DE ACELAŞI AUTOR :
                         9
        La „Naţionala11 S. Ciornei:
           Simfonia fantastică, (roman) ed. II.
        La „Cartea Românească11:
           Omul care şi-a găsit umbra, întunecare (roman) 2 voi. Ed. II.
           La Paradis general (roman) sub tipar.
        La „Cultura Naţională":
           Drumul cu plopi.
        La „Ramuri":
           Omul din vis, gravuri în lemn de Horaţiu Di-mitriu.
           Carnet de vară, cu desene de Demian.
        La Socec:
           Scrisorile unui răzeş, ed. V.
           Arama, stima lacurilor.
        La „Fundaţia Regele Mihai" :
           Alexandra cel Mare, Macedoneanul. (Cartea Vremii), colecţia „Oamenii Mari“.
        La „Librăria Nouă" :
           Neamul Ciuraevilor, traducere după G. Greben-şeicov.
        La „Instituto per l’Europa Orientale" Roma : L’Uomo del Sogno, trad, de Gioacchino Miloia. La editura „La Nuova Italia" Veneţia :
           Simfonia Fantastica, trad, de A. Silvestri Giorgi. La ed. Alfred Klug :
           Die Schwarze Spinne, trad, de Alfred Klug.
             CEZAR PETRESCU
   CALEA VICTORIEI
            ROMAN
                                      BUCUREŞTI EDITURA „NAŢIONALA" S. CIORNEI
                   C. Petr,eseu, t.y.
       PARTEA ÎNTÂIA
                             ,/'ai tout donné pour rien"» THÉOPHILE OAUTIEft
BUCUREŞTI
GARA DE NORD
                  Un întuneric dens, materializat, de pâclă. Nici o constelaţie sus. Nici steaua polară. E de mirare din ce noapte cu duhuri vrăjmaşe a descins peste câmpuri o besnă atât de opacă şi grea. E de mirare şi parcă de teamă.
                  Numai ferestrele trenului preling un şirag de lumini, ireal şi fantast. Văzut de departe arata ca pachebotul fantomă cu pasagerii strigoi. Ştiţi, vasul nălucă din legendele ma-teloţilor, navigând cu lampioane de bal şi orgie, spre naufragiul ain fiecare miez de noapte, unde toţi vor pieri ca toţi să învie, până la deslegarea blestemului rău.
                  Dar teama e absurdă şi romantică înşelare. Locomotiva cu picurii roşii pe piept spintecă pârte în întunericul gros, pe-un drum străbătut de o mie de ori. Acolo, înfund, mijeşte o geană fosforică. Şi când a ajuns, nimeni nu mai priveşte înapoi.
   Domnul din fală, alipi cu ziarul despăturit pe ge-nunchi.LSurîse îndată prin somn unui vis şăgalnic js care-i descruntă figura josoasă şi fină, cu profil de medalie.
   Sabina duse degetul la buze în semn de tăcere:
   —     Ssst! A adormit Gaton Austerul. Şi pot să vă spun ce visează de-i atâta de fericit...
   ■— Sabina ! Te rog linişteşte-te. Dacă domnul se deşteaptă ? se alarmă în şoaptă doamna Elena Lipan.
   Sabina păru că nici n’a auzit admonestarea maternă. Continuă:
   —     LVisează că în sfârşit a căpătat autorizaţie să dărîme Cartagena şi că a pornit cu Rex-Ingram să
8
CEZAR FKTRESCU
   filmeze ruinele. Ascultati-1 ce spune (declamând, cu mâna întinsă):—„Ceterum censeo Cartaginem esse delendam“l Mania lui. Nu-1 lasă nici prin somn...
     Intr’adevăr, [domnul strein poreclit de scorniturile Sabinei cu numele bustului depe biblioteca părintească, îşi întrerupse surâsubj Dormind, şoptise câteva cuvinte neînţelese. Se răsuci foşnind ziarul şi căută o poziţie mai comodă, apărându-se de lumina verticală a becului.^Sabina rămase cu gestul suspendat, prefăcându-se că-şi orândueşte în fata / oglinzii, părul sburlit şi obraznic. \
     —     Sabina, încetează odată! porunci cu asprime Constantin Lipan.
     —     Dar ce fac, Papa? se miră cu ipocrizie copila, dovedind încă odată că nu-şi câştigase stând cu braţele încrucişate reputaţia de capul drăciilor. Mai întâi nu scrie nicăiri că-i interzis să vorbim despre Caton. Citeşte şi mata toate afişele: „Scuipatul o-prit. Fumatul oprit. Urcatul cu picioarele pe banchetă oprit!'4 Despre Caton nimic. Şi pe urmă, de unde poate să ştie că el e Caton, Seniorul?... De altfel, e momentul să profităm de ocazie şi să aflăm cu cine am avut onoarea să călătorim.
     Se înălţă în vârful pantofilor şi întoarse rama de piele, în care se afla agăţată de mânerul valizei din plasă, carta de vizită.
                     Citi cu ochii măriţi de mirare: Dr. Mihai Pop-Spătarii. Profesor Universitar. Fost ministru de Instrucţiune. Fost ministru al Sănătăţii publice\ k-tâtea titluri o intimidară mai mult decât severele v observatului de adineori. ISe aşeză cuminte la loc,
CALEA VICTORIEI
2
tipărindu-şi fustele scurte de uniformă, cu mutra foarte spăşită.J
    — Ei, ce e cu domnul Gatone al tău ? întrebă Nellu Lipan, cu aerul lui insuportabil de frate cu un an mai mare, trecut de doi ani în cursul supe-rior de liceu.
    Sabina se plecă, şoptindu-i în ureche numele şi titlurile lui Gaton Austerul. Ştirea trecu din ureche în ureche, transmisă la toţi membrii familiei Lipan. Şi toti deveniră deodată cucernici, respectând somnul înaltului personagiu. 5
    Constantin Lipan îşi pipăi involuntar cravata. E~ lena Lipan îşi verifică în oglinda poşetei, obrazul cu pleoapele ostenite de drum şi de fum. Copiii îşi rectificară tinuta prea desordonată după atâtea cea» suri de călătorie plicticoasă. Toţi îşi recapitulară în gând cuvintele şi gesturile care-au putut să indispună tovarăşul de compartiment.^ Era o familie crescută în cultul mărimilor şi în respectul înaltelor titluri. ţ
    Un timp se auzi numai ţăcănitul monoton al roţilor. Vuetul trenului pe poduri sonore de fier.
    Elena Lipan închise poşeta, după ce orânduise conţinutul cu toată luareaiaxninte de femee meticuloasă şi economică, apoi cuprinse cu o privire satisfăcută şi protectoare, copiii strânşi în juru-i ca puii de cloşcă în cuibar.
    Aşa îi voia şi ea : cuminţi, ordonaţi şi cuviincioşi.
    Pe figura pretimpuriu veştedă, cu ochii decoloraţi şi cu subţiri cute în jurul buzelor, trecu o lumină de destindere. Viaţa începea însfârşit să le
10
CEZAR PETBEBCU
    surâdă. După douăzeci de ani,\dorinţa lor ascunsă se afla împlinită. Constantin Lipan, înaintat însă de îndelungă vreme pe loc, era mutat la Curtea de Apel din Bucureşti, prin hunăvoiâ şi capriciul Ministrului de Justiţie, fost trecător coleg de şcoală, [Cariera lui de magistrat model, slăvită până acum , platonic în toate memoriile şi rapoartele, îşi găsea V o încununare mai puţin vagă. [Douăzeci de ani, Capitala le apăruse un pisc inaccesibil, spre care a-veau drept să năzuiască, numai cutezătorii cu gles-na tare şi cu plămânii largi : oamenii înălţimilor. In existenta lor restrânsă şi mediocră ^[capturaţi de smârcurile neînsemnatei urbi dela marginea ţării, renunţaseră osteniţi să se mai măsoare cu asemenea privilegiaţi ai norocului.! Când mutarea neaşteptată, aproape inexplicabilă, le-a căzut ca o recompensă de natură divină.
      Femeia aruncă o privire piezişă bărbatului. iJl găsi încărunţit prea devreme, slăbit, cu trăsu-/ rile amare. (                            ■
      „încă doi ani, trei, şi îl dădea gata provincia !“— gândi cu ură la tot ce lăsase înapoi : bârfelile şi spionajul cocoanelor adunate la ceaiu şi la maus, şicanele mărunţilor satrapi locali nemulţumiţi de rigorile acestui magistrat scrupulos pană la mâniej. necazurile de gospodină care şi-a mistuit tinereţea cu slugi toante, grija copiilor crescpţi într’un târg cu şcoli puţine şi sărăcăcioase.! Toate sfârşeau. Rămâneau un vis urit şi lung, de care şi amintirea va fugi mâine cutremurată.
      — Cât e ceasul Const ? Nu mai ajungem oare în
CALEA YTCTOMEI
11
astă noapte ? întrebă^ incapabilă să-şi mai biruie nerăbdarea, acum, la capătul drumului.
   Constantin Lipan deschise capacul gravat al cro-nometrului de aur — cadou de logodnă datând de peste două decenii —(şterse cu ticăiala dintotdea-una sticla ochelarilor şi păru că descifrează cine ştie ce inscripţie herogrifă, cu atenţie concentrată de egiptolog miop.;
   —    încă o oră şi trei sferturi ! anunţă, închizând delicat capacul şi introducând ceasornicul în pun-guîiţa de piele mată.
   Amândoi aveau mişcări încete, pline de precauţie, pândiţi parcă de nevăzute şi perfide ameninţări. Cum descoperise Sabina, în competenta ei de jună pasionată a cinematografului, trăiau viaţa „au ralenti“. O economiseau cu avariţie de bătrâni. Şi păreau într’adevăr mult mai vârstnici decât ar fi arătat actul de naştere, cu ochii lor uzaţi, cu mâinile lor prelungi şi uscate, cu hainele îngrijit periate, dar păstrând un iremediabil miros de naftalină, benzină şi garderob întunecos.
   —    Numai de-am găsi camere la otel. Şi numai de-ar sosi mai repede vagonul cu mobile, să ne putem aranja casa, îşi repetă Elena Lipan, îngrijorarea care-o muncise tot timpul, cu o săptămână încă înainte de plecare.
   —    Eleno, iar începi să-ţi creezi panică din şo; nin! o dojeni bărbatul. De două ori, şeful de statie şi-a dat cuvântul că vagonul porneşte chiar în astă seară. Iar la otel, am dat de ieri telegramă, să ne retină camerile.
12
CEZAR l'ETRESCU
     — Dormim la otel? se buqură Sabina, frământată din nou de neastâmpăr. N’am stat nici odată ia otel.jJPot spune aşa, că mi se împlineşte în astă / seară, unul din idealurile mele.) Dacă are să fie mai ales o cameră cu fereastra la Calea Victoriei, n’am să dorm toată noaptea. Şi mâine dimineaţă, ieşim toată trupa la plimbare, ca familia lui Enache Go-coloş.
     Elena şi Constantin Lipan, o fulgerară cu dublă, aspră privire. Sabina îşi încrucişă braţele pe piept, pocăită. Dar ochii negri, de luciul antracitului, sau cum spunea ea — „ochii de galoşi noi, Tretorn" — clipeau de nerăbdarea atâtor desfătări mult aşteptate. Căci pentru toţi patru copiii, cu toată deosibi-rea de vârstă şi de fire, Capitala era necunoscutul miraculos, cetatea miragiilor, vrăjită turbincă unde fiecare va afla tot ce-i pofteşte inima şi tot ce i-a urzit, himeric, închipuirea.
     Pentru Ana, domnişoara Annie, care de un an terminase pensionul şi tânjise în mocneala oraşului de provincie, (.Capitala însemna drumul însfâr-şit vrednic de făptura ei înaltă, rece, aristocratică şi ţâfnoasă. Loja la teatru şi la operă, relaţii cu altă lume decât acea vulgară de unde venea şi de a cărei atingere se ferise cu orgoliu — poate o prietină de neam ales, jjoate un logodnic. Pentru Cos-tea, „rebelul tribului Lipan*( — cum îl numise Sabina, absolvent cu elogii al liceului, dar adolescent ,fcirsut, încăpăţânat şi ursuz, Capitala reprezintă Facultatea, conferinţele şi biblioteca Academiei, anticarii şi cursurile savante. Şi însemna mai alea.
CALEA VICTCELEI
1B
 camaradul necunoscut, care fără îndoială se află undeva, aşteptându-1 şi căutându-1 cu antenele fine în nevăzut, pentru a-1 consola de orizontul mărginit al familiei unde se simţea strein, dispreţuindu-i pe toti deavalma cu excepţia Sabinei, pentru prejudecăţile lor burgheze şi pentru egoismul lor orb, de soboli. Nellu, al treilea frate în ordipe cronologică, închipuia Capitala ca un fabulos garaj de unde nu lipseşte nici o marcă de automobil şi ca o imensă arenă sportivă, unde în fiecare zi se deslăntuie răs-boiul între două echipe. Iar pentru Sabina, Capitala însemna larmă, prilej de înveselire şi de încântare a ochilor, forfotă de bâlciu a multimei, un necurmat film în care comedia irezistibilă şi drama patetică se alternează într’o reprezentaţie fără pauze, cu programul mereu schimbat şi cu actorii mereu întineriţi la isvorul nimfei Jouvence.
    Tot ce auziseră, tot ce citiseră, tot ce ştiau pe nevăzute despre oraşul zugrăvit când ca un Babilon al tuturor pierzărilor, când ca un feeric Paris o-riental, se transfigurase în fiecare imaginaţie, după chipul, dorinţa şi asemănarea fiecăruia,
    Iar acum toţi trepidau de nerăbdare.
    In întunericul nepătruns, câte-o haltă singuratică rămânea în urmă cu lumini palide şi triste. ' Sabina îşi turti nasul de fereastră, să citească din treacăt inscripţia de pe banda unui felinar anemic. Nu isbuti şi se aşeză la loc, mânioasă.
    — Vintileanca î informă cu un surâs binevoitor • Gaton Austerul.
    Nimeni nu observase când s’a deşteptat şi de
14
CEZAii PJăTBBSCU
  când cu ochii lui albaştri şi reci, îi înfăşurare încă odată pe toţi, într’un examen atent, aplicându-le profesional, diagnosticul.
    Elena şi Constantin Lipan priviră apăsat la Sabina. Abia atunci, copila îşi dădu seamă că uitase să mulţumească.
    —    Mersi ! spuse şi isbucni în râs, fără motiv, numai fiindcă irupea toată tinereţea voioasă din ea.
    Doctorul Mihai Pop-Spătaru, profesor Universitar şi fost de două ori ministru, neştiind că a devenit prin somn Caton Austerul, zâmbi mai departe cu nevinovăţie. (-Scoase din buzunarul vestei o cutiuţă de email cii pastile parfumate şi înainte de a se servi, o întinse Sabinei i
    —  îmi faci plăcerea, domnişoară ?
    Sabina roşi pară, fiindcă întâia oară o trata cineva ca pe-o domnişoară în toată puterea cuvântului. Ba încă un cineva atât de important.
    Părinţii o încurajară din ochi să primească.
    —    Mersi! rosti, fără să mai aştepte de astădată mustrarea privirilor care-o struneau cu hăţuri invizibile.
    Iar cum era atât de copilă, în loc să savureze încet bomboana ca orice plăcere care trebuie să dureze cât mai îndelung, începu să o crânţăne cu dinţii ei mărunţi, albi, tari şi voraci A
    —    V’au cam deranjat copiii cu neastâmpărul lor... căută prilej de vorbă Constantin Lipan, gata să se prezinte, spunându-şi că o asemenea cunoştinţă ar putea fi cândva preţioasă, pentru el sau pentru copii.
CALEA- VICTORIEI
15
    —     De fel! reteză scurt Gaton Austerul şi privi îndată pe fereastră, în noapte, arătând astfel că el n’are nici o poftă să-şi recruteze relaţiuni în drumul de fier.
    Ii cântărise pe toti.iIi găsise insignifianţi şi de o jalnică platitudine. O familie de provinciali cu sângele sleit.! Numai|mezina vioaie şi impertinentă, cu sfârcul obraznic al nasului şi cu ochi de cărbune, îl încântase ca un pui de leopard născut pentrir sprintene salturi în aer liber; „Au s’o asfixieze cu mediocritatea lor — gândi. Sunt o familie de pisici jigărite în care s’a ivit o felină nobilă, de junglă". Asemuirea cu puiul ele leopard, îi revenea stăruitor, fiindcă în ţări depărtate de unde se întorcea, în preziua plecării, admirase la grădina din An-vers, o pereche de asemenea pui, hârjonindu-se şi încercându-şi elastic puterile tinere, fără să sufere încă de marasmul captivităţii.
    Sabina terminase de ronţăit. Untelese după mu-tra-i desnădăjduită, că rebelul tribului Lipan se sfârlogea pe banchetă căutând un pretext să evadeze pe culuoar jşi să fumeze a şasea tig&re clandestină. Ştia numărul exact, căci între dânşii exista o veche complicitate.
    Ii făcu semn cu un imperceptibil tremur al genelor :
    —     Mergi cu mine, să ne desmorfim puţin, Cos-tea ?
    CosteaUe ridică şi o însoţi cu înfăţişare resignată de om care se sacrifică tuturor capriciilor. Dar
16
                        CEZAU J’ETBESCU .1 -------------------J.
abia ajunse pe culuoarul îngust şi pufni uşurat, prinzând-o de umeri şi scuturând-o cu recunoştinţă,
   —     Uff ! Bine că ţi-ai adus aminte... Credeam că mă înăbuş. Ai auzit ? „V’au deranjat poate copiii cu neastâmpărul lor, prea înalt Stăpâne?" Numai n'a milogit cunoştinţa. Era gata să ducă mâna la buzunar şi să scoată carta de vizită. Ştii tu, carta de vizită nou-nouţă, tipărită după gustul lui ma-man şi al Anei:„Const. Lippan, Consilier al Curţii de Apel din Bucureşti". Const, prescurtat fiindcă li se pare mai puţin banal decât un simplu Constantin sau Castică. Şi Lippan, cu 2 p, fiindcă se cred aşa, dintr’odată înobilaţi. Pe bunicul nostru îl chema Gostache Lipan ; popa Gostache Lipan din Câr-iigi. Şi nu văd în asta, nici o ruşine.
   —     De ce vorbeşti aşa, dragă Costea ? îl întrerupse rugător Sabina. Cu tine, nu poate avea nimeni nici o bucurie. Ne înveselim cu toţii fiindcă am scăpat de „Hai la gază, gazăăă", de căţeluşa lui ruadam Ştiubeiu care trecea cu codiţa bârligată printre gard şi de toate meschinăriile din târgul nostru, de care tu te plângeai cel dintâiu. Iară nici a’am ajuns bine să respirăm şi iată că ai început din nou cu ale tale...
   Vorbind, Sabina imitase volubil pe jupân Fişei când strigă „Hai la gază, gazăăă !‘" aşteptând cu bidoanele la portiţă, pe madam Ştiubeiu care se vaetă cu glas piţigăiat din cap, urcată pe zaplaz, când i-a scăpat Firfirica plecată cu coada bârlig în aventuri galante, şi ar fi fost gata să mimeze toate cucoanele din oraş când se adună la ceaiu să des-
CALEA VICTORIEI
17
coase pe cele care lipsesc — numai să descreţească posomoreala fratelui mai mare, întotdeauna în răs-boiu cu familia, şi cu tot universul.
   Gostea aprinse ţigarea, coborî fereastra şi rămase rezemat de bara de alamă, cu părul aspru răscolit de vânt. Sabina păşi în vârful picioarelor, lipită de perete, să facă de strajă şi să tuşească, semnal de alarmă,;în clipa când vreunuia din părinţi i-ar fi venit în gând să iasă din compartiment şi să surprindă fiul rebel, în flagrant delict de fumat, ilpoi sătulă de imobilitatea de sentinelă, trecu la cealaltă uşă şi se iţi înlăuntru.
   Veni repede, cu schime misterioase, anunţând o sensaţională descoperire : \
   — Inchipueşte-ţi! Pinguinul şi cu Barbara U-brieli s’au împrietenit. S’au pus la şezătoare!
   Gostea dădu din umeri, cu ostilitate de plebeu pentru toată umanitatea din clasa întâi, în care se afla înregimentat numai prin tirania familiei: „Să le fie de bine î Ce-1 interesează pe el ?“
   Sabina fu cu toată veselia stinsă. Cu un frate cum e Gostea n’avea niciodată chip să se desfete de tot ce-i oferea spectacolul vieţii,' amuzant şi pitoresc. El e întotdeauna posomorit şi revoltat pe cineva. Trăeşte numai împotriva cuiva. Dacă ar fi altfel de om, ar recunoaşte şi el că nu există o scenă mai nostimă ca discuţia care s’a încins între Pinguin şi Barbara Ubrich. Pinguinul stă cu pântecul revărsat, abia mişcând din mâinile scurte ca aripile ciunte ale păsării antarctice ; Barbara TT-brich îi vâră căngile degetelor în ochi, gesticulând
18
CEZAB PETBESCU
repede şi după aceia căzând în imobilitate letargică, probabil să mediteze la jalnica ei tragedie.
   Aşa îi botezase Sabina mai de vreme, când i-a întrevăzut în compartimentul vecin, făcându-şi vis-a-vis: bărbatul corpolent din cale afară, cu haina de lustrin neagră şi cu vesta albă bombată pe pântec, dormind cu obrazul lucios de sudoare ca uns proaspăt cu unt-de-lemn ; ^femeia uscată ca o scândură, cu profilul tăios, cu ochii sticloşi de sufra-getă care a făcut greva foamei şi cu degete încovoiate de vrăjitoare.
   Acum Pinguinul se deşteptase şi vorbeau. Păreau că se cunosc decând lumea. Iar pentru Sabina, dialogul dintre aceste exemplare reprezintând două contraste extreme şi caricaturice ale speţei umane, e lucrul cel mai înveselitor cu putinţă], Nici nu pot să vorbească altceva decât ceiace-şi spun hazliu, doi eroi de comedie americană înainte de a începe să spargă teancurile de farfurii, să se ridice cu plafonul vagonului în cap, să se fugărească pe scări înguste, unde Barbara Ubrich rămâne atârnată de coade şi Pinguinul nu mai încape de pântec, barând defileul ca un butoiu de bere.
   Bietul Pinguin ! Biata Barbara Ubrich ! Conversaţia lor n’avea cu toate acestea nimic înveselitor. Şi poate chiar Sabina ascultându-i, şi-ar vedea veselia întunecată la presimţirea atâtor mâhnite întâlniri câte sunt pe acest pământ.
   Când Pinguinul se urcase în vagon, răsuflând astmatic şi tamponându-şi broboanele de năduşală,
CALEA VICTORIEI
19
nici nu aruncase o privire la tovarăşa de drum pe care i-o rezerva întâmplarea. LSe trântise între braţele jâlţului, gemând ca un om greoiu ce era, îşi înfăşurase o batistă în jurul gulerului înmuiat de sudoare şi aţipise la comandă. Călătoarea din ungherul opus făcuse o mişcare de surpriză, gata să-i vorbească, părând că recunoaşte ceva dintr’un f oarte îndepărtat trecut. Apoi renunţase. Şi au mers aşa, ceasuri întregi: bărbatul horăind, femeia cer-cotându-i cu fixitate obrazul invadat de grăsime, în care abia mai dura suvenirul unui astfel de chip, tânăr, vivace, agresiv.
   Dela Buzău, Pinguinul se deşteptase. I s’a părut că necunoscuta-i surâde prietenos. A zâmbit şi el, aşa într’o părere, de bunăcuviinţă, întrebându-se cu eine-1 cufundă oare. Iar numai cu încetul, s’a lămurit din pâcla de ani, amintirea. Venea acum, de atât de departe !
   Dacă s’ar fi întâlnit în mijlocul străzii, pieptiş, în plină lumină a zilei, ar fi trecut fără să se recunoască, foşti tovarăşi de bancă în anii universităţii din care nu mai supravieţuia nici cenuşa.
  „Şi-au strâns mâinile cu înduioşare. Şi-au povestit. Şi-au amintit, scormonind unul pe fata devastată a celuilalt, deşertul peste care a bântuit vremea.
   Ea se întorcea după cincisprezece ani de lipsă cu o diplomă de doctorat a Sorbonnei. Nopţile de veghe, cărţile, laboratorul, lipsurile îndurate cu încăpăţânare şi bravură pe tărâmuri streine, painjeni-seră obrazul în creţuri mărunte şi multe, ca un
20
CEZAR PETRESCU
fruct cules crud, şi uscat. In glas avea ceva neplăcut, de sticlă sfărmată ; în toată făptura, ceva ucis pentru totdeauna de formule şi de ariditatea tratatelor. Ochii bărbatului nu se puteau desprinde dela mâinile arse de acizi ; mâini fără feminitate, cu graţia devorată de lichidul fiolelor şi de fumegarea. retortelor.
   Fusese atât de vie, de nebunatică, întindea spre cerul primăverilor de atunci mâini atât de delicate şi ochi fragezi, atât de însetaţi de toate nălucirile tinereţii — şi'o regăsea atât de streină, cu glasul acela strident, cu ticuri nervoase, cu ochii sticloşi! ’
   Privirea fixă cu deosebire îl neliniştea, silindu-1 să plece pleoapele. O simţea măsurându-1 cu neîndurare, descosându-i fiecare trăs, ca o confruntare intolerabilă cu un alt seamăn al lui, care a murit de mult şi a fost îngropat; pe care l-a uzurpat ca să-i poarte numele, dar căruia nu i-a putut smulge şi tot ce celălalt luase cu el, proaspăt, generos şi pur.
   —     Am auzit că ai devenit scriitor mare. Ziarele pe care le primiam din când în când din ţară. pomenea despre dumneata, ca, despre cel mai mare... Ii dai voie unei prietine vechi să te felicite ?...
   —     O ! se apăra Pinguinul. Toate sunt exagerări. In cărţile mele se află atât de puţin din ceia ce crezusem odinioară că am într’adevăr de spus !...
   —     Erai ambiţios şi ai devenit mode.st. Erai pornit să cucereşti lumea şi te regăsesc clesgustat, tocmai poate fiindcă s’a lăsat cucerită atâta de uşor.
   —  Nu. Eram tânăr şi acum nu mai sunt. Uite la;.
CALEA VICTORIEI
21
grăsimea aceasta... S’a hrănit dintr’un mort. Din celălalt eu, de atunci, pe care l-am asasinat.
   Femeia râse, clătinându-şi pălăria ei urîtă, cu un şuerat dosagreabil printre buzele vinete şi subţiri :
   —     Eu văd dimpotrivă, că ai rămas acelaş. Literaturizezi viata...
   Omul gras, vru să adaoge ceva. Făcu un gest neisprăvit cu mâna scurtă. Demult ştia că vorbele nu pot exprima, ceiace rămâne turbure şi nespus în fiecare cuget.
   Tăcură.
   Priviră amândoi, ca să-şi ocolească; ochii, în besna unde despica tunel, gâfâind, expresul. Câmr puri negre fără conturul satelor. întinderi ascunse misterios în noaptea fără fund.
  \ O singură luminiţă afară, dincolo de geam : becul reflectat de sticlă, călătorind alăturea de dânşii, suspendat în aerul negru şi atât de aproape şi atât de clar^ încât ar fi crezut amândoi că e destul să coboare fereastra şi să o atingă cu mâna. Dar dacă ar fi coborît geamul, luminiţa — părelnică amăgire a ochilor — ar fi dispărut şi ea, iar dincolo n’ar fi rămas decât întunericul aspru şi ameninţător.               ^
   —     Am parcurs viata întovărăşit de-o asemenea amăgire, spuse târziu omul, ridicând mâna greoaie spre reflexul luminii ireale de afară. Pentru alţii, pentru dumneata bunăoară, cum am înţeles din cele ce-mi vorbeai adineaori, sunt vrednic de invidiat. Tot ce doream atunci — î\i aduci aminte
22
CEZAR PETRESCU
serile noastre când ne întreceam construind pro-ecte ? — s’a împlinit... Faimă, un teanc de cărţi. Academie. Şi mai ales ceia ce socoteam în acea vreme că e suprema fericire. Putinţa să ne realizăm. cum spuneam cu termenul care ne obseda şi ne era scumi,. Iţi aminteşti, prietină ?
   —     Evident! râse femeia, arătând dantura cariată şi pe alocuri ştirbă de tot. Evident că-mi a-mintesc, fiindcă dumneata erai cel mai înverşunat duşman al celor care căutau fericirea „în afară“...
   —     TocmaiJ Când în jurul nostru toată tinereţea forfotea de ambiţii vulgare, unii pregătindu-se să cucerească situaţii politice, alţii avere, alţii mai ştiu eu ce satisfacţii terestre, noi singuri ne înţelegeam işi ne credeam plămădiţi dintr’un aluat excepţional... găsisem cheia fericirii. Era, cum bine ti-ai amintit, în noi, nu în afară de noi. Dumneata te mulţumeai cu un laborator. Eu nu pretindeam decât o cameră cu o mesuţă de scris, undeva, în-tr’un loc tihnit, apărat de toată gălăgia asurzitoare a camarazilor. Ca să ne realizăm ! Mă temeam să nu înăbuş în mine, comprimând, un întreg univers. Fiindcă văd că atât de bine îţi aminteşti totul, sunt sigur că n’ai uitat nici veşnica dumitale tachinare, cu care mă întrerupeai de câte ori spuneam cu emfază pretenţioasă că nu-mi aparţin. Că am o singură datorie : să eliberez lumea aceia care crescuse în mine, odată cu mine... In ziua când ne-am despărţit şi am pornit fiecare pe drumurile noastre, îţi mai aminteşti veche prietină, ~e mi-ai urat ?
CALEA VICTORIEI
23
   Femeia închise o clipă ochii. Fără lucirea sticloasă, fata avu paliditate şi nemişcare ele cadavru.
   Pe urmă îl privi iarăşi cu luciditatea-i atroce şi vorbi:
   —     Ţi-am urat dacă nu mă înşel, să-ţi clădeşti singur soclul statuiei... Un morman ele cărţi. O movilă cât să nu încapă în Biblioteca Fundaţiei.
   Vorbind, clădi în spaţiu, cu căngile slabe, mormanul imaginar. Apoi se retrase în fundul banchetei şi micşoră privirea, părând că măsoară dela distanţă un soclu aevea şi se întreabă clacă va suporta un asemenea, om, mare şi gros.
   Omul mare şi gros, clătină din cap aprobând şi ştergându-şi sudoarea din jurul gâtului.
   —     Ei bine, prietină, cărţile acelea le-am scris. Nu chiar atâtea, dar mai multe decât ale altor contemporani. Mi-au adus ce nu le cerusem. Cum ai văzut: Academie, faimă, bani chiar... Mă întorc de la proprietatea mea — ai crezut că am să devin şi proprietar, eu care mă sbăteam la sfârşitul lunii să-mi împlinesc chiria camerei ? Dela vila mea — ai crezut că am să am o vilă, eu care locuiam într’o bojdeucă, perete în perete cu un coteţ de păsări, unde cocoşul ţinea loc ceasornicului amanetat la muntele de pietate ? Mă întorc la editor, cu un manuscris închis colea în acest geam and an. Un manuscris transcris curat la maşină ca un raport administrativ — ai crezut că voi avea şi o maşină de scris ?... Ştiu că mâine dimineaţă au să mă salute respectuos pe Calea Victoriei, oameni de al căror nume nici nu-mi amintesc, daca îi voi fi cunoscut
24
CEZAR riCTRESCU
cândva. M’am deprins acum să simt în urma mea câte un necunoscut întorcând capul şi şoptind cu evlavie : „Acesta e Teofil Steriu, scriitorul, romancierul, preşedintele Academiei !“ M’am deprins şi mă lasă rece. Poate o singură imputare îmi fac toţi: nu corespund imaginei convenţionale de om de litere. N’am chică. N’am port romantic. Sunt un doimi oarecare, cu burtă şi cu chelie. încolo toţi au căzut de acord : sunt cel mai mare talent, cel mai puternic creator de viaţă, cel mai fin psiholog... Gel mai, cel mai! Ţi-a căzut cumva în mână vreunul din romanele mele ?
   —     Nu ! mărturisi femeia care toată vremea nu-şi desprinsese privirea sticloasă dela el, urmărindu-1 cu mare încordare ca pe o foarte curioasă experienţă de laborator menită să dea la lumină încă mai curioase fenomene. Nu, fiindcă după cum spuneam, abia sosesc în tară. De altfel, chiar să-mi fi căzut o carte de-a dumitale în mână, n’aşi fi avut răgaz să o citesc. Eram şi eu obligată să mă consacru numai şi numai „realizării mele“.
   —     Cu atât mai bine. Şi pentru prietenia noastră veche, e încă mai bine să nu le citeşti niciodată. Sărmane prăvălii de păpuşi umplute cu târâte de lemn ! Sărmane caricaturi ale oamenilor vii, pe care poate într’adevăr, i-am purtat odată în mine!.. Le văd aceste paiaţe. Mi-c scârbă de ele şi totuşi la ele nu mai pot renunţa, cum nu pot renunţa pătimaşii la viţiul lor. Nu mai traesc decât pentru ele. Viaţa din afară nici nu mă mai interesează. Nici iro văd. Nu există. Mă aşez dimineaţa la masă, ca
CALEA VICTORIEI
25
im copist conştiincios şi nu mă ridic de pe scaun pană nu mi-am împlinit orele. Gând s’a adunat numărul cuvenit de pagini, le ţăcănesc la maşina de scris şi predau pachetul frumos şnuruit editorului care-1 primeşte ca pe cine ştie ce sacră comoară, încasez onorarii de invidiat. [Accept cu seninătate toate elogiile. Mă las fotografiat şi nu mă indignează, când alţii descoperă viaţă, acolo unde n’am pus de cât sfori grosolane. \
   Făcu o pauză. Nu mâi vorbise aşa, nimănui, niciodată. Se răsuci şi bancheta gemu sub greutate. Continuă :
   — Aşa „m’am realizat". Pentru aceasta mi-am interzis orice pasiune în viaţă, orice sentiment, toate plăcerile, orice nebunie generoasă. N’am nevastă, n’am copii, n’am prietini. N’am ştiut altceva, decât să mă aşez atâtea ore la birou şi să scriu, să scriu, să scriu... Am evitat tot ce mi se părea că m’ar putea sustrage dela misiunea mea. Dela misiunea de a popula lumea cu încă vr’o câteva duzini de fantoşe umplute cu târâte de lemn...
   Teofil Steriu îşi şterse cu o mişcare circulară, sudoarea de pe chelia rotundă, grasă şi lucie. Se mişcă şi împinse geamul în jos. Luminiţa din fereastră dispăru. Rămase numai întunericul cutree-rat de vânturile începutului de toamnă, unde nu se desluşeau nici câmpurile deşarte, nici lăcaşuri o-meneşti, numai la intervale scurte, copacii de cărbune depărtându-se îndărăt, în pustietatea neagră şi tristă.
   însufleţirea care-i încordase un răstimp liniile
26
CEZAR PETRESCU
păstoase şi scânteiase un licăr de nelinişte în ochii mici, se topi ostenită. Omul privi cu indiferentă a-fără, privi cu indiferenţă la tovarăşa din fată, cu ochii dintotdeauna care au văzut tot, cunosc tot şi nu mai tresar la nimic. Ochi somnoroşi şi înceţoşaţi. în bulzul de grăsime.
   Târziu, rosti mai mult pentru sine:
   — Şi mă gândesc că se mai găsesc imbecili, gata să reînceapă aceiaşi poveste.
   Teofil Steriu spunând, nu s’ar fi crezut un profet atât de apropiat adevărului.
   In acelaş tren, cu trei vagoane mai spre coadă, pe banca de scândură a unei încăperi de clasa III-a, în fum cătrănit de tutun prost, în duhoarea iute de botfori şi de sudoare, călătorea un asemenea tânăr purces să reînceapă aceiaşi poveste.
   Era deşirat, pletos şi el nu aţipise o clipă.
   Tot ce zărea în juru-i şi tot ce trăia într’acest ceas hotărîtor, i se părea lui Ion Ozun de un cumplit interes.fNu şi-ar fi iertat să-i scape ceva. In vşapte ore, de când se urcase cu lădifa de lemn acoperită cu tinichea şi cu bocceaua lui de haine sărace, iscodise toate figurile tovarăşilor de vagon şi pentru fiecare durase un sumbru roman al existenţei.
   Trăsese cu urechea la întărîtata discuţie a celor doi negustori de lângă uşă şi notase în memorie cu aviditate, amănuntele vrednice de luare aminte. Chipul cum unul/privea în fundul gambetei slinoase, ca şi cum de acolo scotea toate argumentele
CALEA VICTORIEI
27
ea clintr’o pălărie de boscar^Mâna pistruiată a celui lait, răsucind vârful bărbifei roşcate şi repezin-du-se deodată să întrerupă triumfător :
  —     Şi dacă Herş Goldenberg nu poate găsi parale ? Şi dacă-i pune sechestru şi-l vinde la darabană ?
  —     Herş are dreptatea de partea lui! citi în fundul pălăriei negustorul cu barbă şi cu ochi fără gene.
  —     Ce-i pasă Băncii dacă Herş are ori n’are dreptate ? Băncii îi trebuie parale, nu dreptate. Dacă Herş crede că în ziua de azi îşi poate hrăni cineva copiii cu dreptate, n’are decât să meargă el la Tribunal, să capete dreptate şi dreptatea aceia s’o a-ducă în pachet acasă şi s’o dee de mâncare la copii, Să văd dacă poate el sătura nouă guri cu dreptate... Eu am zis întotdeauna că Herş îi un mare prost.
  Ion Ozun, reconstituise vertiginos existenta Iul Herş care are dreptate, dar n’are parale. !ll scosese dintr’o dugheană strâmbă, cu fitiluri de lampă şi bulgări vineţi de sare şi îl plimba la tribunal să-şl caute dreptatea, îl aducea îndărăt într’o odae fu-megoasă unde dormeau scufundaţi în perne roşi: de cit o puzderie de odrasle de toate mărimile, care cer mâncare, nu dreptate.
  II aşeză pe un scaun §oios şi şchiop, fără spătar, ca să rămână încă mai încovoiat de poverile înfricoşate. Ii sprijinea fruntea în palmă şi îl lăsa îr. neclintire de stană, sub gazarniţa cu lumina sleită.
  —     Herş, ţi-am oprit zupă şi a scrumbie grasă spune nevasta punându-i înainte o farfurie şi tă-
28
CEZAR PETRESCU
inel o felie ele coilici. O adus Haia Idelovici scrumbii proaspete ele Dunăre, aşa de faine scrumbii că s'o făcut îndată o bătălie ceva grozav care să apuce pe cea mai mare. Şi Haie s’o răstit la mine faţă de toată lumea să-i plătim mâne numai decât datoria. Zice că numai aşa un butoiu mare de scrumbie cum o adus ie, costă azi o avere şi ei nu-i dă nimeni marfă pe credit.
   Herş împinse farfuria neatinsă. N’a auzit nimic. Nu vede nimic. Un nod de iască i s’a oprit în gât. Haia cere datoria. Perceptorul cere datoria. Banca tot datoria cere. Şi copiii cer de mâncare.
   — Herş, ce ai tu de nu mănânci, Herş ?
   Delà Herş Goldenberg şi delà cei doi negustori de lângă uşă, Ion Ozun a trecut cu privirea lui vie, de viezure, la soldatul dormind cu gura căscată, rezemat cu ceafa în perete şi lăsând să se vadă în gulerul prea larg, nodul beregatei, urcându-se şi scoborând spasmodic la fiecare sfor ăi tură, ca o vietate ascunsă şi sbătându-se acolo. Pe urmă la femeia care-şi alăptează pruncul cu gingii desgustă-toare de cauciuc roşu ; la jandarmul strângând carabina între genunchi şi scuipând ţâşnit printre dinţi din cinci în cinci minute ; la ţăranii care-au desfăcut desaga ospătându-se cu pită neagră, brânză şi ceapă sdrobită cu pumnul ca la un popas de cărăuşie ; la mahalagioaica văpsită înflăcărat sub pălăria de catifea verde-strepezit ; la ologul care şi-a descătărămat piciorul de lemn şi l-a aşezat a-lături, la îndemână, ca să ameninţe cu el doi băeţi hliziţi, cu buzele şi degetele negre de nuci ; la bu-
calea victqriei
2a
covineanca rumenă cu sâni tumultuoşi în piepta-rul strâmt, la tot norodul tixit în vagon, muncin-du-şi ciolanele pe scândura tare, căscând şi seăr-pinându-se, fumând şi scuipând, povestindu-şi necazuri amare vecinului abia cunoscut, întro atmosferă irespirabilă de submarin.
   Tuturor le-a descifrat destinul, corectându-1 şî rotunjindu-1, ca să urzească din fiecare un tip, un personagiu de roman, eroul unei povestiri ori victima unei drame sfâşietoare.
   Simţea o ameţeală plăcută şi orgolioasă, la gândul că a pornit să cucerească astfel Capitala, necunoscut şi sărac, într’un ungher întunecos de vagon, confundat cu mulţimea netrebnică şi osândită la veşnic anonimat.'Mai târziu, acest episod va fi o amintire vrednică de povestit şi fără îndoială,, plină de duioşie.
   înadins nu şi-a desperechiat cele patru mii de-lei, neatinse în buzunar. Ar fi putut să-şi cumpere un bilet de clasa a doua. Socotise că e mai bine aşa; să înfrunte dela început toate protivniciile, cu tinereţe oţelită, ca să sfarme cât mai multe obstacole şi biruinţa să-i fie cât mai întreagă, numai a lui. „La douăzeci şi doi de ani, a sosit în Bucureşti într'un vagon de clasa III, cu singura avuţie o lădiţă cu schimburi şi câteva manuscrise la fund...“ — von consemna biografii viitori.
   Şi surâdea lăuntric la această, certitudine, observând că de pe acum a purces să măsluiască realitatea, potrivind-o cum îi şade mai bine, ca o fenice cochetă în faţa oglinzii.
CEZAR PETRES-CU
30
   De fapt, nu plecase atât de necugetat în aventură. Chibzuit, în şase luni îşi pregătise din leafa de copist la tribunal economisită până la ultimul ban, un rând de straie să-i ţină un an, o zestre de schimburi neatinsă, un modest dar rezistent echipament de campanie, să nu apară pe câmpul de bătălie sdrenţăros şi famelic^ Trei adrese însemnate în fruntea carnetului cu scoarţă de muşama moale, erau menite săr-i îmblânzească asprimele începutului. O scrisoare dela fostul dascăl de limba şi literatura română, îl înfăţişa lui Teofil Steriu ca o mare nădejde a viitorului. Iar celelalte două adrese urmau să-l introducă în tainele vieţii bucureştene încă din ceasul descălicării: Mirel Alcaz, jurnalist cu multe cunoştinţi, găzduit la dânşii acasă în timpul răsboiului şi Bică Tomescu, fost camarad de liceu, pornit acum trei ani să se iniţieze în meşteşugul actoricesc şi să-şi răsfeţe făptura de băiat frumos la arzătoarea lumină a rampei. Susţinut de aceste trei rezerve şi cu muniţiile celor patru mii de lei împăturiţi în portbilet, asaltul Capitalei îi apărea ferit de surprize.
   Bică Tomescu îl aşteaptă pe peronul Gării de Nord, cum au hotărît dinainte prin scrisori şi telegrame. Vor sta târziu după miezul nopţii, să-şi istorisească amintiri şi să înjghebe un plan metodic de ofensivăLMâine va închiria o cameră strâmtă cât să cuprindă un pat, o masă de scris, un scaun şi un raft de cărţi. Ar vrea-o la mansardă, ca să domine toate acoperişurile şi să aibă toată sbaterea oraşului la picioare, ca un spectacol me-
CALEA VICTORIEI
31
reu şfichiuitor. Se va aşterne fără întârziere la lucru. Teofil Steriu îi va deschide uşa unei redacţii de revistă literară; Mirel Alcaz, drum la o redacţie de ziar. In câteva luni, toţi vor şti să-l preţuiască pentru ceiace simte clocotind în el, cutezător şi proaspăt, puternic şi generos.
   Ion Ozun aprinse o ţigară şi trecu mâna prin păr, cu un gest pe care îl ştia romantic şi-l socotea potrivit momentului. Copilul cu gingii de gumă, începu să zbiere la sânul femeii din fată învineţin-clu-se instantaneu ca un ficat, ca şi cum în mişcarea nevinovată a tânărului pletos ar fi bănuit o teribilă ameninţare. Femeia îl desbrobodi din boarfe şi descoperi după scutec, că pruncul şi-a stricat stomacul.
   ?                       * V
   Chiar acest amănunt,, urît la vedere şi greu la miros, nu isbuti să sdruncine senina încântare a lui Ion Ozun care aduna suveniruri,! ca să aibă ce povesti după mulţi ani, cu vervă îndrăcită şi cu pitoreşti înflorituri, tolănit într’un vagon de lux, u-nei admiratoare în extaz:
   „Atunci femeia mi-a cerut ruşinată :
   — „Mă rog, domnule, n’ai mata o bucată de ziar, o hârtie ceva ?
   „M’am căutat în buzunar. N’aveam ziar. Singura hârtie era manuscrisul unei schiţe destinate să-mi asigure un debut glorios. L-am oferit cu ge-nerositate.
   „A doua zi am descoperit că nu păstrasem nici ■o copie. Şi nici n’am mai putut reconstitui vreo-
o2
CEZAR PETEESCU
dată paginile acele. Era lucrul col mai bun pe care l-am scris în viata mea...“.
   Ion Ozun şe vede aevea, tolănit picior peste picior, scuturând cu un deget neglijent scrumul ţigării cu vârf aurit şi privind blazat, pe fereastra vagonului, în gara unde s’a oprit trenul şi unde vânzătorii de gazete flutură o revistă ilustrată, cu fotografia lui ocupând prima foaie în întregime. E a-tât de sigur că asemenea scenă închipuită va trăi-o aidoma peste şapte, opt, zece ani, încât ar vrea mosorul vremii să se desrăsucească vertiginos, ca în povestea copilului nerăbdător care-a sfârşit ghemul ursitoarelor într’o singură zi.
   Pe urmă, cu o îngrijorare de om neobicinuit să poarte asupra sa o sumă atât de fabuloasă — patru mii de lei — se pipăi cu latul palmei deasupra buzunarului. Port-biletul era la locul săuJ Savură anticipat clipa, când celebru şi plictisit, va repeta aceleaşi admiratoare în extaz, constatarea unui erou de roman pe care îl jefuise fără scrupul de cuvintele de duh: — „Era, iubită doamnă, vremea când îmi pipăiam partea această a hainei, numai fiindcă acolo au obiceiu croitorii să pună buzunarul port-biletului. Acum am descoperit că natura a mai a-şezat acolo şi ficatul.
   — Suferiţi de ficat? întreabă admiratoarea cu îngrijorare. — Se răsbună viata, frumoasă doamnă. Toate excesele şi nebuniile se plătesc. Există un ceas al scadentelor. — Şi n’ati urmat nici o cură? — Ea da, răspunse el cu un distins scepticism. Două veri la Carlsbad... Dar mă ambetează regi-
CALEA VICTORIEI
33
mul acela anost. Anul acesta am ales Vichyul. Plec numai să fac gustul medicilor... — E regretabil că nu luaţi prescripţiile medicilor în serios. Viaţa dumneavoastră e preţioasă pentru noi toţi.—Aş, preţioasă !... rosteşte cu o strâmbătură boieroasă de dispreţ, deşi ştie el mai bine decât toţi cât de preţioasă îi este viaţa* *.
   Femeia din faţă, streină cu totul de aceste episoade ale viitorului în care transfigurată va juca
                          i
rol fără să ştie cândva,-întinse cu simplitate scu-
                                   *
tecul ud pe fereastra vagonuluiJ Oftă de atâtea necazuri şi astupă gura odraslei cu sfârcul sânului, imens şi lăptos ca un uger de capră.
   Ion Ozun citi din mersul trenului inscripţia staţiei Chitila. Cu înfrigurare îşi inspectă încă odată bagajele să le aibă la îndemână şi lungi gâtul pe geam, afară, să se îndestuleze de magia ameţitoare a luminilor care-1 întâmpinau la orizont, orbitor şi festiv, asemeni globurilor fosforescente când atrag hipnotic gângăniile din depărtările nopţii. Semnalele roşii, galbene şi verzi, presărau pământul întunecat cu necunoscute constelaţii descinse la macazuri din cerul golit. In fund, undeva, dela aeroport ori dela un câmp de exerciţiu militar, un proiector tăia cu lama albastră înălţimile, se oprea nemişcat, cădea scurt şi cerul părea încă mai enigmatic.
   Atunci trenul se opri brusc, patinând, cu toate frânele încleştate.
   Şi la toate ferestrele năvăliră capete, înghesuin-du-se şi cercetând noaptea, întrebând cu amestec
34
CEZAB PETRESCU
de alarmare şi de curiozitate. UFelinare roşii începură să alerge dealungul liniilor, legănate suspendat de mâini invizibile.[Locomotiva se văetă lung, şi ecoul răspunse ciudat, ca un tipăt dela alt tren, de foarte departe.
   Un glas răguşit vorbi din întuneric :
   —   A călcat o femee...
   Altul sosi gâfâind :
   —     Un doctor... întrebaţi dacă nu se află în tren un doctor !
   Miiiai Pop-Spătaru \ îşi făcu loc din compartiment, cu buzele strânse. In urmă, de pe scările înalte, cu salturi de acrobaţi, se revărsă toată mulţimea lacomă de privelişti crudei uitând nerăbdarea cu care se plângeau o clipă înainte că nu mai ajung.
   Alergau toti păşind peste sârme şi lunecând pe traversele unse cu catran, strigându-se pe nume şi îndemnându-se unul pe altul, grăbiţi să prindă rândul dintâiu. Dar la locul întâmplării se şi adunase o roată neagră de privitori, încât s’ar fi spus că de mult aşteptau ascunşi în câmpul numai înşelător deşert, ca să dea goană la primul semnal.
   Cei sosiţi mai târziu se înălţau în vârful picioarelor, se cătărau pe umeri, să vadă peste capete.
   —     S’a aruncat singură. Spune mecanicul că a văzut cum s’a aruncat singură sub roti! rosti un lucrător cu felinar, rămas în urmă şi lărgind paşii să calce din traversă în traversă.
   —   Ea cincea în toamna asta. Ar trebui să se
CALEA VICTORIEI
B5
pună pază, domnule !... Aci vin toate nebunele să-şi facă seamă.
   —     Loc! faceţi loc !... A sosit un domn doctor. Poftiţi pe aci, domnule profesor... Hei, domnule, n’auzi ? Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. Ce lume, domnule, ce lume!... Poftiţi, domnule profesor !
   Mihai Pop-Spătaru, pătrunse printre rândurile deschise, condus de felinarul omului în uniformă, balansat la înălţimea capetelor. .Alte felinare, ieşite ca din pământ, plimbau peste trupul sdrobit, lumina lor murdară şi sinistră. Amândouă braţele retezate de deasupra cotului ca două piese anatomice, zăceau svârlite în sânge şi în prund negru, deoparte şi de alta. Cineva, atinse una, cu vârful bastonului.
f Cadavrul desvelit de îmbrăcămintea sfâşiată, a-*răta o goliciune impudică şi de un alb ireal, cu tot sângele scurs, cu sexul expus tuturor privirilor şi cu sânii globuloşi,Untacţi şi albaştri, scăpaţi afară prin spintecătura bluzei' Balta de sânge lucea întunecată ca păcura sub luminile tremurătoare.
   —     JE de mirare domnule, cum nu i-a sfărmat capul ! vorbi un domn scund şi cu mustaţa stufoasă, care luptase cu coatele să-şi facă loc mai în faţă.
   Capul răstignit între braţele ciunge, căsca ochi dilataţi de spaimă. Un cap blond, mic să nu fi încăput un sâmbure de cuget grav în el; aproape un cap de copilă.
   —   S’a aruncat singură! întări cel care ştia. Meca-
m
CEZAR PETBESCtJ
nicul spune că a văzut-o mergând liniştită pe marginea liniei. Deodată, când a ajuns locomotiva în fata ei s’a repezit şi gata !...
   Picioarele mai păstrau încă pantofii negri şi să-răcăcioşi. Minusculi pantofi prăfuiţi de drumul străbătut până aci, la locul ales morţii.
   —     E una de alea... Uitaţi-vă aci, punga. Domnule jandarm, poţi constata dumneata. Sunt martori toţi că nu mă ating de nimic din pungă... Un roş de buze. 0 cutioară de pudră. Trei poli. 0 batistă* Mai este o scrisoare, o fotografie de marinar şi carnetul. Avea condicuţă... Dumneata trebue să Iaci proces-verbal. Mai au gazetele ce scrie, mâine.
   Omul predă jandarmului punga şi se uită la degete, să vadă dacă n’au rămas urme de sânge* Jandarmul încurcat şi strein, coborît şi el din tren ca toată lumea, nu ştia ce să facă. Nu era circumscripţia lui. Scuipă amărît şi se şterse de sudoare*
   Doctorul Mihai Pop-Spătaru îşi deschise drum a-fară din cercul privitorilor. II chemaseră de prisos. Aci era nevoie numai de medicul legist.
   Recunoscu copila din vagon, strâns încleştată la braful lui Gostea Lipan.
   —     Tinere! îl mustră. De ce tolerezi să privească aceasta ? Nu e un spectacol pentru un copil.
   Sabina se acătase cu amândouă mâinile, tremurând, cu ochii în lacrimi :
   —     E îngrozitor, Gostea ! Cum poate să facă cineva aceasta?
   Gostea Lipan se întoarse, târând-o cu dinţii clăn-
CALEA VICTORIEI
37
tănind de emoţie, dar silindu-se să-şi pară tare şi nepăsător :
   —   Tu ai vrut, Ţi-am spus că...
   —   Domnilor! Domnilor! Păziţi, soseşte expresul!
   Două braţe puternice îi smunci pe amândoi de
pe linia vecină, trăgându-i îndărăt.
   Expresul dinspre Bucureşti, cu ferestre luminate trecu furtunos în zăngăt de fiare. Aproape îi a-tinse. Aburul locomotivei îi stropi, vântul le fâlfâi hainele. Din vârtej, se desluşiră umbre plecate la geamuri. Vagonul de dormit cu paturile desfăcute. Arătare rapidă, de bună voie şi confort. Fiindcă un cadavru zăcea îmbucătăţit pe pietre, întorcând spre cerul negru cinica şi oribila goliciune, aceasta nu însemna că viata nu trebuie să colcăie mai departe spre toate nesălioasele-i chemări.
   —     Era să vă calce... vorbi tânărul înalt care-i smulsese de pe linie, păşind alături de dânşii şi a-prinzându-şi din mers ţigarea.
   —     Mulţumesc, domnule... Dacă pentru aceasta poate exista mulţumire ! IJfu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu noi... Surorii mele îi venise rău şi...
   —     îmi dai voie să mă prezint : Ion Ozun. Şi îndată tânărul înalt adăogă, anticipând : „...ziarist şi scriitor “.
   —     Gostea Lipan, student ! anticipă, la rândul său, rebelul tribului Lipan. Sora mea : Sabina.
   Se apropiară de trenul lor, tăcuti, cu toată a-tenţia concentrată la prundul negru pe care călcau şi cu inimile strânse de amintirea priveliştii ne-ştearsă şi cruntă.
38
CEZAR PETRESCU
   —     E teribil acest Bucureşti! declară cu autoritate de adânc cunoscător, Ion Ozun. In fiecare zi două-trei sinucideri. Un Moloh care nu se mai satură.
   —     Ga ziarist trebuie să vedeţi atâtea ! rosti cu admiraţie Costea Lipan.
   Ion Ozun n’avu când să replice.
   —     Urcaţi în vagoane, domnilor ! dădu semnalul şeful de tren.
   îşi strânseră mâinele.
   —  Mi-a părut bine.
   —     Sper să ne cunoaştem mai deaproape, domnule salvator.
   Ion Ozun ^schiţă un gest modest de apărare, ca un salvator de profesie, care nu face caz de asemenea întâmplări foarte fireşti. Salută cu pălăria u-riaşă. Toţi se urcară la locurile lor. Salvatorul în vagohiil de clasa IlI-a ; Sabina şi Costea în compartimentul unde-i aştepta o aspră dojană fiindcă s’au amestecat în mulţimea de gură-cască.
   —     Se pare că n’a fost un accident. E o nenorocită care s’a aruncat înaintea trenului, spuse Barbara Ubrich, potrivindu-şi pălăria urîtă şi începând să culeagă pachetele din plasă.
   —     In ziua de astăzi, sinuciderile au ajuns fapte curente, încuviinţă cu indiferentă Teofil Steriu, care nu se mişcase dela locul lui şi nu arătase nici o curiozitate să afle ce s’a întâmplat.
   Pe urmă trenul porni. Şi toti uitară să vorbească, apăsaţi de imaginea moartei rămasă cu trupul sfărmat, în urmă, în noapte, printre felinarele
CALEA victoriei
39
murdare, ca un umil, inutil, dar înfricoşat avertisment.
   In Gara de Nord, Ion Ozun îşi căută în zadar cu ochii de viezure, prietenul. Nu se afla nici pe peron. Nu-1 aştepta nici la ieşire, cum fusese înţelegerea. Cu toate proectele dela început răsturnate, nu se hotărî să plece până ce nu colindă toate ieşirile, restaurantul, sălile de aşteptare. Depuse lă-difa de lemn şi legătura la casa de bagaje. l-Se a-ventură cu mare prudentă pe Calea Griviţei, sim-tindu-se deodată singur şi neînsemnat,/cuprins de torentul norodului fără număr.
   Mâncă într’un birt cu miros sfârâit de mititei, printre golani şi pungaşi desmătaţi, cu şapca pe ochi şi cu mucul ţigării lipit pe buza de jos.
   Sătul, încălzit de jumătatea de vin, prinse din nou curaj. Ii păru iarăşi că o voinţă mai tare decât el, i-a pregătit înadins ceasul acesta dintâiu, să-l trăiască singur, într’o asemenea cârciumă, printre asemenea tovarăşi.
   Citi numele birtului pe sticla vitrinei, cu literile întoarse, deandaratelea: „triB cimonocE aL lulaC nalaB“. II repetă de mai multe ori, să-i rămână bine fixat în amintire, pentru mai târziu : „Birt economic. La Calul Bălan“.
   Pe urmă intră la un otel eftin. Cum n’avea bagaje, portarul îi ceru plata camerei înainte.
II.
            BURSUCĂRIA LUI CHIR PANAIOTT.
                 Dimineaţa, înainte de a porni la crâncen râsboiu, tânărul îşi reazămă pieptul de pervazul ferestrei, să urmărească jos furnicar ea mult iniei şi să-şi călească oţetite puteri. Acolo, în puhoirea străzii, privirea descopere fraţi necunoscuţi, fraţi nenumăraţi. Sunt toţi înfriguraţi şi famelici, cum au evadat din cărţile lui Baltac. Capitala i-a chemat ispitiţi de pilda lui‘ Rastignac, Rubempre ori Rafael de Valentin. Se recunosc după paşii grăbiţi. După nepăsarea cu care, singuratici în mijlocul mulţimilor, îşi poartă glorios ca viteze trofee de bătălie, vestmintele lor roase şi demult înfruntând vremelnicia modelor. Spre dânşii coboară înduioşarea ca o desmierdare. Ii regăseşte în fiecare dimineaţă. Sunt alţii şi sunt aceiaşi. Sunt legiune. Ei alcătuesc o lume a' lor în cealaltă lume. Sunt legaţi printr’o ascunsă francmasonerie. Se caută şi se urăsc. Se aşteaptă şi se vor extermina. Merg cot la cot, şi vai de cel care va rămâne în urmă.
                 De acolo, de sus, tânărul le flutură un semn cu mâna, în fiecare dimineaţă :
                 — Aşteptaţi. Vă ajung!... Aşteptaţi. Am sosit.
   95, 96, 97, 98... Aci se împiedică prin întuneric de o treaptă, mormăi de unul singur oarecare aluzii la sfinţii părinţi ai bisericei ortodoxe,' române şi autocefale — si ca întotdeauna pierdu numărul.
                        De trei săptămâni de când se mutase, Ion Ozun îşi propusese dintr’o curiositate la început desinte-resată, să a£le exact câte trepte are de urcat şi de coborît de cinci-şase ori pe zi, iar până acum încă
CALEA VICTORIEI
41
nu izbutise. întotdeauna i se împotrivea un obstacol neprevăzut. Uneori întâlnea un locatar delà alt etaj şi ferindu-se din cale, întrerupea şirul. Alte ori îşi amintea abia după ce trecuse de jumătatea urcuşului. Noaptea se poticnea bâjbâind ca acum. Şi nici odată nu ajunsese la sfârşit.
   Pe urmă, numărătoarea capătă pentru el alt interes.'Superstiţios, îşi spuse că atunci când va is-bândi, reuşita va fi un semn prielnic că s’a încheiat cu toate peregrinările deşarte care-1 descurajau şi că toate îi vor merge în plin. Insă pentru aceasta era neapărată nevoie să nu trişeze. Să nu pornească bunăoară din cameră înadins numai pentru a-semenea operaţiune, sau când a greşit să nu coboare şi să înceapă din nou. 0 astfel de măsluire a oracolului n’ar rezolva nimic.
   In antretul îngust şi lung, becul împrăştia o lumină muribundă. Era fără îndoială becul cel mai ofticos care-a fost fabricat vreodată, cu cele mai puţine lumini ; iar dom’ Panaiot proprietarul, mai sgârcit ca Hagi-Tudose, părintele Eugeniei Grandet şi avarul lui Molière laolaltă, nu l-a descoperit poate decât după îndelungi şi îndărătnice investi-gaţiuni la magazinele de lămpi şi accesorii electrice, dacă nu cumva la unul de curiozităţi. Dar tenacitatea-i fusese cu prisos recompensată. înregistra câţiva lei economie pe lună la comptuoar şi chiriaşii înaintau cu mâinile întinse în tenebre ca orbii, isbindu-se în praguri şi ornându-şi frunţile cu vânătăi şi cucuie. Astfel, adversităţile existentei luau pentru toţi un caracter tangibil. Fiecare se
42
CEZAR PETRESCU
introducea în aşternut, pipăindu-şi cu duioşie o contuziune, cu satisfacţia că s’a întors viu şi aproximativ intact, dela o crâncenă încăerare care putea sfârşi şi mai rău.
   Ion Ozun, se lovi de astădată numai la glesnă. Căci culuoarul sepulcral, prezintă paşilor un teren accidentat, capricios şi presărat de căpcăni perfide, întrerupt de trepte, urcând o scară şi coborând o pantă, trecând un prag şi căscând o trapă, încât din cele douăsprezece camere cu uşile înşirate de o parte şi de alta, nu se aflau decât perechi-perechi câte două la acelaş nivel.
   Se lovi, invocă mai insistent aceiaşi sfinţi părinţi ai calendarului ortodox, Jşi frecă osul secat de durere şi înaintă precaut, ca un spărgător fantomatic în exerciţiul funcţiunei.)
   Camera lui era cea mai din fund. Constată că la uşa lui Bică Tomescu, lacătul era pus la amândouă verigile ; deci nu se întorsese încă. La vecina din faţă, Sonia Viişoreanu „absolventă a conservatorului de artă dramatică" după cum afirma cartonul prins cu piuneză, lumina filtra pe sub prag. Se auzia un sfârâit de Primus. „îşi spală ciorapii — gândi Ion Ozun. Sau îşi fierbe ouă“. Pereţii erau atât de subţiri şi acustica atât de perfectă, încât toţi trăiau sub un regim de control reciproc. Fiecare ştia despre vecin când a plecat şi când soseşte, de câte ori s’a spălat pe zi, dacă a răcit şi tuşeşte, câtă vreme îi trebuie să citească ziarul desfăşurat cu foşnetul enervant al hârtiei şi mai ales când se descalţă şi dă drumul ghetelor să cadă dela
CALEA V1CT0RIBI
43
 înălţime pe duşumeaua goală : pac ! şi după un răstimp alt pac! care transmite prin nevăzutele vibraţii sonore până într’a şasea încăpere.
   ^Descuie lacătul.
   Toate uşile aveau lacăt, fiindcă altfel toate cheile broaştelor se potriveau. Din aspectul acestor lacăte, Ion Ozun încă din prima zi citise ca într’o carte de zodii, firea tăinuită a tuturor vecinii or.Erau lacăte uriaşe şi grosolane, indiciu al unor firi simpliste, care au prejudecata forţei. Erau lacăte complicate, cu secret, trădând firi bănuitoare şi ascunse. ] ; Erau lacăte minuscule şi frivole, cum sunt acele dela sgarda câinilor, dovedind o lipsă totală de seriozitate. ^
   La uşa domnului rotund şi chel ca în palmă, care sosea întotdeauna chefliu, spre ziuă şi sforăia ca o locomotivă sub presiune până după amiază,, un lacăt gigant, de temniţă, ar fi înşelat numai indivizii cu judecata superficială, încrezători aparenţelor mincinoase. L.De fapt domnul cel chefliu, pierduse de mult cheia sau poate o aruncase dinadins într’un fund ele sertar din ceasul când se mutase ca să scape de o grijă, iar lacătul se afla prins în belciuge numai de formă, îndeplinindu-şi misiunea prin intimidare. De cele mai multe ori, uitat într’un singur cârlig, atârna (3a un monstruos cercel de dihanie preistorică. Lacătul dela uşa Soniei Viişoreanu, era de alamă şi-i lipsea numai funda roz. Lacătul lui Bică Tomescu se deschidea cu un cifru şi cifrul ,Jforyk“ nu mai însemna un secret pentru nimeni. Bică Tomescu îşi alesese cu preve-
44
CEZAR PETRESCU
  dere un lacăt care să-l dispenseze de grija cheiţei, însă (precauţia aceasta lăudabilă şi dovedind o justă cunoaştere de sine, nu-1 împiedica să sosească adeseori noaptea târziu fără un singur chibrit.] Atunci bătea la vecini, rugându-i să-i dea o cutie de chibrituri ca să poată potrivi cifrul şi să-şi poată ues-chide lacătul. In afară de aceasta, în ziua când descoperise un lacăt atât de ingenios, cu un cifriTatât de direct adecvat carierei sale dramatice, nu-1 răb-dase inima să-şi găsească astâmpăr până ce ujj. trecu la toţi vecinii (îi cunoştea pe toţi, fiindcă tuturor le datora o sumă potrivită puterilor), punân-du-i la încercare, să deslege secretul ca o şaradă de concurs cu premii. Celor nevrednici să ajungă la un rezultat cu propriile puteri, le demonstrase triumfător, cât e de simplu şi cât e de practic.
    Ion Ozun îşi cumpărase un lacăt solid şi discret, cu o chee de rezervă, încât dacă ar fi'pierdut-o pe aceia din lanţ, îi rămânea cealaltă prinsă cu un ac de siguranţă în buzunarul interior al vestei.
    Deschise aşa dar, lacătul său patent. Răsuci butonul şi la isbucnirea luminei azistă la aceiaşi panică a gândacilor mari, negri şi desgustători, care ţâşniră în găuri cu o uimitoare velocitate de gângănii mecanice cu resort.
    Ion Ozun şi-i închipui îndată, retranşaţi în cotloane, pândindu-1 ca tot atâţia spioni.
    Făcuse experienţă de câteva ori. Stinsese becul şi aşteptase nemişcat, cu mâna pe cumutator. După cinci minute aprinsese brusc. Toţi înaintaseră în ■mijlocul camerei şi toţi o rupseseră la goană, îm-
CALEA VICTOBIEI
45,
bulzindu-se la gurile negre. Ce puteau găsi într’o încăpere atât de deşartă ? Gu ce se hrăneau de e-rau atât de graşi ? Aceasta nu şi-o putea explica.
Ion Ozun şi categorisise întrebările fără răspuns, printre misterele impenetrabile ale naturei.
   S’ar fi resemnat în definitiv la tot ce-i cont variase proectele romantice, când s’a mutat în această cameră. Era departe de ceia ce-şi închipuise el. Fereastra răspundea într’un zid grunzuros şi coşcovit, acoperindu-i toată priveliştea. Nici vorbă nu mai putea fi de oraşul întins la picioare, cum îl voise, cu forfota-i multiplă şi tentaculară, ca o fiară pe care avea s’o domesticească subjugând-o.' Sgo-motele necunoscute din fiecare încăpere,, ţusetele,. râsptele^.glasurile şi paşii, cioenetul lighenelor şi scrâşnitul scaunelor urnite din loc, nu-i mai îngăduiau singurătatea în care îşi hotărîse emfatic să
se izoleze : cu pieptul rezemat pe o masă de brad, creind în solitudinea înaltă a nopţii, opera nepieritoare şi vastă, destinată să sguduie indiferenta bestială a plebei de jos. La toate ar fi renunţat măcar pentru un timp. Numai cu prezenţa aceasta, a gândacilor liidoşi şi fără hodină, nu se putea deprinde în ruptul capului.
   Noaptea tresărea din somn cu impresia că-i a-leargă pe faţă. Se temea atunci să păşească până la butonul luminei, să nu strivească vreunul sub talpă, oribil, cu o pocnitură împroşcând de sub teasc-vâscositatea albă.
   In mişuneala lor greţoasă, vedea prinzând corp-toate mizeriile mărunte şi toată ostilitatea subte-
46
CEZAR PETKESCU
rană, meschină şi trivială a vieţii, care nu te invită la luptă loială şi bravă, la larg, de unde să te întorci pe scut ori sub scut, ci îţi sleeşte îndărătnicia în bărţuială ostenitoare de fiecare ceas. După trei săptămâni de adăstat la uşi închise şi de făgă-dueli amânate, Ion Ozun îşi înfăţişă universul ca o armată invizibilă de şvabi, libărci şi gândaci de pivniţă, pândindu-1 din unghere ascunse să-i dea asalt şi să-l asfixieze, îndată ce va capitula, sub milioanele lor de picioare agile şi sub pântecul lor gras şi respingător.
   îşi aruncă pălăria pe masă. Pălăria nouă, verzuie, cu boruri mici, aşa cum o cumpărase chiar astăzi în locul vastei borsaline calabreze, fiindcă recunoscuse toată dreptatea lui Bică Tomescu, a-tunci când îl sfătuise să se lepede de această insignă corporativă a poeţilor de provincie.
   Inaintă până la oglinda camerei şi îşi contemplă cu o mare curiositate, chipul renovat şi amenajat ca un parc englezesc. Tot după îndemnul prietinului mai vechiu adaptat la spiritul Capitalei, îşi sacrificase chica pletoasă care îl singulariza ostentativ printre ceilalţi muritori.
   Aproape nu se recunoscu. iDin oglinda spectrală şi învălurată, îl privea cu ochi de viezure, o figură lunguiaţă, streină, cu tâmplele indecent goale şi cu pârul scurt, lipit pe scăfârlie ca o caschetă de jocheu fără cozoroc; schimbarea la faţă nu-1 încântăj
   Se retrase doi paşi îndărăt să se examineze în întregime. Dar sticla poleită îl reflectă amputat de deasupra genunchilor. Oglinda fusese spartă în cine
ştie ce accident din epoci imemoriale. Jumătatea absentă era înlocuită cu o coală de hârtie verde, decolorată, pe care chiriaşii predecesori o transformaseră în agendă, bloc-notes şi tabel de calcule.
   Astfel se putea citi cu litere mari, trase cu creion roşu, dominând restul textului : „Sâmbătă ora 5, Ghisela“. Apoi de aceiaşi mână, altă dată de o importanţă mai modestă, după dimensiunea redusă a literilor : „La 15 Ian. rata croitor44. Pe urmă o listă de rufe date la spălat, un calcul enigmatic şi o indicaţie de laconism telegrafic: „Poliţa Gogu“.
   La început, Ion Ozun, cu promptitudinea unui vechiu obiceiu, reconstituise după procedeul lui Cu vier din câteva oase fosile, existenţa necunoscutului înaintaş în această cavernă a gândacilor burduhoşi. Imaginase un mic roman. Se gândea chiar să-l scrie.
   Acum s’ar fi mulţumit în locul inscripţiilor de pe coala decolorată, cu o oglindă întreagă. Nu-1 mai pasionau peripeţiile altora. II acaparaseră total, peripeţiile proprii. Erau îndestule şi deveneau ameninţătoare.
   Răsturnă pe masă mărunţişul din buzunar şi scoase restul bancnotelor din port-bilet, să închee un bilanţ exact al situaţiei. Nu se arăta nevoie de un casier-contabil.L,Numărătoarea dură scurt şi suma se dovedi catastrofală.; 377 lei, din care un pol rupt şi restaurat din două jumătăţi streine. Cu cei două sute de lei împrumutaţi lui Bică Tomescu din prima zi a întâlnirii, reprezintau o săptămână, maximum zece zile de existenţă, evaluate în perechi
48
CEZAR PETRESCU
de erenwiirşti cu hrean, salate de boeuf, regale şi ridichi negre cu pâine, cu pâine cât mai multă.
   Iar după aceia ?
   Ion Ozun îşi şterse sudoarea rece de pe tâmplele deposedate de plete.
   Proectele grandioase şi cutezanţa provocatoare se .surpaseră odată cu inelata-i coamă de leu. S’ar fi spus că asemeni unui Samson cu proporţii reduse, ca pentru astfel de vremi, odată cu părul retezat de foarfecul frizerului ce nu aducea întru nimic cu biblica Dalila, pierduse toată semeţia cu care sosise să înfrunte vrăjmăşiile Capitalei.[Se văzuse sfărmând obstacole tari, pietroase, care sdrelesc pumnul şi scapără scântei în isbitură. ■ Se simţea încleindu-se într’o rezistenţă vicleană, sorbit de un mâl alifios, unde piciorul se înfundă atrăgându-1 mai adânc, cum a citit că există smârcuri ocolite cu groază de drumeţi, ca un cimitir blestemat.
   A doua zi după sosire îşi căutase prietenul. II găsise dormind. Bică Tomescu se scuzase că nu s’a ţinut de cuvânt să-l întâmpine la gară. Un angajament neaşteptat, cel dintâiu—un rol de două duzini de replici îl ţinuse prizonier la teatru toată seara. Pe urmă se încurcase să sărbătorească debutul. Ajunsese acasă la ziuă. Era încă mahmur, cu gura coclită. Dar nu-1 uitase, li reţinuse cameră. II târî pe toate străzile şi bulevardele principale, să-i fixeze câteva puncte de reper în oraşul necunoscut. Ii smulsese cu o graţie iresistibilă două sute de lei pentru 24 ore, care au trecut de douăzeci de ori. Şi de atunci Ion Ozun, bate la uşi închise. Nu*
CALEA VICTORIEI
49
aşa îşi închipuise cucerirea Capitalei. El îi ceruse •să-l pună la încercare şi să-i cântărească puterile. Insă nimeni nu-1 punea la încercare şi puterile lui nu se arătau nimănui de-un folos.
  ■ Se trânti îmbrăcat în pat, cu fala în sus, cu’mâ-nile împreunate sub ceafă. ■
? Oricât se silea să-şi lămurească un gând întreg şi statornic, începuturile se risipeau fără sens^în absurde asociaţii. Toată fiinţa se concentra bolnăvicios în auz. Urechea înregistra cu o acuitate tiranică toată viata încăperilor vecine. Sfârâiala Primusului amuţise. Sonia Viişoreanu ieşi din cameră în pantofi cu talpa moale. Ion Ozun ştia că merge la robinetul din capătul antretului să-şi care singură apă. Asculta şuroitul canelei. Apoi uşa trântită la loc, cu piciorul. Pe frontul acesta se făcu tăcere. Acum duruia surd, în încăperea extremă, maşina de cusut. Croitoreasa cu lucru suplimentar de noapte. jPe urmă întrerupt, în răstimpuri, în a treia cameră, studentul gângav şi cu fruntea îngustă, care vorbea singur recitându-şi cursurile în ajun de examen. Foxul impiegatului dela finanţe, închis acasă, în odaia de lângă scări, începu să Sgreptene scâncind.-Acestea eraurumorile nocturne. Ziua se adăogau trilurile de flaut, răbufneala ţoalelor scuturate, patefonul domnişoarei Sonia, bătăile factorului poştal, zângătul cănilor de tablă şi comisionarii căutând o adresă indescifrabilă.
  Nici odată Ion Ozun n’ar fi crezut că într’un spaţiu atât de strâmt, poate vieţui atât de sonor o atât de diversă şi tristă umanitate.
4
50
CEZAR PETRESCU
   — Mai sosesco ca te vedemo te ma fate bursuca-ria me ! anunţa Chir Panaioti Gaţafanis, proprietarul, inspectând măcar odată pe săptămână odăile, să constate dacă nimeni n’a deteriorat paturile, n’a şchiopătat scaunele şi n’a înstrăinat ceva din inventar.
   O mai potrivită denumire nici c’ar fi meritat a-ceastă adevărată bursucărie.
   Ion Ozun nu mai putea vedea altfel locatarii, decât strecurându-se din vizuini ca bursucii, dimineaţa, prelingându-se pe lângă ziduri, risipindu-se la îndeletnicirile lor misterioase, de unde noaptea se întorceau furiş, să-şi ocupe culcuşurile în aceleaşi vizuini, ca să înceapă a doua zi, iarăşi şi iar răşi.
   Urechea deprinsă acum să izoleze fiecare sunet, lămuri paşi alegându-se din vuetul surd al oraşului, urcând treptele, poposind la al doilea etaj, pe urmă continuând până sus şi înaintând dibuit pe culuoar.
   Ii recunoştea, cum identifica fără greş mersul tuturor celor unsprezece tovarăşi de bursucărie. E-ra-u paşii lui Bică. Se opriră în faţa lacătului cu cifru.
   Pauză.
   Apoi în ţistuit de surpriză consternată.
   Oricât devenise de prudent în administrarea ultimului capitol bugetar, Ion Ozun ar fi pus la mijloc toţi cei 377 lei într’un pariu la egal, că prietenul s’a scormonit în buzunare, şi a descoperit cări lipseşte cutia de chibrituri.
CALEA VICTORIEI
5i
   Două ciocănituri scurte în uşa lui, îi dovediră că n’ar fi pierdut pariul.
   —   Eşti acasă, Jane ?
   —     Intră, intră! îl invită Ion Ozun, ridicându-se In capul oaselor, pe marginea patului.
   —     Iar nu găsesc chibriturile, fire-ar ale dracului de chibrituri ! se lamentă Bică Tomescu intrând.
   Şi îndată observă transformarea radicală din fizionomia lui Ion Ozun, aprobând-o şi bucurân-du-se ca de-o importantă victorie personală :
   —     Ei bravos ! Aşa mai vii de acasă. Ţi-am spus eu... Ce era claia aia ? Plete, pălărie de bandit mexican şi lavalieră, poartă azi numai poeţii, pictorii şi actorii rataţi... E uniforma lor.
   Vorbind, înaintă în cameră şi descoperi pălăria de castor, cu boruri înguste. 0 examină cu expertă competinţă, citi marca din fund, o răsuci pe o parte şi pe alta, o încercă pe cap, în faţa oglinzii, ridicând din sprincene admirativ :
   —   Şic! Ştii că începi să te civilizezi, Jane?!
   Ion Ozun surise amar.
   In sinea sa ascunsă, recunoscu pismâref că pălăria nouă se potrivea mai bine prietenului, decât lui, care o alesese răscolind o jumătate de ceas în toate rafturile prăvăliei.
   Bică Tomescu-era ceia ce se numeşte un băiat frumos. Vulgar şi cu mutră de secătură — dar frumos. In trei ani decând nu se văzuseră, Capitala îl transformase după un tip standardisat, fercheş şi cu haine după ultima tăietură, cum apăreau pe
52
CEZAR PETBESCU
Calea Victoriei şi la Şosea, la oră fixă, vreo câteva sute de exemplare identice.
   Se răsuci în călcâie :
   —     Am să cumpăr şi eu una la fel. Asta-i boala mea, dragă Jane! Pălăriile şi crăvăfile au să mă dea gata. La crăvăli să mergi cu mine. Am un fler!.*. Uite la asta. Pipăie ! îi întinse capătul, plecându-se^
   Ion Ozun se supuse şi pipăi, deşi din toate lucrurile de pe lume, calitatea unei crăvăţi era poate1 problema care îl pasiona în ceasul acela cel mai puţin.
   —■ Ce zici ? Mătase curată... Şi observă te rog,, lungimea ! Aş vrea să văd unde ai să găseşti tu o cravată ca asta — şi cu preţul pe care-l plătesc eu*.
   Ion Ozun se declară incapabil să găsească o a-semenea cravată, şi cu atât mai puţin una cu preţul pe care îl plătise Bică Tomescu. Prietinul se; înduioşă de atâta lipsă de vanitate :
   —     Asta-mi place la tine, Jane. Dai fiecăruia ce* e al lui. Te-i fi pricepând tu la literatură... Dar în trei chestii să te laşi pilotat de mine. In materie de-teatru, de crăvăti şi de Bucureşti. N’ai să regreţi nici odată. Apropos... Ar trebui să încerci şi tu o piesă. Cum ai dialog, reuşita e asigurată... Pretinzi: să creiez eu rolul principal şi dacă nu ti-o plăcea, ce-am să scot din el, să nu-mi spui mie Bică.
   Ion Ozun, clătină din cap, strâmbând buzele, cu o desăvârşită lipsă de entuziasm.
   —      Ce ai bre ? Ce naiba, parcă tot îti ninge şi-ţb plouă !... se minună prietinul de mutra-i posomorită. Toate au să se rezolve. Ţi-o garantez eu.
CALEA VICTORIEI
53
   —   Garanţiile tale...
   —     Ce garanţiile mele ?LŢi-o spun, fiindcă eu cunosc Bucureştii, cum îmi cunosc buzunările. La început seârtâe. O săptămână, o lună, un anj.. Pe nrmă deodată începe să-ţi bată vântul în pupă şi atunci fşiut! te duce, de nu te mai ajunge nimeni din urmă... Uite la mine. Eu nu m’am descurajat niciodată. Şi bagă de seamă; o întind aici de trei •ani. Am răbdat, am tăcut, am înghiţit şiLam dat din mâini. Inseamnă-ti ziua asta în calendar, şi peste un an, să ne aducem aminte şi să vorbim.
