâna între vestă şi...”
         Sfârşea tânguirea suflând gogit nasul, în batista cu dungi crucişe, verzi şi cafenii, înfăţişând pe pânză parcelarea idealului oraş al viitorului. Scăpa din mână pe unul şi alerga la altul, prînzându-1 de nasture: „Inchipuîe-ţi drăguţă, tocmai eu...”
         Singurul coleg al lui Comşa—rămas încă în birou, — nepotul ministrului de domenii, amator de farse, anecdote şî glume, venise într’o dimineaţă înadins cu toţi nasturii dela haină tăiaţi. Domnul Bârzotescu întinse mâna automat: „Inchipuie-ţi, drăguţă...”
         Mâna căută un nasture, al doilea... Domnul Bârzotescu, privi cu cea mai mare stupefacţie, ca un dulău de stână când vede întâia oară, acea uimitoare şi incalificabilă vietate, minusculă cât o insectă şi împanglicată: un căţel de salon. Mâna căzu dezarmată. Şeful se lăsă moale pe scaun, iar nepotul ministrului de domenii, cu o lumină de veselie în ochi, trecu în birou să citească gazetele.
         — Când pleci, domnule Comşa? Familia Vardaru a început să împacheteze?
         Familia Vardaru începuse să împacheteze: cel dintâi vagon şi cele dintâi camioane plecaseră la Iaşi, la casa bătrânească, unde aşteptau Cora şi Ralu Vardaru, surorile lui Mihai.
         Alexandru Vardaru străbătea neobosit drumurile la cele trei moşii din Muntenia, ale lui şi cea a colonelului Pavel Vardaru, organizând convoaiele care trebuiau să plece, lăsând oameni de încredere, împărţind hambarele serviciilor de manutanţă şi ţăranilor.
         Intr’o dimineaţă de la sfârşitul lui Noembrie, automobilul gâfâia greu pe şoseaua judeţiană, desfundată de ploi, spre Arpăşeşti. Ploaia curgea purtată în pale de vânt. Totul era de culoarea leşiei, poso(-morît şi mortuar. Soarele nu se mai arătase de săptămâni. II bănuiai numai, dincolo de plumburiul norilor, stins şî răcit. Zarea era fără nici o dungă de pădure. Abia ondulată de movili golaşe. In fund,, spre răsărit şi miazăzi, începea Bărăganul.
         Maşina se încrucişa cu pâlcuri de infanterişti, grupuri răsleţe de călăreţi, batalioane ruseşti, hoinărind fără nici o ţintă, în spatele liniilor de bătaie. Câmpul era negru, pustiu, porumbul necules pu-
132
   trezea vânăt şi ţărna ogoarelor sbura câteodată în bulgări moi, din copitele unei ştafete care tăia drumul deadreptul.
         In fundul automobilului, Alexandru Vardaru şi Radu Comşa tăceau, înfăşuraţi în blănuri. Mai rămâneau atât, Arpăşeştii, şi toată averea Vardarilor era pusă la adăpost, aşa cât se putea pune cevia la adăpost pe aceste vremuri. Alexandru Vardaru, îşi număra în minte etapele unde trebuiau să poposească cirezile de vite în drum, se întreba unde vor încăpea la conacul de la Chioaia, de lângă Iaşi, atâta pusderie de vaci, de cai, de oi, care, căruţe, maşini, câte mânase de la cele trei gospodării de aci.
         Radu Comşa, cu obrazul bătut de ţploaia rece, cu pleoapele strânse sub înţepăturile vântului, se lăsa purtat de gândurile care întotdeauna isvorăsc nehotărît şi neisprăvit, când mergi drum lung, în ploaie, cu orizontul încins de pretutindeni de neguri, populat de fantasme. Nici vorbă nu mai putea fi de front, de renunţare la ordinul care-1 ţinea în serviciul vag şi lipsit de orice eroism. Ar fi însemnat într’adevăr de această dată, o bravură copilărească. Un pai mai mult, aruncându-se de bună voie în puhoiu. Cu ce folos? Intr’al cui folos?
         Şî roţile săltau înainte peste bolovani, se înfundau în mocirle, motorul gâfâia astmatic, respira înviorat când scăpa o postată de drum mai neted. Dar Alexandru Vardaru ce gândea la aceasta? Cum îl judeca? Nu era oare în adâncul tuturor gândurilor, o umbră, un început, o bănuială măcar de uşor dispreţ pentru omul valid care se lăsa atât de uşor alintat de o soartă prea generoasă?
         Radu Comşa se răsuci pe jumătate în blana care-1 înţepenea, să citească pe faţa lui Alexandru Vardaru bănuiala acestei judecăţi. Vardaru, clătinat pe pernele moi, îşi scoase ţigarea de foi din gură şi blestemă:
         —  Afurisit druml... Nu mai ajungem în dimineaţa aceasta.
         Rămase în urmă o companie înşirată în turmă: ofiţerii păşind
   pe cărarea dela marginea şanţului, negri de noroi, cu măntălile descheiate, cu capetele în jos,— posomorît convoiu.
         Radu Comşa gândi: — „Unul dintre aceştia ar fi trebuit să fiu eu. Şi merg liniştit, confortabil înfundat în perna moale, învelit în blana caldă, ferit de toate riscurile, şi de riscul ultim, acel de unde nu este nici o scăpare”.
         Alexandru Vardaru păru că-i ghiceşte gândurile. Ii puse mâna înmănuşată pe genunchiu:
         — Ai fi vrut să fii în locul lor? Ai? Mărturiseşte... Ţi-am citit în ochi... Ca să te ducă la moarte sigură şi inutilă, un ge-
133
   neral imbecil care socoate războiul o manevră, doar ceva mai desor-donată...
         Radu Comşa îşi deschee blana, să-l bată vântul şi ploaia. De când aştepta explicaţia aceasta 1
         —  Domnule Vardaru, de mult simt o piatră pe suflet.
         —       E un bagaj incomod pe vremurile acestea 1 râse Vardaru, ţinând ţigarea departe şi privind-o cu luare aminte să nu-i sfărâme scrumul în hurducările maşinei.
         Gluma căzu duş rece peste pornirea lui Comşa. Tăcu o clipă, apoi încercă să reia firul, fără nici un entuziasm.
         —  Nu ştiu, dacă e un bagaj incomod. Dar, domnule Vardaru,
   omeneşte vreau înaintea altora să mă stimez eu. Ca să te aştepţi la cruţarea aproapelui, trebuie miai întâi să .fii tu sever (cu tinie însuţi.                            »
         —       Olâlâl Eşti confuz, Radule. Nu pricep. Intrăm în domeniul obscur al aforismelor: Marc Aureliu, La Rochefoucault, Scho-penhauer...
         Apoi văzând figura mâhnită a lui Comşa, îl bătu pe genunchi:
         —       Haide Radule, spune. Gluma, chiar stupidă e câte odată singurul mijloc ca să rezişti deprimării. Sentinelele îşi sprijină bărbia în baionetă, ca să nu adoarmă. Vezi că m’am molipsit şi eu de genul aforistic. Treci peste această contradicţie.
         —       Spuneam de severitate, faţă de tine însuţi... Mă simt jenat în situaţia aceasta neclară, pe care d-ta ştii mai bine [ca. oricine altul, că n’am căutat-o. Am acceptat-o numai. Dar şi acceptarea câte odată... Iţi spui: e hazardul, un lucru în care nu te-ai amestecat, s’a făcut singur. Providenţa. Mai ştiu eu cel Dar când providenţa ta e alături de tine, fumează liniştit o ţigară de foi, când ştii că a fost providenţă numai pentru tine şi când ştii pentru ce... Aceasta xmă de-preciază. In ochii soldaţilor şi ai ofiţerilor pe care roţile îi îm-proşcau adineauri, era greu să citesc? O reflecţie firească şi legitimă: „Iată un om tânăr, voinic, fără nici o meteahnă. »Călătoreşte confortabil. Fără nici un risc. Pentru el toate amărăciunile noastre nu există. E un om pus la adăpost, unul din cei câteva mii de oameni puşi la adăpost. Şi toţi ştim de ce fel de providenţă, puşi la adăpostii...
         Un hop scutură maşina şi scrumul ţigării lui Alexandru Vardaru căzu, ceeace pentru un fumător de havane ia proporţiile unei catastrofe. Vardaru îşi privi consternat ţigareta decapitată, apoi o aruncă în noroiu. Se întoarse cu totul spre Radu Comşa, vorbind cu alt glas, îmblânzit, pe care puţini i l-ar fi recunoscut.
134
         — Radule, înţeleg perfect Ştii bine ca înţeleg mai multe de cât vreau uneori să par. Dar deschizi o discuţie inutilă. O boală rusească; să iai sufletul, să-l storci, să-l învârţi, să-l torturezi, până rămâne o biată cârpă cu urmele degetelor pe el. Trăim un ceas foarte greu. E drept. Cu cine ştie ce consecînţi. E iarăşi foarte drept. Dar nu sunt descurajat Poate e numai un moment mai dureros dintr’un complex care deocamdată ne scapă. Nici nu poate să fie altfel. Nici nu trebuie să fie E o datorie să crezi până la sfârşit. E învins numai cel care capitulează. Cât timp dai încă din mâini, mai ai o şansă să nu fii înecat. Tu socoţi războiul terminat?.*. Pcate să dureze un an, mai mult. E un război de epuizare. Va veni rândul tutulor. Nici eu nu te-aş opri. M’ar mâhni chiar, dacă aşi fi nevoit să-ţi spun eu atunci: „Radule, acum da! <E timpul, ai datoria...” Ştiu însă că aceasta n’o să fiu nevoit s’o fae Dar acum ce-ar folosi—hai să-î zicem — eroismul tău? S’o înşiri prin noroaie ca nefericiţii de adineaori? Nu ştiu unde merg, de ce, până când... Un deprimat mai mult Ai idee măcar unde ţi-e regi-i mentul? N’ar fi ridicol să te prezinţi: — „Am venit să iau parte la epopeea eroică a retragerii”? Şi după aceea un imbecil să te uite cu unitate cu tot, în cine ştie ce paragini, ca să măreşti convoiul prizonierilor.
         Priveşte toate situaţiile în afară de panica din jurul nostru. Calm. Are să-ţi vie rândul şi o să fiu mândru de tine, Radule, sunt sigur, tot atât cât de Pol, pe care l-ai văzut, cum sub jemanfişismul lui incorigibil, s'a arătat cu simplitate brav şi logic şi consecvent cu el însuşi: a luat viaţa în glumă, e oare moartea ceva mai serios? Până atunci, de ce însă «acest tolstoism, dostoievschism, hamletism? Trebuie? Nu trebuie? E bine? Nu e bine? Gângăveală de abulici incapabili să se hotărască la o acţiune precisă. Eu văd viaţa jalonată de puncte de reper sigure; aceasta trebuie să o fac, aceasta nu. Am un singur criteriu. Morala mea. Cred în ea, nu mă îndoiesc. Judecata celorlalţi, de aci încolo îmi e indiferentă... Judecata mea mă absolvă de a tutulor. Socoţi tu că aş îngădui ;ca tovarăşul de mâine al copilei mele, să fi fost, — ca să rostim neted cuvântul — un laş? Unul din liota celor care-au cerşit cu bâlbâieli de frică şi cu tremur, să li se apere viaţa lor, preţioasă, ‘numai fiindcă ei a lor? Aş suporta braţul unui asemenea om susţinând braţul Luminiţei? Radule, repet: să părăsim această discuţie de prisos. îmi pare bine că ai deschis-o. Mă întăreşte în credinţa că nu m-am înşelat Dar s’o sfârşim. Da?
135
          Radu Comşa tăcea, privind în noroiul drumului, din care stropii de sub roţi săreau ca lăcustele. Simţea uşurarea care se destinde întotdeauna, când gândurile tale ţi le rosteşte altul, să-ţi adoarmă cele din urmă îndoeli.
          Alexandru Vardaru aprinse altă ţîgare şi cuprinse cu ochii întinderile învăluite în neguri.
          —  Ne apropiem...
          Apoi, după o tăcere lungă:
          —        Ne apropiem şi acum <e rândul meu, Radule. Să-mi adun toate silinţile ca să birui o mare mâhnire. Tu ştii. Arpăşeştii erau moşia Elenei. Aci am trăit cei dintâi ani de căsnicie. Aci s*a născut Luminiţa. Era o moşie părăginită. Abia îşi acoperea dobânzile datoriilor. Bătrânul Arpăşeanu, socru-meu, era om moale, nehotărît, incapabil de energie; de cât să ridice pe piloţi un hambar pornit la vale, se văeta o lună că i se ruinează (gospodăria. Un al doilea Pol. Am ridicat tot dela pământ, Ca şi la Făloasa. Casele oamenilor-erau după pilda conacului. Ruină, garduri sparte, bordee, viaţă de troglodiţi. In cinci ani au devenit un sat model. Toate casele împrejmuite, acoperite cu tablă, livezi, plante furajere. Le-am făcut bancă. Am adus vite de rasă, stupi; tot ce-am văzut aiurea, unde fiecare palmă de pământ e stoarsă de tot ce poate da. La început oamenii se dădeau greu la brazdă. Mormăiau ca şi bietul Arpăşeanu. Ii scuturam din dulcea lor somnolenţă. Am avut pot spune, chiar un început de rebeliune. Pe urmă s*au convins. Au înţeles, când au văzut câte kile la pogon dă moşia boierească, ce preţ au vitele, ce spor aduce o secerătoare mecanică... Ai să vezi satul, conacul, moşia. O muncă de om. Nici nu-ţi închipui satisfacţia, când ceva a crescut din voinţa ta. Ca un pom răsădit. Cine ^spunea aceasta? Confucius, ori nu ştiu ce asiatic: „cine a plantat în viaţă un pom n*a trăit degeaba!** E "o faptă a ta, nu o (vorbă. Nu utopii, socialism, falanstere, construcţii alături de realitate, reverii de bibliotecă, ieşite din capul unor oameni care n*au fost în stare să-şi clădească o casă a lor, dar se găsesc gata să reclădească societatea... Şi acum trebuie, trebuie să le părăsesc toate. Să se aleagă cine ştie ce... E moşia Luminiţei. Are să fie a ta. Aci şi-a petrecut vacanţele de şcolăriţă. In camera ei, nici un lucru nu e clintit. In fiecare toamnă, până în anul acesta, venea aci măcar o lună. O iubesc slugile, oamenii, o recunosc câinii, caii din grajd. Şi din toate acestea ce vor face ei, mâine? E aci şi mormântul Elenei... Iată Radule, cum devii sentimental, chiar când vrei să dai la alţii lecţii de fer-
   > mitate.
136
        Alexandru Vărdaru se sili să zâmbească, persiflându-şi această slăbiciune de o clipă. Dar nu isbuti şi nu mai încercă. Trăgea din ţigarea de foi, fără să mai ia aminte la scrumul desprins la fiecare, clătinare nervo^ă de mână. Radu Comşa îl simţea alături, mai mult decât îl observa. Aşa dar şi în omul acesta, activ, aspru, tiranic, se ascundea pitită, o floare fragilă a himerei. Pasiunea energicilor: nevoia de a domina realitatea, de a scormoni puterile latente, de a creia ceva desinteresat: stupii ţăranilor, livezile, „satul model”... Vorbea despre el cu alt glas. Cine-ar fi recunoscut pe omul temut, cu cleştele vorbei neîndurat, de care tot atât se intimida domnişoara Betty, dactilografa, ca şi Mariţa, slujnica cu ochii de culoarea pelinului veşted, ca şi adversarii de la bară, ca şi cei din parlament?
        Dar maşina intrase pe hotarul Imoşiei- Alexandru Vardaru, se îndreptă de mijloc să privească miriştile cu ochi de stăpân. \0 clipă fu nemulţumit că vedea o pârloagă încă nearată, cum poruncise, dar îşi aminti că acum e de prisos. Porumburile erau culese. In jurul unor girezi de paie, în mijlocul miriştei ţepoase şi vinete, încolţiseră pete verzi de grâu, din boabele scăpate în pleavă la treer. In tufişurile de măcieş de la marginea drumului fugi un -animal cenuşiu. Fructele roşii, ude de apă, luceau—cercei de mărgean.                                            ,
        Satul se ivî din pânza ploii, cu gardurile de nuele împletite des, cu livezile plantate geometric: pomi înşirându-se din orice parte în linie dreaptă şi în diagonală; casele laoparte, cerdacuri cu stâlpii văpsiţi, ferestre largi, glastre. Conacul se afla în celălalt capăt. La Primărie opri o clipă. Vardaru porunci străjerului:
        —   Să vie Iacovachi la curte... Şi şeful de post. Hait trap!...
        Câţiva soldaţi în ogrăzi. Cai militari pe ici-colo, cu frâul prins
   într’un stâlp de poartă.
        La curte, când se deschise poarta, argaţii ţâşniră din toate cotloanele. Maşina vîră între brazi, plopi şi tei, pe şoseaua curbă, cu prundiş şi nisip galben, bătătorit şi spălat de apă ca un drum gudronat. Opri înaintea peronului; până să se desfacă din blăn-i, jupâ-neasa era gata cu cheile.
        —   Ce veste, Varvaro? Ce-ţi fac copiii?
        „Copiii”—erau orătăniile de toate rasele, colecţionate de Vardaru din toate expoziţiile, gâşte gigante şi cocoşi pitici, păsări îm-pintenate şi cu crestele ascunse de coafuri enorme, o adevărată grădină de aclîmataţiune pentru care Varvara arăta pasiune şi orgoliu.
137
        —        Sărut mâna, boierule» Dumneavoastră să ne aduceţi veste, că pe noi ce ne-ajută mintea să ştim».» Copiii, (aci, obrazul Varvariî se lumină ca şi cum ar fi fost vorba de autentice odrasle), copiii sunt bine sănătoşi. Nu ne-o pierit nici un puiu şi prinţesa (prinţesa era păuniţa) ne-a scos unul alb. Par’ca ştiut pofta duduiei Luminiţa, să aibă un păunaş alb.
        Argaţii făcuseră cerc, cu pălăriile în mână.
        —       Ce e cu voi, Năstase, Eftimie, Simioane? Şi tu urâtule, de ce te-ai ras pe cap?
        —       II ia la Moldova. Contîgentu 919, aşa e ordinul de la domnu şef de post.
        —        Hait, puneţi-vă căciulile în Cap şi nu căscaţi gura. La treabă 1 Vă chem acuşi. Unde-i Tomulescu?
        —        Domnu administrat e pân’la ocoale cu notaru. Ordin să facă numărătoarea vitelor.
        —   Daţi fuga, unul să-l cheme. Să vină şi notarul.
        Când împingea uşa să intre, unul îndrăzni pentru toţi ceilalţi, care nu se clintiseră.
        —        Boierule, oare vin nemţii? Zice că să pice de pe o zi pe alta.
        —        Şi-aî să-i opreşti tu, cu furca, dac'or fi să vină, Năstase? Lăsaţi acum. Am spus că vă chem... Varvaro, apă de spălat şi pune să fiarbă pentru ceaiu. Ai grijă de Neculai.
        —   Lăsaţi, că de ceaiu porunceşte el ca şi dumneavoastră şi
   mai dihai încăl...                             J
        Intre slugile de la Arpăşeşti şi şofeur, dura o veche ostilitate din pricina ierarhiei domestice. Neculai purta haine nemţeşti, aştepta să fie servit, fuma ţigări gata, cu carton, şi la o adică, ce mare ispravă făcea? Se plimba cu automobilul ca un boier. Striga numai din goarna lui: Deschide poarta! închide poarta! Şi speria găinile satului, dacă nu cumva mai şi călca din ele.
        Intr'o jumătate de ceas erau spălaţi, focul trosnea în sobă, ceaiul aburea şi în jurul jupânesei, două fetişcane dădeau zor.
        După ce-şi deşertă paharul, cu gândul în altă parte, Alexandru Vardaru se ridică.
        —        Lipsesc un moment, Radule. Poate vrei să vezi camera Luminiţei până mă întorc. Varvaro, deschide ietacul duduiei. Oamenii să aştepte.
        Jupâneasa îl conduse pe Radu în camera Luminiţei. Cu înţelegerea servitorilor care ghicesc îndată fără să întrebe, ştiau acum
138
    toţi că boierul venise cu logodnicul duduiei Varvara trase perdelele la o parte» deschise o fereastră»
         —         E cam, închis aerul» conaşule... Cu atâtea ploi au putrezit şi pietrele.
         Inodă sfoara stolului:
         —         Boerul s’a dus la mormântul duducăî. Aşa face întotdeauna când vine: întâi acolo, pe urmă celelalte»
         Aşeză colţul unei feţe brodate, pe masă:
         —         Iacă masa duduiei, dulăpaşul cu cărţi» Are şi caietele de şcoală în raft»»» Sub ochii mei a crescut de când era atâtica» Am ţinut-o în braţe de când trăia biata duduca, Dumnezeu s*o odihnească» Era drăcoasă să nu-ţi închipui; numai în pozne o ţinea»»» Acum a crescut, e domnişoară în toată puterea cuvântului..» Dar face un haz când îi aducem aminte 1 Să mă iertaţi, trebuie să mă întorc la bucătărie.
         Rămas singur, Radu cercetă cu o curiozitate lacomă, ietacul acesta de fată, cu împletituri de şcolăriţă, cu monograme pe mes-cioare, cărţi de premiu cu legătura aurită. Aventurile tânărului Te-lemac, biblioteca roşă, desene şi pasteluri: câteva fructe, o creangă de trandafiri cu un fluture, un cap de madonă. Picturi tnaive ş$ stângace, care nu lipsesc niciodată din arhiva unei absolvente de pension. Deschise un caiet cartonat, învelit cu hârtie albastră, cu marginile liniate roşu: Caiet de Caligrafie al elevei Luminiţa A. Vardaru, cl. II primară, 1905. „Buturuga mică răstoarnă carul mare. România e un regat Mila e un sentiment nobiL Răbdarea e mama tuturor virtuţilor”. Alte caiete. Teze. Caiet de probleme: geometria în spaţiu. Şi caiet de compoziţii în limba română. „Clasa IV secundară, anul 1911”: — O dimineaţă de primăvară la ţară: Natura în poezia populară... Câteva flori presate, pansele, panglici cu violete pictate. Scris cu creionul pe o învelitoare: „S. e un nesuferit. S. e un nesuferit. S. e un nesuferit”. Toată coperta, dealungul, deacur-mezişul, în diagonală, brăzdată de această repetare înciudată.
         Cine e acest S.? Radu Comşa căută să-şi aducă aminte dintre chipurile întâlnite în casa lui Vardaru. Apoi neisbutind, ridică din umeri: iată că se descoperea gelos pe trecutul de şcolăriţă al Luminiţei!
         Se aşeză la biroul dela fereastră. Aci câteva cărţi noui, probabil lecturile din vara trecută: Boylesve, Loti, France, Coletta, Golswortthy~. Cerneala uscată pe fundul călimării de cristal. Peniţele ruginite. Pe sugativa mapei o schiţă de caricatură: Varvara cu o verigă uriaşa de chei la brâu, în mijlocul „copiilor”. Darul acesta nu i-1 cunoştea.
139
    tin album cu desene, versuri, aforisme, nume de colege, de prietene, iniţiale:
         „11 n'y a d!amour vivant qu’un amour menacé"
         ,J)ans tout premier amour, on aime déjà avant d’aimer"
         „Les coeurs délicats sont partout en pays ennemi”.
         Scrisul era al Luminiţei. Nu~i bănuise nici această predilecţie pentru aforistică.
         Şi versuri:
               Et le bassin au ciel sans âge
               Offre* le miroir pur de l’eau                        '
               Pour qu'il y mire en leur voyage Le vol céleste du nuage Et l’aile souple de l’oiseau,
         La spate simţea prezenţa Luminiţei, avea senzaţia mâinei uşoare pe umăr, surprinzându-1 în această perchiziţie profanatoare. Cum iwar smulge albumul, gata să sgârie ca o pisică!
         Şi toate acestea vor fi ale lor, ale lui, cu tot cu Luminiţa: „II n’y d’amour vivant qu’un amour menacé”... Desigur altfel visase Luminiţa să-l aducă aci, să-i arate ea, cărţile, caetele, amintirile de şcolăriţă, locurile strategice unde se retrăgea pentru a pune la cale farsele de copil svânturat, banca din grădină, unde a visat după cele dintâi romane, cu volumul pe genunchi şi cu ochii închişi, ca ochii de pisică la amiezi „prinţul şarmant, tu urâtule, puah!”
         Radu Comşa duse la buze un cuţit de fildeş pentru tăiat foile, fiindcă nu se putea aşa, când fusese pe gânduri, să nu-1 fî dus la. buze şi Luminiţa. Ii era sufletul plin de dânsa. Toate ^obiectele acestea banale se învăluiau în emoţie. O regăsea altfel în minte, în inimă, mai întreagă decât numai în imaginea prezentă, aşa cum crescuse de la caietul de caligrafie: „Buturuga mică răstoarnă carul mare”, până la acuarelele spălăcite, la primele reflecţii asupra vieţii: „Les coeurs délicats sont partoût en pays ennemi”. Şi minunea aceasta unică, un trup, un suflet, crescuse pentru el, tot misteriosul proces care an de an desbrăcase câte o foaie a crisalidei ca săj-î dea pe Luminiţa de astăzi, toate fuseseră pentru el. Şi Varvara* care o legănase în braţe, Şi Alexandru Vardaru, care veghiase cu încordarea sălbătăciunilor de pădure pentru puii lor încă firavi, toţi pentru el o ocrotiseră, tremuraseră... Ce făcuse să merite aceasta?
140
         Alexandru Vardaru întră şi făcu câţiva paşi în odaie, cuprinzând dintr’o singură privire decorul Luminiţei* Ochii lui ocoliră ochii lui Radu* Şî-i simţea încă turburaţi de gândurile de adineaori, la mormântul Elenei. In gene, pe jpăr, pe obrazul cu trăsurile tari,, mai avea încă o pulbere măruntă de ploaie. îşi scutură gâtul scurt, cum ar fi scuturat apăsarea unui Jug cu care nu era deprins* îşi frecă mâinile şi călcă mai apăsat, ca prin gesturile exterioare să-şi recapete energia lăuntrică.
         —         Putem merge, Radulei Aşteaptă oamenii în ploaie... M*am gândit. Din casă nu scot decât câteva lucruri: de aci, ale Luminiţei şi din camera Elenei. Obiectele, cum s’ar spune, de o valoare sentimentală. Celelalte, cum le-o fi norocul 1 Şi argintăria, covoarele, pun să le zidească în pivniţă. Tocmai se întâmplă să avem ciment rămas de acum trei ani, când am făcut basenul din grădină... Biata Luminiţa—ea, care ţinea să nu i se clintească un lucru din „muzeul ei sentimental”.
         Observă un tablou acăţat strâmb, îl îndreptă din obiceiul lui să vadă totul în ordine, se dădu un pas îndărăt să privească dacă l-a aşezat bine. Apoi îndată îşi aminti că e inutil acum. Avu un sentiment ciudat: o clipă gândul să-l strâmbe la loc, caşicum ar fi anulat aşa gestul de prisos.
         —         Ai văzut parcul? întrebă, arătând spre fereastră. De altfel, q să ai vreme după amiază, mâine.
         Radu Comşa nu prinsese decât o impresie fugitivă din priveliştea pe care se odihneau desigur întotdeauna ochii Luminiţei: grădina cu alei galbene în cernerea ploii, boschetele de arbuşti desfrunziţi în care negura se acăţa în scame, trei tui pitici, punând în fumuriul toamnei pete verzi-albăstriî.
         Afară, în jurul peronului era adunat tot satul: primarul, notarul, şeful de post, oamenii curţii, moşnegi şi femei, chemaţi şi nechemaţi, veniţi să aştepte cuvânt de deslegare de la omul care-i descurcase până acum din toate păsurile.
         —   Stăm aci, ori mergem undeva la adăpost, sub o şură?
         —         Stăm aci, boierule. Cu ploaia ne-om împăca noi, că-i dela Dumnezeu. Cu celelalte mai greu, că sunt ale oamenilor.
         Şi se strânseră cu gâturile lungite, să-i soarbă cuvintele. Alexandru Vardaru, vorbi mai întâi gospodarilor şi autorităţilor. Le dădu sfaturi ca pentru aceste vremuri grele; dar sfaturi care sunau aspre, ca poruncile. Ordonă primarului să împartă tot ce se află în magaziile moşiei dacă nu le ridică armata până în ultima zi. Celelalte nu mai erau în puterea lui, nici a oamenilor. Pe urmă cu ar-
141
   gaţii, vătafii şi administratorul, trecu la grajduri, la şoproane, la ocoale şi la hambare, să socotească din ochi convoaiele care trebuiau să plece de a doua zi în zori: tamaslâcurile de boi, cirezile de vaci, turmele de oi, carele. Alese oamenii. însemnă numele să com-plecteze hârtiile de la Ministerul de Război şi de Interne, care aveau să le deschidă toate drumurile şi să le ferească ide neajunsuri.
        Când după două ceasuri se întoarse, oamenii tot mai aşteptau înaintea peronului.
        —        Avem o rugăminte, boierule... Să ne primiţi şi vitele noastre cu ale curţii. Alegem fruntea şi ce-or îndura ale dumneavoastră* să pată şi ale noastre. Dăm flăcăii.
        —        Bine, bade Ilie, cum îţi închipui dumneata că o să purtăm grijă la atâta amar de dobitoace? Unde să le găsesc adăpost, nutreţ, când nici pentru ale mele nu ştiu, dacă...
        —        Boierule, ştiţi că ele-s toată puterea noastră. Dacă ni le-or lua nemţii, putem zice c'am pierit şi noi.
        —   Dă o molimă peste ele. Să vă port eu răspunderea?
        —   Mai molimă de cât nemţii...
        —   Vi le rechiziţionează armata...
        —        Dacă-s cu ale dumneavoastră, nu le mai rechiziţionează, să vie zece armate!
        —   Le prind nemţii...
        —        Dacă le-or prinde pe cele boiereşti, le-or prinde şi pe ale noastre.
        Alexandru Vardaru văzu că n*o scoate la capăt.
        —        Insfârşit, lăsaţi! Mă mai gândesc. Până diseară vă dau răspunsul.
        —   Va să zică le primiţi.
        —        Cum, va să zică le primesc? Am spus că am să văd. Asta e tot
        —        Boierule, vă faceţi mare păcat cu noi. După ce ne-âţi dat mană de ajutor să ne ridicăm, acum ne lăsaţi aşa, în voia urgiei.
        Omul stătea cu pălăria în mână, înaintea celorlalţi, cu părul sur în ploaie, şi la fiecare vorhă întorcea ochii către cei de la spate, să capete îmbărbătare.
        Hotărîrea Iui Alexandru Vardaru slăbea. Aceasta complica tot planul lui. Vorbi răstit, ca să curme odată.
        r- Bade Ilie, am vorbit româneşte mi se pare. Aşteptaţi £ăi văd. Dacă se poate, bine! Dacă nu—nu!
142
         —        Lasă» Ilie! rostiră câteva glasuri. Nu se’ndura el boieru să ne piardă.
         Porunci să i se înhame îndată, după amiază, docarul, să meargă la stână, la ocoale şi la hambare. El pleca a doua zi, cu maşina. Radu Comşa rămânea încă, până ce aveau să pornească toate convoaiele.
         Afară oamenii tot mai aşteptau. Aflaseră că le primeşte vitele. Câteva babe se plecară să-i sărute mâna. Toţi priveau în pământ, copleşiţi în şuroiala ploii. Până acum fuseseră învăţaţi să se ştie păziţi în toate încercările grele. Vardaru se stropşea la ei, răcnea, dar îi scăpa. Dacă pleca şi el, cui rămâneau? Ce-i aştepta? învăţătorul mobilizat, popa bolnav în spital. Numai femei, moşnegi, babe şi copii — toţi oamenii în putere, cine ştie pe unde şi cine ştie câţi încă, în viaţă!
         —        Boierule, noi suntem ca neaga rea. Se chiama că vitele ni le-aţi scăpat. Să vă dea Cel de sus sănătate şi noroc duduiei Luminiţei. Da noi, tot mai avem o rugăminte.
         Alexandru Vardaru îşi pierdu sărita, ori mai mult voi să pară că şi-a pierdut-a
         —        Ia ascultaţi, măi oameni buni! Credeţi că numai grija voastră o am? M’aţi tocmit vătav la voi? Ia mai plecaţi pfe la casele voastre. Ce mai aveţi de spus—să vie doi-trei, dintre voi diseară şi om vedea. Am şi eu drept să mănânc.
         —   Drept este boierule...
         Oamenii se dădură câţiva paşi îndărăt şi iar se pâlcuiră, spre poartă, în mijlocul drumului, neîndurându-se să intre pe la case.
         Până în seară, Alexandru Vardaru isprăvise tot, ca un plan precis de manevră, cu fiecare mişcare dinainte prevăzută. Cutree-rase toate încăperile, poruncind Varvarei şi argatului care trebuia să zidească în pivniţă:
         —   Astea laşi, astea merg la pivniţă, astea pentru Chioaîa!
         In camera Elenei, dădu peste unul din portretele bătrânului Arpăşeanu, în mărime naturală, în uniforma şcoalei militare Sf. Teresa din Viena. Acolo, pe vremuri părintele Elenei se pregătise pentru cariera militară, la care de altfel renunţase îndată fiindcă trebuia să se deştepte prea de dimineaţă şi avea prea mulţi stă* pâni. O clipă ezită. Pe urmă, întorcându-se spre Radu:
         —        In vremuri de astea, orice expedient este permis. Poate mi-or cruţa mai miloşi casa. Nici ea (nu rosti numele Elenei), nu m’ar desaproba.
143
         Şi porunci să fie atârnat tabloul chiar în sala de intrare, ca în ochii celui dintâi feldvebel neamţ care ar păşi pragul, să apară tânărul cu chipiul înalt austriac, cu uniformă albastră şi cu nasturi auriţi, cu pantalonii de postav alb, strânşi pe pulpă.
         —       Când vei da cheile, arăţi portretul* Spui că boierul bătrân a învăţat la nemţi.
         Astfel Mitu Arpăşeanu, măcar acum, din cadra unde apărea cu mustăţile bălane răsfirate între favoriţi â laf Frantz Iosef, .era chemat cu folos să apere moşia Luminiţei.
         In zori maşina plecă. Oamenii strânşi pe marginea drumului urară întoarcere repede. Câteva femei îşi şterseră ochii. O # fetiţă opri, să-î întindă un mănunchîu de flori sărace, de toamnă, leoarcă de apă şi cu frunzele veştede. La marginea hotarului, Alexandru Vardaru se răsuci să privească înapoi. Satul abia însemna o linie mai întunecată în pâcla vânătă a ploii. Zidurile conacului şi parcul, nici nu se mai desluşeau. Duse, fără să-şi dea seama, mănunchiul de flori la nări. Dar florile nu mai aveau miros decât acel de frunze intrate în descompunere. Se uită la ele, caşi cum abia atunci prindea de veste că le are în mână. Alexandru Vardaru cu un mănunchîu de flori? Poate cu ochii uzi? Dădu din umeri, aruncă mănunchiul în şanţ, aprinse ţigara şi se înfăşură mai bine în blană.
         —  Neculai, înainte de douăsprezece, trebuie să fim acasă.
         Toată ziua, Radu Comşa se strădui să înlocuiască lipsa lui
   Vardaru, cât mai deplin. Supraveghiă plecarea cârdurilor de vite însemnate cu boia albastră în frunte. Iacovachi, primarul, şi Tomu-lescu, administratorul, nu-1 pierdeau din ochi, căutând fel şi chip să mulţumească pe cel care avea să fie viitorul stăpân al moşiei.' „Aţi ordonat ceva?... Am trimis întâi oile, cum v’aţi gândit şi dumneavoastră; merg mai încet la dram şi-s mai gingaşe”... Radu Comşa nu gândise nimic, dar aproba cu nemulţumirea că se simte inutil.
         Seara căzu de oboseală. Ploaia foşnea în crengile grădinei. Prin somn îi apăru Luminiţa în rochie de şcolăriţă, până la genunchi, cu pulpele goale, cu guler alb şi scrobit şi cu funtă neagră de mătase, plecată pe un caiet de caligrafie, scriind cu limba strânsă între dinţi, de atenţia încordată: „Buturuga mică răstoarnă carul mare. Mila e un sentiment nobil. S. e un nesuferit. S. e un nesuferit...” Apoi îmbrăcată în haine sărace, se făcea plângând de i se sguduiau umerii mici: ce lăsaseră barbarii din muzeul ei sentimental?
         Doi nemţi groşi, răscoleau cu vârful baionetelor un foc în, care ardea caietul de compoziţie din clasa IV-a, anul 1911; albumul cu aforisme: „îl n’y a d'amour vivant..." Zoie Vesbianu, lângă un ofiţer ,/
144
    de ulani, care nu era decât doctorul Carol Mayer, batea din palme şi îndemna, cu râs desfrânat şi răutăcios: „Au mai rămas aventurile tânărului Telemac!”. Iar doctorul Mayer hohotea şi dânsul, scu-turându-şi crucea de fier pe uniforma de culoarea fumului, ridicând mâna de lemn: „Le dau pentru zece vagoane de secară!... Ceasurile dumneavoastră nu se potrivesc: la palat e douăsprezece... începeţi bătaia cu- flori. Dar energic jşi metodic! Viaţa nu e un amuzai ment!”
         Radu se repezi să-i smulgă „Aventurile tânărului Telemac” din mâna validă. O răsuci. Doctorul Mayer se apără cu cealaltă mână, şi Intre degetele lui Comşa rămase aparatul ortopedic, de lemn, de piele nichel. Acum’ i se încrunta în faţă, în locul ofiţerului de ulani, Mitu Arpăşeanu, cu uniforma Sfintei Tereza, cu favoriţii şi mustăţile â la Franz Iosef.
         —   Ce cauţi aci? Ce vrei?
         —   Dar apăr pe Luminiţa... N*o recunoşti, Luminiţa?
         Mitu Arpăşeanu se încrunta înainte, fără să înţeleagă, şi când încetă, avea din nou figura doctorului Mayer. Porunci numai cu un gest. Cinci bavarezi îl legară la stâlp.
         —        Ora douăsprezece! rânji doctorul Mayer. Douăsprezece după ceasul nostru, nu după ale voastre din Bucureşti. Să vie doisprezece soldaţi cu douăsprezece carabine încărcate. Und jestz rasch! Foc de salvă!
         Salva pâcăî, ca din puşti de soc, cum suna acum trist nasul domnului Bârzotescu, când se văîta.
         Dar gloanţele' i-au intrat în carne. N'a fost glumă. Se clătină. Toate se topesc. Şi Luminiţa îşi duce pumnii mici la ochii ei oblici, de musm6...
         Radu Comşa se trezi scăldat în sudoare. Ce vis stupid! Sări să dea perdelele la o parte. Cerul se luminase. O pereche de por rumbei gângureau în fereastră. Aveau penele guşei âburlite şi cozile rotate; îşi desmierdau pliscurile.
         Se îmbrăcă repede şi ieşi să vadă ce e cu ultimul convoiu. Tomulescu, administratorul, îl aştepta cu cişmele de fost plutonier major, lustruite oglindă.
         Convoiul plecase: „Am văzut că dormiţi. N'am vrut să vă deranjez. Toate au mers strună. Cred că aţi fost mulţumit de noi?** — întrebă, netezindu-şi mustăţile de două ori răsucite şi cosmeticate. Aştepta, bătându-şi cişmele cu o cravaşă de piele împletită.
         Radu Comşa mai inspectă grajdurile acum aproape goale, unde câţiva cai bătrâni şi betegi mai dormitau cu boturile în iesle, şurile
10
145
    cu maşinile de seceră înălţându-şi aripile verzi şi roşii, ocoalele pustii unde mugea câte o vită stingheră»
         Apoi, cele două ceasuri până Ia plecare ţinu să şi-le treacă singur, în parc»
         Cerul era spălat» Soarele încerca să lumineze cu putere odihnită, după atâtea săptămâni de diluviu» Picăturile se scuturau din crengi la fiecare adiere a vântului» Iar porumbeii care stătuseră ascunşi se ridicau în stoluri fâlfâitoare» Totul păru din nou, o clipă, fără nici o ameninţare, ca întotdeauna: singur, simplu, durat pentru eternitate»
         Radu ocoli pe aleele ude, căutând banca Luminiţei» Ştia atât; că e sub un teiu şi că e scobită într’un trunchiu întreg, culcat! O găsi, dar nu se putu aşeza pe lemnul care adunase apă în gă|-vanul scobit» Ramurile negre ale teiului se răsuciră ca o protestare, plouând un ropot sonor şi rece peste omul strein care viola refugiul stăpânei. Merse mai departe, printre tufişurile de arbuşti, sure şi spongioase, călcând peste foi putrede»
         Intr’un avuz, îndată ce se apropie, peşti roşii se îmbulziră la suprafaţa apei domesticiţi, aşteptând cu ochii lor rotunzi şi cu gurile albe întredeschise, darul de fărimituri pe care desigur îl arunca Luminiţa. Câteva frunze coşcovite, galben-metalice, pluteau pe luciu, lunecate de răsufletul vântului în jaceiaş parte, ca minuscule năvi grăbindu-se să intre într'o radă jucărie. Se vedea în apa tremurată, cerul răsfrânt, vârfuri de crengi, sborul alb al porumbeilor. Era fără îndoială bazenul din album:
                „Et le bassin au ciel sans âge Offre le mitoit put de teau Pour gu'il y mite en leut voyage...”
         Peştii îl priveau neclintit, cu ochi rotunzi şi stupizi. Lui Radu Comşa îi păru rău că n’are ct le svârli* Pe urmă se surprinse gân,-dind că toate acestea vor fi ale lui şi toată bucuria se posomori. Venise să caute puţin soare călduţ; să vadă o grădină miraculos răsărită din paragină prin voinţa neclintită a unui om, să se umple de amintirea Luminiţei în decorul «care sa-i explice mai bine sufletul; şi iată îşi descoperea un simţimânt vulgar şi netrebnic.
         Păşi mai repede. Peştii roşii şi aurii se împrăştiară desamă-giţi, navigând cu cozile lor moi.
         O alee de trandafiri îngropaţi. Alta de peri întinşi pe şpa-lier. Acoperişul de sticlă al serei. Arbuşti necunoscuţi, cu frunzele
146
   lucioase şi neatinse de frigul toamnei, cu spini ciudaţi, cu fructe rotunde, mici, violete.
         Când se întoarse, din fundul gradinei, vârful de ţiglă al conacului apăru printre copacii desfrunziţi, inundat de soare. îşi aminti de casele pe care războiul şi duşmanul le rad până la pământ—' tot ce se află aci, putea fi devastat într'o singură dimineaţă de luptă. Apoi se gândi că şi această teamă nu-i venise poate atât de desinteresat. Şi îi fu desgust de el.
         Mânca fără nici o poftă. Iar când Var var a veni să-i spună că docarul e gata, cerul era din nou învăluit de funinginea norilor, şi ploaia se puse iarăşi să curgă.
         îşi aşeză valiza mică la picioare, luă hăţurile din mâna vizitiului să mâne el. Apoi gândi că şi aceasta e un fel de intrare în posesiune, un gest de stăpân, şi trecu hăţurile omului.
         —        Mai bine, boierule 1 făcu Eftimie. Zarif, murgul din stânga, cam are nălucă. Numai când simte mâna mea se poartă cumu-i mieluşelul...
         Tomulescu, administratorul, cu mustăţi de plutonier major mai aşeză colţul pledului în jurul picioarelor, salută milităreşte, ciocnind călcâile. Varvara alergă cu un pachet învelit în hârtie de mătase:
         — Pentru duduia Luminiţa. S’o păzească de ceasul rău.
         Era o iconiţă mică, ovală, o Fecioară săpată în sidef, cu marginile tocite, păstrată cine ştie de când şi căpătată cine ştie de unde.
         —   Haide, copiii
         In urmă, în ploaie, în negurile toamnei mişcătoare şi imprecise, rămase grădina Luminiţei, teiul cu banca de trunchiu scobit, muzeul ei sentimental zidit în ciment, porumbeii deprinşi să ciugulească grăunţele din mână, peştii roşii şi aurii, care de-acum în deşert se vor ridica domesticiţi la suprafaţa apei, aşteptând.
         Vizitiul dădu biciu când ieşiră din sat; caii o luară la trap întins.
         Aveau douăzeci de kilometri până la şoseaua naţională, de aci doisprezece până la gara unde Radu trebuia să prindă un tren» pentru Bucureşti. Drumul era pustiu. Toate cetele răsleţe de soldaţi, de alaltăeri, intraseră în pământ La o cotitură de cale, între ţarine, pe marginea şanţului, ghemuit într’un suman şi pe cap tcu o glugă dintr’un sac, un moşneag ori poate o femee bătrână, nu se lămurea bine, că ta spre cerul păcurhi de nori, cu înfăţişarea desnă-dăjduită a omului de ţară când aşteaptă grindina şi toate năpastele
147
    de sus. întoarseră, şi Radu Comşa şi vizitiul, ochii într’acolo. Se vedea în vânătă zare un foc ori era numai o părere?
         —   Arde spre Ploeşti! spuse omul şi înteţi caii*
         In şosea, intrară într'un vîermăt de lume neînchipuit Armată şi căruţi, curgând spre Buzău* Trupe de infanterie şi chesoane, călăreţi singuratici, trăsuri încărcate până în vârf, cârduri de vite, camioane, oameni înjurând, împîngându-se, plesnind bicele; căruţi sfărâmate în şanţuri, răniţi cocoţaţi în vârful furgoanelor cu furaje; o forfotă înecată în glod, târîndu-se ca o omidă cu mii de picioare dealungul şoselei neîncăpătoare, din care se revărsa pe delături, puhoind în câmpuri*
         —   Am luat-o rău, se scarpină vizitiul, mergem împotriva apei!
         Şi cârmi pe-un drum mai lăturalnic pe care îl ştia numai eL
         Pe măsură ce înaintau, geana focului dinspre Ploeşti se lărgea*
    Norii se îngroşau de fum, câteodată flacăra părea că nu mai este, apoi sbucnea mai învâlvătată*
         —   E un foc mare!... se minună Eftimie*
         Radu Comşa nu ştia ce să creadă* încă n’avea de unde să-şî închipue că au început să se mistue şi să se prăbuşească sondele, rafinăriile şi toate depozitele de pe valea Prahovei, hambarele cona-curilor, magaziile gărilor cu grâne; prăpăd disperat înaintea invaziilor după aspra tradiţie a sciţilor.
         In gară nu izbuti să capete altă lămurire, decât că nici un tren nu mai merge spre Bucureşti. Toate vin dintr'acolo şi cele mai multe erau militare, cu trupe, muniţii şi răniţi. Şeful de staţie îşi apăsă nerăbdător şapca roşie pe ochi şi nu mai vru să stea de vorbă* Când află însă că vine dela Arpăşeşti, moşia lui Alexandru Vardaru, o transformare magică se petrecu în toată figura şî, sco-ţându-şi şapca roşie, se precipită zâmbilog. Avea obrazul ciupit de vărsat, purta un palton cafeniu şi un guler de cauciuc, de un alb verzui şi rece, cum sunt unii pereţi văruiţi cu un desinfectant*
         —   Ne-am pierdut capul, domnule... domnu?...
         —   ...Radu Comşa.
         —        ...da, domnu Comşa, ştim noi. (Nu ştia nimic, dar socotea necesar să arate că ştie perfect cine vine şi se duce la moşia lui Vardaru). Ne-am pierdut capul, domnule Comşa. Ordine, contra-ordine, paraordîne şi desordine.
         Aci, şeful de staţie se opri zâmbind, să guste propriile cuvinte. Cu o scăpărătoare cu fitil se chinuia să aprindă o ţigară care se stingea mereu.
148
       — Vreţi să ştiţi dacă mai trece vreun tren spre PIoeşti?... Eu nu mai cred. Dar să întrebăm. Aflăm imediat. Mersi, am aprins.
       Intră la telegraf să întrebe staţia următoare, apoi Buzăul. Nu se vestea nici unul deocamdată.
       —        Poate mai târziu... Poate să treacă o locomotivă. Facem tot posibilul pentru dumneavoastră. Scuzaţi, numai să treacă No. 42, s'a anunţat. Iar s’a stins. Să fie lai dracului de tutun, cu ploile ăstea e umed ca o cârpă 1
       Padu Comşa, care fuma rar—trei, patru ţigări pe zi, dar avea întotdeauna bune şi uscate—îi oferi din tabacherea plină.
       Şeful luă una cu două degete, mirosi tutunul, dădu din cap admirativ şi, ţuguindu-şi buzele a mirare, o puse după ureche. Voia s*o fumeze tihnit, după ce trecea 42. Până atunci cercă încă odată să o aprindă tot pe tea veche.
       Se dădu la urechea lui Comşa, cu aer misterios:
       —   Domnul Vardaru a evacuat dela Arpăşeşti?
       Padu Comşa făcu semn din cap că da.
       —        Atunci, bravo 1 se bucură omul cu şapcă roşie, ca şi cum ar fi aflat că cine ştie ce fericire a căzut pe familia Vardaru.
       Şi îndată, dând din cap:
       —   Altfel... Ştiţi? din ceas în ceas, Bucureştii...
       Făcu un semn de retezare cu mâna.
       •— Nu se poate! refuză să înţeleagă Padu. Acum trei zile când am plecat.»
       —        Ce-s trei zile pe vreme de război? râse cu dispreţ, omul ciupit de vărsat, dându-şi pe teafă şapca roşie. Acum ce-aduce ceasul, n'aduce anul. Iată-1 că vine!
       Trenul 42 intră gâfâind cu toate supapele celor două maşini, sub povara încărcăturii. Oamenii urcaţi pe acoperiş, acăţaţi pe tampoane, unul se legase cu o curea de-o scară; lăzi şi boccele, femei cu pălăriile turtite, copii urlând la ferestre—ultimele trenuri cari scăpau din Bucureşti spre necunoscut. Pe toate figurile se citea spaimă;, o “mare oboseală, o mocneală de vite mânate la abator, prostite, cu gândul absent. Un soldat ţinea in braţe un copil înfăşat, o fată îmbrobodită cu şal, cu nasul roşu de frig, strivită de peretele vagonului, pe jumă;-tate împinsă pe fereastră afară, plângea cu lacrămile şiroaie egale şi continui, fără să suspine, fără să le şteargă, ca un şipot nesă-cătuit.
       Padu se întoarse dela priveliştea care-i gâtuî răsuflarea.
       Păşi peste soldaţii culcaţi în ploaie, cu capul pe saci. Merse pe lângă răniţii întinşi cu faţa în sus, cu obrazul palid şl cu buzele
149
vinete—unuia, o femeie îi ştergea cu o batistă cu mărgele albastre, apa de pe frunte. Intră în sala unde ţăcăneau aparatele de alamă^ răsucind panglicele albe de hârtie. Căută o hartă să vadă de acolo ce are de făcut. Până la Ploeşti, cu docarul, era ,cu neputinţă să! plece în seara aceasta; peste un ceas cădea noaptea.
      După ce porni 42, şeful se întoarse şi aprinse.ţigarea fină de după ureche. îşi frecă mâinile cu mulţumirea unui om care aducea o veste foarte bună:
      —       Aţi văzut? Au dat foc la sonde... Acum, când au să vie nemţii după benzină şi petrol, kein benzină und petrol I Al dracului englezii, domnule 1... Domnu?
      —  ...Comşa.
      —       ...domnule Comşa. Ştiu. Englezului domnule Comşa, nu~î place vorbă lungă ca românului. El tace şi face. Accelerat! La el timpul e bani. Taimizmone. Tocmai ca domnu deputat Vardaru.' Domnu deputat cred că trebuie să aibă, el, niţel sânge de englez în vine. Am cunoscut, să vezi d-ta, un englez, pe la 1905, ba nu, la 1906. Eram impiegat la Câmpina. Ei bine...
      Padu Comşa începu să se uite cu adevărată uimire amestecată cu admiraţie, la omul cu şapcă roşie, care pălăvrăgea cu atâta poftă când totul se năruîa împrejur.
      Ii tăie povestea:
      —       Am cunoscut şi eu un englez, domnule şef. E adevărat; nu-i plăcea vorbă multă ca românului Şi ca să facem ca englezul, te rog să lămurim în cât mai puţine cuvinte un lucru. Aşteaptă caii domnului deputat Vardaru, afară, în ploaie...
      —  Păcat... E o întâmplare de toată nostimada.
      Şeful fu nevoit să renunţe pentru moment la întâmplarea de toată nostimada. Pămaseră bun înţeleşi ca Padu Comşa să plece cu o locomotivă — avea să treacă una la zece noaptea spre Ploeşti Dacă se anunţa vreun tren, cu atât mai bine. II vestea; îl găsea în dosul gării, cu docarul, la han.
      — Nu rămâneţi aci, pe garanţia mea! îşi duse la piept mâna cu manşeta de cauciuc, şeful staţiei Acum să vă spun întâmplarea cu englezul.
      —  Imposibil Aşteaptă caii domnului deputat Vardaru, în ploaie.
      Şeful cedă în faţa acestui argument decisiv. Pe scările din
dosul gării, Padu Comşa văzu iarăşi o femeie bătrână, cu bărbia proptită în mână, privind dincolo de curgerea opacă, spre cerul înfumegat şi încins dinspre miazănoapte, care nu anunţa nimic bun.
150
      —        Ei, boierule, ce faceţi? întrebă Eftimie, care coborîse şi deretica ceva la o roată.
      —        Eu zic să te întorci, Eftimie. N*am deocamdată nici un tren, dar o să găsesc ceva, nu rămân eu aci.
      Sluga se scarpină în cap, scotoci în glod cu coada biciului* îşi apăsă pălăria udă, o dădu iar pe ceafă. Era foarte scund şi cu mustăţi de uriaş, aşa că părea nu un vizitiu cu mustăţi, ci o pereche de mustăţi cu un vizitiu. Dar în contrast cu aceste podoabe de bărbăţie teribilă, era nevoiaş şi umil. Ochii căutau cu recunoştinţă la toţi, Ia Vardaru, la Tomulescu, administratorul, la Radu Comşa pe care abia îl cunoscuse, mulţumind parcă tuturor că îl îngăduiau să trăiască. Ridică biciuşca, hotărît.
      — Apoi eu nu vă las aşa, boierule. Şi dacă n’aveţi tren? Şi dacă nu găsiţi cu ce pleca? Aşteptăm până mâine. Dacă găsiţi, om mulţumi lui Dumnezeu că s’a putut Dacă nu, o luăm de cu noapte spre Ploeşti, pe alt drum decât şoseaua şi până la prânz? suntem acolo. Pe urmă oţî găsi tren pentru Bucureşti. Ovăz pentru cai avem. S*au hodinit destul în grajd.
      Radu Comşa gândi că poate e o hotărîre cuminte. Nu mai avea încredere destulă în garanţiile şefului de gară anglofil.
      Eftimie trase docarul înaintea hanului, desprinse ştreangurile şî începură să aştepte. Toată bătătura dinaintea cârciumei gemea de căruţî, trăsuri de oraş cu cufere legate la spate, hulube ridicate în sus ca la bâlciuri, caii cu botul în fân, cu urechile pleoştite în ţârâiala ploii. Oameni legând. a doua oară, boccelele desfăcute. Păsări cârâind, cotcodocind, gâgâind, măcăind în cuşti. înjurături şi femei bocindu-se. Peste toate, stoarcerea neistovită din bureţii norilor. Niciodată nu se văzuseră strânşi laolaltă, oameni din lumi atât de pestriţe; ţărani şi târgoveţi, soldaţi de toate armele, răniţi şi sănătoşi, ciobani cu glugile acoperind ochii, femei şi haine popeşti; chipuri întunecate, obraze îndobitocite, ochi goi cătând la fiecare cinci minute către cerul dinspre apus care în neguri se aprindea pe măsură ce se apropia noaptea. Şi pe şoseaua din faţă, scurgându-se în scârţâit continuu, bejănia. Prizonieri între soldaţi, muşcând din pâini negre, ude de apă, privind indiferenţi la tot ce se petrece împrejur. Trecu un brec încărcat de copii. Apoi iar căruţe cu ciobăie şi cuşti, perne acoperite cu ţoale, porcul guiţând în codârlă şi câinele legat cu frânghie, şchiopătând alături Vehicule de toate neamurile: care de fân şi trăsuri hârbuite, brişti şi docare, furgoane militare şi chesoane, câte o baterie cu tunurile trase din greu de opt cai, apoi un escadron de tren, infanterişti şi cârduri de
151
vite, dar mai cu seamă căruţele cu stranii şi clătinate arhitecturi de bagaje, menţinându-se prin minune în echilibru; mobile şi lăzi, cuşti ş! leagăne de copii, oale de bucătărie şi lăvicere leoarcă de apă, spălându-şi văpselele; iar în vârful acestora, sbierând sgribu-liţi copiii, femeile alăptând prunci* Printre toate, treceau camioanele care sguduiau pământul, câte-o trăsură de oraş cu cauciuc, un automobil la geamul căruia mârâia un căţel mic cât un pumn şi arogant ca un grof* Trecu în trap săltat un regiment de cazaci siberieni, spre Bucureşti, cu suliţile la picior, plecaţi pe cai mici, cu capul mare şi coamele în ochi. Caii căruţelor se speriau, dădeau îndărăt, cazacii râdeau ţipând la femei, mărind zăpăceala, prefă-cându-se că împung cu suliţele în copiii speriaţi, cari începeau să sbiere. Şi atunci glasurile băjanarilor se ridicau molipsite unul de la altul, căruţaşii răcneau la vite, le pocneau ponciş peste frunte cu coada biciului, înjurau şi răcneau într’un haos de sfârşit de lume. Iar noaptea se lăsa murdară şi grea, cu norii târându-se atât de jos, încât păreau că pot fi atinşi şi alungaţi cu coada biciului;
      Radu Comşa îşi spunea că n’are să-i mai iasă niciodată scâr-ţâîtul acesta necurmat din urechi, scrâşnetul roţilor pe prund, râ-câitul copitelor, tălăzuirea glasurilor, vaetul roţilor.
      Acum noaptea căzuse cu totul. Cerul era departe un iad de fum şi de flăcări, în care gesticulau umbre ori numai păreri.
      O clipă o flacără lungă lingea norii şi se retrăgea înghiţită. Pe urmă iarăşi era întuneric complect spre apus şi miază-zi, şi în noapte rămânea numai ploaia, scârţâitul convoaielor, glasurile şi du-ruitul continuu. Neaşteptat flacăra ţâşnea din nou; erau mai multe, se aprindeau una dela alta, ca un joc inofensiv, cuprindeau jumătate de orizont şi în acelaş moment se stingeau toate ca astupate de un capac. Din întunericul de catran vântul aducea atunci o su> fiare de panică.
      Iici-colo printre convoiuri începură să se legene, felinare; farul automobilelor prindea în brazde de lumină albă spatele căruţelor, crupele vitelor ude de ploaie, un cal care se trăgea înapoi spăîmân-tat împingând căruţa în celelalte.
      Radu Comşa se mişcă Să se desmorţească. Se opri orbit de lumina unei maşini, aşteptând-o să freacă. Păşise şanţul să se feJ rească de împroşcarea stropilor, când un glas îl strigă de la spate:
      — Domnule .Comşa! Domnu Comşa!
      Cine putea să-l mai cunoască şi aci? Se sili să desluşească în noapte, păşind printre caii deshămaţi şi boii culcaţi în glod.
152
      —         Pe aci... Nu, la dreapta 1 Încă» Aşa. Bună seara domnule Comşal
      O umbră îi făcea semn sub un copac, în faţa unui foc cu flacăra împuţinată de ploaie. Se apropie şi tot nu pricepea cine să fie.
      —   Nu mă mai cunoşti, domnule Comşa?
      Se plecă mult pe figură şi nu găsi cuvinte să-şi rostească mirarea.
      —   Madam Vârcolici... Cucoana Tincuţa...
      Era mama Măriei Probotă.
      —   Dar ce înseamnă?...
      —         Vremuri de bejeniei glumi trist cucoana Tincuţa. Pe Dinu nu-I recunoşti? întrebă arătând jos ţpe o boccea, copilul înfăşurat într’un şal negru. Dinule, dă bunăseara doamnului Comşa! Nu-ţi mai aduci aminte? Domnu Comşa, prietenul lui tăticu...
      Dinu întinse supus şi fără surpriză, o mână mică şi îngheţată.
      —   Dar cum de sunteţi aci? tot nu se dumeri Radu Comşa.
      —         Aşi spune că foarte simplu, cuvântă cucoana Tincuţa, aruncând o bucată de scândură în foc, care învioră o clipă flacăra* Şi iată de ce simplu: prietenii din Bucureşti ne-au lăsat. Vezi, chiar pe d-ta, trebuie să te întâlnesc unde nu aşteptai, ca să-ţi aduci aminte de noi. Maria e evacuată cu spitalul. De la Virgil nicio veste de-o lună... Ce-mi rămâne să fac? Să aştept nemţii? Mi-am adus aminte că sânt neam de mazili care-au văzut altele mai grele şi au scăpat... Mi-am zis c*am să găsesc o fiinţă care să mă primească' la Iaşi cu braţele deschise: soru-mea. Am cumpărat frumos un căluţ şi o căruţă, am încărcat ce-aveam mai bun, am ^chemat în casă pe vecină-mea—ştii, madam Ioţu, cea cu droaie de copii de nu mai încap la ea. I-am dat cheile şi îngăduinţa să stea în casă şi să facă ce-o şti. L-am urcat pe Dinu în căruţă, am luat slujnica, pe Ioana, tot nu voia să rămână în ruptul capului de frica nemţilor şi am pornit la drum. Acum aştept să vie dânsa. Umblă prin sat să caute un pat de dormit pentru copil... Noi ne-om odihni cum om putea. Şi mâine ne luăm din nou calabalâcul în spate...
      Dădu Comşa îşi spunea că îi e dat în seara aceasta să întâlnească numai oameni scrântiţi la minte. Să pornească două femei singure, cu un copil şi o căruţă, pe drumuri!...
      —   Şi de ce n’aţi plecat măcar cu trenul?
      —         Dar cine să ne dea bilete? Trebuiau stăruinţi. Ştii că n’avem pe nimeni,. mai ales acum, când nu e nici Virgil, nici Maria.
      —   Puteai să trimiţi la domnu Vardaru, la mine.
153
      —       D-ta ne-ai uitat de mult! îl mustră cucoana Tincuţa care era poate în afară de Maria, singura fiinţă ce înţelesese de ce-a plecat Radu Comşa de la ei şi nu i-o ierta*
      —  Şi acum?
      —  Acum foarte simplu* Mergem mai departe.
      —       Avem şi pe Arabela cu noi, spuse Dinu, liberându-şi mâinile din şalul negru şi fugind împiedecat până la căruţă să o scoată pe Arabela din culcuş.
      O tăbârci în braţe şi-i dădu drumul jos.
      Căţeluşa, smulsă dela căldură se scutură, apoi fugi sărind în căruţă, cu coada între picioare.
      —       Aşa e dumneaei, nervoasă! lămuri Dinu. Nu-i învăţată cu drumul. Dumneaei pofteşte toate numai deagata.
      Dinu în schimb, era fericit la culme de această călătorie plină de atât de plăcute peripeţii.
      —       Avem şi-un cal, domnu Comşa. Avem calul nostru acum. II chiamă Piticu şi-i cam chior de-un ochiu, dar încolo e un cal straşnic! Să nu cumva să te apropii de el că svârle... Când o vedea că avem şi~un cal, ce-are să se mai bucure tăticu...
      „Intr’adevăr—gândi Comşa — mare bucurie pe bietul Virgil, când va vedea că are şi-un cal!"
      —       Am cumpărat şi ovăz pentru Piticu. Mata nu vrei să mergi cu noi? Te lăsăm să-l mâi câte o leacă. Nu e aşa că-1 luăm cu noi, buniţă?
      Radu Comşa îşi simţi ochii învăluiţi în lacrimi. II ridică în braţe în lumina focului sfârşit, să-i sărute obrazul şi să-i vadă ochii—ochii Măriei sub fruntea bombată. II strânse aproape şi îi simţi inima mică, bătând cald sub hainele groase.
      —       Mata n’ai barbă aspră ca tăticu... Nu eşti aşa de negligent ca dumnealui. Acum lasă-mă să văd dacă a sfârşit Piticu de mâncat ovăzul. Să ştii că nu-i dăm apă îndată după ovăz că se aprinde. Are şi Piticu marafeturile lui.
      Piticu, beteag, hătrân şi chior, strănută în chip de confirmare în întuneric.
      Cucoana Tincuţa se aşeză pe bocceaua de jos. Era îmbrobodită cu un şal. îmbrăcată cu un palton bărbătesc peste hainele ei de pensionară nevoiaşă. Obrazul bătrân şi ud de apă, arăta deasupra tăciunilor gata să se stingă, creţuri multe în jurul ochilor şi gurei, ca pungile ţărăneşti cu baierile strânse. Tot curajul cu care vorbise până acum era stins. Cu bărbia în pumn, privea cerul cu dunga de
154
foc în noapte. A treia oară în ziua aceia, Radu Comşa vedea aceasta desnădejde fără glas.
      —        Arde 'nspre Bucureşti, vorbi încet cucoana Tincuţa, Bucureş-tiul care nu se mai sătura...
      Nici Radu Comşa nu-şi putea lua ochii de acolo. Dincolo de scârţâitul carelor şi de lărmuiala drumului, pe cerul învăpăiat departe, păreau că se mişcă umbre, se răsucesc şi se svârcolesc pârjolite de foc şi înecate de fum, infern populat de hidos forfot, glasuri care nu se aud, scrâşnete mute şi dans de sabat, prăbuşire de ziduri şî stihii înălţându-se deşirate în besnă.
      Femeea bătrână care fugise de acolo era o momâie de haine ude, pe-o legătură nevoiaşă svârlită în noroiu.
      Radu Comşa se întrebă ce poate face pentru dânşii.
      —        Să vorbesc cu şeful de staţie. Poate vă găseşte un loc într’un tren. Spre Moldova e mai uşor cred. Intr acolo trec toate.
      —   Asta nu. Aşa am plecat, aşa merg.
      —        Nu-1 lăsăm noi pe Piticu nici pentru Perplex dela circ! se alie Dinu la hotărîrea cucoanei Tincuţa.
      —        Atunci măcar să vă dea un adăpost Chiar la el în casă: e un om pus de Vardaru aci. Pentru el face orice...
      —        Asta dai Dacă eşti bun, te rog chiar. Inghiaţă copilul în ploaie.
      Radu Comşa plecă spre gară, bucuros că poate măcar atât să facă pentru mama şi copilul Măriei. Şi călcând peste bălţi, cu gulerul ridicat, se întreba de ce gândul s’a formulat imediat: „pentru mama şi copilul Măriei" şi nu: „pentru copilul prietenului lui, Virgil?"
      N’ajunse până la staţie. Eftimie fugea după el strigându-1:
      —   Cucoane, duduilel
      Nu înţelegea. Toate se legau între ele, în noaptea aceasta de neînţeles. Dar după câţiva paşi, dădu în farul unui automobil, care fusese stins şi se aprinse brusc. Uşa maşinei se deschise şi o mână albă îl chemă înlăuntru, glasul Luminiţei:
      —   Radule!
      Şi glasul Laurei Vardaru:
      —   Domnule Comşa! In fine... Ce şansă!
      Sărută amândouă mâinile, calde şi moi, întinse să-l tragă înlăuntru.
      —   Mergi cu noi... Neapărat. Te căutam...
      —   Dar cum? Imposibil... Ce înseamnă?
      —        S*a sfârşit Mâine, poimâine cel mai târziu, e predarea Bucureştilor... S*au afişat o.vdonanfe.
155
      —        Nici într’un caz nu pot pleca aşa... Am şi eu casa, lucruri de aranjat.. Pe urma, domnul Vardaru aşteaptă.
      — E hotărîrea lui Papă. El ne-a spus să întrebăm întâi la gară. Altfel treceam la ArpăşeştL Noroc că ne-a văzut Eftimie... Se duce Papă pe acasă la tine. Aranjează el toate—ştii că e mania lui. Ne ajunge din urma, la Buzău ori la Râmnic, cu Neculai şi cu Fiatul. Acesta e Polisul lui unchiul Pol... Haide, odată 1 Urcă-te, încurcăm drumul! Max, strigă la vizitiu să pună bagajul lui Domnu Comşa, de la docar.
      —   Aşteptaţi cel puţin să desbrac mantaua de ploaie. E udă toată.
      —   Halde! gata? Dă-i drumul, Maxi
      Inlăuntrul maşinei închise era cald. îşi făcu loc în blănuri, între Luminiţa şi Laura Vardaru.
      Max dădu drumul maşineî. Eftimie, vizitiul, fugi câţiva paşi lângă uşă, cu pălăria în mână, urându-le:
      —   Mergeţi cu bine! Să vă întoarceţi sănătoşi... Cel de sus...
      Apoi sluga rămase în urmă, îşi şterse capul ud cu mâneca şi
îşi puse pălăria. Un soldat îi strigă să se ferească din drum; se întoarse cu capul în jos, la caii lui.
      In pâlnia de lumină a farurilor, Padu Comşa văzu o clipă, pe mama Măriei, ghemuită pe legătura ei nevoiaşă. Dinu în picioare, înfăşurat în şalul pus cruciş pe sub braţe, lângă Piticu ronţăind resemnat, cu botul în pământ: grup de mizerie şi de părăsire în noaptea lichidă.
      Nici nu-şi luase noapte bună. Nici nu se dusese la gară să vorbească pentru un adăpost, după cum făgăduise.
      —   Să stăm un moment! se mişcă în blănuri.
      —        Uf! De când te-aî făcut atât de mofturos? Stai liniştit şî pu-mi vorbi nimic. Aşa!
      Luminiţa îi strângea mâna în mâna ei caldă. Destul să-i aţipească toată voinţa.
      Maşina gonea în noapte, spintecând drum printre căruţe, în muget continuu de sirenă. In pârtia farurilor apăreau şi dispăreau, luminate fantastic până în cele mai mici amărunte, presărate ca într’un praf alb de cretă, carele pline de noroi, soldaţii pe jos, furgoanele legănate, o trăsură prăvălată într’un şanţ cu două doamne agitân-du-se disperate, un rănit care-şi strângea bandajul dela mână aju-tându-se cu dinţii, doi copii în spatele unei căruţe, strânşi unul lângă altul ca în gravurile de sinistraţi. Şi ploaia fără sfârşit, măruntă şi verticală... Din spate, nimic nu se* mai zărea din cerul
156
fum, nori, şi văpaie, în care piereau prăbuşindu-se duhurile negre» Inlăuntru era cald, miros plăcut de blănuri şi parfum feminin, legănare uşoară pe pernele capitonate»
      Luminiţa ceru o ţigare şi foc.
      — Aşa... Acum spune-mi te rog, ce-mi fac peştii mei japonezi din bazen?
CAPITOLUL VI.
              ACOLO ŞEZUM ŞI PLÂNSEM.
                                                            § 1.
      E răscrucea vânturilor.
      Toate viscolele care mătură chiuind troenele dealungul ţării* şi-au dat întâlnire aici. Crivăţul vine din miazănoapte şuerând în întuneric, se năpusteşte scrâşnind din măsele îngheţate într’un zid, în tabla acoperişurilor, în firme, în bolţi de ganguri; se opinteşte adu-nându-şi puterile; o clipă e tăcere de panică, subt apăsare numai tinicheaua tremură; apoi de odată, cu muget, răsucindu-se, se deşiră slobozit peste case, spulberând o făiniţă măruntă şi aspră care arde obrazul cu vârfuri de ac. Tot oraşul se clatină. Se aude un pocnet de tablă, un colţ de acoperiş care a fost undeva smuls. Casele s’&p pitit după tranşee de troene. Ferestrele arată pete opace; dincolo palpită în agonie lumini.
   Becul înalt se balansează în vârful stâlpului, lărgind şi strângând un cerc alburiu, în care se ţes, se încrucişează, se risipesc, se frământă, fulgii fantastic dănţuind. Deasupra, întunericul, care ciudat, e alb. Nu se vede. Dar ştii vălmăşagul haotic.
      Aci Tuf li, în sus strada Carol, în jos Râpa Galbenă; toate se conturează nelămurit în urgia cu tăiuşuri de briciu. Pe lârţgă pereţi o singură pârtie îngustă, unde oamenii cu feţele ascunse în gulere şi căciuli albe de zăpadă, se împing, se ciocnesc; grăbiţi, orbiţi, fără să se cunoască, duşmănos. Strada, la mijloc e ascunsă după două ziduri de nămeţi. Trec acolo sănii, soldaţi călări, căruţe, furgoane; un camion s*a întroenit scrâşnindu-şi lanţurile, cu vuet disperat de motor.
      De ger, ochii lăcrimează, iar când se deschid, un pumn de zăpadă, ca un pumn de sticlă pisată, se repede usturător.
159
      Un sublocotenent cu trup de copil într'o manta cu poalele smulse de vânt, strivit subt o căciulă uriaşă şi conică, aşteaptă să traverseze strada Lăpuşneanu. Mâinile înfundate în buzunări, cu tot cu mănuşile de lână, sunt sloiu dureros. îşi încleaştă dinţii să nu clănţăne. Ă fost nevoit să-şi strângă ochelarii astupaţi la fiece clipă, şi acunc miop, în întuneric şi viscol, vede jucând spectre nehotărîte. Şi săniile acestea nu mai sfârşesc!
      La spate, cineva nerăbdător, aşteaptă şi el. Vrea să-l împingă, să-şi facă loc. A lunecat şi se acaţă de dânsul, aproape să-l târâe jos. Sublocotenentul cu trup de copil şi căciulă conică mormăe, aşa cum vorbesc toţi acum, răstit:
      —  Eşti chior, domnule?
      Cel de jos, tot ofiţer, se ridică scuturându-şî mânile, duce mâna la căciulă să-şi ceară ertare. Apoi deodată, înfinzând braţele, sgu-duindu-I de umeri:
      —  Stelian Minea.
      —  Onisfor Sachelarie.
      Se uită unul la altul, nu le vine să creadă, se pipăe peste mantalele îngheţate. Visoolul îi clatină şi-i înfăşoară în cerşafuri sticloase. Nu ştiu ce să-şi spună întâiu.
      —  Mergi, încotro?
      —       Oriunde, răspunse Onisfor Sachelarie. N*am casă. Am ajuns astăzi... De cinci ceasuri caut... tot caut!
      —       Atunci rămâi la mine l-r- se bucură sublocotenentul mic şi miop. Dă-mi braţul. Aşa!
      Amândoi merg printre timbrele negre şi fără figuri, care nu apar decât în dreptul becurilor. Nu pot să-şi vorbească. Le intră zăpadă în gură, le smulge vorbele. Câteodată trebue să se întoarcă amândoi cu spatele, când se năpusteşte un vârtej. Lunecă. Se acaţă unul de altul... Râd. Ciudat, mai pot râde. Dar îşi spun îndată, că e ceva reflex, fără voe, o reminiscenţă de altădată, a unor muşchi Care-şi cer funcţia şi atât.
      Blăni groase pe trupuri voinice, doamne chicotind, soldaţi cu mâni ţapene şi bandaje albe, ofiţeri ruşi în mantale cafenii până "n pământ şi cu căciuli late, femei în broboade, copii alergând sgribuliţi cu mânile vârâte în mâneci cum le ţin birjarii— toţi se înşiră o clipa, desprinzându-se din noapte înaintea unei. vitrine luminoase, dispar absorbiţi în întunericul cu vânzoleală de fulgi. Şi viscolul sgâlţâind obloanele, sbârnâind în uluce, tae cu unghii de sloiuri o-hrajii, unde descopăr un colţ de piele învineţit.
      —  Şi ceilalţi?
160
      —        Ceilalţi... Cine să-i ştie? Atât: Lăscăruş Codreanu mort la Argeş.
      Tac iar. Stelian Minea se înspăimântă de nepăsarea cu care a ascultat vestea: „Lăscăruş Codreanu, mort la Argeş!" Caşicum, ar fi auzit: „Lăscăruş Codreanu a căzut la examen, sau şi-a cumpărat vesta cenuşie, din vitrina de pe Calea Victoriei unde s’a oprit timp de două săptămâni, ca un amorezat..." El care părea cel mai adăpostit, la o ambulanţă de divizie* Veşnicul împăciuitor dintre dânşii... Toate glumele dela madam Cimbru... Ochii cu o lumină de surâs, înainte de la le povesti întâmplarea proaspătă dela spital:
Am una nostimă..." Toţi ascuţeau urechile. Sfârşit. Mort. Unul pentru care nimic deacum nu mai există. Mort. Mort. Cuvântul repetat mult în minte se goleşte de sens, îşi epuizează semnificaţia, devine sunet enigmatic. El era cel care spunea: „repetă un cuvânt până la epuizare. Rămâne ca un balonaş de gumă dezumflat. Nu mai înseamnă nimic. Aşa vine nebunia..."
      Şi-acum tocmai gândind la destinul acestui prieten, moartea nta ^ mai răsare decât un cuvânt. Şi-a pierdut conţinutul înfricoşat.
      Ar vrea să-i spună acestea lui Onisfor Sachelarie, dar îşi aminteşte^ imediat că Onisfor e prea puţin subtil ca să înţeleagă. Şi e încă mai înspăimântat, de răceala cu care a făcut această repede reflecţie. A întâlnit un camarad, e bucuros, îi simte mâna prietenoasă sub braţ, îi leagă atât trecut — acum dîntr’o viaţă ireală — şî el are calmul să-i măsoare până unde-i ajunge subtilitatea. Iarna aceasta, războiul, le-a îngheţat inimile. Sunt numai animale gonite, bucuroase că au scăpat cu viaţă, că au adăpost; animale strânse în ele avar.
      Strada cu luminile întrerupte s’a isprăvit. Păşesc acum în besnă desăvârşită, pe pârtia mai puţin umblată, pipăind cu piciorul, înfun-dându-se până la glesne.
      Aşezat pe o piatră, lângă o poartă, un om chincit, rebegit, cu capul plecat până aproape de genunchi. Intre el şi poartă, zăpada a zidit troian. II sgudue:
      —   Scoală-te. Mişcă. Ai să degeri, aici. Mor zeci, în fiecare noapte.
      Omul glăsueşte ceva, se înfăşoară peste cap şi rămâne pe loc.
Viscolul î-a îngropat picioarele. In amintirea lui Stelian Minea, clipeşte imaginea din povestea de copil: „Atunci sgripţuroaica s’a uitat odată şi voinicul s'a făcut piatră, până la genunchi. S’a uitat a doua oară şi l-a împietrit 'până la brâu".
      Se întoarce şi îl scutură mai puternic:
      —        Pentru Dumnezeu, umblă! Ridîcă-te de aici... Altfel moartea! înţelegi? Moartea!
11
161
           Omul mârâe furios* Ii înjură.
           —  Ce treabă au ei?.** II priveşte!..*
           Şi merg mai departe, jcu viscolul proptit în piept.
           —       Aci e Mitropolia, Trei Erarhi... — explică Stelian Minea. Ai mai fost vre-odată la Iaşi?
           Onisfor Sachelarîe nici nu se uită la clădirile negîre.
           Ce interes mai au toate? I-au îngheţat picioarele; dacă mai merge un sfert de oră, nu le mai poate mişca, se aşează şi el în zăpadă.
           încep a coborî.
           —        încet. Atent la lunecuş... Ţine-te de zăbrelele grilajului. încă niţel... Am ajuns.
           O casă neagră, cu intrare din stradă, între două ziduri mai înalte. O băcănie săracă. O singură treaptă, dar înfundată de omăt* Stelian Minea bate cu pumnul în oblon. Explică:
           —        Trebue să bat de nădejde. Madam Vaisman doarme în cealaltă cameră, şi doarme greu.
           Insfârşit madam Vaisman a auzit. Huruie drugul. Se răsuceşte cheia. Glasul somnoros şi gras dinlăuntru, îngână cântat:
           —        Domnu* sublocotinent, mai aşteaptă mata te rog un moment. Până mă pun în aşternut, că sunt négligé. Lăsaţi uşa, închid tot eu,
           Aşteptară până să intre madam Vaisman în pat. Uşa abia se deschidea, înfundată până la jumătate. I-au făcut loc cu piciorul. Intrară în băcănia cu rafturi goale şi cu lucirea balanţei cu talgere de alamă prin întuneric; păşiră în vârful cismelor prin camera lui madam Vaisman, cu o lampă mică între sobă, luminând gălbui trei paturi, în care se vedeau înfundate în perţie uriaşe şi roşii — câte capete de copii? Patru, cinci, şase? Toţi copiii celor douăsprezece triburi?... Insfârşit pătrunseră şi în a treia încăpere, a lui Minea.
           —        Madam Vaisman n*ai să te superi? Am adus un camarad... Numai pentru o seară. Plătesc supliment.
           Madam Vaisman se frământă în aşternut, gdlticulează desvelind plapoma şi uitând că e în „négligé", ridică braţele atât de sus, încât mânecile capotului au căzut şi lasă să se vadă braţele albe şi grase, şi părul roşu de subsuori.
           —       Vai de mine, domnu* sublocotinent! Da* n*am perne. Da* n*am oghial! Mata ştii că aici nu-i utel. O soţie săracă de mobilizat...
           —       Lasă madam Vaisman, că o să ne înţelegem mâne. Acum n*a-vem nevoe de nimic. Avem măntăli. Bună seara, madam Vaisman, şi-ţi urez să-l visezi pe domnu* Isidor general, decorat cu Steaua Românei şi trimis la vatră.
162
        Madam Vaîsman tângui ceva relativ la soarta domnului Isidor, dar Stelian Minea închise uşa şi aprinse lampa.
        îşi desfăcură măntălile scuturând zăpada, tropăind cişmele încărcate, mişcând degetele ţapene. Stelian Minea aruncă două lemne în foc, îşi aşeză ochelarii şi se priviră abia acum, lung, fără să-şi vorbească.
        Onisfor Sachelarie lăsase să-î crească barba sălbatec. Avea toată figura sufocată de păr, negru şi aspru, barba unită cu sprâncenele; părea de patruzeci de ani. Din această prodigioasă exuberanţă a sistemului păros, se topeau acum ţurţurii de ghiaţă. Onisfor Sachelarie şi-i curăţa, cu unghiile făcute cange. Stelian Minea, în tunica din al cărei guler larg, gâtul alb eşea încă mai subţire, cu părul lui blond albicios, cu mânecile lungi ajungând la vârful degetelor, părea un copil îmbrăcat în glumă, cu uniforma unui frate mai mare. Capul jenorm, cu fruntea bombată, s’ar fi zis că abia se susţine pe gâtul fragil ca un vrej.
        —        Să-ţi fierb un ceaiu? Primitiv, într’o ulcică. Dar am zahăr, rom şi pesmeţî. Aşal Trage jâlţul aci la gura sobei. Uşor. Observă că e invalid. Onisfor Sachelarie, Onisfor, ce vremuri 1
        îşi încleştară amândouă mâinile. îşi simţiră genele umede. Fiecare privi în altă parte, să-şi ascundă ochii. Onisfor Sachelarie îşi suflă nasul zgomotos, într’o batistă de pânză groasă.
        —        Stai foarte bine, aicil — rosti cu admiraţie, mai târziu, când îşi simţi vocea sigură. Mare noroc pe tine. Şi mare noroc pe mine, că te-am întâlnit.
        Nu vty. să se aşeze îndată pe jâlţul tras înaintea sobei. Cercetă mai întâiu, cu o lăcomie de om care n*a văzut de multă vreme o casă omenească, pereţii cu zugrăveala ştearsă, oglinda cu ramă poiată şi fcărţi poştale înfipte — se afla şi o fotografie; un soldat cu tot echipamentul de războiu, desigur d. Isidor — patul bronzat pe care ejra pictată o cadână cu cercei de monedă în urechi şi salbe tot de monedă, între sâni formidabili, amintind imperios că femeia este într’adevăr un mamifer.
        —        Da. Relativ pot spune că am avut noroc, aprobă Stelian Minea, după ce urmărise tot examenul amănunţit al prietenului, Isidor Vaisman e soldat în plutonul meu. A aflat după ce-am fost rănit, că am concediu de-o lună. Că vreau să vin la Iaşi. S*a oferit singur să-mi dea camera. M’am prezentat cu o scrisoare la madam Veis-man... Altfel nici n’aveam ce căuta aci. Credeam că voi găsi pe cineva dintre ai mei. Poate s’au refugiat—îmi spuneam — cine ştie? Dar nu e nimeni. Au rămas acolo. Şi-acum, n’am ce face cu concediul.
163
   Mai am zece zile; abia aştept. Regimentul e în refacere lângă Vaslui. Dacă vrei să rămâi aici, putem face un aranjament cu madam Vais-man.
        —       Nu, Steliane. Iţi mulţumesc. Sunt numai pentru două zeci şi patru de ceasuri, cu ordine. Şi nici într'un caz, n’aşî putea sta aici. Iaşii nu sunt un oraş în care să poţi trăi.
        Stelian Mînea păru că n’aude. Plecat deasupra focului, răscolea cărbunii cu cleştele. Ulcica de apă clocotea. Opări un ceaiu cum se pricepu. Era afumat, dar compensă inexperienţa culinară cu jrom din belşug.
        Băutura fierbinte şi romul ii desmorţi. Povestiră. Din despărţirea cu grele cuvinte de Ia madam Cimbru, în noaptea mobilizării, nu mai rămăsese nici o urmă între ei. Erau împăcaţi acum, în marea prăbuşire generală. Regimentele lor luptaseră pe fronturi deosebite. Onisfor Sachelarie intrase în Ardealul lui, până la Braşov. Păstra încă în lada de campanie, florile întinse de o fată cu obrajii îmbujoraţi şi cu cămaşa în fluturi, la Săcele. Scăpase de trei bătălii, cu un singur glonţ în picior, fără să-i atingă osul. întinsese toată ţara îndărăt, în retragere. Acum, florile fetei din Săcele sunt un mânunchiu uscat, negru, într’o batistă, în lada de scânduri, lângă pachetul de pansamente.
        Istorisind, Onisfor Sachelarie se aşezase în jâlţ, înaintea focului şi sfărâma duşmănos, cu vârful cleştelui, cărbunii. Ceiace judeca neîndurat, era laşul acesta, în care picase numai de o zi. Celelalte erau numai un trecut. O mare nefericire. Dar îl lăsase cu viaţă, Totul nu se sfârşise... Acestea însă de aici, n’aveau nici o iertare. Toţi rBucu-reştii strămutaţi cu alaiul lor. Lume fără căpătâi, gureşă, umplând, străzile, ocupând casele, plimbându-şi blănile şi văpseaaa. Văzuse alături, mai răspicat decât în totdeauna, două popoare, cu desăvârşire străine: oameni târându-şî trupurile degerate, răniţii bătând în uşi închise, trimişii la vatră cerşind lucru pentru o pâne... Şi oastea rusească multă şi arogantă, potopită pretutindeni, umplând drumu-murile, devorând totul în cale ca lăcustele.
        Onisfor Sachelarie aruncă cleştele jos, cu sunet care # desigur făcu să tresară din somn, toţi pruncii lui madam Vaisman din cealaltă cameră:
        —       înţelegi tu aceasta? Am văzut soldaţii mei dând târcoale în jurul popotelor ruseşti, cum pândesc cânii când se taie o vită. I-am oprit şi i-am pedepsit la început. Am răcnit şi î-am înjurat. Pe urmă
164
   n’am avut ce face; m’am prefăcut că nu văd. Ii strigau Ruşii: Na, Rumânschil Şi le arunca Un os, o bucată de pâne.
        începu iarăş să judece cu asprime tot ce au făcut Românii şî ce n’au făcut. Stelian Minea avea aceleaşi gânduri, dar nu-î plăcea să le audă din gura prietenului ardelean. Şi el fusese rănit, şi el întinsese ţara în retragere şi lupte, şi ai lui rămăseseră acolo. Dar pentru toate simţea milă nu răsvrătire. Presimţi că e gata să se încingă iar vechea lor discuţie. Ar fi acum mai dureroasă. Numai între ei doi, ascunşi într’o încăpere din acest oraş al amărăciunilor, subt potopul viscolulului, sfâşiindu-se cu unghii ascuţite, în loc să-şi găsească unul altuia, o alinare. O înlătură, această discuţie.
     — Acum culcă-te, Onisfore! Se lasă frig în cameră. Aceasta e porţia de lemne pe astăzi. Vorbim mâne.
        Ii aşternu patul. Pe al lui şi-l întinse pe canapea. Stinse lampa.
        — Noapte bună.
        Dar nu adormi. Viscolul sgâlţina fereastra, sgâria acoperişul, se prelingea pe lângă părete, se auzia urlând deslănţuit deasupra oraşului. Şi Stelian Minea se răsuci mult subt mantaua cu miros de postav jilav, fără somn. Era încă un copil cu tot despre viaţă învăţat din cărţi. Din mijlocul lor, războiul îl luase să-l arunce în peripeţii înfricoşate. Nici n’avusese timp să se desmeticească; erau mulţi, camarazi, soldaţi împinşi precipitat de evenimente; nu-şî dădeau deplin samă de ce se întâmplă cu dânşii, repeta fiecare gestul vecinului, se susţineau unul pe altul. Dar când rămânea singur, noaptea, când toţi dormeau, se simţea deodată iar ceeace era într’adevăr; o vietate bicisnică târîtă într’o grozăvie peste puterile înţelegerii.
        Iar acum îl încerca şi altă mâhnire, pe care nu şi-o putea a-lunga. întâlnise un prietin. Era tovarăşul lor. Aproape doi ani, zi de zi, şi-au împărtăşit laolaltă gândurile bune şi rele, nădejdile şi desnădejdile lor, multe naive. Se re vedeau într’un ceas cumplit, după ce înduraseră toate durerile. Credeau că n’are să le ajungă o noapte, ca să-şi împărtăşească atâtea câte adunaseră aici. Şi fiecare elan care era să-i apropie, căzuse frânt. S’au simţit îndată străini. S’au privii bănuitor. II ştie cu judecata dreapta, ţeapănă, fără priceperea tuturor întorsăturilor elastice de gând şi de sentiment. E un om tere, dîntr’o bucată, fără mister. Dar bun. Un om pe care-1 iubeşte şî trebue să-l iubească. Pentru el adevărul e unul singur, bloc col-ţuros. Desigur se simte zdrobit acum sub acest adevăr. Cu câtă sete vorbea în totdeauna de socoteala lor cu Ungurii—şi cum se sfârşise... Durerea aceasta îl înăbuşe: mănunchiul uscat de flori, din lada de
165
   campanie, înfr’o batistă, alături cu pachetul de pansamente.*. Şi această durere nu şi-o împărtăşea. Nu-şi putea deschide sufletul. O purta în el, să-i devore măruntaiele, ca fiul spartanului din care muşca puiul de vulpe, dar el nu gemea.
        S’au întâlnit şi s’au temut să-şi vorbească. Tot aşa ar fi fost oare şi cu ceilalţi: cu Ionel Crîstescu, cu Podoş, cu Lăscăruş Co-dreahu? Cu Lăscăruş Codreanu, nu. Nu se mai poate. Pentru el nimic din acestea toate nu mai au nici o însemnătate; au încetat. Ai lui ştiu oare? Avea surori, un frate mai mic, tată: un domn cu barba sură şi foarte vesel, care venise odată la Bucureşti să-şi aranjeze drepturile la pensie. Mâncase cu ei la masă. Vroia să cunoască prietenii băiatului. II mânca din ochi. II bătuse pe umeri: „De acum iVu-mi mai pasă. încă doi ani şi eşti doctor Lăscăruş. Am o partidă pentru tine. Are cine să-mi îngrijească reumatismele". Şi ţinuse să ciocnească un pahar de vin cu madam Cimbru, care îl găzduise şi pe el, cu treizeci de ani în turmă, când era student... Ce-o mai fi făcând madam Cimbru? Şi ceilalţi? Mai trăesc? Sunt aici? Au să se mai vadă vreodată?...
        Cum mugeşte în noaptea aceasta viscolul. Tot oraşul e îngropat, îngheţat, toţi dorm într’o noapte polară. Iarnă ucigătoare pentru atâţia. Mii şi mii. Despărţiţi de tot. Acum nimeni nu mai ştie ce e dipcolo. S’a lăsat un zid negru. Nimic nu mai străbate. Hălădueşte chiuind numai vântul, purtând nămeţii de aici acolo, de acolo aici. Peste toate tranşeele, peste toate sârmele.
        Şi ai lui, de acolo, ce fac?..; Peste cinci zile, Agata, sora cea mai mică împlineşte şapte ani. In totdeauna îi aducea ascuns, câte un dar schimbat pe măsură ce creştea: o păpuşe, o minge, o carte cu chipuri. Acum n'are să-l mai aştepte intrând pe uşă, căutând să ghicească, cu ochii vicleni. Acum, în camera lui e încartiruit desigur un ofiţer neamţ; priveşte nepăsător la cadrele din pereţi, îi răsfoeşte cărţile, se uită cu batjocură la tot ce i-a însemnat sensul vieţii lui, când viaţa avea un sens: tratatele de filozofie, Wundt şl Kant, Comte şi Pascal, Bergson, romanele şi volumele de versuri, caetele cu notiţe de cursuri. Le-a trimes toate acasă. Ca să aibă, poate, Cu ce face foc, ordonanţa ofiţerului neamţ.
        Mama, la fereastră, mai stă oare plecată pe măsuţa de lucru, ca întotdeauna, până se lăsa noaptea?
        Când aducea lampa, îşi ridica privirea orbită de lumină:
        — Stei, ce palid eşti şi astăzil Mai lasă cărţile. Fă o plimbare în grădină...
166
       Mai ştie că trăeşte? Cum trebue să-şi îndrepte ochii ei miopi, tresărind, când aude paşi dincolo, în camera lui. Să gândească; „N’am făcut focul la Stei. Nu i-am trimis ceaiul. Şi lui, dacă nu-i dai, nu cere". Pe urmă să-i lase îndată în jos, când îşi aduce aminte că nu poate să mai fie el; acolo e ofiţerul neamţ care păşeşte apăsat, cu mersul lui ide stăpân. O vede întorcând ochii spre grădina lor, potopită de viscol, în întuneric. Merii în care iarna ciripeau scatii şi vrăbiile sbârlite, aşteptând fărămiturile aruncate în zăpadă, din şorţul Agatei, după masă... Grădina lor cu trandafiri îmbrobodiţi în şumuioage de pae, de care, copil, se speria ca de înfiorătoare vedenii: îi păreau babe chincite, aşteptându-1 noaptea... Cele două ronduri mici de flori. Poteca unde creşteau pe margini macii, care, toamna, în capsulele tiscate sunau sămânţa neagră ca alicele într'o cutie de carton. Puneau masa afară, seara, până toamna târziu. Se auzea stingerea la cazarmă. Paşi pe stradă. Căţelul doamnei căpitan de alături, cu un zurgălău de metal. Recunoştea toate glasurile. Ceasul catedralei bătea muzical jumătăţile. Luna apărea atât de mare şi roşie, în capătul străzii, încât întotdeauna se întreba dacă e luna ori numai ceasornicul catedralei luminat. Au fost odată într’adevăr aevea, acestea toate?
       De acolo, acum, nici un glas, nici o veste nu mai străbate. Numai gândurile se caută prin văzduhurile bătute de viscol, visurile se întâlnesc în noaptea întreruptă de gemete.
       Sublocotenentul Stelian Minea îşi încovrigă trupul de copil sub cele două măntălî. De frig, în rana închisă trecu un junghiu. îşi înfundă capul în pernă, să n’audă răcnetul din ce în ce mai besmetic al vânţului şi poate, să-şi strivească acolo, ascuns, un început de plâns.
       Onisfor Sachelarie gemu prin somn.
167
§2.
      Prinţul Gurii Serghîevici Korşaghin, căpitan în al doilea regiment de gardă şi ataşat pe lângă marele cartier dela Iaşi, căscă de câteva ori cu ţun suspin din gât ca ogarii, întoarse perna cu dosul în sus, vârî mânile pe dedesubt, să caute un loc mai răcoros. Gura îi era coclită, oasele parcă secătuite de măduvă.
      Se culcase la patru dimineaţa, nu ştia când s’a desbrăcat, nici când i-a tras Corneî cişmele. Atât i-a rămas în cap: patul care îndată a început isă se legene, să se scufunde, până s’a transformat subit într’o sfârlează, învârtindu-se cum îşi închipuia că s’ar învârti un pat la pol, acum douăzeci de ani, când întâia dată onorabilul Ăvacum Iacovlevici Augustinov, î-a explicat cu ajutorul unei portocale rotaţia planetei în jurul axei.
      îşi mai amintea încă ceva. Pierduse opt mii de ruble la cărţi. Nu mai ştia cine fi-a câştigat. Dar surâse fără nici un necaz. Ii era indiferent acum. Admirabilă seară 1... Când se ridicase să plece, toate jucau înaintea ochilor; şi masa de cărţi şi sticlele de băuturi. Samovarul balansa o mazurcă poloneză, polcovnicul Vasca Mihailovici râdea cu gura lărgită până la urechi, săltându-şi burta elastică de glumă şi părând dintr’un moment într’altul, că are să se înalţe ca un aerostat în plafon. De ce dracul râdea? Nu de el, desigur.
      E adevărat, că la ieşire, în prag, s’a ciocnit cu un soldat care aducea o tavă cu sticle. I s’a părut că sunt doi soldaţi: unul la dreapta şi unul la stânga. A vrut să treacă prin mijloc şi a dat exact peste el. Era şi firesc. Se afla numai unul singur, cel din mijloc... Sticlele s’au ciocnit: una s’a prăvălat. A prins-o din zbor şi-a dat-o de: duşcă, pe fnerăsuflate.
      — Bravo, Gurii Serghîevici. încă, încă...
      Soldatul stătea smirnă jcu tava ţapănă în mână, privindu-1 cu admiraţie. Ceilalţi se ridicaseră în picioare şi aplaudau. Adevărat
169
Poate de el râdeau. Trebue sa fi avut o mutră foarte nostimă. Când s’a întors nu mai regăsea uşa. A vrut să intre într’un dulap cu oglindă, din care venea spre el alt Gurii Serghievici, cu gulerul tunicii descheiat, cu o etichetă de lîcheor prinsă între crucea Sf. Vladimir şi Sf. Gheorghe, cu o şuviţă de păr căzută pe frunte, până în ochi... Şi cu o privire! Să-l fi văzut Vera Pavlovnat... S’a dat în lături, poftind cu o solemnă reverenţă pe celălalt Gurii Serghievici din oglindă, dar şi acela nu s’a lăsat mai prejos, făcându-i loc cu o identică graţie. A fost o adevărată întrecere de politeţe. Cât a durat? Toţi râdeauI Acum e sigur că de el râdeau.
     Dar Vasca Mihailovici e oare mai smerit rob al Ţarului Ni-cjolae? Alaltăseară, n’a lepădat el tunica, în mijlocul doamnelor şi domnişoarelor, şi nu i-a tras un cazacioc ca pe Volga, înfigând cuţitul în duşumea, chiuind şi svârlind din picioarele scurte şi grase, până ce-a alunecat jos şi l-au ridicat de subsuori? Şi pe Piotr Ghera-simovici, tată. a cinci copii, dintru care două fete măritate, nu l-au găsit dormind într’un leagăn de prunc, cu picioarele spânzurate, cu o pălărie de doamnă pe cap şi cu o sticlă de coniac la gură, în chip de biberon? Buni băeţi toţi. Şi buni şi Românii. Oameni de petrecere. Golesc sdravăn paharele, svârl banii la cărţi şi a doua zi îşi vând inelele şi cerceii... Dar acum, ce plictiseală 1 Să îmbraci mantaua, să o înşiri prin ger până la cartier, ca să asculţi prostiile lui Ar-cadie Artimievici, cu glasul lui plângăreţ şi fornăit pe nas, de diac; sau glumele răsuflate ale lui Uvar Uvarovici, pe care le-a cetit acum zece ani, în jcălindare.
     —   Corneil
     —   Porunciţi, nobleţă voastră 1
     —   Ce se întâmplă afară?
     —   Nu se întâmplă nimic, nobleţă voastră.
     —   Nu fi idioţi... Ninge, plouă?
     —   Viscoleşte, nobleţă voastră. Crivăţ ca la noi pe Don.
     —   Şi cât e ceasul?
     —   Trei, nobleţă voastră.
     Nu era hevoe să mai adaoge, că e trei după masă.
     Prinţul Gurii Serghievici Korşaghin se scarpină în cap cu gestul cel mai lipsit de nobleţă posibil şi pomeni un număr atât de respectabil de sfinţi-părinţi, cât ar fi putut convoca cu toţi laolaltă un mare sinod. Buni Va să zică iar a lipsit dela Birou. Şi Carol Feodorovici Kiţling, iar bombăne 1 Apoi surâse la gândul lui Carol Feodorovici bombănind între hărţile şi dosarele lui, trântind cu pumnul în planşete de tresare zângănind linguriţa în paharul de ceaiu, şi toţi nu
170
mai păşesc decât în vârful picioarelor, ca în camera unui bolnav.
      Se înveseli foarte la aceasta închipuire. Mai căscă odată, luă Oeasul de pe mesuţa să se convingă dacă nu s*a înşelat Cornei. Era pxact. Ba încă trei şi zece.
      Porunci:
      — Ceaiul. Apă caldă de spălat. încălzeşte şervetele. Şi un plic şi hârtie... Ai să dai fuga cu biletul la cancelarie. Spui Excelenţei-Sale Carol Feodorovici că sunt bolnav în pat. Foarte bolnav. Teribil de bolnav. Pericol de moarte. Febră mare: 39 grade. Spui patruzeci!
      —  înţeles, nobleţă voastră. Boala veche a nobleţei sale.
      —        Exact. Comei. Eşti un băiat deştept când vrei. Ai s'ajungi staroste, când te-i întoarce la Agrafena şi Corjiţchiî tăi.
      Comei râse, ştergându-şî nasul cu podul palmei. Nobleţa-sa e vesel şi glumeşte. Nobleţa-sa e întotdeauna vesel.
      Nobleţa-sa Gurii Serghievici Korşaghin, cu un eroic spasm de voinţă, sări din pat. îşi spălă îndelung gura cu apă şi pastă, să-şi alunge cocleala. Sfârşi o sticlă de colonie, căreia îi făcu vânt, sub lavoar, cu piciorul. Intr’o jumătate de oră, era gata: periat, pieptănat, bărbierit proaspăt, în faţa samovarului care bâzâia vesel şi a sticlei de coniac; a farfuriilor cu şuncă, sardele, batoc, pateuri şi unt.
      Când sfârşi această prea frugală gustare, aprinse o ţigară cu cartonul lung cât un periscop, merse până la fereastră şi trase draperia de catifea vişinie. In stradă, prin feregile subţiri de ghiaţă ale gieamului, se vedeau în trâmbele de zăpadă, câţiva soldaţi români, cu măntăli pirpirii şi căciuli albe, trecând pe căluţii lor ridicol de slabi, ca mâţele. Crivăţul smulgea pale de omăt de pe acoperişuri, le răsucea în mijlocul' străzii, le împroşca în trecătorii grăbiţi, îm-bodoliţi până în nas şi înotând până la genunchi, în pârtiile dela o clipă la alta, astupate.
      Pe poarta deschisă, ieşea în sania lui, a lui Gurii Serghievici, cu blana şi căciula de lutru trasă peste ochi, răsturnat cu mâinile în buzunări, Sofron Vesbianu. Ciudat individ şi acest Sofron Vasilie-vici. Nu înţelege p buche nemţească, franţuzească, englezească, rusească, nietl Şi cu toate acestea ziua întreagă e la cartierul lor. Cumpără, vinde, schimbă, cară, aduce, duce... Vulgar, lacom şi şiret, ca un negustor din Moscova. Dar Zoe Dimitrievna, ce femee de rasă. Unde-o fi găsit-o ursul? Poţi discuta cu ea ceasuri întregi, despre Turghenev şi Balmont, despre D’Annunzio şi Shelley, Ibsen şi Cehov, ca în cel mai ermetic salon din Petersburg. Are ochii ca violetele imperiale şi un gât rotund şi sculptural, mai superb decât al Verei Pavlovna. I-a spus-o eri, iar Zoia Dimitrievna a plecat ochii în jos,
iaşezându-şi cutele rochiei peste vârful pantofului mic, exact tot atât de mic cât o rândunea cu aripile strânse. Cunoaşte el privirea aceasta modesta a femeilor: „Te rog, nu-mi place să vorbeşti astfel... Să ştii că n’ascult; chiar poţi să continui, că n’ascult...“.
      Gurii Serghievici Korşaghin se postă în faţa oglinzii şi îşi examina cu deplină mulţumire ovalul obrazului, puţin obosit dar cu atât mai plăcut, ochii cu cearcăne care nu făceau de loc urît figurii, părul bălan, mustaţa moale, cicatricea abia atinsă de sabie; o linie albă la tâmplă, dând exact atâta bărbăţie câtă lipsea acestui cap de feminitate molatecă. N'avea de ce să nu-i placă Zoei Dimitrievna, omul căruia atât de fierbinţi, c lungi şi desnădăjduite epistole îi trimitea Vera Pavlovna, cea pentru care atâtea sinucideri şi dueluri a văzut Petersburgul.
      Intr'adevăr, Gurii Serghievici Koraşaghin era din familia fericită a muritorilor care aduc îndată unde păşesc, voe bună, lipsă de grijă şi veselie. Slugile îl întâmpinau voioase la scară; când intra într*o casă posomorită cu un minut înainte, toţi exclamau bucuroşi: A! Gurii Serghievici. Ce veste? Ascultă, poamă bună ce eşti...
      Şi îndată, figurile se luminau ca la cine ştie ce veste fericită; începeau râsete, toţi se apropiau de el, femeile părăseau lucrul, ori cărţile, ori bârfelile lor. Cel mai mocnit dintre toţi, îşi aducea aminte o anecdotă de (mult mucegăită într’un cotlon al creerului; viaţa părea imediat plină de surprize plăcute, aşa cum se arată în dimineţile de primăvară, când surâzi în cerdac vişinilor înfloriţi, numai fiindcă e multă lumină şi cer străveziu.
      Prinţul Gurii Serghievici Korşaghin nu făcea nimic pentru a răspândi în jurul lui această atmosferă voioasă. Era numai firesc, lipsit de grijă şi deplin fericit de tot ce vedea, ce auzea, ce i se întâmpla.
      In faţa oglinzei răsfrângându-î mijlocul subţire, înalt şi elastic, flueră un cântec, schiţă un pas de dans. îşi schimbă altă tunică, cu toate decoraţiile multicolore prinse ca un zaimf în dreptul inimii: ruseşti, franceze, engleze şi italiene, câte adunase în diferitele misiuni prin care trecuse, lăsând în urmă glorioase amintiri de risipă şi de chefuri epice.
      Bătu la uşa Zoei Dimitrievna, zâmbind dinainte celor ce avea să-i spună. Ii deschise Dumitraşcu Racliş, care îşi sorbea singur cafeaua, într’un jilţ, făcând pasienţe.
      îşi strânseră mâna cu mare bucurie amândoi. Se înţelegeau. Se simpatizau. Se preţuiau. Dumitraşcu Racliş găsise însfârşit în acest Iaşi al mizeriei, un om care colindase Europa şi avea cele mai dis-
172
tinse purtări, în afară că era un pătimaş jucător de cărţi; întocmai cum Gurii Serghievicî, găsise însfârşit în acest oraş moldav al mizeriei, un om care colindase Europa, îşi tocase cu eleganţă averea, avea cele mai distinse purtări, în afară că era un şi mai pătimaş jtr-cător de cărţi*
      —       Zoe vine imediat, mon petit Prince* Se îmbracă desigur* Facem până atunci un écarté? Trei partizi, două sute de ruble: distracţie.
      —       Perfect. Cu cea mai mare plăcere. E întotdeauna o plăcere să joace cineva cu dumneata, Dimitrie Ştefanovici.
      Dumitraşcu Racliş alese cărţile, lepădă exoflele inutile, şi partidele începură* Părintele Zoei Vesbianu fila cartoanele cu cea mai deplină fericire scrisă pe figura osoasă, cu mustăţile albe puţin afumate de tutun şi cu cearcănele a cinci mii de nopţi pierdute în toate cazînourile vechiului continent.
      Trăia acum într’o continuă beatitudine. Grijile delà Bucureşti dispăruseră. Zoe îl târîse cu ea, îl instalase într’o cameră delà dânşii, îl îngrijea şî îi împlinea toate poftele. Sofron Vesbianu abia ajuns la Iaşi, descoperise o casă încăpătoare, plătise chiria pe un an înainte ca să nu aibă nici un neajuns, şi găsise imediat un câmp fertil, o adevărată Californie, pentru afacerile lui. La cartierul rusesc, se afla într’o zi, când Gurii Serghievicî se plângea că nu-şi găseşte o locuinţă omenească. À înţeles-o acesta din dialogul cu un misit de case. I-a oferit îndată o cameră şi un antret pentru ordonanţă, grajdul pentru cai. Stau la masă adeseori împreună. N*a vrut să-i primească, fireşte, nici un ban — „suntem doar aliaţi" 1 Dar Gurii Serghievicî îl aprovizionează cu toate ale gospodăriei delà depozitele ruseşti, i-a pus la dispoziţie sania, caii, şi mai e şî un cineva, cu mare trecere la comandamentul armatei ruse, nepotul ministrului de război delà Petersburg şi al mai multor doamne de onoare, delà curtea împărătesei; deci om care să-i servească în toate afacerile lui misterioase.
      Cel mai încântat însă de această prietenie e tot Dumitraşcu Racliş. Are deaface cu un adevărat gentlemen: se poate recreîa şi consola astfel de toate apucăturile grosolane ale ginerelui, pe care tre-bue să le suporte. Prinţul Korşaghin l-a introdus în cercul lor: un club improvizat într’o casă de pe strada Carol. Acolo nu intră decât puţini Români, câţiva bărbaţi şi câteva femei, prietenii proaspeţi ai aliaţilor. Şi acolo i-a fost dat ochilor să vadă cele mai infernale partide de cărţi, cum n’a mai pomenit în toate casele de joc şi cluburile din apusul Europei, unde şi-a azvârlit pe postavul verde averea lui,
173
zestrea nevestei şi moştenirea Zoei. Oameni care pleacă ori se întorc pe front, scoţând pachetele intacte de ruble, deşertând cantităţi prodigioase de spirt sub toate formele şi de toate gradele; certându-se şi împăcându-se dela nimic; sfârşind totul în fiecare dimineaţă într’o pâclă nepătrunsă de fum, printre movili de sticle deşarte, cartoane de ţigări, pahare de ceaiu şi cutii de compot; coloneii şi generali beţi îmbrăţîşându-se cu locotenenţi şi sublocotenenţi, svârlind bacşişuri Eabuloase ordonanţelor şi apoi îuându-i în palme pentru ca pe urmă să-i sărute şi să le plângă pe umeri: o adevărată adunare de alienaşi, veşnic primenită de alţi ofiţeri în ducere şi întoarcere, şi totuşi veşnic aceiaşi; oameni stranii din altă planetă, cu logică şi sentimente care scapă înţelegerii curente, cuprinşi de-o exasperată sete, după doi ani jumătate de război, să-şi ucidă orice tresărire a amintirii despre altă viaţă, de altădată; amestec de cruzime şi de sentimentalism, de brutalitate şi delicateţă, de viclenie şi de candoare, de slugărnicie şi aroganţă, de laşitate şi de bravură; lume embrionară şi inconsistentă, în care sub pojghiţa şi haina occidentală apare îndată enigmatic, sufletul Asiei* Dumitraşcu Racliş juca, nu lipsea o seară, câştiga. El, căruia valeţii şi rigii îi mistuiseră averea, avea de astădată o superioritate vădită: nu punea un pahar de spirt în gură. Trăia numai pentru cărţi. Putea pune însfârşit în aplicare, cu izbândă, „combinaţiile infailibile" care-1 trădaseră întotdeauna.
     Acum norocul era egal: partidă şî partidă. Două el, două Gurii Serghievici. De altfel jucau numai pentru plăcerea jocului; 200 ruble, 500 lei, ce însemnau?
     Când întră Zoe Vesbîanu, în haina albastră care-i catîfela mai mult albul pielii, Gurii Serghievici svârli cărţile. Arătă partenerului: n’avea în mână decât exofle străine, era voi, tot pierdea partida. O socotea pierdută.
     Zoe Vesbîanu se aşeză între dânşii. După ce le întinse mâinile parfumate, fără inele, îi mustră:
     —        V’am auzit venind astăzi dimineaţă. Unul la patru, altul la cinci. Cine a fost cel mai cuminte?
     —        Cucernicul pocăit care vă vorbeşte, Zoe Dimitrievna! — se grăbi cu alintată smerenie prinţul Gurii, să pună în lumină această excepţională „cuminţenie", care-1 adusese acasă, e drept pe mai multe cărări, dar la ora patru, pe câtă vreme, pe Dimitrie Ştefano-vici, îşi amintea bine acum, l-a lăsat moţâind cu cei din urmă jucători.
     —- N’aş putea să ştiu, mă rog, două lucruri, mon petit Prince? Mai întâiu, care din doi vă depravaţi unul pe altul? Pe urmă, ce plăcere găseşti dumneata, om tânăr, inteligent, cultivat, cu atât de
174
distinsă lectură, vrai homme du monde, să pierzi nopţile în fum şi în tovărăşii echivoce? Pe papa îl înţeleg* E un jucător inveterat. Nici nu mai cere vieţii altceva, decât o plăcere, pe care—nu e aşa papa? — a plătit-o destul de scump.** Dar dumneata?
      — O, Zoia Dimitrevnat — ridică ochii albaştri şi inocenţi, spre tavan, prinţul Gurii. De unde ştii, că nu încerc să înlocuesc o pasiune, prin alta? Poate vreau să-mi adorm astfel o durere inconsolabilă* Poate prefer să-mi ucid o noapte stupid, numai ca să nu-mi amintesc, torturat de insomnie, acele lucruri pe care fiu trebue să mi le mai amintesc 1...
      Gurii Serghievîci minţea cu un aer foarte nefericit şi teatral, de victimă, în mijlocul acestei lumi vulgare. De fapt, bea şi juca zdravăn, fiindcă îi plăcea să bea şi să joace zdravăn. De insomnie nu suferea şi nici amintiri ori gânduri triste n’aveau de ce să-l tortureze. Doar câteodată, mijea încurând aţipită, mustrarea că n’a răspuns la scrisorile Vereî Pavlovna: remuşcare vagă, în zori, când se întorcea cu gura coclită de la petrecere, dând să intre în şifoniere şi trântîn-du-se îmbrăcat în pat, ca să nu-şi mai amintescă de fel, când l-a dezbrăcat şi i-a tras cişmele Cornei.
      Dar ştia prea bine, că în urechea unei femei—mai ales când femeia e soţia unui mops ca Sofron Vasilievici şi a cetit romanele lui Turghenef — nu sună niciodată banal, toate aluziile la aceste teribile nefericiri sentimentale, pentru a căror consolare te abrutizezi, cauţi desnădăjduit o mocirlă să te împotmoleşti tu şi nefericirea ta, bei până la fund drojdia acră, şi tot aşa mai departe, cum scrie în romane şi se recită pe scenă.
      Gurii Serghievîci Korşaghin repetă aşa dar ceiace repeta în dreapta şi în stânga, de zece ani, decând era încă în şcoala de cădeţi, cu efecte aproape invariabile. Pe figura gânditoare a Zoei Ves-bianu, în ochii de culoarea violetelor imperiale, căuta nerăbdător cu-riositatea, mirarea, interesul; deşi nu s*ar fi supărat de fel, dacă Zoe Vesbianu i-ar fi răspuns hohotind, că toate aceste sunt basme şi că e nedelicat să o socoată atât de naivă ca să le creadă. Atunci Gurii Serghievîci ar fi râs şi el imediat, mărturisind că a minţit, şî găsind fioarte firesc să mintă unei femei frumoase, pentru a da vieţii atât de vulgare, puţină culoare romantică.
      Dar Zoe Dimitrievna era acum de altăceva preocupată, mângâind fără să-şî dea seama şiragul boabelor ovale de chilibar, dela gât. întrebase şî asculta, cu gândul aiurea. Intr'adevăr se întâmpla minunat. Astăzi dimineaţă, întâia oară după două luni, de când se afla în Iaşi, dăduse ochii cu Radu Comşa. II întâlnise la o strâmtoare
                                                                                      175
unde Radu nu mai putuse scăpa şi a fost nevoit să se oprească. Au vorbit foarte simplu, ca doi prieteni care se revăd. Zoe a fost cât se poate de calmă; a glumit, l-a tachinat... Poate ochii î se opreau prea lung la Radu, şi la buzele lui cărnoase, pe care le simţea încă pe lumăr, pe gură, pe pleoape. Dar acestea nu le simţea decât ea. Nimeni nu putea ghici; nici Radu... Şi cum i-a venit oare în gând să-l invite numaidecât la ea, după amiază? Radu a răspuns că nu poate, nu ştie — a cercat să evite. Atunci a pretextat ceva care nu putea fi refuzat. Că vrea să-i ceară un serviciu; un mic serviciu foarte uşor, dar aflându-se numai în puterea lui... N’avea cum să-i explice acolo, în stradă, ghiontiţi de toate părţile, în viscol... Radu a fost silit astfel să tăgăduiască.
     Şi acum îl aşteaptă. Dacă vine trebue să sosească din clipă în clipă. E bine că se află şi prinţul Gurii. Prezenţa unui bărbat tânăr, plăcut, vioiu, cu îndestul spirit, va trezi desigur puţină gelozie în inftna lui Radu. De multe ori iubirea nu se mai întreţine decât prin acest parazit galben.
     A sunat afară. Cum a tresărit! Trebue să fie mai calmă. Radu intră întâia dată în casa ei—dacă aceasta se mai poate numi casa ei. Zoe îşi aruncă ochii pe păreţi, la mobile. E îndestul de plăcut, salonul acesta larg. Casa fusese închiriată cu tot, cu mobile; casă veche de boeri scăpătaţi. Se simţea bine aici, fiindcă îi amintea ceva din viaţa lor, înainte de ruina lui Dumitraşcu Racliş şi înainte de a fi devenit madam Sofron Vesbianu. Canapele largi, jilţuri comode, un piano cu coadă de lemn castaniu, cadre înfăţişând bărbaţi şi femei în costume de acum optzeci de ani, câteva miniaturi de boerese, cu umerii goi şi căzând în linii foarte lungi, cum erau frumuseţile de acum aproape un veac; figuri grave şi melancolice, privind cu ochi obosiţi la aceşti năvălitori prea gureşi, în adăpostul lor unde fusese până acum o mare tăcere... Faţă de strâmtoarea în care trăeşte altă bune la Iaşi, casa lor e chiar foarte presentabilă. N’are de ce se teme de impresia lui Radu. Ciudat. Unde i-a fost dat să-l primească „la ea acasă", aşa cum stăruise de atâtea ori! Radu nu-1 cunoştea nici pe Sofron, nici pe Papă. La Bucureşti n*a vrut să-i calce niciodată pragul, numai fiindcă se ferea de situaţii îndoelnice „să stai la masă între bărbat Işi femeia cu care îl înşeli. Picioarele apăsându-se pe subt scaun... Scene de vodevil. Puah!“...
     Şi acum a şunat!
     Dar nu e el. E numai Sofron. Şi-a zvârlit blana şi căciula. Intră în salon, tropăind işi frecându-şi degetele bondoace. Scutură mâna
176
prinţului Korşaghin, să i-o smulgă din umăr. întinde mâna moale şi puţin dispreţuitoare, luî Dumitraşcu Raclîş. O atinge pe frunte, cu buzele, pe Zoe, ridicându-se în vârful degetelor pe piciorele Iui scurte, s'o ajungă* Are nasul vânăt, pomeţii obrajilor violacei; poartă
0  jachetă a cărei coadă îl face mai scurt încă şi mai rubicund.
      —       Hei! Este ger, prinţulel—îl bate pe Gurii Serghievici, pe umăr* Ger. Cum la voi ger, la Siberia. Sibirschiger! — improvizează un cuvânt inedit pentru toate îdiomele din lume.
      Sofron Vesbîanu nu ştie o boabă din altă limbă decât româneasca. Şi atunci, vorbind cu un istrăin, stâlceşte cuvintele şi le strigă din răsputeri, cu impresia că aşa va fi mai uşor înţeles. Un străin
1  se pare tin infirm: surd ori aşa ceva.
      —       Tac, tac, Sibirschiger 1 — râde prinţul Korşaghin, arătându-şî dinţii albi.
      —       Acum, la frig tare bun este casă, samovar, ceaiu şi carte: daite carcicu, davaite carcicu, cvosim-devîd, cvosim-devîd! Aşa e prînţule? Maladeţl
      —       Tac, samovar, ceaiu... date carcicu I — se sileşte cU toată bunăvoinţa prinţul Gurii să înţeleagă acest volaphck şi să pară încântat de deosebita atenţie a amfitrionului.
      —       Buni Buni Haroşie ciolovecl — îl bate mai departe pe epoleţi Sofron Vesbîanu, apoi socotind că şi-a făcut cu prisosinţă datoria de gazdă să-şi întreţie musafirul, se întreptă spre Zoe.
      —       Zoico dragă, porunceşte maică pentru ceaiuri. Sunt sloîu de ghiaţă, nu alta.
      Ceaiul fu adus fcu samovar, după moda rusească, şi tot după moda rusească introdusă de Gurii Serghievici Korşaghin — de altfel întinsă acum în toate casele din Moldova unde se mai putea bea din belşug ceaiu — veniră şi farfuriile cu compot, dulceaţă, pateuri, sticle de coniac, rom, votcă, licheor.
      Cât timp fetişcana durdulie, cu şorţ şi bonetă de dantelă albă, purta tablalele şi muta înaintea fiecăruia mesuţele, privirea lui Sofron Vesbîanu se oprea pe sâni şi pe mijloc, atât de stăruitor, încât slujnica servi cu ochii în pământ, cu obrajii pară.
      Apoi, când servitoarea sfârşi şi eşi din salon, Sofron Vesbîanu se aşeză înaintea farfuriilor, ca întotdeauna, cu aerul brutal şi grăbit al unui călător într’un restaurant de gară, inspectându-şi paharul,,, linguriţa, furculiţa şi cuţitul; înşfăcând bucăţile cele mai bune. Zoe Vesbîanu fu jenată şi de astădată de aceste apucături de han, iar prinţul Gurii, ghicind, îl scuză cu un zâmbet admirativ:
12
177
     —        Sofron Vasilievici, are poftă mare* Toată ziua aleargă, lucrează, consumă energie***
     —        Ce spune, Zoico? — întrebă Sofron, împingându-şi în gură cu degetul, o felie de şuncă supranumerară*
     Zoe îi tălmăci
     —        Desigur că alerg. Eu nu sunt un parazit (aceasta era la a-dresa lui Dumitraşcu Racliş). Alerg, muncesc, consum, fiindcă mă consumi — aprobă Sofron Vesbîanu cu gura plină, încântat de această descoperire „consum fiindcă mă consum 1“, pe care o găsea de o superioară fineţe.
     Apoi tuşind, cu o înghiţitură în gură, îi trimise o bucăţică de şuncă, unt şi pâine, un minuscul bol digestiv, exact în fruntea lui Dumitraşcu Racliş, care-şi sorbea liniştit paharul cu ceaiu*
     Dumitraşcu Racliş puse paharul jos, îşi scoase batista şi se şterse calm, pe frunte*
     —        Sunt oameni bare mănâncă încă, parcă ar fi acum scăpaţi din cavernei — făcu o constatare, aşa neadresată nimănui, împăturindu-şi batista şi aşezând-o în buzunarul dela piept.
     Sofron înţelese pentru cine era aceasta şi fiindcă avea acum gura arhiplină, aşa că nu mai putea răspunde, îl fulgeră numai cu o privire teribilă*
     După ce înghiţi, îşi rosti replica.
     —        Şi eu cunosc oameni, care chiar dacă ar fi în peşteri, ar juca în arşice... In arşice de ăia... cum se chiamă?...
     —        De mastodont, Cum cunosc eu un exemplari — îl ajută Dumitraşcu Racliş, zâmbind fiindcă găsise bună, istoria omului din caverne care ar juca în arşice, în lipsă de un club cu masă lungă, pe două tablouri de bacara.
     —        Ce spun, te rog, Zoe Dimitrîevna? — întrebă prinţul Korşa-ghîn, înţelegând că amândoi se ceartă.
     —        Nimic interesant, răspunse Zoe. Se tachinează. Discută politică* Spun că nemţii sunt adevăraţi mastodonţi.
     In clipa aceia sbârnîi clopoţelul, anunţându-1 pe Radu Comşa. Zoe îî eşi înainte, după ce-şi cercetă din treacăt figura în oglindă şi îşi aranjă buclele părului. Comşa rămase în prag, căzut din lună. Se aştepta s*o găsească pe Zoe singură; îşi făcuse chiar un plan de defensivă, şi dădea peste atâţia necunoscuţi.
     Zoe îi prezintă, Sofron Vesbîanu se ridicase de pe scaun, şi ca isă-şi facă pantalonii să cadă peste urechile ghetelor, se deda la ciudate asvârlituri din picioare, un fel de început bizar de dans.
178
     —        Mi se pare, domnule Comşa — începu Sofron, curăţindu-şi cu buzele şi cu limba gingiile de resturile şuncei şî ale pateurilor, cu o schimă care îl făcu pe Radu Comşa să creadă că se strâmbă la el —, mi se pare că sunteţi şeful unei direcţii de la Interne. Statistică pentru rechiziţîi, aprovizionare, eţetera et eţetera. îmi pare foarte bine. O să te calc într’o zi.
     Radu Comşa îl privea cu uimire, amestecată cu milă pentru Zoe. Vasăzică acesta era Sofron Vesbianu? Stăpânul în faţa legii şi a oamenilor, pe trupul, sufletul şi voinţa ei... Acum înţelegea multe. Şî de ce se strângea atât lângă el, când o trimetea acasă. O privi cu mai puţină vrăjmăşie. Biata Zoet
     Biata Zoe îşi dădea toate silinţele să-şi păstreze aerul cel maî firesc. Porunci alt serviciu de ceaîu. II invită alături, făcându-i loc pe divan. Explică celorlalţi că e un cunoscut din Bucureşti, dîntr’o familie prietenă, tovarăşul de advocatură al lui Alexandru Vardaru şî logodnicul domnişoarei Vardaru.
     —        Al Eşti atât de bine cu domnul Vardaru? E un om cu mare trecere la Domenii. Şî la Interne... Şi la Război... Am avut de câteva ori de-aface amândoi, dar nu ne-am înţeles. Nu e nimic. Toţi oamenii sfârşesc prin a se înţelege cu minei — vorbi Sofron Vesbianu culegând cu scobitoarea merişoarele aurii din compotul rusesc.
     —        Să-ţî dau o farfuriei — îi întinse Zoe o farfurie de compot şi o linguriţă.
     —        Mersi. N’am nevoe. Vorbesc şi mai iau una, vorbesc şi mai iau una... Te supără?
     Zoe nu maî încinse discuţia, iar Sofron Vesbianu vorbea şi mai hia una:
     —        Da, pe domnul Vardaru aşi vrea să-l cunosc mai binel — continuă scuipând cozile merişoarelor în farfuria lui Dumitraşcu Racliş. îmi pare foarte rău că nu ne-am înţeles...
     Sofron Vesbianu nu spunea că „neînţelegerea" consta în câteva întâlniri, în care Alexandru Vardaru îl repezise, fiindcă îl prindea cu afaceri nu tocmai dintre cele maî curate. Şi ascultându-1, Radu Comşa îşi amintea acum că a maî văzut această figură şi pe la biroul lui, şi pretutindeni unde mişună samsari suspecţi, foşti vechili, negustori, faliţi, Evrei, lumea aceasta amestecată, care mai bine de doi ani traficase cu o mână pentru puterile centrale, cu cealaltă pentru consorţiul britanic, şi se strămutase la Iaşi, să-şi continue activ, pperaţiile încă mai prospere în haosul general.
     —   Domnule Comşa, staţi bine? Aţi găsit locuinţă? — întrebă
                                                                                    179
Zoe, ascultându-se cum îi spunea cu simplitate „domnule Comşa" în loc de „Radule" 1
      —       Mulţumitor, doamnă. Am fost bursier la liceul de aici, la Internat* Am găsit locuinţă chiar la un fost profesor al meu, pensionar, un om încântător.
      —       Ol E atât de greu cu camerile, în acest Iaşi, sărac şi prea mic. Uite, prinţul Korşaghin a avut noroc de noi... Nu e aşa, Gurii Serghievici?
      —       Desigur, Zoe Dimitrievna, fără dumneata şi Sofron Vasilie-viei, eram un naufragiat. Dar Zoe Dimitrievna mi-a întins mâna-J catifelată, care nu are nevoe de inele ca să fie frumoasă, şi iată cum am devenit un fericit naufragiat, salvat cu o prea delicioasă ramură de liliac alb...
      —       Vai, mon fprince, ce basme îmi spui! Mă confunzi cu şîstri-ţele dumitale!
      Şi făcându-i cu degetul:
      —       Gurii Serghievici, te rog fii mai serios! Ştii că sunt rea când jmă supăr. Iau jcheia de jos, dela uşă, şi te las în viscol...
      Radu Comşa se întreba dacă între acest rus bălan, foarte plăcut de sigur şi desigur un mare mehenghîu, şi între Zoe, există numai prietenie ori n’au trecut dincolo, Şi simţi o uşoară, o foarte uşoară undă de nemulţumire. Se consola repede Zoe.
      Caşi cum i-ar fi ghicit gândul, clătinându-şî nervos piciorul peste picior, şi schimbându-şi inelele pe deget, Zoe vorbi enigmatic:
      —       Vezi, Domnule Comşa? Am adoptat şi noi maniera rusească. Prinţul Korşaghin ne-a învăţat să ne spunem pe nume, aşa cum vorbesc eroii lui Tolstoî, Turghenev, Gorki, Dostoîevski... Ne spunem Zoe Dimitrievna, Gurii Serghievici, Dimitrie Ştefanovîcî, Sofron Vasilievici... E foarte comod şi găsesc amuzant. Pe urmă, unde mai pui, domnule Comşa, că se simplifică o sumă de lucruri! Să-mi închipui—o, e numai o părere şi cred că nu te superi! — că de exemplu, între o femee şi dumneata, ar fi ajuns, să zicem prietenia, până acolo încât vă spuneţi pe nume. Nu: domnule Comşa, ci Radu, Radule! Nu e aşa—dacă nu sunt indiscretă? — că trebue să vă fi spus şi poate să vă spună şi acum, o femee astfel? Şi să ne mai închipuim acum, domnule Comşa, că această femee — măritată desigur, alături de soţ, de surori, de tată, de familie, însfârşit aşa cum ne aflăm noi acum—să ne închipuim că e nevoită să vă numească după toate protocoalele noastre occidentale: domnule! domnule Comşa! — pe când în intimitate, vă spune Radu, Radule!... Nu apare oare ippcrizia mai evidentă? O viaţă dublă şi secretă... Şi nu se poate
180
întâmpla oare, printr’o scăpare din vedere, din obicei, într'un olan, în faţa bărbatului, părintelui, într’un salon, să vă spună odată Radu, Radule, şi să dea loc la o adevărată catastrofă?... Pe când aşa, foarte simplu, în faţa lumii ori în intimitate, eşti numai Radu Mihailovici Gomşa, Radu Mihailovici, după cum eu sunt Zoe Dîmitrievna... E o intimitate pe care o poţi plimba în public fără teamă — chestie numai de nuanţă. De o pildă în public, v*ar spune indiferent, ca oricărui străin ori prieten, Radu Mihailovici, uite cu tonul acesta... (Zoe Ves-bianu arătă cu ce ton). Pe când tot în acelaş public, cu o nuanţă pe care numai dumneata s*o înţelegi, ar spune de exemplu aşa: Radu Mihailovici... (Zoe Vesbianu arătă iarăşi cu ce ton). Comşa, Mihailovici, toate dispar, rămâne numai Radu, sunetul desmierdat, care nu e aşa Radu Mihailovici, că trebue să-ţi trezească o sumă de a-mintiri şi de senzaţii, şi poate de regrete?...
      Zoe, care executase astfel un adevărat dans pe tăiuş de cuţite, se opri şi râse, cu un hohot exagerat care sună falş. Sânii i se ridicau şi coborau, în haina de catifea albastră despicată la piept, subt boabele galbene şi ovale de chilibar, ca după un urcuş repede.
      Gurii Serghievici Korşaghin, pătruns de o umbră de bănuială, după ce îi privise cu ochii fini, pe unul şi pe celălalt, aplaudă:
      —        Bravo, Zoe Dîmitrievna 1 Eşti cea mai admirabilă ruso-filă din Moldovalahîa. Şi p/ledezi ca cel mai elocvent avocat. Ca un avocat care s’a identificat cu cauza...
      Numai Sofron Vesbianu, Sofron Vasilievici, nu înţelesese nimic, fiindcă Zoe vorbise franţuzeşte, şi întrebă nedumerit:
      —  Ce spune, frate? Că nu pricep nimic!...
      —        Doamna — se oferi Radu Comşa să-i explice — doamna spune să adopt maniera rusească şi în loc să mă adresez, cu formulele obişnuite: doamnă, ori doamnă Vesbianu, să-î spun pur şi simplu Zoe Dîmitrievna, aşa cum i se adresează de exemplu prinţul Korşaghin. Ceîace n’aşi putea să-mi permit în nici un caz, având în vedere că prietenia mea cu doamna Vesbianu e atât de efemeră, cum o ştiu din cele câteva ocazii când ne-am întâlnit la Bucureşti şi nu mi-ar da aceleaşi drepturi, ca domnului Korşaghin, de faţă.
      —        Zi-i, dragă, Zoe Dîmitrievna şi sfârşeşte cu ea. A turbat-o maladeţul! — simplifică foarte plictisit de atâtea mofturi, Sofron Vesbianu, continuându-şi operaţia care consta în acel moment din smulgerea câtorva fire de păr, dintr'un neg. Prindea unul, încruci-şându-şi privirea, ca să-şî poată vedea vârful negului; îl apuca bine cu unghiile şi cu o smucitură îl trăgea din rădăcină. Ochii lăcrimau fiindcă durerea îi răspundea ascuţit în creştet, îi venea să strănute,
181
dar numai căsca 'gura fără să isbutească, aşa cum fac crapii aruncaţi pe uscat Când sfârşi această operaţie, spre care melancolic şl obosit priveau cadrele ovale din părete, Sofron Vesbianu se întoarse spre Comşa şi 11 bătu pe genunehiu, cu o pocnitură de explozie:
      —       Fă cum îţi spun eu, dragă* Zi-i Zoe Dimîtrievna t Zi-i Gurii Serghievicî 1 La dânşii tot o brânză e. Trăesc Ruşii ăştia, domnule Comşa, ehl Ce să-ţi mai spun?*** Toţi mănâncă dintr’o treucă***
      Acum era rândul prinţului Korşaghin să ceară lămuriri*
      —  Ce spune onorabilul Sofron Vasilievici?
      —       Nimic* Spune că Ruşii sunt un popor încântător, tălmăci Zoe, după fantezia ei*
      Dar era mulţumită. Mai întâi nu rezistase ispitei să-i spună ca altădată: Radu, Radine! ‘— în faţa tutulor, cu temeritate. Şi pe urmă, îl înţepase uşor cu veninul acela al geloziei, la care nici un bărbat, chiar când iubirea s*a prefăcut în indiferenţă, nu rezistă întotdeauna. Chipul cum Radu găsise prinţului Gurii Korşaghin dreptul să-i spună pe nume Zoe, cu familaritate, ironia aceia răutăcioasă pe care n*o pricepuse Sofron, îi făceau bine, ca loviturile în glumă, cu o floare peste obraz, dela cineva drag. Şi gândind acestea, cu un zâmbet uitat, Zoe Vesbianu nu-şi putea desprinde ochii dela gura cărnoasă şi umedă a lui Radu: „Trebue să-i muşc buzele*** Numai odată, la plecare* II duc până la uşă.** O singură dată..." Gândul se lămurea perfid, tenace, cu cât îşi spunea că e mai absurd.
      Dumitraşcu Racliş, străin de toate acestea, îşi făcea pasienţele* Noul cunoscut nu prezintă nici un interes; nu vorbise nimic despre joc, nu-1 văzuse în nici un club. înşira cărţile în cruce, în figuri complicate, ajunsese la a cinsprezecea.
      Se lăsase întuneric. Aduseră lămpi. Sofron Vesbianu începu să-i explice, cu un creion în mână, înşirând cifre mari pe scoarţele unui album, al bieţilor vechi proprietari, o afacere complicată, la care avea nevoe de concursul lui şi al lui Alexandru Vardaru.
      Când se pregăti să plece, Gurii Serghievicî se ridică şi el. II invită numaidecât la cercul lor, dorea să-i dea prilej să cunoască mai de-aproape ofiţerii ruşi, care-au venit să lupte pentru România* De fapt, se gândea că stând mai apropiat de vorbă, va lămuri legăturile dintre el şi Zoe; exact acelaşi gând cu care Radu Comşa primi invitaţia*
      In uşă, Gurii Serghievicî trecu să-şi ia sabia şi mantaua din camera lui, cât timp Radu Comşa îşi îmbrăca blana. Când se întoarse în prag, Zoe Dimîtrievna era acăţată de gâtul lui Radu Mihailovicî, cu gura încleştată de buzele lui, cu mâna „albă şi catifelată ca ramura de
182
liliac alb" data după gâtul lui, cu „ochii de culoarea violetelor imperiale" închişi ca să soarbă sărutul mai bine. Radu Mihaîlovici se apăra; luptă scurtă şi mută; din care şiragul de chilibar ieşi rupt şi boabele ovale risipite pe jos.
      Gurii Serghievici făcu un pas îndărăt; tropăi, tuşi, deschise a doua oară uşa cu sgomot, şi numai după aceea păşi din nou pragul:
      —  Gata, Radu Mihaîlovici?
      Ajută la culesul boabelor de jos, mirându-se cu cea mai mare nevinovăţie cum s’a putut rupe şnurul tare de mătase. Căutând, mâinile i se întâlneau ca din întâmplare cu mâinile Zoei Dimitrievna, şi atunci îi strângea degetele subţiri în penumbra ungherelor, cu o îndrăzneală neaşteptată, de care Zoe rămase surprinsă.
      Petrecându-i până la uşă, Zoe repetă cu o ameţeală dulce, ne-desmetîcită:
      —  La revedere, Radu Mihaîlovici, Radul
      —        Pe frigul acesta teribil, crapă buzele, sângeră câteodată, ca o rană... spuse Gurii Serghievici, când ajunseră în stradă.
      Radu Comşa duse batista la gură. Intr'adevăr, rămăsese o şuviţă subţire de sânge, din muşcătura Zoei. Se uită cu atenţie în dreptul unui felinar, la ochii prinţului Korşaghin, subt căciula înaltă şi lată, de astrahan. De ce spusese aceasta? Bănuise ceva? Văzuse? Dar prinţul Serghievici Korşaghin îşi înfigea cişmele împintenate în zăpadă, cu cea mai mare linişte, trăgând din ţigara lui lungă cât un /periscop.
      Cercul rus era alcătuit din cinci camere; două foarte mari, una pentru masă, alta pentru chemin de fer; celelalte trei, cu numeroase mese de joc, de băutură, de gustări, samovare fierbând neîntrerupt.
      Prinţul Gurii Korşaghin, ca pretutindeni şi ca întotdeauna, fu primit cu exclamaţii de bucurie. Parte din ofiţeri jucau şi beau încă delà trei după masă. Alţii veneau din sala de mâncare, alţii se înapoiau; ofiţeri de husari, cazaci, de pihotă, de geniu, de artilerie, ofiţeri de stat major şi aviatori cu micile aripi de metal la epoleţi: oameni înalţi şi bălani din ţinuturile baltice, figuri de mongoli delà marginea Tibetului, un caucazian cu figură albă, feminină, şi cu ochii şi părul brun, în faţa lăptoasă, ca tipurile de rasă albă din atlasurîle geografice, alt prinţ cu figură de tătar, negricioasă şi cu ochii oblici, mic, nervos, neastâmpărat; ofiţeri din regimentele siberiene delà capătul Asiei, toţi râzând, chemându-se, strigându-şe pe nume, alţii atunci făcându-şi cunoştinţă; unul gata ameţit, tolănit pe o canapea roşie, ciupind strunele unei balalaice; decoraţii de toate dimensiunile, culorile şi formele, iar peste tot, un fum nepătruns,
183
pe care trebuia să-l fereşti cu mâna ca să vezi bine cine-ţi vorbeşte, şi mirosul dulceag de tutun rusesc, de piele rusească, de ceaiu rusesc» Câţiva Români, două doamne cu soţii, instalaţi la o masă de joc, şistriţe cu fruntea strânsă în batiste albe însângerate de crucea roşie pe frunte şi cu fustele scurte, lăsând să se vadă până la genunchi, minuscule cisme de piele moale, ca marochinul. Printre această mulţime, trei ofiţeri români, stângaci; ţinându-se unul de altul, cum nu se pierd copiii de ţăran într’un bâlciu.
      Cineva puse mâna pe umărul lui Radu Comşa. Se întoarse; Scarlat Măinescu, în haină neagră, cu monoclul prins în arcada ochiului stâng. Omul care păruse Elenei Bilbor, prietena Luminiţei, elegiac şi absent dela cele terestre, arăta dimpotrivă foarte încântat de acest prea pământean spectacol.
      —  Ce faci Comşa p’aici? Joci şi tu?
      —  Nu. Sunt cu un cunoscut, un prieten, prinţul Korşaghin.
      —       II cunosc perfect pe Gurii. Suntem amici. Un adevărat tip. Latifundii în nu ştiu câte gubernii, nobleţă cea mai autentică a Petro-gradului... Şi svârle rublele ca nasturii... Apropos. Iţi datoresc câteva mizerii de poli, din zilele de pîurea neagră dela Bucureşti. Iţi stau la dispoziţie... M’am refăcut complet, dragă. Indivizii ăştia joacă brambura... Vrei?
      Şi Scarlat Măinescu scoase un portbilet de piele verde, pe al cărui colţ, Radu Comşa văzu cu uimire, prinsă deasupra monogramei de aur, o coroană de conte.
      —       Mersi. Lasă-i pentru Bucureşti, la întoarcere. Nu vreau să-ţi fie de ghină...
      Scarlat Măinescu zâmbi cu dispreţ:
      —       Cât despre aceasta nici-o teamă aci. înţelegi, să rămână între noi; jocul e la sigur... Acum pardon, mă duc că mă aşteaptă Lola. Am adus-o şi pe ea...
      Lola — desigur una din acele multe prietene foarte văpsite şi în toalete extravagante cu care îl văzuse pe Scarlat Măinescu la Şosea—hohotea într’un grup de ofiţeri ruşi, bând dîntr’un pahar cu picior înalt, o băutură tare de bunăseamă, căci strânse din ochi, după ce-1 deşertă. Un colonel gras, tuns cu numărul zero şi cu mustăţi stufoase şi sure, aştepta cu sticla în mână, să-i toarne alt pahar. Lola râdea ferindu-se, dar colonelul îi turnă cu de-a sila, punân-du-i mâna după mijloc, s*o prindă, teând încercă să fugă. Ce neruşinată! Frumoasă de altfel, înaltă, cu păr bogat, oxigenat, cu ochii de un albastru inocent, dar atât de fardată! Desigur, după asemenea individe judecă toţi Ruşii aceştia, uşurătatea femeilor noastre.
184
     Gurii Serghievici Korşaghin îl apucă de braţ, îl duse la o masă, între prietenii lui. Băură ceaiu. Bătură spirt. Erau profesori mobilizaţi, oameni de trupă care abia puteau lega câteva vorbe, amestecaţi cu ofiţeri de carieră şi cărturari burduf de lectură, discutând aprins pe măsură ce creştea numărul paharelor, despre Dumnezeu şi destinul omenesc, beţiile precedente şi purificarea Europei prin mesianismul Rusiei..., Radu Comşa îşi arătă mirarea generală, că armata acestui mesianism, nu părea să socotească războiul o chestie prea serioasă; se strămuta de pe un front pe altul într’un continuu du-te vino; toţi mâncau, beau, jucau, cântau. O sută de chilometri de retragere nu însemnau nimic. Scoteau balalaicele şi armonicile, aprindeau focuri, desfundau cutii de conserve, puneau ceainicile, şi totul era ca mai înainte.
     — Sunteţi tineri în război, acum abia îl învăţaţi, Radu Mihai-lovici! — surâse superior prinţul Korşaghin, turnându-i rom în pahar. Secretul războiului e acesta: Să săvârşeşti actele de bravură cele mai mari, cu aerul cel mai frivol posibil. Aceasta se învaţă pe încetul. Iată acest prieten al meu, Anatol Petrovici, cu figura lui boţită de tătar şi aşa mic şi chircit cum îl vezi, ca o babă din Cau-cazul lui, a luat parte la patru ofensive, a fost prizonier de două ori şi a fugit, a fost rănit — de câte ori Anatol Petrovici? — de şapte ori, odată în cap, odată în plămâni. Ce importă aceasta? Doctorii dădeau din cap: „de astădată, Anatol Petrovici e pierdut, nu mai este scăpare t“. Şi Anatol Petrovici nu era pierdut, se ridica din pat mai zravăn ca înainte. Se prezintă: Iată-mă, am sosiţi Să ne aducă spirt, ceaiu şi mâncare 1 Şi Anatol Petrovici bea ca un popă, scoate sabia când i se urcă votca la cap, şarjează lămpile, retează dintr’o lovitură gâtul tuturor sticlelor, de pe masă. Aseară a pierdut la davaite-nidavaite, toţi banii până la ultima copeică. Ce importă? Mi-a cerut o mie de ruble să facă nu ştiu ce cumpărături pentru polcul Iuî. Pierduse toţi banii, ai lui şi ai regimentului. I-am dat. Pe Anatol Petrovici nu-1 refuză nimeni. In cinci minute erau pierduţi toţi banii, şi după aceştia alţii, din picioare. Ce importă? Anatol Pe-trovîcî a golit o sticlă de spirt, l-a dus ordonanţa acasă, l-a desbră-cat, l-a Vulcat. Acum e iarăşi la datorie aici. Mâine la datorie, acolo, pe front. Intr’o zi îl loveşte al optulea glonţ, de astădată definitiv, în frunte. Şi s’a sfârşit cu Anatol Petrovici. O să ne mai amintim câtăva vreme de el, o săptămână-două, o lună-două. Iar atunci crezi că o să ne amintim de Anatol Petrovici cel cu şapte răni, de două ori fugit din prisonierat, cel care a ucis nu ştiu câţi Nemţi? — (are un carnet unde-i înseamnă). — De fel. Acestea o să rămână în ar-
185
hîvele regimentului* Noi o să spunem: — „Anatol Petrovîci? îmi amintesc, straşnic bea. Frumos jucător de cărţi. Nici un muşchiu nu i se mişca pe figură, când pierdea tot, şi bani, şi tabachere, şi ceas. Minunat om, bietul Anatol Petrovîci 1...". Pe turmă o să-i pomenim numele tot mai rar. Vin alţii. Anatol Petrovîci e îngropat undeva, la Riga ori în Galiţia, ori în Caucaz. Toţi l-au uitat. Acasă, moşnegii îi păstrează o fotografie, sabia lui de copil, cărţile de şcoală, îl văd pe Anatol Petrovîci în fotografie, cu pantalonii scurţi de catifea şi cu o carte de premiu subsoară, ori în costumul lui sălbatec, din Caucaz... Mai există într’o amintire de om, cât trăesc moşnegii şi povestesc, înaintea samovarului, când bătrânul a luat vutcă la cap, căci fii sigur, Anatol Petrovîci are cui semăna... Pe urmă, când au murit şi moşnegii, s*a sfârşit. Definitiv. Anatol Petrovîci? Un nume. Sunt 170 milioane de nume în Rusia... De aceia să bem şi să ne veselim, Anatol Petrovîci. Nu cu paharul acela mic, cu cestălalt... Aşa dat In' sănătatea tal ' <
       Anatol Petrovîci bău cu paharul mare şi cu un aer foarte modest, strâmbându-şi faţa bolţită şi măslinie, în cel mai vesel râs. După două ceasuri îşi amaneta tabacherea. După trei, câştigase zece mii de ruble, şi cu o sticlă deşartă alături, cânta acompaniindu-se din balalaică, un cântec de acasă, cu o voce puternică şi gravă de bas. surprinzătoare pentru înfăţişarea lui puţină şi chircită.
       Şi Radu Comşa era acum ameţit. II îndopaseră cu tot soiul de ispirturi. Pierduse toţi banii din buzunar. Intâiu în glumă aruncase câteva hârtii pe masă, pe cartea prinţului Korşaghin. Pe urmă până la ultima centimă. Lucrurile se clătinau înaintea ochilor. Vedea numai fragmente de realitate. Vorbea cu un uriaş blond adineaori, nu-şî mai |aminteşte ce, ceva vesel. Acum cu Lola. E ameţită şi ea. Toţi o pi-păe —ce desmăţat chicoteşte! Şi cu Dumitraşcu Racliş a vorbit, tatăl i Zoei. Joacă la masa de dincolo, cu aerul atent al unui savant urmărind o experienţă. Acum doi ofiţeri de cazaci, veseli şi prietenoşi peste (măsură, îl silesc să bea un lichid alb. Ce-o fi? E foarte tare. Spirt curat. Ustură gâtul. Ei beau din pahare de vin, fără să se strâmbe, uşor ca apa. Şi toate se clatină, lunecă, se depărtează, revin. Plutesc între straturi opace de fum, din care apar când numai capetele, când numai picioarele... E ciudat şi poate plăcut. N’a fost ameţit decât de câteva ori în viaţă. El e un om sobru. Radu Comşa e un om sobru. Iată omul sobru, legănându-se, rezemat de uşorul unei intrări. Râzând. De ce râde? Nimeni nu are grija lui. Pe aici se poate eşi afară? De unde au bani să joace ofiţerii aceştia români? Au uniforme modeste, par bieţi ofiţeri nevoiaşi şi svârl pachetele de ruble
186
ca nimic. Nenorociţii. Daca or fi bani de-ai subsistenţei? Mâine pact — un glonţ la tâmplă. Războiul e foarte simplu: secretul lui e să / săvârşeşti acte de bravură cu aerul cel mai frivol posibil... Oare > între Zoe şi prinţul Korşaghin? Are să-l întrebe. E simplu. Intre doi \ bărbaţi, femeia trebue totdeauna sacrificată. Nu, nu mai beau ceaiul J De unde ştii româneşte, camarade? Un soldat rus vorbind româneşte* ( Curios^                                                                \
     —   De unde ştii româneşte, camarade?                             |
     —   Apâi, noi doară sântem Moldovîenî di la Soroca...             \
     —   Şi cum ai ajuns aici, băiatule?                                                                          f
     —   Ni-o luau. moscalii aici, că ştim moldovineşti şi ni vini mai \
ghini. Cumpărăm noi din târg, ne înţălegim cu Jâdanîi.                 I
     —   Şî-ţi pare bine că ai ajuns în ţara românească? Printre Ro- j
mânii tăi?                                                                                                        f
     —   Apâi, stăpâni, noi nu sântem Români. Sântem Moldovîenî... \
     —   Cum adică, nu ţi-ar părea ţie bine să facem o ţară mare, nu- >
mai cu Românii noştri?                                                                                            ^
     —   Aiasta stăpâni, iaca nu s*a pute! Roşia i-o împărăţie mari |
şi plină de tăti belşugurilî. Ci să nî-aprochiem noi di-o ţarî mai mi- } ouşoară                                                cât o gubernie a Măriei Sale Ţarului nostru cel mari şi bun? j
     —   Bine,  mă frate, dar avem o limbă, ne închinăm la                                                  acelaşi |
Dumnezeu, am făcut odată un trup, toată Moldova e ţară românească.- \
     —   A fi.  Nu li ştim noi aieste tăti. Da muscalu-i mult                                              şi tari. j
Noi cu iei ni ţânim, câ nu ni slăbeşti cum ţâni lupu oaia...                                                      f
     —   Fugi mă, că eşti un imbecil.                                  \
     —   Trăiţi, Măria-voastră!
     Radu Comşa căută un ban în buzunar să-i dea. Nu mai are nimic... Să împrumute dela Korşaghin. Dar acum soldatul basarabean a dispărut. Să-l lase în plata Domnului. Şi cine mai vorbea de sentimentul naţional, glasul sângelui? Prostii. Toate sunt prostii. II doare capul. Mâine are să-l doară toată ziua capul. Ce-a căutat aici?
A, dat Korşaghin. Ce faci „mon petit prince", cum îţi spune Zoe Dimitrievna? Te cam legeni... Şalupă pe valuri.
     Korşaghin îi ia la braţ. Es amândoi la aer. Ce bun, limpede, tare e aerul nopţii acum. A stat viscolul. Cerul e sticlos, ca un glob de ghiaţă. Stelele palpită sus, gata să se desprindă. Zăpada scârţâie sub picioare. Radu Comşa, ţine gura întredeschisă, să-i pătrundă iadânc în plămâni, aerul rece. Case întunecate. Fără nici o lumină. Toate casele au noaptea o înfăţişare misterioasă... Dorm toţi înlăun-tru. Cine sunt? Ce visuri îi încearcă? Acum toţi, au numai visuri de spaimă. Câţiva soldaţi trec prin mijlocul străzii, în troene. O pa-
187
trulă? Nu. Duc pe cineva pe braţe, un rănit. Şi e o lumină la o fereastră.
