Cezar Petrescu
LA PARADIS GENERAL
*
MISS ROMÂNIA
Soneria do Damiaa Petrescu
Cezar Petrescti
La paradis general
★
Miss România
Editura Cartea Românească — 1970

LA PARADIS GENERAL

CAPITOLUL I
într-o seară ploioasă a sosit un Melchisedec..*
Deschise numai un singur ochi, și acela numai pe
jumătate.
Vru să întindă mina pe măsuța de noapte, unde
se afla întotdeauna paharul cu apă și lingurița de duh
ceață. Arșița lăuntrică se cerea imperios răcorită. Ne-
hotărît, în larvele de gînduri toropite de somn, impută
chiar naturii că a confecționat omul după un model
atît de rudimentar și de inconfortabil.
Ceea ce l-ar fi îneîntat acum, ar fi fost o largă ven-
tilație în piele, de la gît pînă sub pîntec ; bunăoară o
secțiune longitudinală, mobilă, prinsă cu capse sau cu
jermoir eclair.
Ar deschide capsele și ar potoli toată văpaia
uscată a măruntaielor cu o împroșcare ghețoasă de hur-
tum. Pe urmă, ar închide frumușel butonii peste conți-
nutul geamantanului anatomic, răcorit, spălat și aeri-
sit, ca să se simtă proaspăt ca un prunc nou născut.
Gîndind acestea, pipăia în deșert cu degete pre-
caute, să descopere în semiîntunericul gălbui al sto-
rurilor paharul cu apă.
7
Cerca să se ridice într-un cot și să se ajutoreze
mai energie în explorare cu cealaltă mina.
Atunci abia, observă că dreapta îi c capturată. Slu-
jea drept pernă unui cap de femeie, cu părul revărsat
pe pieptul lui, în val lucios de smoală.
O icmcic cu desăvîrșirc necunoscută.
„încă tot mai visez !u — își spuse cu resemnare, și.
fiindcă nu-și simțea putere să se smulgă somnului, în-
chise jumătatea de ochi și-și continuă visul tropical.
îndată fu din nou în nisipurile sticloase ale Sa-
hârci.
Razele verticale îl coceau drept în creștet. Simu-
nul sufla arzător. Cămila galopînd îi zgîlțîia dureros
viscerele, gata sa-i răscolească acel rău al deșertului,
tot atît de odios ca răul de marc... O oază, în sfîrșit:
trei palmieri cu trei egrete de frunze subțiri ca săbiile,
in vîrful prăjinilor cernite. Și o maură cu păr ele smoală,
purtînd amiora cu apa răcoritoare pe umăr ca pe ca-
pacul cutiilor de curmale.
„Ne oprim, nu mai pot de sete !“ — strigă călău-
zei, care trecu fulger pe lingă el, galopînd înainte.
Călăuza, cu burnuz alb, dar cu nume atît de stupid :
Antricot* se răsuci rînjindu-i cu toți dinții și făcîndu-i
un semn mut, de mirare : „Unde sa se oprească ? Unde
vede el apă "A
Intr-adevăr, mirajul oazei se șterse, și înainte nu
mai era dccît deșertul cu nisipul sticlos și incandescent.
Cămila porni mai departe, în oribila legănare de ruliu
și tangaj.
Iar nălucirea cu oaza ireală, din jocul fierbinte
al luminii, se repeta de o sută, de sute de ori.
„Acum, nu mai c miraj U — își spuse tîrziu de tot,
cu hotărîrc deznădăjduita prin somn, să spargă supli-
ciul amăgirii. „E șipot curat. Șipot de munte. Aud apa
gîlgîind..A
Și deschise amîndoi ochii, largi, bine dezmeticit,
sa vadă apa șipotului gîlgîind.
întunericul gălbui din odaie era același.
8
Dar pc mîna lui amputată dc amorțeala nu mai
dormea o femeie necunoscută, cu părul de smoală.
Fcmcica era la cuvcta lavoarului, goală cum goală
c în gravurile biblice. ^Eva înainte de păcat, și acolo
își răcorea energic obrajii, în șipotul robinetului.
„Ce drăcie o mai fi și asta — se miră freeîndu-și
ochii, să deslușească ce c vis și ce c aievea.
Nu recunoștea nimic în toată această încăpere
străină. Ba da : geamantanul lui și trusa cu capacul căs-
cat. Pălăria, hainele lui, gulerul, aruncate într-o superbă
dezordine. Pantalonii încâlceați pc spătarul unui scaun.
Ghetele .tronînd arogant pc masă și scoțîndu-i limba
ca doi copii rău-crcscuți. Un ciorap încingînd, în chip
dc parodică ctolă, gîtul unei Vcnere de ghips.
Mai stranie prezență dccît toate — era însă tot
femeia.
Ridică încetișor capul pc pernă, încordîndu-și vi-
nele gîtului și sprijinindu-sc în coate, s-o cuprindă în
întregime. Făcu întîia oară constatarea că nimic nu
seamănă mai mult cu o femeie în pielea goală, văzuta
pc la spate, ca altă femeie în pielea goală, văzută tot pe
la spate.
Impudoarea dc tînăr animal a necunoscutei era
atît dc firească și de o atît de nestingherită grație, îneît
uita să se mai simtă scandalizat.
Cu buretele stors, femeia își freca subsuorile, gi-
tul ; îndoia brațul dc la cot cu contorsiuni de acrobată,
să ajungă cît mai departe în regiunile inaccesibile dc
pc spinarea curbă.
Recunoscu buretele din trusa lui.
Apoi își turnă apă de colonie în palme șî se ră-
cori, proccdînd cu aceeași minuțioasă metodă, la fiecare
încheietură, unde se vedea bine că nu întrebuințează
nici o pastă epilatorie, își frecă energic sînii, îi înfră-
gezi cu un savant masaj circular, după cum își prinse
cu degetele mușchii gîtului și îi netezi cu aceeași înde-
minare expertă.
Recunoscu parfumul coloniei luî.
&
îl invada tiranica nerăbdare să-i vadă mai grab-
nic fața. Poate așa va recunoaște-o. Deși el cunoscuse
atît de puține femei de o noapte.
Dar femeia nu isprăvise și îi ignora existența cu
o indiferența într-adevăr jignitoare.
își clăti gura cu apa lui de dinți, gargarisind-o
cu bărbia în sus, cum fac păsările cînd beau apă. Părul
scuturat, îi ajunse cascadă de smoală lucioasă pînă mai
jos de coapse.
„Superb păr — declara cu admirație omul din
pat — dar cu aceasta, tot n-am aflat cine-o fi fiind și
cum o fi arătînd la față
A doua dorință îi fu îndeplinită chiar în clipa cînd
sfîrșise să-i mijească în gînd, că femeia se strămută la
oglinda dintre ferestre, și astfel își arătă obrazul, re-
flectat în lacul vertical de argint. Și nu numai obrazul...
Se pare însă că semiobscuritatea din încăpere con-
traria întrucîtva intențiile necunoscutei, fiindcă dădu
drumul storurilor, care zvîcniră cu un sunet sec de re-
sort.
Acum femeia se vedea mai bine în oglindă și mai
bine o văzu și omul din pat.
Oval pur, ochii verzi, gură cărnoasă și tînăra. Doar
cearcăne pretimpuriu ostenite și viorii, sub pleoape.
Nu ! Niciodată n-a cunoscut figura aceasta.
Sau îl înșală poate părerea, pentru că femeia i se
înfățișa așa, în cea mai desăvîrșită și edenică goliciune.
Altfel, cu părul strîns sub o pălărie, într-o toaletă după
ultimul jurnal, arătînd cum arată pe stradă, în tren ori
într-un restaurant, enigma ar ii lost poate mai ușor de
dezlegat.
„E scandalos cum seamănă o femeie cu alta ; ori-
cum, nu mai seamănă nici cu ea însăși, orice femeie,
cînd e goală, ca aceasta" —• făcu din nou constatarea
omul nedumerit din pat. Și trăgînd concluziile acestor
sceptice reflecții, descoperi că femeile dovedesc nu fri-
volitate, ci un just instinct, în pasiunea lor pentru toa-
10
lete, fiindcă numai prin haină se mai pot deosebi una
de alta.
Altfel, toate suit fabricate în scrie.
Aceasta, din oglindă, e de bună scama un capăt de
seric. Un prim ori un ultim exemplar. Din cele mai iz-
butite : cu umerii atît dc perfect rotunzi, cu sînii atît
dc ferm sidefii, cu gîtul atît dc neted cilindric, cu mij-
locul atît de zvelt subțiat, cu coapsele atît de curb ar-
cuite nici un dram dc came tînără prea mult, nici
unul prea puțin.
Femeia din oglinda purcese la renovarea figurii.
Dc altfel, o operație care nu se arăta întru nimic indis-
pensabilă și fu executată cu o tinerească fluștitireală :
o umbră de negru pe gene, un strat subțire de pudră,
o fugace atingere dc roșu pe umerii obrajilor, un ben-
chi mai violent de roșu strivit pe buze. își strînse pă-
rul și, din două răsucituri dc mînă, îl adună nod greu
și bogat, pe ceafă. își zîmbi cu îneîntare propriei ima-
gini de dincolo de oglindă, și abia atunci văzu, tot prin
oglindă, că omul din pat s-a deșteptat și o privește.
Cu spelcile de bagă între buze, îi rîse voioasa prin
ricoșcul cristalului. își eliberă gura, înfigînd acele, unul
cîtc unul în păr și se întoarse să-i ureze bună dimi-
neața, cu un glas plăcut și cald, de contraltă, dar cu un
înfricoșător accent moldovenesc :
— Pa, somnorosule ! Bini că ti văd o dată diștep-
tat. Di-un cias fac înadins huet. Mi-ai spus că vrei sa
ti trezăști la nouă și acuma-i zaci trecuti...
Omul din pat îngăimă în felul lui, cu gura cleioasa,
un bună dimineața foarte vag și cu totul lipsit de entu-
ziasm.
Simțea că-i vine să înnebunească.
A spus el că vrea să se trezească la noua ?
Femeia cu picioarele goale în pantofii cu tocuri
înalte •— singura concesie vestimentară — veni lîngă
pat și, fără nici o introducere, își înfipse degetele în
părul bărbatului, zburlit și fără aceasta, ca să-l zbur-
li
Icască deplin. După astfel de dezmierdare, mai potn-
vit unui exemplar Uocos al rasei canine dccît unui om
necăjit, care nu știa unde se află și în ce pat s-a deș-
teptat, femeia îl mai scutură puțin și de nas, îi pecet-
lui nedumerirea cu un bobîrnac în sfîrcul apendice! ui
olfactiv și îl admonesta cu o disprețuitoare compă-
timire :
-— Uff ! Da ci botos mai ești astăzi !... 1 i-ai trezit
cu popoul în sus... Parcă arătai altfel, asară, scumpe
Melchisedec !...
Aseară ? Melchisedec ?
Omul simți că a înnebunit de-a binelea.
Cu vertiginoasa viteză cu care își fac loc glodu-
rile cele mai absurde, își spuse îndată că poate e vic-
tima unui caz excepțional, de amnezie, așa cum sînt ci-
tate exemplele celebre din manualele de psihologie și
de medicină. Nenorociții care-și uită subit numele,
vîrsta, domiciliul, familia, limba ; se trezesc îhtr-o di-
mineață vădani de tot trecutul și trebuie să învețe abe-
cedarul de la început.
Ca să se convingă de netemeinicia unei asemenea
catastrofale ipoteze, își silabisi în gînd, victorios, nu-
mele, vîrsta și adresa : George Galea, dezmierdat acasă
și de prieteni cu diminutivul Georgei; doctorand în
drept și filozofie ; 24 ani ; domiciliat în București, strada
Sălciilor 17 bis ; cu adresa provizorie de student, la Paris,
în Boul Saint-Miche 88, plin cartier latin.
Așadar, Georgei, Georgei Galca, nici un Melchi-
sedec ! Cel puțin acest capitol e lămurit deplin. își re-
cunoaște de aci cartea de vizită în cadrul de piele al.
trusei, pe care a cumpărat-o el, Georgei Galea, astă-pri-
măvara, de la Galeriile La Fayettc. Dar camera aceasta,
s?tuIa	a Venerci, nu e nici cea din strada
Sălciilor 17 bis, nici cea din Boul Saint-Miche 88. Ci e
o cameră cu desăvîrșirc străină, ca și această femeie
goală-goluță și cu accentul moldovenesc mai radical
dccît într-o comedie șarjată.
12
Gcorgci Gaica (acu un apel deznădăjduit la toată
drojdia mahmura a memoriei, să afle unde se găsește
și cum a ajuns aci, îi tresar in gînd numai cuvinte fără
nici un sens, pe care le respinge dezgustai : Antricot.
Nu ! Mclchidescc. Nu ! Bălănuț. Nu !
Și refren uri stupide de cinice :
Ei. nu mă lăsa să mor. Marghioală*
Ei. nit mă lăsa să moor !
Pe urmă, indata, pe altă melodic :
Asta-a-a sa io spui lui Mulu-nu^^
Lui Mutu-u-uu
Și Plutii n-a mai zis nimic !
își strînse tîmplcle dureroase, precaut, cu amîn-
două palmele, cum ar cuprinde un vas hîrbuit, din care
cea mai imprudentă și bruscă mișcare ar umple camera
cu cioburi. Apăsă bine, să împingă înlăuntru, adine,
toată năvala bezmetică de cuvinte și de re tren uri ob-
sedante, ca să stoarcă puțină lumina. Refrenul țîșnca
victorios la suprafață :
Asta-a-a sa Lo spui lui Mutu-im-u*
Lui Mutu-u-uu !...
Și Mutu n-a mai zis nimic !
Nu c numai o iluzie a auzului, ci un cor adevarat.
un asalt barbar de răcnete, întrcrupîndu-l de cite ori
încerca să vorbească.
A ! Iată un început de lumină : „îl întrerupeau
de cîte ori încerca să vorbească !“
Să o ia cu metodă, pe această prețioasă pista :
„Ei, și ce voia el numaidecît să cuvîntcze ?“
îi răsare ca dintr-o ceață :
„Domnilor, fraților, niciodată nu mi-a fost dat
sa petrec intr-o companie atît de veselă../7
13
Mai departe, nu ajungea niciodată. Corul îl între-
rupea sălbatec și unanim :
Asta-a-a sa i-o spui lui Mutn-uu-u,
Lui Mutu-u-uu !...
Și Mutu n-a mai zis nimic !
întocmai ca Mutu, se așeza și el jos și nu mai spu-
nea nimic.
îi cîntă și acum în urechi infernalul refren, idiot
și trivial. N-are să scape toată viața de el. Ca și de
numele acestea, tot atît de neroade, care nu înseamnă ni-
mic : Antricot! Melchisedec ! Lui îi spuneau Mclchi-
sedec ? Nu numai lui. Unul, altuia. Și lăutarilor le spu-
neau : Melchisedec ! Un fel dc nume generic și universal.
Melchisedec — Melchisedec ! Cuvîntul îi sună stăruitor
și sonor, cum e chemarea pitpalacilor în fînețele cu
rouă : Pitpalac — Pitpalac ! Pitpidic — Phpidic !
Melchisedec — Melchisedec !
în orice caz, lui nu-i priește vinul. N-are să mai
pună un strop în gură, niciodată. E a patra, a cinceei
oară în viață cînd s-a amețit. Dar n-a fost niciodată
atît de pierdut ca acum. Nu-și amintește unde se află,
cum a ajuns aci, ce-a făcut atîtea ore, cum se numeau
și cum arătau la chip toți tovarășii. Nici pe femeia
aceasta goală, care-1 privește cu țigarea aprinsă în col-
țul buzelor, n-a văzut-o niciodată. N-ar ști să spună,
în ruptul capului, cum dc i-a răsărit în pat alături. Și
mai întîi, într-al cui pat ? E patul ei, ori e patul lui ?
Femeia se plictisi așteptîndu-1 să dea un semn de
tandreță și de recunoștință, după noaptea încheiată în
acest pat comun. Daca nu din convingere, măcar așa,
din politețe... Se vede că aceasta nu i se mai întîmplase
niciodată. Țuguie buzele roșii, în semn de scîrbită com-
pătimire. îi prinse cu o mîna coama zburlită a părului,
și cu cealaltă, oferindu-și sînul mic și tare, strîns între
degete, cum se dă pruncilor să sugă, îl învită :
“ Hai, pupî pi Ninel!
14
Pc urmă, trecmd la celălalt sîn :
— Și dincoaci, pi Minei! Sî nu sî superi. că-i
mititel și năcăjit.
Docil, Georgei Galea pupă pe Ninel ; pupă și pe
Minei, să nu se supere cit era de mititel și de necăjit.
Ba chiar mai întrecu de la dînsul și-i mai pupă o dată
pc amîndoi, neinvitat, cu lăudabil spirit egalitar, fiindcă
amîndoi erau tineri, netezi, sidefii și duri.
De această obiectivitate, lipsită de părtinire, fe-
meia păru deplin satisfăcută și, în sfîrșit, împăcată.
îl mustra numai pentru trecut :
— Ți-am spus, dragă Melchisedec, asarî sî nu bei
simplu și mai ales sî nu bei lichior. Dacă mă ascultai,
n-aveai az mutra aiasta di cioclu.
Georgei Galea nu-și aducea aminte să-i fi spus
cineva aseară să nu bea simplu și să nu bea lichior.
Nici nu-și amintea, de altfel, dacă a băut ori nu
simplu, și dacă a băut ori nu lichior.
Dar regretă sincer și amar că n-a dat ascultare
unor asemenea sfaturi dc adîncă înțelepciune. N-ar avea
astăzi mutra aceasta de cioclu, pc care încă n-a văzut-o
în oglindă, dar o presimte. Și nu l-ar mistui arșița aceasta,
care i-a uscat cerul gurii de iască, îi frige esofagul și
i-a prefăcut stomacul într-un Vczuviu în miniatură,
clocotind de lavă dospita, gata sa crupă și să mai aco-
pere încă o dată Pompeiul și Hcrculanum.
Căută încă o dată cu ochii paharul cu apă și cu
dulceață, absent; așa cum îl aștepta în fiecare dimb
neață la căpătîi, acasă în București, strada Sălciilor
17 bis.
Femeia îi ghici gîndul, cu o finețe devinatorie,
care dovedea o mult încercată experiență.
— Vrei apă ?
— Da... apă... scînci muribund Georgei Galea.
-— Nu te mișca. Așteaptă, că-ți aduc cu.
Clăti paharul bine, lăsă să curgă robinetul ca sa
vină apă proaspătă, nu clocită, dc pe țevi; îl servi bru-
urat.
15
Niciodată Georgei Galea nu visase sa fie servit
de-o sclavă goală, ca un libidinos satrap oriental. Do-
rințele lui fuseseră întotdeauna simple, modeste, acce-
sibile și caste. Dar nu se mira. începuse a învăța ca nu
trebuie să se mai mire.
Dădu paharul de dușca, și după ce-1 goli îl privi
îndelung în fund, cum s-ar fi așteptat să fie nesccătuit,
ca punga fermecată : abia deșertat, sa se umple la loc.
— Mai vrei unul ? ghici și dc astă dată femeia.
— Mai... recunoscu Georgei, cu glas ceva mai în-
viorat, smuls agonici și intrat. în convalescență.
Pe al doilea îl savură mai încet, în etape, înghi-
țitură cu înghițitură, întocmai ca un convalescent ajuns
Ia cea dintîi supă de pasăre.
— Acuma stai liniștit, pîna mă îmbrac, dragă Mel-
chisedcc ! porunci femeia. Am cam întîrziat. Să-ți dau
o țigară ?
îi dădu o țigară, din tabacherea lui ; îi 'aprinse
bricheta, bricheta lui. Georgei se lăsă servit cu simpli-
tate, surprins și oarecum flatat că atît de ușor s-a aco-
modat acestor tabieturi de harem, slujit de-o delicioasă
sclavă albă, goală și atît de prevenitoare.
Fuma, ridicat între perne și luînd aminte cum pro-
gresa operația vestimentară a femeii. Ciorapii, combi-
nezonul, fusta, bluza, pardesiul dc ploaie, pălăria mica,
pe ochi.
Cu fiecare capitol al îmbracăminții, îi apărea încă
mai necunoscută. N-o știa nici pe cealaltă, mai dinainte,
goală, cu Ninel și Minei în libertate ; dar pe aceasta
îmbrăcată n-o știa nici atît.
Era într-adevăr alta.
O subțire, înaltă și ioarte frumoasa doamnă, de-o
discretă și austeră înfățișare, pc care ar fi salutat-o res-
pectuos pe stradă și în orice local public, îneîntat dacă
i-ar li răspuns cu o privire mai puțin rece și distantă
dccît celorlalți trecători. încă o dată își însemnă pentru
sine observația că, în orice caz, dacă nu haina face pe
16
om; sigur c ca haina, clin cap pîna-n picioare, face fe-
mei a.
Iar ca un cinic, corolar al acestei axiome, își. ho-
tărî să nu mai dea nici un crezămînt nazuriJor ipocrite
ale tuturor femeilor, sobre, mîndre și pudice de pe stradă,
de vreme ce toate, acasă, arată la fel, și toată fățarnica lor
demnitate au îmbrăcat-o pe rînd, o dată cu ciorapii,
cămașa, pantalonii, bluza, fustele și pălăria.
De-acum, n-are sa mai fie el prostul acela, să. se
intimideze de cîte ori îl pune Ia loc o privire de arhi-
ducesă ofensată. Arc să siringă din umeri atotștiutor
și zeflemist, cum se cuvine față de toate persoanele cu
ifose grave, care acasă umblă în pielea goală, cu cite
un .Minei și un Nîncl rîzgîiat, abia așteptînd să fie pu-
pați, drept pe vîrful cel mai obraznic și încă se mai su-
pără dacă nu-i pupi cu toate marafeturile.
Necunoscuta mi bănuia nici pe departe ce catas-
trofă morală a dezlănțuit în cumințenia omului, mah-
mur de pe pat. își strîngea în catarama de sidef cingă-
. toarea pardcsiului cafeniu de mătase; se confruntă în
oglindă din față și din profil, din pălărie pînă-n căl-
cîie ; își surise satisfăcută de rezultatul examenului și
se apropie să-și ia ziua bună.
Se plecă, dcpunîndu-i, ca o femeie sobră și îm-
brăcată ce era acum, numai un cast sărut pe obraz
(Georgci simți un fior la dezmierdarea genelor), își lăsă
mina sărutată la încheietura mănușii, unde pielea
e subțire și cu vinișoare albastre.
— La revedere, Mekhisedec. Ai să vii diseara,
nu-i așa ?
Melchisedec nu știa unde să vină, căci nu știa unde
a fost ca să mai poată veni.
Lăcu un gest energic de asigurare : „Lasă pe mine !
Mai încape vorbă ?a
Iar cu glas tare, își aminti deodată :
— Pardon. îmi dai voie un moment ?...
Constatînd ca e în pijama (alt mister, fiindcă
nu-și amintea cînd și cum s-a îmbrăcat) și spunîndu-și
17
2
că așa poate circula fără să pară prea grotesc, se re-
pezi la haina aruncată pe scaun, împături discret o banc-
notă cu mîna ascunsă în buzunar și vru să o strecoare
femeii, care îl aștepta la ușă.
Necunoscuta se uită surprinsă în palmă, roși de
mmie, mototoli hîrtia și i-o aruncă în obraz :
—- Drept cine mă iei ?!
îi mai trmti, supliment, și ușa în nas. Se mai auzi
aha ușă, izbindu-se ; desigur ușa vreunui antret.
Melchisedccul rămase în mijlocul camerei, cu pi-
cioarele goale și fără nimic eroic în înfățișare. O ofensase
oare fiindcă vroi se să-i plătească noaptea, ori fiindcă
o plătise prea puțin ?
Fugi la fereastră. în strada necunoscută, în ploaia
mocnită, femeia se depărta cu pași mărunți și încă
mînioși, înfășurată în pardesiul de mătase foșnitoare.
Opri o birjă mică și ridicolă, cît o cutie de chibrituri ;
zvîcni sub coșul de piele și dispăru.
„Nici nu știu cum o cheamă. Nici nu știu de unde
am cules-o. Nici nu știu cine este, de ce s-a supărat, și
acum cum am s-o împac ?“ — se minună foarte Georgei
Galea de aceste întîmplări ciudate și care erau numai
un început.
Iar îndată își dădu seama că, de asemeni, nu știe
nici în ce zi a săptămînii se află și cum se numește
strada împîclită de gargariseala ploii. Lipi fruntea de
sticla rece, să-și răcorească cugetul dedesubt și să cer-
șească priveliștii de afară un punct de reper. „O bur-
niță măruntă și rece, ca la 30 August, luarea Gri viței*,
își fixă imaginea cu un moment istoric, rememorat din
cartea de lectură de clasa IV-a primară.
Și întrezări un început de iluminare.
Nu știa cum se numește strada, dar identificase
cel puțin orașul ;
Iași.
într-adevăr. Georgei Galea, aseară, călcase întîia
dată în tîrgul acesta ploios și trist. Venise pentru zece
zile, cel mult două săptamîni, să lichideze, cu avocați
18
și cu dosare, o moștenire neașteptata, de la o mătușă
aproape necunoscută. Moartea mătușii îl lăsase indife-
rent, dar moștenirea îl impresionase ceva mai mult»
Cădea de minune. Pe lingă venitul lui, îi adăuga un
venit întreit, cu care să-și stîrșească doctoratul la Paris
în voie și să-și instaleze biroul dc avocatură la Bucu-
rești, cu un lux de nabab.
Viața i sc deschidea înainte calmă, fără urcușuri
și coborîșuri accidentate, fără surprize ; adevărată bine-
cuvîntare cerească.
Recunoscător, Georgei (jalea își luă angajamentul
solemn să ridice mătușii defuncte și testatoare un fru-
mos monument de marmură la cimitir, mai grandios
decît toate monumentele funerare ale tuturor mătu-
șilor ce vor fi existînd în lași.
N-o văzuse decît de două ori : o bătrînică demo-
dată, vorbăreață și avară. De amîndouă dățile, venise
la dînșii la București, după pregătiri și scrisori, care
vesteau evenimentul cu o jumătate dc an înainte. Iar
îndată ce sosea, nu contenea să discute cu mare aprin-
dere diferența prețurilor dintre Iași și București, să se
minuneze cum pot trăi oamenii în asemenea hărmă-
laie ca a capitalei și cum pot scoate bugetul la capăt,
cu asemenea fabuloasă scumpete. Se întrerupea să în-
semne într-un carnet fiecare centima cheltuita cu bi.rju
și cît a rupt din preț la cumpărarea unei umbrele.
Ultima dată a fost acum zece ani. Bl trecuse în
clasa a patra dc liceu. S-ta purtat cuviincios și intimidat
cu această cucoană batrînă, pentru care nu-și recunoș-
tea nici un sentiment. Iar după aceea, cum a rămas fără
rude, îi trimitea, din obiceiul de copil, cîte două
cărți poștale dc felicitare de două ori pe an : la Cră-
ciun și Ia Paște, așa cum îl învățase maică-sa să cali-
grafieze încă de la cele dintîi litere ale alfabetului.
Nici o clipă nu s-a gîndit că băbușca aceea zbîr-
cită și zgîrcita va fi agonisit vreo avere și. mai ales că
ar putea să-l aleagă moștenitor tocmai pc el. Nici acum
19
2*
nu-și explica de cc. Desigur, capriciu de avar și nimic
mai-mult.
Dar mana i-a fost, bine căzută. El nu era nici risi-
pitor, nici zănatic. Banii n-ar fi putut să ajungă într-o
mină mai bună și pentru o folosință mai chibzuită. îna-
inte de a se întoarce pentru un an, poate pentru doi, la
Paris, pînă la sfîrșiiul doctoratului, Georgei (Jalea a
ascultat sfatul din scrisoarea avocatului. A venit sa
lichideze casa și acareturile, gospodărite pînă acum
prea strimt, fără venituri. Iar peste o lună, cu suma tu-
turor vinzărilor depusă la bancă, îi rămînca numai să
vizeze pașaportul și să descindă din nou, după două zile
și trei nopți de expres, în gară la Lyon.
Pentru aceste chestiuni foarte serioase, sosise
Georgei Galea aseară, în Iași, pe o vreme ploioasa și
urîtă, pe peronul suflat de vînt, într-o navală de negus-
tori bărboși si mirosind a dulăi plouați.
Nu cunoștea orașul.
Nu cunoștea decît un prieten, pierdut din vedere
de pe băncile școlii, și căruia îi scrisese într-o doară.
Nu se aștepta să-1 găsească pe peronul gării. Prietenul
l-a îmbrățișat cu o gură mirosind cam prea acru a vin
și l-a întîmpinat cu o veselie cam prea zgomotoasă.
Dar altfel, serviabil și descurcăreț prieten !
l-a îmbarcat bagajele, l-a adus aci, în camera
anchiriată cu săptămîna (acum își lămurește unde se
află), în acest al treilea domiciliu din a treia capitală,
și pe care ar putea să-1 numească, spre identificare,
„camera cu Venera de ghips", spre deosebire dc camera
lui dc la Paris, care s-ar putea numi „camera lui Henri
IA “, după bustul așezat de proprietară deasupra șemi-
neului și spre deosebire dc „camera lui Justinian“, com-
pilatorul digestelor și Institutelor, după bustul împă-
ratului jurisconsult dc pc biblioteca paternă din Bucu-
rești, strada Sălciilor 17 bis. Aseară n-avusese cînd
aprofunda aceste reflexii asupra destinului, carc-i marca,
fiecare nou domiciliu cu un bust dc ipsos, pc rînd sim-
bolizînd Justiția, Galanteria și Amorul. Căci abia și-a
20
descărcat bagajele, că prietenul l-a și tîrît după-el, fa
un chef în toi, de unde se desprinsese să-i iasă întru
întîmpinare la gară cu o abnegație care se aștepta re-
compensată.
N-a rezistat. Iar de aci înainte, își amintește foarte
puțin, cum s-au desfășurat întîmplările. Era ostenit
de drum. Cu o noapte înainte nu dormise fiindcă își
pusese în orînduială o sumedenie de acte. îneît abia a
cunoscut prietenii prietenului, abia a sorbit cîteva pa-
hare de vin, că l-a și furat apa. „Am fost un Melchi-
sedec ! — își mărturisi amar. M-am făcut de rîs. Ce
idee și-or fi făcînd ăia de mine ?a
Nu știa ce e aia Melchisedec, clar era convins că
a fost un Melchisedec. Toți îl strigau așa, de cîte ori
se ridica să închine, clatinîndu-se cu inexperiența lui
de debutant chefliu. Un teribil Melchisedec !
Gcorgei Galca, copleșit de aceste mustrări, rămase
inert în lața geamului, privind ploaia mucegăită, fuli-
ginoasă și monotonă.
în pîclă, se vedeau departe coline albăstrii cu pete
albe de clădiri: biserici, sau cetăți? Cernerea țîrîia
obsedant. Ulucul gilgîia neîntrerupt ca o născocire de
chinuitor supliciu, pentru un condamnat la veșnica
insomnie. Din cînd în cînd, duruia cîte o birjă. Stranii
vehicule, cum nu văzuse niciodată ! Mici, abia să în-
capă un om. Cutii înguste, în care pasagerii, asfixiați,
trebuie să respire cu o țeava de oxigen, ca din subma-
rinele cu acrul puțin. Vîntul și ploaia purtau cele dinții
frunze smulse din teii plantați pe marginea trotuaru-
lui ; corăbioarcle galbene săltau tîrîte de puhoi la vale.
Trist oraș. Monoton oraș.
Auzise și el despre melancolia acestei vechi
cetăți voievodale. Și-o imaginase, romantic, ca Brugcs-
la-Morte sau Ragusa, ori ca acele orașe-ruini pe care
le-au invadat treptat apele mărilor sau nisipurile deșer-
turilor sau oceanul vegetal, cum citise despre capitala
regatului Khmer, dezgropată din lianele vegetației sub-
tropicale. Dar aci era ceva nou, nedefinit și altfel mor-
21
tuar ; trist, fără grandoare și mocnit, cum îi apărea în
acest început dc septembrie, cu lumina murdară și vî-
nătă, cu ploaia necontenită și cu mortul acesta evre-
esc trecînd în trapul unui singur cal.
„Să isprăvesc mai repede și să plec mai repede !Ck —
hotărî Georgei Galea, cu senzația neplăcută dc neliniște
a oamenilor cînd trec pe lîngă smîrcurile mișcătoare,
unde nisipul suge piciorul, și fiecare smucitură, să scapi,
te scufundă mai adine.
O birjă, adică o miniatura dc birjă, ca toate cele-
lalte, se opri în fața intrării. Sări un domn scund, cu
gulerul pardesiului ridicat și cu o pălărie atît de mare,
îneît părea o minune că încăpuse într-un asemenea vehi-
cul. Se auzi ușa de ia antret răbufnindu-se.
De bună scamă un locatar ori musafirul cuiva, din
toată această casă, pe care Georgei Galea nu o cunoștea.
Dar bătăile sunară în ușa lui.
— Intră ! pofti, făcînd un salt în dosul mesei din
mijlocul camerei, să-și ascundă picioarele goale.
Ușa sc trmti de perete, făcînd loc unui necunoscut
scurt și îndesat ca un sac plin de ciment, posesorul
celei mai vaste pălării calabrezc pc care Georgei Galea
a văzut-o vreodată.
Omul își scutură pălăria dc apă, împroșcînd o jerbă
de stropi din tavan pînă-n podele, ca o coadă curbă
dc cometă lichidă, apoi o azvîrli, cu precizia unui aruncă-
tor de discuri, pc divan. Fără pălărie se putea vedea ca
necunoscutul poseda și un cap adaptat pălăriei : uriaș și
sever, prins din eroare de la un trup cel puțin dc două
ori mai înalt. 3 rupul nu mai părea, acum decît un apen-
dice al capului.
Omul înainta trei pași, distanța dc Ia ușă pîna
ia masa după care se retranșase Georgei Galea, îi
înșfăca mina și i-o scutură, gata să i-o smulgă din umeri.
— Așa ne-a fost vorba, Melchisedcculc ? detună cu
o voce puternică, să trezească morții din somnul dc veci
și sa se audă pînă într-a șasea cameră. La ora asta
încă nu te-ai îmbrăcat ? Aseară te temeai că eu am să
întîrzii. La mine vorba e vorbă. Am spus la unsprezece,
este unsprezece e2iact ?
Spunînd, scoase ceasul din buzunarul vestei și îl
înălță sub nasul lui Georgei Galea.
— Este ori nu, unsprezece fix. ? stărui cu
neîndurare.
— Este ! recunoscu Georgei Galea, fiindcă nu putea
contesta realitatea și fiindcă, la urma urmei, această
constatare nu-1 costa nimic.
— Păi, atunci ? Păi, vezi !
Georgei Galea nu putu înțelege sensul enigmatic și
mustrător al acestor : „Păi, atunci ?“ și „Păi, vezi !“
Necunoscutul nu vorbea numai foarte tare, cum
s-ar adresa unui surd. Mai era și autoritar, părînd
hotărît din fire sa nu admită nici o contradicție. Georgei
Galea își făgădui prudent să nu-1 contrazică. Măcar de-ar
ști cum îl cheamă și ce vrea de la el !
— Haide repede, îi dădu zor necunoscutul, în tir-
ziem ! Am telefonat să ne rețină cabină.
Nedumerirea lui Georgei Galea deveni definitivă
și totală. Unde să meargă ? Despre ce cabină e vorba î
— Mă cam doare capul... Nu prea cred că am să
pot... încercă să se eschiveze, menținîndu-se în vagul
declarațiilor, ca nici să arate că nu știe despre ce e vorba
și nici să contrazică omul care s-a ținut de cuvînt și
care nu prea pare să suporte cu inima ușoară o îm-
potrivire.
•— Nu e nimic dacă te doare capul, declară cu
nepăsare necunoscutul. Pe toți Melchisedecii îi doare
capul la început. Ia o Testa ! îl povățui binevoitor. Și
acum, dă-i repede !...
— Am spus că nu știu dacă am să tiu în stare...
lupta din nou Georgei Galea, să scape de cine știe ce
infam angajament își va fi luat aseară, în completa
perdiție a tuturor facultăților
— Cc-arc a face ? Daca nu reziști la tare, o lăsăm
mai slab. Eu rezist la maximum.
Cînd auzi de rezistență, Georgei Galca se sperie
de-a binelca.
„Să știi, am facut-o boacăna ! își spuse. M-am
angajat într-o teribilă halima. Poate m-am oferit sa
concurez la vreun nmtch ori la cine știe ce istoric. în
halul în care mă aflam aseară, n-ar fi de mirare/1
Și dădu din cap, semn că el nu crede că arc să
reziste și că aseară și-a cam exagerat puterile, viteiin-
du-se.
Celălalt nu înțelegea însă așa. începu să-și piardă
răbdarea, măsurînd camera în lung și-n lat, cu pași
giganți și disproporționați staturii.
— Ci hai odată, frate ! Parc-am venit să te iau la
tăietoare, de te codești atîta !...
—Cum mă simt cu acuma, chiar parcă aș merge la
tăietoare, se agăță Georgei Galca de speranța că celalalt
va înțelege că nu se mai simte capabil de nici o bravura
și va renunța să-l execute.
— După, ai să te simți altul ! il asigură omul scurt,
îndesat și tenace.
— înainte, după... totuna c. Mă cunosc cu... îngăimă
cu scepticism Georgei, ca unul care se știa cit îi poate
pielea.
— Ce fel de vorbă c asta ?... Poate la voi, la
porcăriile voastre, c totuna... Dacă-ți închipui că și la
noî c tot așa, atunci să știi ca m-ai ofensat, Mclchisc-
dcculc !
Georgei Galca protestă energie că nici nu i-a trecut
prin gînd să ofenseze pe cineva.
— Păi. atunci ? Ai să te convingi acuși ca avem cea
mai faină baie de aburi din toată țara. Cum n-aveți voi
în Bucureștii voștri !...
Georgei Galca se însenină brusc și se înveseli
ușurat, cum ar fi scăpat de o cumplită primejdie. Daca
24
e vorba numai dc o baie, și încă dc una cu aburi,
într-adevăr nu se putea ceva mai nimerit. Cu sincer
entuziasm,. își îmbrăcă hainele, culegîndu-lc din cuierele
improvizate ; se spălă numai pe dinți, clătindu-și înde-
lung gura cu apa răcoritoare dc mentă. Bău două pahare,
pînă Ia fund.
— Un \ ichy acum, ar face minuni ! vorbi ca să
nu-și lase musafirul în părăsire, după cc se codise atît.
. — Cc Vichy ? rosti celălalt, cu dispreț. Caii pe cui
se scoate ; vin pe vin se scoate ! Căteva șprițuri la gheață
refac mai radical dccît toate Vichyurile din lume. E
unsprezece și un sfert ! constata semnificativ, consul-
tîndu-și din nou ceasul.
Georgei Galea își dădu toate silințele să sfîrșcască
toaleta la galop.
înnodîndu-și cravata în fața oglinzii, recunoscu că
arc într-adevăr mutra de cioclu. Și încă dc cioclu
nebărbicrit dc o săptămînă. E dc speriat cum poale
crește o barbă, într-o singura noapte dc nesomn !
Pc urmă, se gîndi că situația lui c demnă dc un
vodevil : în camera aceasta se plimba acum o jumătate
dc oră o femeie în pielea goală, pe care nu știa cum o
cheamă ; acum îl execută un domn pe care nu știe cum
îl cheamă.
îmbraci ndu-și mînccilc pardesiu lui, trăgea cu coada
ochiului, să vadă dacă nu-și amintește ceva din figura
acestui necunoscut, atît dc autoritar. Capul enorm, de
proconsul, cu trasaturile largi și păstoase, cu bărbia lata
și cu ochii mici, poruncitori și vii, parca și-l amintea
vag, apărîndu-i printre celelalte chipuri dc asta-noapic.
Chiar într-o pîcla, îl vede cocoțat pe o masă, gcsticulînd.
Dar cum îl cheamă, aceasta n-ar ști s-o spună pentru
nimic în lume.
— Ai plecat aseară cu Lu... A fost aici ? întrebă
necunoscutul, luîndu-și pălăria cu borurile uriașe, care
lăsase pe divan conturul ud al unei circumferințe
imense și perfecte.
25
Georgei Galea făcu un^geșt echivoc cu mîna, care nu
însemna o afirmare hoiarrta și putea fi interpretata, ia
urma urmei, ca o lăudabila dovada de modestie și de
discreție.
Reținu că femeia se numea, așadar, Lu. Lu și
mai cum ?
_________ Bravooo ! se miră necunoscutul cu cap enorm
și sculptural de proconsul. Ai mare noroc, tinere Mei”
chisedec ! Eu de trei ani o pîndesc să^pun o data cabja
pe ea... Am încercat în toate felurile. îmi lunecă printre
degete ca argintul viu...
Georgei Galea se bucură că, abia debarcat în acest
oraș necunoscut a făcut o conchetă^pentru care indigenii
luptă de ani, cu toate mijloacele,^ fără succes și -- după
tonul consternat al omului cu pălărie de calabrez — Iară
nădejde.
în birja strimta cit o cutie de chibrituri^ deși își
spusese că nu vor încăpea amîndoi nici printr-un miracol,
încăpură. Ba își găsi loc și pălăria cu boruri mai late
decît inelele lui Saturn. Ceea ce însemna că miraco-
lele mai sînt încă o fire pe acest pămînt. Georgei Galea
aspira cu sete aerul rece și jilav, care-i spăla plămînii
cocliți de tutun. De sub burduful de piele, în ploaia
mucedă, vedea numai picioarele trecătorilor rari de pe
trotuar, temeliile caselor, bălțile gălbui, toate intr-o
tristă și murdară lumină vineție.
încă o dată își hotărî ca, imediat după baie, să
dea goana la avocat, să-l preseze ca să termine formele
cît mai repede și sa-1 elibereze din acest oraș mocnit și
somnoros, unde și ploaia, și birjile, și trecătorii, și cîinii,
și minutele parcau încetinite din mers ca un film
au ralenti.
La baie, casierița anunță că a reținut cabina
nr. 2, la „luxCt, pentru domnul deputat. Iar băieșul îi
întîmpiuă tovarășul cu un servil și bucuros : „Să trăiți,
coane Panait care dovedea toată considerația pentru
o mină generoasă în distribuirea bacșișului.
26
Georgei Galea lua notă că noul prieten e un
adevărat personaj, un deputat, și ca se numește Panaitg
Panait și mai cum ?
Dar întrebarea nu-1 munci prea mult. Nu încetase
oare și ci sa mai fie Georgei Galea, cu o stare civila
definită și înmatriculată în cataloagele Sorbonei s
Era un Melchisedec și nimic mai mult.
CAPITOLUL II
La Paradis General, cunosc eu un Uricani grozav !
După baie, Georgei (Jalea se simți într-adevar un
om nou. Chiar dacă devenise un Melchisedec și nimic
mai mult, era, în orice caz, cel mai satisfăcut Melchisedec
de pe planetă.
Aburul și masajul îi muiase mădular cu mădular ;
dușul de gheață i le călise în bloc.
Aprinse țigara cu nesaț, cum n-ar fi fumat de un
veac. Delicioasă țigara ! Recunoscu, modest, ca viața e
plină de îndestule voluptăți la în domina oricui, dar ca
nu merită să fie trăită dccît de cei care știu s-o trăiască.
Mumie strîns înfășurată în cearșaf, întins cu fața
în sus pe canapea, cu părul legat în turbanul prosopului,
toropit de beatitudine, se îndeletnicea cu fabricarea cola-
cilor de lum, pe care îi trimitea concentric în plafon.
Cînd izbuti o serie completă de douăsprezece inele
albastre, toate intacte, se declară mulțumit foarte.
Aproape nu mai știa ce i-ar rămîne încă de dorit, în
această generoasă viață.
Era, însă, un tînăr lipsit de experiența și cu ori-
zontul dorințelor mărginit.
28
l-o aminti tovarășul lungii pe canapeaua vecină.,
închipuind și el o mumie identică, doar mai scurtă și cu
calibrul capului din turban cel puțin dublu. Fumase
piuă acum o țigară dc foi, uriașă și rău mirositoare,
scoțind un lei dc gemete de mulțumire, ca purceii gîdilați
sub gușă. .Aruncă țigara și se agită în scutece :
— Știi cc ne mai trebuie noua acum ?
„Un pahar dc Vichy% era să spună Georgei Galea
în sublima-i candoare, dar luîndu-și seama ca tovarășul
s-ar face foc la asemenea erezii, declară cu o ticăloasă
ipocrizie :
— L n șpriț... Poate chiar două șprițuri.
— Păi vezi ! se bucura domnul deputat Panait.
Panait și mai cum ?
— Să spunem atunci să ne-aducă, îi dădu zor
Georgei Galea, nu fiindcă simțea cumva nevoia unui
Șpriț, ci fiindcă dintr-o condamnabila lașitate voia să
ciștigc definitiv consimțamîntul și considerația domnului
deputat Panait.
Panait și mai cum ?
~ Gc să spunem ș îi reteză însă vecinul această
precipitare, plin dc dispreț. Lui Ncculai trebuie să-î
spun cu 1 îmi cunoaște el tabieturile, fără să-i comand.
într-adevăr, Neculai apăru cu o tavă care cuprindea
pe un minimum ^de supralață un maximum dc bunătăți.
Un bufet rece in miniatură. Două țuici în pahare res-
pectabile, o mo vil iță dc măsline dolofane și untdclcm-
noasc. la chcrda cu ceapa și cu lamîic, păstră mă în fel ii
subțiri ca foaia dc. trandafir, icre dc Manciuria, vițel
rece, o. sticlă de pelin brumat cu sifonul adiacent. loatc
orinduite. cu o deosebită artă și cu un marc meșteșug în
economisirea spațiului.
Băicșul așeză tava ovală pe un scaun scund, între
cele două canapele, și ramase dc strajă, negru, stricat
dc^ vărsat, burduhanos, gol, numai cu cingătoarca albas-
tra și urît ca un gcalat.
Gmc are să Ic mănince loatc astea? sc miră
Georgei Galea.
29
......... Noi ! răspunse cu simplitate domnul, deputat
Panait.
Panait și mai cum r
S-ar putea demonstra științificește, că măslinele eu
felii de pîine neagră și lacherda cu ceapă au fost create
de natură înadins ca să pregătească terenul pentru
țuică. La rîndul ei, țuica pregătește minunat terenul
pentru pastrama și icre de Manciuria. După pastrama
și icre de Manciuria, un șpriț rece de pelin se impune.
Iar între două șprițuri reci, de pelin, merge intr-ales,
după gust, și cîte puține icre, și cîteva felii de pastrama,
chiar și lacherda cu ceapă, dar mai ales merge vițelul
rece, dacă e susținut de autenticul muștar francez cu
tarhon, sau. încă mai potrivit, de cîțiva castraveciori acri
și tari, murați cu usturoi și frunze de țelină. Acestea
toate le ignora pînă acum Georgei Galea, tînar lipsit de
experiență, de fantezie și de arta de a trăi. Dar le
verifică personal și fu îndată de perfect acord.
Tava se goli pînă la ultima fărîmitură și ultimul
strop de pelin, sub privirea părintească a geala tul ui de
strajă, care înghițea în sec la fiecare îmbucătură.
Georgei Galea găsea foarte natural acum, ca după
ce-a fost slujit astăzi dimineață de o cadînă goală, să se
afle străjuit și de un eunuc tot gol, fie el chiar atît de
urît și de burduhos ca Neculai.
— Ei, cine le mîncara toate astea ? întreba domnul
deputat Panait, cu o crudă ironie, arătînd tava deșartă
și întovărășind întrebarea de un sughiț care răspîndi
un suav parfum de ceapă și de lacherda.
— Noi ! recunoscu Georgei Galea cu simplitatea
discipolilor convertiți după un fulgurant miracol.
......... Păi vezi ! Mai ai încă multe de învățat, tinere
Melchisedec, de la provincia noastră.
Georgei Galea nu descoperi nici o replica, tăcînd
ca o fecioară sfioasă, sub privirea protector-superioara
a băieșului negru, burduhos și mat urît ca un balaur,
care părea și el că îl compătimește ca pe un biet
30
Mdchisedec lipsii dc experiență și avînd încă atîta
nevoie de școala lumii.
Pe urmă, lipsit de demnitatea acestei superiorități,
Neculai se plecă în colțul undo fumega capătul havanei,
ca un fitil dc explozibil neexplodat, îl culese delicat cu
degetele și îl supse cu poftă, pe ascuns. la spatele boieri-
lor, ca elevii în recreație.
Cînd pășiră în strada, Georgei Galea era mai ușor
ca o minge de tenis.
După baie, țuică și șprițuri, jumătate din coloana
atmosferică apasîndu-i pe umeri, se volatilizase. îi venea
să zburde. 'Iotul îi părea simplu și ușor de rezolvat: își
spuse că în două ore de ciorovăială cu avocatul va ter-
mina definitiv afacerile, pentru care, în naiva lui exage-
rare, își acordase o săptămînă de timp pierdut.
Ploaia încetase.
Cerul sc dezvăluise pe jumătate din nori: albastru
și aclînc.
Aerul era pur, străveziu și sonor. Vibra ca o cupa
de cleștar.
Georgei Galea dădu să pornească, pe jos înainte,
luîndu-și ziua bună de la tovarăș.
—’ Unde pleci, Melchiscdecule ? îi tăie calea domnul
deputat Panait, barînd trei sferturi din stradă cu pălăria
calabreză. încotro ?
— Am treburi... Am scris să mă aștepte în dimi-
neața aceasta...
— Ce treburi ? Cine are acuma vreme de treburi
și dc avocat ? Pentru asta crezi că am ținut eu birja aici ?
Urcă-te ! N-avem timp...
— Dar unde ? protestă Georgei Galea, capitulînd
pe jumătate și retrăgmdu-se în fața pălăriei-baraj.
— Ai să vezi și ai să-mi mulțumești. După gustarea
de acum, o fleică în sînge și un pahar de vin vechi fac
toate paralele. La Paradis general, cunosc eu un Uricani
grozav ! Hai, mină !
31
Georgei (jalea, înghemuit în birja strimta și ținind"
gîtul răsucit, sa lase libera expansiune pălăriei imperia-
liste, nu mai crîcni nici o protestare, circulînd cu desti-
nații! spre paradisul unde se afla Uricaniul cel grozav.
„Mare drăcovenie mai c și aceasta ! — se minuna
cu sinceritate și cu obiectivitatea unui naturalist cînd
descopere un fenomen anormal al naturii. Nu mă mar
recunosc. Una vreau să fac, și alta fac. Una vreau să
spun, și alta spun."
Birja înainta, hîțmată în arcuri, printre indigenii
ieșiți ca melcii, abia tîrîndu-se, fără țintă, mai mult
prin mijlocul străzii decît pe trotuare.
— La Paradis ! porunci domnul deputat, birjaru-
lui.
— Parcă iera nevoi sî mai zîciți, cîcoani Panaiti î
întoarse ovreiul fața veselă și barboasă. Di la baie, undi
mergi-un boier în al tî parti, dicît la Paradis ?
— Păi vezi! mormăi domnul deputat Panaite, în-
cîntat că birjarul îi cunoaște intențiile și-i respectă tabie-
turile.
Iar pentru a sublinia această mulțumire, aprinse o
țigară groasă și fumegoasă cit un hogeag.
Georgei Galea înscrise în dosarul observațiilor sale
constatarea că domnul deputat Panait (Panait și. mai
cum ?), conformîndu-se probabil misterioasei legi a con-
trastelor, tocmai din pricina făpturii sale scurte și în-
desate, arată o nestăvilită pasiune pentru lucrurile gi-
gante. Pălăria, lavaliera neagră, bastonul gros, de cireș,
și țigara de foi, erau toate de dimensiuni anormale și
s-ar fi potrivit unui uriaș, ca și capul de doua ori mărime
naturală. Mai luă o dată notă, ca tovarășul său cunoștea
mai bine de jumătate din populația lașilor, după salutu-
rile respectuoase din dreapta și din stînga, la care răs-
pundea ca un monarh distrat, schițînd cu un singur
deget abia ridicat o tangentă la circumferința pălăriei.
Birja se opri la coada unui lanț de alte birje. Gloaba
bălană și jupuită profită de acest popas și, p.roptindu-sc
32
pe picioarele reumatice, adăuga un supliment lichid hi
bălțile ploii încă ncz vin ta te.
— Păi vezi ! exclama amenințător domnul deputat
Panait.
Georgei Galca crezu că deputatul condensat și
autoritar s-a supărat pe lipsa de cuviința a calului,
care-și permitea asemenea manifestație nerespectuoasă
în fața unui reprezentant al națiunii.
Se înșelase. Domnul deputat Panaite, spunind, arată
cu bastonul gros șirul de birji.
— Păi vezi ! S-au trezit alții mai de dimineață
decît noi șt ne-au luat-o înainte, bandiții 1 constata cu
o prefăcută indignare, bucuroasa și complice, ca și cum
ar fi lost tovarăș cu cîrciumarul să-și frece mîinile la
acest dever matinal.
După ce coborî, Georgei Galca dovedi, un oarecare
progres al instinctului de prevedere, după trista expe-
riența de astă-noapte, cînd nu știuse unde a fost și cu
rine. în loc să dea buzna orbeț, la intrare, căuta sa-și
fixeze bine topogralia locului, în acest oraș și. în această
stradă necunoscută.
Casa era ca oricare alta, joasă, cu pereții galbeni
și coșcoviți, cu ferestrele nespălate de pe vremea Iui
Vodă-Cuza. Semăna leit cu casa din dreapta și cu cea
din stingă, după cum era aidoma cu cea din față. Pe
un pașaport, dacă ar vrea sa pornească spre muzeele
Occidentului, ar avea la toate semnalmentele indicația :
..potrivite".
își memora bine, cel puțin, firma, cu litere decolo-
rate, prăfuite și șterse, incit părea o tablă cu inscripții,
coclită și dezgropată din săpăturile PompeiuJui :
LA PARADIS GENERAU
VlNURf VECHI Șt 9
înțelese că cifra 9 a fost un inspirat expedient de
ultima clipă al zugravului, la strîmtoare de spațiu, ciad
s-a trezit că nu mai arc loc sa adauge că specialitatea
Paradisului General nu sc limitează numai la vinuri:
vechi, ci stă la dispoziția clicnților și cu vinuri nouă.
Această ingeniozitate îl incintă. îl incintă mai mult
încă familiaritatea entuziasmată a negustorului intim-
pimndu-i cu un voios:
— Să trăiți, coani Panaiti! Binc-ați venit, coani
Georgei!
Așadar, era cunoscut ca un client de marcă in acest
oraș, unde nu împlinise un stagiu de 24 de orc, cum nu
era cunoscut, nici in Bucureștii natali, nici în Cartierul
Latin, la Paris, unde de un an mînca la același restaurant.
— Avem pești proaspît, anunță cîrciumarul, cu un
ochi scurs și cu bărbița sura. Pești fain ! Este aici și
conu Max, și conu Costăchcl, și conu Emil. Avem și raci.
Negustorul ași anunța de-a valma clicnțir și marfa,
— Păi vc/i ! Bravo, Solomonică I Auzi, Mclchiscde-
culc ? Te așteptai la asta ? ace și raci... Bravisimo ! Două
duzini ! comandă conu Panait. Cu mujdei și cu mămăli-
guță. Poate sa fie și trei duzini. Și vezi, aleși pe
sprinceană.
Georgei Galca era să întrebe iar ; „Cine arc sa-i
mămnee pe top ?L dar se opri.
Iutii fiindcă știa că domnul deputat Panait arc
să răspundă scurt: „Noi /“, și pe urmă, fiindcă presim-
țea că, pînă la sfirșit, farfuriile goale au să dovedească
deplina dreptate a domnului deputat Panait. .Acum,
întîia oara, Georgei Galca avea prilej să-și măsoare
capacitatea de îngurgitare și începea să-și descopere
calități ignorate.
~ Servești în odaie la Max ! porunci domnul de-
putat Panait, întunecînd cu pălăria vasta galantarul
cu capac de sticlă, peste care se pleca sa-i cerceteze
amănunțit conținutul. Văd că ai și ficați. Bravo ! Să ne
oprești, așa, vreonpatru...

