i kWk TEATRU ŞTEFAN PETICĂ SCRIERI II Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi variante de EUFROSINA MOLGUŢ SCRIITORI ROMANI EDITURA MINERVA Bucureşti, 1974 SOLII PĂCII TRAGEDIE ÎN CINCI ACTE r CRAIUL GLAD VIOREL COMAN IUGA CAVALERUL NEGRU ÎNTÂIUL SOL AL PĂCII AL DOILEA SOL AL PĂCII AL TREILEA SOL AL PĂCII APRODUL ILEANA SIMINA, ZÎNA ÎNCHIPUIRII Curteni, soli străini, femei, popor. Acţiunea se petrece în Vrancea legendară. 5 10 15 20 Ia !0'W^.V- V l IST ' ACTUL I SALA TRONULUI f în fund, tronul încărcat de purpură şi aur. La dreapta şi la stingă două uşi mari dau în sala de serbare. Uşile sunt deschise şi se vede mulţimea împodobită care se Invirteşte In joc. In peretele din dreapta altă uşă duce In palat. In peretele din stingă altă uşă duce tn sala de marmoră. împrejurul tronului stau jeţuri răs-plndite. E noapte. Lumini albe ard In sfeşnicile de aramă. Nunta lui Viorel cu Ileana.) SCENA I COMAN, IUGA IU GA: Serbarea e-o minune! COMAN: Ea pare-o zi de vară Măreaţă şi senină sub blonda sa povară De raze aurite. IUGA: In sunete uşoare Se-nalţă veselia din coarde de vioare Şi trece ca un freamăt voios prin sala veche. 13 5 10 15 20 25 30 35 COMAN: E-o nuntă-mpărătească şi fără de pereche Vreodată-n Vrancea noastră. IU GA: Cind doamna din Nicule Frumoasă ca o sfîntă subt grelele ei scule Şi-a dat pe a sa fiică feciorului crăiesc Ştiut-a ce alege. COMAN: Poveştile grăiesc In limba lor cea dulce de nunta strălucită A mîndrei Consinzene, în cîntece slăvită, Cu Făt-Frumos din cetini, dar nu ştiu dacă fuse Mai mare-nsufleţire în vremile apuse De-atunci. IU GA: Dar de o parte cînd stau pierdut şi-ascult Îmi sună la ureche un cîntec de demult Şi-n mintea mea-ncetează voioasele fanfare Şi slava fără seamăn din vesela serbare De-mi pare că pe coarde suspină ostenite Tristeţi care-au să vină, dureri întrezărite Prin flăcările crude ce ard în marea sală. Ades cîntarea cade cum cade-o frunte pală Subt vîntul rece-al Toamnei şi-atuncea se aude Un plînset trist şi tainic. COMAN: A, strunele sunt ude De vinul plin de spume. IU GA: O, nu numai din strune Răsună acest plînset ce sufletu-mi răpune, ll simt la toţi nuntaşii; pe feţele aprinse De-a jocului plăcere, pe frunţile cuprinse De sprintenele gînduri, în ochii cei cuminţi 14 Ai sfetnicilor gîrbovi trec nori de suferinţi. Şi Craiul, ah, chiar Craiul se pare cîteodată Că stă în loc şi-ascultă cu mintea-ngîndurată Un glas din altă lume. 5 COMAN: Păreri nechibzuite! Ci vino de priveşte în sălile-aurite Ce veselă mulţimea în jocuri se avîntă Cînd strunele răsună vestind cîntarea sfîntă. 10 (îl duce la una din uşile din fund.) Veniră soli cu carte din falnici depărtări, Veniră şi cu dînşii aduseră urări De caldă fericire. Tigheciul ne trimise Doi soli cu ochii umezi de doruri şi de vise, 15 Căci pare că la dînşii viaţa e-o visare Şi lupta are vraja de dulce sărutare. Din Ţara Bîrlădeană veniră-mpodobiţi Alţi soli prin bogăţie şi daruri mari vestiţi. Şi chiar cazacii mîndri, din ţara depărtată 20 Ce stă pe malul mării, solie-mbelşugată Trimisu-ne-au cu carte de multă plecăciune. Din ţara cea frumoasă a Fagilor, minune Pe care toţi o cîntă, alţi soli venit-au iarăşi Şi-n drumul lor luară să aibă de tovarăşi 25 Pe solii ţării care pe Mureş e-aşezată. Din Ţara Oltenească, atît de lăudată, Veniră soli de-asemeni cu grai frumos şi lin Şi soli măreţi veniră din mîndrul Severin. Doar Negrul-Voievodul din aspru Făgăraş 30 La nuntă nu-şi trimise nici soli şi nici ostaşi. Dar Negrul-Voievodul avu întotdeauna Porniri pline de vrajbă ce seamănă furtuna. IUGA: Să vie, de pofteşte, cu altfel de solie. 35 COMAN: Deci, cînd în jur de tine e-atîta veselie Cum inima-ţi se pleacă să-asculte de-ndoială? 15 (Intră Cavalerul Negru.) Alungă-aceste gînduri şi intră-n marea sală De-ascultă cum se-nalţă cîntarea cea măiastră. SCENA II 5 COMAN, IUGA, CAVALERUL NEGRU CAVALERUL NEGRU (se apropie, fără să fie băgat de seamă de Coman şi-l bate pe umăr)-. Şi totuşi, chiar mai mîndră de-ar fi serbarea voastră Şi facle s-ar aprinde în sala seculară 10 Mai multe decît stele pe-un cer senin de vară, Tot nu veţi da lumină în sufletul trudit Al tînărului mire. COMAN: Tu, crainic urgisit 15 Al soartei duşmănoase, ce negru gînd te-aduce? CAVALERUL NEGRU: Nu voi s-ascult blesteme. Mai bine fă-ţi o cruce Şi roagă-te, căci duhul noptatecei pierzări Veghează chiar în mijloc de falnice serbări. COMAN: 20 E tare-al nostru suflet şi nu cunoaşte teama. IUGA: Nici moartea nu-1 răpune. CAVALERUL NEGRU: Semeţule, ia seama 1 25 Sunt lucruri despre care în veci nu se vorbeşte Căci vorba e o rugă ce groaza o măreşte Şi mult ar fi mai bine tăcerii să le dăm, Căci nu-i senină viaţa decît dacă uităm 30 De toate. O, tăcerea şi soră-sa uitarea Sunt sfintele miresne ce toarnă alinarea Pe rănile deschise a inimelor prinse De chinul fără tihnă al vremurilor stinse! 16 IUGA: Şi totuşi ale tale cuvinte-s o ispită Grozavă. CAVALERUL NEGRU: 5 Poate! Insă cu mintea liniştită Aşteaptă în tăcere, căci vremea va sosi Cînd cele-ntunecate pe rost s-or limpezi Şi-or fi prea limpezi poate. COMAN: 10 Şi mult vom aştepta ? CAVALERUL NEGRU: Zădamică-ntrebare şi proastă! Nu uita Că toată-nţelepciunea e-o pacinică-aşteptare. Fiţi gata dar la toate şi plini de-mbărbătare 15 Căci nu se ştie ceasul durerii depărtate. La ce-ncercare-am oare furtuna a abate Cînd slabi suntem din fire şi mici şi pătimaşi? Pe cîmp, in lupte aspre, sunteţi vitezi ostaşi Dar faţă de acela ce-n taină se ascunde 20 Au cine poate oare cu arma a pătrunde? Lăsaţi dar cercetarea asupra celor sfinte Să nu mai chinuiască sărmana voastră minte, Ca nu cumva în vremea de crîncene nevoi Să fie mai grozavă greşala de apoi, 25 Precum se-ntîmplă-adesea. COMAN: De unde ştii? IUGA: De unde? 30 Nu vezi că acest demon în orice loc pătrunde? CAVALERUL NEGRU: Aceasta mi-e menirea. în mijloc de serbări, Cînd lumea-nflăcărată de vesele cîntări 17 5 10 15 20 25 30 Petrece zgomotoasă, eu intru liniştit în manta-mi de-ntuneric. De unde am venit Şi unde mă voi duce apoi? E taina mea. Dar ce vă pasă? Faţa-mi e albă ca de nea Dar haina mea mai neagră-i ca noaptea fără stele. Eu trec astfel prin sală, al gîndurilor mele Fir tainic urmărindu-1 şi cine mă priveşte Mă crede-o ironie ce lumea-nveseleşte, Dar totuşi. . . APRODUL: (intrlnd ) Vine Craiul! COMAN: Ce pildă-o să ne-nveţe? SCENA III CRAIUL GLAD, VIOREL, ILEANA, IUGA, COMAN, CAVALERUL NEGRU, SOLII STRĂINI, CURTENI, FEMEI, POPOR. (Fanfarele sună. Craiul Glod se aşează pe tron. Viorel şi Ileana stau pe jeţuri la dreapta şi la stingă sa. Solii şi curtenii se orînduiesc în faţă.) CRAIUL GLAD: Lăsaţi blajin surîsul să fluture pe feţe în noaptea-nfiorată de-atîta veselie, De strigăte, de jocuri, de muzică zglobie. Eu voi să ia toţi parte la draga-mi fericire Şi inima-mi bătrînă, cu dulce mulţumire Să simtă-n jur tot inimi ce, cum la încercare Au fost de credincioase, să fie la serbare Coprinse de beţia plăcerilor vrăjite De vecinica minune a vîrstei aurite. Căci chiar în iarna vieţei e dulce mîngîierea Ce-n inimă revarsă avîntul şi plăcerea, Asemeni unei raze a blondei primăveri; Au nu gîndiţi tot astfel şi voi, cinstiţi boieri? 18 COMAN: Slăvite crai, cuvîntu-ţi e sfîntă-nţelepchme! CRAIUL GLAD: Uitaţi dar de durere, uitaţi de-amărăciune, 5 Căci rob e omul nostru al multor din păcate, Dar soarta rea un suflet statornic o abate Şi-un zîmbet feciorelnic, o rază de plăcere în orice suflet pune o tainică putere. Chemaţi dar veselia cu inimele calde; 10 în valuri de lumină serbarea să se scalde, Să pară că-nviarăm în Vrancea noastră veche Acele vremuri mîndre şi fără de pereche De care ne dau veste doar basmele cu zîne. Iar solii ce veniră din ţările vecine, 15 Ajunşi la ei acasă să poată toţi să spună: La Craiul Glad, la curte, domneşte voia bună! SOLII STRĂINI: Domnească pe vecie tot astfel, mîndre Crai! CRAIUL GLAD: 20 (către Viorel) Tu, fătul meu, ascultă acum bătrînu-mi grai! VIOREL: Da, tată! CRAIUL GLAD: 25 Fericit e-acel care credinţa Şi-o pune întru Domnul şi uită năzuinţa Zadarnică, de luptă cu visurile grele. O stea-i luceşte-n ceruri măreaţă printre stele Şi sufletul său poate să fie mîntuit 30 De focul care arde pe veci nemistuit. El nu ştie durerea şi nici cunoaşte plînsul Căci binecuvîntarea şi pacea sunt cu dînsul. 