       Radu Comşa se opreşte. Prin geamul cu promoroacă se vede înăuntru. Se ridică în vârful picioarelor şi priveşte. Mese. Două, trei, patru mese. Şi oameni întinşi, dezbrăcaţi, morţi. Patru, cinci, şase... Şase morţi desbrăcaţi, cu păr pe piept, unii cu pete negre pe trup. Pani desigur... Câteva lumânări de ceară tremură o flacără slabă. Nu-i nimeni să-i păzească. Şase morţi într’o cameră: morţi îngheţaţi. Li se văd dinţii albi şi gurile întredeschise. Unul a rămas cu gura lărgită de tot, ca o spărtură neagră. Au ochii holbaţi. Poate plesniţi de ger. A mişcat un mort? Nu. Un şobolan fuge pe trupurile ţa-pene, muşcă ceva. Dar e înspăimântător, nu trebue permis aceasta...
       —        Haide, Padu Mihailovici!— se întoarse prinţul Gurii Korşa-ghin, apucându-1 de braţ, târîndu-1 peste crestele de zăpadă.
       Apoi după ce au mers mult alături:
       —        Spune drept, Padu Mihailovici... Nu te supără, dacă într'o zi, eu şi Zoia Dimitrievna?...
188
§ 3.
      Săniile spintecau sprinten şesul nins, sclipitor în soarele dimineţii*
      Erau două; de la Iaşi mergeau la Chîoaia. In una Luminiţa Vardaru, Elena Bilbor şi Mihaî. In cea dinainte, tanti Laura şi Mag-duţa Dobreanu, fiica Sofiei Dobreanu de la Botoşani, prietenă şi pe vremuri fostă colegă de pension cu Laura Vardaru*
      Clopoţeii risipeau în câmpul alb şi tăcut, vesela lor chemare argintie* Din vasta solitudine luminoasă şi imobilă, ecoul răspundea cu alt sunet, de la alte sănii nevăzute. Toţi aveau obrajii îmbujoraţi de ger, genele albe de promoroacă, respiraţia tăiată de şivoiul rece de aer. Mihaî pusese mâna pe hăţuri, gonind nebuneşte spre înfricoşarea fetelor din sanie*
      Caii alergau cu toată puterea, strănutând cu boturile apropiate, arătându-şi şi ei astfel voioşia acestei curse, în dimineaţa limpede, subt soarele cu dinţi care hohotea în nămeţi. Stâlpii de telegraf fugeau vertiginos îndărăt*
      — Mihaî, ai să ne răstorni! — îi striga Luminiţa, scoţând mâna din manşon să-l tragă de manta*
      Mihaî cu chipiul de şcoală militară pe ceafă, descheiat la gât, ţipând cu o sălbatecă bucurie care altădată şi aiurea l-ar fi ruşinat, nu dădu nici o atenţie acestor spaime femeeşti şi plesni crupa cailor cu biciul. Trecură săgeată pe lângă sania de unde Laura Vardaru îl ameninţa cu degetul.
      Acum avea drumul deschis înainte: Mihaî slobozi murgii lăsând hăţurile în voe. Bulgării moi săreau din copite, se sfărmau în obraji, împroşcau pulbere măruntă în urmă* Ajunseră în vârful unui deal; jos se desfăcea în pâclă albăstrie, un sat cu subţiri spirale de fum înălţându-se spre cerul dimineţii, ca sărace fumuri de jertfă primite de un Dumnezeu însfârşit înbunat.
189
      —       Mihaî, aceasta a fost — nu e aşa? — pentru Măgduţa Do-fcreanu? Vrei s*o epatezi şi cu însuşirile tale surugieşti? — îl necăji Luminiţa.
      Mihaî trecu hăţurile vizitiului şi-şi apăsă supărat chipiul pe ochi.
      —       Poftim 1 Dacă-i aşa, mergeţi ca după mort! Ioane numai la pas să le ţii.
      Luminiţa şopti ceva râzând la urechea Elenei Bilbor.
      Mihaî îşi întoarse obrazul roş de frig:
      —       Ia vă rog să nu conspiraţii Acuş vă răstorn şi-am să vă văd ţipând, să salvaţi Capîtoliul.
      —       Bravo 1 Foarte frumos. In fiecare zi ne descoperi alte graţii cazone... Acum m’am convins că posezi înfr’adevăr toate calităţile de surugiu...
      —       Dacă nu mă lăsaţi în pace! E o dimineaţă splendidă, aveţi cât văd ochii un câmp minunat şi tu, Luminiţo, te ţii de fleacuri.
      —       Bun. Va să zică Măgduţa Dobreanu e fleac. Luăm notă. Mersi pentru ea. Fii sigur că o să am eu gentileţa să-i spun.
      —       Luminiţo; făcu nefericit Mihaî, te-am rugat să încetezi cu astea. Lăsaţi fata în pace.
      —       Aşa, acum mai e şi „îată“. Un fel de cum ai spune: fata din casă, Ilinca, Safta... Din ce în ce mai bine. N’am să uit s’o adaug şi p’asta.
      —  Luminiţo!
      —  Ei, ce? Mihaî.
      Mihaî Vardaru apucă hăţurile şi îşi răcori necazul pe cai, co-feorînd valea în vârtej. De cinci zile Luminiţa nu-1 mai slăbea. Venise în permisie, de la şcoala de ofiţeri din Botoşani şi o întovărăşise pe Magda Dobreanu, la a icărei familie, prietenă cu Tanti Laura, stătea în gazdă. Şi ce găseau ele în aceasta?
      Magda Dobreanu a venit să-şî vadă fratele care a fost bolnav... Poate voiau, — nu-i aşa? — s’o lase să facă drumul singură, pe timpurile acestea? E o copilă, şaisprezece ani, încă o şcolăriţă. O fată — exact o fată! E adevărat că lui i se cam schimbă glasul când îi vorbeşte şi îşi apleacă ochii; nu poate să-i înfrunte privirea. Dar aşa a fost întotdeauna: timid. Şi la urmă, ce le privesc pe ele? Nu făcea mai bine să rămână în sanie la tanti Laura?
      Ceiace trebuia să se întâmple s’a întâmplat. Dat cu totul acestui monolog, Mihaî Vardaru a urcat din goană sania pe o movilă de prund, a desenat o splendidă curbă numai pe o patină şi a răsturnat-o frumos, semănând pe Luminiţa aici, pe Elena Bilbor dincolo,
      —  Na! Acum !ţi-am plătit! — râse Mihaî, descurcându-şi picioa-
190
rele din hăţuri, işi voind să arate aşa că a făcut-o înadins*. O ajută pe Luminiţa să se ridice, după ce-o ajutase pe Elena Bîlbor.
      Luminiţa se smulse din mână, furioasă* Ochii negrii subt capu-şonul de lână, împroşcară fulgere.
      —        Bine Mîhai, eşti nebun? Gluma are o margine. Puteai să ne frângî capul 1
      —        O femee nu-şi poate frânge niciodată capul. Pentru simplul motiv că nu poţi frânge, ceiace ai pierdut de mulţi — filozofă Mîhai, scuturându-şi zăpada care-i intrase pe subt guler, pe gât. Mă ierţi, domnişoară Bîlbor, astea sunt numai pentru Luminiţa.
      Elena Bîlbor protestă, silindu-se să râdă. Dar îşi apăsa cu mâna svâcnirîle inimii, de spaima care nu se potolise.
      Caii întoarseră capetele şi priviră cuminţi, sunând uşor din zurgălăi. Aburii se ridicau albi din trupurile încălzite.
      —  Cucoane,       dă-mi o mână  de ajutor să îndrept sania 1 spuse
vizitiul bătrân, zâmbind pe subt    mustaţă: „Se   cunoaşte de-o   poştă
că conaşul Mîhai       e nepotul lui Conu Pol. Năzbâtîos nevoe     mare!
Şî când era mic,      credeai că are să fie moale şi fricos, ca o fată“.
      îndreptară sania. Vizitiul scutură blănile căzute în zăpadă. Ii ajunse din urmă cealaltă sanie:
      —        Ce s’a întâmplat, copii? — se ridică tanti Laura dintre pleduri, cu foarte mare îngrijorare.
      —        Isprăvi de ale lui Mîhai al matale. Nu se pricepe să mâne şi ne-a răsturnat! — se plânse Luminiţa, sărind într’un picior să-şi aducă şoşonul ajuns într’un şanţ.
      —        Nu-i adevărat. Le-am răsturnat înadins. Mă necăjeau şî atunci, cum am văzut movila de prund înainte, am vrut să le trag o spaimă, să le învăţ minte! — se apără Mîhai, preferând astfel să pară înaintea Magdei Dobreanu, om al răzbunărilor teribile, decât un vizitiu neîndemânatic.
      —        Bine că n’aţi păţit nimic! — se linişti tanti Laura. Mîhai, tot copil aî rămas.
      —        Intreab-o pe Luminiţa, tanti. Tot timpul nu i-a mai tăcut guriţa.
      —        Şi ce-am spus, mă rog? — întrebă perfid Luminiţa, închizând cu viclenie, pe jumătate, ochii oblici de musme.
      Mîhai nu putu să mărturisească în faţa Magdei Dobreanu, cu ce l-a necăjit Luminiţa. încă odată eşea ea biruitoare. Plecă ochii în altă parte, şi ca să aibă aerul cel mai indiferent, aprinse o ţigară şi cu chipiul pe ceafă, păru că observă ceva foarte atent, la picioarele cailor.
191
      —        Poftim, omul dumitale! — îl arătă Luminiţa, tantei Laurei, cu lumina de râs nestinsă în ochii păcurii. Acum mergem? îngheţam aici..»
      Mihai dădu să se turce la loc, să pună mâna pe hăţuri.,
      —        Nu. Pardon. Noi mergem cu Ion. Tanti Latura, ţi-1 cedam matale, pe acest domn Mihai...
      Mihai coborî. Socoteala i se potrivea.
      Dar Luminiţa continuă:
      —  ...şi dă-ne în schimb pe Măgduţa. Hai cu noi Magda!
      Nici Magda Dobreanu nu se prea dădea dusă. Iar Mihai făcu
o mutră aşa de amărîtă şi privi la Luminiţa atât de comic furios, încât Luminiţa nu-şi mai stăpâni hohotul şi cuprinsă de o subită generozitate, îl ertă:
      —        Haide. Rămâi cu tanti Laura fşi iată, nu cer nimic în schimb. Numai nu-1 lăsaţi să pună iar mâna pe hăţuri... Altfel, face iar circ.
      Plecară. Mihai era aşezat cu faţa spre tanti Laura şî Măgduţa Dobreanu. Ochii li se întâlneau. Prin ei năvălea un val cald, şî atunci roşie, Măgduţa Dobreanu îi întorcea repede la câmpul nins. Avea figura foarte mică, nasul numai o indicaţie, ochii căprii foarte deschişi, cu gene frizate, gura însemnând un o caligrafic; totul părea cizelat cu fineţe fantezistă, în joacă, de natura care s*a distrat între două exemplare „serioase" de umanitate să-şi creeze o miniatură. Gândea? Era loc acolo pentru creer, pentru un sentiment? Acestea au fost întrebările cele dintâiu, pe care şi le-a pus şi Mihai, ca pricine o vedea prima oară. „Măgduţa are un cap, să încapă numai bine într’o oglindă de buzunar" — o definise Luminiţa Vardaru. „Şi inima trebue să-i fie cât o alună" — adăugase. Dar inima Măgduţei, cât o alună ori mai mică, bătea pentru Mihai, mărunt şi înfricoşată de acest sentiment necunoscut. Obrazul care încăpea într’o oglindă de buzunar, se făcea garoafă de câte ori îşi încrucişau ochii. Noroc că toţi sunt acum îmbujoraţi de frig. Nu se mai cunoaşte. Surâdeau amândoi fiindcă erau aproape, fiindcă erau încă aproape de copilărie, fiindcă dimineaţa era luminoasă şi aerul respirat era el însuşi o mare fericire.
      —        Măgduţo, nu ţi-e frig? — se îngriji tanti Laura. Mihai vezi blana te rog, să nu sufle vântul...
      Măgduţa Dobreanu clătină capul subt căciuliţa de zibelină. Cum îşi închipuiau că putea să-i fie acum frig? Şî îi venea să râdă, fiindcă Mihai, aşezând blana dedesubtul picioarelor, abia îndrăznea să o atingă, parc’ar fi fost de cristal.
      Priviră iar un timp, câmpul neclintit.
192
      —       E ciudat, rupse Măgduţa facerea. Când ninge, am chiar noaptea, cu perdelele trase, o senzaţie de alb. O lumina nepământeană, care străbate pretutindeni, prin ziduri şi prin stoluri. Dacă s’ar putea spune, aşa cum sunt unele visuri albe.
      —       Şi eu copii, spuse Laura Vardaru, mă gândeam privind câmpul... Nu se mai cunoaşte nici un hotar, nici o urmă omenească. Tot e înecat în acest alb. A dispărut şi pământul pentru care se duşmănesc, şi ogoarele pentru care se judecă frate cu frate. Acum totul pare ireal, fantastic şi împăcat; o lume în care oamenii să nu se mai urască fiindcă nu mai au ce-şi împărţi. Să uite războiul.
      Tanti Latura uitase şi dânsa că acum şase luni fusese cea mai aprigă partizană a războiului. Dar Mihai, era el acum, pentru război.
      —       Războiul nu e ură, tantil — protestă cu figura deodată serioasă, brăzdată cu o cută între sprincene. Şi războiul nu e moarte: e viaţa latentă care se eliberează, e paroxismul vieţii. Nu urăsc când ucid în război. îndeplinesc o funcţie biologică, necesară. Nici nu se poate spune că omor, fiindcă în război n'am conştiinţa uciderii şi n’am re-muşcare. Eliberez numai pentru viiter, pentru un viitor foarte îndepărtat, energii necunoscute. Războiul ne purifică şi pregăteşte realităţi noi, un adevăr nou.
      Tanti Laura deschise ochii albaştri cu mirare.
      —  Nu înţeleg, dragă Mihai.
      Dar Mihai se gândi că din nou e ridicol cu teoriile lui războinice şi tăcu.
      Intrară în satul din vale. Copacii cu crengile înflorite de pro-moroacă păreau uriaşi madrepori albi... Dar satul era pustiu. Nici o suflare. Numai aţele albastre de fum. Şi câinii ieşind la drum, hămăiau de câteva ori de mântuială, slabi şi cu blana flocoasă, intrând îndărăt, printre gard, cu cozile între picioare.
      —        I-a prăpădit izantimaficul cucoană, lămuri vizitiul. Tot satu s*a mutat la cimitir.
      Trecură într’adevăr pe lângă cimitirul cu multe cruci proaspete, de scândură albă. Mai îngropau şi astăzi pe cineva. Se vedea un grup negru, de femei şi bărbaţi cu capetele goale, în frig, cu ochii în jos, lângă bisericuţa sură de lemn, ascultând prohodul.
      —       De nimic nu ne-a cruţat acest război, pe care îl slăveşti tu, Mihai 1 — suspină Laura Vardaru. Tot ce există suferinţă omenească ne-a fost dat să îndurăm. Care vom scăpa, dacă va mai reveni vreodată viaţa normală, o să mai putem oare fi ca înainte veseli, să râdem, să gândim senini la viitor, să facem planuri, să uităm?... Iată ce mă întreb eu copii, nu pentru mine, căci eu nu mai aştept mult dela
13
193
viaţă, ci pentru voi... Şi iată de ce mă tem şi de ce nu te înţeleg, Mihai...                                                   î '
      Mihai şi Măgduţa Dobreanu priviră în jos, la degetele înmănu-şafe care ţineau blana, silindu-se sincer să fie cu totul doborîţi de această nefericire generală. Dar tinereţea lor triumfa. Se simţeau bine aproape, şi viaţa de mâine, de mai târziu, n’avea de ce să li se pară un chin atât de cumplit, cum amar profeţea tanti Laura.
      Caii o întinseră din nou la drum, intrând în hotarul ChîoaieL Câteva santinele salutară. Aici se cunoştea mâna lui Alexandru Var-daru. Izolase întreg satul, pusese să văruiască toate casele, îi tun-sese, le făcuse etuvă, îngrijea el de aprovizionare, dar nu le dădea voe să facă un pas dincolo de linia santinelelor. Terorizaţi, oamenii nu înţeleseră, dar se supuneau. Au priceput abia mai târziu, când comunele vecine au început să se pustiască de molimă, iar la dânşii nu se întâmpla nimic. Alexandru Vardaru intervenise să fie adus tot aici şi regimentul lui Pol, în refacere. Supraveghiase el la instalarea unei adevărate tabere de bordee şi bărăci la marginea satului* pentru soldaţi. Crescuse din pământ, alt sat, cu drumuşoare între bordee, cu podeţe de mesteacăn, cu stânjeni de lemne aliniaţi în batalioane. Colonelul Pavel Vardaru cedase comanda, şi în papuci, bea toată ziua ceai, alcătuia liste de bucate, cetea colecţii vechi de reviste umoristice şi romane de aventuri, din biblioteca de copil a lui Mihai. Când se ogoia vremea, după ninsoare, de se ceteau urmele sălbătăciunilor ca pe foaia de hârtie, pornea cu doi trei ofiţeri la vânat. Odată pe zi cobora dela curte la tabăra regimentului, se plimba cu mânile la spate printre bordee, aproba tot ce se făcuse şi inspecta doar cu deosebită atenţie, bucătăria soldaţilor şi popota. Apoi, cu conştiinţa liniştită, urca scările cerdacului în casă, încerca la pîano să-şi amintească romanţele şi dansurile de cabaret, se plictisea şi căsca. El îşi făcuse datoria, luptase fără nici o slăbiciune, comandase fără nici o şovăială; aştepta să mai lupte cu tot atâta simplitate, dar ce-1 socoteau în definitiv, să-şi bată capul cu treburi de vechil? Şi părea chiar că aşteaptă recunoştinţă dela ferate-său Alexandru, că îl lasă în toată voia, în cele două zile pe săptămână cât vine dela Iaşi, să-şi satisfacă mania lui de organizare, de planuri şi de împărţit porunci. Ofiţerii aproape veneau direct să ia ordine dela Alexandru Vardaru şi erau foarte încântaţi de acest civil, care găsea deslegare la tot, iar la ministere şi la comandamente afla toate uşile deschise. Erau trei gospodării de moşii şi cu cea dela Chioaia patru, îngrămădite laolaltă, cu vite, care, maşini, argaţi. Totuşi se întocmise îndată rânduială, oamenii
194
se înţelegeau, nici o vită nu îndira lipsă şi tot regimentul se hră-fifca pe loc* Mersese vestea: oameni de aiurea voiau să vină şi să se crucească de minune, fiindcă pretutindeni era foame, haos, jale şi molimă* Dar santinelele puneau baioneta în piept: Halt! înapoi!
      Chioaîa devenise un fel de republică; avea şi o armată pe picior de război.
      Când zurgălăii săniilor sunară în poartă, în capul scărilor eşi întru întâmpinare unchiul Pol, cu dolmanul între umeri, cu o pipă lungă, bavareză, în dinţi. Cele două surori ale lui Mihai: Cora şi Palu se năpustiră cu semne de bucurie. Amândouă însă nu-1 vedeau decât pe Mihai.
      — Tu Mihai! Şi să nu scrii? Ţi s*a îngroşat vocea... Cât stai? Nu-ţi lăsa oroarea asta de mustaţă — parcă eşti dat cu cărbune subt nas.
      Mihai se lăsa întors pe o parte şi pe alta. Amândouă surorile îmbătrâneau singure. Păreau că şi-ar fi dat cuvânt să nu se despartă. Toată viaţa lor era în acest frate mai mic, pe care îl cocoleau, îl alintau — şi care nu prea părea mişcat de această adoraţie, fiindcă fugea repede de tovărăşia lor, chemat de viaţă, de zgomot, de noutate. Deşi le despărţea numai şapte şi opt ani de Mihai, Cora şi Palu arătau mult mai în vârstă. Frăgezimea femeiască era scrisă pe figura lui Mihai. Surorile aveau trăsăturile mai dure, ochii buni dar mai stinşi, gura lărgită şi bărbătească, pieliţa obrazului veştedă; păreau două exemplare de probă, neizbutite, ca să triumfe desăvârşit în al treilea, cel din urmă.
      Tanti Laura şi unchiul Pol se îmbrăţişară ceremonios, se întrebară şi-şi răspunseră câteva lucruri indiferente, trecură la altceva mai interesant. Toată îngrijorarea Laurei Vardaru, în timpul cât îl ştiuse în primejdie se potolise acum. Căsnicia lor revenise la simpla tovărăşie dinainte, în care fiecare zeflemisea tolerant, slăbiciunile şi maniile celuilalt.
      Dar fetele nu-şi mai găseau astâmpăr. Uşile se trântiră. Toată casa se unaplu de larmă, condusă de Luminiţa, care încercă pianul dacă nu i-au amorţit coardele, dădu ideea să fie schimbat un divan din sofragerie dintr’un loc în altul, târî pe Elena Bilbor de-o mână şi pe Măgduţa Dobreanu de alta, să le arate priveliştea din balconul dela etaj; toată valea cu lacul îngheţat, cu marginea fumurie a pădurii în zarea de sineală.
      După un sfert de oră, unchiul Pol apăru bărbierit, cu cizme roşii, cu tunica strânsă pe trup, cu părul alb mirosind a colonie şi cu monoclul prins în arcada ochiului, ca în zilele de glorie. Deşi puţin
195
se îngrijea de gospodăria dela Chioaia, condusă de cele două nepoate, în asemenea ocazii se simţea el amfitrionul şi făcea exces de zel. Trecu de câteva ori în sofragerie să controleze aranjarea mesei, mustrând fata din casă şi soldaţii, învăţându-i — pentru a câtea oară? — cum să răsucească şervetele, cum să distrîbue serviciile de untdelemn şi oţet* Dădu sfaturi bucătăresei, supraveghiă preparaţîa peştelui, prins de soldaţi din iazul îngheţat* îşi frecă mâinile satisfăcut— toate mergeau strună*
      Elena Bilbor se găsea străină aici* Luminiţa o târîse în silă. Subţire, cu părul blond-cenuşiu strâns într'o cărare la mijloc şi cu obrazul palid, cu înfăţişarea de icoană bizantină accentuată de mâinile cu degete ascuţite şi lungi, contrasta cu întreaga familie a Vardarilor, în care până şî Mihai devenise gureş, iar tanti Laura fusese cuprinsă de o tardivă frenezie de activitate. Ea nu se simţea la în-diemână decât între patru ochi, retrasă de soare, unde căpăta îndată qăldură în glas şî gândurile i se dezmorţeau* Printre cei mulţi, timiditatea lua înfăţişarea unei desaprobări; chiar ceilalţi se simţeau stânjeniţi, iar tot ce vorbiseră înainte devenea frivol şi vulgar. Nu purta floare, podoabă, parfum. Totul era şters, simplu, în dorinţa să treacă neobservat. Părea că ignoră frumuseţea-i misterioasă şî bolnavă* Nu cerea decât să fie uitată* Elena Bilbor trecea astfel prin viaţă, că într’o vizită la necunoscuţi; unde rămânea numai câteva clipe, de politeţă, ca să se strecoare la cea dintâiu ocazie, fără zgomot. Pe asemenea fiinţe, de altfel viaţa le pândeşte pentru neîndurată revanşă, cu cele mai aspre surprize.
      Dar Măgduţa Dobreanu fu îndată ca la ea acasă* Luminiţa o purta la grajduri, unde voia să-şi vadă argaţi! dela Făloasa şi dela Arpăşeşti, aduşi aici cu cea mai mare parte a gospodăriilor; o duse să-i arate caii, ocoalele de vite, după perdeaua de stuf.
      Lângă un hambar, găsise un băiat de-o şchioapă, cu o căciulă uriaşă dîntr’un cârlan şi cu un cojocel încins peste mijloc cu o curea. Subt povara acestui belşug vestimentar, omuleţul abia se putea răsuci.
      — Stai un moment, Măgduţo. Să-l supun la un interogator... îmi place grozav cum vorbesc ăştia de aici, cu moldoveneasca lor moale.
      Ridică de pe ochii băiatului căciula. Ţâncul se trase fricos lângă păretele de lemn, ca sălbătăciunile într’o scorbură, să-şi asigure în faţa primejdiei măcar spatele. Avea nasul stacojiu, cât un bumb. In picioare opinci imense.
      *— Cum te chiamă, voînicule?
196
      Băiatul se ruşina şi-şi duse prompt degetele roşii la nas, cu siguranţa gestului milenar, care la toţi copiii de toate neamurile, înseamnă cea dintâiu expresie a timidităţii.
      —        Haide, spune ţâncul pământului!... Ţi-a tăiat popa limba? Dacă-mi răspunzi frumos, îţi cumpăr ce voeşti tu... Cam ce-ai voi?
      —   Un fuerl — prinse curaj flăcăul, lăsând în pace nasul vânăt.
      —        Bine. Fluer să fie. Numai spune-mi întâiu cum te cheamă, ca să ştiu cu cine am onoarea.
      —         Apoi, miă-mi zâci Mitiţă a Frăsânii a lui Culaî Chioariu di pişti vali.
      —         Phii, straşnic nume ai tu, mă Mitiţă! Nume de grand d'Es-pagne...
      Mitiţă a Frăsânei a lui Culaî Chioariu di pişti vali, duse mârn* îngheţată la spate, cu un fel de fudulie: „Aşa suntem noi, dacă-ţi place !w
      —   Şi ce cauţi tu aici, mă Mitiţă?
      —   M’o trimis mămuca.
      —   Cu ce afacere, Mitiţă fiule?
      —   Să-l chem pe băd’ţa Costache.
      —   Da* băd’ţa Costache, cine-i scumpule?
      —   Ei, că neata parcă nu ştii!... I-aicî la curţi, la gitî.
      —   Şi ce să facă băd’ţa Costache?
      —   Ia-n să gie într’o fugă că s’o ’mpuns scroafa.
      —   Cum se poate, nenorocirea aceasta, Mitiţă dragă?
      —   Poi o tâmplare. Ciasu rău.
      —   Şi cum a fost „tâmplare3“?
      —   Că-i o istorie ’ntreagă...
      —         Hai, stimabile, spune istoria întreagă, dacă voeşti să ai cel mai frumos fluer din lume.
      —   Cu vârste roşii şi verzi?
      —   Cu vârste roşii şi verzi.
      —         Amu’, neata ştii că scroafa noastrî tot treci prin borta gardului la Maftei.
      —   Cum să nu ştiu aceasta, Mitiţă, scumpule! Şi pe urmă?
      —         Pi urmi, Maftei o tot zîs el di câţiva ori mămucîî: Lelţă Frăsână, strângi-ţi scroafa acasl că s’a tâmpla o poznă.
      —   Şi pe urmă?
      —         Pi urmă, mămuca i-o spus că doar n’a sî-ţi mănânci co-> mându badi Maftei, că mnetali ce-ţi pasă, că nu eşti mobilizat cumu-i omu* meu şi n’ai decât s’astuchi mneata borta că eşti bărbat şi asta-i treabî di bărbat...
197
      —  Şi pe urmai
      —  Pi urmi, Maftei n'o astupat borta.
      —  Şi pe urma?
      —  Pi urmi, mămuca o lăsat şi ie, borta niastupatâ...
      —  Şi pe urma?
      —  Pi urmi, neazdimineaţî iar o intrat boala di scroafă...
      —  Şi pe urmă?
      —        Pi urmi, numai ci-auzim on guiţat ca aciala şî gura lui Maftei suduind în ogradî...
      —  Şi pe urmă?
      —        Pi urmi, vini Maftei la gard şî strigă: Lelţă Frăsînă vină Sl~ţi ie scroafa c’am alungat-o ş'o fugit cînile după e şi s’o puns boala 'ntr'o furcă...
      —  Şi pe urmă?
      —        Pi urmi, ci si mai hîe? Maftei s'o scărchinat în cap ş'o zîs: ...Tu-i mama ii di iscroafîl
      Luminiţa socoti de prisos să mai continue interogatorul.
      Le ajunse Mihai din urmă. Dela fereastră le văzuse colindând prin curte, stând de vorbă lângă hambar, cu Mitiţă a Frăsînei a lui Culai Chioariu di pişti vali. îşi luă inima în dinţi ca să vină,. Voia să arate el Magdei Dobreanu, ce socotea frumos la dânşii, dar se temea de glumele Luminiţei... Nu curtea, cu hambare şi grajduri, acarete vulgare de gospodărie erau mândria Chioaei. Ci livada verde, mare de câteva hectare» cu pomi bătrâni şi răsuciţi printre care, copil, se văzuse deatâtea ori pierdut în misterele pădurii ecvatoriale, unde îl pândeau Pieile Roşii cu arcurile întinse, pe el, faţa palidă, venit să caute comoara ultimilor regi Asteci şi să elibereze captiva spaniolă, după cum scria în romanele lui Boussenard, Mayne Reid, Gustave Aimard.
      —        Aţi lăsat pe Elena Bilbor singură... Cora şi Ralu sunt ocupate cu masa. Tanti Laua îi face morală lui unchiu Pol...
      —■ Da, îl întrerupse Luminiţa uitându-se în ochi. Şi eu trebue să mă duc — nu-i aşa? — să-î ţin de urît Elenei, ca să rămâi tu...
      Nu-şi isprăvi vorba, şi-i păru rău că necăjeşte astfel „copiii". Ea se simţea acum (din „altă generaţie". Era logodită, dragostea ei pentru Radu Comşa trecuse Ide toate îndoelile începutului şi de toate temerile. Era calmă acum îşi puternică, le umplea viaţa — iubire ocrotita de toţi din jurul lor. Pe când aceşti copii? Cum se privesc! Nu ştiu ce să-şi vorbească. îşi ocolesc ochii. Şi Mihai ce ridicol e, sco-ciorându-şi nasturii dela tunică întocmai ca Mitiţă a Frăsînei a lui Culai Chioariu de peste vale, nasul... Măgduţa cu privirea ei spe-
198
riată... Luminiţa Vardaru o (prinse de umeri şi o sărută mult, repede, pe ochi, pe frunte — apoi fugi.
       —  Să nu vă depărtaţii... Acuşi vă strig la masă!
       Mihai şi Măgduţa o priviră din urmă, săltând elastică şi uşoară peste nămeţi, în jerseul de lână albă strâns la mijloc, cu şuviţele negre de păr, fluturând de subt bonetă. In vârful scărilor se opri să răsufle apăsându-şi pieptul cu mâna, ridicând obrazul în sus, ca o pasăre care bea apă, — se întoarse şi le făcu semn de cuminţenie din cap.
       —        Nu e atât de răutăcioasă, cât vrea să pară, Luminiţa — rosti încet Mihai, mai mult pentru el.
       —        Dar cine spune că e răutăcioasă? O iubesc atât de mult. Când sunt trei, patru, mai mulţi, îi place să necăjească, e stăpânită parcă de un demon al neastâmpărului... Dar când rămâne numai singură cu cineva, e aşa, de nu ştiu cum să spun, aşa de altfel, de caldău. Sunt două fiinţe în una singură. Dacă aşi fi băiat, n aşi şti pe care s’o iubesc mai mult.
       Măgduţa Dobreanu se învăpăie la obraji, fiindcă rostise cuvântul iubire. Cu vârful şoşonului minuscul, desenă o floare imaginară în omăt. Numai târziu, când crezu că i s*a dus sângele din obraz, ridică privirea în ochii lui Mihai. Trebuia să se uite în sus. Mihai era cu un cap mai înalt ca dânsa. îşi zâmbiră.
       —  Iţi place la noi, Magda?
       —        E aşa de frumos! Şi drumul până aici... Casă bătrânească: vara iedera dela cerdac îmi închipui că e o minune. Şi casa dela Iaşi, tot aşa de modă veche, patriarhală... E ca în Turghenev ori ca în Sadoveanu. De ce nu ţi-a plăcut să stai la Iaşi, sau aici? De ce te-au atras Bucureştii aceia nesuferiţi? Cora şi Ralu, trebue să fie aţâţ de nefericite şi sunt atât de bune, Mihai.
       —        Cora şi Ralul Ele ar vrea şi acum să port pantaloni scurţi şi să mă joc cu mingea. Să cetesc basme şi să declam poezii la mo-safiri, cum mă executam când mă scoteau în spectacol, cu haine de catifea, guler de dantelă şi breton retezat pe frunte. Sunt bătrâni acum Magda, şi peste cinci luni am să-mi iau gradul şi să fiu pe front. Dar iar întru în marota mea. Acum haidem, pe aici e livada.
       O ajută de braţ să sară peste creasta unui troian şi rămase cu mâna apropiată, înfiorat de această atingere prin haină.
       Magda Dobreanu păşea atent, cu mers mărunt de pisică, ocolind dâmburile de zăpadă, încercând rezistenţa bulgărilor tari, ridicând din când în când ochii spre figura serioasă a lui Mihai. Ce mare, puternic, simplu şi bun, îi părea.
199
      Livada era vastă şi sălbatecă» Aici nu intrase mâna lui Ale~ xandru Vardaru, să fae, să alinieze, să rotunjească. Nuci uriaşi, peri scorburoşi, meri cu ramurile pornite dela pământ, întindeau în neclintire, în aerul aspru, flori de zăpadă. Iată tufişurile de zmeură, de pomuşoară. Aici îşi prindea hamacul între doi vişini, în vara când a cetit toate romanele lui Jules Verne. Când ridica ochii, nu se desmeticea; venea din fundul pământului, din blocul de ghiaţă unde trăise zece mii de ani, din insula doctorului Monroe ori dela antipozi, cu fiii căpitanului Grand? Cu mare mirare auzea glasul strî-gându-1 la masă şi se trezea tocmai la Chioaia... Aici sunt doi meri care-au fost sădiţi când s*a născut el; ce 'nalţi sunt acum!... „Bătrâni ca şi el!"
      Măgduţa Dobreanu cascadă un râset argintiu, când îl auzi spunând „bătrân ca şi el".
      —       Ce? Mă socoţi caşi ceilalţi, copil, Măgduţo? Recunosc aici opera Luminiţei. De ce-mi ascunzi ochii?
      O prinse de mijloc şi se plecă pe faţă, să-i vadă ochii. In mijlocul negru al pupilelor castanii, se răsfrângea ca într'o stranie lentilă, micşorat şi ireal, peisagîul cu pc^i ninşi şi umbra lui Mihai Mihai aplecată. O clipă buzele fură apropiate. Dar numai o clipă şi nu se atinseră. Era însă destul atât ca să le rămână pentru totdeauna în amintire, ca fâlfâirea unei mari presimţiri de fericire, ziua aceasta de iarnă, cu mult soare, cu multă lumină rece, cu zăpada scârţâind sub paşi şi cu fragilele flori de cristal ale pomilor. Totul părea în neclintirea letargică, miraculos şi din alt tărâm.
      —  Auzi? Ne strigă, şopti Măgduţa.
      Porniră ţinându-se de mână, sărind peste valurile de zăpadă, scuturând în treacăt, cu un sunet mat, pale de ninsoare din crengi.
      Sus, în casă, Luminiţa în mijlocul tutulor şi spre marele haz al unchiului Pol, dădea unul din spectacolele ei îndrăcite. Descoperise jucăriile lui Mihai, de copil: sabie de tablă, tobă şi talgere, un coif, calul de lemn, un Vasîlache care-şi legăna trist şî moale trupul îmbrăcat în haină pestriţă, balansat între degetele Luminiţei, de vârful scufiei cu clopoţei
      —       Ai intrat în camera mea Luminiţo! — presimţi catastrofa Mihai, aruncându-şi repede ochii la Măgduţa Dobreanu, pe care ar fi vrut mai bine s'o ştie acum la o sută de kilometri, decât asistând la acest masacru.
      Luminiţa uitase pentru o clipă „muzeul ei sentimental", zidit în ciment, în ţara ocupată. Se prefăcu a nu auzi şi continuă fără îndtirare.
200
      —        Iată dovada instinctelor eroice de copil!... Coiful de cruciat, (puse coiful de cruciat pe cap), sabie cu lamă de damasc, (agită să" bîuţa de tablă), carabina Mauser (o puse la ochi şi împuşcă dopul de plută)*** Pornirile răsboinice s’au manifestat după cum se vede din cea mai fragedă pruncie* Tot astfel la Alexandru Macedon, la Napoleon Bonaparte, la Iuliu Cesar, la Mihai Bravul*.. Şi acum, iată şi cea dîntâiu imagine a eroului. E cam nud şi nu e în poziţie marţială, ca Napoleon la Austerlitz, Nelson la Trafalgar, Anibal la Trasimene; dar e viu şi natural! Un Mihai fără teamă, în embrion...
      Luminiţa agită deasupra capului, un carton cafeniu* Fotografia lui Mihai când era de şase luni, gol-goluţ, aşezat pe pântec ca în toate fotografiile de copii, pe o pernă de dantelă, grăsuliu, cu obraji bucălaţi, cu mânile curmate şi cu o funtă în moţul de păr.
      Râsul fu general. Unchiul Pol îşi scoase monoclul să-şi şteargă lacrimile* Dar Mihai îşi făcu loc şi smulse fotografia din mâna Luminiţei, rupând-o în două, pe urmă în patru. Aruncă jos cartoanele, înciudat, cu buza de jos tremurând. Trânti uşa.
      Luminiţa fugi după el să-l împace, cu lacrimi în ochi, bătând cu pumnul în uşa după care se închisese Mihai. Cu mobilitatea din-totdcauna, îi părea rău, de ceeace cu o clipă înainte o înveselea foarte:
      —   Ascultă Mihai, n'am vrut... Mihai!
      Mihai nu răspundea, în picioare, la fereastră, cu dinţii încleştaţi. In furia lui se lovise uşor la tâmplă şi un cucui fenomen creştea văzând cu ochii, ca în experienţele fachirilor. Exact cât trebuia, ca să pară Măgduţei Dobreanu, complect ridicol.
      —   Haideţi la masă, copii! — chemă tanti Laura.
      Camera se goli. Servitoarea intră să strângă cartoanele împrăştiate. Rămase numai Vasilache, cu trupul moale în hainele din romburi colorate de cârpă, întins pe brânci pe marginea divanului, cu vârful scufiei cu clopoţei spânzurând pe nasul roşu. Avea o mână de petece îndoită sub trup şi părea că priveşte cu ochii rotunzi şi miraţi, bucata de carton uitată la picioarele divanului, din imaginea ruptă: un colţ de pernă şi o parte durdulie, rotundă şi albă, din corpul unui Mihai dolofan, pe care desigur numai în candoarea prunciei, şi-o putuse arăta, aşa, fără nici o ruşine, goală.

201
§4.
      —        Mari©, nu te desbrăca. Treci mai întâi pe la nenorociţii de la 18. Te-a căutat de două ori fetiţa. Te roagă numaidecât. Moare omul...
      Mar ia Probotă rămase în mijlocul camerei; cu gestul neisprăvit îşi trase la loc mâneca dolmanului, de stofă militară, cu guler de miel brumăriu. Toată figura arăta o mare oboseală; ochii erau adânciţi în cearcăne albastre, în jurul gurii două cute, săpau o paranteză timpurie. Dar ceiace neliniştea încă mai mult în această înfăţişare, era tonul mort, liniile neclintite. O împietrire.
      —  O clipă numai, —rosti resemnată. Să respir. Să mă desgheţ.
      Trase scaunul în faţa sobei. Cu blana descheiată se aşeză să-şi
desmorţească picioarele; întinse spre para focului mânile subţiri pe care se ceteau vinele. Flacăra juca pe obrazul nemişcat, ca pe un chip de panoptic. Cucoana Tincuţa, care împletea în fundul canapelei o mănuşă de lână, ridică ochelarii pe frunte şi o privi tăcut. Văzu cum îşi schimbă inelul prea larg acum, de pe un deget pe altul. Clătină din cap şi oftă încet, să nu se audă.
      —  înţeleg Mario, că eşti obosită... Dar îi putem lăsa?
      —  Bine mamă, mă duc. Dinu ce face?
      —        Toată dimineaţa nu i s*a auzit glasul. Uite-1 — spuse cucoana Tincuţa, ridicând colţul perdelei împletite, spre curte.
      Prin fereastra mică, se vedea afară copilul, îmbodolit în pal-tonaş, la gât cu o legătoare de lână albă, cărînd în braţe bulgări de zăpadă, cât el de mari, să-şi facă „omul".
      Mar ia zâmbi şi o clipă păru cu zece ani mai tânără. Dar iluminarea aceasta se stinse îndată. Obrazul fu din nou neclintit, mort. Degetele slabe apăsară tâmplele să alunge senzaţia de sfârşeală. Când se ridică, înaintea ochilor juca o bandă de scântei verzi. O oră să stea întinsă orizontal, nemişcată, să n’audă, să nu ştie nimic. Dar se mai puteau aceste fericiri interzise?
203
      Caută seringa şi cutia cu fiole, pachetul de vată, flaconul cu alcool.
      —  Tot nu s*a aflat cîne-i?
      —       Nu, Mario. Şi eri, toată ziua a aiurat* Se tem să nu moară. Nici n*ar şti cum să-l îngroape, ce să-i scrie pe cruce.
      Bolnavul delà casa No. 18 era un necunoscut, venit acolo să ceară găzduire la o văduvă nevoiaşă, acum o lună jumătate. Era un refugiat, ca atâţia alţii, mii. Plătise chiria pe trei luni înainte, îşi spusese numele, dar nimeni nu aflase mai mult. Părea un om jovial, de câteva ori glumise cu fetiţele văduvei, spunând că-şî aminteşte de copiii lui de-acasă. Lipsea în fiecare zi delà opt la douăsprezece, delà două la şase; desigur slujbaş la vreunul din atâtea servicii strămutate. Dar cine mai ştia acum unul de altul? Cu cinci seri înainte se închisese ca întotdeauna în cameră, după ce ceruse un pahar cu apă fierbinte pentru ceaiu — adouazi l-au găsit delirând. Nu i-au putut scoate un cuvânt lămurit. Nu-1 întovărăşise niciodată cineva, nu-1 căutase nimeni, nu pomenise despre nimeni; nici nu ştiau mă-căr din ce oraş anume era fugit. Acum tifosul îi purta mintea în lumea vedeniilor.
      In stradă, Maria Probotă merse repede, biciuită de obiceiul profesional, singura putere care-i poruncea încă mişcările. De altfel, casa se afla la câţiva paşi.
      O întâmpină gazda, o îemee slabă, fără vârstă, cu buzele vinete, cu nasul lung şi trist, îmbrobodită cu un şal încins pe subsuori, cu ochii roşii de nesomn. Fiinţă simplă ca toţi din mahalaua aceea; văduvă de picher, cu cinci copii delà doisprezece ani în jos, numai fete, îţindu-şi printre crăpătura uşii sfârcul nasurilor roşii de frig.
      —        Cine are să vă mai poată mulţumi, cucoană doctoreasă, pentru atâta...? Vedeţi că nu-i pentru noi. Un străin, i-adevărat, dar cum să-l lăsăm ca pe-un câine?
      —        Lasă aceasta, madam Lipan. Le înţeleg: dovadă că sunt aici. Noaptea cum a trecut?
      —       Tot ca eri, cucoană doctoreasă... Câteodată credeam că doarme. Mă lua şi pe mine somnul. Pe turnă încerca deodată să sară din pat... rupea de pe el, râdea. Vă mulţumesc pentru lemne.
      Intrară în cameră. Patul era tras aproape de fereastră. Bolnavul nu auzi paşii. Scufundat în perne, cu pleoapele închise, ar fi părut că doarme, dacă muşchii obrazului n’ar fi tresărit continuu şi dacă sub pleoape, nu s’ar fi văzut "globurile ochilor, mişcându-se în-lăuntru. Când le simţi alături se ridică pe jumătate, desvelind pieptul, privind cu ochii holbaţi ceva numai de el ştiut. Cu o mişcare
204
care trebuie să-i fi fost obişnuită, voi să-şi dea înlături părul sur şi ud de pe frunte, dar nu ajunse cu mâna la cap. Căzu la loc şi închise pleoapele. începu să mişte fruntea la dreapta şi la stânga, între perne, regulat, cum se leagănă singuri unii copii să adoarmă,
      Mar ia Probotă scutură termometrul, îl aşeză subsuoară, prinse mâna care se lăsă moale, să-i asculte pulsul.
      Nu se mai putea număra bătăile: puls filiform. Dădu din cap. Şi termometrul arăta 40 şi 6 linii.
      —  Doctoria i-o daţi la fiecare ceas?
      Gazda făcu semn că da, şi cu mâna la gură, şopti că se termină — ce-o să facă pe urmă?
      —       Bine. Când trec diseară aduc alta, dela spital. Acum o farfurioară pentru spirt
      Arse vârful setingei, desfăcu mâna bolnavului şi împunse o doză de cafeină.
      Necunoscutul deschise larg ochii şi deliră: „Natalia, de ce-mi vorbeşti astfel? A pus şeful rezoluţia: 345, dar cu roş şi la rând... Niciodată atâta căldură. Iunie, Iulie 1, August. Puneţi lampa alături... Natalio, hainele cele noi. Se întoarce Emil. Decorat... Sunt patru mii de decoraţii şi un singur căţel... negru... Opriţi ceasornicul, pentru Dumnezeu... Ca mâni va bate ceasul, dar nici un chibrit. Ssstl S'a deschis uşa... Repede. E Emil. De când aşteptam, Emili... Na-talia, de ce nu-1 săruţi?... Ssst. Tăceţi. E obosit Emil... Lăsaţi să doarmă Emil..."
      Bolnavul ridică amândouă mâinile, să comande tăcere: ssstl Apoi deodată le repezi înainte să alunge o vedenie. O luptă înfricoşată se dădea înlăuntru, între puteri nevăzute, căci toată figura fu plină de spaimă. Tăcu. Trăsăturile se destinseră potolite. Cu/ ochii închişi începu iar să legene capul de la dreapta la stânga, de la stânga la dreapta, monoton, egal, ca un pendul. Răsufla şuerător, gura întredeschisă, lăsa să se vadă dinţii ciudat de puternici. Era aproape de moarte şi în clipa aceia nu s*ar fi cunoscut; boala n'avu-sese când să topească muşchii şi carnea, obrazul era rotund, părul cărunt, dar aspru şi des. Maria Probotă îşi aducea aminte că l-a zărit de câteva ori trecând pe stradă, prin faţa casei lor. Om cu o-brazul rumen, cu aer voios. Boala unui asemenea om tare n’ar fi părut ceva grav, dar Maria Probotă ştia că în afară de o minune nu mai există scăpare.
      —       Toată vremea a chemat aceste două nume: Natalia, Emili făcu gazda, încrucişându-şi pe pieptul plat, mânile roşii şi crăpate de leşie. Poate să-i fie copii... nepoţi. Vedeţi, atâta are, era om ne-
205
voiaş, dar nu-i pasa... spunea că au să treacă toate şi are să fie bine...
      Femeia arătă lângă perete un geamantan negru, cu o curea îno-dată peste încuietorile stricate. O umbrelă răzemată alături, cu mânerul înfăţişând un cap de pasăre lustruit de mână. O păreche de şoşoni din care unul răsturnat arăta talpa, cu zimţii tociţi, şi cârpită cu o bucată de gumă roşie, de cameră de automobil.
      Maria Probotă întoarse ochii. Demult trecea printre toate, cu sufletul uscat. îşi strânse seringa, cutia de fiole, apăsă dopul flaconului de spirt şi le dădu drumul în buzunarul larg al dolmanului.
      —        Doctoria la fiecare ceas. Altceva nu putem face. Şi te rog, păzeşte-ti copiii!
      Femeia dădu să-i sărute mâna. închiseră uşa. Necunoscutul rămas singur, hohotea: „Hahaha! Ce hecatombă, Emili Patru mii de decoraţi... Morţi şi decoraţi... De ce Natalio, de ce?“
      In stradă trecea un furgon militar, în trapul cailor, cu cîncî sicrie de scânduri negeluite, închise. Soldatul mâna în picioare, fuma un capăt de ţigară lipit de buză şi scuipa de sus. Din când în când privea înapoi, să vadă dacă nu-i cad sicriile din căruţă.
      Toţi au devenit insensibili — gândi Maria Probotă, traversând spre casă, prin zăpada murdară, cu resturi de legume îngheţate, şi zoi aruncate în drum. Niciodată n’am crezut că oamenii pot rezista la atâtea suferinţe. Ni se pare peste puterile tioastre, şi adoauzî altele mai cumplite —şi totuşi trăim. Ne trezim repetând gesturile automat. Aici unul moare, străin într’o casă străină, nu se ştie de unde vine, cine sunt numele pe care le cheamă, dar câte altele nu se petrec mai înfiorător încă?
      împinse portiţa. Dinu care o auzi de astădată venind, fugi împrejurul casei să-i iasă înainte.
      —        Mămuţă, haide să-ţi arăt... Numai capul mai am să-l sfârşesc. Ii fac doi ochi de cărbune şi uite colea, ce mustăţi straşnice i-am pregătit!
      Scoase un smoc de lână din buzunar şi vru s’o prindă db mână, s'o târîe, să-i arate.
      Maria se feri de atingere.
      —        Dinule, ţi-am spus să nu te apropii când vin delà spital, până nu-mi schimb haina.
      Supus, Dinu rămase la distanţă. Observă o pată de medicament pe poalele dolmanului, şi plecându-se de departe cu mânile sprijinite pe genunchi, după ce-o studie încruntându-şi sprincenele mici de încordată atenţie, declară plin de convingere:
206
      — Chiar bine spui, Imămuţo. Uite cât eşti de murdară de microbi!
      Aflase şî el că Unele boale sunt pricinuite de aceşti misterioşi microbi, şî îi vedea, după capul lui, mari cât muştele.
      Fugi îndărăt la omul de zăpadă. Era aproape terminat. Două picioare cilindrice şi scurte, de lapon, trupul cu nasturi de cărbune, mânile sprijinite la piept, într’un toiag. Pentru aceste operaţii târîse două lăzi să ajungă până sus; nu odată se prăvălise la pământ, cu omul de zăpadă în braţe. Dar acum sfârşise. Lucra la capul ghilotinat, aşezat pe un >capac de ladă, lipindu-i sprincenîle şi nasul, care cădea mereu. Se trăgea câţiva paşi, îşi scutura mânile roşii su-flând în pumni să-şi desgheţe degetele, se repezea să aducă o modificare când nasul îi părea prea în josul figurii sau se ridica prea impertinent către cer. Ii lipi mustăţile de lână, le răsuci. Perfect. Semăna acum cu bădîa Iorgu. De altfel tot pe bădia Iorgu, are să-l roage să urce capul pe umerii omului de omăt. Singur e prea greu să încerce, iar are să-l răstoarne. Ştia prea bine că bădia Iorgu are să-i facă îndată pe plac şi are să se minuneze teribil, de această operă desăvârşită. E atât de bun şi întotdeauna vesel, bădia Iorgu!
      Intr’adevăr, bădia Iorgu şi soaţa domnîei-sale, Smărăndiţa, sora' şi cumnatul cucoanei Tincuţa, se arătaseră minunaţi oameni. Bădia Iorgu e slujbaş mărunt la vamă; are o şapcă neagră cu două trese de aur, care l-au umplut de entuziasm pe Dinu. Trăiau în căsuţa lor din mahalaua Iaşilor, uitaţi cu totul de neamurile din Bucureşti.
      Când a apărut cucoana Tincuţa în poartă, cu ciudata lor căruţă de băjenari fără cort, cu Dinu înfăşurat în paltoane şi şaluri, cu Piticu privind resemnat cu unicul lui ochiu în sloata străzii, şi-au frecat pleoapele ca înaintea unei arătări. Pe urmă au înţeles. Era atâta prăpăd împrejur şi atât de aievea ajunseseră acum arătările! Le-au oferit îndată odăiţa „cea bună“, din faţă pentru musafiri. După câteva zile au descoperit-o şi pe Maria, la spitalul ei. I-au făcut o surpriză; bădiţa Iorgu sa dus s’o cheme de la spital, fără să-i spună cîne-o aşteaptă acasă. Nici nu l-a recunoscut la început, Maria uitase că are rude la Iaşi.
      Când a deschis uşa şi i-a văzut înaintea focului: cucoana Tincuţa împletind parcă se pfla de când lumea acolo şi Dinu jucându-se cu Arabela înhămată, a izbucnit în plâns. Tot aşa şi Virgil Probotă, după două săptămâni, când a ajuns la Iaşi, bărbos şi rebegit, să caute spitalul Măriei. S au adunat astfel toţi, cum nu îndrăznise închipuirea lor să mai spere. Bădia Iorgu şi cucoana Smărăndiţa s’au retras în încăperea din dosul jcasei. Nu le găsea vină, că atâta vreme îi ui-
201
tase ş;i nu se mîrau ca numai acum, în nevoe, le-au descoperit urma. Viaţa e viaţa, nu?
      Acum Virgil plecase la regiment, lângă Bacău, cucoana Tin-cuţa, sufletul acestor peripeţii, luase frânele gospodăriei, iar Piticu, adevăratul erou, deşi nu era de sânge maur, ci numai un căluţ de cărăuş lipsit de orice înfăţişare epică, îndură soarta tuturor eroilor după ce şi-au împlinit datoria. Bătrân, chior şi beteag, fu vândut de bădîa Iorgu, să nu îngreuneze budgetul lor sărac cu o gură de prisos, şi se perdu în neant. Despărţirea lui Dinu de el a luat proporţiile unei tragedii. Multă vreme i-a trebuit până să-şi îmbuneze sentimentele pentru acest bădie Iorgu, mustăcios şi „rău“, care cu atâta indiferenţă hotărâse destinul lui Pîticu. Acum între bădia Iorgu şi Dinu, e prietenie straşnică, aşa cum se cuvine între oameni care s’au cântărit bine şi s’au preţuit. Când vine de la slujbă, întâiu pe dânsul îl caută prin curte, îl strigă, îl ia pe genunchi, îl lasă să-i răsucească mustăţile; şi mai are şi un ceasornic de buzunar, care cântă subţire, când îl întorci, Marsilieza. Mătuşa Smaranda spune că hadia Iorgu nu prea duce la ureche, adică îi place la ziua lefii şi Sâmbătă seara, să vie acasă cam cu chef. Dar acestea sunt desigur numai născociri de-ale cucoanei Smărăndiţa, care e ştirbă, tuşeşte toată ziua şi geme în fundul patului din etac; fiindcă mai plăcut şi mai detreabă om ca bădia Iorgu, cu mustăţile mari răsucite după deget şi cu şapca lui cu fireturi, ştie bine Dinu ca nu s’ar mai putea găsi altul în Iaşi, să cauţi.
      Dinu răsuci caerul de lână şi se trase îndărăt, cu o mână la spate. Ar putea jura acum că sunt mustăţile lui bădia Iorgu. Dar a uitat să-i pună un lanţ de ceas la brâu. Are el un şnur de mătasă, şi are să-i lege în loc de medalie, un ban cu gaură.
      începe să ningă iar. Fulgii tăcuţi şi continui, ca ninsoarea din globurile de cristal, jucării. II chiamă în casă. Bine, lasă că vine îndată.
      La fereastra cu colţul perdelei ridicată, de unde ochii dinlăuntru îl supravegheau la fiecare cinci minute, cucoana Tincuţa bate şi îi face semn:
      —* Iţi ajunge, Dinule, sfârşeşte 1
      — îndată. I-a căzut o mustaţă. Numai s’o pun şi gata.
      Buniţa vine să-l ia de mână, fiindcă altfel ştie că nu termină cu el. Nu e nimic. Are să-şi vadă omul de pe fereastră. Numai de ar căpăta şi un ac de păr, din care răsucit să-i facă şi o pereche de ochelari. Ar fi atunci cel mai arătos om de zăpadă din toată strada.
208
La Bucureşti nu ningea niciodată atât de mult; n’ar fi putut să-şi facă un om atât de înalt
      Se lăsă dezbrăcat de palton. Să-i desfacă şoşonii.
      —        Acum pot să te sărut mămuţă? Te-aî spălat de „răii" aceia de microbi?
      O strânse de gât. Pe scaunul dinaintea sobei, Maria privea în foc, fără nici un gând, ca bătrânii. Fruntea rotundă se strânse lângă fruntea copilului, ochii castanii cu fire de aur îşi măreau asemănarea alături; dar în părul lung şi greu al Măriei, înodat la ceafă, se vedeau dacă te uitai de aproape, câteva fire albe, iar când surâse unei amintiri, ori pentru nimic, aşa numai fiindcă simţea alături de fruntea ei, pieptul lui Dinu, cu bătăile regulate şi calde, atunci în lumina fugitivă care-i trecu pe figură, în şiragul alb, intact şi regulat, dintele cu emailul imperceptibil albăstrui, dădu surâsului, înfăţişarea neliniştitoare a fructelor atinse de un ascuns semn al morţii.
      —  Lasă-mă, Dinule. Sunt obosită, eşti greu... Joacă-te.
      Coana Tincuţa împletea repede: andrelele jucau agere între
degete, cu nu ştiu ce impresie de voioşie şi de tinereţe. Din când în când, ridica ochelarii să privească la Maria. Creţurile mărunte ale figurii, ca pieliţa merelor care au trecut prin iarnă, se adânceau atunci şi tot obrazul părea iarăşi, aşa cum l-a văzut Padu Comşa în noaptea de ploae de Noembrie, înaintea tăciunilor, ca o pungă de ţăran sărac, strânsă în baiere. îşi punea la loc ochelarii şi povestea toate întâmplările din vecini, pe care le cunoştea ca dîntr’o cronică, fiindcă în două luni învăţase necazurile fiecăruia. La o casă, nevasta unui refugiat a născut şi şi-a vândut cerceii ca să plătească moaşa; la alta a murit un copil; la cealaltă a venit veste că băiatul e prizonier; Orghidan a început să ardă gardul, nu-şi poate lăsa copiii să moară de ger; Elefterescu a trimis după câteva bucăţi de zahăr, îşi înţărca fetiţa; ofiţerul dela Popovicioaia s*a îmbolnăvit de exante* matic, l-au dus la spital... Astfel, cucoana Tincuţa recapitula concret, cu fapte şi nume, o parcelă din toată nefericirea anonimă. Dar inimile şi-le găseau înăsprite de atâta îngrămădeală de dureri, şi întâmplările se înşirau povestite ca din alt veac ori ca din altă planetă. Fiecare se strângea zgârcit în suferinţa proprie.
      Cucoana Tincuţa îşi lăsă andrelele la o parte. O mănuşă era gata. O încercă! pe mână.
      —        Cred că sunt destul de largi pentru Virgil. Dinule, ce înseamnă aceasta?
      —  Mă joc de-a refugiaţii, buniţo. Arabela e Piticu şi eu sunt
mata.
14
209
      Dinu întoarse o băncuţă cu picioarele în sus; înghesuise legături, cutii, ghete, un şal făcut sul; o înhămase pe Arabela şi o ţâra după el, prin casă* Căţeluşa privea înapoi, se smuncea să scape din sfori, nedeprinsă cu rolul de animal de tracţiune*
      —       Brrr! Piticule! Am ajuns însfârşit şi la Focşani*.* Să facem niţel foc* Aşteaptă, mă urâtule, că-ţi dau acuşi şi ovăzul*.. Cam scârţie roata din stânga, trebue s’o ungem, Ioană I... Dinule, nu ţi-e frig, mamă? Bem un ceaiu, cumpărăm o pâne şi la drum, copiii... Piticule, Piticule, te-ai purtat bine până aici, acum să te văd... Gata?... Cu ajutorul lui Dumnezeu, poimâine suntem la Tecuci.
      Dinu pomi cu bagajul lui, târînd-o pe Arabela împrejurul odăii spre Tecuci.
      Cucoana Tincuţa îi luă biciul de sfoară din mână şi-o eliberă pe Arabela, care sări pe divan şi se încolăci, să-şi odihnească oasele după lunga-i călătorie şi să-şi lingă părul ros de hamuri.
      Dinu încrucişa braţele amărît.
      —        Bine, bunîţo? Ce sunt ei aici, prizonier? Afară să nu mă joc că ninge, aici să nu mă joc de-a refugiaţii că răscolesc lucrurile... Cine a mai văzut să chinuiţi aşa un copil? (Aceasta era dela bădia Iorgu, apărătorul şi complicele lui în toate isprăvile)* Am să-mi iau lumea’n capi Nici dc-a rănitul n*am voe să mă joc, bunîţo? De-a rănitul nu stric nimic*
      Dinu îşi legă la cap o batistă şi şchiopătând de-un picior, sprijinit în umbrela buniţei, începu să umble prin cameră, gemând şi rezemându-se de păreţi.
      Bătu în uşa unui dulap, în chip de uşa unei case.
      —  Fiţi bun şi daţi adăpost unui rănit Vin tocmai de la Olt...
      Aici, Dinu îşi îngroşă vocea, şi vorbeşte tot el, pentru cel din-
năuntru:
      —  N’avem loc, omuleţ E plină casa de refugiaţi
      Soldatul bătu la altă uşă:
      —  Fiţi bun vă rog şi daţi adăpost unui rănit...
      Vocea se schimbă şi va să fie ameninţătoare:
      —       Ia, sfârşiţi odată 1 După ce-aţi fugit înaintea Nemţilor, umblaţi acum pe la casele oamenilor 1 Dau drumul la câini*
      Tot Dinu, explică, cu alt glas, pentru prepusul din casă:
      —  Asta e unul de cei care au făcut contrabandă... Un ghiftuit.
      Şi cu legătura albă la cap, şchiopătând, cu voce din ce în ce
mai rugătoare, de care s'a înduioşat singur de-i vine acum să plângă cu lacrimi adevărate, continuă peregrinările, jăluind:
210
      —   Fiţi bun, vă rog... Sunt un biet rănit. Vin tocmai de la Olt...
      Marîa privea fără să audă, poate fără să vadă, în cărbunii din
sobă. Flăcările se stinseseră. Mai erau câţiva tăciuni în cenuşă. Luceau sinistru în crepusculul încăperii. Atrăgeau ochii ficşi. Mâinile îi acopereau obrajii, nu se mai vedea nimic, din faţă. Era numai o umbră, fără figură, strânsă lângă câţiva tăciuni stinşi.
      Se ridică şi împinse alături scaunul. Odihna ei sfârşise. îmbrăcă dolmanul milităresc, îşi îndesă boneta cu crucea roşie pe cap* O clipă, în ceaţa plumburie a oglinzii, cât îşi închee haina, îşi văzu chipul obosit, străin, cu liniile neclintite, moarte, de piatră.
      In poartă, afară, o întâmpină gâfâind, fetiţa dela casa No. 18.
      —   A murit! Acuma i-o ţinut mamaia lumânarea...
      „Atunci nu e nevoe să-i mai aduc diseară medicamentul"... Cum i-a venit îndată în minte, absurd şi rece, gândul acesta?
      —   Mergi înainte, fetiţo. Te ajung şi eu...
      Acelaş soldat cu furgonul de adineaori, trecea îndărăt în ful-guirea înceată. Sicriele nu mai erau.
      Soldatul cu capela pe ceafă, în picioare, ţinând hăţurile depărtate, fluera cu aerul mulţumit al unui om care şi-a sfârşit cu bine, treaba.
211
                       CAPITOLUL VII
                 MÂINELE ALBE ŞI MÂINELE NEGRE.
     — Mai aşteptat!. Domnu Comşa e în consiliu.
     Uşierul examina cu atenţie de expert caligraf numele scris cu creionul pe cartea de vizită. Apoi o mistui în buzunarul scurteicei de şiac, unde mai aşteptau o jumătate de duzină.
     Maria Probota căută cu ochii un scaun. Toate erau ocupate. Dar la un capăt de bancă improvizată dintr’o scândură negeluită* îi făcu loc binevoitor şi cu grabă de galantomie arhaică un moş-neguţ cu cioc alb şi căciula de imitaţie de biber.
     Zăpada topită de pe încălţări* ramifica pe podele şuroaiele în-tr’un complicat bazen fluvial, cu afluenţi şi ostroave, cu albia adân-cindu-se spre ieşire, unde duşumelele mai roase de paşi închipuiau un adevărat estuar. Era un miros acru de leşie şi fum de tutun răcit, ca într’o percepţie. Toţi se răsuceau oftând, schimbându-şi locul, citind şi recitind ziare mototolite, dintr’o singură foaie, suspinând cu uşurare decîteori se deschidea uşa şi aşezându-se resemnaţi la loc, când uşa se trântea isbită cu piciorul, după un funcţionar cu braţele încărcate de dosare.
     Se aflau trei uşi, cu trei inscripţii de mână pe cartoane dreptunghiulare: Direcţia generală, Contabilitatea şi Statistica, Arhiva. Un perete cu scânduri albe care nu se ridicau până în tavan, retezate inegal, despărţea fosta sală de recreaţii a şcolii în două: aci sala de aşteptare, dincolo se auzia ţăcănitul maşinilor de scris ca un sfârâit gras de bucătărie. Deasupra uşilor rămăseseră vechile indicaţii pe tablă reliefată: „Clasa IV, Clasa II, Cancelaria". Iar pe pereţi, prăfuite, decolorate şi cu pânze de păiajen în care se balansau uscate muşti de astăvară; o hartă a României şi ţinuturile locuite de români, un tablou înfăţişând sistemul nervos al omului în trupul negru cu bifurcaţi! albe şi fine ca oasele de peşte, o planşă arătând metamorfoza fluturilor: omidă, cocon, crisalidă şi fluture.
213
      Un domn cu pălăria tare, cu ochelari cu şnur gros prins după ureche şi cu mâinele la spate, îşi amăgea aşteptarea recapitulând în gând lecţia de intuiţie din clasa IV primară. Observă că o mână de copil, scrisese cine ştie când, stângaci dar răsbunător, cu creionul, sub ciclul metamorfozelor o concluzie neaşteptată: „Domnişoara Laţcu e o omidă!" Domnul eu ochelari surâse cu melancolie, gândindu-se la destinul domnişoarei Laţcu, desigur vre’o profesoară severă şi fără frumuseţe, rea şi plină de harţag, osândită să rămână pentru totdeauna omidă didactică, fără să cunoască sborul liber şi capricios în soarele primăverilor. Apoi domnul căscă şi trecu plictisit la harta României, acum mincinoasă şi vană. Hotarele rupte arătau un roşu însângerat care refuza să se cicatrizeze.
      Prin această mulţime toropită de marasmul aşteptării, Sofron Vesbianu cu căciula de lutru pe ceafă, cu blana deschisă şî cu clapele şoşonilor date în lături, se plimba triumfal, oprindu-se din când în când să şoptească ceva uşierului căruia îi strecurase un bacşiş generos să-l introducă înaintea celorlalţi. Uşierul răspundea cu semne misterioase de complicitate, iar cu mâna din buzunar căuta să numere pe nevăzute, câte hârtii de unu, doi şi cinci lei, a capitalizat până acum. Când număra, avea o figură pierdută, cu ochii între-deschişi, absent de pe planetă. Cineva îl întrerupea întrebâhdu-L atunci se uita duşmănos, îşi pierdea socoteala, începea din nou pipăind hârtiile: şapte de un leu; şase, şapte, opt nouă, de doi lei...
      Trecu un general de intendenţă cu fireturi albe şi cu un ghîos-dan doldora, apoi un domn voluminos şi important, salutat până la pământ chiar de cei care nu-1 cunoşteau. Pe toţi îi înghiţea uşa păzită de omul cu haina de şiac şi cu casieria în buzunarul stâng (în cel drept se aflaţi cărţile de vizită).
      Maria Probotă începu să regrete că a venit. îşi dădea abia acum seamă să ar fi fost mai simplu să transmită printr’un bilet rugămintea lui Virgil. Sfârşise de citit peste umărul moşneguţului cu cioc alb şi căciula de imitaţie, gazeta de ieri, până la anunţurile mortuare sub cruciulîţi negre. Acum descifra de pe peretele din faţă o cromolitografie afumată, cu culorile stinse: „Mihai Viteazul şi călăul", când uşa se trânti şî eşi generalul de intendenţă cu ghiosdanul desumflat, domnul voluminos şi important încheindu-şi mânuşile, alte şase personagii civile şi militare, vorbind tare şi râzând, aprînzân-du-şi ţigările şi aruncând priviri care nu vedeau, solicitatorilor ridicaţi respectuoşi în picioare.
      Sofron Vesbianu care asaltase cu ochiade libidinoase o biată fetiţă ruşinată, cu coada bălană pe spate lângă o cucoană bătrână cu
214
mâinele sgârcite într’un minuscul manşon demodat, părăsi această îndeletnicire frivolă şi readus la realitate se repezi îndrăzneţ şi mieros în acelaş timp, la doi cunoscuţi din comisiune. Le tăie calea să-şi expună plângerile; scoase un teanc de petiţii din buzunarul blănii şî de la piept, tocul automat, cu care se putea pune resoluţie imediat. Aşa se întâmplă că Maria Probotă, fu poftită de uşier înaintea tu-tulor, în biroul luî Comşa.
      Padu se ridică din dosul teancurilor de dosare, şi cu surprindere plăcută îi sărută mâna străvezie, înainte ca Maria să-şi poată trage îndărăt degetele cu feminitatea devorată de acizi şi desinfec-tante. Cel dintâi gând al Măriei Probotă, fu că hainele albastre închis ale luî Padu îi întinereau figura brună şi puţin palidă; fără voie îi trecu în minte chipul roşcat al lui Virgil, ochii fără gene, mustăţile ţepoase şi rare, toată înfăţişarea stângace, de dascăl rezervist în uniformă noroioasă.
      —        Cu ce am plăcerea rară să te pot servi? Ce face Virgil? întrebă Comşa în picioare, zâmbind, privind-o în ochi şi spunându-şi că aşa slăbită cum e, ochii Măriei au încă frumuseţea firelor de aur în castaniul luminei şi gura păstrează împotriva tristeţei împietrite, proaspăta frăgezime copilărească. Maria Probotă plecă ochii sub privire. întinse scrisoarea lui Virgil, pregătită la îndemână.
      —        O să vezi că nu e vorba despre noi.. Noi ne-am deprins să nu mai aşteptăm de la nimeni — rara plăcere, cum zici dumneata — de a ne servi
      —        E ceva urgent? răsuci Comşa scrisoarea, surprinzând ca întotdeauna când vorbea cu o femee frumoasă şi tânără, pe cei doi subalterni din birou, spionându-1 cu coada ochiului deşi se prefăceau că cercetează dosarele cu cea mai mare atenţie.
      —        Citeşte, te rog... De aci înainte (arătă pasagiul cu unghia). Celelalte nu interesează, sunt chestiuni de ale noastre...
      Padu Comşa se retrase între ferestre. Maria rezemată de pervaz privi afară, în stradă, unde picura zăpada prelinsă de pe acoperişuri, în soarele călduţ. Scrisoarea lui Virgil Probotă îl ruga pe Padu să treacă neapărat la o casă din Tataraşi, unde fostul lor coleg Dan Şcheianu îşi scuipa cele din urmă rămăşiţe de plămân. Era un apel de vechi camarazi să-şi stea într’ajutor: „...zilele lui Şcheianu sânt numărate. Nimeni nu-1 mai poate salva. Dar cred o datorie să încercăm a îmblânzi soarta unui nefericit, cu care am pornit la drum împreună şi se pierde. Nu mă îndoiesc că Padu, cu toate gravele lui ocupaţii va găsi timp ‘să facă el, ceiace eu de aci, nu mai pot face.
215
Insist însă: mă tem ;că fiecare zi lăsată să treacă să nu însemne prea târziu..."
      Urma adresa casei unde zăcea Dan Şcheîanu, câteva rânduri dintr'o scrisoare primită de la el, pe urmă întrebări care-o priveau numai pe Maria.
      Foaia de hârtie tremură imperceptibil în mâna lui Comşa. 11 încercă o mustrare. El nu se mai gândise de mult, nici la Virgil, nici la Dan. Şi iată că Virgil Probota, cu toate necazurile şi sărăcia lui, de departe, dintr'un bordeîu de campanie, se arăta mai omeneşte îndurerat de soarta prietenului in pierzare. Umilit de această constatare care încă odată îl scădea în propria judecată, împături scrisoarea şi-o trecu Măriei, după ce-şi însemnă în agendă adresa.
      —        Te duci chiar astăzi, sper... insistă Maria Probota. Eu am fost imediat ce-am primit scrisoarea. E condamnat fără scăpare — chestie de câteva zile. Dar nu mai pot călca acolo... E o lume imposibilă, o casă de alienaţi.
      Nu adăugă că fusese înconjurată de un soîu de oameni care-o înfricoşaseră, glumind alături de camera muribundului, făcând-o să roşească la aluziile lor desmăţate: adevărată adunătură de tavernă.
      —        Şi Virgil ce face? Dinu? Cucoana Tincuţa? încercă Radu să rupă tăcerea care îl stingherea.
      —        De ce acest interogator de mântuială, domnule Comşa? (Altă dată, în camaraderia lor, îi spunea Radu sau Comşa, simplu. Observă aceasta şi şovăi). Dumneata nu te mai interesezi de foarte multă vreme de foştii prieteni... Sînt trei luni de când ne aflăm aci. Fără această scrisoare, recunoaşte că nici nu te-ai fi gândit la noi. Nu ne-am mai văzut. Nici n’am fi avut de altfel, de ce...
      Radu Comşa îşi amintea cu mustrare cum a părăsit în noaptea de Noemvrie, în drumul retragerii, în ploaie, pe Dinu şi pe cucoana Tincuţa. Uitase cu totul. Ii apărea această nepăsare mai crudă încă, fiindcă de atunci nu-1 cercase nici o clipă gândul, nici nu se mai întrebase care le-a fost în urmă soarta. Vru să repare uitarea. Ingăimă câteva vorbe, pentru Maria numai, rezervându-şi dreptul pentru conştiinţa lui, să şi-o examineze mai sever, singur.
      —        Am avut atât de lucrul... Un birou cu toată răspunderea... Pe urmă de unde să-mi imaginez că sînteţi aci?
      Maria ridica ochii obosiţi sub fruntea bombată şi îl privi drept.
      —        De ce atâtea explicaţii? E una mai simplă... E firesc. Viaţa ne îndepărtează. Dumneata ai alte preocupări... (o pauză). Uitam să te felicit. Eleva lui Virgil face o bună partidă.
      Comşa rupse între degete creionul subţire al agendei. Cei doi
216
funcţionari de la mese scriau de zor, cu capetele plecate pe foile dc hârtie, dar erau numai urechi, cu toate că Maria vorbise surd*
      Radu se hotărî:
      —        îmi permiţi să te însoţesc câţiva paşi? Aci, între ferestre, nu e locul cel mai nimerit pentru spovedanii, nici pentru pledoarii.*.
      îşi îmbrăcă paltonul şi o întovărăşi* Uşierul strigă celor care aşteptau în sală, să treacă după amiază, la patru. Moşneguţul cu cioc alb, îşi îndesă amărît peste urechi, căciulîţa de imitaţie de biber, uitându-se mustrător la Maria Probota: „ţi-am făcut loc cu atâta bunăvoie şi acuma din pricina ta, iată altă jumătate de zi pierdută!" Dar Radu Comşa trecu repede, cu figura încruntată, cu gulerul ridicat, printre oamenii mormăind; numai în stradă surâse cu satisfacţia ştrengărească a şcolarilor care şi-au furat din programul plicticos un ceas de libertate.
      —        Cum îţi vine să laşi atâţia oameni după ce-au aşteptat?... Poate au nevoi grabnice... E atâta mizerie acum, pretutindeni! îl certă Maria Probotă, călcând Ia stânga lui, pe trotoarul curăţit, unde soarele de început de Martie topea ninsoarea murdară.
      —        Mă surprinde acest sentimentalism la o doctoriţă, şi încă la una cu atâta experienţă! cercă Radu Comşa să înlăture răspunsul cu o glumă. Ei mă aşteaptă pe mine, eu pe alţii... E un cerc de fier, viaţa...
      —   O! pentru D-ta, un cerc de fiert..
      —        De ce acest: „pentru mine?". Să am oare atât de mult aerul unei brute?
      Radu Comşa gândea: „are dreptate să-i par brută fericită şi priveligîată. Virgil e într’un bordeiu de pământ, după ce s*a târât pe toate drumurile ţării. Dan Şcheianu moare de oftică într’o bojdeucă de mahala. Eu primesc felicitări".
      Maria Probota mergând alături, se întreba la rândul ei: „de ce simt o plăcere animală să merg lângă el? E un egoist. Pus la adăpost de toate primejdiile. îşi aranjează viaţa comod, înlăturând tot ce e prilej de suferinţă. Bietul Virgil îmi scrie câte îndură în peşterile lor de pământ» i se par himere inaccesibile un cearşaf curat, un pahar de ceai limpede, o carte, gângureala lui Dinu... Şi eu găsesc plăcere rea să păşesc lângă omul care-a fugit de mine, din calcul. Ochii îmi sunt atraşi de gura lui cărnoasă şi sensuală; peste voinţa mea, animalul de aci e satisfăcut de vecinatăfea acestui alt animal, robust, mulţumit de sine şi nepăsător. Am un copil care înseamnă toată raţiunea mea de existenţă, îl iubesc: de ce nu mă gândesc la el, acum? E o urâtă glumă, şi desgustătoare, viaţa".
217
      Mar ia Probota îşi adună toate gândurile cu toată voinţa la Dinu. Aproape să-i şoptească numele într’ajutor: Dinul Dinul Dinul
      Se surprînseră tăcând.
      Mar ia privea profilul lui Radu, cu tăietura buzelor adâncă, ne-dându-şi seamă că îl priveşte.
      Aşteptară să traverseze în faţa statuiei lui Miron Costin, cu gulerul de zăpadă prelingând apă pe mantaua coclită, de bronz. In soarele firav de Martie, trecătorii se îmbulzeau ca gângăniile. Eşeau din iarnă cu feţele stoarse, flămânzi şi cu ochii sticloşi, după patru luni de suferinţi crunte; dar presimţirea primăverii înviora figurile cu o nădejde încă timidă şi involuntară, fiindcă aerul era uşor şi proaspăt. Pătrundea jilav în plămâni, adânc şi ameţitor, ca în pieptul convalescenţilor. In văzduhul umed streşinile se topeau, gesturile păreau mai uşoare, totul devenise aerian şi imponderabil. Nori albi se topeau în cerul cu albastrul ud.
      Lin ofiţer fără mână, râdea cu toţi dinţii albi lângă o femee cu haine cernite. Se cunoştea că nici omul cu mâneca goală prinsă în ac nu-şi aducea aminte că n’are o mână, nici femeia că plângea un mort. Era cea dintâi primăvară după prăpăd şi începeau cele dintâi uitări.
      Radu Comşa se apropie mai mult de Maria, susţinându-i braţul să păşească peste noroiul amestecat cu zăpadă cafenie.
      Iî văzu ochii plini de gânduri, obosiţi şi trişti.
      —  Mărturiseşte, ce gândeşti acum?
      Maria Probota răspunse mecanic:
      —  Nimici
      Aşa cum se apără întotdeauna femeile surprinse asupra unui
gând.
      —        Eram sigur! clătina din cap Radu Comşa, cu un zâmbet pe care-1 voia ironic. Totuşi aş putea reproduce cu oare care aproximaţie reflecţiile. Iţi spui, nu este aşa? — „iată un om care s’a lepădat de tot ce-1 putea împovăra în viaţă, ca de-un bagaj incomod pe o linie de transbordare. Prietenie, prejudecăţi, obligaţii — tot. Ca o şopârlă care-ţi lasă în mână coada, să se salveze ea — cum ar apela imediat la un exemplu din domeniul lui zoologic, Virgil... Simt răceala din prietenia lui. A fost pe aci, desigur. De ce n’a dat pe la mine? De câte ori ne-am întâlnit în doi ani, ne-am spus numai banalităţi indiferente: doi vecini de masă la un restaurant, pe care numai întâmplarea îi pune alături şi schimbă de mântuială formalităţile convenţionale.
      —  Virgil a stat numai o săptămână, îl apără Maria. Nici nu ştia
218
unde eşti şî daca eşti aci. Era sdrobit de oboseală, deprimat, a-proape bolnav* Venea de pe front şi se întorcea tot acolo*
      Radu clipi des, să-şi bîrue un sentiment neplăcut care-1 apăsa tot mai des de la un timp* Apoi vorbi, mai mult pentru el:
      —        înţeleg ce înseamnă şi aceasta: „venea de pe front şî se întorcea tot acolo../* Adică: „nu era în situaţia D-tale, ferit de aceste stupide datorii, la un birou unde laşi bieţii oameni să aştepte cu o nepăsare seniorială". Declară că n’ai vrut să spui aceasta?
      —  Şi dac-ar fi? îl înfruntă Maria cu o satisfacţie răutăcioasă.
      —        Ai toată dreptatea. Aparenţele sunt împotriva mea. Dar e o situaţie pe care n’am căutat-o, se apără Radu Comşa, întrebându-se de ce simte nevoia să se desvinovăţească şî totuşi continuând: Peste trei şi patru săptămâni, delegaţia mea expiră. Am cerut eu să sfârşească. Voi fi alături cu Virgil şi cu oricare...
      Maria Probota dădu din umeri. Ce-o interesau pe dânsa aceste toate?
      —        Să vorbim de altceva... Unde locuieşti aci? Ai găsit o casă comodă? Potrivită situaţiei D-tal6,— pe care evident — observi că am luat notă — n’aî căutat-o?
      —        De ce vorbeşti aşa? Vrei să fii maliţioasă, dar eşti prea bună ca să îsbuteşti până la sfârşit. Şi pe urmă poţi observa acum cine îndepărtează prieteniile noastre vechi...
      Maria Probota păşi desfăcându-şi braţul, cu privirea în jos, tăcând. Amândoi avură o clipă, în aburita oglindă a amintirii, dimineaţa de toamnă când Radu Comşa, student sărac şi convalescent, cu pardesiul între umeri, în grădina cucoanei Tincuţa sorbea ceaiul cu medicamente. Frunzele fugind pe cărare ca mici făpturi alungate ale toamnei. Cartea deschisă pe care-o citea vântul întorcând foile una câte una. Maria numărând picăturile de doctorie, când Radu i-a prins mâna fără să-i spună nimic şî ea şi-a retras-o încet.
      Radu Comşa îşi amintea fără nici o înfiorare. Lucru trecut, mort. Tot sufletul îi era pentru totdeauna inundat de imaginea Luminiţei. Dar Maria simţea încă vinovata căldură în piept şî-î fu desgust de ea. Pe obrazul cu liniile neclintite trecu fugitiv o lumină, ochii îi fură mai calzi, gura întredeschisă întineri: o slabă înfiorare de viaţă pâlpâi din trecut, înăbuşită brusc, înainte ca Radu Comşa să o fi surprins. Fu ca o floare opărită cu leşie ferbînte; într’o clipă veştedă şî cu culorile de cenuşă. Maria gândi cu desnădejde numai la Dinu: „Acum omul lui de zăpadă se topeşte. Ce neconsolat va fî mâine! Dinu! Dinu!"
219
      Când ridică ochii la ochii lui Radu Comşa, toată figura arăta numai marea şi iremediabila oboseala. Ii întinse mâna.
      —        Aşa dar rămâne hotărîtl După amiază treci neapărat la Şcheianu. Poate vei reuşi să-l scoţi de acolo; dacă nu, să-l convingi să urmeze prescripţiile unui medic măcar. Bine înţeles altcineva decât mine. Mi-ar fi imposibil să calc în asemenea casă.
      Radu Comşa îi sărută vârful degetelor slabe.
      —   Nu mi-ai spus unde staţi. Aş vrea să-l văd şi pe Dinu.
      Maria evită răspunsul:
      —        Ceia ce s’ar putea face pentru Şcheianu, e să-i găseşti o cameră mai aerisită, cu linişte şi lumină. Să-l scoţi dintre indivizii aceia odioşi. Măcar agonia să-i fie de om.
      Radu vru să mai întrebe ceva. Dar Maria Probota era departe, cu trupul subţire în hăinuţa săracă, înghiţită de mişuneala trecătorilor. La colţ dispăru. De ce-o fi fugind aşa? —se întrebă Radu. Şi rămase nehotărît, neştiind încotro să-şi îndrepte paşii, în soarele blând de Martie, care nu-i făcea nici o bucurie. Trecu în trap o trăsură rusească: roţi cu cauciuc, înbămătură de troică, un cal negru, uriaş şi lucios cu cerc între doi lăturaşi mai mici, suri, rotaţi, cu gâturile încordate; vizitiu cu căciulă miţoasă şi cu şireturi negre la blană. Dinlăuntru salută larg prinţul Gurii Serghievici Korşaghin şi-i zâmbi voioasă Zoie Vesbianu. Iată una care se consola repede! Radu Comşa se întoarse şi îi privi din urmă, fără prietenie.
      După amiază, cobora din automobilul lui Alexandru Vardaru, la capătul unei străzi noroioase din Tataraşi.
      Neculai, şofeurul, îşi scoase cascheta ştergându-şi fruntea asudată de acrobaţiile cu care străbătuse atâtea gropi, până aci.
      — Mergeţi dumneavoastră înainte. Să văd unde intraţi. Mă tem să nu se ’nfunde maşina în Maţurienile aşte. (Neculai citea gazeta şi cunoştea după cum se vede, dezastrul rus din lacurile Ma-< zuriene).
      Stradela era într'adevăr un canal lichid, între garduri de scândură, cu movili de zăpadă zgurită, cu apă opacă şi neagră. Păşi peste pietrele semănate din loc în loc, singura trecătoare a aborigenilor. Stâlpii de porţi purtau două rânduri de numere, cu văp-seaua deopotrivă de ştearsă. Nu se mai cunoştea care e numărătoarea cea nouă şi bună.
      Intr’o curte, doi mahalagii desbrăcaţi de haină, spintecau un porc proaspăt înjunghiat, cu pielea atât de netedă, spălată şi roză,
220
încât avea nu ştiu ce nuditate necuviincioasă de trup omenesc. La chemarea lui Comşa, unul veni până la zaplaz, cu cuţitul ud şi cu mâinele pline de sânge până la cot, grăbindu-se să-l lămurească cu o bunăvoinţă care contrasta cu înfăţişarea feroce de asasin.
      —        A treia casă pe stânga. Intraţi în ogradă deadreptul, că dacă bateţi, bateţi degeaba. Nu mai aude nici dracul... Casa e hăt în fund
      Un câine jigărit, ţâşni printre dânşii, în gură cu o bucată vânătă de măruntaî. Omul svârli cuţitul după el, dar câinele sări gardul din faţă, apoi prin fundul unei grădini altă împrejmuire, cu velocitatea unui câine dresat la un concurs de obstacole.
      —        E javra lui Bodrângă! strigă celălalt mahalagiu, rămas lângă porcul alb-roz, cu picioarele în sus, cu burta spintecată din care scotea inepuisabil ficaţi, plămâni şi intestine ca dintr’un geamantan deschis la o percheziţie de frontieră.
      Omul cu cuţitul sudui tot neamul lui Bodrângă şi făgădui câinelui un destin fatal.
      Se întoarse iar la Comşa:
      —        Vă spuneam să nu mai bateţi, că n'aud ca surzii. A adunat muierea toţi zevzecii din târg.
      Radu Comşa îi urmă sfatul întocmai. La numărul 14 intră fără să mai bată. De altfel poarta nu exista decât virtual; o indicau numai două gropi de stâlpi.
      Casa era ascunsă după frânghii cu rufe ude. Trecu plecându-se de două ori pe sub cămăşile şi pantalonii spânzuraţi, pantaloni femeieşti şi bărbăteşti cu laturile desfăcute în atitudini obscene şi într’o vinovată promiscuitate: pantaloni de mătase, negri, verzi, roz şi lila, pantaloni cu dantelă şi alţii cazoni, de pânză groasă atârnând până în pământ.
      După a treia linie de frânghii, în dosul unui cearşaf, ca după o cortină care s'a ridicat defectuos numai pe un sfert, se arătară poalele unei fuste albastre sleit, două picioare goale, păroase şi butucănoase, într'o pereche de papuci de pâslă.
      Posesoarea picioarelor şi a papucilor apăru îndată, de după pânza albă, cu figură, trup şi glas perfect conforme cu restul membrelor inferioare. Reconstituirea după metoda lui Cuvier n*ar fi dat greş cu nimic. Grasă, cu sânii exagerat de îmbelşugaţi dar lichefiaţi, cu fusta ridicată în faţă pe un pântec rotund, cu mâinele roşii, su-mese, în şolduri, cumătră mustăcioasă şi cu un ochiu şaşiu, îi vorbi răstit, cu voce de plutonier major:
      —        Bagă de seamă să nu-mi dai jo3 rufele! Şi vezi, şterge-ţî ciubotele când intri, că n*am să vă tot rânesc porcăriile din urmă!
221
      Radu Comşa îşi privi ofensat ghetele de piele fină, care nu meritau întru nimic categorisirea de vulgare ciubote, chiar în halul de ticăloşie în care se aflau după această expediţie. Se presimţea după întâmpinarea femeii cu mustăţi şi cu ochiul şaşiu, că tovarăşii lui Dan Şchîanu nu se bucurau de o consideraţie de invidiat, în casa din strada Olimp, 14. Totuşi în prag, nu bătu până ce nu-şi şterse cu multă luareaminte tălpile.
      Uşa era întredeschisă. Ciocăni de câteva ori, fără succes. O trase cu totul; se deschidea în afară. Ceia ce văzu întâi, îl umplu de nedumerire.
      Cineva întors cu spatele făcea un fel de mătănii. In genunchi, arăta bombat fundul pantalonilor cu dungi verzi pe fond cenuşiu. Două petece de altă stofă, ca doi ochelari simetrici, trădau îndelunga carieră a vestmântului şi viaţa sedentară, lipită de scaun, a proprietarului. Apoi omul se lăsă pe burtă: atunci se putu vedea că are o pălărie tare pe cap şi că se afla numai în cămaşă colorată, de cit roz, fără vestă, cu bretele pestriţe încrucişate pe umeri. La crucea bretelelor, cămaşa ridicată şi boţită făcea un mic glob, plin de aier. Omul stătu o clipă pe burtă, părând că sondează atent rogojina ţinând loc de covor, de unde avea să ţâşnească o profeţie misterioasă. Semnul fatidic întârzie să apară. Omul se înalţă consternat şi se lasă de câteva ori încet, numai în puterea braţelor, făcu mai multe mişcări de broască, de şopârlă, de urs şi de capră, să provoace atenţia zeilor. Apoi sări în picioare şi începu să întindă mâinele în sus şi în lături, cuprins de furie, icnind ritmic şi numărând gâfâit: un-doîl un-doi! un-doil Se mai prosternă încă odată până la pământ într’o adâncă temenea turcească, întinzând iarăşi fundul pantalonilor atât de ameninţător încât lui Radu Comşa îi fu teamă să nu plesnească cele două ochiane rotunde de altă ştofă, ridică braţele în aer şi întorcându-se pe călcâie, rămase cu gura căscată, cu a opta figură din sistemul doctorului Muller neisprăvită, când dădu ochii cu necunoscutul din prag.
      —        Cu cine am onoarea? salută cu extremă afabilitate, rectifi-cându-şi poziţia şi scoţând gambeta de pe creştetul care apăru chel cu desăvârşire.
      —        Comşa! îi întinse mâna Radu. Prieten şi fost coleg cu Dan Şcheianu. Mi s’a spus că-1 pot găsi aci...
      —        Exact. îmi daţi voie să mă prezint: (oferi mâna pe care din treacăt o şterse de fundul pantalonilor). Alcibiade Gâţu! Ex-profesor de filozofie, logică, psicologie, estetică, greacă şi latină. In present liber ca păsările cerului. Exact! Prietenul nostru comun Dan
222
Şcheianu locuieşte aci: ma tem însă că numai provizor. Se pare că prea curând va fi eliberat din acest vulgar exil impus sufletului, cu siguranţă numai pentru păcatele sale anterioare, din alte vieţi, căci trebuie să vă spun domnule Comşa, că în această viaţă l-am cunoscut pe Dan Şcheianu nevinovat şi pur ca un prunc nou născut.
      Vorbind, domnul Alcibiade Gâţu îşi mângâia cu înduioşătoare iubire paternă, nasul rotund, roşu şi lucios ca guma baloanelor de la Moşi. Radu Comşa nu luă seamă la bizara introducere a expro-fesorului de filozofie, logică, psicologie, estetică, greacă şi latină. De la Marîa Probota ştia că se poate aştepta la orice şi venise cu hotărârea să nu se mire de nimic. Dar voi să curme palavrele individului, şi cu pălăria în mână, se sili să arăte că n’are timp de pierdut
      —   Domnule Alcibiade Gâţu, aş dori să-l văd pe prietenul meu
Dan.
      Apăsase pe „prietenul meu Dan" pentru a sublinia că nu înţelege să aibă nimic comun cu prietenii actuali ai lui Şcheianu.
      —        Aş dori să-l văd imediat. îmi faci un mare serviciu dacă mă conduci la camera lui.
      —        Exact. Numai că pentru moment doarme. Se antrenează pentru somnul cel mare. Priviţii                             *,
      Domnul Alcibiade Gâţu, cu dexteritatea unui paznic de muzeu anatomic, dădu perdeaua de la fereastra îngustă cât *o palmă a uşei din stânga şi se ridică în vârful picioarelor să privească, fiindcă d. Alcibiade Gâţu era mic la statură şi fereastra era înaltă. îşi aruncă ochii şi Radu Comşa. Se vedea un căpătâiu de pat, lipit de perete; un trup învelit peste cap cu o plapomă roşie, neînfăţată.
      —        V’aţî convins? întrebă surâzător d. Alcibiade Gâţu. Doarme... A aţipit adineori. S*a certat cu noi pe-o chestie de estetică şi a aţipit. N’a dormit toată noaptea. Ar fi o crimă să-l deşteptăm, exact o crimă. Insă peste o jumătate de oră se deşteaptă singur, vă garantez. Exact. De aceia vă invit în camera noastră să aşteptaţi. E o Cameră săracă domnule Comşa... Fiindcă bunul Academos e mort prea demult ca să ne mai poată oferi grădina umbroasă pentru dis^ cuţiile filozofilor, iar neamul lui Mecena s*a stârpit. Dar veţi face cunoştinţă cu câţiva artişti şi intelectuali foarte distinşi. Exact, pe onoarea mea domnule Comşa, persoane foarte distinse.
      Domnul Alcibiade Gâţu, scund, cu începutul de grăsime fără succes combătut de sistemul doctorului Muller, în cămaşa roză sub bretelele încrucişate şi cu pălăria tare, pusă cam pe-o ureche, zâmbea cu atâta beatitudine de impresia rară pe care ştia că au s’o producă fără nici o îndoială amicii săi intelectuali şi artişti, încât Radu
223
Comşa nu avu tărie să refuze* Nici n’ar fi avut de altfel unde aiurea, să aştepte* Domnul Alcibiade Gâţu îşi frecă mâinele după ce-şi şterse sudoarea din podul palmelor de fundul pantalonilor: nasul roşu, rotund şi lucios ca pieliţa baloanelor de gumă strălucea de o orgolioasă satisfacţie* Prin perete se auzi un glas răguşit, intonând:
              „It's a long tvay to Ziperary!..."
     Deschise uşa din dreapta şi îl împinse pe Radu Comşa într’o încăpere unde îndată se mişcară câteva umbre, ca larvele turburate când ridici o piatră* Cântecul Marei Britanii amuţi*
     —        Iată prietenii mei şi ai lui Dan Şcheianu, iubite domnule Comşa I Permite-mi să ţi-i prezint. Mitică Episcopescu, sculptor...
     Mitică Episcopescu, sculptor, gigant bărbos, cu capul puţin plecat fiindcă ajungea în tavanul scund, îi strânse mâna şi o scutură atât de sdravăn, încât Radu Comşa închise ochii de durere.
     —        Eliazar Chică, matematic şi astronom. Dacă îţi aminteşti, acum zece ani a atras atenţia asupra câtorva erori fundamentale ale lui Poincare. In altă ţară de mult ar fi la Institut. Exact. Ministru de instrucţie poate, inspector general desigur.
     Eliazar Ciucă, adversarul lui Poincară, întinse cu modestie o mână timidă şi moale, privindu-1 cu cel mai mare interes de după o pereche de ochelari cu sticlele foarte bombate, ca pe-un satelit necunoscut ori ca pe-un icosaedru cu douăzeci de triunghiuri egale.
     —        Sami Goldştein. Cred că aţi citit poemele lui demonice semnate Vlad Tismana...
     Sami Goldştein numit Vlad Tismana, autorul poemelor demonice făcu un pas şchiopătând, până înaintea ferestrei care-i lumină faţa tumefiată de bubuliţe violete şi monoclul demonic. Atingerea mâinei fu rece şi vâscoasă, ca o bala de melc.
     —        Emilian Carpuz, pictor. Adevărat revoluţionar în arta luminei, întors de pe front şi decorat.
     Emilian Carpuz, revoluţionar în arta luminei fusese surprins tocmai când îşi lega moletierele peste bocancul unui picior, pe când celălalt era cu desăvârşire desculţ. Gemea şi ofta, ca şi cum ar fi strâns pansamentele pe o fractură teribilă. Se mulţumi să ducă degetele la tâmplă, într’un fel de salut milităresc.
     —        Şi însfârşit acest individ care doarme, clocindu-şi încă băutura de astă noapte. Alecu Iovin, adversarul meu intratabil pe tărâmul filozofiei, kantian incorigibil fiindcă e pentru aperitivul categoric şi fiindcă e clientul cel mai asiduu al lui „Manas Kanter cel cu vinuri bune", cârciumă celebră în tot cartierul.
224
      Alecu Iovin, kantian fiindcă era pentru aperitivul categoric, calambur localizat ad-hoc după o caricatură dîntr'o publicaţie umoristică franţuzească, dormea cu totul absent de la aceste netrebnice calomnii. Dormea îmbrăcat, într’o poziţie incomodă şi absurdă, cu mâinele în buzunări, cu faţa la perete, fără pernă, dar cu picioarele cocoţate mult peste nivelul capului, susţinute de spătarul unui scaun. Fie din cauza băuturei de peste noapte la domnul Manaş Kanter cel cu vinuri bune, fie din cauza acestui fel de a dormi fachiric, somnul lui Alecu Iovin, kantian, se arăta foarte agitat, tulburat de vedenii: scâncea şi sforăia şuerător, se înfigea mai adânc cu nasul în perete, sughiţea şî svârlea dintr’un picior, ameninţând echilibrul instabil al scaunului suport.
      Domnul Alcibiade Gâţu, sfârşind presintările îşi privi cu mare înduioşare tovarăşii şi adăpostul unde toţi abia încăpeau, unul lângă altul, ca nucile într’o plumbieră de şcolar. Pentru a-şi arăta indiferenţa faţă de acest burghez strein, fiecare îşi reluă ocupaţiile: sculptorul uriaş bătându-şi pipa de fereastră s*o desfunde, poetul demonic strivindu-şi coşurile vinete între degete şi ştergându-şi sângele şî puroiul lăptos cu o batistă care fusese cândva albă, pictorul revoluţionar al culorii legându-şi moletierile de la al doilea picior. Numai Eliazar Chică, matematic şi astronom, puse alături o „Epistolie a Domnului nostru Isus Cristos ce-au trimis-o Dumnezeu din cer", cu multe foi de la început şi de la sfârşit rupte, dar peste al cărui tipar, economisind altă hârtie, înşirase cu creion roşu complicate şi misterioase calcule: radicali, figuri geometrice, sinusuri şi co-sinurî, coloane de logaritmi, ecvaţii obscure şi infiniţi culcaţi. „Epis-* tolia domnului nostru Isus Cristos ce-au trimis-o Dumnezeu din cer", suporta astfel cu resemnare creştină calculele păgâne ale lui Eliazar Ciucă, printre care se afla şi o demonstraţie matematică a inexistenţei lui Dumnezeu, pusă în formulă roşu pe alb.
      In acest timp, domnul Alcibiade Gâţu, pentru a face onorurile de gazdă, îşi îmbrăcă un surtuc cafeniu, înfipse gambeta neagră pe capul unui ghips înfăţişând o victorie înaripată şi oferi lui Radu Comşa un scaun, după ce-i verifică rezistenţa picioarelor.
      —        E cel buni îl asigură Mitică Episcopescu, trecându-şi degetele prin barbă şi privind de la înălţimea tavanului, unde creştetul se încadra în aureolă de pânză de paiajen.
      —        Iată, iubite domnule Comşa, în ce mizerie sunt constrânşi să trăiască atâţia intelectuali şi artişti excepţionali, să-şi petreacă viaţa împiedecaţi de la creaţie, în aceste prea triste vremuri 1 suspină domnul Alcibiade Gâţu, aşezându-se pe marginea unuia din cele treî
15
225
paturi care ocupau cei trei pereţi Ne-am adunat tot ce are ţara românească mai independent în cugetare şi în artă, şi trăim ca într o cetate asediată* Aiurea oamenii se ucid redaţi instinctelor lor elementare* Dar aci păstrăm vie flacăra umanităţii. Când se vor des-metecî din nebunia lor, vor veni să-şi aprindă feştilele lor la focul pe care l-am ascuns viu şi l-am ferit de peire.
      Domnul Alcibiade Gâţu îşi netezi nasul roşu şi lucios, ca pieliţa baloanelor dela Moşi, după care se aprinsese brusc flacăra unui nemărginit orgoliu* II privi în ochi pe Radu Comşa, şi zâmbi, preîn-tâmpinându-i o întrebare.
      —         Poate vreţi să ştiţi cum trăim aci, cum ne hrănim, domnule Comşa? Când am sosit, datorită simţului practic al prietenului Elia-zar Ciucă şi calculelor sale care au demonstrat imediat după semnele aştrilor şi mersul planetelor că răsboiul va dura şapte ani, am cumpărat aceşti doi saci de fasole, alţi doi saci de mălai pe care î-am urcat în pod, patru saci de cartofi depozitaţi în pivniţă, mai multe chilograme de tutun, patru şunci afumate care din nefericire se apropie de sfârşit, căci totul este trecător în această trecătoare lume, şi o balercă de vin. Pe aceasta a consumat-o împotriva prevederilor noastre, încă din primele două săptămâni, acest domn care sforăie acum, personagiu lipsit de demnitate şi de sobrietatea aşteptată de la un om de cugetare pură. Ne-am pregătit în acest chip, iubite domnule Comşa, pentru un lung asediu, căci nimeni nu poate nega că puţinii oameni într’adevăr superiori sunt constrânşi să trăiască astăzi, după cum am spus-o, ca într’o cetate asediată de barbari. Proviziile noastre s’au împuţinat, am fost nevoit să micşorez raţiile. Dar cât avem mălaiu şi fasole, privim viitorul fără înfricoşare. Sunt sigur chiar că un regim alimentar simplificat şi unic, nu poate decât să asigure o mai lucidă judecată şi o mai îndelungată viaţă. Doctorul Antiphan din Atena nu se hrănea decât cu un singur fel de mâncare şi întotdeauna acelaş, fiindcă ajunsese la concluzia că omul cu acest regim şi-ar lungi viaţa câteva veacuri, căci variaţia mâncărilor e cauza tutulor molimelor şi betejelelor* Antiphan dovedea astfel că nu era numai un savant ci şi un înţelept, ceia ce e încă mai rar.
      —        Şi ceia ce nu Ta împiedicat să moară înainte de-a împlini cel dintâi secol 1 mormăi dispreţuitor în barba stufoasă, sculptorul uriaş, care nu-şi putea potoli niciodată nesăţioasa poftă de carnivor cu regimul sobru de longevitate şi spiritualizare.
      —        Domnule Comşa, surâse cu o dulceaţă teribilă d. Alcibiade Gâţu pipăindu-şi cu voluptate globul nasului, nu lua în consideraţie pornirile de contradicţie ale acestui mult talentat sculptor, care pe
226
lângă că e imens ca un rinocer, mai are din nefericire şi pornirile lipsite de cugetare şi violente, ale (stupidului? pachiderm african. Cronica nu spune când a murit Antiphan, nici de ce a murit. Dar dacă într’a-devăr s’a stins în cel dintâi veac, înainte de-aşi demonstra experimental principiile, aceasta nu dovedeşte nimic. Ne putem imagina că a pierit într’un accident sau din ura contimporanilor, fiindcă întotdeauna contimporanii nu pot înţelege ideile noui şi vulgul se coalizează pidntru a desfinţa omul, care le turbură obiceiurile şi încearcă eroic şî dezinteresat să-l scoată din nămolul rutinei. Citeam eri, iubite domnule Comşa, într’o bucata de ziar vechîu în care amicul nostru Alecu Iovin a învelit de la d. Manaş Kanter un sfert de metru de salam şi o potcoavă de ghiudem de Botoşani, o întâmplare a savantului La Condamîne. La 1760, când învăţatul francez s’a plimbat întâia oară pe străzile Londrei cu o umbrelă, acest ustensil astăzi arhicomun şi devenit insignă corporativă a popilor, babelor şi dascălilor pensionari, a provocat atunci ilaritatea trecătorilor. Pe urmă, când a început ploaia şi inovatorul s’a adăpostit foarte calm sub cortul de pânză, vulgul murat până la piele, în loc să admire o nouă binefacere a progresului fu cuprins de indignare şi l-ar fi masacrat desigur, fără intervenţia poliţiei. Căci mulţimea e prin definiţie ignară, reacţionară şi ostilă ori cărei noutăţi. Prietenul meu Mitică Episcopescu nu poate pricepe acestea şi nici n’are nevoie să le priceapă. Nare idei, dar are mână. Un artist nu trebuie să gândească ci să creeze. Cugetarea paralizează creiaţial Introduce un element nou în proces; criticismul. Arta e instinctivă. In această privinţă, Mitică Episcopescu îmi pare hărăzit să creeze o fundamentală şi nepieritoare operă. E tot atât de lipsit de cugetare şi tot atât de violent ca Apollodor, precursorul său din veacul de aur al Ela-• lei, pe care Atenienii au fost siliţi să-l isgonească din zidurile cetăţii pentru harţagul lui fără pereche. Şi dacă i-au lăsat libertatea, au făcut-o numai din respect pentru grandoarea geniului. Amicul lui, sculptorul Silamion, când i-a săpat portretul ni-1 înfăţişează aşa ■           ................ ~               îzent, Mitică Episcopescu
renţa? unui runos. istoricul mai auaoga ca în accesele acestea de mâţiie, a sfărâmat statuiele Hermanosei, o ţâra de păr prin pieţele Atenei şi o bătea cu biciul, deşi era cea mai frumoasă şî mai sub-tipi curtizană a Corintului.
      — Mai frumoasă şi mai subtilă chiar decât madam Sultana? întrebă piţigăiat, Sami Goldştein, poetul demonic cu pseudonim de mănăstire voevodală.
convulsionată şi cu apa-
227
       Domnul Alcibiade Gâţu suportă această întrerupere cu demnitate.
       Tuşi şi se uita cu milă la obrazul cu bubuliţe violete al stihuîto-rului satanic. Strămuta cu limba, dintr’un colţ al gurii la celălalt, capătul defunct de ţigară. Apoi îl scuipă, fără să-l atingă cu mâna. Continuă amar.
       — Iată încă odată, iubite domnule Comşa, confirmarea celor ce tocmai spuneam. Marii creatori n’au nevoie de nici un dram de judecată. Acest poîet care va rămâne desigur al doilea mare după Emi-nescu, sau în cazul cel mai rău al treilea, dacă ţinem socoteală de opera lui Dan Şcheianu din nefericire incomplectă şi risipită, nu poate pricepe nimic nici din aspectul realităţilor, nici din jocul subtil al ideilor. E încrezut şî veninos. E invidios şi cinic. Şi mai ales e incapabil să înţeleagă cea mai elementară ecvaţie logică. Crede că mă ofensează, făcând aluzie la lipsa de graţie a madamei Sultana, gazda noastră care *şi câştigă onest existenţa, spălând cu un filosofic spirit egalitar rufele oligarhiei îmbuibate ca şi ale celor mai mizeri proletari. Ştie că pentru această eroică femee nutresc o amiciţie tenace şî inepuisabîlă. Ştie, iubite domnule Comşa, că numai exploatând această pasiune reciprocă a mea şi a patroanei, se află aci, sub un acoperiş cu toţii, spălaţi, hrăniţi şi îngrijiţi cu cea mai dezinteresată generozitate. Totuşi îşi râd de mustăţile Sultanei, de picioarele care e drept ar putea susţine cu neclintire capătul podului Carol, de sânii pe care îi aseamănă cu două pâini duble, dospite daţ încă necoapte. Au născocit tot soiul de comparaţii, unele, recunosc pline de fantezie, altele obscure şi nătângi. Toate cu intenţia de $ mă ofensa şi a mă arăta personificare a ridicolului, căci omul estC plămădit dintr’un infam material psicologic, care-1 sileşte irezistibili să se poarte cât mai ingrat posibil, cu semenul căruia îi datoreşte ccjl mai infim serviciu. Eu tac şi râd. Am satisfacţia să descopăr în fiecare zi o nouă infirmitate a acestor mari talente, iar glumele ior nu mă ating. In afară de adversarul meu intratabil, Alecu Iovin^ykan-1 tian aprins şi alcoolic desgustător, dar care se poate mişca Comod în toate sistemele filozofice, nici unul n*a priceput subtila rhţiune a ataşamentului meu pentru această nouă Xantipă. Totuşi ar fi fost simplu să înţeleagă. N am nevoie de altă explicare decât aceia pe care Socrate a dat-o lui Antisten când l-a întrebat de ce nu se desparte de cea mai acră şi mai nesociabilă femee care a existat, există şi va exista vreodată. „O bunule prietin —a răspuns atunci înţelepral Socrate — văd că cei care vor să devină iscusiţi călăreţi, nu-şi cum^ pără caii ceî mai blânzi, ci gloabele cele mai nărăvaşe... Ştiind că
228
daca vor isbuti să-i îmblânzească pe aceia, uşor le va fi să îmblânzească pe oricare alţii. Am vrut să învăţ arta de a trăi în societatea oamenilor; am luat-o tovarăşe pe Xantîpa, sigur că dacă voi suporta-o până la capăt, uşor îmi va fi să suport ori ce altă fire omenească". Atât şi nimic mai mult, a răspuns înţeleptul Socrate. Atât şi nimic mai mult răspund şî eu acestor prieteni, cu incomparabil talent, dar lipsiţi cu desăvârşire de înţelegerea raţiunilor subtile. Am devenit ţinta glumelor lor. Vor cu tot dinadinsul să pună la îndoială gustul meu pentru sexul divin. Dar uită cum mi-am întrerupt brusc, acum cincisprezece anî, cariera mea din învăţământ, unde desigur mă aştepta o catedră universitară şi toate onorurile. Toate drumurile îmi erau deschise atunci înainte, domnule Comşa. L-am ales pe acel al munţilor, unde m’am retras la un han răpind cea, mai frumoasă elevă din pensionul unde predam lecţii de filozofie, estetică, logică, psîcologie, greacă şi latină. Atunci eram încă sclav al instinctelor elementare, nu mă înălţasem până la cugetarea pură, care ne desprinde cu totul din elementul umed al lui Anaximandru din Millet... Iubite domnule Comşa, mi se pare că aud tuşind pe prietenul nostru comun, Dan Şcheianu. îmi permiteţi un moment să văd dacă s’a deşteptat.
      D. Alcibiade Gâţu dispăru şi Radu Comşa rămase cu cele cinci genii, care într’o atmosferă irespirabilă de submarin păstrau vie flacăra umanităţii.
      Ca să vorbească ceva, Radu întrebă:
      —        Vă rog domnilor, pentru Dan Şcheianu aţi chemat vre’un medic de când e în pat?
      Sculptorul uriaş dădu din umerii laţi cu compătimire, pufăind din pipa care umplu îndată încăperea cu un fum de incendiu.
      —        Ce nevoie are de medic? Destul să urmeze metoda mea: sigură. O jumătate de vin negru, fiert cu scorţişoară, piper şi zahăr, seara, şi pe piept cataplasme cu său. Iţi ia răceala cu mâna şi a doua zi sburzi ca un mânz.
      „Aceştia îl asasinează!" — gândi Comşa şi se întări în hotărîrea să-l urce pe Dan Şcheianu în automobil şi să-l ducă-la el acasă.
      —        A fost o doctoriţă, pitîgăi Samî Goldşteîn, aşezându-şi monoclul în ochiul de culoarea acadelelor de lămâie. O doctoriţă foarte nostimă, păcat că aşa o ipocrită. Avea tot timpul aerul unei regine detronate. Dar ştim noi ce se ascunde sub aşa un aer de mironosiţe...
      Poetul demonic făcu ticălos cu ochiul cel fără monoclu. Radu Comşa simţi că şi-ar procura una din cele mai mari satisfacţii din
229
viaţa, să-l înşface de-o ureche şi să-l trimită cu un picior în spate, peste cele trei bariere de rufe întinse pe frânghii*
      Afară se auzi klacsonul maşinei. Desigur Neculai isbutîse să ajungă până aci şi dădea de veste. Toţi se ridicară la fereastră, cu priviri pline de mirare fiindcă niciodată până atunci nu se aventurase în aceste paragini un asemenea vehicul.
      —  Nu vă deranjaţi. E maşina meat lămuri Radu Comşa.
      Voise să spună că e maşină cu care a venit el. Dar cele patru
genii îl considerară deodată cu alt respect şi cu o mare admiraţie. Prietenul lui Dan Şcheianu era aşa dar un adevărat personagiul Sami Goldştein se apropie săltând pe piciorul teafăr ca o dropie rănită, îşi scoase monoclul şi învârtindu-1 pe şnur în vârful arătătorului, îşi dădu confidenţial o părere desinteresată.
      —        Eu cred că Dan Şcheianu trebuie neapărat să ia aer. In fiecare zi o plimbare care să nu-1 obosească. Dacă îi trimiţi D-ta în fiecare dimineaţă maşina un ceas pentru o plimbare, pot zice deacum că e un om salvat II putem însoţi noi. Eu sunt gata la acest sacrificiu. Pentru Dan Şcheianu am avut întotdeauna un mare sentiment.
      D. Alcibiade Gâţu intră în cameră.
      — S’a deşteptat, iubite domnule Comşa. Un moment numai şi puteţi veni. Vrea să-şi facă toaleta, a devenit cochet ca o curtizană.
      Scoase dintr’un sertar o cămaşă împăturită, îi cercetă nasturii, o aruncă şi alese alta. Ridică de pe masă ceva care semăna cu o pălărie şi luă de desubt ceva care semăna cu o perie de cap, aşezată lângă ceva care semăna cu un colţ de pâine. Desprinse din cui şi o oglindă de-un lat de palmă. Apoi eşî cu braţul plin, ca o mamă care se duce să facă toaleta ţpruncului invitat să recite o poezie în salon, mosafirîlor.
      Alecu Iovin, kantianul, se răsuci în pat, căscă, se frecă la ochi, se ridică sburlit, îşi privi lung şi amărât picioarele numai în ciorapi, din care ieşea la lumină degetul mare printr'o spărtură. Cu glas cleios şi peltic, se adresă lui Sami Goldştein:
      —       Mă Tirteule, ia mişcă si adu-mi o cană cu apă rese. Dar ai ausit? Rese! Mă arde teribil. A fost prefăcut vinul zidanului ca poezelele tale, frumosule!
      —        Dacă vrei apă, n’ai decât să te mişti singur, să-ţi ei! răspunse cu demnitate poetul demonic, întorcându-i spatele, ofensat de tonul superior cu care întotdeauna îi vorbea filosoful kantian.
      Şi mai încet cu o bravură prudentă:
      —  Alcoolici
230
      —         Se-ai zis? Repetat Afiş ambulant pentru alifie de coşuri.» Se-aî zis, demonicul taichii?
      Fără grabă, cu adresă, Alecu Iovîn kantianul, trimise un tom greu, desigur „Critica raţiuneî pure“, în spatele poetului demonic, încât Sami Goldştein icni şi monoclul ţâşni din ochiu ca expulzat de un piston.
      Abia atunci, clientul lui Manaş Kanter cel cu vinuri bune, observă că se află în încăpere un strein. Restabili oarecare ordine în căpiţa de păr şi ascunzându-şi sub o manta, cu o subită pudoare, picioarele numai în ciorapi, rosti imperturbabil:
      —         Salutare stimabile domn şi scuzasi pentru asemenea ssene intime. Mi-a servit zidanul un vin teribil de prefăcut, otravă nu altseval...
      Se frecă la ochi cu dosul pumnilor şi căscă.
      —   Sintesi inselectual, arsist? Vresi să intrasi în sercul nostru?
      — Nu domnule, nu sunt intelectual nici artist, şi nu râvnesc la onoarea să intru în distinsul dumneavoastră cerc. Am venit numai să văd pe amicul meu Şcheianu! răspunse în silă Radu Comşa, înăbuşit de mirosul otrăvit al nîcotineî fiindcă sculptorul uriaş şi bărbos, după ce-şi făcuse higiena pipei, înşirase penele înegrite pe marginea ferestrei.
      —         Dan? făcu omul aperitivului categoric, clătinând capul cu presimţiri sinistre. Finis cu Dan Şcheianu I Sara nu ştie ce zenîu pierde. Angasasi să-i facă un bust prietenul Episcopescu. Si el un artist de mare talent...
      —         I s’ar putea publica ineditele. Aş îngriji eu o ediţie, cu desene de Emilian Carpuz şi un studiu de Alcibiade Gâţu. Ar fi un volum să facă epocă, o revoluţiei se entuzîasmă poetul Vlad Tis-mana, apropiind de obrazul lui Comşa răsuflarea fierbinte şi rău mirositoare a lui Sami Goldştein.
      „Bietul Dani — gândi Radu — încă n*a murit, şi-i precupeţesc oasele. Trebuie neapărat să-l scot de aci. Şi aceasta repede, repede 1“
      —         Poftiţi, iubite domnule Comşa. Şcheianu vă aşteaptăl anunţă d. Alcibiade Gâţu cu gestul larg al unui valet de casă mare care anunţă că doamna marchiză e servită.
      II conduse până la uşă şi cu o delicateţă, pentru care Radu Comşa îi fu recunoscător, d. Alcibiade Gâţu se retrase din prag.
      —         Vă las singuri, iubite domnule Comşa. înţeleg perfect... Intraţi...
      Fericit de această delicateţă care îl creştea în proprii săi ochi,
                                                                                       231
d. Ălcibiade Gâţu îşi desmîerdă vârful nasului rotund, din discreţie şi el, cu strălucirea stinsă.
      Radu Comşa intră. Intr’o singură privire cuprinse încăperea goală, pereţii văpsiţi cu verde strepezit ca sulfatul de cupru şi cu mari pete mucede de umezeală, patul unic, în care Dan Şcheianu, în cămaşe curată, cu părul netezit, se ridicase în capul oaselor. II cuprinse de după gât şi îl îmbrăţîşă pe obrazul ţepos:
      —   Dan! Să nu-mi scrii nimic, să nu daî o veste, când ştiai că?...
      Dan Şcheianu care îl aşteptase cu bucurie acum câteva clipe,
la înfăţişarea lui Radu Comşa, sănătoasă, tânără, în haine turnate pe trupul svelt, simţi o sgârietură neplăcută. Se ferise să-l îmbrăţişeze pe gură —se temea aşa dar de boala lui! Când Radu se aşeză pe marginea patului, îi vorbi cu un râs rău, care-i desvelî gingiile vinete cu dinţii stricaţi:
      —        De ce atât de aproape?... Aşează-te la doi metri, vorbeşte-mi cu batista la gură Ştii doar că oftica...
      Radu Comşa era pregătit la asemenea primire. Nu o luă în seamă Ii clădi pernele la spate. întrebă:
      —   Nu ţi-e rece Dan? Să nu închid fereastra?
      —   Lasă să vie aerul... N'am să-l mai respir multă vreme.
      —        Dani rosti Radu prinzându-i mâna lungă, numai oase şi piele. Dan, nu trebue să vorbeşti aşa. Mi-a spus Maria Probota... Boala ta nu e atât de gravă. O simplă răceală şi organismul slăbit. Chestie de îngrijire. Două luni de linişte, aer, hrană bună...
      II privi în ochii coagulaţi, stinşi în scobiturile orbitelor. Continuă:
      —        Dacă ai vrea tu, totul ar fi simplu. Am o cameră care nu-mi e de nici un folos... Am sta împreună. Ne-am povesti atâtea din trecut!... Şi mie mi-e foarte urât singur. Ce spui tu, Dan?
      Dan Şcheianu nu răspundea nimic. îşi lăsase mâna în mâna lui Radu. Bătaia sângelui puternică şi ritmică din mâna aceia, îi înfuza şi lui tărie. Ii era sete acum de viaţă. Tot ce risipise i se părea absurd şi pentru totdeauna" pierdut. Ucisese un bun pe care numai acum îl preţuia cu desnădejde. Dar mai putea fi o scăpare? Toate fuseseră nebunii: poezie nouă, revoluţii estetice, cocaină şi vin... O mie de fericiri pe lângă care trecuse fără să le observe: să respiri, să umbli, să-ţi ardă soarele obrazul. Aerul primăverii care e uşor şi străveziu, ameţitor ca o cupă de şampanie spumoasă, aerul acela de câţi ani nu-1 mai simţise? Nu. Nu mai ştia când e primăvară. Nu mai exista de atâta vreme pentru el, nimic alt, de cât veşnica halu-
232
   cinaţie; o lume artificiala şi factice... Peste zece ori cincisprezece zile vor înflori iarăşi caişii: are să-i mai vadă oare?
        Radu Comşa aştepta, netezindu-i mâna ca unui copil. înfăţişarea lui Dan Şcheianu îl înspăimânta: pielea întinsă şi lucie, părul putred. In cămaşa curată şi largă, gâtul lung arăta mărul lui Adam enorm, chinuit spasmodic de respiraţia grea. Iar grija aceasta de a îmbrăca cămaşa proaspătă, de a-şi netezi părul, părea acum o prematură toaletă mortuară.
        Ochii lor se întâlniră. Şi-î văzură umezi. Simţeau amândoi crescând ca flori deschise magic, gânduri care nu se pot spune, dar care aşa nespuse, presimţite între ei, îi făceau buni, puneau o înţelegere supraomenească şi fluidă în tot ce le sta pe buze şi n’avea nevoie să fie rostit.
        Dan Şcheianu privea acum afară, prin fereastra joasă, orizontul închis de rufele ude de pe frânghii. Era o viaţă dincolo. Dureri şi bucurii care-î scăpau. Ca un liman unde-a suferit şi-a cunoscut bucuria, şi de care se depărtează dus de o navă neagră, în necunoscutul de dincolo de toate zările. Acum regreta chiar aceste suferinţî. Fac parte din viaţă. Sunt însăşi viaţa. Viaţa care e voluptate ultimă şi unică. Toţi î-au găsit un sens. Desigur cel adevărat, căci milioane de milioane de oameni o trăiesc aşa dintotdeauna, o acceptă, i se supun. Numai el o pierde fiindcă i s’a împotrivit. I-a cerut altceva; imposibilul. A uitat-o pentru umbre. A pierdut-o pentru umbre...
        —        Radule, vorbi încet Şcheianu. Tu nu-ţi mai aduci aminte cum se numea steaua unde magii Asiriei spuneau că emigrează sufletele? Steaua Sopdît mi se pare...
        Radu Comşa nu auzise niciodată despre steaua aceasta, dar ţ răspunse cu siguranţă, spunându-şi că acum, pentru Dan Şcheianu, \ adevărul nu mai are nici o însemnătate.
\      — Da, Dan, steaua Sopdît... îmi amintesc perfect.
        Dan Şcheianu tuşi. îşi acoperi gura cu batista. Vinele i se um-flară la tâmple; o clipă se lînăbuşi şi se întinse pe pernă, cu unghiile înfipte în pieptul osos. Tusa sună cavernos între coaste. La rădăcina firelor de păr, luciră boabe vâscoase de sudoare. Pielea deveni de { un palid verzui ca la înecaţi. Nările erau străvezii şi lipite, ca \ nările cadravului care va fi mâine. Când sfârşi, îşi ascunse batista ) sub perne să nu se vadă petele roşii îşi căută gândul început.
        —           Ce spuneam?... Da... Steaua Sopdît, sufletele care emigraseră, \ acolo... Câte prostii, Radulei... Toţi au fost torturaţi de ideia nemu-
) rirei... Nu se pot împăca cu gândul că viaţa e numai, aci, sfârşeşte i aci. Au imaginat dincolo o lume himerică, un ostrov ireal. O con-
233
solare. Dar dincolo sunt numai oase şi viermi. întunericul cel mare.... Eternitate nu exista decât în moarte.
       Glasul tremura. Daca lângă el, în locul lui Radu s’ar fi aflat o femee; mamă ori iubită, Dan Şcheianu ar fi plâns în braţele ei# cerşind o minciună consolatoare. Dar Dan Şcheianu era singur, şi ştia că pentru el nu va mai fi deacum decât uitarea cea mare, iar consolarea nu i-o mai putea da nimeni; minciuna în care avea ne-voe să creadă. Trecu la alt gând:
       —        Virgil are un copil. Nu l-am văzut. îmi pare rău că nu l-am văzut. Un copil e întotdeauna o minune care se realizează, un mister. Suntem noi înainte de toate erorile.
       —        Ai să vezi Dan şi pe copilul lui Virgil. Când te vei muta la mine, vom ruga-o pe Maria Probota să ni-1 aducă...
       Radu Comşa cerca aşa, treptat, să-l deprindă cu gândul că trebuie neapărat să se mute la dânsul.
       —        Ce zic eu „când te vei muta la mine", caşicum aceasta are să se întâmple peste cine ştie câtă vreme? II poţi vedea mâine, Dan... Fiindcă, nu e aşa? mergi chiar astăzi cu mine. Am maşina la poartă. Te învelim bine şi într’un sfert de oră scapi de mizeria aceasta, unde, uite, chiar eu sănătos, simt respiraţia strepezită de cocleala aceasta verde. Fereastra dă în grădină, am cărţi... Dan, nu e aşa că m'am gândit bine?
       Dan Şcheianu îi apăsa mâna, fără să spună dacă Radu a gândit bine ori nu. Dar pe figură străbătu o abia văzută schimbare, în care numai cei care-1 ştiau bine, puteau recunoaşte un început de surâs. O bucurie copilărească creştea în el, plină de temere. In cămaşa neted călcată, lângă /prietenul care-i purta înaintea ochilor amăgirea însănătoşirei apropiate, avu de pe acum iluzia convalescenţei. O cameră luminoasă, linişte, un pat cu aşternutul alb, o glastră cu flori, un prieten altul decât cei de alături, însemnau poate viaţa, din care acum ştie bine că n'ar mai risipi nimic, cu avariţie. Atâtea se pot face într’o singură viaţă! Ca un copil încăpăţînat, aş-tepta Mncă să fie rugat mult pentru a consimţi. Dar Radu Comşa se temu să nu dărâme tot, stăruind peste măsură. Asculta cum respiraţia lui Dan, scotea din timp în timp, un sunet ciudat din piept, ca foalele unei armonice care se destinde singură.
       Vorbii minţind:
       —        A fost pe la tine, Maria Probota. Mi-a spus. Ar dori ea să te îngrijească... Vrea neapărat...
       —   Nu s’a supărat? întrebă cu îndoială Dan Şcheianu, fiindcă
234
  ştia că Maria plecase cu obrazul învăpăiat de glumele celor „de dincolo".
        —        De ce să se supere? înţelege foarte bine Dan, ca prietenii tăi de aci văd viaţa într’un fel, noi altfel. Simplu. Nu poate fi vorba de aceasta*. îmi spunea numai că i-ar veni greu: camera de aci n'are lumină, e departe... Şi Virgil i-a scris... Vezi că e dorinţa tutulor...
        — Vîrgil e tot pe front? întrebă Dan. Tu cum ai făcut de nu?...
        —  Şi eu plec... Peste trei săptămâni, o lună cel mult.
        Dan Şcheîanu tăcu o clipă. îşi desprinse mâna din mâna lui Padu. II privi deodată, cu altfel de ochi, cu sufletul golit:
        —        Atunci cum mă inviţi la tine? îmi spui că ţi-e urât să iei masa singur, că vom sta împreună, şi ştii totuşi că pleci peste trei 'săptămâni...
        Gândurile î se alegeau pline de oroare şi grele, din întunericul în care colcâie duhurile cele rele. „Va să zică tot e adevăraţi Desigur în trei săptămâni — şi-au făcut socoteala — nam să-i mai incomodez cu nimic. Am să fiu mort. Am să fiu mort şi el are să continuiq a-şi plimba sănătatea aceasta desgustătoare. Tot ce-mi spune e numai făţărnicie şi minciună".
        Din clipa aceia Dan Şcheîanu, simţi că îl urăşte pe omul' acesta cu trupul elastic, viguros şi tânăr, cum n'a urît niciodată un om.
        Padu Comşa îi ghicise vag înţelesul lămuritor al întrebărei. Ştia când a păşit aci că avea să înfrunte o luptă grea. Apropiindu-se de Dan şi aşezându-i plapoma sleită pe după mijloc, îi vorbi cu blândeţe:
        —        Dragă Dan, în trei săptămâni ori o lună, o să fii mult miaî bine. Rămâne Maria Probota să te îngrijească... Cred că nici n*o să mai fii nevoit să stai în pat. Iţi las şi camera mea. Poţi scrie; e timpul să dai însfârşit ceia ce aşteptăm toţii... Aşa cum ne spuneai tu planurile tale...
        „Cum minte cu neruşinare! — gândea Dan Şcheîanu. Ştie că într’o lună am să fiu putred, au să se cuibărească viermi în carnea a-ceasta, în măduva oaselor, în creerul de aci unde este o lume pe care n’are s’o cunoască nimeni, niciodată... Ştie aceasta şi minte. Nu poate înţelege ce înseamnă să pierzi tot... Să ştii că tu vei fi hoit şi viaţa are să contînuie fără tine. Nu poate înţelege nopţile mele, când toţi dorm, e linişte care mă înăbuşe şî gândul roade aci, încet şi continuu ca un vierme intrat de pe acum în creer. Acestea nu le poate bănui. Un om sănătos e un om odios. Animal egoist şî crud. Vrea să creadă că sufere alături de mine, şi surâsul irezistibil îi răsare pe buze, fiindcă se gândeşte la desfătările lui unde îl chiamă viaţa... Ce dinţi oribili are, albi şi tari, ca de lupi... Şi gura după care
235
toate femeile.** In încrederea lui imbecilă, 'desigur îmi judecă existenţa cu severitate şi o osândeşte. Fiindcă nu Ta torturat nimic din ceia ce e misterios şi irealizabil în viaţă, socoate că el a fost cel cuminte, că sănătatea şi hainele scumpe şi frumuseţea de animal şi toate mulţumirile i se cuvin cu o dreaptă răsplată, iar moartea aceasta a mea, de câine aruncat pe un mindîr, e împlinirea unei justiţii imanente. Poate se bucură. îşi verifică încă odată că el a fost cel înţelept şi eu cel nebun. înainte de moarte, vine să mă umilească cu mila lui, de care n’am nevoie. Am să-i arăt să o simtă, că n’am nevoie...".
      Padu Comşa presimţi că ceva nou şi rău se petrece în sufletul prietenului. încercă să-l smulgă acestei tăceri.
      —   Dragă Dan, se face seară şi frig. Cred că am putea merge...
      Dan Şcheianu se întinse pe pernă cu faţa în sus, privind în
tavan.
      —        Poţi pleca. Eu nu merg. Mam hotărStl rosti cu glas indiferent, fără să întoarcă ochii la el.
      —        Ce înseamnă aceasta, Dan? Până adineori credeam că ne-am înţeles. Dacă te simţi obosit, să lăsăm pe mâine... Viu desdedimineaţă.
      —   Nici mâine, nici poimâine, niciodată...
      —        Dani îi puse Comşa mâna pe frunte. Dan, uită-te în ochii mei... Ce se petrece aci? îi ciocăni fruntea osoasă, de pe acum netedă şi lucie ca un craniu.
      Dan Şcheianu întoarse faţa către perete; ceafa îi apăru slabă şi cu părul lung, nefuns de multă vreme, leoarcă de sudoare. Radu Comşa se aşeză iar pe marginea patului:
      —   Nu plec de aci Dan, până ce nu te hotăreştî.
      —        Vrei să mă vezi murind? vorbi Dan Şcheianu cu faţa în peretele coclit. N*ai să aştepţi prea mult.
      Radu Comşa îşi încrucişă braţele cu înfăţişarea omului hotărît să aştepte până la capăt. începu să privească cu răbdare, fiecare pată de umezeală de pe peretele verde, cu încăperea deşartă unde în afară de pat se afla în mijloc, un singur scaun cu paele desfundate şî un lighean ruginit cu un ibric de tablă, într’un ungher, la pământ. Decor ostil şi rece, fără nimic din misterul oaspelui invizibil care se afla veşnic present aci, aşteptând cu răbdare, plecat peste omul cu obrazul descompus, cu privirea sleită în văgăunile orbitelor, cu pieptul sorbind anevoios în ultimile rămăşiţe ciunge de plămâni aerul din ce în ce mai împuţinat.
      O pisică tărcată sări pe pervazul ferestrei, privi o clipă în-lăuntru, apoi începu să-şi spele labele, blana năpârlită, cu nepăsarea
236
vieţii care continuă indiferentă dincolo de nefericirile individuale* Din acest amănunt fără însemnătate, destinul lui Dan Şcheianu apăru în gândul lui Radu Comşa mai dureros. Totul va exista ca şi mai înainte. Există ca şi mai înainte. Numai pentru omul de aci vor fi sfârşite, acolo unde nu mai străbate nimic. A venit lângă el cu toată pornirea şi ceva rău, veşnica nepătrundere dintre oameni, s’a căscat îndată între dânşii ostil, să le învenineze clipite care nu mai au întoarcere. Adineori părea că minunea s'a săvârşit, şi acum iatăl... Un gând să nu-1 părăsească: Orice-ar spune Dan, orice-ar face, sunt numai spasmurile acestei nefericiri. Fac parte din însăşi agonia lui. Nu trebuie să le asculte. Nimic să nu-i clintească hotă-rîrea de a-1 scoate de aci...
      Tăceau.
      Şi în tăcere, pătrunse sunetul cald' al unei vioare, de dincolo. Au ascultat amândoi.
      — La Chacccone de Bach, recunoscu Radu.
      — La Chacccone de Bach, gândi Dan Şcheianu.
      Muzica se înălţă gravă, cu modulaţiuni de voce omenească, pătrunzând zidurile, îndepărtată ca un suspin din adâncul pământului ori din înălţimile slăvei. O palpitaţie luminoasă de sunete, constelaţie melodioasă risipindu-se dintr’un cer nepământesc, pur şi cristalin. Cine putea să scoată arcuşului aceste modulaţii dumnezeeşti? se întrebă Radu Comşa, ştiind că dintre cei de dincolo, nici unul fusese înfăţişat geniu al muzicei.
      Dar îi păreau acum toţi laolaltă, altfel de cum îi văzuse. Poate se afla în fiecare, dincolo de hâzănia realităţii lor exterioare, de ticurile şî orgoliul lor grotesc, de inutilitatea lor înăcrită, o flacără indecisă, ascunsă în adânc de tenebre, clătinată de toate vânturile ca lu "nîle palpitând din miasmele mlaştinilor. Cine cânta? Ce făceau aceiăy ^am, acolo?...
      Dan Şcheianu asculta, cu gâtul puţin săltat din perne să audă mai bine, cu respiraţia înăbuşită să nu tuşească. El ştia cine e. Sami Goldştein, evreul cu pseudonim de mănăstire voevodală, cu monoclul demonic şi cu obrazul pustulos. Acum cu bărbia şi cu obrazul culcat pe cutia resonantă a vioarei, cu degetele ţinând aerian arcuşul uşor, Dan ştia că nimic din urâţenia trupească şi din strâmbătatea sufletească a omului, n’a mai rămas. E altceva. Altcineva. îmbrăcămintea oaselor şi a pielei, e numai carcera provizorie pentru ceva mai adânc şi nepământesc. Şi ştia Dan Şchianu, că acum dincolo toţi tac, în încăperea ticăloasă şi înecată de fum, cu bărbiile în pumni, în nemişcare, uitând toată zădărnicia lor, cufundaţi într’o
237
irealitate vasta şi melancolică. Cum de s'a gândit să-i părăsească? Laş, să fugă de dânşii, să-i renege, să se renege? Ii iubea dureros acum, cu toată desnădejdea— tovarăşi întru acelaş destin, mistuiţi de acelaş rău fără vindecare. Numai ei îl înţeleg, ştiu. Numai ei se înţeleg, se ştiu...
      Aceasta, omul de alături, cu sănătatea lui desgustătoare 'şi fără nici o chinuire lăuntrică, nare cum s’o priceapă.
      Vioara tăcu.
      Dar sunetele durau încă, legănând cugetul deasupra miasmelor.
      Dan Şcheianu se gândi să se prefacă, închizând ochii, că a adormit. Dar din nemişcarea lui Comşa, ghicea că e decis să nu plece. Cum îl ural
      Se întoarse şi îl privi duşmănos:
      —  Simţi o bucurie să-mi respiri aerul meu?
      —       Dan, grăi Comşa cu aceiaşi blândeţe care pe Dan Şcheianu îl exaspera. Dan, vezi că din hotărîrea mea, nimic nu mă poate clinti... Ai să înţelegi până la sfârşit că pentru binele tău o fac.
      —       De binele meu n’am nevoie să-mi poarte nimeni grijă. Dacă mai ai puţină simţire, pricepe că e o crimă să torturezi un bolnav. Un bolnav cu ceasurile numărate...
      —  Dragă Dan, făgădueşte-mi că mâine ai să judeci altfel şi plec.
      —  Pleacă acum... Vrei să chem să te dea afară?
      Dan Şcheianu aproape strigă ultimile vorbe, atât de tare, încât pisica de pe fereastră, fugi speriată. Se înăbuşi şi tuşi. Radu încercă să-l susţină, dar Şcheianu svârcolindu-se îl împinse cu degetele răşchirate. Părul era sburlit şi ud. Ochii convulsionaţi. Cămaşa lipită în plăci umede, pe coaste. Scoase picioarele de schelet din plapomă, să-l alunge:
      —  Afară 1... Vii să mă vezi murind? Canalie...
      —  Dan, pentru numele lui Dumnezeu...
      —       Mai îndrăzneşti încă?? Crezi că n’am înţeles tot, că nu văd? Eşti amantul nevestei lui Virgil. Pe mine vii să mă vezi murind. A-ceasta numeşti tu prietenie? Am să-i scriu tot lui Virgil, ai înţeles* Tot. Tot. Afară!
      —       Bine Dan, se ridică Radu Comşa cu o mâhnire în care Şcheianu citi numai compătimire pentru el, şi îl înfurie ca o provocare. Bine Dan, plec. Dar să ştii că am uitat tot ce mi-ai spus acum. Ştiu că nu poţi să le crezi nici tu. Eu nu le-am auzit. Şi-am să viu mâine, şi poimâne, şi în fiecare zi, până când ai să te convingi că numai pentru tine...
      —  Afară! Ieşi odată afară! gâfâi Dan Şcheianu, căscând înecat
238
gura neagră cu buzele vinete, păşind cu picioarele goale pe podeaua rece, cu cămaşa udă şi boţită, cu mâna întinsă spre uşă:
      —  Afarăl
      Radu Comşa îşi închee paltonul, netezi calm postavul pălăriei Cu degetele pe mânerul uşei, rosti biruindu-se:
      —  La revedere, Dan* Mâine să ştii că sunt tot aci.
      Dan Şcheianu gesticula horcăind în mijlocul camerei, clăti-! nându-se pe picioarele deşirate, cu genunchii noduroşi* Nu mai vedea nimic înaintea ochilor decât o pânză neagră şi toate rămăşiţele puterilor erau adunate în strigătul repetat:
      —  Afară, canaliei Afară, canaliei
      In sală, Radu Comşa se lovi faţă în faţă cu d* Alcibiade Gâţu care ascultase la uşă şi surprins, se prefăcu neîndemânatic că aşează ceva într'un cufăr de tablă roşie şi albastră* Dincolo se auzia acelaş glas, pe care îl recunoştea acum că e glasul sculptorului vast şi bărbos, intonând: lt's a long tuay to tipetavy...
      —        Iubite domn, prinse Radu Comşa braţul profesorului de fi-losofie, prietenul nostru comun, Dan, e foarte, foarte bolnav. înţeleg sacrificiile D-tale şi ale prietenilor D-tale. M*au mişcat. V’aţi strâns într’o cameră, să-i lăsaţi lui singur, alta întreagă. Din nefericire a-ceasta nu e destul... Se întâmplă să pot face eu şi alţii, mai mult... Dan Şcheianu trebuie salvat. Am să te rog să mă ajuţi. Fac apel la sufletul şi la înţelegerea D-tale...
      —        Mă rog, mă rogi se oferi foarte măgulit d. Alcibiade Gâţu, netezindu-şi nasul rotund şi lucios, în care se reprinse văpaia de orgoliu.
      —        Trebuie să-l mutăm pe Dan, într’un loc unde să poată fi îngrijit tot atât de bine ca într’un sanatoriu. Fiindcă astăzi nu se mai află un asemenea sanatoriu, îl vom improviza. Am aproape pregătit totul. Te rog convinge-1 şi D-ta. Deprinde-1 cu ideia. Am să trec mâine dimineaţă. Pentru orice eventualitate, şi te rog să nu socoţi aceasta ca o ofensă, dă-mi voie să las pentru el, cele necesare.
      D. Alcibiade Gâţu nu se arătă de loc ofensat şi mistui cu îndemânare, în buzunarul pantalonilor, hârtiile strecurate de Radu Comşa. II. petrecu pe sub barierele de rufe întinse. Cum mergeau în tăcere, în soarele care se înclina către asfinţit, Radu Comşa văzu pe o insulă de pământ sbicit, cele dintâi gâze ale primăverei, roşii punctate cu negru, desmorţîndu-se cu mişcări încete, somnoroase încă. Gândi că până la această primăvară atât de apropiată, Dan Şcheianu nu va mai ajunge. Sufletul lui va fi emigrat în steaua Sopdit. Sau aiurea. Sau nicăiri. Va fi numai pământ. O mare milă îl cuprinse.
239
Se gândi să se întoarcă, să caute cuvântul bun, magic, care să rupă tot visul acesta rău. Dar simţi că n’ar mai avea puterea.
      In faţa automobilului, d. Alcibiade Gâţu salută ceremonios, ridicând de pe creştetul chel pălăria tare.
      Neculai Şofeurul, împături gazeta, dădu drumul motorului, străbătând îndărăt drumul îngust prin canalul negru şi lichid. In curtea cu porcul înjunghiat se mai afla jumătate din trapul gras, atârnat acum de-un picior într’un stâlp. Oamenii cu bucăţi de carne învelite în ziare şi cârpe, treceau ferindu-se de stropii maşinei, lipiţi de gard. Radu Comşa îşi apăsă tâmplele prinse într’un cerc dureros. Trebuie numai decât să-i scoată de acil Se silea astfel, repetând hotă;-rîrea, să-şi înfrângă orice amintire neplăcută din vorbele lui Şchelanu, sunându-i încă răguşit în urechi. Să uite tot. Cuvinte fără răspundere, delir de bolnav. Totuşi se gândea acum la soarta lui Dan fără iubire; mila lui era rece ca împlinirea unei datorii şi nimic mai mult. Fu mâhnit de această descoperire. A doua zi trebuie să înceapă din nou. Se simţea obosit. Poate e bine să vină cu Maria Probota. Dar unde s’o găsească? N*a vrut să-i spună unde stă. Şi Dan ar fi în stare, în faţa ei, să repete murdăria aceia. Ce nenorociţi Dar nu nu se putea convinge deplin acum, că Dan Şcheianu e numai un nenorocit.
      —       Mergeţi la D-voastră acasă, sau la domnu Deputat? întrebă şofeurul.
      Uitase. Luminiţa îl aştepta. Va trece numai să-şi ceară iertare. Avea nevoie de linişte. Să rămână singur.
      Când maşina sună intrând, Luminiţa Vardara îl zări de la fereastră şi îi eşi înainte, trântind uşile după ea.
      Ghici îndată, din privire şi din chipul cum Radu îi sărută degetele, cu gândul în altă parte, că se petrece ceva neobişnuit.
      —       Ce ai Radu? Ce s’a întâmplat? întrebă ridicând ochii spre el cu îngrijorare şi săltându-se în vârful degetelor, să-i citească în privire mai de aproape.
      —  Nimic. O migrenă... Ştiu eu...
      —       Haide repede. Lasă paltonul. Sunt sigură că o să-ţi treacă... Dacă vrei un piramidon, îţi aduc imediat din farmacia tanti Laura. Avem în salon doi ofiţeri francezi. Au sosit cu avionul de la Salonic; de două zile; acum două săptămâni erau la Paris. îşi descarcă noutăţile aci... Haide I
      Luminiţa îl târâ de mânecă.
      Radu Comşa arătă ghetele pline de tot noroiul din strada Olimp 14.
240
      —        Luminiţo, nu pot intra aşa în casa. Mă dor tâmplele. Nici nu-mi pot găsi cuvintele. Aş face ,o tristă figură.
      Luminiţa lungi puţin „botul".
      —        Vezi ce rău eşti!... Atunci măcar intră aci, alături. lai un ceai cu mine... Pe urmă te las, dacă ieşti atât de tenebros...
      Camera era goală. Numai prin uşile deschise, în a treia încăpere se vedea lumea adunată la ceaiu, în salonul Vardarilor. Se‘ auziau glasuri, hohote de râs, sunetul pianului întrerupt.
      Luminiţa îl trase până la divan. După ce-i apăsă umerii să-l silească să se aşeze, îi cuprinse în palme tâmplele, îi ridică faţa spre ea şi îi privi în ochi.
      —        îmi ascunzi ceva, Radule... Nu mai eşti al meu. Unde te gândeşti? Spune-mi ce ai?
      Radu Comşa îi desprinse mâinele şi îşi apropie obrazul de pieliţa moale şi netedă. In marea sfârşeală, prezenţa Luminiţei îi aducea acum îmbărbătare. Ii rămânea într’adevăr ea, în care să nu se îndoiască; mână ei pe frunte îi alunga gândurile mâhnite, îngrijorarea ei îi făcea bine; nu se mai simţea atât de singur ca adineori. Ii sărută degetele cu recunoştinţă. Luminiţa se aşeză alături, hotărî ta să-l spovedească. Scutură părul scurt şi încârlionţat, luându-şî o înfăţişare gravă cu care nu era deprinsă.
      —        Acum trebuie să începi, Radule. Ori vrei să mă faci să plâng?
      Ea nu plângea odată într'un an şi socotea această ameninţare, argument la care nu se putea împotrivi nimeni.
      —  Aştept! îşi încrucişă braţele pe piept.
      —        Luminiţe, crede-mă; n’am ce să-ţi spun... Nu mi s’a întâmplat nimic. Nu e vorba de mine. Un prieten... Lucruri care n’au de ce te interesa.
      —        Am spus că prietenii tăi sunt şi prietenii mei! rosti Luminiţa cu hotărîre, simţind un fel de mândrie că se poate interesa de chestiuni atât de serioase. Să-l ajutăm, Radule!
      —   Din nefericire, Luminiţo, nici un ajutor nu-i mai poate fi de
folos.
      —        Nu înţeleg. Nu mă tortura, Radule... Spune-mi de cine e vorba... S’a întâmplat ceva lui Virgil Probota?
      —   Nu...
      —   Măriei Probota? S’a îmbolnăvit copilul lor?
      Luminiţa se gândi la prietenii lui Radu şi nu mai găsi nici un nume. Comşa îşi privea vârful înoroiat al ghetelor*
      —   Radule, de ce mă chinui? Spune-mi!
16
241
      Astfel, uşor şi firesc, Luminiţa trecuse de la durerea pe care voia s*o aline altuia, la nerăbdarea să nu fie contrariată ea*
      —       Lumîniţo, numele n’are să-ţi spună nimic. E un prieten de altădată... Dan Şcheianu.
      —       Domnul care scria versuri atât de extravagante? exclamă Luminiţa cu desamăgire, fiindcă în acest caz nu mai putea fi vorba de ceva serios.
      Ii veni îndată în minte o scenă de acum doi ani: ea şi cu două prietene amuzându-se extraordinar la lectura versurilor lui Dan Şcheianu, dintr’o revistă de avantgardă. Făcuse atunci şi o parodie foarte isbutîtă. Unui asemenea om nu i se poate întâmpla nimic grav. Sentinţa stătea scrisă limpede în ochii Luminiţei.
      Dar Radu, îl apără:
      —       Da, Dan Şcheianu cel care scria versuri atît de extravagante... Nu e vorba însă de versurile lui. A dus o viaţă nenorocită* Sa risipit nebuneşte... Acum moare de ftizie într’o mizerie indescriptibilă. Viu de la el... Ca şi cum m’aş întoarce din infern.
      Luminiţa Vardaru se hotărî repede. Ea vedea lucrurile simplu şi cu soluţii puerile.
      —       Să-l ajutăm, Radule. Merg şi eu cu tine. Am învăţat destuii doar să îngrijesc un bolnavi... Ii fac ceai de teiu. Am grija termome-trului. Luăm cărţi să-i citesc. Numai să nu-mi ceară să-i citesc extravaganţe de-ale lui, căci m'ar pufni râsul... Sunt o proastă şi nu pricep nimic; am rămas la Samain şi Regnier...
      Radu Comşa nu arătă nici un entuziasm la hotărirea Luminiţei. Atât ar mai fi trebuit: Luminiţa în balamucul prezidat de d. Alcibiade Gâţul
      —       Nu, Lumîniţo! Tot ce-am face e de prisos acum. Dacă poţi crede că un ceaiu de teiu şi lectura, sunt destul pentru un ftizie în ultimul grad!... O simplă consolare doar... Să-l scot de acolo, să-l aduc la mine.
      —       Cu atât mai bine. Tot n’am intrat încă niciodată în casa ta. Chiar mă gândeam să vin odată pe neaşteptate, ori când lipseşti, dac-am văzut că nu mă inviţi.
      Apoi cu mobilitatea care n'o lăsa niciodată să se oprească la gânduri triste şi o împingea către viaţă şi voioşie, uitând toată mâhnirea lui Comşa şi proectele ei miloase, apucă o scoică răsucită de pe măsuţa din faţă şî o duse la ureche. Ascultă ăuitul dinlăuntru, zâmbi şi o lipi de urechea lui Radu:
      —  Auzi?... Ne vorbeşte prin telefon marea de la Constanţa.
      In ochi nu mai avea decât viziunea luminoasă a mării: soarele
242
sclipind pe talazuri, bărcile cu pânzele albe, cum porneau dimineaţa în larg* Chemarea apei suna aci, aproape, închisa în scrinul de sidef trandafiriu, cu colţurile încovoiate.
      —         Nu ţi-am spus, Radulei... Eri am dat în jerseul meu cel alb, în buzunar, peste un pumn de nisip, de scoici... Aşa cum le-am pus înadins, îţi aduci aminte? pe plajă... Să ne amintim mai târziu, iarna. Era aşa de trişti... Serios că îmi venea să plâng. Cum înotam până departe... Seara cea dinainte de a pleca tu, pe terasă, la Casino... Ce-o fi acolo, acum? Tot soiul de sălbateci. Bulgari, turci... Are să mai ajungă vreodată Constanţa şi marea, din nou ale noastre?...
      îşi apăsă iar în ureche scoica prin care marea îi vorbea prie* teneşte de dincolo de zidul nepătruns.
      Vru să aprindă o ţigară lungă şi subţire, rusească, dar îşi luă seama. O svârli alături de cutia de chibrituri:
      —         Şi eu, care uitam să-ţi aduc ceaiul I Am început cu amintirile, ca tanti Laura...
      Sări în picioare şi trecu vârtej printre uşi.
      Radu Comşa îşi prinse fruntea în mâini, cu coatele rezemate pe genunchi. Dar nu-1 mai dureau tâmplele şi nici nu observase când durerea a încetat. Gândul se îndepărta de la Dan Şcheianu. Era acum sigur că totul se va sfârşi cu bine, fără greutate.
      In salonul din fund se aprinseră brusc luminile. Văzu un ofiţer francez, în uniformă albastră cu multe curele noi, încrucişate peste umeri, vorbind în picioare cu Laura Vardaru, care ţinea o ceaşcă de ceaiu în mână. Apoi trecând alături, prin faţa uşei, Elena Bilbor cu Scarlat Mainescu... Cum de-a pătruns Scarlat Măinescu în casa lui Vardaru? îşi aminti scrisoarea Elenei Bilbor către Luminiţa, unde îl găsea elegiac şi absent de la cele pământeşti. Acum îi şoptea ceva în ureche foarte apropiat. Elena Bilbor asculta cu ochii duşi, răsucind un şnur de la haină. E un individ primejdios. N’a trecut o lună de când l-a văzut la cercul ofiţerilor ruşi, operând ca un cartofor de meserie, cu Lola lui văpsită şi înconjuartă de oameni beţi. Poate ar fi o datorie s’o prevină pe Luminiţa. Fetele romanţioase ca Elena Bilbor, văd în cel dintâi aventurier un tip excepţional şî eroic; sunt osândite să cadă victime...
      Dar când Luminiţa apăru cu serviciul de ceaiu, Radu Comşa uită aceste gânduri.
      Luminiţa se ghemui lângă el, cu picioarele strânse dedesubt. Aprinse ţîgarea şi aruncă inele de fum.
      —         Când mergi cu noi la Chioaia? Săptămâna viitoare pleacă şi regimentul lui unchiu Pol. Scrie şi Mîhaî că aşteaptă să fie trimis
243
la corp peste o lună* Pleci şi tu peste câteva săptămâni*.. Am să rămân singură Radu, şi ori cât vreau dă fiu tare, mă simt neliniştită*
      îşi rezemă capul de umărul lui Comşa. II privi mult, cu ochii în sus.