Pe urmă, întorcîndu-se spre Georgei Galea, care
era preocupat cu fixarea topografici interioare, după
slabul succes al încercării de afară, îșî frecă mîinilc,
pregătindu-se pentru anevoioasă treabă :
— Păi vezi ! Ți-am spus cu : raci, pește, ficați...
Avem de lucru, nu șagă. Am să te prezint unor per-
soane care fac onoarea lașului. Numai sa te porți bine,
Melchisedecule, să nu-mi umbli cu mofturi.
— Las5 pc mine ! făcu Georgei Galea, un gest
de mare ticăloșit, cu mina întinsă larg si cuprinzător
spre toate depravările lumii.
— Păi vezi. 1 Așa te vreau.
în camera undc-au intrat, lucrurile parcau îndes-
tul de înaintate. Toți vorbeau toarte aprins și nu. ară-
tară aici o surpriză la apariția noilor oaspeți.
Georgei Galea se bucură că între cei trei se afla
și prietenul lui, singurul cunoscut vechi, Emil Ciugolea,
fostul coleg de școală.
— Va prezint un onorabil Melchiscdec, fraților ’
Georgei (jalea, doctorand de la Paris, în drept, filo-
zofie et ețetera, ețetera. Maximilian Ștaic, tata nostru.,
Costăchci Andrieș, mare proprietar și mare consumator
de Uricani. Pc Ciugolea îl cunoști, dar nu. era nici o
pagubă dacă nu-1 cunoșteai, fiindcă arc sa te pună de
acuma în romanul pe care are să-1 scrie el, odată și
odată...
Georgei Galea strînse mîinile peste masa cu pa-
hare. Maximiliau Ștaic - tata Max -- ridică barba
roșie și fruntea lucioasa și cheală deasupra farfuriei
cu movila țuguiată de coji de raci. Măsură noua cu-
noștință cu o singură, repede și ascuțită privire a ochilor
cenușii și reci. Pc urma își văzu liniștit de raci, clasînd,
deocamdată, doctorandul de la Paris, m drept, filozofie
et ețetera, în categoria larvelor omenești, fără perso-
nalitate și fără nici un interes. Costăchci Andrieș, dim-
potrivă, se arătă foarte onorat de această cunoștință.
Fiindcă pc vremuri nu izbutise să termine decît eiteva
vagi studii liceale, pierdute in negura timpurilor, părea
întotdeauna intimidat din cale-afară de toți cărturarii
docți și cu multe titluri. Era un om bălan și decolorat;
cu vîrstă nedefinită, între patruzeci și cincizeci de ani ;
acum, căzut de la moșie, cu jambierele roșii și cu hainele
cafenii de cîmp, nedespărțit de cutia de tutun „Mace-
donia4' și de o preafrumoasă țigaretă de chihlimbar, pe
care o pierdea în fiecare seară și o găsea în liecarc di-
mineață.
Cai acestea toate se află îndată pus în curent Geor-
gei Galca, prin bunăvoința fostului coleg de școală ; pe
șoptite, în picioare, intr-un ungher lingă soba.
— Și tu, în definitiv, ce faci aici t se interesa Geor-
gei Galca de soarta prietenului.
— De toate, răspunse (ostul camarad de bancă.,
trecindu-și mina prin vasta-i coafurii cu o deplină
mulțumire de sine. De toate ! Gazetărie, literatură, am să
scriu un roman. De la zi întîi, mă aștern pe lucru. Am
adunat tot materialul.
-	- Ceva fișe, însemnări? sc interesă cu naivi-
tate Georgei Galea. care nu știa nimic din tainele pro-
crea ți ei literare.
— Aș ! Ce note, și ce fișe ? Le am toate, aci, în
cap»
Georgei (Jalea simți un sincer respect pentru prie-
tenul care purta un întreg univers sub țeastă. In școală
nu s-ar fi spus. Tot timpul dormea cu gulerul măntăii
in cap. Aduna rezerve de somn, pentru nopțile de veghe
și de creație de acum.
-	Și examene, ceva ? i i-ai dat licența ?
-	- Ce-mi trebuie licență și diplome, pentru ca-
riera mea literară? grăi disprețuitor autorul viitorului
roman. M-am înscris de acum patru ani, la drept, la li-
tere și la filozofie. Alai mult de formă, ca sa ciupesc
bătrînii de bani, pentru taxe, examene și alte fleacuri,
în fiecare luna îi bombardez cu o scrisoare... Au început
să cam bănuiască, dar au să vadă în curînd că aveam
ceva mai bun de făcut dccît sa frecventez cursuri și să
mă abrutizez, tocind pentru examene. Acestea sînt pentru
36
proști, pentru mediocritatea care nu poate crea nimic
și trăiește parazitar, din tot ce le da de-a gata creația
altora, a noastră.
Georgei (Jalea fu umilit și scăzut în propriii săi
ochi, dîndu-și întîia dată scama că se află și c) înre-
gimentat în aceasta mediocritate, ca unul care-și trece
conștiincios examenele și n-a rîvnit să trăiască altfel,
decît parazitar, alimentîndu-și intelectul cu creațiile
altora.
— Și are sa tic mare romanul ? întrebă cu mare in-
teres.
— Firește ! îl asigură prietenul. După socoteala
mea, trei volume a cîte trei sute de pagini. Un roman
social, psihologic și istoric. Așa ceva în genul lui Tolstoi,
dacă ai citit Război și Pace sau Ana Karcnin., Lin Tol-
stoi din epoca cea bună, nu după ce s-a ramolit.
— Atunci are să fie un roman grozav ! se bucură
Georgei (Jalea, că arc un prieten care va scrie cel
clintii și ccl mai marc roman romanesc, în genul lui
Tolstoi, dinainte de „a se ramoli?1.
— Păi vezi ! detună cu glasul sau pentru surzi
domnul deputat Panait, dezbrăcat de pardesiu și dc
pălărie și instalat cu coatele pe masă.
Exclamația era adresată tovarășilor din jurul pa-
harelor, dar se potrivea în aceeași vreme viitorului
roman și viitorului romancier.
— Mă rog, întrebă Georgei Galca, lămurește-ma,
cine e acest domn deputat Panait ? M-a executat dis-
de-dimineață, m-a tîrît la baie după el, m-a rechizi-
ționat să vin aci. Aseară habar n-am cum l-am cunoscut.
Și-acuma, nici nu știu cum îl cheamă.
— Asta-i bună ! se miră viitorul romancier. Umbli
cu el și nu știi cine este și cum îl cheamă ? Asta-i
buna de pus în roman. Eu așa înțeleg romanul : bazat
pe viață. Să le-o spun și lor, că e bună.
— Mă rog ție ! implora Georgei Galea. Vrei să
mă nenorocești ? Mă supăr dacă sufli un singur cuvine
37,
— Păcat ! Aista-i un episod nostim. Să știi ca
am să-l pun numaidecit în roman.
— In roman c altceva, cedă Gcorgci Galca, flatat
chiar, că e pe calc să devină un personaj de roman.
Dar tot nu m-ai lămurit cine e.
— Panaitc Bîzdrugovici, deputat al opoziției. Mare
elector, marc întrerupător în Cameră, dacă aceasta îți
spune ceva. însă cu atît mai aflat nimic. Trebuie să
știi ca el și cu Ionel Florinei sînt cei mai teribili mîncăi
din toată Moldova. Ai să-l cunoști și pe Ionel Florinei,
în alt gen, dar și aeda-i un tip. Am să-l pun și pe el
în roman. Romanul meu cuprinde optzeci, nouăzeci de
personaje de primul plan : încape în el tot lașul. Dar
între toți, trebuie sa te previn că figura nemuritoare
are să fie tata Max. Un geniu, tata Max ! Cea mai
lucidă inteligență a lașului. Și cea mai teribilă gură.
Daca i-ai căzut cumva în dizgrație, poți să-ți strîngi
catrafusele și să emigrezi în altă parte. Nu io iartă, o
clipă.
Gcorgci Gaiea trase pieziș cu coada ochiului .la
omul cel mai teribil din lași.
Nu-i părea întru nimic o făptura excepționala.
Barba roșie, din cele care nu-și împestrițează culoarea
înflăcărată, cu lire albe, piuă la adinei bătrîncțc, in-
vada obrazul osos pînă sub ochi. Mustățile coborau mult
peste gură, acoperind-o dcsăvîrșit. Fruntea înaltă, ci-
lindrică și lucie, era săpată de o singură cuta adîucă,
între sprinccnc. Dar toate aceste semna boeme foarte
comune ou dovedeau nimic extraordinar, ca și. semnal-
mentele din fațada, circiumei acesteia ordinare.
Pe stradă, oricine l-ar lua drept un negustor de
haine vechi, un emigrant, rămas de convoi, un refugiat
după pogromuri, un vagabond de port,
Numai ochii mici, cenușii și reci, sub sprmcenelc
stufoase, împungeau cu privirea drept ca lăncile. Iar
unde se opreau, pironeau cu o cruzime de inchizitor,
înnobilînd mizera înfățișare fizicii și vestimentară cu
38
o metalică răceala, care punea îndată un spațiu interas-
trai între cel privit și cel privind.
Georgci Galeti nu observa acest amănunt.
Văzu numai că omul cel mai temut din Iași e îm-
brăcat în haine foarte sărăcăcioase, pantaloni și veston
desperecheați, manșetele cămășii mustăcioase și prinse
cu un șnur fără culoare ; iar sub barbă, cămașa era în-
cheiată la gît cu un buton ruginit, fără guler și fără
cravată. își spuse ca individul trebuie să fie o haimana
bătrină și că prietenul, desigur, exagerează cu imagi-
nația lui aprinsă de viitor romancier. Cine s-ar teme
de asemenea om, cu mîna tremurîndă, așa cum duce
acum cu tremolo racii la gura și nu nimerește să-i sugă ?
— Ei, ce complotați acolo, juni Melchisedeci ?
detună glasul deputatului Panaitc Bîzdrugovici. Treceți
la interes, că vă las fără crustacei.
Cele treizeci de cadavre de raci alcătuiau pe far-
luna uriașa. o preafrumoasă piramida purpurie. Panail*
Bîzdrugovici, cu un ochi ager, descoperi exemplarul
cel mai simandicos, pescuindu-1 de sub ceilalți de mus-
tăți și întinzîndu-1 pe farfuria de disecție, cu un cle-
făia anticipat.
— Să-i mîncăm pre dînșii ! anunță de al? fel inu-
til, fiindcă intențiile sale vorace erau îndestul, de evi-
dente.
Georgei Galea, stingherit între acești străini, trase
și el pe farfurie un rac mai modest, scorțăind coaja
cu o jalnică lipsa de îndeminare și ștcrgmdu-se mereu
pe degete, cu mofturi de pisica sătulă.
Cînd domnul deputat Panait Bîzdrugovici îl văzu
că mănîncă cu pîine și fara zeama de usturoi, se scan-
daliza de atîta impietate.
— June Melchisedec ! detuna, s-o știi de la mine :
Acest crustaceu, îndată ce a trecut prin oala, nu suferă
pîinea, cum nu suferă apa. Ca să-și dea toată savoarea
trebuie consumat cu mujdei de usturoi și cu mămăli-
gută fierbinte. Asta-i regula care nu admire excepție.
39
Roșind sub această aspră admonestare. Georgei iși
servi în farfurie mujdei și mămăligă fierbinte.
— Păi vezi ! îl iertă domnul Pan ai te BîzdrugovicL
Pe urmă, întoreîndu-se către ceilalți comeseni, le
împărtăși părerea sa asupra recrutului :
— Aista-i un eretic, fraților. L'n venetic și un
eretic. Crede că racii noștri sînt o mișel ic, ca homarii
d LAmencarn^ să-i manînci cu furculiță, cu cleștele,
cu muștar și cu alte alilii. Să-l iertăm. .Aseară a venit
întîia oară în Iași. Dacă ați mai auzit aceasta ! Să ajungi
la douăzeci și patru de ani și încă să nu calci în Iași !.-
Dar pot să vă garantez, cu toate acestea, că arată apti-
tudini serioase. Aseară, pentru un debut nepregătit, s-a
purtat vrednic. Am înțeles îndată ca a fost lăsat
in buruiană pînă acum. îngrijit, cultivat și mai ales
udat bine, cred că în două luni scoatem din el o grădină
de om. De aceea l-am luat în simpatic și l-am adoptat.
După două luni, am să vi-l prezint și să-mi spuneți
mic citim dacă nu v-o plăcea !
— Din nefericire, peste o săptămînă plec, declară
cu ipocrita părere de rău MdchiscdccuL
— Ei aș ! Nimeni nu știe cc arc să facă peste o săp-
tămână. filozofă fatalist domnul Panaite Bîzdrugovici.
în a cărui farfurie, cu toată conversația, movila de coji
creștea vertiginos.
— Eu, în orice caz. sînt sigur de ceea ce am să
fac peste o săptămînă ! afirma cu tărie Georgei Galca,
ca și cum ar fi vrut să alunge așa un neliniștitor pre-
sentiment
Asta sa i-o spui lui Mutu-uuu,
Lui Mutu-uuy lui Mutuu-um
Si Mutu n-a mai zis nimic!
răsună in ușa glasul lăutarului. însoțit de bombăni-
uirilc chitarei.
— Păi vezi ! Ei, bravo. Bălănuț ! Cum dracu’ dc-aî
știut ? strigară cu toții în cor, cuprinși de un subit ncas-
40
tîmpăr, mișei nd scaunele și împingînd farfuriile, entu-
ziasmați de însușirile telepatice ale lăutarului, care nu
sosise adus dc-o chemare invizibilă prin văzduh, eh
foarte prozaic, cu o birjă trimisa de Solomonică.
Introducerea cu Mutul lui Bălănuț fu scurtă. Urmă
un cîntec cu un oarecare cal bălan pe o șușa verde,
care se adresa după toate aparențele lui Gostăchcl An-
dricș, căci omul tăcut și bălan, cu jambiere, răspunse
lăutarului cu o discretă privire de mulțumire.
După al treilea rac, Georgei Galea se socoti achitat
și împinse farfuria la o parte. Imprudent gest, care
dezlănțui indignarea binevoitorului, dar energicului său
tutore.
— Ce fa-a-aacccc ? explodă prelung glasul lui Pa-
nait Bîzdrugovici, acoperind cu rafale de furtună calul
bălan și șușcaua verde, din cîntccul lăutarului. Facem
pe domnișoara de pension ?, Nini-nini ! Mersi, nu mai
servesc ! Mersi, am luat destul !K Să știi de la mine,
tinere Melchisedcc, că de acești divini crustacci poți
spune că tc-ai săturat numai atunci cînd ți-a ajuns
movila de coji din farfurie, pînă la barbă. Asta-i regula.
Nu admite excepție. Uite la mine.
Movila de coji de pe farfuria lui Panait Bîzdru-
govici ajunsese dincolo de barbă, pînă la nas, amenința
să ia proporțiile unei movili de termite, pînă în tavan,
iar omul nu se arăta întru nimic incomodat.
Ceru numai altă farfurie, de schimb, și își suflecă
mînccilc, să pescuiască de mustăți alt crustaccu.
Gcorgci Galea se supuse și acestei rcgulc, care nu
admite excepție, silindu-se cu toată bunăvoința să con-
struiască și el o piramidă mai modesta, pînă în dreptul
bărbiei.
— Pai vezi ! îl recompensă Panait Bîzdrugovici.
cu o palma încurajatoare pe umăr, carc-i deteriora în-
cheietura claviculei. Acum, scumpule domnule Melchi-
scdcculc, ai sa guști acest Uricani grozav’ și ai să-mi
spui daca sc potrivește cu borșul vostru muntenesc,
Uricaniul sc prezintă intr-adevăr grozav»
41
Cu o superbă renunțare la sacra solidaritate eu
ținutul de peste Mikov. Georgei Gal ea, cu un cinism
de sperjur, declară că pe lingă asemenea vin. borșurile
muntenești nu fac două parale.
Ei, nu mă lăsa să mor, Marghioală,
Ei, nu mă lăsa să mo-ooor !
Răcnetul lăutarilor nu dovedea cumva vreo sus-
pectă neîncredere în cele afirmate de elevul domnului
deputat Panait Bîzdrugovici, ci. tăcea parte dintr-un
vechi ritual, de cîte ori un mesean se hazarda în de-
clarații solemne .și mai ales cînd luneca pe panta ca-
tastrofală a toasturilor. De acest tratament se afla scutit
numai Maximilian Ștaic. Și tu scutit chiar acum, cinci
făcu de altfel o preaînțeleaptă propunere.
— Eu, zic copii, să ne mutăm în balcon. S-a zbicit
afară, și după două săptămîni de ploaie, acest Uricani se
cuvine consumat în aer liber, ca sa mai vadă ultima
dată lumina soarelui, căci mult a stat la întuneric și-
la umezeală, pînă să ajungă la deplina maturi late.
Propunerea fu unanim admisa. Nu numai fiindcă
era înțeleaptă, dar mai ales fiindcă venea de la Maxi-
milian Ștaic. Dacă tata Max ar fi dat ideea să se stră-
mute toți cu mesele în mijlocul străzii, imediat s-ar fi
mutat toți, cu pahare și cu lăutari, în mijlocul străzi».
CAPITOLUL m
Și mutul n-a mai zis nimic î
Balconul, numit pompos „lerasă% descindea o Aacga
priveliște peste grădini și casc, pîna m dealurile fu-
murii cu riduri albe de cetăți și turle roșu de biserici,
După diluviu, în văzduhul limpede, razele jucau o lu-
mină primăvaratică și blinda. Zbura chiar un porumbel,
iară ramura dc finie, dar porumbel.
Un tren fluieră în gara și se depărta in cimpul
verde, ca o neagră omida articulară.
Un timp, Gcorgeî Galea ramase rezemat dc ba-
lustrada balconului, să se pătrundă de această vedere
intr-adevăr incintă toa pe care n-o bănuise in ploaia
mucedă dc astă-noapte și de astăzi-dimincață.
făcuta lui contemplare nu scapă celorlalți? care,
și-o însușiră cu un omagiu adresat Iașilor, deci și for.
îi asigură o simpatie generală și toți îl adoptară
ca pe-un eretic și pc-un venetic, pornit cu pași accele-
rați pe calea Damascului. Mai ales îi plăcu aceasta uitare
de sine omului celui mai temut din Iași, care dc două-
zeci și patru dc ori în douăzeci și patru dc ore masacra
lașul și ieșenii? dar îi iubea ca nici unul altub
43
— Ți s-a părut murdar și urît orașul nostru, ca
o mare și pustie mahala, vorbi Maximilian Ștaic, prin-
zîndu-și barba deasa în mină și ridicînd-o la nivelul na-
sului, să-i verifice conturul neregulat ca litoralul penin-
sulei Scandinave, zimțat de fiorduri. Un oraș calic de
provincie, plin de ticuri și de ruini. Aici și casele au
ticuri. Și oamenii se surpa, ca ruinilc...
— Cine spune aceasta ? protestă cu o exagerată
surprindere Georgei Galca.
— Cine n-o spune ? Toți cîți vin. Toți cîți stau
aici. Și toți cîți pleacă de aici... Cu toate acestea, curios :
cci care vin, pleacă cu greu. Cei care stau aci și se
plîng, nu se lasă urniți nici în ruptul capului. Iar cei
care pleacă, fac ce fac și se întorc la calicia și la ruina
de aici. Acesta e secretul lașului. Domnul meu, lașul
e o amanta bătrîna și nărăvită, de care nu te poți des-
parți. Te înșală, o bați și o alungi, pe urmă tot tu o
cauți și te rogi să te ierte. Te iartă, a doua zi fugi t*u să
scapi de dînsa, ca să te întorci seara și să te milogești
la fereastră. Ieșenii sînt făcuți pentru Iași și lașul pen-
tru ieșeni. Se complcctează. Trăiesc în simbioză. Nu se
pot despărți. Pe cîți am văzut eu plecînd, cu planuri
grandioase, și pe cîți i-am văzut întoreîndu-se pocăiți !
Orice găsesc aiurea : bani, situații, glorie, femei — nu-i
poate satisface. Se întorc aicea, umiliți, unde îndeletni-
cirea principală a oamenilor e să nu facă nimic. Ai vă-
zut dumneata cum merg trecătorii pe strada ? îi vezi
de-o poștă că nu se duc nicăieri și că nu-i așteaptă nici
o ispravă. Numai pentru aceasta îi iubesc și îi urăsc.
Chiar trenurile, cum se apropie de la Vaslui încoace,
încep a-și modera viteza, ocolesc drumul, se odihnesc
prea mult în gări, pufăie, strănută, se întind, cască, flu-
ieră în poieni, poposesc la fîntîni, se opresc să lungească
gîtul și sa vadă ce se întîmplă peste dealuri... Domnul
meu, am trecut de cincizeci de ani și eu n-am văzut un
ieșean fugind pe stradă. S-ar duce vestea, iar a doua
zi ar apărea scris în gazetă, ca o monstruoasă aberație
demna să fie denunțată oprobriului public. Și la o adică,
44
la ce-ar fugi, cum vă îmbulziți dumneavoastră, în Bucu-
rești ? Ce n-ai făcut ieri, poți să a mini foarte bine pe
mîinc.
Maximilian Ștaic sorbi încet paharul pînă la fund.
Făcu un gest cu mina sfrijită în manșetele destrămate,
cum ar alunga o viespe supărătoare : un gînd ori o
amintire, ori un regret ori altceva.
— Da ! Ceea ce n-ai făcut ieri poți să a mini foarte
bine pe mîinc, pe poimîinc, pentru niciodată... Soarele
nu-și schimbă mersul pentru aceasta, și nici dumneata
n-ai să prinzi fericirea de coadă, fiindcă gonești după
ea la galop. Așa cum se plîng ci, cu cred, domnul meu,
că ieșenii sînt cei. mai fericiți muritori de pe lume, fără
s-o știe. Fericiți, fiindcă nu vreau nimic. Un vin bun,
o carte plăcută, o femeie frumoasă, un ceas de taclale
cu un prieten : aceste fericiri ale noastre nu sc cîștigă
la curse de viteză, fericirea e un echilibru, între ceea ce
ai și ceea ce vrei să ai. între ceea ce vrei să ai și între
ceea ce poți să ai. Iar ieșenii sînt fericiți, fiindcă au la
îndcmînă tocmai ceea ce le cere sufletul. Am să-ți
explic îndată de ce.
Se opri, și își turnă alt pahar de vin. îl deșerta,
cu rnîna lui tremurînd gelatinoasă, pe urmă un timp
tăcu, privind fix un punct nevăzut din colinele unduioase,
întoarse ochii în ochii lui Gcorgci Galea, care nu putu
suporta privirea aceasta rece și inumană :
----- Am să-ți explic, dumitale care ești poate tre-
cător pe aci. Zic poate fiindcă nu sc știe... Am să-ți îm-
părtășesc o convingere. Anume, convingerea că atmosfera
lașului e de o compoziție specială. Conține c emanație,
un cfluviu, o radiație -- numește-o cum vrei! ......- care
moleșește individul ca un narcotic. Nu-1 lasă să
se aventureze în accese de energic, îi retează aripile
cu care să sc avînte în zboruri riscate, dar în schimb îi
dă aci, unde îl ține prizonier, o fericire dulce ca orice
narcotic. O fericire a lui specială, un fel de Nirvana
ieșeană, care tc cuprinde cu încetul și din care tc superi
dacă ar încerca cineva să tc smulgă. în alte părți, ca să-și
45
omoare neastîmparul și ca să-și umple golul din ei,
oamenii sînt siliți să recurgă la droguri : morfină,
cocaină etc. Aici nu este nevoie de o beatitudine farma-
ceutica. Ieși în cerdacul casei, te plimbi pe stradă, te
înfunzi într-o cămăruță de circiumă, în patul unei femei,
oriunde, respiri narcoticul acesta o dată cu aerul lașilor.
Cum facem noi acum, pe acest balcon. Dar dumneata
ești tînăr și străin, nu poți cunoaște încă aceasta. Nu
poți înțelege. Ai sa recunoști cel puțin că acest Uricani
este unic. El e complimentul, completarea veninului
divin din aer. El ne susține.
Georgci Galea recunoscu fără nici o rezervă ca
Uricaniul este unic, mai ales după al șaptelea ori al
optulea pahar, cum se afla dînsul acum. Sorbind, în-
tîrzia privirea pe colinele unduioase, unde și liniile erau
de-o moleșeală calmă și odihnitoare ochiului.
Ascultînd, mîncase și pește, sfîrșea acum și un.
respectabil ficat la grătar, spre deplina aprobare din.
ochi a tutorelui, care nu-și pierduse vremea, dar își
simțea cu toate acestea încă o foame canibalică.
Ei, ce ne mai dai ? întrebă băiatul somnoros,
care culegea farfuriile golite.
Băiatul, se opri, făcu drepți în șorțul alb stropit
dc toate mostrele de sosuri, și clipind repede, cum fac
toți gîngavii, purcese a recita :
— Avem... Avem an tricot. Pi... Pi ur-urmă, du-
după a-antricot, avem ci... c... cos-costiță.
— Marș de-aici, Antricotule ! se supără Panait Bi'z*-
drago viei, fiindcă băiatul punea întotdeauna în fruntea
listei același etern „a-antricoG, căruia îi datora porecla
și de la care nu înainta decît cel mult pîna la cî-costiță.
— Piei din ochii mei, Antricotule, și trimite-1 pe So-
lo monica la mine.
Solomonica răsări din pamînt, ca Mefisto din tu-
mul dc pucioasă.
Avea, ca și Mefisto, o bărbița, însă fără nimic dia-
bolic : un inofensiv cioc, sur și burghez. Spre deosebire
de Mefisto, mai avea o jiletcă de lustrin cam întîrziată
46
cu sczo.mil, mînecile cămășii de cit colorat, goale, și un
singur ochi. Celălalt, scurs și cu pleoapa lipită. Dar
aceste nemeritate stigmate ale naturii, care s-a dovedit
ingrată cu fizionomia domnului Solomonică, nu-1 îm-
piedicau sa arate foarte vesel și cu desăvirșirc simpatic.
— Fugi, măi Antricot, de aișea, ca superi boierii
cu așa o prostie. Credeți că nu-1 muștruluicsc eu în
fiecare dimineață ? îl învăț di mi-am scos sufle tu din
mini. îi zic : „Vorbești, măi Antricot, mai, cînd ti întreabî
boierii. Zi-i di la cap a listii. Avem gustări : ieri di
crap, știucă, somon. Pastrama, salam, jambon, scrîm-
bic di Dunăre, scrîmbic olandeză, scrîmbic proaspătă și
scrîmbie salată cu șapă. Lachcrdă, file și macrău.
Pi urmă avem : zupă di găină și rasol cu usturoi, borș
di pui, borș rusăsc, borș di post și ciorbă di potroași.
Avem oauă : scrob, ochiuri la capac, moldovincști, umlet,
ouă a la rus. Avem mincări di pești și mîncări di carne :
friptură și sălați, dulșiuri, compot și fructe, cafele și li-
chior avem/' Mă rog, toată lista i-o spun ! Și după ce
am isprăvit sa-i tot zic și-l întreb să zică și el după
mine, închide ochii di parcă l-o pălit orbu găinilor și
numai cască o dată gura proastă di la el, ca să scoată
numai atîta dintr-însa : „Avem... A-antricot a-avem !“
Cu așa un prost mi-am stuchit sufletul și-mi vini sî-mi icu
lumea în cap... Ați comandat civa, vî rog r
— Aștept o idee de la tine, Solomonică ! își îiu
credința domnul Panait Bîzdrugovici destinul în mii-
nilc cîrciumărului cu un singur ochi, cu un marc talent
de actor și cu un debit verbal pe mmut, mai mare
dccît al lui Vi vi ani și Tachc loncscu.
-- .Atunci știu cu ce vă trebui, coane Panaitc. Am
niște fleici spiciafi pintra dumneavoastră ! bac pintra
tîți, ori numai pintra două persoane r Am observat că
conu Gcorgci n-o mîncat mai nimica și arc să ducă la
București calomnie că în calicii aista di Iași, poati omu
sa mori di foami și di săti.
.......- Nici o grijă despre aceasta, domnule Solomo-
nică ! protesta Georgei Galea, care simțea nevoie urgentă
41
să dea drumul nasturilor de la vestă și de la bata pan-
talomlor. Mai. bine vezi de-o sticluță de Uricani, daca
vrei sa nu murim de sete.
— Pai vezi ! se minună cumplit de încmtat de
aceste progrese Panait Bîzdrugovici. V-am spus cu ca
are stofă. Acest Melchisedec se deschide ca o varza,
văzînd cu ochii. în două luni ne-a tăiat pe toți.
— în două luni, am sa beau un boc de bere pe
terasa la Sonjjlet sau la	sau la ('bope latine,
în cartier ! cuvînta cu toată siguranța Melchisedec.
— Nimic nu sc știe ! filozofa conu Panait.
/b'fu su i-o spui lui Mutiiii-unu !
cîntă Bălănuț cu o gură rotunda de crap, zbatîndu-sc
pe uscat.
Costache Andrieș, care în tot acest între timp nu
se manifestase cu o singură glăsuire, răsucind țigară
după țigară și ascuhînd cu evlavie tot ce glăsuiau
ceilalți, după o îndelungă codire făcu un semn frac-
masonic lăutarului. Bălănuț se întrerupse din cîntcc,
înaintă doi pași, întoarse peste umăr o privire de co-
manda chitaristului și. începu cu tremolo : „Asta-i cea
din urma seară..."
—• De-acuma s-a isprăvit ! Nu mai plecăm de aci
pînă dimineața, șopti Emil Ciugolea la urechea lui
Gcorgci. Să știi că dacă cerc conu Costăchel să-i eînte
Asta-i cea din urma seara... însemnă ca i s-a deschis
setea lui epică. Plînge, bea un ceas, iar plîngc, iar mai bea
un ceas și așa mai departe. Strașnic tip, conu Costăchel.
Am să-1 pun în roman.
Gcorgci (Jalea începu să creadă că viitorul roman,
al prietenului, mai mult decît social-psihologic-istoric,
are să fie un fel de menajerie de bețivi.
Dar nu isprăvi această reflecție atît de ingrată,
față de compania care-1 primise cu atîta bunăvoință,
fiindcă toată luarea-aminte îi fu atrasă de înfățișarea
48
omului în haina de cîmp, cu jambiere roșii și cu țiga-
reta de chihlimbar.
Costăchcl Andrieș, cu bărbia sprijinita în amîndoî
pumnii și cu ochii decolorați, fixați în nevăzut, lacrima
cu simplitate și fără pudoare, l'ața-i părea împietrită,
nu tresa!ta nici un mușchi, numai lacrimile se rostogo-
leau egal și continuu, ca picaturile unui robinet cave
n-a fost răsucit bine.
Ceilalți nu dădeau nici o atenție acestui spectacol :
își vedeau de discuțiile lor aprinse și de pahare, de-
prinși să-și respecte reciproc damblalele. Cînd Bălănuț
slîrși, Costăchcl Andrieș culese de pe obrazul drept și
de pe obrazul stîng, de jos în sus, dîrele da lacrimi cu
arătătorul drept și cu arătătorul stîng, aruncă stropii
pe dușumea și deșertă două pahare pînă la fund, unul
după altul. Pe urmă, răsuci o țigară din tutun mace-
donean, o înfipse în țigareta de chihlimbar și începu,
să fumeze ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, ascultînd
cu evlavie tot ce se vorbea în jurul lui și tăcînd cu
aceeași incoloră modestie.
Georgei uitase toate hotărîrilc eroice, dinainte și
de după baie. întîlnirea cu avocatul îi parca cea mai
stupidă corvoadă, iar procedura lichidării pentru care
venise, cea mai meschină îndeletnicire omenească. Vedea
toate într-o plăcută paianjenirc.
Uricaniul îi circula în sînge, fierbinte și generos,
împingîndu-1 să acompanieze cîntecul lăutarilor, să facă
glume deocheate de care se mira singur, să strige cu
glas tare pe Antricot și să polemizeze înfocat cu Maxi-
mii ian Ștaic.
Acum rolurile se schimbaseră.
Tata Max enumera scîrbit toate metehnele lașu-
lui, părăginit ca un maidan, și dovedea cu o jerbă de
argumente țîșnind ca artificiile, că ieșenii sînt specia
cea mai odioasă dintre toate bipedele fără pene, fiindcă
se complac în această puturoșenie. Iar Georgei (jalea
făcea el acum apologia secretului ieșean, care constă
4
49
în arta de a nu dori nimic, ca să nu faci nimic și deci
să nu regreți nimic.
Cînd veni a doua oara rîndul lui Bălănuț sa cînte
Asta-i cea din urma seara..ceru el vioara și ciuta el.
Cu un arcuș atît de nou și de fraged, îneît Costăchel
Andrieș se ridică, îl sărută pe amîndoi obrajii, fără să
poată scoate din gîtlej nici o exclamație și căzu la
loc... pe scaun, uitînd să deschidă cutia de tutun și să
răsucească țigare.
— Păi vezi ! sc făli Panaitc Bîzdrugovici, ca și cum
ar fi fost el autorul acestor transformări. Are Melchb
sedeeul stofă, și pace ! în două luni, îi lăsăm pe toți
în urmă...
— în două luni îmi pregătesc doctoratul al doi-
lea ’ protestă Gcorgci (Jalea, cu îndîrjire inexplicabilă,
parcă simțea nevoia să se convingă pe sine însuși de
acest fapt simplu și doar deplin stabilit.
— Nimic nu sc știe, o ținu una și bună Panait Bîz-
drugovici.
Asta să i-o spui lui Mutu-uuum
Lui Mutu-miy
Si Mutu n-a mai zis nimic!
îi. asigura pe toți Bălănuț, adresîndu-sc cu deosebire lui
Gcorgci Galea, direct și personal.
Dar Mut-u avea multe de spus și le spunea toate,
cu o marc aprindere, în urechea lui tata Max, cared
asculta cu mult interes și chiar cu bunăvoință, ridieîn-
du-și și inspcctîndu-și conturul cu fiorduri al bărbii în-
flăcărate, de unde apărea de dedesubt cămașa fără guler
și batonul de fier ruginit, ca un detaliu subtil și eloc-
vent dintr-un film rusesc, cc-ar purta titlul : Geniu- și-
mizerie.
Lui Gcorgci Galea, Maximilian Ștaic nu-i mai fă-
cea de fel impresia omului feroce și temut, cum îl zugră-
vise prietenul, prcvcnindu-1. Dimpotrivă, un foarte bun ȘJ
tihnii; bătrîm care nici nu avea dinți cu ce mușca : numai
50
gingii moi de cauciuc, ascunse sub parbrizul mustă-
ților late.
Nu știa că după acest interes și aceasta bunăvoința
priveghea o crudă patimă a observației, asemeni anali-
zei cu care savanti?! obsedat de o inedită teorie urmă-
rește agonia cobaiului inoculat cu un virus mortal.
Maximilian Ștaic își confirma încă o dată lu-
ciditatea.
Pe acest tînăr și nou venit, verifica progresele ver-
tiginoase ale „intoxicației ieșene% cum o numise, cu
toate fazele primelor simptome : romantismul elegiac,
sofismul care descopere justificări subtile lenei, senti-
mentalism de chitarist. Descoperi proaspătului recrut
toate aptitudinele „ieșenismului acuC, cum pusese, fără
greș, diagnoza atîtor trecători de-o zi ori de-o lună,
care s-au lipit aci ca muștele pe hîrtia gumată și nici nu
mai bîzîie, să se desprindă.
Un bec se aprinse, pe urmă lumina sări dintr-un
bec la altul, ca un zglobiu joc aerian.
Așa au prins de veste că s-a lăsat seara albastră
peste orașul cu grădini, de sub terasă, și peste șesurik
în care trenurile veneau și porneau cu mici picături
roșii de sînge, pe pieptul locomotivelor. Pentru cine mai
plecau aceste trenuri ? Cine mai pleca din acest oraș ?
Acum toți vorbeau tare și nimeni nu asculta ce spune
celălalt.
Dar toți erau cumplit de fericiți.
Cînd se ridicau, printre picioare se rostogoleau sti-
clele goale. Georgei Galea nu luă aminte cînd au apărut
doua personaje stranii cu două păpuși de panoptic : doi
bătrîni, cu umbrele și cu pardesiu, cu figurile tăbăcite
de crețuri și cu ochelari de scafandri. Semănau la port,
de s-ar li spus că și-au făcut, ca doi frați gemeni, par-
desiele la același croitor, și-au cumpărat umbrelele la
același magazin, gambetele la același pălăriei* și oche-
larii la același optkian. Nu semănau însă la chip, deși
erau amîndoi sfrijiți, amîndoi cu mustățile albe și
tunse ; amîndoi proaspăt ieșiți din mimile bărbierului.
5'1
4*
îndată, Georgci Gal ca avu prilejul să mai afle ca erau
legați^ și desparțiți de o teribila, inepuizabilă și nerezol-
vabilă controversă. Căci amîndoi se strecurata de o parte
și de cealaltă a lui Georgci, tragîndu-și ci te un scaun și
așezîndu-sc pe margine, sprijiniți în umbrele, ca doi
calatori intr-o gara de încrucișare, gata de duca la
primul semnal.
—- îmi da ți voie sa mă prezint: Ion Panțîru ! spuse
ce! din dreapta.
— Și eu : Mitița Vladoianu ! spuse cel din stingă.
— Foarte fericit ! ș£ declară Georgci Galea, care
acum sc simțea fericit de orice prilej i se oferea.
— .Am sa vă rog ceva, domnule Galea, începu
cel din dreapta.
— Mă rog. Va stau la dispoziție, cu cca mai mare
plăcere. îi asigură pe amîndoi Georgci Galea.
Vorbind, observă că din față prietenul Emil Ciugu-
lea îi făcea un semn mut, de compătimire, cti mina,
adică : „Ai intrat la apă rău !“.
Și alt semn, cu un creion invizibil pe o foaie invi-
zibilă de hîrtie, adică : „Și ăștia sînt doi lipi pe care am
sa-i pun în roman“.
— Vite despre ce c vorba, anunță bătrînul din
dreapta.
— Te cred că are să fie pe a ta, dacă ai să înfăți-
șezi lucrurile cum îți convine țic, protestă cel din stînga.
— Poftim, spune dumneata ! ceda cel din dreapta,
arătîndu-și supărarea, după cum a făcut tranziția de la
iu la dumneata.
—- Și nu mă întrerupi ?
Nici n-ascult 1
Ca să dovedească, cel care sc numea Ion Panțîru
își luă un aer absent și resemnat, ca postulanții într-o
anticamera ministeriala.
— Uite despre ce e vorba, domnule Galea. Am
tiflat ca acum ați venit de la Paris și că iar vă întoar-
ceți la Paris.
-- Exact, recunoscu Georgci (jalea.
• 52
— în acest caz, numai dumneata ai sa pui capăt, cu
obiectivitatea dumitalc, unei controverse care durează
între noi de cel puțin douăzeci de ani... Trebuie să cunoști
că atît eu, cît și amicul meu ne-am făcut studiile la
Paris. E drept, cam de multișor. Acum vreo treizeci și
șapte, treizeci și opt de ani. Pe la 1873—1874. El literele.
Eu dreptul. Adică, mai exact, eu numai am. început să
fac dreptul, pe urmă am renunțat, fiindcă după doi ani
taică-meu m-a chemat în țară și mi-a tăiat pensia, a fiind
că n-am dat nici un examen și că după ce-am chel-
tuit moștenirea de la mama, începusem să fac datorii. Pe
el nu l-a chemat nimeni. Era bursier și nu i-a dat în cap
să facă o datorie de doi franci măcar. Și cum spuneam :
am sosit la Paris in aceeași lună și am plecat îndărăt spre
țară în aceeași lună. Eu chemat de taică-meu, el cu
diploma în buzunar. Doi ani nu ne-am cunoscut, nici nu
ne-am bănuit existența... El e oltean de origină. Eu, mol-
dovean, ieșean. Ne-am cunoscut abia acum douăzeci și
ceva de ani, aici, cînd a fost mutat la Iași. Iar cunoscîn-
du-nc și allînd cu uimire că am trăit în aceeași vreme
la Paris, ne-am bucurat amîndoi și am legat din ziua întii
prietenie, ca să ne.povestim întîmplărilc din tinerețe,
fiindcă tinerețea fabrică amintiri pentru bătrîncțc și
fiindcă cine a călcat o dată la Paris tînjește pînă la
moarte după Paris. El nu s-a mai putut întoarce, fiindcă
l-a reținut dăscălia lui, pe urmă greutăți familiale. Eu,
fiindcă mi-am topit averea, în păcătoșenia asta de aici.
Așadar, îndată ce ne-am cunoscut, ne-am propus cu
marc bucurie să ne adunăm seara la cîte o cafeluță și sa
ne ajutăm unul pe altul ca să ne dezmormîinam acele su-
veniruri plăcute. Ei bine, stimate domnule, aci începe cu-
riozitatea acestei istorii ! Din seara întîi, parcă vorbeam
fiecare despre altă lume. El îmi spunea despre un Paris,
cu despre altul. Nu am căzut de acord dccît asupra unui
singur punct. Un festival la Operă, la 14 noiembrie 1873,
în folosul sinistratilor din inundațiile Rhonului. Ne aflam
amîndoi în sală. Eu jos, în fotoliu de orchestră, el în
cucurigu. Atunci am aplaudat-o amîndoi pe Adelina
53
Patti, cum a aplaudat-o în delir întreaga sala. încolo,
cc-mi spune cl despre Parisul lui, fie la el acolo,..
—• Și cc-mi îndrugi tu, despre Parisul tău, să-ți
ramînă tic ! nu mai putu răbda fostul spectator din cucu-
rigul Operei, la reprezentația de la 14 noiembrie 1873,
în folosul sinistraților de pe Rhon.
— De ce? Parisul meu c cel. adevărat. Cafe Anglais,
Operă, Paillard, .Maxim’s, Curse, Derbyul... Plimbarea
bure cinci și șase, cu șareta lui Bois. O șuetă de ecarte
la Cetele des Etrangers.
— Și al meu, ce e ăla ? Nu e Paris ? Parisul cel
adevărat. Al tinerilor săraci și studioși, nu al moftan-
giilor. Cartierul Latin. Conferințele domnului Taine.
Cursurile lui Renan. Bocul de bere din Place des Ecoles.
— Și Mișetta de la balul Bullier. cu toate haimana-
lele ! pufni cu dispreț bătrînul cu celalalt Paris, de la
Cafe-Anglais si Maxim’s.
—■ Iii da, și Mișetta de la Bullier ! Acesta e Parisul
cel al oamenilor de ispravă, nu Parisul Dianei de Lan-
geais și al Florencci Thomson, pe care le-ai cunoscut
dumneata, într-o societate interlopă, de meteci, de aven-
turieri și de snobi, culeși din toată lumea. Ești, un bătrin
dezgustător că ai putut frecventa asemenea societate.
•—’ Pardon • Eu am dat 50 000 de franci pe o carte
ducelui de Aosta, la Cetele des Anglais. Strig : Banco.
Moți întorc capul si sc ridică în picioare. Erau : contele
de Meulan, baronul de Schwalbach, generalul Rigaud...
Floarea Parisului ! Strig : Banco ! Scot riga și opt. în-
toarce valet și nouă ! Poftim ! la-ți banii și umblă sănă-
tos, domnule duce ! Pe noi nu ne sperie nici ducii, nici
50 000 pe o carte ! Așa eram eu, domnule Galea, în 1873—•
1874, și acest domn are aerul să mă învețe ce trebuia să
văd și să fac cu la Paris. Dumnealui, care-mi povestea
ca mare ispravă cheful pe care l-a făcut cu niște der-
bedei, într-un han pe Sena, la Alfortville, într-o- duminecă
după amiază, cînd se desfundă toate mahalalele Parisu-
lui... Și știi dumneata ce sumă formidabilă a cheltuit cu
această bombă ? Doisprezece franci cu tot cu batoul !
54
Se potrivește, doisprezece franci și cu cincizeci de
mii de lei ?
— Mai dă și acuma 50 000 franci ducelui de Aostm
Dumneata, care-ai ajuns să joci la cafenea la Traian,
cu toți jegosii, talele și domino pe consumație.
— Asta mă privește. Acum c acum, și atunci
era atunci.
— Și, mă rog, tot n-am înțeles, la ce v-aș putea
fi de un folos ? încercă Georgei Galea să împace inse-
parabilii vrăjmași.
— E foarte simplu, stimate domnule Galea. Te pu-
nem arbitru. Așa facem, de cîtc ori întîlnim pc cineva
care a fost ori s-a întors de la Paris. Te punem arbitru,
să declari pe onoarea dumitale, care Paris e acel pentru
care făcea să treacă granița un om inteligent ? Al meu,
sau al dumnealui ? Al meu, cu tot ce are lumea mai
rafinat și mai distins, sau al dumnealui, cu toate haima-
nalele care fac pe studenții și trăiesc cu croitoreselc ?
Ca să-ți iaci o părere cu ce idei a plecai dumnealui la
Paris, e destul să te informez că în ziua întîi, cum și-a
depus bagajele la maghernița lui de otel, a dat fuga în
gradina Luxembourg, să se plimbe pe aleea care merge
de la Observator pînă la Senat. Era foarte mîndru dum-
nca ui. ti ndcă pășea exact pe meridianul Parisului, de
unde începe numărătoarea, cu Occidentul, ele o parte și cu
Orientul de alta... Ambiția asta îl mîncase din clasa
întîi de liceu, cînd i-a explicat profesorul de geografic
ce e ticeea meridianul Parisului... Eu, domnule, știi ce-am
făcut și ce fac eu pe meridianul Parisului ? Mă... (aci,
Georgei 'Galea află că domnul care a dat 50 000 lei pe
o carte ducelui de Aosta face pe meridianul Parisului
ceea ce-a făcut calul cel bălan, de la birjă, în fața Para-
disului General).
Și Georgei Galea se declară consternat. Nu pentru
această impietate, pe care, în starea sufletească pregătita
de Uricaniul cel grozav, o accepta cu inima ușoară, ci
fiindcă nu putea da nici o dezlegare.
55
Amîndoi vorbeau despre un Paris — despre două
Parisuri — dispărute de multă vreme, ca și cum ar mai
exista încă după patruzeci de ani neschimbat, cu balurile
de la Bullicr, rochiile cu crinolină, pantalonii strînși pe
pulpă, țilindrul și plimbările cu faetonul la Bois. D. Renal
c mort de mult, iar ducele de Aosta întoarce valet și nouă,
intr-o lume unde ducii și vizitiii sînt conciliați într-o
dulce și eternă egalitate.
Cei doi inseparabili adversari nu voiră să accepte
existența acestui al treilea Paris, care le strica toate
socotelile și le era cu totul necunoscut.
își făcură semn unul altuia că-și pierd vremea cu
un individ care habar n-are cc-a văzut ; poate un mis-
tificator, o pușlama de București, care te pomenești că
nici n-a călcat hotarul țării și le îndrugă palavrele cele
mai gogonate.
— La revedere, și îmi pare rău ! se ridică cel
din dreapta.
— La revedere, și regret ! făcu cel din stînga.
Amîndoi se depărtară în pardcsiclc lor identice,
subsuoară cu umbrelele lor la fel, salutînd cu aceeași
gambetă cumpărată de la același negustor.
— Ce dracu le-am făcut ? se miră Georgei Galca.
Pe urmă își spuse că aceasta nu-1 împiedică să de-
șarte încă un pahar de Uricani, fiindcă bînd vine setea.
Umplîndu-și paharul, se simți observat. Și roși.
în spatele tuturor, ghemuită pe un scaun, Lu, femeia
de astăzi dimineață, îl urmărea cu o undă de tristețe
în ochi. Era în alt pardesiu, cu altă pălărie și cu picioarele
ridicate pe ultima bară a scaunului, înfrigurată de umeda
răceală a nopții, singura și strînsă în ea însăși, cu nu
știu ce înfățișare de rănită pasăre a verii, răzlețită de sto-
lul care a plecat spre alte nostalgice ținuturi.
își aduse aminte de scena de astăzi dimineață ; hîr-
tia mototolită și aruncată în obraz, ușa trimită în nas.
Cum s-o împace și cum să-și ceara iertare ?
Silindu-sc să-și păstreze verticala și să nu calce
în zigzag, ci să meargă drept, ca Ion Panțîrțn acum pa-
56
truzcci de ani, pc meridianul Parisului, Gcorgci Galea
înainta printre scaune, pînă la Lu, cu legănările unui
pasager inexperimentat pc puntea unui bastiment în
furtună. Sc plecă și-i sărută mina sub mănușă, la înche-
ietură, unde pielea c subțire și fină.
— M-ai iertat t Iot mai ești supărata ?
Femeia sc scutură, țîșnind în picioare.
întrebă, adresîndu-sc tuturor :
— .Auziți, domnilor ! Mă întreabă Melchiscdecul
vostru dacă sînt supărată. Răspundeți, dacă m-a văzut
cineva supărată vreodată ?
— Nu ! răspunseră toți în cor, chiar și Costăchel
Andrieș, care avea obrajii ghiolcăiți de două șiroaie,
fiindcă Bălănuț îi anunțase încă o dată că asta-i cea din
urma seară.
Dar mai tare dccît toți răcni Panait Bîzdrugovici,
cu o voce care, desigur, s-a auzit pînă la gară și a în-
trerupt circulația orașului.
— Cum vezi, n-am ce să-ți iert, îi lunecă femeia
șerpuind pc lingă el, așczîndu-sc în celălalt capăt, lingă
Costăchel Andrieș, care, după ce strigase energic și
prompt: „Nu !cc, sc instalase la loc, pe scaun, și continua
sa lăcrimeze din robinetul deschis.
Gcorgci Galea mai încercă de cîtcva ori să se apro-
pie de femeie, vinovat și cu rugăminte miloagă în ochi.
Nu sc putea împăca, încăpățînat, cu aceasta lunecare
batjocoritoare printre degete, cînd o știuse astăzi dimi-
neața goală, în camera lui, oferindu-i să-l pupe pc Ninel
și pe Minei, cei mici și necăjiți. își trăgea scaunul ală-
turi, începea un lung și întortocheat monolog ; femeia
îi izbucnea întotdeauna în hohot de rîs în nas și se muta,
pe rînd, cum îl vedea apropiindu-se, cînd lîngă Panait
Bîzdrugovici, cînd lingă Maximilian Ștaic.
Toată suflarea mesei se concentrase la rîsul ci, la
spusele ei, la neistovita ei veselie, peste care numai cîte-
odata, cînd sc oprea, parca că se lașa o umbră.
Atunci își scutura fruntea rotundă sub pălăria
mică, sa alunge oaspetele nepoftit, și pornea mai vijelios
$7
într-o piruetă de jocuri scînteietoarc a cuvintelor si într-o
cascadare sonoră de rîs, care umplea noaptea cu o sută
de zurgălăi de cleștar.
Georgei (jalea se simți cel mai nefericit muritor din
noaptea aceasta.
Bău crunt. Ciută și se urcă pe masă. Dansa și răcni
la An tricot. Se declara în fața tuturor cel mai netrebnic
Melchisedec din Iași, din Moldova, din Principatele Unite,
din toată Europa, din cele cinci continente, din întreg
sistemul solar și, la urma urmei, chiar din tot universul
nostru galactic.
Pe urmă căzu în sumbru pesimism și se duse să-l
sărute pe amîndoi obrajii pe Costăchel Andrieș, care,
mut, zvîcni de pe scaun, vru să spună ceva și căzu la
loc, bătînd aerul cu un gest de apoplectic, mai elocvent
decît cel mai focos discurs.
De aci, o ceață opacă se lasă pe cuvintele și pe fap-
tele lui Georgei Galea.
Zorile îl găsiră împiedeeîndu-se printre sticlele de-
șarte și rostogolite pe jos, chinuindu-se să nimerească
cu pumnii în mînecile pardesiului ținut de Antricot.
Tocmai în celălalt capăt al terasei, retras, Costăchel
Andrieș pusese lăutarul la o masa cu el, sa-i cînte de
umil singur.
Bălănuț moțăia, lungind arcușul pe struna, mcli-
nînd bărbia cu vioara cu tot, biruit de somn ; deodată
tresărea cuprins de un scurt acces de energic și iarăd
sc împotmolea letargic. Costăchel Andrieș pirotea si d,
ascultînd. Din cînd în cînd, își pipăia toate buzunarele,
pe rînd, ridica șervetele, se pleca sul) masă : căuta ți-
gareta. Iar iiindca nu era încă ceasul cînd trebuia să o
găsească, firește n-o găsea. Renunța, fumînd țigareta de
cireș oferită dc lăutar, ceea ce dovedea un. generos spirit
de democrație, egalitate și fraternitate.
— Bălănuț ! icnea ridicînd un deget iubareț la buze.
Bălănuț înțelegea, și cu toată drojdia energici adu-
nate începea : „Asta-i cea din urmă seară...'"
58
Apoi cîntecul agoniza sleit, parca intr-adevăr era
cea din urmă noapte, după care și Bălănuț și. Ostăchcl
Andrieș se vor stinge epuizați din această viața, plină
de grele munci, ca ultimii supraviețuitori ai unei rase
osindite pieirii.
Cu bărbia în pumni, omul cu jambiere roșii și cu
haina de cîmp lașa să-i curgă șiroaiele din ochi. ; s-ar Li
spus că tot Uricaniul absorbit în atîtea ceasuri era rosti
tuit naturii, filtrat și dezalcoolizat, prin canalele lacn -
reale.
La masa cea veche nu mai rămăsese dccît Al axion -
lian Ștaic șl femeia. Cu o ultimă nădejde, Georgei. Galca
crezu ca arc să se apropie? de dînsa. Că poate pe el. La
așteptat înadins. La poartă, imploră :
-- Lu !...
Femeia se răsuci intr-un picior și lunecă unr--o
birjă :
— Zît ! Și la revedere !
Vru să meargă alături de Maximilian Ștaic. Omul cu
barba înflăcărată și cu hainele lui de vagabond, li întinse
însă mina, alungind u-1 :
— Eu, înainte de a mă culca, mă plimb singur.
Somn bun !
Cînd se urcă în birjă, Georgei ( jalea își dădu scama
ca nu știe strada și numărul casei unde locuiește. * Po
rimei birjarului să mîie înainte. în mers, ațipea un timp,
deschidea larg ochii, nu recunoștea locurile. Poruncea sa
întoarcă. Iar ațipea. îi părea că circulă așa ele cînd .s-a
născut și că așa va circula» ca Ahasverus, pînă Li sfârșitul
veacurilor.
Orașul începea sa se deștepte. Lucrătorii, grăbeau
zgribuliți în acrul aspru și rece. Scîrțiiau care încărcate
cu lemne. Treceau» oltenii cu struguri^ Bălăngăni cel
clintii tramvai. Toate se învăluita în norii măturătorilor,
care deschideau drum zilei într-o aureolă înecăcioasă
de colb trandafiriu.
Sus, la Copou, la cazărmi, o goarnă sună deștep-
tarea, metalic.
- Unde mai mergem ? întrebă birjarul.
- Ce vrei ? tresări Georgei clin, dulcea aromeală*
cu un scurt sughiț.
- Unde vreți să va duc ?
La Nijni-Novgorod !
- - Nu știu, cucoane, undi stă boierii aista. Ce strada
și ce număr ?
— Atunci du-mă la otel. ! rezolva cleios și plictisit
Georgei (Jalea problema domiciliului.
- La Continental, la Trai an ?...
— Mie mi-e perfect egal !
—- Nu este la noi nici un otel Regal, înțelese birjarul
în felul lui. Vă duc la fraian.
în fața otelului, birjarul avu de furcă pînă să-l tre-
zească din somn, și să-l convingă ca trebuie să coboare.
Intră cu pălăria pe-o ureche, cu cravata înnodată
strîmb, trîniind ușa de s-au cutremurat toți pasa-
gerii prin vis.
-- \x-mi dai o cameră — mbună, Melchiscdeculc !
sughiță, apropiindu-sc și depărtîndu-se de portar, într-un
fel de început bizar de dans.
- Cu un pat ori cu două ?
- - Ba cu nouă. Mclchisedecule !
CAPITOLUL IV
Unde este vorba despre Nabucodonosor,
regele Babilonuluî
— Conașule, anunță servitoarea speriată, a venit
un domn marc, cu un geamantan mic.
Georgei Galea transmise știrea despre apariția aces-
tui nou astru, de întîia mărime, in camera de alături,
unde prietenul lui, Emil Ciugolea, autorul viitorului
roman psihologico-istorico-social, își răcorea mahmu-
reala, spălîndu-se cu suspine, oftaturi, chicote și teribile
pufăituri din pricina apei cu sloiuri de gheață.
Auzi, Emil 1 A sosit un domn marc, cu un gea-
mantan mic. Ce faci cu el ?
Prin ușa deschisă, se auzi cum romancierul in de-
venire își scuipă apa de. dinți din gură, ca să poată vorbi
mai repede.
Chim ce fac cu el ? Spunc-i să intre. Asta-i Ionel
Florinei. Ai să vezi ce tip !... îl pun și pe el în roman.
— * Auzi, Marițo, poftcștc-1 să intre.
Musafirul însă nu mai așteptase să fie invitat.
Tropaisc în dosul ușii, scuturîndu-și omătul, și acum se
muncea să introducă prin canatul strîmt, un corp înflo-
ritor și sferic, făcut pentru mai vaste apartamente.
61
Cmdjzbuti sa străbată inlăuntru, aerul din camera
se Împuțina alungat, dovedind încă o dată ca principiul
lui Arhime.de se aplica iu egala măsură acrului și gazelor,
nu numai lichidelor.
~ Ce dracu-i cu ușile ateste, parca-s de la căștile cu
stigleți ! vorbi către sine însuși, privind în camera sa
vadă dacă n-a deteriorat intrarea cuștei cu stigleți.
Georgei (jalea ti admiră în toată prospera-i
splendoare.
Desigur, nu era omul ce] mai mare din cele cinci
continente și nu purta geamantanul cel mai mic din emis-
ierul boreal. ^aG'jnukPe altul se completau atît de desa-
vîrșit, incit nu și-ar li găsit o mai plastică zugrăveală,
dccît așa cum țișnise spontan din minunarea servitoarei.
Ionel Horinel, în dcrîderea numelui și pronumelui
gingaș diminutive, ajungea în înălțime cu creștetul în
tavan, iar în perimetru, exact cît trebuie ca să ocupe
total spațiul dintre perete și biroul unde viitorul roman-
cier își va scrie opera psihologico-socialo-istorică, în
trei volume. Din mină nu Icpădase geamantanul lungu-
ieț și mic, de forma și de proporțiile celor purtate de
bărbieri, cînd sînt chemați să dea perdaful acasă.
Slujnica, nou tocmită, privea din ușă la gigant, cu
mina la gură, plină de admirație, sau de teroare ?
— Da’ unde-i Emil ? întrebă Ionel .Florinei, cu un
glas subțire ca o ața, uitîndu-se de la postul său înalt
de observație, după birou, între etajerele cu cărți, peste
umăr, între zid și garderob, ca și cum Emil. Ciugulea, ca
un biet muritor de proporții ordinare, s-ar afla ascuns
vederii după vreun scaun sau între Uleie unei cărți.
— Aici, șefule ! Aici sînt ! anunță din cealaltă
odaie romancierul. Mă lac frumos... Pînă termin, dă-mi
voie să-ți recomand un prieten bun, Georgei Galea ! făcu
prezentările pe nevăzute. Ln băiat de zahăr. Gn tip. Am
să-l pun și pe el în roman.
Ionel Florinei schimbă geamantanul microscopic
din dreapta în stînga și întinse o mmă de dimensiuni
62
care au scăpat, desigur, din prevederile fabricanților de
mănuși»
— Sînteți nepotul lui Mircca Galea, fostul preșe-
dinte la Curtea de Apel ? întreba Ionel Florinei, cu glasul
mai subțire dccît arcușul lui Bălănuț cînd cîntă pe 0
singură strună.
— Fiul lui chiar.
— L-am cunoscut. Păcat ca s-a pierdut atît de
tînar ! Eu cunosc toată țara românească.
— Luați loc, făcu Georgei Galea onorurile gazdei»
Ionel Florinei roti privirea cautmd un piedestal
destul de încăpător și de rezistent, să-i suporte tonajul.
Alese divanul, care gemu sub greutate, și se așeza cu
geamantanul mai mic decît un purcel dc lapte, pe ge-
nunchi. Surîsc suav, cu tot obrazul bucalat trandafiriu
și spin, luminat dc o mare iericirc, care îngloba tot
universul.
— Ați sosit astăzi ? întrebă Georgei Galea, simțin-
du-sc dator, în lipsa gazdei, să întrețină o oarecare con-
versație.	.	_ t
— Acum chiar, cu trenul de dimineață. Vin direct,
de la gară... Vin de la Botoșani : am avut o inspecție și
o nuntă.
— Și stat! mult ?
— Pînă mîni. Eu numai pe drumuri sun roată
viața. Mîinc după amiaza am la Bîriad o anchetă și un
botez.
■— Trebuie să fie foarte obositoare existența aceasta,
— .Aș ! Jiu mă împac foarte bine. Cum mă urc în
tren, adorm. Iar fiindcă sforăi tare, ceilalți se mută în
alte compartimente și mă lasă îri pace. Cum ajung, sini
freș și odihnit. Mă spăl, mă schimb și suit gata.... Port cu
mine zestrea și casa, aici, ca melcul !... lămuri, bătînd cu
latul palmei geamantanul, care dispăru acoperit dc mina
uriașă ca sub carapacea unei broaște-țestoase.
Georgei Galea privi cu neîncredere la gemenele
acela de geamantan încă nec voluat, în care cel mult
puteau să încapă doua gulere și un tub cu pastă de dințk
63
dar nu schimburile unui asemenea rar exemplar de gi-
gantism.
Ionel Elorincl se simți dator sa dea o lămurire su-
plimentară, în ordinea ideilor sale :
-— Ma împac foarte bine cu această viață, domnule
Galea» fiindcă cu cunosc trei sferturi de țară, tinde cobor
din tren, am nu un prieten, nu doi ; o duzina, două duzini.
Crema orașelor... Eu sînt ca mița, îmi place smîntîna din
fruntea oalei. N-am timp să iau parte la toate nunțile,
logodnele, aniversările, patroanele, botezurile și celelalte
evenimente, la cîte sînt invitat. Uite, am o agendă aici
(își pipăi buzunarul), unde se poate constata că mi-s
prinse toate zilele, pînă, hat ! după întîi ianuarie. Eu așa
lucrez. îmi potrivesc anchetele și inspecțiile, să coincidă
cu un patron ori cu un botez : mă urc în tren ; dimineața
și după-amiaza îmi văd de serviciu, seara mai vad și de
sullețelul meu. Astăzi, prin excepție, sînt liber și dimi-
neață și după amiază. Mi-am zis : la să mă opresc o zi
și o noapte, sa văd ce mai fac băieții ! Și iată-ma-s,
prezinte ! Mai ales că am găsit în calendarul meu o în-
semnare importanta, despre care sînt sigur că nimeni
n-are habar. Anume, că astăzi împlinește prietenul meu
Maximilian Ștaic, cincizeci și, sa spunem, mai mulți de
am..O aniversare, pe care ma tem că au uitat-o și prie-
tenii, și Max. Eu însă, draga domnule, nu-mi permit
asemenea scăpări din vedere... Buna, Emilache !
Se jidică, deplasînd jumătate din aerul încăperii,
sa întindă mîna lui Emil Ciugolea, care apăruse bărbierit
și ferchezuit,, cu chica domesticită pentru un scurt timp,
de pieptene și. de perie.
— yr9l sa	1 teci dincolo și sună. Spune
Mariței să-ți aducă apa. Găsești pe lavoar tot ce-ți
trebuie.
~ N-am nevoie de nimic. Am tot ce-mi trebuie,
aici ! bătu Ionel Florinei cu o palmă ușoară ca o desmicr-
darc paterna geamantanul miraculos și universal, din
care probabil se simțea în putere să scoată ca un iscusit
boscar toate cele voite și cele visate.
64
Spuse, și se smuci să treacă prin canatul îngust
al ușii în cealaltă cameră. Izbuti, introdueîndu-se parțial,
în rate și pieziș, în tangentă.
— Și ăsta-i. un tip ! declară Emil Ciugolea, făcînd
admirativ7 cu capul, care începea să-și piardă vremelnica
domesticire a pieptănăturii, spre cealaltă încăpere, unde
sc mistuisc uriașul cu diminutiv horticol. Am să-l pun
numaidecît în roman. Marița chiar mi-a dat o idee splen-
didă cum să-1 introduc. încep un capitol, cum l-a anunțat
ea : „— Conașule, a venit un domn mare, cu un geaman-
tan mic !“. Care cititor, cît dc imbecil o fi el, n-are să-1
vadă îndată în această prezentare pe Ionel Florinei în
carne și oase, mai ales în carne ? Așa înțeleg eu romanul
și așa înțeleg eu pc romancier. Romanul să fie viață, și
romancierul, cu ochiul deschis ca o ventuză, să soarbă
tot ce alia interesant în viața dc toate zilele... Acum,
dragă Georgei, am să te rog să-mi îngădui un sfert
dc ora, maximum douăzeci dc minute. Mă execută
călăul! făcu spre fereastră.
într-adevăr, pe dinaintea ferestrei se plimba un bă-
iețel unsuros și negru — un ucenic dc tipografie. Acesta,
așa. neînsemnat și rufos cum sc afla, rebegit de gerul
iernii, era călăul lui Emil Ciugolea.
în așteptarea romanului psihologico-socialo-istoric,
în trei volume și în genul lui Tolstoi dinainte de a se
ramoli, Emil Ciugolea se angajase să scrie im roman -
foileton, cu cheie, pentru Depeșa, cea mai răspîndită
gazetă dm lași și din toata Moldova.
Originea acestei istorii era simplă și se dovedise dc
la început cu practice rezultate.
în timpul, verii, un prinț ruinat dintr-o veche fami-
lie domnitoare a Moldovei, după multe isprăvi cc-au
speriat țara și străinătatea vreo cincisprezece ani, își
încununase cariera, devenind eroul unor întîmplari scan-
daloase, în care sc aflau amestecate mai multe doamne
din lumea mare a lașilor și altor mai mărunte capitale
de județ moldovene. Scandalul sc potolise, eroul principal
o ștersese cu banii soților la Monaco și dc acolo plecase
5 — La Paradis General * Miss România
65
cu niște aventurieri în India, la vînătoarc de tigri,
elefanți și alte liare mai icroce decît soții.
Dar directorul gazetei găsise în acest eveniment
un fericit prilej sa-și împingă cu încă un salt tirajul.
îl angajase pe Emil Ciugolea, tînară speranță a
tinerei generații scriitoricești din lași, să fabrice, sub
pseudonim, un roman senzațional, cu personajele purtînd
nume străvezii și tmînd lectorii, de la zi la zi, cu respira-
ția tăiata dc emoție pe buze.
Romanul ajunsese la al treizecilea foileton, succesul
întrecu așteptările. în ce! mai depărtat orășel moldove-
nesc, lectorii ieșeau înaintea trenului, la gara, să-1 smulgă
cald din mina vînzătorilor.
Insa directorul gazete! plătea ingenioasa sa năs-
cocire comercială cu adevărate suplicii, care-i nelinișteau
somnul și- i răpiseră pol ta de mincare. Căci deliciul
cotidian al lectorilor devenise o tortură cotidiană-. în
fiecare dimineață era nevoit să pună o întreagă armată de
detectivi pe urmele amorului : ucenici dc tipografic, servi-
tori de redacție și reporteri, alergînd cu toții după Emil
Ciugolea, să-1 descopere și să-1 execute cu manuscrisul.
Autorul își 1 aurea romanul de la zi la zi, și pe
apucate. Umbla cu toile albe în buzunar și cu tocul-
automat, aprovizionat cu cerneală, născocind peripețiile
pe unde îl apuca vremea : pe colțul meselor la Paradis
General, la berărie, la teatru, la Tufli și, cîtcodata,
chiar acasă.
Cînd imaginația îl trăda, în lipsă de alte episoade
petrecute pe teritoriul național al scandalului cu pricina,
autorul, cu o superbă degajare, își transporta lectorii în
pădurile Indici, La palatele Rajahilor, în Junglă și în
templele cu dansatoare, cu fachiri și cu cerșetori leproși.
Aci fantezia sa învăpăiată transforma eroul scandalului
indigen cînd în amantul unei prințese hinduse, cînd în
geniul rău al unui maharajah cînd în agentul spion al
unei puteri străine, uneltind să mineze autoritatea An-
gliei.
66
Fauna și flora Indici se îmbogățeau sub condeiul
său febril, cu animale și plante necunoscute, pădurile se
populau cu fluturi fabuloși cît paravanele, șerpi de-un
sfert de kilometru și păianjeni cît iepurii. Fachirii făceau
sa le crească în palmă vertiginos copaci mai imenși ca
arborele genealogic al prințului-erou, cu obîrșia în Com-
nenii Bizanțului ; vînători princiare devastau pădurile
virgine cu miile de animale, cîtc n-ar fi încăput într-un
atlas zoologic. Dar în plină exuberanță exotică, directo-
rul gazetei, cu un bilețel ori cu un telefon, curma aceasta
splendidă inspirație, întoreînd autorul la realitatea bru-
tală și negustorească, chemîndu-1 la eroii din țară, fiindcă
publicul e nerăbdător să afle fapte, nu basme.
Atunci, Emil Ciugolea crea fapte. Și cînd imaginația
scîrția, împlinea rîndurile foiletonului cu o abundența
prodigioasă de dialog.
Drumul, de la o extremă la alta, era parcurs din-
tr-un salt.
în India, foiletonul păcătuise prin excesul descrip-
ției, aci — prin laconismul dialogului. Căci, dacă dialogul
avea avantajul că putea fi improvizat cu mare viteză,
avea și dezavantajul că se citea cu aceeași iuțeală, îneît
lăsa lectorul abia ațîțat, ca un aperitiv după care nu mai
urmează copiosul dejun.
Dialogurile sunau cam asticl :
„— Bună, Cristinel.
— Salve, Mironel.
— Ai auzit ?
— Ce ?
— Cum ce ? Pățania de aseară cu prințul X și
ne va stă-sa...
— N-am auzit nimic.
— Pe ce lume trăiești ? Un nou scandal, drapă...
— Ei !?
— Parol.
— Fugi încolo, că nu te cred •...
— Dacă-ți spun pe onoarea mea !
-— O fi ăia de săptămîna trecută...
67
5*
— Aș, proaspăt ! Cald !
— Parol ?
— Pc onoarea mea.
—■ Nu mai spune !
— își fac dc cap, monșer !
—. De asta se duce țara de ripă... Dar spune-mi
și mic...
— îți spun, dacă nu sufli nimănui un cuvînt dc
unde ai aflat.
— Nu suflu.
— Pc cuvîntul tău ?
— Pc.
— Nici nevestei, acasă ?
— Nici.
— Atunci ascultă. Astă-noapte, pc la unu, prii^
tul X sc întorcea de la Jockei, curățat ca întotdeauna.
Urca scările în vîrful picioarelor, gîndindu-sc ce să mai
născocească prințesei, ca să-i explice dc ce n-a plecat cu
trenul la Botoșani, cum spusese acasă, și dc ce s-a
încurcat la club. Pășește încet, cu speranța că poate
prințesa doarme. Pune mîna pe clanță, apasă, și cînd
deschide ușa, rămîne înmărmurit în fața unui spec-
tacol care../ (Va urma în numărul viitor.)
Pînă la numărul viitor, autorul avea la dispo-
ziție douăzeci și patru de ore să inventeze spectacolul
care l-a lăsat înmărmurit pc prințul X, și cu respi-
rația expirată pc buze pe cititor.
Acum, Emil Ciugolea făurea cu zor un asemenea
dialog, surîzîndu-și sie însuși, cu admirație, pentru un
nou procedeu, brevet propriu, menit să ocupe maximum
dc spațiu cu cel mai monosilabic dialog.
Georgei Galea îl privea scriind cu o sinceră ad-
mirație și păstrînd cucernică tăcere, cum se cuvine unei
inspirate procreații literare. Pc măsură ce Emil Ciu-
golea zvîrlca altă foaie, părul eliberat din corsetul
68
pieptănăturii se ridica rebel, pînă ce reveni la hirsuta
încîkire inițială. Georgei întoarse ochii dc la încăperea
scundă cu pereții jilavi de umezeală, cu tavanul de
grinzi afumate și cu rafturile de cărți vărzuite, afară,
în. strada ninsă și pustie, unde numai ucenicul tipo-
graf circula zece pași la dreapta și zece la stingă, su-
flînd în pumnii vineți de ger și neslăbind portița din
ochi, ca nu cumva să-i scape autorul, și atunci gazeta
să apară diseară cu informația : „Continuarea romanu-
lui nostru a fost amînată pentru numărul viitor, din
cauza abundenței de materie".
Orașul era alb și pur, sub cristalii sclipitori ai
ninsorii.
Georgei Galea îl contempla cu sufletul calm, fără
tresărirea nici unei remușcări.
Hotărîrile lui erau departe... împlinea trei luni
de cînd se afla aci, iar acum nici nu mai spunea mă-
car că arc să plece peste o săptămînă, cum prietenii-i
se hotăra să-și înceapă romanul psihologico-istorico-so-
cial în trei volume la zi întîi.
O dulce toropire îl aromise ca pe-un animal in-
trat în hibernare. Nu dorea nimic. Proiectele îi erau
foarte vagi și mai cu seamă foarte îndepărtate, în-
văluite într-o ceață care topea toate contururile. For-
mele pentru vînzarea casei și lichidarea succesiunii se
dovediseră, deodată, foarte complicate și lungi. Prezența
lui aci era așadar, prin aceasta, îndestul de justificată
și se arătase absolut necesară. Pierdea un semestru,
acuși începe la Paris sesiunea examenelor. Dar nu era
nici o grabă. La Paradis General, stocul dc Uricani
se dovedea și el tot atît de inepuizabil ca nesfîrșitcle
complicații ale procedurii succesorale, iar Georgei își
făcuse atîția prieteni și atît de buni prieteni, cum nu
visase el niciodată. Dc toate vîrstclc și dc toate cate-
goriile sociale, cu toate damblalelc și cu cele mai variate
calități. Numai Lu îi luneca printre degete ca șopîrla.
Dc cîte ori crede că și-a apropiat-o din nou, se răsu-
69
cește în călcîie și-i izbucnește în nas : „Zît și Ia re-
vedere, Melchiscdecule V.
De altfel, știe că nici ea nu-l mai socoatc acum un
Melchisedec comun.
E un Melchisedec și jumătate. Floarea Melchise-
decilor. De mult a devenit un client prea încercat și
indispensabil al Paradisului General : Panaite Bîzdru-
govici l-a emancipat de sub tutelă ; camarazii l-au pro-
clamat Doctor „Honoris causa“ ; iar cînd lipsește sau în-
tîrzie din întîmplare, birjile fac coadă acasă sa-1 caute.
Acum, chiar cînd se urcă într-o trăsură și adoarme
după ce-a poruncit : „Acasă !“ — e sigur că are să ajungă
fără alte lămuriri la domiciliu, fiindcă toți birjarii îl
cunosc, după cum îl cunoaște jumătate din Iași.
— Gata ! anunță Emil Ciugolea, aruneînd tocul
și culcgînd foile cu cerneală udă. I-am dat gata și pe
ăsta. Am descoperit, dragă Georgei, un truc unic,, ge-
nial, păcat că nu se poate întrebuința decît o dată.
Am cîștigat cel puțin jumătate de foileton.
Ascultă :
„Domnișoara Clemența Victorian, din vechea și no-
bila familie Victorian, acceptase cu eroism situația de-
gradantă de pedagogă la odraslele bancherului veros
Calmau Burîhovici. Copiii bancherului erau însă de o
inteligență obtuză.
în dimineața aceea, domnișoara Clemența Victorian,
din vechea și nobila familie Victorian, trebuia să asculte
pe micul, dar stupidul Isidor Burîhovici, zis și Dorel, la
lecția de istorie.
— Spune-mi, ce știi despre Nabucodonosor, regele
Babilonului ?
— Nabacundanisar, începu Isidor, zis Dorel.
— Cum ai spus ? întrebă scandalizată domnișoara
Clemența Victorian, din vechea și nobila familie
Victorian.
— Nabacundanisar...
— Nu-i bine. Mai zi o data !
— Nabicandinosur.
70
* i ♦ v; Jupă mine : Na,..
_________ Iți spun ca nu-i bine. Zi f
— Na.
— bu
— bu
— co
— co
— do
— do
— no
— no
•— sor !
— sor !
— Nabucodonosor !
— Nabiscundinosir !
— Nu-i bine. încă o dată !
— Nabucudinosir !
— îți spun ca nu-i bine ! spuse cu o rabdaie an-
gelica domnișoara Clemența Victorian, din.vechea și no-
bila familie Victorian. Zi din nou, după mine. Na...
— Na
— bu
— bu
— co
— co
— do
— do
— no
— no
— sor !
.— sor !
■— Nabucodonosor !
— Nabucîndinosaur ! strigă triumfal stupidul Isi-
dor, zis DoreL
— Uf ! ce viață ! suspină domnișoara Clemența Vic-
torian, clin vechea și nobila lamilie Victorian. Mai bine
ascultam propunerea prințului X, tind îmi spunea că..."
(Urmarea va apare în numărul viitor.)
71
Emil Ciugolca împături manuscrisul și bătu în fe-
reastră, să cheme calaiiL care degerase cu dcsăvîrșire,
în vreme ce domnișoara Clemența Victorian din vechea
familie Victorian își mînca tinerețea cu micul dar stu-
pidul Isidor Burîhovici, zis Dorcl.
— Ține, urîtulc ! Și trap la tipografie !
Descendentul lui Gutcnberg, cu mutra unsă ca un
hornar, apucă foile albe dezvirginîndu-le profesional
cu urmele grase dc degete și o zbughi la vale, spre
capătul străzii, înccrcînd din treacăt, în călcîie, pe ghe-
țuș, cîtcva savante figuri ale „cîrnitcU, pentru care desfăt
sportic își prevăzuse cizmele dc iuft cu prea frumoase
potcoave de alamă.
— Ce zici de invenția mea ? se întoarse autorul la
birou, să facă orînduială. Am s-o pun în roman.
— E nostimă, încuviință fără convingere Georgei
Galea. Dar mai bine decît să colecționezi atîtca isprăvi
și tipuri, cu cîtc ți-ar ajunge să populezi cinci romane,
poate ar fi mai nimerit, dragă Emil, să scrii măcar
cîtc două pagini pe zi.
— Ce două ? zece ! Douăzeci, treizeci și chiar mai
multe pagini pe zi ! Ai să vezi ! Puțină răbdare. Dc la
zi întîi, ai să vezi. Mai ales că tocmai începe și un an
nou și cade și într-o luni. Mă aștern serios la lucru.
S-a isprăvit cu tembelismul și amînărilc. Măcar că nu
sînt superstițios, dar această triplă coincidență : întîia
zi a săptămînii, a lunii și a anului, toate în aceeași zi,
îmi par un semn că a sosit vremea. Mă închid în casă
și nu mă mai mișc, pînă nu-1 dau gata. Lite ici, am to-
tul pregătit. Un top intact dc hîrtie, cutia dc penițe
claps nedesfăcută, sticla cu cerneală Pelican nedesfun-
dată. Arunc tot cc e vechi și încep o viață nouă, cu
toate primenite și aerisite pe porcăria aceasta de birou.
Spunînd, își dădu iluzia că pînă la această prime-
nire radicală a porcăriei izbutește deocamdată să reali-
zeze una provizorie.
72
în acest scop, purcese a muta dintr-un colț al
biroului în celălalt teancurile de cărți, reviste, ziare și
broșuri.
Vrafurile erau construite pentru o durată precară :
cele mici, dedesubt, cele mari și groase, deasupra. Ast-
fel, reproduceau pe o scară redusă tot atîtea pagode
chinezești, menținîndu-sc printr-un miracol al echili-
brului. Turburate din loc, începură a se clătina. Fu
destul să dea una semnalul și, contaminate, toate se
ruinară, translormînd biroul într-o movilă de hîrțoagc.
— Să-ți ajut și eu, se oferi Georgei Galea.
— Dă-Ic dracului ! vorbi Emil Ciugolea, cu suveran
dispreț pentru opera imprimată a contemporanilor și a
predecesorilor. Am să-1 chem pe moș Kuperman și am
să mă scap de toate tcrfcloagcle astea.
Scoase de sub ruini și puse la loc sigur, în sertar,
topul de hîrtie, cutia cu penițe și sticla de cerneală ;
tot materialul de construcție al viitorului roman, care
în capul autorului era gata de la prima la ultima fila
și nu mai aștepta decît momentul propice să coboare pe
hîrtie.
— Acuma, gata ! își frecă mîinilc. Să știi că avem
o zi grea. Cu Ionel Florinei nu c de glumă.
— Ce calomnii mai scornești pe socoteala mea,
măăă... romancicrulc ? întrebă, din ușă, Ionel Florinei,
dînd profesiei de romancier o noțiune inedită de hai-
mana.
Se chinuia să străbată prin deschizătura strimtă,
cum cămila	parabolei va	trece și	ca	o dată și o dată
prin urechile acului. S-ar	fi spus	că	s-a mai dezvoltat
în perimetru, cît a stat în cealaltă cameră, căci nu mai
putea intra	pe unde totuși ieșise.	în	sfîrșit, cu o icni-
tura eroică	se revărsă de	ceastălaltă	parte, alegîndu-se
din treacăt numai cu un drăgălaș cucui în frunte.
—• Nu știu cum trăiți voi în cuștilc aieste ! se miră
a doua oară freeîndu-și cucuiul.
Georgei Galea avu și el motiv de mirare. Ionel
Florinei apăruse într-adevăr primenit, cu cămașă nouă,
73
guler nou și cravată noua, precum anunțase. Sub as-
pcctul lui inofensiv, geamantanul se dovedea încăpător
cit o ladă brașoveană de zestre. Iar obrazul lui Ionel
Florinei, proaspăt bărbierit și încă mai îmbujorat de
apa rece, părea un obraz bucălat de copil. Georgei își
spuse că pentru a corecta o regretabilă eroare a naturii
ar fi drept ca într-o dimineață Ionel Florinei să se
trezească cu capul și cu glasul lui Panait Bîzdrugovici,
și chiar cu numele, ca rectificarea erorii să fie totală.
— S-a umflat ? întrebă Ionel Florinei tot pipăin-
du-și fruntea.
— Da de unde ?... Abia se cunoaște ! îl asigură Emil
Ciugolca, mințind, fiindcă se recunoștea oarecum răs-
punzător de efectele ușilor liliputan construite pentru
cuștile de sticleți.
De fapt, cucuiul creștea vertiginos ; un adevărat
cucui fenomen, ca în minunile fachirilor de care cu
atîta cinism Emil Ciugolca abuzase în peripețiile foile-
tonului său.
Neîncrezător în asigurările unui fleac de roman-
cier, Ionel Florinei scoase din buzunarul vestei o oglin-
joară rotundă cît un nasture de palton și verifică pro-
gresele acestei metamorfoze din foca (cum îi spuneau
amicii) în rinocer, împodobit cu un început de corn
în frunte.
Oglinda nu-i reda imaginea dccît în foarte mici
parcele. Fu nevoit sa o plimbe circular, ca să reconsti-
tuie din părțile fragmentate o oarecare vedere de an-
samblu.
— Bravo ! se minună cu o angelică obiectivitate.
Foarte frumos cucui ! Altă dată, însă, să știi, dragă Emi-
lache, că dărîm casa. Pun mîna și-ți smulg ușorii, pragul,
sparg tavanul...
Amenințarea nu părea irealizabilă din partea unui
asemenea colos care trîntise, într-un pariu celebru în
toată Moldova, toți luptătorii unui circ în turneu. Dar
era nulă și neavenită din partea unui om blînd și răb-
dător, pe care nimeni nu-1 văzuse vreodată în mînie.
74
-— Cc așteptăm ? întreba, declarîndu-sc edificat cu
inspectarea cucuiului și ptinînd oglinjoara în buzunar.
Ce stăm ?
— Adevărat. Ce stăm ? se arătă viitorul romancier,
gata să dea cît mai vrednică întrebuințare zilelor, pînă
cînd, luni 1 ianuarie, se va închide în chilie, să înceapă
postul și canonul în care se înfăptuiesc operele geniale.
Ce stăm ? E unsprezece și jumătate. Eu zic să trecem
întîi pe la tata Max. Sînt sigur că habar n-are că-i ani-
versarea lui.
Porniră in corporc spre tata Max. Ionel Florinei
nu-și părăsi geamantanul din mînă, deși ar fi putut să-1
vîre în buzunarul de la palton, dacă nu în cel de
la vestă.
— Nu luăm o sanie ? se dădu cu părerea Georgei
Galea, fiindcă se simțea jenat să circule pe stradă în
compania unui fenomen al naturii, cu un cucui feno-
menal și cu un geamantan, o pălărie și șoșoni fenomen.
—- Fugi încolo, ce sanie ? Mergem pe jos. Mișcarea
și aerul au să ne deschidă numai bine pofta de mîn-
care, rezistă Ionel Florinei, luînd-o înainte.
Așa, Georgei avu prilejul să-1 admire si în aer
liber. înfățișarea din cameră se completase cu un pal-
ton, care, oricît de vast fusese croit, rămăsese strimt
și cu mînecile scurte, ca la copiii în vîrsta creșterii ;
cu o pălăriuță mică pusă pe-un ochi si pe cucui, asor-
tată ca dimensiuni cu geamantanul, și se mai întregea
cu o pereche de șoșoni, clămpănind descheiați, de pro-
porții atît de neobișnuite, îneît nu mai încăpea nici o îndo-
ială că au fost cumpărați din exemplarele de reclamă,
dc două ori mărime naturală, atîrnate în vitrine.
Trecătorii se întorceau să-1 privească, oprindu-se
cu admirație și stupoare, cum s-ar minuna văzînd sta-
tuia lui Miron Costin că a descins dc pe soclu și a
purces să circule. Ionel Florinei nu lua de loc aminte
la acest extaz al muritorilor dc altitudini insignifiante,
fiindcă de tînăr se deprinsese să accepte cu scepticism
misiunea sa pămînteană dc alt Gulivcr în țara piticilor.
75
Așa au străbătut strada Cuza Vodă, Piața Unirii,
strada Lăpușneanu.
Georgei Galea putu să constate că popularitatea
lui Ionel Florinei nu era mai prejos cu nimic de popu-
laritatea lui Panait Bîzdrugovici, cu deosebire că uriașul
se oprea la fiecare cunoscut și se interesa de sănătatea,
nevasta, copiii, soacra și afacerile fiecăruia ; de pa-
troane, nunți, logodne, nașteri, botezuri și aniversări,
cu o precizie fără greș, care dovedea că deține cel mai
vast și cel mai la curent cazier al întregii Moldove. Mai
putu sa verifice cu acest prilej Georgei Galea ca, la
rîndul său, e pe cale să-și alcătuiască și el un modest
și deocamdată plin de promisiuni repertoriu al lașilor.
La fiecare zece pași întimpina un cunoscut.
Costăchcl Andrieș, în sanie, înfășurat în șuba de
lup, venind de la țară și lacînd semn că-i ajunge din
urmă. Gontran Bcloiu, pudrat și țapăn ca un manechin,
în paltonul după ultimul jurnal — mirele Lăpușneanu-
lui, cum îl botezase tata Max. cu obrazul împietrit în
crispația cu care ținea monoclul în ochiul sting, îneît
s-ar ii spus că l-a călcat cineva o dată pe bătătură și
schimonoseala durerii i-a paralizat jumătate din mutră
pentru toată viața. Alexandru Doncescu, fidel acelu-
iași trotuar al Lăpușneanului, pe care îl străbate grăbit
de la Tur li pînă la Ermacov, de douăsprezece ori după
amiază, plimbîndu-și pălăria, lavaliera și părul roman-
tic. Lu, trecînd cu mers elastic, în blana sobră de foarte
corectă și distantă doamnă. Calistrat Hogaș, dascălul
de română și autorul epicelor peripeții din Munții Neam-
țului, pe cel mai crunt ger fără palton, cu redingota
descheiată, să i se vadă lanțul ceasului la vestă, și mus-
tățile încă aburind de aroma halcii de fleică pe jăratec
cu care și-a pus de cu ziuă stomacul la cale, în loc de
cafea cu lapte. Baronul de vax — vînzătorul de cărți
poștale —, cu joben și cu monoclul spînzurînd de pan-
glica lată clc două degete, ca faimosul șnur al prințului
de Sagan. Alții și alții, care-1 salută sau îi răspund la
saluturi, cu bunăvoința prietenoasă cuvenită unui oaspe
76
care s-a îndrăgit de aceste locuri și nu se mai îndură
să plece. Numai cei doi bătnni : Ion Panțîru, care pășișc
pe meridianul Parisului, de la Observator pînă la Pa-
latul Senatului, și Mitiță Vlădoianu, care dăduse 50 000
franci pe-o carte ducelui de Aosta, îi răspunseră sec
și încruntați la ziua bună, fiindcă bănuiala lor se afla
confirmată. Nu le spusese oare junele acesta impostor că
a venit de la Paris pentru un scurt timp și nu-i asigu-
rase oare că pleacă îndărăt, într-o lună ? Iar el nu
bătea de trei luni ulițele lașilor, tăind frunze clinilor ?
— Să intrăm oleacă la Smirnov. M-a pălit o foame
de lup, propuse Ionel Florinei, astupînd intrarea cu
făptura-i care întunecă interiorul băcăniei, ca o ne-
prevăzută eclipsă solară.
— Ihii ! tocmai acum a plecat de la noi conu
Panait, anunță lipovanul de după tejghea. Venea de la
gară... Ați citit în Depeșa ce mai iama a făcut cri la
Cameră ? Să intre toți domnii miniștri sub banca minis-
terială, nu alta...
— Panaitc-i un zevzec ! îi aplică Ionel Florinei
diagnosticul său de om pașnic. Se pune rău cu toată
lumea și n-are să se mai învețe minte.
— Ce ne da să gustăm din picioare ?
— Poftiți în fund. Găsiți tot ce doriți.
Ionel Florinei dădu o mică probă tovarășilor de ce
se poate consuma din picioare, la un aperitiv.
De la început, Gcorgei Galea înțelese că unicul
concurent din toată Moldova al lui Panait Bîzdrugo-
vici, pe tărîmul gastronomic, reprezenta altă școală.
Alt temperament — alte metode.
Panait Bîzdrugovici ar fi cîștigat poate premiul dc
viteză ; Ionel Florinei îl bătea fără îndoială la cel dc
rezistență. Fiecare bucată era întîi răsucită pe toate
părțile, gustata anticipat cu privirea, pe urmă mesteca
încet și cu savantă răbdare, ca, înainte de a deveni un
inform bol digestiv, să-și dea tot sucul și toată savoarea.
Pentru mai desăvîrșita dcgustațiunc și ca să se izoleze
de orice distragere exterioară, Ionel Florinei, cît timp
77
mesteca, închidea ochii mici în figura lui de Bebe Cadum;
ii deschidea numai după ce dădea drumul înghițiturii
pe gît, și atunci începea sa desmierde cu privirea altă
bucată aleasă, cu o meșteră gradare în densitatea,
suculcnța și viteza de digerarc a fiecărei gustări, ca să
clădească în stomac un solid terasamcnt, în straturi
bine etajate și cimentate. Galantarul de aperitive se
goli, fără ca Ionel Florinei să dea vreun semn că i
s-a epuizat cumva pofta metodica și lentă.
Băiatul, cu par albineț de cînepa, îngriji o nouă
aprovizionare a iar furiilor, și înligînd scobiturile în
cuburile de pîinc de secară, se plecă la urechea lui
Emil Ciugolea, să anunțe confidențial :
— V-a căutat de vreo două ori un domn. Un domn
străin și tare mînios.
Ciugolea răsufla ușurat, după prima frică.
De vreme ce era „un domn străin", însemna că
nu era croitorul. Și el de două săptămîni ar fi înfrun-
tat orice adversitate a naturii și a oamenilor, în afară
de miloaga politețe a croitorului, care, după un an de
așteptare, somații, scrisori și amenințări, inaugurase o
noua și mai persecutorie născocire pentru a executa cele
douăsprezece rate în întîrziere. Apărea cu aer mieros
și cu plecăciuni pînă la pămînt : „Am auzit că m-ați
căutat astăzi, coane Emil... Nu ? Atunci nu face nimic.
Nu vă deranjați. Mai trec eu..." Și trecea a doua zi,
a treia zi, în fiecare zi, fără să se indigneze, fără să
ceară nimic si fără să ridice glasul, cu cea mai de-
moralizantă resemnare. Supliciul îi părea atît de dră-
cesc viitorului autor în trei volume, îneît se hotărîse
să-l menționeze numaidecît în roman.
O dată ce era un străin cel carc-1 căutase, nu
exista amenințarea nici unei primejdii imediate. întrebă,
disirat :
— Și ce voia individul ?
— Zicea că aveți să vedeți dumneavoastră. Iacăta-1
că vine iar !
78
„Individul", oprit in ușa dintre băcănie și camera
de aperitive, era intr-adevăr străin și părea intr-adevăr
mînios.
Slab, oacheș, cu căciula și gulerul blănii de astra-
han, purta mustăți și sprîncene tot atît de negre, groase
și lucioase ca astrahanul. Apendicele nazal, curb și volu-
minos, arăta la rîndul său o viguroasă tendință de a se
ocroti sub înveliș blănit. Pe vîrful măsliniu crescuse
un puf deocamdată modest, dar din aceeași structură
cu a astrahanului ; amănunt pe care ochiul lui Emil
Ciugolea îl înregistra cu o lăudabilă vigilență de ro-
mancier.
Străinul roti o privire încruntată și păși ame-
nințător.
— Dumneta ești domnul Emil Ciugolea ?
Emil Ciugolea lăsă între întrebare și răspuns un
spațiu apreciabil de timp, pînă ce înghiți felia de mo-
run marinat.
— Exact. Eu sînt domnul Emil Ciugolea, recunoscu
zîmbitor și nevinovat, lingîndu-și buzele unse de unt-
delemn. Cu cine am onoarea ?
— îs Agop Ohranian, proprietar din Botușăni.
Ai să ai onoarea să mă cunoști mai bini, acuș !...
Vorbind, scoase din buzunarul blănii, de la piept,
doua exemplare din Depeșa, despăturindu-le cu mina
tremurînd de enervare și vîrîndu-le sub ochii mirați ai
lui Ciugolea.
— Dumneata ai scris foiletoanele aiestea ?
— Probabil că eu, de vreme ce sînt semnate cu
unul din pseudonimele mele, declară autorul, cu o dez-
involtură de nabab al pseudonimelor.
— Am sa ti rog atunci să-mi răspunzi aici, pi dată,
cum îți permiți dumneata să ti legi de soția me ?
— M-am legat eu de soția dumitale ? Dragă dom-
nule Mangop...
— Pardon i Agop...
— Da, domnule Agop Orhidian.»*
— Pardon. Ohranian !
79
— Da. Domnule Angop Ohranian, habar n-am
cmc ești dumneata și habar n-am cine e soția dumitale...
Deci n-aveam cum să „mă lcg“ de o ființă pe care nu
o cunosc.
Domnul Agop Ohranian se dădu un pas îndărăt
și risc sarcastic, cu dinți rari și negri, de cafea prăjită.
— Aha ! Acuma, cînd e vorba de răspundere, vrei
să-mi umbli cu șahîr-mahîr. Jo-te ce scrie aici, sub sem-
nătura dumitale : „Masinica, soția cunoscutului proprie-
tar O., dintr-un bogat județ din nordul Moldovei, nu
voia să cedeze vîrstei. Deși trecuse patruzeci de toamne,
se socotea jună, era zglobie si amoroasă. Sîngele său
oriental clocotea ca o lavă incandescentă. Era un Ve-
zuviu, sau, mai exact, era o Etnă în veșnică erupție,
iar cum soțul se ocupa mai mult de moșie și de nego-
țul de cereale, Inimoasa Masinica își căuta pe rînd con-
solare, in brațele ofițerilor de cavalerie din garnizoană.
Pentru care lucru, coana Masinica era chiar cunoscută
în localitate sub denumirea de mama re^bmientidui,
Printr-un asemenea ofițer, ultimul amant, frumoasa
Masinica făcuse astă-vară cunoștință ci’ irezistibilul
prinț X..." Ce spui dumneata la asemenea mișălie ?
— Nu spun nimic, fiindcă nu văd nici o mișel ie.
Eu sînt romancier. Eu, domnule, creez viață ! Am in-
ventat un nume și o intrigă, ca oricare alta, fără să mă
gin de sc la nimeni, cu atît mai mult la dumneata și la
soția dumitale, despre care habar n-aveam. Repet că
pînă acum zece minute vă ignoram complet existența...
— Ignorai complet... Ignorai complet ! bîlbii în
spasmuri de furie domnul Agop Ohranian. Spune mai
bine că toate aeste le-ai pus la cale cu mișălu de văru-
meu Cristca Mazlîm, cu care m-am sfădit și-i ciudos
c-am luat hi posăsie Cucuruzanii di la prințul Ghica...
Spune, ca să mă răfuiesc și cu ticăloșii acela...
— Domnule Mangop...
— Agop.
— Da, Agop. Domnule Agop Uranian...
— Ohranian.
80
— Da. Ohranian. Domnule Agop Ohranian. îți
jur pe ce vrei dumneata ca nu m-am gîndit să fac aluzie
la nimeni, că n-am fost în viața mea la Botoșani, că
n-am auzit nici de numele dumitale, nici al doamnei
Orhidian...
— Ohranian.
— Da, Ohranian ! Și n-am auzit nici de vărul du-
mitalc, cu care tc-ai sfădit. E o pură coincidență.
— Pură coincidență ? Cum pură coincidență, cînd
m-ai făcut de rîsul Cotușănilor, să nu mai pot scoati
capu în tîrg ? Soția mc o leșinat de batgiocura asta și
m-o trimes să mă sui în tren și să cer socoteală... îți
cer socoteală, domnule, pentru ticăloșia de-aici...
— Socoteala la mine ! strigă Ionel Florinei, care
sfîrșise de devorat conținutul celei dc a doua scrii din
galantarul cu aperitive, și, placid, sc dezinteresase
complet de tot ce se petrecea în jurul său, ca să nu-și
tulbure concentrarea tuturor simțurilor gastronomice.
Spunînd, pivotă cît era de înalt pe tocurile șoșo-
nilor-reclamă, să aștepte băietul cu socoteala.
Domnul Agop Ohranian luă însă această chemare
inofensivă drept o provocare adresată personal, din
partea unui uriaș dc două ori mărime naturală și pe
care cucuiul din frunte îl investea fioros cu trofeiele
bătăușilor de profesie.
Din măsliniu, domnul Agop Ohranian deveni verde.
Din verde, violet.
Un singur pumn al colosului era destul să-1 exter-
mine de pe fața planetei, cu toate bravele sale velei-
tăți dc a cere socoteală și de a salvgarda onoarea coanei
Masinica.
Se lăcu, așadar, verde, din verde violet, din violet
galbcn-roșcat, de culoarea sacîzului, iar după această
metamorfoză dc cameleon, împături cu degetele, tre-
murînd, ziarele, le mistui în buzunar și se retrase dc-an-
daratclea.
81
-— Ne mai vedem noi ! amenința cu jumătate de
glas, fără convingere, numai ca sa salveze prestigiul
retragerii.
— Unde, Mangop ? se viteji Emil Ciugolea, întor-
cîndu-se către Georgei (jalea și asigurindu-î că are să
pună numaidccît și acest episod în roman.
— Ești un zevzec, ÎI mustră cu blîndcțe Ionel
Florinei. Te pui rău cu toată lumea... Parcă ești frate
cu Panait.
Pe urmă, pentru sine, ca o nedumerita constatare :
— Aista e, desigur, singurul proprietar din Bolu-
șăni pe care nu-1 cunosc eu. Agop Ohranian? Hm !...
Văr cu Cristea Mazlîm ? Pe Cristca Mazlîm îl știu bine...
Are doi frați și-o soră, îs copiii lui Nichachi Mazlîm
care ținea Bălțații. Va să zică, dacă-i văr cu Mazlîm.
atunci îi văr și cu Garabet Varducian. Stați băieți, că-i
dau acuși de urme !... Pe mătușa Garabet Varducian o
ține fratele lui Mămică Chesinov, Grigore, cel care
și-o măritat fata anul trecut în cîșlig, cu nepotul lui
Sarcîz. Acu mi-aduc cu aminte că la nuntă îmi spunea
mic Sarcîz că arc o nepoată de vară după nevastă mări-
tată cu unul Ohranian. Acest Ohranian trebuie să fie
numaidccît Agop al nostru, fiindcă nu mai este nici un
Ohranian în toată Moldova. Dar curios !... Agop Ohra-
nian ? Să nu-1 cunosc ? Să țină cl Cucuruzanii și cu să
n-am idee ?... Să știți, băieți, că mi-am pierdut răbo-
jul ; am început să mă ramolesc.
capitolul V
După prea mult savante dialoguri, banchetul
lui Platon a degenerat într-o
orgie cumplită
— Ssst ! Să pășim încet. Poate doarme încă ! duse
Ionel Florinei la buze arătătorul de volumul și culoa-
rea unui francfurter congestionat.
Deschise portița și pășiră în vîrful picioarelor, cu
o precauție pe cît de exagerată, pe atît de inutilă.
Din stradă, pînă în fundul ogrăzii unde se afla boj-
deuca lui Maximilian Ștaic, nu se puteau auzi nici pașii,
nici glasurile, fiindcă distanța era atît de respectabilă,
îneît pe vremuri, îngăduise fostului proprietar, om gos-
podar și practic, să se îndeletnicească cu o vastă și sis-
tematizată cultură de cartofi, popușoi, fasole, bob, floa-
rea-soarelui și bostani turcești.
De douăzeci de ani, de cînd adăpostea omul cel
mai temut și bărbos din Iași, casa se turtise sub țugu-
iul de șindrilă, împuținată de bătrîncțe, gardul abia
mai arăta ici-colo jaluzele rare și negre ca ultimii dinți
ai babelor știrbe, iar fertilul teren agricol, căzut în săl-
băticire, căpătase o floră și o faună particulară, demna
de toată Juarea-aminte a biologilor.
Vara se transforma într-un viguros codru de bălă-
rii, mai înalt decît statul omului, alcătuit din lobodă,
6*
83
măsălariță, spini cu canafuri roșii, mături cu vîrf în-
spicat, scaieți, umbra-iepurclui și alte plante cunoscute
numai de savanții specialiști, toate atingînd proporții
excepționale, care ar fi făcut onoarea muzeelor, colec-
țiilor și ierbarelor.
Iar această vegetație exuberantă adăpostea, la
riadul ci, o populație tot atît de variată și prosperă :
vizuini de bursuci, movile de cîrtițc, cuiburi de păsări
cîntătoarc și mute, șopîrlc, chiftirițe și o superbă selec-
ție de șoareci și șobolani de cîmp, de casă, de canal și
de pivniță, armată de jivine operînd de la această bază
de cartier general în întreg sectorul, spre disperarea
gospodarilor și devastarea grădinilor, podurilor, poctelor
de păsări, cămărilor și zămnicclor.
Iarna, miștincala neostenitului univers se ogoia,
înmormîntată de uriașe troiene, închipuind un adevă-
rat lanț de creste alpine.
Pe poteca accidentată, ureînd și coborînd aseme-
nea înălțimi de omăt, cei trei exploratori înaintară ane-
voios, lipsiți de cuvenitele schiuri și alpcnstockuri.
— Numai de n-ar lătra Cerber ! se temu Emil
Ciugolca.
— N-ai nici o grijă, îl asigură Ionel Florinei.
Aista-i o javră care nu știe dccît să se gudure. Și-a
făcut numele de rîs. Na, Cerber, Cerbcruț ! Cuțu-cuțu,
Cerbcrcl !
Cerber se gudură poltron și lipsit de demnitate,
ca o potaie diminutivă ce era : Cerbcruț și Cerbcrcl.
Sărea cu labele pe paltoane, lingea mîinile, dădea
din coadă cu o slugărnicie dezgustătoare.
Bastard al celor mai diverse și contradictorii rase,
cu picioare de baset, urechi de ogar, trup de foxtcrrier,
bot de mops, coadă stufoasă de cîine ciobănesc, con-
centrase în ingrata sa făptură toate hîzăniile și diz-
grațiile întregului neam cîinesc, acccptîndu-și mizera
lui soartă și pocită sa înfățișare cu un jovial și in-
conștient optimism.
84
Tata Max îl culesele de la gura unui canal într-o
dimineață ploioasă de chef. Cățelul lepădat, orb și or-
fan de mamă, se tîra de-a bușilea, ca un pui de cîriița,
gata să lunece în șuvoiul subteran. Maximilian Ștaic
îl pescui, îl puse la căldură în buzunarul de cangur al
pardesiuku și îl aduse acasă, cu intenții în același timp
filantropice și interesate.
îl botezase cu numele aprigului și tricefalului paz-
nic de la poarta Hadesului, convins că va scoate din el
un gardian fidel, intratabil și crunt. Construise chiar în
acea vreme o ingenioasă și scânteietoare teorie despre
influența numelui asupra destinelor și caracterelor.
Dar Cerber, din frageda vîrstă a scheunatului pînă
acum, la maturitate, se înverșunase să-și discrediteze
definitiv străbunul mitologic și să zdrobească toată sub-
tila teorie a Iui tata Ștaic. Iar într-aceasta izbutise cu pri-
sosință. Era cea mai mitoloagă potaie din toată
urbea lașilor.
Drept pedeapsă, Maximilian Ștaic nu-i aruncase de
cinci ani un singur cîrmoj de pîinc, sperînd să-i înăs-
prească bălosul caracter printr-o severă educație spartana.
Metoda pedagogică dădu însă faliment total, fi-
indcă, decît să-și schimbe firea. Cerber se resemna să tră-
iască nedemn și fără prestigiu, în afară de lege, din hoțit,
căpătuială și braconaj. Cinic filozof, își menținea imo-
rala convingere că în societatea oamenilor viclenia e
o armă mai prețioasă decît forța, iar lingușeala, mai bine
recompensată decît trufașa intransigență.
Astfel, în loc să apere cu colți de fier intrarea pa-
tronului, sări el înainte, cu tumbe servile și gudureli,
să-i conducă.
Ușa era abia lipită. Zăvorul și clampa nu funcțio-
nau din epoci imemoriale. în sălița cu pereții umezi și
verzi, singur mobilier se afla o sobă de fier, căzută în-
tr-o rînă, ruginită și scoasă din uz.
Ionel Florinei împinse a doua ușă. Ceilalți doi, Emil
Ciugolea și Georgei Galea, priviră înlăuntru, nu peste
85
umăr (cum se spunea), ci ca nepoții de-o șchioapă, pe
sub cotul unui unchi-colos.
— Doarme, șopti viitorul romancier tolstoian.
Intr-adevăr, în patul de fier cu gratii, ca paturile
de cazarmă, Maximilian Ștaic dormea mtr-un ger polar,
îngropat sub o movilă dc haine, cergi și paltoane vechi.
— Ce facem ? întrebă intimidat Gcorgci Galea. Eu
zic să nu-1 trezim... Are să se facă foc și pară !
— Ba de loc. Mai întîi, dacă s-ar face foc și pară,
i-ar fi spre binele lui. Ar ține loc dc chaufa^c central
în Siberia asta. Pe urmă, fiindcă pe mine nu se mînie
Max cu una, cu două... îi cîntăm „Sculați, sculați, bo-
ieri mari !“, măcar că nu e încă timpul colindelor. Și-o
dăm, mai apoi, pe „Mulți ani trăiască !“. Elai, Mclchise-
decilor ! Una, două, trei I
Deschizînd ochii în larma creștinescului colind, Ma-
ximilian Ștaic avu prima pornire să apuce o ghea-tă dc
jos și, transformată în proiectil, s-o arunce în capul co-
lindătorilor. Prezența lui Ionel Florinei, bun, vechi și
rar la vedere prieten, îl domoli însă brusc, la sentimente
mai pașnice.
Scoase barba înflăcărată dc sub piramida dc straie,
și-1 mustră numai cu cuvîntul :
— Iar v-ați îmbătat, parșivilor ? Sînteți niște be-
țivi ordinari. Haimanale ! Trîntori ! Șoltici I Gugu-
mani !...
Cei trei primiră cu surîzătoare seninătate de mar-
tiri avalanșa de ultragii căzută asupra lor — ca să zi-
cem așa — în exercițiul funcțiunii. N-aveau timp să
protesteze, arătînd că, departe de a fi bețivi, sînt pe
inima goală ; abia după un biet pospai de aperitive. Pro-
gramul cerea să eînte : „Mulți ani trăiască !“ — și cîn-
tară „Mulți ani trăiască !
Ionel Florinei sc întrecu pe el însuși cu o splen-
didă voce de soprană lejeră,
— Cc dracii aveți, măi deșuchiaților ? își frecă ochii
tot nedumerit, Maximilian Ștaic, întrebîndu-sc dacă n-a
dormit cumva letargic o lună, pînă în ajunul Crăciu-
86
nului și Anului Nou, sezonul colindelor, conservîndu-se
în acest frigorifer prin congelare, ca eroul romanului
Zece mii de ani într-un bloc de gheața. Ce v-a apucat
urlatul ? Sînteți nebuni ?
—- Fericiți cei nebuni, căci a acelora este împărăția
lui Solomonică ! declară Ionel Florinei, luînd în deșert
cuvîntul Evanghelici. Și acum, dragă Max, lasă-mă să
re pup și să-ți urez ani mulți, fiindcă tu ești ca Urica-
niul, și Cotnariul și Pîhneștiul... Cu cît vă rod anii, cu
atît creșteți în prețuirea amicilor.
Zise, și aplică pe fruntea lucie și pleșuvă două să-
rutări late, cît două lipitori...
— Am venit să te umflam din pat și să te sărbă-
torim, lămuri supraomul cu catastiful aniversarilor în
buzunar. Eram sigur că ai uitat, scumpe Max, că astăzi
iar împlinești... aproape cincizeci de ani.
Acest „aproape cincizeci de ani“ era una din slă-
biciunile cele mai vulnerabile și fără explicație ale lui
Maximilian Ștaic. El, care umbla fără guler, cu aceleași
haine desperecheate și destrămate, parcurgînd cele patru
anotimpuri dezmățat ca un vagabond și nepăsător la cele
lumești ca un fachir, printr-o absurdă cochetărie de fe-
meie, se fixase mai bine de un deceniu la această vîrstă
vagă și imuabilă.
De fapt, ca tot ce e relativ într-o lume a tuturor
relativităților, aproximația sa nu era lipsită de temei :
chiar la cincizeci și nouă de ani, nu se afla oare mai
aproape de cifra cincizeci dccît se aflase cînd împlinise
numai douăzeci de ani, ori cînd va împlini optzeci ?
Maximilian Ștaic se scărpină în barba electrizată,
scoase pe marginea patului picioarele descărnate și pă-
roase, le contemplă cu oarecare simpatie, fiindcă îi ră-
măseseră cincizeci și nouă de ani fidele, aducîndu-1 acasă
cu un simț de orientare propriu și independent, în cea-
surile de grea încercare, cînd toată luciditatea minții se
al ia înecată în Cotnar, Uricani și Pîhnești.
87
— Am să le cumpăr zilele acestea o pereche de
ghete noi ! spuse cu înduioșare. Și acum, așteptați-mă
să mă îmbrac. Luați loc...
Gestul era larg, oferind musafirilor, circular, toată
încăperea, unde să ia loc. Dar nu se afla nici un scaun,
nici un divan : numai pereții goi, coșcoviți și pătați ver-
zui de șuroiala umczclci înghețate ; numai dușamclcle
murdare, nevopsite și roase, ca podelele unei percepții.
O singură masă — pe care, cu uimire, cei trei văzură
un superb mănunchi de trandafiri și de garoale, proas-
păt culese din seră. Cu uimire, privi la această patriciană
dovadă de atenție și Maximilian Ștaic.
întrebă, trăgîndu-și ciorapii prevăzuți cu două ori-
ficii ventilatorii în dreptul degetelor mari :
— Care e gugumanul ?... Flori îmi trebuiesc mic ?
Uitați-vă la barba și la cocioaba mea... E o batjocură,
pe care n-am să o iert cu una, cu două, măgarului...
— Nu le-am adus noi. Erau aci ! protestară cei trei
în cor, și îndată se gîndiră tustrei la lai.
Desigur, a venit dis-de-dimincață în vîrful picioare-
lor, a depus mănunchiul pe masă, printre pieptenii rupți,
cojile de pîinc uscată, ceștilc sleite, și s-a strecurat tot
așa, neauzită, lipind ușa. Cei trei se simțiră cumplit
de mișcați de atît de discretul gînd al femeii, dar Maxi-
milian Ștaic mormăia încă în barba înflăcărată.
— N-am să i-o iert. Auzi, scîrnăvia ! Ce sînt cu,
tîmpit ca un tenor, să mă ia cu floricele ? Ian vedeți,
poate mi-a adus și un șip de parfum...
De lapt, tata Max, dușman declarat și feroce al
sexului capricios, dar cu deosebire al lui Eu, era flatat
ca nu-1 uitase, dar nu-i putea ierta că pășise în această
magherniță, surprinzîndu-1 dormind în patetica lui mur-
dărie și mizerie.
Pufnind, își trăgea hainele desperecheate, roase
la coate și mustăcioase ; ghetele vechi, scrombitc și uscate,
care nu mai aveau de mult nici formă, nici culoare și
nici tocuri, și ar fi putut să aniverseze la rîndul lor o
nuntă de argint.
88
Gcorgci Galea se minuna în vremea aceasta dc
pustiirea dcsăvîrșită a încăperii.
Nici o carte, nici o filă de revistă, deși Maximi-
lian Ștaic, fală și speranță a unei generații, recoltase pe
vremuri, glumind, vreo trei licențe și un doctorat, do-
vedind și acum o miraculoasă erudiție enciclopedică, în-
totdeauna în curent cu ultima carte dc filozofie, cea
mai nouă teorie de drept și cea mai senzațională ex-
periență dc laborator. Cînd citea ? De unde se informa ?
Nimeni nu-1 văzuse aruneînd ochii pe o tipăritură ;
pentru gazete arăta un dispreț suveran. Singurele gazete
de aci erau cele lipite cu clei de făină, în locul geamu-
rilor sparte. Gcorgei Galea constată că datau de vreo
cincisprezece ani...
Operația spălatului fu cu totul sumară.
Mai mult îndeplinirea unei abluțiuni religioase, ca
la musulmanii deșerturilor, cînd își spală simbolic obra-
zul cu un pumn de nisip. Maximilian Ștaic ieși în cer-
dacul casei, luă din troianul înalt cît statul de om o
mină de omăt, se frecă pe ochi, își trase căngile un-
ghiilor în barbă — higiena dentară fu redusă la o clă-
tite zgomotoasă cu o gură de rachiu dc drojdie, pe care
apoi o înghiți, suplinind astfel și cafeaua cu lapte.
La ieșire, îi întîmpinară în stradă două sănii ve-
nind din două direcții opuse și oprindu-se din goană
bot în botul cailor. Una cu Panaite Bîzdrugovici, cea-
laltă cu Costăchel Andricș.
îmbrățișările în stradă și urările au fost de un
patetism înduioșător. S-ar fi spus că nu s-au văzut de
două mii de ani și că s-au regăsit ca tot atîția fii pier-
duți, gata să prăznuiască întoarcerea cu înjunghierea vi-
țelului celui mai gras, după ce mult s-au hrănit numai
cu roșcove și mult s-au adăpat numai cu apă stătută.
— Am adus douăsprezece sticle dc Cotnar Rozno-
vanu, 1888 ! anunță cu modestie Costăchel Andricș.
— Păi vezi ! Și eu, de la București, dc la Ciobanu,
v-am adus, Mclchiscdecilor, o cutie de icre moi, dum-
nezeiești. Vă mai anunț că am o foame cumplită, adă-
89
ligă aruncind o privire provocatoare spre Ionel Horind,
ca un șampion deschizi ud rundurile matchului definitiv,
după care unul din doi va rămîne cu titlul mondial.
— Pot să-ți declar, dragă Panaite, că și mie mi
s-arată oleacă de foame. Dar mai ales sete, mărturisi
cu blîndețe serafică Ionel Florinei.
Se îmbarcară în sănii.
Cerber îi însoți gudurîndu-se și zburdînd în zăpada.
Nu rămase, cum îl predestina numele, să păzească in-
trarea de la domeniul stăpînului. Știa din experiență și
din instinct încotro plecau. în fiecare zi, trăgea o raită
de inspecție pe la toate cîrciumile și berăriile din Iași.
Cunoscut de patroni și de chelneri, „javra lui conți Maxu,
era ospătată gratis și se bucura de o considerație deo-
sebită. O ciudată complicitate se stabilise între el și per-
sonalul localurilor de consum. Fiindcă toți știau că
stăpînul își tratează sclavul cu o neîmblînzită asprime,
îl avertizau din ușă, cînd, din întîmplare, Maximilian
Ștaic se afla înlăuntru : „Hai șterge-o. Cerber ! Conu
Max i-aici, și te așteaptă scărmăneală. Treci mai tîrziu
sau vină mîine !“
Cerber, Cerbcruț, Cerberel, sau Cerbii, cum îi autoh-
tonizase numele vulgul ignorant în materie de mitolo-
gie, clipea complice din ochi și mulțumea recunoscător
din coadă. Pleca la alta circiumă ori altă berărie, unde
nu-1 aștepta prezența tiranică a stăpînului.
Acum, văzînd de la distanță că săniile s-au oprit
La Paradisul General, făcu un ocol precaut și plecă
în razie la „Smirnov“, la „Ermacov'4, la berăria „Azuga^,
la „Luther, la „Gît-Strîmb“, la „Pincu cel cu vinuri buneu,
la „Bucluc1", la „Lupu-Fleică*, la „Trihub", pretutindeni
unde era onorat și hrănit pe credit, în cinstea suveranului.
Domnul Solomonică arborase un consum festiv,
haină neagră și guler. Nu-i lăsă să între in încăperea re-
zervată obișnuit.
— Poftiți în salonul cel mare !
9H
„Salonul cel mare* era abia cu trei pași mai larg
ca celelalte chicbinețe. Dar astăzi, se afla pavoazat cu
crengi de brad și cu masa ornată cu zvelte vaze de flori.
— Ce-i panorama asta? se supără Maximi-
lian Ștaic.
— Aiasta a fost ideca duduiei Lu. Dumneaei a aran-
iat tăti cu mînuța dumisalc ! informă cu sincer orgoliu
Solomonică. Și tot dumneaei o făcut și menuul... Avem
de-acu și un menu. Așa ceva mai grozav ca la „Miezon^
Capsa...
D. Solomonică insista mai mîndru încă de acest
eveniment nemaipomenit. întîia oară la Paradis Ge-
neral se servea o masă cu menu — ca la Capșa și
chiar mai grozav !
— Aieste-s mofturi muierești ! Să n-o prind pe aici,
ca aveți să-i plîngeți de milă, amenință cu ingratitudine
tata Max.
— Păi vezi ! Ce menu ! Noi sîntem oameni de
menu ? dezaprobă scandalizat și Panaite Bîzdrugovici
— Ei, lăsați acuma... interveni pacific Ionel Flo-
rinei. Totul se poate repara. Intercalăm în menu mai
o pană de somn rasol cu usturoi...
— Chiar este pusă în menu, pană de somn rasol
cu usturoi, anunță Solomonică.
— Mai niște sarmale... Dacă nu acuma, măcar pe
diseara. Știi, cele trei categorii de sarmale ale mele :
o ediție numai de purcel, una numai de piept de vițel
și a treia combinată din tocătură de purcel și de vițel.
_______Chiar avem și oleacă de sarmale în menu de la
duduia Lu. Toate trei feluri de sarmale. Ș-o mai pus
dumneaei sî faci și niști sărmăluțî di piept di gîscă,
lucru fain !
— Păi vezi ! schimbă de front, entuziasmat, Pa-
nait Bîzdrugovici. Ne-am speriat degeaba. Lu i-o fată
deșteaptă. Știe ea ce menu ne convine la o asemenea
zi. Nici Gapșca nu e în stare să prezinte așa ceva...
91
Intr-adevăr, Maison Capșa n-a servit niciodată un
menu atît de înfricoșător, dens, interminabil și masiv,
să ucidă prin indigestie un batalion. Dar acompaniate
de cantitățile fabuloase de vin, absorbite să dilueze și
sa susțină apriga trudă a sucurilor gastrice, cutia de
icre moi, de la Ciobanu, farfuria de pană de somn cu
usturoi, oalele cu cele trei specialități de sarmale, și cu
a patra categorie specială, de piept de gîscă, curcanul
la tavă, plăcintele cu poalele în brîu defilară ca sa lase
farfuriile goale și nu impietară cu nimic asupra me-
niului al doilea, dc seară, nu mai puțin cumplit și nu
mai puțin șovin regionalist.
Gcorgei Galea asista la homerica întrecere intre cei
doi celebri mîncăi ai Moldovei de sus și de jos, aflînd în-
vățăminte care-i stăteau sub ochi și nu avusese ochi
să le vadă.
Căci Ionel Mor inel își dovedi cu acest prilej nu
numai vastitatea dc fenomen a abisului în care dispă-
leau metodic și fără grabă tăvile cu mîncăruri și hălcilc
dc fripturi, ci și o savantă și omniscientă pregătire teo-
retică în materie culinară și vinicolă.
. După cum cunoștea de-a fir-a-n păr datele festi-
vităților, patroanele și evenimentele matrimoniale strîns
legate de soarta a mai bine de jumătate din cetățenii
Moldovei, tot astfel știa, pînă la cel mai mărunt amănunt,
specialitățile tuturor bucătăriilor faimoase din țara ro-
manească și din restul continentului.
Cu uimire, Gcorgei Galea descoperi că uriașul a
colindat, probabil înarmat numai cu gcrmcnclc lui dc
geamantan, toate capitalele europene, din care n-a re-
ținut numele muzeelor și pe unde a trecut fără să aibă
habar de monumentele celebre, dar unde a poposit să
cerceteze la fata locului virtuțile fiecărei bucătarii, ca-
litățile fiecărei pivnițe de vin și să verifice alte cunoș-
tințe mult utile.
Totuși admirația pentru Panait Bîzdrugovici, care
îl minunase foarte, acum trei luni, în inocența sa de
novice debutant, se scufundă, ruinată. Acela era un bar-
92
bar vorace, o burtă nesățioasă ; Ionel Florinei era un
savant și un artist. Cuvîntul său, cînd amintea o mîn-
carc ori o băutură vrednice de pomenire, devenea onc-
tuos ca un sos catifelat si evlavios ca predica unui profet.
— Dacă unii imbecili susțin că arta n-arc patrie,
va asigur cu, Melchisedecilor, că bucătăria arc. Buiabesa
trebuie s-o mănînci la Marsilia, casulcta în Langucdoc,
șnițelul la Vicna, cotriada în Bretania, gratinul în Savoia,
pateul de foic-gras și somonul la Strassburg, mititei în
București, crapul la proțap și borșul pescăresc în Deltă,
iar plăcintele cu poalele în brîu la noi, în Moldova.
Sa știți de la mine că civilizația popoarelor se măsoară
după cum au fost ori nu vrednice să-și întemeieze o
bucătărie a lor. Și vă pot spune că, din punctul acesta
de vedere, numai patru popoare merită să supraviețu-
iască oricărui cataclism. Francezii, chinezii, rușii și po-
lonezii ! Aceștia știu să mănînce. Ceilalți se îndoapă.
Englezii cu carne crudă și worcester sauce, nemții cu cea
mai fadă carne din lume, fiartă și afumată. Italienii cu
paste făinoase și cu zeama lor universală de pătlăgele
roșii, iar restul omenirii, pe măsură ce-au crezut, dragă
Doamne, că se civilizează, s-au păcătoșit, înlocuindu-și
mîncările lor cinstite cu un fel de bucătărie diplomatică,
anonimă și fără patrie, de care ți-e jale, cînd nu
ți-c greață.
— Și noi ? cuteză să întrebe Emil Ciugolea, cu-
prins de un lăudabil sentiment patriotic. Noi sîntem va
să zică niște Melchisedcci care n-am ajuns nici la căl-
cîiul franțujilor ?
— Pardon. Noi sîntem un popor de marc viitor,
giăi cu aprinsă convingere Ionel Florinei, dezmicrdîn-
du-și paharul cu Cotnar, în al cărui fund se citea cu
litere lichide de aur viitorul strălucitor al Moldovalahiei.
Costăchel Andrieș făcu semn aspru și mut lui Bălă-
nuț să contenească cu vioara, apropiindu-și scaunul cu
luarc-aminte, să asculte aceste învățături, ca unul carc-și
hotărîsc pentru toată viața menirea să tacă și să au-
dieze înțeleptele cuvîntări ale celorlalți.
93
— Sîntcm un popor de viitor, continuă Ionel Flo-
rinei, drcgîndu-și vocea subțire ca ața, fiindcă ne-am
înțeles rostul aici Ia răscrucea lumilor. Uitați-va la bu-
cătăria noastră și minunați-vă cu ce finețe ne-am în-
țeles destinele istorice ! Dacă m-ar invita cineva să ros-
tesc o conferință culturală-patriotică la Ateneu, eu mă
lac forte, Melchiscdecilor, să demonstrez superioritatea
instinctului nostru de conservare numai după cum am
știut să înpămîntcnim mîncarurile vecinilor și să le na-
ționalizăm, perlecționîndu-lc. Sîntcm un popor eclectic,
si la această înțelepciune ne-a dus bucătăria noastră
de gust subțire, cînd ne-a învățat că una e sa te războ-
iești cu ungurul, cu rusul, cu bulgarul, cu polonezul ori
cu turcul, și alta e să le anexezi, fără război, mîncarurile
lor vrednice de luare-aminte. Papricașul unguresc, ghive-
ciul sîrbesc, mîncărilc cu unt și cu smîntînă poloneze,
borșul, icrele și marinatele rusești, musacaua și imanba-
ialdiul turcesc le-am cucerit fără luptele dc la Podul
înalt și din Codrii Cosminului, de la Cîmpia Iurdci și
de la Plevna, le-am încorporat fără tratate de pace și,
raiinîndu-lc, le-am înglobat unui îmbelșugat tezaur na-
țional. De aceea cred eu într-o Romanic Mare, cum cred
în libertatea Poloniei ! Popoarele care știu să mănîncc,
nu pot trece prin istoria lumii fără să lase urme. Ia
gîndiți-vă la Roma și la Atena... Vremea lor cea mai
glorioasă coincide cu epoca banchetelor rămase de po-
mină. Ce putea să lase în urmă un popor imbecil ca
spartanii, care nu știau să mănîncc decît zeama lor nea-
gră, și încă se mai făleau cu așa porcăială ? Și cum
puteau să lase vreo urmă vrednică de civilizația lumii
niște barbari ca hunii, care se mulțumeau cu felii dc
carne crudă bătută sub șea ?
Spunînd, Ionel Florinei își șterse cu șervetul su-
doarea de pe față lucioasă și vastă, își descheie nasturii
de la vestă și suspină profund, fiindcă multe sarmale,
mult pește și multă friptură dc curcan mîncase, din cea
rumenă și bine pătrunsă, care n-a fost bătută sub șea.
— în acest caz, Panaitc hotărît că nu-i român !
94
trase concluzia Maximilian Ștaic. Acest Panaite e un
căpcăun ori vreo abjectă corcitură de ostrogot. înfulecă
în loc să mănînce. El dezonorează speța umană ; e ceea
ce au numit cu dispreț vorax Cicerone și Ovidiu ;
lo$u$y Seneca și Macrobc ; phago, Varonne, și gulae de-
dîtus, Terențiu.
— Panaite-i un zevzec, întări o veche convingere
Ionel Florinei. îmi pare rău pentru dînsul, dar nu-i ci-
vilizabil și nici n-are să intre în împărăția cerurilor.
Căci o asemenea hămeseală a fost socotită neiertat pă-
cat chiar de Sfînta Biserică, catolică, apostolică și ro-
mană. Eclesiastul spuse : „Nimic nu-i dat omului mai
bun sub soare decît să mănînce, să bea și să se desfete.
Mergi dar, mănîncă-ți pîinea cu poftă și-ți bea vinul
cu înveselite, pentru că Dumnezeu îți primește cu voie
buna laptele talc‘\ Mănîncă și bea, dar nu ca Panaite
Bîzdrugovici ! Manîncă și bea ca Venantius Flonorius
Clemantianus Fortunatus, călugărul cu gust subțire pe
care biserica l-a sanctificat ca să-l sărbătorească în ziua
de 14 decembrie, cu numele de sfîntul Fortunat, pa-
tronul bucătarilor, sau ca pe sfînta Radegonda, regina
Franței, care nu pregeta să meargă singură in bucătărie
și sa supravegheze rumeneala fripturii. Panaite păcă-
tuiește la fiecare înghițitură înaintea oamenilor, înain-
tea mincării și în fața lui Dumnezeu. De aceea are să
moară în înnodate de mațe și are să fie expediat direct
în infern.
Spre surprinderea generală, Panaite Bîzdrugovici
nu explodă. Disprețuind aceste ticăloase calomnii, șop-
tea ceva foarte aprins în urechea lui Lu. Ceva de bună
scamă vesel, căci Lu izbucni în chicot sonor.
Din capul mesei, Maximilian Ștaic privi sever și
dușmănos la femeie, printre sticle și vazele cu flori.
Tot timpul vorbise tăios, cu o abia stăpînită iri-
tare. El era sărbătoritul și părea mînios de această festi-
vitate. Nici vioara lui Bălănuț nu-1 descrețise, nici în-
chinările lui Panait Bîzdrugovici, nici Cotnarul cu mi-
rosul amărui ca parfumul frunzei de nuc.
Lu se prefăcea că nu observă această iritare și ca
înadins o întărită, apropiindu-se din cînd în cînd, alin-
tat, să-i Toarne în pahar, să-i întindă chibritul pentru
pipa, freeîndu-se de hainele lui zdrențăroase cu mlădi-
ere 1 elină.
Era îmbrăcată în rochie de catifea neagră, înche-
iată pînă la gît, înfășurîndu-i strîns ca o mănușe trupul
elastic, subliniind trăsăturile obrazului, care aveau cî-
teodată o nevinovăție serafică, altă dată o concentrare
neliniștită, cum ar fi mistuit-o lăuntric o văpaie rea.
— Ce poate fi între o femeie ca Lu și un fachir
ca tata Max ? apela într-o vreme Georgei (Jalea la atot-
știința de romancier psihologico-istorico-social al lui
Emil Ciugolea.
— Un război foarte vechi, șopti romancierul. Du-
rează de patru ani. Și cred că n-are să slîrșească decît
atunci cînd ori va muri tata Max, ori va pleca Lu din
Iași. Trebuie să știi că Lu a fost marea dragoste a lui
Costea Gherasim, și Costea Gherasim a fost singurul
prieten al lui Ștaic. Adevărați frați de cruce. Singurul
om din Iași despre care tata Max n-a rostit un cuvînt
veninos în viață. Ai auzit de Costea Gherasim ?
— Vag... Un tip care mi se pare că s-a împușcat.
— Exact. Un tip cu avere, care s-a împușcat și care
a lăsat toată averea lui Lu. Un neurastenic și poate »pe
jumătate nebun. Am să pun toată istoria asta în roman.
— Dacă-i vorba să aștept pînă ce voi afla-o din
romanul tău, mă tem că are să-mi crească barba mai
lungă decît a lui tata Max !
— Nu mă descuraja și tu, Georgei ! se tîngui amar
romancierul. Parcă ați făcut un complot cu toții, să-mi
zdruncinați încrederea de care are nevoie un creator,
îți jur că la zi întîi mă aștern pe lucru. Am in cap niște
episoade, să-i fac praf pe toți... Ce e aia lolstoi, Balzac,
Dostoievski, Dickcns ?... Ai să le plîngi de milă!
— Să dea Domnul, grăi sceptic Georgei Galea.
Deocamdată tot nu m-ai lămurit ce-a lost cu acest
Costea Gherasim și cu Lu.
96
-— Ți-o povestesc sumar. în roman, am să dau Fap-
telor interpretarea mea. Acum, îți servesc numai ma-
terialul brut... Acest Cos tea Gherasim, om cu stare și
cu carte, dispăruse acum șase ani din Iași, în străină-
tate : Nisa, Canncs, Monte Carlo. Cu o fată tînără, o
minoră, culeasă Dumnezeu știe unde. Lu ! In afară dc
tata Max, nimeni nu-i cunoaște extracția. Cîteodată o
crezi pescuită din drojdia trotuarului, cum l-a recoltat
tata Max pe Cerber. Altădată vezi ca știe lucruri care
presupun o subțire educație și simte ca un animal de
rasă. Așa cum vezi, îl înnebunise de-a binelea pe Cos-
tea Gherasim. Cînd au apărut îndărăt, după un an de
lipsă, era încă mai neurastenic. Și zuliar ca un erou șecs-
pirian. O închidea, și Lu fugea. O prindea, și Lu ii
scăpa iarăși. Cîteodată se întorcea singură, îi jura cu-
mințenie, nu voia să se miște din. casă, și o lună — o
lună de miere. Cred ca-1 iubea în felul ei... Pe urmă,
iarăși fără nici un motiv Lu îi cerea libertatea, ori,
fără s-o mai ceară, dispărea fără urme. Zvonurile po-
vesteau scene oribile. Costea Gherasim, tîrîndu-se la
picioarele ei, făgăduindu-i să-i tolereze orice, numai să
nu mai plece. Altădată îi smulgea coadele și-i zdrobea
obrajii cu pumnii. Singurul martor și confident în vre-
mea aceasta a fost Maximilan Ștaic. Nu lipsea două
zile dc la masa lor. îi împăca. Alerga după dînsa s-o
caute, o aducea de pe la cine știe ce ofițeraș, îi făcea
morală... Se pare că a epuizat tot ce-i stătea în putință
să-l dezbare pe Costea Gherasim de o asemenea catas-
trofă dc femeie, pînă cînd s-au certat. Știi ca între prie-
ten și femeie, cel sacrificat în asemenea ocazii c întot-
deauna prietenul. Și așa certați se aflau, cînd celălalt
și-a tras trei gloanțe în gură. Lu trăiește cum o vezi.
Cîteodată îți pare o vietate complexă și enigmatică. Al-
tădată, numai o muicrușcă depravată, cu un teribil in-
stinct de dcstrucțiunc. Să se distrugă pe ea și să distrugă
pe alții. Iar Ștaic nu poate decît s-o urască. Primo, fi-
indcă prin ca s-a prăpădit cel mai bun prieten. Secundo,
lundcă i se pare că întrupează toată animalitatea
7 — La Faradis General * Miss România
y7
femeii — și el disprețuiește toate femeile în bloc. De
altfel, ascultă-1 !
Lu întrebase ori rostise numai ceva, iar Maximi-
Lan Ștaic o fulgeră cu o privire cenușie, de oțel, retezîn-
du-i spusa :
— Nu mă mira de fel. Toate femeile cînd sînt puse
la zid, să-și mărturisească o vină, se simt îndată vic-
time. Li se pare că tot universul s-a coalizat împo-
triva lor...
— Fiindcă nu le înțelege nimeni niciodată ! se
apără Lu.
— Poveste veche, fetițo. Cu cît o femeie e mai
puțin în stare să înțeleagă ceva, cu atîta se crede ca mai
neînțeleasă. Minciuna e singura voastră inteligentă. Și
încă !... Ferească Dumnezeu să înfunzi o femeie cu o
minciună. Sa-i dovedești că a mințit absurd și inutil.
Atunci, în loc să recunoască, are ultim argument plînsul.
Sc sclifosește și printre lacrimi te privește ucigaș. O
lemeie îți iartă orice, brutalitatea, ura, disprețul. Dar
nu-ți iartă că i-ai dovedit stupizeni. Din partea mea,
eu v-aș suci la toate gîtul, uite așa...
Mîinile deșirate, cu unghii cornoase ca pliscul de
pasăre, cuprinseră tremurînd un gît nevăzut în spațiu.
Lu își descheie din gulerul înalt de catifea gîtul
ei cilindric, alb și catifelat.
— începe cu mine !
Apoi, rîzînd provocator :
— Toți bărbații sînt gata să ucidă măcar cîte o
femeie pe sezon. Pe una, fiindcă le e nevastă. Alta, fiindcă
le c iubită, ori iubita unui prieten. Dar fiindcă n-aveți
curaj, ne ucideți numai în gînd. Credeți că noi nu sim-
țim asta ? Simțim și ne place să trăim cu amenințarea
primejdiei. Poate pe unul, într-o zi, îl prinde vitejia să
treacă de la gînd la faptă... Și nu știi nici cînd are să
se întîmplc istoria asta, nici cine are să fie viteazul. E
o senzație ciudată și vă asigur eu că e foarte plăcută.
De aceea va iertăm dinainte.
98
— Mofturi ! pufni Maximilian Ștaic, clin pjpă, țrn
nor cătrănit ele fum. Mofturi, draga Lu, fiindcă o fe-
meie nu iartă niciodată, decît atunci cînd iertarea oc-
vine umilitoare pentru bărbat. E mult mai ușor sa ierți
o femeie decît să accepți iertarea de la o femeie.
— Un singur lucru nu putem să iertam niciodată
unei femei, vorbi din colțul lui Costăchel Andrieș, ce!
bălan și tăcut.
Toți întoarseră ochii cu mare mirare. Minunea
aceasta, să cuvînteze Costăchel Andrieș neîntrebat, se
în timp la o dată la un secol.
— Să auzim ! Să auzim ’ izbucniră într-un sin-
gur glas.
Omul bălan roși și plecă ochii în jos.
— Haide, Andrieș ! îl îmbărbătă tata Max. îți por.
spune că statuia lui Ștefan cel Marc a ridicat acuma
buzduganul să Iacă în tot lașul tăcere și să asculte cu-
vînt marc și sfînt de la tine.
Costăchel Andrieș era mai roșu ca un borș de sfeclă
nedres. Ca o elevă intimidată de la Notre Dame de Sion,
la prima festivitate școlară, șopti îneeîndu-se :
— Un bărbat nu iartă niciodată unei femei cînd,
după ce a alungat-o, află că e încă mai frumoasă și
vede că n-a îmbătrînit.
Apoi, repede, goli două pahare unul după altul și
deschise cutia de tutun Macedonia. Ceilalți nu pierdură
acest prilej să ciocnească, să strige și să închine.
Maximilian Ștaic sfredeli cu privirea rece omul tă-
cut care-și răsucise țigara și acum se pipăia în toate
buzunarele să-și caute țigareta de chihlimbar.
— Ai fost la București zilele acestea, An-
drieș ? întrebă într-un tîrziu tata Max.
— Da. Saptămîna trecută, mărturisi Costăchel
Andrieș cu un aer foarte vinovat, parcă s-ar ti în-
tors din cine știe ce ținut al perdițiilor.
Ca să ocolească privirea ghețoasă și fixă a lui
Maximilian Ștaic, prelungi explorările buzunarelor, cău-
tînd țigareta, pînă cînd se resemna s-o primească pe cea
99
7*
de cireș, oferită de Bălănuț. Atunci, numai, cuteză să
întrebe :
— De ce te interesai dacă am fost la
București?
— De nimic... Fusese numai o părere și voiam
s-o verific, vorbi Maximilian Ștaic, răsucindu-se pe
scaun cu spatele spre Costăchel Andricș, ca sa arate
astfel că nu dorește nici să dea, nici să afle alte
lămuriri.
Lu reveni, încăpățînată, la apărarea ei :
— Ceea ce spune Costăchel e foarte adevărat,
dovedește încă o dată cît sînteți de vanitoși. Chiar
gelozia bărbatului e pornită numai din vanitate.
Noi, cînd sîntem geloase, sîntem fiindcă strigă car-
nea din noi.
— Nici nu sînteți altceva, dccît carne. Carne
și instincte ! enunță scîrbit Maximilian Ștaic.
— Bine, bine ! Carne și instincte. Nu pretin-
dem să fim altceva și nici nu ne iubiți pentru
altceva...
— Vă-ăă iubi-iim ? V-o fi iubind alții, fetițo !
Nu mă confunda, te rog, cu toți imbecilii. Pentru
mine toate femeile din lume laolaltă nu prețuiesc
cît acest pahar de Cotnar... declară Maximilian
Ștaic, ducînd paharul în zare, cu mîna gelatinară și sor-
bindu-1 încet ca o licoare neprețuită, care-1 scutește de
toate celelalte ispite ale lumii.
Lu îl privi cu ochii mici, în dungă, cum se în-
gustează pupilele pisicilor în soare. își scutură capul
și nu se dădu învinsă :
— Chiar disprețul acesta, papa Max, c tot o
formă a vanității. De cîtc ori apare o femeie în viața
unui bărbat, toată purtarea bărbatului e dictată nu-
mai de vanitate.
— De cîtc ori apare o femeie în viața unui
bărbat, bărbatul încetează să mai fie om. Devine un
imbecil !
— Sîntcm exact de aceeași părere, papa Max.
Devine un imbecil, dar un imbecil vanitos. Lămu-
riți-mi, vă rog, numai acest lucru simplu... Cînd o
femeie iubește un bărbat, oricît de urît și de res-
pingător ar fi, nu se sfiește să apară în public, ală-
turi de dînsul. Puțin îi pasă de ce zice și de ce crede lumea.
Și să-mi spuneți acum, cîți bărbați nu s-ar mulțumi
oare cu o femeie urîtă, dar inteligentă sau bună —
dacă n-ar trebui să iasă în lume cu din sa ? Fiindcă
amorul propriu dc bărbat nu-i lasă să rabde umi-
lința de soț sau dc amant al unei femei urîte, oricît
ar fi ca de bună ș; dc inteligentă, atunci își aleg o
nevastă și o amantă care să întoarcă ochii trecăto-
rilor invidioși dc pe stradă. Numai frumoasă să fie.
Zăludă, proastă, cochetă, soi rău, n-arc nici o im-
portanță. Chestia principală e ca toți ceilalți bărbați
să rămînă cu gura căscată de admirație și de invidie.
— Păi vezi ! Mai zi ceva, Max ! se agită Pa-
r;ait Bîzdrugovici. Dragă Lu, ai vorbit ca din carte.
Maximilian Ștaic, muncindu-și între căngilc dege-
telor vîrful bărbii, îi privi pe amîndoi cu mare dispreț :
— A vorbit ca din carte, pentru un imbecil ca
tine. Pentru un imebccil care dc doi ani îi dă tîrcoalc,
mai milog decît Cerber la bucătăria lui Solomonică.
Parcă te văd într-o zi intrînd în bojdeuca mea să-ți
smulgi părul și să te bați cu capul de pereți. Au mai
trecut și alții...
— Aferim ! exclamă Panait Bîzdrugovici, cu
obrajii aprinși de atîta mîncare, băutură și amor.
Nici nu doresc altceva, decît să vin în cocioaba ta
șî să-mi smulg părul. Are de unde să-mi rămînă...
Lu ! — imploră — dă-mi tu prilej să-i fac plăcerea
asta lui Max și să-1 vizitez, ca să-mi smulg părul și
să-i darîm bojdeuca lui cu capul !
Lu se uita absent la lumina becurilor, cu ceafa
rezemată în spătarul scaunului. Păru că n-a auzit,
lîrziu, rosti :
101
— Eu cred că atunci cînd va veni timpul, pete-
tenul nostru Max are să-și dărîmc singur pereții. Ni-
meni nu știe cum ziua de mîine arc s-o răzbune pe
cea de ieri. în așteptare, să încheiem pace, papa
Max ! întinse paharul cu degetele fine, care desmicr-
dau spațiul.
— Armistițiu, poate. Pace, niciodată ! rînji cu
încruntare între sprînccne inamicul bărbos al sexului
perfid.
— Fie și armistițiu, încuviință Lu. Eu mă mul-
țumesc cu puțin.
Toți se înghesuită cu paharele, să încheie ar-
mistițiu cu Lu, deși nimeni în afară de tata Max nu
deschisese vreodată ostilitățile.
Cel mai stăruitor era Georgei Gal ca, clătinîn-
du-se ațîțat de vin și de gîndul că poate în aceasta
scara capriciul femeii se va întoarce iarăși la el.
Dincolo de Lu, nu mai exista nici o lemeic pe lume.
Era cea mai frumoasă, cu cca mai agera minte, cea
mai ispititoare. Nici înfricoșătorul accent moldove-
nesc, din cea dintîi dimineață nu-1 mai observa de
îndelungă vreme : devenise un farmec mai mult. Iar
femeia trecea peste chemarea rugătoare din pri-
vire, cu o nepăsare care îl sili să deșarte alte și încă
alte pahare de Cotnar.
Maximilian Ștaic îl urmări cu ochii cenușii, aș-
teptîndu-1 să se potolească. Atunci, îi vorbi din ce-
lălalt capăt al mesei, peste sticle :
— Ești tînăr și ești Melchiscdec !
— Sînt tînăr și sînt Mclchisedec ! îl înfruntă,
semețindu-se, Georgei Galea. Ce pot să fac, tată
Max, dacă n-am împlinit aproape cincizeci de ani...
trecuți ?
— Nu rîde de vîrstă copile ! îl amenință Max
cu coada pipei. La douăzeci de ani ți se parc că cel
de treizeci e un om sfîrșit. La treizeci ți se pare că
abia începi să trăiești. La patruzeci spui că maturi-
tatea e cea mai splendidă epoca a bărbatului. Iar
102
la cincizeci te bucuri că ești încă june țață ele cei
care au optzeci de ani. Și întotdeauna te crezi mai
tinăr decît cei de vîrsta ta. Te crezi mai lînăr și iți
acorzi dreptul să iaci toate prostiile, care tc-ar scan-
daliza daca ar fi făcute de alții...
— Prostiile sînt darul divin al tinereții ! slo-
bozi Georgei Galea un foarte subiectiv aforism.
— Prostiile, la orice vîrsta, rămîn tot prosti?
si se plătesc scump ! grai cu severitate omul bărbos.
'Ce urmăresc și te compătimesc. La vîrsta ta, orice
femeie te face să visezi îndată la zile de fericire, de
glorie, clocotești de patos, ai pleca să înfrunți tot
universul. Te crezi din altă esență decît ceilalți mu-
ritori de rînd. Vrei s-o cucerești prin ceea ce n-a
mai încercat, nimeni. Obstacolele nu te descurajează,
dimpotrivă, pun mai mult preț fericirii inaccesibile.
Te ațîță și te indirjesc... Și toate acestea sfîrșesc în-
rr-un pat cu așternutul mototolit și se duc în zoa-
icle unui lighean. Să înveți de la mine, copile, că
dragostea inspiră întotdeauna ambiții teribile și exact în
aceeași clipă îți retează putința să le înlăptuiești...
Georgei (Laica nu păru de fel pătruns de aceste
amare adevăruri. în disprețul lor, ocoli masa, să fie
mai aproape de scaunul lui Lu. Maximilian Ștaic se
învălui intr-un văl opac de fum. Panait Bîzdrugo-
vici detună :
— Mi se parc că ne-am cam întrecut cu dis-
cuțiile savante, Mclchisedccilor ! Parcă sîntem la
Birtul lui Platou... Am să dau poruncă lui Solomo-
nică să schimbe miinc firma. A devenit un local unde
mi se mai poate bea... la toarnă, An tricot, și ia cînta,
Bălănuț !
Bălănuț, cînta. Dar Antricot aduse disperat și
bilbîit vestea, ca un început dc cotcodăcit, că cot-
cot-cotnarul s-a is-Is-is-ispravit.
—- Auzi, Andrieș ? se întoarseră toți cu mare
mustrare la Costăchcl Andrieș, ca și cum el singur
purta răspunderea acestei catastrofe.
103
— Nu face nimic, declara inocent Costăchel
Andrieș.
— Cum nu face nimic ? se indignară de la mic
pînă la mare, într-un singur și cumplit glas. Ne în-
tăriți la Cotnar și pe urmă nu face nimic ?...
— Dacă nu mă lăsați să termin... Nu face ni-
mic, fiindcă am trimis sania la țară să aducă alt
transport ! anunță cu modestie omul decolorat și
mult prevăzător.
Știrea dezlănțui admirație și entuziasm.
Pînă la moșia lui Costăchel Andrieș, calea era
de două ceasuri la dus și două la întors, iar omul,
pe gerul acesta să crape ouăle corbului, nu prege-
tase să-și alunge caii și sluga, pentru a nu-și lăsa
prietenii întărîtați.
— E opt fără un sfert... La opt fix, cel mai
tîrziu, Macarie trebuie să fie aici, hotărî Costăchel
Andrieș, uitîndu-se la ceas.
Apoi aprinse țigara și făcu fracmasonic semn
Iui Bălănuț să suspine din nou, că asta-i cea din
urmă seară.
CAPITOLUL Vt
A
In care Georgei Galea arată că poate
face ce vrea
La opt fix, Macarie, vizitiul, apăru rebegit de ger,
dar punctual. Se clătina și avea privirea împăienjenită.
Mărturisi că c cel mai ticălos vizitiu și cea mai nevred-
nică slugă clin lume.
— Ai spart sticlele, tîlharule ! sări în picioare
Costăchel Andrieș, cu obrajii palizi și încă uzi de jalea
nopții celei din urmă.
— Ți ! protestă cleios Macarie.
— Le-ai pierdut pe drum ?...
- TV
— Ai greșit și-ai adus alte sticle ?... îi li carat bor-
viz ori oțet, idiotule !
- •
•— Ce nenorocire ai făcut atuncea, mișălule ?
— Ninorociri di asta, să tot deic piști mini, coane
Costăchel ! rîse prostește Macarie, rczemîndu-sc de
coada biciului de care nu se despărțea ca de-o obliga-
torie insignă corporativă.
— Macarie... Macarie !... Spune cc-ai făcut, puiule,
că nu te văd bine ! îl îndemnă Costăchel Andrieș, cu
o blîndețc care nu anunța nimic bun.
105
— Am băut și noi oleacă de Cotnar, coane!
anunță Macarie, uzînd de pluralul majestății.
— Cît ? se sperie stăpînul.
Macaric răspunse mutește, ridicînd două degete.
Ceilalți răsuflară. Catastrofa nu atingea proporți-
ile ireparabile din primul moment.
— Sînt un mare ticălos, recunoscu vizitiul.
Și ca orice criminal în disperare de cauză, invoca
circumstanțe atenuante :
— Mi-cra frică sî nu îngheț di ger, coane Costă-
chel... Pînă-n vîrful dealului, m-am ținut... Cînd am
ajuns în cap, la cruci, ș-o început vîntu a țîui și m-am
văzut cu sîngur-sîngurcl în pustietatea aceea șî-n întu-
neric, n-am mai răbdat. Zîc : „Ei, Macarie, fiule, ci ti
faci tu acuma daca-ți iese înainte o haită de lupehi ?“
Numai mi-am zîs aiasta în gînd șî mi s-o șî muiet chi-
cioarili di la genunchi. Atunci zîc : „Eie ce-o fi, că un
șîp di Cotnar nu-i doară crimă cli om !...“ Am băut un
șîp ș-am prins coraj... Pi urmă, cînd am trecut di hanu
Grecului ș-am agiuns în pădure, iar am sîmțît că mă
lasă corajul. Zîc : „Macarie, fiule, di-acuma totuna-i. Ci
țî-i un șîp, ci țî-s două ?“ Ș-am mai băut un șîp, și iar
mi-o vinit inima la loc... Mi le opriți din leafă, coane
Costăchel.
— Pentru asta meriți să te împușc, sceleratule !
pronunță sentința Costăchel Andrieș, cu un calm înspăi-
rnîntător, pipăindu-se la buzunarul de la spate, ca unul
care cumula în aceeași vreme, împotriva principiilor
constituționale, puterea judecătorească și puterea exe-
cutivă.
— Lasă că-1 împuști mîine ! interveni împăciuitor
Ionel Florinei.
— Niazînoapti ori mini, sî chiamă măcar că
am prins a mă împărtăși, boierilor ! se hlizi cu cinism
Macaric, ducînd mîna la mustața căruntă și dovedind că
nici nu socoate irevocabilă condamnarea la moarte și
nici că-1 înfricoșează executarea sentinței.
105
— Piei din ochii mei ! răcni scos din sărite Andricș.
— Iaca, am chierit, coane ! dispăru vizitiul, mer-
gînd să predea sticlele cu numărătoare în primirea lui
Solomonică.
Două sticle lipsă la douăzeci și două rămase, puse
la dezmorțeală să-și revină parfumul, au transformai
aniversarea lui Maximilian Ștaic intr-un crfncen cata-
clism, despre care îndată s-a împrăștiat știre în tot lașul.
Panait Bîzdrugovici, într-o clipă de lăudabil altru-
ism, porunci lui Solomonică să împartă băutură tuturor
birjarilor de a Iară : celor ce sînt și celor ce vor mai
veni. Cu misterioasa rapiditate instantanee, cu care se
transmit fără unde herțiene zvonurile, într-o jumătate
de oră toate săniile din Iași se prezentară să facă ba-
rieră în fața Paradisului General.
în noaptea aceea pasagerii coborîți în gară și-au
cărat singuri geamantanele, blestemînd și voci ferind
împotriva autorităților nevrednice să curme asemenea
grevă, căci altă explicație nu puteau găsi ulițelor văduve
de vehicule.
Tot pe jos, s-a înșirat din toate ungherele tîrgului.
procesiunea fără sfîrșit a prietenilor și mai puțin prie-
tenilor, veniți să-și prezinte urările venerabilului săr-
bătorit. Intrau, rămîneau, plecau — unii întîmpinați cu
uiale de înveselire, alții cu închinarea glacial retezată
pe buze de mulțumită hărțăgoasă a lui Maximilian
Ștaic.
Lăutarii dezertară de la nocturna lor datorie din
toate lăcașurile de petrecere, înființîndu-sc să se pună
sub comanda lui Bălănuț.
Aniversarea luă proporțiile unei festivități locale
și naționale, pentru care Panait Bîzdrugovici ceru chiar
lui Solomonică să scoată drapelul tricolor din pod și să-i
arboreze la poartă.
într-o pîclă jucînd irizații de curcubeu în jurul ca-
petelor, Gcorgei Galea își vedea comesenii în duble șt
triple exemplare, trecea de la un scaun la altul, se clă-
tina rîzînd fără pricină, săruta oameni nccunoscuți,
107
plînse pentru destinul lui Antricot jurînd că-1 va înfia
a doua zi cu toate formele la tribunal, căci Cotnarul îl
inundase de o nemăsurată fericire și de o teribila iubire
înduioșată pentru toată umanitatea și cu o deosebită pre-
dilecție pentru ieșeni.
Toate minunățiile și întîmplările bizare la care
asistă nu-1 mai mirară întru nimic.
Nici cînd Ionel Florinei, în urletul întregului taraf
de lăutari, dansă căzăceasca cu turbată agilitate de Ia
genunchi în jos ; nici cînd Maximilian Ștaic își
reteză de la rădăcină o parcelă din barba incandescentă,
ca să dovedească prin fapte că puțin îi pasă lui de ce
vor spune a doua zi ieșenii — „niște imbecili și niște
încuiați" ; nici cînd Lu își smulse colierul de perle dc la
gît, zvîrlindu-1 ploaie lăutarilor, ca drajelele de nuntă,
în biserică, la „Isaia dănțuiește".
Molipsit de această dărnicie, Georgei Galea nu ac-
ceptă să rămînă mai prejos. Se urcă pe masa, și strigînd
că el este un om carc-și aruncă și haina de pe el la
chef, trecu imediat la fapte, după exemplul lui Maxi-
milian Ștaic. începu să lepede hainele, precum clovnii
circurilor, aruneînd lăutarilor și lui An tricot, pe rînd,
haina, \csta, pantalonii, gulerul, ghetele și ciorapii.
Toate apelurile prietenilor rămaseră fără efect.
Georgei Galea, în costum sumar de naufragiat, se
batea cu pumnii în piept, gata, vorba cîntecului, să-și
dea și cămașa de pe el.
— Treaba mea. Sînt un Melchisedec major. Eu sînt
stăpîn pe mine — fac ce vreau !... Am să dau un milion
de cămăși la un milion de Melchisedcci !...
— Te rog, dă-te jos și te îmbracă, îl invită cu blîn-
dețe Ionel Florinei.
— Sînt major ! Fac ce vreau ! Nu mă tem
de un milion de Ceahlăi ca dumneata ! se grozăvi
mai vîrtos Georgei Galea, ca unul care băuse un mi-
lion de păhărele de Cotnar.
108
— Te rog, dă-te jos și tc îmbracă, își repetă
invitația uriașul cel pașnic, fără să întindă ața
glasului.
—- Treaba mea ! Eu sînt mai ieșan ca un mi-
lion de ieșeni !... Eu, cînd pornesc, nu mă pot opri
nici un milion de Dumnezei, blasfemă omul cel
hotărît.
— Te rog încă o dată, dă-tc jos, onorabile și...
— Sînt major !
Gcorgci Gaiea n-apucă să mai spună că face
ce vrea, fiindcă Ionel Florinei, fără grabă și fără
supărare, îl înșfacă subsuoară și, cu toate cele un
milion de zvîrcoliri disperate, îl transportă în camera
lui Solomonică.
îl culcă în patul cu perne roșii de puf, stinse
lumina și scoase becul ca măsură de precauție, ră-
suci cheia pe din afară și o puse în buzunar.
— L-am liniștit. în cinci minute adoarme.
Unde naiba ați descoperit edecul acesta ? E-un McL
chisedec mai Melchisedcc dccît toii Melchisedecii ! declară
cu oarecare admirație Ionel Florinei, așczîndu-se la masă
și luînd, de unde a lăsat, discuția începută cu Maximilian
Ștaic.
— Ceea ce n-am înțeles eu niciodată, scumpe
Max, ' e stupizenia noroadelor. Ridică statui cu ne-
miluita, lui Napoleon, lui Henric al IV-lca, lui Mi
hai Viteazul. Lui Henric al patrulea, să zic că mai
merge. Acela se îngrijea ca fiecare țăran să aibă du-
mineca o găină în oală. Dar ceilalți ? Pentru ce me-
rită oare recunoștință ? Recunoștință fiindcă au minat
oamenii ca vitele în tot soiul de războaie, să îndure
mizerie și să rabde de foame ?... Dacă noroadele ar
avea oleacă de cuget cuminte în cap, ar trebui mai
degrabă ,să ridice monument celui care a inventat
pateul de foie-gras, țărancei care a fabricat întîia
cară camambertul, lui Parmentier, care a adus car-
109
tofii în Europa. Sau unor martiri, ca Vatel. grund
officier de bonche al lui Ludovic al Il-lea dc Bour-
bon, prinț de Conde supranumit marele, care s-a
străpuns singur cu spada și și-a dat moartea de ru-
șine că la o masă n-a ajuns friptura și că n-a sosit
la vreme peștele proaspăt. Sau lui Jean Baptiste
Poch, care a trecut oceanul cu La Fayette, dar în
loc să se țină de fleacuri și de ucis oamenii în război,
a adus la întoarcece din America pătlăgelele vinete.
Gindește-te numai că fără Poch n-am avea astăzi
musacaua de vinete. Poți tu să-ți imaginezi existența
fără o musaca de vinete ?
Maximilian Ștaic își pipăia barba ciuntită, ri-
dicînd-o la nivelul nasului, să poată măsura propor-
țiile amputării.
— Dă-o dracului ! pufni dezgustat.
— Ce ? Musacaua de vinete ? întrebă cu mare
si consternată mirare Ionel Florinei.
— Barba... Nu vezi că mi-a rămas o barbă de
parcă a trecut prin ea Petru cel Mare ?...
Ionel Florinei n-apucă să-l consoleze, fiindcă
Solomonică apăru înspăimîntat în ușa, înălțînd bra-
țele spre cerul lui Iahveh :
— O scăpat ccnu Georgei !
— Imposibil ! refuză să creadă Ionel Florinei,
scoțînd cheia din buzunar și punînd-o pe masă. Uite
cheia aici !
— Aveți cheia de la ușă, dar n-aveți cheia de
la fereastră, observă Solomonică, dovedind o ascu-
țită pătrundere de Sherlok Holmes. Mi-o luat pa-
pucii, mi-o luat pal tonii, mi-o luat căciula și-o luat
și stcagu... S-o suit într-o sanie și o fugit strigînd că-i un
boier Mclchisedec care face ce-i place !
— Asta am s-o pun numaidccît în roman, tre-
sări cu o ultimă mijire în conștiința sa profesională
Emil Ciugolea, înccrcînd să se ridice de pe scaun,
ca să constate personal dispariția, și căzînd la loc,
biruit de legile gravitațiunii.
110
—- Lăsați-1 în plata Domnului, ca tot aici are
să se întoarcă, vorbi Maximilian Ștaic, fără tur-
bur arc.
— Numai de n-ar răci ! se îngrijoră Lu.
— Cu atît mai bine. Are să se întoarcă răcorit,
apăsă Max, privind femeia în ochi cu răutate.
în vremea aceasta, Georgei Galea, cu paltonul
lui Solomonică peste cămașă, cu picioarele goale, în
papuci, gonea în sanie, de-a lungul ulițelor, flutu-
rînd steagul și răcnind spre cele un milion de uni-
versuri că c un Melchiscdec major, cu toate drep-
turile civile și politice, deci liber să facă ce vrea.
Spre uimirea pașnicilor cetățeni ieșiți la miezul
nopții de la cinematograf, trecu ca un bolid pe
strada Lăpușneanu, înconjură de douăsprezece mi-
lioane de ori statuia lui Cuza Vodă din Piața Unirii,
dedindu-sc la cele mai temerare exerciții acrobatice
ca în arena unui circ în aer liber.
în mijlocul acestor excentrice îndeletniciri, îl‘
ajunse din urmă Emil Ciugolea, cu altă sanie, cu-
prins de remușcare și de solidaritate prietenească.
Goana de unul singur de pînă acum deveni întrecere.
Birjarii participau cu tot entuziasmul turnat în vine
de băutura lui Solomonică. Abia tîrziu, caii opriră
osteniți.
— Dragă Georgei, te compromiți, pentru nu-
mele lui Dumnezeu ! încercă să-l convingă Emil
Ciugolea, sărind lîngă purtătorul de steag și luîn-
du-1 cu binișorul.
— Fac ce vreau !
— Bine-bine ! Ai făcut ce-ai vrut. Ne-ai con-
vins pe toți. Ajunge !
Cîțiva curioși începură să strîngă cercul. Geor-
gei Galea se uită cu dispreț la acest milion de spec-
tatori și la prieten.
111
— Ești laș ! Ești sclavul prejudecăților. Țî-e
rușine dc un milion de idioți !
Această bănuială îl ofensă foarte pe Emil Ciu-
gclca, fiindcă și în conștiința sa șovăielnică nu mai
puțin fermentase un milion de păhărele de Cotnar
Roznovanu 1888.
— îmi parc rău, renunță fără nici o clipă de
ezitare la ultima umbră de prejudecată. îmi pare rău,
Georgei, că nu mă cunoști încă.
— Puah! icni Georgei Gaiea, scîrbit de ase-
menea cunoștință, cum mai avea el încă un milion.
Atîta dcsconsiderație din partea prietenului zdrobi
completamente moralul romancierului tolstoian. Imploră :
-— Ce vrei să fac, bre ? Ești nebun ? Cum vrei
să-ți arăt ?
Georgei Gaiea, în picioare pe scaunul săniei,
cu paltonul lui Solomonică desfăcut la piept, pe că-
mașa goală, cu steagul într-o mînă, ca un insurgent
pe baricadă în fața unui milion dc baionete, arătă
cu cealaltă mînă, într-un gest larg și patetic, statuia
lui Guza Vodă.
— Urcă-te pe statuie. Fă ceva !... Nu vezi că
toți îți întind mîna și te așteaptă ?
Sfetnicii lui Alexandru Ion Cuza, cu mîinPe
de bronz întinse, păreau într-adevăr că așteaptă cu
mare mirare desfășurarea evenimentelor. Emil Citi-
golca, care era și dînsul un om hotărît să facă cc
vrea, major și în deplinătatea drepturilor civile și
politice, nu mai așteptă alte îndemnuri. Escaladă
treptele, se agăță dc soclul statuii, își făcu vînt și,
sărind în picioare, se prezintă ceremonios fiecărui
sfetnic în parte, strîngîndu-le mîna cu efuziune.
— Emil Ciugolea, romancier. îmi parc bine de
cunoștință... Emil Ciugolea, romancier.
Cînd se întoarse, să vadă de sus prietenul, în
sfîrșit, convins că este un om reabilitat, care dispre-
țuiește și el prejudecățile, Georgei Gaiea dispăruse.
Rămăsese numai cercul curioșilor strîns ca o horă
112
a Unirii, în Piața Unirii și în jurul Voievodului
care-a făcut Unirea.
Coborîșul fu mai anevoios decît ascensiunea.
Unii îLrecunoscură :
— Aista-i nebunu, ceala care scrie prin jur^
oale !... O agiuns tîrgu nostru un fel di balamuc...
Emil Ciugolea, autorul viitorului ciclu de un
milion de romane în trei milioane de volume, păși
cu superbie printre vulgul ignar, să-și ocupe locul
în sanie și să se întoarcă în cea mai mare grabă Ia
..Paradis".
Aci, Georgei Galea, răcorit după raidul în aer
liber, se convertise să dea o mai înțeleaptă între-
buințare nopții. își îmbrăcase vestmintele, luînd loc
printre ceilalți convivi, ca un ins redat civilizației.
Găsi chiar îndestulă tărie morală să-și mustre prie-
tenul că s-a făcut de rîs în fața concetățenilor, ur-
cîndu-se pe statuia lui Cuza Vodă, ca să ramînă de
pomină.
Și totul urmă după buna rînduiala, pînă
aproape de ziua.
Despărțirea fu pupăcioasă. Despărțire numai
pentru unii.
Georgei Galea cercase încă o dată să se apropie
de Lu. Femeia îl ascultase micșorînd ochii, apoi îi lunecă
șerpuit, scuturîndu-și capul și izbucnindu-i chicotul în
obraz. Se înfășură în blană și dispăru cu sania. Nimeni
nu știa că acasă o așteaptă un licean cu ochi de copil
și pielița fragedă, de fecioară. închis în iatac, o așteptase
un ceas, două, iar acum adormise îmbrăcat, ghemuit ca
un pui de pisică, pe plapuma de mătase portocalie.
Cuprins de amară deznădejde, Georgei Galea
stoarse ultimele picături din milioanele de sticle și
jură că, dacă va mai trăi un milion de ani, pentru
el femeia n-are să mai existe. Chiar dacă ar veni
un milion să i se pună în genunchi de un milion de ori.
Acestea fiind spuse, se înscrie voluntar în ceata
lui Panaite Bîzdrugovici, pornind, cu toți lăutarii în
113
irunte, să cutreiere lașul și să cînte serenade duioase
la fereastra tuturor prietenilor ori numai a cunos-
cuților. Ceata era condusa de Panait Bîzdrugovici,
care-și transformase cîrja dc cireș în baston de
tambur-major. Grosul oastei îl alcătuiau Cosiachcl
Andrieș, Emil Ciugolea și Georgei Galea, dimpreună
cu un lung convoi de sănii goale.
Maximilian Ștaic se despărțise, pornind pe
străzile deșarte, zgribulit în paltonul pirpiriu și da-
tînd de la începutul veacului.
Mergea ca întotdeauna, fără nici o țintă, aștep-
tind ziua.
Era înfricoșător de singur. într-o vreme des-
luși, strecurîndu-se lingă ziduri, umbra unui cline
vagabond. îl chemă cu prietenie. Cînd se apropie,
recunoscu gudureala miloagă a lui Cerber. Aceasta
ii dezgustă, și îl alungă, răstindu-se și izbindu-1 cu
piciorul. Cerber, bastardul, fugi fără schelălăială.
Dar numai se prefăcu că dispare la colțul străzii.
Căci se întoarse tiptil și își urmări stăpînul la dis-
tanță.
Astfel, omul și clinele rătăciră încă înde-
lungă vreme pe străzile deșarte, legați prin același
destin vagabond și despărțiți prin aceeași nc-
ogoită ostilitate. Din cînd în cînd, tata Max își ducea
mina la barbă, să-și pipăie porțiunea amputată.
Scuipa cu scîrbă, pentru concetățenii care a doua zi vor
avea de ce să se minuneze și pentru cc-1 compătimi.
Pașii îl mînaseră, fără să-și dea seama, pe sub
ferestrele lui Lu. Lumina era caldă și bună, aurie,
după perdelele groase, la camera de culcare.
încă o dată scuipă înciudat, întrebîndu-se cum
de-a ajuns acolo. Se întoarse și grăbi mersul, aproape
fugind, urmărit dc la distanță de clinele jigărit, in-
suportabil de fidel.
Ionel Florinei se urcase într-o sanie minusculă,
cu gîndul să plece la gară, unde să aștepte trenul
114
șî să bea un ceai, ori poate un milion dc ceaiuri,
cu un milion de romuri. Dar dc Ia primii pași ai
gloabei ațipi, cu germencle de geamantan pe ge-
nunchi.
Dormea și birjarul, ținînd hățurile prin somn.
Dormea și tot orașul, cu ferestrele ferecate și
negre, în ceasul opac dinaintea zorilor.
Pe strada Lăpușneanu, smuceala săniei clătină
o clipă echilibrul colosului adormit. Ionel Florinei atinse
cu fruntea spatele birjarului și mormăi icnind. Birjarul,
supus telegrafiei convenționale, opri și continuă să doarmă.
Continuă să doarmă și Ionel Florinei, cu patetice sfo-
răituri. Purcese să picotească din picioare și gloaba cu
picioarele reumatice.
în ziuă, cînd începu să ningă cu fulgi mari, cei
dinții trecători văzură cu mare uimire acest grup statuar
de iarnă : în cea mai mică sanie din Iași, dormind omul cel
mai corpolent din toată Moldova, pe genunchi cu cel
mai mic geamantan din lume.
Fulgii potopeau molatec și continuu, vătuind contu-
rurile, încorporînd sania, calul, birjarul, uriașul și gea-
mantanul peisajului urban și hibernal.
Sforăiturile abateau de departe cursul circulației,
atrăgînd trecătorii să vadă nemaivăzutul spectacol.
Poate rumoarea acestei mulțimi adunate, poate
numai spasmul unui vis de pîntec încărcat curmă o clipă
fanfara dezlănțuită din gîtlejul și nările gigantului om.
Ionel Florinei deschise ochii : nu se miră nici de lumea
adunată, nici de prezența lui în sanie, nici de tot ce nu-și
amintea. își pipai numai geamantanul microscopic aco-
perit de troian și, asigurat dc cvistcnța-i, porunci cu
simplitate :
— Mină ! Ce stai ?
Birjarul tresari din somn, dădu bici, mecanic,
grupul dc zăpadă se anima prin miracol și se desprinse,
115
pornind spre alte destine. Iar strada fu din nou goală
și tristă, fără nici o atracție, în orașul gol și trist.
Domnul Solomonică pregătea, fără să-i fi porun-
cit nimeni, un borș grozav de potroace cu zeamă de
varză acră. Și tot din proprie inițiativă, trimise veste
la baie să oprească toate cabinele „de lux“ pentru dom-
nul deputat Bîzdrugovici și oamenii săi. Căci totul nu
sfîrșeștc doar în ciclul acestei lumi decît ca să înceapă
de unde s-a oprit.
CAPITOLUL VH
Parcul cu păuni albaștrii
Odată, la Paris, pe vremea cînd Georgei Galea
nu era încă un Mclchiscdcc și jumătate, ci numai un
sîrguincios candidat la doctoratul juridic, meticulos,
ordonat și plin de viitor, intrase împreună cu doi ca-
marazi la o ghicitoare faimoasă în tot cartierul.
Nu-i mînasc vreo puerilă crezare în asemenea
manii și descîntece băbești. Nu se aflau nici în ajun de
examene, n-așteptau nici o moștenire, n-aveau nici o
mîhnire din dragoste. Nici măcar nu-i îndemnase gîn-
dul să-și bată joc cumva de ghicitoarea în palmă și-n
zodii, cum se deda, după petrecanii, celălalt tineret al
Cartierului Latin, zurbagiu și besmetic.
Ei erau niște tineri cuminți și deciși să vadă tot
ce se cuvine văzut și să cunoască tot ce se cuvine cu-
noscut, cu o gravitate chibzuită de viitori onorabili pă-
rinți de familie.
Cercetaseră Parisul arondisment cu arondisment,
cu aceeași metodă cu care își pregăteau fără greș și
întîrziere examenele. Cu program vizitaseră muzeele,
colindaseră grădinile, revizuiseră statuile piețelor pu-
blice, frecventaseră matineele teatrelor, luaseră lecții
117
ele scrimă și deșertau, la ceas fix, ritualul bock ele bere,
pe terasa acelorași cafenele, întotdeauna cu renume bun.
într-o după-amiază, cînd se suspendaseră cursu-
rile, surprinzîndu-i fără program, și cînd rătăceau fără
țintă, ca recruții în zi de permisie, întîmplarea făcuse
sa sc oprească și să ridice ochii tocmai la placa de mar-
moră neagră unde scria cu litere de aur :
La celebre voyantc
M-mc DANIEL
Cartom.mcie, astrologie, lignes de la main, tarots
egypijcns, secret indien infailibles.
Si vous ne craignez pas de connaître la verite
laisscz-moi vous la dire.
CONSULTATION TRES DETAILLEE
— Cc-ar fi să vedem și istoria aceasta ? se dăduse
cu părerea unul dintre dinșii.
Georgei Galea nici nu-și reamintește acum de la
cine anume pornise îndemnul. Cum nici nu mai știe
de urma tovarășilor de atunci. Poate și-au luat diploma
și sc află pe undeva, întorși în țară. Poate îl cred .mort,
fiindcă n-a mai dat nici un semn de viață.
Destul că au intrat. Și conștiincioși, cu precocea
lor seriozitate de viitori interpreți ai codurilor și pan-
dcctelor, au ascultat cu răbdare lectura tuturor mis-
terioaselor semne.
Madam Daniel n-avea nimic din înfățișarea tra-
diționala a inspiratelor Pythii, care și-au mistuit carnea
și nervii comunicînd în chinuite spasmuri cu nevăzu-
tul. Era o doamnă corpolentă, în puterea vîrstei, vop-
sită din belșug, sprînccnată și cu o comunicativă voie
bună, de fericită făptura, care n-a suferit niciodată
crize de ficat și crampe de stomac.
118
Profețiile fura, așadar, după chipul și asemănarea
sa : optimiste !
Tustrei aflară că pășesc spre un viitor strălucit,
care li se deschidea înainte fără obstacole și abia se
deosebea cu mici si neînsemnate variante unul de al
celuilalt. Toți aveau să ajungă miniștri în țara lor,
să facă o însurătoare cu zestre, tuturor avea să le cada
o moștenire neprevăzută și toți aveau să neantizeze
inamicii din calc fără nici o bătaie de cap, cu simple
bobîrnace.
Cînd veni rîndul lui Georgei (Taica, după ce-i citi
în palmă, în cărți, în zodii, intr-un tabel dc cifre care
amintea logaritmii, ca întreaga consultație să fie desă-
vîîșita, cum anunța firma dc al ară, M-me Daniel îl
poki să aibă răbdare ca sa-și verifice, zisese, într-o
ultimă și irevocabilă instanță :
— Acum sa vedem ce ne spune și cristalul. .Acesta
nu minte niciodată... Costă doi Iranci, supliment.
„Cristalul" era o sferă plină și perfect transparentă,
dc mărimea unui măr domnesc.
M-me Daniel îl apucă delicat cu două degete din-
tr-un culcuș dc vată, îl șterse cu mare băgare de scamă
și cu o cîrpă dc flanelă, îl așeză pe un pătrat negru de
catifea și, după mai multe semne enigmatice de incan-
tațiune, se concentra cu tîmplcle strinse în palmă, să
vadă ceea ce muritorii de rînd nu pot vedea.
Georgei Gaiea, în așteptarea sa atentă, observă
că M-mc Daniel avea o cărare trasă drept ca o riglă,
din creștet .pînă în frunte, și că rădăcina părului era
căruntă, în contrast cu restul pieptănăturii dc un negru
albăstrui, aspru și îngroșat de văpseaua ieftină. Lec-
tura dură mult. Se vede că bila de cristal refuza să-și
destăinuiască prompt, numai pentru doi franci, întreg
misterul, căci M-me Daniel își încruntă sprîncenele
catifelate ca omizile și începu să dea semne de impa-
ciență.
Georgei Gaiea profită de această așteptare ca să
mai observe că pe nasul cititoarei în cristal, au crescut
119
iiic de par sure, tunse la rădăcină și țepoase, ca o
vegetație abundentă, dar bine strunită și domesticită,
dc parc englezesc.
Ireptat, figura ghicitoarei se destinse, pînă se
lumină dc-a binclea.
7 Extrem de interesant !... Ai să Iaci în curînd,
oragul meu domn, un voiaj în „insule". Undeva în
India. Văd aci un parc cu păuni albaștri... un animal
necunoscut și bizar... Multe femei, fete în costum alb...
Accsta-i un parc de Rajahi... Privește si dumneata.
Ilar fa ca mine : concentrează-tc și nu te gîndî la
altceva .’
Georgei Galea se concentra și privi și el, cu
tîmplcle strînse în palme.
Nu văzu nimic.
Bila de cristal era cu desăvîrșire transparentă
(admiră chiar puritatea sticlei), dar înlăuntru nu începtf
nici măcar să ningă fulgi albi cum se întîmpla în
sfera dc cleștar care slujea drept presse papier pe
biroul patern, de acasă, cînd era copil și se juca rosto-
golind-o. Zadarnic se sili să întrevadă minunea, adu-
mndu-și toată voința și gîndul ; bila ramase o bilă
de cristal și alt nimic.
M-me Daniel înțelese și surise atotștiutoare, mus-
tri ndu-1 :
— Ca să vezi, trebuie să crezi, domnul meu ! Dum-
neata ești un tînăr sceptic. Dar te rog să ții minte
spusele mele. Ai să faci în curînd o călătorie în India.
Cristalul meu n-a mințit niciodată pînă acum. Te-am
văzut înăuntru, cum te văd aci, pe scaun. Un parc cu
păuni albaștri, un animal necunoscut... un grup de
femei în haine albe. Cînd ai să ajungi acolo, să-mi
trimiți o carte poștală ilustrată. Am o colecție foarte
frumoasă de la toți clicnții care s-au convins că nici-
odată nu minte cristalul meu. Suplimentul c doi franci.
Mersi și voiaj bun. Ia seama la tigri și la șerpi veni-
noși !
120
O lună, camarazii l-au tachinat cu voiajul lui în
India, Pc urmă au uitat.
Și acum Georgei Gaiea, dintr-un ascunziș adormit
și cețos al amintirii, cheamă decorul acela din sfera de
cristal să-l confrunte cu priveliștea aievea de sub ochi.
M-me Daniel n-a mințit. Dacă i-ar mai sti adresa,
i-ar trimite o carte poștală pentru colecție, fidel pro-
misiunii, ca toți ceilalți clienți. E adevărat, cartea ilus-
trată n-ar purta un timbru exotic și nici sigiliul poștei
din Bombay, Calcutta ori Pondichery. Timbrul ar fi
românesc, cu efigia Regelui Carol, și pecetea ar purta
numele oficiului poștal Iași. Dar priveliștea ar fi
neliniștitor de aidoma cu cea din tainica arătare a glo-
bului de cristal.
Există aci, sub ochii lui, și parcul cu păuni al-
baștri și jocul femeilor în veșmînt alb. Numai vegetația
nu e atît de luxuriantă ca într-o grădină subtropicală
de Rajah. E un vast și minunat parc dc regiune temperată,
cu iarba.deasă, cu rufe dc arbuști și cu largi poteci sub
tei boltiți și castani cu frunza crestată.
Iar pe biroul lui doarme cocoțat pe cărți animalul
necunoscut și bizar, respingătoare pocitanie, chioară,
surdă și de o vîrstă preistorică : Matusalcm motanul.
Georgei Gaiea se înălțase în vîrful picioarelor, pe
stilpul de piatră al peronului, ca să privească, dincolo
de împrejmuirea înaltă, parcul cu păuni albaștri și cu
iccioarc în veșmînt alb.
Cei doi păuni se înfruntau ca întotdeauna, pro-
vocator, neslăbindu-sc din ochi, urmărindu-se cu o ne-
ostenită încordare. Unul era sus, pe chioșcul cu iederă,
celălalt, jos, pășind în pas de paradă prusac pe potecile
eu nisipul galben și fin.
Amîndoi își roteau cozile cu o sută dc ocni irizați
șî, scuturîndu-și egretele ca două coroane domnești, se
invitau la luptă cu gla$ gîtuit de ură :
Iiiooon ! Iiiooon !
îî chema, se vede, pe amîndoi Ion. Probabil pe
unul Ion I și pe celălalt Ion II.
121
Din cînd în cînd, cu zbor mătăsos de aripi, Ion I
cobora de pe acoperișul chioșcului. Atunci, împins ca
de același resort, pentru a păstra neclintit echilibrul
strategic, Ion II, cu aceeași fîlfîire foșnitoare de aripi,
se înălța să ocupe poziția fortificată de pe acoperiș.
Prezența lor dădea parcului o somptuoasă culoare
orientală.
Păunițele, discrete și rușinate de toaletele prea
mohorîte, se prefăceau că nu văd și că nu știu pentru
cine durează războiul. Ele se ouau și cloceau fructul
adulterelor al infidelităților conjugale, cu ipocrită
modestie.
Dar nu acest duel și nu aceste drame de menaj îl
aduceau pe Georgei Galea în fiecare după-amiază să
se înalțe în vîrfuî degetelor pe stîlpul peronului și să
lungească gît de girafă, pentru a privi în parcul vecin.
Păunii erau numai decorativi și hieratici. Toată
viața parcului, plină de neastîmpăr și de rîsete argintii,
era mobilizată în colțul din celălalt capăt, unde sc afla
stolul de fete în vestmînt alb. Acolo era dreptunghiul
de nisip liniat cu var și plasa de tenis. Acolo erau în-
fipte, alături, arcurile de oțel și potourile învrîstate
aîe jocului de crochet. Acolo, cele două bănci, scaunele
de pai împletit, măsuțele și umbrela uriașă de doc roșu,
leagănul de mătase suspendat de vînjosul braț ..al ste-
jarului.
Glasurile nu se potoleau decît seara tîrziu.
Atunci parcul părea deodată rece și misterios.
Dar ziua era numai larmă și voioșie.
Georgei Galea se întreba unde oare se aflaseră
ascunse atîtea făpturi ireale și de nesăbuită grație în
lași, de nu le-a bănuit ființa pînă acum. Nu le văzuse
pe strada, nu le zărise în trăsuri, nu le observase la
teatru. Au ieșit deodată, ca din pămînt, o dată cu iz-
bucnirea florilor de primăvară după o singură noapte
de ploaie caldă și toate s-au adunat aci. De trei sap-
rămîni, de cînd e zilnic prezent kt post, pe piedestalul
de piatră, ca o caricaturică statuie a curiozității, simte
122
că i s-a lungit gîtul dovedind încă o dată temeinicia
axiomului biologic după care funcția creează organul.
Curînd are să poată privi fără să se mai înalțe în
vîrful picioarelor și sigur că arc să poată vorbi șoptit
la urechea statuii lui Alexandru Ion Cuza, plecîndu-sc,
nu cățărîndu-se. în schimb, a înțeles multe, fără să
întrebe pe nimeni nimic.
A înțeles că parcul și casa boierească din fund
sînt ale bătrînului înalt, sever și cu ținută dc fost mi-
litar ieșit la pensie, care pleacă și se întoarce dc la
Jokcy-Club cu o precizie dc cronometru, cc n-a dat
greș pînă acum o singură secunda. De altfel știe și cum
îl cheamă. E un personagiu ilustru al lașului și poartă
un nume mult pomenit în hronicul Moldovei din cele
dintîi vremi ale descălecătorii. Mai știe ca c părintele
făpturii mlădioase, visătoare și mai mult tăcută, la
care se adună lămuritorul stol de fete. Căci ea singură,
Alina (a auzit cum toate o strigă Alina), ca numai e
tristă tară pricină și cu un surîs îndepărtat și absent
pe buzele pale. Cînd năvălesc prietenele, se lasă tîrîtă
în vîrtejul lor. Poate de aceea vrea să fie cît mai multe
și sa rămînă aci cît mai îndelung.
Dar cînd parcul se golește și rămîne singură, în
scaunul legănat, cu tălpile curbe, sau cînd se plimbă
cu pași nehotărîți pe potecile făcînd tunel boltit sub
tei și castani, atunci ochii și chipul Alinei se umbresc
de o iremediabilă tristețe. Poate o presimțire. Georgei
Galea și-o închipuie bolnavă și osîndită. Atît dc ieșan
a devenit pînă în măduva oaselor, îneît știe că n-ar
putea îndrăgi deznădăjduit și romantic decît o nepă-
mînteană făptură bolnavă și osîndită.
Că o iubește — nu mai încape nici o îndoială. Și
tot așa dc sigur c că iubește fără nădejde.
Alina nici nu i-a observat ființa. Chiar în seara
întîmplării de care roșește și acum, cînd își aduce aminte,
c.a singură n-a surîs și parcă nici n-a văzut. Mai bine !
Altfel ar fi pentru totdeauna un îndrăgostit dezonorat
prin ridicol. însă toate celelalte știu, au văzut, au rîs cu
123
neîndurata lor cruzime a tinereții și cîteodată mai
aruncă și acum priviri furișe, să se convingă că e ne-
lipsit la postul lui de santinelă, cu gîtul lungit de girafă.
întîmplarea a fost întru totul comică și demnă de
înscris în romanul tostoian al lui Emil Ciugolea.
Cînd s-a mutat aici și a descoperit că parcul ve-
cin oferă atîtea priveliști vrednice de interes, cu o vi-
novată lipsă de rușinare a căutat un copac umbros,,
și-a orînduit un lei de jilț confortabil între crengile
înalte și ascunse dc frunziș, iar cu o carte în mînă
— isteț alibi ! — s-a așternut la pîndă.
Nucul era bătrîn și uriaș. Locul ales venea exact
pe linia zaplazului înalt, depășind puțin pe teritoriul
vecin, îneît, într-o controversă juridică, anevoios s-ar
ii putut stabili dacă se afla acasă la el ori încălecase o
proprietate străină.
Nucul era al lui, postul de observație gravita peste
hotar.
Și s-a dovedit aceasta fără putință de tăgada, numai
după două zile. Venise dimineața dc la „Paradis General",
răgușit și mahmur. încercase să doarmă, dar cafelele
îl răsuceau iară astimpăr în așternut. Atunci s-a îm-
brăcat, și-a luat pledul și cartea, s-a urcat pe scară în
jilțul din nuc și a lăsat ochii să se desfete la specta-
colul partidei de tenis de peste zaplaz. Oricine l-ar
fi zărit ascuns după perdeaua frunzelor late dc nuc
l-ar ti crezut poate un arbitru invizibil, notînd punc-
tele bune și rele.
Soarele se înălța cu lumina blîndă și caldă de
mai. Un pămătuf de raze îi desmîerda ușor pleoapele.
Ațipi. N-a știut niciodată cît a dormit și cînd s-a sfîr-
șit jocul de tenis, nici de ce, ca niciodată, stolul de
fete a părăsit zona obișnuită de operații, să se aventu-
reze în aceastălaltă parte de parc.
Zvonul glasurilor l-a deșteptat, tresărind, exact cînd
visa că Ionel Florinei îl ridicase într-o mînă de gulerul
hainei, ținîndu-1 suspendat în aer, și Panait Bîzdrugo-
vici, urcat pe un scaun, îi făcea un duș cu sifon. S-a
124
trezit în hohotul riserelor. Și n-a avut nici cînd se
zbate, nici cînd să-și dea scama dacă nu cumva visul
cuprindea o parte dc adevăr, fiindcă altfel ar fi văzut
cum una din fetele în alb ținea încă în mînă furtunul
dc apă, cu care împroșcasc fără nici o intenție o jerbă
dc stropi în văzduh, ca să admire curcubeul razelor ju-
uînd în boabele străvezii. N-a avut cînd să le vadă și
sa le înțeleagă toate acestea, căci, speriat și buimac,
în tresărire s-a rostogolit jos, de cealaltă parte.
Spaima lui n-a fost întrecută decît de spaima
stolului dc fete în fața neașteptatului fruct scuturat
din nuc.
După spaimă au izbucnit hohotele.
Dar numai hohotul fetelor.
El s-a ridicat șchiopătînd, plin de pămfnt, și zbur-
lit, cu cartea flendurită în mînă și cu cea mai desă-
vîrșită înfățișare de imbecil. Da, dc imbecil, și nu dc
altceva ! Roșește și acum cînd își amintește cum în
toată mahmureala n-a găsit un singur cuvînt dc duh,
sa șteargă comicul întîmplării. El își ștergea numai ge-
nunchii pătați dc tărîna udă și sc uita cu ochi de vițel
ia fete, la gard și la nuc.
Pe urmă, fără să spună nimic, a purces dc-a lungul
zaplazului, să caute un loc potrivit pe unde să sară
îndărăt.
Cînd crezuse că a găsit, își socotise prea vajnic
puterile. Măsurase cu ochii înălțimea, își făcuse vînt
voinicește și se văzuse dincolo, superb și elastic. Dar
se văzuse numai în închipuire. Realitatea fu ceva mai
puțin glorioasă. Rămăsese agățat cu mîinilc de marginea
zaplazului, zvîrcolindu-se și abureîndu-se cu genunchii,
ca ieșirea din parcul cu păuni și cu fecioare în vest-
mînt alb să fie tot atît de hîtră cum îi fusese intrarea.
în casă, a constatat că pantalonii erau plesniți
tocmai în locul care nu se spune.
CAPITOLUL VIII
...și casa cu motanul chior
Stolul alb de fete dispăru brusc, răspunzînd unei
chemări dinlăuntrul casei. Parcul cu păuni albaștri ră-
mase pustiit și mut.
Ca pe un cimp de bătălie părăsit, mai zăceau
aruncate pălăriile de pai cu panglici late, ciocanașele
de crochet cu coada lungă, rachetele de tenis risipite
în iarba tunsă. O păuniță se apropie precaut de-o minge
albă, împingînd-o rostogolit cu pliscul. Poate se gîndea
s-o mine pînă la cuibar și, clocind-o în eroica abnega-
țiune, să scoată, în sfîrșit, la lumina soarelui miracolul
de atîta vreme așteptat: un pui de păun alb.
De pe acoperișul chioșcului și din nisipul aleii, cei
doi păuni se strigară îngîmfați și provocători :
— Iiiooon !
— Iiioon !
Amîndoi se vede că-și disputau paternitatea oului-
fenomen, din care: avea să nască al treilea Ion în ordine
dinastică și cel dintîi în neîntrecuta-i splendoare.
Ion I se uită la propriile-i picioare jegoase, care-1
umiliseră întotdeauna, și își visa prezumptiva odraslă
încălțată cu botfori roșii.
126
Ion II îi ciori glas dc privighetoare.
Paunița însă, dintr-o minge dc tenis clocită, nu
putea să scoată decît cel mult un pui dc rachetă.
Georgei Gaiea coborî dc pe piedestalul de piatră,
își retrase gîtul în guler, reducîndu-1 la dimensiuni
normale, ca melcul care se retrage în crustă sau ca o
broască-țestoasă sub carapace.
Soarele primăverii deveni deodată posomorit și
ghețos. Georgei (jalea se simți singur pe lume, ca un
ori an al nimănui.
Alina nici nu întorsese ochii. Și se gîndi că nici
nu știe ce culoare au ochii Alinei. Poate albaștri, poate
verzi, poate rnauve. Dacă ar fi poet, ar scrie un poem
sau măcar un sonet, și, la o adică, de ce nu o romanța ?
Romanța ochilor Alinei. Ar publica-o într-o revistă și
ar trimite numărul subliniat cu creion albastru, sau
verde, sau mâine, după nuanța ochilor. Dar nu c poet
și nici n-are să fie cîndva. E un muritor dc rînd, un
mediocru, un anonim. întîia oară invidie serios desti-
nul lui Emil Ciugolea, care cel puțin odată și odată are
să sfîrșească romanul tolstoian în trei volume ; roman
citit fără îndoială și de Alina, așa cum citește cînd ră-
mîne singură în parc, în scaunul-leagăn cu tălpile curbe
și privește pe urmă în nevăzut, îngîndurată, cu cartea
uitată pe genunchi.
Zdrobit de conștiința jalnicei sale nimicnicii, Geor-
gei Gaiea intră sumbru în casă, cu pași de sinucigaș.
Acolo știa că îl așteaptă pe birou, tolănit între
cărți, motanul cel cenușiu și chior, Matusalem, res-
pingătoarea pocitanie de vîrstă preistorică, animalul ne-
cunoscut din cristalul Iui madam Daniel.
Căci întîmplările cele aievea depășiseră cu mult
profețiile celebrei cartomanciene. El trăia acum o exis-
tență fatală și somnambulică, pentru care nu mai fu-
sese nevoie să pribegească pe depărtatele tărîmuri, toc-
mai în patria fachirilor și a rajahilor, ca aventurosul
prinț-erou din romanul foileton publicat astă-iarnă de
Emil Ciugolea, în Depeșa.
127
El n-avea dc ce căuta aventura, tocmai în celălalt
capăt al planetei. Aventura venise singură la dînsul.
îl prinsese cu o coardă subțire dc gît și îl ura docil,
fără voință, ca sub porunca unui magnetizator. înțe-
legea deplin acum teoria lui Maximilian Ștaic, după
care, văzduhul lașului era toropit de un efluviu miste-
rios, de emanația unui narcotic, oferind gratuit ieșenilor
Nirvana cea dc toate zilele.
Chiar aci, in casă, s-a mutat din voința altora,
fiindcă, ciudat, indigenii acestui oraș și probabil radia-
ția tainicului hipnotic se bucura dc o particularitate
vrednică de toată atenția cercetătorilor. Daca nu-ți în-
găduie să ai voința pentru tine, în schimb, cu priso-
sință, te lasă să voiești pentru alții.
Georgei Galea știa acum că, îndată ce se întîlnesc
doi ieșeni, treaba lor principală era să se mire de vino-
vata somnolență a celui de-al treilea, al patrulea, al
cincilea icșan și așa mai departe.
Fiecare era gata să orînduiască viața vecinului pe
temelii mai cuminți și mai solide decît era în stare să
și-o întemeieze singur vecinul. Și fiecare era gata sa
ofere generos și dezinteresat un sfat, un plan de exis-
tență și chiar o poruncitoare hotărî re.
„Eu să fiu în locul tău !...“
Sau :
„Eu să fiu în locul lui !...“
Așa începeau aproape toate discuțiile, și îndată,
cu coatele lucioase rezemate pe masă, omul dura o pro-
digioasă existență, de fapte mărețe, rapide și energice,
pe care le-ar săvîrși să fie în locul celuilalt.
La masa vecină, în fața altor ascultători, celălalt
îi dura concetățeanului o identică ascensiune fulgurantă.
Eroarea era doar că niciodată nu-și restituiau reciproc
aceste planuri grandioase, ca să le înfăptuie fiecare pe
socoteala proprie, fiindcă fiecare, vai, nu putea ii ce-
ledah.
________ Eu să fiu în locul tău, începuse într-o dimi-
neață la Paradis General Pa r aite Bîzdrugovici, m-aș
128
muta în casa coanei Elencu... Nu e idiot ca tu să stai
în cameră cu chirie și coșcogea casă de moștenire să
ramînă goală ?... Uite, mai stăm o jumătate de ceas
pînă se deschide baia, îi tragem un abur de cela gro-
zavul și un duș încă mai grozav, mergem pe urmă la
tîmpitul de avocat. Și am aranjat lucrurile în zece mi-
nute. După masă îți cari frumos bagajele și te instalezi
ca un beiu. Apropos !... Coana Elencu avea o pivniță
cumplită, de la răposatul, care, după cîte știu, nu prea
ducea la ureche. Chestia aceasta trebuie studiată se-
rios. Mare lucru să nu se afle în nisip niște sticle în-
fundate de pe vremea lui tata Noe. Zgîrcită cum era,
sînt sigur că matușă-ta nu s-a atins de-un strop, anume
ca să ți le transmită nevătămate. Cerem un rînd de
cafele și plecăm !
Zis și făcut.
Georgei Galea se minună foarte că un asemenea
gînd simplu și logic nu i-a dat în cap mai demult. Tot
așa se mira Maximilian Ștaic, Emil Ciugolea și chiar
Costăchel Andrieș, ocupat în acel moment cu căutatul
țigaretei, pierdută Dumnezeu știe pe unde.
— Phiii ! fraților ! se opri din explorările sale me-
todice Costăchel Andrieș, bătîndu-și fruntea cu palma.
Ceilalți nu dădură atenție exclamației, convinși
că omul taciturn din fire și-a adus aminte, în sfîrșit,
tinde-a rătăcit țigareta de chihlimbar, nărăvită să se
joace toată noaptea de-a v-ați ascunselea cu stăpînul.
Dar adevărul era că pînă și Costăchel Andrieș se
simțea în drept să se minuneze de atîta lipsă de simț
practic și de ingeniozitate.
— Asta-i chiar ca istoria cu oul lui domnu Cris-
tc/for ori a lui domnu Columb ! dădu din cap, răsucind
o țigară din cutia de tutun de Macedonia și făcînd semn
lăutarului să-i împrumute țigareta de cireș.
în mintea lui Costăchel Andrieș, fost elev veteran
m liceu pînă la limita de vîrstă, exista se vede o re-
gretabilă confuzie între descoperitorul Americii și doi
Joști profesori ieșeni, care purtau fiecare, în indiviziune.
129
9 — La Paradis Genera) * Miss rîomânia
ptintr-o stranie coincidența, cîtc o jumătate din numele
pronumele întrepîdului corăbier genovez : domnul
Gristofor, profesor de matematici, și domnul Columb,
profesor de istoric. Auzise despre o oarecare chestie
cu un oarecare ou al unui oarecare Cristofor sau Co-
lumb, sau așa ceva, și era deplin convins că toată is-
teria datează de la o masă unde profesorul dc mate-
matică, dacă nu cumva cel dc istorie, a pus rămășag să
așeze un ou în creștet și-a cîștigat rămășagul, turtind
fesul oului.
Nimeni nu se miră de asemenea jalnică ignoranță,
Costăchel Andricș era un om cumsecade și atît ajungea ;
nici unul dintre erudiții și genialii prieteni nu-i pre-
tindeau să inventeze praful de pușcă și nici să desco-
pere America, trudă dc altfel superfluă, de vreme ce
alții purtaseră grija din vreme să se săvîrșcască aceste
memorabile isprăvi.
Au mers toți la baie, iar Georgei Gaiea s-a mutat
cu alai in casa cucoanei Elcncu, alături de parcul cu
păuni albaștri.
în casa cu motanul chior...
De fapt, cucoana Elencu, o dată cu moștenirea,
nu lăsase fericitului ered un singur motan, ci o adevă-
rată pepinieră dc pisici, de toate rasele, toate culorile
și toate vîrstcle.
Iar motanul cel chior nu se numea din timpul
răposatei Matusalem, ci Pufuleț.
A fost botezat Matusalem, cu o sticlă dc vin, de
către Panait Bîzdrugovici, după o îndelungată șî con-
troversată dezbatere, fiindcă părerile fuseseră împăr-
țite : Emil Ciugolea susținea să-l numească Costică sau
lonescu în onoarea numelor și pronumclor autohtone,
iar Maximilian Ștaic, în cultul său pentru eroii anti-
chității, optase pentru un nume egipțian, Ramscs sau
Sesostris, ori pentru un nume clin : Alcibiadc sau
Socrat,
Toți însă căzuseră de acord că Pufuleț, gingașă
desmierdarc dc pe cînd motanul va fi fost un pisic
130
pufos și jucăuș, devenise un nume absurd și anacronic,
pentru un venerabil centenar, cu trupul brăzdat de
cicatricele vechilor războaie cotoiești, cu un ochi coa-
gulat ca opalul și cu botul ciuntit ca obrazul unui
bătrîn student duelist din Hcidelbcrgul de akădată. Și
astfel, după ceremonia creștinării, ținut de ceafă de
Panait Bîzdrugovici, improvizat naș, și primind în cap
un duș de Cotnar, Pufulcț își schimbă starea civilă in
Matusalem, iirindu-se leoarcă să se usuce pe birou și
să-și lingă reumatismele.
Dc-atunci rămase singurul zeu domestic jd casa
cucoanei Elencu și tiranica obsesie a lui Georgei Galea.
Celelalte mîțc umpluseră tîrgul, alungate cu ingra-
titudine de noul proprietar. Georgei Galea, din fragedă
vîrstă, nu putuse suferi pisicile. în cea dinții zi, ca să-și
alirme totodată și o voință fermă de stapîn, dăduse
ordin servitoarei bătrîne să facă ce-o ști și sa le știr-
pească neamul.
— Vai de mine, conașule ! se căină baba Frăsîna.
Aista-i marc păcat... Coana Elencu, Dumnezeu s-o ierte,
trebuie să știi mata că ținea la copiii dumisale ca la
ochii din cap.
— O fi! Du-i pe toți să-i țină acuma de urli !
blasfemă lipsit de pietate Georgei Galea, clătinîndu-se
cu ochii împăienjeniți, fiindcă sărbătorise evenimentul
instalației în noul domiciliu cu un apreciabil număr de
sticle de vin desfundate în tovărășia prietenilor, tocmai
din hruba cea mai ascunsă a pivniței.
Baba Frăsîna se crucise dc păgînia unui asemenea
stăpîn, trimis de Diavol, nu de Dumnezeu. Cu horărîre.
spusese, încrucișînd brațele :
— Eu aiasta n-o fac ! M-ar blăstăma cucoana de
acolo, dc unde ne vede.
— N-o faci ! Ai să pleci atunci o dată cu ele. Ai
dc ales, ori dumneata, ori lighioanele. N-am poftă să
le văd murdărindu-se pc covoare și spureînd divanurilc...,
— Vai de mine, conașule... Da’ cine v-o spus dum-
neavoastră că aiestea-s niște animalii ri care se scirna-
131
0*
vesc în casă ? Știe tăt Iești că mițe mai curate ca ale
coanei Elencu nici nu se mai află... îs mai curate ca
omu. Să le vezi mata cum se cer afară, dc-a mai marc
mirarea și dragu.
— Poate întrebuințează și hîrtie higienică ? pufni
în batjocură Georgei Galea.
Baba Frăsîna nu știu ce-i aceea hîrtie higienică.
Dc aceea i se păru că tactica cere să nu desmintă pre-
supunerile favorabile ale aprigului stăpîn :
— D-apoi ce credeți, că nu, conașule ?
Georgei Galea se înveseli deplin la gîndul batalio-
nului de mîțe, cerîndu-se toate la ușă afară, și plecînd
fiecare la subsuoară cu cîtc un caiet dc foițe Job, hîr-
tie higienică adecvată în dimensiuni și finețe acestei
inedite folosiri.
Pe urmă, revenind la rolul serios de tiranic stăpîn,
hotărî cu nestrămutate :
— Uite ce e, mătușă Frăsînă... îți spun o dată
pentru totdeauna. Mîinc să nu mai văd picior de pisică
în casă. Fă borș cu ele. Pune-le într-un sac și du-lc
unde vrei. împarte-le pe la cucoanele care-s amatoare
de mîți... Altfel, să știi că le otrăvesc pe toate. Am
pachetul cu otravă aici, se pipăi la buzunarul vestei,
ca să dea mai multă tărie amenințării, deși în buzunar
nu se afla decît ceasornicul.
Baba Frăsîna n-avu încotro. Se supuse. Două zile
colindă orașul cu mîțele în traistă distribuindu-lc la
vechile prietene și la fostele tovarășe de concină pră-
dată și de maus ale cucoanei Elencu.
Această ultimă ispravă contribui la convingerea
tuturor că biata cucoana Elencu, după ce-a strîns banul
cu zece noduri o viață întreagă, și-a lăsat averea pe
mina unui căpcăun.
Matusalem, alias Pufuleț, fusese de la început sortit
aceluiași aprig destin. Dar cu o tenacitate eroică și cu
un instinct de orientare demn de rubrica „curiozităților
din toată lumea", de la ziarul Depeșa, știu să scape în
fiecare dimineață din orice captivitate și să revină fidel
132
la vechiul domiciliu, devastat și stăpînit de nevrednicul
uzurpator.
Cînd se trezea și deschidea cehii, Georgei Galea
lua contact cu realitățile din afara, lovindu-se de pri-
virea neclintită și mustrătoare a ochiului unic de motan.
Suna.
— Mătușă Frăsîna, iar a venit jigodia L. Adu-Î
încoace și dă-mi vesta. Acum hotărît ii fac capătul, ii
torn otravă pe gît și se termină cu istoria asta...
Motanul privea indiferent cu singurul ochi rece
și secular.
S-ar fi spus că el știa mai bine decît mătușa Fră-
sîna că nimeni nu poate fi otrăvit cu un ceasornic dc
buzunar.
Dar baba Frăsîna se căina, cerînd ammarea exe-
cuției pe mîini mai bune, într-un mai depărtat și inac-
cesibil surghiun. Asasinarea lui Pufuleț lua pentru
dînsa proporțiile celei mai odioase crime și impietăți.
Motanul se bucurase dc deosebita favoare a cucoanei
Elencu, era „copilul* ei cel mai iubit, fusese acceptat
pînă în ceasul morții pe patul de boală al răposatei.
Execuția violentă a acestui ultim orfan ar fi făcut-o să
se răsucească în mormînt. Și baba Frăsîna îl purta în.
sac întunecos pînă la altă cucoană, de Ia cealaltă bari-
eră^ a lașului, cu rugămintea să-i țină închis cu șapte
lăcăți, fiindcă altfel „nebunul* îi face sama. A doua
zi motanul era prezent Ia post, fixîndu-și patronul cu
privirea unicului ochi, demonic și rece.
Atîta statornicie dezarma intențiile motanuci.de ale
lui Georgei Galea.
Pufuleț fu acceptat în inventarul succesiunii, bote-
zat cu numele mai potrivit vîrstei și chipului, și lăsat
să stea de planton pe biroul cu cărți. Georgei Galea
își spunea că are și el acum, ca Maximilian Ștaic, un
suflet rob și mut, care să facă onorurile de gazdă acasă,
cînd se întorcea dimineața din „Paradis*, împleucindu-se
pe atîtea cărări, îneît ca să umble pe toate i-ar trebui
picioare de miriapod.
133
Cu deosebirea că, pe cînd Cerber era o javra pol-
trona și lipsită de demnitate, de^onorîndu-și stapînul
și neamul, Matusalem, ca un adevărat patriarh, știa să
se facă respectat și temut. Aceasta o înțelese într-o zi
și Cerber, cînd în raziile sale pe la debitele de consum
și pe la locuințele amicilor lui tata Max, împins de o
nefericită inspirație, nimerise în biroul unde trona
Matusalem.
Se prelinsese pe ușa deschisă, inocent și fără griji,
dînd din coadă și adulmecînd cu nările încotro s-ar
afla bucătăria. Expulzarea a fost sumară. Motanul s-a
ridicat zburlindu-și coada flendurită ca un glorios dra-
pel, trecut prin crunte și victorioase războaie.
S-a ridicat, s-a zburlit și l-a scuipat.
Cerber continua sa dea din coadă, demonstrîndu-și
cît putea mai slugarnic intențiile pacifice. Erau două
cozi față-n față, reprezentind două caractere și două,
concepții opuse de viață. Coada lui Cerber, muiată ca
un sparanghel fiert, impersonală și laș lingușindu-se ;
coada lui Matusalem, bîrzoiată si belicoasă.
Matusalem scuipa. Cerber se lingea.
Poate mai mult dc dezgust, pentru o atît de mișel-
nică gudurcală și lipsă de caracter, dccît dintr-o tactică
de luptă. Matusalem a descins de pe birou, s-a ridicat
în două labe, în poziția de boxcur cu vechi antrenament
și cu cîteva lovituri repezi de gheară, a scos intrusul
din luptă și din casa. Schelălăind, cu nările dîră de
sînge, Cerber țîșni glonț de-a lungul străzilor, pînă în
buruienile tropicale din jurul bojdeucei lui Maximilian
Ștaic, unde, descalificat și deprimat, a rămas ascuns,
pină ce de două ori noaptea cu umbrele sale emisfcrul
nostru l-a învăluit.
Un astfel de motan, chior, veteran dar brav, era
Matusalem.
Și fără îndoială că, dacă nu și-ar cunoaște pute-
rile și nu le-ar ști prea slabe într-o luptă de la început
inegală, tot așa cu zgîrheturi repezi de gheară l-ar eva-
cua din casa cucoanei Eleneu și pe Georgei Gaiea,
134
musafir nepoftit și scîrbavnic stăpîn, care-a adus cu
el urî te năravuri și încă mai nărăviți tovarăși.
Acum se priveau amîndoi.
Georgei Galea pășise în birou cu sufletul golit,
cum se deșertase adineauri parcul cu păuni albaștri.
Motanul dc pe vraful de tomuri deschise ochiul som-
noros și unic, în care era dispreț, dezgust și ură pentru
om. Georgei Galea îl privea cu un altfel de sentiment.
Numai cu neliniște. I se părea că privirea aceasta e un
spion lăsat de fosta-i mătușă, un duh al tenebrelor pus
să-i supravegheze faptele și să-i iscodească gîndurilc.
„Tot am să-1 otrăvesc într-o zi ! hotărî. Aista-i în
stare, cînd dorm, să-mi scoată un ochi ori să-mi muște
beregata
Confruntarea dură mută.
Cel dintîi se plictisi Matusalem, lăsîndu-și pleoapa
pe ochi și pirotind cu nasul în scoarța violeta a unui
cod. Georgei Galea încercă să citească. Zvîrli cartea
după cinci minute. Vru să înceapă o scrisoare mena-
jerei de la casa părintească din București, strada Săl-
ciilor 17 bis, care, conștiincios, în fiecare săptămînă
trimitea un amănunțit raport, în care îi cerea veste
cînd se întoarce, ca să-i aicriscască odaia ; cerneala era
uscată pe fundul călimării, penița ruginită.
Se gîndi să sc ducă în camera lui Emil Ciugolea,
unde avea să afle cerneală și penițe cu prisosința. Dar
își luă scama că are să-1 tulbure dc la lucru poate in
clipa cea mai sacră a inspirației. Căci așa fusese înțe-
legerea între dînșii, și numai așa Emil Ciugolea primise
prietenească invitare să se mute și să-i țină tovărășie
în casa, slavă Domnului, destul dc încăpătoare a cucoa-
nei Elencu. Sc muta, și de la zi întîi începea întîiul
capitol al întîiului volum din primul roman în trei
volume. Cu o singură condiție : Georgei Galea sa-i res-
pecte ceasurile de lucru și să nu-1 ispitească la toate
netrcbnicile lor petreceri, de oameni carc-și ucid timpul
fiindcă n-au ce face cu el. Și, mai ales, să nu-j tot
iscodească în fiecare zi, cît a scris, unde a. ajuns și cc-i
135
fac perscmagnle... Să-l lase să trăiască singur cu ele,
să le crească, sa le urmeze. Cînd va crede că a încheiat
0 parte destul de cuprinzătoare de capitole, are să Ic
citească singur. Are să-i cheme pe toți și are să le
citească.
Zi iutii trecuse. Emil Ciugolea se închidea în fie-
care după-amiază în camera lui, orînduită cu tot con-
fortul unui laborator de creație, și patru, cinci, șase,
uneori șapte ceasuri lucra cu zor. Despre misterioasa
elaborare a operei nu sufla un cuvînt. La întrebările
din ochi, ducea degetul la buze : „Ssst ! aveți să vedeți !“
Și toți așteptau să vadă, inconjurîndu-1 cu un început
ae respect și de admirație.
Georgei Galea, în conștiința nevrednicei sale inu-
dHtăd, se simțea consolat de faptul că așa, cel puțin,
contribuie la zămislirea unei opere capitale pentru lite-
ratura româneasca. Posteritatea va judeca și va ține
socoteală cînd va. că dacă a fost cu putință să ia ființă
cel dintîî roman moldova! ah, în trei volume și în manie-
ra lui Tohtoi dinainte de a se ramoli, lucrul se dato-
rește în mare parte și lui, obscur și anonim muritor,
care, ca im modest Mecena, a pus autorului la îndemîna
toate condițiile prielnice unei asemenea vaste și nepie-
ritoare creații.
Spunîndu-și aceasta, Georgei Galea deschise, din
nou cartea și începu sa citească. Deschise ochiul pc
jumătate k fișîitul foilor și Matusalem, pc urmă îl
închise b loc, cu o indiferență ironică, mai crudă decît
tclrba șț compătimirea»
își cunoștea acum stapînul și știa cît durează
lectura Iul
îmr-adevăr, după cinci minute, Georgei Galea își
dădu seama ca a întors trei foi fără să prindă nimic
din înțelesul literelor. Pc dinaintea ochilor îi juca
viclean stolul alb de fete din parc ; Alina legănîndu-se
lin pe scaunul cu tălpi curbe... Ce fel de ochi o fi avînd
Adina ? Desigur, albaștri... Sau poate mauve. Mauve ea
136
florile discrete și triste, ca florile decolorate, în care
și parfumul e parcă decolorat.
întoarse foaia îndărăt, să înceapă lectura de la
capăt, cînd i se păru că din odaia lui Emil Ciugolea
răzbate un zgomot bizar și ritmic, ca un horcăit.
Da. Exact ca un horcăit.
Cuprins de un fulgerător presentiment, sări în
picioare și zvîrli cartea atît de departe, îneît Matusaiem
tresări și, deschizînd ochiul, privi cu mirare la acest
acces de energie anormal. Era sigur că lui Emi! Ciugolea
îi e rău. O congestie ori un acces de inima : în orice caz,
ceva înfricoșat. De trei săptămîui, cu viața pe care o
duce era de așteptat. 11 pîndca surmenajul. Noaptea,
la Paradis General pîna în zori. Ziua, la lucru, neclin-
tit atîtea ore, în fum de tutun și în încordarea creației.
Debil cum e. nici o mirare că plătește atît de repede,
cu inima sau cu creierul, efortul suprauman și prea
brusc.
Toate le văzu și le gîndi Georgei (jalea, cu iuțeala
vertiginoasa a funestelor presimțiri, în spațiul scurt cit
îi trebui sa ajungă de la biroul lui Matusaiem pînă la
ușa lui Emi! Ciugolea. Ba încă mai avu timp se gîn-
dcasca la adresa unui medic, la ajutoarele imediate ;
comprese de gheață, săruri, amoniac, eter — „pentru
congestie, bolnavul trebuie culcat orizontal, ori ridicat cu
capul în sus ?u. Și tot în aceleași scurte clipe, recunoscu
întîia oara cît de adevărat va fi fiind că înecații, în
momentul cît se scufundă, au răgaz să-și revadă instan-
taneu, într-o oglinda cu un milion de fațete, întreaga
viața.
întotdeauna ideea aceasta i se păruse absurda și
convențională.
Acum o trăia.
Deschise ușa, întiorat dinainte de zguduitorul spec-
tacol : Emil Ciugolea căzut cu fruntea pe masă, sau
lunecat jos în spasmuri, sau cercînd zadarnic să-și smulgă
gulerul care-1 sufocă...
137
în prag sc opri nedumerit. Scaunul și masa erau
goale. „S-a tîrît căutînd ajutor... aer... apă !...“ gîndi
Georgei Galea cu. aceeași promptă viteză. Și păși pînă
în mijlocul camerei.
Dc cealaltă parte a mesei, pe divan, Emil Ciugolea
zăcea, lungit, cu fața în sus, cu gura căscată... Dar nu
horcăia.
Sforăia.
Sforăia aproape tot atît dc patetic ca Ionel Florinei,
cu gemete prin somn, cu sughițuri, cu șuierături subțiri
și dintr-o dată cu note joase, dc bas. Pc fața asudată și
lipicioasă, la. colțul gurii sc adunaseră muște, atrase ca de
craterul unui vulcan cu miros dospit dc mîncăruri. Emil
Ciugolea sc apăra prin somn, cînd ridicînd mina pe jumă-
tate, cînd mișcînd buzele gîdilatc, cum s-ar fi strîmbat în
batjocură Ia Georgei Galea, rîzîndu-și dc prosteasca lui
spaimă.
Iar Georgei Galea descoperi atunci prin proprie
experiență că omul e un animal absurd, inconsecvent
și crud. Cu o clipă înainte sărise cuprins dc panică,
îndurerat pe nevăzute dc nenorocirea care i-a lovit
prietenul. Acum, dezamăgit, îi făcea parcă o vină că
în loc să sc lupte cu agonia, zvîrcolindu-sc într-o baltă
de sînge, sănătos tun, sc lupta prin somn numai cu
inofensivele muște.
înaintă hotărît să-1 trezească, zguduindu-1 ca un
procuror cînd deșteaptă condamnatul în zorii execuției.
în treacăt văzu topul de hîrtie frumos orînduit
pe masă, penițele proaspete, tot materialul prim pentru
confecționarea marelui roman, pus în evidență, cum se
cuvine, într-un laborator de creator ordonat și metodic.
Această mărturie prezentă și de-o mută elocință a mun-
cii eroice, pentru care Emil Ciugolea se izola în fiecare
după-amiază dc restul universului, îl înduioșă. Cu o
vinovată indiscreție, Georgei Galea se opri să răsfo-
iască manuscrisul și să vadă pînă unde a ajuns autorul
înainte de a cădea în catalcpsic.
138
Pc prima foaie, cu litere de cea mai frumoasa
caligrafic, sc afla scris :
	Emil Ciugolea SUFLETE PĂRĂSITE Roman în trei volume Volumul 1
într-un oraș trist a fost odată...
	Capitolul I
Copilăria lui Dinu Rămurcanu
Manuscrisul sfîrșca aci.
Urmau cîteva sute de pagini albe care ar fi putut
să continue pînă la cîtcva mii.
Emil Ciugolea gemea prin somn, luptînd cu duhu*.
i de nevăzute și vrăjmașe creației.
CAPITOLUL IX
Căldura mare
Piața Unirii. Arșiță tropicală.
Daca te uiți atent, observi că statuia lui Vodă
Alexandru Ion Cuza și grupul sfetnicilor dimprejur
parca s-au moleșit de încropeală și lasă să le curgă
brațele ca o brînza bine făcută. Un duș energic i-ar
deștepta brusc din toropeală, făcmdu-i să ridice mai.
semeț capetele și să privească mai ager spre colțul
străzii pe unde vin trăsurile de la gara.
Dar nici un suflet milostiv nu se îndura să apuce
un hurtum cu împroșcarea de apă răcoritoare, iar din-
spre gară nu înaintează nici un vehicul.
Birjile, fără clienți, se mișcă leneș, iară nici o
direcție și fără nici un scop. Ba, cu un scop, da. Caută
umbra îngustată sub soarele vertical. Vagabondează în
zigzag, ca muștele pe o farfurie prea mare și goala.
Cînd au descoperit fîșia de oază umbroasă, într-un
ultim avînt, birjarul și calul zvîcnesc ca expulzați de
un sughiț sa uzeze de dreptul primului ocupant. Abia
au ajuns, și calul începe a moțăi în trei picioare. Bir-
jarul s-a topit, lunecînd sub umbrela făcută dintr-un
jurnal. Toată piața are aspectul unei cetăți adormite
140
prin vra^a unui blestem cu principesa împietrită undeva
mtr-un [mid de parc, așteptînd prințul șarmant și
Liberator.
* Aceasta și-o spune și Emil Ciugolea, la masa lui
ia Berăria Azuga, unde a rămas în față cu un
W gol,
— Ce plictiseală ! monologhează cleios.
Șu ostenit de acest efort, cu pălăria de pai pe
m°Caie si el, ca birjarii, caii, sfetnicii lui Cuza
\ odă și chelnerii care au ațipit pe marginea scaunelor,
apa.rmdu.-se de muște cu șervetul profesional.
- - Ce plictiseală ! Ce teribilă plictiseală ! Tresare
mai. energic, batînd cu pumnul în masă. Japon ! Un
Up rece. Cel mai rece țap din Europa !
— Vm-nec-ee ! anunță chelnerul numit Japon din
pricina mutrei asiatice, dc samurai gata să-și facă hara-
chiri la cea mai mică mustrare a Mikadoului.
Dar cu vlaga epuizată de această sforțare eroică.
Japon nu s a mișcat de pe scaun și a ațipit mai departe,
cu capul spinzurat, ca un japonez de cîrpă umplut cu
tărîțe. Probabil în șemiconștiența somnului, cînd nimic
nu apare .irealizabil, nădăjduiește că în acest veac al
mașimsmului țapul cel rece și fără seamăn în Europa are
să pornească singur de la tejghea, să se prezinte la
datorie brumat și gulcrat.
De ahkl, consumatorul a uitat și el că dorise
ceva.
A adoram mai cu temei, întîi cu bărbia sprijinită
ui pumn, mai pc urmă cu ea lunecată-n piept. Aceste
mișcări descendente au periclitat complet echilibrul
pălăriei de pal.
O după pălăria s-a menținut agățată cu ultima
nădejde de claia de păr, apoi, renunțînd, s-a rostogolit
pc masa, .șt de pe masă, jos. Dormind, Emil Ciugolea,
cu o chemare discretă a degetului încîrligat, îi face
semn prin vis să vie îndărăt. Pălăria cu gura căscată
m sus nu pricepe ori nu vrea să sc supună. (Se știe
141
că nu ^exista jîc Tume pălărie mai încăpățînată și mai
stupidă ca pălăriile de pai.)
Dorin toți. Dorm și asudă. Alexandru Ion Cuza,
cu mîna^ întinsă, cere unui sfetnic o batistă să-și
șteargă nădușcala.
SI etnicii il sfătuiesc sa-și lepede man tia, iar unul
se oferă să coboare și să cumpere o umbrelă, dacă gal-
benii și zloții de pe vremea lor mai au cumva curs
în țara Moldovei.
l-a auzit atît de lămurit vorbind Emil Ciugolea,
incit a deschis ochii să-i surprindă, hotărît să treacă
numaidecît discuția aceasta în romanul său în trei
volume. Dar Vodă Cuza și sfetnicii au tăcut, rcluîndu-și
pozițiile și gravitatea lor de bronz, cu acrul prefăcut
că nici usturoi n-au mîncat și nici gura nu le miroase,
ca de o pildă lui Emil Ciugolea, care mai simte încă o
boare suavă de mujdei venindu-i pe gît după rasolul
de găină de astă-noapte.
— Am început să visez ! constată cu simplitate
viitorul romancier. Japon ! berea ! Am comandat un țap
de-un an...
— Viii-nce-cee !
Vine cu pași tîrșiți. Și e un țap, deprimat și el de
teribila caniculă, fără guler, clocit și asudat.
— Asta-i porcărie, nu bere ! declară romancierul,
după ce a deșertat porcăria pînă la fund.
Japon n-arc spirit de contradicție de două parale.
De aceea nu susține cîtuși de puțin, împotriva evidenței,
că ar fi servit cumva bere și nu o porcărie. Ca o diver-
siune, binevenită însă, anunță :
— Iaca și Cerber a lui conu Max... I s-a lungit
limba de-un cot, săracu !
într-adevăr, Cerber, cu panglica roșie a limbii
atîrnînd de-un sfert de metru, inspectează conștiincios
localurile de consum. A fost la „Ermacova, unde s-a
căpătat cu o jumătate de duzină de capete de țîri. Acum
traversează la berărie, să sc răcorească poate cu un
șpriț de la gheață.
142
L-a văzut pc Emil Ciugolea, și, binecrescut, se
abate clin drum să-i dea ziua bună, clătinînd din coada
și lingîndu-i fără demnitate gheata.
— Ce faci, măă păcătosule ? îl întrebă romancierul
cu dispreț.
. — Bine mersi ! răspunde Cerber dînd din coadă,
fericit de atenție.
— Undc-i Max ?... De trei zile nu se vede, continuă
mai departe interogatoriul.
Cerber a stat din coadă și privește consternat în
toate părțile, spre lumea largă, gata să strîngă din
umeri, dacă ar avea umeri.
— Nici cu nu știu... De trei zile a dispărut și n-a
mai dat pc-acasă...
Dacă ar putea vorbi, și-ar exprima totuși o părere.
Nu c sigur, dar cunoaște o pistă prețioasă. Acum trei
zile a venit Costăchcl Andricș cu trăsura, au stat mai
mult de vorbă în bojdeucă, de unde a auzit larmă de
glasuri întarîtate. Pc urmă au ieșit amîndoi, s-au urcat
în trăsură, și de atunci Maximilian Ștaic dus a fost.
Chiar cu mintea lui dc cîinc comun și analfabet, fără
nici o prealabilă educație dc cîine polițist, și tot cugetă
că trebuie să fie o legătură între discuția aprinsă din
bojdeucă și dispariția stăpînului.
Ar vrea să o spună aceasta și nu-1 ajută glasul.
Dă din coadă, uitîndu-sc mai stăruitor spre direcția dc
unde apare și unde dispare Costăchcl Andricș, dincolo
de barieră, la conacul unde n-a pătruns încă nimeni.
— Să-l căutați acolo numaidecît ! insistă, sublini-
indu-și părerea cu clătinările cozii.
— Hai marș ! Ești o potaie idioată ! îl alungă Emil
Ciugolea.
Neînțeles și scîrbit de atîta ingratitudine, Cerber
a intrat în berărie, cu coada între picioare, să-și milo-
gească tainul. Emil Ciugolea a adunat, în sfîrșit, atîtca
puteri cîte îi trebuiau să se aplece și să-și ia pălăria
de jos-
143
Cînd a ridicai ochii și i-a aruncai din uou^ in
piața goală, o neașteptată arătare i-a tresă hat inima
de bucurie.
Dinspre gară, Ionel Florinei apăruse, mir-o mina
cu pălăria și cu germanele de geamantan, iar cu cea-
laltă, înarmată cu o batistă tamponîndu-și sudoarea.
Apariția fu salutată și de sfetnicii lui Alexandru
Ion Cuza de pe soclu. Păreau că pe el d așteptaseră,
uitîndu-se de atîta vreme spre capătul străzii. Acum,
cînd îl vedeau sosind, răsuflaseră ușurați și începură
să mai privească și în altă parte.
Ionel Florinei înainta asemeni colosului, de la
Rodhos, de-a curmezișul pieții, oprindu-se să schimbe
geamantanul și pălăria dintr-o mină în alta, ca sa poala
șterge cu batista fluviile de sudoare și de pe celalalt
vast emisfer al figurii.
în urmă-i se tîra o birjă goală, oprindu-sc și por-
nind după cum se oprea și pornea uriașul.
Poate îl aștepta să ostenească și să ia, în sfirșit,
hotărîrea să apeleze la un vehicul cu tracțiune animală
pe asemenea dogoare. Sau, poate, mai degrabă, îl aștepta
să poposească, și atunci, cal, birja și birjar, să tragă
cu toții la umbra lui și să se dosească de arșiță.
Insa Ionel Florinei înainta. încet, dar sigur. Lingă
statuia lui Vodă Cuza se opri să aleagă o direcție. Ser-
viabil din lire, ar fi oferii cu siguranță batista celui
dintîi Voievod al Unirii daca ochiul lui mic și ager in
culcușul de grăsime roză n-ar fi descoperit tocmai în
clipa aceea pe Emil Ciugolea, făcîndu-î semnalizări
disperate de la masa berăriei.
— ...milache ! pițigăi bucuros glasul de soprană.
Și înainta, trăgînd după el umbra, șî în urma
umbrei, birja, în căutare de adăpost.
— Ce Iaci, măăă... romancierule ? întrebă, intm-
zînd mîna, cu același ton cu care adineauri Emil Ciu-
golea se adresase lui Cerber : „Ce faci, măă păcătosule
144
Emil Ciugolea înlocui răspunsul cu un gest mur,
dar elocvent, de surmenat care nu mai arc alta scăpare
decît sa intre imediat într-un sanatoriu.
întrebă la rindul lui :
’— Dar tu, de unde vii, dragă ionel ?
— De la gară...
-- Este vreun tren? Curios. Nu știam că s-a
înființat un tren la ora asta.
— Nici nu este. Am sosit cu trenul de unu.
— Măi-măi-măi ! Și ți-au trebuit două orc ca sa
ajungi dc la gară pînă în Piață? se mira sincer roman-
cierul, deși din firea lui nu prea era om să se mire
de ceva.
— Ei, aș ! O două ore ! Am adormit în compar-
timent și m-am trezit adineaori. M-am trezit tras pe
o linie moartă... Pot spune că am avut încă mare noroc.
Dacă mai dormeam o jumătate de ceas, porneam îndă-
răt la Pașcani.
Povestind, Ionel Florinei și-a ales un scaun solid
pe picioare și s-a așezat cu geamantanul pe genunchi.
Acum, cu amîndouă mîinile libere, putu proceda la o
mai amănunțită și totală exterminare a sudorii. Pentru
a duce la capăt operațiunea, renunță la batistă și apucă
un șervet dc pe masă, care în două minute fu numai
bun de stors și de întins la soare.
Fericit și dezbumbiat la toți nasturii, Ionel Flo-
rinei surîse suav ca un norocos navigator ajuns la
liman.
— Și ceilalți... Unde sînt ceilalți ? întreba arun-
cîndu-și din treacăt ochii pe lista de bucate.
Emil Ciugolea făcu un gest larg spre lumea vastă.
— Naiba să-i ia. Parc-au intrat în pămînt.
— Ei, asta-i! refuză să creadă Ionel Florinei ca
atîția oameni pot dispare subit în pămîntul uscat coș-
covă, de atîta secetă.
De aceea o luă mai metodic, cu apel nominal:
— Max ?
•— îți spun că de trei zile a intrat in pămînt...
145
10
— Costăchel Andrieș ?
— Nu l-am văzut de-o sap lamina...
— Panait ?
— La vie... La București. Știu eu?... Tot de-o
săptămînă n-a dat nici un semn.
— Lu?...
— Am văzut-o alaltăscară cu un licean, într-o
birjă cu coșul ridicat... îi sezonul trufandalelor.
— Și prietenul tău, Georgei Galea ?...
— Vai de capul lui... Să nu mai vorbim dc el.
— Dar ce i s-a întîmplat ? se sperie Ionel Flo-
rinei, pregătindu-și geamantanul, în pornirea sa gene-
roasă să-i alerge intr-ajutor. A dat vreo nenorocire
peste el ?
— Cea mai marc... E pierdut, săracul !
— Ți-țî-țî ! sc miră dînd din cap cu jale și luînd
șervetul să usuce alt transport de sudori. Bietul băiat !...
Și ce i s-a întîmplat, frate ?...
—• Ce i s-a întîmplat ? I s-a întîmplat că c cel
mai mare imbecil, și atunci nu putea să i sc întîmplc
decît ceea ce li se întîmplă tuturor imbecililor de pe
lume.
Ionel Florinei își pierdu răbdarea și, aruneînd șer-
vetul mototol pc masă, reteză aceste inutile considcra-
țiuni filozofice cu cel mai pițigăiat glas cu putință :
— Ia ascultă, măă romancierulc !... Cc-mi tot Vor-
bești în cimilituri pe căldura asta ?... „I s-a întîmplat
ce se întîmplă celor care trebuie să li sc întîmple../'
Asta s-o spui în romanele talc. Mie să-mi vorbești
românește. Ce-i cu Georgei Galea ? E bolnav ?... Un
accident ? I s-a întîmplat o nenorocire în familie ? L-ați
ofticat cu bețiile voastre ? Dacă ți-c prieten și i s-a
întîmplat ceva rău, cum dc stai atunci aici ca un nesim-
țitor și nu ești la datoria ta dc prieten ?
Emil Ciugolea, insensibil la aceste aspre admo-
nestări, continua să clătească drojdia de pc fundul
țapului de bere unde înota o muscă în zvîrcolirile ago-
146
niei. Cînd musca, în sfîrșit, credea ca a ajuns la țărm,
începînd să urce faleza de sticlă, Emil Ciugolea înclina
țapul, și în această mișcare articifială de flux și reflux,
o aducea în mijlocul lichidului clocit, cu o sadică și
asasină plăcere.
Nu încetă decît atunci cînd musca renunță la
luptă, sucombînd fără glorie, victimă a propriei sale
imprudențe și a cruzimii umane.
— Dragă Ionel, vorbi împingînd țapul — care nu
mai prezenta acum nici un interes —, trebuie să știi că
la ceea ce i se întîmplă lui Georgei Galea nici un
prieten nu-i poate fi de folos... El e ca musca asta,
care s-a înecat în drojdie chioară...
— Iar începi? Iar începi cu „i se întîmplă ce tre-
buia să i se întîmplc celor care li se întîmplă../1 ? Vor-
bește scurt și românește, că acuși te înșfac de fundul
pantalonilor și te proiectez basorelief pe statuia lui
Cuza!...
Emil Ciugolea nu se ofensă și nici nu se sperie,
fiindcă știa prea bine că violența lui Ionel Florinei n-a
fost luată niciodată, dc nimeni, în serios. Răspunse,
așadar, din bunul său plac și nu sub teroarea ame-
nințării.
— I se întîmplă lui bietul Georgei Galea că-i
îndrăgostit, na! îndrăgostit ca un măgar... Dezgustător
și ridicol... Toată ziua calcă-n nori. Seara la chef,
plîngc, de ne strică toată petrecerea... A ajuns un fel
dc Costăchcl Andricș : „z\sta-i cea din urmă seară11.
Ionel Florinei răsuflă ușurat.
— Japon ! strigă. O halbă și ceva gustări. Șnel •
Apoi, întoreîndu-se către romancier :
— Și ca să-mi spui o idioție ca asta, mă perpelești
aicea de-un sfert de ceas ?... Altădată să știi că te iau
de guler și te agăț în cuier, tocmai pe firma lui
Ermacov.
Emil Ciugolea rîse cinic la asemenea amenințare
inofensivă. Ionel Florinei constată cu acest prilej că
romancierul a ospătat recent o mîncare abundentă în
147
10*
usturoi. Aceasta-i deschise pofta care ațipise toropita
pînă acum de căldură și de alarma nenorocirii care-I
lovise pe Georgei Galea. întrebă laconic, cu mare
interes :
— Rasol de găina, sau pană de somn ?
— Găină...
— Ei, bravo ! aprobă mai fericit de această veste
decît dacă ar fi aflat că prietenul a încheiat primul
tom al primului roman în trei volume.
Un timp tăcu, aruneînd o privire strategică far-
furiei dc gustări, servită de Japon cu cîte o mostră
din fiecare specialitate a galantarului. Deșertă halba
dintr-o înghițitură și cu arătătorul făcu semn mut și
imperativ chelnerului s-o înlocuiască.
Cînd termină, își înfășură toată figura sub șervet,
așteptînd, ca prin osmoză, surplusul de lichid al porilor
să treacă în pînză, pe urmă gemu cu satisfacție :
■— Acum, dragă Emilache, merg la tine, mă spăl
și mă bărbieresc, mă schimb și pornim undeva să mîn-
căm. Gustările astea mi-au deschis o foame teribilă.
La .„Paradis", trebuie să sc afle niște pui înfricoșați,
îți spun drept, pui la frigare ca la „Paradis" și castraveți
murați ca la Solomonică n-am găsit în toată lumea.
Hai să-l luăm și pc Georgei Galea ! Mincarca și bău-
tura sînt cel mai bun antidot al amorului. Ce zici,
îl agățăm ?
— Păi chiar la el mergeam. Nu știi că m-am mutat
la el ? Și el s-a mutat în casele coanei Elencu.
— Ei bravo ! aprobă încă o dată Ionel Florinei.
Accasta-i o idee minunată.
Și cu o bruscă îngrijorare :
— Cred că ușile sînt ceva mai largi ca la cușca
ta de sticleți ?
Emil Ciugolea schiță cu mîna în spațiu dimensi-
unile unor uși uriașe în care să încapă statuia lui
Cuza Vodă, cu soclu cu tot:
— Te cred.
— Ei, bravo ! Bravo ! De cînd v-ați mutat ?
148
— Acuși se împlinesc două luni. L-am adus și pe
Matache Stulpican, pictorul. La toamna facem o revistă
literaro-artistico-socială. Ți-ai închipuit tu ca Georgei
Galca arc talent ? Dar talent extraordinar de critic. Are
să-i taie pe toți. Păcat că s-a prostit tocmai acum.
El pune banii și face critica literară. Matache Stul-
pican face coperta și vignetele. Eu lansez revista cu
romanul meu. Arc să fie cel mai important eveniment
literar clin ultimii zece ani. îți spun însă încă o dată :
păcat că Georgei s-a prostit tocmai acum. Băiat inteligent,
spirit critic din cele mai fine, parale — parale ! Tot
ce-i trebuie să lie fericit. Și sa-i cada pacostea pe
cap, așa, din senin ! Dragă Ionel, să știi de la mine,
omul e un animal plin de surprize.
Ionel Florinei respinse tot universul dinaintea lui
cu un gest sceptic :
— Mie mi-o spui ?
Le urmă, cu o foarte legitimă curiozitate, vru
să afle :
- - Și ea, în definitiv, cine-i, ma rog ?
— Aici e toată nenorocirea. Mai rău nici nu putea
să cada... E Alina Bogza, fata lui conu lordache Bogza,
senatorul.
Ionel Florinei închise un moment ochii mici îngro-
pați în osînză, să se izoleze dc- restul umanității și să
revadă, din plin, numai întreg arborele genealogic al
Alinei Bogza.
Rezultatul examenului agravă cumplit cazul lui
Georgei Galea. Neamul Bogzeștilor era vechi de cînd
Moldova. Arborele genealogic apărea gigant și secular,
cu rădăcinile in cronici, și pe lingă el, copăcelul lui
Georgei Galea abia se zgrepțăna, mic și ghimpos, ca
un pui democrat dc măcieș. Iar lordăchel Bogza era,
după știința tuturor, un bătrîn aprig și fălos, care n-ar
fi admis nici în ruptul capului o infamă mezalianță.
Amorul lui Georgei Galea se născuse sub steaua ideilor
tragice și neîmpărtășite.
149
—- Bietul băiat ! fu concluzia lui Ionel Florinei,
în împrejurări de aiestea, numai cui pe cui se scoate.
Sa-i căutăm altceva... Și cu, carc-1 credeam foarte aprins
după Lu.„
— Ce Lu ? De unde Lu ? Care Lu ? Dac-a r fi Lu !...
Lu se juca cu el, cu mița cu șoarecele... El era șoarecele,
și ea mița. Iar acum să vezi nostimada ! De cînd Lu
a aflat că s-a îmdrăgostit dc alta, și încă dc-o fată
din lumea marc, acum ca îi dă tîrcoalc și cl face
mofturi. Ea c șoarecele, și el pisica. Omul c un animal
plin de cele mai infecte surprize... Japon, plata !
CAPITOLUL X
Unde se arată slut la Prut
Georgei Galea nu arătă nici mirare, nici bucurie
la apariția prietenilor. Absent de la cele pămîntești, în-
tinse o mînă moale din care se lichefiaseră toate oasele.
Surise amar, ca un bolnav condamnat irevocabil,
primind vizita rudelor și cunoscuților, înainte de a
semna testamentul și de a se întinde în patul agonici.
Era tras la față, cu ochii adînciți în orbite, cu pielea
galbcn-verzuic. Asculta distrat întrebările și răspundea
monosilabic: Da ! Nu ! Poate ! Știu cu ? Crezi ?
Ieșea pc peron, se înălța în vîrful picioarelor pe
soclul de piatră, să privească în parcul cu păuni albaștri,
sc întorcea îndărăt să se plimbe în încăpere ca într-o
cușcă prea strimtă, rozînd între dinți un lemn de
chibrit.
Cînd lemnul sc termina, alegea altul din chibri-
telnița.
S-ar fi spus că întreaga-i ființă era concentrata
în această nouă pasiune de chibritofag.
Matusalcm, de pe colecția de jurîsprudențe, îl
urmărea ironic, cu ochiul îngustat și sur.
151
în parcul• dc alături. Georgei Galea înțelesese că
se pregătea ceva neobișnuit și încă nu putea pricepe ce.
Alergau slugile, cărau pachete din oraș, scuturau
haine înșirate la soare; întîia dată în două luni, lor-
dache Bogza nu-și respectase programul care-1 mîna
și-l aducea cu precizie cronometrică de la Jockey-Club,
unde juca la aceeași masa, aceleași partide de bridge,
cu aceiași parteneri, consumînd același număr ele cafele
și fumînd aceeași duzină de țigări.
Emil Ciugolea făcu un semn elocvent cu degetele
în jurul capului către Ionel Florinei, pro fi tind de clipa
cînd Georgei Galea ieșise din nou la observatorul de
pe peron. Tradus în cuvinte, semnul întreba : „Te-ai
convins ? S-a țicnit rau de tot, săracul !w Ionel Florinei
răspunse tot pe mutește, din ochii mici : „Ai răbdare.
Poate încă nu-i pierdut... Trebuie să mai încercăm ceva../
Apoi, ridieîndu-se din divanul care gemu din
resorturi* apucă motanul de ceafă și-1 ținu suspendat
să-i cerceteze țîfnoasa făptură cu de-amănuntul :
— Și lighioana asta de unde naiba ați mai scos-o ?
Uite la dînsul ! Uite la dînsul ce mutră are ! Privește
de-a coasta, parcă-i Ion Vodă cel cumplit...
Atîrnat în spațiu de pielea prea largă, Matusalem,
chiar din această poziție incomodă și umilitoare, nu-și
pierduse nimic din mînioasa gravitate. Continua să
privească din înălțime cu singurul ochi încruntat, poate
ca Ion Vodă cel cumplit, poate ca Bogdan cel chior.
— Tot nu-mi spui de unde l-ați căpătat! stărui
colosul, depunîndu-1 pe vraful de cărți. L-ați cîștigat
la loterie, ori îl țineți să ia premiul întii, cînd s-o face
concurs pentru cei mai pociți motani din țara Mol-
dovei ?
Emil Ciugolea lămuri sublim :
— Face parte din inventarul succesiunii. Dar ai
să vezi... Aista are să fie geniul rău al lui bietu Georgei;
mai rău decît Alina Bogza. Am cu, așa, o presimți re...
152
— Hm ! jivina dracului ! se mira mai departe
Ionel Florinei, uitîndu-se aplecat la geniul infernal ca
la o monstruoasă curiozitate a naturii.
Motanul îl măsura la rîndu-i din cap pînă-n
picioare și, cum pe el nu-1 impresionau proporțiile
anormale, găsi că noul-venit nu prezintă nici un interes,
cu fața lui cît o lună plină, cînd se înalță peste acope-
rișuri în săptămîna brînzci. îi întoarse ostentativ spa-
tele, vîrîndu-și botul zdrelit de cicatrici în scoarța
violetă a tomurilor.
Emil Ciugolea, înlocuind stăpînul desprins dc la
grijile și obligațiile terestre, își asumă rol dc gazdă,
conducînd musafirul în camera lui și la baie.
Drumul era prin „atelierul* lui Matache Stulpican.
Pictorul le întinse mîna unsă dc văpselc și reveni îndată
la pînza dc pc șevalet.
Era păros din cale-afară, negru, bărbos, pletos,
deșirat și mut, să-i scoți vorba cu cleștele. Nu mai
încăpea nici o îndoială că toată vlaga îi era suptă dc
exuberanța sistemului pilos, care-1 devora, să sc hrănească
asemeni vîscului înfipt lipitoare în scoarța stejarului.
Ionel Florinei constată cu uimire că pictorul, pe
asemenea arșiță, care muia asfaltul, închis în casă,
zugrăvea o superbă iarnă, cu nămeți cît omul și vîr-
tejuri ghețoasc dc viscol. De altfel, Matachc Stulpican
avea teoria lui. El nu picta niciodată după natură.
Natura și modelul îl incomodau. Iar ca să sc degajeze
desăvîrșit de orice influență exterioară, vara picta
peisagii dc iarnă ; iarna, caiși înfloriți ; la munte, plaje
marine, și afară, la cîmp, interioruri sumbre și natura
moartă.
Acum pregătea o expoziție cu nădejdea ca din
suma recoltată pe tablouri să plece în Spania, unde
să poată picta peisagii scandinave.
Tăcut și timid, răbda săptămîni întregi cu o ab-
negație de schimnic, mulțumindu-sc cu o coajă uscată
de pîinc și cu un pachet de mahorcă de zece parale,
pentru pipă.
153
Pe urmă, subit, ca la o poruncă irezistibilă, bea
crunt cîtc patru-cinci zile, fără somn și fără întrerupere,
născocind cele mai prăpăstioase glume și nctolerînd sa-i
cadă în cale nici un tablou, bust, fotografie și gravură
de firmă, fără barbă și fără mustăți. Atunci, cu o con-
știință profesională metodică și nestrămutată, scotea
capătul dc cretă-conte din buzunar și proceda la recti-
ficarea naturei. O săptămînă după trecerea lui Matache
Stulpican, firmele lașului, cu eleganți cavaleri zugrăviți
la intrarea croitorilor, cu ciungi și șchiopi încătărămați
în aparate ortopedice, cu surîzătoare frumuseți femi-
nine la magazinele de mode sau la coaforii de dame,
arătau aceeași pereche de mustăți și același barbișon,
brunet și standardizat.
Nu scăpaseră nici portretele de pe pereții casei
și din albumele cucoanei Elencu. Elevi premianți, cu
pantaloni scurți, și eleve dc la Sacre-Coeur, cu mari
cordoane pe fotografii decolorate, sc încruntau acum
cu podoabe virile de tamburi-majori. Iar răposata, din
cadra ovală, privea speriată la casa-i încăpută pe mina
barbarilor, oțărîndu-și buzele într-o superbă pereche de
mustăți și un barbișon ă la Napoleon al III-lea.
Ionel Florinei verifică rezistența și dimensiunile
patului. Se declară mulțumit. însoțit dc nedespărțitu-i
geamantan, trecu în camera dc baie, de unde se auzi,
îndată împroșcarea dușului, și gîlgîite suspine, și de
unde apăru proaspăt bărbierit, rumen și cu guler
imaculat.
Frccîndu-și mîinile bondoace, rosti :
— Eu am o idee...
Emil Giugolea lungi gîtul, aștcptînd.
— Am rămas adică tot la ideea mea... Cui pc cui
se scoate. Trebuie să apelăm la Lu. Pc Georgei numai
Lu are să-l vindece de Alina Bogza. Simplu, ca una și
cu una fac două. Este ?
— Este ! încuviință fără convingere romancierul.
— Atunci ce mai stai ?
154
Emil Ciugolea se ridică de pe scaun, să umble,
ca sa nu mai stea.
Dar mai departe nu știa ce trebuie să facă.
Gigantul clătină capul scîrbit.
— Și asta numești tu imaginație de romancier ?
Ai să scrii romane cînd am să merg cu pe bicicletă.
— Ce-are a face imaginația de romancier și cu
prostiile lui Georgei ? se ofensă Emil Ciugolea.
— Cum ce-are a face ! Apoi, măi imbcrbule, măi
romancicrule, măăăi... (și nu mai găsi un epitet îndestul
dc disprețuitor)... măi crocodilule, dacă c^ti și tu de
acord cu mine că numai Lu îl poate vindeca pc Georgei
Galea, cu atît ai terminat ? Nu trebuie să te duci la
I u și să-i vorbești ? Nu trebuie s-o chemi aici ? Nu
trebuie să punem la calc o masă zdravănă pc discară
șt să-i lăsăm nas în nas, ca să vedem ce iese de acolo ?
Pentru atita lucru e nevoie să fii romancier ?
Emil Ciugolea recunoscu că pentru atîta lucru nu e
nevoie să fie romancier. Dar tot nu găsi îndestulă energic
să treacă de la cuvînt la faptă. Aprobă molcuț :
— Să încercăm, dacă zici tu...
Ionel Florinei se scîrbi dc-a binclea :
— Dacă zic eu .r... Sc vede că ai cerneală în vine,
nu sînge. Ian ascultă, ca să terminăm ! Dacă-i vorba
să faci ce zic eu, apoi ai să pleci acum, pe dată, și
ai s-o scoți pe Lu din pămînt. Mergem în odaie la
Georgei. Stai cinci minute. Inventezi un pretext să
pleci in oraș. Și nu vii fără ca. Spui că ai întîlnit-o
din intimplare. Pe urmă, toate au să se rezolve dc
la sine. Hai, cărei !
Ionel Florinei porni înainte. Emil Ciugolea în
urmă, ca un pui de elefant.
Din treacăt, văzură că pictorul a adăugat peisa-
jului polar o troică săgetînd în goana cailor, cu zgri-
buliți călători înfășarăți în blănuri. Matache Stulpican,
in focul inspirației, așternea pete albe de văpsca conge-
lată, ștergîndu-și cu dosul palmei obrazul șuroind dc
155
sudoarea oare se pierdea în barba stufoasă, ca rîurilc
în codrii virgini.
Așezat pe un scaun, în fața biroului, Georgei
Galea și motanul se înfruntau reciproc cu o sumbră
privire. Magnetizați, nu se clintiră.
— Mă duc puțin în oraș, anunță Emil Ciugolea
conform programului hotărît de Ionel Florinei.
Georgei Galea luă cunoștință de această decizie,
cu cea mai desăvîrșită indiferență. Dar romancierul
n-ajunse pînă în prag, cînd ușa se izbi de perete, făcînd
Ioc lui Panait Bîzdrugovici și vastei sale pălării
calabreze.
— Bine v-am găsit, Melchisedecilor ! detună vocea
de bas.
Spunînd, Panait Bîzdrugovici aruncă discul pălă-
riei pe birou, deasupra motanului, care dispăru eclipsat
complet. Scutură mîinile, zdruncinîndu-lc din înche-
ieturi :
— Am venit cu Lu. E-n mașină.
Ionel Florinei și Emil Ciugolea schimbară o pri-
vire de complicitate: Providența le-o lua înainte.
Rezolva ea proiectele lor.
— Am venit cu Lu, continuă Panait Bîzdrugovici,
să găsesc unul dintre voi, să se sacrifice. Neapărat tre-
buie să plece cineva cu dînsa la țară, la Costăchel
Andrieș. Sînt nebuni, monșer, nebuni curat !
— Dar ce s-a mai întîmplat ? se sperie Ionel
Florinei, alarmat de atîtea catastrofe care au căzut pe
capul prietenilor.
Panait Bîzdrugovici nu răspunse imediat, cu ochii
țintă la pălăria de pe birou, care începuse să umble
singură. își cunoștea pălăria demult; niciodată nu-și
închipuise însă că era o pălărie fenomen, cu mijloace
proprii de locomoțiune. Se repezi să dezvăluie misterul.
De sub pălărie apăru Matusalem, grav și ofensat.
— Ptiu ! ucigă-te crucea de jigodie ! exclamă cu
decepție, constatînd că toațe miracolele au o explicație
156
banală și zvîrlindu-și pălăria pe divan, de unde nu mai
putea porni singură la drum.
Pe urmă se întoarse către prieteni :
— Uite ce e, măi dragilor. După cît am înțeles,
fosta nevastă a lui Costăchcl Andrieș a încercat să se
întoarcă acasă. Se vede că a lăsat-o individul cu care
a fugit acumJ cinci ani. Și cum e slab și găgăuță,
Costăchel Andrieș n-ar fi rezistat și ar fi iertat-o, dacă
nu se punea la mijloc Max. Au plecat amîndoi vineri
la țară. Ce-a făcut Max, nu știu. Dar știu că a expe-
diat-o pachet la gară. Am întîlnit-o ieri, la București,
foarte furioasă, dar îndestul de consolată, cu alt tip.
Un fel de muțunachi pudrat, dungat și monoclat. M-a
tras la o parte să-mi spună o istorie întreagă. Cum a
venit Max, cum l-a închis pe Costăchel Andrieș într-o
cameră, cum a dat ordin vizitiului să înhame caii și
cum a urcat-o singur în 'tren, s-o vadă pleeînd. Asta-i
chestie de trei zile. Aflu că de-atunci nu s-a mai întors
nici unul dintre ei în oraș. Or fi făcut cine știe ce
drăcovenie. Trebuie să meargă numaidecît cineva și să-i
scoată de acolo. Lu s-a oferit singură. Mai este nevoie
de unul. De exemplu tu, Emil. Ai ocazie să mai asiști
kt un episod pe care să-1 pui în roman.
— Mai bine să plece Georgei Galea, propuse Ionel
Florinei. Cred că i-ar face grozav de bine mișcarea
în aer liber.
Tustrei schimbară priviri de înțelegere. Nici nu
se putea un prilej mai potrivit. Un drum singur, cu Lu,
pregătea de minune tratamentul cuiului eliminat prin
alt cui.
Georgei Galea însă se înfipse mai adînc în jilțul
biroului, apueîndu-se cu mîinile dc brațele de piele, ca
un copil încăpățînat, care nu vrea să se ducă la culcare
cînd sînt musafiri.
— Nu pot lipsi de aici, spuse. îmi pare rău, dar
nu pot. Am o mulțime de chestii grave.
— Face exerciții de hipnotism cu motanul ! lămuri
batjocoritor Emil Ciugolea.
157
— Și ție, dragă Georgei, am să-ți spun o veste
care cred că o să te intereseze foarte mult, anunță
Panait Bîzdrugovici.
— Pe mine nu mă poate interesa nimic. Toate îmi
sînt perfect egale.... declară omul desprins de la nimic-
niciile -terestre, dar care nu se lasă în ruptul, capului
desprins de pe scaun.
— Posibil... Cu toate acestea, am aflat adineauri,
de la club, ceva care cred că te interesează foarte, foarte
de aproape.
— Cc-i ? Ce anume ? deveni deodată foarte nerăb-
dător Georgei Galea, înțelegînd că nu poate fi vorba
decît despre lordache Bogza și poate, mai mult, de
Alina.
Ionel Florinei și Emil Ciugolea, cu arătătorul
pecetluind buzele, făceau semne disperate lui Panait
Bîzdrugovici să nu spună nimic, pînă ce nu fac împre-
ună un consult. Nu știau ce-a aflat dc la Jockey-Qub,
dar oricare ar fi știrea, se cuvenea mai înlîi cenzurată.
Panait Bîzdrugovici pricepu și rosti, bătînd cu
palma umerii omului încleștat pe scaun, o prietenească
îmbărbătare:
— O veste care arc să-ți facă plăcere, Georgei.
Am să ți-o spun discară, îndată ce te întorci.
Știrea nu era din cele care să-i facă plăcere lui
Georgei Galea. De la club, Panait Bîzdrugovici aflase
că lordache Bogza pleca a doua zi dimineața cu Alina,
la Vichy, de unde n-aveau să se întoarcă decît peste
cinci ori șase săptămîni.
Parcul cu păuni albaștri rămînea pustiu.
Nevinovat, Georgei Galea, în loc să p resimtă
asemenea deznodămînt, își imagină dimpotrivă, cu inco-
rigibilul optimism al îndrăgostiților, o nebunească
înlănțuire dc evenimente fericite. Desigur, Alina îl
iubește tăinuit. A mărturisit-o aceasta bătrînului lor-
dachc Bogza. Acesta, la rîndul lui, s-a informat cine e
junele și distinsul moștenitor al cucoanei Elencu. Rcfe-
158
rințcle au fost mai mult decît favorabile. Restul e
chestiune de cîteva zile. Poate il invită la un ceai, ori
mai bine descoperă un pretext să-l cheme la dînsul,
pentru vreo afacere imaginară între vecini : o rectifi-
care a hotarului în fundul grădinii, ori zaplazul cu
urgentă nevoie de reparație, ori cine știe ce altă năs-
cocire, despre care nu vor pomeni nimic, prin consim-
țămîntul mutual, îndată ce se vor cunoaște.
Nimic mai simplu și nimic mai ușor.
Georgei Galea vede chiar dinainte episodul întîl-
nirii. Senatorul Bogza, părăsindu-și solemnitatea austeră
și întinzîndu-i amîndouă mîinile : „Sînt îneîntat, tinere
domn, de cunoștință... îneîntat ! Ia loc...a Și cu un surîs
protector : „Mai știu eu pc cineva care va fi încă mai
îneîntat decît mine. (Sunînd, către servitoare) ; Ia pof-
ccștc-o puțin pe duduia Alina !“
E atît de sigur că așa se vor desfășura evenimentele,
îneît Georgei Galea se însenină cu desavîrșire la figură.
Rupse vraja rea și mocnită, carc-1 ținea hipnotizat de
privirea motanului. în generoasă pornire să răspîndcască
numai fericire în juru-i, se oferi să meargă la Costăchel
Andrieș și să-l consoleze.
— Numai să mă bărbieresc, spuse ridieîndu-se din
jilț. Și să-mi schimb un costum de drum.
— Păi vezi ! aprobă Panait Bîzdrugovici.
în treacăt, Georgei Galea se mai urcă la postul
de observație să cerceteze situația strategică din parcul
cu păuni.
Acalmia de armistițiu, din aleile deșarte, îi întă-
rea presimțirile optimiste. Păunii piroteau cu evantaiul
cozilor închis. în fața scaunului-leagăn, cu tălpile curbe,
se afla un taburet cu un vraf de reviste.
Acolo are să se așeze, la picioarele Alinei, cuprin-
zîndu-i mîinile albe și prelungi, cu glasul înecat de
emoție ’
„De cînd așteptam ceasul acesta, Alina !...
Alina mea.,/f
159
— Haide, Georgei, că te apucă noaptea ! tună
dinăuntru glasul lui Panait Bîzdrugovici.
Drumul la Sălcuța, la conacul lui Costăchel
Andrieș, duce peste dealuri pleșuve și ponoare pustii,
ca un dezolant peisaj biblic. Un singur popas răcoros :
pădurea de stejar de la Hanul Grecului, unde drumul
șerpuiește sub bolțile copacilor ca într-un tunel, și unde,
astă-iarnă, Macarie vizitiul a dat pe gît a doua sticlă
de Cotnar Roznovanu 1888, să prindă „coraja în noaptea
cu viscol.
Urî te locuri și pustii locuri.
Fără nici o suflare omenească și fără nici o odihnă
încîntătoarc pentru ochi. Doar șoseaua, netedă ca în
palmă. Automobilul înghite kilometri de tenie albă,
urcînd și coborînd într-un uragan de colb.
Lu tace, Georgei Galea tace.
Alături, ferindu-se de atingere și cerîndu-și cu
solemnă demnitate scuze de cîte ori virajurile îi apleacă
unul peste altul, par doi soți ieșiți la plimbare după
ce s-au certat acasă încotro să apuce, cum se întîmplă
cu orice menaj care se respectă, cînd își oferă o par-
tidă de plăcere, în doi. Femeia spionează cu coada ochiu-
lui, Georgei se uită țintă înainte, cu luare-aminte con-
centrată a unui sever inspector de poduri și șosele.
După cruce, din capul dealului, unde pădurea e
vastă, întunecoasă și tăcută ca o imensă catedrală vege-
tală, motorul a gîiîit brusc, poticnindu-se. Pana porun-
cită de Lu și plătită șoferului cu bacșișul unui mototol
de hîrtie de o sută de lei.
Șoferul se dă jos, deschide capacul radiatorului,
își vîră nasul înlăuntru, ciocănește ceva, deșurubează,
înșurubează, își ridică șapca pe ceafă și fluieră a
pagubă.
— Ce-i ? Ce s-a întîmplat ? sc alarmează Georgei
Galea.
160
— Am pus-o de mămăliga cu carburatorul • rezuma
celălalt situația, cu o formula plastic-națională, trăgînd
o privire furișa spre Lu.
Lu îl încuraja ap robind din ochi : „Dă-i înainte !
Ți-am spus că hab^lr n-are ce e aceea ur? carburator."
— Phii ! Atunci e destul de grav ! se înspăimîntă
Georgei, vrînd tocmai să arate ca știe el ce afacere
gravă înseamnă cînd un carburator „o pune de mă-
măligă".
— Hm ! Dar tot eu am să-i vin de hac ! meditează
cu glas tare șoferul. Eu îs tata Iui l își afirmă pater-
nitatea. Așa te necăjește întotdeauna pardvu ista la
drum.
— Ce mizerie ! exclamă Lu ipocrită. Noroc că s-a
întîmplat în pădure. Pînă termină, ne dăm jos puțin
să ne dezmorțim. Cred că într-un ceas e gata, Mitrule ?
— Taman un ceas, coniță ! răspunse Mitru com-
plice, sondînd cu nasul în motor, unde se uită să vadă
ce n-are de văzut.
— Atunci coborîm, Georgei ?
— Eu stau aici ! declară cu fermitate Georgei Ga-
ka, ca o fată mare, căreia i-au recomandat părinții să
nu se aventureze cumva în pădure, ca să n-o fure hai-
ducii. Tocmai am o carte la mine. Nici nu observi, ci-
tind, cînd trece o ora...
Și deschise volumul, la foaia cu colțul îndoit.
Lu blestemă tot neamul lui Gutenberg. Rezistența
aceasta nu intrase în socotelile ei. Dar nu se dădu
bătută :
— Fă cum crezi. Eu tot mă duc să mă plimb puțin.
Dacă m-o răpi cineva, ai să mă ai pe conștiință • surise,
silindu-se sa pară voioasă.
Georgei Galea nu dădu nici un semn că a auzit,
cu mutra înțepenită, de lemn.
Ramase citind pagini din care de altfel nu-i ra-
mînea în minte un singur rînd. Pădurea îl chema și pe
dînsul. După atîtea luni de cînd nu ieșise peste barierile
11 — La Paradis General * Miss România
161
Iașilor, ar fi zburdat ca un mînz scăpat în libertate. Se
auzea cîntec de mierle, piuit de păsări necunoscute, tot
răsufletul misterios al codrului, încorporat tăcerii vege-
tale. Dar acolo îl aștepta Lu,. carc-i părea acum un duh
primejdios al pcrdițici, o zgripțuroaică rea : mama pă-
durii transformată în ispititoare muicrușcă, numai pînă
ce l-o ademeni în cine știe ce peșteră în comunicație
directă cu uzinele dc tortură ale iadului.
Dac-ar fi Alina ! E hotărît să facă aci cca dinții
plimbare cu Alina, mină în mină, ca în gravurile anun-
țurilor de logodnă pentru telegrafiste și plutonieri-
majori...
Mitru, în vremea aceasta, aprinsese o țigară și sc
vită la motor, scărpinîndu-se în ceafă și întrebîndu-se
ce piesă să desfacă pentru ca să sc afle în treabă.
Leneș de felul lui, somnoros și mincinos, descoperi
întîia dată că c grea problemă să-ți găsești dc lucru
un ceas, cînd n-ai nimic dc făcut. Iar fiindcă toate
aceste complicații surveneau din pricina omului încă-
pățînat care nu sc dădea jos din mașină, să-l lase în
pace și să sc întoarcă numai cînd va clacsona, întoarse
tot necazul asupra lui Georgei Galea. „Lasă că ți-o fac
eu ! — gîndi sceleratul — să nu-mi mai stai huhurez,
dc strajă. Acuși ai să fii mai uns ca o calfă dc potcovar !<%
Mută șapca pe ochi și țîstui a mai marc mirarea.
— Ce-i, Mitrale ? întrebă binevoitor Georgei.
— Rău ! S-arată slut la Prut, coane.
Georgei lăsă cartea din mină, indignat și el împo-
triva parșivului de carburator, care, după ce-o pusese
de mămăligă, o luase acuma razna, spre Prut, ca sa
vadă cît s-arată dc slut.
— Ei, cum ? se interesă cu nevinovăție.
Mitru găsi inutil să mai explice cum, unui biet
profan. Constată numai laconic :
— Aici am nevoie numaidccît de-un ajutor...
— Să-ți ajut cu, sc oferi generos Georgei, cobo-
rî nd.
162
— Aveți să vă murdăriți hainele !... îl avertiză fă-
țarnic Mitru, uitîndu-se la hainele cenușii, nou-nouțe,.
ale victimei.
— Nu face nimic, le sacrifică Georgei. Numai să
isprăvim și să ajungem la timp.
— Cum vreți ! își declină orice răspundere șoferul'.
Trebuie să vă băgați aici, sub roate, și să vă uitați în
sus... Cînd oi mișca cu de volan, să-mi spuneți daca
joacă nuca de la bara dc direcție.
Georgei Galea atunci afla întîia oară, cu surprin-
dere, că bara de direcție are o nucă. Dar nu se întrebă
ce legătură tainică ar putea exista între această nucă
și carburatorul carc-o pusese de mămăligă. Docil, se
vîrî pe spate, sub roți.
— Joacă ? întrebă Mitruț.
Omul dc dedesubt nu vedea nuca jucînd. Se uita
cu toată atenția sub burta mașinii, de unde-i picura în
ochi și pe haine lacrămi negre de ulei.
— Nu joacă... rosti într-o doară.
— Atunci bine ! se declară enigmatic mulțumii
șoferul.
Georgei Galea apăru din praf, scuturîndu-se și
strănutînd.
— Va să zică nu-i nimic ! sc bucură, întinzînd cu
batista uleiul negru de pe obraz, amestecat cu sudoare
și colb.
— Nu-i nimic la bara de direcție, dară atunci toi
marafetu-i la motor. Irebuic să vă băgați și sub mo-
tor, stărui cu o criminală lipsă de scrupule Mitruț.
Georgei Galea n-avu încotro și se vîrî și sub mo-
tor, convins că Panait Bîzdrugovici l-a trimis în expe-
diție cu cel mai străveziu hîrb din țara Moldovei, care
și-a dizlocat toate mădularele și-are să-și piardă toate
nucile din traistă pe drum. Cînd ieși la lumină, arata
cum dorise șoferul: mai uns ca o calfă dc potcovar.
Mitruț se declară satisfăcut.
163
— De-acum, într-un sfert de ceas c gata... l-am
dat eu peste buba lub
Și aprinse altă țigara, învîrtindu-$e, cu o mină în
buzunar, în jurul motorului cu capacul desfăcut și veri-
ficînd cu cealaltă, boierește, cite un șurub care n-avca
nevoie de nici o verificare.
Atunci se auzi un țipăt siișietor în pădure și apăru
Lu, alergînd ca o despletită fecioară, scăpată din Ce-
lebrul tablou al lui Da vid. Răpire a Sabinelor, pe care
Georgei Galea îl cunoștea prea bine din conștiincioasele
investigații, cu ghidul în mîna, la muzeul Luvru. O
sabina mult mai aprinsă, mai vie și mai patetică decît
modelele recelui pictor clasic. Iar instinctul protector
de bărbat tresări biciuit de o aspra remușcare. Se simți
vinovat ca a lăsat-o să se aventureze singura. Așteptă
să răsară în urma ei o ceată dc bandiți înarmați pînă
în dinți, cu flinte și iatagane, fioroși și spătoși nevoie
mare. Eroic, sc repezi înainte-lc, gata sa o apere cu
pieptul Ieri..
— Vai cum m-am speriat • suspină Lu, dînd drumul
mănunchiuluî de flori, cules din poieni» Pune mîna
aici, să vezi cum îmi bate inima... Simți ?
înainte de a se dezmetici să opună rezistență,
Georgei Galea se afla cu mîna, prizonieră, apăsată pc
Ninel cel mic, sidefiu, dur și necăjit, sub care zvîcneau
bătăile inimii speriate.
— Dar ce s-a întîmplat ? Pentru numele lui Dum-
nezeu, ce-a fost, Lu ? își întoarse provocator pieptul
spre toate amenințările codrului, ca un alt Chevalier
Bayard sans pcur et sans reproche. LJn cavaler Bayard
care s-a tolănit într-o baltă de ulei și s-a uscat în
praful din mijlocul șoselei.
—• Albinele !... gemu Lu. Am dat peste un roi de
albine... M-a înțepat una, colea...
Georgei Galea o urî din toate puterile unui erou
cu bravura ratată. își smulse mîna captiva pe sinul
164
sabinei și numai cu o mare stăpînire de sine se abținu
să nu o îmbrîncească.
(Mitruț, cu șapca pe ochi, urmărea aceste peripeții
cu o încordată atenție de detectiv, să aibă ce povesti
diseară spre , înveselirea confraților întru mînuirea vo-
lanului și mistificarea stăpînilor.)
— M-a înțepat aici, pe gît... mai încercă Lu să nu
piardă terenul recuperat.
într-adevăr, pe gîtul cilindric și alb înțepătura
albinei pusese o pată roză, ca urma unui proaspăt și
apăsat sărut. Georgei Galea nici nu se uită.
— Am citit, mi se pare, că leacul cel mai bun e
să sugă. cineva locul înțepăturii. Atunci acul iese și
inflamația dispare. N-ai vrea tu, Georgei, să te sacrifici ?
Georgei Galea, care astă-iarnă și-ar fi dat jumă-
tate din viață pentru o asemenea invitație, scuipă oță-
rîndu-se, parcă ar ii cules într-adevăr pe limbă un ac
veninos de scorpie. Tîrziu, se simți dator să-și dea avizul
sau obiectiv, cum povațuiește orice broșură de medicină
populară :
— înțepăturile de albină dispar mi se parc cu com-
prese de apă sărată sau cu spirt...
Lu îl măsură din cap pînă-n picioare, cît era de
lung și de tăvălit în praf și în ulei.
— Să mergem ! porunci ofensată. Gaia, Mitrule ?
— Gata, coniță ! răspunse Mitru, care era gata îna-
inte de a fi început.
Automobilul se așternu la drum, sprinten și suplu,
ca și cum n-ar fi pus-o tot el dc mămăligă cu parșivul
de carburator și nu i-ar juca nucile, să Ie piardă la
fiecare hop.
Georgei Galea sc minuna sincer și admirativ de
capacitatea tehnică a lui Mitruț, care în mai puțin de un
ceas, fără atelier și unelte, în mijlocul codrului, re-
novase un motor cum n-ar fi ie^it nici din fabrică.
Iar fiindcă era de părere că toate meritele se cuvin
compensate, se hotărî să-1 încurajeze, punîndu-i în palmă
165
bacșiș cel puțin egal cu acel plătii la plecare de Lu
ca ja născocească pana imaginară. Astfel se adeverea
unea data perccptul înscris în manualele de morală
creștină și în modelele de caligrafic, după care virtu-
tea își găsește întotdeauna răsplată pc acest pămînt,
mai devreme ori mai tîrziu.
Mănunchiul de flori, cules de Lu, rămase aruncat
în marginea șoselei.
CAPITOLUL XI
Suflet dulce
La răscruce, unde firma unei cîrciumi se pretin-
dea „La cinci drumuri", deși drumurile erau numai trei,
un moșneag le indică direcția spre Sălcuța. Un moș-
neag care o luase se vede de cu dimineață, fiindcă se
afla cu echilibrul instabil și cu mare poftă de vorbă,
indicînd punctele cardinale cu cinzccul de rachiu deșert ?
— Cotiți încetișor la stînga... suiți ghinișor dealul...
o apucați domol la dreapta... coborîți vîlceaua... faceți
pe lingă Iazul Chiorului... pe urmă o luați tot înainte
pînă la Fîntîna lui Precup... (Știți, fîntîna ceia de i-o
făcut Vasile Coromînzlă cumpănă nouă și colac as11-
toamnă !) Di la Fîntîna lui Prccup, cîrmiți scurt la
dreapta — să nu care cumva s-o luați la stînga, c-a-
tunci nimeriți la Chișcăreni. O cîrmiți care va să zică
la dreapta, ocoliți hăisa pe sub deal, mai mergeți oleacă
pc drumul cel care s-arată cu niște răchiți bătrîne, că
eram un copchil de cînd știu răchițîle acelea, și iacătă-vă
ajunși la Sălcuța, cu bine și cu sănătate...
— Atunci e departe al dracului ! sc îngrijoră Geor-
gei Galea de atîtea întortocheate cotituri la dreapta și
la stînga, pc lîngă iazuri și fîntîni.
167
— Da' cine v-o spus că-i departe ? ! se indigna
ghidul. Pentru dumncavoastră-i la o zvîrlitură de băț.
Probabil că moșneagul îi considera șampionii mon-
diali ai aruncăturilor cu bățul, căci abia după trei
sferturi dc oră ajunseră unde s-ar fi oprit bumerongul
expediat înainte.
Poarta era ferecată. Aspectul, pustiu. Mitru guița
din clacson. Nu răspunse nimeni. Bătură în poartă. Nu
apăru nimeni. Ascultară. Ca foarte de departe, de pe
alt tărîm, străbatea surd un scîncet muzical. Cînd își
încordară auzul, deslușiră : „Asta-i cca din urmă scară../
— Sînt aci ! se bucură Georgei.
Lu nu participă la această bucurie, pastrîndu-și
mai departe rolul de femeie înțepată, la propriu și la
figurat.
Georgei Galea, care nu mai avea nimic de pierdut,
după ce se «tinse cu hainele în praf și în ulei, se cățăra
pe gard, sari dc cealaltă parte, trase zăvoarele și des-
chise poarta.
— .Mergi încet și nu suna ! recomandă șoferului.
Avem să le facem o surpriză...
Surpriza nu era însă pentru cine se pregătește.
Fiindcă acel care rămase uimit fu tot Georgei.
După ce încerca în zadar la toate ușile încuiate,
și Ia toate ferestrele astupate cu hîrtie albastră ca o
locuință cu stăpînii plecați în viligiatură, ocoli clădirea
principală și, condus dc suspinele serii celei din urmă,
nimeri la o atenansă cu acoperișul într-o rînă și cu
pereții coșcoviți de lepra umczelei. Acolo, în dosul unei
uși unde un carton anunța : Canțclerie, cînta gîjîit și
stins un gramofon. Cînta : „Asta-i cea din urmă seară“.
Apropie urechea să asculte.
— Dcbitoculc ! sună glasul lui Maximilian Ștaic.
Georgei tresări, ofensat, convins că epitetul i-a
fost adresat direct și personal. Dar înțelese îndată că
se afla în eroare.
— Dc ce dobitoc, Max ? se tîngui nedumerită, din-
lăuntru, vocea lui Costăchel Andrieș.
168
Urmă o pauză lunga, în care cîntecul sc în-
trerupse numai o clipă, cît se ghicea prea bine că a
fost strămutat acul la capătul plăcii și cineva a întors
manivela. Cîntecul izbucni mai înviorat, dar tot atît de
hodorogit și astmatic. Georgei Galea putea să jure pe
nevăzute că atît instrumentul, cît și placa datau dc la
invențiunea lui Edison.
— Debitocule ! repetă glasul lui Ștaic.
— De ce dobitoc, dragă Max ? imploră consternat
Costăchel Andrieș.
Iar pauză lungă și din nou numai crîșcîitul plăcii
preistorice.
— Debitocule !
— De ce dobitoc, Max ?
Spionul de-afară pricepu că dialogul dinlăuntru,
pornit pe această cale, putea să dureze pîna la miezul
nopții, cum dura poate de trei zile și de trei nopți. Iși
luă curaj și împinse ușa. Ușa cedă.
în grota tenebroasă, întîi nu se lămurea nimic,
în norul acru de fum. Treptat, pe măsură ce sc dcprîn-
dcau ochii, apărură pereții cu mustre de porumb și cu
legături de spice. Iar la masa din mijloc, cei doi, așe-
zați față în față, cu coatele sprijinite pe seîndura goală,
printre pahare, condici vărgate, călimări, linii și săcu-
lețe cu probe de grîne. Pe jos, rostogolite, cadavrele
sticlelor — fără îndoială ! Cotnar Roznovanu 1888.
Nici unul nu arătă cea mai mică mirare, nici la
apariția emisarului sosit din regiunile civilizate, nici
la înfățișarea sa de ajutor-mecanic. S-ar fi spus că Georgei
Galea ieșise dim cameră de cîteva minute și că, foarte
firesc, îl așteptaseră amîndoi să se întoarcă. Erau în
faza cînd nu există nici mirare, nici imposibil.
— Privește acest debitoc ! îl invită Maximilian
Ștaic, arătînd cu coada pipei spre Costăchel Andricș,
ca spre un autentic și curios dobitoc împăiat.
— De ce dobitoc, Max ?
Placa scîrțîia ca supliciul unui fierăstrău circular
în neurastenia toamnelor, cînd toți gospodarii își pre-
169
gătesc prevăzători combustibil pentru iarnă. Georgei
Galea privi cu atenție la dobitoc. Costăchcl Andrieș nu
prezenta nimic nou, care să merite vreo excepțională
luarc-amintc. Era același și se comporta la fel ca el
însuși. își ștergea lacrimile, răsucea o țigară, o înfigea
în port-țigarctul dc chihlimbar și învîrtea manivela gra-
mofonului poate a mia de milioane dc ori.
— Debitocul ! Teribil dc dcbitoc ! îl admonestă nc-
îndurat Maximilian Ștaic, înlocuind pipa cu degetul de
schelet.
— Dc cc dobitoc, Max ? gemu Costăchcl Andrieș.
— I-o repet dc trei zile și nu mă înțelege ! ex-
plică omul cu barba incandescentă, chemînd mărturia
noului-sosit.
— îl întreb dc trei zile și nu vrea să-mi spună !
sc plînse omul cu lața decolorată și ghioalcă de plîns,
apclînd la același imparțial arbitraj.
— Dobitocul !
— Dc ce dobitoc, Max ?
— Am venit cu Lu. Așteaptă afară... încercă Geor-
gei Galea să introducă un nou clement în acest ciudat,
monoton și inepuizabil dialog.
— Debitoaca ! sc încruntă Maximilian Ștaic. Cine
a poftit-o ? Las-o să aștepte.
— Numai ca are să mă înțeleagă ! se frămîntă cu-
prins de speranțe Costăchcl Andrieș. E suflet de femeie.
Suflet dulce ! Mititica de ea ! se înduioșă pentru tot sexul
cel slab și fără apărare.
Spunînd, Costăchcl Andrieș se ridicase dc pc scaun
luînd direcția spre ușă.
— Fă înapoi, debitoculc ! Stai jos și dă un pahar !
porunci cu asprime Maximilian Ștaic.
Celălalt se supuse. Făcu înapoi și se așeză pc scaun.
Turnă vin. Răsuci manivela instrumentului de tortură
muzicală. Georgei Galea trase și el un scaun, luînd loc
pe margine, ca un drumeț grăbit ce era. Dădu paharul
peste cap, plescăi admirativ din limbă — era ce și cl
crezuse de la început: Cotnar Roznovanu 1888.
170
Reconfortat, găsi, în sfîrșit, îndestule forțe să
întrebe :
— în definitiv, ce faceți aici ? Ce înseamnă istoria
asta ?
— Dc trei zile... începu Costăchel Andricș, cu glasul
falnic al unui actor care se pregătește să recite balada
Mioriței : „de trei zilc-ncoacc../
— Ssst ! N-ai cuvînt... Dcbitoculc ! ordonă Max.
Apoi, întorcîndu-sc către arbitru :
—• Ce facem ?... Am să-ți explic. Mai întîi sa
toarne debitoeul în pahare. Așa !... Acum ia aminte, să-ți
fie dc învățătură, dacă prostiile altora pot să servească
vreodată de învățătură. De trei zile și dc trei nopți, îmi
pierd vremea aici să-l conving pe acest dcbitoc că c
dcbitoc.
— Dc ce dobitoc, Max ?
— N-ai cuvînt. Tu toarnă și taci.
Costăchel Andrieș, supus, turnă și tăcu.
— Să-ți spun istoria dc la început... Acest dcbitoc
a făcut acum vreo șapte-opt ani dcbitocia să sc însoare.
Cu o femeiușcă nostimă și cu o mic de draci. S-a
însurat din amor, dumnealui !... Uită-tc la cl ! Imagi-
nează-ți-1 în pielea goală făcînd amor, cu țigaretul lui
dc chihlimbar și cu mutra lui dc scapet. în fine, debi-
tocîa s-a consumat. S-au însurat: să le fie dc bine !
După doi ani, într-o bună dimineață, doamna dispare.
Fuge cu un invitat, după ce petrecuseră dumnealor
toată noaptea, „eîmpenește*, stricînd bunătate dc cot-
nar. 2X11 fugit ? Să le fie dc bine 1 Așa ar fi spus orice
soț inteligent, bucuros că a scăpat ieftin. Observă că
am specificat „orice soț inteligent*. Costăchel însă, ca
un soț dcbitoc ce este...
— Dc cc dobitoc, Max ?
— Nu mă întrerupe ! Toarnă și taci... Așadar, acest
domn s-a simțit cel mai nefericit soț încornorat de pe
planetă. Mai întîi a închis casa, să nu sc atingă nimeni
dc lucrușoarelc doamnei. Ai constatat ? Ferestrele cu
hîrtie albastră, ușile zăvorite, colb și molii dc cinci ani
171
— un adevărat muzeu. Și dobitocul, romantic și necon-
solat cum îl vezi, s-a pus la regim de schimnicie, dor-
mind în infecția de aici, pe seîndura goală. Buuuun !
Să trecem și peste asta. Fiecare debitoc e liber să facă
ce poftește într-o țară cu toate libertățile garantate
de constituție, pentru debitoci. Cinci ani a dormit pe
seîndura goală, așteptînd-o. Și cinci ani s-a dat în spec-
tacol, plîngînd ca un cojgogea măgar, de cîte ori
lăutarii ori gramafonul îi cîntau infecția aceasta de
romanță : „Asta-i cea din urmă seară..." De ce ? Fiindcă
în ajunul fugii, doamna a pus de cîteva ori să Fo cînte
lăutarii, cu intenție... Acesta e singurul suvenir pe care
i l-a lăsat... Lite la cl, cum se smîrcîie și acum,
dobitocul.
- - De ce dobitoc, Max ?
— Ți-am spus că n-ai cuvînt. Toarnă și taci... Unde
am ajuns ?... Da !... Cinci ani, dumnealui s-a smiorcait
și a așteptat. Cinci ani, l-am tolerat să ne strice che-
furile noastre cu behăiala lui de măgar neconsolat și să
ne dezonoreze cu prezența lui de soț încornorat. în
vremea aceasta, doamna, îți imaginezi bine că n-a stat
degeaba. A lăsat-o individul cu care plecase, a luat-o
altul, l-a schimbat și pe acela... Dobitocul — acum am
aflat — îi expedia regulat rentă viageră, și la fiecare
cec îi adăuga o epistolă milogindu-se să se întoarcă...
Pină cînd, luîndu-i milogeala în serios, preaiubita-i
doamnă s-a decis să se întoarcă acum trei zile, cu nasul
în pămînt și cu ochii spășiți, ca o veritabilă eroină de
cinematograf. S-a întors : „lartă-mă ! lubește-mă ! Ni-
nerești-mă !..." Tu ce-ai fi făcut ?
Georgei Galea, luat prin surpriză, nu știu să spună
ce-ar fi făcut.
— Ești un debitoc ! îl înregimenta și pe el Maxi-
milian Ștaic, în marea armată a tuturor Costăcheilor
Andrieși din lume.
— De ce dobitoc, Max ? se tîngui Costăchel An-
drieș, asumîndu-și nedumerirea și pentru noul său ca-
marad, cu un generos și lăudabil spirit de solidaritate.
172
— Dc cîtc ori vrei să-ți spun că n-ai cuvînt ?
Toarnă și taci ! sc răsti Maximilian Ștaic la debitoc.
Pe urma, întorcîndu-sc la Georgei Galea și con-
tinuînd :
— Să presupunem, prin absurd, că ai fi sor și că
n-ai fi debitoc. în acest caz, o femeie care tc-a părăsit
pentru cea dinții haimana întîlnită în cale și care a
schimbat haimanalele tot atjt jle des ca pălăriile, o
asemenea putoare nu mai există pentru tine. Dacă arc
nerușinarea să-ți mai calce pragul, o iei de coadă, o în-
virți de citeva ori și-i faci vînt pc ușa, cu piciorul în
spate. Simplu, și rapid. Dumnealui însă, fiindcă c cum
îl știi, ce crezi că face ? Se bucură și-i cade în genunchi,
tot el. Se bucură și da fuga să ne anunțe și pe noi dc
fericitul eveniment. Se bucură și vrea debitocul să săr
bătorească întoarcerea cu un banchet la care să invite
toți prietenii ca să-i admire coarnele. Na ! Uită-te la
el ! Mă mir că încă nu i-au ieșit coarne. în cinci ani.
avea vreme... Nu i-au crescut, desigur, numai fiindcă
pe-o frunte de-un deget ca a lui n-aveau loc... Sosește,
așadar, în oraș cu o falca în cer și cu una în pămînt ;
se oprește la mine. Noroc că cel dintîi om cu care a
dat ochii am fost eu. îmi cade în brațe, zbicrind ca un
măgar : „Iubite Max, s-a întors ! Sînt fericit : s-a în-
tors !“ Am înțeles pe dată. „Urcă-te în trăsură !c‘ i-am
spus. Nu știa ce vreau cu el, debitocul !...
— De ce dobitoc, Max ?
— Nu mă-ntrerupe. „Lrcă-te !“ i-am spus. M-am
urcat alături de el. „Mină !“ strig la Macarie. Sosim cu
caii leoarcă. îl închid aici, să nu se amestece în dara-
velele mele, iar pe doamnă, o răfuiesc cum se cuvine,
O fac pachet și o expediez. Și dusă a fost... Aceasta-i
toată povestea. Acum, de trei zile, îl păzesc să nu fuga
după ea. E în stare, debitocul !
— De ce dobitoc, Max ?
— N-ai cuvînt. De trei zile fac de gardă și rabd să
mă otrăvească, după cum vezi, cu imșelia asta dc cîntec...
173
Pînă cînd am să iau placa și am să i-o sparg de coarne.
Debitoeul !
— De ce dobitoc, Max ?
Și luîndu-și inima-n dinți, Costăchel Andrieș sc
adresă arbitrului :
— Dragă Georgei, acum te rog să mă asculți și
pe mine...
— Cecee faaacecc ? se supără Max. Ai căpătat
glas ? Te-aș ruga să taci și să torni. Dcbitoacele n-au
cuvînt. N-am ce-ți face. Așa a lăsat natura.
Costăchel Andrieș sc supuse destinului, carc-i su-
primase glasul. N-avea cuvînt, dar avea mîini.
Deci turnă, răsuci o țigară, o înfipse în țigaretă,
aprinse, învîrti manivela gramofonului, își șterse și*
roaiele lacrămilor.
— Ce facem cu Lu ? își aminti Georgei Galea.
— Altă jigodie ! îi aplică diagnosticul Maximi-
lian Ștaic. Ăstora trebuie să le răsucești gîtul uite așa,
la toate ! -strangula în spațiu, cu mîinilc tremurînde, un
gît invizibil.
Georgei Galea era exact de aceeași părere. Dar
venise cu Lu. Socoti că a lăsat-o destul să ispășească
afară, pentru toate jigodiile din lume.
— Orișicît ! spuse. S-o chemăm aici. E nepoliticos.
— E suflet dulce... Numai ca arc să mă înțeleagă,
sc agăță încă o dată de ultima nădejde Costăchel An-
drieș, pornind spre ușă.
— Fă la loc ! îl opri Max. Mă duc cu s-o aranjez
și pe asta... Mă rog, ce caută aici ? sc adresă cu seve-
ritate lui Costăchel Andrieș, parcă el ar fi purtat răs-
punderea acestei vizite neprevăzute. Cine a poftit-o ?...
I-a mirosit a dramă sentimentală ? Vrea să asiste măcar
ca spectatoare, dacă n-a căpătat rol principal de eroină ?
Te întreb, ce caută, dcbitoculc ?
— Dc ce dobitoc, Max ? Nu cu am chemat-o ! în-
cercă să sc dezvinovățească, îndurerat, debitoeul.
— N-ai cuvînt !... frage la dcbitoc, fiindcă tc-a
simțit că ești debitoc... Dar am să-i arăt cu și dumneaei.
174
^Așteptați aici și vă promit că n-arc să vă pară rău...
Să-mi ziceți mic cuțu, dacă nu v-o plăcea.
Maximilian Ștaic. precum se vede, abuza dc prero-
gativele situației sale excepționale, printre toată clien-
tela „Paradisului General". Cinc-ar fi cutezat oare să-i
spună „cuțu", chiar dacă nu i-ar fi plăcut opiniile lui Max
și mai ales vocabularul tranșant, prin care erau afirmate ?
Se ridică de pe scaun mînios, ca un Jupiter gata
sa dezlănțuie fulgerele, dar înainta spre ușă ca un Vul-
can, pc care toate mitologiile îl descriu infirm dc un
picior. El se poticnea, nu fiindcă în trei zile și trei nopți
ar fi căpătat vreun reumatism în peștera umedă unde-a
făcut dc gardă, ci fiindcă orice Cotnar, chiar cînd e
Rozno vanii 1888, după ce s-a urcat la cap, sc lasă fatal
în picioare.
Datorită acestei particularități, Maximilian Ștaic
păși pragul cam de-a bușilea și parcurse distanța pînă la
automobil pe o calc care, în orice caz, nu respecta de-
finiția liniei drepte.
Eliberat dc prezența tiranică a lui Max, Costăchcl
Andrieș căpătă suflare, adică glas.
— N-ar trebui s-o terorizeze pe Lu, micuța... se
adresă lui Georgei. Lu e-un suflet dulce. Orice femeie
e-un suflet dulce...
— Lu, nu ! sc împotrivi laconic și energic Georgei
Galea. Altele, da. Lu, mi !
„Altele" — toate celelalte femei din lume, in frunte
cu Alina Bogza.
Costăchel Andrieș rămase consternat de această
divergență de opinii. Renunță la cuvînt și turnă. Geor-
gei Galea ciocni și bău. Tăcură amîndoi, evitîndu-și pri-
virile. Și ca să nu stea degeaba, iar turnară, iar cioc-
niră și iar băură. Cînd Maximilian Ștaic se întoarse
pășind pragul cu un avînt exagerat față de înălțimea
dc trei degete a obstacolului, Georgei sc simțea și el
transportat într-o lume suavă și generoasă, gata sa
acorde suflet dulce tuturor femeilor, cîtc an fost, sînt
175
și vor mai fi in aceasta vale a plingerilor, iii afară,
bineînțeles, de Eu.
— Gata ! anunță Mas, facind un gest larg și fatal,
Je decapitare.
— Atunci mergem ! se bucura Georgei, ca și cum
pentru această execuție venise și iși afla misiunea în-
cheiata.
— Unde să mergem ?... Avem Cotnar aici. Arc
debitocul mai mult Cotnar deeît i-a dat Dumnezeu
minte !..»
— Putem lua Cotnarul cu noi. își exprimă părerea
Georgei (Jalea, dovedind un ingenios spirit de iniția-
tivă. Mergem, fiindcă ne așteaptă Panait și Ionel Flo-
rinei și Matache Stulpican... și Emil Ciugolea. Vă așteaptă
pe toți. De asta am venit.
— Ce nu spui aluneca, frate ? se scandaliza Maxi-
milian Ștaic. în acest caz, trebuie să plecam numaidecîr.
Să. ne pună debitocul două duzini de sticle la mașina
și nu mai întîrzicm un moment. Hei, ai auzit, onorabile ?
Costăchel Andrieș, cu figura chinuită de mucenic
care începea să capete în sfîrșk o expresie, încercă sa
reziste :
— Vă pun Cotnarul la automobil. Dar de mers
nu pot merge... N-am dormit de trei zile și de trei
nopți.
— Dar eu ? Eu ce-am făcut ! se înfurie cu totul
Maximilian Ștaic. Trei zile și trei nopți m-am sacrificat
cu un debitoc ca tine și-acum vrei să scapi ?... Ca în-
dată după ce plecăm de aici, să te urci în trăsură și s-o
tulești direct ia gara. Ia uită-te la mine !
Costăchel Andrieș se uită la Maximilian Ștaic. Iar
Georgei Galea, la amîndoi. Tustrei ar fi înveselit cu în-
fățișarea lor pe un al patrulea. Dar cum al patrulea
nu exista, scena mută a confruntării rămase pierdută
pentru posteritate. Costăchel Andrieș înclină fruntea
în pămînt capitulînd.
— Așa te vreau, puiule ! Acum mergi înainte la
pivniță, că eu pășesc după tine.
176
întorcîndu-se spre Georgei (jalea :
— E în stare să fugă, debitoeul, cum mi-o scăpa
din ochi. De aceea am dat drumul la toate slugile. Să
n-aibă prin cine trimite răvașe. Altfel c capabil să o
cheme îndărăt, debitoeul !
Debitoeul suspina din adîncul rărunchilor, renun-
țînd să mai întrebe : „De ce dobitoc, Max ?*
Drumul înapoi fu mut. doi așa sc întorc rudele de
la înmormîntarca unui răposat care și-a lăsat averea
unei instituții de binefacere. Durerea e îndoită și e in-
consolabilă. Lu era cu ochii plînși, Costăchel Andrieș
cu fața leoarcă, înghițea noduri, căutîndu-și țigareta.
Georgei Galea fixa posomorit capătul șoselei. Numai
Maximilian Ștaic rînjea satisfăcut alimîndu-și flacăra
roșie a bărbii, cu mulțumirea omului care și-a făcut
datoria pînă la sfîrșit, apărîndu-și prietenii de la pier-
zanie și restabilind pentru fiecare erorile destinului.
Mitruț nu mai născoci nici o pană la parșivul dc
carburator, fiindcă nu se arăta rost de nici un bacșiș.
Automobilul stopa direct, o data cu noaptea, la
„Paradisul General*.
Ceilalți nu-și pierduseră timpul așteptînd. Cînd
întrepizii voiajori își făcură apariția, îi întîmpină un
reconfortant spectacol. Matache Stulpican îl fixase pe
Amricot, lipit de perete, ca un scelerat țintuit la stîlpul
infamiei, și în loc să-i ardă cu fier roșu în frunte un
sHrîir stigmat, îi desena cu cretă-conte o superbă și în-
covrigată pereche de mustăți. Ionel Florinei își scosese
gulerul și haina. Rămas în cămașă, clădise o piramidă
dc oase de pui, după al cărei volum ușor de calculat
(suprafața bazei înmulțită cu înălțimea și produsul îm-
părțit prin 3) se putea evalua masacrul unei întregi
generații de galinacee, exterminate în floarea juneții.
Panait Bîzdrugovici dansa bătuta cu un scaun în echi-
libru pe creștet. Astfel spulbera calomniile amicilor
care-1 socoteau un zevzec. El dovedea că, oricînd, la
orice oră din zi și noapte și în orice împrejurări, știe să
rămînă un om cu scaun la cap. Emil Ciugolea deșerta
177
pahar după pahar, cu o sumbră frenezie, ca un erou din
propriul sau roman în trei volume.
Noaptea fu scurta și viforoasă.
Nici n-au prins de veste cînd s-a făcut ziuă și
cînd Antricot. cu un suav suris sub gigantele sale mus-
tăți de cărbune, a început să care pc masă farfuriile cu
borș de potroace.
Costăchcl Andricș mai plinse încă o dată după
cea din urma seară. Cu buze cleioase umblă după
Georgei Galea să-l pupe, fiindcă sc afirmase unicul
între toți în stare să priceapă că femeia este un suflet
dulce și nimic altceva.
Așa au pornit, cînd soarele fu dc trei suliți pc
cer, fiecare spre destinul și chemările lui.
Ionel Florinei apucase în degetul cel mic, de
toartă, gcrmcnele dc geamantan necvoluat și se îndreptă,
pe jos, spre gara, făcînd sa se încovoaic trotuarele sub
pașii lui hipopotamici. Matache Stulpican purcese sa
renoveze și sa cănească mustățile tuturor firmelor dc
pc Strada Lăpușncanu și Ștefan cel Marc. Lu dispăruse
de mult. Iar Panait Bîzdrugovici sări într-o birjă
demontabilă. care dacă n-avea să sc descompună pc
drum, la vreo smucitură a gloabei, într-o movilă dc roți,
arcuri, șine, bucșe și șbanțuri, atunci dc bună scamă
avea să-1 transporte pînă la baia cu aburi.	•
Maximilian Ștaic însă, cu un tenace și exemplar
spirit dc jertfă, nu-și părăsise amicul-martir nici într-a-
cest ceas al dezertărilor. îl capturase pc Costăchcl
Andricș dc nasturele hainei de sport, și cu toate că nas-
turele abia sc mai ținea într-un fir de ață, cu aceste
iluzorii cătușe îl remorca spre bojdeuca din mijlocul
bălăriilor subtropicale.
— Haide, debitocule !
— De ce dobitoc, Max ?
— Tot nu-ți ajunge ? Tot te mai gîndești la
putoarea ceia ?
17S
—- Max ! E suflet dulce, Max !... Iu nu șm ce
înseamnă suflet dulce. Tu, care trăiești singur ca un
cîine. E dulce, Max.
Un dialog identic se încinsese pe strada Lăpuș-
ncanu, între Emil Ciugolea și Georgei Galea.
Georgei vorbea și el stenografie, despre un oare-
care suflet dulce.
— Mă Emi’ache, mă ! Tu ’u știi ec c aia su'uct
du’uce, mă !... Mă Emi’ache, mă, su’uet du’uce, ma !
— Haide, Georgei, că se adună lumea. Nu-ți dai
seama că e ziua-namiaza mare ?
— Su’uet du’uce, mă !... Ce știi tu, mă ?
— Ei, stai, că-ți dau eu atunci suflet dulce, să
nu-1 poți duce 1 se mînic Emil Ciugolea.
El, fiindcă printr-un privilegiu al naturii nu-și
încurca limba nici după cea mai crîncenă noapte de
chef, se credea mai presus de șubreda rezistență a
semenilor. Avea întotdeauna iluzia unei lucidități de-
monice. Si cu o monotonie dezolantă, victima acestei
iluzii se întîmpla să fie întotdeauna tot el, la slîrșiud
sfîrșiturilor.
— Stai că-ți arăt eu suflet dulce ! amenință,
căutînd o inspirație, cum să-și vindece prietenul de
contagioasa manie transmisă ca scarlatina de la Cos-
tăchel Andrieș.
Spunînd și cercetînd cu ochii, descoperi inspirația
în gura unui gang. Luase pentru moment chipul și
asemănarea unei slujnice, desculțe, stricată de vărsat
și purtînd în mină un coș de papură.
— Uite suflet dulce, dragă Georgei ! spuse cu o
teribilă blîndețe. Cu asta am să te vindec eu de
suflet dulce pentru toată viața, puiule !
Opri o trăsură cu doi cai. Cel mai luxos echipaj
din Iași, faimos în toate plimbările de la Copou.
— Stai, Fcodor. Așteaptă puțin.
Feodor își cunoștea mușteriii. Așteptă fără mirare
și fără nerăbdare, cu toată sccptica-i filozofie de eunuc-
179
Emil Ciu golea îl trase și pe Georgei pînă la sluga
din gang, începu mieros:
— Fetițo scumpă^ și drăgălașe ! înger gingaș cu
obraz ca trandafirul catifelat...
— Ptiu ! Ucigă-tc toaca ! scuipă slujnica, încrun-
tîndu-și ochiul șașiu.
— O ! Nu fi atît de crudclă cu noi, și nu ne
respinge ! continuă imperturbabil Emil Ciugolea. As-
cultă, și numai după aceea vei scuipa printre dinții
tăi albi ca mărgăritarele. Ascultă, căci te voi pune și
pe tine în romanul cel in trei volume în maniera lui
Tolstoi dinainte de a se ramoli.
— Stai ghinișor și nu mai vorbi, mascarulc, că
amu chem lumea sî ti fac di tătă batgiocura.
— Lasă batgiocura și ascultă propunerea mea. E
mult mai ispititoare decît aceea a lui Faust, blondă
și feciorelnică Margaretă.
— Pe mini mă chiamă Safta. Du-ti la Mărgărita
dumitalc și lasă-ma-n păci, că ti stuchi în ochi.
— Safta zici că tc cheamă, scumpo ? Cu atîta mai
bine. Accasta-mi dovedește că ești fiică pur-sînge a
acestor plaiuri. Ascultă, Săftico ! Uite ce te rugăm noi
(confidențial). Prietenul acesta te iubește grozav. Dc
trei săptămîni sc usucă după tine. Vezi în ce hal
l-ai adus ?
— Nu mai umbla cu minciuni gogonate, că acu
îl văd întîi...
— Ce importă, Săftică scumpă ? Tc-a iubit în
ascuns. El e discret. Tu ești sufletul lui dulce...
— SuTiet du’ucc ! confirmă Georgei Galea.
— Vezi ? îl auzi ? I>-ai mîncat fript. II mistuie
arșița. Are să se arunce de pe Rîpa Galbenă, dacă îl
mai zdrobești mult cu nepăsarea ta glacială. Săftico,
ai prilej să salvezi un suflet de om. Fii atît de largă,
bineînțeles de inimă, ș-alină-i pojarul. El nu-ți cere
decît să faci o plimbare idilică cu el, la deal, la Copou...
— Fugi încolo !... Ce-s nebună să mă trambalez
pe Strada Marc ?
180
— Dimpotrivă, Săftico mică. Eu cred că nu ești
de fel nebună. Cred, dimpotrivă, ca ești o fată tot atît
de înțeleaptă pe cît te-a făcut Dumnezeu de fermecă-
toare.... (insinuant). Iară ca să ne faci dovada că ești
înțeleaptă, ai să te duci cu el (imperativ). Uite aici!
Aceasta c pentru o fetiță frumoasă și cuminte ca tine,
dacă se duce sa se plimbe cu el o jumătate de ceas
la Copou.
Spunînd, Emil Ciugolea scoase o hîrtie de două-
zeci de lei, proaspăt ieșită dc sub teascul Băncii
Națonale, mirosind a ceară și foșnind impecabil scro-
bită.
— Vezi ? Uite-o ! Cum te-ai urcat în trăsură cu
el ți-o dau așa cum e. Nouă și neatinsă ca o fată
mare. Ca tine, Săftico !
Slujnica slută și ciupită de vărsat privi hîrtia cu
jind și cu neîncredere.
-— Di ci vrei să mă amăgești ? cedă pe jumătate.
— Te amăgesc ? (indignat). Am eu mutră de om
care te minte, Săftico, suflet dulce ?
— Su’uet du’uce... repetă ca un ecou Georgei
Galea.
— îi chiar hîrtie bună ? Nu-i cumva o păcăleală
ca acelea di la iarmaroc ori di la ciucalată ?
— Săftico, scu’pă și mică ! Cum ți-ai putut ima-
gina așa ceva ? ! Privește. Citește aci, dacă nu ești
cumva și tu una din cele 80 la sută, victime ale anal-
fabetismului nostru național. Citește aci : Banca Națio-
nală a României. Guvernator : Bibicescu. Director : Indes-
cifrabil. Casier : Indescifrabil. Uite numerele colea:
0471 și Z 7593. Uite suma în cifre : 20,20,20,20, în toate
colțurile. Uite-o repetată în litere după ortografia lui
Timoteiu Cipariu : „Dowe deci lei“. Citește aci : Georges
Duval fee. L. Ruffe sc. Ce mai v7rei ? Uite șî „Nibil
Sine Deo“. Nimic fără Dumnezeu ! Dumnezeu e cu tine !
Tu cu Dumnezeu ! A ta este. A ta a fost să fie. A
ta să fie. Urcă, suflet dulce !
— Su\ut du'uce... îngînă Georgei.
181
Ah! Mizerabilă și infama putere a banului ! Dez-
gustătoare unealta de corupțiune ! Ce virtute țf-a
rezistat tic vreodată ? Plină c istoria neamurilor de
vînzari și căderi, de sfîșictoarc drame și de dezgus-
tătoare traficuri de conștiință. N-au rezistat împărați.
N-au rezistat căpitani de oaste. N-au rezistat genii. N-a
rezisat Iuda din Iscariot. N-au rezistat fecioare mai
pure decît cristalul, cu ochii mai albaștri ncvinovați decît
cerul. De ce ar fi rezistat tocmai Saftica, sora desculță
șî ciupită de vărsat a Margaretei ?
Saftica sucombă ispitei. Se urcă în trăsura și
incasa cu o respingătoare cupiditate prețul acestei
abjecte capitulări.
Intenția lui Emil Ciugolca fusese simplă, inspirată
pe jumătate din spirit de farsă și jumătate din sinceră
amiciție. Voia să cocoațe slujnica alături de Gcorgei
( 'alea și să le dea drumul împreună, ca după asemenea
p Umoare triumfală, în asemenea companie menită să
rămina de pomină, prietenul să se dezmeticească lecuit
pentru totdeauna de sufletele dulci din lume.
Așa judecase lucid și diabolic viitorul romancier,
{in și pătrunzător analist al enigmelor psihologice.
în planul său satanic, neglijase însă un amănunt
în aparență de o foarte minimă însemnătate. Se negli-
jase pe sine. Uitase obișnuita defecțiune în momentul
culminant, a propriului său disccrnamînt. Ca întotdea-
una, confundă și acum cauza cu efectul, intenția cu
realizarea, scopul cu mijloacele. în loc, așadar, să
rămînă jos, fără să-l fi îndemnat nimeni, sări și el
în trăsură, sprinten și zglobiu.
— Mină ! strigă lui Teodor cu însuflețire. Dă
bici ! Paidiom !
Teodor dădu bici»
Astfel au pornit, amîndoi, lafăindu-se pe pernele
trăsurii luxoase, cu slujnica desculță și ciupită de văr-
sat pe genunchi.
182
Trecătorii de pe trotuare întorceau capetele minu-
nați de această nouă exhibiție, a unei echipe volante
din compania celebră : „Șraic, Bîzdrugovici & Comp?\
Birjarul, spin și sceptic, care văzuse multe în
viața lui și era atins de o organică indiferență, mina
grav, strunind hățurile. Copilele izbeau cadențat și so-
nor în aslalt. Emil Ciugolea saluta radios în dreapta și
în stingă. Georgei, cu ochii inspirați, adresîndu-se unei
imateriale Aline, șoptea chemînd-o din nevăzut : ..Stf
uet du’ucc ! Ol !... 'fu ești su’ucttf meu du'uce !.«/
Cine spunea că la apelul deznădăjduit al aman-
ților cerul ramîne întotdeauna impasibil și surd ? De
ce-au născocit romancierii asemenea sfruntată calomnie,
la adresa cerului de atîtca cri cu amanții dement ?
Georgei Galea imploră cerul. Iar ceru] s-a indurat.
în mijlocul străzii Lăpușneanu, trăsura lor s-a în-
crucișat cu altă trăsură, trecînd spre gară cu o pira-
midă de valize și cutii de pălării. în fundul trăsurii,
lordache Bogza și Alina.
Emil Ciugolea salută pînă la pamînt. Măreț și larg,
ca un roman tic-mușchctar, salută și Georgei Galea, din
simplă solidaritate și din irezistibil spirit de imitație,
fără să știe la cine a scos pălăria.
Senatorul Bogza, cu rădăcinile arborelui genea-
logic înfipte în cronicul descălicătorii, se uită încruntai
la acești derbedei care îndrăzneau să-i dea ziua buna
în halul în care se aflau. Alina Bogza se răsuci să pri-
vească peste coșul trăsurii. în ochii ei mauve și nevinovați
se lărgi uimirea, cînd recunoscu melancolicul ei vecin,
plimbîndu-se, ziua-namiaza mare, picior peste picior,
răsturnat în echipaj cu doi cai, pe genunchi cu o slugă
desculță și ciupită de vărsat, sașie și cu coșul de piață
pe genunchi.
— A ajuns o speluncă de haimanale, lașul acesta !
rosti lordache Bogza. Ar trebui toți cravașați ! Toți der-
bedeii aceștia, care ne fac orașul de ocară !
— Cine erau tipii ? întrebă într-un tîrziu Georgei
Galea, amintindu-și că a salutat pe cineva și apelînd
183
la ochiul lucid observator al viitorului romancier psi-
hologic.
— Un tip cu un suflet dulce ! risc mefistofelic
Emil Ciugolea.
— Su’uet du’uce ! repetă zîmbind angelic, ca un
nevinovat prunc de leagăn, Georgei Galea.
Și gingaș, duse mina pe după gîtul slujnicei ciu-
pită de vărsat, care, oricum, era și ea un suflet dulce
și alt nimic.
Săftica se trase într-o parte, apărîndu-$i pudoarea
ofensată și fulgerîndu-1 cu ochiul sașiu :
— Șăzi ghinișor, că amu ti plesnesc di vezi steli
verzi, mangosîtule !
CAPITOLUL XII
într~ace( an s-au învrăjbit toate semințiile
pămîntului
A trecut a doua jumătate a lui iunie. A trecut și
iulie întreg cu înfricoșate călduri, jucînd văpăi de sticlă
topita deasupra acoperișurilor cu tabla incandescentă.
Georgei Galea, precum cîinclc Azor veghind la
mormîntul soldatului, a rămas neclintit, de strajă, în
lașul căzut în catalepsie și zvicnind efluvii putrede prin
toate gurile de canal.
De pe parapetul scărilor, deșira de trei ori pe zi
gît de girafă să privească peste zaplaz, în parcul cu
păuni albaștri. Nu se arăta nici un semn de viață. Hîr-
tia din ferestre se decolorase treptat. Pc alei crescuseră
fire dc iarbă, ca tuleielc rare din barba lui Teodor. în
schimb. în gazon năpădiseră viguroase buruieni prole-
tare. Păunii piroteau renunțînd la seculara lor dispută,
lotul era dezolat și mut.
Resemnat, Georgei Galea se întorcea în birou, iar
acolo era osîndit să suporte privirea somnolentă, ironică
și disprețuitoare a lui Matusalem. Motanul cel chior
năpîrlise după cum cereau orînduielile anotimpului,
îneît părea acum împăiat într-o blană mîncată de molii.
Aceasta nu-i scăzuse însă întru nimic țîfna solemnă.
185
Din vîrful vrafului de coduri Hamangiit, își măsura stă-
pînul cu arogant dezgust, ca un sultan arab în exil, silit
să accepte promiscuitatea celor mai vulgare relații.
Gcorgei Galea ofta. Se așeza la birou. Scotea din
sertar o coală de hîrtie și, cu o sîrguință de copist
exemplar, acoperea toate cele patru fețe cu numele
Alinei, repetat de o sută de sute de ori, cu cea mai
superbă caligrafie.
Alina. Alina. Alina. Alina. Alina. Alina. Alina.
Alina.	Alina.	Alina.	Alina	Alina.	Alina	Alina.	Alina.
Alina.	Alina.	Alina.	Alina	Alina.	Alina	Alina.	Alina.
Alina.	Alina.	Alina.	Alina	Alina.	Alina	Alina.	Alina.
Alina.	Alina.	Alina.	Alina	Alina.	Alina	Alina.	Alina.
Alina.	Alina.	Alina.	Alina	Alina.	Alina	Alina.	Alina.
Alina.	Alina.	Alina.	Alina	Alina.	Alina	Alina.	Alina.
Alina.	Alina.	Alina.	Alina	Alina.	Al’na	Alina.	Alina.
Alina.	Alina.	Alina.	Alina	Alina.	Alina	Alina.	Alina.
Alina.	Alina.	Alina.	Alina	Alina.	Alina	Alina.	Alina.
Adina.	Alina.	Alina.	Alina	Alina.	Alina	Alina.	Alina.
Alina.	Alina.	Alina.	Alina	Alina.	Alina	Alina.	Alina.
Alina.	Al:na.	Al:ni.	Alina	Alina.	Alina	Alina.	Alina.
Alina.	Alina.	Alina.	Alina	Alina.	Alina	Alina.	.
în timpul acesta, închis în laboratorul său de
gestație literară, Emil Ciugolea sforăia cu fața în sus,
cu gura căscata, răpus de căințele munci ale nopții.
Manuscrisul romanului, deschis la prima filă, aștepta
în van primul cuvînt.
Numai Matache Stulpican se arătase de o fecun-
ditate prodigioasă. Cu tot luxul vestimentar redus la
o pereche de pantaloni de baie, șuroind de sudoare,
zugrăvea din zori pînă-n noapte. Dăduse gata pînă
acum șase duzini de tablouri iernatice, bîntuite de
crivăț, astupate de troiene, tresăltînd de ecoul zurgă-
lăilor de troici. Iarna la țară. Iarna în Scandinavia.
Peisaj Alpin. Iarna în stepă. Urși albi pe o banchiză.
La patinaj. Cei dinții fulgi. Pădure de brazi, iarna,
înzăpeziții. Sanie cu reni. Noapte de iarnă. La săniuș.
186
Pinguini la Polul Sud. Au venit colindătorii f Urs în
pădure, iarna. Peisaj septentrional. Iarna pc uliță. Viscol.
Pe Bărăgan, iarna... Și tot așa înainte, pînă la șaptezeci
și două ierni.
Acum începuse a șaptea duzină. La toate libră-
riile și drogheriile din lași se epuizase stocul tuburilor
de văpsca albă, cenușie și albastră. Comenzi urgente
porniseră telegrafic spre depozitele oz-gros.
Din două în două ore, Matachc Stulpican intra în
baie, clănțănea din dinți sub pieptenele ghețos al du-
șui ui și, dîrdîind, sc repezea așa cum sc afla, neșters,
să apuce pensulele și să mai aștearnă un troian. Din
economic de timp și mișcări, lucra la două-trei pînze
deodată. Sc aflau înșirate pe trei șevalete. Cînd muia
o pensula în albastru, sc depăna cîțiva pași îndărăt,
ochea dintr-o triplă privire unde se arată nevoie dc
albastru, înainta, și în aceeași clipită trei benghiuri dc
cer își făceau apariția pe tustrele tablouri. într-un sfert
dc oră, sudoarea începea din nou să șuroiască pe trupul
uscat și păros, dc care cîtcodată. în grabă, își ștergea
pensulele, cum își curăță măcelarii cuțitul dc șorț.
Seara, o dată cu întîia adiere răcoroasă după as-
fințitul soarelui, fiecare își părăsea îndeletnicirile aces-
tea importante, ca să pornească voioși la Paradisul
General. Dc acolo lipsea numai Lu, dispărută subit de
o bucată de vreme, și Costăchel Andricș, care, la mun-
cile cîmpului, aduna bani rotunzi pentru nopți lungi.
Georgei Galea revenea la viață. Toată mocncala
dc peste zi i se risipea magic. în fața paharului cu vin,
își slobozea zglobia lui fantezie să dureze nebune
proiecte pentru viitor.
El era sigur că întoarcerea Alinei va însemna
sfârșitul supliciului.
Cu o subtilă intuiție, cum numai amorul știe sa
inspire, rcconstituisc acum și taina acelei plecări care
golise parcul cu păuni albaștri. lordache Bogza își
luase copila peste mări și țări, nu fiindcă el avea vreo
nevoie de vreo cură la Vîchy. Aceasta fusese un pretext.
187
ca să înlăture iscodelile lumii. Dc fapt o depărtase pe
Alina, numai pentru ca sa-și dea socoteală dacă e
vorba intr-adevăr de o pasiune fatală sau numai de un
simplu capriciu trecător. Cînd se va convinge că Alina
tînjește și că-i primejduiește viața ținînd-o departe Oe
ochii lui Georgei, așa cum se ofilește garoafa exilată
la frig și la întuneric, el singur o va urca în tren. Vor
sosi într-o bună dimineață. Va trimite valetul după
Georgei. îi va ieși înainte, întinzîndu-i amîndouă mîi-
nilc cu bonomie :
— înaintează, tinere... Să facem pace. Mă declar
învins. Ați fost mai tari decît mine. Nu mă pot îm-
potrivi la fericirea copilei mele. Dar ia aminte J Ea e
toată viața unui neam cu rădăcini în hronicul Moldovei.
S-o cruți ca ochii din cap... Acum nu-mi mai umblați
cu mofturi. îmbrățișați-vă în fața mea, să terminăm.
Georgei soarbe paharul pînă Ia fund. Iar cu lie-
care pahar nou, toate i se lămuresc încă mai simple
și mai miraculos dezlegîndu-se.
Nu-și amintește nimic despre episodul din dimi-
neața cînd s-a plimbat pe strada Lăpușneanu în
echipaj cu doi cai, cu o slujnica șpanche, ciupită de
vărsat, cu sufletul dulce și cu picioarele goale.
Dacă i-ar spune cineva, l-ar privi cu scîrbă, ca pe
un infam și grosolan născoci tor de basme fără nici
un haz.
Nici prietenul său, Emil Ciugolea, cu tot ochiu-î
de viitor romancier dresat să rețină orice evenimente
de la ansamblu pînă la cele mai insignifiante amănunte,
nici el nu-și amintește, decît foarte vag, că în dimineața
aceea s-a întîmplat ceva foarte vesel pentru toți spec-
tatorii de pe strada Lăpușneanu și foarte tragic pentru
Georgei. Ce ? Aceasta numai Feodor și mulțimea de pe
stradă o știe. E singura întîmplare pe care n-are s-o
pună în romanul lui în trei volume, fiindcă nu i-a lăsat
nici măcar umbra unui suvernir.
Remușcări n-are. Are numai o sete care nu se
ogoiește decît în zori, cînd pleacă să se culce, cu fața
188
în sus și cu cel mai senin cuget, pe divanul unde în
cîteva luni corpul lui a scobit în resorturi un culcuș
ca un mulaj de ghips.
într-aceste împrejurări i-a surprins învrăjbirea
cea cumplită a semințiilor de pe planetă.
Dar nicăieri telegraful n-a aruncat veștile catas-
trofelor sub ochi mai indiferenți. Toți aveau alte griji*
alte bucurii, așteptau altceva. Paradisul General și
insulele singuratice ale Pacificului mai rămăseseră ul-
timele refugii neturburatc ale unei fericite existențe
edenice. Mai tîrziu, aveau să dispară și de aci aceste
vestigii ale dulceții de a trăi. Deocamdată, Paradisul
General refuză să ia cunoștință despre nebunia noroa-
delor care se cufundau în beznă. în măcel și în șanțuri
glodoase.
Astfel, jurnalul războiului anunță bunăoară că la
1 august Franța ordonă mobilizarea generală ; Ger-
mania declară război Rusiei ; germanii ocupă Luxem-
burgul.
în buletinul Paradisului General se menționează
desfundarea unui butoi de Uricani, recoltă 1907, care
se prezintă la degustațiune mai presus de predece-
sorul său.
Jurnalul războiului anunță că la 2 august germanii
pătrund în Franța fără dedarațiune și că trimit un
ultimatum Belgiei.
în buletinul Paradisului General se menționează
un episod într-alt chip vrednic și el de oarecare opro-
briu public. în acea noapte, Matachc Stulpican își
amintește că a uitat acasă la Gcorgei robinetul de la
baie deschis și că în schimb a închis baia cu cheia, pe
care o arc la dînsul. Și-a amintit. Dar totul a fost nu-
mai o scurtă fulgerare. Alte îndeletniciri mai grave nu
i-au dat răgaz să alerge la locul dezastrului. în dimi-
neața de 2 spre 3 august, casa cu motanul chior de-
venise astfel locuința lacustră, iar cele șaptezeci și doua
tablouri hibernale și cele trei, în curs de execuție, plu-
teau ca banchizele în Oceanul Antarctic.
189
La 5 august germanii atacă Liegeul. Foarte urît
pentru dînșii. Maximilian Ștaic, spre stupoarea tuturor,
apare îmbrăcat cu haine noi de dril, cu pantofi dc tenis,
pieptănat, cu lavalieră și cu guler sub cortina bărbii.
Evenimentul c cel puțin tot atît de memorabil ca îm-
presurarea și rezistența Liegeului.
La 17 august jurnalul războiului anunță căderea
Liegeului. Prilej de consternare pentru jumătate de
planetă. La Paradis General a fost o noapte voioasă,
de chiot și desfăt, fiindcă, după o absență de aproape o
lună, Lu a apărut tot atît dc neașteptat cum dispăruse.
Cum vedeți, există în Echilibrul Universal un prin-
cipiu de compcnsațiune. Pentru orice moment jalnic din
alt capăt de lume, explodează aiurea, în aceeași clipă,
o bucurie consolatoare să restabilească balanțele câmpenii.
La 20 august germanii intră în Bruxelles. Georgei
Galea, prin mijloace telepatice (aceste admirabile și
oculte forțe aliate tuturor amanților), ia cunoștință că
Alina și lordache Bogza s-au îmbarcat pe vapor Ia
Marsilia, navigînd spre limanurile natale.
La 24 august jurnalul războiului anunță retrage-
rea trupelor franceze și înaintarea vertiginoasă a ar-
matei germane spre Paris. Aci apare și în Lmiversul
de Ia Paradis General un si mp ton alarmant. De la
această dată, pătrunde chiar pînă și aci demonul curio-
zității. Pedeapsa a venit imediat. A fost un crud aver-
tisment. Ea s-a manifestat mai neîndurat decît alun-
garea din celălalt Paradis, biblic, cu șarpele, muierea și
fructul oprit.
A fost o pedeapsă cu moartea.
într-adevăr, Ion Panțîru, veteranul dascal-pensio-
nar, care la festivalul • din 14 noiembrie 1873, din cu-
curigul de la Opera din Paris, a aplaudat pe Adelina
Patti ; nedespărțitul amic și în același timp ireconci-
liabilul adversar al lui Mitiță Vlădoianu ; acest peri-
feric și lipsit de orice importanță satelit de mîna a doua
a Paradisului General a fost întîia victimă.
190
L-au găsit mort, lovit dc apoplcxic, pc terasă la
ceasul două din zi, cînd localul era gol dc mușterii.
L-au găsit la masă, ca un om dormind, în fața cafelei
numai pc jumătate deșertate.
Pc genunchi sc afla desfăcut ziarul unde Woli-
bureau anunța iminenta ocupație a Parisului. Defunc-
tul purta încă pe nasul răcit ochelarii pc care îi așe-
zase să descifreze mai bine sinistra știre.
Ion Panțîru sc lăsase atras de ispită. în loc să-și
soarbă în tihnă cafeaua, privind de la înălțimea terasei
acoperișurile roșii ale orașului desfășurat la picioarele lui,
sau colinele unduioase în pîcla albastră, el, nenorocitul,
sc apucase să pătimească pentru soarta combatanților.
Citise telegrame și comunicate. Păcatul purta în el
germenul ispășirii. Cînd ochii lui Ion Panțîru au căzut
pe telegrama vestind apropiata cădere a Parisului, cum
a căzut Bruxcllul, Liegeul și Anversul, a văzut imediat
dezastrul. A văzut armatele lui Wilhclm II repezindu-se
la meridianul Parisului, dintre Observator și Palatul
Senatului, acolo unde s-a plimbat el în 1872, cînd a
descins întîia data în cetatea Lutețici, să aibă Occiden-
tul dc o parte și Orientul dc cealaltă. A văzut hoardele
teutone repezindu-se la meridian și luîndu-1 pradă de
război, să-1 transporte la Berlin.
Ce inimă, oricit dc tînără și voinică, ar fi rezis-
tat la gîndul acestui sacrilegiu ?
Inima lui Ion Panțîru era bătrînă și slabă. Și-a
închis ferestrele, a tras storurile negre și s-a ferecat
să nu mai asiste la înfricoșata nelegiuire.
Mitiță Vladoianu a rămas vădan. Ca o umbră uitată
de moarte, ani dc zile după aceea a fost văzut zi și
noapte cutrcierînd ulițele lașilor, neconsolat de pier-
derea inseparabilului sau prieten, pc care un sfert dc
veac îl căutase dis-de-dimincață, ca să aibă cu cine se
certa pina seara.
Moartea veteranului pensionar, oaspe modest, dis-
cret și neglijabil, la „Paradisul General", a fost semnalul
debandadei tataie, lot așa, bolile care nu iartă se
191
anunță perfid, printr-o manifestațiune fără gravitate,
de la periferia organismului: o unghie căzută, un abces,
un coș care nu se vindecă, o jenă la vătămătură. Un
fleac. Dar moartea s-a instalat. Devoră cu încetul. Cînd
medicul e chemat, în sfîrșit, sosește prea tîrziu. Con-
trasemnează certificatul de deces.
Poate îndemnați de acest presentiment funest, toți
clientii statornici ai lui Solomonică au fost în păr (Ma-
ximilian Ștaic și Matache Stulpican s-au prezentat și
în preafrumoasele lor bărbi) la înmormîntarea vete-
ranului dascăl, care a stat pe vremuri călare pe meri-
dianul Parisului. S-au întors triști, schimbînd
sumbre reflecții asupra destinului omenesc, asupra
morții, asupra vremelniciilor terestre, asupra vieții vii-
toare și asupra altor fumegoasc și inoportune pro-
bleme, îndeobște rezervate bețiilor slavo-mistice.
Fiindcă toate sfîrșesc în același chip, au sfîrșit-o
tot la Paradisul General.
Răposatul fusese un subsatelit, care apărea rar și
neregulat, în orbita unde evolua sistemul planetar gra-
vitînd în jurul astrului central: Maximilian Ștaic. Fu-
sese un bătrîn maniac, incapabil pînă și de o pasiune.
Nu depășea trei șprițuri. Nu participa la nici un fel de
discuție, unde nu era vorba despre Parisul dintre anii
1871—1873. Totuși, la praznicul din seara aceea toți s-au
grăbit să-i descopere însușiri postume, crescînd cu fie-
care pahar jalnic de vin și atingînd, spre sfîrșit, pro-
porții de adevărate fenomene. Puțin a lipsit ca modestul
pensionar să nu ajungă, șapte-opt ore după ce primise
lopata de țărnă peste obraz, unul din geniile ignorate
și nedreptățite ale veacului. Cel mai avîntat în această
supralicitație generoasă a fost Mitiță Vlădoianu, accep-
tat la masa comună în memoria inseparabilului său
dispărut.
Cu o deznădăjduită durere, omul care dăduse
50.000 franci pe o carte ducelui de Aosta descoperi în
această noapte, după patruzeci și unu de ani, că a fost
un mare netrebnic și că viața lui la Paris a fost, precum
192
spunea răposatul, o deșănțată și dezonorantă pierdere
de timp. Cel care într-adcvăr trăise vrednic cei trei
ani de junețe ai Parisului iusese Ion Panțîru. Băiatul
sărac, fascinat de meridianul dintre Observator și
Paiatul Senatului, auditorul domnului Taine și al dom-
nului Renan. El, Mitiță Vlădoianu, ticălos a fost și
ticălos a îmbătrînit. O recunoaște acum, în fața tuturor.
— Spune și dumneata, domnule Georgei Galea,
care de la Paris ai venit si ești în măsură să o știi !...
Georgei Galea lăsă paharul dc la jumătatea dru-
mului spre gură. .1 sc părea absurd că mai există cineva
care să-l întrebe ceva despre Paris. El parcă n-a fost
niciodată acolo. Și acum, într-adcvăr, poate nici n-are
să sc mai întoarcă vreodată acolo. La camera lui din
Boul Saint Miche 88, plin Cartier Latin. „Camera lui
Henri 1VU, pe care a înlocuit-o acum, poate pentru
eternitate, cu „Camera lui Matusalem..." Mai există
camera lui ? Mai există lucrurile lui ? Mai există Car-
tier Latin ? Mai există Parisul ?
— Spune dumneata ! stărui Mitiță Vlădoianu, în
nădejdea că va descoperi un interlocutor, care dc-acum
sa suplinească in viitoarele dispute pe cel redus la
tăcere.
Georgei Galea deșertă cu sete paharul peste cap,
pîna la fund, și îl izbi pe masă.
— Nu știu nimic ! C2c-î aia Paris ? o curmă retezat,
fiindcă nu mai voia să-și amintească dc un univers
dispărut.
Mitiță Vlădoianu il privi adine, cu ochii micșorați,
să-l scormonească pînă in fundul sufletului. Avea
dreptate bietul Ion Panțîru. Acest Georgei (Jalea c un
impostor. Ar putea să jure că n-a fost niciodată, în
nici un Paris. A născocit, desigur, o minciună la vreo
beție, din fanfaronadă muntenească, și nu c capabil să
reziste cinci minute la o discuție despre oricare din
cele două Parisuri : Parisul lui, al lui Mitiță Vlădoianu
și al Ducelui dc Aosta, sau Parisul celălalt, al domnului
‘faine și al răposatului.
13 — La Paradis General * Miss România
193
Noaptea s-a desfășurat in alt tempo decît cel din
totdeauna.
Prezența invizibilă a aripei negre, deasupra, i-a
abătut dc la cîntccc, mîncare și joc, la o băutură seaca
și cruntă,
în hainele lui de drib cti pamoli de tenis, cum do
altfel însoțise și mortul, la groapă, Maximilian Ștaic a
rostit o sfîșictoarc prelegere asupra nimicniciei ome-
nești, care a urcat sughițuri de jale și de deznădejde
in toate gâtlejurile, mereu udate și mereu ca iasca
uscate. Lu nti-l pierdea din ochi, cu o ciudată sclipire
în pupile, iar Max parca că se adresează mai cu scamă
cn Și nu ca întotdeauna, cu rin jetul gingiilor de cauciuc
sub llacăra învăpăiată a mustăților și a bărbii, ci cu
o privire împăcata și, ca niciodată, fara răceala metalica,
Au plecat înainte de zori, în noaptea neagră ca
negrul lor pesimism, pe care îl duceau toți să-l dos-
pească acasă.
Georgci Galea s-a trezit singur în mijlocul străzii,
U ceasul ultim al nopții, cînd uzina comunală stinge
mate luminile cu un lăudabil spirit de economie.
Nu-i venea să plece spre casa cu motanul chior.
Nici să caute ceilalți tovarăși mistuiți în tenebre.
Rătăci un timp, pe jos, pîna în Piața Unirii, unde
constată că Alexandru Ion Cu za se afla la locul său
pe soclu. Se întoarse, (and un birjar se oprea sa-1
îndemne : „Poftiți să vă duc acasă, coane Gcorgei R
refuza răstit.
Insistența moșneagului maniac, care dăduse 50.000
franci pe o carte ducelui de Aosta. acum patruzeci și
unu de ani, ii răscolise o apă stătută din adine.
Ce făcea aci ? De ce nu mai venea Alina ? Cînd
ta mai pleca din acest cimitir ? Se va mai întoarce
vreodată în Parisul acela, amenințat dc armatele lui
Wilhelm ?
Pașii l-au dus, fără să-și dea scama, la gară.
'Pleca un tren, mixt și urii. Un tren de noapte, cu
vagoane calice și negre. în unele mugeau vite, în
altele se cățărau călători nevoiași cu boccele șt pachete
înfășurate în ziar. O umanitate pc care demult n-o mai
observase. Evrei bătrîni și zdrențăroși. Femei care tir^.;
de mina copii scîncind. Țărani cu desage. Sosi alt tren,
din care se revarsă alt val de lume, toc atît de mizera,
somnoroasă, chcmmdu-sc cu glasuri răgușite, împiede-
cîndu-se șj că ti tind ieșirea, cărînd lăzi de scîndurj
grosolane. Soldați fugeau bocănind cu tălpile lor lem-
noase. Mincau harbuji și zvîrleau coji. Așteptmd ziua.,
se culcau pc asfaltul sălilor de așteptare, pe peron,
al ară, in stradă.
Lmii veneau. Alții plecau. Așadar și din. acest oraș
i.oț mai sînt unii care pleacă ? Ce caută cei care vin ?
Pași peste linii, printre locomotive cu focul stins,
apocaliptice fiare de lier, ațipite. Păși printre semnalele
roșii, galbene și verzi. Printre lumini muribunde ș?
triste. Printre cabluri de sîrmă și macazuri. Tren.un
trase pc linii moarte sc aflau acolo cine știe dc cînd.
Era și unul cu roțile năpădite de ierburi. Poate trenai
cu care a sosit el. Poate trenul cu care nu va mai pleca el.
îl cuprinse o panica. Departe, orașul îi apăru mor^-
Scufundat. Kuincle acestea negre l-au înghițit și pe ci-
Acum, chiar să vrea să plece, n-ar mai putea. Alina-
cine știe cînd se întoarce ? Cum ar pleca fără sa c
aștepte r... far intre el și Parisul lui s-a tras o barica-
de morți și de sînge.
Trenul dc adineauri porni. Lndc mai pleacă oari
cineva ? Dc ce mai pleacă ?
Oriunde sc anunța un .slîrșit dc lume. Numai. a*-
încă n-a străbătut nimic.
Se întoarse din nou pc peron. Păși peste țăran*
Șt soldați culcați jos, pc capătîi de desage. Ieși din gafJ;
Sc îndreptă pc uliți necunoscute, spre bojdeuca h-
Maximilian Ștaic.
El, singurul întotdeauna lucid, are să-i spunJ'
cuvintul de care arc nevoie în acest ceas. El, c^'
urăște toate slăbiciunile cărnii și toate defecțiunii
voințih El, care le cunoaște și le analizează cu o
curiozitate de experimentator urmărind evoluția unei
boli pe cobaiul inoculat.
Nu i-a profețit oare iot el, acum un an, cu un
miricoșaior dar al previziunii, că nu avea să plece, atît
dc ușor cum crezuse, din orașul acesta al morții ? Nu
i-a descompus el, atunci, procesul ,,intoxicației ieșene",
această torpoare care paralizează treptat, ca un narcotic,
orice spasm de rezistență ? Nu i-a zugrăvit el altădată,
crunt, cu ură și cu dezgust, disoluția insului prin femeie ?
Nu dezarticulează el ca pe o masă de disecție, cu un
tăios vîrf de bisturiu, fiecare libră din om, ucisă, pu-
ii clădită, paralizata dc flagelul acela, cum îl numește
apăsat : muierea ?
Tot el arc să-i spună acum, fără cruțare, cu bruta-
litatea din totdeauna, leacul dezmeticirii. EL are să
smulgă ancora din lanțul ruginit carc-1 ține prizonier
aci, ca o navă uitată, într-un port pustiu, rămas în
al ară de caile largi ale lumii. El, arc să-l redea liber
vieții, chiar dacă pentru aceasta va trebui să procedeze
la o amputare ncmiloslivă, cum îi stă in firea lipsită
dc înconjur și de fățărnicie.
. în fața bojdeucii cu jaluzelele zaplazului știrbe,
pipăi în noapte portița. Era încă atît de întuneric, îneît
trebuia să pipăie încetișor, cu talpa, poteca bătută
printre bălăriile mai înalte ca statul dc om. Jivine de
noapte se auzeau foșnind, furișîndu-sc deșteptate din
culcușuri și din cuibare. Răsuflete, piuituri, gemete surde,
mormăieli amenințătoare. Fauna misterioasă a junglei
de scaieți, bălării,, mături, cucute și spini sc anima, gata
■să-l împresoare din cele patru puncte cardinale. Geor-
gei Galea se temu să nu calce șerpi încolăciți, cozi dc
animale răsucindu-sc brusc să-i muște pulpa.
Dc aceea tresari mpasindu-și zvîcnclile inimii cu
palma, cînd Cerber sc gudura la picioarele lui neaș-
teptat. îl netezi, bucuros că nu i-a apărut altă jivină.
Cerber îi linse dosul mîînii, cu deplorabila lui lipsă dc
demnitate.
— E acasă tata Max ? îl întrebă Georgei.
196
— Da ! Da ! dădu prin întuneric din coadă Cerber,
luind-o înainte, să-i arate calea.
Numai de nu l-ar găsi dormind ! — se gîndi
Gcorgei. Nu ! E lumină. Iar ușa de la cameră și cea
de la săliță sînt amîndouă date în laturi pe jumătate.
Se vede înlîi lumina din odaie răsfrînia pe peretele din
antret, pe urmă a doua oară, reflectată afară, ca prin
jocurile dc oglinzi.
Condus dc aceasta semnalizare dc far în bezna,
înainta mai repede.
în fața ferestrei, arunca ochii să privească înăun-
tru. îi păru foarte posibil să-l găsească pe Maximilian
Ștaic adormit cu lampa aprinsă. Nu c prea plăcut să
trezești un om din somn, ca să-i ceri un sfat, care nici
măcar nu-i un sfat, fiindcă nu pornește dc la nimic nou
si precis, iot curajul avîntat cti care venise se topi.
Dacă doarme, amină pe mi inc... Se înălță în vîrful.
picioarelor, să privească prin ochiul de sus al ferestrei,
căci ochiul dc jos, spart din timpuri imemoriale, era
astupat cu o foaie de ziar.
Se înălță, privi și, fascinat, nu se mai putu clinii
din loc.
Priveliștea îl încremeni dc stupoare.
în încăperea luminată dc gazornița fumegoasa se
afla Lu. în mijlocul camerii, îmbrăcată, cu pălăria în
cap, cu înfățișarea unei vizitatoare filantrope, într-o
casă de calici, gata să plece după ce și-a distribuit
obolul, iar la picioarele ci, căzut în genunchi, cuprin-
zindu-i gleznele cu mîinilc scheletice și sărutîndu-i
fustele, se lira Maximilian Ștaic.
Femeia privea în gol, cu un stins răutăcios. în
ochi, cu un întuneric răzbunător, de triumf.
Maximilian Ștaic se lira.
Da ! Exact cum se tîrăște Cerber.
CAPITOLUL XIII
,,România, România mare. România libera. România
.noua. România noastră. România tînară...“
O dată cu vînturilc echinocțiului dc toamnă, pnc-
ivnu observară ca privirea lui Georgei Galea devenise
plina dc scepticism și experiența.
1'ircȘ'Xn nu împărtăși nimănui învățătura cea noua
p. cruntă, despre nimicnicia animalului creat de Marele
Ziditor, în ziua a șasea, cică după chipul și asemănarea
Nu pomeni nimic despre lecția cea din urma, pe
care i-o dăduse Maximilian Ștaic. de astă dată fără să
vrea și fără premeditare.
Tăcu și păstra învățătura pentru sine. Acum Geor-
gei (jalea știa ca nu mai poate aștepta nimic, de la
mmeni. decit de la el — și dc la Alina, cînd sc va în>
toarce de pe tărîmurile tinde prea mult întîrzia.
Vîntul aduse nori. Norii aduseră ploi.
Păunii parcului sc cocoțară zgribuliți în adăposturi
ignobile pentru asiaticul lor vestmint ele maharajahi ;
sc ascundeau în poicți \și în podul closetelor. Dc acolo
se strigau și sc provocau cu glas urît. ca niște simple
orătănii vulgare. Matusalcm. în schimb, își renova blana,
înlocuind cațaveica mîncată de molii cu alta, dc iarna,
vnokuță și lucioasa, care ar li seînteiat electrizată sub
desmicrdarca mîinii, dacă ar li existat cineva pe knne
sa-i mîngîic făptura țîfnoasa și ursuză.
Ulucclc șuruiră o săptanuna, două, trei. doamna
se instala definitiv.
Prin aceste ploi cti Foșnet de Frunze și ol:taluri dc
vînt, clicnții Paradisului Genera] veneau, treceau și
plecau somnambulic. Undeva noroadele se cuibăriseră
in cotloane subpămîntenc de troglodiți, să-și arunce
șrapnclc și grenade, cetăți cădeau, regimente inge-
nuncheau sub raialele artileriei, cerul trosnea dc llacăn
și Fum: la Paradis General musiul făcuse loc turbu-
relului, pe urma și turburelul sc așezase, ca totul să
revină la vechile butoaie de Uricani, Cotnar, Pibnești
și Socola. Dar acalmia era amăgitoare. Viermele pichm
pătrunsese să roadă, deocamdată ascuns, și aci.
Maximilian Ștaic apărea rar și misterios. Jn haz-
nele lui albe de explorator ecuatorial, cu pantofi. oe
ienis și cu paltonul îmbrăcat peste acest echipament tic
coloniști în orice alt oraș din zona temperata ar h
constituit o apariție bizară, lată dc sezonul atît de îna-
intat.
Ieșenii, care văzuseră in viața lor altele, nu se na-
rați dc atît.
Iar Maximilian Ștaic ii disprețuia mai mult vU
orieînd. Pe ieșeni, toată umanitatea, tot universul.
bucura că semințiile lumii au purces să sc extermine.
Regreta numai că măcelul merge prea încet. Ar li vrut
o hecatombă totala. întreaga planetă zvirlită in spații,
ca o rachetă în vîlvătaie. Numai așa s-ar fi. sfîrșit o
dată cu scîrbavnicul neam omenesc ; un miliard cinci
sute și ceva, dc milioane de mdchisedeci (în cifra sta-
tistică exacta : 1 523.728.563. Un miliard cinci seu
douăzeci și trei de miloane, șapte sute douăzeci și opt de
mii, cinci sute șaizeci și trei de mdchisedeci), născuți din
pîntcc dc femeie cu stigmatul ini amant al tuturor josni-
celor capitulări. Numai după asemenea cataclism, pla-
neta purificată prin foc și prin sabie va naște altă se-
minție dc dobitoace, superioare, poate cu trei picioare.
13*
poate numai cu iinuL poate cu aripi sau poate tintoare,
He oricum ar li. dar să reabiliteze odiosul suvenir lăsat
pe scoarța globului de urmașii pitecantropului erect.
Maximilian Ștaic ar li vrut, ca un nou și conver-
tit la anarhism Arhimedc, să capete o pirghic și un
punct de reazem în spații, ca să arate el unde se cu-
venea aruncat pămîntuL dincolo de ultimul hotar al
universului nostru galactic. Nimeni nu mai cuteza sa
1 se împotrivească, să-l întrebe ceva, să glumească în
lata lui. Rîsul i se prelăcuse în sinistru clănțănit ; vorba
i se redusese la guturale exclamații, care nu anunțau
nimic bun.
Matachc Stulpican, tăcut din lire și laconic, era
singurul care părea că se exprimă în același idiom mono-
silabic. Dar exclamațiile lui exteriorizau bucurie și en-
tuziasm. Își freca mîinile și nu-și găsea astîmpăr. Nu-i
ajungea timpul. Cierul fulginos și ploile unite îi biciui-
seră inspirația. Pregătea un ciclu de splendide tablo-
uri primă văratice. Primele exemplare ieșite din uzină
depășiseră tot ce zugrăvise el pînă acum, cu însorite
pajiști, unde zburdau miei plăpînzi de cofeturi albe,
livezi înflorite și ulcele dc ciuboțica-cucului, ghiocei
si viorele.
Hărnicia aceasta lertilă shrși prin a pune pe gîn-
duri pe cei doi prieteni, care trîndăveau, inutili, sub
același acoperiș. Pe Gcorgei Galea și pe Emil Ciugolca.
fiecare ulcică de toporași și fiecare nouă creangă de
măr înflorit îi izbeau în inimă cti o crineenă mustrare.
De aceea, într-o dimineață, cînd s-au întors de la
Paradis General. în loc să cadă zdrobiți în culcușuri
și să sforăie pînă după amiază, au coborît în pivniță șî
au scos cîteva sticle de vin antic, din ultima drojdie a
moștenirii de la cucoana Elcncu.
S-au așezat la masă, cu figurile lor devastate de
conspiratori, în lumina lividă a începutului de zi, și au
discutat cu marc aprindere. Rcluînd un vechi și pără-
sit proiect, au decis în cel mai scurt timp să dea ființă
unei mari reviste litcraro-arlistico-socialc. Au și botc-
2CC
zat-o, cum sc cuvine după orinduiclilc ritului creștin,
împrospatind rezervele sleite cti un alt transport de
sticle. Au botezat-o simplu și modest : România,
Cu aceasta aveau să inaugureze o eră nouă în pro-
pria lor existență. Salvînd literatura și arta țării — se
salvau. Era un tîrg foarte onest, din care toți aveau nu-
mai de cîștigat. Emil Ciugolea, vrînd-ncvrînd, era silit
să-și scrie romanul psihologico-istorico-social în trei
volume, Georgei Galea își descoperea un rost în acest
cras, după un an pierdut în jalnica inerție. Elotarirca
ii suri dea și pentru o pricină ascunsă. în fața Alinei,
ciad va sosi, devenea ceva mai mult decît moștenitorul
cucoanei Elcncti, un anonim venit din toată lumea. în
fața lui lordachc Bogza, putea să se prezinte cu o di-
ploma ele încetățeni re ieșeană ; o diplomă de onoare.
Prin ei, Lașul își recăpăta faima pierdută. Se re-
genera. Noua revistă va galvaniza forțele sleite într-o
scandaloasă somnolență. Ei vor concentra în jurul lor
toate talentele, tînjind fiindcă au fost lipsite de anima-
tori pină acum.
— Georgei ! Matachc ! fraților ! se ridică, în apro-
ximativ două picioare, Emil Ciugolea. Lăsați-mă să vă
pup. Nici nu vă dați voi socoteală ca trăim cel mai for-
midabil moment din viața culturala a țării, în ultimii
zece ani. Măi fraților, noi salvăm prestigiul lașilor, pres-
tigiul generației, prestigiu] țării și prestigiul umanității.
Ce poate li mai splendid ? Cuprinsă dc barbarie, o lume
întreagă se întrcucide... Noi răspundem acestei eclipse
care întunecă douăzeci dc veacuri dc civilizație, înăl-
țînd o facla nouă. Easa-mă să te pup, Georgei ! Lasa-mă
să te pup, Matachc !
.Matachc Stulpican se șterse cu podul palmei pe
obrazul păros, unde sărutul lui Emil Ciugolea lăsase
o urmă sticloasă de melc. Sc șterse și, cu prodigioasa-i
viteză inspirată, schiță o duzină de proiecte pentru co-
pertă. Emil Ciugolea, cu o coală de hîrtie înainte, dresă
o listă alfabetică de colaboratori.
201
Cînd porniră fiecare în camera lor, să prindă in
cîteva ceasuri de odihnă zdravene puteri pentru ase-
menea gigantă ispravă, totul era orînduit pînă la ul-
dnnil amănunt. Titlul, coperta, abonamentul, colabora-
torii, sumarul primului număr și schița unui afiș ieșu
de sub pensulele lui Matache Stulpican, să provoace
senzație cînd va irupe în aceeași zi, pe toți pereții ora-
șelor din România.
Au rămas înțeleși. Chiar m ziua aceea, după-
amiază, cînd se vor deștepta din somnul reconfortant,
vor pleca la cei trei colaboratori indispensabili primului
număr. Cele trei glorii ale lașilor, care de la primul, pas.,
cu autoritatea celebrității lor, aveau sa asigure revistei
o primire triumfală.
Cei trei erau : \ asile Obcdeanu, romancierul ; Jsaia
Orbalț, poetul; (ED.ALV. Vasiliu-Paltin, filozoful, criti-
cul și eseistul.
Numele lor și opera lor se confundau cu gloria la-
șilor și cu gloria țării.
— Măi dragilor, dacă pornim la drum cu dînșii, vă
garantez un succes fulgerător ! îi asigură Emil Ciugolea.
Sînt sigur de aceasta, cum vă vad ! (Și vedea dublu.
Deci succesul avea să fie îndoit.) Sa mă lăsați pe mine
să-i mulg cu de cîte-un articol. Am cu sistemul meu.
Dimineața aceasta, trebuie s-o pun numaidecît în roman.
Are să iie cheia romanului... Acum, la culcare ! Și sa
știți că s-a terminat cu Paradisul General. Ne facem
an program și ne jurăm să-1 respectăm... Care l-o călca...
Un gest fatal de călău cuprindea în vastitatea sa
încăpătoare toate sancțiunile teribile la care trebuia
>ă se aștepte netrebnicul sperjur.
Cu sublim eroism, chiar în după-amiaza aceea au
dovedit că înțeleg să o rupă cu trecutul și sa înceapă
o viață nouă, cu program.
Programul spunea : ora cinci, vizită la Vasile Obe-
dcanu ; ora șase, Isaia Orbalț ; ora șapte, G.D.M.V. Va-
siliu-Paltin.
202
La cinci fără cinci minute după ceasul Mitropoliei,
Gcorgei Gal ea și Emil Ciugolca, îmbăiati, pieptanați,
Lărbieriți și fcrchczuiți, primeniți cu rufe curate și cu
straiele cele mai bune, ca doi copii-modcl în ziua întîia dc
Paști, urcau dealul Sararici, să bată la poarta celebrului
romancier. Matachc Stulpican nu-i însoțea. Rămăsese
acasă ca unul care îndeobște c mut și absent dc la orice
conversație. El nu participa la dialogul altora, dccît cu
intraductibile articulații. Con cursul său ar fi fost așa-
dar nul, și prezența sa superfluă.
Isi luase însă angajamentul solemn să pregătească
pînă la .întoarcerea prietenilor afișul și coperta, după
ultimul proiect definitiv. Dc aceasta erau siguri. Nu se
în doi au că, pînă la .întoarcerea lor, Matachc Stulpican
va mai avea vreme sa dea gata o scrie dc vignete și
vreo trei-patru drăgălașe tablouri, inspirate dc splen-
dorile celuilalt echinox, al primăverii.
Ploaia încetase. Soarele împungea cu sulițele raze-
lor o albastră spărtură în nori.
— Semn bun, dragă Gcorgei l arătă spre cer Emil
Ciugulea, cu o trcsăltarc bucuroasă dc naufragiat care-a
descoperit uscatul în zare. Semn bun. “Fine și soarele
cu noi !
Gcorgei Galca recunoscu, la rmdul lui, ca începutul
du înseninare după atitea luni dc potop însemna un
bun augur. Simțea oarecare emoție. întîia oară avea
sa dea ochii cu unul din autenticii mari scriitori ai
dmpului.
Vasile Obcdcanu nu era un oricine. Întemeietor ai
romanului românesc, luind-o ceva mai înaintea lui Emil
Ciugolca, se specializase în analiza sufletelor dc copii
In cărțile sale apăreau cei mai divini prunci pe care i-a
urzit vreodată vreo literatură. Nu chinuiți și ofensați,
precoci și sumbri, ca în romanele lui Dostoicvski sau
Dickcns. Nu haimanale și zvînturați, ca în literatura
lui Ion Creangă sau a lui Kicpling. Copiii din cărțile
luminoase ale lui Vasile Obcdcanu erau suavi. Cu ochii
inocenți ca albastrul pur al cerului, cu gesturi diafane.
cu vestminte dantelate și candide, cu gingașe dialoguri
și cu o fantezie grațioasă în jocuri care nu sînt din
această trivială lume.
Nu exista cititor să fi putut uita vreodată angelicele
aparițiuni — copiii de basm, în atmosferă de basm.
— Pilii! Știi de ce-mi pare rău ? se bătu peste
Frunte Emil Ciugolea. Marc idiot am mai fost ! Nu ne~am
gîndii să aducem o cutie de bomboane. Vasile Obedeanu
are o droaie de copii. Șapte ori opt, dacă nu cumva noua.
Ar fi fost o atenție delicată. Imagincază-ți și tu !... în-
tr-o casă unde sînt copii, orice s-ar spune, e bine să-i
ai aliați. Ei îți creează atmosferă. După ce pleci, vrînd-
nevrînd, părinții se lasă influențați de opiniile copiilor.
„Acesta a fost nesuferit. Celălalt a făcut așa sau are
nasul așa... Seamănă cu domnul cutare. Ori cu Dumne-
zeu știe ce animal domestic". Copiii au un teribil spi-
rit de observație, iar observația lor e adesea foarte plas-
tică și aproape întotdeauna justă. La un om ca Obedeanu,
îndrăgostit de lumea copilăriei, poet al copilăriei, opi-
nia și instinctul precis al unui copil trebuie să-i apară
decisive. Păcat că n-am fost oleacă dc diplomați...
Georgei Galea admiră înainte dc spiritul de obser-
vație al copiilor, în genere, reflecțiile înțelepte ale lui
Emil Ciugolea. Prietenul îi apăru într-adevăr cu stofă
de romancier. în alt gen, firește, decît Obedeanu. Ana-
list lucid, de-o stoiă rară. Lină în lînă. Știe să vadă
și știe ce vede. își întări convingerea că romanul lui
Emil Ciugolea, la care dc astă dată începe neapărat să
lucreze chiar din astă-seară, conform programului, va
fi o opera capitală a literelor române și titlul de glo-
rie al revistei România.
— Nu batem ? întrebă sfios în fața porții.
— Ce să batem ? răspunse autoritar Emil Ciugo-
Jca. Casa e tocmai în fundul curții. Cine să ne audă ?
Numai de n-ar sări vreun cîine rău.
Georgei Galea își pipăi cravata. Intrară. Nu-i întim-
pină un cîine rău, cum sc temuse Emil Ciugolea. Le
ieși înainte un copil de patru-cinci ani, cu pestelcă
204
murdară și cu sexul incert, liindcă așa, tuns chilug și
cu rochiță, desculț și plin de dulceață dc la gură pînă
la urechi, putea fi tot atît dc bine băiat ori fată.
Le ieși înainte cîntînd cit îl ținea gura, după o
melodie tic proprie improvizație :
Madaaani LaanoUninn n-arc pante Ioni !
Madaaam Laanolininn n-arc pantaloni !
Cin ta și sărea într-un picior.
„E, desigur, copilul servitoarei !u își spuse în gînd
Georgei.
— Măăăi băiatule ! îl chemă Emil Ciugolea. Măi
țica, măi ! Domnul Obcdeanu, boicru, i-acasă ?
— Cine ? Taticu ? I-acasă. îl muștruluicștc cu varga
pe Gicu, liindcă l-a prins fumînd capete dc țigări, și pe
Lențuca, limdcă o suduit de ceia a soră-si, pe Mai ița,
bucătăreasa.
Pe urmă sări mai departe într-un picior, răcnind
cit îl ținea gura :
Madaaam Laanolinurn n-arc pantaloni !
Madaaam Laanolinnm n-arc pantaloni !
— Dc ce cînți mata lucruri urî te ? căută Emil Ciu-
golea să repare impresia provocată de regretabila sa
contuzie, cînd sc adresase ca unui copil de servitor. Nu
sade frumos, cocuță !
Cocuța sc strîmbă la eh scoțînd limba.
— Dacă n-arc pantaloni ! Eu cînt ce-i adevărat.
Pentru dînsa nu șade frumos, că umblă fără pantaloni.
— Dar cinc-i madam Lanolinum ?
— Parcă tu nu știi, cc mă mai întrebi ? Cucoana dc
peste gard, care trăiește cu ofițerii dc roșiori...
— Și dc unde știi maia, drăguță, că n-are panta-
loni ? continuă Emil Ciugolea interogatoriul, din obiectivă
și lăudabilă curiozitate dc romancier.
205
Am văzut cu ! Cum sa nu știu, clacă am văzui ?
M-am uitat pe borta cheii cinci m-o trimis mama sa o
rog să-i dea iligatoru, ca să-i Iaca clismă lui Papanaș.
M-am uitat pe borta cheii și am văzut cinci ofițerii o
căuta să vadă dacă poartă pantaloni. La ridicat poalele
și madam Lanolinum s-a făcut de rîs, ca n-avea pan-
taloni. Mama arc pantaloni.
După această dublă confidență, cocuța sări in ace-
lași picior, conunuîndu-și melopcia :
Mddaam Lacnolininn n-nare pantaloni !
întemeietorii și viitori codirectori ai viitoarei re-
viste înaintară în tăcere, păstrîndu-și fiecare pentru
sine reflecțiile.
Nu merseră mult, căci o minge, ca un bolid muiat
în noroi și tîrînd după el o coadă de stropi, sosi vije-
lios din spațiu și pocni pe Gcorgei Galca exact in piep-
ții cămășii.
— Cucu ! ('ucu 1 strigă glasul agresorului invizibiL
din direcția de unde țișnise bolidul.
Gcorgei Galca încovoie gitul ca păsările care-și ciu-
gulesc gușa, să poată vedea în ansamblu efectul ciocni-
rii cu astrul scăpat din orbită.
- - Cucu ! Cucu !
Pc piepții cămășii mingea lăsase o pată perfect ro-
șu odă, din care săgetau în toate direcțiile raze tot negru,
ca î.ntr-o foarte izbutită probă negativă a unei fotografii
de eclipsă solară.
— Aista-i Papanaș ! Lui i-a făcut mama clismă
alaltăieri ! informa pruncul de sex incert, care asistase
la scena cînd ofițerul de roșiori o controla pc madam
Lanolinum să vadă dacă poartă echipamentul complet
pe sine.
— Cucu ! Cucu !
A doua minge porni din aceeași direcție, dar din fe-
ricire nu mai nimeri ținta.
Gcorgei (Lalea și Emil Ciugolca, în unanim consens.,
fără să-și fi rostit nimic, grăbiră pașii, să iasă din zona
bombardamentului. A treia minge încercă, tot fără
206
electr să-i ajungă din urmă. Se vecie că Papanaș avea o
bogată muniție, pregătita pe îndelete la adăpostul itu-
zulor de dezarmare și pace, ca și oștirea Kaizcrului.
In ușa. se opriră, căci un urlet sfîșictor vestea un
masacru în toi. în genul celui care după două mii de
ani conservă încă în toate suvenirurile memoria odioasa
a. lui Irod Împărat. Un urlet dublu. Două glasuri
mtrccîndu-se.
Și al treilea glas (ai lui Irod) însoțind cîtc o lovitura
înădușită, în plin :
....... — a și ție ’ Na și fie : Na. sa te în'-cțî minte ?
1 ine și tu, să-ți lie de învățătură.
Omul dinlăuntru lucra pe doua fronturi și distri-
buia loviturile cu un perfect spirit egalitar.
Ușa se deschise brusc, incit Georgei Galea și Umil
Cmgolea abia au avut timp să sară în lături. Din ușa
ț’șni expulzată o victimă a lui Irod împărat și un picior
m papuc, făcîndu-i vînt din spate cu o splendida precizie
ia tehnica balisticei.
.Pruncul scăpat din masacru descrise o traiectorie
pmă in josul scărilor. Icni. Se ridică în aceeași secundă
Și o rupse la goana spre regiuni neutrale, unde n-au
început ostilitățile.
-- Aceasta e pentru tine ! specifică glasul din inte-
rior, emis fără îndoiala de posesorul papucului, cu inten-
ția să risipească orice umbră de echivoc.
Și imediat alt prunc zvîcni pe ușă, expulzat dietă
aceeași metodă de același papuc, care-i făcu vînt pină
in josul scărilor. Urmarea se repetă identic. Abia ajuns
jos. pruncul se ridică împins ca de alt resort și o rupse
la fugă, cu aceeași viteză, numai cu deosebirea că el o
apucă spre regiunile neutrale din miazăzi, pe cinci celă-
lalt preferase ținuturile din miazănoapte.
- Și aceasta pcm.ru rine! întărise pufnind pose^s-
cui papucului.
Viitorii codii ectori așteptară al ară desfășurarea
evenimentelor cu o explicabilă ezitare. Nu știau ce mai
poate urma. lunii Ciugolea pretindea că Vasilc Obcdcanu
20?
are șapte sau opt, dacă nu cumva noua copii. După cele
mai simple operații aritmetice, se putea constata că
piua acum numai patru sc aflau afara în ogradă : Pa-
panaș, ascuns în invizibila tranșee cu munițiile lui de
mingi muiate în glod ; cel cu sexul incert; care denun-
țase cu atîta indiscreție regretabilele insul icicnțc vesti-
mentare ale lui madam Eanolinum constatate de vizu,
și ccștialalți doi, descinși în curte pe cale aeriană. Cine
oare putea garanta că de pe ușa deschisă nu vor mai
apărea încă alți trei, patru sau cinci, urmînd drumul
o dată bătut ?
Dar ușa sc trînti zguduind casa clin temelii, iar
glasul dinlăuntru nu mai rosti : „Na și asta, pentru
tine !'"
Deci ostilitățile încetaseră pe frontul de vest. Restul
trupelor dezorganizate bătuseră cine știe pe unde în re-
tragere.
Emil Ciugolea își luă, cum sc spune, inima în dinți,
întîia oara, de altlcl, înțelese cît de justă e expresia
populară. își luă inima în dinți și bătu cu timiditate și
cu degetul în ușa.
Din. interior, răspunse un miorlăit ininteligibil, dar
eu vădite intenții agresive.
— Hai să plecăm... Ne lăsăm păgubași. încercăm
în altă zi ! avu un moment dc sinceră lașitate Georgei.
— Fugi dc-acolo ! se viteji Emil Ciugolea. însă nu-
mai el știa cît dc fățarnic.
Bătu a doua oară, mai apăsat.
— Tot nu v-a fost destul, boilor ! mugi dc astă
dată, clar șl răspicat, glasul dinlăuntru. Ei, așteptați, ca
vin cu la voi, să vă cotonogesc !
Ambii codirectori, metempsihozați în boi mai mult
sau mai puțin sacri (ceea ce dovedește că religia vechi-
lor egipteni nu c atît de absurdă !), sc priviră cu o marc
consternare și își retraseră cu precauție din raza
primejdioasă a ușii picioarele amenințate de cotono-
geală.
208
Era evident că amenințarea nu li se adresase lor, ci
celui al cincilea, a! șaselea, al șaptelea, al optulea și
poate al nouălea prunc, care ar fi venit să asmuțe sin-
eur mînia lui Irod. Pentru moment, însă, amenințarea
exista, iar omul din dosul ușii demonstrase cu energie
ca-și execută imediat amenințările : „Na și ție ! Poac !
Aceasta pentru tine ! Jarști E
Pentru a preveni o confuziune cu urmări conton-
dente, Emil Ciugolea bătu a treia oară și, deschizând
ușa în aceeași clipa, păși pragul să înfrunte destinul.
Omul ridicase tamponul de bronz, gata să-1 trans-
forme în proiectil mult mai alarmant decît mingile, prin
comparație inofensive, ale lui Papanaș. Emil Ciugolea,
care fusese un emerit oimst în liceu, ascultă porunca
reflexelor și se apără de la genunchi in jos. Georgei
Galea, care luase pc vremuri oarecare lecții de box, își
apară integritatea figurii, cu aceeași involuntară și
au tomată promp ti tudi ne.
Unise transformat în gazdă primitoare, omul insa
depuse tamponul pc masă și se ridica să-i. întimpine cu
un surîs afabil.
— M-au înnebunit dracii ăștia de copii ! rosti in
chip de scuză și de explicație. Mi-au scos sufletul, dar
și eu lor ! Domnilor, s-o știți de la mine : copiii sine
dușmanii părinților ! la poftim, Riațî loc și povestiți-mi
ce vînt bun vă aduce pe la mine.
lunii Ciugolea, în calitate de relativ și mai ales de
viitor confrate, își prezentă prietenul. Apoi luă cuvîntul.
în timp ce el vorbea, Georgei Galea examina cu ui-
mire chipul boțit al romancierului infantil, populat cu
atîția negi păroși, negri și cafenii, rotunzi și ovali, îneît
cu mare greutate se puteau identifica în acest teren ac-
exientat celelalte podoabe comune oricărei figuri : ochii,
mustățile, nasul și sprîncenelc. Pipernicit, cu umerii
îngust! și cu gîtul împins între umeri, acum parca
întru totul domesticit. Era surprinzător ca asemenea
făptură chircită sa scrie atît de suave pagini. Dar mai
surprinzător era faptul că, pe nevăzute, îi impresio-
209