19 5 10 15 20 25 30 VIOREL: (se scoală repede) Părinte, de vreodată uitare-mi-aş de tine, De dragostea femeiei, de pildele-ţi senine, Blestemul veciniciei să cadă asupra mea! CRAIUL GLAD: (cu dulce mustrare) De ce să arunci soartei ispită-atît de grea ? VIOREL: Eu nu mă tem de dînsa. (Se aşează iar pe jeţ.) CRAIUL GLAD: Prea mare. Aceasta-i semeţie ILEANA: Dar frumoasă! VIOREL; (cu o privire de recunoştinţă) O, dulcea mea soţie! (Afară se aude un sunet de corn.) CRAIUL GLAD: Dar ce s-aude oare? IUGA: Vreun sol întlrziat, Sosit la miez de noapte. CRAIUL GLAD: Să fie cercetat Şi-adus-naintea noastră! APRODUL: îndată voi plini Porunca înţeleaptă. (Iese.) 20 CRAIUL GLAD: Ce oaspe poate fi Acela care vine cu-atîta-ntîrziere Ca raza unui soare ce-n umbra nopţii piere ? 5 CAVALERUL NEGRU: (înaintează încet din mulţime. Buzduganul său se atinge de lespezile de marmoră şi răsună prelung): întotdeauna-n toiul serbărilor voioase Un oaspe ce-ntîrzie pe căi întunecoase 10 Soseşte-n miezul nopţii. E-un oaspe nepoftit Şi nimeni nu-1 cunoaşte, dar tainic, liniştit El intră şi se-aşează tăcut la cap de masă Şi ochii lui aprinşi-s de-o flacără sticloasă. El tace, dar o cută pe frunte-i s-adînceşte, 15 El tace, dar durerea în preajma lui vorbeşte. Chiar basmele bătrîne vorbesc de-o ursitoare Ce nu a fost poftită odată la serbare, Dar ea veni în urmă cu patimă grozavă Şi-n cupele de aur vărsă neagră otravă . . . 20 COMAN: Blestem! SOLII STRĂINI: Viclene vorbe! CURTENII: 25 Străin nelegiuit! CRAIUL GLAD: Tăcere! Graiul vostru e grai nechibzuit! Eu ştiu că la poftirea-mi toţi solii se grăbiră Din ţările vecine la nuntă de veniră, 30 Căci toţi ne sunt prieteni şi vorba ne-o urmează Precum din alte vremuri, de mult, se-ndătinează. Doar Negrul-Voievodul de n-a răspuns chemării Căci gîndul său e vecinie ispită a pierzărei Dar nu de el ne temem şi nici de-al său norod. 21 5 10 15 20 25 30 APRODUL: ( intrind) Măria-ta, sunt solii lui Negru-Voievod! SCENA IV ACEIAŞI, SOLII PĂCII (intră îmbrăcaţi în negru şi înaintează pînă în faţa tronului) ÎNTÂIUL SOL AL PĂCII: (cu glas adine şi pătrunzător) Noi suntem Solii păcei veniţi din depărtarea Ţinuturilor negre şi sfîntă ni-e chemarea, Căci punem mini duioase pe frunţile-nfocate De dorul greu al luptei, de visuri turburate Şi facem să-nceteze povara dureroasă A cruntelor vedenii din noaptea furtunoasă. In mantiile negre păşim ca nişte regi în mijlocul durerii, noi, vecinicii pribegi, Căci soarta noastră fuse o taină peste fire Şi greu străbate-n lume cuvînt de mîntuire Cit lupta şi mişcarea vor fi suprema lege. Dar cine-a noastră vorbă pe rost o înţelege Pătrunde adîncimea pe care muritorii N-o văd. COMAN: Nu dau de tîlcul adînc al ghicitorii Ce-o spune acest crainic. CAVALERUL NEGRU: Aşteaptă; In curînd Pricepe-vei, căci toate urmează al lor rînd. CRAIUL GLAD: Frumoasă vi-e solia. Dar ce mult semănaţi! Păreţi a fi tot unul la chipuri. SOLII PĂCII : Suntem fraţi. 22 CRAIUL GLAD: Şi-aceeaşi cugetare pe toţi vă-nsufleţeşte ? ÎNTĂIUL SOL AL PĂCII: Aceeaşi pe toţi trei. Şi unul de vorbeşte 5 Tălmaci al celorlalţi e. CRAIUL GLAD: Fiţi dar bineveniţi, Voi Soli, ce cu-nţelesuri de pace îmi vorbiţi. Eu sunt bătrîn şi pacea pricep s-o preţuiesc; 10 Vederea mi se duce şi braţele-mi slăbesc Iar arcul, care-odată zvîrlea săgeţi semeţe, Atîrnă de perete, a zilelor măreţe Iubită mărturie. Deci pacea e-o solie Ce sufletu-mi cucernic cu dragoste îmbie 15 Cît despre tinereţe . . . însă de-ajuns vorbit-am! Iubiţi boieri ai curţii, cu pildele sfîrşit-am! Luaţi pe noii oaspeţi în sala de serbare Să vadă tinereţea frumoasă cum răsare în sprintenele jocuri. Deşi bătrîni la minte, 20 Nu cred să nu iubească plăcerea ce-nainte Şi dînşii au simţit-o în vremile apuse. SOLII PĂCII: Măria-ta, plăcerea cea mare-a noastră fuse Cind te-am văzut. 25 CRAIUL GLAD: Să sune iar vesela fanfară! Eu voi să uit o noapte de-a anilor povară. (Iese urmat de toată curtea. Viorel şi Ileana rămtn In urmă.) SCENA V 30 VIOREL, ILEANA VIOREL: Rămîi aşa o clipă; în rochia ta clară Tu pari o întrupare a unui vis de vară 23 5 10 15 20 25 30 Şi-n pacea care, dulce, surîde pe-a ta faţă Şi-a pus toată minunea o caldă dimineaţă. Cind văd sfioasa umbră din ochii tăi cei galeşi Pe umărul tău moale eu capul meu plecare-aş, Să-nece duioşia din calda ta privire Trecutul meu de neagră şi tristă amintire. ILEANA: Tu fuşi odată-un suflet în luptă-nverşunată Cu lumea. VIOREL: Da, odată gîndirea-mi-naripată Mă duse pe-nălţimea stîncoaselor ispite Ce-nşeală zbuciumarea din inimi chinuite. Mai sus de norii negri-nălţasem albul steag; La el priveam adesea cu gîndul meu pribeag La lumile de basme ce-n noapte au apus; Dar calea fu spinoasă şi steagul fu prea sus. Şi iar venii în lumea cu flori şi cu cîntări, Cu buze parfumate, cu calde sărutări. ILEANA: Şi steagul, şi visarea? VIOREL: Rămaseră în ceaţă Pierdute: roi de stele în pala dimineaţă. Căci tu venişi-nainte-mi, în păr cu flori de nalbă In mîni cu crinii fragezi şi-n rochia ta albă Păreai o întrupare a unui vis de vară. ILEANA: O, vorbele-ţi ciudate ce-adînc mă înfioară! VIOREL: De ce? ILEANA: N-aş putea spune; dar parcă un abis De umbră şi de groază-nainte-mi stă deschis. 24 A ta gîndire mîndră prea mult e zbuciumată Şi prea în zbor s-avîntă de vise-nfierbîntată Pe căi nemaiumblate, pe culmi nemaipătrunse Şi cine ştie cîte dureri îmi sunt ascunse! 5 VIOREL: Tu, crin plăpînd, tu, dulceo! N-ai teamă; viaţa veche Poveste e ce-mi sună străină la ureche. Eu nu visez acuma decît seninătatea Ce-o dă a ta privire; in ea e voluptatea 10 Pe care-o urmărisem zadarnic pe-alte căi. Nu floarea de pe munte, ci crinul blînd din văi Ascunde parfumatul surîs al fericirii, Şi nu-n singurătate, ci-n farmecul iubirii E toată înălţarea, căci limpedea lumină 15 Din noapte nu se naşte. ILEANA: Doresc să-ţi fac senină Şi blîndă-a ta viaţă. VIOREL: 20 Şi astfel o vei face, Căci toată-a ta făptură e-un sol dorit de pace. SCENA VI VIOREL, ILEANA, APRODUL APRODUL: 25 Domniţă, Craiul nostru doreşte să-ţi vorbească. VIOREL: Aşteaptă! APRODUL: înălţate, porunca cea crăiască 30 Nu suferă zăbavă. 25 5 10 15 20 25 30 VIOREL: Te du atunci, iubită, Şi-ascultă-1. ILEANA: Ca o fiică supusă şi smerită Urma-voi ale sale poveţe părinteşti. (Aprodul iese.) VIOREL: Şi-n urmă vino iarăşi, crin fraged. ILEANA: (îl ia de mînă şi-l priveşte drept în ochi. Cu nespusă gingăşie) Mă iubeşti? (Viorel o sărută lung. Ileana iese.) SCENA VII VIOREL: (singur ) Şi totuşi, în serbarea aceasta strălucită, Un tainic gînd mă-ndeamnă spre vremea asfinţită, Căci noaptea cînd se lasă în ceasul cel de pace Din care trist parfumul visării se desface, în sfeşnicul de-aramă, grozavă şi ciudată, Se zbate-albastra pară încet şi-nfiorată. în preajmă visul palid se-nalţă: un parfum Urcînd pe raze clare noptatecul său drum; El pare-o adiere ce lin şi blînd mă cheamă, Ca dulcea mîngîiere a mînilor de mamă, De-mi las pe albe palme să cadă greaua frunte Şi simt pe faţă lacrimi cum picură mărunte. Căci vine-atunci aproape fantastica minune Ce-şi tremură durerea pe visele-mi nebune Şi-n fund, pe învechitul perete, liniştită O umbră răstignită se mişcă rătăcită: Mustrare-ntunecată a clipelor trăite în stinsa sărbătoare din nopţile-aurite. 26 SCENA VIII VIOREL, SIMINA SIMINA: (intră pe uşa din stingă şi coboară încet pînă lingă Viorel) Subt vraja amintirii venii din nou la tine 5 Gu braţele deschise ca-n zilele senine A dragostei trecute. VIOREL: Simina! Drag noroc Al zilelor apuse, ce tainic dor, ce foc 10 Nestins în al tău suflet pe veci în zbuciumare Te-aduce ? SIMINA: Dureroasă şi aprigă chemare Simţii crescînd în mine la vestea nunţii tale. 15 In sufletul meu singur plîngea o dulce jale, Plîngea aşa de caldă şi sfîntă şi curată, Plîngea ca o pribeagă iubirea de-altădată. In noaptea răcoroasă, subt bolta înstelată A cerului de vară stătut-am nemişcată. 20 Tăcea în jur cîmpia de raze poleită, Tăcea pădurea neagră de umbră străjuită, Tăcea vrăjit izvorul ce curge pe prundiş, Tăcea şi adierea ascunsă în tufiş, Şi numai a mea jale în noaptea-mbălsămată 25 Plîngea ca o pribeagă iubirea de-altădată. VIOREL: Iubirea de-altădată! Ce caldă-nfiorare Cuprinde al meu suflet cu dulce întristare De parcă ascultare-aş un cîntec rătăcit 30 In mintea mea pierdută spre traiul asfinţit Al pururii iubite şi dulci copilării. Eram pe-atuncea veseli şi rumeni şi zglobii; în ochii noştri umezi de rouă dimineţei Pusese primăvara seninul dor al vieţei, 35 Şi-n fragedele buze beţia adorării Pusese voluptatea şi taina sărutării. 