      —       Papa spune că răsboiul nostru de abia acum începe. Şi tot aşa susţin şi ofiţerii aceştia, veniţi de la Paris. E monstruos cum vorbesc toţi cu atâta sânge rece, parcă n’ar fi vorba de moarte.
      Strivi ţigara în scoica trandafirie, unde chemarea mării murise pentru dânşii; o mai păstra acolo numai pentru urechea ei roză de sidef, să-şi cânte singură, când odaia e goală...
      Radu Comşa îi privi figura indecisă în crepuscul. Era Luminiţa şi n'o mai recunoştea. Glasul sunase cu o nelinişte străină. In umbră nu se lămurea decât o umbră. Abia acum pentru neamul Vardarilor începea încercarea cea grea.
      Ii cuprinse mijlocul şi o strânse aproape.
      —       încep săi nu te mai (recunosc, Luminiţo. Să-ţi fie cu adevărat frică?
      —  Mie? Pardon!
      Şi Luminiţa sări în picioare, scuturându-şi părul.
      —       Pardon! Dimpotrivă, sunt bucuroasă că nimeni n’are să poată spune că Vardariî sunt ca toţi domnii şi toate doamnele care voiajează la Chiev, la Cherson, la Paris, la Stockolm... Pretutindeni unde şi-au dus juvaerele şi căţeii. Pleci tu, pleacă Mihaiy pleacă unchiul Pol. Nu e destul că pleci tu?
      Radu se ridică.
      —       Nu, nu! Stai! îl opri Luminiţa. Aceasta nu însemnează că pleci chiar acum.
      —       Tocmai, surâse Radu. Maî avem timp... Acum Luminiţo, trebuie să văd ce se poate face cu Şcheianu... Să aflu adresa Măriei Probota.
      —       Ce zăpăcită incorigibilă sunt!... Uitam de bietul Şcheianu al tău. Ce facem cu el?
      Luminiţa întrebă îngrijorată caşicum dânsa avea să-i decidă imediat soarta. Dar tot atât de repede uită* N’aşteptă răspunsul. îşi amintise altceva.
      —  Aşteaptă-mă o clipă... Am pentru tine o surpriză...
      Fugi în camera dealături şi se întoarse cu câteva flori albe, mici, abia desluşindu-se în umbra care cuprinsese încăperea.
*    — Ghiocei... Cei dintâi.
244
      I! duse la nări florile de primăvară, fără alt miros decât acel rece şi jilav al zăpezii.
      —   Apleacă-te puţin...
      Ii prinse câteva fire în cheotoarea stângă, la piept; îl apuca gâtul, sărutându-1 îndesat pe buze. Se strânse lângă el, desmier-dândud pe obraz, cu o înceată atingere a părului. Se smuci când simţi că svâcnirile inimei îi îneacă răsuflarea.
      —        Acum să ieşim tiptil... Căci dacă află că ieşti aci, nu mâi scapi. încă odată buzele. Pal...
      Acasă, Padu Comşa găsi o telegramă scurtă: „Mama pe moarte te aşteptăm Ănica".
      Scăpă hârtia din mână. Cercul nevăzut din jurul lui se strângea.
      In aceiaşi noapte, zăvorit într’un compartiment întunecat, cu ferestre de scânduri, călătorea spre celălalt capăt al Moldovei. Trenul se ţâra scârţâindu-şi osiile în noapte, oprindu-se nesfârşit în gări neluminate, părând că nu vine de nicăiri şi nu va ajunge niciodată undeva. Se auzîau glasuri în culuoarul tixit, oamenii trântiţi jos, oftând, moţăind pe lăzi, bocănind pe coperiş. Se gândise să folosească împuternicirile de la Minister, care-i dădeau drept la o cutie de aceste^ rezervate pentru curieri. Altfel ar fi mers şi el, acăţat pe o scară, îmbrâncit de soldaţii ruşi care-şi sunau ceainicile, urcând şi coborând într’o necurmată năvală, din staţie în staţie.
      Aci era frig, vântul nopţii trăgea printre crăpăturile scândurilor, banca era tare; da se afla singur. Şi gândurile se adunau din întuneric adânci ca întunericul.
      Padu Comşa n’ar fi putut găsi un loc mai potrivit unde să-şi măsoare cu alt cuget de cât cel dintotdeauna, viaţa. Acasă, printre oamenii, obiectele şi îndeletnicirile din fiecare zi, l-ar fi prinşi îndată gesturile obicinuite; s’ar fi întins pe patul lui, în camera lui, ochii s’ar fi oprit la obiectele cunoscute — aci era singur, într’o noapte pustie, fără sfârşit, pe-o scândură care-i strivea oasele ca laviţa unei celule de ispăşire. Trenul rătăcea clătinându-se în besna opacă, purta oameni care nu mergeau niciunul către o bucurie. Străbăteau prin pereţii subţiri, gemete şi oftaturi; foşnetul trupurilor muncite prin somn. întâia oară simţea direct, că dincolo de Iaşii de unde nu se mîşcase patru luni, se întindea un pământ plin de crunte chinuiri. Din câmpurile negre în care înainta gâfâind locomotiva,
245
vântul umed părea câteodată că răscoleşte vaiete* Era cer nepătruns de catran, nu se desluşeau sate, nici un locaş omenesc; s’ar fi zis că vagoanele străbat un negru şi mort pustiu* Dar acum Radu Comşa ştia că în besna aceasta, mulţi nu-şi află odihnă şi multe trupuri se svârcolesc în spasmuri, şi mulţi n*ar vrea să se mai deştepte mâine la alte suferinţi, care nu mai au capăt. Le ştiuse acestea şi erî, dar nu-1 atingeau* Se petreceau alături de ochii lui.
      Bucata de hârtie care-i căzuse în mână, îl întorcea neaşteptat, într’o lume de unde uitase cu desăvârşire că-1 mai ţin prins, rădăcini. La femeia de-acolo, pe moarte — nici nu-î venea să-i spună „mamă"—nu se mai gândise decât rar şi vag. O ajuta: un mandat poştal, câte-va rânduri scrise pe cotor, în grabă* Nici ei nu aşteptau mai mult. Pentru toţi devenise un străin, un domn. Se sfiau să-i spună pe nume. Ce-au făcut în timpul acesta? Cum le era viaţa? De câte ori i se furişase în minte întrebarea, rar tresărită în mijlocul îndeletnicirilor lui zilnice, îi apăreau imagini şterse: acum mulg vaca, s’au întors de la ogor... e sărbătoare; în straie curate, cu mâna la gură ascultă slujba de la biserică, în fund, în locul de la urmă, aproape de uşă, unde stau întotdeauna femeile. închipuirea nu se oprea la nimic precis, toate se topeau, se risipeau într’un fum. Reconstituia gesturi exterioare, dar din sufletul lor nu mai străbătea nimic, nu-i mai cunoştea. Cu şase ani în urmă, sora lui, Anica îl vestise că şi-a găsit un bărbat, unul de-ai lor, un ţăran. De atunci îl înştiinţa de fiecare dată când avea un copil: trebuie să aib& patru acum, dacă-şi mai aminteşte bine. încolo ce apropiere putea fi între dânşii şi el? Poate îi iubeşte, dar aşa cum poţi iubi oameni din altă planetă. O dragoste care se simte mai bine din depărtare, fără să fie clătinată de realitatea imediată. In cea din urmă vacanţă când a cercat să se întoarcă acasă—era licean atunci, bursier învăţat cu toată orânduîala în internat — s’a răsucit nopţile pe laviţa tare, fără somn. L’a umilit grosolănia lor lacomă la mâncare, felul de-a vorbi, neştiinţa lor fără vindecare. Şi-a mutat cărţile de colo-colo; ziua şi-o petrecea hoinărind pe pârâu, la câmp, în luncă, singur, ocolit de foştii tovarăşi, acum băetani desculţi şi cu mâînele bătătorite de plug şi de coasă. Se întorcea seara şi nu ştiau ce să-şi vorbească... Nu l-a mai ispitit nici odată gândul să mai calce acolo. Ii ajuta de departe. Cu aceasta se simţea împăcat. Câţi alţii nu-şi mai amintesc nici atât, niciodată? Ii scria bătrâna, cuvinte dictate altuia, notarul ori învăţătorul; îl chema, se simţea slabă, îl iubea desigur fiindcă era singurul ei fecior, învăţase carte de capul lui, nu-i adusese nici o mâhnire, şi departe, în oraşul pe care dânsa nici în închipuire nu-1 putea vedea, îşi tăia
246
o viaţă despre care toţi vorbeau cu minunare şi laude. Dar chemările acestea, dovezile lor stângace şî inzistente de dragoste, atunci chiar, când se silea să fie înduioşat, riu-1 puteau mişca mai mult decât gândul că undeva îndepărtat, în fundul Chinei deopildă, nişte oameni necunoscuţi şi de altă rasă, într’o colibă, ar pomeni de el cu iubire şi dor. El îşi istovise tot ce era duioşie în muncile aspre cu care îşi lărgise loc în viaţă, singur şi biruind lipsuri grele. In două rânduri, sora lui, în semn de recunoştinţă de bunăseamă pentru atâtea ajutoare bălteşti venite fără să le ceară, îi trimisese câte-o cămaşă ţărănească cu flori cusute, aşa cum auzise că îmbracă la oraş, noaptea, domnii. Era muncă migăloasă acolo, degetele obosite împunse de ac, seara, după ce s’au întors de lă câmp. A vrut să gândească plin de iubire şi de milă la toate acestea, aşezându-şi pânza albă înainte, în care fieştece floare de mătase neagră şi roşie, însemna mai mult decât împunsăturile unui ac cu fir de aţă la capăt: o desmîerdare tăcută şi sfielnică de soră. Dar el găsise cămăşile acelea, ridicole, cu chenarele lor pestriţe, şi le aruncase undeva, printre lucrurile netrebuincioase...
      Acum se lămurea încă nehotărît, ca un presentiment, o mustrare. Zilele bătrânei sfârşeau. Poate n’avea s*o mai găsească în viaţă. Telegrama era veche de două zile până î-a ajuns. îşi arătase dorinţa să-l vadă. Nu i-o împlinise. Nici când s*a întors de peste graniţă, după doctorat, cu toate hotărîrile din drum, n’a mai găsit timp să se repeadă o zi la dânşii. N*a avut timp? Nu. N'a simţit nici o chemare... Vru să-şi aducă aminte chipul bătrânei şi nu izbuti. Se lămureau alte figuri de bătrâne, obraze imprecise de ţărancă, aşa cum sunt în gravurile anonime din manualele de geografie, din cărţile poştale cu porturi naţionale: o figură asemănându-se cu toate femeile bătrâne de ţară şi nesemănând cu nimeni; dar chipul cel adevărat, ochii, gura, trăsurile, capul acela care se plecase deatâtea ori deasupra lui cu simplitate şî blândeţe, se risipise de mult într’o pâclă. Ceva era uscat aci, în suflet, ca un vreasc.
      Radu Comşa se ridică în picioare, să-şi desmorţească trupul îngheţat în toată partea unde suflase vântul de la fereastră.
      Trenul se oprise într’o staţie. Demultă vreme poate; nici nu prinsese de veste când. Acum părea că va rămâne înţepenit pentru totdeauna acolo, în mijlocul câmpului. Printre crăpăturile scândurilor din fereastră, se vedeau câţiva copaci mai negri de cât noaptea. Treceau oameni balansând în mâini felinare cu flacăra uleioasă şi ştearsă. Glasuri. Cineva îşi făcea loc cu anevoie printre soldaţii de pe cu-
247
luar. Bâ|bâi încuietoarea, se auzi frecatul unui chibrit, o clipă pălpăi o f lacare.
      —        Nu mai cercaţi, domnu locotenent! E închis pe dinăuntru— Un domn curier.
      Locotenentul rosti câteva cuvinte puţin amabile la adresa curierilor.                                            —
      —        Vă facem loc aci, domnu locotenent. Pă sacii noştri. Ca la iţăsboiu...
      Se auzi soldatul ridicându-se, mutând sacii.
      —   Aşează-te şi tu, băiatule. Fumezi? întrebă glasul ofiţerului.
      Apoi, după un timp:
      —        Mai eram cu cineva, camarade. Nu şi-o fi găsit Ioc şi mă caută. Trage tu o fugă până jos şi strigă: Domnul locotenent Ghenea de la 37... Dacă răspunde, chiamă-1 aci. Spune că-1 pofteşte locotenentul Vasiliu.
      Soldatul îşi făcu loc să iasă. Se desluşi foşnetul măntălii frecată de perete, în înghesuială. Apoi glasul, strigând pe lângă vagoane, de la unul la altul:
      —        Domnu locotenent Ghenea... Domnu locotenent Ghenea dă la treişişapte...
      Locotenentul Ghenea răspunse de undeva. Se urcă tropăind. Sunară ciocănituri metalice de armă. Un glas cald, de bariton, întrebând:
      —   Aci eşti, Vasiliule?
      Celălalt răspunse bucuros. Dincolo de jferete, prin întuneric, se putea înţelege din mişcări că locotenentul Ghenea se descinge, îşi desface nasturi de la manta. Posti:
      —        Numai de nu mi-ar sparge Ion, damigeana! O aşteaptă băeţii de leac...
      Desigur locotenentul Ghenea se aşezase pe sac, fiindcă suspină ca un om care-şi face loc, întinde picioarele.
      —        Bine că am găsit şi atât! spuse locotenentul care se numea Vasiliu. Credeam că rămânem pe jos. Am dat întâi peste un vagon cu ruşi. Să mă arunce pe scări, nu altceva...
      —        Şi eu am avut de furcă cu maladeţii— Dăduseră năvală la maşină să ia apă clocotită pentru ceiu. Mecanicul se văeta că rămânem aci până cine ştie când, să facă din nou presiune. Noroc cam descoperit nişte ofiţeri ruşi să facă ordine, polcovnici, dracul să-i ştie ce...
      Tăcură un timp. Se auzi pârâitul unui chibrit. Desigur fumau.
      —   Ţine de ici, băiatule!
248
      —  Trăiţi! rosti glasul soldatului care le făcuse loc.
      —  Halde, aprinde! Din ce regiment eşti camarade?
      —  Şapsce Mehedinţi!
      —  Din regiment chiar, sau vărsat?
      —       Din regiment, don locotenent Contigentu nouăsute paispce... Din judeţ, comuna Ilovăţu... Scăparăm dă la Alion.
      —  Şi cum te simţi aci, £n Moldova?
      —  Ordonaţi?
      —  Cum te împaci cu Moldova?
      —       De... Moldova ca Moldova... Dar ne gândim la casele noastre, la femei... Auzirăm că le batjocoriră nemţii, domle locotenent...
      —  Le-om plăti, camarade!
      —  Le-om plăti domle locotenent, că |ăl dă sus e mare...
      Soldatul lăsă s(a treacă un timp. Oftă şi se auzi cum scuipă.
      —       Le-om plăti, domle locotenent Dar batjocora rămâne tot batjocoră. N’o şpală nici ăl de sus... Ordonaţi?
      -- Acolo nemţii, aci ruşii... Tot una! închee amar glasul locotenentului care se numea Vasiliu.
      La uşă din nou fu larmă şi încăerare. Voiau să mai străbată alţii, dar cei dinlăuntru se împotriveau cu înverşunare. Glasurile se depărtară.
      —       Mă gândesc, sună glasul de bariton al locotenentului Ghenea, mă gândesc că din lupta disperată care se dă pentru ocuparea unui loc în vagon, un psicolog ar trage concluzii ingenioase... Un psi-colog şi poate un sociolog. Şi mai ales aceasta nu acum, când e un haos. In timpurile normale... Toate celelalte clasificări se anulează; rămân numai două categorii de călători. Acei care au ocupat un Toc şi cei care râvnesc la unul. Se uită unii la alţii cu duşmănie. Cel de pe culuoar dă târcoale uşilor, deschide şi întreabă dacă nu găseşte loc, deşi vede bine că nu e... Dar aşteaptă un miracol absurd. Cei dinlăuntru răspund răstiţi, sau cu părere de rău ipocrită— după temperament. Omul închide uşa, oftează, îşi freacă şalele, se chinuie pe un geamandan. E pentru moment proletarul. Se uită cu invidie la domnul care citeşte ziarul înlăuntru, fumează întins picior peste picior; la doamna care ronţăie un baton de şocolată sau îşi verifică într’o oglingioară roşul buzelorT O spe-ranţă imposibilă îl împinge să mai încerce odată. Iar mai întreabă... — Nu vedeţi că nu e loc! răspunde răstit domnul gras — ai observat câţi domni graşi călătoresc deobiceiu în tren?... Şi domnul îşi înfundă nasul în ziar, iar cel de afară gândeşte lucruri amare şî crâncene pe socoteala domnului gras dinlăuntru, desigur un par-
249
venii Pe urmă, domnul gras din Compartiment se dă jos într’o staţie şi cel de pe culuoar îi ocupă locui.» Ce fericire! îşi întinde picioarele, scoate un ziar, cere permisie să fumeze, încearcă să între în vorbă cu doamna frumoasă — ai observat că întotdeauna doamnele care călătoresc în tren, sunt frumoase sau cel puţin distinse?... Acum e acolo ca de când lumea, zâmbind, lăfăîndu-se, povestind anecdote * tovarăşilor de călătorie — ai observat că jumătate din anecdotele care circulă, îşi au origina în tren? Iar în locul lui, a apăruipeT culuoar alt domn, care nu-şi găseşte astâmpăr, îşi frământă oasele, oftează şi tot deschide uşa... Repetă exact ceia ce făcea adineori domnul de pe culuoar, care stă acum foarte confortabil, picior peste picior, în compartiment. Dar acum tocmai domnul acesta din compartiment, care-a uitat complect şi reflecţiile şi durerea din oase, se răsteşte enervat, tocmai cum făcea domnul gras şî parvenit care s’a dat jos:
— Nu vedeţi că nu e loc? Şi chiar mai adaogă de la dânsul, cu ironie: — Doar dacă nu vrei să te aşezi în braţele mele! Ar putea jura chiar, că cel de pe culuoar, care tot se iţeşte la uşă, e un individ suspect, fără bilet de clasa a doua sau cine ştie, poate fără nici un bilet, clandestin; unul care pândeşte să şterpelească un geamandan.
In timpul acesta, domnul de afară, după ce a trântit uşa, s*a aşezat pe geamandan, gândind lucruri teribile pe socoteala celui dinlăuntru: un individ scârbos şi impertinent... Până când îşi găseşte şi el un loc şî trece în categoria celor dinlăuntru, adoptând imediat toată mentalitatea, şi impertinenţa şî ca să zic aşa, spiritul de clasă. Exact ca în societate: psicologia indivizilor care trec dintr'o clasă socială în alta... Mă gândesc că dacă voi scăpa vreodată din răsboiul acesta să arunc uniforma, am să utilizez toată povestea în teza de doctorat: psicologia de clasă Şi încă ceva... Ai observat cu ce aroganţă privesc cei din trenurile exprese pe cei ghemuiţi la ferestrele trenurilor personale sau mixte, oprite în gări cu jumătăţile de ceas în vreme ce expresul lor trece puşcă? Ai crede o superioritate pe care le-o dă viteza asupra celorlalţi muritori...
      Amândoi ofiţerii de pe culuoar râseră la gândul acesta, deşi trenurile exprese nu mai erau acum de cât amintiri dintr'o epocă imemorabilă. Apoi se făcu tăcere. Se auzi bocănitul cismelor în perete. Desigur îşi făceau loc să aţipească.
      Radu Comşa se întinse pe bancă, învelindu-se peste cap cu pledul. Lemnul băncii mirosea a văpsea cu uleiu. Trenul începu să se mişte scârţâindu-şi osiile. Se legăna târându-se încet, pe calea fără sfârşit, în noaptea impenetrabilă.
      II cuprinse somnul învălmăşit de visuri stranii, aşa cum îl
250
chinuiau totdeauna în nopţi grele..* Acum, sora lui, Anica, îi aducea un teanc de cămăşi de noapte, cusute cu aţă roşie şi neagră. Luminiţa îl îmbrăcase în silă, cu una peste haină, râzând cu hohote: „Ce caraghios eşti, ca un oltean cu zarzavaturi I Un oltean din comuna Ilovăţ, contigentul nouăsute paispce...". Apoi se afla în tren: un expres trecând vertiginos în gări, unde alte trenuri personale, rămâneau trase pe linii moarte, cu oameni adormiţi la ferestre, încremeniţi aşa pentru veşnicie, într’o zăpuşeală care muia totul ca în-tr’un peisagiu de cocă. Cineva îl i plictisea mereu încercând să intre pe uşa compartimentului. Avea chipul lui Virgil Probota, totuşi îi era cu desăvârşire strein. Şi Radu ti striga enervat: — Nu vezi, domnule că nu e loc? Vrei să stai în braţele mele? Se întorcea cu faţa către cei din compartiment: — E imposibil să te mai înţelegi cu asemenea indivizi... Desigur nici n’are bilet de clasa întâi!... Ceilalţi dădeau din cap: „Avea dreptate. Nu se mai poate călători astăzi în linişte. S*a umplut lumea de tot soiul de indivizi...". Virgil Probota îl privi atât de trist, atât de trist, cu toată mustrarea în ochit... Şi lui îi părea rău, ar fi vrut să-şi ceară iertare, dar cineva strein îi striga cu glasul lui: „Nu vezi că nu e loc? Nici pentru tine, nici pentru Maria, nici pentru Dinu... N’aveţi bilet, nu pot!...".
      Pe urmă, într'o gară, când au trecut, lumea s*a îmbulzit alergând cu mare agitare din toate părţile. Expresul călcase pe cineva. Se plecă pe fereastră să privească. Dan Şcheianu cu trupul tăiat în dotuţ, ţâra în mâini, ca un crab, numai jumătatea de sus a corpului, ridica un pumn plin de sânge şi căscând gura lui neagră cu dinţii ştirbi, striga în urmă: — Canalie! Radu Comşa, canaliei...
      Expresul gonea ameţitor, totuşi ciudat, gara, cu pământ cu tot şi cu oamenii adunaţi în jurul lui Dan Şcheianu, fugea după dânşii, învârtindu-se ca o arie; el nu-şi putea desprinde ochii de la jumătatea de trup, târându-se oribil şi strigând cu pumnul ridicat: —Canalie! Radu Comşa, canaliei... „E un nebun! — îl consolau ceilalţi călători din compartiment. II cunoaştem, e cel cu versuri extravagante!". S’a întors, fiindcă a recunoscut glasul. Era glasul Luminiţei. Când a venit aci? Luminiţa surâde, îşi scutură părul negru cu gestul ei obicinuit şî îi pune la ureche o scoică: — „Ascultă, Radule, ne vorbeşte marea de la Constanţa!..." Dar în locul murmurului din pâlnia de sidef, scoica îi strigă cu glasul lui Dan Şcheianu; — Canalie! Radu Comşa, canalie!
      Radu Comşa se deşteptă. Gâtul îi amorţise. Işî frecă ochii. Cum ar fi vrut să fie totul un vis absurd, din care s'a eliberat deşteptat în camera lui! Dar se afla în tren, realitatea nu era mai puţin


\
251
chinuitoare decât arătările visului; glasul lui Dan Şcheianu îi suna în urechi ca eri în camera lui, în strada Olimp şi în buzunar foşnea; hârtia telegramei care adusese vestea de moarte...
     j^Prin crăpăturile scândurilor de la fereastră ^pătrundea vânătă dimineaţa. Deschise uşa să vadă unde au ajuns. Cel doi ofiţeri dispăruseră. Şi soldatul din Mehedinţi. In locul lor o ţărancă dormea cu capul pe un desag. Până în capătul culuoarului alte trupuri întinse.
       Trenul vui pe-un(j>od. Apa se vedea în negură, opacă, plum-hurie, ca într’o oglindă aburită. Câteva sălcii îşi,' plecau ramuri subţiri, în vârf cu canafuri cenuşii.
     * Recunoştea locurile. Se apropia. Deschise valiza să-şi clătească gura şi să-şi spele tâmplele cu colonie. Soarele luci o clipă o geană roşie, apoi se stinse astupat de nori. Dimineaţa fu rece şi întunecată ca un amurg.
       In gară, un singur amploiat somnoros, cu gulerul hainei ridicat peste cămaşa de noapte..." UăBSrea roşie în care cobora în cele dintâi vacanţe, îi (păru mai mică şi mai sărăcăcioasă. Salcâmii negri, încă fără muguri/ îl primiră cu braţe ghimpoase, ostil. Câteva păsări ciuguleau grăunţe în praf. La fereastra şefului de gară se afla întinsă o plapomă şi perne să se aerisească; înlăuntru, în umbră se vedea desigur în faţa unei oglinzi, o femee cu braţele goale şi grase, pieptănându-se. Soldaţii români şi soldaţi ruşi, vorbeau între ei cu semne şi cu glasuri răguşite după somn.
       Cu valiza în mână, se îndreptă în dos, să caute o căruţă. Se ridicase alături o clădire nouă pe care n'o cunoştea. O firmă proaspăt văpsită, de ospătărie: „La Oituz", cu un infanterist, ţinând arma la picior... In faţă o fântână. O fată cu (poalele în brâu, turna apă din ciutură. Se opri să-l privească: hainele târgoveţe şi valiza de piele din mâna lui Comşa, erau ceva cu totul nou aci. Găsi un băiat cu o căruţă. Băiatul întinse un ţol de cânepă pe maldărul de paie. Dădu biciu. Roţile fără arcuri dârdâiră pe pietre.
       Astfel, sub cerul leşiatic de Martie, printre ogoare negre pe alocuri cu pete de zăpadă încă netopită, Radu Comşa, chincit pe un braţ de paie, în hainele lui orăşeneşti suflate de vântul tăios, străbatea îndărăt, după ani, drumul uitat.
       Toate erau aceleaşi şi totuşi schimbate.
       Ruina de han, fără acoperiş, cu zăbrelele de fier ruginit la ferestrele boltite* 1 se păruse totdeauna uriaşă; era acum numai o zidărie surpată. Câţiva ! plopi întindeau crengi uscate, sunate de vânt ca oase de mort In ralpinile groase se căscau scorburi negre cu urme de focuri. Aci se mai aflau altădată încă doi, apropiaţi şi
252
  uriaşi, cei mai hătrâni din toată şoseaua domnească» Nu mai sunt Au {rămas numai cioatele. Sârmele telegrafului gemeau metalic în-corctafe de vânt. Şi acum trebuie să mai existe undeva, ceaşca de porţelan ştirbită, în care a tras la ţintă culpietre.
       Căruţa coti din şosea pe alt drum mâi strâmt. Se încrucişară' cu un convoîu ^rusesc: nesfârşit lanţ de căruţe, lăsând în urmă duhoare de peşte, de iuft şi mahorcă. Oamenii bărboşi, în măntalile sure, cântau şi râdeau fără grijă. S ar fi părut că acesta e destinul lor scris până Ia sfârşitul veacurilor: fsă rătăcească de la un capăt de lume la altul cu căruţele lor verzi.
       — La Hârtoape tătă iarna o mas amar di ruşi... Amu-i scoate, îi duce la poziţiei vorbi băiatul, întorcând obrazul vânăt de frig, cu doi ochi verzi-cenuşii ca boabele de cafea crudă.
       Văzând că domnul din fundul căruţei nu spune nimic, tăcu, mânând cu seriozitate de om mare, căluţul fără putere, cu coastele ieşite prin piele*
       Pe vale, dinspre ape, vântul sufla mai aspru. Nori grei înaintau înfundând orizontul cu un zid. Spini tăiaţi de astăvară se /rostogoleau pe haturi. Departe, pe-un clin prăvălat, se întindea "Un lan de grâu, încolţit decu toamnă, cu verdele crud. Iată, şi fumurii livezile satului, clopotniţa albastră. Pete albe de case. Padu Comşa se întrebă unde e bătaj§_de inimă, despre'care * pomenea lectura din şcoală:: revederea locului natal?
       EL simţea numai un mare {pustiu sub cerul noros.
       In sat câţiva moşnegi, câteva femei, întoarseră capetele. Nu-1 recunoaştea nimeni. Soldaţi ruşi cu cisme uriaşe, păşeau peste şan-Iţuri. lin jandarm îl măsură cu severitate. O casă nouă, două, trei.. Alta s*a lăsat pe-o coastă, cu un perete umflat sub apăsarea streşinel de paie putrede, gata să plesnească. îşi aminteşte: casa lui Ilie Bă-luţă... Unde s'a păstrat numele ascuns, să iasă la iveală acum?
       —        Mergem la primărie? întrebă băiatul, socotind că muşteriul lui e vre’o autoritate în inspecţie.
       —        Mână înainte 1... Iţi spun eu unde opreşti. Ai să faci pe-o uliţă, la stânga...
       Şi Padu Comşa, îşi adună toată atenţia şi amintirile, sa poată '^recunoaşte care e uliţa pe unde copil cu picioarele goale, călcase de miî de ori.
       In faţa casei văzu gospodine adunate. îşi aruncă ochii. Fereastra deschisă: înlăuntru pâlpăind flăcări de lumânări.
       O ţărancă se desprinse dintre celelalte. Veni la el cu barizul coborît pe ochii plânşi: Anica.
253
       Radu Comşa îşi spuse ca dacă ar fi văzut-o în altă parte, în oraş, nu şi-ar fi ^recunoscut sora, deşi în obrazul ei oricine ar fi descoperit trăsăturile lui, fiindcă feratele şi sora, semănau uimitor.
       O sărută. Pe buze simţi gustul sărat al lacrimilor. Femeia rămase cu mâinele de-alungul trupului, neîndrăznind să-i spună pe nume: Radu, Radulei domnului acestuia strein. Radule, aşa cum îi spunea Zoie Vesbianu, Luminiţa Vardaru...
       Deodată, Anica se; răsuci, îşi irezemă fruntea cu cotul îndoit de stâlpul (porţii şi începu 'Tâă bocească, aşa cum bocesc femeile de ţară:
       —        S'a dus şi ne-a lăsat, mămucuţa noastră 1... Cui rămânem noi de-acuma, mămucuţa noastră!...
       Radu îşi încleştă dinţii să se stăpânească. Nimic hu-1 împietrea mai mult ca o femee-plângând, dar încă una bocîndu-se!
       O apucă de braţ şi îi ridică mâna; îi şterse cu batista lui, lacrimile:
       —  Ana... Anico! Fii cuminte. Lasă acum. Du-mă acolo!...
       Anîca tăcu deodată, îşi înodă barizul sub bărbie şl merse înainte.
  Femeile deschiseră trecerea* Radu Comşa se opri în prag, cu pălăria în mână:
       Pe masă, în mijloc, în sicriul de scânduri, văzu numai faţa pământie, cu bra&de adânci, şi mâinele negre şi mari, încrucişate pe ‘ piept. Patru lumânări de ceară tremurau flăcări palide în lumina zilei, la căpătâiu şi la picioare. Radu lepădă pălăria, apropie buzele de fruntea rece ca osul, de mâinele aspre.
       Anîca se lăsă în genunchi, începu să jplângă încet, cu faţa ascunsă, cu broboada căzută pe {părul despletit.
       Dar el rămase în picioare, aşteptând lacrimile care nu veneau...
       Aceasta era tot.
       îşi adună privirea la obrazul cu creţurile dese şi împainjenite, la buzele vinete, strânse pe gingii care se cunoşteau că dedesubt nu mai au dinţi. Un ochîu nejînchis bine, lăsa să sclipească sub pleoapă, albul sticlos. Un cap de bătrână moartă.
       Aceasta era tot.
       îşi repetă: E mama, mama, mama!... Tot ce am, ce sunt, n’ar exista fără dânsa. Am fost sufletul ei. O biată femee, o văduvă sărmană care a trăit numai pentru cei doi copii.. N’am auzit-o nici odată văetându-se, cârtind... Mă târâm la poalele ei. Când îmi punea mâna pe frunte o simţeam caldă... A fost ceadintâi blândeţe a vieţii. Şi-a împlinit osânda cu resemnare: acum ochii ei nu mai râd, inima s’a oprit, gândul înlăuntru e rece... De ce nu vin lacrimile?... De ce în loc de durere, numai un gol şi voinţa silnică să lăcrimez?;
254
          Işî lipi fruntea de scândura sicriului* Cu ochii închişi caută şă-şi treacă în minte toate întâmplările ce-aveau să-i aducă năvala de desnădejde; clipe în care amintirea trebuia să-l înduioşeze cu un amănunt, gândul că moartea e o taină înfricoşată şi fără întoar^ cere. Ceia ce îl aştepta şi pe Dan Şcheianul—îşi aminti cu .'răceală; Dar plânsul nu venea. Deşertul acesta care-i goleşte răsuflaera să fie durere? Ce miros greu, de feştilă şi de tămâie... Era credincioasă; ţinea toate posturile, se închina cu evlavie... Poate-a închis ochii cu siguranţă că începe numai altă viaţă, cea veşnică, ultima amăgire... Şi dac-ar fi? Dacă sufletul e aci aproape, ca o suflare invizibilă, dând târcoale ca umbra unei păsări în jurul cuibului deşert? Dacă îl ştie, îl vede, îl înţelege şi îi e milă de uscăciunea aceasta din sufletul lui? E aproape şî numai nu poate străbate nici un semn, fiindcă între cele două vieţi nici o pătrundere nu e îngăduită... Ce prostii! începe să gândească la fel cu babele bisericoase... E ridicol. Toţi oamenii în faţa morţii sunt ori cruzi ori ridicoli... A tresărit. A simţit paşi... Deschise ochii. Trei copii, în cămaşe, cu picioarele goale — nu se cunoşteau care sunt băiat ori fată—intraseră lângă uşă şi se opriseră privindu-1 cu sfială şi curiozitate, ca trei pui de sălbătăciune.
          Anica plângea cu faţa ascunsă; sughiţurile înăbuşite îî scuturau umerii.
          Radu Comşa îşi apropie încă odată buzele de mâinele noduroase, împreunate inert pe piept, cu o lumânărică subţire între degete. Ce negre, aspre şi mari sunt! Mâini bătătorite de sapă, de munci grele, mâini care luaseră pe încetul înfăţişarea şi culoarea pământului uscat şi crăpat. Acum reci, se odihnesc; nu se vor mai clinti niciodată... Acolo, în ţărână, peste ani de zile când vor rămâne numai un schelet deşirat, oasele mâinilor au să se mai odihnească încă, pe gratiile coastelor, împreunate, neclintite, aşa cum nici odată nu s*au odihnit
          îşi privi fără voie mâinele lui tari şi nervoase, dar subţiri, albe, cu unghiile lucii şi rotunzite: mâî^î de a căror fineţe fusese întotdeauna mândru. Pe urmă ochii se întoarseră la mâinele Anicăi, care plângea cu faţa ascunsă în palme. Mâini mari, cu încheeturi umflate, cu degetele răsucite ca rădăcinile de viţă... Şi mâinile copilului celui mai mare, de la uşă, erau de pe acum înăsprite de (pământ. Voi să-şî alunge gândul, să-şi îndrepte privirea în altă parte, dar mâinile îl chemau, de la ale lui, la mâinele moartei, la ale surorii lui rămasă ţărancă; amintirea îi evoca alte mâini: ale 7 uminiţei, subţiri, cu degetele lungi şi unghii de pisică, ale Zoiei Vesbianu, fierbinţi şi încleştându-se în carne, ale tutulor: mâini albe care şi-au pierdut
255
de generalii înfăţişarea ciolănoasă şi teribilă, de când se ridicase cel dintâi om al peşterilor pe idouă labe, iar pe celelalte două învăţase să se folosească la acăţat, la apucat, la muncă, la apărare şî la ucidere—mâini care au devenit instrumente l precise şi delicate, podoabe.                                        ^
      Mâinele moartei apăsau/pieptul coşcovit, ţapene.
      Poate în nemişcarea lof,dacă printr’o minune, ar fi pentru o clipă numai ele să reînvie ar purcede îndată mişcările obicinuite, cum repeţi un gest automat prin somn, cum mişcă buzele copii când visează că sug.
      Câteva femei se apropiaseră de fereastră şi se uitau înlăuntru, cu mâinele lor mari la gură.
      Padu Comşa se gândi că a doua zi va şti tot satul că feciorul de la oraş al văduvei lui Mihai Comşa, şi-a privit mama întinsă pe năsălie, fără o lacrimă în ochi.
      II înăbuşea mirosul feştilelor. O atinse pe Ănica pe umăr. Când ridică ochii îi văzu înecaţi în lacrimi, cu un gol adânc de desnădejde; o strânse la piept şi o sărută pe ^ pleoapele ude. De departe, de undeva, dintr’un necunoscut, o (regăsea pentru o clipă. Dar întoarse capul: părul Anicăi mirosea a gafe...
      — Să mergem puţin de aci. Doagă femeile acestea să ne lase...
      In ogradă, un copil îi căra valiza. Când îl văzu apărând, o lăsă jos şi fugi.
      II strigă. Vru Sţă ştie cum îl chiamă. Să-l îmblânzească. Dar toţi se ascunseră prin unghere, de unde se Ivea un cap tuns şi se mistuia repede. îşi găsiră (refugiu lângă un rus, cu barba roşcată, de astăiarnă încartiruit acolo. Miliţianul din afundul Siberiei, le povestea istorii neînţelese în graiul lui neînţeles, îi : ridica pe genunchi şi le iscodea jucărele în dorul odraslelor de acasă, de dincolo de munţi, ape, codri şi stepe şi iarăşi munţi, ape, codri şi stepe. Iar copiii se simţeau mai apropiaţi de omul de alt neam şi alt graiu, decât de domnul acela strein.
                 Seara, Radu Comşa, singur, se afla jrezemat de stâlpul cerdacului. Mâna lui regăsise locul lustruit fde mâna lui Radu Comşa, copil. Din atingerea familiară a lemnului, se deşteptau amintiri scufundate. Aci, copil, tot aşa stătuse (rezemat. Dincoace, seara, când sfâr-^ şea lucrul, se aşeza maică-sa să toarcă. Mâinele care smulseseră vpălămîdă şi lipiseră lut amestecat cu bijlggă şî erau încă încinse de usturimea sapei, găseau odihnă, răsucind firul aspru de lână... Ri-
dica ochii la el: — De ce nu te duci la culcare, băiete?... Şi firul sfârăia necurmat şi dulce, ca o odihnă, ca o bucurie, ca torsul unei pisici blânde: sfrrr, sfrrrl Acum s’a sfârşit S’a pus /pământ greu^ peste mâinele acele. S’au oprit pentru eternitate, dar v$amân-tul le apasă. Au ieşit dîntr'o osândă ca să înceapă alta, acea /plină de spaimă a eternităţii.
      Se aşeză jos, pe scândură, cu spatele rezemat în perete. Se auzia vaca mugind, râcâia cu un corn în peretele şureî. O pisică trecu albă pe linia gardului. S’ar fi spus că e aceiaş pisică de acum douăzeci de ani. Desigur din aceiaş neam: viaţa nu s*a întrerupt cu nimic, o curmă moartea aci, şi e totuşi veşnică, pretutindeni. încă odată avu senzaţia vieţii care durează indiferentă, dincolo de nefericirile individuale, aşa cum gândise cu o:presimţire în camera lui Dan Şcheianu.
      Stăpâna veche a casei era acum, acolo, în lutul gălbui al cimitirului. Cea dintâi noapte în care nu va geme şi nu se vaf răsuci prin somn. Dar fiecare lucru mişcat de mâna ei până eri, durează aci; nimic nu s'a schimbat. Vaca o chiamă frâcăind cu cornul în perete, pisica albă pândeşte cu ochii fosforescenţi o vrabie, glasul copiilor se aude plin de viaţă şi tânăr. Glasul copiilor care-au fugit de el, să se caţăre pe genunchii siberianului cu barbă roşcată, instalat ca la dânsul acasă, cărând găleata cu apă, coborând fân din pod pentru vacă şi arătând că are şi el, undeva, tocmai la marginea de sus a Asiei, lângă apele şase luni pe an sleite, într'o isbă de vătăluci, cinci copii de toate mărimile, aşa cum măsoară râzând cu palma deasupra pământului. Omul acesta pe jumătate sălbatec de la hotarul ţinuturilor polare se înţelege cu oamenii aceştia pe jumătate sălbateci din satul moldovenesc. Vorbesc două graiuri streine, peste care au găsit totuşi mijlocul să se înţeleagă cu uşurinţă prin semne şi cuvinte ciuntite, fiindcă sub cuvinte stau gânduri şi simţiri simple, comune amândoror. Aci numai el este adevăratul strein.
      Şi cu toate aceste, iată vişinul în care se acăţa, pervazul ferestrei unde la început nu putea ajunge şi unde a măsurat anii, după cum nu mai avea nevoie să se ţridice în vârful degetelor să privească. Glasul lui a răsunat aci, picioarele goale au frământat pământul bătut de picioarele altor copii. Totul e ca întotdeauna: copacii ceva mai bătrâni, caja mai veche, gardul e nou şi sunt în grădină, câţiva meri tineri; mugeşte altă vacă în şură şi mâţa pân- ^ deşte alte vrăbii, dar umbra lui nevăzută colindă încă pe undeva umblat şi vede altă umbră, plecată acolo, cu furca nevăzută în mână: — De ce nu te duci la culcare, băiete?...
17
257
        Radu Comşa îşi descoperea sufletul.
        Cu fruntea apăsată în genunchi, cu ochii închişi să vadă mai adânc înlăuntru, f rămase stană neclintită, acolo unde stătuse Rezemat de foarte multăs vreme celălalt Radu Comşa, copilul vădanei.
        Când/ridică privirea târziu, toate jucau înaintea ochilor într'o l paînjenire. Poate fiindcă începuse să se lase/pâclos întunericul, w jj pătrundea frigul. Ridică gulerul hauEîeî. Mâna tresări la o atingere rece... Cei câţiva "ghiocei, înfipţi de Luminiţa în cheotoarea hainei şi uitaţi acolo. Acum (pricepea de ce îl ţintuiseră atât de stăruitor toate privirile în cimitir. Venise la îngroparea maică-sei cu flori la piept. Ghioceii spânzurau veştezi, în cozile lungi. Aseară îi 1 prinsese Luminiţa aci, îi simţea încă ^respiraţia caldă. Atâtea vea-"^curi parc’au trecutl... Ce-o fi făcând acum? Ii aude râsul... Dar figura s*a înecat nelămurită... Apare numai fantomatic; o umbră indecisă în crepuscul, aşa cum îi ^răsărise şi n*o mai cunoştea eri... Mototoli îngândurat florile veştede între degete, svârli jos ghemul alb.
        O raţă cu aripile pestriţe, se repezi lacom, căzu în boţ, se cumpăni pe picioarele scurte şi restabilindu-şi echilibrul, îngTîîţi cu un măcăit de satisfacţie ceia ce mai rămăsese din florile Luminiţei.
        Fu atât de neaşteptat şi grotesc, încât în destinderea nervilor încordaţi, Radu Comşa râse. (Râsul sună scurt şi bizar, în tăcerea curţii de unde fusese scos un mort.
        Anica, la fereastră, de unde îl \jprivea demult, cu coatele jreze-mate, clătină din cap, îşi făcu cruce: *
        — E un păgân, Doamnei Nu-i lua în seamă şi iartă-1...
        Dar dacă s’ar fi plecat sora lui Radu Comşa, să-i vadă ochii mai deaproape, ar fi desluşit, însfârşit genele ude.
258
                       CAPITOLUL VIIL
                    A FOST ODATa UN MIC COPILAŞ,,.
       Bătu din aripi un cocoş, chemând frăguşit zorile atât de aproape, încât "locotenentul Radu Comşa se deşteptă speriat, cu impresia că i-a cântat chiar aci, în urechi. Altul«răspunse, şi încă unul, mai departe, din casă în casă, contagios. I.
       Prin fereastră (pătrundea dimineaţa stânjinie încă şi cu scli-pet de stele. O creangă se clătina neagră în mijeala luminei, ca o umbră omenească aplecată să privească înlăuntru, pe geam. Dar Radu Comşa, nedesmeticit, nu-şi dădea seamă unde se află.
       Strănută un cal, lângă perete, afară: se auzi cum se ridică de jos, întâi înţepenind cele două copite de dinainte, pe urmă sărind dintr’o svâcnitură în tuspatru picioare. Se scutură şi răsuflă ! puternic pe nări, aerul rece al sfârşitului de noapte.
       — Ce-i mă urîtule, te-ai trezit şi tu? vorbi un glas, şi îndată palma soldatului /plesni bătându-1 prieteneşte pe crupă.
       Urmă un suhet metalic de căldare ciocnită, foşnetul fânului, paşi de cisme, soldatul căscând lung (desigur îşi întindea braţele cu pumnii strânşi deasupra capului), o poartă scârţâi, glas de fe-mee chemă păsările.
       Abia acum, locotenentul Radu Comşa se lămuri deabinelea şi deşteptarea fu într’un surâs de destindere. 11 dureau oasele muncite pe laviţa tare, acoperită numai cu un ţolinc; dar sufletul dinlăuntru era odihnit şi învigorat, cu după o îmbăiere rece. Altădată somnul se înfunda în vise absurde; chiar când dormea neîntors în'patul moale, în pernele puhave de ţ puf, ştia prin somn că ceva* perzîsta suspendat în conştiinţă, aşteptând deslegarea a douazî. Dimineaţa se trezea obosit, cu capul deşert; confruntarea Rămânea amânată. Iar zilele şi nopţile se târau una după alta, lipsite de bucurie şi torturate, ca în ajunul unei judecăţi.
       Acum, locotenentul Radu Comşa se afla cu el însuşi împăcat. Totul redevenise simplu, luminat şi calm. II mulţumea gândul că
             #
259
uniforma n*a îmbrăcat-o, nici pentru judecata oamenilor, nici din cineşfie ce necugetata bravură: spasm de-o clipă pe urmă împotmolit în Iregrete. Ceva nu mai fputuse (răbda aci, asfixiaţ şi strivit Viaţa avea nevoie de un examen aspru, “de-o operaţie fără cruţare, cum o'rană trebuie curăţată adânc, lepădând carnea putredă până la sângeT unde ţesăturile sunt calde şi vii. Nu căutase răsboiul din ■ţ pricină că nu mai putea să înfrunte privirile îndreptate întrebător Usupra trupului lui voinic şi tânăr, când întâmplarea îl punea alături de alt om ca şi el, voinic şi t&năr, dar cu mâna retezată şi mâneca goală prinsă într’un ac. Nici fiindcă într’o zi fostul lui ajutor de birou, Onisfor Sachelarie, ardeleanul cu sprincenile păroase şi cu fruntea cruntă, în uniforma destrămată de ploi şi noroaie, întorsese capul şi se prefăcuse că nu-1 recunoaşte, fiindcă desigur l-a osândit. Nici pentru întâmplarea din ziua aceia, când s’a întâlnit cu Virgil Probotă, întors chiar atunci din grotele lui subpămân-tene de troglodit...
       Chinurile lui Dan Şcheianu sfârşiseră. De-o săptămână oasele erau astupate de moviliţa de lut, sufletul emigrase în steaua veche a magilor ^îrieni poate, în steaua Sopdit. El, Radu Comşa, se simţea doborît de tristeţi fără pricină, cu gust de iască în gură, cu tot înaintea ochilor leşiatic. Virgil Probota, venise să afle de la dânsul ştire despre cele din urmă ceasuri ale celui mai nefericit dintre ei.
       Iar după multe cuvinte, în care timp îl apăşjL privirea prietenului, măsurându-1 şi cântărindu-1 stăruitor, Virgil Probota începuse o întrebare:
       —         Mult mă miră, dragă Radule, şi suntem prea buni şi vechi prieteni ca să te supere întrebarea mea, mult mă miră cum poţi tu...
       Radu se uitase desigur cu ochi atât de neliniştiţi, încât Virgil Probota continuă:
       —         ...cum poţi tu să găseşti o plăcere, citind în vremea aceasta asemea prostii?...
       Şi întorsese pe-o parte şi pe alta, o carte de pe biroul lui; în-tr'adevăr o carte veselă şi o carte proastă, un roman presărat de calambururi şi semnat de Wîlly, dar pe care era sigur că Virgil nu-1 observase când şi-a început întrebarea. Radu Comşa ştia că întrebarea aceia pornise altfel: „... mult mă miră, Radule, cum poţi în nefericirea aceasta generală, să te strecori plin de nepăsare, să stai dosit, să-ţi alcătuieşti calm viaţa, să păstrezi sângele rece şi odios al brancardicarilQr care buzunăresc motţii după atac şi smulg inelele de* pe deget?" Aceasta, ori aproape aceasta fusese neîndoios întrebarea lui Virgil Probotă, întreruptă şi schimbată fiindcă în
260
ochii prietenului citise un început de/panica. Virgil Probotă îl cruţase— dar nu pentru a evita asemenel întrebări sub care vorbeşte nedumerire, dispreţ, ori milă, se afla Radu Comşa, astăzi, aci.
       Judecata altora vine dinafară. Peste ea poţi trece senin când ştii că există o explicare şi o justificare, a ta, pentru tine, aci, în tine. Dar când împăcarea lăuntrică s'a rupt, nici un preţ al vindecării nu e prea scump. Locotenentul Radu Comşa s’ar fi aflat oricum aci, cu haina de ostaş pe el. Dar ar fi fost, numai să nu-şi poată spune vreodată, cu îndoială, că de la o datorie generală a lipsit.
       Acum se afla pentru altceva încă. Datoria şi-o plătea pentru el, nu pentru alţii: ţară, lege şi alte realităţi ori închipuiri din afară. Pătrunsese în el înţelegerea că războiul era uiţ prilej unic şi aspru, să-şi limpezească tot ce aflase înlăuntru mlăştinos şi confuz. Sufletul de abia şi-l descoperise. II purtase în el şi nu-1 cunoştea, stătuse pitit cum cărbunii sub spuză aşteaptă suflarea de vânt să-i învie.
       Tot ce făcuse până acum, îi păruse multă vreme drept, logic, cuminte şi neted. Nici el, nici alţii, nu i-ar fi putut afla ceva neclar. Işî lărgise loc curagios, fără viclenii şi fără abateri, cu toată în-dărădnicia neamului lui plugăresc, care din toate" vremurile a fost învăţat să răstoarne cu sudoare pământul, să-şi adune pâine din greu, cu răbdare; necârtind când pământul crapă de arşiţă, când spicul e treerat de grindină şi snopii potopiţi de puhoaie. Ca şi dânşii, dar în altă lume şi înfruntând alte puteri vrăjmaşe, începuse după fiecare încercare potrivnică, din nou, a doua zi, cu îndoită în-dărădnicie, neaşteptând de nicăiri nici o minune şi de la nimeni nici o îndurare.
       E adevărat, el uitase de unde-î venise sângele sănătos, braţele tari, cugetul limpede, răbdarea neclintită. Neamul acesta şi-l uitase, dar tăria lor supravieţuise în el, îl susţinuse în tot drumul; se împlinea în el îndârjirea lui taică-său pe care nu l-a cunoscut, Mihail Comşa, până la cincizeci de ani muncind la plug, la coasă şi la seceră cu braţe vârtoase de flăcău şi mai era încă, aprija stăruinţă a altora, mulţi, dinaintea lor, de care nimeni nu mâi păstra amintire; lanţ fără sfârşit şi anonim, căci numele lor era şters de pe cruci iar pomelnîcile nu le măî aflau nicăiri scrise. Dar toţi, unul după altul, îşi trecuseră uneltele lor grele dintr’o mână bătătorită în alta, de la începutul acestor locuri şi începutul altor vremi, pânăi la el, ca într’o altă goană a torţelor de un mai aspru simbol.
       Acum ştia din ce adânc de veac îi veneau puterile neistovite, când ceilalţi, unul câte unul, cădeau.
261
      Minunea nu era de la el. Fusese ca un cuvânt lăsat cu limbă de moarte, de toţi cei dinaintea lui, care-şi găsiseră odată măcar în carnea şi oasele ieşite din carnea şi oasele lor, bucuria unei altfel de munci şi înainte deschisă altă zarişte, de cât acea rotund mărginită a Hârtoapelor. De câteori un zid1 î se punea înainte, pe care trebuia să-l spargă, în cugetul şi în braţul de aci se mişcase nădejdea neclintită şi gândul celor de acolo, umbre din urmă, necunoscute şi fără contur, împingând laolaltă umăr la umăr cu el. Biruinla fusese astfel numai pentru el singur, dar nu era numai de la el.
      Şi acum când sfârşise tot şi trupul începea să se moleşească fiindcă nu mai avea nevoie de nici o încordare, fiindcă drumul era neted desfăcut înainte   şi vântul avea să-l  împingă uşor     ca fulgul
de păpădie, un gol     se căscase neaşteptat. Umbrele acelea îşi încrucişaseră braţele să                                                  se odihnească, să vadă din lumea lor nevăzută
bucuria lui de aci.    Şi bucuria întreagă nu venise. Râsul   împietrise
îndată. II mistuia un rău nelămurit. Ceva fusese uitat.
      Radu Comşa îşi descoperise sufletul în seara noroasă de Martie, când rezemat de peretele unde se rezema celălalt Radu Comşa copil, se plecase să privească în el, aşa cum copil, se pleca peste colacul fântânei părăsite de la Poiana Caprei, să desluşească ochiul de întuneric şi de lumină din fund, să asculte sunetul pietrei înghiţite de ierburile putrede. II descoperise sufletul acela şi nu fusese mulţumit de el.
      Peste toate, de multă vreme, plutise aşteptarea ceasului acest ca o presimţire. Nu ştia de ce bucuria nu i-e bucurie întreagă, de ce la capătul drumului se găsea tot mai singuratic, fără oboseală* dar cu nemulţumirea că a cucerit un deşert.
      Privind înainte nu privise în el. Şi nu poţi trăi, părăsind ceva aci, în tine, uitându-1, fără ca să nu vie odată ceasul când necunoscutul acela se deşteaptă şi începe a se mişca desmorţit.
      A doua viaţă a lui Radu Comşa, începuse de aceia de pe prispa casei din satul Hârtoape, în seara de Martie cu nori. Iar toate îi pri-lejuiau acum voie bună şi împăcare. Aflase de unde va veni desle-garea. Soarele incen3iă fereastra. Creanga se luminase: era un gutuiu cu fructe crude, cafenii, păroase. Numai privind la ele, Radu Comşa simţi în gură un gust asfringent. îşi închee nasturii tunicei flue-rând. De afară soldatul cu calm plecase. închise lada de campanie, cu numele lui citeţ şi proaspăt văpsit, negru, pe capacul cenuşiu. Svârli mantaua şi pelerina deasupra: eşi să caute o căruţă care să-i ducă bagajele până la front.
262
      întăritor aerul dimineţei: rece şi acidulat Soarele străluceşte nichelat de curând» Şi satul forfoteşte de^soldaţi şi de ofiţeri» Vin şi se îndreaptă spre gară; se încrucişează căruţi cu muniţii, chesoane şi lăzi de cartuşe. Salută şi răspunde. Nu cunoaşte pe nimeni. Mulţi îl privesc lung; uniforma nouă, curelele cromate, chipiul abia scos din cutie, arată ciudat aci, haine de paradă printre uniformele prăfuite, cu noroiu uscat, pătate după îndelung stagiu în şanţuri şi în bordee, pe brânci în vîroage, unde iarba strivită a lăsat urme pe coate şi pe genunchi.
      O doamnă, desigur nevastă de ofiţer, în picioare într’un furgon, vorbind cu glas subţire, alterat de răcoarea dimineţei, aşează cu energie maldăre de pachete peste un paner de paie. Ordonanţa îi dă ajutor şi doi sublocotenenţi s'au oprit să privească de la distanţă, cu ochi de sălbateci, apariţia rară pe aceste tărâmuri. Ii învăluie într'un uragan de praf, un automobil cu doi generali. A apărut de undeva, un convoiu de bucătării ruseşti, negre şi fumegând în mers.
      E mult mai greu să găsească o căruţă decum şi-a închipuit. Ţăranii nu mai au cai, nici căruţe. Iar cei care vor mai fi având, sunt la gară, în convoaie. A întrebat câţiva soldaţi cu furgoane; merg unii spre Bogdăneşti, alţii spre Mănăstire. Un jandarm la care a cerut ajutor, a strâns călcâiele şi a întins cureaua carabinei în faţa gradului luând poziţia, dar nu i-a fost nici de-un folos; poate a fost prea moale, a întrebat în loc să ordone. Uniforma aceasta nouă e într’adevăr ridicolă 1... Are să umble prin ploaie cu ea, să nu-î mai cureţe praful, până s’o patina la fel cu toate.
      In gară s*a oprit un tren. Se risipeşte alt val de soldaţi. Câţiva s’au oprit la o fântână cu cumpănă. îşi răcoresc ochii în apa adunată în pumn, cu mormăituri de mulţumire, împroşcându-se unii pe alţii, glumind şi râzând sonor în vântul subţire. Alţii poartă în cârcă legături şî desagi. Dintr’un coş cârâîe o curcă. Ar părea întorşi de la un bâlciu, dacă n’ar fi uniformele şi nu s’ar înşira numai bărbaţi în toată puterea; dacă nu s*ar scurge toţi într’acolo, spre capătul şoselei unde e linia misterioasă, ca marginea lumei unde pândesc arătările. Ruşii ronţăe seminţe de floarea soarelui, abia îşi târâie cişmele prin praf, lălâu. Ei singuri, par că nici nu vin nici nu se duc nicăiri: au numai de umplut încă o zi.
      Radu Comşa intră într’o cârciumă: Abi Ornştein, vinuri vechi, băcănie şi locandă, caţap, în nădejde că va găsi aci un om, un soldat, cineva cu acelaş drum. Vinurile vechi ale domnului Abi Ornştein sunt doar pe firma de tablă ruginită; din pivniţă, cu toate sigiliile,
263
s’au evaporat Serveşte numai ceai, fără zahăr şi fără linguriţă, în pahare soioase, cu pâine neagră, rusească, tăiată în felii imense şi lipicioase, dintr’un bolovan de opt funduri, ca pământul pentru fabricat oale* Mai vinde debunăseamă, cu toate propeliştile, pe ascuns şi scump, pe ruble bune, spirt amestecat cu apă şi întărit cu ardeiii; dar aceasta pentru clienţi siguri şi care nu se uită la câteva carboave mai mult. Pentru cealaltă lume, stau rafturile goale, cu câteva pachete de lumânări, de ceaiu, de tutun şi chibrituri, mai toate cu inscripţie rusească. Madam Abi, cu părul alb şi cu faţa roşie, e baricadată după tejghea unde alăptează^ un prunc fără păr şi cu ochi roşcaţi, fără gene. Odrasla lasă din când în când din gură, sfârcul ţâţei enorme şî albe, Madam Abi îi şterge gura de lapte, îl gâdilă în bărbie şi pruncul râde arătând gingii de cauciuc. Dar treaba merge strună; cu paharele pline şi goale, aleargă de la bucătărie şî înapoi, o fată de ţăran cu pestelcă albastră şi un băiat ghebos, straniu de sprinten şî vesel, resemnat infirmităţii, răspunzând la comenzi cu glas canervos şi mişcând braţele luhgi cu agilitatea unor picioare de paing. Muşterii beau ceaiul din picioare; cei care şi-au îngăduit luxul să cumpere şi zahăr sau l-au scos din buzunarul tunicei, plin de praf, de fărămituri de tutun şi de scamă, îl amestecă cu limba bri-^ şi când n’au briceag, cu coada creionului împrumutat* de Ia madam Abi. Restul de pe fund, îl clătesc mult şî îl dau de duşcă. îşi şterg gura cu mâneca ori cu podul palmei şi pleacă, lipindu-se de uşor să facă loc altora care intră.
      Un rus spătos, după ce-a legat calul de gratia ferestrei încât $nta&lul priveşte resemnat înlăuntru, s*a plecat la urechea lui madam Abi; îi vorbeşte ceva complicat şî convingător, cu abundenţă de gesturi care înlocuieşte hiatusurile de vocabular. A convins-o* căci madam Abi, a lăsat pruncul cu faţa în sus în pelinci, pe tejghea, strigând la altă odraslă mai măruntă să-l păzească, şi a trecut împreună cu rusnacul în încăpere, încheindu-şi bluza peste sânul uriaş, pe care Ta împins înlăuntru cu mâna, ca pe o pită supliment ^tară într’o desagă doldora.
      Când rusul s’a întors, în buzunarul tunicei se poate vedea umflătura sticlei cu spirt şi pe obraz semnele celei mai depline fericiri. Zăreşte fiul lui madam Abi, care a făcut de gardă şi care priveşte gigantul cu mâinele în buzunări, crăcănat, cu ochi plini de admiraţie. II înşfacă de fundul pantalonilor, ridicându-1 până la înălţimea gurei să-i spună ceva în limba lui barbar^. Odrasla lui madam Abi, pistruiată, cu cămaşă de cit roşu, cu ochii bulbucaţi de spaimă,
264
se svârcoleşte suspendat ca un căţel prins de pielea spinării şi ebiară cu glasul pierdut
      Rusul râde cu gura până la urechi, se preface că vrea să apuce cuţitul de tăiat pâine, cu înfăţişarea fioroasă:
      —  Cacoi tâ parasiâc! Priâtno tebâa zarezatit
      Ceia ce pe româneşte înseamnă:
                       Ce mai purcel eşti! Numai bun de înjunghiat!...
      Când i-a dat drumul jos, pruncul ameţit şi scăpat din aşa o primejdie, se ascunde în poalele lui madam Abi, care-i şterge lacrimile cu colţul şorţului, dar nu îndrăzneşte să se indigneze de o glumă atât de proastă, fiindcă, dacă glumele ruşilor sunt proaste, rublele lor sunt aur.
      Radu Comşa n*a găsit nici aci. A băut numai o jumătate de pahar de ceaiu, turbure şi rece. Nu ştie să se descurce singur. N’a făcut încă ucenicia. Ii pare într’adevăr stupid să se împiedice chiar de la început; I se întâmpla aceasta lui, la a căruia uşă acum cinci zile încă, la direcţia din minister, făceau coadă coloneii şi oameni cu multe puteri.
      Ajunse între gară şi un câmp, unde cantona decurând debarcat un divizion de artilerie. Oamenii roboteau în jurul tunurilor des-brăcaţi de tunici. Alţii se întorceau cu caii de la adăpat. Răsuna glasul gradaţilor; un ofiţer cu picioarele răşchirate, cu haină de piele, supraveghea cu înjurături teribile încărcatul obuzelor, lângă o piramidă cu fân presat. Vântul umfla uşor pânzele vinete ale corturilor. Dincolo se întindea câmpul, valea Trotoşului deschizându-se spre Şiret, cu ţarine verzi de porumb şi şoseaua răscolită în dâre de praf, de mişuneala soldaţilor şi a convoaielor.
      Toţi erau la locul lor acolo, ştiau încotro merg: locotenentul Radu Comşa rătăcea la o parte, ca un elev într'o curte de şcoală unde totul îi este încă strein.
      De la gară, i se păru că se apropie o uniformă cu un mers cunoscut. Tăie drumul să-i iasă înainte, acăţându-se de această nădejde. Când fură la câţiva paşi, isbucni veselă, vocea iui Mihai Var-daru:
      —  Domnule Comşa 1
* Făcu salutul reglementar, rectificând cu gravitate, în zemfle-mea:
      —  Domnule locotenent, Comşa 1
      Dar în strângerea de mână a lui Mihai, Radu Comşa simţi toată căldura unei adevărate bucurii. încă unul, desigur, care se întrebase cum l-a răbdat inima să stea la o oparte, iar acum îşi retracta o judecată.
265
     —   Şi Luminiţa? Unchiul Alexandru? Tanti Laura?...
     Radu Comşa dădu veşti despre toţi, pe care îi văzuse cu o zi înainte, la Iaşi» Erau scandalizaţi de purtarea lui Mîhai. In loc să aştepte să fie chemat la regimentul lui Pol Vardaru, Mîhai abia eşit din şcoală cu gradul de elev plutonier, se sbătuse de capul lui să fie trimis la un regiment de front. Când primise ordinul, împărţise pe câteva cărţi poştale salutări tutulor, vestind că nu mai are timp să dea pe acasă. Tanti Laura ridicase braţe desnădăjduite spre cer: „Copilul acesta are să ne omoare !“ Iar cele două surori, Cora şi Ralu, plângeau pe ascuns, fiindcă partea aceasta a campaniei se ştia acum că va fi mai teribilă decât tot ce fusese până atunci.
     Mihaî surâdea la acestea toate, ca la nişte tânguiri femeeştî ce erau. Acum, în uniforma pe care Radu Comşa o observă că nu păstrează nimic de haină scoasă din garderobă, adevărată uniformă de tranşee, cu chipiul teşit pe ochi, Mîhai avea toată înfăţişarea unui ostaş mult încercat, cu vorba tărăgănată şî împestriţată de expresii enigmatice, având curs numai în şanţuri, în bordee şi la popotele de front. Pentru complectarea acestei impresii, Mîhai Vardaru mai scoase din buzunarul tunîcei o tabachere de carton presat, dată cu lac negru şi cu capac înfăţişând un soiu de multicoloră roză a vânturilor, adevărată tabachere soldăţească, de unde răsuci o ţigară de tutun băţos:
     —   Nu-ţPofer...
     Se corijă, cu acelaş ton subaltern:
     —        Nu vă ofer, domnule locotenent! Mai întâi fiindcă ştiu că nu fumezi decât rar, şi pe urmă, fiindcă în orice caz, n’ai digera mahorcă de-a noastră. E nevoie de puţină obicinuinţă.
     Radu Comşa, ca să arate că a rupt desăvârşit cu toate bunurile lăsate în urmă, protestă:
     —        Dimpotrivă... Dă-mi să răsucesc şi eu una, chiar îmi face plăcere.
     Ii făcea plăcere, dar nu-şi putea face ţigare. Nedeprins, rupse două foiţe. Mîhai îl privi cu surâs de superioritate:
     —   Dă-mi voie să răsucesc eu una...
     Răsuci într’adevăr una perfectă, de fabrică. Ii dădu să aprindă la un fitil lung, galben, cu o sumă de noduri.
     Radu Comşa, după câţiva paşi şi câteva fumuri o asvârli: era curată idioţie să-şi cătrănească gâtlejul cu asemenea buruiană mucedă, când avea în tabacherea lui din buzunar, ţigări fîneT şi în lada de campanie, rezervă pe trei luni.
266
      Ii povesti lui Mihai, peripeţiile de aseară de când coborâse din tren. Găsise printr’o minune unde dormi; dar nu găsea cu ce să plece* Mihai Vardaru se afla aci cu o căruţă a companiei; erau din alte regimente dar din aceiaşi divizie; fronturi vecine. Cu o abatere din cale de câţiva chilometri până la sat trecea şi îl lăsa acolo: lucru hotărît.
      Peste un ceas purceseră la drum: lada locotenentului Comşa* sluji numai bine, să tocmească o bancă înapoia căruţei mânate de un ţigan cu negrul lustruit şi cu gâtul subţire în gulerul larg al tu-niceî, vesel şi de bunăseamă în viaţa civilă scripcar de carieră, fiindcă tot timpul a dondănit repertoriul vechiu şi nou, de pe front şi de dindărătul frontului.
      Mihai Vardaru nu-şi mai găsea nici el astâmpăr. Era numai de-o lună, dar ştia tot, scotocise tot; cunoştea numele unităţilor duşmane de pe linie, schimbările trupelor, ofensiva care se pregătea. II informă pe Radu Comşa că are noroc de un colonel omenos: Colonelul „Una la mână“, ceia ce lor nu le căzuse la sorţi. Al lor mugea şi se înfuria de douăzeci şi patru de ori pe zi; ostaş brav şi comandant priceput, dar în perpetuă explozie. Când începea să detune, intrau toţi în găuri ca şoarecii. Care-i cădea înainte era vinovat de toate: de ploaia de peste noapte, de ticăloşiile subzistenţei, de recunoaşterile aeroplanelor nemţeşti care s’au plimbat ne-stapărate pe sub nasul bateriilor antiaeriene, de întârzirea muniţiilor şi de arşiţa soarelui. Când răcnea la telefon, soldaţii şi ofiţerii făceau smlriia înaintea pâlniei, uitând că îi desparte chilometri de sârmă, de tuneteje şi fulgerile comandantului.
      Acestea toate, le povestea Mihai cu o mare fericire, scoţân-du-şî tabacherea de carton lăcuit şi răsucind din tutun negru, ţigări ca de fabrică din care pufăia cu cea mai nesăţioasă poftă, scuipând printre dinţi, în colbul drumului, soldăţeşte.
      Radu Comşa îl privea şi nu mai recunoştea băieţelul timid, care roşia când glumea răutăcios Luminiţa ori când Tanti Laura, îi înoda funta la gât, ca unui şcolar premiant la ziua încununării. Obrazul rumen şi tânăr, de fată, era arămiu acum, ars de vânturi şi soare, bărbătesc. Numai când îşi dădea chipiul pe ceafă, fruntea ferită de arşiţă rămânea de-o albeaţă adolescentă.
      Se opri un timp din povestire, urmându-şî un gând. Se întoarse pe jumătate, cu faţa spre Radu Comşa, mărturisind cu o sinceră satisfacţie în ochi:
      — N-ai idee ce bucuros am fost când te-am văzut...
267
      Radu Comşa înţelese că voise să termine: „când te-am văzut însfârşit aci...".
      —        Aveam aşa, o îndoială**. Ştii, noi de aci nu-i cam tratăm cu complimente gentile, pe cei de acolo...
      Mihai făcea deosebirea între cei de „aci“ şi cei de „acolo", parcă s’ar fi aflat cu uniforma pe el, de la începutul vieţii; copil de trupă.
      —        E greu la început, continuă, o săptămână, două... Pe urmă se pare că viaţa de dincolo nici nu mai există. Ţi-e milă de dânşii... Că pot trăi aşa, într’un somn...
      Valea începea să se strâmteze. Apăreau culmile cu pădurea rară de la poalele munţilor. Căruţele, soldaţii, convoaiele cu saci de făină, cu lăzi de muniţii, cu pachetele de fân presat, se înşirau mergând în aceiaşi direcţie, absorbite „ de punctul misterios unde şoseaua sfârşea retezată de front. Ţiganul mâna dondănind înainte, învârtind deasupra capului un biciu dintr’o vargă de corn; caii şi roţile întreţineau un continuu nor de colb care îi învăluia plutind odată cu dânşii; Radu Comşa văzu cu mulţumire că uniforma începea să-şi piardă sub stratul de praf înfăţişarea de haină nouă şi sărbătorească.
      Mihai se răsuci să arate:
      —        Dincolo, peste deal e Caşinul, şi tocmai în fund, pe pârâţi înainte, Mănăstirea... Acolo două bţjggzi^* Aci, înainte Bogdăneştii, pe urmă Grozeştii... In dreapta, peste ^munţi, Slănicul... De acolo înainte, ruşii. Beau, dorm şi mănâncă. Joacă zi şi noapte cărţi şi cântă din armonic^. Austriecii le svârl din tranşee sticle cu spirt şi ei le aruncă pâine... Nu mai visează de cât mir, răspublică şi soviete. Ai noştri nu s*au schimbat de astă iarnă, i-au mâncat păduchii; pentru mulţi e un noroc să dea peste dânşii un glonţ rătăcit, să-î rănească, un tifos... Numai aşa scapă să-şi vadă o săptămână casa... Cei care mai au casă. Ceilalţi rămân aci, n*au unde se duce, casa lor e bordeiul.
      Pe cer, spre stânga, apăru mic şi îndepărtat un avion.
      —        Un Taube... In fiecare zi, vin două-trei. Unul singur a fost răsturnat până acum.
      Era alb şi se rotea înalt în ^ătaia soarelui. Bubuiră tunurile unei baterii antiaeriene, Nori albi se înălţară rotunzi, încadrându-1, ca norii în care pe zugrăveala bisericilor plutesc serafimii.
      Avionul roti ridicându-se încă*
      —        A scăpaţi spuse Mihai, întorcându-se cu privirea în altă parte, obicinuit cu asemenea spectacol.
268
      Dar Radu Comşa nu-şi putea desprinde ochii de la pasărea de metal, lăsându~se acum în linie dreaptă peste vârfurile împădurite, acolo unde erau nemţii Ii trebuia o sforţare ca să poată gândi calm, că atât de aproape, peste câteva dealuri, se aflau „ei", că mâini poate are să-i aibă înainte, la câţiva paşi II admiră pe Mihai că atât de simplu s'a deprins cu această prezenţă, că o discută cu nepăsare, ca lucrul cel mai firesc*
      Liniştea aceasta a tutulor câţi mergeau într’acolo ca după îndeletnicirea din fiecare zi, fluerând, vorbind şi glumind, îi părea asemeni inconştienţei cu care bolnavii fac proecte de viitor în preziua agoniei.
      Iar tăcerea de pe linia unde se află frontul, îl neliniştea ca o tăcere ameninţătoare în care se pregătesc catastrofele naturei, acalmia dinaintea uraganelor, cutremurele de pământ, erupţiile de vulcani; panica din natură despre care citise, când cade vântul, nu se mai clintesc frunzele moarte, se retrag păsările cerului şi sălbătă-ciunile îşi ascut auzul. Intra în zona deslănţuirilor cosmice. Aceasta era aşa dar „liniştea pe toate fronturile" din comunicate. Ca un răspuns la gândurile lui, porniră de undeva, de după o culme, în spaţii scurte, patru detunături de tun. Salvele unei baterii. Sunetul ăui în văgăuni şî se împrăştie în ecouri, ca vuetul unui teanc de tipsii uriaşe, prăbuşite îndepărtat, de un gigant, în pereţi de stâncă. Se ridică peste înălţimea rotundă şi pleaşă, fum galben şi alb-lăptos; un nor crescând cu marginile rotunde ca o conopidă imensă.
      Mai de aproape porniră alte lovituri, de artilerie grea, răsco-* lind tunetul munţilor. Apoi se făcu linişte. Ţiganul dondănea înainte, caii nici nu tresăriseră, clempănându-şi capul din mers, în lupta lor continuă cu muştele. Aceasta era desigur ceia ce comunicatul numea: „slab bombardament de artilerie" sau reperarea tirului, sau altceva, gândi Radu Comşa, dar se sfii să-l întrebe pe Mihai.
      Se apropiară de sat. Mihai se uită la ceasornicul dela mână.
      —        Iţi las numai bagajele la o casă şi o şterg. Am întârziat... Am încă opt chilometri de drum şi la noi nu se glumeşte.
      —        Nouă chilometri, domnu ilevl rectifică ţiganul care se părea că nu ascultă, dar învăţase din meseria lui lăutărească să audă fără să pară că a ascultat şi să vadă fără să pară că s*a uitat.
      La despărţire, Mihai îi strânse amândouă mâinele cu adevărată dragoste. II iubea pe logodnicul Luminiţei, acum mai mult şi altfel. Făgădui că va veni la cel dintâi prilej, să stea mai pe îndelete de vorbă — să-i afle „impresiile". II va chema la telefon. Poate să le fie companiile vecine, pe linia tranşeelor.
269
      Aproape toata dimineaţa, Radu Comşa şi-o pierdu aşteptând colonelul care lipsea. Rigimentul era retras de pe fronturi în odihnă. Furierii îi dădură cu grabă un scaun, lângă fereastra cancelariei,; unde un trandafir pe jumătate sălbatec, ridica flori roze şi frunze zimţate în care se opriseră capete de ţigări.
      Aghiotantul, fercheş, bărbierit proaspăt, nu conteni să-l cerceteze cu deosebită curiozitate despre viaţa din Iaşi; ce se vorbeşte despre pregătirile ofensivei; ce ştiri sunt despre guvernul din Rusia; dacă au început să se întoarcă „domnii" din Cherson, Odessa şi Chiev; dacă mai există cârciuma lui Viorică din Piaţa Sfântu Spi-ridon, unde-a constatat şi el că se află un vin straşnic când a scăpat trei zile curier la cartier; ce veşti vin de la Salonic; părerile mî-siunei franceze şi — dame, dacă mai sunt tot atâtea nostime, de te miri de unde s’au adunat, şi dacă se menţine moda ghetelor fabricate din postav şi doc militar... „Aci domnule locotenent—(aghiotantul făcu o mutră amărâtă teribil) — aci, ne-am sălbătăcit complect. Ne mulţumim cu ţărance. Miroase a caş... Cât despre ştirile gazetelor, o mizeriei Ne spun numai ce dă voie cenzura; adică basme".
      Radu Comşa judecă sever această flecăreală; nu putea încă înţelege senzaţia izolării de restul lumei şi mai cu seamă nevoia acestor soldaţi aruncaţi depărtat pe o porţiune infimă din frontul de o mie chîlometri, să-şi fortifice încrederea ca speranţa în minunile care se pregăteau fără nici o îndoială, fulgerător, pe celelalte fronturi. Fiindcă noul camarad părea prea voios, îşi netezea stăruitor mustaţa neagră şi tunsă, făcând ochii mici, iar când aprindea ţi-garea ţinea chibritul numai cu două degete, pe cel mic cu o unghie exagerat crescută ca un pinten de cocoş îndepărtându-1 cu o mişcare de eleganţă îndestul de cazonă; pentru aceste amănunte îl socoti îndată un individ de speţă inferioară, o secătură fără nimic eroic. Ii displăcu şl graba cu care îşi verifică nasturii când intră colonelul şi slugărnicia cu care îi oferi îndată scaun, ştergând praful după ce-şî netezi cu podul palmei cărarea corectă. Numai târziu lavea să priceapă că aghiotantul e un băiat foarte de inimă, gata la toate serviciile, bun camarad şi iubit de toţi cu care împărtăşise luni îndelungi viaţa de bordeiu şi de şanţuri, înainte de a ajunge la acest post de elită, în ierarhia militară.
      Colonelul îşi puse ochelarii şi răsucind după mână, barba roşie, cercetă îndelung hârtiile, şi pe deasupra sticlelor, figura noului venit Rezultatul fu de bunăseamă satisfăcător, căci a două oară îi întinse mâna lui Radu Comşa, peste masa cu hărţi şi hârtii.
270
      —       Bun venit, locotenentei Ţi-am şi găsit locul, ai sosit la timp* Lina la mâna. Şi întorcându-se spre aghiotant:
      —  Compania a doua, plutonul unu, în locul lui Bantăş.
      îşi frecă mâinele albe, cu pete de pistrui ca târâtele şi cu păr roşu, ieşind stufos de sub manşete. Comşa şi-l închipui sub uniformă, păros ca un urs.
      Colonelul îşi scoase ochelarii punându-i cu luare aminte intr’o teacă de piele şi aşezând tocul în buzunarul de la piept al tunicex, îl privi cu ochi bucuroşi şi verzi:
      —       Sper că o să ne înţelegem perfect. Văd că ai venit aci după cerere şi tot după cerere ai renunţat la mobilizarea pe loc... Una la mână. Asemenea minuni nu vedem prea des. Aceasta-mi place... Două la mână. Rigimentul e scos de pe sector, ai timp să-ţi cunoşti Camarazii şi oamenii, să te pui în curent cu serviciul. Una la mână. Eşti însurat?
      Ochii căutară la mâna lui Comşa, cu inelul de logodnă pe deget.
      —       Nu, domnule Colonel. Logodit numai. Am crezut mai cuminte, să las după răsboiu, când...
      —       Aceasta-mi place! se bucură Colonelul a cărui viaţă conjugală era un necurmat prilej de amărăciuni şi catastrofe, fiindcă nevasta era hărţăgoasă, iar ordonanţele îşi luau lumea în cap. A-ceasta-mi place, locotenente! Un ostaş liber are numai grija datoriei. Una la mână. Femeia pentru militar este-o perdîţie. Două la mână. Ai să-ţi cunoşti camarazii la popotă. Aceasta-i adevărata noastră familie. O să-ţi găsim şi cartier. Mie-mi place să îngrijesc de ofiţeri ca de copii mei. Dar când îi prind cu cevaşilea să nu mai dea ochii cu mine; să dezerteze! Două la mână.
      Colonelul se [ ridică în picioare, călcând ca un om care intră în apă ferbinte, fiindcă îl strângeau cişmele noui.
      —       Tomaziule, vezi tu de camera locotenentului. Deocamdată! poate rămâne în locul lui Bantăş. Ce ştire de la el?
      —  L'a evacuat la spital, domnule Colonel.
      — L’a evacuat la spital? Atunci, una la mână... Vă să zică în orice caz; convalescenţă, concediul, una cu alta fac două luni, două la mână. Rămâne în camera lui Bantăş!
      Colonelul îşi privi trist cişmele, gândindu-se cu ce operaţie le poate readuce la sentimente mai umane. Se hotărî, într’o fulgerare de inspiraţie: „îl pun pe Ion, soldatul, să le poarte o săptămână până se dau pe picior".
271
      Şi vorbi tare, pentru sine, mulţumit de aceasta fericită soluţie:
      —  Una la mânai
      —       Aţi spus ceva, domnu Colonel? întreba aghiotantul pipăm-du-şi cărarea lucie.
      —  Nimic. Două la mână.
      Pe urmă întorcându-se spre Radu Comşa, îşi netezi barba cu amândouă mâinele; stânga pe dedesubt şi dreapta pe deasupra, ridicând-o până la înlăţimea nasului să-i privească vârful retezat ca o barbă de ctitor.
      —       Mâine aşa dar locotenente, la serviciu. Şi la cea dintâi ocazie, înţelegi; una la mână.
      Radu Comşa plecă să-şi caute bagajele, să le strămute la cartierul locotenentului Bantăş, evacuat la spital. II întovărăşea un agent de legătură, tuns chilug, cu o ţigare intactă, după ureche. Soldatul mergea cu capul gol, fiindcă tot satul era o singură curtq mai mare a tutulor. In drum, împărţea camarazilor şi localnicilor, fără deosibire, ştiri şi ordine:
      —       Camarade, dă fuga la cancelarie că are domnu căpitan o scrisoare!... Leliţă Marandă ţi-a scutit don Colonel boii pe săptămâna asta, vezi şi-ţi adă fânu până Sâmbătă, că altfel rămâi fără el... Grigoriule, ne-o vinit sârma de telefon. Faină! Sârmă rusească! Măi puştiule, s’o întors măta de la Bacău?
      Când ajunse în dreptul casei unde Radu Comşa îşi lăsase ba-giajele pe prispă, în seama unui soldat, agentul îl lămuri cu o tai-» nică admiraţie:
      —       Aci locuieşte domnu căpitan Pleşea... E un bairam toată noaptea când nu-i compania pe poziţie. La domnu Căpitan se adună toţi domnii ofiţeri de viaţă din 'regiment... Casa dumneavoastră e pumai peste drum, la doi paşi, se vfede după păru ista mare.
      Lada se afla tot acolo, la capătul prispei," dar mantaua şi pe-, lerina erau întinse pe-un parmaclâc şi scuturate de praf. In lipsa, lada şi valiza cu trusă, fuseseră cercetate pe dos şi pe faţă; viitorii camarazi citiseră numele locotenentului Radu Comşa şi făcuseră tot soiul de presupuneri asupra noului venit cu asemenea echipament nou-nouţ.
      Eşi în * prag un căpitan cu părul de timpuriu cărunţit, descheiat la tunică, purtând la mânecă semnele unghiulare de ; rănit. Radu Comşa se prezintă.
      —  Poftim la noi, domnule locotenent. Să faci cunoştinţă cu
272
câţiva camarazi,.. Cristache, poţi să te duci! II instalăm noi pe domnu locotenent. Vezi ce s*a făcut cu sârma!
      —  Ne-o sosit, don căpitan.
      —  Sa mă ai atunci în vedere, Cristache!
      —  Mai încape vorbă, don căpitan!
      Radu Comşa se miră că un căpitan, comandant de companie şi cu semne de rănit, avea nevoie să ceară unui om de trupă „să-l aibă în vedere". Dar mirările lui abia începeau.
      In casă, la o masă rotundă învelită cu un cerşaf de pat, trei ofiţeri; care desbrăcaţi complect de haină, care numai descheiaţi, jucau cărţi. In picioare, altul legat pe sub fălci cu o , batistă albă, cu obrazul umflat, urmărea jocul de la spate. ,
      întrerupseră la intrarea streinului. Toţi se Ridicară să se des* morţească după ce-şi puseră deasupra bancnotelor rânduite teanc, ceasornicile şî tabacherile în chip de pressepapier.
      II priviră pe Radu Comşa, cu amestecul de curiozitate şi. re* zervă cu care e primit întotdeauna un strein, într*un cerc unde toţi îşi cunosc cu deamănuntul slăbiciunile, cruţându-şi-le ori tachi^ nându-le, ca într’o mare familie. In trei zile, noul camarad avea să fie clasat, fără drept de apel, într’o categorie din care nimic şi nimeni n’avea să-l mai poată scoate vreodată. Deocamdată era numai un ofiţer necunoscut, cu uniformă şi ladă de campanie neatinse, un debutant, un învârtit poate, care din cine ştie ce pricini, disgraţie ori altceva, fusese trimis laţ pocăinţă aci.
      —        Ia loc pe pat, domnule locotenent, îl invită cu multă bunăvoinţă căpitanul Pleşea, îmbumbiindu-şi nasturii tunicei. N’avem jâl-ţuri, dar cred că nici dumneata nu te aşteptai să găseşti aci un salon. Ai dat ochii cu Una la mână?
      Radu Comşa răspunse că s’a prezintat colonelului, că a fost repartizat la compania a doua.
      — Atunci eşti la noii, se bucură un ofiţer scund, cu un glas care lui Comşa îi păru de undeva cunoscut. Eşti în locul lui Bantăş... Aceasta trebuie s’o sărbătorim numaidecât, domnule căpitan! Cu o zacuscă şi o ţuiculiţă d’alea grozavele, s'o sărbătorim.
      —        Mă răulel râse căpitanul mustrându-1 părinteşte. Nu ţi-a mai ajuns az-noapte? Uitaţi-vă la el! Ţuiculiţă, zacuscă... Ii era dor. E flămând şi însetat, micuţul!... Şi aseară se jura că o săptămână de acum, nu pune de cât apă în gură...
      Intorcându-se către Radu Comşa, căpitanul îl puse în curent:
      —  Ghenea ăsta e o podoabă fără pereche, domnule locotenent;
18
273
Al căzut într’o companie cu el, să ştii că n'aî să mai ai odihnă. E buretele regimentului.
      Dar căpitanul Pleşea, porunci soldatului să aducă sticla de ţuică din găleata de apă unde se afla la răceală, ceia ce dovedea că „sărbătorirea" ar fi existat şi fără venirea noului camarad. Apoi începu să desfacă o cutie de zacuscă rusească, bătând în tablă un /piron cu un pietroiu.
      Acum, Radu Comşa îşi amintea bine de unde cunoştea glasul locotenentului Ghenea. Era glasul din tren, în noaptea de astăpri-mă vară, făcând prin întuneric tovarăşului de drum, teoria călătorului de pe culuoarul vagonului şî a celui din compartiment. Şi-l închipuise, nu ştie dece, înalt, subţire şi cu figură stafidită, de student gheboşat pe cărţi — poate fiindcă spunea că pregăteşte un doctorat. Era scund, rotofeiu, cu ochii albaştri bulbucaţi şî cu cea mai deplină înfăţişare" a" omului fără grijă. Căuta pe un raft păhărelele de ţuică, grăbit ca un ucenic de prăvălie şi bombănind un bâzâit de cântec.
      —   Avem numai două, domnule locotenent. Bem la rând.
      —        Nu face nimic, zâmbi Radu Comşa. Tot o să vină rândul fiecăruia. N’are să se întâmple ca în tren, după teoria dumnitale; când eşti pe culuoar faci scandal cu nerăbdare să intri înlăuntru, iar când ai intrat, faci scandal indignat să nu te mai deranjeze nimeni...
      —        De unde ştii? îl privi cu uimire locotenentul Ghenea, cu a-mândouă păhărelele într’o mână, uitând să le pună cum avusese intenţia, în farfuria din cealaltă mână.
      —        Ca şi povestea expresului, continuă Comşa cu seriozitate; Expresul care trece arogant prin haltele unde au încremenit somnoroase personalele...
      Locotenentul Ghenea nu pricepea în ruptul capului, de unde omul acesta pe care nu-1 mai văzuse nici odată, cunoştea teoriile luî înedite. Se aşeză foarte nedumerit pe marginea patului, cu farfuria şi paharele de ţuică în mână.
      —        Atunci eşti un spion, domnule locotenent ori un ghicitor. In orice caz un om primejdios. Joci cărţi? Pocker, écarté, maus?
      Radu Comşa răspunse că nu joacă.
      —        Nici nu m'aş pune la masă cu dumneata. Mi-ai citi desigur cartea din mână... Mai bine-ţi dau banii dinainte. Poate eşti hipnotizator? Somnambul extralucîd?
      —        Am fost numai avocat şi cu începere de acum un ceas, locotenent în compania a douai continuă să zâmbească Radu Comşa.
      —   Să fie al dracului care mai Înţelege ceval declară locote-
27*
nentul Ghenea, aducându-şi abia acum aminte ca are farfuria şi paharele de ţuică în mână şi aşezându-le pe masă* Nu înţeleg nimic, mă mâhnesc şi cad la idee.*. Şi când cad la idee, numai ăstă — ridică păhărelul — mi-o scoate din cap.
      — E un tip care cade din idee în idee! încuviinţă cu un fel de admiraţie pentru aşa camarad, ofiţerul legat pe sub fălci, clătinând du-şi cele două noduri ale legăturei din creştetul capului ca două urechi albe de iepure de mosc.
      Soldatul tăiase bucăţi de pâine neagră într’o farfurie adâncă înflorită cu chenar roşu. Iar culme a rafinamentului, înfipsese scobitori din fabricaţie proprie: aşchii rotunzite cu cuţitul. Căpitanul Pleşea răsturnase zacusca în altă farfurie, turnase oţet şi o prezintă cu gravitatea unui adevărat maître d’hotel. Ţinea mai mult decât la orice opinie asupra chipului cum luptase pe front sau îşi îngrijea unitatea, la faima de om întotdeauna bine aprovizionat, la care se găseşte în orice moment o ţuică, o sticlă de vin, conserve, pesmeţi şi tutun. „Eu am acasă mă, băieţi, ţigări jubilare, din 1906, de la expoziţie l" declara cu mândria unui colecţionar de exemplare unice. Şi altă dată; confidenţial: „A trimis Colonelul la mine după puţină cafea... Tot tata Pleşea, săracul 1“ De altfel toţi aveau vanităţi de aceiaşi natură: locotenentul Ghenea era fudul de tunica de stofă franceză unică în tot rigimentul, sublocotenentul legat la fălci ţinea la prestigiul de cel mai bun viorist din toată brigada, altul era cel mai bun pockerist, altul cunoscător de cai — ierarhia valorilor era cu totul alta de cum şi-o închipuise Padu Comşa la zece chilometri de ultima linie a tranşeelor. Nimeni nu pomenea de front, de bravura unuia ori altuia, de ceia ce-au făcut ori vor face: acestea erau numai chestiuni de serviciu.
      Se aflau cu toţii acum, numai foarte încântaţi că pot oferi unui camarad nou, o ţuică şi o zacuscă, bunuri mult preţuite care nu se găsesc la nimeni din alte companii, fiindcă nu toate companiile au un tata Pleşea să poarte grije de acestea.
      Locotenentul Ghenea, cu sticla în mână, purta şi el grijă, ca întotdeauna să nu rămână nimeni însetat. ^
      Acesta era frontul?
      Padu Comşa n’avu vreme când să se întrebe şi să-şi răspundă. II zo!rea camaradul să închine pentru trăinicia camaraderiei, să guste din zacusca teioasă şî cu gust de metal. Oferi ţigări fine — din ţigările englezeşti; cinci cutii mari, dăruite de Luminiţa să se gândească la dânsa de câteori va fuma una: — „cinci sute de ţigări, m’am asigurat că măcar de' cinci sute de ori are să-ţi treacă nu-
275
mele Luminiţei prin gândi" Socoteala de acasă nu se potrivea cu aceasta de aci. Mai fumau şi alţii care n’aveau de unde să-şi amin* tiească numele Luminiţei, dar care pentru aceste ţigări îl apreciară îndată considerabil pe noul camarad. Căpitanul Pleşea ceru per* misie să strângă una, într’o cutie de tablă unde păstra o rezervă cu mostre din toate produsele manufacturelor de tutun ale epocei: ruseşti, franceze, egiptene, americane, chiar ungureşti şi austriace, de la prizonieri. Mândria colecţiei o reprezintau două ţigări japoneze» cu inscripţii de aur verde, cu tutunul scuturat de cât fuseseră pipăite şi mirosite.
     Radu Comşa îşi arătă dorinţa să-şi vadă noul domiciliu, să se spele de praf ca să fie gata pentru popotă.
     Ceilalţi se aşezară la cărţi.
     —   La cîne-a rămas rândul? Ghenea, tu facil...
     Locotenentul Ghenea aruncă miza, amestecă grăbit cărţile caşi-
cum îl alunga inamicul din urmă.
     —   Taiel
     Ceru sticla de ţuică, îşi turnă la repezeală un pahar.
     —        Am intrat la idee, domnule locotenent! Aşa dar teoria pasagerului de pe culuoarul vagonului?... Hmt Curios. O s’o deslegăm noi şi p’astal... Am mers şi eu... Câte?
     —- Două...
     —   Servit.
     Ofiţerul de la spate, legat la fălci, îl mustră:
     —        Vezi dacă lepezi valetul? Când mergi mascat, ascultă-mă pe mine, păstrează întotdeauna valetul. Dă dracului aşii şi rigilel Am eu un şpuribus la valeţi.
     Locotenentul Ghenea trânti cărţile: într’adevăr dacă păstra valetul în locul asului, făcea ful. Turnă altă ţuică şi fredonă interminabilul cântec, monoton şi idiot, care făcea ravagii în toată divizia* şi poate dincolo, în tot corpul de armată molipsit:
        A-fost~odată-un-miC'COpilaş
        Ce nu ştia, ce nu ştia a în-notaaa.           *
        Dar după una-două-ttei~patxu-cinci-şase*şapte săptămâni A început
        A început a daaa din mâini.
        A~ceas~tă~poooves-te dacă v’a plăcut Eu pot s'o spun, eu pot s’o spun De-laaa-nce~puuut .*
276
        A-fost-odată-un-mic-copilaş
        A-fost-odată-un-mic-copilaş
      Ceilalţi acompaniară în cor, amestecând cărţile, preparându-şi mizele:
        Dat după una-două-trei-patru-cinci'şa se-şapte săptămâni Dat după una-două-ttei-patru...
      Soldatul culegând resturile de pâine şi cutia goala de zacusca, mormăia şi el:
        Dat după una-două-ttei-pattu...
      —        Şi tu mă, moroîule? îl mustră căpitanul Pleşea. E o pacoste locotenent Comşa, cu stupizenia aceasta de cântec.., M'au înebunit! Şi cocoşii când se deşteaptă tot pe melodia aceasta încep, şi găinele când se ouă, şi clopotele de la biserică...
      Soldatul deşi cu gura închisă, clătina din cap după cadenţă; se cunoştea că acompaniază ofiţerii de la masă, în gând.
      —        Uite la el, mocofanul!... Mai bine ia lada şi hainele domnului locotenent...
      Pe urmă, întorcându-se către Comşa:
      —        Trebuie să-ţi alegi un soldat bun. Iţi găsesc ei băieţii. Un soldat bun e jumătate din tăria ofiţerului.
      Eşiră. Dar fiindcă cei din casă strigau: „Dar după-una-două-trei-patru-cinci-şase-şapte-săptămâni“, Comşa acompaniă şi el: „Dar după una-două-trei-patru...a
      Peste drum, le deschise uşa tindei o ţărancă bătrână, după ce lăsă jos un căuş de grăunţe.
      —   Sărut mâna, domnu căpitan.
      —         Iacă mătuşă Ilincă, ţi-am adus un mosafir noul vorbi tare căpitanul Pleşea, fiindcă femeia era surdă.
      Mătuşa Ilinca îl prinse pe Radu Comşa numai dintr’o privire repede, acoperindu-şi căuşul cu grăunţe pe care năpustiseră găinile şl ciugulau lacome.
      —         Huci! Bată-vă boala, doamne iartă-mă şi mânca-v’ar nemţii, că nu vă mai săturaţii...
      Iar cu alt glas:
      —         Poftiţi, vă rog, domnu căpitan. Ştim noi că musafirii nu vin îi di plăcere pe la bordeile noastre.
277
      — Ai să te împaci bine cu mine, mătuşă Ilincă! se grăbi Comşa să câştige de la început bunăvoia gazdei
      —  Ha?
      —       Ai să te împaci bine cu mine, mătuşă 1 repetă Comşa cevat mai tare.
      — Oamenii buni se împacă! declară filozofic mătuşa Ilinca. Şi domnu ofiţer Bantăş iera bun dee-i domnul mai dîgrabă sănătate! Iaca, fata me l-o jâlit ca pi-un frate când l-o dus bolnav cu lambulanţia...
      —       Numai ca pe-un frate, n’ar fi nimic, mătuşă Ilincă! făcu din ochi căpitanul Pleşea spre Comşa. Să nu-1 fi jelit altfel...
      —       Aracan di mini, că undi vă mai baţi gându domnu căpitani se ruşină mătuşa Ilinca, trăgându-şi broboada peste ochi. Că fata me doar nu-i dieceli...
      —       Fata babei e un drac şi jumătate, lămuri mai încet căpitanul Pleşea... Mi se pare că Bantăş... Insfârşit, ai să vezi...
      Odaia era mică, lipită cu lut pe jos, dar curată. Zestrea dracului şi jumătate ocupa o laviţă sub icoană. Bagajele locotenentului Bantăş fuseseră ridicate; rămăseseră numai câteva ziare şi un calendar, iar pe pervazul ferestrei o sticluţă de farmacie, plină pe jumătate cu cerneală violetă şi cu dop de hârtie răsucită.
      —       Iţi las soldatul. Iţi ajută la despachetat. Când plecăm trecem pe aci şi te strigăm. La revedere! Vezi ce e cu dracul babei...
      Radu Comşa îşi desfăcu hainele din ladă. Soldatul le aşeză cu îndemânare în cuiele bătute în stinghia uşei. Aduse apă; îi turnă să se spele afară, la marginea prispei fiindcă lighean nu se afla. Privi cu respect spre trusa de voiaj din care Comşa scotea săpunul, apa de dinţi, flacoanele de cristal cu capuşoane nichelate.
      —       Are şi dom sublocotenent Bică una la fel... Da mai mîcu-şoară. Are şi tirmus. Ţine ceaiu clocotit în el, cât vre... Zice că şi îngheţată poate să ţină.
      —       Cine-i domnul sublocotenent Bică? întrebă Comşa, despăturind prosopul şi uscându-şi obrazul în pânza spongioasă.
      —       Domnu locotenent Bică, de la a cincea... Moşu dumnisale-i domn general la armata întâi. Să vă perii tunica, domnu locotenent?
      —       Lasă acum. Nu mai am nevoie de nimic. Cum zici că te chiamă? Neculai? Ce naiba, pe toţi va chiamă Neculai?... Poţi să te duci, Neculai.
      —  Trăiţi, domn locotenent.
      Soldatul mai orândui ceva la hainele din cui, părându-i-se că nu le-a tipărit destul.
278
      Radu Comşa se aşeza pe marginea laviţei să-şi privească amănunţit camera. Aci, şi în bordeiul de-acolo, pe care nu şi-l putea încă închipui, îi va fi de-acum viaţa... Camarazii par să fie oameni de înţelegere. Dar cum îşi pot pierde vremea jucând cărţi, petre-|când, când atât de aproape?... îşi imaginase altfel. Se trezi flue-rând: „A fost odată un mic copilaşi../* Ce cântec stupid 1 Să facă, întâi ordine pe masă. Trei cărţi. Călimara şi tocul. Hârtie de scris. De ce şi-a închipuit că are să-i trebuiască atâta hârtie de scris?... Cutia de ţigări. Fotografia Luminiţei... Mutând o foaie de muşama neagră, descoperi dedesubt o scrisoare începută: „Dragă Elviro, sunt două săptămâni de când../* Desigur scrisul locotenentului Bantăş. Foaia era ruptă. Camaradul necunoscut dinaintea lui, renunţase, ori începuse alta... Cine ştie ce Elviră. Cine ştie ce elan se întrerupsese paralizat aci, ori poate numai o scrisoare ca atâtea, plicticoase, începute în silă...
      Ca întotdeauna când se muta într'o încăpere nouă, Radu Comşa cercă să-şi reprezinte viaţa celor dinainte, ce bucurii au avut, ce mâhniri, ce~au ascuns numai pentru ei, când omul singur, ferit de alţi ochi, se retrage ca un melc în crusta lui. Privea pe fereastră cu aceste gânduri vagi, când văzu venind de la fântână o fată cu doniţa plină, cu capul gol şi cu două coadc răsucite pe spate. Dracul şi jumătate al mătuşei Ilinca. Păşea apăsat, cu picioarele goale pe poteca dintre troscot, încât sânii îi tremurau sub cămaşa subţire. Se prefăcea că se uită în altă parte, dar trăgea cu coada ochiului spre fereastră, muşcând în colţul gurei coada unei flori galbene. In urma ei venea un căţel fumuriu cu coada în spirală, împleticindu-so pe labele scurte... Zece chilometri până la şanţurile duşmane, şi viaţa continuă aci abia schimbată din făgaş. Nu se auzia nici un pocnet de armă; soldaţii treceau pe drum privind leneş; în colbul moale, scârţâiau care cu fân. Totul s’ar fi spus că e bucolic şi calm* dacă printre soldaţi nu s’ar amesteca şi sanitarii cu semnul roşu al crucii la mână, amintind că uciderea e numai pentru un timp suspendată, şi dacă între carele de fân, n’ar înainta greu, furgoanele de muniţii.
      Când auzi glasul căpitanului Pleşea la poartă, sări apucân-du-şi chipiul ca la chemarea unui prieten vechiu.
      Popota era o baracă de scânduri, numai cu un perete; restul apărat de soare cu crengi de brad din care se scuturau pe faţa albă ghimpii cetinei. O masă şi două bănci lungi; un singur scaun în capăt, pentru colonel. Se adunaseră aproape toţi. Radu Comşa se sili să pară firesc sub atâtea priviri necunoscute. Aştepteau în pi-
279
cioare, în grupuri. Caută să-şi fixeze bine în minte fiecare nume pus pe fiecare figură; să le ghicească firea.
      —        Sunteţi avocat în Bucureşti? întrebă un maior deşirat, slab ca un ţâr, trosnindu-şi degetele osoase.
      —        Da, domnule maior... Sau mai exact am fost, când avocătura era o carieră şi când Bucureştii...
      —        îmi pare bine... Suntem concetăţeni. Şi-mi amintesc: Biroul „Vardaru et Radu Comşa“, pe bulevardul Carol... Vedeam placa în fiecare zi, de patru ori.
      Radu Comşa nu-şi amintea să fi văzut vreodată figura maiorului cu care se întâlnise desigur nu odată în Bucureşti, de vreme ce aveau acelaş drum.
      Maiorul îşi frecă nasul lung, privind în pământ.
      —        Acum Mackensen e stăpân acolo. Şi Bulgarii la Capşa. Ne citea domnul colonel un ziar nemţesc, prins de la prizonieri... Vai de cei din teritoriul ocupat! Sunteţi familist?
      —        Nu, domnule Maiori răspunse Comşa enervat de acest interogator, a doua oară repetat într’o singură zi.
      —        Eşti fericit. Te invidiez. Mie mi-a rămas nevasta şi doi copii în Bucureşti. Mă întreb ce-or fi îndurând de la nemţi?
      Maiorul duse mâna la buzunarul dinlăuntrul tunicei, pe urmă se răsgândi şi o retrase.
      —         Am să-ţi arăt altădată fotografia... Poate o cunoşti pe ne-vastă-mtea. Se duce la teatru, la baluri, e în vizită... Am doi copilaşi; unul de patru, altul de cinci ani... O fetiţă şi un băiat. Cum scrie la carte. Nevastă-mea mi-a spus: „Opreşte Mitică, ajunge! Doi copii sunt destul, numai să-i putem creşte 1" Cine ştie ce îndură de la nemţi, micuţii!...
      Radu Comşa constată că nu poate împărtăşi nimic din amă-riciunea plângăreaţă a acestui om, a cărui existenţă o ignora complect acum câteva minute, deşi erau din acelaş oraş, se încrucişa-şaseră de sute de ori pe aceiaşi stradă, desigur se desfătaseră la aceleaşi spectacole bucureştene. Singurătatea oamenilor îi păru mai precisă: fiecare nu existăm real decât pentru câteva sute de alţi oameni — un infim univers. Câteva rude, câţiva prieteni, servitorii, chelnerii, foştii colegi de şcoală ori de carieră şi atât: dincolo o umanitate abstractă pentru care şi tu eşti abstract, nu om în carne şi oase, cu necazuri şi bucurii, ci om statistic, o cifră. Pe cel dintâi întâlnit în cale, care n’avea adineori fiinţă concretă pentru tine, îl opreşti, schimbi vorbe câteva clipe: descoperi o realitate, ai deschis deodată o ferestruică spre alt univers de cât al tău... Maiorul avea
280
figura trista, fruntea îngustă, desigur om fără prea multă inteligenţă, moale, amorf, — dar reprezintă o sumă de dureri, satisfacţii şi ambiţii, ale lui, unice, care nu mai semănau cu ale nimănui, fiindcă nu sunt doi oameni identici, şi de aceia sunt complect indiferente tu-tulor. Se acăţase de el, fiindcă fusese destul numele citit în fiecare zî pe placa biuroului, ca să-i dea iluzia că noul venit nu e cu desăvârşire strein — *,treceau în fiecare zi de patru ori pe aceiaşi; stradă". Când Maiorul ridică ochii din pământ, Radu Comşa avu o pornire de apropiere:
      —   Domnule maior...
      Dar nu găsi vorbele să continuie, fiindcă un om civilizat simte întotdeauna, o ruşine să pară sensibil şi îşi înfrânge cu pudoare pornirea de compătimire. Maiorul însă înţelese numai din sunetul glasului, îl privi recunoscător cu doi ochi mici ca de şoarec, apropiaţi de rădăcina nasului prelung.
      Colonelul sosi vesel, îrecându-şi mâinele; îşi schimbase cîs-» mele şi se simţea uşor. Acum călca pe vârful degetelor ca un om care se opăreşte, numai ordonanţa, Ion, căruia îi căzuse sorţii să slujească de şanuri vii şi umblătoare. Lângă Comşa se aşeză locotenentul Ghenea, puţin cam prea vesel după atâtea ţuici. Intre felurile de mâncare, îl informă pe şoptite, în ureche, despre calităţile şi cusururile fiecăruia.
      —        Fiindcă susţii că nu eşti nici ghicitor, nici somnambul exfra-lucid, ceia ce rămâne de văzut, să-ţi servesc eu de informator. Ce ţî-*a spus maiorul?... Că are doi copii şi nevastă la Bucureşti, la nemţi, unde cine ştie ce îndură... Nu aceasta? Fii fără grijă, nevasta se consolează desigur uşor, cu nemţii ori cu altcineva, după cum s*a mai consolat. Are şi dreptate. E tânără, nostimă, îi merge guriţa de nu te poţi ţine de ea... Pe când el 1 Ca o babă bocitoare, descântă prin toate colţurile. Are să-ţi arate fotografia doamnei, dacă nu ţi-a arătat-o încă... Ai să afli că are un neg sub sânul drept; tot rigimentul o ştie acum. Că sufere de stomah şi că a avortat, fiindcă nu vrea să mai aibă copii: „Doi ajunge, opreşte Mitică 1..." Nu serveşti vin? Faci foarte rău; e un vin extral Negru şi merge fără sifon... Sub-locotenentul acesta mic, Stelian Minea, cu fruntea de hidrocefal, e student la filosofie. Dobă de carte. Dar timid de ţi-e milă. II iau toţi peste picior. Eu şi el, de aci, suntem studenţi. Căpitanul Pleşea e activ; ofiţer minunat. El duce greul batalionului. Şi maiorul e activ, dar când începe bombardamentul aleargă de polo-colo, scărpinându-şi nasul şi piuind cu un fel de sunete din gâtlej, ca puii de curcă prin buruieni, când apare uliul, Mai ser-
281
veşte tocana; e specialitatea popotei noastre 1... Tocana cu mămăli-guţa şi ghiveciu... Sublocotenentul de lângă aghiotant, Vizitiu, e învăţător, strânge banii, zice după războiu să-şi cumpere vie. Ne împrumută pe toţi când pierdem la cărţi, dar ne execută la soldă ca, cel mai teribil cămătar. De căpitanul Ionescu să te fereşti... Ceai mai mare cutră din rigiment Ai să-l vezi cum râde. E destul atât ca să cunoşti un om: ca un câine care mârâie prin gard. Dispre-ţueşte tot şi nu pricepe nimic. Cum aude pe cineva rostind un cuvânt: ofensivă, aliaţi, religie, orice; întreabă îndată cu dispreţ: „ce e aia ofensivă, mă rog? Ce sunt ăştia aliaţi? Ce e aia religie?"... Hait, m’a văzut una la mână!...
      Colonelul, din capul mesei îl urmărea de câteva minute. îşi şterse barba cu şervetul şi clătină din cap, ca un pedagog când sur*' prinde elevii purtându-se necuviincios la masă.
      —        Haide-haide, Ghenea! Iar ai început cu ticăloşiile tale. Locotenent Comşa, ce-ţi spunea acum? Să ştii de la mine, Ghenea e cea mai rea gură a rigimentului. Una la mână. Dacă te potriveşti lui, toţi suntem nişte... două la mână.
      Locotenentul Ghenea bulbucă ochii cu cea mai nevinovată surprindere, jucată măestru:
      —        Domnule Colonel, dar nu spuneam nimic rău. Dădeam informaţii de serviciu noului camarad...
      —        Ce e aia serviciu? întrebă dispreţuitor căpitanul Ionescu. Tu şi serviciul
      Când râse, obrazul căpitanului Ionescu, cu liniile corecte, se desfigura brusc şi desâgreabil, ca figurile de carton trase cu sfoară; Râsul încetă; tot brusc figura redeveni corectă, fără nici o urmă, din rânjetul de adineori.
      —        Şi ce spuneai, sublocotenent Minea, adineori, despre asta?... Una la mână... Ce spuneai despre oamenii care sunt întotdeauna aceiaşi şi totuşi nu sunt aceiaşi? întrebă colonelul netezindu-şi barba roşie şi privind la sublocotenentul Minea cu înveselire, ca la un om de la care aştepta o mare năsdrăvănie.
      Sublocotenentul Stelian Minea roşi, plecând în farfurie capul mare, susţinut pe gâtul subţire ca un vrej.
      Ghenea îl atinse pe Radu Comşa pe sub masă, cu piciorul, şop-tindu-i în şervetul cu care se prefăcea că se şterge la gură:
      —        Ai să vezi... Deoparte o prelegere de filosofie, de alta căpitanul Ionescu. Face să asişti. Noi o numim „Masacrul inocentului". Aceasta-i distracţia popotei. Păcat numai că e pe spinarea lui bietul Minea.
282
      Colonelul aprinse o ţigare şi se pregăti sa asculte ca la o con? ferinţă. Fiindcă sublocotenentul Minea tăcea, cu privirea în jos, ră~ sucind cocoloşi de pâine între degete, îl îndemnă:
      —   Haide Minea, să auzim 1...
      Şi imediat, cu severitate, căpitanul Ionescu aproape ordonă, ca la serviciu:
      —        Sublocotenent Minea, să auziml Ori suntem prea ignoranţi ca să înţelegem filozofiile aşte?
      Sublocotenentul Stelian Minea, resemnat acestei torturi bicoti-diane de care nu scăpa decât când compania era în tranşee, ridică fruntea enormă şi privi drept la colonel, cu ochii dilataţi de lentilele bombate ale ochelarilor.
      —        Domnule Colonel, spuneam că niciodată nu e posibil sa tragem o previziune directă din istorie. Oamenii, fie ei oameni de stat, fie soldaţi, fie mulţimea de stradă, e adevărat că reacţionează sau încearcă să reacţioneze în faţa evenimentelor, într'un mod ana** log, dacă situaţiile sunt analoage şi se reproduc. Dar contigenţele...
      —   Ce e aia contigenţele? întrebă cu dispreţ căpitanul Ionescu.
      Sublocotenentul Minea nu-i răspunse şi nici nu întoarse ochii
la căpitan.
      —        Contigenţele pot să varieze şi variază în chip indefinit, reac-ţiunile pasionale, intelectuale sau instinctive ale oamenilor se mişcă întotdeauna în interiorul unor cercuri îndestul de limitate. Iată de exemplu, să luăm această albină...
      Sublocotenentul Stelian Minea întoarse cu o mişcare repede, cu gura în jos, paharul în interiorul căruia intrase o albină. Acum» albina era prizonieră, şi neliniştită se învârtea pe pereţii de sticlă, căutând o ieşire.
      —   Să luăm o albină...
      —        Ce e aceia o albină? strâmbă din nas, plictisit, căpitanul Ionescu.
      —        Albina, domnule căpitan, se grăbi să răspundă cu perfidă nevinovăţie locotenentul Ghenea, e o insectă himenopteră; cu şase labe şi patru aripi. Trăeşte în societăţi constituite pe principii monarhic, cu regină, lucrătoare şi adeseori cu fructul muncii şi al economiilor devorate de o sumă de trântori...
      —        Atâta lucru ştim şi noi! vorbi cu aer superior căpitanul Ion nescu. înţelegem noi româneşte.
      —        Domnule căpitan, stărui Ghenea, aţi întrebat ce e aia o al* bina, am răspuns ce e aia o albină.
      —   Ei, ce e cu albina ta, Minea? interveni colonelul.
283
      —        Aceasta albină, continuă Minea, închisă în paharul de sticla, poate să descrie curbe şi traiectorii indefinit variate. Fără să calce nici odată exact pe aceleaşi urme. Totuşi nu poate ieşi de suh pahar. Tot aşa contigenţele în care se înlănţuie istoria, nu se repetă niciodată exact, la două epoce distincte, după cum doi oameni chiar gemeni, nu pot semăna exact unul cu altul. Cum spune Bergson...
      —        Ce e aia Bergson? se supără căpitanul Ionescu. Iar vrei să ne prosteşti cu jidani d aştia?
      —   Domnule căpitan, aşa n*o să mai pot sfârşi niciodată...
      Locotenentul Ghinea sări în ajutorul camaradului. întinse mâna
până la paharul unde se afla albina prizonieră şi ridicându-1 o eliberă.
      Albina îşi scutură aripile, se învârti ameţită pe şervet în dreapta şi ’n stânga, ca o cucoană bătrână care şi-a pierdut umbrela, îşi şterse botul cu picioarele mărunte şi negre şi se înălţă la ceruri.
      —        Vezi dragă Minea, cât de uşor albina ta poate scăpa de sub paharul contigenţelor tale ilimitate? Pe urmă paharul n’a fost fabricat să servească de instrument de tortură şi obiect de teorii. Fabricantul Ta făcut cu o intenţie mai generoasă. Să poţi bea şi tu, măcar odată pe lună, un pahar rece de Nicoreşti.
      Spre mai imediată demonstrare a acestei afirmaţii, locotenentul Ghinea ttirnă vin în pahar şi îl sili pe elevul lui Bergson să-l bea până la fund.
      —        Teribilă haimana, Ghenea ăstal una la mână... declară colonelul ridicându-se şi aruncând şervetul.
      Căpitanul Pleşea îl invită după masă pe Comşa să poftească la el, la o cafea turcească, autentică nu surogat. Masa de cărţi se refăcu imediat. Nimeni n'avea timp de pierdut Venise şi sublocotenentul Minea, care se aşeză modest, pe căpătâiul patului, lângă Comşa.
      —        Aveţi un birou de avocatură la Bucureşti cu deputatul Var* daru? întrebă biruindu-şi timiditatea. Atunci a lucrat la D-ta un prieten de-al meu, Sachelarie, Onisfor Sachelarie, ardelean. Luam masa la aceiaşi pensiune. Aproape doi ani am făcut proiecte pentru România Mare...
      —        Era într adevăr un băiat bun, muncitor, exact. Nu Pam mal văzut.
      Radu Comşa îl mai văzuse, dar atunci fostul secretar întorsese capul fiindcă el se afla în haine civile, într’un automobil, pe strada
284
Lăpuşneanu, îar Onîsfor Sachelarie îl categorisise imediat, în liota mulţime! plimbăreţe din Iaşi, pusă la toate adăposturile.
      —        E cam dintr'o bucata! îl scuză ca şi cum ar fi ghicit, Ste-lîan Minea. Vede viaţa ca un cal cu ochelari: drumul înainte, fără să ştie ce se petrece la dreapta şi la stânga... Era îndrăgostit de o dactilografă, tot de la biroul D-tale...
        D-ra Bettyl — gândi Radu Comşa, ovreicuţa cu părul pufos şi cu pieliţa lăptoasă, cu unghiile roze şi întotdeauna manichiurate. O uitase. Toate erau atât de departe... Nici nu se întrebase vre’odată ce se petrece în capul secretarului de la Bucureşti, cum era în cealaltă viaţă a lui, dincolo de orele de birou, când redevenea om şi nu mai însemna un simplu automat la ordinile lui şi ale lui Var-' daru... Avea prieteni, discuta şi el România^mare, dorea ceva?..* Ciudat cum viaţa fiecărui individ, apare pe două planuri şi noi nu ne cunoaştem deobiceiu decât unul singur, aşa cum luna nu-şi arata de când se învârte în jurul pământului, decât o singură şi în totdeauna aceiaşi faţă...
      Căpitanul Pleşea se aşeză şi el lângă Comşa, supraveghind cum ordonanţa cu mâinele tremurând de atenţie, împărţea cafelele turnate în pahare de vin, în lipsă de ceşti. Când văzu că fiecare îşi are paharul, căpitanul Pleşea nu mai putu răbda, să nu afle părere asupra cafelei lui:
      —         Nu e aşa, domnule locotenent că asemenea cafea nu se poate bea astăzi oriunde? Cafea martinica şi cafea ceilon, amestecate după reţetă proprie... Amicii ăştia nu ştiu ce lucru rar!... Le dai orz prăjit ori cea mai fină cafea, tot una. O beau ca braga... Să-ţi spun drept, eu nu regret ce-am pierdut cu răsboiul, decât când mă gândesc aşa... la unele fericiri de atunci... Stăteai la o fereastră, la cafenea ori la berărie... afară ploua. Treceau oameni călcând prin bălţi, cu umbrelele ude, copii cu ziare... înainte aburea cafeaua. Strigai chelnerului sia dea şi un pachet de Regale — când o să mai avem noi' Regalele acelea? Aşa văd eu vremea de pace. închid ochii şi nu pot să mi-o închipui altfel... Nu-mi mai amintesc nimic altceva: nici cum era un teatru, ce se cânta la un concert, obiectele din casă, nici figura unor prieteni nu mi-o mai amintesc. Pentru mine pacea e un colţ la fereastră, te încălzeşte caloriferul pe dedesubt, afară e urât şi plouă, tu îţi bei liniştit cafeluţa şi priveşti cum se vântură lumea în sus şi în jos...
      —        Eu nu-mî pot imagina pacea aşa, domnule căpitan, vorbi încet Minea, scoţându-şi ochelarii de pe nas şi frecându-şi cu degetele urmele roşii unde arcul elastic apăsase rădăcina nasului. Fie-
285
care dintre noi, are desigur tendinţa sa şi-o închipuie ca o îno-dare a unui fir rupt, o continuitate, revenirea la automotismul coti* dian din care se alcătueşte acea la douceur de vivre pe care aii pierdut-o. Chiar viaţa viitoare nu ne-o putem imagina mult altfel decât viaţa pe care o trăim. Dar ştim cu toţii că pacea are să fie altceva. Are să aducă o răsturnare sigură, de valori, o verificară Ar fi absurd ca atâta lume să se piardă şi să îndure atâtea sufe-rinţi crunte, numai ca D-ta să te poţi întoarce la cafeaua martinica amestecată cu ceilon, pe care domnule căpitan, s^L mă ierţi, o preţuiesc îndestul, fiindcă îmi aduce aminte de cafeaua de la mama ^casă, dar n’o socot cheia şi lăcata vieţii...
      Căpitanul Pleşea se ridică să-şi pună pe marginea ferestrei paharul golit şi se întoarse.
      —        Aceasta dragă băiatule, să o crezi tu. Eu nu cer altceva decât să mă întorc teafăr la locul meu de la fereastră. Mai aveam eu o dorinţă, să. cumpăr un Pathefon, în rate. Chiar aranjasem aproape cu un ovreiu. Când nu te poţi mişca de-acasă, te aşezi în papuci înaintea focului, cu ibricul la gura sobei, dai drumul: ai ce vrei! Caruso vrei? Ai Caruso. Şi Tita Ruffo, Şaliapin, orchestră... Dar visul acesta văd eu că am să mor şi n’am să mi-1 pot îndeplini. Au să se scumpească pathefoanele teribil după răsboiu şi pe urmă cine o să mai dea atunci în rate? Dacă s*ar întâmpla însă şi aceasta, pot spune că nu mai cer nimic de la viaţă. Iert şi răsboiu şi tot. Tu vezi altfel băeţele, fiindcă eşti tânăr şi eşti îmbuibat de cărţi. Iţi închipui că viaţa poate da omului altceva, decât i-a dat, de la Cain şi Abel încoace...
      —        Şi cu, domnule Căpitan, interveni Radu Comşa, şi eu cred în forţa morală a răsboiului... Iată... (Radu Comşa voi să spună cu ce nevoie şi nădejde de autoconfruntare a venit de bunăvoie să se dea răsboiului; dar socoti că îşi cunoaşte prea puţin camarazii pentru a le împărtăşi gânduri atât de intime. De aceia se hotărî să continue menţinându-se numai în consideraţii generale). Iată deo-pildă, domnule Căpitan, un număr de oameni cari nici nu ne-am hănuit existenţa înainte de a fi aci. Fiecare avea alte îndeletniciri, alt orizont, alte concepţii, alte ambiţii. D-ta erai mulţumit cu cafeaua de la fereastră, când plouă şi în ungherul D-tale familiar, aburul cafelei îţi dădea senzaţia acelei douceur de vivre de care vorbea domnul sublocotenent. La rândul său dl. sublocotenent Minea aştepta de la licenţă realizarea cîneştie cărei modeste ambiţii care să-i aducă o sumă de satisfacţii: poate să devină un comentator al lui Bergson, să-l explice de la o catedră universitară, însfârşit să
286
se realizeze, cum se spune... Fiecare dintre noi, ignorându-ne unii pe alţii, aveam reţeta noastră personală de fericire, ne jalonam existenţa cu câteva puncte de reper sigure, iar când ne apropiam de o ţintă, ştiam bine ce ne aşteaptă dincolo. Şi deodată toţi ne-am aflat aci. D-ta ai lăsat cafeaua dela fereastră, d. sublocotenent Minea examenele şi pe Bergson, d. Maior după cum îmi povestea astăzi, nevasta şi copiii, d. locotenent Ghenea teza de doctorat în care avea să ne expună psicologia de clasă; toţi au părăsit micul lor univers* au renunţat la existenţa lor individuală, ca să devină cifră anonimă într’o masă unde nu mai putem avea nici o iluzie de libertate, de acel liber arbitru care ne era atât de scump până acum doi ori f trei ani. Nu mai suntem noi; personalitatea ni s’a diminuat, am că- f pătat conştiinţa angrenării într’o forţă care ne depăşeşte şî ne-a I absorbit. Am renunţat la ce era mai scump egoismului nostru ome- \ nesc: libertate, confort, siguranţă. Aci toţi ştiu că au venit la moarte. I Că accidentul, excepţia, anormalul, e să scapi, nu să mori. S’a făcut | socoteală că la fiecare zece secunde, pe frontul european cade în I mediu un om, adică 6 pe minut, 360 într’o oră, 8640 pe zi, în afară | de schilozi, de suferinţa continuă din spatele liniilor de bătaie... f Prin ce mister oamenii au acceptat această sinucidere în masă? Să ) ne gândim că poate nimeni dintre aceştia, dacă cineva le-ar fi ofe- ; rit un contract ca în legendă, să se bucure trei, patru ori cinci ani, y§ de toate fericirile şi satisfacţiile în schimbul unei morţi la dată fixă, \ nimeni n'ar fi semnat contractul acesta, în afară de câţiva disperaţi. Totuşi acum s*au oferit cu milioanele. La noi, şi în Franţa, în Rusia, în Anglia, în Germania, pretutindeni... S’au oferit fără proba- ; bilitatea nici unei recompense directe şi imediate. Când răsboiul era / o meserie de aventurieri, să zici că putea unul ori o sută, să se îm~> \ bogăţească dacă scăpa cu viaţă. Acum în răsboiu, tu, individ, ai numai de pierdut. Şi totuşi oamenii au alergat de bunăvoie. Nu insist de prisos asupra acestui amănunt: au venit de bună voie! Căci aşa e. Altfel, atâtea milioane de oameni n’ar putea fi constrânse să renunţe la instinctul de conservare numai fiindcă în proclamaţiile de mobilizare s’a vorbit despre drepturile sacre ale naţiilor respective.
      —        Nu uita că pentru cei care n’ar fi răspuns la mobilizare, erau curţile marţiale, codul militar, întrerupse căpitanul Pleşea, le-gănându-şi picioarele spânzurate pe marginea patului.
      —        Curţile marţiale n’au în vedere de cât excepţii. Dacă normalul ar fi nesupunerea celor chemaţi, curţile marţiale n’ar mai dovedi şi codul militar ar cădea de la sine. Eu cred domnule Căpitan că
287
toţi au venit de bunăvoie... Fiindcă omul are nevoia mistică de sa-* orificiu, de a crede în ceva bun, de a aştepta o iluminare.
      Căpitanul Pleşea îl privi mirat, dar nu-1 întrerupse.
      —         Şi nu numai omul izolat, domnule Căpitan. Prin crize trecem fiecare, când ne întrebăm la o răspîntene a vieţii: Ce am făcut şi ce vom face?... Sunt epoci însă când toată omenirea e cuprinsă de asemenea sete de altceva decât marasmul în care trăieşte. Atunci apare creştinismul ori altă mistică, principiile revoluţiei franceze: egalitate, fraternitate, libertate, sau mistica luptei de clasă, în fine o evadare a individului de la egoismul lui individual la o frenezie de sacrificiu pentru binele general. Istoria pomeneşte de ani, când masele încep să se mişte într’o direcţie, hipnotizate de un punct, cum unele insecte nocturne sunt atrase de ferestrele luminate. Pornesc să elibereze mormântul sfânt, sau la Meca, sau voluntari să elibereze Grecia sau să lupte alături cu Burii.
      —        Nu-i fi spunând că şi nemţii şi franţuzii luptă tot pentru binele general. Atunci ar avea şi unii şi alţii dreptate...
         Şi au, domnule Căpitan. Dincolo de ceia ce-au pus la cale cu sânge rece diplomaţii şi oamenii politici, ori de argumentele castelor militare, mulţimile au intrat în acest r&sboiu general fiindcă; de la el aşteaptă altceva de cât ceia ce văd socotelile diplomaţilor» De multă vreme civilizaţia noastră cu toate bunurile şi siguranţele ei nu mai satisface omul. Ii dădea sentimentul de ceva incomplect... Omul nu se mulţumeşte numai cu o fericire administrativă. Nu se împacă definitiv cu gândul că destinul omenesc sfârşeşte în ceia ce ne-a dat maşinismul; colectivităţi organizate rigid, cu regulamente de producţie şi consumaţie, cu ore fixe de muncă şi cu fericirea or) nefericirea în mâna unui individ necunoscut de la capătul planetei, care fixează preţul bumbacului. Civilizaţia noastră în timpul răs-boiului era un monstru mecanic şi perfect, fără conţinut, în mijlocul căreia fiecare individ era nefericit fără să ştie exact de ce, cum aî nelinişte în ajunul unei boale, când organismul e minat interior dar boala încă n*a isbucnit. Răsboiul a apărut să scoată din lumea aceasta veche, obosită, nesatisfăcută, noţiuni noui, pentru un veac deacum înainte, cum din fructul putred scoţi de la mijloc sâmbu* rele sănătos care conţine germenul altei vieţi. Sentimentul acesta e general; vorbesc de o omenire abstractă, o sumă, totalul tutulor indivizilor puşi la daltă, dar vorbesc şi de fiecare individ luat în parte, căci şi el s’a găsit în faţa unei crize la fel. Păsboiul general coincide cu o revoluţie care aştepta să se deslănţuie în fiecare an. Ştim cu toţii că adeseori un singur eveniment exterior e destul să
288
ne schimbe linia noastră de conduita în viaţă, sa provoace o reve* laţie. Un singur ceas de răsboiu conţine atâtea evenimente câte ar fi ajuns altădată să umple o întreagă viaţă de om. Cum putem crede că din răsboiu ne vom întoarce tot cum am fost?
       Radu Comşa vorbise, încălzindu-se, cu o uşoară ameţeală, fiindcă rostea mai mult pentru el, decât pentru căpitanul Pleşea şi sub-» locotenentul Minea, gânduri care-1 munceau confuz de atâta vreme şi îl aduseseră aci.
       Dar căpitanul Pleşea îl ascultase dând din cap cu zâmbetul îngăduitor al omului care a mai auzit asemenea erezii. Legănân-ţ du-şi picioarele spânzurate pe marginea patului, îşi privea vârful cismelor pline de praf, spunându-şi cu părere de rău că e păcat ca un tânăr voinic, inteligent, cu învăţătură şi frumos să învârtă capul multor femei, poate să-şi piardă vremea despicând firul de păr în patru. Când sfârşi, ridică ochii şi zâmbi cu blândeţe:
       —        O să mai vorbim despre aceasta locotenente, peste o lună. Eşti proaspăt de tot aci. Ai să te întorrci la ideia mea: să ne mulţumim cu toţii dacă ne-om mai regăsi vreodată cafeaua noastră şi ţigările regale. Ştii, ţigările care ni se păreau ba că erau umede, ba prea uscate, dar ne dăm seama acum că erau o mare fericire pierdută.
       De la masa de cărţi isbucni glasul locotenentului Ghenea, cântând cu înveselire în vreme ce fila cărţile: — „A fost odată un mic copilaş...". Ce ai? Ful? A d’autres, puiule! Avem numai car6 de valeţi!
       înşiră cei patru valeţi pe masă: „un copilaş, doi copilaşi, trei copilaşi, patru copilaşi!"
       Sublocotenentul legat la fălci, îl bătu pe amândoi umerii de; la spate, cu atâta bucurie cât îi îngăduia măseaua inflamată:
       —  Ţi-am spus eu că am şpuribus la valeţi?
       Ghenea culese potul, cântând în ciuda celor care pierduseră, o variantă creată adhoc: „dar după una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte săptămâni, valeţii toţi, valeţii toţi, au-în-ce-put să dea din mâni!" Vârî banii mototol în buzunarul pantalonilor fără să-i numere, şi se ridică:
       —        Acum gata, mici copilaşi! Diseară mai frumos... Să tragem o raită pe la băieţi şi să vedem cum stăm cu serviciul. Să tragem şi-o baie. Pe urmă diseară om mai lupta, care om mai putea...
       Se întoarse către Radu Comşa:
       —        Domnule locotenent, am prins ceva din prea frumoasa D-tale prelegere... Atât cât am putut trage cu urechea între două tururi de
19
289
cărţi. Mă faci să-mi pierd iluzia 1 Ai să devii concurentul lui Stelian Minea la masă, paroli Cum adică, îţi închipui serios D-ta, că Io-nescu se află aci fiindcă aşteaptă din răsboiu să ţâşnească cine ştie ce ideal pentru umanitate? Dar numai pomeneşte-i de aceasta şî are să te întrebe îndată: „Ce e aia ideal? Ce e aia umanitate?" Ori maiorul a venit să comande batalionul aşa cum îl comandă ţinând lăturile, pentru asemenea baliverne? Sau eu? Sau noi toţi? Şi fac excepţie pentru Minea, el e filozof. Dacă-i aruncă cineva o piatră în cap, în loc să o ridice de jos şi s'o trăznească la mirul individului, se opreşte îndată şi ne ţine o locuţiune despre relaţiile între cap, piatră, univers, Bergson şi contigenţele istorice... Să fim serioşi domnule locotenent! Toţi ne aflăm aci să bem cafeaua domnului căpitan, fiindcă nu se putea altfel. Fiindcă ne-a chemat ordinul de mobilizare şi cu toate mofturile noastre, conştiinţa şi onoarea ne-a făcut să răspundem la datorie. N’o să plecăm nici unii ca ruşii, când începe bombardamentul. Dar nici nu putem spune că n’am prefera cafelei oferite de domnul căpitan, cafeaua noastră de-acasă care n'o fi atât de aromată şi potrivită în toate, dar e a noastră, e acasă, băută comod, după masa ta, în papucii tăi, după ce-ai citit ziarul tău... Sunt de perfect acord cu domnul Căpitan. Să ne dăm întâlnire aci peste o lună. Ai să recunoşti atunci, că în afară de datorie, ne-tf mai adus puţin, puţin şi nădejdea că poate Ardealul... Dar aceasta e altceva... Deocamdată să-ţi facem rost de un soldat. Avem unul bun în companie, pe Omir. A fost ordonanţa lui Vântu, un camarad căzut astă iarnă. Ţi-1 trimitem chiar azi. Ai să fii mulţumit de eL S*a purtat cu fostul lui ofiţer ca ordonanţele model din istorioarele pe care le citim cu toată veselia în ziarul Marelui Cartier. Omir are să te scutească de multe griji. Aceasta e principalul... Şi să nu afle carecumva colonelul că ai o teorie a răsboiului, că te pune să o desvolţî la masă şi cazi în mâna lui Ionescu.
     Mosafirli căpitanului Pleşea se risipiră la trupă. Radu Comşa intră acasă să aştepte soldatul şi cu gând să scrie Luminiţei.
      Pe masă, într’o oală smălţuită care nu fusese de dimineaţă acolo, răsăriseră câteva flori galbene şi roşii de grădină ţărănească: gura leului, gherghine, conduraşi, catifeluţe, maci. Iar în rânduiala nouă a lucrurilor se cunoştea mâna dracului şi jumătate.
      Radu Comşa se întinse pe laviţă, cu mâinele sub cap. Toate impresiile cereau sa se lămurească. „Frontul" apărea altfel cu totul decum şi-l închipuise nu mai departe de eri, când se urcase în
290
tren» în gara Iaşilor» întovărăşit până acolo de Luminiţa. A fost desigur ridicol adineori cu tirada despre necesitatea răsboiului. Dacă mai repetă una la fel, ajunge de pomină. Despre răsboiu aşa cum a vorbit el vorbesc numai cei de la Iaşi. A avut dreptate locotenentul Ghenea, numai ziarul Marelui Cartier. Aci toţi vorbesc despre altceva. Aşa cum în camera unui bolnav pomeneşti despre orice în afară de viaţa viitoare... In urechi îi sună obsedant frânturi din* cântecul nerod: „Dar după una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte jBăptămâni, a început, a început../'
      Voi să-şi amintească alte melodii ca să o alunge pe aceasta; dar cuvintele răsăreau îndărătnic: „Această poveste dacă v’a plăcut, pot să v’o spun, pot să v'o spun..." începe aşa dar şi el să se abruti-^ zeze? N’ar dori. Vrea sft rămână lucid până la sfârşit, să se su-* pravegheze, s& nu-i scape nimic. Pentru el răsboiul e o terapeutică... I-au dat întâlnire peste o lună. Şi cu câtă siguranţă 1 Datf nau dreptate. Deşi toţi par oameni de treabă: căpitanul Pleşea cu amestecul lui de cafea, locotenentul Ghenea cu ochii lui bulbucaţi, Stelian Minea cu frunte de hidrocefal... Au luptat. Au semne de răniţi, au fost decoraţi. Cum pot oare împăca viaţa de aci; cărţile,; cafelele, ţuica şi glumele lor şi cântecul acesta stupid care-i ţiuie în ureche, cu riscul morţii din fiecare clipă? O singură alarmă la noapte, să-i scoată din rezervă şi câţi dintre ei vor mai cânta şi glumi mâine? „Secretul răsboiului e să săvârşeşti actele cele mai brave cu aerul cel mai frivol posibil". Aceasta o spunea prinţul Korşaghin, consolatorul Zoiei. Se pare ca un consolator căzut în disgraţie, fiindcă a văzut-o pe Zoie în ultimul timp cu un ofiţer francez. Chiar alaltăeri a văzut-o, în muscal, urcând spre Copou... Numai două zile şi toţi sunt departe; figura Luminiţei, acum când vrea să şi-o aducă aproape, îi apare îndepărtată, ca în crepusculul de Martie, când s’a întors de la Dan Şcheianu şi ea îi pusese scoica marină în ureche. Cercă să-şi alunge tot din minte, să-i rămână limpede numai Luminiţa cu râsul ei, cu ochii oblici, cu mişcările obicinuite care fac parte din ea: cum se uită câte odată cu genele numai puţin întredeschise, filtrând privirea, înainte de a is-bucni în hohot... Apărea numai râsul, sau numai un gest, dar întreagă n*o mai putea chema înainte. Ciudat, să nu-ţi poţi amintî chipul fiinţei celei mai apropiate de sufletul tău! In curând între ei de aci şi ea de acolo, are să* se întindă distanţă ca între două planete.
      O bătaie uşoară curmă gândurile. Strigă „Intră!" fără să se mişte. Dar când văzu că în prag a răsărit dracul şi jumătate al mătuşei Ilinca, sări în picioare.
      —        V'am adus apă rece, domnu ofiţer, şi vă roagă mămuca să ne daţi vele să luăm ceva de aici. Nişte boarfe de-ale noastre...
      Fata puse cana de lut pe masa, şi îl privi deodată în ochi^ îndrăzneaţă, gata de râs:
      —   Rămâneţi mult la noi, domnu ofiţer?
      Radu Comşa observă ca are ochii verzi, foarte limpezi, sprin-cenile subţiri şi dinţii albi, regulaţi şi mărunţi ca o dantură de vitrină, deşi gura era prea mare.
      —        De ce întrebi cât rămân? Am luat nepoftit locul cuiva de-aci?
      —        N’aţi luat locu nimănui. întreb, ca să scoatem nişte lucruri din odaie, să nu vă tot supărăm.
      Fata aruncă ochii şpre zestrea clădită lângă perete, sub icoane,
      —        Nu mă supără nimic, fetiţo... Deocamdată nici nu ştiu cum te chiamă.
      —        Catrinuţa. Numai că domnu locotenent Bantăş mi-o scoa alt nume. îmi zicea, Catrinel.
      —        Catrinel? Rămâi atunci şi pentru mine Catrinel, aşa cum a vrut domnul locotenent Bantăş. Şi spune drept Catrinel cu ochii verzi, îţi pare rău mult, mult de tot că în locul domnului locotenent...?
      Fata îşi plecă ochii în pământ, trecându-şi între buze un şirag de mărgele albastre.
      —   Daca vorbiţi aşa, mă duc...
      —        Va să zică, dragă Catrinel, sunteţi o persoană susceptibilă...
      —   Cum ai spus?
      —   Eşti o persoană care nu ştie de glumă.
      Catrinuţa numită şi Catrinel, strâmbă buzele ca un copil obraznic, gata să scoată limba.
      —        Nu-mi purta dumneata de grijă, că n-oi ştii ce-i aceia şagă. Dar mă rog, frumosu-i să şuguieşti pe socoteala unui om bolnav?
      —   Dragă Catrinel, recunosc că am comis o inadvertenţă...
      —   Cum?
      —   Aî dreptate. M'am întrecut cu gluma. Ţin să rămânem prieteni.
      —   Că nu-i avea dumneata parcă prietenele dumitale...
      —   De unde deduci?
      —   Cum?                              #
      —   De unde şti că am eu prietenele mele?
      Dracul şi jumătate, făcu înainte de a-şi da socoteala, cu capul spre mapa de pe masă, unde se afla fotografia Luminiţei. Vru să repare îndată:
292
      —    Nu ştiu de nicăeri... Nu-i greu cuiva să-şi închipuie.
      Comşa înţelesese însă de unde venea sursa de informaţie.
      —         Mai întâi Catrinel dragă, observ că ai fost indiscretă, ceia ce nu-mi place, şi pe urmă observ că nu ştii să minţi. Nu-i greu cuiva să-şi închipuie, cred şi eu, dacă-mi cotrobăieşte prin lucruri...
      —         N’am cotrobăit. Am aşezat lucrurile şi-o căzut singură. Ce-s eu de vină?
      —         Şi dacă mă supăr, Catrinel? Şi dacă te întreb cine te-a rugat să-mi aşezi lucrurile?
      —         Supărarea omului trece. Se ’mpacă el mâţa şi cu câinele dar mite omul!... Pe dumneata te ţine mult supărarea?
      —    Depinde....
      —    Cum ai zis?
      —    Am zis că mă ţine supărarea după cum e şi omul...
      —    Că eu nu-s omll
      —    Ce fel de vorbă e asta, Catrinuţa, Catrinel?
      —         Nu ţi-o spus domnu căpitan Pleşea că-s diavolu şi jumătate a mămucăi? Crede el că n’am auzit?... Las c'a mai trimite la noi după cireşe şi i-oi da cireşe să mă ţină minte.
      —         Cum ai putut s'auzi, Catrinel? Ţi-am spus că nu ştii să minţi... Cum ai putut s’auzi, când nici nu erai aci când am venit?
      —    Ba eram. Colea după fereastră.
      —          Va să zică asculţi la uşi şi la ferestre. Bine că ştiu să iau jmăsuri.
      —          N'ascult nici la o uşă nici la o fereastră. M’am ascuns să nu mă vedeţi şi-am auzit fără să vreau... Ce-s eu de vină?
      —         Şi de ce te-ai ascuns, Catrinuţo, Catrinel? Dacă se poate să ştiu.
      —    Nu eram pieptănată...
      —    Am înţeles. Acum te-ai făcut frumoasă şi nu te mai ascunzi.
      —         M’am făcut cum m’o lăsat Dumnezeu. Numai că Dumnezeu n’o dat păr oamenilor să umble cu el smuls ca la arătările din pădure.
      Aceasta era la adresa fotografiei, unde Luminiţa avea părul retezat şi răsfirat în bucle.
      —         De-acum mă duc! se pregăti spre uşă Catrinuţa, dând drumul dintre dinţi, şiragul de mărgele şi aşezându-şi gura cămăşii cu altiţe pe sâni.
      Comşa văzu o clipă un sân mic şi sidefiu. întoarse ochii.
      —         Spuneai că ai de luat ceva din zestrea de-aci. Credeam că ţi-au venit chiar peţitorii.
293
      —  Ga cine mai are grija măritişului acuma?.*.
      —        Nu se mărită slutele, Catrinel. Dar un drac şi jumătate ca tine, cu ochii tăi de mâţă.
      —       Am ochi de mâţă? Dacă-i vorba de ochi de mâţă, apoi aceia de~acolo, din poză, are ochii ca mâţele când se uită la soare...
      Dracul şi jumătate al babei Ilinca, o sbuchi printre întredeschis derea uşei ca o şopârla.
      Dădu Comşa o urmări pe fereastră cum trece spre bucătăria babei, plecându-se din mers să apuce de coada răsucită căţelul fu-muriu. Căţelul se întoarse speriat, lătră o singură dată scurt. Apoi bucuros, începu să fugă împleticindu-se după ea, pe poteca îngustă dintre troscot.
      După o clipă, Catrinel dădea fuga spre fântână cu o găleată, ferindu-se să întoarcă ochii spre fereastră fiindcă ştia că de acolo o urmăreşte o privire.
      „Are dreptate Căpitanul. Fata babei e un diavol şi jumătate!" — şi cu această reflecţie începu capitularea lui Dădu Comşa, recunoscând autoritate^ celor mai vechi.
      In şase zile, până când rîgimentul intră în sector, mai avu do aflat multe de la această experienţă. îşi cunoscu oamenii, învăţă mecanismul serviciului şi descoperi că nimic nu-i folosea din ceia ce ucenicise în manevrele şi concentrările trecute. Viaţa se împărţi între popotă, ceasurile de serviciu cu instruirea trupei, învăţând să mânuiască nouile arme de luptă, grenade şi mitraliere de curând despachetate din cutii; între nopţile de la căpitanul Pleşea şi ceasurile de acasă, unde Catrinel apărea şi dispărea îndată, ca o pisică, numai printre uşi, nelăsându-se prinsă. In ogradă, robotind cu căţelul fumuriu după ea, nu întorcea nici odată capul spre fereastra lui Comşa. Părea că a uitat că se afla acolo. Dar florile răsăreau întotdeauna altele, proaspete, în oala de lut şi de câte ori Dădu se, aşeză înaintea mesei, să aibă fotografie Luminiţei sufc ochi, descoperea că trebuie s’o caute în cele maî neaşteptate ascunzişuri, unde ajungea prin inexplicabile întâmplări.
      Până ce făcu ordine soldatul Omir, ordonanţa aleasă de locotenentul Ghenea. Cu Omir nu glumea nici Catrinel, dar nici locotenentul Dădu Comşa. Tăcut şi autoritar, rezervist cu început de în-cărunţire la tâmple şi în firele mustăţilor, Omir schimbă orânduiala* lucrurilor cum ştia el: ora ceaiului, apa fierbinte de bărbierit, cişmele înşirate lângă perete, hainele din cuier, tocul revolverului. In
294
tot ce făcea se ghiceau obiceiurile celuilalt ofiţer, pe care-1 slujise, mort astă iarnă într’o recunoaştere. La început Radu Comşa a avut o sensaţîe neplăcută, ca un om însurat cu o văduvă care-î impune tabieturile răposatului. Aflase că Omir, se târâse atunci pe brânci, până în faţa duşmanului şi nu se întorsese decât în zori, cu trupul sublocotenentului Vântu şi cu o ureche retezată de glonţ. Ii săpase el groapa, purta el de grijă de preot să-i facă pomenirile la zilele când se fac rugăciuni pentru sufletul morţilor. Slujind noul stăpân, soldatul prelungea până în cele mai mici amănunte dorinţele celuilalt. Radu Comşa cunoscu şi această ciudată tiranie, a unui mort necunoscut care-i schimba nesimţit şi îi impunea felul lui de viaţă» De câteva ori se răsvrătise:
      —        Omir, ţi-am spus că nu-mi trebuie pâinea prăjită la ceaiuL Şi zahărul, lasă să mi-I pun eu, nu după pofta tal
      Svârlea pâinea jprăjită şi cerea alt ceaiu, în locul celui prea dulce.
      Omir culegea pâinea, aducea alta neprăjită şi alt ceaiu, fără zahăr. Dar a doua zi uita: pâinea aştepta iar pe farfurie în felii subţiri rumenite, şi în fundul paharului cu ceaiu-sirop, linguriţa se împotmolea într’un strat de zahăr tos, lat de-un deget.
      —  Omir, ce e porcăria asta?
      Soldatul aştepta drept, cu mâinele dealungul trupului, clipind din ochii fără culoare, cu o tresărire a buzei care-i mişca mustaţa ca o mustaţă de epure.
      —        Domnule locotenent, am văzut că pâinea-i crudă... Şi cum să beţi dumneavoastră numai o apa caldă, ca ruşii?
      Radu Comşa se trezea urând de dincolo de moarte, nevinovatele plăceri şi obiceiuri ale ofiţerului necunoscut.
      In schimb, hainele erau periate până la ultimul fir de praf, cişmele oglindă, fiecare lucruşor curăţat şi rânduit ca pe masa unei fete bătrâne. Şi o sumă de atenţii.
      —        Domnu locotenent, am găsit nişte cireşe 1 venea cu o farfurie de cireşe spălate în apă rece.
      Iar la şase după amiază, când se întorcea de la inspecţia în cantonament, găsea foaia roşie de hârtie sugativă, călimara şi tocul, puse în evidenţă, pe marginea mesei:
      —  V’am pregătit toate, domnu locotenent... Poate vreţi &ă co-'
respondaţi...                                        1
      Luminiţa avea astfel pe cineva aci, care purta grijă în fiecare zi să-i plece carta poştală cu inscripţia: „a nu se menţiona data,
295
localitatea, unitatea şi nimic despre mişcarea trupelor" sau plicul ţtochis, pe care Omir avea să-l dea cuiva sigur, să-l pună direct la tren ori la Oneşti.
      A doua zi, după ce s'a prezentat Omir, pe masă a apărut o statuietă de marmoră, înfăţişând muza elegiei: Erato, cu o liră in mâna stângă, atingând strunele cu degeetle mânei drepte. Un picior era atins şi o parte din faldurii mantiei ciuntiţi. Radu Comşa o apucase de cap, o răsucise pe toate părţile, căutând să-şi explice prezenţa acestui obiect de galantar în casa babei Ilinca.
      Chemă soldatul.
      —   Ce e asta, Omir?
      —   Statuie, domnu locotenent.
      Radu îşi stăpâni surâsul.
      —        Bine, am văzut şi eu că e statuie. Te întreb ce caută aci? Cum a ajuns?...
      —        Domnule locotenent, să trăiţi, eu am pus-o... Dacă ordonaţi, o iau...
      —        Nu ordon nimic, Omir. Mă întreb numai cum de-a ajuna la tine?
      —        Domnule locotenent., cu retragerea... Am găsit-o şi eu şi-am stcâns-o.
      —   N’ai găsit şi tu altceva „să strângi?4*.
      —        Unii au luat orătănii şi porci, domnu locotenent, alţii pleduri, perne... Eu am ales asta, tot ziceau că nu-i trebuie nimănui...
      Omir, vorbind, se uita părinteşte la statuia Elegiei.
      —   Şi ce-ai să faci tu cu ea acum, Omir?
      —        O duc acasă, domnul locotenent. O duc acasă, la nevastă şî la copii, când ne-om libera. Să avem şi noi o amintire.
      —   N’ai amintire urechea retezată? Măcar ştii cine e?...
      —        Ştiu, domnu locotenent... M*o învăţat... (Nu spunea cine, fiindcă nu pomenea niciodată numele ofiţerului mort). Ştiu... O chlamă Irato. Zână de-a lor, de-a păgânilor din vechi.
      Astfel soldatul Omir, cu nevasta, copiii şi casa rămase la inamic, avea şi el, ca şi căpitanul Pleşea, ca şi locotenentul Ghenea, ca toţi de aci, întruparea unui ideal personal şi egoist despre pace: să-şi ducă nevătămată prin toate cumpenele, suvenirul lui de răs-boiu, Erato, femeia de piatră albă naufragiată din cine ştie de pustiită gospodărie.
      —   Omir.
      —   Ordonaţi.
      —   Ce-i cu florile astea de-aci?
296
      Pe pat, un braţ mare de flori de câmp: zâmzâiene, margarete, cicoare, românită, garoafe sălbatice.
      — Ertaţi, domnu locotenent... N'am ştiut că veniţi îndată. Nişte flori... ale mele...
      Omir ia braţul de flori şi-l duce la el, în tindă. In urmă a rămas un miros de fân cosit pe care Radu Comşa îl respiră cu amin* tiri împâclite de copil, când hoinărea aproape sălbatec în poenile din sat.
      Afară Catrinel trece pe poteca de la fântână, hărăftfnd căţelul fumuriu. Are şi ea o floare de câmp, în păr, la ureche.
      Se aud tunurile, în răstimpuri departe. Dar nimeni nu le dă ascultare aci.
      Radu Comşa îşi înfăşoară săpunul, prosopul şi pieptenele; la poartă îl aşteaptă locotenentul Ghenea să meargă împreună la scăldat. Catrinel a intrat în pământ Numai căţelul, latră şi scormone cu laba într’o uşă închisă.
      Locul de baie e la marginea satului; soldaţii au adâncit albia mutând bolovanii, ridicând un zăgaz de lemne, prund şi pietre, ca o savantă construcţie de castori. In sus locul pentru ofiţeri, în jos alt baraj unde se îmbăiază soldaţii, şi dincolo, vadul unde se adapă caii şi se spală căruţile.
      Apa e rece ca ghiaţa şi limpede de se văd pietrile din fundy ca şi cum n*ar fi cărat nici odată cadavre în putreziciune. Curge dintre munţi ocupaţi de duşmani şi în clipotitul sprinten de prunduri, pare că-şi şopteşte singur, ceva sperios şi tăinuit, de acolo.
      Câteva tufe de mladă în pietre, ţin loc 'de cabine de desbră-cat. E şi căpitanul Ionescu, şi maiorul cu nasul lung şi desolat şi Stelian Minea care şi-a uitat ochelarii cu el şi trebuie să se întoarcă* păşind cu strâmbături ridicole pe crestele bolovanilor, să-i pună pe o piatră lată.
      — Ce-ţi face rana, Minea? întrebă locotenentul Ghenea.
      Rana lui Stelian Minea e vindecată de mult, a rămas numai cicatricea albă cu şuviţe vinete, în braţ. Dar glonţul a atins nervul; trei degete nu se pot mişca, au rămas strânse, ca şi cum ar păstra ascuns, între ele şi podul palmei ceva, un ban ori o medalie. Stelian Minea îşi priveşte mâna slabă, fără muşchi, ca o mână de femee slabă; a scăpat uşor, pentru interpretarea lui Bergson nu are numai decât nevoie de degete agile la mâna stângă.
      Dar căpitanul Ionescu, pufneşte cu o strâmbătură a buzei de jos:
                                                                                     297
      —   Rană? Minea şi rană? Ce e aia rană?
    * Infr'adevăr căpitanul Ionescu e purtătorul unei rane fenomen, cercetată ca un caz rar de medici şi subiectul unei dări de seamă pe care o prepară un chirurg francez. E mândru de această nouă dovadă de superioritate* Glonţul a pătruns în piept prin faţă, ieşit pe dincolo, s'a abătut din drum prin piele şi mergând între piele şi muşchi a parcurs toată lungimea braţului oprindu-se la închee-tura unui deget; glonţul a fost extras, căpitanul Ionescu a scăpat intact; după o lună era pe picioare*
      —        Ce e aia rană?... Mi-a luat trei fotografii maiorul Narpoix? şi o schemă... Are să facă o planşă.