nașe atit cu teribilele lui explozii de furibundă minie.
Acum părea omul cel mai primilor și mai blînd din
lume.
— Aveți să-mi faceți plăcerea să (uați o dulceață
o cafcluță ! spuse cu mare prietenie.
Pași pînă la usa din fundul camerii, o întredeschise
și porunci, ca la cafenea. persoanei deocamdată invizi-
bilă, ca și Papanaș :
— Mico ! 1 rci calele și trei dulceți... Să meargă
rcpedcc-ce !
în nuanțarea muzicala a glasului, spiritul de ager
observator al lui Emil Giugolea stabili o netăgăduită
înrudire cu timbrul din mclopcca cocuței cu sexul nede-
finit : „Madaaam Laaanolinum n-are pantaloni !...“
— Va să zică, v-ați hotărît să faceți o revistă ?
Admirabilă idee ! Aceasta mă bucură din cale-afară !
mărturisi, așezîndu-sc pe fotoliul înalt al biroului,
unde, pe dedesubt. Georgei Galea observă că stă cu
picioarele în papuci suspendate de un lat de palmă dea-
supra podelelor, cum stau copiii la masă pe scaune de
■oameni mari.
Emil Giugolea expuse programul revistei, amănun-
tdc tehnice ; dădu toate asigurările că prosperitatea ma-
terială a prietenului de față garantează o îndelungă
apariție, onorarii fabuloase și alte multe ispititoare
perspective.
fantezia viitorului romancier Juînd vini, prezentă
actualului romancier pe Georgei Galea ca pe un nabab
rafinat și devorat de splcen. gata să-și sacrifice averea
evaluată la fantastice milioane întru regenerarea litcri-
ior române.
Aceste detalii prețioase îl îndemnară pe Va sile Obe-
dcanu să cerceteze junele care finanța viitoarea revistă,
cu mult interes și cu o înzecită simpatie. Scoborî
din altitudinile scaunului, și întredeschise ușa din fund,
să poruncească oarecare modificări în comanda de
adineauri :
210
— Alico ! Sa faci marghilomane, nu cafeluțc ! Cu
romul cel dc la Ermacov... Și da din șerbetul de tran-
dafiri ’
Revenind, sc cățăra pe piscul io toiiului și își frecă
mîinile, cu o încîntare crcscînda :
— V-am declarat dc la început că mă bucur din ca-
le-afară. înțeleg ca sînteți niște tineri serioși și ho tar îți
la treabă. A ceasta-mi place. Nu proiecte și fantezii,
Fapte, domnilor ! Fapte... Am însă cîteva obiccțiuni. îmi
permiteți să vi le exprim ?
— Vai dc mine ! Poftim ! sc grăbi Emil (m?-
golea.
— Un sfat al dumneavoastră c pentru noi ordm •
supralicita Georgei Galea, mirîndu-se dc propria
predispoziție pentru toate abdicările.
— Iată aceste obiccțiuni : Primo. Titlul România
nu-mi place ! Gc e aceea România ?! E vag și comercial ?
Parcă e firma unei, societăți de asigurare. Eu sînt dc
idee să o numiți România- mare. Aceasta corespundc
problemclor care agita acum spiritele. Înțelegeți bine.,
va scriitorul trebuii' sa ia o atitudine pe chestia na-
țională. A sosit momentul. România marc, e un program.
E Ardealul ! E Bucovina î E Banatul î E Maramureșul ?
(Georgei (Jalea continuă în gînd: E Crișana. E I cmi-
șana, e țara Oașului, e Făgărașul etc., etc.). Fără
aceasta, vă anunț ca nici nu înțeleg să colaborez.
— îi spunem România mare / cedă cu marc gră-
bire Emil Ciugolea, consultând din ocdii prietenul și căpi-
ță 1 i s t n 1 înt repr i nder i i 1 iterar o-a rtis ti co-soci ak\ care- ș?
adăugă astfel la firmă și un despărțimint național-
intervenționist.
— Desigur î N-avem nimic împotrivă, confirmă și
(ieorgei Galea.
Ambii se gîndiră in aceeași clipă că tot ce lucrează
acum al treilea codirector, Matachc Stulpican,
munca pierdută. Va fi nevoit sa rectifice coperta și
afișul, ele vreme ce din România, pur și simplu, re-
2M
1.4*
vista lor devenise Roinania mure. crescind dintr-o atit
de norocoasă plămadă.
— Ei, bravo ! Aceasta mă bucura din calc-alară ! se
arăta îneîntat romancierul copilăriei. Dar n-am termi-
nat. Am spus că aceasta e obiecția mea primă. Am în-
clieiat cu ea. Să trecem la cealaltă. Secundo : \ ă dau
ci te o novelă la I Secare număr. Spuneți că va apare
lunar. Mai bine. în acest caz vă dau un roman. îl am
gata scris. Am încă vreo trei-patru, care așteaptă în
sertar. îl aleg pe cel mai bun și mai lung, să încapă
c.xact în douăsprezece numere. Sînteți de acord ?
— Da ! se repezi să răspundă de astă dată Georgei
(jalea.
— Da, răspunse numai cu jumătate glas Emil Ciu-
golea, contrariat de această concurență neprevăzută.
Dacă revista apărea cu un roman de Vasilc Obc-
dtanu, însemna că importanța romanului sau în trei
•volume cădea pe al doilea plan. Nici nu mai putea fi
tipărit decît după un an. Privi cu o mustrătoare sur-
priza la Georgei Galea.
Prietenul se lepăda, așadar, foarte ușor de dînsul.
Nici o clipă nu-și amintise ca era hotărît între dînșii
să lanseze revista cu aceasta operă capitală a literaturii
românești.
începu să regrete că a dat prea exagerată impor-
tanța unei colaborări de care, la urma urmei, se puteau
foarte bine dispensa. Vasile Obedcanu o ii fiind el un
nume. Dar e un om slîrșit. Aceleași și aceleași povești
cu copii, pentru copii. A ajuns pe drojdie și e ostenitor.
E de mirare că pîna acum critica n-a semnalat îndestul
de apăsat acest caz. în loc sa fie recunoscător că o re-
vistă tînără îi dă prilej să-și reabiliteze o faimă
reformată, mai pune și condiții, stîrpitura !
— Așadar, sîntem de acord ! Aceasta mă bucură
din calc-afară .’ continuă romancierul îngerașilor zglobii
să descopere tot soiul de prilejuri pentru a se bucura
dm calc-afara. Dar tot n-am terminat. Vă predau ma-
212
nuscrisul și îmi prodați onorariul pe un an înainte. De
acord ? se adresă capitalistului direct.
Georgei Galea duse mina la buzunarul de la piept,
sa plătească un aconto, amintindu-și, din cunoștințele
sale juridice, că o arvună c întotdeauna un început de
angajament irevocabil, între părțile contractante.
Emil Ciugolea nu înțelegea însă așa. îi luă înainte.
—- Aceasta o s-o discutăm în comitetul nostru...
— Aveți și un comitet ? se miră Vasile Obedeanu.
Nu mi-ați spus nimic despre aceasta...
— Firește că avem ! rosti cu un început de agresi-
vitate romancierul în devenire, ferm decis să se dez-
bare de concurența incomodului romancier pe drojdie.
Firește că avem un comitet de direcție ! Iar noi, peste
cuvîntul comitetului, nu putem trece.
— Atunci duceți-vă și consultați întîi acest comitet.
Pe urmă să poftiți la mine ! grăi Vasile Obedeanu cu
un ton care vestea apropiata ruptură a raporturilor
diplomatice.
Ca să arate că socoate discuția suspendata pînă ia
avizul comitetului, descinse de pe scaun, gata să-i în-
soțească pînă la ușă.
Pc cealaltă ușă, apăruse Mica, soția romancierului,
purtînd tablaua cu marghilomane și șerbet de tranda-
fir. Chiar ochiul lui Georgei Galca, mai puțin exercitat
în domeniul observației dccît Emil Ciugolea, constată,
după anumite simptome vizibile și înaintate, că Mica va
îmbogăți în cel mai scurt timp starea civilă a României
deocamdată mici, cu încă un june viitor combatant
pentru România mare : a noua sau a zecea cocuță pre-
destinată demonstrațiilor de balistică.
Mica, așa numită, desigur, prin antifrază, era mare
și mătăhăloasă. înaintase pînă la mijlocul camerei,
oferind musafirilor tava, și privirilor abdomenul gigant,
de splendidă mamiferă de prăsilă. Soțul o opri însă cu
palma întinsă, cum ar fi poruncit: Vade retro !
213
- - Nu mai c nevoie, Micuțo ! Domnii se grăbesc,
Au o iin.runi re a comitetului ! rînji cu mușcătoare bat-
Deură,
Aproape îi împinse de spate. Codi rectorii se grăbiră
să pășească pragul, temîndu-sc să nu se pomenească
a iu tați cumva la coborîtul scărilor de papucul atît de
expert în arta expulzărilor forțate.
— Ce naiba tc-a lovit să strici tot aranjamentul ?
întrebă cu nemulțumire Georgei Galca cînd ajunseră sub
cerul liber și pacific. Toate mergeau admirabil, și
deodată, hop și tu, cu stupizenia aceasta de comitet. De
unde ai mai scos., comitelui ? Cum o dregem ?
—- Lasă-mă să procedez cum știu eu. Pînă la sfirsit,
ai să te convingi că am dreptate î îl asigură Emil
Ciugolea.
Vorbind, se apară cu îndeminare de fost oinist de
proiectilul zvîrlit din tranșei a invizibilă, unde Papanaș
îi așteptase cu o perversă abnegație.
- Cucu ! Cucu !
Georgei Galea însă, care nu fusese și el oinist, nu
izbuti să pareze a doua minge. Primi lovitura în ceafă.
Pălăria se rostogoli de-a dura pînă la poartă.
Cînd se plecă să o culeagă, celalalt copil îi țupăi
înainte hlizindu-se :
Madaaani Liadnolinum n-aaare pantaloni t...
— Bine că are mă-ta ! se răsti la cocuță Emil
Ciugolea, cu un condamnabil cinism, care nu se ședea
de loc unui director de revistă.
Apoi, întorcîndu-sc spre. Gcorgei, carc-si ștergea pă-
lăria cu mîneca :
Ilai la Orbalț ! De acela avem neapărată nevoie.
Acela c un adevărat poet marc. Om întreg. Și el n-are
copii, Nici nu-i însurat.
Plecară spre domiciliul poetului.
Esaia Orbalț era idolul tuturor adolescenților și mai
ales al adolescentelor. Stihurile sale de dragoste flu-
turau pe toate buzele și se amestecau în toate epistolele
2U
amoroase ale licecnHor și elevelor de pension, betele
dormeau cu fotografia lui sub cap. O poezie a lui in-
semna dintr-o data un contingent apreciabil de lectori.
El aducea toată rezerva .școlara a țării, generația dc
mîine ajunsă la vîrsta pubertății, și, cum spunea undeva
Ion Creangă, „înccpînd să-i miroasă a catrință".
Bătură și la această ușă.
Era pe Strada de Sus, într-un gang, unde în curte
sc afla un depozit de lemne, și un fierăstrău mecanic
reteza stînjenii cu un sfîșietor vaiet metalic.
— Intrăăăă ! invită glasul din casă, silindu-se să
biruie scrîșnetul fierului.
Intrară. Și primiră o lovitură brutală de ușă, m
spate. Emil Ciugolea sc întoarse ofensat. Dar își re-
tracta exclamația injurioasă, rostită în gînd. Nu fusese
vreo mina invizibilă și agresivă, nici, ca dincolo, vreun
papuc cu aplicații balistice. Ușa avea o cumpănă cu gre-
utate și un arc, primitivă construcție, menită sa închidă
canatul automat. Iar lovitura îi împinse înlăuntru, nu-*
azvîrlea pe scări. Era o buna prevestire. Ușa. unui om
ospitalier, grăbit sa primească, nu să alunge.
Storurile se aflau trase. Lumina aprinsă, deși
soarele încă nu apusese deasupra Ceahlăului.
Isaia Orbalț îi întîmpină în halat de postav vișinia,
kgat la gît cu un șervet care-i făcea la ceafă două
urechi de iepure. 11 recunoscu pe Emil Ciugolea
rosti bun venit, cu un suspin plin de nădejde. Na-I îă>ă
să înceapă. Vorbi el.
— Sînt nenorocit, monșer ! 'lotul conspiră impc;
triva mea. Aveți în față cel mai disperat om din țâre;
românească. Să nu vă mire dacă veți citi mîine că mi-am
•zburat creierii. Sînt victima celor mai infernale mad-
rațiuni.
— Ei, cum asta ? se miră cu sinceră solicitudine
Junii Ciugolea.
— Ascultați ! ridică degetul Isaia Orbalț.
215
Ascultară. Chiotul ficrăstrăului circular străbatea
triumfal pînă aci. S-ar fi spus că răcnea în casă, sub pat,
sub sobă, în resorturile canapelei.
— Mai scrie ! Mai inspiră-tc ! se văietă poetul.
Dc-ar fi numai atît ! Dar acum priviți, după ce-ați
ascultat !
Codirectorii priviră în direcția degetului.
Pe biroul poetului se afla un borcan de sticla.
în borcan și în spirt, răsucită pe o placă neagră, un
fel de sfoară albă, de șnur, dc panglică. Se apropiară
să cerceteze nedumeriți.
— 'benie ! lămuri poetul cu un sfîșietor surîs dc
martir. Tenia mea. Mi-au scos-o doctorii acum o lună.
Opt metri șaptezeci și cinci dc centimetri. Un adevărat
fenomen, spun toți. Am s-o las după moartea mea
Academiei... Dar ghinion. Nu i-a ieșit capul. A rămas
prins în cirlige și o simt crescînd în mine. Mai scrie !
Mai inspiră-tc Poczie-poczic !
— Și noi, care tocmai pentru aceasta veneam ! se
agăță Emil Ciugolea dc asemenea binevenită introducere,
intemeiem o revistă... Cea mai mare și mai prezentabilă,
din cîtc au apărut la noi. O revistă într-adevăr occiden-
tală. Prietenul meu, care o finanțează, a fost de idee sa...
Isaia Orbalț ascultă expozeul pînă la slîrșît cu sus-
pine, scincete și priviri înălțate disperat spre tavan. Dc
acolo, cînd se întrerupeau cîtcva clipe urletele ficrăs-
trăului circular, străbatea un cîntec de gramofon la al
doilea etaj : „Iulian și mama soacra".
Georgei Galea admira frumosul cap al poetului, așa
cum îl popularizaseră cărțile poștale și gravurile alma-
nahurilor. Era într-adevăr un cap inspirat. Fruntea
înaltă, albă și lucie. Părul mătăsos și inclat. Ochii
dure roși.
— Aceasta e, maestre !... Am venit să ne dai chiar
pentru primul număr o poezie pe care o vom pune în
prima pagină ! încheie Emil Ciugolea.
— Dar cine mai poate scrie ? se tîngui poetul. As-
cultați sus. Gramofon. Și știți dc ce zbiară și acolo ?
216
Pentru mine !... Cinci încetează și Herăstrău! de al ara,
noaptea, atunci se oprește și gramolonul și începe cla-
virul. Aceasta c tot pentru mine. Se află sus o ielioată,
o studentă, care a închiriat camera înadins ca să stea
deasupra mea. îmi scrie scrisori. Mă așteaptă în gang
cînd intru și cinci ies. Cîntă ca să-și a Urate prezența
fidelă. M-a amenințat ca se sinucide, dacă n-o ascult
să-mi destăinuie autorul ci... Eu nu știu ce să mai lac !
Am ajuns o biata victimă a tuturor persecuțiilor. Cum
să vă dau poezii ? Cane mai poate serie versuri ?
-— Maestre ! se oferi cu generos spirit de sacrificiu
Emil Ciugolea. Vrei să te scap eu de nebună ? Las-o pe
mina mea. Ți-o lucrez să se vindece dc amor în două
săptămîni.
— Ce folos ? oltă poetul. Raminc gramolonul. Râ-
mi ne fierăstrăul. Eu sînt un om bolnav. Am toate bolile de
pe lume. Vedeți ? Acesta e al șaisprezecelea buboi. Am
avut pînă acum trei în ccală, două subsuoară, patru în
spate, altele pe pîntcc, la mînă, unde vreți. Șaisprezece.
Doctorii spun că nu pot face nimic. .Au încercat tot
soiul de tratamente. Am chemat o babă să mă deseînte
și să-mi dea buruieni. Zice că nu scap pînă ce nu voi
avea nouăzeci și nouă. Am ajuns abia la al șaisprezece-
lea. Pînă la nouăzeci și nouă mai am dc așteptat opt-
zeci și trei. Mai scrie ! Mai in spiră-te ! Eu, dc trei ani,
domnii mei, n-am putut să pun pe birlic un singur vers.
Stau toată ziua cu luminile aprinse și cu storurile trase.
Nu pot suferi soarele și ziua... Am și astm. Sînt bolnav
de ficat. Nici cu inima n-o duc mai bine. Mie, sănătatea
și tinerețea altora îmi fac rau. Mă dezgustă. Numai
animalele insensibile, numai brutele sînt dc această să-
năta te respingătoare.
Georgei (jalea și Emil Ciugolea erau gata să-și ceară
scuze, că se numără momentan printre aceste brute
insensibile, tinere și dc o respingătoare sănătate. Amîn-
doi își luară mutră de suferinzi, ca niște oameni care
s-au tîrît pînă aci, vai de capul lor, numai Dumnezeu
știe cum.
217
Bine, maestre, spuse Emil Ciugolea. Toate aces-
tea le înțelegem și ne întristează, lotuși nu plecăm piuă
PU ne făgăduiești o poezie. Nici nu putem apărea
tara dumneata. Dumneata ești idolul nostru. Noi ne mul-
țumim . să existam în. umbra dumitale. Prietenul meu
Georgei Galea e unul din cei mai înflăcărați admira-
tori. A pregătit un studiu vast asupra întregii opere. El
a avut pentru dumneata și un duel la București, cu o
lichea de la Capșa, care pretindea că Eminescu o mai
mare... Un cirac de-al lui Vlahuța.
bantezia lui Emil Ciugolea și poate chiar oarecare
tmă intuiție psihologică, îngaduindu-i să cunoască
toate slăbiciunile omenești, îl ajutară să făurească im
iei de mic roman plin de aventuri și. peripeții ardente,
in care eroul principal era prietenul său Georgei
Galea, luptînd cu vitejie de cruciat sa salvgardeze pres-
tigiul poetului, atacat de toți invidioșii și incapabilii li
icrelor române.
— Acum, fiindcă mă văd silit, maestre, am să-mi
calc cuvîntul și am să mărturisesc un secret. Amicul
meu, Georgei. s-a hotarît să scoată revista numai pentru
aceasta... Ca să ne adunăm în jurul dumitale și să pro-
clamam sus și tare admirația noastră. El m-a juruit să
nu spun. E modest, discret și pudic. Dar mă ierți, dragă
Georgei., că te-am trădat ?
Georgei Galea nu-și credea urechilor. Jena lui la •
auzul acestor gogoși fu socotită de poet drept o frumoasă
dovada de modestie. Elatat, îsaia Orb al ț ramase pe
gînduri.
— în acest caz, am să încerc, dragii mei. Am să
caut prin sertare. Dar înainte de a vă promite am de
făcut o obiecție.
Codirectorii tresăriră, îndreptîndu-se pe scaune, ca
două arme care și-au ridicat cocoașele. Iar era vorba
de obiecții ?
— Am o obiecție. Pardon, vreau să zic două ! Maț
intri revista să nu se numească Românul. Nici Romanii,
mare. Nu sună frumos. Și nu c un titlu care sa cuprindă
218
un manifest. Eu sînt ele părere să se numească Româ-
nia nona. Poate fi înțeles în toate sensurile. O Românie
și mare, și nouă. Nouă. în orice domeniu. în poezie. în
ană. în politica... Aceasta e prima obiecție. A doua...
Se întrerupse, să toarne o doctorie intr-o lingură.
O înghiți. Se oțărî. Cei doi directori ai României noi
înțeleseră, după aceasta schima. ca medicamentul era
foarte amar sau foarte acru. Așteptară oftind cu resem-
nare a doua obiecție.
- A doua. Ic ghici nerăbdarea poetul, c să renun-
țați definitiv la colaborarea lui Vasilc Obcdeanu. Eu sînt.
certat cu el. și el e. dc altfel, un idiot. E o legendă.
Niciodată n-am putut citi patru pagini scrise de acest
guguman. Cu el. vă compromiteri revista dc Ia început.
— Perfect, maestre ! se grăbi sa admită banii Ciu-
golea. Revista se va numi România nona și se va dis-
pensa de colaborarea lui Vasilc Obcdeanu. Și noi sîn-
tem de acord că e un. mare imbecil.
— Daca vreți să vă asigurați un succes fără prece-
dent. să vă învăț cu ceva ! adaugă poetul confidențial.
Chiar de la primul număr, să atacați cu toata energia
canalia aceasta de Obcdeanu. Sa-1 executați pînă la
smgc. Sa-1 scoateți din literatura. Vă dau cu date pre-
țioase și senzaționale. Știți dumneavoastră, dragii mei
domni, că nevasta lui c fata unui păcătos dc subcomi-
sar ? Ați avut idee că Obcdeanu trăiește si acum cu
bucătăreasa ? E un satir bătrîn și abject. Am date dc
acestea cîtc vreți. Bineînțeles sa le folosească și sa le
'cmnezc altcineva. Bunăoară, dumneata, domnule (la-
lea... Eu în chestii dc acestea nu mă amestec. îmi promiți,
•Jragă domnule Galea. ca-1 scoți din literatură ?
Georgei Galea promise fără nici o mustrare de con-
Aimță ca c gata sa-l zvîrlc pe Vasilc Obcdeanu din li-
teratura. așa cum romancierul copilăriei își împroșca
pruncii cu papucul în spate, pe scări, afara.
— Atunci sin tem înțeleși ! sc însenină o scurta
clipă poetul seninelor idile. V-aș oferi un pahar cu apă
rece. Dar eu n-am aci decît apa fiartă. Slăbit cum mă
21 m
a fiu, sînt forțat să iau toate precauțiile împotriva
microbilor. Nu-mi ajungeau dușmanii !... Mai am de
luptat acum și cu microbii. De aceea nici nu va întind
mina. De aceea și la ușă am pus un. dispozitiv automat,
să nu ating clanța cu degetele. Vă sfătuiesc să luați
aceleași măsuri. Tinerețea e imprudentă... Dar impru-
dența se plătește scump, dragii mei prieteni... Nu-J ui-
tați pe Obedcanu. Pînă la sînge !
Codi rectorii respirară afară cu sete aerul curat și
rece, după atmosfera docilă și mirosul farmaceutic din
camera poetului.
Dc la Jsaia Orbalț, plecară la marele eseist, filozof
și cri tic G.D.M.V. Vasiliu-Paltin.
Acesta puse condițiile sale : revista să se numească
neapărat România liberei și în orice caz să se păzească
de colaborarea compromițătoare a lui Isaia Orbalț. ; un
maniac, un ratat, un ipohondru și un plagiator ordinar
al Iui Vcrlainc, Samain și Baudelairc.
— Ce dracu ne facem ? priviră unul ia altul codi-
rectorii, cînd ieșiră în stradă. Trebuie să renunțăm la
unul din doi... Dar la care ?
Ca Pillat din Pont, Georgei Galea își declină orice
răspundere :
— Alege tu. Tu cunoști mai. bine cit prețuiește
fiecare...
— Să renunțăm la animalul acesta de G.D.M.V.
Vasiliu-Paltin și să-l păstrăm pe Orbalț. Se cheamă că
eseist și critic ai să iii tu... în loc să te clasezi singur pe
al doilea plan, punîndu-ți pe altul în cap, te impui de
la început criticul oficial al revistei... Hai să mai încer-
căm și li lorgu Ca linie. N-avem un sociolog. Cum a fost
ales și vicepreședinte al Academici, e un nume cu supra-
față și prestigiu. Un universitar e decorativ.
Mcrseră și la lorgu Calinic, sociologul și rectorul
Universității. Condițiile lui iură :
Revista să se numească România noastra. Să ia ati-
tudine vehementă pentru intrarea în acțiune alături cu
puterile centrale, împotriva Rusiei. Să publice în fruntea
220
primului număr o execuție radicală a lui G.D.M.V. Va-
sdiu-Paltin. Spre deosebire de prudența poetului Orbalț,
el iși lua angajament să scrie și sa semneze pe a sa răs-
pundere aceasta execuție. Le-o puica trimite în douăzeci
ș: patru ele ore. Mat Iu de idee să transforme revista
în publicație săptăminală. Organ mai sprinten de luptă
.și de atac. Dar aceasta ramînea la aprecierea codirecto-
rilor. Era o simplă dorință facultativă, nu o condiție
expresă...
In drum, cind coborau de la lorgu Calinic, reduși
la muțenie de perplexitatea acestor complicații irezol-
vabile, se întîlmra cu Matachc Stulpican. Pictorul era
voios, cu urme de vapsea în barba care luase toate
i ? uan țe le cu rcubeul u i.
L‘i, ce-ați lăcut, băieți ? întreba strîngîndu-le
mina, ca unul care nu știa ce e aceea teama de microbi.
Am terminat coperta și afișul. Superbe ■ Am lăcut și
o duzina de vignctc. Dar am început, măi băieți, și trei
pinze, ceva giugiuc... Ileac, Grigorescu ! Ileac, I.u-
chian ! Le reproducem în clișeu, la primul număr, pe
supliment de hîrtie crotată.
Niciodată Matachc Stulpican nu vorbise aii ta. Re-
venind la tacerea-i nativa, observă că mutrele amici-
lor arătau cu totul plouate. Ii întreba cu îngrijorare cu
^-a întîmplat. Cind află toate peripețiile pelerinajului
la moaștele celebre, rezolvă chestia loarte sumar și
foarte norocos inspirat.
— Dați-i pe toți de unde-au venit, baccm revista
fără acești ramoliți. Și o numim România Unarâ. Ca să
se învețe minte. Să vadă dumnealor, ca n-avem nevoie
du dinșii... Acum mergem la Paradis General. Pe astăzi
rc ajunge. A sosit Ionel Horind, care are o inspecție
și un patron. V-a căutat și Panait. Discutăm la Paradis.
Le spunem și lor (e-am pus la cale. Am să vă schițez
cu alte afișe și altă copertă. Mi-a venit o idee genială.
221
Sperjurii se îndreptară spre Paradis General unind
houririle abstinente de azi dimineața. Dar aveau o
scuza. Fața de noua situație, era nevoie să cerceteze mai
de-aproape fizionomia și atitudinea viitoarei reviste
strămutată pe alte baze.
— Vă spun drept, că mi s-a luat o piatra dc pi
inimă. E mai bine așa ! se bucură Emil Ciugolea. Scăpăm
de ci. Facem revista generației noastre. Jos cu cioclii *
Acesta să fie programul României tinere. Să îngropam
fosilele. Mîine mă așez la masa dc scris și trimit ră-
vașe la toți scriitorii mai tineri de treizeci dc ani din
toată țara. De la București și de la Craiova, de oriunde.
Sînt o mulțime de refugiați din Ardeal și clin Bucovina,
îi. centralizăm aci. Luăm în mîinilc noastre frinclc ge-
nerației !... Cinci mă gin dese că era să ne prostim și să
no încurcăm cu stîrvurilc acelea, mă apucă groaza. < iu
dinșii eram morți, fraților, dc la început. Ne semnam
singuri actul dc deces. A lost o Provindență. care ne-a
păzit de mare cumpănă.
La Paradis Generai ii întîmpină, fără nici o inten-
ție malițioasă, cu vechile cîmccc :
/Eru sa i-o spui lu Mutuuuu
și cu :
Ei, nu- ma lașa sa mor, Marghioala !
hi, nu ma lașa sa mooor !...
Ședința se prelungi pînă a doua zi la amiază. Se ter-
mină la baia cu aburi și continuă pe urma la gustări,
după baie. Sosise Costăchel Andrieș. LJ isprăviși'
strînsul dc pe cîmp, vînduse recolta, nu mai avea ev
face cu timpul și fu cuprins de admirație și de pios
respect, eînd află că prietenii lui vor scoate o revistă
cum n-a mai lost încă în România.
Numai Ionel Florinei se arătă contrariat și mîhnu.
(Sine îi silea să se pună rău cu scriitorii ajunși kt
faimă și la maturitate ? Nu c destul că s-au asmuțit
222
ueamurilc, la toate hotarele ? Mai era nevoie să se mai
încing;! și o slîșicrc între frați ?... Cu oarecare bună-
voință, totul s-ar fi aranjat altfel. Dacă l-ar fi lăsat pc
d, măcar că n-arc nici o cădere, i-ar fi împăcat, pe toți
m douăzeci și patru de orc : pc Jsaia Orbalț cu \ asilc
Obcdeami, pc lorgu Calinic cu G.D.M.V. Vasiliu-Paltin
V pc acesta cu poetul Orbalț. Toți sini niște zevzeci și
melchiscdecL
CAPITOLUL XIV
Mane. Teckcl. Fares.
De două ori planeta trecuse de la aphcliu la penp-
heliu, transportînd gratuit populația sa dc 1.523.728.563
rnclchisedeci de toate vîrstele și de toate rasele, cu \u-
wza de douăzeci de kilometri pe secundă, spre un punct
necunoscut din constelația Lirei.
Noroadele în loc să arate deslăt și bucurie la acest
amuzant voiaj, privind pe lercastră rotirea pcisajulm
ceresc cum fac copiii cuminți in accelerat —- se mtreiH
cideau frenetic. Parcă n-aveau să ajungă cu toțik în
aceeași clipă, la aceeași destinație.
Alte oștiri proaspete soseau pe fronturi sa prime-
nească grosul armatelor. Se mistuiau repede, liriș, în
galeriile de cîrtiță. își aruncau în cap cadouri cu sur-
prize explozibile, care plesneau împroșcînd așchii șt
pară. Se făleau ca de o mare ispravă, cînd clădeați pe
buza tranșeii o movilă cît mai înaltă de morți, cu din-
ții rinjind neantului.
Alte țări dădură buzna, orbeț, in măcel.
Vreun mag bătrîn, din altă stea, va 15 privit cu
uimire prin luneta Iui această planetă gonind besmetic
224
în vîlvătaie, pocnet și fum, ca o racheta aprinsa la ono-
mastica Satanei.
într-o apreciabilă măsură, se împlinea astlel vi-
sul sadic din insomniile lui Maxim ilian Ștaic. Melchi-
sedecii își luaseră în serios misiunea să se extermine
reciproc și izbuteau cu prisosință.
fata Max, la lectura fiecărui comunicat, scotea
din gîtlej feroce articulații de satisfacție. își trosnea
degetele osoase și tremurînde. își freca palmele ca un
patron de prăvălie, căruia îi merge afacerea strună.
— Dați-i înainte, Melchiscdecilor ! Curaj ! Nu vă
Jasați, copii !
Cai un rîs șchclălăit și cu privirea sticloasa, înălța
paharul umplut numai pe jumătate, ca să nu-1 reverse
cu tremurul mîinii, îl dădea de dușcă închinînd pentru
morții prezentului și mai ales pentru cei ai viitorului.
— Se strîngc cercul, Melchiscdecilor ! Vine și rîn-
dul nostru !
Nu mai bea decît vin roșu și gros, ca sîngelc. De-
getele pătate, barba și piepții hainei căpătaseră o cu-
lcare închegată, care înfiora privirea.
Antricot căra sticlele asudînd și gî fiind. Domnul
Soîomonică însă asculta discuțiile clicnților și citea cu
ochiul lăcrimos comunicatele ziarelor, cu o mare în-
grijorare și cu sumbre presimțiri, li era destul ceea
ce-i vedea ochiul acum, ca să înțeleagă ce poate fi mîinc.
Nu-și mai recunoștea musafirii veseli și pașnici de altă-
dată. Nopțile lor se desfășurau într-un fel de deznă-
dejde alungată din urmă, cu o grabă sinistră, sfîrșind in
certuri cumplite.
în van Bălănuț își epuiza repertoriul cel mai vo-
ios. Nimeni nu-i mai asculta arcușul. Căzu și el în me-
lancolie. Cutreiera un vînt încărcat de amenințări.
De aceea, după miezul nopții, domnul Soîomonică
își făcuse obiceiul să întredeschidă din ceas în ceas ușa
fiecărei încăperi. Introducea nasul subțire în crăpă-
tură și cerceta cu agerul ochi unic jazelc iiccărci pe-
trecanii. Poate voia să constate și dacă n-a apărut pc
__ La Paraclis General * Miss România
225
vreun perete, scris dc o nuna nevăzută, fatidicul aver-
tisment din sala uncie odinioară regele Balthazar își
shrșca ultima noapte de orgie, în ceasul cînd Cirus spăr-
gea cetatea Vavilonului, așa cum istorisește cartea pro-
fetului Danii I.
Inscripția nu apărea în noaptea aceasta. Dar nu
era decît amînată pentru celălalt cîntat al cocoșilor.
I otul o pregătea.
Acum, clondirele dc vin, in loc să încălzească gla-
surile pentru cîntec și îndelungi istorisiri, între bunii
prieteni care în zori se ajutau frățește ținîndu-sc de
braț, să nu se poticnească în prag, același Uricani și
același Cotnar și același lihnești aprindea glas ascu-
țit de harțag, iar comesenii se despărțeau dușmani,
Iară să-și întindă mîinilc. Dacă a doua zi se întîlneau
impăcați, cu aceeași sticlă neutrală între dînșii. armis-
tițiu! era provizoriu și nu dura pînă la răsăritul soa-
relui,
I rînteau ușa intrînd, cu avînt sau plouați, după
cum comunicatul ,,loru le adusese bucurie sau decep-
ție. își băgau unul altuia, sub ochi, ziarul cu litere mari
și negre, cit gîndacii de pivniță, bătind ,,ultima oră‘‘,
cu dosul palmei.
— Poftim ! Mai zi ceva, puișorule !... Ce spui de
a<ta ? Au mîncat oleacă de papară șoacății dumitale !...
- le știam mai serios, șefule. Cum poți luă dc
bune toate falstițiurile franțuzești ? Citește mătăluța
printre rînduri. Victorie dc asta, să le rămînă lor in
nas. Povestea ceia : ,.Ia-1 dc pe mine, că-1 omor B
— Va să zică tc-ai vîndut cu tatu rușilor ? fugi
de-aîcca că duhnești a mahorcă și-a iult, calc de-o
poștă.
— Și pe mătăluță ti-o îndopat nemții cu cren-
vuști dc-ai >să plesnești. Ia te uită ce burta ai făcut de
cînd te umpli cu bere ! Parcă ești cel dc pc polobocul
tui Gambrinus.
— Pînă una-alta, nemții bat d f ranțujii țipă...
226
— Parcă rusii noștri n-au tras în austrieci ca-n
fasole !
Și așa mai departe. Bucuria unuia și deprimarea
celuilalt nu țineau însă pînă a doua zi. O nouă ediție
de ziar, cu un nou comunicat, confirma sceptica filo-
zofie, după care totul în aceasta nestatornică lume c
trecător și ușurel ca fumul. Nemții dădeau îndărăt de
unde înaintaseră ieri. Iar franțujii, englejii sau rusii
pierdeau poziția cucerită, ca să o mai cîștigc și iar să
o piardă, mîine și poimîinc.
Drojdia harței, însă, dospea și se oțetea. Din pn-
cina acestor depărtate isprăvi ale noroadelor intrate
iu ceasul judecății de apoi, prietenii vechi își aruncat?
în lața cuvinte grele, care rămîncau intre din și i ireve
cabile și după ce echilibrul pe frontul occidental și
orienta] fusese restabilit. Mușteriii Paradisului (Gene-
ral nu se mai căutau după vechile afinități carc-i apro-
piaseră în netur burate prietenii de zece și dc douăzeci
de ani. Acum se întruneau la aceeași masă amicii, aha-
ților și izbăvitorii Ardealului : iar la masa vecină, prie-
tenii nemților.
Epitetele : .Jrancofil", „ncmțoHr\ „rusofil“ căpă-
taseră înțelesuri dc grave injurii și erau adesea acom-
paniate de un pahar, care, zvîrlit cu efect în capul nem-
țodlului, îl desemna oprobriului public cu stigmatul
unui cucui. Trădătorul era silit să se închidă în casă
două-trci zile și să-și ascundă propria infamie. Pc urmă,
cînd vînătaia sc decolora, sosea viteaz și clocotim! du
indignurca clocită acasă, ca să aplice, cu un sifon, cela-
lalt stigmat infamant, celuilalt trădător : rusofilului.
Numai Maximi]ian Ștaic se dovedea dc o neclin-
tită nepărtinire. Pe el nu-1 interesa cine a înaintat șf
cît a înaintat. El citea numai bilanțul de morți al bă-
tăliilor și cunoștea numai bucurii și decepții statis-
tice.
Zilele de acalmie pc fronturi erau Singurele care
îl deprimau. Iar atunci toți învățaseră ca c mai prudent,
să i se ferească din cile. Cînd însă purcede> o ofensivă
227
cruntă, cu inii ele morți și divizii întregi decimale, apă-
rea radios. Clipea din ochi și își nenzea barba san-
gh mo lentă.
— Vazut-ak Melchiscdecule ? Merge uzina gro-
zav ! Așa mai înțeleg și cu... Ce era porcăiala ceia : ..Slab
bombardament de artilerie... Nimic nou pe frontul de
vest'1 ? E război sau e joacă de copii, cu puști de soc și
cu săbii de lemn ?
Bătălia de la Verdun și catastrola de la lacurile
Mazuricne au fost două din cele mai mari bucurii din
viața lui.
Cu un chibrit muiat în drojdie ele calea desena,
cu tremur de seismograf, pe fața dc masă, o mișcare
genială de împresura re.
— Acuma sa-i prindă rușii pe nemți, și să-i dea
peste cap în marc, aș spune brava lor ! Nti știu ce dracii
iace tîmpitu de Kornilov, de nu se mișcă ? Au să-i apuce
iarna stind cu brațele încrucișate. Apropo, Georgei !
La revista voastră trebuie să înființați numaidecît o ru-
bricii neagră. Un bilanț lunar al morților, să aibă cu
cc se mîndri posteritatea, dacă va mai rămîne o pos-
teritate. Sa-mi da ți mic rubrica asta.
Georgei Calea cădea de acord, să întemeieze și o
rubrică neagră, pe care să o încredințeze lui tata Max,
pi intr-o excepțională dispensă a limitei de vîrstă.
Revista celor trei cîrmaci ai generației june su-
portase, de altfel, atîtca modificări, incit nici unul nu
o mai recunoștea. Bineînțeles ca numărul prim nu apă-
ruse. N-o recunoșteau in matamorfozcle din proiect.
Era un proiect în veșnică și 1 carte activă evoluție.
I,a răvașele lui Emil Ciugolea, cu o scandaloasă
indiferență, nu răspunsese nici un reprezentant al ti-
neretului literaro-artistico-social, de dincolo dc Cucu-
teni și dc Bîrnova. Au așteptat. .Au repetat cu același
insucces apclul-circulară. Scîrbiți și indignați, s-au
hotărît sa schimbe definitiv spiritul și programul revis-
tei. Ca o palmă usturătoare pe obrazul acestor camarazi
dezertori de la datorie, au ajuns la soluția dc unde ar fi
228
trebuit să plece. Generozitatea lor n-a fost înțeleasă și
apreciată. Foarte bine ! Vor face un monitor de vajnic
și ireductibil regionalism. Ca să simtă, dumnealor !
bin Moldova au pornit toate mișcările care au lăsat
dîră în literatura și arta româneasca. De aci poeții, de
aci prozatorii, dc aci cugetătorii, de aci istoricii. Aci e
țara cronicarilor. Din acest Iași, va porni și de asta
dată noul curent, ferit de spurcarea oricărui compro-
mis, cu dumnealor, cei de peste Milcov sau de peste Car-
pați. Ultimul nume al revistei și cel deocamdată deli-
nitiv a devenit astfel, după multe peripeții : lașul!
Era un întreg program în acest titlu. Un mani-
fest. Fotul pornea din Iași și rămînca în lași. Fot așa
$i Atena, numea străin și sclav larva umana a mete-
cilor născuți departe de umbra Acropolei. Ei erau ceva
mai indulgenți. Nu cereau numaidccît autenticului
ieșean să se fi născut la umbra Gal atei și a Cetățuiei.
Destul să 1 ie adoptat dc ieșeni și destul să ti optat, în
existența lui, pentru lași. Aceasta era o delicata con-
cesie, acordată de Emil Ciugolea și de Matache Stul-
pican, ieșeni băștinași, codirectorului Georgei Galea,
ieșean prin adopțiune. Și era, de altfel, o realitate în
a Iară de orice tăgadă. Cei mai fanatici ieșeni nu erau
oare fiii adoptivi ai lașului ?... un Radu Demetrescu,
ori un l'opîrceanu, născuți la Craiova sau pe Valea Te-
leajcnului ? Aceștia au tras la Iași, așa cum Goethe
s-a simțit într-adevăr născîndu-sc în adevărata lui pa-
trie, numai cînd a ajuns sub cerul Italiei.
Chestiunea avea să fie pe larg și patetic lămu-
rită în articolul-program.
Matache Stulpican, după o serie nouă de schițe
și de proiecte, a mai desenat o copertă definitivă și un
afiș. Dar îndată sc ivi altă dificultate de ordin filologic :
lașul sau lașii ?
Cum trebuie să se numească revista corect ?
O anchetă minuțioasa și îndelungă în lumea spe-
cialiștilor și a grămăticilor, precum și o mai iscodi-
toare consultare a străvechilor uricc domnești, au mî-
229
Li rectificarea titlului inițial. Era evident pentru
'■■A mai puțin informat individ, că revista nu se putea
pornii decit lașii. Matache Stulpican a schimbat îndată
afiș și alta coperta, deși toate preocupările sale îl
^urneau acum în altă parte.
începuse să lucreze la un tablou uriaș, cit peretele :
.apte metri pc patru. Strămutase atelierul în salonul
cucoanei Elcncu, cxpulzînd toate mobilele și covoarele.
Cocoșat pe scara, zugrăvea un episod glorios din războa-
iele lui .Alexandru cel .Mare cu perșii : înmuierea lui
Astfel, cu o aproximație dc circa două mii dc
ani, x apropie de actualitate, lot văzduhul planetei
m afla străpuns dc răsunetele războiului. Războiul îl
A>pira de astă dată și pe el. Era un progres și un înce-
pui dc aclimatizare.
Tabloul înaintase dincolo dc jumătate. Pc primul
plan, se vedea Alexandru cel Mare, călare, repezi ndu-sc
A galop marțial spre ostile înfricoșate ale lui Darius.
Om tund, înainta ca un bizar arieni, faimoasa falangă
maccdoneană, cu sulițele amenințînd privitorul.
Dar într-o dimineață, Emil Ciugolea veni să tur-
bare ardenta inspirație a pictorului. Spuse, cascînd :
— Eu, în locul tău, Matache, l-aș da dracului pe
Alexandru cel Marc. Cine se mai interesează de el și
d: perși ? Aș îmbrăca soldații în uniformă franceză.
Aș pune niște tunuri în fund și niște ghiulele cxplo-
dmd deasupra capetelor, l-aș turna niște mustăți albe
La Alexandru, să-1 transform în Joffre. Și aș boteza
ubicui: j n țrmgerea de la Marna. Ar avea un succes
monstru. Pe garanția mea ! Am reproduce pc urma ta-
bloul in primul număr al revistei. Ln supliment în cu-
bn, pe hîrtie crctată !
Ceea ce îl ademeni pe Matache Stulpican la această
judicioasă idee n-a fost garanția lui Emil Ciugolea. Era
mai ale> ispititoarca perspectiva a unei superbe pe-
rechi de mustăți, aplicată pe buza superioară a lui
Alexandru cel Marc. Macedoneanul.
230
O săptămîna, pictorul a lăsat sa sc usuce pcndu-
dle și paleta, muncit de o ioane legitimă criza a con-
științei de creator. Pe urmă, într-o buna dimineață, 3
escaladat scara fluierînd voios și a început să transforme
cu mare viteza ostașii cu scut și lănci ai Iul Alexandru
cel Mare în bravi și mustăcioși „poiluA A purces, fi-
rește, de la mustățile spinului împărat macedonean, deve-
nit intr-o clipă victoriosul generalisim de la Marna,
între picioarele calului, aruncă o granata rumena ca o
rodie și împroșcînd un pumn de grăunțe dc piu mm
Cerul Asiei Mici se întunecă de fumul ghiulelelor, intr-un
cumplit bombardament, pe care nici prin vis nu Cau
simțit, cu două mii de ani în urmă, soldații lui Dări tis.
Matachc Stulpican se convertise, în siîrșit.. la a.t-
tualitate.
Dar ideea lui Emil Ciugolea țîșnise din fantezia
sa de romancier într-un ceas rău. Căci, discutînd epo-
cala opera, a bunului lor prieten, izbucni într-o noapte,
la Paradis General, semnalul discordiei.
Sosise și Ionel Florinei, între o inspecție și un bo-
tez și între o anchetă și o nunta. Erau adunați în par .
Costăchel Andrieș, cu inseparabila-i cutie de tutun Ma-
cedonia și veșnic disparibila-i țigaretă de chihlimbar.
Fanait Bîzdrugovici, tata Max, Emil Ciugolea și. Geor-
gei.
Ea al nu știu cîtcsprezecelea pahar de Uncann
Ionel Florinei, în generosul său pacifism, expuse ami-
cilor cum ar pune el capăt odiosului măcel, care dezo-
nora umanitatea. I-ar aduna pe toți : regi, împărați, pre-
ședinți de republică, miniștri și comandanți superiori!,
la o masă copioasă. Acolo, la Iructe și la calea, le-ar
ține o închinare mișcătoare, sa-i aducă la simțul rea-
lității. împăcarea ar fi o jucărie. Cu o singură condi-
ție : să se afle cu ’toții după masă și după un vin copios
cind omul e îmblînzit de torpoarea digestiei.
— Ești un debitoc ! pufnise Maximilian Ștaic cu
dispreț. Ce te doare pe tine ? Lasa-i să se spintece : de-a-
bia au început să învețe meșteșugul acesta.
231
Bălănuț crezu oportun să cînte Madelon, îndată
acompaniat pe patru voci de Emil Ciugolca, Fanait,
Georgei și Ionel Horind, ca întotdeauna soprană-lejeră.
Un spirit obiectiv și subtil ar fi presimțit din ab-
ținerea celorlalți trei : Matache Stulpican, tata Max și
Costăchel Andrieș, o tainică indicație a viitoarei sepa-
rați uni pe cnest;c dc principii. Cel care dezlănțuisc catas-
trofa fu Emil Ciugolca.
— Eu propun să mergem cu toții mîine dimineața
să admirați tabloul lui Matache. E o adevărată capodo-
peră. Dacă l-ar vedea Saint-Aulairc, cînd va fi gata,
sînt sigur că o să ceară telegrafic autorizație dc la gu-
vernul francez să-1 rețină pentru Euvru.
Spre surprinderea tuturor, Matache Stulpican, în
loc sa sc simtă ilatat de aceste fierbinți elogii, mormăi
în barbă un cuvînt puțin amabil la adresa eroilor din
propria sa capodoperă.
Georgei Găleți păru consternat.
— Dar e absurd ce spui tu, Matache ! Glorifici o
victorie franceză și ai simpatic pentru boși ?...
— Aceasta c bună de pus în roman ! adăugă Emil
Giugolea.
—- în romanul tău să pui altceva ! (si spuse ce),
o ținu înainte Matache Stulpican. Dacă am stricat ta-
bloul, zugrăvind paiațele cclca de franțuji, c numai din
cauza ța. Un atac german ; cu aceasta trebuia să încep !
Ai auzit tu cum merg trupele germane la atac ? O splen-
doare ! Cot la cot, în masă compactă și în cîntecul fan-
farei.
— Când ai devenit, dragă, atît dc nemțofil ? sc mira
nevinovat Georgei.
— Dc cînd vă tot aud pe voi, cu franțujii voștri.
Ca franțujii fac așa. Că franțujii luptă așa. Mi s-a acrit.
Eu m-am convins cămcmții sînt un popor foarte dc treabă.
Uitați-va la pardesiul meu. Marfă nemțească, li am de
patru ani și parcă c nou. Asta nu-i fleac !
Discuția se întărită, încrucișînd argumente pentru
și contra aliaților, pentru și contra puterilor centrale.
232
Ionel Florinei se declară fidel partizan al aliați-
lor. fiindcă numai franțuzii și rușii știu să mănînce, prin
contrast cu bucă tăria mălăiață și indigestă a nemților.
O victorie germană echivala cu o înfrîngere a bucătă-
riei franco-ruse. își putea imagina cineva omenirea su-
pusă la un regim de crcnvuști, franefurteri și șunci,
de cafea cu lapte și cugăli cu prunc ?
Maximilian Ștaic admira pe nemți din două pri-
cmi. Mal întii, fiindcă numai ci fuseseră vrednici să pună
la cale o hecatombă ca aceea de la lacurile Mazuricne.
Mai apoi, tocmai fiindcă mergeau la moarte ca niște
bravi Melchisedcci, cot la cot, în cîntecul piculinilor.
Ceilalți se grupară într-o tabără sau alta, cu argu-
mente recoltate din toate domeniile artei, politici, uma-
ni tații, istoriei și geografici. Argumente care întîmpi-
nau contraziceri, fiindcă spiritul și conștiințele lor.
precum și Uricaniul lui Solomonică, desfundaseră un ne-
secat uit izvor de ingenioase inspirații. Dintre toți.
Matache Stulpican și Ionel Florinei nu admiteau nici o
replica. Erau tari pe ceea ce știau ci.
— Litați-vă la pardesiul meu. Marfă nemțească.
Asta nu-i fleac !
— Aș vrea s-o mai văd și pe asta ! Bucătăria fran-
ceza sucombînd în fața cîrnaților fierți în apă chioară !
Arunci nu ne mai rămîne dccît să ne întoarcem în ca-
verne și s-o luăm dc-a capo, ele la carnea crudă și de la
fiertura de urzici.
Bălănuț nu mai avu de ce cînta. Nimeni n-avea
urechi să-1 asculte. Solomonică introduse de cîtcva ori
nasul coroiat în deschizătura ușii și se retrase, de fie-
care dată, cu un suspin amar. Nu citise încă pe perete
inscripția fatidică, dar sfîrșitul nu era departe, dacă se
învrăjbiseră și ultimii clienți pînă acum rămași imuni
la boala care mistuia țara.
Dimineața s-au despărțit cu reci strîngeri de mină,
întrecîndu-sc fiecare să plătească el nota, ca să nu ră-
mînă obligat celuilalt. Preocupare de fatal augur, care
233
ni’, sc mai pomenise încă în prieteneasca lor cooperație
de consum.
Matache Stulpican a luat-o înainte, fluturînd poa-
lele pardesiului Made in Germany. Georgei Galea și
Emil Ciugolca se abătură la baia cu aburi. Cînd ajun-
seră acasă, își găsiră prietenul și redactorul viitorului
monitor al generației, călare pe scară, remaniind ta-
bloul în a treia și ultima versiune : Mareșalul Hinden-
burg în fruntea armatelor victorioase. Albastrele tu-
nici franceze se transformau, cu promptitudine de came-
leon, în cenușii tunici nemțești. Iar sub nasul lui Joi
fre, cx-Alexandru cel Marc Macedoneanul, crescuseră,
gigante, mustățile mareșalului Hindcnburg.
într-adevăr, cele mai impozante mustăți ale tim-
purilor moderne.
Numai pentru atît de-ar fi fost, și încă Matache
Stulpican înțelegea că pînă acum bîjbîise în tenebrele
erorii. își găsise eroul ideal. Mustățile mareșalului erau
un argument chiar mai convingător dccît pardesiu) cel
de patru ani, care nu era nici el un fleac.
Georgei Galea s-a dus să se culce, sub privirea moc-
nita a lui Matusalcm, statornică sentinelă. Emil Ciugo-
fea s-a întins îmbrăcat, cu fața în sus, pe divanul din
camera lui, unde pe masă îl așteptau filele îngălbenite
și neatinse, dc sub coperta romanului în trei volume.
Prin somn, Georgei fu chinuit dc apariția Alinei
Bogza. îl chema cu semne prietenoase, într-un peisaj
alpin, cu pajiște înflorită sub picioare și cu albe creste
înzăpezite, deasupra capului. Era îmbrăcată în rochia
albă. întorcea ochii ci niauve. „De ce nu vii părea
A spune. Iar pe dînsul îl ținea captiv un neamț cu casca
și cu uniformă cenușie. L1n neamț care avea chipul și
barba lui Matache Stulpican.
Se trezi nădușit, cu gura amară, într-un zvon răz-
boinic de glasuri. Sc înălță într-un cot, să asculte» Gla-
surile veneau din salonul-atclier al lui Matache Stul-
pican. Recunoscu glasul pictorului și glasul, romancie-
rului. Amîndoi își aruncau crunte învinuiri și urîte cu-
234
vmic dc ocară. Continuau controversa franco-germană,
întreruptă astăzi dimineață in zori. Georgei Galea, cu o
poltronerie demna dc dispreț, găsi mai prudent să nu
se amestece. Se întoarse pe cealaltă coastă .și ațipi din
nou. Cind se deșteptă a doua oară, din același vis, unde
în același peisaj alpin îl chema Alina, constată că într-a-
devar Matachc Stulpican, viu și aievea, fără cască și
fără uniformă cenușie, dar îmbrăcat în pardesiul sau
cenușiu, produs al mânuiacturii germane, îl apăsa cu
mina pe umăr.
— O e, Matachc ? întrebă frecindu-și ochii.
— Am venit să-mi iau adio și să-ți mulțumesc
pentru ospitalitatea ta dc pînă acum.
— Dar ce s-a întîmplat ? Unde pleci ? Nu pricep
nimic...
Matachc Stulpican surise amar, în barba-i nea-
gra și creață, dc monarh asirian.
— Vă las în idila voastră franco-rusa. Nu vreau
să vă incomodez cu prezența mea indezirabilă.
Georgei se ridică în capul oaselor, deșteptat defi-
m u v.
l ot nu pricep l exclamă nedumerit.
— Raporturile între mine și amicul dumitale, dom-
nut Emil Ciugolea, sint rupte. N-am vrut să te pun în
situația delicată să alegi între mine și dînsul. Știam că
vei opta pentru el. De aceea plec, înainte dc a ma da
a Ură. Adio !
Cai un gest emfatic, pictorul porni spre ușă, flu-
mrîndu-și poalele pardesiului, prin care devenise înver-
șunat germanofil.
Georgei (jalea alergă după el. Dar în curte se și
afla strinsă toată zestrea artistica a prodigiosului pic-
ior. O birjă încărcată dc pînze. în alta, cufarașul dc
lemn, alte pînze și capodopera făcută sul : un tub lung
cîi o țeava de tun naval.
— Matachc ! strigă Georgei. Ești nebun ? Ce în-
seamnă aceasta ? Vino să ne înțelegem, omule !
Matachc Stulpican repetă gestul patetic :
235
— Adio !
Birjele porniră în pas, ca sa nu primejduiască fra-
gila clădire de pînze. Erau birje hodorogite, de lași ;
birje tîrîtc fiecare de un cal, bleg, șchiop, ros de hamuri
și sîngerat de înțepăturile muștelor.
Mica și trista caravană coti pe poarta, în stradă.
Atunci se întîmplă minunea absurda și enigma-
tică. Malusalem coborî de pe ,,Codurile Ifamangiu",
zvîcni în goană după birje și începu sa meargă în urma
lor la pas, ca un cățel cînd se mută stăpînii. Matache
Stulpican nu-1 desmierdase niciodată. Nici nu-i luase in
seamă existența. Dar printr-o misterioasă și perversa abe-
rație, motanul ce! chior îsi părăsi leagănul natal și suze-
ranul său prin drept de creditate, ca să urmeze pictorul
vagabond în lumea vastă.
Poate era și el un motan ncmțofil.
— Aceasta le întrece pe toate ! exclama de unul
singur Georgei Gal ca, intrînd îndărăt în casă, să capete
lămuriri de la Emil Ciugolca.
Dar romancierul, în camera lui, își aduna febril
vrafurile de cărți, răsturnîndu-le într-un cufăr de paie.
— Ce i-ai făcut lui Matache, dragă Emil ?
— Poate îți pare rău ca a plecat ? răspunse indi-
rect, cu altă întrebare, viitorul romancier. Nu avea nici
o grijă. Scăpi și de mine.
Spunînd, răsturnă alt braț de cărți, de-a valma.
Un nor de praf se ridică pîna în tavan.
— Nu vă mai înțeleg de fel, bre năucilor. Ce dracu,
ați înnebunit ? Ce vorbă e asta : „Scap și de tine ?"
— De prisos să mai pierdem vremea disctnînd o
chestie închisă. Cc-am ajuns cu, să-mi spună domnul acela
că trăiesc ca un parazit pe spinarea ta ? Poate te-a con-
vins. Poate crezi. Nu m-aș mira !... După ce doi ani și
mai bine mă ții aici ca să-mi pierd vremea și să nu pot
lucra !... în alte condiții, romanul era terminat, hăt și
bine ! Mă potrivesc țic și trăiesc ca un pierde-vară...
Georgei Galca asculta cu gura căscată (la figurat).
S-ar fi așteptat la orice, în afară de asemenea învinu-
236
hi, după cc pusese casa la dispoziția amicilor creatori,
c<i un modest Mecena, sa-i vadă crcînd în liniște, pace
și onor.
7 $	scoteam revista demult ! mai adăuga
romancierul, tircîndu-sc pe capacul cufărului cu picioa-
rele, să-i preseze conținutul...
— Dragă Emil, alt om, în locul meu, ar avea tot
Cifeptul șa se supere ! rosti împăciuitor, cu resemnată
melancolie, Georgei.
Ar avea. haz ! Iot tu să te superi ! Numai
aceasta ar mai lipsi...
Emil Ciugolca încuie lacătul și începu să-și aleagă
din sertar topurile intacte de hîrtic, cutia cu penițe,
caietele romanului frumos legate în scoarțe dc piele.
Tustrele, cu foile albc-gălbui, și cu titlurile scrise dea-
supra : volumul E volumul II, volumul 111. Poate pe ul-
t'.ma loaic albă, romancierul scrisese anticipat și zicala
latină :	coronat opus !“
— Mă duc să aduc o birjă, anunța Emil Ciugolca.
— Și cu mă duc să mă culc, renunță Georgei Ga-
ka să mai înțeleagă ceva.
Tot mai plăcut era visul lui. Chiar dacă îl ținea
captiv mina lui Matache Stulpican, îmbrăcat în uniforma
ostașilor lui Elindcnburg, cc! puțin o întrevedea pe Alina,
întoreînd spre dînsul ochii mai rac : „Dc cc nu vii ? Cc-aș-
tepți
De doi ani, prinsă dc război pe țărmuri străine.
Alina Bogza rămăsese în Șvițera. O știa aceasta prea
bine. lordache Bogza sc întorsese în țară, pleca și venea
de la Jockcy-Club, cu aceeași regularitate cronometrică.
Hîrtia din ferestre dispăruse. Păunii sc chemau cu același
glas provocator ; iarba era din nou tunsă si potecile de
nisip plivire. Dar parcul era trist și mut.^
Georgei se mulțumea cu diafana făptura dc vis :
— „De ce nu vii ? Ce aștepți
CAPITOLUL XV
Banchetul strigoilor
Trecu un soldai fluier în d și tîrșiindu-și bocaocn.
Pe urmă, o birjă ioane departe, duruind pe o strada,
apoi pe alta și încă pe una, departe dc tot, ia capătul
hunii.
Trecu o femeie subțire și înaltă, în haină albă, eu
pașii de gumă, ca o fantomă. Era acolo. Undc-i acum ?
S-a topit intr-un zid, femeie dc fum.
Tăcerea se-ntinse deodată, atît de brusc și totală,
îneît se aude pînă aci valsul cîntat dc fanfară, sus la
Copoii, în grădină. Un vals demodat și melodios.
E o noapte albastră și adîncă. O noapte de lași.
Molatic și vîntul dc august a stat.
O frunză nu mai clintește. Teiul a ațipit letargic.,
îr somn imobil dc cloroform. Un om s-a desprins, face
un pas, s-a oprit, se întoarce. Un om fascinat de lumina
.a) dă și bună dc la fereastră. N-a dezlipit ochii de acolo.
Așteaptă de un ccaș. De mai multe.
Lumina c dulce, aurie, ca mierea. Perdeaua e trasă
în lături. Geamul deschis.
Se vede o femeie, în haina subțire de noapte, stră-
vezie pe sîni. O femeie furnind (a cîta țigară ?), cu. bm
238
zclc rotunjite intr-un suris. Un suris pentru ea numai.
Se ghicește că urmărește un gind plăcut, pe care îl păs-
trează jca s-o înveselească numai pC ea. Un gind depăr-
utt și șăgalnic. Poate un gind înveselitor, dar crud.
Cîtcodată vorbește cu cineva nevăzut.
Da. Este cineva în casă, intr-un colț, poate pe di-
van, poate Jos, întins sau căzut pe blana albă de urs.
Cineva nevăzut pentru omit] de-afară. Pentru el a făcut
un pas, s-a desprins din noapte, s-a întors, așteaptă. îl
așteaptă.
Stirîsul lui Eu e îndepărtat și crud...
E pentru cel de afară ? E pentru cel dinlăuntru ?
Poate e pentru anundoi deodată.
Omul de afară. (Elai să vă spun !) Omul de afară,
Maximilian Ștaic, a ghicit. Există cineva înlăuntru. E
cei pe care îl știe el. Și e căzut jos pe blana de urs. E
adolescentul cu obrazul de fată și cu ochii albaștri și
puri, acuma cerniți. E gol. Cu pielița albă, cruțată încă
dc părul bărbătesc și respingător. E numai un copil,
acum sufere. Ceva s-a impîclit pentru totdeauna în
ochii albaștri. De acum e la fel cu oricare. Mii ne va în-
văța sa urască. Va ști să rînjească cinic. Va face și el pe
alții să șuiere și să plingă.
Acum plînge el.
Eu surîdc, scuturînd scrumul țigării pe blana albă-
pe părul inelat al copilului care i-a încleștat rotund ge-
nunchii să-și apese fruntea dureroasă.
Eu surîdc nevăzutului, depărtat. Pentru cel de jos ?
Pentru cel de afară ?
Pentru amîndoi.
în noaptea aceasta îl va sacrifica, pe care ?
A sfîrșit țigara. A aruncat-o. Stirîsul s-a șters. Se
rdică desclcștîndu-și genunchii din strînsoarc. O cuta
u.bțire ii taie fruntea, vertical. A venit la fereastră.
Parcă din nou surîdc întunericului, nopții, cerului în-
stelat. Ascultă. Valsul fanfarei militare de la Copou ; c
un vals demodat, sentimental și melodios.
239
Doi oameni își apasă cu mina, pe piept, tic-tacul
zvîcnit al inimii. Unul dc la un capăt al vieții, celălalt
de la celălalt capăt.
Va fi pentru cel de-atara ? Va li pentru cel dinlă-
untru ?
Lu a ridicat mina. Eacc un semn dc chemare ? Nu.
A închis geamul. A dat drumul storului. Lumina cea aurie
și dulce ca mierea a rămas închisă înăuntru.
Maximii ian Ștaic a rămas afară.
Nu mai are ce aștepta. A fost un nehun că mai aș-
teptase ceva.
A pornit pe strada atît de tăcută și goală, incit
pașii lui sună sa se audă pînă la capătul, lumii. Ca vuie-
tul birjii dc adineauri.
S-a întors să lovească dușmănos cu piciorul. A
lovit în Cerber, care undeva îl așteptase și-l însoțea.
Clinele n-a scos glas. A rămas doar mai în urmă, să
meargă pas în pas. Omul și cîinclc. Eiccare singur, în
singurătatea pustie a nopții cu stele, unde dorm teii cu
Irunzelc imobile de clorolorm și unde moare un vals
demodat și melodios, cîntat dc fanfara militară sus la
Copou.
O noapte dc Iași.
Omul strînge pumnii cu unghiile înfipte adine în
palmă. . Cum urăște noaptea albastră cu stele ! Cum
urăște tinerețea cu pielița fragedă-albă ! O vrea mai re-
pede strivită în hîdă ucidere, mațe și oase zvî'rlite de-o
schijă, pc-un lir de sîrmă ghimpată, într-o tranșcic. Cum
urăște tinerețea cu ochii albaștri și ncîmpîcliți ! Urăște
și lașul. Se urăște și pe el.
Dc foarte departe, din fum tremurat dc amintire,
se vede — tot cl. Era un adolescent cu obrazul de fata,
cu ochi luminoși, cu pielița albă. De cc, mereu, amin-
tirea aceasta? O amurgire cu soarele cald, cu razele
oblice. Un țărm dc apă cu nisipul încins. Un adolescent
gol. El. Arc brațele line și tari ; pielea e albă și fina,
în soare, cînd s-a oprit o clipă, c zvelt, frumos și pur,
ca o divinitate pagină a tinereții, sculptat în marmoră
240
de o mina desmierdătoare. A ridicat brațele. Și-a luat
avînt. S-a azvirlit în împroșcarea rece a apei. înoată
departe. Ce voluptate să simți brațele tari, plămînii pu-
ternici, ochii limpezi ! Să rîzi la gîdilarea vicleană a
apei, cu dinții puternici și albi. Ce voluptate să. risi-
pești dimr-o energic și o tinerețe eternă ! Să dai, iar
mîinc să începi din nou, din izvor nesecătuit, cu nesaț.
De cc mereu amintirea aceasta ?
Orice-ar li dorit atunci, era în putere sa facă. Și
avea înainte tinerețea eternă.
Examenele, o jucărie. Obstacolele, alta joacă, lo-
tul deschis înainte, la un singur semn, ca mumn despi-
cîndu-sc magic sub vărguța vrăjită. Pe urmă, neaștep-
tat, un resort mic, misterios, detracat mlauntru.
Din orașul acesta n-a mai ieșit niciodată. E sm-
gurul om care n-a mai lost niciodată la gară, să plece
undeva, să vină de undeva.
Totul a murit aci, se află în acest mormmt unc-
hii, unde au ațipit și frunzele teilor clorolormizate.
Văzduhul torpid a scufundat tot.
Un om uscat și bătrîn, cu oasele tremurmd, cu
barbă încîlcită de fachir cerșetor și cu ochii sticloși, un
moșneag cu rînjctul rău, merge pe strada pustie în noap-
te, iar strada c atît de deșartă și noaptea e atît de sonora,
noaptea de Iași, îneît pașii omului sună sa se audă pînă
la capătul lumii, ecou depărtat.
A intrat în ograda cu bălăriile înalte cit statul de
cm. Toate jivinele au început să miște prin somn. Boj-
deuca e neagră și strîmbă. Ferestrele casca orbite ne-
gre de craniu.
A intrat și n-a închis ușa. De ce-ar închide-o ?
Nu-i nimeni să vina la el. A intrat, dar nu aprinde lu-
mina. De ce-ar aprinde-o ? Ce-ar avea de văzut ?
Clinele a sosit din urmă. Se gudură la propria lui
umbră, atît e de fricos și lingușitor. Se culcă în prag
și se purică.
E noapte de lași. Valsul fanfarei abia se aude pînă
aci. E un vals demodat, sentimental și melodios. Un
241
vals de pe vremea cinci adolescentul cu brațele tari și
fine, cu pielea alba și lucie, cu ochii luminoși și cu tine-
rețea eterna, se zvîrlca în împroșcarea rece a apei, sa
înoate departe, spre toate adîncurilc.
în patul de seîndură, cu fața în jos, in perna mur-
dară și sleită, un cap de moșneag fonf sc înfundă, să
u-a uda tăcerea, să nu vadă întunericul.
Este o noapte de Iași și nimic mai mult,
O săptămma Georgei (jalea a trăit viață posacă
dc văduv.
în casa vastă și goală, îi lipseau toți. îi lipsea și
prezența tainică a motanului chior, cu ochiul hipnotic
de pc „Codurile llamangiuN Zilele au fost fierbinți. Dc
pe un divan pe altul, sc strămuta luptînd cu muște lipi-
cioase. Noaptea rătăcea pe străzi cu dogoarea zvîcnind
din ziduri, cautîndu-și prietenii. Dispăruseră toți.
Baba Frășina începu să scuture, să deretice si tî-
mobilele afară, la soare, bucuroasă că a scăpat dc
năucii care-i spurcau liniștea casei. Cu miez dc piinc
șterse mustățile profanatoare dc pe portretul cucoanei
Eîencu. Fosta stăpîna își căpătă vechea înfățișare solem-
nă și severă din cadră ; tot așa fotografiile necunoscute
din albumul cu scoarțele groase ca Biblia.
Georgei asistă pasiv la aceasta reîntoarcere a ve-
chilor forme. îi erau indiferente.
Păunii din parcul de alături se provocau cu glas
pițigăiat și urît :
— loooon !
— Io-ooo-on ?
Dar în parc, pc mătasea gazonului verde și tuns,
uu mai erau pălării dc pai aruncate, zvon cristalin dc
glasuri, scaunul cu tălpile curbe, măsuța de trestie unde
vintui întorcea foile singur, să citească o carte uitată.
Georgei Galea nu se mai înălța pc soclul dc piatră,
să lungească gît dc girafă. Nu avea cc privi. Alina îi
apărea numai în somn, chemîndu-l în peisajul alpin :
,.Ce-aștepți ? Dc cc nu vii Prin somn toate sc rezolvau
242
în miracol. Se smulgea din încleștarea i n fante nstulm
neamț, cu chipul și barba iui Matache Stulpican. Alerga
la chemare. Alina îl primea cu ochi Hk.uve încrun-
tați în gingașa mustrare : „De ce nu veneai ? Ce-aștep-
tai, Georgei ?“ întindea spre el brațele diafane... Nimem
nu-i mai putea desparți, nimic. Zadarnic infamerisnd
neamț, călcînd în mod odios legile neutralități^ se nă-
pustea asupra lor descarcînd locuri de armă. Le lua apă-
rarea Wilhclm Teii, arcașul, înduioșat și ei de atît Jc
statornică iubire și atît de vrăjmașe coaliții, carc-i ținu-
seră pînă acum desparțiți. Vestitul țintaș, în toată tri-
lingva republica federală, schimbase arcul legendar
pe-o carabină Mauser, și de după Mont-Blanc ochea
cu gloanțe marca Gilcttc, mustățile lui Matache StuL
pican, așa cum odinioară înfipsese săgeata pe manii
așezat de-un tiran în creștetul propriului său prunc.
Poac ! Zbura o mustață. Poac ! Cădea cealaltă. Mutra
lui Matache Stulpican rămînea spîna și golașa, ca a im
Alexandru cel Mare, Macedoneanul. Poac !... Georgei
Galea se deștepta în pocnetul betelor care scuturau
afara covoarele. Realitatea triviala îl scîrbca. Ieșea pe
stradă tîrîndu-și pașii fără nici o țintă.
Trotuarul se muia elastic, de gumă, sub pași. Toate
mîinilc erau asudate. Soarele juca o amăgitoare apa
a morților, pe acoperișurile încinse.
Georgei Galea se ducea la Tufli, cerea o înghe-
țată de smeură și. două pahare de apă brumate. Dar în-
ghețata rămînea să se topească, după prima atingere,
într-o zeamă cleioasă. Apa din pahare se încropea. Pleca
în altă parte. în una din acele peregrinări, un. vag cu-
noscut îl opri să-i spună cu o clipire complice din coada
ochiului :
— O veste care te interesează... A sosit de deva
zile din Elveția un amic al lui lordachc Bogza. A. adus
știri de la Alina. După cît se parc, se întoarce și ca, peste
cîtcva săptămîni, prin Suedia, prin Rusia, nu știu pu
unde...
Povestea lui era cunoscuta în tot orașul. Prietenul
vag aștepta o explozie de recunoștință, pentru vestea
neașteptată. Gcorgei (Jalea, însă, uită să-și ia rămas bun.
N-avea timp. Se răsuci pe călcîie, zbughind-o la goană
să afle urma solului sosit din patria lui Wilhclm Teii.
Să mai spui că între vis și realitate nu există o tainică
împletire prin fir nevăzut !
îl știa pe acest sol providențial. Era un bătrîncl
simpatic și chefliu ; un repertoriu ambulant de anec-
dote. Lui poate să-și deschidă toată inima. A jucat de
ci te va ori bridge, la Jockcy-Club, în rarele prilejuri
c i n d a t r ec li t pe a co l o.
L-a căutat acasă. Nu era. L-a căutat la club. Nu
era. Nu era nici la Azuga, la baie, la prieteni. Nicăieri.
Pretutindeni trecuse cu cinci minute înainte. Devenise
mesagerul invizibil. Din nou îl cercetă acasă. Servi-
toarea îi spusese că a fost între timp și că a plecat. Dar
cum era o slugă veche și inițiată în toate tabieturile și
programul cotidian al stăpînului, îl asigură pe Gcorgei
ca discara il poate găsi neapărat ia Paradis General,
,Ja masa ceia, știi mata R
Știa și aceasta. Era masa din liccare lună a ul-
timilor supraviețuitori din cercul vestit ,,Moldova Junau,
faima de odinioară a lașilor. ,,Moldo va Jună“ fusese
juna și glorioasă acum vreo patruzeci de ani, iar junii,
băutori și mîncai vestiți. Adunările lor de la Boltă Rece,
dc pe vremuri, rămăseseră celebre în analele cetății,
panii Moldovei se răriseră, căpătaseră reumatisme d
piatra la maiu, ulcer la stomac și boli de inimă, albi-
seră și cheliseră ; unii plecaseră spre capitală, infami
dezertori atrași de cariere mănoase, alții plecaseră mai
departe, să deșarte cupele de ambrozie în compania
zeilor. 'Bolta Rece se strămutase din așezarea veche,
pe urma își schimbase siăpînii și oaspeții, căzuse din
rang, devenind o circiumă ordinara pentru comișii-vo-
iajori și agenții de percepție.
Alesele lunare ale ultimilor supraviețuitori se trans-
lerâseră dc vreo doi ani la Paradisul General al dom-
244
nului Solomonică. Comesenii miopi, pleșuvi, rcumane^
și betegi sc ridicau, sprijiniți în cîrji, să ciocnească
pahare clătinate în degetele lor dc artritici, in aminti-
rea junei Moldove. Dar ceilalți clienți ai domnului So-
lomonică botezaseră acest praznic lunar și funebru "
, Banchetul Strigoi lor “.
Georgei (jalea, plin de neasiîmpăr, încercă în
toate chipurile să omoare timpul pînă la ceasul cînd
strigoii se adunau. Nu dădu drumul birjei cu care colin-
dase orașul, căutînd -solul-fantomă. Se plimba la
pou. Elegiac, își recită începuturi dc strofe din toate poe-
ziile scumpe amanților. Optimist, își imagină surpriza
unui mesagiu, destinat înadins pentru el, de la Alina.
In singur cuvînt: „Sosesc !“, purtat peste oceane și mări,
fluvii și munți, dc bătrînelul simpatic și glumeț.
O dată cu amurgul, intră pc poarta Paradisului.
Domnul Solomonică îl întîmpină cu o întrebare amara :
— Singur, coane Georgei ?
— Singur! lăspunsc Georgei Galea, dar fără nici
o mîhmre pentru această solitudine care îl apăsase o
săptămînă.
Acum își simțea din nou sufletul plin. Nu mai avea
nevoie de nici un prieten.
— Dricani sau Cotnar ? Am căpătat niște păstrăvi
grozăviți...
Georgei Galea comandă fără nici o ezitare :
— O sticlă de Vichy !
Domnul Solomonică îl privi cu o mirată compă-
timire.
— Nu vă simțiți bine, coane Georgei ?
— Dimpotrivă. Mă simt admirabil !
Solomonică dădu din cap incredul. Nu se mișcă
sa aducă sticla de Vichy. Răsucindu-și sfîrcul bărbiței
sur-roșcatc, se plecă să întrebe confidențial :
— Am să vă rog ceva, coane Georgei. Ce e aceea
Ciclop ?
245
Georgei ridică ochii uimiți, neînțciegind dc unde
pînă unde domnul Solomonică a purces în declinul
existenței să se inițieze în misterele mitologici.
— Sa vedeți, lamuri Solomonica. De cînd cu răz-
boiui și neutralitatea asta, vine la noi lei dc fel de lume.
Ap constatat și dumneavoastră. Străini pe care nu i-a
mai văzut nimeni. Vin, discuta, beau, plătesc, se duc în
lumea lor. Mă rog... Iii sînt mușterii : eu, negustor. Co-
mandă : servesc. Aseară vine un domnișor. Un bucurcș-
tean ; l-am cunoscut îndată... Bine ! 11 servesc. Era cu
uiți domnișori... Și cînd la plată, strigă la Antricot: „Să
vie Ciclopul !u Nimeni din prăvălie nu știa cinc-i acela
Ciclopul. Pe urmă, o deschis ușa și o strigat la mine :
„Hei iupînc ! Ciclopulc C Pe mine mă făcea Ciclop. Mă
rog, cc-i aceea un Ciclop ? Ce i-am făcut cu lui, să mă
tacă pe mine așa un Ciclop ?
Georgei Galea se văzu nevoit să țină t) scurtă pre-
legere mitologică. Domnul Solomonica asculta atent, cli-
pind din unicul ochi lăcrimos. Se căina :
— Vedeți și dumneavoastră, cucoane Georgei, ce
• impuri trăim ! Vine un om din toată lumea, mă face
Ciclop... Au auzit toți mușteriii dc la mese și au început
să rida. Mă face Ciclop și pleacă in lumea lui. Iară cu
rămin Ciclop. Azi-noapte, după ce-au plecat dinșii, cei-
lalți clienți nu mă strigau decît Ciclop. „Să vie-Ciclo-
pul aici ! Cheamă-I pe Ciclop P Ciclop încoace și Ci-
clop încolo. De-acum așa rămîn toată viața, de rîsu!
timii. Ce i-am făcut eu lui să-mi spună mic Ciclop ?
Domnul Solomonica. devenit Ciclop, plecă să aducă
sticla de Vichy. Pe urmă trecu la alți mușterii. în ca-
mera unde se adunau strigoii, sosiseră aproape toți.
Mesagerul întîrzia. Mitiță Vlădoianu, care se număra
printre veteranii „Moldovei JuncA cînd află de la Georgei
pe cmc așteapta, il pofti înăuntru, biruindu-și antipa-
tia pentru impostorul ce-i înșelase odinioară, spunînd
că sosește dintr-un Paris pe care nu l-a văzut, desigur,
niciodată.
246
îl prezintă celor opt veterani șl o veterana. Jtmu
ii strinseră mina și îi făcură loc5 ospitalieri. îl mai vă-
zuse pe stradă, la club, aci chiar, la berărie. Alții pro-
babil acum părăseau sicriul pentru o singură noapte, ea
sa se întoarcă la cîntatul cocoșilor.
Erau girbovi, uscați, îmbălsămați în haine demo-
date. Jachete și manșete rotunde, gulere tari, din carc
spinzurau ațele, crăvăți gata prinse în buton cu un me-
canism. Un miros de naftalină biruia tumul tutunu-
lui. în capul mesei prezida Sibyl, celebra cîntareață du
varieteu ; englezoaica poposită acum patruzeci de ani pen-
tru douăzeci și patru de ore, în drum spre casă, dintr-un
turneu în Rusia, și rămasă aci prizonieră a cloroformu-
lui ieșean. Se îndrăgostise atunci de unul din junii Mol-
dovei. Animase plecarea cu o săptămînă, cu o kirU? eu
ani... Junele chelise, pe urmă, după un lung ciclu du
ani, căzuse paralizat în cărucior. Murise. Sibyl rămase
fidelă lașului și memoriei. Iar ceilalți juni o încurajai?
cu toate delicatele lor atenții, în suvenirul scumpulm
dispărut.
Acum, in capul mesei, stătea neclintită, cu peruca
ui roșie, cu obrazul zbîrcit și spoit asemeni cadavrelor
polinesiene, cu dinții enormi și falși, cu diamantele ul
enorme și autentice. Ridică o mină de manechin auto-
mat, pîna la buzele lui Georgei Galeu.
Imediat, apoi, îl invită fără nici o introducere., cu
accentul ci care se păstrase intact patruzeci de ani. du
la încetățenirea în capitala Moldovei :
— Pufteașh ncani la mine acas. Arat mult, oah ?
mult jornal, tind cast scris articl i fotografii cum cîntai
Sibyl. Oah ! superby fotografii...
/Aceasta era ultima ci satisfacție. Să invite cunos-
cuți și necunoscuți acasă, să scoată dintr-un scrin zia-
rele și revistele, programele și fotografiile glorioase,
de acum patruzeci de ani. Vechi, decolorate, cu hîrtia
sfărîmicioasă, relicvele acestei celebrități galante fă-
cuseră, ca și stupina lor, înconjurul planetei, ca să se
747
împotmolească intr-o zi cu bura măruntă, aci. Din ah
scrin, Sibyl scoica scrisori, declarații, bilete, flori. uscate,
de la mari duci, prinți, lorzi și alți înflăcărați curte-
zani de odinioară. își punea ochelarii cu rama groasa
după ureche și le citea cu glas tare, oprindu-se la pa-
sigiilc vrednice de o mai stăruitoare luare-aminte.
deapănă, cu toaleta demodata, cu pălăria de mult
proscrisă din orice jurnal de m»dă, privi cu ochi sti-
cloși la noul-venit. Se întoarse către vecin și destăinui
ca tină t ul acesta seamănă leit cu lord Artur Kcnnedy,
unul din numeroșii adoratori care o așteptau la ieșire,
în ploaia și ceața Londrei, ca s-o conducă la supeu.
— East lord Kcnnedy in pesoan. Iubit mult, lord
Artur. Acum cast mort...
Georgei Galea o privi la iindul lui cu o confratcr-
nclă simpatic și cu o veche spaimă revenită. O înțele-
gea. Ca și dinsul, poposise nenorocita pentru o zi și se
mmormîntase o viață. Sibyl interpretă însă privirea
singurului înlr-adcvăi june, dintre junii aceștia cen-
tenari ai Moldovei, ca un omagiu firesc și irezistibil adre-
sat frumuseții sale mumefiatc. 1 aeîndu-și vînt cu evanta-
iul verde dc pene de struț, începu să se alinte, să dea ochii
peste cap și să surîdă cu toți fanonii. Tot așa încep să
se animeze sinistru făpturile mecanice dc ceară închise
în cutii dc sticlă în panoramele cu panoptic, cînd ai
apăsat un buton.
Cei opt veterani ai junei Moldove sc uitară la in-
trus cu o evidentă gelozie.
Toți depuseră furculițele, fiindcă li se oprise
mîncarca în gît. Dc altfel, farfuriile lor n-ar fi ispitit
pc nimeni alții. Pe una se afla pireu de cartofi, în alta
mazăre fiartă în apă, în a treia iaurt și așa mai departe.
Faimoșii mî'ncăi respectau cu pietate dicta, fiindcă numai
ea mai dădea puțină drojdie de viață resorturilor, roti-
țelor și filtrelor hîrbuite, gata să încremenească la cea mai
ne vinovată imprudență.
Tovarășii lor dc odinioară lăsaseră urme apăsate
în scrisul, în vorbirea și în cugetarea veacului trecut.
248
Dar și ci trecuseră. Viața îi cruțase numai pe cei mai
neînsemnați, morți înainte dc moarte. De aceea adunarea
lor era cu deosebire rezervată panegiricurilor. boți poves-
teau 111 extaz ce le-a spus odată Vasilc Alecsandrn cum
au împrumutat un pol lui Mihai Emincscu, ce li s-a
întîmplat altă dată cu Pogor sau cu Creangă și cum
mînca Gheorghe Panu.
Un mesean deșirat, cu fire rare și păscute dc boboci
în barbă, ridicase glas să se indigneze dc mediocritatea
epigonilor.
— Nu-mi vorbi mie, drăguța, dc discursul lui Ionel
Brăianu. Fleac ! Pe Brătianu bătrînul să-l fi auzit mata !
Țin minte, eram la Cameră cu Nicu... O ședință fără nici
o însemnătate. Toți pi roteau. Deodată se isca din nimic
o discuție aprinsă, și atunci să fi ascultat, drăguțule !
Se ridica Ion Brătianu. Se ridică Kogălniccanu. Răspunde
Lascăr Catargi ! Se scoală Lahovary l
— Dar ce spuneau ? Despre ce era vorba ? întreabă
un alt strigoi, încălărămat într-o redingotă de militar
scos din activitate.
— Ce să spună ? Lucruri mari. Discuții de principii,
drăguțule, nu păcătoșii din ziua de azi ! Sa vă rezum cu
Se ridică ion Brătianu, și dă-i 1 și clă-i ! și dă-i ! Se înfurie
Mihalachc Kogălniccanu, si ține-te • și ținc-te ! și ținc-tc *
Se ridică Lascăr Catargiu, sa răspundă : ,,Stați, fiilor, că
nu-i așa !u Numai ce intră în joc și Lahovary : Trage-i !
și trage-i! și trage-i’ Alți oameni! Kogălniccani/ mai
ales, drăguță, cînd a luat a doua oară cuvîntul, i-o făcut
praf : „Asta vroiți ? Poftim !.. u Le-o dat, cît nu mai
puteau duce în spinare.
— Om ca Mihalachc, mai rar ! V-o spun cu, ca-
rc-am fost prieten cu el ! se oferi girant un ciot de
moșneag, care abia ajungea cu bărbia la masă.
— Așa e, că tu ai fost ca un frate cu el...
— Desigur. I-am făcut un serviciu mare odată. Nu-1
cunoșteam... Abia prinseseră puf de mustață sub nas.
Intră el într-un salon... Eu mă uitam la dînsul, ca la
un Dumnezeu. Cum nu-mi luam ochii, văd, Doamne !
249
că a uitat să-și încheie bunghii la pantaloni, kpea
cămașa afară, îmi iau inima în dinți și ma duc pînă la
el „Coane Mihalache, îl trag deoparte, ți-o rămas
prăvălia deschisă !" El se pipăie și vede că am dreptate.,,
zice : „Bravo, băiete, văd că ai ochi buni ! Am să te
lac prefect." Și prefect m-a făcut. E drept că n-am mai
avut cînd să mai vorbesc, vreodată, cu dînsuL. Dar de
cîte ori mă vedea, îmi făcea semn nzînd : „Prăvălia ’
Prăvălia !..." Și se ducea în treburile lui. finea la mine
ca la un frate.
— Eu am să vă spun alta, cu Guță Panu...
Georgei (Jalea nu putu să afle mtîmplarea cu Guță
Panu, fiindcă omul care dăduse 50.000 franci pe o cane
ducelui de Aosta nu rezistase ispitei să-l iscodească din
nou, în controversa Parisului. Avea bietul Ion Panțiro
dreptate, ori nu ?
Manechinele articulate începuseră să se agite. Se
răsculase iaurtul, piureul de fasole și mazărea fiartă
în. ei. Georgei (Jalea, răspunzînd, urmărea cu o panica in
lumul de tutun praznicul macabru. îl aștepta și pe ei
altceva ? Erau strigoii orașului — strigoii de ieri. El avea
să devină strigoiul de mîinc. Și boabe de sudoare glaciala
se rostogoliră sub cămașă, pe șira spinării. Numai Alina
avea să-1 elibereze de aici ! Nu încăpea nici o îndoială că
mesagerul îi aducea un semn, o vorbă, o dezlegare. Poate
de aceea chiar întîrzia. Poate în timpul cît Georgei h
aștepta printre contemporanii lui Scsostris, solul Alinei
îl căuta cu înfrigurare aiurea.
Mesagerul sosi atunci cînd îl chema mai clocotind de
nădejde nerăbdarea lui,
îi sari înainte. 11 trase de nasturele hainei într-un
ungher. Bătrînelul glumeț, arătă surprindere că îl găsește
înregimentat într-o generație care era în floarea vîrstci
pe vremea războiului pentru neatîrnarc și la proclamarea
regatului. Cînd află despre ce e vorba, rîse cu o în vese-
li re plina, de promisiuni.
— Ești pregătit la orice veste ? Ai inima taro ?
250
Inima lui Georgei (jalea zvicnca sa sară din coșul
pieptului tocmai pe farfuriile osindiților la regim vege-
tariano-lactat. Și-o apăsa la loc. Așadar, vestea cea hună
iot pentru el era ! Nu în deșert îl aduseseră aci toate
presimțirile,
- Sigur că sînt pregătit ! Cit despre inimă !... Ai
ceva de la dînsa ? întrebă cu o șoaptă nerăbdătoare, as-
teptînd să vadă că bătrînclul scoate din buzunarul de la
piept un plic, un răvaș, un singur cuvîm, poate năframa
Ilenei Cosînzcnc.
........ Atunci să n-o mai lungim, vorbi mesagerul,
- - loc mai.
—- Dragă băietele, află că Alina Bogza...
- - ...se întoarce, cînd ? anticipă Georgei.
— Nu sc întoarce de fel... De unde ai scos-o și pc
asta ? Dc ce să sc întoarcă ?...
-- Atunci e nevoie să plec eu ? făcu Georgei un
gest spre pălărie, gata să alerge înaripat.
— Dacă vrei s-o vezi în haină de mireasă, cu
cunună dc lămîîță, și dacă socoti că un voiaj prin
Rusia, Suedia, Franța, Elveția este o plimbare de plă-
cere pc vremea aceasta, strînge-ți bagajele și pleacă,
scumpe băiețaș. Numai bine ai să ajungi peste vreo
trei luni... Adică, prea tîrziu...
— Nu înțeleg.
— Dacă nu mă lași să isprăvesc L. începusem
să-ți spun că Alina Bogza s-a logodit și că nunta sc face
pmă într-o lună. Azi i-o trimis îordăchcl Bogza consun-
țămintui, telegrafic. Pe băiat îl cunoaște bine. E un
ieșean de-al nostru, care acum și-o luat doctoratul la
Geneva. O bomboană de băiat.
Georgei Galea se rezema se de sobă. In fum, strigoii
rinjeau satanic. Sibyl îl privea cu ochii ei sticloși și ficși.
Sala se învîrtca în halucinantă arie... Georgei a ieșit
t rin tind ușa și s-a întors. în stradă prinsese de veste că
și-a uitat pălăria. Pe urmă a mers ncsfîrșit, pc străzi
întortocheate și necunoscute, pînă cînd zorile și mătură-
torii amintiră începutul altei zile.
251
Acasă, găsi așteptîndu-1 pe masa ordinul dc con-
centrare : „Sublocotenentul de rezervă Galea Gheorghe..."
Ordinul rătăcise la București, își făcuse stagiul
in casa de pe strada Sălciilor 17 bis. inurziasc pe drum,
nu-i mai lăsa răgaz nici douăzeci și patru de ore
împlinite.
Răsuflă cu plămînii lărgiți.
Era poate acum singura dezlegare. (Cel puțin acesta
e avizul autorului, care altfel ar fi fost silit să lungească
romanul pînă la proporțiile visate de Emil Ciugolca :
3 volume, j. 200 pagini. 36.000 rînduri de tipar. 360.000
cuvinte. Gîndiți-vă ! Nu l-ar fi acceptat nici un editor.)
Georgei (Jalea respiră, așadar. Sună și trezi din
somn pe baba Frasin a. Dădu porunci. Tîrî geamantane și
cuiere în salonul unde, pe pînza de .șapte metri pe patru,
victoria lui Alexandru cel Marc fusese pe rînd a lui
jofire și a lui Hindenburg. Răsturnă înlăuntru haine,
cărți, ghete desperecheate, flacoane dc apă de dinți,
care începură îndată să-și gîlgîie conținutul, revărsînd
pe haine și cămăși pete războinice de sînge.
Pe urma porni în turneu la prieteni, să-și ia rămas
bun. Birja cu un cal hîțînată în arcuri urcă dealuri și
coborî văi. Bătu kt porți. Suna pe butoanele de la uși.
loți dispăruseră. Soarele vărsa deasupra orașului o vă-
paie înfricoșată. Termometrul gigant de la Ostapovici
arăta 40 grade la umbra. Trecătorii cu pălăriile în mînă
își ștergeați cu batista fluviile dc sudoare. Cîinii atîrnau
limba dc un cot. Chiar clopotele tramvaielor bălăngă-
neau blegi.
Nu-i mai rămăsese decît o singură și ultimă încer-
care. Maximii ian Ștaic. Nu-1 văzuse de două săptămîni.
Sc temea sa nu fie și el plecat. Pătrunse în tropicala
jungla, de mături înspicate, bălării, cucuie și lobodă.
Ierburile încropite împrăștiau o miasmă veninoasa.
Cerber îi ieși înainte, cu coada spînzurînd deprimată
ca o legumă scoasă din oala cu fiertura.
Ușile date în lături. Bîzîit de muște. Un șobolan
cenușiu-roșcat îl privi familiar și domesticii, ridicînd
232
boiul dintr-o jumătate de pîinc scobita, in a cărei grotă
poale îsi lăcusc culcuș. Nimeni. Dar pălăria lără forma
și fără culoare a lui Maximilan Ștaic se alia aci, aruncată
pc masă. Chiar hainele. Chiar perechea de ghete, cu
urechile ciulite, sa-l vadă ce vrea și ce caută.
Desigur, c culcat undeva, la umbră, în dos, sub nuc.
'înconjura bojdeuca. Maximilan Ștaic se afla intr-adevăr
aci. Dar nu la umbră. în mijlocul tăpșanului, cu capul
gol sub soarele vertical, în cămașă și izmene, cu picioa-
rele goale, căra pămînt cu o lopată. Nu arată mirare la
apariția lui Georgei Galea. Poate nici nu-i observă pre-
zenta. Era absorbit cu toiul de întreprinderea sa. O roabă
se găsea alături de el. Altă lopată. O sapa și un tirnăcop.
Georgei se opri să-și dea scama ce operație gravă și
urgentă îl scosese pe tata Max. din umbra bojdeucei pe
asemenea arșiță. înțelese in sh'rșil.
Astupa o lîmînă părăsită, cu colacul de piatra
surpat. Concentrat și absent de la tot ce-1 înconjura,
omul bărbos ridica icnind lopata încărcată de țărnă,
o răsturna în gura iîntînii, privea înlăumru și se întor-
cea să încarce alta lopată. Brațele uscate și parcase căpă-
taseră o putere pe care nimeni nu i-ar li bănuit-o. Arșița
cădea pe fruntea luminoasă, vertical.
— Tată Max ! înaintă Georgei ( Jalea, luindu-și ho-
tărî rea să-l întrerupă.
— Lasă-mă. N-am timp ! mormăi omul. Iară să
ridice ochii, dar ridicînd o lopată plină, cu vîrt, de
pămînt.
— Am venit să-mi iau rămas bun. Plec...
Maximii ian Ștaic primi vestea cu indii erență. Poate
nici nu o auzise. Nici nu o înțelegea.
— Dar ce faci ?... Ce înseamnă aceasta, tată Max ?
stărui Georgei.
— Dcbitoculc 1 rosti Maximilian Ștaic, în sfîrșit,
oprindu-se și sprijinindu-se în coada loperii.
își șterse sudoarea cu mîncca și îl privi cu milă»
— Dcbitoculc ! Nu înțelegi ?
Se aplecă să-i destăinuiască, șoptind misterios :
253
- Salvez lașul ! Ani descoperii. îți aduci aminte
ce-ți spuneam ?... Exista aci un cfluviu, o emanație dc
miasma... Văzduhul lașului e înveninat de un narcotic
care paralizează și toropește... De asta nimeni nu săvir-
șește nimic, nu vrea sa iacă nimic... sc nasc, trăiesc și
mor în torpoare... De asta și cu... Dar nu c vorba dc
mine... Dc toți. M-am gîndit. Două săptămîm am chib-
zuit și am calculat... Și nu mi-a lost truda degeaba. Am
găsit... Privește aici... Din fîntîna aceasta ieșeau toate
miasmele, debitoculc ! Aici era cuibarul răului și nimeni
nu-1 știa. Nici cu, debitoeul ! Am descoperit răul. Am
descoperit și leacul. Astup totul, acopăr. înfund !... î.ntr-o
noapte arc să lie alt lași... Ha-ha ! Alt Iași. Dar, ssst ! Să
nu. spui la nimeni secretul. Vreau să asist la cea mai
teribilă experiență a secolului. N-arc să știe nimeni. Au să
sc trezească toți, dimineața, transformați. Și n-au să
priceapă de cc, dcbitocii ! Acum, ssst ! Pleacă ! N-am
timp. Pînă discară trebuie să lie gata...
Omul își suflecă mîneca lunecată și se opinti să
ridice o lopată. Sudoarea curgea șiroaie în barba dc
flacăra. Soarele izbea clin plin in țeasta lucie, unde creie-
rul, dedesubt, fierbea sub presiune.
Epilog
A( l Y AN DRE DUMAS-LA CAL L-AR El INTI-
TULAI':
DUPĂ DOUĂZECI DE ANI
Du la Bîrlad înainte, expresul începu să-și calmeze
frenetica graba, moleșit. Dc la Vaslui, se triadă vi cu
dcsăvîrșirc. Sc oprea în gări mici și roșii, locomotiva înălța
gîtul să sc uite peste dealuri, poposea însetată la toate
finrinilc. întîrzia în pădurile cu umbră.
Doamna și domnul Georgei Galca priveau pe
fereastră fiecare cu alt gînd. izolați în universul lor
singuratic și fără putere dc întrepătrundere.
După cincisprezece ani. Georgei Galca revenea în
Iași cu o ciudată emoție. îl tîra nevasta la un congres di-
dactic, Sc împotrivise pînă la ultimul moment. Doamna
Galea stăruise poate mai încăpățînată, tocmai din această
pricină. întotdeauna îi păruse suspectă grija cu care Geor-
gei evita să pomenească vreodată ceva despre orașul unde
trăise trei ani. Epoca aceasta misterioasă din experiența
soțului rămăsese între dînșîi un gol lunecos, la marginea
căruia sc opreau amîndoi pîndindu-și fiecare pe fața
celuilalt un semn revelator. Era în existența lor conju-
gală un teritoriu interzis : Intrarea oprita ! Doamna Galea
bănuise vreo legătură fatală, o dragoste dc tinerețe, cu
toate imprudențele și căderile tinereții. Vreo demonică
255
femeie, care si acum ÎI așteaptă. Care îi trimite și care
primește de la el, poate, răvașe tainice, la poste-restante.
Neastîmpărul și purtarea bizara a lui Georgei, de
cînd se urcase în tren, dc la Gara dc Nord, crcscînd pc
măsură ce înaintau spre inima Moldovei, confirmau
întru totul această bănuială. Doamna Galea își propuse
să nu-1 piardă din ochi, cit vor sta în Iași. Iar prin
fratele ei, maior în garnizoană, se hotărî să procedeze
la o discretă anchetă pentru o lămurire deplina.
De la Bîrlad, intrase în compartiment un domn
condus și salutat respectuos dc șelul de tren.
Domnul citise amănunțit ziarul pînă la anunțurile
mortuare și la mica publicitate. Pc urmă intrase în vorbă.
Ji supuse la un interogator inchizitorial : de unde vin,
ce caută la lași, cînd au mai fost, cit vor sta ?
— A ! dumneata cunoști lașul dinainte dc război ?
se bucură adresîndu-sc lui Georgei (Jalea. Te fericesc,
îți garantez însă că n-ai să-l mai. recunoști. Domnule, era
o viață pc atunci, ele adevărat Reidclbcrg... Acum...
Dar ce să-ți spun ? Ai să-1 vezi. Eu veneam des pe
vremea aceea. Aveam prieteni buni. Era un local cu
vinuri vestite... Acolea ne adunam. îi spunea La Paradis
General.
Georgei (Jalea ramase cu chibritul. în nuna, deși
își aprinsese țigara. îl aruncă numai cînd flacăra îi.
arse degetele.
— Am auzit că toți ieșenii erau pe atunci niște
bețivi! formulă didactic o sentința de condamnare mo-
rala doamna Galea. De aceasta n-au făcut niciodată
nimic. Pe urmă, mai aveau și mai au încă glas să se
piîngă !
— O fi și asta, dragă cuconiță ! admise necunoscu-
tul. Nu zic ba. Dar ce-i adevărat, e că erau oameni de
viață ! Am să vă povestesc eu, numai cc-am văzut odată,
într-o sară. Ieșeam de la un cinematograf. Bag scamă ca
toată lumea se adunase roată să privească, în Piața
Unirii... Mă duc și cu. Credeam că s-a întîmplat un ac-
cident. Cc accident, cuconiță ? Jn lașul de atunci nu se
2%
întîmpla accident, fiindcă nimeni nu se grăbea... Era ceva
mai frumos. în jurul statuii lui Cuza, o poamă de pe
atunci dc-a lașului făcea manej cu o sanie, ca la circ.
Era numai, să iertați, era numai în cămașă, cu picioarele
goale în papuci și cu un palton dezbumbiat. Stătea în
picioare și ținea în mină un steag. Striga că-i un Merse-
dec, Bcrsedcc, nu știu ce nume-i acela, și că face ce
vrea ’ Pe urmă, hop că mai vine și altul, cu altă sanie !
Și se așterne o goana unul după altul, de se înveselise
lumea ca la panoramă. După ce-au isprăvit de fugit, cel
din sania a doua se dă jos și se cațără pe statuia lui
Cuza. Se recomanda la fiecare sfetnic și le strîngea
mina... N-am mai rîs așa, în viața mea !... Era tinerețe,
domnule, iară tinerețea e făcuta să petreacă și să se
veselească. Poate dumneata n-ai cunoscut oamenii aceia
și poate că îi condamni ! se adresă el lui Georgei Galea,
acum domn serios și grav, cu început de pîntec și cu
cărarea rărită în creștet.
Georgei Galea, roșu ca un rac de odinioară, din
galantarul domnului Solomonică, exprimă osînda numai
cu un gest neîndurat al mîinii.
— Ce vă spuneam eu ? interveni cu severitate
doamna Galea. Niște bețivi și niște bezmetici !
Necunoscutul, văzînd că are de-a face cu oameni
care nu-i împărtășeau opinii, admirațiile și suvenirurile,
renunță la conversație. Desfăcu ziarul și mai reciti o
data anunțurile mortuare și mica publicitate.
Georgei Galea privi pădurea Bîrnovei, pe urmă
lașul împîclit în soarele toamnei, cu palatul restaurat,
Mitropolia și clopotnițele bisericilor înălțate deasupra
caselor mărunte și a livezilor cu frunze de aur.
în gară regăsi aceleași birji strimte cît cutiile de
chibrituri, tîrîte de mîrțoage betege și chioare. Aceiași
hamali slinoși și aceiași negustori cu barbă galițiană. O
clipă avu iluzia că totul aci a stat, cum de altfel ar fi
fost în tradiția lașului.
17 — La Paradis General * Miss România
257
Doamna Galea pufni cu scîrbă, cînd sc văzu nevoita
să-și pună pardesiul în contact direct cu perna jegoasă
a trăsurii.
Amîndoi soții urcară dealul spre Piața Unirii, puși
la teasc în strimtul vehicul și, ca să încapă, întorși pe
jumătate unul cu spatele la celălalt. Georgei constată că
firmele vechi au dispărut. Doamna Galea își caută
lornionul atîrnat în lănțug, să măsoare dc jos în sus
zidurile și trecătorii.
— Mergițî la Traîan, sau la Regal ? întrebă birjarul
întoreînd fața bărboasă.
Georgei Galea, împins de o șăgalnică reminiscență,
răspunse zglobiu :
— La Nijni-Novgorod. jupînc !
Doamna Galca îl privi sever, prin sticla, de sus în
jos. Georgei sc grăbi să rectifice gluma deplasată.
— Mergi unde știi că otelul e mai bun !... Cc e cu
Regalul ăla ?
— Otel modern di tăt, îl asigură birjarul. Ari
colorifer !
Georgei Galea opta pentru Otel Regal, deși în luna
septembrie existența unui calorifer era un argument
puțin convingător.
La fereastra deschisă, cu coatele rezemate, Georgei
Galca privi în jos, în creștetul trecătorilor, strada Lapuș-
neanu și singura porțiune vizibilă din Piața Unirii.
Schimbările fuseseră neînsemnate. O firmă nouă în locul
unei firme falite, și atît. Casele, încă mai răpănoase.
Totul mai scufundat. Trecătorii însă cu totul străini.
— Mă duc jos, să dau un telefon lui Miști, anunță
Georgei ridieîndu-și coatele. Mă mir că n-a venit la gară.
Mișu era maiorul, fratele doamnei.
După ce bărbatul coborî, doamna Galea, rămasă
sus în cameră, mototoli înciudată hîrtia din care despa-
cheta cutiile de pudră și borcanele cu cremă. Cum nu se
gîndisc ? în loc să dea telefon lui Mișu, desigur, Georgei
s-a repezit să telefoneze sau să trimită un răvaș femeii
aceleia, anunțîndu-și sosirea. Era din ce în ce mai sigură
258
dc existența unei femei fatale. Totul ji întărea presu-
punerile. Venise să afle, și la cel dinții pas, îl scăpase.
Intr-adevăr îl scăpase.
Ajuns jos, Georgei vorbi Ia telefon cu Mișu. Pe
urina ieși în strada, privi ca un fur în dreapta și m
stingă, făcu semn unei birje și sc urcă.
•— Mină, jupîne !
Jupînul dădu bice. Caiul sc opinti cu un avînt mult
disproporționat efectului. După o smucitura de galop,
căzu în trap săltat numai pe trei picioare, fiindcă al
patrulea avea urgentă nevoie dc o cură de nămol la
Techirghiol.
A făcut bine că n-a spus: La Paradis General !
A făcut bine, fiindcă nu mai recunoscu intrarea,
nici casa. Nu mai exista nici firma. Un pospai de văpsea
pe vechea fațadă, geamurile lărgite. Tot așa sînt hainele
prefăcute, întoarse pe dos, care vor să pară noi, dar cu
buzunarul de la piept la dreapta.
CABARETUL FLORIDA
Tropmann-Jazz
în fiecare seară, de la 9—2
Șampanie, Licheur, Coctail
Firma era într-adevăr, pentru Iași, inedită.
Nu mai simți nevoie să coboare.
— întoarce !
Birjarul dădu bice. Trăsura înainta printre indi-
genii pietoni ieșiți la soare. Curios cum nu recunoaște
pe nimeni ! Altădată saluta și îl saluta jumătate dc oraș.
— La stînga. La deal !
Opri birja din timp.
— Așteaptă !
259
17*
Merse pe Jos, să privească lă fosta-i casă cu motanul
chior. O înstrăinase demult, prin avocat, cu procură.
Citi la intrare o firmă albastră, cu litere albe :
AZILUL DE BĂTRÎNI
Moșnegii lașului piroteau în soare, în halaturi
albe, cu moțul scufiilor căzut pe ochi. Gîrbovi, cu cîrjile
sBrî^nbte Jeturi pe băncile verzi, păreau fără glas și
fără viață, concentrați în ei sau avar economisindu-și
ultima drojdie sleită a răsuflării.
Și mai departe, alături, parcul cu păuni albaștri...
Aci se opri la grilaj.
Nu-și venea să creadă văzului. Castanii și teii
retezați de k pămînt. Casa pleașă. Potecile geometrice.
Totul liniar, sec, pretențios, ostil.
Un domn gros, în costum de sport cadrilat, cu
pulover, cu ciorapi de lină și cu pantofi cu talpa plată,
fuma o pipă scurtă, cu cascheta pe o ureche, cu mîinile
în buzunarele largi și profunde, așteptînd crăcănat în
fața unui automobil grandios.
Pe treptele peronului coborî o doamnă mare și cio-
lănoasă, tot atît de sportivă. își trase mănușile de piele
roșie, se instală la volan :
— Hai, Stevens ! Ce-aștepți ?
— Un moment, Dolly...
„Dar sînt eroii lui Ionel Teodoreanu ! gîndi cu
spaimă Georgei Galea. îi cunosc din Balul lui mascat.
E Fanache Dobrescu, devenit Stevens. E duduia Danie-
lescu, devenită Dolly. Ce caută aci, în parcul cu păuni
albaștri ?cf
Dolly apăsă automatul, schimbă vitezele.
Rollsul vira curb în fața peronului, ieși în stradă
împroșcînd în urmă, prin țeava dc eșapament, un fum
puturos de infern.
Georgei Galea privea încă, imbecilizat, parcul din
care dispăruseră păunii albaștri de basm, pălăriile de
pai aruncate în iarbă, scaunul cu tălpi curbe, măsuța de
260
trestie unde vîntul citea atunci o carte uitată, întorcînd
foaie cu foaie.
Umbra pe care o căuta, în haina albă de fum, cu
ochii mauve ca florile care și parfumul îl au discret, nu
mai avea cum să o găsească aci.
Se urcă :
— Mină. încoace !
în drum, îl recunoscu și pe Ancli Danielescu. Toată
lumea îl saluta. Răspundea triumfal și protector la
saluturi.
Tot orașul era ocupat de eroii contemporani ai
Iui Ionel Teodoreanu. Ce mai căuta aci ?
— Mină, jupînc !
Jupînul bărbos dădu bice. Calul se opinti cu același
avînt mult disproporționat efectului. După smucitura
eroică dc galop, căzu în trap săltat numai pe cele
trei picioare dc invalid.
Dolly și Stevcns Dobrescu îi trecură înainte, pe
roți de gumă, vertiginos...