27 5 10 15 20 25 30 35 Ci totul asfinţit-a în ceaţă plumburie De pare o poveste ciudată si tîrzie Ce-o murmură-n şoaptă o minte rătăcită. Adesea mi se pare că vremea fericită Stă gata să învie în slava ei de-atunci, Să fim din nou pribegii din tainicile lunci, Pe cînd cavalul cîntă o doină-n depărtare. Dar numai o părere-i ce-apune cum răsare. SIMINA: Şi-n urmă? VIOREL: Ah, în urmă! Ascultă ce-nfocată Răsună-n sala mare serbarea minunată. E-un cîntec ce se-nalţă din strune fermecate. De mişcă tot norodul în valuri zbuciumate Şi pune-n feţe-aprinse lumina fericirii Şi-n inimi blînd revarsă plăcerile iubirii. Doar numai o vioară se tînguie pe coarde, Se tînguie-ntr-un cîntec ce tremură şi arde, Se tînguie de-o parte şi-aşa de ostenită, Se tînguie ca ruga în umbră rătăcită Şi inima mea tristă se tînguie cu ea. Dar vesela fanfară răsună şi iar ia Cîntarea zgomotoasă pe aripele sale Şi şterge amintirea şi tainica ei jale. SIMINA: Şi şterge amintirea! Ah, cum putea-vei oare Să uiţi vreodată întâia sărutare? Ţii minte? Coborîseşi vînînd necontenit în lunca unde curge Şiretul liniştit. . . VIOREL: Cind tu-mi venişi în cale cu flori de iasomie în mînele-ţi suave, şi-o blîndă poezie în toată-a ta făptură, şi cum îndurerată Povara mea de gînduri pe fruntea-ntunecată Cădea istovitoare, tu fuşi o albă zînă, Ce-ai pus în noaptea tristă iubire şi lumină. 28 SIMINA: Şi altădată iarăşi la şipotul din vale . . . VIOREL: Şi-n munţii singurateci pe unde a mea cale 5 Adesea o pierdusem. SIMINA: Şi-n alte-atîtea locuri! VIOREL: Tu fuşi aprinsa faclă a stinselor norocuri 10 Din vremea neuitată de dragoste cerească. SIMINA: Şi n-ai vrea acea vreme din nou să-nflorească ? VIOREL: La ce ne-am face oare ispite-amăgitoare 15 Cind rana, crudă încă, atît de rău ne doare? Eu port pe a mea frunte coroana sîngeroasă De visuri chinuite, ce groaznic mă apasă Şi-ntunecă vederea punînd zăbranic des Pe-un dor fără de margini şi fără înţeles, 20 De toată-a mea viaţă e-o-ntindere nebună De braţe obosite în mijloc de furtună. Un demon fără milă mă mină înainte, Departe de norocul limanurilor sfinte, Şi-apasă pe-a mea frunte coroana tot mai tare 25 Cu greaua sa povară de visuri zdrobitoare. Eu simt că de această coroană am să mor. Şi-acum cînd pentru-o clipă norocul zîmbitor Îmi iese blînd în cale cu chipul fecioresc, Cu grai de alinare, ai vrea să-l părăsesc? SIMINA: Urmează-ţi dar norocul blajin ce te aşteaptă Şi n-aş dori vreodată din calea lui cea dreaptă S-abaţi spre micul templu în care amintirea Veghează obosită şi pală fericirea 29 Trecută ce-odihneşte în somnul său de veci, Lăsată-n părăsire pe lespedele reci. (Vrea să plece, face cîţiva paşi, dar se întoarce nehotărîtă şi deodată, cu obidă:) 5 Mai ştii să săruţi oare şi-acum ca altădată? VIOREL : Oh, zilele apuse de dragoste-nfocată Ţin toate-n sărutarea adîncă şi setoasă Ce-am pus odinioară pe buza-ţi amoroasă! 10 (O sărută încet pe frunte.) SIMINA: O, nu pe fruntea-mi arsă. Tu ştii, în colţul gurei E taina voluptăţii. în mijlocul pădurei Eram odată singuri cînd tu ţi-ai apăsat 15 Pe rumenele-mi buze sărutu-nflăcărat. Cădea prin frunze dese o ploaie aurită De raze şi prin ramuri trecea ca aiurită Cîntarea pătimaşe a unei turturele. De cîntecul acela, oh, visurile mele 20 S-au fost legat şi-n urmă, în grea singurătate M-am prins gîndind adesea, cu tristă voluptate, La cîntecul cel dulce, la farmecul pădurei, La taina sărutării arzînd în colţul gurei. De n-ai uitat iubirea-mi, oh, fă să-nvie iarăşi 25 Sărutul zilei calde de cînd eram tovarăşi, Să-l duc de-acum cu mine în noaptea rătăcirii, Ca sculă preţioasă şi dragă-a fericirii Apusă pe vecie. VIOREL: 30 Frumoaso, mă-nspăimînt De ruga ta, că-i rugă de suflet trist şi sfînt Ce arde de dorinţa grozavă-a sărutării: Dar colţul gurei tale e sufletul pierzării. SIMINA: 35 (cu o mişcare din umeri) Ci uită-te în preajmă, iubite: ce povară De gînduri neguroase deasupra se coboară 30 De-ntunecă şi feţe şi-ntunecă şi minţi Şi lasă numai grija de silnice dorinţi Ce cad ca plumbul grele pe frunţile-obosite. In jurul tău nu-s roze, ci frunze ofilite, 5 Nu-s cînturi de plăcere, ci plînsete-nfundate, Şi-n cupele de aur, cu slove vechi săpate, Nu curge vinul roşu, ci drojdii înnegrite. Surîsurile voastre sunt searbăde, silite, Şi-n vorba voastră este ceva care vă minte, 10 Dar totuşi păreţi veseli şi rîdeţi înainte Deşi surîsul vostru pe nimeni n-amăgeşte Ci numai doar trufia cu el se ameţeşte. Nu astfel de viaţă, ce cugetul doboară Şi inima ucide, visam odinioară, 15 Ci-n visurile mele semeţe-nflăcărate Clădeam pe culmi senine fantastice palate Din care gîndul mîndru ca vulturul în zbor Să-şi taie largă cale viteaz, cutezător. Şi tristă în mîndria-mi din falnica-nălţime 20 Să-mi plec a mea privire spre jalnica mulţime; Cuvîntul meu să fie cuvîntul de îndemn Şi gestul meu să fie doritul, sfîntul semn Ce varsă-n inimi slabe măreaţa mîntuire Pe cînd cu-o mînă-ntinsă, spre-a ochilor uimire 25 A palelor noroade, o faclă scutura-voi Şi sufletelor negre zări albe arăta-voi. Că-n lumea ce se pierde pribeagă-n trista ceaţă, Sunt vecinica lumină, sunt vecinica viaţă. VIOREL: 30 Viaţa ta măreaţă-i ca moartea şi grozavă; Pe purpura ce cade în falduri pe-a ei slavă, La para sîngeroasă a faclei ce-o înclini Eu văd cum stă deasupra cununa cea de spini. SIMINA: 35 Dar nu vezi a mea rugă spre tine-nălţată Ca fumul de tămîie din jertfa întristată, Făcută la icoana atotmîngîietoare, In seri de zbuciumare adînc chinuitoare? 31 5 10 15 20 25 30 35 Şi iată-a mea privire, ce tremură sfioasă Şi arde pătimaşe atît de-ntunecoasă Cerşind dulcea-ndurare din ochii visători Să cadă ca o rouă pe veştedele flori. Şi umedele-mi buze intinse-nfiorate, Ca-n clipa sfintei taine spre-amara voluptate Ce stă în sărutarea fierbinte-a gurei tale, Ce tremur le cuprinde! VIOREL: Sărmane buze pale! (O sărută lung pe buze.) SIMINA; (cu un strigăt de izbtndă) Apasă buze roşii pe palida mea gură! De tremurul plăcerii întreaga mea făptură Să simt că se cuprinde şi-n flăcări mistuită Să-nalţ a mea viaţă la culmea mult dorită A rugului pe care se ard însîngerate Iubirile de slava veciei luminate. Apasă buze roşii şi-nsîngeră-a mea gură; Sărutul tău să fie grozav ca şi o ură Străveche,-nverşunată. Apasă şi răneşte; Iubirea cea scăldată în sînge înfloreşte Grozavă peste veacuri. Apasă crunt, sălbatec, Să simt în colţul gurii arsură de jăratec Şi sufletu-mi din mine mi-1 soarbe-n sărutare. VIOREL: Şi ce făcurăţi, triste în clipele amare, Voi, buze, pentru care sărutul e plăcerea Mai sfintă decît raiul, mai dulce decît mierea? SIMINA: O, nu-ntreba! Sărută, sărută înainte, îmbată-mă de vraja fiorurilor sfinte; Otrava lor cea dulce pe buzele-mi revarsă, Căci dornic e-al meu suflet şi inima mi-e arsă De-o clipă-a fericirii trăită pe deplin. Să piară zbuciumarea, să piară negrul chin 32 Al zilelor de-adîncă şi grea singurătate; Iubirea azi învie şi inima-mi se bate De flăcări mistuită. N-auzi în blinda noapte Trecînd prelung un freamăt de-ndemnuri şi de şoapte? 5 E dragostea cea veche mereu izbînditoare! SCENA [IX ACEIAŞI, ILEANA ILEANA: (intrînd prin fund) 10 Iubite, glasul tău .. .r (îi 'vede îmbrăţişaţi.) Ah! (Ră- mîne ca de piatră.) SIMINA: Domniţa! VIOREL: 15 (se smulge din braţele Siminei) Indurare! (Se repede spre Ileana.) Cortina cade ACTUl II SALA DE MARMORĂ (în fund o boltă cu arcuri, sprijinită pe stilpi de marmoră. La dreapta o uşă care dă in sala tronului. La stingă o uşă care 5 dă in camera noilor soţi. Noaptea, tirziu.) SCENA I SOLII PĂCII, CAVALERUL NEGRU SOLII PĂCII: (înaintează de sub arcurile din fund) 10 CAVALERUL NEGRU: (intră prin dreapta) He, aide, Soli ai păcii! Serbarea s-a sfîrşit Şi cîntecul din urmă se stinse liniştit Ca visul ce-amăgeşte o palidă fecioară. 15 In sala de serbare tăcerea iar coboară Şi-nvăluie în giulgiu-i podoabele măreţe. De-acuma întristarea iar cade peste feţe, Ce-şi poartă oboseala prin tragicul palat, Urmate, ca de-o umbră, de-un vis întunecat. 20 Se stinse strălucirea. Voi ce mai aşteptaţi, In umbră de portice? De ce întîrziaţi? 34 5 10 15 20 25 ÎNTĂIUL SOL AL PĂCII: Urmăm o taină-adîncă. AL DOILEA SOL AL PĂCII: O taină-ngrozitoare. AL TREILEA SOL AL PĂCII: O taină fără nume. CAVALERUL NEGRII: Şi n-aş putea şti oare Ce taină e aceea? ÎNTĂIUL SOL AL PĂCII: Nu! Mintea se-nfioară De-ascultă acea taină şi strania-i povară E-un chin ce nu sfîrşeşte. CAVALERUL NEGRU: Decît doar în mormîntî SOLII PĂCII: Ştiut-ai ? CAVALERUL NEGRU: Eu ştiu toate. Menirea-mi pe pămînt E tocmai de-a cunoaşte. SOLII PĂCII: Dar cine eşti? CAVALERUL NEGRU: Un frate Al vostru şi un sol al soartei-nempăcate. In lumea-mpovărată de chinurile sale Avem aceeaşi ţintă şi-urmăm aceeaşi cale. SOLII PĂCII: Jucăm o comedie cam tristă. 35 CAVALERUL NEGRU: Dar frumoasă, Şi-atîta ne ajunge căci nouă nu ne pasă De lacrămile-amare din ochii care plîng. 