      —        O s’ajungeţi la Academia de medicină din Paris, domnule Căpitani declară cu ipocrită invidie locotenentul Ghenea.
      Căpitanul Ionescu îşi împătureşte hainele cu o mişcare dispreţuitoare din cap: „dar ce, ca voit".
      Singur, pe un bolovan, maiorul deşirat îşi săpuneşte trupul osos, cu o şuviţă udă de păr gălbui căzută pe nas, cu o înfăţişare ugilită şi lipsită de demnitate, acum mai ales când nu mal are nici prestigiul uniformei.
      Radu Comşa priveşte la trupurile goale de aci, şi la cele mal departe ale soldaţilor, neputându-şi alunga gândul că această carne albă, atâtea trupuri înfăţişând misterioasa minune a vieţii pot fi mâine printr’o singură explozie de proiectil, prefăcute în carne sfăr-ticată, amestecată cu pământ, desgustătoare pachete de măruntaie acăţate în sârmele cu ghimpi, pe care să bonzăie muştele.
      Locotenentul Ghenea, muşculos ca un luptător, ridică lespezi de piatră, aruncă bucăţi late ca un disc în apa care împroaşcă jerbe reci, peste trupul maiorului cocoţat pe bolovanul lui rotund.
      — Ghenea, încetează odată I Ştii că nu pot suferi apa rece...
      — Domnule maior, vreau şa vă dau eu curaj dacă n’aveţi. In apă, ca la atac... Nu trebuie să te gândeşti mult... Nici s& te vâri în detaliu, întâi un picior, pe urmja altul, ca femeiile... Deodată, [bâldâbâc, aşa!
      Ghenea îşi dă drumul de pe marginea zăgazului în ochiul de apă care-i ajunge până la gât, înoată, pufneşte, face planşe, se scufundă şi apare mai departe, arată cum se înoată epureşte, broşteşte, câineşte, voiniceşte, înotul marinăresc, toate năsdrăvăniile de copil crescut aproape de malul Moldovei.
      încearcă şi Stelian Minea să se apropie de fundul mai adânc unde-i ajunge apa până la bărbie. înaintează în chicote fricoase de femee, ridicând braţele subţiri deasupra capului, căutând din când
298
în când cu ochii miopi spre ţărm caş! cum pământul ar putea să se îndepărteze singur.
      Ghenea se scufundă pe sub apă, îl ajunge şi îl răstoarnă de pi-* cioare, apoi sare pe parapetul de piatră, râzând de sbaterea neîndemânatică şi disperată a comentatorului lui Bergson. II îndeamnă strigând pe veşnica melodie:
      „ Dar după una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte săptămâni
      „A început, a început a daaa din mâini
      Când a sfârşit, îşi şterge trupul stacojiu de frig cu un prosop aspru şi declară, cu o poftă care face să-i lase gura apă:
      — Acum o gustare şi-o ţuică la fata Pleşea, fac toate paralele. Comşa, îl luam şi pe Mînea, scăpăm de ţipi şi-o ştergem...
      Radu Comşa a fost pe rând: domnule locotenent, locotenent Comşa, locotenente, acum a devenit simplu Comşa, pentru cei câţiva camarazi cu care apropierea s'a făcut fără să ştie cum, dintr’o ale-' gere de la sine. Dar Comşa nu vrea acum să se încălzească cu o gustare şi o ţuică la tata Pleşea: vine mai târziu, vrea să vadă cimitirul care e aci aproape, deasupra ţărmului.
      Porneşte singur. Sunt două cimitire. Acel de lângă biserica veche, după cireşii bătrâni, unde crucile negre şi putrede apar prin* tre crengi şi verdeaţă. Acolo morţii s’au adunat pe încetul, în locuri libere între morminte, iarba e înaltă, grasă şi înflorită. Sboară albine, dorm fluturi în flori, e sfârâit de lăcuste. Celălalt cimitir nou, după fardul de sârmă ghimpată, e numai şirag aliniat de mo-, vili galbene, cruci orânduite milităreşte, proaspete, cu inscripţii negre de păcură pe scândurile geluite. O disciplină rece domneşte aci, par'că o senzaţie de provizorat. S’ar spune că morţii de sub pământul galben, din care încă n'a mijit colţul de iarbă, nu sunt morţii definitiv; aşeaptă când va pleca trupa să-şi strângă şi ei bagajul lor mortuoar şi să pornească în urmă, ca o rezervă care şi-a făcut datoria, dar le nevoie, poate sări să dea o mână de ajutor până la demobilizarea generală când se vor risipi şi dânşii la vetrele lor.
      Această impresie o simţea Radu Comşa şi nu se putea deprinde cu gândul că acei de sub sutele de cruci aliniate, sunt morţi pentru totdeauna şi acolo e marele mister.
      Cimitirul avea podeţ cu rezemătoare de mesteacăn, drumu-şoarele erau plivite, dincolo loc liber pentru cei care aveau să vină; era un cimitir model. La unele cruci se aflau cununi de brad uscate; cetina ruginită se scuturase pe lutul crăpat. Citi câteva inscripţii:
299
câţiva ofiţeri înainte, păstrând şi aci ierarhia. Pe urmă multe cruci fără nume. Mută oştire care-a încăput straniu pe un loc atât de strâmt Aci când răsboiul va sfârşi, vor veni să îngenunche toţi, şi copiii copiilor tutulor.
      Pe-o groapă un braţ proaspăt de flori de câmp. Tăblia purta numele: „Sublocotenentul Ion Vântul, căzut pentru patrie". Câteva cifre neciteţe. îşi aminti braţul de flori de pe patul lui, lăsat de sol-* datul Omir. II recunoscu. Pentru aceasta aşa dar îl adusese. Soldatul Omir nu-i mai păru un număr de matricolă, ordonanţa care-1 plictisea cu maniile lui de fată bătrână. Şi nici sublocotenentul Ion Vântul, un mort indiferent, la care se gândea ostil, fiindcă trebuia să-i suporte ticurile din viaţă...
      In vale, pe fundul pârâului, soldaţii goi se alungau cu strigăte şi împroşcături de apă. Pielea albă şi umedă strălucea în soare. La cotul râului unde e moara, alţii, tot desbrăcaţi şi călări, scăldau c^ii. Nici unul nu-şi ridica ochii spre cimitirul de aci. Nu-şi aminteau că există — că îi aşteaptă. Numai aşa, viaţa mai putea fi încă trăită, cu această teribilă putere de-a uita.
      Soarele se înclina spre culmile crestate de brad. Pe şosea un şir de căruţe stârnea nori de colb în care tremurau razele jucăuşe.
      Padu Comşa coborî spre sat pe drumeacul printre tufele de corn. Rar şi foarte departe, lovituri de tun se îngânau în răstimpuri caşicum gurile de bronz obosite, îşi împlineau numai o datorie plicticoasă să menţină pe sutele de chilometri de front, focul aprins.
      Dar cerul era calm, munţii neclintiţi, o clipă realitatea apropiată a răsboiului păru imposibilă.
      La căpitanul Pleşea masa de cărţi se încinsese în toiu. Un ofiţer strein dădea banc cu cărţi noi. Tata Pleşea căpătase de la un rus, în schimbul unei sticle de spirt o nouă rezervă de conserve de peşte şi acum îşi înfrupta copiii, purtând grijă să nu rămână unul nedreptăţit.
      Locotenentul Ghenea, desbrăcat de tunica şi asudat, nu mai avea nevoie de ţuică şi de gustări să se încălzească. Intrase într'o seric. Când aruncă şi ultimii bani şi-i pierdu, întoarse buzunările pe dos, cântând cu mutră amărâtă:
        „A fost odată un mic copilaş „Ce nu ştia, ce nu ştia... căâărfi a jucaaa..."
      Se ridică de la masă şi se întinse în fundul patului.
      — Aşaa fraţilor... Findcă acum am scăpat de o grijă, putem
30
deşerta în linişte un păhărel de ţuică şi altele de vin. Numai decât trebuie să rămâi cu noi Comşa. E ultima noapte. Mâine seară intrăm pe sector.
      A doua zi seara, rigimentul se despărţi în pădure pe bata* lioane, aşteptând întunericul să înceapă schimbul. Radu Comşa îşi pusese întâia oară casca; metalul îi apăsa tâmplele. Nu era deprins cu urcuşul. Gâfâia pe drumul de cară, unde coborau bagajele ofiţerilor din celălalt batalion. Aerul umed mirosea a răşină şi a ierburi aromate. Numai pe crestele munţilor se vedeau câteodată prin ochiurile de lumină, vârfurile de brad adunând cele din urmă raze. Soldaţii urcau tăcuţi. Toată după amiaza făcuseră pregătirile într’o linişte neobicinuită, în care orice glas mai tare sunase falş şi scădea îndată. Ochii se întorceau fără voie spre zarea pădurei verde-al-bastră. Amuţise şi cântecul copilaşului, trecut de obiceiu din gură în gură. Ofiţerii îşi supravegheau oamenii: strigau nume, întrebau ceva uitat.
      Un nor acoperi soarele. Noaptea grăbi vânătă, cuprinzând de jos în sus pădurea. Făcură un popas. Se aprinseră câteva ţigări O pasăre de noapte îşi ascuţi glasul ca un fierăstrău.
      Când porniră, ordinul merse din gradat în gradat:
      —   Gura şi ţigările 1 Şi nu tropăiţi ca la nuntă.
      Radu Comşa nu mai vedea unde călcâ. Se împiedica în bo-lovani, picioarele se scufundau în scorburi putrede. De sus începu să ţârâie ploaie măruntă. Un suflu de vânt aduse miros greu dms*, , tranşee spurcând văzduhul umed şi răşinat al pădurei. Un proiector ca o coadă de cometă mătură cerul, păru că pipăie ca un deget de orb, undeva, la spate, o înălţime. Sunară, singuratice ca două exclamaţii în întuneric, două focuri de puşcă. Apoi iarăş fu tăcere. Lumina cretoasă a proiectorului se plecă încet, până dispăru, părând că şi-a întors strălucirea dincolo, spre cealaltă faţă a planetei.
      In besnă atingerea armelor suna surd; ploaia se înteţi. O rachetă se înălţă ca un meteor, sus explodă o lumină gălbuie şi sul-» furoasă care aprinse toată pădurea. Şi alte rachete roşii şi verzi* inundară cerul cu lumina lor ireală şi festivă, mai departe, după alte culmi.
      încă un popas. In întunericul mai nepătruns pentru ochii dila-, taţi de adineori, nu se mai vedea înaintea mâinei.
      —         Domnu locotenent Comşa? Vedeţi mai în urmă!... Aici e domnu locotenent Comşa.
/> tf
301
      Cineva îl căută bâjbâind prin întuneric. O ţigară lumina numai buzele rase, o porţiune de bărbie şi nările, dintr’o figură incom* plecfă, apoi ţigarea luată din gură coborî curb, luminând numai degetele care o ţineau, ca într’un mic glob de serbare veneţiană^
      —   îmi dai voie... Locotenentul Velea, de la întâia...
      —   Comşal
      îşi strânseră mâinele prin întuneric, fără să-şi vadă chipurile.
      —        Nu cunoaşteţi încă sectorul?... Să vă las moştenirea în primire... Pe aci... Nu, la stânga. Dă-mi mai bine mânat
      Mâna camaradului necunoscut îl prinse caldă şi omenească, tâ-rându-1 în noaptea opacă unde nu se vedea înainte la o întindere de braţ.
                                                  N
                                                                                                                                                *
              CUPRINSUL
                                                                         Pagina
            I: A sburat o pasăre neagră...        3
           II: Mergeau cântând vitejeşte. . .    31
          III: Vrem România Mare! . . . .        61
          IV: Răsboiul steguleţelor.............105
                                               V: Avuzul cu peşti japonezi ... 125 VI: Acolo şezum şi plânsem . . . 159
                                          VII: Mâinele albe şi mâinele negre . 213 VIU: A fost odată un mic copilaş . . 259
                  cjfcZAR PETRESCU
ÎNTUNECARE
       ROMAN  """
       PARTEA II
          ÎNTOARCEREA UNDE AU FOST JURĂMINTELE


                     M28
               SCRISUL ROMÂNESC CRAIO VA
                        CAPITOLUL I
                 PE CER S'A ARĂTAT UN SEMN MARE.
     Locotenentul Ghenea vorbea întins cu faţa în sus, cu mâinele sub cap. Privind bârnele de stejar ale bordeiului subpământean, deasupra, acolo unde o lampă fumegoasă afuma lemnul şi adunase un roiu de musculiţe nocturne.
     —        Ceia ce nu poţi să scoţi din năravul soldatului, e focul. Cum îţi scapă din ochi, noaptea, îl şi vezi apărând triumfal cu un braţ de vreascuri. Suflă în tăciune până îi plesneşte coşul pieptului şi când au început să joace flăcările, se chinceşte roată, cu cea mai mare fericire. Dacă sunt mai mulţi, stau la cislă. Dacă e singur, scormoneşte cu un gătej în cenuşă, până îl apucă miezul nopţii. Neam de ciobani şi de cărăuşi. Fără foc' i se pare că nu mai sfârşeşte noaptea. Degeaba pedepse, ordine şi degeaba-1 iau la ţintă nemţii. O zi-două, se astâmpără. Pe urmă iar începe. Cel puţin acum s'au mai învăţat minte.. II aprind la câteva sute de metri, după un adăpost, înăbuşit. Uite, Comşa, pariez că o să găsim un foc la Casa Neamţului. Ia-ţi casca şi să mergem. Nu pui pariu? Ştiu. Eşti om sobru, fără nici un viciu. Dar tot să mergem.
     Locotenentul Ghenea sări în picioare, îmbumbiîndu-şi nasturii, îşi trecu pe sub bărbie cureluşa, şi eşi din bordeiu, plecându-se să nu atingă pragul de sus.
     —       Să le ducem şi puţină mahorcă, băieţilor! se întoarse Comşa din uşă, alegând de pe poliţă un pachet de tutun rusesc, din rezerva depozitată înadins pentru soldaţi.
     —        Vă pregătim un ceaiu pecând vă ’ntoarceţî, domnu locotenent? întrebă Omir, petrecându-i din urmă, câţiva paşi. Vă mai încălziţi oleacă înainte de culcare.
   — Fă!... Dar să nu dea dracul să-mi fabrici iar o limonadă, că o torn toată în capul Elegiei. Inţelesu-m'ai Omir?
3
      —        Şi pentru mine, Omir. Douăl recomandă locotenentul Ghenea. Daca mai ai rom, douăl Dacă n’ai, să scoţi din pământ.
      Noaptea era luminată şi înstelată. Lumina şi stelele, clipeau însă numai sus. Aci, brazii ţineau umbra nepătrunsă lângă pământ Picurase rouă pe frunzele late.
      O clipă se opriră s'asculte spre linia tranşeelor. Nu se auzia nici o suflare. S*ar fi spus că pădurea e pustie, fără picior de om, că toţi au părăsit şanţurile să lase codrul numai cu sunetele dintot-dleauna, care şi ele fac parte din tăcere: clătinarea frunzelor, răsufletul apelor, chemări singuratice de sălbăticiuni.
      Dar aproape de tot, dintr’un capăt în altul, prelungite până la marginea mărilor, dela Cercul Polar până la tropice, ştiai că sunt şianţurile cu ţăruşi şi cu sârme, unde unii pe alţii se aşteaptă cu ochii trezi, şi gurile de fcc au amuţit, numai că să înceapă cu alte puteri odihnite.
      —        Mă gândesc, spuse Ghenea ţinându-se de crengile joase de brad la coborjş, că pesţe munţii aceştia am mai trecut acum cinci tani, într’o escursie, cu liceul... Veneam de la Slănic spre Mănăstirea Caşin. Aci, unde mergem acum, la „Casa neamţului", era o gospodărie în miniatură. O căsuţă albă, acoperită cu olane roşii... Câţiva stupi. O grădinuţă cu flori. Un pădurar, pe semne neamţ de felul lui, un om de treabă, ne-a desfăcut doi faguri şi o fetiţă bălană jie-a dat să bem apă rece într’un pahar brumat. Era un zumzet de albine ca într*o istorioară patriarhală. Pe urmă am plecat mai departe. Acolo unde sunt ei, se afla o stână. Ne-a apucat o ploaie grozavă. Am ajuns leoarcă, dar eram cei mai fericiţi absolvenţi de liceu din cele cinci continente. Făcusem un cor... De pe un vârf se vedea spre Ardeal, când s’a înseninat*. Am dormit înveliţi cu pe-lerinile... Şi acum îmi stă mirosul de lână şi de zăr în nări, când îmi aduc aminte... Par’că n’am mai trăit tot noi vreodată, viaţa aceia...
      —        N’am fost nici odată prin locurile aceste. Doar la Slănic câteva zile, acum doi ani...
      Dădu Comşa nu continuă. Acum doi ani venise la Slănic cu automobilul lui Alexandru Vardaru, într’o excursie, cu el, cu Mihai şi cu Luminiţa. Atunci a cunoscut-o mai bine. De atunci poate a început fără să-şi lămurească bine, iubirea lor. Erau pe-o bancă, la marginea drumşorului urcând printre brazi, spre munte. Se auziau glasurile sprintene strigând în locurile îngrădite de tenis play şi rmdy. Se vedeau printre crengi apărând şi dispărând, în fuga jocului hainele albe de flanelă, o rachetă svârlind mingea uşoară. Luminiţa sapa cu umbrela găuri rotunde în nisip... Ii spusese ceva...
4
Ce? Nu-şi aminteşte exact, dar cam aceasta: „Fericirea nu poate fi provocată de un eveniment din afară... E o aptitudine a individului De aceia unii sunt fericiţi exact în împrejurările în care alţii se consideră cele mai nefericite victime din lume... Eu, de exemplu, am nevoie de foarte puţin ca să fiu fericită../* Luminiţa vorbise cu un surâs de zeflemisire pentru propriile ei gânduri, aşa cum mai târziu Comşa avea să înveţe că surâde întotdeauna, când rosteşte ceva mai puţin uşuratec decât glumele fără urmare. Atunci întâia oară a privit-o mai lung. O socotise o copilă flecară şi năzuroasă, odraslă alintată de oameni prea bogaţi. Pe urmă Luminiţa atinsese un brăduţ cu vârful umbrelei: „N'am văzut niciodată un copac mai lipsit de personalitate. Aci unul, dincolo altul şi crezi întotdeauna că e acelaş. Iţi vine să le legi la fiecare câte o panglică de altă culoare ca să-i recunoşti../* Isbucnind în râs: „Nu e aşa că vorbesc prea mult, domnule Comşa? Sunt o fiinţă insuportabilă... Din acele cărora nu le suporţi nici prezenţa nici absenţa. Când sunt defaţă toţi gândesc: nu mai încetează odată cu piuitul ei agasanţi Când lipsesc tot aceiaşi gândesc: Păcat că nu e Luminiţa aci... Ne-ar mai învia puţini Tanti Laura susţine că aş face un bărbat să-şi ia lumea în cap, în şase luni... O romantică, tanti Laura 1...** Vorbea şi părea numai foarte preocupată să închidă şi să deschidă umbrela de dantelă în culoarea ivoriului. Apoi sbuchi de lângă el, înaintea lui Alexandru Var-daru şi a lui Mihai, apropiindu-^e din capătul aleeî... Iar în aceiaşi seară, la masă, ochii lui s’au oprit peste cristalele cu flori, mai mult de cât până atunci asupra ochilor Luminiţei care-1 înfruntau o clipă şi pe urmă fugeau... Acum vilele Slănicului sunt sub tunurile nemţeşti, figura Luminiţei nu şi-o mai poate aminti întreagă; apare numai şiragul dinţilor albi când hohoteşte, sau numai un gest; clătinarea părului tuns, mişcarea când se ridicase în vârful picioarelor să-i ducă braţul după gât, la despărţire, în gara Iaşilor, murdară şi populată de gloată lărmuîtoare ca un azil de mizerie. Iar el, cu mâi-nele sprijinite în scoarţa brazilor care-i lasă în palmă urme cleioase de răşină, coboară priporul repede, în noaptea luminată numai de scânteerea măruntă a stelelor.
       — Păşim mai încet, să-i surprindem asupra faptului... şopti locotenentul Ghenea, oprîndu-se şi mirosind câteva frunze de mentă mototolite între degete.
       Din „casa neamţului**, crescută acolo pe vremea când pădurile acestor munţi hrăneau cherestelele din vale, mai rămăsese un perete pe jumătate surpat şi hogegele în picioare, după luptele de astăiarnă, Gospodăria în miniatură era numai movili de moloz, cărămidă, ţiglă
5
pisată şi cenuşa din gura sobelor. Dar acolo unde a fost grădina cu flori, din rădăcinile şi seminţele scuturate de anul trecut, răsăriseră şi în vara aceasta flori pe jumătate sălbătăcite, iar straturile de legume îmburuienite durau încă. Soldaţii se adunau după ruina pereţilor cu spatele întors spre linia frontului: astfel lumina focului era apărată şi toţi păstrau iluzia că se află lângă amintirea unui locaşf omenesc.
      Flacăra juca pe zidul alb; umbrele se înălţau şi scădeau diforme. Erau şase soldaţi în jurul focului, pe scăunaşe improvizate din pietre şi cărămizi. Vorbea numai unul şi ceilalţi priveau în cărbuni
      —  Era unu la noi, unu moş Vasîle Pohrib...
      Când sunară paşi, toţi ochii se întoarseră cu tresărire scormonind întunericul, cu încruntarea cu care întotdeauna privirea orbită de lumină cearcă să pătrundă besna.
      —  Care e-acolo?
      Şi îndată, mai încet:
      —  Is doi domni ofiţeri
      Săriră cu toţii în picioare.
      —       Ce-Î Morarule? făcu prietenos locotenentul Ghenea, înaintând în bătaia luminei. Bună seara, băieţii Ei, ce-i cu moş Vasile Pohrib?...
      —  Ia nişte istorii de-ale noastre, domnu locotenent. Povestea
Mucenicu ista despre un semn care i s*a arătat lui şi le spuneam şi       era în sat la noi, unu moş Vasîle Pohrib, un solomonar...
         Ce? Şi tu eşti aci, Mucenicule?
      —  De, domnu locotenent... rosti moale soldatul.
      —       Atunci, după cum văd eu, e rost să visăm urât la noapte... Are să ne scoată Mucenicu aista din minţi cu arătările lui... Ia să ne faceţi loc băieţi, şi să ne spună întâi Mucenicu ce-i cu semnul Care i sa arătat lui. Pe urmă om afla şi întâmplările lui moş Vasile Pohrib, solomonarul. Staţi jos, băieţii
      Soldaţii făcură roată la loc, în jurul focului, după ce se aşezară ofiţerii. Unul răscoli cărbunii şi flacăra ţâşni împroşcând scântei şi miros de răşină arsă.
      —  Ei, Mucenicule?
      Soldatul Mucenicu urmărea cu ochii plecaţi băţul camaradului înviind jăratecul. Avea un fel de râs fricos şi trist, uitat pe faţa smeadă, cu umerii obrazilor osoşi, luminaţi de jos în sus de flacăra galbenă.
      —       Ii vine greu să povestească, domnu locotenent! rosti soldatul cu băţul, aruncându-1 în foc după ce-a isprăvit. Are şî dreptate... Cine sa-l mai asculte dacă n’are omu o ţigară de tutun?.*.
6
      —  Mă Bocăneţ, mă, cu obrăznicia ta numai nemţii au să-fi vină
de hacl profeţi Ghenea.                                      ^
      —        Eah, domnul locotenenta Obrăznicia tot mai trage din când în când câte-un fum de tutun* Cumintele, n’are decât s'aştepte să-i dec itindenţa până i s'o lungi urechile*
      Radu Comşa scoase pachetul de tutun şi îl întinse soldatului Mucenicu.                                   N
      —  Să trăiţi, domnu locotenent nu fumez*.*
      —       Nu fumează, domnule locotenent, se grăbi Bocăneţ să întărească râzând cu toată figura lui de tătar şi apucând pachetul* Nu fumează, nu bea, nu suduie* El numai se roagă pentru noi păcătoşii, care fumăm, suduim şi bem, şi are să ne aştepte muncile iadului până în veacul veacului.
      Vorbind, Bocăneţ desfăcu pachetul, mirosi tutunul dând din cap în semn de aprobare, îl trecu din mână în mână* Toţi răsuciră cu sfinţenie, apăsând cu arătătorul să iasă ţigarea groasă şi îndesată*
      —       Ei, Mucenicule? întrebă a două oară Ghenea. Ce-i cu năs-drăvăniile tale?
      Soldatul Mucenicu ridică ochii negri şi lucioşi, mistuiţi de arşiţă, şi vorbi cu blândeţe:
      —        Domnule locotenent, eu nu spun nici o năzdrăvănie... Eu am văzut un semn mare şi urât şi-am înţeles că de-acuma s’apropie capătul... Aiştea stau şi râd şi suduie şi beau tutun şi nici nu le pasă, fiindcă diavolul când vrea să-l piardă pe om, întâi minţile i le ia. Da eu pot zice că de-a$uma-i capătul şi să ne pregătim dacă s*a arătat semnul despre care scrie şi ’n carte...
      —        Bine Mucenicule, îl îndemnă locotenentul Ghenea, trăgând cu poftă din ţigară ca unul care nu se prea sinchisea de judecata viitoare şi de muncile iadului. Nouă nu ni se arată semne, tocmai fiindcă fumăm, bem şi suduim* Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi şi ne lasă în ticăloşiile noastre şi-n pierzare. Dar de aceia mai mult Mucenicule, ai datoria să-i îndrepţi pe cei rătăciţi de pe drumul cel rău şi să ne tălmăceşti semnele, care nouă nu ni se arată măcar că Dumnezeu ne-a dat ochi să vedem şi nu le vedem.
      —        Domnule locotenent, eu ştiu că dumneavoastră râdeţi. Sunteţi tânăr şi omului tânăr i se pare că se 'ntinde viaţa înainte fără de sfârşit ca marea... Şi atunci îşi uită sufletul şi în sufletul lui năpădesc buruienile şi pălămida, ca în grădina neamţului aistuia săracu, rămasă în isbelişte.
      Locotenentul Ghenea nu râse, cu ochii îngânduraţi privind peste capete, în negrul pădurii. Pe urmă făcu un semn cu mâna, alungând un gând supărător şi trase mai adânc din ţigară.
7
  "V.
  >   — Domnul locotenent Ghenea nu râde. Vrea numai ca şi mine
sa afle, interveni Comşa.
      Soldatul Mucenicu împinse cu talpa bocancului un cărbune sărit alături de foc. Vorbi cu alt glas.
      —       Domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, cele ce vorbesc eu oamenilor aistora sunt numai lucruri ieşiţe dintr’o minte proastă. Dumneavoastră aveţi învăţături de şcoli nalte şi n’aveţi ce afla de la un netrebnic ca mine. Eu nu m’am învrednicit să capăt altă învăţătură de carte decât atâta câtă îi trebuie omului ca să afle învăţătura cea bună din sfintele cărţi. Dară şi sfinţii părinţi au spus că Dumnezeu atunci când vrea să vorbească oamenilor, îşi alege mai deseori gura celui mai păcătos dintre toţi, fiindcă şi învăţăturile Domnului n*au fost scrise pe table de piatră ci pe table de carne şi anume pe inimi. Eu nu ştiu dacă am înţeles bine semnul, dară ochii mei l-au văzut Şi de două zile şi de două nopţi, mă gândesc şi carnea pe mine să crâncenează, fiindcă văd că stă aproape sfârşitul înfricoşat pe care l-au vestit cartea cu şapte peceţi, iară sufletu meu se bucură cu toate aieste fiindcă am înţeles că se apropie domnia lui Dumnezeu şi a Mielului.
      —       Bine Mucenicule, vorbi cu nerăbdare locotenentul Ghenea, în-depărtându-şi genunchii dogoriţi. Aceste sunt tălmăcirile tale. Ca să le înţelegem mai bine, spune-ne mai întâi cum ai fost semnul...
      —       Domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, să vă spun... Alaltăieri seara când am intrat pş sector am căzut de santinelă. Ştiţi dumneavoastră, că ploua mărunt ca toamna. Stăm şi-mi trudeam ochii să văd încolo, spre şanţurile lor. Şi-mi treceau fel şi fel de gânduri prin mintea mea proastă... Că acasă a început al doilea prăşit de păpuşoi... Că n'or fi avut pe cine să pună la coasă fiindcă au rămas numai femeile şi moşnegii becisnici... Pe urmă mă gândiam cum are să sfârşească toată năprasna asta, să ne întoarcem odată pe la necazurile noastre. Şi mă uitam înainte în ploaie şl mi-a venit aşa un gând ca un fel de jale pentru atâta lume care în loc să^şi caute de sărăcia el şi să se roage pentru isbăvirea sufletului, s*a încontrat şi nu mai ştie de casă nici de nevastă şi de copii şi nici de poruncile Domnului, numai stau în şanţuri şi pândesc să se ucidă unul pe altul. Drept să vorbesc par'că nici pentru nemţii aceia şi pe unguri nu mai simţeam atâta duşmănie, nici pentru dânşii nici pe toate seminţiile care s*au ridicat cu gând vrăjmaş împotriva legei noastre. N’au şi dânşii casele lor? N'au şi dânşii neveste şi copii şi necazuri de vai de mama lor? Şi mă gândeam la cei de ne
8
cadprizonieri că-s slabi şi jigăriţi ca mâţele *n post, şi dacă le dai o bucată de pane nu le vine să creadă şi se uită eu nişte ochi, aşa, domnu locotenent Comşa şi domnu locotenent Ghenea, de te prinde un fel de milă că-i tot om şi prizonierul. Şi mă gândeam că poate şi la dânşii nu este cine să iasă la coasă şi mulţi au prunci pe care nu i-au văzut şi i-au uitat, aşa cum nu ni i-am mai văzut nici noi şi ne-au uitat ş! pe noi copii deacasă. Şi atunci am simţit aşa o căldură şi am înţeles că se întâmplă minune. Ci numai s*a deschis peste şanţurile lor o lumină mare şi în lumină a răsărit o pasăre cât trei biserici una peste alta, cu un cap de lăcustă şi cu ghiare de fier şi aripile erau deschise ca la un hiţltan care se repede, dar pasărea nu se răpezea ci numai stătea împietrită pe marginea şanţului şi ochii priveau de toate părţile şi pe frunte stătea scris | nume de hulă şi şapte coame cumu-s coarnele culbecilor creşteau şi scădeau şi în pliscul de oţel încârjoiat spânzurau inimi de oameni şi mâini de copii nevinovaţi şi curgea sângele şi ieşeau fulgere şi fum negru de smoală. Iară mîe-mi bătea inima să spargă coşul pieptului, că m’a ales înalt prea bunul să văd asemenea semn. Şi lumina după un timp a început a se întuneca şi-au rămas numai ochii de foc şi pe urmă s*a stins şi aceia şi pasărea urâtă nu s*a mai văzut, dar am ştiut că nu s’a dus de acolo, că se uită cu ochii ei mulţi în toate părţile şi din cioc îi spânzură inimi de om şi mâini de copil nevinovat şi nimica din ce facem noi nu-i scapă ochilor, ci numai stă să-i vie alte inimi de oameni şi alţi copii. Şi-am aşteptat din ceruri un glas tare ca să strige oamenilor adevărul cel cumplit şi chemarea la scaunul dreptului judecător, dar nici un glas n*a coborît şi pe cer era numai întuneric ca în cel din urmă iad şi numai ploaie ţârâîtă de toamnă. Şi-am înţeles că ceasul încă n’a venit, fiindcă nesăţioasa pasăre mai cere sânge şi inimi, dară că ceasul acela se apropie şi n’are să mai treacă o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, până când adevărul şi judecata ziditorului are să răspundă în sămânţa copiilor noştri şi în toate făpturile vii. Şi atunci are să se verse cele şapte potire cu mânia ziditorului pentru fărădelegile noastre şi răni mai grele ca cele de moarte au să lovească pe oameni şi marea are să se facă putredă ca sângele de mort şi are să verse un potir de mânie în soare şi soarele are să se facă negru cumu-i un ghem de lână pârlit şi au să se bată munţii în capete şi să se usuce isvoarele şi peştii sa se sfârlogească pe uscat şi din gura proorocilor mincinoşi au să iasă duhurile necurate ca nişte broaşte... Şi ploaia de sus curgea mocnit şi m’a prins aşa o scârbă care mi-a fiert inima când m’am gândit că atâta amar de lume merge la peire ca turma de miei la
înjunghiere fără să se pregătească la ceasul care s'apropie şi vai de atâţia prunci care au să îndure amar pentru păcătoşenia noastră» Aceasta am văzut-o eu cu ochii mei şi ain gândit-o eu cu mintea mea cea proastă» domnu locotenent Ghenea şi domnu locotenent Comşa, alaltăeri noapte şi iacă acum stăm şi vorbim şi oamenii aiştia râd» dară pasărea ră cu nume de hulă scris pe frunte stă acolo cu ghia-rele pe marginea şanţurilor şi ochii ei mulţi cată la noi şi ne văd şi noi n’o vedem şi dânsa ne-aşteaptă şi poate zice acuma: iaca Mu-cenicu aista prea multe spune vrute şi ne vru te şi mâine am să-i fac şi lui capătul» că mult a fost păcătos în viaţă...
      Soldatul Mucenicu tăcu» uitându-se în focul acuma stins» numai cu câteva scânteeri» ca în vis» sub spuza sură şi fărâmiţată cum e părul de mort.
      Ceilalţi tăceau şi ei» cu gândul la arătarea de peste şanţuri» în care o clipă acum cu toţii credeau» fiindcă sufletele erau pregătite să creadă» iar de jur împrejur întunericul era negru» tainic şi plin de ameninţări
      Un vreasc cu un dop de răşină trosni împroşcând cenuşa ca o castană coaptă. Toţi au tresărit şi s’au scuturat de-un fior» fiindcă noaptea se făcuse rece şi umedă.
      Apoi toţi ochii se răsuciră la răsărit. O lumină albăstrie şi dulce chemă privirile spre vârful brazilor din marginea poienii. Nici unul nu spunea că se afla pregătit fără mirare acum» să vadă semnul lui Mucenicu» urît şi cu nume de hulă scris pe frunte» dacă s’ar fi arătat aevea peste vârfuri negre ca o vietate' apocaliptică» întoarsă din veacul dintâi.
      Dar lumina creştea peste brazi» lină şi rece» fără nici un semn înfricoşat.
      —- Răsare lunal vorbi unul cu uşurare şi toţi se mişcară din loc cu neastâmpăr» par'că scăpaseră dintr'o primejdie.
      —        La noi» la câmp, trebuie să fi răsărit de-un ceas de vreme, rosti altul. Când ieram băietani, iaca la ceasu aista plecam noi la scăldat, pe lună.
      Tăcu îndată, fiindcă îşi aminti că acolo, pe malul Şiretului acum e frontul, satul lui e sfârmat de rafalele tunurilor şi nimeni nu mai ştie unde s’au risipit oamenii.
      —        Par’că nu-ţi vine să crezi, domnu locotenent, că tot luna asta răsare acolo, unde-s nemţii, grăi soldatul Bocăneţ, a cărui gospodărie, cu nevastă şi copii rămăsese dincolo, la inamic.
    Şi altul, îndată, vorbi un gând care-1 muncea de mult:
10
      —        Spune că porunca Regelui e să ne dee pământ la toţi care-âm luptat* Noi suntem în duşmănie cu primarele şi ne-o scris fomeia epistolă că ne-a luat până şi giuncanii şi i-o dat o bucată de hârtie galbenă pe dânşii; on belet. Ci, mă *ntreb domnu locotenent, cum are să mai fie el o dreptate odată în ţară, chiar dac'o poruncit Majesta-tea sa, dacă Majestatea sa e la Iaşi, iară mare şi tare-i în comună primarele, care ştie el numai de dreptatea lui? Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii, asta-i decând lumea.
      —        Dacă ne-om întoarce acasă care ne-om mai întoarce, n’om mai lăsa el să fie aşa cum a fost! hotărî soldatul Bocăneţ, trosnin-du-şi degetele scurte şi privindu-şi pe urmă mâinele tari, ca pe nişte unelte de luptă sigure, cu care ştie că are să-şi facă dreptate singur când va fi nevoie.
      —        N'are să fie cum a fost, băieţi! întări locotenentul Ghenea, Când s*or sfârşi toate, dacă are să fie nevoie, noi o să fim cei dintâi lângă voi... De asta să nu vă îndoiţi nici o clipă. Nu vorbesc numai pentru mine... Ştiu ce gândesc toţi camarazii.
      —         Şi noi zicem, domnu locotenent! grăi soldatul cu juncanii rechiziţionaţi. Se chiamă că actima la dumneavoastră ni-i toată nădejdea... Aţi îndurat cu noi toate năcazurile, ne ştiţi şi vă ştim. Dreptu-i că ne mai suduie on domn ofiţer, mai răcneşte la noi, că aşa cere să chiamă sărviciu, până nă-1 întăreşti oleacă, omu nu simte. Da dumneavoastră, domnii ofiţeri, ştiţi că ne-am făcut datoria fiecare cum ne-o agiutat puterile şi capul, iară cum or pierit unii or pierit şi ceilalţi, glonţu n’alege de-i domn ofiţer ori leat prost. Deaceia şi noi zicem, când ne-om întoarce şi-om întâmpina iar prigoană şi scârbă, la dumneavoastră să venim ca la un părinte, să ne luminaţi şi să ne scăpaţi, ca pe unii care ne-aţi văzut la treabă, când alţii or stat şi şi-or păzit osul.
      —        Eah! Măi Stângaciule, clătină cu neîncredere din capul mic şi rotund, soldatul Bocăneţ. Aieste ni le spun domnii ofiţeri acuma, că-s lângă noi şi îndură alăturea de noi. Le spun şi le cred, că multe gânduri bune pune omul la inimă în ceasul cel de cumpănă. Pe urmă, ne-om risipi pe la casele noastre fiecare şi domnii ofiţeri pe la casele dumnealor. Şi-om uita câte-or fost şi câte-or îndurat fiecare, iară domnii ofiţeri au să fie nişte civili pe la treburile lor, cu slujbele lor, şi noi, ia nişte ţărani proşti pe la plugurile noastre, cum am mai fost... Tu măi Stângaciule te-i întoarce iar la Primarele tău şi dacă te-o prigoni iară cum te-a mai prigonit, te întreb eu pe tine Stângaciule, să-mi spui tu acuma îndată, unde ai să-l mai găseşti pe domnu locotenent Ghenea şi pe domnu locotenent Comşa, cine ştie
îl
pe unde, pe la Bucureşti şi prin alte târguri mari, să-ţi ajuture dumnealor ca să-ţi câştigi tu dreptatea ta? Dreptatea dacă nu eşti vrednic să ţi-o cauţi singur, slabă nădejde să vie altul şî să-ţi spuie: „Măi Stângaciule ori tu, măi Bocăneţ, am văzut eu că sânteţi nişte oameni necăjiţi şi vă beleşte primarele vostru, care-i un păcătos măcar că tot voi l-aţi ales, şi el acuma-i slugă boierului* Şi-am mai văzut eu după aceia că jandarmii vă suduie şi vă mută căpriorii, şi că nu v'ajunge pământul şi alte multe ca aieste* De aceia m’am gândit eu să vin şi să vă scap din toate scârbele şi să facem o dreptate mare în ţară“. Aiastă minune n'are să se întâmple nici odată, măcar de-ar coborî sfinţii lui Mucenicu pe pământ* Le-auzim noi nu-i vorbă la alegeri, când se desfundă buţile cu vin şi balercile cu rachiu, de ni se ’ncurcă minţile..* Pe urmă am uitat şi noi care le-am auzit şi nu le-am crezut, şi-au uitat şi boierii care ni le-au spus şi tot nu îe-au crezut... Mie *n sat mi-o ieşit buhu că-s colţos şi «obraznic. Bine, rămâi eu colţos şi obrasnicl Dară fiindcă-s colţos, jandarmu şi primarele mă lasă în plata domnului, şi findcă-s obraznic, iaca, dacă am să îndrăznesc să cer lui domnu locotenent Comşa să mai scoată oleacă pacheţălu ceala de iarbă rusească să mai duhănim o ţigarcă de tutun, domnu locotenent Comşa are să scoată frumos pa-cheţălul din buzunaru dumisale şi ne-om înfrupta măcar că spune: „Mare obraznic îi Bocăneţ aista, are dreptate domnu locotenent Ghenea". Şi m’oi înfrupta nu numai eu Care-s obraznic, dară şi voi de pe delături, care se chiamă că nu sunteţi obraznici şi trageţi numa folos de la obrăznicia altuia. Aiasta scrie şi *n cele patru Evanghelii ale lui Mucenicu: „Cere şi ţi se va da!“
      Bocăneţ o luă înainte cu râsul şi râseră şi ceilalţi cu mare înveselire, întinzând mâinile negre, bătătorite şi sgâriate, după pachetul de tutun. Pe urmă fumară cu toată atenţia încordată la plăcerea fumului sorbit până în adâncul plămânilor, cu o gravitate religioasă.
      Doi ochi sclipiră verzi şi fosforescenţi în întunericul tufelor de feregă.
      —        Aaista-i mâţa neamţului, săraca, spuse Bocăneţ. Piss-pîsst... N*a pisica-pîsica, pisss-pisss...
      Pisica mieună slab şi se apropie câţiva paşi, dar nu îndrăsni mai mult.
      —        Are şi pui acuma: patru... Nişte adevărate sălbătăciuni, domnule locotenent. Mă întreb unde-o fi găsit lighioana motan, aici în pădurea astal... se miră soldatul Stângaciu.
12
      -f- Atesta i să se ’ntrebe Mucenicu, măi Stângaclule că el îi / : sfânt, vorbi Bocăneţ. Mâţa măi băiete, ca muierea... Par’că nevastă-ta, > măcar că se plânge c’o rămas fără giungani, dară dacă o văzut şi o văzut că tu de doi ani numa pe meleaguri umbli, crezi tu măi băiete, că nu şi-o fi găsit şi dânsa un motan?
      Toţi isbucniră în râs la năzdrăvănia femeii lui Stângaciu, care şi-a găsit un motan; Stângaciu scuipă amărât în foc, la un gând care până acum nu-i venise.
      Dar pisica nu se mişca. Sclipirile verzi priveau din întuneric la oameni, cu pornire să se apropie şi cu teamă de vietate pe jumătate sălbătăcită. Când se dărâmase casa, pisica fugise. Pe urmă, în primăvară, apăruse din cineştie ce rătăciri, credincioasă ruinelor. Avea culcuşul puilor într’o gură de sobă. Noaptea vâna păsările adormite în cuiburi şi dădea târcoale zidurilor, ca singurul duh paznic al gospodăriei părăginite.
      Radu Comşa se ridică.
      —   Haidem, Ghenea. Noapte bună, băieţii
      —        A fi bună noaptea, numai de ne-or lăsa nemţii în pace, domnul locotenent. Pregătesc ei ceva, de tac de atâta timp de vreme.
      Locotenentul Ghenea urcă alături, pe poteca în care luna var-sase tremurate ochiuri de lumină. Aerul era jilav, mirosul răşinei aspru. O pasăre deşteaptă foşni din aripi şi piui somnoros.
      —        Ce zici, Comşa, de arătările lui Mucenicu? întrebă Ghenea într’un târziu, fără să mai surâdă a batjocoră.
      —        încă o dovadă, dragă Ghenea, că fiecare caută după înţelegerea lui să găsească o interpretare acestor vremi neînţelese. Omul nu se resemnează numai să le suporte. Nici n’ar putea să le suporte... Mă întorc ia ideia mea. Singura putere care ne ţine pe toţi aci, e credinţa că ceva din lumea din care am plecat se va schimba când ne vom întoarce. Şi că are să fie şi în noi, înlăuntru, ceva schimbat., Mucenicu vede isbăvirea lumei, după câte-a înţeles el confuz din Apocalipsă. Bocăneţ ori Stângaciu, puţină dreptate, pământ şi sfârşitul prigoanei din partea primarului. Dar nici unul nu se poate deprinde cu ideia că totul va fi cum a mai fost.
      Ghenea se opri să răsufle. Undeva porniră răsleţe focuri de arme. Se înteţiră un timp. Tăcură iar. Mai pocni departe un glonţ întârziat. Când din nou fu linişte deplină, Ghenea vorbi urcând.
      —   Avem de-acum o mare datorie, faţă de oamenii aceştia...
      —        Intr'adevăr Ghenea... Poate datoria noastră cea mare, are să înceapă numai după ce ne-om întoarce de aci... Dacă nu vom uita, cum se temea soldatul Bocăneţ.
13
     Şi amândoi urcară muntele în tăcerea ireală, cu vârful negru al brazilor scăldat de lumina albastră şi metalică a lunei, cu gândurile împovărate de hotărîri grele.
      Intr'un loc tranşeia e apropiată de şanţurile nemţeşti numai cu o sută de metri, atât cât ţine un gât de vale. Pe urmă gardurile de sârmă se depărtează pe crestele culmilor, lăsând o spintecă tură lărgită la mijloc, unde curge o aţă de pârâu. Din locuri apărate se poate vedea de la unii la alţii. Muntele din faţă e cu pădurea pe jumătate tăiată; a fost acolo un parchet; Jfet^ticii^răsturnaţi, roşii şi vineţi, putrezesc cu gloanţe înfipte în lemn. Alături însă pădurea ascunde şanţurile; brazii se văd în pâcla albastră ca în bruma de pe pieliţa prunelor.
      Ochiul ascuns priveşte încordat să surprindă o mişcare.
      E numai o mare tăcere, cum sunt furnicarele acoperite deasupra, neclintite şi mute, unde ştii că dedesubt mişună în galerii, fără istov, oştirea de furnici. Plesneşte arar un foc de armă: un cap s'a mişcat undeva. Dar tăcerea e după aceia mai nefirească.
      Dimineaţa o baterie regulează tirul. Munţii se umplu de hăuitul prăbuşirilor în văgăuni. împroaşcă undeva un snop de pământ răscolit şi jaşchii de stânci. Norii de fum se risipesc clătinaţi uşor de vânt, ca o"panză sură. In şanţuri oamenii caută unii la alţii, cu priviri neliniştite, cu urechea atentă. Gradaţii trec cu buzele strânse. Răspunde altă lovitură de tun. Ghiuleaua a trecut pe deasupra, spintecând aerul ca o bucată de postav sfâşiată. Apoi iarăşi tăcerea se cască. Nu e pentru astăzi. Oamenii mocnesc în şanţuri, cu spatele rezemat în pământ şi cu genunchii la gură. Numără ceasurile lungi, până la mâncare.
      — Mă camarade, tu de colo, ia trece-mi şi mie capătul să-i trag numa un fum...
      Vestea vine de undeva — nu se ştie niciodată cine a adus-o întâi — obuzul a lovit doi de la compania a cincea. Aduceau apă... Unuia i-a scos maţele. Mitru a Vădanei, cel pe care-1 chema domnii ofiţeri să le cânte din frunză. Pe urmă, chiar unul care l-a dus, povesteşte în vremea mâncării; ţine gamela numai cu o mână, cealaltă e încă plină de sânge omenesc. Dar nimeni nu se miră, nici nu se mai scârbeşte; moartea şi-a pierdut misterul, pe unul l-a ucis glonţul într'un anume loc, ruşinos, când îşi făcea nevoile. Totuşi şi acela murise pentru ţară.
14
       Locotenentul Radu Comşa priveşte de un sfert de oră, dincolo cu lăcomie, din punctul cel mai apropiat, printre păinjenişul sârmelor cu ghimpi. Nu se vede nimic decât marginea de pământ a şanţului din faţă, ţăruşii şi împletiturile sârmei în care au rămas acăţate bucăţi de postav. Şi vine miros de excremente şi de putreziciune. Câte odată par’că se aud glasuri. Cineva a râs ori a răstit un ordin; nu, se desluşeşte... Din locul acela, în noaptea de Paşti, s’au auzit până târziu cântecele nemţilor. N'a tras nimeni. A fost unaraistiţiu tacit. Câţiva de aci, au aruncat pâini, dânşii au răspuns cu pacîieîe de ţigări. Bocăneţ s’a ridicat în picioare pe muchia şanţului şi le-a strigat: „Cristos a înviat, nemţilor 1“ „Adeverat, kamerad!" ^ răspuns de acolo un neamţ gros cât un ştiubei, înălţat şi el pe margine şi salutând înainte, la dreapta şi la stânga, cu casca. Pe urmă au intrat iar în borţile lor şi s’au aşteptat să se ucidă. Pe neamţul acela gros, l-a recunoscut Bocăneţ mai târziu, mort de opt zile şi intrat în putrezire, între şanţuri, după nişte hărţueli fără urmare.
       Radu Comşa priveşte şi nu-şi poate desprinde ochii. Aşa sunt acum milioane şi milioane. Pe mii şi mii de chilometri. Aşteptându-se, Pândindu-se. Şi în alte locuri, de luni de zile n*a contenit focul, mo-vilile de carne s’au grămădit pisate de tunuri, şi alţi oameni proaspeţi dintr*o parte şi alta, n’au contenit să curgă din isvor nesăcătuit.
       In munte se văd câţiva brazi rupţi de la mijloc, spânzură fâşii albe de aşchii; câţiva drepţi şi înalţi, despoiaţi de crengi par colonade dintr’un templu prăbuşit. Ceva s*a mişcat? Par’că dintr’un punct, din ţărâna şanţului din faţă, alţi ochi îl privesc, tot aşa ţintă. Şi dacă într’adevăr e un om, ce gândeşte acela? II vede şi ce gândeşte? Dece nu trage?
       —        Degeaba vă uitaţi, domnu locotenent. Nu mişcă nemţii de-acolo să-i picuri cu ceară. Numai noaptea îi auzim cum cară şi se schimbă şi suduie în limba lor. Este unul care cântă din flaut. Tăcem toţi şi-l ascultăm. Iară când sfârşeşte, batem din palme şi-i strigăm: „brava, neamţule!" Râd şi ei de acolo şi răcnesc vorbe de-ale lor, în nemţeşte. Cine să-i înţeleagă ce spun? Până când într’o zi s’o sfârşi şi cu flautul lui, şi l-om arde c'o moacă la cap, că1 dacă-i inamic tot inamic rămâne...
       —  Domnu locotenent, vă chiamă la telefon.
       In pâlnia telefonului se aude numai o sfârâitură continuă şi pocnituri metalice: sfrrrsfrrr-pac-pac—sfrrrsfrrr-pac-pac...
       Atât a înţeles întrerupt, printre bâzâitul firelor atinse: „Mihai Vardaru... un ceas... allol un ceas... Aci Mihai Vardaru.., Nu se aude?... allo... aşteaptă un ceas..."
15
      Radu Comşa a aşteptat şi într’adevăr peste un ceas, Mihai Var-daru a apărut în bordeiu* cu casca pe ochi*
      —        Am venit să te văd.*. Să-ţi aflu impresiile, rosti punând casca pe capătul patului* Sectorul nostra e aproape, trei kilometri în linie dreaptă, prin pădure.** Am avut inspecţie de la corp, un colonel francez. Am ieşit minunat... Două zile n’a mai urlat furiosul nostru»** Aveţi un bordeiu foarte bun, văd că există şi cineva amato£ de gazete umoristice... îşi spuse mirarea plimbându-şi ochii "pe" perete, unde Omir bătuse în ţinte, ca o supremă rafinare artistică, foi ilustrate dintr'o revistă miincheneză aruncată de peste şanfnfiT”"
      Mihai Vardaru vorbea repede, se ridica şi se aşeza iarăşi, întrebând fără să aştepte răspuns, aproape aşa cum vorbea Alexandru Vardaru.
      Dar sub graba cuvintelor se ghicea uşor un neastâmpăr, ca un un gând alungat şi revenind.
      —        Vrei să mergem puţin? Să ieşim de aci, e prea întuneric... Mi se pare de la un timp că niciodată nu mai este destula lumină*
      Radu Comşa coborî cu Mihai la „casa neamţului" unde ziua era linişte şi soarele lumina poiana până târziu. Pe pajiştea verde, măruntă şi densă, încinsă de hora brazilor, două urme de-un lemn care-a fost târât, păreau dungi lucioase trase cu o unghie uriaşă pe-o catifea fină. Felia de perete rămasă în picioare, cu orbitele ferestrelor goale, arăta ca o faţă crispată în aşteptarea celor ce-aveau să vadă încă după cele ce mai văzuse.
      Se aşezară pe-o treaptă de piatră, înaintea grădinei cu flori sălbătăcite, între buruieni şi spini. Pisica îşi scosese puii la soare. Unul alb, se juca urmărind delicat cu laba mică pe pământ, umbra unei albine. O furnică roşie ţâra deandăratele cadavrul unei insecte de trei ori mai mare ca ea. Mihai Vardaru o împinse cu o crenguţă subţire, dar furnica reveni încăpăţînată să-şi reia prada.
      —        Totul în natură e numai carnagiu, rosti încet Mihai, aruncând creanga şi prinzându-şi bărbia în pumni. Te apleci să priveşti cu o lupă deasupra unei palme de pământ, acolo unde ţi s*a spus că e calmul măreţ al naturei, şi vezi numai distrugere. O insectă o pândeşte pe alta, o larvă atacă pe alta, tot e numai un continuu asasinat. Lumea e un cimitir nesăţios.
      Se ridică în picioare, ştergându-şi fruntea albă şi înaltă cu batista, rosti privind într'o parte:
      —  Ştii că am ucis un om?               ^
      îndreptă îndată ochii în ochii lui Radu Comşa, lacom să-i citească o tresărire.
16
         Radu bănui ceva din gândurile lui Mihai Vardaru şi spuse, ri-I dicând din umjeri cu un gest care voia s& arate că el nu găseşte nimlc de mirare:
         V Pţdgă Mihai, acesta e r&sboiul!
         Şi {mai târziu:
         —   Probabil ai să fii propus pentru decoraţie»
         —   „Acesta e răsboiull*...
         Mihai făcu doi paşi, se întoarse şi aşezându-se alături de Comşa, vorbi dintr'o suflare, fără să mai ridice ochii la el»
         —         Am omorât un om» Nu~l cunoşteam, nu-mi făcuse nici un rău, nici n’avea de ce să-mi dorească un rău»». Purta nuţnai altă uni-formă. Era ca şi mine tânăr, purta ca şi mine uniformă de elev plutonier. Poate venise exact cu aceleaşi gânduri ca mine. Şi eu am întins revolverul şi-am tras» In două minute omul acela tânăr cum sunt eu aci, n’a mai fost decât un stârv. Un ochiu îi ieşise din orbită, fiindcă am tras un glonţ în cap. Părea că priveşte însângerat şi cu spaimă la mine... L'am îngropat. II chema Kadar Istvan, din scrisorile din buzunarul lui, am văzut că era student la litere, pregătea o teză despre Petofi, se gândea cu îngrijorare la sărăcia lui caro n’are să-i îngăduie să-şi ia un doctorat la lena, când va fi pace... Acestea le scria către o soră a lui şi n'apucase să trimită scrisoarea. Şi mai era şi altă scrisoare, de la sora lui, cineştie ce fată nevoiaşă, care-i trimitea un pachet cu lucruri femeeşti, nişte batiste, lenjuri, o cutie cu erzaţ de cafea, zahăr, pachete de şocolată... II întreba dacă poartă destulă grijă să nu răcească, adăuga alte amănunte familiare, un unchiu care a fost pe la ei, ce fac bătrânii, o verişoară care întreabă de el şi îl aşteaptă... Mi le-a tradus toate un camarad ardelean. Era o viaţă acolo care se pregătea şi eu am curmat-o. Cu
               Ceia ce nu mai are întoarcere, nu se mai poate plăti, nici repara... nimic... un stârv... Şi m'am ascuns după aceia şi am plâns. Ofiţerii m*au felicitat şi maiorul... M’au chemat colonelul la telefon... Toţi se bucurau că am ucis un om. Acum îţi pot spune fiindcă nu-mi mai e ruşine: după ce s’au sfârşit toate, m'am ascuns şi am plâns. Pentru el şi pentru mine... Acum am înţeles ce este răsboiul.
         Radu Comşa îi prinse mijlocul şi îl strânse lângă pieptul lui ca pe-un copil, fiindcă într’adevăr acum, buza de jos a lui Mihai tremura ca buza unui copil care-şi birujg un scâncet.
         —         Dragă Mihai, dacă nu firageai tu, trăgea el. Nu ştiu cum au fost împrejurările, nu mi le închipui, dar aceasta e cert: dacă l-ai împuşcat tu, înseamnă că altfel nu se putea... Te omora el.
         —   Tocmai aceasta e mai îngrozitor, vorbi Mihai. Tocmai aceasta
     2  Part II                                                             17
   e.- Ne-am întâlnit în patrulă. La noi este într’un loc distanţă de doi chilometri între tranşee, nişte viroage. Acolo ne-am întâlnit în mijlocul nopţii, parcă ne-am fi căutat. Eu singur am cerut să fiu trimis... Altfel mergea un sergent cu trei oameni. Poate şi el a cerut ca şi mine. Numai ca să-şi dovedească lui singur, că nu tremură... Veneau spre noi şi i-am aşteptat. Când le-am ieşit înainte, soldaţii lui au ridicat mâinele să se predea. Dar el le-a strigat în ungureşte o comandă, şi a întins mâna să stragă. Era cât mine de înalt, se profila perfect între doi copaci. Din două capete de lume am venit amândoi ca să ne căutăm acolo 1... Am tras două gloanţe, unul după altul, a tras şi el unul, mi-a şuierat pe la ureche. Când s’a prăvălat cu mâinele întinse, am simţit o mare bucurie, tot sângele din trup mi se ridicase în cap şi în inimă. înţelegi grozăvia? Am simţit o mare bucurie fiindcă ucisesem un om, eu care nu puteam strivi o furnică... Două gloanţe, unul în cap, unul în plămân...
         —        Vezi Mihai, singur recunoşti că nu se putea altfel. Ţi-a trecut glonţul pe la ureche, puteai să cazi tu în locul lui, stărui Comşa, dar fără convingere. Nu spuneai tu că în răsboiu nu există ucidere?
         —        Spuneam... spuneam! Ce spuneam erau lucruri înainte de aceasta. N’aveam de unde să ştiu. Nimeni nu poate să ştie de departe. Toţi raţionează, discută, expun teorii, exaltă. E uşor să crezi când ieşti departe, că numai tu deţii adevărul... Acum am înţeles că răsboiul e o singură realitate: toţi care-au ucis n’au să uite aceasta niciodată. Poate de aci numai mai e cu putinţă să vie o scăpare, aci stă singurul bun al grozăviei acesteia pe care o săvârşim cu toţii. Când fiecăreia avea mortul lui şi amintirea aceasta va fi prezentă în fiecare act al vieţii, are să se răstoarne toate minciunile, înţelegi, toate... Când am să mă întâlnesc peste un an, doi, zece, cu un imbecil care să-mi debiteze palavrele vechi de când lumea, am să-l întreb numai atât: Dumneata ai ucis un om? Dacă nu, te rog să nu-mi vorbeşti Eşti un impostor. Dumneata nu poţi înţelege... Dar ce să ţi le spun acestea?... Nu mai interesează acum pe nimeni Poate altădată. Acum vreau numai să te rog ceva...
         —  Spune Mihai, îl îndemnă cu blândeţe Padu Comşa.
         —        Iată ce vreau să te rog, şovăi Mihai De atunci am o presimţire... Nu e aşa că-ţi vine să râzi?... Dacă se întâmplă ceva, uite, sunt aci două scrisori... Una pentru toţi, pentru tanti Laura, Unchiul Pol, unchiul Alexandru, Luminiţa, pentru Cora şi Ralu... Cum vezi un testament general... Poate o să râdem foţi mai târziu, când vom scăpa şi am să te rog să nu spui la nimeni!... Şi mai este încă o scrisoare... Ai să mă ierţi că nu-ţi spun acum pentru cine. Dacă va fi să afli, ai să
18
afli atunci... In plicul alb se află alt plic cu adresa... Dacă se întâmplă ceva, rupi plicul alb şi scrisoarea dinlăuntru te rog" să o faci să ajungă la adresă... Nu te superi, nici că te rog atâtea, nici că simt atât de misterios... Aci nu mai am pe nimeni...
      Radu Comşa strânse scrisoarea cu adresa ascunsă, gândindu-se la Măgduţa Dobreanu, fetiţa cu genele frizate şi gura cât un o caligrafic.
      Mihai dădu capul pe spate şi respiră ca un om care-a urcat în fugă peretele unei prăpăstii. Sub ochi avea două dungi Vinete, pe care nimeni nu i le mai văzuse până acum. Obrazul tânăr şi copil, era supt, nările palide. încercă să surâdă, dar zâmbetul fu ca al unui copil după ce-a plâns.
      Se smunci de jos şi strânse brusc mâna lui Radu Comşa. Făcu un gest neisprăvit de îmbrăţişare. Porni repede deacurmezişul poenii, pe urmă printre trunchiurile drepte.
      —   Mihail Mihai!
      Radu Comşa se ridică să alerge după el, întrebându-se: „Unde pleacă aşa? Unde aleargă copilul acesta?u
      —   Mihai...
      Dar Mihai Vardaru era acum departe, din când în când numai tunica verde apărea şi dispărea sub crengile joase.
      Pisica adăpostită în ruini îşi ţâra puii mici, în gură, la adăpostul lor ascuns, fiindcă lumina apusului se retrăgea oblică peste munţi.
      Albinele se scufundau ameţite în cupa florilor cu picioarele pline de polen. Şi ele, în locul stupilor sfărâmaţi, îşi duraseră undeva, în vre-o scorbură, o gospodărie de mizerie. Fiindcă oamenii se ucid, nu însemna că viaţa nu trebuie să se lege mai departe.
      La ceasul când se împart scrisorile, toate mâinile strâng petecul de hârtie avar. Se ascunde fiecare să rămână numai cu veştile lui. Unii silabisesc cu greu slovele şterse de atâta drum, acoperite de atâtea peceţi. De pe frunţi curg boabe de sudoare de truda grozavă. Un om care împinge cu umărul saHmfşte un tun, luptă cu ni literile întortochiate cu neputinţa unui copil. Alţii, cei care nu înţeleg de loc semnele misterioase, aşteaptă să sfârşească ceilalţi.
      — Domnu caporal, fă feg^tatea şi ceteşte-mi şi mie... Am primit oleacă de scrisoare de'acasă.
      Există un soldat în plutonul lui Comşa, care păstrează necitită o scrisoare de două luni. O scoate din când în când, o răsti-
19
ceşte pe-o parte şî pe alta: hârtia s’a tăiat în patru bucăţi cum a fost împăturită. Cerneala e muiată de sudoare, într’un loc e arsă de ţigară. Nu îndrăzneşte ori nu vrea să lase să-i (ie citită. Nimeni n’a înţeles. Când se uită la dânsa poate vede atâtea de acasă câte n'ar putea încăpea nici într'o scrisoare din lume. Epistola lui e în fiecare zi alta. In ea găseşte răspuns la toate întrebările.
      —       Ce măi Ghermănuţă, iar îţi citeşti corespondenţa? râde-a hatjocoră, un sergent trecând pe lângă el după treburi.
      Ghermănuţă ţine scrisoarea pe dos.
      O strânge. Pe azi e destul.
      Ceilalţi care ştiu carte, n’aşteaptă de-acolo prea multe bucurii. Frunţile se încreţesc pentru o jumătate de zi. Intr’un sat e molimă. Aiurea ruşii au ridicat fânul şi nu l-au plătit. Altuia i-a luat şi vaca. Vine şi vestea că a murit un copil. Omul priveşte undeva, în peretele de pământ. Nu glăsuieşte nimic, numai priveşte fără să vadă înainte. Oftează şi se răsleţeşte de toţi Şi n’are măcar o ţigare.
      Sunt unii care nu primesc niciodată nimic. Toţi ai lor au rămas dincolo. Când se împart scrisorile, îşi caută de lucru aiurea. Se întorc mai târziu, cu linişte silită, întrebând pe unul şi pe ăKuT:
      —       Ei, ce-ţi scrie deacasă nevasta, Viţălarule? Au început să strângă şi pe la voi fânul? Şi copilul a dat Dumnezeu şi s’a făcut sănătos?
      Fiindcă nu au pe nimeni, îndură pentru necazurile tutulor şi se bucură pentru bucuriile tutulor.
      Sublocotenentul Stelian Minea nu mai are nici el de ce să aştepte cu neastâmpăr sacul cu veşti. Cere numai un ziar şî citeşte atgnt, dintr’un capăt în altul: listele de preţuri, anunţurile de morţi, 6r3onanţele, accidentele şi comunicatele de pe "Conturile streine. Radu Comşa câncT seT întâmplă să se afle cu scrisoarea în mână, înaintea lui, se simte jenat, nu vrea să-şi arate nerăbdarea. Deşi a recunoscut scrisul şi plicul Luminiţei, o strânge în buzunar cu indiferenţă prefăcută.
      Sublocotenentul Stelian Minea înalţă fruntea bombată şi ochii miopi; de pe foaia gazetei cu cerneala mirosind a catran.
      —  Ce mai scrie în ziar, Minea?
      —       Nimic de seamă... Aceleaşi poveşti De ce nu-ţi citeşti scrisoarea? Crezi că mai simt ceva? Crezi că n’am văzut cum ai strâns-o? Acum m’am deprins.
      Radu Comşa se aşeză pe-un butuc răsturnat, ochii aleargă lacom pe rândurile subţiri şi înalte. Stelian Minea în celălalt capăt
20
 al butucului a lăsat ziarul să-i cadă. E cu obrazul în palmă, priveşte în iarba călcată de picioare, în muşchiul unde fuge o gânganie verde cu aripi metalice.
       In bordeiu, un capăt de lumânare îşi pâlpâe sâmburele ofilit de lumină.
       Radu Comşa întins pe patul de cetină urmăreşte umbrele lin-* gând pereţii de grinzi. Un greer ţârâie stăruitor şi continuu. A pus cartea la cap; una din cele trei nedespărţite. Dar n’o deschide. Locotenentul Ghenea lipseşte. E la camarazii din altă companie, într’un bordeiu, unde unul şi-a adus o damigeană de vin. Radu Comşa îl aşteaptă. Gândurile multe s*au materializat par’că, îl apasă, e săturat de ele — simte nevoia altui om căruia să-i spună... Se simte mai bun, înţelege par’că lucruri pe cari nu le-a înţeles niciodată până acum... Să stai aşa, cu ochii închişi, şi să laşi gândul să curgă cu toate ezitările lui, cu dibuirile din care se limpezeşte, şi să ştii că cineva ascultă.
       Peste un ceas, Ghenea soseşte vesel. Desbracă tunica, o svârle într’un ungher, se opreşte în faţa lui Comşa, crăcănat, cu mâinele în buzunarele pantalonilor, clătinându-se puţin.
       —        Păcat că n’ai fost, dragă Comşa... Un vin d’ala grozavul 1 Damigeana toată ziiia ţinută în pârâu... Rece ca ghiaţal Pe onoarea mea: ghiaţăl Şi tata Pleşea ne-a făcut o cafea de-a lui teribilă, dragă ComşaI... Pe onoarea mea: teribilăt.. Ce voiam să-ţi spun?... Asta e nostim... Voiam să-ţi spun ceva şi s’a dus... Insfârşit înţelegi: o cafea pă cinste...
       Aprinde o ţigară. Mâna cu chibritul joacă nesigur înaintea gurei şi nasului până să poată da foc.
       Se trânteşte în patul îngust, cu ţigarea între degete, fredonând: „A fost odată un mic copilaş... a fost odată..."
       După două minute, e aproape adormit. Restul ţigării a căzut jos dintre degete, dar mai murmură agonia cântecului: „Dar după una... două... trei... patru,,, cin’,,, şse.,"^
       Radu Comşa suflă în lumânare. Priveşte cu ochii deschişi în întunericul de păcură. E numai el şi glasul continuu al greerului, ca un mecanisnl de ceasornic în gaura lui ascunsă din pământ.
       A doua zi, locotenentul Ghenea, are el nevoie să simtă alătur! înţelegerea unui om.
       —        Dragă Comşa, mi se pare câteodată că vorbele sunt făcute pentru a ne disimula gândurile, nu pentru a le exprima... S’au uzat.
21
  Le-am prostituat numai pentru trebuinţele noastre vulgare şi mediocre de toată ziua. Pe urmă când vrei să spui ceva care există în tine, mai subtil, mai intim cu fiinţa ta, cuvântul te trădează. Te trezeşti cu el, după ce l-ai rostit, paralizând tot ce-ţi stătea pe buze... Ţi se pare, uite că ar fi foarte simplu, să explici ceva unui prieten, să-i spui ce ai pe suflet... Ai tot aici, gata, lămurit, ca plicul unei scrisori pe care trebuie numai să-l deschizi şi să citeşti... Şi când dai ochii, ţi-a îngheţat toată pornirea fiindcă nu ai la îndemână decât cuvintele uzate care au trecut prin toate gurile. Astfel eu, dragă Comşa...
       Dar acum Padu Comşa e cel care nu ascultă. Flueră fără să-şi dea seama când a început, melodia obsedantă; „Dar după una, două, trei, patru... săptămâni..."
       Ghenea sa oprit Se uită lung, cu plictiseală la pereţii de bârne, unde se află lipite ilustraţiile umoristice ale lui Omir. întinde mâna pe poliţă şi apucă teancul de cărţi sleite şi cu colţurile rotunjite de atâtea mâini prin câte-au trecut:
       — Hai mai bine atunci, să te fac un écarté.
       Pe urmă, într’o noapte batalionul a pornit iar la vale, pe drumul prăvălatec, de cară. A rămas sus numai o parte din regiment. Odihna se face din bucăţi. E unul din puţinile rigimente care n’au cunoscut refacerea!
       — Scăparăm şi de data asta de Eriţ! se bucură Bocăneţ, pocnind dintr’o frunză. Iar om trece la baia noastră şi ne-om spăla jâgul c'oleacă de sopon care miroase a său, şi-om mai auzi iar glas de muiere... Ce zici, sfinte Mucenicule? Şi tu te-i duce iar la biserică şi-i trage iar nouăzecişinouă de mătănii pentru sufletele păcătoase. Numai de nu ne-ar fi a rău atâtea plimbări, c'am început să uităm crâşcarea de astă iarnă.
       La casa mătuşei Ilinca, şi-a găsit şi Radu Comşa ulcica cu flori ţărăneşti, şi ochii verzi ai lui Catrinel şi muza de piatră albă, Erato, adusă desdedimineaţă de Omir, de la deal.
       In faţa ferestrei, firile lungi de nalbă până ’n straşină au înflorit: flori galbene, bătute şi moi.
       Privind, cu obrazul desmierdat de perdeluţa subţire clătinată de vânt, Radu Comşa se întreabă cu ce se aseamănă mai mult, aşa pufoase cum sunt: cu miezul de cozonac proaspăt, ori cu puii de găină abia ieşiţi din găoace? înspre el vine Catrinel, cu altă cămaşă de zăpadă cu flori sînilii pe umeri, pe care nu i-a cunoscut-o şi cu
22
  catrinţa scurtă, despicata, lăsând să~i se vadă goale şi rotunjite ca fusul, pulpele până sus.
       Ii râde, rupând o floare de nalbă şi ţinând-o în colţul gurei
       —   Ce mai spun nemţii, de sus? arată cu capul spre munte.
       — Ce să spună, Catrinuţo, Catrinel? Se pregătesc să vină într'acoace, fiindcă au auzit şi ei că baba Ilinca are-un drac şi jumătate cu ochii verzi... de mâţă! îşi aduse aminte şi adăogă.
       —        De mâţă? Biiinel Dară ştii dumneata că mâţa scoate unghiile când vrea?
       Catrinel îşi arătă unghiile care n*au cunoscut niciodată ce e aceia manichiură.
       —   Şi ce-ai făcut în vremea asta, Catrinel?
       — Am strâns fânu... Nu vezi (arătă spre stoguşorul de fân, clădit proaspăt şi netezit ca o jucărie, lângă şură). Am mai lucrat oeacă... Am mai tors... M’am mai gândit.
       —        Te-ai mai gândit? se miră Comşa. Şi la ce, mă rog, dacă se poate să ştiu?
       —   Aiasta nu-i grija dumitale.
       —   Cam ştiu eu la ce... Adică ştiu eu la cine, Catrinel.
       —   Ba nu-i mai şti dumneata, măcar că multe mai crezi a şti
       Catrinuţa ciuli urechile, fiindcă i se păru că se aude mătuşa
  Ilinca dereticând pe undeva, pe-aproape.
       —   Fug, că mă vede mămuca şi-mi trage-o papară ca aceia...
       —        Va să zică dacă nu te-ar vedea, n*ai fugi Catrinel? întreabă Comşa cu o căldură de care s*a mirat singur, uitându-se prea lung la sânii ridicând în sfârcuri pieptul cămăşii
       Catrinel e cu obrajii învăpăiaţi, îşi acoperă pieptul cu mâna, răsturnând cu piciorul căţelul cu blană fumurie. Căţelul se ridică şi mârăie, iar se rostogoleşte. Roşaţa din obrazul lui Catrinel s*a risipii
       —        Ţi-i drag tare, puiul ăsta de urs, cum văd? arătă Comşa spre căţel.
       —   Dacă zici că ştii atâtea, mă miră ce tot atâta întrebi!
       S’a răsucit pe călcâie şi-a fugii Căţelul aleargă după ea împle-ţicindu-se, căzând şi alergând. Radu Comşa bate prea tare, cu în-cheeturile degetelor strânse pumn, în muchia pervazului. Durerea îi face bine. Aşa, încă, încă...
      La popotă au apărut feţe noi. Mai întâi nevasta domnului Colonel. A venit numai pentru trei zile, ca să aibă ce povesti trei luni
23
   ce şi câte-a văzut» pc front. Colonelul e cu barba pieptănată şi mătăsoasă» cu ce va sărbătoresc în mişcările june şi galante» aşa cum rar fi fost când era sublocotenent*
        Dar doamna Colonel are buzele prea văpsite, la colţul ochilor creţuri ca o gutapercă boţită» întrebuinţează o pudră viorie care-) face o mască de cântăreaţă pensionară* Râsul îi desveleşte gingiile vinete de deasupra până sus; niciodată Radu Comşa n’a putut suporta râsul femeilor care-şi arată gingiile*
        —       Dumneata» domnule locotenent eşti tot una cu avocatul Radu Comşa» care ia pe nepoata colonelului Pavel Vardaru? glăsueşte subţire doamna Colonel» tocmai din capătul mesei» tipărindu-şi cu mâinile de oparte şi de alta a tâmplelor părul» care e mai negru spre vârf şi mai decolorat spre rădăcină*
        Radu Comşa simte roşaţa din obraz*. Toţi ochii îl privesc atent. Ghenea îl atinge pe sub masă cu vârful piciorului» şoptindu-i înăbuşit» tuşind în şervet: »»Treci ia raport» locotenent Comşa 1“
        —  Da, doamnă Colonel! răspunde cu politeţă rece Radu.
        —       Am văzut-o de câteva ori. O ţigăncuşă foarte nostimă* A fost colegă cu una din ficele mele**. Lumânărica, Candeluţa? Cum îi spune, domnule locotenent? Are-un nume cam fistichiu.
        Cincisprezece perechi de ochi stau întors curioşi spre locotenentul Comşa, a cărui logodnică se numeşte Lumânărica ori Candeluţa*
        Radu Comşa priveşte cu mare atenţie faţa de masă: a observat o pată de sos şi alături cum pânza arsă de ţigare a fost ţesută savant cu aţă albă*
        —       Se numeşte Luminiţa, doamna Colonel! răspunde Comşa respirând greu, caşicum ar fi răsturnat un sac de pe umeri.
        —       Da, da Luminiţa! se bucură doamna Colonel, trecându-şi limba pe buze* Ştiam eu bine că are un nume 'ridicol* Vardarii au însă avere şi deputatul e un tip cu foarte mare trecere**. Mă mir că nu e încă Ministru.
        Radu Comşa a mozolit cinci cocoloaşe de pâine, pe care le clădeşte în piramide, le înşiră în figuri geometrice* S’a hotărât: până pleacă doamna Colonel are să se dea bolnav, nu mai mănâncă la popotă*
        Colonelul a înţeles indiscreţia acestei anchete şi schimbă vorba.
        —       Să lăsăm aceasta, Sofi*.* Ştiţi copii, că guvernul Kerenscki începe ofensiva în Galiţia? Se apropie şi rândul nostru, una la mână* In curând vom avea şi p vizită de la marele cartier... încep să ne viziteze, domnii.** Două la mână. Aceasta înseamnă că se apropie domnilor, una la mână*
24
        Căpitanul Ionescu e gata să întrebe:
        —        „Ce e aia una la mână?" dar se reţine şi surâde cu dispreţ: Ce e aia inspecţie? Ce e aia ofensivă? Să poftească aci...
        A doua zi colonelul a apărut singur la masă. E posomorât şi barba şi-a pierdut strălucirea. S’a certat cu Sofi. Sofi a cerut să fie trimis la trupă Ion, fiindcă s’a purtat obraznic cu ea şi Ion va fi trimis la trupă. Iar Sofi pleacă mâini desdedimineaţă la gară, cu o zi mai curând de cât se aştepta. Colonelul fumează nervos, aprinde o ţigare printre feluri, trage câteva fumuri, o aruncă, aprinde alta. Toţi tac la masă şi sublocotenentul Stelian Minea a scăpat de astădată de supliciu.
        La un moment, pe neaşteptate Colonelul, face o declaraţie neadresată nimănui:
        —   Ostaşul care se însoară e un măgari Una la mână.
        Talpa lui Ghenea striveşte pe sub masă piciorul lui Radu Comşa.
        —   E un măgar, Tomaziulel Ai înţeles?
        —   Am înţeles, domnule Coloneii afirmă aghiotantul.
        —        Ce-ai înţeles? Să-mi trimiţi un soldat în locul lui Ion. Două la mână. Pe Oţelaru. Oţelaru-i gospodărit. Un soldat însurat cunoaşte altfel rânduiala lucrurilor într’o casă, nu-i una la mână, un besmetic şi un zevzec... Pe Oţelaru să mi-1 trimiţi 1
        —   Pe Oţelaru, domnule Colonel!
        Se aude un muscoiu albastru bâzâind, apoi aterizează ca o aeronavă pe mâna păroasă a colonelului atras de cineştie ce capriciu sau iluzie optică.
        Colonelul încearcă să-l prindă cu cealaltă mână făcută cupă, dar muscoiul cu reflexe verzi-albastre ca de metal oxidat, a sburat şi acum descrie zigzacuri deasupra capetelor.
        —        Ce scandal e ăsta? exploadează Colonelul. , E popotă aci, ori grajd? Ce caută muştele aştea aci? Poate să fie infectată, o... una la mână, o muscă de cadavrul
        Căpitanul Ionescu se uită după musca de sus:
        —   Ce e aia muscă de cadavru? Am mai văzut noi d’astea!
        Dar întrebarea o rosteşte în gând, pe figură se citeşte numai aceiaşi indignare nedumerită a Colonelului: Ce e aceasta, popotă ori grajd?
        Locptenentul Ghenea profită că atenţia generală e îndreptată la viragiile muscoiului de cadavru, şi face semn soldatului să schimbe sticla de vin.
25
        Astfel soldatul Ion, prin voinţa doamnei Sofi şi cu aprobarea celui mai paşnic şi omenos colonel de pe frontul armatei a doua, a fost trimis la trupă, direct la compania lui din tranşee.
        După trei zile, un general, doi coloneii de stat major, un ofiţer francez şi unul rus, au vizitat trupa abătându-se de la regula de până atunci, care era să descindă numai la comandamentele de brigăzi, divizii şi corpuri. Au sosit la vremea mesei, în trecere. Colonelul n'a lăsat să-i scape această fericită împrejurare. Bucătarul s’a întrecut pre sine însuşi.. Cu altă dispoziţie văd ochii care inspectează după o masă îmbelşugată.
        Când Radu Comşa şi Ghenea au intrat în baraca popotei, oaspeţii erau dinainte aşezaţi. Generalul în capul mesei, Colonelul la dreapta, pe urmă cei doi ofiţeri streini şi colonelii de stat major. Crengile de brad erau schimbate proaspăt, miroseau a răşină. Un steag românesc, unul rus şi unul francez, îşi amestecau culorile. Apăruseră trei portrete mari încadrate cu benzi tricolore: Regele, Generalul Comandant de armată şi generalul Berthelot. Colonelul îmbrăcase tunica nouă care-1 strângea la gât, silindu-1 să vâre din când în când arătătorul între guler şi omuşor, pe sub barbă. In dreptul inimei, când se pleca să asculte glasul generalului, se clătinau uşor două şiraguri de decoraţii, fiindcă Colonelul era ostaş ales şi luptase întotdeauna brav. Ofiţerul francez în tunica albastră de culoarea mării, întorcea tot timpul faţa spre general, iar către ceilalţi ofiţeri din celălalt capăt al mesei, numai ceafa congestionată, pe care se vedeau deasupra gulerului cicatrici albe de furuncule. Fuma dintr'o pipă scurtă. Spunea cu răceală, verde, tot ce-i păruse până aci nemulţumitor, iar generalul român şi ceilalţi doi ofiţeri superiori se grăbeau să zâmbească amabil, aprobând şi căutând scuze. Glasul colonelului Una la mână, se îneca emoţionat: mâna cu păr roşu pipăia sponcile gulerului să dea drumul cuvintelor. Numai comandantul rus, scotea cu poftă şi cu un continuu surâs de satisfacţie, de două ori din fiecare fel, îndrepta ochi disperaţi spre sticlele depărtate, când paharul dinainte rămânea gol: pe chelia rotundă răsăriseră boabe de sudoare, ca rouă pe un dovleac turcesc.
        Aliatul francez îl ignora. Dacă încşrca sa rostească ceva, îi reteza cuvintele, şi atunci rusul se grăbea să-şi lărgească buzele groase şi grase de sos, într’un zâmbet umil:
        — Nu e nimic. N'am zis nimic. Totul merge perfect, tot este cum spuneţi!
26
      Privirea căutat iar sticla:
      —  Mulţumesc, mulţumesc!... Prefer puţin coniac. Nu vin, coniac!
      Pe sub şervet, descheia nasturii tunicei şi dădea drumul la
cătărămi
      —        Nu vorbesc de disciplina! rosti cu asprime francezul nete-zindu-şi mustaţa blondă şi coborîtă â la Vergigetorinx. E o tiranie de creaţie boşă. Dar există o ierarhie care trebuie întreţinută şi un moral al trupei cultivat de ofiţer. Când soldatul ştie pentru ce luptă şî are încredere în comandant, iar comandantul îi dă el exemplul şi-i mai dăm şi armament, atunci nu ne temem de rezultat. Dumnealor au acceptat soviete: soldaţii discută şi aprobă ori nu ordinile şefilor. E o nebunie domnilor, e anarhia armată!
      Comandantul rus îşi şterse cu batista năduşala de pe chelie, privind vinovat şi rugător împrejur:
      —        E o nebunie, domnilor. Pecunosc: o nebunie şi e anarhia armată. Puţin coniac dacă se poate. Mersi. Mulţumesc foarte mult: într’adevăr o nebunie.
      Francezul îi întoarse spatele, strângând din umeri cu dispreţ:
      —        Soldatul român e brav. Luptă la baionetă ca senegaleziL Acum când nu avem numai bastoane pentru luptă şi când ofiţerii români au învăţat cu o dureroasă experienţă că răsboiul nu e o ma-nervă cu focuri oarbe, trebuie scumpii mei domni...
      Colonelul asculta iritat dându-şi toate silinţele să pară încântat şi de perfect acord cu tot ceia ce aude. Francezul era el însuşi un militar priceput şi viteaz, luptase pe Somme şi la Verdun, toată misiunea franceză făcuse servicii netăgăduite armatei româneşti aju-tând-o să învie din cenuşă, chiar în acest rigiment murise în luptă un ofiţer francez şi celălalt care-1 înlocuise era acum în spital — dar de ce-i comparau cu Senegalezîi?
      Generalul din capul mesei răsucea cuţitul privind încruntat în tăiuş. Tăcuse aproape tot timpul ascultând: ştia că două lucruri nu-şi găsesc împăcare. Francezul era preocupat de victoria lui; tot ce se întâmpla pe orice front, aci sau aiurea, avea importanţă în măsura în care putea ori nu să aibă o urmare pe frontul de la Aisne, Verdun, Craonne sau Chemin des Dames. Românii aveau ochii şi gândurile adunate numai la ţara pierdută. Ei nu puteau fi ca Senegalezii; acum cu deosebire, când cu desnădejde se pregăteau să-şi ia ţara înapoi.
      Când se ridică Generalul, păru absurd de scurt pe picioare, fiindcă avea trupul spătos şi voinic, iar cât stătuse pe scaun păruse peste înălţimea normală.
27
      —        Acum să mergem, să vedeţi... Senegaleziit hotărî, zâmbind cu intenţie, în mustăţile mari.
      Francezul pricepu, făcu un gest ca şi cum ar fi voit să dea o explicare, dar scutură numai scrumul din pipă, lovind mâna dreaptă cu pumnul stâng. Rosti în locul cuvintelor ce voise să spună şi-i păreau prea complicate:
      —        Trupele de culoare sunt dintre cele mai preţuite pe frontul occidental, fiindcă sunt dintre cele mai bravei
      Generalul rus venea în urmă, cîugulîndu-şi fărămiturile de pe tunica. Una la mână, numai din ochi, expedie în dreapta şi ’n stânga, ordine mute printre ofiţerL
      —        Ţi-am spus Comşa, că vorbele sunt creiate numai să ne trădeze gândurile, nu să le exprime 1 rosti Ghenea mergând repede spre platoul unde era trupa. Toţi avem pentru francezi dragoste şi recunoştinţă, ca să vorbesc cum se spune în toasturi... Iar când încep o discuţie, ai văzut? Ai văzut ceva mai stupid? Bietul nostru tătuc, am crezut că se sufocă în gulerul lui.
      Tăcură fiindcă se apropiau de soldaţii aliniaţi, în tunici noi de doc albastru cenuşiu, voioşi şi gravi. Gradaţii dădeau cele din urmă ordine răguşite.
     Seara, masa la popotă a fost mai lungă. Inspecţia eşise bine, aci în rezervă şi pe sectoare. Acum, se ştia că toată armata întâia a părăsit zonele de refacere şi se află gata pe frontul Şiretului. Iar în flancul stâng al armatei întâia, spre Limpejoara, Mărăşti şi Mânăs-tioara, se pregătea o luptă grea.
     — Pentru acest lucru, am să vă dau eu un banc număru unu, la tata Pleşeat declară locotenentul Ghenea. Şi avem să mai uscăm şi damigeana pe care mi-a adus-o leatul meu de-acasă. Mâine ne sgrep-ţărâm iar la gropile noastre... De astădată nu mai ştim când ne vom întoarce şi cine. De bani şi de damigeană nu mai avem aşa dar deocamdată nevoie. Şi mai bine să scăpăm de grija lor de cât să le lăsăm moştenire...
     Locotenentul Ghenea vorbi şi făcu. Dădu un banc numărul unu şi se curăţă de bani numărul doi Eliberat de-o grijă, rămase numai cu a damigenei. Iar un soldat ţigan, scârţâi din scrfpcă toate cânte-tecele frontului; româneşti şi ruseşti şi chiar Madelon, dar cu deosebire „La Bacău... la Bacău" şi istoria pruncului care după mai multe săptămâni, a învăţat a da din mâni.
28
        —        Eu dragă Comşa, sunt un netrebnici descoperi la un moment cu mare mâhnire Ghenea, privind cu ochii bulbucaţi în fundul paharului gol unde aflase că e un mare netrebnic. Eu am ceva aici pe suflet şi nimeni nu ştie. Eu am văzut de multe ori că vorbele nu ne folosesc, decât să ne facă pe lume mai singuri... Dar tot am încerc eu odată să-ţi spun ţie ceva. Până atunci să ne cânte brunetul acesta ceva de jale, un cântec rusesc. Eu mor după cântecele ruseşti. Duhnesc ei ruşii a vutcă, a mahorcă, a ceaiu şi a iuft, dar cântecele lor sunt divine. Am zis divine? Acesta e adevărul 1 Divinet dragă Comşa. Şi de Stelian Minea acesta mi-e milă şi pe el il iubesc. El e ca un pui pierdut de cloşcă, trebui să-l strângem şi să-l apărăm şi să-l ducem înapoi la mama lui. Eu pentru dânsul şi cu căpitanul Ionescu m’am certat; i-am spus numai două vorbe şi m*a înţeles. Şi el mă duşmăneşte acuma şi mă paşte, dar mie nici nu~mi pasă. Stelian puiule, vino să bei un pahar de vin cu tată-tău şi să te pup pe frunte, ca pe-un fiu cuminte şi ascultător ce-mi eşti...
        Stelian Minea îşi scoase ochelarii primejduiţi şi se lăsă sărutat pe frunte; gustă oţerindu-se un deget de vin din pahar.
        —        El nu ştie să bea, că-i mic şi necăjiţi îl compătimi Ghenea netezindu-1 pe cap, ca pe-un copil adoptat într’adevăr. El numai cu Bergsonu lui. Eu i-am dat dracului pe toţi Bergsonii. Acum suntem toţi nişte brute şi nici nu mai putem crede că am mai citit şi noi cărţi. Tată Pleşea, şi pe tine am să te sărut.
        L*a sărutat şi pe tata Pleşea, care a venit cu linguriţa cu care amesteca în cafea, să bea şi el un pahar de vin şi să se lase sărutat pe tâmpla căruntă, fiindcă Ghenea e pupăcios la chef şi nu se cuvine a fi stricat gustul unui om la petrecere.
        Tata Pleşea a trecut astăzi printr’o cumpănă mare. Colonelul francez, fiindcă i-a văzut pe piept semnul decoraţiei franceze î s*a adresat de două ori foarte afabil, în graiul lui Corneille. Iar tata Pleşea care are numai vagi noţiuni de graiul lui Corneille, a răspuns de amândouă ori, gâtuit de emoţie, un „Oui, mon CapitainI", retrogradare care l-a surprins foarte pe Colonel. Pe urmă a înţeles că tata Pleşea poate fi foarte bine un ofiţer brav, cu toate aceste insuficienţe lingvistice; i-a strâns mâna şi l-a bătut pe umăr, ca pe-un viteaz senegalez. Tata Pleşea povesteşte pentru a treia oară, cu linguriţa în mână:
        —        Mă întreabă nu ştiu ce dracu, în franţuzeasca lui „Mon Captenl" şi tututu şi tatata şi chescâvu şi conmsicomsa. Eu răspund ca un tâmpit: „Ui mon captenl", par’că dracu mi-a luat minţile să
29
uit că-i colonel... El face nişte ochi de idiot. Eu mă uit la el tot ca un idiot. Să-l ia dracu cu chescâvuul şi comsicomsaul lui, că mi-a dat cafeaua în foc.
      Pe urmă, în încăperea căpitanului Pleşea a fost numai fum de tutun şi scârţâiala scripcei, şi glasuri amestecate povestind tot ce se poate povesti de către oameni care de mult sunt despărţiţi de ceilalţi oameni.
      Radu Comşa a plecat mai devreme acasă. N’a observat când începuse ploaia. Acum noaptea e plină de fulgere. Şi apa pbtopeşte de sus gârlă. Pe prispă, sub streşina lată, o pată albă, neclintită. Se pleacă să desluşească ce e.
      —  Tu eşti, Catrinel? întreabă cu mirare. Ce faci aci?
      —        Nimic... Ascult cum plouă, şopteşte fata, ferindu-şi fără voie, cu o tresărire, capul îndărăt, fiindcă s’a aprins brusc un fulger.
      — Ai să răceşti aci, drace 1 Du-tc la culcare 1 vorbeşte tot în şoaptă Comşa, fiindcă în şoaptă vorbise şi ea.
      —  Nu pot dormi... In casă e cald şi mămuca horăie...
      Comşa pune mâna pe zăvor să intre: „In definitiv, treaba eil O fi aşteptând pe cineva... Ce m'amestec eu?“
      —  Pleci mâine? întrebă înfr’o suflare uşoară Catrinel.
      Radu a lăsat încuietcarea uşei:
      —        Da Catrinel, plecăm mâine. Şi de astădată o să rămânem acolo mai mult
      Catrinel îl priveşte în sus la lumina albastră a altui fulger. O scutură frigul.
      —        Am auzit că începe iar de-acuma... Au trecut tunuri noi, multe şi mari. începe iar...
      —  Aceasta n*o ştie nimeni, Catrinel.
      Tăcere.
      Ploaia curge potop şi din streşină sar stropi mărunţi ca o pulbere rece.
      —  Bună seara, Catrinel.
      —  Dacă te duci, bună seara...
      Radu Comşa a intrat In tindă Omir doarme cu mantaua In cap, la pământ. In odaie începe să-şi decingă curelele, pe gânduri, fără să aprindă lumina... Ce naiba o fi aşteptând mâţa cu ochii verzi a babei Ilinca? „Nimic... Nu pot să dorm. Ascult ploaia... Dacă te duci, bună seara/4 Cum: dacă mă duc?... Se apropie fără sgomot, s’o privească, plecându-se peste fereastra deschisă. Catrinel stă cu picioarele sub ea, cu mâinele încrucişate pe sâni, cu creştetul rezemat în perete, tocmai sub pervaz. Afară ploaia neagră e brăz-
30
data de lumini întrerupte. Firile de nalbă ude se clatină sub potop şi în flacăra fulgerilor când se aprind, par cu florile lor, lumânări, înalte şi împodobite de cununie.
      Radu Comşa s’a lipit cu braţul şi cu pieptul de marginea ferestrei, s’a înclinat deasupra capului de dedesubt Părul lui Catrine! miroase a fân plouat. S’a plecat maî tare. Mâna a atins obrazul care e neted şi rece ca pieliţa mărului.
      Catrinel nu s’a ferit; degetele apasă numai mâna lui pe obraz. Acum obrazul s’a învăpăiat. Mirosul părului e de fân copt în soare. Capetele s’au apropiat, Radu îi ridică bărbia şi în luminile sfâşiate îi vede de sus în jos, un început de surâs fricos de vietate sălbatecă, nedeprinsă cu desmierdarea. Nu ştie, el a ridicat-o sau Catrinel s’a răsucit în picioare? gurile lor s’au găsit. I-a prins mijlocul. Are sânii pietroşi, ca fructele şi cămaşa e jilavă şi rece de praful ud al ploii. Dar unde s’a încleştat mâna, în sâni, e cald ca în miezul unei pâini coapte. Şi atingerea obrazului e netedă, cum nu şi-a închipuit, şi acum nu mai e rece, dogoare.
      Ce stranie noapte cu fulgere mutei Nu tresare nici o bubuitură de tunet. Par’că' e o noapte văzută de-un surd.
      A ridicat-o în braţele tari. S’a sbătut, dar ce e sbaterea unei copile în două braţe tari care vor? A ridicat-o şi o trece uşoară peste fereastră, înlăuntru.
      —   N’ai să... N’ai să... geme încet Catrinel.
      Radu îi astupă gura cu gura. Catrinel e moale în braţele lui, cu ochii închişi, de moartă. Radu se împleticeşte şi cu mâna liberă trage perdeaua să acopere fulgerile.
      —   N’ai să... N’ai să...
      —         De ce plângi, Catrinel? îi simte obrazul ud de lacrimi. Nu trebuie să plângi Nu vreau să plângi.
      Iar fulgerile albastre trec prin perdeaua subţire de pânză şi cataractele cerului s’au rupi
      A doua zi, Catrinel nu s’a văzut toată ziua în ogradă. Căţelu fumuriu scânceşte la uşi, o caută împleticindu-se pe poteca dintre troscot, la poartă şi la fântână.
      — Ha? Că n'aud bine, măicuţă 1 răcneşte mătuşa Ilinca. întrebi de Catrinuţa?... Că mai avem o leacă de fân peste vale... Nu ştiu ce-a pălit-o turna az, să vadă de nu l-o mâlit ploaia...
      Radu a început de două ori să scrie Luminiţei. Rândurile s’au împleticit de la început. Foile de hârtie au mers sub muşamaua
31
neagră să ţină tovărăşie altei scrisori începută de altă mână: „Dragă Elviro, sunt două săptămâni de când..."
      Florile s’au vestejit în oala de lut smălţuit. Spânzură cu vârfurile plecate şi unele s’au scuturat.
      Noaptea, picioarele încărcate de noroi, se târâie greu, prin întuneric, spre înălţimile de acolo. Şi Radu Comşa păşeşte cu fruntea în jos, nu numai din această pricină. Răsuflările urcuşului, se amestecă întrerupte cu sunetul bidoanelor atinse şi cu ciocnirea armelor. Din crengi se scutură apa în pale; Comşa ridică faţa să-i cadă stropii în ochi. Ii face bine această baie şi nu scoate batista să şteargă Obrazul ud.
      In casa mătuşei Ilinca, în odaia cu statuia Elegiei pe masă, Erato împietrită cu mâna pe liră, Catrinel la flacăra lumânărei, cu un ac străpunge ochii de pe fotografia Luminiţei şi cu cerneală îi sgârie o pereche de mustăţi
     Cu mâna proptită în pământ, Radu Comşa ridică ochii peste butucul putred. încă nu se vede nimic; abia e mai puţin întuneric decât adineori. Nasturii tunicei îi intră în piept. A pus din nou bărbia pe cotul întors, înfundat în lemnul descompus şi ud, care se fărâmiţează sub apăsare. Mirosul iute de putreziciune şi bureţi îl ameţeşte. A aţipit şi tresare... I s’a părut că doarme de mult, de la începutul lumei.
     Dar ceasul cu fosfor de la. brăţară arată că au trecut numai două minute. Şi întunericul abia e mai puţin opac. Acum se desluşesc trunchiurile verticale dinainte şi umbrele de crengi, fantastic de neclintite. Cu ce are să biruie oare arşiţa aceasta din gâtlej? Mai adineori când a ajuns aci, a călcat într’o apă, la doi paşi. Are să-şî moaie buzele acolo, când va începe să se mai lumineze. Iar minutarul fosforescent abia înaintează. Mai este o jumătate de ceas până când vor sări cu toţii să se repeadă. Un om a tuşit şi o umbră a trecut plecată pe dinainte, mutându-se dintr’un loc în alt loc. Verzui s’a aprins un lîcuriciu în muşchi, clipeşte neclintit şi s’a stins.
     întunericul încă se mai destramă. Dimineaţa abia se încruntă vânătă din nori. Intr'o pânză de păiajen tremură suspendate câteva boabe diamantine de rouă. Şi frunzele crestate de feregă, se văd acum brumate uşor de aceiaşi sudoare a nopţii... Cât de uşor, de simplu, ce minuni divine ar fi toate, dacă n’ar şti că acolo 1... Şi setea aceasta de bolnav.
32
%
®py, La stânga, departe, au început tunurile. Numără loviturile, îşi ft’i^mne în gând: ăcesta obuzier, acesta de munte, acesta de la noi, H^ăceasta de la dânşii.
|t*V." Iar „dânşii" unde sunt? Aşteaptă?
        S’a ridicat într’un genunchiu, pe urmă în picioare. Nu recunoaşte locul. N’a mai ajuns niciodată aci. De patru zile, de când înaintează yşi se retrag, smulgându-şi şi pierzând poziţii, au mers oblic. Sol-| daţii se mişcă şi ei; umbrele se confundă cu trunchiurile arborilor, dar tunicile foşnesc la fiecare mişcare aspru, fiindcă de patru zile ^ de când le înmoaie prin noroaie şi iar le usucă pe dânşii, s’au întărit | ' scoarţă şi dacă unul s’ar desbrăca s’o arunce, haina ar sta singură ^ în sus.
|; încă zece minute.
        Zorile turburi s’au răsfirat. Noaptea spânzură numai în cren-^vgile negre. Comşa înconjură ochiul de apă stătută. Nu e apă din care K şă poţi bea. Apă verzuie şi neagră, cu mătasă flocoasă plutind şi cu j'f broaşte care au sărit speriate. 'Acum scot din mătreaţă numai ochii ficşi şi gurile lor rotunde şi desgustătoare. Şi e un om care-a căzut y cu faţa în jos, cu capul pe jumătate înfundat în nămol. Un mort. A iy crezut la început că e un soldat întins, aşteptând. Casca e răstur-| nată în apă, pe-o coastă.
f v Dar e un mort. Uniform^ e românească şi e de sublocotenent Luceşte nou firul de metal alb pe umăr şi numărul rigimentului | Dădu Comşa a pus genunchiul în pământ şi s’a plecat să-l y întoarcă.
                Când trupul cu mâna ţapănă s’a rostogolit cu pieptul în sus, atunci din mâl, cu scame de mătreaţă vegetală, cu un singur odiiu L alb, fiindcă celălalt era scurs şi din el spânzura o lipitoare şi fu-. geau gângănii de apă, l-a privit stârvul copilului Mihai Vardaru.
        Lipitoarea s*a desprins cu un spasm în trupul gras şi vâscos.
        Hani... o mână nevăzută i-a gâtuit răsuflarea. S’a rezemat de-un brad acoperindu-şi privirea cu braţul. Mai târziu Dădu Comşa avea să-şi spună întotdeauna, că dacă mintea nu i s’a clătinat atunci, cum s’a temut, a fost numai fiindcă în clipa aceia au erupt brusc toate tunurile de la spate şi soldaţii au sărit în picioare.
[ Minutarul se oprise pe ceasul, când două mii de oameni pe v tot sectorul, porneau în năvală. Cea dintâi mitralieră germană clem-y pani. Pe urmă salvele gloanţelor. Pe urmă grenade. Iar pe deasupra y încrucişându-se cu şuier, cu chiot, cu sbârnăit şi cu prăbuşiri, obu-
      3 Part. II.
33
zele dintr’o parte şi alta» Un brad retezat la jumătate, se clătină cu aşchii sfâşiate, ca o jucărie de carton; vârful svârlit a rămas suspendat între alte vârfuri»
      —  Haideţi băieţi, haideţi băieţii
      In dosul unui trunchiu, când un om s’a adăpostit înainte de a se repezi încă un salt, se adună toţi turmă»
      —  Haideţi băieţi, haideţi băieţii
      Gloanţele se înfig în lemn cu un sunet ciudat, iar unul a intrat în capul unui soldat dealături de tot, ca o piatră svârlită în lut noale. Radu Comşa nu-şi aminteşte cum se numeşte soldatul, e dih plutonul lui, eri a ştiut cum îl chiamă. Şi altul, necunoscut, din alt pluton, aleargă cu mişcări stranii, se împleticeşte, a scăpat arma şi caută să prindă cu mâinele întinse aierul; din gura căscată nu iese nici un sunet, numai sânge ca o panglică de catifea roşie şi când s’a prăbuşit a mai încercat să se ridice. L’a isbit cineva cu călcâiul. Dar pe celălalt cum îl chema? Cum îl chema? Radu Comşa aleargă torturat absurd, numai de această întrebare.
      —  Haideţi băieţii...
      Radu Comşa îl vede şi pe soldatul Bocăneţ fugind pe lângă el cu paşi răşchiraţi peste măsură, şi pe Mucenicu, cumpănind arma în mână fără să tragă, absent, mergând numai fiindcă merg foţi. Obrajii palizi şi uzi de sudoare rece, s’au înverzit în lumina de plumb. Radu Comşa îşi spune că acum toate inimile sunt golite de sânge, toată carnea e încreţită pe oase şi în toţi se cască nu frică, ci altceva necunoscut, o spaimă în afară de tot ce e omenesc.
      Ău dat într’un gol. Copacii au fost retezaţi aci. Gloanţele mătură în plin. Au mai trecut alţii pe-aci, astă noapte ori eri. Sunt morţi neculeşi. Gloanţele îi mai ucid odată. De pe celălalt clin, înaintează altă companie... Căpitanul Ionescu păşeşte calm, cu ţigara în gură, întorcându-se din când în când spre soldaţii lui, dean-daratelea. Cum a putut să-l urască? De ce-1 urăsc toţi? Ei merg cu toţii într’acelaş gând, şi iată-1 nu se ascunde, nu arată teamă, fumează şi păşeşte cu linişte nefirească. Poate surâde cu dispreţul lui care acum nu i-ar mai părea lui Comşa, nici lui Ghenea, nici nimănui, imbecil: „Ce e aia glonţ? Ce e aia moarte?u
      —  Haideţi băieţi, haideţi băieţii
      A ţistuit un roiu de gloanţe. Oamenii sar peste căzuţi, îi ocolesc. Dar nimeni n'aude ce strigă aceia. Un rănit îl apucă de picior şi Radu Comşa se smulge răcnindu-i ceva.
      Pânza mitralierei a trecut pe deasupra şi oamenii au svâcnit mai departe. A călcat o mână, se întoarce din mers, nu era mort,
34
teâna mişca. I-a rămas în talpă senzaţia cărnei strivite. Sublocotenentul Stelian Minea, între oamenii lui, cu obrazul plin de noroiu şi de fum, strigă cu glasul subţire; e cu fruntea enormă descoperită; mâna flutură goală. Şi dincolo nu vezi ce e la dreapta, la stânga; numai ştii că alţii se sgreapţănă pe alte pripoare şi cad sub altă răpăială de gloanţe, şi aceasta se ’ntinde până la Şiret şi până la Dunăre.
      S’au trântit toţi. Pânza a trecut pe deasupra.
      Un cap se ridică şi se retrage îndată după o rădăcină, ca un melc în găoace. A lovit aproape un obuz care-a detunat urechile. Din pâlnia de ţărână şi pietre, înecată de fum, au împroşcat picioare şi maţe. Radu Comşa îşi şterge gura de sânge, scuipă, i-a intrat în gură sânge de om; îşi priveşte mâna, a fost stropit de ceva vâscos şi alb, poate creeri de om. Se târâie unul numai în mâini, cu gura oribil sfărâmată. Când a trecut pe lângă el, Radu Comşa Ta recunoscut. Soldatul Ion care-a fost trimis la trupă fiindcă aşa a cerut doamna Colonel şi acum nu mai poate striga, fiindcă nu mai are gură.
      In marginea golului, cu ramuri împroşcate de gloanţe, atacul se clatină o clipă. Puştile răspunde de aproape. Trosnesc cu flăcări scurte granate. Acum sar peste trupuri cu uniforma nemţească şi mâinele se întind ferindu-şi faţa; „Kamerad, kameradl" Alţii se văd în poala poeniî din faţă. Se văd şi dispar.
      —   Haideţi băieţi... Baioneta, băieţi.
      Au intrat din nou în pădure, unde adineori erau nemţi şi soarele s’a deschis deodată în lumini paralele printre vârfuri, ca într'un vitraliu. Soarele şi cerul, şi tot, e indiferent la tot ce fac aceştia.
      Mitraliera a tăcut.                                   *   - - —*
      —   Fugi răcneşte Bocăneţ, întorcând capul spre locotenent.
      —   Ce este? strigă Comşa ca un surd, fiindcă n’a înţeles.
      —        Fug nemţii 1 Fuge Friţt îşi încarcă puşca din fugă soldatul. Fug de baionetă.
      Dar altă mitralieră a început mai de departe, metodic. Doi răniţi trec rezemaţi, cu clătinături stranii, ca doi oameni beţi, împleti-cindu-se şi rezemându-se de copaci.
      Pânza de pădure a fost subţire. Din nou luminiş şi gloanţele bazâind subţire ca viespele.
      In spate nu mai e nimic; răniţi târându-se şi strigăte în urmă de tot:
      —   Bran-car-dier! Bran-car-dierţ
      Ordinul trece din gură în gură.
      —   Măştii Săpaţi măşti.
35
       Şi gloanţele se înfig în ţărână, retează <$eyaguţe, sar aşvârlite din piatră, capetele cad în piept, unghiile se înfig în pămânful car&*a fost odată darnic şi bun. Peste capete focuri de J^arjj* opresc rezervele. Radu Comşa îşi aprinde ţigarea, cât oamenii scobesc măşti, şi e preocupat de singura grijă să nu-i tremure mâna. Dar mâna are mişcări sacadate de păpuşă mecanică.
      Seara au fost iar îndărăt. încă odată atacul s*a fcânt. Printre soldaţi s’au amestecat soldaţi necunoscuţi din alt rigiment. Artileria^ românească trage cu puteri îndoite. Peste un ceas trebuie să pornească din nou. Ultima oară — să nu mai vină nici un om îndărăt Colonelul îşi netezeşte nervos barba cu mâna stângă, fiindcă dreapta e strânsă într’un bandaj. Maiorul deşirat şi cu nasul lung ascultă ordinile fără să înţeleagă nimic, tot timpul a fost undeva unde nu l-a văzut nimeni. Acum a apărut, îşi freacă nasul şi începe vorbe neisprăvite. Colonelul îl priveşte de jos în sus, îi întoarce spatele.
      —   Domnule Colonel...
      —        Am zisl Una la mână. N’ascult nimici Ai înţeles, domnule Maior? N’ascult nimici
      —   Domnule Colonel...
      Maiorul păşeşte răşchirat în urma Colonelului, gesticulând cu braţele lungi.
      Colonelul nu-1 ascultă. Se opreşte înaintea căpitanului Pleşea care-şi numără oamenii, îi pune mâna bandajată pe umăr.
      —   Iubite Pleşea...
      —   Dece, domnule Colonel?... Datoria. Nimic de cât datoria.
      Se întoarce la numărătoarea lui: prezent, prezent, mort, rănit, mort, mort, mort, prezent, dispărut, rănit, rănit...
      Când a sfârşit se duce şi îl ia pe Radu Comşa de braţ.
      —   Să mergem acum la Ghenea. înainte de a-1 duce...
      Păşesc peste o movilă de cartuşe răsturnate, de unde un sergent împarte. Aproape s’a întunecat
      Ghenea e întins pe o brancardă. Alături căpitanul Ionescu mort, cu pieptul spart, cu tunica""(TescKeiată, lăsând să se vadă sângele care-a udat toată cămaşa şi a început să se înegrească. Dar pe obrazul alb, neatins, golit de sânge, stă scrisă o nedumerire: „Ce e aia moarte? Ce e aia obuz? Am mai văzut noi d'aşte..."
      Ghenea deschide ochii. Vrea să surâdă, dar nici un muşchiu nu se supune. O schijă i-a trecut prin osul capului, la ceafă.
36
      —      Tată Ghenea... vorbeşte încet şi greu, împleticind cuvintele» |ti şi tu aci... Comşa?
      Tace. Amândoi s*au aplecat s'asculte, fiindcă se aude acoperit de lonadă şi de vaetele altor răniţi. Un vârf de creangă de brad, cade de sus, legănându-se ca o cruciuliţă verde.
    , Ghenea încearcă să întoarcă ochii bulbucaţi, spre dreapta, unde e întins trupul căpitanului Ionescu, aşa cum a fost adus de sanitari. Nu 'poate, jos nu se vede, capul cade îndărăt.
      —        Nu te mişca Ghenea. Spune-ne nouă... Ce vrei tu, Ghenea?... intreâbă amândoi, aşezânau~i mai sus ceafa udă de sânge cleios.
      —   E Ionescu? Acolo e el?
      Amândoi dau din cap.
      —   Da... De ce?
      Ghenea priveşte în sus, bradul care văzut de la poale spre vârf, pare nemăsurat de înalt, în cerul înserării de ireală albăstrime.
      —        ... nu vorbeam cu el... Ştiţi că eram certaţi... Acum aş vrea.., dar e imposibil. Acum imposibil...
      Căpitanul Pleşea îi mângâie postavul tunicei. Mustaţa sură îi tremură.                                             #
      —        Trebuie să taci... Ghenea... Nici o oboseală... Numai linişte... Acuşi, vin să te ridice. Ai să ai linişte şi când ai să *te întorci sănă-tS^rbem iarăşi din cafeaua noastră... Am să păstrez anume pentru tine... Cafea ca în vremurile bune...
      Ghenea vrea să surâdă, Ia amintirea cafelei lui tata Pleşea, dar surâsul e numai în ochii albaştri şi dilataţi; muşchii obrazului refuză*
      —        E curios... tată Pleşea... Comşa. Auziţi? E curios... nu simt nimic... absolut nimic... fără durere. Numai mâinele nu le pot mişca... nici picioarele... nimic. Uite vreau să strâng.
      —        Ghenea, te-am rugat să tacit vorbeşte cu asprime căpitanul Pleşea, punându-i mâna care spânzura pe marginea brancardei la loc, pe piept.
      —        ... să tact Ascultaţi. Vreau să vă rog ceva. Pe tine, tată Pleşea şi Comşa, pe tine... Am mai vrut odată... Ascultaţi? Dacă nu scap...
      Ghenea închide ochii. Ce vede acolo nu e puterea nimănui să mai vadă.
      —        ... dacă nu scap, am să vă rog pe voi... Ascultaţi?... Eu am un copil. Am avut odată o dragoste... Ascultaţi? Nu ştie nimeni... Ea n’are să spună niciodată... N’are să îndrăznească... Săracii nu îndrăznesc... Ascultaţi? Comşa, auzi?... E o fată săracă... nu trebuia.., Am un copil. Şi voi, dacă nu scap, am să vă rog pe voi... Ce spu~
37
neam? Da, ea n*are să spună,*. înţelegi, tată Pleşea?... Comşa, măscuiţi?... Ce-au să facă deacum, singuri? Am fost o canalie..» Nu fee-buia... Comşal... Eu am un... Ce spuiieam?.., A fost odată un mic copilaş... Nu asta... E cântec asta... Ce spuneam?.., Să-i scriţi vpî, să vă duceţi voi la dânsa... Ascultaţi?... Imposibil. Ce spuneam?... imposibil, nu-mi amintesc... Pleşea, Comşa, de ce-au tăcut tunurile?... Au tăcut acum.
     Ochii căpitanului Pleşea şi ai lui Dădu sau întâlnit cu acelaşr gând: „Tunurile n’au tăcut, bat încă mai tare. Dacă nu le-aude înseamnă... Şi dacă moare, n’are să ştie nici odată nimeni unde ; să le scrie, unde să-i caute..."
     Plecaţi deasupra, aproape în genunchi, aşteaptă. Dar locote-* nentul Ghenea nu mai clinteşte, întins acolo, cu faţa în sus.; Numai din ochi îi curg acum lacrimi mari, care se rostogolesc îiicet deoparte şi de alta, până acolo unde e sângele baltă.
     —   Ghenea... Auzi? Ghenea 1
     II scutură amândoi, dar capul se clatină moale pe căpătâiul brancardei. Numai lacrimile continuă, mari, mute. Căpitanul Pleşea îi desface tunica. Ascultă. Casca i-a căzut jos, şi căpitanul cu tâmplele sure ascultă inima care era tânără şi s*a oprit. Nu mai respiră şi totuşi plânge, regretul ireparabil, dus dincolo de moarte.
     Când s’a ridicat, căpitanul Pleşea, păşeşte undeva spre întunericul de sub brazi, smulgându-şî un nastur de cât îl răsuceşte. Dădu Comşa fărimiţează în dinţi, o bucată de scoarţă de brad. Nu ştie când a luat-o şi de unde.
     Dar peste cadavrul căpitanului Ionescu, nimeni nu s’a plecat. Se urcă numai furnicile roşii. Şi noaptea i-a împresurat acum pe toţi, iar o creangă lată de brad, se clatină încet, ca o apărătoare pentru somn lung.
     —   Bran-car-dierl Bran-car-dierl
     Când au pornit din nou în noaptea pădurei de unde n*au fost strânse încă toate leşurile, un reflector îi primeşte orbindu-i cu lumină verzuie. Dădu Comşa a văzut o clipă deşirându-se peste păduri, peste gropi, peste oameni târându-se pe brânci, peste 'tot ce c ireal şi totuşi aeyjo, a văzut deşirându-se halucinaţia lui Mucenîcu, pasărea înălţată în cârligele ghiarelor de fer, să caşte ochii, fără număr şi nesăţioşi. In lumina rece, erau însă numai alţi viermi târându-se şi alţii, unul lângă altul, mereu lunecând şî căţă-rându-se. Lumina s’a mutat încet... Toţi bâjbâie iarăşi numai în în-
38
tuneric, dar ochii se întorc hipnotizaţi acolo unde proiectorul tremură deasupra unui punct şi caută ca un deget într*o rană. Coboară de sus candela unei rachete. Din nou se distinge în flacăra sulfuroasă, ireal de aproape, fiecare spinare încovoiată şi fiecare armă. O mitralieră şi-a slobozit clănţănitul metalic neaşteptat de alături; cu tăiuşuri de aşchii granate se sparg.
      Dădu Comşa aleargă de la trunchiul unui copac la altul, răcnind oamenilor cuvinte fără legătură, strigăte care nu înseamnă nimic. Şi în clipa când îşi spune că o putere ascunsă şi bună, printr’o minune îl apără încă, ceva î-a trosnit în obraz şi în piept, un vid s*a deschis sorbindu-i suflarea, iar mâinele-au bătut deodată întunericul gol.

39
                        CAPITOLUL II.
            IN ÎNTUNERIC se aflâ lumina.
                                                           Ca să cânte privighetoarea mai frumos, scoate-i ochii* Va crede că e întotdeauna noapte* (Sfatul păsărarului)*
                                        § 1.
     Ii conducea un sanitar fără capelă, cu obrazul roşcat şi ^stropit de pistrui, îmbumbiindu-şi din mers nasturi bluzei. Din când în când se oprea să măture cu vârful bocancului, din praf spre şanţ, resturi de bandagii murdare de sânge, de iod, de puroi.
     Alexandru^^Tardaru mergea alături, inspectând cu ochi severi a^^zăpjle. In urmă, Laura Vardaru şi Luminiţa în haine cernite — doliul lui Mihai.
     Bărăcile de scânduri crescute în jurul spitalului erau spoite cu var. In alb fusese turnat ceva verzui: culoarea ostilă rănea privirea. Dar şi fără aceasta, privirea se posomora îndată ce drumeţul întâmpina aci mirosul de medicamente, de carne putrezită şi de murdărie omenească, după ce străbătuse câmpul cu fâneţă şi copaci, unde totul era încă simplu şi însorit, iar răsboiul părea la celălalt capăt al 1 urnei.
     Acolo ^sbura o ciocârlie în lumină, br^^d^le retezate de iarbă răsfirau" mireasma dintotdeauna a fânului cosit. Se afla un lan verde de trifoiu, aşternut până la marginea unei dumbrăvi, şi verdele acela, crud, neted şi sănătos, dădea întregului şes înfăţişare de prosperitate bucolică. Stropise un ropot de ploaie numai până aproape, în şosea. I^îofîi se lăsau spre miazăzi negri, iar peste toată întinderea se jircuise un curcubeu ireal: miracol de sub care aşteptai să răsară în sbor albul porumbel cu creanga măslinului. Sufla adierea răco-
41
roasa: în trifoiul ud luceau de cleştar boabele ploii. Omul uită ca aproape se petrece ceva dureros şi ireparabil. Călca fluerând, smulgând un fir de iarbă înspicat, gândind la lucruri plăcute şi la nimicurile din care se înfiripă bucuria de a trăi.
      Ajuns la adunarea aceasta de construcţii precare, de corturi vinete şi de căruţi cu crucea roşie pe pânze, ochii se turburau deodată şi un pumn cu unghii ascuţite strângea să înăbuşe inima. De ce toate acestea? Când au să sfârşească?
      Şi sborul ciocârliei, şi mirosul de fân, şi lanul de trifoiu, şi curcubeul ireal şi toată lumina şi gândurile de adineori se înecau lipsite de sens. Şi lipsite de realitate. Realitatea era numai aci, singură, alta.
      Iar paşii se târau greoi şi silnici, ca mersul ocnaşilor spre un capat de drum unde nu aşteaptă nimic alt, decât aceiaş şi aceiaş resignare posomorâtă.
      Trei bărăci de privăţi, cu uşile date în lături, lăsau să se vadă murdăria hidoasă, gurile circulare şi negre.
      De sub o camionetă sanitară, fără o roată, lăsată într’o râlă* un mecanic vârât cu faţa în sus, numai cu picioarele afară, cerea v răstit o piesă ajutorului îngenunchiat pe o foaie de cort.
      —  Nu aia, idiotule! Ţi-am spus nu aia, franţuzul, boule 1
      Boul îşi şterse cu mâna unsă obrazul asudat şi căută într’o cutie de scânduri franţuzul.
      Pe împrejmuirea de arbuşti tunşi, cămăşi şi ismene întinse, de pânză groasă, arătau pete dezgustătoare. Câţî-va convalescenţi desculţi, cu măntăli între umeri, se soreau tolăniţi pe un taluz, vorbind încet între ei. Nu se mirau că se află aci şi nu găseau nefiresc. Scăpaseră, şi acum uitau de unde scăpaseră, povestind amintiri care-î făceau să râdă. Şi râsul suna scârţâit şi absurd, ca hohotele din balamuc. Unul scria pe genunchi o scrisoare, muind după fiecare cuvânt un capăt de creion în gură şi privind îngândurat în gol. Le tăie drumul o găina, fugărită de altele, târând în plisc un tampon ud de sânge.
      Alexandru Vardaru clătină din cap cu nemulţumire. Ce ordine e aceasta? Cum pot tolera atâta murdărie?
      In uşa unui pavilion, un medic în halat apăru cu mânecile su-mese, se uită iritat la civilii necunoscuţi, le întoarse spatele vociferând la cineva, dinlăuntru:
      —       Am spus că nu e permis! Până când porcăria aceasta? Ce face sentinela la poartă?
      Trecură printre două şire de saltele întinse în praf, unde alţi
42
soldaţi, numai în cămaşe, schimbau paiele dintr'o claie proaspătă* Toţi se întrerupseră din lucru, cu gura coşului de pânză vânătă înfr'o mână şi cu smocul de paie în cealaltă, să privească perso-nagiile care sosiseră cu un automobil. Erau goi, păroşi şi murdarL
      Mâna Luminiţei tremură sub braţul Laurci Vardaru. Tanti Laura îi căută în ochi. Trivilitatea acestei mizerii o ofensa.
      —        De ce n’ai fi ascultat tu oare, Luminiţo? Cuminte era să ne laşi numai pe noi întâi...
      Vorbind, duse la nări un flacon destupat.
      Luminiţa, palidă, cu buzele strânse, scutură din cap, cu mişcarea de nerăbdare care altădată îi flutura părul tuns, acum ^adunat sup pălăria mică-neagră.
      întâlniră alt sanitar, cu un lighean de tablă, în care se afla un picior tăiat de sub genunchiu; alb ca o piesă anatomică, dar la în-* cheetura labei cu lip uscat; picior de biet soldat, purtând încă şi în moarte umilitoarea mizerie a tranşeelor.
      Degetele Luminiţei se înfipseră cu unghiile în braţul Laurei Vardaru. Tanti Laura simţi că are şi ea nevoe acum, de un braţ să o sprijine.
      Soldatul cu obrazul stropit de pistrui se opri:
      —        Aici este. Numai vă rog să vorbiţi întâi cu domnu Maior... Altfel nu e voie. Nu e permis de cât după patru. Ordini
      Arătă cu mâna spre avizul bătut în uşă.
      Alexandru Vardaru scoase cartă de vizită, cu chenar negru:
      —        Dă-o domnului Maior. Spune-i că vreau să-i vorbesc. (Corec-tându-se)... Că îl rog sa poftească să-i vorbesc puţin... Aştept aci sau să mă cheme înlăuntru.
      Sanitarul intră, tipărindu-şî bluza pe trup şi părul roşcat pe frunte.
      Alexandru Vardaru făcu câţi-va paşi. Se opri înaintea avizului, din uşă, scris de mână, cu cerneala violetă palidă şi ştearsă, aşa că nu se mai putea citi decât semnăturile şi sigiliul. Un colţ se desprinsese din cui şi flutura. Alexandru Vardaru acăţă colţul hârtiei la loc, să restabilească ordinea. Se întoarse. Privi lung la Luminiţa* îi desmîerdă bărbia cu stângăcie de om nedeprins să mângâie:
      —   Ce-e fetiţa tatei? Ce-e fetiţa tatei?
      Luminiţa surâse trist:
      —   Vezi că sunt tare, Papa. Trebuie să fiu tare... Padu...
      Cuvintele se înecară în gâtlej. Privi înainte peretele care-i tremura în lacrimi. Era acolo iscălitura unui soldat, scrijilată complect, cu numele, comuna, judeţul, contigentul şi rigimentul, ca o adresă
43
minuţioasă de răvaş, ca un apel disperat şi naiv al unui anonim din marea mulţime, să-şi cerşeasca ţartea lui de eternitate.
      Ii ajunse gâfâind, Neculaî şofeurul, cu mănunchiul de flori şi pachetele de hârtii albe; tot ce socotise Luminiţa şî tanta Laura că pot aduce puţină alinare unui rănit.
      Luminiţa luă mănunchiul pe braţ, ca pe-un copil apropiat de sân. Aşeză frunzele între trandafirii învoiţi şi garoafe, să fie un mănunchiu corect. Florile miroseau proaspăt şi pur, ca orice flori crescute să înfrumuseţeze viaţa oamenilor. Ele, pentru muribunzi şi pentru iubire, erau aceleaşi flori, dăruîndu-se cu egală nevinovăţie în acelaş parfum. Dar oamenii găsesc odată că sunt triste şi altădată că la o fericire mai pot adăoga încă ceva, iar unei dureri că aduc îmbunare. Luminiţa înţelese întâia oară că nimic în viaţă, nici flori nici oameni, nu participă într'adevăr la ceia ce rămâne aci, închis şi singur şi inexprimabil, în suflete. Iar florile apăsară grele pe braţ, ca trupul unui copil mort.
      Lumina soarelui cernea decolorată prin nori subţiri — sfărmi-turîle cereşti ale furtunei îndepărtate. Un stol de \h>ăbiî sbură sfârâind ca un pumn de plumbî din frunzele unui salcâm în frunzele altui salcâm. Ca jucătorii de cărţi, Luminiţa gândi: „Dacă se întorc îndărăt, atunci Dădu scapă; dacă se întorc înainte de a trece un minut, rănile n’au să-i lase nici o urmă grea; dacă nu sboară până vine doctorul, atunci,., atunci../* Dar alungă gândul, cu frică să nu irite astfel destinul.
      Maiorul apăru şi vrăbiile nu se clintiră din salcâm.
      Lucrase în spital de la şapte, era cu ochii injectaţi de oboseală, isprăvise abia acum, şi ca să-şi alunge leşiala din stomach, ceruse un pahar de lapte ferbînte. Sanitarul îi dăduse             deputatului
Vardaru tocmai în clipa când deşerta paharul. Uitase să se şteargă la gură în grabă, şi pe mustăţile rare şi sburlite, de pisoiu, rămăsese o dungă de caimac. Alexandru Vardaru îi vorbea, neputând să-şi desprindă ochii de la pata de pe mustăţi. Maiorul răspundea cu privirea la cele două femei în haine cernite. Cunoştea numele lui Alexandru Vardaru din ziare şi din desbaterile parlamentare, ştia că este un personagiu puternic, se grăbi să se arate cât se poate de îndatoritor; dar cum avea printre camarazi faima de Don Juan irezistibil, nu putea lăsa fără ochiade focoase frumuseţea şi distincţia doamnelor în doliu.
      Alexandru Vardaru îl luă de braţ, ducându-1 câţiva paşi, să-i ceară fără înconjur, departe de urechile femeilor, ştire sigură, dacă rana ori rănile locotenentului Dădu Comşa sunt grave şi în ce măsură.
44
      înainte de a răspunde, maiorul duse o mână la mustaţă, gânditor, privindu-şi vârful cismelor. Mâna atinse pata de lapte, tresări, se uită la degete, îşi aminti, roşi şi scoase îndată batista, frecându-se apăsat şi cerându~şi scuze, cu un surâs care-i sburli mustăţile înainte, că la pisoi, când cască:
      —        Ne abrutizăm aci, domnule deputat»»» De cu noapte, tăiem, pansăm, operăm..* Adevăraţi casapii îngrijind de alţii, uităm de noi, domnule deputat.
      Dar Alexandru Vardaru respiră uşurat; de la început îl persecuta gândul cum să-i spună şi nu găsise momentul. Scăpase în-sfârşit de obsesie. Totul îi păru de acum înainte mai simplu.
      Medicul povesti. Rănile erau grave desigur, dar nu de moarte. Trei, de granată: la piept, la gură şi la ochi. Ochii probabil să scape intacţi, acum sunt înfăşuraţi complect să nu străbată lumina. La buze va rămâne o cicatrice fără importanţă. Complicată doar rana de la piept: plămânul perforat, două operaţii una după alta abia i-au scos aşchiile din coastă, dar criza a trecut, a fost bine îngrijit la ambulanţă înainte de a ajunge aci. Şi este un organism robust — un om tare. „Sângele lucrează mai sigur decât biata noastră ştiinţă 1“ — închee cu modestie maiorul, continuând să-şi şteargă în răspăr cu batista, mustăţile rare, deşi acum nu mai avea ce.
      —   Să vă conduc... Doamnelor, dacă permiteţi...
      Maiorul o luă înainte. Luminiţa îşi auzea svâcnelile inimei.
      Toate privirile din paturi se întoarseră lacome, fiindcă oricei vizită era un eveniment. Mâini golite de sânge, trăgeau repede păturile deasupra. Unul îndreptă ochii desnădăjduiţi şi rugători spre an infirmier să-l învelească — în locul mâinilor avea două bontur! înfăşurate în bandagii groase, prin care pătrunsese ser gălbui.
      Luminiţa trecu în revistă rândurile de paturi: nici aci, nici aci, nici aci.
      Radu se afla în colţul cel mai întunecos, dar să fi fost în cel dintâiu pat şi nu Tar fi recunoscut A înţeles numai fiindcă acolo s'a oprit maiorul.
      Locotenentul Comşa era numai o momâie de vată. Luminiţa îşi închipuise clipa aceasta altfel: avea să-l găsească dormind, ori citind, ori privind cu ochii în tavan. Avea să vină tiptil lângă el, în vârful picioarelor, să-şi apropie buzele de buzele lui, de frunte, de ochi.
      Capul întreg înfăşurat în bandagii; atât, în dreptul nărilor şl într’un colţ al buzelor două tăieturri circulare în vată şi în tifon, să lase aicrul.
45
      Soldatul Omir, în picioare, la căpătâiul patului, îi pândea fiecare mişcare, cu ochi credincioşi de câine. Pierduse altădată un stăpân. Era hotărît, pe acesta să-l apere cu toată îndârjirea. Făcu un pas înainte când se apropiară, caşi cum aveau să i-1 ia.
      La sunetul paşilor, mâinele lui Radu Comşa pipăiră marginea păturei. Auzia surd prin fâşiile încrucişate peste urechi. Aşteptă. Ştia că paşii se opresc întotdeauna sau înainte de a ajunge la el* sau trec dincolo. Nu era ora pansamentelor.
      Luminiţa îi prinse mâna, nu ştiu ce să facă cu ea, o duse la buze. Laura îşi deschee şi îşi închee nasturii mânuşilor. Alexandru Vardaru citi inscripţiile foii de observaţie. Medicul avu deodată altceva de făcut, la patul bolnavului de alături. Soldatul Omir, întinse gâtul să-i plesnească vinele.
      Luminiţa se plecase deasupra vălătucului de vată, acolo unde trebuie să se afle dedesubt ochii. Străbătea un miros farmaceutic. Şopti înecată:                                                *
      —  Sunt eu, Radule... Eu, Luminiţa.
      Se mişcară numai mâinele pachetului fără figură. Cu amândouă, bolnavul duse la gură, într'o convulsie, pumnul Luminiţei, dar sărutarea fu numai o atingere uscată şi moale, de pânză.
      Soldatul Omir, ascunse sub pat vasul de sticlă cu lichid gălbui.
      —  Radu...
      Când a păşit aci, Luminiţa ştia că are să-i spună atâtea câte a gândit de două zile de când a aflat, şi câte nu s'ar sfârşi într'o noapte. Din toate, nu găsi decât desmierdarea mută a mâinelor cu sudoare rece şi numai un cuvânt repetat:
      —  Radu... Radu...
      Pe dosul palmelor căzu caldă o picătură, două, mai multe. In faşele albe, Radu Comşa murmura şi el un singur cuvânt indistinct. Poate numele Luminiţei, poate altăceva.
      Bolnavul din patul dealături se întoarse cu faţa la perete.
      —  E şi Papa... şi tanti Laura.
      Degetele lui Radu Comşa căutară în gol, cuvintele erau numai bolboroseli. Ochii dinlăuntru nu vedeau decât întunericul în care se aprindeau şi se stingeau constelaţii ca dintr’un adânc de pământ.
      Alexandru Vardaru îi puse palma pe umăr, o retrase îndată, fiindcă dădu peste alte faşe şi îşi aminti spusele mediohlui, că rana de la piept e cea mai grea. Glasul îi tremură un moment numai, nesigur. Pe Radu Comşa îl iubea, iar de la moartea lui Mihai, ceva din toată asprimea se mlădia câteodată.
      —  Radule... Dacă sunt aci... dacă suntem aci, nu e pentru vorbe.
46 ■
N’are sens să-ţi spun ceia ce se repetă de obiceiu: curaj, ţară, recunoştinţă. O singură grijă există acum pentru noi toţi: să te avem sănătos mai curând. Pentru aceasta voinţa face cât cel mai miraculos medicament. Am venit să-ţi întărim această voinţă şi această încredere. Să înţelegi că la cele ce suferi tu, participăm şi noi. Nu eşti singur. Aceasta e tot ce-am venit să-ţi spunem...
      Mâna cu degete scurte şi tari, strânse mâna lui Radu Comşa. îşi şterse obrazul cu batista. Mai multe nu ştia să spună. Nu era om pentru condoleanţe şi tandreţe. Şi observă că unghiile lui Radu Comşa nu sunt tăiate şi sunt murdare. Ii făcu semn mut lui Omir, cu degetele mişcate foarfece în jurul unghiei arătătorului, că trebuie să le taie numai decât.
      Laura Vardaru îl dădu uşor la oparte. Ea ştia să vorbească altfel cu răniţii, nu călca întâia dată într’un spital. Se aşeză pe marginea patului. Mâna grăsulie dar lină atinse bandajul. Ii aşeză altfel capul pe pernă, aşa că îndată greutatea de plumb se destinse şi respiraţia fu mai liberă. Ii spuse, plecată peste obrazul ascuns, cuvinte fără însemnătate şi simple, dar care aduceau lumină în ochii astupaţi fiindcă deşteptau interes pentru măruntele gesturi ale vieţii. Amănuntele cele mai vulgare: pansamente, mâncare, băutura care răcoreşte, spălat, toate luau importanţă neasemuită şi încetau a mai fi vulgare.
      Ii pipăi dedesubt faşele de la piept, spuse că vor aduce a două oară, când vor veni, cerşafuri, saltea, alte perne mai moi. Dădu desluşiri lui Omir ce trebuie să facă. Ştia că bolnavul redevine un copil cu toate poftele şi mulţumirile inocente ale unui copil.
      Luminiţa, de cealaltă parte a patului, cu un foarfece de pansamente, galant oferit de maior, îi tăia unghiile rotunzindu-le, şi îi strângea într’un tremur degetele deşertate de sânge. întorcea ochii de la butucul de bandaje: nu mai putea să-şi închipuie cum e dedesubt figura lui Radu, cum a fost altădată.
      Nici ochii, nici buzele, despre care unchiul Pol spunea că sunt de cadână, nici privirea care-o înfăşură ca o îmbrăţişare fluidă, nici surâsul desvelind dinţii albi. Era numai un pachet de pansamente, cu două găuri oribile la gură şi Ia nări, ca într'o mască de scafandru, o mumie neclintită exalând miros de desinfectante şi onguente.
      Iar Radu Comşa, strângând degetele Luminiţei, ascultându-i glasul surd, nu-şi mai putea chema în întunericul lui din ochi, populat de constelaţii negre şi roşii şi verzi, chipul cel adevărat al Luminiţei,
      Odată în mijlocul unei fraze, Laura Vardaru pomeni numele lui Mihai. Se opri.
      Mâinele lui Radu Comşa se sgârciră aşteptând. Ştiau. Nu? N'avea
                                                                                      47
cum să înţeleagă din hainele negre că aflaseră, fiindcă el nu putea vedea aceste vestminte de doliu. Şi în ochii care nu isbuteau să reconstituie figura Luminiţei atât de apropiată şi totuşi pentru el indecisă ca o fantomă în crepuscul, se căscă monstruos de amănunţit toată oroarea clipei când l-a întors pe Mihai cu faţa în sus, cu faţa lui tânără putrezită de apa stătută şi cu lipitoarea spânzurând în orbită. Figura Luminiţei, alături, nu mai avea pentru el fiinţă aevea; dar capul lui Mihai cu mâna ţapănă deasupra aşa cum părea că se fereşte de lumină, cu singurul ochiu alb privindu-1 înspăimântat şi cu celălalt supt de viermele desgustător, îi era atât de aproape şi întreg şi prezent, încât s'ar fi părut că faşele bandagiului le-au împreunat capetele alături, unul în faţa celuilalt, să se atingă şi să nu se mai poată părăsi.
      —        ... când ne-a scris ultima oară, bietul Mihai, reluă tanti Laura cu un suspin.
      Aşa dar ştiau. Nu va fi nevoit niciodată să le spună, că el l-a găsit şi cum l-a găsit, în mâlul muced cu viermi. Pentru toţi ceilalţi, va rămâne numai amintirea copilului, când roşind cu ^sfiiciune de fată, când neliniştit de atâta viaţă câtă îi înfierbânta vinele de sevă. Numai el singur are să ştie în această lume că ochii aceia au putut să fie altfel, spăimântător de cum pot să fie altfel aceiaşi ochi care au râs, au privit şi cu atâta sete se pregăteau să se bucure de minunea de a trăi.
      îşi aminti scrisorile. Le avea aci, undeva, strânse de Omir.
      —   Omîrl...
      Soldatul se plecă lungindu-şi gâtul. El doar mai înţelegea ce bolboroseşte în legăturile lui de vată, locotenentul.
      Scoase cutia în care se aflau toate scrisorile. Luminiţa recunoscu plicurile lunguieţe, cu scrisul ei. Padu Comşa pipăi cu mâinele oarbe până găsi cele două scrisori ale lui Mihai. încercă să explice, dar cuvintele nu isbuteau. Scrise cu un creion, pe nevăzute, tremurat şî stângaci ca literile unui începător, pentru Luminiţa: plicul alb să-l deschidă ea singură. Să-l dea la adresa dinlăuntru. E dorinţa cea din urma a lui Mihai.
      Ca şi Radu Comşa, Luminiţa fără să ştie ce nume stă scris pe adresa cu atâta grijă ascunsă înlăuntrul plicului, se gândi îndată la ochii cu gene frizate şi la obrazul de miniatură al Măgduţei Do~ breanu. Şi toată dimineaţa de astă iarnă, cu zăpada neclintită în depărtări, drţimul cu sania spre Chioaia cu arborii ninşi ca giganţi ma-drepori albi, nebuniile lui Mihai, nebuniile ei, atâta viaţă care părea eternă se stinse în scrum. Numai atât timp a trecut şi atâta noapte s*a lăsat acum peste toate. Erau adunaţi aci, gândeau cu toţii
48
la aceasta, dar gândul rămânea înlăuntru deşi a-1 rosti ar fl însemnat singura îmbunare a durerii uscate în fiecare. Iar când tăcerea se rupea, cuvintele sunau indiferente şi streine, ca să exprime deşertăciuni.
      Alexandru Vardaru îşi cercetase decâteva ori ceasul cu nerăbdare. Luă iarăşi la braţ pe maior, ducându-1 până în fundul săliî. Ceia ce voia el — şi voia cu un ton care îndată îl convinse că nici nu s'ar putea altfel — era ca locotenentul Comşa să fie mutat imediat, din sala aceasta comună într*o cameră mai mică şi singur. Aceasta până când va putea suporta drumul să fie adus la Iaşi. Va veni iarăşi peste câteva zile. Va trimite până atunci pe cineva cu cele trebuincioase bolnavului. Nu se îndoia că rănitul va avea tot timpul o îngrijire specială. Apăsa pe cuvântul „specială", cu un drept care nu admitea replică. Se punea la dispoziţie în schimb, să facă tot ce se poate face pentru spital. Şi-a dat seamă că sunt lipsuri, ştie că nimic nu se face niciodată dacă nu e cineva să forţeze uşile. Lui îi erau deschise toate.
      Alexandru Vardaru să fi vrut, n’ar fi nimerit mai bine slăbiciunea maiorului.
      Medicul îngrijea eroic de bolnavi, era un hirurg priceput şi neobosit dincolo de faima lui de Don Juan; dar cu o pasiune de maniac, tot timpul liber şi-l trecea expunând în dreapta şi-n stânga cum înţelege el să fie organizat un spital în apropierea frontului. Era celebru cu aceste proectc. înainta cereri, devize, planuri, memorii* care călătoreau de la un birou la altul cu numere, rezoluţii, parafe şi peceţi, până când adormeau într’un dosar. Nu scăpa nici o inspecţie fără să ceară îmbunătăţiri după o listă întotdeauna la îndemână, modificată, adnotată, complectată în fiecare zi cu alte observaţii. In aşteptarea acestor modificări hipotetice şi îndepărtate, gospodăria spitalului suferea îndestule lipsuri care s’ar fi putut îndrepta fără nici un raport şi fără nici un memoriu. Medicul nu le vedea: el avea ideile lui.
      Alexandru Vardaru nu scăpă până la uşa automobilului:
      — Am să vă trimit numărul memoriului, domnule deputat.. Şi o copie. Am păstrat o copie... Să poftească domnii aci, să constate la faţa locului... Toată speranţa domnule deputat e în dumneavoastră. Vă trimit o copie bătută la maşină.
      Alexandru Vardaru privi lung, cu desaprobare, găinele care trăgeau din două capete de bandaj pline de sânge. Maiorul îi urmări privirea. înţelese şi tăcu deodată, smulgându-şi mustăţile de pisoiu.
      Luminiţa se ghemui între Alexandru şi Laura Vardaru, cu palmele desfăcute în sus, pe genunchi. Cu ochii goi.
   4 Part. II
49
      Nu. Nu era aceasta. Altfel îşi închipuise. I-a strâns mâînele mult să-i simtă sângele, i-a ţinut capul enorm, lângă pieptul ei... I-a tăiat unghiile — ridicolă mărturie de iubire. Nu putea fi aceasta, tot. Nu i-a rostit nimic din câte şi-le spusese atât de limpede şi cald, astă noapte, şi în cealaltă noapte, de când a aflat, şi tot drumul până aci... Iar el, numai a bolborosit nelămurit. Ceilalţi răniţi au figura liberă, ochii... In ochi atâtea se pot citit... De ce tocmai el? închise pleoapele să-şi amintească cum sunt ochii lui Radu şi buzele. O scutură un fior.
      —       Ce e, Luminiţa? o strânse mâna caldă a Laurei Vardaru pe după mijloc.
      —       Nu ştiu, tanti... Nu mi-am închipuit aşa... o podidiră lacrimi repezi.
      Automobilul intră în dumbrava rară, unde se sfârşea câmpul de trifoîu, cu verdele jilav, care dădea şesului înfăţişare<Je prosperitate bucolică. Neculaî, ţinu dreapta de tot, alături de şanţ, să treacă pe lângă un convoiu de camionete sanitare. Pe urmă, scăpată la drum liber, maşina ţâşni înfr’un uragan de praf.
      Nu e aceasta. Nu aceasta am aşteptatl — gândea şi Radu Comşa, în mormanul lui de vată. Era acum desnădăjduit de singur în întunericul bandagiilor. Ar fi vrut să doarmă, să nu gândească nimic, să uite ca într’un început de moarte.
      Alături se afla un rănit, a înţeles de la început, din vorbele medicilor, că e ofiţer de artilerie, un rănit care doarme tot timpul. Când se trezeşte, nu găseşte nimic mai interesant decât să povestească ce a visat. Absurd, uită realitatea pentru a trăi încoherenţa vedeniilor din somn. Are desigur o rană grea; de trei ori l’au dus la masa de operaţii. Despre aceasta nu pomeneşte nimic. Nici nu se vaetă. Acum două zile i-au tăiat un picior. A tăcut toată după amiaza, copleşit de ameţeala cloroformului care ajungea până la el, miros fad, prin căptuşeala de vată. Pe urmă, când s*a deşteptat, a înec-put să povestească imediat, cuiva, care îl asculta:
      —       Să vezi ce nostim... Am visat că eram pe marginea unei ape ape foarte mari, într’o pădure în vegetaţia necunoscută. O pădure equatorîală... Am mers mult, până să găsesc un loc bun de coborît, fiindcă malul era înalt şî râpos... M’am desbrăcat, am intrat în apă, era o apă caldă şi plăcută, cum e apa de vară... Am început a înota spre o insulă de la mijloc, unde se vedea un şir de palmieri, cu smo* curi ciudate de frunze în vârf... Deodată apare o femee înotând lângă mine şi începe să râdă...
      Rănitul se oprea să râdă şi el, la amintirea râsului cu cate
50
t l-a întâmpinat femeia din apă* Nenorocitul nu mai are un picior, i nu poate merge, se va târî toată viaţa într’o cârje, nu poate înota, J şi el visează că merge şi înoată, şi acestea sunt singurele lucruri care îl interesează* Realitatea teribilă o uită.
        De ce a spus: „nenorocitul?" E întotdeauna o fericire să poţi reface după fantezia ta, realitatea, măcar dormind* Şi el visa altădată* Acum somnul e gol. Viaţă suspendată. Dar chiar atunci când visa, nu era o evadare din realitate, era o prelungire chinuită a tot ce-1 nemulţumea peste zi, o conştiinţă monstruos diformată, o justiţie a umbrelor.
        Radu Comşa mişcă mâinele deasupra păturei; degetele atinseră ceva strein. Pipăi.
> Şi soldatul Oroir se plecă, rostind:
        — Sunt flori, domnu locotenent. Un buchet care nu se află mai r frumos... Le-o adus Cucoanele.
        Erau florile Luminiţei, rămase acolo, fiindcă socotise de prisos să le mai dea, când a ştiut că ochii astupaţi nu puteau să le mal vadă şi nările nu mai puteau să miroase.
                  Degetele continuară să pipăie: căuta să ghicească florile prin atingere. Aceştia sunt trandafiri, acestea garoafe. Frecă între degete foile răsucite şi netede ale unui trandafir — era un trandafir roşu şi involt, acestea nu le putea şti, învăţa numai să le simtă. Iar aţin-; gerea din vârful degetelor, era netedă şi rece, ca obrazul lui Ca-trinel, în noaptea cu fulgere. De ce să-şi mai amintească noaptea aceia? Şi tocmai acuml împinse florile:
        Omir ridică mănunchiul cu luare aminte să nu turbure rânduîala frunzelor, plecă să caute un vas cu apă, păşind în vârful bocancilor lustruiţi oglindă, cu grijă să nu trezească odihna celor din paturi.
        Radu Comşa, trunchiu diform de vată, numai cu mâinele libere dealungul păturei aspre, ar fi părut în neclintirea lui că doarme acum.
        Dar în întunericul ochilor astupaţi, sub maldărul de cârpe, se ridicau ca ochiurile de apă din adâncuri, gânduri cum nu cunoscuse niciodată, fiindcă niciodată ca în acest pat de spital, n’a fost atât de îndelung singur, numai cu el, fiindcă ochii nu mai puteau să-şi risipească privirea în afară, cătau numai în el.
        — „Ascultă, ce vis curios!" sună încă nedesmorţit de somn, glasul artileristului amputat. „Se făcea că eram copil şi plecasem în excursie, cu o bicicletă mică, ştii, cum sunt bicicletele pentru copii..."
Ia-le!

51
§2.
     — Stimabile Comşa, îţi pot spune că salcâmul nostru de la fereastră s’a pregătit de toamnă» Şi îţi mai pot spune că văd intrând pe poartă pe doamna doctor Probotă... Ceia ce înseamnă că peste o jumătate de oră va fi aci şi dini prag ne va face o morală severă, fiindcă miroase a fum de tutun şi fiindcă iarăşi am aruncat capete de ţigări pe jos, ceia ce se întâmplă numai în cele mai ticăloase cafenele de suburbii. Morala vei suporta-o şi; tu, măcar că nu fumezi, ergo nu poţi arunca chiostecurile în dreapta şi-n stânga» Această supremă eleganţă aparţine numai subsemnatului» Dar doamna doctor Probotă, va trece peste aceste regretabile lapsusuri din educaţia mea neglijată şi se va aşeza iarăşi pe marginea patului tău, ca să rămână mai mult decât e decent lângă un bolnav cu aceleâşî drepturi şi datorii ca oricare altul» Constatare care din nou va contraria spiritul meu democratic şi egalitar, ostil oricărui privilegiu de clasă şi altor asemenea mofturi. Deocamdată să ne tragem cu unghiile prin păr şi să ne aşezăm pocăiţi sub cerga noastră cea de toate zilele; să fim ca întotdeauna doi bolnavi exemplari...
     Bolnavul exemplar păşi de la fereastră rezemându-se cu palmele de perete. Cămaşa lungă era desfăcută pe pieptul foarte păros, picioarele goale în papuci erau tot atât de păroase. Când ajunse la pat îşi lepădă papucii scuturându-i pe ciment. înainte de a pune capul pe pernă, repetă o tentativă neisbutită să aducă oarecare rân-duială în»părul câlţos şi rebel. Orânduiala rămase ca întotdeauna o iluzie. Vâlvoiul îşi strămută doar direcţia dinspre ochi unde făcuse până atunci streşină, spre creştet, liberând fruntea cilindrică.
     Dar omul îşi trase pătura până la bărbie cu un surâs de satîs-facţie: se vedea în închipuire un bolnav exemplar.
     Dădu Comşa nu-i putea zări surâsul. Nu-i cunoştea nici faţa. Nu ştia cum arată acest tovarăş în necurmată agitare. Ştia numai că rana aproape de vindecare îngrijorează doctorii, dar că îndatăi ce scapă de sub supraveghere, tovarăşul se târâie sprijinindu-se
52
      pereţi până la fereastră şi nu tace decât prin somn. Ba nici |§&ţunci încă.
fV    Sforăie şi când se opreşte din sforăit, glăsuieşte. De aceia la
  început îl exaspera. N'a putut dormi câteva nopţi, fiindcă tovarăşul |f de cameră dormea patetic. Sforăiturile se deslănţuiau în ciclonuri, l^se opreau să se prefacă în fluer subţire de piculină, erupeau în note î! profunde de bas, apoi omul lupta prin somn cu braţele, începea p să cuvânte şi sfârşea întotdeauna cu o singură exclamaţie: moft! ;f Iar dimineaţa cum se deştepta, dacă nu apuca o carte în mână să ' rămână furat până la ultima pagină în lectură, vorbele curgeau |r inepuizabile ca apa dintr'un robinet uitat deschis.
£ Acum îl iubeşte. Când tace îi lipseşte. Tovarăşul de cameră g e pasionat de cel mai mic amănunt al vieţii, e în continuă răsvrătire, I gata să se răsboiască pentru nimic cu tot spitalul şi e pitoresc. | E în acelaş timp trivial şi subtil, cinic şi plin de candoare, brutal şi |r cu delicateţe neaşteptată: aşcensţUQUe în cele mai pure înălţimi ale | ideii le închee coborând Brusc într’o comparaţie la al cărui auz ro-J şese şi urechile zidurilor.
       —          Comşa, eu până în clasa cincea liceală n’am ştiut la ce $ poate servi o perie de dinţi. Al meu părinte avea o higienă specială:
  SC clătea dimineaţa în gură cu un gât de rachiu pe care îl înghiţea |gapoi plescăind din limbă şi înjurând cu cele mai maestre imagini pî'Şi cu o savantă competînţă de japatomist. înjura când rachiul era ţi bun şi-l dregea, înjura când nu era bun şi nu-1 dregea. înjura când S era vesel, când era amărât, sătul, flămând, bolnav, sănătos, in-I dignat sau în extas de admiraţie. Universul cu toate ale sale minuni €râ pentru dânsul un lung prilej de înjurături. Prilej şi material. ^Niciodată dacă nu l-ai auzit, nu-ţi poţi imagina la ce superbe jerbe : de înjurături pot sluji diferitele constelaţii cereşti. Căci trebuie să-ţi " spun, stimabile Comşa, că eu sunt fiul operei mele şi al unui hamal. In toată viaţa acest părinte-hamal — şi ţi-o jur că această viaţă nu era defel idilică — o singură vanitate l-a susţinut cu vârtoşie în toate ceasurile potrivnice: să rămână hamalul care înjură cel mai teribil în toată ţara românească. Ţi le spun acestea ca să-ţi explici că am cui semăna, când nu vorbesc în alexandrini. E singura moştenire rămasă pe urma regretatului meu părinte, care astăzi desigur cască de urât pe peronul gării Paradis-Nord, unde după cât ştiu nu-ţi este permis să te exprimi decât serafic, iar nici un pasager nu des-, cinde cu geamandan să-i strige: „Ia-o înainte băiatule, şi mişcă..* ' Hai, trap!...“
       —   Comşa?
63
          De«m
     —        Observ că au cam rărit-o mosafirii tăi* Familia deputatului Vardaru, cea cu atât de fine ţigări, coşuri de fructe, flori, cărţi şl atât alte multe^şi delicioase mofturi.
     —   De ce-au rărit-o? N au fost Joi?
     Comşa se grăbi să-i apere, deşi avusese acelaş gând: a început să-l uite familia Vardaru. Spunea: familia Vardaru, dar gândea: Luminiţa.