MISS ROMÂNIA
<
PROLOG
— Allo 1 Hallo ! Nu mă întrerupe, domnișoară.
Pentru numele lui Dumnezeu ! Vorbesc <cu domnul prefect
de poliție !... Allo ! Da ! domnule prefect ! Nu, domnule
prefect. Allo ! De acord, domnule prefect ! Sînteți prea
generoși... înțeleg, înțeleg ! Ca întotdeuna, în serviciul
interesului public !... Cîți ? Patruzeci de gardieni publici.
Sigur că e nevoie și de jandarmi ! Revoluție ?... Hehe ■ Sa
tot avem revoluții de acestea, domnule prefect ! O revo-
luție a frumosului... Da, domnule prefect! Nu, domnule
prefect ! S-au aprins bucureștenii după frumos... Da,
domnule prefect ! Nu, domnule prefect ! La două precis...
Prea devreme ? Ba de loc, domnule prefect L. La patru
începe concursul, la două trebuie să avem cordoanele
gata ; altfel, năvălește publicul în sală și ne dă programul
peste cap... Nu uitați că viceprezidați juriul, domnule
prefect. Avem onoarea, domnule prefect L.. Am terminat,
domnișoară !
Domnul Filip Filipovici, directorul revistei Ilus-
trația colorata, depuse pîlnia telefonului pe suport și
însemnă cu un creion roșu cîteva ieroglife misterioase
pe foaia blocnotesului.
26'5
Exclamă către dactilografă și către secretar, fre-
cîndu-și mîinilc bondoace :
— O făcurăm și p-asta ! Avem toată pompa ofi-
cială. Muzica și parada Aș da toate paralele să văd
acum mutra imbecililor de la Colorația ilustrată!
Domnișoara Ortansa Protopopcscu, dactilografa
domnului director, și Tony Bar, secretarul, suriseră cu
aprobare și cu admirație.
într-adevăr, ce n-ar fi dat și dinșii să vadă de data
aceasta mutra imbecililor de la Colorația ilustrată ?
Publicația adversă și concurentă organiza și ca,
de trei ani încoace, o parodie de așa-zise concursuri de
frumusețe. Fusese un nou prilej să se compromită.
Aleseseră trei Miss România jigărite ca mițele și urîte
ca mama-pădurii. Una din ele fusese chiar huiduită dc
publicul indignat, într-o pornire spontana de la care nu
era străină administrația Ilustrației colorate, singura
autorizată să aleagă adevărata și definitiva Miss
România, Căci numai domnul Fiiip Filipoviei avea cap și
geniu inventiv, spirit de organizare și experiență, pentru
a încununa cu succes o asemenea dificilă întreprindere.
Rezultatul scrutinului din acest an, pe întreaga țară,
depășise tot ce-a fost văzut pînă acum. Șapte mii de
concurente. Juriile cele mai selecte din floarea intelec-
tualo-artistico-socială a celor șaptezeci și una de urbi
capitale de județ. De trei saptamîni o adevărată frenezie
estetică agita țara. Tirajul Ilustrației colorate se triplase.
Iar în după-amiaza aceasta era meciul decisiv. Juriul
avea să treacă prin ciur din ce în ce mai des cele o
sută de Miss Babadag și Miss Ciuc, Miss Vlașca și Miss
Trci-Scaune, Miss Covurlui și Miss Coțmani, pînă ce va
rămîne în sita de mătase fina numai exemplarul unic
între toate : Miss România de azi, poate Miss Europa
de mîine, și, cine știe ?, dacă nu Miss Univers de poimîine.
Domnul Filip Filipovici se ridică de la birou și
începu să se plimbe între ușă și sobă, cu mîinile la spate.
Dactilografa și secretarul așteptau în tăcere cu-
cernică.
266
Știau că patronul gestează acum articolul care va
sărbători anticipat marele succes al revistei și grațiile-
viitoarei frumoase între frumoasele țării.
Iar directorul nu putea gesta decît mergînd. îi
rămăsese această particularitate, de cînd debutase ca
reporter dc noapte.	.
Alții scriau ; el umbla.
Prezent în prima clipă la orice incendiu, accident,
crimă, arestare sau descindere, sosea cel dinții la ziar,
cu știrile încă fierbinți de fierbinte actualitate.
Le povestea volubil, dictînd unui caramard, căci
nu s-a prea împăcat niciodată cu ortografia, deși purta
în vremea aceea pe umeri un cap genial, de poet, cu
fruntea bombată și cu părul inelat ca o superbă coamă
de leu.
De la aceste începuturi pierdute în negura timpu-
rilor, domnul Filip Filipovici străbătuse (mergînd) o dis-
tanță apreciabilă, și se înălțase pe culmi, care, oricui
în afară de dînsul, i s-ar fi părut amețitoare. Devenise
reporter-șef ; mai apoi părăsise ziarul ca să întemeieze
cea dintîi mare revistă ilustrată. în șapte ani Ilustrația
colorata sub agera și ingenioasa sa conducere se lățise
ca untdelemnul, străbătuse în toate categoriile de lec-
tori ; era hrana indispensabilă și săptămînală a slugilor
ca și a stăpînilor, a manichiuristelor ca și a doamnelor
care soseau la coafor să-și heneze părul, a excelențelor
ca și a portarilor de minister, a șefilor de gară ca și a
acarilor.
Domnul Filip Filipovici se îngrășase, se însurase
cu o văduvă îndestul de matură și geloasă, își durase
un rînd de case cu patru etaje, avea automobil la scară,
chelise și prospicia.
Dar continua să umble și să dicteze, fiindcă orto-
grafia n-a fost niciodată un capitol indispensabil pentru
un director de revistă populară și ilustrată.
Ca să suplinească această inofensivă absență, an-
gajase un secretar pentru care ortografia, sintaxa, eti-
267
fnologia, stilul și compoziția nu mai puteau tăinui
iniei un secret.
Tony Bar (prescurtare și pseudonim publicistic
al buletinului de naștere Constantin Bărbulescu) îl între-
gea cu o miraculoasă; aptitudine de a-i ghici gîndul și de
a-1 turna într-o frază sonora ca bronzul.
Pe urmă, se ducea la cafenea ca să rîdă cu alți
camarazi imberbi și cu un condamnabil cinism dc infirmi-
tățile stiTistico-ortografice ale patronului.
— Voi ce ziceți ?... Are să fie brună sau blondă
^/As-a de anul acesta ? întrebă domnul Filip Filipovici,
oprit în fața tablourilor, înfățișînd J/iss-ele din anii
trccuți.
— Brună, patroane L. își dădu părerea dactilo-
grafa, care era brună, și nu putea suferi blondele.
— Blondă, șefule !... declară Tony Bar, din simplu
spirit de contradicție.
— Fim !... Blondă-blondă ! ! Aceasta nu m-ar
aranja de loc [ murmura patronul. Blondă a fost și timpita
de anul trecut și. cea de acum doi ani. Arc să spună lumea
că avem slăbiciune pentru frumusețile de papă-cafea-cu-
lapte... Pierdem: toate cititoarele brunete... Românca,
domTor, e brunetă î Asta-i lege... Eu nu știu dc unde tot
scot juriile noastre blonde și iar blonde !... Blondă c și
oaia; aia de merinosy aleasă de Colorația ilustrata, Le-am
atras atenția, jupînilor din juriu : „Stimabililor, mic îmi
trebuiește anul acesta o brunetă !“ Credeți că m-au
înțeles ? Ai cu cine vorbi ? S-au luat în serios. Sc cred
mari esteți,. și pace!... Te pomenești că-mi fac soția
și-mi toarnă în brațe, plocon, o bakîza ca aceea dc acum
doi ani !...
Directorul Ilustrației colorate se exprima întot-
deauna cu ireverențioase epitete despre revista sa, con-
cursurile sale, cititorii săi și alesele juriilor sale.
Deviza lui era : „Publicul înghite !“
Iar publicul înghițea.
268
Oprit înaintea galeriei de portrete, domnul Filip
Filipovici își inspecta încă o dată șampioanele frumuse-
ților din anii expirați.
Erau șapte, toate zîmbind suav, cu dinții mărunți
șl ochii galeși. Erau brune și blonde, voioase și melan-
colice, impertinente și sfioase, firave și tumultuoase.
Erau decoltate și mai puțin decoltate. Din față și din
profil. Din trei sferturi și privind peste umăr, așa cum
le răsucise fotograful de nas, de gît și de bărbie, ca să
scoată un efect fotogenic mai fulgurant.
Unele dispăruseră din amintirea tuturor. Altele
erau pomenite de amatorii sexului frumos, cu un plescăit
pofticios de limbă, în cerul gurii. Aproape toate mai
soseau și acum la zilele marii bătălii, să urmărească
dintr-un ungher discret peripețiile concursului, cu o
disprețuitoare compătimire.
Toate descopereau că frumusețea feminină degene-
rează vertiginos și că juriile sînt din ce în ce de o mai
jalnică lipsă de seriozitate. „Frumuseți, acestea ? Puah !
Privește ce picior !... Parcă e stîlpul podului de la Fetești !
Și ce piepți ? Scîndură, mașer ! A devenit un concurs de
slute... Oribil ! Nici nu mai pot suporta spectacolul acesta
grotesc. Hai să plecăm !“
Reflecțiile erau întotdeauna aceleași, numai numă-
rul spectatoarelor scandalizate se mărea în fiecare an cu
o nouă ex-Miss România,
— Aceasta știu că a avut draci în ea !... rosti cu
admirație domnul Filip Filipovici, ridicînd indexul spre
cea mai frumoasă Miss, cu nuri și cu picățele. Păcat că
și-a dat în petec ! Una ca dînsa nc-ar trebui, minus
temperamentul, savasandir !...
— Mi-a spus Sami că a văzut-o la Paris... interveni
Tony Bar. O aștepta un Hispano-Suiza la scara...
Deșteaptă fată !
— Am auzit că se are bine cu băiatul lui Coty
insinua oțărîtă domnișoara Ortansa Protopopcscu.
— Cotei avea după dînsa și cînd era aci. Abia nu
moare de foame ! Stupid e că n-a știut să păstreze
269
măsura... Cît p-aci s-o pățim urît, dacă n-aveam norocul
să dea și imbecilii de la Colorația ilustrată peste una mai
brează ca a noastră. Așa am rămas chit. S-au dat după
păr stimabilii !...
Domnul Filip Filipovici, cu mina lui scurtă și grasă,
făcu un gest elocvent, aratînd cum a tras el după păr o
ceată invizibilă dc stimabili.
Pe urmă iar se plimbă, oprindu-sc și din nou plccînd,
între ușă și sobă.
Tony Bar aștepta inspirația domnului Filip Filipo-
vici, în fața foilor albe, curățindu-și negrul de sub
unghii cu o așchie de chibrit. Dactilografa desfăcea cu
iuțeală prodigioasă corespondența, clasînd după o scurtă
aruncare din ochi scrisorile vrednice de răspuns și
aruneînd cadavrele celorlalte la coș.
Cabinetul directorial ar fi părut oricărui străin
neprevenit un adevărat templu înălțat întru cultul exclu-
siv al Miss Româniilor. Cele șapte portrete ale șampioa-
nelor din anii trecuți și a opta cadră goală, așteptînd
biruitoarea din această zi, sc aflau asfixiate dc alte zeci
de fotografii, înfățișînd Miss Româniile succesive, la urcări
și descinderi din tren, în decoruri tropicale și pe țărmul
oceanelor, pe Calea Victoriei și pe L’Avenue de
UOpcra, la Cannes și New York, în Antile și la poalele
Alpilor. Se vedea furnicarul mulțimilor, ridicînd brațe
să aplaude și să aclame. Se vedeau pălării de pai flutu-
rate în soare. Primari solemni oferind un buchet de
flori. Copiii cățărați dc balcoane. Automobilele imobili-
zate în mijlocul puhoiului de public. Toate momentele
memorabile din precara glorie a celor șapte frumuseți,
cu durata de trei sute șaizeci și cinci dc zile.
Pe birou sau în alte cadre, în vitrine de cristal sau
pe culcuș de pluș, se găseau alte mărturii ale noului
cult. Șuvițele de păr, încovrigate în sfredel sau lungite
ca o coada de șoarec ; o cremene de cristali dintr-un
vulcan al insulelor Azore ; o mănușă păstrînd încă forma
unei gingașe mhni ; un mănunchi uscat dc flori exotice ;
un colier indian : suveniruri dăruite de Miss Româniile
270
din cei șapte ani, etichetate, datate și orînduite, pentru a
întreține, viu și împrospătat,, sublimul cult al frumosului.
Domnul Filip Filipovici se plimba cu pași apăsați
printre aceste vestigii pioase, privindu-le din cînd în cînd
cu o scîrbă vădită, ca un mare preot care personal și-a
pierdut credința, dar o întreține pentru mulțimea cea
mare, fiindcă „publicul înghite".
Se opri și tuși.
După acest semn exterior, Tony Bar știu că inspi-
rația patronului e gata să fructifice.
Muie penița în cerneală și înălță sprîncenele,
adastînd.
Patronul depuse în scuipătoare un rotocol lat cît
o monedă de cinci lei din vremurile cele bune, își drese
glasul și cuvîntă :
— Să te lămuresc, Tony... Nu mai. procedăm ca
anul trecut !... îndată după alegeri, ne sechestrează alte
obligații. Manifestație pe strada, fotografii, banchete,
vizite... N-am cînd scrie, n-am cînd dicta ! Vreau însă
numărul să apară mîine dimineață neapărat. Să-1
aibă tot cetățeanul în pat, la cafeaua cu lapte... Deci îți
dictez articolul prim, acum... îl dai la cules ! Ramîne
numai la corectură să-l completezi cu semnalmentele
alesei : brună sau blondă, înaltă sau scundă ; numele și
pronumele, vîrsta și trei rînduri de amănunte bi-
bliografice.
— Biografice ! rectifică modest secretarul.
— Biografice, bibliografice, totuna e !... Cine se uită
la fleacuri dc astea ? Publicul înghite !... își afirmă încă
o dată părerea sa neclintită directorul Ilustrației colo-
rate, al cărui vocabular de absolvent veteran a două
clase gimnaziale se resimțea prin grave și regretabile
confuzii. Eu îți dictez articolul. Tu îl perii și-i torni
pomadă... După rezultat, dai fuga și faci adaosurile,
îți vine și Bily Marcus cu fotografiile. Restul materialu-
lui e cules și paginat. Ordin să nu se miște nimeni din
redacție, nici din tipografic, pînă la miezul nopții. Mobi-
lizare generală ! Scrie :
271
„Anul acesta am făcut un pas mai departe, în lupta
noastră pentru a întrona nobilul cult al frumosului și al
perfecțiunii. Ziua de ieri a fost un triumf ! Subliniem cu
modestie : Un triumf al frumosului, care e etern, nu al
nostru, care suntem trecători !... A fost o victorie a
voastră, iubiți cititori. (Aci mai adaugi două-trei compli-
mente. Publicul înghite.) Voi ați dovedit că în epoca
aceasta de materialism condamnabil și dezgustător, ro-
mânul mai păstrează o coardă sensibilă, care vibrează
numai la frumusețea divină și pură. Voi ați redeșteptat
cultul antic al frumosului. Victoria e a voastră.
Cu privirea și cu glasul sugrumat de emoție, am
urmărit ieri după amiază zecile de mii de cititori care
așteptau ca o mare (pune : un ocean) de capete, cu vin tul
decisiv al juriului. Da ! cititori. Erați prezenți la această
sacră sărbătoare, cu zecile de mii. V-am văzut ! V-am
recunoscut ! V-am admirat ! V-am mulțumit, scumpi citi-
tori ! în ochii voștri inspirați și în nerăbdarea tuturor
am citit un semn îmbucurător pentru nația noastră. Am
citit că e vrednic de toate speranțele și de tot viitorul,
un popor capabil să uite pentru o zi meschinele lui
griji materiale, ca să admire în modul cel mai dezin-
teresat frumosul !...
Frumosul !... Frumosul ! Frumosul !...
Ah, iubiți cititori, prietenii mei scumpi, voi nu
bănuiți încă nici pe departe cîți dușmani înverșunați arc
frumosul ! Confrați invidioși au încercat să ne parali-
zeze superbul nostru elan inventînd tot soiul de calomnii
pe care le respingem cu dispreț. Alții au mers mai de-
parte cu infamia. Geloși pe succesele noastre crescîndc,
au vrut să ne imiteze, inventînd și dînșii, sărmanii, un
biet concurs, ca să aleagă o biată Miss România, de
contrabandă. îi iertăm. Victoria noastră, victoria voastră,
cititori, victoria frumosului, ne face generoși cu învinșii.
Să-și suporte întrîngerea cu inima ușoară ! Atît le
dorim !
Noi să ne întoarcem, iubiți cititori, la sărbătoarea
noastră de ieri.
Dc trei zile, capitala uitase grijile urîte ale exis-
tenței. Toate gîndurile și toate preocupările se îndreptau
spre marile pregătiri ale revistei noastre pentru a primi
în mod grandios cele o sută de gingașe frumuseți, din
care juriul a ales ieri, după o matură și îndelungată
chibzuință, cea mai frumoasă. Trecătorii de pe stradă
nu discutau altceva. La restaurant, la teatru, în tren, în
tramvai, la bodegă, la coafor, în birouri, în săli de
așteptare, oriunde, trei zile subiectul de discuție al ade-
văratului român și al nobilului admirator al frumosului
n-a fost decît alegerea Miss României din acest an.
Fericit popor ! Nobila capitală ! Splendidă epocă în care
a reînviat cultul străbunilor pentru Ileana Cosînzeana
din basm !...
Amănuntele acestui concurs epocal le veți găsi în
altă parte, în corpul revistei.
Vă voi vorbi numai despre aleasa noastră, Miss
România, care va purta glorioasa faimă a femeii române
peste mări și țari, în lumea vastă. Ați aclamat-o ieri !
Ați admirat-o ! Priviți-o încă o dată în fotografia de pe
coperta revistei !...
Priviți-o și mîndriți-vă, că patria voastră a dăruit
ochilor voștri desmierdarea unei asemenea frumuseți !
Cine spunea că numai antichitatea a cunoscut ade-
vărata splendoare a sexului frumos ?
Să poftească, să privească și să se rușineze de
această perfidă insinuare !
Au cunoscut oare sculptorii greci un model mai
perfect, pentru o Afrodită, o Venus. o Veneră și alte
zeități venerice ?
Admirați-o !
Ochii ei sînt... (pui puncte, puncte, puncte, șl com-
pletezi : ca peruzeaua, ca albastrul cerului, ca diamantul
negru, după cum va arăta, la ochi, aleasa juriului). Ochii
imenși și superbi, în fața cărora ar fi îngenuncheat în
extaz un Rafaelo da Vinci..."
273
— Rafael Sanzio sau Leonardo da Vinci, patroane ?
Doi, dintr-o lovitură, e greu să-i ucidem într-un citat!
observă judicios secretarul.
— Totuna e. Publicul înghite ! Și te rog nu mă
întrerupe. Pierd șirul. Scrie mai departe :
„Fruntea ei nobilă e lucie ca fildeșul. (Aceasta poți
s-o Iași așa. Se potrivește la oricare !)
Părul ei... (pui: spic mătăsos de aur, negru ca
noaptea misterioasă, castaniu ca... găsește și tu ceva !).
Nările ei fine se deschid voluptuos la tot parfumul
florilor, divine ca dînsa. (Aceasta o lași așa ! Se potri-
vește la oricare.)
Gura micuță ca o garoafă însîngerată. (Lași ne-
schimbat. Toate au gura la fel, și dau cu același roșu
de buze !) Gura aceasta, cîți poeți mar fi inspirat poate ?
Cîți nu va inspira ?
Gîtul mlădios de lebădă, sinii ca fructele târî și
nepîrguitc, mijlocul subțire ca trestia, mîinile gingașe de
copil, picioarele line de căprioară — prin ce miracol
oare natura a dăruit unei singure făpturi toate vestigiile
frumuseții, atunci cînd fiecare în parte ar fi fost îndestul
să fericească o femeie ?
Ne mai putem îndoi că Miss România- din anul
acesta va fi proclamată cea mai frumoasă femeie din
lume ?
Domnișoara... (puncte-puncte), dintr-o veche, dis-
tinsă și discretă familie românească (lași așa! Orice
familie e veche, distinsă și discretă !), a primit omagiul
culminant cu o modestie care a dezvăluit toată noblețea
sa sufletească.
La vestea alegerii, a declarat juriului cu o gingașă
simplitate :
«Vă mulțumesc ! Voi căuta să servesc patria peste
hotare. Numai această dorință m-a îndemnat să-mi pă-
răsesc modesta mea existență de pînă acum.» (Aceasta
rămîne așa. Nici una nu spune că a candidat pentru
altceva.)
Ai auzit, iubit cititor ?
274
«Voi cauta sa servesc patria peste hotare !»
Aceste nobile cuvinte rezumă întregul nostru pro-
gram. Cc-am mai putea adăuga, oare ? Viitorul va re-
cunoaște că ne-am împlinit misiunea pînă la capăt și
aceasta a fost cu putință numai cu sprijinul vostru,
iubiți cititori și frumoase cititoare !..."
— Aceasta e tot, dragă Tony. Mai presară ici-colo
cîteva floricele. Pune virgule, puncte și semne de excla-
mație. Adaugă un citat latinesc și vreun vers dintr-un
poet francez. Publicul înghite și cere să înghită ! Adu
din condei și ceva cu Platcne ala ! Uitam !... Să bagi
undeva numaidccît o întorsătură cam așa : „Cînd domni-
șoara (cum o fi chemind-o ?) a apărut în fața juriului,
frumusețea sa fermecătoare a pătruns în toate inimile
emoționate ca un stilet".
— Unde să mai bag și stiletul, patroane ? întrebă
speriat Tony Bar. Cc-are a face frumusețea și stiletul ?
— Are ! Am citit așa ceva într-o carte a nevestii
și mi-a plăcut. Trebuie să bagi stiletul neapărat ! Unde
și cum, aceasta te privește... Descurcă-te, că de asta ești
băiat deștept. Ce năzdrăvănie mai mîzgălești acolo ?
Directorul Ilustrației colorate se opri din plimbare
și se aplecă deasupra biroului, peste umărul lui Tony
Bar. Secretarul n-avu cînd ascunde corpul delict: o foaie
de hîrtie pe care schițase cu rapiditate o făptură fără
nume, ca un fetus din borcanele cu spirt.
— Ce e monstrul acesta ? Cum poți imagina o ase-
menea oroare ? rosti d. Filip Filipovici, apucînd și răsu-
cind în toate felurile foaia pe care se afla desenul de la
pagina șaptesprezece.
— N-o recunoști, patroane ?
— Ce să recunosc ? Fugi cu ca d-acilea, ca visez
urît la noapte !...
— E cu toate acestea frumusețea ideala. Miss
România, patroane ! Așa cum ai zugrăvit-o adineauri,
punct cu punct : păr ca spicul griului, ochi imenși, gură
minusculă, gît de lebădă, sîni ca fructele tari, mîini de co-
pil, mijloc subțire ca trestia, picioare de căprioară... Cc-ar
275
mai fi fost să adaug încă și celelalte clișee curente :
pielița cum o crinul ori zăpada, obrazul ca trandafirul
învoit, buzele ca mărgeanul, dinții ca mărgăritarele,
genele de mătase, umerii de catifea, urechea de scoică
transparentă ?... Dumneata numești monstru aceasta
E frumusețea antologică, așa cum au datat-o toți poeții
lumii, de la Homcr și Horațiu, pînă la Francisc
Jammes și Cocleau...
— Ai să rămîi o secătură toata viata ! rise doje-
nmdu-1 părintește domnul Filip Filipovici, mototolind
hîrtia și aruneînd-o Ia coș. Ce-ți pasă ție, de vreme ce
publicul înghite ? Aceasta cere, aceasta îi dăm !... Acum,
la lucru ! La două sa fii la Ateneu. Și nimeni nu se mișcă
din redacție, domnișoară, pînă la miezul nopții. Mobili-
zare generală ! Toată lumea pe șantier !
Directorul Ilustrației colorate făcu un gest napo-
leonian de comanda.
Pc urma plecă grăbit, trîntind ușile.
Tony Bar ramase să pavoazeze cu doricele de stil
articolul dictat dc patron și să bage unde-o încăpea sti-
letul.
Domnișoara Ortansa Protopopcscu, urîtă, pistruiată
și șașie, îl urmărea din dosul mașinii de scris cu ochi
amoroși și Iară speranță. Pasiunea ci dura de doi ani.
Dar Tony Bar părea că nici n-a observat-o vicocktă.
Cum era băiat nostim, întotdeauna bine îmbrăcat, flecar,
citit și întreprinzător, dădea iureș prin toate candidatele
concursurilor sub ochiul îndurerat și lăcrimos al dacti-
lografei. El lua viața în glumă, iar viața îl răsplătea
neluîndu-l, la rîndul ei, în serios.
Sosise în capitală cu vreo cinci ani înainte să se
înscrie la Facultatea de drept. Coborîse în Gara dc Nord
cu cinci Iei ; costul unui bilet dc tramvai. Nu se înscrisese
nici la o facultate, nici nu mai avea dc gînd să se înscrie
vreodată. Cariera publicistică i sc oferise mănoasă. Pe
lingă delicatul post de încredere la Ilustrația colorata,
împrăștia cu facilitate dc nabab articole, cronici, foile-
toane, nuvele, eseuri, la toate ziarele și revistele care
plăteau un cît de modest onorar. El fabrica și memoriile
276