5 Şi chiar cînd inimi calde în urmă-ne se frîng, Noi rîdem. SOLII PĂCII: Risul nostru e greu ca un păcat. CAVALERUL NEGRU: 10 Umblaţi dar astă-noapte prin tragicul palat, Pătrundeţi prin unghere ascunse de lumină, Căci orişicît e pacea de blîndă şi senină Ca ruga care cade din suflete pioase, în astă-noapte totuşi visări întunecoase 15 Yor sta deasupra multor cu aripi negre-ntinse, Şi mulţi vor plînge-amarnic durerile lor stinse, Căci cele viitoare Aror fi cu mult mai mari; Chiar vîntul se va plînge prin ramuri de stejari. (Solii păcii ies.) 20 S C E N A II CAVALERUL NEGRU, SIMINA (in grădină) SIMINA: (îşi picură încet cintecul) Cintarea care n-a fost spusă 25 E mai frumoasă ca oricare; Misterul ei e o beţie De voluptoasă-ndurerare. în nota sfîntă care piere în tremurările sfioase 30 A unor rugi de Magdalene, Curg clare lacrimi preţioase; 36 Dar în cîntarea fără nume Ascunsă-n negrele vioare, E-o tragedie tăinuită: Plîng albe vise moarte-n floare. 5 CAVALERUL NEGRU: Aha, ciudatul cîntec se-nalţă-n noaptea rece Asemeni unui farmec ce turbură şi trece In inimi obosite de triste amăgiri. El spune-n note calde a şterselor iubiri 10 Dulci taine îngropate, dar arde ca o pară Grozavul chin ce-adoarme în mintea solitară, Şi nu cunosc un mijloc mai sigur de pierzare Ga dorul care noaptea se tînguie-n cîntare. SIMINA: 15 (in grădină, îşi urmează cîntecul) Tristeţa lor neprihănită Atît e de chinuitoare Că pune-n suflete pătate O mistică înfiorare. 20 Şi o chemare zace-n ele De-o zdrobitoare nostalgie: Tortura ei necunoscută Este suprema poezie. Şi cel menit să ducă dorul 25 Cîntării sfinte şi alese îşi simte inima cuprinsă De suferinţi neînţelese. CAVALERUL NEGRU: Ha, cîntă-ţi, suflet tragic, cîntarea-ţi zbuciumată 30 Şi inima topeşte-o în vraja lui ciudată. Te-nalţă cînt demonic pe aripi de suspine, Pe doruri vestejite, pe visuri dulci şi line; Parfum, tortură-amară din clipe dezgropate, Revarsă zbuciumarea din vremuri evocate 35 Pe nota din cîntarea ce plînge tremurată. Pierzania începe în noaptea-ntunecată. (Iese.) 37 SCENA III VIOREL, SIMINA fin grădină) VIOREL: (intră încet, ca-n vis, prin stingă) 5 Ge cîntec mă aşteaptă! Odată ea avea Aceleaşi note calde în glas cînd se-ntrista Lăsîndu-şi capul palid pe umeri să s-aplece Ga roza vestejită pe marmura cea rece, Şi cînd pe buze arse, pe fruntea-mi zbuciumată 10 Şi arsă de tortură şi grea şi-ntunecată A visului sălbatec, lăsa ea străvezie Să cadă alba-i mină cu flori de iasomie. Dar cîntecul urmează, grozav, chinuitor; Eu simt că de această cîntare am să mor. 15 SIJIINA: (îşi urmează cîntecul, in depărtare) în flacără nemistuită S-aprinde sufletul şi arde, Şi moare dornic de misterul 20 Cintării stranii de pe coarde. Ah, cînd în inimi zbuciumate Orice dorinţă-ncet se curmă, Zdrobiţi vioara fermecată: Grozav e cîntecul din urmă! 25 VIOREL: Şi totuşi voi s-ascult cîntarea cea nespusă, Să-nvii măcar o clipă iubirea mea apusă, Şi-apoi să mă ajungă blestemu-ngrozitor. Aşteaptă-mă, iubito! Vin iar cu vechiul dor 30 Să faci să cadă raza din ochiul tău himeric Pe marea grea de patimi şi plină de-ntuneric, Ce arde-n adîncimea demonică din piept Ci vechiul stîlp de pară ce stă înalt şi drept In nopţi de răt-ăcire pe şesuri pustiite. 38 ILEANA: (din camera din stingă) Iubite, vin la mine. Cu-adînci priviri uimite Te-apropie subt vraja tăcerii din odaie 5 Subt razele de lună, subt magica-i văpaie, Să piară floarea pală a viselor stinghere, Şi-n umbra poleită din tainice unghere O caldă sărutare pe umedele guri Să urce dulce-n somnul noptatecei naturi, 10 Ga viersul unui cîntec frumos şi singuratec. VIOREL: O, dulce viers de cîntec ce moare singuratec! (Iese repede prin fund.) SCENA IV 15 ILEANA (singură): Dar unde e? îl caut şi glasul meu răsună Aşa de singuratic sub razele de lună Încît mă înspăimîntă. Au visurile sale, Din nou îl urmăriră cu-aceeaşi veche jale 20 Ge-i stă fără-ncetare în inimă ascunsă? Eu nu-nţeleg această durere nepătrunsă, Durere ce adîncă în suflet se topeşte, Durere ce în lume nimica nu clădeşte. (Iese prin fund.) SCENA V 25 VIOREL, IUGA IU GA: (aduce pe Viorel prin dreapta) Stăpîne, noaptea-i rece şi vîntul a-nceput Să bată. ^0 VIOREL: Las’ să bată! 39 IU GA: O clipă m-am temut Că viaţa-ţi preţioasă . . . VIOREL: 5 Nu tocmai cît gîndeşti, Ah, viaţa preţioasă e numai în poveşti, încolo . . . IUGA: E frumoasă viaţa orişicînd 10 De treci prin ea şăgalnic, cu-n zîmbet fluturînd Pe rumenele buze. VIORKJ.: Sunt vinete-ale mele Şi arse sunt de doruri zadarnice şi grele. 15 IUGA: De doruri! Dar ce doruri ? VIOREL: N-auzi un jalnic geamăt Ce trece prin grădină asemeni unui freamăt? 20 IUGA: Stăpîne,-i pitulicea ce cîntă în desiş; în fiecare noapte în verdele frunziş Ea stă şi-şi plînge jalea iubirii de-altădată, Şi cîntecul ei pare o şoaptă tremurată 25 Ci trece rătăcită în nopţile de vară Ca vîntul cel de seară, uşorul vînt de seară. VIOREL: Şi n-auzi în grădină ce tristă urcă-n noapte O slabă rugăciune asemeni unei şoapte? 30 IUGA: Stăpîne,-i porumbiţa din turnul singuratec, Purtată-n ceasuri negre de dorul ei noptatec 40 Spre lungă pribegie în zarea-ntunecată. In umbră trupu-i pare o dungă luminată Ge urcă vecinie albă, frumoasă solitară, Subt cerul cel de vară, seninul cer de vară. VIOREL: Şi n-auzi tu ce grele curg lacrimi în grădină? IUGA: Grădina adormită visează-n umbra lină, Dar flori de piersic roşii se scutură mărunte Pe umedele brazde. VIOREL: Şi nu vezi pe-a mea frunte Cununa dureroasă de ramură de spin? IUGA: Eu văd pe fruntea-ţi-naltă şi albă ca un crin Frumosul păr ce cade în negrele inele Atît de măiestrite. VIOREL: Vai, gîndurile mele! IUGA: Ci uită aceste gînduri de chinuri şi păcate. VIOREL: Să uit? Dar ştii tu oare ce-adînci şi zbuciumate Crescură-n al meu suflet? Tăria lor mă doare, Povara lor m-apasă atît de-ngrozitoare Cit mintea omenească nu poate să priceapă. Ci lasă-mă! Doar somnul de plumb de mă mai scapă De chinuri. Voi să dorm. Să cadă somnul sfînt, Pe ochi-mi plini de trudă şi asupra-mi ca un cînt De leagăn să plutească un vis nevinovat. O, cîntecul de leagăn, o, visu-naripat! IUGA: închină-te, căci Domnul e bun. (Iese.) 41 VIOREL: Să mă închin? Ah, ruga cere cuget de pace şi senin Şi n-am astfel de cuget. He, cine-mi va aduce 5 Duiosul timp în care făceam sfioasa-mi cruce Subt calda priveghere a ochilor de mamă, Şi cînd-nălţam privirea cuprins de-o dulce teamă Spre vechile icoane din care blînde sfinte Păreau că-şi pleacă faţa spre ruga mea fierbinte? 10 S C E N A VI ILEANA: (intrlnd prin dreapta) Te caut. Prin grădina subt lună adormită Umblat-am ca o umbră tăcută, rătăcită. 15 Visau un vis de pace suavii crini de vară, Visa înduioşată sulfina solitară, Visau aşa de triste şi florile de nalbă. Şi-n mijlocul acestor visări eu, umbră albă, Trecut-am turburată de-un gînd nedesluşit : 20 Era acolo teiul sub care ne-am iubit, Era acelaşi freamăt prin ramuri aurite, Era acelaşi cîntec de pasări fericite, Dar tu lipseai, iubite, şi singură am stat In cale unde plîns-am trecutul fermecat. 25 VIOREL: Noi toţi cătăm în noapte ceva ce nu găsim. Gătăm şi-n întuneric zădarnic ne-obosim, Căci nu ştim nici noi singuri ce sufletul doreşte; Ci-n zarea depărtată un vis ne amăgeşte, 30 Un vis fără de formă şi fără înţeles, Un vis udat de lacrămi şi sînge-atît de des! Şi-n goana cea nebună călcăm nepăsători Parfumurile sfinte şi brazdele de flori Şi trecem înainte cu ochii aţintiţi 35 Spre zarea nevăzută. O, palizii smintiţi! Şi totuşi două inimi se sting însîngerate. 42 ILEANA: Şi totuşi două inimi se sting însîngerate! Ah, inimele-acestea de n-ar fi ale noastre! Ci jură-mi pe-nălţimea tăriilor albastre, 5 Pe focul care arde în stelele eterne, Pe pacea care noaptea pe lume se aşterne Asemeni unei mantii de înger cu chip blînd Că nu mai simţi tortura străvechiului tău gînd, Gă-ai dat pe vecinicie uitării minunate 10 Grozava amintire de doruri zvăpăiate. VIOREL: îmi ceri prea mult. ILEANA : Dar pacea din sufletul meu cere 15 Această-ncredinţare. VIOREL: De-ai şti tu ce durere Adîncă mă cuprinde cînd văd suava-ţi faţă Pălind ca steaua serei în clara dimineaţă! 