     Bolnavul exemplar numără pe degete:
     — Joi, Vineri, Sâmbătă, astăzi Duminecă. Patru zile... nouăzeci şi şase de ore. Altădată veneau de şapte ori pe săptămână şi câteodată de două ori pe zi... încep să-mi pierd răbdarea. M’am învăţat cu ţigări bune, cu fructe, cu pesmeţi la ceaiu, cu belşug... Eu până n’am căzut rănit şi până nu m’a adus Providenţa care se numeşte doamna doctor Maria Probotă în camera ta, n’am ştiut ce e aceia huzur... Şî e ignobil stimabile Comşa, să înveţi un om cu ţigări fine şi la timp, cu pesmeţi şi flori, şi pe urmă să-l laşi numai cu năravul. înseamnă că ai fost filantrop, numai aşa, de-un moft.
     Pauză.
     Padu Comşa s’a răsucit şi a gemut, fiindcă în ochi i-au trecut fulgere roşii. Tovarăşul s’a ridicat într'un cot, îl priveşte cu îngrijorare şi cu atâta bunătate câtă poate să arate faţa păroasă şi aspră.
     —   Ce e Comşa? Te doare? Vrei ceva?
     Iar pauză.
     Omul şi-a pus capul pe pernă cu mâinele sub ceafă. Vorbeşte privind în tavanul unde patrulează fără odihnă o muscă.
     —        Am întrebat dacă te doare şi m am ruşinat Comşa, eu care nu mă ruşinez uşor, fiindcă întrebarea mea e făţarnică... Te-am întrebat un moft. Dacă mi-ai fi răspuns: dat mă întreb cu ce te puteam ajuta? Cum pot să iau parte într'adevăr la durerea altuia? Află dela mine Comşa că durerea ta e întotdeauna numai a ta.
     Padu Comşa, în bandajul lui pare că n’a auzit. Acum faşele i-au lăsat gura şi nările libere: acopăr numai ochii şi partea din obraz cusută. Dar în pansamentul lui, Padu Comşa a auzit şi gândeşte că într’adevăr în durerea morală ca şi în cea fizică, omul e osândit să se mistuie singur. Acei care un timp au cercat să ţi-o pătrundă, încep a obosi, te ocolesc, nu se mai pleacă deasupra să le simţi respiraţia caldă de unde şi tu să sorbi căldură de viaţă.
     —   Comşa?
     —   Da...
54
      — Când te-ai plictisit de palavrele mele, spune-mi ce să-ţi citesc*.. Mai avem încă două cărţi minunate. Mă mir că am putut trăi până acum fără să le fi cunoscut. Ca şi cum aşi fi fost mai săarc, dacă se poate, şi nu o ştiam... Dar înainte de toate să te rog ceva.
      —   Zii
      —        Cere amicilor tăi, să ne aducă alte cărţi decât acest anost Bourget, Bourget... De ce ne tot îmbuibă cu Bourget?
      —   Nu pricep mirarea... Sunt doar cărţi alese de femeii
      —        ... (urmează o înjurătură la adresa lui Bourget, atât de complicată, vastă şi teribilă, încât camaradul lui Dădu Comşa, numai pentru atât, ar merită să fie proclamat imediat preşedinte de onoare al Sindicatului hamalilor). Să ne slăbească dumnealor cu acest domn Bourget. Ce e muzeul acesta de conţi, contese, marchizi, marchize, baroni, baroane, viconţi, vicontese, duci, ducese, bancheri, bancherese, ihoftangii şi... (se opri, fiindcă descoperi că nu există un plural fe-menin cert: moftangese sau moftangioaice?). Dacă am face o statistică, ies în romanele acestui domn Bourget de două ori mai mulţi indivizi cu particulă şi blazon, decât numără toată Franţa laolaltă... Ce moft e ăsta? Drame morale şi probleme de conştiinţă? Adică domnul acesta crede că numai în lumea mare şi numai de la douăsute de mii venit în sus, se pun probleme de conştiinţă?... Ai observat că nici unul din eroii domnului Bourget, nu muncesc ca mine şi ca tine să-şi câştige pâinea întâi şi pe urmă să se ţină de drame morale? Toţi taie cupoane şi câinilor frunze, aşteaptă câştiurile, se întorc de la vânat şi de la castel, cască şi fiindcă nu mai au nimic de făcut după ce-au sfârşit de căscat de li s’au dislocat fălcile, hail să-şi pună şi ei, micuţii, o problemă de conştiinţă... Şi eroul, ai observat Comşa, eroul cu revolverul la cap? In loc să sloboadă glonţul,} aşteaptă cinci pagini să capete cârcel la mână până când domnul Bourget ne ţine un curs de psichologie pentru doamne, domnişoare şi demidomnişoare: „sunt temperamente care... Binet spune... Acele firi despre care Taine..." şi alte o mie şi una de mofturi. Trage domnule odată cocoşul şi nu-mi umbla mie cu marafeturi că-mi pierd sărita! Trage şi pe urmă am să înţeleg eu cititor ce fel de temperament eşti şi am să înţeleg eu cu ce fel de mofturi de conştiinţă îmi umbli... Ştii, Comşa, cu ce compar eu romanele acestui domn Bourget?
      —   Nu ştiu cu ce compari romanele acestui domn Bourget...
      —        Cu nişte căţei împanglicaţi de salon, cu aceasta îi compar. Şi ştii de ce Comşa?
      —   Nu ştiu de ce îi compari cu nişte căţei de salon.
55
     —        Să-ţi spun cu de ce, Comşa. Ai văzut căţei de ăia desgustători, care te ling, au tremurici, dansează pe picioare subţiri de paiajen şi nu mai sfârşesc fandosindu-se? Când li s’au înodat intestinele fiindcă s’au îmbuibat, se târâie constipaţi pe covor de ţi-e scârbă. Şi ai crede că s’a întâmplat o^catastrofă, atâta agitaţie e în casă: „Val ce-o fi mâncat Puşi? Şi-a stricat stomahul, Puşi... Fuga la telefon, chiamă doctorul... Imediat, că moare Pusif* Ştii ce fac eu Comşa, cu asemenea javre?
     —   Nu ştiu ce faci cu asemenea javre...
     —        Le înşfac de ceafă şi le svârl de trei ori peste cap pe fe~ rcastră afară... Aceasta fac eu cu asemenea javre. Aşa cum aş aruncă şi volumele acestea de indigestie psichologică ale domnului Bour-get, dacă n ar fi aduse cu gingaşe intenţii de Vardarii tăi.
     Şi aceasta durează douăsprezece ore pe zi, când sunt singuri.
     Padu Comşa regretă că nu-i poate vedea indignarea pe figură şi c silit să o reconstituie numai din accentul cuvintelor.
     Acum tovarăşul lui Padu Comşa tace şi desigur fumează, fiindcă Padu a auzit chibritul şi simte mirosul de tutun.
     S*a deschis uşa. A apărut în prag Maria Probotă. Se uită mustrător cu ochi obosiţi la aţele de fum şi la aureola de mucuri lărgită pe ciment pe o rază de doi metri, în jurul patului unde zace bolnavul exemplar. Mustrarea e mută, numai în privire, dar tova* răşul lui Padu Comşa e cu atât mai sensibil.
     —        Nu vă uitaţi la mine, doamnă Probotă... Comşa e de vină, vă spun pe onoare 1 Dacă prietenii lui, ori ca să fiu mai exact, prietenele lui îi tot aduc ţigări, ce putem face? Suntem recunoscători şi fumăm.
     —        Am să vi le confiscl ameninţă Maria Probotă cu o bănuială dc surâs pe buzele împietrite.
     Tovarăşul lui Padu Comşa turteşte ţigarea de perete şi aruncă jos mucul, cu figura sa pocăită de bolnav exemplar.
     Maria Probotă cercetează, foaia de observaţie, temperatura: dar nu le desface pansamentele, <iăci nu e ora pansamentelor, iar bolnavii nu sunt în secţia ei.
     —        Dacă ai sta liniştit domnule sublocotenent, dacă ai fuma mai puţin şi ai vorbi şi mai puţin, ai fi acum pe picioare...
     —        Dar mă simt foarte bine aci, doamnă Probotă... Abia m’am deprins să trăiesc ca un rentier. Când am să înţeleg că vreţi să mă daţi afară, rup singur pansamentele... Sunt şi rămân aci... Am jurat să nu ma despart de locotenentul Comşa. Eu am întotdeauna convingerea vanitoasă că tot ce se întâmplă în jurul meu nu sunt
56
mofturi, se întâmplă cu intenţii ale Providenţei pentru mine* Dacă m’a pus alături de Comşa, înseamnă că Providenţa are ea vre-o socoteală cu mine şi cu el.
     Maria Probotă îşi astupă urechile înspăimântată de avalanşa care ameninţă ca totdeauna să nu mai sfârşească.
     Se apropie de patul lui Comşa. Rănitul vorbăreţ tace brusc, deschide o cărte şi întors pe o coastă, cu spatele, se cufundă în lectură cu o indiferenţă la tot ce se petrece împrejur, care pe Maria Probotă o jenează.
     Atinge mâna lui Radu.
     —   Azi ce ne spui?... Când dăm drumul luminei?
     Radu Comşa nu-i vede privirea în care totul e stins, dar cuvintele şi atingerea mâinei îi fac bine.
     —        N’aş fi crezut niciodată că trei săptămâni înseamnă atât de lung... Dinu, ce face?
     —        Am să-l aduc într’o zi... Nu-i mai ajunge timpul. I-a născocit unchiu-său altceva: smeu. Abia îl pot duce seara la culcare. Nu mai vorbeşte decât de sbârnâitori, cumpănă, coadă, smee de una şi de două coaie... Copiii sunt fericiţi... Nu înţeleg înfricoşarea timpului în care trăim şî au să uite îndată.
     A fost o scurtă însufleţire când a vorbit de copil, acum s*a stins.
     Vorbele au căzut în urechea lui Radu Comşa ca pietrele care deschid cercuri concentrice în apă, mult după ce-au ajuns la fund; acum toate cuvintele îi sună în întunericul lui mai adânc.
     Purtând mâna la fruntea acoperită să-şi aşeze bandajul mişcat, spune încet:
     —        Nu numai copiii au să uite... Tot omul uită. Aci e poate şi singura noastră putere de a trăi. Omul uită un adevăr, îl caută din nou. II redescoperă. Nenorocirea şi durerea ne învaţă sensul vieţii; dar ar fi teribil ca învăţătura aceasta să ne rămână veşnic prezentă aci, să ne paralizeze. O uităm, ca să avem voluptatea de a o mai căuta şi a o mai găsi încă odată. Aceasta e de altfel toată povestea omenirei...
     Bolnavul exemplar se răsuceşte din pat, dovedind aşa imprudent că n*a citit, ci a ascultat.
     —        Nu Comşa, n’ai drept să spui aceasta. Deşi urăsc răsboiul, îi sunt recunoscător. E singura împrejurare când durerea ta egoistă poate lua un caracter universal. E o consolare să ştii că suferinţa ta individuală de astădată nu se pierde meschin şi izolată, ca un moft fără importanţă pentru restul lumei, ci se confundă cu o catastrofă
57
universală..* Fiecare om de la o vârstă înainte e o ruină păcătoasă în care nu s*a petrecut nimic. Acum vor fi toţi ruini grandioase în care s’a petrecut ceva teribil. Fatalitatea înainte de răsboiu era într’adevăr făcută din nimicuri. Iţi cădea un burlan în cap, ori te însurai cu o balcâ^ă care-ţi amăra zilele... Existau şi înainte de răsboiu martiri, dar nimeni nu-i Băga în seamă, n&artiriul lor era urât şi mediocru* nici ei nu se ştiau că sunt martiri. Experienţa lor era pierdută pentru ei şi pentru umanitate. Dar acum fatalitatea nu mai e o sumă de nimicuri: e o realitate precisă şi formidabilă, dominând câteva zeci de milioane de oameni; iar martirii au conştiinţă că sunt martiri, se văd, se ştiu, se numără, sunt şi ei milioane care vor face o cate" gorie aparte în omenire... N*o să mai avem ruşinea elanului, n’au să ne mai sperie toate stârpiciunile şi să ne conducă toate larvele care se intimidează înaintea a tot ce e mare, dezinteresat şi curajos... Zici că o să uităm? Dar aceasta de aci? (îşi desveli pântecul în" făşat unde se vindecau spărturile gloanţelor, şi îl acoperi îndată când îşi aduse aminte că e o femee de faţă şi că Radu Comşa nu poate vedea). Aceasta de aci, şî ochii tăi, şi pieptul din care ţi-au scos hirurgii atât de complecte şi curioase colecţii de aşchii, acestea sunt mofturi, se pot uita? Acestea au să fie ruini în care nu s’au petrecut nimic? Căci nu rana care are să se cicatrizeze e totul, dar tot ceia ce ai gândit, ai simţit şi ai văzut înainte de a ajunge până la rană, acelea mă interesează* ele sunt bunul şi răul răsboiului. Sunt răni care nu trebuie să se închidă niciodată. Dacă ai să le poţi uita şi dacă ai să le uiţi, şi dacă am să le pot uita, şi am să le uit, atunci stimabile Comşa, ne putem întoarce spatele de pe acum; suntem nişte mofturi. Atunci ar însemna că răsboiul a fost într’adevăr numai un asasinat. Iar eu care am culcat atâţia oameni cu mitraliera, câţi n'a ucis cel mai celebru ocnaş din cei cu craniul măsurat la serviciul antropometric, merit nu tinicheluţe, panglici, mofturi, prăjiturile, ţigări, şi îngrijire de prunc răsfăţat, ci o pedeapsă mai grea de cât ştreangul, o tortură care n'a fost născocită...
      Maria Probotă îşi astupă iarăşi urechile îngrozite de vertiginoasa peroraţie. Tovarăşul lui Radu Comşa tăcu, nemulţumit că din nou nu şi-a stăpânit neastâmpărul. Deschise cartea de pe piept la semn şi întorcându-se cu băgare de seamă şi încruntări de durere, începu iar să citească.
      E tăcere. O frunză roşie a intrat uşor pe fereastră, a părut ca-şi caută întâi plutind un loc, s’a refugiat cu un foşnet de ameninţarea toamnei de afară.
58
      Radu Comşa a săltat capul orb să prindă ce înseamnă acest fâşâit pe ciment*
      —   Nimic.*. O frunză... încă o toamnă...
      Pe figura Măriei Probotă nu s’a clintit nici o linie şi obrazul e totuşi încă mai dureros împietrit. Ceva s*a destins înlăuntru — un simţimânt purificat alături de omul pentru care ascuns suferise. Acum, Radu Comşa e numai un prieten în durere.
      Maria tace. Făptură firavă în haina albă de pânză, încovoiată pe marginea patului, e numai o femee lângă un bolnav, ridicându-i capul mai sus pe pernă, privindu-i bărbia descoperită, şi ascuns sub pansament, obrazul, pe care îl ştie pentru totdeauna desfigurat. Ceva rău, neştiut de nimeni, era însfârşit mort. Viaţa ei se elibera.
      Nu mai simţea nici ură pentru el, ura care nu era decât altă voluptate, acră, a iubirei, nici teamă, nici neliniştea de care fugea şi pe care o căuta. Nimic de astădată nu mai era vinovat în îndemnul ce-o purta în fiecare zi aci. Plecându-se peste figura orb înăbuşită, atât de aproape încât Radu Comşa îi aude bătăile inimei în pieptul strâmt, când îi vâră mâna sub trupul rupt de aşchii să-l îndrepte, e numai femeia alinând un soldat căzut: mamă ori soră, aşa cum au îngenunchiat întotdeauna, de când oamenii se întreucid, să pună balsam pe răni de răsboiu. De când a aşteptat eliberarea aceasta şi iată, nu-i aduce acum nici o bucurie.
      —        Radule... (de-acum îi poate spune fără nici o teamă pe nume), Radule, nu mi-ai spus ce să-i scriu lui Virgil?
      E încă o biruinţă asupra ta însă-ţi să amesteci amândouă numele, fără nimic vinovat, fără ezitarea secretă, să nu mai simţi ruşinea şi umilinţa tăinuită în tine.
      —   Radule, ce să-i scriu lui Virgil? întrebă a două oară.
      Radu Comşa îşi pipăi pansamentul pe ochi. Zâmbi aşa cum
zâmbea acum, cu muşchii buzei crispaţi dureros şi urât.
      —        Scrîe-i că am ajuns însfârşit aşa cum spune camaradul meu de aci, o ruină grandioasă în care s’a petrecut ceva... Şi dacă îi pare aceasta sibilic — spune că îl aştept să capete lămuriri de la prietenul meu Vasile Mogrea.
      Rănitul din celălalt pat, dovedind încă odată că era mai atent la ce se petrece în jur, decât voia să pară, se întoarse ţinând semnul foii din carte, între degete.
      —        Ccmşa, în ironie stă adesea plăcerea să insulţi cea ce iubeşti mai mult... Tu ai pudoarea gândurilor şi celor ce simţi. Crezi că a le mărturisi e o slăbiciune... Şi că a le batjocori e o bravură. Eşti ca acele îsvoare care atunci când sunt aproape să fie captate,
59
fug... Dar isvorul dacă există, tot trebuie să iasă odată la lumină. Sunt curios să-ţi văd ochii, când doamna Probotă şi colegii domniei sale, îţi vor scoate însfârşit această mizerie de cârpă... Sunt sigur că arată aşa cum mi-1 închipuiesc.
     Bolnavul exemplar deschise iarăşi cartea la semn. îşi aminti şl surâse în mustăţile aspre:
     —       Vă jur că de-acum tact Mi-am consumat debitul verbal pe două ceasuri.
     Se întoarse cu spatele, trăgându-şi şi pătura peste umeri.
     Maria Probotă privea deasupra lui Radu Comşa ca deasupra unui obiect. Privirile lor se încrucişau prin pânze şi vată, dar nu se vedeau. Radu Comşa simţea umilire aşa# cum se afla, înaintea fiinţei care uitase şi iertase. Dar Maria Probotă, cu spaimă descoperea că acum, când tot ce era rău şi înăbuşit în ea fusese definitiv biruit, în loc de bucuria aşteptată, i se desfăşura înainte numai un deşert uscat. îşi spusese că atunci când va veni ceasul acesta, va afla că viaţa ei se mai poate încălzi la o lumină blândă. Lumina era acum numai peste ruini devastate şi infertile — aşa cum rostise omul păros de alături: ruini în care nu s’a petrecut nimic. Iar figura cu fruntea rotundă, ochii castanii cu firişoare de aur, gura cu frăgezime încă de copil între cele două paranteze de cute săpate sub nările subţiri, erau de un calm neomenesc, o rigiditate sub care totul a fost pustiit. Tot aşa cum sunt inerte chipurile morţilor după ce s’au răcit.
     —       Ce să-ţi mai aduc, Radu? Fructe, flori?... Astea nu... Ştiu ca domnişoara Vardaru...
     —        N'au venit de patru zile! se răsuci iar din pat tovarăşul lui Comşa, cu promptitudinea unui şcolar pârâtor.
     —        N’au venit de patru zile? repetă, încet, cu mirare Maria Probotă.
     Şi tăcerea care dură, îi păru atât de goală lui Radu Comşa, încât îi apără îndată:
     —        Desigur s’a întâmplat ceva... Vor fi fiind la ţară... Se va fi întâmplat ceva Colonelului Pol Vardaru.
     Ca să alunge gândul care rodea în el, schimbă altăceva:
     —       Ce voiam să te rog?... Da. Cărţi, dacă se poate să ne aduci, mai bine de cât flori şi...
        Dar orice, doamnă Probotă, orice poate să fie! O chimie, un dicţionar ori un almanach de la 48, numai Bourget, nu!... se grăbi să adaoge bolnavul exemplar, apărându-se cu amândouă mâinile caşi-cum îi răsturna cineva chiar acum pe piept, să-l sufoce, toată
60
opera complecta a lui Bourget, în ediţie definitivă şi revăzută*
      —  Tot nu vaţi împăcat, domnule Mogrea?
      —  Ol
      Tovarăşul lui Radu Comşa înlocui cuvintele cu un gest care arăta că între el şi autorul Cosmopolîsului, nici o reconciliere nu e posibilă»
      Maria Probotă se ridică»
      —       Să-mi fiţi liniştiţi, vă rog*.. Şi domnule Mogrea, te-am rugat mai rar cu ţigările... Am să vi le confisc.
      Mai vru să adaoge ceva, cu mâna rezemată de fierul patului unde se afla Radu. Dar şterse gândul ca un fir de funigel păinjenind înaintea ochilor.
      Când deschise uşa, frunza uscată, târâtă de curent, tfugi să se ascundă într’un ungher mai păzit de suflarea rece a toamnei.
      Tovarăşul lui Comşa aşteptă până când paşii din sală se depărtară* întinse mâna şi alese o ţigară. Aprinse aruncând în sus inele de fum, privindu-le cum trec unul prin altul.
       —Comşa?
      —  Da...
      —  Pe doamna Probotă o cunoşti de mult?
      —  De când eram şi eu şi dânsa la Universitate. De ce?
      —       Nimic. O întrebare ca oricare alta. Şi cu Probotă eşti prieten? Prieten vechiu?
      —       Ce întrebare? Cel mai vechiu şi mai bun... Colegi din clasa întâi de internat.
      Tovarăşul lui Comşa aruncă trei inele de fum unul prin altul, le risipeşte cu mâna.
      —       II cunosc şi eu puţin... Am suplinit o catedră şi ne-am cunos>-cut într’o cancelarie... Un tip cam pedant, cu chelie precoce, roşcat şi fără gene.
      Alte trei inele de fum, şi mâna păroasă iar risipindu-le. Apoi o reflecţie, aşa, fără nici o legătură.
      —       Soarta unor femei e câteodată stupidă. Nu e cel mai uşor lucru să te resemnezi sărutului conjugal, onest ca o recompensă. In fine moft. Viaţa e uneori un moft trist, Comşa.
      Radu Comşa nu înţelege. Camaradul lui are nevastă şi copil în Bucureşti. I-a vorbit întotdeauna despre dânşii cu suflet, suferă pentru soarta lor: au rămas singuri şi fără bani acolo, sub stăpân nire streină. Sunt săraci. S’au luat numai fiindcă s’au iubit. S’au unit două sărăcii. Nimic nu-1 îndreptăţeşte să vorbească astfel.
61
     Dar tovarăşul lui Dădu Comşa a schimbat cartea pe care o citea singur; a luat alta sa contînuie cu glas tare, pentru amândoi:
     Svârli ţigarea, fireşte jos, şi începu:
     „In uşă apăru Nataşa. Toată lumina soarelui năvăli învăluind-o în irizaţii tremurătoare, ca o eşarfă. Orbit, Stolnîcov închise o clipă ochii. Când 4i deschise, figura Nataşei tot nu se distingea, dar razele făceau în jurul capului, în păr, o aureolă..."
     Dădu Comşa care vedea acum, în ochii închişi imaginile luminoase mai vii decât întotdeauna, o văzu pe Nataşa în prag, plutind aerian în explozia de soare, cu tremurai razelor în păr. Figura indistinctă era a Luminiţei, a Zoiei Vesbianu, a Măriei Probotă, a lui Catrinel. Toate confundate, conciliate, topite în una singură, ireală. Dar painjenişul de raze palpitând în păr, îl orbi acolo, în întunericul lui, de atât de iradiantă şi nepământească lumină.
62
§ 3.
                                                  —  Et quel est le jet* ? dît Merlin.
                                                  —  C'est ie secret d'enserrer un homme sans tour, sans muraille et sans liens*
                                                              Merlin
                                                                        (Romans de la Table Roade)*
                      Ctistâ Luminiţă,
       Tu ştii ca pentru mine începutul unei scrisori e întotdeauna dificil şi rece, ca cele dintâi cuvinte cu care încep o conversaţie întrun salon: vremea, servitoarele, jurnalele de modă — sau acum comunicatele, ruşii, Verdun, Salonic, etc. Şi cum rodeam vârful tocului în dinţi (obiceiu urât dar incorigibil) mi-am adus deodată aminte, că tot aşa, după miezul nopţii, la aceiaş masă şi tot cu fereastra deschisă, acum un an îţi scriam la Bucureşti un răvaş tot aşa de lung, cum sunt sigură că va fi şi acesta* Am măsurat aşa mai bine timpul. Un ani Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe, aşa cum e maman astăzi albită cu totul. Câte prostii, ţî-am scris atunci, Luminiţol Ni se păreau toate simple şi nu ne îndoiam nici o clipă că vor sfârşi repede şi patetic. Aveam chiar un fel de mândrie, evident nemărturisită fiindcă nu se spun toate prostiile câte-ţi dau în gând, aveam mândria ca începe şi pentru noi o vreme eroică aşa cum au trăit contimporanii lui Napoleon. Că vom fi în aceiaş timp actorii şi spectatorii unei grandioase epopei. Pe urmă abia am văzut că tot ce se pare epic şi glorios în perspectiva timpului, când bunicii povestesc nepoţilor, e de fapt numai un nesfârşit lanţ de mizerii şi de urâţenii. Suferinţa nu este grandioasă decât când e evocată mai târziu în amintire şi a fost curăţată de tot ce era meschin. Ce să-ţi spun? Acum ştiu că toţi contemporanii lui Napoleon nu erau
63
oameni supranaturali aşa cum mi-i arătau cărţile, erau numai nişte oameni necăjiţi care suportau vremurile, nu le creiau şi nu le conduceau. (Cred că-ţî place introducerea Luminîţo, e după ritual: o consideraţie generală, înainte de a trece la amănunt). Acum am să urmez numai sfatul lui M-lle Roche, care ne rezuma lecţia de stil şi compoziţie, într’o singură concluzie: „Enfin, bavardez, la plume aux doigtsl"
      Ai ghicit, aş vrea să fiu iarăşi lângă tine Luminîţo, nu atât fiindcă eu mă simt atât de singură şi aş vrea atâtea să te întreb, căc! se petrece în mine ceva necunoscut şi nou, dar mai ales fiindcă te ştiu pe tine atât de încercată de mâhniri. Bietul Mihail Când am citit scrisoarea ta nu-mi venea să cred. Poate e o eroare, se fac atâtea confuzii în listele de pierderii Dar am văzut că nu avem dreptul să ne mai îndoim. Şi mă gândesc cum într’o vară ca aceasta, cu atâta soare, poate să fie un copil pus în cutia aceia oribilă de lemn şi îngropat cu pământul pe piept. Toate nebuniile lui de astăiarnă, şi dimineaţa aceia când s'a înfuriat şi a rupt fotografia lui la Chioaial Tu spui că al acum mustrări pentru că îl chinuiai — dar cine şi-ar fî închipuit, Luminîţo? Şi mă gândesc la Măgduţa Dobreanu, la Cora şi la Ralu... Cum pot să nu urăsc răsboiul?
      De aceia cred Luminîţo, că e un noroc pentru Radu Comşa că a fost rănit. O rană oricât de grea e singura siguranţă pentru tine, că nu se mai poate întâmpla altceva mai oribil. E cel puţin pentru multă vreme la adăpost, aşa cum ne-am bucurat noi când am aflat că bărbatul Emiliei a căzut prizonier. E o bucurie egoistă şi poate laşă, dar de ce să nu fim sincere şi să n*o spunem? Un rănit se vindecă şi un prizonier se întoarce — dar acei care nu se vor întoarce nici odată?
      Nu înţeleg din scrisoarea ta un lucru. E poate numai o părere... Zici că e penibil când te afli lângă el şi în loc de cuvintele bune pe care le aveai pe buze cu un ceas înainte, taci numai şi priveşti ban-* dajul care-i ascunde faţa şi ochii. Şi scrii că te simţi aşa lângă el, streină, par’că ceva s’a îndepărtat. Vezi de aceasta mai cu seamă regret că nu sunt lângă tine. Ai înţelege mai bine Luminîţo, că nu trebuie să spui aceasta, nici pentru tine nici pentru el. Ar fi în-tr’adevăr oribil. Dar nu e aşa că nu se poate? Sunt sigură că astăzi chiar, ai să fii la capul lui şi ai să-i pui mâna pe frunte şi pe ochii acoperiţi, şî ai să-i spui cuvintele pe care le gândeşti şi nu le spui. Gândeşte câtă nevoie are el acum de cuvintele acelea pe care le înăbuşi avară în tine.
      A fost pe aci domnul Paul Vardaru, cu nu ştiu ce misiune ur-
64
Agentă la comandamentul rus. A trecut numai ca o vijelie pe la noi, târât de Papa, care l-a întâlnit furios pe toţi ruşii şi pe toate comandamentele din lume. Era periat, netezit, bărbierit şi tânăr, par’că n*ar fi venind direct de pe front, unde rigimentul lui a fost iarăşi decimat şi scos din luptă. A stat la masă la noi, a animat puţin casa noastră care e atât de tristă de la un timp. A speriat-o pe biata maman cu reţetele de mâncări —ceia ce numeşte dânsul „Tart de la gueule", pe care românii au pierdut-o. I-a interzis să utilizeze vreodată fasolea verde, mazărea, cartofii de primăvară, morcovii, decât imediat ce sunt culese din grădini: după câteva ore îşi pierd toată savoarea. Puiul să fie fript numai la frigare sau într’o coală de hârtie albă — puiul la tavă e o crimă. Insfârşit le ştii toate mai bine decât mine. Privea biata maman cu nişte ochi la acest colonel cu două rânduri de decoraţii pe piept, venit direct de pe front, şi vorbind cu pasiune numai de mâncări, băuturi, de Brilat-Savarin, Grimond de la Reyniâre, marchizul de Cussy, mai ţin eu minte ce gurmanzi celebrii La sfârşit a povestit câteva ainecdote cu ruşi, atât de picante încât a trebuit să-mi caut de lucru prin alte camere până a sfârşit — simţeam cum îmi ard urechile. Iar la plecare, nu s*a lăsat până ce maman n’a primit o sticlă de Cognac Martel ***, pe care o avea nu ştiu unde în maşină, plângându-ne pe noi românii că n’am învăţat pici până acum cum trebuie băut cognacul: numai în pahare speciale cu gura foarte largă să poţi respira toată aroma. Dar când şi-a adus aminte de Mihai, l-am văzut privind în altă parte, ţintă, până când i s’au limpezit ochii.
       După plecare în casa noastră s’a făcut iarăşi liniştea care mă apasă: par’că a fost scos un mort de aci. Maman iar a început să se strecoare albă şi îmbătrânită printre uşi, slugile să păşească în vârful picioarelor, Papa s*a închis în birou, unde citeşte Montaigne ori nu ştiu ce enciclopedişti, ca să fie cât mai departe de tot ce se petrece pe lume. Cum ştii şi tu, toate ne-au mers şi acum rău. Recolta a fost rechiziţionată ca şi vitele toate de muncă: în schimb în sertar s*au adunat bonuri galbene pe care nu dă nimeni un ban. Trăim ca săracii — nu înţeleg cum pentru alţii răsboiul e un prilej de îmbogăţire, şi îl admir pe domnul Vardaru, că atât de bine ştie să-şi apere interesele, rămânând tot odată şi bun român, fiindcă dă mai mult decât dau alţii îndoit mai bogaţi, şi acum plimbându-se pe la Paris, Tockîo, Stockolm, etc. Dar dă numai ce ştie că trebuie dat — la Papa vin toţi, încarcă, lasă bonuri şi pleacă. Iar bonurile rămân să ţină signet în volumele lui Montaigne.
       Am mai avut o singură zi de bucurie, când ne-a venit din Elveţia o scrisoare de la bărbatul Emiliei — prizonier la nemţi. S’a în-
                                                                                           65
5 Part. II
tâmplat ca tocmai în lagărul lor din Germania să fie anunţată o vizită a unor gazetari elveţieni, olandezi, danezi, spanioli, suedezi, însfârşit din ţările neutre. Emil a scris atunci o scrisoare din ajun, şi a înmânat-o pe furiş unui gazetar la întâmplare, rugândul s*o trî-^ mită prin legaţie şi lăsând-o deschisă să vadă că nu scrie decât lucruri familiare. Aşa ne-am trezit într’o zi pe neaşteptate, cu scrisoarea foarte gentilă a elveţianului, care nu-1 cunoştea nici pe bărbatul Emiliei nici pe noi, şi în plic, scrisoarea cealaltă. E o mângâiere să vezi că în mizeria în care se sbate toată omenirea acum, mai întâlneşti oameni care de la adăpostul neutralităţii lor foarte confortabile, tot au îndestul suflet să înţeleagă suferinţele celorlalţi, care-şi ispăşesc neutralitatea de doi ani, cum a fost a noastră, numai risipă şi desmăţare.
      A fost câteva zile şi fratele cel mai mic, Toderiţă, după o rană fără importanţă la Mărăşeşti. Dar a plecat lăsându-ne bucurie mai puţină, ai să vezi mai departe de ce.
      Şi acum Luminiţo, să trec şi la partea cea mai delicată, pentru care aş vrea să fiu lângă tine şi să vorbim altfel decât într’o scrisoare, chiar când atinge dimensiunile chilometrice ca toate răvaşele mele.
      Când spuneai în glumă că roşesc cum nu se cuvine unei fete, în faţa lui Scarlat Măinescu, nu-ţi puteai imagina cât de aproape ieşti de adevăr. Nici eu nu ştiam atunci. N'aş putea să-ţi spun cum a fost şi de ce... Poate era hotărârea unei puteri mai mari decât noi, căreia nu ne putem împotrivi...
      Iţi aminteşti că acum un an, când nimic nu mă îndreptăţise să cred că o să-l cunosc vreodată, îţi scrisesem că l-am văzut la braţul lui Padu Comşa, pe calea Victoriei? El e domnul acela cu privirea elegiacă şi absent de pe planetă, despre care îţi scriam. A trebuit multă vreme să-mi amintesc de unde-i cunosc figura, altfel aş fi j crezut că o ştiu din altă viaţă. Şî când mi-a vorbit întâia oară, am simţit că roşesc: nu voiam să roşesc şi cu cât gândeam că nu trebuie să roşesc cu atât simţeam sângele svâcnindu-mi în obraz. Pe urmă ne-am cunoscut de aproape, era prietin nu ştiu de unde cu Camil. pe urmă l-a invitat Papa şi Maman. Am simţit ceva necunoscut când mă privea înzistent şi ochii lui spuneau altceva decât vorbele indi- • ferente pe care le rostea întotdeauna cu un ton de ironie, ca un om blazat de toate nimicurile omeneşti. In fine Luminiţo, e prea lung şi complicat să-ţi povestesc toate. Ai înţeles că eu, aceia în tot deauna rece şi care spuneam că voi împleti cosiţă albă fiindcă nu vreau să se repete ceia ce vedeam împrejurul meu pretutindeni, voi fi peste puţine zile logodnica domnului Scarlat Măinescu. Papa e în-
66
cântat, Scarlat, (vezi ca nu mă pot opri să-î spun pe nume), Scarlat l-a cucerit. Maman e bucuroasa că mî-au ieşit ideile, absurde cum spunea ea, din cap. Dar toate nu se pot povesti într’o scrisoare. Aş vrea să ţi le şoptesc în ureche.
      Am fost acum două zile, cu Scarlat la moşie. Imediat a observat că toată gospodăria se părăgineşte. Din câteva cifre a dovedit lui Papa toată risipa, şi cum împotriva impresiei pe care mi-a făcut-o că ar fi elegiac şi absent de pe planetă, Scarlat dă dovadă de spirit întreprinzător, l-a convins pe Papa că un om energic ar putea scoate venituri întreite de cât arată scriptele de anii trecuţi. Insfârşit nu e numai un bărbat spiritual, inteligent şi umblat în lume (observi ce banală am devenit cu epitetele?) dar pare să fie şi un om activ şi cu iniţiativă, ceia ce ar aduce puţină ordine în gospodăria noastră de moldoveni prea pasivi.
      Şi aci ajung la întâmplarea cu Toderiţă. Când a venit în permisia lui de câteva zile şi a aflat de la Maman, în loc să vină şi să mă îmbrăţişeze cum aşteptam, s’a arătat foarte rezervat. A început spunând că tocmai faptul că e prieten cu Camil, e îndestul de proastă recomandaţie. Pe urmă, când s*au cunoscut, tot timpul a stat morăcănos şi l-a cercetat cum cercetează vameşii paşapoartele pasagerilor. In seara aceia Scarlat a fost mai cu vervă decât oricând. Fiecare frază era o jerbă de scântei. II priveam cu adevărată recunoştinţă că aduce puţină viaţă în casa noastră atât de posomorâtă şi că mama se luminează la figură şi mai uită tristeţele ei. Toderiţă răspundea sec la întrebări, ca la un interogator, nu râdea, când abia începusem să ne veselim puţin; însfârşit a stat între noi ca o bufniţă cobind a rău.
^ Scarlat a observat şi numai delicateţa l-a făcut să nu remarce altfel lucrul, decât negiijându-1 complect şi vorbind mai departe caşi cum Toderiţă nici nu exista. Când a plecat, am avut o scenă cu Toderiţă: m’a bufnit plânsul. El şi-a permis să spună că un om care în loc să fie pe front ori măcar altfel util ţării, îşi petrece timpul la mesele de cărţi, în tovărăşia unei „secături" cum e Camil, nu poate să fie decât o secătură de aceiaş speţă. Destul că avem un exemplar în familie. Iar după aceasta, o sumă de lucruri urâte ş! rele, aşa cum vorbesc mulţi din cei întorşi de pe front, cu o intransigenţă de oameni care nu mai înţeleg şi au uitat viaţa de oameni.
      E adevărat că Toderiţă e singurul dintre copii care aproape n’a cerut niciodată nimic de acasă; deşi cel mai mic a fost bursier la liceu şi e bursier la şcoala lui de inginerie — mă mir cum a putut scoate acte deT paupertate când avem moşie în judeţ, — dar aceste lucruri foarte frumoase, nu-1 îndreptăţesc să se amestece cu atâta
                                                                                       m
brutalitate în viaţa altora. M’am convins încă odată, draga Luminiţo, ca oamenii cei mai insuportabili sunt virtuoşii: rigiditatea nu le permite să înţeleagă nimic din viaţă şi că omul e un fragil aparat de carne, suflet şi nervi, nu un mecanism pe care să-l învârţi cu o chee de ceasornic. Cele câteva zile cât a mai stat acasă, de abia ne-a mai vorbit. Ne-am despărţit numai cu o atingere de buze. Şi fiindcă n’am rezistat şi am început să plâng, pe o canapea a noastră unde plângeam toţi când copii primeam pedepse, s’a întors din prag să-mi spună:                                      ^
      — Să fii bucuroasă dacă peste trei ani are să-ţi rămână măcar canapeaua aceasta, ca să ai pe ce plânge...
      Monstruos.
      Scarlat a întrebat numai după ce a plecat, de ce e atât de mo-răcănos M-r St-Vertu — aşa l-a numit el — şi cu aceasta s*a sfârşit.
      Şi mă întreb dragă Luminiţo, ce cruzime au oamenii, chiar când sunt fraţii cei mai apropiaţi şi se iubesc, să-şi sfâşie unul altuia inimile cu unghiile? Toderîţă a plecat, dar ceva a picurat în sufletul meu, ca să n’am bucuria întreagă. Mă surprind câteodată privindu-1 pe Scarlat cu alţi ochi decât ar trebui. Mă neliniştesc ochii lui, care capătă o răceală cenuşie de metal, când vorbeşte despre unele lucruri. Dar îndată ce-mi întâlneşte privirea, ochii lui sunt buni şi calzi, şi îmi spun că nimic din cele ce cobea Toderîţă nu pot să fie adevărate. De altfel, ştiu că Scarlat are un rând de case şi o mo-şioară în teritoriul ocupat; e un om de energie care şi-a făcut singur averea, exact cum ar trebui să compenseze temperamentul unei fete romanţioase ca mine, şi că dacă îşi pierde din când în când timpul la mesele de cărţi, e numai fiindcă încearcă să se înşele uitând ceasurile grele prin care trecem şi situaţia lui de refugiat.
      Am sfârşit Luminiţo, şi încheind, simt o ruşine faţă de mine însumi. Toată lumea sufere, toţi din jurul meu poartă haină neagră sau măcar altfel de dureri; la voi sunt tristeţi grele, iar eu în .mijlocul acestor catastrofe sunt absorbită numai de acest sentiment nou. Mi se pare că sunt pasărea aceia despre care am citit că începuse să-şi facă un cuib în gura unui tun. Nu ştiu de ce mî-e frică. De ce tocmai eu să fiu aleasă pentru puţină fericire? Mă ierţi că fericirea mă face egoistă? Am vorbit numai de mine. Aş vrea Luminiţo, să fiu lângă voi, tu şi Radu Comşa, căci nu se poate să nu vă rezerve şi vouă aceiaşi fericire. Dacă viaţa ne trimite câte o încercare, e numai ca să preţuim mai mult ceia ce am fi putut pierde. Doresc însănătoşire repede lui Radu Comşa şi ţie altfel de gânduri. Cum aş dori să fie toţi fericiţi în jurul meul
                                          Te îmbrăţişează: Elena.
68 -------------------------------------
§4.
      După cinci zile de ploaie mocnită, un vânt cald mâna norii spre miază noapte, desvelind cerul adânc.
      Soarele obosit şi tomnatic, cercă să împrăştie o timidă amăgire de primăvară. Radu Cornşa îi simţi desmierdarea bună pe obraz, înălţă capul, acpm încins peste ochi cu o singură fâşie îngustă şî neagră, să primească în plin această baie caldă de viaţă. La fereastră, pe un scaun, cu mâinele pe genunchi ca bătrânii când ies să se sorească în April, respira cu lăcomie aerul încă. jilav.
      Vasile Mogrea se plimba dintr’un capăt în altul pe cimentul sonor, se oprea să-l privească o clipă, ridica ochii afară, la salcâmul cu frunze ovale de ceară. îşi muşcă mustăţile aspre.
      — Acum, iubite Cornşa, îţi pot mărturisi că simt un regret că ne vedem aproape vindecaţi. Ne despărţim, şi mă tem că tot ce-am vorbit şi-am hotărât în camera aceasta de spital să nu rămână un moft. Ne întoarcem iar la viaţa care ne depărtează definitiv. Poate o să ne ocolim când vom da ochii. O să ne fie ruşine de atâtea mofturi. Şi de aceia, Cornşa, simt mâhnire.
      Radu Cornşa îşi îndreptă faţa spre el, caşicum ar fi putut să-l privească prin cingătoarea opacă.
      —        Nu te ’nţeleg prietene. Eu acum nu mă mai tem. Cât am adunat în întunericul acesta de două luni, e destul să renască un om. De ce crezi că avem să ne ocolim? Ne vom căuta dimpotrivă unii pe alţii, căci nu suntem numai doi. Presimt că se află sute acum, care se caută. Poate chiar în spitalul acesta. Avem să ne căutăm şi să ne găsim...
      Celălalt se rezemă de pervazul ferestrei privind pe gânduri o vrabie sburlită într’un ram. Când vrabia sbură, se întoarse.
      —        Aceaşta o ştiu Cornşa, şi totuşi mi-e frică. Mi-e frică de viaţă... Aici e uşor să hotărăşti. Pe urmă, viaţa ne sileşte la tocmeli. Insfârşit moft!
      Privi din nou la lumina de-afară; alungându-şi temerile vorbi cu bucurie:
      —        Poţi spune, dragă Cornşa, că şi soarele s*a arătat astăzi bun cu tine. Peste câteva ceasuri, când vor veni şă-ţi scoată însfârşit
69
mizeria aceasta, ai să dai cu ochii în lumină. Dacă s'ar fi întâmplat eri, ai fi deschis ochi noi la o lumină urâtă şi veche. Era un cer mucegăit de-ai fi zis „Moft!" şi-ai fi cerut îndată bandajul înapoi să nu-1 mai vezi. Astăzi e un     soare  lustruit ca un samovar  rusesc şi un
cer spălat şi muiat în sineală,       într’adevăr festiv. Te  invidiez de
două ori. întâi fiindcă mă conving astfel că te bucuri de o atenţie specială a providenţei, pe      urmă  pentru senzaţia unic^,  atunci  când
vor cădea cârpele acestea      ca să   renaşti, cum drept ai  spus... Deo-
camdată e ceasul unsprezece, se apropie vizita înaltelor personagii. Dă mâna să te conduc până la pat E ultima oară când îţi mai pot sluji cu ceva.
      Radu Comşa căută cu mâna liberă înainte, în gol, până ajunse lângă pat.
      Tovarăşul îi împături haina, o aşeză pe scaun, îl înveli până la bărbie. Apoi cu îndemânarea unui licean deprins să fugă noaptea din dormitor, se desbracă şi îşi mistui uniforma, întinzându-se în poziţia lui de bolnav exemplar. Era bărbierit proaspăt, cu mustaţa tunsă şi ţepoasă ca o perie de dinţi, cu părul pentru moment domesticit de foarfece şi pomadă — numai câteva fire indisciplinate îndrăzneau întoarcerea la vechea libertate, care făcea întotdeauna coafura lui Vasile Mogrea să amintească sârmele de frecat parchetul,
      In tăcere, cu faţa în sus, cu mâinele paralele dealungul trupului, începură să aştepte vizita înaltelor personagii.
      In vremea aceasta, înaltele personagii treceau de la pat Ia pat, în sălile mari cu soldaţi. Era o vizită de trei ori anunţată şi amânată. Două zile spitalul fusese spălat, măturat, feţuit, desinfectaf, pavoazat. La intrare, deasupra porţii boltite, crengi verzi încrucişate şi drapele aliate urau bun sosit înaltelor personagii. Bolnavii, mutaţi, categorisiţi din nou, îmbrăcaţi în cămăşi curate, săpuniţi şi periaţi, aşteptau în păturile aliniate cu emoţie molipsită de la tot personalul agitat. Ciudat: pentru Moment uitaseră rănile, braţele şi picioarele amputate, ochii orbi şi durerile crunte — chiar cei în delir se opriseră şi simţeau cu toţii grandoarea evenimentului şi orgoliu, că fac parte dintr’un spital onorat cu o atât de însemnată atenţie.
      Misiunea era numeroasă. Un general obez, stacojiu ca un rac fiert, cu părul şi mustăţile albe, gemând în tunica prea strânsă, cu ochii convulsionaţi ca de spaima unei explozii apropiate. Fie care pas era însoţit de un complex de scârţâieturi. Scârţâiau ghetele de piele de bîspn, scârţâiau jambierele roşii care gâtuiau pe pulpă pantalonii cu lampaz, scârţâiau curelele încrucişate pe piept şi pe mijloc; în întregime mirosea a piele şi scârţâia ca un geamandan nou. Alt ge-
70
neral scund şi grozav de spătos, în uniformă cu buzunări numeroase şi enorme, încât ar fi putut cuprinde toată arhiva marelui stat major, părea, nu s’ar fi putut spune de ce, foarte încântat de tot ce întâlnea. Rămânea în turma tutulor, ridicând sprincenile îmbinate şi imense cât o pereche de mustăţi, să adaoge după inima sa milostivă, cuvinte de îmbărbătare bolnavilor:
       —        La Mărăşeşti? Bravo 1 Amândoi ochii? Regretabil, dar nu e nimic... Bravo!... La Poiana Mărului, ai zis? Interesant... Se poate trăi foarte bine şi numai cu o mână... Bravo, îmi place băiatule! Iţi spun că-mi place!...
       Strângea mâinele câte nu erau ciunge, desvelea păturile să vadă resturile picioarelor, sfârşite în bonturi de bandagii... Bolnavii cercau să se ridice pe-o coastă, înălţau gâturile slabe, îngăimau începuturi de vorbe.
       —   Stai liniştit!... Bravo! Nu e nimic. Ţara! Minunat!*..
j Se aflau încă două doamne şi o fată blondă, în haină ialbastră de culoarea viorelei, înaltă şi fragilă, cu umerii slabi şi îngiţşti, cu parul imaterial ca un abur. Toată silinţa şi-o adunase să-şi reţină ; lacrimile. împărţea timidă câte o floare din mănânchiul resfirat pe braţ, şi ţigări dintr'un coş, purtat respectuos de un infirmier. ^Nu ştia cu ce cuvinte să-şi însoţească darul; cu obrajii învăpăiaţi de \ emoţie, punea floarea şi cele câteva ţigări pc marginea păturei şi l pleca repede, ca după o faptă ruşinoasă. Dar ochii bolnavilor o ur-s măreau recunoscători; simţeau că într’adevăr aceasta sufere pen* t tru suferinţa lor.
i Una din doamne, înaltă şi pieptoasă ca un jandarm călare, într’o manta de mătase cafenie, cu mustăţi sure, privea paturile printr’un lorgnon ţinut în mâna cu numeroase inele şi brăţări, plecându-se pe Jumătate ca înaintea unor vitrine cu obiecte curioase, adresându-se ră-: alţilor cu interjecţii franceze împestriţând frazele româneşti:
       —          Quoi? Ţara h'are să vă uite niciodată, que je te dis! Au k să ne sosească peste câteva luni un transport de aparate ortopedice
  perfecţionat... Voila! Creaţie englezească, are să fie o plăcere să ! uzaţi de ele... Lasă capul jos, tinere, pe pernă... Quoi? O să facem | şcoli şi pentru orbi. Puţină răbdare. Et puis! Et puisl... Te doare? | Curaj! Eh oui! je comprends bien... Curaj... Are să treacă... Allons..,
I Toate au să treacă, grâce au ciel... De ce să gemi? Quoi? Să aduci mulţumiri lui Dumnezeu că te-a ales să suferi martiriul pentru scumpa noastră ţară... Ah! il ne faut pas să plângi... Aliezi Dacă se sfârşeşte răsboiul? Ah! grand Dieu, non!... întâi să-i învingem, să I, sufere şi eî, să sufere teribil, ce que j'en dis!
71
      Din când în când se întorcea spre un domn civil, cu bărbiţă şi cu ochelari cu şnur, cu piciorele moi şi nesigure, adus de spinare în redingotă neagră, cu ninsoare de mătreaţă pe umeri; un personagiu important între toate, care-a rostit o scurtă şi simţită cuvântare când a descins din automobil şi a împărţit cu degete gelatinoase, decoraţii
      —  Mon ami, sunt splendizi de curaj şi de abnegare. Parbleu!
      —       Parbleu 1 confirmă personagiul important între toate, zâmbind ca un om care-şi asumă cu modestie jumătate humai, din secretul acestui curaj şi acestei abnegaţii.
      Colonelul medic şef al spitalului, gros cât un ipopotam şi fin ca o insectă, ameninţă să fie atins de strabism din pricina sforţărilor cu care încearcă să privească în acelaş timp la personagiul foarte important între toate, la doamna cu lorgnon şi la cei doi generali, îşi iubeşte bolnavii şi spitalul, îşi spune că e inutilă această odioasă comedie: vizitarea unui spital ca un muzeu de mizerie şi distribuţia de consolări clişeu; dar nu-şi poate înfrânge precipitarea mai tare ca el, să previe fiecare întrebare, să surâdă când surâde personagiul important între toate şi să dea din cap a confirmare, când generalul scund şi grozav de spătos, încurajează un amputat de amândouă picioarele, cu obrajii scobiţi de suferinţă, cu buzele uscate şi albe şi cu ochii de păcură în fundul orbitelor:
      —       Bravo 1 La Oituz? Nu e nimic... Se poate trăi foarte bine şi fără picioare... Ţara băiatule!...
      In urmă alţi medici în şorţuri albe şi doamne de caritate şi infirmiere purtând coşurile de ţigări şi infirmieri cu condici, cu flori, şi cu pachete de şocolată... Convoiul înaintează doi paşi, se opreşte, bolnavul face sforţări să se ridice îiitr'un cot şi încearcă printre cris-paţiile de durere să surâdă, ruşinat ca se află culcat înaintea atâtor persoane înalte...
      Iar cei pe unde convoiul a trecut, îşi căută cu degetele câte le-au mai rămas, pe marginea păturei, cele câteva ţigări, pachetul de şocolată şi floarea lăsată de fata subţire şi bălană, cu ochii umezi şi cu buza de jos tremurând. Ea singură presimţea că acestor dureri altă alinare li se cuvine de cât exclamaţiile doamnei cu lorgnon şi îmbărbătările generalului scund: „Nu face nimic... La Oituz? Bravo!“
      Camera lui Radu Comşa şi Vasile Mogrea s’a umplut, abia putând să primească atât de numeroşi oaspeţi. Radu Comşa îşi muşcă buza, tovarăşul lui mototoleşte marginea păturei între degete.
      Colonelul medic şopteşte ceva personagiului important între toate, Comşa aude numai numele lui Alexandru Vardaru.
      Personagiul înaintează, ridică mâna tremurătoare, cu vinele ca
72
sforile: „Patrie.., niciodată... recunoştinţa ţării... am să-l felicit pe Vardaru."
     —        Comment? îl priveşte doamna cu lorgnon ca într’un panoptic unde se vede agonia lui Osman-Paşa. Trei răni şi vindecat? C*est prodigieux 1 Mai quoi! am spus întotdeauna că Vardaru... ce n'est déjà pas si mal.
     —        Bravo 1 Ochii? Se poate trăi foarte bine şi fără ochi. Vindecat? Chiar astăzi scoate-ţi pansamentul? Ei bravo 1 Cu atât mai bie... Curaj!
     Generalul scund şi spătos îi scutură neaşteptat mâna, încât patul s’a mişcat pe ciment şi în ochii lui Comşa au trecut fulgere negre.
     Se întoarce la celălalt pat.
     —   Şi dumneata?
     Dar ochii lui Vasile Mogrea Tau pironit îndrăzneţ şi drept, încât s'a citit în ei ca şi cum ar fi fost scris cu literă de-o palmă, gândul batjocoritor: „Ce, şi eu? Bravo, nu? Se poate trăi foarte bine!"
     Generalul s’a oprit, s*a pipăit deasupra nasului unde se îmbinau sprîncenile groase, de teamă par’că sa nu se fi desprins ca o pereche de sprincene postişe, şi ducând apoi amândouă mâinile la spate, privi indiferent pe pereţi.
     —        Sublocotenentul Mogrea, lămureşte Colonelul-medic, ca întotdeauna mândru de bolnavii lui. Rezervist. Profesor. Un adevărat brav. Citat în ordin de zi pe corp de armată... singur cu mitraliera... menţinut poziţia...
     Ochii sublocotenentului Mogrea se încrucişează cu ochii colonelului într’o mustrare: „De ce? ce importă?"
     Dar personagiul important între toate, şi-a şters cu o mână mă-treafa de pe umeri şi s*a plecat peste pat, rostind: „Patrie... nici odată... recunoştinţa ţării... pregătim viitorul..."
     —        Pregătim? Cine „pregătim?" Eu şi dumneata? sună sec vorbele sublocotenentului Mogrea, care părea ca a descoperit ceva foarte curios în tavan.
     In tăcere a scârţâit numai pielăria generalului ca un geamandan strâns în curele, înainte de a-1 coborî la trăsură. Personagiul important între toate şi-a retras mâna ca la o atingere de reptilă, îşi şterge mătreaţa şi zâmbeşte ,cu milă complice, către doamna cu mustăţi sure şi cu lorgnon, clătinând din cap.
     —   Hm! făcu personagiul important.
     —   Hm! făcu doamna cu mustăţi sure.
     —   Hm! făcu generalul scurt şi spătos.
73
     —        Hm! făcu celălalt general, ameninţat de apoplexie, care nu rostise nimic până acum.
     Dar în ochii fetei cu haina albastră, trece întâia dată un început de surâs trist, iar colonelul medic îl priveşte cu indignare îngăduitoare, ca pe-un copil care s’a purtat necuviincios la masă.
     Personagiul important îşi şterge bărbiţa cu batista şi se îndreaptă demn spre uşă, urmat de întreg convoiul. Copila înaltă, în haina albastră, a rămas să pună cele din urmă flori pe patul bolnavilor.
     —        Acestea nu supără... Nu e aşa? îndrăzneşte să întrebe cu glas care aminteşte ecoul clavirului după ce cântecul a încetat.
     —        De ce să supere, domnişoară? Pe acestea le păstrăm aci... pentru totdeauna! arătă cartea în care va strivi florile, când vor începe să se vestejească.
     Copila mulţumeşte cu obrajii învăpăiaţi. A observat că rănitul citeşte aceiaşi carte pe care o citeşte şi dânsa acasă. Este acolo un capitol... Dar ar roşi mai tare să spună ce capitol.
     Când s’a închis uşa după toţi, tovarăşul lui Radu Comşa s’a ridicat pe marginea patului: îşi sburleşte părul în semn de independenţă şi protest.
     —   Comşa!
     —   Da...
     —        (imitând glasurile de adineori). Patrie... recunoştinţă... Am să-l felicit pe Vardaru... Comment? Trei răni şi vindecat?... C’est pro digieux! Am spus întotdeauna că Vardaru... Quoi?... Ai crede că acest domn Vardaru e rănit şi de două luni n'a văzut lumina cum n’ai văzut-o tu de două luni: lumina, luminiţa şi alte luminăţii şi mofturi... Comşa!
     —   Da...
     —        Ştii ce fac eu cu asemenea personagii care vizitează spitalele ca grajdurile de curse?
     —   Nu ştiu ce faci cu asemenea personagii.
     Omul cu părul sburlit ca sârmele de frecat parchetul, spuse atunci ce-ar face el cu asemenea personagii care vizitează spitalele ca grajdurile de curse, dar tiparul nu va putea niciodată să reproducă textual.
     Sublocotenentul Mogrea începu să-şi îmbrace uniforma, cu înfrigurarea şcolarilor când se pregătesc să fugă pe fereastra dormitorului îşi închee nasturii. împinge chipiul pe ochi.
     —        Comşa, eu m’am dus... Până la cinci sunt îndărăt... Regret că nu pot asista la evenimentul resurecţiei tale... Dar am să te găsesc înviat... Bună...
74
      E a două oară când camaradul lui Comşa dispare la întâlniri misterioase*
      Radu Comşa a rămas singur* Ultima dată priveşte în el înainte de a fi iarăşi întors la lumina celorlalţi* Ascultă sunetele confuze din Jurul lui, le descifrează, s’a deprins să înţeleagă din ele ceia ce ar trebui să-i vadă ochii* Peste câteva ceasuri când îi va fi îngăduit să vadă într’adevăr, vor fi toate tot aşa de purificate şi limpezi, cum le proiectează acum lumina lui ireală dinlăuntru?
      Au trecut paşi pe sub fereastră; s’au auzit strivind nisipul sub talpă. Pe urmă alţi paşi în sală. Au sunat prin faţa uşei. Nu sunt pentru el; i-a cunoscut de departe. I-ar fi recunoscut — deşi erau tot paşi de femee: tocuri înalte bătând mărunt şi ritmic cimentul. Luminiţa n’a fost de două zile; a spus că vine şi n’a venit. Iar Maria Probotă n’a venit de două săptămâni. „In durerea fizică, ca şi în cea morală omul e întotdeauna singur". Va vedea însfârşit şi ochii acestui prieten, care l-a ajutorat în întunericul de două luni, să privească în el şi să găsească ffîmină. Va recunoaşte şi atâtea figuri, până acum fantomatice, de două luni plecându-se peste patul lui; unele cu blândeţe, altele cu indiferenţă — le-a simţit din glasuri, le-a ghicit imperceptibil numai din prezenţa lor.
      A foşnit ramura din fereastră. Acuşi va fi altceva decât o ramură auzită.
      Ce adâncă tăcere câteodată... Nu s’ar spune că sunt deasupra şi alături şi pretutindeni de jur împrejur, într’aceste ziduri, o mie de oameni cu o mie de alte suferinţi, fiecare închise în fiecare... Pe urmă iar pornesc goarnele de automobil, se aud pe culuoare duruind roatele paturilor spre sălile de operaţie, glasuri şi tusete, gemete, şi bizar, între ele câteodată un cântec ţărănesc, monoton şi interminabil. Nici odată ca în această încăpere n’a presimţit în jurul lui atâtea mistere, şi solitudinea oamenilor nu l-a podidit nici odată cu atâta milă pentru umanitate.
      Prin mila de el a învăţat mila de alţii. Durerea nu l-a strâns avar numai în carapacea lui de vată. Pacificat, a putut ascultă gemând lumea. Fiindcă de două luni n’a mai putut vedea cu ochii lumea cea de aevea, a ascultat ceia ce e invizibil în lume. L’au împresurat gânduri pe care oricând altădată le-ar fi alungat sau n’ar fi avut timp să le asculte. întins în nemişcare letargică a stat două luni să gândească şi să simtă pentru toată umanitatea. I-ar fi ruşine să o mărturisească aceasta. Are să-i fie ruşine mai ales mâine. Omul când pune în mâna unui sărac o pomană, o face pe ascuns, cum ar săvârşi o faptă rea.
75
     Acum se simte ca un trunchiu desmorţit în primăvară, plin de sevă. Şi de toate hotărîrile îi e cu toate aceste teamă, fiindcă îi e teamă că are să-l reia viaţa, să-l desprindă de tot ce-a adunat aci, să le risipească în toate vânturile. Ştie că în orice bolnav dormitează ingratitudinea cu care va dezerta de la toate gândurile bune, îndată ce-i este îngăduit să se ridice din pat şi să se întoarcă la viaţă.
     Astfel, vindecarea lui Radu Comşa începe prin regretul după suferinţa pe care o părăseşte. Până eri era bucurie şi nerăbdare. Dece i-a turburat-o? „Ne despărţim şi tot ce-am vorbit şi hotărât în camera aceasta de spital poate să rămână pierdut..." A răspuns că n'are teamă. Şi acum se îndoieşte. Ii e teamă de ceia ce trebuie sa înceapă de acum şi, ciudat, în neliniştea aceasta se amestecă părere de rău pentru acest Radu Comşa orb de două luni, de care se desparte. Tot astfel la judecata de apoi, când noroadele de morţi vor porni din mormintele vechi, cu o absurdă înduioşare vor întoarce privirile spre groapa cu întunericul ei muced, pe care o părăsesc.
     Radu Comşa ridică între perne capul. Se auziau foarte departe paşi, dincolo de colţul culuoarului, dar prin ziduri ştia că aceşti paşi sunt pentru el. Iar pentru acest început de instinct nou, pe care îl va pierde mâine când nu-i va mai fi trebuincios, simte părere de rău.
     Paşii s’au oprit înaintea uşei. Cineva a tuşit. Altul a râs. Glasuri Le recunoaşte pe toate.
     Au făcut cerc în jurul patului. Poate spune acum din scârţâitul ghetelor unde se află fiecare. Colonelul e lângă el, plecat, îi simte pe frunte respiraţia caldă, care miroase a tutun.
     —        Locotenente, a sosit ceasul execuţiei... Ţi-ai făcut rugăciunea? glumeşte cu o mare oboseală în vorbă, fiindcă a repetat aceleaşi cuvinte, la alţi bolnavi, de sute şi sute de ori. Lasă stolul jos, Petrăches-culel Să-i dăm lumina în doze mici... Şi scaunul, trage-1 acil
     Se aude stolul desfăşurat. Sgomotul rece al scaunului mutat pe ciment. II ajută să se ridice din pat; infirmierul îi pune papucii în picioare; când i-au rezemat ceafa de spătar, l-a atins cu o tresărire mânerul unui instrument de metal.
     Colonelul i-a prins fruntea în degetele scurte şi grase, i-o răsuceşte ca unui manechin, îi pipăie banda de pânză.
     —   Lumină a zis şi lumină s’a făcut! sună obosită gluma.
     Au crănţănit foarfecele. Atât de simplu era tot? In faţa lui Radu Comşa s’a ales din noaptea de două luni, ca o lună plină, faţa rotundă şi bună a colonelului.
     Radu Comşa a dus palmele la ochii inundaţi de erupţia albă* în care jucau curcubeee.
76
      —       Ne-ne! îî apucă mâinele Colonelul, punându-i-le imediat pe genunchi şi plecându-se să-i cerceteze de aproape pupilele. Ne-ne 1 atât de repede şi te-ai şi săturat, locotenente?
      Se îndreptă de mijloc, aruncă jos fâşiile din mână. Ochii albaştri şi fini, cătară în ochii lui Comşa cu o bunătate acum tristă. Ii puse amândouă palmele pe umeri.
      —  Cum ne simţim? Ai căpătat ochii şi zi, pierdu-şî glasul?
      Radu Comşa privea cu o uşoară ameţeala oamenii care-i apăreau
întâia dată aevea: Colonelul vast în halatul rotunzît pe burtă, medicul ajutor cu mâinile în buzunările şorţului, infirmierul cu cap de gali-naceu. Toţi surâdeau ca unui copil trezit din somn. Infirmierul îşi şterse nasul cu arătătorul.
      —  Ei?
      Ar fi vrut să rostească vorbe rare de mulţumire, aşa cum îi dilatau inima. Nu rosti decât: „Domnule colonel, domnule căpitan../4
      —       Ssstl ameninţă Colonelul cu degetul gras şi galben de tutun. Acum peste o săptămână scoatem şi p’asta! bătu cu degetul corsetul de bandagii care-i înfăşură încă pieptul. Pe urmă ne spui la revedere, faci loc altuia.
      —  Domnule Colonel, ceia ce...
      —       Ssstl îl opriră ochii albaştri. Ai să uiţi mâine. Toate sunt fleacuri. Acum linişte, nu ridici deocamdată stolul... Şi cred că n*ai să te apuci să citeşti! răsuci o carte pe mesuţă să-i citească titlul. O aruncă la loc, cu indiferenţă, fiindcă de mult se desvăţase să mai citească o carte.
      —  Te-am lăsat, locotenente. Aşteaptă şi alţii.
      Toţi trei s’au îndreptat spre uşă. Trecând, infirmierul a cules de pe ciment o bucată de vată.
      Radu Comşa e par’că desamăgît. „Evenimentul resurecţiei" s’a petrecut prea repede şi altfel de cum îl aştepta de două luni. Singur, măsură cu privirea camera. O crezuse mai mare, paturile mai depărtate. De ce-şi închipuise că peretele era alb, când e de culoarea cafelei cu lapte? Lumina prin stolul dens e de culoarea chîlibarului. Totuşi îl oboseşte, trebuie să se înveţe să clipească... Străbate o singură bandă îngustă de soare, între marginea stolului şi pervaz. In ea joacă praf aproape invizibil. Şi tremurul razelor e cald, deşi nu-1 atinge. Nu poate rezista chemării de afară. Păşind spre fereastră — curioasă senzaţie să vezi unde pui piciorul şi să nu mai pipăi — svârli cu vârful piciorului legătoarea lepădată jos, care-i astupase ochii. Dădu întâi numai un colţ într'o parte, cum ar privi pe furiş într’un loc interzis. Apoi cu hotărârea bruscă a înotătorului când se
77
aruncă într’o apă necunoscută şi rece, smuci stolul să desveleasca cerul.
     Soarele, cerul, copacii, drumurile cu prund, cum au năvălit toate ca o explozie... L-au ameţit şi se reazămă cu ochii închişi. Ce repede se refugiază în întunericul luil Aşa, acum numai în doze mici, cum a recomandat doctorul. A redeschis ochii numai pe jumătate; în tremurul pleoapelor îi joacă lacrimi. Poate e imprudent... Dar cum poţi lăsa soarele atât de aproape, când l-ai aşteptat cu lăcomie de două luni? Abia acum emoţia i-a înăbuşit respiraţia... Creanga salcâmului cu frunze ovale de ceară e chiar sub fereastră, o poate atingej. Şi departe alte tufişuri cu arbuşti, cu frunzele sfârlogite de brum§* Vârful ierbei e ars. La poarta soldaţi şi bolnavi. Unul pleacă desigur; e cu o legătură albă sub braţ, sub celălalt cu o cârjă. In jurul lui cei care rămân îi urează drum~T>un. Sunt cu mâinele în bandagii, cu o-brazul acoperit de faşe. Flutură din mâini. Cel care pleacă s*a întors repede, trece pe lângă zăbrelfcle de fier, cu mersul lui încă ne-deprins, de infirm; piciorul de lemn şi cârja sună în pietre, legătura albă se balansează, la fiecare pas, dar în mers are o stranie sprinteneală voîdăsă, <Se om pe care îl mai poate aştepta undeva o fericire. Când nu se mai vede, ceilalţi s’au întors muţi, privind în ţărna drumului, târându-se ca larvele. Ca să vadă aceasta i-au dat ochii?
     Radu Comşa a ridicat privirea mai sus de la pământ, spre zarea unde se vede departe, printre pomi, laşul în pâcla albastră. Şi deasupra cerul. Ce odihnitor e şi lini Nori plutesc absorbiţi de adânc, luând forme fantastice de zei şi de monştri fabuloşi. Nu-şi poate desprinde ochii de la misteriosul lor joc. Suflă un vânt abia simţit. Ii tremură fire de păr pe tâmplele însfârşit libere.
     Radu Comşa simte o înduioşare de copil. Poate înduioşare de el, poate de cerul care mai ştie încă să, fie calm. Norii şi-au schimbat conturul. Adineori era o femee plecând mâna spre o tufă de flori, Acum e o fregată cu pânze întinse pe-o mare cu creste mărunte de valuri. Şi iarăşi e o femee cu fruntea în pumni, cu coatele rezemate pe genunchi: gândind, plângând, sau privind într’o depărtare nevăzută?
     Cum a tresărit! Adineori, adunat în el, simţea de departe paşii şi îi recunoştea. Acum risipit în afară, nu i-a auzit decât când s'a isbit uşa în perete.
     S*a întors; din prag l-a privit un om cu chipiul pe ceafă, cu ochiul drept micşorat să-l ferească de fumul ţigării. Mai târziu, n’avea să-l mai poată vedea altfel ochiul acela decât aşa, pe jumătate închis,
78
fiindcă ţigarea e veşnic nelipsită acolo, în coiful gurei. Dar pe om l-ar fi recunoscut, chiar dacă nu i-ar fi auzit glasul.
      Au avut amândoi o pornire de îmbrăţişare şi amândoi s’au oprit ruşinaţi. Şi-au întins numai mâinile care abia se încfeaştă mai cald ca între doi cunoscuţi indiferenţi. Se privesc. îşi surâd. Nu ştiu ce să facă cu mâinele.
      Radu Comşa îi spune că tovarăşul lui e aproape aşa cum l-a închipuit, sburlit, cu fruntea înaltă şi cu toată înfăţişarea rebelă, de la nasturii aproape smulşi din încheetori până la privirea care nu e calmă, pe suprafaţa lucrurilor, ci şcormoneşte ca un vârf de baston brutal ridicând pietrele. Prin ce previziune l-a ştiut aşa cum era, fără să-l fi văzut vreodată?
      Sublocotenetul Vasile Mogrea nu-i mai înfruntă privirea. Se uită în jos. Radu Comşa e încă mai desfigurat decum şi-l închipuia. Cicatricea roşie-vânătă din colţul gurei şi acea care boţit ridică pielea din colţul ochiului, fac jumătatea de obraz să pară opărită. Ce bine a făcut că a ascuns oglinda 1 Desigur nu s’a văzut, poate nici nu s*a gândit la aceasta. Nu bănuieşte. Va trebui să-l deprindă pe încet cu gândul.
      Iar vorbele se leagă greu. Acum când îşi văd ochii se simt mai îndepărtaţi. Au presimţirea că fiecare vorbea numai să-şi spună lui însă-şi gândul — acum vor trebui să pândească pe figura celuilalt, ecoul.
      Sublocotenentul Mogrea îşi aruncă pe pat chipiul, trage cu sgo-mqt celălalt scaun, aprinde de la ţigarea sfârşită altă ţigare.
      Arată cu mâna păroasă spre geam.
      —        Cred că am avut dreptate, Comşa! Cerul şi soarele te-au primit sărbătoreşte.
      Privesc amândoi norii, care acum au scobit în cer o grotă în care se vede un catafalc.
      Omul cu părul ca sârma de frecat parchetul a întors ochii în pământ. S*a hotărît. Vorbeşte fără să ridice fruntea, sgâriind cu unghia o pată de noroiu uscată, pe postavul genunchiului.
      —        îmi pare rău, Comşa, că trebuie să-ţi mâhnesc cea dintâi zi a ta, de lumină.
      Radu Comşa s'a mişcat pe scaun. Caută la ochii prietenului care se ascund. Ciudat e abia să-ţi fie redaţi ochii, ca să citeşti cu teamă în ochii altuia o veste rea.
      —' Nu înţeleg, Mogrea...
      Mogrea continuă să frece cu unghia locul unde a fost pata.
      —  Ai întrebat de câteva ori de ce nu mai vine Maria Probota...
79
      Radu Comşa nu observă că prietenul nu mai spune ca întotdeauna „Doamna" Maria Probotă.
      —  Tot nu înţeleg.
      Mogrea descoperi alta pată mai mică. începu să o cureţe şî pe aceia cu duşmănie. Schimbă altfel.
      —       Tifosul e o boală grea, Comşa... Mai cu seamă când dă peste un organism fără rezistenţă morală... obosit... detaşat mai dinainte de viaţă... Mi s*a părut întotdeauna când Maria Probotă surâdea, că ceva imperceptibil în surâs, ştiu eu, poate dintele acela albăstriu în toată dantura intactă, în fine ceva, neliniştea... ca un avertîshlenf al morţii... Sunt unele fructe în care roade un vierme ascuns deşi fructul părea intact... Când a ajuns la inimă, fructul se desprinde şi cade... fără suflarea vântului... singur.
      Vorbind, Vasile Mogrea freca pata atât de preocupat de ea, în cât părea că numai din pricina aceasta îşi dibuieşte vorbele.
      Dar Radu Comşa de astă dată a înţeles.
      —  Şi?
      —  Acum vin de acolo... Sa sfârşit.
      Omul termină de frecat pata, şterse tot genunchiul cu mâneca şi se ridică de pe scaun ocolind ochii lui Radu Comşa, ca ochii unui om căruia î-ai pricinuit un rău de moarte. Se rezemă cu coatele pe pervaz şi începu să privească la norii albi, în care peştera se surpase pe catafalc. Stătu mult aşa, muşcând cartonul ţigării. Când se întoarse, Radu Comşa era tot pe scaun, cu mâinele pe genunchi, aşa cum fusese deprins când era încă orb. Dar în ochii goi nu isvorâse nici o lacrimă să îmblânzească obrazul, rupt de fier. II împresurau numai morţi: Dan Şcheianu, bătrâna, Mihai, Ghenea... Şi acum, încă...
      Sublocotenentul Mogrea îl luă de braţ, aşa cum îl lua când avea nevoie să fie dus de cineva.
      —  Te întinzi pe pat, dragă Comşa... Şi lăsăm stolul.
      Radu Comşa se lăsă dus. Când se puse pe marginea patului, iarăşi cu mâinele pe genunchi, ochii întâlniră deasupra cărţii de pe mesuţă, o cutie de seringă nichelată, cu luciul capacului ca o oglindă, întinse mâna poate fără să gândească, amintindu-şi că nu şi-a mai văzut ochii, că nu-şi mai ştie chipul — cicatricea numai a pipăit-o. Dar n'avu când să-şi apropie oglinda metalică de ochi; celălalt i-o smulse:
      —  Lasă acum... Pentru o singură zi e prea mult.
80
                       CAPITOLUL IIL
                       CA SA HI TARE, FII SINGUR.
     Se ridică din jilţ. Merse câţiva paşi. Se întoarse la loc. Răsuci între degete scoica roză cu margini încovoiate de sidef, în a cărei pâlnie Luminiţa spusese odinioară că ascultă chemarea mării. Din nou nu-şi găsi astâmpăr. Oglinda îi atrăgea tiranic privirea, să~i arate obrazul cti cicatricea desgustătoare: coada ochiului cu pielea boţita şi arsă spre tâmplă, buza spintecată desvelind într'un rânjet continuu, doi dinţi şi gingia.
     întoarse jâlţul cu spatele la oglindă. Dincolo se auzia în răstimpuri glasul lui Alexandru Vardaru, vociferând.
     A căpătat un obiceiu oribil: când e nerăbdător îşi roade unghiile. Trebuie să se desbere. îşi vârî mâinele în buzunarul tunicei. Merse iarăşi până la fereastră.
     In grădină, Cora şi Ralu Vardaru, în vestmânt negru, se depărtau pe poteca potopită de frunze foşnitoare; strânse una în alta, cu umerii încovoiaţi, ca două bătrâne într’un cimitir. Grădina devastată de toamnă părea mai largă. In fund se vedea spinarea unui zid cu tencuiala grunzuroasă şi fără nici o fereastră, perete geometric şj hâd, altădată ascuns de frunziş.
     Cele două surori căutând în aleele deşarte fantoma invizibilă, măreau dezolarea grădinei, cu poteci tăiate pentru veselia şi încântarea ochilor. Pantofii negri răscoleau sonor frunzele metalice; din când în când se plecau să ridice ori poate să smulgă ceva, dar păreau că cercetează în nisipul mărunt urmele paşilor numai de ochii lor ştiute.
     Radu Comşa se înduioşă de această durere tenace. Mihai şi în moarte, trecuse cu indiferenţă peste sufletul lor. Ceruse în scrisoarea cea din urmă, să fie lăsat acolo unde avea să-l găsească glonţul, unde oamenii să nu-i „scurme" mormântul. Cora şi Ralu nu puteau astfel să-şi adune durerea lângă movila de pământ, unde să vină în fiecare dimineaţă păşind în vârful picioarelor, ca lângă pătucul lui
   6 Part. II.
81
de copil, când nu se îndurau să-i deştepte somnul. L'ar fi avut a-proape. Ar fi putut să-l cheme. Plivind o floare, mâinele lor Tar f$ veghiat ca în viaţă. N’ar fi fost atât de desăvârşit absent. Acum amintirea risipită o culegeau din fiecare ungher unde în aer a rămas nevăzut un gest al lui, îi mai aud glasul, îl simt cu o tresărire apropiin-du-se lin cu surâsul din cealaltă lume: „lată-mă, Coral Iată-mă, Ralul Totul a fost o glumă... Cum aţi putut crede?"
      Radu Comşa gândi că o singură îndurare le-a cruţat: n*au să-l vadă nici odată decât intact şi elastic, în adolescenţa lui plină de sănătate şi frumuseţe, n’au să-l ştie cum îi stă lui în ochi, în arătarea de spaimă din balta cu mâl de la cota 535, cu fruntea putredă şî ctf lipitoarea atârând în orbita golită. Se mişcă să-şi rupă din ochi imaginea monstruos de clară. Călcase mai apăsat. Alexandru Var-daru deschise uşa de la birou:
      —  A, tu erai Radule?... Intră.
      —  Aştept până...
      Radu Comşa se gândea la persoana necunoscută dinlăuntru, pe care o executa Vardaru cu glas atât de violent.
      —  Nu e nimic. Intră! Poţi Ş^Igta la execuţia acestui domn.
      Radu Comşa intră, şî rămase surprins constatând că „acel domn"
era Sofron Vesbianu. In picioare, lângă birou, bărbatul Zoiei îşi ştergea cu batista sudoarea de pe chelia ovoidă. Se uită duşmănos la martorul nepoftit. Nu recunoscu în acest ofiţer cu obrazul desfigurat pe prietenul Zoiei. Numai când Radu Comşa se mută în lumină şi fu cu partea neatinsă spre el, Sofron îşi puse batista în buzunar şi se grăbi să-i întindă mâna bondoacă, zâmbind milog:
      —  Domnule Comşa, judecă^şT’Btimneata...
      Alexandru Vardaru îşi dădu drumul între braţele fotoliului.
      —        Vă cunoaşteţi? Cu atât mai bine. Să te pun în curent. Acest domn (îl arătă ca pe-un animal împăiat), prin nu ştiu ce legături cu comandamentul rus a obţinut pe numele spitalelor ruseşti autorizaţia să taie lemne din pădurea Statului, de lângă Chioaia. Taie şi le transportă. Bine înţeles cu oameni şi cai puşi la dispoziţie de oomandamentul rus, iar alţii, rechiziţionaţi de la noi. Face două depozite aci, circa cinci sute vagoane. Evident nimeni nu se atinge de ele, de bună credinţă că sunt ale acestor pacoste de aliaţi. Şi fiindcă acest domn ştie că a îngheţat populaţia şi bolnavii, astă iarnă, se pregăteşte să le speculeze. Iţi imaginezi cu ce preţuri! Desigur se roagă lui Dumnezeu să avem o iarnă mai teribilă ca cea trecută... întâmplarea face să prind de veste — tăia doar lângă Chioaia! — intervin să se facă o anchetă, se dovedeşte potlogăria...
82
     —        Nu e nici o potlogărie! Pot face dovada! protestă Sofron Ves-bianu scotocindu-se în buzunarul stâng al vestei, pe urmă în cel drept, pe urmă în buzunarele hainei şi însfârşit în fiecare buzunar al pantalonilor, de unde nu scosese nici o dovadă.
     —        Lasă-mă să termini Se dovedeşte potlogăria şi se ordonă rechiziţionarea lemnelor. Şi acest domn, ştii cu ce propunere îmi vine? îmi oferă o transacţie pe care o socoate cea mai firească şi onorabilă soluţie. Treizeci de vagoane, mie, Vardaru, sa mă dezinteresez de chestiune... Şi nu e prima cu care îl surprind. Iţi închipuieşti ce operează de un an. Acest individ şi alţii de aceiaş speţă: o bandă. Numai de pungăşii auzi.
     —        Domnule Vardaru, insulţi în casa dumnitale un om care... Domnule Comşa, vă fac martor! îşi agită Sofron Vesbianu mâi-nele scurte.
     —        Nu e pungăşie? Şi vagoanele de grâu sustrase rechizîţiei, astă iarnă, nu e pungăşie? Şi zahărul cu care ai îndrăznit să vii la mine să-mi propui, nu e pungăşie? Şi vagoanele de ulei, de la Botoşani, nu sunt pungăşii?
     Vorbind, Alexandru Vardaru se ridicase şi înaintând în jurul biroului se apropiase de Sofron Vesbianu, care ridică braţul în dreptul obrazului ciupit şi cu negi păroşi, caşîcum Vardaru avea să-l lovească.
     —        Acestea nu sunt, pungăşii? Dacă te dau pe mâna Curţii Marţiale? Dacă înfunzi puşcăria? Mi-e milă numai de fata nenorocitului ăluia de Racliş, altfel...
     Alexandru Vardaru nu era cu mult mai înalt decât celălalt, dar îl stăpânea atât cu privirea încât Sofron Vesbianu se condensase în colţul biroului lepădând toată apa prin pori. Uitătura piezişă, ocolind ochii, nu făgăduia nimic bun.
     —   Ai să iscăleşti aci... Aşteaptă!
     Vardaru continuă să-i poruncească răstit, ca unei slugi, fără să-l îmbie să ia loc pe scaun. Şi Radu Comşa privi cu uimire la Sofron Vesbianu, multimilionar şi un soiu de tiran la el în cşsă, supunân-du-se acestor porunci. Vardaru scria atât de apăsat încât peniţa scârţâia. Sofron Vesbianu silindu-se să pară nepăsător, se apropie de Radu Comşa, cu mâinele la spate:
     —        Când ne faci plăcerea să vii pe la noi... O pot anunţa pe Zoie? Zoie Dimitrîevna, făcu aluzie la discuţia de astăiarnă.
     Radu Comşa îngâimă o scuză, ori care, dar Vardaru îl scăpă de această corvoadă.
     —   Iscăleşte!
83
      Sofron Vezbianu citi foaia de hârtie; cu tocul în mână încercă o împotrivire, în care se vedea că nu-şi pune prea multă nădejde-
      —       Domnule Vardaru, dar înseamnă cu aceasta să renunţ şi la capitalul meu... Am plătit numai la...
      —  Iscăleşte!
      Sofron Vesbianu muie peniţa în călimară şi semnă. Pe urmă se scărpina ^amărât în chelie şi cum era cu degetele unse de cerneală lăsă pe creştet trei parafe.
      Vardaru puse tamponul, împături coala trecând cu unghiile pe muchii.
      —       Lăsaţi măcar să o prezint eu... stărui Vezbianu, întinzând mâna după hârtie.
      Alexandru Vardaru puse coala împăturită în buzunarul hainei, privindu-1 cu scârbă.
      —       Ca s'o dai când îţi convine? Aci e mai sigură. Şi acum nu mai am nimic cu dumneata.
      Sofron Vesbianu întinse mâna lui Comşa, o îndreptă spre Vardaru, dar văzând că celălalt le ţine pe amândouă în buzunar, isprăvi gestul ducând degetele să-şi pipăie cravata.
      La uşă, Alexandru Vardaru, îi strigă din urmă:
      —  Vezi, sunt obiecte de preţ în sală...
      Sub insultă, Sofron Vezbianu se opri o clipă, vru să rostească ceva din prag, dar reţinându-se eşi îndesându-şi pălăria pe chelia cu trei amprente digitale.
      —       Cum şi-a putut da nenorocitul ăla de Racliş, fata după o asemenea bestie? se miră Vardaru, făcând ordine pe birou, lăsând capacul călimărei^de cristal şi ştergând peniţa în părul aspru din cupa de porţelan.
      Când sfârşi, îşi ridică ochii cu totul îmblânziţi spre Radu.
      —       Să ne mutăm în grădină. Am spus să ne aducă acolo cafeaua şi fructe... Să profităm de cele din urmă zile cu soare.
      De fapt, Alexandru Vardaru ştia că schimbându-se dintr'un loc în altul, îşi schimbă desăvârşit şi dispoziţia sufletească. Aci unde-a ţipat la Sofron Vezbianu, n'ar putea să păstreze calmul de care are nevoie.
      O clipă, se oprise uitându-se la obrazul lui Radu Comşa, apoi arătând cu mâna cum indica pe teren când hotăra o modificare: tăierea unui şanţ ori aţiniereaţ, unei grădini, rosti:
      —       Trebuie să reparăm acestea. Când se vor termina toate; la Paris ori la Viena, un chirurg poate să pună ordine în câteva ceasuri.
      Radu Comşa roşi, gândind dureros că se află acum înglobat
84
în obiectele supuse ordinei şi modificărilor pentru care avea o deo-sibită chemare părintele Luminiţei* Alexandru Vardaru observă că atunci când roşeşete, obrazul lui Comşa e mai respingător: cicatri-cile rămân palide fiindcă dedesubt nu mai circulă sângele*
     La masa de sub nuc, îi aştepta un coşuleţ împletit cu mere, piersici şi pere* Farfuriile şi cuţitele orânduite alături, cutia cu ţigări de foi. Nucul nu-şi lăsase încă toate frunzele. Se desprindeau fără nici o suflare de vânt, descinzând lin în spirale. Pe scândura neagră a mesei, se vedeau figuri scrijilate cu vârful briceagului de Mihaî.
     Radu se aşeză în dreapta lui Vardaru.
     —        Treci te rog, dincoace, îi arătă loc pe scaunul de paie, la stânga.
     „Aceasta e ca să fiu cu obrazul neatins spre dânsul" — gândi cu tristeţă Radu.
     Alexandru Vardaru alese un măr. Descoperi altul strâmbat de cineştie ce boală ascunsă. II puse pe masă; îl privi pe faţa boţită şî verde, îl întoarse cu cealaltă faţă netedă şi rumenă, care-i ascundea desăvârşit meteahna. Privit aşa, părea un măr sănătos ca oricare altul. II lăsă cu partea aceasta în sus. „Nici unui fruct nu-i este îngăduit să strice armonia naturei" îşi spuse Comşa, înţelegând ce-a gândit Vardaru când a răsucit mărul, şi simţindu-se solidar, într’o nefericire comună, cu fructul infirm.
     —        Uite de ce te-am chemat, Radule... începu Vardaru curăţind mărul minuţios în spirale, cu metoda pe care o punea în tot ce făcea, A venit la mine, aseară, fostul tău tovarăş de spital. Cum se numeşte?
     —   Mogrea. Vasile Mogrea...
     —        Da, Vasile Mogrea. N’am înţeles exact ce voia. îmi pare un cap desorganizat. Ar face bine să-şi mai tundă părul. Poţi fi brav, cum aud că a fost, fără să sperii lumea cu o claie de sălbatec poli-nezian. La urmă, aceasta îl priveşte. A venit, cum îţi spun, aseară* Mă căutase de două ori. Nici n*a vrut să ia loc pe scaun. Mi s’a părut agitat mai mult decât trebuia. Răsboiul a stricat multora nervii. Păcat. Altfel, destul de inteligent şi cu lectură; dar tot nediscîpli-nat, răsturnat ca o bibliotecă într'un camion, — şi negativ. A început prin a spune că plgaBăT^lpeste două zile la unitate, se desparte de tine; înainte de a pleca şi fără ştirea ta (a subliniat-o de vreo două ori, dar n’avea nevoie să o facă), ţine să-şi împlinească o datorie. Nu înţelegeam unde vrea să ajungă. Domnule Vardaru — îmi spune — deşi prietenul 'Comşa n*a simţit niciodată nevoie să mă pună în curent cu chestiunile lui intime, am înţeles că e logodit cu domni-
85
şoara Vardaru. M*am uitat la el cu mirare: aceasta e o chestiune care ne priveşte numai pe noi: tu, Luminiţa şi eu... Aci se opreşte, îmi face o teorie a răsboiului pe care am suportat-o fără să clintesc. Nu ţi-o repet. Desigur o cunoşti mai bine decât mine, de vreme ce v’aţi aflat două luni în aceiaşi cameră. După ce a terminat-o, trece la un rechizitoriu al claselor conducătoare. Am început să-mi pierd răbdarea. L'am rugat să vie la chestiunea care l*a adus la mine, fiindcă îmi închipuiam că n’a venit să-mi ţină o conferinţă. Avem altceva mai bun de făcut. Atunci mi-a spus că atitudinea noastră, adică a Luminiţei, a mea, a Laurei, faţă de tine e ingrată. Te-am părăsit. Ne interesăm mai puţin de tine. A adăogat că e sigur că această căsătorie n’are să se mai facă şi că e natural să sfârşească astfel. El ştie că ţara e împărţită în două categorii: combatanţi şi cei dindărătul frontului. Două mentalităţi care nu se pot reconcilia. In fine altă teorie. Am suportat-o şi pe aceia... Toate, bine înţeles, mutând obiectele de pe birou, întorcând plicurile Sjă citească şdresele, schimbând scaunele de la locul lor, lepădând scrumul ţigani pe covor. L’am rugat să termine. Mă chemase de două ori la masă: nu-mi place să mă fac aşteptat. Atunci fără nici un motiv, spune că regretă că am pierdut amândoi timpul, că era mai bine să nu fi venit — lucru la care am căzut de acordLr- îşi ia chipiul şi pleacă lăsând uşile deschise în urmă.
      Alexandru Vardaru aşeză cuţitul deacurmezişul farfuriei, după ce l-a şters să nu coclească. Adunând sâmburii mărului, tăcu fiindcă venise servitoarea cu cafelele.
      —  Lasă-le aci. Pleacă. Şi cine mă caută, nu sunt acasă...
      Alese o ţigară din cutia de lemn, aprinse. Se uită la Radu care netezea cu unghia una din figurile lui Mihai săpate în lemnul moale; o clipă, cum nu i se vedea de fel celălalt obraz, părea Radu Comşa de altădată, sănătos la trup şi la minte, aşa cum îl alesese el pentru Luminiţa, lăsându-le iluzia că s’au găsit ei.
      Alexandru Vardaru continuă:
      —       Aceasta e vizita prietenului tău, Radule. Nu ţi-aş fi spus-o, dacă nu m’aş fi gândit mult după ce-a plecat. Tu ce găseşti de zis?
      Radu ridică ochii. II părea rău că prietenul săvârşise o nedelicateţe, faţă de el şi faţă de familia Vardaru. Dar nu regretă cu totul.
      —       Mă surprinde. Nu-1 îndreptăţia nimic să încerce a explica el, ceia ce aveam datoria să explic şi să-mi explic eu...
      Vardaru îl privi mirat.
      —  De ce explicaţie e vorba?
86
      Radu întoarse mărul atins, punându~l alături de unul intact. Rosti, încet şi rar:
      —   Acesta nu mai e la fel cu acesta.
      Cele două mere stăteau într’adevăr ca un om rumen şi robust, lângă un infirm. Alexandru Vardaru le aruncă în coş, amestecându-le cu celelalte. Vorbi cu mâhnire pe care nu găsea nevoie să o ascundă.
      —        E adevărat* Radu. Dar să sperăm că aceasta are să se repare. Şi aci singura care decide e Luminiţa. Nici eu, nici tu, nu avem dreptul... De altfel, cum ai să rămâi lângă noi ca să-ţi reiai direcţia de la Minister, Luminiţa are să se deprindă.
      Radu Comşa pusese amândouă mâinele pe masă şi îşi privea atent degetele.
      —        Nu rămân să-mi iau direcţia la Minister. Am cerut sa fiu chemat la regiment.
      De surprindere, Alexandru Vardaru uită, şi îşi scutură scrumul ţigării.
      —        Acum am eu nevoie de o explicaţie, Radule. Tocmai vorbisem cu Ministrul. Credeam totul aranjat.......
      —        Explicaţia e cum nu se poate mai simplă. Prefer să mă aflu acolo unde nimeni nu întoarce capul după mine cu surprindere ori cu desgust... Şi unde oamenii n'au nevoie să se deprindă ca să mă suporte. Sunt deprinşi.
      Alexandru Vardaru îi puse mâna pe mâna întinsă pe masă.
      —   Radule,  începi să vorbeşti ca   prietenul tău de aseară. Ştii
că mie     şi nouă  tutulor, n ai drept să ne aduci această mâhnire. Şi
ştii pentru ce, (gândi la Mihai, dar nu-i rosti numele). Am observat la voi toţi   această  mentalitate curioasă. Vorbiţi de spatele frontului,
caşicum    n’ar fi  alcătuit de părinţii, soţiile, surorile, fraţii, copiii
voştri.
      —   Ca deopildă Sofron Vesbianu, de adineori...
      —        Sunt şi de aceştia, dar ai văzut ce pat. Mi se pare ciudat că am ajuns aci. Credeam că ne cunoaştem îndestul, că suntem lămuriţi unul asupra altuia. Aveam satisfacţia că îţi cunosc gândurile, cum mi le ştii pe ale mele. Puteam spune dinainte cum ar proceda Radu Comşa în cutare ori cutare situaţie.
      Radu Comşa râse cu râsul care-i despica buza în rânjet.
      —   Aceasta fiindcă adoptasem o anumită mentalitate de clasă...
      —        Ce înseamnă „mentalitate de clasă"? întrebă Alexandru Vardaru, retrăgându-şi mâna şi bătând în începutul de enervare, cu vârful degetelor în scândura mesei. Ce înseamnă mentalitate de
87
clasă şi cine te-a silit s’o adopţi? Ai venit singur, te-au ridicat calităţile tale...
      —  Calităţile mele...
      —       Da, calităţile tale, atunci când nu-ţi jucai fericirea individuala pe fraze.
      Dădu voi sa-1 întrerupă, dar Alexandru Vardaru nu-i îngădui.
      —       Mă surprinde trist Dadule, că te descopăr contaminat de boala aceasta nefastă. E mai gravă pentru mine decât semnul unei răni. Veniţi de pe front cu teorii, în loc de o experienţă de viaţă. Formulele vă maschează viaţa: în loc să vedeţi realitatea, croiţi un univers de sisteme rigide, la care aţi vrea să se supună natura şi când natura nu se supune, vă miraţi, vă lamentaţi şi vă revoltaţi. Mă surprinde. Te socoteam imun.
      —  Fiindcă eram o brută.
      —       Fiindcă erai normaTşi echilibrat Când ai plecat pe front, acum câteva luni mă aşteptam la orice, la aceasta nu.
      —       Nici eul surâse în cicatricea buzelor Dădu Comşa. Nu mă cunoşteam încă. M'am descoperit acolo. Acum suntem mulţi care am învăţat că am fi dezertori, dacă după răsboiu nu ne-am întoarce să continuăm aci, pe frontul intern.
      Alexandru Vardaru se răsuci să-l privească mai cu luare aminte. Nu-1 credea atât de contaminat. Dar îşi stăpâni enervarea.
      —       Dadule, să te întreb ceva... In tot ce cunoşti tu din viaţa mea, găseşti ceva de condamnat?
      —       Nul răspunse repede Comşa, fiindcă într’adevăr viaţa lui Alexandru Vardaru era limpede. Dar nu e vorba de aceasta...
      —       Ba este, Dadule. Este, fiindcă după criteriile tale, ale voastre, (nici nu ştiu acum printre care să te socotesc), sunt totuşi de condamnat. Ai spus-o singur: am mentalitatea de clasă. Adică reprezint pe frontul intern, duşmanul împotriva căruia dacă n’aî lupta, te-ai socoti dezertor. Mi-ai declarat-o răspicat.
      —  Dacă luăm cuvintele în înţelesul strict...
      —       In înţelesul strict, Dadule. Am oroare de exagerări, dar şi de subtilităţi. Dealitatea nu se ascunde sub fraze.
      —       Nu rostesc fraze. E vorba de o dorinţă generoasă de sacrificiu, de un ideal.                                                *
      —       Şi aceasta nu e frază, Dadule? Eu m’am socotit întotdeauna nedemn de aşa zise marile idealuri. Viaţa mi s’a părut mai simplă. Omul nu se sacrifică idealurilor vagi. Nu iubesc o lume imaginară, o iubesc pe cea reală. Ştiu că nu putem face miracole, nici în viaţă de toate zilele, nici în cea politică. Tot ce poţi face e să corectezi
88
puf in şi treptat realitatea. Chiar patriot sunt fără imaginaţie; n’aş făgădui o fericire idilică fiindcă ştiu că nimeni n*ar putea-o realiza. Ideile generoase duc la dezordine, lirismul la catastrofe. Nu înţeleg o societate de nefericiţi egali în mizerie. Automat societatea creiază o diferenţiere şi o ierarhie.
      —   Acesta e argumentul invocat de toate feodalităţile...
      —        Ba e argunfenfuî experienţei istorice, Radule. Ai numai datoria să nu accepţi cu braţele încrucişate această situaţie, ca un privilegiu căzut de sus; ai datoria să sacrifici atât cât îţi îngăduie instinctul propriu de conservare, pentru a face semenilor un bine reaL Dar nu să-i turburi cu himere.
      —        De câte ori mulţimea îşi cere un drept la viaţă, i se spune că năzuieşte himere...
      —        Dragă Radule, de pasiunile mulţimei trebuie să te serveşti adesea ca să-i faci bine, chiar împotriva voinţei ei. Eu nu pot crede că societatea aşa cum e şi cum ne-a dat civilizaţia de care beneficiem toţi, e un complot al bogaţilor şi al tiranilor, pentru a specula norodul. E soluţia adoptata" de oameni, după ce-au dibuit veacuri. Nu e ideală, fireşte. Dar e perfectibilă. Se poate retuşa, nu se poate răsturna.
      —        Ai dreptate să aperi... rosti Radu Comşa, cu râsul care-i strâmba buza. Nimeni nu renunţă la un privelegiu de cât silit.
      —        Tatata, Radulei Aşa dar suntem acum şi pentru revoluţie? In plină adolescenţă... Te ştiam de douăzeci şi opt de ani împliniţi.
      Radu Comşa roşi. Numai semnul din coada ochiului şi de la buze, rămase alb ca o arsură.
      —        Toată omenirea va fi după războiu într’o adolescenţă, dacă d<orînţa de bine şi altruismul e apanagiul numai al adolescenţei.
      —        Cunosc şi această poveste, Radule. Numai că adolescenţa e o vârstă ingrată şi atât. Un om la începutul vieţii găseşte că totul merge rău: judecă aspru societatea fiindcă n’are încă loc în ea. Toate înfrângerile mediocre le explică prin stările din afară, nu prin confuzia interioară unde încă nu s’a stabilit un echilibru. Dacă omenirea va trece după răsboiu printr'o asemenea criză de adolescenţă, cu atât mai trist pentru omenire. Copii n’au făcut niciodată o revoluţie şi nici n’au putut câştiga ceva prin ameninţări. După ce b&ţ puţin din picioare, se cuminţesc, acceptă realitatea.
      —        Tocmai aceasta e laşitatea. Se cuminţesc şi acceptă realitatea. Capitulează. Sunt pierduţi. Când un om s*a cuminţit înseamnă că e un cimitir de renunţări.
      Alexandru Vardaru privi consternat la Radu, care-şi rodea un-
                                                                                            S9
ghiile. II enerva deopotrivă, atât ideile lui Comşa, cât şi năravul acesta nou, care dovedea că nu se mai supraveghează* Radu Comşa abia sub această privire îşi dădu seama ce face; ca un copil surprins îşi ascunse mâinele.
     —        Mi-e penibil, Radule — continuă Vardaru — să descopăr că al această naivitate, bună pentru întrunirile de opoziţie; speranţa unei fericiri idilice de la căderea unui regim. Ştim doar cu toţii, că o revoluţie nu e utilă, justificată şi durabilă, decât atunci când sancţionează o evoluţie împlinită. Şi atunci nici n’are nevoie de violenţe. £ numai recunoaşterea formală a unei stări de fapt, existente. Căci nu poţi distruge decât ceia ce e distrus.
     —        Noi vom restaura ceia ce alţii au distrus! vorbi sec şi a-proape duşmănos Radu.
     —        Cine „noi“? întrebă cu un zâmbet de îngăduinţă Alexandru Vardaru.
     —        Noi... toţi! roti mâna Radu Comşa, arătând legiunile invizibile, presărate dealungul şi deacurmezîşul ţării; toţi cei din şanţuri, şi cei din spitale şi prezenţa celor morţi care-au nădăjduit miracolul.
     Alexandru Vardaru vru să pună din nou mâna pe mâna lui Radu Comşa. Avea cuvintele de pacificare pe buze. îşi spunea că e numai o stare trecătoare, explicabilă la un om care-a stat atâtea luni în spital, atâtea în şanţuri, şi a ieşit din toate cu carnea strivită. Dar de deasupra, din creanga de nuc, un paiajen păros, cu picioare lungi, se lăsă pe-un fir de aţă, se balansă o clipă şi rupându-şi firul nevăzut, începu să fugă pe scândura mesei cu mişcări epileptice. Alexandru Vardaru putea înfrunta orice în viaţă, în afară de vederea unui paiajen. Omul tare în care isbeau fără să-l clintească toate pasiunile adversarilor şi toate protivniciile realităţii, îşi pierdea cumpătul ca b fefnee înaintea insectei desgustătoare.
     Prinse cuţitul şi cu tăiuşul, dintr\> singură lovitură îl despărţi în două. Picioarele paiajenului se strânseră, jumătate de trup mai fugi desordonat, apoi se ghemui într’un spasm, destinzând din când fn când câte o labă, ca un fir de resort mecanic stricat. Alexandru Vardaru mătură resturile cu cuţitul, şterse tăiuşul cu batiste şi îl puse la loc. Dar mâna îi tremură; toată stăpânirea îi pierise.
     Se ridică.
     —   Să mergem, Radule. Continuăm altădată.
     —   Eu n’am ce continua. Să sfârşim acum. Peste două zile plec.
     Vardaru se aşeză nemulţumit. Ştia că deacum discuţia nu va
decurge cum o voise el. Ţinuse să afle până unde a ajuns ceia ce
90
numea „contaminarea" lui Radu Comşa. Ii era destul. Mai rămânea nădejdea că tot ce rostise Radu* e trecător. Stărui să termine pentru acum:
      —       Mi-ai mai spus odată că pleci, Radule. Nu te opreşte nimeni. Nădăjduiesc că ai să te întorci fără aceşti... fără aceste... însfârşit cuminţit. Ştii că eşti liber.
      —       Liber, poate mai mult decât gândesc? Trebuia să o înţelegi Să nu aştept să mi se spună. Nu? întrebă surd Radu.
      —       Ce sens au cuvintele tale, Comşa? Nu-mi vei fi făcând ofensp să crezi că acum, aş încerca eu... sau Luminiţa... fiindcă te-ai întors aşa... că am putea...
      Se opri. El, cu vorba întotdeauna precisă, nu-şi mai găsea cuvintele. Blestemat paingl Strânse ţigarea de foi în dinţi atât de încleştat, încât îi reteză vârful. O aruncă. Se ridică în picioare şi puse mâna pe umărul lui Comşa, dar fiindcă îi văzu faţa în plin, cu amândouă cicatricile, întoarse îndată privirea, înlături.
      —  Dragă Radule, suntem amândoi nervoşi astăzi. Să amânăm...
      „Ii e desgust să mă privească în faţă, cum a ascuns adineori
mărul infirm printre celelalte. Şi dacă i-aş sta în cale, m’ar suprima, aşa cum a retezat paingul cu tăiuşul cuţitului — gândi Comşa amar. De la dânsul nu poţi aştepta nici o îndurare. Totul e ordonat, precis, dinainte hotărât. Ideile generoase duc la desordine, lirismul la catastrofei Nu poate bănui ce sete alta, de altceva, există acî...“ In colţul ochiului cu tăietura cicatrizată înotă o lacrimă.
      Plecă privirea în pământ. Umerii se încovoiară ca la bătrânii atraşi de chemarea dinlăuntru. Se simţea acum înaintea lui Vardaru împuţinat şi fără putere de împotrivire, ca domnişoara Betty când nu îndrăznea să răspundă, ca Mariţa, slujnica din Bucureşti cu ochii de culoarea pelinului veşted, ca adineori Sofron Vezbîanu.
      Fiindcă Alexandru Vardaru se afla în picioare şi el jos, ca să rupă această senzaţie de dominare, se ridică şi el de pe scaun; era aşa cu mult mai înalt de cât Alexandru Vardaru, celălalt fu silit să ridice ochii, când Radu îi vorbi.
      —       Ocolim mi se pare o discuţie mai precisă. Aşa cum îţi place dtimitalel Şi ca să nu plutim în vagi consideraţii generale, să rezum. M*am întors altul de cum m*ai cunoscut dumneata. Firesc să-ţi plac mai puţin. Dar m’am întors altul şi pentru Luminiţa. Ca aceasta de aci (arătă semnele din obraz). Firesc ca şi dânsa, ca şi d-ta, să-l prefere pe Radu Comşa cel de atunci, care nu mai există. In numele lui, am venit să-i ofer deslegarea.
      Făcu o pauză. Tăie deşertul dinainte cu mâna. Continuă:
91
      — Mă doare... Luminiţa a fost viaţa mea. Eram atât de sigur că am s*o fac fericită!... Dar cum să-i impun prezenţa unui om desfigurat fiziceşte? Şi cum s’o târâi în aventura grea, cum presimt că are să fie viaţa mea de-acum?
      —  Radule?
      —        Pe dumneata nu te pot asculta. N’ai să înţelegi nici odată. Dumneata totul măsori, tai, rotunjeşti; consideri omul un material inert... Mi-ai adormit de la început tot ce putea fi elan dezinteresat în mine; ai vrut să mă ţii aproape de pământ, să mă legi aci...
      —  Radu, nici odată nu m’am aşteptat...
      — Şi acum dacă mai stărui încă şi nu mă mături din calea dumitale, cum ai făcut cu păiajenul de adineori, e fiindcă mai crezi că ai să pui ordine, aci în obraz, şi ordine aci, în inimă.
      —  Radu, n*aş permite altuia să îndrăznească...
      —        Te stimez, dar te urăsc. M’ai făcut să săvârşesc laşităţi. Am stat într’un birou când alţii mureau în gropi. Am lăsat odată un copil în ploaie, în drum, ca cea din urmă bestie. Când mă gândesc în urmă, mi-e desgust de mine. Parc’aş privi un vierme, care s’a îmbuibat... Aceasta ai făcut din mine.
      —  Comşa, ai fost ceia ce eşti.
      —        Acum îţi spui că după zece minute, când voi sfârşi să începi dumneata, am să fiu iarăşi docil, Vasilache tras de o sfoară. Nu. Nu.
      —  Comşa 1 îi apucă Vardaru mâna.
      —        Nul se răsuci Radu Comşa, pornind pe alee, fiindcă simţise că îi tremură glasul, că n’ar putea rosti un cuvânt mai departe şi că pentru Luminiţa, la o singură chemare ar renunţa la tot.
      Alexandru Vardaru isbi cu piciorul în scaun. înfipse cuţitul înJ tr’un măr atât de puternic, încât mărul se spintecă în două; jumătăţile se legănară o clipă. Vardaru le mătură cu tăiuşul cuţitului. Pe urmă îşi aduse aminte că se calmează numai când va repeta acelaş lucru de treizeci de ori în gând. îşi puse mâinele în buzu-nări, şi privind în sus nucul aproape despoiat, constată: „Frunzele nucului au căzut fiindcă e toamnă. Frunzele nucului au căzut fiindcă../*
      Sună isbită poarta de fier.
      Radu Comşa pomi pe stradă, cu ochii în pământ, fără să vadă, cu umerii încovoiaţi, cu gânduri haotice din care se alegea unul singur: „De-acum s’a sfârşit. Sfârşit Nu m’a oprit. Atât aşteptai../*
      —  Hep-hep! Păzeşte 1
      Se dădu în lături. Trăsura cu roţi de cauciuc trecu în trap întins. In fund, pe pernele albastre, picior peste picior era răsturnată Zoe Vesbianu şi un căpitan francez care-i povestea ceva glumeţ, căci
92
în ochii amândoror lucea râsul. Fără voe, Radu Comşa salută. Zoc Vesbianu privi nedumerită, răsucindu-se peste coşul trăsurei, la acest ofiţer necunoscut, cu obrazul atât de oribil desfigurat.
      „Nici dânsa nu mă mai recunoaşte. Ce sunt? Cine sunt acum?" se întrebă Radu, cu un gol în suflet, grăbind paşii pe strada cu trecători indiferenţi.
      Merse mult. Rătăci pe uliţi unde nu mai trecuse. Locuri streine. O cazarmă. Pe urmă o şcoală. O curte unde se plimbă convalescenţi cu mâinele în bandagii... Deacum rămâne singur. Numai el, în faţa lui. S’a eliberat. Ar fi avut veşnic o şovăială. Ar fi trebuit să aleagă. Aşa s'au desfăcut toate de la sine. Liberi — dar ce lipsită de bucurie e această libertate...
      Se întoarse încotro vedea că se îndreaptă toţi trecătorii, spre străzile cunoscute.
      Intr’un colţ îl zări pe Sofron Vesbianu oprit din drum, să ademenească la el un câine alb, jigărit, corcitură de toate rasele, ^ctf blană murdară şi coada flocăită.
      Sofron Vesbianu pocnea din degete, înaintând spre câine.
      —  Na sireacu... Na cuţul Na, mă cuţulel
      Câinele se apropia câţiva paşi, se retrăgea, privea îndărăt distanţa până la gard, neîncrezător.
      Şi păru atât de ciudat, bărbatul odios al Zoiei cercând să mângâie un vagabond al străzilor, mai ales după cele la ce asistase în biroul lui Vardaru, încât Radu Comşa crezu că dintr'o cruzime monstruoasă îl chema poate ca să experimenteze pe el o tortură de el născocită sau poate să-i arunce o otravă fulgerătoare.
      Câinele îndrăzni însfârşit să se apropie. Sofron Vesbianu îl desmierdă pe blană, îi mângâie botul, îl bătu pe spinare:
      —        Mă sireacu... Mă cuţu, mă! Al cui eşti, mă cuţu?... Cum te chiamă, mă sireacul...
      Câinele se tolăni cu labele în sus, îşi freca spinarea de trotuoar arătându-şi bucuria acestei desmierdări neaşteptate, sări în picioare, se gudură şi strănută.
      —  Mă sireacu, mă!
      Pe obrazul lui Sofron Vesbianu, vânăt, cu ochii mici, se luminase o bucurie omenească. Radu Comşa îl văzuse întotdeauna altfel, învăţă că de ce străbate mai adânc în spăimântătoarea realitate omenească, de ce omul e mai indescifrabil, iar binele şi răul e împletit mai indisolubil.
      Sofron Vesbianu se depărtă spre capătul străzii, întorcându-se din când în când, şi chemând:
93
      —   Na urâtule! Na, mă cuţule, mă*..
      Câinele îl urma de la distanţă, legănându-şî coada flocăită, de bucurie poate că şi-a găsit însfârşit un stăpân.
      Radu domoli paşii. Se apropia de casă. Nu-1 aştepta acolo nici măcar un câine cules de pe stradă.
      II aştepta altcineva.
      La poartă, maşina lui Alexandru Vardaru.
      Şofeurul salută, ducând mâna la caschetă.
      —   Ce e, Neculai? se acăţă de speranţă, cu glas uscat în gâtlej.
      —        Am venit cu duduia Luminiţa, domnu locotenent. E în cameră la dumneavoastră. V’a căutat, şi-acum vă scrie un bilet.
      Radu urcă scările din două salturi. Luminiţa, cu spatele" întors la fereastră, scria la birou. Când îl văzu, mototoli foaia şi se repezi să-l prindă cu amândouă mâinele de gulerul tunicei.
      —   Radule!... Ce-a fost?... Radu, ce sunt acestea?
      Dar Radu Comşa simţi că buzele Luminiţei au ocolit obrazul cel atins, şi buzele au căutat instinctiv, pielea netedă. Iar toată bucuria îi fu o drojdie acră.
      —        Ce-a fost, Radule?... N'am înţeles nimic de la Papa. Şi-a luat pălăria şi-a plecat. L-am auzit întâia oară blestemând răsboiul... E adevărat Radu, că tu?... Că tu ţi-ai închipuit?... (Radu Comşa strivea strâns pieptul Luminiţei la pieptul lui; îi desmierda umărul mantilei de mătase, neîndrăznind să spere că totul nu s’a sfârşit).
      —   Luminiţa... Luminiţa mea...
      Numai băţăile inimei svâcneau prin haină. Luminiţa nu ridica privirea la eir&ăStra ochii închişi. II vedea aşa cum îl ştiuse; nu cum o strângea lipită de trupul lui, plecând obrazul în care cicatricile palide arseseră chipul îndrăgit de ea, ca un acid.
      Radu vru să-i desfacă nasturii mânuşeC să-şi lipească îndelung, cu recunoştinţă, buzele de încheetura moale a mâinei.
      Luminiţa se împotrivi.
      —   Nu Radule... Am venit să te iau. Mergi cu mine.
      —   Unde?
      —   Mergi cu mine... N’ajunge atât?
      Ii atinse obrazul cu buzele, proaspete ca un fulg.
      —   la-ţi o manta, ceva... Haide odată! bătu nerăbdătoare din picior.
      Şi se întoarse abia acum să privească biroul lui Radu, în care
intrase întâia oară.                                                 *,
      —        E bine la tine... Şi cărţi ai... Ce multe încă, şi nu mi-ai spus nimic!
      Răsfoi câteva, citi titlurile. Se opri la una şi râse:
94
      —  Pauvre Fustei!..,
      Radu nu înţelegea.
      Luminiţa răsuci volumul lui Fustei de Coulanges, aruncă ochii pe începutul unui capitol, pe altul.
      —       Pauvre Coulangesl... Există cineva care a murit cu ideia că e un imbecil fără pereche... Grand-Papa! Mitu Arpăşeanu.
      Radu Comşa, cu mantaua pe braţ, cu figura împietrită de pustiirea din el, aştepta. Luminiţa se arătase nerăbdătoare să meargă mai repede şi acum uitase... Nu-şi imagina ce vrea să spună. Ea urmă, cu privirea sclipind a râs, furată de amintirea prea veselă:
      —        Am o remuşcare Radule, şi pentru Fustei de Coulanges şi pentru Grand-papa... Nu ţi-am povestit? E nostimă. Când eram mică, în clasa a treia de liceiu, în vacanţă, Grand-papa mă supunea la o tortură de două ori pe zi. Avea vederea slăbită de tot, nu putea citii Şi căzuse păcatul pe mine, să-i citesc eu... De-ar fi fost măcar romane! Dar nu! Fustei de Coulanges, Taine, Michelet... Se punea în jâlţ, eu alătujri la mesuţă: „Haide Luminiţe! treizeci de pagini şi ai scăpat../* începeam. După un sfert de oră mi se părea că n'au să mai sfârşească. Aruncam ochii la numărul paginilor: mai sunt 25, 22, 20... începeam să sar aliniate. Pauvre Grand-pere se silea să înţeleagă, dădea din cap: „Şi aceasta se numeşte un cugetător mare, Luminiţo? Observi ce gândire eliptică are şi cum îi lipseşte suita în idei? Am să reviu la Tacit şi la Sueton. Ţie cine-ţi place Luminiţo; Tacit sau Fustei de Coulanges?" Nici unul Grand-papa! — „Ei, drăcoaico, drăcoaico, te-am înţeles. Fugi la porumbeii tăi!" Scăpăm. Zut, pentru Fustei de Coulanges, zut pentru Tacit!... Pauvre Grand-Pere, pauvre-Fustel!...
      Luminiţa isbucni în râs, aruncând cartea pe masă. Râsul pătrunse în inima lui Radu ca un vârf de cuţit răsucit. Lui i se juca viaţa şi Luminiţa putea gândi la altceva, putea râde? Sunt două lumi, două lumi care nu se pot pătrunde. In ochi se adună atâta mustrare încât o văzu şi Luminiţa. Se opri mâhnită deodată, readusă la realitatea prezentă şi posomorâtă. Ii prinse gâtul, dar tot nu-1 privi în faţă:
      —  Mă ierţi? Uită-te în ochii mei... Mă ierţi, Radu?
      —       De ce să te iert, Luminiţo? Tu ieşti Luminiţa dintotdeauna, numai eu sunt acum altul.
      —  Cum vorbeşti, Radu!... Mergem de-aci. Mă sufoc.
      II târî de braţ.
      La maşină porunci lui Neculai să se aşeze în fund, ea trecu la volan, Radu alături. Dădu drumul motorului: un timp merse atentă
95
la trecătorii străzilor şi la viragii, schimbând vitezele, frânând, sunând claksonul, până ajunseră între teii Copoului.
      —  Unde mergem, Luminiţo? întreba Radu.
      —  Ce-ţi pasă?... Nu e destul că mergi cu mine?
      Luminiţa acceleră. Vântul îi flutura şuviţele de păr scăpate de sub urechile bonetei de piele cenuşie; spre dânşii venea vertiginos peisagiul de toamnă, cu frunze metalice şi cu unduierile moi ale colinelor. Şoseaua era în afară de calea armatelor; întâlneau numai convoaie răsleţe şi drumeţi ferindu-se dincolo de şanţ, din vârtejul de praf. Pe linia zării, Ceahlăul ridică din pâclă forturile vinete, apoi se nărui. Luminiţa acceleră încă. De sub guma roţilor, pietrele mărunte împroşcau din praştii; aerul vâjâia în urmă, spintecat de botul maşinei. Trecură printr’o dumbravă cu luminişuri în care se prefira blând soarele toamnei ca într’o privelişte eternă, nepângărită de toate contorsiunile omeneşti.
      O casă cu acoperiş de şindrilă, cu streşina Jată şi pe alocuri înegrită de muşchi, se pitise ascunsă la marginea poienii. Era un paltin înainte, o cumpănă de fântână, un câine ridicând somnoros capul şi încolătăcindu-şi botul la loc; o femee cu furca în brâu, păşind în urma unei vaci cu viţel, câteva mioare.
      Luminiţa încetini.
      —        Aci aş vrea să trăiesc. Departe de tot, de toţi. Ahl cum mă fac toţi să sufărl rosti întorcându-şi o clipă capul pe jumătate şi adu-nându-şi îndată atenţia la curba şoselei.
      Radu tăcu. Luminiţa crezu că n'a auzit, şi repetă, când şoseaua fu din nou linie dreaptă:
      —  Acolo să fim... Departe de toţi care... Numai noi...
      Radu Comşa vorbi:
      —        Fiindcă ţi s’a părut de la distanţă, Luminiţo, că acolo ar putea fi o viaţă idilică, fără nimic care să învenineze. Dar dacă ne-am fi oprit şi dacă am cerceta de aproape, ai vedea că şi viaţa acelora, ca a tutulor, e roasă de nemulţumiri mediocre, că îşi blestemă soarta, râvnesc altceva... îşi închipuie că toţi, de oriunde, în afară de ei, sunt mai fericiţi. Orice viaţă omenească e devorată de un rău ascuns.
      Luminiţa acceleră din nou. Copacii de pe marginea şoselei galopară ameţitor spre Iaşii rămaşi undeva, în urmă. Acum Radu fu cel care crezu că Luminiţa n*a ascultat, cu luarea aminte încordată numai la mersul puternic şi ritmic al motorului. Dar târziu, Luminiţa fără să-şi schimbe privirea fixată înainte, vorbi pbate numai pentru ea.
96
      —        Orice via(ă omenească e devorată de un rău ascuns, fiindcă oamenii n'au niciodată curaj să privească în ei şi să se explice* Să se explice lor şi altora*
      —   Lor şi altora...
      —        Da; lor şi altora* Să renunţe la mândria care ne închide în noi, ne pecetluieşte fiecare într'o crustă cum îşi închid melcii cutia când dă frigul.
      Mai vru să adaoge ceva, dar îşi luă seama. Strânse buzele şi acceleră. La capătul drumului se prăvăla pe un clin, o pădure fumurie. Când ajunse în margine, Luminiţa frână, sări trântind portiţa:
      —   Neculai, ne aştepţi aci. Toarnă ulei, nu-mi place cum bâzâie...
      Apoi cu o satisfacţie pe care nu şi-o putea ascunde, către Radu:
      —        Ţi-a plăcut cum te-am adus? Dă-mi braţul... Nu mă întrebi când am învăţat să conduc?
      Radu privi praful şoselei. Ce se petrecea în el şi ce deşarte întrebări îi punea Luminiţa 1 Desigur aceasta făcuse, când el era întins în pat, orb, şi ea nu-şi găsea timp să vină.
      —        Mergem pe-aci... îmi place cum foşnesc frunzele. Şi miroase de ameţesc, ca un lichior foarte vechiu.
      Marginea pădurei era rară. Potecile ascunse de noianul foilor. In adânc, întrecându-se cu ecoul, o pasăre ori o sălbătăciune repeta un sunet regulat şi mecanic. Luminiţa se strânse mai aproape la pieptul lui Radu. îşi smulse mânuşile ca să-şi împletească degetele goale cu ale lui.
      —   Luminiţa... începu Radu.
      —   Nu. Te rog nu, Radu... Lasă aşa... îngână ea dureros.
      Merseră tăcuţi sub crengile goale. Foşnetul paşilor suna uscat
şi mortuoar. Pasărea ori sălbătăciunea amuţise. Toată pădurea era deşertată de viaţă. Frunzele cele din urmă coborau în cercuri line. Erau numai ei singuri acolo, înfr'o mare părăsire, strânşi unul lângă altul să ocrotească o flacără muribundă, în larga dezolare a toamnei.
      —   Luminiţo, începu iarăşi Radu.
      —   Sunt obosită... Să stăm aci.
      Era un trunchiu răsturnat. Luminiţa ascunse ochii în palme. Stătu mult aşa; poate îşi ascundea ochii uzi, poate îl chema înainte, pe celălalt Radu... Nu i se vedea decât ceafa cu pieliţa fină şi brună, cârlionţii părului scăpaţi din boneta de piele gri; mică şi fără putere, ghemuită, strivită în decorul înalt, vânjos şi aerisit al codrului, care şi în moarte păstra o grandoare solemnă. Când desfăcu palmele, nu ridică ochii; vorbi privind în cimitirul de frunze de la picioare:
      —   Am spus adineori Radule, că oamenii sunt nefericiţi fiindcă
   7 Part. II.
97
n*au niciodată curaj să privească în ei şi să se explice... Lor şi altora. Ne înăbuşim în noi... Radule, îmi ajuţi tu să mă explic, să lămuresc ce e aci?
      —  Luminiţa.
      —       Vreau să fiu sinceră şi nu pot. Ca să fii sinceră trebuie să ştii ce e în tine şi eu nu ştiu. Astăzi sunt într’un fel şi mâine nu mă recunosc... Care sunt eu, cea adevărată?
      —  Luminiţa...
      —  Lasă, te rog.
      Scutură capul şi cu palmele împreunate între genunchi, după o pauză, surâse privind în gol.
      —        Observi ciudăţenia? Cer ajutor de la tine şi nici nu te las să vorbeşti. Mi se pare că mă întrerupi de la ceia ce mă priveşte numai pe mine, par’că tu ai fi aici numai ca să asculţi. Altceva am vrut să vorbesc şi altceva spun. Altceva am simţit şi altceva este. Există cineva strein în noi, care ne dă la oparte, se instalează în locul nostru, vorbeşte pentru noi. Exprimă ceva din noi, dar nu mai suntem noi.
      —  Luminiţa...
      —       Te~am rugat, lasă!... Era atât de simplu înainte. Mi se părea cjă totul are să fie veşnic. Nu mă temeam de tine, nu mă îndoiam de mine. îmi era dragă viaţa. Credeam că n*are să ne refuze nimic. Şi acum?... E oribil să te îndoieşti de tine, să ştii că se află pitit aci, un duşman care te pândeşte... îţi dictează el. Radule, numai un an a trecut şi suntem atât de altfel!...
      Acum Radu stătea cu capul în pumni, cu coatele pe genunchii Trecu o suflare de vânt şi desprinse o plasă sonoră de frunze. Luminiţa se îndreptă şi îl privi. Ar fi vrut să-i cuprindă fruntea la piept; dar braţul era frânt. Să-i rostească vorbele bune cu care a alergat până aci; dar cuvintele muriseră reci pe buze. Să-i pună fruntea pe genunchi într’o dureroasă spovedanie; dar omul de-ală-turi îi era strein.
      Soarele îi scălda într’o lumină obosită care nu mai putea încălzi nimic din ce se afla în ei obosit.
      Cum a crezut că aceasta mai poate fi iubire? Era numai milă, remuşcare; îşi mai spunea poate că-1 iubeşte din orgoliu. Şi un gând crud îi tresări: „Dacă ar fi murit ca Mihai, ca alţii, l-aş fi iubit pentru totdeauna!" Ii fu spaimă de simplitatea cu care acceptase acest gând. Ii fu ură pe ea.
      —       Mă ierţi, Radule?... Dacă ai şti, câte gânduri... Dar acestea nu se pot spune. Mor cu noi.
98
      Radu Comşa ridică ochii. Luminiţa îi văzu cicatricile în plin, gura cu buzele voluptuos desemnate de altă dată — buzele de cadână cum spunea Pol Vardaru — strâmbate acum de rânjetul care desve-lea dinţii, colţul ochiului lăcrimos.
      întoarse capul spre pădurea înaltă şi impasibilă — Radu îşî prinse din nou obrazul în pumni. Ce mai sperase? Ce nebunie sperase?
      Acum gândeau amândoi că mai bine s*ar afla oriunde în altă parte, decât aci împreună. Ce căutau? Ce gând imposibil îi adusese?
      Aşteptau amândoi să plece mai curând, dar pândeau care va da semnul întâi. Şi aşteptând nu se mişca nici unul, ascultându-şî respiraţia.
      O veveriţă trecu din creangă în creangă, pe puntea aeriană, sprintenă şi voioasă, lunecând ca o întrupare a fără de grijei. Păru că se joacă de-a vaţiascunsele după ramuri. Se opri să ronţăie ceva, cu labele mici duse graţios la bot. Svâcnî spre vârf şi dispăru, înghiţită par’că de cer, redată aerian aerului. Amândoi o urmăriseră cu privirea, şi când nu mai fu, îşi îndreptară ochii goliţi; Luminiţa spre fundul pădurei, el înspre pământ. Dura încă nesfârşită şi multiplă viaţa, era încă plină de măreţie natura şi de mister, până la răsufletul celei mai infime vietăţi; numai ei stăteau acolo ca doi cap* tivi, legaţi în mijlocul codrului, cu un blestem de-o vrăjitoare rea. Iar ce se afla întrânşii adânc, nu-şi puteau spune; era îngropat ca apele subterane care n’au să vadă nici odată lumina şi se pierd în nisipuri, fiindcă nu se află mâna îndurată să le elibereze. Nu se mişcau. Cine să rupă tăcerea? Să se ridice întâi?
      Ii deslegă un pădurar, cu tolba subsuoară şi cu puşca pe umăr, trecând şi poftindu-le^ziuă bună, cu mirare, fiindcă îi vedea târgoveţi, în pustiul lui. Se ridicară amândoi uşuraţi din vraja ruptă, în-dreptându-se spre şosea.
      Radu Comşa aprinse o ţigare.
      —  Minunată pădurea, toamna.
      —  Da, minunată.
      Mai merseră un timp.
      —  Cred că pe aci am venit.
      —  Da, pe aci...
      —  Se cunosc urmele.
      —  Da, se cunosc urmele.
      Gândurile lor se încrucişau altfel: s’ar fi strâns cu desnădejde să implore amăgirea că nimic nu e adevărat, nu s*a sfârşit.
      Dar vorbele sunau spăimântător de calme:
      —  E târziu?... Ceasul meu a stat.
99
     Luminiţa ridicase ochii spre Comşa; îi venise pe buze numele lui: Radu, şi nu~l rostise.
     începea să se sfiască a-1 rosti.
     Radu Comşa îşi privi ceasul de la brăţară:
     —   Şase... Şase şi cinci.
     Şi urmări, mai departe, fumul albastru al ţigării risipindu~se în aerul străveziu-roz, de amurg tomnatec.
     Şofeurul se uită lung la figurile lor împietrite; îşi fixa pentru el o opinie pe care avea s*o împărtăşească în aceiaşi seară tutulor servitorilor din casa Vardarilor.
     —   Nu mă lăsaţi pe mine, duduie? Sunteţi ostenită...
     Luminiţa îi făcu numai din cap semn lui Neculai să rămână îndărăt, îşi puse mânuşile şi se aşeză tot ea la volan. Mână maşina ca pe-o fiară care trebuia dresată, căutând înadins linia cea mai apropiată pe marginea şanţului, năpustind maşina la viragii de patinau roţile în prund. „Un pom, un singur stâlp, şi se sfârşeşte cu amândoi 1“ gândi cu voluptate exasperată şi rea Comşa.
     Dar maşina spinteca precis aerul, cu apusul în dreapta, învăpăiat, semn de toamnă vântoasă şi lungă.
     Ii păru că Luminiţa se pleacă prea mult pe volan. Se plecă şi el să-i vadă chipul. Din ochii Luminiţei curgeau lacrimi, svântate de aerul vertiginos, fără să le şteargă. Se pleca numai să le ascundă. Şi bărbia îi tremura. Dar cu mâinele încleştate pe volan se arăta încă tare, cu toată îndărădnicia stăpânind fiara cu carapace metalică aruncată ca un bolid dealungul şoselei.
     In oraş, opri la poarta lui Comşa.
     Radu îi sărută mâna. Rosti ceva, indiferent ce, numai fiindcă asculta şofeurul.
     Intră fără să privească îndărăt; pe cel dintâi scaun căzu cu mâna rezemată de spătar, cu ochii astupaţi de îndoitura cotului.
     Dar îi ridică îndată. Luminiţa era lângă el. Ii puse mâinele pe umeri — voise să-i ridice şi să-i strângă tâmplele, dar evitase atingerea semnului de rană pe care şi-l închipuia luciu şi rece, ca o piele streină, de mort.
     —   Radu... Nu poate să fie aşa. Cum să cred?...
     Trase un scaun apoape de el, îi prinse o mână.
     —        Nu pot să cred, Radu. înţeleg ce e în tine când taci. Dar n'ai drept... Tot ce-am gândit noi, tot ce ne-am spus, nu poate sfârşi aşa... Cum să uităm? Nu e nici un an de când... Tot trecutul acesta..*
     Radu îndreptă pieptul:
     —   Eu nu sunt trecut, Luminiţo.
100
      Insă ce mal voise să spună, nu rosti.
      —        N’am înţeles aceasta, îşi apără Luminiţa cel din urmă spasm de chemare. Este deva rău între noi. Are să treacă. Vezi cum am alergat?... Renunţ la toată mândria mea. Mă arăt cum sunt, cu toate urâţeniile mele... Cum desigur mă condamni. Dar cum am putea sa ne întâlnim mâine? Să întoarcem ochii amândoi?... De ce nu vrei să înţelegi ce se petrece în mine? Să mă ajuţi să înţeleg...
      Se opri să respire, cu bărbia ridicată în sus, cum înalţă păsările când beau apă. Apoi cu simţul prezent al realităţii, care nu pără*? seşte niciodată femeia, îşi aşeză rochia prea ridicată, până la genunchi. Radu Comşa observă gestul. Gândi: „Vorbeşte, dar atenţia îi e mai degrabă îndreptată la rochie, la nasturii mânuşei".
      —        Viaţa nu e aşa cum am văzut-o — continuă Luminiţa. E mai crudă. A rupt ceia ce credeam noi veşnic, ca timpul... Iţi aduci aminte? Atâtea proiecte, Radu... Atât de simple ni se păreau toate, Vezi, pentru ele m‘am întors. Eram să plec şi din drum m’am întors. M’aş fi simţit vinovată faţă de viaţă, dacă n’aş fi făcut aceasta. N’am atâta orgoliu, să mă închid, ca tine. învăţ că din viaţă trebuie să ne mulţumim cu ce ne poate da. Să ne facem o fericire a noastră din puţin... din... din...
      —   Zi, Luminiţo! Spune cuvântul: din resturi.
      —   Nu aceasta, Radu... Dar cum pot să mă fac înţeleasă?
      Luminiţa îşi apăsă ochii. Ii deschise iar strângându-se alături,
într’adevăr, fiindcă seara coborâse şi în umbră obrazul lui Radu nu mai păstra nimic din muşcătura cruntă a fierului, părea Radu pe care îl iubise ea, de care se acăţa încă. Cel de aci nu mai putea fi cel de aevea.
      —        Nu, Radul se strânse lacomă de umerii lui, frecându-şi obrajii de haina aspră. Tot ce-a fost rău între noi şi nu ne-am spus în vremea aceasta din urmă, avem să uităm. Rămânem numai aşa cum ne-am ştiut. Radu, numai acei de atunci am fost cei adevăraţi... Spune, că ai să mă ajuţi să fiu aşa. Vezi, vorbesc cum n’am vorbit niciodată. Mă umilesc. Radu, nu feri obrazul de mine...
      In întuneric, Luminiţa îi căuta obrazul pe care să pună sărutul pentru celălalt Radu. I s’ar fi dat cu un elan de desnădejde, cu o ofrandă a fecioriei, să pună ireparabilul între dânşii, să ştie că niciodată n'ar mai avea drept să şovăie. Dar mâna prinzând faţ*a lui Comşa, cuprinse amândouă cicatricile pe care le simţi lucioase şi moarte. Şi-o retrase mai repede decât a gândit. Se ridică aşe-zându-şi părul sub bonetă, cu toată pornirea răcită. Se ridică. Vorbi ca foarte de departe:
                    ..■  .o"     '"'v. • V,
                                                Kl sini
               i!"   i(
\
m
      —        Mă dor tâmplele, Radu.,, Sunt ameţită. Trebuie să plec acum. Ce-are să spună Neculai?... Dar te rog Radu, să te gândeşti la toate... Eu te aştept. Ori unde ai să fii, eu te aştept... Nu-mi dai mâna?
      Radu apropie degetele mânuşei fără să le atingă de buze.
      Luminiţa se depărtă împleticindu-se. Se rezemă de uşă.
      —   E întuneric... Condu-mă până la poartă, tu ştii scările aceste...
      II prinse încet, când se apropie, de după gât, şi înălţându-se
în vârful picioarelor îl sărută pe frunte ca pe un defunct.
      Radu o întovărăşi până la poartă, cu capul gol. Luminiţa se ghemui într'un coif al maşinei, subţire şi fără contur, ca o manta aruncată. Mai vru să întindă mâinele într'o chemare ultimă, dar altă putere i le ţinu cu pumnii înfipţi în perne. Maşina urni.
      Când Radu se întoarse, din întunericul zidului apăru Vasile Mogrea, cu chipiul tras pe ochiul pe jumătate închis, cu ţigarea în colţul gurei.                           _
      —   Sbură porumbiţa, Comşa! Ai?
      Radu îi întinse o mână fără oase.
      —   Am văzut-o când a intrat după tine. Am aşteptat aci.
      Radu îi făcu loc înainte, dar celălalt continuă:
      —        Mă gândeam întâi să vin ca din întâmplare. Să-mi iau rol de arbitru... I-aş fi arătat, să ţină minte pentru totdeauna!... Dar când am văzut că nu aprinzi lumina, mi-am spus: Haha! Astea nu-s mofturi... A găsit singur el, Comşa, explicaţia cea mai bună... Argumentul la care nu rezistă nici o femee. N'am avut dreptate?
      Radu încleştă dinţii: vorbele prietenului pângăreau brutal, coborau trivial pe pământ, ceia ce era pur şi inalterat în toată suferinţa lui şi a Luminiţei.
      Intrând în cameră, după ce Comşa aprihse lumina, celălalt inspectă patul intact, ordinea din toate obiectele, strâmbă dispreţuitor din nas şi aruncă ţigarea pe podea, călcând-o cu piciorul. Răspunse tot el:
      —        Constat că n’am avut dreptate, Comşa. Şi regret. Eşti mai naiv de cum te credeam. Ascultă-mă. Pe femee o cucereşti cum poţi şi cum se întâmplă. Adesea ori nici nu ştii cu ce mofturi. Dar n*o păstrezi decât stăpânind-o. Acum văd scena. I-ai povestit, ce? Moft! Este-un singur sistem, dragă Comşa, patentat de când străbunii noştri se aflau în grote. Nu dă greş niciodată. O înşfaci de mijloc şî o îndoi cum vrei tu. Nu te uiţi că-şi ţine genunchii strânşi. Nu asculţi nici un scâncet. Sunt numai prefăcătorii. Mofturi. Dacă ai ascultat, eşti pierdut. Dacă nu, e a ta! Cât vrei. Vine după tine.
102
Trebuie s*o alungi... Dacă te-ai potrivit mofturilor, crezi că are să-ţi mai calce vre'odată pe aci? Moftl
      Vorbind, Vasile Mogrea, cu chipiul pe cap, măsura camera dintr’un capăt în altul, acăţând cu vârful bocancilor coltul covo-rului, răscolind cărţile, mutând obiectele de pe birou. Se opri înaintea lui Radu Comşa, şi îl privi cu compătimire, cu jumătatea ochiului drept închisă, fiindcă în colţul gurei fumega ţigarea.
      —        Comşa, îmi dai voie să-ţi spun prieteneşte: eşti un mare prosti Aceasta e tot. Restul simt mofturi 1
      Radu îi vorbi, biruindu-se:
      —        Te rog, Mogrea. Dacă ţii să rămânem prieteni, te rog să nu-mi vorbeşti niciodată despre aceasta. Asculţi? Niciodată.
      Celălat slobozi două conuri de fum pe nări şi căscă ochiul închis.
      —  Niciodată?
      Pufni, îmbrăţişându-1 într’o privire de nemărginită milă.
      —        Bine. Am înţeles. De acord 1 Dar ai să vii tu să-mi vorbeşti. Să nu-mi ceri atunci să te ascult... Acum poţi să deschizi fereasfcral Să iasă mirosul de ciocoai^ă. Duhoarea aceasta de Coty.
      Pentru Vasile Mogrea,/toate parfumurile erau L’Origan de Coty, Şi ca să-şi arăte complecta indiferenţă, deschise cea dintâi carte, volumul lui Fustei de Coulanges şi începu să citească. In cinci minute fu transfigurat ca întotdeauna când citea. Tot ce era aspru şi vulgar în înfăţişare dispăruse; uitase şi pe Radu Comşa, uită şi de ce venise şi tot ce vorbise, era acum cu două mii de ani îndepărtat, printre colonadele albe ale cetăţii antice, în togă albă, în sandale şi cu fruntea încinsă de cunună. întorcea foile cu degetul uşor; desigur fără să-şi dea seamă ce face, scoase chipiul şi îl aşeză somnambulic pe un teanc de cărţi. Radu Comşa pe marginea patului îl privea rozându-şi unghiile. încă odată un semen al lui îi părea enigmatic. Indescifrabil. Adineori îi răscolise sentimente duşmane, fiindcă ofensase brutal o suferinţă ascunsă, ca un om care ar fi apucat cu mâni păroase şi impure, o fragilă şi nepământeană imagine. Nimic din ce se petrecea în el într’adevăr, nu presimţise. Credea că n'are să-i ierte niciodată aceasta. Şi acum, înainte era altul, strămutat în alt veac.
      Vasile Mogrea simţi privirea lui Comşa asupră-î. Ridică ochii zâmbind în mustăţile aspre ca peria de dinţi, cu gândul încă la lumea de două milenii stinsă, de care se desprindea cu părere de rău. închise cartea, cerându-şi scuze.
      —        Manie, Comşa 1 Asta e opiul meu. Altfel aş - turba toată ziua dărâmând, răsturnând, înjurând. Mergem?
103
     Venise să-l ia la întâlnirea unde fuseseră chemaţi de câteva zile încă, înainte de a pleca. Nu ştiau bine câţi vor fi. Nici cine. Ştiau doar de ce se caută.
     Merseră fără să vorbească, urmărind fiecare alt gând, cum îşi târau în dreptul felinarelor după ei, fiecare altă umbră.
     La casa din capătul Păcurarilor, dibuiră prin ograda întunecoasă, călcând pe o punte de scânduri îngustă, aruncată peste bălţi negre care miroseau a grajd. Desigur locuinţa unui birjar. Două trăsuri des-hămate. Un cotiugar cu fân de unde ronţăia molcom un cal. Un felinar de tablă cu capătul de lumânare pe sfârşite, lumina fumegos şi trist peretele galben, la intrarea cu trepte. Din şură se auzia cineva vorbind cu caii ruseşte; omul îi văzu şi apăru balansând alt felinar în mână, strigându-le cu glas castrat:
     —        La domn ofiţer mo roc? Bateţi mo roc la uşa. Nu restur-naţ mo rog samovar.
     Ocoliră samovarul cu lucirea metalică stinsă în ungherul scărilor.
     Le deschise uşa un ofiţer necunoscut, cu mâna prinsă pe sub tunică, în bandaj. Ii conduse printr’o sală cu hamuri noi, atârnate în perete, zurgălăi şi zăbăli nichelate, cu -miros de magazin de pielărie; de aci într’o încăpere dreptunghiulară, cu tavanul jos, de grinzi. Se aflau adunaţi ofiţeri din toate armele, toţi tineri, fumând, pe scaune şi întinşi într’un cot pe trei paturi; unii nedesbrăcaţi de manta. Radu Comşa cu surprîndere recunoscu pe Onisfor Sachela-rie, care se ridică grăbindu-se să-i strângă mâna, cu privirea stăruitor fixată la semnele din obraz. Câteva figuri îi erau familiare, din stradă sau din spital sau din întâlnirile frontului.
     Vasile Mogrea cunoştea mai mulţi, îl părăsi apropiindu-se de un domn cu ochelari, cu barbă de lipovan şi cu lavalieră neagră care-i dădea aer artist; singurul civil între toţi.     '
     Discutau ceva, intrarea lor întrerupse firul, căci după ce se cu-noscură toţi, ofiţerul cu mâna bandajată, desigur gazda, continuă:
     —        Eram doisprezece... Acum suntem paisprezece. Toată comparaţia mea cu cei doisprezece apostoli a căzut precum vedeţi, prin prezenţa camarazilor Comşa şi Mogrea. Dar ştim că suntem mai mulţi. Poate sute, poate mii. Numai nu ne cunoaştem... Alexiuc, fă lampa mai mică, fumegă 1
     Alexiuc, un sublocotenent de artilerie cu obraz bălan de fată, făcu lampa mai mică, îşi duse la nas degetele să vadă dacă a rămas miros de gaz şi se aşeză la loc, pe marginea patului, să asculte cu atenţia binevoitoare a unui elev la o inaugurare de curs.
     —   Nu ne cunoaştem, şi de aceia am! fost de idee cu câţiva camarazi
104
să ne descoperim şi să ne adunăm. N'avem nevoie să fim deocamdată mulţi... înainte de răsboiu exista un sistem ingenios să fe taci cu un ceasornic elveţian gratis. Trebuia numai să împărţi la 12 prieteni 12 bilete de câte doi lei, care le dădea drept să obţină la rândul lor alte 12 bilete... Acestea odată distribuite la alţi 12 prieteni, el devenea posesorul unui cronometru elveţian gratis. Vedeţi dar, că tot sunt buni la ceva prietenii... Aceste prietenii, camarazi, să le folosim acum pentru a împrăştia din om în om, dorinţa noastră de bine; tot ce-am meditat şi am pornit să nădăjduim în tranşee. Să le dăm un început de înfăptuire. Aproape toţi ne aflăm aci trecători. Locul nostru este pe front. Acolo trăim de-un an. Ştim ce e acolo. N’am să vă vorbesc deci, cum scrie la ziarul Marelui cartier; patriotism sedentar din serviciu comandat. Ştim şi cine sunt aceştia... Alexiuc, iar filează lampa 1...
      Alexiuc micşoră lumina şi se aşeză docil pe marginea patului. Radu Comşa privea cu pornire de prietenie la camaradul care vorbea, aşezat picior peste picior pe-un scaun în mijlocul camerei, înso-ţindu-şi cuvintele cu gesturile mâine! stângi sănătoase. Avea figura virilă, părul ţepos, tuns scurt şi ridicat în sus perie, ochii cercetând în timp ce cuvânta, pe fiecare dintre ascultători în parte. Vorbele sunau calde, fără pompă oratorică, povestind numai ceia ce ştiau şi gândeau toţi: „N’aş vrea să dăm acestei întâlniri de camarazi, înfăţişarea unei conspiraţii. Avem cu toţii o datorie pentru moment, să ne apărăm bucata^de ţară, câtă ne-a mai rămas. Dar acolo, printre oamenii noştri am contractat o obligaţie. Ştiu şi soldaţii la care ne întoarcem, că atunci când se vor sfârşi toate, ceva trebuie îndreptat. Făgădueli se rostesc multe. Poate sincere. Dar făgăduelile şi jurămintele se uită după ce a trecut primejdia. Zic prieteni, să vă găsească ceasul pregătiţi şi adunaţi, să rezistăm."
      Vorbind, privirea se opri la lampa care fumega iar Alexiuc înţelese, nu mai aşteptă, şi coborî fitilul în capsula de alamă. Ofiţerul cu mâna în bandaj îi mulţumi din cap, urmând:
      — Aci, am văzut cu toţii că este multă mizerie. Chiar am simţit unii, să mărturisim, un fel de remuşcare, fiindcă de pe front îi înglobam pe toţi laolaltă, par’că toţi ar trăi în huzur. Dar se află aci şi multă lume pentru care războiul e numai un accident neplăcut, care durează prea mult. Se plimbă şi se plictisesc. Vor să sfârşească totul mai repede. Chiar dacă am mai pierde ceva din ţară şi din vieţi — numai să sfârşească. Ca să înceapă ei iar... Aceasta să n'o mai îngăduim camarazi. Să nu mai înceapă tot dânşii... Vă mulţumesc că aţi venit. Acum să vedem părerea fiecăruia, ca să hotărîm un plan de acţiune.
105
     Ofiţerul cu dreapta bandajată lăsă scaunul gol. Toţi priviră unul la altul.
     —   Vorbeşte tu...
     —   Ba tu; eu mai la urmă.
     —   De ce nu vorbeşti dumneata?...
     Domnul cu ochelari şi lavalieră îşi netezi zâmbind barba de lipovan.
     —   Ei, domnilor? îndemnă gazda.
     —   Să vorbească Simionl rostiră mai multe glasuri.
     Cel care se numea Simion se apără, roşu ca un semnal de gară.
     —   Simionl Să vorbească Simionl
     Fiindcă toţi strigau, se trezi şi Radu Comşa cerând cu înverşunare să vorbească Simion, deşi nu ştia cine e Simion şi de ce e nevoie neapărat să vorbească Simion.
     Căpitanul Simion, pătrat şi spătos, păşi incomodat par'că de muşculatura care-i scurtase braţele şi picioarele, şi îi plesnea uniforma pe el. Pieptul era acoperit de două rânduri de decoraţii. Abia atunci Radu Comşa îşi aminti numele: Căpitanul Simion fusese citat în comunicatul Oficial, de două ori capturase tunuri de la inamic, şi cu o singură companie, câteva sute de prizonieri la cotele cele mai încercate.
     Căpitanul Simion îşi şterse fruntea brobonată cu batista; vinele gâtului se umflaseră sfori groase, se vedea că mai uşor i-ar fi fost să mişte un tun cu umărul, sau să ridice câte un inamic de ceafă în fiecare mână, decât să dea examen de oratorie în faţa atâtor necunoscuţi. Mototoli batista udă în pumni, ca şcolarii buretele de la tablă, când nu ştiu lecţia:
     —   Domnilor... camarazi... prieteni...
     Se opri, privind disperat lampa care încă odată fumega. Ale-xiuc împuţină lumina. Aceasta îi mai dădu răgaz. Era cu picioarele desfăcute, plantat în duşumea caşicum s’ar fi temut să nu-1 smulgă o putere teribilă din loc. Dar operaţia lămpii sfjirşi, fiindcă toate au un sfârşit pe lume. Căpitanul Simion îşi trecu iar ghemul batistei pe frunte.                                 /
     —        Camarazi... prieteni... domnilor... Eu nu ştiu să vorbesc. Eu sunt de felul meu silvicultor... Eu numai cu pădurarii vorbesc... Cu pădurarii şi cu soldaţii vorbesc... Camarazi, hotărâţi şi eu faci... Domnilor, camarazi... eu atât am de spus: hotărâţi şi eu faci
     Strângea batista în mână ca o piatră din care avea printr’o minune să stoarcă iapă. Socoti că n’a spus destul, se mai întoarse către toţi:
106
      —        Camarazi.*, prieteni... Eu sunt silvicultor... Atât ştiu să spun. Vă jur: hotărâţi şi eu faci
      Se aşeză la loc, inundat de sudoare. Pentru toţi fu o deziluzie. Eroii trebuie să tacă. Domnul cu ochelari şi lavalieră de artist, su-râdea misterios, netezindu-şi barba rară.
      —   Mogrea 1 Să vorbească soblocotenentul Mogrea.
      Vasile Mogrea se repezi cu ţigarea în gură şi cu ochiul stâng închis pe jumătate. Dădu scaunul la o parte ca un obstacol suprimat. Scuipă ţigarea şi deschise ochiul. Privi roată, la toţi, par’că atunci îi descoperea:
      —        Camarazi, toţi suntem veniţi de pe front şi ne întoarcem pe front. Cred că o să mă înţelegeţi. Aţi constatat acolo că inamicul îşi pierde caracterul individual, se confundă cu forţele vrăjmaşe ale na turei; trăsnetul, focul şi cutremurile. Nu mai sunt oameni, sunt numai inamicul, unităţi; o trupă. Dar când omori, omori oameni. Eu am omorât oameni. Nu-mi pare nici bine nici rău. N’am remuş-care. Remuşcarea e-un moftl Mă înţelegeţi cu siguranţă. Toţi câţi suntem aci am omorât măcar câte un om. In afară de dumneata I se adresă domnului civil şi cu ochelari şi lavalieră, care îl asculta zâmbind.
      Domnul cu lavalieră plecă ochii intimidat: într’adevăr el nu ucisese un om.
      Vasile Mogrea îşi trecu mâna prin părul ca sârmele de frecat parchetul, mută scaunul din dreapta la stânga.
      —        Am constatat camarazi, că pe duşmanii aceştia pe care i-am omorît nu-i uram. Urăsc naţia lor, armata lor, dar pe ei nu-i urăsc. Am văzut după aceia câţiva. Ii ştiţi cu toţii... Cu gura căscată, ochii holbaţi, sânge şi maţe. Mi-am spus: pe omul acesta eu l-am suprimat. Am săvârşit o crimă împotriva naturei. Am desfiinţat un exemplar din umanitate care n’are să mai apară niciodată pe planetă. Moftl Eu am tras şi l’am ucis. Ei bine, camarazi, am vrut să mă înduioşez, să-mi descopăr o remuşcare şi nu mam înduioşat şi nu mi-am descoperit nici o remuşcare. Toate s’au petrecut în afară de mine. Nu sunt responsabil de nimic. Nici de bravură, nici de laşitate. Insfârşit, moftl Voiam să ajung aci: se află un duşman mai apropiat decât acel de pe front. Cu neamţul ori cu ungurul, n’am nimic de răfuit de la individ la individ. Oricare dintre acei pe care i-am împuşcat eu, nu-şi lăsase casă şi nevastă, să vină să mă caute înadins pe mine, despre a cărui existenţă n’a avut habar decât în clipa când i-am dat moartea. Se supunea unui ordin, unei noţiuni a lui de justiţie; credea că vine să apere dreptul lui la viaţă, cum
107
   mi-1 apar eu pe al meu. El credeatcă el are dreptate; eu cred că am eu. Dracul să ne mai înţeleagă. Moft! Atât e cert: Nu-1 uram ş! nu mă ural Acum patru ani, dacă ne-am fi întâlnit într’un târg nemţesc, am fi deşertat poate împreună o halbă de bere bavareză şi am fi mâncat o pereche de crenvişti cu hrean, comentând foarte paşnic pe Kant şi pe Nietzche sau ascultând o orchestră vieneză. Totuşi pe acest om necunoscut şycu care n’aveam nimic de împărţit, l-am suprimat ca să-i las văduvă, orfani, surori şi alte mofturi. Vă repet că nu mă înduioşează. Nu-s umanitarist plângăreţ. Ce? Ar fi fost el mai generos cu mine? Dar am constatat camarazi, că duşmani nu-ţi pot fi într'adevăr cei de departe, care-ţi sunt duşmani numai fiindcă ei au fost induşi în eroare şi mâine poate să-ţi fie prieteni. Duşmani adevăraţi şi veşnici, îi ai numai pe aceştia de aci. Prin care sufăr eu şi sufăr alţii şi a suferit taică-meu şi bunicu-meu şi neam de neamul meu. Pe duşman trebuie să-l cunoşti. Eşti duşman cu vecinul din gard, nu cu mandarinul din China, nici cu Fritz Wolf pe care nu l-ai văzut în viaţă. Camaradul nostru a vorbit de pregătire, dar n*a spus ce fel de pregătire. Şi pentru ce pregătire. A ocolit. Să o spun eu! Camarazi, să ne pregătim pentru răfuiala cea mare. Să-i chemăm la răspundere. Să-i înjugăm la plug dacă trebuie. Să nu avem nici o milă de muierile şi de copii lor. Dacă va fi nevoie, le vom arde casele şi le vom spinteca, pruncii. Ne-au trimis să luptăm, nu pentru Ardeal şi Bucovina, fiindcă puţin le păsa lor de aceasta; ci ca să le apărăm căţeii şi târfele lor, pe care le-au târît după ei şi au umplut lumea până la Paris şi la Tochio. Şi acum tremură. Făgăduiesc tot, ca să uite mâine tot... Să pregătim revoluţia, camarazi.