   —     Până la anul, sunt altele mai aproape. Peste «o săptămână se împlineşte camera şi trebuie să scot din pământ chiria. Iar banii au ajuns la fund. In zece zile, n’am să mai am ce mânca...
   —     Nu moare nimeni de foame în tara românească ! îl asigură Bică Tomescu, plin de convingere şi de experienţă. Dă-o dracului de chirie! Găsim noi. Eu de trei ani, la fiecare sfârşit de lună tot cred că am buclarisih-o şi că are să-mi scoată dom’ Pana-loti calabalâcul afară. Şi în ajun, când am epuizat toate resursele, îmi cade chiria de unde nici nu gândesc. Principalul e să dai din mâini...
   Bică Tomescu, el nu stătea. Cuvântând, dădea din mâini cu o elocventă artă a gestului.
   Se opri cu picioarele răşchirate, în faţa lui Ion Ozun, cu mâinele în şolduri, privindu-1 în craştet cum stătea pe marginea patului şi examinându-1 cu autoritate de dascăl care-şi supune elevul la interogator.
   —   Ce ti-a spus Teofil Steriu ?
54
CEZAR PETKESCU
   —     N’a venit încă. A stat numai două zile şi a plecai. De atunci ; tot trec şi-l aştept. Servitoarea crede că nu se întoarce până săptămâna viitoarei
   —   Scrie-i!                                        ^
   —     M’am gândit. Dar ce fac cu o scrisoare ? Ca sa-i povestesc tot, se înşiră o poliloghie. Nici n’are s’o citească. Trebuie să fie sătul de asemenea epistole.
   —   Şi Alcaz ? De ce te poartă cu vorba, Alcaz ?
   —     De... De unde să ştiu dece mă poartă cu vorba Alcaz ? Cum văd, parcă tot eu sunt vinovat...
   —     Să ştii că eşti vinovat. Eşti vinovat fiindcă nu te ţii de el destul de stăruitor. Alcaz are relaţii. Ii învârte pe toţi pe degete. Numai să vrea. Eu în locul tău, m’aş instala să-i spun neted : Uite, nu mă mişc de aci, până nu-mi rezolvi chestia. Dacă vrea, poate. Ţi-o garantez eu.
   —     M’a invitat să i-au dejunul la el, mâine. Zice că altfel n’are timp să stea mai pe îndelete de vorbă.
   —     Ce nu spui asta, dragă Jan ? se bucură Bică din cale-afară. Dacă te-a invitat la masă se schimbă chestia. E ca şi făcut. Ţi-o garantez eu.
   Ion Ozun nu arăta prea mare încredere în garanţia prietinului. Oftă din adânc. Scoase un pachet albastru de tutun şi începu să-şi răsucească o ţigare, fiindcă în proectele sale de economie, renunţase la ţigările gata fabricate ale Regiei.
   —     Fumezi tutun acum ? se miră cu dispreţ Bică Tomescu. Dă-1 dracului de tutun şi ia de aci o ţi-gare. Specialitate. Eu nu fumez decât specialitate.
CALEA VICTORIEI
55
Şi să te învăţ 611 • uită-te întotdeauna să fie lipite şi să n’aibă steluţă.
   Ii întinse port-tigaretul plin.
   Aprinse şi îşi opri cutia de chibrituri.
   —     De-acum la culcare ! spuse. Şi mâine pune-i o pilă lui Al caz. Ascultă-mă pe mine, ce te învaţă un câine1 mai bătrân. După masă, după ce-ai a-ranjat tot cu el, pune-i pe deasupra şi-o pilă de o mie de lei. Nu lăsa pila de azi pe mâine. Nu poate să te refuze.
   Plecând, Bică Tomescu văzu pe masă, întinsă toată averea lui Ion Ozun : cei 377 lei, din care un pol rupt şi cârpit din jumătăţi streine. Se miră cu sinceritate şi entuziasm :
   —     Păi ai parale, dragă Jan! Ce te plângi?.. Poţi să-mi pasezi şi mie o hârtie de-o sută, până iau chenzina dela teatru. Fac în total trei sute. N’avea nici o grijă. Eu ţiu socoteală exactă cât şi cui da-toresc...
   Cu delicateţă de prestidigitator, apucă de un colt o hârtie de o sută, o scutură şi o escamota în buzunar, ■ fără să mai aştepte încuviinţarea proprietarului.                       ■
   Duse degetul la buze :
   —     Pa! Şi noapte bună ! Nu uita mâine pila de q mie. Gândeşte că e chiria. Ba îţi rămâne şi rest. Mergi apoi cu mine, şi cu restul îti aleg o cravată pă cinste.
III
               STRADA.
                  Altul. Şi altul. Şi altul. E neînchipuit cât de mulţi trec, au sosit, se întrec şi iar vor sosi.
                  Uneori trotuarele negre par negre omizi cu mii de picioare articulate. De unde vin toţi şi ce îi goneşte ?
                  E greu să admiţi că în fiecare palpită, o altă durere, alt sânge, alte ambiţii şi poate o scântee din focul divin. E greu să,admiţi că dintr’o mie de mii, cu feţe la fel, cu ochii la fel, cu haine la fel, doar unul ales între toţi va supravieţui peste toţi. E greu să admiţi că domnul ghiontit — vezi colo — domnul acela ghiontit şi timid când toţi vor fi morţi şi toţi dispăruţi fără de urme, el singur încă va mai trăi peste veac, într'o carte, într’o pânză, într’un muzeu.
                  El astăzi e număr. E cel mai neînsemnat şi sfios trecător. Strada îl înghite şi strada îl varsă ca pe cel mai netrebnic şi sfios trecător.
  In soarele palid şi blând de Octomvrie, toată Capitala se revărsase pe străzi şi pe bulevarde, să se răsfeţe, ca la o ultimă sărbătoare a toamnei, înainte de ploile urîte şi lungi.
  Femeile treceau felin, în proaspete toalete de sezon. Din mers se confruntau cu priviri aparent ne-păsătoare, cercetându-şi reciproc modelul pălăriilor de feutru, blănile moi, un amănunt imperceptibil, dar numai Dumnezeu ştie cât de hotărîtor. Rochile se mai scurtaseră încă de un deget şi pălăriile îşi mai expropriaseră încă din perimetru.
CALEA VICTORIEI
57
   Ion Ozun observă acest lucru ciudat: trecătoarele care păşeau odinioară elastic, cu râsul voios şi cu o fără de grijă copilăroasă în ochi, îndată ce întâlneau venind protivnic o altă femee într’o mai încântătoare haină de toamnă, -strângeau buzele, întrerupeau fraza începută şi defilau pe lângă inamic, cu obrazul brusc concentrat şi sever.] Astfel, a-flă că femeile nu se îmbracă pentru a cuceri admiraţia bărbaţilor cum pretind legile biologilor şi cum naiv se încântă vanitatea de mascul. E un răsboiu numai al lor, între ele — şi nu e de fel un răsboiu frivol.
   Pe urmă, Ion Ozun recunoscu desmierdat de razele bune, că viata e îndestul de plăcută şi că spectacolul Bucureştilor e câte odată fermecător.
   De pe Bulevardul Academiei înaintă în Calea Victoriei şi fu înghiţit de cele două puhoaie, pen tru care trotuarul era prea strâmt. S’ar fi oprit la Capşa, unde a dat de atâtea ori târcoale, dar nu cunoştea pe nimeni şi nu avea atâta curaj, să intre, să bată în masă şi să comande indispensabilul şvarf. Trecu mai departe, încleştat în coloana de necunoscuţi, cu bucuria soarelui molatec, întunecată. Se simţea din cale afară strein într’o lume streinăjsingur şi fără nume, la fiecare pas încru-cişindu-se cu un trecător pe care nu l-a mai văzut niciodată şi n’are să-l mai vadă vreodată — o mie şi o mie de feţe ale aceluiaşi necunoscut.
   In târgul lui îl ştiau toti şi pe toţi îi ştia. II saluta birjarul, îl întreba din prag băcanul, foştii profesori traversau strada să se intereseze când.
58
CEZAR PETRK6CU
pleacă, să nu se prăpădească într’o asemenea urbe ticăloasă ; la cofetăria cu mesele de table şi şah era pe cale să devină un personagiu ; trecuse de a treia idilă. Aci l-a absorbit tumultul multimei, anonim redat marelui anonimat. Iar singurătatea şi nimicnicia lui îi păreau mai insuportabile decât într'o pustietate de nisipuri, fiindcă nu există o singurătate mai cruntă ca acea din mijlocul mulţimilor.
   In fata Palatului, puhoiul compact îşi descleştă strânsoarea. Toţi respirau mai larg. Automobilele soseau rapide, încetinindu-şi mersul suplu într’o procesiune de necunoscuţi răsturnaţi, pe pernele moi, de necunoscute privind absent înainte, alături de superbi câini, imobili şi aroganţi.
    Cine sunt toţi ? — se întreba Ion Ozun. De unde vin ?:Ce însuşiri multe şi tari, îi îndreptăţesc să se bucure de toate bunurile, sătui şi fără grijă, surâzători şi victorioşi, aşa cum trec toti în soarele auriu ? Nici unul nu părea că aleargă spre o ţintă precisă. Pe nici unul nu-1 aşteaptă o îngrijorare ori un chin. îşi lăsaseră îndeletnicirile şi necazurile undeva închise acasă şi în birouri, ca tot atâtea jivine stricătoare şi plicticoase, însfârşit capturate între gratii, de unde nu vor mai scăpa să-i urmărească, — iar toţi trăiau acum numai pentru ceasul acesta de plimbare fără grijă, în lumina pentru toţi blândă, poposind la vitrinele încărcate, tă-răgănându-şi paşii fără nici o direcţie, lenevoşi şi hoinari.
   La Tripcovici, dintr’un taximetru hârbuit coborî cu pălăria pe ceafă şi cu privirea împainjenită, un
CALEA YICTORIEI
58>
om însfârşit cunoscut. Cunoscut din fotografii şt caricaturi : Leon Mătăsaru, poetul suavelor idile şi al etericelor nostalgii.
   Era cu o bandă întreagă şi se vedea lămurit că o duc de astă noapta Un prietin îl trăgea îndărăt de poala hainei. O femee cu pălăria tuflită şi eu. văpselele prelinse pe obrazul îndestul ele bătrân., chicotea răguşit şi vulgar.
   —     Numai un rând de pelinaşe să ne dregem şi câte-o pârjoală... Eu mor după pârjoalele lui Trip-covici! se sbătea încăpăţânat să scape din cleştele prietinului, poetul suav şi nostalgic, cu o barbă ţepoasă de trei nopţi.
   Ion Ozun şi-l închipuise nepământean şi devorat de o iremediabilă melancolie. Poetul tristeţelor transcendentale. Leon Mătăsaru jse smunci şi is-buti să scape din lat. Se arătă foarte vesel de acest succes. Se întoarse şi-şi înjură tovarăşii :
   —   Ai sictir ! j
   Apoi se isbi peste o doamnă cu un copil de mână*. Salută, exagerat: — Pardon ! Se prăbuşi pe uşa localului de aperitive, iar ceata de amici cu femeia văpsită, după un scurt conciliabul, descinse din automobil şi îl urmă.
   Adânc scârbit, Ion Ozun îşi şterse idolul adolescenţei din tabelul secret al adoraţilor sale, unde alături de Teofil Steriu, poetul atavicelor suspine*, era gravat pe frontispiciu cu litere adânci. Pârjoalele lui Tripcovici atât de apreciate de idolul proaspăt detronat, îi amintiră că se apropie ora dejunului.
CEZA.R PETliESCU
*00
     —     La unu, unu şi un sfert! îi spusese Mirel Al-caz. întrebi de masa mea. Şi dacă întârzii cumva, aştepţi.
     Mai bine să aştepte şi între timp să-şi recapituleze vorbă cu vorbă, tot ce avea să-i ceară. Grăbi pasul, făcând drumul îndărăt şi cu cât se apropia, cu atât i se părea mai complicat şi irealizabil, ceia ce astăzi dimineaţă, în hotărîrea lui, se arătase a-iât de simplu şi atât de uşor.
     îşi încredinţă pardesiul şi pălăria, persoanei rotunde şi afabile dela garderobă. îşi pipăi în faţa oglinzii părul scăpat rebel din lăcuita cască de po~ madă, îşi încheie nasturii şi înaintă pipăindu-şi în buzunar cartonul cu numărul vestiarului. Nici odată nu intrase într’un restaurant atât de luxos. Se sili să treacă printre mese, cu un aer nepăsător, refuzând cu gest atent de monarh, invitaţia chelnerilor să ocupe una din mesele libere.
     —     Masa domnului Alcaz ? întrebă negligent, ca rin foarte intim prietin al mult cunoscutului gazetar.
     —     Poftiţi p’acilea... Mitache, condu pe domnu la masa lui conu Mirel.
                       Masa era în fund. Aşezându-se, Ion Ozun, abia atunci îşi dădu seamă că a uitat să depună şi bastonul la garderobă. Bastonul moştenit dela un unchiu, grefierul Tăsică Ozun; exemplar rar, din / lemn de mahon cu un cap de raţă sculptat în fildeş, patinat de palma defunctului după o carieră inseparabilă de treizeci de ani atât de fidelă, încât contimporanii grefierului nici nu-1 puteau imagina
CALEA VICTORIEI
6fc
fără acest sceptru al bătrânelei şi al unei statornicii model.
   Ion Ozun nu ştia unde să razeme sceptrul.
   H puse între genunchi şi începu să privească, su~ praveghindu-se să pară cât mai la el acasă, într’un. asemenea restaurant, printre asemenea lume.
   Un picolo îi prezintă lista. O respinse.
   — Aşteptaţi atunci pe conu Mirel ? îl înţelese a-probând băiatul sufocat în gulerul prea înalt. Dumnealui vine întotdeauna după unu jumătate... L-au întrebat doi domni până acum. L-a sunat şi la telefon... Vă servim o luică ?
   Şi alergă să aducă ţuica, fără să mai aştepte răspuns. Ion Ozun se întreba cuprins de o îngrijorare bruscă, ce se va face dacă Mirel Alcaz, prin cine ştie ce conspiraţie de împrejurări va fi împiedicat, să se ţină de cuvânt ?;Va mânca singur, de ruşinea chelnerilor, dar îşi va desechilibra ireparabil rămăşiţele bugetului, suprimându-şi cu o singură masă, subzistenţa pe trei zile. Trase cu coada ochiului la lista de preţuri. Cifrele erau astronomice. Se simţi cel mai focos partizan al preţurilor maxi-male.
   Sorbi ţuica şi se pomeni cugetând lucruri displăcute şi crunte, pe socoteala lui Mirel Alcaz.
   Era elev de liceu, în timpul răsboiului, când biroul de încartiruire îl isgonise din camera lui, în casa bătrânească şi săracă, să facă loc acestui locotenent de rezervă, vorbăreţ şi spilcuit, în uniforma albastră de stofă franceză şi cu un chipiu fantezist, cu cozorocul de lac, îngust de un deget.
CEZAR PETRESCU
      Anunţase râzând, că vor scăpa de el într’o săptămână. Se instală şi rămase şapte luni. '
      Dar mătuşă-sa se bucură de un asemenea oaspe, fiindcă în sărăcia ei de văduvă bătrână şi bolnavă, ofiţerul adusese belşug, bonuri de aprovizionare, zahăr şi ordonanţă. Era prietin cu toată lumea. Lui Ion Ozun, jse păruse că pune oarecare fanfaronadă, în graba de a servi pe oricine, poate mai mult pentru a arăta vanitos, cât îi măsoară puterile.
      Aflase mai apoi că a devenit jurnalist cu mare trecere, deşi semnătura îi apărea rar şi atunci numai în josul unorlifticole de culise politice, declaraţii ale miniştrilor, foştilor ori viitorilor miniştri, intrigi şi misterioase combinaţii^ Că a ajuns să a-peleze la bunăvoia unui asemenea flecar, pe care îl socotea fără talent şi cu spinarea cartilaginoasă fată de toţi stăpânii zilei, i se păru lui Ion Ozun primul simptom al capitulării.
      Semn rău şi semn trist.
      Pe urmă se gândi că şi el, face în clipa aceasta chiar, dovada unui asemenea caracter desgustă-tor şi amfibiu, ca fostul coleg de bancă, Bică To-mescu. Milogea sprijinul unui om şi pe omul a~ cela nu-1 socotea vrednic de stimă. Mâine, ce-1 va împiedica oare, când înjosnicirea va fi desăvârşită, să-i ceară şi o mie de lei, cum îl sfătuise prietenul să-i pună „o pilă“ — şi cum nu s’ar fi umilit deocamdată, chiar dacă s’ar târî pe stradă, isgonit din bursucăria lui chir Panaioti, sdrenţăros şi lihnit.
      Descoperirea îl mâhni. Se simţi împresurat încă
CALEA VICTORIEI
68
  de alte ameninţări nevăzute, bestii vâscoase şi târî toaxe, pe care nu le bănuise în ceasul când s’a urcat în tren. Câţi din sala aceasta, cu albul de zăpadă al fetelor de masă, cu tacâmuri grele de argint şi cu mâncări scumpe, nu-şi plătesc oare fiecare înghiţitură şi respectul slugarnic al chelnerilor, cu astfel de capitaluri ? El râvnea la altfel de victorie, cu altfel de preţ.
    Ridică ochii să-i măsoare cu dispreţul tinereţii virtuoase şi cu superioritatea sărăciei care nu are de ce roşi. Dar din celălalt capăt al sălii, dela uşă, îl întâmpină privirea lui Mirel Al caz, căutându-1 şi făcându-i semn. că l-a văzut.
    Fu ca o privire fascinatoare de dresor, încovoin-du-i moale, de gumă, toată cerbicia.
    Mirel Alcaz se oprise să arunce în braţele unui picolo, pălăria şi pardesiul. Distribui la câteva mese o jerbă de surâsuri cu o subtilă şi savantă ştiinţă a nuanţei, pe rând cordial, indiferent, amical, vag, distant, familiar, proteguitor ori distrat.
    Toate acestea în câteva piruete care au durat o singură clipă. In cealaltă clipă a trimis un semn francmasonic perechii dela o masă din ungherul extrem : domnul ras şi cu ochelari americani prinşi după ureche în cârlige ; doamna cu părul roşu şi cu pieptul opulent. In a treia clipă a fost lângă Ion Ozun. I-a scuturat mâna cu o cordialitate exagerată şi ocrotitoare:
    — Mă ierţi Am întârziat la Externe. Tocmai îmi aranjam plecarea la Geneva şi ne-a tras Jan
64
CEZAR PETRESCU
    o şuetă de nu mai puteam scăpa. Teribil pisălog E încolo, băiat admirabil, Jan...
      Ion Ozun află astfel că mai există şi alţi Ioni pe* lume, mai importanţi fără îndoială decât el, dar nu cuteză să întrebe ce Jan anume a dat o şuetă la Externe, până după ora unu jumătate.
      Mirel Alcaz, abia s’a aşezat pe scaun şi abia a despăturit şervetul, că a doua listă a şi apărut generaţie spontană pe masă, ca şi sticlele din baterie* ca şi mastica sosită fără comandă, ca şi măslinele înfipte în scobitoare, ca şi panerul schimbat, cu franzelutele dolofane şi aurii. El le priveşte sosind cu o vădită satisfactiune de om care-i place să-şi vadă gusturile ştiute şi respectate. E proaspăt bărbierit, cu o uşoară umbră de pudră, cu părul dat peste cap şi străbătut de câteva şuviţe sure. [Are ochii verzi, limpezi, surîzători de o mare încântare de sine,! de alţii, de tot ce vede împrejur, de tot ce i s’a întâmplat ieri, i se întâmplă azi, şi i se va întâmpla mâine. Chelnerul pare fericit că serveşte un asemenea client şi el pare fericit că e servit de a~ semenea chelner.
      — Nu te-ai fixat încă ? observă cu desaprobare că Ion Ozun a început a citi lista dela capăt. In acest caz, dă-mi voie să fac un menu pentru amândoi. Cunosc toate specialităţile casei. De exemplu : o cegă rasol. Preferi cu maioneză ? Tăd aci nişte ciuperci cu smântână. Iar ca să încheiem, ne face Iancu o pereche de sitari. Nu-i văd pe listă, dar m’a anunţat de ieri că-mi rezervă. De acord ?
      Ion Ozun căzu de acord, descoperindu-şi o jal-
CALEA VICTORIEI
G5
nică lipsă de personalitate. Alcaz văzu că mută incomod bastonul cu bot de rată, căutându-i un loc. Făcu semn picolului.
   —   Ia bastonul domnului !
   Picolo se execută. Ion Ozun se uită după suvenirul de familie cu sincer regret, îndoindu-se dacă are să-l mai revadă vreodată.
   Până acum mâinile erau ocupate. Desmierdau botul pasării palmipede şi lameliroste, tot aşa cum treizeci de ani palma defunctului grefier patinase fildeşul gălbui cu neclintită fidelitate. Libere, nu ştia ce să facă cu ele. Frământă cocoloaşe de pâine. Le clădi în efemere piramide, care nu vor dura cât a lui Keops.
   —     îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi... vorbi Mirel Alcaz, turnând maioneza peste cegă. Din principiu vin la toate întâlnirile cel dintâiu şi plec cel de pe urmă. E singurul sistem să nu laşi prietinilor timp, nici să gândească, nici să vorbească rău despre tine... E tocmai ceia ce-i spuneam ieri lui Minu.
   Se opri cuprins de îndoială.
   —   H cunoşti pe Minu ?
   —     Nu ! mărturisi Ion Ozun, privind la sosiera cu maioneză din celălalt capăt al mesei, ca la un astru inaccesibil.
   Mirel Alcaz îi înţelese privirea şi-i trecu sosiera. Continuă :
   —     Minu... Minulescu, mon cher amil Trebuie să-i faci neapărat cunovştinţa. Lui şi tuturor, dela Capşa, de aci, din foaierul teatrului şi de pretutin-
66
CEZAR FETRESCU
  deni. Ga să răsbeşti în Bucureşti, dragul meu, prima condiţie e să-ţi cultivi relaţiile. Ajunge la început o jumătate de duzină. Pe urmă se iau unul dela altul, ca scarlatina. Picolo, toarnă vin şi apo-linaris ! Jumătate şi jumătate !
     —     Tocmai fiindcă e vorba de relaţii, aşa singur cum am căzut aci din lună... crezu că a găsit o introducere potrivită, Ion Ozun.
     Celălalt nu-1 lasă să isprăvească.
     —     Apropos de relaţii... îmi spunea una bună Puiu. Pe Puiu cred că-1 cunoşti ?
     Ion Ozun declară că nu-1 cunoaşte nici pe Puiu. Mirel Alcaz se scandaliză cu desăvârşire.
     —     Puiu... Puiu Iancovescu. Cum văd ai pierdut trei săptămâni degeaba, dacă n’ai parvenit să cunoşti pe nimeni. In ce lume te-ai învârtit dragul meu, până acum ?.. Neapărat trebuie să-ti schimbi tactica... Dar să-ti spun istoria cu Puiu, fiindcă e nostimă de tot...
     Povesti istoria cu Puiu (Iancovescu). Apoi alta eu Istrati (Micascu), cu Mărioara (Voiculescu) cu Pamfil (Şeicaru), cu Gică (Elefterescu), cu Miţa (Piloţi), cu Mişu (Pop-Spătaru), cu Virgil (Ma-gearu), cu Ionel (Vulturescu), cu Teofil (Steriu)— cu alţii şi altele, defilând rapid, apărând şi dispărând ca figurile din pragul ornicelor cu cuc. O jumătate din Capitală. E prietin cu toti; i-a văzut adineori, ieri ori alaltăieri, cel mult acum trei zile ; îi tutuieşte pe toti şi toti îl tutuiesc : le-a spus ceva, i-au spus ceva.
     Ion Ozun nu poate plasa un cuvânt. Gu o sum-
CALEA VICTORIEI
G7
  bră desnădejde gândeşte la bursucăria lui chir Pa-naioti de unde a plecat astăzi dimineaţă şi unde se va întoarce diseară, condamnat să nu evadeze niciodată din irevocabila mediocritate a celor unsprezece colocatari. A deşertat înadins paharele de vin, să prindă curaj.
     Gând au ajuns la cafea şi Mirel Alcaz a aprins ţigarea de foi, îndepărtând scaunul şi rezemân-du-se cu ceafa de spătar, crezu că a găsit însfârşit momentul potrivit. Dar în aceiaşi clipă, un domn bătrân, cu ghetre albe şi cu monoclu atârnat în panglică lată pe vestă, apăru adus de o divinitate nefastă şi fără introducere se aşeză la masa lor.
     —     Mirel, Mirel ! ameninţă cu degetul lung şi uscat, de mumie. Toujours le même! Te conservi... M’ai placat alaltăseară şi te-am aşteptat până la două jumătate...
     —     Am spus, mon Prince, că nu ştiu precis. Poate vin, poate nu. Altfel, ştii că sunt cel mai exact om din lume ! Dă-mi voie să-ţi prezint un prietin : Ion Ozun, tânăr publicist şi scriitor, despre care are să se audă în curând vorbindu-se. Antoine Muşat.
     Principele Anton Muşat,\jntinse mâna scheletică şi dintr’o lâncedă privire a ochilor cenuşii şi mici, ascunşi în văgăunele orbitelor, evaluă individul din faţă ca pe-un obiect neînsufleţitjşi lipsit de orice interes. Ion Ozun, îşi aminti fără voie fotografiile ziarelor delà rubrica fenomenelor curioase, sub titlul : „Un caz excepţional de longevitate44.
     Atât de uscat ca pergamenul era acest supravie-
68
CEZAR PETRESCU
ţuitor din neamul Muşatinilor şi atât de moartă îi era privirea când tăcea.
   —     Şi cu cine ai stat până la două jumătate, num Prince? întrebă Mirel Alcaz, pregătindu-se să asculte cu mare interes.
   —    Oribil. 0 companie oribilă ! Toto, Iordan Hagi Iordan, Săvel Grigorescu, un gigolo — nici nu-mi amintesc cum se numeşte. Şi antilopele dintotdeau-na : Dorina, Maici, Renée... 0 dansatoare nouă, o unguroaică, Ilonca. Un animal admirabil, mais (ïune bêtise !... De mult nu m’am ambetat în aşa, bal. S’a ridicat o lume foarte vulgară. Nu ştiu nici să se amuze. Nopţile au devenit sinistre.
   Introduse sticla rotundă în caverna orbitei şl consultă lista. 0 aruncă dasgustat :
   —■ Nici nu se mai poate mânca în acest Bucureşti !...
   —     Sunt sitari. Au fost minunaţi, nu ? se adresă Mirel Alcaz către Ion Ozun, invocându-i mărturia-
   —    Da, destul de buni ! aprobă moale Ion Ozun,. silindu-se să nu pară prea entuziasmat, ca un om care toată viata n’a mâncat altceva decât sitari.
   Principele Anton Muşat, nu dădu nici o importantă acestor aprecieri. Bătu în masă :
   —    Două ouă moi, de raţă. Un lapte covăsit. O pară şi un marghiloman. Bine fiert, fără zahăr.
   Ion Ozun îşi spuse că n’ar fi cutezat nici odată, într’un asemenea restaurant să comande un dejun atât de frugal. Dar ceiace era îngăduit unui prinţ de sânge domnesc, nu era permis unui muritor de-rând, cu toată averea 277 lei, număraţi.
CALEA VICTORIEI
69
   Mirel Alcaz, se ridică:
   —     Mă scuzaţi o clipă... Numai două cuvinte. Un răspuns unui prietin ! arătă spre perechea care de două ori îi făcuse semne nerăbdătoare: domnul cu -ochelari prinşi în rama neagră, doamna cu părul roşu şi sâni opulenţi.
   —     Cine sunt ? întrebă principele Muşat, împin-gându-şi mai profund monoclul să-i examineze.
   —   Fredy. Alfred Goldstein, bancherul.
   —     Acesta e faimosul Alfred Goldstein? se întoarse Anton Muşat, să-l măsoare peste umăr din tălpi până ’n creştet. Bătrânul Aron Goldstein a-vea o cârciumioară pe moşia tatei. Şi Fredy al dumnitale, după cât îmi aduc aminte, acum vreo trei-zeci-treizeci şi cinci de ani, umbla desculţ şi cu cămaşa de cit ieşită prin despicătura pantalonilor... L-am bătut odată cu cravaşa, fiindcă se acăţase în coada docarului meu de vânătoare... Nu s’ar fi spus că avea să devină acest american de Darabani... In orice caz, femeia e epatantă. îmi pare de undeva cunoscută...
   —     Te cred, mon Prince... E o Ghiculeasă. Marie-Jeanne Ghica. E vorba să se mărite cu el.
   —     Non! se miră Anton Muşat, lăsând să-i cadă sticla atârnată în şnur... E leit portretul maică-si. Zoe... Minus sânii aceştia de Sviţera. Mă miram de unde-i cunosc ochii, ochii Zoei Ghica...
   Mirel Alcaz se depărtase. Principele, fiindcă nu avea altcui să-şi împărtăşească scandalizarea, continuă adresându-se lui Ion Ozun.
   —   Cest inoui! O Ghiculeasă să ia un asemenea
70
CEZAR PETRKSCU
sale type !... E drept, sunt o ramură colaterală şi degenerată a Ghiculeştilor. Născută tot dintr’o me-salianţă... Dar Zoe?! Zoe Ghica era una din femeile cele mai bine din Ţara Românească, prin optzeci şi nouă, nouăzeci ! Să-şi vadă la ce i-a ajuns fata !... Pauvre Zoé!..
   Ion Ozun,l aprobă stupid, cu un surâs onctuos pe buze, făcând toate sforţările să pară foarte interesat de aceste peripeţii şi înlăuntrul său, foarte flatat, că din bursucăria lui Chir Panaioti, se află aci, la masă cu un prinţ de viţă domnitoare, confident şi arbitru. Asemenea minuni numai în Bucureşti se pot întâmpla. Dacă e vorba să-şi creeze relaţii, cum l-a sfătuit Mirel Alcaz, a început călcând cu dreptul. Şi aprobă mai energic, turtind cu vârful cuţitului cocoloaşele de pâine şi chiar pla-sându-şi o opinie :
   —   E trist că nobleţea noastră...
   Prinţul Muşat îl privi sever. El nu tolera să audă părerile lui rostite de un oricine, de un Ion O zun oarecare.
   —   Ce e trist că nobleţea noastră?...
   —     E trist că nu mai păstrează... că în sfârşit s, părăsit o tradiţie... care oricât... se zăpăci Ion 0-zun, pierzându-şi firea sub privirea cenuşie şi aspră.
   —     Ce ştii dumneata ? rosti Anton Muşat, făcând semn chelnerului să-i schimbe farfuria cu lapte covăsit şi presărând. zahăr.
   Ion Ozuii, într’o subită inspiraţie apelă la un ar—
CALEA VICTORIEI
71
gument disperat, inventând o poveste neadevărată dela început până la sfârşit:
   —     Ştiu, fiindcă m’am ocupat foarte de aproape. Lucrez la un studiu. La un esseu asupra boeri-mei noastre în ultima’jumătate a veacului trecut. Am studiat documente. Acte şi scrisori. Testamente şi hârtii de afaceri. Mi~am făcut convingerea că e o clasă calomniată de demagogia aşa zisei democraţii. Va fi un esseu care are să irite multă lume. O apologie a clasei care n’a fost înţeleasă de brutalitatea oamenilor politici şi a fost nedreptăţită de expropriere.
   Anton Muşat îl cercetă mai atent, ezitând între bunăvoie şi neîncredere.
   —     In acest caz se schimbă lucrurile. Dumneata eşti o pasăre rară. Zici că te numeşti Ion Ozun ? N’am auzit de numele acesta.
   —     Am publicat numai prin reviste. Numai fragmente fără importantă. Nu sunt grăbit... anunţă cu făţarnică modestie Ion Ozun.
   —     E foarte frumos pentru un tânăr şi foarte rar pentru vremurile acestea de oameni grăbiţi. Iţi mărturisesc că-mi face plăcere. La cea dintâi ocazie, îţi stau la dispoziţie cu iuieuri foarte interesante.-Am acasă un sertar cu scrisori de familie în strânsă legătură cu evenimentele politice dintre 1870—1900.,.: Exact în domeniul dumitale. De douăzeci de ani îmi tot propun să le clasific şi nu găsesc timp. Dacă eşti curios să le cercetezi, ne-am face un serviciu reciproc. Dumneata ai afla In-
72
CEZAR PETRESCU
cruri necunoscute de nimeni şi eu m’aş alege cu hârtiile cartate.
   —     Oricând... Cu mare plăcere ! se grăbi Ion O zun, spunându-şi că la urmă n’ar fi o idee atât de proastă să debuteze în cariera literilor, nu cu un esseu, dar cu un roman al clasei boiereşti. Pe urmă, în aceiaşi clipă se mustră cu desgust de el însuşi, dându-şi seamă cât de uşor şi fără să roşească a minţit, renunţând slugarnic la părerile sale şi căutând să câştige atât de eftin simpatia unui bătrân-decrepit, fălos jşi desigur inutil. Ce diferenţă mai era între el şi între un cabotin ca Bică Tome-scu ? Intre el şi un flecar, un om de nimic, ca Mi-rel Alcaz?
   Mirel Alcaz, tocmai se întorcea. In drum poposea la ultimele mese, să împartă strângeri de mână, bileţele de recomandaţii, bilete de teatru, o taină politică şoptită la ureche, o glumă auzită dela Minu, Puiu, Jan, Ionel, Istrati ori Simona.
   Se aşeză, frecându-şi mâinele.
   —     Am aflat o noutate senzaţională. împrumutul nu se mai face. M’a asigurat Fredy, care a avut ieri invitat la masă delegatul consorţiului american. Ceia ce înseamnă că zilele guvernului sunt numărate. Intrăm în criză... Vodă l-a chemat pe Titu-lescu, telegrafic dela Londra. începe iar să fiarbă cazanul lui Satan. Plata !
   Plăti şi dejunul frugal al prinţului Anton Mu-şat care o luase înainte, aşteptându-i la uşă.
   —   Atunci când vorbim ? întrebă rugător Ion O-
zun.
CALEA. VICTORIEI

   —     Ah ! Uitasem !... Treci mâine pe la redacţie. Acum trebuie să mă duc neapărat la tipografie să intre ştirea în ediţie. Aranjăm mâine, poimâine. Nu e nici o graba. Şi ascultă-mă ce ţi-am spus. Cultivă relaţiile !... De exemplu principele Anton Mu-şat. In două cuvinte te previn : e curăţat complect. Trăeşte din expediente. Toată averea tocată pe Riviera, şi aci, în cabarete, la club et eţetera... Dar înrudit cu toată lumea bună a Bucureştilor... Mi se pare că se cam înţeapă de o bucată de timp.
   —   Cum adică ? întrebă naiv Ion Ozun.
   —     Ei cum ?! Seringa... Morfină. Ai să-i vezi o-chii. Supraveghează-i mai atent privirea-. La vârsta lui, ce pasiune vrei să mai aibă ?
   La vestiar, Ion Ozun reintră cu bucurie în posesiunea bastonului cu bot de raţă. Mirel Alcaz porni spre Sărindar, să arunce vestea proaspătă şi senzaţională rotativelor.
   Principele Anton Muşat apucă braţul tânărului deşirat şi stângaci, cuprins de o bruscă simpatie pentru prepusul istoric al clasei boiereşti sau poate cuprins numai de groaza singurătăţii. \
   —     Mă aşteaptă la colţ maşina lui văru-meu, Bar-bu. Din când în când mi-o trimite pentru plimbare, deşi nu suntem în relaţii prea călduroase. Dacă nu ai altceva de făcut trecem pe acasă. Afli astfel unde stau. Fumăm o ţigare, bem o cafea şi un lichior. Pe urmă mergem să ne bucurăm de ultimii© raze: de soare, la Şosea.
   Automobilul era imens ca o vitrină. Şofeurul cu
CEZAR PBTKESCU
manta albastră şi cu nasturii de metal, saluţi solemn ca un diplomat, deschizând portiera :
   —     Şi Barbu are documente foarte interesante! spuse principele Anton. Dar cred că nu prea face caz de ele. Un om nou, Barbu, ca pentru aceste vremi. Dacă nu l-aş şti din ce os se trage, aş spune că e un parvenit. Un arivisit. Face politică... bine înţeles democrată. Director de bancă. Terenuri petrolifere în Dâmboviţa.\A găsit sistemul să se îmbogăţească în timp ce noi, ceştilalti, sărăcim/ Nici o mirare că relaţiile noastre nu sunt prea afectuoase.
   Ion Ozun era preocupat să pară cât mai natural tolănit, într’o maşină de-un milion jumătate, cu şofeurul purtând blazon princiar gravat pe nasturi.
   Locuinţa lui Anton Muşat nu-1 surgrinse. Era prevenit că intră într’o casă de om ruinat. 0 sală şi două încăperi laterale. Zestrea unui muzeu, înghesuită haotic, prăfuită, coclită, mucezită, ruginită.
  l O slugă contimporană cu stăpânul servi cafeaua. Principele Anton deschise o casă de fier, din care scoase sticla de Benedictină, probabil singura valoare vrednică să fie zăvorită în adăpost blindat.
   —     Te las o singură clipă... Răsfoeşte aceste albume... se scuză după ce sfârşiră cafeaua, ţigarea şi lichiorul.
   Rămas «singur, Ion Ozun, se plimbă cu mânile la spate, răsucind gâtul la fotografiile şi tablourile
CALEA VICTORIEI
Tfc-
de pe pereţi. Se afla în faţa unui grup dela curse, în costume din preajma anului 1912. Rochii lungi, pălării minuscule cocoţate pe coafuri imense. In mijloc, principele Anton Muşat, în jachetă, cu ţi-lindru şi cu tocul binoclului atârnat în curea. Nici odată lumea de acum 10—12 ani în urmă, nu i s’a părut mai bătrână, ca din alt veac şi din altă planetă. Fotografia arăta ca o caricatură a timpurilor dispărute.
   —     Iată ceia ce nu se mai poate vedea astăzi, în epoca aceasta grotească şi fără stil! exclamă principele Anton, intrând şi apropiindu-se să privească şi el vestigiul trecutului atât de apropiat. Fotografia datează din 1912. Când pur-sângele meu Ienuper, a luat premiul cel mare. S’ar crede că e un grup de acum jumătate de veac. Mergem repede de tot... Ca Rollsul lui Barbu : quatre-vingts ă Vheure.
   Ochii îi scânteiau înviaţi ca două licăre sub spuză. Jon Ozun se gândi la informaţiile laconice ale lui Mirel Alcaz : seringă, morfină. Desigur a trecut în cealaltă cameră numai pentru aceasta. Să ceară seringei şi fiolei, • tinereţe pentru încă un ceas.
   —    Acum putem merge. Ştii unde stau. Mă găseşti acasă dimineaţa întotdeauna. Eu înainte de ora unu după amiaza, n’am văzut de douăzeci de ani Capitala. Nici nu cunosc aspectul străzilor, la ore atât de absurde. Allons!
   Astfel Ion Ozun, parcurse toată Calea Victoriei de-alungul, până la Şosea, într’o superbă limuzină, asemeni sutelor şi sutelor de necunoscuţi pe care îi
CEZAR PETBESCU
^6
invidiase astăzi dimineaţă. Răspundea şi el la saluturile adresate principelui Anton. Purtat pe perne elastice, avu iluzia că se numără printre cei tari şi invidiaţi.
   La Şosea, automobilele şi trăsurile se ţineau lanţ. Alergau întrecându-se, să prindă ultimele zile frumoase ale toamnei.
   Gerul era decolorat. Aerul molatec. Adierea legăna cele din urmă frunze ; desmierda obrazul pre-firându-se cu o înfiorare voluptoasă.
   Femeile priveau spre crepusculul palid cu surâsuri melancolice şi absente. De pe toate chipurile dispăruse brutalitatea şi graba. Era un amurg grandios şi trist.
   Trecu un echipaj demodat, prea mare şi prea înalt, cu valet în livrea şi cu o doamnă bătrână în costum anacronic.
   Principele Anton Muşat, salută până la pământ.
   —      Principesa Agata, spuse. Agata Bogdăniş-ieanu.
   Şi mai târziu :
   —     Ai observat cât de streină trece prin această lume nouă ?... Poate nici nu vede pe nimeni. Ea se plimbă pe Şoseaua de acum patruzeci de ani, printre fantomele celor de acum patruzeci de ani... Rudele susţin că i s’a cam slăbit mintea. Eu cred dimpotrivă că e mai cuminte decât noi toţi, fiindcă a ^tiut să oprească vremea şi să trăiască numai în ceea în care s’a simţit bine... Tinere, oricâte documente vei căuta şi vei răscoli, aceasta nu aii s’o poţi înţelege deplin. Ga să ne înţelegi, trebuie să înţelegi
CALEA VICTORIEI
7T
farmecul acestui Bucureşti, aşa cura se afla înainte <le pospăiala lui de modernizare şi de occidentali-zare. Bucureştii cei mai apropiaţi de Orient, decât de Apus. Acel din gravurile lui Raffet şi Bouquet*. cu cişmelile dela Filaret, unde Dinu Păturică, eroul lui Nicolae Filimon, ciocoiul cel nou, cumpăra pentru postelnicul Andronache Tuzluc, ciocoiul cel vechiu, apă boierească de un taler pe zi, încărcata, la socoteală cu doi. Ga să înţelegi oamenii şi stările^ de acum, trebuie să te întorci la vremea lui Gara-gea şi a lui Alexandru Constantin Moruz — acolo se află rădăcinele stângilor de azi, acolo năravurile şi tradiţia, tot ce-i bun şi ce-i rău, ce ne-a dat viaţă şi ce ne-a pierdut. Occidentalizarea e numai lustru; a schimbat doar Podul Mogoşoaiei în Calea Victoriei... încolo? Fă o asemănare între ce-a fost şi ce este.'Atunci cânta un calemgiu serenade Cherei Duduca.xGhera Duduca există încă, numai serenada sună altfel şi nu mai este cântată de un taraf, sub geam. Există şi Rirainelele Arghira, Ro~ zalina, Kalmuca, numai că se numesc Dolly, Renâe^ Mary sau Nina. Şi bucatele cu cheltuială : chiala-purile, iahniile şi plachiile, crapii umpluţi cu stafide şi coconari, paporniţa cu anason de Chio, chiar tămâiosul e tot de Drăgăşani. Iar tarafurile de ţigani, după care aleargă la hale şi la Băneasa, chefliii snobi în zori de zi, tarafurile acelea nu atrag oare juneţea ostenită de jazz-banduri, de banjo şi de havaiane, tocmai fiindcă în larma ţambalagiilor se prelungesc metarhanelele şi tumbelehelurile în jurul cărora se aduna toată gură casca măhălălii*.
'78
CEZAR PETRESCU
în ziua când s© îmbrăca un nou boier şi în poarta Curţii domneşti, Başi Bulucbaşa striga numele şi rangul boieriei ? John, opreşte un moment !...
    Automobilul viră curb în faţa Vilei Minovici, făcând front cu alte maşini aşezate pe două rânduri, toate lucioase şi noui, toate uriaşe şi scumpe, ca o expoziţie de mărci şi o întrecere a vanităţilor. Altele treceau spre Băneasa, altele se întorceau dinspre Băneasa. Clopoţeii de cleştar din turnul Vilei sunau limpede în aerul sonor al toamnei.
    Principele Muşat, cu ochii scânteetori, aprinşi din cenuşa răcită a privirii din totdeauna, se răsuci şi urmă:
    — Numai aşa tinere, ai să înţelegi de ce iubesc şi urăsc acest Bucureşti. In el nimic nu e nou. Totul a mai fost. Numai fata oamenilor e mai vulgară şi plăcerile lor mai lacome. încolo ? In sala de bal a domnitei Baiu, la Cişmeaua Boşie, protipendada juca menuet, cracoviana, cotilionul, valsul şi ecosesul; la mahala gloata se mulţumea cu pris-toleanca, chindia şi zoralia. La ceaiurile dansante şi la balurile de binefacere, nepoţii şi strănepoţii celor de atunci şi mai ales nepoţii şi strănepoţii slugilor lor de atunci, dansează foxtrot, schimmy, tan-go şi mai ştiu eu ce... Muzica de pe estradă e africană, americană, englezească, argentiniană, cuba-nă; danţul şi-a schimbat ritmul; dar numai un lucru n’a putut fi schimbat: cei care dansează a-cum sunt nepoţii şi strănepoţii celor care dansau atunci, sau nepoţii şi strănepoţii argaţilor care a-tunci dăntuiau chindia şi pristoleanca... Ne învâr-
CALBA TICTOBIEI
7&
  tim în aceiaşi lume, doar unii coboară şi alţii se înalţă ; doar numele s’au schimbat şi porturile... vMahalaua popei Darvaş, se numeşte altfel. In locul Marghioalei, nevasta ser darului Dumitrache Bogdănescu dela teatrul de scânduri înălţat la Curtea banului Manolache Brâncoveanu, joacă la Naţional, ori la Teatrul Mic sau la Regina Maria, actriţe care au poate mai mult talent, dar au mai puţin stil. In locul spectatorilor, veliţi boieri cu bărbile albe, îmbrăcaţi în antereu de suvai alb cu văr-guliţe de fir, cu fermenea de buhur ca paiul grâului şi cu giubea de zuf albastru, vremea a adus în fotoliile de orchestră şi în loji, spectatori mai puţin veliţi, în smoching şi în jachetă,' cu mustăţile rase $i cu chelie, iar la scară în loc să aştepte butcile şi carâtele, aşteaptă Rollsurile, Buickurile şi Packar-durile. Aceştia sunt însă strănepoţii acelora. Ciocoi vechi, sau ciocoi noui. Ceva din sângele mort a trecut în vinele viilor. Oamenii trec, rasa rămâne. Chiar nesaţiul acesta de lux al Capitalei, îl găseşti moştenire veche în năravurile epocei, aspru mustrate în pitacul domnesc din leatul 1794, al lui Io Alexandru Constantin Moruz, voevod şi domn al ţării româneşti, propind vânzarea de fiude şi limaş, zadetică în cusături şi basmale „lucruri ce prici-nuesc cheltuială zadarnică şi stingere de obşte“, făcute zapt la camara domnească şi scoase din ţară afară. In loc de hataia de Veneţia, camohaş, sadea, sandal cianfes, narez pungiuc, tulpan Mosc, şal de India ciceacliu, cetarii şi gazii de Brusa, de ghiordane de diamant, rubin şi matostat, de cao-
CBZA3 PETBE8CU
W
fite de aur; Chera Duduca şi Kiramelele contemporane se aprovizionează tot de pe Lipscani şi de pe* Podul Mogoşoaiei, cu alte podoabe purtând alte e-tichete, din Rue de la Paix sau Faubourg St.-Ho-nare sau Avenue de FOpera ; dar deosebirea rămâne fără însemnătate. Năravurile poartă alt nume ca şi eticheta mătăsurilor, caşi oamenii. Dar năravurile sunt tot acele şi sub numele nou, oamenii tot aceiaşi. Pe domnii care vorbesc despre occiden-taJizarea Capitalei, îi poftesc într’o zi de paradă., pe Calea Victoriei. Atunci când măhălălile desfundate revarsă gloata să caşte gura la defilările filmate de Serviciul Geografic al Armatei. In norodul asudat şi ghiontindu-se, caşi în soldaţii bătând talpa în asfalt, recunoşti strănepoţii norodului care .se îmbulzea în jurul palatului domnesc cu pridvoare largi, unde Voevodul se întindea pe divan să-şi bea cafeaua şi să-şi sugă ciubucul. Şi recunoşti strănepoţii catanelor spătăreşti cu mintene, poturi şi ghebe cu găetane, strănepoţii călăreţilor polcovniceşti, ai tălpaşilor dorobănteşti cu chivere şi cimpoaie, ai scutelnicilor şi ai seimenilor cu haine roşii şi moţuri galbene, aşa cum defilau pe Podul Mogoşoaiei în ziua de Sfântul Gheorghe, patronul de atunci al Ţării Româneşti. Nume schimbate, porturi schimbate — dar vieata prelungindu-se aceiaşi, fiindcă sângele a rămas acelaşi.^ De a-ceasta mi-s dragi Bucureştii şi de aceasta îi urăsc. Aci mi-am mâncat tinereţea şi viata şi averea. Câte / odată găsesc totul hidos şi netrebnic, ca o mahala a Fanarului abia mai pospăită cu o minciună de
CALEA VICTORIEI
81
civilizare. Atunci nu pot suporta oamenii, portul lor, vorba lor, năravurile lor; îmi stă în gâtlej mâncarea, mi-e coclită gura şi mi-s strepeziţi ochii. A-tunci îi urăsc şi-i osândesc şi mi se pare că nu găsesc cuvinte îndestul de grele... Pe urmă mă trezesc iubindu-i cu înduioşare. De câte ori am plecat, după o lipsă de un an ori de doi, tot aci m’am întors... Probabil că tot aşa îşi iubeşte viermele, putreziciunea în care s’a născut şi trăeşte... John, putem pleca !
   După un timp, râzând :
   —     Şofeurul lui Barbu, e englez, fiindcă aşa cere moda. Vizitiul lui bunicu-meu, care a fost şi bunicul lui Barbu, era arnăut, fiindcă aşa cerea moda. Cum vezi nimic schimbat. Totul e cum a mai fost.
   Principele Muşat, se înghemui în fundul maşi-nei, pe pernele elastice. Ochii se stinseră. Obrazul deveni deodată foarte bătrân şi trist, ruinat şi scheletic.^
   Flacăra artificială de viată se sleise. întoarcerea fu posomorită, printre automobilele şi echipagiile gonind să prindă ultimul amurg al toamnei, blând şi de-o vastă întristare.
   —     E o seară dinainte de răsboiu, suspină uşor ca o şoaptă, principele Anton Muşat.
   Ion Ozun nu auzi ori nu înţelese.
6
IV
                         No. 117 BIS. ETAJ II.
                  —     Cine locueştc aci ? Şi aci ? Şi aci ? întrebă necunoscutul din întuneric, ridicând bastonul şi punctând noaptea, spre toate ferestrele misterioase şi stinse.
                  —     Nu ştiu, răspunse poetul strângând din umerii. Ce mă priveşte pe mine cine locuieşte aci ori dincolo ? Oameni Necunoscuţi.... Eu vreau să cânt o lagună albastră din mările Sudului, cu svelţi cocotieri aplecaţi spre oglinda apei neclintită etern.
                  —     Haha l râse necunoscutul şi râsul sfredeli noaptea ca un jungkiu răsucit într’o rană. Hahal Cauţi poezia, şi drama, şi pateticul în mările Sudului pe care nu le-ai văzut niciodată ? Deschide fereastra de aci, şi de dincolo, de oriunde. Acolo e poezia şi drama, fiindcă acolo sunt oameni. Câteodată o fereastră se deschide singură şi lasă să scape în noapte un vaier, ori un suspin, ori un chiot de bucurie. Dar numai câteodată... Şi dacă fereastra rămâne închisă, aceasta nu înseamnă că acolo nu se întâmplă nimic. Eu nu ştiu ce fel de poet eşti dumneata! Haha / Ce fel de poet, te crezi dumneata!...
                  Apoi, necunoscutul întoarse spatele şi negru se cufundă cu întunericul negru. Era o stradă tăcuta şi toate ferestrele erau închise şi negre.
  Cu urechile astupate, ca să se izoleze de tot sgo~ motul din sufragerie, Sabina recita lecţia pe derost, cât o finea gura :
  — ...„In era secundară se desvoltă foarte mult fanerogamele gimnosperme, se înputinează cripto-gamele vasculare, apar fanerogamele angiosperme.
CALEA. VICTORIEI
Si
Mai. întâi monocotiledoane, apoi dicotiledoane. Dintre acestea mai întâi cele fără petale. Pe urmă cele cu petale. Era secondară este aşa dar era gimnos-permelor“...
   —   Duduie Sabina, faceţi-mi loc să aşez masa.
   Sabina nu auzia nimic. Ii dădea înainte :
   —     „In era terţiară fanerogramele gimnosper-me“...
   —     Duduie Sabina, mă rog matale! imploră Ca-tinca, ţinând în braţe un vraf imens de farfurii care părea piedestalul unei coloane atmosferice prelungite prin plafon, până la stele.
   —     „...rogamele gimnosperme se reduc la formele pe care le cunoaştem astăzi, iar angiospermeleu...
   Catinca interveni mai energic, punându-i mâna pe umăr, cu familiaritatea unei slugi bătrâne care a ţinut toţi copiii casei pe genunchi.
   —   Duduie Sabinăăă !...
   —     Ce vrei, criptogamă vasculară? ridică ochii Sabina, desfăcându-şi capacul palmelor dela u-
reclii.
   —     Mai întâi, te-aş ruga duduie să nu mă faci mata pe mine criptomagă vasculacă, fiindcă-s fe-mee bătrână şi ţi-arn şters năsucul de când erai a-tâtica. Pe urmă, te-aş ruga duduie Sabină să-mi faci loc să pun masa. Acuşica vine boierul şi ne face cu ou şi cu oţet dacă o scrântim cu pogramtil.
   —     Uff ! suspină Sabina, strângându-şi vraful de cărţi şi caete. Acum unde mă mai mut cu şatra ?
   —     Treci în odaie la băeţi! spuse Elena Lipan, •întrerupând o numărătoare complicată a şervete-
CEZAB PETHESCU
&4
lor adu.se dela spălătoreasă şi aşezate pe categorii^.
   —     Acolo nu mă lasă Nellu. Mâine are teză. Toceşte şi el.
   —   Du-te la Ana...
   —     Annie are migrenă ...De altfel, mi-a spus săi nu-i mai calc prin odaie, de când i-am răsturnat, flaconul de parfum. Zice că-i cotrobăesc în lucruri....
   —     Zice? întrebă apăsând semnificativ Elena Lipan.
   Sabina crezu imprudent să mai s.tăruie asupra* acestei chestiuni. Viră brusc discuţia, în altă direcţie :
   —   M’aş duce în birou la papa...
   —     Asta nu. Ştii că a interzis să intre altcineva,, în afară de mine.
   —     Atunci să spunem la revedere fanerogamelor angiosperme şi să-l mai muştruluim pe Boţocan l anunţă Sabina, aruncând cărţile şi plecându-se în genunchi, să revadă de sub canapea pisoiul.
   Botocan era un cotoiu adolescent, adus de Ga-ţinea dela gospodăria veche şi provincială. îşi merita numele, fiindcă avea un cap mare şi era botos foarte. Nu-i pria aerul Capitalei, nici noul domiciliu, cocoţat la al doilea etaj, fără curte şi fără grădină. ‘Venea dintr’un adevărat Paradis, populat cu tot soiul de vietăţi domestice, cu pene şi cu; păr, şi se simţea surghiunit pe nedrept -f curu spunea Sabina, citând pe Grigore Alexandrescu — „departe de muma care îl crescuse şi care-1 iubi“^ Iar ca să arate că desaprobă întru totul această a-legere a stăpânilor, stătea toată ziua mocnit şi mor-
CALEA VICTOBIEI
85
măind, în ungherul cel mai întunecos de sub canapea.
   Sabina îl remorcă de coadă. Botocan constată că siu şi-a ascuţit îndestul ghiarele, fiindcă încercarea de rezistentă dădu greş. Unghiile lunecau pe parchetul lucios. Apăru la lumină sburlit de mânie şi pufnind indignat pe nări, ca un motor cu explozii. I)e o săptămână se simţea încă mai ofensat -de tratamentul stăpânilor. Sabina îi retezase cu foarfecul mustăţile dela rădăcină, să-l pună în curent cu moda Capitalei. Fără podoaba bărbăţiei, încreţea mereu buzele ghimpoase, parcă s’ar fi •strâmbat ciudos la tot Universul.
   — Lasă-1 duduie Sabină, că are să-şi ieie lumea în cap, încercă să-l scape de supliciu, Catinca. Vai de mama lui că-1 întăleg săracul. In casa asta, nici o mâţă n’are unde s’aciuâ.
   Astfel, Catinca dădea pe soqpteala pisoiului o doleanţă a ei, personală, împărtăşită de tofi copiii. Casa era strâmtă. încăperile mici. Sabina dormea în sufragerie. Costea se plângea că nu poate lucra în aceiaşi cameră cu fratele mai mic. Toţi îşi a-minteau la fiecare pas, odăile largi şi multe, an-, tretele încăpătoare şi livada casei unde-au crescut. Catinca mai avea altele de spus şi nu pierdea prilej să le spună. Bucătăreasa dela primul etaj s’a luat la harfag pentru cheile dela pivniţă. Nemţoaica dela al treilea, a scuturat covoarele peste laptele pus la fereastră să se răcorească. Ordonanţa maiorului i-a vorbit măscări neruşinate şi olteanul i-a "vândut a treia oară, ouă clocite.
86
CEZAR PETRE6CU
   —     Duducă, mare păcat ispăşim noi, de ne-a pedepsit Dumnezeu să ne canonim în strâmtoarea asta.| Dacă aista-i un târg de tâlhari, batâr se chia-mă că şi-au făcut singuri temniţe, ca pentru dânşii. Dar ce suntem noi vinovaţi să îndurăm alături cu ei ? Pe cine-am ucis şi-am prădat noi, Doamne iartă-mă ?
   —     Lasă poveştile Catincă şi vezi c?a sunat cineva.
   —     Aista-i conaşu Costea... Nu-i boieru. Numa conaşu Costea sună apăsat să spargă soneria. /
   Costea intră, după ce-şi agăţase în cuierul an-tretului paltonul ud de ploaie. Sabina îi sări înainte :
   —   Costea, am aflat ceva extraordinar. Ghici?
   —     Pentru tine toate-s extraordinare, spuse cu nepăsare Costea Lipan, aşezându-se pe marginea canapelei şi începând să taie foile unei cărţi nouL cu scoarţele roşii.
   —     Dacă mă iei aşa, nu-ţi spun, ameninţă Sabina bosumflată.
   Pe urmă râzând că fratele continuă să taie foile., fără să se arate alarmat de ameninţare, capitulă singură.:
   —     Tot am să-ţi spun. Ai să vezi şi tu că e extraordinar.
   —     Ei spune odată ! Parcă eşti maman când vrea să-i ceară bani lui papa, pentru pălăria Anei.
   —     Costea î îl chemă la ordine, cu ton de mustrare, Elena Lipan.
   —   Ce-am greşit maman? Fac o constatare. Mă,
CALEA VICTOttIBI
87
mir numai că întotdeauna mata ceri pentru dânsa, nu Ana. Dumneaei e contesă. Aşteaptă la picioare, de-a gata.
   —   Cos tea, Costea ! Când ai să încetezi odată?
   —■ Nici n’am început, maman.
   Răsboiul era vechiu. Ostilităţile se agravaseră, decând Ana privilegiată, avea camera ei, aci, iar Costea rămăsese să suporte tovărăşia fratelui mai mic ; amândoi despărţiţi de o ură şi de un dispreţ reciproc. Nellu n’avea ce vorbi cu un om care nu putea deosebi un Ford de un Nash, şi umbla cu genunchi de hamal la pantaloni. Costea era scârbit de un frate care-şi alegea prieteniile după rangul şi numele părinţilor, iar lecturile le reducea la pagina sportivă a ziarelor şi revistelor ilustrate. Toţi trăiau acum risipiţi, adunându-se numai la ora mesei şi la culcare. Şi toti aşteptau cu nerăbdare să scape cu orice preţ, din acest adăpost părintesc, unde se asfixiau caşi Catinca, sluga, caşi Boţocan, pisoiul.
   Sabina nu renunţă la descoperirea ei extraordinară. Veni lângă Costea şi-l rugă să lase cartea la o parte:
   —     Ascultă-mă şi pe mine, oleacă, Costel. Iţi mai aminteşti de Barbara Ubrich şi de Pinguinul nostru din tren ?.. Ei bine, nici nu-ti închpui cine e-rau. Să vezi. Ştii că astăzi am avut serbare : patronul şcoalei. Doamna directoare era foarte fericită că a căpătat concursul scriitorului Teofil Steriu. Şi încă mai mare caz, făcea de conferinţa, domnişoarei Laur a Creţulescu, doctor ă în ştiinţă fizico-chi-
8S
CEZAR TETHESCU
mice dela Paris, premiată de Academia de ştiinţe franceză, eţetera, eţetera. Conferinţa se numea: E-manciparea femeii. Sună clopoţelul, se face linişte, toate aşteptăm cu emoţie. Apare — cine ? Barbara Ubrich, a noastră !... Dar i-am schimbat numele. Fără pălărie, e exact Dante Alighieri, în came şi’n oase. Mai ales în oase. In fine. Ce să-ţi spun ? Ne-a convertit pe toate la emanciparea femeii, de căs-cau fetele din clasa a şaptea şi a opta, până ce s’a încruntat doamna directoare să se facă linişte. Scăpăm de su£ragetă. Se lasă cortina şi aplaudăm de ni s’a înroşit palmele. Când se ridică din nou cortina, altă surpriză. Pinguinul nostru ! Inchipuie-şte-ţi dragă Costel, că pinguinul nostru era Teofil Steriu ! Dar ştii co frumos a citit?! O bucată cu moartea unui câine... Fetele au isbucnit în plâns, îmi era ruşine şi-mi ascundeam ochii să nu vadă nimeni că mă sclifosesc ca o proastă... N’aş fi crezut niciodată că un om aşa de gras şi care dormea ca o plăcintă, are atâta simţire... Am să te rog pe tine, Costea, să-mi dai câteva cărţi da-ale lui. Ai ceva ?
   — Se înţelege că am, vorbi Costea cu însufleţire, fiindcă lectura şi cărţile erau singura lui pasiune. Am aproape toate volumele... Dar să ştii că nu e o literatură de fleacuri, cu dansatori, pala-guri, şi toate mofturile lui Maurice Deckobra, autorul favorit al Anei. Teofil Steriu a văzut tot tragismul vieţii. 'Trebuie să fi trăit intens şi să fi suferit mult, ca să prezinte lucruri atât de ascunse din sufletul omenesc. 1 îmi pare rău că nu ne-am
CALEA VICTORIEI
89
uitat mai atent, atunci în tren. Eu am crezut că-i un îmbogăţit de răsboiu. Un burtă verde.
   —     Fetele i-au dat un buchet de flori. Şi el s’a dus galant la Dante Alighieri şi i l-a oferit, ca un paj... Păcat că-1 strică fizicul.
   —     Ii fi vrând să fie ca Rudolf Valentino şi Ra-mon Novaro al vostru! îi luă apărarea Costea Lipan, duşman hotărît al eroilor fotogenici de film.
   —     De ce nu ? se repezi Sabina să-şi ocrotească la rândul ei, simpatiile ofensate.
   Dar imediat îşi dădu seamă că nu e momentul să deschidă o veche şi întărâtată discuţie, ca să nu piardă „dadaca“ de Duminecă după amiază, pe a cărei răspundere numai, căpăta învoire să meargă la cinematograf. Costea ;şe sacrifica să o întovărăşească luându-şi angajament solemn faţă de părinţi, că nu o duce decât la filmele morale| şi decente, cum se cuvine pentru o elevă de şcoală. Angajamentul ţinea până în stradă. De acolo la uşa cinematografului, Sabina găsea îndestule argumente să-l corupă, cu toată viclenia şi linguşirea unei viitoare Eve, încercându-şi armele din fragedă vârstă, instinctiv şi nevinovat.
   Anunţă :
   —     Duminecă este un film splendid, la Select .Cu 'Bébé Daniels şi Jean Angelo... Tu ce zici de Bébé Daniels ?
   Costea n’avu când să-şi dea părerea, în orice caz lipsită de entuziasm. Intră Constantin Lipan, con-fruntându-şi ceasul cu pendulul din perete. Privirea avea o semnificaţie de toţi înţeleasă. Ea dove-
90
CEZAR PETRHSCU
dea respectul exactitudinei. De când dura amintirea copiilor, Constantin Lipan nu întârziase niciodată la masă, după cum nici odată nu depăşise ora culcării şi după cum întotdeauna, la aceleaşi minute rostea aceleaşi cuvinte şi repeta aceleaşi gesturi, ca un ritual imuabil.
   —     Bună seara Eleno. Ce s’a mai întâmplat nour copii ?
   —  Bună seara, Const!
   —  Nu s’a întâmplat nimic nou, papa.
   —     Foarte bine. Poate să aducă supa. Chemaţi pe Nellu şi pe Annie.
   [Locurile la masă erau aceleaşi, deşi gospodăria fusese strămutată dela patru sute de chilometriU Sofrageria era reconstituită cu fidelitatea unei restaurări de monument istoric, doar pe un spaţiu mai restrâns. Chiar cele doua tablouri odioase, operile de pension ale unei mătuşe decedată de oftică în floara vârstei, îşi reluaseră locul. Erau două naturi moarte de o absurdă împerechere: un pepene verde tăiat alături de o mânuşe şi o pereche de o-ehelari; trei mere lângă o pălărie de paiu şi o sticlă de doctorii.
   Copiii cutezară să ceară expulzarea lor odată cu mutatul, şi înlocuirea cu două tablouri mai apropiate de moda artistică a timpului. Ideia fusese respinsă de Elena şi Constantin Lipan cu indignare, ca un necugetat sacrilegiu. De atunci Sabina se îndeletnicea în orele libere, cu zugrăvirea unor foarte pitoreşti naturi moarte în maniera tantei A-ristizzia : o pereche de galoşi şi un mănunchi de
CALEA VICTORIEI
Sî
flori într’un borcan de muştar; o conopidă cocoţată pe un dicţionar Larousse. Toate acestea bine înţeles, în absenţa şi fără ştiinţa lui Constantin Lipan.
   Nici unul din copii nu şi-ar fi îngăduit o glumă ireverenţioasă, în prezenţa şefului de familie, întotdeauna pătruns de o gravă demnitate.
   Acum toţi erau adunaţi şi toţi tăceau.
   Constantin Lipan îşi desfăcuse cu aceleaşi mişcări încete şervetul, mutase felia de pâine la aceiaşi distanţă, golea farfuria de supă, desigur cu acelaşi număr de înghiţituri. Peste ochelari, privi cu mustrare mută la Sabina care încercase să strecoare Catincăi, farfuria numai pe jumătate. Mustrarea îşi făcu prompt efectul. Sabina resemnată consumă toată supa.
  : Pe sub sprincene Costea îşi măsura părinţii şi fraţii, cu o surdă duşmănie* Toţi, în afară de Sabina, îi apăreau meschini şi vrednici de milă. Ţi-căiala lui Constantin Lipan, măsurându-şi sgârcit fiecare mişcare. Elena Lipan, împărţind bucăţile cu o chibzuială prea vizibilă să ajungă la toţi şi să distribuie pe cele bune, într’o ordine ierarhică ; întâi bărbatului, pe urmă Anei, pe urmă Sabinei şi ea pretextând că e indispusă şi nu poate mânca, a-tunci când bucăţile n’ajung. Ana ciugulind felurile cu gesturi afectate. Nellu preocupat de frizura proaspătă, cu părul în sus şi de uniforma nouă. Pe toţi îi ura, fiindcă toţi pentru el, personificau o umanitate uscată, ipocrită, lipsită de generozitate—
■32
CEZAE PETRESCU
..burghezie îndobitocită, egoistă şi prazitară“, cum scria în cărţile cu scoarţă roşie.
   —     Am să vă spun o veste bună, copiii! anunţă Constantin Lipan, strângând şervetul minuţios, ca un pachet ambalat de farmacie. M’a chemat mâine Ministrul în audientă. Mi-a comunicat la telefon că e vorba să-mi dea delegaţie de Procuror-general.
   —     Ce înseamnă asta, papa ? întrebă inocent Sabina.
   Constantin Lipan o privi indignat, peste ochelari.
   —     înseamnă postul cel mai înalt de încredere în •Justiţie. Tot parchetul la dispoziţia mea.
   —     Sunt bucuroasă, Const, vorbi Elena prinzân-du-i mâna cu un gest timid, de femee care-a uitat de mult ce e aceia o desmerdare. Iţi spuneam eu, Const! Dreptatea vine târziu, dar tot vine.
   Apoi, mărturisindu-şi gândul ascuns, în jurul căruia roiau toate îngrijorările ei :
   —     Postul acesta, nu e aşa că are un adaos de diurnă ?
   Constantin Lipan respinse întrebarea, cu o mişcare dispreţuitoare a palmei.
   —   Nu e vorba de asta. Importă funcţia în sine.
   Misiunea cea mai delicată şi cea mai plină de
răspundere. Tu Gostea, în calitate de viitor jurist, eşti cel mai în măsură s’o ştii.
   —     Eu papa, urăsc Dreptul şi nu pot respecta a-paratul Justiţiei.
   Toţi întoarseră capul pe rând, la Gostea întâi şi pe urmă la Constantin Lipan, aşteptând un eveni-
CALEA VICTORIEI
03>
ment extraordinar, e exploziune, o catastrofă fără, precedent.
   Constantin Lipan, împotriva tuturor aşteptărilor aşeză şervetul împăturit alături de farfurie şi întrebă cu blândele stăpânită:
   —   Ce fel de vorbă e aceasta, Costea ?
   —     Papa, am deschis astăzi şi am citit, un dicţionar juridic, la capitolul procedură... Nu e nevoie» să citeşti mai mult ca să înţelegi ce e Justiţia... Ce a ajuns Justiţia în mâinele oamenilor.
   —     Eu tot n’am priceput ce vrei să spui, Costea ?■ întrebă mai departe, Constantin Lipan, cu un su-rîs îngăduitor, fiindcă ştirile bune, îl făceau mai clement cu slăbiciunile altora.
   —     In dicţionarul acesta, papa, am găsit toată e-numeraţia termenilor întrebuinţaţi în procedură. Mata îi cunoşti mai bine ca mine : asignaţie, citaţie, rechizitie, opoziţie, notificaţie, significaţie, execuţie, confirmaţie, infirmaţie, conversiune, casaţi-une, juncţiune, disjuncţiune, omologare, expediţie* prescripţie, jurisdicţie... Tot aşa mai departe, până la trei sute cincizeci. Trei sute cincizeci de cuvinte nu de locuţiuni, care toate înseamnă o formalitate de îndeplinit, sau mai exact, un truc, o stratagemă, un vicleşug menit să întârzie ceasul hotărîrii... AceaşlarP'Justitia. Un mecanism complicat înadins*, cu ajutorul căruia fiecare din adversari luptă să ajungă cât mai târziu la numărul 350 — adică la judecata definitivă. La dreptate — când se întâmplă ca o hotărîre să fie într’adevăr şi dreaptă...
— Acestea sunt copilării, Costea. Paradoxe ief-
CEZAR PETRKSCU
94
tine, pentru băieţaşi din anul întâiu ele facultate. Când te vei pătrunde adânc de ştiinţa dreptului, numai atunci ai să înţelegi... Am trecut şi eu pe aci.
   —   Eu am să rămân, papa.
   —     Haide-haide! Nu vorbi copilării. Ignoranţa e întotdeauna sigură de sine. Deocamdată citeşte pandectele.
   —      Dar nu e ignoranţă, papa ! se înverşună Costea. Aminteşte-ţi mata ce spune şi mai ales ce simte prinţul Neckludov, din „învierea" lui Tolstoi....
   —     Ştiinţa dreptului nu se conduce după romane, copile ! Tolstoi a fost un nihilist primejdios societăţii. El a dus Rusia unde se află astăzi. Lasă-! pe Tolstoi şi deocamdată citeşte pandectele... Să vă fie de bine, copii !
   Constantin Lipan se ridică dela masă şi trecu în birou. Costea gândi cu milă : „Nu are curaj să discute. Sau nici nu mai poate pricepe. E abrutizat de codurile lui“.
   Sabina se îndreptă până la uşă, privind peste o-chelari invizibili şi imitând intonaţiile glasului patern : — „Lasă-1 pe Tolstoi, Costel, şi deocamdată citeşte pandectele. Citeşte pandectele!“.
   -- Sabina, încetează odată! o mustră sever E-lena Lipan, ajutând pe Catinca la strânsul tacâmurilor.
   —     Eu nu ştiu ce maniere învaţă copila asta, la şcoala ei, se dădu cu părerea Ana. Şi tu o încurajezi, Costea. Amândoi vă complectaţi.
   —* Exact, Annie. Dumnezeu şi domnul viitor Procuror general, ne-a creiat pereehi-perechi. Tu cu
CALEA VICTORIEI
95
Nellu. Eu cu Sabina. Voi reprezintaţi respectul filial şi cultul ipocriziei, iar noi...
   —     Costea, te-am rugat să nu te exprimi nici o-dată atât de impertinent în faţa copiilor. Ge pot să mă mai aştept atunci, dela Sabina sau dela Nellu?
   —     Şi asta se repetă în fiecare zi, sublinie cu de-saprobare Ana.
   —     Desigur, eu nu mă schimb dela lună la săptămână ca moda pălăriilor ! râse Costea cu răutăcios înţeles.
   Ana strânse din umeri, contemplându-şi vârful unghiilor. Buzele subţiri numai, tremurau de indignare înăbuşită. Când ridică ochii, erau înlăcrimaţi. Şi ealşe simţea streină, împresurată de ostilităţi, piatră în casă, înainte de a sosi aci, îşi imaginase o viaţă mai puţin strânsă ] prietenii legate prin cine ştie ce voinţă ascunsă a hasardului, teatru, ceaiuri, plimbări şi o confidentă de aceiaşi vârstă şi cu aceleaşi gânduri. Existenţa, lor se a-răta însă şi mai avară ca în orăşelul de provincie de unde au plecat. Cheltuelile erau mari, Elena Lipan se plângea în fiecare dimineaţă că nu poate împlini bugetul dela o lună la alta. 0 singură dată au fost pu toţii la teatru şi atunci s’a simţit umilită de acest grup de familie, fără distincţie şi ridicul ca o lojă din caricaturile revistelor satirice. Iar a-cum fratele îi făcea procesul unei pălării, care nici măcar nu era un model, fiindcă a văzut pe Calea Victoriei vreo zece, cu toate asigurările modistei ca e un exemplar unic, adus direct dela Paris.
06
CEZAR PETRESCU
    Cos tea îi văzu lacrimile şi avu o bucurie rea. Le văzu şi Elena Lipan. Ca să risipească atmosfera încărcată, vorbi:
    —     Annie dragă, 11’ai răspuns Matildei ? Te rog scrie-i şi invit’o la noi, dacă s’a făcut bine... Sper ca nu o să ne refuze...
    Apoi j)leoă ochii în jos, neputând suporta privirea stăruitoare şi grea de intenţii a lui Costea.'„Extraordinar cum simte tot copilul acesta — gândi — şi cum simte totul cu o satisfacţie răutăcioasă. Parcă n’ar fi carne din carnea mea“.
    In adevăr, Tanti Matilda, era o mătuşă dela Iaşiy cu oarecare sta&e şi bolnavă de cancer. Toţi o cultivau, fiindcă lăsase să se înţeleagă că în lipsă de alte rude mai apropiate, va lăsa un loc larg în testament familiei Lipan. Elena o invită, dar ştia bine că nu poate veni. Iar invitaţia avea un rost nemărturisit : [scrisoarea de răspuns era să aducă date amănunţite asupra stadiului în care se află boala.) Acestea le ştia Elena Lipan când vorbise, şi le înţelegea Costea, când ridicase ochii să-i poarte dela dânsa, la Annie. „De ce mă priveşte aşa ? — gândi cu durere Elena Lipan. Ştie doar că numai pentru dânşii o fac. Eu nu mai am nici o bucurie,, decât bucuria lor. Robesc aci toată ziua. Nici nu ies din casă. Mă trezesc odată cu sluga, înaintea tuturor şi mă culc cea din urmă. Mi-am prefăcut; a treia oară rochiile. Ce vor să mai fac ?“
    Gostea, spuse cu un aer foarte nevinovat:
    —     Am citit o comunicare dela Academia de Medicină dela Paris... Un specialist pretinde că ar fi
CALEA VICTORIEI
m
descoperit leacul cancerului In acest caz, tanti Ma-tilda, o mai duce fără grijă măcar douăzeci de ani.
   —     Să dea Domnul 1 se grăbi Elena Lipan, ghicind gândul lui Costea şi vrând să arate cat e de streină de orice calcul josnic.
   Ana însă, mai puţin subtilă, căzu în cursă. Interveni cu o grabă, care dovedea că îşi apără o cauză personală ştiind că dintre toti copiii, ea era preferata tantei Matilda şi deci ea va fi privilegiată, în dispoziţiimile testamentului:
   —     Aş l Un bolnav de cancer e un bolnav condamnat. Amintiti-vă ce ne-a spus medicul astă iar* nă, după prima operaţie: nu mai durează decât doi ani cel mult. Şi aceasta numai dacă boala are evoluţie normală.
   —     Nimeni nu scapă dă cancer ! se amestecă şi Nellu, exagerând accentul muntenesc fiindcă îl considera un semn evident de distincţie. Eu am un prietin, Nicki Hagi-Iordan. Un coleg. Băiatul domnului Iordan Hagi-Iordan, milionarul şi directa* rul societăţii „Petrolul". Mama lui a murit anul trecut dă cancer. Ce n’a făcut domnul Hagi-Iordan ? îmi povestea Nicki. Posibilul şi imposibilul. Au fost pă la toate Sanatoriile. Au consultat medicii cei mai mari dă la Paris şi dă la Berlin... Tocmai rnarnan, vroiam să te rog. Mâine o să-l invit pă Nicki la mine. Joia după amiază avem liber. Am fost dă două ori la dânsul şi trebuie să-l invit şi eu la ceaiu... M’a plimbat d’o mulţime dă ori la Şosea cu PackarduL Domnul Hagi-Iordan are două
98
CEZAR PETRKSCU
automobile : un Packard şi un Austro-Daimler. Pot să-l invit, maman ?
   —     Ţi-âm spus Nellule că n’am nimic împotriva prietiniilor tale. Numai să ştii să-ţi alegi prietinii. Omul se judecă după prietini.
   —     O I maman, dacă e un fiu dă milionar şi coboară dă’n Austro-Daimler să se urce în Packard, nu e unul d’ăia ! interveni Sabina, parodiind accentul lui Nellu, atât de subit muntenizat.
   —     Cred şi eu, că aista n’a fi un jîgos, cum era Chirilovici, adăogă înăcrit, Costea.
   Elena Lipan se uită la băiatul mai mare şi oftă, clătinând din cap. Povestea cu acest Chirilovici, fusese cel dintâiu semnal de vrajbă între copii. Era veche de doi ani. Sandu Chirilovici, băiatul portarului dela penitenciarul, din oraşul lor, coleg şi prietin cu Costea, concurentul lui la premiul întâiu, fusese invitat la masă de Sfântul Constantin. Timid şi neînvătat să se poarte în lume, băga cuţitul în gură, tăia pâinea în pătrăţele, comisese o sumă de orori. Costea se simţise jenat sub privirile batjocoritoare ale Anei şi ale părinţilor. După plecarea prietinului se iscase o discuţie aprinsă.
   —     Dar e premiantul întâiu, alături de mine! îl apărase Costea. Şi recunosc că e mai inteligent decât mine, fiindcă el n’are atâta timp să-şi înveţe lecţiile. Prepară pe alţii. E sărac şi îşi ajută fraţii mai mici.
   —     O fi, îl condamnase Constantin Lipan. Aceasta nu-1 împiedică însă să mănânce ca un om civilizat.
CALEA VICTORIEI
09
-Creşterea şi-o face un om singur, dacă n’are cine să i-o dea/.
   —      In orice caz ai fi putut să-l inviţi în altă zi, nu când aveam musafiri... adăogase Ana. Ce-are să creadă lumea ?... Desigur că e vreun neam de-al nostru, pe care îl ţinem ascuns. Un neam dela pădure...
   —      Lasă, că ştie toată lumea, că bunicul nostru, popa Costache Lipan din Cârlici, n’avea nici. un domeniu forestier şi ştie că nici n’a fost Cardinal! răspunse hăxtăgos Costea.
   Cu aceasta conflictul se încheiase în seara aceia. Dar dura surd şi se înăsprea de doi ani, cu fiecare prilej nou.
   Pendulul bătu unsprezece. Elena Lipan pirotea, tesâiid găurile unui ciorap întins pe un ou de lemn. Ciorapii Anei, care la pensionul ei aristocratic nu învăţase lucruri atât de triviale. Costea avu o clipă un început de remuşcare, văzând-o îmbătrânită fără vreme şi încovoiată deasupra lucrului, cu o-chii ei uscaţi, cu degetele ei slabe şi înăsprite de munci grosolane.
   îşi luă bunăseară şi trecu în odaia lor. Nellu se aşezase la masă şi începuse să buchirească lecţiile cu fruntea încreţită de atenţie. Nu era inteligent, pricepea greu şi uita repede. Era vanitos şi pedant. Dar era silitor, ordonat, cuminte : un elev model, <ium îl lăudau profesorii. „Un papa în embrion"— gândi Costea, desbrăcându-se. Şi în aşternut, cu faţa întoarsă la perete, unde se vedeau pe zugrăveala roşie urmele mai întunecate ale mobilelor şi
100
CEZAR PETEESCU
tablourilor scoase de foştii chiriaşi, Costea se întrebă dacă nu cumva a devenit un monstru. Pe toţi îi ura. Pentru nici unul nu pierdea prilejul să le arunce o ofensă. „Ce vină au ei ? Aşa i-a făcut viata. Aşa are să mă facă şi pe mine, viaţa mâine"...-—■ Ani trecut şi eu pe acolo ! — spusese Constantin Lipan. Toţi trec, se sbaţ puţin, încearcă să Seagate, pe urmă se lasă târîţi... Simţi o înduioşare pentru toţi, ca pentru bolnavii mistuiţi de un rău fără iertare. In ceasul acela, dacă ar fi în mijlocul lor, ar găsi cuvintele bune care să aducă o împăcare, o înţelegere mai adâncă şi dureroasă, iertarea pornind dela unul la altul.