20 ILEANA: E greaua îndoială din sufletul în chin Ce-mi face faţa pală ca florile de crin. VIOREL: Alungă îndoiala cum eu încerc s-alung 25 Din gîndu-mi amintirea trecută. ILEANA: Dar prelung Se-nalţă singuratec atuncea un suspin. VIOIIEL: 30 incinge-ţi a ta frunte cu foi de rozmarin Şi umple albe braţe cu roze-mbobocite Şi-n blonda dimineaţă, pe treptele-nvechite 43 De marmură coboară la lumea din grădină: Bujorii te aşteaptă şi gingaşa gherghină De mult şi-ntinde floarea cerşindu-ţi sărutarea. ILEANA: 5 O, florile-s frumoase dar nu pot da uitarea. Ascultă-n depărtare un plîns duios ce moare, Un plîns ce cîteodată se pare o cîntare Atît de sfînt şi dulce se-nalţă-n noaptea rece. Ci zborul unei păsări uşoare aşa trece 10 Prin umbra cea topită în razele-argintii G3 cad din înălţimea albastrelor tării Şi umbra se-nfioară şi tremură plăpîndă De lacrima ce cade încet aşa de blîndă Câ pare ca o rouă de aur pe o floare 15 De sînge-mpurpurată. Ah, plînsul care moare Mă turbură atît a cît n-aş putea să spun! Şi-adesea mi se pare în gîndul meu nebun Că plînsul care trece e traiu-mi asfinţit Şi dulcea mea nădejde din timpul fericit 20 A-ntăilor săruturi. Şi-atuncea stau şi-ascult Cum piere-n noaptea rece povestea de demult. VIOREL: Copilă, lasă gîndul acesta-ntunecat. Noi toţi visăm aicea un vis plin de păcat 25 Şi teama ne cuprinde de însuşi acest vis Ce-ntinde greaua-i mantă pe cerul negru-nchis, Încît părem asemeni copiilor pierduţi In codrul de-ntuneric în care stăm tăcuţi De teama fără nume ca nu cumva-n neştire 30 Să facem să răsară vro pală amintire Mai tristă decît groaza din sufletele noastre. Gi-nalţă-ţi înspre mine luminile albastre A ochilor tăi umezi în care-un ccr de seară Şi-a pus melancolia-i frumoasă, solitară, 35 Şi dă-mi, înviorată, din pacea lor senină îndemnul către rugă şi-o rază de lumină. (O sărută pe frunte.) 44 . SCENA VII VIOREL, ILEANA, SIMINA SIMINA: (intrînd prin fund) 5 Uitat-ai a mea rugă atît de arzătoare? VIOREL: Simina! ILEANA: Iar femeia aceasta-ngrozitoare 1 10 SIMINA: Aruncă-aceste lanţuri ee-acum te-nlănţuiesc De tot ce pieritor e şi trist şi pămîntesc, Căci iată! Eu venit-am din culmea cea senină A lumei nesfirşită şi plină de lumină 15 în care orice taină a minţii Încetează Şi blondele fecioare cu roze-ncoronează Pe cei care putut-au la ele sa ajungă. VIOREL: Ah, culmea luminată! 20 ILEANA: Iubitul meu, alungă Această umbră pală. SIMINA: Urmează-mă, tu minte 25 Trudită de visarea grozavă şi fierbinte, Căci toată-a ta visare povară-i dureroasă Ce lumea mea asupra-ţi să cadă grea o lasă. ILEANA: O, Doamne! Această umbră! Ea ere ochi de gheaţă 30 Şi glasul său e glasul acelor ce din viaţă Plecat-au către moarte. 45 VIOREL: A, fruntea ta, fecioară, E-o falnică lumină ce-o-nalţi aşa de clară în noaptea vieţii mele. Şi părul tău se pare 5 Cunună măiestrită de flori mirositoare. ILEANA: Un giulgiu e vestmîntul asemeni unui mort. VIOREL: O, alba ta tunică şi-ntregu-ţi mîndru port! 10 ILEANA: In jurul său domneşte suflare de mormînt. VIOREL: Deasupra ta un soare luceşte-aşa de sfînt! Lumină din lumină a caldei frumuseţi, 15 Tu eşti izbînda vieţii asupra tristei ceţi A visurilor grele. SIMINA: în jurul tău e-o rece Minciună, căci iubirea-ţi de-acum curînd va trece 20 Şi tu vei fi iar singur; eu însă voi rămîne Aceeaşi totdeauna. ILEANA: O, dulce-al meu stăpîne Să n-o asculţi! 25 VIOREL: (cu patimă) Femeie, din lacrămi şi din tină De ce-ţi închizi tu ochii la limpedea lumină Ce-o clipă-a pus-o Domnul în mintea-ţi rătăcită? 30 SIMINA: Urmează-mă, iubite, spre culmea fericită A vieţei nesfîrşite! 46 "VIOREL,: (cu liotărire) Al tău sunt pe vecie! ILEANA: 5 (cu duioasă umilinţă) Răraîi! SIMINA: Te-aştept! VIOREL: 10 (cu putere Ilenei care-i stă in cale) în lături! SIMINA: (cu nerăbdare) Hai, vremea întîrzie. (Iese,) 15 20 25 SCENA VIII VIOREL, ILEANA ILEANA: (cu lacrămi In glas) Gîndeşte-te! VIOREL: ( amar ) Destul gînditu-m-am. ILEANA: Cum pleci Pe calea ce străbate pustiurile reci? SCENA IX VIOREL, ILEANA, CRAIUL GLAD CRAIUL GLAD: (intră prin dreapta ) 30 în noaptea liniştită un gînd mă înfioară Şi-n sufletul meu singur eu simt că o povară 47 Apasă-n întuneric. E vreunul care plînge Aicea, scumpi copii? ILEANA: Ah, inima-mi se frînge 5 De plînsul greu. VIOREL: Părinte! CRAIUL GLAD: Ha, ce s-a petrecut 10 în sufletele voastre? ( Văzind că nici unul nu răspunde.) De ce vi-e graiul mut ? ILEANA: El pleacă! CRAIUL GLAD: 15 Pleacă! Unde ? ILEANA: In lungă pribegie. CRAIUL GLAD: (privind aspru pe Viorel) 20 Şi cînd te vei întoarce? VIOREL: Doar singur Domnul ştie! CRAIUL GLAD: Doar Domnul! Ce-nsemnează cuvintele-ţi ciudate? 25 ILEANA: înseamnă că domnia străvechilor păcate Se-ntinde-asupra noastră. CRAIUL GLAD: Vorbeşti în tîlcuri grele 30 Şi mintea mca-i bătrînă. 48 5 10 15 20 25 30 35 VIOREL: Al visurilor mele Chin groaznic mă îndeamnă să merg tot înainte In neagră pribegie, în pulberea fierbinte A drumurilor arse de soarele de vară, Căci viaţa mea de-acuma e-o jalnică povară Mai grea decît e piatra ce cade pe-un mormînt. Voi merge dar departe mînat de asprul vînt De gînduri zbuciumate chiar dacă un pustiu Intinde-s-ar în juru-mi. CRAIUL GLAD: Cum ? Singurul meu fiu Se duce? Visul oare mă chinuie deştept? ILEANA: (îndurerată ) Nu-i vis. VIOREL: Din alte visuri e singuru-nţelept, Căci toţi pînă acuma cu ochii mari deschişi Visarăm visuri goale şi doruri de proscrişi Din alte lumi avurăm. Dar vremea a-ncetat Şi fapta luminoasă în zări s-a arătat. CRAIUL GLAD: Dar vezi tu bătrîneţea ce trupul îmi răpune Şi părul ce pe frunte-mi de timp brăzdată pune Cunună de zăpadă. Privirea mea greoaie Cu greu se uită-n zare şi braţu-mi se-ncoAyoaie De Aroi să-l ’nalţ puternic precum făceam odată, Pe cînd cu gestul mîndru mînam oştirea toată. Ca mîine mă voi stinge şi fără de suflare Voi zace-n părăsire în cripta albă-n care Zac toţi ai mei de veacuri. Vrei oare s-amărăşti Şi zilele-mi din urmă? A’IOREL: O, tată! Cum trezeşti C-o vorbă-n al meu suflet atîtea amintiri! Departe-i însă timpul trecutei fericiri 49 Şi inima-mi rănită străină-i de plăcere; Străină şi de pace. Mi-e sete de durere, Mi-e sete de misteruri, de lupta-nverşunată Cu gîndul şi cu lumea în negură-mbrăcată. 5 La umbra de portice în marmură sculptate Pun viţele-nflorite visări înghirlandate De roze parfumate ca-n serile antice Şi-o muzică se joacă în umbră de portice. Cintări se-nalţă seara prelung tînguitoare 10 Din coarde de vioară; par tristele fecioare Ce plîng în întuneric cu semne desperate Chemînd din lumi de visuri iubiri înflăcărate. Şi-n umbră de portice fanfarele sunară Ca-n zilele de glorii şi larg desfăşurară 15 Stindarde-mpurpurate spre vesela serbare. Ci-ntîrzie-al meu suflet la stinsele altare Şi-un glas sfios se pare că plînge-n întuneric. Ah, visul meu de-a pururi şi dorul meu himeric De cîte ori voit-am uitării a le da! 20 Dar totul fu zădarnic şi nu mai pot răbda Tortura-ngrozitoare de gînduri zbuciumate. SCENA X ACEIAŞI, SOLII PĂCII, CAVALERUL NEGRU CRAIUL OLAD: 25 (privind cum înaintează de gravi Solii păcii) Şi voi ce veste-aduceţi cu feţe-ntunecate? ÎNTÂIUL SOL AL PĂCII: Noi suntem Solii păcii veniţi din depărtarea Ţinuturilor negre şi sfîntă ni-e chemarea . . . 30 CRAIUL OLAD: Cunosc povestea voastră, dar pacea de-o vestiţi Fiţi grabnici şi solia cea sfîntă v-o împliniţi Acum căci este vremea. 50 5 10 15 20 25 30 ÎNTÂIUL SOL AL PĂCII: A soartei hotărîre. CRAIUL OLAD: Ci lasă neclintită Hm, pacea prevestită Cu tîlc, în graiul vostru e-o pace mincinoasă. SOLII PĂCII: Nu, nu! CRAIUL GLAI): Minţiţi! Întâiul sol ai, păcii: E-o pace blajină şi duioasă. AL DOILEA SOL AL PĂCII: E-o pace fără pată. AL TREILEA SOL AL PĂCII: E-o pace nesfirşită. CRAII: L GLAD: ( nerăbdător ) Cuvinte-n loc de fapte! Voi fapta lămurită Şi plină de putere! CAVALERUL NEGRU: In ţara-ntunecată A visului o faptă ar pare blestemată. Vai, fapta! CRAIUL GLAD: VIOREL: Şi vai, visul! ILEANA: (merge către fund şi strigă cu tărie) Ile, toţi voi cei din casă Uniţi a voastră rugă cu ruga-mi dureroasă Să stea în loc pierdutul! 51 SCENA XI ACEIAŞI, COMAN COMAX: (trece in fugă prin fund lovind cu putere in ferestre) 5 Sculaţi-vă! Sculaţi Voi toţi ce-n somnul pacinic cu-n vis vă-nvioraţi, Sculaţi-vă voi robii molatecei plăceri Şi voi toţi obosiţii strădaniei de ieri, Sculaţi-vă din somnul de viaţă dătător! 10 La Graiul Glad, la curte, e jalea în popor! CRAIUL GLAD: Ce faci? COMAN: încerc să-nlătur furtuna ce soseşte. 15 AMORUL: Zadarnic căci furtuna, mai tare-n pieptu-mi creşte. SCENA XII ACEIAŞI, CURTENII COMAN: 20 Veniţi, căci domnul vostru se duce-n pribegie. CURTENII: Stăpîne, oh, stăpîne! VIOREL: (despreţuilor ) 25 G i stranie solie! CURTENII: Ascultă-ne! VIOREL: (izbucnind ) 30 Voi, ceată nemernică,-napoi! 52 CRAIUL GLAD: (cu disperare) Aceasta-i rătăcirea grozavă de apoi. VIOREL: 5 Mai bine-n rătăcire.' (Vrea să plece.) ILEANA: Opreştc-te 1 CRAIUL GLAD: Furtuna 10 Zdrobi-te-va în cale. VIOREL: (hotărîl) De-acuma mi-e totuna! (Iese repede prin fund, Ileana cade leşinată in braţele bătrinului 15 crai Glad.) Cortina ACTUL ni O CULME SĂLBATECĂ (In munţii Vrancei. în fund un povîrniş care duce intr-o prăpastie. La stingă munţii se înalţă necontenit şi-şi pierd vîrfurile 5 in ceaţă. La dreapta o potecă duce in vale. Pe scenă sunt pietre mari şi sure. Aproape de fund un tufiş mic apare în întuneric.) SCENA I VIOREL, SIMINA SIMINA: 10 (intră in scenă prin dreapta, sprijinind pe Viorel care abia mai poate să mai umble) O culme am urcat-o. "VIOREL: Şi multe mai sunt încă? 15 SIMINA: Da, multe şi lucioase. "VIOREL: Piciorul meu pe stîncă Alunecă adesea. 