        Vasile Mogrea mută scaunul de la stânga la dreapta, Jhrântindu-1 de tresăriră toţi, aşteptând să-i vadă sărind ţăndurile. Pe urmă se făcu tăcere şi nimeni nu îndrăzni să privească la nimeni.
        Căpitanul Simion se ridică spătos şi pătrat, îşi şterse sudoarea abundentă şi rosti hotărât.
        — Eu aceasta nu o faci                                /
t Apoi se aşeză la loc şi îşi puse batista udă pe genunchi, să se } usuce. Tăcerea dură grea. Domnul cu lavalieră continuă să zâmbească, | răsucindu-şi vârful bărbii de lipovan.
( Din fundul unui pat, cineva glăsui fără să se Ridice.
|      — îmi daţi voie şi mie?
I Glasul era cald, iar ofiţerul către care se întoarseră toate pri-I virile, ar fi avut poate o figură impersonală, ca alţi sute şi sute de S oameni, dacă n'ar fi fost lumina bună şi albastră a ochilor.
/ 108
(
      Se uită peste oameni, cu fixitate de orb care vede dinlăuntru în afară.
      —        îmi daţi voie?... Eu cred prieteni, că suntem toţi cu inimile obosite. Căutăm responsabil: acolo unde responsabilă e numai viaţa. Camaradul meu a descoperit o stare ciudată: nu-şi urăşte duşmanul în care totuşi a tras şi va mai trage, dar urăşte oameni de aci, în care n*a tras, şi sunt sigur că nici nu va trage.
      —        Ba bine că nul isbucni Vasile Mogrea, uitându-se la ofiţerul care vorbea, ca la un duşman.
      —        Eu nu-i urăsc pe aceşti oameni, pe cari îi urăşte sublocotenentul Mogrea. Acum suntem mulţi care nu mai putem urî pe nimeni... Am auzit un cuvânt greu: revoluţie. Aceasta înseamnă iarăşi măcel şi sălbătăcie, pentru o fericire problematică. Ştim cum încep revoluţiile, nu ştim unde sfârşesc. La o suferinţă prezentă, să adăogăm altele viitoare?... Eu cred prieteni, că revoluţia s’a făcut.
      —        Aş vrea s’o mai văd şi p’asta! se ridică Mogrea păşind apăsat prin cameră.
      Celălalt îl aşteptă să termine de plimbat, şi când Mogrea se aşeză la loc, continuă fără nici o iritare în glas.
      —        Revoluţia s*a petrecut în noi, prieteni. Eram altfel de oameni şi suntem alţii. Atunci ne sbăteam cu toţii de cum începea ziua, într’un soiu de frenetică lăcomie să ne satisfacem ambiţiile şi poftele noastre. Dacă aveam succes ne acapara succesul, dacă aveam de înfrânt dificultăţi, ne îndârjeau piedicile. Eram preocupaţi, abrutizaţi, împinşi într’un angrenaj din care nu există scăpare. Destul să fi privit într’o dimineaţă de lucru, lumea de pe stradă: toţi alergând alungaţi de minutarele ceasului, pe figuri o îngrijorare de oameni în gară să nu piardă trenul. Şi când sfârşea seara, unde era bucuria muncii împlinite? Unde era odihna aceia în care să găseşti reculegere? Care era răsplata acestei robii de oameni liberi? N*am văzut-o. Nimeni n’avea vreme să rămână odată singur, în faţa lui singur. Undeva, exista în noi, infirmă şi părăsită ca o cenuşăreasă, inima din noi pe care nu ne-o cunoaştem. Am descoperit-o atunci când ne aflam singuri în şanţuri, cu moartea înainte. Acest miracol îl datorim răsboiului. Are să creeze o religie nouă. Mila de toată omenirea, fiindcă începe cu mila de noi. Eu cred prieteni că numai aceasta e revoluţia cea adevărată... Să facem puţin bine acolo unde putem îmbuna o asprime. Nu filantropie şi altruism, care sunt carităţi reci, de la distanţă, fără obiect. Ci milă, fiindcă mila e sensuală, deci umană. Eu am avut un duşman pe care îl uram de moarte. Când m’am întors aci, l-am căutat şi i-am întins mâna. S’a mirat. N'a înţeles. I-am
109
cetit în ochi. Un fel de teamă în prezenţa unui act absurd. E un om cu toate cusururile şi laşităţile omeneşti şi săvârşise cel mai crud rău pe care un om îl poate face altui om. M-a privit şi a rămas uitându-se în palmă, cu frică par’că să nu-i fi lăsat acolo o otravă ori un praf explozibil. Dar după ce-am plecat, sunt sigur că a căutat şă priceapă şi că ceva în conştiinţa lui opacă s*a mişcat. Atât îmi e destul. Am pus un grăunte care va germina. Iar după aceia m*am simţit fericit şi mă simt şi acuma, par’că am smuls o ultimă rămăşiţă urâtă din mine.
     —        Moft! rosti Mogrea cu ochiul pe jumătate închis, aprinzând de la ţigară o altă ţigară.
     Celălalt nu arătă că a auzit, în fundul patului, cu privirea peste ceilalţi, păru că se dezinteresează de restul discuţiei.
     —        Moft, moft şi moft! păşi Vasile Mogrea în cameră, strămutând scaunul şi îsbindu-1 la loc.
     Ofiţerul de gazdă, văzând că soarta scaunului e primejduită, i-1 feri din cale. Mogrea trecu mâna să pună o ordine iluzorie în părul rebel şi vorbi răguşit.
     —        N’am venit aci să ne tânguim ca muierile, nici să ţinem predici de amvon. Aceasta e treaba muerîlor şi a popilor. Am venit să hotărâm fapte, nu vorbe. Restul sunt mofturi!
     Căpitanul Simion se ridică neaşteptat, înaintă un pas, rostind cu cea mai mare energie:
     —   Hotărîţi şi eu fac!
     îşi aduse aminte, şi preciză singura rezervă:
     —   Dar revoluţie, nu! Camarazi, prieteni, revoluţie nu!
     Sublocotenentul de artilerie, bălan şi copil, Alexiuc, nu-şi putu
stăpâni un chicot de râs ca o fată din casă gâdilată.
     Căpitanul Simion îl privi cu mirare," ceilalţi cu desaprobare. Domnul cu lavalieră de artist surâdea discret.
     Onisfor Sachelarie se alătură de părerea lui Mogrea. Erau amândoi păroşi, cu figurile aspre, făcuţi să se înţeleagă, deşi unul era numai încăpăţinare, iar celălalt amestec de subtilitate şi trivialitate, în continuă dispută interioară.
     —        Regatul, vorbi Onisfor Sachelarie, are trebuîffţă de o revoluţie. Avem arme, avem oamenii cu noi. Când s*o găta răsboîul şi se ordonă demobilizarea, mergem să tragem la răspundere fanarioţii. lancu şi Ion Qrsu Horea, au făcut revoluţie, fără arme şi numai cu ţărani. Au să se adune mai mulţi decât ne cugetăm. Avem aci unul, pe domnul locotenent Comşa. Era un foarte elegant şi frumos regăţean de Bucureşti, pe care nu-1 puteam îndrăgi. Acum
110
răsboiul l-a trecut la necaz şi dacă l-a durut, ni l-a adus vremea la noi* Să-mi dea voie să-i cer pentru o judecată necugetată, iertare.
      Toţi întoarseră ochii la Radu Comşa, cu cicatricele lui teribile. Radu plecă obrazul ascunzându-I în umbră, ca şi cum s’ar fi aflat gol înaintea tutulor. In privirea aruncată o clipă spre Onîsfor Sa-chelarîe nu se află nici o prietenie. Domnul cu lavalieră continuă să surâdă răsucindu-şi vârful bărbii, din care făcuse un cârlionţ ca o coadă de răţoi.
      Un locotenent cu semnul de medic la guler, se ridică timid, cu o mână rezemată de capătul de metal al patului. Cuvintele aprinse şi sacadate, contrastară cu făptura bicisnică:
      —       Revoluţia e pretutindeni * în aer... In Rusia e numai semnalul. Ceia ce nu spun comunicatele, ştim cu toţii. In Franţa, în Germania, în Austria, se desmeticeşte proletariatul... Temniţile gem şi curţile marţiale condamnă pe capete... Să ne bucure 1 Cu cât represiunile vor fi mai crude, cu atât mai repede se apropie domnia proletariatului... Popoarele vor pace... Omul e făcut pentru pace. Cine a fost într’un spital, a văzut toată mizeria răsboiului mai odioasă de cât e pe front. Am aci un manifest de la un prizonier german, rănit. Acolo Liebneckt, Roza Luxemburg... In Franţa Romain Rol-land... Sunt sute... Deschid drumurile. Se apropie revoluţia mondială...
Nu putem rămâne în afară de ea...
      —       Moft, revoluţia mondială 1 întrerupse Vasile Mogrea, privin-du-1 cu singurul ochiu deschis. Nu mă interesează ce se întâmplă în Franţa, în Germania şi în Rusia. Treaba lori Răfuiala noastră e cu } aceştia de aci. încolo, moft! Ii priveşte pe fiecare personal.
      —       Revoluţia noastră o cuget numai ca o revoluţie naţională! [ întări Onîsfor Sachelarie. Revoluţia mondială e o mahînaţiune e- [ vreiască.
      —       Jidovească, spune jidovească! stărui Mogrea, scuipând ca- ( pătul de ţigară fără să-l atingă cu mâna şi cercând să-l stingă cu un j scuipat, ochit de la distanţă, printre dinţi.
      Locotenentul medic, privi dureros la amândoi, cu tot sângele \ fugit din obraz. Mâna rezemată de marginea patului tremura im- ) perceptibil. Peste ceia ce vedea el, cuvintele camarazilor căzură ( palme grele. Reluă:                                                      ^
      —  Şi eu sunt evreu. Aceasta nu mă împiedică să fiu bun român \
şi să mă consider în acelaş timp cetăţean al umanităţii.                 /
      —       Moft! Nu e vorba de dumneata! îi tăie vorba Vasile Mogrea. / Dacă porţi uniforma românească, trebuie să fii bun român. Ce- 1 tăţean al umanităţii, ce e aia? N'am văzut nici unul. Ai putea să-mi ) spui cu ce paşaport umblă? Baliverne şi mofturi!...
111
      Medicul cerca să continuie:
      —       Dumneata singur, ai recunoscut că nu urăşti oamenii pe care i-ai ucis, măcar că erau nemţi, unguri, sau austriacă Cine i-a văzut înfr’un spital fără uniforme, numai cu rănile lor, au văzut că sunt numai oameni într'o suferinţă generală. Glonţul produce tot atâta durere în carnea unui german ca şi într'a unui român. Când dumneata spui că ai tras, numai fiindcă aşa ţi-a dictat educaţia milita-ristă, ai recunoscut fără să ştii, că te simţi cetăţean al umanităţii. Eşti mai aproape de idealul meu decât crezi...
      —       Nu mă învăţa dumneata, domnule Medic, ce sunt. Mă cunosc doar! Umblu cu mine de când eram mic. Moftl Umanitatea? De unde o mai scoaseră-ţi şi p’asta?
      Locotenentul medic încovoie umerii sub apăsarea veche a osândei care poartă fără odihnă fii lui Israel dintr'un capăt în altul al > lumei, neînţeleşi, alungaţi şi urâţi. Avea fruntea înaltă, ochii neli- ; niştiţi de o suferinţă fricoasă, înăbuşită acolo, fiindcă afară întâmpină batjocoră şi prigoană. Era pipernicit, cu braţe subţiri fără musculatură, cu obrazul fără sânge şi numai cu pomeţii prea roz, ca ( stigmatul ftiziei; exemplar bicisnic al rasei care a obosit aşteptând ) cu îndărădnicie să intre în pământul făgăduinţei, la chemarea Me- î sieî ce întârzie să mai revină. Radu Comşa îl iubi, cu simpatie de infirm. Se gândi că e dintre acei evrei, cărturari şi himerici, care ispăşesc aci şi pretutindeni avuţia arogantă a Cohnilor şi a Polarilor, fiindcă în loc să descifreze în cărţile sfinte poruncile lui Iahveh şi glasul profeţilor, la lumina sfeşnicului cu şapte braţe, îş! , potolesc neastâmpărul metafizic, construind omenirei imposibile sis- { teme de fericire universală, în afară de spaţiu şi în afară de timp. [ Pentru această crimă neamurile îi duşmănesc şi îi alungă. Şi îi / urăsc mai mult decât pe Polaci şi pe Cohni...
      Locotenentul evreu se lăsase să lunece încet pe marginea pa- [ tului, rezemându-şi capul mare în palma cu degete osoase şi pri- j vind pe podea restul din ţigarea lui Vasile Mogrea, care se sfârşea I de fumat singură.                                       '
      Radu Comşa îşi rodea unghiile. Domnul cu barbă surâdea ui-tându-se la lampa care printr'un inexplicabil capriciu, încetase să mai fumege.
      Ofiţerul de gazdă rupse tăcerea, aducând scaunul la loc fiindcă socoti că nu mai e ameninţat de mânia lui Mogrea.
      —       Ne-am depărtat de la chestie. Trece timpul, camarazi şi încă n'am hotărât nimic.
112
      Căpitanul Simion se mişcă din loc, se ridică pe jumătate şi se aşeză fără să pronunţe nimic. Dar toţi înţeleseră ce voise să spună: „Hotărâţi şi eu faci" Sublocotenentul Alexiuc, ca să-şi alunge râsul, se gândi la lucruri cumplite.
      —        Ca să hotărâm, trebuie să ne înţelegem 1 se plimbă Mogrea prin cameră.
      Precaut, ofiţerul de gazdă îi retrase scaunul din cale.
      —        Trebuie să ne înţelegem şi văd că fiecare vrem altceva. Câte capete atâtea mofturi. In acest caz am venit aci să facem un moft şi o mie de mofturi. Aceasta el
      Spunând, apucase scaunul înainte ca ofiţerul de gazdă să-i fi putut prevedea intenţia, îl ridică la jumătate de metru şi îl trânti pe cele patru picioare atât de puternic, încât lampa se clătină pe masă şi începu iarăşi să fileze. Dar scaunul era solid şi scăpă teafăr.
      Se ridică un căpitan voluminos, cu încetineală calculată, scutu-rându-şi fire invizibile de pe tunică şi aranjându-şi manşetele. De la prima mişcare, toţi înţeleseră că se pregăteşte să rostească o conferinţă şi toţi ştiură, fără să fi putut spune dinainte de ce, că va fi o conferinţă lungă şi plicticoasă.
      De altfel, căpitanul era conferenţiar universitar, aştepta de când a intrat să-i vină rândul. Era sigur că numai el, va clarifica tot, definitiv. îşi pipăi manşetele,  nasturii, privi cu     ochi de mulţumire
bovină la toţi dinprejur, la masă, la tavan, la pereţi, la lampă. îşi trecu delicat mâna prin părul dat pe spate. Se ştia impunător. Tuşi şi  îşi şterse mustăţile corect retezate, cu    o batistă albă, pe
care o   despături atunci, apucând-o de mijloc,       scuturând-o şi pe
urmă împăturind-o la loc.
      —  Domnîlorrr!
      Privi din nou la toţi împrejur, aşteptând să se facă linişte.
      —  Camarrrazi! Seneca,    ilustrul discipol al lui Zenon, într’o
scrisoare către Lucîlius condamnă războiul cu aceste cuvinte...
      Padu Comşa pricepu că nu va putea să urmărească nici o perioadă până la sfârşit. Ceilalţi începură să privească în tavan, să-şi cureţe unghiile, să se aşeze mai bine, ca în vagon pasagerii când se pregătesc de dormit. Ofiţerul de gazdă deschise uşa şi vorbi şoptit cu o ordonanţă, revenind apoi în vârful degetelor.
      —        Dacă privim în natură, scrie generalul Bernhardi, găsim că răsboiul e legea fundamentală a evoluţiei... continuă conferenţiarul.
      Comşa inspecta cu deamănuntul pereţii afumaţi, soba uriaşă după moda rusească, portretele muscalului-proprietar: Ţarul Nico-lae, împărăteasa, împărăteasa mamă, o fotografie înfăţişând o tră-
   8 Part. II.
113
sură goală, nouă, cu roţi de cauciuc şi muscalul în caftan de catifea, atingând cu vârful cravaşei spinările cailor cu părul ţeselat lucios. Icoane ruseşti: Sf. Gheorghe, Sf, Spiridon, Mucenica Pelaghia. Vederi din Moscova, Kremlinul,,.
      —       Profesorul Grasset, afirmă pe de altă parte că există o noţiune biologică a libertăţii, care recunoaşte neuronilor psihici umani o activitate proprie...
      Toţi căpătaseră aerul absent al mosafirilor siliţi să asculte cu resemnare când cântă fata gazdei la clavir, acelaş vals, în fiecare după amiază de ceaiu. Domnul cu lavalieră îşi netezea barba surâzând cu bunăvoinţă egală şi superioară, cum surâsese la tot ce azîs-tase până acum. Singur căpitanul Simion, aplecat să soarbă cuvintele mai de aproape, cu vinele gâtului umflate, stacojiu şi apo-plectic, ascultă cu religiozitate, admiraţie şi respect, un om care putea să vorbească atât de mult, repede şi savant. Dar pe figura cu toţi porii deschişi să sugă înţelepciunea conferenţiarului, se vedea lămurit că eroul căpitan Simion nu înţelegea mai mult despre ce e vorba, decât dacă ar fi ascultat Mahabarata în limba sanscrită.
      Vorbitorul sfârşi prin a se adresa mai mult căpitanului direct, ca şi cum ar fi fost vorba de o chestiune personală între ei doi.
      —       Asociaţiile formând clanuri şi naţiuni, sunt bazate pe respectul reciproc a egalelor capacităţi egoiste, cum spune Le Dantec, şi e destul pentru aceasta, să accentuăm...
      Radu Comşa număra grinzile tavanului, pe urmă scândurile văp-site verde. Vasile Mogrea găsise o carte şi întorcând foile, mascat de domnul civil cu barbă şi lavalieră, citea ca un elev, romanul sub pupitru. O mână îl atinse pe Radu, pe umăr. Un locotenent, care stătuse tot timpul nemişcat la dreapta şi în spatele lui, încât îi simţise respiraţia caldă în ceafă, îi vorbi în şoaptă.
      —       Domnule Comşa, îmi dai voie să-mi spun încă odată numele?... Poate vă aminteşte ceva. Teodor Bilbor, frate cu Elena Bilbor, prietena domnişoarei Vardaru. Ştiu de la Elena că o cunoaşteţi... E poate deplasat ce o să vă cer, dar am observat că tot nu ascultaţi... Pe urmă cine mai ştie dacă ne mai întâlnim vreodată?... Acum, fiecare din noi poate ne vedem ultima oară...
      Se opri, fiindcă vorbitorul privi sever în colţul lor. Când conferenţiarul universitar se întoarse iarăşi să continuie chestia personală cu căpitanul Simion, fratele Elenei Bilbor continuă:
      —       Ştiu că Elena e cea mai bună prietenă cu domnişoara Vardaru... De aceia numai mi-am permis... Iată ce voiam să vă rog: ce
114
fel de individ e Scarlat Măinescu? Vă întreb, fiindcă e prieten cu dumneata.*.
      —  Eu prieten cu Scarlat Măinescu?
      —  Cel puţin aşa spunea dânsul...
      —  Cunoscut, dat Nu prieten...
      —  Am înţeles atunci, domnule Comşa. Vă mulţumesc.
      Radu Comşa întoarse ochii mirat, la tânărul care îi amintea acum deplin, ochii şi ovalul obrazului şi toată înfăţişarea Elenei Bilbor. Ce voia să spună că a înţeles?
      —       Am înţeles, îi preveni întrebarea locotenentul Bilbor, după graba cu care d-ta te-aî apărat de bănuiala că ai putea fi prieten cu indivizi de speţa acestui domn Măinescu. Atât îmi ajunge. întăreşte ce ştiam eu...
      Comşa se gândi la seara de astă primăvară, când îl văzuse pe Scarlat Măinescu în casa Vardarilor, şoptind la urechea Elenei Bilbor. începu să înţeleagă şi avu o mustrare. Se hotărîse atunci să atragă luarea aminte a Luminiţei, şi nu o făcuse. Era poate prea îiârziu.
      —       Şi de-ce te interesează domnule Bilbor, prietenia ori neprie-tenia mea cu Scarlat Măinescu?
      Fratele Elenei Bilbor întârzie să răspundă răsucind capătul unei curele. Numai târziu spuse, privind atent la Comşa:
      —  Elena e de două luni logodnica acestui domn Măinescu.
      CLi în ochii lui Comşa surprinderea neplăcută şi ştiu de ce e surprins.
      —       Nu e aşa domnule Comşa, că D-ta dacă ai avea o soră, n’ai dori să devină nevasta unui individ ca acest domn Măinescu?
      Radu Comşa scutură din cap. El avea o soră; era nevasta unui soldat, a unui ţăran pe care nu-1 văzuse niciodată. Dar într’adevăr, oricine altul, era mai bine decât Scarlat Măinescu.
      —       Biata Elena... Merita altceva! murmură Teodor Bilbor, re-trăgându-se în ungherul lui şi lăsându-1 pe Radu Comşa să-şi roadă până la carne unghiile.
      —       Două secole mai târziu, Diderot scria: Răsboiul este un fruct al depravaţiei omeneşti, e o maladie convulsivă şi violentă a corpului politic... se auzi ca prin vis glasul conferenţiarului, şi toţi se mişcau din loc, se răsuceau, îşi astupau căscatul cu palma şi aveau lacrimi în ochi de cât li se desfăcuse fălcile.
      Veniseră aduşi de dorinţa să precizeze ceia ce era confuz în ei, să hotărască, să înfăptuiască ceva. Când o înşiraseră pe străzi până aci, erau plini de nerăbdare, călcau cu emoţie, spunându-şi că vor
115
asista poate la un eveniment din viaţa lor care va deveni un eveniment hotărâtor pentru toate vremurile de mai târziu. Acum doreau toţi să plece mai repede, se simţeau streini, erau sătui de glasul monoton, de prezenţa lămpii fumegoase pe masă, de aerul mirosind a tutun, a gaz şi a piele.
      —        La Arienii din India ca şi la Semiţii din Palestina, am văzut că societăţile monastice născând din...
      Toţi priveau lampa cu fitilul ars şi sticla afumată, dorind să se întâmple ceva neaşteptat, să explodeze, să ia foc, orice catastrofă care să-i scoată prin miracol din cleiul acestei plictiseli. Unii se gândeau că au renunţat la o întâlnire cu o femee pe care poate n’au s'o mai vadă niciodată, alţii că-î aşteaptă familia, un prietin ori două ceasuri de somn într’un pat cu aşternut omenesc — un bun pe care au să-l regrete peste câteva zile, când vor fi din nou în bordeele sub-pământene. Toţi priveau posomorâţi, numai conferenţiarul vorbea §e^ «nin, ştergându-şi din când în când graţios mustăţile cu o atingere a batistei albe, pipăindu-şi manşetele, destăinuîndu-i cu un zâmbet dulce căpitanului Simion ce fac Arienii din India şi Semiţii din Palestina, şi ce-a scris Seneca, ilustrul discipol al lui Zenon, către Lucilius.
      Destinul voi ca sublocotenentul Vasile Mogrea să sfârşească de citit capitolul din cartea începută şi să privească la ceas. Aruncă volumul peste capul domnului cu barbă de lipovan şi lavalieră, şi ridi-cându-se, se apropie cu paşi apăsaţi de scaunul de unde grăia căpitanul conferenţiar. Toţi răsuflară, înţelegând că supliciul sfârşeşte dacă se amestecă Mogrea.
      —        ...chiar dacă se întâmplă la unele moluşte şi la unii viermi, ca elementul bărbat al unui individ să-şi fecundeze ouăle, acest her-mafrodism e o excepţie; e necesar în general să fie o împreunare între doi indivizi distincţi, de sexe distincte...
      Vasile Mogrea îl privi cu mâinele în buzunările tunicei, cu ochiul stând închis, cu ţigarea în colţul gurei, împroşcând două spirale de fum pe nări.
      —   Moft!
      Conferenţiarul ridică ochii bovini mai mult mirat decât ofensat de întrerupere.
      — Da! Moft! Crezi dumneata, domnule căpitan că ne-am adunat aci ca să ne înveţi cum fac viermii copii şi cum să-î facem noi? Meşteşugul acesta l-am învăţat cam de multişor...
      —   Domnule sublocotenent...
      —        Nu sunt nici sublocotenent nici nesublocotenent. Ne-am adunat mai mulţi camarazi să ne spovedim păsurile şi să hotărâm ceva...
116
Dumneata ne vorbeşti de Seneca, Amaceliţi, Diderot, Zenon, mofturi şi alte moluşte...
      —   Vreau să expun idealul moral al omenirei în faţa răsboiului.
      —        Moft, domnule căpitani E miezul nopţii şi n’avem timp să ascultăm ce-a fost cu Amaceliţii. Concluzia 1 aceasta ne interesează... Care e concluzia dumnitale?
      Căpitanul n’avea nici o concluzie. Se ridică demn, îşi împături batista şi începu să se plimbe cu un surâs de milă pentru asemenea societate în care regretă că s'a amestecat. Toţi se sculară în picioare, tuşind, întinzându-şi braţele amorţite, scuturând scrumul ţigărilor, tropăind să-şi aşeze hainele. începură să-şi caute chipiile, să se închee la nasturi. Căpitanul Simion privea cu admiraţie amestecată de teroare, la sublocotenentul Mogrea care se încumetase să reteze atât de scurt un orator care vorbea atât de mult, repede şi savant. Se ridică şi el, pătrat, mişcându-se ca un tanc printre ceilalţi, cu regretul vag că nu va afla niciodată ce legătură misterioasă e între i-dealul moral, răsboiul şi fecundarea ouălor de moluscă.
      —        Aşa ^dar n’am hotărât nimic, rosti cu părere de rău şi cu o scuză în glas, ofiţerul de gazdă, văzând cum i se risipesc oaspeţii
      — Ce să hotărâm? Unul vrea revoluţia mondială, altul crede că din răsboiu am învăţat mila şi trebuie să împărţim în dreapta şî în stânga de sufletul morţilor, domnu căpitan ne trimite la Zenon... Moftl Vom pleca fiecare să facem ce ne taie capul. Restul, moft şi o mie de mofturi!
      —   Să ne mai întâlnim mâine sau poimâine, stărui gazda...
      —        Să facem un comitetl îşi dădu părerea Onisfor Sachelarîe, venit din patria presidinţilor şi comitetelor..
      —        Moft! îşi tuf li chipiul pe ochi Vasile Mogrea. Acum de asta avem nevoie, comitete şi comiţii!
      Căpitanul Simion cu chipiul care-i strângea tâmplele ca un cerc prea îngust, călcă ţapăn făcându-şi loc şi declară cu fermitate:
      —        Camarazi... prieteni... Eu nu mai fac! Eu înţeleg fapte!... Eu m‘am hotărât... Când sună demobilizarea, Românie Mare, Românie mică, eu nu vreau să mai ştiu... Eu mă întorc la pădurile mele. Eu sunt silvicultor. Eu nu ştiu să vorbesc. Mă scuzaţi, camarazi... prieteni... eu nu pot...
      îşi scoase chipiul şi îşi şterse sudoarea, trecând apoi batista şî pe pielea dinlăuntrul chipiului:
      —        Camarazi... prieteni... Nu vă supăraţi... Eu dacă nu mor, mă întorc la pădurile mele... Eu nu pot să mă mai amestec... Eu sunt silvicultor...
117
      Domnul cu barbă şi lavalieră, care nu.rostise toată vremea nici an cuvânt, continuând să surâdă, îşi luă pălăria cu boruri imense şi se strecură pe uşă. Nimeni n’ar fi putut să spună de ce venise, de ce surâsese tot timpul, de ce tăcuse şi de ce pleca...
      Afară coborâse ceaţă opacă. Felinarul lumina bolnav, într’un manşon alburiu, fără să arate drumul. Călcară în echilibru pe scândurile înguste, până la poartă, în ograda cu bălţi mirosind a grajd. Calul ronţăia legat de căruţa lui. Alţi cai strănutau în grajd. In şură, lumina era stinsă.
      Nu se vedea la doi paşi înainte. Se risipiră. Ofiţerul cu ochii albaştri şi buni, care nu voia revoluţia ci o religie a milei, vorbi încet, cu glas mâhnit, luându-şi noapte bună de la Comşa:
      —       încă mai avem nevoie de răsboiu... Nu ne-a învăţat tot... Mai trebuie suferinţă, pentru ca oamenii să afle că răul nu e afară... e în noi... şi că vindecarea se află tot în noi.
      îşi rosti numele de astădată distinct. Atunci Radu Comşa ştiu că e acelaş nume de pe coperta uneia din cele trei cărţi, pe care le purtase cu el în bordeiu. Dar celălalt plecase înainte de a aştepta un cuvânt.
      Ii prinse braţul, Vasile Mogrea. Merseră pipăind cu piciorul bordura de granit în ceaţa densă, care asfixia felinarele în agonie. Tăceau cum tac întotdeauna oamenii după ce au vorbit prea mult, au auzit vorbind prea mult, au fost prea mulţi. Oraşul tot era orb. Cu ferestrele stinse. Cu negura înfăşurându-1 ca o scamă, acăţân-du-se lipicioasă pe haine, înăbuşind respiraţia. Orbecăiau pe lângă ziduri, împiedecându-se, întinzând mâinele să nu isbească într’un perete, în stâlpi. S'ar fi spus că planeta s'a împotmolit în altă atmosferă irespirabilă, pentru altfel de vietăţi, de peşteră, unde n’are să mai străbată un soare nici odată. Prin mijlocul străzii scârţâiau însă roţi. Oraşul dormea mocnit, dar poverile continuau să se târâie spre gări, spre bariere, spre câmpuri în care răsboiul continua undeva. In amândoi crescu dorinţa să se afle mai repede acolo. Aci nu aveau încă ce căuta.
      Vasile Mogrea vru şă-1 întovărăşească până acasă.
      —  Nu... Noapte bună!
      Ii strânse mâna. Se despărţiră. Lui Radu Comşa îi păru că prietenul a plecat prea repede. Desigur atât aştepta. Voia adineori să rămână singur şi acum n’avea ce face cu singurătatea. Ii auzi paşii depărtându-se, repezi şi siguri. Pe urmă nu se mai auzi nimic. îşi târî picioarele pe asfaltul mat. Nu mai era cer deasupra. Apoi şi luminile ofticoase se stinseră brusc de la uzină. Bâjbâi într'o cavernă cu
118
hrube întortochiate, într'un mare întuneric. Ca întunericul lui când era cu ochii legaţi. Dar atunci lumina era înlăuntru. Se temea ca de o bucurie prea mare de ceastălaltă, de afară... Iar când venise, pentru ce venise?... îşi muşcă unghiile şi îşi dădu seama că le roade. Vârî mâinele în buzunările mântălii. îşi roade unghiile... Alexandru Var-daru decide soarta feţii lui, ca parcelarea unui teren. Lui Onisfor SaV-chelarie îi slujeşte argument... Ce-a ajuns? Şi Luminiţa?... Doarme? Gândeşte la el, la ei?... „Radule, ajută-mă să-mi explic... Să ne facem fericirea noastră din puţin..." Din resturi. O fericire nu se cârpeşte din resturi. Acum nu trebuie să mai gândească la aceasta... La nimic, din ceia ce nu va mai fi în curând decât un trecut. Acum viaţa lui o datoreşte altcuiva... Cum şi-au pierdut timpul 1 Vorbe, fiecare urmăreşte egoist o nălucire a lui, la care nu renunţă. Au venit acolo, şî fiecare a venit cu altă realitate, din el; cea de afară nu există; realitatea e numai în noi. Şi e inexprimabilă. A spus-o Ghenea: „Cuvintele sunt prea tocite. Trădează gândul..." A spus-o astăzi Luminiţa: „Altceva am voit să vă vorbesc şi altceva spun". E o suferinţă generală a omeniei. Poate pricina tutulor celorlalte suferinţi. Incomunicabilul care te izolează pentru totdeauna, de ceilalţi semeni... S’a rătăcit... Trebuia să apuce pe cea dintâi stradă... Ce noapte mucedă!... Iar îşi roade unghiile. Când nu-ţi mai poţi supraveghea nervii — semn rău. Era stăpân altădată pe fiecare gest. Prea stăpân... Ce imbecil căpitanul cu toată conferinţa lui! Ce voia?... „Aştept concluzia!" Cu ce privire idloată, s*a mirat! N’avea nici o concluzie... Pentru concluzie nu compilezi din cărţi: ţi le dă viaţa. Le cauţi ori le aştepţi. Pentru el e limpede. Deacum totul e limpede. Nici o şovăială. Nimic să-l reţină. Deacum e singur. Numai omul singur e tare.
      Când a dispărut ceaţa? S*a retras miraculos, ca un văl ridicat. Acum sunt stelele sus; cerul e înalt şi pur.
      Ridică ochii spre tremurul stelelor clare şi eterne; diamantin prinse în catifeaua albastră a nopţii. Merse înviorat. Sprinten ca în ritmul unei melodii de Lulli. Oraşul era scăldat în lumină ireală; lumină stelară. Şi aerul uşor, purificat; ca o fereastră care-a fost deschisă într’o cameră de convalescent şi a lăsat să exploadeze hohotitoare sănătatea.
      Trase zăvorul portiţei nerăbdător, ca la o întâlnire la care a întârziat. Urcă scările într’o suflare. Aprinse lumina şi fără să-şi des-brace mantaua, scrise în picioare, pe un plic, adresa Luminiţei, cu litere apăsate. îşi scoase verigheta din deget şi o puse pe birou. Inelul fugi până la cadra de lemn a mesei, se ciocni de margine, se cumpăni o clipă şi se întoarse îndărăt, împins de un deget nevăzut. 11 înfăşură într'o foaie albă şi închise plicul.
119
     Svârli mantaua şi chipiul. întinse braţele ca un om liberat de cătuşe. Se culcă îmbrăcat, acoperindu-şi ochii, să facă întunericul în care de două luni învăţase să găsească lumină. Fără să-şi dea seamă, pipăia din când în când inelarul gol, de pe care lipsea veriga de aur. Puse atunci amândouă mâinele sub cap.
     Când deschise ochii târziu, se opriră în colţul de lângă uşă. Cele două scaune erau apropiate, aşa cum rămăseseră din astăseară, când stătuse el şi Luminiţa, acolo. Păreau că singure, continuă numai pentru ele, ceia ce începuseră ei.
      Padu Comşa se ridică şi le despărţi.
120
                                CAPITOLUL IV*
                      TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE!
     La colţul bulevardului, o caterincă tănguia valsul din „Prinţesa dolarilor".
     Omul cu pălăria fără nici o formă şi fără nici o culoare, răsucea fără nici un entuziasm manivela, măcinând sacadat notele ca grăunţele de cafea în râşniţa cu melodii. Papagalul moţăia cu penele prăfuite. Tresărea scâncind cu o privire bolnavă, de câte ori lădiţa smun-cea prea tare, trezindu-1 din visul pădurilor natale cu sbor de colibri, cu şerpi balansându-şi otgoanele din vârful copacilor giganţi şi cu roiuri de insecte multicolore, ca să-l întoarcă la realitatea mediocră şi monocromă a urbei cu zidurile fumurii.
     O ordonanţă cu o pereche de cisme atârnate de urechi într'un singur deget, încetini paşii acompaniind cu fluer de virtuos valsul. Se opri să scoată un planet. Când căpătă hârtia verde îşi continuă drumul, renunţând la fluerat, s’o silabisească din mers. Apoi, dintr’o curte ieşi o doamnă bătrână, cu pelerină neagră şi capelă cu mărgele de sticlă, purtându-şi de mână nepotul. Plăti un bilet pentru copil şi altul pentru dânsa.
     — Observă Comşa, cât de stupidă nevoie are omul să spere mereu ceval vorbi Vasile Mogrea, fluturând ziarul în mână. Ce dracu o mai fi aşteptând de la viitor, o sgripţuroaică antideluviană ca aceasta?
     Vasile Mogrea tăcu îndată, să devore cu lăcomia dintotdeauna, ediţia ziarului cu cerneala încă udă. Se rezemă de grilaj, căutând umbră, fiindcă soarele începea să dogorească, întâia oară în primăvara aceasta.
     Cucoana bătrână îşi puse ochelarii să citească destinul. II des-cîfră cu nerăbdare întâi pe al ei, şi numai după aceia, biletul copilului.
     Omul opri manivela. îşi şterse sudoarea cu o cârpă murdară.
121
începu să vorbească încet cu papagalul, cum vorbesc oamenii simpli şi copiii, cu dobitoacele, când rămân singuri
     Papagalul exclamă dispreţuitor şi gutural:
     —• Moşneag ţâcnit!
     Pe urmă schimbă piciorul şi piroti iar.
     Padu Comşa uită o clipă discuţia cu Vasile Mogrea, întreruptă, căutând să-şi reconstituie din această exclamaţie, viaţa de-acasă a omului cu papagalul şi caterincă:
     ...Desigur o baracă de mahala, unde îi aşteaptă pe amândoi o cumătră cu nasul roş, şi cu mătură. Omul cu planete soseşte târziu, legănându-se. S*a oprit Ia cârciumă, e vesel, dondăne ceva fără şir.
     —        Moşneag ţâcnit! îl întâmpină baba cu mătură, cerându-i punga să vadă cât a adus.
     —   Moşneag ţâcnitl repetă confirmând, pasărea cu profil semit.
     Dar papagalul tresări încă odată din somn, rostind de astădată:
     —   Hé, dis vieux!... Vieux toqué!
     In acest caz — îşi spuse Padu Comşa — am dat greş. Bătrânul ţâcnit nu poate fi împărţitorul de zodii. Cumătră de-acasă, n’are cum să-l întâmpine în graiul în care se exprimă cumetrele lui Courteline. Trebuie să fie un altul, un „vieux toqué" din vre-o familie ruinată, de unde la desfacerea totală a moştenitorilor, pasărea albă cu guşa de culoarea asfinţiturilor, <s'a declasat, ajungând pe cutia ambulantă cu valsuri
     „Vieux toqué! — Moşneag ţâcnit!" e debunăseamă revanşa păsării flecare, aruncată stăpânului de azi, în amintirea celuilalt, vre-un bătrân chefliu, cartofor şi muefatic; disperare a soaţei care cu masa întinsă în sofragerie, îşi amăgea aşteptarea citind un roman de Dumas-père... Până ce bătrânul ţâcnit a murit, sau a murit cucoana bătrână sau din alte pricini obscure, ilucrurile au fost scoase la mezat şi pasărea a devenit prin capriţiile hazardului, Pythie democrată cu tarif moderat, pentru toate pungile plebee.
     Padu Comşa părăsi însă şi aceste ipoteze, din care construia întotdeauna din aspectele străzii drame fictive ale vieţii, căci dintre toate se alese vie şi imediată, amintirea lui Pavel Vardaru. Şi îndată se întrebă, dacă numele i-a răsărit fiindcă papagalul alb şi roşu de pe lădiţa caterincei i-a amintit papagalul verde al Laurei Vardaru, Jack, intonând cu neostenită frenezie „Cest un hartîleur maman"; sau fiindcă într’adevăr a presimţit cu o clipă înainte, apariţia lui Pol Vardaru, venind acum în carne şi oase din capătul bulevardului. Se strădui fără succes, să-şi rememoreze cum se numeşte în psicologie fe-
122
nomenuî acesta al previziunei: gândul la o persoană cu câteva minute înainte de, a o întâlni*
      Generalul Pavel Vardaru, în haine civile, cenuşii cu ghetre albe şi pălărie de paiu pe-o sprinceană, se apropie răsucind între degete morişti triumfale de baston. Când îl recunoscu pe Comşa, traversă trotuoarul:
      —       Ce devii?... (Ezită, fiindcă era deprins să-i spună: Radulei). Ce devii Comşa? Am auzit că te-ai făcut bolşevic...
      îşi scutură cu mănuşele gri pantalonul şi potrivi dunga pe picior.
      Radu Comşa îşi prezintă prietenul. Vasile Mogrea întinse mâna morocănos, continuând să citească ziarul, rezemat de grilajul de fier.
      —        Şi când ne răstorni? Când proclami revoluţia? Când ne împărţi casele şi când ne trimiţi în surghiun? îl tachină surâzâtor generalul Pol Vardaru, cu o bunăvoie care dovedea că numai de aceste îndepărtate ameninţări nu-i pasă lui acum.
      —        Cât de curând... Puţină răbdare 1 răspunse pe acelaş ton, Radu Comşa, admirând cât de tânăr se păstrează unchiul Luminiţei, cu tot părul alb pe care îl purta surâzâtor ca o cochetărie mai mult.
      —        In orice caz, sper că o să mă ai în vedere... In amintirea trecutului, Comşa...
      Se feri în lături, să salute până la pământ o doamnă foarte elegantă, învestmântată în olandă albă şi mată, de la pălărie până la pantofi. O privi din urmă, cu sprincenile ridicate în semn de nemărginită admiraţie.
      —       Dragă Comşa, cât timp ţara Românească produce încă asemenea exemplare de rasă, nu înţeleg de ce s*ar plânge lumea... Totul merge de minune şi viitorul ne surâde. Ai pune-o p'asta la tors şi la spălat rufe?
      —        Ba bine că nu! mormăi Vasile Mogrea de după ziar. La perforat bilete, în tramvaiu... hotărî, fiindcă citea tocmai că personalul tramvaelor cerea mărirea salariilor.
      —        Asta e nostimă! se bucură în culmea fericirei generalul Vardaru. La cea dintâi ocazie am să i-o spun. Şi am să adaog bine înţeles, ca în acest caz sunt gata să deviu cel mai pasionat pasager al tramvaiului din Buctireştî. Mă rechiziţionaţi şi pe mine... conductor. Iţi spuneam Comşa, că o să am nevoie de protecţie...
      Generalul Pavel Vardaru îşi scoase monoclul să-l şteargă cu batista, zâmbind cu beatitudine acestor perspective încântătoare, fără să ia seama la privirile asasine cu care îl onora prietenul lui Comşa.
      —        De ce nu treci odată pe la Laura? întrebă, aşezându-şi sticla rotundă în arcada sprincenei. Nu e un motiv, fiindcă s'a întâmplat
123
aşa, să ne ocoleşti acum şi pe noi. Ştii cât te simpatizează Laural... Dealtfel ei sunt la Paris. Nu rişti o întâlnire, oricum, neplăcută...
     Generalul se încruntă unei amintiri, potrivindu-şi floarea alba de la butonieră.
     —        Acum să-ţi spun între noi, Comşa... Mai bine poate că a fost aşa. Cine te obligă adică să renunţi de bunăvoie la libertate? Toate femile din lume, s’o ştii de la mine Comşa, sunt încântătoare, câtă vreme sunt nevestele altora. Când devine a ta, nu mai are nici un haz. Uite, cu Laura chiar... Cunoşteai menajul nostru: Ideali Nu mă întreba când plec, când mă întorc, de unde vin, ce-am făcut... Acum, de două săptămâni numai scene. Şi ştii pentru ce? Să ţi-o spun, că e nostimă...
     Pavel Vardaru se opri. Caterinca începuse aria „La donna e mobile". Generalul o acompanie: „qual piume al vento...". Suspină, cu un gest larg de regret, pentru trecutul definitiv pierdut:
     —        Ah! Comşa, Comşa! Când au să se mai întoarcă vremurile acelea? Carusso, Maria Galvani, Tita Rufo, Şaliapin, Grand-Opera... Cu mizeria aceasta a valutei, nici nu te mai poţi mişca din ţară. Prizonier, mă simt prizonier aci... Deoparte valuta, de alta expropierea...
                               Şi ce dobânzi dragă Comşa, ce dobânzi nemai pomenite!
                        Privi în gol. îşi aduse aminte că începuse să povestească altceva:
     —        Ce spuneam? Da... Să vezi ce mi se întâmplă de două săptămâni. Intr’o zi, îmi aduce un imbecil, fost sub comanda mea, două sticle de lichior. Bols olandes, autentic, dinainte de răsboiu. „De unde x le găsişi, mă urâtule? — întreb — astea nu sunt de nasul tău!" îmi răspunde că de la el, din garnizoană, la Caracal. La o cofetărie, unde nu le întreba nimeni, de zece ani. Adevărat! Cine să bea Bols la Caracal, şl încă la o cofetărie? Şi atunci îmi dă în cap: — „Stai, ne-nişorule! Am dat peste o sursă pe care n*o cunoaşte nimeni." Mă urc în tren. Cobor la Caracal. Ai fost la Caracal? Nu mai călcasem pe-acolo de când eram locotenent. îmi mâncase acest Caracal o jumătate de an din tinereţe, până ce-am pus toţi sfinţii la contribuţie să obţi i mutarea. Oraş tipic de provincie. O viaţă mocnită, să te sinucizi. Caracalenii nu cunoşteau altă pasiune de cât plăcintele. Se întorceau cu buzele grase, îşi făceau semn de pe celălalt trotuar, ridicând două degete unsuroase şi strigându-şî: C!; alte două degete, strigându-şi B! Adică înţelegi: au mâncat două plăcinte cu brânză şi două cu carne. Aceasta era viaţa la Caracal, pe vremea aceea!... Acum îţi imaginezi, că nu m*a cuprins nici o înduioşare, amintiri, cţetera, eţetera, când am descins din tren. M’am urcat în birjă, şi mână direct la cofetar. Mă ţinea minte. Cumpăr tot licheorul. Nici nu ştiau ce au,
124
idioţii 1 De acolo mă duc la Vâlcea, la Slatina, la Târgu-Jiu, la Se-verin. Cum ajungeam în oraş, spuneam birjarului să dea raită la toate cofetăriile* Vin acasă cu şase lădiţe. După o săptămână iau altă linie... Ml-am făcut rezerve pe zece ani, cu preţuri ridicole. Şi ce licheor Comşa, ce coniacuri! Unde mai găseşti la Bucureşti, o singură sticlă dinainte de răsboiu? Nici fabricile nu cred să mai aibă, de cât pentru muzee şi expoziţii!... Dar ca să nu-mi fie mulţumirea întreagă, acasă mă aşteptau scenele Laurei. Că bat drumurile cine ştie pentru ce! Că am născocit chestia cu lichiorurile, numai să-mi creez un alibi... Că poate nici nu plec din Bucureşti şi mă ascund să comit cine ştie ce grozăvenii!... Insfârşit, cunoşti până unde ajunge imaginaţia femeii când o ia razna. De aceia îţi spun, Comşa: Mai bine aşa! Liber ca pasărea cerului. Aci înţeleg programul bolşevic şi ader din toată inima la el. Jos căsătoria!... Un contract: mă placi, îţi plac? Poftim! După o lună, o săptămână ori o noapte, când descoperi că te-ai înşelat: Adio, şi n*am cuvinte!...
      Generalul Pavel Vardaru văzu că doamna în haină de olandă se întoarce. îşi luă repede ziua bună:
      —       Ne-am înţeles, Comşa. Mă ai în vedere. Dânsa perforatoare de bilete şi eu conductor. Mă duc să-i spun. Şi mă ofer să-i dau lecţii de perforat, din vreme...
      Ieşi în calea doamnei, scoţându-şi pălăria de paiu cu un gest de conchistador.
      —       Viex toqué! Vieux toqué! ţipă pasărea albă-roşie, sburlin-du-şi creasta.
      —  Lichea bătrână! pufni Vasile Mogrea, boţind ziarul în mână.
      —       De ce, Mogrea? îl apără Radu Comşa. Toate acestea nu l-au împiedicat să fie un comandant cum n’am avut cinci, în tot rosboiul.
      —       Moft! Citesc aci că s*au numărat zilele acestea altăceva, decât asemenea comandanţi de vodevil. S*au numărat până acum cincizeci-şi unu de mii de orfani de răsboiu. înţelegi? Copii de care are să-şi bată joc filantropia oficială şi au să poarte grijă coconeturile cu baluri, tombole şi toate mofturile... Iar individul acesta, face razie de licheoruri! Poate mâine o să alergaţi după el, să-i oferiţi un loc de frunte în partid. Numai o lichea ca el, mai lipsea între atâţia moftangii.
      Caterinca explodă neaşteptat primele desacorduri din „Sambre et Meuse."
      Radu Comşa fu silit să vorbească mai tare, pentru a acoperi împroşcarea notelor. Era o guerillă care dura de o lună între dânşii, cu scurte armistiţii. Radu Comşa credea în partidul nou întemeiat, cu
125
deviza: „Vrem ca România Mare să devină România nouăl“. Vasîle Mogrea nu admitea nici o disciplină, era fri răsboiu cu toată lumea, nu descoperea pretutindeni de cât mofturi şi iar mofturi.
     —        Mogrea, vorbi Radu Comşa împăciuitor, să nu începem iar. Ştii bine că o discuţie nu e conflictul între două idei, ci între două temperamente. Tu ai vrea să distrugi tot, fiindcă ai voluptatea să loveşti brutal, să ofensezi... Nihilism curat. Eu cred că întâi trebuie să ţinem seamă că există o realitate, pe care n’o poţi suprima decât treptat, modificând-o...
     —        Adică, iar compromisuri? Mai lasă tu, mai las eu, până din tocmeală în tocmeală, ne întoarcem de unde-am plecat. îmi pare rău Comşa, dar trebuie să constat că începi şi tu să devii un moftangiul
     Vasile Mogrea îşi îmblânzi constatarea severă, bătând prietenul pe umăr.                                              ,
     —        Glumesc, Comşa 1 Dar mă tem că experienţa ta are să-ţi aducă numai deziluzii. Oamenii când se adună mai mulţi, devin turmă. Nu se mai pot conduce decât după legile psichologiei colective. Personalitatea îţi dispare, se nivelează — şi tu ştii că nivelare nu există decât în mediocritate. Tu speri că miracolul are să-l săvârşească un partid?... Dar partidul e o adunătură de ambiţii, de vanităţi, de interese şi de o sumă de mofturi. Are să conducă nu cel mai tare, ci cel mai viclean şi mai tenace. Un partid vrea să guverneze. Şi când guvernezi, începi printr'un compromis. O capitulare azi, mâine alta... De altfel ce să vorbim degeaba. Mâine o să-ţi vedem menajeria 1...
     Ii prinse braţul. Partidul României Mari care vrea să devină România nouă, vestise pentru a doua zi o mare întrunire publică. Afişe albe, tăiate în diagonală de o bandă tricoloră, chemau pe toate zidurile capitalei, cetăţenii la cea dintâi manifestaţie care pregătea alegerile. Se anunţau vorbitori din pământurile eliberate. Trenurile descărcau de două zile, în gara de Nord, delegaţi din provincie. Ţărani în porturi simple şi albe; foşti ofiţeri demobilizaţi; invalizi sprijiniţi în cârji şi cu mânecele goale; mult tineret cărturăresc; popi şi învăţători, strecurându-se intimidaţi, cu legături pestriţe şi geamandane jerpelite, printre automobilele deslănţuite pe calea Gri-viţei spre miezul Bucureştilor. Guvernul, nu putuse împiedica revărsarea aceasta. Unul din guvernele de scurtă durată, perindate de doi ani, de la întoarcerea trupelor în Bucureşti.
     —       Priveşte, dragă Mogrea, mulţimea aceasta proaspătă, cu care n’am fost deprinşi încă, vorbi Radu Comşa, neputândp-şi stăpâni agitarea lăuntrică şi uitând că el fusese acela care-şi rugase prietenul să schimbe discuţia. Cum o poţi compara teu bandele de canalii, cu care
126
ne-au obişnuit întrunirile politice, decâteori opoziţia vrea să răstoarne guvernul? Este ceva nou. Există în aer...
      —        Moft! Să lăsăm. De doi ani, ne pierdem vremea să ne convin-' gem unul pe altul.
      Intr'adevăr, de doi ani, discuţia se încingea între dânşii, până la cuvinte grele. Se despărţeau furioşi, ca a doua zi să se caute cu nerăbdare, ca s'o înceapă din nou. Lui Radu Comşa nud mai rămăsese decât acest tovarăş. întâmplarea, în care văzuse un semn ascuns al destinului, făcuse ca în iarna când s’a întors din Moldova, să-şi găsească aproape toate amintirile fostei lui existenţe dinaintea răsboiului, risipite.
      Proprietarul casei murise, moştenitorii împărţiseră şi vânduseră; mobila şi cărţile din cele două camere ale lui, fuseseră înfundate într'o şură, de unde fiecare furase ce-i căzuse la îndemână. N'avea pe cine chema la răspundere. Astfel se părăduise tot ce putea să-i amintească cealaltă viaţă; era mai liber, totul fusese şters ca să-şi poată reconstitui viaţa cea nouă, pe teren curăţat. Şi locuia acum într'o casă mărginaşă, cu odăile întunecoase şi respingătoare, cum se cuvenea unei existenţe de abnegaţie şi de renunţare. Totul era şters, tot. Şi-a dat seamă în ziua când s’a întâlnit faţă în faţă cu Luminiţa, la braţ cu bărbatul ei, la ieşirea unui restaurant. Nici o tresărire. Era, ca şi acum, cu Vasile Mogrea. El n*a întors capul, dar Vasile Mogrea, nu l-a cruţat în ziua aceia. II cunoştea, pe celălalt. Din şcoală îl cunoştea, şi apoi din Facultate. Şi ca să-i răscolească bine sufletul, până la sânge, aşa ca vindecarea să-i fie mai întreagă, n'a contenit să-l zugrăvească pe celălalt, ca să înţeleagă Padu Comşa, cu cine a fost schimbat
      —        Ce satisfacţie, dragă Padulel îşi frecase mâînele păroase cu o bucurie barbară. Să fi căutat Alexandru Vardaru în toată ţara Românească, aşa Românie mare şi lată cum e acum, n'ar fi putut găsi altă mediocritate mai perfectă. Premiantul întâi la toate — zece la teză, zece la oral. Destul să-ţi spun atât, ca să înţelegi calitatea o-mului. Dobă de carte, fără un dram de personalitate. Corect, pantaloni pe dungă, dicţiune, bună creştere, toate mofturile! Un tenor în viaţă. N’are să supere niciodată pe nimeni, sunt sigur că nici nu ştie să înjure. N'are nici o părere personală — e de părerea ultimei cărţi cetite. Admirabilă pomadă între degetele lui Alexandru Vardaru. Are să-l mozolească aşa cum vrea el... Ii întrevăd un viitor strălucit; carieră politică, universitate, mai ştiu eu ce... Şi uitam să-ţi spun că pe deasupra tutulor se mai numeşte şi Radu. Radu Şerban. Aşa încât domnişoarei Vardaru i-a, fost desigur uşor să se deprindă cu această substituire de persoane, de vreme ce i-a rămas măcar
127
jumătate din numele tău. Nişte putori, femeile. Mamă, sau soră, sau nevastă, sau logodnicătot unal Fă-ţi cruce 1 Ai scăpat de mare primejdie.
     Radu Comşa s’a deprins acum şi cu acest gând. S’a deprins cu atâtea, câte-i păreau altădată ciudate şi condamnabilei Curios, cum păşeşte pe aceleaşi străzi şi nu se mai regăseşte, întâlneşte aceiaşi oameni şi par’că nu i-a cunoscut niciodată. Găseşte o plăcere să petreacă ceasuri întregi în casa lui Vasile Mogrea, într'o încăpere scundă, întotdeauna cu miros de mâncare, în murdărie şi dezordine, care i s’ar fi părut altădată de cea mai desgustătoare trivialitate. Fetiţa lui Mogrea îşi şterge pe pantalonii lui degetele pline de dulceaţă, Amalia, nevasta lui Mogrea, duruie la maşina de cusut, încât trebuie să-şi răcnească din răsputeri cuvintele, când vorbesc. Păşeşte peste ziare aruncate, cărţi deschise şi pline de sosuri, pe colţurile mesei sunt farfurii cu resturi de mâncare sleite; totul arată sărăcie lipsită de decenţă şi el se simte bine acolo, se întoarce irezistibil atras.
     In faţa teatrului, Radu Comşa se despărţi, luând seamă că e în întârziere. Fixase întâlnire cu delegaţia organizaţiei din Iaşi, unde centrul îi hotărâse o candidatură, deocamdată de încercare, şi cum spunea Mogrea, rânjind: „de moft". De la hotel, însă delegaţia se risipise. Toţi porniseră nerăbdători să hoinărească prin Capitală, să caşte gura la vitrine, să facă târgueli pentru neveste şi să se întâlnească în localurile de aperitive, cu alţi factori politici, din alte judeţe. II întâmpină numai un domn roşcat, cu mutră vicleană de vulpe, familiar şi vulgar, exprimându-se în dialect arhimoldovenesc:
     — Tiam recunoscut după sămnu din obraz. Ţi-o spun fără intenţii di supărări, puiule. Aista-i un capital electoral cari nu trebui neglijat. Ăi fost un viteaz pi front. Alegătorul i bini să o ştii şi cu atâta mai bine, dacă ari dovadâ scrisâ pi faţâ. Aiasta rămâni lucru di preţ măcar pentru o bucatâ di vremi. Nu uita, că îndatâ dupâ întruniri, mâni plecăm. Sâ nu scapi din vederi puiule, echipamentu di campanii. Manta di ploai, galoşi şî cortel. Avem să umblăm pi undi ş*o înţărcat dracu copii. Acolo, să ştii di la mini, drăguţă, că n’avem trotuoar ca pi calia Victoriei.
     Domnul Lică Cartojan, îşi ceru iertare după aceste binevoitoare sfaturi, că trebuie să plece după prieteni, în explorarea magazinelor de noutăţi, după cum cerea lungul pomelnic, împăturit în buzunarul vestei. „Dacă m’aş potrivi nevestîi, ar trebui sâ cumpăr făt târgu puiule, tăt târgul"
     Se depărtă, înarmat subsuoară cu umbrela uriaşă, de care era inseparabil, chiar când umbla pe unde nu şi-a înţărcat dracul copiii.
128
Radu Comşa il privi din urmă, cu acreală» Ciudate tovărăşii îi im* punea partidul grandioaselor reforme! Cu individul acesta, nu îşi simţea prin nimic, nici o apropiere. Iar familiaritatea lipicioasă: „Puiule !“— îl indispunea ca tonul prietenos, al chelnerilor de la birturile de periferie. Totuşi, se îndreptă spre casă, să-şi pregătească bagajele pentru a doua zi, şi bine înţeles, manta, galoşi şi corfei.
      După un ceas, când fu îndărăt în Calea Victoriei, se văzu silit să recunoască umil, că toată dreptatea fusese de partea domnului Lică Cartojan. Nori păcurii se ridicaseră deasupra capitalei, ploaia repede şi neprevăzută de primăvară, se deslănţuise în cataracte, cu cele dintâi bubuituri de tunete şi cele dintâi fulgere ale echinopţiului. Iar el, îşi 'lăsase umbrela, galoşii şi pardesiul de ploaie, gata de drum, pe divanul de la uşă, ca să se prelingă acum pe lângă pereţi, ferindu-se de şuroiala de pe acoperişuri.
      La Café de la Paix, prin geamul aburit, i se păru că zărise la o masă pe căpitanul Pleşea, rezemat într’un cot, privind potopul de afară. Se întoarse din drum. Nu fusese o părere. Nu-1 mai întâlnise de pe front şi se îndreptă spre fostul camarad cu un elan aproape frăţesc.
      Tata Pleşea, îi întinse mâna fără să arate nici surprindere, nici bucurie. Radu Comşa, observă pe umeri, trese proaspete, de maior.
      —        Insfârşit, iată împlinit visul dumitale! rosti, trăgând un scaun alături. Exact cum îl imaginai. O masă la fereastră de cafenea, afară plouă; nu lipseşte nici pachetul de ţigări şi nici cafeaua... Ce spuneai dumneata, că nu o să le mai vedem niciodată?
      —        Aceasta e cafea şi acestea sunt ţigări? se tângui tata Pleşea, cu amară compătimire, pentru astfel de vremuri. Te-aş ruga să guşti din amândouă, ca să-mi dai dreptate. Ce-a fost nu se mai întoarce.
      Maiorul Pleşea se plecă peste masă, să şteargă cu dosul mânei ceaţa de pe sticlă, să-i rămână privirea liberă, în strada unde nu se aprinseseră încă becurile şi luminau numai vitrinele şi farurile automobilelor. Trecătorii se încrucişau sgribuliţi, surprinşi de ploaie în haine subţiri. Un băiat cu ziare, cu şapca pe ochi, traversa printre trăsuri şi maşini, gheboşat, cu teancul de foi subsuoară, cu mâinele înfundate în buzunările pantalonilor. Maiorul Pleşea, cu uniforma ponosită, pe care străluceau noui numai tresele, avea înfăţişarea tristă şi timidă, a săracilor intraţi într’un local prea luminos.
      —        De cât atâta lumină, (arătă şiragul de becuri şi candelabre), s'ar îngriji mai bine să servească o cafea mai omenească. Ştii a ce miroase cafeaua aceasta, Comşa? A ghindă prăjită! E întâia oară, când beau ghindă prăjită. Mai rău ca pe vremea răsboiului!
   9 Part. II.
129
     Pe masă, ceaşca era numai începută şi lăsată la o parte, rece.
     —       Ci mai spune şi altceva domnule Maiori îl îndemnă Comşa, prîvindu-i cu prietenie, mustăţile cărunte şi ochii de om ignorant şi hun, cuprins de înduioşare pentru amintirile vechi, dintre dânşii* Unde eşti acum? Ce faci?
     —       Fac, ce facem toţi, Comşa* Ne întoarcem tunicile pe dos. Bem cafea de năut şi fumăm ţigări umplute cu sfori, cu paie, cu păr şi alte produse pe care se vede că a pus România Mare, monopol. Iţi aminteşti colecţia mea de ţigări?
     —       Cum nu, domnule Maior. Era doar celebră în tot sectorul! zâmbi Radu Comşa la amintirea cutiei în care tata Pleşea, colecţionase câte un exemplar din cele mai rare produse ale manufacturilor de tutun, aliate şi inamice.
     —* Mi-a furat-o, Comşa. Inchipuieşte-ţi, mi-a furat-o! anunţă cu dezolare Maiorul. Soldatul, servitoarele din casele pe unde am fost încartiruiţi, ştiu eu? Pe cine să bănuesc? Nu mai auzi decât de fraude şi de depozite arse. S*a ticăloşit lumea, nu ştii în cine să mai ai încredere. Intr'o zi, desfac cutia, o păstram în fundul lăzii, într’un antret. Zic: „Ia să văd ce mai fac ţigările mele sireacele, să nu dea umezeala peste ele.“ Când colo în cutie nici urmă de ţigări. Să-mi vie ameţeală. Un pachet de ziare, mototolit. Şi eu, care nu mă înduram să mă ating de una! Mă mulţumeam să le miros. Mai bine pierdeam leafa pe trei luni...
     Radu Comşa îşi dădu toate silinţele să pară foarte mâhnit de această neconsolabilă pierdere, deşi făcea în vremea aceasta o neplăcută comparaţie între maiorul acesta cu manii ridicole, cu uniformă sărăcăcioasă şi cu înfăţişare abrutizată, şi între tata Pleşea, cel de pe front, brav cu simplitate, sub aripa căruia se adunau cu toţii, ca să capete îndată siguranţă şi sănătatea sufletească.
     —       întrebam, domnule Maior, unde se mai află rigimentul? Ce face Colonelul nostru, una la mână?
     —       Colonelul ne-a lăsat... L’au înaintat şi ne-au trimis un mu-ţunachi de şcoală nouă, un reformator. Iar cu rigimentul am ajuns în Basarabia. La Bălţi. Ai auzit vre'odată de Bălţi? Te întreb, fiindcă acuma e ţara atât de mare, încât nu ne-o mai cunoaştem. Dacă n’ai auzit, te-aş invita să pofteşti pe la noi, la Bălţi... Când plouă, trebuie să opreşti o birjă, ca să te treacă depe un trotuoar pe altul. Altfel, înoţi până la glesne. Şi imaginează-ţi Comşa, dacă ai mai auzit vreodată aceasta!... Capitală de judeţ fără o cafenea! Scârbos!
     încercă să aprindă o ţigară. Ţigarea era umedă şi tare, nu scotea fum. O aruncă, scuipând cu dispreţ:
130
      —  Scârboşi
      Epitetul se adresa în aceiaşi măsură, Capitalei de judeţ fără cafenea şi ţigărilor incombustibile, pe care le punea în comerţ Regia monopolurilor din România mare. Pe urmă, tata Pleşea întrebă, cu mare interes:
      —  Cunoşti Ardealul?
      —  Puţin, făcu Radu Comşa, un semn vag cu mâna.
      —       Te întreb, fiindcă am auzit că în Ardeal sunt nişte cafenele*, Comşa, nişte cafenelei Cum n’am avut noi nici în Bucureşti, în vremurile bune. Dacă nu ne trimite în Ardeal, până la anul, când ies la pensie, n’am să mai am parte să le văd. Toată lumea spune că ai ce vedea în Ardeal. Am vrut să-mi cer şi eu un concediu, să aflu ce e cu acest Ardeal, pentru care am stat doi ani în bordee şi în şanţuri. Pe urmă m’au speriat băieţii, că e drumul scump, că nu găseşti camere la hoteluri... Am renunţat.
      Maiorul Pleşea se opri, fiindcă nu mai avea ce spune. Aci se opreau toate preocupările şi tot orizontul conversaţiei sale. Nu mai avea ce spune nici Comşa. Simţi o părere de rău că şi-a întâlnit fostul comandant. Că a intrat, când l-a văzut pe fereastră. Ar fi păstrat pentru totdeauna altfel de amintire; numai acea, de „acolo".
      Atinse distrat cu mâna, un pachet de pe masa de marmură.
      Obrazul maiorului Pleşea se lumină.
      —       Al Să-ţi arăt ce-am cumpărat, dragă Comşa. îmi pare bine că poţi să-ţi dai şi tu o părere, eşti poate mai pricepător în muzică decât mine. Douăsprezece plăci. Am un patefon, am uitat să-ţi spun. O ocazie. Şi mi-am zis: Ia să nu trec eu pe la Bucureşti, fără să nu mă aprovizionez. M’am privat de altele, dar am ales în schimb nişte plăcii Bomboanei
      Cu nerăbdare de copil care arată celorlalţi, darurile, desfăcu plicurile cu discuri şi trecu pe rând lui Comşa, citindu-i cu ortografie proprie:
      —       Ignace Jan Paderewchi, Nocturne en si bemol, Op. 16 No. 4. Grozav, Paderewschi, Comşa 1 In the Heart Hawaî... Citeşte tu... My Honolulu, Dream Girl. Şi Trovatorul, Comşa, Trovatorelel...
      Impachetă minuţios plăcile. Legă sfoara. Radu Comşa se simţea jenat de privirile vecinilor, amuzaţi de acest ofiţer care-şi arată marfa, ca un voiajor al unei fabrici de gramofoane. Dar Maiorul nu lua seamă la acestea; puţin îi păsa de ce pot gândi şi spune necunoscuţii din jurul lui — nişte civili. Era stăpânit acum de singura bucurie adevărată, pe care i-o îngăduiau aceste vremuri generoase numai în decepţii:
131
      —        Aceasta, pot spune dragă Comşa, că mi-a rămas singura mul~ * furnire. Mă întorc la rusnacii şi jidanii mei, la Bălţi. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt şi dau drumul. Atunci doar mai uit, şi spun că tot mai e bună la ceva România Mare.
      Privi din nou, pe geam curgerea ploii. Necurmata goană a trecătorilor. Jocul luminilor în oglinzile lichide.
      întrebă cu indiferenţă, fără să întoarcă ochii, aşa, de mântuială:
      —   Şi tu ce faci pe aici? Ai vre’o slujbă, ceva?
      —   Avocătură...
      —        Aşa, că bine zici. Uitasem. Atunci trebuie s’o duci bine, aud eă avocatura rentează. Toţi fac afaceri, toţi au procese. Te-ai însurat?
      Radu Comşa îşi aminti deodată că e grăbit şi se ridică.
      —   Mi-a făcut mare plăcere că te-am văzut.
      —   Şi mie... La revedere 1
      Minţeau amândoi. Unul plecă desamăgit. Celălalt rămase să privească, lângă pachetul cu discuri şi cafeaua de ghindă prăjită, ploaiea din stradă — care nici aceia nu se mai părea că poate fi comparată cu ploile dinainte de răsboiu.
      A doua zi, seara după întrunire, Radu Comşa de abia îşi găsi un loc în trenul de Moldova, tixit de prietenii domnului Lică Carto-jan. Toţi îşi schimbară peste capete ediţiile gazetelor cu discursurile ferbinte stenografiate. Toţi îşi arătau o bucurie sgomotoasă şi nestăpânită. Manifestaţia întrecuse toate aşteptările. Acum erau siguri, că „ceva" trebuie să se schimbe în ţară. Fiecare cuvântare se încheiase în urale. Turburătorii angajaţi de poliţie, fuseseră îndată reduşi la tăcere. Iar domnul Lică Cartojan, înconjurat de o gardă sigură şi credincioasă, desfăşura un aprig plan de campanie.
      — Pot zîci, dragii mii, ca i-am răpus. Alegirea di-acum îi numa di formî. Ai noştri pi toată linia. Chestia ce gre i doară sâ nu s’a-mestici centru. Aiasta li-am spus'o, acuma sâ văd dac’au înţăles-o. Dumnealor să ţină cuvântări, cât mai tari, ca s’ajungâ şi la urechia lui Vodâ, odatâ pentru totdeauna. Dar atâta! Despri rest, să ni lasî pi noi, că ni cunoaştim meşteşugu şi oamenii, mai bine. Fiindcă drept sâ vă spun, teoriile dumnealor în materie de alegeri nu mi-au pre plăcut. Că sâ nu întărtăm lumea; că sâ nu făgăduieşti dicât ceia ce ştim câ sâ poati faci şi aşa mai diparti. Ci sânt fleacurile aieşti, mânjilor? Apoi, dacă nu-i sgândări oleacă rana alegătorului unde-1 doari, digeaba ni mai prezintăm la alegeri. Luptâ nu sâ poati da
cu mâinile în buzunar şi nici nu poţi faci scrob fărâ sâ spargi ouai Noi om lupta cum ştim noi şi cum am învăţat di douăzăci di ani, di când facim politică. Pi urmă, când om câştigă victoria, să poftească dumnealor şî sâ spunâ că nu li-o plăcut că am câştigat-o cum am câştigat-o. Cred că eşti di aceîeşi păreri cu mini, domnule Comşa!
      Radu Comşa nu se încumetă să fie de altă părere, cel puţin deocamdată. Şi ghemuindu-se printre pachetele care umpleau compartimentul, îşi făgădui ca în campania alegerilor, să lupte cu alte arme decât cele vechi, ruginite şi înveninate ale domnului Cartoian. Alegătorul va înţelege îndată, că binele îi poate veni şi cu alt preţ, decât al minciunilor şi silniciilor.
      Până la Iaşi, aţipi şi se trezi cu intermitenţă. La fiecare staţie capitală dc judeţ, trenul se deşerta de grupuri care se despărţeau schimbându-şi urări de izbândă şi dându-şi întâlnire, peste c lună, în Dealul Mitropoliei. Se aflau printre dânşii şi mulţi oameni tăcuţi, cu hotărâri neclintite în ochi. Lui Radu Comşa îi plăcea să şi-I închipuie, risipindu-se în câmpurile acestui început de primăvară, să arunce sămânţa cea nouă a vremii. Şi îi iubi, părându-i rău, că a lăsat tot timpul să domine în vagon numai glasul piţigăiat al domnului Lică Cartojan, cel cu mutră ascuţită şi vicleană de vulpe, fără ca el să arate cu tărie, cum lucrurile ar putea decurge şi altfel. Domnul Cartojan, nu părea a bănui nimic din aceste desaprobări mute. Dimpotrivă, îi arătă toată bunăvoinţa. La Iaşi, îl conduse de la gară la hotel, poruncind portarului să dea camera cea mai bună, pentru viitorul domn deputat. Portarul se execută, nu de hatârul viitorului domn deputat, dar fiindcă domnul Lică Cartojan era un personagiu bine cunoscut, a cărui bună voie preţuia mai mult de cât cel mai generos bacşiş.
      —r Va sâ zîcâ ni-am înţăles, puiule 1 Mâni dimineaţă sâ fii gata. Trecim şi ti luăm. Zîua di azî tot îi pierdută. Ti hodineşti oleacâ. Ti speli şi ti ferchezueşti, iară dacă ai poftâ sâ dai ochi cu băieţii la Club, treci pi acolo. Tot sî fixeazâ lista difinitivâ. La revideri!
      Radu Comşa încercă să adoarmă. Nu isbuti. Urmă sfatul domnului Lică Cartojan, coborî, colindă străzile cunoscute din timpul refugiului. Trecu prin faţa casei unde a stat. Nici o schimbare. Liliecii negri şi uzi de ploaie. Prin faţa casei unde Ralu şi Cora Vardaru, prive-gheau credincioase amintirea lui Mihai. Livada boerească părea pustie. Ferestrele casei, cu stoluri groase, trase. Poarta de fier, ruginită, legată cu lanţ şi încuiată cu lacătul. Oraşul era trist. încruntat. S'ar fi spus că nu-1 atinge desmorţirea primăverii. Ii păru mai sărac, golit de frământarea fără de care nu şi-l mai putuse închipui. Oamenii pă-
133
şeau somnolent şi indiferenţi, în ploaie* Peste tot străzi desfundate, casele cu împrejmuiri strâmbe, grădini inundate de ploaie, cutpomi bătrâni şi părăsiţi. Nu descoperi nici un cunoscut. La Club, mâinile se întinseră cu răceală. Era un oaspe nepoftit, trimis de la centru. Ni-meni nu~i cunoştea numele, nu auzise de nici o ispravă care să îndreptăţească pretenţia de a răpi dreptul unui localnic. Semnul din obraz, indispunea privirile. Când se alcătui lista, cu înţelegere tacită, îl înscrîseră undeva, pe la coadă şi toţi se eschivară din jurul său. Radu Comşa înţelese astfel, cât de multă nevoie avea de buna prietenie a domnului Lică Cartojan şi cât de folositoare îi era încă, experienţa sa încercată: „Eu sunt vulpi bătrâni, puiule 1“
      De aceia, a doua zi dimineaţă, când domnul Lică Cartojan bătu la uşă, îi eşi în cale cu un început de simpatie, de şare îi fu silă, şi pe care, totuşi nu o putea birui.
      —       Haide, puiule 1 Armele şi muniţiunile, câ plecâm la luptâ pi viaţâ şi pi moartil
      Armele şi muniţiunile, adică: umbrela şi galoşii.
      Domnul Lică Cartojan, cu pălăria în cap, păşi prin cameră, inspectând din vechiu obiceiu de fost poliţaiu, tariful bătut în uşă, dădu din cap cu desaprobare la diferitele adaosuri pentru lumină, încălzit, serviciu, taxă comunală şi taxă de lux; pe urmă, ca şi cum şi-ar fi amintit o chestie de mică însemnătate, se opri înaintea lui Comşa, şî îi puse amândouă mâinele, pe umeri.
      —       Iţi spun drept, câ-mi pari tari rău, drăguţî, di celî ci s'o întâmplat.
      —       Ce anume? întrebă Radu Comşa, cu nedumerire, măcar pe jumătate prefăcută.
      —       Ei, ci? înţelegi bini ci vreu sâ spun, şi apreţuesc delicateţa. Chestia di eri, mă rog, la fixarea candidaturilor. Ti-au lucrat. Aista-î cuvântu cel adivarat. Ti-au lucrat şi-mi pari rău. Nu m'aşteptam. Şi îţi spun drept, am şi eu partea me di vină... Fiindcă am lipsit. Dacă eram eu, altfel mergeau lucrurile. Numa dracu m-o pus să mă duc la vie. Acuma chestia-i sâ reparăm. Să lucrăm din răsputeri şî ai să vezi câ mergi lista întreagă. N*ai idei ci rău îmi pari.
      Radu Comşa fu nevoit să-l consoleze el. De altfel nu lupta oare pentru principii, pentru partid? Scaunul de deputat îi era aşa dar, indiferent. Nici nu-1 ceruse, nici nu-1 aştepta.
      —       Tocmai, puiule. Ceia ci spun şi eu. Aista-i partid nou. Nu-i partid di pricopseală. îmi pari bini câ ni înţălegim, şî-ţî spun drept câ ieram sigur că avem sâ ni înţălegim.
      Adevărul era, că domnul Lică Cartojan nu se aflase străin de
134
„lucrătura" de la Club. Lipsise tocmai fiindcă această lipsă îi uşura orice eventuală explicaţie cu centrul, de unde primise cadou, acest candidat fără noroc. II cântărise pe Radu Comşa de la primele cuvinte şi înţelesese că era inofensiv — „îl cumpăr, măi mânjilor, cu două paralil" după cum declarase în timpul serii la Club, când venise după plecarea lui Comşa, să sărbătorească fixarea candidaturilor, cu a sa, printre numele de frunte. Acum rămânea doar grija să salveze aparenţele şi să-l utilizeze la alergătura prin sate, muncă obositoare şl cu pierdere de vreme, de unde cei mai mulţi dădeau bir cu fugiţii.
      —       Drăguţi, să ni cam grăbim. Aşteaptă băieţii afarâ. Sântem numai băieţi buni, aleş pi sprinceană. Mergim cu trăsura. Prin satili pi undi avem noi di umblat, automobilu nu~l scoţî nici cu patru pă-rechi di boi.
      Radu Comşa descinse, prevăzut cu arme şi muniţiuni: adică manta de ploaie, galoşi şi umbrelă. In două trăsuri antideluviene, se afla încărcată toată garda din sectorul domnului Lică Cartojan. îşi strânseră mâinele, foarte încântaţi de cunoştinţă şi doi se înghesuiră să-i facă loc între dânşii.
      —       Eu zic, să oprim puţin la barieră, la Avram Bucluc, să luăm o gustare 1 propuse cel mai voluminos dintre cei şase electori, un uriaş care abia încăpea în trăsură şi fusese nevoit să se lungească într’o râlă, sub coşul de piele.
      —       Ci dracu bre, aşa de dimineaţă? se împotrivi moale, domnu Lică Cartojan. Nici nu ni-am urnit încă din târg.
      Discuţia se încinse aprinsă, părerile fiind controversate, dacă e oportun ori nu, un mic popas la Avram Bucluc. Birui majoritatea, deci trăsurile se oprirăm la barieră. Avram Bucluc, care-şi cunoştea oamenii, scoase din pivniţă un clondir respectabil de tămâios; servi mai întâiu două rânduri de rachiuri cumplite, tăie felii subţiri de pastramă usturoiată, puse să frigă o serie de fleici. Toată trupa se însufleţi de porniri eroice. Radu Comşa avu prilej să-şi cunoască mai de aproape tovarăşii. După cele două rachiuri înghiţite în silă, numai ca să nu apară năzuros, şi cu opini separate, simţi oarecare căldură în vine şi îşi spuse că începe să coboare la nivelul celorlalţi.
      Domnul Avram Bucluc, odată cu bateria primenită, strecură şi vestea că înainte au mai trecut două trăsuri, cu oamenii lui cuconu Costică, şeful de sector, al celui mai primejdios dintre partidele adverse.
      —       Ii călcăm pi urmă, se bucură Lică Cartojan. Cu atâta mai bini, găsim oamenii înfierbântaţi şi avem ocazie sâ ştim ci procop-
735
salâ le-o făgăduit el, ca să iştim cât sâ făgăduim noi mai mult, la licitaţii.
       Fleicile au fost, după părerea unanimă, divine. Cu puteri însutite, toţi urcară în trăsură şi caii se opintiră în ştreanguri, pe drumul desfundat de ploile primăverii. Tovarăşii lui Radu Comşa, cu poftă de vorbă, deschisă de băutură, începură să istorisească întâmplări pline de* interes, în legătură cu tactica şi strategia electorală.
       — Eu unul, povesti cel gros şi mâncău, n'am văzut una mai reuşită, ca cea de acum doi ani. O născocise farfaraua de Naie Bă-luşanu şi n*a dat greş, în tot judeţul. Cum ştiţi, candida pe lista guvernului. Toţi se sbăteau pe drumuri, cheltuiau bani cu nemiluita, sbârnâiau telefoanele. Naie Băluşanu nu se mişca de la 6lub. Ceilalţi erau scandalizaţi. încercau pe toate glasurile, unii cu aluzii, cei mai îndrăzneţi pe faţă, doar-doar de l-or face să se mişte, nu să-i vină totul de-a gata. Naie Băluşanu tăcea, asculta şi râdea în el, de câteva ori numai, scos din sărite, le spuse să-l lese în pace. Are el patenta lui. Cui nu i-o plăcea, să-i radă o sprinceană. Până atunci, răbdare şi tutun! La drept vorbind, toţi câţi îl cunosc pe Naie Băluşanu, cum lupta el altădată la alegeri, îşi închipuiau că trebuie să clocească ceva. Şi să vedeţi, câtă dreptate aveau! Cu două zile înainte de alegeri, numai ce dă sfoară să se prezinte la Club, toţi mahării sectoarelor. Se închide cu toţi în sala mare — cunosc lucrurile, că nu plecasem atunci de la liberali şi eram şi eu printre dânşii. O jumătate de ceas numai i-a trebuit, ca să aflăm cu toţii despre ce e vorba. Adevărat că merita patentă. Plecăm în ziua alegerii la localurile de vot, punem doi-trei oameni să împrăştie svon că deasupra fiecărei cabine, în podul localului, se află dinainte făcută o gaură cu sfre-delul. De acolo, unul de-ai noştri, priveşte cu'n ochi, să vadă fiecare unde pune pecetea. Şi dacă votează altă listă, cel de sus îi presară puţină făină pe cap, să-l însemne. Aşa, că după semn, aflam adică îndată, noi cei de afară, care şi-a ţinut cuvântul şi care ne-a umblat cu şoalda. Svonul trece din om în om. Cei mai mulţi dau din cap cu neîncredere. Prea li se părea boacănă. începe votarea. Ese un nătărău, ştergându-şi creştetul cu podul palmei, chip să scuture făina, pe care i-a presărat-o cel de sus. Bun! Am înţeles. Puneţi mâna pe el băieţi şi trageţi-i! Trageţi-i pentru seceră, pentru stea, pentru ciocan, pentru coasa, pentru plug şi pentru toate semnele câte sunt şi nu sunt. Omul a ieşit ameţit din maşina de palme. Cu al doilea la fel. Cum se şterge pe cap, cum intră în fabrică. Toţi s'au dat pe urmă la brazdă. Intrau ca mieluşeii şi puneau pecetea ferindu-şi capul, să vadă bine cel de sus că a votat lista guvernului şi să nu-I
136
presare din greşală. Bine înţeles, că de gaură în tavan, de om pus la pândă şi de semn cu cenuşa, nici vorbă. Acestea ieşiseră numai din capul lui Naie Băluşanu. Ce nevoie eră de semn, dacă prostul singur se dedea de gol, după cum se ştergea ori nu, de frică să nu fie însemnat? A mers toate strună, la toate localurile din judeţ. Şi adevărat, că toţi l~au ridicat cu alaiu, pe Naie Băluşanu. Când ai aşa cap, ce nevoe mai e să te mişti de la Club, să umbli pe coclauri şi să cheltueşti parale? Rămâi la club şi joci preferans. Pentru tine lucrează prostia alegătorului. Pot spune că numai Naie Băluşanu a salvat atunci situaţia partidului în judeţ. Lică Cartojan, din cealaltă trăsură, ar putea să ne mărturisească el singur, câtă fiere i~au adus alegerile acelea, acum doi ani, că era atunci împotriva noastră şi se arăta sigur de reuşită, cum era sigur de ce are în buzunar. Numai că patenta s'a răsuflat. Au aflat oamenii. Nu mai merge a două oară. Trebuie născocit ceva nou. Şi din păcate n'avem în partid, capul lui Naie Băluşanu. A rămas la liberali şi mă tem că a pregătit altă lovitură: Să luăm aminte fraţilor 1
      — Aţi auzit că era vorba să treacă la noi? vorbi omul pipernicit şi sgribulit, cu gulerul paltonului ridicat, care tot timpul istorisirei se muncise să-şi facă loc, de picioarele uriaşului, pe scăunaşul tră-surei. A vrut să treacă la noi şi s’a opus cuconu Jănică. Cică e om compromis. Par'că e vorba de compromis ori necompromis... Vorba e dacă ai ori n'ai cap de politică. Vă spun drept, eu cu asemenea oameni aş merge până în pânzele albe. Ţi-e mai mare dragul să porneşti cu el la drum. Ai nădejde. Găseşte el întotdeauna ceva, sa te scoată din nevoie.
      Cel gros mormăi aprobativ, răsucindu-şi butucii picioarelor. Radu Comşa se simţi dator să amintească tovarăşilor, că se aflau împreună tocmai pentru a pune capăt acestor triste năravuri vechi şi că partidul luase fiinţă din necesitatea acestei primeniri.
      —        Cinste faţă de alegătorii Aceasta să urmărim. Nu e nevoie de supralicitaţie şi de pehlivănii. Să nu minţim şi să nu întărtăm imaginaţiile. Toţi simt că este nevoie de o schimbare. Şi noi înfăţişăm singurul partid care are să aducă această schimbare. De aceia vin la noi, fără să-i căutăm. Vin fiindcă au credinţa că am rupt-o cu trecutul. Să nu-i înşelăm. Se pot face fapte mari. Ţara e bună, mi* mai cei care au condus-o până acum, au fost ticăloşi.
      —        Dumneata ai vorbit alaltăeri, la Dacia? întrebă cu vădită intenţie de ironie, pipernicitul din faţa lui Comşa.
      —   Nul fu nevoit să recunoască Radu Comşa.
      Omul pipernicit râse cu satisfacţie, arătând un dinte lipsă printre
                                                                                         137
ceilalţi, negri de tutun, şi trimiţând în obrazul lui Comşa o duhoare violentă de pastrama cu usturoi Pe urmă, după ce-şi privi ceilalţi doi tovarăşi din trăsură, cu o clipire din ochi: „Lăsaţi fraţilor, să-l operez eu!“— îşi lămuri rostul întrebării.
     —        Rău ai făcut, că n*ai vorbit la Dacia. Cele ce spui dumneata, numai la Dacia se potrivesc. Discursuri, aşa ca să vorbim şi să aplaude lumea, să te ridice dălcăuşiî în braţe şi să strige ural La faţa locului, unde mergem noi, se mai schimbă lucrurile. Ţăranul, n'are nevoie de istorii de acestea. Trebuie să ştii, că răsboiul 1-a făcut mai colţos. A învăţat să ceară şi să ştie ce să ceară. Pe el nu-1 interesează chestii măreţe de prin discursuri, câte *n lună şi *n soare. LuLsă-i vorbeşti despre lucruri pipăibile. Ce-1 doare pe el. Adică jandarmul, notarul, pământul, birurile, prestaţia, o cooperativă, o bancă unde să găsească două-trei mii de lei, cu camătă mai puţin deochiată. Aceasta îţi cere el. Să-i spui că ai de gând să rezolvi aceasta. S*a învăţat să ceară şi ştie să se tocmească. Dacă îi vorba să-i spui palavre, măcar să-i spui palavrele care-1 interesează pe el. Sau dacă nu te lasă programul, sau dacă nu vrei să-ţi iei angajamente şi dacă îţi dă mâna, atunci strânge-i şurubul. Presară-i făină pe cap, închide-1, sechestrea-ză-1 acasă, poartă-1 pe drumuri, să te voteze de frică, dacă n*o face din dragoste. La noi, slavă Domnului, nu e cazul. Aici ai dumneata, singura dreptate. Vin ei la noi, măcar că îi ţin ceilalţi, prinşi cu minciuna sau cu frica. Dar nu-i nevoie să ne înveţi dumneata, ce trebuie să facem şi ce să vorbim alegătorului. Cunoaştem meşteşugul acesta de când am făcut ochi.
     Radu Comşa simţi îndemn să oprească trăsura şi să coboare în ploaie. Ce căuta între oamenii aceştia? Unde erau, toţi cei ce-şi luaseră hotărârile brave, de altădată? Toţi lipseau, şi el se afla în asemenea tovărăşie. Atât de repede se împlineau profeţiile lui Vasile Mogrea... Gândea şi n’avea tărie să oprească şi să coboare. Rămase mai departe, acolo unde se afla, sub burduful de piele în care bombănia ploaia, toropit de căldura animală şi desgustătoare a celor doi vecini, între care era captiv: uriaşul pirotind de somn şi un individ smâr-câind tot timpul pe nas şi scuipând printre dinţi, la fiecare trei minute, în noroiul drumului. De pe scăunaşul din faţă, pipernicitul îi arunca în nări, duhoarea pastramei cu usturoiu. îşi înfipse cu îndărădnicie, privirea în depărtările tăcute, împânzite de ploaie.
     Câmpurile erau posomorâte şi negre, cu petece rare de grâu înverzit. Intr’un vârf de deal, trăsurile poposiră. Uriaşul scoase diny buzunarul paltonului o sticlă plată de coniac.
     —   Trage un gât şi hai să ne împăcăm! Asta înfierbântă! îl în-
138
demnă şi pe Comşa, oferindu-i sticla, după ce-a şters gâtul cu podul palmei.
      Radu Comşa mulţumi şi refuză. Coborî în ploaie să se desmor-ţească. De după un dâmb, se apropia cu cojocul întors, un moşneag care nu-şi lepădase căciula de iarnă. Cum venea, în pâcla fumurie a ploii, cu paşi măsuraţi şi rari, îi păru lui Radu Comşa ca se apropie de undeva de departe, din peştera veacurilor. Acela era omul dintot-deauna al acestor locuri, crescut cu rădăcini vegetative, pe care nu le-a smuls nici una din urgiile vremelnice. Ceştialalţi; el, tovarăşii lui de drum, erau numai trecătorii de-o zi, musafirii nepoftiţi. Vin şi se duc.
      Moşneagul scoase căciula şi le ură ziua bună. Se opri să privească şi să cerceteze, cine sunt şi unde merg, cu aceea curiozitate liniştită a oamenilor simpli. II recunoscu pe domnul Lică Cartojan. Primi chiar o ţigare de la dânsul — şi oroare 1 — o hârtie de cinci lei, pentru un rachiu. Radu Comşa îl găsi lipsit de demnitate omenească, deşi cu o clipă înainte, regretase că n’are la el o ţigară să-i dea şi nu pusese mâna în pungă, numai fiindcă îi fusese jenă de tovarăşi, să nu mărească impresia de atât de stupid debutant în materie de propagandă electorală, după cum se dovedise.
      Moşneagul strânse ţigarea cu îngrijire, s’o fumeze acasă, pe îndelete. Le pofti spor la „claca cu minciuni" şi porni înainte, spre iazul de sub deal, unde i s'au rătăcit nişte „boale de gite“.
      —        Recunoaşte te rog, dumneata domnule candidat, dacă la asemenea oameni trebuie să te prezinţi cu programe de reforme şi alte baliverne? întrebă cu răutăcioasă curiozitate pipernicitul cu răsuflarea usturoiată. Ii arde lui de libertăţile constituţionale, cum îi arde lui Ştiubei, acum, de îngheţată de vanilie.
      Ştiubei, uriaşul cu sticla de coniac, acum golită, protestă că este amestecat într’o chestiune de care se dezinteresează complect.
      —        De ceia ce-mi arde acum, să vă spun drept, ar fi o jumătate de metru de cârnaţ fript. Mi-a deschis coniacul acesta o poftă teribilă I Bine că nu mai avem de cât trei sferturi de ceas, până la crâşma lui Hascăl.
      Intr'adevăr, distanţa era apreciată exact. Tovarăşul Ştiubeiu, cunoştea toate cârciumile din judeţ, cu specialităţile respective, şi se bucura din partea tuturor patronilor, de o mare şi legitimă conside-raţiune, cuvenită unui atât de excepţional şi activ consumator. La Hascăl, în marginea comunei, încăperea era plină de oameni strânşi de la treburile câmpului, din pricina ploii. Toţi îl întâmpinară pe domnul Lică Cartojan, ca pe o cunoştinţă veche, iar domnul Lică
139
$
Cartojan dovedi o memorie fenomenală a numelor, a necazurilor tuturor şi a unor imemoriale procese de loialitate sau de ingratitudine, de la alegerile precedente. Cunoştea numele fiecăruia, numărul copiilor, termenele de judecată, dorinţele şi durerile tăinuite. Ştia al cui cuvânt merită încredere, şi care e vândut cu trup şi suflet, partidelor adverse. Intr’un sfert de oră, în odaia lipită cu lut pe jos, duhnind a fum de tutun prost şi a miros de suman plouat, vorbi cu fiecare în parte, tras într'un ungher, despre ceia ce ştia ca îl doare, expeditiv şi misterios. Pe urmă, pecetlui înţelegerile cu câteva chilo-grame de vin, revenind la masa cu scândurile nevăpsite şi cu un şervet întins pe colţ, unde Ştiubei şi tovarăşii săi, îşi puneau provizoriu stomahuule la cale. Radu Comşa se simţi inutil şi deplasat în această bucătărie şi ospătărie electorală, cu totul strein de gândul cu care plecase din Bucureşti.
     Domnul Lică Cartojan îmbuca hălcî mar! din cârnaţul fript, vorbea cu gura plină, adresându-se după cum îi venea în amintire, câte unuia dintre ţăranii de la masa din faţă. Apoi dădu câteva lămuriri, cu glas mai încet, lui Radu Comşa.
     —        Aicea, puiule, lucrurile merg pi roati. Ii am pi tăţi în mânâ. Comuna-i lucratâ di oamenii mii. Nu sâ mişcâ nimica fără ştirea me. Dincolo ari sâ fii mai greu. Numa di nu m’a da di sminteală beţivu ceala dl Bâzdâgâ.
     îşi aminti de o îngrijorare care-1 preocupa de astăzi dimineaţă şi se adresă ţăranilor de la masă:
     —        Măi băeţi, da pi Bâzdâgâ din Ciolăneşti l-aţi văzut azî cariva? O fi trecut cumva di la târg, acasâ?
     —        Trecut coane Lică. Amu două ciasuri o trecut... Dac’o ajuns, aiasta-i altă vorbă. Câ mulţi crâşmi *s în drum. Earâ cam cu chef şî cânta în căruţă, di huia valea.
     —        Iar s’o îmbătat, ticălosul! se văetă domnul Lică Cartojan. Să ştiţi câ n'o aranjat nimic. Batim drumu digeaba.
     Ceilalţi tovarăşi erau de altă părere. Beat sau treaz, Bâzdâgă e om pe care se poate compta. După el, trage jumătate de comună. In orice caz, au să-l întâlnească pe drum şi au să-l culeagă din cârciuma unde se va fi oprit. Şi într’adevăr l-au întâlnit. Mai avea o sută de metri de la cârciumă până acasă, şi nu se încumetase să parcurgă această distanţă fabuloasă. Calul o luase singur, cu căruţa înainte, se oprise la poarta casei, nechezase să-i dea drumul în şură; dar Ion Bâzdâgâ nu se îndura să se despartă de oamenii lui, cu care avea o socoteală. Când îl văzu pe domnul Lică Cartojan, intrând în cârciumă urmat de suită, svâcni de pe scaun şi se xepezi să-l sărute.
140
      —  Coane Lică, eşti omul nostru 1
      Domnul Lică Cartojan puţin entuziasmat de această sinceră de-claraţie, îl respinse cu mare asprime.
      —       Aşa ni-a fost vorba, Bâzdâgâ? îmi pari bini că ti găsăsic aici, sâ-ţî spun ca nu mai am nevoi di sărviciile tali... *
      Ion Bâzdâgă, se clătină la lovitura acestei disgraţii. Era un om înalt, voinic să ducă în fiecare mână câte un Lică Cartojan; hainele curate, jumătate de târgoveţ, jumătate de ţăran, dovedeau bună stare prosperă. Fusese zece ani factor poştal, pe urmă în vremea când se dislocau trupele ruseşti, învârtise nişte afaceri nelămurite, după care îşi cumpărase douăzeci de hectare de pământ, vie, îşi durase casa cea mai arătoasă din comună şi se împăcase cu conştiinţa, dăruind o sumă neobicinuită — o sută de mii de lei — pentru zidirea bi-sericei din sat, rămasă de multă vreme cu zidurile lai. jumătate. Acum îşi clădise şi o moară cu motor de benzină. De-o săptămână bea inaugurarea. Ameninţarea domnului Lică Cartojan rămânea astfel lipsită de seriozitate; un partid, mai cu seamă în preziua alegerilor, nu se lipseşte atât de uşor de serviciile unui om cu prestigiul bunei stări printre consăteni, chiar dacă această bună stare n’a fost câştigată la curata lumină a zilei. Era un adevăr, de care şi-ar fi dat seamă îndată, şi Ion Bâzdâgâ, dacă spirtul şi vinul pitrocit pe drum, la toate cârciumile de la oraş până aci, nu i-ar fi întunecat limpedea judecată şi nu l-ar fi pregătit la cel mai amar pesimism.
      —       Asta-i ci vream sâ-ţî spun Bâzdâgâ 1 Cu dumneata am terminat-o!
      Domnul Lică Cartojan, se îndreptă cu umbrela subsoară spre uşă, implacabil ca destinul, deşi ştia că n’are să treacă pragul, ci are să se întoarcă după ce vinovatul îşi va cere iertare, recunoscân-du-şi cu umilinţă în faţa publicului, păcătoşenia.
      Ion Bâzdâgâ, îl chemă cu desnădejde:
      —  Cucoane Lică, să nu faci treaba asta. Stai şi mă ascultă...
      — N’ascult nimică. îmi pari rău câ la nevoi am pus gâtu pentru tini şî ti-am scăpat di la primejdie. Darâ sâ ştii di la mini câ păstrez asta la inimă şi am sâ ţi-o plătesc. Ni mai întâlnim noi.
      —       Ce să ne mai întâlnim, coane Lică? Că doar suntem întâlniţi gata... încercă să o aducă pe calea glumei, Ion Bâzdâgă.
      Adevărul era că ameninţarea domnului Lică Cartojan, cuprindea destule motive de îngrijorare, dacă n’ar fi fost să rămână numai la vorbe. In afacerile turburi ale fostului factor poştal, atunci când lucrurile luaseră întorsătură urâtă şi dăduse material pentru un dosar la Curtea Marţială, domnul Lică Cartojan fusese acela care îl sco-
                                                                                       141
sese la liman, cu faţa curată. Şi omul cu mutră ascuţită şi roşcată de vulpe, ştia lucruri pe care nu le mai ştia nimeni. Ceilalţi tovarăşi ai domnului Lică Cartojan interveniră să aducă pace.
      —  Haide Lică, lasă-1 să-l vedem ce spune...
      —        Ci sâ spună, puilor? Că doar îmi cunosc eu omu... Nu videţi câ nu poati lega două vorbi?
      —        Eu nu pot lega două vorbe, coane Lică? îmi pare rău... Iaca, vezi şi dumneata dacă nu pot spune: doisprezece cocostârci pe casa lui Cogălniceanu.
      Ion Bâzdâgă rostise impecabil formula cu care în partea locului se pune la încercare încurcătura de limbă a beţivilor. Toţi râseră cu bunăvoinţă şi cu încurajare. Ghiaţa era ruptă. Domnul Lică Cartojan se întoarse cu jimbrela de la uşă; acum avea siguranţă că vinovatul are să facă luntre şi punte, să-şi răscumpere ertarea.
      Comuna era piatră grea de încercare. Amândoi învăţătorii şî preotul, de douăzeci de ani făceau politica partidului de la guvern.
      Aveau legături vechi cu oamenii; o strămutare de voturi, cerea muncă anevoioasă şi tenace. Toată puterea stătea în mâna fostului factor rural, care-şi. vedea trecerea crescând, pe măsură ce-i creşteau hotarele şi i se întindeau afacerile, conduse lucid, cu mare isteţime şi cruntă lăcomie de ban, când nu se afla sub stăpânirea vinului. Ion Bâzdâgă pofti mosafirii la el acasă, o luă înainte pe jos, păşind peste bălţile drumului. Pe urmă, avea să meargă din casă în casă, să adune gospodarii.
      Deschise poarta larg, să treacă trăsurile, printre purceii şi ră-ţile bălăcindu-se în noroiul ogrăzii. Dar casa se arăta mai încăpătoare şi mai curată decât se aştepta Radu Comşa — şi gazda aştepta cu mândrie, mirarea oaspeţilor. Ii întâmpină, în cerdac, o femee desculţă, fără vârstă, cu ochii gălbui.
      Domnul Lică Cartojan, o luă înainte, făcând prezintărîle:
      —        Madam Bâzdâgâ. Domnu viitor deputat, Comşa. Madam Bâzdâgă, Domnu Ştiubeiu.
      „Madam Bâzdâgă", emoţionată şi flatată de rangul de mare doamnă, la care fusese ridicată, îşi ceru iertare că a prins-o vremea aşa, desculţă şi nepieptănată.
      —        Inţălegim, lasâ nu ni mai spuni nouă aieste, câ 'nţălegîm, îi veni într’ajutor domnu Lică Cartojan. Gospodăria 1 Aista-i partia dumnitale, după cum partia lui Ion, îl drojdia şi Nicoreştiul
      Madam Bâzdâgă luă apărarea soţului, din simţ de solidaritate conjugală.
      —  Că nu-i chiar aşa cum spune lumea... Ia se mai ia şi el, când
142
îl grămădesc necazurile. Că Doamne iartă-mă, nu din drojdie şi din Nicoreşti s’o învrednicit să agonisească ce-a agonisit...
      Domnul Lică Cartojan nu crezu oportun să mai aprofundeze această chestiune şi dădu să înţeleagă gazdei că tutulor le-ar prinde teribil de bine un borş de găină, dres cu smântână, fierbinte şi cu mămăligă, să se încălzească.
      — Că asta nu era nevoie să mi-o spui. N'aţi intrat doar în casă pustiei se simţi ofensată în demnitatea sa ospitalieră, madam Bâzdâgă.
      Dădu fuga să-şi schimbe îmbrăcămintea şi să se încalţe. In vremea aceasta toţi începură să scotocească prin cele două odăi cu uşile deschise în lături, şi unde fantezia soţilor Bâzdâgă, adunase cel mai bizar muzeu de obiecte eteroclite. Scoarţe de lână şi macaturi de bâlciu, cărţi poştale bătute în perete şi şifonieră cu oglindă, ulcioare smălţuite şi tablale de carton presat, căni de sticlă colorată şi broboade de borangic: cel mai lipsit de gust amestec de mahala şi de lucruri curat ţărăneşti, cu frumuseţea pierdută prin vecinătatea tinichelelor de dughiană proastă. încolo, curăţenie şî miros de busuioc, mai tare decât al coloniei din sticla pusă la vedere, sub oglindă. Ion Bâzdâgă se înfăţişă cu amândouă mâinele ocupate; în fiecare ţinea câte două clondire, şi subsoară alte două. După ce le orândui, prezintă raportul. El se simţea în stare să tragă măcar două treimi din voturi, dacă...
      Dacă îndată ce s*ar schimba guvernul, domnul Lică Cartojan îşi ia angajament să mute jandarmul şef de post; dacă au să-l pună pe Ciubotaru preşedintele comisiei interimare, măcar că Ciubotaru a scăpat de puşcărie numai datorită amnistiei; dacă închide crâşma lui Mânzatu şi dă brevet, să se deschidă alte două, lui Timofti şi lui Petrachi Surdu; dacă ridică opreliştea de păşune în pădurea statului; dacă îşi dau cuvântul că are să expropieze şi cele două sute de hectare, ale lui Ionică Pastia; dacă stăruie să se facă o anchetă severă la cooperativă şi vinovaţi, nevinovaţi să scoată de acolo pe Strâmbeanu şi pe Ilincă, să pună oamenii „noştri" — însfârşit o sută şi urai de „dacă..." De altfel, oamenii au să se adune, pleacă el să-i cheme, şi domnu Lică Cartojan are să audă cu propriile sale urechi şi să vadă cu proprii săi ochi. Până atunci, lasă mosafirilor clondirele de vin să se încălzească şi pe madam Bâzdâgă, să pregătească masa. Aprinse lampa, şi porni să bată cu un baltag în porţile gospodarilor şi să-i adune la sfat»
      Madam Bâzdâgă, cu cioboţele cu scârţ şi cu toc înalt, îmbrăcată în haine târgoveţe şi mirosind ca o drogherie, a colonie şî a pudră, întinse pe masa din mijloc faţă albă, farfurii şi tacâmuri noi.
143
Ştlubeiu se interesă foarte de aproape de alcătuirea menuului şi consilie câteva modificări. *
      Peste^un ceas, mămăliga şi oala cu borş abureau în mijlocul mesei, limbile se deslegaseră, Ion Bâzdâgă se întorsese, se pusese la curent, înghiţind de duşcă o jumătate de duzină de rachiuri şi totî se simţiră în cele mai optimiste dispoziţiuni. Gospodarii începuseră să se adune, intrau în odaie, după ce~şi ştergeau cu îngrijire opin-cile de prag, se înşirau lângă pereţi în picioare, privind cum mănâncă târgoveţii şi aşteptându-i să termine. Inghiţeau în sec, ştergându~şi mustăţile cu dosul mânei şi arătau mare admiraţie şi respect pentru capacitatea de ingurgitare a lui Ştiubeiu, şi pentru belşugul din casa lui Ion Bâzdâgă, care râdea sgomotos, se întrecuse cu numărul pa* harelor, privea cu ochi paienjeniţi şi lucitori, nu scăpa prilej să o apuce de guşă pe madam Bâzdâgă şi să o pişte de sânii moi şi os* teniţi, decâte ori trecea să schimbe farfuriile. Madam Bâzdâgă îi dădea ruşinată peste mână, pe urmă se întorcea să dea aminte ţăranilor din picioare, să nu se reazeme de perete, cu sumanul ud. Oamenii se fereau, supuşi, fără să se simtă jigniţi de glasul oţărit şi poruncitor al gazdei. îşi socoteau consăteanul trecut într’un rang deasupra lor şi acceptau această nouă orânduială, găsind-o firească.
      Radu Comşa fu de părere că masa se prelungeşte peste măsură, neomenos spectacol sub ochii celor ţinuţi să postească, în picioare.
      —        De asta, te îngrijeşti, dumneata? se miră Ion Bâzdâgă, aruncând o privire ceţoasă, de milă şi de dispreţ, la oamenii mobilizaţi de el, de pe la gospodăriile lor. De asta îţi pasă, dumitale? Nu-i vezi cum stau?... Stau ca nişte boi.
      Boii ofensaţi de astădată, după un schimb de semne şi de şoapte se strecurară unul câte unul pe uşă, afară. Domnul Lică Cartojan fu cuprins de o mare îngrijorare:
      —       Ci dracu, ieşti nebun, bre? Ti apuci s’alungi oaminii cu ti-câloşîili tali? Numa di prostii ti ţîil...
      Ion Bâzdâgă nu acordă însă atâta gravitate faptului. Făcu un semn spre uşă, de superior dispreţ:
      —  Lăsaţi, că eu îi supăr şi tot eu îi împac. Ii am aici.
      Arătă palma, unde îi avea.
      Astfel, lanţul era înverigat solid: pe el îl avea în mână domnul Lică Cartojan, el îi avea pe cei de afară, iar pe domnul Lică Cartojan, îl ţinea strâns, desigur, altă putere de mai sus. Radu Comşa simţi înecându-se într’o ceaţă foarte îndepărtată, hotărîrile brave naive şi inoperante, din serile de demult. Cuvintele locotenentului Ghenea, în drum de la casa neamţului, altele, adunările din casa bir*
144
jarului din strada Păcurari, în Iaşi, noaptea fără sfârşit, din patul spitalului, când cu ochii legaţi, crezuse că descopere în el, lumina. Toate se împotmoleau trivial strivite, apăsate afund, de o lege de fier, împotriva căreia nici o putere omenească nu există.
      Eşi în cerdac, să se răcorească. In ploaie, gospodarii aşteptau, umbre întunecate. Radu Comşa cerca să-şi pună toată blândeţea în glas, când îi întrebă:
      —   Ce? Aţi plecat, oameni buni?
      —        Facem şi noi adunarea boilor! răspunse un glas gras în întuneric şi ceilalţi începură să râdă, gata să se întoarcă, la cea dintâi chemare. Lui Radu Comşa îi fu ciudă de atâta lipsă de mândrie. I-ar fi plăcut mai degrabă să-i ştie plecaţi şi pentru totdeauna duşmani. Dar domnul Lică Cartojan, după ce-şi încălţă galoşii, coborî cu Ion Bâzdâgă în mijlocul oamenilor şi după un sfert de oră, îi aduse pe toţi sus, îmblânziţi.
      Până târziu, după miezul nopţii, Radu Comşa se răsuci pe patul tare, fără somn. Un sforăit inhuman, formidabil şi întrerupt de gemete, umplea odaia. Ştiubeiu, lupta cu visuri cumplite, după atâtea mese câte înghiţise de astăzi dimineaţă. Uşa la tindă era deschisă. Acolo se aflau culcaţi jos, pe un mindir, ca să facă loc mosafirilor, Ion Bâzdâgă şi madam Bâzdâgă. Fostul factor rural, înfierbântat de vin, nu-şi găsea nici el, se vede, somnul. Radu Comşa a înţeles aceasta, după dialogul ascultat fără voie.
      — Da şăzi ghinişor, măi omule! se apără şoptit, glasul lui madam Bâzdâgă. Ci naiba, nu ţi-i ruşine? Ne-aud oamenii iştia.f*
      Pauză. După un timp:
      —   Ţţţîţî!... Să ştii că-mi ieu ţolul şi mă culc afară, în cerdac...
      Mai târziu, îmblânzită:
      —   Parcă eşti chior, di nu mai ştii...
      Şi glasul lui Ion Bâzdâgă, sigur de sine:
      —- Lasă, nu te mai fasoli. Ce, poate vrei să zici că nu-ţi convine?
      După trei zile, Radu Comşa se întorcea pe acelaş drum, în trăsurile cu caii vlăguiţi şi cu tovarăşii răguşiţi, de vorbă şi de băutură. Tăcea duşmănos, între Ştiubeiu, uriaşul care făcuse ravagii la toate mesele şi între pipernicitul sgribulit în palton. O hotărîre neclintită crescuse în el. Cum ajunge la Iaşi se urcă în tren să nu se mai întoarcă sub nici un cuvânt. Pentru ceilalţi, isbânda alegerilor era neîndoioasă. Dar cu ce preţ!
      Pe dealul popasului, în negura ploii, acelaş plugar în suman
10 Partea 11.
145
ori poate lltul, se depărta cu mers sigur, măsurat, fără grabă, venind din ceaţă şi întorcându-se în ceaţă. Din nou îi păru că e singurul om al acestor locuri, pe care nu-1 atinge vremelnicia. Dintr’un veac trece în alt veac, abia mai schimbat, imperceptibil, de cum va fi fost în vârsta necunoscută a neamului trac. Zădarnic voi să şi-l reconstituie, cu chipul cel real, al moşneagului care-a primit fără demnitate, ţigarea şi cinci lei de rachiu, de la domnul Lică Cartojan. Cealaltă imagină, a închipuirii .biruia mai puternică, fiindcă era poate singura, într’adevăr, cea aevea.
                                   &
146
                       CAPITPLUL V.
                FERUL, FONTA ŞI OŢELUL
      „Nu există animal mai feroce ca o femee în dosul unui ghişeu" — gândi Radu Comşa şi rosti gândul tare, către un domn cu blană, tovarăş de aşteptare.
      Domnul se întoarse cu un surâs de aprobare, dar deveni îndată indiferent şi distant, când văzu că cel care vorbise are obrazul crestat de tăieturi: poate un individ scandalagiu cu suvenirul unei lovituri de sifon.
      Domnişoara din dosul ghişeuluî, părea că ignoră cu desăvârşire existenţa celor zece oameni rezemaţi de gratii, făcând coadă, schimbând picioarele pe cimentul ud de zăpada topită a încălţărilor. Discuta ceva foarte aprins, cu cineva dinlăuntru care nu se vedea, căci în afară de gura ghişeuluî, zăbrelele despărţirii erau înfundate.
      —        Am găsit o ocazie... Stofă foarte drăguţă, englezească... verde cu raieuri. Eu îmi lucrez rochiile singură, după tiparele din „La femme de France."
      Persoana invizibilă rostise ceva foarte cu haz, căci domnişoara hohoti, arătând dinţi mărunţi de rozătoare.
      —        Se poartă iar garnitură de blană... Ai văzut rochia lui madam Olmazu?
      Domnişoara nu mai râdea. Privi încruntat în vîd, cu invidie, la gândul rochiei cu blană, a doamnei Olmazu. Când vorbi, dinţii mărunţi arătară acum ca dinţii rozătoarelor care trebuie să lucreze încontinuu, ca să nu crească peste măsură... Spuse în şoaptă ceva pe socoteala lui madam Olmazu. Persoanei invizibile, se pare că nu-i venea să creadă, căci domnişoara exclamă ofensată.
      —        Paroli Cum aş putea altfel să colportez asemenea lucruri, dacă n’aş fi văzut cu ochii mei? Am văzut-o Marţi seara, ieşind... După cinci minute a apărut şi tipul, răsucind bastonul şi apucând
147
în cealaltă direcţie... Fără nici o ruşine dragă» îţi spun; fără nici o ruşine 1... A ajums ca una d'alea...
      Domnişoara îşi aşeză părul gălbui la tâmple, strâmbând buzele cu desgust la constatarea că madam Olmazu a ajuns „una d'alea". Făcu ordine minuţioasă pe masă. Deschise un sertar şi căută într'o cutie, pe urmă în alta. îşi puse mâneci de lustrin peste mânecele hainei. Căscă cu repetiţie, ducând delicat la gură, vârful degetelor cu unghiile lăcuite. Scrise ceva.
      Domnul cu blană îşi pierdu răbdarea. Bătu în geam.
      —  Domnişoară!
      Domnişoara atinsă de surzenie totală, îşi curăţi unghiile cu un colţ de hârtie îndoit triunghiular.
      —  Domnişoară!
      Domnişoara aruncă însfârşit o privire încruntată la fereastră. Ridică geamul pe jumătate.
      —       Te-aş ruga, domnule, să citeşti întâi avizul şi pe urmă să-ţi manifestezi impacienţa. Nti suntem la prăvălie!
      Lăsă scurt geamul la loc şi continuă să-şi cureţe unghiile celeilalte mâini.
      Avizul prevenea: „Recomandatele se primesc de la orele 8—12 a. m. şi 2—7 p. m." Ceasul arăta două fără două minute. Deci domnişoara se afla în dreptul său să-şi urmeze toaleta unghiilor.
      La 2 fix deschise, vorbind cu duşmănie, încât s'ar fi spus că are demult ceva de împărţit cu domnul cu blană, care poate e rudă ori măcar prietin cu madam Olmazu.
      —  Poftim şi deprindeţi-vă să fiţi ceva mai politicoşi!
      Aruncă scrisoarea pe cântar. începu să caute timbre. Schimbă peniţa. Puse întâi numere de ordine pe cotoarele unei pagini întregi din condica de recapise. Pe urmă nu găsi sugativă. Mai descoperi că cerneala violetă e pe sfârşite şi începu o laborioasă operaţie, pi-trocind un rest dintr’o sticlă, în călimară. Domnul cu blană, după ce aşteptă docil recipisa îşi făcu loc cu coatele să treacă, însfârşit eliberat.
      Când îi veni rândul lui Radu Comşa, înaintea lui se înfipse un funcţionar comercial cu un teanc de plicuri albastre. Radu Comşa le dădu la o parte.
      —  Pardon!
      —       Lasă-mă, domnule! se răsti piţigăiat funcţionarul comercial. Ce? Nu ştiu eu când ai venit?
      Radu Comşa îl privi în creştet. Cu o mână l-ar fi smuls de guler, să-l treacă pachet peste gratii. Funcţionarul pipernicit îi dădea
148
înainte din coate. Radu Comşa îi puse mâna grea pe teancul de scrisori.
      —   Umplu sala cu ele...
      —         Ce e domnule, ce? piţigăi glasul. Ce eşti dumneata aci? Se cunoaşte după mutră că trebuie să fii un scandalagiu...
      Cei care aşteptau se despărţiră spontan în două tabere, după legile misterioase care conduc psicologia colectivităţilor. Unii văzuseră cu ochii lor că domnul cu semnul la buze a sosit întâi; alţii tot cu ochii lor văzuseră că aştepta dinainte funcţionarul comercial.
      Domnişoara dădu sec drumul ghilotinei.
      —   Când sfârşiţi, să mă anunţaţi vă rog, şi pe mine.
      Ca să nu piardă timpul, începu să complecteze coloanele unui tablou, aşteptând până se va aplana controversa de-afară. Mulţimea de la spatele lui Comşa mormăi: „Crescuţi în pădure, domnule 1... Ce suntem noi de vină, dacă?... Tot soiul de ţipi... Haide, domnilor t N’o să stăm aci o mie de ani!“
      Radu Comşa fierbea de mânie şi de umilinţă. îşi birui prima pornire, să-l scoată pe celălalt la loc liber, în palme şi în lovituri de picioare. Pe urmă se gândi că a devenit într'adevă o brută. Rosti calm:
      —   Treci, domnule 1 Poftim, sfârşeşte...
      —• Puteai să faci aşa de la început 1 triumfă funcţionarul comercial, răsfirându-şi plicurile pe pupitrul ghişeului, convins acum că într’a-devăr el avusese dreptate, de vreme ce celălalt ceda. Domnişoară l..f
      Domnişoara nu ridică ochii, până nu sfârşi coloana tabloului...
      Coborând scările largi ale Poştei, Radu Comşa respiră aerul iemei cu sete, să-şi răcorească enervarea rea din el. Incidentul de sus, venise numai să umple paharul. De la începutul iernei, curseseră una după alta, pricini de amăriciune şi desgust.
      Un câine lup cu sgardă nichelată sburda voios pe strada uscată de ger, în jurul unei doamne înfăşurată în blănuri. II mirosi dând din coadă. Radu Comşa îl isbi cu ciudă şi în aceiaşi clipă toată furia se potoli. Câinele fugi lângă doamna cu blănuri şi se întoarse de la adăpost, să-l privească mustrător, cu o omenească întrebare nedumerită în ochi. „Devin o brută... devin o brută r îşi repetă Comşa, oprindu-se înaintea unei vitrine să lase câinele şi doamna să se depărteze. Adineori, când intrase cu scrisoarea la poştă, simţea bucurie că poate săvârşi o faptă bună: ajutora un prietin. Acum era desgus-tat de tot: nu se gândise oare un moment, acolo în faţa ghişeului, să rupă scrisoarea?
      Pe urmă se întrebă de ce nu-i va fi răspuns Virgil Probotă,
                                                                                             149
de-a fost nevoie să-i repete rugămintea? Virgîl Probotă era Ia Cluj, de un an, la Universitate, unde îşi împlinea însfârşit visul lui — un laborator să lucreze în voie* Iar Radu Comşa îi ceruse un serviciu. Să stăruie, fără să spună din partea cui, pe lângă Alexandru Var-daru, acum ministru, ca să revină asupra nedreptăţii săvârşite cu Vasile Mogrea, suspendat pe trei luni şi apoi mutat la o catedră din Bucovina, pentru ideile politice rebele. Răspunsul nu mai venea. Şi nu înţelegea dece. Ştia că Virgîl Probotă, care nu făcea nici un fel de politică, putea cere cu uşurinţă un serviciu lui Alexandru Vardaru, ca fost dascăl al Luminiţei şi al lui Mihai. Apelase la acest lanţ al slăbiciunilor: el cerea lui Virgîl, Virgîl lui Vardaru, Vardaru colegului de la Instrucţie, numai să scutească pe prietenul Mogrea de mizeria surghiunului într'un orăşel depărtat, cu gospodăria lui săracă şi al doilea copil încă de leagăn.
      Radu Comşa cumpără gazetele de după amiază. îşi aruncă ochii la ultima oră politică. Citi titlul cu litere late: „Declaraţiile domnului Alexandru Vardaru. Opera de refacere administrativă. Mai puţine legi şi mai multă gospodărie/*
      împături ziarele. Se îndreptă în silă spre casă, unde nu-1 atră*-gea nimic.
      Aşa dar guvernul se pregătea să-şi împlinească legislatura întreagă! Sunt siguri de rezultatul alegerilor. De altfel au şi dreptate. Aceştia ştiu ce vor. Nu anunţă miracole. Tac şi-şi văd de treburi, lăsând altora îndeletnicirea proiectelor naive. Radu Comşa gândi că în fiecare zi, cei mai înverşunaţi apărători ai reformelor care aveau să facă „România mare să devină şi România nouă** au slăbit glasul, unii au plecat din partid, alţii se pregătesc să plece. Iar el nu s'a despărţit de toţi, să-şi vadă de necazurile lui, numai din laşitate. L*ar bănui că nu o face din oboseală şi desgust, ci din cine ştie ce meschine socoteli, acum, când partidul se află în lichidare. Guvernul „României mari care să devină şi România nouă”, durase atât cât fusese nevoie să desamăgească toată lumea. In câteva luni isbucniseră afaceri scandaloase; unii făcuseră dovadă numai de cea mai inocentă nepricepere, alţii se repeziseră lacom să-şi potolească stomahurile flămânde. Certele între diferitele grupări, alimentaseră caricaturile gazetelor. Totul sfârşise grotesc şi când dimisia silită, pusese capăt acestei scurte aventuri, mulţi nu îndrăzniră un timp să mai scoată capul în stradă. Guvernul României noui, întrecuse tot ce văzuse vreodată România veche.
      Acum, pregătind iarăşi lupta alegerilor în opoziţie, se vorbea de purificarea partidului. Dar legendele caricaturilor rezumau în-
150
treaga tristă poveste: „Atât de tânăr şî impur? — Partidul purificării naţionale îşi spală rufele murdare înaintea nâţiunei. — Năravuri vechi cu firmă nouă“, etc., etc.
      Radu Comşa ştia acum, că tot ce năzuîseră devenise imposibil şi absurd. Exaltarea lor fusese captată de câţiva oameni care mânu-iau voturile ca un capital al subscriitorilor, într’o aventuroasă întreprindere. In rămăşiţele entuziasmului slujeau în manifestele partidului, ca frazele bombastice ale unui prospect de emisiune. Totul fusese pângărit. Totul desfigurat. Tot astfel în potirul catifelat al trandafirilor, se aciuiază încolăciţi, viermi trândavi şi graşi.
      Nu le rămânea, celor câţiva îndârjindu-se să nu se risipească încă, decât umilinţa. Când se întâlneau, ocoleau să vorbească despre aceasta, cum nu pomeneşti despre un mort scump.
      De aceia Radu Comşa, călca în gerul aspru al ierneî, fără nici o vigoare, cu mersul unui om în care s’a cuibărit o boală mistuind deocamdată ascuns. Afişele colorate vesteau reprezintaţiile teatrelor, îşi aduse aminte că demult n’a mai călcat într’o sală de spectacol. N’a mai ascultat un concert. Nici de advocătura lui n’a mai purtat grijă. E acum un om sărac şi fără căpătâiu.
      Trecu prin faţa Ateneului. Unde într’o noapte cu viscol, în cea dintâi iarnă când s’a întors în Bucureşti, Vasile Mogrea spusese că după frământările care-au să vină, când vor lua sfârşit, fiecare dintre dânşii vor rămâne încremeniţi sus ori jos, ca mineralele prinse în scoarţa planetei, după convulsiile geologice, când s’au răcit.
      El rămânea undeva, afund.
      Acasă găsi răspunsul lui Virgil Probotă. Ii recunoscu scrisul înainte de a desface plicul. Aşa dar nici nu mai fusese nevoie de scrisoarea de astăzi 1 A fost numai ca să aibă o umilinţă mai mult, la ghişeul unde a suportat obrăznicia celui dintâi venit. Când citi primele rânduri, dispăru amintirea neplăcută şi mutra obraznică a funcţionarului comercial. Virgil Probotă scria că dorinţa i-a fost împlinită. Alexandru Vardaru i-a răspuns că a rezolat-o, deşi „acel Vasile Mogrea, după cât îşi aminteşte, e un tip cam zănatec."
      Radu Comşa care era departe de a cânta ca un tenor de operă, îşi manifestă bucuria intonând cu voce falşă, primele note din „Pescuitorul de perle."
      îmbrăcă paltonul acompaniat de această muzică şi grăbi să ducă vestea prietenului. Nerăbdător, opri o birjă, coboirî în drum să ia o sticlă de vin negru, fructe şi bomboane pentru copii. Era o bucurie care se cuvenea sărbătorită. Privi mulţimea străzii îmbujorată de ger, cu o simpatie necunoscută adineori. Salută oameni că-
                                                                          ,v
5il
                                                      (th-'r
151
rora de multă vreme nu le mai dăduse ziua bună» Atât de mult bine îţi dăruieşti ţie însu-ţi, făcând un bine unui semeni
      Din seninul sticlos pluteau abia vizibile steluţe de zăpadă, sclipind imaterial» Îşi aminti că n’a patinat de mulţi ani. Era un sport care~l[ pasiona altădată. Şi i-ar face bine, acum, când atâtea ceasuri rămâne ghemuit ca o sălbătăciune alungată, în camerile lui veşnic neaerisite.
      Sări cu pachetele în braţe. In antretul scund şi întunecos îl întâmpină duruitul maşinei de cusut şi un miros sfârâit de varză prăjită. Acestea coborâră puţin, pe pământ, la realitatea trivială de toate zilele, elanul cu care deschisese uşa.
      Vasile Mogrea, în papuci, într’un surtuc vechiu peste cămaşa de noapte, citea la gura sobei. Amalia trăgea la maşină un pantalon de pânză albă, pe care îl ascunse când îl văzu intrând; fetiţa ţâra prin casă, cu sfoară, un automobil de tablă defect. Celălalt prunc dormea în leagăn, cu pumnii mici, strânşi deasupra capului. Priviră nedumeriţi la pachetele lui Radu Comşa.
      —  Iţi aduc veste bună, Mogrea 1
      N’avea tărie să i-o împărtăşească mai târziu, după o pregătire, cum plănuise.
      —       Moft! Eu şi veste bună! închise cartea Vasile Mogrea, pu-nând-o între el şi spătarul scaunului. Ia loc pe-un scaun Comşa, vezi bine că n’ai îndestul loc de plimbare în vastele mele apartamente...
      Radu Comşa n’avea astâmpăr să se poată fixa pe un scaun.
      —  Când era vorba să pleci?
      —       Peste cinci zile. Am şi fost. Am găsit casă. Pare că am dat peste oameni de înţelegere. De mâine împachetăm.
      —       Uffl când mă gândesc ce-o să fie! se tângui Amalia, împăturind rufa de pânză şi aşezând deasupra foarfecele.
      —       Dragă Mogrea, nu mai împachetaţi, nimic, nu mai e nevoie... Daţi telegramă că e liberă casa. Şi de la întâi, prezintă-te la liceu. S’a revenit asupra deciziei.
      —       Moft! vorbi Vasile Mogrea, aprinzând o ţigară la cărbune şi privind imediat la Comşa, cu ochiul stâng întredeschis. Moft!
      Radu Comşa se opri din plimbarea în camera strâmtă, surprins că vestea lui n’a provocat senzaţia la care se aştepta. Crezu că n'au înţeles bine.
      —       Am aci o scrisoare... De la prietenul Probota. A intervenit el la... la... Insfârşit.*
      Era să rostească numele lui Vardaru, dar îl ocoli.
      —  A intervenit el... Nu ştiu la cine. Nici nu importă aceasta de
152
altfel. Fapt este că îmi scrie că s'a revenit. Uite şi numărul deciziei. Nici nu-ţi imaginezi ce bucurie am că...
      Vasile Mogrea lăsă jâlţul şi veni la Comşa, prinzându-1 de umeri şi privîndu-1 în ochi:
      —        Dragă Comşa, vestea ta nu e nouă. Am primit încă de alai-tăeri avizul. Se vede că scrisorile de la Cluj ajung a treia zi după înmormântare!... M’am dus la Minister şi le-am turnat una, să mă ţină minte. N’am nevoie de pomana nimănui. Cu atât mai mult, de mila acestui domn Vardaru. Văd că evitai să-mi spui cine a intervenit. Lăudabilă pudoare! Mi-au spus însă cei de la minister, odată cu alte graţiozităţi. Că am avut noroc de data asta, altfel... Altfel, ce? înţelegi? Altfel, puteam adică să o păţesc mai rău. Apoi dragă Comşa, mie să nu-mi umble dumnealor cu mofturi. Nu cer nimic, nu vreau graţia nimănui. Aceasta e tot! De mâine împachetăm şi peste cinci zile, încetez măcar pentru un timp, a mai fi bucureştean. O să le arăt eu, că de aci ori de la distanţă, tot eu rămân, aşa cum m’a făcut mama, zevzec, mitocan, calic, cum vrei; dar cu ciolanele spinării ţapene, nu târâtoare. Asta e tot. Restul sunt mofturi!
      Comşa privi fără să înţeleagă, când la Vasile Mogrea, când la nevastă-sa.
      Amalia ridică braţele desnădăjduită.
      —        Acum vezi şi dumneata, domnule Comşa! De eri îi tot spuiţ şi nu înţelege. Avem norocul să putem rămâne aci. Nu şi nul Ca să ajungem în cine ştie ce cocioabă şi să purtăm copii pe drumuri,
      Vasile Mogrea deschise ochiul stâng şi privi asasin la nevastă-sa.
      —   Iar începi?
      —        Cum să nu încep, Vasile? Tu îţi răstorni cărţile într’o ladă şi ai terminat. Ce facem însă cu gospodăria noastră?...
      —   Iar începi? repetă Mogrea crescendo.
      —   Judecă, domnule Comşa, dacă e om cu care să te înţelegi..
      —   Iar începi?
   *  — Virgini ca abia a scăpat din răceală. Cel mic, ştii bine ce ne-a
spus doctorul!...
      —        Iar începi? Iar începi cu mofturi, cu mofturi, cu mofturile tale? M’ai turbat, m’ai înebunit de eri!...
      Vociferând şi gesticulând, Vasile Mogrea făcu şase paşi laţi în cameră, câţi îi trebuiau să ajungă ia perete şi îndărăt. In drum, isbi cu piciorul în automobilul defect al fetiţei. In maşinăria de tabtă se deşteptă subit o reminiscenţă a resorturilor, din vremea când umbla fără sfoară, şi descriind o curbă, începu să circule cu mijloace proprii.
      Fetiţa bătu din palme:
153
     —   Merge tăticule! Merge singur...
     Toată furia lui Vasile Mogrea căzu. îşi ridică fetiţa în braţe şi o sărută sonor pe amândoi obrajii, după a căror murdărie sumar ştearsă se putea deduce de la prima vedere că a mâncat dulceaţă de vişine.
     Virginîca se ceru jos, să scoată automobilul de sub pat, unde se retrăsese să se^repauzeze după neaşteptatul acces de vitalitate. II scoase la lumină. Automobilul într’adevăr mergea.
     —        Să mai spui că enervarea nu e bună la ceval... glumi fără convingere Radu Comşa, să rupă tăcerea penibilă, după scena conjugală pe care nu o prevăzuse, când venea pe stradă cu atâta bucurie.
     Amalia Mogrea se aşeză la maşina de cusut şi începu a durui frenetic, să-şi potolească şi dânsa enervarea cu mijloacele pe care le avea la îndemână. Copilul din leagăn dormea senin, zâmbind prin somn, în mijlocul celor mai teribile sgomote, ca un copil născut pe ţărmul Niagarei. Mirosul de varză prăjită pătrundea cu stăruinţa unui parfum plebeu.
     —        Atunci ce faci? întrebă Comşa, mai păstrând nădejdea că prietenul va reveni.
     —        Cum ce fac? Ce sunt eu, un moftangiu, când vorbesc? Am Spus că plec, pleci
     Radu Comşa se aşeză pe jilţul din faţa sobei, unde stătuse Mogrea, ca un prieten deprins să se simtă la el acasă. începu să sfarme cu cleştele cărbunii din foc. Vorbi, uitându-se în flăcările jucăuşe:
     —^ Eu cred, dragă Mogrea că' e bine să te mai gândeşti. Ştii bine că pe urmă regretele nu folosesc la nimic.
     —        Adică tu o ştii aceasta. Din experienţă fireşte 1 stărui Mogrea cu intenţie.
     —   Nu înţeleg. Explică-mii... lăsă Radu cleştele jos, ridicând ochii.
     —        Ce să-ţi explic? Vorbesc româneşte doar. Regretele tale. Acele pe care nu le spui nimănui, dar se citesc în ochi.
     Radu îl privi cu tristeţe.
     —* Şi tu nu ai tot atâtea regrete? Nu le cunoşti şi tu?
     —        Nu m-ai înţeles. Altceva am vrut să spun. De alte regrete e vorba. Insfârşit mofturi, să vorbim de altceva.
     Radu Comşa cercă să ademenească la el fetiţa, cu care nu se putuse niciodată împrieteni. Ii întinse un mar. Fetiţa se feri de fructul oprit, cu o repulsie pe care dacă ar fi cunoscut-o şi Eva odinioară, tot neamul omenesc ar hălădui până astăzi în Paradis.
     —   Acum înţeleg rostul sticlei şi mofturilor acestora 1 vorbi Va-
154
sile Mogrea, cu râsul crud care-i desvelea dinţii sub mustăţile ţepoase. Aţi vrut să ne veselim că rămân. Că am început să capitulez cu ceva în viaţă. Că am ajuns la înţelepciunea să primesc o pomană de la indivizi pe care îi urăsc şi îi dispreţuiesc. Hahat ce puţin mă cunoşti încă, dragă Comşa! Haide, nu face mutra aceasta funebră 1 Ne putem înveseli şi fiindcă plec. Să ştii de la mine că mi-au făcut un serviciu svârlindu-mă la marginea ţării. Scap de atmosfera de aci... Capăt puţină perspectivă. De la distanţă se văd mai bine jucând Vasilachii.
      Vasile Mogrea desfundă sticla, turnă în pahare desperechîate, cum et.au toate lucrurile în casa lor, de la paturile care nu erau amândouă la fel, până la copii care nu semănau, cum nu seamănă un ied cu un puiu păros de urs.
      Radu Comşa sorbi numai puţin şi aşeză paharul plin pe marginea sobei Rolul lui aci se isprăvise. In loc să ^ducă o bucurie cum aştepta, pricinuise discordie între bărbatul care voia să plece, mânat de veşnicul lui neastâmpăr, şi femeia care voia să rămână în culcuşul, cel puţin sigur, al mizeriei lor.
      —        Ai văzut declaraţiile lui Vardaru? întrebă Mogrea, bătând cu dosul mâinei gazeta. „Mai multă gospodărie... Avem nevoie de continuitate". Ii e teamă că patru ani n'au să-i ajungă pentru potlogării*
      —        Dragă Mogrea, tu ştii bine că lui Vardaru i se pot aduce orice învinuiri, de care nu scapă un om politic. Dar cinstea lui nu poate fi pusă la îndoială.
      —        II aperi? Comşa, Comşa, ţi-am spus că oricât ai căuta să nu-ţi trădezi regretele, ţi le citeşte în ochi şi cine nu vrea.
      —   Iar nu înţeleg, Mogrea.
      —   Fiindcă nu vrei.
      Radu Comşa roşi, încât îi rămaseră numai cicatricele albe. Ce citea în el, care să-l facă să roşească?
      —   Mogrea, dacă într’adevăr găseşti ceva care să-ţi dea dreptul...
      Vasile Mogrea, cu picioarele în papuci întinse pe pervazul
sobei, cu capul rezemat pe spătarul scaunului, vorbi privind în tavan, cu ţigarea lipită de buză, în colţul gurei.
      —        Să-mi dea dreptul 1... Să-mi dea dreptul 1... N’am nici un drept. Iţi sunt numai un prietin care văd şi-mi fac o părere... Restul e moft. Pricep Radu Comşa ceia ce tu poate încă nu-ţi dai seamă... Te-am văzut muşcând adineori din felia de portocală. Ca o femee... gustai căte puţin şi-i sorbeai mustul, să o savurezi mai bine. Şi mi-am dat seamă deodată, mai lucid ca oricând, că nu e vina ta de tot ce se întâmplă.
155
      Radu Comşa se răsuci alarmat:
      —  Dar ce se întâmplă, Mogrea?
      —       Se întâmplă că eşti plictisit de toate» Te-ai descurajat. Aî mutra aceasta de înmormântare... Şi revin la moftul meu, cu felia de portocală. Am văzut cum muşti dintr'un fruct, cu sensualitate. Tu erai făcut să ceri yieţii plăcere. Tot felul de plăceri. Să ai o femee frumoasă, o mânclre fină, o casă confortabilă, o victorie care să-ţi dea toate satisfacţiile, nu să te baţi cu morile de vânt, ca un zevzec ca mine. îmi pare rău că nu te-am cunoscut înainte de răsboiu... Să-ţi fi văzut gura intactă, buzele... Sunt sigur că era gură tipică de senzual. Şi suferi astăzi Comşa, nu fiindcă răsboiul te-a atins în viaţa ta sufletească, ci fiindcă te-a lovit pe unde păcătuiai.
      Vasile Mogrea nu cobora înadins ochii din tavan, ca să poată vorbi mai pe şleau, fără să întâlnească privirea lui Comşa.
      —       Şi ca bun prietin, Comşa, înainte de a pleca îţi dau un sfat. Lasă toate aceste mofturi pentru care ţi-ai pierdut timpul până acum, pe socoteala mea şi a altora ca mine. Tu întoarce-te la viaţa de mai înainte. Dacă mai poţi. Dacă te mai primeşte...
      —       Mogrea 1 se ridică Radu Comşa în picioare. N'ai drept să-mi spui lucrurile aceste... Nici să le bănuieşti măcar.
      —  Drept? Iar începi cu drept şi nedrept şi cu toate mofturile.
      —       Când ştii Mogrea, că tot ce fac de atâta timp... Acuşi se împlinesc trei ani...
      Vasile Mogrea râse surd, ca pentru el numai:
      —       De atâta timpi Acuşi se împlinesc trei anii Vezi cum i-ai numărat, Comşa? Eu nu-i număr. La mine sunt de când m*am născut
      —       Mogrea, te-aş ruga să laşi ochii din tavan şi să priveşti în ochii mei. Să spui franş, ce înseamnă toate acestea?
      Mogrea întoarse ochii din tavan, se ridică în capul oaselor pe scaun şi îl privi drept.
      —       înseamnă că dai târcoale în jurul scârbei de unde ai plecat. Aceasta înseamnă. 11 aperi pe Vardaru. Ceri servicii, prin alţii să zic şi pentru alţii, dar tot de la acest Vardaru. Câinele se întoarce la vărsătura sa. Scrie în biblie aceasta...
      Vasile Mogrea păru că se interesează grozav de vârful ţigării, urmărind cu o atenţie de expert al regiei, combustia tutunului'. Ii părea rău de cele ce rostise, dar nu le mai putea retrage. Era un gând crescut cu încetul, şi firea lui dreaptă, fără întortochieri, nu-i îngăduia să-l ascundă. Se ridică şi făcu iarăşi trei paşi până la perete, trei paşi îndărăt.
      Tăcerea se căscă grea. Nu-şi puteau privi în ochi. Fetiţa adormise
156
lângă automobilul de tablă. Amalîa Mogrea duruia frenetic la maşina de cusut. Radu Comşa găsi mirosul de varză insuportabil, în toată casa aceasta cu gospodăria trivială.
      Pierdea şi această prietenie. Gândi că aci, îi era ultimul adăpost de refugiu: în tot menajul acesta eteroclit şi haotic aflase două suflete simple, care mâine îi vor lipsi. Din nou nu descoperi cuvintele bune şi calde să spună toată mâhnirea din el. Singurătatea de-afară, de care se înspăimânta. Se uită de două ori la ceas, cu înfăţişarea celui ce~şi aminteşte deodată că a întârziat de la o întâlnire! îşi întinseră mâînele privind în altă parte. Strângerea fu moale şi indiferentă. Când păşi afară, Mogrea vru să facă un pas după el, cu amândouă mâinile deschise. Dar se opri. Se trânti în jâlţ, desfăcând foile cărţii la semn.
      Radu Comşa îşi târî picioarele în strada îngheţată, mergând fără să ştie încotro, cu un nod amar în gâtlej.
      Nămeţii se topiră în bălţi murdare, pe urmă iar fulgui şi o săptămână păru că iarna se întoarce. Sub pojghiţa de ghiaţă, străzile; conservară gunoaele, să aibă cu ce înmiasma aerul primăverii la cel dintâi soare călduţ. Radu Comşa cunoscu în această vreme cartiere pe care nu le-a văzut niciodată.
      Cele două camere îl înăbuşeau. Când nu suna nimeni la uşă şi agenda arăta o zi goală, îmbrăca paltonul, răsucea cheia şi pornea să alunge pe uliţi mărginaşe un duşman care-i fugea înainte. Se poticnea în înfundături, se pomenea după un ceas rătăcit prin aceleaşi maidane pe unde a trecut. Speria câinii ţâşnind cu botul în cutii de conserve ori desgropând din movili, mortăciuni. Află întâia dată deaproape mizeria urbană: casele căzute într’o râlă, cârpite din dărâmăturile altora, femei ieşite din umanitate, cu nasurile vinete şi ochii opaci, pachete de sdrenţe slinoase, înjurându-se dîntr’un prag în altul, copii cu genunchii sgâriaţi svârlindu-şi bulgări de ghiaţă şi bolovani, marginile capitalei hidoase ca o pecingine, unde oamenii orbecăesc larve în besnă, când se aprind luminile centrului.
      Mâncă în birturi de mahala, în farfurii de culoarea săpunului de rufe, cu furculiţi de aluminiu, pe colţuri de masă fără şervet, unde se cunoşteau zoioase urmele rotunde ale paharelor. Se trezea ascultând de un ceas dialogul vecinilor de masă: căruţaşi şi hamali în măntăli aspre, îmbumbiate strâmb, hohotind răguşit, ştergându-şi mustăţile pleoştite cu podul palmei, deşertând cu schime de oţărală un vin turbure ca urina laboratoriilor de analiză, înoind comanda cu
157
fundul sticlei isbit în masă: „Băiete!"... Restul se înţelegea din semnul mut al arătătorului spre litra deşartă*
      Porniră apoi ploile lui Martie. II prindea noaptea cu amezeala pătrunsă în ciolane. Tramvaele înaintau spectrale, cu lumini împâclite în şuroiala apei. Trecătorii se prelungeau pe lângă ziduri cu plictiseală de moarte pe figuri, când apăreau şi dispăreau în dreptul luminilor aprinse. Picurii bombăneau în coşurile trăsurilor. Se vedeau înlăuntru umbre ghemuite; birjarul era o momâie de ţoale şi muşămăli. Farurile maşinilor scormoneau din întunericul ud, alte unghere hâde. Lăzi de gunoaie, câini încălzindu*se la gura canaturilor, oameni beţi, rezemaţi cu fruntea de garduri.
      Ajungea lângă uriaşe construcţii neisprăvite, înălţând pereţi de cărămizi roşii ca rănile, cu orbitele ferestrelor goale la cinci şi şase etaje. Radu Comşa observă că aproape în fiecare stradă se ridică acum o clădire nouă. Dg ce se îmbulzesc toţi? Ce miracol aşteaptă? Ce ambiţii, laşităţi şi mizerii se vor aciua cu lacomă nerăbdare, în încăperile acestea nouî, îndată ce tencuiala va fi sbicită şi tapetul întins pe pereţi? Ii fu milă de soarta tutulor. Şi de soarta copiilor care se vor naşte acolo, să înceapă iarăşi şi iarăşi, sbaterea deşartă. Trecea la coifuri cu lămpile violente de cinematograf, unde o sonerie chema strident, metalic şi continuu, deasupra imenselor afişe multicolore, înfăţişând un automobil prăbuşit într’un abis, ori o prinţesă himerică dându-şi suflarea în spasmul unui sărut. Viermuiau grupuri sgribulîte în jurul intrărilor, cerşând dreptunghiului de pânză luminată, evadarea din mediocritatea de toată ziua, splendori magnifice din Savanele celor două Americi, idile în grădinele Medite-ranei. Şcolari în uniformă, cu gulerile măntălilor ridicate, citeau un program boţit. Pe trotuoar apa spăla coji de portocală. Un vânzător de ziare, leoarcă, îmbuca lacom un capăt de corn, strigând cu gura plină. II atingeau umbrelele deschise. II îsbeau oamenii grăbiţi, fără să ceară iertare, caşicum mizeria vremii câinoşise sufletele şi ar fi spart toată pojghiţa de civilizare.
      Radu Comşa trecea necunoscut, între alţi necunoscuţi, târân-du-şi deşertul în indiferenţa străzilor vâscoase. Ajungea acasă cu ultimul tramvaiu gol. încasatorul numărându-şi mărunţişul pe platforma din dos, un moşneag moţăind cu pâinea într’un ziar vechiu, o femee îmbrobodită în şal, privindu-şi cu ochi morţi încălţările sparte şi ude: vagonul slobozit zănatep pe şine. Se strângea în camera friguroasă ca într'o cavernă, muncit de insomnie. II prindeau zorile. Altă zi fără început şi fără sfârşit.
      Pe urmă, într’o dimineaţă, vântul aduse din câmpuri depărtate
158
presimţirea primăverii. Pasul trecătorilor bătu deodată, elastic şi înviorat trotuoarul sbicit, femeile avură altă lumină în ochi, ţigănci cu flori albastre şi albe îi aţineau calea. Nici murdăria dospită în soare, nici duhoarea benzinei, nu birui şuvoirea reavănă a aerului.
      — Respiră, vorbi la spatele lui un glas plăcut. E ca în sonetul lui Heredia, când pe granitul Bretanieî, de peste oceanul brumos, vântul îi aducea aroma Antilelor natale...
      Radu Comşa se întoarse să vadă cine a glăsuit. Era un tânăr cu figură de broască, urât şi cu faţa buboasă. Dar omul uitase urâţenia lui şi hainele jerpelite. Privea transfigurat cerul, ţinând o carte veche subsuoară şi cu celălalt braţ, braţul untfi prietin. Amândoi se depărtară călcând uşor, ca spre o mare fericire. Radu Comşa îşi urmă drumul posomorât. Fu pentru el mai grea chinuire să-şi poarte inima uscată printre învoioşările desmorţite cu atât de puţin: o fâşie mai limpede de cer întrevăzută peste ziduri şi o rază de soare, jucând mai caldă pe obraz.
      Căută locurile unde lumina n’ajunge. Uliţi cu gloduri cleioase, pieţi unde rămăşiţi de legume svârlite spurcau primăvara cu miasme de putreziciune. Se întorcea pe cheiul Dâmboviţei, oprindu-se să privească de pe parapetul podurilor, apa uleioasă şi lâncedă, în care şi peştii trebuie să se fi prefăcut în viermi.
      Râul bălos împotmolea cârpe şi stârvuri. Pe pantele malului, unde îndrăznea să dea colţul ierbei, cioburi de vase, tinichele mân~ cate de rugină, bucăţi de vată şi vertebre albe cu gratii de coaste, aduceau îndată aminte că dacă primăvara va fi purces poate undeva să plesnească mugurii şi să înverzească pajişti, aci e numai o rană purulentă care se deschide la soare. Deasupra tărăbilor de scânduri, spânzurau atârnaţi de picioare, miei jupoiţi, cu tidvele rânjind. Câini jigăriţi lingeau picăturile de sânge.
      Niciodată nu-şi imaginase că o primăvară poate fi atât de hidoasă şi crudă.
      Intr’o seară Radu Comşa după ce-şi gonise toată după amiaza duşmanul nevăzut, se întoarse ca întotdeauna cu sângele ostenit în vine, cu măduva vlăguită în oase, şi ca întotdeauna nu-şi găsea loc, strămutându-se când pe scaunul biroului, când pe divanul cu arcurile scârţâind la fiecare răsucitură. încrucişase mâinele sub cap, privind ornamentele tavanului cunoscute cu deamănuntul, până la 'ultima floare strâmbă, unde zugravul a pus hârtia greşit. Tictacul ceasornicului de mână îi sună deodată fin şi cald în ureche, ca o prezenţă vie, nu ca un mecanism cu inima de rotiţe. Răsuci brăţara să-i asculte îndelung bătaia măruntă. îşi spuse că e atât de singur acum,
159
încât se îndestulează cu această tovărăşie a insectei metalice* Şi un gând tresări. Ceva a uitat. înşelarea lui fusese aci. Voise să-şi ofere ceva din viaţă, pentru un bine vag, general şi abstract. Tot ce încercase se împotmolea în urâţenii fără folos. Fumul se întorcea îndărăt, respins. Fiindcă uitase că datoria cea mare şi simplă, începea mai deaproape.
      Se ridică şi răscoli hârtiile din sertar, de pe birou, scutură cărţile. Era o scrisoare veche de două săptămâni. Sora lui de la Hârtoape, Anica, îi cerea un sfat. In vară sfârşea şcoala cel mai mare dintre copii. Văduva se gândea din vreme să-l pregătească pentru învăţătură mai înaltă, la oraş, să se bucure de aceleaşi îndestulări de care se bucură el. Nu mai găsi scrisoarea. O săptămână o ştiuse acolo, sub ochi, înfiptă în călimară. Pe urmă dispăruse cum dispar scrisorile pe care le strângi la îndemână, ca să le găseşti după ani în textul unei legi ori într’un buzunar de vestă uzată.
      începu un răspuns. Nu-şi amintea însă cum se numeşte copilul. Rupse hârtia. Se răsgândi. A doua zi dimineaţa se urcă în tren. Seara fu în satul Hârtoape.
      Căruţa îl lăsase la cotul drumului. Mergea mai departe, în celălalt sat. Radu Comşa cu valiza în mână fu întâmpinat în uliţă de un cârd de gâşte. Gânsacul se năpusti astmatic, umflându-şi aripile. II urmări cu mânia până la gard. Găsi poarta pe jumătate în lături. Anica mulgea vaca. Nu-i auzi paşii. Radu se apropie hi vârful picioarelor, se opri să aştepte. O găsea la îndeletnicirea ei firească de ţărancă gospodină. Un val de înduioşare îi podidi ochii. Aci era numai simplitate şi acceptare cuminte a vieţii. Cum putuse să-i uite atât de îndelungă vreme? Laptele ţâşnea aburind cald în şiştar. Femeia vorbea singură cu vita. Când ridică ochii şi îl văzu, răsturnă scaunul cu trei picioare, sări ştergându-şi mâinele de poale. Radu îi sărută fruntea: părul mirosea a gaz.
      Vaca întoarse ochii umezi la cei doi fraţi, privîndu-i cu impasibilă seninătate animală. Ugerul era încă plin: ştia că datoria ei încă nu e împlinită. Cuminte aştepta să-i revină stăpâna. Dar stăpâna, frecându-şi mereu degetele de poale, nu-şi putea desprinde ochii de la obrazul fratelui, întrebându-se ce cruntă întâmplare l-a sluţit aşa ca aproape să nu-1 mai cunoască.
      Radu Comşa observă că zarzării sunt în floare. Doi, la fereastră, se plecau spre casă, încunând-o cu o fragedă voioşie. Cercă să fie şi el bucuros. îşi prinse peste umăr sora (are să-i spună la vreme, să nu-şi mai ungă nici odată părul cu gaz):
      — Ana... Anicuţo... Am venit...
160
      Anîca se pleca să ferească şiştarul din picioarele Sâmbofinei, îşi suflă pe urmă nasul, cu degetele. Se repezi în pridvor să caute ceva. Se întoarse cu mâna goală. Pe urmă îşi luă seama şi îl pofti în casă, începând să-şi ceară iertare, ca unui străin, că o găseşte aşa. întinse lăicer nou pe laviţă, trase de două ori cu mătura pe lutul de jos; fiindcă amurgirea cuprinsese încăperea, aduse o lampă cu flacăra ofticoasă.
      — Lasă Anicuţo, acestea. Vino lângă mine şi spune-mi...
      Radu întinse mâînele către singura vietate lângă care mai putea să afle căldură.
      Anîca nu se aşeză pe scaun. Vorbi cu pieptul rezemat de masă, într’un cot. Povestea era simplă şi scurtă. Gheorghe, „omul" ei nu s*a mai întors. Nu s'au mai întors mulţi din sat. Pensia vine la două trei luni; nu-i mare lucru, dar tot îşi prinde o nevoie cu dânsa. Copii sunt, slavă Domnului, sănătoşi. Ghiţă sfârşeşte şcoala în vară. Vine rândul celui mai mic. Fetei îi ajunge câtă carte a învăţat. N*o mai lasă să isprăvească. Are să-i fie de-un ajutor pe lângă casă, împlineşte în iarnă zece ani. A mai căpătat şi pământ. Se mai găseşte câte cineva să îngrijească de necazurile ei. Acum copiii sunt pe uliţă, se duce să-i strige.