   Dar fiecare era în camera lui zăvorită, singur şi duşmănos. Şi pe fiecare îl despărţea do celălalt un zid mai gros decât peretele de cărămidă şi de var.
   —     Nellule, vorbi prietenos, întorcându-se pe o coastă. Dă-mi cartea, să-ţi explic eu... Aşa ai să termini mai repede.
   —     Lasă-mă. Ştiu cum îmi explici tu... După cinci; minute te enervezi şi-mi spui că-s tare de cap. N’ani nevoie de ajutorul tău. N’am nevoie de ajutorul nimănui.
   Gostea rămase îndelung', cu privirea înfiptă în tavan.
   Afară ploaia se auzia şuroind nesfârşit şi monoton, ca o putere rea şi tenace care n’are nevoie de nici o grabă, ca să potopească tot, să putrezească tot, să extermine tot.
V
               UN MINISTRU — BĂIAT BUN.
                  „Ea înţeleg să vă apăr vieaţa, onoarea şi averea / — sfârşi oratorul — eu înţeleg să-mi pun slabele mele puteri în serviciul unei opere mai presus^de mine şi mai presus de partid ! Ce importă un om, 'ce^importă un partid, când in faţa noastră stă ţara şi când ne priveşte viiitorul ? Eu nu mă îmbăt de vorbe umflate şi nu vă arunc în ochi fraze umplute cu vânt. Eu nu vă cer decât să mă urmaţi la fapte. Vorba e trecătoare. Omul c trecător. Fapta rămâne. Am zisr
                  —     Bravooo / Trăiască t Sus cu el I urlară o sută de glasuri fi toţi din sală începură să tropăie, din picioare, cu obraji scăldaţi de sudoare şi cu ochi injectaţi de fum.
                  —    încă un mehenghiul vorbi un moşneguţ cu cioc către vecin.
                  —     Mai zi odată stimabile, că te-am mardiţi îl ameninţă dela spate un glas de bas profund.
                  Moşneguţal se întoarse să răspundă. Dar omul care vorbise era un sdrahon cu bărbia sprijinită într'o bâtă respectabilă. De aceia moşneguţal îşi înghiţi răspunsul şi tăcu, aplaudând cu entuziasm.
   Pe ministrul Justiţiei îl chema Elefterescu şi toată lumea îi spunea Gică.             N
   întreaga sa carieră politică de douăzeci de ani, dela primele trepte, se rezuma în abilitatea cu care Îşi cultivase acest diminuitiv familiar, semn evident al popularităţii.
   Pentru toţi era Gică. Iar Gică pentru toţi era un
102
CEZAR PETBESCU
băiat bun, serviabil şi fără morgă. Partidul îi era de trei ori îndatorat : pentru campaniile duse în parlament ca opozant şi încununate întotdeauna cu mari succese oratorice; pentru îndemânarea dovedită în toate alegerile, isbutind în ultimul moment sa atragă voturile nehotărîte şi pentru tactul depus în aplanarea tuturor conflictelor lăuntrice, unde cuvântul lui ştia să îmblânzească ambiţiile prea grăbite şi să calmeze spiritele prea iritate. Devenise astfel indispensabil şi fiindcă era întotdeauna, voios, părea inofensiv.
   De fapt surâsul amical de pe buze, cu care întâmpina într’o egală bunăvoie tartorii cei mai îmbătrâniţi în rele ai partidului ca şi solicitanţii timizi şi necunoscuţi dela periferia ţării, ascundea o cruntă şi lucidă cunoaştere a slăbiciunilor omeneşti. îşi ascunsese unghiile, ştiind să aştepte.
   Acum se pregătea să le scoată la iveală.
   Pentru socotelile lui, Constantin Lipan era o-mul cel mai potrivit. Onest, străin de politică, sărac şi fără legături în Capitală, înfăţişa mâna inconştientă de fier de care avea nevoie. In lupta pentru şefia partidului, cele două tabere târau după, ele păcate grele. Un îndoit scapdal, isbucnit pe neaşteptate, le-ar fi retezat şi firul intrigilor şi pofta de şefie. Astfel, deasupra tuturor, Gică Elefterescu ar fi apărut deodată tare, temut şi cu voinţa hotă-rîtoare. Iar odată cu influenta din guvern şi-ar fi săltat brusc şi acţiunile opiniei publice : devenea un om de curaj, care pune dreptatea şi avutul ţării, mai presus de prietinii şi de calculele josnice
CALEA VICTORIEI
103
de partid. Pe urmă, şefia avea să-i cadă dela sine, ca un fruct copt.
   De aceia când şeful de cabinet îi aduse cartea de vizită a lui Gonst. Lippan îşi frecă mâinile cu sa-tisfactiune.
   —     Cheamă-1 aci şi te rog să nu ne deranjeze nimeni. Nu sunt absolut, pentru nimeni.
   Constantin Lipan intră miop şi timid.,
   —   Domnule Ministru... Am onoarea să vă...
   Gică Elefterescu, îi ieşi înainte de după birou şi-i
întinse mâna, târându-1 spre fereastră:
   —      Ce-s mofturile aste ?... Dragă Gostică, de când am devenit pentru tine, „domnule Ministru"?... Trebuie să ştii că am rămas Gică, fostul tău coleg de clasă. Gică şi nimic mai mult. Dă-mi voie să te privesc puţin în lumină. Hm ! Puţin păr alb la tâmple, puţină chelie în creştet şi ochelarii ăştia... încolo nu prea, multă schimbare. Să stăm şi să vorbim. Ia loc! — îl apăsă de umeri. Fumezi ? — îi întinse cutia de ţigări.
   Constantin Lipan nu fuma. Dar luă o ţigare şi primi foc dela Ministru, ca să nu refuze o primire atât de afabilă.
   —     Eu fumez ca un şarpe! declară Giga Elefterescu. De altfel, ştii că fumam şi în şcoală. Pe ascuns, la closet. Acele erau cele mai delicioase ţigări,.
   Constantin Lipan se aşezase pe marginea fotoliului de piele şi tuşi din pricina fumului. Nu-i venea să creadă că fostul coleg a rămas atât de tânăr şi că e atât de prietinos. El se îmbrăcase în haine de sărbătoare, ca pentru o audienţă grava şi
104
CSZAB TETBESCTT
descoperea un simplu camarad, tutuindu-1 ca ă-cum treizeci de ani, de când nu s’au mai văzut.
   Ministrul se înfundă în jâlţ, picior peste picior, aruncând colaci de fum în tavan.
   II privi printre gene. II cântări şi fu mulţumii de examen. Rămăsese aşa cum se aştepta : modest, stângaci, minuţios în fiecare mişcare. Fostul premiant întâiu, poreclit „Incoruptibilul" — cu me-tamosfoza celor treizeci de ani ; păr sur, început de chelie şi ochelari de miop.
   Ii puse mâna pe genunchi, cu o familiaritate care îşi făcea întotdeauna efectul, fiindcă întotdeauna cucerea omul:
   —   Ce-ai zis de mutarea ta aci ? Toa surprins, ai?
   —     Tocmai, dacă n’am venit să-ţi mulţumesc dragă domn... dragă Gicule, e numai fiindcă nu ştiam cărei întâmplări...
   —     Ei lasă astea, Costică. Ai să vezi, că lucrurile s’au petrecut mult mai simplu. Câţi ani am, fost colegi ? Doi sau trei ?
   —   Doi... In clasa a cincea ai plecat la Iaşi
   —     Exact. Din pricina lui Statachiu. Mă perse- ‘ cuta la matematică. Adică la drept vorbind, nu mă prea persecuta el, cât nu prea învăţam eu. Cu matematica n’am dus niciodată casă bună. Ştii că Statachiu n’a murit ? Se ţine încă bine, moşneagul. A venit la mine să-mi ceară să-i numesc un ginere, supleant... Se jena-. Credea că mai ţin minte şi că-i port râcă... I-am numit ginerile cum a vrut şi unde a vrut — de altfel un băiat bun — şi nu ştia cum să-mi mulţumească... Prostii!... Un bine nu e nici odată o piatră aruncată în baltă. Dar să venim la
CALEA VICTORIEI
165
vorba noastră. Ştii de unde mi-a dat ideia să te a-duc aci ? Telegrama. Telegrama ta de felicitare,, când am depus jurământul. Ge te-a făcut să dai
telegramă ?...
   —      M’am bucurat sincer, când am văzut în ziare numirea... îngăimă Constantin Lipim, care dăduse telegrama nu din proprie iniţiativă, ci după sfatul
Elenei.
   —      In fine. Nu importă cum ţi-a venit inspiraţia. Fapt este ca aşa mi-am adus aminte de existenţa ta în magistratură. Am pus să-mi aducă a-miarul, am consultat cazierul tău. M’am scandaţi' zat când am văzut cum te-au lăsat toţi să mucezeşti într’o puturoşenie de târg... Şi pe urmă mi-am mai adus aminte ceva. Ceva care nu se uită, dragă Cos-tică întâmplarea cu mine şi cu Naum. Iţi mai a>-■minteşti ?...
   —      Puţin... Foarte vag... încercă Lipan să-şi scormonească amintirile..
   —      Văd c’ai uitat. Eu n’am uitat, fiindcă era soarta mea în joc. Asemenea lucru nu se uită, dragă Gostică. Tu ai dovedii atunci că pui dreptatea mai presus de orice. De prietini© şi de orice. Când cercetarea na putut stabili, dacă eram eu vinovat &au Naum, tu singur aveai în mână soarta noastră. Iţi spun drept că m’am temut. întâi, Naum era băiat bun şi bine notat de profesori. Pe urmă, era şi cel mai bun prietin al tău. Eu aveam toate aparenţele împotriva mea. Destul să fi spus că nu ştii— şi sburam din şcoală. De aceasta m’am temut. Dar tu te-ai ridicat şi ai spus adevărul. Ţin minte chiar, că ai insistat, că pui dreptatea şi adevărul mai pre-
î06
. C-EZAB PETBESCU
sus de prietinie... Aceasta nu se uită, dragă Cos-tică. M’ai salvat atunci, măcar că nu-mi erai cine ştie ce prietin. Şi nu m’ai salvat de dragul meu, ci: fiindcă ştiai că nu sunt vinovat. Ai făcut-o cum spuneai, pentru adevăr şi dreptate... Cum ţi-a dictat conştiinţa. Bietul Naum! Nici odată n’am să uit cu ce ochi te-a privit... De altfel, i-ai făcut un servciu. S’a dus la şcoala militară şi acum e general de Corp de armată. S’a purtat minunat în răs-boiu. Astfel, l-ai ajutat indirect să-şi facă o carieră de o mie de ori mai bună decât acea de profesor, cum intenţiona el. Chiar îmi spunea ultima oară; când l-am întâlnit... Tu l-ai mai văzut vreodată ?
    — Nu... mărturisi Constantin Lipan, muncindu-şi zădarnic mintea să reconstituie cum s’au petrecut atunci lucrurile.
    Vag îşi amintea că într’adevăr, în calitate de e-levul cel mai bun din clasă, Lfusese chemat să des-lege o întâmplare turbure şi că în spiritul său drept şi-a sacrificat prietinul pentru adevăr, j Dar ce a-nume a fost şi cum s’a terminat povestea, nu mai ştia şi nici n’ar fi crezut vreodată că există cineva care păstrează o atât de fidelă amintire.
    Fostul camarad îi apăru cu totul altfel de cum îl socotise până acum.
    In şcoală era o puşlama sgomptoasă şi leneşă, întotdeauna prin coada clasei. Gicu, cel care-şi vindea cărţile încă dela începutul anului, cel care copia mai meşter la teză, cel care răspundea mai o-braznic profesorilor... In politică, îi urmărise cariera cu oarecare dispreţ şi uimire, fiindcă îl vedea-
CALEA VICTORIEI
107
utilizând cu îndemânare toate apucăturile de şcolar leneş şi chiulangiu, turbulent şi palavragiu.
   Acum îl regăsea în această Excelentă lipsită do mofturi, prietinoasă şi sub aparenţa uşuratecă. păstrând o seriozitate solidă, ca deopildă amintirea acelei întâmplări din care a tras o atât de~ dreaptă judecată asupra unui om.
   Ministrul aprinse o ţigare dela cealaltă şi surâse încântat de rezultatul primei părţi din audientă. Câştigase omul definitiv. De aci înainte, ştia că fostul camarad era să-i fie credincios ca un câine, mai ales că n’avea să-i ceară nimic alt, decât să des-lănţuie Justiţia şi s’o lase să-şi urmeze drumul ne-turburat.
   Spuse:
   — Aceasta e toată povestea, dragă Costică. Aşa am văzut eu lucrurile şi cred că am văzut bine. Dacă am făcut să fii mutat aci, tu ştii mai bine decât ori şi cine, că am făcut-o fără nici un interes. Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. N’a stăruit nimeni. Ştiu că nu faci politică. Ştiu că te-ai însurat fără nici un calcul — nici de protecţie, nici de zestre. Ştiu că ai patru copii şi că pentru toţi cheltuelile sunt mari, fiindcă toti, sau aproape toţi sunt încă în şcoală. Toate acestea le ştiu şi a fost uşor să le aflu, căci viaţa ta e limpede ca sticla. Şi odată ce te-am adus aci, m’am gândit mai departe. Trebuie să cunoşti că m’am hotărît să inaugurez o* eră nouă în Justiţie. Tu să nu mă judeci după a— parenţă. Aparenţa poate e uneori în defavoarea mea. Ge-ţi spui ? „Asta e un om mâncat de politică. Stricat de politică*1...
CEB*R PETRBSCU
mS
    ■— Cum mi-aşi permite să spun asta ? protestă "Constantin Lipan cu mare grabă,
    — Nu ! Nu ! Nu e nevoie să negi. Aşa gândeşti, fiindcă aşa gândeşte toată lumea. Dar, dragul meu, aparenta e înşelătoare. Pentru mine politica a fost un mijloc, nu un scop. Când eşti în haita lupilor, trebuie să urli cu lupii. Are să te surprindă însă, când ţi-oiu spune că detest politica. Prin politică, vreau să fac ceva bun şi durabil. Zic prin politică, fiindcă în Ţara Românească, nu se poate altfel. Nu se poate pe altă cale... Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să dau la cap, tâlharilor. De ori unde. Mie îmi este indiferent, dacă sunt din partidul nostru sau din opoziţie, dacă fac ori nu politică. Exact, cum tu, acum treizeci de ani, n’ai şovăit să-ţi sacrifici prietinul cel mai bun, fiindcă aşa îţi dicta conştiinţa, aşa îmi dictează conştiinţa şi mie să fac. Numai tu poţi să mă înţelegi. Şi numai în tine pot să am încredere deplină. De asta, te-am chemat. Eşti proaspăt sosit aci, nu-ţi dai poate încă deplin seamăn câte intrigi şi ele câte presiuni uzează politicianismul chiar în Justiţie... Cu oamenii de aci, nu mai puteam să încerc nimic nou. De aceia m’am gândit să apelez la tine. Există câteva chestiuni urîte şi grave, de caro n’a cutezat nimeni să se atingă. Eu îndrăznesc.- Ştiu că aceasta poate să mă coste cariera politică. Nu-mi pasă. Ai să primeşti peste câteva zile delegaţia de Procuror-General. Te rog s’o primeşti şi te rog, fiindcă şi tu dacă-ţi cercetezi conştiinţa, nu se poate să nu mă înţelegi. Şi nu-ţi cer decât să-ţi îndeplineşti misiunea. Fără nici o rezervă.
CALEA VICTORIEI
10£
fără de nici o restricţie. îmi au angajamentul să,, au intervin nici odată, în nici un îel şi pentru nimeni. Pentru mine, nu există nici prietini, nici legături politice, când e vorba de Justiţie. Trebuie să sfârşească odată scandalul 1 Aceasta e tot ce a— veam să-ţi spun şi nu mai adaog nimic, fiindcă ştiu cărui om mâni adresat. Pot considera lucrul încheiat. Nu ?
   —* Mă tem că nu voi corespunde aşteptărilor tale... E o misiune atât de delicată l vorbi Constantin Lipan, emoţionat.
   —     Lasă, modestia, dragă Costică. Te ştiu. Toată cariera ta, vorbeşte pentru tine. Nici nu vreau să mai discutăm despre aceasta... Mai bine spune-mi acum ce-ţi fac copiii. Ai văzut că prin mijloacele mele, am aflat şi câţi copii ai. Patru. Desigur toţi în şcoală...
   —     Trei sunt în şcoală... dădu informaţii? Constantin Lipan, bucuros că există cineva să se intereseze de grijile lui multe şi grele. Un băiat şi o tată, în liceu. Un băiat student la drept. Iar fata cea mai mare, a terminat pensionul şi stă acasă. Viaţa e îndestul de aspră, pentru o familie constrânsă să trăiască numai din salariu.
   —     0 ştiu 1 suspină Ministrul, arătând că participă la aceste necazuri, deşi în douăzeci de ani de politică prosperă îşi înjghebase o avere cu venituri de toţi invidiate. Dar acum, odată ce eşti mutat la Bucureşti, lucrurile au să se mai simplifice. Băiatul dela drept, te rog să-l trimiţi la mine... îmi dai un telefon şi-l primesc zilele acestea. Ii putem a— ranja o sinecură ceva, o slujbă uşoară de o oră-
CEZAR PETRESCU
110
două, undeva. Fie aici la Minister, fie la Consiliul Legislativ... Iar fata Procurorului General, n’are să aştepte mult până să se mărite. Ii găsim noi un băiat bun şi cu viitor... Te rog să nu iei în nume de rău, faptul ca mă amestec cu atâta lipsă de delicateţă în lucruri care nu mă privesc. Aş vrea să mă consideri prietin înainte de toate şi eu aşa înţeleg prietinia. Te-a supărat francheţa mea ?
   —      Nu dom... Nu, dragă Gicule. Dar îţi spun -drept că m’am simţit atât de izolat şi de strein, în acest Bucureşti. Viaţa e mult, mult mai scumpă de cum mă aşteptam.
   —      Şi aci trebuie o mână de fier ! aprobă Ministrul. O mână de fier, care să stârpească specula. Am un întreg proect care ar da roade frumoase şi imediate, dacă nu m’aş lovi de interesele colegului deîa Industrie şi Comerţ şi de supărarea colegului dela Interne. Politica, dragă Costică, e moartea noastră.
   Gică Elefterescu se uită la ceas, cu figura deodată foarte preocupată. Constantin Lipan pricepu şi se ridică.
   —      Ne-am înţeles aşa dar, dragă Costică. Va fi o surpriză, numirea ta. 0 nedumerire generală. Dar au să vadă... Săptămâna viitoare apare decretul.
   —   Numai să nu ai o desamăgire...
   —      Atâta grijă să mă frământe pe mine, dragă Costică !... Să găsesc cinci, numai cinci oameni ca tine şi în doi ani schimbăm faţa ţării. Nu uita, dă-mi un telefon şi trimite-mi băiatul... Pot spune ca i-am şi găsit locul lui.
CALEA VICTORIEI
111
   Constantin Lipan ieşi deandaratele, condus până la uşă de Ministru. Apoi Gică Elefterescu, se duse la geam şi privi afară, frecându-şi încântat mâinile. Totul era în regulă. Nici n’ar fi visat un om mai potrivit planurilor sale ascunse şi de mult pregătite. „Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama ?... — se întreba, schimbându-şi inelul de pe un deget pe altul. Te gândeşti că dacă nu era telegrama, uitam complect de existenta lui şi dădeam peste cine ştie ce canalie"...
   Dela fereastră, păşi la birou şi deschise sertarul, hătând cu palma drăgăstos, cele două dosare pe încetul şi cu răbdare alcătuite. „De aci va exploada surpriza şi aci îşi vor frânge oasele, tocmai cei care se ţin mai ţanţoşi şi se socot mai la adăpost. întâi afacerea Osias-Moldoveanu-Banca Continentală. Pe urmă, celorlalţi când se vor bucura mai sdravăn, recunoscători că i-am servit, le servesc şi lor, afacerea Petrolul-Iordan Hagi Iordan. Grecul e prea inteligent ca să nu se dea înlături la primul avertisment. Se leapădă de tovarăşi să-şi salveze interesele lui. Şi mi-i trimite pe tofi la năvodul lui Gestică Lipan. Ăsta, cu dreptatea şi conştiinţa lui, e în stare să-şi vâre pe tată-său şi pe mă-sa la puşcărie... Dacă nu există, trebuia inventat!“
   Iar Gică Elefterescu, Ministrul cel serviabil şi a-toate împăciuitor, eternul Gică, indispensabilul Gică şi inofensivul Gică, avu un rânjet pe care nimeni nu i l-a văzut nici odată.
                                                                                                s
                                                                                >. -
f
          PARTEA DOUA
1
                FOAMEA.
                  —     Vreau o bucată grasă şi bine friptă. Ai înţeles, mă urâtule ? întrebă domnul care avea întotdeauna aceiaş masă rezervată în fundul restaurantului, lângă orchestră.
                  —     Ştiu eu ce vă place dumneavoastră! făcu chelnerul şi alergă purtând farfuriile deşarte, cu o supleţe de acrobat.
                  Domnul răspunse unui salut din dreapta şi mai salută pe cineva din stânga. Căci era un domn foarte important. De aceia, şi din alte pricini, surâdea fericit şi voios.
                  Deodată bunăvoia se întunecă. Cu glas inecat de mânie se răsti la un bătrân care cutezase să-i întindă un pachet de cărţi poştale ilustrate, cu vederi:
                  —     Ce e cerşetoria aceasta ? Nici aci nu putem scăpa de cerşetori ? La muncă, domnule, la muncă !
                  —     Adevărat! încuviinţă vecinul din dreapta, vorbind peste masă. Ar trebui să se ia măsuri, domnule Senator. A devenit un scandal cu cerşetorii aceştia în haine negre.
                  —     Băie're, n’am să aştept un ceas friptura! Am spus grasă şi bine ; riptă. Şi daţi individul acesta afară.
                  Bătrânul se strecura ruşinat printre mese, cu micul lai pachet sărac şi inofensiv. Era un bătrân încovoiat de spate, cu straele roase dar periate, cu ochii trişti şi cu mâini tremurătoare; — şi nu părea un cerşetor. Ochii cerşetorilor nu sunt niciodată atât de trişti.
   La coltul Bulevardului un pui de ţigan, chincit •într’un palton prea larg, batea frenetic cu cleştele, în tava fierbinte :
   — Castanele! Poftiţi castanele! Faine castanele!
   Sabina, se opri să-i facă alişveriş. Mută de p& un braţ pe celălalt cureaua patinelor şi aşteptă res-
116
CEZAR PETRESCU
tul. Ana Lipan, care nu observase, mergea înaintaşi crezând-o alături, vorbea mai departe gesticulând cu mâna înmănuşată. Când se uită, rnirân-■du-se că nu răspunde, descoperi cu surpriză că se* adresa unui domn cu ochelari şi căciulă brumărie*. Domnul călca într’un pas, ascultase fără voie şi; salută, râzând sub mustăţile cu chiciuri de ger.
   —■ Pardon ! îi întoarse spatele Ana Lipan, ofensată.
   Domnul trecu fără să se supere. Ana îşi descărca, toată indignarea pe Sabina, care sosea cu tocul de* castane purtat în sus ca un trofeu :
   —     Ce înseamnă aceasta, Sabina ? Mă faci să-vorbesc singură cu toti indivizii... N’am să mai merg niciodată cu tine. Ce ai acolo ?
   —   Castane! răspunse triumfal Sabina.
   —      Poftim! Ai devenit imposibilă. Ce apucături mai sunt şi acestea, să cumperi pe stradă castane? ca băieţii de prăvălie ?
   —      Sunt delicioase, Annie. Nu iei şi tu? o invitai cu intenţie pacifică Sabina.
   Annie strâmbă din nas. Cine a mai văzut-o oare-pe dânsa vreodată, mâncând castane pe stradă ? Sabina strânse din umeri la acest refuz:
   —      N’ai decât! Când strâmbi aşa din buze, parcă, eşti Boţocan când musteceşte...
   —      Am să te spun lui maman. Nu te mai iau niciodată cu mine. Mă compromiţi...
   —* vŞi eu am să te spun lui maman, că acostezi pe: stradă domni cu căciula brumărie... Să văd cum a&
CALEA. VICTORIEI
11T
«ă te explici... Mai bine ia o castană şi hai să ne împăcăm, Annie.
   —      Lasă că ajungem acasă şi mai vorbim, noi* 'domnişoară ! ameninţă Ana.
   —     Sigur că o să ajungem. Şi sigur că o să mai vorbim... Eu nu-s ca tine să stau înţepată toatai &iua? fiindcă m’a respins un domn cu căciula hru-mărie.
   Ana o fulgeră cu privirea. Sabina nepăsătoare* începu să desghioace coaja unei castane, muşcând «clin fructul făinos, parfumat şi cald.
   In aerul aspru al iernei, mirosul era însă mai «aţâţător. Ion Ozun care asistase la scenă rezemat, de vitrina librăriei Alcalay, simţi o năvalnică ameţeală împăinjenindu-i privirea.
   Se împliniseră de aseară patruzeci şi opt de ore de când nu mâncase. Devenise aerian. Iar când se bucura că stomacul ostenit de aşteptare îşi descleş-iase ghiara dureroasă a foamei, mirosul acesta cald şi pofticios, îi stârnise din nou lihneala aţipită. Se uită cu ciudă la copilă în sweterul alb de lână, cu patinele atârnate pe braţ şi cu obrazul îmbujorat de frig. 'Nu recunoştea sora studentului din noaptea când a sosit în Bucureşti şi când trenul se oprise aproape de intrare, fiindcă strivise sub roti o necunoscută A Vedea numai o odraslă alintată de oameni sătui, mergând la desfătările lor de oameni <sătui şi o înglobă în aversiunea lui de flămând.
   —   Castanele ! Faine castanele!
   Măcar cinci lei de-ar găsi într’un fund de buzu-
118
CEZAR PETEESCU
nar, o hârtie ruptă, preţul unei jumătăţi de pâine.
   —  Calde castanele ! Faine castanele!
   Stăruitor, mirosul fructelor coapte se înalta dineu ptorul improvizat. Alţi trecători se opreau, aşteptau rest, porneau ţinând cornetul între degete şi schimbau mâna când se frigeau prin hârtia subţire..
   Ţigănuşul îşi dogorea la jăratec palmele roze, ca palmele de maimuţă şi de negru. Cu o ascuţime precoce, ştia cărui trecător să-i reteze mersul grăbit :
   —  Coapte castanele ! Faine castanele !
   Ion Ozun se mută de lângă acest loc al supliciului. Pomi în sus, pe Calea Victoriei. Bătu talpa mai apăsat să-şi desmorţească vârful degetelor în pantofii pirpirii.
   Nu avea ochi pentru frumuseţea acestei dimineţi-senine de iarnă, cu cerul sticlos şi cu văzduhul deodată purificat. Nici pentru trecătorii curgând îm-potrivă-i ; bărbaţi înfăşuraţi în blănuri, femei râzând şi vorbind sonor. In privirea dilatată de tortura foamei, ca într'un început de delir, se perindau ciudat şi spasmodic, numai oameni sătul, să-tui, sătui.
   Prin uşa băcăniilor cu aperitive, când se căsca, să primească înlăuntru un client vânăt de ger, năvălea miros de peşte şi de cafea, de şuncă şi de măsline, de costiţă afumată şi de portocale ; mirosul băcăniilor din belşug îndopate cu toate trufanda-' lele culese din toate unghiurile lumii. La Drago-mir atârnau iepuri şi fazani cu picuri de sânge îngheţaţi în nări. Un coş de crevete. Un snop de ba-
CALEA VICTORIEI
119
nane. Castraveţi verzi şi struguri de Constantine-pol. Un homar viu, ca o reclamă de văpsea roşie, mişcându-şi mustăţile uriaşe. Şi fructe bizare şi a-urite de tropice, culcate delicat în sicriuaşe fine de papură pe căpătâiu capitonat.
   Ion Ozun vedea cu stranie limpezime, bărci fugărind pe oceanul brumos bancurile de sardele, plantatori cu pălării conice supraveghind negri cu încărcate coşuri pe umeri, un vânător cu puşca la ochi în codru nins de brad ; vapoare şi gări, fabrici şi orezării inundate, tot tumultul planetei, cu porturi şi hamali, cu hale imense şi cu abaterii, cu uscăturii de fructe şi pepiniere de păstrăvi, cu minusculi arbuşti de mirodenii şi cu moruni giganţi atârnaţi în cârlige ; tot ce fauna şi flora celor cinci continente oferă în pământ, pe pământ, în apă şi în văzduh, tot ce oamenii celor cinci rase cară de sub toate latitudinele, încarcă, vânează, pescuiesc, cultivă cu savante atenţii şi adună pentru belşugul a-cesta al rafturilor de băcănii. Fiecare cutie, fiecare ladă, fiecare sac, a călătorit din alt capăt de lume, ca să ajungă aci şi să-i aţâţe nările şi privirea flămândă. Niciodată n’a cugetat ce univers variat şi pitoresc poate încăpea într’un raft de pTăvălie. Şi mai ales ce univers savuros.
   Există fericiţi care găsesc o pungă în zăpadă. Alţii pe care îi caută cu telegrame o moştenire. E-xistă şi acei care-au învăţat curajul să ceară.
   Un băiat cu şorţ alb, aleargă cu două franzele rumene şi calde în braţe. Este oare un parfum mai ameţitor ca mirosul de pâine caldă? Când o frâ.ngi
120
CEZA3 PETSESCU
în două, se înaltă un abur copt şi bun, cum n’a urât încă divinitatea nicăiri, un fruct cu aromă mai dulce. In câte case, în câte mii do case din a-cest Bucureşti, nu se află astăzi bucăţi de pâine a-runcată la gunoiu ? Bucăţi mari de pâine, felii a-bia atinse. Ei mâncau acasă, la mătuşa lui care l-a crescut, numai pâine neagră. Poate fi ceva mai bun ca o; felie de pâine neagră cu unt ? Felia de dimineaţă, înainte de a pleca la şcoală... Bătrâna îl învăţa întotdeauna să nu arunce fărimiturile în foc, fiindcă e păcat. Le semăna în prag, pentru păsările cerului. Odată a înşelat-o. II trimisese să arunce rămăşiţele afară. Era ger ca acum şi era noapte. Ii era frică şi-i era frig. A ieşit în antret cu pumnul de fărimituri, s’a prefăcut că deschide uşa de-afară, dar le-a svârlit în gura sobei din sălită. îndată s’a împrăştiat un miros de pâine arsă, parcă să dovedească fără întârziere că nici un păcat nu poate rămâne ascuns. A închis repede uşa şi a început să vorbească vrute şi nevrute, ca să abată a-tenţia bătrânei în altă parte.
    Bătrâna a ridicat ochii de pe împletitură şi o clipă ingliţile au stat:
    —  Nu-ti pare tie Ionel, că miroase a pâine arsă?
    —     Da de unde! a mintit fără să roşească, făcând cu nările ca un capău. Ţi se pare matale...
I-a spus Ionel. Ii spunea Ionel. Acum nicăiri nu mai e nimeni să-i rostească numele cu o desmier-dare, chiar când îl mustra. Acum e cel mai singur / om din acest oraş. Gel mai singur şi cel mai flămând, cum nici cerşitorii în sdrenţe nu sunt.] Nici-
CALEA VICTORIEI
121
odată n’a crezut că într’adevăr se poate muri de foame. Unchiu-său, Tăsică, grefierul, îl povăţuia amărît: — „Lasă măi băiete prostiile acestea cu scrisul şi cu alte năsbâtii, că ai să mori de foame cu ele. Mai degrabă învaţă-un meşteşug sau oplo-şeşte-te într’o slujbă../4 Atunci zâmbea cu dispreţ de asemenea idei nătângi, de biet moşneag înapoiat. Acum i-a pus şi bastonul lui amanet; bastonul cu cap de rată sculptat în fildeş. A vândut tot, a amanetat tot: ceasul, rândul celălalt de haine, cărţile ; tot pe ce-a putut căpăta un ban. Iar de două zile rabdă de foame, alungat din bursucă-ria lui chir Panaioti de gerul care i-a îngheţat şi cerneala în călimară şi de nădejdea că printr’o minune, cineva are nevoie de manuscrisele lui, de braţele lui, de putina lui învăţătură. Gândeşte —: „Printr’o minune../4 Şi într’adevăr a început să-i pară că numai o minune mai poate curma vraja -aceasta rea... Gât a avut lemne, cel puţin se aşeza la scris până la miezul nopţii. Gând s’au terminat, zăcea sgribulit în aşternut. Crăciunul l-a făcut cu banii de pe hainele vândute. Anul nou cu un singur pol căpătat pe baston — atât i-a dat şi numai fiindcă i-a citit în ochi, cămătarul, implorarea des-nădăjduită. Bică Tomescu e în turneu; de aco-lo-i trimite cărţi poştale ilustrate. Mirel Alcaz, a-bia întors dela congrese şi conferinţe de peste hotare, l-a amânat din nou. Toate revistele i-au primit cu indiferentă manuscrisele poftindu-1 să treacă peste o săptămână ori două. Mai sunt cinci zile, ţşi expiră chiria. Atunci, chir Panaioti îi va scoate
122
CEZAR PETEESCU
lădiţa cu restul de rufe în stradă şi nu-i mai rămâne decât să degere culcat într’un gang ori pe O' bancă în Gişmigiu, cum mor vagabonzii.
   Un clacson de automobil îl alungă pe trotuoar. In maşina închisă, recunoscu bancherul Alfred Gold-ştein, Fredy, alături de tovarăşa cu părul roşcat, cuibărită în blană scumpă şi caldă. Râdeau de ceva şi amândoi erau bucălaţi, rotunzi, albi şi graşi ; de o grăsime respingătoare. De-o prosperitate a-nimalică şi nesimţită.
   Aşa cum sunt toţi trecătorii care-1 împing, îl ghiontesc, îi aruncă priviri duşmănoase ori nepă-sătoare, în goana lor biciuită de ger. Când a sosit aci, în hotărîrile lui naive şi tinere, voia să-i cucerească pe toţi, uimindu-i. Să le sguduie nepăsarea cu scrisul lui, cu lumea adusă în el care avea să le îmblânzească simţirea, învăţându-i să vadă tot ce poartă viaţa cu ea, iremediabil şi dureros. El nu ura atunci pe nimeni, fiindcă în fiecare seamăn descifra o suferinţă secretă. Scrisul lui şi-l voia ca un balsam vindecător. \Şi dacă avea să cucerească tot ce-1 mânase aci: nume, glorie şi bani, cucerirea şi-o imaginase cu o luptă vitează şi graţioasă, după care se va întoarce surâzând ca un şampion de scrimă, să mulţumească aplauzelor de sus şi de jos. Acum ar fi vrut o biruinţă sălbatecă, numai ca să-i îngenunche pe toţi, să le arunce în faţă tot desgus-tul şi să-i biciuiască şuerător pentru nesimţirea lor de sătui. Cu dureroasă surţmfză, învăţa să dispreţuiască şi să urască. Foamea îi încleşta pumnii în adâncul rece al huzunărilor.
CALEA. VICTORIEI
12%
   La Palat ceasul arăta unsprezece. Se întoarse grăbit, ca un om care şi-a amintit ceva, ca să nu pară că hoinăreşte fără nici o ţintă precisă după ce străbătuse de şase ori acelaşi drum. In faţa hotelului Continental, se hotărî să intre şi să se încălzească în hol.
   întrebă portarul la întâmplare :
   —     Domnul Constantinescu dela Botoşani e în cameră ?
   Portarul nu mai cercetă tabloul cu chei:
   —     Nu trage la noi, nici un domn Constantine-scu dela Botoşani... Poate vreţi să spuneţi Dimitrie Constantinescu dela Craiova, un domn înalt cu barbă ? Sau poate domnu deputat Armând Constantinescu dela Giurgiu...
   —     Nu-nu ! stărui cu toată convingerea Ion 0-zun. Constantinescu dela Botoşani... Mă mir că n’a sosit. Uite, mi-a scris aci şi mi-a dat întâlnire.
   Spre mai deplină argumentare, pipăi un plic din buzunar şi păru foarte contrariat de această inexactitate a domnului Constantinescu dela Botoşani.
   —     Poate soseşte acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. Este un tren de Moldova, la douăsprezece. Treceţi mai târziu...
   Ion Ozun se arătă foarte încurcat şi ca după o complicată chibzuială lăuntrică, decise :
   —   Mai bine aştept. N’aş vrea să-l scap.
   —     Poftiţi ! arătă portarul jâîţurile de palii şi se întoarse la condicile lui.
   —   „TIf!“ — răsuflă Ion Ozun, alegând scaunul
124
CEZAR PETRESCU
£el mai aproape de calorifer şi instalându-se picior peste picior.
   Căldura îl cuprinse îndată şi îndată văzu existenţa mai trandafiriu.
   Coborau şi urcau, intrând şi ieşind, pasageri grăbiţi Alţii se strângeau într’un colţ să şoptească:— „Ia-1 pe Horoviţ şi mergi numai decât la Minister... Vezi, urmăreşte hârtia până la ieşire. Şi nu da banii, decât când ai ordinul la mână. Altfel, te-ai ars !“
   0 doamnă intră încărcată de pachete şi după ce Ie Iasă portarului se aşeză pe jâlţul din faţă, începând să ronţăe pastile de ciocolată dintr’o cutie rotundă. Ion Ozun o privi cu un început de sfârşeală. Doamna surise cochet, socotind privirea un omagiu adresat frumuseţii sale planturoase.
   „Are un cap de cafea cu lapte“ — gândi Ion 0-zun, cu desgust. Nu ştia unde a citit aceasta foarte ele curând. Dar recunoscu că autorul observaţiei a-vea toată dreptatea. Există întradevăr o mutră specială a femeilor care se hrănesc cu cafea cu lapte. Molâe şi fără caracter. Lui nu i-a plăcut nici odată cafeaua cu lapte. Dar ca niciodată, imaginea unei ceşti de cafea cu lapte, răcită şi cu pieliţa creaţă deasupra, în loc să-i apară respingătoare, îi scormoni stomacul cu unghii de fier.
   Doamna cu pastilele de ciocolată surâdea suav. îşi scoase oglinda, roşul şi pudra, renovându-şi faţada. Ion Ozun o privi asasin.
   — Ce faci aici, bre Ozun, bre ?
   Inainte-i, se opri bucuros, Ţâlică Anastasiu, a-
CALEA VICTORIEI
125>
Tocat din urbea lui, numit de concetăţeni „Ţâlică Găliganul" din pricina staturei şi „Ţâlică Incident",, din pricina măestriei de chiţibuşar al procedureL Era voios şi purta subsuoară un ghiosdan doldora.
   Ion Ozun, rosti cu glas de agonie:
   —   Ce să fac coane Ţâlică ?.. Aştept pe cineva.
   —   Ei bravo ! Te’nvârţi, ai ?
   Economisind vorba, Ion Ozun, făcu un gest modest, adică: „aşa şi-aşa".
   —     Ei bravo ! Bravo-ţie! Ţi-am spus eu, că nu făcea pentru tine să te pierzi în porcăria noastră de târg... Va să zică îi tragi la gazetă sdravăn ? făcu dintr’un ochiu complice, fiindcă ştia că Ion Ozun a plecat din urbea natală să-şi facă o strălucită carieră în presă.
   —     Hm ! repetă Ion Ozun, gestul care însemna „a,şa şi aşa".
   —     Ei,.ca la început, înţeleg perfect!... înţelese şi asta, Ţâlică Incident. Dacă nu curge — pică. Până ce prinzi chiag. Astăzi cu gazetăria se câştigă bune parale... Nu mai fă pe modestul ! Parcă te văd mâi— ne-poimâine, că nu-ţi mai ajunge nimeni nici cu prăjina la nas... Şi pe cine aştepţi ?
   —     Un prietin, care trebuie să vie din moment în moment... afirmă cu toată convingerea Ion Ozuiv mai mult la adresa portarului decât pentru cel care-întrebase.
   —   Ei bravo ! La revedere atunci...
   Şi dela uşă, întorcându-se pe jumătate :
   —     Păcat că nu eşti liber... Te-aş fi invitat să iei' dejunul cu mine, să-ţi mai spun câteva din târgul:
126
CEZAR PRTRESCU
nostru, să le dai la gazetă. Trebuie dat la cap, pehlivanilor !
   Spuse şi trânti uşa.
   Ion Ozunijamase în jâlţ, neclintit, ca un condamnat electrocutat pe scaunul de execuţie. '
   Aceasta nu şi-o mai imaginase. Ii venea să a-lerge după celălalt, să-i mărturisească fără înconjur că nu aşteaptă pe nimeni, că n’a aşteptat nici odată pe nimeni sau că renunţă la întâlnirea cu prietenul închipuit, numai ca să afle ştirile senzaţionale din urbea natală şi mai ales să nu refuze invitaţia la masă.
   Dar Ţâlică Găliganul zis şi Incident era departe, şi Ion Ozun nici nu ştia măcar la ce restaurant ia dejunul, să dea peste dânsul ca din întâmplare.
   „Sunt un idiot ! — se mustră de unul singur. Un imbecil... Niciodată n’am să fac vreo ispravă în viaţă. Idiot! Idiot! Idiot!“
   Apoi ca să se răcorească, autoritar ca la dânsul acasă, strigă la un domn, care intrase împingând uşa cu piciorul şi lăsând-o întredeschisă :
   — Uşa ! Domnule, uşa !
   Domnul docil, se întoarse şi închise uşa. Ion O-j£un văzu în acest simplu fapt, dovadă că pentru a fi ascultat, e nevoie numai să ceri sau să porunceşti cu îndestulă autoritate. Descoperirea îi dădu curaj. Va merge la Mirel Alcaz, va merge la Teofil Steriu şi va pretinde, ceia ce până acum ceruse modest şi timid.
   Căldura caloriferului îl desmorţise. Se dădu mai
CALEA VICTORIEI
327
aproape să înmagazineze o ultimă provizie şi cu spatele dogorit se ridică.
   —     Nu mai aşteptaţi ? ghici portarul. Dacă soseşte domnul Constantinescu, îi spun că Daţi aşteptat. Numele dumneavoastră ?
   —     Nu importă ! vorbi cu siguranţă Ion Ozun. Destul să ştie că l-am aşteptat... are să-şi închipuie el cine.
   Ion Ozun trecu pe lângă doamna cu pastilele de ciocolată, fără să-i arunce nici o privire. Eşi — lăsând în urmă uşa deschisă.
   Gerul îl întâmpină cu un asalt de înţepături a-eide. Iuţi paşii. Mergând, în acelaş ritm repede şi bătăios, recapitula conversaţia dintre el şi Mirel Alcaz, dintre el şi Teofil Steriu. Totul îi păru din nou, simplu şi realizabil. Secretul era acesta : să pretindă — nu să ceară milog.
   La ziarul unde lucra Mirel Alcaz|_unul din oamenii de serviciu îi deschise uşa dela sala de aşteptare. II cunoştea şi ştia pe cine caută. II cunoşteau acum toţi de când stârcea pe la uşi. j
   ■— Domnul Alcaz e în conferinţă cu domnu director. Gând termină, vă anunţ.
   Sala de aşteptare era ticsită ca o anticameră de minister. Ion Ozun se aşeză lângă un omuleţ bărbos ca un gnom şi gânditor ca un inventator nefericit ce era. II cunoştea şi pe acesta. II întâlnea întotdeauna, prezent la aceleaşi ore. Se recomandase odată şi-i povestise necazul. De treizeci de ani, născocea tot soiul de lucruri importante şi simple, de treizeci de ani colecţiona brevele şi nimeni nu
\
128
CEZAR PETRESCU
voia să i le ia în seamă.^ Frâne de tren, îngrăşăminte chimice, substanţe care fac pânza incombus-tibilă, aparate de ras automat, tocuri de scris cu două cerneli — „apeşi butonul aci, scrie cu roşu~ apeşi dincoace, curge din rezervor cerneală albăstrie" — mingi care nu se pot sparge, secerătoare— plug şi helicopterul care n’are nevoie de teren pentru aterizai; treizeci de brevete în treizeci de ani, nu împiedicau mulţimea obtuză şi oarbă, să are tot cu plugurile vechi, să scrie tot cu tocurile lor imperfecte, să se urce tot în trenurile care se sfarmă în accidente cum se turtesc cutiile de chibrituri sub talpă. De un an, descoperise că o fabrică de arme germană, i-a „furat" inventiunea lui de puşcă automată şi de atunci nu găsea un singur om de curaj să protesteze şi să dea pe fată tâlhăria.
   — Toţi sunt vânduţi, domnule. Pe toti i-a cumpărat ! îl încredinţase pe Ion Ozun, în şoaptă, privind pe furiş să vadă dacă nu-1 ascultă vreun spion cumpărat de duşmanii coalizaţi împotriva lui.
   Acum inventatorul nenorocos şi bărbos, era cufundat în gânduri, sugând un capăt de havană stins, iar Ion Ozun se bucură că nu va fi silit să-i asculte descripţia unei alte născociri care-ar schiim-ba într’un singur an fata lumii.
   Se aşeză şi privi tovarăşii de aşteptare. Erau* înalţi şi scunzi, bătrâni şi tineri, sdrentăroşi şi e-leganti; unii fumând, alţii citind ziare, unii însemnând o notă cu hârtia îndoită pe genunchi, alţii puricând cu mare atenţie planisfera cu direcţia alizeelor şi musonilor agăţată nu se ştie de ce în
CALEA VICTORIEI
129
perete: toţi respirând un aer greu în care îşi dăduseră întâlnire toate miresmele, de naftalină şi de violete, de blană şi de pudră Goty, de sudoare şi de lac de unghii, de stofă plouată şi de trabuc, de cerneală de tipar şi de pastile de mintă.
   Leşinul dela stomah îi împăinjeni din nou privirea. Se temu să nu cadă şi cu o încordare se ridică. Nu mâncase de două zile pe a treia şi totuşi îi venea să verse.. „II înspăimântă gândul unei scene absurde : el lungit la pământ, toti agitându-se în jurul lui, dând sfaturi, deschizându-1 şi frec-ţionându-1, chemând Salvarea. J Dacă l-ar descheia, i-ar găsi cămaşa murdarăJ După asemenea spectacol, n’ar mai putea intra nici odată aci. L-ar crede epileptic, sinucigaş, simulator, cine ştie ce..$ Nimeni nu şi-ar închipui că e singurul om din Bucureşti care n’a mâncat de aproape trei zile şi care nu are un singur leu în fundul unui buzunar, măcar o monedă turtită, ciocănită şi scoasă din uz.
   Silindu-se să calce drept, ieşi în antret. Ceru servitorului un pahar cu apă. Apa îi căzu bulgăr de ghiată în stomahul gol. Dar îl învioră. Servitorul aştepta poate bacşiş, căci nu se mişca, finând paharul deşert pe tavă.
   Ion Ozun îşi hotărî să-l copleşească în fiecare zi cu bacşişuri princiare, când va intra şi el în angrenajul acestei uzine în care se fabrică opinia publică ; atunci când va avea şi el un birou separat cu telefon de masă, când îl va aştepta şi pe el inventatori nenorocoşi cu fruntea genială sau femei
9
130
CEZAR PETRESCU
cu unghiile lăcuite care miroase a sirop de smeură. Se căută în buzunar şi făcu foarte surprins :
   —  N’am mărunte acum... cum te chiamă ?
   —  Neculai...
   —  N’am mărunte, Neculai.
   —  Lăsafi, spuse resemnat omul cu tava.
   Pe urmă tot el, binevoitor :
   —     Poate mai bine vreţi să aşteptaţi în birou la domnu Alcaz. Nu-i nimeni la dumnealui.
   —  Tocmai asta vroiam să...
   —  Poftiţi, după mine.
   Gel dintâi lucru care-i atrase privirea în biroul lui Mirel Alcaz, fu un serviciu de ceaiu cu paharul golit. Gând rămase singur pipăi ceainicul. Era cald încă. II clătină. Mai era apă pe fund. Se mai afla şi un pătrat de zahăr. II puse în gură ; dădu restul de ceaiu călduţ pe gât. Şi numai după aceia se a-şeză să aştepte, sugând bucata de zahăr, fără grabă, ca să dureze cât mai mult.
   O înghiţi în silă, înecându-se cu o mişcare din gât ea struţul, când uşa se deschise. Dar glasul dinlăuntru, chemă :
   —  încă ceva, Alcaz...
   —  ...ordin, Patroane !
   Uşa rămase întredeschisă. Ion Ozun, ascultă fără să vrea, dialogul dintre „Patron" şi Mirel Alcaz.
   —     Urmăreşte chestia Osias-Mladoveanu-Banca Continentală. E vorba să-i aresteze... Ai aflat ceva nou ?
   —     L-am sondat pe Gică Elefterescu. Imposibil să scot ceva dela el, Patroane.
CALEA VICTORIEI
131
   —     Hm ! mormăi contrariat glasul directorului. Nu pricep jocul lui Elefterescu. Ce interes are să provoace un scandal,, acum după ce abia a scăpat guvernul atât de eftin pe chestia împrumutului ?
   —     Interesele pot fi multe, Patroane... Gică Elefterescu e prea vesel, ca să nu pregătească vreo farsă urîtă. Când l-am întrebat, a strâns din umeri. ,,Dragă Mir el — îmi spune — eu las parchetul să-şi facă datoria. Nici nu vreau să mă amestec. Şi voi la ziar puteţi da tot ce ştiţi. Nu mă supăr..Prea inzista să dăm publicitate scandalului, ca să nu intre şi aceasta în calculele lui...
   —     Aceasta-i mai prost, rosti tot atât de contrariată vocea Patronului. Cu Osias sunt prietin. Mla-doveanu a servit întotdeauna gazeta. Iar de Banca Continentală, ne leagă interese. Nu-i putem arunca peste bord, până ce nu aflăm ce urmăreşte Elefterescu... Poate e numai o manevră de intimidare. Ii strânge în chingi ca să obţină cine ştie ce...
   —     In orice caz, cu Procurorul acesta general, are să-i fie greu să dea îndărăt, chiar când o vrea. Lucrează turceşte.
   —     Cine e în definitiv, acest Lipan ? Eu nu pricep de unde l-a scos ! se miră glasul directorului.
   —     Un ciufut. Un tip din provincie. Trebuie să fie un ambiţios care vrea să-şi facă rapid cariera. N’ar fi de mirare să-l vedem deschizând două-trei afaceri scandaloase ca să-şi facă atmosferă şi pe urmă să-şi dea dimisie, să se înscrie la ţărănişti ori la averescani şi să se apuce de politică la toartă. Am mai văzut noi virtuoşi d’ăştia.
132
CEZAR PETRESCU
   —  Ga Banu...
   —    Ga Banu, şi ca Ionescu-Ialomita şi ca Grin-tescu.... Sunt Slavă-Domnului, destui.
   —     Oricum ar fi, un lucru te rog, Alcaz. Cea mai mare prudentă. Nu trebuie să facem nici jocul lui Elefterescu, dar nici să ne angajăm prea mult pentru Osias-Mladoveanu-Banca Continentală. Intre două ape, până vedem care barcă trage la fund. Iar despre acest Lipan, nici un cuvânt. N’avem nici un interes să-i servim publicitate gratuită.
   —  Zis şi făcut, Patroane!
   Paşii lui Alcaz se apropiară de uşă. Dar glasul directorului, îl chemă din nou îndărăt. De astă dată mai ridicat şi mai sever:
   —  Alcaz !...
   —    Voiam să evit o chestiune penibilă. Insă mă sileşti a treia oară să-ti spun, fiindcă văd că se repetă a treia oară. Tu ai dat reportajul cu remanierea lui Goancea dela Domenii ?
   —    Eu... adică... însfârşit eu, sună imperceptibil şovăind, glasul lui Alcaz.
   —     Adică?... Adică l-ai adus la gazetă, confecţionat gata de Tomulescu, care-i vânează portofoliul. La mine nu merg astea. Tot reportagiul e inventat. Şi e inventat idiot. întâi ai făcut un tor gazetei. Pe urmă, altul mie, personal. Ştii bine că Goancea e văr cu nevastă-mea şi nu mai era nevoie să \i-o spun, că trebuie menajat... Nu te întreb cât ai încasat dela Tomulescu. înţeleg afacerile voastre, dar
CALEA VICTORIEI
133
totul are o limită, E a treia oară, când se întâmplă, A patra oară să ştii...
   —     Dar Patroane... protestă glasul lui Alcaz, cu o umilinţă pe care Ion Ozun nu şi-ar fi închipuit-o dela un om cunoscând atâta lume, tutuind atâtea celebrităţi şi împărţind cu atâta gratie, zâmbete şi salutări.
   —     Nici un Patron ! Eu nu permit să vă faceţi în casa mea toate mendrele. Eu sunt stăpân şi dorinţa mea trebuie să fie ordin. Aceasta e ! tună glasul directorului, punctând încheierea cu un pumn în birou.
   Spre surpriza lui Ion Ozun, Alcaz rămase mut, dincolo de uşă.
   —     Ce mai aştepţi ? Am terminat. Şi a patra oară, ştii sistemul meu : Pălăria şi bastonul, adio şi n’am cuvinte ! Eu n’am nevoie aci, de intriganţi. Vezi a-cum, de-mi fă una la fel cu Osias-Mladoveanu...
   Intrând, Mirel Alcaz, făcu o mişcare de surprindere neplăcută, când dădu ochii cu Ion Ozun. începea să-l plictisească prezenta aceasta stăruitoare. Se întreba dacă a auzit ori nu, cuvintele răstite ale directorului, prin uşa întredeschisă.
   —   Tot pe aci ? interogă cu răceală,
   —   Tot. Cred că m’am săturat şi eu...
   —     Ce pot să-ti fac, mon cher ami. N’ai noroc şi pace. Prăvălia noastră e complectă. Chiar azi am vorbit cu Patronul. Ai auzit cum sbiera ?: El vrea să suprime locuri, nu să mai facă angajamente... Ţi-am spus singura soluţie, dacă-ti convine. Lucrezi trei patru luni, fără salar, de încercare.Mai
184
CEZAR PETRESCU
pe lângă secretariat, mai pe lângă reporterii ceilalţi. Dacă te afirmi şi te impui, au să te tragă ei de mânecă.
   —     Puteai să mă previi de aceasta dela început. Am pierdut timpul ! se plânse Ion Ozun.
   —     Puteam... Multe puteam. Uite ce e şi să ne lămurim. întreabă toată lumea. Eu sunt omul cel
mai serviabil cu putinţă. Nu mi s’a adresat nimeni,
          ’'(****■•■
să plece nesatisfăcut... Ai văzut cum te-am prinîit. Dar nu mai înţeleg ce vrei dumneata. Gazetar din pământ nu te pot face. E un meşteşug care trebuie învăţat. Te-am rugat să aştepţi. Până una-alta, ţi-am spus să mergi cu mine la Interne. Iţi făceam rost de câteva mii de lei dela 0. P. ca să ai un fond de rezistenţă. Ai refuzat...
   —   Nu ceream pomană.
   —     Aceasta nu-i pomană... Toată lumea ia dela 0. P.
   —     Vreau să muncesc cinstit, domnule Alcaz. Eu am apelat la dumneata, numai ca să-mi dai ocazie să muncesc şi să arăt la ce sunt bun.
   —     Foarte frumos. Foarte onorabil. Foarte lăudabil. Cu singura rezervă, că eu nu sunt un oficiu de plasare,
   Mirel Alcaz, trase înainte blocul de hârtie şi începu să scrie, arătând astfel că a încheiat discuţia. Scriind şi ştergând, nu-şi putea alunga întrebarea iritantă ca un bâzâit de viespe când dă târcoale : „Cine i-o fi suflat patronului, povestea cu Tomule^ scu ? Există desigur în redacţie, o canalie care-1 lucrează". Ion Ozun simţi lacrimi în ochi şi în-
CALEA VICTORIEI
135
toarse capul spre fereastră, să le ascundă. Gând privirea îi fu uscată, îşi luă ziuă-bună.
   —     In orice caz te rog să mă ierţi că te-am deranjat de atâtea ori...
   —     Fără supărare ! rosti Mirel Alcaz, scriind înainte, cu fruntea plecată.
   Iar când uşa se închise, sună. Porunci servitorului :
   —     Neculai, de câte ori mai vine domnul acesta care a plecat, spui că nu sunt aci. A început să mă plictisească, individul. Ai înţeles ? Ziua, noaptea, seara, oricând — sunt plecat. Ai înţeles ?
   —   Am înţeles.
   Ion Ozun se opri în stradă, nehotărît încotro să apuce. Un vânt subţire şi tăios începuse să spulbere zăpada fină. Era ora mesei. Trecătorii se răsuceau în călcâiul şoşonilor întorcând spatele vântului, purtând pachete, făcând semne automobilelor să oprească. Din uşa unui restaurant potopi miros de mâncări calde. Mai aţâţător decât toate, miros de varză prăjită. Se rezemă de perete. O ţigancă, încotroşmată în trei rânduri de boarfe, întinse ghiarele vinete :
   —     Fă-ţi pomană, boiarule... Numai doi lei bo-iarule, că mi-a murit hun cophil...
   —   Lasă-mă. N’am.
   —   Auoleo, sgârcit mai heşti, uritule...
   Ion Ozun porni împleticindu-se, cu senzaţia că nici oamenii, nici clădirile, n’au relief înainte-i. In ultimile două luni, mai răbdase de foame câte o jumătate de zi, câte o zi chiar; pici odată atât ca a-
136
CEZAR PETRESCÜ
cum. Biseară se împlinesc trei zile de când a băut ultimul ceaiu cu patru, nu, cu şase chifle. Se uita şi chelnerul curios. Restul de apă caldă golit adineauri din paharul lui Alcaz şi pătratul de zahăr i-au aţâţat foamea mai crunt. II îndeamnă gânduri absurde : să intre într’un restaurant, să se aşeze la masă, să mănânce sdravăn şi pe urmă să spună că a uitat punga acasă... Patronii de restaurant au tot interesul să evite un scandal. Dar pentru aceasta e nevoie de curaj şi el şi-a sleit tot curajul.
   Se târî delà un hotel la altul, căutând domnul i-maginar, Constantinescu, delà Botoşani. Se încălzi astfel la toate hotelurile care aveau hol cu jâlţuri confortabile şi calorifer. Cu o ameţeală care-1 făcea să calce împleticindu-se şi să se bâlbâie ca după o noapte de băutură, inventă alţi prietini iluştri şi inexacţi la întâlnire : Grigore Alexandrescu, Vasile Cârlova, Veniamin Costachi, St. 0. losif. In unele holuri aţipea deabinelea, toropit de căldura uscată.
   Aşa îl cuprinse noaptea şi noaptea îl înfricoşa. Avea groază de încăperea lui îngheţată unde se va întinde flămând şi sgribulit, sub plapoma glaciala, ca îndată ce-a închis ochii să-i apară vedenii de delir. Gerul polar amorţise gândacii desgustători în cotloanele lor. Dar altă tortură îi rezerva acum întunericul. Aflase că în camera aceia, în iarna trecută, îşi făcuse seamă o femee săracă şi streină. Era după spusele lui Chir Panaioti, o femee fără vârstă şi fără frumuseţe, întotdeauna îmbrăcată în vestminte fumurii. Nu se ştia bine de unde venise, nici ce suferinţă curmase cu ceaşca de otravă. Iar
CALEA VICTORIEI
137
acum, noaptea, umbra necunoscutei se desfăcea din unghere. Prin somn, Ion Ozun o vedea plecându-se deasupra pernelor, cercetându-i faţa, atingându-1 cu un deget rece de os. Şi visurile lui erau chinuite de această prezentă misterioasă şi înăbuşitoare.
   Odată cu noaptea viscolul se înteţi. Vântul subţire adusese nori plini, se învârtoşase rostogolind uriaşe talazuri de ninsoare. Trecătorii goneau împuţinaţi pe străzile deşertate. Tot oraşul fu cutree-rat de puterea duşmană, deslănţuindu-se cu prelungi chiote dealungul uliţelor, înfundându-se în ganguri, zgâlţâind uşile şi smulgând tinichelele firmelor. Ion Ozun trecu pe lângă ferestrele cafenelelor luminate, unde se vedeau dincolo de geamul înflorit de ghiaţă, umbre gesticulând şi golind băuturi fierbinţi. Trecu pe lângă sute şi sute şi sute de alte ferestre, cu perdelele trase şi cu lumini bune, unde oamenii se refugiaseră de urgia de afară, în încăperi calde, în scaune trase la gura sobei, în culcuşuri moi şi mirosind a olandă proaspăt călcată.
  , Pe alocuri, surd, străbatea cântul unui clavir. Se profila, pe perdea, silueta unei femei, depărtân-du-se şi apărând. Gestul unei ţigări duse la buze.
JŞi totul, din nou era suprimat de cortina unui alt val de ninsoare, smuls de pe acoperişuri, târît din pieţe, măturat dintr’un capăt în altul de stradă. Becurile se balansau, clipind, gata să se stingă sau poate gata să cadă. Tramvaiele duruiau goale cu scrâşnet sinistru de fier.
   Aproape de casă, Ion Ozun se opri gâfâind. Nu-şi
138
CEZAR TETRESCU
mai simţea picioarele, [nu-şi mai simţea mâinile; avea senzaţia câ vârful urechilor a devenit sfărrni-cios ca porţelanul şi că o singură atingere ar spar-\ge sfârcul în zeci de bucăţi.'Se opri să se încălzească. In mijlocul străzii, după un paravan de scânduri, ardea o floare electrică.
    O floare stranie. Flacăra unui aparat de lipit ţevi, fier, ori altceva. Pământul era săpat, cuburile de granit desfundate. Un om chincit, mânca o bucată de pâine şi de slănină, ferit de viscol în do-sul peretelui de scânduri.
    Ion Ozun întinse pe rând, spre dogoarea flăcării, talpa ghetelor, latul palmelor, obrazul cu ochii înlăcrămaţi de ger.
    —     Grozavă mânia lui Dumnezeu ! vorbi omul, cu bucata în gură, trăgându-se într’o parte să-i facă loc. Dă-te mai încoace domnule şi nu te apropia prea tare... Nici nu simţi când arde... Aşa !
    Ion Ozun se tupilă alături de lucrător. Mirosul de slănină afumată îl lovea drept în faţă.[Omul tăia felii subţiri cu un briceag, le tăvălea în sare şi muşca din ele cu mare economie.: Pe degetele murdare de cărbune şi de pilitură de fier, unsoa-rea pusese reflexe metalice.
    —     Şi dumneata stai toată noaptea aici ? se simţi dator să întrebe ceva,Ion Ozun, întorcând ochii leşinaţi delà dărăbul de pâine şi delà capătul de slănină.
    —     Până vine cealaltă echipă... Ne schimbăm două pe noapte. Mâne dimineaţă e ordin să fie lucrarea gata.
    —  Greu de lucrat pe asemenea ger...
CALEA VICTORIEI
139
   —     Greu, domnule. Dară înlăuntru e mai adăpostit. Vezi şi dumneata : patru metri adâncime nu-i glumă.
   Groapa era adâncă. Rămăseseră încrucişate, u-nele sus, altele mai jos, numai ţevile de beton şi de plumb : măruntaele subterane ale oraşului.
   —     De-acum mă cobor, vorbi omul, strângând restul de pâine şi de slănină într’o bucată de ziar.
   Şterse limba briceagului, întâi cu degetele, pe urmă pe genunchiul uAsuros al pantalonilor. Aşeză pachetul sub un sac împăturit, puse deasupra o piatră să nu-1 sufle viscolul.
   —     Acum, o gură de rachiu ar face multe parale, adăogă, curăţindu-şi mustetile cu dosul mânei. I-ar pune capac... Iac-aşa mâncăm noi, domnule, cum apucăm şi unde ne prinde vremea. Viaţă de câine, nu alta.
   Ion Ozun dădu din cap, în semn de înţelegere şi de compătimire. Omul luă felinarul şi începu să coboare scara :
   —     Apoi, noapte bună ! Nu te apropia prea tare, domnule. Crezi că nu arde şi acasă găseşti talpa că se desface ca hârtia.
   Ion Ozun rămase singur lângă flacăra albă şi orbitoare. Se plecă să privească în groapă. Omul vărât între două rânduri de ţevi, începuse să taie ceva, să lipească şi să înşurubeze ceva.
   Atunci, Ion Ozun se ridică. Privi împrejur. Nu era nimeni. Numai chiotul viscolului hălăduind în piaţa deşartă. întinse mâna sul} sac, apucă pachetul cu rămăşiţa de pâine şi de slănină înfăşurată în ziar, şi fugi în întuneric, strângându-le la piept.
                    n
                VRAJA CEA REA, SE DESLEAGĂ...
                   —     Eu m’aş mulţumi cu bani. Cu bani cumperi totul. Dacă vrei glorie dacă vrei femee, dacă vrei puterea! spuse cel dintâiu, un tânăr mărunt şi sgribulit într’un inseparabil palton fără căptuşalâ. Şi adăogă: Mi-aş vinde umbra, viaţa, sufletul, ca Peter Schlemil pentru o pungă fără fund.
                   —     Eu aş vrea o femee care să mă iubească. Ea ar compensa totul, spuse al doilea, cel cu pleoapele roşii şi fără gene, cu părul rar de culoarea cânepii şi coşuri cu vârf alb pe obraz.
                   —     Pe mine m’ar mulţumi numai puterea. Dar o putere totală, de viaţă şi de moarte, să-i văd pe toţi tremurând înainte-mi. Cum erau tiranii absoluţi ai antichităţii. Cum sunt regii triburilor africane. Cum erau seniorii feudali care spintecau pruncii servilor să-şi încălzească picioarele înlăuntru, când se întorceau dela vânătoare.
                   Toţi se întoarseră uitându-se cu mirare la camaradul lor cu dorinţi atât de crude şi neaşteptate. Căci de felul lui era un camarad timid şi milos, care nu putea trece pe lângă un cerşetor fără să nu se oprească şi să scotocească ultimul ban din pungă.
                   Al patrulea, cel căruia toţi îi spuneau în de râdere filosoful, rosti:
                   —     Nu vedeţi prietini ce dorim toţi ? Ceeac ne lipseşte mai mult. Ni se pare că fericirea e acolo, unde pentru fiecare e mai inaccesibilă. Ah ! Prietini, prietini t Dacă am desface mumiile din fadele lor şi dacă le-am stoarce în pumn inima lor de iasca, tot ar mai ţâşni un strop de vanitate!...
   Teofil Steriu îşi începea ziua cu o cafea cu lapte dublă, două chifle cu unt şi o farfurioară de caimac ; toate servite dimineaţa, în pat, la ora şase precis.
CALEA VICTORIEI
141
   Toate îl aşteptau pe mesufa ele noapte.
   Deschidea ochii, poate nu la sgomotul imperceptibil al paşilor pe covorul persian, ci la mirosul a-burincl de lapte şi de cafea. îndată se înaltă în capul oaselor, gemea satisfăcut ca un godac gâdilat sub guşă şi; începea operaţiunea care era complicată şi însemna pentru el, una din putinele plăceri ale existentei, savurate pe îndelete, departe de graba veacului şi de tirania meşteşugului scriitoricesc. \
   Chipul cum drămăluia laptele şi cafeaua din serviciul de porţelan în doze savante, cum întindea delicat untul pe chiflele despicate în două, cum culegea caimacul gros de pe farfurioară cu linguriţa de argint, dovedea o cucernicie de om care ştie să respecte tabietul stomacului. Pe urmă aprindea o ţigară şi o jumătate de ceas, mistuia cu ochii în-tredeschişi, cufundat în braţele jâlţului, în halat, cu picioarele păroase îngropate în papucii de pâslă -şi cu papucii îngropaţi în blana de urs alb.
   Pe mesută se aflau adunate scrisori şi ziare de două trei zile în urmă. Banda ziarelor rămânea nedesfăcută. Scrisorile se înălţau vraf.
   Teofil Steriu nu simţea nici o curiozitate să afle ce se petrece în lume sau ce-i poate scrie un necunoscut.
   De aceia nu deschidea decât plicurile cu scrisul dinainte ştiut — şi nu le deschidea până într’o săptămână ori două dela primire, când orice ştire a-vea vreme să se răcească şi să nu mai aştepte răspuns.
   Intr’o vreme cercase să lupte împotriva năvalei
142
CEZAR PETRKSCU
de grăsime. Suprimase cafeaua cu lapte, chiflele cu unt, dejunul copios, iar dimineaţa o deschidea cu un sfert de oră de gimnastică, după metoda căpitanului J. P. Muller. Sistemul profesorului suedez dădu însă greş. Teofil Steriu pierduse într’o lună un chilogram la cântar, dar pierduse şi pofta de lucru. Perspectiva îl înspăimântă. Se resemnă tabieturilor vechi şi în fiecare an, cântarul îi arăta un adaos de două ori trei chilograme, iar raftul librăriilor, un plus de două ori trei volume. Aceasta se întâmplase cu vreo zece ani în urmă. De atunci omul şi opera, crescuseră în pas egal.
   In jumătatea de oră de somnolentă, cărnurile se revărsau trândav în jâltul cu arcuri moi, dar cugetul lucra ager, dincolo de ceata torpoarei. Atunci Teofil Steriu hotăra destinul eroilor din acea zi. Ii logodea sau îi omora, îi plimba prin alt veac sau îi chinuia în teribile munci sufleteşti, îi pedepsea crunt pentru nevrednicile lor păcate sau îi răsplătea pentru faptele lor bune şi mari. Când minutarul a-răta jumătatea de oră împlinită, soarta personagiilor era încheiată. încheiată era şi trândăvia pe a-cea zi.
   Intră în cabina de baie, îşi biciuia grăsimea sub asprele sfichiuri de duş ; proaspăt primenit şi îmbrăcat corect ca un şef de birou luni dimineaţa, se aşeza la masa de scris unde migălea cu necurmare până la douăsprezece, umplând foile pătrate de hârtie, cu rânduri mărunte, fără adaosuri şi fără ştersături. Servitoarea avea poruncă să nu primească pe nimeni. Pentru toată lumea Teofil Steriu era
CALEA VICTORIEI
143
absent. Iar telefonul ridicat din cumpănă, nu răvS-pundea chemărilor niciodată. Teofil Steriu se i-zola de existenţa universului, fiindcă nimic din toată viaţa altora nu-i părea vrednic de-un interes. El scria.
   Puţinii prietini care isbuteau să calce consemnul şi să pătrundă în biroul de lucru, erau uimiţi de goliciunea pereţilor şi scandalizaţi de lipsa unei biblioteci. Teofil Steriu nu mai tăiase o carte de douăzeci de ani. Ce putea să afle din scrisul altora ? Nimic nu există pe lume nou. Dacă oamenii au început să sboare, el ştia că n’au să se înalţe prea sus. Dacă oamenii erau frământaţi de o îndrăzneaţă cugetare a unui savant, el ştia că tot ce poate gândi un om a mai fost gândit de alt om.
   Iar ochii, când se ridicau de pe foile de hârtie cu scrisul mărunt, îşi stingeau îndată viaţa, înecaţi în bulzul opac de grăsime prin care nu străbătea nimic din arzătoarea sbatere de afară .
   La ceasul douăsprezece, aşeza tocul pe suportul unde mai aşteptau o jumătate de duzină, cu peniţele proaspăt schimbate, pagina foile, le adăoga la cele de eri şi de alaltăeri. Suna servitoarea :
   — Ce ne dă astăzi, Hanţi, la masă ? întrebarea îşi avea rost, fiindcă în orânduiala de om resemnat la singura îndestulare a stomacului, Teofil Steriu ţinea întotdeauna ,să anunţe din vreme stomahul de ceia ce-1 poate înveseli ori mâhni. Neplăcerile erau puţine, căci Hanţi, era bucătăreasă veche şi meşteră.
144
CEZAR PETRE6CU
   De astădată servitoarea după ce isprăvi lista mâncărilor, nu se dădu dusă:
   —     Este un domn care nu vrea să plece. Domnul acela care a fost de vreo douăzeci de ori şi v’a lăsat săptămâna trecută, un pachet. Zice că aşteaptă afară şi dacă nu-1 primiţi, se culcă pe scări.
   —     Ei, asta e nostim ! se miră placid Teofil Ste-riu. Ce fel de domn e acela care se culcă pe scările oamenilor ?
   —     II chiamă Ion Ozun şi spune că trebuie să-l primiţi, numaidecât.
   —     Din ce în ce mai nostim... Cum adică, trebuie să-l primesc ? se înveseli Teofil Steriu, cu o scurtă lucire în ochi. O fi un nebun.
   —     Nebun nu-i. Dară cum mi-a vorbit, cred că nici n’are mult.
   —     Uite ce e... Ia-i pachetul şi i-1 dă îndărăt. Vezi care pachet, că sunt mai multe... Tu le cunoşti.
   Servitoarea căută pe măsuţa dintre ferestre, unde se afla un teanc de ziare cu banda neatinsă, plicuri galbene cu manuscrise, pachete în ambalajul librăriilor.
   —   Aista-i. II cunosc după sfoara roşie.
   —     Foarte bine. Dă-1 îndărăt şi spune că nu-i nici un răspuns. Eu n’am vreme de răspunsuri.
   Servitoarea ieşi cu pachetul. Teofil Steriu bătu toba în postavul biroului, cu vârful degetelor. „Ce ciudaţi sunt oamenii! — gândi. Ce are de spus un om altui om ? Acesta trebuie să fie un maniac ori un copilandru, ca să se adreseze cu atâta stăruinţă unui străin“.
CALEA VICTORIEI
145
   Afară sluga întârzia. Pe urmă se auzi sgomot, uşa dela antret trântită şi în prag apăru Ion Ozun.
   Era cu paltonul nins, cu ochii de viezure strălucind într’adevăr de un început nebunesc de disperare. Din nou nu mâncase de o zi. Intr’o lună bătuse la alte uşi, vânduse o traducere pentru trei sute de lei, căpătase îndărăt banii împrumutaţi prietinului în turneu, împrumutase alţii dela el, se hrănise numai cu pâine şi ceaiu. Sfârşise tot şi nu vedea nici o scăpare. O revistă, de avantgardă îi publicase o novelă. Dar revista nu plătea colaborarea ; dimpotrivă se tipărea din colecta colaboratorilor. De altfel îşi încetase apariţia, tocmai când a-nunţa importante transformări. Singura nădejde îi rămăsese la Teofil Steriu. Dar acum, după ce împinsese servitoarea în uşă să intre cu sila, omul gros din jâlţul biroului îl intimidă.
   —     Domnul Teofil Steriu, îngăimă, vă rog să mă iertaţi... Recunosc că nu e un fel civilizat, de a forţa uşa cuiva, dar...
   —     Intr’adevăr, sunt de acord cu dumneata, fu de aceiaşi părere Teofil Steriu, ridicând sprincenile şi continuând să bată toba cu degetele în postavul biroului.
   Ochii înecaţi în grăsime, fixau cu desaprobare picioarele lui Ion Ozun, pline de zăpadă şi lăsând viermişori de ghiaţă topită pe covor. Ion Ozun înţelese privirea. Se zăpăci cu desăvârşire.
   —     Cum aş putea să vă spun în zece cuvinte, ce m’a mânat la dumneata, domnule Steriu...
   —   De ce ţii numaidecât să mă informezi în zece
                                                                                         io
146
CEZAR PETRESCU
ori în o sută de cuvinte, despre un lucru care nu mă interesează, te asigur ? De ce tii să pierdem timp amândoi ? spuse cu indiferentă Teofil Steriu. Timpul meu e măsurat.
   Privirea fixă acum dâra de apă care şuroia de pe pălărie. Ion Ozun căta împrejur, neştiind unde s’o aşeze. Ochi un scaun, îl trase cu hotărîre în faţa biroului şi se instală nepoftit. încercă să râdă, dar râsul fu ca un rânjet de câine bătut. Cum plănuise el de ani întâlnirea aceasta, şi cum se petrecea!
   —     înţeleg tot ce gândeşti dumneata, domnule Steriu...
   —     Nimeni nu poate să înţeleagă ce gândeşte alt om, strânse din umeri Teofil Steriu, continuând să bată toba în birou cu degetele grase.
   —     Te rog totuşi să mă asculţi... imploră Ion 0-zun. Numai zece minute. Pe urmă mă poţi da a-fară.
   —     Nu dau pe nimeni afară. Ii aştept să iasă singuri, anunţă Teofil Steriu, încetând să bată toba. Poftim ! aşeză ceasul din vestă pe birou — sunt douăsprezece şi douăsprezece minute.
   „Nu este un om care să poată înţelege — gândea cu spaimă Ion Ozun. Inima lui e o bucată de o-sânză. Şi dacă plec dela el, nu-mi mai rămâne nimic... E un om mort. Pentru el nimic nu există : nici înduioşare, nici curiositate. Mort. Mort. Cum de a scris atâtea cărţi simţite ? A fost un înşelător. Cum de-am putut crede în el vreodată ?...“
   „Nebunul acesta are de gând să-mi strice masa — gândea impacient Teofil Steriu. Se răceşte cior-
CALEA VICTORIEI
147
ba şi se arde friptura. Şi-mi pătează covorul cu toată apa care curge din el, ca dintr’un robinet“.
   Tuşi şi rosti, cu ochii la ceas :
   —     Am spus : poftim ! Aştept. Au trecut două minute...
   Ion Ozun întinse amândouă mâinele a rugăciune. Pălăria căzu jos de pe genunchi. 0 lăsă la picioare şi vorbi:
   —     Am încercat să pătrund până la dumneata de nenumărate ori. Din Octombrie până acum, cinci luni, în fiecare săptămână am trecut măcar odată să bat la. uşa dumitale... Mi s’a spus întotdeauna că eşti plecat. Acum am înţeles, că era un sistem. Nu voiai să mă primeşti şi să mă asculţi.
   —     Nimic nu mă poate obliga să ascult pe nimeni ,grăi moale Teofil Steriu.
   —     Dar pentru numele lui Dumnezeu, nu e vorba de obligaţiune. Eu am învăţat să simt din cărţile dumitale. Mi-am spus, că într’un ceas când n’am cui mă adresa să-mi îndrume paşii, am să găsesc un prietin mai mare. Eu am crezut în cărţile du-mitale...
   —     N’am obligat nici odată pe nimeni să creadă în cărţile mele, strânse din umerii laţi Teofil Steriu, apucând un creion colorat şi începând să deseneze pe sugativa mapei de scris.
   —     Cum să vorbesc, domnule Steriu, domnule Teofil Steriu ? La fiecare cuvânt mă lovesc de indiferenţa aceasta batjocoritoare. Gândeşte că un om care de cinci luni bate cu atâta stăruinţă la uşa du-
148
CEZAR PETBESCU
mitale, are ceva de spus. Nu te poate interesa, nu te poate mişca aceasta ?
   —     Să presupunem că da, dacă vrei dumneata, căzu de acord Teofil Steriu, desenând o rotocoală şi ştergând-o nemulţumit, fiindcă nu era perfect rotundă.
   —     V’am lăsat un manuscris. Trei povestiri. Ceream o părere. 0 încurajare sau o condamnare. Dacă merită, un cuvânt pentru un editor sau pentru o revistă. In scrisoarea mea spuneam că sunt singur, că vin dintr’un oraş de provincie, că sunt sărac şi că m’am adresat dumitale, fiindcă prin dumneata am căpătat îndemnul scrisului. Ceream mult ? 0 jumătate de ceas pierdut cu lectura. Dacă te convingea vreo însuşire cât de mică, speram că aveai să faci d-ta, ceia ce face un frate mai mare pentru unul mai mic. îmi spuneam că nu se poate să nu bănueşti în ce singurătate şi desnădejde se află un om tânăr, într’un oraş unde totul îi e duşmănos. Pentru aceasta am lăsat manuscrisul să pledeze în numele meu. Servitoarea, mi l-a restituit neatins. Nici n’a stârnit curiozitatea unei ras-foeli de cinci minute.
   —     De unde ştii, dumneata ? M’am uitat prin el. Nici mai bun, nici mai rău decât altele.
   Ion Ozun râse subţire, ca un schelălăit. Scoase pachetul cu manuscris din buzunarul paltonului şi îl puse pe birou, bătându-1 cu latul palmei.
   —     Te-ai uitat dumneata prin el, domnule Steriu ? Nu e adevărat... Şnurul acesta şi nodul a-cesta îmi fac dovada. Nici n’au fost atinse. L-am
CALEA VICTORIEI
149
legat cu trei noduri, din superstiţie, ca să-mi fie cu noroc. Uite, nodurile sunt cum erau...
   Teofil Steriu avu o scurtă scăpărare de surpriză în ochi, pe care Ion Ozun n’o observă. Surâse, încetând să deseneze şi punând creionul colorat alături.
   —     Ai dreptate. N’am citit manuscrisele dumitale, cum nu citesc nici un manuscris. Ţi-am spus că mi-e timpul măsurat... La ce-aş citi ? Cine are talent, îşi face singur drum. Cu cât se loveşte de piedici mai multe, cu atât se înverşunează şi se căleşte. Iar dacă sucombă pe drum, înseamnă că nu era făcut pentru aceasta. Să-ti dau un sfat ? Scrisul nu se învaţă şi talentul nu poate fi simulat. Te naşti cu acest demon şi atât.
   Teofil Steriu căscă, ducând mâna grasă şi pistruiată la gură. Apoi repetă, cu ochii la ceas :
   —     Te naşti cu acest demon şi atât... La ce mai poate fi bun un sfat ?
   —     Bar n’am cerut sfat, domnule Steriu, cum să scriu şi cum să nu scriu. Am cerut un cuvânt bun dacă scrisul meu merită, ca să-mi găsesc o posibilitate de existenţă prin scris şi să mă realizez.