54 SIMINA: Suirea e greoaie Pe culmile de stânci. VIOREL: 5 Şi trupu-mi se-ncovoaie De chiar a lui povară. SIMINA: Răbdare, în curînd Ajunge-vom la vîrful de care al tău gînil 10 Dorea în ceasuri triste cu-adîncă voluptate. VIOREL: Dar fruntea mea-i fierbinte şi buzele-s uscate De setea arzătoare. Aş vrea o picătură De apă, ca o rouă, să ude a mea gură, 15 Să prind putere nouă. SIMINA: Aice nu e apă. Pe culmea solitară chiar sufletul s-adapă Din visurile sale, căci soarta a voit 20 Să fie greu suişul la locul strălucit, In care înfloreşte viaţa nesfîrşită, Şi toţi cei cîţi urcară poteca tăinuită Ce duce la limanul luminelor senine Avură să îndure dureri tot ca şi tine. 25 Dar sus curge izvorul cel clar de apă vie Şi cine bea din apa-i trăieşte pe vecie. VIOREL: (cu nemărginită deznădejde) Ah, sus e-aşa departe! Şi simt în jur cum creşte 30 O negură ce-n manta-i de plumb mă înveleşte. SIMINA: (cu înflăcărare) N-ai teamă! Sus e soare şi falnică lumină E-o dulce mîngîiere pioasă şi blajină 55 5 10 15 20 25 30 35 Pe inimi zbuciumate. în valuri aurite Străbat ale ei raze cîmpiile-nflorite Punînd cunună blondă pe-albastre depărtări. Privirea e stăpînă pe falnicile zări Şi tot ce se arată-nainte rob e ţie: Pîraiele şi munţii şi floarea din cîmpie, Oraşele măreţe şi cei ce locuiesc La ţărm de ape clare şi-n ciuturi te slăvesc. VIOREL: Slăvesc! Dar oboseala grozavă mă cuprinde; îmi sîngeră tot trupul şi braţul meu se-ntinde Zadarnic după-o umbră, căci iarăşi cade-n jos Ca piatra care cade în valul spumegos A rîului de munte. O, apa cristalină A clarelor izvoare şi alba lor lumină! SIMINA: (aspră) Izvoarele-s departe şi turbure în unde. VIOREL: (clătinind din cap) Şi totuşi în auzu-mi încet şi blînd pătrunde Un murmur de izvoare. Pe-aice pe aproape Se tînguie un şipot din limpezele-i ape. (Rugător.) Găseşte-1! SIMINA: (repede şi hotărîtă) Nu se poate să bei din apa care Se tînguie aice cu-atîta-ndurerare. Acesta e izvorul durerilor de jos Şi cine bea din apa-i cu murmurul duios Cuprinde-se de dorul lăsaţilor în urmă Şi visul lui cel falnic în noapte i se curmă. Pe piatra stîncei negre el capul şi-l apleacă Şi-amara amintire avîntul îi îneacă De nu ştie el singur de trebuie-nainte Să meargă spre-mplinirea visărilor lui sfinte 56 Sau calea să-şi întoarcă spre cei ce i-a lăsat Şi fruntea iar să-şi plece subt jugul apăsat Al josnicei plăceri. VIO REL: 5 (istovit) Dar nu mai pot să merg. SIMINA: (după ce a privit o clipă spre culmile din stingă) Aşteaptă-mă! La culmea înaltă eu alerg 10 S-aduc din apa vie un strop răcoritor. (Măsurînd cuvintele.) Ci nu te-ademenească ispita din izvor! SCENA II VIOREL (singur) 15 VIOREL: (se uită cîtva timp în urma Siminei) Ea merge-n ceaţa deasă: lumină care piere, Lumină întrupată din chin şi din durere. Şi noaptea se întinde şi-s singur pe colină 20 Şi nimenea durerea-mi din suflet n-o alină, Căci totu-i fără viaţă şi rece şi tăcut. (Cu o tresărire nelămurită în privire.) Doar singur pîrîiaşul ce murmură pierdut Pe prundul alb se plînge în noaptea întristată 25 Şi inima-mi trudită şi-atît de zbuciumată Cu dînsul plînge-asemeni stinghera ei viaţă. (Apropiindu-se de tufişul din fund.) Pîrîu fără de nume, pierdut în neagra ceaţă, Ca mine eşti de singur şi poate că murim 30 De-acelaşi dor. Yenit-am durerea s-o unim! (Se apleacă şi bea prelung din izvor.) 57 5 10 15 20 25 30 GLASUL ILENEI: (inălţîndu-se încet şi tînguitor din fundul izvorului) Viorele, Viorele, Ai băut din apa mea: Triste-s lacrimile mele Dar mai trist cine le bea! VIOREL: (se trage îndărăt înspăimîntat) Ce glas străbate unda adîncului izvor? Ce plîns se-nalţă oare ? De ce mă înfior De murmurul din apă? Eşti tu, iubita mea, Ce urci aşa de tristă spre mine calea grea? SCENA III VIOREL, CRAIUL GLAD, ILEANA (Umbrele Craiului Glad şi a Ilenei apar din dreapta şi trec încet prin fundul scenei spri-jinindu-se una de aha.) ILEANA: (cu duioşie către Craiul Glad) Te sprijină pe mine. Să trecem împreună Pribegi şi singurateci prin noaptea fără lună. CRAIUL GLAD: Pribegi şi singuratecii O, fiica mea iubită, Spre ce liman ne duce cărarea tăinuită Pe care ne urcarăm? ILEANA: Părinte, cine ştie? E-o cale neumblată, departe de cîmpie, Departe de oraşe; dar ce-avem să-ntrebăm Cind tot aceleaşi chinuri oriunde le purtăm? CRAIUL GLAD: Şi nu zăreşti nimic? 58 ILEANA: Nu! Totul pare-o bură, Ce cade printr-o pînză întinsă-n ceaţa sură. Iar ochii mei ce plîns-au atîta, sunt uscaţi 5 Si nu mai văd. 9 CRAIUL GLAD: Nici ochi-mi. VIOREL: (se apropie de ei cu spaimă) 10 Dulci umbre, ce cătaţi? ILEANA: (fără a-l cunoaşte) Străine, căutăm viaţa-ne-ngropată Şi n-o găsim. 15 CRAIUL GLAD: (cu un gest trist şi obosit) Da, da! Noi n-o găsim. Odată, Ştiu bine, o-ngropasem subt crinii din grădină Dar vîntul smulse crinii şi el a fost de vină 20 Că nu-i mai dăm de urmă. ILEANA: (cercind să-l ducă mai departe) Ci vino, dulce tată, în altă parte poate e viaţa-ne-ngropată. 25 VIOREL: (voind să-i oprească, dureros) Mai staţi, mai staţi o clipă. Eu sunt . . . CRAIUL GLAD: Oricine-ai fi 30 Din drumul nostru jalnic nu poţi a ne opri, Căci cei fără viaţă fac calea grea şi lungă Cei vii să nu-i găsească, nici dorul să-i ajungă. ILEANA: Te sprijină pe mine. Să trecem împreună 35 Pribegi şi singurateci prin noaptea fără lună. (Ies.) 59 5 10 15 SCENA IV VIOREL, SIMINA VIOREL: (singur, urmînd pe cele două vedenii) Opriţi-vă, voi umbre, pierdute-n rătăcire! Blestem ce cazi asupră-mi din vremi de fericire, Retrage-ţi mina aspră! Paharul este plin. (Se pierde în stingă.) SIMINA: (Intorcindu-se şi căutînd cu privirea pe Viorel) Dar unde-i? (Strigă.) Viorele! Durerea să-ţi alin Adus-am apă vie. VIOIIEL: (din stingă) Ciboară pe coline. SIMINA: Iubite, în durerea-mi strigat-am către tine, Auzi-mă! VIOREL: (inlrind in scenă) 20 Simina! SIMINA: (vuzîndu-l schimbat la faţă) A, ce s-a întîmplat? VIOREL: 25 Vedenii mă cercară cu chipu-ndurerat. SIMINA: (il priveşte o clipă in tăcere. Apoi cu asprime) Tu n-ascultaşi de sfatu-mi. Băut-ai din izvor Şi-acum te-mpovărează trecutul arzător. 30 VIOREL: (rugător) Simina! 60 5 10 15 20 SIMINA: (cu o minie care creşte mereu) Dă-te-n lături, căci n-ai avut credinţă în tine, om menit la lungă suferinţă. YIOIÎEL: (zdrobit) De-ai şti! SIMINA: (mindră) Eu şt-iu destule, dar nu mai eşti tu vrednic S-asculţi. (Ca întristare in glas.) Te-ntoarce iarăşi la traiul tău nemernic. Şi capul tău l-apleacă din nou iar spre ţărlnă Să-şi curme visul mîndru de falnică lumină. Cenuşa pocăinţii pe frunte să-ţi presări Să n-o mai ardă dorul de stinse depărtări Şi ochii tăi indreaptă-i spre tină şi pămînt Să nu mai vadă-azurul seninului cel sfînt Căci nu ţi-a fost chemarea să treci de-acest hotar Şi nu ţi-e dată ţie cununa de stejar. VIOREL; Ce grele cad în suflet grozavele-ţi cuvinte! SIMINA: De ce-ai uitat de taina atîtor jurăminte, 25 De ce ţi-ai întors gîndul spre cei din urma ta Cind toată-a ta menire era de a-i uita ? VIOREL: (incet) O clipă de-amăgire! SIMINA: O clipă de-amăgire Ce n-o plăteşte-o viaţă! VIOREL: Vai, stinsa-mi fericire! 61 SIMINA: (depărtîndu-se ) Rămîi şi plîngi de-acuma, căci plînsul ţi-e dat ţie Şi lacrimi şi durere să porţi pe vecinicie, 5 Căci semnul suferinţei pe fruntea ta e scris Iar nu mlndria caldă a falnicului vis. (Urcă pe culmile din stingă) VIOREL: (într-o supremă rugăciune) 10 Ajută-mă; în juru-mi se face-ntunecime; ’Nainte-mi stă grozavă o neagră adîncime Şi sufletu-mi îngheaţă. SIMINA: (pe o culme din stingă) 15 Priveşte-n sus la mine. VIOREL: (după o luptă lăuntrică) O negură-i pe fruntea-ţi. SIMINA: 20 Privirile-mi sunt line. (Piere.) VIOREL: (coprins de îndoială) Simina, tu eşti pală şi ochii tăi sunt reci Ca ochii celor morţi. Pe culmi pe unde treci 25 Tu laşi în a ta urmă un văl de foi uscate. SIMINA: (din stingă) Aşa vorbeşte-un suflet căzut iar în păcate. VIOREL: 30 (căzind In genunchi) O, Doamne, din adîncuri-nalţ glasu-mi către tine. Revarsă iar asupră-mi luminele-ţi senine, Tu vezi cum eu mă tîngui în crudă zbuciumare Şi sufletu-mi setos e de-o rază de-ndurare; 35 învaţă-mă, tu, Doamne, părinte blînd şi drept Spre ce liman de viaţă trudiţii paşi să-ndrept. 