pura mioița.
&5&dă.
șină ca:fructei (perei
mtinl de copid
mijloc de trestie
-șoU de amforă
picioarefinele căprioara.
MISS ROMÂNIA
Hupă descripția domnului Filip Filipovici, directorul Ilustrației
Colorate, și după cartea lui Pierre Lalo î Cultul frumuseței.
277
Miss Ro mâniilor din fiecare an. Izbutea să fie întot-
deauna cu aconturile încasate pe două luni. Dar prie-
tenilor care îl mustrau că e mînă spartă le răspundea cu
o logică în afară de orice replică, scoțînd din buzunarul
vestei un pol, întotdeauna același:
— V-am spus că am descins în Gara de Nord cu
cinci lei. Mi-am împătrit capitalul. Privește polul ! Cîți
se pot lăuda că au izbutit ca mine ?
Pe urmă trecea la cassă, să ridice cu degete ușoare,
fluturînd, a treia mie din avansul pe a treia lună.
Experiența prematură, căpătată în vremea cît a
asistat la toate misterele concursurilor de frumusețe,
l-a îndemnat să purceadă' un vast eseu : Superstiția
frumuseții, în acest studiu, Tony Bar demonstrase cu
argumente zdrobitoare, culese din antichitate pînă în
timpurile moderne, că frumusețea feminină e o jalnica
prejudecată. De la frumoasa Elena, pentru care Homcr
pretinde că s-a dezlănțuit Războiul Troian, pînă la eroi-
nele lui Bourget sau la modelele pictorilor din Mont-
parnasse, literatura și arta nu au trăit dccît preamărind
această frumusețe fadă,' monotonă, banală și srupra-
cîntată. Toate eroinele și modelele sînt perfecte, supra-
perfecte, hiperperfecte. Tony Bar dovedea, însă, că ade-
văratele mari pasiuni au fost provocate de femeile urîte
și că, deci, idealul unui amant e o iubită urîtă, nu o rece
splendoare marmoreană.
La lectura primelor capitole, domnișoara Ortansa
Protopopescu ridicase spre autor un ochi înduioșat și
recunoscător, pe cînd celălalt, șașiu, urmărea pe fe-
reastră, afara, mirajul unei idile divine : ei doi, sub
clar dc lună, într-o noapte dc mai, cu amețitor parfum
de zambile.
Timpul s-a grăbit, însă, să dovedească, la rîndul
său, că prejudecata frumuseții femeiești a pus irevo-
cabilă stăpînire pe biata umanitate, incapabilă să reac-
ționeze curajos și demn, de vreme ce însuși autorul
eseului Superstiția frumuseții cădea fără eroism în ba-
nalitate și în păcatul comun.
278
împotriva propriilor sale argumente și a scînteie-
toarei teorii, Tony Bar se îndrăgostea sistematic, de
douăsprezece ori pe an, de douăsprezece candidate la
concursul Ilustrației colorate, alegînd, parcă înadins, cu
un instinct pervers, tocmai frumusețile cele mai fade,
mai monotone, mai banale și hiperperfccte.
Domnișoara Ortansa Protopopcscu îl compătimea ca
pe un biet june iremediabil pierdut. Tony Bar, voios și
indiscret, îi spovedea, cu o crudă precizie de amănunte,
toate peripețiile aventurilor sale galante, fără să ob-
serve cum ochiul confidentei devenea, pe măsură ce
povestirea înainta, sticlos și feroce.
— Gata 1 exclamă secretarul domnului Filip Fili-
povici, înfigînd stiloul în buzunarul de la piept și întin-
zînd sugativa cu latul palmei pe foaia scrisă mărunt.
I-am turnat un articol, șefului, să înghețe apele ! Nimic
nu lipsește : Platon, Baudelaire, Rafael, Dante Gabriel
Rosetti... Afrodita, Venus, Venera, Elena, Mărul lui Paris
și stiletul. Trimite-1 la tipografie, domnișoară ! Eu am
șiers-o. Am o întîlnire cu un papagal !...
Domnișoara Ortansa Protopopescu înghiți un nod
de iască și privi cu un ochi deznădăjduit în tavan, cu
celălalt, ucigaș, în dușumele.
Știa cum sînt papagalii lui Tony Bar.
Au glas, dar n-au pene decît la pălărie. Sînt co-
lorați, dar nu de Dumnezeu, ci văpsiți cu roș de buze
,J\itz“, cu alifie de obraz „Amoreta", cu trandafiriul în
pomeți „Carnation de Jeunesse-Lesquendieu“, cu negru
de gene „Elizabct Ardea", cu pupila dilatată de „Eclat
dus Veux-Vif Kair". O sută de asemenea papagali aveau
sa defileze peste patru ore înaintea juriului de la Ate-
neu, de unde vor scoate în plisc planetul cel norocos.
Domnișoara Ortansa Protopopescu dori omenirii un
flagel fatal și misterios : o boală subită care în aceeași
clipă să cuprindă toate făpturile de sex feminin între
paisprezece și cincizeci ani ; un vărsat negru după care
toate să se scoale din pat cu obrazul ciuruit de erupții
279
purulente șî, po deasupra, cu un ochi privind spre polul
nord, iar cu celălalt, .spre polul antarctic.
Rămasă singură la post, dejuna sumar, pe colțul
mesei : salam de Sibiu, brînză de Brăila, cherci de Vîlcov,
ca produse naționale, și o portocală de Sevilla, ca desert
exotic, cu nostalgic parfum de literalii mediteraniene.
Din cadrele înalte, cele șapte Miss Românii o pri-
veau cu surîsul lor triumfal, impertinent și nelmiștrton
Pentru siestă, domnișoara Ortansa Protopopcscu
deschise sertarul lui Tony Bar, scoase manuscrisul stu-
diului consolator, și începu să citească următorul început
de capitol, cu o dulce și răzbunătoare satisfacțiune;
VIITORUL E AL URÎTELOR
„Femeia frumoasa este inerta și mulțumită de sine.
Ea e vidul perfect și complet,
Femeia urîtă, dimpotrivă, e în mișcare perpetuă,
e inteligența dinamică, e neastâmpărul de fiecare moment.
Ea a creat moda. Ea a creat surîsul, spiritul, conversația,
grația, pieptănătura schimbată în fiecare an, rochia
scurtă și lungă, talia înaltă și joasă. Ea întreține în jurul
ei un nor irizat, o atmosferă sclipitoare. Ea, fiindcă e
silită să ne cucerească în fiecare clipă, se reînnoiește în
fiecare moment; pe rind spirituală și savantă, langu-
roasă și frivolă, artistă și mondenă, indiferentă și senti-
mentală, dansatoare și muzicantă, modestă și imperti-
nentă. Alături de dinsa, ce tristă impresie face frumusețea
placidă, încremenită în imobilitate eternă 1
De altfel, urîtele și-au găsit în cinematograf un
aliat fidel, cum remarcă foarte just și Francis de Mio-
mandre. Aproape toate urîtele sînt fotogenice, pe cînd
cele mai frumoase rivale nu fac două parale pe ecrană
Domnișoara Ortansa Protopopescu închise caietul
Ia loc și desfăcu dintr-o cutioară cilindrică un sul de
film. îl desfăcu și îl contemplă îndelung în zarea geamu-
lui, cu emoția, ca întotdeauna, împrospătată.
280
Fragmentul acesta de film constituia cea mal teri-
bilă răzbunare a vieții sale.
Acum doi ani, operatorul o fotografiase intr-un
grup cu Miss România de-atunci, la Șosea. Ea era înainte,
Miss România, în urmă. După o săptămînă, cînd filmul
a rulat Ia Gaumont-Jurnal, publicul a ovaționat-o pe"
dînsa, modesta dactilografă, fiindcă era într-adevăr fo-
togenică și superbă, iar pe Miss România cea adevărată
a huiduit-o cu indignare, fiindcă arăta mai urîtă ca
mama lui Tut-An-Kamon.
Pe urmă, domnișoara Ortansa Protopopescu, sin-
gură. în vastul cabinet și templu al frumuseții, sub
privirea uimită a celor șapte ex-Miss Românii, începu
să cînte, să schițeze un pas de tango, să se multiplice,
pe rînd: spirituală și artistă, savantă și languroasă,
mondenă și sentimentală, frivolă și modestă, așa cum
se cuvine unei femei care nu e condamnată la imobilitate
placidă și eternă. în piruetele-i amețitoare, cu un ochi
privea, pe fereastră, afară,, cu celălalt supraveghea
ușa •— ceea ce nu-i cerea nici o sforțare fiindcă întru
aceasta se bucura de un privilegiu, în plus, al naturii.
★
La ora patru, redacția Ilustrației colorate se afla
în mare fierbere. Telefonul zbîrnîia. Curierii alergau de
la Ateneu la tipografie, de la fotograf la zincografie,
trintind ușile, ciocnindu-se pe scări, venind și pleeînd.
Rezultatul primului scrutin sosi trimis pe o foaie
de bloc, dc către Tony Bar. Erau : Miss Muntenia, Miss
Oltenia, Miss Moldova, Miss Maramureș, Miss Crișana,
Miss Timișana, Miss Țara Oașului și așa mai departe,
în total, o duzină. Și se numeau.: Duța lonescu, Fifi
Alexandrescu, Pepi Costăchescu, Nora Vasilescu, Lenuța
Tomescu, Lizica Petrescu, Tanți Popescu, Mitzi Geor-
gescu, Nutzi Ștefănescu, Pitzi Matecscu, Litzi Munte-
281
nescu și o Margareta indescifrabilă, pe care domnișoara
Ortansa Protopopcscu o dactilografie prin asonanță :
Margareta Căușătescu.
Apoi, la șapte, apăru Tony Bar în persoană, trîn-
tind ușa de perete și gîfîind.
— Victorie ! strigă. Victorie, domnișoară Ortansa !
Dați-mi corecturile ! Dați-mi tipografia ! Allo ! Allo, ti-
pografia ! Gulegeți imediat afișul pe care vi-1 trimit
acum. Trei culori ! Trei ! Și mult roșu ! Mult roșu !...
Pe o coală desfăcută, schiță cu vclocitatc și cu
creion roșu acest afiș, care a doua zi avea să oprească
în România Mare un milion de gură-cască din drum :
STOP î
Oprește, trecător ! Oprește !
Citește!
DOMNIȘOARA MARGARETA CĂUȘ
a fost aleasă
MISS ROMÂNIA
Succesul nostru fulgerător !
25.000 spectatori ovaționează în entuziasm delirant
CEA MAI FRUMOASĂ FATA
din
ROMÂNIA
aleasă de
ILUSTRAȚIA COLORATA
Prețul 10 Ici	Prețul 10 lei
— Ce nume grotesc !... pufni dezgustați dom-
nișoara Ortansa Protopopescu, Margareta Căuș ! Ați
compromis revista ! Căuș ! Au sa rida și curcile !...
— Căuș-necăuș, e divină, domnișoară Ortansa l E
cea mai frumoasa fată din cîte au fost și vor fi J Per-
fecțiunea 1... Sublimul 1...
282
— Ca desenul de astăzi dimineață ? întrebă perfid
dactilografa, căutînd cu un ochi la coș și cu celalalt la
nefericitul lony Bar, care cu atît de delirant entuziasm
își renega propriul său catehism din sertar.
— Ce desen ? Desenul c o dobitocie ! Cînd ai s-o
vezi, domnișoară Ortansa, n-ai să mai vorbești așa. Ah !
Am trăit cel mai superb moment din viața mea... Cînd
a apărut pe estradă, frumusețea ei a săgetat toate pieptu-
rile ca un vîrf de stilet... Pe onoarea mea ! Margareto
Căuș, Margareto Căuș, simt că am să te iubesc nebun !
...Ce divine ursitoare ți-au vegheat la căpătîi ? în ce
fericită zodie te-ai născut ?...
— Zodia Caprei ! inventă ad-hoc, o zodie supli-
mentară, domnișoara Ortansa Protopopcscu, care înce-
puse s-o urască pe nevăzute, mai înverșunat decît pe
toate Miss Romăniile dc pînă acum.

CARTEAJnȚÎI
NEPOATA HATMANULUI TOMA

CAPITOLUL I
Văcuța
Margareta Căuș nu se născuse vegheată la căpătîi
de ursitoarele divine, nici în zodia, suplimentară, a
Caprei.
Se născuse, din contră, în zodia Berbecului, cu
nouăsprezece ani în urmă, asistată de o terestră ursi-
toare : Moașa despărțirii.
Nu se născuse nici într-un palat fermecat, ci într-o
cameră scundă și afumată, din mahalaua Fierbinți, în tîr-
gul Scovarză, pe care zadarnic îl veți căuta pe hartă : vă
garantez că n-o să-1 găsiți.
Mahalaua așa se numește, dar tîrgul, altfel. Citito-
rul va înțelege că sîntem nevoiți să-i tăinuim adevăratul
nume, ca sa nu ne ridicăm asupră-nc, cu dușmănie, o
populație urbană de 18 000 locuitori, printre care auto-
rul numără prieteni și poate chiar creditori.
în acest tîrg, Scovarză, domnul lorgu Căuș, părin-
tele domnișoarei Margareta, e cunoscut sub o îndoită
înfățișare : ca vechi arhivar la Grefa Tribunalului și ca
vestit băutor domnesc.
Doamna Aglaia Căuș, numită de soț și de vecine cu
desmicrdatul diminutiv Aglăița, e cunoscută într-un cerc
287
mult mai restrîns, fiindcă arareori sc aventurase din
mahalaua Fierbinți spre Strada Mare, unde se plimba
fetele simandicoase ale orașului pînă la gară și la Gră-
dina Publica. Cucoana Aglaia, de profesiune casnică, își
petrece existența, cum îndeletnicirea o arată, pe lingă
casă, „între găini și copiC. A fost în viață dc trei ori la
cinematograf, iar acest triplu eveniment a rămas atît de
memorabil săpat în amintirea sa, îneît, după ani de zile,
mai povestește și acum cu marc uimire și pasiune drama-
ticele peripeții de pe pînză.
Domnul lorgu Căuș e mult mai umblat și mai bla-
zat de minunile veacului. A văzut chiar lașul, unde a
fost citat o dată martor într-un proces, cu bilet gra-
tuit de clasa a IlI-a. Contactul zilnic cu lumea zgomo-
toasă și avidă a tribunalului și contactul nocturn cu
vînturați prin lume tovarăși de pahar i-a inoculat o
sceptică filozofie.
în toiul chefului, cînd discuția se înalță pînă la
apologia progresului și alte chestiuni de o nobilă avîn-
tare a spiritului, domnul lorgu Căuș nu renunță nici-
odată să-și formuleze opinia sa personala asupra tutu-
ror zădărniciilor, cu această întrerupere :
— Ho ! Opriți, că nu dă potopul peste voi !... Pro-
gres ? Bine, progres !... După cum au pornit-o dumnealor
cu progresul, eu ma opresc și zic : Zburați pe sus și vă
vîrîți în apă, vorbiți fără sîrmă și-mi aduceți prin văzduh
poza lui Einstein. Zweinstein și altor Dreisteini... Aces-
tea nici nu mă miră și nici nu mă sperie ! Să-mi dați
mie un telefon aici, să-1 chem eu la telefon pe Ștefan
cel Mare și să-1 poftesc să ciocnească un pahar de vin
cu taica !... Răspunde el ?... Atuncea-i progres ! Vine el ?...
Atuncea-i progres ! Dacă nu răspunde și dacă nu vine,
degeaba mai bateți apa în piuă ! Numai ne furăm că-
ciula ! Aici stă toate chestia, onorabililor !
Tovarășii domnului lorgu Căuș, strînși la zid, sînt
siliți întotdeauna să recunoască, spre deplina sa satisfac-
ție și spre închiderea discuției, că progresul e o min-
ciună și că omenirea orbecăie într-o jalnică iluzie, pentru
288
care lucru se grăbesc cu toții să sc bucure de ziua de azi
și comandă alt clondir de vin, pînă ce apar zorii zilei
de mîine.
Margareta Căuș s-a născut într-o noapte ploioasă
de martie, într-un ceas cînd tocmai părintele său invita
amicii progresului să-i ofere un telefon ca să poată
vorbi cu Ștefan cel Mare și să-l poftească la un pahar
de tămîios.
Atunci a intrat pe ușă, la „Cîrlanul de Aur“, Lachc,
băiatul domniei-sale, în acea epocă vestit rîșcar în tot
maidanul Fierbinți și actual plutonier reangajat în regi-
mentul de artilerie din garnizoana Sco varză.
A deschis ușa și a strigat din prag :
— Tată, hai acasă că mama a jacul !
— Ce-o făcut ? Băiat sau fată ?
— Fată...
— Pleacă și spune atunci că pentru o fată nu mă
deranjez cu dc aici !... l ată-i trebuia ci ? Acuma-i vremea
de fată ?
Lache Căuș s-a răsucit pc călcîie și s-a dus să poarte
răspuns coanei Aglăița ca a săvîrșit mare greșeală facînd
fată într-o vreme improprie confccțiunii de fete.
Iar domnul lorgu Căuș a sosit abia în zori, clăti-
nîndu-se foarte și discutînd cu sine însuși despre marea
eroare în care sc află umanitatea dc cînd își fură căciula
în iluzia progresului. Abia în ușă și-a adus aminte că c a
patra oară tată. Cu mîinile în buzunare, a privit larva
omenească din leagăn ca pc-o curiozitate vrednică de
toată mila.
A scuipat printre dinți cu dispreț și, întoreîndu-se
către lăuza din pat, i-a hotărît cu asprime :
— Asta-i ultima data cînd mai faci fată ! Bagă de
seamă, că ai ajuns la a treia. Alta nu mai admit ! Așa sînt
eu ! Nu admH !
Domnul lorgu s-a dus să sc culce îmbrăcat, cu fața
în sus, și a început să sforăie după cinci minute, ccrtîn-
du-se prin somn cu fanaticii progresului. Dar coana Agfa-
19 — i.a Paraclis General * Miss România