   —     A ! Şi dumneata vrei să te realizezi P Se vede că e o manie a vârstei. Te-ai gândit dumneata câte alte satisfacţii îţi oferă tinereţea dumitale şi cât e de absurd să fugi de ele ? Scrisul înseamnă muncă, luptă încăpăţânată cu materia. Iar munca e o tristă necesitate, nu o sacră necesitate. E cloroformul vieţii. Ne privează de tot ce viaţa are mai bun. Peste o lună dă primăvara. In loc să te bucuri de
150
CEZAR PETRESCU
primăvară, dumneata crezi că e o fericire să te închizi între patru pereţi afumaţi şi să-ţi ucizi tinereţea. Acum nu-ţi dai seamă. Când îţi dai seamă e întotdeauna prea târziu. De ce vrei numai decât să-scrii ?
   —     Dumneata singur ai spus, domnule Teofil Ste-riu. Te naşti cu acest demon şi atât. Există ceva în mine care se cere spus.
   Teofil Steriu îl măsură din ochi cu o mare compătimire *.
   —     Nimic nu merită să fie spus. Şi nimeni nu poate spune într’adevăr ce a avut de spus. Toţi vindem tinichea drept aur... Să-ţi declar eu care e a-devărul. Când începi să scrii, la douăzeci de ani, vrei să faci o cititoare să plângă. Dar după ce plânge, cititoarea îşi şterge nasul, ceia ce ştii că nu are nimic graţios. Toţi minţim ; aceasta e. Toţi mistificăm realitatea. Iar pedeapsa cea mare a mincinosului, nu e că nu-1 mai crede nimeni. E că nu mai crede el, în nimeni şi în nimic. Când dumneata te-ai hotărît să scrii, de fapt te-ai hotărît să te sinucizi lent. Să te lipseşti de viaţă. Să nu mai crezi în simplitatea ei. Să nu-ţi mai însemne decât o-biect, pretext, subiect de literatură. Pentru cel care scrie, rândul tipărit e un punct de sosire. E un sfârşit. Singura raţiune de existenţă. Pentru cititor e un punct de plecare. Pe palavrele dumitale construeşte o lume şi sentimente himerice. Aşa dar, după ce te lipseşti cu bunăvoie de savoarea vieţii* mai păcătueşti şi altfel faţă de viaţă. Devii dăunător, înveninând existenţa cititorilor, introducând în
CALEA VICTORIEI
151
viata altora un element de turbur are : minciuni, sentimente false, idei absurde, senzualitate, desfigurare. Literatura e duşmana şi corupătoarea vieţii, fiindcă îndepărtează pe om delà simplitate.
   —    Atunci dumneata de ce scrii ? întrebă triumfător Ion Ozun.
   —    De ce!? Fiindcă atunci când eram de vârsta dumitale, nu s’a găsit nimeni să-mi spună cele ce-ti spun eu acum. Dimpotrivă, m’au încurajat pe această cale a pierzării. Pe urmă era prea târziu. Eu am socotit întotdeauna că şoarecii sunt idioţi. Odată ce-au căzut în capcană, ce le foloseşte să se sbată ? Cel puţin să mânânce toată slănina... Aceasta e tot. Dumneata ai vrut un sfat. L-am dat. Mă îndoiesc că ai să-l urmezi. Am mai încercat-o odinioară cu alţii şi mi-am făcut duşmani. De aceia nu vreau să ascult pe nimeni, să citesc pe nimeni şi să sfătuesc pe nimeni... Dar văd că cele zece minute au trecut de mult, tinere confrate şi eu nu mai am nimic de spus ! anunţă Teo-fil Steriu băgând ceasornicul în buzunarul vestei.
   Ion Ozun nu se mişcă de pe scaun. Spuse deodată :
   —  Dumneata ştii că am furat să mânânc ?
   —    Foarte rău ai făcut că ai furat să mânând, strânse din umeri cu nepăsare Teofil Steriu.
   —    Nu numai atât. Am furat ultima bucată de pâine delà un lucrător. Delà un om sărac. Mi-a spus vorbe prietenoase, mi-a făcut loc alături să mă încălzesc... Si când am ştiut că nu mă poate vedea, am furat pâinea lui şi am fugit. Nu mân-
152
CEZAR PETRESCU
casem dc trei zile. Aceasta s’a întâmplat acum o lună.
   —     Şi de ce mi le spui mie, toate acestea ? Eu nu sunt duhovnic, începu Teofil Steriu să bată din nou toba cu vârful degetelor.
   Dar privirea nu mai era placidă. Se lumină de un început de înţelegere şi de simpatie.
   —     De ce mi le spui ? repetă întrebarea cu prefăcută asprime.
   —     0 spun fiindcă am nevoie să mărturisesc cuiva. Mă apasă. De cinci luni de zile, caut în acest Bucureşti de un milion de locuitori, un om să mă asculte şi nu-1 găsesc. Caut pe cineva să mă folosească, iar munca mea nu-i trebuieşte nimănui. Num ştiut nici odată că sărăcia poate fi o suferinţă atât de înfricoşată.
   Teofil Steriu întinse mâna grasă şi păroasă peste birou, apăsând-o peste mâna slabă şi încă rece a lui Ion Ozun :
   —     Aceasta o ştiu, copile. De foame şi de sărăcie am suferit şi eu. Am învăţat atunci că sărăcia nu e un lucru de care trebuie să fii mândru, ori ce-ar spune moraliştii. Ca dovadă că prima grijă a săracului e să scape de sărăcia lui. Dar tot atunci am învăţat că suferinţa e necesară. Ea ne adânceşte, şi ne frământă şi ne deosibeşte de dobitoc. Drama e atunci când nu mai suferim de nimic. Suferinţa presupune speranţă de eliberare. Ea îţi dă un scop vieţii. Şi important în viaţă e să urmăreşti un scop, nu să-l atingi. Când l-ai atins, eşti un om mort. Vezi dumneata, ciudăţenia ? Orice debutant are
CALEA VICTORIEI
153
drept să creadă că va silui soarta, că-şi va croi singur norocul. El pleacă la răsboiu, hotărît să înfrângă cu orice preţ. Şi aceasta îl întreţine. Vai lui însă, dacă într’adevăr înfrânge. Un biruitor nu mai are nici o speranţă. Dumneata socoţi o mare nefericire, că ai fost împins de foame să furi o bucată de pâine. Te asigur eu că peste douăzeci de ani, dacă vei avea nefericirea să „te realizezi“ cum zici, ai să suspini după gustul cârmojului aceluia de pâine furată. N’ai să-l mai întâlneşti nici odată.
   Ion Ozun scutură din cap :
   —     Aceasta o spui dumneata ca o mângâiere, domnule Teofil Steriu. 0 spui, fiindcă orice om se răsbună pe suferinţele trecute, ironizându-le. Gând un om îşi ironizează o durere veche, crede că a devenit tare. Nu crede, numai. E semnul cel mai sigur că a devenit tare.
   —     Dar nu ironizez nimic, spuse cu bunătate Teofil Steriu. Nu ironizez şi nici nu cred că am devenit tare. Ce e aceia „tare“? Vezi că nu ne putem înţelege? Omul e astfel construit, încât nu crede decât în virtutea şi în sinceritatea nevolnicilor. Ge-ţi spui dumneata ? E un om ajuns. Sinceritatea unui asemenea om nu poate fi decât calcul şi ipocrizie... Acum să lăsăm acestea şi să te întreb un lucru, la care am să te rog să-mi răspunzi fără înconjur. De când n’ai stat la masă ?
   Ion Ozun plecă ochii în pământ:
   —     Eri dimineaţă am băut un ceaiu cu patru cor-nuri. Doisprezece lei. Dar pot spune că de o lună jumătate n’am stat la o masă adevărată.
154
CEZAR PETRE6CU
   —     Uitati-vă la acest copil! ridică Teofil Steriu mâinele grase şi scurte, spre tavan, adresându-se unui auditoriu invizibil. N’a mâncat de o lună jumătate omeneşte şi nu-i trebuie masă. El vrea glorie. E teribilă vârsta aceasta, domnilor ! Sunt sigur că nici foc n’ai în camera dumitale. De când, haide spune ?
   —  De două luni, mărturisi Ion Ozun.
   —     Ei poftim ! Şi prietinii dumitale cum au to-lerat aceasta ?
   —  N’am prietini. Nu cunosc pe nimeni.
   —     Sigur. Puricii n’au purici... După ce-ai îndurat acestea, nu găseşti că e mai bine să-ţi cauţi altă îndeletnicire? Eşti tânăr. Ai încă vreme. Per-zişti în ideia dumitale de sinucigaş ?
   —     Perzist! încercă Ion Ozun să-i sumeţească glasul, privirea şi capul; dar glasul, privirea şi scuturarea frunţii fură fără vlagă, de om sfârşit.
   —     Am ştiut eu. Boală fără leac! râse Teofil Steriu. In faţa lui Dumnezeu am conştiinţa împăcată. Am făcut tot ce e omeneşte posibil, să te vindec. Dacă nu se poate, nu se poate. Acum desbracă a-cest palton şi vină să împărtăşeşti masa cu mine. Ciorba are să fie rece şi friptura arsă. Dar vom trece peste aceasta. La vârsta dumitale n’au nici o importanţă şi la vârsta mea înseamnă o variaţie. Nu te aştepta de multe ori poftit.
    Ion Ozun se ridică depe scaun. In urmă-i, şiroaiele de zăpadă topită, împletiseră pe covor ciudate exerciţii de cartografie: lacuri şi estuare, fluvii şi mărunte arhipelaguri.
CALEA VICTORIEI
155
   — Nu face nimic, îl bătu pe umeri cu palma grasă şi grea, Teofil Steriu. Dumneata ai introdus oarecare dezordine în tabieturile mele. Poate aveam nevoie de putină dezordine.
   Sună şi porunci servitoarei să mai pună la masă un tacâm.
   La ceasurile patru când Ion Ozun ieşi în stradă, ninsoarea îi păru un joc feeric. Asprimea iernii o amăgire.
   întinse braţele să cuprindă fulgii. In văzduhul molatec cu ninsoare molatică, strânse la piept un prietin nevăzut să-i spună bucuria. Ştia el că toate aveau să sfârşească. Şi toate sfârşiseră cum a ştiut.
   Teofil Steriu i-a oprit manuscrisele. Le-au citit împreună şi le'-a oprit, să le trimită întărite de un cuvânt al lui, la cele trei reviste care sunt mai bănuitoare şi închise numelor necunoscute. In buzunar are preţul lor : preţul vieţii pe-o lună. Teofil Steriu l-a silit să primească acest împrumut: — „Ga să nu te ofenseze ceia ce numeşti dumneata o pomană, propun o soluţie mai simplă. Administraţia revistelor îmi va trimite mie banii cuveniţi.. Astfel nu-mi datoreşti nimic şi n’ai să ai de ce mă ocoli.“ Trei hârtii noi de câte o mie de lei; atât de noi şi ceruite şi foşnitoare, încât par trei hârtii falşe.
   Intră la o regie să cumpere o cutie de ţigări. E singurul lux pe care şi-l permite şi numai pentru o singură dată. încolo, totul va fi calculat până la
156
CEZAR PETRESCU
ultimul gologan: chiria, lemnele, o maşină cu spirt şi un pachet de ceaiu ; rezerve pentru zile de lipsuri. Iar de mâine dimineaţă se aşterne la lucru. Acum nu se mai teme că nu va găsi un editor... A-p>rinse ţigarea şi aspiră până în fundul plămânilor fumul delicios. Cine spunea că viaţa e atât de cruntă şi că desnădejdea de eri lasă urme ?
   In jurul becurilor aprinse, fulgii dansau o horă voioasă. Nici un spectacol nu e mai încântător ca fluturarea lor albă într’o lumină albă, în ceasul indecis când noaptea nu e încă noapte.
   La colţul bulevardului, acelaş ţigănuş îl întâmpină bătând cu cleştele în tava fierbinte :
   —   Castanele ! Faine castanele! Coapte castanele!
   E o poftă pe care şi-o poate acum împlini, chiar
dacă e sătul ca după asemenea masă. Numără banii de nichel şi ţinând cornetul de-o ureche, aşteptă să termine ţigarea.
   Dintr’un automobil luminat înlăuntru, Mirel Al-caz cocolit în blană îi făcu semn amical cu mâna. Ion Ozun s’a prefăcut că nu-1 vede. De o lună, de câte ori îl întâlneşte întoarce privirea să nu-1 salute. Dar Mirel Alcaz nu e om să ia aminte la asemenea mofturi. Dovadă că a oprit automobilul la bordura trotuarului şi a sărit afară, să vină spre el cu mari semne de. bucurie.
   —     De când te caut, mon cher ami! Parc’ai intrat în pământ. Dezesperasem...
   Ion Ozun e mulţumit că-şi poate ocupa amândouă mâinile. In una ţine ţigarea, în cealaltă cor-uetul de castane. Astfel n’are cum să-şi lase mâna
CALEA VICTORIEI
157
strânsă şi nici nu pare că o face înadins. Mirel Al-caz nu bagă în seamă, sau numai păru că nu bagă de seamă.
   Ii prinde braţul cu autoritate. Lasă în jos gulerul blănii, să poată vorbi mai liber.
   —     Văd că mă budezi, mon cher ami, şi n’ai drep^ tate. Să facem câţiva paşi. Am spus că te căutam. De-o săptămână, se împlineşte mâine. Am pentru dumneata ceva şi nu ştiam unde să te descopăr. Ai aflat poate că m’am certat cu patronul. Un bandit fără pereche. Am plecat dela ziar pe chestii de principii. Am o combinaţie mai bună. Facem un ziar nou, numai cu elemente tinere şi independente. Un ziar de atac şi de energie. Se numeşte „Voinţa". Ce zici de titlu ? Titlul tare ! Parcă vezi un pumn lovind, care afirmă. Hai să-li arăt afişul. Ce zici?
   Ion Ozun se uită la afişul înflăcărat de pe perete cu o nepăsare voită, muşcând din castana făinoasă^ şi cercând să se desprindă din strânsoarea lui Mirel Alcaz.
   —   Ei, ce zici ?
   —   Mnda. Frumos afiş.
   —     Ce frumos, mon cher ami ? Admirabil ! Genial ! Mâna aceasta care exprimă voinţa, e un capodoperă. E simbolul unei generaţii. Generaţie care-a făcut răsboiul. I-a plăcut teribil lui Nicu. Şi lui Georgel. Şi tuturor. Uită-te mai bine la afiş. Nu ai nimic de obiectat ?
   Ion Ozun se uită şi nu văzu nimic.
   —   La colaboratori. Lista colaboratorilor.
   Ion Ozun citi lista colaboratorilor. Cu o svâcnire
,158
CEZAR PETRESCU
de inimă se opri la ultimile rânduri, unde se afla şi numele lui.
   —      Te-am trecut fără să te consult, fiindcă nu ştiam unde să te descopăr. Dar vezi în ce companie! Toată floarea unei generaţii, mon cher ami. Se mira Jan cum de i-am putut recruta pe toţi. Secretul, cum ti-am repetat de atâtea ori, era simplu. Relaţiile, mon cher ami; cine îşi cultivă relaţiile nu rămâne în pustiu ! La noi o să ai toată libertatea de mişcare. Scrii cum vrei, despte cine vrei, ce vrei. Ai ocazia să te afirmi, din prima lună. Cred că n’am făcut rău dacă te-am socotit al nostru, fără să mai aştept răspuns.
   —      Vezi că aranjasem altceva... crezu de cuviinţă să se lase greu Ion Ozun, căutând să-şi gâtuie emoţia care-i tremura glasul.
   —      Ce altceva ! se scandaliză Mirel Alcaz. Unde ai putut să aranjezi altceva, cu bandiţii ăştia de patroni, care te exploatează şi te storc ca pe o lămâie ? Nimic nu poate să fie mai bine venit pentru un debutant, ca această ocazie rară. N’o iei dela re portaj şi dela bucătăria redacţiei. Din prima zi, prima pagină. Şi toată libertatea, mon cher ami. Scapi de toată filiera. Iti mărturisesc că mi-a trebuit mare abilitate să te impun celorlalţi, fiindcă ai făcut greşala să neglijezi relaţiile. Dar ce vorbim în stradă ? Ne urcăm mai bine în maşină şi mergem la redacţie. Semnezi un bon şi primeşti un aconto. La noi se plătesc lefuri foarte bune. Independenta se plăteşte scump.
   Ion Ozun nu înţelese deplin sensul acestui afo-
CALEA VICTORIEI
159
rism enigmatic. Puse în buzunar cornetul cu restul ■castanelor şi se lăsă târît.
   In automobil, Mirel Alcaz îi explică de ce s’a certat cu fostul patron şi cum noua gazetă, „deocamdată4 ‘ apare în tipografia ziarului de tiraj „Secolul44, care i-a închiriat provizor şi câteva camere în palatul său, pentru redacţie. Evită să adaoge a-devăratele pricini ale acestei mărinimii. De fapt, directorul „Secolului44 îşi anexa o gazetă de mâna stângă, unde fără prea mare cheltuială şi fără să-şi angajeze vechea firmă populară în lumea moaşelor, pensionarilor şi acarilor de cale ferată, pregătea armele de asalt pentru un portofoliu ministerial râvnit de douăzeci de ani. „Secolul44 păcătuia prin litera cenuşie, ilustraţiile cenuşii, articolele cenuşii, semnăturile cenuşii. Era un ziar tern, în care nimeni nu ţinea minte să fi citit vre’o dată un articol de duh ori de curaj. Dar tocmai această egală mediocritate, în cincizeci de ani, lăţise numărul cititorilor până în cel mai depărtat cătun, unde copiii începuseră să silabisească pe rândurile cenuşii ale „Secolului" si moşnegii presbiţi, adormeau seara cu ochelarii pe nas şi cu „Secolul44 în mână. Noul ziar era destinat să complecteze lipsurile celui vechiu. „Voinţa-4 se anunţa voinţa dârză a unei generaţii, dar reprezintă mai cu seamă voinţa unui om de a pune mâna pe un portofoliu ministerial. Aceasta o ştia prea bine Mirel Alcaz,. Avea să o priceapă abia mai târziu, Ion Ozun.
   Deocamdată, pe scări, se întorcea încântat cu bonul de o mie de lei, căutând ghişeurile administra-
160
CEZÂ.R PETRESCU
ţiei. îşi spunea că viata e uneori de-o simplitate nefirească. Acum şase ore nu mai vedea nici o des-legare. Rătăcea pe străzi cu gânduri de sinucigaş. Şi toate se limpezeau deodată. S’ar fi spus că geniul rău care-1 prigonise înverşunat până acum, ostenit sau îmblânzit, a chemat îndărăt toate duhurile vrăjmaşe: — „Lăsati-1! Renunţ la el. Mear-gă-i de-acum totul cum a visat!“ Iar totul ca în-tr’un vis devenit aevea, îi alerga într’ajutor grabnic, dărâmând obstacolele cu bobârnace în joacă.
   —     Domnule, dacă eşti bun... încotro se află ghişeul de mică publicitate ?
   Tânărul care întreba, avea o figură de undeva cunoscută. Ion Ozun nu ştia unde se află ghişeul de publicitate, fiindcă întâia oară intrase în palatul „Secolului44 şi fiindcă şi el căuta, dibuind, încăperile administraţiei. Dar spuse cu hotărîre :
   —   Poftiţi după mine. Aci, în stânga...
   Intr’adevăr ghicise. Inscripţiile de deasupra u-
şei anunţau birourile administraţiei.
   Celălalt salută, mulţumind. Apoi, după o şovăială, spuse:
   —     Mi se pare că ne-am cunoscut. Domnul Ion Ozun, gazetar, nu ?
   —   Exact.                        ^
   —     Eşti salvatorul meu, domnule Ion Ozun. Dacă îti aminteşti astă-toamnă, când a călcat acceleratul o femee. Dumneata m’ai smuls de pe linie... Venea un expres. A lipsit o secundă.
   —     Acum îmi amintesc, se bucură Ion Ozun la suvenirul acestui eroism de Saint-Bernard.
CALEA VICTORIEI
161
   —     Ştiam că tot o să ne întâlnim odată şi odată, domnule Ozun. De multe ori mă gândeam. Am căutat în gazetă, numele dumitale...
   Ion Ozun surise cu modestie, făcând un gest ne-gligent cu mâna :
   —     Cred că n’ai avut cum să-mi găseşti nicăiri numele !... Am scris până acum sub pseudonim... înţelegi şi dumneata, cu lipsa de independenţă a gazetelor, nu e prudent să-ţi angajezi numele.
   Şi fără nici o ezitare, minţi cu seninătate ca un om pe care literatura îl îndeamnă la fiecare pas să transfigureze realitatea:
   —     iîcum va fi altceva. Facem un ziar independent. Un ziar de luptă. Dacă ai văzut afişele : Voinţa ! Acolo voiu semna cu numele întreg, fiindcă nimic n’are să mă împiedice sa-mi apăr ideile mele.
   —     Te invidiez, domnule Ozun, spuse Costea Lipan. Te invidiez şi mi se pare că te reţin.
   —     Nu. Nu. Mergem împreună. Şi eu, tot cu administraţia de aci, am o mică răfuială.
   Ion Ozun intră la Administraţie, ca la el acasă. Incasă bonul. Costea Lipan, plăti un anunţ: „Student serios caută meditaţiuni orice clasă. Preţ convenabili La uşă se aşteptară şi se întâlniră.
   —     Caut o meditaţiune, păru că se scuză Costea Lipan. Sunt într’un conflict cu familia şi vreau să-mi organizez viaţa pe compt propriu. Ideile mele cam bolşevice nu se împacă cu tirania burgheză a familiei.
   —     înţeleg, rosti fără convingere Ion Ozun, care rămăsese dela şapte ani orfan şi nu îndurase ti-
ii
162
CEZAR PETRESCU
rania familiei, crescut de o mătuşă blândă şi miloasă, să nu ucidă o muscă.
   —- Aşa e ? se acăţă de această aprobare Costea Lipan. Conflictul dintre părinţi şi copii, va dura cât are să dureze umanitatea.
   —     Turgheniev, Gide, îşi aminti Ion Ozun. A apărut acum un prim volum dintr’un ciclu mai mare „Les Thibault“ al lui Martin du Gard...
   —     L’ai citit şi dumneata ? se bucură Costea Lipan. Nu ştiu ce va urma în celelalte volume. Dar Oscar Thibault, e minunat zugrăvit. E odios ca orice părinte virtuos. Nimic nu discreditează mai mult virtutea ca oamenii virtuoşi.
   Spunând, Costea Lipan se gândea la părintele său, virtuos şi rigid, ca un alt Oscar Thibault şi la conflictele de acasă, înăsprite în ultimul timp. Când Ministrul de Justiţie, îl chemase să-i dea o mică sinecură, Costea Lipan s’a încăpăţânat să refuze. Aceasta deslănţuise o urgie indignată împotrivă-i. Iar acum, căuta o meditaţiune, ca să-şi câştige banii de buzunar, de cărţi şi de ţigări, prin propriile puteri, nu din graţia unui om ca Gică Elefterescu, pe care îl dispreţuia.
   Ajunseră în Calea Victoriei. Fulgii se legănau magic în luminile vitrinilor. Trecătorii păşeau voios în alba fluturare. Farurile automobilelor prindeau potopirea molatică în evantaile albăstrii, soseau de departe, dispăreau să facă loc altora şi altora, virând, oprindu-se, pornind, încrucişându-se, într’o ameţitoare întoarcere. Ninsoarea, năvala luminilor, reclamele aprinzându-se şi stingându-se
CALEA VICTORIEI
165
absorbite de albastrul nopţii, ca să tresară în ghir-lănzile becurilor altfel colorate, roşii, verzi, galbene ; soneria cinematografelor, ferestrele încărcate cu sclipitoare bijuterii, paşii elastici ai trecătorilor învioraţi de răceala blândă şi jilavă a fulgilor, totul dădea străzii un aer împrospătat şi festiv.
   Ion Ozun era cucerit de acest spectacol. Uitase zilele de foame, vagabondajul desnădăjduit când se strecura pe lângă ziduri ca un câine alungat, nopţile de nesomn cu dinţii clănţănind sub plapomă. Toate se petrecuseră foarte departe şi amintirea fugea dela ele. 11 încânta acum numai oraşul pavoazat de ninsoare.
   —     Oraş al desmătului! spuse Coştea Lipan. Dacă ai prinde oricare din aceşti trecători îmbuibaţi, de guler, să-l întrebi de unde vine, unde merge, din ce şi-a plătit blana — n’ar şti încurcat să răspundă. Ar începe să tremure. Ai observat în ce nebunie risipelnică trăesc tofi ? Pe mine mă bucură. Grăbesc singuri sfârşitul. Gonesc singuri, fără să-i alunge nimeni din urmă, la răfuiala cea mare.
   Ion Ozun îşi privi noul prietin cu sinceră uimire. El nu vedea nimic din toate acestea. Uitase că aceleaşi gânduri şi întrebări îi strânseră pumnii încleştaţi în fundul buzunărilor. El nu vedea decât un spectacol care desfată ochii: un spectacol vrednic de zugrăvit într’o novelă ori un roman.
   —     De ce ? întrebă cu nevinovăţie. Eu găsesc că uneori Capitala e un oraş admirabil. Această voie bună, nu e un optimism de t&ră tânără, de popor tânăr, de oraş tânăr ?
164
CEZAR PETEESCU
   Gostea Lipan se uită posomorit la lanţul automobilelor şi la îmbulzeala trecătorilor de pe trotuar.
   —     Optimism, numeşti dumneata, aceasta ? Inconştienţă, iresponsabilitate, ori ce. Nu optimism. Ii vezi cum trec, cum se salută, cum se invidiază ? Doamnei acesteia, care a trecut pe lângă noi, i se pare că n’are blană destul de scumpă, fiindcă doamna dinainte are una încă mai scumpă. Fiecare baină, fiecare podoabă, automobilul acesta lung cât un vagon şi parfumul pe care îl lasă în urmă fetişcana aceasta prea văpsită, toate sunt preţul unui compromis. Dacă pe fiecare l-ai urmări a-casă, când îşi leapădă masca de pe stradă, te-ai înspăimânta cu ce preţ plătesc zâmbetul acesta fudul, de fericire mincinoasă şi de bucurie deşartă. Iţi spun că mă bucură. Ii văd alergând şi mă bucură că aleargă la judecata din urmă.
   —     Dar dumneata eşti un revoluţionar primejdios ! glumi Ion Ozun.
   —     Sunt. Adică aş vrea să fiu. Urăsc burghezia, fiindcă trăeşte în această complicitate. Domnule Ion Ozun, numai ticăloşii nu pot urî. Fiindcă ticăloşii n’au de ce se plânge de orânduelile societăţii noastre. Ei se acomodează. Ei răspund răului cu răul. Dar un om de treabă e constrâns să urască. Altfel, devine şi el complice.
   Ion Ozun se simţi şi el complice la această orân-duială ticăloasă şi nu regretă de fel. Spuse râzând:
   —     Dumneata eşti o excepţie. Noroc pentru lumea aceasta de pe Calea Victoriei, că eşti o excepţie. Alt-
CALEA VICTOBIEI
165
fel ar sări toţi în aer sau ar merge la spânzurătoare...
   —    Nici nu merită altă soartă, întrerupse cu a-prindere Gostea Lipan. Aci, pe bucata aceasta de câteva sute de metri, e bâlciul vanităţilor. Aci se îmbulzesc toţi, din toată ţara, să-şi arate o haină, obrazul bine hrănit, automobilul scump, preţul laşităţilor şi al vânzătorilor. Eu, domnule Ozun, n’am sosit în Capitală decât de câteva luni. Ga orice tânăr din provincie, am sosit cu un mare bagaj de iluzii. Cum ţi-am spus, mi se pare, sunt student. M’am înscris în Facultate şi eram sigur că acolo am să găsesc alţi tineri ca mine, însetaţi de altfel de viaţă decât au dus părinţii noştri. Nu laşă, no complice. Toţi, domnule, toţi câţi i-am cunoscut, nu visează să facă altceva decât ceia ce-au făcut părinţii lor. Să ajungă, să se căpătuiască, să se slujească de diplomă, ca să se poată plimba pe Calea Victoriei într’un automobil al lor şi să fie invidiaţi de cei care umblă pe jos. Ce naşte din râmă, râmă rămâne.
   —    Cu ideile acestea ai să ajungi la Jilava, domnule Lipan", continuă să glumească Ion Ozun. Noroc că eşti ca orice român, ca mine şi ca oricare. Ne consumăm indignarea în vorbe. Şi cu aceasta ne-am răcorit. Toate răfuelile se opresc la vorbe. Poporul nostru e prea sceptic, ca să treacă la fapte. Nu crede în nimic şi acceptă totul. Ca dovadă că suntem un neam cu atât de puţini martiri.
   —    Nu credinţa face martiri ! rosti ameninţător Costea Lipan, oprindu-se să facă loc unei doamne
166
CEZAR PETRESCU
enorme în blană de astrahan, care nu avea nimic de martiră în înfăţişare. Nu credinţa face martiri. Ci martirii fac credinţa. Câţiva numai să se sacrifice şi vor vSgudui nepăsarea. Creştinismul e opera lui Isus. Dar e mai ales opera celor care l-au răstignit.
  —     Mai bine să mergem undeva să bem o cafea ori o ţuică fiartă, spuse nevinovat Ion Ozun, prinzând braţul proaspătului prietin. Discutăm mai în voie.
  —     Da, discutăm mai în voie, acceptă Costea Lipan, bucuros că a găsit însfârşit cineva să-l asculte şi poate să-i împărtăşească gândurile de atâta vreme nespuse.
  Dar Ion Ozun se afla departe de asemenea gânduri răsboinice. El găsea viata încântătoare, lumea încântătoare, Calea Victoriei încântătoare. El era fericit că viata şi lumea şi Calea Victoriei, aşa cum sunt, sfârşiseră prin a-1 accepta, pe el, Ion 0-zun, aşa cum este.
  —     Splendid, ninge ! arătă cu mâna în sus, spre fulgii dansând în jurul becurilor cu lumina lăptoasă.
  —     Da. Ninge ca în Martie o mie nouăsute şapte! rosti sibilin Costea Lipan.
III
                   CEAIUL DANSANT.
                 Din sicriul sonor al patefonului, gemu muribund o strună' de banjo. Pe urmă alte instrumente bizare şi triste, au început să se tângue cu gâlgăiri de plâns şi încă mai sfâşietor decât plânsetul, cu râsul acela inhuman şi întrerupt de sincope, al clapelor de saxofon.
                 Domnişoara care răsucise manivela şi schimbase acuf, vorbi către tânărul cu ochelari înrămaţi în baga neagtă’ aşa cum toţi poartă acum ochelarii lui Harold Lloyd:
                 — Eu ador havaianele acestea, Alee. Aş vrea să le văd dansate de sălbateci, în Hanolulu, sub tropicul Cancerului. Visez câte odată o viaţă elementară, plină de primejdii şi de peripeţii sălbatece.
                 Pentru domnişoara anemică şi pentru tânărul cu ochelarii americani, Honolulu e un sat cu pitoreşti colibe de lut, în smârcuri toride, undeva în apele Pacificului, nu un oraş prosper, ca oricare altul cu hoteluri de piatră, tramvai sgomotos şi vitrine, ghişeuri de bancă şi agenţii de transport maritim.
                 Ei cred că instinctele elementare colcăie şi se deslânţue numai la antipod, la sălbatecii goi şi împungăndu-se' cu lănci înveninate. Nu văd că sălbatecii sunt ori unde şi mai ales aci. Că poartă veston negru, piepţii cămăşii ripolinaţi, ochelarii lui Harold Lloyd — iar când se vânează unii pe alţii, nu au nevoe de arc, cu vârful săgeţii înveninate.
   Ana Lipan îşi aşeză pălăria cu delicată artă, să nu strivească buclele frizate şi fragile. Se dădu doi paşi îndărăt. Se privi în oglindă din fată, din profil, din trei sferturi ; cu o oglindă ovală, plimbată de sus în jos, din dreapta în stânga, îşi examină ceafa şi cutele rochiei în spate.
   Surâse. Se uită grav. Se înclină graţios. Ridică
168
CEZAR PETRE3CU
din sprincene surprinsă şi se încruntă din glumă, ironic. Se apropie atât de mult, încât îşi văzu amănunţit în sticla poleită porii obrazului astupaţi de pudră. îndepărtă taburetul şi se aşeză gânditoare, pe urmă atentă la spusele unui vorbitor invizibil, pe urmă jucându-se distrat cu mărgelele de cristal, pe urmă ameninţând gingaş, cu arătătorul ridicat, a-celaş vorbitor nevăzut şi de-o impertinentă simpatică.
   Toate aceste exerciţii de mimică în faţa oglinzii, în camera cu perdele trase şi cu luminile aprinse, ar fi surprins poate un martor indiscret care cunoştea numai o domnişoară Ana Lipan (Annie Lip-pan, cu doi n şi cu doi p), solemnă, severă şi distantă. Dar ce tânără fată în faţa oglinzii, ar fi făcut oare altfel ? Rochia era nouă, pălăria nouă, nou colierul de cristal şi peste o singură oră, avea să păşească însfârşit într’o lume nouă şi în atâtea reverii râvnită.
   Domnul, doamna şi domnişoara Lipaîi erau invitaţi la ceaiul din saloanele doamnei şi domnului ministru Gică Elefterescu. Iar Gică Elefterescu, la telefon, astăzi dimineaţă, anunţând această invitaţie, lăsase îndestul de lămurit să se înţeleagă că va juca un rol decisiv în viitorul domnişoarei Lipan. El nu era om să-şi uite prietinii şi nu era un ingrat să nu se gândească la tăinuitele lor griji.
   Evenimentul adusese agitare în casa familiei Lipan şi turburare în bugetul casei Lipan. De-o săptămână împlinită, Ana alerga dela. croitoreasă la modistă, dela pantofar la magazinele cu piepteni.
CALEA VICTORIEI
169
coliere şi poşete, alegând, încercând, plătind şi a-ducând îndărăt pentru o modificare îndelung meditată acasă şi confruntată cu teancul revistelor de modă : Vogue, Femina, L’officiel de la Couture sau Jardin des Modes. Astăzi dimineaţă, două ore împietrise neclintită pe scaunul de supliciu al coaforului, cu fire şi cârlige electrice în păr, ca prizoniera unui cabinet de chinuri savante, cum n’au ştiut vsă născocească nici călăii Inchiziţiei, nici torţionarii subtili ai Chinei. Dar toate erau răsplătite cu prisos. Annie Lippan întrupa cu desăvârşire ori care din gravurile revistelor cu pagini cre-ţate — ori care ducesă celebră în earneţul monden al Parisului şi al Rivierei, coborînd scările de marmură ale unui hotel somptuos.               ^
   Elena Lipan adusese o croitoreasă cu ziua, în casă, să-i prefacă o rochie neagră. Constantin Lipan îşi trimisese hainele de solemnitate la spălătoria chimică, de unde sosiseră întinerite şi fără mirosul farmaceutic de camfor.
   Acum bătu cu degetul uscat în uşă :
   —     Annie, e cinci fără un sfert. Cinci fără paisprezece...
   —     Gata, papa 1 sări Annie de pe taburet, aruncând o ultimă privire în oglindă.
   Deschise uşa şi toţi intrară să o examineze cu e-xagerate exclamaţii vocalice de extaz.
   Sabina descoperi o cută imperceptibil deranjată. Se îndoi de genunchi să o tragă în jos, se repezi la pulverizator să-şi învăluie sora într’un halo de pudră lichidă şi parfumată. Constantin Lipan
170
CEZAR PETRESCU
se uită peste ochelari, din toate flancurile amănunţit şi atent ca la un decisiv corp delict. Elena Lipan, în hainele ei sărăcăcioase, de rudă scăpătată sau de guvernantă, întâia oară uită să evalueze cos*r tul acestei transfigurări în perechi de ghete cu preţul dinainte de răsboiu.
   Acest obiceiu devenise de mult o manie. Leafa servitoarei, cursa cu birja, tona de lemne şi transformatul unei pălării, reprezentau pentru dânsa, trei, patru sau zece perechi de ghete în valuta anului o mie nouăsute paisprezece. Adineaori calculase că din cei opt mii de lei cheltuiţi de Annie, de altfel cu avară chibzuială, altădată ar fi cumpărat pentru copii 333 perechi de ghete a 24 lei perechea, rămânând încă o fracţiune zecimală de 0.33. Iar constatarea o înfricoşase. 0 uită acum. Cu degetele încrucişate, îşi admira copila nevinovat şi sincer, ca o ţărancă în fata vitrinei cu busturi de ceară, îşi simţi ochii năvăliţi de lacrimi înduioşate. Poate o singură clipă, scurtă şi îndată întunecată, se re-văzu în această făptură născută din făptura ei, aşa cum va fi fost cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, în după amiaza când Constantin Lipan, proaspăt supleant de tribunal, o aştepta în salonaşul părintesc, în redingotă şi incomodat de un buchet de trandafiri albi, să-i ceară mâna.
   —■ Să trimitem pe Catinca să oprească un taxi, spuse Constantin Lipan, cercetându-şi încă odată ceasul cu îngrijorarea unui şef de stafie în aşteptarea expresului.
CALEA VICTORIEI
171
   — Mă duc eu, se oferi Nellu. Catinca e o proastă.. E în stare să vină cu un hârb dă Ford.
   Elena Lipan, în paltonul modest şi prefăcut cu un adaos de guler eftin, mai cercetă odată cheile şi încueturile, mai repetă porunci Catincăi şi refugiată în birou, reciti în grabă, pe furiş, a zecea oară scrisoarea dela Iaşi, dela Matilda.
   Bolnava anunţa că se simte slăbită cu totul şî chema pe cineva să-i vegheze la căpătâiu. 0 cerea pe Annie, dacă ,,se poate desprinde dela distracţiile-Capitalei44. In acelaş plic, servitoarea, adăogase cu un creion chimic şi cu litere strâmbe, o rugăminte simplă : „Veniţi mediat. Cucoana e tare Rău. Domnii doctor spune Că no mai Duce nici cinci zile. Am pregătit Odaia pentru Duduia ana. Săra mâna Frăsâna44.
   De astăzi dimineaţă scrisoarea îi ardea degetele.. De câteva ori fusese gata s*o citească bărbatului şi Anei; de fiecare dată o oprise gândul că aşa va turbura fără folos un ceas de mult aşteptat. Cu minuţiosul lui simt al datoriei, Const ar fi fost poate în stare să renunţe la invitaţia ministrului şi să o trimită pe Ana cu primul tren. Şi chiar fără a-ceasta, atât Annie cât şi el, ar rămâne toată vremea preocupaţi, cu mustrarea că se desfată la un ceaiu dansant, când Tanti Matilda îşi dă poate sufletul. Ascunzând scrisoarea până la întoarcere,, toate aceste complicaţii se aflau înlăturate. Iar cu trenul de noapte sau de mâine dimineaţă, Annie a-vea când să ajungă neîntârziat la datoria unde o chema muribunda şi interesul lor, al tuturor. După
172
CEZAR PETRESCU
întâia lectură a scrisorii, se gândise să n’o lase pe Annie singură, ci să plece împreună cu Gostea. Un bărbat, chiar când e numai abia trecut de vârsta copilăriei, are alţi ochi şi altă prezentă de spirit în asemenea împrejurări. Cine ştie dacă la căpătâiul Tanti Matildei nu s’au adunat de pe acum rubedenii îndepărtate şi cupide, gata să facă dispărut un testament sau să smulgă bolnavei cu voinţa şovăelnică, altul, dictat de neomenia lor ?
   Aşa cugetase, pregătind ferit de ochii celorlalţi, bagajele de drum pentru Gostea şi Annie, împăturite şi numărate, numai să şi le orânduiască singuri în valiza de pergamoid. Dar a fost destul să simtă privirea lucidă şi rea a lui Gostea, urmărind-o ca şi cum ar fi înţeles ceva, ca să renunţe. Copilul acesta presimte tot şi o tulbură de câte ori îi citeşte răutăcios, ca într’o carte deschisă de o-sândă, gândurile cele mai ascunse. Nu vrea să înţeleagă că tot ce face şi ce prevede, e numai pentru dânşii. Averea Matildei, aşa modestă cum e, — două rânduri de case şi o jumătate de milion în honuri — ar însemna o zestre onorabilă pentru Annie şi Sabina, câte o casă de fiecare, iar bonurile ar acoperi anii de studii în streinătate, pentru doctoratul lui Gostea şi pentru diploma de inginer a lui Nellu. Astfel, soarta copiilor s’ar uşura printr’o singură semnătură a unei văduve avare care n’a făcut nici un bine în viată. Ea şi Gonst ar aştepta bătrâneţea şi pensia, cu sufletul împăcat, bucurân-<lu-se de îndestularea şi fericirea altora. In fata oricărei judecăţi, oricât de aspre, s’ar prezintă se^
CALEA VICTORIEI
17a
nin.ă,. Nimic ira dorit şi nimic n’a făcut, decât pentru a cruţa tihna bărbatului şi a apăra viitorul copiilor. Gostea numai, o sileşte să-şi plece ochii de câte ori se întrerupe din lectura cărţilor lui cu idei monstruoase, să o urmărească, pe ea şi pe toţi din casă, cu privirea încărcată:de batjocură, de dispreţ şi de compătimire.
   Acum chiar, în agitarea bucuroasă şi nerăbdătoare a tuturor, el singur stă la o parte, pe divanul din sufragerie, citind absorbit o a^menea carte otrăvitoare, cum e de mirare că legile prea blânde iasă să fie scrise, tipărite şi împrăştiate, pentru stricăciunea minţilor şi înveninarea inimilor.
   Nellu trânti uşa dela antret, important şi satisfăcut :
   —     Am adus maşină, Papa ! Un Buick limuzină. Dacă n’ar scrie pă tăbliţă taxi, ai crede că e un automobil dă legaţie. Superb! Un Buick-Master, tipul ăl mai nou.
   Elena Lipan transformă preţul curselor în ghete de copii a 24 lei perechea.
   Goborîră scările. Se îmbarcară. Annie la mijloc-,, pe marginea banchetei, să nu-şi şifoneze pliurile de mătase.
   Sabina rămase rezemată de uşorul sufrageriei,, în şorţul negru şi urît de uniformă, ca o mică şi tristă cenuşăreasă.
   —     Au plecat mondenii faivoclocişti ? ridică în-sfârşit ochii de pe foile cărţii, Gostea.
   —     Da. Şi păcat că n’ai vrut s’o vezi şi tu pe Annie, vorbi cu înfrigurare Sabina. Era delicioasă t
174
CEZAR PETRESCU
Orice-ai zice tu Costea, numai Annie dintre noi toţi, ştie să păstreze un aer distins... cum să-ti spun ? princiar...
   —     Spune : înţepat! râse răutăcios Costea. înţepat şi fals, ca în jurnalele de modă. Mă mir că nu te umileşte gândul, că sora ta, e dusă aşa, în complicitatea tuturor, la vedere. Tot aşa, cum îşi ţesăla şi îşi peria juncancele, când le scotea la iarmaroc, la vânzare, bunicu, popa Costache Lipan.
   —     Cum vorbeşti, Costea ! Eşti oribil când vorbeşti aşa...
       Şi tu eşti oribilă Sabina, când cazi în extaz la mofturile Anei. Vrei să fii ca ea? Să te poarte peste patru-cinci ani ca pe-o marfă de vânzare, pe sub nasul cine ştie cărui imbecil ? „Poftiţi, ce sâni are, priviţi ce talie ! Ce ochi şi ce picioruş fin! Pot să vă mai spun că aşteptăm şi o moştenire. A-vem o mătuşă bogată, care poate dă Dumnezeu să moară din ceas în ceas...“ Tu nu vezi acestea, Sabina ? Nu le înţelegi şi nu le auzi ? Şi nu înţelegi că pentru tine îti doresc altă soartă ? Tu meriţi altceva, Sabina.
   —   Pe tine nu te mulţumeşte nimic, niciodată...
   —     Cum să mă mulţumească ? Mă asfixiază atmosfera de aici... Uite şi tu, cum ne-am strămutat cu toate lucrurile uzate şi triste în care am crescut şi cum îndată, Maman şi Papa s’au grăbit să reconstituie exact, ca într'un muzeu istoric, atmosfera sordidă de mici şi poltroni burghezi provinciali. Pentru dânşii laşitatea cotidiană li se pare e-Toismul cotidian. Sunt oneşti ? da ! Papa e un ma-
CALEA VICTORIEI
175
gistrat model şi după cum scrie în ziare, un Procuror general temut, cum n’a mai fost demult, nimeni. Aceasta nu-1 împiedică să aibă admiraţie pentru un om de nimic ca Gică Elefterescu, să se simtă flatat că e primit în casa lui şi să-i rămână recunoscător dacă îi va găsi un nerod să-l colă-cească cu o logodnică înţepată ca Ana. Virtutea nu-1 împiedică să invidieze soarta celor mai puţin virtuoşi, care măcar riscă şi ies la larg, să înfrunte riscurile. Tristă virtute Sabina, care n’a dus la alt rezultat decât să facă un copil să-şi urască şi să-şi dispreţuiască părinţii ! Acuma de ce plângi? Ce sunt copilăriile acestea ?
    Sabina îşi ascunse obrazul în îndoitura cotului şi plângea cu sughiţuri.
    —     Tu... tu eşti imposibil, Costea. Tu vrei să mă faci şi pe mine să nu-i iubesc.. N’am să te mai ascult nici odată... Eşti un... Nici nu ştiu să spun cum îmi pari tu, când vorbeşti aşa...
    —     Sunt un monstru... Da ? Spune cuvântul, Sabina. Aşa se naşte câte odată în cele mai paşnice şi inofensive familii, un pui de năpârcă... Ai să mă înţelegi însă odată... Atunci când are să te sufoce şi pe tine viata această de familie respectabilă, cârpită din mărunte socoteli şi ambiţii şi invidii. A-cum şterge-ti lacrămile.
    Costea închise cartea şi se ridică să şteargă lacrimile Sabinei cu batista. Ii ridică obrazul de bărbie şi o privi dureros în ochii cu luciul antracitului.
    —     Eu să scap de aici, spuse cu glas tremurat. Am să plec şi am să-mi fac singur viaţa... Dar tu,
176
CEZAR PETRESCU
Sabina ?.. Tu ai să rămâi captiva lor... Aş vrea să înţelegi, că aceasta mă doare.
   —   Când pleci ? se sperie Sabina.
   —     N’avea grijă. Nu azi, nici mâine. Peste o lună ori peste două; când voiu ajunge să nu dato-resc nimănui, nimic. Până atunci, mai bine să-ti ajut la traducerea ta. Vezi că n’am uitat.
   —     Tocmai! se bucură Sabina, trecând cu nestatornicie copilăroasă dela plâns, la voioşie. Aşteaptă un moment să-mi aduc caetul şi cărţile.
   Alergă şi le răvăşi pe masa de sufragerie cu în-velitoarea de muşama cadrilată. Gostea deschise cartea şi începu să dicteze :
   .,At vero sEneas adspectu, dimpotrivă, la această privelişte Eneus obmutiut amens, rămase mut — împietrit, îşi ieşi din minţi, comceque arrectae, părul i se ridică măciucă, horrore, de groază, et vox-hcesit faucibus..“
   Sabina scria, între pauze rozând cu dinţii mărunţi capătul de lemn moale al creionului A. W. Faber No. 3 şi cu ochii întredeschişi, întrevăzând cu extatică admiraţie pe Annie, în rochia ei vaporoasă şi fină, ca praful albastru de pastel. O Annie anturată de tineri sportivi şi fotogenici, târând prin mijlocul saloanelor festiv luminate trena de priviri invidioase a tuturor celorlalte femei. Orice-ar spune Costea, viata nu e întotdeauna atât de posacă şi de respingătoare. Pare aşa, numai unui morocănos ca el.
   —     Cum ai spus, Costea ? Te rog mai repetă o-dată.
CALEA Y1CT0BIEI
177
   — „Nox erat, era noapte, et cor por a fessa, şi trupurile ostenite, carpebant per terras, gustau, se bucurau pe pământ, soporem placidam, de un somn liniştit, silvaeque et aequora..“
   In saloanele doamnei şi domnului Gică Elefte-rescu, lucrurile nu se desfăşurau chiar aşa cum le întrevedea, ca într’un fastuos film, Sabina. Apariţia Anei, nu provocase nici o emoţie. Trecu neobservată, fiindcă lumea era multă şi pestriţă.
   Aceste ceaiuri fuseseră născocirea şi deveniseră slăbiciunea doamnei Elvira Elefterescu, persoană înaltă şi vastă, cu trup de jandarm călare şi cu suflet inocent de prunc.
   Doamna Elvira Elefterescu simţea o irezistibilă atracţie pentru toate evenimentele mondene: baluri şi înmormântări, serate şi premiere, recepţii şi vernisagii. Mai mult însă decât pentru toate, a-răta predilecţie pentru nunti şi logodne. Fără copii, dar cu un numeros contigent de nepoţi şi nepoate, de veri şi verişoare, de fini şi fine, era posedată de un tiranic demon matrimonial. Universul i-se înfăţişa ca un inepuisabil rezervoriu de „partide" viitoare ori posibile. Nimeni nu-i cunoştea o figură mai desăvârşit fericită, ca atunci când sprijinind o enormă lumânare pavoazată cu flori şi panglici albe, asista în rolul sacru de nună, în dreapta unui mire adesea mai puţin emoţionat decât dânsa, la schimbul de inele, şi înconjura masa
12
178
CEZAR PETBESCU
cu paşi săltaţi, în psalmodia greco-orientală în care Isaia danţueşte.
   Pentru satisfacerea acestei pasiuni, inaugurase ceaiurile dansante, frecventate de cel mai bizar a-mestec de lun?fe al Capitalei. Cu un ochiu providenţial, descoperea la un invitat şi o invitată care abia s’au cunoscut, tăinuite indicii că au fost născuţi unul pentru altul şi că nu-şi vor împlini destinul pe acest pământ, decât după ce-şi vor pune cununiile pe cap. Odată fixată această alegere, doamna Elvira Elefterescu pierdea odihna şi somnul născocind toate intervenţiile făţişe sau tăinuite care puteau ajutora destinul în misterioasele lui intenţii. Gică Elefterescu strâmbase la început din nas, când îşi văzuse casa transformată în dancing intermitent. Pe urmă înţelesese că nimic nu-i putea servi mai bine şi sub o aparentă mai inofensivă, complicatele înodări şi desnodări de iţe politice. Invitaţii erau ai nevestei, nu ai lui. El se socotea mo-safir, zeflemisind cu strângeri din umeri un pueril capriciu feminin. Dar în alegerea invitaţilor nu uita să adaoge ori să şteargă un nume, după cerinţele momentului, şi în vreme când încăperile răsunau de sughiţul saxofonului, de zângatul cim-balului şi de suspinul extenuat al banjoului, în jâî-ţurile moi din birou, isbutea să adune întotdeauna ca din întâmplare, înverşunaţi adversari politici discutând foarte paşnic pe un teren ospitalier de armistiţiu şi legând între două ţigări de foi şi două pahare subţiri de lichior, un pact care a doua zi răspundea într’o manevră neaşteptată la Cameră*
CALEA VICTORIEI
m
*0 interpelare senzaţională şi un vot uluitor, sau is-îmcnea în avertismentul unei declaraţii imprimate *eu titluri de o şchioapă în ediţiile speciale de ziar.
   Apartamentul părea înadins construit pentru asemenea propice retrageri strategice.
   In salonul din dreapta dansa şi se desfăta tine-‘jetul, sub privirea ocrotitoare şi complice a doamnei Elvira Elefterescu. Holul era un teren neutru, pentru al treilea sex : mame şi cocoane vârstnice /care nu dansau şi nici nu discutau remanieri ministeriale, domni cu reumatisme şi pensionari ai -bugetului ori ai politicii, care nu pierdeau prilejul unui ceaiu parfumat şi al tartinelor cu icre negre, udate cu un pahar de vin autohton sau de şampanie franţuzească. In salonul din stânga, se adunau selecţionaţi prin imperioase afinităţi elective, invitaţii pentru care muzica şi dansul nu e-xistau nici măcar ca pretext. Bancheri şi parlamentari, foşti şi viitori miniştri, oameni de afaceri şi preşedinţi ai consiliilor de administraţie, directori de ziare şi reprezentanţi ai consorţiilor streine. De acolo, când din discuţia generală se desprindea o chestiune vrednică numai de un mai strâns auditoriu, partenerii se ridicau cu o aprobare a pleoapelor şi treceau în biroul lui Gică E-lefterescu, lipind uşa capitonată să nu străbată glas strein şi să nu audă ureche indiscretă.
   Gică Elefterescu fuma, staţionând dela un grup la altul şi îşi freca mâinile ca un fericit regizor, norocos după fiecare premieră. Când pleca ultimul mosafir şi servitorii începeau să măture, să des-
180
CEZAR PETBE8CU
chidă ferestrele, să pulverizeze esenţă de brad, să* întindă covoarele, nu uita niciodată să mulţumească nevestii, înlănţuindu-se în vârful picioarelor să-ajungă cu buzele la frunte, într’un sărut cast şb recunoscător.
   — Dragă Elviro, minunat ceaiul tău ! Gel mai isbutit din tot sezonul,.. Eşti o comoară, nu o soţie..
   Elvira Elefterescu ştia ce însemnează aceasta.. Un plan urmărit de mult, o întâlnire abil ticluită ori un angajament cu tact smuls, recompensa risipa de sandvişuri şi de lichioruri lipicioase, bomboanele strivite sub tălpi, olanda mesuţelor pătată de ceaiu, vin negru sau cocktail, fumul acru cătrănind perdelele şi sfărâmăturile scrâşnitoare-ale paharelor de cristal, desperechiate din serviciu -
   Pleca fruntea sub casca de păr negru, zâmbind cu modestie şi cu oarecare întristare. Ea avea mai rar prilej să se arate tot atât de satisfăcută de rezultatele unui asemenea ceaiu. Invitaţii din salonul din dreapta, soseau, dansau, deşertau pahare* de ceaiu şi de lichior, se răcoreau cu pipermeni sau cu şampanie, experimentau reţete inedite şi e-retice de cocktail spre stupoarea barmanului improvizat dela bufet şi plecau cu buzunările pline1 de ţigări de foi — dar se dovedeau rebeli proecte-lor matrimoniale. Gu o piruetă scăpau de sub a— meninţarea săbiei suspendate, ca să apară tot atât de voioşi şi imuni la ceaiul viitor, reluând firul întrerupt a{ fliturilor cu smuncituri sportive de mână şi cu guturale exclamaţii anglo-americane^
   Intr’un astfel de amestec deslănţuit din plin, pa-
CALEI VICTORIEI
181
şise intimidat „Trio-Lipan“ — cum i-ar fi numit să-i vadă în clipa aceia, Sabina.
   Delà intrare, debarasaţi de vestmintele groase escamotate de doi valeţi cu mănuşi albe de aţă, a-runcară priviri disperate de naufragiaţi să se a-gaţe de o figură cunoscută. Annie Lipan simţi mai umilitor ca niciodată, cât de sărăcăcioasă şi demodată e rochia Elenei Lipan şi cât de stângaci e 3n miopia lui, Constantin Lipan. Puse distanţă de un pas între amândoi, cu o instinctivă desolidarizare.
   .0 doamnă în vârstă, cu fire sure şi rare de sca-;pet spân în barbă, o măsură prin lomion de jos în sus, pe urmă continuă să vorbească nepăsătoare principelui Anton Muşat. Un copil fugărit de alţi <loi, descrise un semicerc căutând un refugiu şi îl găsi după rochia Anei Lipan. Urmăritul chicotea agăţându-se de pliurile rochiei, urmăritorii luptau să-l captureze.
   Ana Lipan se silea să surâdă angelic, ca un model pentru o replică a tabloului „Lăsaţi copiii să fvină la mine“!
   Intrarea n’avu astfel, nimic triumfal.
   A fost un noroc că în clipa aceia, i-a văzut Gică Plefterescu, prin uşa deschisă a salonului din stânga. Se repezi cu largi gesturi afabile şi după ce sărută mâinile femeilor cu o jună graţie de muşchetar, aruncă un apel sonor spre salonul din dreapta :
   —• Elviiira !
   Apel tot atât de ineficace în momentul acela, ca
162
CEZAR PKTRESCU
un strigăt deasupra cataractei Niagara, cea cu e~ coul uruind noaptea pe o rază de şaizeci de kilometri. Jăzzul urla la paroxism. In delirul epileptic al instrumentelor, dialogurile continuau răcnite la ureche, ca între surzi.
   Mai mult succes avu telegraful cu semnalizări* mute. Gică Elefterescu ridică mâna în sus agitând? un steguleţ invizibil, pe care totuşi Elvira Elefte-.rescu îl văzu din celălalt capăt. Răspunse la ape*: şi se prezintă să ia în primire invitaţii cunoscuţi până acum, numai după o vagă şi sumară descripţie a bărbatului. Dinainte, pe nevăzute, decisese că Ana Lipan ar putea fi o partidă acceptabilă, pentru un nepot stângaci, sentimental şi tomnatic : Gută Mereuţă, jude de şedinţă adus în Capitală la ultima mişcare în magistratură, tocmai* din Cadrilater. Descoperi că Annie Lipan, întrecea aşteptările. Şi hotărî că nimic în lume nu va putea conspira deacum să le împiedice fericirea.
   Strâns încătărămată în mătăsuri foşnitoare, escortă pe Elena Lipan spre persoanele de al treilea sex : mame, mătuşe şi pensionari. O conduse pe E~ lena Lipan spre salonul care o aspiră în mişcarea giratorie a dansului.
   — Am să-ţi prezint trei nepoate ale mele. Trei surori: Lola, Lulu şi Lili... Trei creaturi admirabile. Doresc şi sper că veţi deveni prietene inseparabile. Prin ele ai să cunoşti toată lumea de âtiL Iată-le î Lola ! Lulu ! Lili!
   Cele trei nepoate, în trei rochii, de trei culori diferite : ca spicul grâului, ca albastrul cerului şi
CALEA VICTORIEI
183
verdele câmpului, îşi tăiară drum şerpuind, ple-cându-se şi sărind printre perechile de dansatori.
   —     Gata la apel, Tăntiţo ! chicotiră tustrele, gâfâind şi făcandu-şi vânt să se răcorească.
   Nu erau frumoase, deşi Elvira Elefterescu nu le pomenea fără o tenace aluzie la cele trei mitologice graţii. Dar se arătară îndată foarte prietenoase şi cu glasurile lor băeţoase, o copleşiră pe Annie Lippan sub o avalanşă de complimente, căzând asupră-i din trei părţi, ca trei pumni de multicolore confetti.
   —     Mă întrebam de ce întârzii, spuse Gică Elefterescu punând mâna protectoare pe spatele încovoiat, de miop, al lui Constantin Lipan şi raâ-nându-1 spre salonul discuţiilor lipsite de frivolitate. Se află câţiva prietini care ţineau să te cunoască. Să încep cu principele Barbu Muşat.
   —     încântat să cunosc pe marele nostru Inchizitor 1 îi scutură mâna cordial Barbu Muşat, care în portul înadins negligent şi în vorba familiară, căuta să-şi dea o înfăţişare cât mai democrată şi să-şi facă iertat blazonul.
   —   ...profesor doctor Mihai-Pop Spătaru...
   Omul cu profil metalic şi dur, întinse degete o-
soase, adâncind o cută subţire între sprincene, în sforţarea să-şi amintească unde a mai văzut acest chip stafidit şi incolor.
   —   ...Mirel Alcaz, directorul politic al Voinţei...
   —     ...care v’a adresat uneori săgeţi inofensive, domnule Procuror General! complectă cu veşnicul
184
CEZAR PETBE8CU
surâs desinvolt Mirel Alcaz, proaspăt bărbierit şi pudrat. 0 publicitate gratuită, domnule Lipan! înţepăturile Voinţei, sunt cea mai bună publicitate...
   —  ...Fredy Goldstein.
   Bancherul cu trăsurile moi şi cu ochelari americani, prinse degetele lui Constantin Lipan întrio mână flească şi umedă de sudoare.
   —     ...general Ignaţiu Zalomit, doctorul Ionescu-Strehaia, domnul Evghenie Condoritios; directorul casei „Condoritios et Macridian“ din Salonic, Stănică Ţifescu, marele nostru elector dela Vlaşca şi deocamdată atât... te rog ia loc. Geaiu ? Lichior? Vin sau şampanie?
   Constantin Lipan se instală cu precauţie, numai pe trei sferturi din scaun. Răspunse cu modestie, ca un pasager econom într’un bufet de gară:
   —  0 cafea neagră. Dacă se poate cu zahăr puţin.
   Dură un răstimp de tăcere.
   Toţi îl examinară cu oarecare surprindere. Se aşteptaseră la un om feroce, cum îl anunţaseră rechizitoriile repezi şi neîndurate. Aveau înainte un individ timid şi miop, cu înfăţişare neînsemnată de copist suprabugetar, îmbătrânit fără înaintare.
   Doctorul Mihai Pop-Spătaru îşi descruntă profilul subţire. îşi amintise. Era părintele de familie din tren, de astă toamnă; perechea posacă, târând după ea o trupă de copii plicticoşi, printre care o singură fetiţă vioaie, distona ca un neastâmpărat pui de leopard închis laolaltă cu vulgare şi triste şi resignate creaturi domestice.
   II măsură cu ochiu mai atent. Pe nrmă trecu,
CALEA VICTORIEI
185
ca întotdeauna, cu privirea dela unul la altul. Le cunoştea tuturor tarele ascunse.! Ca un duhovnic, le aflase suferinti secrete, slăbiciuni absurde — ştia sfârşituri inevitabile, care nu iartă} De aceia îi îngloba pe toţi într’o crudă luciditate şi totuşi în-tr’o generoasă compasiune profesională, de confesor laic.
   —     Vorbeam tocmai despre procesul Osias-Mlado-veanu-Continentala, rosti Mirel Alcaz, lasânftu-se pe spate în jâlţul scund şi întinzând picior peste picior. Nu ştiu dacă a făcut un serviciu guvernului....
   —     Justiţia n’are drept să se întrebe dacă face ori nu un serviciu guvernului, întrerupse ca înţepat de o viespe Constantin Lipan, ştergându-şi o-chelarii cu batista să privească mai deaproape la directorul politic al „Voinţei".
   —     Nici nu voiam să spun aceasta-, se apără surâzând serafic, Mirel Alcaz. Vroiam să spun că nu ştiu dacă a adus un serviciu guvernului, dar ştiu sigur că a adus unul teribil presei. Ne-a urcat tirajul gazetelor. Aceasta dovedeşte că toată lumea e însetată de dreptate. Eu pe chestiunea aceasta am părăsit un ziar unde lucram dela înfiinţarea lui. Am preferat să întemeez altul, liber şi în spiritul vremii. Poate ati observat, domnule Procuror General, că dacă „Voinţa" şi-a permis inofensive agresiuni la adresa Justiţiei, o făcea numai când ni se părea că Justiţia ezită. Noi am căutat să întreţinem o atmosferă favorabilă, iniţiativelor de curaj şi de energie.
166
CEZAR PETRESCU
   —     Dragă domnule, Justiţia nu se preocupă do atmosfera favorabilă sau nefavorabilă, o Unu înainte cu încăpăţânare Constantin Lipan. Ea îşi face datoria, chiar când opinia publică indusă în eroare, vede victime acolo unde sunt numai vinovaţi.
   „E cum l-am ghicit eu — gândi Mir el Alcaz. Un ipocrit. Un individ primejdios şi viclean, care şi-a pus mască de fanatic serv al Justiţiei, până ce şi-oda o dimisiune sgomotoasă să intre într’un partid de opoziţie. Chiar haina depe el e o modestie făţarnică. Adună bani, cine ştie cum, să afli după un an ori doi că-şi durează o casă cu trei etaje, pe numele nevestii...“
   Acestea le gândea, după cum dicta scepticismul şi experienţa profesională, dar cuvintele rostite spuneau cu totul altceva :
   —     De perfect acord, domnule Lipan. Dar e cu atât mai fericită coincidentă, când opinia publică bine luminată anticipează ea, opinia pe care şi-o face Justiţia. Cum sperăm că vom căpăta satisfac-tiune — vorbesc în numele opiniei publice — peste câteva zile, când Justiţia va avea să avizeze într’o chestiune evitată până acum de toţi predecesorii dumitale.
   —     îmi pare că vrei să vorbeşti despre afacerea „Petrolul—Iordan Hagi Iordanu9 interveni cu o nevinovăţie minunat jucată Fredy Goldstein.
   —     Poate de „Petrolul—Iordan Hogi IordanCi, poate de altceva, se apără tot atât de nevinovat Mi-rel Alcaz.
   —  Aceasta va fi o chestiune mult mai delicată,
CALEA VICTORIEI
16?:
se dădu cu părerea principele Barbu Muşat. Iordan Hagi Iordan...
   —-Prezent! afirmă teatral, cu voce de bas, Iordan Hagi Iordan în came şi oase, oprit în cadrul uşei. E prezent şi vă depune toate omagiile la picioare, Principe, fiindcă e sigur că i-ati luat o ţipă rare, de care nici n’avea nevoie de altfel...
   Inaintă legănându-şi trupul scund şi vârtos.
   Rânji sub mandibulele puternice, ascunse de mustăţi uriaşe. Aşa cum se apropia, părea ultimul om cu mustăţi preistorice din Europa. Ultimul om ascuns până acum în caverne.
   Haina era însă impecabil tăiată, cămaşa cu piept! de zăpadă.
   Roti ochii şi când găsi ce căuta, exclamă cu e-xagerată bucurie:
   —     Bună seara, frate Gică! După surpriza pe care ti-o citesc în ochi, se pare că nu mă prea aşteptai...
   —     De ce?... Mă gândeam... Ce idee!... Chiar a-dineaori... se gângăvi încurcat Gică Elefterescu.
   Iordan Hagi Iordan râse sgomotos şi apucă mâna lui Gigă Elefterescu, scuturând-o să i-o smulgă-din umeri.
   —     Nici nu mă îndoiam, Excelentă! Excelenta şi frate Gică ! Nu mă îndoiam că mă aştepţi, chiar dacă o fire înclinată suspiciunei ar fi interpretat cine ştie cum subita disgratie cu care mă tratează buna doamnă Elvira Elefterescu, de câteva luni,, uitând să mă invite la prea distinsele voastre ceaiuri... Eu sunt mai simplu şi mai puţin sclav al a-
188
CEZAR PETRESCTJ
cestor deşarte forme. Treceam acum cinci minute pe sub ferestrele voastre. Am văzut lumină. Mi-am adus aminte. Zic : trec, dau bună seară şi plec ! In afară dacă nu mă onorezi şi pe mine cu un pahar de lichior, frate Gică. Ca în vremile cele bune, când semnai scrisorile — (îti aduci aminte care scrisori ? eu le-am păstrat pe toate) — când le semnai: „al tău frate, Gică“...
    Toţi ascultau cu uimire, curiozitate şi cu oarecare bucurie răutăcioasă. Se ştia că un dosar „Pe-trolul-lordan Hagi Iordcm“, se află în mâinele lui Constantin Lipan şi că în câteva zile, scandalul mult aşteptat, avea să urmeze scandalului „Osias-Mladoveanu-Continentala“. Iordan Hagi Iordan, era citat la parchet sub grave învinuiri. Cu cinică temeritate, se invitase deocamdată oaspe în casa Ministrului de Justiţie, ca să dea pentru a doua zi ce forfeca, întregei Capitale.
    Constantin Lipan oliipea mărunt, neînţelegând în ce cuibar viperin a intrat. Căută ochii Ministrului. Gică Elefterescu îi ocoli privirea. Dar i-o surprinse Iordan Hagi Iordan. Se apropie, întinzând amândouă mânele, scurte şi vânjoase:
    — Ce surpriză, domnule Procuror General! Numai fratele Gică, ştie să rezerve prietenilor asemenea surprize. Doream de mult să te cunosc mai deaproape şi să stăm de vorbă mai pe îndelete. Mi-a vorbit mult despre dumneata băiatul meu, Nicki. E coleg şi cel mai bun prietin cu un fiu al dumitale şi n’am avut niciodată nimic de obiectat* când îmi cereau unul din automobile, să facă o
CALEA VICTORIEI
18&
plimbare nevinovată în jurul Capitalei. Pot spune că m’a bucurat asemenea prietinie între copii. Eu am cultul prietiniei, cum foarte bine mă înţelege fratele Gică.
   Pipăind cu mână de orb, Constantin Lipan căuta pe măsuţa de trandafir ochelarii. Fără ei nu putea desluşi, în ceaţa turbure, chipul lui Iordan Hagi Iordan. II ghicea numai rânjind, cu fălcile puternice şi cu dinţii laţi, să sfarme ciolanele ca maxilarele de fiară.
   Mirel Alcaz din discreţie, făcu un gest de plecare. Iordan Hagi Iordan îl surprinse şi îl opri:
   —     Vrei să pleci, prietine Mirel ? Aceasta înseamnă că n’ai de fel fler de gazetar. Părăseşti terenul tocmai când ceaiul dansant al fratelui Gică, începe să fie mai interesant. Apropos ! Am ceva pentru „Voinţa16, care poate să-ţi pară încă mai interesant. Nişte scrisori senzaţionale, să-ţi dubleze tirajul în douăzeci şi patru de ore... Dacă ai răbdare, trecem mai acuşi în camera jurămintelor!— făcu semn spre biroul lui Gică Elefterescu. Ştii, tiu La secret! Mă cunoaşte bine această chilie a spovedaniilor. Nu intru întâia oară, acolo. Aşa e, frate-Gică ?
   Gică Elefterescu se chinuia să râdă înveselit grozav.
   —     Admirabil tip. Dintr’o bucată! se adresă către generalul Ignaţiu Zalomit, fiindcă era cel mai aproape vecin.
   Generalul Zalomit, surd ca un dovleac, înţelese în felul său:
.190
CEZÂE PETBESCU
   —      Prea mult pentru artilerie şi prea puţin pentru infanterie. Infanteristul e inima armatei... Eu -domnule, am spus-o încă dela 99—900, lui Milita. Sturza.
   Constantin Lipan îşi descoperise ochelarii şi privea desnădăjduit, spre celelalte încăperi unde se a-flau Elena şi Annie.
   —     Şi dumneata vrei să pleci ? ghici Iordan Hagi Iordan, punându-i o mână pe genunchi, cu un gest de luare în posesiune. Ce curios domnilor t Toţi vor să plece... E o epidemie.
   „Aceasta se întâmplă numai din pricina Elenei, cu mofturile ei de relaţii mondene şi cu vânătoarea ei după un ginere !“ — îşi descarcă Lipan conştiinţa şi rămase cu un oftat, captivul mânei tari şi păroase.
   Elena Lipan se afla şi dânsa prizonieră, în holul rezervat persoanelor de al treilea sex.
   După câteva întrebări distrate, care n’aşteptau nici un fel de răspuns, Elvira Elefterescu dispăruse făgăduind că se întoarce peste o clipă.
   Plecase şi o uită, irezistibil atrasă de secţia „dan-cing“, unde supraveghia, intervenia, încuraja şi respira cu nesăţioasă fericire, atmosfera aţâţătoare de; parfum, mâini transpirate, fum de ţigări o-rientale cu opium şi englezeşti cu miere, aromă răcoritoare de oranjade şi împestriţate miasme de cocktail.
   Dar plecând, doamna ministru o predase unui octogenar ogârjit şi friguros, cu gâtul înfăşurat într’o legătură cadrilată de lână şi cu ochi lăcră-
CALEA VICTORIEI
m
moşi ele cimpazeu ofticos. Elena Lipan nu-i auzise numele în hilara explozie a jazzului. Atât doar:
   savantul nostru profesor
   Savantul profesor muia pesmeţi în ceaiu şi molfăia melancolic. Păru îndată foarte încântat ca a găsit pe cineva să-i asculte o senzaţională comunicare în chestia ţiparilor. Capătă viaţă ca un cadavru animat de experienţa lui Galvani.
   —      Ce părere aveţi despre ţipari, doamnă? întrebase sever. Ce ştiţi despre ţipari ?
   Elena Lipan făcu un apel disperat la toate cunoştinţele sale despre fauna acuatică. Răspunse şovăind, ca la examenele de acum treizeci de ani în urmă :
   —      E un peşte de baltă... De nămol. Lung ca un şarpe. Un peşte ordinar, pentru oameni săraci.
   Savantul râse atât de înveselit, încât împroşcă printre gingiile văduvite de dinţi, o mică planetă cu mai mulţi sateliţi de pesmet transformat în pastă gălbuie.
   —      0 sfântă ignoranţă ! ridică mâinile spre plafon. Dar doamnă, ţiparul e cel mai ciudat fenomen din apele noastre. E peştele misterios. Ştii dumneata că vine în apele noastre numai în vilegiatură? Ştii dumneata că în fiecare toamnă pleacă din bălţile noastre pe râuri la vale, şi dacă nu poate pe râu, o ia pe uscat, ca şarpele, până ce ajunge în fluvii şi din fluvii în mare, şi din mare în ocean, ca să ajungă în Marea Sargaselor, tocmai la şase mii de chilometri ?... Acolo şi numai acolo, la patru mii de metri adâncime îşi depune ouăle şi
192
CEZAB PKTRESCU
moare... Doamnă, e unul din cele mai miraculoase fenomene ale naturii şi e de mirare că oamenii a-ceştia din jurul nostru, discută despre schimbarea guvernelor, despre slugi, pălării şi scumpirea lemnelor, în loc să se minuneze cu evlavie de asemenea tainice orândueli ale naturii... Eu am să vă explic-aceasta. Sunt încântat că am dat peste o persoană care dispretueşte vulgarele preocupări ale unei societăţi ignorante, şi mai trist decât ignorantă, fericită în ignoranta, ei...
   Elena Lipan suspină şi rămase să se iniţieze în misterele tiparului voiajor, trudindu-şi ochii să descopere în cealaltă încăpere pe Ânnie. Surâdea fericită, când o clipă Annie apărea şi dispărea în melstromul circular al dansului, în braţele unui tânăr cu părul lipit ca o carapace de email negru şi cu jumătate de obraz paralizată în crispaţia mo-nodului.
   A treia oară o vedea dansând cu acelaş tovarăş*. Aceasta îi păru un indiciu. Era fără îndoială nepotul doamnei Elvira Elefterescu, la care în fugă doamna Ministru, cu un zâmbet complice făcuse o atât de discretă aluzie. Gândul îi aduse o destindere în obrazul ei ostenit şi pământiu. O lumină de participare voioasă şi plină de speranţe, la tot ce se petrecea în juru-i.
   Savantul profesor luă această metamorfoză drept o victorie personală:
   —     Aşa e că începe să fie interesant, doamnă Doamna cum, dacă-mi permiteţi ?
   —   Elena Lipan...
CALEA VICTORIEI
193
  —     A! l)a... Soţia temutului nostru Procuror General. Mă scuzaţi de aceste lipsuri ale memoriei... La vârsta mea... Aşa e că începe să vă pară interesant ? Citesc pe figura d-voastră, doamnă Lipan... vGum spuneam, tiparul femelă după un stagiu de cinci ani în apele noastre, coboară în es-‘v tuare. Acolo e întâmpinat de tiparul mascul şi pornesc împreună până la sud de insulele Bennude, parcurgând 6000 chilometri în şase luni. După a-cest voiaj de nuntă, tiparul femelă depune peste un milion de ouă, ceiace veţi recunoaşte doamnă Lipan, că e o cifră impresionantă. Dar încă mai curios...
  Elena Lipan căscă cu gura închisă şi evalua tru-soul Anei în ghete a 24 lei perechea. Cifra o cutremură. Prin firească asociafiune de idei se gândi la boala Matildei şi strânse instinctiv între degete încuietoarea poşetei unde se afla scrisoarea. E a treia oară când medicul o socoate pierdută şi de două ori până acum a revenit la viată. De ce-o fi chinuind oare Domnul o fiinţă care nu mai poate aştepta nimic dela ziua de mâine ? Acum doi ani voia să vândă casele şi să plaseze banii în bonuri. Mai bine că n’a făcut. Bonurile s’au depreciat la jumătate. Iar preţul imobilelor a crescut.
  —     ...„din ouşoare iese atunci o larvă transparentă ca sticla" continuă savantul profesor clătind restul de ceaiu rece, pe fundul paharului.
  Dacă moare Matilda vor trebui să poarte toţi doliu şi să meargă la înmormântare — gândi E-lena Lipan. Altă cheltuială. Privirea i se destinse
13
194
CEZAR PETRESCU
însă, fiindcă întrevăzu prin uşa deschisă pe Annie la braţul tânărului cu părul de smoală. Pare un tânăr foarte simpatic. Numai de n’ar fi prea nărăvit amator de dansuri şi de petreceri. Aşa sunt toii până ce se însoară. Annie e destul de voluntară şi are destul tact, ca să ştie cum să-l reţină acasă. Totul depinde de tactul femeii. Şi Annie e neîntrecută în acest simţ înnăscut, moştenit dela ea.
   0 învălui într’o privire înduioşată, peste mese şi capete, tocmai în fala bufetului, unde tovarăşul Anei o oprise şi îi întindea un pahar înalt, cu un lichid de culorile curcubeului.
   Annie gustă şi se oţărî, râzând. Râdea şi tânărul.
   —     Chestie de obicinumţă, spuse. Eu ană o reţetă mai fudroiantă. Saratoga cocktail. 0 jumătate de pahar de coniac, jumătate vermuth, câteva picături de angostura-bitter şi câteva picături de curasao. Două măsline la fund. Nimeni nu rezistă la a treia doză... Dar adevăratul, incomparabilul, neîntrecutul maestru e Tom. Dă-mi voie să ţi-1 prezint pe Tom. Hello! Tom !
   —   Hello, Scarlat!
   Tom sosi patinând pe parchet şi ţinând de mână pe una din cele trei nepoate ale doamnei Elvira E-lefterescu, nici Annie nu ştie exact care: Lola, Lulu sau Lili ?
   Era foarte gen englezesc şi prezintându-se, îi ridică mâna până la cot şi i-o sgâlţâi electrizată.
   —     Spuneam că eşti un as în materie de cockta-iluri...
195
CALEA VICTORIEI
   —    O! se apără cu modestie Tom, ridicând sprin-cenile subţiri şi plivite cu cimbistra. E o legendă ca oricare alta şi e mincinoasă ca toate legendele.
   —    O, urît îti şade când încerci să-l faci pe modestul, Tom! îl mustră Lola, Lulu sau Lili. Nu-1 crede. Are acasă un bar de toată frumuseţea. O să mergi odată cu noi... Numai să nu sufli nimic Tăn-tiţei. Acestea sunt escapadele noastre secrete... Tom are patefon, radio, cea mai complectă garnitură de har... Păcat că nu iubeşte femeile. Jură numai pe Gide, Gocteay. şi Oscar Wilde.
   Ana Lipan roşi plecând ochii, deşi înţelegea numai pe jumătate.
   Lola, Lulu sau Lili, adaogă, aruncând o privire provocătoare :
   —    Noroc că şi noi ne răzbunăm. Ştim să ne dispensăm de dânşii.
   Pe urmă, despărţindu-se din mâna lui Tom şi prinzând-o de mijloc, poate prea strâns, îi sufla la ureche :
   —    Fiindcă îmi imaginez că o să devenim foarte, foarte bune prietine, permite-mi să-ţi dau un sfat de prietină. Lasă uricioşii aceştia şi sacrifică cinci minute pentru dezolatul meu văr, Gută. Uite-1 ce mutră nefericită are!... Observ că Tăntiţa te urmăreşte de un sfert de oră cu dezaprobare. Ii contra-riezi proectele. Şi e păcat. Guţă al mamei, cum îi spunem noi, Guţă cel mic şi necăjit, are să fie un bărbat foarte comod. Priveşte cum i s-a lungit nasul aşteptând...
   Guţă Mereuţă, aştepta într’adevăr trist, cu un
190
CEZAR PETRESCU
nas prelung de proboscidian. Nu ştia să danseze. N’avea nimic în figură sau în vorbă, care să a-tragă o femeie. Cu ochii împinşi în lături, spre tâmple, de apendicele olfactiv desvoltat peste măsură, în sala plină de râsete, de vuet şi de trepidaţie, stătea nemişcat de două ore, pe un scaun, lângă uşă, ca un posomorit cioclu al acestei tumultoase desfătări.
    Se bucură naiv, când Ana Lipan veni să se a-şeze alături. Elvira Elefterescu îl dresase dinainte, îi spusese autoritar că această aleasă a sa, aceasta numai şi nu alta, are sări facă fericirea vieţii, iar el şi începuse s’o iubească. Din lumea de unde venea, târg strâmb şi praf os, cu tătarce şi bulgăroai-ce, Ana Lipan îi apăru o creatură celestă. Fire a-proape de pământ, îşi mai făcuse îndată socoteală că o asemenea căsnicie, pe lângă protecţia doamnei ministru al Justiţiei asigurată pentru totdeauna, îl încorpora şi într’o înaltă dinastie a magistraturei. Ana Lipan nu însemna numai o viitoare soţie, era o carieră.
    —     Aţi ostenit dansând, domnişoară ? întrebă stupid, încheind şi desclieind nasturele hainei, fi-indică nu ştia ce să facă cu manile.
    —    Deloc! răspunse cu un ton mai sus Ana Lipan, privindu-1 peste umăr. N’am ostenit de loc. Dar am venit să te invit pe dumneata la dans, dacă am văzut că dumneata nu...
    —    Regret, dar nu ştiu să dansez, declară umilit de această infirmitate Gută Mereuţă şi în aceiaşi clipă se mustră cu desgust de el însuşi: Nu aşa,
CALEA VICTORIEI
197
gogomanule ! Nu se răspunde aşa unei viitoare logodnice. Trebuia să spui: „Este întâia dată domnişoară, când regret întradevăr că n’arii luat lecţii de dans, ca oricare fericit muritor din această saîă“.
   Constatarea acestei stângăcii în arta conversaţiei îl demoraliza definitiv. Tăcu, trăgând din aţele nasturelui.