62 5 10 15 20 25 30 SIMINA: (glasul ei se aude din depărtare venind de pe culmile din stingă) Ah, cînd în inimi zbuciumate Orice dorinţe-ncet se curmă, Zdrobiţi vioara fermecată, Grozav e cintecul din urmă! SCENA V VIOREL: (singur ) Sfîrşitu-s-a! (Se scoală din genunchi.) Furtuna din munţi se prăvăleşte Şi fulgerul demonic pe cer se învîrteşte, Iar noaptea nepătrunsă e-asemeni cu mormîntul. Ite, unde-i rugăciunea şi unde este cîntul Ce trebuie să sune a mea înmormîntare ? Căci lupta cea din suflet fu luptă-ngrozitoare, Dar lupta e pierdută şi-n mine-ntunecimea Din nou iar se iveşte. Doar numai adîncimea Mai are vreun farmec în inima-mi pustie. Adîncul de prăpăstii! De ce oare-ntîrzie, Să cadă-asupră-mi pacea blajină şi miloasă, De ce mai stă pe fruntea-mi coroana sîngeroasă Cînd nu mai am nimica s-aştept decît doar somnul Ce-nchide ochii turburi uitaţilor de Domnul? Şi-n noapte înveli-m-oi în manta-mi zdrenţuită S-adorm în nesimţire pe stînca părăsită. (Se aşează la pămînt.) SCENA VI VIOREL, CURTENII (intră încet prin dreapta. întuneric adine domneşte pe culmea singuratecă). ÎNTÂIUL CURTEAN: încet! AL DOILEA CURTEAN: Băgaţi de seamă! 63 5 10 15 20 25 AL TREILEA CURTEAN: Da, stînca-i lunecoasă. ÎNTĂIUL CURTEAN: Iar ceaţa este deasă şi-atît de-ntunecoasă Cit nici nu ne vedem. AL DOILEA CURTEAN: Umblăm în întuneric. AL TREILEA CURTEAN: (grav) Noi toţi, întotdeauna, am fost în întuneric! ÎNTÂIUL CURTEAN: (cu groază) Noi toţi ... A, nu sfîrşil E poate un păcat Să spui astfel de vorbe cînd ceru-i zbuciumat De fulgere. AL DOILEA CURTEAN: Şi cînd furtuna prăvăleşte Chiar brazii de pe munţi. AL TREILEA CURTEAN: (care a înaintat In întuneric şi a dat de trupul lui Viorel) Aici? Ha, cine odihneşte ÎNTĂIUL CURTEAN: E cineva? AL DOILEA CURTEAN Da, unul adormit Pe stîncă. ÎNTÂIUL CURTEAN: Adormit ? 64 5 10 15 20 25 30 AL TREILEA CURTEAN: (cu glas inalt) He, suflet părăsit De oameni şi de Domnul, deşteaptă-te. ÎNTÂIUL CURTEAN: Vai! VIOREL: (deşleplindu-se. Cu glas stins) Mă cheamă iar la viaţă? Cine AL TREILEA CURTEAN: Deşteaptă-te, străine! VIO RE L: (amarii) De ce nu treci-nainte ? ÎNTÂIUL CURTEAN: ( nerăbdător ) Dar, omule! VIOREL: Lăsaţi Pe cel ce-şi poartă crucea s-o poarte. Nu cercaţi Din drumu-i să-l abateţi. AL DOILEA CURTEAN: Destul te-am ascultat. Ridică-te! 1 AL TREILEA CURTEAN: Tu, om în zdrenţe-nvestmîntat, Te scoală! Întâiul curtean: Şi te uită în juru-ţi! VIOREL: (ridicindu-se ) Ce voiţi? 65 TOŢI: (trâgindu-se îndărăt) Stăpînul! VIOREL: 5 ( amar ) Da, sunt eu! TOŢI: Slăvite! VIOREL: 10 Mă găsiţi în ceasul de ispită. INTĂIUL CURTEAN: Ispita s-a sfîrşit. VIOREL: 15 Nu! Ceasul mîntuirii l-aştept, dar n-a venit. AL TREILEA CURTEAN: (întunecat) Şi nici n-are să vină. VIOREL: 20 (repede ) Ha, cine te-a-nvăţat Acest cuvînt de groază? AL TREILEA CURTEANI Noi toţi am colindat 25 Ţinuturile-acestea cercînd a te găsi Şi-acasă să te-ntoarcem precum ne porunci Bătrînul crai. Deci ceasul grozav de mîntuire Zadarnic al tău suflet l-aşteaptă. în iubire E singura scăpare. 30 VIOREL: Cuvinte de nerod! Au credeţi că lăsat-am eu pacinicul norod 66 5 10 15 20 25 30 35 în vale ca în urmă din nou la el să vin? Nu! Sufletu-mi de-această plăcere este plin; El cere altă lume şi vrea o altă viaţă. INTĂIUL CURTEAN: Dar sîngeră-a ta frunte şi pală e-a ta faţă. VIOREL: Ge-mi pasă! Eu pieri-voi pe stîncele aceste în spini şi în prăpăstii, de nu mi-or şti de veste Nici fiarele pădurei, căci demonul mă mînă Să merg tot înainte. Vedeţi cum pe-a mea mînă Stau rănile deschise. Şi, iată, pieptul meu Zdrobit de oboseală cum sîngeră mereu! Ce-mi pasă! Mai grozavă e rana arzătoare Din sufletul în zbucium. O, rana ce mă doare N-o stingeţi niciodată cu trista-vă iubire. De-acasă cînd plecat-am, lăsînd în părăsire Pe toţi ce trec prin viaţă cu ochii obosiţi, Voiam să ştiu aceea ce nici vă-închipuiţi, Voiam să văd aceea ce voi n-aţi fost văzut în traiul vostru jalnic şi josnic şi tăcut. Spre lumea cea întinsă deschis-am ochii mari: Treceau pe dinainte-mi măreţii solitari Ai gîndurilor nalte, treceau seninii munţi în mantie albastră şi codrii cei cărunţi Păreau că-mbracă falnici vestminte argintii. Izvorul care-şi mînă lin undele zglobii Părea c-ar fi de aur topit iar pe cîmpie întins-au flori de vară o pînză purpurie Şi totul se-ncinsese în ziua cea senină Gu purpură şi aur, cu-azur şi cu lumină. Şi voi? Voi nici văzut-aţi această sărbătoare Căci orbi sunt ochii voştri la orişice splendoare. INTĂIUL CURTEAN: Ah, tristele splendori aşa de scump plătite! VIOREL: (mîndru) Eu nu le-aş da pe toate vieţile trăite în slava de la curte. Şi chiar de-aş fi să merg 67 5 10 15 20 25 30 în umbra unde toate culorile se şterg Eu tot înainta-voi, căci voi să-mi scap credinţa Ce şovăie în mine. SCENA VII VIOREL, CURTENII, CAVALERUL NEGRU CAVALERUL NEGRU: (apărlnd deodată In mijlocul stlncelor) Blestem pe suferinţa Ce nu creează-n lume nimic. VIOREL: (intorcindu-se cu spaimă) Nebun semeţ! CAVALERUL NEGRU: ( coborind ) Tu nu ai îndrăzneala acelui ce măreţ Priveşte către ţintă cu ochi încrezători Căci sufletul tău plin e de tainicii fiori Ai nopţii. VIOREL: Care demon vorbeşte-acum prin tine? CAVALERUL NEGRU: (apropiindu-se, ispititor) întreabă-te tu singur. Luminile divine Ge-aprind în suflet focul cel sfînt şi-atotputernic Le simţi tu? VIOREL: (după o clipă, cu desperare) E-ntuneric în sufletu-mi nemernic. (Luptind cu un gind lăuntric) Şi totuşi... (Se opreşte.) 68 5 10 15 20 25 CAVALERUL NEGRU: (batjocoritor ) îndrăzneşte! VIOREL; (trăgîndu-şi mina peste frunte) Nebuna îndoială Mă chinuie. Zdrobitu-s de-atîta oboseală. Ah, unde aîla-voi pacea? Pe ochi păinjeniţi Un văl greoi se lasă. CURTENII: Vin solii! SCENA VIII ACEIAŞI, SOLII PĂCII VIOREL: (păşeşte înaintea Solilor) Ce voiţi? ÎNTĂIUL SOL AL PĂCII: Noi suntem Solii păcei veniţi din depărtarea Ţinuturilor negre şi sfîntă ni-e chemarea . . . VIOREL: Ai păcii? Dulce pace! De-aţi şti voi să mi-o daţi Şi groaznica-ndoială din suflet s-o luaţi! ÎNTÂIUL SOL AL PĂCII: Noi punem mini duioase pe frunţile-nfocate De dorul greu al luptei, de visuri turburate Şi facem să-nceteze povara dureroasă A cruntelor vedenii din noaptea furtunoasă. VIOREL: A, nu, căci pacea voastră e-o pace de mormînt. 69 5 10 15 20 25 30 Întâiul sol al pâcii: E-o pace nesfîrşită. VIOREL: (apăstnd cuvintele) De-aceasta mă-nspăimînt. Eu n-am sfîrşit în lume menirea-mi dureroasă Şi vechea mea coroană pe frunte tot m-apasă, Căci peste tot mai este ceva ce n-am văzut Şi poate vro plăcere cum n-am mai fost avut Să fie . . . O îndoială! Ce turbure-i şi-amară! Voi merge-n rătăcire-n noaptea solitară, Pe cremenea tăioasă lăsa-mă-voi s-alunec în funduri de prăpăstii şi ochii să-mi întunec Şi braţele-mi slăbite întinde-voi-nainte, Să pipăi dacă-n stare nu fuse a mea minte Lumina s-o-nţeleagă şi poate-n întuneric Găsi-voi alinare la visul meu himeric. SCENA IX ACEIAŞI, IUGA, COMAN IU GA: (intrlnd cu Cotnan prin dreapta) Stăpîne! în sfîrşit! COMAN: VIOREL: Şi voi veniţi acum Cu vorbe viclenite să-ntoarceţi al meu drum? IUGA: Bătrînul ne trimise. COMAN: Şi tînăra domniţă. 70 5 10 15 20 25 30 35 VIOREL: Ileana? Aii, frumoasa şi alba porumbiţă Tot tristă stă şi-acuma în turnul singuratec La sfat în ceasuri negre cu dorul ei noptatec? Şi-n umbră trupu-i pare şi-acum o dungă albă Plecată graţioasă pe florile de nalbă? Mi-a fost odată dragă frumoasa solitară Visînd subt cer de vară, seninul cer de vară. COMAN: Stăpîne e o jale nespusă în palat. Bătrînul stă şi-aşteaptă cu gîndu-ntunecat Aşteaptă vestea care mereu întîrziază, Aşteaptă şi ascultă, aşteaptă şi oftează, Căci nimeni nu deschide cu zgomot uşa mare Să intre aşteptatul în sala de serbare, Ci totul zace-n umbră, o umbră întristată De-amurg pierdut în ceaţă de toamnă-ntîrziată. IUGA: Stăpîne, te întoarce! In haine de serbare Primi-te-vom la scară şi vesele fanfare Suna-vor pretutindeni vestind a ta sosire. VIOREL: Ce palidă şi rece e-a voastră-ademenire I Căci ce puteare-aş oare din nou să mai aştept Cînd nici un dor nu bate de-acum în al meu piept? Cînd totul înainte-mi pustiu e şi tăcut Cînd însuşi al meu suflet muri cu-al meu trecut Şi merg în întuneric ca pluta fără cîrmă Să-mi uite toţi de nume, să-mi piardă toţi de urmă! COMAN: Dar braţele domniţei se-ntind aşa de pale Şi ochii ei cucernici mereu îţi cată-n cale. VIOREL: Să plîngă! Las’ să plîngă! Ce mult am plîns şi eu Urcînd Calvarul aspru al visului meu greu. 71 Căci nu mă voi întoarce la oamenii ce-n vale Îşi duc a lor viaţă de chinuri şi de jale. îi ştiu. Şi al meu suflet de dînşii a fugit, De traiul lor netrebnic şi trist şi urgisit. 