      O piele de oaie întinsă sub grindă răspândea miros greu, de hambar şi de stână. Radu Comşa deschise fereastra. Măsură încăperea dintr’un capăt în altul, să-şi desmorţească picioarele înţepenite în căruţă. Intr’un cuiu atârna o carabină şi deasupra un chipiu de jandarm. Dar nu luă aminte la ele. Se gândi că nu l-a cunoscut niciodată pe acest Gheorghe, care nu s’a mai întors. Se acăţă de o pâlpâire. Are să poarte el grijă de copiii aceştia. O datorie îndoită: sunt ai surorii lui şi ai unui soldat. Pliveşte din buruiană câteva fragede vlăstare ameninţate. începe a împlini cuvântul dat ostaşilor Bocăneţ, Mucenicu, altora, în noaptea cu lună, în poiana din dosul şanţurilor nemţeşti. De astădată cu fapta, singur, cum s’ar fi cuvenit să purceadă toţi, de la început, înainte de a-şi slei curajul şi suflul în complicitatea atâtora, înrăiţi şi vechi. O faptă bună aci, una dincolo, minunea s'ar fi săvârşit din totalizarea lor. Dacă fiecare fost comandant ar fi adoptat necazurile foştilor soldaţi pe câţi i-au ştiut mergând cu simplitate la moarte sub ordinul lor, dându-le numai zece zile pe an să le asculte păsurile şi să-i ajutore în ceasurile de cumpănă, dreptatea s’ar fi înfăptuit de la sine, nesimţit, cucerită pas cu pas, cum se netezeau adânciturile fronturilor, din mărunte lupte obscure cu eroisme nepomenite în nici un comunicat glorios. Va sfârşi aci. Va căuta apoi să dea de urmele altora, Omir, Bocâ-
   11 Voi. II.
161
neţ) Mucenicu, să-i caute, dacă dânşii nu-1 caută. Păşi mai vioiu, îşi frecă mâinele ca un om care se pregăteşte de lucru cu nădejde.
      Aci era masa unde-şi scria lecţiile, într’un caiet cu scoarţele albastre. Masa era prea înaltă. II durea întotdeauna pieptul. Este altă masă, tot atât de înaltă, şi alt caiet, tot cu scoarţe albastre. II răsfoi. Cu cerneală apoasă, pe paginile cu liniatură de pătrăţele violete, probleme de aritmetică. Scris stângaci, cu multe picături care au fost şterse cu limba, cuvinte greşite şi tăiate. Corecturi cu creion roşu. Caietul nu pare să fie al unui şcolar excepţional. Insfârşit are să vadă.
      Vaca râcâi cu cornul în peretele de afară. Grajdul se afla tot în dosul casei. Noaptea se auzia răsuflarea caldă a vitelor în paie. Tot aşa are să le audă şi acum.
      Tresări. Năvăli o fetiţă isbind uşa, se opri în prag speriată. In părul bălan un pieptene de celuloid roz, picioarele goale, haină de stambă pestriţă, cu pete grase în faţă. Rezemată de uşor, nu ştiu ce să facă.
      Radu Comşa îşi îmbună glasu cât mai prietenos:
      —       Haide, urâtul Apropie-te, drace... Haide, nu mănânc oameni... Natalia, par’ca te chiamă?...
      Fata îşi înfipse mai adânc pieptenele de celtjjoid în părul decolorat, nu ridică sfârcul de nas din pământ.
      —  Nataliţa o chiamă pe fata Păvălăchioaiei... Mie-mi zice Nuţa...
      —  NuţaI îşi aminti Comşa. Ştii tu cine sunt eu, Nuţa?
      Radu se apropiase şi îi netezea bărbia.
      —  Ii fi domnu percept... ridică Nuţa ochii, prinzând curaj.
      —  Nul făcu Radu din cap.
      —  Atunci domnu învăţător ceai nou...
      —  Nu.
      —  Domnu Agent...
      Radu Comşa n’apucă să afle care domnu agent anume, fiindcă intră Anica, mânând de la spate plodurile culese de pe drum.
      Cel mai mic se sclifosea, smârcâindu-şi nasul; se cunoşteau înfocate urmele palmelor pe obraji. Când văzu un domn necunoscut în casă, tăcu brusc, ştergându-şi ochii cu pumnul — ceia ce, din amestecul lacrimilor cu praful, îi făcu un obraz de hornar.
      —       îmi scot sufletul, împeliţaţiil se văetă Anica, înşfăcând împricinatul de-un umăr şi mutându-1 din cale.
      Copilul păru indiferent la acest tratament lipsit de dulceaţă, neslăbind o clipă din ochi domnul strein. Cel mai mare, Ghiţă, scoase o cărţulie din sân şi o dosi sub căpătâiul patului.
162
      —       Şi tu ce stai ca o mironosiţă? se răsti Anica la fetiţa cu pieptenele roz.
      Nuţa se scărpină subsoară, pe urmă în cap, pe urmă în spinare, atât cât o ajungea mâna.
      —       Ţine şervetu de ici şi fugi la dugheană! Cere o jumătate de pâine.
      —  Dumneata nu obicinuieşti rachiu?
      Radu, care era aci „dumneata", nu obişnuia rachiu.
      —       Numa bădia Mitriţă be rachiu! declară nepotul cel mai mic al lui Radu Comşa, cu obraz de hornar.
      Anica trecu peste această constatare. Desnodă cu dinţii, dintr'un colţ de batistă cu mărgele banii şi numără, înşirându-i pe marginea mesei.
      —       Anicuţo, lasă-mă pe mine... îi dădu Radu banii la o parte, scoţând portbiletul din buzunar şi întinzând fetiţei o hârtie.
      —  Ia una întreagă şi vezi... albă!
      —  Albă are numai Jmil.
      —       Te-i duce şi la Jmil, că nu ţi s’or rupe papucii până acolo, vorbi Anica înodându-şi banii la loc în batistă.
      Nuţa porni la Jmil. Nu-şi rodea papucii până acolo; era desculţă.
      —  Dumneata mi-i ierta...
      —  Spune-mi „tu", Anicuţo...
      —       Mi-Î ierta dacă am să te las singur, cu plodurile, să pregătesc ceva de îmbucat.
      Radu Comşa rămase cu plodurile. Cercă să şi-i apropie. II întrebă pe cel mai mare de carte, de şcoală, de învăţător. Copilul înainta câte un pas, câte un pas, până fu alături. Era slab, cu fruntea chinuită Ide creţuri, cu obraji prea gălbejiţi, cu buzele arse şî cu o privire concentrată, cum au surzii. Se rezemă de laviţă, ciu-gulindu-şi o destrămătură a cămăşii, se destăinui. Pricepe greu şi îl doare capul câteodată, nu ţine minte. In sat sunt mulţi pe care îi doare capul; au friguri. Le dă sanitaru prafuri. Atunci îi mai lasă câte o săptămână—două. Mulţi sunt bucuroşi, că scapă de la şcoală; se duc cu vitele la păscut ori în luncă la scăldat. Dar el nu vrea să lipsească nici o zi, vrea să înveţe. Nu poate să iasă premiant ca băiatul părintelui şi ca Petruţă Timofti, fiindcă ei pricep uşor şi ţin minte. Dar nici el n?are să rămână un prost; are să înveţe, măcar de-ar fi nevoie să nu doarmă decât două ceasuri pe noapte — stărui cu încăpăţinare copilul cu fruntea încreţită şi buzele arse.
      îşi arătă caietele, cărţile, păstrate curat, învelite în hârtie albastră. Radu Comşa îl întrebă câte ceva. Copilul într’adevăr price-
163
pea anevoie, răspundea alături, îşi lua seamă, şi încruntându~şi fruntea începea să gângăvească. Radu îşî spuse că poate l-a intimidat; abia îl cunoaşte, e pentru el un strein — numai a doua zi îşi va putea face o părere. Cel mai mic, care arăta să fie mult mat sprinten la minte şi era îndesat ca un săculeţ, se amestecă de câteva ori în vorbă, până ajunse să-şi spovedească şi el însfârşit, un păs:
      — Pe Ghiţă nu-1 bate, bădia Mitriţă. Da pe mine mă bate. Cu cureaua ceia lată mă bate.
      Radu Comşa gândi că acest bădia Mitriţă, va fi fiind vre-o rudă despre care nu-şi aminteşte. In sat se află desigur multe rude pe care nu şi le mai aminteşte.
      Veni fata cu pâinea, mestecând o bucată de coajă. Intră şi Anica, aprinsă la obraji de dogoarea focului, cu o mămăligă aburind pe fund de lemn. Radu Comşa o privi mai lung, întinzând îndemânatic masa lor săracă. Era voinică şi în toată tinereţea încă. Cu ochii umezi şi domoli ca ai Sâmbotinei; gâtul rotund şi alb. O admiră cu înduioşare pentru resignarea vrednică în care îşi ducea gospodăria cu trei copii. Mâncă din borş, într'o strachină mare, laolalcă cu toţi, pe urmă din altă strachină, brânză răsuflată. Erau nufoai două furculiţe, cu ci£nţii strâmbi, pentru Anica şi el; copiii făceau în pumni un boţ lungăreţ de mămăligă, îl atingeau numai puţin în brânza , roşcată şi iute. Radu Comşa hotărî că a doua oară, când va veni, să cumpere pentru toţi cuţite, furculîţi, Iingure şl farfurii. Să-i educe după un mic manual de civilizare. Tăceau. Se auzia numai mestecarea fălcilor şi sfârâitul lămpii. Pâinea rămase întreagă. Copii cerură câte-o felie goală, la sfârşit — desert.
      După masă, Nuţa ajută la strâns blidele. Anica îi împinse* pe toţi la culcare, în cealaltă încăpere. Cum aveau o singură lampă, copiii se desbrăcară prin întuneric. Se mai auziră hârjonindu-se un timp, pe urmă se făcu tăcere. Când Anica sfârşi de trebăluit afară, veni să se aşeze lângă Radu, cu mâinele în poală.
      Radu Comşa vorbi mult. Vorbi mai mult pentru _el, decât pentru Sora care nu pricepea de ce atâtea întortochieri, pentru a spune lucruri atât de simple. Când Radu îşi ceru iertare că prea târziu sa gândit la dânşii, fiindcă multe mâhniri l-au silit să se oprească mai întâi la necazurile lui, Anica socoti că poate şi-a pierdut slujba. Nu îndrăzni să-şi arate această teamă şi să rostească părerea ei dt tău, simplă şi din toată 'inima. Tipărindu-şi poalele, stărui să-l convingă că nu dorea nimic deocamdată, de cât să-şi dea băiatul la şcoală. Celelalte le duce ea singură la capăt, cum le-a mai dus. Pen-* tru atât, nici nu era nevoie să vină acum. Ar fi adus ea copilul la
164
toamna. Pe urmă căscă. începu să-i întindă aşternutul. Au să mai vorbească mâine, tot e Duminecă. Dar să ştie depe acum că nu-i cere nimic. Dacă are atâtea griji, ea nu vrea să-i mai adaoge altele. Ii pofti noapte bună. Radu Comşa stinse lampa: făcea mai mult miros de gaz de cât lumină. Se răsuci îndelung să adoarmă. I se păru că a auzit paşi pe lângă fereastră. Un glas de bărbat vorbind în şoaptă. O uşă se închise, apoi dură numai tăcerea nopţilor de siat, cu orăcăitul monoton al broaştelor şi lătrături somnoroase de câini. Răsufletul Sâmbotinei străbătea prin perete. Aţipi un timp. Tresări, ridîcându^se într’un cot, fiindcă a auzit iar paşi. Dar a fost numai o părere. I-a alungat somnul şi acum, mirosul pielei de oaie spânzurată în grindă a inundat toată încăperea. Noaptea se adâncise atât de întunecată, fără stele, încât pătratul ferestrei era abia mai puţin opac decât negrul peretelui. Cu ochii lărgiţi la acest întuneric, înăbuşit de mirosul cald al lânei, se frământă schimbând planuri. Se simţea din nou mai bun, dornic de hotărâri brave. înduioşat de soarta atâtor larve omeneşti, orbecăind în besnă, fără în-durerea nici unei lumini care să le deschidă drumuri. Năvăleau cuvintele bune şi calde pe buze, pe care nu le-a mai rostit de mult, nimănui, sufocate în singurătatea dureroasă în care de atâta vreme trăia. Dacă şi-ar fi ascultat gândul, ar fi trezit atunci, îndată, din cealaltă încăpere, sora rămasă ţărancă săracă şi simplă, să-i spovedească toate chinuirile cărora adineori nu le putuse da cuvânt şi acum se desfăceau în el, ca o eliberare.
      Alături se porni un sforăit greu şi cineva, vorbi prin somn.
      II deşteptă a doua zi, Nuţa, cu o ceaşcă de lapte ferbinte, plină ras. Păşea în vârful picioarelor, cu ochii ţintă la clătinăturile laptelui, să nu-1 verse. Era îmbrăcată în straie curate, de Duminecă* vestminte reduse în miniatură după portul unei femei în toată puterea. Spălată, cu părul netezit, îi aduse aminte lui Radu Comşa de acele Infante ale lui Goya, care la opt ani, erau zugrăvite în costumele complicate şi greoaie, ale epocei.
      Fetiţa aşeză ceaşca pe-un scaun, la capătul patului.
      —  Bădie, avem şi zahăr, dacă pofteşti mata.
      Pentru acest „bădie", Radu îi netezi cu recunoştinţă obrazul, părul bălan, ridicat în pieptenele roz. Nuţa scotoci înfr'un sertar; dintr’o cutie de tablă aduse în pumn două bucăţi de zahăr, atât de vechiu, rotunzit la muchii şi cenuşiu, încât păreau un mineral des-gropat din pământ.
      —        Mămuca-i la biserică. M*a lăsat pe mine, să fac ce-i porunci matal lămuri fata, cu toată gravitatea întregei gospodării rămase pe mână.
165
        —        Nuţo, mai întâi cu nu-ţi poruncesc nimic. Te rag numai, să-mi dai o cană cu apă pentru spălat, şi puţină sare în loc de zahărul acesta pe care mai degrabă, te înţeleg că ai vrea să-l ronţăi tu.
        Sarea era tot atât de vânătă ca zahărul; pisată mare, umedă şî pusă într’o ceaşcă de cafea ştirbă. Dar Nuţa, cu demnitate, nu ronţăi zahărul-mineral, ci îl depozită mai departe în cutia de tablă, pentru cine ştie ce alt eveniment important.
        După ce-şi răcori ochii, Radu Comşa ieşi în ogradă, păşi pârleazul grădinei. Pământul era săpat. Aci au fost întotdeauna cartofi, dincoace fasole; câteva straturi aliniate, cu gunoi negru presărat deasupra. Zarzării îmbrăcaseră flori de hârtie, în primăvara cu pământul încă negru-vioriu şi gol sub care musteau seminţele. O claie de strujeni; un stog de fân pe jumătate tăiat, regulat, mărunt şi neted, ca firele de tutun fin. Pretutindeni se cunoştea prezenţa unei mâini de gospodină vrednică. O şură nouă, pe care n’a cunoscut-o. E veche acum: plugul cu fierul lucios ca argintul, întors în sus, prăjini şi lemne rezemate într'un ungher, deasupra, din grinzi, pânze de paiajen atârnând cu atâta praf, încât păreau sdrenţe grele. Radu Comşa se întoarse să se aşeze în soare, unde era locul lui de copil, $e prispă. Dar locul lui era ocupat de altul. Băiatul cu obrajii gălbejiţi şi cu privirea încordată de surd. îşi spunea pe derost lecţia, cu degetul între foile cărţii închise: „Fierul, fonta şi oţelul. Fierul... Fierul este un metal... Fierul... Fierul se scoate din pământ. Fierul este un mineral... Fierul... Fierul nu se scoate din pământ aşa cum îl vedem noi... Fierul... Fierul se găseşte amestecat cu alte corpuri streine... Fierul... Ca să alegem fierul de corpuri streine... Fierul..."
        Radu Comşa se aşeză lângă el, desprinzându-î binişor cartea din mână. II cercetă cu răbdare despre lecţii învăţate mai de mult, căută să descopere ce se află în mintea chinuită. Copilul încrunta ochii să priceapă, între sprincene se săpa o cută adâncă, fruntea se strâmta de două degete, gângăvea şi gâfâia par’că ar fi cărat un sac greu în cârcă. Radu Comşa puse cartea alături, închisă. Ii fu milă de toată încăpăţinarea neputincioasă a copilului. Dar nu era decât o minte slabă. Nimeni n’avea să poată face nici odată din el, nimic. Ca să-şi împace conştiinţa va merge şi la învăţător, să afle.
        Copilul luă cartea şi reîncepu monoton, ca o melopee a plic-tiselei: „Fierul, fonta şi oţelul... Fierul..."
        Radu Comşa intră să-şi caute pălăria.
        —   Spui Anîcăi, că m am dus până la şcoală. într’un ceas sunt înapoi.
        —        Ii spun... Fierul, fonta şi oţelul. Fierul... Dacă luăm fierul... Ce este fierul?... Fierul... Fierul este un mineral... Nul.. Este un metal...
166
       La şcoala, dirigintele îl primi scuturându-şi ţărna de pe mâini, între straturile gradinei.
  * Se bucură când îi auzi numele.
       —        Aşa dar dumneata eşti Comşa? Radu Comşa. Phii, domnule, nu-ţi imaginezi dumneata câtă părere de bine îmi faci. Am auzit de la alţii despre dumneata. Eu sunt de cincisprezece ani în sat, de când a eşit la pensie dirigintele cel vechiu. Nu mai contenea vorbind despre Radu Comşa. Iţi spun drept, într’o vreme credeam că e un maniac... Radu Comşa încoace, Radu Comşa încolo... Ere mândru de dumneata, ca de-un copil al lui. Spunea că te aşteaptă un viitor strălucit. Şi după câte am auzit mai târziu* am înţeles că nu s’a înşelat. îmi dai voe să te poftesc oleacă în casă şi să te invit la un pahar cu apă şi la o dulceaţă? Tocmai mi-a venit băiatul.
       —        Mulţumesc... Nu vreau din pricina mea să sufere astea... arătă Comşa spre straturile neisprăvite.
       învăţătorul se ruşină, plecându-se să ridice o greblă căzută între dânşii.
       —        M-ai găsit la grădinăria mea... Eu sunt domnule Comşa un învăţător de modă veche, ca şi răposatul dascălul dumnitale. Când
# scap de celelalte îndatoriri mă întorc la apucăturile mele ţărăneşti. Feciorul meu e altfel. Ai să-l cunoşti. De-abia eri mi-a venit. A is-bândit să fie mutat aci. El face politică. Vorbeşte tare frumos, are darul convingerii. Zice că-i păcat să piardă un asemenea capital. Acuma oamenii sunt mai întreprinzători. Au vreme să facă de toate... Câte odată par’că mă tem. Polîtica-i mare ispită şi după răsboiu, mai mult turburare ne-a adus, decât foloase. Atuncea Coste
* — Coste îl xhiamă — prinde a râde şi-mi spune să mă întorc la straturile mele, că nu-s făcut să pricep vremurile aîeste, nouă. Dar eu te ţin de vorbă, domnule Comşa, şi poate dumneata ai venit cu alte gânduri. Ai să-mi faci plăcerea să-mi spui cu ce te poate servi un învăţător bătrân şi nevoiaş ca mine?...
       —        Câteva lămuriri numai... Un sfat de la dumneata... Am un nepot: Gheorghe Câmpeanu...
       —   Văduva lui Câmpeanu e sora dumnitale? Hm!...
       Dirigintele duse degetele cu ţărna uscată la gură, şi tăcu o
  clipă. Pe urmă âdăogă:
       —   Nu mă gândeam...
       Radu Comşa continuă:
       —        De acest nepot, m’am hotărât să mă interesez mai deaproape. Avem o datorie, noi cei pfecaţi de la sate, să întindem mâna şi altora,, să-i ajutăm să-şi facă un drum. Aş vrea să-l dau la o şcoală mai
167
înaltă după ce termină aici. Şi cum e elevul dumnitale, eşti cel mai în măsură să-mi dai un sfat din vreme... Poate la vară să-l pregătim pentru un concurs.
      —       Gbeorghe Câmpeanu... Gheorghe Câmpeanul... repetă dirigintele, păşind peste strat să fie mai aproape de Comşa. Ca să fiu sincer, domnule Comşa, trebuie să-ţi spun cu părere de rău, că nepotul dumnitale nare să reuşească nici odată la un concurs.
      —  Mi s’a părut într’adevăr că...
      —       Eu îl dau la ceilalţi din clasă, exemplu de cuminţenie şi de muncă. Dar îmi pare rău că atât nu-i destul la un şcolar. N’are destul fosfor, domnule Comşa t...
      Radu Comşa făcu un semn de neputinţă, lărgind amândouă palmele în lături. Era ceia ce constatase şi el.
      —       N’are destul fosfor, repeta dirigintele, bucuros de această formulă, acum descoperită şi pe care îşi spunea, că va întrebuinţa-o întotdeauna, când va fi vorba de elevi ca Gheorghe Câmpeanu. Şi dacă n’are fosfor, nu putem face nimic. Ca să rămână la plug nu-i trebuie mai multă ştiinţă »,de carte... Dar să meargă mai departe, domnule Comşa, de ce să-l împingem şi să regretăm şi noi, să ne blesteme şi el? Rămâne pe drum... Fosforul nu-1 putem da noi, cu linguriţa.
      Radu Comşa nu mai avea ce afla. Se pregăti de plecare. Dirigintele îl reţinu.
      —       Aşa dar văduva lui Câmpeanu, e sora dumnitale? Intr’adevăr nu mă gândeam. Vrednică femee şi isteaţă, păcat numai că... Insfâr-şit, nu mă priveşte pe mine...
      —  Nu înţeleg, domnule diriginte...
      —       N’am nici o cădere să mă amestec, domnule Comşa... Lumea e lume. Am scăpat şi eu o vorbă. Iacă vine şi fecioru-meu, Coste I se bucură, cu toată lumina năvălită în ochii bătrâni.
      Feciorul dirigintelui se cunoscu de la prima vedere că e de altă modă. Salută cu pălăriuţa mică şi se prezintă desgheţat.
      —       Veniţi din Bucureşti, domnule Comşa? Atunci ne puteţi spune ultimile ştiri politice de la centru...
      Vorbind, îşi trăgea manşetele care cădeau prea lungi peste degete, îşi pipăia funta albastră.
      Radu Comşa spuse ultimile ştiri politice de la centru:
      —       Gu» ernul n’are de gând să plece şi opoziţia nu se resemnează să aştepte:
      — Aţi găsit formula justă I declară domnul Coste, deplin încântat. Aceasta e toată definiţia politicei. Numai că opoziţia aştep-
168
tând, nu se gândeşte să se organizeze* Aşteaptă pară mălăiaţă. Nu lucrăm, domnule, nu ne organizăm. Aci stă, toată buba...
     îşi ridică mânecile cămăşii, pe sub haină, de subsuoară.
     —        Vedeţi, eu m’am sbătut să obţin mutarea aci, pentru a începe o organizaţie serioasă. Eu dau mare importanţă organizaţiilor de la periferia partidului. Victoriile se câştigă întâi cu soldaţi educaţi şi disciplinaţi, nu numai cu generali. Cel mai ideal stat major, nu face două parale, cu o trupă desorganizată.
     Făcu o pauză. Dirigintele îl privea cu părintească admiraţie. Domnul Coste se întoarse spre Radu Comşa, înfrebându-1 cu o subită îngrijorare:
     —   Cred că nu supteţî guvernamental?...
     —        Nul se împotrivi Radu Comşa. Sunt dintre cei condamnaţi să rămână în:otdeaunna în neagra opoziţie...
     —        Tocmai 1 surâse cu înţeles domnul Coste, bucuros că are dea-face cu un om care pricepe situaţia. „întotdeauna", e un fel de a vorbii... Depinde numai de noi, dacă ştim să ne mişcăm. Eu mi-am făcut socoteală că rămâne aci un capital politic neutilizat. Tata dăscăleşte aci de cincisprezece ani, a dăscălit zece ani în comuna vecină, la Cohalmi; are legături cu oamenii... E ascultat şi iubit. Dar nu face nici un fel de politică. S’a dezinteresat întotdeauna. El, cu gră-dinăria'lui. Crede că fiecare individ are să fie fericit, când va avea în poartă doi perji. Iar toţi oamenii, la zece chilometri rază, au câte doi pruni în poartă şi alţii câte patru şi opt, şi eu tot nu-i văd fericiţi. Se vede că reţeta a dat greş. Şi atunci trebuie să căutăm alta.
     Dirigintele ruşinat îşi ascunse mâinele, cu pământul straturilor uscat pe degete.
     —   Ei, şi tu, Coste...
     Domnul Coste îl privi cu îngăduinţa cuvenită unui bătrân prins de nevinovate manii.
     —   Glumesc, tată...
     Apoi, întorcându-se către Radu Comşa:
     —        Şi cum vă spuneam, m’am întrebat de ce-ar rămâne adică acest capital nefolosit? Zestre a guvernelor, transmisă de la unii la alţii... Am cerut mutarea aci. Mă pun pe lucru. Oricând pot aduce un număr de voturi sigure. Aceasta comptează. Dacă ne organizăm, totul e al nostru...
     Fiul dirigintelui arătă circular, viitorul, cu mâna peste care cădea manşeta prea lungă.
     Radu Comşa îşi luă ziua bună de la cei doi învăţători, unul cu grădina şi altul cu viitorul. Se abătu din drum să cumpere de la du-
169
                                                                     \
gheana domnului Jmil, provizii la care până atunci nu se gândise. Intră pe poartă, întovărăşit de-un băiat încărcat cu pachete.
     Ghiţă, cu fruntea încreţită şi cu ochii ficşi, repeta în acelaş loc, somnambulic: „oţelul... oţelul... Din fier căpătăm oţel. Cum este oţelul?... Oţelul este flexibil. Oţelul... Oţelul este mai tare ca fierul. Oţelul..."
     Deasupra în grinda streşinei, o rândunea îşi zidia cuibul. Venea cu huma în plisc, piuia după fiecare bob lipit, sbura tăind aerul: străveziu al primăverei ca o harnică suveică. Ghiţă, nu vedea nimic, cu obrazul torturat în bătaia soarelui, stăruia cu toată convingerea: „Oţelul... Din oţel se fabrică fel de fel de obiecte... Anume... Oţelul.., Ce se fabrică din oţel? Din oţel se fabrică... Nu... Oţelul..."
     Anica îi ieşi înainte, în haine de sărbătoare, rumenă şi cu piepfîi strânşi în cămaşa cu fluturi. Când văzu toate pacheţelele şi pricepu, se simţi umilită:
     —   De ce trebuia, dumneata...
     —   Anicuţo, te-am rugat odată să nu mai aud acest dumneata...
     —        Ce trebuia dumn...? Ce trebuia să aduci aici toată dugheana lui Jmil? Avem şi noi, slavă Domnului, cu ce primi un om în casă.. In afară dacă nu ţî-or §. făcând silă cumva, bucatele noastre, proaste...
     Radu o ascultă cu un surâs împăciuitor, cum îşi apăra mândria ei de gospodină. Ii netezi obrazul învăpăiat:
     —        Zi-i înainte, Anicuţo 1 Aşa te recunosc... Ai rămas tot fetişcana iute foc, de gura căreia ştia şi mama...
     Intr’adevăr, dintr’o depărtare înceţoşată, Radu Comşa vedea codana sprintenă şi aprigă, ducând toată gospodăria la paisprezece ani.
     Anica plecă ochii în pământ, roşie mac. Avea ciuboţele cu toc înalt şi ciorapi de lână albă, bariz untdelemniu cu flori verzi. Deşertă unul câte unul pe prispă pachetele din braţul băiatului, dar părea hotărîtă să nu se atingă de ele.
     —   Dă în foc, mămucăl se auzi glasul Nuţeî.
     Anica intră în bucătăria de scânduri. Radu în casă. Se opri în prag. Pe laviţa unde dormise el, cineva se afla cu faţa în sus. Un jandarm.
     Jandarmul se ridică în capul oaselor, pe urmă în picioare, în-cheindu-şi încet nasturii tunicei. Intise mâna şi i-o sgudui din umăr.
     —   Am onoare să mă prezint, sergent şef de post Iftodiu Dumitru.
     Se aşeză pe laviţă, poftindu-1 pe Radu Comşa să ia loc, ca
la el acasă. Radu luă loc, privind la sergentul şef de post Iftodiuj Dumitru, cu cea mai mare nedumerire.
     —   Fumaţi? întrebă jandarmul.
170
      Oferi tabacherea cu ţigări funcţionare. Comşa refuză. Sergentul Iftodiu Dumitru, se căută în buzunar, căută pe masă, strigă:
      —  Ghiţă!
      -- îndată 1 răspunse glasul lui Ghiţă, curmând citania cu fierul, fonta şi oţelul.
      —        Chibrit! ordonă laconic sergentul şef de pot Haide, trap Castravete!
      —  îndată, bădie Mitriţă!
      Radu Comşa simţi că devine imbecil.
      Sergentul Iftodiu Dumitru luă cutia de chibrituri din mâna băiatului, aprinse, o svârli pe masă şi aruncă fum gros pe nările păroase. Era bărbierit de curând, cu un briciu care sgâriase; dintr’o crestătură, în bărbia lată cursese sângele şi peste rană, lipise o foiţă de ţigară străbătută de o picătură de sânge.
      —        Aţi venit să vedeţi ce mai face Anîca şi ce-i fac plodurile? întrebă cu bunăvoinţă sergentul Iftodiu Dumitru.
      —  Mda! recunoscu moale Comşa.
      —        Foarte frumos! aprobă jandarmul, pipăindu-şi delicat foiţa de ţigare, să se convingă dacă o mai are.
      „Iftodiu Dumitru... Iftodiu Dumitru — gândi Radu Comşa — cine poate să fîe?“ Se trudi să-şi aducă aminte toate numele vagi de rubedenii, cumetri şi cumetre, din sat, de altădată.
      —  Locuiţi în Bucureşti? interogă jandarmul.
      —  Mda...
      —        Foarte frumos! Am fost şi eu odată în Bucureşti. Foarte frumos Bucureştii. Am fost la Comandamentul nostru. Ştiţi unde se află Comandamentul corpului de jandarmi?
      —  Mnu! îşi mărturisi ignoranţa, Radu Comşa cu părere de rău.
      —        Păcat! Foarte frumoasă clădire... Pe strada... Ei să fie al dracului, pe ce stradă nene? Cum îi spune străzii, că mereu o uit?... Dar frumoasă stradă...
      Sergentul şef de post, privi gânditor în fum, unde vedea splendorile Capitalei. Pe urmă îşi răsuci mustăţile, arcuindu-le un sfârc răsucit şi ţuguind buzele, ca să le poată privi cu ochii încrucişaţi, în jos, dealungul nasului.
      —  Cred că v*a spus Anica...
      —> Ce?...
      —  Chestia noastră.
      —  Nu mi-a spus nimic, şi nu înţeleg despre ce chestie e vorba.
      Jandarmul părăsi mustăţile, trase un fum, apoi sprijinindu-se
cu mâinele în marginea patului, îşi întinse cişmele înainte orizontal, să le admire lustrul.
171
      —       Vorbesc de chestia noastră. Eu şi cu dânsa... Poate dumnitale nu-ţi convine şi e bine să cunoşti întâi.
      Sergentul Iftodiu Dumitru se ridică în picioare şi privi pe fereastră cu mâinele la spate. Se întoarse la Radu Comşa, uitându-se în creştetul lui, de sus, crăcănat:
      —       Eu din partea mea aş fî ajuns şi la cununie. N*am ce spune, muiere vrednică din toate punctele de vedere. Vrednică la gospodărie, vrednică la pat. Dar n’a vrut dânsa în ruptul capului... Pe urmă m’am cugetat şi eu, şi-am spus că are dreptate. întâi, de ce-ar pierde pensia? Şi după aceia, ce fac cu dânsa, dacă mă mută undeva, în Basarabia ori în Banat ori cine ştie pe unde, unde a înţărcat dracul copiii? Este? Estet...
      Radu Comşa înălţă ochii îneguraţi de dureroasă umilinţă.
      —  Domnule sergent, abia acum aflu...
      Se gândi la ceia ce şovăise să-i spună învăţătorul; deci la ceia ce toată lumea ştia şi vorbea.
      —       De la dumneata aud întâia dată... Nu mi-am închipuit... Am nevoie să mă gândesc, înainte de a decide...
      —       Ce decizie? vorbi sergentul şef de post, ducându-se să privească iar la fereastră. Nu e vorbs de nici o decizie. Mi se pare că dânsa-i majoră. Eu cunosc legea, domnule! Sunt ofiţer de poliţie judiciară. Aşa ne-am înţeles, aşa rămâne. Ea n’are decât foloase de tras. De gospodină e gospodină, cum am mai spus. De sdravănă e sdravănă. Pensie are. Am purtat de grijă să nu rămână pe dinafară la pământ. Că mai spune unul ori altul o vorbă, ici-colo? Mă întorc şi zic: cine-i stăpân pe voinţa ei şi pe trupul ei? Şi cine-i stăpân pe gura lumei? Femee tânără, în toată puterea; ochii văd, inima cere... N*oi fi vrând să se călugărească! Este? Este!...
      Radu Comşa înghiţi un nod, ca o coajă uscată de pâine.
      —       Cred că asta-i fără nici o supărare! se întoarse jandarmul pe călcâie, răsucindu-şi sfârcul mustăţilor şi privindu-1 încrucişat. Vorbim între bărbaţi. Ca dânsa găseam zeci şi zeci. Acuma umblă femeile după noi, că s’au împuţinat bărbaţii la număr. Pot spune aşa dar, că a avut noroc. Cine-ar fi purtat grija ei, cum i-am purtat-o şi i-o port eu? Poate dumneata crezi, că ai vre’un drept să te amesteci, să te dai cu părerea? Am să mă întorc atunci şi să zic: Au unde erai dumneata, atunci când avea nevoie să o scoată cineva din necaz? De aceia să rămânem buni înţeleşi şi prieteni. Fără supărare!
      Radu Comşa îşi lăsase fruntea în palmă.
      Sergentul Iftodiu Dumitru se plimbă prin cameră cu mâinele
172
Ia spate* Scuipă ţâşnit printre dinţi şi şterse moneda lichidă cu talpa* Pe urmă îşi frecă mâinele mulţumit că a lichidat chestiunea care îi stătea pe suflet* Strigă de la fereastră:
      —   Ghiţăl Ia-n vezi de rachiu şi de-o coajă de pâine*** Trap!
      Ghiţă părăsi „fierul, fonta şi oţelul", aduse şipul de rachiu,
o ceaşcă şi o felie de pâine*
      —        Dumneata nu serveşti? îl îmbie şi pe Comşa* Nu? îmi pare tău.** Atunci ne servim numai noi*
      Turnă o ceaşcă, o dădu de duşcă, rupse o înghiţitură de pâine, mai turnă una; tot aşa până la trei.                                     ,
      —        Aceasta-i porţia mea! declară satisfăcut, ştergându-şi mustăţile.
      Anica intră ocolindu-le privirea. Cătând numai cu coada ochiului, pe furiş, să înţeleagă cum s’a încheiat întâlnirea între cei doi* Trase masa la mijloc şi întinse un şervet curat, cu dungi roşii. Sergentul Iftodiu Dumitru, încălzit de spirt, o bătu pe şold, cu o palmă lată şi sonoră, ca pe-o juncană, scoasă la vedere în târgul de vite.
      —   îmi placi astăzi, Anicol... Văd că te-ai pus în mare ţinută*
      Anica, roşie, îi feri mâna* Dar sergentul Iftodiu Dumitru o pişcă J/
de sâik
      Nuţa cu o strachină în braţe, aştepta şi privea.
      Radu Comşa îşi luă pălăria. Scena aceasta par*că o mai văzuse aidoma* Da. In casa lui Ion Bâzdâgă, ekctorul domnului Lică Car-tojan* îşi birui glasul, să nu tremure:
      —   Eu nu mănânc, Anico. Mă doare capul.
      Ieşi, împiedicându-se în prag*
      —        Am onoare, să vă saluţi grăi în batjocoră jandarmul, trân-tindu-se pe laviţă, cu faţa în sus. Nu-i place 1 Par’că îl întreabă cineva dacă îi place ori nu-i place? De ce n*a venit atunci, când ai rămas vădană să întrebe: „Fa! soru-mea, ai rămas singură, i-an să văd şi eu ce nevoi ai şi tu? Ce facem cu plodurile?" Vine după trei ani, în inspecţie. Poate vrea să dreseze şi un proces-verbal?
      Sergentul Iftodiu Dumitru se veseli cumplit la ideia că Radu Comşa poate vrea să dreseze un proces-verbal cu rezultatul inspecţiei şi să semneze în condică.
      Strigă:
      —        Ghiţă! Mai trece şipu cu rachiu, să ne veselim, că am scăpat ieftin la control!
      Ghiţă, victima ferului, fontei şi oţelului, aduse şipul cu rachiu*
      —   Şi ceaşca, logofete? Ceaşca, nu-ţi dă în cap s’o aduci?
      —   îndată, bădie Mitriţă!
173
       Bădia Mitriţă îşi turnă, dădu de duşcă, pe urmă îl privi pe Ghiţă cu înveselire, răsucindu-şi sfârcurile mustăţilor.
       —        Te-ai îmbrăcat şi tu precum văd, în mare ţinută... A venit domnu Comandant de la Bucureştii... Şi, cum ai ieşit la inspecţie, castravete?
       Sergentul Iftodiu Dumitru se aşeză cu un gemăt uşor în capul mesei Când auzi că se află nişte pachete aduse de Radu, de la Jmil, se ridică singur, le desfăcu, întinse pe masă şi împărţi.
       —        Ce~i drept, are gusturi boiereşti, domnu inspector. A ceasta-mi place 1
       Copiii înfulicară cu lăcomie, sardele, zacusca, felii de salam. Ânica privea, cu un nod în gât. Tăiase o găină. Spărsese ouă. Pre-gătise cină pentru oaspe şi sărbătoare, iar el plecase. II găsi, fireşte, tot pe Radu vinovat. Ochii îi înotară în lacrimi. Mai mult de necaz de cât de durere.
       Sergentul Iftodiu Dumitru o consolă, bătând-o pe crupă.
       —* Ei, ce-mî stai acum, parcă ţi s’au înecat corăbiile! El se duce şi eu rămân. Asta-i chestia, puico!
       Se deschee la tunică şi se întinse pe laiţă. După zece minute sforăia cu gura deschisă. Ghiţă întors la locul lui, pe prispă, luase cartea şi începu: „Fonta... Fonta. Din fier se mai face şi fontă. Cum este fonta?... Fonta este... se sfarmă dacă o lovim... Nul.., Fonta,,, Dacă luăm fonta..."
       Rândunica sfârşise de mistriit cuibul. Acum îl capitonă pe dinlăuntru, cu fulgi smulşi din piept, culcuş cald pentru ouăle de mâine.
       Radu Comşa, ajunsese în vremea aceasta departe de câmp. Trecuse peste arături. Pământul negru şi greu, îi reţinea tălpile, împle-ticindu-i mersul. Câmpul era gol, cum rămâne în zilele de sărbătoare. Ogoarele îşi întindeau fâşiile proaspăt întoarse de plug. In soare luceau grase ca antracitul. Pe alocuri ridicase colţ verdeaţa crudă a grâului de toamnă. In toată întinderea plutea tăcerea tainică a seminţelor care germinează, a sevei care se pregăteşte în adâncuri abia desmorţită, a pământului mustind să erupă nouă viaţă vegetală, pentru încă un an. Văzduhul era dureros de limpede. Străveziu şi ameţitor. Numai sălciile dăduseră canafuri cenuşii şi moi la atingere, ca blana de pisic. Apa venise mare. In munte se topeau încă nămeţii.         %
       Se aşeză pe o cioată neagră, privind fără gând, rostogolirea mută a răului. Pluteau rădăcini, bucăţi de garduri împletite, strujeni smulşi de undeva, unde puhoiul a inundat. Aci apa era strânsă în maluri, lutoasă şi repede, ca o putere stăpânită şi rea, încordându-şî
174
  tăriile să se deslănţuie aiurea. Curgerea fără vuiet avea ceva de misterioasă ameninţare. Radu Comşa urmări cu ochii un copac târât, cu firele rădăcinilor afară, dispărând câteodată, încolăcindu-se ca şerpii, întorcându-se, oprindu-se într'o piedică nevăzută de dedesubt. Pe dinaintea lui copacul trecu repede, ca o plută. Pe urmă se propti într’un cot. Păru că s’a înfipt acolo. Nu. Se ridică pe jumătate, îndreptând rădăcinele ca desnădăjduite braţe de înecat, apa îl răsuci încet, cu vârful spre curgerea puhoiului şi îl smulse, împingându-1 spre mijloc, unde lunecă uşor, după lupta din care s'a eliberat victorios. Radu Comşa svârlea bucăţi de pământ în apă. Se ridică să caute altele, şi pietre, ca şi cum pentru aceasta ar fi venit. Pe urmă iar rămase fără gând, urmărind curgerea cu ochiuri mâloase, răscolite din adânc. Şi în sufletul lui, era acelaş clocot mâlos şi înăbuşit.
       Se întoarse spre seară. II salută, cu pălăriuţa neagră, dintr’un grup de ţărani, feciorul dirigintelui, care nerăbdător începuse să pregătească viitorul organizând prezentul. Câţi-va ţărani se întor-seră să-l privească din urmă. Erau de o vârstă cu dânsul. Desigur hoinăriseră împreună, îşi roseseră coatele pe aceleaşi bănci fale şcolii. Nu se cunoşteau. Ştreini, priveau la un strein.
       Intră în ogradă în vârful paşilor, ca un vinovat. Nu se uită în ochii Anicăi. Ea, îi vorbi ocolindu-i privirea:
       —        Ţi-am oprit de mâncare. Dacă te-o lăsat capul, poate pofteşti şi dumneata să îmbuci oleacă de udătură...
       —   Anico, vino aci, să-ţi vorbesc...
       Anica se aşeză resemnată, ca înaintea unei judecăţi. Ascultă, răsucind între degete colţul broboadei.
       Radu Comşa puse toată blândeţea în glas. Când sfârşi, femeia îşi şterse lacrimile cu poalele pestelcei.
       —        Ai să faci aşa, Anicuţo? Ai să mă asculţi? îi apucă mâinele groase şi tari, să le desmierde toată asprimea.
       Anica întoarse faţa cu urme roşii de plâns, privind la fereastra unde zarzării îşi plecau crengile cu flori albe.
       Ii desfăcu încet mâinele şi nu vru să răspundă.
       —   Mă duc... Mugeşte Sâmbotina în poartă.
       Radu Comşa se întinse cu faţa în sus, în locul unde stătuse tot aşa, sergentul Iftodiu Dumitru. Văzu în perete carabina şi chipiul de jandarm: prezenţă pe care toate cuvintele lui nu o putuse înlătura, închise ochii. Era sfârşit de aerul primăverii, de drumul lui peste câmpuri, de nemâncare. Viaţa îi păru mai cruntă de cât totdeauna. Şi aci, a împotmolit, a înecat. El a lipsit. S’a refăcut singură aşa cum se refac toate vieţile, din rămăşiţi şi din umilire. Va trebui mult
175
  a<5Î, sa se întoarcă şî să desfunde un ogor mâlit, cum se îndărătnicea taîcă-său cu pământul înecat în fiecare an... Deschise ochii. Era întuneric. A auzit prin somn un glas şi ca un plâns surd. Glasul se aude şi acum. Afară, pe prispă. Şi e glasul Anicăi.
       —        Ce vină poate să-mi aducă mie, cumătră Ioană? Nu îngrijesc eu de copii? Nu-i dau la învăţătură? Nu-i gospodăria mea cum o ştie tot satul? Care ogor altul, de cât al meu, e cel dintâi arat, sămă-nat şi prăşit? Nimeni nu m’a văzut cerând, nici n’am de împărţit nimic cu nimeni..
       —   Asta-Î drept! întări glasul străin, care trebuie să fi fost al
  cumătrei Ioana.            **
       —         Adică la ce-mi cere să mă stric cu Mitriţă? Nu-s om şî eu? Nu zic că n’am greşit... Dară dacă ţara nî-a luat bărbaţii la răsboiu să ni-i piardă, îmi pare mie cumătră Ioană că ţara n’are ea grijă să ne dea alţii la loc... C'am păcătuit? Nu-s nici cea dintâi şi nici cea de pe urmă. Cât o trăit Gheorghe, m’am păstrat curată cumu-i pa-harul Dac~am păcătuit acuma, cine n'o săvârşit păcat, să ridice piatra şi arunce, cum scrie şi la Evanghelie.
     — Ba că chiar!... sună acelaş glas al cumetreî. Da de popa Gligore, că are ţiitoare de când i-o murit preuteasa şi i-o făcut încă patru ploduri, nu mai zice nimeni nimica. Toate îi sărutăm cu smerenie mâna şi îi cerem blagoslovire...
     —        Acuma stă şi doarme, după ce mi-a oţărît inima. Lui ce-i pasă! Mă mir de ce nu mă lasă în pace să trăiesc cum ştiu eu şi cum am mai trăit. Nici nu-i cer să-mi dee nimic şi nici nu-mi trebuie de la el, nimic. Să mă lase în prostia mea... I-am cerut un ajutor şi eu... Cu Ghiţă. Şi văd că rău am făcut. Ziceam să-l dau la şcoală mai mare, să ajungă doctor ori avocat ori ofiţer, că-i băiat cuminte şi muncitor, cum îl ştii şi dumneata. Ştii ce-mi răspunde, cumătră Ioană?
     —   Zi, Anicol Eu de unde să ştiu?...
     —        îmi spune să rămână aicea la plug ori să-şi cate vre-un meşteşug, că nu-i de el cartea. Ghiţă săracu, care stă toată ziua şi buchi-reşte la învăţătura lui, de nu-i am grija ca la o fată. Şi ştii de ce îmi spune asta, cumătră Ioană?
     —   De unde să ştiu, femee dragă?...
     —        Iaca să-ţi spun eu. Asta ca nu cumva să nu se mai ridice şi altu din neamul lui şi să se mai bucure şi alţii de-o viaţă mai omenească.
     —   Ţîţîţî! se auzi cumătră Ioana, minunându-se de atâta câinoşenie.
     —   Asta-i bucuria şi ajutorul pe care să-l aştepţi de la un frate»
176
  cumătră, dacă s’a ridicat şi i-a ajutat Domnul să nu mănânce mămăliga pe care o mâncăm noi! Şi ştii de când am înţeles eu ce fel de om îi frate-meu aista, cumătră Ioană?
       —  Ei spune s’aud, Anică! glăsuî cu nerăbdare cumătră.
       —        De când cu moartea mămucăi, Dumnezeu s*o ierte 1 De-atunci am înţeles şi l-am desprins de la inima mea... Era mama întinsă pe masă şi n’a scos o lacrimă, cum nu scoate piatra o lacrimă. Pe urmă, sara, după ce-am îngropat-o, era aici pe prispă, unde stăm acuma şl numai ce-1 văd că prinde a râde. Mi-am făcut cruce, Doamne iartă-mă...
       —        Aracan de minei se îngrozi glasul cumătrei Ioana. Atunci să ştii că-i mare câine 1 I/o ticăloşit târgul, care nu se mai află...
       Glasurile tăcură. Anica îşi suflă nasul. Cumătră Ioana întrebă:
       —   Şi-acuma ce faci?
       — Ce să fac? II aştept să plece, să-mi văd de necazurile mele. Ducă-se el la Bucureştii lui şi lese-mă pe mine în prostia şi păcatele me/el Nu-i cer nimic şi nu-mi trebuie nimic...
      —       Drept ai, Anică i Te aud şi te plâng. Şi Mitriţă ce spune Ia toate aieste?
      —       Mitriţă! El îi mai cuminte. Ca un om înţelept ce este, mi-a spus să tac, să ascult, şi să fac pe urmă cum m'o tăia capul meu. Zice, când am început să plâng: Bagă de seamă Anico, el se duce şi eu rămân!
      —       Aiasta-i vorbă mare! încuviinţă cumătră Ioana. Acuma, Anico dragă, te-aş ruga de o lecuţă de făină, că m*a apucat noaptea şi-am uitat la ce venisem.
      Se ridicară amândouă.
      Radu Comşa îşi isprăvise de ros toate unghiile. Anica aduse lampa şi se ridică în genunchi, pe laviţă, să ia carabina şi capela sergentului Iftodiu Dumitru.
      —  Poţi să le laşî acolo unde sunt, Anico. Plec eu!
      —       Când? întrebă Anica repede, cu o uşurare pe care nu şi-o putu ascunde.
      —       Acum... Dacă-mi găseşti o căruţă, acum chiar. Este un tren la miezul nopţii.
      —  Dacă zici dumneata...
      Anica lăsă chipiul şi carabina la locul lor. Alergă să găsească o căruţă. Când se întoarse, Radu îşi spuse că a aflat-o mai repede decât se aştepta.
      Ghiţă îşi aşeză cartea peste caietele învelite cu hârtie albastră,
                                                                                      177
12 Part. II.
mai aruncând ochii să-şi lămurească ceva nelămurit din chestia fierului, fontei şi oţelului Anica i-o smunci din mână, trândind-o:
     —   Ci las-o încolo de carte, că tot un prost la vaci ai să rămâil
     —        De ce, mămucă? întrebă copilul nedumerit, neştiindu-se vinovat cu nimic*
     —   Să rămâi aici, să râneşti balegă, fiindcă aşa vrea dumnealui!
     Copilul se uită cu ochi plini de tristă mirare şi cu mustrare de
animal bătut, la Radu*
     —   Dar ce i-am făcut?
     —        Nu i-ai făcut nimic! Răspunse tot Anica* Eşti prost, prost, un prost din care n'are să scoată nimeni nimic* Prost ca tată-tău, Dumnezeu să-l ierte!
     Băiatul se vârî într’un ungher şi începu să plângă* îşi ştergea lacrimile cu dosul mâinei şi Anica* Radu îi privi din prag, cu Valiza în mână: acesta era fructul viermănos al hotărâre! pentru care venise*
     La căruţă îl petrecu Nuţa, în hainele ei de sărbătoare: miniatură de port femeesc în toată puterea, ca infantele lui Goya* Radu Comşa puse un picior pe butucul roţii să urce. Se întoarse şi o ridică în braţe, o sărută pe ochi, pe obraz, pe pieptenele roz, pe părul mirosind a gaz*
     Ii dădu drumul. Spuse omului să mâne. Se mai răsuci în urmă* Copila, în noapte, îi făcea semn de drum bun, cu mâna. O văzu umbră mică şi neagră, părăsită în noaptea adâncă şi neagră*
     Pe urmă îl întovărăşi numai lătratul câinilor.
178
                       CAPITOLUL VL
                             STRIGOI L
     In două zile, capitala se transfigurase ca după o băutură vrăjită. II întâmpină pe Radu Comşa cu vestmânt festiv. Cu flori de liliac şi ferestre deschise în lumina de cleştar a dimineţei.
     Trecătorii nu mai goneau alungaţi de grijile lor mizere. Păreau că au ieşit în soare numai pentru plăcerea soarelui. Mersul şi gesturile nu mai aveau nimic din osteneala sângelui sleit şi acru. Pluteau imponderabile. Privirile se întâlneau fără indiferenţa dîntotdeauna. Se recunoşteau oameni care nu s’au văzut niciodată. Se înţelegeau din ochi cu o fericire complice: „Prietene, nu e aşa? O minune soarele acesta!...“
     Iar femeile se prelingeau pe lângă vitrine cu mlădieri de feline desmierdate.
     Padu Comşa îşi târî iarăşi mocnit paşii prin sălile Palatului de Justiţie vânturate de curente, pledă câteva procese fără însemnătate, reluă colinda prin cartierele mărginaşe.
     Dar primăvara biruia şi aci. Din gunoaie şi din smârcuri dispăruse urâţenia trivială. Un cireş alb, plecat peste marginea unui gard, era destul să pavoazeze o înfundătură până eri cangrenată. Se căscau în lături ferestre care-au fost ferecate luni de zile, alungând cocleala unde a hibernat mizeria. Cerşitoriî arboraseră cârpe noui şi mai puţin sdrenţuîte. Nechezau gloabele cotiugarelor scuturându-şi pielea pus-tuloasă întinsă pe ciolane, adulmecând cu nările în vânt cine ştie ce îndepărtată înviere a pajiştilor. Ii treceau printre picioare haite de câini fugărindu-se după o căţeluşă periată, spălată şi mătăsoasă, scăpată dintr'o curte aristocratică, cu panglică şi zurgălău la gât, ademenită de amoruri proletare, ca fica împăratului îndrăgostită de ciobanul neîmbăiat.
     Radu Comşa citi pe tăblia albastră a unei străzi, un nume care îi spunea ceva. Se trudi să-şi amintească, lăsându-şi paşii agale,
179
printre zaplazuri cu grădini scufundate într'o tăcere provincială. I se alătură deodată numele de alt nume şi de o întâlnire.
      Intr’o seară, cu un an în urmă, cunoscuse un om 'dintre acei despre care ceilalţi oameni vorbesc întotdeauna cu o superstiţioasă rezervă: respect amestecat cu teamă. Un om care deslănţuise furtuni, luptase cu legile ţării, ispăşise răsvrătiri în temniţă. Acum se ţinea departe de foştii tovarăşi. Se spunea că lucrează la o operă ce va însemna epocă, închis într’o bibliotecă unde multe tomuri poartă omagii frăţeşti ale celebrităţilor revoluţionare din toată Europa.
      Radu Comşa pornise întovărăşindu-1 pe stradă; să-i vorbească înfierbântat despre prefacerile ţării, despre chinul sufletesc al celor scăpaţi din răsboiu, „generaţia de sacrificiu" cum se spunea atunci, şi alte cuvinte mari care pluteau în aier şi îi erau în vremea aceia cu deosebire scumpe. Ieronim Pacu ascultase, fără ca Radu Comşa să-i poată vedea ceva din figură, fiindcă în sfârşitul acela ceţos de Februarie, seara era umedă şi veteranul revoluţiilor îşi înfăşurase partea de jos a obrazului, într'un şal de lână, iar partea de sus, cu ochii şi fruntea, o păstra ascunsă de o pălărie neagră cu boruri uriaşe, adevărată pălărie de conspirator, cum mai fabrică numai Italia pentru briganzii filmelor*
      In mijlocul unei fraze, Ieronim Pacu îl oprise: — „Mă ierţi, tinerel... Foarte interesant ceia ce spui. Dar pierd tramvaiul. Când vrei să continui, treci pe la mine. îmi face plăcere, oricând..."
      Se căţărase pe scara tramvaiului, făcându-şi loc cu coatele, în mantaua păroasă, prin plebea remOrcei. De acolo, îşi adusese aminte şi îi strigase, plecat peste bara platformei, strada şi numărul unde să-l caute. Radu rămăsese la piciorul felinarului desamăgit. Veteranul revoluţiilor se arătase prea puţin pasionat de gândurile care îl munceau pe el, şi încă pe atâţia alţii, atunci.
      Acum poate îl va ajuta să se regăsească. îşi amintea strada, nu-şi amintea numărul. întrebă la o tutungerie. Vânzătoarea îl informă, serviabilă:
      — Numărul 36. Pe dreapta... O casă cu vitraj. Domnu Ieronim cumpără întotdeauna tutun de la noi. Tutun de pipă. Luaţi seama la câini.
      Intr’adevăr, în portiţă, printre zăbrele, îşi arătară colţii doi câini de stână, apărând cu vrăjmăşie patetică domeniul veteranului revoluţionar. Descoperi un buton de sonerie. Apăsă cu timiditate. O slujnică vioaie, în straiu ardelenesc, deschise poruncind câinilor să tacă. Dulăii se liniştiră brusc şi începură să miroase oaspele prietenos, dând din coadă. Slujnica îl privea drept în ochi, crf’b urmă de râs, cu
180
care venise din casă, unde probabil se întâmplase ori povestea cineva» ceva foarte hazliu. Radu Comşa scoase carta de vizită, recunoscând că deocamdată nici câinii, nici slujnica, n'au sumbră înfăţişare de conspiratori.
      Fata şovăi în capul scărilor, dacă să-l poftească înlăuntru ori nu.
      —        Adăstaţi să vâăd cie ziece, duomnull N’a vieţi tiamă... Nu muşcă, numai gura ie die dânşii, tune-i dracu...
      Slujnica * nu intră în casă. Merse în grădină, unde în picioare la o masă, un bărbat în vestă de lână cu mâneci, geluia o scândură. Radu Comşa crezuse că e un dulgher. Omul lăsă gealăul jos, se uită la carta de vizită, se uită la Radu Comşa aşteptând în capul scărilor. Se vede că nici numele, nici figura vizitatorului nu-i spunea nimic.
      Făcu un semn, resemnat.
      —   Insfârşit... Pofteşte-1, să vedem ce vrea...
      Slujnica îi deschise portiţa grădinei şi o tuli în casă, unde avea de sfârşit râsul. îndată se auziră alte glasuri de femee şi un chicotit de copil, în antretul cu geamlâc...
      Ieronim Pacu, nu mai păstra nimic din gravura bărboasă de pe vremuri, aşa cum îl înfăţişau foile muncitoreşti, într’o temniţă sub o fereastră cu gratii şi cu un ulcior de lut alături, sau repezin-du-se cu pieptul desfăcut într’o barieră de baionete.
      Radu Comşa văzu un moşneag robust, cu fruntea osoasă şi lată, cu barba potrivită scurt şi sură, ca un autentic dulgher. II invită să se aşeze pe banca de lemn, cu spătar. Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scândură, ferind din cale un metru galben, articulat, de meseriaş. îşi aminti acum capul lui Comşa; semnele lui din obraz nu se uitau uşor.
      —        Aşa dar ai venit? vorbi, potrivind două scândurele cap la cap şi trăgând o linie. Te-am aşteptat... Unii îmi bat la uşă a doua zi.. Cei mai nerăbdători. Alţii după doi ani. Cei care ştiu să aştepte... Dar tot pe aci trec...
      Se opri să reteze cu un ferestrău îngust capătul scândureî. Radu Comşa gândi că după vorbă, privire şi toată înfăţişarea, e din neamul oamenilor cu bunătatea posacă, oameni care intimidează copiii şi plictisesc femeile.
      —   Aşaaa... Bun! se adresă scândureî retezate.
      Pe urmă întoarse ochii verzi-cenuşii, spre mosafirul de pe bancă.
      —        Dragă tinere, te rog spune-mi ce te aduce la mine. Nu lua seamă la ce meşteruesc eu aci. Când lucrez ascult mai bine. Munca e neplăcută numai când e obligatorie.
      îşi ridică mânecele vestei de lână, desvelind braţe musculoase şi albe. Rotunzi muchiile scândureî.
                                                                                           181
      Radu Comşa pomeni seara în care Ta cunoscut, cu doi ani în urmă. Descoperi cuvinte de ironie amară, pentru a zugrăvi crud deosibirea între naivitatea avântată cu care îi vorbise atunci şi tristeţea cu care) a venit să-i vorbească astăzi. Ca să fie mai bine înţeles, povesti de la început. Satul, anii de şcoală, răsboiul, până la mizeria morală din care se ridica şi cădea atras îndărăt...
      —       Ştiut grăi Ieronim Pacu, strângând linioarele metrului după ce măsurase, şi punându-1 alături. E fenomenul fatal, de câte ori transfertul de clasă s’a făcut brutal. Rămâi izolat. Ai părăsit pe unii şi încă nu te primesc ceilalţi.
      începu să bată două scândurele într’o stinghie îngustă, alegând ţintele dintr’o hârtie vânătă de băcănie şi ţinându-le între buze, pej cele potrivite.
      Radu Comşa istorisi cum tot ce-a încercat n*a isbutit. Cele mai generoase hotărâri stau sub prăbuşiri.
      Ieronim Pacu, potrivi alte două scândurele. Acum se vedea că înjgheabă pereţii laterali ai unei cutii. Rosti, după ce scoase ultimul cui dintre buze.
      —       Ştiu. Dar cel mai bun mijloc pentru a contribui la fericirea universală, e ca fiecare să înceapă prin a şi-o face pe a lui proprie. Goethe a spus-o.
      Radu Comşa evocă amintirea epocei de îndată după răsboiu, când mulţi ca dânsul, întorşi din şanţuri, se arătaseră cu atâta însufleţire gata să-şi apere tinereţea, pentru a realiza o primenire a lumei. Suflu ce-a cutreerat toate ţările după vărsarea de sânge şi acum pretutindeni pare că s*a înfundat în smârcuri.
      Ferestrăul reteză alt capăt de scândură. Ieronim Pacu îl ridică de jos. Scutură făina de lemn de pe mâini.
      —       Ştiu! vorbi. Sunt împrejurări când egoismul tău coincide cu o emoţie generală. Atunci crezi că devii martir pentru un bine general. De fapt, nu săvârşeşti decât ceia ce îţi dictează acest egoism.
      Unul câte unul — continuă Radu Comşa — au renunţat. Mulţi nici n'ar vrea să-şi amintească ce-au hotărât odată. Li se par copilării fără turnare. Exaltările unei nopţi, sub impresia alcoolului, de care a doua zi roşeşti.
      Ieronim Pacu tăie două stinghii subţiri, le netezi, bătu un fund la cutie.
      —       Ştiu... E o regulă generală ca existenţa agitată a martirilor să i sfârşească în pacea sinecurelor.
      Şi acum, Radu Comşa se găseşte într'o izolare desăvârşită. De
182
unde a plecat nu se mai poate întoarce. Spovădui ce l~a întâmpinat în satul Hârtoape.
      —        Ştiu! dovedi că ştie şi de astădată, monoton şi nesurprins de nimic Ieronim/ Pacu, alegând un lemn rotund şi trăgând cu creionul semnul unei rotiţe. Am spus adineori, că acesta e riscul transfertului de clasă prea brutal. Când un individ evadează dintr’o clasă şi nu s'a situat încă temeinic în alta, are motiv să se desoleze. Constată în jurul lui o desăvârşită indiferenţă. O natură mută, tovarăşi cu care legăturile sunt numai exterioare; aceasta e marea solitudine socială. Aceasta cred că e suferinţa dumitale.
      Padu Comşa mărturisi că la această suferinţă caută astăzi un leac. Un sfat. Sunt alţii care vor fi trecut pe aci.
      Veteranul revoluţiilor tăcu un timp, până ce isprăvi patru rotiţe. începu să le dea găuri cu un burghiu.
      —        Inteligenţa n’are nevoie de complicii declară laconic şi continuă să sfredelească găurile, suflând să împrăştie tărâţele de lemn.
      Când sfârşi, ridică ochii la o cuşcă atârnată deasupra, în creanga mărului înflorit. îndreaptă o cupă de porţelan şi mustră sticletele dinlăuntru.
      —        Iarăşi ţî-aî vărsat apa?... Acum rabdă fiule, până şi-o aduce aminte de tine, Veronical...
      Padu Comşa crezu că Ieronim Pacu l-a uitat, cum uitase Ve-ronica sticletele. Răsucea între degete o spirală de geluitură, cu miros plăcut şi umed de brad. Dar Ieronim Pacu nu-1 uitase. îşi dădu uneltele la oparte.
      —  O clipă numai şi am terminat.
      Aşeză osii de lemn în rotiţe, prinse cutia deasupra; pe masă apăru un cărucior de copil.
      —        Pentru nepotu-meul lămuri. Cam rudimentar, dar în definitiv plăcerea a fost pentru mine, să i-1 lucrez. Pentru plăcerea lui se poate cumpăra altul, de fabrică, perfecţionat şi mai arătos 1
      îşi scutură praful de lemn şi aşchiile de pe vesta de lână. Se rezemă de masă, cu spatele spre căruciorul alb şi cu faţa la Comşa. Ca un lucrător care şi-a sfârşit treaba şi are acum vreme de palavre, aprinse o pipă scurtă.
      —        Şi ai venit aşa dar la mine, cum fac toţii Ia să mai trec pe la moşneag. El trebuie să aibă pregătită vre-o soluţie... El e negustor de himere. îmi mai poate ogoi amarul cu dulceaţa cofeturilor lui serafice. Mărturiseşte, dacă de fapt nu te-a îndemnat să vii la mine, acestea?
      Ieronim Pacu zâmbi cu melancolică îngăduinţă pentru această faimă de rebel şi pentru rolul lui de duhovnic.
183
     —        Cunoşti un cuvânt al lui Rouget de L'Isle, tinere Comşa? „Qa va mal, on chante la Marseillaisel" spunea la bătrâneţe, în zilele revoluţiei din Julliet Nu sunt ca moşneagul Rouget de L'Isle» De câte ori aud cântând Marsillieza, nu ciulesc urechile cum fac caii de circ când au ajuns la saca şi trec pe lângă o fanfară. Dar nici nu spun că ga va mal... Spun numai că tinereţea trebuie să cunoască şi aceasta. Să treci şi pe aci. Să te muşte puţin viaţa. Unele fructe sunt mai gustoase, când au fost ciugulite de păsări. Tinereţea nu cunoaşte fericirea îndoelii. Crede că lumea a fost creiată ca să fie dărâmată şi reconstituită după o nouă sinteză. Crezi în idei. Te oferi să mori pentru ele. Dar ideile nu sunt nici bune, nici rele, prin ele înşile. Depind numai de emoţia care le animează. Şi temperamentul decide soarta lor. Mai târziu abia descoperi tragicul dintre ideia pe care ţi-ai făcut-o despre tine şi realitatea la care ai izbutit. îmi vorbeşti de fericirea generală? Dar tinere, fericirea n'o putem da nimănui cu deasila, dacă n'o vrea, nu-i trebuie.
     Ieronim Pacu, pâcâi din luleaua scurtă. Privi în gol. Pe urmă, se mişcă să aşeze bucata de zahăr între gratiile cuştei, de unde pasărea o rostogolise ciugulind. Se întoarse spre Comşa, privindu-1 cu ochi buni:
     —        Uite, cu acest sticlete sunt foarte bun prietin. Nu e aşa Stîck că suntem foarte buni prieteni?
     Pasărea pestriţă piui, scuturându-şi aripile şi rostogolind cu o lovitură de plisc, din nou cubul de zahăr. Ieronim Pacu îl dojeni, iar drept pedeapsă îi lăsă zahărul în cojile de seminţe şi în murdărie. Continuă:
     —        Pe acest amic, îl văd într'o zi zburlit şi supărat, nevoie mare. Nu se atinsese de cânepa lui, nici de zahăr, nici de apă. Gogea ca o victimă a infamei reacţiuni încarcerată într'o fortăreaţă politică, Bas-tilia, Vaţ sau Petropawlosck... Şi îmi vine deodată un gând: „Bine, moşneag caraghios şi incorigibil revoluţionar, tu care ai făcut atâta scandal pentru libertate, cum poţi ţine captiv o nevinovată pasăre care a fost creiată să se sbeguie în tufişul grădinelor şi să ţiuie în libertate, cât îl ţine gura?" Aceasta mi-am spus şi m’a cuprins o mare ruşine pentru această inconsecvenţă, pe care n'o observasem până atunci. Deschid cuşca, să-i dau libertatea, adică fericirea... Ca un imbecil, la început nici nu voia să iasă. L'am scos cu deasila. A trebuit să-l alung. Sboară pe-o creangă, de aci pe acoperiş, pe coş. Nu-i venea să creadă. Insfârşit dispare. II salut: „Adio, fiule 1 Şi poartă-ţi libertatea sănătos!" Pe urmă îmi văd de lucru, frecându-mi mâinile, cu conştiinţa împăcată că am săvârşit o faptă bună. La masă, po-
184
vestesc noră-mei fapta mea caritabilă — eu cu dânsa stau; fiu-meu a murit în răsboiu. Cu dânsa şi cu nepotu-meu. Ii auzi?
      Ieronim Pacu se opri să asculte glasul copilului şi al nurorii, în antretul cu geamlâc. Zâmbi, ca un adevărat şi simplu bunic.
      —       Noră-mea, mai realistă, ca toate femeile, se arăta mai puţin entuziasmată de bravura mea, de cât mă aşteptam. Zice: — „Ai făcut rău, tată... Are să dea peste el vre-o pisică." Mi-a stricat toată bucuria. Când citeam, îmi fugeau ochii de pe rânduri. Mă frământa mereu remuşcarea: „Moşneag nebun ce eşti, aşa ai înţeles tu să faci fericirea unei vietăţi care venea atât de delicat să-ţi ciupească în palmă seminţele? La aceasta ţi-a folosit toată înţelepciunea, învăţată din cărţi şî din experienţă?"... ''Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. Am pornit-o în oraş. M’am întors posac. In prag, seara, mă întâmpină nepotu-meu cu glasul tăiat de emoţie: — „Bunicule, s’a întors sticletele înapoi I" Am alergat să văd minunea. Sticletele ciugulea liniştit din seminţe. Şi văd pisica vecinului, pe acoperişul bucătăriei, cu ochii fosforescenţi. II pândea încă... Mai cuminte sticletele ca mine. Şi te gândeşti cu câtă nedreptate se spune că nu există cap mai sec ca cel de sticletel... Dragă tinere, nici fericirea individuală a aproapelui, nici cea general socială* nu stă în puterea noastră să o procurăm. Fiecare viaţă e delimitată de un cerc invizibil, ca cel tras de vrăjitori la sălbateci, peste care omul să nu poată păşi. N*ai drept să-l împingi spre necunoscutul unde nici tu nu ştii ce-1 aşteaptă...
      Ieronim Pacu scutură pipa şi îşi netezi cu latul palmei, fruntea osoasă şi pleaşă, cu un gest rămas de bunăseamă din vremurile când avea chică de conspirator.
      —       Aud că circulă pe socoteala mea tot soiul de basme. Că stau închis şi lucrez la o „operă capitală". In fine tot soiul de asemenea fantasmagorii. Tinere Comşa, toate acestea sunt născociri. Aş spune: calomnii! Am un nepot. Am datoria să-l cresc, să-l fac om întreg, să-i pregătesc fericirea lui individuală. Aceasta încerc. Nici nu râvnesc la altceva. Am început să urăsc şi sfinţii. Sunt pacostea omenirei. Aceştia nu cunosc ce înseamnă îndoială. De aceia sunt rigizi, inhumani şi nu surâd nici odată. Certitudinea e severă şi intolerantă. Viaţa sfinţilor şi a eroilor e foarte frumoasă în cărţi. Dar nu se aminteşte în aceste cărţi, că bunăoară după moartea unui om de sfinţenia sfântului Francisc din Assisi chiar, oamenii s’au ucis deasupra sicriului, ca să-şi smulgă unul altuia cadavrul? Gândeşte puţin la aceasta... Le aminteşte toate acestea îmi pare, un om de duh şi încă tânăr: Maurois. Şi să mă întorc la
185
mine... Ce-am făcut, ce-am trăit, ce nădejdi ale altora am desa-măgit, nu importă* Nici nu-mi pasă şi nici nu vreau să mă socot renegat Animalul nu poate evada din real în ficţiune, fiindcă n’are imaginaţie* Omul însă cunoaşte această evadare, în ideal, în dorinţă, în Dumnezeu, în artă, în socialism, în revoluţie, în iubire, în nemurire..* Imaginaţia îi creiază alte realităţi. Mi-a creiat şi mie. Am crezut în ele. Mă dezinteresează acum. Dacă mi-ar mai fi îngăduit să folosesc limbajul de altădată, aş spune că la sfârşitul vieţii priveşti la închipuirile tale de odinioară, ca la fluturii prizonieri într’un bloc de ghîaţă. Sunt morţi, congelaţi, şi totuşi numai moartea şi ghiaţa îi mai conservă. Dacă sufli deasupra, să topeşti peretele de ghiaţă, nu mai rămâne decât un mototol, o vâscozitate... Dar îmi pare că vorbesc prostii. Mă ispiteşte din nou limbajul foiletoanelor... Acum te rog să mă ierţi. Mă aşteaptă nepotu-meu să-i duc acest vehicul primitiv.
      Ieronim Pacu scutură pipa de marginea mesei, o puse în buzunarul vestei de lână şi îl întovărăşi pe Radu Comşa până la portiţă, ducând în mână căruciorul de scânduri. In uşa verandei apăru un copil cu şorţ alb. Când văzu jucăria, ridică mâinele în sus de bucurie:
      — Bunicule 1... Dă-1 mai repede, bunicule...
      O doamnă cu părul spic, lăsă lucrul alături, fericită de fericirea copilului. Radu Comşa trecu pe lângă fereastra deschisă, unde se vedea un perete întreg, îmbrăcat cu rafturi de cărţi: tomurile cu omagiul revoluţionarilor faimoşi în toată Europa.
      „E un moşneag nerod. S’a zaharisit!" îşi repeta Radu Comşa, întorcându-se pe strada cu grădini provinciale, unde nu străbătea larma Capitalei şi o pisică traversa în vârful labelor fără nici o grabă, fiindcă vehiculele se rătăceau arar pe aci.
      Inserarea cobora albastră. Becurile nu se aprinseseră. Era ceasul când aerul primăverii e dureros şi oamenii păşesc extenuaţi, după o risipă în desfătare prea mare.
      Perechile treceau la braţ, în haine de culori deschise, cu mersul languros, cătându-şi în ochi. Glasurile şoptite aveau mlădieri de suspin. Buzele multora erau atât de aproape, încât ştiai că acuşi, în casă ori într’un colţ mai umbrit, vor sfârşi în sărut. O femee îl privi venind, cu un surâs de îmbiere, căci Radu Comşa era înalt şi svelt încă. Dar când îi văzu cicatricile din obraz, întoarse capul şi trecu pe celălalt trotuoar.
      Ajunse la capul Podului. Trăsurile şi automobilele se întorceau de la Şosea, agale. Unii îşi uitaseră braţul după mijlocul femeilor. Ochii nu vedeau strada; privirea trecea peste oameni, arbori şi zi-
186
duri, cu altă nălucire rămase în pupilă. Liceeni în culorile vărgate ale echipelor, cu genunchii goi, veneau în cete gălăgioase de la câmpurile de sport. Intr’o trăsură trecu Zoe Vesbianu, cu un tânăr în pardesiu cenuşiu şi pălăria moale. îşi uitase degetele în mâna lui. Nu întoarse capul când Radu Comşa salută. Nu-1 recunoscu. Pe urmă, chiar pe lângă bordura trotuoaruluî, filă alt automobil de roşul sângelui în-chegat, condus de Luminiţa, plecată pe volan. Alături, o nursă cu bonetă de dantelă albă ţinea un copil pe braţe. Radu Comşa strânse pumnii în fundul buzunărilor, până când unghiile se înfipseră dureros în carne. Străbătu Calea Victoriei printre mulţimea înaintând în pas de menuet, în începutul vioriu de înoptare, când becurile şi vitrinele răsfiră lumini încă prea timpurii.
      Observă că aproape nici un trecător nu e singur: un bărbat, o femee; o femee, un copil; doi prieteni, două femei... Primăvara nu-i lasă să se închidă în singurătatea lor ostilă dintotdeauna. Bucuria nelămurită se cerea împărtăşită, caută un prieten, un cunoscut care să devină confident, un braţ în care să se reazăme cald. Mulţi desigur, vor trece peste o săptămână cu indiferenţă şi plictiseală, unii pe lângă alţii. Acum se simţeau atraşi de puteri tainice, se descopereau mai buni, îşi găseau unul altuia farmec pe care nu l-au cunoscut şi de care se vor mira mâine, cu pudică ruşinare că şi l-au putut atribui într*Q inexplicabilă amăgire.
      Radu Comşea grăbea pe marginea trotuoaruluî, atins de roţi, împroşcat de strigătul birjarilor şi insultat de interjecţiile agresive ale clacsoanelor.
      Pe Bulevard se opri din mers. I s’a părut că l-au privit, sleiţi şi indiferent, ochii cuiva cunoscuţi. Da, ochii lui Titel Iliescu. Era rezemat de bara unei vitrine şi poate îl privise, fără să-l vadă. Cu barba de trei zile, cu gulerul neschimbat, cu pleoapele grele, se cunoştea că s*a oprit acolo fără să ştie de ce, aşteptând nu ştia pe cine. Radu Comşa se rezemă şi dânsul, alături de bara de alamă. Celălalt îi făcu loc fără să-l observe, cu gândul absorbit aiurea. Acum se vedea ce priveşte. Radu se înşelase când crezuse că ochii aceia s*au oprit asupra lui, că l-au văzut, Titel Iliescu se oprise pentru altceva. Privea un câine, întins la intrarea unui gang, lingându-şi pielea roşie, mâncată de râie. Din când în când, câinele se odihnea, clănţănind din dinţi şi tremurând. Pe urmă începea altă porţiune de piele, strâns numai în mizeria lui, fără să ridice privirea la trecători. Un rândaş, cu şorţ albastru îl isbi cu piciorul intrând în gang» Câinele fugi gre-bănos şi şchiop, sub o vitrină. Se întoarse, când socoti că primejdia a trecut. Se simţea la gura gangului, la un adăpost al lui cucerit, unde
187
revenea cu încăpăţinare, cerşind cu ochii lăcrimoşi sa fie lăsat în pace. Era atâta mizerie tragică în înfăţişarea animalului lingându~şi rănile desgolite de păr, până la carnea vie şi desgustătoare, încât lui Radu Comşa îi fu mai multă milă decât de câine, de fostul prietin care în această înserare voluptoasă de primăvară, nu găsise altceva pe ce să-şi odihnească privirea.
      Ii prinse braţul. Titel Iliescu ridică ochi opaci. Fu numai un început de surpriză, îndată împotmolit.
      —        Priveai şi tu? întrebă lânced, fără mirare, caşicum s’ar fi despărţit de eri, nu de atâţia ani.
      Şi îndată, se hotărî cu energie:
      —   Hai să bem un şpriţ 1
      Alături se afla o bodegă. Titel Iliescu intră înainte. Arătă energie doar cât comandă o sticlă de vin; nerăbdare doar până băiatul o desfundă. Dădu pe gât, două pahare unul după altul. întinse o hârtie băiatului.
      —        Ia de la prăvălia de-alături un guler moale. 381 Repede, până nu se închide...
      Pe urmă turnă alt pahar. II goli. Se răsuci pe scaun, rezemân-du-se cu creştetul în perete şi privind ţintă, rafturile cu sticle.
      Băiatul aduse gulerul învelit în hârtie subţire. Titel Iliescu îl vârî în buzunar, fără să-l desfacă şi să se uite la el. Sorbi alt pahar. Nu şterse buzele ude. Făcu semn mut cu degetul, băiatului, să schimbe altă sticlă.
      Radu Comşa nu-şi putea desprinde ochii de la prietin, cu senzaţia de groază a unui om care azistă de pe mal, la înecul altui om. Nu mai rămăsese nimic din chipul cu trăsuri fine, din ochii cu limpezimea bună. Un obraz buhăit, cu pungi tumefiate sub pleoape, cu vinişoare vinete străbătând pielea. Şi muţenia aceasta, indiferentă şi absentă 1
      —        Tu nu bei? tărăgăni cleioşi prietenul. Beai Eu abia după două sticle încep să simt că trăiesc... numai după două...
      Aprinse o ţigare. O svârli. Era umedă. Ceru alt pachet. Când aprinse, uită chibritul în mână până ce-şi arse degetele. II aruncă, fără să tresară, caşicum carnea fusese insensibilă flăcării. Fumă cu ţigarea spânzurată în colţul buzelor, cartonul lipit de buza de jos.
      —   Titel!... începu Comşa.
      —        Hm? mormăi prietenul cu gura închisă, umplând amândouă paharele deşarte şi întorcându-se să privească rafturile cu sticle.
      —   Ascultă, Titel...
      Titel Iliescu ascultă cu ochii la dulapul cu butelii, unde se afla
188
lipită o foaie albă, scrisă cu coada condeiului: „A sosit vin de Dră-gâşani". Numără literile. A, una; s, două; o, trei; s, patru... Total nouăsprezece... Nu, douăzeci şi unu... Nu, douăzecil Douăzeci; cu soţ. Atunci mâine are să câştige. Trebuie să sfârşească ghina. Titel Iliescu juca la club, când nu bea. Şi număra literele firmelor, titlurile gazetelor, totaliza numărul birjelor şi taximetrelor, să verifice dacă sunt divizibile prin doi. Atunci era semn J>un: avea să intre în venă. Numerile cu soţ îi purtau noroc, cele neperechi prevesteau pasele negrfe.
      Comşa vorbea înainte...
      —        Eşti nostim, Dădu Comşa. Ştii că eşti nostim?... Eu când beau, tac.
      începu să numere îndată literile din numele lui Dădu Comşa: 12, una; a, două; d, trei... total nouă litere. Nume cu ghinion. Turnă din nou în pahare.
      —   Bea, Dădu Comşa I... Acesta nu înşeală nici odată.
      Dădu Comşa era nemâncat, nu era deprins cu vinul; simţi un adaos de viaţă în vine şi o înduioşare generală, pentru prietin, pentru băiatul care servea, pentni patronul care tăia felii de şuncă, pentru el, pentru toată viaţa.
      Titel Iliescu deşerta paharul. Turna altul. Se întorcea să termine un calcul complicat: întâi numărul rafturilor, pe urmă numărul sticlelor din fiecare raft, pe urmă totalul general împărţit prin doi.
      Dădu Comşa văzu că unghiile prietenului sunt netăiate, cu negru dedesubt; avea un buton la manşetă de-un fel şi la cealaltă, altfel; cămaşa fină, dar murdară, hainele arse de ţigară...
      —        Ascultă, Titel!... continuă Comşa să povestească însfârşit unui suflet, ceiace purta în el de zile şi zile... Ascultă...
      —        Dădu Comşa, Dadule, răsboiul a făcut şi altfel de infirmi Invalizi care nu se văd. N’au rănile afară... Apropie paharul. Ciocneşte şi taci. Eu, când beau tac. Beau mult şi tac întotdeauna.
      Bău, turnă şi iar bău.
      La mijlocul nopţii, obloanele se lăsară cu vuiet, patronul ceru iertare că închide. Eşiră, plecându-se, pe uşa cu jumătate din tăblia de fier coborâtă. Dădu Comşa vedea oamenii clătinându-se straniu, apropiindu-se şi dispărând. Dar simţea o fericire necunoscută. Titel Iliescu îi prinse braţul. El nu se legăna. Nu se împleticea. Era deprins.
      —   Acum nu te las, Dădu Comşa. Mergi cu mine...
      Dădu Comşa nu întrebă unde. Mergea ori unde. Se rezemă cu mâna de un perete, cât prietenul îi dăduse drumul să oprească un
189
birjar» Zidul cu patru etaje, îi păru că se clătină sub mână şi se surpă, ca un decor de carton» Râse singur de această senzaţie» Pe urmă se uită împrejur ruşinat, să descopere dacă nu l-a auzit cineva râzând singur»
      —  Mergi cu minei îl împinse Titel Iliescu să-l urce în trăsură»
      La un cabaret voia să-l ducă. Abia acum a înţeles. N*a mai fost
la un cabaret de ani. De altfel, de câte ori a călcat el într’un cabaret? Trăsura rătăceşte pe străzi, se încrucişează cu altele, îi inundă o clipă farurile automobilelor. Nu mai ajung? N’a crezut niciodată că Bucureştiul e atât de nesfârşit... Au ajuns» Portarul îl salută pe Titel Iliescu familiar, ca pe-un client cunoscut. Şi garderobiera la fel... Nu, şampanie nu beai Tot vin... Titel Iliescu face semne mute chelnerilor. II servesc toţi fără să-i mai aştepte comanda. Ştiu ce înseamnă fiecare gest.
      Dansează o femee goală, numai cu două cupe de metal la sâni şi o cingătoare tot de metal, la mijloc. Are părul negru albăstriu, retezat liniar pe ochi, ochii lungiţi ca basoreliefurile egipţiene. Face din când în când, semn cu privirea, lui Titel, să-i arate că l-a văzut. Toate îl cunosc... Chelnerul întreabă la ureche dacă să servească o sticlă la masa unde e domnişoara Yvonne şi alta, la masa unde e domnişoara Katuşca.
      Titel Iliescu dă din cap: „Binel... Să servească şi să-l lase în pace!" Apoi dispare. Unde stă atât? Radu Comşa îşi toarnă singur acum. Priveşte cu un surâs de beatitudine alt număr din program. O pereche. Se învârt fiindcă dansează ori fiindcă toate îi joacă acum înaintea ochilor? Radu fixează un punct din cortina ridicată. Punctul nu se mişcă. Dar mesele de jos ondulează. S'a întors Titel... E bărbierit şi cu guler curat. Acum Radu Comşa a înţeles ce destinaţie avea gulerul cumpărat la bodegă. Desigur se afla aci şi un coafor. Ii e milă de fostul prietin. Ar vrea să-i spună cuvinte bune, care să-i îmblânzească durerea ascunsă, cine ştie ce durere... Dar celălalt toarnă, bea şi tace. E cu spatele întors la sală. A venit dansatoarea cea goală. E acum într'o toaletă argintie, cu flori verzi, ca algele de mare împletite pe trupul unei înecate. II desmiardă pe Titel, pe bărbie, îşi face loc pe genunchii lui. Omul întoarce capul plictisit, îi trece mâna peste umăr, să apuce paharul.
      —       Beţiv! Eşti un beţiv scârbos! îl dojeneşte dansatoarea înfăşurată în alge.
      —       Sunt un beţiv scârbos... recunoaşte Titel Iliescu, fără să clintească un muşchiu din obrazul buhăvit, cu pleoapele pe jumătate închise. Da. Sunt un beţiv scârbos. Ei, şi?...
190
      Femeia se uită pe urmă la Radu:
      —       Şi prietenul tău?... Desigur tot un beţiv. Păcat de el... Ce are la obraz? Numai cu oameni de aceştia umbli...
      Titel Iliescu întinde mâna după sticlă. îşi toarnă.
      —       Ei, şi? Păcat de prietenul meu... Păcat de mine. Ce-ţi pasă? Nu mai vorbi atât. Lasă-mă să beau. Eu când beau, tac.
      —       Beţiv scârbos! îl mustră încă odată femeia cu o ultimă mângâiere pe bărbie, trecând la altă masă, unde a invitat-o discret un chelner.
      Radu Comşa a recunoscut acolo pe generalul Pavel Vardaru. E în haine civile. Cu un comandor de marină. Cu monoclul în arcada sprincenei, părul alb, jovial şi satisfăcut, înconjurat de femei. Erau trei, acum cu dansatoarea, sunt patru. L-a recunoscut şi generalul Vardaru. II chiamă.
      —  Titel, numai o clipă, mă ierţi? Mă chiamă...
      Titel Iliescu face semn indiferent cu mâna:
      —       Ei, şi? Poţi să pleci, poţi să rămâi. Mi-e perfect egal. Eu beau singur şi tac.
      Radu Comşa îşi adună toată voinţa să meargă drept. A răsturnat un scaun. Se întoarce să-l aşeze, dar i-a luat un picolo înainte. Se învârte toată sala. Mesele se depărtează, îi fug înainte; când merge, piciorul depăşeşte distanţa pe care o calculase. Jazzbandul urlă. Perechile se răsucesc. Toate acestea îl ameţesc mai mult decât vinul... A ajuns. Cade pe-un scaun. Pavel Vardaru îi întinde un pahar de şampanie. îşi prezintă tovarăşii de masă. Toţi sunt oameni de treabă. Radu Comşa ar putea să jure pentru toţi, că sunt oameni fără pereche. Şi generalul Vardaru, şi comandorul de vas, care vorbeşte femeilor ca într’o tavernă de port, cu cuvinte pe şleau şi înjurături teribile. Femeile fac haz, privindu-1 cu o poftă rea, aţâţată în ochi.
      —       Bătrân pirat! î se adresează generalul la fiecare început de frază.
      Piratul s*a ridicat să prindă o femee să închee o socoteală veche, se vede. Dar nu ajunge până la ea. Se leagănă dublu, ca pe-un vas bântuit de îndoită furtună: ruliu şi tangaj. A renunţat şi revine turnând o înjurătură de matrod care despică în două catapeteasma cabaretului.
      —       Bătrân pirat! îl bate generalul Vardaru, cu palma pe umăr, plin de admiraţie protectoare.
      Femeile chicotesc. Una a pus în capul lui Pavel Vardaru o pălărie cu pene. Generalul schiţează cu pălăria de indian, un început din
191
dansul scalpului. Ce societate veselă! Radu Comşa n*a văzut niciodată atâta veselie. Pavel Vardaru îşi aminteşte de el» îşi scoate monoclul» privindu-i cu desaprobare cicatricea gurei. A gândit ceva. Şi-a adus aminte de buzele lui Radu Camşa, de odaliscă. Dar n’a rostit nici un cuvânt. îşi aşează monoclul la ochi şi luptă cu o femee care-1 scotoceşte în buzunar. E prins într’o plasă de serpentine. Când mişcă mâna foşnesc benzile de hârtie» târâie scrumiere» răstoarnă ceştile de cafea. Toată sala e panglici de serpentine» verzi» galbene» roşii» acăţate în candelabre» făcând păienjeniş» între mese.
     —   Bătrân pirat!
     Bătrânul pirat» hohoteşte cu glas detunat» care acolo» pe mare» va fi acoperind desigur vuietul helicei. Povesteşte o anecdotă din Marsilia. Are pe fiecare genunchi câte-o femee. Una îi sburleşte părul. Alta se chinuîe să prindă în ochiu monoclul lui Vardaru. Toţi râd. Toţi vorbesc deodată. Pe el l-au uitat.
     Radu Comşa se ridică sprijinindu-se de spătarul scaunului. îşi ia noapte bună. Păşeşte în zigzag şi râde. A nimerit la altă masă» târând după el o trenă de serpentine. îşi cere iertare şi râde. Domnii de la masă şi femeia întorc capul. Râsul lui Comşa îi strâmbă prea desgustător obrazul. Dar el râde. Acum de nimic nu-i pasă. Toţi sunt buni... Titel Iliescu e acolo. El singur nu râde. Toarnă» tace şi bea... Ii toarnă şi lui.
     Ochii lui Titel Iliescu sunt cenuşii acum. A alungat altă femee care-a venit să se aşeze la masa lui. Să-l lase singur. El când bea tace. A început numai de două ori să spună ceva şi s’a oprit
     Odată:
     —        Radu Comşa» socotelile mele sunt făcute. Mai am bani pentru un an... Faits vos jeux! Pe urmă?... Pe urmă... Rien ne va plus!..t.
     Sfârşise cu un gest de retezare, privind o bandă de hârtie legă-nându-se în candelabrul din mijloc, până ce s*a înfăşurat în jurul unei perechi de dansatori şi s*a rupt. Poate se gândea la cârciumile unde se va târî, poate la alt sfârşit.
     Şi altădată, vorbi fără să se uite în ochii celuilalt:
     —        Radu Comşa... Tu ştii?... Am vrut de multe ori să te caut Pe urmă m'am gândit că e mai bine aşa... Radu Comşa, îţi mai aminteşti de prietena ta, Zoe? Zoe Vesbianu?... Pe Zoe Racliş am iubit-o. E foarte de mult. Acum nu-mi pasă. A fost a mea, după ce-a fost şi a ta şi a altora. După ce-a fost a tutulor. Acum nu-mi mai pasă...
     Sorbi paharul încet, ca o otravă ucigaşă dar plăcută.
     Târziu, adăogase pentru el:
     —   Când se încovoaie sub desmierdarea mânei, e acum ca o
192
panteră care se ghemuieşte să sfâşie... Eu am iubit altă Zoe. Pe aceia nare s*o cunoască nimeni. Am omorât-o pe una în cealaltă... Radu Comşa, întinde paharul! Eu când beau, tac... Acesta nu înşeală niciodată, Radu Comşa, s’q ştii de la mine.
      Pleoapele au coborît încet cortina peste ultimul act unde eroina a murit.
      De aci înainte Radu Comşa nu-şi mai aminteşte cum au trecut ceasurile. Jazzbandul şi orchestra vioarelor se alternau, împingând beţia în spasmuri epileptice. Ooamenii aveau ochii painjeniţi, femeile părul lipit, cu ondulaţiile desfăcute. Numai chelnerii circulau corecţi, ca dresorii într’un circ de fiare deslănţuite, veghind la dorinţele tu-* tulor, în fracurile negre, cu piepţii cămăşilor coşcoviţi.
      Un alcoolic precoce, la spatele lor, repeta aceiaşi obsesie de examen, în urechile chelnerilor când strigau comanda, în faţa muzicanţilor, parodiind tactul.
      —  Est vulgus cupidus Poluptatum et st modern ptinceps trahot...
      Umbla prin sală, cu paharul în mână, împleticindu-se:
      —  Quidquid oritur qualecumque est, causam habeat natura...
      Titel Iliescu răsucea gâtul sticlei în răcitoare, cu fălcile încleştate,
cu ţigarea lipită de buza de jos.
      —  Bea, Radu Comşa! Acuşi se face ziuă şi n’avem timp.
      Gândurile lui Radu Comşa se împleticeau în convulsii neisprăvite. Un gând se amesteca neaşteptat cu altul, îşi pierdea urma». Totul apărea acum anormal şi totuşi plăcut Dispăruse noţiunea zilei de mâine, se simplifica tot, se urzeau din ceaţă hotărîri brusce şi eroice, a căror împlinire îi pare acum cel mai uşor lucru din lume. Pe urmă îl cuprinse din nou mila pentru prietenul care tăcea şi bea. Titel cel cu ochii buni şi atoate iertător de altădată, cel care povestea atât de încântător!... Şi Zoe... Cine-ar fi crezut?... Toată viaţa e plină de taine. A văzut-o astăzi. Cu un tânăr cu mutra pudrată, o lichea de dancing desigur. Şi cu alţii a văzut-o, altădată. întotdeauna cu altul, schimbat. Iar acesta de aci, stă, tace şi bea. Se ridică să-l sărute îmbăiat, pe frunte.
      Titel Iliescu, îl privi sever.
      —  Stai liniştit şi bea!
      Alcoolicul ajunsese la masa lui Vardaru, închina comandorului de vas:
      —        Sic navis venerunt... Nu! Pardon! Barbari nostros navibus egredi prohibebant...
      Râsul bătrânului pirat, acoperi explozia tobei de jazzband.
      Acum toate se învârt. Se scufundă într’o ceaţă. Dacă mai stă
13  Part. II.                                                         193
încă o clipă, arc să cadă jos. Cu o ultimă încordare a voinţei, Radu Comşa se roagă:
      —   Titel, mă înăbuş... Să ieşim... d'a... d'aici..,
      Titel Iliescu priveşte fix numărul de la garderobă, pe care l-a pus pe masă: 17. 1+7=8, soţ, soţ înseamnă că se schimbă ghîna*.
      La uşă îi petrece alcoolicul sughiţând:
      —        Hâcl... Pardon 1 Magis mirări se aiebat quod non iam in Asia essent...
      Afară şofeurii deschid portierele maşinilor, licitându-se:
      —   Acil Liber, conaşulel... Liber...
      —        Mergi cu minei hotărî cu autoritate Titel Iliescu. Mişcarea îţi face bine.
      Şi sever, cu mustrare şi compătimire:
      —   Nu ştii să beii...
      Radu Comşa îşi dă toate silinţele să calce drept. Strada şa~ lupează. E acum o stradă dintr’un tablou dînamist: etajele cresc, scad, faţadele se apropie, felinarele au urcat la al treilea rând, coboară şi s'au topit. Strada înaintează cu el.
      —        Nu pot. Lasă-măl se rugă, aşezându-se pe o treaptă, cu pălăria în mână.
      Titel Iliescu îl priveşte cu milă şi cu dispreţ.
      —   Bine! Am spus că nu ştii să bei. Te duc la o trăsură.
      II trage de umărul hainei să-l ridice. A găsit ceva mai bun decât o trăsură. O femee.
      —   Ia-1 la tine... sau la el... Cum vrei.
      Femeia îl ia în posesiune cu autoritate. Titel Iliescu întoarce spatele şi se depărtează spre capătul străzii încet, ca un om care n’are ce face cu restul nopţii.
      S'a mai întors să-i privească din urmă. Apoi dispare la colţ;, cu ţigarea stinsă, lipită de buze, bătând cu bastonul în marginea de granit a trotuarului. Femeia luptă să-l târâie pe Radu Comşa. E beată şi dânsa, dar mai puţin. Şi ea, e deprinsă. Are sprincenele îmbinate, sâni enormi, disproporţionaţi cu restul trupului slab. Strânge bărbatul aproape, încălzindu-i mâna subsuoară, unde haina e umedă de sudoare. Radu Comşa s*a desmeticit puţin. Se uită din când în când la obrazul femeii, îi pare cunoscută de undeva, sub pudra groasă, cu buzele roşii, văpsite fără măsură, peste marginea lor firească. Se bălăbănesc amândoi în norii măturătorilor. El vrea să meargă într'o parte, dânsa îl târâie în alta. Vorbeşte răguşit, îl face beţiv. înaintea sergenţilor trec cât pot mai ţapeni, să nu pară ameţiţi. Pe urmă, când s'au depărtat, femeia începe iar. Au ajuns
194
pe uliţi necunoscute, cu casele joase. Se apropie sfârşitul nopţii E în aer pregătirea unei triumfale dimineţi de primăvara. Cu piuit de păsări şi o geană stânjenie de cer, peste cade,
      Radu Comşa declamă, cu mâna lărgită spre cer: et de divines matinées De cristal, de soie et d'argent."
      —         Ssst! taci că se trezesc vecinii! îi astupă gura, femeia cu sânii enormi. Am ajuns, aşteaptă...
      Radu Comşa se reazămă de perete, cât femeia caută cheia în pungă, deschide. Păşeşte după ea, împleticindu-se într’o tindă întunecoasă. A isbit cu piciorul o găleată de tablă. Femeia îl târâie de mână, înlăuntru. II loveşte din prag un miros dospit şi închis, de parfum prost, de săpun, de apă zăcută.
      —   Nu te mişca. Aşteaptă s'aprind!...
      Lumina s’a risipit roză, în capsula de hârtie colorată care îmbracă globul. Femeia îşi aruncă pălăria. Dă foc maşinei de spirt.
      —   Haide! Desbracă-te!
      Radu Comşa păşeşte prin cameră, împiedecându-se de scaune. Face recunoaşterea locului, inspectând cadrele de pe pereţi.
      —         Ai să-mi răstorni lucrurile! se supără încă odată, răguşit, femeia. Desbracă-te odată. Iţi spun. Uff! toţi beţivii sunteţi la feL
      Femeia şi-a aruncat bluza. E numai în fustă şi în cămaşa „umflată peste sânii din caleafară mari. Vine să-i ajute să se desr brace. Vede acum mai bine semnul din obrazul clientului; strâmbă desgustată din buzele roşii ca o rană hidos deschisă. întreabă stupid, arătând cicatricea:
      —         Ce e asta? Cum poţi umbla cu asta?... Şi îţi mai vine încă să bei, cu porcăria asta în obraz !...
      Radu Comşa se reazămă de perete şi îşi cere, râzând idiot, iertare că poate umbla şi bea cu porcăria aceia în obraz. A pus mâna pe o fotografie înfiptă în rama oglinzei: un bărbat cu şapcă de apaş şi cu pantofi dle tenis. Altă fotografie: un plutonier. Umblând, răstoarnă un borcan. II aşează prompt la loc, râzând şi vorbind singur:
      —   Nu e nimic. Pardon!
      Fotografiile îl interesează din cale afară. A mai descoperit una: o femee goală şi un bărbat... Desgustător! Şi încă una.
      Radu Comşa cade pe scaun desmeticit deodată. De pe cartonul palid, priveşte Dan Şcheianu.
      —         Lasă aceasta! Nu-ţi permit! îi smulge femeia fotografia din mână. Nu-i pentru mutra ta de beţiv.
195
      A dus cartonul la* piept, cu gestul familiar al femeilor când sie apără. Radu Comşa luptă să i-o smulgă îndărăt. Mâna se întinde moâle şi cade... Nu. Nu-i mai trebuie.
      —       Te-ai supărat? întreabă femeia îngrijorată că acum omul poate să plece.
      —- Nul face semn din cap, Radu Comşa.
      Şi se uită cu alţi ochi, la stăpâna cartonului decolorat. Aşa dar, într'o amintire Dan Şcheianu mai trăieşte. Toţi l-au uitat. Prietenii, revistele nu-i mai pomenesc numele; e şters definitiv din orice amintire, şi iată cineva îl apără. Cineva? Vietatea aceasta poate fi cineva? Mai are ceva omenesc?
      Radu Comşa se uită prosteşte la femeia care îşi scoate acum ciorapii, trăgându-i pe dos ca o piele jupuită. O recunoaşte. Tovarăşa lui Dan Şcheianu, pe cheiul mării, la Constanţa: „Lenuşca, dă-mif‘ întindea mâna după cutia cu praf alb şi Lenuşca se apăra...
      Femeia e acum desbrăcată şi de cămaşe. Umblă goală prin cameră, aşa cum e deprinsă să umble cu animalică impudoare în faţa celuidintâi necunoscut. Singura îmbrăcăminte e perechea de pantofi cu tocuri înalte. Sânii îi spânzură monstruoşi, cu două rotocoale mari în vârfuri, ca două cicatrici circulare de arsură. Stinge flacăra spirtului. Aşează pernele.
      —  Haide odată! N*aî să mă ţii toată noaptea...
      Radu Comşa suflă în lampă. Pipăie până la pat, şi când îl întâlneşte trupul gol, se prăvale cu un muget de animal, încleştând în braţe, în carnea lâncedă şi flască, toate femeile care în această primăvară ameţitoare sunt ale altora.
      Glasul răguşit sună în întuneric.
      —       Eşti nebun? Ce înseamnă asta? Ufff, toţi beţivii... Când are să sfârşească odată?
      Pe urmă calmat, într'un târziu, căscând:
      —       Vezi că-mi murdăreşti cerşaful cu ghetele... Cum ai spus că te chiamă?
196
                       CAPITOLUL VIL
  ÎNTOARCEREA UNDE AU FOST JURĂMINTELE.
                                        §1-
     Domnul Lica Carfojan atinse birjarul pe spate să oprească. Zărise la staţia de tramvaiu pe Radu Comşa, aşteptând la bordura trotuarului cu ochii înfr’un ziar. îşi făcuse socoteala repede: acesta e omul care îi trebuia.
     Sări din trăsură şi când fu lângă Comşa, îşi anunţă prezenta cu un bobîrnac în ziar.
        Traditore, traditore! Ni-am lihămitit di atâta opozîţîie ş’a-cuma cetim să videm: cădi ori nu cădi infama reacţiuni?
     Domnul Lică Carfojan era ca întotdeauna cu mutra de vulpe vicleană şi ca întotdeauna nedespărţit de umbrela provincială, deşi ploaia nu stropise de două săptămâni.
     Prinse mijlocul lui Comşa, familiar, şi intră — cum spunea — „direct în chestiune".
     — Puiule, am sâ ti rog ciava... Macar câ mi sâ pari câ ti-aî cam dipartat di partid... Mi sâ întâmplă una niplăcufâ. îmi vini mâni un proces la Casaţâie. Avocatu* cari-o pledat la Ieşi în apel, îmi telegrafiază în ultimu* moment că nu poati vini. O dat o boală pişti iei. Tocma* mă ducem la unu* di-aici, cum mi-o dat iei adre-sa’n depeşî. Dar ştii că nu-mi placi să mă adresez la fel di fel di nicunoscuţi. îmi faci mari sărviciu puiule: chestie di un şfert di cias. Ai să vezi când studiezi dosaru*: un fliacl Am câştigat la tătî instanţâli. Eu în Bucureşti nu pre cunosc lumi; numa* di-ai noştri din partid... Dară partidu-i una şi afacirili sânt alta...
     După o pauză, făcând cu ochiul, ca între oameni care ştiu despre ce e vorba:
     —  Bini înţâles când îi vorba de amara opozâţâiel La puteri
                                                                               197
fi alceava; cari om nu Va 'nfrupta cîti-oliacă dac’o luptat pentru partid?
      Ii dădu drumul de mijloc, şi 21 privi in ochi:
      —  Am înţăles că primeşti
      Radu Comşa nu spusese că primeşte, dar gândul îi surâdea. Advocatura lui mergea slab. O lăsase, o reluase; clienţii nimereau numai din întâmplare Şi pentru treburi mărunte. Domnul Lică Car-tojan se ivise la timp.
      —  Să vedem... Până nu studiez dosarul, ce-aşi putea spune?
      —       Atunci îi ca şî făcut, puiule 1 — se bucură domnul Cartojan, Motivili recursului îs pusâ la punct di avocatu* meu. Numai li dis-volţi. Văd câ aşteptai un tramvai. Dă-1 naibii di tramvai şi hai să luăm masa împreună 1... Iţi explic cum stă toatâ daravera, cât gustăm din nişti mititei cu gogoşari, cari~s singuru’ lucru bun cari~mi placi la bucureştienii aiştia.
      Radu Comşa luă masa la restaurant împreună cu domnul Lică Cartojan şi se lămuri. Rămase surprins numai dă domnul Cartojan se judeca pentru o întreprindere din judeţul Bacău. II credea operând numai la Iaşi, unde îşi avea sediul electoral.
      Domnul Lică Cartojan îl compătimi:
      —       Ţi-am spus eu puiule, câ nu eşti di politicâ. In politică, drăguţă, sâ-ţi faci afacirile cât mai diparti di alegători. Altfel ti scormoneşti ba unu’ ba altu’, te mai bagiucureşti-o gazetă, mai intri în conflict cu oameni chiar di la tini din partid, câ di undi mănânci tu vra să sâ ’nfruptî şâ altu*. Eu am, puiule, două câmpuri di ope-raţâie. La Ieşi fac politicâ şi oamenii mă ştiu ca atari; la Bacău, şi mai am încă o făbricuţă în tovărăşie cu un ovrei în Ardeal; acolo îs negustor. Eu la Ieşi fac sărvicii la alţii, la Bacău şi la făbricuţă me din Ardeal, cer sâ~mi facâ alţâi sârvicii, macar di-ar fi aciia alţii, nişti bandiţi din infama reacţiuni.
      Radu Comşa studie dosarul, pleda şi câştigă procesul. Nud păruse afacerea prea curată. Procesul îl câştiga domnul Lică Cartojan şi îl perdea o obştie de ţărani. Dar avocatul obştiei se prezentase numai de formă; dreptatea după lege trecuse încă din prima instanţă de partea domnului Cartojan. Sentinţa rămase definitivă.
      —       Brava, puiule! Ştiem câ n’am dat greşi — clipi domnul Lică Cartojan din ochii de vulpe, cu deplină mulţumire. Cum agiung acasâ îţi expediez onoraru... Nu pre am parale la mine, câ Bu-cureştiu ista m’o uscat. Da’ cum agiung... fii fără grijii Sau mai bine altâceava... Ai procesă cumva aieste v’o două zili, ori poati ieşti mai liber?
198
      Radu Comşa răspunse ca n’are procese aceste vr’o două zile. Domnul Cartojan sie veseli:
      —       Atunci am nimerit-o. Eu plec dliarâ. Nu mă duc la Ieşi până săptămână viitoari. Mă opresc întâi la Bacău. Am şi depeşat să mă aştepti otomobilu’ fabricii la garâ. Am înţăles după cât mî-ai spus, că locurili undi tăiem noi, li cunoşti di pi vremea războiului şam mai înţăles ca ţi-ar faci plăceri sâ li mai vezi. Ai cf ocazâie cum nu sâ poati mai bunî. Ti duc şâ ti aduc pană la garâ, la Bacău, cu otomobilu. Stai o zâ, faci plimbări cât îm văd ieu di daravelurili meii, ti'ntorci şâ cu bani... Zău, că-mi faci mia întâi, mari plăceri!... Să vezâ ce frumos am curaţât noi pi undi o fost ticăloşâia ceia di războiul Dacă ti-ai hotărât, ni vedem la garâ. La revideri!
      Radu Comşa nu eşîse din Bucureşti de cîteva luni, din iarnă. Şi la câmp nu fusese de anul trecut, dela cel din urmă drum al lui în satul părintesc, Hârtoape. îşi spunea că undeva există verdeaţă T?i câmp liber, iar el uitase. De multă vreme se hotărâse să se întoarcă şi acolo odată, în locurile pe care le-a cunoscut numai subt bătaia tunurilor. Amânase, îl ţinea legat aci viaţa ca pe o muscă prinsă în hârtie cu clei. Seara fu la gara de Nord. Luase un bilet de clasa a doua; domnul Lică Cartojan avea unul de clasa întâi.
   * — Eî, ci ni facim acu’, puiule? — întrebă dezolat.
      —       Nu ne facem nimic. E foarte simplu. Dumneata mergi în vagonul dumitale, eu într’al meu. Ne dăm amândoi jos în gara Bacău. Tot odată ajungem.
      —       Eî, nu pşă, fraţi! Să-l schimbăm... Plătim diferenţa până nu sâ închide casa... Ia dă-1 oliacă la mini, câ văd câ-s tot mai dîscur-căreţ ieu, macar că's provincial!
      Radu Comşa care n’avea cherestea în ţinutul Buzăului, nici o făbricuţă în Ardeal, şi trăia cu strânsă economie, schimbă biletul ca să ţină companie domnului Cartojan. Până la Buzău află astfel preţul diferitelor calităţi de scânduri, la Galaţi şi loco gară, ticăloşia căilor ferate care urcă la fiecare trimestru tariful dar nu pune la dispoziţie vagoane decât cu „şpagă" la personalul din staţii, află catastrofele schimbului, incapacitatea guvernului în politica economică, şi alte multe chestiuni care îl dureau mult pe domnul Lică Cartojan. Pe urmă dincolo de Buzău, când se goli vagonul, Lică Cartojan întinse subt picioare un ziar şi peste obraz desfăcu altul, adormind subit, cu o miraculoasă trecere dela agitarea cea mai cumplită la un somn vecin cu moartea. Radu Comşa eşi pe culuoar; deschise fereastra să respire noaptea răcorită.
199
     Luna finea fidelă tovărăşie* trenului, în întunericul de dincolo de scânteelc maşinei. Haltele cu lumini somnoroase rămâneau năluci în câmpuri mute. Radu Comşa îşi aminti dintr'o pâclă unde dormi-seră înecate, cuvintele locotenentului Ghenea despre expresurile arogante, rostite odată în altfel de tren şi în altfel de noapte. Are să-i vadă mâne movila de pământ unde tot neastâmpărul acela care părea etern, a muţit. Gândi la taina lui grea, de moarte, neisprăvită atunci pe brancardă, luând-o cu el în lumea de unde n’avea s'o mai ştie nimeni, niciodată. Se alese din pâclă şi chipul lui Mihai Var-daru, dar nu chipul lui tânăr şi voios, ci numai hâda arătare cu obrazul înălţat din balta cu aţe verzi, cu lipitoarea cuibărită în orbită. Pe urmă Radu Comşa se gândi la el, iar vântul rece al nopţii fu amar.
     In gara Bacău îi aştepta fratele Domnului Cartojan, administrator general al întreprinderii. Exemplar aidoma cu domnul Lică Cartojan, cum seamănă Un pui de vulpe cu o vulpe mai bătrână.
     Când află că procesul s’a isprăvit şi că a fost câştigat, îşi manifestă bucuria, scoţând pălăria de doc, trântind-o în palmă şi aşezând-o apoi pe cap, cu funta la frunte.
     —       Bini c’am văzut-o şâ pi asta! Di-acuma ni punim pi lucru sărios.
     Se plimbă în hainele de sport, cu jambiere galbene şi cu pardesiu de pânză, măsurând peronul şi frecându-şi mânile exact cum şi-le freca domnul Lică Cartojan.
     —       Di-acuma bădie Lică, ai să vezi cum ţâ-î frec eu pi mârlanii Au sâ să'nveţe dumnialor sâ mă cunoască şâ sâ mă pominiască...
     Radu Comşa intră în restaurant să-şi încălzească stomahul cu un ceaiu ferbinte. Ii părea bine că a venit, dar începea să regrete că se întoarce acolo, în tovărăşia acestor oameni, cu gândul mimai la afacerile lor, la cine ştie ce fel de afacerii
     Domnul Lică Cartojan îşi repară puterile cu o gustare mai solidă: sardele, brânză, pastramă şi câteva ţuici. Plăti galantom şi consumaţia lui Radu Comşa, cu toată împotrivirea. Afară îi aştepta un Ford, hârbuit şi ruginit ca un ibric.
     —       Poati vrei sâ stai lângă şofer, puiule? — întrebă ospitalier domnul Cartojan. îmi convini şi mia. Pe drum numai bini mă puni Ticu în curent cum mai stau lucrurili pi-aici... Eu aşa lucrez, puiule! Un fraţi aici, unu* la făbricuţa din Ardeal. Au şi dânşii de lucru şâ câştigă oliacă di parali, iară ieu n*am tiamâ câ fura şi părădu-ieşti unu* străin.
     Maşina ţâşni într’un huruit de fier vechîu cu o sprinteneală şi un avânt neaşteptate delà înfăţişarea preistorică. Şofeurul slobozi
200
cu o bucurie <fe sălbatec, samovarul fosăind, sbârnâihd, strănutând şi jucând în arcuri, pe drumuri colboase, pe creste de dealuri şi peste podeţe* Radu Comşa îşi făcea degetele pîcioarelor cârcel în ghete, de câteori maşina aruncată la cotituri, pârâia pe roţile de dindărăt, păre«~ţ că se răstoarnă peste cap sau că se va desface brusc din toate încheeturile, să umple drumul de şuruburi şi hârburi Dar maşina nu se desfăcu şi nu se rostogoli peste cap.
      In două ceasuri erau la Oneşti. De aci Radu Comşa recunoscu locurile. Ii păreau deşarte şi mai largi, fără forfota în care le văzuse întâiu.
      De după culmi ar fi aşteptat poate să se înalţe o pasere de metal, încercuită de noruleţi albi ca cei din jurul serafimilor pe i-coane; să bubue salvele unei baterii care-a fost uitată acolo şi s’a deşteptat.
      Drumul era umblat numai de cară cu boi, ferindu-se în mers domol spre şanţuri, cu oameni mergând pe lângă încărcături, iar după culmi se ridica şi se lăsa numai un nor alb, de vară.
      — Eu am sâ rămân oliacâ la fabricâ, puiule! — îl bătu domnul Lică Cartojan pe umăr, de la spate. Dacă vrei, ti dai oleacâ gios, sâ ti dismorţăşti şi sâ vezi locurili. Sântem chiar pi-o linie undi-o fost tranşeili. Pi urmă ti duci maşâna la sat, vezâ şi acolo ci ai di văzut şâ viA ieu sâ ti aduc înapoi... Tot am oliacâ di răfuială cu dumnialor, dela Obştie. Am sâ li aduc veşti buni!...
      Fordul îşi sdruncină fiarele pe ponoarele unui drum de cară. Radu Comşa se răsuci să vadă: pe acolo, mai departe, era poteca pe unde urcau. Se auziră ferestraele ţipând în tăcerea pădurii. Maşina încetini pe lângă un convoiu cu scânduri. Domnul Lică Cartojan strigă ceva la oameni, făcând cu degetul ameninţător. Cărăuşii rămaseră cu pălăriile în mână.
      Pe urmă şofeurul slobozi iar, hurducându-i peste hopuri. înconjurară o împrejmuire de leaţuri; roţile călcară pe pământ moale cu rumegătură de lemn şi aşchii; săltară pe linia îngustă şi ruginită; intrară pe poarta fabricei şi se opriră poticnîndu-se, în faţa unei case albe, cu o inscripţie pe placă de lemn:
MP» BIROU
      In hangarele de {scânduri, ferăstraiele spintecau văzduhul cu vaiete întrerupte. Tăceau o clipă, începea altul, se întreceau într*un fel de chiote de triumf.
/;cp^
^ ^ Nr.M!L "
201
      Domnul Lică Cartojan; îşi frecă mâinile şi vorbi tare, fiindcă nu se auzea de vuet.
      — Aiasta-i muzica ci-mi placi!.». Puiule, dacâ vrei sâ ti speli şi sâ ti scuturi oliacă di colb, ti duci Ticu în odaia lui, îţi pregăteşti Lenţa tăti celi. Pi urma ti plimbi undi-ţi spuni inima. Eu am de lucru o ţârâ în cancilarle.
      Radu Comşa îşi răcori ochii. Inima nu-1 îndemnă să intre în fabrica unde ferăstraele despicau brazii cu miros iute şi ud. Se de-părtă pe după împrejmuirea de scânduri, în pădure.
      Dela o potecă înainte, începu să-i fie cunoscut drumul. Pe urmă iar nu-1 mai cunoscu.
      Aci fusese pădure; e acum pământ pleş, cu smeuriş. Se împiedică într'un capăt de sârmă ghimpată, ca o capcană răsucită în vârful unui par putred. Par’că mai la dreapta... Acolo a fost bordeiul lor: e o groapă scufundată în care au crescut bălării. Se ascunse un animal într’o gaură. Pe urmă şanţul surpat: abia o adâncitură cu buzele rotunzite de ploi. O băltoacă. Tresări. Sunase „ştioc" ceva, ca un glonţ în pământ. A fost numai o broască ţâşnind în apă coclită. Dar un cartuş a găsit jos, de alamă verde-neagră. Tot pământul e presărat de sfărmături de metal; însă nu se mai văd sfărmătu-* rile, le-a acoperit muşchiul şi iarba.
      Au murit aici oameni şi se aşteptau să se omoare?
      Tăcerea e ireală. Cerul înalt. Numai în vale gem ferăstraele.
      Aici a fost locul cel mai apropiat între tranşee. De aici privea la şanţurile nemţeşti cu lăcomie şi cu svâcnir! scurte în inimă. Din movila de pământ atârna sdreanţa unui sac negru şi putred. Le părea atât de misterioasă tranşeia aceasta din faţă!... Acum poate vedea însfârşit ce e acolo.
      A mers. Un şanţ dărâmat ca şi celălalt, cu vrejuri şi spini. N’ar fi crezut niciodată că erau atât de aproape. O piatră svârlită mai tare ar fi ajuns dela unul la altul.
      Şi încă o sârmă peste care a călcat, în alt par putred: numai că e o sârmă de ale „lor“. Un bordeiu de ofiţeri. A fost mai temeinic construit: a rămas gura întreagă.
      In vizuinile acestea se pândeau unii pe alţii? Pe fâşia aceasta îngustă de pământ credeau ei că se deslănţuie un cataclism cosmic? N'a fost nimic. Abia câteva scurmături în ţămă, pe care le-a cicatrizat vremea, le-a netezit ploile şi le-au îmbrăcat buruenile.
      Numai morţii nu mai au nici o întoarcere.
      Iar dacă s'ar întoarce nu le-ar suna oare straniu ţipătul ferăs-traielor retezând în lemn, în vale?
202
       Radu Comşa se întoarse unde altădată a mai stat La butucul de lângă bordeiul lui, când cetea scrisorile.
       In capătul acela, întotdeauna îşi găsea de lucru Stelian Minea, cetind ziarul, când el desfăcea plicul Luminiţei.
       Prin ce minune trunchiul a rămas? E acum putred. Miroase a mucigai; au crescut ciuperci din miezul umed. Când atinse una, se sfărmă fragilă şi au fugit gângănii. Cum au încăput oare în scorbura aceasta şi au putut trăi? Aveau două paturi: acolo Ghenea a vrut odată să~i spună ceva şi a tăcut. Poate era aproape să-şi spovedească taina pe care a dus-o cu el. Erau aproape şi aproape de moarte, dar nu se simţeau însă destul de aproape să-şi spună în-tr’adevăr ceiace înlăuntru îi rodea.
       Nici o ţipenie. In tainica tăcere a sihliei, suspină muribund numai un ecou refugiat acolo din cine ştie ce adâncuri. Păşina topită de căldură birue mirosul răcoros al tufelor de mintă. Bâzâie ţânţari în fâşiile de raze.
       Pe aici cobora la „Casa Neamţului". A regăsit drumul. Dar şi zidul cel din urmă a căzut. Cărămizile şi treptele au fost cărate undeva să slujească de vre-un adăpost nou. Ciudat: mai durează totuşi flori sălbătăcite printre ierburi şi recunoaşte fire de legume. Pete rotunde şi goale în pământ, arată pecingini în care n’a mai putut prinde viaţă nici o iarbă. Urmele focurildr vechi. De aici a plecat Mihai în cea din urmă zi. Şi dincoace, într*o noapte, au ho-* tărât aproape ca un jurământ, când se vor întoarce în cealaltă viaţă, să cheme la dânşii oamenii care-şi răcoreau necazurile în jurul tăciunilor. Soldatul Bocăneţ, arătarea lui Mucenicu; alţii despre care nu-şi mai aminteşte nici cum se numeau... Nu i-ar mai cunoaşte şi nu l-ar mai cunoaşte.
       Bate lin o falangă de turmă; printre brazii de sus se iţesc pete albe pe celălalt munte. De acolo îşi purta săbiile de lumină proiectorul.
       Când se întoarce, pe măsură ce se apropie, răcnetul ferăs-traielor creşte. In metalicul sfâşiat al pânzelor dinţate de oţel, chiotul de biruinţă, ameninţă toată pădurea. Ele singure au pus stăpânire aici. Pădurea are să fie pe încetul înghiţită de baraca de jos.
       Se aud acuma şi lovituri de secure, glasuri omeneşti, trosnetul copacilor prăbuşiţi. Pe urmă strigătul laolaltă al oamenilor, când răsucesc un trunchiu greu cu ţapinele. Ecoul se întoarce ostenit după ce-a colindat toate văgăunile.
       — Ei, puiule, cred că ţi-o plăcut! —îl întâmpină frecându-şi mânile domnul Lică Cartojan. Păcat câ pădurea-i cam stricată di ticăloşia ceia di războit... Altfeliu ar fi fost o afaciri şâ mai fainâ.
203

     Domnul Lică Cartojan, păşeşte peste butucii răsturnaţi, urmat de tratele mai mic, după cum puiul învaţă să iasă la Vânat după vulpea bătrână.
     —       Eu am avut o idei bună, Puiule! Am adus lucrători din Basarabia şi din Maramureş. Ieşti aşa sâgur. Pi-acolo-i lipsâ şâ foamiti; îs bucuroşi câ li dă cineva di lucru sâ câştigi o bucată di pâni. Am făcut ş’o cantină. Banu iesî de la mini şi sâ’ntoarci tot la mini.
     Domnul Lică Cartojan mai împărţi câteva ordine, mai ceru câteva lămuriri. E vorba să se înceapă un parchet nou. Dintr'acela are şă curgă mană.
     —        Aiştea-s nişte brazi drepţi ca lumânarea. Lemn fain! Cât zâci Ticule, sâ ni iasă dintr’o bucată?
     Amândoi fraţii fac socotelile. Brazii aşteaptă resignaţi, cu vârfurile neclintite în cer.
     —        Acuma, drăguţi sâ ni întoarcem la fabrică. Eu n’am isprăvit cu condicili meii. Dacă ţi~i voia să pleci îndată, dau ordin şofeurului. Eu îs di păreri să iei întăî masa cu noi. O pus Lenţa, cumnatâ-mea nişte pui la fript, oliacă di brânză cu smântână, mai un vinişor... Nu vrei? Eu nu ti sâlesc! Găseşti ceva de’mbucat şi la crâşmă, în sat...
     Porunci şofeurului să tragă Fordul.
     —        Numai ti rog drăguţă, sâ mi-1 trimeţi îndată înapoi. Cum sfârşesc aici viu şâ ieu sâ mă răfuiesc cu dumnealor. Şâ pi disară, ieşti la noi. Pregăteşti Lenţa nişte curechi cu raţă... Dormi într'un pat mai acătări, pi urmâ mâni dimineaţă ieşti la garâ.
     Samovarul ţâşni iar peste hopuri şi şanţuri, coborîndu-1 pe drum ocolit pe Radu Comşa, în sat.
     Când ajunse, nu ştiu unde să oprească. Abia acum îşi dădu seamă că din satul cel adevărat, nu cunoştea pe nimeni afară de mătuşa Ilinca şi — de ce-a scuturat aşa din cap? — şi pe fata mătuşei Ilinca.
     Cei care însemnau într’adevăr satul, erau înghiţiţi atunci de numărul armatei: casele deveniseră cartierul cutărui ori cutărui ofiţer. Mai ştia că o parte din sat căzuse subt bătaia tunului, după ce-a fost rănit, când trupele s’au retras şi numai după câteva zile de luptă, frontul a fost împins la loc.
     Străbătu pe jos drumul dela un capăt la altul. Multe gospodării nouă, altele lărgite; nici un semn nu mai rămăsese ca au spart pe aici obuzele. Viaţa se refăcuse îndată. Copiii hăuleau pe uliţi. II lătrară câni şi se potoliră. Aici a fost cartierul şi popota; şcoala e văruită proaspăt, poartă o inscripţie nouă. Cartierul căpitanului Pleşea. Şi dincoace casa mătuşei Ilinca.
     Radu Comşa avu o şovăire înainte de a deschide poarta. Fântâna
204
înalţă cumpănă nouă, acoperiş nou de şindrilă îmbracă şi casa; dar florile de nalbă ca şi atunci se ridică până în streşină. Un copil tăbâr-ceşte pe lângă poartă, o fetiţă cu ochii verzi. Acolo e fereastra dela odaia „lui“, unde pe masă veghea muza Elegiei şi a lui Omir, Erato, atingând cu degetul coarda nevăzută a lirei...
      II întâmpină un bărbat spătos, în cămeşoi neîncins, care clădea un stog. Rezemă ţăpoiul de fân.
      —        Aş vrea să vorbesc cu mătuşa Ilinca... rosti Comşa uitându-se la fetiţa cu ochii verzi, ca să nu întâlnească ochii bărbatului.
      —        Hăhăl Să fii dumneata sănătos, de când îi moartă baba Ilinca...
      Radu Comşa rămase cu mânile spânzurând dealungul trupului.
      Omul se dădu mai aproape, scuturându~şi fânul din păr.
      —  Poţi să-mi spui mie, domnule, dac-ai avut ceva cu răposata...
      — Nu... N'am nimic de spus... Credeam... O ştiam de pe vremea războiului. Am trecut pe aici... zic, să mă abat, să văd ce mai face...
      —        Atunci îi fi cunoscând şi pe Catrina?... S*o chem pe dânsa... Catrînăă-iî
      O femee cu pruncul la sân se uită pe fereastra deschisă; pe fereastra de atunci. încruntă privirea la străinul care vorbea cu barba-tu-său, dar nu-1 cunoscu. Un târgoveţ cu un semn urât la gură.
      —        Catrină! — chemă încă odată omul. Ce dracu* moşmoleşti acolo, femee?...
      —  îndată Culail — sună dinlăuntru glasul, acelaşi.
      —        Rămâi sănătos, bade! — se întoarse deodată străinul. Eu numai pe răposata voiam să-o văd...
      Omul închid poarta după el, şi fiindcă era gospodăros, gândi că trebue să-i bată leaţurile care s'au uscat şi joacă.
      —        întreba de mă-ta, ierte-o Dumnezeu acolo unde se află! — lămuri femeii către eşise cu pruncul în braţe, netezându-şi părul subt broboadă. Zice c’a cunoscut-o pe timpul războiului... Era chiar belit la obraz; aceala-i sămn de schijă...
      —        Şi ce-o plecat, parcă-1 alunga cineva? — se miră femeia, des-făcând din nou sânul şi potrivindu-1 în gura copilului.
      —        Cine să-l ştie?... A fi având v*o negustorie pe-aici şi-i grăbit omul.
      —        Avea un semn urât, săracu’t — închee fără nici o bănuială, cea care se numise odată Catrinel.
      Apoi omul apucă ţăpoiul şi se întoarse la stog; femeia intră în casă.
205
     Radu Comşa mersese repede; numai când fu departe» domoli pasul. Razele cădeau vertical, se încingea arşiţa. Trecură scârţiind trei cară cu fân, în colb.
     Când văzu firma „La infanteristul vesel", înţelese că aceia e cârciuma despre care pomenise domnul Lică Cartojan. Pe zugrăveala tablei, infanteristul vesel şi expresionist, cinstea la o masă cu faţa prăvălată să i se vadă toate cele patru laturi, un pahar de vin din care zugravul înfăţişase în acelaşi timp fundul, gura şi o secţie transversală.
     înăuntru era răcoare, podelele fuseseră stropite cu apă. Portretul Regelui şi al Reginei, priveau în tejgheaua unde bonzăiau muşte pe o farfurie cu slănină uscată. Domnul Gheorghiu îl servi, întinzând pe masă un şervet curat, din casă. Dar Radu Comşa abia atinse mâncarea: i se oprea în gâtlej. Desfăcu ziarul rămas de dimineaţă în buzunar, după ce termină cafeaua cu miros de orz prăjit.
     —   N*ai tăiat nici astăzi, Gheorghiule?
     —        Nu părinte!... Mâni dimineaţă am să taiu. Am eu grijă de Sfinţia-voastră.
     Părintele înaintă din prag, uitându-se cercetător la străin.
     —        Şi de cafea, m'ai uitat, Gheorghiule? Poate avem drept să bem şi o cafea, dacă dă Dumnezeu şi ne vine veste bună de la Bucureşti.
     —   Nu v’am uitat, părinte! Tot mâne. S*o dus nevasta la târg.
     Părintele iar privi lung la străinul care cetea un ziar. îşi luă
inima în dinţi.
     —        Ce mai scrie la gazetă, domnule, dacă nu te supără îndrăzneala mea?
     Radu Comşa împături ziarul, îl puse pe masă, la margine.
     —   Eu l-am cetit, părinte. Dacă vă face plăcere...
     Părintele se apropie.
     —        îmi dai voie: preotul Atanasie Livezeanu. întrebam ca un sălbatec, aşa cum suntem noi de pe la ţară, flămânzi să aflăm câte-o ştire mai nouă... Ne vine poşta la două zile odată şi când prindem câte-o gazetă o cetim de-a fira’n păr...
     Părintele Atanasie trecu degetele prin caerul coliliu al bărbii.
     —   Sunteţi pe-aici cu vre-o afacere?
     —        Nu părinte... Am făcut războiul prin locurile aceste, şi am venit să văd cum arată acum.
     Părintele Atanasie privi la semnele lui Comşa din obraz şi luă loc pe banca de lângă părete, răzemându-şi o mână în cârja lustruită.
     —   Am înţeles eu dintr'odată că acela-i semn de războiu, dom-
206
nule! Va să zică aţi venit să vedeţi satul nostru? Dacă aţi făcut războiul prin pădurile noastre, atunci înţeleg. Poate aveţi chiar camarazi şi prietini îngropaţi pe aici? Multă tinereţe şi-a lăsat oasele în pământul nostru...
      Dădu Comşa recunoscu fără poftă de vorbă, că a venit să vadă şi morminte de prietini.
      Părintele Atanasie privi departe, cu ochii care vedeau în ceaţă.
      —        Acuma domnule, vin rar oameni care să-şi mai aducă aminte, înainte, îşi mai căuta unul un frate; văduva locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s’au liniştit cu toţii. Pe om îl prinde viaţa îndată... Chiar mă gândeam, domnule, că omul nu numai că uită morţii lui, dar poate n’ar fi bucuros să ştie că s’ar putea întâmpla minune să se întoarcă vre-unul. Gândeşte-te dumnneata, ce-ar fi să se scoale odată atâta amar de morţi din războiu, într’o înviere numai a lor, şi să se întoarcă pela case? Crezi dumneata că ar găsi o mulţumire pentru dânşii, iar pentru cei vii, ar fi o mare bucurie să se pomenească cu aşa oaspeţi? Unii şi-au împărţit moştenirea; alţii au călcat cuvântul lăsat cu limbă de moarte, văduvele s’au măritat; copiii şi-au rânduit treburile după capul lor... Sculatul din morţi ar fi un nepoftit care să strice viaţa celor vii şi toţi n’ar şti cum să se scape de dânsul. Mă uit numai la ce văd, aici în sat la noi... Şi mă gândesc amar pe urmă, că tot aşa se petrece în toată ţara, şi pe urmă la toate neamurile care s’au avut în duşmănie... Iţi vine să crezi câteodată că dac’ar învia aceia de le scrie pe cruce „eroi“; de teama socotelilor, ar cere cei vii să scoată armatele şi să-i mai omoare odată. Şi-ar striga mai grozav pentru aceasta, cei care au jălit atunci mai din toată inima să nu mai vadă cei ridicaţi din morţi ce-a rămas cu vremea din jalea lor...
      Părintele Atanasie îşi aşeză ochelarii şi se uită peste titlurile mari ale gazetei. O împături la loc.
      —        Aşa dar domnule, zici că mi-o Ieşi mie? Iţi mulţumesc tare mult. Să crezi dumneata, îl duc acasă şi-l citesc dintr’un capăt în altul, literă de evanghelie. Şi pe urmă după ce-am sfârşit, îmi pare rău că l-am cetit. Iţi spun drept domnule, că eu nu pot să pricep unde merge omenirea noastră!... Toţi spuneau că după ce s’o face pace, are să fie odihnă pentru toţi şi tihnă să se bucure de bunurile pământeşti şi să caute şi de cele ale sufletului. Când deschizi gazeta, vezi numai că iar se adună fel de fel de conferinţe şi fac planuri şi se tocmesc, iară nici o nădejde de înţelegere nu se arată. Se pun alte biruri şi lumea se teme de alte urgii, poate să fie iar măcel; iară despre răscoale, ceteşti că sunt acuma până prin China şi pănă la
207
marginea pământului Noroadele nu-şi mai găsesc astâmpăr şi oamenii îmi par că mai rău s*o înrăit* Ziceam că după întâmplările cumplite prin care a trecut omul are să se întoarcă Să-şi caute alinare în ei De unde această minune?... Mai lacom s’arată încă de cele pământeşti şi parcă-i grăbit să nu cumva să mai trăiască şi alţii.
     Părintele" Atanasie se uită mâhnit la un şirag de covrigi întinşi pe un băţ deasupra tejghelei, parcă deacolo avea să vină dezlegarea.
     —        Chiar la noi în sat, avem astăzi oleacă de frământare, într’un necaz cu cei care nu se mai satură... Este aici un domn, unu* Lică Cartojan...
     Radu Comşa ridică ochii.
     —        Iară cu acest domnu* Lică Cartojan, ne judecăm noi de doi ani. Au înjghebat oamenii o obştie aici, să taie dânşii pădurea. Ziceau că li se cuvine atâta, după ce le-au fost gospodăriile sfărmate şl pământurile doi ani călcate de armată... Pe urmă, oamenii au văzut că s*au cam pripit şi n*au putut strânge banii la vreme. Atunci a răsărit nu ştiu de unde domnu* Lică Cartojan să pună el banii câţi lipseau, în dreaptă tovărăşie. Face contractu* cu obştea, începe lucrul, când au răsuflat oamenii să închege oleacă de bani, domnu Cartojan al nostru tot amâna: „Lăsaţi oameni buni, că nu-i grabă şi nu vă pune nimeni cuţitu* în gâtl“ Oamenii se minunau ce noroc a dat peste dânşii să aibă deaface cu un suflet să-l pui la rană, ca al domnului Cartojan. îşi prind cu banii alte nevoi: unu* să-şi dreagă casa, altul să-şi roadă pământul care a fost bătătorit de cai, mai cumpără o vită... Până când într*o bună dimineaţă se trezeşte obştia cu citaţie, dată în judecată de domnu* Cartojan cel bun să-l pui la rană, subt cuvânt că nu şi-a respectat la vreme contractul şi cere stricarea actului să rămână singur stăpân pe pădure.
     Radu Comşa nu mai privea acum în ochii preotului, albaştri şi cu lumina slăbită. Se uita ţintă în farfuria murdară, unde bâzâiau două muşte. Iar în sosul sleit şi dezgustător, se vedea hrănindu-se din dezgustătoare rămăşiţe. Ştia amănunţit din dosar, povestea părintelui Atanasie. Şi îşi spunea că la aceasta, a fost oricât, măcar la ultimul act care-a pecetluit despoierea, complice. Când pledase, obştia aceasta nu fiinţa pentru el decât o abstracţie, un adversar invizibil, într*un proces după toate formele legii terminat şi câştigat. Acum îi apărea realitatea altfel, în carne şi oase; oameni cu necazurile lor şi oameni care au fost jăfuiţi de un drept.
     Părintele Atanasie îşi strânse gazeta.
     —        De asta îţi spuneam eu dumitale că suntem într*oleacă de frământare. Aşteptăm să ne vie din ceas în ceas telegramă ori omul
208
nostru dela BucureştL Eri s*a judecat procesul la Casaţie, poate s*o milostivit Dumnezeu să treacă dreptatea de partea noastră. Altfel ne lasă sărmani pe toţi, domnul acesta, Cartojan! .Telegrama văd că nu vine... Cu poşta noastră dela ţară, n*ai parte să afli nici dacă' s*o îndurat Dumnezeu să-ţi mai lese zile bune ori ţi-a luat răsuflarea...
      Dădu Comşa înminse de dinainte farfuria dezgustătoare. Muştele sburară în cercuri scurte şi se întoarseră iu rămăşiţele sleite.
      Părintele Atanasie îi strânse mâna, ca un om care s*a uşurat povestind un necaz celui dintâiu întâlnit şi îi e recunoscător că a avut răbdarea să-l asculte.
      —  Şi îţi mulţumesc, domnule 1 — arătă ziarul.
      Padu Comşa roşi de-i rămaseră numai cicatricele albe: nu ştia încă părintele Atanasie ce fel de mulţumire i se cuvenea!
      Din prag, preotul se întoarse către domnul Gheorghiu:
      —        Nu mă uiţi fiule, mâne.... Poate dă Dumnezeu şi avem disară bucurie... De două zile nici n'am atins gura de mâncare.
      Negustorul îşi aşeză covrigii, farfuria cu slănină uscată şi cuţitele de pe tejghea. Vorbi către străin:
      —        Bietu* părintele nostru, de când cu procesu* ista, pot zice că nu mai ştie ce e aceia somn şi mâncare... La el au venit oamenii să-i ceară sfat când au pornit obştia şi acuma se ştie cu răspundere pentru tot satul. Dară lui domnu* Cartojan nici nu-i pasă. El se are bine cu suprefectu*, cu prefectu şi se are bine cu toţi câţi îm^ part legea. Mi-am vârât şi eu economiile la obşte. Acum să vedem ce răspuns vine. Dac'am perdut, putem spune că ni s'a dus munculiţă noastră pe gârlă şi trebue s*o începem din capăt.
      Domnu* Georghiu scoase un carnet cu scoarţe de muşama vărgată din saltarur tejghelei şi se scufundă în socoteli misterioase, cu un plumb violet pe care îl tot muia în gură.
      In jurul lui Padu Comşa se adunau muştele ca în jurul unei putreziciuni. Cele două portrete regale priveau plictisite la socotelile din carnetul vărgat. Acuşi vor afla toţi— gândi Radu Comşa —şi îi fu ruşine că tot satul, şi părintele Atanasie, şi negustorul cu economiile lui, îl vor vedea plecând alături cu domnul Lică Cartojan îrt maşina lui, care trăncăneşte de trezeşte toţi cânii, şi vor şti poate că el l-a ajutat la judecata din urmă.
      Plăti — schimbând o hârtie nouă, din cele dela domnul Lică Cartojan.
      Iar drumul la cimitirul de sus, în soare şi subt ochii ţăranilor din ogrăzi, fu lung, cum nu l-a ştiut.
      Trecu puntea pârâului unde era scăldătoarea lor. Albia se schîm-
14  Part. ÎL                                                         209
base; unde fusese zăgazul erau numaî pietre uscate şi albe. Mlada era roasă de o turmă. Apa se risipise pe prunduri în aţe subţiate de secetă.
      Poteca ducea numai până la cimitirul satului cu cireşi bătrâni şi tei, şi cu bisericuţa de scândură acoperită cu şindrilă neagră. Dea-colo înainte, spre celălalt cimitir, cărarea se astupase: nu mai călca picior omenesc. Morţii erau cuprinşi de ierburi şi de uitare, în marginea fâneţei. Gardul de sârmă era spart, un viţel ridică botul şi îl privi cu ochi umezi, miraţi.
      Din podeţul de scânduri se desfundaseră bârnele; o rezemătoare căzuse atârnând într’un singur cuiu. Crucile erau astupate de iarba înaltă şi groasă. Ploaia mâncase din ele. Vânturile le culcase. Pământul era pe alocuri scufundat, răscolit de muşuroaele cârtiţilor. Acelea şi-au săpat hrubele lor printre oase de morţi.
      Radu Comşa căută numele. Nu se mai ceteau decât câteva. Soldaţi necunoscuţi erau acum aproape cu toţii. Găsi crucea căpitanului Ionescu: „Ce e aia moarte? Ce e aia veşnicie?" Crucea se prăvălise strâmbă. O apăsă cu pieptul în pământ, să-i mai dea viaţă de un an. Nu descoperi mormântul lui Ghenea; putea fi oricare dintre cele fără nume: „Dacă ne vom întoarce vre-odată de aici, Comşa, avem o mare datorie". Radu Comşa se văzu între morţi, avocatul domnului Lică Cartojan.
      Şi mai căută încă dela1 cruce la cruce. „Vreau să rămân acolo, între soldaţi". Oasele lui Mihai Vardaru erau aici, între soldaţi. Crucea lui ca toate, iarba înaltă ca peste toate.
      Radu Comşa gândi întâiu să smulgă spinii cu canafuri violete. Dar nu-i smulse. Mihai l-ar fi mustrat: „să-i rămână groapa în uitare, cum în uitare e a tuturor".
      O pasere argintie, înşelată de nemişcarea lui, pogorâ pe un vârf de sâmzâiană, se legănă şi cu piuit, zbură în alt vârf de iarbă înspicată. Sburau albine cu pungile încărcate de polen în iarba coaptă. Fâneaţa cânta de zumzetul gâzelor. Soarele se înclina spre culmi. Nici o suflare; numai viţelul fumuriu păştea mai departe, cu botul în iarbă. Acum morţii erau încorporaţi câmpului, făceau parte din fâneaţa grasă. Nici o sbatere; tăcerea numai nemărginită şi cerul boltit. Dacă s’ar ridica toţi de aici să se întoarcă la cei la care li s*a oprit în spaima morţii gândul ultim, nimeni nu i-ar primi.
      S*ar umplea lumea de prea mulţi strigoi.
      Radu Comşa chemă din pământul cu flori şi cu scaeţi amintirea
210
lui Mihai. Şi întâia oară după mulţi ani nu-i mai veni amintirea hidoasă cu vermele vâscos în ochiu; ci Mihai acel de pe treapta de piatră, în poiana cu dungi lucii pe iarba lucioasă, ca semne trase cu unghia pe-o catifea verde. A ridicat atunci ochii de copil care-a plâns: „Am să-ţi spun altădată. Acum nu mai are nici o însemnătate".
      Ce ştie acum numai pentru el? De acolo nimic nu mai străbate la nimeni — iar aici e numai pământ peste oase părăsite.
211
                                               § 2.
      Stelian Minea împături biletele* Numără restul, cu minuţiozitate de provincial venit în capitală cu buget limitat, din care trebuie să stoarcă maximum de desfătări cu minimum de spese.
      Margareta avea de ce să fie încântată* Programul ei se realiza întocmai: o seară la Operă, una la Naţional, una la Teatrul Mic* Numai de s ar ţine croitoreasa de cuvânt, să fie rochia gata în termen şi pălăria, de n*ar trece peste o mie opt sute. Altfel, Stelian Minea ştie că n'are să-i mai tihnească aceste trei zile. Căci grijile lui erau acum de această natură, de doi ani, de când se însurase* Adică mai exact, de când fusese însurat printr’un complot, vast, tenace şi subtil, al coconetului de toate vârstele, din orăşelul unde căpătase catedra definitivă.
      La Bulevard, ceasul arăta trei* Ii mai rămâneau aşa dar, patru ore de libertate. Margareta se dusese la o prietenă, iar Stelian Minea regreta din tot sufletul, că nevastă-sa nu are mai multe asemenea prietene aci. Tovărăşia ei, pe stradă, devenea un supliciu. Mai întâi, era cu un lat de palmă mai înaltă ca dânsul, scandalos de voinică şi de rumenă. De câte ori arunca ochii, fără voie, în geamul vitrinelor, se vedea pereche reflectată grotesc; el mărunt şi firav, ea înaltă şi sdra-vănă, ca o mamă cu odrasla convalescentă, ieşiţi la plimbare. Pe urmă, îl jena felul ei de a vorbi tare şi vulgar, staţionarea îndelungă la vitrinele parfumeriilor, modistelor şi pantofăriilor, aerul ei agasat, de câte ori se oprea şi el la fereastra unei librării, luxul vestimentar de gust îndoelnic; tot ce-i ofensa discreţia lui, cu care fusese învăţat să se strecoare prin viaţă, atrăgând cât mai puţin luarea aminte a semenilor.
      Intră la Alcalay. Alese câteva cărţi, numai după îndelungă chibzuială, cu aceiaşi preocupare să nu depăşească suma prevăzută in acest redus capitol bugetar. La ieşire, se isbi piept în piept, cu Onis-for Sachelarie.
213
     —   Onisfort
     —   Stelianel
     Se îmbrăţişară şi se depărtară cu un pas îndărăt, unul de altul, să se contemple, după atâţia ani. Fură amândoi satisfăcuţi de examen. Toată înfăţişarea indica o prosperitate mediocră, stabilirea definitivă în marele anonimat. Onisfor Sachelarie purta guler tare, haină neagră şi corectă; Stelian Minea îşi spuse că reprezintă acum tipul desăvârşit al ardeleanului rigid şi solemn, cum îl zeflemîslau caricaturile şi anecdotele timpului. II întrebă, dacă nu e cumva deputat sau director de bancă.
     —        O, nu! se apără Onisfor Sachelarie. Noi rămânem încă osândiţi la opoziţie îndelungă. Din pită unsă, mănâncă numai netrebnicii cari vi s’au vândut vouă, pentru blidul cu linte.
     El, deocamdată are numai un birou avocaţial într’un oraş din nordul Ardealului, unde se bucură de o clientelă serioasă şi sigură. A venit în Bucureşti, în interesul unui asemenea client şi de trei zile colindă ministerele.
     —        Ci, tune-i mama dracului de Excelenţe, că nu poţi ajunge până la ele, par’că pe toţi i-a făcut mă-sa grofii Mă cuget, durere, că şi ardelenii noştri, s’au cîocoît drăguţii de ei, încă mai năstruşnic, de îndată ce ajung domni. Adăşti trei audienţe, până se milostiveşte să-ţi privească chipul şi să-ţi asculte năcazul, ca să te amâne la ziua mai de apoi.
     Stelian Minea îşi şterse ochelarii bombaţi, ca să-l admire mai bine. Glumi, cu binevoitoare dorinţă de împăciuire:
     —        Va să zică, ne regăsim pe aceleaşi poziţii, dragă Onisfoare? Regăţeni şî ardelenii Nu mai încăpem unii de alţii. Să ne scoatem ochii mai adânc, că nu degeaba suntem fraţii
     Celălalt, încruntă sprincenile stufoase şi făcu un semn de lehamite: Mai bine să nu mai vorbim despre chestiunea aceasta.
     Ii propuse altceva. Mergea, tocmai, la Madam Czvimbrovskich, Madam Cimbru, unde se află un nepot în gazdă. Madam Cimbru a murit. Nava cu pasagerii altei generaţii, o conduce acum Lîsbet, care şi-a găsit un bărbat însfârşit; un om de poliţie, care se îmbată şi o bate. Dacă Stelian Minea e curios să revadă veranda mesei lor de altădată şî să-şi cunoască succesorii la discuţiile lor aprinse de odinioară, Onisfor Sachelarie îl invită să-l întovărăşească în trăsură, până acolo.
     —        Te avizez, că ai să petreci o jumătate de oră interesantă poate, dar neplăcută. Junii din generaţia nouă n*au nimic sacru. Respectiv, distrug tot şi arată faţă de înaintaşi, necuviinţă şi dispreţ.
214
     Stelian Minea primi Nu-1 speria până într’atâf, furia iconoclastă a acestei generaţii încriminate* II ispitea deopotrivă, perspectiva de a revedea veranda proectelor grandioase, cât şi dorinţa de a mai gusta, din fructul acum interzis, al controverselor acerbe. In urbea lui, toţi cunoscuţii erau toropiţi într’un neant ide abrutizare. Jucau cărţi, nu discutau decât politică, se înfundau la chefuri imbecile, în-veselindu-se foarte, la aceleaşi glume repetate cu o monotonie de viaţă animală. Toată existenţa lui era ternă şi leşiatică. Acasă îl aştepta o femee gureşă şi hărţăgoasă, plângându-se etern de obrăznicia slugilor şi de scumpete, zeflemisindu-şi cu neîndurata superioritate a mediocrităţii practice, bărbatul încă palid şi timid — un om de nimic, un filosof. „Filosof — era şi epitetul de derâdere, cu care îl întâmpinau colegii în cancelaria liceului, precum şi circumstanţa atenuantă, pe care concetăţenii crunt înarmaţi pentru viaţa lor de larve, o acordau acestei fiinţi şubrede, cu capul mare susţinut pe un gât ca un vrej, trăind în lună şi preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu ţin de foame. „Lăsaţi-1 pe bietul Minea, că el un d’ăla... însfârşit, nu mă ’nţelegi... un filosof!" Diagnoza era în acelaşi timp, protectoare şi compătimitoare, cum se cuvenea unui exemplar de umanitate dezarmat şi cu responsabilitatea redusă. O discuţie, în veranda lui Madam Cimbru, îl tenta, de aceia cu o temerară incursiune în trecut, o chemare a păcatului vechiu, întoarcerea măcar pentru o clipă, într’o lume care-a fost cândva şi a lui, iar acum e scufundată pentru totdeauna, într’un paradis irevocabil pierdut.
     Trăsura îi purtă pe străzi întortochiate, cu acoperişuri din ce în ce mai joase si cu grădini din ce în ce mai largi. Amândoi se răsuceau să desccfpere vechile staţii de tramvaiu, haltele de încrucişare, casa unde stătea un fost coleg. Din nou, centrul capitalei se îndepărta cu larma asurzită şi totul relua o înfăţişare calmă şi somnolentă de oraş provincial. Ici-colo, se înălţaseră clădiri uriaşe, cu câte cinci şî şase etaje. O asemenea construcţie, cu zidurile roşii neisprăvite şi cu punţile schelelor prăfuite de var, li se păru o prezenţă deplasată şi insolentă peste drum de casa lui Madam Czvimbrovs-ckich. „Asta strică tot farmecul străzii, gândi Stelian Minea, miroase a parvenitism." Şi intră în verandă cu oarecare emoţie. Cu toată miopia, recunoscu îndată, în perete, tabloul: „Liniştea domneşte la Varşovia" şi cele trei portrete ale domnului Anton Czvimbrovsckich; visător şi bălan cum era înainte de logodnă, apoi în frac alături de Madam Cimbru, în toaletă de nuntă cu buchetul de flori în mână şi însfârşit, ciocnind sticla de rom, cu cei doi prieteni necunoscuţi, la bâlciul din Nămăeşti. Nepotul lui Onisfor Sachelarie, bătu călcâiele,
215
se îndoi de mijloc şi salutând ceremonios, după moda teutonă încă în vigoare în Ardeal, se prezintă lui Stellan Minea:
     —   Liviu Moldovan.
     Apoi, prezintă ceilalţi patru camarazi: Vasia Sacară, cu păr decolorat şi ochi albaştri, în bluză rusească, neagră, încheiată cu nasturi de sidef la gât; Matei Sărăţeanu, în costumul unei echipe celebre de footbal, cu genunchii goi şi tricoul vărgat, alb şi portocaliu, proaspăt întors de la o întâlnire-antrenament; Leontin Constantinescu pierdut într’o imensă pereche de pantaloni charleston şi Nadia Cio-banu, persoană asexuată şi plină de siguranţă în mişcări, întinzând mâna fără să scoată ţigarea din gură. Stelian Minea, păstră pentru el remarca Voluntară, că pe „vremea lui“, nici o studentă nu se încumeta atât de liber, să participe singură la o adunare între colegi. Toţi tăcură, stingheriţi de aceşti intruşi. Nadia Ciobanu, aprinse o ţigară de la cealaltă sfârşită, îşi făcu de lucru răsfoind o carte de anatomie.
     —        V-am întrerupt, desigur, căută să încălzească atmosfera, Stelian Minea. Vă rog să continuaţi: masa aceasta şi pereţii aceştia, ne cunosc bine, pe prietenul Onisfor Sachelarie şi pe mine. Ne-am pierdut multe nopţi, aci, împărţind firul de păr, în patru. Am cedat mâna... E rândul dumneavoastră acum. Ca în goana torţelor, dacă vă amintiţi, la vechii elini, făclia trece din mână în mână..*
     Toţi surâseră de politeţă şi tăcură. Studenta cu bluză rusească şi cu părul tuns, schimbă cartea de anatomie pe un roman, şi pe sub gene, o clipă, măsură cu o înveselire interioară, chircitura aceasta cu fruntea de hidrocefal şi cu ochelari de miop, vorbind cu atât de imprudentă desinvoltură despre un exerciţiu sportiv, unde se cere agerime, vigoare şi altfel de trup. Şi-l închipui, gol ca alergătorii greci, gâfâind cu torţa în mână, ridicol şi pipernicit, cu membrele lui de paiajen, printre ceilalţi concurenţi, care toţi vor fi fiind desigur, cu pieptul lat, cu muşchii în fus şi cu tendoanele elastice, ca Matei Sărăţeanu, de faţă. Comparaţia fu sdrobitoare pentru Stelian Minea. Noroc că profesorul nici n'o bănuia. îşi potrivise ochelarii mai bine, să revadă ca un vechiu prietin, amănunţit, tabloul episodului din Varşovia, la al cărui spectacol lăcrima domnul Anton Czvimbrovsckich, leahul pribeag, în ceasurile rând romul şi mastica, îl predispuneau la elegie.