   Âna Lipan continuă să-l privească micşorând ochii cu o impertinentă răceală. Acesta era bărbatul pe care i-1 destinau ? Cu ce drept complotau toţi să-i lege viaţa de o asemenea făptură grosolană şi ridicolă ? Măcar de-ar avea altfel de nas şi de-ar şti unde să-şi ţină mâinile !
   —    Locuiţi de mult în Bucureşti ? întrebă, ca să spună ceva.
   --- M’a mutat unchiul Gică de două luni. Eu, de după răsboiu, tot în Cadrilater am stat. Mă crezi mata, domnişoară, că n’arn fost până la mutare nici odată în Bucureşti ?
   ,,Se şi cunoaşte!“ — era să răspundă Ana Lipan. Dar spuse:
   —    Capitala e un teren prea prielnic pentru toate vanităţile. Numai în provincie se formează adevăratele caractere. Omul se adânceşte. Are mai des prilej să se confrunte cu el însuşi.
   —    Aşa e, domnişoară ? se animă pentru scurtă durată Gută Mereuţă, considerându-se un adevărat caracter îndelung clocit în provincie.
   Pe urmă nu mai ştiu ce să răspundă şi tăcu.
   Ana Lipan îşi cercetă în oglinda poşetei obrazul
im
CEZAR PETKE6CU
şi răsuci roşul în tocul de metal, sigilaudu-şi buzele. Gută Mereuţă o admiră cu ochi de căţel fidel.
   Din fundul sălii, Elvira Elefterescu îi cuprinde într’o aprobare protectoare : „Admirabilă pereche. Au fost născuţi unul pentru altul !“ Şi înainta mai departe, printre perechile dansând, în zalele foşnitoare de mătase, să ocrotească providenţial alte viitoare fericiri.
   Jazzbandul isbuciii mai întărâtat. După două ore de aproape neîntreruptă deslănţuire, s’ar fi spus că o nouă vigoare nervoasă, un spasm de demenţă, s’a transmis dela unul la altul dezarticulând cei cinci cântăreţi. Toba detuna cutremurând geamurile, saxofonul gâlgâia un' plâns terminat în hohote guturale, pianul împroşca sunetele prin dinţii de fildeş ; la vacarmul instrumentelor se adăo-ga răcnetul glasurilor şi flueratul dansatorilor contaminaţi de aceleaşi crampe epileptice. Pudra se topise de pe obraji, negrul curgea de sub gene, lărgind orbite de craniu, gulerele erau muiate, mâinile lăsau umede pecetea degetelor pe hainele de mătase şi totul se învârtea nesfârşit, târând în picioare cleiul pateurilor şi lichidul bomboanelor cu lichior.
   'Prin acest tumult vibrant, principele Anton Mu-şat se plimba impasibil, cu mâinele la spate, ca un sultan arab într’o expoziţie europeană, fi ajunse din^rmă Mirel Alcaz.
   — înainte de plecare, trec să depun respectele mele la picioarele amfitrioanei, mon Prince. Păcat că n’ai asistat la conclavul politico-economico-finan-
CALEA VICT0BIEI
199
4»
dar. A fost o scenă care nu se poate vedea în fiecare zi.
   —     Mă lasă rece asemenea scene, scumpe Mirel, spuse principele Anton prinzându-i braţul. Ştii ca nu calc niciodată acolo. Nu înţeleg' nimic şi nu mă pasionează nimic, din aceste intrigi lipsite de fineţe. E destul văru-meu, Barbu. care nu pierde nici o ocazie. El e născut pentru aceasta şi trăeşte pentru aceasta. Gând se întâmplă de mă aduce aci cu automobilul lui, ne despărţim la uşă şi ne regăsim la uşă. Pe mine mă amuză mai bine acest spectacol al tinereţii.
   —     Spuneai cu toate astea, mon Prince, că dis-preţueşti tineretul din zilele noastre. II găseai lipsit de stil. Mai deunăzi, te întorsesei chiar de aci, scandalizat şi fulminând, îşi aduse aminte Mirel Alcaz.
   Principele Anton Muşat^jnivi circular prin sticla monoclului sala agitată de spasm şi surâse : -
   —     Mă scandalizează şi revin. Acest tineret scumpe Mirel, mă irită şi mă atrage. Mă irită fiindcă e lipsit de mister şi de stil. Mă atrage, fiindcă îl văd trecând prin viaţă ca un obuz. Caut să-l pricep. Şi fiindcă nu-1 pot pricepe, mă pasionează ca orice problemă iresolvabilă, de care te lepezi seara şi la care revii, a doua zi...
   —     Mon Prince, distracţiile şi sentimentele şi plăcerile altora ni se par întotdeauna absurde, rosti aforistic Mirel Alcaz, Cu atât mai mult ambiţiile şi viciile.
   —   Posibil... In orice caz. femeile sunt şi acum
200
CEZAR PETEBSCU
frumoase, cum au fost întotdeauna. Deşi, nici pe ele, nu le mai înţeleg. Pe vremea mea, inima lor era un melancolic sanatoriu. Acum, inima lor e un sgomotos jazz. Sunt după chipul şi asemănarea bărbaţilor de acum, care nu ştiu să le mai iubească. Numai uzează de ele. N’au timp să le cucerească. Le smulg cu brutalitate şi se scapă de ele, tot cu brutalitate. In timpul meu, înainte de diluviul răsboiului, un bărbat adeseori se mulţumea cu a-tâta glorie, cât îi trebuia ca să seducă o femee şi pentru ca să aibă la ce renunţa pentru o femee. A-cum e doar chestie de pat. Un amănunt divers între două curse ele automobil şi o serată cu dans. Observă puţin... Ce te frapează la toate aceste treizeci, patruzeci de perechi, câte se învârt aci în ritmul acesta acrobatic ?
   Mirel Aloaz privi şi nu observă nimic. Strânse din umeri, recunoscând :
   —     N’am spirit de observaţie nici de două parale, mon Prime...
   —     Fiindcă ai mers odată cu timpul, scumpe Mirel şi fiindcă eşti cu vreo treizeci de ani mai tânăr ca mine. Eu am perspectiva. Am rămas în urmă si aceasta îmi îngăduie perspectiva... Uite ce observ şi ce mă uimeşte... Toţi tac. Sunt numai corp lipit de alt corp. A dispărut plăcerea conversaţiei... Toată fineţea acestui duel cu lame subţiri. N’au de schimbat o idee ori un sentiment. Viaţa aceasta sgomo-toasă nu le mai permite conversaţia. Aci jazzul, pe drum eşapamenul maşinei deschis... De altfel ce-ar vorbi ? Ce şi-ar avea de spus? Râsul lor e fără iro-
CALEA VICTORIEI
201
nie, plăcerile lor elementare. Am un nepot, băiatul lui Barbu. Un tânăr ele altfel admirabil. Mă .tachinează întotdeauna când îi vorbesc despre suvenirurile mele din tinereţe şl se miră cum am putut, în asemenea timpuri, să-mi toc trei moşteniri. Se miră cum am putut trăi într’o vreme când nu existau automobile... Pentru dânşii existenta e un sport şi universul o pistă. Ambiţiile lor sunt cele de pe şosea, direct şi figurat. Gând văd un automobil înainte, sună, te împing la dreapta pe marginea şanţului şi-ţi trec înainte cu insolenţă... Dar iată doamna Elefterescu. Ea mai păstrează încă romantismul din epoca valsului şi din cele dintâi timpuri ale tangoului.
   —     îmi bârfiţi, copiii, Principe şi dumneata domnule Alcaz, cu indiscreţia dumitale de jurnalist! îi ameninţă cu degetul doamna Elvira Elefterescu, dând gestului o intenţie de cochetărie copilăroasă în strigător contrast cu propoziţiile sale masive.
   —     0 ! nu. doamnă! se apără într’un glas, principele şi gazetarul. Dimpotrivă, admiram acest teribil antren.
   —     Şi mai cu seamă admiram atâtea femei şi fete delicioase, adăogă Principele Muşat. Nici nu ştiu unde aţi găsit atâtea femei frumoase în Bucureşti. Sunt sigur că n’a mai rămas una acasă, doamnă.
   —     Eşti incorigibil, Principe. Bagă de seamă !... Les hommes qni reg ardent Ies femmes ne voîent pas la. vi#.
   —   E o învăţătură care-mi vine prea târziu.
202                 CEZAR PETRESCU
doamnă. Cel mult, ar putea să profite de ea prietinul meu, Mirel.
   Doamna Elefterescu, se uită lung la Mirel Alea z şi îşi rosti un gând atunci luând fiinţă:
   —     Prietinul dumitale, domnul Alcaz, văd că a început să căruntească şi nu s’a decis încă să se uite mai atent la o femee. Trebuie să te însori numai decât domnule Alcaz ! Am să meditez mai serios la cazul dumitale... Acum vă las, fiindcă nu pot lipsi copiii de prezenţa mea. Nu mă uita la ziar, Domnule Alcaz. Am să-fi trimit o listă de toate personalităţile prezente...
   Se depărtă, navigând printre perechi, cu un cap mai înaltă decât toţi dansatorii, căutându-şi din ochi nepoatele. Lola, Lulu şi Lili, dansau cu ţigările în colţul gurii, cu părul lor tuns băeţeşte şi. ou perechi care nu erau bărbaţi.
   „Au să mă omoare cu zile nepoatele acestea — constată Elvira Elefterescu, plină de candoare. De ce nu vor fi vrând să se mărite ? Simt nişte fiinţe inexplicabile. Intr’o zi, am să mă hotărăsc să fiu mai energică. Am o ingrată misiune, să impun altora fericirea cu sila, fiindcă nu ştiu să o vadă şi nu pot să şi-o câştige singuri44.
   Tânărul cu păr de smoală, se înclină cartilagi-nos în faţa Anei Lipan.
   —     Ultimul scliimmy, domnişoară. Permiteţi, domnule ?
   Ana Lipim lăsă pckşeta în braţele lui Guţă Me-reuţă. II prezintă, aristocratizându-i numele cu a-utoritate.
CALEA VICTORIEI
203
   — Domnul Georges Mereutzâ ! Domnul Scarlai Bosie.
   Guta Mereută observă că dansatorul Anei poartă Ia mâna stângă un lanţ subţire de platină.
   Aşa dar, alesul doamnei Elvira Elefterescu nu era tânărul cu părul negru — gândi dezamăgită la plecare, Elena Lipan. Este acest Gută Mereută, cu nasul prelung şi cu glasul timid.
   Pe urmă se consolă. E poate mai bine aşa. Are o înfăţişare mai serioasă. Pare un om statornic. Un bărbat bun n’are nevoie numai decât de mutra svă-păiată a unui erou de film. Oftă şi strânse între degete geanta cu scrisoarea dela Matilda. De n’ar sosi prea târziu, Annie ! Şi de nu s’ar ivi cine ştie ce complicaţii !
   Iar cum Constantin Lipan, plătea după ce coborâse, orele de aşteptare şoferului, Elena Lipan transformă cei patrn sute de lei, în ghete a 24 lei perechea, cu promptitudinea unei maşini de calculat.
IV.
       PRIMĂVARĂ NEAGRĂ.
                 Intr'o singură noapte au înflorit liliecii. A fost ca o erupţie de egrete albe şi violete, revărsate peste grllafuri de fier ruginit.
                 Şi deodată Capitala şi-a desghiocat crisalida posomorâtă şi sură, ca să apară în soarele dimineţilor cu fraged surâs de copil.
                 In aerul transparent şi molatec, glasul trecătorilor sună cu timbru de cleştar. Sonor cadenţează şi paşii elevilor pe asfaltul sbicit. Iată cel dintâiu domn fără pardesiu : pare provocator şi e intimidat. In vitrine au apărut pălăriile de paiu. E o modă mult mai simpatică decât cea de anul irecut. Toţi vor aştepta însă să cumpere altul întâi.
                 Poate undeva, departe, în câmpuri, au şi sosit demult cocorii. Pe-o pajişte, tot acolo, sburdă şi un miel alb cu roşu canaf de lână în ureche.
                 Acuma tristeţea e mai tristă decât întotdeauna.
                 Te reazămă de perete şi ascultă, sus, dela al doilea etaj, prin fereastra deschisă, exerciţiul monoton de pian. E o mazurcă foarte veche. O mazurcă pentru examenul de primul an. Mâinile aleargă pe clape în acelaş tact sprinten şi agrest. Se poticnesc, să pornească din nou. Aşa de o sută de ori... De ce deodată, ascultând, te-ai întristat fără pricină ? Soarele e sus, cerul de albastrul lichid al acuarelei, aerul parfumat, trecătorii cu mersul elastic, parcă toţi au plecat să dea asalt fericirii. Şi tu, te-ai întristat fără pricină. Gândeşti la fata inchisă în pensionul cu ferestrele văruite să înveţe că suprafaţa laterată a unei piramide se află înmulţind perimetrul bazei cu jumătatea apotemei, la poetul care moare tuşind, la atâtea primăveri câte au fost şi la atâţia oameni câţt nu mai sunt.
                 Mazurca înaintează voios până la nota fatală. Aci s’a oprit si începe din nou. Iar în lupta aceasta cu o rezistenţă perfidă, s'a adunat toată tristeţea primăverilor inutile.
     Doarme ?
     După respiraţia regulată se pare că da. Atunci nu-i mai dau picăturile ?
CALEA VICTORIEI
205
  —     Când s’o trezi. Nu-1 deştepta. Somnul acesta e mai bun decât toate doctoriile din lume.
  —     Aşa dar a scăpat E de-acum sigur ! se bucură Sonia Viişoreanu.
  —     Sigur? Sigur e un cuvânt care nu există în dicţionarul nostru, domnişoară ! răspunse medicul vârându-şi termometrul în tocul de nichel şi prinzându-1 în marginea buzunarului dela piept,, ca un stilo. Sigur nu există. Dar criza cea mare a trecut. Acum aşteptăm să lupte tinereţea. Ea l-a scos pană aci. Ea are să-l scoată până la capăt. Sub aspectul acesta costeliv, e un tânăr viguros. Inima precisă ca un cronometru. Nu l-a trădat o clipă. Inimei şi dumitale, îi datoreşte totul. Ai fost o garde-malade admirabilă, domnişoară. Sunteţi rude ? Prietini ?
  —     Nici una, nici alta, domnule Profesor. Vecini şi nimic mai mult. înainte de a se îmbolnăvi n’am schimbat douăzeci de cuvinte. Dar îl puteam lăsa?.., L-am ştiut singur. Se pare că toată iama a îndurat lipsuri teribile. L-au ajuns acum... A fost o întâmplare norocoasă, domnule Profesor, că în noaptea când a început să delireze, l-am auzit. Clădirea aceasta are o acustică absurdă... L-am auzit gemând, am intrat aci, m’am speriat şi am dat fuga la cel dintâiu medic. S’a întâmplat să fii dumneata, domnule Profesor. Nici nu mi-am dat seamă când am sunat. Nici la cine sun, nici că era două după miezul nopţii. Altfel nu îndrăzneam. Nu ştiu cum să vă mulţumesc. Două săptămâni sa urcaţi scările acestea de două ori pe zi, până la
3G6
CliZAR PETRESCU
mizeria noastră !... Ne-a ţi făcut o graţie, domnule Profesor...
   Sonia Viişoreanu vorbea repede, cu un imperceptibil accent peltic, pe care nu izbutise să-l suprime definitiv cursurile laborioase ale „Conservatorului de aida dramatica şi de declamaţiuni£C. Vorbea şi îşi apăsa sânii globuloşi, în capotul de mătase negru şi prea strâmt, întins direct pe pielea goală. Vorbea, iar deasupra buzelor cu o uşoară umbră de puf bălan, broboniseră picuri de sudoare.
   Doctorul Mihai Pop-Spătaru o opri, apărându-se de avalanşa cuvintelor cu amândouă mâinile o-soase.
   — Ajunge, domnişoară. S’ar părea că am săvârşit cine ştie ce eroism. Lucrul e ceva mai simplu. M’ai chemat la un bolnav. Am venit. Mi-am făcut datoria de medic şi nimic mai mult. Singurul lucru regretabil a fost că se afla clinica mea în reparaţie şi nu te-am putut scuti pe dumneata de a-tâtea nopţi grele. De altfel ?ni-ai spms, că te-ai fi opus la o strămutare de aci. încât dumneata, nu eu, ai făcut dovadă de aptitudini pentru eroism. Mai ales, dacă sunteţi numai simpli vecini... Rămânem înţeleşi. Picăturile când se deşteaptă — şi repetate la fiecare oră... In trei-patru zile vedem dacă nu survine vreo complicaţie, ceia ce nu cred. Şi în două săptămâni e sdravăn ca mine şi ca dumneata.
   Doctorul Mihai Pop-Spătaru, avea cu totul altă înfăţişare în camera unui bolnav. Nu mai părea omul acid şi dispreţuitor, care trecea prin lume cu
CALEA VICTORIEI
207
o rece privire silind captele sa se aplece şi glasurile să şovăie. Era o făptură vibrantă de energie. De e-nergie contagioasă, care îi încorda trăsurile obrazului, îi decolora buzele şi îl altera vocea.
   —    De mâini nu mai trec decât odată pe zi, la cinci. La revedere, domnişoară.
   Sonia Viişoreanu îi reteză calea la uşă. Roşind, îndrăzni:
   —     V’aş ruga şi pentru mine o consultaţie, domnule Profesor. E ridicolă. Ştiu. Dar ori unde uram adresat, n’am obţinut nimic,
   —     Poftim, domnişoară, cu plăcere, spuse binevoitor Mihai Pop-Spătaru, punând pălăria pe scaun. Ascult.
   —     Domnule Profesor, nu ştiu ce să fac să nu mă mai îngraş.
   Doctorul Mihai Pop-Spătaru îşi pierdu bună-voia, cu răceala ivită din nou în privire, brusc, ca declicul unui aparat restabilit la punct.
   —     Foarte simplu. Mănânci mai puţin, domnişoară,
   —     Dar am redus la minimum mâncarea, domnule Profesor, se văietă Sonia Viişoreanu uitând în focul peroraţiei să mai apese capotul pe sâni, şi lăsând să se vadă după capriciul gesturilor, corpul cărnos, gol şi alb. Am redus la minimum, domnule Profesor. Toată ziua sunt flămândă şi totuşi mă îngraş. Am pus şase chilograme numai astă iarnă. E ceia îngrozitor î Gândiţi-vă că sunt actriţă. Ce spune publicul de mine ? Ce roluri mai
208
CEZAR PBTllESCU
pot să pretind ? Eu nu ştiu ce să mai fac, domnule Profesor.
  —   Gimnastică.* Mişcare, domnişoară!
  —     Fac gimnastică. Fac mişcare. Şi mă îngraş! E o adevărată tragedie, domnule Profesor. Salva-ţi-mă ! Dati-mi un medicament.
  Doctorul Miliai Pop-Spătaru, strânse din umeri cu toată indulgenta dispărută :
  —     Toate medicamentele în cazul dumitaie, sunt sau primejdioase sau mincinoase. Există pe lume oameni graşi şi oameni slabi. Dumneata faci parte din categoria graşilor, eu din a slabilor. N’avem ce face. Ne supunem. Fatalitate organică. La revedere, domnişoară.
  —     Vasăzică sunt condamnată, domnule Profesor ?
  —     Fără apel. Fără recurs. Fără graţiere ! rosti impacientat medicul, luându-şi pălăria de pe scaun.
  Plecă, înaintând cu precauţie în culuoarul sépulcral, încăodată iritat de ciudatele contraste câte încap într’un singur suflet de om. Până adineori, găsea admirabilă solidaritatea aceasta umană a femeii veghind zi şi noapte la căpătâiul unui necunoscut ; executând cu simplitate servicii penibile de infirmieră : vasul de noapte deşertat şi urina turbure adunată într’un flacon pentru analiză. A-cum, deodată îi apăruse în toată deşertăciunea de femee fără nici o substanţă interioară : „Ce spune publicul de mine/? E o adevărată tragedie... Salva-ţi-mă !... Vasăzică sunt condamnată ?...“ S’ar crede că e vorba de o luptă de viaţă1 şi de moarte.
CALEA VICTORIEI
209
   Trânti furios portiera limuzinei şi după ce porunci şofeurului să întoarcă, rupse banda unei reviste medicale şi începu să citească un lanţ de comunicări, ca să nu vadă oameni şi să nu se gândească la oameni.
   Sonia Viişoreanu păşi îndărăt, în camera lui Ion Ozun, în vârful pantofilor cu talpa de pâslă. Bărbia cu guşă pufoasă., îi tremura ca la copii înainte de a isbucni în plâns. La ultima repetiţie, directorul de scenă o avertizase în orăcăitul de în-veselire al camarazilor, că nu-i mai poate da decât roluri de comedie. A ajuns fabula Teatrului. Şi nimeni n‘o crede. Toţi se simt datori să scornească o ghiduşie pe socoteala ei: colecţionează glumele şi ilustraţiile din revistele umoristice unde apare femeia balenă.
   Se întoarse tresărind. I s’a părut că Ion Ozun a mişcat. A scâncit numai prin somn. Ga un prunc care viseaza urit. Ii potrivi perna sub cap, cu mana uşoară. II înveli până la bărbie. Un timp îl privi cu palmele în poale, a-şezată pe scaun, cu pieptii capotului desfăcuţi, lăsând să se reverse afară sânii de robustă mamiferă. Privirea avea o înduioşare maternă. Sonia Viişoreanu îşi simţi suflet e-roic şi nobil. Fu emoţionată de această descoperire. Tot ce săvârşise până acum, nopţile nedormite, veghea încăpăţânată, serviciile respingătoare, au fost fără să-şi dea seamă. împinsă de o pornire necugetată. „Ai fost admirabilă, domnişoară !“ — i-a spus doctorul Mihai Pop-Spătaru. Poate era născută pentru altceva, nu pentru teatru. Ea a visat
t
6
14
210
CEZAR PETRE6CU
întotdeauna o viată casnică, de gospodină. Să crească păsări, să îmbăieze copii, să aştepte bărbatul cu masa şi să-i calce hainele. Să iasă la braţ, împreună, Duminica şi după ce-au fost la cinematograf să se oprească la berărie. Acum nu mai poate da îndărăt. Până la bătrâneţe are să joace roluri de mâna a doua şi are să suporte poftele bărbaţilor, afâtati de frumuseţea ei planturoasă: directorul trupei, directorul de scenă, camarazi şi cronicari dramatici, toti crutând-o şi acceptând-o numai după cum le-a cedat, într’o întâlnire grăbită pe-o canapea scârţâind de cameră mobilată.
   Toti sunt la fel.
   Toti o desgustă.
   Se miră cum şi-a biruit repulsia, două săptămâni, cât a îngrijit mai credincioasă ca o soră vecinul acesta necunoscut. Poate fiindcă întotdeauna a fost atât de respectuos când o întâlnea în antret. Poate fiindcă a bănuit câte lipsuri îndurase tăcut în cămăruţa lui toată iarna. Poate fiindcă bolnav, nu-i mai păruse un bărbat din cei cu ochii lacomi desbrăcând-o şi cu mâinile cinic pipăindu-i carnea : era un copilandru fără putere, transportat de delirul febrei într’o altă lume unde nu mai sunt pofte animale şi canapele care scârţâie.
   Are un obraz uscat, golit de sânge, cu tulee în barbă, ca o gravură din cărţile cu sfinţi. Nici o-dată n’a respirat în două săptămâni atât de regulat, ca acum. Respiraţie pură, de copil. Se întoarce din mormânt. Peste o săptămână ori două, are să fie la fel cu ceilalţi. Pentru el a lipsit dela repe-
CALEA VICTORIEI
211
titii. A pierdut un rol. A renunţat şi la turneul unde a plecat Bică Tomescu. încă unul, acela, care nu se încurcă de nimicuri în viată ! A dispărut într’o bună zi tiptil, lăsând camera goală şi datorii la toti vecinii, începând delà un capăt al culuoarului la celălalt. II caută şi acum comisionarii delà amici tapati cu cinci poli, nu-i dă de urmă băiatul delà croitor, e singurul om din Bucureşti care a izbutit să-l păgubească pe Chir Panaioti cu o mie de lei. Ca să-i consoleze, trimite cărţi poştale ilustrate din turneu. Peste un an-doi, îl vezi jucând rol de prim amorez şi ceia ce e mai scandalos, culegând aplauze, căci are talent licheaua şi ştie să poarte haina, cu morgă britanică de autentic gentlemen.
   Sonia Viişoreanu se amărî profund, mistuită de această gelozie predestinată breslei actoriceşti, care se adăoga la martiriul obezităţii.
   Rândui pe măsuţa delà căpătâiul bolnavului cele câteva reviste şi ziare primite eu poşta şi aşteptând neatinse, sticlele cu medicamente, paharul şi linguriţa, vaza cu florile de liliac alese cu mâna ei.
   Privi cu satisfactiune ordinea exemplară şi în vârful degetelor, trecu în camera ei să măture, să scuture şi să schimbe apa.
   Odaia era plină de pernute, panglici, flacoane goale de parfum, fotografii de artişti, ilustrate şi suveniruri de băi recoltate din turneele de vară : ouă de sare delà Slănic, scoici delà Constanta, vederi lipite pe sticlă delà Mehadia. Intr’un colt un „Primus". Patefonul. In cui, irigatorul spânzu-
(EZAS PETRESCU
212
  rându-şi intestinul roşu de cauciuc, cu o trivială impudoare.
   Sonia Viişoreanu îşi încinse părul bălan şi frizat într’un tulpan roşu şi începu să deretice cu deamănuntul, ca o vrednică soţie de arhivar.
   Din adânc de lac negru şi greu, Ion Ozun se înălţă împins spre lumină.
   Deschise ochii şi lumina îl orbi.
   Ce sunt florile acestea ? Nu se mai apleacă deasupra lui femeia misterioasă în haine fumurii să-i ciocănească fruntea cu degetul de os ? Au dispărut gândacii negri cu pântecul respingător, care cresc, se lăţesc, apasă şi înăbuşă ?
   O rază de soare a intrat oblic prin fereastra deschisă şi o gâză de aur se legăna în hamac ne văzut.
   De unde soseşte şi unde-a ajuns ?
   Lumina-i palpită cald pe obraz. Pe mâini. Ce mâini uscate ! Sunt mâinile lui ?
   Ion Ozun? se uită la mâinile lui ca la mâini streine ; mâini străvezii cu falange de schelet.'Ca degetul de os al femeii care i-a ciocănit tot timpul fruntea : toc-toc ! Ce căuta ?... Sunt mâinile lui. Se supun. Cu ele se pipăie. Pe obraz. Are păr pe obraz. I-a crescut păr pe obraz... Dar de unde soseşte ? Ce-a fost până acum ?
   Patul n’a stat niciodată lângă fereastră. Sunt doctorii şi flori pe măsuţă.
   E în bursucăria lui Chir Panaioti şi n’o recunoaşte. Ascultă. Prin pereţii sonori se aud toate
CALJEA VICTORIEI
218
cum au mai fost. Duruitul maşinei de cusut. Foxul impiegatului dela Finanţe, schelălăind încuiat în cameră. Studentul gângav care-şi prepară cu glas tare eternul examen. Răbufneala ţoalelor scuturate. Flueră ordonanţa. Flueră şi trânteşte făraşul. E deci dimineaţă.
   Ge divine sunt toate sunetele acestea familiare care-1 exasperau ! S’a întors la ele dintr’o lume înăbuşitoare şi neagră. Acolo toate treceau şi veneau crescând ca umbre imense şi mute. Numai degetul femeii fără chip suna dureros în asul frunţii : Toc-toc ! Pe urmă creştea din toate ungherile negre armata gândacilor negri. Şi totul cobora în întunericul acela din fund de lac, unde se balansa ca un înecat între alţi înecaţi.
   Acum sunt flori de liliac pe măsuţă.
   Se răsuci în pernă. Peretele grunzuros din faţă, nu lăsa liber decât o făşie de cer. Dar o făşie atât de albastră ! Iar teiul cu crengile sclerozate, teiul cel chinuit şi crescut în piatră, a întins spre fereastră un ram cu frunze străvezii şi crude. Ga un braţ prietinos oferind frunze de-un verde atât de fragil!
   Insfârşit înţelege.
   Ceva proaspăt, năvalnic şi ameţitor s’a revărsat asupra lumii.
   Primăvara a isbucnit în noaptea prea lungă cât el dormea.
   Ion Ozun vede lumina într’o paianjenire de lacrimă.
   Toate s’au întâmplat fără ştirea lui. In lipsa lui.
214
CEZAR PETBESCU
    Gând a ajuns noaptea acasă, cu dinţii clănţănind, era lapovită. Ploaie murdară şi rece, înstelată de fulgi. S’a trântit îmbrăcat în pat, cu fata în sus, cu gândul să-şi lepede hainele mai târziu şi să stingă becul. S’a scufundat îndată în iezerul negru de unde acum se întoarce.
    A trecut de atunci o zi ? O săptămână ? O lună? Cineva a fost să-l desbrace, să-l culce, să-i împingă patul aproape de fereastra deschisă. Dar cine şi când ? Pentru el nu există nimeni în acest o-raş. Sunt flori şi doctorii pe măsuţă. Mai sunt şi reviste: hârtie tipărită cu mirosul fad de cerneală.
    întinde mâna mecanic şi rupe învelitorile. Numele lui. O nuvelă. Numele lui. Altă nuvelă. Teofil Steriu şi-a ţinut cuvântul. Dar ce ciudat! Toate acestea i se par foarte streine. S’au rupt de el. Au căzut vreascuri. Altădată socotea ceasul acesta cel mai hotărîtor în viată.
    Ceia ce-ar vrea el să vadă mai mult decât toate, e primăvara de afară.
    Se ridică în coate şi se sgreaptănă de pat. A-proape să cadă. E atât de înalt încât ameţeşte când se uită în jos. Picioarele (ale lui sunt picioarele a-cestea cu fluerul atât de subţire?), picioarele a-bia îl ţin, se frâng. Se târâie şi a asudat. Dar a a-juns.
     Cu pieptul căzut pe pervazul ferestrii, aspiră dureros toată primăvara de afară.
                           Cerul, sus, e numai o făşie, dar e atât de adânc!
                       ( Se vede un nor mic ca o scoică de sidef, navigând pe cel mai albastru cer care a existat vreodată...
CALEA. VICT0B1EI
215
   Zidul în fată, e grunzuros şi urît. Jos se zăreşte lada de gunoaie, unde scormoneşte o pisică jigărită. Scormoneşte şi mornăie şi fuge cu un os de peşte.
   întoarce ochii dela priveliştea hâdă. Toată primăvara e numai în albastrul profund de cer şi în teiul cu frunzele rotate. Le poate ajunge cu mâna. Rupe una şi-o mestecă în dinţi. Frunza lasă în gură un gust cleios şi dulce acidulat. Acasă, la dânşii, se afla tot aşa un teiu. Mai viguros şi mai umbros. Teiul lor dela poartă. Din crengi retezate îşi făcea fluer. Coaja desfăcută lăsa tot aşa un cleiu dulceag şi acidulat. Aduna crenguţe multe şi se aşeza pe movila de. sgură şi de fier vechiu, dela potcovăria din fată, să fabrice fluere pentru toţi copiii din mahala. Se auziau ciocanele izbind în nicovală : bang ! bang ! Venea miros de copită arsă. Dar primăvara, pajiştea de jur împrejur se întindea măruntă şi deasă şi verde ca o catifea moale sub paşi. Şi caişii întindeau peste zaplazuri florile albe şi roze, de-un alb şi de-un roz ireal. In lunca din marginea târgului mergeau să culeagă lăcrămioare. Erau primăveri cum n’au să mai fie niciodată. Aci e un zid vertical şi bubos, cu ferestrele înguste dela closet. Jos lada cu gunoi.
   A ostenit. E atât de ameţitor aerul! Ca o băutură prea tare.
   Se târîie înapoi, tbaându-se de perete. S’a urcat în pat şi a tras plapoma până la bărbie. Un lucru tot n’a lămurit. Nu unul — o sută de întrebări. Să o ia metodic. Când s’a trântit în pat îmbrăcat...".
216
CEZAR PETRESCU
   Gândul nu merge mai departe. Ion Ozun se scufundă din nou în lacul negru şi fără fund.
   Acolo, din nou se apleacă deasupra lui, femeia cu faţa nevăzută să-i ciocăne fruntea cu deget de os. Femeia necunoscută care-a murit aci. Strigoai-ca. Se apleacă şi e gata să bată. Tot-toc I Iar începe ? Orice, numai aceasta nu. Să nu mai înceapă aceasta !...
   Cu o smuncitură din ultima drojdie a puterilor vrea s’o alunge. Deschide ochii şi glasul gata să strige i-a stătut în gâtlej.
   Deasupra-i surâde o fată rotundă, bălană şi fericită :
   — Hristos a înviat, domnule Ozun !
   Cu oglinda pe genunchi şi cu ligheanul alături, Ion Ozun îşi săpuneşte barba îndelung, aşa cum. îl povăţuia unchiu-său, Tăsică, grefierul: „Măi băiete, să ştii dela mine. O barbă bine săpunită e pe jumătate bărbierită 1“
   0 săpuneşte şi cu atenţie încordată, ca la o foarte gravă şi decisivă operaţiune, începe să plimbe Gillettul de sus în jos. Ii tremură mâna şi oboseşte.
   Maşina de cusut duruie în fundul antretului. Se aude şi studentul gângav, recitând paragrafe. Cineva întreabă cu glas răguşit, de domnul cel gras care sforăie. Ion Ozun s’a încorporat deplin în toată viaţa din bursucăria lui Chir Panaioti. II supără sgomotele. Ştie din nou cine a sosit şi cine pleacă. Noaptea ascultă foşcătul gândacilor negri năvălind puzderie din găuri. Toată primăvara de
CALEA VICTORIEI
217
afară îl chiamă şi el e încă prizonier în pat, condamnat să reconstituie după sunete viata micului univers, trivial şi înăbuşitor, din antretul îngust cu douăsprezece uşi şi cu doisprezece viermi omeneşti.
   A terminat. Poate spune acum că are un chip mai suportabil.
   Se ridică singur să-şi ducă ligheanul. La întoarcere se priveşte în oglinda şifonierii, care-1 a-rată în cămaşa lungă, retezat dela genunchi. E încă deşirat ca o arătare. îşi cercetează mai dea-proape ochii în găvanul orbitelor. E într’adevăr Lazăr, sculat din mormânt cu linţoliul în cap.
   A fugit repede la pat şi s’a învelit cuminte, până la bărbie, fiindcă a auzit paşii de pâslă la uşă. So-nia Viişoreanu are să-l mustre din nou. Nu-i dă voie să facă o singură mişcare fără ştirea ei. Teribil tiran.
   —     Iar n’ai stat liniştit! se supără din uşă. Am să te leg de pat.
   Şi înaintând :
   —   A 1 înţeleg. Domnul a vrut să se facă frumos.
  - — Eram ca un fachir, se apără Ion Ozun. Şi
mă plictisesc, mă plictisesc!... gândeşte, domnişoară Sonia, că e primăvară afară şi că n’am o sută de ani.
   —   Mai bine ai lua doctoriile.
   —   Le-am luat, minţi cu seninătate Ion Ozun.
   Sonia Viişoreanu veni neîncrezătoare să verifice sticla.
218
CEZAR PETEESCU
  —     Nu prea pare. Sunteţi oribili, toti bolnavii! Abia ati scăpat şi nu ştiti să fiţi recunoscători medicamentelor care v’au salvat... Spune drept: le-ai luat ori nu ?
  —     Am uitat, ca să-ti spun drept, mărturisi Ion Ozun.
  —     Am ştiut eu. Domnul a uitat. Era preocupat să se facă frumos.
  Sonia Viişoreanu turnă doctoria în lingură şi i-o dădu cu sila. Intre ea şi bolnav se stabilise o camaraderie bărbătească. II executa cu neîndurare. întâia oară găsise un bărbat să i-se supună. E drept că bărbatul era un înviat din morţi şi că ea îl asistase la acest miracol. Nici nu-şi amintea a-]ături de el, că e femee. Nici nu observa, că Ion Ozun e bărbat şi că n’are o sută de ani. De aceia intra şi ieşea în capotul prins negligent pe trup, se pieptăna în fata lui şi îl ruga să-i închee nasturii corsajului la spate, când se gătea să plece în oraş.
  —     De-acumj încep să prind viată, spuse Ion 0-zun. Am înţeles aceasta de adineori, de când mi-a venit poftă de o ţigară. Când îmi dai voie să fumez ?
  —     Asta e acum ! Nici să nu te aud, se supără Sonia Viişoreanu. Să-mi stai cuminte şi...
  —     Bine. Am să găsesc eu, prin buzunările hainelor vreo tigare uitată.
  —   Că nu te-oi buzunări eu înainte!
  —   La ce stăpân am intrat, se văetă Ion Ozun.
  Sonia Viişoreanu nu ţinu socoteală de aceste
CALEA VICTORIEI
219
căinări de convalescent. Se aşeză pe marginea patului şi istorisi ce-o rodea pe ea, de astăzi dimineaţă.
   —     Uitam să-ţi spun. Prietinul dumitale, domnul Bică, a ajuns la Timişoara. Am primit o ilustrată dela el... Dublează rolul lui TonyJBixlandra. Ştiu că ăsta n’o să moară de modestie!
   —     Are talent, se dădu cu părerea Ion Ozun, re-trăgându-se lângă perete, să-i facă loc. Are talent şi are încredere în el. încredere — adică tocmai ceia ce-ti lipseşte dumitale, domnişoară.
   —     Uşor să vorbeşti. Pentru un bărbat, în teatru e destul să ai talent şi să munceşti... Pentru noi e mai greu... Nici nu-ti imaginezi dumneata, la câte murdării trebuie să închizi ochii ca să capeţi un rol. Şi după ce l-ai căpătat, abia atunci începe...
   Vorbind, Sonia Viişoreanu gesticula şi gesticulând lăsa să se desfacă laturile capotului. Dedesubt, trupul apărea alb şi gras, cu pielea catifelată şi cu falduri de odaliscă, la pântec. Sânii Girau prea mari, dar tineri şi pietros ridicaţi în lături. Subsuori se ivea la fiecare mişcare, părul mătăsos şi negru. Ion Ozun nu-şi putea desprinde o-chii. EL fusese sigur până atunci că o femee cu părul blond, trebuie să aibă neapărat şi subsuorile bălane.
   —     Eu am pierdut un rol, acum doi ani... continuă să povestească Sonia Viişoreanu.
   Ion Ozun simţea căldura trupului gras, trans-mitându-se prin plapoma subţire. Toată fiinţa era concentrată în privire, urmând jocul rotund al li-
220
CEZAR PETRESCU
niilor la fiecare mişcare, scormonind ascunzişuri invizibile pe linia dintre sâni, în jos, unde capotul de mătase neagră era strâns între picioare.
   Şi deodată, pe neaşteptate, când Sonia Viişorea-nu povestea mai cu foc, o cuprinse cu o mână de după ceafă şi cu cealaltă strivindu-i sânul, începu să o sărute pe gură, muşcându-i lacom buzele până la sânge.
   Femeia se smulse şi în luptă rămase pe jumătate goală
   —    Ce-fi veni ? gâfâi, ştergându-şi apăsat gura. Şi dumneata ?... Ce murdărie !
   De surprindere şi de indignare nu-şi găsea cuvintele.
   —    E nemaipomenit!... Toţi sunteţi nişte brute. Da, brute... Brută! Şi eu care de trei săptămâni... Cum am să mai dau ochii cu dumneata ?...
   In mijlocul camerii îşi aduna în jurul corpului capotul sfâşiat, tremurând de mânie şi înghitin-du-şi lacrimile.
   —    De ce-ai îndrăznit aceasta ? întinse braţele şi iar le retrase, amintindu-şi şi strângând matasea neagră pe sâni... Erai singurul bărbat care n’o făcuse aceasta...
   Ion Ozun, palid, încercă să surâdă nepăsător.
   —    De ce atâta teatru ? îngâimă. Ai spus singură că nu ţi se întâmplă întâia dată. Nu-s eu doar cel dintâiu...
   Spunând, se silea să o găsească ridicolă în a-ceastă explozie, ca să-şi păstreze pentru mai târziu o scuză. Dar înaintea lui nu se afla decât o femee ofensată şi umilită, fără nimic grotesc în
CALEA VICTORIEI
221
cărnurile grase şi în toată furia dezordonată, fiindcă revolta o transfigura.
   Când uşa se trânti, rămase cu fata în sus, cu privirea înfiptă în tavan.
   De ce făcuse aceasta ? Ce duh rău şi nebunesc l-a împins ?
   îşi acoperi fata şi ochii.
   Rămase nemişcat aşa, poate un ceas, poate două. Ridică mâinile de pe ochi, târziu, când uşa se isbi de perete.
   In uşă, Costea Lipan.
   Svârli pălăria.
   —     Uff ! De când te caut!... Am scăpat. M’am certat cu toti.ai mei. Am plecat! Sunt liber! Liber !
   Intimidat de neclintirea rece a lui Ion Ozun, vorbi deodată cu glas mai domol şi cu toată bucuroasa pornire împotmolită :
   —     Te rog să mă ierţi... N’aveam cui să spun. Simţeam nevoie să strig cuiva. Te-am căutat la ziar. Am aflat că ai fost bolnav. Ţi-am descoperit adresa. Am dat fuga...
   Pe obrazul lui Ion Ozun nu se mişcă nici un muşchiu. El era cu gândul la întrebările lui: De ce-a făcut aceasta ? Ce nebunie l-a prins ?...
   Celălalt, continuă cu însufleţirea definitiv stinsă, ca o poveste care acum nu-1 mai interesa.
   —     Inchipueşte-ţi! M’am certat cu toţi ai mei... Am plecat de acasă. Am sfârşit cu dânşii... Dar mai bine spune-mi cum te-ai îmbolnăvit? De ce nu mi-ai scris ?... Eu mă consideram îndestul de prietin ca să merit aceasta.
p;artea treia
I
                       CHEIA VISURILOR.
                 Se aflau adunaţi în fosta grădină, foştii copii.
                 Era un restaurant cu muzică şi cabaret, zidit în locul pavilionului vechiu şi romantic, în locul aleelor cu trandafiri. Un restaurant 'foarte modern.
                 întâmplarea îi adunase la supeu, după teatru, fără să ştie unul de altul, printr’o misterioasă convocare telepatică. Povestiseră amintiri şi deveniseră trişti.
                 —     Iţi aminteşti Mumu, când ne-am ascuns în pavilion fiindcă te chema preparatorul la lecţie ? In pavilion se aflau aţe de paiajen şi ţie îţi era frică. Eu învăţam să fumez, iar tu Mumu, mi-ai cerut să tragi un fum. Ţi-am dat. Ai lăcrimat. Ţi-a venit să tuşeşti... Pe urmă, am intrat în casă pe uşa de din dos şi am dat fuga să ne clătim cu Odol, ca să nu mirosim.
                 Bărbatul actual al lui Mumu, se uită nemulţumit la streinul care-i spunea nevestii pe nume şi-i amintea întâmplări dela care a lipsit.
                 Mumu rămase o clipă surâzând melancolic nevăzutului. Apoi vorbi:
                 —     Cred că pavilionul era în locul unde e masa cea cu domnul în smoching şi cu două doamne oxigenate.
                 — Iar pe aci, era aleea cea mare cu trandafiri, spuse al treilea fost copil, potrivindu-şi ochelarii şi ştergând aburul de pe fereastră să privească afară. Acum e o stradă pavată cu granit şi e linie de tramvaiu, staţie de automobile şi chioşc de ziare. Parcă n’a fost niciodată aci grădina bunicului... nici jocurile noastre.
                 Toţi tăcură şi visară. Numai bărbatul lui Mumu nu înţelegea de ce erau trişti, fiindcă vorbiseră despre timpuri şi locuri care nu mai sunt.
                 Toţi tăceau şi căutau să se revadă cu genunchii goi, cu pantalonii scurţi, cu părul asudat după jocuri nebune, aşa cum au fost. Erau cu început de chelie, cu început de miopie, cu început de burtă. Acum dânşii aveau copii. Şi nu ştiau de ce nu simt nici o bucurie că s’au văzut adunaţi, aşa cum de atâta vreme se căutau.
                 —     E curios... începu cel cu ochelari, care fusese întotdeauna căpitanul briganzilor în jocurile de atunci.
                 —     Ce e curios ? întrerupse bărbatul lui Mumii. Nimic pe lume nu este curios,
                 O femee roşie dansa pe estradă. Toţi se uitară şi n’au mai vorbit.
  Mama şi fata nu-şi mai găsiră nimic de spas. Dură tăcere jenată ca între două streine care s’au cunoscut la o vizită.
15
226
CEZAR PETRESCU
   Ana Mereută avea o rochie verde-jad : un model dela Paris. Elena Lipan o haină de casă, săracă şi neagră.
   —     Ar trebui schimbată mobila aceasta de salon. Miroase a mucigaiu şi a provincie, spuse Ana ridicând degetele înmănuşate spre pereţi şi unghere.
   Elena Lipan se uită urmărind mâna, la oglinda cu apa înceţoşată, la scaunele cu pluşul uzat, la tablourile palide de familie cu figuri ţapene şi costume demodate:
   —     Ştiu Annie... Dar se pare că ai uitat cât de limitat ne eşte bugetul. Sabina s’a făcut mare. Ii trebuie şi ei o rochie pe lângă uniformă. Nellu de când e student, mai are şi el nevoie de bani de buzunar. Acum ne-a mai urcat şi chiria. Mă miră că tu le-ai uitat acestea aşa de curând.
   Ana îşi- pipăi colierul dela gât şi privi în vid. Socoti mustrarea drept o aluzie la buna lor stare şi la indiferenţa cu care se dezinteresează de tot ce-a lăsat în urmă; acasă. Şi aceasta o împietri, în egoismul ei de trei ani netulburat. De când se măritase şi de când moştenise toată averea Tantii Ma-tilda, se ferea instinctiv de lipsurile şi lamentările în care crescuse. Venea cât mai rar, în fugă; bănuia sub fiecare cuvânt o intenţie de a aduce discuţia pe un teren primejdios. Când intrase în stăpânirea moştenirii, lăsase vag să se înţeleagă că va face o parte pentru Sabina şi pentru fraţi. Pe urmă descoperise că venitul ei şi leafa lui Guţă Mereută, devenit sub autoritatea ei Georges Mereutza, abia îi ajungeau. Se achitase deocamdată, alegând
CALEA VICTORIEI
227
din bijuteriile Tantii Matilda, multe şi multe mai de preţ decât se aşteptau, câteva inele şi brăţări subţiri şi neînsemnate, pe care le dărui Sabinei. Iar când Georges, în primele luni căutase o mai strânsă apropiere cu familia ei, se împotrivise e-nergic: „Tu n’ai să te amesteci. Ei au viaţa lor, noi a noastră. Sau vrei să ne-aducem stăpâni în casă ?“ Lucrurile au rămas aci. Guţă Mereuţă era ginerele lui Constantin Lipan, mai mult la Palatul de Justiţie, decât în raporturile de fiecare zi.
   —     Am nişte rochii pentru Sabina, îşi aminti. Le-am purtat foarte puţin. Prefăcute, cred că au să-i vină foarte bine.
   —     In orice caz, mi le trimiţi mie, spuse Elena Lipan. N’aş dori să se considere cine ştie cum, froazată. Ya fi nevoie de putină diplomaţie ca să le accepte...
   —     Aceasta aş mai vrea să o văd! se indignă Ana. Eu îmi prefăceam de trei ori o pălărie... De altfel n’ar fi d& mirare. Se cunoaşte aci influenta nenorocitului de Costea.
   —     De ce-i spui nenorocit ? îi luă apărarea oftând, Elena Lipan. Costea de trei ani, n*a cerut nimănui, nimic. îşi vede de învăţătura lui. A crezut că e mai bine să facă aşa cum a făcut. Ne doare pe toti că a plecat din casă, mai ales în condiţiile în care a plecat... Dar nu pricinueşte nimănui, nici un rău... Cel mult răul şi-l face lui...
   —   Crezi, Maman ? întrebă ironic, Ana.
   —   Cum să nu cred ? îl apără mai departe, Elena
228
CEZAR PETBESCU
Lipan. De el sunt sigură, ca de mine. Ştii ceva ? Ai aflat tu ceva?
   Ana se răsuci pe scaun şi tăcu un timp privind în palma mănuşelor. Pe urmă. se hotărî şi vorbi.
   —    Văd că trebuie să o spun şi aceasta, Maman. Dar e mai bine să fii prevenită. Află că domnu C oştea al matale, e pus sub supravegherea Siguranţei generale. Mi-a spus* Georges... S’a luat cu nişte derbedei, cu nişte bolşevici, nici eu nu mai ştiu cu ce fel de oameni suspecţi. Umblă cu ei, se duce la întruniri secrete... Mâine, ne trezim că face cine ştie ce ispravă. Georges e foarte afectat. Siguranţa îl menajează deocamdată, fiindcă ştie că e fiu şi cumnat de magistrat. Dar cât are să meargă aceasta ? Crezi că e convenabil pentru cariera lui Papa sau a lui Georges, o asemenea situaţie ? Eu drept să spun, nici nu-mi pot închipui ce inimă are, ca să nu se gândească la toti... La urmările pentru ceilalţi, dacă el e un (besmeţic şi n’are nimic de pierdut. Ar trebui să-1 chemi mata odată şi să-l aduci la realitate.
   —    Dar cum ? Dar de unde, dragă Annie ? întrebă Elena Lipan cu glasul înecat de aceste ştiri neaşteptate. De unde să-l chem, când nici nu ştiu unde şade? De trei ani, n’a dat un semn de viaţă. Gonst nici nu vrea să audă de numele lui. De unde să-l chem ? Şi dacă îl chem, ce l-ar putea face sa vină ?
   —    Adresa lui e uşor de aflat... A devenit în felul lui un personagiu cunoscut. Cel puţin pentru Siguranţa Generală. Un simplu telefon din partea
CALEA VICTORIEI
229
lui Papa, şi-i afli nu numai ^dm'ia, dar şi ce-a făcut cu deamănuntul, eri, şi ale.a mxu rşi toată săptămâna trecută.                   q îrnpo
   —      Ce zile am ajuns să trăesc ! începu să plângă în batistă Elena Lipan. Copilul acesta are să ne bage în mormânt... Eu nu l-am înţeles niciodată.
   —      Nici nu era ceva de înţeles, Maman. Nici el nu ştie ce vrea. A crescut ca un duşman în mijlocul nostru. Cât timp nebuniile lui erau inofensive, mai mergeau. II priveau numai pe el. Dar a-cum, când începe să ne compromită, a ajuns o situaţie intolerabilă. Ar trebui să luafi măsuri. Sau mata, să-l chemi şi să-i vorbeşti omeneşte. Sau Papa, să-l cheme şi să-i interzică pur şi simplu... Poate Papa nici nu ştie. Cei dela Siguranţă l-au menajat. Dar l-au avertizat pe Georges. Dacă durează, îşi declină orice răspundere. Eu în locul lui Papa...
   Elena Lipan duse degetele la buze, făcându-i semn să tacă, fiindcă se auziră paşi în antret.
   —      Te rog Annie, să rămână pentru moment, a-cestea numai între noi. Am să mă gândesc şi să vedem ce e de făcut... Aceştia sunt paşii Sabinei. Nu cred că e bine să afle.
   Sabina intră şi nu arătă vreo surprindere plăcută, dând ochi cu Ana.
   —   Bonsoar, Annie.
   —   Bonsoar, Sabina.
   Se sărutară cu răceală. Sabina era înaltă, puţin poate prea subţire, dar sveltă şi proaspătă în sweterul alb de lână. Se întorcea deîa patinaj, iar
230
CEZAR PETRESCU
obrazul îi dogorea încă de gerul înţepător. Era singura ei pY sunt simplă şi necostisitoare.
   Se aşezai mr’un jâlţ cu pluşul decolorat şi începu să răsfoiască un album vechiu şi de o mie de ori răsfoit. Avea acum ochii mai arzători, dar genele lungi îi îndulceau privirea.
   —     Te-ai întors cu Nellu ? întrebă Elena Lipan, întorcând capul să-şi ascundă pleoapele roşii de plâns.
   —     Nu, Maman... Nellu a rămas cu Nicki şi cu Viorica Hagi-Iordan. Au să-l aducă cu automobilul. Putea el să renunţe, mai ales acum, când a început să înveţe a conduce ?...
   —     E nostimă de tot Viorica Hagi-Iordan, spuse Ana. Am cunoscut-o la Eleftereşti... Mi-a vorbit foarte bine despre tine. Nu seamănă de loc cu Hagi-Iordan. N’ai crede că e fata unui om atât de grosier. Are ceva fin şi câte odată straniu, ostenit, în privire. Sunteţi prietine ?
   —     Relativ ! răspunse sec Sabina, fără să ridice ochii de pe album, fiindcă nu-i plăcea să dea seamă despre prietiniile ei nimănui şi mai ales Anei.
   —     Iar Papa ce spune? Cum admite aceasta? întrebă curioasă Ana, plecându-se avidă să afle şi privind pe rând, când la Sabina, când la Elena Lipan. La început am fast şi eu stingherită, când am făcut cunoştinţă. Era o situaţie îndestul de delicată. Papa l-a cercetat pe Hagi-Iordan, l-a chemat la Parchet, a început urmărire... A' fost un mare scandal judiciar. M’am simţit jenată...
   —   Bine dar aceasta e o poveste veche acum ! in-
CALEA VICTORIEI
231
terveni Elena lipan. Chestiunea s’a încheiat. Hagi-lordan ştie că n’a fost vorba de ceva împotriva lui direct. Const şi-a făcut datoria şi nimic mai mult.
   — In orice caz, Iordan Hagi-Iordan nu e un om care să uite. E unul din cei mai primejdioşi indivizi, stărui Ana. Mai ales acum, când partidul lor vine din nou la putere şi câncl Gică Elefterescu va lupta să fie din nou la Justiţie. Are să încerce să deschidă iarăşi afacerea sub altă formă. Şi cum e sigur că Papa are să capete din nou delegaţie de Procuror General, e tot aşa de sigur că are să ia castanele din foc cu mâna lui, pentru Gică Elefterescu.
   Elena Lipan privea cu uimire şi cu admiraţie la fiica ei, atât de repede şi de precis iniţiată în toate tainele vieţii bucureştene, politice şi judiciare, din care niciodată ea nu pricepuse nimic, vorbea cu autoritate şi cu oarecare dispreţ, cum s’ar adresa cuiva incapabil să-i urmărească toate subtilităţile argumentărilor.J
   Intr’adevăr, câteva zile Jupă episodul memorabil din casa lui Gică Elefterescu, guvernul căzuse. Noul ministru, retrăsese delegaţia lui Constantin Lipan. Afacerea fusese părăsită. Dar în trei ani de opoziţie, jocul lui Gică Elefterescu se lămurise si dăduse roade. îşi întărise situaţia în partid. Se ştia că el va prelua şefia, fiindcă înlăturase toate ambiţiile periculoase şi câştigase o mare popularitate în masele alegătorilor, unde era socotit ca un viteaz apărător al dreptăţii. Nu cutezase oare să urmărească frauda şi vinovaţii, chiar în pro-
232
CEZAR PETKESCU
priul lui partid ? Acum se vorbea de o nouă venire la guvern. Constantin Lipan era indicat să reia opera de purificare. Gazetele începuseră să-i pomenească numele, întotdeauna asociat la numele viitorului ministru al Justiţiei.
   —     Aşa stau lucrurile, sfârşi Ana. Papa va obţine din nou delegaţia. Dar nimeni nu-1 invidiază. Are să se afle în una din cele mai critice situaţii. Cum spunea Georges, chiar ieri, că se vorbea printre avocaţi. Gică Elefterescu face o eroare fundamentală. Nu-1 cunoaşte încă bine pe Papa. Crede că are să-l poată utiliza şi atâta tot. Iar Papa cum e omul datoriei, n’are să se oprească atunci când va spune ministrul : ajunge ! Are să meargă până la capăt, cu orice risc... De aceia mă mir că admite ca Nellu să fie prietin cu băiatul lui Hagi-Iordan şi tu, Sabina, cu Viorica Hagi-Iordan. Papa, are să se mai întâlnească odată cu el şi a-tunci nu-i mai scapă Hagi-Iordan din mână. O ştie toată lumea şi mai bine ca toată lumea, o ştie chiar Hagi-Iordan.
   —     Eu nu pricep nimic din toate acestea, declară Elena Lipan. Copiii sunt prietini. Cine-i poate împiedica ? Mie mi se par foarte gentili ,şi bine crescuţi. Sabina e invitată des la Viorica Hagi-Iordan. Nicki vine la Nellu, Nellu se duce la el. E adevărat că despre acestea toate Const nu e în curent. Dar ce-ar avea de obiectat?
   —     Ştiu eu ? strânse din umeri Ana. Am spus o vorbă. Papa e atât de curios în excesul lui de scru-
238
CALEA VICTOKLEI
puie î In privinţa aceasta Georges e mult mai raţional. Traeşte mai pe pământ.
   încheind, Ana îşi îmbumbie mănuşile şi se pregăti de plecare.
   —     De ce nu mai stai, Annie ? întrebă Elena Lipan. Poate soseşte şi Const. Nu te-a mai văzut de o lună.
   —     Imposibil, Maman. In astăseară mergem la teatru. E premieră. „Cheia Visurilor" — un poem dramatic de Leon Mătăsaru. Se spune că e o piesă foarte bună. Are să fie tot Bucureştiul.
   Elena Lipan se gândi să întrebe de ce nu o iau cu dânşii şi pe Sabina. Aşteptase întotdeauna ca invitaţia aceasta să vină dela Ana. Dar Ana părea că a uitat cu desăvârşire lunile îndelungi, când o asemenea seară i se părea un rar şi emoţionant eveniment.
   —   La revedere, Maman. La revedere, Sabina.
   Sărutul fu indiferent, ca între streini.
   In antret, Ana îşi îmbrăcă blana. 0 blană de vizon, pe care Elena Lipan o evaluă îndată la vreo două mii de perechi de ghete a 24 lei perechea.
   Uşa se trânti, închisă între două lumi între care nu mai exista demult nici o comunicare.
   Rămasă numai cu Sabina, Elena Lipan vru să spună ceva. Făcu numai un gest de resemnare cu mâna ei uzată de grosolanele îndeletniciri ale gospodăriei.
   Sabina îi ghici poate gândul nerostit. 0 văzu mai împuţinată la trup, mai îmbătrânită şi mai tristă decât întotdeauna. Fără să ştie de ce, trecu
234
CEZAR FKTRESCT7
în camera ei, care-a fost camera Anei şi fără pricină, începu să plângă.
; Odaia îşi schimbase stăpâna, dar pereţii apăsau tot atât de strâmţi şi înăbuşitori,; ca zidul cel negru din poveste, ridicat până la cer.
   Gută Mereută aştepta pe taburet, cu mânuşile pe genunchi. Scotea din buzunarul vestei ceasul şi îl punea îndărăt la fiecare cinci minute, cu o elocventă mustrare mută.
   —     Lasă frate ceasul, că acuşi nu mai merg. Renunţ ! Rămâi tu cu ziarele tale şi am terminat î îşi pierdu Ana răbdarea, gesticulând în fata oglinzii cu periuţa neagră de rimei în mână.
   —     Dar n’am spus nimic, Annie ! se apără Guţă Mereută. Mă uit la ceas şi atâta tot. Orice cetăţean din România Mare e liber să se uite la ceas.
   —     Mai faci şi hazuri acum ! Ca să faci hazuri, trebuie să te prindă.
   Guţă Mereută nu mai crezu oportun să întrebe de ce el e singurul cetăţean din România, căruia îi este intezis să se uite la ceas şi să facă spirite. Tăcu resemnat. Ştia altfel ce urmează şi cum se sfârşeşte discuţia.
   Ana muia periuţa în cutia cu tuş, năclăia genele areuindu-le în sus, se trăgea îndărăt şi revenea să mai adaoge un strat. Când genele deveniră groase ca părul de perie şi tari ca firele de sârmă, îşi zâmbi satisfăcută.
   Acum era în toată puterea cuvântului „frumoasa doamnă Georges Mereutza“ cum nu omitea nici-
CALEA VICTORIEI
23&
odată să o pomenească rubrica mondenă a ziarelor din Capitală.
   îşi schimbă colierul în aceiaşi culoare cu rochia. Sună şi ceru capa de zibelină: „înţelegi ? Cea de zibelină, nu cea neagră, de catifea".
   —  Ei, cat am întârziat ? întrebă triumfătoare.
   Gută Mereută, obţinând libertatea să se uite la
ceas, profită de autorizaţie cu o grabă perfidă, dar constată consternat că n’au întârziat de fel. Dimpotrivă. Vor mai avea de aşteptat.
   —     Ca să vezi şi tu cum eşti ! îl iertă generoasă Armie. Mai bine apropie-te să-fi înod funda. Parcă n’ai mai purtat smocking, de umbli atât de ţeapăn.
   Gută Mereută se aproie docil, şi ridicând capul pe ceafă, îşi lăsă înodată altfel cravata.
   Ana, vrând-nevrând, îi privea aşa până în fundul nărilor cu o luxuriantă vegetaţie păroasă. „Măcar de-ar avea altfel de nas!“ — gândi cu repulsie. Guţă Mereuţă, care se obicinuise din frageda juneţe cu nasul lui, crescut odată cu el, nu bănui nimic din reflecţiile Anei. Se admiră foarte voios în oglindă cu funda renovată şi se găsi acceptabil, ca sot al frumoasei doamne Georges Me~ reutza. Recunoscător, o sărută pe gât.
   —    Ce-s apucăturile astea de rândaş care prinde servitoarea prin coifuri ? se indignă Ana. Mi-ai şters pudra cu buzele tale, ca ventuzele.
   Gută Mereută, din nou nu găsi nimerit să protesteze. Povestea lor dura aşa din primele luni. Ana nu lăsa să străbată faţă de nimeni din afară,
236
CEZAR PETEKSCU
nimic din tainele căsnicii lor. Părea o soţie foarte fericită do asemenea sot, cita cuvinte şi păreri denie lui Georges, adeseori chiar cuvinte de duh inventate şi date pe socoteala lui. E pentru toată lumea un menaj fericit. Dar acasă, de douăsprezece ori în douăsprezece ceasuri, isbucnea iritarea pe omul stângaciu, nesărat şi cu nas de proboscidian. Gută Mereuţă se descoperea mai îndrăgostit de nevastă, pe măsură ce Ana îl maltrata mai crunt. Iar aceasta adăoga încă la înverşunarea femeii.
   —   Ai biletul la tine ? întrebă, gata de plecare.
   —   N’am nici un bilet. E la Scarlat...
   —   Dar ştii măcar numărul lojei
   —   Nu ştiu nici un număr, dragă.
   Ana se întoarse din uşă şi îl"fulgeră cu privirea.
   —     Se vede că eşti idiot complect. Cum o să mergem atunci ? Să începem a horhăi prin teatru, căutând loja ?
   —     Dar, dragă Annie, ce sunt eu de vină ? Scarlat Bosie ne-a invitat. El are biletul. A spus că ne aşteaptă la intrare. Ce puteam să-i fac?
   —   Să stea omul în frig ?             ^
   —     Lasa-1 că e destul de bine îmbrăcat îşi nu răceşte el. Chiar mă mir, om fără nici o meserie, fără nici un venit şi fără nici o moştenire, de unde-i dă mâna să poarte blană de o sută de mii de lei şi să piardă în fiecare seară, la Club, sume destul de respectabile...
   —     De multe te mai miri tu ! Mai bine te-ai mira de cât poţi fi de meschin ! Te invită omul la Teatru, te aşteaptă în frig laolaltă cu toţi gură cască
CALEA VICTORIEI
237
din cei care nu-şi pot cumpăra bilet, şi tu bârfeşti pe socoteala lui, ca mahalagioaicele... De aista mai bine te-ai mira ! Acum dă ordin să stingă luminile în urma noastră.
   Gută Mereută porunci slujnicei cu şorţ de dantelă să stingă luminile şi! păşi în urma Anei, dea-lungul camerilor vaste, cu mobilă cubistă şi covoare moi. Nici odată nu visase asemenea apartament, asemenea mobile şi asemenea slujnică. Nici nu se închipuise păşind în urma unei femei frumoase cu toaletele descrise amănunţit la rubrica ,,Tout Bucarest“. Totul întrecuse dorinţele lui simple şi mediocre. Dar în loc să se simtă fericit, trăia cu nelinişte o existenţă înfricoşată şi teribilă, sub o necunoscută ameninţare. [Ţârât de Ana la spectacole şi baluri, la curse şi la recepţii, la suţjeuri şi la reprezintaţii de binefacere, tânjea după timpul când burlac, îmbrăcat într’un surtuc vechiu peste cămaşa de noapte oltenească, citea seara „U-niversul", în papuci, la gura sobei,'în camera lui cu luna din Gadrilater. Viaţa îf părea atunci solidă, ferită de surprize. Acum, bănuitor, se trezea în fiecare dimineaţă cu o tresărire din somn, ca osândiţii la ghilotină în zorii execuţiei. De unde venea acest presentiment nu-şi putea explica. Ştia însă că mâine ori mai târziu, ceva înfricoşat şi irevocabil, avea să curme această existenţă pe care n’o meritase şi nu era pe măsura lui.
   — Ci aşează-te odată! Strângeţi picioarele ! se răsti Ana în automobil.
   îşi strânse picioarele şi aprinse o ţigare.
.288
CEZAR PETKESCU
   Ana tuşi.
   — Acum ţi-ai găsit să mă afumi ?
   Gută Mereută strivi Udarea în scrumiera limuzinei şi tăcu. \Tă(5u şi Ana, privind ţintă înainte, ştiindu-se privită în interiorul limuzinei de toti trecătorii de pe Calea Victoriei.
   Era ceasul când Bucureştii, după ce şi-a închis ghişeurile băncilor, uşile magazinelor şi cele zece mii de birouri, suspendându-şi pentru douăsprezece ore rumoarea afacerilor, aleargă la desfăt. A-utomobilele se încrucişau purtând perechile spre teatre, cinematografe, restaurante, cluburi şi cabarete. Trecătorii aveau alte vestminte şi arătau alte feţe,. Cei care agonisiseră ziua cu chipurile crispate într’o încordare de pândă, mergeau acum noaptea, să-şi risipească agoniseala cu o destindere bolnavă şi nerăbdătoare în ochi, alungaţi din urmă de ceasurile prea scurte şi de panica suspendată a deşteptării de mâine. „La 11 la Minister... Delegaţia morarilor... Scadenţa dela Blanck... Interpelarea lui Duca... Rata la mobile... Dacă Goldstein nu-mi oferă decât opt sute de mii, rup tratativele... Ar fi o catastrofă să mai piardă Creditul Minier treizeci de puncte... O singură soluţie: să-mi primească banca dela Brăila, porumbul în gaj... Comanda dela Răsboiu ar rezolva totul... A-dina mai cere, tot cere, de unde să-i dau ?... La fiecare metru cub 47 lei comision, aceasta ar face la 2000 metri o sumă frumuşică. Blanck ! Banca Comerţului! Reşiţa ! Finanţe ! Fisc ! Sechestru ! Contract ! Filodormă ! Cifre, cifre, cifre !...“ Ince-
CALEA VICTORIEI
239
putui gândurilor şi întrebărilor tresare în fiecare creer, drojdie încă neştearsă a sbaterii de azi şi subconştientă organizare a atacurilor pentru răs-boiul încleştat de mânie ; dar gândul şi întrebarea sunt îndată alungate, amânate, înecate în înseta-rea de a sorbi numai plăcerea nesăţioasă a clipei. Toţi grăbesc, toti râd, toti au preţul fericirii din această noapte, împăturit în buzunar, la piept, peste finul tic-tac al inimilor.
   încruntările sprincenilor sunt pe mâine şi pe mâine din nou, goana neogoită.
   Paşii scârţâie plăcut în zăpadă. Rotile automobilelor derapează la virajii. Vitrinele revarsă lumina lor cretoasă. Firme incandescente,.roşii, galbene, verzi, albastre, se sting, se aprind, clipesc, sar rapid delà o literă la alta : Ciorapi Monica. Şampania Mumm. Şoşoni Tretorn. Fii frumoasă prin săpunul Eliăa! Deasupra e un cer de catran la care nimeni nu înaltă ochii.
   E ceasul când în toată tara, satele au adormit în misterioasa lor neagră tăcere. Gând dincolo de Chitila, pe mii şi mii de chilometri, numai vântul mai cutreeră besna în mutele pustietăţi.
   Aci oraşul a schimbat o viată pe altă viată. Automobilele se înşira acostând la bordura trotuoa-rului, în fata restaurantelor şi a cabaretelor cu orchestră în smocking şi frac. Grigoraş cântă plecat pe vioară A Media Luz. Corul rusesc. Orchas-tra vieneză. Johnson-Jazz. Dintr’o sută de sute de cârciumi, la periferie, isbucnesc prin uşile deschise suspine scârtâite de lăutari şi explozia pia-
240
CEZAR PETRESCU
nelor mecanice. Pe străzi cu becurile în agonie, au apărut femei cu obrazul tragic văpsit, prelingân-du-se pe lângă ziduri ca fricoase şi întristătoare bestii ale nopţii.
   Pe calea Victoriei e-o revărsare fără istov, din toate ungherele Capitalei, din toate cotloanele ţârii. Amestec de glasuri şi de limbi, de pofte şi de nerăbdări. Deputatul din Bălţi şi fabricantul din Timişoara, cântăreaţa din Cernăuţi şi inginerul din Cluj, exportatorul dela Brăila şi arendaşul din Graiova, falitul din Iaşi şi moştenitorul din Vlaş-ca, toţi se strigă, râd, cântă, se întrec, se îndeamnă, aruncă privirea la ceasul dela Fundaţie şi dela Palat să vadă cât au întârziat, se interpelează în toate graiurile şi dialectele României pestriţe şi toti dispar magnetic, absorbiţi de uşile luminoase unde se vinde plăcerea de-o noapte, uitarea de-o noapte, uscatul triumf al vanităţii de-o noapte sau scrâşnetul voluptăţii de o noapte.
   Ana savura parcursul acesta, înfăşurată în mantaua de zibelină, privită de ochi poftitori şi invidioşi prin geamurile de cristal, ca un fragil şi inaccesibil exemplar al umanităţii, aşa cum se văzuse în ambiţioasele ei reverii de pension.
   Răspundea la saluturi cu o înclinare patriciană din cap. Observă cu iritare că nici acum Gută Me-reută, n’a învăţat cum să-şi scoată pălăria. înaltă mâna pieziş şi surprins, smulge pălăria stângaciu, parcă mereu s’ar teme să nu i-o fure vântul.
   Scarlat Bosie nu se afla la uşa teatrului. II cău-tară în mulţimea gălăgioasă şi ghiontită, înălţând
CALEA VICTORIEI
241
gâturile să privească peste capete. Ana se descarcă şuerând printre dinţi crude aluzii la lipsa de creştere şi la originile obscure ale lui Guţă Mereuţă.
   —  Iată-1! se bucură Gută.
   —     Mă iertaţi, doamnă ? Mă ierţi, Georges ?... M’a târât într’un colt, să mă tapeze, un amic de club. Abia am scăpat. Cretinul se simţea dator să-mi mulţumească.
   Când Scarlat Bosie se înclină să sărute mâna, Ana primi în nări parfumul fin al părului, lipit carapace neagră de lac chinezesc. Toată iritarea îi dispăru. Obrazul se lumină.
   —     Pe noi să ne ierţi, domnule Bosie. Noi am întârziat. Cu Georges, aceasta se întâmplă întotdeauna.
   —     Tot eu sunt de vină, Annie ? încercă să protesteze Gută Mereuţă.
   Ana îl reduse la tăcere cu o singură privire. Privirea rezervată numai pentru el, între patru ochi.
   Spintecară cu greu drum în mulţimea compactă.
   Ana înaintă în lojă, cum fac toate femeile când se oferă admiraţiei publice. Silindu-se să pară preocupată cu totul de altceva decât de fiinţa ei, ca eroii păşind în zona de foc. Clipi mărunt, lă-sându-şi desprinsă de pe umerii goi mantaua de blană şi se aşeză verificând cu o miopie distinsă, nimicurile minuscule din poşetă. Ştia că o sută de ochi şi binocluri, au întâmpinat-o din loji şi din staluri şi că o sută de întrebări şi răspunsuri, i-au comentat culoarea rochiei, ondulaţiile părului, colierul şi floarea de catifea. Murmurul şoaptelor
16
242
CEZAR PETBESCU
de sus şi de jos, acea incontinuă vibraţie surdă a. sălilor pline, îi sună în urechi ca o muzică ameţitoare şi exaltată, după primele cupe de şampanie*
   Numai după aceia ridică privirea şi cuprinse ghirlanda toaletelor şi decolteurilor expuse în vitrinele lojilor de catifea roşie şi de âur; potrivi binoclul cu mâner de sidef şi începu să examineze sala amănunţit. Recunoscu prietine, răspunse la saluturi. întoarse profilul spre Scarlat Bosie şi declară :
   —     Ai avut dreptate... E o sală splendidă, cum n’am văzut încă la o premieră bucureşteană.
   —     Explicabil, doamnă, încuviinţă Scarlat Bosie, rezemându-şi mâna pe balustrada de pluş şi lăsând lanţul subţire de platină să se balanseze în gol. Explicabil, fiindcă e o premieră de trei ani anunţată şi amânată. Leon Mătăsaru n’a mai scris nimic de zece ani. Critica îl consideră un om sfârşit. Piesa aceasta îi va decide soarta. Unii spun că o o lucrare genială. Alţii că e o operă ratată. In orice caz e un spectacol senzaţional şi plin de surprize, indiferent dacă va fi un apogeu glorios ori o cădere catastrofală.
   —     Spectacolul e deocamdată mai mult în sală, vorbi dela spatele lor, Guţă Mereuţă, pe care tonul atot ştiutor şi plin de sine al lui Scarlat Bosie îl agasa întotdeauna.
   Scarlat Bosie îşi potrivi monoclul şi privi în jos» la şirul lucioaselor chelii de fildeş, din parter.
   —     Ai dreptate, Georges, aprobă împăciuitor. Câinii îl sfâşie de pe acum, pe bietul poet. Văd cri-
CALEA VICTORIEI
243
iica înveselindu-se anticipat, ca în ajunul marilor .-masacre.
   —      Şi ce e mă rog, în definitiv, această „Cheia fisurilor ?“ întrebă Ana.
   —   Ştiu eu ? Un basm. Poate ceva istoric. Poate
   legendă... Mărturisesc doamnă, că în literatura
românească informaţiile mele sunt foarte vagi.
   Gută Mereuţă ştia ceva mai mult, dar mai ştia *că părerile lui n’au nici o importantă pentru Ana. I)e aceia tăcu, desfăcând programul şi citind cu deamănuntul rezumatul piesei şi distribuţia, ca •san dosar înaintea şedinţei.
   —      Văd şi pe principele Anton Muşat, descoperi Ana. Pare cu totul descompus. E o adevărată mumie. Unde a dispărut doi ani ?
   —      E o poveste întreagă, doamnă. Acum doi ani .s’a certat cu Barbu, văru-său. A vândut tot ce-i mai rămăsese: suveniruri de familie, arme, mobi-.3e de preţ, tablouri, covoare. A plecat în streinâ-tate să retrăiască un trecut care-a făcut pe vremuri epocă. Se pare că s’a întors cu totul dezamăgit. Pretutindeni a căutat o lume dispărută... Ceia cc e sigur, e că a revenit fără nici un ban. Locue-şte la un hotel mizerabil de pe calea Griviţei şi a refuzat pensiunea pe care a vrut să i-o servească -principele Barbu Muşat. Un bătrân cam zevzec şi romantic. Ne-a recunoscut şi salută. E uimitor cum la vârsta lui şi după viata lui," mai păstrează o memorie atât de intactă.
   Intr’adevăr, jos, principele Anton Muşat îşi împărtăşea impresiile vecinului de fotoliu, care se>
244
CEZAE PETBESCU
întâmplase să fie în seara aceia Ion Ozun. Un Ion Ozun cu desăvârşire metamorfozat în trei ani de viaţă hucureşteană şi ele un sgomotos succes jurnalistic. Chiar principele Anton, cu memoria lui. fidelă, nu recunoscuse la început în tânărul acesta-plastronând în smocking, ras, pudrat şi pomădat,, băieţandrul timid de odinioară, cu bastonul lui ridicol terminat în cap de raţă.
    — Am crezut tinere prietin, că mă simţeam deplasat numai aci, în Tara Românească, unde îmi spuneam că toate prefacerile s’au petrecut prea. rapid. Am constatat însă că oriunde, la Paris, la Cannes, la Dauville, la Biaritz, la Nisa, procesul a fost identic. In timpurile dinainte de diluviu (aşa. numesc eu epoca dinainte de răsboiu) lumea dansa după muzica vieneză şi iubea după versurile lui Musset. Aujourd’hui la musique est aux nègres et l’amour à Freud... Pretutindeni slugile au devenit stăpâni, iar plăcerile lor au rămas brutale, de foste* slugi. E dureros să te supravieţuieşti... A ! uite şi prietenul nostru Alcaz. Ce noutăţi, Mirel ? Te aşteptam să mă pui în curent cu tot ce s’a petrecut în scumpul meu Bucureşti, în lipsa mea.
    Mirel Alcaz, străbătuse spaţiul delà uşă până la fotoliul liber, distribuind ca întotdeauna strângeri de mână şi prietenoase saluturi delà distanţă. Trei ani, nu schimbaseră nimic din obrazul tânăr", din părul cărunt numai atât cât să-i sublinieze ca o perucă pudrată din cochetărie, juneţea roză a chipului şi contagioasa voioşie nevinovată, a privirii..
                           Strânse mâinile bucuros, ca şi cum întâlnirea.
CALEA VICTORIEI
24*
ar fi fost cel mai fericit eveniment pe care îl mai .spera în viaţă :
    —     0 ! Ce surpriză! Bine-ai sosit, Mon Prime. Pa ! Ionel! Articolul tău din astăseară e o adevărată bijuterie. M’a oprit Gicu să-mi vorbească despre tine. E încântat! Păcat că te limitezi numai la relaţiile dela Capşa. Ar trebui să mai vii cu mine 3a Cameră, să intri în contact şi cu animalul politic. Te asigur eu, că sunt relaţii profitabile.
    Apoi, întorcându-se spre Anton Muşat:
    —     Vezi, mon Prince?.., Dacă îţi aminteşti, a-oum trei ani te asiguram că acest tânăr va face să se vorbească de el. L-am ghicit de pe atunci, dobă de talent. S’a întâmplat măcar odată să fie cineva profet în ţara lui... întrebai noutăţi ? Să trecem în revistă tont le grcitin... S’o luăm dela frumoasa doamnă Georges Mereutza. Cum observi, menajul Mereutza a devenit trio-stabil. Dar numai aparent. Doamna Annie Mereutza e de o virtute inexpugnabilă. Virtute consolidată în provincie şi frumuseţe conservată în frigider. Nimic de făcut. II compătimesc pe bietul Charles. Sărmanul Bosie pierde timpul cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună.
■ Ce urmăreşte, nici eu nu înţeleg ! Orice femee din lume, mon Prince, nu merită atâta timp pierdut. 'Oue de longues histoires pour une si courte chosel.. Fiindcă la urma urmei, aceasta ori alta, ce-ţi poate da mai mult decât îţi oferă oricare ?
    Mirel Alcaz, povestea cu o înfăţişare foarte inocentă. Ion Ozun, care ştia acum ce se ascunde sub aspectul acesta de om îndatoritor, amic cu toată
246
CEZAB FETBESCU
lumea şi doar poate ceva prea flecar, — ca un medic cunoscând o boală secretă şi hidoasă, nu-şi putea stăpâni mirarea că-i vede ochii atât de candid limpezi şi că nu-i surprinde niciodată glasul şovăind.
   „Voinţa“ cucerise cititori şi câştigase autoritate. Insă Ion Ozun nu mai ignora cu ce preţ- Şi nrn mai ignora că Mir el Alcaz, din independenţa „Vo-in\iiu iscusit arendată în dreapta şi în stânga, îşi cumpărase un rând de case şi era acum membru în trei consilii de administraţie. Se simţea complice, irevocabil legat de soarta ziarului, fiindcă a-colo îşi făcuse faimă de talentat polemist şi fiindcă acolo îşi câştigase existenţa îndestul de îmbelşugată. Dar cu spaimă se ferea să nu lunece mai jos, să nu fie într’o zi după chipul şi asemănarea lui Mirel Alcaz, gata la orice tocmeală, cu surâsul nevinovat pe buze şi fără tresărirea nici unei remuş-cări.
   Tipărise cu doi ani în urmă un volum de novele lăudat de toată critica. Toţi descoperiseră în el o mare speranţă. Se oprise aci. Succesul zilnic al articolului de ziar, îl furase definitiv. Ştia că niciodată de-acum, în acest Bucureşti al timpului risipit, nu va mai găsi tăria şi tihna să se refugieze în el şi să mai scrie a doua carte. De aceia*, adineori, trecuse ca un vinovat pe lângă Teofil Ste-xiu cu maldărul lui de grăsime prăbuşit între braţele unui fotoliu. I s’a părut că citeşte în ochii lui .mici şi înecaţi în osânză, o scurtă lucire de ironie,,
CALEA VICTORIEI
247
poate ele milă, când i-a dat bună seară. Numai o clipă şi poate a fost numai o părere.
   —     Ai ochi mai buni, Ionel! îl deşteptă Mirel Alcaz din aceste gânduri. Ai ochi mai buni şi te rog să-mi vii tu în ajutor. Cine se află, rogu-te în loja de lângă Hagi-Iordan ? Nu vreau să las in-complect raportul meu, prinţului Anton...
   Ion Ozun se răsuci şi identifică îndată persoanele din lojă :
   —     Dar e doamna Elvira Elefterescu şi nepoatele sale celebre. Lola, Lulu şi Lili, care-au avut atâta succes la revista de binefacere a „Ocrotirii“ în rolul de paji, de boy, de cow-boy, de dansatori argentinieni, de orice în afară de rolurile feminine.