ița a ținut socoteală de avertisment și n-a mai făcut
de-atunci decît băieți.
Datorită acestei autoritare interdicții paterne, dom-
nișoara Margareta Căuș numără în momentul de fața
cinci frați și numai două surori.
Despre primul an din existența domnișoarei Mar-
gareta nu se păstrează nici o amintire vrednică de reți-
nut. Copila a crescut în leagăn, înfășată strîns ca o mi-
niatură de mumie egipteană, mîncată de muște lipicioase
la gură, țipînd cînd îi era foame și dormind cînd îi
era somn.
în anul al doilea, cînd a început a se aventura în
ambițioasa veleitate de a părăsi mijlocul de locomoție
în patru labe și cînd s-a ridicat copăcel sprijinindu-se
de pereți, îndrăzneață tentativă a fost urmată de acci-
dente diverse, pe care istoria le păstrează însă tot sub
tăcere. Mai importantă a fost descoperirea coanei
Aglăița :
— Copila asta are ochii Marinicăi. Ai băgat de
seamă, lorgule ?
Domnul lorgu Căuș — mîncase lacherdă cu
ceapă ! — simțea o mare sete și deci era grăbit să plece
după prieteni, ca să-i aducă la sumbra realitate, din re-
gretabila superstiție a progresului. De aceea nu s-a întors,
să verifice personal constatarea coanei Aglăița. A tras
numai concluzia firească :
.—în acest caz, o să ai de lucru cu ea. Trebuie să-i
strîngi hățul din vreme !
într-adevăr, asemănarea cu ochii Marinicăi era un
simptom alarmant.
Marinica, sora domnului lorgu Căuș, fusese o fru-
musețe vestită pe vremuri în toată mahalaua Fierbinți
și chiar în întreg tîrgul Scovarză, dar devenise o pată
rușinoasă pe blazonul familiei Căuș. în floarea juneții
fugise cu un circ ; pe urmă, vești din alte orașe vecine și
din ce in ce mai vagi, pe măsură ce turneul circului se
îndepărta în spațiu și în timp, dovedeau că Marinica
a luat calea pierzării.
290
De mulți ani nimeni nu mai știa ceva precis despre
destinul fugarei. Unii pretindeau că au văzut-o în capi-
tală și că le-a fost greu să o recunoască, în doamna aceea
foarte elegantă și trecînd picior peste picior, în muscal,
la Șosea. Alții se simțeau îndreptățiți să afirme că au
zărit-o cu ochii lor „făcînd la circ pe femeia zburătoare",
în sfîrșit, se mai aflau și acei pentru care nu mai încăpea
nici o îndoială că se află într-un spital ispășind nevred-
nica rătăcire, într-o boală urîtă, care mănîncă nasul și
face să cada dinții ca fasolele din gingiile putrede.
Oricum ar fi fost adevărul, asemănarea copilei cu
Marinica, de odioasă amintire, merita o mai de-aproape
cercetare. Cu fiecare turtă frîntă în creștet, înrudirea
de trăsuri creștea. Coana Aglaia nu știa dacă e drept să
se bucure ori să se îngrijoreze. Se bucura, fiindcă a treia
fată se anunța frumoasă coz, spre deosebire de celelalte
două mai mari, care luaseră chipul și asemănarea domnu-
lui lorgu Căuș, cu buzele late, ochii înfundați, nasul
turtii și gîtul înșurubat în umeri ca o coadă de umbrelă
rupta și înnădită stîngaci. Se mîhnea, fiindcă în frumusețe
vedea o primejdie, pe urma căreia numele de Căuș mai
pătimise o dată.
Margareta însă creștea senină și indiferentă.
Plîngca rar. Se juca puțin. Nu dorea nimic. Ochii
albaștri își plimbau lumina peste făpturile și spectacolele
vieții în cea mai desăvîrșită lipsă de curiozitate.
Era un copil cuminte. îngrijorările coanei Aglăița
se risipiră. N-avea de ce „strînge hățul". Margareta tă-
cea, se uita pe fereastră, dormea cu ochii deschiși.
— La ce te gînclești tu, Margareto ?
— Nu mă gîndesc la nimica, muțo !
Ochii albaștri și goi se înălțau la coana Aglăița cu
mirare : „Ce-o socotea, oare, muța, de-și închipuia că ea
e o fată care să se gîndească la ceva ?"
Frații îi spuneau : Vaca.
Domnul lorgu Căuș adoptă acest pseudonim, dar îl
transformă în diminutiv de alintare : Văcuță.
291
19*
.— Văcuțo, ia du-te tu în colț, la Țudic, și adu-mi
un chil de vin !... Spune-i să-1 treacă în cont...
Văcuța se ducea cu pași măsurați, de copil cuminte,
la Țudic. Aducea chilul de vin. Cu dînsa nu era nici o
primejdie că va sparge clondirul sau că va întîrzia pe
uliță, să joace șodronul* într-un picior, pe trotuar.
Aducea clondirul, îl așeza pe masă. Se așeza și ea pe
scaun, cu mîinile în poale, și privea în gol, cu ochii ei goi.
— Numai tu ești fata tatei cea cuminte, Văcuțo !
o desmierda pe creștetul mătăsos domnul lorgu Căuș, care
uitase resentimentele vechi pentru odraslele de sexul
frumos.
. Văcuța surîdea fericită și privea în gol, <u ochii
ei goi...
CAPITOLUL II
Puțină biografie
Cei șapte Căuși și Căușe, frații și surorile Marga-
retei, erau de vîrstc, apucături și temperamente diverse.
De aceea și destinul lor a fost variat.
în toamna cînd legea tiranică a învățămîntului
primar gratuit și obligator a silit-o pe tînăra Margareta
să pornească în fiecare dimineață, pe ploaie, pe brumă
și pe vînt la Școala dc Fete nr. 2 „Carmcn-Sylvau, pur-
tînd cu bravură prin aceste intemperii ale naturii ghioz-
danul de mușama cu abecedarul, placa, plumbiera și
buretele atîrnat cu sfoară, situația dinastici Căuș era
următoarea :
Lachc, moștenitor prezumtiv, rămăsese repetent a
treia oară în clasa a 11-a de gimnaziu, depășind astfel
limita de vîrstă tolerata dc legile și regulamentele învă-
țămîntului secundar în vigoare. Dezgustat de perspecti-
vele nesigure ale carierelor civile, sc consacrase armelor,
debutînd copil de trupă în regimentul de artilerie. Acolo,
avea să parcurgă succesiv toate treptele ierarhiei militare,
pînă la gradul culminant de plutonicr-major reangajat.
Mița Căuș, sora cea mai marc, absolvise cu succes
studiile primare și sc destina profesiunii casnice, aju-
tînd pc coana Aglăița în ocupațiile sale cotidiene.
Artemiza Căuș era superioara Margaretei cu două
clase, la aceeași școală „Carmen-Sylva“.
293
Iar în urma lor, cei patru frați mai mici, în ordine
cronologică : Traian, Decebal, Asdrubal și Hercule, luau
contact cu realitățile ostile ale existenței, lie prin coada
măturii materne, fie prin papucul patern, care, bine
aplicat în spate în momentul oportun, îi trimitea ca o
catapultă peste prag, în grădina cu straturi de morcovi
și leuștean.
De acest tratament spartan se afla scutit deocam-
dată numai junele Hercule, în vîrsta fragedă a leagănu-
lui, unde, cu fața în sus, privea același tavan afumat pe
care îl contemplase din același loc, în aceeași poziție,
șapte ani, ceilalți șapte Căuși și Căușe, pînă cînd, elibe-
rați din captivitate, începuseră mai întîi să facă exerciții
de locomoțiune patrupedă, mai apoi să se zgrepțene de
pereți și să-și tragă în cap fețele de mese cu cești și
farfurii.
Margareta a învățat cu o lăudabilă sîrguință literele
de mînă și de tipar, mici și mari, a silabisit o-ti = ou,
b-o-u = bou, a învățat să numere pînă la o sută și chiar
mai departe ; cu urechile astupate s-a torturat să rețină
în memorie (prin repetiție, care e mama învățăturii) ver-
suri de o splendidă inspirație, ca :
Micul meu abecedar
Tata mi l-a dat în dai
Sa mă-nvețe să citesc
Și la scris să nu greșesc 1
Pe urmă, a înaintat mai adînc în labirintul compli-
cat al cunoștințelor acumulate de omenire în de-a lungul
veacurilor, memorizînd lecțiile de intuiție și inițiindu-se
în calculul misterios al celor patru operații, a recitat cu
ochii închiși tabla lui Pitagora și a aflat de unde izvo-
răște Dunărea și prin cîte guri se varsă, cine a descope-
rit America și cine praful de pușcă.
Ca istorici imparțiali, sîntem nevoiți să menționăm
că aceste cunoștințe n-au zdruncinat nimic din impasibila
seninătate a Margaretei Căuș, iar rezultatul final al
294
fiecărui an n-a provocat nici un delir de entuziasm al
profesoarei.
Căuș Margaretei trecea clasa la limită, cu singura
variație că, în patru ani, a fost alternativ, de două ori ul-
tima și de două ori penultima, pe lista promovatelor, afi-
șată în ușa cancelariei.
Aceeași imparțialitate ne obligă însă să recunoaștem
că eleva nu purta nici o vină în aceste puțin satisfăcă-
toare rezultate. Căuș Margareta învăța conștiincios lec-
țiile, la lumina fumegoasă a lămpii, pînă în miez de
noapte. Dar pricepea greu și uita repede. Astfel, putem
menționa că din tabla lui Pitagora, memoria sa a refuzat
să rețină pînă în zilele de azi unele pasaje ca : 7 X 7 = ?
8x8 = ?7x8 = ?6x7 = ?6x8 = ?De asemeni,
la geografie și la istorie, unele regretabile confuzii îi îngă-
duie și acum să afirme cu nevinovăție dezarmantă că Mi-
hai Viteazul l-a învins pe Napoleon la Turda și că Me-
xicul e capitala Chinei, o țară foarte mare din Africa.
Dificultățile au devenit mai evidente cînd Căuș
Margareta a trecut în studiile superioare ale Școlii pro-
fesionale de fete „Elena Doamna^.
Aci, pentru o mai totală digestiune a hranei inte-
lectuale administrată în dozele compacte de un program
surmenant, Căuș Margareta, ignorînd graba, a repetat
cîte doi ani studiile fiecărei clase, lăsînd colegelor și
profesoarelor suvenirul unor răspunsuri memorabile.
Colegele îi spuneau Văcuța, adoptînd și ele, ca și
domnul lorgu Căuș, injurioasa poreclă scornită cu in-
tenții ofensatoare de ceilalți moștenitori ai dinastiei Căuș,
în luptele lor fratricide și prefăcînd-o în gingaș diminutiv
de alintare.
Profesoara striga la lecție;
— Căuș Margareta.
Căuș Margareta rămînea neclintită în bancă, ab-
sentă și cu ochii în gel.
Colegele o trezeau la realitate cu un ghiont sub-
suoară :
295
— Văcuțo ! Te-a strigat... Să te uiți la mine, că-ți
suflu eu... Uită-te după buze !...
Văcuța pășea la tablă, cu zîmbetul senin și cu fru-
moșii ci ochi în care se înecase tot neantul.
— Căuș Margareta, te rog să-mi spui cum se nu-
mește canalul care leagă duodenul cu vezica biliară ?
— Canalul de Suez ! răspundea cu un nevinovat și
sigur dc sine surîs Căuș Margareta.
Colegele izbucneau în miorlăituri, chicote, imitații
de grohăituri și de strigăte animale, precum și alte ma-
nifestații lipsite de cuviință. Cele mai generoase îi șop-
teau în pumnul făcut pîlnie :
— Coledoc, Văcuțo ! Canalul Coledoc !
— Canalul Orcnoc ! rectifica Văcuța.
A doua zi, profesoara de geografie o chema la lecție,
să o întrebe, de astă dată, cum se numește canalul care
leagă Marea Mediterană cu Marea Roșie.
— Canalul Coledoc ! răspundea Căuș Margareta,
sigură pe ce a aflat ieri.
— Canalul de Suez, Văcuțo ! Canalul de Suez ! șop-
teau prin pîlnia telegrafiei fără fir colegele.
•— Canalul de Aranjuez ! rectifica Văcuța.
— Treci la loc ! Ai să mă scoți din sărite ! se indigna
profesoara scriind în catalog un trei cocoșat.
Văcuța renunța să mai înțeleagă ceva dintr-o învă-
țătură care se schimbă de la o zi la alta și care ce a fost
bun și aprobat ieri provoacă rîs și indignare azi.
Se întorcea în bancă și, cu ochii în vid, contempla
impasibilă neantul.
Cariera sa studioasă s-a încheiat în anul cînd un
inspector, frapat de frumusețea acestei eleve cu ochii de
madonă, a încercat cu cea mai dezinteresată bună inten-
ție să rectifice toți treii gheboși, care se înșirau ca o pro-
cesiune de furnici pe pagina catalogului în dreptul nu-
melui și prenumelui Căuș Margareta : 3, 3, 3, 3, 3...
Era un moșneag simpatic, glumeț, cu un cioc răsu-
cit ca o codiță de rață și cu ochelari înrămați cu aur.
A poftit-o la lecția de istorie.
296
— Domnișoară Căuș Margareta, să-mi povestești
cc știi mata despre războiul de o sută de ani.
— Războiul de o sută de ani ?... Da !... Războiul
de o sută de ani. Războiul de o sută de ani a fost un
război foarte lung... El s-a început cu o sută de ani îna-
inte de încheierea păcii...
— Pînă la pace, domnișoară, să o luăm mai domol !
întrerupse binevoitor inspectorul. Să o luăm de la în-
ceput. De la moartea lui Carol IV !... Ce s-a întîmplat
după moartea lui Carol al IV-lea ?
— După moartea lui Carol al patrulea s-a urcat
pc tron Carol al cincilea ! răspunse Căuș Margareta, cu
o logică și o siguranță cronologică, rcspingînd orice
umbră de contrazicere.
Inspectorul o lăsă sa urmeze, surîzînd și așezîndu-și
ochelarii mai bine pe nas. Iar Căuș Margareta continuă ;
— Cum s-a urcat pe tron Carol al cincilea, el a
început războiul de o suta de ani. El s-a bătut cu turcii
și cu perșii, pe urmă într-o mare luptă a învins arma-
tele romane conduse de Petru cel Mare. După această
luptă dușmanii au cerut pace, dar Carol al cincilea a
refuzat fiindcă el promisese mamei sale că duce un
război de o sută de ani. El era un om de onoare ! De aceea
a și spus el la Vatcrloo : Tutaleguforloneur! în timpul
acesta, primește el telegramă că America se pregătește
să-1 atace și că a pornit cu o flotă uriașă condusă de
Nelson și Jean Bart, român de origine, din vechea fami-
lie Botez. Văzînd acest lucru, Carol al cincilea nu se
intimidează. Pornește călare înaintea flotei și o înfrînge
în bătălia de la Trasimene, unde a căzut și generalul
român Dragalina, rănit de un obuz. Inamicul s-a rugat
să încheie pacea de la Miercurea-Ciuc-Kainargi, dar
Carol al cincilea n-a voit să știe de pace, fiindcă el mai
avea de luptat mulți ani. De aceea a pornit în capul
cruciaților să elibereze Sfîntul Mormînt, dînd mai multe
bătălii celebre, între care : lupta de la Maraton, unde a
murit Hugo Capet, bătălia de la Verdun și lupta de la
Salamina. După aceste victorii, Carol al cincilea s-a dus
297
acasă sa-și vadă soția și copiii, însă de-abia a ajuns, că a
primit cl veste că s-au răsculat mczii și părții, amenin-
țînd hotarele imperiului. Ca fulgerul se întoarce și în-
vinge armatele părților în Pirinci, prinde pe regele lor
Colbert, în lupta de la Al arie, îl duce în robie, unde
moare în turnul de la Dagobert...
Cînd Margareta se oprise un moment să respire,
inspectorul, uimit de acest potpuriu istoric, își șterse
ochelarii cu batista și o privi mai atent, ca pe un feno-
men unic întîlnit în îndelungata-i cariera nomadă.
întrebă insinuant :
,	— Dar cu arabii — nu s-a luptat cumva și cu
arabii Carol al cincilea, al matale, domnișoară ?
— Sigur că s-a bătut ! I-a respins peste Volga,
după bătălia de la Acțium. Atunci le-a luat pradă de
război și cifrele arabe, pe care în zadar învinșii le-au
cerut înapoi.
— Cine a descoperit America ? mai puse o penul-
timă întrebare, pentru a înlătura orice echivoc.
’— Mahomed !
— In ce an, scumpă domnișoară ?
— în 1907, în timpul răscoalelor țărănești ! pre-
cîză Căuș Margareta.
‘	— Mulțumesc, domnișoară ! se declară examinato-
rul satisfăcut.
Pe urmă, întoreîndu-se spre elevele din bănci și
spre profesoară, apelă la arbitrajul lor, rostind răspicat
această dilemă :
— Ori asta e cea mai tîmpită elevă din România
Mare, ori cu sînt cel mai ramolit inspector din înva-
țămînt !
Căuș Margareta privi cu ochi mirați și nu înțelese
de ce clasa întreagă, profesoara și inspectorul se înve-
seleau fără nici un rost.
2.98
CAPITOLUL III
Domnișoara de Ia poștă
Datorită unei indiscreții răuvoitoare, domnul lorgu
Căuș luă cunoștință despre dilema formulată cu vădite
intenții de ofensă de către acel inspector trecător prin
tîrgul Scovarză.
Cum era de așteptat, nu putu suporta insulta.
Demnitatea sa de părinte nu-i îngăduia să-și lase
mai departe copila într-o școală unde orice venit din
toata lumea, sub pretext că servește progresul, „îl face
pe deșteptul*.
Domnul lorgu Căuș bătu în seara aceea cu pumnul
în masă, de mai multe ori, de zăngăniră paharele la
„Cîrl a nul de AurC
— Eu sînt fiul operei mele și nu admit să se atingă
cineva de familia mea He supără foarte. Cine ofensează
uii Căuș mă ofensează pe mine. Bunicu-meu era un
prăpădit, un nevolnic... Umbla în sat, din poartă în
poartă, să capete un căuș de făină, pentru care lucru i-a
rămas și acest nume încă de pe vremea domnitorului
Alexandru Ion Cuza !	<
— He-hci ! Ocaua lui Cuza !... suspină melancolic
și inoportun unul din tovarășii domnului lorgu Căuș.
299
— Nu mă întrerupe, ca nu-i vorba de oca ! E vorba
de Căuș !... Tata n-a făcut nici el cine știe ce mare is-
pravă. Fecior boieresc ! Adică slugă. E drept că ne-a lăsat
oleacă de stare, dar se cheamă că tot slugă a rămas toată
viața. Eu însă am ridicat numele și l-am cinstit ! Eu am
învățat carte, și sînt un om liber ! Eu sînt funcționar
de stat, stimat și respectat în tot orașul !... Este ?
— Este ! încuviințară cu toții într-un glas.
— Dacă este, de ce-mi vine mie un pîrlit din toată
lumea să-mi insulte copila fără apărare ? ! Au nu știe
dumnealui că injuria e un delict pasibil de art. 299, 300
și următoarele, din codul penal ? Dacă-1 chem la răspun-
dere ? Dacă mă constitui parte civilă și cer daune inte-
rese ? Pe unde scoate dumnealui cămașa ? Asta aș vrea
să o văd...
Ceilalți fură și dînșii de aceeași părere, arătîndu-se
în unanimitate curioși să vadă pe unde scoate cămașa
inspectorul cel cu ochelari și cu cioc de rață.
— Și aceasta numiți dumneavoastră progres ! Pri-
viți cine servește progresul în biata țara româneasca !...
Unde ești tu, Țepeș Doamne ?
Domnul lorgu Căuș se uită încruntat în nevăzut și
adăugă :
— Dacă ar fi progresul progres, le-aș arăta cu dum-
nealor ! L-aș chema la telefon pe Țepeș-vodă și i-aș
spune : „Măria-ta ! Nu mai putem răbda ! Nc-a ajuns
cuțitul la os. întoarce-te și fă regulă ! Cheamă-ne să
ascuțim brazii pădurilor și să tragem ticăloșii în țeapă,
cum ai mai făcut odată rînduială în țara !" Aceasta i-aș
spune și m-ar asculta, dacă progresul ar fi progres, iară
nu o minciună, ca să ne ia ochii, dumnealor, cu guvernul
idumncalor. ș
Cu pumnul în masă a bătut domnul lorgu Căuș, și
5 doua zi, în cancelaria Școlii profesionale dc letc
„Elena Doamna", cînd a venit să-și retragă fata și sa
ceară restituirea certificatelor de studii.
300
Văcuța, chemată în mijlocul orei de clasă, merse do-
cilă după părintele său pînă acasă, neînțelegînd ce s-a
întîmplat și de ce se supără lumea pentru nimicuri.
Un an, exercită și ea profesiunea casnică, după
exemplul și tradiția întregului element feminin din fa-
milia Căuș. Adică scăldă și cîrpi frații mai mărunți, ma-
tură și scutură praful, continuă o față de masă croșetată,
pe care o începuse coana Aglăița încă din timpul logod-
nei. Dumineca se îmbrăca în haine de sărbătoare și se
plimba împreună cu Mița și cu Artemisa, pe Strada Mare,
de la Gară pînă la Grădina Publică și „retur".
Apariția sa fu îndată remarcată și comentată de
tot tineretul burlac al tîrgului Scovarză. Ba chiar și de
persoanele mai mature, care horiseră cam de multișor
Isaia dănțuiește, cu pirostriile pe creștet.
Domnișoara Margareta făcea capetele să se răsu-
cească și privirile să tînjească.
Dar printre toate mărturiile de admirație, trecea
impasibilă și nemuritoare, cu ochii ei imenși, în care se
scălda neantul.
— Păcat că e rece ! exclamase Armând Grindey,
avocat și tînăr cu reputație de mare crai. N-are nerv,
monșer !... Asta se vede de o poștă. Iar dacă o femeie
n-are temperament, nu face două parale !
— Ai răbdare ! îl povățuise cu vechea sa experiență
colonelul Ilarie Roboteanu. încă e crudă !... Ce vrei, să-ți
sară dc gît ? Aiasta are să fie fimeia cei mai frumoasă
din tăt tîrgu, cum ti văd ! Să-mi razi mie mustața, dacă
n-ai să-ți aduci aminte dc vorba me, peste doi-trii ani și
poati chiar mai divremi. Numai să o încălzească oleacă
o pușlama al di tine și să vezi cum sî dischidi ca o varză !
Dialogul avusese loc la Cofetăria modernă — Con-
fiserie, prăjituri, înghețata, bonbons, cafea et aperitive,
local central, unde se adună toată elita scoverzeană, să
joace table, să comenteze evenimentele zilei și să vor-
bească nu de bine pe cei care lipseau.
301
Acasă, la masă, colonelul Ilarie Roboteanu îsi ex-
primă aceeași părere în fața doamnei Cleo Roboteanu și
a domnișoarei Elis.
— Și mă rog, cine sînt aceste Căuș ?... Ce hram
poartă ?... De unde au apărut așa, tam-nesam ?... Mie mi
se pare că știu pe de rost tot orașul și n-am auzit pînă
acum de ele ! se miră agresiv doamna Cleo Roboteanu,
indispusă de apariția unui inamic neprevăzut.
— Nici eu, papa ! întări și domnișoara Elis, ridicind
fruntea îngustă, cu păr bălan și creț, ca lîna de merinos.
— Căuș e ceva fără importanță pe la Grefa Tribu-
nalului. Și nu e vorba de „aceste Căuș !“, specifică din
spirit de precizie colonelul. E vorba de una singură ! De
cea mai mică dintre trei surori. Celelalte sînt niște slu-
țcnii. Dar cea mică e o bomboană de fată, o acade 1
Doamnei Cleo Roboteanu și domnișoarei Elis le
veni inima la loc cînd înțeleseră că viitoarea frumusețe
scorvcziană face parte dintr-o lume predestinata anoni-
matului și mediocrității.
Doamna Cleo Roboteanu găsi chiar prilej să repete
o generalizare mai veche, adresată personal soțului :
— Eu nu știu cum vă vine vouă, bărbaților, să vă
uitați după toate creaturile de extracția cea mai ordi-
nară ! ța, cest la nostalgie de la bone / Sînteți degu-
tanți !...
Colonelul Ilarie Roboteanu găsi de prisos să lămu-
rească această chestiune generală șt imprudent să o trans-
forme într-o chestiune personală. Dar după înfățișarea
sa fermă, se vedea bine că își păstra convingerea neclin-
tită și dezgustătoare.
în aceste împrejurări, schimbarea guvernului aduse
și o răsturnare totală în existența domnișoarei Marga-
reta Căuș. Atît de adevărat este că în viața de toate
zilele o strînsă și din ce în ce mai complicată interde-
pendență leagă efectele mari de cauze mici și viceversa !
Prefectul județului și șeful local al partidului, fost
magistrat și mai apoi avocat cu multe și vaste afaceri,
se simți îndatorat față de domnul lorgu Căuș pentru
302
oarecare vechi și mai proaspete servicii profesionale,
la Grefa Tribunalului Scovarză.
îl chemă, așadar, într-o dimineață la el acasă și,
într-un acces de generozitate, îi puse chestiunea direct:
— Bre Căuș, bre !... Te știu că ești un păcătos și-un
bețiv. Dar mai știu că-ți vezi de serviciu... Ai o casă de
copii... Ce pot să fac pentru tine ? Spune repede, că n-am
timp. Așteaptă o lume întreagă la ușă...
Luat prin surprindere, lorgu Căuș nu-și pierdu cum-
pătul.
Răspunse prompt, destăinuind o veche și secretă
ambiție :
— Coane Sache, să-mi dați o decorație.
— Ptiu ! bată-te cucu să te bată ! Ce-ți trebuie ție
decorație ?... se miră sincer prefectul.
— Coane Sache, sînt slujbaș vechi. Am douăzeci și
cinci dc ani de serviciu... Am slujit țara cu credință...
— Știu ! Lasă astea... Te întreb, la ce-ți folosește
decorația ?
— La 10 Mai ! La 24 Ianuarie ! La ziua eroilor !...
La înmormîntare îmi trimite garnizoana soldați. Nu merit
eu atîta ? Ați spus singur că sînt un funcționar model. Că
bou din cînd în cînd, beu paralele mele... Nu m-o cules
nimeni de pe stradă. Atîta lucru poate face țara pentru
mine !...
Prefectul luă notă într-un carnet.
— Și cu atîta ești mulțumit ?
— Mulțumit, coane Sache ! se grăbi să răspundă
lorgu Căuș. Să trăiți și să apărați interesele județului cu
cinste și onor !
Dădu să plece.
Prefectul îl chemă îndărăt:
— Bre Căuș, bre ! Ti-am știut bețiv, dar nu ti-am
crezut prost.
lorgu Căuș păli sub insultă. Numai vinișoarele de
pe nasul gogoșar se făcură mai violete. Dar se abținu,
fiindcă era decorația la mijloc : 24 Ianuarie, Ziua Eroilor
și soldații cu trompet, dînd onorul la înmormîntare.
303
— Ti-am știut bețiv, dar nu ti-am crezut prost!
își repetă prefectul opinia sa personală. Judecă și tu dacă
nu ești cumva după pelin ! Te chem să-ți fac un bine...
Ai o casă de copii. în loc să te gîndești la dînșii și lâ
nevoile tale, tu-mi ceri decorație... Cu o. decorație n-am
auzit încă pe cineva că-și poate sătura copiii.
— Dar numele ? Dar stima concetățenilor ? stărui
lorgu Căuș. Asta nu-i avere pentru copii ?
— Nu te prosti mai prost dicît iești l Decorația o
ai. Vreau să fac ceva mai mult pentru vreunul din plo-
dii rilc tali. Aud de îa tătă lumea din tîrg că ai o fată
tari nostimă. Să-i căutăm o slujbă. Slujba ține loc de
zastre. O măriți răpidi-răpidi, mai cu samă dacă-i fru-
moasa, cum pretinde Lumea.
— Numiți-o la poștă, coane Sache ! opină lorgu
Căuș, fără prea mare entuziasm, fiindcă o dată chestiunea
decorației rezolvată, celelalte cădeau pe al doilea plan.
— Bine ! La poștă să știi că ți-o pun. Să-mi aduci
actele mîini dimineață, și într-o săptămînă apare
numirea.
Astfel, Margareta Căuș părăsi profesia casnică pen-
tru ghișeul de „Recomandate interne și externe" de la
Oficiul poștal din tîrgul Scovarză.
Serviciul nu era greu. O dispensa chiar și de con-
fuzele sale noțiuni geografice și de regretabilele lipsuri
din cunoașterea tablei lui Pitagora. Pentru localități cu
nume misterios și exotic, avea sub ochi un tablou, spcci-
ficînd țările și variațiile tarifului poștal. Pentru operația
mai complicată a taxării, avea alt tablou, unde fiecare
gram își găsea înscris suma corespunzătoare.
Domnișoara Margareta Căuș sosea conștiincioasa
cu cinci minute înainte de orele reglementare. își linia
și își numerota condica și recipisele, pe urmă aștepta pri-
vind cu ochii în gol.
Celelalte camarade vorbeau, rîdeau, citeau ziare
sau memoriile artiștilor de cinematograf. Margareta
Căuș nu mai citise un singur rind tipărit de cînd, elibe-
304
rată de tirania școlii, nu se mai vedea condamnată la
acest supliciu.
Ea privea un punct invizibil în spațiu.
E drept că uneori, în această absență de la reali-
tățile exterioare, nu prindea de veste că un cetățean
nerăbdător, dincolo de fereastra ghișeul ui, tropăia, tușea,
strănuta, își ștergea nasul și încerca cu diferite manifes-
tațiuni zgomotoase să-și afirme existența. Abia tîrziu,
domnișoara Margareta prindea de veste. Cobora geamul
cu un surîs atît de inocent, încît cetățeanul uita să pro-
testeze și, dezarmat, începea să se scuze că a cutezat să
o deranjeze pentru un fleac de recomandată.
O dată cu această schimbare de personal, la ghișeul
de recomandate al Oficiului Scovarză se observă un
fenomen anormal și fără precedent în vechile orînduieli
ale trecutului.
Toți ofițerii din garnizoană începură să piardă în-
crederea în buna funcționare a poștei române. De aceea
trimiteau cele mai inofensive răvașe numai pe garanția
iluzorie a unei recipise. care, în schimbul unei sume, de
altfel, îndestul de modeste, da expeditorului drept să
reclame în termen de șase luni și să aștepte la ghișeu
pînă cînd domnișoara de după gratii, trezită din reverie,
te întreabă „ce poftești ?“, ca și cum la un ghișeu de re-
comandate ai putea să poftești o soluție la quadratura
cercului sau în chestia dezarmării.
Ciudățenia nu se opri aci.
Ofițerii care își delegau pînă acum ordonanțele
să execute asemenea misiuni de măruntă importanță își
pierdură încrederea pînă și în acești servi fideli. Prin
consens unanim, renunțaseră la vechea și imprudenta
metodă. Cu un exces de prevedere suspect și de două
ori jignitor, pentru poșta și pentru ordonanța română,
se prezentau personal la ghișeu să depună epistolele cu
mînă proprie.
Niciodată Oficiul Scovarză n-a împrăștiat în cele
patru puncte cardinale ale universului athea scrisori
recomandate.
i’	305
20
Domnișoara Margareta Căuș nu părea că observă
această revoluție în moravurile patriarhale și în creduli-
tatea legendară a cetățenilor scoverzeni. Ea tăia recipise
cu delicatețe, punînd linia și defalcînd dreptunghiurile
de hîrtie cu o încetineală de film răsucit au ralenti,
scria numere în condică, scria numere pe plic, scria
numere pe recipisă, punea sigiliu, lipea timbre, dădea
rest și rămînea să privească senin, cu ochii în gol.
Cînd vreun ofițer mai îngrijorat de soarta răvașului
o aștepta la ușă, să o întrebe la ieșire, dacă nu e nici o
primejdie ca scrisoarea să nu se piardă cumva, pe drum,
prin furt, rapt, incendiu, accident sau naufragiu, domni-
șoara Margareta Căuș privea peste umăr, de jos în sus, și
reteza scurt:
— Te rog, domnule ! Retrage-te !
Ofițerul intimidat se retrăgea renunțînd să afle
pînă la sfîrșit toate riscurile scumpului sau răvaș. Tenta-
tivele identice ale elementului civil din urbea Scovarză
au fost încununate de același insucces.
Domnișoara Margareta Căuș era rece ca marmora.
— V-am spus eu că n-are temperament de două
parale ! suspină dezamăgit Armând Grindey.
— Ai răbdare, puiule !... își apără convingerea sa,
fruct al unei îndelungi experiențe, colonelul Ilarie Robo-
teanu. Are să se încălzească, și atunci are sa se deschidă
ca o varzăe cum mă vezi și. cum te văd.
CAPITOLUL IV
Unde apare Olîmpiodor Spancioc
Nimeni nu este profet în țara lui.
Cu atît mai puțin în tîrgul și în garnizoana sa.
Pronosticurile meteorologice ale colonelului Ilarie
Robotcanu primiră o umilitoare dezmințire de la reali-
tate. Daca barometrul domnișoarei Margareta Căuș arăta
în permanență ^Beau~Flxe'( f termometrul se menținea cu
aceeași dezolantă neclintire la — 0, temperatura gla-
cială în care apa ezită între elementul lichid și ele-
mentul solid.
După un an, toate tentativele tineretului militaro-
civil din tîrgul Scovarză osteniră, descurajate. Neîncre-
derea în promptitudinea și în garanțiile poștei române
privitor la distribuția corespondenței francate normal
dispăru. Cu aceasta se stinse și pasiunea pentru traficul
poștal recomandat.
Populația reveni la vechea sa predilecție pentru
cartea poștală ilustrată sau simplă.
Domnișoara Margareta Căuș căpătă mai îndelung
și neturburat răgaz să privească în imobilitate statuară,
cu bărbia sprijinită în arătător, peretele din față, unde
307
20*
se aflau atîrnate din epoci străvechi numeroase legi,
tablouri, dispoziții, decizii, ordonanțe și regulamente în
legătură cu : tarifele poștale, telegrafice și telefonice ;
tarifa internă pentru taxarea obiectelor de mesagerii ;
tarifa cutiilor și scrisorilor cu valoarea declarată și a
coletelor poștale pentru străinătate ; taxele telegramelor
simple destinate în străinătate, zona europeană și zona
extra-europeană ; convorbiri telefonice ; pachete, gropuri
și scrisori de valoare.
Pasiuni, dureri, bucurii, nerăbdări, apeluri dispe-
rate, vești de moarte, angajamente de afaceri bănoase,
suspine de amor, comprimate în plicuri roz, mov sau
albastre, zburau spre lumea vastă, închise în răvașe și
perindîndu-se printre degetele fine ale domnișoarei de
la ghișeul de „Recomandate interne și externe". Domni-
șoara Margareta Căuș le numerota și le aplica un sigiliu
umed și cătrănit pe frunte, dîndu-le drumul spre destinul
lor cu aceeași nepăsare, egală și superbă.
Cîte-un străin doar, trecător de o zi prin tîrgul
Scovarză, se mai întorcea de la Oficiul poștal, să poves-
tească uimit și entuziasmat, la „Cofetăria Modernă",
că în această urbe i-a fost dat să descopere cea mai splen-
didă făptură din personalul P.T.T. Localnicii se grăbeau
însă să-i calmeze entuziasmul, asigurîndu-1 că domni-
șoara Margareta e în același timp, din nefericire, și cea
mai glacială ființă înscrisă în statele de serviciu ale
aceluiași P.T.T.
— Gheață, domnule, cum e înghețata aceasta ! miș-
cau lingurița cu plisc lat în farfurioara de napolitană.
Și mai rău încă. înghețata, dacă o lași la soare, după
cinci minute se moaie. Margareta noastră ar îngheța și
soarele, dacă ai pune-o alături de soare... Ma parol!...
E bună de reclamă la Frigider !...
Călătorul îi privea cu milă și cu regretul că e silit
să plece atît de curînd.
308
— Văd că sîntcți rîncaci !... Păcat că nu pot sta aci
o săptămînă. V-aș arăta cu dumneavoastră ce încă n-ați
văzut..,
— Aceasta am vrea și noi s-o vedem ! declara cu o
sceptică ironie indigenul scovcrzan, lungind ochii după
trecătoarele de pc Strada Marc, care nu se comparau nici
pe departe cu Margareta Căuș, dar care dogoreau la apro-
piere, incandescente.
Totuși, împotriva așteptărilor, domnișoara Marga-
reta Căuș sc logodi. Dar nu împinsă dc vreo chemare
tainică a inimii sale congelate sau din cine știe cc avid
și condamnabil calcul materialist. Domnișoara Margareta
Căuș sc afla prin temperatura sa polară imunizată față de
amenințarea unor asemenea sucombări. Ea ar fi fost
o Evă de la care șarpele s-ar fi întors cu coada între pi-
cioare, în ceasul cel mai cumplit cînd s-a decis în para-
dis cruda noastră osînda să ne cîștigăm pîinca cu sudoa-
rea frunții, fiindcă am cedat ispitei sa nc înfruptăm
din fructul oprit.
Ar fi răspuns :
’— Te rog, domnule ! Retrage-te !
Șarpele s-ar fi retras rușinat în gaură dc șarpe.
Iar omenirea, salvată dc asemenea virtute inexpug-
nabilă, ncispitită să sc mai înfrupte din pomul binelui și
al răului, ar hălădui și astăzi în rai, fără grijă de fisc și de
problema locuințelor ieftine.
Domnișoara Margareta nu l-ar fi băgat pc Adam în
păcat, fiindcă ignora păcatul. Ignora și noțiunea ispitei.
Dacă s-a logodit, a făcut-o din simplă și lăudabilă
supunere filială.
Domnul lorgu Căuș anunță, într-o zi, fără nici o
formalitate premergătoare :
—• Văcuță, ți-am găsit un băiat bun !
Margareta nu arătă nici surprindere, nici bucurie,
nici măcar curiozitatea să afle ce și cum, uncie și cînd,
cine și cc jeL
Ea își privea unghiile lustruite.
309
Domnul lorgu Căuș așteptă. După o pauză mult
prea îndelungă, văzîndu-se neîntrebat, adăugă din pro-
prie inițiativă amănuntele suplimentare :
— E un băiat fain ! Sănătos, tînăr, curățel, cu ca-
rieră. Are și ceva economii !... EL un intelectual... îl
cheamă Olimpiodor Spancioc și e impiegat de mișcare
cl. II. Un element de elită în corpul ceferist. A fost numit
de curînd la gara noastră, de la o haltă din Bărăgan...
Te-a văzut și te-a plăcut! Eu cred că-i un băiat cu
viitor. Poate să ajungă chiar șef de stație... Mai întîi la
una mică ; pe urmă, vin ele înaintările și mutările. Pot
spune că vă potriviți și în carieră. Tu — poșta, el — ca-
lea ferată. Două instituții care se completează. L-am in-
vitat duminică la masă. Să-ți pui rochea cea bleu...
Nu ! cea roz. îți vine ca în jurnal !...
Margareta Căuș a primit aceste instrucții accesorii
cu aceeași impasibilitate cu care acceptase vestea, pentru
orice altă fată, turburătoare.
Mai mult s-a agitat însă coana Aglăița.
— Tu-mi aduci discordie printre copile, lorgule !
Cum nu te-ai gîndit întîi la Mița și la Artemiza ? Cine a
mai văzut să se mărite fata cea mai mică ? Eu mă op^in...
— Ce faaaaace ? De cînd a început să cînte găina in
casa mea ? Am hotărît. Cuvîntul meu e ordin !
Afirmația aceasta într-adevăr nu era numai o vani-
toasă și exagerată opinie despre sine. Domnul lorgu
Căuș, de cînd purta la butonieră insigna decorației obți-
nută prin grația lui conu Sache, nu mai admitea nici un
obstacol la voința și dorințele sale. înțelegea cuvîntu-i
să fie ordin, și cuvîntul său era ordin.
— Să vorbim omenește, lorgule ! mai încercă, în-
tr-un tîrziu, coana Aglăița să-l convingă pe calea blîn-
deții. Cine și ce o grăbește pe Margareta să se mărite ?
N-are nici douăzeci de ani... Are slujbă. Fizicul o avan-
tajează, numai să nu vorbesc într-un ceas rău... N-are de
ce se îngrijora pentru ziua de mîine. Celelalte se usucă
și așteaptă acasă, oftînd, de patru-cinci ani... Mai bine îl
310
aduceai pe tînărul în chestie pentru Mița, sau, hai să
zic, măcar pentru Artemiza...
— Ai terminat ? întrerupse lorgu Căuș. Ce mă tot
toci cu istorii pe care mi le-ai spus de o suta de ori ?
Omu se însoară cu cine-i place lui, nu cu cine vrei tu.
Asta-i !... Vezi să tai duminecă doi pui. Am să aduc eu
icre. N-ar strica o salata de castraveți verzi, cu mărar
presărat pe deasupra. Asta-i trufanda !... Să nu spună
omul că a intrat într-un neam de calici, carc-și manîncă
de sub unghie.
Dorințele domnului lorgu Căuș s-au împlinit cum
i-a fost porunca.
Tînărul Olimpiodor Spancioc s-a prezintat dumi-
necă în clipa cînd orologiul catedralei batea douăsprezece
fix, coborînd grațios dintr-o birjă cu un cal și eu roți
de cauciuc.
Era îmbrăcat în uniforma de amiral mexican, care
distinge impiegații de mișcare de ceilalți muritori de
rînd. O superbă uniformă, cu epoleți, stele, galoane și o
șapcă roșie de cea mai frumoasă culoare, care irită taurii
și provoacă admirația călătoarelor din clasa a IH-a cmd,
în fața gării cu cărămida aparentă, frumosul ei posesor
salută marțial și protector trenul agale pus în mișcare.
Olimpiodor Spancioc se dovedi de la început un tî-
nărplin de inițiativă. Nu coborî din birjă cu mîna goală.
Ci abureînd în brațe un gigant buchet de trandafiri.
Formalitățile prezentării, conversațiile preliminare
și masa s-au desfășurat fără accidente, după tot ritualul
batrînei tradiții care făcea fala tîrgului Scovarză, ultim
bastion al obiceiurilor patriarhale.
Domnul lorgu Căuș, spre finele mesei și sub influ-
ența progresivă a paharelor, a strecurat cu acest prilej
și oarecare aluzii, bine simțite, la avantajele unui ginere
cu socrul decorat și care a scos din necunoscut un nume,
să-1 înalțe ca pe-un fiu al operei sale în stima concetă-
țenilor. O mică turburare din program a provocat Her-
311
cule, mezinul dinastiei Căuș, în momentul cînd, profitînd
dc neatenția comesenilor, s-a împodobit cu șapca roșie
a domnului Olimpiodor Spancioc și, după mai multe reu-
șite exerciții de defilare, a scăldat postavul virgin în
băltoaca unde navigau rațele.
Dar ordinea a fost îndată restabilită prin interven-
ția autoritară a șefului de familie. Junele Hercule a fost
închis în poiata lui Augias, de unde țipetele sale se mai
auziră o bucată de timp atît de sfîșietoare, îneît vecinii
crezură un moment că vinovatul a fost, spre încununa-
rea pedepsei, îmbrăcat și cu tunica arzătoare a lui Nessus.
După masă, Margareta Căuș și Olimpiodor Span-
cioc au ieșit să se plimbe prin livadă sub privirea asasină
a celorlalte două surori mai mari.
Olimpiodor s-a așezat pe banca de sub nuc, a invi-
tat-o pe Margareta alături și în cuvinte înflăcărate și-a
spovedit arșița inimii.
Domnișoara Margareta asculta privind cerul, care
era intr-adevăr foarte albastru și atît dc profund, îneît,
inspirat, Olimpiodor rosti :
— Domnișoară Margareta, sau cerul e făcut din
ochii matale, sau ochii matale sînt făcuți din bucățele
rotunde de cer ! ?
Margareta îl privi întîia dată cu oarecare atenție.
Nu înțelegea ce vrea să spună tînărul acesta asudat,
ștcrgîndu-și cu batista de mătase fruntea stacojie de
pasiune și de laborioasă digestie.
Olimpiodor Spancioc nu termină însă cu atît. Sub
soarele torid, care-i coagula creierul sub țeastă, dezlănțui
toată pasiunea comprimată în anii cînd era împiegat de
mișcare în solitudinea Bărăganului, cînd privea apărînd
și dispărînd expresurile vertiginoase care nu se opreau
o clipă măcar să-i aducă vreo mîngîiere din regiunile
civilizate.
Mărturisi că singurătatea l-a îndemnat să-și cînte
tristețele în versuri, pe care le-a publicat în Curierul
312
ceferist. Desfăcu buzunarul de la piept și citi una, cu gla-
suWnecat de emoție :
Expresul aleargă, expresul se duce.
Acum e aicea, și-acum nu-i de loc.
Ce veste mai poarta ? Ce veste aduce ?
Nurnai eu singur ramin tot pe loc.
tu gara cea trista cu triștii salcîmi,
în gara cea tristă din cel Bărăgan,
De cînd te aștept eu, zeiță, și de cînd îmi
Număr eu zilele, lună cu lună și an după an !
Expresul sosește, expresul se duce,
Iar zilele trec an după an.
Numai eu singur rămîn tot aice,
în gara cea tristă din cel Bărăgan !
— Este o bucată ruptă din suflet ! declară Olimpic-
elor Spancioc. Mai am și altele... Dar poate vă plictisesc ?
Margareta Căuș privea nevăzutul.
Logodna a avut, loc în toamnă, la un cules dc vie.
A fost ilustrată de cîtcva episoade, care n-au tur-
burat totuși buna dispoziție a invitaților.
Decebal a căzut din nuc și a rămas două săptămîni
cu mina scrîntită în lopățele. Hercule a fost răpit de un
cal la galop și a ajuns, cu mîinile înfipte în coamă, toc-
mai la o vie de la cinci kilometri distanță, de unde s-a
întors șchiopătînd și plin de praf, pe drumul de costișă
ce duce la Vaslui. Lache Căuș, plutonierul reangajat, a
început o discuție violentă cu logodnicul, pe chestia anti-
militaristă, și tonul n-a fost aplanat decît prin interven-
ția pacifică a coanei Aglăița. Domnul lorgu Căuș a ajuns
acasă sforăind în birjă, de unde a fost coborît numai cu
mare greutate și cu concursul celor patru fii, Decebal,
Traian, Asdrubal și Hercule, care l-au dezbrăcat și l-au
culcat cu o înduioșătoare iubire filială.
313
Gazeta locală Fulgerul a anunțat sub două mîini
împreunate :
Pe urmă totul a reintrat in ordine, în patriarhalul
tîrg Scovarză.
Olimpiodor Spancioc, deși sc afla în același oraș
și deși își vedea logodnica de doua ori pe zi, trimitea in
liecare dimineață, prin poșta, o carte poștală ilustrată,
cu vederi, scene duioase, apusuri de soare și răsărituri
de lună, păsări și flori, animale și chiar unele desene
picante.
Pe jumătatea rezervată corespondenței, logodnicul
înghesuia, cu o splendidă caligrafic și cu cerneală violetă,
albastră, verde, roșie, aurie, versuri, cugetări, epigrame,
scurte poeme în proză și aluzii fine la scenele dc pc con-
trapagină, atunci cînd ele îngăduiau asemenea ara-
bescuri de interpretare.
Margareta Căuș nu le citea. Mulțumea însă fru-
mos : „Mersi !“, de cîte ori, în aceeași zi, logodnicul o
aștepta la ieșirea de la serviciu, să o însoțească pi na
acasă. Colecționa toate ilustratele în albumuri cu scoarțe
de piele, făcut cadou tot de Olimpiodor Spancioc. De
314
acolo Hercule își alegea materialul necesar pentru colec-
ția personală de poze tăiate cu foarfecele și lipite cu clei
de făină într-un caiet de aritmetică liniat cu pătrățele.
Cu aceast capital de poze inaugurase în școală un
foarte prosper negoț, trocînd ilustratele pe arșice, bile,
penițe și nasturi.
Corespondența lui Olimpiodor Spancioc era sem-
nată discret, cu un misterios : „Ghici
CAPITOLUL V
Miss Scovarză
Nunta fusese hotărită pentru
dumineca a
Carnavalului.	• j ,c
; în așteptarea acestui eveniment, O^^P000.1 TA
cioc făcu dovadă că întrunește în chipul mai
însușirile care îndeobște se exclud intr-o singura Up’
tură omenească. Fire poetică și visătoare, era m
lași timp om practic și prevăzător.
închiric casă. Tocmi zugravi. Aduse omar lîn
de lemne. Trimise la renovat mobila	ia Pa~
rinți. Se anunță un gospodar energic și P^n resurse,
întrepid și de o prematură experiență.
Domnul lorgu Căuș înlăturase de la început orice
echivoc :
— Fata arc nume, slujbă și fizic ! Altceva n-am
putut să-i fac și nici nu pot să-i dau. Dacă o iei
cu cămașa de pe ea, bine ! Dacă nu...
— Și atît c prea mult ! se grăbi sa protesteze Olim-
piodor Spancioc. Eu renunț și la cămașă *
La această ultimă dovada de modestie și de dezin-
teresare, ochii viitorului socru se înduioșară lăcrimoși.
De aceea adăugă într-o pornire de generozitate :
316
— Am sa-ți mai ofer ceva pe deasupra. Protecție !
Ma aranjez eu să va cunune conu Sache. Are să facă el
atîta lucru pentru mine... Iară cu protecția lui conu
Sache, puteți ajunge hăt departe ! E persoana cea mai
bine văzută la centru din tot județul. Dorința lui e
ordin ! în doi-trei ani, te văd șef de gară, bez Vlașca
și Teleormanul...
Olimpiodor Spancioc, inspirat, scrise în ziua aceea
un lung poem, Poemul șefului de gară* pe care îl tri-
mise la Curierul ceferist^ cu dedicația : „Pentru M.C.“.
Domnul prefect Sache Blîndu și soția domniei-sale,
doamna Semiramis Blîndu, primiră favorabil propu-
nerea lui lorgu Căuș. Ziua fericită se apropia. Olimpio-
dor Spancioc își comandă frac. lorgu Căuș dădu redin-
gota la întors. Plutonierul-major reangajat Lache Căuș
obținu dc la colonelul Ilarie Roboteanu muzica mili-
tară în condițiile cele mai avantajoase.
— Pentru o acade di mireasă ca sora dumitale,
sînt gata să fac orice-mi cere și chiar ce nu-mi cere.
Cine este acest Olimpiodor Spancioc ?... Eu cred că
bombonica aiasta di fată s-o cam pripit! Pute faci o
partidă mai bună. îi găseam un băiet din garnizoană
ca Butză sau Euleterescu sau Turei sau Pompilică... Tot
băieți unu și unu ! Căpătăm eu dispensă de dotă și
aprobare. îi cununa gheneralul !..• O asemenea soție de
ofițer ar fi făcut onoare garnizoanei și-ar fi dat alt
lustru seratelor de la Cercul Militar...
Părerea colonelului Ilarie Roboteanu era împăr-
tășită de toată populația civilă și militară a tîrgului
Scovarză, cu excepția doamnei Cleo colonel Roboteanu
și a domnișoarei Elis.
Doamna colonel rostise cu dispreț 5
— Larvele să rămînă larve ! Unde-am ajunge dacă
ar începe acum și amploaiatele de la poștă să aibă pre-
tenții de partide strălucite ? E foarte bine și e chiar de
mirare că această fetiță și-a cunoscut lungul nasului...
Aceasta înseamnă că și mitocanii au cîteodată bun-simț...
317
Colonelul llarie Roboteanu își menținea însă opi-
nia sa, după care, în mod excepțional, scutea anumite
larve de obligația să-și cunoască lungul nasului.
Bineînțeles că această chestiune a fost susținută,
dezbătută și dezvoltată mai mult la Cofetăria modernă
decît acasă, unde știa că nu are cu cine se înțelege.
într-acel timp, tîrgul Scovarză fu lovit subit de
missomanie.
Campania pornită cu atîta dezinteresare de Ilustra-
ția colorată pentru a redeștepta vechiul cult al frumo-
sului feminin întîmpinase aci, în anii trecuți, o scep-
tică rezistență. Concursul de frumusețe se desfășura
într-o anumită lume, pentru un anumit public și anu-
mite concurente. Toate Miss Scoverzile proclamate pînă
acum se întoarseră, de la meciul general și decisiv,
după înfrîngeri rușinoase. Toate fuseseră respinse de
la primul scrutin, fiindcă erau lălîi, incolore și insipide.
Ochiul ager al domnului Filip Filipovici, directo-
rul Ilustrației colorate și inițiatorul reînviatului cult,
observă de la patru sute de kilometri distanță această
intolerabilă nepăsare. Ca primă măsură a ofensivei, des-
califică reprezentantul local și incapabil al publicației
sale, îi luă comanda și îl înlocui cu un element mai
activ și băgăreț. Pentru a scutura din amorțeală ce-
tățenii scoverzcni, pierduți pentru inimos, apelă la co-
laborarea tînărului intelectual, ziarist, conferențiar și
admirator al frumosului : Țicu Grtimberg, corespon-
dent al mai multor ziare politice și nepolitice din ca-
pitala.
Țicu Griimberg nu era om să stea cu mîinile în
sîn. Și nu era un băiat prost.
îndată ce primi comanda, desfășură o activitate
energică și ingenioasă, care îndată dădu roade. Prin
afișe lipite pe stradă și intercalate în filmele care rulau
la cele doua cinematografe, prin ziarul său local și heb-
domader Fulgerul, prin abile aluzii strecurate în co-
respondența trimisă ziarelor din capitală și mai ales
printr-o neostenită propagandă directă și verbală din
318
om în om, izbuti în două luni să prezinte cetățenilor
scoverzeni concursul de frumusețe drept singurul și ul-
timul mijloc pentru a salva interesele mari ale jude-
țului.
O Miss Scovarză aleasă Miss România și procla-
mată poate mîine Miss Univers va atrage întîi atenția
țării, pe urmă atenția lumii asupra acestui oraș cu atît
de glorios trecut în istoria patriei, iar astăzi, căzut în
uitare și în părăsire.
Oamenii politici își vor aduce aminte că, în con-
damnabila lor neglijență, au lăsat județul fără șosele
și capitala județului fără canal, asfalt și cu uzina elec-
trică dată pe mîna unui inginer ramolit. Turneele tea-
trale nu vor mai ocoli în itinerariul lor tîrgul Sco-
varză. Intelectualii țării vor sosi să conferențieze, să
citească și să înalțe nivelul intelectualo-socialo-artis-
tico-moral al cetățenilor. Ministrul de Război își va
ține, în sfîrșit, promisiunea uitată, să aducă în garni-
zoană Regimentul de vînători de munte. Se va repara
aripa dreaptă a Școlii de meserii. Poate mergînd mai de-
parte, se va răscumpăra terenul din fundul grădinii
publice pentru a lărgi acest rai pămîntesc, unde local-
nicii își găsesc refugiu în zilele de vară, la umbra tei-
lor și a castanilor, firește seculari. Dar gara ? Dar liceul
de fete fără local propriu ? Dar secția a Il-a la tribunal,
care e mereu promisă înainte de fiecare alegere și c
neglijată de orice guvern ? Dar inspectoratul sanitar, ră-
pit cu ingratitudine acestui oraș și transferat în urbea
vecină ? Dar alarmanta deprimare a cetățenilor demo-
ralizați de acest scandalos tratament al centrului ?
Toate acestea vor lua sfîrșit cînd Miss Scovarză
va atrage atenția întregii țări asupra orașului sau na-
tal și va tortura, cu nopți de mustrare, conștiința con-
ducătorilor politici care au tratat județul și urbea Sco-
varză ca o cantitate neglijabilă în complexul politico-
economico-socialo-intclectualo-moral al României Mari.
Acestea toate Ie susținea prin toate mijloacele de
exteriorizare și persuasiune Țicu Griimberg. Prin scris.
319
21*
prin vorbă, prin gest, prin mimică, prin repetiție, prin
ilustrații, prin exemplu.
Mic și febril, cînd direct și cînd cu șiretenii de
vulpe, doua luni a zădărît conștiința torpidă a scovcr-
zenilor, oriunde i se oferea prilej să cîștige un adept: la
tribunal, la Cofetăria modernă, pe peronul gării, la ape-
ritive, la grădina publică, în sălile de așteptare ale au-
torităților, în birjă sau pe jos. Invitat afară pe o ușă,
intra pe cealaltă. Ridicat dc pe un scaun, se așza pe
cel de-alături. Pe fruntașii politici locali i-a cucerit prin
elogioase corespondențe și fotografii publicate în ziarele
din capitală. Partea femeiască a tîrgului, prin cîtcva
bine ticluite Carnete mondene tipărite fie în Fulgerul
sau, fie în gazetele bucureștene și chiar în Ilustrația co-
lorată,, unde marea senzație a provocat fotografia pe-o
jumătate de pagină a asistenței de la „Ralul orfanilor'1
dat de societatea I.O.V., secția Scovarză, sub „înaltul
patronaj al doamnei și domnului prefect Semiramis și
Toma Blîndu", precum și fotografia nu mai puțin sen-
zațională a asistenței de Ia „Balul Principele Mircca\
cu tombolă și cu poștă americană, care a avut loc în
saloanele Cercului Militar, sub înaltul patronaj al doam-
nei și domnului colonel llarie Roboteanu.
Astfel, într-o bună zi, orașul Scovarză se deșteptă
galvanizat și gata să primească dejiul concursului dc
1 ru mu sete.
1 icu Griimberg, în organul sau Fulgerul^ pe dc o
parte, domnul Filip Filipovici, în a sa Ilustrație colo-
rata^ pe de alta, la centru, au izbutit să răpească ulti-
mele șovăieli ale viitoarelor candidate.
O nouă religie ! O nouă noblețe \
Acestea au fost cuvintele de ordine care, clcctri-
zînd țara, au electrizat prin firele dc transmisie bune
conducătoare și placida indiferenta a scovcrzenilor.
Concursul din acel an a fost pregătit cu totul în
alta atmosferă.
Dovadă că printre concurentele înscrise, după
multe insistențe, au acceptat să sc enumere și perso-
320
nalități distinse, ca domnișoara Elis colonei RoboteuniU
domnișoara Anuța Calmanovici, fiica marelui indus-
triaș, proprietar rural, bancher și economist Aron Cal-
manovici, domnișoara Cecil Popescu, fiica fruntașului
om politic din partidul advers domnului Toma Blîndu.
Juriul a fost alcătuit din persoanele cele mai au-
torizate : intelectuali, esteticieni, avocați, medici, oameni
politici și profesoara de desen de la liceu! de fete și de
la Școala profesională „Elena Doamna". Prezident: Toma
Blîndu. Viceprezident: Armând Grindey. Secretar : Țicu
Griimberg. Fotograf : Ruleta.
Armând Grindey, cîștigat cauzei, ti arătat o nobilă
și dezinteresată iubire de frumos, intervenind, prin mij-
loacele de investigație personală, pe lingă țoale fru-
musețile orașului Scovarză să participe Ia această luptă
în număr cît mai impunător. Zelul său a indispus chiar
unele persoane incapabile să înțeleagă că frumusețea
e un blazon care scutește de alte titluri de noblețe, cum
s-a întîmplat cu doamna Cleo colonel Robotcanu.
într-adevăr, doamna Cleo l-a oprit pe Armând
Grindey la Cofetăria modernă, în seara cînd se afla
adunată toată lumea care se delectase la reprezentația
trupei Tănase, și l-a admonestat cu aceste cuvinte, mă-
surîndu-1 prin ferestruicile fasamenidm9 din tălpi pînă
în creștet :
— 'Missieu Grendey, e regretabil că o persoană
de distincția și cultura dumitale poate avea idei atît de
pitoaiabile despre frumos... Dacă am acceptat ca Ehs
să participe la acest concurs al dumneavoastră, am ia-
cut-o numai pentru a servi orașul și pentru a înnobila
santimentid estetic al vulgului. Dumneata găsești de
cuviință, însă, să transformi acest concurs intr-un bilei
vulgar. Pardonnez-moi cette idee... în loc să faceți un
triaj între candidate, după studii și educație, naș-
tere și familie, admiteți să se înșire individe de once
condiție socială... E o discreditare a concursului și e o
21 — La Paraclis General * Miss România
321
promiscuitate pe care am ținut să o subliniez, iriss-ssieu
Grendcy.
în aceeași noapte, la Clubul Junimea, bancherul
și financiarul Aron Galmanovici a exprimat în alți ter-
meni, la partida de e carte aproape aceeași părere.
—- Dragă Armând, spuse filînd cărțile cu purici,
m-am potrivit ție să-mi las copila (cer cărți !) să vă
onoreze concursul vostru, nu înțeleg (riga !) să o văd
compromisă în raporturi cu tot felul de bucătărese. Mi-ai
promis (damă !) că are să fie aleasă cu siguranță (exo-
flă !). Dar am înțeles să fie aleasă (ai o treflă ?) între
persoane de elită (damă și as ! voi !) ca domnișoara Elis
Roboteanu sau Scsil Popescu, nu între manichiuriste și
fete de coafer. (Taie ! Marchează la mine două puncte,
nu te face a uita !) Ți-o spun ca s-o știi, căci ne mai
întîlnim. Sc întîlnește Ceahlău cu Ceahlău !
Insinuarea din urmă, conținînd o amenințare evi-
dentă și lipsită de delicatețe, a fost rostită de domnul
Aron Galmanovici într-un moment de nefericită inspi-
rație.
Era o deplasată aluzie la oarecare polițe de mult
păstrate în evidență la Banca Aron Galmanovici et fiul,
și de care Armând Grindey sc dezinteresa cu o nobilă
dezinvoltură. Această vulgară încercare de constrîn-
gere a libertății de cuget și opinie îl irită ,pe Armând
Grindey, admirator dezinteresat al frumosului, tot atît
ca acrele patricicne ale doamnei Cleo colonel Robo-
teanu, manifestate în plin public, în văzul și în auzul
tuturor.
,,Daca e vorba de țîfnă, lasă, că vă lucrez eu !“
făgădui în sinea sa cu o diabolică hotărîre.
Și a doua zi, dis-de-dimincață, sc așternu pc lucru.
Lua birja și descinse la tribunal, la grefă, unde
avu o îndelungată întrevedere cu domnul lorgu Căuș,
în camera de deliberare.
Pe urmă, cu aceeași birjă se îndreptă spre gară.
322
Dar nu pentru a se urca în tren cu o destinație în-
depărtată de leagănul său natal. Ci pentru o deliberare
tot atît de îndelungată cu Olimpiodor Spancioc.
roate aceste treburi o dată slîrșite cu bine și cu
iscusință, poposi la Cofetăria modernă, unde arătă tu-
turor un chip vesel și satisfăcut, fără să destăinuie
însă cuiva secretul subitei sale voioșii.
Olimpiodor Spancioc scrise în scara aceea un poem
dedicat „Celei mai frumoase dintre Miss !". Domnul
lorgu Căuș făcu la „Cîrlanul de aur'1 oarecare aluzii la
superioritatea frumuseții asupra progresului. Căci pro-
gresul nu-ți dă nimic decît contra plată, pe cînd fru-
musețea este prin ca însăși un capital, care din nimic
poate aduce venituri și glorie.
Domnișoara Margareta Căuș se culcă însă și dormi
senină, în conștiința sa pură și neturburată, de prunc.
„Lucrătura" lui Armând Grindey fusese simplă și
cu efect rapid. Pe Olimpiodor Spancioc îl cîștigă cauzei,
arătîndu-i perspectiva unei zestre căzută pe neaștep-
tate : 100.000 lei premiu, automobil, cadouri, o călătorie
gratuită pentru el și logodnică, în toată Europa și poate
în America. Pe domnul lorgu Căuș îl cîștigă, făcînd să-i
joace pe dinaintea ochilor perspectivele glorioase pentru
un părinte de Miss România, poate Miss Europa și, dc
ce nu, Miss Univers ? Numele Căuș devenea o cele-
britate europeană. Era doar chestie de zile și de dis-
creție.
Astfel s-a întîmplat că în dimineața concursului,
spre a tuturor surpriză, printre candidate s-a prezentat
și Margareta Căuș, care pînă atunci părea că e singura
fată din oraș dezintercsîndu-se de asemenea jurii și
meciuri, și care poate, în senina sa candoare, le și ig-
norase.
Armând Grindey triumfa. Celelalte candidate spu-
megau.
Doamna Clco colonel Roboteanu anunță cu glas
tare că va pune ordonanța să repeadă pe scări, în
323
brînd, pușlamaua aceasta de avocățcl, cînd va mai cu-
teza să se invite la ceaiurile sale dc joi, p.m. Banche-
rul Aron Calmanovici dădu ordin, la telefon, băncii să
trimită chiar în dimineața aceea toate polițele în alb
ale lui Armând Grindey la protest.
Juriul nu avu prea mult de deliberat. în ovațiu-
rak mulțime! entuziasmate, domnișoara Margareta Căuș
fu proclamată Miss Scovarză.
CAPITOLUL VI
Cauze și efecte
Istorici imparțiali ai acestor evenimente contem-
porane, pentru a evita vreo vinovată șovăire a obiec-
tivității, ne vom mărgini in acest capitol sa reproducem
numai texte precise din ziarele timpului.
Cititorul va reconstitui adevărul și va trage con-
cluzii.
Rămîne în arară de orice îndoiala (și deși idem
orice dezmințire !) că rezultatul concursului de frumu-
sețe din ti rgul Scovarză a fost urmat de grave și ne-
prevăzute turburări în existența pașnica a cetățenilor.
transcriem documentele noastre, în ordine cro-
nologică.
în organul independent și popular Jurnalul din
capitală, care editează in același timp și revista Ilus-
trația colorată, sub semnătura Ochi de Lynx, unul din
pseudonimele lui Țicu Griimberg, a apărut a treia zi
următoarea amănunțită dare de seamă :
CONCURSUL DE FRUMUSFTF DIN
TG. SCOVARZĂ
„Ig. Scovarză. 2 februarie. — în sala consiliului
județean a prefecturii a avut loc astăzi concursul de
325
frumusețe organizat de marca revistă Ilustrația colo-
rată, singura împuternicită să aleagă Miss România,
care va concura în America pentru titlul mondial de
Miss Univers.
Un numeros public ; mame, părinți, frați și amici
ai concurentelor sau simpli curioși au așteptat cu emoție
rezultatul : unii în culoarele prefecturii, cei care n-au
mai încăput, afară, deși termometrul marca opt grade
sub zero.
Domnul avocat Armând Grindey, vicepreședin-
tele juriului, și domnul Țicu Grumberg-Florin, secre-
tarul juriului și reprezentantul revistei Ilustrația colo-
rata, au făcut oficiul dc amfitrioni, luînd toate măsu-
rile ca ședința să decurgă în liniște și ordine.
Juriul, prezidat de domnul prefect Sachc Blîndu,
a fost astfel constituit : domnul avocat Armând Grin-
dey, vicepreședinte. Membrii : d-na Elvira Cățălandru,
profesoară de desen la liceul de fete și la Școala pro-
fesională „Elena Doamna*, cunoscută artistă-pictor, 'dom-
nul Stan lonescu, magistrat, domnul Tudor Grozăvescu,
director al liceului de băieți, domnul doctor Vladimir
\ ladimircscu, domnul Ion Mînuilă, rentier, demnul
Costică Tudosc, sublocotenent de rezervă și profesor de
educație fizică, domnul Samucl Kohen, președintele so-
cietății sportive „Macabi% domnul Al. Cristodorcscu,
directorul Fabricii de săpun Higeia, și domnul Țicu
Grumberg-Florin, talentatul publicist, secretar.
La ora unsprezece precis, concurentele și-au făcut
apariția în număr de șaptesprezece, intrînd în grup și
facînd ocolul sălii.
După ce s-a terminat această interesantă și fru-
moasă defilare, concurentele au fost conduse de către
domnul Armând Grindey și domnul Țicu Griimberg în
cabinetul prefectului, dc unde au fost introduse din nou
în sala juriului, dc astă dată separat și pe rînd.
Membrii juriului au însemnat pentru fiecare cîte
o notă, din a cărei medie totală s-a constatat că ră-
mîneau patru concurente care își disputau titlul dc Miss
326
Scovarză, anume : domnișoara Elis colonel Roboteanu,
domnișoara Anuța Calmanovici, domnișoara Cecil Po-
pescu și domnișoara Margareta Căuș.
După aceasta probă de eliminare, cele patru con-
curente au mai fost introduse o dată, juriul discutînd
asupra calităților fiecăreia și asupra categoriilor de fru-
musețe din care fac parte. La ora douăsprezece jumă-
tate precis, juriul a rostit hotărîrea definitivă în urmă-
toarea ordine dc clasificare :
D-ra Margareta Căuș, cu media 9,50, a fost pro-
clamată Miss Scovarză.
Domnișoara Elis colonel Roboteanu, cu media 8,13,
a fost clasificată a Il-a.
Domnișoara Anuța Calmanovici, cu media 7,88, a
fost clasificată a III-a.
Domnișoara Cecil Popescu a lost respinsă, ob-
ținînd o medic inferioară.
Domnul președinte al juriului, Sache Blîndu, s-a
ridicat și a proclamat rezultatul, care a fost imediat
anunțat publicului din culoare și de afară, izbucnind
cu toții în lungi și furtunoase aplauze. Domnul prefect
Sache Blîndu a rostit o documentată și avîntată cuvîn-
tare enciclopedică asupra importanței frumosului din
antichitate pînă în ziua de azi.
Domnișoara Margareta Căuș, dc o frumusețe ră-
pitoare, a fost imediat fotografiată în mijlocul juriului
și, separat, de către operatorul marelui Institut foto-
grafic Ruleta. Ambele fotografii vor apare în Ilustrația
colorată.
în aceeași scară a avut loc, în saloanele prefecturii,
un festival urmat de dans, în onoarea Miss Scoverzei,
la care a participat o numeroasă asistență din elita ora-
șului și din județ.
E de relevat faptul că în ultimul moment s-a re-
nunțat la banchetul promis de domnul Aron Calmano-
vici, mare industriaș și capitalist, precum și la serata
dansantă, proiectată la Cercul Militar sub patronajul
doamnei și domnului colonel Roboteanu. Această ab-
327
ținere in ultimul moment a provocat vii comentarii,
asupra cărora vom reveni, daca va fi cazul*
în aceeași z?, m organul local Fulgerul* condus de
d. Ticu Griimberg, a apărut următorul anunț :
INTERVIEW EXPRESS CU MISS SCOVARZÂ
„învingătoarea concursului de frumusețe, răpitoa-
rea domnișoară Margareta Căuș, proclamata, cu media
9,50, Miss Scovarză* a binevoit să ne acorde o scurtă
întrevedere. în care am cerut citeva cuvinte pentru ci-
titorii noștri.
Cu grația care o caracterizează, domnișoara Mar-
gareta Căuș s-a pus la dispoziția ziarului Fulgerul.
— Sînteți fericită, domnișoară^ de rezultatul con-
cursului ?
— Da, domnule i
— V-ați gîndit că această alegere ar putea schimba
ceva din viața dumneavoastră ?
— Nu? domnule :
— Credeți că aceste concursuri de frumusețe vor
învia vechiul cult, antic, al frumosului ?
•— Da, domnule ?
— Ați candidat din proprie inițiativă ?
— Nu, domnule !
— Concetățenii dumneavoastră speră că in feri-
citul caz,, aproape sigur, dud veți fi proclamată Miss
România^ veți servi prin toate mijloacele interesele ju-
dețului și ale orașului nostru.,. Le pot da asigurarea că
dorința lor va fi îndeplinită ?
— Da, domnule !
— Mai aveți ceva de comunicat ? Impresii ? Pro-
iecte ?
— Nu, domnule !
Toate acestea, însă, redate în searbădul nostru
scris, nu pot exprima nimic din fermecătoarea grație și
din surîsul irezistibil, cu care Miss Scovarza a însoțit
fiecare răspuns, atît de spiritual.
328
Cititori, puteți fi fără grijă ! Destinele județului și
orașului Scovarză sînt încredințate celor mai gingașe^
dar sigure mîini !“
în același ziar, la rubrica „Informații" :
CRIZA IA PROPORȚII ALARMANTE
„E întristător că unii capitaliști și instituțiile fi-
nanciare, în loc să amelioreze consecințele crizei, se
grăbesc să sugrume cetățenii cu mîini lacome de cămă-
tari. Astfel, lista polițelor protestate în orașul nostru,
e din ce în ce mai lungă și mai îngrijorătoare. Nimeni
nu e scutit! Elementele cele mai muncitoare, care fac
onoarea județului și orașului, sînt nevoite să urce calva-
rul, alături te toate celelalte victime. Printre polițele
trimise la protest ieri și alaltăieri, s-au remarcat, spre
consternarea generală, și trei polițe semnate de distin-
sul nostru concetățean și prieten, avocatul Ar. Gr. de :
7 000, 9 000 și 10 875 lei. Să nu fie oare o simplă și odi-
oasă răzbunare, domnule Aron Calmanovici, fiindcă, în
imparțialtatea sa, Ar. Gr. nu și-a călcat conștiința și
a votat la concursul de frumusețe pe domnișoara Mar-
gareta Căuș, adevărată și incontestabilă frumusețe cla-
sică, iar nu pe domnișoara Anuța, care poartă la gÎL
ca podoabă naturală, cicatricele abceselor scrofuloase ?
— Aud r(
Ziarul local și advers Tunetul. redactat de amicii
politici ai domnului Tachc Popescu, părintele domni-
șoarei Cccil Popescu, respinsa de la concurs fiindcă a
căpătat medie inferioară, tipărește în aceeași zi urmă-
torul scurt, dar bine simțit articol :
JUDEȚUL PIERE SI DOMNUL PREFECT SE PA-
SIONEAZĂ PENTRU FRUMOS !!!
„De cînd cu dandanaua concursurilor ele frumusețe,
aceste clandestine importuri dc reclamă americană, unii
oameni ai guvernului se vede ca și-au pierdut capul
329
la bătrînețc, dacă l-au avut vreodată la tinerețe, căcî,
în loc să se gîndească cu durere la nevoile populației,
care piere de lipsuri și alte poveri ale fiscului, precum
că n-arc șosele, iar podul de peste gîrlă stă nereparat
dc doi ani și nici măcar canal nu sc află în orașul nos-
tru, ca să nu mai vorbim că degeaba vorbim pentru
surzi, de halul de murdărie care nc-a făcut ca pe niște
oameni dintr-un oraș balcanic și chiar mai rău, domnul
prefect habar n-are de aceste suferințe, și el prezidează
concursuri de frumusețe ca și cum județului Scovarză
numai o Miss Scovarză îi trebuie, că de celelalte are
prea destule.
Rușine !
Rușine unui guvern care își bate joc de suferin-
țele noastre !
Rușine unui prefect care patronează asemenea ca-
raghioslîcuri !
Rușine unui fiu bastard al județului care își uita
datoria morală către leagănul său natal.
Rușine pentru trădătorii intereselor locale !
Să vă vedem la alegerile comunale, domnilor ad-
miratori ai frumosului, care mai bine ați face orașului
o baie, că n-arc omul unde sc scălda, și nu să-i ardă
de concurs de frumusețe, vorba ceea : chelului tichie de
mărgăritar îi trebuie !u
După trei zile, ziarul naționalist Plaeșul, cu apa-
riție intermitentă și considerat al partidului din care
face parte avocatul Armând Grindey, publică acest în-
focat :
APEL !
„Români !
Români, a bătut ceasul desmcticirii ! Țara întreagă
geme sub genunchiul străinilor, dar, mai mult decît țara,
orașul și județul Scovarză. Trecutul glorios și viteaz
al acestui ținut pe care La iubit Ștefan cel Marc și Petru
330
Rareș, unde voievozii au ctitorit mînăstiri și au dat bă-
tălii înscrise cu litere dc aur și de sînge în istoria pa-
triei ; trecutul acesta se află astăzi pîngărit de mîinile
celor care trimit, fără nici o selecție și nici o umaniatc,
polițele la protest.
Români ! După ce nc-au vîndut casele și pămîn-
tul strămoșesc, după cc-au pus stăpînire pe averea na-
țională, acești oaspeți nepoftiți, în lăcomia lor susținută
de lojile francmasonice, adică tot internaționale, vor
să ne stoarcă prin odioasă camătă ! Intelectualii, liberii
profesioniști, floarea cugetării românești, cu toții își plă-
tesc tributul amar.
Există în acest oraș un cămătar cu figura lui lago
și cu lăcomia lui Shylock. îl cunoașteți ! Ați suferit pe
urmele lui !
El a inaugurat un nou mijloc pentru a distruge
elementul românesc. împrumută cu sila și cu perfidie
bani intelectualilor, crczînd că așa îi va corupe și îi va
desprinde de cauza românească, robindu-i mîrșavclor
sale interese. Pe urmă, pîndește ceasul propice și le
protestează polițele.
Nu vom reacționa odată ?
lineret, tu, nădejdea zilei de mîinc, mai poți în-
gădui această nouă mișelie ?
Unde c sufletul vostru ? Unde sînt ceasurile dc
nobilă revoltă, cînd românul știa, mîndru, să fie liber
în țara lui ?
A sosit ceasul dezmeticirii. Dezmcticeștc-tc, ro-
mâne ! ! U
în Curierul umanitarist cu data du 10 februarie,
găsim această alarmantă întrebare :
BARBARIILE AU REÎNCEPUT ?
„Din tg. Scovarză, ni sc comunică :
Alaltăieri, un grup de tineri au oprit la grădina
publică pe d-ra Anuța Calmanovici, care se plimba cu
331
prietena sa, d-ra Rozica Funkelstein, în modul cel
mai pașnic, și, fără nici un motiv, le-au apostrofat pe
ambele cu vorbe injurioase. La intervenția domnului
Aron Calmanovici, tinerii au răspuns cu înjurături, tre-
cînd chiar la fapte, dintre care relevăm loviturile cu un
obiect contondent. Domnul Aron Calmanovici și dom-
nișoarele Anuța Calmanovici și Rozica Funkelstein s-au
refugiat, retrăgîndu-se în automobilul Băncii Aron
Calmanovici et fiul, care se afla la poarta grădinii pu-
blice. în acel moment, tinerii au pornit pe Strada Mare,
cîntînd Deșteaptă-te, române ! și amenințînd populația,
care, înspăimîntată, a tras obloanele prăvăliilor.
Aceasta se întîmplă cînd, la Liga Națiunilor, re-
prezentanții țării vorbesc ipocrit despre egalitatea de
tratament a tuturor cetățenilor din România ! Domnul
Samuel Kohen, președintele societății sportive «Macaby»,
și domnul Agop Agopian, președintele Uniunii liberilor
cetățeni, secția Scovarză, au protestat telegrafic la Mi-
nisterul de Interne, la Președintele de Consiliu și la
M.-S. Regele.
Protestul a rămas, firește, fără răspuns.
Ce face prefectul local ? Ce face guvernul 'Lc
Pe alt front, luăm nota de aceste informații apă-
rute în ziarul Globul, din capitală, care editează în
același timp revista Colorația ilustrata, publicația concu-
rentă Ilustrației colorate.
O PARODIE DE CONCURS
„Tg. Scovarză. Săptămâna trecută a avut loc în
orașul nostru așa-zisul concurs de frumusețe, organi-
zat de ridicola foiță clandestină Ilustrația colorata. Con-
cursul a sfîrșit într-un jalnic fiasco. Populația s-a ab-
ținut. Cu mare greu organizatorii au putut pune mîna
pe două-trei concurente, dintre care au ales o Miss
Scovarză, de caraghioasă înfățișare și de trist trecut.
Asemenea manifestațiuni compromit noțiunea de frumos
332
șl .nobila luptă pe care o duce numai Colorația ilustrata,
singura autorizau să aleagă cea mai frumoasă fată din
România/'
Cunctator
Iar în aha parte, in corpul aceluiași ziar, citim,
subudui
UN INCIDENT REGRETABIL
sau
CE SF ÎNTÎMPLĂ CÎND ÎTI BAȚI TOC DE
CONCURSURILE DE FRUMUSEȚE
„Dim tîrgul Scovarză ni se comunică, pe cale par-
ticulară, că un regretabil incident, urmat de o violentă
altercație, a avut loc între domnul colonel Ilarie Ro-
boteam.), comandantul regimentului de artilerie din
această garnizoana, și domnul avocat Armând Grindey,
Domnul, doamna și domnișoara colonel Roboteanu
aflmdu-.se Ia Cofetăria modernă, s-a prezentat la masa
lor domnul avocat Armând Grindey, intrebmd pe doamna
dacă mal este supărată. întrebarea era în legătură cu
atitudinea, puțin cavalerească, pe care numitul avocat
a avut-o Ia parodia de concurs organizată de spanacul
ilustrat Ilustrația colorata.
Doanma colonel a răspuns Ia întrebare ::
— Nu răspund mojicilor !
Avocatul, uitînd că vorbește cu o femeie, s-a ex-
primat necuviincios :
— Aveți noroc., doamnă, că sînteți femeie și că
sîntep soția amicului meu, Ilarie.,, AltfeL.
— Altfel ce ? a replicat, cu drept cuvînt, doamna
ccdcnc! Roboteanu.
Pe urmă, s-a întors către soțul său și a întrebat:
— Cum tolerezi, memeher ami, să fiu insultată în
public, m fața ta ? Ești de gelatină r
333
Domnul colonel Roboteanu s-a ridicat dc pe scaun
și a spus, cu drept cuvînt :
— Nu permit măgării față de soția mea «in-
dividule» !
A urmat o discuție violentă, cu schimb de cuvinte
grave, ambii ridicind mina, de la care altercație, puțind
să aibă urmări grave, au lost împiedicați numai prin
intervenția persoanelor prezente.
lată unde duce parodia de concursuri dc frumu-
sețe compromise de publicații lipsite dc seriozitate !
Incidentul nu s-a isprăvit aci. După cît sc pare,
avocatul Armând Grindey, considerîndu-sc insultat, e
ferm decis să trimită martori domnului colonel Ro-
boteanu.
Pentru o caricatură de Miss, cu un trecut din cele
mai detestabile, cetățenii pașnici și foștii prieteni ajung
la conflicte grave, care pun în joc onoarea numelui și
chiar viața. ,
Domnii dc la Ilustrația colorata și patronii lop de
la Jurnalul pot să jubileze ! Dacă acesta le-a fost scopul,
l-au atins U
în ziarul local Tunetul remarcăm această laconică
informație :
NEREGULELE
DE LA REGIMENTUL DE ARTILERIE
„Sesizat de un denunț anonim, domnul colonel 11a-
ric Roboteanu a făcut o inspecție neopinată cîtorva
servicii încredințate gradelor inferioare. Ca prim re-
zultat al acestei cercetări, plutonierul reangajat Lache
Căuș, fiind găsit în oarecare neregulă, a fost mutat
disciplinar la Bazargic. Ancheta continuă. Vom reveni/1
A doua zi, Fulgerul publică următoarea scurtă po-
vestire fantastică :
334
CÎND CÎNTA GĂINA !
(Legendă nipona)
„Există și in Japonia concursuri dc frumusețe. în-
tr-adevăr, în țara lui Soarc-Răsare, asemenea concursuri
durează dc veacuri. Datorită acestui fapt, tot de veacuri
durează și numeroase legende în legătura cu peripe-
țiile tragi-comicc desfășurate în timpul și după alegerea
din fiecare an.
Vom povesti numai una din aceste legende, tradusă
după cartea lui Somacky Yasoumaro Kodo, celebrul
scriitor nipon din veacul al XlII-lea.
Cică, la un asemenea concurs s-a înfățișat și fiica
marelui samurai Ro-Botay-Nu, tînăra Ey-Lys.
Samuraiul era însă convins că în anul acela cu-
nuna sc cuvine frumoasei Mar-garey-to. Așa spunea
singur tuturor prietenilor și adăugă că nu și-ar fi lăsat
fiica să se prezinte la o cădere sigură dacă soția sa,
Kle-O, nu i-ar fi făcut zile fripte. De fapt, Samuraiul
era un războinic foarte dc treabă și cu simțul fru-
mosului.
însă părerea sa era una cînd se afla singur, și alta,
cînd i-o dicta apriga Kle-O.
Veni ziua cea mare.
Juriul dc pictori, filozofi și poeți, toți înțelepții și
artiștii din țara lui Soarc-Răsare, proclamă aleasa pe
frumoasa Mar-Garey-To, cum era drept.
Samuraiul, în loc să se bucure că a triumfat
frumosul, nu mai poate judeca cu ochii și cu gîndul
său propriu. Se potrivește tuturor basmelor născocite
de soția sa Kle-O și începe o aprigă prigoană împo-
triva artiștilor și înțelepților care au pus frumosul mai
presus de legăturile prietenești. Sc ceartă cu prietenii
vechi, cu bunul său amic, Ary-Mando Gryn-De-Y, se
face dc rîs provocînd conflicte de care, în conștiința sa.
335
desigur se simțea rușinat; mai mult, focă, începe să
persecute din senin ostași vitep, ^ca bunul La-Ky
Ga-U-Cho, care nu avea alta vuia decît că era tratele
frumoasei Mar-Garey-To Kn-U-Cho, splendida oiru>
toare de la întrecerea frumuseților nipone.
Bietul samurai Ro-Botay-Nu ! A ramas singur, fără
prieteni, și toți concetățenii îl rîdcau, fiindcă în casa
lui, de vrednic ostaș, Gira acum găina bătrină, Kle-O 1"
Mitzu-Ko.
Iar ziarul GlobnL de la corespondentul său parti-
cular :
O LECȚIE BINE'MERITATA
„Tg. Scovarză. Ieri seara, m antractul spectacolului
de cinematograf din sala Unirea, undo rula filmul sonor
Floarea din Cuba, a avut loc o scurtă și binevenită ră-
fuiala, care a produs via satisfacție a întregului public
din orașul nostru.
Domnii locotenenți Butza și Euleterescu din regi-
mentul de artilerie, scandalizați de atitudinea obraznică
și de știrile calomnioase la adresa armatei și a gradelor
superioare răspîndife de un oarecare Țicu Griimberg,
zis Florin, cunoscut reporteraș, certat cu gramatica,
si reprezentant al pamfletului Jurnalul, precum și al
fițuicii Ilustrația colorata, l-au oprit pe sala și i-au cerut
socoteală. Individul Țicu Grumberg, în loc să arate că-
ință pentru faptele sale și să retracteze, a răspuns im-
pertinent, continuînd să insulte armata, dinastia și co-
roana. Domnii ofițeri, indignați, i-au aplicat o foarte
meritată corecțiune, sub formă de palme sonore, care
s-au auzit în toată sala, incit filmul Floarea din Cuba
a pierdut interesul pentru toți spectatorii, amatori de
filme sonore, cmtate și vorbite 100/100.
Pentru asemenea creaturi, e un avertisment. Amin-
tim că individul pălmuit a fost unul din organizatorii
336
concursului de frumusețe patronat de Ilustrația colorata,
care a aruncat ridicolul și rușinea asupra orașului nos-
tru/'
Coresp,
Ziarul Fulgerul publică :
UN DUEL ÎN LUMEA MARE
„Astăzi dimineață, în locul retras, numit Cîmpul
lui Neacșu din dosul fabricii de cărămizi, a avut loc duelul
dintre domnul colonel llarie Roboteanu și domnul avo-
cat Armând Grindey, în urma unor regretabile și re-
petate neînțelegeri amicale, care au degenerat în ofense,
atingînd reciproc onoarea individuală și familiară.
Ambii adversari s-au întîlnit la orele șapte a.m.,
asistați de martorii respectivi. S-au schimbat trei focuri
de pistol, fără rezultat, cum cititorii noștri vor vedea
din altă parte a ziarului, unde publicăm procesul-verbal.
Adversarii nu s-au împăcat pe teren, domnul colo-
nel Roboteanu refuzînd să întindă mîna fostului său
prieten domnul avocat Armând Grindey.
Cauza ?
Cherchez la femme !“
în altă parte, în același ziar ;
CONFLICT MILITARO-CI VIL
„Sîntem un ziar care respectăm armata și salutăm
drapelul țării, cu emoție și cu onor ! Coloanele noastre
au fost totdeauna deschise marilor probleme militare.
Cititorii își amintesc poate cît de energic și de docu-
mentat am susținut cauza readucerii Regimentului de
Vînători de Munte, cînd interese meschine de partid
ni l-au răpit, să-l dea județului vecin, care numai ju-
337
22
deț de munte nu e, ci de șes, ca în palmă ! Dar iată-ne
siliți, fără voia noastră, împinși de împrejurări. con-
strînși de faptele necugetate, iată-ne siliți să ridicăm
glas de protestare împotriva teroarei dezlănțuite.
Acum cîtcva zile, un domn comandant de regi-
ment din garnizoana noastră a insultat fără motiv pe
un distins fruntaș intelectual, care nu purta altă vină
dccît că era un civil, și nu altceva. Deznodămîntul a
avut loc pe teren.
Iar aseară, directorul nostru, domnul T. Gr.-Flo-
rin, publicistul care a apărat cu atîta curaj și cu dez-
interes general nevoile orașului și ale județului Sco-
varză, atît în gazeta noastră, cît și în marile cotidiane
din capitală, acest pașnic intelectual a fost insultat și
lovit în sala cinematografului Unirea, de către doi
domni ofițeri.
Dezbinarea între elementul civil și cel militar e
cu atît mai gravă cu cît survine în momentul cînd țara
e înconjurată de dușmani la granițele amenințate. O
înțelegem această gravitate și o regretăm.
însă nu înțelegem să trăim sub amenințarea cî-
torva oameni care compromit uniforma.
Ne-am făcut datoria să protestăm pe această calc,
înainte de a aduce chestiunea în Parlament, prin re-
prezentanții firești ai nației.
Domnilor scandalagii, mai încet
Cerber
în Monitorul dezbaterilor parlamentare, din darea
de seama a ședinței din 14 februarie, Camera de-
putaților :
^Do^nnul deputat H. Lăzărică. — Am cerut cuvîntul
pentru a întreba pe domnul președinte de Consiliu, pe
domnul ministru de Interne și pe domnul ministru de
338
Război, clacă au luat cunoștință despre tulburările sîn-
geroase din tîrgul Scovarză. Chestiunea mi se pare
cu atît mai gravă, cu cît, la elementele de dezordine
de inconștientă dezbinare între pașnicii cetățeni ai ora-
șului, de astă dată s-au alăturat clementele armatei.
Un cunoscut fruntaș și filantrop local a fost insul-
tat și lovit. Fiica sa de-abia a scăpat din ghearele aten-
tatorilor, numai grație unei intervenții energice a popu-
lației prezente. După cîteva zile, un distins publicist.
Florin, care luptă de ani tocmai pentru a stabili o
apropiere comună între populația vitregită și populația,
românească, a lost insultat, lovit, maltratat de doi ofi-
țeri, după cît sc pare din ordinul superiorului. întrebăm
dacă s-au luat măsurile cuvenite și dacă s-au aplicat
sancțiuni.
Domnul ministru subsecretar de stat al Inter-
nelor, — Răspund onor, deputat, în numele colegilor
interpelați dc pc banca ministerială, că în urma unei
anchete ordonate imediat ce-am fost sesizați, am luat
cunoștință din raportul inspectorului general administra-
tiv, că aceste conflicte au avut un caracter strict parti-
cular. Nu e vorba de mișcări antiumanitariste, pe care
guvernul a știut să le reprime cu toată energia ! Nu e
vorba dc conflict între clementul civil și cel militar al
populației, cum ziarele, prințr-un condamnabil exces de
zel, s-au grăbit să afirme, alarmînd fără motiv popu-
lația ! Totul s-a redus la mici neînțelegeri de caracter
local între persoane particulare, de la individ la individ..
Onor, deputat exagerează și repet că mă văd silit să-l
readuc la realitate. Totuși, rog pe onor, deputat să cu-
noască că am dat ordinele cele mai severe, ca vinovății
să primească o asprii sancțiune, dacă există vinovați, și
ordinea să fie restabilită, dacă a fost cumva, vreodată,,
turburată?"
în ziarul Fulgerul, scurt apel cu litere compacte,
în fruntea primei coloane :
339
22*
CETITORI, CETITOARE !
„Duminecă, Miss Scovarză pleacă sa înfrunte ma-
rele concurs general pe toată țara, organizat la Bucu-
rești de marea revistă Ilustrația colorata.
Aleasa noastră și gloria orașului nostru pleacă cu
expresul de 12,55, însoțită de logodnicul său, pe soco-
teala marii reviste Ilustrația colorata. Ea va înfățișa
splendorile frumuseții feminine din ținutul nostru, la
grandioasa manifestație estetică din capitală, care va
proclama Miss România,
Datoria noastră, a tuturor, e să uităm urile și
dușmăniile meschine și, într-un nobil avînt, cu sublim
patriotism local, să o conducem în corpore la gară.
Domnișoara Margareta Căuș, fiica aleasă între ale-
sele orașului nostru, nu pleacă numai ca simplă particu-
lară pentru a participa la un simplu concurs de frumu-
sețe. Ea pleacă să reprezinte și să apere destinul
județului și orașului Scovarză.
Așa cum odinioară Jeana d’Arc, fecioara din Or-
leans, a părăsit modestul său sat natal Domremy, pen-
tru a salva Franța și a se jertfi la nevoie pe rug, tot
astfel Margareta noastră merge să ne apere moșia și
nevoile și neamul !
Izbînda ci va fi izbînda noastră !
Nu uitați, așadar, la 12,55 !
Să fim cu toții în corpore și toți să o însoțim
cu brațele încărcate de flori.
Cît mai multe flori D
Fulgerul
CAPITOLUL VII
Primii pași spre glorie
în roată frenezia care cuprinsese orașul Scovarză,
singură Margareta Căuș își păstra admirabilul său calm.
Se înfățișase la concursul de frumusețe, fiindcă
așa îi ceruse domnul lorgu Căuș și Olimpiodor Spancioc.
Primise laurii victoriei și titlul de Miss Scovarză
cu o olimpică indiferență, care fu atribuită unei lăuda-
bile modestii. Cu resemnare se lăsase fotografiată,
aclamată, ovaționată, sărbătorită, arătînd concetățenilor
același surîs pietrificat și aceeași sublimă privire care îne-
case în ochii săi albaștri tot neantul.
— Zîmbiți, domnișoară !... îi ceruse fotograful
Ruleta.
Ea zîmbise.
— Răspunde! Salută ! Fă bezele !,.. îi șoptise Olim-
piodor Spancioc, cînd mulțimea a întîmpinat-o cu
aplauze la ieșirea de la prefectură în ziua alegerii.
Ea răspunse la saluturi. Făcu bezele ! Surise divin !
Acest surîs se imprimă definitiv pe buzele sale și
nu o mai părăsi nici prin somn. înțelese că e un surîs
profesional și indispensabil noului titlu. îl adoptă, cu
341
docilitatea temperamentului său egal și lipsit de in-
stinctul contradicției.
Dirigintele Oficiului P.T.T. Scovarză îi acordă din
oficiu un concediu de o lună. Tot din oficiu, obținu
concediu de 15 zile și Olimpiodor Spancioc, în cali-
tatea sa de logodnic.
Nunta fu amînată.
N-ar fi permis-o clauzele concursului general. De-
venita doamna Olimpiodor Spancioc și-ar fi pierdut
titlul de Miss. Logodnicul își sacrifică impaciența.
Margareta Căuș n-avea ce sacrii ica. Pentru dînsa
era totuna dacă rămînea Miss sau va deveni Lacly.
Olimpiodor Spancioc cumpără un album cu titlul
imprimat în litere de aur pe scoarța de piele : „Poezii*.
Iar pe paginile albastre, mauz:c, roz, galbene și verzi,
transcrise patru duzini de poeme închinate frumuseții
și compuse în nopțile sale de insomnie și de înfrigurare.
Suspendă cheltuielile viitoarei instalații și băgă
tot capitalul de economii în haine și Ion juri pentru el,
precum și în toalete și trusou pentru logodnică. Spi-
rit prevăzător și practic, își făcuse socoteala negru pe
alb, ca e un capital investit într-o afacere cu mari
șanse de succes și cu venituri de mic la sută. Ce spu-
nem noi ? De zece mii la sută ! în afară de premiile
La bani, automobil, cadouri și alte multe avantaje fă-
găduite de Ilustrația colorată învingătoarei de la con-
cursul general ; ceea ce îi aprinsese imaginația mai în-
flăcărat era perspectiva călătoriei dc-a lungul Europei
și poate chiar peste Ocean.
Călătoria !
— Să vezi țări depărtate, păduri tropicale, unde
spinzură șerpi de 4-5 metri și uneori de 8 și 9 ! Să
auzi papagali strigîndu-se pe nume din curmali ! Să
navighezi nopți cu lună pe ocean ! Să alergi cu expresul
care nu se ^oprește în gările fără importanță ! Ah ! Mar-
garete, acesta a fost visul meu. Doi ani, cit am stat pe
Bărăgan, numai la aceasta mă gîndcam. (Recitind) :
342
Expresul aleargă, expresul se duce,
Iar zilele trec an după an,
Numai eu singur rămin tot aice,
în gara cea mică din cel Bărăgan !
Tu nu poți înțelege ce fericit ma simt, ca vîsm
meu nebun se realizează prin tine ! Nu ai nerăbdare ?
Nu cunoști această tortură care îmi arde noaptea pernei
sub cap ?
— Nu ! răspundea cu simplitate Margareta.
— Te invidiez ! Natura a lost în toate generoasă
cu tine, unica mea, dulcea mea Marga !
Margareta Căuș își trăgea Ia mașină cămășile ce
mătase cristalină sau făcea găurele cu acuL
Toată casa se alia mobilizată, pe picior de
război. Mița și Artemiza renunțaseră la invidioasele lor
priviri cu care învăluiseră la început idila dintre Mar-
gareta și Olimpiodor. Ceva din faima Miss Scoverzei
se răsfrîngca și asupra lor. Dar de aceea își concentrau1
toate silințele, cu generozitate neprecupețită, ca Mar-
gareta să plece la București în condițiile cele mai pri-
elnice marii bătălii.
Domnul lorgu Căuș nu mai dădea pe acasă pină
la miezul nopții. Adoptase ca ținută de fiecare zi re-
dingota, cu butoniera însîngerată de insignele decora-
ției. Se plimba pe stradă așteptind saluturi și acordîncî
convorbiri.
La „Cîrlanul de aur“ sau la Țudic, discuta cu
aprindere în mijlocul vechilor săi tovarăși toate ches-
tiunile grave în legătură cu superioritatea frumuseții
față de progres. Apendicele său olfactiv se gogoșase
complet și căpătase o culoare vineție. înainte semăna,
cu un gogoșar sau cu o pătlăgea roșie : acum înehna
către pătlăgeaua vînătă (Solanum ovigerum. Aubergine.
Picoplantze).
în vreme ce Olimpiodor Spancioc se jigărise, slă-
bise de nesomn și de impaciență, îneît scotea din gule-
rul rămas larg un gît cu mărul lui Adam enorm și agi-
343
Ut de un permanent tremurici, domnul lorgu Găuș
prospicia de triumf și cu burta sa de om sărac, dilatată
cu zgîrccnie numai sub cingătoare, întindea nasturii
redingotei să plesnească din ațele în fiecare dimineața
controlate și întărite de coana Aglăița.
Pc Strada Mare, trecea de patru-cinci ori pe zi,
pe dinaintea vitrinei de la Atelierul Foto-Ruleta, unde
sc aflau expuse, spre văzul tuturor, fotografiile Marga-
retei, în față și în profil, precum și în grup, înconju-
rată de juriul Ilustrației colorate, în una ; iar în alta,
pe balconul prefecturii, răspunzînd cu o bezea gra-
țioasă oceanului dc capete care ovaționa frenetic la
picioarele sale»
Ceru și el concediu, iar concediul îi fu acordat
imediat.
Dc o situație privilegiată se bucurau acum și ul-
timii Gătiși în ordine cronologică, frații mai mici ai
Margaretei, osîndiți încă la rigorile captivității școlare.
Cînd nu știau lecția, colegii, din spirit de largă
solidaritate, apelau la grația profesorului:
— Scutiți-1 astăzi, domnule profesor. E frate cu
Miss Scovarză
Profesorul rostea o scurtă morală, amintind lui
Traian, Decebal, Asdrubal și Hercule Căuș că tocmai
din această pricină, avînd onoarea să poarte același nume
cu Miss Scovarză, aveau datoria să-l păstreze cu dem-
nitate și să-i adauge la glorioasa lui strălucire. .
Cu aceeași mărinimie a fost iertat și tînărul Her-
cule, în ziua cînd a spart capul colegului său, Turică
Popescu, fiul cunoscutului fruntaș al opoziției Tache
Popescu și fratele domnișoarei Sesil Popescu, respinsă
la concursul de frumusețe fiindcă nu întrunise media
de promovare.
Conflictul a pornit de la traficul de bile, penițe,
nasturi și poze, în care Hercule Căuș se afla foarte
versat.
Turică Popescu pretindea că a fost înșelat în mo-
dul cel mai ordinar și, în orbirea indignării, proferă
344
oarecare cuvinte injurioase la ascendența feminină a
lui Hercule și chiar la ramurile colaterale, de sexul
femei. Cu agerul său spirit, Hercule Căuș înțelese că
toată chestia cu nasturii și bilele a fost numai un
pretext inventat. Adevăratul mobil era numai și nu-
mai invidia.
De aceea rosti :
— Ți-e ciudă că soră-ta a mîncat rahatul la con-
cursul de frumusețe !
— Șî ce marc scofala e daca sor-ta a fost aleasă
Miss Scovarza? replică prompt Turica Popcscu.
Hercule Căuș nu era o fire să tolereze asemenea
insulte directe, care atingeau prestigiul intelectual al
familiei. Cu o violență care îl caracterizează, se repezi
la colegul său, îi puse piedică, iar fatalitatea făcu ca
victima să aleagă cu fruntea, în cădere, exact locul ccl
mai puțin prielnic : treptele de piatră.
Ancheta a stabilit că vina se diviza în parte egală,
repartizîndu-se 1/2 și 1/2 asupra ambilor combatanți.
Dar după o tradiție respectată de toate regulamentele
școlare și după obiceiurile transmise pe cale orală, vi-
novat sau nevinovat, pedeapsa cea grea trebuia să cada
asupra agresorului, care a scăpat intact, deoarece celă-
lalt fusese pedepsit pe loc prin voința justiției ima-
nente. Ei bine, întîia oară această tradiție a suferit o
ÎpAcălcare evidentă și expresă ! Hercule Căuș a scăpat
numai cu o aspră admonestare și cu sfatul moral să
nu ofenseze niciodată tragedia învinșilor, cum într-o
condamnabilă vanitate s-a coborît pînă la a lua în de-
rîdere înfrîngerea, de altfel onorabilă, a domnișoarei
Sesil Popescu, sora camaradului său Turică.
în acel timp a apărut numărul din Ilustrația co-
lorata, cu fotografia Margaretei Găuș Miss Scovarză
și cu fotografia juriului din sala Consiliului județean.
Armând Grindey a cumpărat cîteva exemplare
pentru colecția proprie, unele; iar altele, pentru a le
trimite cu poșta și cu semne de exclamație trase cu
345
creion roșu, pe adresa doamnei Cleo colonel Roboteanu,
domnișoarei Elis Roboteanu și domnului Aron Calma-
novici. Era o răzbunare înveninată cu fiere !
O duzină de exemplare a cumpărat și d. lorgu
Căuș, parte pentru a le împărți gratuit colegilor de
grefă, parte amicilor de la „Cîrlanul de aur" și dc la
Țudic. Un număr păstra întotdeauna în buzunarul re-
dingotei, scoțîndu-1 și despăturindu-1 sub ochii con-
cetățenilor întîlniți pe stradă și care poate ignorau acest
eveniment. Altă duzină cumpără Olimpiodor Spancioc,
destinînd cîteva exemplare șefului de stație, subșefului,
casierului de la bilete și șefului-magazioner. în aceeași
scară scrise în albumul „Poezii" o duioasă romanță
în vers liber și decadent: Romanță recelor fotografii!
Acum nu-i mai făceau nici o impresie manifesta-
țiile concetățenilor. Cînd seara, la cinematograf, intrînd
la braț cu Margareta, se întîmpla să fie întîmpinat cu
aplauze, saluta cu degetele duse la cozorocul de lac al
șepcii, neglijent, așa cum saluta trenurile mixte și per-
sonale, nu cu importanța acordată unui accelerat sau
rapid. Gloria locală începea să-l blazeze. Voia altceva !
Margareta Căuș nu voia nimic.
în ziua plecării, orașul Scovarză a dovedit că mai
e capabil de entuziasm și de gesturi spontane.
Apelul Fulgerului a avut efect.
Publicul s-a prezentat în număr impunător, la gara
decorată cu brazi și ghirlande tricolore — delicat oma-
giu adus de camarazii ceferiști colegului lor Olimpio-
dor Spancioc.
Familia Căuș a fost transportată cu automobilul
prefecturii și al primăriei, în două echipe.
D. Sache Blîndu a oferit un buchet de flori și a
rostit o scurtă dar bine simțită alocuțiune. Corul liceu-
lui de băieți și al liceului de fete au intonat alternativ,
pe patru voci: Mulți ani trăiască! Hai, lelițo-n deal
la vie ! Plc-Pîc-Pic ! Du-te și te luptă* pentru țară mori,.,
Madam Aglaia Găuș a izbucnit în lacrimi , și a ac-
ceptat batista oferită galant de domnul Sache Blîndu
346
din buzunarul de la piept. Toți membrii familiei se
aflau în haine de sărbătoare : Mitza, Artemiza, Iraian
Decebal, Asdrubal și Hcrculc.
Numai Lache Căuș, plutonier-major reangajat, is-
pășea departe de orașul său natal și de sinul familiei,
tocmai în pustietățile bătute de vînturi ale Cadrilate-
rului, vina de a fi asmuțit asupra sa mînia și invidia
doamnei Clco colonel Roboteanu.
D. lorgu Căuș nu-1 uită însă.
Repetă Margaretei :
— Văcuță ! Cum ajungi la București, te urci în
automobil și te vei duce direct la Ministerul de Război.
Ceri audiență. Arc să te primească imediat, cînd te vei
prezenta cu titlurile talc !... Și-i expui ministrului toată
chestia, cerînd să dea ordinul telegrafic ! Și tot telegrafic
să mă anunți de rezultat.
Expresul sosi gîfîind. Se oprea numai două minute.
Hamalii alergară după vagon cu valizele. Margareta
și Olimpiodor după ei. Familia și întreg publicul după
dînșii, căci dintr-o regretabilă ncîndemînare a meca-
nicului, locomotiva depășise locul fix de oprire la pe-
ron și înaintase în dreptul gheretei cu inscripția : OO ;
Bărbați. Femei.
Ușile se trîntiră. Olimpiodor susținu de subțiori
pe Margareta, pînă ce Miss Scovarză își putu face vînt
pe treapta prea înaltă. Corul izbucni tumultuos: Pe-al
nostru steag e scris Unire !
Călătorii scoaseră capetele la ferestre intrigați.
— Cec? Iar manifestații antirevizioniste ?
— Pleacă vreun ministru ?
— Nu s-au terminat alegerile, mon cher ?
Un indigen binevoitor informă din treacăt!
— Nimic din toate acestea ! Manifestație pentru
Miss Scovarză !
Cu un fluier lung plecă locomotiva.
Batistele fluturară în vînt.
Corul schimbă aria inițială în cunoscuta romanță
potrivită momentului :
347
Martir, c'est mourirun peu !“
Doamna Aglăița Căuș căzu în brațele soțului, cu
fruntea lipită de pieptul său, sub panglica roșie de la
butonieră.
O ultimă fluturare. Adio !
Expresul se avîntă după ultimul macaz, spre de-
părtările vaste, spre necunoscut, spre glorie...
Olimpiodor Spancioc, la fereastră, privind acope-
rișurile mizere sub zăpada murdară, recită inspirat o
variantă la inspirata sa poezie :
Expresul aleargă, expresul mă duce.
Pe cimpuri de iarnă, spre cel București !
Nu mai stan singur, plecat-am de-aicc.
Adio Scovarza ! Rămii unde ești !
CAPITOLUL VIH
Serai Palace
Expresul recoltă pe drum alte Miss din fiecare
gară capitală de județ : Roman, Bacău, Focșani, Rîmnic.
Unele însoțite dc mame, altele de bunice ; unele
acompaniate de concetățeni cu entuziasm, altele stre-
curîndu-se de pe peron într-un anonimat și o indife-
rență care provocau o duioasă compătimire. După această
variație a temperaturii sub zero sau deasupra lui zero,
a entuziasmului popular și local, se putea deduce ușor
în ce oraș domnul Filip Filipovici, directorul Ilustrației
colorate, a fost servit de un colaborator vrednic, inge-
nios și activ, și unde a avut o mînă nefericită, alegîn-
du-și un reprezentant care n-a fost în stare să înflă-
căreze norodul pentru reînviatul cult al frumosului.
Era evident că Țicu Grumberg-Florin îi întrccuse
pe toți, căci nicăieri călătorii din expres n-au con-
statat o mai frenetică și grandioasă manifestație ca pe
peronul gării Scovarză. Și era tot atît de evident că
Miss Scovarză întrecea în splendoare toate celelalte
Miss culese din goană, de expres, în vertiginoasa sa
grabă să le predea pe toate proaspete și imaculate în
Gara de Nord,
349
în ziua și în noaptea aceea, toate trenurile țarii
săgetară concentric și ccntripcd spre capitală, purtînd
aceleași fragile și neprețuite odoare ale feciorelnicelor
frumuseți naționale.
Era, cum declarase domnul Filip Filipovici, o ade-
vărată mobilizare generală a frumosului. La apelul său
de la toate fruntariile, toate Miss județele răspunseră
zburînd intr-un epic avînt, cu mame sau cu frați5 cu
bunice sau mătuși, unele cu cățel și altele cu logodnic.
Avut-au vreodată mecanicii de locomotivă, șefii
de gară, macagiii, canton iștii de la poduri — avut-au
vreodată o mai grea și mai sacră răspundere ?
Se înfioară carnea la gîndul unei catastrofe, cioc-
niri, deraieri sau atentat !
Dar totul a sfîrșit cu bine și toate frumusețile
țării au sosit intacte în Gara de Nord.
Domnul Filip Filipovici a dovedit și aci spiritul
său de organizație, prompt și într-adevăr american.
Pe peron echipe de călăuze, cu inscripția Ilustrației
colorate imprimată pe panglici albastre, cusute la mî-
neca, au întîmpinat călătoarele la descinderea din vagon,
le-au condus în grup și în ordine spre ieșire, le-au
îmbarcat în automobile rezervate, cu mame, mătuși,
bunici, logodnici și căței, și le-au transportat la hotelul
Serai Palacc, rezervat și amenajat exclusiv pentru a
□spitaliza cele o sută de Miss, cu rudele și cu logodnicii,
inclusiv cățeii și bunicile.
Antreprenorul hotelului Serai Palacc. la rîndul sau,
a știut să fie la înălțimea acestei delicate răspunderi.
Măturat, scuturat, ventilat și pavoazat, cu toate robi-
netele băilor restaurate și cu trei garoafe de trei culori
în vaza de cristal cu gît lung pe fiecare masă, în fie-
care cameră, hotelul Serai Palace nu-și luase numele în
deșert.
într-o singură zi și noapte, toate camerele sale
completate se transformară în tot atîtea crisalide din
care va zbura a treia zi, cu aripi de azur și cu grație
de libelulă, Miss România, unică între toate.
350
Masuri severe de paza împotriva incendiului au
fost luate de domnul Filip Filipovici, în foarte legitima
sa prevedere, ca nu cumva adversarii de la Colorația
ilustrata, în mișclcasca lor invidie, să nu pășească pînă
la tentativa unui atentat criminal. Un singur bidon de
benzină, ușile închise la ceasul cînd cele o sută de fru-
museți se află transportate în brațele lui Morfeu, un
chibrit și panica — atît ar fi fost destul ca o catas-
trofă fără precedent să semene-jalea, doliul și neconso-
larea în toată țara, precum și discreditul definitiv asu-
pra operei întreprinse cu scop atît de nobil și patriotic
de Ilustrația colorata.
Domnul Filip Filipovici știa de ce sînt capabili
adversarii.
Știa, fiindcă și el, în cugetul său tăinuit, își spu-
sese că în cazul cînd, prin cine știe ce absurd capriciu
al hazardului, concursurile alcătuite de revista concu-
rentă s-ar fi bucurat de un mai mare răsunet decît
cele patronate de Ilustrația colorata, un asemenea dez-*
uodămînt sinistru ar fi ajuns ca să-i extermine defi-
nitiv și să le spulbere cutezanța.
Pînă acum, totul în această luptă se afirmase de
partea sa. Publicul înghițea. Deci nu era cazul să re-
curgă la asemenea mijloace extreme și pline de risc,
Gine însă îl asigura oare că adversarii, în disperarea lor,
n-au ajuns dînșii la această soluție criminală și că nu
sînt în stare să o aplice cu lipsa lor de scrupul sce-
lerată ?
Frumusețile țării buimace de somn, deșteptate în
vîlvătaie și fum, bătînd cu pumnii în ușile închise, aler-
gînd despletite și cu sînii scăpați din capoatele sfîșiate,
înălțînd la ieșire și pe scări mormane de cadavre car-
bonizate... înfricoșător spectacol ! Fatal epilog !
Domnul Filip Filipovici își însuși înțelepciunea
populară, fruct al unei milenare experiențe, care garan-
tează că paza bună trece primejdia rea.
Astfel, cele o sută Miss fură păzite ca ochii din
cap în somptuosul lor Serai Palace.
351
Zi și noapte, robinetele gîlgîiră ; în camerele de
baie se înălțară aburi fierbinți ; întinse pe divanuri
în poziții odihnitoare, concurentele cu cataplasme de
alifii pe obraz, scăldate și masate, în dulce torpoare,
așteaptă ceasul decisiv.
Coaforii și manichiuristele alergau de la o ușă la
alta ; camerele se umplură de ambalajul mototolit al
borcanelor cu unguente și dresuri, roșuri și rimeluri,
pomezi epilatorii și ape de păr. Mirosul părului frizat
cu fier roșu și mirosul parfumurilor, al elixirurilor
pentru dinți, piele, sudoare și păr, se amestecau în
văzduhul încropit de calorifer, pluteau în fiecare ca-
meră, se infiltrau pe sub uși în culoare, se topeau în-
tr-o singură odoare molatecă și voluptuoasă, circulînd
de la etaj la etaj, coborînd prelins scările și năvălind
afară, cînd se închidea și se deschidea ușa din stradă,
ca efluviul unui harem înainte de sosirea sultanului.
Un armăsar de la o birjă oprită în fața hotelului
Serai Palace începu să necheze cu nările lărgite în
vînt și cu vădite semne de nestăpînire de sine.
Cît timp coaforii răsuceau pe fierul roșu cosițele
brune, blonde, castanii și arămii, și cît timp manichiu-
ristele lustruiau unghiile, pensulîndu-le cu lac de cu-
loarea siropului de smeură, cu indiscreția lor profe-
sională împrăștiau opiniile și pronosticurile lor care
nu suportau nici o contrazicere, asupra adversarelor de
la camerele 58, 69, 34 sau 12 bis. Uneia îi atîrnă sînii.
Gealaltă are părul rărit în creștet. Alta, bătături sau
genunchii de reumatică. Erau și acele, cu sudoarea mal-
odorantă.
Pe culoare, în parcursul spre „Cabinet", adversa-
rele se întîlneau înfășurate în halate sau în capoate,
măsurîndu-se cu priviri ostile de jos în sus și ref-
lectînd apoi cu oarecare satisfacție, cît timp trăgeau de
lanț, la infirmitățile întrevăzute fugar, dar suficiente
pentru a descalifica o luptătoare, înainte chiar de în-
ceperea meciului final.
352
Numai Margareta Căuș stătea întinsă cu fața în
sus și privea în tavan. Poate prin tavan dincolo, mai
sus, în infinit.
Ea nu părea de fel îngrijorată de rezultatul de
mîine. Nu invidia și nu se interesa de vecina de la
camera din dreapta sau din stînga. Părea că le ignoră
existența. Era ca întotdeauna absentă de la aceste eve-
nimente exterioare.
în solitudinea sa, însă, surîdea așa cum toată
lumea îi ceruse să surîdă : mereu și divin.
Surîdea îngerașilor bucălați de pe zugrăveala ta-
vanului, care îi întindeau alegoric o cunună de roze.
23 — La Paradis General * Miss România
Macul luî Paris
„Sosi și ziua de asalt,
Gea zi de sînge uda,.^
Olimpiodor Spancioc fusese cocoțat, de către di-
recția hotelului Serai Palace, într-o mansardă cu aco-
perișul oblic, unde nu putea păstra poziția verticală
decît în pragul ușii.
De acolo, pe măsură ce înainta spre fereastră, era
nevoit să se îngheboșcze de umeri și să se frîngă de
mijloc, pînă ce se transforma în mamifer patruped sau
în reptilă tîrîtoare, triste făpturi, pe care Creatorul
le-a osîndit să circule cu nasul în pămînt.
Acest supliciu nu fusese născocit de domnul Filip
Filipovici, directorul Ilustrației colorate, sau de domnul
O.W.L» Ochs, directorul hotelului Serai Palace, cu in-
tenția sadică de a extermina gardienii fideli și firești,
de sex masculin, ai răpitoarelor frumuseți atît de con-
fortabil instalate în apartamentele somptuoase, cu apă,
caldă, rece, baie, calorifer, oglinzi și paturi cu somieră.
Era o economie de spațiu și alta bugetară, ambele
logice și legitime.
Mizeria și inconfortul eunucilor de sus echilibrau
puțin abundența, luxul și confortul în care se lăfăiau
odaliscele de jos.
354
Sexul unt nu concura la șampionatul de frumu-
sețe. Deci nu avea ce cruța, cu baie, masagii și ceasuri
de torpoare, pe divanuri cu resorturi elastice.
Sexul urît mai era și sexul tare. Deci putea re-
zista la un regim aspru, strict spartan.
în consecință, toți logodnicii reali sau presupuși,
toți frații și verișorii Misselor, sosiți să îndeplinească
la Serai Palace oficiul de eunuci, au fost ridicați aproape
de cer, în compania madamelor, rîndașilor și cafegiului.
Olimpiodor Spancioc, cu o facilitate de adaptare la
mediu care ar fi stîrnit entuziasmul biologilor, socio-
logilor și moraliștilor, se aclimatizase imediat acestei
existențe de amețitoare altitudine.
De mult visa el să privească Bucureștii de sus ?
Să aibă capitala la picioare !
O avea la picioare.
O privea.
Dar nu putea vedea decît acoperișul din față și
alte acoperișuri, coșuri, reclame luminoase și plancarde,
scări de pod și sîrme de telefon, telegraf sau antene de
radio.
Nu sc descurajă.
Pe brînci, în patul de fier ostășesc cu pătură as-
pră, deschise albumul de poezii și așternu inspirat o
odă celor o sută de frumuseți, claustrate în cele o sută
de celule ale hotelului.
Oda se intitula O noapte in Serai! Ginta frumu-
seți brune, blonde, șatene ; ochi albaștri, negri, verzi,
căprui,	de agată, de onix, de peruzea, de sma-
ragd ; slăvea toate zeitățile antice și frumusețile con-
temporane ; sfîrșea într-o languroasă viziune de sultan
tolănit voluptuos cu o sută de odalisce și cadîne mîn-
cînd șerbet de trandafiri și rahat-Locum, la picioarele
sale în papuci brodați cu fir.
Coborî la camera Margaretei și o citi cu timidi-
tate.
355
23*
— Nu ești geloasă ? întrebă îngrijorat.
— De ce ? răspunsese cu o întrebare mirată Mar-
gareta.
Pe urma, Olimpiodor Spancioc, temperament ac-
tiv și de-o curiozitate mereu în ebuliție, se aventură
pe străzile capitalei, alergă pe jos și în tramvai, cu
birjă și în taxi, spre cele patru puncte cardinale ale Bucu-
reștilor, străbătînd străzi și piețe, bulevarde și splaiuri,
grădini și parcuri, din care explorări se întoarse cu ima-
ginația trepidînd și cu tălpile încinse, căci imprudența
îl îndemnase să încalțe o pereche de pantofi de lac cum-
părați de gata, și nimeri cu două numere mai mici.
Ga și Margareta, el nu mal văzuse capitala. Dar
spre deosebire și prin contrast cu Margareta, el era
curios să afle și să vadă tot, entuziasmat și exprimîn-
du-și volubil entuziasmul, pe cînd Miss Scovarza tre-
cuse pe aceleași străzi și bulevarde, splaiuri și piețe, fără
să dea un singur semn de surprindere sau de interes,
în olimpica sa indiferență.
în dimineața concursului general, domnul Filip
Filipovici convocase toate Mișsele în holul Seraiului,
punîndu-le în vedere, încă o dată, în cei mai grațioși
termeni, condițiile și restricțiile regulamentului întoc-
mit întru bunul mers și fericitul rezultat al șampio-
natului.
Toate candidatele vor defila în costum' de baie, cu
dimensiunile cît mai reduse la ultima expresie, pentru
a pune în evidență toate calitățile plastice ale fiecărei
frumuseți. O muzică vioaie în tact săltăreț va cînta tot
timpul defilării, pentru a risipi intimidarea pudică a
examinatelor. Mamele, mătușile, bunicile, frații, cățeii
și logodnicii erau invitați să se abțină de la orice mani-
festațiuni subiective și interesante, care ar putea turbura
liberul discernămînt al juriului. Publicul nu înghite.
Pe urmă, domnul Filip Filipovici plecă la revista
sa și la Ateneu, pentru a lua ultimele dispozițiuni, iar
356
candidatele se retraseră în apartamentele lor, pentru a
proceda la o ultimă repetiție, în costum de baie, în fata
oglinzilor de la șifoniere, care niciodată pînă atunci,
în Serai Palace, nu s-au dovedit mai indispensabile.
Directorul-antreprcnor temîndu-se chiar că oglin-
zile sale se vor uza de atîta întrebuințare, pierzîndu-și'
luciul, mai adăugă o taxă suplimentara la contul ge-
neral al revistei Ilustrația colorata.
Olimpiodor Spancioc bătu discret în ușa Margare-
tei și ceru învoire să intre. De cînd aflase ultima clauză a
concursului (defilarea candidatelor în asemenea costum),
începuse să-l roadă o secretă și tiranica gelozie.
El nu, văzuse din. corpul cast al logodnicei decît
porțiunile lăsate privirii de portul obișnuit și decent,
de toată ziua. Ceru cel puțin prilejul să se bucure, îna-
intea tuturor, de priveliștea din care se vor înfrupta,
peste cîteva ceasuri, cîteva mii de ochi străini și poate
ațîțați de mîrșave pofte.
— Cum vrei ! consimți Margareta și trecu docilă
în camera de baie să-și îmbrace cei cîțiva centimetri
de mătase.
După cîteva clipe apăru ; iar apariția fu atîî de
fulgerătoare pentru logodnic, incit Olimpiodor Spancioc
căzu în genunchi și în extaz, întinzînd brațe și buze de
sugaci spre argintul rece al genunchilor, și mai sus, spre
biberoanele naturale.
— Te rog, fii la locul tău ! îl readuse Margareta
la realitate, defilînd impasibilei de la nord la sud și de
la vest la est, în fața oglinzii.
Resemnat, Olimpiodor Spancioc reveni la locul său,
adică pe scaun.
Scoase creionul Hardmundt nr. 3 din buzunarul
de la piept și scrise pe foaia albă care acoperea masa
un fulgerant poem : Marmora alba, marmora rece...
Și imediat căzu în cumplită deprimare, cînd își
aminti că Margareta va defila, în același costum sumar,
în fața atîtor ochi aprinși de pofte perverse și bestiale»
357.
— Margarete, imploră, Mico, divino, scumpo, hai
să renunțăm la concurs !... Este un accelerat care pleacă
la 13 și 33, cu opriri numai în stațiile importante și so-
sire la 23 și 44 fix ! Ne urcăm și plecam. Renunț la
glorie, renunț la voiaj, renunț la simplon, via Tricst-
Veneția-Milano, et etcetera ! Renunț la Paris America
și retur ! Să fugim din această Sodomă și Gomoră !...
— Ce, ești nebun ? întrebă Margareta. M-am în-
scris la concurs. Tu m-ai înscris. Nu pot să capăt ab-
sență nemotivată.
Argumentul păru decisiv, chiar lui Olimpiodor
Spancioc.
— Cel puțin să nu faci așa cu mîinile, cînd defi-
lezi în fața canaliilor !... încercă Olimpiodor Spancioc
să smulgă prin surpriză promisiunea, ridieîndu-se de pe
scaun și travcrsînd camera cu gest grațios de balerină,
ca să arate cum ar dori el să nu facă Margareta în
fața publicului pervertit din Sodoma și Gomora.
Se așeză la loc, ștcrgîndu-și sudoarea.
— Promiți, mica mea, scumpa mea, divina mea
Margareta ?
— Ce, ești nebun ? repetă Margareta. Dacă nu
merg așa, n-am să mai fiu promovată. Nu capăt media
și mă respinge !...
Olimpiodor Spancioc fu nevoit să recunoască te-
meinicia argumentului.
învins și dezarmat, plecă bărbia în piept, și
scoase un lung suspin. Se hotărî să compună numaidecît
o crudă satiră, demascînd lubricele pofte din privirile
satirilor, care pîngăresc pudica virginitate.
Titlul îl și găsise : Satira satirilor !
La ora 3 p.m., după limbajul curent, și la ora 15
fix, după drariul oficial, cele o sută de Miss purcescră
în caravană spre cîmpul de bătălie.
Mulțimea le întîmpină cu lungi și înfocate acla-
mațiuni ; operatorii de cinematograf învîrteau rîșnița
aparatelor ; fotografii schimbau din balcoane plăcile, cu
358
cîrpclc negre în cap ; tramvaiele se imobilizaseră ca în
zilele de grevă, cînd se întrerupe curentul la uzină. Cor-
doanele de gardiști și de jandarmi abia puteau zăgăzui
delirul norodului pasionat de frumos.
De atîțea guri căscate se făcuse curent pe Calea
Victoriei.
— Loc ! Loc ! Faceți loc, să treacă Missele !
Mulțimea despică o strîmtoare mai îngustă ca Ter-
mopilele, iar cele o sută de Miss defilară spre intrarea
/ateneului în monom, urmate de mame, mătuși, bunici,
logodnici, verișori și căței.
Toate purtau sub haină tricoul cu eșari a de mătase,
pe care se afla imprimat numele ținutului îndepărtat
legendar de unde au sosit.
Cum ajunseră în sala rezervată ultimelor pregă-
tiri, își lepădară cu înfrigurare blănile, paltoanele, ro-
chiile, pantofii, pantalonii, cămășile, ciorapii și pălăriile,
iar sub ochiul ager de comandant al domnului Filip
Filipovici se aliniată în ordinea de bătaie alfabetică.
— Miss Argeș, ce cauți lîngă Miss Mehedinți ?
— Acolo e locul dumitale, Miss Trei Scaune ' f iți
serioase, vă rog ! Ne jucăm aci ?
— La rînd !... Aliniați-vă, mă rog ! Vă repet încă
o dată : la cele trei bătăi, intră prima Miss cu litera A.
Salută grațios, o dată către juriu, pe urmă către public.
Parcurge în cerc estrada. Se întoarce. Salută încă o
dată și dispare !... Miss Vaslui, unde te împingi, pentru
numele lui Dumnezeu ?...
Domnul Filip Filipovici, tamponîndu-și chelia cu
batista, alerga dintr-un capăt la altul, printre pulpele
și umerii goi, secondat de Tony Bar și de alte ajutoare,
stabilind ordinea, rectificînd poziția concurentelor, in-
spcctînd ținuta și echipamentul trupei. Două sute de
sînuri înălțară sfîrcuri războinice ; o sută de inimi zvîc-
neau de emoție !
Muzica din sală purcese un marș. Pe urmă o dădu
în tempo de dans havaian.
— Gata. începem ! Miss A... Poftește, te rog !
359
Up se deschise, Miss A... clipi orbită de lumina
cretoasă a becurilor, văzu într-o irizare de curcubeu o
duzină de domni și de doamne în jurul unei mese în
potcoavă, pe urmă, în sală, o mie de capete și două mii
de ocin lucind fosforic.
La dreapta ? La stingă ? înainte, într-un noroc, și
m pas săltăreț, cum prevedeau instrucțiunile din bro-
șura-prospect a concursului,
Făcu o voltiiâ, aruncă o bezea suplimentară.
Voi să iasă prin perete, spuse pardon pompierului
șt, roșw-mac, nimeri în sfîrșit ușa, împiedieîndu-se în
Mulțimea aplaudă molcuț. Nu înghițea !
-p Arc picioare de chibrit • rosti președintele ju-
tmiuu fosilă antediluviană de expert în materie de fru-
mos.
— L spnmnă țîțelc ! vorbi un glas din popor.
— Miss Ab... ’ comandă domnul Filip Filipovici.
Numă.ud doi ! Poftim ■
Miss Atm. întră curajos și pieptos, defilă cu pas
uuhtar hătnud talpa. Se opri în fața juriului și se ră-
succ U căkue ca să nu se piardă cumva din calculul
aprecierilor șl calitățile posterioare ; salută cu cotul la
înălțimea reglementară, cu degetele la tîmplă și cu
tocurile lipite ; făcu stînga împrejur și ieși pe ușă, în
pas de paradă.
— Pe asta a făcUt-o mă-sa la Zece Mai ! exclamă
admirativ un șoltic din public»
Președintele sună clopoțelul : ,,Tăcere ! Vă rog ! Să
fim serioși fi
Așa se desfășura prima defilare pînă la litera Z.
Unele fură aclamate, altele primite cu țistuituri iro-
nice, altele provocată scandalizarea spontană a specta-
torilor.. Mulțimea dezghețată, pe măsură ce minutele tre-
eeau^șî Mtssele defilau. începu să facă aprecieri și re-
flecții cu glas tare, să rîdă și să tropăie din picioare, să
plescăie din limbă afirmativ sau ironic și să se întreacă
în glume cEn ce în ce mai păroase. Președintele fu ne-
360
voit să agite clopoțelul tot mai des șî mai îndelung, ame-
nințînd chiar ca va suspenda ședința, dacă publicul nu
se pătrunde de gravitatea momentului»
Miss Scovarza fu ovaționată unanim. Președintele
se aplecă la urechea vecinului din dreapta și la a celui
din stingă, declarînd ca, întrucit îl privește, el și-a fi-
xat alegerea..»
Pauză...
Orchestra îșî trase răsuflarea. Instrumentele de
alamă și nichel fură răsucite cu gura în jos, să sloboadă
lichidul colectat.
Secretarul juriului calculă voturile. O listă cir-
culă în jurul mesei.
A doua repriză.
Numărul combatantelor fu redus la douăsprezece.
Celelalte Miss, cărora le rămînea numai consolarea tit-
lului local și de acum iară speranță, se îmbrăcară po-
somorite, trăgîndu-și ciorapii strimb. tuflindu-și pălă-
riile pe cap și trintind ușile după ele. Domnul Filip
Filipovici înghiți senin și cu suris angelic unele pri-
viri și chiar epitete, care i se adresau direct și asasin.
EI știa că misiunea sa nu excludea martirajul..
De aceea înfruntă toate injuriile, bănuielile nedrepte
de mistificare, învinuirile formulate în mod grosolan
și, pentru încheiere, amenințarea unei mame, cu gea-
mantan de moașă, care se opri să-i scrîșnească în obraz,
șuierînd printre dinți :
— Ești un pczevenchi !... Lasă că mi tc potcovește
el Tănase ! Ne porți pe drumuri, ca să-ți alegi damele
dumitale ! Pezevenchiule !
Domnul Filip Filipovici continuă sa zîmbească afa-
bil. Se uită involuntar ia picioarele sale. Nu găsi că au
urgentă și imperioasă nevoie de potcoveală. Nu știa cine
e acel Tănase, căruia doamna cu geamantanul îi delega
rolul de potcovar. Domnul Filip Filipovici însă, în în-
delungata sa carieră de publicist, și de cruciat al fru-
mosului, mai auzise el multe și deci nu se sperie. înghițise
șî altele : știa să mai înghită.
361
întoarse spatele cu nepăsare și comandă cu auto-
ritate :
— Atențiune ! Partea a doua !... Intră fiecare ! Sa-
lută și se aliniază în fund, de la stînga spre dreapta.
Rămîneți toate pe estradă. începem !
Gele douăsprezece fecioare, cu pudra, roșul, rozul și
negrul renovate în pauză, oficiară același ritual în fața
juriului și a publicului, apoi rămaseră aliniate, cum po-
runcise d. Filip Filipovici, de la stînga spre dreapta.
Astfel, juriul și publicul le putu prețui în ansam-
blu.
La apariția Margaretei Căuș, Miss Scovarză, ul-
tima în ordine alfabetică din duzina reținută de juriu
după primul triaj, toate reflecțiile conteniră. Chiar cele
deșănțate. într-adevăr, era o frumusețe desăvîrșită și
nimic mai mult.
O fanfară de aplauze zgudui sala.
Miss Scovarză surise senin, luînd loc in flancul
drept și privind ca întotdeauna în gol.
Tony Bar o privea fascinat și rezemat de un sulp.
Olimpiodor Spancioc o privea cu un cuțit răsucit
dureros în inimă.
Președintele juriului o priveit pe deasupra ochelari-
lor, în sus și în jos, în lături și de-a coasta. Se ridică
puțin în picioare și păru că e gata să se așeze în patru
labe, ca să o examineze și de jos în sus, în raccourci.
Director zaharisit al Școalei de arte frumoase,
sculptor care nu mai pusese degetele în argilă de două
decenii, președintele juriului își molfăi încă o dată în
gingiile știrbe sentința, crezînd că e nevoie să mai ple-
deze vecinilor pentru a-i converti.
Dar juriul era convertit.
Frumusețea Margaretei Căuș strălucea ca un astru
de primă mărime, printre planete care-și împrumută lu-
mina dc la borcanele cu alifii și de la cutiile cu pudră.
într-o tăcere încărcată de emoție, ca părul pisi-
cilor de electricitate, președintele făcu un semn cu mina
lui de mumie și citi cu glas de cavou trei nume.
362
Celelalte două Miss, căzute în dizgrație, păliră, pe
urmă deveniră stacojii, apoi vineții, în sfîrșit, violete
total, neștiind ce trebuie sa facă.
— I lai ! ce mai stați ? V-ați curățat ! Cărați-vă !
porunci domnul Filip Filipovici din dosul ușii, eu bru-
talitatea care e întotdeauna rezervată învinșilor, dc cînd
pe lume există învingători și învinși.
Victimele plecară fruntea sub furcile caudine și
se prelinseră pe ușă, fără glorie, în reflecțiile ofensatoare
ale spectatorilor, care se dăduseră de partea victori-
oaselor, uitînd că pe femeie nu trebuie sa o atingi nici
cuo floare, în al ară dc cazul cînd ți-c nevastă și liber
ești sa-i arunci floarea cu ghiveci cu tot în cap.
Pompierul dc serviciu închise ușa și băga repede
mina în pantaloni, unde o ținuse de la începutul defilării.
— înaintați, vă rog ! rosti cavernos președintele
juriului, adrcsîndu-se celor trei grații rămase pe teren,
lustrele se cercetară din ochi.
Apoi înaintară într-un pas, balansîndu-sc pe șol-
duri și lăcînd diferite marafeturi cu mîinile, îneît s-ar
h părut că în aceeași clipă se vor înălța toate zburînd
prin plafon, cu aripi invizibile dc libelule.
Președintele sc ridică din capul mesei, înaintînd și
el cu picioarele gelatinoase și apasindu-și ochelarii în-
câlceați pe nas.
Ținea în mină un mar.
Un măr de argint, cu buton, care se deschidea și
cuprindea în interior, pe culcuș dc catifea violetă, un
inel cu briliant.
Fusese idcca domnului Filip Filipovici, care încon-
jura oiiciul reînviatului cult al frumuseții cu toată at-
mosfera mitologică.
Mărul era a lui Paris.
Președintele juriului era Paris în persoană, fiul lui
Paris și al Hccubci.
Cele trei prime clasificate erau cele trei Grații.
Aleasa care va primi mărul avea să fie noua în-
carnație a lui Vcnus.
363
Domnul Filip Filipovici șna sa facă lucrurile bine,
cînd se apuca de o treabă, și știa ce să dea publicului de
înghițit !
bim Hecubei șt al lui Priam îsi apasă ochelarii pe
nas, tuși înaintînd.
1'uși imprudent, căci violența icnelii îi smulse mărul
din mină și îl aruncă pradă legilor gravității.
Mărul lui Paris căzu jos și se rostogoli voios ca
un pui de bilă de popice, printre picioarele juriului.
Paris rămase cu mm a goală, exprimîndu-și sur-
priza într-o formulă pe care, desigur, autenticul pastor
Paris, fiul Hecubei, o ignorase pe timpul sau :
— ...parul mamei lui de mar !
lot efectul alegoricei scene imaginată de domnul
Filip Filipovici s-ar fi pierdut astfel, în ris și în ocară,
dacă in aceeași clipa, repede ca fulgerul, Tony Bar nu
s-ar H avîntat sub masă culegînd dintre picioarele ju-
riului mărul de argint și oferindu-1 cu un gest elegant
Margaretei Căuș, Miss Scovarza, devenită în aceeași
clipă Miss România,
Miss România mulțumi gingaș :
— Mersi !
Sala exploda în urale. Spectatorii zvîcnîră în pi-
cioare pe scaune, încălecînd spătarele, agățîndu-se pe
umeri, aplaudînd, strigînd, zbierînd, urlînd, dclirînd.
Alămurile muzicii vibrară într-un marș triumfal.
Olimpiodor Spancioc, ghiontit și călcat, împins și
suportînd pe umeri un licean care strigit cît îl țineau
plămînii : „Ura ! Ura !u, scrise pe genunchi, de pe cîm-
pul victoriei, o telegramă laconică :
Fam. lorgu Căuș
Fundacul Fierbinți
Tg. Scovarză.
TRIUMF ! Stop.
Ospancioc.
capitolul X
Triumful
Mm România, în costum de scăldătoare, ținea mă-
rul lai Paris în palmă.
Mulțimea exulta.
Fanfara trombona.
Tavanul se cutremura.
Juriul felicita.
Paris, fiul lui Priam și al Hccubei, se căuta în bu-
zunarul de la spate al redingotei. Spectatorii așteptau
poate să-l vadă scoțînd două fructe mai modeste în
dimensiuni, dar consolatoare: două nuci sau două prune,
pentru a le oieri celorlalte două grații proclamate se-
cunda șl terța frumusețe națională.
Paris îșî căuta însă numai batista să-și șteargă
ochelarii.
Fu nevoit să bîjbîie în ceața miopiei sale, pînă la
Venus-Afes România, înccpînd să-i rostească o macabră
crațiune despre misiunea misromânismului.
Publicul n-avea însă nici timp, nici dispoziție, nici
urechi să asculte așa ceva. El voia să meargă pe strada
însoțind cortegiul triumfal și ovaționînd în delir.
De aceea începu să urle :
365
— Jos ! Ajunge, Kamolică ! La Belu ! La îmbălsă-
mare ! Nu vrem discurs !... Trăiască Miss România!
Prefectul de poliție, vicepreședintele juriului, ge-
neral cu înfățișare și forță de atlet, fără să se ridice de
pe scaun, se întinse peste spătar și îl trase pe orator
de poalele redingotei, încercînd să-l readucă la realitate.
Paris trăgea înainte, prefectul trăgea spre el. Poa-
lele redingotei cedară. Piui Hccubei și al lui Priam
ramase fără coadă. Mulțimea aplaudă cu triplu entu-
ziasm, rîzînd, orăcălnd și în același timp astupîndu-și
timpanele ca să nu surzească de urletul vecinului.
Un megafon anunță în sală și altul mulțimci de pe
stradă rezultatul, numele și titlurile învingătoarelor.
Glasul de ventrilog bas striga din pîlnia metalică :
„Domnișoara Margareta Căuș, Miss Scovarză a
fost proclamată în unanimitatea juriului Miss România.
Trăiască !
Domnișoara Fi fi Petrăchescu a fost proclamată a
doua frumusețe a țării. Trăiască !
Domnișoara Pitzi Pitzulescu a fost proclamată $
treia frumusețe a țării. Trăiască !
Publicul e invitat să aștepte în cea mai mare
ordine, pînă cînd Miss România și celelalte două dom-
nișoare își vor îmbrăca costumul de stradă. Publicul c
invitat după aceasta să însoțească în cea mai mare or-
dine cortegiul triumfal. Organizatorii concursului și ju-
riul vă mulțumesc."
Domnul Filip Filipovici și Tony Bar însoțiră cele
trei învingătoare, ajutîndu-le să îmbrace costumul de
stradă în modul cel mai rapid, pentru a nu exaspera
nerăbdarea publicului.
Un șmecher cu șapcă de liceu se ridică în picioare
pe-un fotoliu și, făcînd pîlnle din pumn, Imită cu sur-
prinzător talent glasul megafonului, anunțînd :
„Publicul e invitat să nu-și piardă răbdarea. Miss
România își trage ciorapii. Trăiască ! Miss România își
pune chiloții. Trăiască ! Miss România s-a dus puțin
366
afara, vă rog, scuzați. Emoția... Trăiască ! Miss România
s-a întors de afară și zîmbește. Trăiască !u
Miss România nu sc dusese afară, căci în olim-
picul ei calm, nu cunoștea ce este aceea emoție și deci
era scutită de efectele incomode și periculoase ale
emoției.
Ca zîmbea însă nu o putem nega.
Zîmbea, cum fi-va obligată să nu ostenească
de-acum înainte, un an, zi cu zi, după calendar.
Zîmbea trăgîndu-și ciorapii. Zîmbea băgîndu-și ado-
rabilele sale piciorușe în divinii săi pantalonași. Zîmbea
silindu-sc să-și încalțe, fără limbă, pantofii.
încredințase mărul lui Paris logodnicului. Olim-
piodor Spancioc, în picioare, alături, aștepta, iar ca sa
aibă mîinile libere pentru a fi de un ajutor, pusese
mărul lui Paris în buzunar.
—• Bagă de seamă, să nu-1 pierzi cumva ! se în-
grijoră Margareta. Dacă îl pierzi, adio Paris !...
în sublima ci candoare și în splendida sa igno-
ranță a alegoriilor mitologice, Margareta Căuș inter-
pretase în felul său toată povestea cu mărul. înțelesese
că e o legătură indisolubilă între măr și Paris. Deduse
ca acest măr e un fel de passe-partout, care îi va des-
chide magic toate porțile pînă la Paris. Destul să-1
arate șefului de tren, agenților vamali, țalului de la
restaurant... Toți se vor da în lături, salutînd. La Paris,
mărul lui Paris va fi schimbat cu altul care va înde-
plini același rol miraculos, în parcursul pînă în America.
Desigur, mărul lui Amcrico Vcspucci, sau oul lui Gris-
tofor Golumb, dacă nu cumva cartoful lui Parmantier.
Domnul Filip Filipovici se frămînta ca un bursuc
în cușca menajeriei.
— Mai repede, Miss România ! Mai repede, domni-
șoarelor ! Pierdem cortegiul. Sc impacientează publicul
și ne lasă !... Publicul nu înghite !
Apoi, întoreîndu-se spre Tony Bar.
— Ge aștepți ? Fugi la redacție și pregătește da-
rea de seamă... Afiș în trei culori. Publicul cere să
367
înghită ! Să-i dăm pînă nu se răcește... Am pus mina
pe cea mai frumoasă Miss din cîte am avut pînă acum.
Aceasta nu-i glumă ! Numai să fim vrednici și s-o spe-
culăm cum trebuie... Șterge-o ! Haide ! Cărei L. Peste o
oră sîntem acolo !
Tony Bar, hipnotizat, nu se dădea dus, contem-
plînd grația cu care Miss 'România își trăgea peste
tricoul de baie sidefiu divinii săi pantalonași roz. Pre-
zența individului de lîngă Miss România, îl indispunea.
Ce căuta caraghiosul acesta cu gît de curcă și cu nas
dc cioară ? Era frate, verișor ?
— Și dumneata ce rost ai aci, stimabile ?
— Mă prezint : Olimpiodor Spancioc, impiegat d.
a Il-a C.F.R. ! Sînt logodnicul Miss României / se reco-
mandă voios individul, lipind călcîiele și zîmbind și el
grațios, cum se cuvenea să o facă un logodnic de Miss
România.
— Aceasta c altceva. îmi pare bine ! declara Tony
Bar, dar cu o privire care nu făgăduia nimic bun.
— Tot aci, Tony ? se scandaliză directorul Ilus-
trației colorate.
— Plec.
’— Pleacă !
— Am plecat...
Dar tot nu plecă. Se adresă Miss României, cu
mina la inimă, într-o mișcare clasică de paj înamorat:
— Miss Românie!... Domnișoară Margareta, sînt
nevoit să plec... Alerg să pregătesc cel mai frumos nu-
măr din Ilustrația colorata care a fost vreodată închi-
nat celei mai frumoase Miss România... Dar te aștept
la redacție... Am nevoie de date biografice, interviu, au-
tografe...
— N-ai plecat, Tony ?
— Plec ! Alerg. Zbor !
Tony Bar plecă, alergă, zbură, cu un dulce stilet
înfipt în inimă.
368
Ghid Miss România fu gata, cu pălăria pe cap și
cu blana do lutru înfășurată pe marmoreanul său corp,
Olimpiodor Spancioc n oferi brațul.
— Dumneata ? se întrerupse domnul Filip Filipo-
vlcL
— Mă prezint: <)bmpiodor Spancioc, impiegat cl.
a Il-a C.F.R. ’ Logodnicul Miss României! lipi Olimpio-
dor călcîielc.
— Să fii sănătos ! îl trată directorul Ilustrației
colorate, în cantitate neglijabilă. Să fii sănătos și sa
nu ne prea încurci pe aci. Nu înghit ! Dacă d-ta îți
imaginezi că am făcut atîta tămbălău și atîta cheltuială
ca să ieși la braț ca un. fante cu Miss România, te
înșeli amar ! Miss România ne aparține nouă, nu du-
mitale. Aparține țarii. Te previn așadar! Dumneata
sa nu te prea bagi unde nu-ți fierbe oala...
Apoi întoreîndu-se spre Margareta Căuș :
— Miss România ! Te rog să iei aminte și să pro-
cedezi după cum urmează : Ieși la braț cu fosta Miss
România de anul trecut... Apari în sală zîmbind și mul-
țumind grațios publicului, care așteaptă să înghită și
sa ovaționeze. Parcurgi sala, zîmbind. Vă urcați în au-
tomobil, zîmbind. Salutați, zîmbind... De altfel, te învață
ce trebuie să faci Miss România de anul trecut. Are
experiență. E o cutră versată ! Și mergeți pînă la re-
dacția Ilustrației colorate,., tot timpul zîmbind și
mulțumind. Nu uita că din toate părțile vă ia poza
fotografii și operatorii de cinematograf. Dumneavoastră,
domnișoarelor (se adresă învingătoarelor nr. 2 și hr. 3),
sosiți în urmă. Zîmbiți la fel... Și dumneata (adresîn-
du-se lui Olimpiodor Spancioc) dispari ! Ajunge-ne din
urmă, daca poftești. Ia o birjă !
Olimpiodor Spancioc surise amar și înghiți un hap
de chinină.
— Olimp. Te rog, mărul. Dă-mi mărul ! strigă
după el Margareta, care fără măr se simțea fără iden-
titate.
369
24
Olimpiodor Spancioc scoase mărul din buzunar și»
transmițîndu-1 logodnicei, rosti cu glas funebru :
— Marga, simt că te pierd...
— Olimp ! N-avea nici o teamă. Sînt a ta ! Rămîn
a ta ! îl asigură Miss România, divină încorporare a fi-
delității.
}Lx-Miss România, de anul trecut, o prinse de braț
cu autoritate și fără prietenie. Era o făptură înaltă, bă-
lană și cu o vădită predispoziție spre o corpolență plan-
turoasă. Un an de zile zîmbisc victorioasă, purtată în
triumf. Acesta era ultimul ei ceas, cînd lumea, ovațio-
nînd pe Miss România cea nouă, avea să-și confunde
aplauzele, adrcsîndu-sc în parte și ei. Zîmbea încă din
obiceiul devenit a doua natură. Dar zîmbea melancolic
și acru, ca o regină detronată, căreia regulamentul sc-
xcr și inuman al concursurilor organizate de Ilustrația
colorata îi impunea supliciul să asiste, să acompanieze,
să completeze triumful reginei parvenite.
Mîine, în astă scară, peste un ceas chiar, mulțimea
ingrată avea să o uite, pe dînsa care, 364 de zile în
capăt, nu intrase intr-o prăvălie să cumpere o duzină
de nasturi, adică să i se ofere grațios o duzină de nas-
turi, fără ca aceeași mulțime să nu se adune la ieșirea
magazinului, să o aștepte și să o aclame.
Trecutul și prezentul, Ex-Miss România și Miss
România, traversară sala, ieșiră în stradă, se urcară în
automobil, porniră în capul cortegiului, zîmbi'nd, flutu-
rînd mîinilc înmănușate, înclinînd din cap în dreapta
și în stînga, în triumfal parcurs pînă la (ca să zic așa)
palatul Ilustrației colorate.
Mii, zeci de mii, putem afirma fără exagerare, sute
de mii și milioane de oameni, deprinși să înghită spec-
tacolul d-lui Filip Filipovici, așteptau, mergeau, aplaudau,
scuturau pălăriile în văzduh și lăcrimau emoționați,
în acest superb triumf al frumosului.
în mod normal, distanța între Ateneu și palatul
Ilustrației colorate putea fi străbătută pe jos în zece
minute. Cortegiul abia a ajuns la destinație într-un ceas.
370
Destul atît ca să ne scutească de o desigur neizbutită
încercare de a zugrăvi delirantul entuziasm popular.
De altfel, cititorul va găsi ușor și mult mai pa-
tetic descris acest episod unic în istoria capitalei în
reportajele însoțite de fotografii și de date precise, pu-
blicate în Jurnalul și în Ilustrația colorata.
Olimpiodor Spancioc nu găsise birjă. Se urcase
într-un tramvai. Dar luase un număr greșit, care îl duse
la Obor. încercă altul care îl transportă la Bellu. De
la Bellu nimeri în tramvaiul pentru Gara de Nord.
După care experiență dînd greș, se hotărî să o ia
apos voiește pe jos, întrebînd din gardist în gardist. Și
cu toate aceste aventuroase peregrinări, avu cînd să
prindă cortegiul și sa-I urmeze confundat în mulțimea
anonimă, pînă la palatul Ilustrației colorate.
Miss România, prezentul și Ex-â/z>s România tre-
cutului descinseră din automobil și urcară treptele pa-
voazate cu panglici, eșarfe, drapele și flori.
D. Filip bilipovici venea gîfîind din urmă ; Tony
Bar deschise ușile înainte, cu zvelta lui grație de paj.
Cînd intrară în cabinetul directorial, domnișoara
Ortansa Proțopopescu privi cu un ochi la Ex-Miss
România de ieri si cu celălalt Ia Miss România de azi.
Se ridicase în picioare.
Căzu pe scaun, cu inima străpunsă de un stilet
fulgerător.
24*
CAPITOLUL XI
Autograf, fotograf cinematograf
fonograf, grafograf
Tony Bar inaugurase un costum roșcato-cărami-
ziu-vioriu, ca floarea de lucerna.
Un costum care-î prindea minunat, după cum, cu
admirație și cu durere.., luase aminte domnișoara Or-
tansa Protopopescu, rmncmdu-1 dintr-un ochi, fiindcă
era dulce, și lepădîndud prin celalalt, fiindcă era ticălos.
Cu sprinteneala-! de pas, suplă, Tony Bar oferi
scaunul cel mai elastic în resorturi proaspăt întronatei
Miss România, uitmd cu desăvkșire prezența M^Miss
României detronate, deși și pentru dînsă inima lui
bătuse fierbinte odinioară., adică spre a fi prcciși:
exact anul trecut, în aceeași zh în aceeași oră și firește,
în aceleași împrejurări»
Oferise și atunci același scaun, care era cel mai
înalt, mai spațios și mai impunător intre toate, ca un
adevărat tron pentru o adevărată regină. Inaugura și
atunci alt costum, viorio-cărămizio-roșcat, ca floarea
de trifoi încarnat. începuse să o iubească atunci pe aceea.
Acum sfîrșise. îi întorcea spatele.
Ex-d/zss România, căzută în desuetudine și in
dizgrație, își trase singură un scaun ordinar și suspină.
372
Ca reginele în exil, învăță să se servească singură și
sa renunțe la toate omagiile.
Domnișoara Ortansa Protopopescu oftă și ea, cu
o privire înduioșată de înțelegere. Acum încheiase pace
și alianță cu fosta vrăjmașă, în fața inamicului comun.
Miss România, pură și senină, zîmbea străină și
rece la asemenea drame ale pasiunii.
Zîmbea pereților, de unde o priveau cu ochi oță-
rîți celelalte șapte Miss România, aliniate sub sticlă ca
moaștele trecutului în vitrine de muzeu.
Directorul Ilustrației colorate, important și triumfă-
tor, apăsă butonul soneriei. Porunci.
— Șampania ! Icrele negre ! Pișcoturile !
Știa prea bine cum se cuvine sărbătorit, cu tot
fastul, succesul care încununa toate concursurile de
pînă acum și se anunță mai mănos decît toate.
Servitorul aduse tăvile. Dopurile pocniră. Cupele
fură ridicate și ciocnite delicat în buzele de bacara, exact
în momentul cînd Olimpiodor Spancioc, după o luptă
eroică la ușă, făcu erupție în cabinetul directorial trans-
format în sală de recepție și bar.
— Un individ ! Vrea să intre cu sila ! gîfîi porta-
rul, trăgîndu-1 de guler îndărăt, după cum primise ordin
de la domnul Filip Filipovici, să fie cu ochii în patru,
pentru a preveni vreun mișelesc atentat pus la cale de
revista concurentă Colorația ilustrată.., E un atentator
periculos, dom’le director ! Umbla suspect pe la ușă și
întreba undc-i Miss România...
— Lasă-1 ! făcu un gest generos directorul Ilus-
trației colorate. Lasă-1 ! E logodnicul ! Dă-i și lui un
pahar. Ia, dom’le, icre de colo !...
Logodnicul își potrivi gulerul și cravata șilonată,
înaintă și se prezintă asistenței :
— Mă recomand : Olimpiodor Spancioc. Impiegat
superior C.F.R. !
Se înaintase cu autoputere, socotind că era nedemn
titlul inferior de clasa a Il-a, pentru un logodnic de
coșcogea Miss România de clasa I. Și se felicită în
373
același moment, pentru cumințenia cu care ascultase
sfatul amical al lui Ti cu Griinibcrg-Monn, sa renunțe
la uniforma de amiral mexican, cu epoleți, stele și
galoane, precum și la șapca roșie, cu roata ccfercului
într-aripată pe frunte.
Asemenea șapcă și uniforma avea și portarul de
la Ilustrația colorata.
Se prezintă înclinat ca un mușchetar cu pulpa
musculoasă, sărută mîinile persoanelor de sex feminin
si frumos (inclusiv Ortansa Protopopcscu), ridică în
văzduhuri cupa și o dădu peste cap, așa cum a băut pe
vremuri cafeaua de dușcă logofătul lăut, invitat la
V izir.
Pe urmă strănută ca mițele, fiindcă șampania îl
împunsese cu o sută de ace în nări.
Se afla multă lume în cabinetul directorial al
Ilustrației colorate.
Multă și diversă.
Gazetari, lotografi, amici amatori ai frumosului și
amici personali al domnului b'ilip Filipovici ; cei treizeci
cointeresați în antrepriza frumuseților anuale, fie ca
patroni de cinematograf, unde prezența Miss României
la zile fixe adună toată cască-gura flotantă a capitalei
la spectacol, lie fabricanți rîvnind să devină furnizori
en-titre ai acestei regine populare, fie impresari de
turnee, care, plimbînd-o prin țară, o vor prezenta la
spectacole : „pentru un pol, doi și trei poli, aveți diseară
Miss România in carne și în oase".
Această asistență selectă mesteca, bea, fuma, glu-
mea, conversa, în cea mai simpatică animație, înconju-
rînd sărbătorita zilei și asaltînd-o cu întrebări și com-
plimente.
Miss România răspundea laconic și cu același calm
surîs.
Domnișoara Ortansa Protopopcscu o categorisi în-
dată printre femeile ascunse, care, după ce au trecut prin
vcșcă și prin sită, și-au studiat în oglindă un aer ipocrit
de feciorelnică puritate.
374
Tony Bar o categorisi printre femeile mîndre,
cetăți inexpugnabile ; cerebrale care pun intelectualita-
tea mai presus ele sentiment și de senzualitate. Era
sufocat, din inimă, de o durere mai ascunsă și totuși
mai voluptuoasă. El încă nu iubise o cerebrală !
Portarul sosi să anunțe că publicul dă asalt intrării
și că amenință să spargă ușile.
— Miss România! N-am ce să-ți fac!... începe
calvarul dumitale ! spuse cu înfățișare de martir mult
încercatul domn Filip Filipovici. Poporul te cere !
Poporul te vrea !... Trebuie să apari în balcon. Altfel,
au să ne dărîme palatul Ilustrației colorate... Cultul
nostru cere asemenea sacrificii în fiecare moment.
Miss România, docilă precum o știm, ieși în balcon
și. se lăsă aclamată. Se înclină spre toate punctele car-
dinale, surîzînd dulce cu dinții săi de zahăr cubic ; artm-
cînd flori invizibile cu degetele sale de roze.
Pe urmă, cînd delirul se potoli, se întoarse în
cabinetul directorial, se așeză pe tron și își continuă
misiunea de Miss : zîmbi !
în timpul acesta, fotograful uzase o duzină de
plăci, muțind trepiedul dintr-un colț în altul al camerei,
să prindă pe Miss România în toate pozițiile și în toate
grupurile.
Fixă și o oră pentru aceeași seară, cînd, la atelie-
rul fotografic, Miss România va veni cu diferite toalete,
decoltate și mai puțin decoltate, să pozeze pentru portrete
de vitrină, cărți poștale, ziare, reviste, broșuri și alte
mijloace active pentru propaganda reînviatului cult,
prin imagini. Telefonul o invită pentru a doua seară să
conferențieze la Radio. Domnul Filip Filipovici își asumă
împuternicirea să contracteze cu o casă de patefoane,
pentru o placă cu două fețe. Un scheci spiritual asupra
frumosului feminin, pe care, după tradiția Ilustrației
colorate, secretarul îl avea gata scris în sertar.
— Acum, dragă domnișoară, te rog să-mi dai și
mie un autograf. începi cu mine ! imploră dulce Tony Bar.
375
Margareta Căuș nu știa cc e aceea un autograf, clar
știa că o Miss România nu trebuie să refuze nimic admi-
ratorilor de frumos.
— Ți-1 promit cu plăcere, domnule !
— Ah ! Cu promisiunile n-am făcut nimic. Luați
loc la birou și...
— N-am la mine ! spuse Margareta Căuș, regre-
tînd că nu s-a aprovizionat de la vreun magazin cu
autografe.
— Nici nu m-ar mulțumi unul confecționat acasă
pentru un admirator anonim, frumoasă Miss România !„.
Ger un autograf inspirat aci și destinat personal celui
dinții și mai înfocat admirator... Am o foarte interesantă
colecție. Poftim hîrtie... Poftim toc și cerneală. Sau
poate sînteți deprinsă numai cu stilou ?
Margareta Căuș, care dăduse zilnic autografe cu
duzincle și uneori cu sutele, fără să știe, la ghișeul de
Recomandate interne și externe de la oficiul P.T.T.
Scovarză, pe recipisele întărite cu sigiliul umed, privi
hîrtia albă surîzînd și ridică ochii tot surîzînd.
— Cc vrei să scriu, domnule ?
— Orice, duduiță dragă !... Autograf...
Miss România, apucă tocul, muie penița în cer-
neală și scrise cu fermitate :
„AUTOGRAF"
Apoi semnă cu parafă >
Margareta Căuș
Miss România,
Ridică ochii senini și înmînă autograful cu un
surîs, pe care Tony Bar îl socoti îndată de-o crudă și
mortală ironie.
— îți bați joc de mine, domnișoară ! constată Tony
Bar, dureros lovit în născîndul său amor.
Din clipa aceea păstră convingerea, mai pe urmă
adoptată de tottă lumea, că Miss România din anul acesta,
spre deosebire de cele șapte ale trecutului, cultivă cu
succes genul humorului englezesc. Ironia glacială, care
dezarmează și nu suportă replică.
376
— Dragă Tony, dragă Tony ! îl mustră domnul
Filîp Filipovici punîndu-i mina pe umăr. Stai la povești
și tipografia așteaptă !... Treceți în cealaltă cameră unde
e mai liniște și smulge-i Miss României un interviu.
Aranjează-1 tu cum e mai bine. Publicul înghite.
Miss România, spre deosebire de ignoranța sa deli-
cioasă în materie de autografe, știa de-a fir a păr ce c
aceea un interviu, fiindcă acordase unul „expres", lui
Țicu Grumberg-Florin, în orașul, său natal, pentru ziarul
Fulgerul.
Altfel, după tonul cum directorul Ilustrației colorate
rostise : „treci în cealaltă cameră și smulge-i un inter-
viu", ar fi avut cuvînt să se teamă că domnul Filip
Filipovici și-a îndemnat secretarul s-o atragă în cine
știe ce cursă, pentru a o supune la cine știe ce închizi-
torialc suplicii : păr smuls, unghii smulse, urechi smulse,
pleoape smulse... Ce-ar mai fi rămas din biata Miss
România astfel jumulită și smulsă !
Dar Margareta Căuș nu se înfricoșa de un inter-
viu. în materia aceasta era acum îndestul de inițiată.
Cel cu „smulsul" întreabă, iar ea răspunde :
— Da, domnule !
— Nu, domnule !
— Da, domnule !
— Nu, domnule !
Nimic mai ușor. Joacă de copil.
Trecu deci cu surîsul suav în cealaltă cameră, sub
privirea febrilă a domnișoarei Ortansa Protopopcscu,
care, cu un ochi asasin urmărea pe Miss România, cu
celălalt, îndurerat, pe Tony Bar.
Olimpiodor Spancioc se ținu cățel după dînșii.
Tony Bar îl împinse îndărăt peste prag, cu autoritate :
— Avem nevoie de liniște, domnule Olimpiodorule
Spancioculc ! Dumneata să nu ne prea încurci ! De ce nu
te duci să te plimbi ? Să iei aer ? Calea Victoriei c deli-
cioasă la ora aceasta...
377
Olimpiodor Spancioc se retrase clocotind de mînie.
Nu se duse să se plimbe. Se așeză cu mîinile pe genunchi,
Jîngă domnișoara Ortansa Protopopcscu.
Dactilografa atît aștepta.
îl invită să tragă scaunul mal aproape și începu. în
șoaptă, să-1 informeze foarte animat ce fel de individ
primejdios e acest Tony Bar. Un crai fără pereche.
Nu se dă în lături dc la nici o ticăloșie. Dacă ține să nu-și
piardă logodnica, ea îl sfătuiește să fie cu ochii în
• patru.
Nu adăugă că pentru a priveghea îndestul de vigi-
lent, patru ochi normali încă tot n-ar fi însemnat mare
ispravă. Patru, da ! Dar încrucișați ca ai săi, ca să poată
: cuprinde dintr-o dată tot orizontul, cu toate cele patru
puncte cardinale. Olimpiodor Spancioc își șterse nădu-
' scala dc pe frunte, rînduri-rînduri. Medită o crudă
satiră : Junele pervers, cu moto din Eminescu : î5Voi
sin teri urmașii Romei ? Niște răi și niște famcnl U
Ochii lui, doi cîți îi avea, fixau cu încordare
ușa după care dispăruse logodnica șl cu famenul. Ce se
pe trecea dincolo ? La ce ticăloase vicleșuguri era capabil
sa recurgă acest nevrednic urmaș al Romei, pe care o
întreagă omenire îi era rușine să-1 socoată printre
oameni ?
Alarma sa era însă neîntemeiată.
Tony Bar hu recurgea Ia nici un vicleșug. Avea
îndestul tact ca să nu forțeze evenimentele. Și avea
îndestul timp înainte. Un an, pînă Ia cealaltă proclamație,
de altă Miss.
Se așeză așadar la birou, cu nevinovată și lăuda-
bilă intenție să confecționeze cel mal viu, mai liric,
mai pitoresc, mai interesant, mai palpitant interviu pe
care l-a fabricat vreodată.
în fața hîrtlei albe, însemnă cîteva punctee
Pe urmă începu metodic.
— Ceva despre părinții matale, duduiță dragă...
Margareta ridică frumoasele șl încondeiatele sale
sprîncene, nedumerită. Nu înțelegea sistemul acesta de
378
interviu probabil bucureștcan. Țicu Grumberg-Florin,
formulase întrebări precise, la care ea n-avuscse nevoie
sa răspundă decît: „Da, domnule ! Nu9 domnule !<c
Acest nou procedeu îi tulbură fundamental noțiunile
sale despre interviu.
Tony Bar, își preciza întrebarea :
~ Tatăl matale ce face ? Cu ce se ocupă ?
— E la tribunal...
—- Prezident ? Procuror ? Jude de instrucție ? Mem-
bru de ședință ?
— La grefă...
Atît îi ajungea lui Tony Bar. Scrise :
„Părintele domnișoarei Margareta Căuș, fermecă-
toarea noastră Miss România, ocupă un distins și înalt
post de încredere în aparatul justiției. Fin intelectual,
nobil caracter, cunoscut filantrop, el sc bucură printre
concetățenii săi de un prestigiu care a mers crescînd cu
anii, pe măsură ce aceste însușiri se evidențiat!../
— E decorat ! își aduse aminte Margareta. A stăruit
prefectul nostru...
Tony Bar, adăugă :
„Cavaler al mai multor ordine române și ofițer al
mai multor ordine străine, dînsul cste...u
—- Acum, cîteva informații despre originea numelui
dumneavoastră Căuș... Căuș ! îmi parc un nume vechi.
Aceasta indica o familie cu trecut istoric. Cc-a fost buni-
cul, străbunicul matale, după documentele păstrate de
familie ?
—• Ca să-ți vorbesc drept, tata spune că bunicul lui,
Toma, a fost un țăran... Mai rău... Clăcaș. Mai rău. Umbla
prin sat după făină, cu un căuș. De acolo ni s-a tras
nouă numele de Găuș.
Tony Bar căută să ghicească în ochii Margaretei
Căuș sclipirea de ironic. Era evident că-și bate joc de
dînsul, de interviu, de Ilustrația colorata. De altfel, își
batea joc cu un umor irezistibil și adorabil. Afirmînd cu
cea mai marc seriozitate cclc mai absurde și fanteziste
mvențiunL
379
— îți bați joc de noi, duduița draga ! E îniîia oară
cînd mi sc întîmplă așa ceva... Sînteți ingrată !
— De ce ? întrebă nevinovat Margareta. Vorbesc
foarte serios... Dacă așa e, ce pot să fac eu ?
Tony Bar nu dezarmă.
Medita o clipă sugînd inspirația din coada tocului.
Pe urmă rosti inspirat :
— Am găsit ! Dacă mata refuzi să mă iei în serios,
dă-mi voie atunci să asezonez eu realitatea, așa cum ne
convine nouă. Toma Căuș ! Toma Căuș !... Știi că sună
foarte frumos ? Nume greu, de cronică. Neculce, Milescu,
Miron Costin... Am găsit. Numai te rog, duduie, să nu
mă dezminți și să rogi și pe familia matale să nu mă
dezmintă. Sună bine : Hatmanul Toma Căuș ! Parcă e
un personagiu din Mihail Sadoveanu !...
Apoi, neașteptat, fără să-și explice firul tăinuit
al asociațiilor sale de idei, imploră :
— Dă-mi mata un nume de domnitor moldovean,
din veacul al XV-lea sau al XVI-lea...
— Tudor Vladimirescu ! răspunse surîzînd suav
Margareta Căuș, cu aceeași siguranță cu care odinioară,
pe cînd colegele o numeau Văcuță, recitase cel mai
năzdrăvan potpuriu istoric auzit vreodată de urechile
unui inspector școlar.
— Duduie, cu mata e imposibil de vorbit ! se căina
Tony Bar. La fiecare vorbă, îți bați joc de întrebările
mele...
Margareta Căuș înțelese că a scrintit-o. Rectifică
imediat :
— Vreau să spun. Alexandru cel Mare...
— Duduie, atîta cruzime mă doare, duduie !... Dacă
am un lapsus și nu-mi aduc aminte de un nume de dom-
nitor moldovean, în afară de cei care umblă prin toate
gurile : Ștefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Petru
Rareș ; pentru această scuzabilă șovăială a memoriei,
nu merit, duduie, să mă iei numaidecît în bătaie de joc...
380
Nu mi s-a mai întîmplat niciodată să fiu atît de mal-
tratat !...
Vorbind, Tony Bar se ridică de pe scaun și merse
la ușă, să obțină din cealaltă cameră cc-i trebuia lui
neapărat.
Deschise ușa, vîrî capul și ceru :
— Domnișoară Protopopcscu, dă-mi, te rog, un
nume de domnitor moldovean ! Dar nu Ștefan cel Mare,
Petru Rareș !... Mai puțin cunoscut.
— Petru Șchiopul ! răspunse domnișoara Ortansa.
— Ei ! Nu ăsta ! Altceva...
— Bogdan Incrucișatul ! oferi altul dactilografa,
care se vede că avea o irezistibilă predilecție pentru
domnitorii moldoveni infirmi și tovarăși de suferință.
— Nici ăsta. Altceva...
— Lobodă ! La 1593 intră în Iași cu ajutorul caza-
cilor și-1 alungă pe Emanoil Aron ! informă un anonim
din oaspeții lui Filip Filipovici. Sau, dacă vrei, Papură-
Vodă, fiul lui Vasilc Lupu. S-a urcat pe tron în noiem-
brie 1659...
—• De unde naiba ii scoateți pe toți ? se indignă
sincer Tony Bar. N-a avut Moldova alți voievozi decît
Lobodă, Papură Ciubăr, și numai șchiopi, chiori, ce
dracu ? Dați-mi, — imploră — dați-mi un nume mai
omenesc... Care să sune ca în romanele lui Mihail
Sadoveanu.
— Eremia Movilă 1596—1606 ! se îndură specialis-
tul cu fenomenală memorie a datelor.
— Perfect ! Asta-mi «trebuia ! se bucură Tony Bar,
trîntind ușa și dispărînd în laboratorul unde se fabrica
interviurile cu Miss Româniile.
Olimpiodor Spancioc își șterse un nou rînd de
sudori. Nu putea pricepe în ruptul capului de ce-i tre-
buia famenului un nume de domnitor moldovean, care
să nu fie nici șchiop sau chior, 'nici Lobodă sau Papură,
și cu care să se închidă apoi împreună cu Margareta.
Tony Bar se așeză la birou, reoetînd să nu-i scape
cumva din minte.
381
— Eremia Movilă... Eremia Movilă. Sună bine !
Movilă-Găuș ! Căuș-Movilă ! Parcă au fost frați. Sigur
că au fost contemporani !... Dar cu cine s-o fi bătut
Eremia Movilă ? Duduiță dragă, nu știi mata cu cine s-a
luptat Eremia Movilă ? între 1596—1606...
— Gu perșii și cu normanzii ! afirmă, sigură de
sine și cu eternul său surîs, Margareta Căuș.
— Ajunge, duduie, ajunge ! Ți-ai bătut joc de mine
destul. M-ai omorît ! Văd că mă crezi o secătură, fiindcă
nu țin minte niște voievozi mărunți și obscuri care-au
domnit tot cîte-un an-doi... De ha tirul matale, să știi
că diseară mă pun să repet toată istoria Moldovei, din
scoarță în scoarță. Să văd dacă ai să mai ai de cc rîde !...
Pe urmă revenind la preocuparea sa, monologă :
— Nu vrei să-mi spui ? Am s-o descurc și pe asta,
fără mata !... Cu cine putea să se bată Eremia Movilă ?
Gu -turcii, cu cazacii, cu leșii, cu tătarii... Toți domnii
Moldovei s-au bătut cu turci, cazaci Ieși și tătari:.. Am
rezolvat-o. Rămîn tot la turci.
„De altfel, familia Căuș c una din cele mai vechi
ale Moldovei. Cum numele o arată, datează dinaintea
amestecului străin, care, infiltrîndu-se în sîngelc noble-
ței autohtone, i-a schimonosit numele și i-a degenerat
rasa, culminînd în trista epocă fanariotă. Numele Căuș
se întîlnește prima oară în cronica Moldovei din veacul
al XVI-lea și începuturile veacului al XVII-Iea.
într-adevăr, un străbun al Miss României, hatma-
nul Toma Căuș a fost unul din sfetnicii cei mai chib-
zuiți ai lui Eremia Movilă și unul din căpitanii cei mai
vestiți ai oștirii moldovenești. Chiar numele decurge de
atunci.
în războaiele lui Eremia Movilă cu turcii, hatma-
nul Toma s-a remarcat cu deosebire. într-o bătălie
vestită, despre care toți cronicarii pomenesc cu evlavie —
Miron Costin ca și Milescu, Neculce ca și Cantemir —,
hatmanul Toma printr-o mișcare dibace a întors flancurile
oștirii turcești, a zdrobit-o și rămășițele le-a înecat
în apa Șiretului. Eremia Movilă, drept răsplată, l-a (
382
ridicat la gradul de mare hatman, î-a dăruit patru moșii,
atît cit a putut înconjura într-o zi patru călăreți și,
chcmîndu-1 la vistcria sa personală, i-a spus sărutîndu-1
pe frunte :
-— Hatmane Toma ! Viteaz ești! Drept om ești !
Și scumpă-mi este prietenia ta ! Iată ! Ridică din acești
saci cu galbeni atîția cîți vei putea măsura în douăspre-
zece căușe. Ai tăi să fie, pentru neamul tău, pentru
copiii și nepoții și strănepoții tăi...
înduioșat și cu lacrimi în ochi, hatmanul Toma n-a
vrut să primească. Pe urmă, cedînd stăruințelor domni-
torului, a măsurat douăsprezece căușe de galbeni, din
care a ctitorit biserici și mînăstiri, măritînd cîte două-
sprezece fete din cele douăsprezece sate de pe moșiile sale.
De atunci i-a rămas numele hatmanul Toma Căuș,
așa cum îl întîlnim în toate cronicile Moldovei și cum
la gloria hatmanului Toma urmașii i-au mai adăugat
alte străluciri, transformîndu-1 într-un neaoș blazon.
Din această străveche familie și strălucită genea-
logic se trage Miss România noastră, moștenind toată
distincția, noblețea, fermitatea de caracter, finețea de
spirit a unui îndelung șir de străbuni și adăugind la
acest tezaur, ca o supremă încununare, noblețea frumu-
seții si a perfecțiunii. Așa se explică de ce Miss România
întrunește, în cel mai fericit amalgam și în cea mai noro-
coasă armonie, toate caracterele frumuseții românești,
într-o întrupare pe care n-au cutezat s-o viseze aievea
nici poeții în idealurile lor cele mai înalte și pure../
Tony Bar scrise și scrise și scrise...
Nu mai întrebă nimic. El se întreba și el răspundea...
Miss România înțelese că acesta c într-adevăr
interviul cel adevărat, condus după toate regulile artei,
nu ridicola parodic a unui gazetăraș de provincie ca
Țicu Grumbcrg-Florin din Tirgul Scovarză.
Așa începu să învețe a disprețui leagănul natal al
dinastici C3ăuș, întemeiată de hatmanul Toma Căuș,
vestitul, în leatul de la mîntuirc 1596—1606.

CARTFA A DOUA
FLOAREA DE AGAVE
25 — La Paradis General * Miss România

capitolul t
Americanul din Pașcank
I)	. Filip Filipovici., directorul somptuoasei publF
cațiuni hebdomadere Ilustrația colorata, prindea măcar
o dată pe Jună cîte un oaspe de rasă și de origine
exotică, să-i viziteze redacția, atelierele foto-zinco-Kto-
tipografice si muzeul retrospectiv a] tuturor Miss Ro-
mânii! or.
Ii urca în mansarda cu ascensorul și îi scobora
în spirala de melc, în. subsol. îi fotografia în grup și
izolați ; în picioare și tolăniți în jilțuri ; cu pălăricu
leșul, chipiul, cascheta, sau potcapul pe cap, și fără. I -:■?
smulgea un interviu întotdeauna entuziasmat, dc insta-
lațiile ultramoderne, unice în toată Europa centrală și
orientală. îi trata cu icre negre, vin tămhos, șampanie
și cafea gingirlie. Apoi îi elibera cu un mic suvenir
(efigia ultimei. Miss Romanii în medalie dc argint}..
Victimele se întorceau întotdeauna la hotel, însoțite dc.
un comisionar care-și dizloca brațul din umăr purrind
colecția celor șapte ani. ai Ilustrației colorate, legată in
pînză tricoloră, cu prea frumoase inscripții și orna-
mente intrau ri te,
W
25*
Toate aceste evenimente de-o formidabilă impor-
tanță istorică apăreau relatate în cel mai apropiat
număr al somptuoasei reviste ilustrate colorate, cu o
risipelnică abundența de detalii. Crochiuri, clișee, cari-
caturi și autografe ; presărate cu anecdote, suveniruri
și cuvinte de duh mai mult sau mai puțin autentice și
mai mult sau mai puțin născocite de spiritul ingenios
a! lui Tony Bar, seducătorul și prețuitul secretar al
marelui hebdomader, spre deplina delectare a celor
cincizeci de mii dc cititori și cititoare de la Nistru pin’ la
'bisa, din Sighct în Scvcrin.
Cum se anunța un calator hiperborean și celebru :
ambasador, general, patriarh, boxer, navigator, actor,
inventator, dansator, biciclist, bas, tenor sau bariton,
spadasin, monarh detronat, jocheu, chirurg, pilot, pres-
tidigitator, rabin sau maharajah, Tony Bar îl confisca
din Gara de Nord sau din holul hotelului, cu aceeași
tactică savantă și rabdurie cu care pe vremuri, în june-
țea-i hoinară din orașul sau natal, captura scatiii și
sticlcții în lațul uns cu clei dc cireș.
li preda plocon domnului Filip Kilipovicî și trecea
pe la casă, sa primească un supliment dc speze extra-
ordinare, înfățișînd în același timp cheltuielile dc repre-
zentare și o justă primă dc încurajare pentru o atît
de ageră inițiativă și o atît dc perfectă identificare cu
interesele marelui hebdomader ilustrato-colorat/
Colegii dc șvarț și dc bîrfcală de la Capsa nu sc
mai mirau, ca la început, cînd amicul lor Tony Bar
privea alarmat la ceasornic și sc smulgea cu regret
atmosferei molcuța și lenevoasa, anunțînd plictisit
celorlalți conmcseni care rămîncau sudați-autogen pe
banchetă, douăsprezece orc pe zi :
— Acestea fiind spuse, adio și n-am cuvinte, fra-
ților ! Mă duc să jac un rabin !
Sau :
-- Astăzi am dc jacut o maimuța de amiral ja-
ponez !
Și încă :
388
. — Zi grea, junilor ! Vouă ce vă pasă ! Stați și’
dospiți. Așteptați totul pe tavă. Nița vă aduce șvarțul.
brațele Cazaban vine cu una de-a lui vinătoreasca.
Puiu lancovescu vă taie una încă mai vanătorească.
Vine Minulescu să vă învețe ce e aia poezeaua nouă.
Numai tu, sărmane Tony Bar, ia-ți picioarele la spinare
si fugi la Athenee-Palace, lugi la Bulevard, fugi la Cina.
Am făcut azi dimineață un campion de box și mai am
de făcut după masă o Cocile Sorel !
Acum înțelegeam cu toții felul eliptic dc a se
exprima a Iui Tony Bar. Știam cu toții că fabrica toate,
ce-i dreptul : romane pe cont propriu și memorii sem-
nate de alții, articole iscălite dc d. Filip Filipovici și
cuvinte dc duh care n-au fost rostite niciodată, inter-
viuri lan teziste cu personagii imaginare și reportaje la
fața locului datate „Barcelona" și scrise în cubista sa
garsonieră din strada Oituz. Dar mai știau cu toții că,
oricît dc întreprinzător și plin dc resurse era spiritul
sau, secretarul Ilustrației colorate nu izbutise și nici nu
avea pretenția să ungă rabini, să înainteze în grad
amirali japonezi și să facă din cap o Cocile Sorel — fi-
indcă nici el nu era Jupitcr, nici Cocile Sorel n-are
profilul Miner vei. Avusese grijă să-i facă mai dinainte
providența, capriciul destinului sau cine știe ce complex
de circumstanțe cu totul străine de sfera de acțiune a
lui Tony Bar. El îi cama gata făcuți, îi momea pînă la
Palatul Ilustrației colorate, le estorca o convorbire
ajustată după fantezia sa și după interesele domnului
Filip Filipovici. Iar pe lingă autograful destinat revistei
și dedicat cititorilor, le mai subtiliza încă unul mai
copios pentru colecția personala, care reprezenta un
modest capital negociabil, cînd se iveau anunțuri sau
cînd la ruletă la Constanța sau la Sinaia zeița Fortuna
îi fusese nefavorabilă.
în cartea de aur (de altfel cu scoarțele de piele)
din sala de recepție a Ilustrației colorate se adunaseră
astfel semnături ciudate, de toate dimensiunile și în
toate alfabetele, caracterele, idiomele și ortografiile
389
planetei : Anny Ondra alături dc cavalerul Giusscppe
Mallatesta : Bob Tixt, boxer, alături de. l.P.S.S. Arciag
Mahmudian, patriarh al Armeniei ; Don Gonzales y
Mda y Bcltran y Sanchez y Pintado y Rivera alături
dc Tacke Diamdapopulohagicatctropulos ; prof. dr. Her-
mânu Bidcrmcycr alături dc Molly-Sistcrs ; Boris Can-
lalup alături de General Alvarez Goomcz Diaz dc
Santa-Fe ; marele rabin din Ecmbcrg alături de Ilaupt-
mann Sigmund Bang, mina dreaptă a lui Uitlcr : Cecilc
Sorel și Piccard : Maurice Chcvalicr și Tagorc, Aii
Fâstâc-Bcy și Clara Tambour : General Pe tain și
Kreuger : Coletta și Lucicn Romier : Carpcntier și dr.
Emile Sergent — toți trecuseră prin sala de recepție
a Jhtstreițicl colorate, vizitaseră subsolul și mansarda,
admiraseră instalațiile foto-zinco-lito-tipograficc și gale-
ria Miss Românii]or cu înduioșătoarele vestigii 'ale
efemerei lor glorii de trei sute șaizeci și cinci zile ;
mănuși și șuvițe de păr expuse sub cristalul vitrinelor,
fotografii și flori uscate, evantaie și statuete, panglici
și carnete de dans. Toți șî toate își depuseseră în
Cartea dc aur cu scoarțe dc piele, semnăturile late și
microscopice, energice și tremurate, impetuoase și dis-
crete, parafate și golașe, caligrafice și indescifrabile,
întru deplina contrarictatc a profesorilor de grafologic,
aceste iscălituri răsturnau orînduiclile lor cu putere de
lege. Campionii de box își așternuseră numele cu ezi-
tări timide : patriarhii cu parafe încoroiate și late ca
iataganele ienicerilor : profesorii cu stîngăcic dc gar-
dieni rurali ; dansatoarele cu scrijilituri ghimpoase șî
cu purcei dc cerneală zvîrliți din colțul peniței ; gene-
ralii sfărîmători dc fronturi cu suple arabescuri curit-
mice : Cecilp Sorel cu scris dc fată mare și Niculae
Titulcscu cu scrisul ducelui.
D. Filip Filipovici conversa cu acești oaspeți
într-un limbaj propriu, monosilabic și abia articulat.
Educația sa incompletă, curmată de vicisitudinile
împrejurărilor dc la clasa I-a gimnazială, nu-i îngăduia
să se lanseze în prea complicate considerente enciclo-