     Se întoarse către Onisfor Sachelarie:
     —        De câte ori mi-am amintit tabloul acesta pe front!... Era. destul să-mi răsară în minte, ca să-mi apară îndată ca una din fericirile bune şi calde: confort, casă, calm, cum credeam că n*o să mai revedem niciodată, după răsboiu.
216
      Pe urmă, către ceilalţi, novicii:
      —       Trebuie să ştiţi domnilor, că aci ne^a găsit mobilizarea. Pentru noi, casa lui Madam Cimbru, e un monument istoric.
      Tinerii luară act cu indiferenţă, de acest fapt implant. Pentru dânşii răsboiul însemna un eveniment prea îndepărtat, mai mult abstract. Sfârşitul unei epoci şi începutul unui alt ev, cum sunt delimitate capitolele în manualele de istorie. De politeţă, şi cu o abia bănuită intenţie de persiflare, tânărul cu genunchii goi şi cu piept de luptător, întrebă:
      —  Aţi participat la răsboiu?
      —       Evidenţi răspunse Stelian Minea. Din şase câţi ne aflam aci, nici unul n’a lipsit. Şi doi au căzut: Boroş în Ardeal, Lăscăruş Co-dreanu la Argeş.
      Studenta cu bluza rusească, alungă de sub ochi pagina din romanul lui Giraudoux, împrumutat de colegul cu pantaloni charleston, ca să şi-l imagineze pe domnul acesta, ugilit ca un puiu de curcă, sărind peste meterezele franşeelor, răcnind şi svârlind cu granate în atacuri, repezindu—se printre baionete şi tăind drum, în piepturi omeneşti. Imaginea fu imposibilă şi absurdă. închipuirea refuză să o accepte.
      Stelian Minea, trase un scaun fără să fi fost invitat. Şi fără să gândească, se aşeză la locul care era al lui. îndată se simţi cum a fost. Contactul material al mesei, cu muşamaua vărgată sub cot, îi dădu senzaţia că eri s’a ridicat de acolo, şi că nu face decât să continuie ceia ce-a lăsat întrerupt. Prezentul mediocru şi ireparabil, nevasta rea de gură şi autoritară, sura existenţă de provincie cu orice perspectivă închisă ca de un zid opac, colegii de cancelarie cu intrigile şi aerul lor superior şi protector, glumele crude ale elevilor; toată realitatea aceasta fu suspendată printr’o magie. El, cel adevărat, era numai acesta de aci. Privi la fiecare dintre cei de pe pat şi de la mas ca să le reconstituie după fizionomie, firea şi preferinţele. Era în-tr'adevăr o lume nouă şi necunoscută. Dar nu-1 intimida.
      —       Prietenul Sachelarie, m'a prevenit că vom găsi aci o companie incomodă. Chiar ostilă. El crede că deşi ne despart numai zece ani, alcătuim două generaţii atât de străine şi de duşmane, încât nu există nici o punte de reconciliere. Sunt sigur însă, că prietenul Sachelarie se înşeală. Oamenii se schimbă, dar ideile rămân aceleaşi. Oamenii şi sistemele. Nimeni n'a gândit ceva nou de la Platon încoace.
      Cel care opuse îndată altă părere, fu Vasia Sacară, basarabeanul în cazacă neagră.
      —  Am înţeles îndată, că dumneata, ai fost cel care te-ai înşelat,
                                                                                        217
nu domnul Sachelarie. Noi ne-am mai întâlnit odată cu domnul Sa-chelarle şi am discutat atât de înfocat, încât a plecat supărat. Atunci am aflat de la dânsul, câteva din părerile dumitale, căci pentru dumneata, domnul Sachelarie are mare admiraţie şi iubire. Am înţeles că eşti un raţionalist, un occidental, unul din învăţaţii aceia sceptici şi atei, care până acum câţiva ani, juraţi pe cărţile lui Anatolq France. Şi e destul atât, ca să înţelegem că ne despart, nu zece anî, ci o jlumătate de secol, un secol, mai mult încă. Intre noi este Voltaire.
      Stelian Minea, îşi aruncă în treacăt, sub sticla bombată a ochelarilor, privirea la studentul cu pantaloni charleston, între el şi care, se afla Voltaire. Vasia îi surprinse privirea şi îi ghici gândul. Vorbi îndată, în numele tuturor:
      —         Desigur, dumneata ne găseşti adunaţi prea din toate colţurile lumei, ca să apărem ca o unitate constituită. Ce zici? Unul; Leontin, cu shimmy şi charleston, cu Cocteau şi Gide; altul, Matei, cu sportul şi cu Henri de Montherland; celălalt, Liviu, cu autohtonîştii lui;r Nadia, cu Sologub şi Block, eu cu Berdiaîev şi Bulgacov; unul antisemit, altul ortodox, altul modernist acut — ce legătură poate exista între indivizii aceştia? Eu nam jucat niciodată charleston şi camaradul meu Leontin, nici nu vrea să audă de paneurasianism. El e pentru apărarea occidentului, cu Massis. Şî totuşi ne suportăm, ne simţim solidari, ne învrăjbim numai când e vorba de vechiul regat, de Ardeal şi de Basarabia; atunci ne întrecem fiecare a ne găsi drepturile uzurpate de ceilalţi şi a ne exagera calităţile şi nefericirile regionale. încolo, ne strângem cot la cot, când ne aflăm în faţa dumneavoastră. Fiindcă dumneavoastră pe noi nici nu încercaţi să ne înţelegeţi şi ne condamnaţi, iar noi, pe dumneavoastră vă înţelegem si tocmai de aceia vă desaprobăm. Sunteţi laşi.
      —        Fiindcă nu suntem bolşevici? întrerupse Onisfor Sachelarie. Ce şt /dumneata despre laşitate şi bravură, când n'ai cunoscut riscul permanent al morţii?
      —        Lasă asta, interveni Stelian Minea, fiindcă nu-i plăcea nici odată să se pomenească despre faptele lor din răsboiu. Suntem laşi? Să vedem de ce? Iţi spun drept că e o acuzaţie nouă şi mi se pare foarte curios, să ne ascultăm rechizitoriul.
      Tânărul cu bluza neagră, înţelese că a mers prea departe. Se simţi dator să atenueze acuzaţia:
      —        Vorbim, în afară de persoane, nu e aşa? Vorbesc despre generaţia dumneavoastră şi nu numai despre aceasta de aci. Dar despre cea din toată Europa. Camarazii dumneavoastră de arme, aliaţi sau inamici. Vă numiţi generaţia sacrificată...
218
      —       Nu ne numim cfe fel... Astea sunt vorbe. Le-a rostit cineva în vre-un discurs ori le-a scris în vre-un apel, şi formula a prins, dar nu ne-am însuşit-o toţi. Majoritatea, suntem mai modeşti, se apără Stelian Minea.
      —       Ba, nul Indiferent de unde a venit cuvântul, e just. Căci sunteţi într’adevăr generaţia sacrificată. Dar nu din vina altora. Aţi capitulat singuri. Aţi câştigat victoria şi pe urmă n’aţi ştiut să o duceţi până la sfârşit. V’aţi temut de viitor ca femeile de şoareci. Acum toată viaţa vă e o succesiune de regrete. Viaţa vă stătea înainte şi aţi căutat-o în urmă. Te întreb, domnule Minea, dacă nu e un spectacol ruşinos, cel de la Liga Naţiunilor şi de la toate congresele care mai durează şi acum? Cârpesc şi ciopârţesc tratatele iniţiale de ani de zile, se tocmesc şi mai lasă de ici unul şi de colo, altul, ca şî alte chestiuni utilitariste şi materiale.
      — Ştii că eşti curios, dragă domnule 1 se miră Stelian Minea. Ce vină am eu, de la catedra mea obscură dintr’un orăşel ticălos, Că premierul Franţei şi cancelarul Germaniei, se tocmesc la Liga Naţiunilor. Pot eu să fac ceva?
      —        Acum nul reluă înverşunat, studentul basarabean. Acuma e prea târziu. Dar aţi fi putut. Căci vina de aci porneşte. Aţi capitulat şi aţi lăsat să vă conducă cei bătrâni. Adică acei care refuzau să înţeleagă că sufletul omenirei cere o schimbare. I-aţi lăsat pe dânşii, şi ei să încăpăţinează să creadă că un cataclism ca răsboiul, n’a deslănţuit alte crize, decât deprecierea monedară şi problema refacerilor. Ei nu pot vedea că există o revoluţie a sufletelor şi a conştiinţelor; mai adâncă de cât cele exterioare care au dus la schimbările formelor de guvernământ, la crize economice şi la îndârjirea luptei de clasă. Acestea sunt manifestări exterioare. Expediente. O republică nu-şi face cetăţenii mai fericiţi de cât un imperiu, şi fericirea aceasta nu poate să o dea o reformă fiscală. Aceasta o spuneaţi singuri înainte de răsboiu, şi aţi uitat-o. O regăsim în toate cărţile care în timpul răsboiului, justificau jrăsboîul. Atunci făgăduiaţi altă lume, spuneaţi şi eraţi siguri că luptaţi pentru altă lume, şi acum vi se pare cea mai mare fericire să reconstituiţi lumea cea veche, aşa cum a fost ea înainte. Sunteţi nemulţumiţi şi nu ştiţi de ce. Doriţi ceva, şi nu ştiţi ce. Iar situaţia vă este agravată, fiindcă nici o generaţie n*a mai avut ca dumneavoastră, posibilitatea de a da vieţii pecetea pe care aţi fi voit-o. Toţi, când v’aţi întors de pe front, român, francez, neamţ, aveaţi dreptul să realizaţi omenirea pentru care aţi combătut. Nimeni n*ar fi îndrăznit să vă conteste acest drept. Nici n'ar fi avut puterea materială să o facă. Şi aţi dezertat unul
219
câte unul* Acum, alungaţi şi lăsaţi pe din afară, atribuiţi vieţii deprimarea dumneavoastră interioară, trăiţi meschin, vă văetaţi; aveţi frică şi ură de viaţă* Şi vă scandalizează că noi vrem să ne trăim viaţa, aşa cum o înţelegem.**
      —       Dat Charleston, sport 1 întrerupse cu dispreţ Onisfor Sa-chelarie*
      —       De ce nu? Charleston, sport. Şi celelalte. Nu se exclud. Generaţia dumneavoastră era livrescă. Nu-şi scotea nasul din cărţi, şi din pricina cărţilor, nu vedea şi nu trăia viaţa. Ori oameni rebegiţi* să-i culci cu o suflare, ori oameni invadaţi de grăsime... Sport, charleston, manifestaţii de stradă, ortodoxie, modernism, tradiţionalism, în altă parte: catolicism, apărarea occidentului şi apelul la Asia, toate ne atrag, sunt crizele unui nou ev mediu. Din ele, are să se aleagă ca uscatul de ape, după deluviu, o nouă omenire cu fericirea ei. Pe care bine înţeles, nu o puteţi admite şi n’aveţi s’o puteţi suporta, căci nimic nu este mai greu decât să faci oamenii să accepte o fericire nouă. Le trebuie cea morfolită de veacuri. Tânjesc după ea.
      —       Vă invidiez, dacă puteţi crede că din anarhia aceasta, poate să iasă o omenire nouă! rosti fără convingere Stelian Minea.
      —       Anarhiei Nimic nu seamănă mai mult cu o casă în ruină, decât una care se construeşte. Ni se pare că o spune Cocteau, al amicului Leontin. Şi o verific aceasta în fiecare zi, privind cum se înalţă casa din faţă. Nici o obiecţie, nu putem face, nici arhitectului, nici lucrătorilor, până când nu vom vedea-o gata*
      Vasia, întinse picioarele, privindu-şi vârful ghetelor şix aşteptând de la Stelian Minea, o apărare a generaţiei sale. Dar Stelian Minea tăcea, turtind vârful unei ţigări stinse. Tot ce ar fi avut de spus, îi părea inutil. Se simţea într’adevăr ostenit, ca un om care-a trăit un ves'% şi nu mai are nimic, nici de spus, nici de dorit. Ceilalţi, începui/ să vorbească în şoaptă, despre lucruri care îi priveau numai pe ei. Nadia, care ascultase tot timpul cu ochii la Vasia, se întreba de ce nu-1 poate iubi, pe el care înţelege atâtea, ştie atâtea, şi pune atâta pasiune în toate; pe el, care o iubeşte cu atât de tăcută desnă-dejde; şi de ce se simte irezistibil atrasă de Matei Sărăţeanu, deşi e numai frumos şi puternic, dar simplu. Matei Sărăţeanu o învălui cu privirea, şi ea rămase cu zâmbetul îngheţat pe buze, ca porumbiţa magnetizată de şarpe. Onisfor Sachelarie, intră cu nepotul într’o cameră cu fereastra la stradă, să-i dea sfaturi şi ceia ce aştepta nepotul, mai mult: bani de buzunar.
      Stelian Minea se simţi cu desăvârşire strein; se ridică de pe
220
scaunul şi de la locul fost „al lui". întrebă, dacă n’ar putea-o vedea pe Llsbet, vechea lui gazdă.
      —        Nu cred că e „vizibilă", lămuri cu înveselire cruntă, Leontin, cel cu pantalonii charleston. I-a venit jupânul cu chef şi l-am auzit muştruluind-o ca Ia poliţie. Acum el sforăie şi ea plânge. Pe urmă, el are să se trezească, şi ea are să-i fiarbă o ciorbă de potroace. E un tip şic, jupânul, costaut, şi ştie cum treubie să se poarte cu femeile.
      Stelian se gândi că Lisbet ispăşeşte crunt rătăcirea tinereţii, îşi aminti:
      —  Şi Toni? Mai există, Toni?
      —        Ohol Şi încă cum există 1 Cea mai teribilă puşlama a cartierului! Acum a dispărut, fiindcă a venit jupânul. Când e jupânul aci, nici el nu e „vizibil". Nu vor să se vadă, ca luna cu soarele.
      Onisfor Sachelarie, apăru întovărăşit de nepotul de pe a cărui figură se vedea strălucind toată satisfacţia, că suma de buzunar n*a desminţit aşteptările. La spatele lui Onisfor, făcu un semn camarazilor, cu latul palmei pe obraz, că „l-a ras". Căci pentru el, Onisfor Sachelarie nu era decât un unchiu cam caraghios şi pedant, strâmt la minte, dar îndefinitiv generos la pungă. Nepotul se dovedea din altă stofă, mai elastică, se „regăţeniza" mai uşor.
      îşi luară rămas bun.
      —        Mai veniţi pe la noi, când treceţi prin Bucureşti! se simţi dator să-i invite fără intenţie maliţioasă studentul cu bluza neagră. Madam Lisbet are să regrete că nu v*a văzut. Ne vorbeşte întotdeauna cu mare sfinţenie, despre dumneata, domnule Minea.
      Stelian Minea, încercă să glumească:
      —        Sper că ea nu-î atât de vrăjmaşă ca dumneata, generaţiei noastre.
      —        De ce? Discuţia n'are supărare. N’am vrut să vă ofensez cu nimic...
      La spatele lor, când coborau scările, Leontin, cel cu pantalonii charleston şi cu părul lins, repetă gestul lui Lîviu Moldovan la spatele unchiului:
      —  Bravo, Vasia! L'ai ras.
      In trăsură, Onisfor se întoarse către prieten:
      —        Ce dracul tăcuşi şi tu, toată vremea? N*ai găsit nimic, să-i pui la respect?
      Stelian Minea, privi şiragul caselor, fără să răspundă. Intr'a-devăr făcuse figură de idiot. Acum îi apăreau numeroase şi irefutabile, toate argumentele pe care le tăcuse adîneori. Onisfor Sache-
221
lairie, îşi spuse că prietenul s’a zaharisit în provincie, dacă a putut suporta atâta insolenţă, fără să găsească o replică, la care le răs-pundea altă dată, tuturor, cu o sută.
     —   Ce-o mai fi făcând oare, domnişoara Betty? îşi aminti Stelîan.
     Onisfor Sachelarie, dădu din umeri cu indiferenţă. Nu ştia
ce-o fi făcând domnişoara Betty, nici nu se mai gândise vre-odată şi nici nu-1 interesa.
     Pe lângă dânşii, ţâşni sgomotos, lăsându-i în urmă, o motocicletă cu ataşă; conducea Matei Sărăţeanu în tricoul lui vărgat, alb şi portocaliu, cu o beretă bască pe-o sprinceană; la spate, Leontin cu pantalonii charleston, ţinându-1 de subsuori, şi în ataşă ghemuită îr> leagănul lăcuit, Nadia, cu o ţigară între buze. Toţi întoarseră capul şi îi salutară amical. Maşina săltă vertiginos peste gropi şi pietroaie, filând trecătorii şi bordura trotuoarelor, viră nebuneşte şi dispăru.
     —        Ce oamenii Ce oamenii se minună cu indignare Onisfor Sachelarie. Au să-şi rupă gâtul...
     —        In orice caz, ei au trecut şi noi le înghiţim praful, constată Stelîan Minea, risipind cu mâna norul de praf în care respira.
     Onisfor încruntă sprincenile, neconvins, fiindcă după el, asemenea apucături şi asemenea idei, nu făgăduiau nimic bun. Opri. Se ducea la un sanatoriu, unde se afla în convalescenţă un bătrân pentru care purta mare evlavie. Ii rosti numele. Era al unui fost conducător ardelean, in procesele vestite de acum douăzeci şi treizeci de ani, client al temnîţilor politice, din Vaţ şi din Seghedin. Stelîan Minea se miră, aflând că mai frăeşte. Nimeni nu-i mai pomenea numele, nu mai apărea nicăiri, îl credea de aceia mort şi de mult îngropat.
     Rămase singur. Nu ştiu ce să facă până la şapte seara, cu toată libertatea pe care o dorise. Rătăci pe străzi. Nu mai cunoşţtea pe nimeni. Larma trecătorilor şi îmbulzeala vehiculelor, îi păreau insuportabile, acum, când se desvăţase de ele. îşi spuse că n’ar mai putea trăi aci. Descoperi că i-a intrat în sânge existenţa lui mucedă şi fumurie de provincie, că doreşte să se întoarcă îndărăt mai repe<"% că viermele în culcuşul lui. La hotel, îl primi Margareta furioasa. Rochia nu era gata.
     —   Aşa e, dacă mă potrivesc eu ţie. Ce eşti, bărbat? O cârpă!
     Stelîan Minea nu ştia de ce e vinovat şi la ce i s’a potrivit
Margareta, lui. Nici ce legătură este între bărbăţia lui, de cârpă, şi între neexactitatea croitoresei. Dar nu încercă să pătrundă aceste misterioase corespondenţe, al căror secret îl cunoaşte numai logica femeiască. Se aşeză pe marginea canapelei, şi desfăcând pachetul
222
de cărţi, începu să taie foile unui volum, cu o elocventă şi dispreţuitoare impasibilitate. Femeia nu lăsă să treacă nesancţionată, această mută provocare. Ii smulse cartea şi o svârli, cât colo:
      — Ce crezi că am venit aci, să te admir citindu-ţi terfeloa-gele tale? Ia-ţi pălăria şi hai la croitoreasă!
      II prinse de braţ, şi Ştelian Minea se supuse docil, căci pe mâna lui descărnată şi pipernicită, strângerea fu puternică şi implacabilă, ca o luare în posesiune. Şi astfel, resignat, merse să se piardă în anonimatul cel de toate zilele.
223
                                              § 3.
      Camerista desfăcea cu o suavă delicateţă, una câte una, rochiile din geamandanul deschis în mijlocul dormitorului, printre alte valize mai mărunte şi cutiile de pălării, lăcuite* Exclamaţiile de admiraţie întovărăşeau crescendo, fiecare exemplar rar, purtând marca faimoaselor case din Rue de la Paix şi Faubourg St. Honoré. Zoe Ves^ bianu le svârlea cu indiferenţă pe spătarul scaunelor. Totuşi mătă-surile moi, blănurile şi ţesăturile elastice, îi desmierdau plăcut vârful degetelor. Şi fiecare toaletă, cu amestecul lor de parfum, însemna o amintire arzătoare şi atroce, ca trecerea printr’o văpaie, cum fusese toată viaţa de două luni, din care se întorcea.
      —        N*au să mai încapă în şifonierăl se sperie servitoarea. Avem acuma, mai multe decât un magazin de mode...
      Zoe nu observă impertinenţa acestei familiarităţi şi nici acel „avem”, care punea laolaltă, în fond comun, garderoba stăpânei şi a servitoarei. Altădată, ar fi restabilit distanţele cu un singur cuvânt, aspru. Acum lunecarea în jos, se făcuse pe nesimţite, pe măsură ce sluga devenise confidenta şi oarecum, complicea stăpânei. Zoe nici nu se mai gândea la aceasta. Mototolind o eşarfă moale, de mătase, în pumn, privi o clipă pe geam, colţul ştiut, din faţă. O cârciumă de şofeuri şi birjari, unde privirea era deprinsă să regăsească întotdeauna, o prezenţă tenace, plină de misterioasă ameninţare şi cu toate acestea devenită indispensabilă, ca oxigenul văzduhului respirat.
      Sluga surprinse privirea, vorbi fără să-şi întrerupă lucrul mâinilor:
      —        De trei săptămâni nu mai vine. Am dat bacşiş sergentului să-l alunge. L-a luat din scurt şi Miloş, rândaşul. Cârciumarul zice că nu pare să fie un pungaş... Un beţiv, un păcătos. Dar nu un pungaş.
      Zoe închise ochii, ca la o durere lăuntrică, ce-a fost amorţită şi se deşteaptă. Atât de deprinsă era să ştie veghiind acolo, omul acela,
15    Part. II.
225
spectrul acela, descarnat şi statornici Când era acolo, se temea, fiindcă nu ştia ce vrea, ce pândeşte şi ce aşteaptă. Acum când nu mai e, se teme fiindcă a plecat şi nu. poate şti ce pregăteşte.
      A crezut că scăpase. Plecase două luni, să se elibereze de în* cleştarea acestor două priviri mute, care o urmăreau şi prin somn» cu visuri de spaimă. Afară, cel de pe trotuarul din faţă, neclintită strajă la uşa cârciumei, intrând, deşertând un pahar de otravă şi întorcându-se îndărăt, la post, cu ochii fixaţi la fereastra ei şi cu rânjetul acela! Ochi halucinaţi, în care tremura nebunia. Şî aci în* lăuntru, ceştialalţi ochi, mocniţi, de huhurez.
      Se întoarse către fotoliul de paralizat, pe rotile, unde Sofron îi urmărea fiecare mişcare, cu o privire mîloagă, coagulată şi lăcri* moaşă, în care tresărea câte odată o scurtă fulgerare de ură neputin* cioasă, îndată pirotită. Sofron Vesbianu crezu că însfârşit Zoe şi*a amintit de existenţa lui. Se sili să surâdă recunoscător. Faţa puhavă şi desgustătoare rămase însă neclintită. Muşchii nu se mai supuneau.^ Numai în gâtlej scânci o schelălăială animală. De două luni o aştep* tase, lăsat pe seama slugilor, care uitau să*î dea de mâncare şi sco* toceau prin sertare, fără ruşine, sub privirea lui furioasă şi fără pu* tere. Şi acum le*ar fi uitat toate şi le-ar fi iertat toate, pentru o sin*' gură vorbă de bun găsit şî o privire de milostivire. De dimineaţă, când Simplonul era încă trei ore distanţă de Bucureşti, ceruse cu semne din mâna stângă, singura Care i se mai supunea voinţei, să-i aducă bărbierul şi să-l primenească. Se lăsase îmbăiat şi pieptănat, ras şi îmbrăcat în halat nou. Două luni, zăcuse în murdărie, bărbos, cu piepţii plini de sosuri, nespălat şi duhorind. Acum ceruse oglinda; în halatul vărgat de lână, cu obrazul bărbierit şi pudrat, se socotise îndestul de arătos şi de vrednic să o primească pe Zoe, sărbătoreşte,. Slugile nu-i mai scoteau limba şî nu-1 mai zădărau ca pe-un câine, printre gratii. Dar Zoe, intrase în casă ignorându-i cu desăvârşire existenţa. Şi de astăzi dimineaţă tot aşteaptă.
      A fost aşa dar, numai o părere că şi-a amintit de el. S’a întors nepăsătoare la pălăriile aruncate pe mese, la flacoanele nedestupate, la maldările de ciorapi şi la cutiile cu săpunuri.
      De departe, in dimineţi teribile, după nopţile care îi frigeau trupul şi sufletul, la Paris, la Nisa, la Cannes, Zoe Vesbianu se gândise uneori cu îmblânzită milă la dânsul. Atunci, ca să se achite faţă de suflet, se hotărîse să-i aducă aceste obişnuite dovezi materiale că şi-a amintit şi de el: cutia cu bufoni de perle şi portţigaretul de email, cu desen cubist. Dar acum, îndată ce-1 regăsise aşa cum l-a lăsat, hă4 şi neclintit între pernele jâlţului, toată scârba şi ura se
226
redeşteptaseră mai crude* „Am să îac cadou butonii lui Emil —hotă-rîse —şi portţigaretul îl trimit lui Serge". Momâiei din fotoliu, îi aruncă în batjocură, o păpuşe de pâslă roşie, un Mefisto cu picioarele prelungi, amintirea unei nopţi furtunoase la cel mai vestit cabaret din Place Pigalle.
      —  Na! Joacă-te. Tot eşti în mintea copiilor.
      Servitoarea râse, dovedind că este exact de aceiaşi părere. Simţi momentul potrivit, să adaoge o informaţie suplimentară:
      —  Se scapă acuma pe el. Nesimţitul!
      Răspunsul mojic şi murdar, făcu erupţie numai în creerul ge-latinat al paraliticului, fără să se poată încorpora în vorbe. Limba neînsufleţită nu îngădui idecât un mormăit bestial, între grohăitul de porc şi mugetul de bivol.
      De un an, decând Sofron Vesbianu, zăcea condamnat fără nădejde în jâlţul acela, viaţa lor ajunsese freptat-treptat, aci.
      Zoe îi hohotea în nas, când1 trecea pe dinaintea lui îi arunca o sfârlă în batjocoră, nu se sfia să-şi aducă amanţii în casă, să se lase sărutată sub ochii lui; pleca pentru o săptămână ori pentru o lună, şi revenea irezistibil atrasă îndărăt, de fiecare dată cu o treaptă mai adânc coborâtă în infern, mistuită de aceiaşi arşiţă de distrugere şi de răsbunare, împotriva tuturor, a ei, a vieţii, a călăului încleştat pe scaun, cu ochii holbaţi.
      Camerista răsturnă pe biroul mic de trandafir, un braţ de cata* loage, programe, prospecte şi anunţuri — recolta nopţilor şi zilelor din două luni. Zoe alese un carton, şi rămase mult, cu ochii pierduţi la inscripţia neagră şi roşie: „Grand Ermitage-Moscovite. Dîners et soupers. Concerts russes. Chants bohémiens et cosaques. Le prince Gourii Kortschaguïn, danseur caucasien."
      Prinţul Gurii... Ermitage! Ce noapte spasmodică şi ce lume stranie, cu nebunia destrucţiei atât de aproape de-a ei! Şî cât de mică e această planetă; cum se regăsesc toţi, fără să se caute. Orice-a trăit, până în noaptea aceia, nu se poate asemui cu ce i-a fost dat să vadă şî trăiască, atunci. Intrase ameţită, târziu după miezul nopţii, cu Eduard, nici nu-şi mai aminteşte cum se numea mai departe... Şi îndată îi păru rău; se anunţa o noapte plicticoasă. A câtea oară vedea oare un cabaret rus, cu aceleaşi figuri monotone, pereţii tapisaţi roşu, acelaş cor de ţigance, aceiaşi foşti ofiţeri de gardă imperială deveniţi cheP neri şi aceleaşi fete de general, pianiste? Ceruse să plece în altă parte; se pregăteau să se ridice, lăsând sticla de şampanie pe jumătate. Şi deodată, din fum şi din ameţeala îrizantă a băuturei, a ţâşnit ca un demon în mijlocul sălii, pe vârful degetelor în cişmele
227
   mol, în costum de cazac de carnaval, prinţul Gurii Serghievici Kor-şaghin. Ce dans sălbatec, cu chiot şi cu salturi printre vârf de cuţite! A recunoscut-o şi el, de la cel dintâi strigăt de surpriză. După ce-a, ’terminat, a venit să se aşeze la masa lor, fără să se aştepte poftit. Pe urmă, noaptea aceia şi cealaltă noapte!... Oamenii aceia ciudaţi, simplitatea cu care acceptaseră cele mai stranii orândueli, prinţul devenit sluga fostei sale slugi, amestecul de cruzime şi de sentimentalism, nesaţul de abrutizare în băutură... Banda întreagă, târâtă în toate cabaretele şi tavernele din Place Pigalle şi Clichy, femei bete smulgându-şî părul în accese epileptice, sărutându-se şi sfâşiindu-şi obrazul cu unghiile. Nici nu-şi aminteşte când s*a despărţit de Eduard şi de prietenul Iui, să rămână numai cu aceştia. Ii tresar în minte numai crâmpee. Nume nehotărâte: Liuba, Ştefan, Duniaşa, Grigorî... Şi cupiditatea din ochi, decâte ori deschidea poşeta să plătească. Pe urmă un vânzător de păpuşi, bărbos, beat, plângând cu fruntea lată pe colţul mesei: Profesorul Ărtemie Barnef, de la Universitatea din Petrograd... I-a rămas numele printr’un ciudat capriciu al memoriei. Şi alte nume, şi alte titluri. Avocaţi şofeuri şi prinţi bucătari. In fascinatoarea lumină roşie a firmelor luminoase, treceau de la un local la altul, clătinându-se în piaţa cu miros de benzină şi de fard; ceaţa se mărea, se chemau unii pe alţii, se strigau pe nume; erau toţi dintr'o singură mare familie, cu geloziile şi urile; lor, cu lăcomiile şi exploziile lor de orgoliu. Cineva i-a vârât in nas cutia de fildeş cu cocaină. A băut spirturi tari, din sticle cu forme ciudate, cu un paiu înfipt în plută. Şi deşteptarea într’o cameră necunoscută, cu oasele dureroase şi cu gura coclită, unde s'au aflat pe saltelele întinse pe jos, dormind, trei femei şi trei bărbaţi, fără să mai ştie fiecare a cui a fost şi fără să-şi amintească ce-au făcut, până au ajuns acolo. Trei zile, prinţul Gurii nu s’a deslipit după aceia de ea, fortificând-o cu pilda seninătăţii neturburate, cu care trecuse prin cele mai întunecoase peripeţii şi până la cele din urmă căderi. Dansator, călăreţ de circ, corist, chelner, şofeur — nu se mira de nimic, nu se plângea de nimic, nu se împotrivea la nimic. Arăta acelaş obraz oval şi calm, cu aceiaşi ochi limpezi şi cu aceleaşi mişcări indolente, ide felină. Numai în râs suna ceva falş şi * crud, poate desnădăjduit, ca un scrâşnet de sticlă pisată. Trei zile a crezut că îl iubeşte, că însfârşit a descoperit pasiunea cea mare şi purificatoare. Pe urmă s*a topit brusc, în ceaţa unde s’au depărtat toţi. S'a deşteptat în a patra dimineaţă fără el — şi cu o brăţară şi două inele mai puţin. N*a simţit nici desgust, nici indignare. N’a fost oare, prinţul Gurii, cu atâta humor delicat, încât i-a trimis

228
        /
într'un plic, cu toate mulţumirile, buletinul de gaj de la Muntele de Pietate?
      Zoe Vesbianu, aşeză în cutia de scrisori, la păstrare, cartonul prospect al cabaretului rus, de unde prinţul Gurii Serghievici Kor-şaghin, dansator caucazian, zâmbea serafic, în costum răsboinic şi fotogenic, cu două cartuşiere încrucişate pe piept şi teribile cuţite inofensive, înfipte în cingătoare*
      „Mai comod acesta — gândi — de cât cel de afară* Cel puţin ştii ce vrea!" Şi îndată păşi la fereastră, să vadă dacă pe trotuoaru! din faţă n’a apărut arătarea fidelă, enigmatică şi plină de necunoscută ameninţare. Trotuoarul era gol. Numai băiatul de prăvălie, cu şorţul verde, stropea cu o tinichea asfaltul* „Desigur a aflat că am fost plecată şi încă nu ştie că am revenit." Când va şti, se va posta iarăşi fără îndoială, şi iarăşi Zoe Vesbianu va trăi zilele şi nopţile sub teroarea acestui spectru, întors din depărtările moarte ale altui fel de trecut. II ştie cine e, cine a fost. Dar ce închipuire omeneasca ar putea înţelege ce vrea? Ce aşteaptă? De ce a apărut dintr'o dată ca acel creditor demonic, la scadenţa uitată, din legenda omului care şi-a vândut umbra? „Socotelile mele sunt făcute... Eu am iubit altă Zoe. Pe aceia n'are s'o cunoască nimeni. Am omorât-o pe una în cealaltă. Pe urmă?..." Socotelile lui Titel Iliescu, au fost făcute şi au fost db o înspăimântătoare exactitate. Totul s'a împlinit cum a preştiut. Anul s’a încheiat. Ultimul ban s'a topit. Uşile cluburilor s'au închis acestui beţiv fără guler şi cu haine sdrenţoase. Cârciumile cele mai infame şi tovărăşiile cele mai crunte. A învăţat să ceară, ca să aibă ce bea. Numai o singură eroare a existat în această înfricoşător de precisă socoteală. „Eu am iubit altă Zoe. Am omorât-o pe una, în cealaltă". Paşii clătinaţi de beţiv l-au târât aci. La fereastra Zoei de-acum, în care se înverşunează să o caute pe cealaltă. Să pândească şi să o aştepte. Să se mulţumească fiindcă o vede. Ceilalţi pot să se teamă; ei să-i fie frică fiindcă nu-şi închipuie ce vrea. Sergentul să-i poruncească să circule. Şi argaţii să-l brâncească în pumni. El capătă un ban, se întoarce aei, plăteşte cel mai eftin şi mai ucigaş rachiu şi aşteaptă. E mulţumit că o ştie dincolo de zid, înfricoşată de prezenţa lui. El este aci, remuşcarea şi viaţa; spectrul unui trecut ireparabil neantizat. Când o vede rânjeşte, şi e satisfăcut de rânjetul acesta care desigur, ei, trebuie să-i gâtuie somnul cu vedenii de spaimă. Stă şi rânjeşte. Cu încăpăţinare de beţiv şi de nebun* nu-i pasă de vânturi şi ploaie, de ochii oamenilor. Viaţa curge pe lângă el fără să-l atingă: trecători, femei, copiii care se sperie de acest vagabond petecit şi se ascund în poalele mamelor. El este aci şi atât: restul nu mai are nici un interes.
229
     „Desigur mâine, când va şti că m’am întors/din nou va rânji spectrul fidel şi neîndurat, — gândi Zoe Vesbianu şi se cutremură. Firul de acum două luni, se leagă de unde a fost întrerupt. Cel de aci — şi cel de la spate. Două perechi de ochi, muţi şi nebuni, spionându-i fiecare pas, martorii fiecărui ceas, păzind-o cu înfiorătoare statornicie.
     Zoe porunci cameristei să împingă scaunul cu rotile în camera de alături, să-i piară din ochi momâia cu privire de huhurez. N’avea de unde să presimtă, că de cealaltă privire, cea mai teribilă, a fost eliberată de o putere mai mare decât puterile omeneşti.
     Sofron Vesbianu cercă să se acaţe de feţele meselor, de mobile, cu mâna sănătoasă. Ca un copil rău, refuzând1 să se lase dus la: culcare. Gârâie din gâtlej, furios,4 o borboroseală de sunete. Dar glasul n’are nici o putere. Şi servitoarea î-a făcut vânt scaunului, cu piciorul, până în perete, cu spatele la restul camerei, să aibă în faţă numai zugrăveala roşie, unde cunoaşte cu deamănântul fiecare ornament al desenului. Acolo, e colţul unde e „pedepsit", ceasuri întregi şi uitat câte o zi, de câte ori arată nesupunere, încearcă să sbîere, sau din treacăt, după vechiul nărav, f vrea să pişte cu cele cinci degete valide sânii fetei din casă. Stă cu nasul în perete, clocind gânduri crâncene care nu se pot preface în fapte.
     A surprins privirea Zoii, pe fereastră. A înţeles ce căuta. De omul acela are şi el frică, şi pe acela, aşa sdrenţăros şi lihnit cum’ e acum, îl urăşte mai mult decât pe toţi sclivisiţii obraznici şi neruşinaţi, pe care îi târâie Zoe după dânsa, îi aduce în casa şi la masa lui, să-şi bată joc şi să-i îmbrăţişeze sub ochii lui, nevasta. Acela a fost înaintea tuturor; şi a lui Radu Comşa, şi a prinţului Korşaghin şi a celor ce-au venit după dânşii. Când Zoe Racliş, se afla pe băncile pensionului, pentru acela fusese o altfel de fiinţă, nepământeană, cum n'a mai părut nimănui, cum nici nu îndrăznise să-i spună şi nici nu cutezase să-i atingă obrazul cu vârful buzelor. Poate până atunci Zoe, nici nu bănuia. A aflat numai după ce Sofron Vesbianu, chiar în dimineaţa nuntii, a venit bâlbâindu-se de indignare, ridicol şi borţos în haina de ceremonie, să întrebe cine e tânărul acela şi cu ce drept, a îndrăznit să-l oprească din drum, cu vorbe necuviincioase şi să-i atingă, în derâdere, obrazul cu dosul palmei. Alţii, i-au arătat că la asemenea îndrăzneală nu se răspunde, decât cavalereşte, cu o acceptare de luptă; un duel. A strâns din umeri. El şi duell Ca şi cum, dacă e vorba de luptă, nu fusese el cel care o câştigase, de vreme ce câştigase femeia? Şi ca şi cum, nu tot el câştigase celelalte lupte de mai târziu, oricare. Chiar şi aceia dintre el şi Alexandru Vardaru, când îi plătise umilinţa îndurată scump,
230
prinzându-1 pe generalul Pavel Vardaru, într'o capcană complicată de datorii, pe urmă să-i scoată averea la mezat şî tot el, să i-o cumpere* A fost ultima dovadă de iscusinţă a minţii, de calcul feroce şi răbdător, înainte de a cădea răpus, batjocură a slugilor şi a femeii care cu avuţia lui agonisită şi pentru el de acum inutilă, îşi plăteşte toate poftele şi îşi hrăneşte iubiţii» Ciudat! Pe toţi aceştia îi urăşte» Dar pe nici unul, ca pe acel care aştepta până acum trei săp-fjămâni afară, în cârpele lui de vagabond» Acela numai, a deţinut o Zoe care nu mai există în nici o amintire, nici într'a ei desigur; alta, imaterială, nepângărită de nici o urâţenie, aceia pe care nici el n*a putut-o cumpăra şî nici alţii n’au mai putut-o cuceri» Şi de aceia îl urăşte, cu toată drojdia puterilor lui.
     Se gândeşte Zoe, la el? Când îl vede aşteptând afară, în sdren-ţele lui, cu rânjetul lui, ce simte? Ce-şi aminteşte? De ce o surprinde întotdeauna palidă când se întoarce de la fereastră cu buza de jos tremurând, şi alungându-şi cu mâna dinaintea ochilor cu o părere? Acum, desigur e tot la fereastră, îl plândeşte. Nu. A sunat telefonul. O aude. Nu se jenează niciodată în faţa lui. Da. Serge. Ii trimite maşina. Intr'un sfert de oră, are să fie aci.
     Sofron Vesbianu, cu nasul înfipt în perete, auzi ordinul trimis şofeurului, maşina eşind pe poartiă. O auzi revenind şi auzi glasul lui Serge, şi sărutările lor, şi întrebările lor. Pe toate acestea le suportă de-un an, şi ştie că nu mai există nici o scăpare. Zoe înadins îi aduce sub ochii lui, descoperind o acră voluptate în desmierdările acelea sub azistenţa lui neputincioasă, cum n’a visat nici odată, în cele mai sălbatece dorinţî de răsbunare.
     Se aud paşii. Vin. Glasul lui Serge:
     —   Unde e Budulache? Să-l vedem pe Budulachî?
     Budulache e el. Aşa l-au botezat de un an, de când se află aci, printre pernele jâlţului. Unul — cel dintâi, a găsit că seamănă cu Buda grotesc, cu burta lui sferică şi cu faţa lăbărţată. Pe urmă i-au găsit un diminutiv: Budulache. Iar porecla jdesmierdătoare, a fost trecută din unul în altul, într’o fidelă succesiune, la toţi amanţii Zoii.
     —   Pa! Budulachel
     Serge, a răsucit scaunul de spătar, să-l întoarcă spre el, cu faţa şî să-l admire mai bine. S’a dat cu un pas îndărăt; cu amândouă mâinele în fundul buzunărilor, îşi strâmbă gura vicioasă într'un râs înveselit şi îşi dă pe spate, capul copilăresc încă, clătinând părul negru şî luciu. Nici odată n’a văzut ceva mai nostim decât privirea furioasa, a acestei movili de grăsime învelită în halatul vărgat.
     —   Pegardez-le. Est-il beau!
231
     Ii a^ncă pe cap o pălărie de-a Zoii, cu pene, cu dexteritatea unui aruncător de discuri. Ca să fie mai amuzant. Sofron Vesbianu nt| poate ajunge cu mâna sănătoasă până la cap, n'o poate ridica decât până la jumătate. Şî nici nu poate clătina capul să o scuture. A rămas cu pălăria pe-o ureche, cum sunt unele gravuri de buldogi, în revistele umoriste. Spumegă şi grohăie.
     Cei doi îi întorc spatele. Serge a dus mâna după mijlocul Zoii, căutându-i capsele rochii. îşi ia seamă, şi filantrop îi svârle un ziar lui Sofron, să-i treacă timpul mai uşor, ca un client în sala de aşteptare a dentiştilor.
     —   Uitam, Serge... Dă-mi portţigaretul tău.
     Serge, întinde docil, un portţîgaret de piele, încăpător şi simplu, cum se cuvine generaţiei sale, sportive.
     —        Pfui! ce oroare! Ce comun! M’am gândit la tine şî ţi-am adus altceva...
     Zoe a trecut în cealaltă cameră şî revine cu portţigaretul de aur şi de email, cu desen cubist.
     —   Voilà. Să dăm mâine, să-ţi graveze în interior monograma.
     Recunoscător, Serge o strânge în braţe, îi acopere umerii cu sărutări, sânii. Rochia s’a desprins din umeri şi cade.
     —   Hâ! Hâhâ!
     Spumegarea lui Sofron Vesbianu nu-i turbură cu nimic. Sunt deprinşi cu prezenţa aceasta care le dă o inedită voluptate îmbrăţişărilor. O caută chiar.
     —       Ce-î Budulache? întrebă, fără să întoarcă ochii, Serge, care a început să-şi desbrace haina.
     —   Hâ! Hâhâ!
     Glasul are alt sunet decât acel dîntotdeauna.
     —   Ce dracu o fi având, broscoiul? se întrebă însfârşit Serge.
     Şi când se întoarce, vede într’adevăr că Sofron Vesbianu arată
altă înfăţişare decât cea cunoscută. Un triumf în privire, o bucurie, lucind straniu şi monstruos, numai în ochi, cu restul fîgurei neclintit. Dar privirea strigă această bucurie înhumană şi neliniştitoare, cum ar începe să râdă orbitele unui craniu. Şi mâna sănătoasă bate pe genunchi, ziarul.
     —       A înebunit, Budulache! spune cu simplitate şi cu indiferenţă, Serge. Să vedem ce-o fi descoperit iatât de amuzant în gazetă...
     Ii smulge gazeta şi citeşte acolo, unde Sofron Vesbianu, bătea cu degetul. Nu e nimic. O simplă ştire, la rubrica faptelor diverse:
232
                O DESCOPERIRE LUGUBRĂ.
      «In fundătura Tăchiţă Mărculescu, No. 3 bis, poliţia a făcut aceară o descoperire lugubră. Proprietara casei observând că unul din locatari, nu a mai dat de două săptămâni nici un semn de viaţă şi văzând uşa închisă, a anunţat comisariatul circomscripţiei întrucât din cameră venea un miros greu şi suspect. Subcomisarul N. Alexandrescu a procedat la deschiderea casei, prin forţarea broaştei. Intrând apoi în cameră, a dat peste un spectacol oribil. Fe pat se afla cadavrul locatarului, îmbrăcat şi intrat în descompunere, cu părţi din figură şi din membrele superioare, mâncate de şobolani. Procedându-se la identificarea cadavrului, s’a stabilit că mortul se numeşte Constantin Iliescu, fost rentier şi fost ofiţer în reservă, căzut în ultima vreme în cel mai abject alcoolism. După toate probalităţile a sucombat în urma unui acces de delirium tremens. Neexistând nici-o bănuială, parchetul a autorizat înmormântarea».
      Serge dădu din umeri şi aruncă ziarul* Ce o fi găsit imbecilul, amuzant în această istorie?
      —        Ce e? întrebă Zoe, cu indiferenţă, după ee încă odată s’a dus, până la fereastră să vadă dacă cel de acolo n’a revenit şi neştiind că n'are să mai revină nici odată*
      —   Nimic. O prostie. Se vede că Budulachi s’a ramolit complect.
      Apoi, cu braţul elastic şi puternic, Serge o cuprinse dte mijloc şi
o răsturnă, astupându~i gura ostenită şi rece, cu buzele.
233
§ 4.
                 Luminiţă,
      Cum aş răspunde ce vreau să răspund invitaţiei tale, fără să fiu cumva rău înţeleasă? Mă îmbii să viu la tine şi să rămân până la complectă însănătoşire. îmi descrii chiar camera rezervată, uzând de toată şiretenia ta, pentru a !mă ispiti cu slăbiciunile la care ştii că nu pot rezista prea mult. Mă asiguri că voi fi ca la mine acasă.*
      Dragă Luminiţă, de când eu nu mai am casă, nu este prima dată când mi se spune că in casa altuia m*aş putea simţi ca sub aco-perişul meu. Am încercat odată, la sora mea Emilia, unde era deja biata maman. N'aş repeta experienţa. Şi era doară o soră pe care o iubesc şi mă iubeşte, am crescut împreună, iar tu ştii că Emilia e cea mai blândă şi răbdătoare fiinţă de pe lume. Dar ea are copii, alte griji, satisfacţiile ei sunt de altă natură. îmi era penibil la masă, să fiu tratată când ca invitată, când aşa, ca un fel de supraveghetoare a copiilor. îmi dau seamă că sunt rea acum, interpretând dragostea şi ospitalitatea lor, meschin. Dar imaginează-ţi ce figură făceam, când bărbatul Emiliei îşi aducea aminte între două feluri de mâncare să întrebe: —„Ei Eleno, ce mai ştii de la Scarlat?" De la Scarlat nu ştiam nimic, fiindcă el scrie odată la o lună, şi atunci câteva rânduri în fugă şi indiferente, ca o datorie achitată în silă.
      Plecam ochii în farfurie. Mâncarea îmi rămânea în gât. îmi era teamă să nu observe copiii că am ochii uzi. Le simţeam privirile iscodindu-mă pe furiş, cu toată curiozitatea nemiloasă a copiilor. Emilia încerca să schimbe vorba. Maman ofta. Şi atunci era un noroc pentru mine, dacă unul din copii săvârşea o necuviinţă, să merite o admonestare şi toată atenţia să se deplaseze de la mine. După aceia, seara, când copiii pregăteau lecţia, eternul refren: „Du-te să-ţî explice, Elena. Ea are vreme... Eleno, te rog ascultă-1 tul“
      Era lucrul cel mai firesc, fiindcă bărbatul Emiliei venea obosit de la procesele lui, Emilia nu-şi vedea capul de grijile gospodăriei, pe când eu n’aveam altceva de făcut decât să mă mut de pe un pat pe altul, să citesc ori să cârpesc ciorapii copiilor. Vezi dar, dragă
235
Luminiţa, că este destui să te simţi obligată faţă de cineva, chiar cea mai dragă şi apropiată fiinţă, ca îndată să devii bănuitoare şi să ţi se pară că în cel mai inofensiv gest se ascunde o intenţie care să te bleseze.
      Ţi-am povestit atâtea, ca să înţelegi de ce nu pot răspunde la invitaţia ta* Prietenia noastră, Luminiţo, să rămână aşa cum a fost, fără umbra nici unei urâţenii din acestea la care ne sileşte viaţa. Vrei tu, ca aflându-mă lângă tine, în casa ta, la masa ta, lângă copiii tăi şi asistând la fericirea ta, să fac fără să vreau, în fiecare moment comparaţie între nefericirea mea şi poate să te invidiez? In noi stau ascunse atâtea sentimente de cate ne-ar fi ruşine, dacă le-am scoate la iveală 1
      Am primit fotografiile copiilor. Sunt delicioase. Acum, când îţi scriu, le am pe masă, sub ochi, şi mă uit din când în când la dânşii. Mihai îţi seamănă leit, deşi când privesc de aproape, văd că ochii nu sunt ai tăi. Sunt mai mari şi seamănă cu ochii bietului Mihai Vardaru. Iar Mimi e pur şi simplu, încântătoare. Mă întreb cu cine seamănă? Cu tine nu, căci e blondă, şi nici cu bărbatul tău, pe care mi-1 descria nu ştiu cine, că e tot brun. Ce fericită eşti tul Vezi, chiar de departe tot te invidiez! Ai un tovarăş de viaţă excelent, care te înţelege şi îţi dă toate mulţumirile, aşa ca să nu regreţi nimic din ce-ar fi putut fi şi n*a mai fost. Să uiţi şi poate să-ţi spui că e mai bine aşa. Ai doi copii, două minuni. Averea voastră n'a fost mult sdruncînată de expropiere. Ce aţi mai putea dori să nu se realizeze?
      La începutul mariajului doream şi eu să am un copil. Poate mai disperat l-aş dori acum. Aş «avea lângă cine mă strânge, cu toată setea mea de afecţie şi de sacrificiu care nu-i mai trebuie nimănui. Dar un copil ar fi o nenorocire cu viaţa mea actuală, să-l târâi de coîo-colo, sub acoperişuri streine şî provizorii. Şî pe urmă, ce-ar fi să moştenească ceva din apucăturile lui Scarlat? Mai bine aşa.
      Am întrerupt scrisoarea, fiindcă a venit medicul şi mi-a schimbat bandajul la picior. Peste o săptămână mi-1 prinde în ghips şi pe urmă voi fi obligată să stau aşa, nemişcată, cu faţa în sus, câteva luni, poate un an. Am înţeles ce mă aşteaptă, deşi nu vor să-mi spună, ca să nu mă demoralizeze zic ei, — dar după câte am suferit, ce-ar mai putea oare să mă mai demoralizeze, Luminiţo?
      Sanatoriul e curat şi liniştit. Toţi par a fi omenoşi. Am avut noroc că medicul l-a cunoscut pe Papa, care i-a făcut odată servicii, când era tânăr şî îşi urma studiile. E un fecior de preot dîntr’un sat de lângă moşia care a fost a noastră. Papa l-a ajutat să plece în
236
streinătate şi acum medicul, care ştie de unde a ajuns aşa cum a ajuns, îşi plăteşte în felul lui şi prin mine, o datorie de recunoştinţă* Cum vezi, nici o faptă bună nu rămâne pierdută. Dar ce-am ajuns oare dragă Luminiţo, să dau prilej aproapelui să-şi plătească prin mine datoriile de recunoştinţă? Mi-a făcut condiţii de plată excepţionale, şi când mi se părea că pentru mine sunt totuşi şi acelea prea grele, m’am pomenit cu o scrisoare de la frate-meu, Todiriţă, care e inginer la o societate petroliferă din Câmpina, rugându-mă să~î fac neapărat plăcerea şi să-l las să aranjeze el toate chestiunile materiale. Se pare că inginerii de la societăţile petrolifere câştigă acum îndestul de bine, chiar când sunt atât de tineri şi începători, cum e dânsul. Insă ce dovadă de dragoste şi de suflet, din partea lui Todiriţă, pe care îl judecasem atât de severi Iţi aminteşti că el a fost singurul care s*a opus cu toată energia mariajului meu şi multă vreme nici nu ne-am vorbit. Ce deosebire între el şi Camill Căci n’aş putea spune acum, care dintre amândoi: Camil sau Scarlat, au provocat ruina noastră şi moartea lui Papa, când a avut atacul după ce-au fost scoase casele în vânzare... Camil făcea datorii pe deoparte, Scarlat vindea pe de alta, şi se pare că se înţelegeau foarte bine. De altfel şi acum, la Bucureşti sunt nedespărţiţi în viaţa lor, pe care n’o pricep.
      Mă gândeam, când am scos lucrurile din casă şi a venit rândul canapelei pe care îmi spunea Todiriţă să fiu bucuroasă dacă îmi va rămâne să am pe ce plânge, mă gândeam câtă dreptate a avut şî cum numai el singur, un copil, a văzut ceia ce n’am presimţit nici eu, nici Papa şi Maman, care oricum aveau mai multă experienţă. Iar când ne-am adunat lucrurile în căsuţa cu chirie unde ne-am mutat după moartea lui Papa, într'adevăr pe canapeaua aceia Luminiţa, mă ghe-muiam, după ce adormea Maman, să plâng în fiecare seară. Scarlat la Bucureşti se amuza în vremea aceasta... Ştii cum s*a terminat aventura cu mutarea noastră la Bucureşti. Tu erai în streinătate, chiar în anul după încheerea păcii şi poate dacă te aflai în Bucureşti, mi-ai fi fost de multe ori o consolare. încă nu~l cunoşteam bine. Credeam în el. Ii era aşa de uşor să se joace cu naivitatea mea de fată, care nu bănuiam nimic din toate urâţeniile vieţii şi netrebniciile oamenilor!
      Când am sosit, am luat două camere la hotel. Spunea că e greu să găsim imediat un apartament confortabil, să-l mobilăm, să găsim servitori, etc. Am întrebat d'e casa lui, care spunea că e modestă, ca şi sfoara de moşie, de nu ştiu câte pogoane, cum povesteau de altfel că au toţi refugiaţii. Mi-a răspuns echivoc. Credeam că o face din modestie. Numai când era prea târziu, am înţeles că n’are nici o casă şi nici o moşie, cel mult datorii meschine în dreapta şi-n stânga.
237
După o lună a sosit şi Camil. M’au târât la restaurante, la teatre, la plimbări. Aceasta la început. Pe urmă mă lăsau singură la hotel, de cele mai multe ori mi se aducea masa sus. Ei spuneau că au afaceri, nu le ajunge timpul, etc. Cu rândul, plecau când unul, când altul, la Roman. Eu naivă, credeam în ocupaţiile lor serioase şi mă bucuram că i-a venit şi lui Camil mintea la loc, să se ocupe de ceva mai grav, de cât timpul şi banii pierduţi la Club. Intr’o jumătate de an amândoi îl făcuseră pe Papa să iscălească atâtea poliţe, sub cuvânt că au găsit plasament în nişte întreprinderi imaginare cu beneficii fabuloase, încât nu mai voia nimeni să-i dea un ban pe semnătură. Pe urmă au început notele la hotel în întârziere, portarul purtându-se obraznic. Ne-am redus la o cameră. Ne-am mutat la un etaj mai sus, pe urmă la altul. Scarlat uita de mine. De multe ori sunam să-mi aducă un ceaiu cu corn — acesta era dejunul meu. M’am trezit cu bilete de la femei, îl căutau, îi făceau reproşuri. Insfârşit n’am să-ţi povestesc aci toată mizeria şi umilinţa, pe care mi le-a rezervat cu atâta cruzime viaţa şi mă mir cum le-am suportat! După o scenă mam urcat în tren, să văd la Roman ce se întâmplă. Aci altă desolare. Papa începuse să înţeleagă în ce fel de afaceri sunt plasamentele lui Scarlat şi Camil. N’am vrut să mă întorc. Scarlat mi se pare că atât aştepta. Fiindcă nu mai avea ce stoarce nici el, nici Camil, ne-au lăsat să ne descurcăm noi. Până ce expropierea ne-a dat ultima lovitură. Papa n’a vrut să-şi salveze nimic, deşi ar fi putut să găsească o formă să pună moşia pe numele tutulor — în fine nu mă pricep ce chiţibuşuri avocăţeşti propunea bărbatul Emiliei, magistratul. Când a fbst silit să lichideze, pierdea şi casa bătrânească. Bietul Papa, n’a asistat la această vânzare. Dumnezeu l-a cruţat şi l-am găsit într’o seară, rece, în birou, cu un volum de Montaigne deschis înainte.
     Iţi imaginezi pe urmă, dragă Luminiţa, viaţa mea într’un oraş de provincie, după ce eşti ruinată şi te privesc toţi curios ori indiferent, sau mai rău, te compătimesc.
     Mă simţeam vinovată faţă de toţi ai mei, fiindcă eu fusesem cauza acestei catastrofe şi dădusem un atât de bun tovarăş lui Camil. Când treceam pe lângă casa noastră, mi se strângea inima. A luat-o un evreu, proprietarul unei fabrici de piele. Vedeam copiii străini jucându-se în grădina noastră. Lumina aprinsă în camera lui Maman* la biroul lui Papa. Mă întrebam ce e acum în camera mea. Nu ne-a cruţat de nici o amărăciune viaţa, dragă Luminiţo. Mă întorceam cu Maman de la cimitir. Se ducea să pună flori pe mormântul lui Papa. Şi cum se rezema în braţul meu, o simţeam slabă şi împuţinată, iar eu abia îmi stăpâneam lacrimile şi întorceam ochii să nu-mî-i sur-
238
prindă. „Nu pe aci, Eleno!“ — înţelegeam. Voia isă ocolim pe altă stradă, ca să tiu dea pe la casa care a fost a noastră, unde se jucau copiii pistruiaţi şi roşcaţi»
      A luat-o Emilia la dânsa» O chiamă acum Todiriţă la el* Spune că e singur şi are o locuinţă admirabilă şi prea largă, cu care n’are ce face. Dar ce soartă, Luminiţo, când ţi-e tot părul alb, după ce-ai fost deprinsă să trăieşti din belşug şi în linişte, să te ţină copiii 1 Oricât te-ar iubi, ei îşi fac viaţa lor şi tu eşti acolo, streină, mosafir. Mă uitam în ochii lui Maman. Se sfia să facă observaţie unui copil, să dorească ceva. Când sfârşeau toţi, se închidea în camera ei, cea mai retrasă, un fel de chilioară lângă camară, şi vedeam pe sub prag, până târziu, lumina aprinsă. Ce făcea? De ce nu dormea? Ce gândea acolo, singură? Şi mai găsea încă Luminiţo, putere şi nu ştiu de unde, bunătate, să mă consoleze pe mine. Biete degetele ei slabe, netezin-du-mi bărbia şi glasul acela înecat, cu care îmi spunea numai atât: „Ce e fetiţo? ce e fetiţo?..." Plângeam amândouă. Ne ascundeam şi dacă ne surprindea cineva, ne simţeam umilite, par'că am fi săvârşit un lucru urât.
      Ce lungă scrisoare 1 Mă tem că are să se plimbe pe masa ta multă vreme, până să ai curajul să o citeşti. Dar pentru mine e o uşurare să-mi povestesc însfârşit cuiva tristeţele. Şi cine alt decât tine, cine le-ar putea înţelege şi simţi?
      Acum mă văd aci singură, în celula aceasta cu miros de farmacie, cu patul alb de fier, cu mesuţa pătrată, plecată pe hârtie şi scriîn-du-ţî. Par’ca e undeva îndepărtată şi ştearsă, numai o umbră din mine.
      Alţii şi-au refăcut viaţa. Dar eu ce mai aştept de la ziua de mâine sau de la cea de peste un an? îmi scrii că eşti mulţumită, copiii voinici şi cuminţi. încă odată spun, că pentru tine poate a fost mai bine aşa, cum a fost, Luminiţo. Scrie-mi. Dar nu sgârcită. Are să mi se pară că îţi aud glasul, cum îl ascultam altădată, când ne prindea ceasul târziu în dormitorul pensionului, după miezul nopţii.
                                                Te îmbrăţişez: Elena.
      P. S. — Au trecut pe la mine, Cora şi Ralu VarJara, îndată ce au aflat nu ştiu de unde, că sunt aci. Altele pe care nu ie-a cruţat viaţa. Par acum două bătrânele, în hainele negre. Nu se despart şi vorbesc de Mihai, ca şi cum ar fi încă, undeva plecat, copil cum îl ştiau şi de unde are să se întoarcă. A trecut şi Măgduţa Dobreanu, acum Magda Maior Ionaşcu. E foarte drăguţă, abia s’a schimbat, n’ai
239
crede că are o fetiţă exact ca ea: aceiaşi gură cât un nasture, aceiaşi ochi cu genele frizate. A făcut un mariaj potrivit Maiorul Ionaşcu e nepotul lui Vardalâ, ministru nostru la Praga, cu legături în toate familiile bune de aci Se pare că va fi trimis la Praga ori la Poma, ataşat militar. Se iubesc. Despre Mihai nici o urmă de amintire. Bietul Mihai 1
240
                               EPILOG.
                     LÂNGĂ LACUL NEGRU, ASFALTIT.
      In iarna anului 1925, Radu Comşa simţi un junghiu în gratiile coastelor, în semnul rănii de multă vreme uitat.
      Durerea stărui o săptămână răscolită fără pricină, pe urmă tot fără pricină se potoli. Nu mai gândea la ea, când umezeala primăverii o stârni din nou, încleştându-i dureros şi încheeturile genunchilor.
      —        Nu e nimic prea grav, vorbi medicul zgâriind cu tocul automat o reţetă cu ieroglife indescifrabile. Urmezi aceasta şi în două veri de Techirghiol, cu băi şi soare, eşti voios ca un fante...
      Ridică ochii la cicatricele din obrazul pacientului şi îşi dădu seamă că gluma cu „fantele" n’a fost la locul ei. Rectifică, trecând dela familaritatea glumeaţă cu care-şi trata întotdeauna clienţii, la tonul profesional:
      —        O cură de doi, trei ani de Techirghiol... Deocamdată trei lin-gure de poţiune pe zi. Evită în special umezeala. Altfel te aşteaptă o endocardită...
      Arătând spre cicatrice:
      —        De ce nu încerci o grefă?... Treci într’o zi pe la Juvara, el cu plastica lui, te mulează din nou...
      Medicul îl împinse politicos dar grăbit, spre uşă, fiincă în anticameră aşteptau mulţi.
      Radu Comşa duse reţeta la cel dintâi farmacist care descifră ieroglîfele cu o uşurinţă miraculoasă, sorbi conştiincios trei linguri de poţiune pe zi, se feri de umezeală; durerea dispăru.
      La începutul lui Iulie îşi făcu socoteala economiilor. Erau puţine. Gazetele anunţau că în staţiile balneare e o scumpete de jaf, se hotărî să se ducă în Moldova la odihnă, la una din mănăstirile Neamţului, unde auzise că locurile sunt pitoreşti, viaţa e eftină şi are să găsească cea mai desăvârşită linişte. Alese mănăstirea Agapia.
16   Pait. 11.
241
Nu mai fusese niciodată. Mănăstirea îi plăcu în valea îngustă, împresurată de păduri cu brad coborând până în zaplazul ogrăzilor; casele albe cu cerdac bătrânesc; florile de bună dimineaţa întinse pe sfori până în streşinile de şindrilă. Adusese un geamandan de cărţi. Maica de gazdă păşea în vârful picioarelor, clopotele şi bătăîa măruntă a toacei adânceau tăcerea.
      Radu Comşa respiră într’un început de împăcare cu viaţa.
      Insfârşit găsea astâmpăr; pustiul de aici îl lăsa numai cu el. După câteva zile, nimeni din tineretul voios de pe valea pârâului, nu mai purtă decât o relativă grijă, domnului cu semnul urât din obraz, care pornea de dimineaţă în pădure, dincolo de stânci, pe potecile cele mai neumblate, cu o carte subsoară.
      O fată sburlită, cu ochii drăcoşi şi cu veselia celebră pe pajiştea unde se juca crochet, îl boteză domnul Morocănîlă.
      „A trecut domnul Morocănilă la cruce... Se întoarce domnul Mo-rocănilă delà stânci, să ne pregătim fetelor de masă... înseamnă ca e ora 12 jumătate!..."
      Radu Comşa trecea şi se întorcea cu plămânii purificaţi de balsamul răşînei, cu o odihnă împrospătată în trup şi în suflet, fără să ştie că e domnul Morocănilă şi cronometrul vilîgîaturîştilor.
      Dar după o săptămână, purceseră ploile. Mărunte şi mucede, de cîncispreze ori pe zi. Scama norilor atârna de vârful brazilor. Soarele încerca să străbată o jumătate de ceas, se îneca în neguri ostenit. Pajiştea de crochet rămase pustie. Maîcele treceau gheboşate sub umbrele la vecernie. Cânii se furişau pe lângă garduri cu blana leoarcă, privind cerşitor la oameni. Se lăsă frig umed care pătrundea în oase. Işî luase numai haine de vară. Se mută de pe un pat pe altul, sgribulit, cu pardesiul între umeri, ca un moşneag în care a intrat îngheţul morţii.
      —       Aşa-Î Agapîa noastră! — tângui cuvioasa Velasîa cu mâna o-soasă ca moaştele la gura cu buze subţiri, aducându-i ceaşca cu lapte ferbinte.
      Aşeză tablaua verde cu doi trandafiri bizari pictaţi pe fund; unul albastru şi altul violet:
      —       Aşa-i Agapîa... Când începe să ploaie, putrezesc şi pietrele... Până acum trăgeam clopotele şi făceam rugăciuni să ne milostivească Domnul cu o leacă de ploaie; acuma ne rugăm să o oprească. Mo-safirii delà Maica Epraxia măcar mai bat cărţile. Mata stai numai singur, eşti mai schimnic de cât noi.
      Radu Comşa, într’o dimineaţă, nu se mai putu ridica din pat. Junghiul îşi înfipse cârligul în coastă; genunchii trosneau când în-
242
cerca să~i mişte. Rămase două zile cu plapoma roşie până în bărbie, cu faţa în sus, privind ţintă la icoanele afumate din părete, încununate cu şiraguri de mărgele şi flori de cauciuc, de bâlciu.
      Pe fereastra strâmtă lumina pătrundea vânătă şi tristă. Noaptea fâlfâia vântul pe lângă pereţi ca o pasere cu aripi prea grele. Maica Velasia scoase borcanele cu dulceţuri din sobă şi de deasupra caerele de lână: făcu foc. In mijlocul verii avu senzaţia de iarnă, cu trosnetul lemnelor şî flacăra jucând dilatată pe păreţi.
      A treia zî, chemă un medic.
      Doctorul Mazâlu, de douăzeci şî cinci de ani, în fiecare început de Iunie debarca aici dintr’un landou vast şi prăfuit, cu o familie numeroasă, de copii, nepoţi, nepoate, slugi, căţei şi pisici, ca să îmbarce în acelaşi landou prăfuit şi vast, jcopiii, nepoţii, nepoatele, slugile, căţeii şî pisicile, abia la sfârşitul lui August. Cunoştea toate maicile cu specialităţile lor, după cum le cunoştea metehnele; de aceia păru că a venit să se intereseze mai mult de un anume şerbet al cuvioasei Ve-fasia, decât de bolnavul din pat.
      După ce înfipse o linguriţă straşnică în şerbetul de toporaşî şî bău două pahare brumate de apă — „unde se mai găseşte apa dela Agapia?" — plescăi din limbă, ştergându-şi mustăţile stufoase, îl pipăi pe Radu Comşa, îl ciocăni, îl ascultă, îi puse termometrul subţire şî rece, subt braţ.
      Se ridică cu un suspin, fiindcă era gras şi se pleca anevoie. îşi strânse termometrul în tocul de nichel.
      —       Dumneata ai nevoe de Techirghiol şî de soare... Agapia nu-i o afacere...
      Pe urmă cerând parcă scuze în numele Agapîei:
      —        Foarte bun aerul aici. Eu de douăzeci şi cinci de ani vin... Linişte, pădurea colea. Loc ideal pentru odihnă. Dar nu face pentru dumneata. Doctoria dumitale e salicilatul, soarele şi nămolul, nu ploaia... Deacum, dacă a început să ploaie, o ţine o lună. Ai văzut pe Ciungi? Este un munte aici, care se cheamă Ciungi. Acela-Î barometrul meu. Când e negură pe Ciungi, slabă nădejde să vedem soarele îndată...
      Se opri, să cerceteze pentru a cine ştie câtea oară, cu mânile la spate, o icoană din părete. îşi puse ochelarii, şi după ce-o examină amănunţit, vorbi cu ochelarii în mână:
      —       Aista-i lucru vechiu... O are maica dela Raluca Sturzoaia... Icoană rară şi scumpă dela Sfântu-Munte.
      îşi aduse iar aminte de bolnav:
      —  Trimitem să ne facă o reţetă la Târgu-Neamţ. In câteva zile
                                                                                      243
ai scăpat de criză. Cum te poţi mişca din pat, nu mai sta o zî. Puşcă la Paşcani şi de acolo ia trenul direct la Techirghiol... Acela-i locul tămăduirii.
      Se aşeză la masă şi scrise reţeta pe o foaie      de carnet:
      —  Sunt sigur că nu cunoşti ‘pfe nimeni... Ştiu   că acum vii întâia
dată. Noi de aici cunoaştem pe fiecare când vine şi când pleacă. Laşi, aşa dar, s’o trimet tot eu la târg; eu aici sunt ca la mine acasă. Mă cunoaşte toată mănăstirea, dela cuvioasa stareţă până la cel din urmă vătav...
      Mai cercetă o scoarţă bătută în părete:
      —        Aista-i un lucru noul — constată, fiindcă ştia cu deamănuntul zestrea fiecărei maici. Un lucru teribil. N’am văzut nici la maica Fi-lofteia aşa lucru fain...
      La plecare nu vru să primească onorariul.
      —        Mă ofensezi, domnule Comşa. Aici suntem toţi ca într’o familie... îmi pare rău că trebue să pleci. Altfel ai     fi văzut ce    fel d$
oameni suntem noi, ceştia care venim la Agapia...       O  familie care    se
împrăştie tot anul în ţară şi vara se adună să-şi repare puterile... Mai o excursie, mai un pocheraş ori un maus; tineretul mai filtrează, se mai pune la cale un mariaj — eu aici mi-am măritat două fete — mai sunt oleacă de nopţi cu lună...
      Doctorul Mazâlu îşi puse la uşă galoşii şi pregătindu-se să deschidă umbrela, se întoarse din prag.
      —  Ne-am înţeles, vasăzică... Techirghiol, nămol şi soare.
      Apoi se întoarse cătră maica Velasia, cea cu nasul încovrigat şi buzele tăiate subţire cu briciul, în pielea de pergament:
      —       Te ruga nevastă-mea măicuţă, pentru nişte şerbet... Trei oca de trandafiri...
      După o săptămână, Radu Comşa era la Movilă. Ii părea rău după liniştea dela Agapia, care făgăduia să fie atât de deplină, cu toate a-meninţările familiei despre care vorbise doctorul Mazâlu.
      Făcuse popas la Bucureşti o zi, să caute bani; economiile lui n’ajungeau. Se împrumută. Dintr’o parte două mii, dintr'o parte trei mii, din altă parte cinci mii; era deprins acum. Se bucură că a găsit o cameră la o vilă nouă dela periferia terenurilor; era într’adevăr cu păreţii subţiri de se auzia tuşind vecinul, dar era eftină. Descoperi şi un restaurant modest.
      Bucuriile lui erau acum mediocre şi vulgare. îşi îngăduise însă
244
un lux: cumpărase un chaise-longue pe care îl lăsase pe plajă, jos, la „Turci".
      După nouă ani locurile nu mai erau de recunoscut. In peisagiul prăfos crescuseră cu spontaneitatea ciupercilor veninoase, nenumărate vile cu acoperişul de ţiglă roşie. Era o forfotă de iarmaroc în bărăcile dela şosea, cu miros de carne de oaie, movili de legume şi fructe, untdelemn şi peşte; murdărie şi odoare de vecinătate a Orientului Automobilele şi autobuzele se vânturau în vârtejuri din care oamenii ieşeau ninşi pe umeri şi pe gene, ca dintr'o moară. Frunzele salcâmilor atârnau moarte subt stratul de colb. Copacii păreau mineralizaţi. Arşiţa juca apa morţilor peste câmpuri cu vegetaţia arsă.
      La marginea terenurilor parcelate, subt scheletul şchelelor se ridicau alte clădiri, cu o înfrigurare de colonişti tăbărâţi îritr’o singură noapte, într’o Californie unde s’a descoperit p mină plină de fabuloase făgăduinţi.
      Dar marea, îndată ce te apropiai de ţărm, făcea toate acestea uitate şi iertate, consolând de dezolarea pe care o aduseseră oamenii. Acolo se soreau copii cu pieliţa arămie, hohotea altfel de lume, voioasă, îndestulată şi gureşă.
      Radu Comşa află ceiace nu mai observase de multă vreme, că hainele lui sunt demodate, sărace, scurte şi strâmte, cu pete scoase la iveală de praful încontinuu din aer, cu marginea cusăturilor roasă.
      Cumpără benzină şi le curăţi singur, o după amiază întreagă. Când eşi, hainele erau curate, dar el mirosea ca un şofeur în permisie.
      Pe terasa Casinoului, la şapte, când1 de pe faleză marea se vede schimbându-şi culorile de sidef albastru şi vioriu, îşi căută un loc la o masă dela margine.
      Chelnerul abia răspunse la chemare; îi trânti dinainte ceaşca de cafea şi paharul de sirop, ca o datorie împlinită în silă. Cafeaua era lungă, prea dulce şi rece; siropul cald. Terasa însă lărmuia de lume. în sala casinoului urla jazzbandul.
      In faţa lui Radu Comşa, se afla la o masă o doamnă cu părul oxigenat şi doi domni; unul cu părul lins, cu înfăţişare sportivă, tânăr de tot, în pantaloni de flanelă şi cămaşă de mătase gălbuie; celălalt mai în vârstă, tot corect, cu figura osoasă, nările subţiri, mustăţile rase, fruntea înaltă; frumuseţe bărbătească după care întorc femeile ochii pe strada— dar cu mâneca dreaptă, goală dela umăr. Fără să vrea, Comşa fu silit să-i vadă şi să-i asculte.
      Doamna deschise poşeta, îşi pudră nasul, îşi roşi buzele. Făcu un semn, din sprincenele subţiri arcuite, cătră cel mai tânăr:
      — Domnule Pastion, ultimul 1... Emil, te rog păzeşte-1 tu pe Pikî,
                                                                                      245
şi dacă-i aduce laptele, ai grijă..* vezi să nu fie ferbinte, suflă-i tu... Pikî, stai mumus la tăticu tăuî...
      Domnul fără mână luă resemnat pe genunchi, cu mâna sănătoasă, căţelul alb, creţ, mătăsos, mic cât un pumn, cu zurgălău de metal galben la gât.
      —       Mumos Pikî! — îl strânse doamna de bot, înduioşată de despărţire. Are să-ţi dea tăticu păpică, pe urmlă tutu are să facă dodo cu nunu...
      Se întoarse, răsucindu-se pe tălpile moi ale pantofilor fără tocuri:
      —  Haidem, domnule Pastionl
      Piki îşi linse cu limba roşie botul şi privi lăcrimos la nunu care plecă să danseze cu domnul Pastion.
      Domnul lăsat singur, desigur soţul, rămase cu mâna sănătoasă pe spinarea căţelului, privind cu ochi gânditori în nemărginirea albastră şi calmă. Fu o părere sau adevărat? — dar Comşa văzuse pe figura omului, coborând o umbră ca o mâhnire ascunsă, o tresărire îndată biruită. Avea la butonieră semnul roşu, ca o picătură de sânge închegat: Mihai Viteazul. Dar cine mai lua seamă acum la aceasta; ce însemnătate avea o bucăţică de cârpă?
      Ochii lor se întâlniră o clipă, se încrucişară cântărind stăruitor infirmitatea celuilalt, apoi cu pudoare priviră în altă parte. Fiecare îşi aminti ceva uitat, neştiut de nimeni din toţi de aici: ceasul când unul şi-a lăsat acolo mâna, celălalt şi-a sfărâmat obrazul şi coastele. Ochii reveniră căutându-se, grei, cu un imperceptibil semn de înţelegere, ca între doi complici care nu trebue să pară că se ştiu. Pe turmă priviră la tremurul luminos al mării, uşor ca o albastră eşarfă.
      Chelnerul aduse serviciul de cafea cu lapte, feliile de cozonac. Pikî se mişcă plin de neastâmpăr, sări pe masă, îşi scutură zurgălăul dând nerăbdător din coadă. Domnul fără mână turnă laptele, suflă să se răcească, prepară pateul pentru căţel. Cu mâna liberă îl hrăni din linguriţă, îl şterse pe urmă la bot cu batista lui dela piept. Apoi Piki mai voi altceva. Domnul îi prinse cureluşa în cârligul sgardei, se depărtă cu el dincolo de marginea terasei, lângă un copac, aşteptând. Piki mirosi întâiu, mirosi după; scurmă cu precauţie de higiena atavică ţărna, cu labele de dindărăt şi pe urmă cu cele de dinainte. Domnul cu insigna lui Mihai Viteazul şi cu mâneca dreaptă spânzurând, se întoarse la loc după această îndeletnicire a timpurilor de pace, îl urcă pe genunchi. Când întâlni iarăşi privirea lui Padu Comşa, păru că-şî cere iertare: „înţelege... viaţa e altăceva. E aceasta 1... Crezi că eu n'am nevoe să mă stăpânesc ca să nu-1 înşfac de ceafă şi să-l arunc peste râpă în mare?..."
246
      Aprinse o ţigară, cu o brichetă specială pentru infirmii cu o singură mână* Fuma cu gândul în altă parte. Piki supărat pe fum, strâmbă din nas, îşi mută în altă parte capul. Domnul făcu vânt cu mâna să risipească mirosul, ca unei persoane foarte delicate ce era.
      Peste ce necunoscută şi resemnată suferinţă am dat oare? — se întrebă Radu Comşa, urmărindu-i cu simpatie privirea cătând goală pe linia curbă a zării. Dar un presentiment îl făcu îndată să întoarcă ochii: I se păru că pe alee, spre hotel, a trecut Luminiţa: s’a întors o clipă şi a trecut... Numai o părere... Ceafa cu peliţa brună, mersul acelaşi, doar trupul mai plin, de femee. Dar a fost numai o părere. Când se răsuci în loc, surprinse privirea domnului invalid asupra lui... Amândoi avură un sentiment de jenă... Se spionau să vadă care mai poate descoperi ceva de invidiat la celălalt.
      Doamna cu părul oxigenat şi cu trupul şerpuind liber în haina străvezie, apăru urmată de tânărul cu părul lins, care călca ejastîc în pantofii cu talpa de asbest, tamponându-şi fruntea cu batista. Imediat doamna apucă gentuliţa, scoase oglinda şi puful, repară ravagiile înă-duşelii şi ale dansului. Numai după ce sfârşi, îşi aduse aminte de Piki care scâncea nerăbdător. Ridică obrazul cu culorile renovate, frumos dar vulgar:
      —       Ce e Piki, Pikiki? Vrea Pikiki să vină la nunu?... A mâncat mumos tutu şî n*a fost lacom să capete bobo?... Aide Pikîşor la mumul...
      Pikîşor care mâncase mumos, nu fusese lacom să capete bobo şî făcuse chiar caca, se căţără alintat în braţele lui nunu.
      Domnul îşi şterse cu unica mână perii de pe genunchi. Celălalt, tânăr, respiră cald1 în sânii doamnei oxigenate, subt cuvânt că îl desmiardă pe Piki. Căţelul îl linse pe mână recunoscător. Soţul îi învălui pe tustrei, într’o privire rea numai de-o clipă, dar care ar fi fost destul dac’ar fi avut ucigaşă putere să-i petrifice laolaltă ca un grup al celei din urmă mizerii conjugale.
      —       Uite cum te iubeşte pe dumneata, domnule Pastionl se bucură doamna oxigenată, ferindu-şi capul când vorbea, fiindcă Pikiki se înălţase pe pieptul ei, cu o labă între sâni şi voia să o lingă pe buze. Simte îndată cine îl adoră. Pe Emil nu-1 poate suferi. Sunt sigură că Emil îl maltratează când lipsesc eu... S’a făcut un sălbatec Emil; un ipocondru... Când ne-am luat, numai un an înainte de războia, cine mai dansa ca el? Cine mai conducea maşina ca el? Cine mai juca tenis ca el? Acum abia l-am scos dela ţară să mai vedem şi noi lumea...
247
     —        Nu dansaţi? Nu înţeleg de ee, daca v’a plăcut!*.. — se miră domnul Pastion, aşezându-şi cu un zâmbet amabil, cravata de mătase, deranjată.
     Coborâ ochii la mâna absentă a celuilalt, şî după o ezitare:
     — Se dansează foarte bine şi numai cu o...
     — Se dansează foarte bine şi numai cu o mână, domnule Pastion!— vorbi soţul. Ştiu. Se dansează şi fără cap, numai cu picioare. Dar pe vremea mea, iubite domnule Pastion, dansul era altceva decât mizeria de acum şi de aceia îmi plăcea, cum îmi plăcea sălbatec toată viaţa. Era dansul atunci un ritm, o exaltare, o armonie a gesturilor, o plăcere. Se vedea pe figuri graţia... Acum ce se poate vedea înfr’un dancing? Ce te pasionează pe dumneata şi pe Mary? Pe o pistă, câteva perechi de automate, cu figuri ţapene de lemn. învârtindu-se, agitân-du-se, lunecând şi desfăcându-şi picioarele cu o indiferenţă invers proporţională cu urletele disperate ale muzicei acestea de negri... Nici nu se uită unul la altul. Parcă sunt condamnaţi să danseze, nu dansează de plăcere. îndeplinise un rit monoton. C'est une danse motne ca toate plăcerile de după războiu...
     —        Acum vezi şi dumneata, domnule Pastion, ce idei preistorice are! Nu-i mai place nimic... Are dreptate Pikişor să nu-1 mai poată suferi.
     Pikî auzindu-şl numele, dădu vesel din coada bîrligată şi profitând de neatenţia lui nunu, îi şterse o limbă pe buze.
     Domnul fără mână privi peste ape, cu tot desgustul rămas din drojdia tainei a şasea.
     Tânărul sportiv vrând să câştige bunăvoinţa soţului, întrebă cu politicoasă solicitudine, schimbând vorba.
     —- Vă fac bine băile? Vă simţiţi altfel după...
     —        Dumneata crezi că aştept acum să-mi crească mâna? — întrebă retezat domnul cu semnul lui Mihai Viteazul.
     Tânărul cu părul lins, convingându-se definitiv că soţul n’are conversaţie, renunţă la orice obligaţie de politeţă şi se plecă să respire căldura din sânii doamnei oxigenate, subt cuvânt că îl mângâie pe Pikî.
     Jazzul încetase; începuse orchestra. Glasurile se domoliră, fiindcă şi cei mai deşerţi îşi simţeau privirea chemată de odihnitoarea măreţie a apelor. Marea albastră prindea în culorile asfinţitului irizaţii viorii
     Departe un vapor alb, se întorcea dinspre Constantinopol, Asia Mică, Egipt. Mulţimea în subţiri vestminte multicolore, după o zi de arşiţă, aspira briza amărie, îndopându-se cu lichide răcoritoare, cu
248
mulţumirea că se află acolo, privilegiaţi cu toate grijile uitate, să as** culte vioarele unei orchestre, cu marea, sclavă, întinsa la picioare.
      Din capătul potecei de subt faleză, urcă inoportun în mijlocul acestei desfătări balneare, un posomorât convoiu. O colonie de orfane în hainele lor cenuşii. înşirate patru câte patru, copilele cu obrajii pământii, păşeau ruşinate printre atât de voioşi şi superbi spectatori Aveau uniforme vărgate, gri cu alb Îşi cu negru, dând la un loc vânătul dureros al hainelor de temniţă. Gâturile diforme în bandagiile murdare, cicatricile care boţiseră carnea, sluţiau o biată umanitate stâl-cîtă în mugur, de suferinţă şi de urâţenie. Toţi întoarseră ochii dela copilele desfigurate de boală, privind peste capete sau căutându-şî de lucru în pahare şi farfurii. Cele din urmă se târau în cârji, rezemate de altele, făceau salturi de animale care şi-au pierdut un picior în căpcăni. O supraveghetoare păstra ordinea. Nu era nevoe. Orfelinele erau strânse în mizeria lor şi mute.
      Orchestra se oprise fără să ştie nimeni de ce.
      Când fură departe, în norul de colb stârnit de picioarele slabe şi şchioape, asfinţitul vărsa o lumină sanghinolentă de abces. Apoi viorile continuară, iar oamenii vorbiră mai tare, eliberaţi.
      —       Ar trebui să le interzică să treacă pe aici... Iţi strică pofta de mâncare! — declară dezgustat tânărul în cămaşă de mătase.
      —       Aţi văzut cum se agita Piki? Abia l-am putut ţine. Aşa e tutu, nu poate suferi săracii... E în războiu cu democraţia, Pikiki...
      Piki linse pudra de pe nasul stăpânei, privind-o în extaz de adoraţie cu ochi lăcrimoşi.
      Domnul fără mână, mătură cu unica palmă apăsat, de pe masă, fărâmituri nevăzute.
      Radu Comşa plăti şi se ridică. Merse să mănânce la birtul cu grătar şi ţambalagii, pe malul lacului unde se amestecă mirosul grăsimii de berbec sfârâită cu duhoarea clocită a nămolului...
     A doua zi, vlăguit de baia ferbinte, rătăcea pe ţărmul mării, călcând pe linia îngustă unde nisipul ud de valuri e tare şi elastic ca guma subt paşi. Culese câteva scoici, cu plăcerea simplă de om sărac care se mulţumeşte cu ce-i aruncă valurile. Hainele lui albastre făceau urât aici şi ghetele negre, cu tocuri scufundându-se în nisip. Căută un loc mai îndepărtat, dincolo de cel din turmă grup întins să se sorească. Nu ridicase ochii când trecu pe lângă acest grup, cu privirea în pământ. Ii înălţă, când un copil fugind, izbi peste el, se împiedică şi căzu... II ajută să se ridice: un băeţel de patru ani, aproape gol, cu
249
o cingătoare de mătase neagră la mijloc, cu părul negru în cârlionţi. Copilul râse scuturându-şi palmele de nisip, şi cuminte, ceru pardon* Văzu că domnul care-1 ridicase avea un pumn de scoici culese, se uită lung la ele, cu lăcomie în ochi.
     Radu i le dărui, aşa cum dărueşte un om sărac o plăcere care nu l-a costat nimic.
     Copilul întinse mâna, o opri la mijlocul drumului.
     —   la-le, micuţulel...
     —        Nu pot... N’am voe să primesc nimic dela nimeni, ridică băe-ţelul ochii frumoşi şi mari.
     —        Mihail — chemă un glas care opri Iui Radu Comşa bătăile ini-mei în piept.
     Copilul fugi la chemare.
     —   Aici sunt, mamanl                        i
     Atât văzu Radu Comşa: pe Luminiţa goală în tricoul de bae, cu obrazul ei arămiu luminat de albul dinţilor într’un râs, o fetiţă alături vânturând nisipul cu o găleată şi celălalt copil, care se numea Mihai, (desigur în amintirea lui Mihai Vardaru), alergând spre ea cu pumnul întins.
     Luminiţa se opri din râs. II recunoscu. Ii fu ruşine că o vede aşa, aproape goală: acesta cel dintâiu gând. Pe urmă...
     Când Luminiţa fu învelită în mantaua spongioasă, Radu Comşa era departe, cu capul în pământ, călcând pe marginea ţărmului unde nisipul ud e elastic şi neted, şi nu se deschide să înghită.
     —        M’a ridicat de jos şi mi-a dat scoici, lămuri Mihai deşertând pumnul jos, pe nisip. E un domn bun.
     —        Mie nu mi-a dat, e un domn lăul protestă fetiţa cu îndoita ei logică, de femee şi de copil.
     —        Ţi le dau pe toate, Mimi. Uite... Ia-le Mîmi! — îndemnă cu generozitate Mihai, ajutând-o să le culeagă de jos.
     Aşa fură încă odată dăruite, scoicile culese de Radu Comşa.
     Luminiţa rămăsese în genunchi, cu mânile înfipte în nisip. In privirea ei neclintită, copilul crezu că citeşte încruntarea unei mustrări. Se apropie acăţându-i-se de gât, frecându-şi linguşit obrazul cu pe-liţa fină, de obrazul Luminiţei.
     —   Maman, zău că nu sunt vinovaţi... N’am cerut...
     —   Ce? — nu înţelegea Luminiţa.
     —        N am cerut scoicile. Mî le-a dat singur, domnul acela cu bubă în obraz... Mata ştii că eu nu cer niciodată. Poate să spună şi Miss.
     Dar de ce ne strânge aşa maman? De ce-i strânge Luminiţa alături, acolo în genunchi, unul deoparte şi altul de alta; îi strânge cu
250

\
capetele lor la piept unde se amestecă buclele bălane ale lui Miini cu cârlionţii negri ai lui Mihai? Caşi cum i-ar apăra de ameninţarea unei priviri rele, îi strânge.*» Şi de ce pe urmă îi răstoarnă pe nisip şi îi rostogoleşte cu o nevoe nervoasa de a face ceva, de a muşca din manile lor moi, numai să alunge orice gând, oricare?
     — Maman, ce veselă eşti mata astăzi 1...
     — Maman se veselă eşti mata altăzi, repetă şi Mimi, ridicând lopata şi aruncând în suprem entuziasm o jerbă de nisip.
     Radu Comşa e departe de tot, abia se vede pe o stâncă înaintată în apă, gheboşat pe piatră, confundat cu piatra.
      După amiază cerul s’a acoperit. Marea e gri verzuie şi rece privirii ca o placă de zinc, iarna în ger.
      Radu Comşa întins pe scaunul de pânză, de două ceasuri ceteşte. întoarce foile şi gândul îl fură,. Marea îi cheamă ochii la posomorala eî opacă şi moartă, ca o altă mare decât acea de dimineaţă, devastată.
      Din când în când ia pagina din urmă, din nou; a văzut numai cuvintele, nu le-a cetit. La dreapta, lângă baraca Turcilor, câteva bărci şi-au înfipt în ţărm boturile negre; cadavre de gigante cetacee. Mirosul de alge stagnează; nu-i măturat de nici o suflare. Pescăruşii zboară deasupra capului ca mecanice paseri de lemn vopsite cu lac alb. In văzduh pluteşte greu presimţirea unei furtuni, dar care are să se descarce târziu, peste două ori trei zile. Vântul a căzut. Norii pe cer imobili; valurile abia se clatină uleioase.
      „Coûtes les douleurs ne nous grandissent lpas, ne nous augmentent pas. Il y en a de stériles, des desséchantes, d'inavouables. Celles-là ne sont que misère ei qu appauvrissement...”
      Radu Comşa întoarce foaia, ochii fug peste rândurile negre. Acolo fâlfâe spre linia sură a zării, două paseri albe depărtându-se avântat de ţărm, ca doi porumbei mesageri cu o veste bună spre necunoscuta insulă cu naufragiaţi.
      „En vérité, qui les voudrait partager avec nous, alors que nous n osons pas même les laisser paraître?...”
      Copilul Luminiţei se numeşte Mihai. Are într’adevăr ochii luî Mihai Vardaru copil, aşa cum îi mai păstrează fotografia Cora şi Ralu, în capela lor funerară. Şi glasul, are mlădierea din glasul lui Mihai.
      „Le Christ lui-même pourrait nous demander de baiser le lépreux au visage. Mais quelle charité se dévouerait jusqu'à embrasser notre honte et notre avilissement?...”


X''.                 1,
251
      Cartea a căzut pe genuchi. Din larg» paserile mesagere se întorc, Fâlfâe acum1 din aripi svâcnit şi tragic» ca anunţătorii furtunilor. Naufragiaţii din insula uitată au pierit şi — acolo bântue furtună pustie.
      O doamnă sprijinită în baston» se apropie călcând cu precauţie» urmată de un băiat cu fes care poartă subsuoară un scaun. Are părul şi obrazul acoperit de un văl albastru, ridicat până la gură: se vede numai bărbia ovală de culoarea caisei (şi buzele fin desenate, dar fără nici un strop de sânge. S’a oprit rezemată să aleagă un loc.
      —  Aici, dragă Selim! — se hotărăşte, arătând cu bastonul.
      Selim întinde scaunul, când a sfârşit ridică faţa neagră de pui
de tătar cu fesul decolorat pe ceafă, aşteptând bacşiş cu mâna gata, scorojită şi numai cu palmele roze ca laba de maimuţă.
      Bolnava se aşeză cu precauţie, ridicând piciorul anchilozat, potriveşte o perină dedesubt să-l păstreze orizontal. Pregăteşte o carte, în care atârnă un semn de mătase; înainte de a o deschide, ridică voalul să ştie cine-i vecinul. Radu Gomşa a recunoscut ochii bizantini, părul greu, blond-cenuşiu, peptănat strâns şi drspărţit de dunga albă Ia mijloc: Elena Bilbor — Elena Măinescu.
      Şi Elena Măinescu l-a recunoscut după o ezitare.
      Ii face ea semn, chemându-1 obosită dintr’o îndepărtare unde nu mai mişcă acum decât umbrele altor fiinţi, care au fost.
      —  Domnule Comşa 1... Aproape să nu ne mai recunoaştem, nu?
      Radu Comşa ridică la buze degetele subţiri şi lungi, ca degetele
icoanelor.
      Elena are un început de zâmbet trist, dela care e absentă —un surâs clişeu politicos de conversaţie.
      —  Fugi, cum văd, şi dumneata de lume, domnule Comşa...
      —  E mai linişte aici... Ceteam...
      —  Şi eu tot pentru...
      Apoi fiindcă nu există femee care să vadă o carte şî să nu simtă irezistibil nevoia de a o cere împrumut, nu se abătu dela această orânduială:
      —       Dacă se întâmplă să ai cumva cărţi mai multe aici, domnule Comşa, am să apelez la dumneata... Pe mine marea mă enervează... Sufeream de mult de insomnie, dar ca aicil...
      —       Oricând... cu plăcere, se oferi Comşa. Scarlat Măinescu nu e aici? — întrebă, deşi îi era perfect indiferent dacă Scarlat Măinescu se află ori nu aici.
      —       Ol cât despre Scarlat, domnule ComşaI... Ne vedem atât de rari... El nu se poate despărţi de Bucureşti... Iar eu cu boala mea nu sunt o femee care să poată reţine un om ca Scarlat...
252
       Pregăti cartea*..
       —  Urâtă vreme astăzi...
       —  Da, foarte urâtă... Mare în care să nu te îneci.
       Conversaţia se împotmoli.
       Elena deschise cartea. Radu se aşeză la loc, deschise şi el la pagină, dar nu ceti. Nu cetea nici Elena Măinescu, numai nu ridica ochii de teamă ca să nu-î oprească atraşi de obrazul lui Comşa. Dacă ar fi fost dela început cu partea aceasta de figură spre dânsa, arătând numai cicatricele respingătoare, nu l-ar fi recunoscut. Nu l-a mai văzut niciodată, din iarna războiului dela Iaşi... Sunt câţi ani? Şapte... nu, optl Opt anii... S’au petrecut toate, parcă în alt veac. O înţelege abia acum pe Luminiţa.
       îşi aminti deodată: „Numai de n’ar veni Luminiţa aici!". A spus că poate să treacă după amiază, cu copiii. Ar fi o întâlnire!... Şi el nu bănueşfe nimic: ceteşte. Nu ceteşte; n*a auzit foaia întorcân-du-se. Desigur, caşi dânsa priveşte literile fără să le vadă. Are haine sărace, e îmbătrânit timpuriu, din ce-o fi trăind? Toată înfăţişarea îi e de declasat... Ca şi dânsa a întins mânele după o înşelare, o ispăşeşte. S*a mişcat... Ceteşte într’adevăr? Nu. îşi roade unghiile. Poate gândeşte lai ea, îi vede viaţa cu aceiaşi milă cu care i-o vede şi dânsa pe-a lui. Sunt amândoi acum, în ungherul acesta ascuns, fugind de lume, svârliţi ca obiectele scoase din uz.
       Lunecă o privire, aşezându-şi piciorul dureros. Radu Comşa astupase pagina cărţii cu mâna şi se uita în nisip, cu bărbia în piept, cu cealaltă mână spânzurând. Dar nu gândea la prietina Luminiţei cu milă. îşi spunea numai că dânsa îndură ceia ce trebue să plătească orice femee, când îşi întovărăşeşte viaţa cu indivizi de speţa lui Scarlat Măinescu. Desigur se simte nedreptăţită, învinue soarta. Uită că şi-a decis-o singură... Pe urmă se gândi că dacă n’ar fi tăcut el, poate soarta Elenei Bilbor ar fi fost acum alta.
       N avu vreme să-şi isprăvească gândul.
       Tăbărî o ceată veselă coborând poteca falezei cu râsete sonore de copii. Nici aci nu poate avea linişte!... De mâni are să se mute la un kilometru, acolo unde nu mai ajunge nimeni.
       Copiii năvăliră trântind găleţile şi lopeţile pe nisip.
       —        Mihai! Mimil Nu daţi întâiu bon jur Tanti-Elenei? — mustră cu blândeţe un glas de bărbat la spatele lui Radu Comşa.
       Copii se întoarseră supuşi la scaunul Elenei Măinescu şi întinseră mânuşiţele atât de pârlite de soare, încât păreau înegrite cu tinctură de iod. Elena îi desmierdă pe creştet, ferindu-le părul din ochi să le desvelească fruntea.
       —  Şi tu, Mioara? — întrebă un glas feminin.
     O fetiţă cu trup, mâni, cap şi gură de miniatură, înainta cu sandalele mici ca de păpuşe, deschizând braţele grăsulii curmate:
     —   Bonzu* Tantelen!
     Elena o ridică în braţe, îi sărută obrajii, ochii cu genele frizate, cu nesaţiul maternităţii ei osândită să rămână pentru totdeauna sterilă.
     —        Luminiţa nu vine, e indispusă... anunţă glasul bărbătesc ce mustrase adineori copiii.
     Erau doi acolo, care-au respirat eliberaţi de-o povară.
     Radu Comşa se gândise să plece, îndată ce-a recunoscut copilul de astăzi dimineaţă, dar n’ar fi voit să pară că fuge. El n’are de ce fugi. Deschise cartea hotărât să cetească. Va rămâne zece minute, pe urmă are să plece firesc, fără să întoarcă ochii la ei...
     —        Ce mai găseşti tu să ceteşti atât, Eleno? — întrebă un glas moale, pe care Comşa îl recunoscu al Laurei Vardaru.
     Elena arătă coperta albastră a cărţii: autorul cu teoriile la modă de trei ani.
     —        Freud? — se zbârli glasul Laurei Vardaru. Dar e o oroare, Eleno! Cum pot admite că Mimî îl iubeşte mai mult pe Radu, iar Mîhai mai mult pe Luminiţa, numai fiindcă aşa vrea doctorul Freud prin complexul lui Oedip şî alte asemenea monstruozităţi? Ajungi să te dezguşte de cele mai nevinovate sentimente ale copiilor... Şî pe urmă cum să cred că toate visurile absurde sunt realizarea unor do-rinţi ale noastre, secrete? Toate interpretările acele scabroase, de care roşeşti I... Ne-ar fi ruşine să mai gândim la ceîace visăm... Altceva, Eleno, dacă găseşti, cu plăcere... Dar Freud, mersi!
     —   Altceva are să ne dea domnul Comşa... Domnule Comşa!
     Elena nu-î pregătea lui Radu Comşa un supliciu, din nedelica-
teţă ori fără să fi premeditat bine. îşi spunea numai că de vreme ce Radu Comşa se află aici, mâne ori poimâne tot se va pomeni neaşteptat faţă în faţă cu Laura Vardaru, cu bărbatul şi copii Luminiţei, cu Luminiţa chiar... Ii uşura acest ceas penibil, alegându-1 ea.
     —   Domnule Comşa!
     Radu Comşa se ridică, lepădând cartea pe pânza scaunului şi blestemând clipa când a ales acest ungher „retras”.
     —        Pe Magda o cunoşti mi se pare, domnule Comşa... Când era numai Măgduţa Dobreanu. Acum: doamna maior Ionaşcu. Domnul maior Ionaşcu. Domnul Radu Şerban... Şi acestea mărunte, generaţiile viitoare.
     Radu sărută mâna Laurei Vardaru, grasă şî albă, mâna Măg-duţei mirosind a lavandă; strânse mânele celor doi bărbaţi. Toţi trecură cu indiferenţă peste cicatricile din obraz, ignorându-le, cum au
254
părut că nu iau samă nici la hainele cu petele frecate» mirosind! a garaj de automobil.
      Tanti Laura era cu părul albit, făcuse guşă, respira greu, flutu-rându-şî vânt cu o batistă cât un lat de palmă; Magda abia era mai femee decât fetiţa de pension pe care o îndrăgise cândva Mihai Var-daru; părea mamă în glumă a unui copil fabricat numai ca să aibă o păpuşă vie. Maiorul de cavalerie, Ionaşcu, îşi scutură cu bobârnace de pe tunica de vară un fulg invizibil, pe urmă contemplă marea în poziţie de ostaş în repaos, cu un picior înainte şi cu arătătorul mânii drepte înfipt între al treilea şi al patrulea nasture al uniformei... Bărbatul Luminiţei se aşezase familiar pe un braţ al scaunului unde sta Elena, balansând un picior, cu pantalonul de şeviot alt, ridicat sus, lăsând să se vadă ciorapul fin, fot alb. Acestea le văzu toate dintr o singură privire Radu Comşa, iar tăcerea dură.
      —       N’am spus mersi pentru scoicii — recunoscu Mihai pe domnul de dimineaţă, când fugise fără să mulţumească. Mersi pentru scoicii
      —       Ce scoici? — întrebă tanti Laura, dezvelindu-i fruntea din păr şi privind nedumerită, pe rând, la copil şi la Radu Comşa.
      —       Mi-a dat domnul un pumn de scoici frumoase, azi dimineaţă, explică Mihai cu exces de gesturi în care se recunoştea neastâmpărul Luminiţei.
      Şi arătând spre sora mai mică:
      — Eu le-am dat pe urmă lui Mîmi, tanti... Dar Mimi le-a uitat pe plajă... Aşa e ea întotdeauna. Nu se ţine nimic de dânsa! Vrea tot ce vede, plânge şi după aceia uită dacă a căpătat...
      „E doar copilul Luminiţei", se gândi Comşa.
      —       Ba nu le-am uitat, să ştii tul Le-am lăsat că aşa am vlut. Erau nişte scoici ulâte! — se apără Mimi, uitându-se cu indignare la Mihai, fiindcă scornea asemenea calomnii şi cu dispreţ la Radu Comşa, fiindcă îndrăznise să se arate generos cu scoici atât de urâte.
      —       Acum la joacă!... Haideţi, copii! t— bătu din palme cu voioşie silită Laura Vardaru, îndemnându-i să se depărteze numai fiindcă surprinsese privirea lui Comşa asupra copiilor şi îi bănui gândurile răscolite.
      Radu Comşa constată că guşă Laureî Vardaru, când respiră, se umflă şi se desumflă ca pieliţa de subt bărbia şopârlelor.
      Copiii mutară lângă apă lopeţile, găleţile şi corăbiile de lemn. Mihai tăie planul unei fortăreţe în stil mare.
      —       E ora când toţi copiii de pe plajele Europei fac castele de nisip... ca să aibă marea ce spăla până dimineaţă! râse uşor Măgduţa, aşezându-se la picioarele Elenei, pe nisip şi ridicând obrazul despre
255
care Luminiţa spusese odată că încapeîntr'o oglindă de buzunar* Dar râsul era numai pe buze: gândul învălui o clipă fugitivă amintirea lui Mihai Vardaru, o dimineaţă de iarnă cu mult soare sclipind în nămeţi, o grădină cu albi copaci în neclintire ireală, scrisoarea de mai târziu care~i ajunsese prin Luminiţa, delà Radu Comşa, într’o carte unde-a găsit-o ca din întâmplare*
      Umpluse un pumn de nisip şi îl lăsă să se prefire în fire subţiri, ca într’un ceasornic de nisip care măsura în secunde anii câţi au trecut. Când mâna fu goală, mătură moviliţa ca un mic mormânt pentru o pasăre, scutură părul şi redată vieţii, chemă alături:
      —   Jack, vine aicil...                              j
      Maiorul Ionaşcu se aşeză docil pe nisip, ferindu-şi cizmele să nu le zgârie în scoici...
      Laura Vardaru, rupse tăcerea stânjenită.
      —         Vorbeam de Freud, domnule Comşa* Şi spuneam că prefer teoriilor acestora nemţeşti şi fără nici un haz, cheia visurilor din care când eram copil, dădaca îmi arăta ca !dacă am visat struguri, înseamnă că am să plâng şi dacă am visat icoana sfântului Gheorghe, înseamnă că am să mă mărit cu un cavaler mai mult sau mai puţin cruciat, cum de altfel s’a întâmplat spre neşanşa lui Pol. Erau mai naive aceste tălmăciri, dar cu simboluri mai poetice. On ne peut pas pivve dans l'absolu, înţeleg prea biné, dar nu înţeleg să cobori visul, adică ceiacei e mai imaterial în noi, la o realitate atât de respingătoare... N’am dreptate, domnule Comşa? — închee, făcându-şi vânt cu batista de mătase mauve.
      —        Mărturisesc doamnă, că n’am urmărit nimic din toate aceste teorii foarte la modă...
      —        Observi ce vremuri am ajuns, domnule Comşa?-—nu putu rezista Laura Vardaru. Căutăm moda la Nemţit... Ciudat rezultat al războiului!... Mă ierţi că te-am întrerupt.
      —         Spuneam că nu m’au interesat, urmă Comşa, fiindcă acum nu mai visez niciodată. Cu şapte-opt ani înainte, aveam e adevărat o viaţă dedublată. Visam mai mult decât era permis să viseze un om serios. Dar atunci nu ştia nimeni că există un dr. Freud, încât îmi explicam şi eu visurile cum mă ajuta mintea... Adică în afară de realitate...
      Radu Comşa Surâse; buza cicatrizată dezveli caninul în rânjet. Vorbise, gândindu-se într’adevăr numai la visurile lui, care de şapte ani nu mai veneau, caşicum ceva înlăuntru fusese stâns. Dar tanti Laura, Elena şi Magda, înţeleseră răspunsul altfel. Radu Comşa făcea aluzie obscură la altceva, în urmă cu acum şapte ori opt ani — când
256
„visase mai mult decât era îngăduit unui om serios". Găsiră nedeli-cată această aluzie şi îl condamnară, aruncând tustrele o privire de desaprobare strigoiului apărut între clânsele, dintr’o viaţă despre care nimeni nu pomenea nimic, demult, prîntr’o mută înţelegere. Devenise aşa dar acest Dădu Comşa, un om înveninat aşa cum îl arăta ci~ catricîle: om stigmatizat?
      —        Eu nu cred că dumneata ai dreptate, vorbi bărbatul Luminiţei, privindu-1 o singură dată, la început, indiferent, şi adresându-se pe urmă numai celorlalţi, fiindcă Radu Comşa îi păru un tip fără nici un interes. Nu se poate să nu visezi. E cert că omul visează de cum închide ochii până se deşteaptă. Numai că nu-şi aminteşte ceiace a visat. Ceiace ar fi interesant în concepţia doctorului Freud şi ceiace observ că n*a ştiut să exploateze, ar fi o teorie nouă care ar rezulta asupra timpului.
      —        Iar ne vâri la alt Neamţ acum; la Einşteinl —- se sperie tanti Laura, în curent întotdeauna cu toate teoriile, ca să aibă ce combate etern indignată.
      —        Nu tanti Laura, continuă bărbatul Luminiţei, dacă ai răbdare, rămânem numai la Freud... Freud spune că visurile cele chiar dinainte de a ne trezi subt impresia unui zgomot, nu sunt decât sforţările noastre inconştiente, prin somn, să dăm altă interpretare zgomotului inoportun pentru a mai câştiga încă puţin timp de odihnă...
      Bărbatul Luminiţei se aşeză* pe nisip, potrivindu-şi dunga pantalonilor şi încrucişând picioarele ca orientalii. Radu Comşa simţea nevoia să plece, şi nu îndrăznea de teamă să nu pară că a fugit.
      — Cred că nu vă plictisesc, se pregăti pentru o poveste lungă Radu Şerban. Toată lumea vorbeşte de Freud. Să vorbim de Freud. Mă gândeam chiar astăzi dimineaţă după un vis al Luminiţei... Ştiţi că am găsit aici o vilă comodă, dar prea strâmtă. Numai trei camere. Am aranjat camera copiilor, cu Miss, dincolo de sofragerie să nu ajungă la noi zgomotele... Luminiţa doarme foarte uşor, destul să audă paşi şi se deşteaptă. In camera noastră avem un singur pat dublu, nu se poate mişca unul fără să simtă celălalt. Azi dimineaţă când mă trezesc — (Luminiţa e întotdeauna mai leneşă) — mâna mea dreaptă era prinsă subt ea...
      Bărbatul Luminiţei îşi privi cu un surâs echivoc pantofii de olandă.
      —        Era subt dânsa, şi de aceasta chiar, visam mi se pare că eram Mucius Scevola şi îmi ardeam mâna în jăratec, să dovedesc nu ştiu ce bravură. Dar visul meu n are importanţă... Mişc mâna încet, să o scot... Luminiţa se întoarce cu faţa în sus şi surâde continuând să doarmă— ea e veselă şi prin somn... Atunci izbucneşte un zgomot
17  Partea II
25T
în sofragerie; servitoarea răsturnase tava cu ceştile de cafea. Luminiţa sare speriată, se freacă la ochi Somnoroasă încă, îmi spune: „Ce vis stupid Radulei Bine că m’am trezit!" Fiindcă eram tocmai subt impresia cărţii lui Freud şi a unui comentator al lui Freud, mă prinde curiozitatea să văd cât de stupid a fost visul Luminiţei Şi îmi povesteşte un adevărat roman, un film de călătorie, peripeţii de foileton... Vă plictisesc?
      —        Nu, nu!— protestă maiorul Ionaşcu. Un vis al Luminiţei nu poate să fie decât un vis plin de toate nostimadele...
      Dar cele trei femei îşi căutară ochii. întreaga poveste cu toate amănuntele intime, în auzul lui Radu Comşa devenea grotească. Tanti Laura încercă să o înlăture:
      —   Ajungi la teoria timpului, lasă visul.
      —        Nu se poate, declară bărbatul Luminiţei, încăpăţînat şi metodic, deprins să ducă întotdeauna la sfârşit, ceiace a început. Fără vis nu pot explica ideia mea. Am să vi-1 rezum numai. In această secundă aşa dar cât a durat zgomotul din sofragerie până s'a trezit Luminiţa din somn, a visat: că eram la Bucureşti, acasă, că ne-am hotărât după lungi discuţii să plecăm la Paris să vizităm expoziţia de arte decorative — ceiace de altfel am proectat în realitate pentru Sep-tembre. (Nerăbdătoare ca în totdeauna, Luminiţa a anticipat măcar prin vis voiajul).. Insfârşit, în visul ei ne facem bagajele, ne urcăm în tren; urmează amănunte de drum, peisagiul, vagonul restaurant, vagonul de dormit; ajungem la Paris, ne instalăm la otel, vizităm o săptămână expoziţia, cumpărăm chiar o garnitură de mobile, ne ducem la teatre, întâlnim cunoscuţi, ne convinge unul să trecem prin Elveţia la întoarcere, îl ascultăm; ne oprim la Geneva, la Zurich, la Lausanne, întâlnim alţi cunoscuţi şi după tot soiul de peripeţii plecăm în fine spre casă... Intr’un tunel trenul deraiază... Zgomot, ţipete... Explodează locomotiva... Călătorii fug opăriţi, gem striviţi subt vagoane. Luminiţa leşinată se deşteaptă în braţele mele; o smulsesem de acolo şi fugeam spre eşire... Devenisem cu această ocazie şi erou... Acesta e tot visul Luminiţei, stupid să zicem, şi absurd...
      —        Mă aşteptam la ceva mai nostim... Ne-a jucat o farsă de astă-dată Luminiţa! — exclamă desamăgit maiorul Ionaşcu.
      —        Tu ai fi vrut să viseze cursele, un Derby ceva, şi calul care are să câştige, Jackl — îl mustră Măgduţa, desvăluind aşa un tăinuit motiv de neînţelegeri conjugale, în pasiunea de curse a maiorului.
      —        Vă spun că nu visul interesează, reluă soţul Luminiţei. Interesează ce rămâne din vis când îl supunem metodei lui Freud. După doctorul Freud, toate aceste peripeţii care sunt materialul unui vis
258
să dureze o noapte întreagă, măcar cât lectura unui Beadecker, au fost provocate de zgomotul din sofragerie care a durat o secundă. Mărturisesc că explicaţia lui Freud e incomplectă. Căci explicaţia nu ţine socoteală că visul acesta foarte lung şi foarte detailat s’a desfăşurat înainte de zgomotul care după Freud l-a provocat Deci suntem înaintea unei răsturnări de timp: efectul precedând cauza. Efectul adică visul, precedând cauza, adică zgomotul neaşteptat. Aveţi să spuneţi că un vis care ni se pare foarte lung, poate să nu dureze decât câteva secunde* Dar chestiunea rămâne neschimbată; cauza urmând după efect. Aici cred că e adevărata chee a visurilor pe care n’a încercat încă s'o des-lege nici Freud, nici nimeni. Visul scapă noţiunilor de timp şi de spaţiu, iar omul prin somn degajându-se de impresiile succesive ale lu-mei fenomenale, se pare că se lipseşte foarte uşor de prejudecata timpului şi a spaţiului, ca să trăiască într’o lume unde eternitatea devine instantanee.**
      —        Foarte interesant, dar nu pricep nimic, mărturisi dezolată tanti Laura, făcându-şi vânt cu batista şi uitând că adineori dorise să se curme această discuţie. De altfel explicaţia ta se poate să nu fie explicaţia cea bună*
      —        Explic conform cu metoda lui Freud, despre ea vorbim 1 — ridică ochii bărbatul Luminiţei, surprins că nu pot fi pricepute lucruri atât de simple.
      —        Lasă-1 pe Freud. Sau chiar poftim, să-l acceptăm pe Freudl Nu e mai simplu să admiţi că visul Luminiţei a fost provocat de prezenţa mânii tale subt ea? Aceasta i-a dat senzaţia de siguranţă în toată plimbarea voastră prin vis la Paris, Geneva, Lausanne, etc... Şi numai când a izbucnit sgomotul, Luminiţa s’a deşteptat, adăugând visului în curs o catastrofă de cale ferată, să pună capăt călătoriei plăcute şi tu să o poţi salva, ducând-o pe braţe, dându-ţi ocazia să devii fără riscuri şi erou. Fără zgomotul din sofragerie, călătoria continua prin vis, ca orice călătorie normală din realitate, coborându-vă a-mândoi în gara de Nord. Mi se pare mai simplu...
      —        Nu tanti Laura, stărui cu neclintită încăpăţinare bărbatul Luminiţei. Nu, căci chiar dacă facem abstracţie de restul visului şi reţinem numai catastrofa provocată de zgomotul din sofragerie, rămân două fapte. Mâna mea se afla subt Luminiţa înainte de a interveni zgomotul. Când a spart servitoarea ceştile, tocmai credeam că am izbutit să o scot fără să o deştept din somn. In visul ei, întâiu survine catastrofa de cale ferată şi după aceia o duc pe braţe. Deci o intervertire a cronologiei, iar dacă într’adevăr visul n’a durat decât o secundă, cu atât mai mult ne aflăm în faţa unei simultaneetăţi, în care dispare timpul în eternitate.
259
     —        Pricep din ce în ce mai puţini — suspină desnădăjduită tanti Laura. V'au scos din minţi Nemţii ăştia!,.» Freud, Einstein — nu ştiu de unde au apărut... E răzbunarea învinşilor.
     —        Nu m'au scos din minţi de fel, tanti Laura, se apără bărbatul Luminiţei săpând groapă în nisip cu călcăile pantofilor. Există o idee în aer, mă interesează şi atât. Nu mă împiedică să-mi văd de treburi şi să trăiesc viaţa cum se cuvine trăită, chiar să revin la mintea copiilor când în aceasta găsesc plăcere... sfârşi, sărind în picioare sprinten şi scuturându-şi nisipul de pe haine.
     Aruncă pălăria de pae ca un disc pe nisip, iar după două minute se află lângă copii, nivelând cu lopata minusculă tot ce-a ridicat Mihai, Mimi şi Mioara din fortăreaţa lor şi închipuind o construcţie nouă, cu plan mai vast.
     Radu Comşa se temea să plece, la gândul privirilor care aveau să-l urmărească depărtându-se. Se temea de reflecţiile lor când el nu va mai fi acolo, sau numai de ceiace vor gândi, chiar fără să rostească nimic. Ascultase trăgându-şi mânicile scurte peste manşete, sugând cu aer nepăsător dintr’o ţigară care nu trăgea, ca dintr’un creion. Dar se felicită că el care nu fumează decât rar, şi-a luat de astădată port-ţîgaretul. Altfel, fără această ţigară, şi-ar fi ros unghiile. Ochii lui îi cântăriseră pe toţi fără iubire. Nici pentru unul nu găsea îndurare. Laura Vardaru, cincantenară puhavă, cu guşă de guşter, cu aceleaşi simboluri ale ei poetice şi cu aceleaşi mofturi: tton ne peut pas vipte dans 1'absolu"... Generalul Pavel Vardaru cel puţin trăia în acel absolut, cu lichiorurile şi cantaricele de cabaret! Magda, lângă maiorul acesta insuportabil, cu gâtul strâns în gulerul tunicii: 'Jack! — nume ridicol de papagal... In capul ei fără creer, ca o capsulă, nimic n’a rămas din amintirea lui Mihai. Mihai Vardaru nu mai există aici pentru nimeni. E un nume; l-au trecut altui copil şi atât, s'au achitat! Toţi l-au uitat. Timpul e fără milă. Vindecă toate?... Nu! Ucide toate. Şi imbecilul celălalt, cu teoria lui Freud, ciugulită desigur din cea mal recentă carte!... Aduce în imaginaţia tuturor, fără discreţie, amănunte din intimitatea lor conjugală, cum doarme cu mâna subt nevastă-sa, ca să viseze că e Mucius Scevola şi dânsa să viseze alte idioţii... Un parvenit şi nimic mai mult; marionetă în mâinile lui Alexandru Vardaru; el l-a ales deputat, el i-a dat catedră universitară — că a rostit două cuvântări mai curăţele în Cameră, ce mare lucru? Cine nu poate flecări două ceasuri în Cameră? Şi odraslele lor nesuferite, alintate, copii de pâslă, în care ca iasca se va usca mâne locul unde altora le rămâne o inimă.              '
     Privi la grupul dela marginea mării, cu duşmănie.
mo
      Radu Şerban, în genunchi pe nisip, tipărea cu lopata meterezele unui fort. Uitase teoriile lui Freud; era numai cu copii lui, coborât la bucuriile lor. Mihai îl ajuta cărând apa cu găleata. Mimi supraveghea lucrările cu o mână la spate: „Ai uitat glădinal S'aducem floli pentlu glădina plinţesei..." Mioara, copila în miniatură a Măgduţei, aduna scoici ovale pentru ferestre.
      —   Un crab... Papa, am prins un rac de marel...
      Mihai alergă dela marginea apei ţinând un crab de labă şi arun-cându-1 jos. Se chinei să-l vadă de aproape. Crabul strânse întâiu labele, pe urmă începu să se tragă îndărăt şi într’o parte, cu mişcări desordonate de păianjen.
      —         11 duc înapoi... la copiii lui! — se hotărî Mihai, apucându-1 cu precauţie de labă şi fugind să-l svârle în mare.
      Astfel, la marginea aceleiaşi ape, alţi şi alţi copii, găseau ace-leaşi bucurii, repetau acelaşi gest şi aproape aceleaşi cuvinte.
      Radu Comşa se uită la omul din mijlocul lor cu scârbă. Se preface desigur că află bucurie, jucându-se cu dânşii numai din făţărnicie... Cum s’a prefăcut adineori că-i este indiferent când l-a întâlnit aici. Fără îndoială, că ştie că între el şi Luminiţa... Nu se poate să nu ştie. Asemenea lucruri se află întotdeauna... A crezut că el, Radu Comşa, nu va înţelege ce se ascunde subt această nepăsare. Se preface că îl ignoră, dar e gelos pe trecutul Luminiţei. Orice bărbat e gelos pe trecutul femeii, mai mult decât de prezent.. Spionă să vadă dacă celălalt nu-i aruncă vre-o privire furişă.
      Dar Radu Şerban hohotea fără nici o grijă şi fără nici o bănuială, fiindcă Mimi i se urcase călare pe gât şi îl mâna cu o lopată:
      —   Hi, cal!
      —   Mimi, lasă-mă să termin. Fii cuminte, Mimi!...
      —         Domnule Comşa, întrebă Laura Vardaru, când să trimit după cărţile pe care i le-ai promis Elenei?
      —         Oricând, supse Radu Comşa din ţigara-creion, pe urmă îşi dădu seamă că vorbise cu ea în gură şi o aruncă în nisip.
      —         Şi uitam să întreb: unde?... Unde locueşti aici, domnule Comşa?
      Lui Radu îi fu ruşine în primul moment să numească vila săracă unde stătea. Dar aruncă îndată numele ca o provocare.
      —   Vila Mavrichi.
      Laura Vardaru ridică sprincenele şi umerii nedumeriţi: numele nu-i spunea nimic.
      —   N’am auzit încă de vila aceasta... In ce parte?
      —   O chichineaţă la marginea din stânga a băilor! —se grăbi să
lămurească maiorul Ionaşcu, de obiceiu monosilabic. îmi amintesc fiindcă tocmai râdeam alaltăeri cu Magda şi cu Luminiţa; are o firmă mai mare decât casa.
      Intr’adevăr „Vila Mivrichi", cu păreţii subţiri şi scundă ca o provizorie construcţie de carton la marginea câmpului, înălţa prin-tr*o orgolioasă fantezie a domnului Mavrîchi, o firmă uriaşă şi inutilă, bătută în doi pari ca firmele de seminţerii şi de pepiniere, care se pot ceti din goana trenului la intrările oraşelor. Radu Comşa privi înveninat la maior. Vru să ducă mâna la gură să-şi roadă unghiile, şi numai cu greu se reţinu. Insă tanti Laura interpretă altfel lucrurile, zâmbind şi ameninţând cu degetul grăsuliu:
      —        înţeleg, domnule Comşa, domnule Comşa! Te-ai exilat tocmai acolo, ca o protestare împotriva celor care... Insfârşit, ideile du-mitale de bolşevic.
      Pentru Laura Vardaru orice om care nu era înscris în partidul lui Alexandru Vardaru, era bolşevic. Radu Comşa aruncă o uitătură duşmană şi tanti Laurei.
      —        Ba nu aşa, tanti Laura... vorbi încet Elena Măinescu, spriji-nindu-se în braţele scaunului să-şi îndrepte piciorul amorţit. Dau perfectă dreptate cuiva să fugă de bâlciul unde stăm noi... Să caute linişte deplină... Aici urlă orchestrele şi tarafurile până la miezul
: nopţii. Eu cel puţin am uitat ce e somnul.
      Radu Comşa gândi că într’adevăr, acolo, la Vila Mavrichi, în câmp, n'ajung urletele tarafurilor şi jazzului, dar nu poate închide ochii toată noaptea, fiindcă aude prin părete tusa uscată a vecinului.
      La amintirea acestei mizerii, privi fără prietenie şi la Elena, crucificată pe scaunul ei de infirmă, cu ochii scobiţi în orbite şi cu cearcăne viorii subt pleoape.
      —        Mi-ar plăcea să stăm odată la masă, la birturile acelea dela drum! —îşi rosti Magda o dorinţă veche. De când îl rog pe Jack! Mi se pare atât de pitoresc... Să facem într’o seară o escapadă...
      —        Da! — se uită acru Comşa la dânsa — aşi vrea şi eu să te văd cu penele de sticlete, în sosurile de acolo şi în sfârâiala de untură. Te-ai vindeca repede de pitoresc!...
      Astfel, Radu Comşa isprăvi cu toţi.
      —        E timpul să trecem pe la Luminiţa! — hotărî tanti Laura Vardaru, privindu-şi ceasul cu brăţară. Copii!... Radu... Radule!
      Radu Comşa se scutură la chemarea numelui care nu era numai al lui — care pentru aceştia, nu mai era acum numele lui.
      Radu Şerban părăsi cetatea, scuturând hainele copiilor, aducând uneltele. Veni cu ele în mână. Era cu fire de nisip în păr. Culese
262
pălăria de jos. Copiii întinseră mânile, luându-şi ziua bună cuminţi — Radu Comşa gândi, cu acreală: „dresaţi !“ Laura Vardaru sprijini de braţ pe Elena. Maiorul se oferi să ducă scaunul.
      — La revedere, domnule Comşa... Cred că ne mai întâlnim pe aici! — îi strânse mâna bărbatul Luminiţei, aruncând fără nici o intenţie formula banală a oamenilor care s’au cunoscut într’o staţie balneară, unde ştiu că vor da ochi, fără să se caute, şi a doua zi Porni, cu un copil atârnat de fiecare braţ.
      „Când te voiu mai întâlni, am să întorc capul!" — decise Radu Comşa, întinzându-se pe pânza scaunului şi deschizând cartea. Respiră. Crezuse că n’au să mai plece. Mâne are să se mute la un kilometru. In celălalt capăt, spre Tuzla, unde nu mal ajunge nimeni. Căută pagina la semn.
      „Je te reparlerai de toutes ces choses; il faudra bien parler encote de l'avenir si nous voulons l'aborder sans aveuglement, sans honte et sans horreur
      Pe marea vânătă, subt lamele de nori neclintiţi, amurgirea se lasă mucedă.
      Două paseri albe — aceleaşi ori altele? — înaintează spre zarea unde ceaţa a pus o bară de funingine. Şi nici un val. Apa sleită trebue să fie acum grea ca plumbul.
      „La majorité des hommes souffrent d'une espèce d'abandon/ ils souffrent de n'être pas possédés, de s'offrir toujours en vain".
      Mesagerii albi se întorc din zarea deşartă. Bat extenuaţi din aripi, de acolo unde n’au găsit nimic, chiar insula s’a scufundat: un gol vânăt şi alt nimic.
      Cartea lui Radu Comşa a lunecat de pe genunchi. In faţă pe plajă, între linia apei şi el, e cetatea de nisip; intactă şi cu ferestrele de sidef lucind aşteaptă bucuria copiilor de mâne. întoarce ochii şi ochii revin.
      Cetatea are metereze rotunde, un şanţ de jur împrejur cu o punte. E şi turnul de pază aşa cum l-a închipuit Mihai. Şi spânzurătoarea de trestie pentru spioni. Şi ferestrele de sidef cum le-a voit Mioara, de unde să privească prinţesa bătălia. Şi grădina cu fire de alge a lui Mimi, unde să se plimbe prinţesa când bătălia s’a sfârşit: „Am uitat glădina pentlu plinţesă..."
      —Mâne, desdedimineaţă venim cu maman, s’o isprăvim! — spusese Mihai, admirând-o încă odată, cu mândrie, înainte de a pleca şi înconujrând-o cu lopata în mână, să-i netezească vre-un colţ ne-mistriit. Iar din mers, se mai întorsese să o privească, neîndurându-se s’o lase vântului care poate va împinge peste noapte valurile până acolo, să lingă nisipul şi să înghită tot.
263
     Nici un val nu se clinteşte, vântul a murit undeva — fii fără teamă Mihai, bucuria ta fragilă va supraveţui până mâne!
     Ce putere rea îl ridică pe Comşa? A aruncat cartea pe scaun» Merge până acolo şi cu o aruncătură duşmană de picior dărâmă tumul, răstoarnă meterezele, apoi cu talpa, metodic netezeşte pământul, amestecând scoicile cu firile de alge, apăsat, da, să nu mai rămână decât o movilă de nisip călcată» Când a sfârşit îşi şterge fruntea şi priveşte ca un răufăcător împrejur, abia atunci temându-se să nu-1 surprindă cineva. Şi într’adevăr, cineva vine. îşi ia înfăţişarea nepăsăţoare, a unui om care se plimbă cu mânile la spate să respire în singurătate, binefăcătoarea odihnă a mării...
     —   Ştiam că eşti aici... Mi-a spus doamna Laura Vardaru...
     Virgil Probotă îi căută amândouă mânile, să le scuture cu toată
dragostea prieteniei lor vechi. Dar mânile lui Radu Comşa rămaseră moi şi neînsufleţite. De unde a mai venit şi acesta? Toţi se adună astăzi aici? Când au sări lase odată, în pace?
     —   II recunoşti pe Dinu?
     Copilul îi pare urât, cu gâtul subţire în gulerul uniformei de liceu cu vipuşcă galbenă, cu capul gol, tuns. Are ochii cu fire de aur şi fruntea bombată a Măriei, dar îi pare urât. Timid, copilul întinde mâna domnului acestuia străin: astăzi Radu Comşa a întâlnit toţi copiii altora.
     Dinu se uită pe furiş la cicatricele din obrazul lui Comşa, pe urmă plecă ochii, fiindcă întotdeauna copiii fug instinctiv de urâţenie şi de suferinţă.
     —   Să stăm jos, Radule...
     Virgil Probotă pipăi nisipul cu mâna.
     —        E cald încă. Putem sta. Şi să vorbim, Radule... Atâtea veacuri sunt de când nu ne-am văzut 1...
     Vorbi Virgil Probotă. Radu fu silit să asculte. Unul vorbi întâiu numai despre el, cum vorbesc întotdeauna oamenii numai despre ei. Celălalt ascultă, gândindu-se numai la el, cum gândesc întotdeauna oamenii numai la ei Bunăvoia lui Virgil Probotă, strângea ca o ofensă dezolarea lui Comşa, mai ermetic ghemuit în el.
     Dinu merse chiar la marginea mării, şi întins cu faţa în jos, cu obrajii în pumni, privea nesăţios şesul apei.
     In acelaş loc, Maria Probotă, acum nouă ani, stătuse tot aşa, odihnindu-şi ochii osteniţi pe calmul plat al aceleaşi mări. Dinu îi adusese un crab atârnat de picior, ca adineaori, Mihai, copilul Luminiţei. Dar liceanul cu părul tuns şi cu vipuşcă galbenă la uniformă, nu le putea şti acestea, nu şi le amintea. Copiii uită —viaţa lor e
264
înainte, nu îndărăt. Amintirea era ştearsă, cum au fost şterse pentru totdeauna numele lor In nisip şl cum marea de-acum, aceiaşi, nu mai păstrează indiferentă şi veşnic primenită, amintirea mării de-atunci.
     Dacă ochii lui Dinu, castanii cu fire de aur ca ochii Măriei, se în-văluiră de-o tristeţă copilărească o clipă, trlsteţa fu numai fiindcă aşa privind întinderea sură a apei, fee închipui că e indianul Thalcave, la capătul ultim al Patagoniei, privind cu mâna streşină la ochii painjeniţi, orizontul unde a dispărut pentru totdeuna barca în care se află prietenii lui, copiii Căpitanului Grand.
     Astfel tristeţile nefericirilor imaginare, maschează tristeţile fără vindecare, ale vieţii celei adevărate. Maschează şi le înlocuesc.
     —        Pot spune că acum sunt mulţumit, declară Virgil Probotă, lun-gindu-se pe nisip, într’un cot şi trăgându-şi haina subt el.
     „Maria nu mai este şi el poate fi mulţumit", gândi scârbit Comşa.
     Şi îndată după aceia: „Am devenit avocatul din oficiu al morţilor. Adineoari pentru Mihai Vardaru, acum pentru Maria"...
     —        Clujul era ideal pentru un om ca mine, continuă Virgil Probotă. Am laboratoriu admirabil înzestrat. Mi-e destul. Destul nu mă interesează. Când ies dintre microscoapele şi fiolele mele, mă surprinde că atâta lume se frământă pentru nimicuri fără nici un interes, şi îi compătimesc. Dinu învaţă bine... Poate ceteşte prea mult, dar îi. supraveghez lectura. Curiozitatea e un indiciu... Nu trebue contrariată, ci numai captată, canalizată. Nu-i tolerez excese: nici prea mult sport cum a degenerat obiceiul acum, nici numai carte, falşifi-carea livrescă a vieţii, cum era obiceiul pe vremea noastră... Acum e vorba să ne mărească salariile. Cu putină chibzuială se poate trăi, măcar că se vaicără toţi...
     Dădu Comşa îşi cântări prietinul, cu înfăţişarea lui de om satisfăcut, în hainele noi, în care se mişca stângaciu. Observă că a început să prindă burtă şi că a chelit complect.
     Această constatare nu-1 nemulţumi.
     —        Am venit pentru o săptămână numai, şi mai mult pentru Dinu. Imaginează-ţi că uitase cum e marea!... E adevărat că la patru ani, când a fost el, ce putea înţelege?... Pe urmă mă întorc iar la laboratorul meu; eu lucrez şi vara. Pot spune chiar că lucrez mai bine: e linişte, nu mă deranjează nimeni. Când obosesc, deschid fereastra... Pomii sunt la doi paşi... După un sfert de oră mă întorc recules... Prepar o lucrare serioasă. Am câteva comunicări la revistele de specialitate, despre care s’a făcut oarecare caz... La sfârşit tot străbaţi Viaţa nu e atât de ingrată. Păcat numai că...
     Virgil Probotă se opri, uîtându-se cu ochii lui roşcaţi, la locul
                                                                                      265
unde Dinu căuta neclintit în zarea după care au dispărut copiii căpi-tanului Grand. Era marginea de plajă, pe care o alegea altădată Mariâ cu Dinu* Unde i~a găsit în dimineaţa ultimă a lor, aici. Poate la a-ceasta se gândea. Poate la altceva. Acum, acolo era numai nisipul, marea şi alt Dinu.
      Reluă:
      —       Toţi sfârşim prin a accepta viaţa... Adaptarea e un principiu de existenţă. O condiţie...
      „Acum începe cu mania lui — gândi Comşa — o teorie biologică. Am auzit adineaori o disertaţie asupra lui Freud, s*o suport şi pe a-ceasta“. Şi îşi surâse singur, cu rânjetul desvelind caninul.
      Dar Virgil Probotă nu începu cu mania lui. Se întoarse la Radu, punându-i mâna pe genunchi şi întrebându-1:
      —  Şi tu?...
      —       Eu, cum mă vezi 1 —rosti amar Comşa, observând că prietenul abia acum şi-a amintit de el.
      —  Eşti cam laconic, Radule...
      —  Precum vezi...
      „Vorbeşte exact acum, ca Dan Şcheianu — gândi cu sinceră mâhnire Virgil Probotă. Cine ştie ce secrete umilinţi înăbuşă în el! E un nefericit. Trebue scăpat din această pierzare".
      —  Radule, rosti cu frăţească pornire Virgil, de ce nu-mi spui?
      —       Ce să spun? — râse falş Radu Comşa, desvelind colţul caninului în rânjet. Aştepţi o spovedanie? Să-ţi înşir — ce? Povestea mea e aici, aici şi aici! — arătă pe rând obrazul însemnat, haina cu ţesutul mânicii destrămat şi fruntea. Oricine poate ceti, iar unii de aceia fugi
      —       Suferinţa ta, Radule, e aici... spuse încet Virgil Probotă, atin-gându-i pieptul. Inima ta e bolnavă.
      —       In orice caz n*ai să mi-o tămădui tu în laborator... Nici n’ai să mi-o întinzi la pila electrică, ca mezenterul broaştelorl — adăugă mai târziu, ca să-l jignească.
      Şi îndată începu să-şi roadă unghia până în carne.
      Virgil Probotă, desenă cu apărătoarea de nichel a creionului, figuri geometrice în nisip, ştergând şi construind altele. Vorbi fără să ridice ochii, cum s’ar fi destăinuit pământului.
      —       înţeleg ceva, din dezolarea ta, Radule... E înrudită cu a noastră, a tuturor... N*a scăpat nici unul din generaţia noastră... Atât doar, că fiecare se mărgineşte la el, ori la profesia lui, nu observă că suntem atinşi de o boală generală, care n’a cruţat pe nimeni până acum. O temere, o îndoială... parcă uneori o mustrare... Câteodată, în la-
266
boratorul meu, de acolo, din Cluj, când obosesc, deschid fereastra şi întorc spatele mesei de lucru. Atunci mă cuprinde şi pe mine îndoiala. Ştiu că suntem mii şi mii în asemenea laboratorii. Neînsemnaţi» Mediocrităţi osândiţi mediocrităţii. Dar gândul nu mă umileşte. Cel mai obscur ucenic e astăzi de un folos, dacă deţine o minusculă parte măcar de adevăr. Ni se aruncă învinuirea că slujim o civilizaţie de ingineri şi de laboratorii. Dar laboratoriile şi inginerii au lărgit spaţiul şi au mărit timpul... Acum cunoaştem materia până la electroni. A zbura, a devenit o îndeletnicire comună pentru orice plutonier de aviaţie, cu fraţii rămaşi la păscut porcii. A asculta un concert la Londra ori Paris, în camera ta, găsim cu toţii foarte firesc... Şi asistăm numai la un început. Restul e scormonit de mii de furnici. Acum, când vorbim, poate undeva într’un laborator ori într’o uzină, se în-făptue miracolul care va răsturna legile şi va schimba faţa lumii... Dacă un Aristot, un Platon, un Socrat ori un Democrit, ar fi chemaţi să participe un singur ceas la ceiace noi trăim foarte firesc, şi-ar pierde siguranţa cu care interpretau lumea, vârâtă în câteva sisteme lQgice, când lumea era limitată la o infirmă porţine geografică. Am câştigat pe lângă toate, o noţiune care nu exista: aceia a planetei. Ştiu că de cealaltă faţă a globului, oameni trăiesc şi lucrează şi au plăceri ori suferinţi identice cu ale mele; sunt în permanent contact cu ei; în zece minute aflu, culese din spaţiu, ştiri dela ei, şi ei, le află dela mine. Am noţiunea unei solidarităţi cu destinul lor, nu-mi sunt indiferenţi, nu trag zid să mă despart de dânşii: seceta ori foametea pe care o îndură ei ştiu că se repercutează în viaţa mea de fiecare zi, în preţul pâniî pe care o cumpăr şi în birul pe care îl plătesc... Tot ce există pe pământ ori subt pământ, a fost scormonit la iveală, pus la dispoziţia celorlalţi. Eri erau puteri nefolosite şi bogăţii nebănuite de nimeni. Acum stau la picioarele tuturor. Omeneşte ai câteodată drept să te simţi mândru de veacul tău... Şi lumea e totuşi nefericită. Din ce în ce, nu ştie ce vrea şi nu se mulţumeşte cu ce are...
      —        Mi se părea adineaori că arăţi a fi foarte mulţumiţi — întrerupse cu acreală Comşa.
      Virgil Probotă nu-1 auzi. Continuă:
      —        Ceteam o anchetă... Chiar eri. Au răspuns savanţi şi militari, din Europa, şi din America, şi Japonezi, de care se tem deopotrivă Europenii şi Americanii. Toţi vorbesc despre un războiu viitor ca despre o fatalitate inevitabilă. Ce! mult, îndrăznesc sa spere că va fi deocandată amânat. Şi toţi ştiu, că un războiu viitor are să însemne o exterminare în masă a oamenilor, pe lângă care războiul ce-a fost,
267
rămâne o joacă de copii Se vorbeşte despre crepusculul rasei albe. Despre celelalte continente, care se vor ridica să ne extermineze cu armele creiate de noi... Şi cine mai ştie încă ce alte ameninţări, ne mai pândesc?... Atunci mă cuprinde o îndoială. Nu slujim oare o minciună? Nu suntem cumva complicii unei înşelări care pregăteşte omenirii, alte suferinţe, mai teribile? Nu punem în mâna unei umanităţi iresponsabile, armele cu care să se sinucidă?
      Virgil Probotă se îndreptă în capul oaselor pe nisip, vârî creionul în buzunarul dela piept şi privi acum zarea opacă a apei, dinspre care înainta noaptea.
      —        Mă uit la copacii care înfăţişează natura şi gândesc prin ei. Mi se pare atunci că miracolul nostru de care suntem mândri e un miracol trist: am denaturat natura, am făcut-o ignobilă şi criminală. Oamenii cunoşteau plăceri simple şi dezinteresate. Acum fericirea e plătită şi artificială. Bucuriile noastre sunt tarifate. O pădure e a cuiva, nu a pământului. Şi peştii râurilor au acum un stăpân. Civilizaţia e exclusivistă. Plătesc ca să pot spune ceva că e al meu şl nu-mi face plăcere decât pentrucă e plătit. Şi fiindcă plătesc şi fiindcă plătind pot obţine orice, devin insaţiabil, vreau mereu alt şi altceva, iar satisfacţiile noastre sunt triste şi incomplecte... E meteahna, tara civilizaţiei noastre, cum de altfel a repetat-o până la bagatelizare, Fererro.
      Virgil Probotă se ridică în picioare.
      Padu Comşa îl găsi grotesc, în hainele lui noi de parvenit al progresului, perorând în faţa mării, care-a văzut de atâtea milenii, atâtea, fără nici o turburare. Dar Virgil Probotă nu bănui aceste gânduri ale prietinului, vorbind mai departe:
      —        Şi toţi copacii aceia, îmi dau atunci răspunsul. Mi se pare că ţi-am spus. Sunt câţiva tei bătrâni. Când au fost sădiţi acolo, omul nu putea sbura şi nici nu putea culege din văzduh, cu o pâlnie, concertul dela Paris. Toate s*au înfăptuit deci în mai scurtă vreme decât ciclul unei vieţi. Şi vârsta planetei se numără doar cu milic-nele de ani... Atunci mi se lămureşte singura explicaţie a acestei nemulţumiri de care suferă omenirea. Omul e nemulţumit şi suferă fiindcă n'a avut vreme să se deprindă cu felul de viaţă, creiat tot de el. Se urcă în avion să parcurgă cinci sute de kilometri în două ore, dar sufletul lui e încă vechiu, ca atunci când străbătea distanţa aceasta în căruţă de poştă, în opt zile. Şi mă întorc iar dela fereastra cu tei, la masă şi la microscoapele mele, împăcat. Nu vreau să-mi trădez, trândăvind, miile de tovarăşi pe care nu-i cunosc, din toată lumea, care nu se îndoesc şi nu se opresc din munca lor de furnici...
268
Criza de acum e trecătoare. Tot ce-a câştigat vreodată omenirea a fost cu un sacrificiu şi a început printr’o catastrofă... Creştinismul a dărâmat imperiul roman. Şi religia noastră, dărâmă pentru moment, ca să reconstruiască...
      Radu Comşa, gândi: „Acesta crede în imbecilitatea lui, că fericirea omenească are să iasă dintr’o eprubetă". Şi îl compătimi.
      Dinu veni dela ţărmul apei, unde pierduse nădejdea să se mai întoarcă barca în care au plecat fii căpitanului Grand. Subt fruntea rotundă ca fruntea Măriei, acum ochii castanii cu fire de aur, aduceau mai mult aminte ochii Măriei. Dar Radu Comşa nu-i văzu decât mânile lungi şi mişcările disgraţioase, de copil în vârsta când creşte. Şi copilul presimţi că omul acesta cu semn urât în obraz nu-1 priveşte cu simpatie: suferi, fiindcă întotdeauna copiii sufăr când nu se simt iubiţi.
      Virgil Probotă îşi închee logosul, cu mâna pe umărul lui Dinu:
      —        Să nădăjduim că aceştia au să fie mai fericiţi... Noi stăm cu jumătate de viaţă într’o epocă şi cu jumătate în cealaltă. Ne întoarcem cu gândul numai îndărăt; ei au viaţa numai înainte. N au ce regreta, fiindcă n’au cunoscut ce-am ştiut noi. N’au ce să-şi amintească... Poate au să ne dispreţuiască puţin pentru sentimentul nostru, care mânându-ne mereu în trecut, nu ne îngădue să trăim prezentul... Pentru ei totul va fi firesc. Se vor simţi bine în veac, cum noi nu mai suntem capabili să ne simţim.
      Copilul ridică ochii castanii la amândoi, neînţelegând:
      —        Dar mă simt foarte bine... Păcat numai că marea e atât de urâtă în astă seară...
      „Are acelaşi glas ca Maria, ca sunetul mat al bilelor de fildeş ciocnite" — gândi Radu, iar amintirea Măriei îî fu amară şi îi fu frică parcă, să nu cumva să-şi amintească Dinu, de acea noapte de Noembrie, când i-a părăsit în ploae, pe legătura lor săracă, în drumul retragerii.
      —        Cred că mergi cu noi la masă, Radule? îl îndemnă Virgil, nădăjduind să-l desmorţească aşa din mocneala lui. Sântem numai noi.
      —        Nu pot... Mai rămân 1... — se împotrivi Radu Comşa, născocind îndată o prietenie imaginară: — Aştept pe cineva.
      Dinu se bucură că nu vor sta la masă cu un om atât de posac.
      Când se depărtară, Radu îi privi din urmă, rozându-şi unghiile. Virgil ţinea copilul cu mâna stângă după gât. Dinu întrebă:
      —        Tăticule, acesta e domnul Comşa, despre care tot îmi spuneai mata?
      Dar gândul pentru care întrebase, rămase închis în sfiiciunea
                                                                                         269
lui de copil: se mira ca cineva va fi putut fi vreodată prietin cu asemenea om.
      Radu Comşa fu iarăşi singur. II împresură amurgirea fumurie. Cerul noros se lăsase pe mare, de unde nu se mai întorcea nici o pasere albă. S’ar fi spus că în apa vânătă, a murit acum, lăsându-se la fund, tot ce fusese însufleţit. Cetatea de nisip era numai o movila de nisip, pe plaja netedă boţind o cicatrice.
      II scutură frigul.
      Strânse scaunul. II târî la baraca de scânduri, se îndreptă spre birtul lui cu miros de untură sfârâită, ocolind lumina.
      Se încrucişă în drum cu o pereche rezemată în braţ, cu frunţile apropiate: doamna cu părul oxigenat, stăpâna lui Pikiki şi domnul Pastion. Pe urmă, după zece paşi, întâlni soţul fără mână, cu Pikiki legat în cureluşă, păşind cu ochii în pământ, în înoptare, pe poteca prăfoasă...
      N’avu nici simpatie, nici înduioşare pentru el. Ba, îşi spuse că un om care acceptă aceasta, nu merita să fi pierdut cândva o mână „acolo"...
      Se izbi cu pieptul într'o împrejmuire de sârmă. Ocoli pe-o alee. O fereastră luminoasă îi atrase ochii. Vru să privească în altă parte şi ochii erau chemaţi de căldura bună şi intimă, a luminii a-prinse. Fereastra era deschisă. Lampa atârna deasupra mesei. Doi copii, doi părinţi, o familie: — ceia ce se află în ceasul acela, după toate ferestrele luminate.
      Inaintă încă şi se opri cu ochii lărgiţi, cu mâna sprijinită în trunchiul unui salcâm.
      Era fereastra lor.
      Luminiţa, cu un copil la dreapta şi altul la stânga, le împărţea în farfurie. „Celălalt" întors cu spatele spre întunericul de afară... Mihai înălţă ochii, clătinându-şi cârlionţii părului: se înţelegea fără să se audă vorbele, că Luminiţa îl mustră pentru ceva şi că el se apără. Mimi, cu şervetul după gât, se uită la lampă prin scău-naşul de cristal...
      Omul întors cu spatele vorbi ceva, Luminiţa râse... Pe urmă, rămase cu ochii uitaţi, în înoptarea de afară, mută vasul de cristal cu flori, din calea privirii. Gândeşte ceva străin, o clipă e absentă dintre ceilalţi. Bărbatul i-a pus mâna pe mâna ei. A tresărit şi râde: „Nimic, nu ştiu la ce gândeam I... Mimi, lasă scăunaşul şi mănâncă"...
      Mimi numai frunzăreşte. Mihai a terminat şi a pus furculiţa alături. Explică ceva gesticulând aprins, cu mânile deasupra mesei. De-
270
   getele Luminiţei îi mângâe parul, s'au întâlnit cu degetele bărbatului pe creştetul copilului, care e al lor.
         Mâna lui Radu Comşa s’a înfipt într’un ghimpe din trunchiul sal" . câmului, dar nu o mişcă. Durerea îi face bine.
         Priveşte la o viaţă, a lui, care i-a fost furată.
         Luminiţa a vorbit. Pa auzit cuvântul rostit, numai după mişcarea buzelor:
         — Radulei...
         A răspuns celălalt.
         Ce uşor i-a foşti „Radule 1“ — numai a schimbat ceva şi viaţa durează... Cum o urăşte! Cum a putut să creadă vreodată în ea? Luminiţa iar râde. E abia mai femee decât atunci. Peste ea n’au trecut anii... N’au lăsat nici un semn... îşi desmiardă copilul: cum poate desmierda copilul altuia?... Dar ce gânduri stupidei... E numai copilul ei, al lot, al acelora... El e cel care stă aici, şi nu se poate desprinde ca un cerşitor, privind la fereastra unde e lumină şi cald înlăuntru şi unde nu e primit.
         Lampa a clipit, s’a clătinat
         Sunt nenorociri care pot veni neaşteptat, să curme cea mai calmă şi durabilă fericire; exploadează o lampă, cade de sus şi se aprind toţi, se sfarmă automobilul într’un zid... Mişună gazetele în fiecare zi, de asemenea fapte diverse... Dacă s’ar aprinde toţi, ar sări în flăcări să salveze unul? Dacă i-ar găsi subt maşina sfărâmată s’ar pleca să ridice unul?...
         Dar lampa varsă înainte lumina ei caldă şi bună. Cei dinlăuntru n’au cum presimţi, că s’ar putea întâmpla vreodată ceva să rupă tihna lor fericită. Totul e sigur şi simplu.
         Se sbate un fluture împrejurul luminei şi a căzut cu aripile do-gorâte pe faţa de masă. Mihai a întins mâna după zvârcolirea lui, iar Mimi îl vrea ea. Luminiţa l-a luat ca să facă pace, l-a ridicat în vârful degetelor şi s’a dus la fereastra deschisă, să-l arunce afară.
         L-a pus în palmă şi a suflat asupra lui. Fluturele şi-a palpitat aripile cu restul de viaţă. Şi Luminiţa s’a oprit, cu mânile rezemate în pervaz, să privească în întuneric. E înrămată de lumina molcomă dinlăuntru; în fund se văd buclele copiilor: un cap bălan, unul negru...
         Luminiţa s’a plecat încruntându-şi sprincenele, să străbată mai \ adânc întunericul. Parcă e cineva: o umbră... Un necunoscut rezemat %e un copac... Un cerşitor, un vagabond... A fost numai o părere... Nu mişcă. S’a clătinat o creangă şi ea a crezut că e un om. O părere şi alt nimic.
         Se întoarce aşezându-şi din mers, firele de păr în care luceşte lumina.
                                                                                         271
      Când înoată cineva prea departe, în larg, cum înoată imprudent Luminiţa, se poate uşor întâmpla să~şi piardă respiraţia şi să nu se mai întoarcă niciodată*
      Gândul s*a ales din ultima drojdie de umilire, de ruşine şi de dezgust*
      Radu Comşa a dus mâna plină de sângele înţepăturii de spin, la ochi, la obraz. Ce-a mai gândit? Până unde a ajuns? Ce fiară hidoasă piroteşte în el? Tot ce-a făcut astăzi, a fost numai să urască* In bucuria tuturor, a adus sufletul lui înveninat. Pe nimeni nu l-a cruţat. Pe nimeni nu l-a iertat. Nici pe copii. Bucuria lui a fost să le strivească bucuria lor. Şi-acum a dorit şi aceasta 1...
      Mâna astupă ochii. întâlneşte semnele tăiate în came, ca un stigmat în afară, al hâzăniei din lăuntru. Şi mâna s*a retras de atingere cu oroare. Acesta e tot adevărul pe care îl înţelege acum: Pana a venit numai să pună în afară, semnul hâzăniei care dormita în el, dinainte. Să-l deosebească între toţi...
      — A gemut cineva, afară?
      Copilul Luminiţei, ridicat în vârful picioarelor, să ajungă până la pragul ferestrei, priveşte cu ochii lui mari şi nevinovaţi, în întunericul unde cutreeră duhurile cele urâte şi rele.
      -v- Un om fuge!...
      Da, un om fuge cu obrazul ascuns în mână, printre spinii care-1 plesnesc.
      Fuge spre margine, dincolo de tot, de ziduri, de oameni şi de lumină, unde întunecarea a pus stăpânire. Fuge alungat de el însuşi, cu inima svâcnind în gratiile coastelor unde s*a deşteptat durerea. Iar când a ajuns în câmp, îl cheamă lucirea lacului cu apă sleită şi neagră, ca lacul pustiu şi blestemat, Asfaltit.. Se împleticeşte, se ridică şi fuge între spini, până cade undeva, cu sângele obrazului în nămolul plin de duhoare.
      Iar apa de acolo, e atât de grea şi blestemată, încât nu primeşte trupul nici unui înecat.
FINE.
m
Pagina
      I: Pe cer s’a arătat un semn mare .         3
     II: In întuneric se află lumina ... 41 III: Ca să fii tare, fii singur .... 81 IV: Trăiască România Mare .         .  . .121
     V: Ferul, fonta şi oţelul................147
    VI: Strigoii..............................179
    VII: întoarcerea unde au fost jurămintele 197 Epilog: Lângă lacul negru, asfaltit .   . .241
****** **«>***♦■*♦■♦