   —* Exact, aprobă Mirel Alcaz. N’o mai recunosc pe doamna Elefterescu, de când şi-a văpsit şi şi-a tuns părul. Iar pe cele trei gratii, nu le mai văd decât în costumul sexului urît dar viril.
   Apoi revenind la „raportul său“, continuă :
   —     Doamna Elvira Elefterescu, a devenit mon Prince, mai impunătoare ca un tambour-major. Părul tuns şi văpsit, au întinerit-o cu zece ani. Arată acum ca un tambur major reangajat. E însă neconsolată. Cele trei graţii i-au scos atâfia peri albi, încât au silit-o să-şi dea coafura la văpsit. Păcat că n’ai fost să le vezi la reprezintaţie ! Au fost delicioase, trustrele... Dar mai ales Lola cântând cântecul lui Garol VI, nebunul :
            „Pai fait pipi dans le jardin „Pour fair9 pousser Ies coccÂnelles.„u
248
CEZAR PETRESCÜ
   Ce folos ! Băeţoase şi condamnate să poarte fustă, numai printr’o glumă idioată a naturii, nu vor în ruptul capului să se mărite. Să sperăm că a-cum!, când va veni Gică din nou la Justiţie, va şti să descopere trei partide din floarea baroului. Altfel, nu-i mai văd zi bună în casă... Alături, precum vezi, mon Prince, Iordan Hagi-Iordan, este etern radios. A mai încheiat o afacere, din care-a eşit cu vreo cincisprezece milioane. Numai de i-ar rezista până la sfârşit arterele.
   Iordan Hagi-Iordan, în smocking şi cu pieptii cămăşii de zăpadă, părea într’adevăr mai stacojiu decât întotdeauna. S’ar fi spus că e în ajunul unui atac de apoplexie. Aceasta nu-1 împiedica să râdă cu toţi dinţii sub mustăţile gigante, întors pe spătarul scaunului spre un domn lung, gălbejit şi ras, cu faţa scofâlcităîşi cu ochii piezişi, ca un intrigant de melodrama. Pe un scaun, în faţă, absentă delà ce se vorbeşte alături şi delà ce se petrece în sală, Viorica Hagi-Iordan privea în gol. Avea un oval fin, părul blond-cenuşiu, ochii imenşi şi încadraţi în cearcăne viorii — gura chinuită, transmiţând întregei figuri o mască dureroasă şi ostenită, peste care nici o privire nu putea trece cu indiferenţă.
   — ...pentru mine fata lui Hagi Iordan, e o enigmă — continuă Mirel Alcaz. A adus-o din streină-tate de doi ani. Nu dansează, nu chetează, nu frecventează nici un ceaiu. N’am văzutLo râzând niciodată. Nu-i ştiu nici un flirt. Atât doar : patinajul şi tenisul. Şi cel mult odată într’un an, o pre-
CALEA. VICTORIEI
249
xnieră... Cred că n’are de cei se simţi fericită cu un asemenea părinte şi cu reputaţia unui asemenea părinte... Altceva nou, ce să-ţi mai spun, mon Prin-ce ? Am terminat tot repertoriul. Erai aci când s’a însurat Fredv Goldstein cu Mărie-Jeanne Ghica. Ai sosit exact când a început divorţul. Dar Fredy s’a purtat ca un adevărat gentilom. I-a pus cinci milioane pe numele ei. Şi după cum îl vezi e tot a-lât de radios ca Iordan Hagi-Iordan. Numai că e pentru alte motive... Priveşte în sală şi priveşte în loji: îşi verifică lista din carnetul amorurilor secrete ; câte din ele figurează în indexul lui alfabetic şi cât l-a costat fiecare. Te asigur că toate sunt prezente la apel. E singurul mijloc, ca banul să circule. Am să-ţi povestesc în legătură cu aceasta o scenă nostimă. Mi-o spunea eri Puiu...
    Mirel Alcaz se opri. Sunase a doua lovitură. Principele Anton Muşat, părea de mult că nu mai ascultă. In faţa osoasă şi în ochii înceţoşaţi se stinsese orice interes pentru tot ce-1 înconjoară. A-vea o figură chinuită, bătrână şi devastată, iar cum plecase fruntea spre piept, se vedea o ceafă subţire şi slabă de copil, aţele gulerului scrobit, haina prea largă, făcând cute ca pe-o sperietoare de câmp.
    Gongul vibră a treia oară. Cortina se ridică şi freamătul sălii muţi.
    La picioarele unei mănăstiri voevodale, pe câmp mătăsos, în lumină aurie de primăvară, păşi înalt şi svelt, cel dintâiu fecior de domn din baladă. Păşi
250
CEZAR TETRESCU
în zale subţiri de argint, alături de căpitanul cei credincios, crunt şi bărbos.
   Iar viersul sună de cleştar — viersul prinţului..
   Viersul sună grav, de aramă — viersul ostaşului.
   Cu o singură mişcare mulţimea se simţi capturată şi nimeni în sală nu mai tuşi.
   Ion Ozun înţelese că asistă la ceva rar şi nespus ; la una din minunile acelea când o mie de oameni evadează din mizeria lor ascunsă, din ambiţii şi deşărtăciune, din griji vulgare şi din rânjetul fiecărei zile, să se ofere purificaţi de o flacă-re arzătoare, bucuriei de a admira.
   Cunoştea poemul, fiindcă era unul din putinii care-1 citise şi care mai credea în talentul singuratic al lui Leon Mătăsaru, cu respiraţia largă pentru vastitatea altitudinilor. Se temuse că nu va fi înţeles, în cutezătoarea fuziune de legendă şi realitate, de adevăr istoric şi de superstiţii, cu fire împletite din trecut şi prezent, din simbol şi adevăr brut. Acum îşi dădea seamă că teama i-a fost deşartă. Şi avu o pornire de recunoştinţă şi de iubire, pentru publicul acesta care dincolo de vanitatea toaletelor şi de frivolitatea bârfelilor, se reabilita, simplu şi unanim, în cele o mie de fete transfigurate. întoarse ochii şi în umbră, descifră pe fiecare obraz miracolul divin : neclintirea lui Iordan Hagi-Iordan, din care dispăruse aroganta ; desmortirea din ochii coagulaţi ai principelui Anton Muşat; bucuria pură de pe figura lui Mire! Alcaz ; extazul din ochii frumoasei doamne Annie
CALEA VICTORIEI
25
Mereutzâ care uita să se mai supravegheze; participarea celor o mie de oameni fascinaţi de lumina scenei, respirând în ritmul viersului, strămutaţi magic pe alt tărâm, unde în clipele acelea nimic . din spurcarea de acum un ceas şi de peste două ceasuri, nu-i mai atinge şi le e streină." Toţi uitau-ce sunt într’adevăr. Cine sunt. Cum sunt. Toţi e-rau numai ce-au dorit cu însetare, în elanuri de foarte demult, secrete, când în nesaţiul cosmic ai adolescenţii fiecare s’a vrut mai bun şi o aspiraţie spre înălţimi a înobilat omida din care o singură dată se desface fluturele cu aripi de azur să sboare în azur. „Cheia Visurilor“ era aceasta. Era pentru aceştia. Era pentru toţi.
   Ion Ozun găsi minunat că sala a presimţit ceasul unic cu un atât de fin şi precis instinct, şi că atât de îndată s’a oferit incantanţiunei care-i desprindea pe toţi din grosolanele rădăcini pământeşti.
   Iar bucuria îi fu amară. Măsură ce a pierdut. Ceia ce nu mai are întoarcere. Cărţile pe care nu le va mai scrie. Lumea deacum pentru totdeauna sufocată în el, la care a renunţat pentru articolul de ziar cu viaţa de o zi, pentru camera confortabilă, pentru haina de cioclu de pe dânsul ; pentru, că laş nu s’a simţit în stare să mai îndure o iarnă, cruntă de foame şi de ger, nopţile cu foşcăitul gândacilor desgustători şi cu arătarea neagră a femeii moarte plecându-se deasupra lui, aşa cum şi astăzi amintirea îi încrâncenă carnea.
   Pe scenă, actorii intraseră şi ei în vestmântul
“252
CEZAR PETRESCU
personagiilor, cum demult nu se văzuse un joc mai armonios. Ion Ozun nu-şi venea să creadă o-chilor că fiul împăratului Verde, în tinzând. braţe inspirate, e acelaş Bică Tomescu pe care-1 aşteaptă creditorii la uşă şi care în antract va împrumuta o sută de lei chiar dela Verdele împărat în persoană; că Ileana Cosânzeana, bălană în spuma străvezie a costumului, e aceiaşi Sonia Viişoreanu, mereu torturată de panica obezităţii, în camera ei unde-a rămas şi acum, cu sfârâit de „Primus*4 şi cu iri-gatorul spânzurând în perete, matul de gumă roşu şi cinic. Viersul săvârşise miraculoasa încarnare. In decorul de alt veac, veneau, plecau, sufereau, iubeau şi mureau, oameni de alt veac, de departe din timp, unde legenda a înălţat în neguri neho-tărîte şi biserica păstorului Bucur, străbunul a-cestuia Bucureşti.
   Cortina rupse magia.
   A fost ca un semnal al erupţiei, cutremurând sala în tumult de aplauze şi chemări. Publicul a-clama în picioare; nu găsea cuvinte îndestule şi gesturi pentru a descărca emoţia comprimată viers cu viers, în religioasa ascultare. Din loji sburară arcuit flori smulse, toii căutau în jur şi regretau că n’au venit înarmaţi cu braţe de trandafiri: femeile uitară că nu trebuie să plângă cu negrul genelor strivit. Şi frenezia mai crescu încă, atunci când împăratul Verde, isbuti să târâie din culise, de mână, un Leon Mătăsaru orbit de lumina rampei şi pipăindu-şi cravata.
CALEA. VICTORIEI
                                                                                                         <),y>
                                                                                                         i-i’J
   —     Fumăm o ţigare, rnon Prince, Ionel ? întrebă Mirel Alcaz, pregătindu-şi tabacherea plată de argint. Pot spune că am asistat la cea mai entuziasmată sală care a existat cândva la Naţional. Sunt. curios să ascult oracolii.
   Eşiră în fumuoarul tixit şi ăuind de glasuri şv de exclamaţii, ca vuetul mării închis în ghioc, când îl pui la ureche. Toţi arătau palmele roşii; cum arată întorşii din bătălie trofeele şi armele frânte.. Uitaseră surâsul sceptic, cu care acum câteva ore,, pe stradă şi cafenea, spuneau că vin din simplă şi crudă curiozitate, să asiste la înmormântarea unei cariere. întrebau şi răspundeau oameni necunoscuţi. Streini, din provincie, fără nici un prietin,, cu pretextul unei ţigări aprinse, intrau în vorbă şi rosteau păreri inspirate şi naive.
   Criticii şi cronicarii declarau între două fumuri, că niciodată nu s’au îndoit de succesul piesei.
   —     Şi e curios, Ozun, ai observat? Nici un actor n’a fost deplasat în rol. Unic în analele* Naţionalului ! Chiar Sonia Viişoreanu, în rolul Co-sânzenei.
   —     Cine ? Ileana Osânzeana ? întrebă Ion Ozun, incapabil să reziste calamburului survenit înainte de a-i măsura sensul crud.
   —     Cum ai zis ? Ileana Osânzeana ? Asta e nostimă. Ascultă Alecule, Pol, Nichifore, ascultaţi una bună a lui Ion Ozun... Ionel, îmi dai voie s’o pun în cronică ? Ii dedic un paragraf special : „Ileana Osânzeana sau Venus Hotentota din Jardin des.
-'254
CEZAR PETRESCU
Plantes“... Ştiti, Venus cea cu bucile de cinci ocale, din albumele de artă africană...
   Ion Ozun muşcă în dinii cartonul ţigării şi se depărtă scârbit de el însuşi. De ce spusese aceasta? El şi acum pleca privirea în pământ când dădea ochii cu Sonia Viişoreanu. De când se mutase din bursucăria lui Chir Panaioti o vedea rar. Ea nu făcea nici o aluzie şi părea că a uitat. Ii rămăsese recunoscător pentru această delicateţe. Iar a-cum, stupid, pentru o glumă neghioabă, aruncase un cuvânt care va circula fără îndoială în toate cronicile dramatice şi va rămâne pentru totdeauna legat de cariera teatrală a Soniei Viişoreanu. „Sunt o canalie. Devin din zi în zi o canalie!“ — se ad-monestă cu desgust, încleştând pumnii în fundul buzunărilor.
   —   Te căutam, Ion Ozun. Te-am văzut de sus...
   Se întoarse.
   —   Tu erai, Costea ?
   —      Precum mă vezi... răspunse posomorit Costea, Lipan.
   Era îmbrăcat în haine de ştofă ordinară, cenuşii, cu guler moale, nebărbierit şi cu ghetele galbene, ude de zăpadă topită.
   —      Te-am văzut de sus, din cucurig, dela democraţie, vorbi mai departe Costea Lipan. Ca de altfel şi pe sora mea, frumoasa doamnă Georges Me-reutzâ, nelipsită dela orice premieră. Te-am văzut si deabia am răzbit printre gealaţi să ajung până aci. Vreau să-ţi vorbesc ceva neapărat.
   —   Spune, rosti Ion Ozun, retrăgându-se într’un
CALEA VICTOBIEI

colţ mai umbrit să nu-1 vadă lumea vorbind cu un lip îmbrăcat ca un vagabond.
   —     Dar nu pot aci... E ceva mai lung şi mai complicat. Spune-mi locul şi ora unde ne întâlnim...
   —     Un moment numai, se scuză Ion Ozun, fiindcă prietinul cronicar de adineori, îi făcea semne -disperate să vină la el mai repede.
   Se lăsă dus la braţ.
   —     Am să-ti arăt ceva nostim. Soţul doamnei Ye-nus Hotentoata. Priveşte !
   Pe-o banchetă, cu ţigarea aprinsă atârnând între degetele grase, Teofil Steriu, nedeprins să piardă serile, dormea senin, cu gulerul muiat de sudoare. ~
   —     ...„gloria noastră naţională sucombând sdro-bită de emoţie !...“, făcu teatral cronicarul, ghiduş şi colecţionar de calambururi.
   —   Pentru asta m’ai chemat ?... Hai sic...
   Ion Ozun reveni în colţul unde-1 lăsase pe Coste a Lipan. Dar Costea Lipan dispăruse. „S’a supărat ?... Ge-o fi vrând să-mi spună ? De altfel îl priveşte. E din zi în zi mai insuportabil cu exaltarea lui revoluţionară, de conspirator din filmele poliţieneşti... “ Se mai uită peste capete, să nu rămână cu o drojdie de conştiinţă încărcată. Nici o urmă. Soneria anunţa începutul actului. Culuoarele se goleau. Grăbi în urma celorlalţi şi din treacăt, aruncă o privire satisfăcută lui Ion Ozun din o-glindă, cu smocking impecabil, cu părul reţinut luciu pe creştet de gomia argentină şi cu obrazul
256
CEZAR PETRESCÜ
ras şi prosper. In ceaţa din lumea ireală, de dincolo de oglindă, se depărtă în sens invers, o umbră acum indecisă. O umbră pletoasă, cu pălărie mare, cu haine sărace, cu mersul împovărat şi cu o tristă mustrare în figura înecată de pâclă.
   Dar Ion Ozun nu o văzu.
   După spectacol, doamna şi domnul Georges Me-reutzà, au întârziat până la trei, la Elisée. Scar-lat Bosie a dispărut un ceas şi s’a întors, cu o veselie rea şi nervoasă în ochiul crispat sub monoclu..
   —     Aveam o întâlnire la Club, într’o chestiune gravă, lămuri desfăcând şervetul apretat şi dând la o parte din faţă vasul de cristal cu flori. Am a^-ranjat lucrurile într’un sfert de oră. N’am putut, rezista tentaţiei, când am auzit bancul la licitaţie. Şi priviţi rezultatul. In douăzeci de minute, am ridicat cincizeci de mii de lei, după ce la primele arozagii pierdusem treizeci... Spunând, jucă în mână portbiletul cu hârtiile de o mie îndoite ca foile unui caet. Smulse una, o mototoli şi o aruncă pe estrada orchestrei.
   —   De ce joci ? îl mustră Ana.
   —     De ce ?... Poate ca să ucid în mine o pasiune* încă mai necugetată... vorbi încet, după mâna în care ţinea ţigarea şi unde spânzura legănat lanţul subţire de platină.
   Ana încruntă sprincenile reduse la o linie de-un milimetru şi se uită la Guţă Mereuţă, să vadă dacă a auzit ori nu. Bărbatul citea ultima pagină a „A-devărului“. N’a auzit ! — gândi. Dar dacă ar fi
CALEA VICTORIEI
257
privit sub faţa albă de masă, Ana ar fi observat poate cu mirare că mâna bărbatului era încleştată cu1 unghiile în genunchi, aşa cum oamenii tari îşi înăbuşe o durere cu altă durere.
   La plecare, Scarlat Bosie ţinu Anei haina de zibelină, întârziind mâinile în jurul gâtului, ca începutul unei îmbrăţişări. Ana se îndreptă de mijloc, învăpăiată de indignare. Drept ce o lua ?
   —     Vă conduc până acasă? Avem acelaş drum şi am oprit maşina afară, se oferi Scarlat.
   —     Mergi. Vreau să fac câţiva paşi pe jos, spuse apăsat Ana.
   Scarlat Bosie înţelese şi nu insistă. înţelese şi Gută Mereuţă şi-i fu recunoscător Anei.
   Afară, doi domni, urcau într’un automobil, de subsuori, un al treilea.
   —     Ce e ? S’a întâmplat un accident ? se sperie Ana, ducând mâna la inimă.
   —     Nu s’a întâmplat nimic, se întoarse râzând cu duhoare de vin unul din cei doi. E autorul. Leon Mătăsaru... Şi-a serbat succesul, dar şi-a pierdut echilibrul şi cheia.
   —     Mmăi, pă’ătosule ă’mi cheia... Am găsit eilibru ş’am pe’edut cheia... Ă’mi cheia pă’ătosule !...
   Leon Matăsaru vorbea cleios de unul singur şi urcat în maşină pe o uşă, se muncea să iasă pe cealaltă ca să caute cheia.
   Cheia dela cameră. Cea a visurilor, o dăruise generos tuturor.
17
II.
                 NU EXISTĂ „CEAS RĂU“.
                  E o întunecoasă şi umedă încăpere, cu semne cabalistice de aur şters pe fond de catifea neagră. In tavan zodiacul a fost zugrăvit de un meşter stângaciu după un almanah oarecare : gemenii şi cumpăna, razul şt săgetătorul, fecioara şi vărsătorul. Pisoiul somnoros cască şi îşi ascute ghiarele; din bufniţa împăiată au sburat penele şi un ochiu de cristal a sărit.
                  Totul e grosolan înscenat, calic şi întristător. Nicâeri minciuna şi sărăcia n*arată o mai mizeră haină, lotuşi acolo, la celebra prezicătoare, se strecoară oamenii pe furiş ca răufăcătorii, ruşinaţi de atavica lor credinţă într’un destin dinainte scris, să afle din semnele aştrilor şi din palmă, din drojdia de cafea şi din cărţi sleite, soarta proceselor şi a boalelor, a moştenirilor şt a iubirilor, moartea duşmanilor şi izbânda întreprinderilor.
                  —     Este un am blând, domnişoară, care sufere pentru dumneata. Şi o femee de verde, care-ţi vrea răul. Mai văd omul cel bălan întorcându-se dintr*o călătorie lungă pe apă şi femeia de verde ţinându-i calea. Ai să ai o supărare, dar de o scurtă vreme. Pe urmă bălanul are să vină tot la dumneata şi se arată mare fericire, fiindcă te iubeşte mult şi-i cu inimă nobilă. Femeea de verde o văd zăcând de necaz. Poate să şi moară din asta. Nici nu merită altceva... O aşteaptă ceasul cel rău.
                  —     Prostii! înşelăciune ordinară. Acelaşi clişeu pentru oricine. Naiv cine le crede! gândeşte domnişoara, întorcându-se pe trotuarul strâmt şi păşind prin bălţi, până la trăsura lăsată să aştepte la colţ. Cel puţin mi-am satisfăcut o curiositate. Păcat că n’am fost mai multe să râdem.
                  Dar o aţă de gând subţire, se strecoară roşie printre celelalte gânduri. El, e blond. Deci tot el numai suferă pentru muie. Şi de la dânsa, nici nu mă aşteptam la altceva, decât să-i aţină calea. Cine spunea 6are că în tot neamul ei, toţi au murit înainte de treizeci de ani, de ftizie ?
  Manichiurista a întins pe masa de cristal, toate ustensilele complicate şi multe, cu o încetineală tacticoasă de maniacă. E bătrână şi suferă de astm.
CALEA VICTORIEI
259
După zece minute, respiraţia ei începe să a-gaseze ca uruitul monoton al unui ventilator. Tot aşa eterna poveste, aceiaşi întotdeauna: Are o fată care-a fugit cu un chelner. Chelnerul vine după miezul nopţii. E beat din resturile paharelor deşertate. O bate şi o alungă să doarmă pe scândura goală. Oare domnul judecător, n’ar putea să-l cheme şi să-l ameninţe că-1 bagă la zukaus P Şi-ar face o mare pomană.
   Acestea le ştia Ana şi totul o.- scufundă într’o nemărginită plictiseală. S’a hotărît de atâtea ori să o schimbe cu alta, mai tânără şi mai vie, dar n’a găsit nici una să vină la ceasurile ei. Acum e ultima dată ! — decide şi după această tresărire a energiei, îndată, ca o apă turbure şi mâloasă trăgându-şi la fund înecatul, o cuprinde din nou leharnetea.
   In bolul de porţelan cu apă fierbinte, degetele au devenit de cârpă. Nu le mai simte.
   Madam Keller, le prinde delicat, pe rând, în mâna ei grasă şi pistruiată, rotunjeşte oval unghiile, taie pielitile, lustrueşte, pensulează cu lac — şi geme, respiră, oftează, cum ar duce la capăt cea mai teribilă trudă careţi sleeşte puterile.
   Din flacoanele de lac şi văpsea, se împrăştie un miros farmaceutic de eter şi dulceag de sirop, ca re-a devenit pentru Ana inseparabil pe veşnicie de răsufletul penibil al bolnavilor de astm.
   — Astupă te rog flacoanele, Madam Keller ! Nu pot suporta mirosul acesta infect.
   Madam Keller mânueşte flacoanele cu precauţia
260
CEZAR FETRE6CU
conspiratorilor preparând în laborator explozibile de o sută de ori mai puternice decât dinamita.
   Alege o plută, o şterge cu cârpa, o apasă încet şi mai şterge odată flaconul întreg. II potriveşte în cutie.
   Ana îi urmăreşte fiecare mişcare descompusă, cu un început de ură adunat din toată drojdia după amiezelor ei deşarte.
   —     F-am spus toamnă Jutecător... Bantitul a-cela mi-a ucis iar copila, începu să se tângue ma-dam Keller.
   Ana a închis ochii şi-ar vrea aşa, cu o singură mişcare a pleoapelor să suprime totul: figura tumefiată cu vinişoare vinete a manichiuristei, la-poviţa murdară de afară, tic-tacul atât de trândav al minutelor şi mai ales plictiseala aceasta aşter-nând ploaie de cenuşă peste tot ce-o înconjoară, peste tot ce face, pătrunzând cu un gust fad în tot ce gustă, în nări, în gură, în paharul brumat de apă şi în miezul mustos şi parfumat al fructelor. De două luni nu poate scăpa de senzaţia aceasta a vidului. Şi nu poate reconstitui cum a venit, aşa cum se instalează durerile de cap, treptat şi perfid, până ce toropeşte toată fiinţa.
   —     ..‘.i-am spus: Bantit ce eşti, am să merg la Poliţie şi-am să fiu cu un tomn comisar...
   —     Madam Keller, te rog lasă acestea. Le ştiu. Am vorbit cu bărbatu-meu. Justiţia nu se poate a-mesteca, dacă nu este o plângere. Acum mă doare capul.
   Madam Keller a tăcut ofensată. A început să
calea victoriei
261
strângă foarfecele şi pilele cu mâner de fildeş ; le şterge cu pielea de căprioară, le înveleşte şi le a-dună în valiza de muşama neagră şi jupoiată, punând în fiecare mişcare un reproş de femee nevoiaşă, care a avut naivitatea să creadă că poate găsi ascultare şi înţelegere la atot fericiţii pământului.
   —   Fă rog să mă scuzaţi, toamnă Annie.
   —     Nu e nimic, madam Keller. Sunt nervoasă de o bucată de timp.
   —     La o persoană tânără şi nerfoasă ca tumnea-foastră este nefoie de un copil. Un copil este tocto-ria cea mai bună pentru turere de cap şi pentru nervi.
   —     Mulţumesc pentru consultaţie, madam Keller, puse capăt conversaţiei Ana, sunând servitoarea şi ridicându-se. Conduci pe madam Keller şi deschide ferestrele să iasă mirosul !...
   Se mută în salon. Din salon în birou. Din birou în sufragerie. Deschise o carte şi nu întoarse foaia. Se uită în revistele ilustrate şi le aruncă. Desfăcu o batistă cu monograma începută de-un an. împunse de câteva ori cu acul şi o lepădă. Oribil cum toate ceasurile ; — al ei dela mână, cel din birou şi pendulul din sufragerie, toate îşi mişcă minutarele cu aceiaşi tărăgăneală de convoiu funebru.
   De două luni, dupăamiezele ei sunt toate la fel. E cum s’ar fi rupt deodată resortul unui mecanism. 0 plictisesc ceaiurile, o desgustă vizitele, nu poate privi un film până la sfârşit: când e acasă o sugrujnă tăcerea şi ar vrea să fie în stradă; când
262
CEZAR jPBTRESCU
e în stradă o enervează mersul trecătorilor, orăcăitul clacsoanelor şi privirile necunoscuţilor. S’a deşteptat deodată într’un mare gol pe care nu-1 poate umple nimic. Iar mai intolerabil supliciu e cel dela mese sau seara, când se află fată în fată cu omul care-i sgârie nervii când tace şi când vorbeşte, când mestecă şi când stă nemişcat, când despătureşte ziarul sau numai îl ştie în cealaltă cameră, în baie bărbierindu-se sau în birou citind dosarele. Sgomotul furculiţei atinsă de farfurie sau mişcarea cuţitului presărând sarea — nu şi-a închipuit niciodată că pot răscoli o ură atât de înverşunată. Fiecare mişcare îi pare înadins îndreptată împotriva ei, ca să-i exaspereze răbdarea.
   Abia îl aşteaptă să plece. Să rămână singură. Şi atunci schimbă un chin, pe altfel de chin.
   Tot ce-a încântat-o trei ani, mobilele masive şi încăperile vaste, îi sunt reci şi ostile. N’au nimic prietenos. Nu-i spun nimic. Nu radiază din ele atmosfera aceia caldă din casele unde fiecare lucru s’a impregnat de viata stăpânilor şi fiecare a căpătat un suflet. A trecut ca prin camerile unui otel şi-o resping ca pe-o pasageră oricare.
   Gu spaimă vede că n’are nici o prietină, că nu e nimănui căruia să-i spună această descoperire neliniştitoare, că în jurul ei egoismul şi vanitatea îndestulate până la saţietate, au pus între restul lumii şi ea, un vid izolator, cum se află închis în aparatele construite să nu elibereze nimic din răceala- lor şi să nu primească nimic din căldura de afară.
CALEA VICTOBIEI
263
   Ana se târâie în haina capitonata cu puf, dintr'o cameră în alta şi toate-i par glaciale, chiar când se aşează cu jâltul în fata focului cu flăcăTi straniu de decolorate şi reci.
   Acum înţelegea ce i-a lipsit şi ce era mai scump decât tot. Braţul de care să se rezeme strâns, pieptul de care să-şi lipească tâmpla ascultând nemişcată misterioasa şi calda bătaie a unei inimi, glasul care sună mlădios şi grav, ca o desmierdare a vibraţiilor înfăşurând într’o înfiorare. Cum e câte odată glasul lui Scarlat, când învăluie sfârşitul frazelor într’un tremur de coardă care-şi mai prelungeşte ecoul după ce-a tăcut. De ce-a fost cu el atât de aspră ? Era singurul om care ar fi înţeles acum golul acesta mai sfâşjgtor ca o suferinţă precisă, înfiptă în carne şi pe care fiindcă o ştii, pe aceia, o poţi vindeca.
   Dela gura sobei se mişcă la fereastră. Afară ninge murdar cu amestec de ploaie, trecătorii păşesc posomorâţi în gropi lichide, tramvaiul duce din necunoscut oameni sgribuliti spre destinul lor necunoscut, cerul e vânăt şi totul e trist ca într’o lume unde n’a mai fost şi n’are să mai fie soare cândva.
   N’a pus mâna ei pe mânerul telefonului. N’a fost glasul ei care-a chemat. Altă putere, altcineva a mânat-o în birou ; vorbeşte pentru ea.
   La capătul firului, din nevăzut, răspunsul a venit atât de repede şi irevocabil, încât s’ar fi spus că omul pândea de mult, cu pâlnia de ebonită în ureche, aşteptând.
264
CEZAR PETRESCU
   —     Cum bolnav ? întrebă Ana. Şi noi să nu ştim? Să nu anunţi ?
   —     O ! nimic grav, răspunde glasul care-şi păstrează prin firul ele sârmă timbrul, învăluind-o ca o şoaptă clesmierdătoare, apropiat, aci, în ureche. O simplă răceală. Atât, cât să mă silească să stau singur în casă şi să-mi măsor singurătatea.j
   —     Aşa dar şi dumneata ?... Allo ! Da-da! Dar numai atât : trec cinci minute şi-ţi aduc volumul. Uşa a doua, zici; la parter ?... Allo ! Fireşte că acum ! spune Ana, închizând ochii, cum se arunca în baia rece când era copilă.
   Ea a vorbit ? Ce glas vorbeşte pentru ea ?
   Când deschide ochii, privirea se încrucişează cu ochii lui Gută Mereu{ă din fotografia de pe birou. Fotografia unde nasul e încă mai absurd şi unde fotograful a isbutit să-l înlemnască încă mai fa-păn, cu cele două decoraţii ridicole pe piept.
     A lăsat încet receptorul pe suport. A şters cu degetele un fir invizibil jucând înaintea ochilor. A sunat slujnica :
   —   Pregăteşte-mi rochia taupe. Ştii ce-i taupe ?
   —     Ştiu conifă, se indignă servitoarea, cum să nu ştiu ? Rochia cu care ati fost alaltăieri.
   —     Aia. Şi pantofii dela rochia taupe. Trimete pe Toader să aducă o maşină. Repede!
   Repede! glasul nerăbdător nu e al ei. Mâna mototolind panglica hainei capitonată, nu e a ei.
   Afară alt tramvaiu duruie pe sub fereastră, în lapovifa ghefoasă, cu oameni sgribulifi trecând din necunoscut spre destinul lor necunoscut.
CALEA VICTORIEI
265
   In şedinţă, Guţă Mereuţă făcea opinie separată în procesul Max Weintraub cu Aglae Stambridi-nos pentru adulter.
   Nici o antenă nu-1 avertiza prin spaţii şi ziduri, că ora cea dureroasă a început.
   —    In orice caz, acest Max Weintraub e o mare canalie. Şi dânsa, mare neruşinată! Femee cu cinci copii... Cu bărbatul paralizat în camera dea-lături! Teribile canalii ! se minuna Guţă Mereuţă, la urechea judelui vecin.
   —     De unde poţi şti, frate ? Poate a fost într’ade-văr, cum spun ei, ceasul cel rău...
   —    Ce e aia ceasul rău ? Nu există ceas bun sau ceas rău, rosti Guţă Mereuţă, scoţându-şi nasul prelung din dosar.
   Judecătorul vecin, un bătrân mâncat de scepticism şi de reumatisme, îşi frecă genunchiul sub robă.
   —    Bine, bine! Crede ce vrei!... Numai să dăm rasol mai repede. Mai sunt şapte procese şi azi e ziua mea de masaj electric. Iar m’au apucat reumatismele cu ticăloşia de-afară.
   Scarlat Bosie, închidea toate fotografiile compromiţătoare într’un sertar. Actriţe, dansatoare, femei din lumea de sus şi de jos : toate necuno-scându-se între ele, nebănuindu-şi reciproc existenţa şi toate aruncate laolaltă să se asfixieze în comun, la rebut, în întunericul strâmt al cavoului. Pe urmă expuse pijamalele pe divan, să a-leagă pe cea mai potrivită momentului. In dulap
266
CEZAR PETBESCU
se aflau pregătite ca întotdeauna : sticla neatinsă de Porto, cutia de biscuiţi şi coşul de castane zaha-rite. Pulveriză o ploaie măruntă de parfum. Presără pe mesutele scunde, cutiile de ţigări egiptiene.
   Flueră răsucindu-se într’un picior, ca un om care n’a fost bolnav nici odată.
   Şi începu să se uite nerăbdător la ceasul-bră-ţară.
III
                      SPART ACUŞ.
                 Printre norii snbţiri aleargă o lună cu obraz cadaveric.. Iar stelele se aprind şi se sting, palpitând desnădăfduiter semnele de agonie în spaţiile înalte si reci.
                 —     E o noapte pentru conspiratori! exclamă actorul ridicând braţul teatral spre cer.
                 Tovarăşul merse un timp alături molfăind inseparabilul rest de trabuc. Pe urmă scuipă urât pe trotuoar, cam se pregătea întotdeauna să cuvânte desgustat de banalele superstiţii ale contemporanilor.
                 —     Iată ceeace tocmai îţi spuneam. Un caz tipic de deformare profesională. Nu mai poţi accepta natura decât în decorul pentru actul III, al conspiraţiei, tabloul II at execuţiei capitale şi aşa mai departe. Iţi imaginezi că na-tura n’are altă grijă decât să confecţioneze o atmosferă şi un decor potrivindu-le peripeţiilor noastre de o clipă. Mizeria cea mare, cabotin infam ce eşti, e că natura rămâne impasibilă. Ea nu participă cu nimic la peripeţiile noastre de viermi. Aminteşte-ţi soarele strălucitor de la Austerlitz, în dimineaţa când au murit totuş câteva mii de oameni. Aminteşte-ţi....
                 Orice ai spune tu, e o noapte pentru conspiratori, o ţinu înainte actorul.
                 Tovarăşul înţelese că n’are cu cine vorbi ţi tăcu molfăind scârbit restul stins de ţigară.
                 Luna pleca peste oraş un obraz cadaveric. Stelele tşt transmiteau semnalele lor dilatate, chemând ajutor în spaţiile înalte şi reci.
  Mei odată Costea Lipan nu mai văzuse asemenea ceată. Automobilele rare, înaintau bâjbâind cu farurile oarbe. Sitele de gaz aerian sfârâiau cavernos dându-şi sufletul. Umezeala vâscoasă şi rece ca sudoarea de mort, se agăţa în haine, înă-
.2C»8
CEZAR PETRESCU
buşea, respiraţia, părea că se îngroaşă din clipă în clipă, încât a douazi trecătorii vor fi nevoiţi să-şi scobească tunel ca să se regăsească.
   Atunci a întâlnit el femeia fără nume, pe care nu o poate uita.
   Venea pe o stradă lăturalnică, oprindu-se la fiecare colt să nu se rătăcească într’un Bucureşti deodată necunoscut şi misterios, cum numai în visurile de spaimă un oraş nu mai este acelaş, devenit ireal şi neliniştitor. Era aproape de ziuă. Luminile cele din urmă începeau să se stingă. Noaptea fu mai nepătrunsă şi pustie, ca întotdeauna în ceasul dinainte de zori. Se întorcea delà o sfătuire tainică şi era cu sufletul greu de hotărîri tot atât de negre ca noaptea, tot aşa de turburi ca văzduhul ceţos.
   In locul viran pe unde nu mai trecuse niciodată (ori poate numai i se părea că n’a trecut, fiindcă nu-1 mai văzuse atât de vast şi deşert), un singur felinar mai ardea, inutil, ca în gările triste.după ce ultimul tren a plecat. De lângă stâlpul acela, din besnă şi ceaţă, s’a desprins femeia aceia.
   L-a chemat pistuind, cum pistuiesc noaptea femeile de noapte.
   El nu s’a oprit, iar femeia a început să meargă după el. Aşa o stradă şi alta şi alta. Ca un câine fără stăpân, târându-se după paşii celui dintâi 'trecător care nu s’a răstit să-l alunge. La capătul podului arcuit în ceaţă peste o Dâmboviţă de uleiu cu luciul vătuit, s’a întors s’o întrebe duşmănos :
   — Ce vrei?
CALEA VICTORIEI
26&
   —     Ia-mă să dorm la tine. Numai două ceasuri. Mi-e frică.
   —   Pleacă !
   —   Numai două ceasuri. Mi-e frică.
   Goştea Lipan a plecat înainte. Paşii femeii au sunat după el, ca ecoul paşilor lui.
   Prezenta aceasta tenace, dădea nopţii o atmosferă încă mai stranie. Toate ferestrele întunecate. Blocurile clădirilor ameninţătoare şi mute, caşi-cum toată vieaţa ar fi fost înlăuntru suspendată. Nici o trăsură, nici un alt trecător, nici o chemare depărtată de automobil, nici un paznic: strada pustie şi alături altă stradă pustie şi încruşişân-du-se aîte străzi pustii; nesfârşit labirint de străzi pustii astupate de ceată.
   Tot aşa ar fi mers într’un oraş fantastic unde toti au murit.
   Ei doi, erau ultimii supravieţuitori. Şi se urmăreau, cum vor rătăci strigoii din urmă pe planeta răcită printr’un brusc cataclism.
   —   Ce vrei ? Gaută-ţi de drum !
   —     Numai două ceasuri ia-mă la tine. Mi-e frică. Dorm jos, pe scândură... înţelege că mi-e frică.
   A mers mai departe şi în urma lui paşii au pornit îndată, bătând trotuoarul în acelaş sunet cu paşii lui, confundându-se.
   In Calea Victoriei a venit alături :
   —     Lasă-mă să merg lângă tine. Să creadă că sunt-cu tine.
   —     Cine să creadă ? Nu vezi că nu-i nimeni ? Cine să creadă?
:270
CEZAR PBTBESCU
   Mâna femeii arătă zidurile, întunericul, ceaţa.
   Goştea Lipan grăbi. Grăbi şi femeia. O mânie surdă clocotea în el. După cele ce-au hotărît în încăperea secretă, numai aceasta nu-i trebuia. 0 femeie necunoscută care să-l tutuiască şi de care să nu poată scăpa.
   In gang, în faţa intrării, a mai vrut s’o alunge odată.
   —     Pleacă ! Pleacă, fiindcă acum chem sergentul !
   Şi întinse mâna spre un paznic care nu exista decât în ameninţarea lui. Femeia s’a atârnat cu amândouă mâinele de braţ :
   —      N’ai să faci aceasta. Nu chema !... Ia-mă la tine... Mi-e frică... Nu eşti om ? N’ai inimă de om?..
   Glasul a fost de odată atât de sfârşit şi de rugător, încât toată asprimea s’a îmblânzit. Cos tea Lipan vorbi domol, lămurind :
   —   N’am unde. N’arn decât un singur pat...
   —     Mă culc jos. Numai până se face ziuă. Mi-e frică.
   —     De cine ţi-e frică, femee ? Ce-s prostiile astea ? Te înşeli dacă îţi închipui că... De cine poate să-ţi fie frică ?...
   —     De ei. De toţi. Tu nu ştii... Nimeni nu poate să ştie. Ai milă.
   ,JE desigur o nebună. Sau poate e urmărită de poliţie... — gândi Costea Lipan. Intru în cine ştie ■■•ce complicaţii. Tocmai acum, când sunt dator să mă păzesc de orice, de oricine../4
   Dar femeia din ceaţă şi din întuneric, aştepta
CALEA VICTORIEI
271
împietrită într’un gest de implorare atât de des-nădăjduit, că ultima hotărîre de rezistentă slăbi.
    —     Bine. Treci înainte. Vezi că ai mult de urcat. Păşeşte în vârful picioarelor. Uite lanterna !
    —     Am ştiut eu că un om tot trebuie să se găsească în oraşul acesta mare. In oraşpl acesta câinos ! îi prinse femeia mâna cu degetele ei ude şi reci.
    —     Lasă acestea ! se desprinse Gostea Lipan. Urcă odată!
    Femeia a început să urce înainte, scormonind întunericul scărilor în spirală, cu lama albastră a lanternei. Cos tea Lipan în urmă, îi vedea numai fusta cenuşie, paltonul cenuşiu, pantofii uzi, cu tocuri strâmbe, cu tot noroiul străzilor adunat.
    De când stătea în mansarda aceasta din Calea Victoriei, în preţul lecţiilor predate la copiii pro-prietăresei văduve dela parter, nu primia acum cel dintâi oaspe. Adăpostise de două ori, fugari urmăriţi, fiindcă aci toţi îşi închipuiau că nimeni nu se gândeşte să-i caute şi fiindcă le era uşor să "Intre şi să iasă, într’o clădire unde se afla un dentist la primul etaj, un birou de publicitate la al doilea şi toată ziua un necurmat dute-vino de* trecători. Era judecata scrisorii furate din povestirea lui Edgar Poe. Nimeni nu purcede să caute un suspect în mijlocul oraşului, în văzul tuturor. Ii urmăreşte la periferie. Iar vecini nu se aflau sub acoperişul de tablă, decât rândaşi şi bucătărese, din toate apartamentele casei : oameni de care n’avea de ce se feri şi nu-i purtau grija.
272
CEZAR PETRESCU
  —     încă. Mai sus ! spuse. Aci! Aşteaptă acum să deschid lacătul.
  Gând a intrat şi a răsucit butonul luminii, abia atunci a văzut-o la fată. O credea o femeie. Era abia ceva mai mult decât o copilă. Dar cu o figură atât de sfârşită şi tragică sub văpseaua vulgară, încât înfelese că n’ar fi meritat niciodată iertare, dacă ar fi lăsat-o afară, în noapte şi’n ceată, în ghiara „lor44. „De cine ti-e frică ? — De ei... De toţi!“
  Se uitară unul la altul. Poate necunoscuta înţelese ce inimă simplă şi omenească avea tânărul a-cesta cu părul aspru şi cu obrazul colturos, cu vorba atât de răstită. Poate era numai prea ostenită ca să-şi mai silnicească buzele în surâsul profesional, destinat oricărui bărbat, oricând. Căci îi spuse numai atât, căutându-i a doua oară mâna :
  —   Ifi mulţumesc. Altfel!... Fără dumneata...
  Acum, când şi-au văzut ochii, îi spunea „dumneata4 4. Gestul neisprăvit arătă suspendat în aer ce s’ar fi întâmplat fără adăpostul acesta providenţial. Arăta orice; ceva nespus şi totuşi ireparabil. Poate moartea. Poate ceva mai înfricoşat decât moartea. Pe urmă gestul căzu şi necunoscuta eătă cu ochii un loc împrejur, cum fac cei gata să leşine. Se aşeză pe marginea patului.
  —     Mă ierţi ? Am mers... am mers. De ceasuri, de nu ştiu câte ceasuri, n’am stat jos.
  Gostea Lipan se sili să-şi dea glasului o intonaţie prietinoasă :
CALEA VICTORIEI
273
   —     Haide, acum. Scoate-ti pălăria. Şi paltonul a-cesta ud.
   Fără pălărie păru mai copilă. Cu ochii albaştri şi cu părul fin, cu obrazul neted, ar fi arătat fără îndoială mai puţin vulgară decât femeile carepis-tuiesc trecătorii noaptea, dacă toată armonia figurii nu s’ar fi aflat brutal ruptă de gura prea mare, cu buzele largi şi cu văpseaua exagerată. Sub palton, bluza era subţire şi străvezie. Un corp încă nu deplin rotunjit. Una din vietăţile cu umanitatea strivită, înjosită, iremediabil animalizată, înainte de a fi apucat vârsta să devină femee.
   —     Aci n’au să mă găsească... Iar mâine ? Dumneata n’ai să ştii nici odată domnule, ce-ai făcut pentru o fiinţă ca mine.
   Costea Lipan strânse din umeri ca să arate că lui puţin îi pasă de mulţumiri şi de recunoştinţă, odată ce aşa a hotărît. Nu întrebă cine n’au s’o găsească aci. De ce se teme pentru ziua de mâine.
   —     îmi pare rău că n’am să-ţi dau un ceaiu, ceva. La mine nu se află nimic. Sunt singur şi mă vezi că sunt sărac.
   —     Nici n’ar primi gura mea ceva astăzi, vorbi cu gândul întors de foarte departe, necunoscuta.
   Şi deodată începu să plângă. Un plâns cum Costea Lipan ira văzut niciodată, mai intolerabil decât orice vaet. Mut, cu lacrimi rostogolindu-se monoton şi egal, incontinuu. Stătea dreaptă pe marginea patului, nemişcată, cu mâinile pe genunchi, lăsând să se deşarte izvorul ochilor într’o neclintire inhumană, fără un singur tras contractat în
18
274
CEZAR PETRESCU
obraz, fără sughiţuri. Nu se ştergea, nu se îngrijea că lacrimile preling o dâră urâtă în văpseaua fetii. Tot ce adunase în rătăcirea ei de animal fugărit ceasuri şi ceasuri, în frica ori în desnădej-dea ori în suferinţa ei necunoscută, se elibera a-cum, în acest plâns, cum plâng cadavrele îngheţate când li se topeşte lichidul ochilor crăpaţi, la căldură.
   Gostea Lipan nu putu suporta acest plâns. Merse la fereastră şi privi în jos, în întuneric şi xn ceată, Calea Victoriei golită de trecători, moartă, aşa cum nici odată nu-i pare aceiaşi stradă a sba-terii neistovită din zori până târziu după miezul nopţii. Prin sticla cu reflexul luminii, vedea oglindită necunoscuta cu plânsul ei şi o aşteptă să sfârşească.
   A stat mult aşa. Până ceata s’a albăstrit şi o-raşul a început să învie.
   Necunoscuta s’a rezemat uşor cu fruntea în fierul patului şi din plâns a trecut în somn. Somn chinuit de tresăriri şi de scâncete slabe, în cafe frica ori desnădejdea ori suferinţa ei necunoscută, se prelungeau încă odată trăite într’o injustă neputinţă de evadare.
   Ii ridică încet braţul de pe fierul dur, îi aşeză perna sub cap, îi întinse picioarele şi o înveli cu pătura până sub bărbie. Pantofii uzi, tremurul spasmodic al trupului, ochii globuloşi mişcându-se sub pleoape într’un somn care nu-i întreg şi scâncetul acela căutând instinctiv, cum caută copiii,
CALEA VICTORIEI
275
un adăpost cald, certitudinea uiiei ocrotiri — o ! ce mizerie!
   Cos tea Lipan o privi descoperind încă odată că nimic nu este mai neliniştitor şi plin de mister pentru un om, ca somnul altui om. Potrivi un ziar să-i apere ochii de lumină.
   Apoi îşi trase scaunul la soba rece de fier şi începu să gândească la hotărîrile lor din noaptea a-ceia, la omul venit în ascuns de peste graniţă, la ceia ce se pregătea şi avea nevoie de mâna lui. Aşa a adormit cu obrazul îngropat în îndoitura cotului.
   Gând s’a deşteptat dimineaţa, femeia necunoscută nu mai era. Pe un petec de hârtie, o mână nedeprinsă cu scrisul, trăsese un singur cuvânt : „Mulţumesc".
   Fără semnătură. Fără nimic. Viaţa îi trimisese din anonimatul cel mare o suferinţă anonimă — şi şi-o retrăsese. De atunci, în această întâmplaive vedea un simbol, un avertisment, un îndemn mai mult la hotărîrea lui neclintită şi răzbunătoare. Cineva pentru acestea toate, trebuia să expieze. linul, o sută : pentru cei fără număr care din totdeauna îndură fără să crâcnească.
   A căutat-o şi n’a mai regăsit-o. A aşteptat-o şi n’a mai venit. Ziua, în colcătul străzilor îi pare câte odată că o recunoaşte. Dar nu e. Noaptea se apropie de toate femeile întunericului ; dar întotdeauna sunt altele, râd cinic şi bestial, îl chianiă cu vorbe deşănţate, îşi oferă cărnurile lor putrede şi sânii devastaţi. Aceia numai, a venit trimisă să încorporeze toată suferinţa resignată şi umilirea
270
CEZAR PETRESCU
şi groaza câtă este într’o lume cu dreptatea mincinos făurită numai pentru cei tari. O ştie aci, în oraşul de-un milion de suflete şi-i pare că dacă ar pleca urechea la pământ, din miile şi miile de paşi, i-ar recunoaşte mersul şovăit şi înfrânt, aşa cum magul cel negru a desluşit la o mie de leghe, paşii lui Aladin, pierdut în viermătul mulţimii din uliţile Bagdadului. Spunea : „Mi-e frică... De ei. De toţi“. .
   De toţi, câţi din netrebnicie ori din laşitate sunt complicii nelegiuirilor întărite prin legi.
   Noaptea, când întoarce ochii spre pat, o vede în plânsul acela mut, fără vaiet, fără sughiţ, ca lacrimile cadavrelor dezgheţate. Cum ar putea uita ? In camera lui nu mai e singur. Există acum cineva care-i încleaştă mâna când slăbeşte şi-i bici uie îndârjirea când şovăie. Că nu ştie de unde a venit, ce nume purta, ce-a dus cu ea, e încă mai bine. Aşa a adunat în apariţia ei materializată din întuneric şi ceată, toate suferinţele care an drept la toate răsbunările.
   A aruncat cărţile din rafturi. S’a eliberat de ele.
   A înţeles că vorba spusă şi scrisă e o cheltuială deşartă de energie, un narcotic. Bune pentru muieri bocitoare şi pentru flecari crescuţi în rnoleşeala tiradelor de cafenea.
   Ei sunt mai puţini. O mână de oameni. Dar ho-tărîţi la orice, în dispreţul doctrinelor blegi şi a revoluţiei biurocratizate, cu preşedinţi, convocări, filiale, agenţi, delegaţi, inspectori, petiţii de înscriere, cărţi de membru şi moţiuni puse la vot. Ei au
CALEA VICTORIEI
277
o singură religie : Fapta. La aceasta i-a convertit omul venit de departe — şi omul are dreptate. Are cu el experienţa de surghiunuri şi de vieaţă ascunsă în toate Capitalele Europei, prezent pretutindeni unde este nevoie de faptă şi plecând numai după ce şi-a încheiat datoria.
   Când spune „Fapta !“ — mâna lui slabă, de veteran al dinamitei şi al revolverului, retează un obstacol nevăzut. Şi omul începe din nou să meargă dela un perete la altul, ca într’o cuşcă prea strâmtă, întinzând gâtul întrun tic monoton, cum nu i-ar ajunge aerul prea puţin. Nimeni nu-i cunoaşte numele cel adevărat. Are zece identităţi, pentru zece ţări, cu zece paşapoarte. Se anunţă prin me-sagiile lor tainice ; „Spartacus". Aşa îl cunosc toţi şi aşa îl aşteaptă. Iar toţi rămân surprinşi, când în locul unui colos cu pumnii tari şi cu piept musculos să rupă cătuşe în zângăt teatral, apare acest moşneguţ deşirat şi ghrebănos, cu bărbiţa gălbeţită de tutun şi cu ochii apoşi, tresărind cu restul de puteri galvanizate, numai când rosteşte retezat : „Faptă ! Violenţă ! Faptă !“
   După plecarea lui, la prima întâlnire, au rămas în urmă să schimbe păreri, desamăgiţi. Acesta putea fi Spartacus ? Putea ţine stârpttura aceasta o-menească un revolver fără să-i tremure mâna? Acesta, Spartacus, omul focurilor descărcate în săli pline şi al maşinelor explodând în amestec, de carne şi sânge ; dispărând răzbunător şi invizibil ca un erou de film proletar ? Era un moşnegel să-l ridice de guler cel dintâi agent de poliţie secretă şi
278 •
CEZAR PETRESCÜ
să-l poarte suspendat în aer, agitând picioarele ca un gândac prins în ac.
   La a doua întâlnire a apărut într’o redingotă mai absurdă cu hainele de comis voiajor delà început. 0 redingotă de profesor pensionar şi ochelari cu şnur după ureche. Gând ridica mâna, de sub mânecă apăreau manşete rotunde şi tari, cu butoni laţi ele monede antice, cum poartă pensionarii oraşelor de provincie din Franţa, când se duc Dumineca să-şi facă partida de manillă la Café ele Commerce.
   Era mulţumit de tot ce făcuse, ce aflase şi ce aştepta.
   Unul căpătase îndrăsneală să pomenească despre doctrină, program, grevă generală, organizarea proletariatului. Sê întorsese cu un râs dispreţuitor care îi desveli dinţii cariaţi şi verzui : „Gân-diţi-vă că în momentul acesta, într’o mie de oraşe din lume, o mie de asemenea reformatori şi profeţi, cred că pregătesc fericirea omenirii gargari-sându-se cu programe şi bătându-se cu pumnii în piept. Pe urmă profeţii se duc şi se culcă foarte liniştiţi în paturile lor confortabile, unde vor muri de bătrâneţe, aşteptând minunea să se facă singură. Eu nu sunt aci pentru programe. Mie nu-mi pasă de programe şi de doctrină. Acestea sunt pentru laşi. Ii cunosc pe toţi. Toţi tremură când e vorba să treacă la faptă. Curajul lor merge până la vorbă. Laşi !“ Din mers răsucea ţigarea de tutun negru, strein, cu miros neobicinuit şi acru ; fuma scuipând şi plimbându-se însoţit de o scârţâiala
CALEA VICTORIEI
279
enervantă a ghetelor cu gumă. Toţi au cugetat a-tunci, într’un singur gâncl: „Spartacus, cu ghete cu scârţ !“ Şi tutulor li s’au părut că participă la o comedie grotească, în care primul personagiu îi va copleşi de ridicol.
   Dar la a treia şi la a patra şi la a cincea întâlnire, omul fără nume şi fără ţară, a pus cu încetul stăpânire pe toţi. Nici unul n’a rezistat voinţii, care se insinua treptat şi tiranic, comandând fără să pară şi distribuind roluri teribile, ca un hatâr.
   Intr’o seară, când începeau să se aprindă luminile, intrase la Gostea Lipan, neaşteptat. Coştea Lipan se miră că ştia unde stă fără să-i fi spus vreodată; că ştia ceasul acela când el se află întotdeauna acasă.
   A pus pălăria tare tacticos pe masa de scândură şi a început să-şi scoată mânuşile, zâmbind enigmatic în bărbiţa afumată.
   Vorbi, îndreptându-se spre fereastră şi privind afară, în jos :
   —     Admirabilă aşezare ! Ţi-ai ales camera cum nu se poate mai bine. In mijlocul oraşului unde e circulaţia mai deasă. Un dentist la un etaj. Un birou de publicitate, la celălalt. Oricine intră şi ese neobservat. Se pierde îndată în mulţimea străzii. Nu ? tânărul meu amic ?
   —     Şi eu cred că am nimerit bine, vorbi flatat Costea Lipan, căutându-şi cuvintele să răspundă nemţeşte, fiindcă omul întrebase distrat în nemţeşte, cum trecea cu uşurinţă prin vreo şapte-opt idiorne europene.
280
CEZAE PETRE3CU
   Omul se întoarse dela fereastră şi îl bătu pe u-măr, cu mâna osoasă, înveselit ca o paiaţă dezarticulată :
   —     Admirabilă naivitate ! Adorabilă tinereţe ! Nu te-ai întrebat însă nici odată, tânărul meu amic, dacă printre atâta lume, câtă intră şi iese, nu se află cumva şi vreun anume om, care intră după dumneata, te aşteaptă pe dumneata şi iese după dumneata, tocmai fiindcă aci nimeni nu-1 observă şi n’are de ce să-l cerceteze ce caută ?
   —     Câte odată m’am gândit, mărturisi Gostea Lipan. Pe urmă m’am convins că nu e nimeni, fiindcă n’am surprins nici odată pe nimeni suspect.
   —   Ce e aceia suspect ? Eu sunt suspect ?
   Omul nu aşteptă răspuns şi iar se opri din plimbare, la fereastră, privind în capul trecătorilor cu mâinele la spate, în redingota lui veche, neagră-verzue şi demodată. Spectacolul străzii, în ceasul acela când Calea Victoriei îşi vântură trecătorii în lumina proectată a vitrinelor, îl absorbi atât, încât Gostea Lipan crezu că a uitat existenta lui. Şi se simţi umilit. Omul însă deodată râse fonf şi se întoaxse, scoţând pachetul galben de tutun şi începând să-şi. răsucească ţigare.
   —     Interesant spectacol, privit de sus ! Nu-ţi i-maginezi cum seamănă un oraş la ora aceasta, cu alt oraş la ora aceasta. Cunosc vreo patruzeci de Capitale şi oraşe cât acest Bucureşti. In toate, la ora aceasta s’au aprins aceleaşi vitrine, vânzătorii de ziare sbiară aceleaşi ediţii speciale, s’au i-mobilizat la intersecţia bulevardelor aceleaşi au-
CALEA VICTORIEI
281
tomobile... Toate au slobozit din birouri îmbâcsite aceleaşi larve umane ale burgheziei şi din uzini a-celeaşi vite de jug, mergând să orbecăie în tenebrele cartierelor mărginaşe... Se cred liberi, şi libertatea lor e de robi. Ceia ce este într’adevăr dezolant, tânărul meu amic, e că nu ştiu că sunt robi. Sclavii antichităţii aveau măcar această conştiinţă. Vino aci, să-i priveşti de sus... Nu e absurd, că toţi se cred liberi ?
   Oastea se lăsă dus la fereastră şi privi în jos, spectacolul prea cunoscut al străzii.
   —     Nu observi ceva încă mai interesant ? întrebă omul. Pentru dumneata în special, mai interesant decât banalele mele constatări ?
   Oastea Lipan nu văzu nimic alt, decât strada dintotdeauna, cu fluviul omenesc din totdeauna.
   —     Am să te ajut eu, atunci, anunţă omul. Am să te rog să priveşti la individul acela (îl vezi?), cu pălărie neagră şi cu pardesiu cenuşiu. Nu l-ai observat, sunt sigur, niciodată. Sau chiar dacă l-ai văzut, ţi-ai spus că aşteaptă pe cineva dela frizerie, fiindcă îii faţa frizeriei staţionează, se uită în-lăuntru, face trei paşi, se întoarce. II vezi acum ? Când se întoarce cu spatele, poate observa toată strada prin oglinda dela uşă... Să nu te surprindă dacă ai să-l întâlneşti mâine pe scări, urcând la dantist sau coborînd dela biroul de publicitate. Nici să nu te mire, dacă îţi cunoaşte camera cum îmi cunosc eu buzunarul. Sunt chei care deschid orice lacăte şi orice sertare ; există oameni a căror curiozitate e nelimitată. Ai înţeles acum ? Iţi pare suspect individul ? E nevoie să pară suspect ?
2S2
CEZAR PETRE6CU
   —     Dar nu l-am mai văzut niciodată, declară Gostea Lipan cu o grabă de om care se des vin ovă'-' teşte. De altfel, de aci, nici nu i se poate vedea figura. E plin Bucureştiul de indivizi cu pălărie neagră şi cu pardesiu cenuşiu.
   —     Poţi face o* experienţă tinere amic, dacă experienţa mea nu-ti ajunge. Poţi coborî în stradă şi poţi merge până la celălalt capăt, să intri într’o> berărie sau într’o cafenea. Te asigur că vei constata cu surpriză, că printr’o bizară coincidentă, dintre toţi oamenii cu pălărie neagră şi cu pardesiu cenuşiu câţi sunt în acest Bucureşti, tocmai a-cesta are să intre şi el în cafenea ori în berărie, are să se aşeze la o masă şi deschizând un ziar, n/are să ceară plata, decât după ce vei fi sunat dumneata... In afară, dacă nu te va aştepta la uşă ca acum.
   —  Am să încerc, spuse turburat Costea Lipan.
   —     Pentru convingerea dumitale, bine înţeles. A mea e făcută. Şi acum să mă întorc la ceia ce nva adus la dumneata. Una se explică prin alta... Cum mă aşteptam, oameni ca acesta de afară, vă poartă. o grijă deosebită. Pot să te asigur că există undeva, un jurnal al existenţii dumitale, cu menţiunea orei când te-ai culcat şi te-ai trezit acum o lună, cu cine ai discutat şi chiar cu oarecare copii de pe scrisorile pe care le-ai primit.
   —  Imposibil ! refuză Gostea Lipan să creadă.
   —    Nu foarte posibil. Ci sigur! Aceasta nu înseamnă însă că trebuie să te alarmezi. Mie mi-a
CALEA VICTORIEI                     283
ţinut asemenea contabilitatea zece politii din lume şi nu m’au incomodat de fel. încât n’ai de ce te speria. Am luat informaţiile mele. In poliţia voastră* ca în oricare din lume, sunt imbecili şi flecari, câţi vrei. Delà un astfel de imbecil care mai e pe deasupra şi cel mai flecar individ pe care l-a putut descoperi o poliţie secretă să-i păzească secretele* am aflat unde locueşti acum şi unde ai locuit acum doi ani, cine e însărcinat să-ţi păstreze un atât de minuţios jurnal la zi şi de ce. Nu-ţi poţi imagina ce uşor deschide uşile şi desferecă gurile, o carte de agent secret, bunăoară a Franţei şi câteva recomandaţii, chiar când sunt plăsmuite în chipul cel mai grosolan. Am aflat aşa dar că eşti supra-veghiat, chiar delà cei care te supraveghiază.
   —     Atunci tot ce-am pregătit!... se sperie Costea Lipan, ştergându-şi tâmplele reci... Ne putem aştepta la orice... Suntem... (era să spună „pierduţi!6' şi se temu de gravitatea sau de ridicolul solemn al cuvântului).
   Omul râse cu dinţii lui negri-verzui şi se plimbă cu mâinile la spate, umplând camera cu oribilul scârţâit ritmic. Se opri, privind la Costea Lipan din picioare, cum se afla sdrobit de această veste, pe marginea patului. Privind cu milă, de sub ochelarii cu şnur :
   —     Ce tânăr eşti şi cum te joci de-a conspiraţia şi de-a complotul! Adică, mă rog, ce ţi-ai închipuit dumneata ? Te poţi aduna la întrevederi secrete, poţi pregăti tot soiul de isprăvi care interesează direct ordinea societăţii şi dumneata îţi închipui
284
CEZAR PETRESCU
că societatea nu are şi ea drept să-şi ia măsurile ei de apărare ? Iţi imaginezi că eu am venit direct, orbeşte, să cad odată cu voi, în capcană?... Află tânărul meu prietin, că înainte de a da ochi cu voi, când m’am dat jos din tren, delà gară, cea dintâi grijă a fost să merg direct la politia voastră şi să-i prezint omagiile mele.
   —     Atunci eşti un spion. Un agent provocator... Ne -ai mintii pe toţi ! se ridică în picioare Gostea Lipan, cu dinţii încleştaţi şi cu pumnii strânşi, gata să sgâlfâne această mână de piele şi de oase, adunate într’o redingotă de stofă putredă.
   Omul îşi dădu drumul în jâlt, întinse picioarele şi râse cu hohot, hătându-şi ciolanele genunchilor cu ciolanele mâinilor, într’un acces de veselie care sfârşi în tuşă :
   —     Halia !... Ce copil teribil !... Agent provocator ! Spion ! Mai ce ? Mai spune, te rog !... Dar nu e simplu şi infailibil, procedeul meu ? Acelaş ori unde... Mă pun întâi în regulă cu poliţia tării unde am intrat, în numele poliţiei de unde am venit. Orice bănuială e prevenită delà început. Pot intra în relaţii cu oricine, oricând şi oriunde, având în vedere „misiunea secretă", cu care am sosit. Politia în loc să-mi stea în cale, se oferă să-mi facă la servicii. Simplu ca o joacă de copil !... Eu ştiu ce ştiu ei, şi ei nu pot şti ce vreau eu ! Pot să te asigur că individul cu pălăria neagră şi pardesiu cenuşiu de afară, dacă ieşim împreună, are să-şi frece mâinele încântat. Are să admire abilitatea cu care un agent de politie strein, a ştiut să vă in-
GALEA VICTORIEI
285,
tre atât de uşor în bunele voastre gratii... Te rog* vezi la fereastră, daca mai există domnul acela a-colo. Numai fiindcă te îndoiai adineori.
   Costea Lipan se ridică şi merse până la fereastră. Se întoarse, recunoscând că într’adevăr, individul se afla la post.
   — Aceasta n’are absolut nici importantă, spuse omul începând din nou să se plimbe. Te pot asigura că nu vă ameninţă nici o primejdie. Nu vă ia nimeni în prea mult serios. Sunteţi folositori* numai în măsura în care un guvern poate să dea alarmă împotriva uneltirilor voastre, să vă urmărească şi să vă aresteze, în momentul când are interes să distragă opinia publică dela alte evenimente mai neplăcute. Sunteţi, tinere prietin, o rezervă. Dacă n’aţi exista, politia v’ar inventa. Iar omul de afară, cu pălăria neagră şi cu pardesiu cenuşiu, îmi pare că se află la postul său, mai mult să vă păzească să nu vi se întâmple ceva, decât să vă păzească să nu faceţi ceva. Sunteţi necesari; aveţi drept să fiţi ocrotiţi... Aceasta am aflat-o dela admirabila voastră poliţie. Ş’am mai aflat tot dela aceşti oameni amabili, că la minele de cărbuni greva va isbucni peste cel mult două săptămâni. Era momentul. Am început să mă plictisesc. Atunci va vorbi însfârşit aceasta !
   Spunând, omul scoase cu o îndemânare de scamator, revolverul de sub pulpana redingotei şi îl jucă în palma uscată.
   Gu înfăţişarea lui slăbănoagă, fonf şi cu redingota uzată, lui Costea Lipan îi păru într’adevăr
CE2AR PBTKESCU
•2S(>
o sinistră şi demonică făptură. Contrastul dintre portul acesta insignifiant de pensionar, figura incolora, spinarea gheboşată, ochelarii cu şnur şi dintre arma teribilă, îi încreţi carnea pe şira spinării. înţelegea că întrhidevăr, pentru omul acesta cu temeritate şi luciditate de nebun sub aspectul inofensiv, nu poate exista nici un obstacol. In jocul lui dublu şi turbure, nimeni nu mai putea citi, fiindcă avea fără îndoială, pentru fiecare dificultate, zece port iţi de rezervă, prin care să.' cadă tot în picioare, ca omuşorii de celuloid cu un centru de greutate de plumb.
   —      Ştii să tragi ? îl întrebă, fixând un punct nevăzut din perete şi închizând ochiul apos sub sticla ochelarilor.
   —     Puţin 1 minţi Costea Lipan, ca să nu pară un copil, deşi nu trăsese nici odată un foc de revolver.
   —      Trebue să te exereitezi neapărat. Eu despic cartea de vizită în muchie. Dar mai ales lovesc cu precizie, aci ! arătă cu degetul, tâmpla lui Costea Lipan. Doi ani am făcut la început exerciţii pe manechin. Nu dau niciodată greş. De altfel, pentru mai multă siguranţă, trag întotdeauna şi al doilea foc. Acesta mi-e cel mai bun tovarăş. Prietinul cel mai fidel. De treizeci de ani cutreerăra lumea împreună şi n’am avut de ce ne plânge unul de altul...
   Omul săltă arma de oţel oxidat în palmă, părea că îi verifică greutatea, se prefăcea că o scapă şi o prindea iar, o dădea peste cap şi o luneca de pe
CALEA VICTORIEI
287
un vârf de deget pe altul: grotească fantoşă în redingota neagră-verzuie amuzâ.ndu-se cu înfricoşa-toarea jucărie mortală. Era atâta îndemânare sprintenă în acest joc, ochii apoşi străluceau de a-tât de fierbinte scânteere, omul se învigorase atât de neaşteptat, încât s’ar fi spus că metalul armei îi transmisese un fluid proaspăt de viaţă, care a accelerat sângele în artere şi a redat elasticitate muşchilor sclerozaţi.
   O clipă, Gostea Lipan crezu că figura şi ochii şi gingiile ştirbe şi părul rar clin creştet şi bărbiţă cu alb-gălbuiul murdar, au fost numai o mincinoasă mască, măsluită, pe un obraz tânăr, ca să alunge orice bănuială şi să-l arate printr’un artificiu, i-nofensiv. Aştepta poate să cadă, cum îşi scot trans-îormiştii barba de căiţi, şi de dedesubt să apară într’adevăr omul puternic, crunt şi răsbunător, cum îl preceda întotdeauna legenda.
   Dar omul ostenit de joaca lui neliniştitoare şi drăcească, se opri, punând revolverul ca o vulgară tabachere în buzunarul de sub pulpana redingotei. Din nou avu înfăţişarea ştearsă de profesor pensionar, tuşi ca un bătrân şi începu să-şi întindă mănuşile pe degetele osoase,
   Merse până la fereastră şi privi în creştetul trecătorilor. Fără să se întoarcă, vorbi:
   — Dumneata crezi că merită să faci pentru viermii aceştia ceva ?... In stupiditatea lor nici nu au conştiinţă de nefericirea lor. Dacă le pregăteşti vreo fericire, trebuie s’o faci fără să ştie, în silă, peste voinţa lor... împotriva lor. Ceia ce-ar schim-
288
CEZAR TETRESCU
ba fata lumii, n’ar fi nici o religie nouă, nici o oaste de profeţi inspiraţi. Dă-mi patru sute de oa-meni-maşină. Patru sute de imbecili sau nebuni* incapabili să cuegte, căci n’au ce cugeta.. Numai să se supună orbeşte. Iar toţi, patru sute, în patru sute de oraşe să arunce la aceiaşi oră în aer. parlamente, ministere, centrale poştale şi gări. Chiar prima condiţie e să nu cugete. Să-i scoţi dintr’un azil de idioţi sau de surdo-muţi şi să-i trimiţi să execute...
   Sfârşi într’o limbă necunoscută. îşi dădu seamă şi întorcându-se, râse ca de o slăbiciune pentru * care are drept la indulgentă :
   —     Mă ierţi ? Câteodată uit în ce tară mă aflu şi în ce limbă mă pot face înţeles... De altfel, nici nu ţin să fiu înţeles.
   îşi aşeză pălăria pe vârful capului. Pălăria tare şi strâmtă, care-i complecta aspectul grotesc. Repetă :
   —   Nici nu ţin să fiu înţeles...
   Se uită la pereţii goi, la tavanul înclinat de mansardă, la soba de fier, la patul cu pătura aspră.
   Vorbi cu pălăria pe creştet, nemişcat, ca un om neînsufleţit de cârpă ; un om mecanic din cei a-duşi pe scenă la reprezentaţiile de ventriloci:
   —     Tinere, camera aceasta a dumitale, îmi aminteşte ceva foarte vechiu. Altă cameră, unde se afla alt tânăr. Undeva, într’o ţară care nu importă şi într’un an care nu importă. Tot aşa era o fereastră înaltă. De acolo se vedea cerul sus şi se vedeau oamenii jos. Viermii jos. Era un pat ca al dumitale.
CALEA VICTQiilEI
289
de fier. Un pat de tânăr sărac. Nu importă ce s7a întâmplat apoi... Destul să ştii că acolo a îngenun-chiat lângă patul acela ca al dumitale şi a jurat să nu uite şi să nu ierte. Cu mâna pe o mână rece a jurat. A coborît pe urmă scările pentru ca să nu se întoarcă şi de atunci cutreeră lumea, ori unde găseşte prilej să plătească... Eu lovesc întotdeauna aci! (Ridică degetul înmănuşat de manechin tapăn în articulaţii, spre tâmpla lui Costea Lipan). Şi nu dau greş nici odată. Sunt un moşneag, dar încă nu-mi tremură mâna. N’am sfârşit. Eu plătesc oricui şi plătesc pentru toti... înţeleg. Mă crezi un nebun. Ura niciodată nu e nebunie. După cum laşitatea nu e numai decât cuminţenie. Acum să-fi fac un serviciu. In astăseară să te eliberez de omul de afară. Mă voi duce să-i pun o singură întrebare şi să-i ofer o ţigară. Sunt sigur că va merge cu mine la cea mai apropiată cârciumă. Am pentru oamenii politiei de ori unde o irezistibilă atracţie şi îti mărturisesc că le inspir o desgustătoare încredere. Noapte bună. Şi fă exerciţii! învaţă să tragi întotdeauna aci...
   Omul salută sacadat cu pălăria tare, ieşi lipind uşa cu luare aminte şi începu să coboare scările în spirală, cu oribilile lui ghete cu scârf.
19
IV
                      ARIZONA-BAR.
                 Sunt dimineţi când toată viaţa oraşului palpită spumos, să inunde din paharul prea plin. Ai spune că toţi s’au trezit dintr’un vis anunţând un miracol. Şi toţi au ieşit să-l aştepte.
                 Pentru aceasta s’a pregătit şi cerul cu albastrul spălat, unde un singur nor alb îşi flutură mătasea festiv. Pentru c ceasta şi soarele şi-a lustruit peste noapte alama strălucitoare.
                 Totul a devenit deodată mai luminos şi mai simplu, mai plin de speranţe de cum a fost eri.
                 Priveşte gestul aerian al copilului cu haina străvezie. Dacă încăodată mai sare, o singură dată, va rupe plasa subţire a legilor care-l ţin trist legat de pământ şi va sbura graţios în haina lui străvezie spre soare.
                 Chiar cerşetorul din colţ, a uitat să întindă mâna cu tânguitu-i milog. Surâde orb la desmierdarea bună a lu-minei; el care n’a văzut niciodată lumina, cu ochii lui de albuş sub sticla ochelarilor, urâtă şi neagră.
                 Sunt dimineţi când toată viaţa oraşului s’a eliberat din fortăreţele sure.
                 A tun i trecătorii sunt voioşi fără pricină. Cu pasul elasticporniţi să dea un ultim asalt feri irii.
                 E ceasul când nimeni nu poate admite, că la capăt există un irevocabil sfârşit. Opreşte-l din nerăbdătorul avânt şi ti spune : „Unde grăbeşti? Aminteşte-ţi că nu e departe vremea când din toţi care trec şi vin şi se duc, nu va rămâne nici suvenirul numelui. Eu văd numai schelete fugind. Eu în fiecare râs f> aged, văd dedesubt un craniu rănjindu. El scutură capul şi te priveşte cu milă :a Eşti nebun ? Ce-ţi veni în gânda ? Şi se întoarce să alerge ta asaltul lui care sfârşeşte în nimic.
                 Lasă-l s’alerge. Reazămă-te de bara unei vitrine. Pri-veşte-i Şi vezi dacă nu e înspăimântător gândul, că în cincizeci de ani, din toţi câţi vin şi trec şi se duc; câţi râd şi Iubesc şi se bucură, nu va rămâne niciunul. Nici anul. Nici numele. Inchipuie-ţi strada atunci, golită de toţi câţi nu mai încap acum. O stradă pe care ar fugi schelete.
                 Lasă-i s’alerge. Seara întoarcerea e extenuata. Fosforul ochilor sleit. Pasul se târâie• Toţi au tăcut şi calcă privind posomorât în pământ. Re ntră în celulele lor sure. Se închid în zăvoare. Pentru ce se mai închid cu zăvoare ?
                 Numai cel îndărătnici să prelungească minciuna, mai merg să cumpere de un ban, minciuna cea eftină care sc vinde c’un ban.
   Moartea lui Teofil Steriu a fost neaşteptată şi simplă. Când servitoarea a venit ca întotdeauna, la ceasul fix, să-i anunţe felurile de mâncare din
CALEA VICTORIEI
291
acea zi, l-a găsit rece, în jâlţul biroului, ca un funcţionar adormit în lipsa şefului. Nu era nici o urmă de luptă cu moartea. O pagină întreruptă şi condeiul aşezat cuminte alături.
   Teofil Steriu, care în dezinteresarea lui pentru orice spectacol al vieţii, adormea unde îl prindea vremea, în tren, la reprezentaţii şi la şedinţele A-cademiei, trecuse în somnul cel mare cu aceiaşi simplitate. Cum se afla între braţele scaunului, cu bărbia în piept, oricine s’ar fi aşteptat să-l vadă tresărind, ştergându-şi cu mişcarea obicinuită sudoarea din jurul gulerului şi apucând tocul să continuie rândul început.
   Dar gândul se oprise răcit şi corpul imens, nu mai secreta prin porii pielii năduşala cu atâta vervă popularizată de caricaturile revistelor umoristice.
   A fost o moarte simplă, discretă şi fără de mister.
   Medicul a trimis după doi oameni puternici din stradă, doi hamali cu şorţ de pânză verde, să-l ridice şi să-l poarte până în camera unde să-i pregătească toaleta mortuoară.
   —     Trebuie să tragă ca la vreo sutădouăşdăchile! spuse unul dintre dânşii, ştergându-şi fruntea cu mâneca şi îndreptându-se de şale, după ce l-au a-şezat în pat.
   —   Pe puţin, încuviinţă celălalt. A fost cumplit
om.
   —   Zice că scria istorii prin cărţi...
   —   Tot ce se poate. In lumea asta sunt tot soiul
292
CEZAR PETRESCU
de meşteşuguri la care nu te bate nici vântul, nici ploaia. Stai în şezut pe scaun şi faci osânză la i-nimă. Ia’n te uită la el. Câtu-mi-ţi-i buhaiul!... Văd că nu-1 boceşte nimeni. Parc’a murit în casă pustie.
   —     0 fi fost un sgârcit. Un sgripţuroiu d’ăla de-şi goneşte neamurile să nu se mai înfrupte nimeni din talerul lui... Acum, ce mai aşteptăm Vasile?
   —     Poate ne-om căpăta c’o pomană de straie. Dintr’un surtuc de-a lui, îţi ajunge de-o scurtă blănită şi mai rămâne.
   —     Eu m’aş mulţumi barem c’o pereche de pantaloni.
   —     Ca să nu te mai găsească acasă nevasta în-tr’înşii i râse cel care se numea Vasile. Să vorbim cu bucătăreasa. După cât îmi pare mie, tot dân-sa-i tare şi mare acilea.
   —   Nu-i închidem ochii?
   —     Ce-s eu, tocmit să închid ochii la morţi ? N’au decât să-i închidă slugile lui. Destul l-am cărat...
   Amândoi ieşiră să umble prin camerile goale, cu uşile vraişte, în căutarea bucătăresei.
   Teofil Steriu, întins cu faţa în sus, în patul unde îl aştepta în fiecare dimineaţă, la căpătâiu, tava cu ceştile de lapte şi chiflele rumenite, privea cu ochi ficşi, ceţoşi şi indiferenţi, uşa deschisă pe unde nimic nu putea să intre care să-l intereseze.
   Pe mesuţă plicurile nedesfăcute zăceau teanc. Se afla şi o telegramă. Era veche de două zile, cu timbrul lipit. Ce i-ar fi putut spune o telegramă ?
CALEA VICTORIEI
298
El nu aştepta demult, nimic, dela nimeni. El pentru viaţă, demult era mort.
   In celelalte odăi se auzeau chei zăngănind şi sertare trântite.
   Hamalii trecură prin antret, tropăind cu toată talpa, vorbind tare şi ţinându-se pe urma bucătăresei. Soneria telefonului chema îndărătnic şi neîntrerupt.
   Pentru Capitală, înmormântarea a fost un eveniment vrednic de memoria marelui dispărut. Au sosit delegaţii din oraşe îndepărtate şi s’au anunţat discursuri unde fiecare vorbind despre marele mort, n’avea să se uite mai cu seamă pe sine.
   Cortegiul a plecat în după amiaza cu soarele firav de primăvară, dealungul străzilor mişunând de lume voioasă fiindcă eşise întâia dată după o iarnă urîtă şi lungă, cu haine uşoare şi noi. Era un cortegiu foarte impunător. Lanţul trăsurilor şi cupeurilor se prelungea atât în urmă, încât tram-vaele se îngrămădeau imobilizate, aşteptându-1 să defileze. Erau şi perdele negre la becuri. Se afla şi muzică şi soldaţi.
               -SC-'
   Toţi se numărau, mirându-se că sunt aţâţi de mulţi. Când vedeau un fotograf pregătind din balcon ţava neagră a aparatului, nu ştiau dacă trebuie să surâdă sau să aplece capul smgriţi. îşi întorceau faţa în orice caz, să intre în raza aparatului, ca să se admire a doua zi în ziar şi Sâmbătă pe pânza de cinematograf.
   Eram atât de mulţi, fiindcă o asemenea înmor-
294
CEZAR PETRESCU
   mân tare însemna un norocos prilej să se vadă şi să schimbe păreri, după atât de precipitatele întâmplări din ultimul timp.
      Guvernul fusese înlocuit. Se pregăteau alegeri. O-poziţiâ proaspătă şi cu opoziţia mai veche, nu găsiseră încă puncte comune să cadă la înţelegere pentru lupta umăr la umăr. Unii se căzneau să închee cartel. Ceilalţi se căzneau să-l împiedice.
      Acum se întâlniseră în urma dricului şi în pas încet, discutau, puneau la cale întrevederi, pipă-iau anumite dificultăţi şi se prefăceau că au uitat anumite cuvinte grele, schimbate doar câteva săptămâni înainte.
      Gică Elefterescu, strângea mâinile toate câte îi ieşeau în cale şi părea atât de mâhnit, încât s’ar fi spus că aşteaptă personal condoleanţe, deşi nu ştia altceva despre Teofil Steriu, decât că a fost un om curios care s’a izolat de urâţeniile şi frumuseţile lumii, să scrie un maldăr de cărţi.