-pedîce, nici chiar în limba-i materna. Dar aci o încheia
mai simplu : „Publicul înghite !u Așa cum suna deviza
sa și a Ilustrației colorate.
Publicul înghițea articolele dictare de ci ; orto-
graliatc, restaurate, stilizate, sulemenite și ornate cu
finiruri metaforice de Tony Bar. înghițea fotografiile
care țineau locul textului. înghițea împreunări bastarde
și adulterine de nume, pe care nu le-a suportat nici-
odată partea a doua a dicționarului Larousse, și năs-
trușnice citate latinești, de care s-ar fi colorat în cei
mai înfocat roșu de sfecla suplimentul trandaliriu ai
aceluiași codex enciclopedic, cu preacunoscuta fecioara
suflînd cu buzele țuguiate în puful de păpădie :
teme â tout vent^A
Sămînța căzuse de astă dată pe un teren, mai ari ti
ca al deșertului Gobi. Germinase paradoxal și dăduse
roade stranii, năzdrăvane și fără asemuire, care ar H
umilit chiar fachirii atotfăcători de minuni, deprinși să
crească palmieri în palmă din grăuntele de muștar m
să clocească pui de cobra în ouăle de păun. Căci pentru
d. Filip Filipovici, Renașterea se ilustrase prin Ralado
da Vinci și prin Michcl Sanzio ; Praxiteles era cel ma?
marc filozof clin, după cum Anaxagoras fusese cel mai
grandios sculptor al antichității ; Becthovcn îabncasc
valsuri și Strauss era autorul Simfonici a noua.
Cînd Tony Bar prindea de veste, ereziile directo-
rului se aflau îndată puse la punct. Cînd însă, victimă
a firii sale vagabonde și hazardate, rămînca prizonier
la Cazinoul din Sinaia sau din Constanța, aștepund un
amic să-i achite camera, atunci articolele domnului
Filip Filipovici intrau virgine în rotativă, iar lecrorn
Ilustrației colorate aflau cu mirare că Dante Alighien
a mai adorat pe Laura pe lingă Beatrice șt că Gocthe..
secerat în floarea vîrstci, n-a mai putut scrie partea,
a doua din Intriga și Amor. Cum toate acestea aveau
prestigiul slovei tipărite, publicul înghițea și își modi-
fica treptat noțiunile vagi, completîndu-și erudiția cu
datele inedite, surprinzătoare, dar atît de ierm girate
dc numele plin de autoritate al domnului Filip Fili-
povici. Ilustrația colorata era o revistă culturală. Ea
mergea să răspîndească lumina în mase.
Cu musafirii străini, d. Filip Filipovici se simțea
însă mult mai dezarmat. într-o vădită stare dc infe-
rioritate. Aceștia puneau întrebări sau răspundeau la
întrebări în dialecte cu care d. Filip Filipovici nu s-a
familiarizat niciodată. Nu avusese cum, cînd, unde, cu
cine. Vocabularul său poliglot era redus la un bagaj pe
cît de sumar, pe atît dc heteroclit, de afirmații, negații
și exclamații monosilabice: ]a! Oui! Si! Ycs ! lac!
Nein ! Non ! No ! lac ! O !	! Nici !
Simplu ca bună ziua !
La orice întrebare se poate răspunde ferm și
concis, cu un da sau nu, un ia sau nein, un ycs sau
no, un ighen sau un neni, un tac sau un nici.
E adevărat că d. Filip Filipovici le mai încurca
uneori, raspunzînd lui Maurice Chcvalicr cu un i^ben
unguresc și cavalerului signor Umbcrto Cascavaliotti cu
un cac rusesc.
Dar atunci iarăși intervenea providențial Tony
Bar, născut cu o Hreasca aptitudine pentru toate lim-
bile moarte și vii ale noroadelor. Pe cele vechi le mai
pierduse, îngropate în dicționarele, sintaxele și juxtele
vîndute cu ocaua anticarului a doua zi după ce s-a văzut
cu diploma de bacalaureat împăturită în buzunarul de
la piept. Pe cele moderne le împrospăta mereu cu
sintaxe și etimologii vii, în carne și oase, cu pantofi
de șopîrlă și ciorapi de mătase, de cînd, probabil, pentru
a netezi calea intrării federației europene, toate națiile
vechiului continent își trimit în recunoaștere, în caba-
retele din București, șerpești dansatoare și sircnicc
cantatrice, dc care secretarul Ilustrației colorate sc
afla succesiv îndrăgostit o săptămînă sau o lună.
Tony Bar intervenea, așadar ; d. Filip Filipovici sc
retrăgea de pe teren și asculta cu .sinceră admirație
volubila spontaneitate cu care secretarul marelui heb-
domader colorato-ilustrat trecea de la un citat latinesc
3.92
la un vers englezesc, de Ia graiul lui Schiller la al lui
Corneille, tușea englezește și strănuta franțuzește.
— Sa am eu stofa ta ! hehei, ticălosule, unde-ar
fi ajuns taica Filip ! exclama cu melancolie.
—■ Lasă ca ai ajuns destul de departe și fără stofa
mea, directore ! îl consola Tony Bar. Eu ce fac cu
dînsa ? Am făcut-o postav de masă verde și crepe-
georgette pentru fuste...
— Cărțile și femeile au să-ți mănînce capul ! îl
amenința protector d. Filip Filipovici. Ai noroc că ești
o secătură simpatică... Altfel...
— Altfel aș fi ajuns om de ispravă !... Asta-i tot
ghinionul meu. M-a făcut mama prea simpatic...
Intr-adevăr, toți vizitatori Ilustrației colorate, bei
.și patriarhi, dansatoare și boxeri, amirali și cîntărețe,
fără nici o excepție, își manifestau după primele cinci
minute simpatia pentru seducătorul și irezistibilul
secretar, tratind directorul ca pe-o cantitate neglijabilă.
Departe de a-și simți inima ulcerată, d. Filip Filipovici
trecea cu modestie în umbră. Era și acesta un rezultat
al experienței.
La început, cu o cinică dezinvoltură, se amesteca
în discuție plasînd oarecare aprecieri puțin amabile la
adresa invitatului și abuzînd de completa ignoranță a
beiului sau dansatoarei, a pianistului sau a amiralului
în lexiconul moldo-vlah.
— Dă-1 dracului de turc ! Spune-i să semneze în
condică, să dea un autograf pentru foaie, să-l fotogra-
fiem și sa scăpăm de el... Asta s-a pus pe vizite
armenești •
— Ce spune domnul director ? întreba inocent
trimisul extraordinar al lui Kemal-Pașa, înșelat de
surîsul amabil al domnului Filip Filipovici.
Tony Bar tălmăcea în felul său, cu o perfidă ipo-
crizie de care se amuza singur, abia așteptînd să
ajungă la Capșa și s-o împărtășească amicilor de șvarț
și de bîrfeală»
393
Tălmăcea exact ceea ce nu gindise nici prin vis
directorul somptuosului hebdomadar ilustrat:
— Domnul director vă roagă foarte mult să fiți
atît de gentil și sa mai sacrificați un sfert de oră» Să
vizităm și atelierele noastre zincografice. Sint cele mai
moderne din Europa centrală și orientală...
—’ Cum sa nu ! Cu plăcere ! Cu cea mai marc plă-
cere ! se oferea politicos vizitatorul, gata să coboare în
subsol, în atelierele zincografice cu miros de acizi și
pilitură de zinc.
— Ce spune ? Ce mai vrea ? sc alarma d. Filip
Filipovici. Vrea ciubuc și cafea? Poate mai poftește să-i
aducem acum și-un harem.
— Nimic din toate acestea ! îl asigura cu toată
candoarea Tony Bar. Vrea numai sa viziteze neapărat
și atelierele zincografice. A aflat, Alah și Mohamed mai
știe de unde, că avem cele mai moderne din Europa
centrală și orientală. A auzit și vrea să Ie vadă, omul !
— Asta-i nebun curat ! sc căina d. FiJîp Filipo-
vici, rînjind mai mult decît zîmbind suav, cum îi era
în intenție. Asta-i mai teribil ca inspectorii de la
Muncă ! Vrea să vadă tot, să inspecteze tot ! Mă așteaptă
nevasta cu automobilul afara, i-am dat ora, și el vrea
să vadă atelierele zincografice !...
Tony Bar știa prea bine că afară, în automobilul
domnului Filip Filipovici, aștepta cineva. Dar nu soția
directorului, persoană corpolentă, trecută cu virsta,
vînătă la obraz dc digestiile laborioase și cu buzele
tumefiate ca două lipitori. Făptura din dosul perdelelor
trase la limuzină arăta cu totul altfel ; cu. mijlocul
gîtuit, de viespe, cu parul buclat și oxigenat, cu genele
mătăsoase și cu gura ca o pastilă de acuarelă carmin»
O știa, căci era una din candidatele la titlul de Miss
România, din anul precedent; a doua în ordine de cla-
sificare, iar în ordine cronologică, prima femeie cu care
d. Filip Filipovici cuteza să-și înșele nevasta. Și tocmai
fiindcă știa aceasta, Tony Bar savura cu o voluptate
394
sadică neliniștea și agitarea d-lui Filip Filipovici, strîns
cu ușa intre interes și pasiune.
— Atunci renunțăm ! Spunem ca atelierele suit în
reparație... îl ispiti cu perfidie.
D. Filip Filipovici suspină resemnat:
— Nu ! Lașa acum. O dată ce am pornît-o, s-o
ducem la capăt... Măcar, cheamă-1 pe Billy Marcus să
vină după noi și să ia două-trei poze. Iar altă dată,
dragă Tony, te rog să mă mai slăbești cu turcii. Dă-i
dracului de turci ! N-au nici un haz de cînd le-a luat
Kcmal fesul ! Uită-tc la el... Arc mutră de turc ? N-au
fes, n-au șalvari, n-au harem, nu mai fac două parale...
Tony Bar nu mai aduse turci. Recrută eșantioa-
ne le ctitor rase, națiuni și rituri.
Aduse într-o zi un colonel american, Harry Mc.
Stephenson, trimisul unei fundații filantropice să orga-
nizeze o casă dc retragere și dc pensiuni pentru vînză-
torii de gazete și în același timp delegat al Asociațiunci
dc demobilizați din Ncbraska.
Colonelul Harry Mc. Stephenson reprezenta tipul
clasic al yankeului, așa cum l-au popularizat fotogra-
fiile, romanele și caricaturile tuturor publicațiilor din
cele cinci continente. înalt, cu spatele lat și cu pîntccul
supt, cu profilul osos, cu părul cărunt și tuns scurt la
timple, cu ochii albaștri și cu pielea tăbăcită dc soare
și dc vinturi, cu jumătate din dantură învelită în pla-
tină și cu nelipsita pipa scurtă în colțul gurii, sc exprima
cu articulații guturale, fără sa scoată coada dc os
a lulelei din dinți. O strămuta numai dc la dreapta
la stingă,
A urcat .și cl, ca toți ceilalți, pînă în mansardă
cu ascensorul ; a coborît în subsol pe scara în spirale
dc melc : s-a lăsat fotografiat singur și în grup ; și-a
depus autograful în cartea dc aur cu scoarțe de piele.
Pe urmă, cînd au ajuns la inevitabilele sandvișuri cu
icre negre, a respins vinul și șampania, cerînd cîteva
păhărele din băutura noastră națională.
— Tzu... Tzi... Tzoika...
395
— Țuică ! ghici Tony Bar.
•— Yes-yes ! Tzuika... Tzuika !
— Al naibii, pehlivanul ! constata ci. Filip Fi^
viei. Vinul și șampania îi par prea slabe. S-a înnădit
la țuică. J1 cred și cu ! De la porcăriile pe care le vinci
gangsterii lor drept băutură, țuica noastră e hidromeL
Pun rămășag că de cînd s-a dat jos din tren numai
din țuică în țuică o duce... îmi cunosc eu marfa ! Cum
deschid ochii dimineața onorabilii, în loc de cafea eu
lapte, îi trag din clondirul cu spirt.
Colonelul Harry Mc. Stephenson pîciia impasibil
din pipă, ca unul care nu avea de unde sa înțeleagă
insinuările domnului Filip Filipovici, rostite cu surîs de
balerină cînd răspundea la aplauzele sălii cu mieroase
și gingașe bezele.
Țuica sosi.
Tony Bar turnă în pahare. Ciocni în sănătatea colo-
nelului, urîndu-i bună petrecere în această țară ospita-
lieră. D. Filip Filipovici, împins de demonul meschin
ce face să abuzăm dc infirmitățile noastre mai vîrtos
decît dc calități, începu din nou să-și formuleze reflec-
țiile grosolane în limba pe care o cunoștea de acasă și
pe care în scris i-o acorda, i-o ortografia și i-o tem-
pera Tony Bar.
— Colonel încoace, colonel încolo ! Colonel, adică
vorba vine ! Cunoaștem noi și marfa asta ! în America
lor toți sc nasc colonei ; îi fată ma sa cu galoane la mina
și cu marele cordon la buric.
Colonelul Harry Mc. Stephenson surise și ei cu
nevinovăție, fiindcă înțelegea dc pe figura amfitrionu-
lui că e vorba despre ceva vesel. Dar nu ceru lămuriri.
N-avea timp. Plescăia din limba și părea îneîntat de
calitatea țuicii de Văleni. Nu ceru lămuriri, ci mai ceru
a doua țuică ; pe urmă pe a treia și-o turnă singur ;
iar cînd ajunse la a patra, se întoarse cu paharul înălțat
și, spre stupoarea domnului Filip Filipovici, închină în
cel mai neaoș grai moldovenesc :
— Hai noroc ! La anul și la mulți ani!
396
D. Filip Filipovici rămase încremenit, cu țoiul la
jumătatea drumului spre gură.
— Pici, drace ! avu tăria să rostească, după ce
căpăta glas. De unde-mi mai ieșiși, onorabile ?
— De la Pașcani, pur și simplu, declară colonelul
Harrv Mc, Stcphcnson, bătîndu-1 amical cu palma lată
pe umăr și încovoindu-sc de la mijloc în crampe de rîs.
De la Pașcani, unde tata mai ține și acum circiumă și han,
în dosul gării, cum ieși la stingă, a treia casă. Numai că
pe el îl cheamă Marcu Șloimson, la Șloimtlica, așa cum
ai spun mușteriii și prietenii, ca unui negustor de ispravă,
prietenos și vesel ce se află. El a rămas Șloimulica, iar
mic-mi zice Harry în loc de Herș, Mac în loc de Marcu
și Stcphcnson în loc de Șloimulica... Vezi semnul acesta ?
Colonelul Harry Mc. Stcphcnson, delegatul demobi-
Fzaiilor din Nebraska, ridică șuvița de păr de pe tîmplă
cu coada pipei, dezvelind o cicatrice albă, subțire și lungă :
un semn abia vizibil.
— Aici stă tot secretul și norocul meu. Fără sem-
nul acesta aș fi rămas la tejgheaua lui jupîn Șloimulica
sau cel mult ajungeam ajutor de contabil la Banca
Blanck. Norocul a făcut să mănînc o bătaie cumplită în
școală fiindcă eram jidan, să mă aleg cu capul spart și
pe deasupra dat afară pc-o săptămînă pentru idei
subversive... Mi-am luat catrafusele și am ajuns în
America, de unde vă vin cadou, cu pașaport american,
precum ma vezi. Ceea ce nu înseamnă că nu-i port
recunoștința colegului care mi-a încercat întîia oară
tăria scăfîrliei cu pietroiul. Și ceea ce nu înseamnă că nu
sînt colonel autentic, cu toate decorațiile cîte le vezi,
cîștigatc pe front, la Yprcs, pe Sommc, la Chemin des
Damcs. Colonel înaintat grad cu grad de la plutonier
voluntar, nu fătat cu galoane la mîna și cu marele
cordon la buric.
Toată prezența de spirit a domnului Filip Filipovici,
promptă și salvatoare în alte împrejurări mult mai grele
din agitata sa existență, se volatilizase de astă dată.
Asculta scărpinîndu-și luciul cheliei cu unghia degetu-
397
lui mic, incercfnd să sandă stupid de asemenea nemai-
pomenită întîmplarc. încerc ind și neizbutind. Veni rîndul
să-și. toarne el acum al doilea pahar, și. al treilea, și al
patrulea.
— Oricum, nu mă așteptam ! rosti, in chip de con-
cluzie, cînd țuica îl recordorta, dîndu-i puțina respirație.
— Ba cu mă așteptam grozav ’ Nici, nu-ți imaginezi
cum mă așteptam !... continuă printre sughițuri de ris,
fără nici o urma de supărare, colonelul Harry Mc.
Stephenson, delegatul demobilizaților din statul Nebraska.
Dc cum am sosit în țara, cu aceasta mă amuz. E grozav
cum au rămas românii tot români, sireacii * Zgîrie
unul : cel mai țapăn și mai crohmolit. Ai să găsești,
dedesubt un. șolric... De asta mi-e dragă țara și. am re vă-
zu t-o cu plăcere... Hai acum să ne împăcăm șt să mai
cinstim un rînd. Pe urmă o șterg. Mai am de dat ochii
cu alte lețe simandicoase, care au să mă declare colonel
fătat si beat de cum m-am sculat din pat...
D. Hlip l ilipovici se oțărî dînd de dușcă al. cincilea
cinzeac de țuică.
Dar din ziua aceea Iu mai prudent cu oaspeții săi
exotici, se abținu de la reflecții ireverențioase cu glas
tare, pînă ce nu se asigura mai intii că vizitatorul ;
colonel, amiral, patriarh, biciclist, actor sau boxer;
neamț, englez, groenlandez, chinez, papuaș sau american ;
catolic, gregorian, musulman, budist, calvin sau molocan,
s-a născut cu adevărat la cîteva mii de kilometri.- dis-
tanța de București și Pașcani.
CAPITOLUL II
Floarea de agave
în toiul senzaționalelor peripeții care au nimbat
cu o irizanta aureolă de glorie fruntea Miss Rom-cmici
aleasa într-acel an, și-a făcut apariția în țară celebrul
savant și redutabilul adversar al teoriei darwiniene,
sir Edwarcl Cattcrmole.
întîmplarca și curiozitatea de biolog il minase să
viziteze bălțile și delta Dunării. Dar căzuse intr-un
moment neprielnic. în alte împrejurări ar li lost intim-
pinat de o delegație la Jimbolia, primit cu alai și cu
Hori în Gara de Nord, (iaci nu se abat in liecarc an în
patria domnului Filip Filipovici personalități cu o atît
de indiscutabilă faimă mondială ca ilustrul doctor
honoris causa al vreo douăsprezece universități de dincolo
și de dincoace de Atlantic, președintele unei jumătăți
de duzina de societăți savante, membrul altei duzini de
Academii regale, imperiale și republicane, întrepidul
explorator al faunelor și florelor arctice și antarctice,
tropicale și ecuatoriale, marine și terestre. în acea pri-
măvară însă, toată atenția autorităților cu automobilele
și prefecții respectivi, tot entuziasmul publicului gata sa
manifesteze în tumult de aclamații pe peroanele gărilor
399
șî în piețele cu șî fără statui, în sfîrșt, toata suflarea
romanească, de la mic pînă la mare, de la bogat la calic
și de la guvernamental la opozant, într-o sacră uniune
și într-un superb clan, răspunsese la apelul de mobilizare
sunat din goarna Ilustrației colorate de d. Filip Filipo-
vici, pentru a face sa triumfe clasicul cult al frumosului
restaurat în cetatea baciului Bucur.
. Sir Edward Cattermole a descins, așadar, discret șî
anonim în Gara dc Nord. A constatat că nu-l așteaptă
nici unul din admiratorii carc-1 invitaseră cu șase luni în
urma, cu scrisori și cu telegrame înduioșător de insis-
tente. A înțeles că sc petrec evenimente grave într-o
țara deprinsa să-și primenească guvernele la luna, la
săptămîna, întocmai ca în republicile din America-de
Sud și Centrală. Cu llcgma-i britanică a întors hamalii
cu bagajele de pe peronul sosirilor pe peronul plecări-
lor. S-a urcat în trenul de Brăila. Acolo a angajat o
barca, iar doua săptămîni a cutreierat în tovărășia unui
lipovean bărbos bălțile Dunării și delta, înnoptînd în
canalele de trestii și păpuriș, dormind în colibe și în
paturi improvizate în sălcii, hranindu-se cu crap la
proțap și ciorba pescărească, împrietenindu-se cu oamenii
stranii carc-și pieptănau cu cîngile unghiilor solzii din
barbă, duhneau a pește, it rachiu, a iu11 și-a mahorcă.
La întoarcere a făcut popas două zile în București
să-și orînduiasca materialul de observații și fotografii,
larvele puse în borcane cu spirt și păsările împăiate,
gîzelc prinse-n ac și florile din ierbare.
in holul hotelului, neostenitul Tony Bar discuta cu
un estet indigen frumusețea Miss României, în confrun-
tare cu canoanele irumuseții grecești.
Deodată se opri în mijlocul perorației ca un prepeli-
car care-a simțit prin miros sau numai printr-un subtil
instinct prezența prepeliței în miriște.
Sir Edward Cattermole cobora scările, pîpăindu-și
melancolic fruntea tumefiata de înțepăturile țînțarilor.
400
Era un bătrînel smochinit la fața, spin și chel, cu toată
exuberanța sistemului păros concentrata paradoxal în
lobul urechilor, de unde i. rupeau două smocuri ghim-
poase și sure. Singularitate exploatată de altfel pîna la
sațietate de toți caricaturiștii europeni și americani,
care prezentau celebrul savant și redutabilul adversar
al teoriei darwiniene sub chipul și asemănarea maimuței
Uistiti. Astfel Darwin era răzbunat dincolo de mormînt.
Cel mai înverșunat inamic al teoriei sale căpătase cu
vremea o înfățișare menită să dovedească nu numai ca
omul se trage din maimuță, dar si că uneori s-a coborît
atît de repede, ca dintr-un copac, incit nici n-a avut
vreme să-și modifice complet toaleta. Sir Edward Catter-
molc își purta curajos făptura de la o societate savanta
la alta și de la tropice la poli, ca o permanentă ilus-
trare a teoriei susținută de succesorii cei mai fanatici
ai adversarului său și ca o irevocabilă dezavuare a
propriei sale credințe pentru carc-a luptat o viață de om.
— De unde cunosc eu mutra aceasta ? se întrebă
Tony Bar cu o încruntare între sprînccne.
— De la menageria Kludski ! găsi potrivit momen-
tul să plaseze un spirit ieftin estetul indigen, care suferea
de meteahna glumelor potrivite ca nuca n perete.
— Lașa idioțiile ! îl reteză cu nerăbdare secretarul
Ilustrației colorate. Aci presimt eu ceva serios. Mare
lucru să nu-1 jac și pe ăsta !
Spuse și se repezi glonț la portar să-și identifice
vînatuL Nici n-avu nevoie de multe lămuriri. Trecu
direct la telefon, unde îl anunță pe d. Filip Filipovici să
facă toate pregătirile necesare, să comande sandvișuri
cu icre negre și să rezerve trei pagini din somptuosul
hebdomader ilustrat, fiindcă va sosi din moment în
moment cu un vi din cele mai celebre personalități ale
veacului.
— Cum zici că-l cheamă ? întrebă d. Filip Filîpo-
viei la celălalt capăt al firului.
— Sir Edward Cattermolc ! AHo ! Cattermole... G
de La crap, a de la arici, t de la taur, c de la epure, r de la
401
26
rac» m dc la motan, o de ia omitorinc, / de la lăcustă,
c de Ia elefant... Pune te rog în afiș numele... Convorbire
cu ilustrul profesor Sir Edward Cattcrmole...
— Profesor, de ce ? De box i ceru lămuriri cu nevi-
novăție directorul Ilustrației colorate,
— Ce box, directorc, ce box ? Pe ce lume trăiești.
Doamne ? Biolog, bi-o-Iog, marele biolog Cattcrmole !
Adversarul lui Danvia...
— Vezi numai atunci sa nu ne punem rău cu cela-
lalt, cu Darwin ! făcu o prudentă rezervă d. Filip Eilipo-
vicL. Te pomenești că vine și ăla prin țară, și în loc sa
tragă Ia noi se duce la pezevenchii de la Colorația ilus-
trata și ne-o face fiartă...
— N-ai nici o grijă din partea aceasta... îl asigura
Tony Sar, găsind dc prisos să mai explice eruditului
său director că Darwin a răposat demult întru Domnul și
că nu mai poate fi trecut pe lista eventualilor oaspeți,
nici ai Ilustrației colorate, nici a concurentei sale :
Colorai ia ilustrata.
D. Filip Filipovici, asigurat pe acest front, sună și
dădu ordine în consecința. într-un sfert dc oră redacția
și atelierele foto-zincc-lito-tipograficc au fost ventilate,
măturate și regizate după metoda faimosului cneaz
Potemkin, pentru a primi onorabil un musafir mondial.
Sandvișurile cu icre negre ocupară locul dc onoare.
Cartea dc aur cu scoarțele de piele fu deschisă la o
foaie virgină.
Sir Edward Cattcrmole, pilotat de Tony Bar, urca
și cobori scări ; savura acrul îmbîcsit cu acizi din atelie-
rul lito-zinco-grafic : își zugravi pe obraz cu degetele
unse de cerneală tipografică un splendid și bizar tatuaj,
pe care l-ar fi invidiat șefii dc triburi indiene cînd se
pregătesc să purceadă la război ; se oțărî cînd dădu cu
ochii de caviar, după cele două săptămîni dc regim
pescăresc ; dar blînd și docil din fire, de îndată ce nu
era în discuție o controversă biologică, transformistă sau
evoluționistă, se supuse fără împotrivire la orariul, itinc-
402
rariul și programul impus de Ilustrația colorata umiuct
violatorilor prins cu arcanul de Tony Bar, din vasta
........- încă un moment. Doua poze și y-am eliberat 1
D. Filip Filipovici iși apăsa prizonierul de umeri
între brațele fotoliului. Tony Bar tălmăci dorința direc-
torului. Sir Edward Cattermole capitula sunzmd cu
blândețe.
Cît timp Billy Marcus pregătea plăcile șt punea
aparatul la punct, <1. Filip Filipovici iși aduse armntt:
cu îngrijorare.
— Nu cumva și. ăsta c născut la Pașcam ? Atunci
iar ne-am ars.
— N-avca nici o grija ! îl asigură Tony Bar. Uite
aci. notele biografice. Născut la Dundee în Scoția.. Dc
altf el l-am și întrebat. Vine întîia oara în România.
— Poate știe românește.
— Cum să știe ? Pentru ce ispravă să șne ro-
mânește ?
— Dar tu cum știi englezește ! explică d, Dhp
Filipovici cu o logica de I ier.
— Despre ce e vorba ? sc interesă Sir Edward
Cattermole în limba lui Shakespcare șî a adversara fiu
său Danvin.
— D. director Filip Filipovici se întreabă dacă nu
înțelegeți cumva românește...
— Știi românește ! afirmă cu oarecare mîndne
omul cu moțuri de Uistiti la urechi.
— Iii, vezi ! Am făcut-o iarăși de oaie !
Exclamînd, d. Filip Filipovici încercă să-și recapi-
tuleze în minte toate cuvintele ireverențioase pe care le-a
rostit la adresa biologiei, a Mărci Britanii, a lui Darwin
și a ilustrului profesor, în tot decursul vizitei Erau
destule șl destul de păroase.
— Știi românește, completa Sir Edward Catter
mole. Știi ; palamida pește ™ Gasterostens platygaster l
Știi : palamida iarba — Cirsium arvense. Știi : papura —
Gypba augustifolia ! Știi: trestie — Aniudo donaxl
Știi : porc : — Sus scroja domesticus 1 Știi : porc spinos —
403
26*
Hystrix cristata ! Știi î porc dc marc — Scorpaena scroja /
Știi : steua porcului — Aldebaran ! Știi : crap —• Cypri-
tins carpio. Știi : crap-proțap ! Știi : borș !
La acestea din urmă, ilustrul biolog se cutremura
între brațele jețului, simțindu-și toate măruntaiele răsco-
lite dc amintirea regimului ihtiofag din deltă. încolo
părea foarte ludul și foarte incintat dc abundența vocabu-
larului sau românesc. D. Filip Filipovici răsuflă ușurat.
Sir Edward Cattermolc învățase dc la pescarii din deltă
și din balta, o romanească sumara și cu totul inoiensivă
din punctul său dc vedere. De aceea rosti curajos :
— Dragă Tony, puiule, asta-mi pare destul dc ra-
molit. Am pus mina pe-un elefant! Putem scoate dc la d
cc poftim. Adu-1 tu cu zăhărelul să toarne niște aprecieri
cum avem noi nevoie despre Miss România noastră.
Ar fi un titlu superb : „Cel mai marc hriolog^C
— ...biolog 1 rectifică Tony Bar.
— Biolog, briolog, totuna e ! Poftim, biolog daca
vrei... „Cel mai mare biolog al timpului despre cea mai
frumoasă femeie din România !“... Facem un tămbălău,
să rămîna tîmpiți onorabili dc la Colorația ilustrată.
Tony Bar prinse idcca din zbor. O găsea fericită
și se oportună. Sir Edward Cattermolc avea prilej să sc
slujească dc Miss România ca dc-un suprem argument
în lupta sa cu epigonii darwinismului. Un asemenea splen-
did exemplar dc frumusețe feminină nu respingea oare
cu oroare din orice cuget idcca odioasă a omului coborit
din maimuță ? Din maimuța, ochii divini ai Margaretei
Căuș ? Din maimuță, supla ei talie dc Hestic ? Din
maimuță, gura ci dc garoafă învoită ? Din maimuță,
glasul cî dc sirena ? Din orice domeniu al zoologiei și
botanicei, numai din maimuță nu ! Ochi dc gazdă, da !
Picior dc căprioară, da ! Obraz catifelat dc trandafir,
da ! Pentru ilustrarea descendenței simiești a speciei
umane, rămînca unic și excepțional argument numai
Sir Edward Cattermolc, cu năzdrăvanele sale smocuri dc
par din urechi.
404
Acestea toate căutîndu-lc și judecîndu-Ie intr-o
clipita, cu promptul său spirit de adaptare la moment, o
luă pe departe, ca să-și aducă interlocutorul „cu zăhăre-
lul", după dorința exprimată de d. Filip Filipovici în
trivialul său argou din gropile natale și ale lui Ouatu.
Așteptă mai întîi pe Billy Marcus să-și facă dato-
ria cu cearceaful negru în cap. Apoi începu cu un aer
foarte modest:
— Domnule profesor, sînt un profan, un păcătos
de profan... Ce cunoaște un biet muritor ca mine despre
atîtea minuni ale biologiei ? Ici-colo ceva din viața
insectelor a lui Fabre.
— Care Fabre ? Ce Fabre ? De unde Fabre ? se
agita din mîini și din picioare, pe scaun, Sir Edward
Cattermole, ca broasca electrizată cu pila lui Galvani.
Aci nu mai permitea nici glumă și nici nu mai
arata docilitatea zaharisită cu care se lăsase urcat în
mansardă și coborît în subsol, fotografiat și îndopat cu
șandvișuri de icre negre.
— Despre ce fel de Fabre e vorba ? întrebă a patra
oara amenințător.
— Fabre, entomologistul ! Celebrul Fabre... răs-
punse intimidat Tony Bar.
— Haha ! începu sa rîdă înveselit și disprețuitor
redutabilul adversar al teoriei darwi niște... Fabre, cele-
britate ? Fabre, autoritate ? De ce nu-1 pomenești încalțe
și pe Macterlinck, ca să fim în complet ? Dar, tinere,
aceștia sînt amatori, diletanți, autodidacți, niște eretici...
Fac literatură... Fac mistică... Fac orice vrei, numai știință
nu. Vrei să-mi citezi un entomologist francez ? Poftim !
Spune-mi ceva despre Martial-Etienne Mulsant... Ai
auzit vreodată despre el ?
— Nu ! mărturisi umilit Tony Bar.
— Dumneata ai auzit ceva despre MartiaFEtienne
Mul sânt ? se adresă Sir Edward Cattermole domnului
Filip Filipovici.
— Niet! declară sincer directorul Ilustrației colo-
rate.
405
— Desigur ! Mă așteptam ! Nu e nici o mirare»
Nici franțuzii nu știu să-și prcțuiască așa cum se cuvine
tot cc-au avut ci mai bun. Marțial-Eticnnc Mulsant,
născut la 1797, mort la Lyon la 1880. Autorul unei
H istorie des Colcoptercs în treizeci și cinci de volume.
M-ați auzit ? Treizeci și cinci de volume. Și încă nu-și
terminase opera cînd l-a surprins moartea... Autorul
monumentalului studiu : Histoire naturclle des punaises
de France, cinci volume în 8~ ! Acesta da, înțeleg și eu...
Cinci volume în 8^ despre ploșnițele Franței!... Ce-ar
fi scris, să fi venit la dumneavoastră în Orient, adevărata
patrie a ploșnițelor ! Dar Fabre ? Dar Maeterlinck ?
— Spunc-i ca sînt niște netrebnici ! interveni
d. Filip Filipovici, cînd află, prin tălmaciul său Tony Bar,
dc ce s-a supărat ilustrul briolog. Spune-i că dc mult
o resimțeam cu că sînt niște fleacuri... Ce ne costă ?
Secretarul Ilustrației colorate se lepădă și el de
f abre, ca Petre dc Esus, înainte de al treilea cîntec al
cocoșilor. Dar cu un tact mult mai savant dc cum îl
recomanda spiritul grosolan al domnului Filip Filipovici,
— Tocmai, domnule profesor... Exemplul cu Fabre
e cea mai dcsăvîrșită ilustrare a incompetenței melc de
profan... Ce poate să știe un biet și obscur muritor ca
câine despre minunile regnului vegetal, bunăoară ? O
curiozitate, două... Dc exemplu, cazul florii dc Alocs...
Ba nu, dc Agavc... Adică nu, dc Alocs, care sc mai
cheamă și Agavc... în sfîrșt, planta tropicală care înflo-
rește o dată la o sută de ani...
Sir Edward Cattermole ciulise din nou urechile sub
pămătufurilc dc par sur ; cu ochii mici și cenușii sfrede-
lea acest ignorant muritor, care cu atîta dezinvoltură
debita cîtc cuvinte, a ti tea erezii.
— Ei, și cc mai știi dumneata despre floarea de
Agavc, care e dc Alocs ? stărui cu o curiozitate ironică
și usturătoare, cînd Tony Bar isprăvi.
— Nu mai știu nimic.
— Și dumneata ? sc adresă către d. Filip Filipovici,
răsucindu-sc în brațele scaunului. Dumneata știi ceva.
406
ai auzii ceva despre Agavc, care c Aloes, și care mile-
rește o dată la o sută dc ani ?
—• Nem / rosti prost și laconic directorul somptuo-
sului hebdomader Ilustrația colorata,
— Ah ! ce lume ! ce lume ! se căina redutabilul
adversar al teoriei darwinistc. Cum poate trăi o lume
întreagă în asemenea ignoranță ? Am să vă țin eu o
mică lecție. Sumară ca pentru niște profani ce sunteți^
Mai întîi, tinere, confunzi. Cazi în eroarea comună. Agavc
e Agavc și Aloesul e Aloes ! Numai literatori ignoranți
de speța lui Maeterlinck sau Michelct pot confunda în
propriu Aloesul cu Agava. încolo ? Aloesul, planta din
familia liliaceclor, tribul aloineelor, crește în Africa
tropicală și la Capul Bunei Speranțe, în Asia și în
America Meridională. Aloesul vulgar e de origine din
India Orientală, iar dacă există și în America, în
Antile, pe litoralul Mediteranei, în Malta și Sicilia, a
fost adus acolo dc mina omului și cultivat pentru sucul
aromatic, solubil în alcool, stomahic, tonic și purgativ.
Cealaltă, Agavc, vine de la greceștii agnaos-magnific.
Plantă intr-adevăr magnifică din familia amarilideelon
Aceasta da, c originară din America de Nord, din Mexic ;
nu din America de Sud, din Brazilia, cum crede și afirmă^
în jalnica sa ignoranță* domnul Michelet. De acolo ca
fost importată în Europa, în secolul al XVIdea, pentru
efectul ei decorativ și fiindcă, împreună cu cactusul
servește la împrejmuiri. Despre aceasta desigur ai vrut
să vorbești. Despre ea vorbește și Michelct, tind la
douăzeci de ani se compară cu „acea plantă din Brazilia,
Agave, care, favorizată de o vară perpetuă, excitată de
căldură să lucreze încontinuu, nu se grăbește totuși să
înflorească decît o dată la o sută de ani". Gă înflorește
rar e adevărat. Că înflorește la o sută de ani o litera-
tură ! Și încă dc calitatea cea mai ieftină. Mult mai inte-
resant decît aceste baliverne c să cunoașteți că are frunze
care măsoară doi metri. Indigenii o întrebuințează ca
țiglă de-a gata pentru acoperișuri. Fibrele sînt atît de
rezistente, îneît folosesc Ja țesături și împletituri» Din
07
sucul fermentat, mexicanii fabricii faimoasa lor băutură
pulque, care se vede că s-a urcat și la capul domnului
Michclct... Cred că sînteți lămuriți acum... Sau mai aveți
ceva de adăugat ?
— Nu î Nein ! Nicbt! Ncm ! Niet ! Ioc ! își epuiza
d. Filip Filipovici lot capitolul său poliglot de negații.
Apoi, întoreîndu-se spre Tony Bar :
— Tot c bun ! Mi se parc că am dat cu peste o idee
inlcrnală. Ai răbdare puțin, să scăpăm dc maimuțoi...
Acum mai cară-1 și în sala Miss Româniilor, pe urmă
am isprăvit cu cl.
Secretarul Ilustrației colorate atrase invitatul și în
muzeul retrospectiv al Miss Românii lor. Sir Edward
Cattermole devenise din nou maleabil și ductil. Privi
cu oarecare mirare toate fotografiile din față, din profil,
din picioare și dc pe scaun, ale celor șapte frumuseți
naționale. Nu pricepea rostul și prezența lor acolo. își
puse ochelarii și cercetă, sub cristalul vitrinelor, mănușile
și carnetele dc dans, fragmentele dc roci eruptive și
buchetele de Hori uscate — toate vestigiile cultului între-
ținut cu atîta rîvnă de d. Filip Filipovici și dc somptuo-
sul sau hebdomader ilustrato-colorat. Mănunchiurile dc
flori uscate îl transportară o clipă în domeniul său fami-
liar. Exclamă cu înduioșare, ca unor vechi cunoștințe
întîlnitc unde se aștepta mai puțin :
— Mimosa pudica : Magnolia grandillora ! Tulipa
silvestris 1 Friiilaria imperialis ! Syringa vulgaris !
Origanum majorno î Anemone angulosa!
— Lasă florile, șefule! îl apucă dc braț d. Filip Fi-
lipovici, să-l smulgă dc la vitrinele cu flori moarte. Lasă
florile. Uite aci boboceii noștri pc perete. Uite zarna-
cadele și zambile, pot spune, mătrăgună și iarba-
dracului!...
D. Filip Filipovici cuprinse cu un gest larg galeria
fotografiilor de pc pereți. Tony Bar traduse invitația
și crezu momentul oportun să extragă ca o măsea
cariată declarația mult așteptată, care avea să îndri-
tuiască titlul senzațional dc a doua zi ; „Cel mai mare
408
biolog al timpului despre cea mai jrumoasă jemeie din
România \
Dar Sir Edward Cattermole păru că nu pricepe dc
loc rostul acestei slăviri a frumuseții feminine. Dim-
potrivă, se arătă scandalizat foarte :
— Frumos ? Aceasta numiți frumos ? Natura a re-
zervat frumusețea masculului... Linie, musculatură,
energic, dinamism... Un cocoș e frumos. Un armăsar,
un leu, un taur, un păun, un cerb, un fazan... E lege,
scumpii mei domni ! Nu o găină, nu o iapă, nu o vacă,
nu cerboaica, nu păunița... Femeia c matrice... Ce fru-
musețe vedeți aci (arată cu degetul osos prima Miss
Românie), și aci, și aci, și aci ? (trecînd de la una la alta,
pmă la, oroare ! cea mai glorioasa între toate și ultima
în ordine cronologică : Margareta Căuș). Ce sînt ma-
melele acestea ? () mamiferă care nu-și îndeplinește
funcția. E mamă ? Nu! Alăptează ? Nu ! Atunci e o per-
vertire, o deviere, o aberație monstruoasă... Dintre
toate mamiferele, s-o știți dc la mine, numai femela
hornului sapiens c singura care se sustrage funcției
naturale. Se împreună pentru voluptate, nu pentru a
deveni mamă. Un atentat la orînduirca naturii. Un
simptom de degenerare... Iar pentru aceasta ați inaugu-
rat dumneavoastră un cult ? Și aceasta numiți dumnea-
voastră cult al frumosului ?...
Sir Edward Cattermolc continuă să peroreze în cel
mai neîndurat rechizitoriu pe care l-au auzit vreodată
urechile celor patru pereți din muzeul retrospectiv al
Miss Rcmâniilor. La spatele sau, d. Filip Filipovici făcu
un semn circular, mut, dar elocvent, în jurul capului.
Semnul tradus în orice limbă din lume : ,,Ăsu a luat-o
razna de tot Și fiindcă nu-1 mai interesa nimic
din cele spuse dc redutabilul adversar al teoriei darwi-
niste, și fiindcă era sigur acum că Sir Cattermolc nu
înțelege nimic din graiul moldo-valah în afară de porc
— Sus scroja domesticus ; crap — Cyprinus car pis, rosti
o sudalma națională, trimițîndu-1 îndărăt în neamul mai-
muțelor, dc unde s-a coborît să-1 combată pe Darwin.
409
— Vai ! Directorc-directore ! îl mustră Tony Bar
Parca ești la Piața Mare...
— Ce vai ? Fă-i vînt! Nu mai avem nevoie de eL<
Fă-i vînt și întoarce te îndărăt imediat. Avem de lu-
cru serios.
Secretarul Ilustrației colorate sc executa. După
ce conduse pînă la hotel ilustrul oaspe, reveni cu mutră
foarte spășită.
— De. directoare ! încercă sa se scuze. Dc unde să
știu ca c așa de ciufut ?
— N-are nici o importanță ! declara senin d. Filip
Filipovici. Ln lucru e cert: nu știe românește, pleacă
mîine dimineața, n-are să-i cada în mină niciodată un
număr din Ilustrația colorata. Este ?
liste ! încuviință Tony Bar, care, cu spiritul său
prompt, încă o dacă prinse ideea din zbor.
— Atunci dacă este, așază-te la birou și scrie. Ra-.
mine titlul găsit de mine. Dar îl transformi în subtitlu.
Și în loc de titlu, scrie ^Floarea de Agave\ E ceva
care sună frumos : îmi place și mie... Publicul înghite..
Tony Bar sc instala la birou, potrivi foile albe de
hîrtie și, fara să pregete mult, începu :
FLOAREA DE AGAVE
„CEL MA MARE BIOLOG AL TIMPULUI
DESPRE CEA MAI FRUMOASĂ FEMEIE DIN ROMÂNIA"
„în altă parte a Ilustrației colorate. cititorii și iu-
bitele noastre cititoare vor găsi descrisă pe larg vizita
ilustrului biolog, Sir Edward Cattermole, Ia somp-
tuosul nostru palat, unde vreme de trei ore a cercetai
atelierele foto-zinco-lho-tipografice și a întreținut nu-
meroasa noastră redacție cu ingenioasele sale obser-
vații din domeniul biologiei. Spirit analist și sintetic
în același timp, ochi deschis la toate fenomenele lumii
exterioare, redutabilul adversar al teoriei darwmiste
s-a interesat cu deosebit entuziasm de cultul frumosu-
lui feminin restaurat de Ilustrația colorata. Nu era
410
ceva nou. Cunoștea lupta noastră de șapte ani, încă de
ia primele începuturi. A urmărit cu ochiul sau analist
și științific toata evoluția acestui cult. Și nu mică nc-a
fost m.mdria, cînd nc-a declarat ca vizita sa în România
se datorește în egala măsura cercetărilor din delta și
din bălțile Dunării, dar și legitimei curiozități de a con-
stata la fața locului stadiul în care a ajuns acest cult,
datorită sacrificiilor dc la care nu s-a dat niciodată în
laturi Ilustrația colorata, singura autorizată să aleagă
adevărata Miss România.
Imediat ce a pășit în palatul Ilustrației colorate.
Sir Edward Cattcrmolc a cerut să fie condus în sala
unde se afla fotografiile Miss Româniilor din anii trccuți,
exprimîndu-și în același timp dorința să cunoască perso-
nal pe domnișoara Margareta Căuș, superba Miss Româ-
nie din anul acesta.
Vreme de o jumătate dc oră, ccrcetînd fotografiile,
comparînd și observînd, nc-a dezvoltat o splendida teo-
rie a frumuseții feminine, subliniind ca pentru înnobi-
larea și progresul speciei umane, cultul frumosului
feminin va face mai mult decît eugenia și toate teoriile
hibride, bazate pc un falș așa-zis spirit științific. Nici-
odată între pereții somptuosului nostru palat nu s-a
înălțat un mai fierbinte imn frumosului feminin.
Dar cînd în sală și-a făcut apariția domnișoara
Margareta Căuș, neîntrecuta Miss Românie din anul
acesta, entuziasmul celebrului savant mondial a depășit
așteptările noastre. N-a rostit multe cuvinte. Dar au
sunat mai definitive decît cel mai definitiv compliment :
«Floare dc Agavc ! Așa sa o numiți, scumpii mei
prieteni ! Floare dc Agavc... După cum Agavc înflorește
o data la o sută dc ani, tot așa, într-un popor, o dată
Ia o sută de ani apare o asemenea frumusețe desăvîr-
șîtă» Din parte-mi, recunosc cu modestie și cu oarecare
regret că toată truda mea dc o viață îmi parc astăzi
inutilă. Mai era nevoie să demonstrez oare cu atîta ri-
sipă de argumente aberațiile teoriei după care omui
descinde din maimuță ? Truda inutila, o repet. Că
411
specia umană a putut crea un asemenea exemplu per-
fect, ma scutește astăzi de orice comentariu.
Domnișoară Margareta Căuș, Miss România, Floare
de Agavc, mergi în lume și în numele meu astupă gura
ultimilor epigoni darwiniști ! Fericită țară care poate
da naștere la asemenea frumusețe. Fericit muritorul,
ca/e a văzut o dată în viață floarea unică dc Agave !...»
După aceste admirabile și însuflețite cuvinte, Sir
Edward Cattermolc a ținut să se fotografieze Ia braț
cu Miss România. Grație acestei dorinți, cititorii și
scumpele noastre cititoare pot admira pe coperta re-
vistei fotografia celui mai marc biolog al timpului,
alături de cea mai frumoasă femeie din România../1
-— Domnișoară Ortansă ! porunci d. Filip Filipo-
viei după ce citi și aprobă manuscrisul inventivului său
secretar. Cheamă te rog pc Billy Marcus.
Fotograful Ilustrației colorate se prezintă cu apa-
ratul gata încărcat, cu poalele negre în cap, ca o bravă
vestala auxiliară în templul frumosului, gata la orice
oră din zi și noapte să întrețină focul sacru al cultului.
Cînd constată că nu se afla nici un oaspe cele-
bru și exotic în cabinetul directorial, nici un patriarh,
ambasador, boxer, rabin, biciclist, bas, chirurg, tenor,
jocheu sau maharajah, Billy Marcus păru omul cel mai
nefericit din lume. Misiunea lui era să fotografieze.
Fotografia ! Muritorii se împărțeau pentru el în fotoge-
nici și nefotogenici, peisajele la fel, anotimpurile idem.
O catastrofă de cale ferată și un bastiment nau-
fragiat, victima unei crime și momentul culminant al
unui meci de box, o nuntă sau o înmormîntare, un prinț
sau un cerșetor, un rabin sau un protopop existau
pentru el numai în măsura în care se prezentau, fericit
sau nu, de front, obiectivului. încolo, restul universului
nu mai înfățișa nici un interes și nu mai avea nici
un haz.
— Vreți o poză de interior ? întrebă fără să-și
ascundă decepția, căci pentru Billy Marcus d. Filip Fili-
povici însemna o placă sacrificată de haram.
412
—■ Mai slăbcște-mă cu interioarele și cu pozele
talc ! îl liniști directorul Ilustrației colorate. Ți-am
spus ca dc mine ai scăpat. M-am săturat să mă văd
cînd Kcdiv al Egiptului, cînd Lon Chancy, cînd
doamna Smara.
E o rană veche, profesională, a lui Billy Marcus.
o rană de amor propriu, pe care d. Filip Filipovici
punea degetul cu brutalitate. Căci de șapte ani, una
din umilințele sale adinei și iremediabile fusese eșecul
permanent dc cîtc ori se încăpățîna să-și fotografieze
patronul. Pe placă, apărea într-adevăr cînd Kcdivul
Egiptului, cînd Eon Chancy, cînd doamna Smara, cînd
Gandhi, cînd Amunsden, cînd Zinoviev, cînd Budha de
la muzeul Guimct, oricine și orice, în afara dc un Filip
Filipovici, care să semene cu d. Filip Filipovici.
— Domnule director, propuse cu resemnare, să
mai încercăm o dată !
— Easă încercările, dragă Marcus ! întrerupse
d. Filip Filipovici în toane bune. Pentru mine c chestiune
închisă. Eu nu-s bun decît pentru fotografii dc la Moși.
Acolo ies fain, în carne, burtă și oase. Am însă altceva
bun pentru tine. Să-ți pun la încercare toată arta...
— Gata, patroane !
Billy Marcus se și pregătea sa-și pună poalele
negre in cap.
— Stai ! îl opri d. Filip Filipovici. Așteaptă puțin.
Cîtc clișee ai cu Imologul ăla dc fuse adineaori la noi ?
—- Cu Sir Cattcrmolc ? Doua poze în atelier, una
aci în birou singur, una cu Tony, una in atelierul tipo-
grafic, la monotipuri, una lîngă rotativă, două în grup,
la intrare...
— Ajunge ! Ajunge ! încercă să-l oprească d. I i-
lip Filipovici.
Dar Billy Marcus nu isprăvise,* și întocmai cum
Sir Edward Cattcrmolc nu admitea nici un Ici dc con-
tradicție în domeniul său biologic, tot așa nu cunoștea
el nici un obstacol, cînd era vorba să-și recapituleze
campaniile sale dc operator-foiograL
413
— ... una dzind, una gustind sandviș cu icre, una
salutînd din balcon. Trebuie sa recunosc ca Sir Edward
Cattermole c una din Figurile cele mai Fotogenice pe
care le-am întîlnit vreodată.
— Tocmai ! Cu avîta mai. bine ! E omul nostru..
Din toate aceste fotografii ai sa-mi scoți un_ grup al
onorabilului, braț Ia braț cu Miss Roman ia. Cum ? Te
privește. E arta ta. O fotografie pentru copertă. Pină
diseara sa intre in mașină.
— Poză sau instantaneu ?
— Poză-nepoză, te privește ! Ai mina liberă.,
— Am înțeles ! Diseara intră am îndoi în mașină..
Zise și sc răsuci in călcîie.
D. Filip Eilipovicj iși frecă încimat manile
bondoace.
— Cu sistemul asta, dragă Tony, putem s-o foto-
grafiem mîine pe Margareta noastră cu Bramabrata
Ia braț.
— Bramaputra, patroane ! rectifică Tony Bat.
CAPITOLUL III
.Je suis belle, o morteK./'
Sir Edward Cat termele, cu optica sa 'profesional
deformanta, declarase frumusețea feminină inexistentă..
Alții, din simplu spirit de contradicție, fără să fie
președinți de Academie, de societăți savante și doctori
honorh causa a douăsprezece universități, ca să se
afle în treaba, susțineau că frumusețea există, dar că
c un ce inutil.
D.	Filip Filipovici îi lăsa să spună și strîngea din
umeri cu compătimire.
Dacă frumusețea ar fi fost un nu știu cc și un
nu știu cum inutil, nu-și mai batea el. capul cu concursuri
și nu era el atît de naiv să bage capital într-o întreprin-
dere osîndită bancrutei din naștere.
D,	Filip Filipovici a dovedit că nimic nu există
inutil pe lume. Nici vizita lui Sir Edward Cattcrmole,
nici chiar ereziile pe contul florii dc z\gave.
Publicul înghite tot.
Și mai cerc încă.
Aceasta era devizia domnului Filip Filipovici și a
somptuosului său hebdromader ilustrat, cum ii scăpa
cheodată limba.
415
Pusese mina pe cea mai frumoasă Miss România
din cîte au căzut în plasa concursurilor sale vreodată.
Nici un estet, nici un artist, nici chiar adversarii, ca-
naliile de la publicația concurentă, Colorației ilustrata
și dc la Globul, nu îndrăzneau să conteste aceasta.
Margareta Căuș era perfecțiunea frumuseții plas-
tice. La aceasta (excepțională și fericită excepție) crea-
torul îi hărăzise pe deasupra, după opinia unanimă, un
spirit subtil, o inteligență de rece luciditate, un humor
conținut și sigur de sine, care dezarma auditorul
și privitorul.
într-adevăr natura o dată la o sută dc ani nime-
rește o atît de armonioasă îmbinare.
Floarea de Agavc nu era un mit.
Nu înflorise nici în Mexic, cum pretindea Sir
Edward Cattermole, nici în Brazilia, cum o voise
Michclct
Era f loarea rară a plaiurilor natale ; unică și su-
perba eUorescența a lîrgului Scovarză, mahalaua
Fierbinți.
D.	Filip Filipovici se așternu pe lucru și pe
publicitate.
în două săptămîni, țara fu posedată de reînviatul
cult ajuns la paroxism și își idolatriza Miss România
frenetic. Discuțiile dc la aperitive și de la cafenea își
ieșiră din vechea albie. Nu mai interesa remanierea
guvernul ui și rezultatul conferințelor de dezarmare.
Nici scumpirea cărnii și concurența griului canadian pe
piața mondială. Acestea erau nimicuri vrednice pentru
cugetele mediocre și meschine, incapabile să evadeze
din trivialul cotidian.
Problema era...
Adică, problemele erau :
I.	Poate frumusețea jeminina sa regenereze rasa
umana :
II.	S-au modificat, ori nu, canoanele frumuseții
antice ?
HI. Nudul este moral, sau imoral ?
416
IV.	Pînă la ce vîrstă o femeie poate fi considerată
frumoasa ?
V.	Ce deosebire este intre frumusețea fecioarei și
intre frumusețea femeii care-a^ mușcat din fructul oprit ?
VL Există frumusețe și in afară de rasa albă ?
VIL Frumusețea este o condiție indispensabilă, sau
accesorie a amorului ?
VIII.	Costumul modern avantajează, sau dezavan-
tajează frumusețea feminină?
IX.	Răminem la rochia scurtă, sau ne întoarcem la
rochia lungă ?
X.	In ce fel, guvernul ar putea utiliza mai abil, în
interesul propagandei naționale, frumusețea femeii ro-
mâne în general și a Miss României în special ?
XI.	N-a sosit momentul să se introducă în progra-
mul școlar un curs obligatoriu de cultul și întreținerea
frumuseții ?
X II. Frumusețea și sportul,
XIII.	Poate să existe o admirație dezinteresată pen-
tru frumusețea feminină, sau este numai o formă nemănu-
risita a instinctului sexual ?
XIV.	Frumusețea nu cumva justifica interesul ?
XV.	Cum poate fi privită frumusețea feminină prin
prisma teoriei lui Freud ?
XVI.	Frumusețea romantică și frumusețea clasică,,,
XVII.	Frumusețea și inteligența.^
XVIII.	Frumusețea și drepturile femeilor.
XIX.Frumusețea și concepția pagina a frumuseții...
XX. Frumusețea și creștinismul...
XXI. Frumusețea și poezia...
XXII. Frumusețea și arta plastică.
XXIII. Frumusețea și știința modernă...
XXIV7. Frumusețea în raport cu- scăderea procen-
tului de nașteri...
XyLN. Frumusețea în raport cu creșterea crimina-
lității...
XXVI. Frumusețea rece și frumusețea pasională...
XXVII. Frumusețea ca ideal suprem al umanității...
27 — La Paradis General * Miss România
417
XXVIII.	Immusețea și cochetăria.,,
XXIX.	Frumusețea și artificiile frumuseții...
XXX.	Frumusețea și ravagiile tabagismului,,.
XXXI.	Frumusețea ca factor moral și imoral. în
Gâtuire a societății contemporane...
XXXII.	/’rnniuscten și clasele sociale...
xxxiii. rrumusețea in trecutul Principatelor
Dunărene...
XXXIV.	Frumusețea românească în zece ani de
h. Unire...
XXXV,	Frumusețea și parul tuns...
XXXVI.	Frumusețea in concepția rasei negre,..
XXXVII.	Fr/omisclea in concepția rasei galbene..,
XXXVIII. Frumusețea in- concepția rasei roșii...
XXXIX.	Frumusețea in concepția rasei aus-
fraliene...
XI,	. Frumu-sețea și dejormațiile corpului feminin,
TeoUiînd din concepțiile despre frumos ale diferitelor rase
am diferitelor epoci...
XLI.	Frmnuscț ea și călări a. =.
XI	1L Frumusețea și chirurgia estetica...
XLIV. Frumusețea. și concursurile dc frumusețe...
XLV'. Frumusețea, și eugenia...
XLVI. Frumusețea ca factor dc progres...
XLVII Frumusețea și industria modernă, în îndoitul
rol: pe de o parte, întreținând un număr formidabil
de	și de lucrătoare in fabricile dc mătăsuri, furni-
tun feminine, pudră, rf>șuri. dresuri, par)umerii etca pe de
vUm făeînd să circule și să prospereze avuția naționala...
XLVIIL Frumusețea, si căsnicia...
XL LX. Frumusețea și maternitatea,..
L, Frumusețea și ctc., ctc., etc., ele., etc<
Aceste foarte importante chestiuni erau discutate
cu aprindere ----- vorba d-lui Filipovici — : „acasă, la
rnasx Pe stradă, la berărie, la cafenea, în tramvai, în
antracte. îu tren, la școala, în birouri, oriunde doi ce-
Uțenî de sex pozitiv sau negativ se întîlncau și aveau
două clipe libere la dispoziției
418
.rar emu nu ie aveau ta dispoziție, și ic proci-”*’
lăsînd la o parte îndeletnicirile lor vulgare, care
puteau să aștepte..
Ora aperitivelor se prelungea, cetățenii picrde^,
tramvaiul, profesorii sc uitau de vorba în can.ee!
elevii își neglijau lecțiile, telefonistele nu răspund^
la apelurile disperate ale abonaților, să dea număh?o
șefii de stație scăpau acceleratele din gări, fiindcă
se a Hau furați dc o asemenea pasionantă problemă

cutată cu patos și, uneori, cu violență :
absorbiți în lectura Ilustrației colorate și ~	___
unde, in articole, studii, convorbiri si anchete, pro^b
melc erau epuizate spre deplina lămurire și satidâvț
a cititorului.
liceenii adormeau sub cap cu fotografiile care ser-
viseră pentru ilustrarea studiului : „Moralitatea nur-
liii icminin'. Adormeau cu fotografiile sub cap și cu
ni le sub plapumă.
Moșnegii, Ionii și miopi, se tiran în. cîrjă pmâ
lumina lămpii, își încalecau ochelarii pe nas și, cu o
mină tremurătoare, scoteau din buzunar și priveau
zarea luminii fotografii transparente, care au fost famm
cate întru întreținerea acestui cult al nudului femimn.
Priveau cu ochii lor stinși, pina cînd începeau să
bîțîie si soseau îngrijitoarea sau venerabilele lor soțn,
să-i care la culcare dc subsuori, și să-i șteargă la gură
cu cîrpe, de secreția abundentă care lăsase apa gunr
tînjind si poftind după atît dc nobil și pur frumos.
Soțiile găseau în buzunarul soților duzini dc ase
menea fotografii, sau, ceea ce le apărea mai alarmam,
aceeași Irumuscțe în douăsprezece poziții diverse o
fanteziste. Din aceasta pricină, izbucneau dispute ab-
surde și scene regretabile, fiindcă știut este că soțhk
sînt incapabile sa înțeleagă cultul dezinteresat și îău-
dabil al bărbatului pentru frumosul feminin și mul
Amanții părăsiseră vechile formule, uzare, dm
stilul epistolar al amorului. Nu-și mai comparau iubim
cu zeitățile pagînc și nu sc mai adresau lor in dvdu-