     Lfîând uita însă tristeţea solemnă de circumstanţă, schimba ochiri scurte de complicitate şi de sa-^ tisfactie, cu toti căpitanii gărzii sale electoral^ în păr. Tactica lui triumfase încă odată. Revenise la Justiţie, izbutise să îndepărteze de pe lista ministerială, doi concurenţi decapitaţi. Dăduse din nou delegaţie de Procuror General lui Constantin Lipan şi înainte de alegeri chiar, se pregătea să lichideze ultimile fortăreţe ale taberii adverse din guvern. Ceia ce-1 îngrijora deocamdată mai mult, erau conciliabulele dela spatele lui. Trei fruntaşi ai opoziţiei, deşi din trei partide deosebite, convex-
CALEA VICTORIEI
295
sau de când a pornit cortegiul, cu o cordialitate suspectă. Aceasta nu-i plăcea.
   Rămase înadins în urmă şi se intercală între dânşii. Incleştă mâinele îndelung, cu o durere neconsolată.
   —     Bietul Steriu !... Mare pierdere pentru tara-l-am spus întotdeauna că asemenea viată... De altfel, mie mi se datoreşte că am decis guvernul să-i facă funeralii naţionale. 0 tară nu trăeşte numai prin politică... Despre noi nimeni n’are să mai ştie nimic, când om fi oale şi ulcele, măcar că ne sacrificăm viata pentru binele obştesc...
    Ceilalţi tăcură. îşi făcură senin să continuie după înmormântare.
    Gică Elefterescu aprinse o tigare, fumând în pumn, cum proceda la şcoală, discret. Fumul se înălţa uşor şi albastru, în aerul străveziu.
   —     Se spune că n’a suferit de loc. Fericită moarte ! Ce zici, doctore ? întrebă generalul Ignatiu Za-lomit, îmbălsămat în uniforma de mare ţinută care mirosea a camfor.
   Doctorul Mihai Pop-Spătaru tocmai alegea din cutia de email o pastilă parfumată. Răspunse ţinând bomboana în vârful degetelor înmănuşate :
   —     Pentru el a fost moarte fericită. Pentru noi nu. Cred că preţuia mai mult decât jumătate din turma aceasta care ne târâm tălpile după el. Era încă în puterea vrâstei. Mai putea lucra zece, cincisprezece ani.
   —     Asta mă miram şi eu ! înţelese cu urechea lui de surd, generalul Zalomit. Pentru un simplu
290
CEZAR PETEESCU
locotenent de rezervă, prea mult tămbălău. Am a-uzit că era şi antimilitarist.
   Convoiul trecea şi se oprea în străzi cu soare, în primăvara bună şi caldă, pe care Teofil Steriu tot n’ar fi observat-o.
   Era ceasul când la masa de scris, în haina lui îmbumbiată pe corpul enorm, cu ferestrele închise, înşira slova măruntă pe hârtie, absent dela tot ce există în Univers.
   Teii din marginea trotuoarelor, dăduseră frunză subfire şi fină, de-un verde fraged peste care nu se aşternuse încă praful murdar. Trecătorii se o-preau să-şi ridice pălăriile — mulţi nici nu ştiau cine e mortul şi nici n’ar fi ştiut mai mult dacă i-ar fi aflat numele — pe urmă porneau cu pasul viu spre viata lor. Erau şi perechi cu braţul strâns cald, plecându-se să privească unul în ochii celuilalt cu o însetare nemărginită, care mâini va sfârşi în desgust.
   —     Au sosit rândunelele! Priveşte colea, pe sârma de telegraf, spuse cu bucurie o fată cu ochii albaştri umbriţi de pălăria albă, de paiu.
   Teofil Steriu, tot n’ar fi ştiut că rândunelele au sosit.
   Mirel Alcaz a junse convoiul cu un automobil şi sări sprinten, aruncând ţigarea şi distribuind o-dată cu strângerile de mână, ştirile ultime. Se alătură de cortegiu, răsucind capul în dreapta şi în stânga, îndărăt şi înainte, să-şi memoreze cine-i prezent şi cine lipseşte. Şopti la o ureche:
   —   Astăzi s’a redeschis dosarul Petrolul-Iorclan
CALEA VICTORIEI
297
Hagi-Iordan. Nebunul de Lipan de astădată o face lată. Are să-i joace şotia lui Gică, precum te văd.
   Vestea trecu din ureche în ureche. Unii mai curioşi se desprinseră să vină lângă Alcaz, ca să capete informaţii directe.
   Dricul înainta încet, încărcat de toate florile pri-măverei. Teofil Steriu, tot n’ar fi mirosit aceste flori.
   De altfel, toţi îl uitaseră. Din tot cortegiul lungit dâră în urma carului mortuoar până la capătul străzii, el era cel care interesa acum mai puţin pe cei veniţi să-l întovărăşească în drumul final. Rezerva dela început se risipise. Toţi vorbeau tare. Fumau şi comentau evenimentul senzaţional al după amiezii. Unii pistuiau vânzătorii de gazete şi aruncau din mers ochii pe „Ultima Oră“. Poeţii tineri îşi aduseră aminte cât s’au zaharisit cei bătrâni. Scriitorii bătrâni îşi schimbau amabile răutăţi de confraţi. Se vorbea cu satisfacţia dintotdeauna despre expoziţiile ratate şi despre premierele căzute. Despre un scandal conjugal, un divorţ şi o descindere într’un cuibar de stupefiante. Soldaţii scoşi din cazarmă să dea onoruri’unui mort despre care nu mai auziseră până acum, îndreptau priviri ghiduşe slugilor din acest cartier necunoscut. Se hotărau să revină în permisia de Duminecă.
   In cutia închisă de metal, Teofil Steriu trecea legănat în pasul celor şase cai, printr’o lume şi un soare şi o primăvară, pe care întâia oară nu
298
CEZAR PETBESCU
le vedea fiindcă într’adevăr nu mai putea să le vadă, cu negrul capac astupat peste ochi.
   Pe aceleaşi străzi mai trecuse şi printre aceiaşi oameni, în toate primăverile câte au fost — dar pentru el încă de pe atunci nu existau. Nu exista decât masa de scris, cu foile albe lucioase şi o lume care era numai a lui, crescută şi nutrită din el.
   —     Nu văd pe nimeni din familie. N’avea nici o rudă ? se miră Mirel Alcaz.
   —     A venit azi dimineaţă o femee, informă repede un reporter, pipernicit şi vioiu. Un fel de ţărancă bătrână sau o mahalagioaică... Am găsit-o acasă la el, bocindu-se... Eram cu Han, când i-a luat masca. 0 femee foarte simplă. Spunea că-i mama lui. II bocea: „Puiul mamii, pui !“ Şi nu-1 cunoştea. Nu-1 mai văzuse de când era în clasa întâi de liceu, când a plecat pentru totdeauna de acasă. La început se văitase că nu-i băiatul ei... Parcă avea să i-1 fure cineva!... „Puiul mamii, pui!“. Cred şi eu că n’avea cum să-l recunoască. Un pui de o sută douăzeci de chilograme!... Zice că-i făcuse o pensie... A rămas acasă să păzească lucrurile. Cică să nu i le fure nimeni. Se pare că-i o babă foarte avară. A început să strângă cheile. Iată un subiect de nuvelă pe care Teofil Steriu nu s’a gândit s’o scrie nici odată...
   —     A trimis şi Regina o coroană ! îşi exprimă uimirea, generalul Ignaţiu Zalomit.
   —   Te cred şi eu, don general Sesotris î A fost
CALEA VIOTOJÎIEI
299
cloar cel mai mare scriitor al nostru. Preşedintele Academiei ! îi răcni în ureche reporterul.
   —     Foarte bine! pricepu generalul surd, în felul său. Foarte bine! Să pui la ziar. Prea mult pentru artilerie şi nimic pentru infanterie. Aceasta am spus-o eu pe la 99—900 lui Mititâ Sturza şi nu m’a ascultat... De asta ne ducem de râpă.
   —     De ce nu-fi cumperi un microfon, domnule general? Au ieşit un fel de aparate... Microfon. Mi-cro-fon!
   —     Ştiu ! Ştiu. Lasă nu striga aşa, că doar nu-s surd. Am să vând „Creditul Minier“ şi am să cumpăr „Reşite“.
   La cimitir serviciul religios a fost lung, iar jal-nicile cuvântări numeroase.
   In jurul mormântului căscându-şi hâda gură de ţărână, făcuseră roată, în haine solemne şi negre, toti cei care ascultau vorbitorul, aşteptând ca pe urmă vorbitorul să treacă în locul lor şi să-i asculte pe dânşii. Unii grăbiţi au călcat rândul luând înaintea celor înscrişi ; alţii au avut atâtea de spus, încât le venea lor singuri să caşte. Erau şi acei care toată viata îl bârfiseră şi îl descopereau a-cum glorios.
   Soarele cu toti milostiv, îşi juca razele calde în toate cheliile lucii. La spatele acestei gărzi negre se afla ridicându-se în vârful degetelor, mulţimea cea simplă pentru care într’adevăr Teofil Sterili existase. Tineri şi femei, liceeni în uniforme, oameni care n’au pus straiu de jale oficială. Oameni pe care nu-i observă nimeni nici odată pe stradă
300
CEZAR PETRESCU
şi cărora nu le-ar şti nimeni numele chiar dacă i-ar vedea : cititori care-au crezut, au suferit şi au sperat cu lumea din cărţile lui Teofil Steriu. Aceia nu veniseră să fie prezenţi ca să se arate şi să fie văzuţi: dar aceia nu vedeau acum înainte decât un perete de capete şi de cefe, de spinări negre, astupându-le mortul lor. Mai vedeau doar aţele albastre de fum din căţuele cu tămâie şi fumul elastic şi negru al lumânărilor, înăiţându-se molatec vspre cerul primitor.
   — Mergem să ne mişcăm puţin ? Am câţiva prietini aci, cărora nu le-am mai făcut demult vizita, rosti Leon Mătasaru, prinzând braţul lui Ion Ozun.
   îşi făcură loc prin mulţime. Amândoi plecară printre monumente şi cruci. După grilajuri se vedea pământ negru răscolit, cu răsaduri proaspete de flori. Dar cele mai multe morminte, se aflau într’o mută şi mare uitare.
   Aceasta nu împiedicase primăvara, să îmbrace inesteacănii plângători într’o balansată şi încă diafană perdea de frunze mărunte. Iarba creştea viguroasă şi deasă. ]Flori sălbăticite şi proletarizate, săltaseră vânjos printre scaeţi. Era în acest ţinut tăcut al morţilor, o victorioasă irupţie a vieţii v<3-getale.
   Departe, se înmuia linia viorie a orizontului peste câmpuri, şi de cealaltă parte, oraşul îşi îneca vârful acoperişurilor în fum.
   Leon Mătăsaru privi într’acolo, pe urmă cuprinse rotund, oastea fără număr a crucilor, de aci.
   Făcu un gest neisprăvit cu mâna :
CALEA VICTORIEI
aoi
   —     Daca toţi, când suntem acolo, ne-ain aduce aminte o singură dată pe zi, că există şi aceasta, poate viata noastră ar fi altfel...
   Pe urmă, după un timp:
   —     Ştii că eu de douăzeci de ani nu mai vorbeam cu Teofil Steriu ? Am fost prietini foarte buni. Fraţi. Intr’o zi ne-am certat dela un nimic. TJn cancan de cafenea. Poate nici atât. Bunăvoinţa prietinilor !... Aceasta s’a întâmplat pe vremea când el mai venea la cafenea, înainte de a se închide în viafa pe care a dus-o. L-ai cunoscut mai bine ?
   —     Nu mult... Dar îndestul, vorbi Ion Ozun, destul ca să preţuesc în el, ceia ce putini poate au cunoscut. Sub înfăţişarea întotdeauna placidă şi de atâtea ori morocănoasă, eu am avut prilej să aflu ce ascundea... M’a ajutat când am sosit singur aci şi strein. Mi-a dat chiar să mănânc.
   Ion Ozun respinse cu mâna o prezentă supărătoare. Nu amintirea iernii de ger şi de foame ; după amiaza când Teofil Steriu a lepădat deodată indiferenta dintotdeauna să-l cheme la el. Ci respinse suvenirul privirii de mustrare şi de ironie şi poate de milă, cu care simţea că Teofil Steriu îl urmărise în drumul lui de mai târziu. Se simţea vinovat. 11 înşelase. Nu fusese vrednic de încrederea lui : el care renunţase la tot, ca să devină a-cum aproape un alt Mirel Alcaz, încă nu îndestul de abil şi încă nu îndestul de cinic.
  — Să mergem pe aci. Prietinii mei sunt mai de-paide, spuse Leon Mătăsaru, pornind alături printre grilajuri, cu pardesiul lui desbumbiat, cu pă-
302
CEZAR PETRESCU
lăria pătată gras şi cu ghetele care n’au mai fost lustruite de un an. Ţi-am spus că am fost într’o vreme eu şi Teofil nedespărţiţi, şi că după aceea nu ne-am mai vorbit. Regret acum şi ştiu că regreta şi el. Am amânat întotdeauna. Spuneam : Am să mă duc mâine, să-i apuc mâna şi să-i trec braţul celălalt după gât: „Prietene Teofile ! Frate Teofile !“ Poate şi el va fi gândit la fel. I’o citeam în privire, când întorcea ochii. Ne oprea nu ştiu ce. Fără îndoială şi siguranţa că puteam amâna aceasta pe „mâine". Acum mâine, pentru el nu mai există. De altfel nici pentru mine...
   Stătu să vorbească, rezemat cu spatele de piatra unui cavou:
   — Era singurul dintre confraţi pe care într’a-devăr îl stimam. El singur înţelesese că nu e destul să fii sau să te crezi născut cu talent. El ştia că talentul implică o teribilă răspundere. Că din momentul ce ti-a fost dăruit, trebuie să devii sclavul lui, să-l serveşti... Ceilalţi, cei care-au scris o carte şi o târâie după dânşii o viată, îl acuzau că se izolează să lucreze în afară de contactul cu realitatea. Ca să creezi nu e nevoie numai decât să paşti cu ochii realitatea, ca să dai mintii ce rumega. El ştia că nu are ce învăţa nou din această realitate. Intr’un sat se află concentrată toată umanitatea. Dacă l-ai privit odată şi l-ai înţeles odată, nu mai ai ce afla asupra umanităţii... Pe mine viaţa m’a risipit. Dc zece ani n’am scris un singur vers. Piesa care mi-a dat, aşa zisul mare succes, mi-e streină. N’o mai recunosc. E desprinsă de mine de atâţia ani! Nu
CALEA VICTORIEI
303
e bună, nici pentru ceia ce-mi dă. îmi dă bani, cu care n’am ce face, fiindcă nu mai pot cumpăra cu aceşti bani, timpul pierdut. Altceva ce^-aş cumpăra ? Pe mine mă desgustă şi o haină nouă... Teo-fil Steriu a avut tăria să se apere de aceasta. S’a salvat la timp. Ştiam că pentru un lucru nu mă iartă. Pentru aceia ce n’am făcut. Pentru acest timp pierdut... Să mergem. Intr’acolo sunt prietinii mei. Tovarăşii tinereţii care nici ei n’au făcut nimic; n’au lăsat în urmă aproape nimic. Ei au însă o iertare. Au murit înainte de timp. La începutul tinereţii. Ca această necunoscută de o pildă...
   Arătă din treacăt o fotografie pe sticlă, prinsă în marmura unui monument. Un cap de copilă, cu ochii sclipind de râs tânăr şi cu obrazul tânăr.
   —     Citeşte anul morţii... 1887... Cine-şi mai a-minteşte de ea ? Ii mai rosteşte cineva numele ? Trăeşte în vreun suvenir ? Revine în vreo conversaţie de bătrâni ?... Aceasta e moartea totală. Neantul !
   —     Totuşi, ceia ce cred eu că e mai îngrozitor decât aceasta, spuse Ion Ozun, e că poate a fost mai bine că au murit aşa, atunci. Ii sclipeau ochii de râs tânăr şi a plecat cu obrazul tânăr, aşa cum o arată această imagine. Ar fi fost astăzi o babă plicticoasă, cu umbrelă şi pelerină demodată. O pensionară care se ceartă la ghişeul de percepţie şi pe care o dă uşierul afară. Aşa a luat tinereţea cu ea. N’a cunoscut moartea din viaţă... Moartea înceată şi respingătoare.
304
CEZAR PETRESCTJ
   —     Poate, încuviinţă Leon Mătăsaru. Am ajuns. Aceştia sunt. Aci sunt.
   Locul era mai tăcut şi pustiu. Morminte sărace. Morminte părăsite ; definitiv redate pământului. Cu iarbă deasă şi cu flori de câmp. Crucile scufundate şi fără nici un nume.
   Un fluture trecea prin aer ca o floare vagabondă.
   Ion Ozun se trase înlături, să nu turbure gândul tovarăşului.
   Leon Mătăsaru, cu pălăria în mână, cu fruntea în soarele trandafiriu al asfinţitului, privea pământul gol. Ion Ozun îl văzu aşa cum îl arătau gravurile de acum zece şi cincisprezece ani: cu fruntea înaltă şi pură, cu ochii umbriţi de acea tristete cosmică a poemelor, pe care el le învăţase pe derost pe băncile şcoalei. Dar gura era chinuită şi părul de pe tâmple căzut.
   —     Erau trei... spuse înecat Leon Mătăsaru. E-rau tineri şi aveau drept să spere orice dela viaţă...
   Le rosti numele. Ion Ozun cunoscu astfel că a-colo sub pământ şi sub iarbă, se afla un pictor, un poet şi un cronicar, pe care manualele îi pomenesc drept trei mari făgădueli secerate în cea dintâi tinereţe.
   —     Eram nedespărţiţi... O ceată foarte sgomo-toasă şi insuportabilă, clocotind de proecte. Nu poţi şti cum iubeam viaţa şi cum ne iubeam meşteşugul nostru. Nu ne mai încăpea lumea. Credeam că n’or să ne mai ajungă anii, pentru câte aveam de isprăvit... Poate e mai bine aşa,, cum spuneai adineori. S’ar afla acum poate, alături de
CALEA VICTORIEI
305
ceilalţi, rostind un plicticos şi plin de vanitate discurs. Am fi poate duşmani, delà cine ştie ce neînsemnată glumă. Poate ne-ar roade invidia. Poate nu ne-am întinde mâna şi am aştepta un „mâine* \ amânându-1 până ce devine ireparabil... I-a cruţat viaţa de aceasta. Mă hotărîsem, îţi mărturisesc, să le ridic trei cruci de marmură ■— când am văzut că piesa îmi aducea atâţia bani câţi nu-mi trebuiau. Vorbisem cu prietenul Han să le făurim pentru o grădină busturile de bronz. Prostii ! Deşertăciune pe care ei ar fi respins-o. Le stă mai bine aşa. Mormintele şi catedralele abandonate, îţi vorbesc altfel... Să plecăm. Au să ne închidă aci, cu morţii.
   Grăbiră pe potecile strâmte. Cimitirul se golise. Teofil Steriu rămânea în urmă, cea dintâi noapte sub pământul ud, cu toată movila de cununi proaspete pe piept, din care în scurtă vreme n’au să mai fie decât sârme urâte şi mototol putred de frunze. Rămânea cea dintâi noapte — cea mai grea, până când cimitirul îl încorporează poporului său pacificat, imobil şi mut.
   —      Eu ştiu un vin bun, într’un loc unde sunt servit bine, anunţă Leon Mătăsaru, târziu când au ajuns în Bulevardul Academiei. Am nevoie în as-tăseară întâi să-mi amintesc. Apoi să uit. Mergi ?
   —      Dacă bine înţeles, mutra mea... acceptă Ion Ozun cu modestie, bucuros să se afle împreună cu unul din idolii adolescenţii sale.
   —   Lasă mutra. Odată, n’are să devină obiceiu.
20
30S
CEZÂ.R PETRESCU
Trebuie să ştii că eu am oroare de toata familia noastră : scriitori, pictori, gazetari, actori... Eu îmi petrec nopţile cu nişte funcţionari necăjiţi şi obscuri, care habar n’au de literatură şi de veninurile noastre. Aceasta nu-i împiedică să fie nişte oameni foarte de treabă. Dimpotrivă. N’au de împărţit cu mine nimic. Nu-mi svârl cu paharul în cap pentru cine ştie ce controverse estetice, iar veselia lor nu-i spurcată de nici un rânjet confră-ţesc. In astă seară am însă nevoie să-mi amintesc despre ceilalţi, rămaşi acolo sus, ca pe urmă, pentru încă o bucată de vreme, să uit. Haidem! Iţi spun că vinul e bun şi că sunt servit bine... Am să-ţi cânt un cântec, pe care îl cântam cu ei...
    Aşa au plecat şi aşa au cutreerat noaptea, în locul unde exista un vin bun şi unde Leon Mătă-saru era servit bine; pe urmă în alte şi alte locuri, cu băuturi mai puţin bine şi unde au fost serviţi mai prost.
    Aceasta nu mai avu dela o vreme nici o însemnătate. Au fost pe rând, fericiţi, trişti şi veseli ; au plâns şi s’au sărutat. Au cântat şi au observat a-poi că mesele încep să se depărteze şi să se apropie bizar : ceia ce li se părea totuşi foarte normal şi plăcut.
    Pe urmă, târziu, după ce s’au tras pretutindeni toate obloanele, un taximetru — cel mai ciudat taximetru din Capitală, cu mers zigzacat şi trecând prin ziduri şi prin stâlpii de felinar — i-a dus la Arizona-Bar.
CALEA VICTORIEI
307
    Un picolo cu vestă roşie şi cu tichia pe-o ureche, le-a dat ajutor să coboare. Aveau nevoie. Şi le-a deschis uşa, fiindcă voiau să intre pe fereastră. Ba, Leon Mătăsaru nu s’a lăsat convins, decât a-tunci când Ion Ozun l-a ameninţat mânios cumplit că-1 bate, fiindcă îl compromite.
    —    Ai da tu în mine Ozunule ? se miră îndurerat Leon Mătăsaru. M’ai bate, tu ?
    —     Sigur. Intri pe uşă sau te bat! afirmă cu tărie Ion Ozun, care aşa cum se afla atunci n’ar fi simtit nici o remuşcare să-şi ia la scărmănat idolul adolescenţii.
    —     Ei bine, atunci na, intru pe uşă ! renunţă cu mărinimie Leon Mătăsaru. Eu nu-s încăpăţânat ca tine !
    Intră pieziş. Şi constată că există o Providenţă, de vreme ce singura masă liberă se afla chiar lângă uşă, dispensându-1 de un voiaj riscat până în celălalt capăt.
    Bătu în lemn şi se plecă repede după pumn, să-l prindă îndărăt, fiindcă i se păru că pumnul avea o condamnabilă tendinţă să evadeze, desprins din încheetură.
    Bătu şi comandă, global: Vin. Şampanie. Wis-cky !
    Chelnerul mai sceptic în evaluarea capacităţii de consum a clienţilor, aduse deocamdată numai o frapieră cu şampanie.
    Barul era alb, lăcuit, geometric; numai lemn lustruit şi metal nichelat.
    Dar atmosfera era înăbuşitoare. Ventilatorul vâ-
308
CEZAR PETRESCU
jâind nu prididea să absoarbă fumul compact în spirale. Becurile opalescente luminau ca întrun fund de mină.
    Un quator rusesc în cazacă neagră, cânta „Luntraşii de pe Volga“ şi Ion Ozun, la înfăţişarea frunţilor plecate sub suflul vast de tristeţe, simţi o neapărată nevoie să plângă. Se birui cu o ultimă încordare adunată din drojdia conştiinţei, la gândul că în sală se aflau atâţia prietini şi încă mai mulţi cunoscuţi. Avu aceiaşi tărie, când Jazzul cântă o havaiană cu modulaţii de jale ancestrală* deşi i se păru insuportabilă amintirea că Teofil Steriu n’a trăit niciodată momentul acesta şi că deacum nici nu o să-l mai poată trăi.
    Prin irizaţii care făceau să se clatine totul în făşii luminoase de curcubeu, văzu că Leon Mătă-saru, de unul singur, se deda unei îndeletniciri stranii, spre înveselirea vecinilor de mese. Prinsese un căţel jigărit, scăpat de afară printre picioarele celor care intrau şi ieşeau. 11 îndopa cu o răbdare de doică, turnându-i pe gât şampanie cu linguriţa. Pe urmă îl ridică de pielea cefii şi îl boteză, cu un gâlgâit de şampanie în cap, dându-i numele singurului cronicar dramatic care i-a înjurat piesa.
    Ion Ozun nu se miră de loc. Găsea chiar foarte firesc, şi entuziasmat deşertă două pahare unul după altul, după care îndată se volatiliză într’o lume ireală şi celestă, fără legile gravitaţiei, şi fără dimensiuni.
    Nu-i mai păsa de cei care-1 văd şi-l cunosc.
CALEA VICTORIEI
309
    Erau cu toate acestea, îndestui.
    Chiar la masa din fata lor, Iordan Hagi-Iordan se afla înconjurat de o lume sgomotoasă şi cu veselia foarte înaintată. In smockingul gata să a-runce în aer nasturii, era stacojiu, la maximum, încât s’ar fi crezut că aceasta e seara atacului inevitabil de apoplexie. Râdea cu maxilarele late sub mustăţile uriaşe, ascultând glumele individului cu fata scofâlcită şi verzuie. Individul cu privire piezişă de intrigant şi cu o aţă de păr făcând virgulă pe fruntea untdelemnoasă, nedespărţit de el, în ultimul timp. Avea un fel deosibit de a istorisi anecdotele cele mai scabroase, fără nici o tresărire a feţii, corect, grav şi glacial. Iordan Hagi-Iordan exploadâ în hohote groase de râs şi arunca pTiviri triumfale în jur, ca unul care ar fi contribuit cu ceva la paternitatea acestor istorii.
    Venise înadins şi aci, după ce colindase toate localurile de noapte. Astfel dovedea tuturor, cât de puţin e îngrijorat el, de ameninţările Justiţiei şi de manoperile lui Gică Elefterescu. Se ştia cu arme tari în mână. îşi făgăduia o repede şi totală revanşă. Insă râsul îi rămânea feroce şi în fundul ochilor, creştea pe măsura paharelor, un întuneric răutăcios şi ameninţător.
    La masa de alături, Fredy Goldstein, prudent, încercase de două ori să plece. Har tovarăşa lui, o femee tuturor necunoscută, înaltă, cu ochi mari şi superbi, se împotrivise, fiindcă îşi găsise un dansator pe măsura ei. Scarlat Bosie.
    Când lunecau împreună, în lumina becurilor
310
CEZAB PETBESCU
schimbată — verde-violetă — celelalte perechi se opreau să-i privească. Rochia fluidă a femeii oscila înfăşurându-se în jurul bărbatului, ca firele de algă într’un fund legănat de ocean. Lanţul subţire de platină dela mâna lui Scarlat Bosie, îi des-mierda uşor catifeaua albă a pielii. Erau într’ade-văr o pereche, făcând un singur şi elastic trup. Iar ea, nu-1 îndemna din ochi, decât la dansurile cu mişcări lascive şi lungi.
   Atunci două fiinţi se aflau în sală, care se uitau cu buzele strânse silindu-se să pară nepăsătoare şi să surâdă. Fredy Goldstein la o masă, Ana Mereu ta la alta.
   Scarlat Bosie venise împreună cu Ana şi cu Gută Mereută. Dispăruse, se întorsese şi iar plecase. De fiecare dată cu ochiul mai turbure sub sclipirea de sticlă a monoclului. Ana ştia acum. Se ducea la Club. Pierdea. Se întorcea şi pleca iar. In ultimele săptămâni numai a pierdut şi din pricina aceasta se poartă cu dânsa din ce în ce mai nesuferit. E mereu preocupat. Răspunde duşmănos. Iar acum a apărut şi femeia aceasta !
   Ii fu recunoscătoare, când Scarlat îşi aminti că şi ea dansează, şi o invită.
   —     De ce mă torturezi, Charles ? îl întrebă şuerat prefăcându-se că surâde pronunţând o banalitate oricare.
   —     începi iar ? replică el cu acelaş surâs pentru ochii spectatorilor, care făcea prin contrast irita-rea şi mai crudă.
CALEA VICTORIEI
311
   —    De două săptămâni, te porţi Charles, cu mine într’un mod... Nici nu mai ştiu ce să cred...
   —     Crede ce vrei! continuă Scarlat Bosie să zâmbească suav. Crede ce vrei! înţelege că nu pot să am grijă numai de mofturile tale. Sunt într’o situaţie disperată. Ţi-am spus. Două sute de mii, care nu erau ai mei. Mâini, nu-mi rămâne decât...
   —    Ce vrei să faci, Charles, pentru Dumnezeu ? se sperie Ana, strângându-i încleştat mâna.
   Continuau să danseze printre celelalte perechi, isbutind să păstreze figură şi privire şi vorbă şi surâs de oameni care se amuză la acest ceas, cu desfătările pe care le îngăduie acest ceas şi acest loc. Dar surâsul şi vorba şi privirea, lăsau să străbată pentru un ochiu mai ateiit, de sub fata lor înşelător voioasă, strigătul singuratic al fiecăruia. Poate nu erau singurii din acest bar, încercând să se mintă într’asemenea veselie crispată.
   —    Ce vrei să faci, Charles ? Şi de ce mă mai torturezi şi cu femeia aceasta?
   —    Uit... Vreau să mă ameţesc şi să uit. Gândeşte că mâine...
   Lanţul subţire de platină alinta mâna Anei la încheerea pumnului, acolo unde Scarlat începea să o sărute, urcându-se spre umăr.
   Muzicanţii înfierbântaţi de şampania trimisă de Hagi-Iordan, păreau atinşi de paroxismul delirului acrobatic. Dopurile pocneau. Chelnerii se strecurau şerpuit printre perechi. Afară, era o noapte de April cu sclip^ de stele — dar cerul pentru rine mai exista ?
312
CEZAR PETRESCU
   —  Şi nu se poate face nimic ? întrebă Ana.
   —    Ce să se poată face ?... Am banii mâine, s’a terminat. Plătesc şi n’a fost nimic. N’am...
   —     Charles... Tu ştii bijuteriile mele. Sunt multe şi de preţ- Nu le port nici odată... Sunt o moştenire. Am şi nişte acţiuni, de care Georges nu se interesează nici odată... Dacă într’adevăr înţelegi ce însemnezi tu pentru mine...
   —     Ce-ti veni ? Cum ti-ai putut imagina aceasta?, întrebă indignat Scarlat Bosie. Dar mâna lui o strângea captivă mai încleştat şi indignarea sună moale.
   —     Uite... Mâine dimineaţă trec pe la tine. N’are să ştie nimeni, niciodată... Dar nu mai dansa cu femeia aceia. Charles, tu pentru dânsa vii aci, când nu eşti cu noi!
   —     Cum poţi să-ti închipueşti aceasta, Annie ? E întâia oară când o văd...
   —  Adevărat ?
   —     Când ti-am mintit, eu ? Să ne oprim. Pauvre Georges /... I s’a lungit nasul privind la noi şi aşteptând, vorbi Bosie generos şi cu glas îmbunat.
   Jntr’adevăr, Gută Mereută, aştepta în faţa paharului neatins, cu o resignare de martir. El nu găsea nici o plăcere în aceste nopţi pierdute, unde îl tara Ana şi pe care le-ar fi schimbat cu un jâlt înaintea sobii, unde să citească ziarele în papuci şi-n halat.
   Se ridică să le facă loc. Nopţile acestea sau poate altceva, îi lungise nasul de proboscidian şi-i înceţoşase ochii, mai mici şi mai îndepărtaţi, spre tâm-
CALEA VICTORIEI
313
ple. Gulerul smockingului îl gâtuia. Se uită la ceas. Ana se uită în oglinda poşetei.
   Dar cu gândul dus. Urzind planul cum să ia mâine inelele, colierul şi brătările, pachetul de acţiuni din birou, fără să ştie Georges nici odată. Va spune că le-a pierdut. Că i le-a furat cineva. De altfel explicaţia nu cere nici 6 grabă. Va veni târziu... Cine ştie când ! Acum, important e numai să-l convingă pe Charles să primească.
   Scarlat Bosie, privea în scrumul ţigării. Aşa de amar şi departe — încât Ana i-ar fi prins tâmplele în palme, să-l strângă la piept şi să-l facă să uite. Are să-l roage să jure că nu mai pune mâna pe cărţi, niciodată.
   De undeva, din alt local de noapte, apăru prinţul Anton Muşat.
   Se aşeză la una din mesele acum golite. Mai mult căzu. Ceru o cafea neagră, dar chelnerul nu se grăbi să-l servească. Nici nu mai era acelaş om. Nici nu mai era om.
   Un vagabond cu hainele destrămate şi cu gulerul murdar, cu barbă de o săptămână. Obrazul scobit şi ochii stiijşi în cavernele orbitelor, buzele albe şi nările arse arătau risipirea din urmă a cocainei. Schimbase morfina pe praful alb, fiindcă era mai uşor de găsit. Când n’avea cu ce să-l cumpere, îl cerşea. Ca acum, când se ridică împleti-cindu-se să meargă până la masa lui Iordan Hagi-Iordan. El poate să-i dea oricât şi oricând. Numai un semn să-i facă şi toate femeile de aci, îi întind cutioara de fildeş.
314
CEZAR PETEE8CU
   Iordan Hagi-Iordan se afla însă într’un ceas turbure şi crud. încordarea îndârjită din aceste din urmă zile şi băutura acestei nopţi, se descăr-cau într’o duşmănoasă; clocotire împotriva întregului univers.
   —     Nu te-a invitat nimeni să stai jos, Prinţule î rânji. Poţi rămâne la distanţă. Aduci insecte. Şi poţi să mă scuteşti în astăseară cu milogeala. . 0 cunosc. Ai plictisit toată lumea cu ea.
   Quatorul rusesc cânta o melopee gravă şi tristă.
   Anton Muşat rămase în picioare. Aşa se vedea întreg, cu hainele spânzurând pe schelet, cu mâi-nele lui albe şi lungi, tremurând gelatinos. Nu mai avea tăria să plece. Uitase mândria să răspundă. El ar fi plătit cu orice, dacă ar mai avea cu ce. un singur dram de praf pe unghie sau pe lopăţica de fildeş. Rămase în picioare, fiindcă şi creerul era golit de gând.
   Ceilalţi, din jur, priveau. Ion Ozun, adormise cu fruntea în palmă. Leon Mătăsaru, urcase câinele botezat pe masă, şi cu spatele întors la toată sala* îi jura duios că l-a adoptat, ca să nu mai fie a-mândoi singuri pe lume ca nişte orfani.
   —     Am să te duc la bae, pă’ătosuleL. Şi-o să ne cumpă’am amândoi ’aine noi... Am să-ţi cumpă-ă on zu’galău ş’on pa’adesiu, o să ne p’imbăm ca ’işte boe-ei, pă’ătosule !...
   Individul cu faţa verzuie şi cu glumele fără nici o tresărire în obraz, se plecă să şoptească o inspiraţie la urechea lui Iordan Hagi-Iordan.
CALEA VICTORIEI
31&
   —     Ei bravo ! Asta e o idee! se înveseli entuziasmat Iordan Hagi-Iordan.
   Şi întorcându-se, către chelner:
   —     Chiamă pe Mitzi, garderobiera. Să se prezinte îndată.
   Garderobiera veni. Corul sfârşise.
   —     Asculţi, Prinţule ? Ştiu ce vrei, dar şi tu ştii, că ori ce pe lume se plăteşte... Cred că eşti convins de asta, tu care o viaţă întreagă ai plătit... Poţi să plăteşti şi acum.
   —     N’am ! râse idiot, Anton Muşat, cu această unica tresărire a realităţii în creerul lichefiat.
   —     Ştiu şi asta! Ţie n’are ce să-ţi mai ia fiscul lui Vintilă. Cu toate acestea, putem cădea la înţelegere... Prietenul de aci, mi-a dat o idee. Tu vrei să-ţi plăteşti o plăcere. Eu vreau să-mi plătesc un gust... E simplu?
   —   Simplu, repetă maşinal Anton Muşat.
   —     Atunci ne-am înţeles. Nu eşti atât de irnbe-cilizat. cum spune lumea, Prinţule!... Eu nu-ţi cer mare lucru. Ingenunchi aci şi săruţi talpa lui Mitzi. Nu e întâia oară când săruţi pantoful unei femei. Pentru aceasta, plata e aci!... (Puse pe masă cutia rotundă de os, trimisă ele o femee din mână în mână, pe sub mese).
   Haide ! Miuzik !
   Garderobiera vru să fugă.
   —     Stai! o prinse cu mâna de fier, Iordan Hagi-Iordan. Aceasta, e pentru tine! — îi mototoli o hârtie albastră în pumn.
   —   Ei Prinţule ! Ce-aştepţi ? Uite aci; au apărut
316
CEZAR PETRESCU
două cutii. E lumea generoasă cu tine în astă noapte... Două cutii, ai pe o săptămână... Grăbeşte, căci îmi retrag oferta.
   Prinţul Anton Muşat privi împrejur cu ochii goi. Poate nici nu vedea nimic. Poate îi păreau toate ireale. Poate îi erau toate indiferente.
   —   îmi dai ? gângavi neîncrezător.
   —     Suntem între oameni de onoare! se scanda-iiză Iordan Hagi-Iordan. Un cuvânt am. Uite, aci! puse laba păroasă, pe ambele cutii.
   Anton Muşat se îndoi de genunchi, cum se îndoia când era copil, în fata altarului, dus de guvernantă în zilele de sărbătoare, în haina de catifea cu guler de valansienă.
   —     Cum poţi face, aceasta ? sări împingând mesele şi smuncindu-1 de mână, femeia cu ochii i-menşi şi cu rochia de alge, care stătuse alături de Fredy Goldstein. Cum poţi face, aceasta ? Şi dumneata cum poţi cere aceasta ? Dumneata, brută! îl fulgeră cu ochi fosforici, pe Hagi-Iordan. Şi voi toţi, cum putefi tolera aceasta, voi toţi care vă pregătiţi să priviţi, brute ? se adresă tinerilor sclivi-siţi, cu râsul vâscos şi poltron, care toată noaptea o asasinaseră cu ochiade.
   Vorbind, se întorcea spre toţi svârlindu-le mânia în obraz şi mânia îi lumina figura, cu ochii sclipitori sub părul de aramă.
   —     Bravo ! Eumenindo ! aplaudă Leon Mătăsa-ru, care atunci observă că a fost ceva.
   Căţelul ingrat, cu toate jurămintele de frăţie ale
calea victoriei
317
lui Leon Mătăsaru, profită de ocazie şi o tuli de fugă pe sub mese.
   —    Ascultă fetito ! mormăi ameninţător în mustăţile groase, Iordan Hagi-Iordan, încă mai stacojiu.
   Femeia îl măsură fără să răspundă şi-i întoarse spatele. Anton Muşat se lăsă dus de mână, la masa ei, ca un copil care s’a rătăcit.
   Dar Fredy Goldstein dispăruse. Găsise că e mai prudent.
   Patronul făcu semn jazzului şi alămurile isbuc-niră un dans vesel ca să acopere glasurile.
   Gând au plecat toţi, Scarlat Bosie rămase în urmă şi vru să cheme privirea femeii. Femeia răsuci dispreţuitoare capul şi începu să toarne cafeaua neagră în ceaşca lui Anton Muşat. Prinţul Anton, stătea cu mâinele pe gennuchi şi poate nici nu pricepuse ce s’a întâmplat cu el.
   —    Ţine-mi te rog, haina, domnule Bosie, rosti Ana.
   Guţă Mereuţă i-o luă din mână şi o ţinu el. Prin oglindă, Ana îl văzu deodată învăluiri d-o cu o privire pe care nu i-o cunoştea. 0 privire care era desigur, cea adevărată, a lui, când credea că nu i-o surprinde nimeni. Iar din privirea aceia, Ana înţelese cu o rece cutremurare până în tălpi, că el ştie.
V
                „GROAZNICUL ASASINAT**.
                 Brusc, în larma voioasă şi fără presentiment a străzii, un strigăt strident a săgetat:
                 —   Citiţi ediţia specială !... Speciaaalaaa !
                 Şi îndată o ceată de demoni cu piept în desmâţ, au erupt întrecându-se’n răcnet:
                 —     Ediţia specială !.. Groaznicul atentai ! Primul Ministru asasinat /..
                 Demonii negri svâcnesc printre automobile şi cai. Şer-puesc pe sub oişti. Dan busna şi într’o singură clipă au împroşcat strada până în celălalt capăt, cu chiotul care poate e mincinos. Cinci mii de mâini au smuls foile cu păcura udă. Zece mii de ochii devoră avid litera lată, gigantă. Surâsul de adineaori a încremenit uluit.
                 In văzduhul electric cutreeră suflu de catastrofă. Glasurile s’au înecat de stupoare. Au apărut din pământ, patrulând, cadenţat, soldaţi cu arma la umăr încinşi în cartuşierele pline. Semnale sfâşie timpanul prelung din gardist în gardist. De tinde tălăzueşte atâta norod? Tumult de întrebări şi răspunsuri. Braţe agitate. Urlet de clacson. Tropot sonor de copite. Fâlfâe peste capete foile lor albe cu litere negre : „Speciala ! A apărat speciala ! Groasni-cul asasinat lu YTrecc vertiginos un automobil ministerial spintecând zăgazul de piepturiJ Şi altul. Şi încă unul. In toate sunt oameni cu haine întunecate şi uniforme, oameni cu buzele strânse şi cu privirea gravă, în gol. Şi toate gonesc într’acolo. Acum ştii că telefoanele sbârnâie neîntrerupt şi că pe spiţe de sârme, vestea a fulgerat centrifug, până la marginea ultimă a ţării.
                 —   Primul Ministru asasinat!
                 Ce importă ? Undeva, într'o vâlcea de sub cerul imobil şi indifereni, un plug trage cuminte brazda cea grasă. Sună lin o falangă de turmă. Scârţâie cară pe drumuri domoale de ţară. Vântul alintă lanul cu verdele fraged. Se aude în luncă şi un cântec. Totul e calm, cum a mai fost.
                 Viaţa, nu se opreşte, pentru atât l
   Costea Lipan se întoarse dela fereastră. Deschise sertarul mesei şi scoase revolverul, mic, negru şi plat.
CALEA VICTORIEI                     319
   Ii juca în palmă, cum văzuse şi invidiase. II a-runca, îl prinse, îl răsuci, până când metalul fu cald de căldura sorbită din sângele lui.
   II puse la loc şi abia a trântit sertarul, că iar îl deschise şi iar începu jocul cu arma fascinatoare.
   Nu s’a oprit decât să asculte. Când a auzit paşi separându-se de ceilalţi paşi şi înaintând pe scările lui. Paşi uşori de femee. Cu o svâcnire scurtă a inimii, s’a răsucit aşa cum se afla, în picioare, rezemat de masă, cu jucăria de otel în palmă. Paşii aceia parcă îi recunoaşte. I-ar fi vrut ai femeii din noaptea şi ceata de atunci.
   De când o aştepta.
   Paşii s’au oprit. Dincolo de uşă se ghici o şovăială intimidată. Poate nu crede că mai stă aci. Poate până sus, hotărîrea s’a sleit. Cunoaşte a-ceasta. El prea bine, din mizeria ""propriilor hotă-riri de atâtea ori ostenite, cunoaşte aceasta. Desluşi foşnet de manta cauciucată, de ploaie.
   Aşteptarea îi fu intolerabilă.
   Chemă :
   —   Intră ! fără ca mâna de afară să fi bătut.
   Uşa se deschise cu precauţie. Prea încet. Prea
încet.
   —   Sabina ! exclamă dezamăgit.
   Era numai Sabina. Iar ca să-şi strivească bucuria care împotriva vrerii, îi năvălea totuşi fiinţa, îşi încruntă sprincenile, săpând între ele cutele a-dânci, din anii când era încă acasă. Anii când Sabina descoperise că această încruntare îi gravează
320
CEZAB PETRESCU
în frunte un H: „Iniţiala tai Stigmatul tău... Ht Haine-Ură!“
   —     Costea! Bine că te-am găsit, dragă Costea! înaintă Sabina, înaltă şi uşoară, după cea dintâi şovăire, în prag.
   Se repezi să-i cuprindă gâtul. Nu se văzuseră de patru ani. Costea Lipan se feri.
   —     Bagă de seamă, să nu atingi acesta! anunţă, săltând revolverul în mână şi în aceiaşi clipă se simţi scăzut în ochii lui, fiindcă i se păru că a rostit cuvintele teatral.
   Sabina nu ţinu socoteală de avertisment, strân-gându-i umerii şi îmbrăţişându-1.
   Numai după aceia, când se desprinse de el, se alarmă.
   —   Ce însemnează aceasta, Costea ? Ce e aceasta?
   —     Cum vezi... Un revolver şi nimic mai mult! vorbi Costea cu o tărăgănată indiferenţă, de care fu şi de aceia îngrijorat, fiindcă şi aceia îi sună nefiresc.
   —     De ce umbli cu un revolver ? Ce vrei să faci cu un revolver, pentru numele lui Dumnezeu, Costea ? se sperie copilăros Sabina, cu toate că nu mai era o copilă.
   —     Nu vreau să fac nimic alt, decât ceia ce se poate face cu un revolver. Mă amuz. Eu lovesc întotdeauna, aci! spuse, atingând tâmpla Sabinei, cu ţeava circulară şi, râzând, cum credea el, sa-tanic.
   Sabina se trase un pas îndărăt, înfiorată de a-tingere.
CALEA VICTORIEI
321
   —     Costea ! Ce sunt glumele acestea sinistre?... Ah ! Ai rămas tot aşa !... Strânge te rog oroarea aceasta şi ascultă-mă, să-ţi vorbesc. N’am venit pentru glume, Costea.
   Costea Lipan aruncă revolverul în sertar şi împinse cutia. Nu fiindcă aşa îi ceruse Sabina. Ci fiindcă atât cât îl simţea în mână, nu putea rezista ispitei să-şi dramatizeze gestul şi glasul.
   —     Te ascult! se aşeză pe marginea mesei, cu picioarele atârnate. Ia loc, te rog! N’ai prea mult de ales. Aci, pat! Dincoace, scaun !
   Cu neplăcere se întreba dacă şi în această insistenţă să atragă luare aminte asupra mobilierului sumar şi a încăperii sărăcăcioase, nu scotea cumva corniţe subţiri, o fanfaronadă absurdă şi inutilă. „De ce nu sunt natural ? De ce nu mai pot oare să vorbesc cum ne înţelegeam când eram copii ?“
   Sabina îşi desfăcu nasturii impermiabilului pudrat argintiu de bura de afară. II desbrăcă şi îl atârnă în cuierul pe care l-a descoperit îndată, cu instinctul de interior al oricărei femei, în câteva minute la dânsa acasă, oriunde. Gândi: „Aci, se cunoaşte lipsa unei mâini de soră sau de iubită. Totul e prăfuit şi lipsit de graţie. Rece şi trist. Masa trasă aci, ligheanul acesta de tablă acoperit, oglinda îndreptată în cuiu, ar fi luminat îndată totul. Aci n’a fost niciodată o floare într’un pa-liar. Gât e de singur !“
   Se aşeză pe marginea patului. Amândoi se pri-Tiră. Au măsurat cât s’au schimbat. Sabina îl găsi
21
CEZAB PETBKSCU

mai colţuros, voluntar, agresiv şi enigmatic, în înfăţişarea aceasta cu începutul de bărbăţie împlinită, suprapus pe trăsurile de adolescent rebel, de eri. Pentru dânsa fusese întotdeauna un inspirat, un om tare, un răzbunător social. Era numai un tânăr chinuit de luptă cu el însuşi. Dar ea îl admiră fiindcă a plecat de acasă şi a rupt cu toţi, ca să-şi împlinească destinul lui mesianic, deşi venise să-l întoarcă de unde plecase.
   Gostea o admiră altfel. Nu mai recunoştea în domnişoara aceasta frumoasă şi sveltă, pe Sabina lui de acum patru ani. Se mlădiase în linii suin ţiri şi în curbe fine. Doar ochii mai erau aceiaşi, cu lucirea lor neagră de antracit: „ochii ei, de galoşi Tretorn“. Şi poate în ei chiar, lucirea din adânc era alta. In aceasta nu mai exista nimic din Sabina drăcoasă, cu nasul turtit de geam, când privea afară.
   Se scutură: „Cad în sentimentalism. M’am eliberat de tirania familiei şi iată că e destul să a-pară unul dintre ei, ca să mă încleiu în duioşie mă-lăiaţă. A devenit, ceia ce trebuia să devină. 0 domnişoară probabil cu fumuri şi care fără îndoială a început să charlestoneze. Are desigur un flirt. Mâine va aştepta să se mărite, ca Ana, cu cel dintâi imbecil pus de alţii în cale. Ce vrea dela mine? Ge mai vor dela mine ?“
   —  Aştept! anunţă scurt.
   Sabina veni la el şi îi puse mânele pe umeri, privindu-1 în ochi cu blândă iubire.
   —  Gostea, te rog să nu-mi vorbeşti aşa... Nu me~
CALEA VICTOEIEI
823
rit să-mi vorbeşti cum faci tu cu ceilalţi. Şi te rog sa uu întrebi nimic, numai să mă asculţi... Să mergi cu mine să o vezi pe maman. Te roagă ea să vii. Te rog eu.
   Gostea îi desprinse mâinele încet.
   —      Ai urcat scările degeaba, Sabina. Ştii bine că am plecat să nu mă mai întorc nici odată. Mu ne mai avem nimic de spus.
   —      Dar te roagă maman, Gostea... E în interesul tău. Pentru tine.
   —      Dragă Sabina, de mine îmi port eu de grijă, A?am spus că...
   —      Tu nu ştii cât e de grav, Costea! întrerupse nerăbdătoare Sabina. Altfel nu veneam... Iţi mărturisesc că am plecat cu gândul să te mint.
   —   începi frumos 1 observă el, ironic.
   —   Lasă-mă te rog, să urmez. Ascultă...
   —      Poftim! se uită Gostea în tavan, ca să arate cât de puţin e dispus să asculte, dacă Sabina crede că există ceva care să-l poată aduce acasă.
   —      Mă gândeam să te mint, Costea. Să-ţi spun că maman e bolnavă grav şi că de aceia te chiamă. Am ţinut hotărîrea până aci, sus, la uşă. Şi aci am înţeles că nu te pot minţi. Intre noi, n’a fost nici odată minciună şi ipocrizie... Am să-ţi spun aşa dar lucrurile cum sunt, adevărul...
   Sabina se aşeză la loc, pe marginea patului a-coperit cu pătură sijjră, şi povesti.
   Erau întradevăr ştiri care nu puteau să-l lase nepăsător pe Costea Lipan, oricât îşi impunea el să pară că ascultă în silă, uitându-se în tavan, pe
CEZAR PETRESCU
pereţi, la vârful ghetelor, ca un om obligat să aştepte sfârşitul unei istorii plicticoase.
   înţelese că a devenit un obiect de precupetire., ca ostatecii de răsboiu şi văzu că îl aşteaptă un, ceas greu.
   întâmplările ajunseseră aci prin peripeţii turburi, pe care Sabina le pricepea numai pe jumătate.
   Gică Elefterescu, din cine ştie ce pricini hotă-rîse să# facă pace cu Iordan Hagi-Iordan. Se pare? că se temea acum de el. II chemase pe Constantin. Lipan şi îi ceruse să suspende urmărirea şi să închidă dosarul. Constantin Lipan refuzase. îşi înaintase dimisia. Ministrul nu i-o primise. Avea tot: interesul ca afacerea Petrolul-Iordan Hagi-Iordan,... să fie închisă numai de cel care o deschisese, fiindcă actualul Procuror General se bucura de prestigiul unui fanatic al Justiţiei, incoruptibil. Numai el ar fi putut înmormânta cu toate onorurile, a— ceastă istorie care dura de patru ani.
   Discuţia s’a oprit aci, acum câteva zile. Eri Ministrul l-a chemat din nou şi i-a pus înainte un dosar al lui Costea, alcătuit de politia şegretă. I-a arătat că dacă nu s’a atins nimeni de Costea până: acum, aceasta a fost numai graţie lui. Dar că a-cum nu mai poate tolera un asemenea scandal. Dealtfel, chestiunea e de resortul Justiţiei militare şi: a Ministerului de interne. După cele ce s’au întâmplat la grevele de cărbuni, ciocniri cu armata, salve, răniţi şi morţi, guvernul e dator să ia măsuri severe... Concluzia a fost netedă : ori Procure-
CALEA VICTORIEI
325
mii general renunţă la capul lui Iordan Hagi-Ior-dan, ori Costea va fi dus în 24 ore la Jilava. Constantin Lipan fireşte a respins târgul, anunţând tot odată că-i este indiferent ce se întâmplă unui individ pe care demult nu-1 mai consideră copilul lui.
   Astăzi Ministerul a schimbat ordinea de bătaie ^şi a reluat atacul pe alt front. A sunat pe Elena Lipan la telefon şi i-a vorbit. A trimis-o pe Elvira Eleîterescu să-i arate în culori patetice tot ce-1 a-meninţă pe Costea. Amândoi au rugat-o să pună cioată energia de soţie şi de mamă, pe lângă Constantin Lipan ca să-şi salveze copilul. Sunt interese mari la mijloc. Dictate din loc înalt. Gică E-lef terescu pretinde că el, numai transmite dorinţa celor hotărîţi să-l cruţe pe Iordan Hagi-Iordan cu orice preţ. Dacă până diseară la nouă, Procurorul General nu înţelege să se supună acestor interese superioase de stat, atunci la noapte, cel mult mâine dimineaţă, Costea va fi dus între santinele, cu lanţuri la mână.
   Elvira Elef terescu, n’a uitat să pomenească şi rtot ce-a făcut bărbatul ei pentru dânşii şi; ceia ce-ar putea să mai facă pentru toţi : pentru Constantin Lipan, pentru Annie, pentru Nellu şi chiar pentru Sabina, când va termina Facultatea. Şi-a -exprimat îndestul de bine simţit decepţia, că la a-tâtea dovezi de prietinie, li s’a răspuns cu atâta ingratitudine.
   Pe urmă Elvira Elef terescu a plecat. Telefonul
326
CEZAR PETRESCU
şi-a încetat sbâmâitul. Acasă a rămas Elena Lipan să-şi frângă mâinile.
   —      Gostea, mă asculţi ? se apropie Sabina de în-cheere. Trebuie să vii. Gândeşte la biata maman. Ea nu îndrăzneşte să spună ceva lui papa. Ştie că nici nu sufere să-i vorbească nimeni, nici odată,, despre asemenea lucruri. Tot aşa, nici pe tine nu vrea să te împiedice delà nimic. Dar vrea să te vadă. Să ştie ce ai să faci... Haide, spune că vii t Gostea, la ce te gândeşti ? Unde ţe uiţi, tu, acum ?,
   G oştea, balansând picioar ele pe mar ginea mesei, după ce sfârşise de privit tavanul, pereţii şi vârful ghetelor, căscă, deşi nu-i venea de fel să. caşte. întrebă :
   —   Aceasta e tot ?
   —      Ge mai vrei să fie Gostea ? Cred că atât e* destul...
   —      Ascultă, Sabina... La ce Facultate te-ai înscris tu ?
   —   La Litere... De ce întrebi ? nu înţelese Sabina,.
   —      Credeam că la Drept. Ga să continui dinastia ilustră de jurisconsulţi : Lipan-Mereuţă, spre* gloria dreptăţii patronată de domnul Gică Elefte-rescu. Văd că pledezi prost. Dar pledezi lung. Ai fi avut astfel, toate şansele să devii o celebritate* somniferă a baroului...
   —      Gostea, n’am venit la tine ca să mă supăr de* glumele tale stupide. N’am urcat scările până aci,, pentru aceasta....
   —      Regret, Sabina. E tot ce-ţi pot servi î sări Gostea de pe masă şi merse să privească jos, stra-
CALEA VICTORIEI
827
da, şi nu numai strada. Locul din fala oglinzii de frizerie, unde ştia că se află întotdeauna la ceasul acela, un om care îl aşteaptă.
   Omul lipsea. Curios. Acum mai mult decât oricând, era firesc să fie prezent. Acum, când în as-tăseară ori mâine dimineaţă, avea să-i Lată la uşă: „In numele legii, te declar arestat!“
   Sabina se apropie de el. Ii puse braţul pe după gât şi îl întoarse spre ea:
   —     De ce nu vrei, Ccstea ? Fă aceasta pentru mani an. Vezi eu n’am trecut niciodată peste cuvântul tău. Mi-ai spus să nu te caut niciodată. Te-am ascultat. Poate simţeam nevoie să viu la tine. Eu numai cu tine mă înţelegeam. De multe ori mă sufoca şi pe mine viaţa aceasta uscată, de acasă. Ne vedeam risipiţi în oraşul acesta, toţi, parcă am trăi fiecare în altă planetă. Deoparte Annie, de alta tu ; acasă eu şi Nellu, streini, papa şi maman cum îi ştii, cu toată discuţia lor redusă la o sută de întrebări şi răspunsuri monosilabice. îmi era dor atunci de tine. Şi nu veneam. Dar acum \i-am călcat cuvântul, pentru biata maman. Fă aceasta pentru dânsa... Tu nici nu vrei să mă asculţi, Cos-tea... Unde te uiţi ?
   Gostea se desfăcuse de braţul ei cuprins după gât şi privea absent, pe fereastră, în stradă unde soarele se amesteca oblic cu bura de ploaie, într’un joc luminos şi plin de gingăşie al cerului.
   —■ Unde te uiţi, tu ? repetă Sabina.
   —     Mă uit jos, cum vezi. La această Calea Victoriei, pe care probabil n’am s’o mai pot conteni-
328
CEZAR PETRESCU
pla multă vreme, dela aceiaşi înălţime. Adun ultime impresii...
   —   Ce vrei să spui, Costea ?
   —     Nu vreau să spun nimic. Tu m’ai anunţat, doar. In astăseară sau mâine dimineaţă cel mai târziu, voi fi înţărcat de acest spectacol. E întâia oară când am să regret Calea Victoriei. Priveşte şi tu, Sabina. îmi plăcea de aci, să mă uit în fiecare zi. Este un om, care m’a învăţat să văd cu ochii reci, lucizi. îmi plăcea acest spectacol, fiindcă îmi dădea tărie. De aci văd viermii şi pe cei care strivesc viermii. învăţ să-i urăsc şi pe unii şi pe alţii. Pe viermi fiindcă se lasă striviţi. Pe ceilalţi, fiindcă strivesc. Ii vezi ?...
   Sabina aruncă o distrată privire dealungul străzii, cum se vedea de sus, în irizaţia fină a picăturilor aurite de soare, cu lanţul vehiculelor şi cu furnicarea neagră a trotuarelor. Gândul ei nu-i era acolo. Spuse cu nerăbdare:
   — Te-ai decis, Costea ? Nu e timp de pierdut.
   — Ce să decid ? N’ani nimic de decis. Rămân aci şi aştept. Ceiace poate să mi se întâmple, e fără importanţă şi banal. Se întâmplă câtorva sute de oameni în ţara românească, pe an. Şi câtorva zeci de mii, în toată lumea. Regret doar, că timpul acela care-mi era preţios, l-am pierdut. N’ani făcut nimic. L-am pierdut vorbind şi trândăvind. Amânând. Nu bănuiam că am să devin atât de repede, ostatec în mâna domnului Gică Elefterescu. Poate că dacă ştiam, m’aş fi grăbit. Acum, nu-mi rămâne decât să aştept mesagerii domniei-sale.
CALEA VICTORIEI
320
   Vorbind, Cos tea se întoarse la masă, trase sertarul şi începu să joace din nou revolverul în palmă. Aruncându-1, prinzându-1, răsucindii-1, până metalul răcit se încălzi şi prinse viaţă.
   Sabina, îl privea cu inima golită de sânge. Nu-şi putea înăbuşi o ciudată pornire de admiraţie. Ce tare era, aşa, cu fruntea lui pătrată şi încruntată! Cu semnul urii scris deasupra sprincenilor şi cu părul Iui aspru, de sârmă! N’are să se dea înlături dela nimic. El trăeşte pentru alţii.
   Mai încercă odată, punând mâna pe oţelul plat:
   —   încetează te rog, Costea. Şi haidem!
   —     Ţi-am spus că nu mă mişc de aci. Rămân să-i aştept. Vreau să vadă că nu mă tem şi că nu fug. Iar dacă ţii să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. Am hârtii de ars. Scrisori. Trebuie să mă pregătesc pentru o clipă, care nu se ştie cât va dura. Nu vreau să te găsească şi pe tine aci. Complici inutili, situaţia domnului Procuror General.
   Spunând, desprinse pardesiul Sabinei din cuier vŞi o sili să îmbrace mânecile. O duse până la uşă.
   —   Lasă-mă să te sărut măcar, Costea.
   —     Despărţirea condamnatului la moarte. Tra-viata ! râse Costea, dar întoarse capul, să nu i se vadă ochii.
   Paşii Sabinei se mai auziră un timp, coborând treaptă cu treaptă. Pe urmă se topiră în ceilalţi paşi.
   In Calea Victoriei, Sabina nu ştiu încotro să a-puce. Norii retraşi, desveliseră o jumătate de cer-
380
CEZAR PETRESCU
Albastrul se boltea niai adânc, i. Pudra străvezie de picuri, dura încă, pulverizată din senin şi scânteind diamantin în snopii de raze.; ’
    Văzduhul era înviorat de capricioasa scrimă' dintre ploaie şi soare. Asfaltul ud se shicea văzând cu ochii, în insule albe. Trecătorii îşi încetiniseră mersul, ca să se bucure mai îndelung de* ceasul acesta rar, când şi cerul voios pare că vşi-a luat încruntările în joacă.
   — Unde alergi, păpuşico ? spurcă puritatea clipei*, cu zâmbet libidinos, un băeţandru fardat şi cu tăetura hainelor exagerată până la caricatură, rezemat de bara unei vitrine.
   Sabina trecu mânioasă, fără să privească în urmă. Alerga într’adevăr. Atâta lumină şi soare şi aer împrospătat, îi strânseseră inima, la gândul lui Costea, rămas în camera deşartă şi ostilă de sus, să aştepte ceasul când o mână va bate implacabilă ca destinul în uşă. Fusese prea copilă. Costea n’o luase în serios. Ea nu ştiuse să-i clintească hotărârea. Era nevoie de altcineva, autoritar. Un prietin. îşi amintise că acum patru ani, înainte de a pleca de acasă, Costea vorbea despre un asemenea prietin. Ion Ozun, redactor la „Voinţa“; tânărul acela cu pălărie mare şi cu părul pletos, care i-a smuls de pe linia ferată, din calea expresului,, în noaptea când soseau în Bucureşti.
   La el alerga. Poate întâmplarea din noaptea a~ ceia, fusese un avertisment profetic. El, cu mâini puternice, îi trăsese din faţa primejdiei. Tot el, va şti acum, cu un bral tot atât de puternic, să-l o-
CALEA VICTORIEI
crotească pe Gostea. Să-i dea un sfat, să-l adăpostească undeva, să-l convingă ce zădarnică bravură e să aştepţi cu mâinele încrucişate o ameninţare: care s’a anunţat. Poate mai grabnic, să-l împiedice dela cine ştie ce nebunie. De ce revenea Gostea mereu la revolverul oribil ? „Eu lovesc întotdeauna aci!“ Părea hipnotizat de arma ucigaşă. .
   Sabina mai iuţi paşii. Inchipuirea-i urzea scene sângeroase, după modelul peripeţiilor de film cu aventuri de conspiratori şi spioni: uşa de sus zăvorită, o somaţie, două, a treia ; un umăr aruncând scândura în ţăndări; Gostea rezemat de masă* cum l-a găsit, descărnând calm gloanţele până la ultimul.
   Urcă într’un suflet scările redacţiei, printre a-fişele roşii, unde un pumn gigant sdrobea infime gângănii omeneşti: „Voinţa! Citiţi Voinţa! Voinţa exprimă dârz voinţa tinerii generaţii!“
   In patru ani, Voinţa îşi afirmase cu succes, mai mult decât voinţa dârză a unei generaţii, dreptul său nu mai puţin dârz la viaţă. Din gazeta sărăcuţă dar bătăioasă, ospitalizată în cele trei camere dosnice ale Secolului în schimbul unor servicii achitate, cu prisosinţă, astăzi devenise un abil mare cotidian, temut şi linguşit de oamenii tuturor partidelor, cu local propriu, cu o armată de reporteri şi cu anticameră întotdeauna tixită de toţi necăjiţii pământului. Astfel se împlinise enigmaticul oracol al lui Mir el Alcaz, când afirmase-că independnţa e un bun, care se vinde scump.
332
CEZAR PETRESCU
   In această sală de aşteptare, fu invitată şi Sabina :
   —     Domnul Ion Ozun e în conferinţă cu domnul director. Pe cine să anunţ ?
   Sabina îşi scrise numele pe foaia de hârtie, şi începu să aştepte, alături de inventatorul nenoro-cos, chel, cu fruntea bombată şi cu barbă de gnom. Inventatorul se strânse politicos în capătul banchetei. El aştepta resignat, în această cameră, cum aştepta în fiecare zi de ani şi de ani, oriunde credeţi că va descoperi însfârşit pe cineva să-l asculte. Din chelia sferică şi lucie, radiau fire de păr diafane ca un nimb de argint în bătaia soarelui revărsat pe fereastră. Se simţea în elementul său, în toate sălile cu oameni frământaţi pe scaune, gemând, consultând ceasurile, oftând, citind de două şi trei ori aceiaşi pagină de ziar şi tresărind de câte ori se deschidea uşa. Poate uitase ce mai căuta şi ce mai spera. El pornea în fiecare dimineaţă de acasă şi se întorcea în fiecare seară la planurile, devizele şi laboratoriul lui, după ce colindase toate anticamerile din Bucureşti. Şi poate ultima descoperire şi cea mai de preţ, era aceea pe care o purta filosofic cu el din anticameră în anticameră, ignorând-o : Elixirul răbdării.
   —      Poftiţi, domnişoară ! Domnul Ozun vă aşteaptă.
   Sabina merse după uşier. Inventatorul cu nimb subţire de argint, nu se miră şi nu fu indignat ca alţii veniţi mai târziu, îi trec înainte. L-ar fi sur-
CALEA VICTORIEI
33a
prins desigur, o abatere dela această imuabilă rân~ duială.
   Prin săli, reporterii şi redactorii ucenici, ples— căiră din limbă, admirativ :
   —     Al dracului Ion Ozun ! Numai lui îi pică toate-bucăţelele bune !...
   —■ Luaţi loc, domnişoară. Vă stau la dispoziţie,..
   Ion Ozun aşeză un scaun în faţa biroului. Avea. un birou cum visase.: cu telefon şi numeroase butoane de sonerii.
   —     Să-mi daţi voie să vă prezint mai întâi pe directorul nostru... Domnul Mirel Alcaz.
   Mirel Alcaz rămăsese înadins, să afle ce poate-voi dela dânşii fiica Procurorului General.
     Cunoştea conflictul dintre el şi ministru, pe chestia Petrolul-lordan Hagi-Iordan. Gică Elefte-rescu îl rugase chiar să pregătească atmosfera,, pentru o apropiată închidere a dosarului. Şi dăduse să înţeleagă că nu i-ar displace de fel, oarecare aluzii mai apăsate, la excesul de zel al unor magistraţi atinşi de delir persecutoriu şi primejduind cu şicanele lor, reputaţia oamenilor de muncă şi de energie, care salvează prosperitatea întreprinderilor financiare şi industriale, într’o vreme când creditul ţării e atât de sdruncinat. Iordan Hagi Iordan îşi asigurase la rândul său bunăvoinţa Voinţii, prin omul cu faţa măslinie, confident: nedespărţit în timpul din urmă şi mijlocitor care condusese cu machiavelică ferocitate condiţiile împăcării cu Gică Elefterescu. Procurorul General,....
33i
CEZAR PETHESCU
  n’avea altfel de ce se bucura, la Voinţa, de o presă prea blajină.
    Sabina privi drept în ochii lui Ion Ozun. Aşa cum privea întotdeauna. Nu-1 recunoştea, în tânărul acesta cu haină croită după ultimul jurnal şi cu părul domesticit. Presimţi că altfel ar fi vor-' bit „celuilalt", mai hirsut şi mai direct, mai simplu, în portul lui boem.
    Dar „celălalt", nu mai exista.
    —     Domnule Ozun, ştiu că sunteţi prietin cu fratele meu, Costea. De el e vorba...
    Sabina se opri şi ridică genele lungi spre Mirel Al caz.
    Directorul Voinţii înţelese şi îşi luă ziua-bună :
    —     La revedere, domnişoară. Şi tin înainte de a pleca, să vă asigur că ziarul nostru stă la dispoziţie oricând şi oricum, pentru fiica domnului Procuror General şi pentru sora frumoasei doamne Annie Mereutzâ... Dragă Ozun, când termini, treci pe la mine...
    Se întoarse un pas din prag, să adaoge confidenţial :
    —     Domnişoară, simt datoria să vă previn. Nu-i ascultaţi madrigalele 1... Acest Ozun e o teribilă poamă!
    Ion Ozun râse încântat de sine, puse o ţigară între buze, oferi alta Sabinei şi fu surprins că e refuzat ; sună. Avea chibrituri, dar nu putea rezista plăcerii să se afle servit, să sune, să distribuie ordine, să flecărească la telefon, să concentreze în jurul lui toate atenţiile.
CALEA VICTORIEI
335
   —     Foc, Niculae ! Am cerut foc... Lasă chibriturile aci. Şi pentru oricine mă caută, sunt plecat. .S’aştepto!
   Neculai servi foc. Lăsă cutia su chibrituri şi se duse să împărtăşească uşierilor celorlalţi că domnul redactor Ion Ozun, iar a pus mâna pe o bom--bonică de fată. Degeaba mai cerea foc, că părea destul de aprins.
   Era acelaş Neculai, care într’o dimineaţă cruntă de foame, îi adusese lui Ion Ozun, pe o tavă paharul de apă rece, după ce aşteptase alături de inventatorul nenorocos, cu barba de gnom şi frunte nimbată. Neculai se strămutase dela celălalt ziar, după Mirel Alcaz. Atunci Ion Ozun îşi jurase să-l copleşească de bacşişuri princiare, fiindcă n’avu-sese de unde să-i arunce o singură monedă de doi lei. Acum îl copleşea cu amenzi. Neculai nu se mâhnea. II admira.
   —     E vorba de frate-meu, Costea, reluă Sabina. Fiindcă ştiu că sunteţi prietini buni...
   —     Eram, pot spune, domnişoară. Eram... De un timp încoace, mă evită. Ii par desigur un prea infam burghez.
   —   In acest caz... vru să renunţe Sabina.
   —     Aceasta nu înseamnă nimic, domnişoară. Eu îi păstrez aceiaşi prietinîe... Sunt câteva luni de când nu ne-am văzut. Aş fi îitQantat să găsesc un pretext şi să ne apropiem din nou... Mai ales când aceasta, s’ar face prin mijlocirea unei domnişoare atât de nostimă ca mata...
CiZAR PETRESCU
33G
   Sabina roşi de indignare. Pentru ce venea ea t Şi ce-i spuneau oamenii aceştia !
   înciudat pe cele ce spusese, era şi Ion Ozum Cuin de nu găsise alt compliment mai puţin uzat,., decât eftinul „nostimă domnişoară ?“
   —  Vă rog, continuaţi, domnişoară...
   Prin fumul ţigării, Ion Ozun admira frumuseţea mlădie şi fragedă a Sabinei, minunându-se prin ce extravagantă a naturii, a apărut într’o familie' cu oameni zidiţi din aluat vârtos, ca fostu-i prietin Gostea Lipan, sau uscaţi şi mecanizaţi ca maniacul Constantin Lipan, sau cu înfumurare pa-triciană, ca doamna Annie Mereutzâ.
   Sabina povestea. Ion Ozun privea.
   Gând sfârşi, hotărîrea lui era luată. Va merge la Gostea. Dar nu pentru el, fiindcă demult nu-1 mai interesau toate rătăcirile lui de copil bătrân.-Gi pentru această domnişoară cu genele lungi şl frizate, cu negrul ochilor atât de adânc şi cu însufleţirea glasului atât de irezistibil convingătoare..
   —     Numai dumneata, domnule Ion Ozun, poţi să-l împiedici dela cine ştie ce nebunie. Mă tem pentru dânsul. Mi-e penibil să mărturisesc aceasta, unui om pe care abia l-am cunoscut...
   —    Frumoasă domnişoară, prietinia dintre Gostea şi mine, îmi dă dreptul să nu mă consider un necunoscut pentru mata, spuse Ion Ozun cu emfază. Gă v’afi gândit la mine, aceasta îmi pare o...
   —     Intr’adevăr. Poate am avut o fericită inspiraţie. Aş fi regretat toată viata, dacă nu aş fi în-
CALEA VICTORIEI
337
cercat şi acest ultim mijloc... se ridică Sabina, în-tinzându-i mâna.
   Ion Ozun duse la buze, degetele lungi şi subţiri,
   —     Termin în câteva cuvinte cu directorul nostru, domnişoară, şi într’un sfert de oră voiu fi la Gostea...
   —     Şi încă mai cer ceva, domnule Ozun. Eu plec direct acasă şi stau sentinelă la telefon. Aştept să-mi comunici dumneata, ce-ai isbutit să-l convingi.
   —     Domnişoară, dorinţele matale sunt ordine, se înclină Ion Ozun, cu o curtuoazie larg gesticulată de muşchetar, deschizându-i uşa şi conducând-o până la scări.
   Sabina descoperi afară că lumina clementă a soarelui e mai suportabilă şi că voioşia trecătorilor e mai puţin respingătoare.
   —     Ce voia bibilica ? întrebă Mirel Alcaz, când Ozun intră în birou.
   Lui Ion Ozun niciodată directorul Voinţii nu i s’a părut o mai desăvârşită canalie.
   —     Nimic interesant! răspunse cu nepăsare. Un mic serviciu pentru un frate al ei, cu care am fost prietin... Gostea Lipan, dacă-ti aminteşti, cel care vorbea astăiarnă la întrunirile comuniste.
   —     Apropos, de acest Gostea Lipan... Chestia Iordan Hagi-Iordan se complică. Se pare că amicul s’a impacientat şi pune condiţii feroce lui Gică. Bietul Elefterescu m’a chemat la telefon, extrem de alarmat. Mi-a spus, atât cât se pot spune lucrurile acestea la telefon, că Hagi-Iordan i-a fixat termen până mâine la douăsprezece. Altfel, dă
22
338
CEZÂfi PJSTKESCU
drumul la scrisorile lui autografe... După cât cunosc eu cuprinsul acestor scrisori, ar fi destul una singură, ca să-l scoată definitiv din circulaţie pe Gică. Mă mir cum a lucrat atât de imprudent, chiar dacă e o poveste veche de acum şapte ani... Elefte-rescu e înebunit. Constantin Lipan e nebun complect. Am spus eu că ăsta are să-i frângă gâtul lui Gică !... Lui îi trebuia un om mai suplu... Acum ar fi bucuros să scape de el, dar vrea să-l forţeze să-şi dea dimisiunea, fără ca publicul să facă a-propiere între această dimisie şi scandalul Hagi-Iordan... In consecinţă, ne roagă să-i dăm o mână de ajutor. Să-l somăm pe el, ca Ministru de Justiţie, într’un articol cât mai violent, să ne răspundă cum tolerează un Procuror General, al cărui copil e unul din cei mai primejdioşi agitatori comu-niştri. Probabil e vorba de acest Costea Lipan, al dumitale...
   —     Dar nu-1 văd agitator primejdios de loc, exclamă Ion.Ozun. II cunosc bine. E un băiat foarte detreabă, cu o scrânteală revoluţionară la cap... A-ceasta are să treacă odată cu tinereţea.
   —     II priveşte personal, dacă are să-i treacă ori nu, strânse din umeri Mirel Alcaz. Principalul e că trebuie să-l servim neapărat pe Gică. Ii suntem obligaţi până peste cap. De altfel obligaţi am rămas şi fată de grecoteiu... De Iordan Hagi-Iordan. M’am gândit la tine. Un simplu articolaş. Un aldin. Patruzeci de rânduri. Uite chiar titlul : „Lipan şi Lipan4 c. Deoparte Lipan, procurorul; de alta Lipan, agitatorul. Aci, gardianul neînduplecat al
CALEA VICTORIEI
339
ordinei şi al legii — dincolo, duşmanul tot atât de neînduplecat, al ordinei şi al legii.
   —   Dragă direct ore, aceasta n’o pot face...
   —     Pentru bibilica de adineori ? râse printre dinţi, Alcaz.
   Ion Ozun îşi înghiţi răspunsul care-i venise prompt pe buze şi numai târziu, după ce-1 alungă, răspunse cu alte cuvinte, mai calm :
   —     Nu pentru domnişoara Lipan... Pentru fostul meu prietin Costea Lipan. Ştiu că nu e agitator, ştiu că nu e primejdios...
   —• Prea mult ştii, ricană directorul Yoin\ii.
   —     Da, ştiu prea multe... Şi chiar am să te rog, directore, să-mi faci şi mie d singură dată o concesie. N’am cerut Voinţii nimic. Dar nu pot admite să-l atacăm pe Procurorul General, nici pe chestia aceasta stupidă şi nici pe oricare alta. Eşti şi dumneata tot atât de convins ca şi mine că e un om onest şi scrupulos până la manie. Facem o crimă... Nu e omeneşte şi nu e în interesul gazetei...
   —     Ta-ta-ta !... Ai început să mă înveţi pe mine, ce e şi ce nu e în interesul gazetei ?... Ozun dragă, ti-a răsucit bibilica aia capul, în doi timpi şi trei mişcări. Nu teram crezut aşa de slab de înger. Am înţeles.
   —   N’ai înţeles nimic, directore.
   —     Ascultă, Ozun! îşi pierdu răbdarea Mirel Alcaz. Nu vrei să scrii articolul ? Haide, admit! Nu te constrâng. Dar te rog să nu-mi dai lecţii. Aci eu sunt stăpân şi eu dau directive. Au început să mă plictisească ifosele acestea, de moralişti, de cugetă-
340
CEZAR PETRESCU
lori şi de independenţi. Dacă-ţi place!... Dacă nu!., (arătă cu mâna spre uşă). Necesari sunt toti, indispensabil nu e nimeni.
   Ion Ozun avu o clipă fulgerarea amintirii, când alt om la alt birou de director, aproape cu aceleaşi cuvinte şi cu acelaş gest, arăta uşa reporterului politic Mirel Alcaz. Atunci el, într’o dimineaţă de foame după alte dimineţi de foame şi de ger, în camera dealături unde fără voie ascultase, îşi spunea că n’ar fi răbdat să tacă aşa cum a tăcut Mirel Alcaz, nici pentru toate dimineţile de foame până la sfârşitul vieţii. Rolurile se schimbară. Mirel Alcaz se afla într’un jâlt de director — iar el, Ion Ozun, tăcea. Tăcea, cum tăcuse celălalt.
   Directorul Voinţii, bătu cu o mişcare impacientată cartonul tigârii în tabacherea lată de argint, gata să rostească încă odată:
   —   Am terminat!
   Atunci trânti uşa de perete şi svâcni în mijlocul cabinetului directorial, Dima reporterul fără pereche, care ca Balsamo, e în aceiaşi secundă îri douăsprezece locuri prezent.
   —     Ati auzit ? Şefule, dă ordin să oprească ediţia de provincie ! Nu ştiţi ?... Primul Ministru a fost asasinat! Hârtie!... Sună tipografia...
   —     Nu !... Ce-s basmele acestea ? refuză să creadă sărind de pe scaun Mirel Alcaz. Am vorbit cu el la Cameră, acum o oră jumătate...
   —   Şefule, dela Cameră vin. Acolo s’a întâm-
CALEA VICTOKIKÎ
841
plat... Sub ochii noştri... Dati-mi hârtie... Fă-mi loc... Mişcaţi-vă fraţilor, că pierdem ediţia...
   —   Dar e imposibil, Dima...
   Reporterul, scurt, gras, asudat şi gâfâind încă, se aşeză la birou, înşfăcând blocul de hârtie.
   —     Eu scriu faptele... Tu Ozun, toarnă-i câteva rânduri despre lipsa măsurilor de pază... Primul Ministru plăteşte, fiindcă guvernul a fost prea tolerant cu agitatorii... Şefule, tu scrie necrologul... Mort la datorie, et eteţera et, etetera...
   —     Tot nu ’nteleg... Cum s’a întâmplat, moncher urni ? nu voia încă să admită, Mirel Alcaz...
   —     Nu-e timp de povestit, Şefule... Ne iau ceilalţi cu ediţia specială înainte, scria Dima, svârlind foile cu ieroglife sgâriate cu creionul... In câteva vorbe, aceasta e... După ce-a răspuns la interpelarea lui Ioaniteanu, Primul pleca la Senat... Pe scări i-a ieşit un individ înainte... Pac-pac! două gloanţe în tâmplă... N’a zis nici pis, s’a lungit jos şi veşnica pomenire !... Individul a dispărut... Ceia ce e nostim, e că asasinul venise cu Lampagiu, inspectorul de poliţie... De-o lună se învârtea tot printre oamenii politiei. Se dăduse drept agent secret strein... Ii prostise pe toti... E după cât se pare un a-narhist celebru şi nu e la primul atentat... Dă ordin la secretariat să pună un clişeu mare... II a-vem pe cel dela banchetul de-acum două luni, la aniversarea Premierului...
   In câteva minute, redacţia Voinţii fu un infern de sonerii şbârnâite, de uşi trântite, de ordine strigate şi contramandate, de oameni gonind şi întor-
342
CEZAR PETRESCU
candu-se dela tipografie. Peniţele scârtâiau. Foile nepaginate sburau pe măsură ce erau scrise, în subsolul unde rotativa înţepenise, aşteptând să svârle într’o jumătate de oră ediţia specială cu litere ude, de-un lat de palmă.
   —   In ce ăn era născut ?... La 64 sau la 65 ?
   —   Parcă-şi luase doctoratul la Paris...
   —     De cinci sau de şase ori, a fost Prim-Minis-tru ? Ia vezi colecţia...
   —     Echipa ! Dă ordin să fie gata echipa de vânzători.