rațiile exaltate pe care le-au învățat de la primii amo-
rezi pe scenă sau din romanele în fascicolă ale juneții
și din Micul dor. Nu mai îngenuncheat! jurînd iubitei :
9JIu ești îngerul vieții melc L. 'fu ești luceafărul carc-ai
răsărit. !... Ochii tăi de madonă !.„ Lasă-mă să-ți pup
nuinilc talc mai splendide ca ale Vcncrci de Milo ’../
Acum cădeau in genunchi, garantînd iubitei : „Tu
ești Missa vieții mele !... 'Tu, mai Inimoasă docil Miss!...
Miinile tale de Miss !.M
Apoi, în exaltarea nebună pentru frumos, implo-
rau : „Dezbracă-tc mai repede, Missa vieții mele, sa
contemplu nudul tău feminin, să-l ador și să mă pierd
tirîndu-mă în adorația lui../'
în cătunele depărtate, de la marginea țarii, vechile
chiuituri, doine și strigături se resimțiscra și ele de
aceste noi și fecunde influențe ale reînviatului cult.
Folcloriștii plecați în ancheta sa studieze efectele noului
factor de progres și de regenerare națională, prezentau
Academiei, în comunicările lor, cîntccc culese din gura
poporului, cam ca acestea :
Frunza verde de cais.
Hai, lelița, ca ești Miss ’
Sau :
Halde, Miss, în deal la vie,
Sa culegem rdzacbie !.,.
Și încă :
Miss aici și Miss colea.
Miss e pretutindenea.
Miss la deal și Miss la vale,
Mi~a ieșit o Miss în cale,
O prinsei de subsuori
Și plecai cu Missa-n nori.
Daca Missa îmi răspunde :
Șăzi, băiete nu te-ntinde !
420
Șazi, băiete, gbinișor,
Ca te-oi păli c-un chicior !
Cine-i prostit s-o asculte ?
Una spune și vrea multe.
Jar cîml spuse ; nu te-ntin.de.
Pricepui ce mar) a-mi vinde.
Eu nu m-am lăsat învins.
Și cu Missa m-am întins !
în același timp — ca sa părăsim masele populare
și inculte și să ne întoarcem spre lumina orașelor —
în același timp, universitățile devenită un centru impor-
tant de difuziune a mesianicei regenerări naționale
prin cultul frumosului.
Studentele își părăsiră cursurile anoste și, sacri-
fieîndu-se pentru patrie, se pregăteau pentru viitorul
concurs, cu un entuziasm care stîrni admirația marelui
public, aprobarea profesorilor, bucuria părinților și
recunoștința d-lui Filip Filipovici. Zvîrllnd cărțile și
dîndu-și peste cap foile cursurilor, au purces să frec-
venteze institutele de frumusețe, școlile de dans, de
inimică și de gest ; au învățat cum sa se cănească, să
zîmbeasca gingaș, să pășească grațios și să gesticuleze
după toate regulcle artei, pînă atunci rezervată numai
cantatricclor de la „Salata" sau de la varieteu! „Motanul
negru".
Copilele cu inteligență precoce, plodurile de doi
și trei ani nu rămaseră străine de această olensivă a
frumuseții feminine. Jocurile lor se transformaseră. Nu
mai alergau legate la ochi, în stupidul joc ancestral,
de-a baba-oarba sau de-a ascunsul. Se jucau dc-a con-
cursul de frumusețe și de-a Miss România. Păpușa se
numea Miss. Miss voia sa fie numaidecît și mămițica
păpușii.
Cînd vreun musafir întreba, clipind șiret din coada
ochiului către părinți :
421
— Cocuța, cc-ai să te iaci mata cinci ai să
crești marc ?
Cocuța scotea degetul clin nas, sau clin gura, sau
dm alte orificii și răspundea fără șovăială :
— Eu am să mă fac Miss !
— Privește la ea ! să n-o mănînci ? exclamau toți,
rîdicînd în brațe, giugiulind și sărutînd viitoarea Miss,
deocamdată în stare de embrion și cu popoul nud.
Victoria d-Iui Filip Filipovici era deplină. Cultul
(rumenului se afla definitiv, irevocabil, întronat. Tira-
jul Ilustrației colorate creștea văzînd cu ochii. Toată
țara, de la mic pînă la marc, „din palatul bogatului
pînă în coliba săracului* — cum prea bine afirmase
domnia-sa într-un articol scris de Tony Bar —, se con-
sacra acum exclusiv noului cult, idolatrizînd încorpo-
rarea sa temporarii în Miss România, Margareta Căuș,
fostă Miss Scovarzâ.
în jurul astrului central, apărură sateliți mai
mărunți și vremelnici, rapide comete, fulgerători me-
teori, stele căzătoare cu ființa de-o clipă.
Fiecare bal se încheia cu alegerea unei Miss-Bal.
care primea omagiu, un Miss-Buchet de flori. Fiecare
clasa a școlilor de fete își avea Missa ei aleasă prin
votul liber, unic, egal și secret al colegelor, iar din
acestea, o alegere generală proclama Missa unică a
școlii,
Miss-Munea, Miss-Poșta, Miss-Dactilograja, Miss-
Casierița, Miss-Vinâtoarea. Miss-Hîrleț, Miss-Pirjoala,
Miss-Malura, Miss! rotit ar reprezintă într-un domeniu mai
mărginit și într-o si eră mai rcstrînsă același cult al
frumosului feminin, categorisit de breaslă și pe ocupa-
țiunL după cum și mucenicele bisericii creștine au
slujit odinioară cu modestie la altarul unic, pentru tri-
umful aceleiași cauze sacre.
Mai presus dccît toate, se înălța cea mai frumoasa
dintre toate : Miss România, unica.
422
Ea trecea rece și pură, imobila și adorară, impa-
sibila și idolatrizată, printre mulțimea îmbulzită să-t
sărute poalele și să-i lingă tălpile.
.Vitrinele fotografilor erau prefăcute în altare, unde.,
la mijloc, strălucea în rama de aur icoana sa cu surîsul
său divin, enigmatic .și monalizagiocondian.
Patronii prăvăliilor anunțau clienților, cu o sap-
tainînă înainte, ziua mult așteptată, cînd Miss România
va descinde din sferele imateriale unde fusese înălțată
de onor, public, cu concursul d-lui Filip Filipovic^
pentru a cumpăra o pereche de sacri pantalonași cu
elastic, sau o cutie de pudră, sau o perie de dinți, sau
un sul de hîrtie igienică.
In vederea acestui eveniment, negustorul, ame-
nințat^ de scadențe și de încetarea plăților, scotea din
rafturi, din pod și din pivniță toate mărfurile seculare,
mucede, putrede și prăfuite, care se vor topi ca zahărul
în apă,, în ziua cînd mulțimea, dînd năvală sa contem-
ple mai de aproape idolul ci, nu va pleca din prăvălit1
cu mina goala.
A deveni furnizorul Miss României echivala cu o
salvare din naufragiu, cu o miraculoasă înviere din
morți ; însemna a descoperi vărguța magică a vracilor,
bagheta care scoate apa din piatra seacă și întoarce
rîurile ce și-au părăsit izvoarele în vechea albie ■— adică
la vechiul vad comercial.
Cinematografele, teatrele, sălile de concert, și de
conferințe, unde sunau a deșert ventilatoarele, a pagubă,
gologanii ultimi, de la cassa, și a cavou pașii specta-
torilor rătăciți în vastitatea vidului, se umpleau prim
minune de mulțimea înghesuindu-sc și trosnind pereni
prea strîmți, cînd Miss România, dinainte anunțată prin
afișe și inserții de ziare, își făcea apariția printre muri-
torii de rînd ca să răspundă adorației populare cu ado-
rabilul ci surîs.
D. Filip Filipovici, organizator neîntrecut și regi-
zor cu îndelungată experiență, nu lăsa toate aceste
evenimente Ia voia capricioasă și anarhica a intimplarih
423
într-un birou special, cu personal special, alcă-
tuia programul cotidian al Miss României, după consi-
derațiunile sale personale și consemnate în registrele
de intrare. Fiecare vizită la un magazin și fiecare pre-
zență intr-o sala de spectacol, în ciudatul și conven-
ționalul sau alfabet secret, era transmis în limbaj
cifrat. Probabil, aceasta, pentru ca secretul să nu poată
fi vreodată furat de infamii adversari de la Colorația
ilustrata.
Astfel, programul unei zile a Miss României lua
în condicile d-lui Filip Filipovici acest aspect miste-
rios și enigmatic :
S î M B Ă T Â
! Orele	LOCUL	Suma	Observații
10—11	Fabrica de mănuși.	3 000	achitat
11—12,30	Astm Lipscani	6 500	achitat
1—2,30	Restaurantul Român	4 000	de plată
4—5	Stella Mode	9 500	achitat
5—6	Blănăria Lupul de Argint	8 000	1/2 achitat
6—8	Cinema Filmul	6 000	de plată
8—9	Restaurantul Rața pe varză	4 000	achitat
9—11,50	Teatrul Nou	9 000	trimis luni
12—1	Supeul la Elita	3 500	cont vechi
1—2	Arizona-Bar			3 000	achitat
3/4	36 Total Lei 56 500		
în asemenea tablouri inițiale directe indicau alte
misterioase operații în contabilitatea d-lui Filip Fili-
povici, pe care lectorul neinițiat cu greu ar fi știut
să le descifreze și ar fi rămas enigmatice chiar unui
contabil-expert.
Astfel, un F (mare) sau un f (mic) marcat într-un
colț cu cerneală roșie nu însemna altceva decît o foto-
424
grafic (mare sau mică), urmînd să apară în corpul zia-
rului Jurnalul sau al Ilustrației colorate.
„Miss România vizitînd fabrica de mînuși. Miss
România în fața magazinului Astra. Miss România
încercînd toaletele la Stella-Mode. Miss România acla-
mată de public la reprezentația filmului sonor «Cîntă-
rcțul Niagarei», care rulează toată săptămîna aceasta
la Cinema-FilmuLA
Și așa mai departe.
Miss România respecta programul d-lui Filip Fili-
povici cu docilitatea ei adorabilă, apărea la orele fixate
zimbind adorabil, răspundea la ovații adorabil, și se
lașa fotografiată, în fața vitrinelor, în săli de spectacol,
la intrări și ieșiri, cu o gentilețe adorabilă.
Fotografiile ocupau hebdomader un sfert din pagi-
nile Ilustrației colorate și zilnic o importantă porțiune
din paginile Jurnalului. Astfel, d. Filip Filipovici, fără
să abuzeze de capacitatea de înghițire a publicului, îi
servea zilnic și săptămînal, aît cît îi rezista glota și
cpiglota.
Fiecare fotografie și fiecare dare de seamă, sub
formă de spiritual reportaj sau de liric poem, împlinea
un dublu serviciu.
Satisfăcea, pe de o parte, clauzele înțelegerilor
consemnate cu cifre și inițiale în condicile d-lui Filip
Filipovici, servind comerțul și industria națională și
aducînd clientela recalcitrantă la vechile vaduri comer-
ciale. Iar pe de altă parte, întreținea în public cultul
fanatic pentru Miss România, prin informațiile care
puneau lectorul în curent, ceas cu ceas, cu tot ce-a
făcut și va mai face idolul lui sacru și scump.
Dar spiritul de organizație și de întrepriză al d-lui
Filip Filipovici nu se mărgini la atît.
CAPITOLUL IV
Pentru a fi miss,
crema Mercur e genială».
Cu tot .întristătorul sau procent de analtabețn
România marc nu ignoră importanța, pasiunea și cub
tul autografelor.
Vorba trece, scrisul rămîuc.
E un adevăr pe care îl confirma, in. fiece clipă,
inscripțiile de pe cele mai vechi monumente ale lumii;
mărturii gravate în piatră, dibuiclile îndelungi și labo-
rioase ale omenirii, pîna cînd a ajuns la alfabetul
curent și simplificat.
Opriți-va din drumul vostru grăbit, întoarceți-vă
>i. puneți mina paravan ochilor, priviți îndărăt în tene-
brele veacurilor !
Ce-a mai rămas din milenara civilizație egip-
teană, haldcică, babiloniană, asiriană, feniciană, izrae-
lită, elină, romana ? Unde sînte oasele eroilor, gloria regi-
lor și împăraților, țestele filozofilor și inimile ardente
ale amanților ?■ Toate s-au măcinat, s-au întors în
oale si ulcele. Despre ele n-ar fi rămas nici suvenirul,
dacă nu le-am găsi înscrise în monumente de piatra,
în plăci gravate, în papirusuri și în grafi te. Fără ca-
racterele cuneiforme, fără icroglilele egiptene, fără ma-
; 426
nuscriseie ebraice, cline și latine, am orbecăi astăzi în
cea mai jalnică ignoranță a momentelor memorabile și
a figurilor grandioase care au ilustrat trecutul uma-
nității !...
După această sumară privire retrospectivă și după
o clipă de meditație, veți cădea de acord că individul
care-a inventat scrisul n-a fost un imbecil,..
închizînd paranteza și întorcîndu-nc la prezent, ca
imparțiali istorici consemnăm, la rîndul nostru, pentru
viitor, frenezia publicului român știutor de carte, care
a dat un adevărat asalt Miss României din primele
ceasuri ale carierii sale glorioase, pentru a obține,
semnătura sa pc un petec de hîrtic, pe o foaie de
album, pe o fotografic ori pc o modestă carte poștală.
Miss România n-a rezistat duioaselor implorări,
Tony Bar călcase cu dreptul. Semnătura Margaretei
Căuș deveni tot atît de populară ca fotografia care
invadase toate vitrinele, paginile de ziar și reviste,
înficrbîntînd cu visuri lascive somnul liceenilor,
Pc urmă, își făcură apariția altă categorie de
amatori. Aceștia nu se mulțumeau cu o simplă semnă-
tura, așa cum Miss România împraștiasc cu sutele și
cu miile, pc recipisele eliberate la ghișeul de Reco-
mandate interne și externe la Oficiul P/U. din orașul
său natal Scovarză.
Erau mai pretențioși. Dar deveniseră așa numai
din spiritul lor de larg altruism, în dorința dc a satis-
face o anumită curiozitate nerăbdătoare a publicului..
Pretindeau — acești filantropi amatori — ca auto-
graful proaspăt întronatei regine să informeze poporul
sau despre gusturile, preferințele și obiceiurile sale. Sa
afirme sub semnătură, dc o pildă, ca Miss România
nu urează decît de purgativul „Urgent ;£< nu întrebuin-
țează decît ciorapul „Viermele dc mătase “ și nu se încalță
decît cu pantofi „Talpa44.
Aci interveni d. Filip Filipovici, să introducă
ordine și măsură.
427,
într-accst scop, deschise un registru nou, iar
Miss România primi recomandați? expresă să nu
acorde asemenea autografe, decît pe formularele și în
termenii vizați și aprobați de oficiul său de studii și
de control ; la care dorință, Margareta Căuș se con-
formă întocmai, conform temperamentului său calm
și docil.
în scurtă vreme, întreaga Romanic Marc luă
cunoștință despre o suma de informații foarte impor-
tante și primi de la idolul său povețe pline de chib-
zuință și de experiență.
Miss România dovedi încă o dată adoratorilor săi
și adoratoarelor sale că nu c o făptură ingrata. Ea
recompensă nesăbuitele manifestații de iubire ale mul-
țimii, oferindu-sc să o călăuzească în cele mai mărunte
acte de toată ziua, ca să nu cadă cumva pradă ero-
rilor și lipsei dc pricepere, precipitării și credulității.
Cumpărarea unui clistir și întrebuințarea unei
alifii epilatorii sînt, aparent, chestiuni de mică însem-
nătate. Publicul le lasă hazardului și inspirației dc o
clipă, de aceea se întîmplă că uneori clistirul nu func-
ționează, se înfundă ori se sparge ; iar alifia epilatorie,
în loc să distrugă părul, îi schimbă numai culoarea, ori
dacă într-adevăr extermină, împlinește această misi-
une cu o violență și o brutalitate care lasă răni și
cicatrici puțin plăcute vederii.
Sub îndemnul și prin grija d-lui Filip Filipovici,
Miss România deveni o adevărată autoritate și se oferi
garantă, în delicatul său rol de a feri publicul, pe
viitor, dc asemenea regretabile erori, cu atît de grave
consecințe. Cu un spirit de sacrificiu pc care mulțimea
a știut îndată să-l prețuiască, răsplătindu-1 cu o încre-
dere totală, Miss România, după cum afirmau auto-
grafele și certificatele sale, acceptă să slujească cobai
de experiență, încercînd în prealabil pe risc propriu
toate produsele industriei naționale din orice ramură
vizată de casă.
428
Numai după această verificare personală, elibera
certificatele și autografele care apăreau în ziare și în re-
viste, răspîndite pînă ia marginea țării, în dezinteresata
și altruista intenție de a apăra publicul de ignoranță și
de un pas greșit.
Astfel, Miss România povațuia :
CINE dorește lenjerie frumoasă de mătase, cămăși,:
chiloți, combinezoane, c rugat să se adreseze numai la:
C a s a I , I d c 1 o v i c i
din str. Lipscani 259 bis.
Semnat:
Margareta Căuș
MISS ROMÂNIA
Alton, aceste recomandații luau o forma poetică,
ca de o pildă :
lata vine intii Marte l
Orice fata are parte
De im splendid mărțișor.
A-l alege nu-i ușor.
Va povățuiesc frumos,
Cumpărați-l la
W. Gross
Cu intrarea pe dmdos.
Vă salut cu stimă
Margareta Căuș
MISS ROMÂNIA
Nu lipsesc nici sfaturile pentru gospodine...
429
PRIMEJDIA INSECTELOR
Tonta lumea cunoaște pacostea insectelor. Ele
ne fac viața insuportabila. Puricii și ploșnițele
(păduchii de lemn sau stelnițele) te lașa să
dormi. Muștele te enervează în cursul zilei, plus ca
sint purtătoare de microbi mortali și un factor de
putreziciune din cei mai activi. Țînțariî, pe Ungă
înțepăturile dureroase9 mai introduc în organismul
nostru microbul frigurilor (malaria). Gîndacii de
bucătărie (șvabi, libărci) cad în mîncare și ne dez-
gusta.
Toți igieniștii și cei mai mari savanei din
Europa și din America au căzut de acord ca in-
sectele sînt cei mai mari dușmani ai omului și chiar
ai animalelor domestice, prietenii și sclavii noștri.
Eeriți-va de insecte!
Distrugeți insectele !
Pentru a distruge insectele, cel mai bun pre-
parat est*
EXTRA I CI DU L
Preparat dc
J. W. BiH & Comp« Ldt
New York L. S. America
Acest preparat a fost experimentat de mine personal, h
găsesc sublim •
MISS ROMÂNIA
Alteori, recomandațiilc Miss României luau pro-
porțiile și atingeau pateticul baladelor populare, con-
curind eposul ciobanului roman care-a plăsmuit Mio-
rița, Mitrul copilul, legenda Meșterului Manele.
Bunăoară:
430
pentru ce
TYP
este
cel mai bun
PURGATIV
Pentru că :
Dureri nu produce de loc.
Scaunul plăcut se ușurează.
Zilnic ieșirea regulată devine.
Desfundă burta și intestinele.
Crampele le potolește pe data.
Pînteccle descrește.
Otrava din trup o scoate.
Sin gel c iuțit îl preface.
Accesele de gută le alină.
De boală rea ne scapă.
Grăbește mistuirea anevoioasa.
Stomacul îl spală bine.
Arsurile după prînz dispar.
Splina și dcșărtul se micșoreaz.
Limba se curăță pe data.
Scoate mirosul urît
Din stomac și din gură.
Suge burta și-o netezește.
Vărsături și greață, Ic taie.
Vânturi și gazuri le oprește.
Rîgîiala după prînz dispare.
Dă poftă buna dc mîncare.
După un chef face minuni.
Stricarea de stomac îndreaptă.
Amețeli după masă nu se ivest
Tăieturi nu dă de Ioc.
Scoate o dată și bine.
Fără vînturi și necazuri.
De la mîncare nu te oprește,
în casă nu c nevoie de stat.
Trînjii devin nedureroși.
în orice timp se poate lua.
La lucru poți veghea.
Nu te obișnuiești cu el.
Minunat la orice vîrsta.
Pe bătrîni nu-i slăbește.
432
Oricînd femeia il poate lua.
Pentru copii c neîntrecut.
Obrajilor rumcneala le da.
Capul se ușurează.
Mintea se limpezește.
Puterile ne revin.
Sănătatea ne cuprinde.
Trupul se iuțește,
înveselește firea omului.
Dor de muncă ne vine.
Nervii se potolesc.
Somnul devine liniștit.
Viața amară o înveselește.
De zeci de ani întrebuințat,
în toata lumea cunoscut.
De mii de oameni luat.
Nu este vătămător.
Asemănare nu are.
Dezgust și greața nu dă.
Pe toate le înlocuiește.
Ca o bomboană cu apă sa ia.
Mai ieftin decît toate.
Se găsește pretutindeni.
Se ia scara la masă,
l ucrează singur la sculare.
La timp și fără greș.
Se ia 1-2-3 bucăți,
După cum stomacul cere,
Căci în cutie sînt 3 doze.
Și de toata lumea
Zicatoarea sa se știe:
La saptamma sa-ți
Cureți burta ca vei trai
Sănătos «Suta».........
Adevărate numai în cutii
închise, de imitare icriți-vă.
înfățișarea cutiei mai jos o dăm
Pentru orice întîmplare.
433
MARCA
depusa
Hwetcați și vă veți convinge! ! ! !
MISS ROMÂNIA
Cîteodată Miss România se adresa numai iubi-
telor sale admiratoare. Atunci, cu o duioasa îngrijorare
de sora, le avertiza :
IGIENA I EMEU
Pentru cine cunoaște suferințele noastre in-
umc. precum menstre neregulate și dureroase. nu este
un secret că :
Pilulele Calniolive
îndepărtează aceste neplăcute dezavantaje ale sexu-
lui nostru frumos. dar slab.
Eu nu întrebuințez de cit
Pilulele Calmolive !
Intrebuințați pilulele
CALMOLIVE I
Preparat de dr, L. Calmandes. Difon (Cote
d^Or) Franța.
De vinzare la toate farmaciile și drogheriile
din țară.
Nu. uitați sfatul meu !
Margareta Căuș
MISS ROMÂNIA
434
Tot acestor prietene depărtate. Margareta Căuș
!e recomanda secretul frumuseții sale, in acești ter-
meni poetici :
SECltETUL imt'MUSEȚH MELE
Pentru a fi Miss nu c ușor.
Căci frumusețea-i ca un nov
Pe cer albastru-trecator,
Pentru a fi Miss nu e ușol
La noi femeile sînt sic
La curse și la Majesnc,
Nu poli sa le contești nimic.
La noi femeile sini șic.
Ca între ele eu sînt Miss
A fost al vieții mele vis
Și nimeni n-a mai zis nici pis
Că între ele cu sînt Miss.
Crema Mercur e geniala,
Știam aceasta chiar din școală.
Pentru a fi Miss s-o știți din școală
Crema Mercur e genială.
Miss Ronnama
După același procedeu .și cu o competînță umvm-
>ală, uneori inspirata liric, alteori bazata pe documen-
tate preciziuni de ordin științific, igienic, alimentar,
industrial etc,, etc., Miss România^ intr-o singură Lmă..
a izbutit să orienteze tot publicul românesc, călăuzm-
du-l. pe calea cea dreaptă, în alegerea cumpărăturilor
și în fixarea unor furnizori intr-adevăr onești, desig-
nați de d. Lilip Lilipovici după criteriile sale personale
și după ochiul, sau ager și mult expert. Adorația pub-
licului a mers crescind. Miss România nu se mulțumea
cu. deșertăciunea aplauzelor și a admirației, mi se lăsa
435
adorată numai, trecind sub aparența sa nepasătoare
printre ovațiuni și dori ca o regină impasibilă la
soarta supușilor. Ea se apleca să le afle nevoile lor
obscure, dorințele lor secrete, visurile lor ascunse, și,
într-o sublimă generozitate, îi lumina, îi pilota, îi
sfătuia, îi consola.
D. Filip Filipovici cumpără un teren cu fațada de
100 m la Bulevard și tocmi arhitect să-i facă un plan
dc casă nouă, cu șase etaje și ascensor.
CAPITOLUL V
„...Sosim stcp“
-— Dar Olimpicilor Spancioc ?
— Dar lorgu Căuș ?
— Dar ceilalți membri ai tribului Căuș, de fa
Lachc, primul în ordinea dinastica, pînă la mezinul
Ucrcule ?
— Dar Margareta Căuș chiar ?
înțelegem întrebările lectorului șî nerăbdarea sa
revenim la firul povestirii noastre.
Daca nc-am abătut din drum, am făcut-o fiindcă
datoria de cronicari imparțiali ai acestor evenimente
ne obligă să părăsim pentru un. moment persoana fizică
a eroinei noastre și microcosmul în care orice creatură
umană evoluează, înălțîndu-ne ochii ca să cuprindem
un orizont cit mai vast.
Misiunea Miss României și răsunetul vorbelor șî
actelor sale au depășit-o din secunda cînd juriul de
la Ateneu, proclamînd-o Miss și încredințîndu-i mărul
lui Paris, a înscăunat-o în tronul întraurit de Regina
a frumuseții. Nu-și mai aparținea, cum just sub! ini ase
d. Filip Filipovici. Era a țarii. Poporul o cerea. Poporu-
lui i se dase.
437
De aceea am urmărit faptele și vorbele sale,
precum și răsunetul lor pină la ultima margine a
României late, ca simpli spectatori din afară. Am înre-
gistrat evenimentele și am căutat să redăm, cu șovă-
ielnica noastră pană de memorialiști, atmosfera prime*
lor ceasuri de domnie, entuziasmul popular, consecin-
țele asupra întregului complex (cum ar spune d. Filip
Filipovici) socialo-artistico-moralo-cconomico-intelectu-
a lo-naționalo-școl a r.
Sa lăsam așadar publicul să reclame și să înghită, sa
cumpere Ilustrația colorata și să se desfăteze, devo-
rind pozele sale ; iar noi să ne întoarcem la eroii în
carne și oase ai acestui hronic, unde i-am lăsat și cum
kw lăsat.
Telegrama f.f. urgentă, expediată chiar de pe
cîmpul victoriei de Olimpiodor Spancioc domnului
lorgu Căuș, suna în superbul ci laconism :
^Triuniț stop“
Răspunsul domnului lorgu Căuș sosi a doua zi,
atît de laconic :
„Bravo stop“
iar a treia zi, probabil după o mai îndelunga
chibzuială în cursul nopții la „Cîrlanul de Aur“ (la nuit
porte consciVp d. lorgu Căuș telegrafie un al doilea
mesagiu, ceva mai dezvoltat și mai explicit : „Așteptați
stop sosesc joi H erei tic accelerat 44 stop Nu deranjați
oianil estație gara stop Prcjcr incognito stop Părinte
^op lorgu stop".
în aceeași zi, factorul mai aduse o telegramă
transmisă de către oliciul P T.T. Bazargic : „Bravo
V acttțo stop Sosesc curind stop Lache stop\
Plutonicrul-major reangajat, Lache Căuș, omitea
U lămurească’ dacă voia și el sa sosească incognito
sau dacă dorea să fie primit cu fanfara în Gara de
Nord. Brav ostaș, se socotea desigur capabil sa înfrunte
orice manifestațiuni, călit în lupte și învîrtoșat
sub scut.
438
A doua zi după festivitățile încoronării, Hotelul
„Serai-Palacc* rămăsese gol și trist. Toate odalistde
respinse își strînscseră catrafusele și plecaseră fără
glorie, pe furiș, în zorii plumburii ai zilei, cu biletul
de tren plătit — vai ! — din. pungă proprie, fiindcă
generozitatea d-lui Filip Filipovici prevăzuse transpor-
tul gratuit, fără retur.
Hotelul reveni la vechea lui înfățișare și Ia medi-
ocra lui destinație.
După ce se potoliră miasmele dc volupmoașe par-
fumuri și de apă caldă și săpun, de colonie și de pomezi.
culuoarclc fura din nou cutreierate de adierile dinspre
cabinete și de mirosul de varza călită, care cobora
insinuant de la mansardă, unde rîndașii și madamele
iși preparau menu-\i\ la Primus.
Portarul trecu în registre clientela sa obișnuita ::
comis-voiajorii care soseau cu geamandancle plate de
mostre și familii de provinciali care iși transportau de
acasă, în ziar unsuros, o duzina de oua răscoapte
un pui fript, pentru a economisi un dejun pe zi.
în aceasta brusca decadența, Hotelul „Serai-Pa-
laccu, oricît ar fi fost el de serai, nu corespundea atmo-
sferei de fast și condițiilor de confort cerute, pentru a
adăposti un cap încoronat.
D.Filip Filipovici, prevăzător prin instinct și orga-
nizator prin experiență, luase si în aceasta direcție
măsuri.
Rezervase din timp un apartament, mobilat șa
amenajat după toată arta interiorurilor care apar m
filmele de cincmatogral.
Era un apartament fotogenic.
Cu mult lumină, ferestre largi ; divauun turcește
scoarțe românești, icoane bizantine, oale săsești, blidare
săcuicști, lăzi brașovene, candele rusești, șaluri perși-
ene, oglinzi venețiene, arme arabe, tablouri munchc-
neze, porțelanuri chinezești, ștergare argeșene, fote
bănățene, estampe Japoneze, draperii marocane șî con-
fort american.
439
O subretă isteață și nostimă, care de altfel concu-
rase, fără succes apreciabil, trei ani la alegerile de
Miss ale ilustrației colorate, fu pusă la dispoziția Mar-
garetei Căuș. Iar Bily Marcus, fotograful Ilustrației
colorate, sosi imediat cu cearșaful negru în cap, să
scoată o duzină de poze din ciclul : Miss România în
apartamentele sale.
Miss România în fața oglinzii. Miss România
citind. Miss România în costum național. Miss România
luînd cafeaua cu lapte. Miss România jucîndu-se cu
cățelul sau favorit (căci Margareta fu nevoită să adopte
și un cățel favorit cu părul în ochi și cu incontinență
urinară). Miss România vorbind la telefon, scriind un
răvaș, discutînd cu secretarul nostru etc., etc.
Apartamentul fu invadat imediat de florile adora-
torilor și de 1001 cadouri ale viitorilor furnizori care
așteptau autografele respective : cutii de pudră, apă de
păr, unguente pentru obraz, alifii epilatoarc, bandaje igie-
nice, vată hidrofilă, canulc de irigator, mațe de gumă,
vinuri tonice, pilule orientale pentru sîni, pilule mexi-
cane pentru slăbit, sare de baie, pomada anticor,
vopsea pentru păr, antisuder și alte produse numeroase
și diverse ale industriei naționale și mondiale, create
și propiciind întru înteținerea și perfecționarea frumo-
sului feminin, nud sau costumat.
Aceste cadouri se înălțau cu fiecare zi în pira-
midă, iar toate erau însoțite de înduioșătoare implorări
ca Miss România să le experimenteze imediat și să-și
dea tot atît de urgent avizul asupra eficacității lor
fulgurante.
Subreta, fată deșteaptă și cu experiență (fiindcă
mai servise încă două foste Miss Românii), le colecționa
în cameră, și cînd aduna un stoc apreciabil, le vindea
pe un sfert de preț, punînd deoparte bani albi pentru
zile negre, după cum povățuiește înțelepciunea populară.
Nu săvîrșise cu aceasta un act ignobil și condam-
nabil, cum s-ar părea la prima superficială vedere.
440
Ci dimpotrivă, făcea dovada de iubire și de fide-
litate față de noua sa stăpina.
înlăturîndu-i din cale, cu sistemă și cu prevedere,
aceste arme cu două tăișuri ale frumuseții, o păzea
de tentația sa le experimenteze ; imprudență cu urmări
catastrofale și cu rezultat fatal.
Cc-ar ti rămas oare din Miss România, de toți
adorată, divină și superbă, daca intr-adevăr ar fi
încercat pe gingașa piele proprie toate apele, alifiile,
lapții, spumele de obraz, pomezile epilatorii, pilulele
orientale și ceaiurile mexicane ?
Chiar daca am admite că, prin miracol, ar fi
scăpat cu viață, în loc să moara în chinuri și zvîr-
coliri, nici un miracol din lume n-ar fi putut s-o apere
de celălalt dcznodămmt, sigur și irevocabil. într-o singura
zi ar fi căpătat înfățișarea soacrei lui Scsostris, din a
Xll-a dinastie a faraonilor, dezgropata cu ocazia ulti-
melor săpături pe țărmul Nilului.
De altfel, chiar ci. Filip Filipovici interzisese cu
asprime Miss României să se atingă cumva de vreunul
din produsele pernicioase pentru care acorda atit de
gentile autografe. Toate interesele sale și ale cultului
estetic îi dictau să-și conserve Missa intactă, trei sute
șaizeci și cinci zile la țanc. După acest termen, Miss
România, redevenită Margareta Căuș, pur și simplu,
n-avea decît să se ungă cu oricîte pomezi și să bea oricîtc
ceaiuri. Nimic n-o mai putea opri. înceta să mai aparțină
poporului.
Margareta, fată bună, se supuse.
Ea se dădea pe obraz cu lapte de castravete, pro-
dus al industriei casnice, fabricat cu mină proprie dc
cucoana Aglăița, regina-mamă.
Olimpiodor Spancioc, în calitatea sa echivocă de
principe consort, ca și soțul reginei Olandei, nu fu
acceptat în programul tuturor festivităților, decît ca
un figurant accesoriu și, adesea, indezirabil.
441
Rămăsese la „Serai-Palace*. dar căpătă autorizația
să descinda de la mansardă, obțimnd o camera lingă :
„W, C. Țoale ta \
De acolo, auzea prin peretele subțire intermiten-
tele șuvoiri alo apei slobozite din rezervor cind vreun
pasager al „Seraiului* trăgea de lanț. Zgomotul tumul-
tuos al apei îi inspiră o frumoasa baladă: Balada Nia-
^arei^ pe care o transcrise pe curat în albumul de
poezii.
Tot el, ca principe consort tara ocupații și obligații
de stat, fu delegat de Margareta să meargă Ja gară
și să-l primească pe d. lorgu Căuș, în joia cind iși
anunțase sosirea cu acceleratul 44.
Miss România n-avca răgaz. Nu-și aparținea. Pro-
gramul din condica d-lui Filip Filipovici nu dispune
de ore pierdute pentru asemenea manifestări de iubire
filială, foarte lăudabila, dar cu totul infructuoasă,
Olimpiodor Spancioc se înfățișă așadar pe peronul
Carii de Nord și se plimbă dintr-un capăt intr-altul,
printre vînzătorii de ziare, care îi băgau sub ochi cu o
insistență diabolică, de 60 ori pe minut, Ilustrația colo-
rata, cu fotografia Margaretei pe copertă și cu alte
fotografii cvasi nude, în interior.
Acceleratul sosi.
D. lorgu Căuș făcu semn triumfal cu batista din
ușa vagonului. Descinse însoțit de junele Herculc. care
făcu un prea frumos salt în spatele unui hamal.
Domnia-sa purta redingotă sub palton. Redingota,
cu butoniera însmgerata de panglica ordinului roman
care se onorase, onorînd părintele Miss României.
Herculc purta costum de marinar, cu beretă albastră,
pe care stătea* scris cu litere de aur numele crucișă-
torului Invincibilul /
D. lorgu Căuș își îmbrățișă viitorul ginere cu un
gest larg și patetic, de exilat care s-a întors pe pămin-
tul patriei o dată cu căderea tiranilor.
442
— Dar Văcuța ? .întreba.
Te roagă s-o ierți. Nu poale veni. Arc program !
surise amar Olimpiodor Spancioc.
— Ce fel dc program ? Nu pricep ! ridica d. lorgu
Căuș nasul vinețiu, care devenise încă mai borcănat și cu
vinele mai evidente, după nopțile îndelungi cît sărbă-
torise triumful Văcuței, la „Cîrlanul dc Aur\
— Mai știu cu ce program ? oftă Olimpiodor
Spancioc. Vizite, expoziții, recepții, cumpăraturi...
— Și cum o lași singură ? întreba sever părintele
îngrijorat.
— Ce pot să-i fac ? Crezi că mai ascultă dc mine r
Crezi ca mai are vreo trecere cuvintul meu ?... D. I ilip
Filipovici e un om teribil !... Și mai există acolo o
secătură, un fel de famen, unu Tony Bar... Ei o conduc !
Ei o poartă !
~ Aceasta nu-mi place .’ declară ferm d. lorgu
Căuș.
- Nici mic ! mărturisi sincer Olimpiodor Spancioc.
— Am să fac ordine ! amenință părintele Marga-
retei. Nu merge așa ! Eu nu admit !
l ogodnicul Miss României dădu din cap neîncre-
zător. El devenise acum mult mai sceptic decît d. lorgu
Căuș, biet provincial cu idei înapoiate și cu naivitatea
lui dc scoverzcan.
Se urcară in automobil. llercule ținu neapărat să
meargă alături dc șofer, în lată. D. lorgu Căuș îi
acordă această autorizație, cu mărinimie. Mezinul era
favoritul său.
Pe drum, explică de ce l-a adus la București.
— Am citit că Marele Voievod Mihai face ore
dc clas cu zece elevi din toată România, aleși pc
sprinceană. Aceasta-mi place .’ E bine să-și cunoască
poporul de mic. Mai ales daca profesorii vor fi știut
sa-i aleagă colegi numai din elementele de elita. De
aceea l-am adus și pc llercule. în calitate de frate al
443
Miss României, pretind să fie primit șl el printre
camarazii lui Mihai... Cer audiență Ia palat. Merg cu
Văcuța împreună. îl îmbrac pe Hcrcule în costum nați-
onal. Trebuie să-1 primească ! Nu uita că sînt decorat
și că familia noastră veche, singura care mai repre-
zintă noblețea națională are drept la acest lucru. Nu
pe noi ne onorează Voievodul, ci noi îl onorăm pe el !
Aceasta trebuie să le-o spun verde. Străbunul nostru,
Toma Căuș, a făcut pentru țară măcar tot atî;t cit
regele Carol și regele Ferdinand. Dacă nu întorcea el
aripile armatei turcești, învingeau paginii. Cădeau în
robie. Adio Moldovă ! Adio Țară Românească L. Cred
că ai înțeles aceasta din interviul V ăcuței. Mi-a plăcut.
Cine a cercetat documentele ?
— Care documente ?
— Documentele de la Academie, în legătură,cu
luptele lui Toma Căuș >i cu moșiile pe care ?. le-a dat
Jeremia Movilă... Aceasta c ceva foarte interesant’.
Bănuiam eu de mult ca trebuie să existe undeva. îmi
pare bine ca au fost găsite. Pornim proces !
— Ce proces ? începea să înțeleagă din ce în ce
mai puțin Olimpiodor Spancioc.
— Cum ce proces ? se indignă d. lorgu Căuș. îmi
pare rău că n-ai de ie! cap juridic. N-ai citit m
Ilustrația, colorata, negru pe alb, care e origina fami-
liei noastre?
— Hatmanul Căuș...
-— Da ! Hatmanul Toma Căuș ! Șt cu aceasta
te-ai declarat mulțumit ?
— De
________Cum de!?... E scandalos, domnule, că nu pri-
cepi nimic ! Dar, omule al lui Dumnezeu, o^ca familia
noastră a fost întemeiată de hatmanul Toma Căuș și
dacă hatmanul Toma Căuș, pe lînga averea lui perso-
nală, a primit de la Ieremia Mov da douăsprezece căușe
de galbeni și patru moșii cît au putut înconjura în galop
444
patru cai într-o zi, undc-s moșiile ? Banii, înțeleg. Cli gal-
beni a ctitorit biserici și mănăstiri. Poate a mai chel-
tuit și cl, Nu-1 condamn. Treaba lui ! Dar pămîntul
nu dispare. Patru moșii nu-s fleac... Unde-s ? Te rog
să-mi spui și mie, unde sînt cele patru moșii ale lui
Toma Căuș, marele Hatman ?
— Nu știu... mărturisi Olimpiodor Spancioc, umi-
lit de propria sa ignoranța.
D. lorgu Căuș risc înveselit, lăsîndu-se pe spate
în automobil.
— Cred și cu că nu știi, fiindcă n-ai cap juridic.
Numai vezi că eu, puișorule, în treizeci dc ani de grei a
și arhivă, am căpătat alilcl de cap... Am văzut multe
și nu sînt o mămăligă, să mă prostească oricine... E
simplu ca bună ziua. Moșiile au fost, există !... E vorba
să vedem în ale cui mîini au intrat. Și cu ce drept
Ic stăpmcște. Cu ce acte dc proprietate pot face dovada
ca nu le stăpînesc prin rapt, prin doi, prin I rauda,
prin violență Aici stă toată chestia, puișorule ! Eu
H-aș cam putea spune și fără documente cum a deve-
nit cazul. Am oarecare indicații... Pe vremea fanario-
tilor, neamul nostru a fugit peste graniță ----- asta o
văd cum te văd —• dc scîrba grecoteilor. Și grecoteii
au pus stăpînirc pe pămîntul nostru... Pe urmă, în
surghiuni familia a sărăcit. Oamenii au. pierdut legătura
cu țara. Au dispărut actele, uricile și hrisoavele. Cînd
s-au întors, strănepoții lor n-au mai știut ce drepturi
au și cum să și le apere.
Dc asta am venit. Consult un avocat. Pc Micescu,
ori pc Pcricțeanu, ori pc Aznavorian sau altul. Și
începem proces. Merg pînă în pînzelc albe... Ce zici
la asta ?
— Nu zic nimic ! mărturisi Olimpiodor Spancioc,
care, convins și el dc dreptatea lui lorgu Căuș, se gîndi
să înceapă un lung poem dramatic, inspirat din viața
boierilor autohtoni, plecați în pribegie sub urgia fana-
rioților.
445
Ic cred șî cu că nu poți zice nimic ! inundă
J. lorgu (Mus. Nici tribunalul, n-arc să aibă ce spune
la asta. Dreptatea, dragul meu, iese la suprafață ca
untdelemnul. După o sută, doua, trei sure ele ani. Tir-
ziu ! Dar tot iese... Altfel, degeaba ar mai fi justiție
și ne-am mai sacri lica noi viața, in slujba iustiț>eL..
începem luptă mare, puișorule !
-....... Am ajuns ! anunță Olimpiodor Spancioc
CAPITOLUL VI
„Vin și hunii, vin și goții...4"
D. lorgu Căuș șî Hercule, se instalară cu autcniate
m apartamentul Miss României, Dormeau în sufra-
gerie., pe divan. D. lorgu Căuș descoperi în bulct dife-
rite butelii, lungi, late sau pîntccoasc. Toate conținînd
lichior, aperitive, țuica, ameruri și mastica de Hio,
trimise, delicat omagiu, de diverși fabricanți, pentru a
obține aprobarea autografă a reginei.
D. lorgu Căuș le gusta și le aprecia.
Dimineața pornea în oraș, după cîteva păhărele
zdravene, care, înghițite pe inima goala, ii colorau
imediat realitatea într-un trandafiriu foarte optimist
și-i dădeau aripi la picior. Hcrcule descoperi la riadul
său un toarfece și începu să taie ilustrațiile de pe
ambalajul cutiilor de pudra și al borcanelor cu alifii.
inau.gurînd un album pe care intenționa să-l prezinte
cadou Marelui Voievod Mihai, în prima zi a cunoștinței
Margareta sosea seara tirziu și pleca dimineața
devreme, căci așa cerea programul d-lui f ilip [ ilipo-
vici.^ Avu totuși timp, printre picaturi, să afle vești de
acasu, de ta fiecare membru al familiei și informații
44 7
precise, asupra uimirii, entuziasmului si mindriei care
au zguduit tîrgul Scovarză la știrea proclamației sale.
E drept că aceste informații nu le ceruse. Indi-
ferența ei nelimitată și olimpică nu se clătina pentru
atît. Le ailă, fiindcă d. lorgu Căuș și Herculc umblau
după dînsa din cameră în cameră să-i povestească în
fiecare moment un amănunt nou, iar cînd Margareta
se închidea în baie, i Ic transmiteau prin ușa închisă.
— Văcuțo, asculți ?
în baie șuroiau robinetele.
'— Da, tată ! spune...
D. lorgu Căuș spunea.
Povestea, prin seîndura rezonantă a ușii, cum a
plîns de emoție Aglăița, ce-a scris Țicu Griimberg-Flo-
rin, în numărul special al Fulgeruliti. Cum doamna
Cleo Colonel Robotcanu s-a îmbolnăvit de beșica ficrii,
la ideea că, dacă nu exista „lucrătura'4 lui Armând
Grindey, acum ar fi plecat sigur la Paris și în Ame-
rica cu Idiș, aleasă Miss România ; povestea cum o dele-
gație de cetățeni, în frunte cu prefectul Sache Blîndu,
se pregătește să sosească în capitală pentru a aduce
Miss României omagiul orașului său natal și pentru a
merge apoi împreună în audiență la rege, să ceară
diferite credite pentru județul și orașul de origine al
celei mai frumoase fete din România Mare...
Povestea, turna în păhărel conținutul buteliilor
din bufet și-l dădea peste cap. Povestirea se anima
în raport direct cu numărul paharelor...
— Asculți, Văcuțo ?
— Ascult...
Dar Miss România, în scăldătoarc, auzea numai
vag ecoul acestor peripeții și proiecte. O lăsau rece.
1 îrgul Scovarză îi părea un oraș depărtat și imprecis;
o localitate himerică de pe alt tarîm. Concetățenii ei
sc prcfăcuscra în fantome fără ființă aievea. Nici
înainte n-o preocupa ce spunea Țicu Griimberg-Florin
și ce făcea doamna Cleo Colonel Robotcanu ; ce gîn-
desc, ce doresc, ce vor.
448
Dar acum, viermii aceștia — rămași în obscuri-
tatea .și mediocritatea lor, în tîrgul lor cu uliți sparte
și cu luminile chioare, cu intrigile și cu pasiunile lor*
cu satisfacțiile lor netrebnice și cu suferințele lor de
calici —, îi apăreau așa de ticăloși și dc neînsemnați,
incit iși jura să nu se mai întoarcă niciodată acolo.
Pentru o regina aclamată ca dînsa și iubita ca
dînsa, ar fi însemnat un trist și injust exil.
Se înfășură în halat și se întindea pe divanul de
mușama, cu fața în sus, cu privirea ci divina și goala
în tavan.
— Asculți, Văcuțo ?
— Ascult...
Torpoarea băii o învăluia ușor și plăcut.
Atunci numai savura pentru ca singură avantajele
regimului monarhic absolut.
Acasă, în Fundacul Fierbinți, nu se îmbaiase din
frageda copilărie decît foarte rar și întotdeauna în rate,
parțial, într-un ciubăr sau în bal ia dc rufe.
Acum, cea dintîi grijă dimineață era să porun-
cească subretei să prepare scăldătoarea, iar cea dintîi
— și dc altfel unica ci voluptate — era să somnoleze
cu mădularele moleșite și cu toți porii pielei ventilați.
Făcea baie pentru tot trecutul, pentru toata fami-
lia Căuș și pentru tot tîrgul Scovarză.
La ușa o aștepta llercule. Cum se elibera cada, o
ocupa cu un răcnet de triumf ; începea să se bălă-
cească, să arunce stropi, sa gîlîie și să chiuie sub
proașca dușului, pînă cînd subreta, alarmată de aceste
manifestațiuni zgomotoase, apărea să vadă ce s-a
intim plat.
îl scotea din apă cu aspre admonestați uni, <are
jigneau amorul propriu al fratelui de regină.
Llercule replica înjurînd.
Subreta — oroare ! — îl lovea Iară să-și dea
seama, nenorocita, că atrage asupra ei toate sancțiunile
severe ale Constituției și ale Codului penal, care
prevăd grele osînde pentru crima de Lese-Majestate.
29 — Paradis General * Miss România
449
Intervenea ci. lorgu Căuș. Se isca conflict. Pînă
cinci subreta se alegea cu o morală bine simțită, iar
Hercule era trimis în pielea goală, prin vastele apar-
tamente, să se îmbrace și să foarfece gravuri și pros-
pecte.
Miss România n-avea timp să ia aminte la aceste
scene domestice-familiare, pleca să execute programul
cHui Filip Filipovici și să traverseze în sus și-n jos
străzile capitalei, în aclamațiile neostenite ale poporului.
D. lorgu Căuș îl lua pe Hercule de mină și se
scufundau amîndoi în marele anonimat al capitalei. Pe
dînșii nu-i aclama nimeni. Nici măcar nu-i fotografiase
cineva. D. lorgu Căuș începu să capete șl el un surîs
amar, identic cu al lui Olimpiodor Spancioc.
Dar nu se descuraja.
Sosi în acel timp și Lache, precum anunțase. în
uniformă nouă, cu nasturii de alamă semteind ca așțrii
cerești și cu pintenii zăngănind o dulce muzică argintie,
se instală în despărțirea din apartamentul Miss Româ-
niei 9 numită Studio, probabil fiindcă nu folosea la
studiat nimic.
Se instală și, răsucindu-și mustăcioara pană de
corb, începu o mișcare savantă de împresurarc asupra
subretei, trccînd cu rapiditate la ofensivă ; de la
ocheade la fapte. învăluind cu inimile corpul inami-
cului, izbuti să obțină o zdrobitoare victorie. Inamicul
se predă. Lache nu se mulțumi cu capitularea. Pretinse
un bir cotidian de cîțiva poli — solda trupei, dc ocu-
pație.
Venise să se bucure în chipul cel mai dezinteresat
de triumful Văcuței. Dar în același timp își făcuse
socoteala că privilegiul situației excepționale dc frate
ai Miss României nu merită să rămînă nefolosit. Pentru
Văcuța pătimise trimis în surghiun ; prin Văcuța cerea
să fie reintegrat în vechile sale drepturi. Strămutat în
garnizoana natala și chiar înaintat, pe sfînta. dreptate
reparatoare.
450
Planul era simplu. Identic cu al domnului lorgu
Căuș. Va merge la ministru, cu Miss România. Miss
România își va trimite cartea de vizită. Ușile se vor
căsca de perete. O dată pătruns înăuntru, nu mai era
nevoie de cuvin tul Margaretei. Vorbea el. Miss Româ-
nia îi trebuia numai ca iarbă a fiarelor, care deschide
lacătele, și ca sprijin moral.
Dar Miss România nu-și mai aparținea.
Cu atît mai mult nu mai aparținea familiei.
Această descoperire dădu loc la reflecții amare șî
la cîteva scene familiale din cele mai triste, cum istoria
a mai înregistrat multe în decursul veacurilor. Intrigi,
dispute și scandaluri de palat, care au zguduit întot-
de aun a di ii a st iiI c.
— Văcuțo, nu te-am știut ingrată !... rosti cu durere
Lache, la prima dezamăgire.
—• Eu stau aci de o săptămînă ! interveni d. lorgu
Căuș. De o săptămînă mă amîni și mă porți pe drumuri.
Nu mai cer. Pretind ! Ai datorie sacră față de familie.
Uite, fratele tău mai marc !... Uite, fratele tău mai mic ’...
în clipa aceea, fratele mai mic, Hercule, apăru cu
pantalonii descheiați, scoțînd un țipăt sfîșietor și aler-
gînd roată din.tr-o cameră în alta, ca un mînz, pus
întîia oară la manej.
— Ce s-a întîmplat ? Ce este ? strigară într-un
singur glas d. lorgu Căuș și Lache, sărind în picioare
ca un singur om.
-— Arde ! Mă arde ! Mă arde! răcnea Hercule
fugind și, din fugă, ridieîndu-și și scăpîndu-și panta-
lonii pe vine.
— Ce s-a întîmplat, nenorocitule?
— Mă arde ! Mă arde !...
— Ce-a fost ? Ce este ? pătrunse după el d. lorgu
Căuș, cu o foarte explicabilă alarmă paternă.
Abia după ce se răcori, Hercule putu povesti
întîmplarea. Din prospectele și mostrele depozitate la
cămară, alesese cîtcva foi de hîrtie muiată în muștar,
în destinația lor inițială, aceste foi se pretindeau leac
45i
29*
suveran împotriva răcelii, tusei și junghiurilor. Dar
rlercule, printr-o eroare dc interpretare datorită igno-
ranței și junețci lipsite dc experiență. Ic schimba des-
tinația. Le lua drept hîrtic subțire, pentru o întrebuin-
țare cu totul intimă. Iar hîrtia de muștar iși îndepli-
nea misiunea. Ardea. Arse.
— Privește î spuse d. lorgu Căuș, întorcîndu-sc
din baie și arătind spre încăperea unde llercule rămă-
sese să-și potolească jăratecul. Privește, Văcuțe, ce faci
din fratele tău I Din copilul meu î Ne atragi aci și nc
lași să pierim asasinați ! E o crimă... Este nedemn. Stră-
bunul nostru, hatmanul Toma Căuș, tc-ar blestema
din mormînt, să vadă atîta ingratitudine, la o făptură,
sînge din sin gel e lui și os din osul lui...!
— Eu plec ! .întrerupse Miss România, care ascul-
tase cu cel mai dcsăvîrșit calm și cu pălăria pc cap.
Plec. Am program.
A doua oară, scena se repetă cu Olimpiodor Span-
doc. Logodnicul iși exprimase doleanțele sub o forma
mult mai ocolită și poetică. într-o romanță intitulată :
^Nu ji ingrată, Miss
Domnul lorgu Căuș îl Întrerupse :
-- îți pierzi timpul, puiule ' Ce-i umbli Văcuței
cu floricele? Spune-i direct! Dă-i pe drumul cel marc.
Olimpiodor Spancioc n-avu curaj. închise albumul
și suspină în tăcere, înălțînd spre tavan ochi de martir.
Atunci se oferi d. lorgu Căuș să-i spună direct
Miss României ceea ce logodnicul îmbrăcase in viers
dureros :
— Lătc la el !.., Vezi în ce hal l-ai adus ? E jigărit
ca un motan în săptămîna brînzci. N-ai inima ? ‘Le-ai
tocmit slugă la acest Filipovici. dc ești toată ziua la
ordinele lui ? Si ce-mi caută în casa dc dimineața pînă
în noapte, ticălosul celălalt, domnișorul Tony Bar ? In
muțunachi, o secătură spilcuita, un om de nimic. un
pezevenghi...
452
— Un Jamen ! adăuga Olimpiodor Spancioc ceea
ce-1 durea pe el.
— Da. Un famen și un parșiv ! Ce-mi camă pe
aici ? De unde l-ai scos ?
Văcuța răcea, privind în gol, cu sublima ei seni-
nătate. Ea nu-1 scosese de nicăieri. Și, de altfel, acest
Tony Bar îi era tot atît de indiferent ca și d. Filip Fili-
povici. îi primea, îi asculta, li sc. supunea ; fiindcă acesta
era rolul ei de Miss România, și fiindcă Miss România
devenise prin ci. Că-i primea, că-i asculta și că li se
supunea lor, acestea făceau tocmai dovada cea mai
netăgăduita că nu era ingrată.
în clipa aceea explodă în cameră, ca și data
trecută, Hercule, zbierînd. Făcu de trei ori roata, răc-
nind și smulgîndu-se de păr.
— Mă arde ! Mă arde !
Și tot ca data trecută, dispăru în baie. Cunoștea
acum efectul calmant al dușului.
D. Căuș și Lache. nu se mai alarmară ca în cela-
lalt rînd. își cam închipuiau ce s-a mai întîmplat. în
cămară se afla un vraf de pachete cu hîrtie de muștar.
Deci Hercule mai avea de lucru pînă să epuizeze’ tot
stocul.
Se înșelaseră.
De data aceasta, Hercule apăru după dușul prea-
labil și răcoritor, mai speriat de cum intrase. în loc
sa se calmeze, urlă :
— Cade ! Cade ! Iote cum cade î
— Ce cade, nenorocitule ? se uită d. lorgu Căuș
spre tavan, așteptînd să-i cada candelabrul în cap.
— Părul !... Cade tot părul î răcnea Hercule, sco-
tînd șuvițe din cap și lepădîndu-le pe covorul persan.
Șuvițele se desprindeau mai ușor ca mustățile
postișe ale actorilor, după ce-au fost muiate în vaselină
Hercule descoperise un borcan de pomadă epila-
torie și o experimentase în doze masive, pe cap propriu.
Rezultatul a fost uimitor și ar fi putut servi drept cea
mai bună reclama pentru produsul „Electric", sub o
453
fotografic rcp.rc2ent.u1d victima după întrebuințarea
pomadei noastre No. III.
Hercule oferi privirilor, în Ioc de vechiul sau cap
cu prea vigurosul său par îeonin, o scăfîrlie lucie ca
bila, pc care numai cîteva fire scăpate din cataclism
alcătuiau o aureolă decolorată și diafana.
— Ne omori ! Ne schingiuiești! Ne sluțești ! gemu
d. lorgu Căuș, gîlgîind pe gît o jumătate din paharul
cu lichior -— căci acum nu se mai despărțea în toate
aceste dezbateri de sticlele din bufet și consuma cu
paharul mare. — Ne distrugi familia !... Te blestemă
clin mormînt hatmanul Toma !...
— Plec ! anunță insensibilă Margareta, Am pro-
gram.
Zise și închise ușa;
D. lorgu Căuș ridică spre tavan brațele ocupate ;
unul cu sticla și celălalt cu paharul. Le ridică spre
tavan., către cel de dincolo de tavan. Către cerul de
unde hatmanul Toma Căuș vede și judecă toate acestea ;
judecă și condamnă, fără drept de opoziție, apel sau
recurs»
CAPITOLUL VII
Unde Oiimpiodor Spancioc
trece la inamic
D. lorgu Căuș nu mai putea tolera asemenea stare
de lucruri.	a	., .	..
în loc să-l 'tîrîie pe Hercule pe la diferite berării
și localuri de aperitive, așteptînd pînă ce d. Filip Fiii-
povici va lăsa cîteva dimineți libere în programul Miss
României, se hotărî sa ia singur frîncle conducerii și
răspunderea evenimentelor.
Nu era nevoie să convoace un consiliu.
Se aflau toți în păr — minus Hercule, care era
de față, dar nu mai avea păr.
Făcu apelul nominal, turnă un pahar plin ras,
din sticlă, răsturnă conținutul pe gît, își șterse mus-
tățile și declară ședința deschisă.
— Tu, Oiimpiodor — distribui rolurile — tu dai
la tipografie să-mi facă imediat cărți dc vizită. O sută !
Carton moale, și^ vezi să iasă literele în relief. Să fie
litere^cu zimți, cînd tragi cu degetul pe deasupra, cum
smt cărțile pușlamalei celeia de Tony Bar.
Famenul ! rosti cu privire asasina Oiimpiodor.
~ Lasă fleacurile acuma. Nu ți~am dat cuvîntul !
se roșu autoritar d. lorgu Căuș, sunînd cu paharul dc
masa, m chip de clopoțel prezidențial.
455
Pe urmă, întorcînciu-sc spre Lache :
—’	hîrtie și condei, să scriu ce trebuie sa
nu lipsească din cartea de vizită.
Olimpiodor Spancioc oferi creion și o foaie din
inseparabilul sau album de versuri. Domnul lorgu
Căuș scrise :
Georgcs (lorgu) Căuș
I mneționar superior
Cavaler al ordinului„LUCEA PARUL"
și ofițer al mai multor ordine
străine
Tatăl Miss României.
Tg. Scovartza	Bucarcst
Cercetă aspectul acestei compoziții de la distanță
și de aproape, se declară mulțumit cu o plcscăială de
limbă în cerul gurii și se autorecompcnsă cu un nou
pahar de lichid spinos. Ștcrgîndu-și mustățile, con-
tinuă :
- - 'fu, Lache, te prezinți miinc dimineață la Minis-
terul de Război și la Palat. Ceri audiențe în timpul cel
mai scurt. Anunți că n-am timp de pierdut ! Iar tu,
Herculc, îți scoți din geamandan costumul național, și
de mîine dimineață să nu mai apari în ochii mei fără
el. Trebuie sa vadă dumnealor că avem cultul trecu-
tului românesc și al portului național ! Să înțeleagă
că numele Cîăuș n-avea nevoie, numaidecât de faima
Văcuței. Sîntem ceva mai vechi. Să poftească și sa
citească dumnealor cronicile Moldovei !...
„Dumnealor" erau invizibili, dar toți au înțeles
despre cine c vorba.
Erau toți indivizii coalizați împotriva ultimilor
urmași de sex masculin din străvechiul neam al hat-
manului loma Căuș. Văcuța sc dăduse de partea ina-
456
micului. îi părăsise și îi uită, amețită de o glorie
efemeră. Se puteau dispensa de dînsa. îi foloseau
numai numele și, mai ales, titlul.
— Ai fost la Academic ? îl luă din scurt pe
Olimpiodor Spancioc.
— Ce să fac la Academic ? întrebă nevinovat
Olimpiodor.
— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, de cînd am
venit, am discutat doar tot chestiunea aceasta ! Unde
ți-s gîndurilc ? Te duci și cercetezi documentele. Extragi
copii. Avem nevoie dc dovezi negru pe alb că toți ur-
mașii hatmanului Toma Căuș au fost deposedați dc bunul
lor, prin rapt, doi și violență ! Documente precise, dom-
nule ! Ec autentificăm. Mergem cu ele pînă la Casație.
Aceasta c chestie mare, puilor ! Ne pricopsim fără ti-
căloșii ăia de Filip Filipovici și Tony Bar. Domnișorul
acela, secătura aceea, pușlamaua de București...
— Famcnul ! completă Olimpiodor Spancioc.
— Tată, ce e aceea famen ? se amestecă în vorbă
junele llercule, cu o lăudabilă dorință să-și lărgească
sfera cunoștințelor și să-și mărească vocabularul.
— Famen c un măgar care umblă după soră-ta !
formulă d. lorgu Căuș o definiție concisă și totuși cu-
prinzătoare.
— Atunci și nenea Olimpiodor c un famen î trase
concluzia, cu o logică de fier, llercule.
Și bucuros de această descoperire, începu să joace
țonțoroiul prin apartamentele vaste ale Miss României.
bătînd din palme și hlizindu-se cu tidva lui lucioasa
ca bila :
— Ești un famen ! Nenea Spancioc c un famen !
Ha-ha ! Bine-mi parc că te-am prins !
— îți ordon să taci ! porunci d. lorgu Căuș, resta-
bilind ordinea ședinței și respectul cuvenit principelui
consort, devenit famen, subit. Piei din fața mea !
Hcrculc ipicri din fața domnului lorgu Căuș, trîn-
tind ușile și fugind Ia subreta să-i confieze aceasta
odioasă descoperire,
45?
Ședința continuă în liniște, piuă cînd președintele
termina sticla cu lichior și stabili punct cu punct, cu
un optimism crescînd, planurile campaniei viitoare.
A doua zi, tribul Căuș, însoțit de Oiimpiodor
Spancioc, porni în corpore și în pelerinaj pe la diferite
autorități și oficii.
Sub conducerea firească a patriarhului cu redin-
gotă, decorație și nas dc dimensiunile și culorile pă-
tlăgelei vinete (Solanum ovigerum Aubergine. Picoplan-
tze), tribul Căuș fu văzut, cu începere de la această
dată, în cele mai opuse și neașteptate extreme ale
capitalei.
La Direcția Poștelor și la Palatul Regal, la Direcția
Generală C.F.R. și la Președinția Consiliului de Mi-
niștri, la Ministerul de Război și la Departamentul
Justiției.
Pretutindeni, solidari și tenaci, se înfățișau în bloc
și așteptau în corpore.
Cereau audiențe, prezentau petiții și memorii, se
loveau de ostilitatea arogantă a portarilor galonați și
de răspunsurile zeflemiste ale șefilor de cabinet^ pu-
drați și monoclați.
Nu se descurajau. Plecau și reveneau a doua zi.
în scurtă vreme deveniră populari, înainte de a
izbuti să străbată în cabinetul vreunui ministru ori al
vreunui director general.
D. lorgu Căuș văzu și aci o conspirație ostilă,
pusă la caic dc d. Filip Filipovici și de famenul său
secretar. Se înverșuna și începu să vocifereze. Portarul
îi împinse frumușel dc spate. Porniră spre domiciliul
lor temporar, să țină un nou consiliu.
în aceeași zi, Colorația ilustrata ~ revista adversă
a Ilustrației colorate -— publică o caricatură cu vădite
intenții să compromită familia Miss României, aleasă
de comitetele și comițiile domnului Filip Filipovici.
Caricatura reprezenta de d. lorgu Căuș cu nasul
său violaceu și cu mutra indivizilor de pe tablourile
murale, care, editate de liga antialcoolica arată patetic
458
pînă la înfricoșare, unde duce beția pe om. Lachc Căuș
ora înfățișat în uniformă de vagmistru, iar micul
Hercule, în costum național: cămașă cu fluturi, bereta
de marinar, căci chelia sa precoce îl silea într-adevăr
să nu se despartă de această insignă a navigatorilor
fluviali și maritimi, distonînd complet cu restul portu-
lui românesc de strănepot al plăieșilor și hatmanilor.
Desenatorul zugrăvise acest trib la poarta unui
minister, purtînd fiecare în mină un sul de petiții ; iar
legenda răutăcioasă completa imaginea, prezentînd pe
ultimii urmași ai hatmanului Toma Căuș ca pe o fa-
milie de pomanagii, opcrînd fără rușine, spre completa
discreditare a noblei lupte întreprinsă de d. Filip Fi-
lipovici pentru a întrona cultul dezinteresat al frumosu-
lui feminin.
Tribul Căuș ignora această nouă infamie.
Dar d. Filip Filipovici luă cunoștință cu o legitimă
indignare și bătu cu pumnul în birou :
— Nu tolerez ! Trebuie să înceteze odată toată co-
mediia ! Familia aceasta de imbecili are să-mi compro-
mită Missa.
—• Mai ales logodnicul, caraghiosul ala de Olim-
piodor Spancioc ! insinua perfid Tony Bar.
— Logodnicul ca logodnicul. Ce-ți strica țic lo-
godnicul ? E un tip inofensiv. Și c bine ca Miss Româ-
nul să aibă un logodnic, ca să vadă lumea că am ales
o fată serioasa, care sa întemeieze o familie ; nu. o
haimana de trotuar. Nu logodnicul strică aci. Indivizii
ceilalți... Ia dă-mi telefonul, domnișoară Ortansa! Dă-mi
casa Miss României.
Domnișoara Ortansa Protopopcscu se execută. La
capătul firului răspunse nevinovat d. lorgu Căuș.
— Tocmai ! Pofteștc-1 încoace. Spune-i ca-1 aștept
neapărat... Le hotărăsc în douăzeci și patru de orc să
părăsească Bucureștii. Altfel ajungem de rîsul și de
ocara lumii.
în timpul acesta, d. lorgu Căuș, însoțit de tribul
său complet, alerga la apel, cuprins dc cele mai cpti-
459
miște iluzii. își făcuse socoteală că, în sfîrșic, directorul
Ilustrației colorate s-a îndurat să lase cîteva dimineți
libere Margaretei, ca regina frumuseții să se poată
ocupa puțin și de destinul dinastici.
Se îmbarcaseră într-un taximetru și fiecare păstra
în mină sulul de petiții : Lache Căuș, cererea de mutare
în garnizoana natală și de înaintare ; Hercule, oferta
de a studia cot la cot cu marele voievod Mihai ; Olim-
piodor, petiția de concediu timp de un an, cît calitatea
sa de logodnic al Miss României îl silea să neglijeze
serviciul său de impiegat C. F. R. cl. II ; iar d. lorgu
Căuș, un sul mai gros de suplice și memorii, privitoare
mai cu seamă la succesiunea hatmanului 'Loma Căuș,
dispărută fără urme.
Toți descinseră din automobil grăbiți și urcară
scările Ilustrații colorate în asalt avîntat.
Spunînd, întinse revista adversă unde se lăfăia, pe
o pagină întreagă, infama caricatură.
-— Pardon ! Să-mi pun ochelarii ! se pregăti să pri-
vească d. lorgu Căuș, cu o nevinovăție lipsită de orice
bănuială.
— Aista-s eu ! se bucură Hercule privind peste
umăr. Aista-s cu ! Uite și bereta! Uite și opincile mele.
Uite și pe nenea Lache. Numai pe nenea Olimpiodor nu
l-a făcut. L-a văzut că-i un famen și l-a pedepsit!...
D. lorgu Căuș își încăleca ochelarii pe nasul vînat
și descifră desenul. întîi nu înțelese. Citi legenda și
trecu prin toate culorile curcubeului.
, — Aceasta e o mișclie. îi dau în judecată. Merg Ia
jurați, domnule !
— îl spintec cu sabia pe măgarul care a îndrăz-
nit ! amenință Lache Căuș, pipăindu-și mînerul armei
omucide.
D. Filip Filipovici, cu mîinile în buzunarile pan-
talonilor, se plimba dintr-un capăt în altul al biroului,
așteptînd să potolească indignarea tribului Căuș.
Se întoarse de la fereastră și cuvîntă :
460
--- Mai domol. Cc faci cu judecata, dumneata,
domnule Căuș? Și ce faci cu spintecatul, dumneata,
domnule plutonier? Un scandal mai mult... Iar noi
n-avem nevoie dc scandaluri. De aceea v-am chemat
și dc aceea vă hotărăsc să încetați Va rog să părăsiți
capitala. Vă rog să nu-mi încurcați mic afacerile mele
și să nu-mi comp romi teți d/z’55 România,
— Domnule, sora mea... întrerupse plutonierul
Lache Căuș, pipaindu-și minerul săbiei. Nu permit ca să...
— Nu te întreabă nimeni cc permiți și cc nu per-
miț.i dumneata. Nici nu mă interesează. Sora dumitalc
nu mai c sora dumitalc. E Miss România, Arc alte obli-
gații și altă familie acum, loată țara ; aceasta c fami-
lia Miss României! De aceea, încă o dată, vă rog să
o lăsați în pace și sa vă întoarceți la treburile dum-
neavoastră. Eu am băgat capital și muncă în afacerea
asta. Nu înțeleg să-mi discreditați Miss România, care
poate mîinc va fi Miss Europa și chiar MJSS UNIVERS.
E în interesul dumneavoastră și c în interesul domni-
șoarei Margareta.
— Undc-i Margareta ? Vorbești cu consimțămîntul
ci ? întrebă d. lorgu Căuș, mototolind revista ilustrata.
— Miss România are program. Și cu n-am nevoie
dc nici, un consimțamînt. Aci cu sînt stăpîn ! Eu dictez !
După un an, cînd nu va mai fi Miss România, poate
face cc vrea ; și dumneavoastră puteți, să o compromis
teți cum știți. Aceasta e. Am terminat.
— Știi dumneata, domnule, cu cine vorbești ? se
fiămînta pe scaun d. lorgu Căuș. Dacă tc-ar auzi stră-
bunul meu, hatmanul loma Căuș, n-ai mai cuteza să
te exprimi în termeni care...
— Am spus că am terminat ! întoarse spatele cu
nepăsare directorul Ilustrației colorate,
— Domnule Tonv Bar, se adresă d. lorgu Căuș
secretarului. Dumneata cunoști mai bine decît domnul
Filipovici cine au fost străbunii mei. Singur ai scris
Te pun arbitru și te întreb dacă este posibil ca cineva
să se poarte cu singurii urmași ai hatmanului loma
461
cum sîn.t tratat ei aci ? E o adevărată ofensă. Dacă pro-
gresul ar fi progres și nu o minciuna, l-aș chema acum
Ia telefon pe străbunul meu Toma, să-i spun : „Hat-
mane, hatmanc! Privește ce-au ajuns strănepoții din
sîngele tău și os din osul tău ! Privește cum sînt tra-
tați în această țară de parveniți cei care ți-au purtat
numele cu cinste și cu mîndrie !c* Dar fiindcă nu pot
să-i spun, te poftesc pe dumneata să-mi răspunzi la
întrebarea mea... Nu pentru mine, dar pentru memoria
hatmanului Toma, pot eu tolera oare să fiu tratat ca
o slugă ? Te rog răspunde-mi.
— Pînă una-alta, țin să te informez, domnule
lorgu Căuș, că nu există și n-a existat niciodată nici
un hatman Toma Căuș... ripostă fără să clipească T'ony
Bar.
— Ceee faaaceee ?
— N-a existat nici un hatman Toma Căuș. L-am
inventat eu. L-am scos, uite dc aci — făcu Tony un
gest în aer, cum ar prinde un fluture invizibil —, l-am
scos din văzduh și l-am pus pe hîrtie ca să dau un bla-
zon dc noblețe Miss României. Văd că nu m-ați înțeles.
— Domnule, te rog să încetezi această glumă ! se
supără cu totul lorgu Căuș. N-ai să mă înveți dumneata
cine a fost și cum a fost hatmanul Toma ! îmi cunosc
eu mai bine strămoșii ! Am acte, domnule, documente.
Cu mine nu merge. Mi-ați luat copila, acum vreți să-mi
răpiți și străbunii ? Să-mi batjocoriți numele ? Ah ?
hatmanc Toma, hatmanc Toma! Ce vremuri și printre
ce lume sînt osîndiți să trăiască cei cu sînge din sîngele
tău și cu os din osul tău!... Am înțeles. Vreți să scăpați
de noi. Poate ați dat de urma averii lui Toma Căuș
șj puneți la calc o nouă ticăloșie ! Vreți să ne depo-
sedați dc dreptul noastră, prin rapt, doi sau violență ?
Poftim ! Mcrgein la judecata...
— Deocamdată, vă rog să ne lăsați în liniște.
Avem de lucru ! vorbi d. Filip Filipovici. Nu vă rețin.
Și mi-ar face deosebită plăcere, dacă aș afla că mîine
ați plecat din București. Rămîi numai dumneata, dom-
462
nule Olimpiodor Spancioc. Miss României are nevoie
dc prezența dumitalc.
— Tc dai cu dînșii? întreba amar d. lorgu Căuș,
Olimpiodor Spancioc înclină capul în pămînt. Tă-
cerea era o confirmare.
Lache și Hercule sc strînseră lingă patriarhul tri-
bului Căuș, făcînd front și privind cu oroare la renegat.
-— Bineee ! Ne mai întîlnim noi ! anunță amenin-
țător d. lorgu Căuș, ridieîndu-se și pornind spre ușă.
Rămîncți cu bine, domnilor, în mocirla dumneavoastră.
Zise și sc scufundă pe scări, urmat de plutonierul
Lache Căuș, carc-și zdrăngăni războinic sabia, și de ju-
nele Hercule, în postumul sau național, cu ițari, cămașă
cu altiță și bertă de marinar, pe care sc afla scris cu
litere dc aur, pe panglica albastră, numele crucișăto-
rului neînvins „VIndomptable",
CAPITOLUL VIH
r Jdeal-Mery
Miss România iși căuta în oglinda punctele negre
de pe nas.
Era o oglindă mică doar cit o farfurioară dintr-un
serviciu de calea cu lapte, dar sticla bambată reflecta
fiecare parte a obrazului in dimensiuni — ca să zicem
așa — supranaturale.
Nasul, ochii, buzele creșteau în măsura ce apropia
și depărta oglinda deformata, pîna cc păreau parcele
din figura gigantă a faimoasei statui a libertății, care,
Ja intrarea Neve Yorkului, întinde un felinar luminos
spre Oceanul Atlantic, lăcînd semnalizări vaselor cu
whisky de contrabandă. Porii pielii se căscau adînci și
largi, ca gurile craterelor răcite, din peisajul lunar, așa
cum se vede închipuit în manualele de cosmografie și
în romanele astronomice ale lui Camillc Flammarion.
'lotuși, nici o urmă de punct negru nu. apărea la
rădăcina nasului. Pielița Miss României era netedă, gin-
gașă și pură, chiar examinată la microscop.
Margareta Căuș depuse oglinda pe măsuța dc toa-
letă și. începu din nou să citească prospectul cremei
Ideal-Mcry, „suverană împotriva punctelor ncgrcC
•464
Prospectul parfumat alirma ca nu există frumusețe
feminină cruțată de acești viermișori albi și grasoși,
care scot scăiîrlii negre cînd sînt apăsați între degete.
Jar nasul Miss României dezmințea triumfal o asemenea
insinuare calomnioasă. Era poate excepția care con-
firma regula.
lotuși, fiindcă așa cereau interesele d-Iui Filip
Fiiipovici, Miss România sună subreta, ceru toc și hîr-
tie și scrise :
„Crema Ideal-Mery este cea mai bună împotriva
punctelor negre. Prin ea am devenit MISS ROMÂNIA,
întrebuințați numai crema IDEAL-MERY, produsul
Institutului dc frumusețe IDEAL din strada Minotaurului
No. 12 bis, deschis între orele 10—12; 3—6 și 8—— 10 seara.
(ss)	„MARGARETA CĂUȘ"
întinse autograful subretei, spunînd :
— Are să vină o persoană să-l ceară. îl dai ime-
diat. E ceva urgent. Așa m-a anunțat d. Filip Filipovici
la telefon.
Se vede că Institutul de frumusețe Ideal, în dezin-
teresata sa grabă dc a salva frumusețea feminină, nu
admitea nici o clipă pierdută. Dc aceea solicită autogra-
fele dc urgență.
Subreta citi cu familiaritate textul recomandatei
semnat, dc Miss România și declară cu scepticism :
— Acestea sînt palavre, domnișoară. Eu dc doi
ani întrebuințez crema Ideal-Mery și priviți rezultatul !
Spunînd, își apucă o nară între degete, strînse,
și. sub presiune dădu la lumina o adevărată colecție dc
larve minuscule cu gămălii negre în creștet, răsucite
și încovrigate, care ar fi scîrbit complet amorul plu-
tonierului Lache Căuș.
Lache Căuș, ca și întregul trib, sc alia msă de-
parte, reîntors în marele anonimat al urbei dobrogene
dc garnizoană. Iar subreta, care tînjea părăsită, îi scria
acum declarații dc fidelitate pc-cotoarc de mandai-poșuf
împături autograful și spuse :
465
30
~ Așteaptă o doamnă de mai bine de o oră. Mi-a
spus să nu vă deranjez. Am poftit-o în salon.
— Ce fel dc doamnă ? întrebă Margareta Căuș
placid.
.— doamnă trecută, dar foarte elegantă. N-a vrut
să-și. spună numele. Zice că vrea să vă facă o surpriză.
S-a interesat și de dl. lorgu Căuș și s-a bucurat cînd
a. aflat_ că a plecat... E o persoană foarte distinsă și
bine. Numai rcnarid albastru dc Ja gîu cred că face
peste treizeci de mii dc lei.
Subreta nu adaugă, probabil din discreție profe-
sională, că doamna din salon îi păruse cu atît mai dis-
tinsă și bine, cu cît de la primele cuvinte ale anchetei,
îi strecurase discret în palmă o hîrtie de o suta dc lei
împăturită.
— Spune-i ca vin imediat. în cinci minute sînt
gata...
Miss România își pudră nasul și bărbia, își pulve-
riza parfum pe kimonoul japonez, își trase periuța cu
negru pe gene și bețigașul roșu pe buze ; pe urmă intră
în salon să constate,, dc visu, cît de distinsă și bine e
persoana care o aștepta de o oră și nu voise s-o tulbure
din baie.
Vizitatoarea se ridică în picioare și o cercetă din
tălpi pînă în creștet, prin ochiurile de sticlă ale unui
face-a-main. înălță din sprînccne și exclamă cu ad-
mirație :
— Bravos ! sîntem mai pupuia decît ne arată fo-
tografiile din revista javrei dc Filipovici. Ești o bom-
boană de iemeie, fetițo !
Margareta se opri în prag, încruntîndu-și înconde-
ietele-i sprîncenc. Nu înțelegea cine c necunoscuta și
cu ce drept îi vorbește atît dc familiar.
-— Cu cine am onoarea ? întrebă glacial, așa cum,
pe vremuri, cinci era numai domnișoara de la recoman-
date interne și externe oficiul P. T. T. tîrgul Scovarză,
respingea declarațiile ofițerilor cavaleriști din garni-
zoană, cu un tăios : ,,Tc rog să te retragi, domnule
466
Tonul, care face muzica, nu avu același efect.
Necunoscuta, în loc sa se retragă intimidata, se
așeză în jîlț și începu să rîdă, cu toți dinții ei prea
frumoși ca să mai fie și naturali. Rîdea, și după ce dă-
duse drumul	prins în lănțug dc aur,
își .batea înveselită genunchiul cu degetele încărcate
de inele.
— Ce aer princiar, păpușico ! Cu ce ton mi-ai spus:
„Cu cine am onoarea ?\.. Mai zi o dată ! Ești într-adevăr
delicioasă... delicioasă...
— Doamnă ! reteză ofensată Margareta Căuș.
— Ce doamnă ? Spune-mi pur și simplu tanti Mery
sau tanti Marinica, dacă vrei. Căci îți sînt mătușă, fc-
tițo ! Sîntem din același sînge... sau poate nu ți-a po-
menit niciodată nimic despre numele acesta bețivul meu
frate, lorgu, și constipata mea cumnată, Aglăița?...
Haide, păpușico ! Spune că m-a zugrăvit ca pe o fi-
ință pierdută... Spune că își tăceau cruce și își acope-
reau pudic ochii de cîte ori auzeau numele meu!...
Necunoscuta continua să rîdă cu o veselie răută-
cioasă, bătîndu-și genunchiul cu vîrful degetelor ca pe
clapele unui clavir.
Se opri și sări în picioare :
— Uite cu ce ochi privește la mine ! Nu te teme,
că nu te mănînc, bombonico. Lasă-mă să te sărut și la-
să-mă să te privesc. Cînd te văd parcă mă văd pe mine,
acum, douăzeci de ani. Pe mine, încă în ceva mai bine...
Ia spune, cîte capete de bărbați ai învîrtit pînă acum ?
Pe cine îl iubim mult și pentru cine sîntem gata să facem
orice nebunie ?
Necunoscuta o săruta, o răsucea, o privea, o pi-
păia, o ciocănea.
Margareta Căuș se lăsa sărutată, răsucită, privita
și pipăită, fără să știe dacă trebuie ori nu să se lase
sărutată, răsucită, privită și pipăită de făptura care, pe
vremuri, aruncase oprobriul și rușinea asupra nume-
lui Căuș.
467
30*
'— Știi ca am vrut să vin și sa te văd încă dc acum
două săptămîni, dc cînd am înțeles din ziare ca ești
fala lui lorgu? le-am căutat la telefon și mi-a răspuns
chiar lorgu... Nu i-am spus cine sînt. Am preferat să
aștept pîna pleacă... Am făcut bine, bombonico ? Cred
că n-ai rămas o ipocrită și o stupida, ca ilustrele mele
rubedenii din tîrgul Scovarză !... Ar fi păcat, cînd ai
un capital ca frumusețea ta și o publicitate ca aceea
pe care ți-a făcut-o javra aia bătrînă dc Filip Filipo-
viei ! Unde am avut eu norocul acesta pe vremea mea,
să-mi vină totul de-a gata ?...
Tanti Marinica, devenita Mery, vorbea șî gesticula
repede, pipăindu-și buclele de păr atificial și oxigenat,
ridieîndu-și și lăsînd să-i cada pe umeri blana dc vulpe
albastră evaluată dc subretă la minimum treizeci de
mii de lei.
Că fusese frumoasă coz, se vedea bine după urmele
devastate ale acestei frumuseți năclăita acum în dresuri
și pomezi. Că fusese din altă stofă dccît impasibila Mar-
gareta Căuș, sc vedea bine după volubilitatea cu care
cuvînta și după neastîmpărul febril care n-o lăsa să
stea o clipă locului.
Margareta rămăsese înfiptă, de lemn.
Tanti Mery o luă dc umeri și o apăsă să se așeze
intr-un jilț,
— Să vorbim, bombonico ! Să-ți povestesc ce-a
fost și ce e cu mine, ca sa spulber basmele născocite
de ilustra mea familie. Spune drept, ce ți-au spus des-
pre mine ?... Că am fost o rea ?... Că am făcut familia
de ns și de ocară ?...
— Tata spune că ai fugit cu un circ ! declară senin
Margareta.
— Fi da ! Am fugit cu un circ. Și ce c dacă am
fugit cu un circ ? N-aveam să ramm și să muncesc în-
•tr-o mizerie dc oraș ca tîrgul Scovarză, să mă mărit
cu un grefier dc la tribunal și să-mî stric mîinilc spă-
1md, rufe și. făcînd sarmale. Aceasta poate ar fi vrut
46$
dumnealor !... Atunci eram fata buna și onoram numele
familiei. Așa c, bombonico ?
-— Dc ! strînsc clin umeri Margareta, cu indiferența
ci superbă, care o ținea departe de toate pasiunile șî
mizeriile lumii.
— Nu de ! Răspunde : da, sau nu î
— Da. Adică nu. Poate că da...
— Vezi ? Vezi că și tu te încurci ? Nici tu nu știi
ce ar fi fost bine sau rău ? Aceasta, numai fiindcă ai
trăit viața lor de viermi, care nu știu nimic și nu vor
nimic. Ei, afla, fetițo, că dacă rămîneam acolo, așa cum
le-aș fi făcut cinste lor, aș fi regretat 'toată viața. Am
fost ceva mai deșteaptă decît iubita mea cumnată
Aglăița, care a rămas la vatră, să facă sarmale și sa
fabrice copii. Am fugit cu un circ, am lăsat circul și
m-a iubit un colonel ; am lăsat colonelul și m-a. iubit
un moșier ; am lăsat moșierul și m-a iubit altul mai.
bogat... N-am stat degeaba. Și n-am fost o stricata, să
arunc și să risipesc banii. Am învățat că în viața noastră
nu se știe ce aduce ziua de mîine. De aceea am econo-
misit și am strîns. Am două case cu venit, pe numele
meu. Mă rog, cîte case cu venit au iubitul meu frate și
iubita mea cumnată ? Am acțiuni... Mă rog, cîte acțiuni
are lorgu și Aglăița, cu morala lor ?... Pe urmă, ca o
femeie simțită ce sînt, cînd mi s-a trecut vremea, n-am
înțeles să stau cu mîinile în sîn sau să cresc căței. Am
făcut un institut de frumusețe, Institutul „Ldeal-Me/y'*...
A mea e crema Ideal. Pentru mine ți-a cerut secătura
aia bătrînă de Filip Filipovici un autograf. Spune drept
dacă te-ai așteptat la aceasta ?
— Nu ! mărturisi Margareta Căuș.
— Ei, vezi ? Vezi că începi să mă înțelegi ? Vezi că
începi să-ți dai seama că n-am fost atît de stricata și
haimana cum m-au zugrăvit ilustrele mele rubedenii
rămase la sarmale și balia lor de rufe ? Am făcut un institut
de frumusețe, fetițo, și-ți pot garanta ca am întreprins
cea mai bună afacere din viața mea. Lucrează pentru
mine o duzină de fete și nu mai dovedesc... îți .pot spune
469
că am clientela cca mai distinsă. Neveste și copile de
miniștri. Am și clientelă din corpul diplomatic. Tot ce
are Bucurcștiul mai distins. Gurile rele au născocit po-
vestea că, în dosul firmei de frumusețe, se ascunde o
casă dc rendez-vous.,, Minciuni ordinare și invenții de
invidioși. Pot cu să-mi opresc clientela mea să se întîl-
nească, dacă arc pofta, cu cine vrea și cum vrea ? Nu
știu ! N-am văzut ! Nu mă amestec !... Â propos ! Este
cineva care vreți să te cunoască numaidccît. Un om foarte
bînc. Putred dc bogat... Și nobil, fetițo ! Cel mai nobil
caracter pe care l-am întîlnit vreodată ! Vrea să te cu-
noască în modul cel mai dezinteresat. E un admirator
al frumosului.
— Uiți că sînt logodită ! grăi cu o legitimă ofensă
Margareta Căuș.
— Cc-arc a face ? Logodna c una și ceea ce îți
spun eu e alta... Mă rog, ce fel dc logodnic ? Cum se
numește? Unde l-ai descoperit? interogă cu aviditate'
de jude instructor patroana Institutului de frumusețe
,Jdeal-Mery“ >
— Se numește Oiimpiodor Spancioc și îl iubesc.
— Numele nu-mi spune nimic ! declară tanti Mery.
alias Marinica. Dar că îl iubești, e foarte prost, bombo-
nico, și e o iluzie a ta. O femeie nu trebuie să iubească.
Trebuie să se lase iubită și atît. Dacă iubește, c pierdută.
Ți-o spun cu. cu experiența mea...
,	o	«	o	Oo.«...«ee
— Pofteștc-1 aci! porunci tanti Mery, luînd îna-
intea Margaretei.
Pe urmă, rosti ca pentru sine :
— Să-l vedem cum se prezintă la mutra acest
domnișor!
CAPITOLUL IX
Unde Olimpiodor Spancioc
dă piept cu un nou inamic..»
Olimpiodor spancioc era fiul operei sale și al unei
spălătorese.
Adică tot ce poate fi, în materie de copil, mai
natural.
înscris în condica stării civile cu proveniența „din
tată necunoscut* — căpătase în compensație un nume și
un pronume asortate destul de bizar, dar asortate foarte
sonor. Jumătate de filozof elin, jumătate de erou al no-
velei istorice Alexandru Lapușneanu, nelipsită din nici
o antologic a prozei naționale. Nu mai avea nevoie de
un pseudonim literar. Se născuse pseudonim.
Aceste avantaje ale nașterii — cum îi spune poetic
poporul „din flori* — implicau însă un dezavantaj în-
destul de vizibil, căci nu există roză pe lume fără spini.
Spinul lui Olimpiodor Spancioc apărea pînă la evidență
de cîte ori veneau împrejurările să~și manifeste educația
cu totul neglijată și foarte ghimpoasă.
îi lipseau cei șapte ani de acasă. Exact acei pe
care-i petrecuse jucînd țurca pe maidanul mahalalei na-
tale, în tovărășia unor amici de copilărie, unii mai natu-
471
răii, alții ni ai puțin naturali, dar cu toții ignorînd total
ritualul monden.
Oiimpiodor Spancioc nu știa cum sa se poarte în
lume» Se conducea după capriciu, fantezie și, mai ales,
după inspirație. Zadarnic cumpărase o mică bibliotecă
de manuale destinate să inițieze profanii în arta de a
deveni gentilomi în douăzeci și patru dc orc. La aceste
nobile învățăminte, firea sa se dovedise cu dcsăvîrșirc
refractară.
Trecea prin viață ca un rebel, dînd buzna pe uși
fără să bată, călcînd contemporanii pe bătături, utili-
zînd frecvent batista națională — adică degetul arătător
secundat dc degetul marc — în locul batistei de olandă
cu monogramă ; scobindu-sc meditativ și melancolic în
nări, cu unghia, în plin salon, atunci cînd inspirația sa
întraripată dc poet ceferist îi purta cugetul pe alte tă-
rimuri. Atunci ochii săi pluteau în vag, iar degetul sfrcT
delea activ ceea cc tratatele de anatomic numesc „fo-
sele nazale*.
Era, cum vedeți, pur și simplu scîrbos.
Să nu vă cuprindă așadar mirarea că Oiimpiodor
Spancioc a intrat cu pălăria în cap în salonul logodnicei
sale și ca în regretabila lui lipsă de educație a neglijat
să dea ziua bună doamnei necunoscute care stătea la
taifas cu Miss România.
A intrat cu pălăria pe ceafă, a depus un sărut pe
buzele logodnicei și s-a așezat mtr-un jilț, scoțînd din
buzunarul hainei ultimul număr din Aripa Ceferista,
unde apăruse, chiar în acea zi, ultimul său poem dedicat,
firește, „Pentru M.G/L
—• Olimp ! îl readuse Margareta cu o exclamație
Ia realitate _
—• Cc c, îngcrașule ?
— Nu vezi că mai este cineva în salon ? Da-mî voie
să-ți prezint pe logodnicul meu, tanti Marinico...
Oiimpiodor Spancioc se ridică în două picioare și
scoase pălăria de pe creștet.
472
~ Foarte onorat, doamnă ! o asigură, bătînd
călcîielc.
Tanti Mery îi întinse sub nas o mîna grăsulie, par-
fumată și încărcată dc atîtca inele, cîtc ar fi făcut
onoare unei vitrine dc bijutier asortat din belșug. Pc
urma îl cercetă din creștet pînă în tălpi și viceversa,
prin sticlele jace-â-main-\\\\A prins în lănțug. Dădu din .
cap decepționată. Bănuia ca cam cu cc fel dc logodnic
ar fi putut să-i sosească nepoata din urbea ci natală.' .
dar nu și-l închipuise nici într-tin caz atît de puțin
arătos.
■ Totuși, rosti cu un surîs amabil, devenit, din fra-
gedă junețe, profesional :
—- Sînt foarte îneîntată și cu, scumpe domnule
Scolimbiodor Sbrancioc...
— Pardon ! rectifica ofensat logodnicul la această,
maltratare a numelui menit să intre nemuritor în an-
tologia poeziei ceferiste. Mă numesc Olimpiodor Span-
cmc... Olimpiodor. O-lim-pi-o-dor !
— Am înțeles, c un nume grec, mi-c cunoscut.
— A ! Aveți idee atunci de filozoful clin care
se bucură Olimpiodor Spancioc că a descoperit o inte-
lectuală cu care să poată discuta ideile omonimului său
atenian.
—• Nu știu dacă era filozof sau nu ! își continua
firul său tanti Mery. Poate dumneata ai cunoscut altul...
Ai meu avea birou pentru exportul cerealelor la Con-
stanța... Aceasta, prin o mic nouă sute patru, o mic nouă
sute cinci. Olimpiodor Kcfalatos. Un grec foarte bine
și galant cu damele. Dar zuliar nevoie marc. De la el
am inelul acesta cu safir. Șaptesprezece mii, pe vremea
aceea... Mi l-a făcut cadou după o scenă de gelozie... Așa
era el, Dumnezeu să-l ierte ! Scara, cînd îl apuca jalu-
zia, amenința că mă înjunghie, spărgea tot ce întîlnca
în cale : pahare, oglinzi și farfurii ; zbiera dc se auzea pîna
în vecini... A doua zi, venea spășit cu brațul plin dc flori,
își cerea iertare și după ce-1 iertam, eram sigură cum te
văd. ca scotea din buzunarul vestei o cutioara de pluș —
473-
ba cu un inel, ba cu o brățară, ba cu un colier... Așa
era Olimpiodor Kefalatos al meu... Tot despre el vorbești
și dumneata ?...
— N-am cu cine mă înțelege, cucoană ! declară
dezamăgit Olimpiodor Spancioc. Eu îți vorbesc dumitale
despre un filozof elin de acuma vreo două mii de ani,
dumneata îmi spui despre un grecotei care vindea țîrL>.
■— Te rog, domnule ! Kefalatos nu era grecotei de
loc. Era un om subțire ! Ai vrea dumneata să fii ca el !...
Și nu era negustor de țîri. Era mare angrosist, dacă, vrei
să știi. Casa Kefalatos et Maxudian, care exporta zece,,
cincisprezece mii de vagoane de cereale pe an... Trebuie
să cunoști că eu nu mă încurcam în vremea mea cu toți
jegoșii. Am avut numai țipi bine la fizic și grași la
pungă : colonelul Nicu lordanidi, cel cu cai de curse ;
Carol Spodheim, feciorul bancherului ; Mitică Diaman-
descu, feciorul ministrului, care moștenise atunci vreo
cinci moșii, peste douăzeci de mii de pogoane, numai
arătură și pădure. Toți țipi unul și unul ! Aveam ceva,
mai multă minte decît această nepoțică, frumoasă cum
nu-i de nasul dumitale...
Spunînd, tanti Mery îl mai măsură o dată, prin
sticlele ovale, din tălpi pînă în creștet și îi întoarse spa-
tele, începînd să discute în șoaptă cu Miss România.
Olimpiodor Spancioc împături și puse în buzunar
revista Aripa Ceferista, cu care se prezentase să citească
poemul dedicat Margaretei. începu să se scobească în
nas, nedumerit și meditativ.
De unde apăruse această tanti Mery, despre care
nimeni nu-i pomenise vreodată nici un cuvînt în fa-
milia domnului lorgu Căuș ? Cu ce drept venea, să pîn~
gărească urechile pure ale Margaretei, povestind suve-
niruri odioase din trecutul ei galant ?
Ca și d. Filip Filipovici, ca și Tony Bar, se înfă-
țișase cu intenții ostile, vorbindu-i cu dispreț și tratîn-
du-1 ca pe o cantitate neglijabila. Avea dreptate d. lorgu
Căuș, care, fiindcă nu putuse suporta asemenea indivizi,
se retrăsese mîndru în urbea lui, cu moravuri simple
474
și eu tradiții patriarhale. Toți, aci, conspirau să-i ră-
pească logodnica. El singur a mai rămas s-o apere, fa-
cînd din pieptu-i un scut de fier.
Logodnicul Miss României se sumeți pe scaun, horn-
bîndu-și mușchii toracelui, în vreme ce vîrful degetului
arătător căuta -sub măsuța de toaletă un depozit ascuns,
pentru a depune recolta explorărilor fructuoase din cele
două fose nazale. Tanti Mery îl urmărise prin luciul
oglinzii și, în șoaptă, înșira toate argumentele care să
dovedească Margaretei că merita iubirea unui altfel
de om.
— Uită-te la el, Margarete... Nici n-a învățat încă
să se folosească dc batistă. Ce-ai găsit la ci ? Frumos nu-i.
Deștept nu-i. Situație n-are. Se vede după straiele dc
pc dînsul. Pariez că le-a cumpărat gata...
—• E impiegat C.F.R. clasa II. Are sa fie înaintat.
Poate ajunge șef dc stație ! îl apără Margareta.
— Sigur. Pc Bărăgan. Să caște gura cînd trec ex-
presurile... Meriți altceva, fetițo dragă...
— Sînt logodită și mă iubește, tanti...
— Ei, și ! De cîte ori am fost logodita și cîți proști
m-au iubit!
— Face poezii...
— Cu atîta mai prost pentru el ! Am avut și cu
unul care făcea poezii. N-avea cămașă pe el și făcea
poezii, păcătosul ! L-am primit în casă, fiindcă venise
cu niște țipi bine, niște prieteni de-ai mei. Stătea în-
tr-un colț, cu degetele în claia dc păr și dînd ochii peste
cap. Vine o dată, de două ori, dc trei ori, cu dînșii. A
patra oară vine singur, îmi cade în genunchi și începe
să-mi citească o poezie... M-am înduioșat. Eram proasta
pe atunci. N-avcam experiență. Zvl-am înduioșat și m-am
lăsat sărutată... Ce mă costa ? Dar dumnealui se întinde
și începe să-și scoată haina... Cînd am văzut cămașa,
m-a apucat alte alea ! Nu se schimbase, jegosul, dc doua
săptămîni... L-am trimis la baie și nu mi-a mai dat prin
casă. Acuma cică-i pe la Academie. Premiu național !
Poet, marc ! Să-i fie de bine ! Poate la Academie îl pri-
475
mește și fără baie. La mine nu mergea, fetițo !... Eu, în
locul tău, m-aș descotorosi de el să am mîinile libere,
linerețea trece. Trebuie să te gîndești la ziua de mîine...
— Tanti Mery, sînt logodită și sînt fată cinstită.
— Cinstită, cinstită !... Cinstită în legea ei e și biata
maică-ta. Adică, proastă... Ce-a făcut cu cinstea ? O ju-
mătate de duzină de copii.
— Șapte ! rectifică Margareta din spirit de precizie.
— Șapte. Poftim ! Șapte ploduri pe care i-a spălat,
i-a cîrpit, i-a crescut ; cu care și-a mîncat viața și tine-
rețea, văitîndu-se cu fiecare dimineață că nu-i ajung
banii de coșniță. Cunosc aceasta. De asta am fugit și am
scăpat. Ascultă-mă pe mine, copilo. îți vreau binele și
nimic altceva... Trimite-1 la gara lui pc acest nărod și
profită dc ziua de azi... Am o persoana care vrea numai-
decît să te cunoască... Un admirator al frumosului... E
putred de bogat... Dc cînd a aliat că-mi ești nepoată, se
ține scai de mine... Cc pierzi ?...
— Tanti Mery, ți-am spus că sînt fată cinstită:
N-am greșit niciodată, nici cu logodnicul meu...
faini Mery rămase cu gura căscată și scăpă face-
a-z/zaz/z-ul din mînă.
— Ce vrei să spui ? Cum adică ? Nu-i pretinde că
nici logodnicul, măcar așa în joacă...
— Zău, tanti Mery...
Tanti Mery își ridică ochelarul în lanțug la nivelul
cehilor și o privi cu o curiozitate admirativă vecină cu
stupoarea, așa cum ar fi contemplat o apariție pre-
istorica.
— Dar ești extraordinară atunci, fetițo ! Aci e ches-
tie mare... Niciodată, cu nimeni? Parol ?
— Parol !
— Nemaipomenit ! Aceasta n-am prevăzut-o... Nu-
mai în tîrgul Scovarză se mai găsesc asemenea fete...
Se schimbă chestia, copilițo. Am s-o spun aceasta nu-
maidecît persoanei despre care îți vorbeam. E rost să
te procopsești pentru roată viața.
476
— Pierzi timpul, tanti Mery ! declară Margareta
Căuș cu toata fermitatea castității sale, care rezistase
la toate ispitele. Am fost cinstită, rămîn cinstită.
— Poate te ia în căsătorie...
— Sînt logodită. Nu știu cit îl iubesc cu pe Oii mp,
dar n-am de cc mă plînge ded.
— Al meu e putred de bogat ! stărui tanti Mery.
— Poate sa fie ! Nu vreau să-1 cunosc. Eu nu vreau
sa mai cunosc pe nimeni... M-am săturat de cînd cunosc
atîția oameni, pe care nu mai știu cum îi cheamă. Abia
aștept să se termine povestea asta și să mă întorc la
liniște, în tîrgul nostru... Trebuie să știi, tanti Mery, că
cu nici n-am venit să ajung Miss România. Nici nu mă
gindcam la aceasta. Tata și cu Olimpiodor m-au sfătuit.
Ei au stăruit. M-am supus. I-am ascultat... Pe urmă, a
trebuit să ma supun și să-l ascult pe domnul Filip Fi-
lipovici. Eu. sînt fată de cuvînt. îmi respect obligațiile.
Daca îmi cer să mă duc la Paris, mă duc și la Paris.
Dacă îmi cer să mă duc la Rio de Janciro sau la Buenos
Aires, mă duc și acolo, în Africa... Mă duc fiindcă sînt
datoare s-o fac... Dar m-am săturat ! Abia aștept să se
sfîrșcască toate și sa ma întorc acasă la noi, sa mă mărit
si sa-mi vad de gospodărie.
— Ești o proastă ! suspină decepționată tanti Mery.
— Asta mi-au spus-o toți, de cînd eram mică, re-
cunoscu Margareta Căuș.
— Ești o proastă și ai să regreți mai tîrziu...
— Eu nu regret niciodată nimic, tanti Mery. N-am
cc regreta.
Tanti Mery bătu covorul nerăbdătoare cu vîrfuî
pantofului de lac. Privi o clipă în gol, cu ochii ci uzați,
conccntrîndu-și gîndurilc. Pe urmă surîse lăuntric unui
gînd care le biruia pe toate celelalte. Apucă amîndouă
mîinilc Margaretei și rosti ;
— Bine, fetițo. Faci cum vrei. Socoate tot cc ți-am
spus ca și cum nu ți le-aș fi spus. Să uităm... Ceea ce
te rog, pentru mine c altceva. Aș putea sa nu te rog
cu. Să-ți pretindă D. Filip Filipovici, după ce voi trece
477
pe la ghișeul lui... E vorba de Institutul meu de frumu-
sețe „Ideal~Mery“. Cum ți-am spus de la început, merge
mai bine decît mă așteptam. Am mărit și am renovat
localul. Am fost astă-iarnă la Paris și am văzut ce fac
cei de acolo. Am făcut la fel... Inaugurez localul nou joia
viitoare... Mie îmi place să fac lucrurile cu tot fastul...
Am pregătit o listă de invitații alese pe sprinceană. Tot
ce are capitala mai select. Am să servesc șampanie, icre
negre, cocktail. Am nevoie de prezența ta. Mai mult încă.
Să prezidezi tu inaugurarea... E treabă ușoară. Rostești
cîteva cuvinte. închini o cupă de șampanie pentru fru-
musețea eternă și pentru mine !... Pe urmă e dans pînă
la douăsprezece noaptea, pînă la trei, pînă la patru, dacă
vom ști să animam societatea. N-ai să regreți și-mi faci
un serviciu... Am o idee. Cum de nu m-am gîndit?
Schimb și numele institutului. Las crema Ideal-Mery,
hs pudra Ideal-Mery, las laptele de migdale Ideal-
Mery„, Dar institutului îi dau numele tău — floarea
de	Și lansez o serie nouă de produse, cu preț
dublu. Crema, pudra, laptele floarea de Agawe“. Am-
balajul cu fotografia ta și cu autograful tău. Te iau la
parte. Douăzeci și cinci la sută din beneficiul net. Să
știi că am pus mina pe-o comoară de aur. Cum de nu
m-am gîndit,pînă acum? Vezi, puico, tot moldoveancă
am rămas. Și tot mintea moldoveanului cea de pe urmă
le bate pe toate ! Haide, nu mai face mutrișoara asta
speriată ! Spune ca ai acceptat. Promiți ?
— Să văd cc spune d. Filip Filipovici.
— Lasă-1 pe Filipovici. Nu te-ai tocmit slugă pe
viață la canalia aia bătrînă. Aranjez eu cu dînsul. Tre-
buie să știi, fetițe, că el cu mine nu vășcăic. îl am la
mînă cu prea multe. Ne-am mai întîlnit în afacerile
noastre și mi-a simțit unghiile. îneît, din. partea lui
n-avea nici o grijă. Așadar, promiți?
Promit.
— Mă duc să dau sa facă invitațiile. Anunț verni-
sajul sub patronajul Miss României. Are să fie o lume
nebuna. Pa ! Copilițo !
478
Tanti Mery se ridica și își îmbrățișa nepoata, de-
plinind un sărut, cu buzele ei vopsite și veștede, pc
obrazul feciorelnic al Margaretei.
Pc lingă Olimpiodor Spancioc trecu măsurîndu-1
prin sticlele arogante, din tălpi pînă în creștet:
— La revedere, domnule !
Apoi, în gînd :
„Lasă că te operez eu, puișorule, sa-ți meargă
fulgii L
Tanti Mery își formula gîndurilc în termeni foarte
vulgari-
CAPITOLUL X
Tactică și strategie
Inaugurarea Institutului de frumusețe „Floarea de
Agave\ fost „Idcal-Mery“, a depășit în fast și splendoare
tot ce-au văzut ochii capitalei pînă atunci. Și fără teamă
de dezmințire, am putea adăuga că a depășit și tot ce-au
auzit urechile capitalei, dacă ar fi să ținem socoteală
de scintcietoarca și animata conversație a perechilor din
ungherele savant dosite după paravane mai mult sau
mai puțin japoneze și după tute de plante exotice ; de
calambururile risipite în jerbe de artificii și trecute mai
apoi în patrimoniul revistelor umoristice sau al celor
de la Cărăbuș ; de focoasele toasturi Ia șampanie și de
cataracta complimentelor care-au copleșit ambasadoa-
rele sexului frumos și cu deosebire pe cea mai frumoasă
între toate : Miss România.
Atîta bunăvoie, atîta duh, atitea toalete, atîtea flir-
turi, atîtea decolteuri și atîtea smochinguri, atîtea femei,
frumoase, de la băiețandrele de șaisprezece ani, cu ochi,
naivi de debutante, pînă la frumușelele răscoapte, care
figurează de două decenii în cronica mondenă, atîția
amatori ai frumosului, feminin nud sau încălțat, crud
sau pirgui», androgin sau. voluptuos n-au răspuns nici-
480
odaia la un apel dc mobilizare pe un spațiu aut de rc-
strîns și într-un entuziasm atît de delirant de cînd ezxistă
capitala. Adică de cînd baciul Bucur și-a oprit intr-o buna
dimineață turma de mioare, a lepădat sumanul, de pe
umeri și desaga de la șold, a înfipt bîta în pămînt și în
memorabila scenă a întemeierii așa cum și-a imagi-
nat-o pe vremuri Margareta Căuș, fosta elevă a școalei
profesionale Elena Doamna din. tg. Scovarză, a decis
adrcsîndu-se viitorului : „Bă ! P’acilca să fie Calea Vic-
toriei, bă ! Dincoace, Mitropolia, bă ! Colo, gropile lui'
Ouatu, bă ! Mai încoace, Palatul Regal ! Dincolo, Capșa,
și peste drum, Cercul Militar, bă ! Așa să fie, bă !!C "
'lanti Marinica a dovedit cu acest prilej un. spirit
ingenios de organizare și. o subtilă experiență a oameni-
lor și mai cu scamă a oamenelor.
Concurînd aproape pe același front inventivitatea
domnului Filip Filipovici, a îmbinat frumosul și utilul
cu o mult mai desăvîrșită grație.
încă o dată, împotriva naturii și împotriva pre-
judecăților, sexul slab a încălecat sexul tare.
Acolo unde intențiile mercantile, cinismul, și avi-
ditatea domnului Filip Filipoviei ofensau naturile deli-
cate prin brutala sa manifestare, silindu-le să se con-
tracteze ca stelele-dc-marc întoarse cu bastonul pe
plajă, tanti Mery s-a strecurat cu felina suplețe a fostei
călărețe de circ cînd trecea prin cercurile de foc, că-
zînd în picioare pe șeaua lată și risipind cu amindouă
mîinilc bezele spectatorilor în delir.
într-o superba, rochie decoltată, de culoarea azuru-
lui, creatoarea alifiilor și apelor de frumusețe ambalate-
în flacoane și. borcane de cel. mai modern profil cubist
trecea dintr-un. grup în altul, să distribuie o exclamație
entuziasmată aci. pentru toaleta unei foste rivale de pe
timpuri ; dincolo, o clipire din. coada ochiului, unui con-
temporan puțin cam zaharisii; urindu-l să-l prezinte
unei prea tinere di versate, melancolică la ghidul chirici-
1	Așa a și fost, ?prc uimirea admirativă a elevei Margareta
Căuș, devenită spirituala Miss Românie*
— La Paraclis General * Mass România
care-a ajuns la scadență ; un zimbct general și complice
tuturor. Ea dădea semnalul jazz-bandului sa reînceapă
aceeași rumbă, cînd rumbomanii și rumhomauele nu
se îndurau să-și desclește brațele la mijlocul spasmu-
lui corcografic întrerupt. Ea priveghea bufetul să se
primenească mereu bateriile de șampanie la răcitoare
șl rezerva multiplelor butelii care slujeau la confecțio-
narea fulgurantului cocktail floarea dc Agavc“. Ea fă-
cea semn discret unei perechi cu privire du naufragiați
din mijlocul tumultului, anunțînd că un divan din dosul
palmierilor artificiali s-a eliberat sau că o cameră le
stă la dispoziție la etaj pentru rectificarea unor zburlite
amănunte du toaleta. Ea, omniprezentă și omniscientă,
survenea providențial cînd un pahar era deșert, un dan-
sator era singur, o dansatoare neglijată, un pocherist
fără capital dc rezistență Ia relansuri și o doamnă vîrst-
nică dar idealistă, fără un suflet nobil s-o înțeleagă. în-
dată paharul nu mai era deșert, dansatorul nu mai era
singur, dansatoarea nu-și mai privea cu ochi vagi ine-
lele, pocher! stul relansa feroce la cacialmalc în contul
amfitrioanei pumnd la bătaie candelabrul din tavan ;
iar doamna vîrstnică și idealistă, priotr-o magică în-
duioșare a destinului, se pomenea pc canapea, alături
cu. un suflet geamăn și idealist. îmbrăcat în smoching,
ciorapi de mătase, pantofi de lac și cu o fnntă ideală
prinsă deasupra piepților albi dc cămașă ca o neagră
cruciuliță într-un înzăpezit cimitir. Diroctoarea-pro-
prictară a Institutului „Floare dc AgavcA> fost Jdcal-
Mery\ le surîdca în treacăt, incurajîndu-i să nu piardă
timpul; le făcea semn că sus este o cameră evacuată
do akă pereche, care-și consumase idealul și coborîse
'la realitatea -terestră cu hainele puțin cam șifonate, cu
ochii cernați și cu zîmbetul fleșcăit.
Dar grija tantei Marinica era concentrată cu deose-
bire asupra prețiosului sau odor dc nepoată. Glasul sîn-
gclui răsunase dc dincolo dc timp și dc spațiu ; adică
dc dincolo de primii ani fără experiență ai fostei călă-
rețe de circ și de dincolo dc urbea lor natală, un Sco-
482
varză. Tanti Mery ținea cu tot dinadinsul să cruțe ne-
poata de inutilele ei deziluzii ale debutului, cînd, fată
prostuță, se îndrăgostise de-un călăreț de circ, fugise
cu musteciosul centaur ca să-i învețe meseria și să mă-
nînce bătaie cu sfîrcui cravașei, plîngea cu amar reze-
mată de stănoaga grajdului, între calul savant, care știa
să adune și să înmulțească, și între calul acrobat, care
știa să facă sluj pentru un cub de zahăr. De aceste triste
mizerii, trist legate de o mînă de pămînt și de regre-
tabila candoare a adolescenței, tanti Mery voia s-o
apere. îi -scotea deci în cale persoane serioase și mature,
garantînd cont curent la bancă. îi prezenta adoratori
iară păr în creștetul capului, dar cu Lincoln la scara
și cu vilă la Sinaia ; sau admiratori cu burta, dar fără
rate întîrziate la croitor» Și mai insistent, o izola în
compania protejatului său — ilustru descendent al unei
ilustre dinastii de exploatatori forestieri. Aceștia în de-
curs de trei generații au tuns tidvelc Carpaților de brazi,
molizi și paltini, lăsîndu-Ie lucii ca scăfîrliile recruților
în ziua încorporării ; au exportat cherestea în Orient
și lemn, rar pentru mobile în Occident; și-au rotunjii
frumoase domenii cu parc, conac, hcleștaie, herghelii și
fazanării, au agonisit cîteva duzini de milioane pe vre-
mea cînd Banca Națională schimba la ghișeul tuturor
sucursalelor din România mică hârtiile de „doue deci
lei“ pe-un napoleon aur, și lăsaseră toata această po-
vară să apese pe umerii unui singur și ultim moștenitor.
De aceea poate omoplații lui Muțus Farmarachc
ridicau atît de proeminent stofa fină a smochingului.
Se opinteau sub sarcina invizibila dar teribilă a duzi-
neior de milioane. De aceea poate și tidva sa țuguiată
lucea fără fir de păr în lumina candelabrelor ca un ple-
șuv vîrf carpa'tic în soarele namiezelor. Se răzbunase
natura, despădurindu-i pretimpuriu craniul, după cum
cei trei Farmarache : Cuștica, lancu și Nicole, se înver-
șunaseră din tata-n fiu să devasteze munte cu munte
și să trimită codrii la vale, pe pluto, pînă la Gal ap.
483
31*
Aristide Farmarache, alintat clin mica pruncie cu
răsfățul diminutiv Muțus, și Muțus a rămas pînă la răs-
coapta maturitate, moștenise de-a cum douăzeci de ani
firma, milioanele și conacurile cu hclcștaie și parcuri.
De firmă se ocupau oamenii de încredere ai familiei,
deveniți și dînșii asociați la parte din tată în fiu.
Negoțul prospera mai puțin avenuuros ; încet,
dar sigur.
De consumarea veniturilor purta grija Muțus Far-
marache, personal, cu un bizar amestec dc avariție și
de risipă. S-ar fi spus că luptau în cl două făpturi cu
totul ireconciliabile și în vrăjmași te sa se extermine. Pe-
ripețiile acestui meci erau cunoscute de toata capitala ;
alimentaseră cronicile umoristice și cupletele revistelor
de vară. Astfel se știa că Muțus Farmarache, holtei bă-
trîn și muieratic, își cobora singur geamantanul în gară
ca să nu plătească o piesa dc cinci lei hamalului, dar în
aceeași zi trimitea un colier dc perle cadou dc onomas-
tică unei prea cunoscute vedete de la localul nocturn
dc perdiție „Motanul călugării, Se tocmea cu birjarii
și fuma havane de o sută douăzeci lei bucata, pe care,
după primul fum, le uita pe marginea scrumicrii cînd
îl chema la telefon vedeta de la „Motanul calu-găriC sau
alta făptura angelică de la „îngerul albastru?, să-i ceară
dc urgență zcce-douazcci dc hîrtii albastre, fiindcă au
fost trezite din somn dc-o croitoreasă impertinentă cu
o factură de mult prescrisa, da tind din sezonul trecut.
Muțus Farmarache scotea din casa dc fier cele zece ori
douăzeci dc hîrtii nou-nouțe, mirosind încă a ceara și
a cerneală, le închidea în plic și le expedia la domiciliul
cantatricei, dansatoarei sau cuplctistci, fără să-i tremure
mina avară, ii tremura insă cînd întindea polul comi-
sionarului și îl cerea îndărăt, ca să-l schimbe cu altul,
oxidat și cu zimții suspccți, poate emisiunea unei monc-
rării particulare și clandestine din cele multe cîie con-
curaseră cu atîta succes monopolul Băncii Naționale.
Din aceste amănunte se vedea prea bine că și
Muțus Farmarache, ca și d. Filip Filipovici. era în felul
4^4
•sau un. pasionat adept al reînviatului cult pentru iru-
mosul feminin. Cu deosebirea ca el plătea, acolo unde
d. Fi lip Filipovici în casa.
Iar directorul Ilustrației colorate îl socotea un
adversar de temut. Nu fiindcă, în chip sistematic, dis-
credita cultul sau cu asemenea interpretări eretice. Dim-
potrivă, ca orice marc și inițiat slujitor al oricărui cult,
înțelegea el prea bine că acesta e rostul credincioșilor
de rînd. Să plătească și să înghită, acolo unde marele
preot și inițiat vămuiește și așteaptă întinzînd cutia
de mile. Dar Muțus Farmarache devenea adversar de
temut din alte pricini. Printr-o stranie infirmitate nu
putea să adore clocit ceea ce adora toata lumea. Cea
mai frumoasă lemeie din lume nu-i spunea nimic, dacă
frumusețea ci nu se afla proclamată de afișele teatrelor,
de cronica foilor mondene, de concursul î de frumusețe
și de aureola unei fascinante publicități. Poate era și
acesta un simțămînt sublimat de avar. Voia să aibă
numai el, pentru el, tot ceea ce adora și rîvnea să aibă
restul omenirii. Concursurile de frumusețe i s-au părut
născocite înadins pentru a-1 scuti de bătaia de cap a
șovăielilor și selecțiilor. Lăsa pe alții să confrunte can-
didatele cu canoanele frumosului, să alcătuiască jurii
ș.^ să-și piardă vremea cu dispute estetice și clasificări.
Fi aștepta mai întîi ca Miss România din fiecare an să
fie bine instalată pe soclu, în altarul reînviatului cult, sa
fie fotografiată, sărbătorită, purtată în triumf, adulată,
adorată, cinematografiata, radiografiată și cartolinopos-
talată. Pe urmă, cînd îi știa chipul răspîndit în toate
cotloanele României mari și late, bătut în pereții bu-
cătăriilor de ordonanțe și imortalizat în cărțile poștale
cu care dormeau sub pernă liceenii cu visuri lascive,
atunci apărea mefistofelic s-o răpească domnului Filip
Filipovici cu abjectele sale ispite.
Uneori tentativele izbuteau.
Alteori, nu.
însă de cîte ori au izbutit, au tulburat cu desa-
vîrșire socotelile atît de chibzuite ale întrepidului și
485
neîntrecutului regizor. Muțus Farmarachc corupea Mis-
selc de la datoria lor. Se amesteca în programul domnu-
lui Filip Filipovici. Sosea cu automobilul sa le îmbarce
cu destinația pentru Sinaia, tocmai atunci cînd Ilus-
trația colorata anunțase o recepție. Cu o sadică volup-
tate, privea la ceasornic din sfert în sfert de oră, pe
măsură ce automobilul enorm ca un. vagon înainta pe
șosea de la Cîmpina în sus, pe Valea Prahovei sonore,
spre Breaza și Comarnic, savurînd impaciența mulți-
mii și consternarea marelui preot și regizor ; savurînd
mai ales certitudinea ca toți pe dînsul îl ptizmuic.sc și
împotriva Iui sînt scandalizați. El, chelul șî degeneratul
— el, posesorul celei mai frumoase fete din România,
bruta egoistă care o sustrage adorației unanime ca s-o
profaneze, iconoclastul, și s-o redea cultului morfolită
ca o camelie după ce a fost purtată la butonieră !
D. Filip Filipovici era pățit. ȘI, ca tot pățitul, era
priceput,
Pînă acum. Margareta Căuș îl scutise dc asemenea
îngrijorări. Se anunțase o Miss ideală. Nu-i ieșea din
cuvînt și din program. N-avea nici o pasiune (josnică,
sau fie ea chiar nobilă și deci cu atît mai primejdioasă).
Docilă față de dînsul și inaccesibilă față dc restul mu-
ritorilor dc ambele sexe, nu călca pe urmele predece-
soarelor. Păstra ținuta, demnitatea și decența. Tempe-
ratura polară conserva ca într-un frigider garantat
iot ceea ce alte Miss Românii pierduseră la primul con-
tact cu ispita și cu gloria, sau n-avuscră niciodată.
Și acum, d. Filip Filipovici dădea semne dc neli-
niște. Un presentiment îl avertiza ca semnalele de alarmă,
dcștcptînd tîrziu după miezul nopții mecanismul fin al
posturilor dc telegrafic fără fir, cînd un bastiment asal-
tat de furtună c gata să naufragieze undeva, în largul
oceanului, Ia 47° pe 267b. Margareta Căuș nu clădea
semnale dc alarmă. Surîdea ca întotdeauna glacial șî
enigmatic, împresurată de duhurile negre ale perdiției:
tanti Mcry, Muțus Farmarachc, vestitul colonel în re-
tragere Titirică Buburciu, vestita doamnă Sapho Invcr*
486
seen, soția armatorului, cunoscută pentru aceeași pasiune
care a făcut celebritatea poetesei Sapho din insula Les-
bos cu șapte veacuri înainte de anul mîntuirii. Amfi-
trioana și creatoarea pudrelor, cremelor și apelor de
toaletă „Ideal-Mery\ devenite „Floare de Agave\ opera
cu un 'tact și o discreție pe care d. Filip Filipovici le
știa el prea bine. Cînd colonelul în retragere Titirică
Buburoiu, cănit, monoclat și cu picioarele gelatinate,
se instala alături de Miss România, s-o acapareze po-
vestindu-i peripeții de la cursele de acum un sfert
de veac sau să-i recapituleze tot repertoriul său de
anecdote clin Le Rirc și Jurnalul Amusant, cam din
aceeași vreme, tanti Mery intervenea atrăgînd-o în altă
parte, iar colonelul rămînea mofluz în jîlț, se ridica
pășind crăcănat cu genunchii lui arcuiți de fost călăreț,
bătînd enervat, cu o cravașa invizibiă, lacul botforilor
invizibili, așa cum făcea locotenentul de cavalerie de pe
timpuri în zilele decisive ale Dcrbyului. Pentru tanti
Mery, acest fost amant din junețe nu mai prezenta nici
un interes. își tocase averea la curse și la Monte-Carlo,
îi amintea o epocă abolită, trăia acum din pensie și
chibițînd Ia ermeticele cluburi unde dăduse prin 1905
bancuri de o sută de mii de lei într-o seară. De aceea
tanti Mery îl trata în indezirabil și nu-i acorda dreptul
de a confisca o făptură atît de delicioasă ca Miss Ro-
mânia și atît de rară ca floarea de agave în regnul
vegetal, ca să-i surmeneze auzul cu anecdotele care au
amuzat-o pe dînsa acum douăzeci și cinci de ani, cînd
aveau într-adevar haz chiar dacă n-aveau originalitate,
fiindcă le istorisea atunci un fercheș locotenent cavalerist,
cu grajd de curse, trei moșii, frizură necănită și mustă-
cioară în furculiță, cum i se ședea unui superb atribut
al virilității.
Cu aceeași subtilă tactică, tanti Mery își sus trăgea
nepoata și de sub lacoma privire a doamnei Sapho In-
verseen, cu toate că soția armatorului din Brăila era o
prețioasă și fidelă clienta a institutului de frumusețe,
cu apartamentele anexe și agremente accesorii.
487
Doamna Sap ho Inverseen, înaltă, spătoasă, cu o
umbră dc puf brun deasupra buzelor, strînsă în corset
ca un jandarm în tunica dc marc țintită, nu se mulțumea
s-o dezbrace pe Miss România numai cu privirea, cum
se resemna colonelul în retragere Titirică Buburoiu.
Abuzînd dc familiaritatea pe care o îngăduie o egali-
tate dc sex, garantată de buletinul stării civile, sub cu-
vînt că aranjează un pliu al rochiei pe șoldul Margaretei
Căuș, o dantelă a cămășii între sini, rotunjea pal mit
sa pipăie contururile pietroase ale fecioarei, își trecea
limba pe buzele din cc în ce mai umede, împroșea
liăcări negre din ochii din cc în cc mai scmtcictori.
Dar tanti Mery apărea în momentul oportun, își
prindea nepoata la braț și o mina printre perechile dc
dansatori spre alt cotlon al vastelor sale saloane, pre-
dînd-o plocon lui Muțus Farmarache, caro, fiindcă nu
■avea anecdote de povestit, nici nu-și putea permite
libertatea dc a proceda la masagii magnetice ca doamtța
Sapho Inverseen, se mulțumea să-și pipăie mașinal bu-
ztmarul hainei, deasupra inimii și a carnetului dc cecuri.
Toate acestea le urmărea d. Filip Filipovici, ca un
atașat militar străin, invitat la un cîmp dc manevre să
asiste la mișcările dc învăluire ale trupelor, fără dreptul
dc a interveni cu o opinie sau o obiecție. Le urmărea,
mistuindu-sc lăuntric și blestcmînd ceasul cînd a accep-
tat invitația și a înscris în programul Miss României
această corvadă nefasta. Nimic nu-i îndreptățea deo-
camdată neliniștea. Stirîsul Margaretei Căuș și privirea
ui mai rece ca înghețatul neant nu se tulburaseră de
kk nici la pipăitul doamnei Sapho Inverseen ; nici la
anecdotele lesandate ale colonelului în retragere Ti-
tirică Buburoiu, don Juan ieșit la pensie după glorioasa
carieră dc-actim un pătrar de veac : nici la gestul eloc-
vent al 1ui Muțus Farmarache apă sin du-și inima peste
blindajul carnetului de cecuri ; nici la șoaptele în ureche
ale dansatorilor juni, zvelți, pudrați și cu părul lipit
în placaj de abanos pe craniile ovale, care, din cînd în
cînd, cu autorizația amfitrioanei, o răpeau conciliabuic-
4S*
lor din unghere cu paravane și tufe de plante exotice*
s-o tîrasca în molestromul rumbelor și foxtroturilor.
Nimic nu legitima alarma secreta a domnului Filip
Filipovici, și totuși directorul Ilustrației colorate presim-
țea primejdia plutind în aer, apropiindu-se, batînd la
ușa ca degetul fatal al destinului în plinul ospăț din
preziua unei prăbușiri dc tron și de dinastie.
Gulerul smochingului îl strîngca, dînd o înfățișare
dc apoplectic chipului violet, care, și fara aceasta, n-ar
fi putut sluji drept reclamă unui institut dc frumusețe,
îl mai apăsa și butonul în cartilagiul gîtițci. Mai pier-
duse si opt mii dc Ici pontați din picioare, la masa dc
cbcm*m-de-fer. Toate conspirau să-i strice buna dis-
poziție. Iar Tony Bar, scăpat dc sub dirccta-i tutelă și
rob incorigibilului cumul dc vicii, după cc-și zvîrlise
ultimul pol pe masa verde, după ce flirtase dc jos
și din picioare prin dosul tuturor paravanelor și bos-
chetelor dc plante exotice, după ce dansase și toastase
în onoarea frumuseții, a amfitrioanei, a cremei, pudrei,
apelor și lapților floare de Agavc* ex-„Idcal-Mery\
se înfundase la bufet, secția bar. Acolo îl predestinase
și numele să prindă rădăcină. Tony Bar a prins rădă-
cina pe-un scaun cocoțat și cilindric, de la care alti-
tudine privea prin uși, painjenii și cu o înduioșată com-
pătimire la sărmanii semeni dansînd cu o atît dc se-
nină inconștiență pc-un crater dc vulcan.
Bunul său amic, Păstorel Teodorcanu, hronicarul
Măscăriciului Vălătuc și mai recentul hronicar gastro-
nomic, îl convertea atît la măscărism, cît și la gastro-
nomie, prmtr-o magistrală trecere dc la teorie la prac-
tică. Sarcină nu prea dificilă, deoarece neofitul arăta
pentru amîndouă foarte lăudabile aptitudini. Păstorel
Tcodoranu își cîștigase un discipol, dar d. Filip Fili-
povici își pierduse cel mai util sfetnic și mai prompt exe-
cutant, tocmai cînd avea mai multă nevoie de „ambii
cum și rostea spumcgînd printre dinți.
Dc trei ori, directorul Ilustrației colorate încercase
sa se apropie și să-l expedieze în misiunea delicată dc a
489
smulge Miss România din mrejele neloialei concurente,
în asemenea împrejurări, Tony Bar răspundea pe loc
la apel, invitînd-o pe Margareta Căuș la dans și cu aerul,
cel mai surîzător dar persuasiv din lume, amintindu-î
cu o șoaptă în ureche că nu-și aparține, că datoria o
cheamă a doua zi la un program încărcat și ostenitor,
îneît pentru a economisi forțele prudent este să se re-
tragă discret și să se întoarcă la domiciliu, în feciorel-
nicul sau alcov. De trei ori a încercat d. Filip Filipo-
vici, și tustrele tentativele au dat greș. Tony Bar, în
ciuda fabuloasei reputații de poliglot, părea de astă-
dată că nu mai pricepe nici cele mai elementare con-
strucții sintactice din limba maternă. îl privea cu ochi
tot atît de deșerți ca divinii și imparțialii ochi ai Miss
României. Practica lui Păstorel Teodoreanu, adminis-
trată în doze masive, îl omorîsc pe teren. Zîmbea extra-
terestru și înlocuise cuvintele printr-un gest extenuat,
care, tradus în cuvinte, arăta destul de lămurit că nu
mai află nimic pe lume vrednic să-l intereseze în aceste
momente, în afară de rețeta pentru prepararea omaru-
lui armorican, pe care idioții și ignarii îl numesc „ame-
rîcan^ și în afară de anecdotele cu bîlbîiți din reper-
toriul Măscăriciului Vălătuc pentru acea noapte.
—• Cine e individul ăsta de-ți tot dă tîrcoale ? în-
trebase într-o vreme Păstorel Teodoreanu, plictisit de
stăruitoarele manevre ale domnului Filip Filipovici. Tony
Bar răspunse mutește, însă cu o mimică de netăgăduită
elocvență : „Un dobitoc U
Păstorel Teodoreanu completă prin deducție și prin
silogism : „Orice creditor e un dobitoc. Individul e un
dobitoc. Deci individul e un creditor." Iar cum el avea
o oroare dezinteresata de creditori, mai mare chiar
decît de dobitoci, se oferi să-și debaraseze amicul de
această prezență inoportună. De aceea se răsuci pe
scaunul înalt și avertiză dobitocul cu suavă amabilitate :
— Ai să mori, dobitoculc !
490
Dobitocul își pipăi congestionat butonul gulerului
prea strimt. NeînvățM cu asemenea’ tratament, încercă
să protesteze, bîlbîindu-se de indignare :
— Dd... dom... domnule, nm-nu păpppăppcrmit
c-c-ca să...
într-o vaga revenire la realitate, Tony Bar ghici
confuzia și făcu semn din cap că nu c vorba de-un
creditor, ci numai dc-un dobitoc pur și simplu. Tot eco»
nimisind cuvintele, prin stenografie joc dc mimică, ceru
în numele său grație.
— Dar dc ce se bilbîic. dobitocul ? De ce sc bîl-
biic fără haz ?
Tony Bar minți, ca să-șn cruțe patronul dc o mai
spectaculoasă răfuială, arăthld prin semne că așa c
ol din născare, un dobitoc bîlbîit și fără haz.
— Să se ducă la cameră, atunci ! Este ședință de
noapte... Cc caută aici ?
D. Filip Filipovici profită dc o providențială na-
vală de însetați și bătu în retragere, făgăduind pentru
a doua zi o severă admonestare infidelului și cinicului
sau secretar. Dar Tony Bar era cu desăvîrșirc insen-
sibil aces'tor amenințătoare perspective. Deșertă al doi-
sprezecelea coktail „Floare dc Agave" și, rezemat într -un
cot, asculta cu o înveselite inocentă a douăsprezecea
anecdotă cu bîlbîiți ;
~ Dobitocul îmi aduce aminte întîmplarca de sap-
tămîna trecută, dc la Camera. Dc asta l-am trimis cu
la Cameră ! Se iscă scandal și tumult la Conversiune.
Drăgan, bîlbîitul dc la Tutova, care nu vorbește decît
la tumult, se ridică în picioare și strigă oratorului, amc-
nințîndu4 cu pumnul : „Chîchîchî... canalie ! Dîddda !
eș-eș-eșșșșcști o-o-o-chîchîcanalllie !" Sună Ralea clo-
poțelul. Se suspendă ședința. La redeschidere, îl invită :
„Domnule deputat, vă rog să retrageți cuvîntul !
Iar Drăgan, de colo, amărît: „Chîchî-cum să-să-1 rc-re-
rctra-a-ag că de-abia lî-lîl-am îscos omle președinte !?“
Tony Bar sc înveselea cu gura lărgită în rîs pînă
ia urechi, în vreme cc în salonul cel marc o meteorică
491
apariție pregătea un cataclism cosmic pentru destinul
Miss României^ pentru socotelile și programul domnului
Filip Filipovici, pentru strategicele manevre ale pa-
troanei Institutului „Ideal-Mery^ devenit „Floare de
Agave^ pentru vanitoasele și iconoclastele aspirații ale
lui Muțus Farmarachi, pentru arzătoarca poltă a doamnei
Sapho Inverseen, pentru neconsolata demoralizare a
colonelul Titirică Buburoiu și chiar pentru resignata
pasivitate a Iui Olimpiodor Spancioc, logodnicul izgonit
de tanti Mery într-un ungher după ușă, unde toți invi-
tații în treacăt îi scuturau scrumul țigărilor pe genun-
chii pantalonilor, cînd hu-i zgîriau lacul pantofilor căl-
cîndu-1 pc bătături.
CAPITOLUL x*
Achrn Adam
Meteorica aparițiune clin saloanele Institutului de
frumusețe „Floare de Agaje“ fost „Idcal-Mcry* nu purta
un nume sideral. Nu purta nici o coada de cometa, din
cele care presară spații interstelare cu o fosforică pul-
bere, cînd creatorul își face partida de tenis zvîrlind cu
racheta mingile cerești de la zenit la nadir.
Purta un smoching impecabil, părul de o impeca-
bila tunsoare, cămașa de o imaculată albeață și funta
înnodată cu o impecabila neglijență, așa cum arată ide-
a’elc tipuri din revista de moda masculina Adam, Mai
purta chiar și numele și pronumele acestei reviste 1a
pătrat: Adam Adam, adică Aclam la puterea doua.
Lectorul și lectricele au înțeles despre ce fel de
meteor este vorba. Nu avea nimic de-a face cu vocabula
pe care imediat I ony Bar, poliglot prin aptitudine și
profesie, ar fi plimbat-o prin cinci-șasc limbi, după cele
vreo cinci-șase dicționare : Candrca, Larousse, Șcineanu
(Const.), Șcineanu (Lazăr), Torouțiu, Schroff etc., ctc.,
dacă nu s-ar fi aflat atît de absorbit în colecționarea
rețetelor gastronomice și anecdotelor cu bîlbîiți.
493
Meteor s. m. Orice fenomen ce se produce în at-
mosferă, precum : ploaia, grindina, ceața, vîntul,
tunetul, curcubeul etc.
Meteor m. Meteor n. Lufcerscheinung.
Meteor. Meteor. (May-tay-or.)
Meteor n. m. (du gr. meteoron, chose qui se passe
en Pair). Tout phenomene qui sc passe dans Fatmos-
pherc (comme le tonnere, Ies eclairs, Farc-en-ciel,
la pluie, la neige, la grele etc.).
F adevărat că la intrarea în pragul salonului, Adam
A dam s-a oprit o clipă să cuprindă dintr-o singură pri-
vire asistența. Tocmai jazz-bandul se afla în repaos.
în repaos și perechile care-au fost cuprinse toată seara
de spasmul cunoscut în medicină sub numele de dansul
Sfîntidui-Guy sau Khoreia (vezi Larousse, pag. 193, col.
II). -Și în aceeași clipă, cum tăcerea s-a lățit brusc și
toți au întors capetele spre ușă, reacția invitaților cu
toată laborioasa educație și cu mai aspra experiență a
vieții care i-a învățat cu amare lecții să-și dbmine im-
presiile, nu s-a îndepărtat prea mult de purtarea săl-
batecilor clin codrii ecuatorului și din arhipelagurile
tropicelor iară de fenomenele aerocerești : ploaie, tu-
nete, fulgere, trăsnete, grindină, curcubeu. Reacții di-
verse, desigur, după temperament. Dar pe cit de diverse
pe atît dc fără control voit manifestat:
Tanti Mery a încruntat sprîncenile încondeiate
sub emoția unui dublu și contradictoriu simțămînt. Pe
de o parte admirația absolută pentru un atît de per-
fect exemplar al sexului masculin. Pe de alta pare,
neplăcuta, spontana și melancolica recunoaștere că ase-
menea aparițitmi nu mai sînt pentru ea și că pentru
actualele sale îndeletniciri nu pot aduce decît turbu-
rate, pagubă și dezastre, ca trăsnetele, grindina, ura-
ganele și alte urgii cerești. D. Filip Filipovici a dus
mîna la butonuF gulerului, trecînd de la culoarea vio-
letă la un mai apoplectic ultraviolet. Muțus Farmarachc
și-a apăsat mai energic inima blindată de carnetul de
cecuri, implorînd și concursul amfitrioanei. Colonelul
494
în retragere Titirică Buburoiu a zurnăit neauzit pin-
tenii invizibili, pieptoșindu-se cocoșcște șt muindu-sc
imediat, cu genunchii de gelatină, după această scurtă
și prea eroică sforțare. Olimpicelor Spancioc a rămas cu
gura căscată și cu degetul uitat în nări, întrerupîndu-și
un sondaj care se anunța fructuos. Soții și-au căutat
din ochi, instinctiv, soțiile. Amanții, tot instinctiv, și-au
încleștat degetele amantelor să le țină pe Ioc, ca și cum
toate aveau să alerge atrase ca pilitura de alamă la
magneticul piept al noului și întârziatului sosit. Iar fe-
meile, într-adevăr, de la băicțandrele debutante pînă Ia
răscoaptele frumuseți cu sini planturoși și cu fațada re-
novată ca tot atîtea vii reclame ale produselor „Floare
de Agave“ fost „Ideal~Mery“. toate, cu excepția doamnei
Sapho Inverseen, au împietrit cu gesturile întrerupte Ia
mijloc, cu glasul stins agonic pe buze, cu girurile lungite
spre ușă.
lot așa se întoarce lanul de floarea-soarelui cu
fața la răsărit, cînd mijește Phebus- Apoi Ion, fiul lui’
Jupitcr și al Latonci, pc linia orizontului.
Marele biolog. Sir Edward Cattcrmollc, dacă ar
fi avut privilegiul să asiste la acest spectacol, ar fi
putut să-și ilustreze demonstrațiile cu un exemplu
unic, dovedind prin ce subtile legi de adaptare la con-
dițiile exterioare, gîtul girafelor se prelungește ca sa
ajungă pînă Ia moțul de fru'nze ai palmierilor din oazele
Saharci. Și în același timp ar fi verificat încă o data cît
dc justă era teoria sa supra frumuseții sexului unt:
cocoșul mai frumos decît găina, păunul decît păunița,
taurul decît vaca, armăsarul decît iapa și cerbul
decît ciuta.
Tăcerea dura imobila, cu respirațiile suspendate.
Numai doamna Sapho Inverseen suspină cu alean.,
rupînd vraja :
•™ Ah ! Păcat că nu e femeie !
Adam Aclam surise tuturor și nimănui.
Descoperise din prag amfitrioana.
4.95
Cu pași elastici dar fermi, fără graba și fără prea
exagerată încetineală, traversă mulțimea despicată ca
talazurile Mării Roșii la semnul din. toiag al. patriarhului
Moise. Prinse mina atotl acătoarei de frumuseți, se în-
clină în unghi nici prea ascuțit, nici prea obtuz, atinse
pielița degetelor catifelate cu produsele casei și. încăr-
cate cu inelele produse ale unei mai vechi cariere.
Apasă buzele nici prea mult, nici prea puțin, nici prea
îndelung, nici prea scurt. (Tanti Mery simți furnieînd-o
pînă în măduva oaselor un vechi și muribund fior.) Apoi,
după executarea acestui ritual, Adam Adam se răsuci
din nou spre întreaga asistență, surîzînd tuturor și
nimănui.
Cu siguranța unui proprietar care-și regăsește um-
brela uitată la restaurant, se îndreptă spre Miss Ro-
mânia. Și tot cum proprietarul umbrelei recuparate o
apucă de miner și o pune sub braț, Adam Adam îi prinse
mina si îi trecu brațul sub braț, atrăgînd-o spre unghe-
rul înadins amenajat pentru Muțus Farmarache de am-
fitrioana Institutului „Floare de Agave" fost hlcal-Mery“.
Margareta Căuș se supuse fascinată.
întîia oara o fulgerase și pe dînsa un fior dureros
dc dulce din creștet pînă în tălpi. întîia oară se topi
din ochii ei glacialul neant. întîia oară surîsul stereotip
și fotogenic se umaniza, fericit, timid, nesigur, ca pîl-
pîirea din aripi a unui fluture pe care o invizibilă adiere
dc vînt cată să-l sufle de pe floarea unde a ațipit. Ceva
necunoscut, nou și năvalnic se deșteptă în bulzul de
gheață care pînă atunci ținuse loc de inimă sub sinul
marmorean al Margaretei Căuș. Mercurul din termo-
metru mareînd de aproape doua decenii temperatura
constantă de 0° se înălță vertiginos, gata să spargă tubul
de sticlă. Un murmur trecu prin asistență și o sută de
priviri se încrucișară. Unele uimite, altele mustrătoare.
Cele dc dojana se adresau unanim patroanei.
— Aceasta ce mai este, cucoană ? întrebau du-
reros ochii lui Olimpidor Spancioc.
4%
— Așa ne-a lost vorba, jupîneaso ? întrebau bul-
bucați sa iasă din orbite ochii domnului Filip Filipovici.
— Pe ăsta de unde l-ai scos ? fulgerau iritați ochii
]ui Muțus Farmarachc. Pentru asta am avansat, eu
douăzeci de mii, amico ?
— Bine, Puico, aci îți recunosc eu lucrăturile tale?
o dojenea melancolic ochiul monoclat al colonelului în
retragere Titirică Buburoiu.
— Numai aceasta mai. lipsea, tartorițo ! împ roșeau
negre seîntei ochii doamnei Sapho Inverseen.
Patroana Institutului de frumusețe ^Floare dc
fost JFleal-MeryA răspunse dojenitor cu o pri-
vire de consternată nedumerire. I se în t impi a și ei o
singură dată în viață să aibă dc răspuns la o învinuire
nedreaptă. Dacă ar li avut la cine privi și dînsa cu in-
dignare, s-ar ti încruntat la fel răcorindu-și necazul,
fiindcă orice necaz e ușurat pe jumătate cînd desco-
peri un făptaș, tic el chiar și. închipuit. Dar făptașul
nu se arăta nicăieri. Nimeni nu adusese acest oaspe
nou și întîrziat. Nimeni nu-1 invitase. Nimeni nu-i po-
menise despre dînsul.
Cronica Bucureștilor îl uitase de cinci-șase ani de
cînd dispăruse undeva, dincolo de frontieră, după fur-
tunoase aventuri, dueluri, di vor suri, partide celebre dc
cărți, amante sinucise și creditori pălmuiți la Capșa.
Adam Adam rămăsese un. personagiu legendar al ca-
pitalei. Pentru mulți nu mai însemna decît un mit — un
mit solar, cum demonstra pe vremuri Petrus Borel că
Napoleon n-a existat niciodată și că e numai o creație
a imaginației populare, o sumă, o sinteză a tuturor legen-
delor eroice.
în cinci-șase ani multe se uită. Multa lume se pri-
menește.
Mulți au încercat, așadar, în ăst timp să copieze
crăvățîle lui Adam Adam, să repete răspunsurile inso-
lente ale lui Adam Adam, să-i imite portul, pălăriei,
privirea, mersul, croiala costumelor. Și cum nimeni nu
izbutise, chiar și cei care l-au cunoscut, i-au fost aproxi-
497
mativ convivi și amici, an început sa se îndoiască de
existența lui reală. Uitîndu-1, cu oarecare legitimă și
nemărturisită animozitate, îl confundau cu eroii de film
și de piese teatrale, cu eroii plăsmuiți și neverosimili,
ai romanelor citite în adolescență, în tren ori în vile-
giatură. Nu le venea să mai creadă că a existat în
carne și oase, așa cum a trăit printre dînșii îmbăiat
într-o aureolă a faimei scandaloase și satanice. îl ase-
muiau atunci cu Don Juan Tenorio y Manara y Viccntclo
dc I.eca, amantul ncsfîrșitului cortegiu de umbre : Pan-
dora, Soledat, Maria, Lucrecia. Dona Ana, Zcrlina, Isa-
bcla, Clara, Fausta, Mariana, Clorinda, Violana și cea
mai neuitată și nefericită între toate, Elvira. Ca și acela,
viețuind printre ceilalți muritori de rînd, sosea prece-
dat de o legendă și pleca lăsînd în urma lui o legendă.
Nimeni nu știa niciodată cînd a plecat și de unde vine.
Nu povestea niciodată nimic. Dar din ochii devastați
ai unei femei, se ghicea îndată în ce lume cu diabolice
și arzătoare fericiri au călătorit împreuna. Acelea se
recunoșteau imediat. Reveneau păpuși cu mecanismul
lăuntric pentru totdeauna sfărmat. încercau sa tră-
iască și nu mai trăiau. Unele își găsiseră izbăvire în
moarte. Altele tîrau după ele 'numai umbra femeilor
ce-au fost. Toți .își fereau din calea lui soțiile, logod-
nicele, surorile, iubitele. Și toți au răsuflat cînd l-au
știut departe, plecat poate pentru totdeauna.
Iar acum apăruse neașteptat și neschimbat.
Doar părul cărunt îi pudra tîmplele ca o cochetă-
rie mai mult. încolo, nimic din tinerețea suplă a muș-
chilor nu apărea alterat, nimic din trăsăturile abia mai
accentuate și mai virile, nimic din dantura intactă și
albă, care de atîtea ori a mușcat curmînd voluptatea
pînă la strigăt în contorsiuni de durere.
A apărut. A surîs. A pus mina de posesor pe
brațul Miss României^ a confiscat-o, s-a așezat cu spatele
spre toți, strămutînd singur bancheta de sub paravanul
de plante exotice. De acolo se vede înălțîndu-sc numai
ața subțire de fum a țigării, și printre frunzele late,
4.98
silueta Miss României strîngîndu-se tot mai aproape
și mai înclinat, magnetizată de privirea șerpească a
bărbatului.
— E un scandal ! gemu amfitrioana.
— ?kSta-i porcărie curată ! constată d. Filip Fili-
povici, strîngîndu-și cu arătătorul gulerul strîns în buton
pînă cînd capătul de metal sări zvîrlit dintr-un resort
și îi lasă gulerul căscat ca în celebrul portret al lui
Marat.
Cu ochii deznadăjduiți cercă să apeleze la sfatul
și la inițiativa ingeniosului său secretar. Dar cu cotul pe
masa înaltă, menținut printr-o minune de echilibru în
vîrful scaunului, Tony Bar, dormea răpus de examenul
practic la care îl supusese Păstorel Teodoreanu. Dormea
pe-un vulcan și inconștient surîdea prin vis, mișcînd
buzele : rememora prin somn, fără îndoială, una clin
cele două duzini de întîmplări cu bîlbîiți, ca sa le poată
repovesti a doua zi, la Capșa.
— Nenorocitul ! exclamă scîrbit d. Filip Filipovici.
Pe urmă i sc păru că exclamația a fost prea in-
dulgentă, și rectifică :
— Ticălosul !
Dar ticălosului nu-i pasa, dormind somnul drepților.
Păstorel. Teodoreanu, cu o drăgălășenie amicală și pro-
tectoare, îi așezase în cap o răcitoare de metal cu gura
în jos, translormată în chivără, poate ca să-1 ferească
de curent, poate ca sa-i apere țeasta într-o eventuală
surpare a echilibrului. Apoi, întoreîndu-se cu scaun cu
tot spre un nou venit, trecu la altă duzina de cocktad
Floare de Agave. altă duzină de rețete gastronomice
șî alt ciclu de peripeții cu bîlbîiți și fără, cîte s-au în-
tîmplat eroilor din romanul său La Disperați, pe care
are să i scrie el odată și odată, cînd va isprăvi să-l po-
vestească tuturor cititorilor de carte și băutorilor de
vin din România Mare, plus provinciile locuite de Ro-
mânii subjugați : Banatul sîrbesc, Valea Vidinului și
Timocului, Istria și Dalmația, Macedonia și ținutul Bu-
guluL
499
32
D. Filip Filipovici, împins dc o instinctivă soli-
daritate in fața inamicului comun, sc apropie de foștii
adversari de pîna mai adineaori : Olimpicelor Spancioc
și tanti Mcry, Muțus Farmarache și Sapho Inverseen,
colonelul Titirică Buburoiu și alți admiratori mai puțin
interesați ai Miss României. Toți renunțaseră la os-
tilitate. Făceau front comun.
— Eu mă duc să-î cer socoteală ! se cocoși și sc
pieptoși colonelul Titirică Buburoiu.
— Socoteala la mine ! rosti din obicei Muțus Far-
marache, pipăindu-și blindajul dc cecuri dintre inima
șî stofa hainei.
— Pardon ! Să fim serioși și să lucrăm cu tact !
recomandă patroana Institutului ^Floare de Ag<we\ fost
fJdcaRMeryc\
Colonelul în retragere Titirică Buburoiu nu aș-
teptă să fie rugat dc doua ori ca să renunțe la brava-i
hotărîre. Sc muiasc în bălămăli și căuta un scaun ca să sc
repauzeze după asemenea efort.
Din bar, glasul lui Păstorel Tcodoreanu răsună,
indemnîndu-și prietenul Tony Bar, cu o paternă soli-
citudine :
— Haide, onorabile ! Pleacă la culcare, că s-a făcut
patru fără un sfert dc litru !
CAPITOLUL XLI
„Misterioasa dispariție'"
în cabinetul directorial, al Ilustrației colorate se
auzea numai musca.
O muscă albastră și mare. Mai burduhoasă, mai
ochioasă, mai metalic sclipitoare, mai insolentă și mai
sonoră decît toate muștele de pe lume.
Zbîrnîia enervant ca o elice de avion. Enervam și
gros. Ateriza o clipă pe chelia domnului l'ilip Filipovici,
brobonită de nădușeală. Cuprinsă de-o subită inspirație,
se repezea pe nasul domnișoarei Ortansa Protopopescu.
De acolo, cu un magistral looping-tbe-loop, zvîcnea în
spirale și tumbe pe fruntea lui Tony Bar, descindea
plimbîndu-se nesupărată pînă la bărbia nerasă dc două
zile ; dezgustată de acest teren impropriu aterizărilor,
neîngrijit și fuliginos, săgeta iarăși pe craniul lucios a!
directorului.
Și nimeni nu ridica mîna să se apere. Nici n-o
simțeau. Nici n-o vedeau, în afară de domnișoara Ortansa
Protopopescu, privilegiată prin infirmitatea sa congeni-
tală și puțind s-o privească pe vîrful nasului fără să
mai încrucișeze ochii o dată și pentru totdeauna în-
crucișați.
501
Imobilitatea celor trei creaturi umane clin cabine-
tul directorial al Ilustrației colorate avea ceva drama-
tic și neliniștitor. S-ar fi spus trei victime ale unui gaz
misterios, asfixiate cum le-a prins vremea, ca păpușile
de ceară de la Muzeul G revin.
Cu o sfruntată neobrăzare (daca ne este permis sa
ne exprimăm astfel despre lipsa de obraz a unei diptere),
monstruoasa și inumana reprezentantă a celei mai odi-
oase specii do muște — Calliphora vomitori-a, cum ar
fi identificat-o imediat ilustrul savant Edward Catter-
mollc —• abuza de această stare cataleptică a victimelor.
Xși făcea, cu alte cuvinte, de cap. Muscă de cadavru,
se comporta cum nu i-ar fi fost îngăduit decît cu niște
autentice cadavre.
Eroare ? Impertinență ? Aberația instinctului de
conservare ? Iluzie optică și olfactivă?
Quadruplu mister!
în orice caz, rătăcire cumplit și neașteptat sanc-
ționată. Căci, brusc și fatal, împins dc-un resort deo-
dată dezmorțit din letargica inerție, D. Filip Filip o viei
ridică palma și o izbi cu toată vigoarea, sonor, pe chelie.
Sub teasc, mușca, își dădu duhul strivită, tocmai
cînd își netezea mai falnic mustățile cu două labe, pre-
gătindu-sc să bata un nou record de acrobații aeriene.
Astfel sfîrși un destin. Totul redus la o masa di-
formă de aripi, ochi octogonali, microscopice viscere și
grețoase mucozități, lățite _ îndelaolakă pc -strălucitorul
aeroport al domnului Filip Filipovici.
Dacă Billy Marcus, neîntrecutul fotograf al Ilus-
trației colorate. s-ar fi aflat prin hazard de fața, n-ar
fi putu't rezista ispitei profesionale să-și pună imediat
poalele -negre ale aparatului în. cap și să imortalizeze pe
placa fotografică una din cele mai impresionante catas-
trofe de aviație ale sezonului. Dar Billy Marcus lipsea.
Se ascunsese și d, ca tot personalul marelui hebdo-
madar ilustrato-colorat, în ungherele cele mai neum-
blate ale edificiului, ținîndu-și respirația și pășind în
vîrful degetelor, cit mai departe de mmia directorială.
502
Gestul asasin al domnului Filip Filipovici a rupt
cu toate acestea un sortilegiu.
Tony Bar s-a mișcat, deșteptat ca dintr-un vis rău,
pipăindu-și mașinal stiloul la buzunarul hainei, gata să
aștearnă pe hîrtie orice ar dicta pofta directorului și
interesele Ilustrației colorate; un interviu, un capitol
de roman, un articol erudit și enciclopedic, o corespon-
dență a unui trimis special la fața locului — în Chili
sau Belucistan •—, o poezie, o anecdotă, un reportaj pi-
toresc, o biografie de om celebru, un necrolog, o epi-
gramă sau o problemă dc dezlegat.
Domnișoara Ortansa Protopopescu, promptă ca un
automat cu mecanismul din nou răsucit, intră în acți-
une și începu să desfacă febril plicurile scrisorilor, să
le carteze după ordinea interesului și urgenței, să arunce
la coș pe cele fără nici un interes și nici o urgență.
D. Filip Filipovici scoase o batistă vastă și cadri-
lată cu planul dc parcelare al domeniilor Muțus Farmara-
che. O despături. Procedă scîrbit la o radicală curățire
a terenului unde s-a săvîrșit oribila crimă. Ca orice
ucigaș sc înverșuna să suprime cadavrul, corpurile de-
licte și amprentele digitale.
Pc urmă, cînd chelia rămase numai cu o pata roză
după energicul masaj, împături batista, o înfundă în bu-
zunar și gemu din adîncul măruntaielor :
— Aceasta c nemaipomenit! Să-ți vie să înnebu-
nești, nu alta ! îmi crapă capul ! îmi sar creierii !
Atît domnișoara Ortansa Protopopescu, de la bi-
roul său, cît și Tony Bar, de la celălalt birou, din col-
țul opus, n-au căzut, pradă confuziei, cum e împins să
lunece lectorul neprevenii'.
Nici o clipă nu și-au imaginat că aceste sufocate
exclamații sînt ecoul unei chinuitoare mustrări de cu-
get. Știau că domnului Filip Filipovici nu-i venea lui
să înnebunească așa cu una, cu două, numai fiindcă și-a
încărcat sufletul cu un asasinat, cum își pierd mintea
și firea unii debutanți ai pumnalului și revolverului.
Nici nu-i crapă lui capul și nu-i sar creierii pentru un
503
fleac dc nimic. Geamătul era pentru o durere mai veche,
durînd trei zile. Mai veche și mai teribilă !
Intr-adevăr, cui nu-i venea oare să înnebunească
fu toată redacția și administrația Ilustrației colorate^ ele
trei zile încoace, de cînd Miss România dispăruse mis-
terios, fără urme și fără măcar un „la revedere și mersi* ?
Eu văd aci o mină criminală ! rosti domnișoara
Ortansa Protopopescu, ridieîndu-și ochii de pe scrisorile
desfăcute și privind în doua direcții opuse.
D. Eilip Filipovici, ca orice asasin. își cercetă in-
voluntar mina ucigașă, să vadă dacă n-a apărut, pata
dc pe degetele faimoasei Lady Machbet. Dar domnișoara
Ortansa Protopopescu, nu țintise anume aceasta mînă. Nu
ia dînsa privise. Privise pretutindeni și nicăieri.
Ea vedea, nu fără o ascunsă și răutăcioasă satis-
facție, altă mînă, dincolo de pereții somptuosului edi-
ficiu al Ilustrației colorate ; o mină într-adevăr criminală,
crescind ca pe coperta unui roman polițist, dila-
tîndu-se ca pe ecranul cincmatogralului în episodul pal-
pitant și fatal, cînd toată sala asistă cu răsuflarea tăiată
la răpirea fiicei dc miliardar, pusă la calc de mi-
zerabila bandă „Mina neagră Pe pin za din fundul sălii,
o mînă gigantă și neagră, ocupînd tot spațiul, se strînge
atunci încet ca un clește, suplinind elocvent prin ima-
ginea spăimoasă orice explicație de prisos, a celor ce
s-au întimplat și sc vor mai întîmpla. Spectatorii și spec-
tatoarele palpită, ochii sc lărgesc, cei cu strănutul în nări
se abțin să strănute, cei cu tuse în gît se abțin să tu-
lească ; brațele atîrna neputincioase și inerte, sau sc
crispează cu unghiile în lemnul fotoliilor — în afară,
bineînțeles, dc degetele unor anumiți amatori ai artei
mute devenită artă sonoră ICO/' .ICO, care frecventează
sălile de cinematograf cu alte scopuri, mai tactile, și
care, profitînd de emoția și starea hipnotică a specta-
toarelor, trcbăluicsc foarte activ pe sub fuste, pe con-
turul pulpelor, sau pe sub bluze, pe emisferele sinilor.
—- E o mina criminală aci, domnule director ! stă-
rui domnișoara Ortansa Protopopescu. E o răpire... Eu
504
mă aștept din moment m moment sa primim o scri-
soare de la bandiți. O scrisoare care sa ne fixeze o
sumă de răscumpărare și să nc-o restituie contra cost...
— Tacă-ți clanța, reteza d. Filip Filipovici cu bru7
talitatea din totdeauna, care dezonora sexul ‘tare și pre-
tins galant. Se vede ca te-au dogit complet la cap ro-
manele polițienești și filmele cu gangsteri ! Ce bandiți ?
Unde vezi bandiți ? Ce răpire ? Unde vezi răpire ? Ce
mină neagră ? Unde-mi vezi mina neagra ?
După aceasta întreită coumerațic și somație, d. Fi-
lip Filipovici urmări cu sarcasm privirea secretarci-dac-
tilografe, ceea ce nu însemna o joaca pentru un om cu
ochii acătării îmbumbi ați în chcotoarca orbitelor. Dom-
nișoara Ortansa Protopopescu privea în același timp la
nord și la sud. la est și la vest, în tavan și-n podele.
Dar nicăieri nu se vedea urmă nici de bandiți, nici dc
mînă neagra.
— Unde vezi toate balivernele acestea ? se răsti di-
rectorul Ilustrației colorate, pufnind pe nări și lărgin-
du-și gulerul cu arătătorul încîrligat, să dea drumul res-
pirației. Eu nu văd nimic... Adică văd eu, dară altceva
văd. Vad și constat că a dat strechea în ea. Aceasta e !
A dat musca, l-a venit vremea muștei... O muscă nu
de soiul ășteia dc ne-a țiuit adineaori în urechi... O
musca pentru care nu exista Flytox !... Și eu, care o
credeam sfîntă s-o pui la icoană, putoarea ! Iată ce sur-
priza-mi pregătea iepornița ! Mironosița și rea de muscă,
așa cum sînteți toate !...
- - Pardon ! întrerupse înțepat domnișoara Ortansa
Protopopescu.
D. Filip Filipovici nu ținu socoteală de întrerupere.
— Mă-nțclegi! Asta e, si alt nimic. Strechea a dat
peste dînsa, nu bandiții... în definitiv, n-aș avea nimic
dc spus. 1 roaba ci. Nu intră în atribuțiile melc să-i
pun cu capac și s-o încui cu lacăt Eu n-am o menta-
litate din evul mediu al veacului dc mijloc. I-au venit
căldurile, n-avea dccit... Dar putea să se prezinte a doua
zi la datorie nu să mă lese așa... Putea să mai rabde
505
doua luni... Pe urma să iot dea strechea în ea și s~o
împungă la fugă cu coada bîrzoi...
Perorînd și rotind ochii, ci. Filip Filipovici dădu
cu privirea peste calendarul, din perete. Sări ars și re-
căzu pe scaun. Ochii se bulbucară completîndu-i înfă-
țișarea unui broscoi călcat sub talpă.
— Poftim ! izbucni spumegmd. Cînd dau cu ochii
de calendar și văd cum trec zilele, îmi sar din minți !...
Șapte zile și vine termenul de la Paris pentru Miss Eu-
ropa ! Cu juriul ăla nu te joci. Ăia nu-nghit ! Peste o
lună, plecarea în America... La sigur mergea, babaca !
Vă procopseați toți, neprocopsiților... Nu Miss România
vă aducea babaca înapoi, în țară ! Ce e aia Miss
România ? Miss Europa ! MISS UNIVERS !... Și pe dînsa,
tocmai acum mi-o apucă amorul ! Să nu-ți ieși din
minți? ! Vine un handralete din toată lumea, ți-o suflă
de sub nas... Iar tu rămîi să fluieri a pagubă!...
D. Filip Filipovici fluieră a pagubă, țuguind bu-
zele. Nu păru satisfăcut de rezultat, deși nimeni n-ar
fi avut ce obiecta. în directorul Ilustrației colorate se
deșteptase haimanaua de pe maidanul Duca, în junețe
cunoscut sub porecla de „Regele țignalagiilorL Fluierase
să se audă pînă la Gal veston. Și totuși nu păru satisfăcut,
își curmă fluieratul și relua firul, unde-1 lăsase dom-
nișoara Ortansa Protopopescu.
— Așadar, despre ce scrisoare poate fi vorba ? Ce
preț de răscumpărare ?... Cînd acest domn Adam se va
sătura de dînsa, are să ne-o restituie pe gratis, fără
preț de răscumpărare. Nu te consuma de grija asta. Are
să ne mai plătească el pe deasupra ceva să scape de
dînsa; fiindcă urîtă sau frumoasă, miss sau ns-miss,
proastă sau deșteaptă, tînără sau bătrînă, aceasta e soarta
voastră, a muierilor. După întrebuințare, nu mai faceți
două parale !
— Pardon, domnule director ! rosti a doua oara cu
glas de imputare, pudică și ofensată, domnișoara Ortansa
Protopopescu.
506
— Ce pardon ! îi smulse pardonul din gură d. Filip
Filipovici. Acum e vremea dc pardon ? Dc pardon îmi
arde mie ? Tu fii fără grijă ! Pe tine n-arc să te scoată
nimeni din minți și n-ai să scop pe nimeni din minți.
N-arc să te întrebuințeze nimeni și n-arc să te resti-
tuie, nici pe gratis, nici contra cost...
Domnișoara Ortansa Protopopescu privi în patru
puncte cardinale cu un surîs superior și plin dc milă.
Ea știa bine că toate acestea sînt numai regretabilele
erezii ale unui om ignorat și primitiv ca d. Filip Fiii-
povici. N-avea ea oare în sertar studiul documentat și
consolator, care risipea cu un bobîrnac asemenea inepte
prejudecăți ? Studiul intitulat: Viitorul c al urîtclor și
demonstrînd, punct cu punct, ca femeia urîtă c inte-
ligența dinamică, că ca a creat moda, surîsul, spiritul,
conversația, grația, pieptănătura variată de la sezon la
sezon, rochia scurtă și lungă, talia înaltă și joasă. Deci
d. Filip Filipovici putea să monologhezc dc-acum îna-
inte în toată libertatea. Pc dînsa n-o mai interesa.
Iar d. Filip Filipovici își continuă monologul.
— Cu aialaltă sc schimbă chestia... Omenește jude-
cind o înțeleg. îl înțeleg și pc acest Adam. Numai ca
puteau sa mai aștepte amîndoi. Nu dădeau turcii... Arc
să mi-o restituie onorabilul, exact cînd n-o să ne mai tre -
buiască... Aceasta c, și numai aceasta mă scandalizează !...
Acum îmi dau scama ce om de ispravă.era bietul Mu-
țus Farmarache... Dc o mic dc ori l-aș li preferat pe cL
Nc sufla și grecoteiul din cînd în cînd cîtc una. Dar
ne-o sufla în rate. Nc-o lua. Ne-o dădea a doua zi îna-
poi. Iar nc-o mai lua... Ne-o împrumuta, cum s-ar spune.
Nc încurca puțin socotelile, dar ne lăsa răgaz să le pu-
nem a doua zi la punct... Acest Adam însă, dumnezeul
și raiul lui dc Adam, intră ca în țara lui Cremene,
pleacă tot ca din țara lui Cremene... Nu se-ntreaba cît
capital am băgat cu în toata afacerea. Nu sc-ntreabă
cît pierd și ce-nseamnă aceasta pentru mine, pentru noi
toți, pentru revistă, pentru toată țara... Ce-i pasă ! Dum-
nealui face amor ; amor plătit cu banii băbacăi. mărul
507
și șarpele și raiul și costumul și păcatul și izgonirea
lui de Adam !
Domnișoara Ortansa Protopopescu, la auzul aces-
tei avalanșe de grațiozități care-i violau virginalu-i tim-
pan, pleca ochii în scrisorile desfăcute din. plicuri, cu
degetele din ce în ce mai. nervoase. Ea rămînca la nes-
trămutata convingere ca la mijloc e numai o mînă cri-
minală și o răpire dc bandiți. Dar cu o crudă și. vindi-
cativă satisfacție, se hotărî sa dosească scrisoarea ban-
diților, s-o distrugă și sa-i arunce cenușa la coș, cînd
va sosi să fixeze prețul restituirii, locul și ora. Răvașul
mult așteptat nu se arăta însă. Nu era nici în plicul
acesta, nici în acesta, nici în acesta... Toate erau numai
scrisorile tîrzii și de-o amară ironie, semnate de admira-
torii și admiratoarele Miss României, ccrînd autografe,
sfaturi și fotografii ; aducînd poeme dedicate și oferte dc
casatorii. Ca și cum idolul marelui cult nu s-ar fi vola-
tilizat din altarul înălțat cu atîta perseverență și cu atît
capital investit de d. iTlip Filipovici și de fidelii săi
colaboratori.
Directorul Ilustrației colorate căzuse din nou în
prostrație și între brațele jilțului directorial.
Iar acum nici o muscă nu mai umplea tăcerea, să-
gdtînd în zigzag, de la unul la altul, și țesînd între
tustrei o invizibilă plasă dc fire comunicante. Nici nu
mai erau tustrei stăpîniți de aceeași unica preocupare
și copleșiți dc aceeași deznădejde. Musca suprimată luase
cu dînsa magica și lăudabila solidaritate, transmisă și
întreținută, s-ar fi spus, cu zborul ci numai în aparență
enervant și fără rost. Din chelia domnului Filip Filipovici
pe nasul domnișoarei Ortansa Protopopescu, de acolo pe
fruntea lui Tony Bar, musca jucase rolul unui fidel și
întrepid agenț dc legătură. Cadavrul ei descompusese
această armonic. Posturile nu mai răspundeau la apel.
Legăturile erau rupte. D. Filip Filipovici rămase izolat
în mijlocul ruinelor. Domnișoara Ortansa Protopopescu
triumfa intr-ascuns dc catastrofa care amenința întreg
508
edificiul ilustrației colorate și cultul Missromânismulin.
Tony Bar era cu totul absent și torturat de alte alarme.
își trecu mina prin bărbia aspra. De trei zile nu
se bărbierise. Dc trei zile nu se bărbierise nici d. Filipo-
vici. în somptuosul birou directorial aveau acum
amîndoi înfățișarea unor gangsteri asediați, în ajunul
capitulării.
Dar constatarea aceasta nu-1 zdrobi sub teascul re-
mușcarilor, cum zdrobită sucombase musca sub palma
mu sc ucidă.
Nu pentru atît fusese redus la tăcere, dc nu mai
scotea un singur cuvînt.
Purtarea lui ingrată și ticăloasă primise o pedeapsă
mai cruntă ca toate. Neașteptată și stranie.
în momentul decisiv, cînd prezența sa în saloanele
Institutului „Floarea de Agave^, fost Ideal~Mery“ ar fi
apărat poate Miss România de riscurile catastrofalei aven-
turi, el șc înfundase în bar ; cocoțat pe vîrful unui scaun
mai înalt ca piscul Evcrestului, cu capul în nourii de
cocktail Floare de Agave, colecționase rețete gastrono-
mice și anecdote cu bîlbîiți, adormise cu o chivără de
frapieră în cap, dormise fără nici un presentiment pe-un
crater de vulcan și se deșteptase la șapte fără un sfert
dc litru, după ce ireparabilul se consumase.
. Lipsise dc la datorie. își trădase patronul, trădase
hebdomadarul ilustrato-colorat care îl hrănea și nu-i re-
fuzase nici un acont, trădase cultul Missromânismitlni,
o abandonase pe Margareta Căuș, pradă șarpelui venit
să fascineze porumbița cu magnetica lui privire. Iar pe-
deapsa nu-î venea dc la nimeni. O:purtase în el. Germi-
nase în timpul somnului. După atitca anecdote cu bî'L
bîiți, el, cu dicțiunea lui volubilă și neîntrecută în șapte
limbi, sc trezise bîlbîit, întocmai ca eroul lui Păstorel
Teodoreanu, răposatul întru Domnu, Nae Vasilescu.
Neverosimil, dar adevărat.
Deschisese ochii și m loc de buna dimineața rostise ::
— Nuba bidincața /
509
Se frecase la ochi și surise singur și inocent la
amintirea atîtor duzini de anecdote cu bîlbîiți care l-au
înveselit toată noaptea. Pe urmă, mina atinsese frapiera
transformată în chivără. O scoase și întrebase uimit ul-
timii supraviețuitori care deșertau ultimele pahare de
cocktail Floare de Agave :
— Cine radeu și-a tabut joc de nime ?
S-a oprit cu un început de spaimă :
— Ei, radeia radcului! Nasta umai Staporel Reo-
dote anii mi-a fatuc-o !
Spaima a crescut încleștîndu-i inima într-o gheara
de fier. Hotărît, ceva înfricoșător, absurd și nebunesc se
petrecuse prin somn.
Silabele săreau de la locul lor ca în reclamele lu-
minoase și nu cădeau îndărăt, unde le era locul. Se dă-
deau peste cap și nimereau alături.
O luă metodic : „Să văd mai întîi cum mă cheamă.
Ce dracu ? Măcar numele am să mi-1 pronunț corect.
N-am să răspund Poincare, ca Nae Vasilescu, eroul lui
Păstorel. Totul e chestiune de răbadre și sistemă/'
Se întrebă și nu răspunse Poincare, ca eroul Iui
Păstorel Teodoreanu.
Răspunse :
— Nyto Rab !
„Tony Bar, dobitocule ! Tony Bar D — își răcni de-
zolat în gînd.
— Nyto Rab ! săreau silabele din alveolele lor cînd
le pronunța cu glas tare. Nyto Rab, bodibicide 1
„Să știi că ai înnebunit, draga Tony D — exclamase
Tony Bar, foarte corect, bineînțeles în gînd. Și tot în
gînd, încercă să se ia cu binișorul : „Haide, dragă Tony !
Fii calm și răspunde ca oamenii. Unde scrii tu V'
—> La Istraluția locorata! răspunse cu glas
străin de cl.
Din clipă aceasta, Tony Bar a înțeles că e pierdut
și. din clipa aceasta a devenit Tony Taciturnul.
Ca și eroul lui Păstorel, evita să dea ochii cu
prieteni, răspunde monosilabic, ocolește cafeneaua Capșa.
510
Victimă a lui Păstorel Teodoreanu, cînd l-a întîlnit a
început sa se vaiete, cu intenția să-i ceară un remediu :
— Îminwe sa te-nșpuc, Stâporel, cinci ma mgdesc^,
— Cc-ți . nivc, Tonică, puiule ? îl întrebă cu o
foarte explicabila minunare autorul Porcului de cine. Ce
limbă vorbești tu, poliglotulc, și cînd ai mai învățat-o și
pe asta ?
— M-ai oromît ! suspină Tony Bar.
— Mă, asta-i rotacism ! în tine zăcea un filolog și
tu habar n-aveai. Tonibarule ! Adică, pardon ! Barony-
'tuk ■
— 7 u zîri $i eu nust un mom dustris !
— Fugi ca nu ești dustris ! Ești beat ! îl consola
Păstorel Teodoreanu. Du-te și te culcă ! Se vede cît
colo că nu-ți priește practica. Ai să rămîi un diletant
toața viața...
Zise și pleca voios și senin, ca orice purtător dc
vibrioni, care, imunizat, seamănă morbul și dezastrele
în jurul Iui, fără habar. Tony Bar rămăsese în mijlo-
cul străzii, singur ai bîlbîiala, să-i țic dc unt.
E retibil! suspinase.
Și se corectă :
'— Nu retibil. Noty, bcritil 1
Era într-adevăr retibil, beritiL ribctU 1 Să-ți vie să
te-nșpuci !
D. Filip Filipovici dădea pe socoteala rernușcării
subita tăcere și deprimare a gureșului și îndeobște tre-
pidantului sau secretar, A doua zi după noaptea cea
de pomină, îl așteptase să-l. ia în unghii. Dar cum nu
era'timpul pentru răfuieli și sancțiuni, cum situația cerea
o energică și prompta acțiune pentru a face față calom-
nioaselor zvonuri, directorul Ilustrației colorate îl absol-
vise cu generozitate. Avea nevoie mai mult ca oricine! dc
spiritul său ingenios, ca să dea de urma Miss României.
s-o readucă la simțul datoriei și în feciorelnicu-i alocv —
iar pînă atunci să respingă născocirile adversarilor.
Dezmorțiți treptat din torpoare, d. Filip Filipovici
deschise ziarul Globul și revista vrăjmașă Colorația ih^
511
trata, uncie în aceeași dimineață au apărui două arti-
cole infame. Se cunoștea bine că erau scrise de aceeași
mină si. urmăreau același scop. Articolele purtau titlul:
„O DISPARIȚIE MISTERIOASĂ..." cu subtitlul în
continuare : „...sau o noua farsa a excrocilor pentru pu-
blicul care înghite .?ul Iar textul acestor senzaționale acu-
zații nu se mai mărginea la o urzeală de vagi și perfide
insinuări. De asta data se ghicea dedesubt o siguranță ;
mina unor oameni care știu că lovesc intr-un punct vul-
nerabil și nu se mai tem de ripostă. Infamii pretindeau
că Margareta Căuș, dezgustată dc viesparul unde s-a
văzut atrasă, indignată de purtarea bandiților clin ju-
rul Ilustrației colorate, sătulă de a mai servi profana-
torii nobilului cult al frumosului, a abdicat din calitatea
sa de Miss România. A refuzat să mai urmeze docilă
dezmățata exhibiție la care o obliga cunoscutul apaș al
presei Filip Filipovici. Refuză să se prezinte Ia concursul
de la Paris, pentru proclamarea Miss Europei. Astfel
spelunca a fost demascată. Metodele Ilustrației colorate
sînt dezavuate de propria lor aleasă. Adevărata Miss
Românie, unică și brevetată, rămîne numai aceea a Co-
lorației ilustrate, singura autorizată să trimită represin-
tanta Irumuseței românești la concursul pentru procla-
marea adevăratei Miss Univers, unica, sandă și invio-
labilă. Pentru a da mai multă precizie și credulitate
acestor afirmațiuni, canaliile de la Globul și de la Co-
lorația ilustrata somau apașii de la Jurnalul și Ilus-
trația colorata în general, și pe supcrapașul Filip Fili-
povici în special, să răspundă la cîteva foarte răspicate
întrebări :
1)	Unde se află în acest moment pretinsa Miss Ro-
mânia ?
2)	ce n-a asistat Ia nici una din recepțiile, fes-
tivitățile, vizitele anunțate pentru ultimele trei zile ?
3)	Este sau nu adevărat că pretinsa Miss România
de trei zile n-a călcat pragul locuinței sale și. pragul,
spoluncci Ilustrația colorata ?
512
4)	Poate sau nu superapașul Filip Filipovici s-o
mai prezinte în balconul sus-numitei spelunci, publicului
curios să vadă pînă unde merge impostura pamfletului
Ilustrația colorată ?
Somațiile erau precise.
Un singur răspuns ar fi spulberat toată această ur-
zeală de infamii : prezența miss România. Dar Marga-
reta Căuș dispăruse, iar răspunsurile fatal trebuiau să
fie acum mai multe și mai încurcate, căci e nevoie dc
zece minciuni ca să țină loc unui adevăr. Pentru aceste
complicate și evazive răspunsuri, d. Filip Filipovici apela
la concursul lui Tony Bar și al lui Billy Marcus. Tony
Bar, într-un articol fulgurant, va arăta că Miss România,
surmenată de programul încărcat al ultimelor zile (cînd
s-a oferit, fără să se cruțe, adorației generale), e silită
acum să nu părăsească domiciliul pînă la restabilirea
sănătății. Un buletin medical va confirma spusele. O în-
cheiere sarcastică va stigmatiza ferocitatea bestiilor de
la Globul și Colorația ilustrată care nu știu să respecte
o suferință, și cu impietate ofensează unanima jale și
îngrijorare a publicului. Billy Marcus, din clișee supra-
puse, va alcătui o serie de proaspete fotografii, înfați-
șînd pe Miss România în patul de suferință, Miss România
înconjurată de medici, Miss România bîndu-și poțiunea,
Miss România stînd de vorbă cu logodnicul său, d. Ol.
Spancioc, funcționar superior în direcția C.F.R., Miss
România surîzînd cu dispreț și milă infamelor calomnii
din pamfletul Colorația ilustrată. Ș. a. m. d.
Toate acestea vor apărea într-un număr special.
Și cu toate, vor cîștiga timp, pînă săptămîna viitoare,
în ultima zi, cînd Miss Rmânia urmează să se urce în
Orient-Express cu destinația Paris. Dar atunci ? Dar
dacă nici atunci Margareta Căuș nu va reveni la
datorie ?
D. Filip Filipovici alungă gîndul cu mîna, ca musca
supărătoare de adineaori. L-ar fi strivit dacă s-ar fi
materializat într-un muscoi albas'tru-metalic, ochios și
33 — La Paradis General * Miss România
513
burduhos: Calllphora vomitoria. Gîndul se întorcea însă
stăruitor, viclean, atroce și imaterial: omucigabiL
— Tony dragă ! rosti d. Filip Filipovici, rîdicîn-
du-se din jîlț. Am nevoie de un răspuns să le iai piuitul ca-
naliilor. Apucă stiloul și scrie...
— Nibe, trapoane !
— Cc-ai zis, Tony ? întrebă cu bunăvoință directo-
rul Ilustrației Colorate, crezînd că secretarul său se ex-
primă în una din misterioasele limbi, al căror vocabular
se reducea pentru dînsul la un minim capital, dc afir-
mații și negații.
— Minte, ridectors!
— O 1 la 1 Ighen ! Kak ! Y es ! Oui ! se sili sa glu-
mească d. Filip Filipovici în teribila sa inconștiență, ere-
îndu-și iluzia că introduce așa puțină veselie în atmosfera
apăsătoare, de cavou, a somptuosului cabinet directo-
rial... Dă-i înainte, dragă Tony ! Ceva cum știi tu... Să
lăcrimeze lumea și să țipe canaliile ca în gură dc șarpe.
Tony Bar apucă stiloul cu energic. Aci nu sc mai
temea. Aci era el suveran pc cuvînt și pe silabe. Așternu
teancul dc foi în față. Aprinse țigara și începu. Scrise
ritului și sc încruntă... Mototoli haina. O zvîrli la coș.
începu altă foaie... O mototoli și pc aceea. Schimbă
stiloul cu un toc obișnuit. Pe urmă înlocui tocul cu un
creion... întoarse foile cu dosul în sus. își șterse cu ba-
tista broboanele de sudoare de pe frunte. Rămase pa-
ralizat în fața foii cu rîndurilc întrerupte.
D. Filip Filipovici și domnișoara Ortansa Protopo-
pescu ridicaseră ochii și îl priveau cu nedumerire. Nici-
odată Tony Bar nu mototolise o foaie de hîrtic, nici-
odată nu ștersese un rînd, niciodată nu schimbase stiloul
cu un toc obișnuit. Era destul să sc așeze în fața paginii
albe și să scrie primul cuvînt. Fotul curgea apoi ca un
robinet lăsat deschis, cu un debit egal și neîntrerupt ;
o pagină, zece, o sută, cît cerea metrajul tipografici.
— Ce e cu tine, Tony ? întreba d. Filip Filipovici.
înainta și luă foaia dc hîrtie. Cu stupoare citi:
514
„RAS N UPS SDROTORIB UNOR NACALir.
în dezgustrălorul plani jet Locorația istrulată ne-a stof
dat să ticim eri cea mai dezgustratoare lacomnie.,“
Tony Bar barca un record neprevăzut de amicul
sau Păstorel Teodoreanu.
Se bilbîia și în scris. Se bilbîia retibil, beritil, ri-
bctil!
CAPITOLUL XIII
Adam șî Eva
Barbarul deschise ochii.
Ca în fiecare dimineață, de trei luni, privirea că-
ută mai întîi afară, prin fereastra largă fără perdea,
oceanul albastru al cerului.
Nor ? Ploaie ? Vînt ? Soare ? Ceață ? Senin ?
Acestea erau întrebările din ‘totdeauna, fiindcă de
trei luni acestea erau singurele lor griji. Numai dc ca-
pricul cerului, de negura de pe piscul de unde vin fur-
tunile, de roza vînturilor și de pofta inimii lor 'depindea
soarta unei zile. Să rămînă zăvorîți în casă ; să plece
sus pe munte ; să se legene cu barca pe lac ; să coboare în
chioșcul cu glicinii din grădină. Nimic alt și nimeni
alt în afară de soarele, vîntul, ploaia, seninul și pofta
inimii lor ; nimic alt și nimeni alt nu porunceau ceasu-
rilor de aici.
Erau liberi și singuri, departe de toate chemările
și urîțeniile și tristețile lumii — liberi și singuri ca în
cea mai neștiută de nimeni insulă de la capătul uni-
versului. Nu s-ar fi crezut că numai trei ceasuri de drum
516
îi despart de Calea Victoriei, de strigătul vînzătorilor
de gazete zbierînd ultima ediție cu remanierea guver-
nului, de stropșitul guițat al clacsoanelor și de mirosul
fad al benzinei și uleiului ars.
Numai ei singuri și liberi Ia capătul universului.
Bărbatul privi oceanul înalt al cerului.
O fulguire albă de nor se topea molatec. Urmări
plutirea aeriană pînă ce fulgul s-a dizolvat în transpa-
rența de acuarelă. A rămas numai albastrul vast și
profund, de o ireală puritate ; albastrul puțin melan-
colic, puțin extenuant, puțin înfiorat de presimțirea
sfîrșiturilor, cum sînt toate diminețile senine de toamnă
cu soarele palid și cei dinții funigei.
„E o vreme pentru plimbare pe lac !" — hotărî
bărbatul. Și îndată gîndi : — „Poate cea din urmă plim-
bare pe lac, dacă mîine ori poimîine încep ploile."
Numai după aceea întoarse ochii la femeia dor-
mind pe perna de alături.
Se sprijini într-un cot și o privi cu înduioșarea pe
care n-a simțit-o niciodată privind o femeie.
Femeia surîdea prin somn, prin vis. Mișcă imper-
ceptibil buzele. Prin somn, prin vis, îi cerea sărutarea.
Se aplecă, își apropie buzele, le împreună în sărut.
Femeia surîse recunoscătoare sărutului fără să deschidă
ochii, continuîndu-și somnul și visul.
Era tot atît de frumoasă cu ochii închiși, dormind
și visînd, cît de frumoasă trecea dintr-o cameră în alta
cu mersul ei balansat, cît de frumoasă apărea cobo-
rînd scările, cît de frumoasă și-o fixase pentru totdeauna
în retină cînd cu o mînă sub cap, în fundul bărcii,
privea cerul boltit. Era tot atît de frumoasă, fiindcă
nu avea nevoie de nici un artificiu. Poate dormind și
visînd frumusețea se desăvîrșea încă, învăluită în mis-
terul inaccesibil al somnului și al visului.
Și era într-adevăr femeia aceasta pentru, el un
mister. Femeia aceasta și întîmplarea aceasta.
517
întîia oară descoperea într-o femeie un mister.
India oară suporta o întîmplare, o accepta, o lăsa
să se desfășoare în afară de hoîărîrilc lui, în loc s-o
conducă.
Cînd în ziua sosirii în București, după o lipsă de
șase ani, a pierdut ultimul jeton de o mic de lei la club, a
surîs nepăsător necunoscutului de a doua zi. Lui viața
i-a rezervat întotdeauna, pentru un a doua zi, o sur-
priză de care n-a avut a se plînge. Venise în țară nu
știa de ce. Poate o vagă nostalgie. Poate nevoia să se
odihnească după șase ani de furtunatice peripeții. Ve-
nise, purtînd în buzunar prețul unei existențe fără
de grijă pe o jumătate de an. în vagonul Express-
Orientului, privind pe fereastră perindarea priveliștilor,
își făcuse un rapid examen și își dresase un aspru re-
chizitoriu. Se hotăra să-și acorde o jumătate de an, un
an, de vacanță absolută... O casă mică de țară ; lecturi,
vînat, înot, sport, plimbare igienică și multă singură-
tate și multă tăcere. De douăzeci de ani el n-a rămas
niciodată singur, să sc confrunte cu el însuși. întot-
deauna s-a deșteptat cu brațul amorțit fiindcă dormise
pe el capul unei femei. întotdeauna s-a aflat înconjurat
Ia masă dc o bandă de amici, întotdeauna alții, dar
întotdeauna tot atît de numeroși. Club, curse, plaje și
cazinouri, cabarete și dancinguri. Ostenitoare toate, ace-
leași toate ; dc la o vreme, plictisieoarc toate ca o cor-
voadă. Pentru dînsul viața aceasta invidiată de o mie
de muritori îi era tot atît de ostenitoare și monotonă
ca viața unui subșef de birou, obligat să sc prezinte
la același ceas, să semneze în aceeași condică, să repete
același ritual. Numai orarul era schimbat — și numai
libertatea era iluzorie. Adam Adam sc descoperise pri-
zonierul propriei sale faime.
Aceasta în vagonul de dormit al Exprcss-Orien-
tului, în drumul spre țară, în ceasurile hotărîrilor brave.
518
Cum a ajuns însă în București, în aceeași scară,
în mai puțin de trei ceasuri, crupierul i-a cules de pe
postavul verde ultimul jeton dc o mic dc lei și, o dată
cu fișa dc sidef, toată pulberea proiectelor reduse la
neant. A surîs dimineții de-a doua zi, pipăindu-și în
buzunarul vestei polul unic pentru garderobă. S-a plim-
bat printre mese. Și-a regăsit vagi prieteni vechi. S-a
instalat la masă cu dînșii, și atunci, la buteliile de șam-
panie, a început întîmplarca care întîia oară nu se mai
asemăna cu toate intîmplărilc din viața lui.
Mai întîi a fost un pariu. Un pariu idiot. Cum și
era dc așteptat, fiindcă l-a propus un idiot ca Bubi
Turnuvădeanu, specializat în pariuri stupide. I-au po-
menit despre virtutea faimoasei Miss România, despre
frumusețea ci de astă dată depășind tot ce s-a fost văzut
la vreun concurs dc frumusețe, despre enigma ci. Era
foarte proastă, ori foarte inteligentă ? Era foarte ig-
norantă, ori foarte cultă și malițioasă ? Era virtuoasă
într-adevăr, ori numai mai ipocrită ca toate ? Așa s-a
legat între dînșii pariul idiot, s-o ridice chiar în aceeași
noapte de la bairamul patronat de celebra Mery, să
curme o legenda și să verifice o stare dc fapt, cinic
numită dc Bubi Turnuvădeanu pe numele cel adevărat
al unei membrane de care bărbații fac atît de exagerat
caz,
A primit, firește. A contribuit în mare parte la
aceasta numărul buteliilor dc șampanie deșertate în-
tr-un tempo cam prea rapid. A contribuit mai ales ar-
gumentul ultimului pol pipăit în buzunarul vestei. Pa-
riul ciștigat însemna viața pe încă o jumătate de an
fără de nici o grijă, sau însemna, în orice caz, posibi-
litatea sa se așeze chiar a doua zi pe scaunul bancherului
la masa dc bacarra, să reziste la trei arosagii și la un
banc deschis. Deci într-un caz ori în altul, un pariu
ispititor. Femeia cu pricina îl interesa mai puțin. își
amintește că nici n-a fost atunci curios să știe dacă
519
era înaltă sau scundă, brună sau blondă, durdulie sau
scîndură. A scos ceasul, salvat deocamdată de stagiul
la ovreiul unde fără acest pariu l-ar fi pus a doua zi
amanet să învețe ovreieșie ; s-a bucurat 1 Mai avea încă
timp. S-a ridicat după ce-au fixat condițiile de veri-
ficare. Și atunci, imediat cînd se îndrepta spre ușă, s-a
petrecut al doilea episod încă mai curios al acestei prea
curioase întîmplări. Un tip care, asistase la masa. și: la.
pariu, proprietar al unor ziare și reviste ce nu l-au ins
teresat niciodată, l-a remorcat pe.nasturul smochingului
și l-a atras într-un'ungher să-i propună sub pecetea celui
mai desăvîrșit secret, ceva mai sigur și mai fructuos
decît un pariu. Un pact. Un contract. O idee inspirată
de discuțiile la care rămăsese mut, dar nu impasibil,
auditor.
încheiase un pariu ? foarte bine. Propunerea sa
însemna o anexă la acest pariu. Un supliment. Pe .el
nu-1 interesa chestia membranei. îi era indiferent dacă
Miss România va rămîne Miss sau va deveni Lady.
Cerea altceva, în pactul plătit cu de patru ori prețul
pariului. El dorea ca Miss România să dispară de pe
orizont două săptămîni. Fără răpire, fără scandal, fără
rezistență. O fugă amoroasă, de pildă. în loc să se în-
toarcă a doua zi acasă, să plece undeva, într-o loca-
litate tăinuită, unde să n-o știe nimeni. Să abdice tacit
de hatîrul acestei iubiri la rolul de Miss România : să
renunțe la plecarea și concursul de la Paris. Atît și
nimic mai mult. „Și ce cîștigi dumneata cu aceasta ?‘c —
a întrebat nedumerit. „Cîștig mult ! fusese răspunsul.
Foarte mult ! Aci e o chestie comercială la mijloc. O
luptă între doi concurenți deciși să se extermine și ho-
tărîți să nu se dea în lături de la nici un mijloc permis ori
nepermis. Struggle for life /“ — încheiase individul zîm-
bind și semnînd cecul bun de plată pentru două săptămîni.
— Mi te-a scos norocul în cale ! adăugase, strîn-
gîndu-i mina.
520
— Și eu pot spune la fel ! Perfect ! Strunele for
/?/, să fie !...
A pus cecul în port-biletul gol. Și-a luat noapte
buna de la toți. A plecat țintă la saloanele Institutului
„Floare ele Agave^, fost „Ideal~Mery“, după ce mai
întîi din colecțiile revistelor ilustrate a luat cunoștință
cum arată la chip și la asemănare femeia cu care trebuia
să doarmă în aceeași noapte și să plece a doua zi
într-o jumătate de lună de miere.
Aceasta a fost tot. O joacă. Nu era prima din
viață ; nici n-o socotea ultima. Crudă, firește. Mai crudă
decît în romanul lui Ramon Fernandez, citit atît de
distrat în tren și atît de surprinzător și imediat silit
să-l ajusteze pe realitate. Dar orice joacă e în definitiv
tot o luptă, și orice luptă e crudă.
Cele două sap tă mini au trecut de mult. S-au făcut
trei-luni. Cecul l-a încasat, fiindcă toate clauzele pac-
tului au fost satisfăcute punct cu punct. L-a încasat cu
un supliment de recunoștință, cinic și dezgustător din
partea individului cu pricina. A încasat și pariul. Ni-
mic nu l-ai' mai reține. Iar el nu se poate despărți încă
de femeia aceasta, care chiar de a treia zi a încetat
să mai fie un simplu obiect de pariu și de tîrg.
I se întîmplă întîia oară. Probabil se apropie bă-
trînețea.
S-a prins să săvîrșească o faptă scelerată. S-a
executat cu ferocitatea lucidă din totdeauna. Pe urmă
treptat luciditatea l-a trădat.
E întîia oară cînd o femeie îi pare odihnitoare.
Cînd iubirea unei femei nu-1 agasează după primele
trei zile.
Femeia surîdea prin somn și prin vis.
Bărbatul îi atinse ușor buzele cu buzele.
Apoi se strecură cu o precauție felină din pat, așa
cum se strecura altădată din patul amantelor toropite
ele voluptate, ca să nu se mai întoarcă niciodată.
521
Acum pleca să se întoarcă. Vîrsta, obiceiul, anii
de risipelnică viață ; toate îl obligau la un anumit și
reconfortant ritual matinal. El nu se deștepta surîzînd
soarelui cu toți dinții intacți, cu gura tot așa de proas-
pătă, cu ochii tot așa de limpezi, cu mușchii tot așa dc
elastic odihniți ca femeia din a cărei fragedă tinerețe
nimic nu alterase încă nimic.
Intră în camera de baie. își frecă îndelung dinții
cu peria și își răcori îndelung gura gargarisîndu-se cu
apă dc mintă. își execută complet programul de gim-
nastică suedeză, cu toate cele douăzeci și patru de fi-
guri. Se agilă cinci minute sub biciul dc gheață al du-
șului. Și numai după accca, cu pielea parfumată dc
lavanda din vaporizator, cu părul lucios și cu gura împros-
pătată, sc întoarse înfășurat în haina moale dc mătase
sa procedeze la al doilea ritual matinal, executat cu
strictețe dc trei luni, în afară de rcpaosul cîtorva zile
însemnate cu o semilună roșie pc foile calendarului.
Bărbatul lăsă vîslele din mînă. Barca sc opri le-
gănîndu-sc moale pc undă.
Amîndoi priveau cerul din apă. Cerul și crestele
zimțate ale munților. Și amîndoi își vedeau capetele
alături, lipite tîmplă lîngă tîmpiă, cu un cer nemăr-
ginit deasupra și cu alt cer nemărginit în adine.
Femeia atinse oglinda lichidă cu vîrful degetelor.
Cerul, piscurile munților, brazii, capetele lor alăturate
sau tulburat în tremurarea fină a apei. S-au înecat
slărîmate în cioburi mărunte. Apoi s-au lămurit din
nou, ca într-o oglindă care a fost aburită și își limpe-
zește lumina.
„Acum, trebuie să-i spun !“ — gîndi bărbatul.
Și începu să-i spună, cu un efort dureros, prin-
zîndu-i amîndouă mîinile :
522
— Marga... Să nc rugăm amîndoi să se prelun-
gească aceste zile cu soare cit mai mult. Cît mai mult..,
— Știu, rosti femeia încet. Știam.
— De unde poți ști tu aceasta : întrebă el, sur-
prins de această subtilitate.
— Știu. Cînd au să înceapă ploile ai să pleci. E
poate mai bine. E desigur mai bine...
Bărbatul o privi pătrunzător, înciudat că nu poate
citi niciodată limpede în acest suflet. Era bună, blîndă,
discretă, supusă... însușiri pe care nu le-a prețuit nici-
odată și nu sînt indispensabile unei amante. Era de-o
ignoranță înspăimîntătoare și poate de-o lipsă de inte-
ligență la fel. De unde deci această subtilă înțelegere
a atîtor nuanțe pe care cele mai inteligente temei nu
le înțeleg ?
— Se poate să nu ne mai vedem niciodată... reluă.
— E poate mai bine. Avem să răinîncm unul pen-
tru altul așa cum am fost aci. Nimic n-are să se mai
schimbe. E desigur mai bine.
Bărbatul tăcu un timp. Se apropia mărturisirea
cea mai grea.
— Marga... Eu te-am mințit. Tc-am înșelat... Tu
nu știi cu ce gînd am venit cînd rc-am cunoscut întîia
dată... Nu știi pentru ce...
— Poate că știu... surise femeia privindu-1 drept
în ochi ? Poate că n-am înțeles atunci, îndată. Dar a
doua zi am știut...
— N-avcai de unde să știi...
Femeia continua să surîdă cu melancolie. îi apuca
ea mîinile. Le scutură :
— Haide să facem un legămînt ! Să nu mai vor-
bim despre aceasta nici acum, nici mîine, niciodată... O
femeie înțelege mai multe decît îți închipui... Tu mî-ai
arătat ieri cum simte și pipăie o gîză cu antenele. Poate
dacă nu înțeleg, simt și eu cu o antenă... Am simțit
îndată, de a doua zi, că altceva ai urmărit.
523
Făcu o pauză :
— ... și că pe urmă, altceva ai găsit.
Bărbatul întrebă :
— Și nu regreți nimic ? Nu mă urăști ?... Poate
viața ta ar fi fost altfel...
— Nu regret nimic. Ce-aș regreta ? Aceste trei
luni nu mi le putea da nimeni. Și cu o viață întreagă,
încă nu sînt plătite prea scump... Pînă ce te-am cu-
noscut era ceva mort în mine. Tu m-ai înviat. Abia în
noaptea aceea m-am născut... De ce te-aș urî ? Ce-aș
avea de regretat ?...
— Ciudat... întîia oară o femeie îmi vorbește așa.
întîia oară o femeie se resignează atît de ușor...
Femeia ridică privirea, cu o dojană în adîncul
ochilor :
— Tu numești aceasta „ușor" ? De unde știi că mă,
resemnez atît de ușor ? Bărbații nu pot să înțeleagă
niciodată aceasta....
Altă dată bărbatul ar fi rîs mușcător. Orice femeie
din lume se crede neînțeleasă. Dar acum găsi pretenția
firească și o acceptă fără zîmbet.
— Și nu te-ntrebi de ce vreau numaidecît să plec ?
— Nu te întreb, fiindcă știu. Tu ești făcut pentru
altfel de viață și altfel de lume. Mîine ai să te plicti-
sești... N-au să-ți mai placă răspunsurile mele... Ai să
te saturi de felul cum rîd și n-ai să poți suferi papucii
pe care-i pun dimineața-n picioare... Chiar mă gîndesc
acum... Am să te rog ceva. îmi făgăduiești dinainte ?
— Să văd despre ce e vorba...
— Nu să vedem ! Nu pune condiții. Răspunde : da !
— Bine ! Da !
— Te rog să plecăm mîine. Să ne despărțim
mîine. Să nu așteptăm o zi cu ploaie, ca să rămînă pe
urmă numai ziua aceea în noi... vrei ?
Veni rîndul bărbatului să consimtă :
524
— într-adevăr. Poate că e mai bine...
— Și să nu ne scriem niciodată !
— Acum lasă-mă să trec eu la vîsle... La viața la
care mă întorc, se poate întîmpla să nu mai am nici-
odată plăcerea aceasta...
Bărbatul își zăvori pe buze întrebarea. îl împingea
curiozitatea să afle la ce fel de viață își închipuie fe-
meia că se mai poate întoarce acum. Și îndată își
aminti că viața aceea, oricare ar fi, prin el a fost ră-
sucită de pe axă, prin el e de acum înainte osîndită să
se mistuie în cine știe ce fund de oraș. Două luni ga-
zetele nu conteniseră răscolind în fiecare dimineață
„misterioasa dispariție a Miss Românieitc. Nu lipsise nici
o născocire, nici cele mai josnice presupusuri, nici cele
mai crude triumfuri. Tot edificiul construit cu atîta
trudă de d. Filip Filipovici și de Ilustrația colorata se
prăbușise în scandal și ridicol. Iar printr-un straniu
capriciu al legilor de balistică, scandalul și ridicolul rico-
șase și asupra adversarilor, asupra revistei Colorația
ilustrata, care pusese la cale vicleana răpunere a pu-
blicației concurente. Miss România lor rămăsese coada
cozilor la concursul de peste graniță. Revistele de vară
luaseră în primire lupta atît de lamentabil încheiată
între cele două Ilustrații colorate și Colorații ilustrate,
care s-au devorat reciproc ca faimoșii șerpi din Marsilia.
Femeia de la vîsle, oriunde va păși, cînd se va
întoarce în lume, va fi precedată de faima acestor scan-
daluri și epice lupte. N-o aștepta o existentă surîză-
toare. Unii n-au să-i ierte frumusețea. Alții abdicarea.
Toți, simplitatea și indiferența, pe care numai el sin-
gur le cunoștea cît sînt de sincere și absolute.
Femeia vîslea ritmic, din cînd în cînd plecîndu-și
obrazul să-și șteargă broboanele cu mîneca bluzei. Gest
la oricare femeie vulgar. La dînsa, plin de o grație rus-
525
dea și naturală, ca tot ce se află la locu-i în acest spa-
țios decor.
La țărm sări el din barcă înainte. îi întinsse mîna
s-o ajute la coborît. Au plecat amîndoi la poteca aș-
ternută cu cele dinții foșnitoare frunze dc toamnă.
Umbrele se lungeau oblice. Acum drumul soarelui
e mal obosit și scurt.
în fața casei lor — pentru ultima noapte a lor —
s-au oprit.
Femeia a privit rotund spre crestele vinete ale
munților, acolo unde amurgirea rece și gravă a pus
o pată înghețată de sînge ca o rană pe-o tîmplă dc
mort.
—• Erau veverițele aci... spuse, arătînd bradul lor,
cu masa dedesubt și cu scaunele de pai împletit.
Veverițele lipseau.
Vin tul subțire întorcea foile cărții uitate pe masa
cu un deget nevăzut și grăbit.
— Și florile noastre !... spuse. Ce urîte sînt !...
Intr-adevăr. Florile lor !... în locul catifelatelor
flori de mac, acum sămînța neagră sună în capsula
fructelor, ca în sferice cutioare dc carton.
Bărbatul presmți alături toată dezolarea acestui
destin. Femeia îi păru mai singură și plăpîndă, acum,
în ajunul plecării. O simți stăpînindu-și fiorul lăuntric
dc frig. Privirea lui o înfășură cald ca un șal. îndu-
ioșată și caldă.
își scoase inelul dc pe degetul mic. Inelul cel mai
drag și nedespărțit. Amintirea iubirii lui dinții. Inelul
cu piatra de scarabeu egipțian. îl trecu pc degetul
femeii și duse mîna întreagă la buze.
— E o piatră veche și autentică, Marga... Are să-și
poarte noroc cum mi-a purtat mic noroc... Cum va fi
purtat poate la sute de oameni noroc, dc cinci mii de ani
de cînd există.
526
Femeia, devenită deodată Margareta Căuș, întrebă
cu sincera nedumerire a elevei de la Școala profesio-
nală Elena Doamna, din tg. Scovarză.
— Dc ce glumești tu în ceasul acesta ? Cum poate
să fie o piatră de inel de cinci mii de ani, cînd noi
sîntem de-abia în anul 1932 ?
EPILOG
Paradisul pierdut
sau
nevasta șefului de gară
încet, pe la spate, o mina m-a atins ușor pc umăr/
Un glas numai de mine cunoscut mi-a suflat în ureche :
— Oprește !
Nu e nevoie să mă întorc. Să ridic ochii de pe
foaia albă, numai cu titlul acestui epilog pe frontis-
piciu. Nu tresar. Nu-mi frec buimac pleoapele. Nu gem
ca Tony Bar : E reiibil! E, beritil! E tiberil! E liberlil /
Nu se întîmplă nimic nou. Nici extraordinar. Nici
teribil.
Mi-e familiară șoapta. Mi-e prietenă mina aceasta
ușoară pe umăr. O mină de fum. Un glas de fum.
Vin cu fidelitate să mă viziteze din lumea lor
fantomală, de cîte ori încep și sfîrșesc o carte. Ori-
care. Orice plăsmuire a unor vieți care n-au existat
într-aievea, dar care, pentru atît numai, nu sînt nici
mai jalnice, nici mai vesele, nici mai absurde decît
viețile cele trăite îndeaievea.
Știu pentru ce vin. De la ce ispitire se înverșunează
să mă oprească. Și de la ce ispită izbucnesc într-adevăr
să mă ferească întotdeauna.
528
Cinci potrivesc pătratele foilor, teanc, gata să
încep îm.îiul capitol al atîtor vieți plăsmuite (unele
vesele și bezmetice, altele sumbre și goale de orice
speranță) — mai întîi ispita e cea care vine să încerce.
Perfid, șuiera în cealaltă ureche :
„De ce nu te ții în pas cu timpul ? De ce-ți pri-
menești în fiecare an crăvățile de la Barclay și nu-ți
primenești in fiecare an și admirațiile literare ? De ce
ignorezi cu încăpățînarea incultului și primitivului
moda ultimei cărți, care a fost răsalaltăieri a lui Gide,
alaltăieri a lui Proust, ieri a lui Joyce, azi a lui
Lawrence și mîine după cum va decide buletinul de
librărie sosit dis-de-dimineață cu Orient-Expressul ? De
ce să nu strănuți și tu cînd au răcit ei ; de ce să nu-ți
ștergi nasul cînd au strănutat ei ? De ce să nu culegi
mucurile de idei lepădate de dînșii și de ce să nu
apari morfolind aceste chiostecuri, din care, mai știi ?,
poate te pomenești că te-ai împărtăși și tu cu geniul
lui Gide. al lui Proust, al lui Joyce, al lui Lawrence
și al celui mai proaspăt și încă necunoscut, ce va lepăda
mîine alt muc să se bata zece chiostecuri de la dînsul ?
De ce să n-o faci, cînd ajunge atît, ca instantaneu
atins de harul divin, să devii modern, ultramodern,
occidental, planetar, universal și retibil, și	și
liberii, și liber til ?“
Ispita e fără îndoială josnică, dar e irezistibilă.
Pentru a găsi o justificare a capitulării, nu-ți stau
oare la îndemînă o sută de sofisme ? La ele păcătoasa
slăbiciune din tine stă gata să apeleze, nu atît pentru
judecata altera, cît mai ales pentru a te absolvi tu
față de tine, așa cum scris e în ciudata străbunătate
a naturii omenești. Nu-ți justifici oare și destinul cu
un sofism ? Ți-a amintit-o aceasta cineva mai vechi
decît Gide, și Proust, și Joyce, și Lawrence, dar nu
mai mic și nu mai puțin universal decît ei : „Ainsi
somrnes-nous toujours prets â justifier le destin:
adverse, il nous eprouve; favorable, il nous recom-
pensei
529
34
Ești gata să luneci. Să asculți și să apari în lume
împopoțonat ca un rege negru din Bandiagara, desculț,
dar cu ochelarii lui Gide pe nas, cu inima lui Proust
zugrăvită pe piept și sub cache-scw\ lui Lawrcnce, cu
ceea ce atîția rafinați abia de la Lawrcnce au aflat
că e indispensabil pentru a face copii.
Atunci, ca să te smulgă viclcnci ademeniri, sosește
mîna dc fum ușoară pe umăr, șoptește glasul de fum
an ureche :
„Oprește.... întoarcc-te la portul tău și numai la
capriciul tău... Fii liber și fii tu ! Te înveselește și te
mîhnește cum îți vine pofta, cînd îți vine pofta și
pentru ce-ți vine pofta... Lasă altora deșartă consolare
că au văzut universul cu ochelarii lui Gide, că l-au
simțit cu acuitatea de astmatic a lui Proust, că-1 pot
transcrie cu ortografia lui Joycc (cincizeci dc pagini
fără un singur punct!) și că-și desfcciorcază iubita cu
virilitatea împrumutată dc la pădurarul Mellors ori de
la St. Mawr, armăsarul doamnei Lou... Tu întoarcc-te
la lentila ta, potrivită pe ochiul tău și plimbată de tine
peste un univers al tău... N-ai să fii retlbil, beritil,
liberii, libertil! Dar nu face nimic... Nu e mai îneîn-
tătoarc oare, dccît aoatc acestea, gîza măruntă care a
poposit pe foaia dc hîrtic numai o clipă ? Și-a netezit
elitrele. Acuși își va lua zborul să facă loc altora, și
altora, și altora... Poartă-i grija ci și nu te gîndi cu
ce ochi ar fi văzut-o Proust, și Gide, și Joyce, și
Lawrcnce... Poate nici n-ar fi văzut-o dc loc. Era prea
neînsemnată și puțintică pentru dînșii. Ea e ca pentru
măsura ta. Rămîi la măsura ta !...
Așa m-au redus și de astă dată la adevărul din
totdeauna mîna ușoară dc fum pe umăr, șoapta glasului
de mult cunoscut.
Am rămas deci cu gîza noastră pe foaia albă de
hîrtic. Să-i găsim o dezlegare. S-o eliberăm. Acestor
absurde peripeții să le aflăm un deznodămînt. Sa
căutăm unui destin o încheiere.
530
S-o strivim oare brutal, cum a turtit d. Filip
Filipovici, sub laba-i păroasă, albastra muscă de cada-
vru : Calliphora z'omitoria ? S-o trăsnim oare c-un
sifon în cap cum s-a oferit să ne debaraseze pe vremuri
un amabil confrate și amic, cînd cronica acestor peri-
peții se tipărea în foiletonul unui cotidian ? Nimic nu
nc-ar putea impune popreliștc de la orice deznodămînt,
oricît dc crud sau ilariant, oricît dc absurd sau banal,
oricît de în afară de orînduiclilc aparente ale bunului -
simț. Fiindcă oricît de năzbîtioasă ar zburda o închi-
puire, ca rămînc mai prejos de încă mai năzbîtiosul
capriciu al vieții dc aievea. Realitatea e absurdă. Ade-
vărul neverosimil. Viața extravagantă.
Nc-au asigurat un prezicător celebru pc vremuri.
Cel mai căutat și prețuit prezicător dintr-o epocă mult
mai săracă în surprize ca aceasta ; cînd cărămidarii și
tinichigiii n-jungeau dictatori peste noapte, împărații
nu deveneau tăietori dc lemne și Icul nu făcea numai
cinci parale. După o jumătate de veac de exercitare
zi dc zi a acestei profesii dc prooroc, omul nostru s-a
retras din funcție cu un rotunjor capital și o bogată
experiență ; capitalul depus la bancă sigură, experiența
dăruită cui avea nevoie dc dinsa cu un amabil scep-
ticism.
— Domnule ! întărea bătrînul dc cîtc ori veneam
să-mi ofere o cafeluță turcească și ceva din vasta sa
învățătură a lumii —• domnule, nimic nu există pe
lume să nu fie cu putință! Totul sc poate întîmplă și
totul s-â întîmplat măcar o dată. Viața n-are nici o
logică și tocmai dc aceea arc haz. Meseria mea a fost
foarte ușoară. Acum pot să-ți destăinui secretul. Nu
există nici o artă și nici o știință a prezicerii. Toate
sînt mofturi. Eu nu mi-am bătut capul să citesc în
zodii, în palmă, în cafea, în cărți, în numere și în
scris. Nu credeam și nu cred în asemenea baliverne»
Poate dc aceasta am izbutit eu să ghicesc atît de bine
șt mi-a mers faima dc atît de sigur prezicător. Vrei
să spui că-mi mințeam clientela ? Nu mai mult dccît
531
34*
cei care cred că citesc într-adevăr în destine. Te asigur !
Căci nu o dată m-am pomenit eu cu acești oameni
minciuniți cu bună știință, întorcîndu-se după un
an-doi, să-mi mulțumească recunoscători pentru chipul
cum le-am prevăzut viitorul... Uneori îmi întindea mina
jegoasă, să-i citesc soarta, un disperat cu gulerul ne-
spălat de două săptămîni și cu burta lihnită de două
zile. I-o cunoșteam soarta, după cum îi tremurau dege-
tele. De la mine, direct avea s-o pornească pe cheiul
gîrlei, să-și lege un pietroi de gît, sau în Cișmigiu, să-și
atîrne gîtul în ștreang. De milă, îl asiguram că în palma
lui se arată semne de grozavă mărire, de noroc, bogăție
și faimă... Mă crezi ? Spre a mea minunare, nu a lui,
mă trezeam cu dînsul, într-o bună zi, coborînd scara
caleștii în blană de biber, scoțînd portofelul doldora
de dumăști, să mă răsplătească împărătește fiindcă
atît de bine i-am citit zodia și l-am oprit de la o
necugetată hotărîre. Altădată, dimpotrivă, mi se întîm-
pla să nu-mi placă mutra unui îmbuibat. Prea era sigur
de sine și prea venea după o petrecere, să-și bată joc,
cu prieteni, de cititorul în zodii ! Mă încruntam după
ce-i răsuceam palma grasă ca o talpă de urs, mă pre-
făceam înfricoșat de ce-am citit acolo și îl avertizam
că se arată grele semne de cumpănă și de răsturnări.
Aceasta numai ca să-i zădărăsc puțin preaîngîmfata
mulțumire. Pleca, după ce-mi pufnea de rîs în nas.
Dar nu o dată, și nu unul, s-au întors jigăriți și cu
petec în coate, să-mi spună că drept și amar le-am
prezis, și să-mi ceară altă proorocire, mai blînda...
Atunci, cum să mai crezi dumneata în zodii și-n semne ?
Orice se poate întîmpla oricui. Privește puțin mai atent
în jurul dumitale și învață să vezi pidosnicile orîn-
duieli... Fiecare vrea să fie ceea ce nu-i este dat lui
să fie. Și fiecare ajunge acolo unde te așteptai mai
puțin să-1 vezi. Unde citești dumneata în toate acestea
o lege și o chibzuială ? în acest caz, proastă lege este
și nechibzuită chibzuială. Nu face să-ți mai sfărmi
mintea și să citești în măruntaiele lor...,
532
Așa m-a învățat pe vremuri cititorul vestit în
zodii și destine. Cu această sceptică învățătură, ce nu
ne-ar fi oare îngăduit să plăsmuim pe socoteala unui
erou de roman ? Dacă viața își face de cap, de ce nu
ți-ai face și tu puțin, mai ales ca nu păgubești pe
nimeni ?
Să încercăm o mică inventariere.
Cine, cu drept, oare, ne-ar putea interzice să pre-
supunem măcar douăsprezece deznodăminte pentru des-
tinul Margaretei Căuș ? Poate ea să protesteze ? Mă
îndoiesc. La primul cuvînt o așteaptă soarta muștei de
cadavru (Calliphora vomitoria) redusă la neant sub laba
păroasă a domnului Filip Filpovici. Și fiindcă e obli-
gată să execute docil tot ce ar decide capriciul nostru,
cine, cu ce drept, poate fixa o limită acestui capriciu ?
Bunăoară :
Am lăsat-o pe țărmul lacului, într-o zi de toamnă
și de despărțire. Ce-ar fi s-o urcăm îndărăt în barcă
și s-o înecăm, tîrziu, după miezul nopții ? Au mai pă-
țit-o și alții, înainte și după Ludovic al Il-iea, regele
Bavariei. Dacă acest deznodamînt nu vă place, ce-ar
ii să încercăm altele ? S-o urcăm în trem. S-o readucem
la București. Cîte nu i se pot întîmpla ? Cîte deznodă-
minte n-o așteaptă acolo ? O așteaptă tanti Mery, gata
să-i facă o strălucită carieră, O așteaptă doamna Sapho
Inverseen, s-o inițieze într-un nou ciclu de senzații.
O așteaptă cu automobilul la gară Muțus Farmarache.
Poate s-o aștepte pe peron, d. lorgu Căuș, cu revolverul,
fiindcă i-a dezonorat familia și numele marelui hatman
Toma ; sau, pentru același scop, de ce n-ar aștepta-o
cu mîna pe minerul săbiei Lache Căuș ? Dar Tony Bar,
ar putea el rămîne oare insensibil la această întoar-
cere ? Ar întîmpina-o ca un buchet de flori : „De cînd
te-apteșty Garmareto{“ Ar rămîne oare cu brațele în-
crucișate d. Filip Filipovici, Titirică Buburoiu colone-
lul în retragere, domnișoara Ortansa Protopopescu ? O
sută de destine se pot încrucișa cu o sută de dezno-
dăminte...
533
Cunoaștem însă altul. Cel adevărat. Unicul. Nu-l
născocim. Nu c plăsmuirea fanteziei. 1n sertarul birou-
lui, într-un buzunar de pluș, păstrăm o lentilă ma-
gică. Ea nc-a ajutat de multe ori să citim ceea ce ochiul
liber și incomplet nu știe încă să deslușească.
S-o aburim puțin. S-o ștergem cu batista. Și să
privim.
La început, ca într-o ceață tulbure, e numai un
foc de umbre și de lumini. S-ar spune o luptă. Pe
urmă ceața se limpezește ușor, de la focarul lentilei
spre margini. Se limpezește și se luminează.
Sînt așa de mici chipurile și dc îndepărtate ! Parcă
sînt la capătul lumii și al timpului. Dar îmi cunosc
bine lentila. Puțină răbdare. Așa ! Microscopicele și în-
depărtatele apariții se apropie, cresc, vin de departe,
din timp, din viitor, îndărăt... Acum lentila le-a adus
la măsura ochiului nostru, le-a fixat cum rămîn fără
tremur imaginile unei lunete puse la punct. Putem
privi în liniște...
— Dar e Margareta Căuș ! va aud exclamfnd.
Margareta Căuș la fereastră.
Tocmai. E Margareta noastră. Dar nu Margareta
Căuș. Să facem cuvenita rectificare. E doamna Marga-
reta Spancioc, soția domnului șef de stație Olimpiodor
Spancioc. Iar fereastra de sus, de unde privește, e fe-
reastra stației din Bărăgan. Nu observați încotro pri-
vește ? Eu văd... Spre capătul liniei. De acolo vine ver-
tiginos un express. E rapidul cu vagon direct de la
Ostanda, Berlin etc., cu legătură pentru Istambul, prin
Constanța. A trecut ca o furtuă dc roți, de zangăt
metalic și de fum. S-au zguduit zidurile gării minus-
cule din Bărăgan, D. Olimpiodor Spancioc a salutat lo-
comotiva Pacific, lipind călcîiele și ducînd palma la
cozorocul de lac al șepcii roșii, ca un general primind
a treia defilare a escadroanelor călări, galopînd. Acum
trenul e un punct negru și mic la celălalt capăt al
orizontului. D. Olimpiodor Spancioc privește melancolic
534
în urmă și împroașcă printre dinți un scuipat alb șî
lat, ca o monedă de argint-de o sută de lei, noua emi-
siune. Sus, la fereastră, după salcîmii prăfuiți, pier-
dut privește și Margareta noastră. Dar nu spre zarea
unde s-a mistuit rapidul. Privește undeva, în nevăzut.
Poate privește înlăuntru, într-o lume secretă, pe care
o poartă cu ea. Poate nu privește nicăieri. Ochii ei sînt
din nou fără nici o expresie, fără tristețe și fără bu-
curie, goi. Observați acum? Parcă pe toată figura ei
s-a așternut un praf ușor și fin. Parcă-i cenușe.
Aceasta nu înseamnă că e mai puțin frumoasă. După
dînsa întorc ochii călătorii celorlalte trenuri, care nu
sînt atît dc grăbite și fac un popas în gara deșartă din
Bărăgan...
S-a mișcat ?
Se ridică dc pe scaunul de la fereastră. înlăun-
tru s-a auzit un țipăt. S-a deșteptat din somn fetița.
Iar chipul Margaretei deodată s-a animat la chemare.
Ce vreți ? E o mamă carc-și iubește fetița. Atît și ni-
mic mai mult.
D. Olimpiodor Spancioc intră în cameră pășind
important și sever. Nu ghiciți, după toată înfățișarea,
cît e de pătruns dc mărinimia unui soț care-a iertat,
dar cu aceasta nu înseamnă că și a uitat ?
— Papucii ! poruncește scurt.
Margareta lasă fetița și-i aduce papucii.
D. Olimpiodor Spancioc și-a descălțat ghetele. Ține
una de-o ureche și-i examinează tocul tocit. O zvîrle,
pufnind :
— A cita oară trebuie să-ți spun? A fost vorba
să-mi trimiți ghetele să pun fețe la tocuri !...
— Da, Olimp... Ai dreptate... Am uitat. Te rog să
mă ierți...
—► Trebuie să nu uiți. Mai bine ai uita altele,
x Margareta a înclinat capul și s-a întors la fetița.
O leagănă pe genunchi gîdilîndu-i bărbia. Copila ride
și gîngurește. Dar, Doamne, de ce c atît dc urîta ?
Atît dc negricioasă, urîtă și cu ochii lui Olimpiodor
535
Spancioc... Margareta o iubește și așa. O iubește, poate
mai mult, tocmai fiindcă e așa.
D. Olimpiodor Spancioc s-a trîntit între brațele
jilțului și a desfăcut gazeta. Surîde amar. Gazeta anunță
rezultatele concursului de frumusețe. Pe mijlocul pa-
ginei e fotografia Miss României din acest an.
— O dărăpănătură ! mormăie singur.
— Cu cine vorbești tu, Olimp ? întreabă Marga-
reta ridicînd ochii.
— Ce te interesează pe tine ?...
Surîsul lui Olimpiodoi' Spancioc e din ce în ce mai
amar. Asistă la crepusculul unui cult. Zadarnic gazeta
încearcă să dea vreo însemnătate evenimentului. Alege-
rea Miss României abia a adunat cîteva duzini de gură
cască.
— Ai curățat în birou ? rostește cu asprime.
— Da, Olimp. Ți-am pregătit cot ce trebuiește
pentru scris. Am schimbat sugativa la tampon...
Margareta așteaptă un cuvînt de mulțumire. Olim-
piodor Spancioc e avar cu asemenea efuziuni. Nu vi
se pare că pe chipul Margaretei praful fin e încă mai
cenușiu ?
Olimpiodor Spancioc s-a ridicat. Trece în birou,
sa transcrie, pentru Aripa C.F.R., ultima vaiiantă a
unei mai vechi poezii :
Expresul aleargă, expresul se duce.
Acum e aicea, și-acum nu-i de loc.
Ce veste mai poartă ? Ce veste aduce ?
Ce blestem mă ține aci prins pe loc ?
gara cea tristă cu triștii salcîmi,
Și gara cea tristă din cel Bărăgan,
Ingropatu-mi-am visul și lingavei îmi
îngrop iși viața, lună cu lună și an după an!
Expresul sosește, expresul se duce.
Iar zilele trec an după an,
536
Mat fericit eram eu singur aice
In gara cea trista din cel Baragan !
în drum spre birou, Olimpiodor Spancioc se oprește
o clipă să-și privească progenitura.
O contemplă cu o rasfrîngere amară a buzei de
jos. Cu milă și cu o superioară ironie.
îl auziți ce spune ? Fără să știe, din propriul său
geniu, a căpătat acum sarcasmul lui Shaw :
— Putea să samene la mutră cu tine și la inteli-
gență cu mine... Nu pe dos ! M-asculți ? Nu pe dos.
Iar pe dînsa o auziți ce răspunde ?
.— Altă data n-am să mai greșesc, Ohmp ! fă-
găduiește ea cu simplitate.
Putem strînge luneta magică în pungulița de piele.
Nu ? Ce-am mai avea de văzut ?
Totu-i sfîrșit.
— SFÎRȘIT —

SUMAR

LA PARADIS GENERAL
Cap. I	într-o seară ploioasă a sosit un	
	Melchisedec	7
Cap. II	La Paradis General, cunosc eu un	
	Uricani grozav !	28
Cap. III	Și mutul n-a mai zis nimic !	43
Cap. IV	Unde este vorba despre Nabuco-	
	donosor, regele Babilonului	61
Cap. V	După prea mult savante dialoguri,	
	banchetul lui Platon a degenerat în-	
	tr-o orgie cumplită	83
Cap. VI	în care Georgei Galea arată că poate	
	face ce vrea	105
Cap. VII	Parcul cu păuni albaștri...	117
Cap. VIII	...și casa cu motanul chior	126
Cap. IX	Căldura mare	140
Cap. X	Unde se arată slut la Prut	161
Cap. XI	Suflet dulce	167
Cap. XII	Intr-acel an s-au învrăjbit toate se-	
	mințiile pămîntului	185
541
cap, xin	,.România. România Mare.	România
liberă. România nouă. România
noastră. România tînără...”	198
Cap» xiv	Mane, Teckel, Fares	224
cap. xv	Banchetul strigoilor	238
epilog	Alexandre Dumas-tatăl l-ar	fi	in-
titulat i După două zeci de ani	225
MISS ROMÂNIA
PROLOG
CARTEA ÎNTR Nepoata hatmanului Toma
cap. i	Văcuța	287
cap. n	Puțină biografie	293
cap. iii	Domnișoara de la poștă	299
cap. iv	Unde apare Olimpiodor Spancioc	307
Cap. v	Miss Scovarză	316
cap. vi	Cauze și efecte	325
Cap. vii	Primii pași spre glorie	341
Cap. vin	Serai Pal ace	319
Cap. ix	Mărul lui Paris	354
Cap. x	Triumful	365
cap. xi	Autograf, fotograf, cinematograf,
fonograf, grafograf	372
CARTEA A DOUA Floarea de Agave
Cap. I	Americanul din Pașcani	387
cap. 11	Floarea de Agave	399
cap. in	,.Je suis belle, 6 morte!s...“	415
cap. iv	Pentru a fi Miss, crema Mercur e
genială...	426
cap. V	• .....sosim stop“	#	436
cap. vi	„Vin și hunii, vin și goții../1	443
cap. vii	Unde Olimpiodor Spancioc trece la
inamic	454
542
Cap. VIII Cap. IX	..ldeal-Mery“	4G3 Unde Olimpiodor Spancioc dă piept cu un nou inamic	470
Cap. X Cap. XI Cap. XII Cap. XIII	Tactică și strategie	479 Adam Adam	492 ..Misterioasa dispariție*	500 Adam și Eva	515
EPILOG	Paradisul pierdut sau nevasta șefului de gară 527
Dat la cules 12.04.1970. Bun de tipar 29.04.1970.
Apărut 1970. Hîrtie ziar sul de 50 gim2. Coli
editoriale >27,7. Coli de tipar 34. C.Z. pentru
bibliotecile mici S R—31.
Tiparul executat sub comanda
nr. 310 Combinatul Poligrafic
„Casa Scînteii“, Piața Scînteii nr. 1,
București — R.S.R.