   In toate pâlniile telefoanelor, glasurile sbie-rau răguşit. După stupoarea din primul moment, senzaţia evenimentului cutreeră toate încăperile.
   —     A adus o fotografie !... Gostin, a adus o foto-grafie dela faţa locului... Avea din întâmplare a-paratul la el...
   —   Fuga la zincograf ie ! Clişeu lat, pe 3 coloane...
   —     Allo ! Allo ! Lasă-mă domnişoară... Aici Voinţa ! Vo-in-ţa I Daţi-mi siguranţa Generală! Da-ti-mi Internele ! Allo! Camera...
   Mirel Alcaz, încheiase necrologul şi adăogă câteva rânduri bine aduse, despre succesorul defunctului, care nu putea fi altul decât Gică Eleftere-scu... Aşa îl cerea tara, aşa îl voia partidul. Gândi că acţiunile lui Iordan Hagi-Iordan, au crescut vertiginos ca şi ale lui Gică. O singură scrisoare publicată mâine, în autograf, ar decide pentru totdeauna soarta lui Gică Elefterescu. II vedea pe Iordan Hagi-Iordan frecându-şi mâinile.
   îşi frecă şi el mâinile.
   Din asemenea complicaţii turburi, un om înde-
CALEA VICTORIEI
343
mânatic poate obţine orice, dacă e destul de independent să joace pe amândouă tablourile.
   Sună telefonista.
   —     Domnişoară, dă-mi casa Iordan Hagi-Iordan. Pe el personal. Dacă nu e acasă, biroul Hagi-Iordan. Sau Banca lui. Sau „Petrolul".
   Aşteptând, deschise uşa de alături, să vadă ce face Ion Ozun.
   La. birou, Ion Ozun scria de zor, un scurt şi fulgurant articol, vestejind lipsa de energie a guvernului care n’a ştiut să stârpească din timp plaga a gitatorilor şi acum plăteşte. Uitase cele făgăduite Sabinei Lipan. Uitase existenţa lui Costea Lipan. Muşcând cartonul ţigării, se opri să rotunjească în gând, o frază de sfârşit destul de patetică. Surâse încântat, când o găsi. Mirel Alcaz, se plecă şi citi peste umăr:
   —   Ei bravo ! Aşa mai vii de-acasă, puiule!
   —     Vă chiamă la telefon, casa Iordan Hagi-Iordan ! anunţă un uşier.
   In cabinetul înalt, rece şi luminos, Procurorul General Constantin Lipan, nu semăna niciodată cu omul cenuşiu şi timid, care se strecura miop, confundându-se cu mulţimea fără nume a străzii.
   Aci, un simţimânt aspru şi drept al datoriei, v îndrepta umerii şi îi învârtoşa glasul. Pentru a-ceasta trăia. Aceasta îi vibra ca o strună întinsă, toată fiinţa.
   Iar când intra şi ieşea dealungul culuoarelor hâ-
344                         CEZAK rifiTKJîSCC
de cu haotica larmă care transformă acest palat al Dreptăţii într’un birt vulgar de gară, într’o cafenea de bursă şi într’o hală de precupeţi la taraba Justiţiei, apariţia sa amutia deodată toate glasurile. Toţi se fereau la o parte respectuos ! Pusde-ria de martori, de împricinaţi gălăgioşi, de avocaţi târând după dânşii ghiosdane uzate, toată mulţimea cu miros de sudoare şi cu mască de pe figuri sfâşiată să arate goale; aviditatea, teama, vicleşugul şi minciuna — deschidea potecă despicată să-i facă loc. Chiar la viesparul înveninat al „Ur-lătoarei“, de unde porneau slobozite poreclele infame şi tocmelile cinice să cutreere bâzâind din sală în sală şi din etaj în etaj, chiar acolo numele lui era răstit fără rânjet. Nimeni nu-i descoperise o articulaţie şubredă în armura-i intact lipită pe trupul lui, slăbănog, dar călit de o văpaie lăuntrică îndată ce păşea pragul intrării.
   Constantin Lipan întrupa mistica Justiţiei şi scepticii care la început îl asemuiseră cu un grotesc Don Quihote, luptându-se cu morile Dreptăţii legat la ochi pentru o Dulcinee legată şi dânsa la ochi, sfârşiseră prin a recunoaşte că Ministrul a avut o mână mai ferice decât merita.
   In cabinetul înalt, rece şi luminos, Procurorul general Constantin Lipan, veghea după parapetul dosarelor, cu spatele rezemat de spătarul scaunului înalt şi drept. De puţine zile numai, umerii coborau treptat şi ochii se stingeau sub sticla ochelarilor, arătându-1 aşa cum îl cunoştea lumea de afară când se prefiră neobservat printre trecători.
CALEA VICTORIEI
Trupul trudit se scorojea. încât părea că numai haina îl susţine în cutele metalizate. Mâna osoasă întârzia pe foile dosarelor. Creionul roşu luneca...
   îşi aducea aminte tresărind. Corpul revenea la loc, cu umerii rectificaţi, ca o armă care s’a încărcat din nou, automat.
   Aşa l-a găsit acum două ore soneria telefonului, când Gică Elefterescu i-a vorbit ceva şi el a răspuns : Nu ! Aşa l-a găsit şi acum, a doua chemare a Ministrului.
   Cu pâlnia la ureche, Constantin Lipan nu putea şti ce culoare cadaverică, i-a cuprins obrazul pe măsură ce asculta.
   Răspunse totuşi şi de astădată, răspicat: Nu !
   Aşeză cu meticulozitatea lui de miop, pâlnia pe suportul de nichel. Dar mâna îi tremura. îşi strânse cu o mare sfârşeală între oasele degetelor, tâmplele în care s?au înfipt dureros doi dinţi de cleşte! Primul Ministru asasinat şi omul acela nu gândeşte decât la târgul lui !...
   îşi trosni încheeturile degetelor. Se ridică şi reveni la loc. In câteva clipe, vestea uciderii va cuprinde instantaneu tot oraşul. Iar cea dintâi represiune va fi urgia împotriva tuturor suspecţilor. A tuturor — şi a lui Gostea.
   Se ridică iarăşi. Nu mai orândui hârtiile cu mi-nuţioază grijă de maniac. Nu mai închise sertarele. îşi lnă pălăria din cuier şi ieşi, grăbindu-se atât de neînfirea lui, încât uşierul rămase privin-du-1 din urmă, cu mâna la gură şi cu ochii căscaţi.
   Golcătul sălilor era acelaş dintotdeauna. încă
846
CEZAR PETKESCU
n’a ajuns ştirea. In cinci minute, toată mulţimea aceasta se va îmbulzi spre ieşiri împinsă de bestială curiozitate să afle, să strige, să alerge!... Constantin Lipan nu răspundea la saluturi. Nu le vedea.
   Răsuflă uşurat, când căzu pe pernele taximetru-lui.
   —  Mai repede ! Am spus, Calea Victoriei!
   Urcă scările, cum nu făcuse niciodată, nici în
tinereţea lui cumpănită. Câte două şi trei trepte. Se opri în fata uşii să-şi astâmpere bătăile inimii pretimpuriu bătrână şi slabă. E uşa aceasta ? E alta ?
   —  Intră!
   A fost glasul lui Costea.
   Era glasul lui Gostea şi pornirea lui Constantin Lipan, a fost să străbată distanta până la dânsul* sări prindă fruntea strâns la pieptul lui uscat, cu un gest fierbinte de ocrotire.
   —  Bună ziua, Gostea !
   Atât spuse. Şi cu atât se opri în prag.
   —  Bună ziua, papa!
   Costea s’a ridicat fără grabă de pe scaunul din faţa sobei de fier, unde este un morman de hârtii arse, iar glasul i-a sunat cu îndepărtare.
   Nu-şi întinseră mâinile. Gostea nu-l pofti să şadă. Constantin Lipan alese marginea patului de fier şi se aşeză, cu pălăria pe genunchi. Nu-şi închipuise vreodată că are să se simtă) atât de jenat şi strein, în fata unui copil ăl lui. CcŞtea văzu că a mai albit şi că din gulerul larg, gâfâi i se deşiră
CALEA VICTORIEI
34Î
mai lung. Constantin Lipan, constată că ochii lui Gostea, sunt mai adânc scobiţi, sub fruntea lui aspră şi încăpăţânată.
  ■ Vorbi.
   Dela început, cu sentimentul că se izbeşte într*o rezistentă stâncoasă, pe care nimic n’are s?o poată sfărma.
   Costea ridică privirea surprinsă, numai la episodul atentatului. Aşa dar acela s’a \imit de cuvânt. Ii recunoaşte mâna. Două gloanţe în tâmplă. „Eu lovesc întotdeauna, aci!“ S’a tinut de cuvânt, iar el în vremea aceasta, stătea la adăpost, aşteptând o arestare pe care o dramatiza anticipat, cu o fanfaronadă de cabotin al revoluţiei. Ce-au făcut toti, ceilalţi ? Ca şi el, s’au împrăştiat, lăsând un necunoscut, un strein, să răzbune cei optzeci de morţi dela minele de cărbuni.
   —     Asasinul a dispărut, continuă Constantin Lipan. Dar sperăm, pentru scurtă durată... Nu poate să scape...
   —     Pe acela nu-1 prinde niciodată, nimeni! rosti Costea.
   —     De unde ştii ?.. Sunt copilării!... Asemenea oameni sfârşesc întotdeauna unde trebuie să sfârşească şi cum trebuie să sfârşească.
   —     El nu. Ştiu că nu va sfârşi aşa, fiindcă îl cunosc.
   Constantin Lipan înclină fruntea, biruit de o a-menintare mai grea decât o aştepta când a urcat aci. Dacă l-a cunoscut într’adevăr, cercetările vor ajunge din fir în fir, până la Costea. Copilul a-
CEZAR PETRESCU
■M8
cesta va li strivit ca o gâză, sub talpa unui ora cum e cel care i-a vorbit adineori la telefon.
   Se hotărî :
   —   Costea... Să uităm tot ce-a fost...
   —   Eu nu am nimic de uitat.
   —   ...te iert, pentru...
   —      Nu am nevoie de nici o iertare, pentru ni-mic.
   —      înţelege, Costea că sunt la mijloc ani din viata ta. Poate toată viata ta...
   —   Sunt major. Dispun de viata mea...
   —      Costea, este un mijloc... Lasă camera aceasta şi vino acasă. La mine nu are să te caute nimeni. N’au să cuteze... Pe urmă îti găsesc o posibilitate să pleci... Până se uită...
   —      Papa, când eram copil m’ai învăţat să am curajul actelor mele. Să răspund pentru faptele mele.
   Constantin Lipan coborî mai jos fruntea.
   După o tăcere, în care străbătu de jos, din stradă, răcnetul vânzătorilor de ziare, anunţând ediţia specială, mai încercă :
   —     Cel puţin vei spune că n’ai cunoscut omul a-cela... Asasinul acela... Vei spune că n’ai ştiut cine era şi ce avea de gând să facă... Vei spune că te-a indus în eroare. Că l-ai crezut un agent secret strein, cum l-a crezut toată lumea...
   Costea, vorbi apăsat, privindu-1 în ochi :
   —     Papa, tot când eram copil, tot dumneata, m’ai învăţat să nu mint niciodată. Şi n’arn mia-
CALEA VICTORIEI
349
tit. E greu să învăţ aceasta acum... Şi s’o învăţ dela dumneata...
   Constantin Lipan nu putut suporta privirea copilului.
   —     Aceasta e ultima ta hotărîre ? întrebă cu o-chii în pământ.
   —     Papa, nu există nici ultimă, nici primă ko-tărîre. E una singură. Acea care se potriveşte cu tot ce m’ai învăţat, când eram copil.
   Se ridicară amândoi, în acelaş timp. Constantin Lipan îşi spuse că poate ar fi plecat cu o uşurare dacă discuţia sfârşea altfel, dar cu o urîtă u-şurare. Nu-şi putu înăbuşi, ascuns, într’o firidă tăinuită şi neştiută a sufletului, mulţumirea, a-proape recunoştinţa, că într’acest ceas, Costea a vorbit într’acest chip.
   —  Cu bine, Costea.
   —   La revedere, papa.
   De astădată şi-au strâns mâinele. Poate Costea şi-ar fi apropiat fruntea de buzele lui Constantin Lipan, poate Constantin Lipan şi-ar fi apropiat buzele uscate, de fruntea lui Costea.
   Dar îi ţintui mândria pe amândoi.
   Coborând scările, Constantin Lipan văzu firma biroului de publicitate.
   Intră şi întrebă unde e telefonul.
   —     Sunt Procurorul General. Vreau să comunic ceva urgent Ministrului de Justiţie...
   —     înţelegem, domnule Procuror-General, spuse un tânăr roşcat cu ochelari, care citea lacom edi-
350
CEZAR PETRESCU
tia specială... Poftiţi pe aci. înţelegem, cu oribilul acesta asasinat...
   Se trase respectuos şi discret la o parte.
   — Allo I chemă Constantin Lipan, în gura neagră de ebonită. Allo, domnul Ministru al Justiţiei?.. Da-da! Primul Procuror, Lipan... Chiar pentru a-ceasta, chemam... Am meditat şi am ajuns la concluzia că aveţi dreptate... Fireşte, domnule Ministru... Exact, cum mi-ai cerut dumneata. Facă-se voia dumitale !...
   Pe scări, coborî încă mai jos, până în Calea Vio-toriei, un om mai adus de spate şi mai lăturalnic privind să nu înfrunte alte priviri : un om care îndată se înecă neînsemnat în fluviul celorlalţi oameni.
VI
   MÂINE MERGEM LA CURSE.
          Erau doi. Un domn bătrân şi simpatic, cam demodat ca umbrela lui cenuşie. Celalalt, un tânăr înalt şi musculos* cu umerii laţi şi cu mijloc subţire; un exemplar superb şi bronzat, după care femeile întorceau involuntar ochii pe stradă.
          Bătrânul se născuse, trăise şi aştepta să moară în acest Bucureşti, despre al cărui trecut scrisese o Istorie în trei tomuri; nepotul acum sosea din viaţa vastă şl însorită a câmpurilor.
          — Recunosc că sunt un ghid fără nici un haz, surâse bătrânul cărturar cu oarecare melancolie. Ce te-aş putea iniţia dintr’o viaţă prin care am trecut spectator? Eu ştiu când a fost alădită şi de câte ori a fost restaurată o biserică. Mai ştiu când a ars o uliţă şi unde a fost spânzurătoare. Pot să-ţi descriu după documente precise, cum a fost viaţa de aci, acum cincizeci, o sută ori două de ani. Pentru viaţa de acum însă, ochii mei sînt prea uzaţi şi inima mea a fost închisă. Căutaţi aşa dar un ghid tânăr, de tinereţea şi sănătatea ta. O călăuză, dacă se poate, cu fuste. Lecţiile i a să fie mai puţin monotone şi sânt sigur că ti’au să se poarte prin biserici pustii şi prin muzee cu molii.. Eu atât pot să îţi zugrăvesc; o închipuire de bătrân maniac. Vezi tu, mie Calea Victoriei îmi apare întotdeauna ca un arbore. (Nu râde! Te-atn prevenit că e o idee de băti ân !) Un arbore cu rădăcina în Lipscani şi in întortochetura aceasta stufoasă de străzi vecine, cu bănci, case dc schimb, zarafi, engro-sişti şi cu magazine mereu primenite şi până seara gdlife. De aci îşi populează tot oraşul sucul vieţii. Banii şi belşugul. Substanţa şi podoabele. Ceia ce-i îndestulează nevoile lacome sau numai deşertăciunea .. Tulpina, îmi pare că e tot traectul, de aci, dela Poştă şi Casa de Depuneri, până la Capul Podului. Precum vezi, e o tulpină cam deşirată şi îndestul de strâmbă. Nu e un arbore rectilin şi aerisit. Dar pe scoarţa acestei tulpine mişună toate gâzele: şi cele urâte şi cele neplăcute ochiului: şi cele cu aripi şi cele care se târâie ; si care adună şi cele care risipesc.. Iar acolo, în vârf, dela Capul Podului înainte, Şoseaua şi aleele răsfirate cu vile, frunzarul umbros pentru desfătarea îndestulaţilor Mergi într'o zi cu soare ca aceasta : ai să găseşti vânturându-se o lume voioasă şi gureşă, în cele mai frumoase straie şi în cele mai scumpe vechicule. E o fluturare de aripi irizate şi o întrecere de culori, într’adevăr încân-
852
CEZAR PJSTREBCU
                tătoare... Insă un lucru c bine să iei aminte: dacă fluturii au ajuns acolo, sus; omizile lor şi-au hrănit şi îşi hrănesc încă viaţa de aci, de jos, dela rădăcină Lipscanilor, din bănci şi case de schimb, societăţi cu o jumătate de miliard capital sau tejghele mucede de zarafi — iar praful irizat de pe aripi şi toată amăgeala pentru ochi, le cară ambalate în hârtie de mătase, tot din vitrinele Lipscanilor mereu primenite. De aci şi-au supt viaţa, i dar şi răul de care adesea mor... înţeleg că eşti nerăbdător să porneşti într’acolo f zâmbi cărturarul bătrân
                  —     Ai înţeles bine, unchiule I recunoscu tânărul cu obra bronzat şi cu dinţi de zăpadă.
                  —   Bagă de seamă. Viaţa de acolo, câte odată ucide,.
                  —     Cât despre aceasta... Eu am culcat un urs, cu pumnii mei, rosti tânărul umflânda-şi pieptul puternic, gata să dărâme în joacă, toate împotrivirile.
                  Cărturarul bătrân, îl privi din urmă, cum se depărta spintecând voiniceşte mulţimea. Apoi plecă păşind mărunt, cu umbrela lui cenuşie, să cerceteze un zapis din leatul 1146.
   încă odată, Ana străbătea Calea Victoriei, legănată pe elastice roti de gumă, expusă ca într’o vitrină în automobilul cu largi ferestre de cristal.
   Dar ochii nu mai căutau privirea trecătorilor, unde citea altădată cu egală satisfacţie, admirarea sau invidia.
   Ana privea în nevăzut, cu buzele subţiri şi strânse.
   Oricine ar fi observat dacă s’ar uita atent, că nepăsarea n’a încremenit numai în obrazul cu pudra şi roşul mai spălăcite. A invadat nesimţit portul hainei, pălăria care nu mai e ultimul model dela Paris, heneul părului neîmprospătat la timp, lăsând rădăcinile negre.
   Frumoasa doamnă Annie Mereutzâ, trecea pe Calea Victoriei, ca prin pustiul lunar.
   Alături, Gută Mereută, stând incomod şi drept ca întotdeauna pe marginea banchetei, fără să se razeme de spătarul cu resorturi, cu palmele pe ge -nunchi, îmbumbiat până sus ca un cioclu, nu rostise de-un sfert de oră nici un cuvânt. Ana îi fu
CALEA VICTORIEI                     353
recunoscătoare. Ea ştia acum, că la orice cuvânt, nu mai avea glas să răspundă cu sumetia tăioasă de odinioară.
   Iar tăcerea aceasta imobilă a bărbatului, era mai încărcată de ameninţări ca toate mustrările. Era explicaţia suspendată: poate peste un ceas ; poate peste un an ; poate pentru niciodată.
   Povestea ei fusese scurtă. Şi ca oricare, banală.
   In dimineaţa când a hotărît, a dus scrinurile pluşate cu bijuterii şi pachetul cu acţiuni. Scarlat Bosie s’a împotrivit. A fost nevoie de rugăminţile şi de plânsul ei, ca să le primească. Două săptămâni pentru dânşii, s’a luminat din nou un calm armistiţiu, în garsoniera cu divanuri scunde, cu blăni moi sub picioarele goale şi cu pijamale schimbate după culoarea cerului. Apoi telefonul a început să sune fără răspuns. Scarlat Bosie era din nou preocupat şi întotdeauna grăbit...
   Intr’o zi, Georges trecând pe Calea Victoriei, s’a oprit în fata unei vitrine de giuvaergiu să admire un colier cunoscut. A intrat, a întrebat preţul şi. mai stărtiitor decât preţul, cum ajunsese din sertarul Anei acolo. Nu i-a fost anevoie să afle ; iar ce n’a aflat, să complecteze cu gândul. ..Da, da, un domn cu o brăţară subţire de platină... Avem dovezi la mână, domnule judecător. Noi nu lucrăm decât cu persoane cunoscute". Două zile, Gută Me-reută a cules toate economiile din anii când era burlac şi a făcut datorii, ca să răscumpere cutiile cu nestemate. A pus negustorul să le trimită Anei, fără nici un cuvânt.
23
354
CEZAR PETBESCU
   A aşteptat.
   N’avea ce aştepta. Numai Ana îşi mai închipuise că dela Scarlat Bosie, putea să aştepte ceva. Când a ajuns acasă la el, cu haina de stradă trasă în fugă peste haina de casă, Charles a primit-o surprins şi nerăbdător, după ce-o ţinuse cinci minute, la uşăi Era un miros de parfum strein în cameră; ţigări strivite la jumătate în scrumiere, cum fumează numai femeilej două pahare pline de Porto.
   —     Charles, dragă Charles, se întâmplă ceva rău cu noi. Georges ştie...
   —     Nici nu l-am crezut aşa de dobitoc, ca să nu simtă măcar atât, întrerupse Scarlat Bosie, căutând cu ochii ceva.. A înţeles ce căuta, când a văzut unde i s’au oprit ochii. La o cămaşă de femee şi la ciorapii svârliţi mototol, aşa cum au fost ju-poiaţi în grabă de pe picior.
   —     Charles ! îi prinse Ana cu amândouă mâinile revenirile pijamalei, să-l apropie şi să-l privească în adâncul negru al pupilelor. Tu ai pe cineva la tine.
   —     Ar fi idiot să neg ! râse cinic Scarlat Bosie, ocolindu-i privirea. M’am trădat singur... Nu trebuia să-ţi deschid.
   Mâinile Anei căzură dealungul trupului. Scarlat se aşeză pe un taburet, aprinse o ţigară şi legănând picior peste picior, în pantofii de marochin, începu să-şi cureţe unghiile, apropiindu-le şi de-părtându-le să le contemple lacul.
   Ana venise cu o năvală de planuri şi cu o singură încheere. Să-i spună cum a primit cu o jumă-
CALEA VICTORIEI
855
tate de ceas înainte pachetul dela bijutier; cum a întrebat la telefon şi cum negustorul i-a răspuns că nu domnul Scarlat Bosie le-a răscumpărat, ci domnul Judecător Mereuţă ; cum a dat fuga la el să-l avertizeze şi poate, să se bucure amândoi că se limpezeşte aşa o stare dintre ei, turbure. Va cere divorţ. In câteva luni va fi liberă. Şi atunci nimic nu-i mai împiedică să dea vieţii lor înfăţişarea legitimă pe care o cere societatea.
   Toată această clădire din şubrede cartoane, se surpase într’o singură clipă. Se vedeau şi pantofii femeii. Pantofi pe care Ana îi socoti cu două numere măcar, mai mari ca ai ei. Desigur e o femee înaltă şi voinică. Şi desigur că s’a refugiat în baie, de unde pândeşte şi ascultă. Ce desgust !...
   Scarlat Bosie sfârşise toaleta unghiilor.
   Ana nu mai avea nimic de sfârşit.
   In urma ei, pe fereastră, de după perdeaua brodată, femeia dinlăuntru se uita să o vadă cum pleacă. Era cu un sân scăpat din pijamaua lila a lui Scarlat — aceiaşi pijama pe care o îmbrăca deobiceiu Ana.
   — A doua oară, când mă mai sechestrezi cu picioarele goale pe ciment, pentru toate amorurile tale „crampon“ din lumea mare, să ştii dragă Scarlat că...
   Scarlat Bosie n’o lăsase să continuie, alintân-du-i circular cu buzele, globul sânului spre vârf, unde se opri mai îndelung.
   De atunci Ana ocolea privirea bărbatului şi Guţă Mereuţă tăcea. Nu era în această tăcere, nici ură
356
CEZAR PETRESCD
stăpânită, nici revoltă, nici amărăciune. Cu acestea Ana ar fi luptat. Era o mare milă şi în acelaş timp o hotărîre calmă şi puternică, asemeni apelor adânci, să o smulgă din tot ce i-a fost viaţa până acum şi s’o apere de ea însăşi. Nici odată Ana nu bănuise în omul cu nasul prelung de pro-boscidian, o neclintire atât de delicat afirmată şi o voinţă atât de simplu exterminând toate împotrivirile.
   Acum o săptămână, îi spusese la masă, între două feluri, ca o ştire foarte firească şi neînsemnată :
   —    Annie, de Luni dimineaţă au să vină hamalii să împacheteze mobila. Ne mutăm. A apărut astăzi numirea mea, preşedinte de Tribunal, în Ardeal... N’a fost greu. Se luptă o sută pentru un loc în Capitală.
   —    De ce să ne mutăm ?.. Nu înţeleg ce însemnează aceasta ? rămăsese Ana, cu furculiţa în aer şi o aşezase în farfurie, fără să mai ducă mâncarea la gură.
   —    Annie, tu ai nevoie să schimbi aerul de aci. Am explicat tuturor, că aceasta este recomandaţia medicilor. E bine acelaş lucru să-l spui celor ai tăi.
   A fost singura dată în trei luni când au vorbit atât de lung.
   Acum mobilele au plecat închise în sicrie de lemn. Le-a rămas un singur pat, şi divanul din birou, pe care doarme Guţă Mereuţă. Mâine dimi-
CALEA VICTORIEI                     357
neajă vor pleca şi ei. Pentru cine ştie cât timp. Pentru totdeauna — poate.
   E ultimul drum, pe Calea Victoriei, şi-i pare că trece ca osândiri la ghilotină, deposedaţi de toate bunurile, într’o zi de execuţie cu lumina lividă, pe acolo unde fuseseră aclamaţi şi stăpâni.
   Soarele era însă strălucitor — numai în ochii ei o ceată fumurie care va împâcli totul deacum, se instalase până la moarte. In clipa aceia, se gândea încă numai la nimicurile frivole de care nu se descătuşase. Cum va comenta lumea plecarea lor. Cât se va simţi lipsa la ceaiurile şi la premierele unde patru ani era nelipsită. Cât va mai dura în amintirea tuturor,,,frumoasa doamnă Annie Me-reutzâ”. Se gândea că frumuseţea ei nu va însemna mare lucru, în târgul netrebnic unde se vor îngropa. Că nu va însemna nimic. Numai târziu, când această frumuseţe va fi definitiv devorată de tmip, ca un chip văzut fantomatic într’o oglindă de plumb, numai atunci avea să măsoare câţi’ ani de viată care putea fi altfel, a ucis într’un ceas cu zloată urâtă şi cu tramvaiele purtând necunoscuţi din necunoscut, spre destinul lor necunoscut.
   —     Annie, vorbi Gută Mereută coborând şi în-tinzându-i mâna cu o corectă politeţe, s’o ajute. Annie, a rămas înţeles. Spui tuturor că aşa a fost recomandatia medicilor... Şi spui că totul, nu va fi decât pentru un an ori doi.
   —  Da, Georges, răspunse docil Ana.
   Cu un glas cât de străin de ea ! Cu o grijă să-i
358
CEZAR PETRESCU
evite ochii, cât de departe de dispretuitoarea privire, cu care îl măsura din tălpi pană în creştet.
   Urcară scările până la etajul al doilea, de unde familia Lipan nu se strămutase decând au sosit în Bucureşti.
   Despărţirea a fost în puţine cuvinte şi rece. E-lena Lipan se interesă dacă au găsit casă încăpătoare şi dacă mobilele au plecat în condiţii bune. Bănuia altceva decât explicaţia lor, ceva mai ascuns, poate mai aproape de adevăr. Era albită. Cu un tremur al mâinilor înăsprite de munci grosolane şi cu o haină prea largă, pe trupul împuţinat.
   —     Const e în biroul lui... Să-l chem, sau mergeţi la el ?... El acolo stă toată ziua închis, de un timp.
   —     Mergem noi, hotărî Gută Mereuţă, iar Ana se supuse.
   Constantin Lipan se ridică de pe scaun pipăin-du-şi ochelarii pentru distantă, să-i schimbe în locul celor cu care citea.
   —     Aşa dar plecaţi!, vorbi cu o mare osteneală în glas. Mai bine copii. Bucureştii aceştia omoară totul în noi... omoară totul în noi, repetă cu ticul căpătat în ultima vreme, să mai rostească odată sfârşitul frazelor. Cred că nu e ceva prea grav, cu tine Annie... prea grav, cu tine Annie.
   —    Nu tată, răspunse în locul ei Gută Mereută. Dar am crezut mai prudent, să ascultăm sfatul medicilor din timp.
   —  Nu e nimic grav papa, repetă şi Ana.
   —  Eu dacă ies la pensie, am de gând tot aşa să
CALEA VICTORIEI
359
plec de aci, declară Constantin Lipan. Să plec de aci... Atunci va termina şi Sabina... va termina şi Sabina.
   —   La revedere papa...
   —     La revedere, copiii... şi scrieţi-mi, copii. Scriti Elenei, copiii. Elena e tot mai singură... tot mai singură, copii.
   Rămase în birou şi-şi schimbă ochelarii pentru distanţă, cu ochelarii pentru citit.
   Re când Gică Elefterescu devenise Preşedinte de Consiliu, din recunoştinţă pentru serviciul făcut cu închiderea dosarului Iordan Hagi-Iordan, îl îndemnase cu tot felul de delegaţii şi onoruri. Constantin Lipan le refuzase. Rupă trei luni îşi ceruse un concediu mai lung, renunţase la delegaţia de Procuror General şi rămăsese acum în vechea lui ierarhie de Consilier de Curte, aşteptând anii de pensie. Se închidea în birou. Alăcătuia un proect pentru reforma justiţiei, pe care avea să-l lase la moarte, în sertar. II salvase pe Costea, dar Costea nu ştia cu ce preţ. El continua să vorbească la întruniri comuniste şi să semneze manifeste, al căror conţinut poliţia îl cunoştea înainte de a fi a-părut tipărite.
   —     S’o văd şi pe Sabina... Să-mi revăd camera mea, vorbi Ana şi se uită la Guţă Mereuţă, parcă şi-ar fi cerut învoire şi pentru această dorinţă inofensivă.
   Sabina se îmbrăca. Ana îşi spuse că s’a făcut mai frumoasă decât dânsa, mai ales aşa cum e a-cum, bronzată, după o lună de soare marin.
360                 CEZAR PETRESCU
   —     Ce plăcută ai făcut camera aceasta, Sabina ! se miră Ana. N’am văzut-o de doi ani...
   Şi atunci abia, îşi dădu seamă cât de rar s’a mai întors aci, şi cât de streină de tofi a devenit.
   —     Câteva nimicuri. 0 perină aci, o cadră... explică Sabina. Câteva flori... Cum vezi şi tu Annie, e mai mult un trompe-Voeil. Ca şi rochia aceasta prefăcută a doua oară... Spune şi tu, îmi vine bine, s’ar crede ?...
   Sabina se răsuci în călcâile subţiri şi rochia albastră închis se înfoie. Era de o statură cu Ana, dar părea mai înaltă, fiindcă liniile erau mai mlădii şi mijlocul mai subţire. Oprindu-se din piruetă, observă neclintirea din fata Anei, ochii cu lucirea împâclită.
   —     Annie, îi cuprinse gâtul silind-o să se aşeze pe scaun, Annie, tu ai altceva... Tu nu pleci, fiindcă eşti bolnavă. E altceva, mai rău.
   —     Ce te face să crezi, Sabina ? se apără moale Ana. Mi-au spus doctorii... Georges s’a sacrificat. Ifi mărturisesc, că începuse să mă obosească viata aceasta de Bucureşti.
   „Cât de streine suntem una de alta ! — gândi Sabina. Ea nu-mi poate spune ce într’adevăr duce cu dânsa. Eu până în trei zile am să uit, chiar dacă mi-ar spune“.
   Gândea şi din nevăzutul unde se hotărăsc destinele, nici un presentiment nu străbate prin nevăzute antene, să-i spună că peste trei zile, pentru ea nu va mai exista nici într'un caz, nici amintire nici uitare.
CALEA VICTORIEI
361
   — Nu vrei să-mi vorbeşti, Annie?... Poate mă crezi tot capul drăciilor, care-ţi umbla prin borcanele cu cremă şi-ţi strica vaporizatorul de parfum... Annie, vezi tu cum ne-am schimbat amândouă ?... Acum când mă gândesc, îmi aflu şi eu o vină, că am ajuns atât de îndepărtate una de alta. întotdeauna mi-am făcut o plăcere să te agasez. Tu treceai pe aci, ca o streină în vizită... Acum e inutil să recapitulăm cine şi cât am fost de vinovate... Ţi-o spun numai, ca să-ţi aminteşti Annie, când vei fi în târgul acela, că ai aci o soră. Eu nu ştiu pentru ce pleci, îhtr’adevăr. Nici ceia ce te poate aştepta acolo... Vreau să-ţi aminteşti Annie, că poţi găsi în mine mai mult decât o soră cum greşit am spus : o prietină. Eu înţeleg mai bine aceasta decât crezi tu, fiindcă singura mea prietină, Viorica Hagi-Iordan, pleacă şi ea peste câteva zile. Rămân aci singură numai între maman şi papa — şi Nellu, adică nimeni, adică neantul... Chiar la Viorica mă pregăteam acum să plec. Cobor odată cu voi...
   Ana asculta fără o singură fibră de muşchiu tresărită în obraz. Măsura cu ochi reci camera unde s’a simţit şi ea înăbuşită, a plâns, a ascultat în nopţi deşerte de nesomn vaerul oraşului — dar unde exista atunci pentru dânsa căldura unei mici văpăi tremurate, ca o lumină vie de candelă în-tr’un unghiu: nădejdea într’un miracol, în altceva. Acum, şi acea mică văpaie era stinsă, iar ori unde ar fi mers, avea să bâjbâie cu mâinile întinse, ca orbii într’un veşnic întuneric de hrubă.
362
CEZAR PETRESCU
   Descoperi un simtimânt ciudat şi rău. Ii se părea injust, că Sabina rămâne aci şi că dânsa are drept să plăzmuiască într’o sută de chipuri fericite viitorul. Gă Sabinei i-a rămas dreptul să spere tot ceia ce ei viata i-a interzis, brutal pentru totdeauna. 0 privi fără iubire. Cu toată drojdia ei neputincioasă şi înfrântă, de egoism. Se ridică şi vorbi cu glas ostil :
   —     Dacă mergi cu noi, puneţi pălăria. E târziu. Mai am ultimile lucruri de împachetat. Eu nu plec la prietine, să mă amuz...
   Sabina îşi tufli pălăria, aruncând o singură fugară privire în oglindă. Din treacăt, atinse un benchiu de creion roşu pe buze ; singura culoare streină în figura ei mată, fără pudră şi cu genele natural: lungi, negre şi frizate.
   —     Gata ! anunţă la uşă. Hai să-l vezi şi pe Bo-tocan. A îmbătrânit şi e reumatic. Mai bine îl luam cu mine la mare, să facă băi de nămol.
   In sufragerie, unde Bofocan, pisoiul, îmbătrânea morocănos şi fidel tenebrelor de sub canapea, Sabina se plecă în genunchi şi îl trase remorcat de coadă.
   —     Cum vezi, dragă Annie, a rămas tot solemn şi ţâfnos ca un mandarin. Onorabile ! Ia-fi adio dela Annie şi mie spune-mi la revedere ! îi scutură laba.
   Boţocan ofensat, se retranşă în vechea-i fortăreaţă.
   —   La revedere, maman.
   —   La revedere, Annie. Sabina, când te întorci ?
CALEA VICTORIEI
363
   —     Poate rămân la masă... In orice caz, dacă întârzii, mă aduce Viorica. N’avea mata grijă, că nu scapi de mine atât de uşor.
   In prag, înainte de a începe să coboare scările, Ana se mai uită la zidurile unde a rămas ceva din viata ei şi unde poate n’avea să se mai întoarcă. Sabina n’avea ce privi. Ea, care pleca să revină peste câteva ceasuri.
   —     Maman, să-mi pună Gatinca, în odaie la mine maşina de spirt şi serviciul de cafea. Vreau să citesc noaptea pentru examene...
   Ea ştia că nimic nu există să poată schimba o-rânduelile din totdeauna.
   Şi coborî scările, copilă încă, sărind treptele două câte două.
   Elena Lipan le privi din urmă, aplecată peste marginea balustradei. Oftă pentru Ana. Pentru Sabina, n’avea de ce ofta.
   In stradă surorile îşi luară rămas bun. Sabina se oprea să aştepte tramvaiul pentru Bufet: de a-colo până la Viorica Hagi-Iordan e cale de cinci minute.
    — Sabina! vorbi Guţă Mereufă, prinzându-i mâna subţire în palma lui mare şi lată. Sabina, eu nu mi-am permis niciodată să-li dau un sfat. Am rămas pentru tine un străin... Dar dă-mi voie înainte de a pleca, să mă abat dela această regulă. Sabina, peste trei ani când îţi vei lua licenţa, caută o catedră cât mai departe de Bucureşti. Bucureştii îţi iau din viaţă totul şi nu-ţi dau îndărăt nimic.
364
< EZAE PETKESCU
   — Ce poate să-mi ia mie ? râse Sabina cu toţi dinţii. Sunt o iată atât de săracă, încât nimeni nu poate să-mi ia nimic.
   Spunând, flutura mâna în urma lor. 0 clipă gândi la glasul surd şi la mâhnirea stăpânită, cu care îi vorbise bărbatul Anei. Nu mai părea omul ridicol, aşa cum îi pusese ea diagnosticul, când l-a văzut întâia oară : „stângaciu, fiindcă se simte desigur incomodat de nasul prelung, de proboscidi-an“. Pe urmă strânse din umeri şi sări sprintenă pe treapta tramvaiului.
   La Bufet, coborî cu acelaş neastâmpăr, înainte de a se opri vagonul. Dar soarele palid de început de toamnă, îi încetini mersul după primii paşi.
   Era un amurg de-o largă şi gravă splendoare, cum aveau să mai fie multe în acel an.
   Frunzele teilor mureau anemiate, de ceară. După lanful automobilelor, întrecându-se în vârtej, fâl-fâiau multicolore eşarfe de mătase. Copiii alergau fugărind cercurile pe nisipul stropit. Sabina îşi spuse că dacă va trece pe aci mâine sau peste douăzeci de ani, aceiaşi copii se vor afla la aceiaşi joacă şi larmă. Nu prinzi de veste când au fost înlocuiţi. îndată ce un ciclu dispare, sunt alţii care din urmă răsar. Şi-i păru glumeaţă idei a, că aşa, cu pulpele goale şi cu obraji asudaţi, târâţi de-o aripă de guvernante şi sgâlţâiti pe înfundate, se hârjonesc acum bancherii avizi de mâine, cărturarii miopi, personagiile simandicoase şi solemne, canaliile şi victimile, doamnele cu ifose, fericiţii şi nefericiţii de mâine.
GALEA VICTOB;EI
o65
   Pe urmă, Ii oţărî cu începere de a doua zi să-şi alcătuiască un program; dimineaţa şi noaptea să citească pentru examene; după amiaza să vină întotdeauna aci, ca să-şi împrospăteze gândul, sângele şi plămânii.
   Va începe de mâine. Curios, cum îi revine stăruitor ca niciodată, cuvântul acesta : mâine. Numai de-ar fi mâine şi poimâine şi toate dupăamie-zile până la sfârşitul lui Septembrie, tot atât de senine şi calde.
   Toate după amiezile şi asfinţiturile lui Septemvrie, au fost în acel an atât de senine şi blânde şi calde, încât mulţi n’aveau să le uite până la sfârşitul vieţii, povestind ca despre o minune nespusă şi rară. Dar nimeni n’avea să mai vadă nici mâine şi nici vreodată, printre frunzele de ceară, în soarele molatec şi bun, fluturând rochia albastră de acum.
   Sabina păşea uşor, prin intervalele de lumină şi umbră, după cum scăpăta apusul oblic prin vârfuri de crengi. S’ar fi spus că lumina şi umbra, îi aştern înainte, pe nisip, tot atâtea imateriale bare, să-i reteze mersul. Sabina nu le vedea, nu le simţea ; erau mai fragile ca firele de funigei.
   Găsi portiţa de fier dată în lături. Casa lui Iordan Hagi-Iordan, monumentală şi albă, se afla în fundul unei grădini imense, celebră în tot Bucureştii !
   Aci, înaintând pe trotuoarul de lespezi roşcate, lumina şi umbra svârlite printre zăbrelele grilajului, păreau c’o biciuie mai grăbit, s’o oprească,
866
CEZAR PETBESCU
cu vergi de raze şi de întuneric. Sabina zâmbi de jocul acesta, care-o lovea inofensiv şi alintat, peste obraz, în ochi.
   îşi încruntă voioşia numai când îi apăru înainte Nicki Hagi-Iordan. Sărise pe fereastră, fiindcă scurtase aşa din drum, şi se opri în fata ei, cu picioarele răşchirate şi cu mâinele lui lungi, spân-
   rând aproape de genunchi.
   —     Mă ierţi, domnişoară Sabina că am ieşit aşa, sumai în switer, fără haină ? Suntem încălziţi rău de tot... Facem o bombă grozavă de adio ! Păcat că lipseşte şi Nellu... Jucăm pocker şi am ajuns la al optulea cocktail.
   Sabina primi confirmarea în obraz : răbufnea-la mirosului de alcool.
   Ea nu-1 putea suferi cu privirea lui falsă şi cu buzele lui vinete şi groase, ca două umede lipitori. Un adevărat fiu al lui Iordan Hagi-Iordan. întotdeauna i-a părut monstruos şi absurd, că o fiinţă atât de diafană ca Viorica, poate avea un asemenea tată şi un aserpgnea frate.
   Gesturile lui Nicki Hagi-Iordan, erau eliptice. Gesticula stenografie. Spirtul îl făcuse încă mai respingător, dând obrazului o culoare pământie şi ochilor verzi, un turbure murdar, ca verdele troscotului prăfuit din marginea de şanţ.
   Se împiedică de treptele peronului şi râse, res-tabilindu-şi anevoie echilibrul. Se mustră fără prea mare severitate...
   —     Te-ai cam ameţit, dragă Nicki ! M’ai făcut de râs !...
CALEA VICTOBIEI
367
   Apoi, în răcoarea de catedrală a holului, se reculese :
   —     Viorica e sus... Eu rămân aci cu băieţii. Sus mai sunt şi nişte domnişoare... Adică vorba vine, domnişoare!... Insfârşit domnişoarele Elefterescu; cele trei greaţiil...
   Sabina urcă scările pe covorul moale, bucuroasă că s’a descotorosit atât de repede.
   —     Domnişoară Sabina ! chemă din urmă, Nicki Hagi-Iordan.
   Sabina se opri cu mâna pe bara lucie, întorcând capul să-l privească în jos. întrebă retezat:
   —   Ce e ?
   —     Domnişoară Sabina, ştii că nu-mi prea place cum te porţi cu mine, aşa ca o ducesă!.. Eu numai de aceasta regret că plec... Că nu m’ai înţeles. Eu am crezut întotdeauna...
   Sfârşitul se înecă într’un sughit. Sabina ajunsese sus.
   Nicki intră în camera unde-1 aşteptau tovarăşii. Din uşă, îi încredinţă pe toti plescăind limba în cerul gurii, că sora lui Nellu Lpan are nişte pulpe teribile : „cele mai frumoase picere din Bucureşti!'4
   —     Mă ostrogotilor, mă ! Acum mă uitam când urca scările. M’a luat ameţeala... Halal, de cine-a pune laba pe ea !...
   Se întristă. Destăinui că l-a lovit cea mai mare nenorocire care putea să i se întâmple în acest ceas. Mabel l-a procopsit cu o boală urâtă :
   —   Spurcăciunea ! Tocmai acum, când plec cu
868
CEZAR PETRESCU
Viorica în streinătate şi mă pregăteam de trai. ostrogoţilor, să dau iama prin franţuşte...
   Prietenii îl copleşiră cu sfaturi şi cu reţete, dar mai ales îl consolară cu pahare.
   Cele trei grafii : Lola, Lulu şi Lili, au întâmpinat-o pe Sabina cu o sgomotoasă surpriză, sărutând-o, îmbrăţişând-o şi pipăind-o atât de stăruitor şi îndelung, încât Sabina simţi aceiaşi repulsie de adineori, când privirea lui Nicki Hagi-Ior dan, se târâse pe corpul ei, lipicioasă ca o dâră de melc.
    ~ Ne pregăteam să plecăm, Sabina. Dar fiindcă ai venit tu, nu putem rezista... Mai stăm!
   Viorica se uită la Sabina consternată. înţelegerea între ele fusese să rămână singure în această ultimă seară. Acum ştiau că nu vor scăpa uşor.
   —  Eşti delicioasă aşa, arămie ! declară Lulu.
   —   Parcă ai mai crescut, Sabina ! constată Lola,
   —      Nu porţi soutien-gorge ? Uitaţi-vă la dânsa, nu poartă soutien-gorge şi ce sâni pietroşi are! se miră Lili.
   —     Vrei ceaiu ? Lichior ? Vrei să trimitem jos să ne dea băieţii cocktail ? îşi asumă Lulu atribuţii de gazdă.
   —     Sabina ! Eu dacă aş fi bărbat, aş săvârşi orice pentru tine ! Aş ucide, aş fura... m’aş ucide!
   Toate trei, cu ţigări groase între buze şi cu glas răguşit, o asaltau cu întrebări, n’aşteptau răspunsuri, o îndemnau să stea lângă dânsele pe divan, clădind pernele pufoase, gesticulând şi întrerupân-se una pe alta cu o aţâţare crescândă.
CALEA VICTORIEI.
869
   Viorica Hagi-Iordan, ca să-şi descarce scârbi-rea acestei privelişti, luă cravaşa din euiu şi biciui scurt, ogarul alb şi nevinovat, care se afla întotdeauna încolăcit la picioarele ei. Ogarul o privi cu o mustrare omenească în ochi. Viorica svârli cravaşa şi îl desmierdă. Pe urmă se aşeză la pian, ca aşa cel puţin, să întoarcă spatele celor trei chipuri desfigurate de o patimă demult scăpată din orice stăpânire.
   Prietinia ei cu Sabina, se născuse şi dura, tocmai fiindcă lângă această copilă cu şase ani mâi tânără, loială, firească şi fără ascunzişuri, găsea o reconfortam Prezenta Sabinei o ajuta să lupte cu tot ce vedea,'ştia şi presimţea că se întâmplă în juru-i, între un asemenea tată şi un asemenea frate. Dar o apărase această prezentă, mai cu seamă de ea însăşi.
   Căci şi în sângele ei, se afla ceva din sângele lui Iordan Hagi-Iordan. Nu fusese cruţată de a-eelaş venin, filtrat în substanţa vieţii. Oricine ar fi ghicit aceasta, urmărind cum gura ei, cu toată fineţea străvezie a figurii, capătă câteodată o crispare urâtă şi crudă: aceiaşi care dădea înfăţişare bestială lui Iordan Hagi-Iordan şi lui Nicki Hagi-Iordan. Acum se biruise. Dar după ce luptă !
   Cu trei ani în urmă şi ea coborâse povârnişul până la fund. Departe de ţară şi de ochii care o cunoşteau aci numai într’un singur fel; neaşteptat, ca intri o năpraznă, urmase somnambulic în-trio noapte, în camera lui, unul din acei eventu-rieri ai lumii pe care nimeni nu-i ştie precis de
370
CEZAR PETBESCU
imde-au venit şi unde vor sfârşi. Toate s’au întâmplat la Cannes. Iar când dansatorul cu ochi migdalaţi, care poate era într’adevăr mlădiţă bla-sopată cum spunea sau numai un dansator de profesie, când a plecat spre alte Palaguri, la alt cazino cu ruletă, după altă femee, n’a lăsat-o singura. A lăsat-o cu o consolare. I-a transmis prafurile şi fiolele, de unde oricine îşi poate urzi în câteva clipe, paradisul artificial. Cu acestea a trăit trei ani, în afară de viaţă şi de legi, ca deşteptarea de a doua zi să fie mai acră. In locul dansatorului a fost altul şi pe urmă altul şi apoi căderi tot mai repezi* din care nici amintirea nu mai păstrează decât nehotărîte, dar pline de spaimă umbre. I-a trebuit o voinţă cum nimeni n’ar bănui că se poate încorda într’o făptură atât de şubredă, ca astăzi să se ridice din nou spre o lumină împăcată, dintr’un adânc populat cu atât de spasmodice vedenii. Ea ştie că aceasta a fost cu putinţă^ numai fiindcă decâteori o atrăgea iarăşi afund chemarea întunericului, prezenţa Sabinei o desmeticea învi-gorând-o, ca un şipot rece cu apa proaspătă a vieţii. In jurul ei, toate conspiraseră să-i sugrume ultima sbatere. Toţi dimprejur, din casă, prietine, văzduhul respicat şi încă mai viclean decât toate şi mai tenace, îndemnul lăuntric al sângelui, care nu era numai al ei, ci şi acel al unui asemenea tată şi al unui asemenea frate.
    Sabina săvârşise minunea.
                        Iar acum, când medicii o trimeteau să-şi vindece pieptul mistuit încă de văpaia îngerului de
CALEA VICTORIEI
371
unde s’a întors, singura mâhnire e ca se îndepărtează de Sabina. Ii pare că pleacă ingrată* cum nu se mai uită îndărăt convalescenţii, la Sanatoriul alb de care nu mai au nevoie.
   Viorica Hagi-Iordan, gândea la toate acestea, iar degetele alergau pe clapele de fildeş, furată de -cântecul cântat numai pentru Sabina, fiindcă îl ştia al ei, preferat între toate.
   îşi amintea dimineaţa rece de iarnă, cu soarele sclipind în albul diamantin al zăpezii. Dimineaţa când s’au cunoscut, la patinaj. Copacii ninşi transfigurau grădina într’un fantastic peisagiu de basm pentru copii. Sabina apăruse lunecând pe oglinda de ghiată, lin şi vertiginos, în haina albă, ca o pură încorporare a tot ce zăpada şi iarna evocă în orice închipuire, tânăr, proaspăt, feciorelnic şi înviorător. Din ceasul dintâiu s’au împrietinit. De atunci, numele ei, gândul la ea şi prezenta ei, i-au rămas nedespărţite de senzaţia aceasta de alb, luminos şi pur. E cum ar intra deodată dintr’o lume uzată şi Întristătoare, într’o magie ninsă, de unde hâzănia şi mâhnirile şi teama de besna de unde sosea* au dispărut printr’un îndurător miracol.
   Se opri. Insfârşit Lola, Lulu şi Lili s’au hotă-rîţ să plece. Le întovăărşi cu vagi făgădueli să le trimită cărţi poştale ilustrate.
   Veni la Sabina şi aşezându-se alături, îi prinse încet mâinile. Ogarul se culcă la picioarele lor.
   Se priviră în ochi lung. Şi înotară umezi, ochii de miosotis şi ochii de antracit. Cuin se aflau alături, păreau că s’au căutat şi s’au găsit, mânate
3*72                CEZAR PETBESCU
numai de o poruncă irezistibilă a contrastelor^ Lângă Sabina, cu sănătatea ei tânără şi fragedă., Viorica Hagi-Iordan, albă şi plăpândă, în rochia, argintie, cu cearcănele viorii sub ochi şi cu buzei©' ofilite, arăta ca o înduioşătoare scăpată dela înnea, peste care au bântuit toate furtunile oceanelor. Că: firava ei fiinţă ieşise la liman, era încă de mirare.
   —   Povesteşte, Sabina, ce-ai făcut tu...
   —   Povesteşte, Viorela, ce-ai să faci tu...
   Mai mult decât spusa cuvintelor, îşi ascultau glasul. Şi mai mult decât învăluirea glasului, prietenia lor s’ar fi mulţumit şi numai cu prezenta., cu simtimântul acela de siguranţă şi de întregire, carele în tăria încrederea în ele însăşi, decâte ori se a-flau împreună. Poate prietenia nu este decât aceasta. O prezentă care se întregeşte cu altă prezentă. Prietenii de obiceiu se caută, iar când s’au găsit; tac.
   Ele erau însă şi femei. N’ar fi ştiut să tacă.
   Au povestit, aşa dar. Au râs. Şi-au adus aminte* de întâmplări trecute şi au plăsmuit întâmplări viitoare. S’au întristat şi au lăcrimat. Şi-au mărturisit secrete, şi-au jurat să le păstreze.
   Toate treceau ca în orice întâlnire de prietinie, care pentru prietinia lor mai au încă înainte o viată întreagă, de multe şi atât de importante nimicuri. Viorica Hagi-Iordan avea să se întoarnă Ia primăvară. Atunci vor lega firul rupt. Nimic nu putea fi turbure şi îndoelnic între ele. Totul era simplu, fiindcă acum şi Viorica Hagi-Iordan, învăţase să fie simplă.
CALEA VICTOftIEI
87S
    —     Şi n’ai să mai începi niciodată? îi strânse 'mâinile Sabina. Mă tem pentru tine...
    —     Sabina, e singurul lucru de care acum nu :mă tem. Tu nu ştii tot... Din ce lume m’am întors* Sunt lucruri care nu se pot spune...
    îşi aminti:
    —      De altfel, mi-am făcut singură dovada cea mai bună. Se află aci, în sertar, închise toate... toate ororile acelea. Mi se părea că niciodată n’o să am provizii destule. Le am avut aci. Cheia e aci. Oricând aş fi putut să deschid... 0 singură dată. Aceasta e graţia pe care şi-o acordă toţi, ca ;a doua zi să reînceapă, şi a treia zi, şi după aceia până la ruinarea totală... Ce vrei mai bună dovadă ?.. Sunt vindecată, Sabina mea. Acum şi gândul mă desgustă.
    —     Oricum ar fi, cred că tot e mai bine să le a-runci... ororile acelea, cum le spui tu. Să nu le iei
     tine...
    —      Ce copilă eşti, Sabina ! Dar oricând, dacă vm’ar prinde iar nebunia, oricând aşi găsi cum să-mi refac rezerva la loc... Tu nu ştii la ce abjecte viclenii ajungi şi de câtă josnicie devii capabilă... Ai un exemplu... Spectrul celui care a fost principele Anton Muşat.
    Se ridică în haina argintie şi se îndreptă spre sertar. Ogarul păşi după dânsa şi se opri, privin-vd-o cuminte în ochi.
    —      Am să fac o faptă generoasă, Sabina. îmi pare ânne că mi-am amintit... Ii împachetez toate şi le trimit principelui Anton. Pentru dânsul tot una e...
374
CEZAR PETRESCU
Vindecare nu mai exista. Nici nu i-ar folosi să se mai deştepte... Ar fi prea înspăimântător pentru el... I le trimit. Au să-i vină fără să ştie dela cine şi de ce... E mai bine aşa, decât să le cerşească...
   Viorica Hagi-Iordan, deschise sertarul şi aruncă, pe masă cutiile una câte una. Erau multe şi de* toate înfăţişările. De argint şi de email. De aur şi de sidef.
   —     Cum vezi o farmacie întreagă, Sabina... Să extermini un pension. Aci cocaină... cocaină... tot cocaină. Aci eroină. Aceasta e cea mai teribilă. De zece ori mai puternică decât morfina. Cu efectul instantaneu... Şi după un ceas de nălucire mincinoasă, cu deşteptarea aceia îngrozitoare, când nu ştii ce-ai făcut, ce s’a întâmplat, ce-ai putut să accepţi... Tu nu poţi şti, Sabina. Fericită eşti, că n’ai să ştii niciodată !..
   Sabina admiră filigramul cutiilor, gravurile subţiri din argint, emailul şi încrustatiile. Deschise o cutie. Alta. Ii părea cu neputinţă să admită că rămăşiţele acestea de pudră albă, de pe fundul unor cutioare cât jucăriile, conţin condensată o atât de fatală putere, să schimbe destinele şi să nălucească vieţile.
   —     Le adun toate, vorbi Viorica Hagi-Iordan. Ii aflu adresa şi le trimit. N’are să ştie deunde-i vin. Cred că aşa cum e, are să-i fie indiferent... Dar sunt sigură că în toată viaţa lui, el care s’a risipit în patru vânturi şi şi-a plătit orice plăcere.,., cred că n’a avut fericirea pe care are s’o simtă a-cum... Tu nu-ţi imaginezi ce înseamnă să-ţi lip--
CALEA VICTORIEI
                                                                           37S
                           *
sească acestea, când nu te mai poţi lipsi de ele.. Aci e fericirea lui, pentru două luni cel puţin... Ceia ce nu mai spera niciodată. Un cadou dela un fost camarad, necunoscut şi evadat... Am devenit patetică! adăogă Viorica Hagi-Iordan după o pauză, în care timp privise în întunericul lăsat în urmă.
   Se întoarse la divan. Povestiră iar nimicuri fără vreo însemnătate, decât pentru ele. Ogarul adormi la picioare şi scânci uşor prin somn.
   Noaptea cuprindea odaia. Viorica aprinse o singură lumină albăstrie, în capsula de mătase.
   Cum pomeniră despre alergările de a doua zi, cele mai însemnate din tot anul, Sabina mărturisi că n’a fost nici odată la curse.
   —     Posibil ?... Adevărat, Sabina ? se miră .Viorica Hagi-Iordan, care în scurta ei existenţă depana acumF, epuizase toate desfătările. Dar aceasta e ceva absurd... Ah! Dă-mi voie puţin să mă gândesc. Mâine urma să mă duc după amiază la o mătuşă plicticoasă şi surdă, să-mi iau rămas bun. Am să contramandez corvada. Inventez un pretext. Şi mergem împreună la curse. 0 să ne amuzăm admirabil. Te învăţ să pariezi... Cum de n’ai avut curiozitatea să vezi până acum, Cursele ?
   —     Poate curiositate am avut, Viorela. Dar m’am învăţat de mult, să-mi liniştesc dorinţele... Cu cine m’aş fi dus ?
                         —. Şi eu care, de atâtea ori mă plictiseam, fiindcă n’aveam cu cine merge! Aşteaptă să căutăm în
376
ÇEZÀB PŞTRESCtJ
ziar. Să vedem ce cai aleargă şi să facem pronosticurile noastre.
   Viorica Hagi-lordan aduse un ziar şi începură să discute cu aprindere. Pentru Sabina, orice asemenea plăcere împlinită, însemna un eveniment rar. Ceru sfat, ce rochie să îmbrace. Deciseră la ce oră să se întâlnească. Dumineca de a doua zi căpătă deodată importanţa unei date memorabile, în existenţa ei săracă în peripeţii. Se bucură copilăreşte, că mâine va fi şi ea însfârşit una din a-cele fiinţi privilegiate, pe care le vedea de doua ori pe săptămână, depărtându-se în întrecerea grăbită a automobilelor, spre un mare spectacol al Capitalei. Viorica Hagi-lordan, îşi aminti alte alergări de cai, delà Longchamp, Auteuil, Maisons-Laffitte, Vincennes. Sabina se gândi că în viaţa ei de viitoare profesoară obscură, nu are să le vadă, pe a-celea, niciodată... Dar ea se mulţumea cu atât de puţin !
   Servitoarea veni să anunţe pe cineva. Viorica Hagi-lordan, sări bucuroasă în picioare :
   — Să mai spui Sabina, că nu există Providenţă l E tocmăi mătuşa mea, despre care-ţi vorbeam. Te las un sfert de oră, cât stau cu dânsa în salon. Am sa-i ascult resemnată toată cronica Bucureştilor... Nici nu-ţi imaginezi, o femee surdă câte cancanuri cunoaşte din auzite ! Născocesc ceva, să mă scuz că nu pot veni mâine şi-am rămas cu toată după-amiaza a noastră. Să fi vrut şi nu s’ar fi putut întâmplă mai bine... Cântă ceva, până ce mă întorc...
   Iar delà uşă :
CALEA YICTOBIEI                    377
   —     Vezi că rămâi cu acestea de aci! — arătă cutioarele de pe mesuta de toaletă. Nu ţi-o da în gând cumva să încerci şi tu... Bob, stai aci cu Sabina şi păzeşte-o î porunci în glumă ogarului care se ridicase, venind după dânsa până la uşă.
   Ogarul se întoarse şi se culcă supus la picioarele Sabinei.
   —     Ce filosof cuminte eşti tu Bob! îl desmierdă Sabina, jucându-se cu urechile lui mătăsoase. Nu te miri de nimic, nu doreşti nimic, nu vrei nimiciţi spune : haide ! — mergi. Iţi spune: stai! — rămâi...
   Pe urmă, Sabina se ridică să se ducă la pian. Trecând, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeş. Luă între degete una, să-i admire fili-gramul negru în argintul mat. 0 deschise... De ce-i spusese să nu cumva ?... Ea e atât de stăpână pe dânsa !... Aproape tot aşa de înţelept resignată ca Bob! Svârli cutia. Cutia se deschise. Praful se risipii pe lemnul mesuţei. II culese cu o lamă de unghii şi îl turnă cuminte înapoi... De ce-i spusese să nu cumva ?... 0 singură dată ce-ar putea, să însemne ?... Duse lama la nări şi aspiră praful de cristali. Un praf şi nimic mai mult... 0 senzaţie dezagreabilă chiar. Nările şi buzele, lemnificate. Se poate numi aceasta o voluptate atât de ucigaşă, cum exagerează toţi ?... Mai aspiră odată. Şi încă. Apoi luă cutia şi se întoarse la divan.
   Ogarul o privea poate cu o blândă desaprobare în ochi. Vedea că şi această prietină a stăpânei, |ine acum aceiaşi cutioară în mână şi aceiaşi un-
378
CEZAR PETRESCU
ghie de fildeş la nări, cum îşi văzuse de atâtea ori stăpâna, când era atât de neînţeleasă, cu mânii şi cu accese de înveseliri fără pricină. Atunci nici el nu ştia, dacă mâna se întinde să ia cravaşa sau să-l alinte.
   Sabina trase o pernă sub cot. Mai aspiră încă*, aşteptând... De ce-i spusese să nu cumva ?... E în-tradevăr o senzaţie ciudată, dar nu atât de neplăcută cum i s’a părut la început. S’ar spune a dematerializare... Corpul eliberat de ghiulelile de plumb care-1 atârnă greu, la pământ. Şi gândul' planând euforic. Nu un gând. Două, o sută, o mie... Perdeaua se depărtă ireală, îndată prefăcută în pânză purpurie de navă. Iar lumina albastră, e un soare fantastic, dintr’un alt cer, cu alte planete. Se aude un clipotit argintiu de valuri. Ca un sunet delicat şi îndepărtat, de zale, cum sună valurile seara în scoici. Nava a intrat într’o mare calmă de miragiu. S’a apropiat de insula de corali care nu era adineori şi a apărut ca un inel de logodnă al oceanului. Ce bizari copaci ! Se văd întâi în apă, cu vârful în jos. Par crescuţi vertical, în adânc, cu rădăcinile în aer. Pe urmă numai ridici ochii, să-i vezi şi pe cei aevea, cu pămătuful de frunze lucioase în vârf. Şi deodată, furtuna aceasta din senin ! A sosit neaşteptat, din cine ştie ce depărtări... Nava a început să se legene pe creste spumegoase de val! Prea mult! încă odată dacă mai izbeşte sus, are să troznească lemnul. A şi troznit. Ce bine e că a învăţat să înnoate astă vară! Iar apa ce caldă e... Se văd la fund, în transparenţa adâncă, animale
CALEA VICTORIEI
şi plante de feerice culori. O lume cum n’a ştiut nici odată că există. Dar mâinile au rămas împietrite. Nu le poate mişca, ţintuite de-o vrajă. Seduce la fund. Lin. Lin. Pe deasupra trec peşti ca svâcnite suveici de aur, sunt crini aplecându-se s’o* primească, o stea străvezie pluteşte legănat ca şi dânsa, lin, lin... Aci este tot basmul divin din copilărie, scufundat cu toate minunele închipuirii de atunci... Erau aci, şi nu Ie ştia. Dar prea în adânc a ajuns. N’are să mai iasă niciodată la suprafaţă. E acum captiva mării. Ajunge!... Cine are s’o mai elibereze vreodată de aci ? Numai a gândit aceasta şi cineva a şi înnotat până la ea. S7a scufundat, a prins’o uşure de mijloc, o ridică. O poartă pe braţele lui tari. Ce înnotător frumos şi) puternic, cu trup de aramă, cum sunt gravurile din atlasuri ! Un înotător dela antipozi, din cei care culeg ,'din fundul oceanului scoicile cu mărgăritate. Numai de n’ar fi un sălbatic. Ce gând i-a dat ? Toţi oamenii de aci sunt simpli şi blânzi, ca într’o asemenea natură paradisiacă, unde totul e albastru de mare, de cer, de arbori... A aşezat-o pe nisipul cu umbre albastre. Pe nisipul cald. S’a aplecat în genunchi deasupra ei, să simtă dacă mai respiră... Ea îi surâde recunoscătoare... Dar ce vrea omul acesta ? Omul acesta hidos, dintr’odata altul, cu buzele vâscoase ca melcul vâscos, astu-pându-i gura să nu poată striga ? Ce vrea omul acesta hidos ? De ce soarele albastru deodată s’a
£tins ? Cu un fulger roşu, a iluminat şi s’a stins...
Ce vrea, iar braţele ei, de ce nu i se supun ?..
'380
CEZAR PETBESCU
   Viorica Hagi-Iordan, prin uşa deschisă a salonului, îl văzuse pe Nicki, trecând pe lângă pereţi, cu mersul lui balansat şi prelins. Voise să-l cheme. Pe urmă doamna bătrână şi suxdă, o întrebase ceva, la care nu înţelegea răspunsul. îşi aduse din nou aminte, când iar îl surprinse întorcându-se şi închizând uşa. Ochii piezişi şi paşii de pândă vicleană, îi strecuraseră o senzaţie nelămurită de nelinişte, cum mai simţise numai noaptea, surprinsă de întuneric în câmp. Tot aşa i se păreau atunci ca umbre de oameni sau de fiare sau numai închipuiri, înaintau tupilate pe linia neagră a zării, încărcate de o ameninţare necunoscută. Strigase: Nicki ! „Da ! Da ! Imediat vin !“ răspunse Nicki şi nu mai venise. Doamna bătrână voia să afle tot itinerarul călătoriei. Viorica uită definitiv impresia apăsătoare şi de altfel nu nouă. Nu întâia oară mersul lui Nicki, noaptea, o frapase prin această strecurare suspectă pe lângă ziduri, căutând ungherele întunecoase ca răufăcătorii.
   Abia după ce conduse doamna la uşă şi se întorcea, se întrebă din nou: Unde-o fi Nicki? De ce n’a venit ?... Prietinii îl aşteaptă jos.
   Urcă scările în fugă, mânată deodată de-o presimţire absurdă.
   Deschise uşa şi când văzu întunericul, într’o fulgerare de-o singură clipă, înţelese că a ajuns prea 'târziu. Răsuci butonul luminii.
   Nicki se ridică şi-i stătu înainte, cu braţele lui lungi şi cu fruntea plecată în pământ, legănându-
CEZAR PETRESCU
881
se pe tălpi, ca un urs surprins de lumină în co~ vemă.
   Gând a pus mâna pe cravaşa ? Biciul de piele şueră isbind până la sânge, obrazul.
   —- De ce-ai făcut aceasta ? Ah ! De ce-ai făcut aceasta ?
   Cravaşa tăia vârgi roşii, iar el se trăgea înapoi,, iegănându-se pe picioarele scurte cu mâinele spânzurate, fără să se apere. Gu spatele ajuns în perete, se opri. Cravaşa tăia înainte. Iar acum gura celei care lovea, avea acelaş rictus teribil ca buzele-celui lovit: semnul lui Iordan Hagi-Iordan.
   — De ce-ai făcut aceasta ? De ce-ai făcut aceasta ?
   Cravaşa reteza aerul, şuerător.
                 I WANT TO BE HAPPI!
   .Nu i se vede fata.
   O zdreanţă albastră, căzută pe pragul tereştrii. IDeasupra perdeaua şi-a închis înalt aripile întunecate. Aşa le strânge arhanghelul negru, de câte ori poposeşte aşteptând.
   Nu i se vede fata. Nu i se vedeau ochii.
   S?ar fi părut că priveşte afară. Sus poate; cerul cu soare molatec ca mierea, cum va dura în toate amintirile din toamna aceasta. Jos poate ; năvalnicul iureş al străzii, întrecându-se s’ajungă alergarea de cai. Eri se bucura, fiindcă ştiuse că şi ea avea să se afle printre voioasele nerăbdări, de a--colo.
   Astăzi ochii nu mai privesc în lumea aceasta. Iar fata-i rămâne ascunsă.
   In camera de aci mau fost nici odată flori.
   E o cameră aspră şi tristă, unde n’au intrat decât două femei. Odată una desprinsă într’o noapte, din întuneric şi ceaţă. Ea a trecut să nu lase în urmă nici numele. Alta se întoarce acum, în ceaţă şi întuneric. Şi al ei nume încă viu, încet se va şterge.
CALEA VICT0B1EI
388
   A fost o fată care iubea florile, lumina şi râsul. E o faţă ascunsă în palme ; doi umeri sgribuliţi, depărtându-se încet în ceaţa şi întunericul unde toate se îneacă.
   Ea a iubit întotdeauna florile. In camera aceasta n’au fost niciodată flori.
   Scrâşneşte alături aceiaşi placă de patefon. E cântecul repetat până acum- de o sută de ori, cu aceiaşi hilară şi inhumană explozie de talgere şi ţimbal.
   II ştie, chiar ea l-a cântat la clavir nu mai departe de eri.
   I want io be happi!
   Vreau să fiu fericit.
   (Stăpânii de jos sunt plecaţi. Sluga a rămas cu singura placă neîncuiată. Şi-a adus patefonul sus şi cântă. Cântă aceiaşi placă de o sută de ori).
   / want to be happy!
   In iarna aceasta avea să se ducă la cel dintâiu bal.
   I want to be happy!
   A fost pe marginea apei urâte, astănoapte. Apa curgea cleioasă, cu tinichele la fund şi oase, cu stârvuri şi viermi.
   Ea a iubit întotdeauna apa adâncă şi vastă a mării, unde înota departe în larg, să revină la ţărm cu faţa în sus, alintată de val, cu tot cerul deasupra boltit. Ea iubea ghiaţa străvezie, pe-al cărei scânteetor cleştar, luneca în iernile reci, cu aripi subţiri de oţel la picioare.
   Era hotărîtă. Şi laş a cuprins-o spaima mâlu-
384
CEZAR PETRESCU
lui dela fund, cu tinichele şi oase, cu stârvuri şi viermi.
   A fost între linii ferate, cu verzi constelaţii, descinse în catran, între cabluri şi sârme. Un tren a trecut şi alt tren.
   Ea a iubit întotdeauna ceasul când trenul porneşte din gară, spre munţi şi oraşe, pe poduri sonore şi ape, în ţări pe care niciodată nu le-a văzut-
   Era hotărîtă. Şi laş a cuprins-o cutremurat a-mintirea cărnei strivite, în balta de sânge negru ? în noaptea când trenul o aducea în oraşul acesta^ întâi.
   A fost printre copacii pădurii, unde un singur cordon ajunge s’atâme un cadavru, trei palme deasupra planetei.
   Ea a iubit întotdeauna pădurea cu umbra aromată de mintă şi saltul elastic al veveriţei, din creangă în creangă: un joc.
   In luna imensă şi nepământeană, o cucuvaie cw aripi moi a sburat. Da. A sburat dintr’un ram, sinistru şi drept, în lumina rotundă.
   Era hotărîtă. Şi laş a cuprins-o fiorul ochilor mâncaţi de furnici, limba rânjită vânăt spre lună.
   Ori unde a fost, tot cer-a iubit, a respins-o. Tot era hâd şi neprimitor. Paşii s’au împleticit sfârşiţi,,, mâinele au căzut frânte. Mâinile ridicate spre cerul cu nepăsătoarele stele, să ceară putere pentru o ultimă crudă tărie.
   Eu lovesc întotdeauna, aci !
   Gândul i-a tresărit Scurt, la arma neagră şi pla~
CALEA VICTORIEI
385
tă, din sertarul de atunci. Rotund şi rece în tâmplă, s’a deşteptat amintirea ţevii lipită, când s’a retrag cu spaimă şi poate cu un presentiment: Eu lovesc întotdeauna aci.
   Nu i se vede faţa.
   0  sdreanţă albastră, căzută în pervazul tereştrii.
   Deasupra perdeaua şi-a închis înalt aripile întunecate. Aşa le strânge arhanghelul negru, decâte ori a sosit la chemare şi aşteaptă.
   1  want to be happy!
   S’a întors. Dar faţa tot nu i se vede. Nici nu mai este o faţă din această lume !
   Iată patul alături, cu pătura aspră. Pat de cazarmă, cu margini de fier.
   în camera aceasta n’au fost nici odată flori. E numai pe masă, revolverul mic, negru şi plat. Jucăria morţii.
   Ea n’a strivit în viaţă nici o furnică.
   Oţelul ce rece e. II încălzeşte cu mâna ei, la pieptul ei, din sângele ei.
   E un pat cu pătura aspră şi cu o pernă tare, de cazarmă.
   In camera aceasta n’au fost niciodată flori.
   N’are să tragă în tâmplă. Aci, sub sân, unde bate cald şi mărunt ceasornicul inimii. Ea n’a strivit, nici o furnică. Dar mâna acuma nu-i tremură.
   I want to be happy!
   A fost numai atât ?
886
(JEZAE PEÎBESCtJ
   Iordan Hagi-Iordan, s’a urcat în automobil, cu hainele lui cadrilate, care-i dau înfăţişare de turist american, miliardar după ce-a săpat la cărbuni.
   A aprins o ţigară groasă de foi. Şi-a ras mustăţile gigante. Acum fălcile puternice, îşi arătă râsul feroce, întreg.
   După ce automobilul a pornit şi după ce a închis geamul dela mijloc să măscuite şofeurul, s’a întors către prietinul cu fata lividă şi cu şuviţa subţire de păr, pe frunte :
   —    Bine că am sfârşit şi cu aceasta! Iti spun urept c’am trecut printr’o grijă. Noroc că-i scosesem paşaport. Tot avea să plece peste câteva zile. L-am expediat azi. Peste un an, când se întoarce, totul este uitat, mult şi bine... După câte zile amare mi-a făcut mie imbecilul ăla de Lipan, mărturisesc că nu prea regret. Toate se plătesc în lume. Nicki parcă ar fi fost într’un gând cu mine. Ceiace e mai nostim, e că era şi bolnav, canalia 1 Canalia dracului !
   Epitetul a fost repetat cu o indignare ocrotitoare, aproape admirativă.
   —    Şi domnişoara Viorica? Când pleacă, în cazul acesta ? întrebă omul livid, cu şuviţa pe frunte.
   —    Domnişoara Viorica !... Domnişoara Viorica!.. Cine le mai înţelege pe femei ? Acum nu mai pleacă... M’au plictisit mofturile aşte ! I-a stricat obrazul băiatului cu cravaşa... Ar trebui să începi a-i face curte serios, să se sfârşească toată povestea.
CALEA VICTORIEI
387
Ţi-am spus. Odată ce ai consimţimântul meu, ce mai aştepţi ? N’am să te iau eu de spate, să te împing în braţele ei...
   Viorica Hagi-Iordan nu mai pleca. Era în camera cu perdelele trase. Cu toate cutioarele în sertarul dela căpătâiu, să-i fie la îndemână. Nu le-a mai trimis. Nu le mai trimite. Acum îi trebuiesc ei. Firul subţire care o ţinea la suprafaţa luminii s’a rupt. I-a dat drumul din nou în adânc, undo se scufundă cu o acră voluptate în svârclolirile cu pline de spaimă vedenii.
   A şi început.
   E cu haina argintie mototolită pe trup, între pernele fierbinţi, cu cearcănele viorii mâncându-i iarăşi toată figura, cu buzele în care pecetea cea veche a reapărut cum se redeschide o rană vânătă: semnul lui Iordan Hagi-Iordan.
   Ogarul s’a depărtat dela picioarele ei. E în celălalt colţ. Ştie că de acum iarăşi n’are să mai poată ghici când mâna se ridică să apuce cravaşa şi când să-l desmierde.
   Perdelele sunt trase.
  - Noaptea a rămas închisă înlăuntru.
   I want w be happy!
   Cântecul metalic al patefonului sună lugubru, în camera unde se află o moartă.
888
CEZAR PETBESCU
   Doctorul Mihai Pop-Spătaru, se uită cu o încruntare spre peretele unde dincolo, cântecul se deslăntuie ca o farsă macabră de ventriloc.
   —  Ar trebui să înceteze!... Sunt nebuni?
   Costea n’a auzit.
   El priveşte patul cu pătura aspră, care înveleşte până la bărbie. Priveşte cu ochi lărgiţi şi fără lacrimi. In ei se vede că ochii aceia nu vor uita.
   Mihai Pop-Spătaru îşi caută mănuşile, pălăria. Nu mai are ce face aci. Ar vrea să ştie doar un lucru şi nu-i vine să întrebe. Ii pare că undeva, chipul acesta imobil, în recea şi marea lui împăcare, de undeva,-, de mult, îi este cunoscut. Altfel. Acesta şi poate nu acesta... Dacă i-ar vedea ochii, e sigur că şi-ar aminti. Dar ochii sunt pentru totdeauna acoperiţi să nu mai primească toate luminile lumii: ochii fără astâmpăr cu luciul de antracit. Ochii de-atunci, de galoşi Tretorn.
   Atinge cu mâna umărul lui Costea :
   —  Era iubita ?
   —  Nu. Soră !
                                      *
   Poate s’a înşelat. El a văzut atâtea şi-a uitat a-tâtea ! Făcu până la uşă câţiva paşi. Se întoarse. Cum putea să lase copiii aceştia aci, cu oribilul cântec de dincolo ?
   7 want to be happy!
   II prinse de braţ şi îl duse la fereastră:
   —     Nu sta alături. Nu privi. Aceasta distruge nervii.
   Nu mai ţinea minte, că aproape cu aceleaşi cuvinte, odată, într’o noapte, pe aceîaş ora îl mus-
CALEA VICTORIEI
389
trase fiindcă lăsa o copilă să se înfricoşeze de înfăţişarea morţii.
   — Costea... Cum poate face cineva, aceasta ?
   Acum Sabina ştia, cum poate face cineva aceasta.
   Cântecul a tăcut.
   Doctorul Miliai Pop-Spătaru a plecat.
   Costea a rămas la fereastră.
   Calea Victoriei răsună de clamoarea mulţimii care se întoarce dela cea mai isbutită cursă din acel an, în cel mai triumfal amurg din acea toamnă. E o fâlfâire nebună de eşarfe în urma automobilelor, o întrecere biciuită de echipagii, o larmă hohotitoare de glasuri, risipindu-se până aci, în camera unde n’au fost niciodată flori şi unde, pe patul cu pătura aspră, se află o moartă pentru faptul divers de mâine.
   Perdeaua smulsă de mâna lui Costea, şi-a deschis în lături larg aripile întunecate. Aşa le desface arhanghelul negru, de câte ori după ce-a poposit, porneşte aiurea unde-i chemat.
   Pe cerul nemărginit albastru, două braţe întinse descătuşează însfârşit plânsul. Dar nu ştii ce vor. Poate imploră lumina de ^us. Poate blestemă viermuirea deşartă de jos.
   Cerul e înalt şi gol.
ü'
         TABLA CAPITOLELOR
Partea întâia.                              . *.??•
      Bucureşti-Gara de Nord..................... 7
      Bursucăria lui Chir Panaioti ••.••••       40
      Strada • • • ..............................56
      No. 117 bis Etaj II........................82
      Un ministru — băiat bun    •              101
Partea doua.
      Foamea....................................115
      Vraja cea rea, se desleagă................140
      Ceaiul dansant............................167
      Primăvara neagră..........................204
Partea treia.
      Cheia visurilor ..........................225
      Nu există „Ceas rău“......................258
      Spartacus • • • ....................... • 267
      Arizona Bar........................ • • 290
      Groaznicul asasinat.......................318
      Mâine mergem la curse.....................351
      Iwant to be happi.........................382
        Romanul CALEA VICTORIEI e’a imprimat în 8700 exemplar© din care 200 exemplar© pe hârtie de lux, vellnâ, în atelierele Societăţii Tipografiile Române Unite din Bucureşti.

V\
                                                            ANTIC A&IAll Loi S I
EDITURA „NAŢIONALA" S. CIORNEI
STR. DECE3AL, 8-10 BUCUREŞTI TELEFON 344/62
   .COLECŢIA AUTORILOR ROMÂNI*
APĂRUTE:
T. ARGHEZJ ....
F. ADERCA . .    .
ROMULUS CIOFLEC .
MIHAIL GASPAR D. D. PATRASCANU .
CEZAR PETRESCU . .
C. C. PETROVICI. . .
I. GR. PERIEŢEANU . .
MIHAIL SADOVEANU -
   •I     H
AUREUU WEISS . .
VOR APĂREA:
EMIL DORIAN . PROFEŢI ŞI PAIAŢE GIB I. MIHAESCU ..MICII DIAVOLI VICTOR EFTIMIU . . .DRAGOMIRNA MRCEA ELIADE . . . ISâllSl Şi âp8Î8 flî3701UIUI
            COLECŢIA «CIORBEI» PEH PttU COPII $1 TIHEREÎ
N. BATZARIA (Mo» Nae) HAPLEA, ALTE PĂŢANII I0N PAS .........NICUŞOB COPIL CUMINTE
tipografiile' românb UNITE, RAHOVEI, 42
ICOANE DE LEMN MĂRTURIA UNEI GENERAŢII SUB SOARELE POLAR FATA VORNICULUI dĂţi UN PRÂNZ DE GALĂ SIMFONIA FANTASTICA TURNEUL CANDIDATULUI CÂNTECUL PLOPILOR O ÎNTÂMPLARE CIUDATA ZODIA CANCERULUI AUTORI ŞI PĂRERI