5 Rămînă ei acolo să sufere, să plîngă, Plecaţi spre tina neagră de trupuri să se frîngă, Să-şi chinuie viaţa în muncă şi-n sudoare, Să nu cunoască visul nici neagra lui splendoare Şi somnul lor să fie un somn uşor şi lin. 10 In mijlocul acestor bieţi oameni sunt străin Căci port pe a mea frunte un semn înfricoşat: E semnul ce-nfierează pe omul blestemat. CAVALERUL NEGRU: ( viclean ) 15 Atunci cerca-vei oare să urci din nou în sus? VIOREL: Ah, steaua de-altădată acuma a apus Şi umbra se întinde grozavă-n jurul meu, Pe culmea unde singur veghez doar numai eu. 20 Spre bolta-ntunecată a nopţii cea tăcută Se-nalţă tremurindă o rugă-a mea pierdută, Dar nimeni nu răspunde la glasu-mi spăimîntat; Doar vîntul vine groaznic şi fluieră turbat, Dar vîntul însuşi pare un demon care trece 25 Rîzînd aşa de straniu deasupra-n noaptea rece. Adesea rîd eu singur cu-n rîs amar şi lung Circînd întunecimea din juru-mi s-o alung; Dar rîsul mă-nfioară. Ades ascult apoi Un bucium care cîntă la stînele de oi, 30 O doină den acelea ce-auzu-mi fermecară Cu sunetul lor dulce în vremi de-odinioară. Ah, oamenii aceştia ce doina lor şi-o cîntă Cind chinul îi apasă şi dorul îi frămîntă Sunt poate... (Cu îndoială) Cine ştie! (Izbucnind 35 deodată) Prieteni, ce mai staţi ? Au n-aţi aflat aceea ce vrut-aţi să aflaţi? 72 Au nu mă chinuirăţi de-ajuns? Ce mai voiţi? Pe lemnul răstignirii voiţi să ţintuiţi Şi trupu-mi? CURTENII: 5 Oh, ce groază! VIOREL: Plecaţi de-aicea dar Căci toată ruga voastră c rugă în zadar. Eu nu mai am în suflet nădejde de scăpare, 10 Căci mort e-n mine totul şi orice înflăcărare E stinsă pe vecie. La ce să mai ascult Povestea ce mi-au spus-o atîţia de demult? E veche şi neroadă iar mintea-mi obosită! (Se îndreaptă spre fund.) 15 Mai bine-n adîncime prăpastia mă-nghită! (Coboară repede povirnişul care duce in prăpastie. Ceilalţi vor să-l împiedice, dar se opresc îngroziţi pe marginea povîrnişului.) Cortina I ACTUL IV SALA DE MARMURĂ (înspre seară. Coloanele de marmură par ca nişte umbre. Lumina de afară pătrunde potolită şi palidă ca intr-o biserică părăsită. 5 în sală toate lucrurile au înfăţişarea veche, foarte veche, ca şi cind nimeni n-ar fi mai umblat de mult pe acolo. Tăcerea pluteşte deasupra şi in această tăcere persoanele se mişcă şi vorbesc ca in vis.) SCENA I CRAIUL GLAD, ILEANA 10 CRAIUL GLAD: (intră incet, însoţit de Ileana) Nimic, copilă dulce! In zarea depărtată Ce stă pierdută-n ceaţă nimic nu se arată; Doar ulmii singurateci îşi pleacă tremurînd 15 Uscate crengi atinse de vîntul murmurînd Al toamnei ce se lasă pe plaiurile goale; Şi ochii mei cei dornici, ce cată lung în cale, îşi scurg a lor privire pe căile deşarte, îşi scurg a lor privire spre culmea ce departe 20 închide trista zare de plaiuri cenuşii. Şi toţi suntem aice închişi, sărmani copii Uitaţi de lumea-ntreagă ce plîngem rătăciţi Subt crăngile uscate a ulmilor cerniţi. 74 5 10 15 20 25 30 35 ILEANA: In lacrimi şi tăcere e toată taina noastră. CRAIUL GLAD: In lacrimi şi tăcere! Tu blîndă floare-albastră 1 ILEANA: A, nu vorbi de floarea visărilor apuse, Căci floarea e uscată şi visurile duse In noaptea nesfîrşită a celor ce-au murit Purtînd în suflet crucea de dor neîmplinit! CRAIUL GLAD: Nu! Nu rosti aceste cuvinte-aşa de grele! Pe mine bătrîneţea şi ceasurile-acele In care-am stat pe patu-mi şi-am plîns în zbuciumare Curînd mă vor răpune. Dar tu în aşteptare Să stai pe pragul casei întreaga ta viaţă, Cu ochii tăi cei umezi, pierduţi în vaga ceaţă A culmilor înalte şi-n calea ce coboară Pe plaiuri tu să cauţi în clipele de seară Pe cel care-o să vină. (Cu tărie.) Căci el doar o să vină Purtînd pe a sa frunte o rază de lumină Şi-n părul său avea-va cununi de flori culese în munţi, de mîni suave şi albe şi alese. Ya fi ca un arhanghel de mîndru şi călare Pe calul alb de spume va trece puntea mare De fier ca să răzbată la tine-nvingător. ILEANA: Ce falnic ţi-este graiul şi ce ameţitor Cind totul împrejuru-ţi e trist şi pustiit, Cind chiar speranţa pare în suflet c-a murit, Palatul însuşi este o casă a tăcerii Şi uşile lui poartă pecetia durerii Pe frunţile lor grele iar sălile-nvechite Chilii par de călugări în care rătăcite htau suflete bătrîne ce plîng încătuşate: Şi plîng cu faţa-ntoarsă spre zări îndepărtate Şi plîng cu braţe-ntinse spre candelele stinse Şi plîng de aripi negre pe pale frunţi atinse 75 5 10 15 20 25 30 35 Şi plîng chemînd ca-n visuri o rază de lumină, Dar raza invocată întârzie să vină; Ferestrele stau grele ca piatra de morminte Şi ceaţa le apasă precum apasă-o minte Nebună un vis groaznic de sînge-mpurpurat: Vai, soarele nu intră în tragicul palat. CRAIUL GLAL): (abătui) Nici soarele nu intră! Şi chiar cîteodată De umblă rătăcită vro rază tremurată Pe lespedelc albe aşterne dungi de sînge. Şi marmura, ea însăşi, s-ar zice cum că plînge Cuprinsă de o umbră de vagă nostalgie: Atît de pală este şi-atît de străvezie. ILEANA: Ea plînge! CRAIUL GLAD: Adineaori, pe cînd intram în sală, Urcînd pe scara mare a zilelor de gală Văzui răsfrîntă faţa-mi pe marmura-ntristată: Ah, cît de chinuită şi cît de-nstrăinată Era această faţă pe care o priveam Cum vine după mine pe scara ce-o urcam Ca umbra. ILEANA: Şi-a mea faţă! CRAIUL GLAD: (privind-o) Ea pare ca de ceară! ILEANA: Slăbită e de4 plînsul ce-n rugile de seară Le-nalţ îngenuncheată cu faţa la altar. Ah, plînsul care cade atît de cald şi-amar Pe inima-mi zdrobită, ce tristă mîngîiere Aduce cîteodată pe singura-mi durere! 76 5 10 15 20 25 30 Cind fumul din făclie se-nalţă ca un gînd De demon care trece prin noapte blestemînd, Un plîns, e-o alinare! CRAIUL GLAD: (cuprinzind-o în braţe) Copila mea iubită! ILEANA: Şi totuşi voi mai plînge pe marmura-nvechită Udînd cu lacrimi clare ca mirul cel sfinţit Picioarele rănite a celui răstignit, Cit timp de-aceste lacrimi izvorul n-o să sece, Să cad nensufleţită pe marmura cea rece. (Iese prin dreapta.) SCENA II CRAIUL GLAD (singur) CRAIUL GLAD : (pe gînduri) Ea trebuie să poarte în suflet ca o floare O rază de nădejde atotizbăvitoare Şi visul ei să urce în ceasuri întristate Spre palide icoane cu-amară voluptate, Cercînd să întrupeze din umbră şi din ceaţă Vedenia senină de clară dimineaţă. (Călind cu uimire în jur.) Şi seara care cade atît de-ntunecată! Şi totuşi mi se pare şi mie cîteodată Că trece pe deasupra-mi blajină şi uşoară O aripă ce noaptea-mi atinge şi-nfioară C-un vis care-nălbeşte în fundul unei zări Ci steaua ce clipeşte pe-ntinsul unei mări Vestind o dimineaţă ce-ntîrzie să vină. (Cătînd cu întristare în jur.) 77 5 10 15 20 25 30 Şi seara care cade şi pare că suspină Pe foile pălite a florilor stinghere! S-ar zice că-n grădină se plînge o durere Străină ce sărută petalele de flori Şi umple tot amurgul de taine şi fiori Incit se pare plînsul o tristă simfonie: Şi florile aşteaptă ceva ce întîrzie! (Cătlnd cu groază In jur.) Şi seara care cade ca plînsul pe morminte! Ha, noapte e în juru-mi şi noapte-n a mea minte SCENA III CRAIUL GLAD, IUGA IUGA: (intrlnd prin fund, în sine) Tot singur! CRAIUL GLAD: (cu glas slab) Tu eşti? Ce veste? IUGA: (apropiindu-se ) Doamne! CRAIUL GLAD: Venit-ai în sfîrşit! IUGA: Vai, nici una! CRAIUL GLAD: Cum? Nu l-ai urmărit Prin toate-acele locuri pe unde-a fost văzut Purtîndu-şi greaua-i cruce? 78 5 10 15 20 25 30 IUGA; C i umbra am trecut Prin munţi şi prin prăpăstii, prin văi şi prin păduri. Dar nu i-am dat de urmă. Doar vulturii cei suri Treceau lovind văzduhul cu aripile-ntinse, Treceau strigînd a jale cu glasurile stinse Purtînd şi ei povara de reci singurătăţi. CRAIUL GLAD: (ca In vis) Purtînd şi ei povara de reci singurătăţi! IUGA: Cărările-i pierdute pe veci ne sunt închise; El poate zace-acuma în funduri de abise. CRAIUL GLAD: ( repede ) Tăcere! A, nu spune cuvîntu-ngrozitor! Cuvîntul tău e-o taină de care mă-nfior Deşi-o cunosc. IUGA : Dorinţa . . . CRAIUL GLAD: Nu, nu! Mă înspăimînt De vorba-ţi ca de glasul ce spune pe-un mormînt Suprema deznădejde. Tăcere! Nu trezi în mine îndoiala. IUGA: Dar daca-ai auzi Din guri străine vestea? CRAIUL GLAD: Tăcere! (Apropiindu-se de el. în taină) De ţi-aş spune! Adesea-n ceasuri grele ispitele nebune 79 5 10 15 20 25 30 Mă cearcă şi în umbra din noaptea solitară Asupra mea îşi lasă de plumb a ei povară Tortura îndoielii atît de zdrobitoare Că nu-ndrăznesc eu singur s-o spun cu glasul tare . . . Dar nu! . . . E o ispită ce-n umbră m-amăgeşte! UN GLAS DE AFARĂ: Furtuna, ah, furtuna! CRAIUL GLAD: A, cine-mi aminteşte Furtuna mea din suflet? IU GA: Nu-i nimeni. Dar afară Sunt glasuri care-şi strigă durerea lor amară. CRAIU GLAD: (oţărindu-se ) Mereu sunt glasuri triste ce strigă-n noaptea rece. IU GA: Mereu plîng glasuri triste cînd duhul nopţii trece. S-ar zice că în umbră stau feţe chinuite Ce-ndreaptă-a lor privire spre clipele-asfinţite A stranielor doruri şi plîng pe cînd îşi cată Iubirea lor pierdută în noaptea-ntîrziată. CRAIUL GLAD: In noaptea-ntîrziată! Ştii tu ? De la o vreme Vin glasuri înfundate ca marea care geme Să-mi plîngă subt ferestre în noaptea-ntîrziată. IU GA: Sunt oamenii din curte. Cu vocea înecată Tîrziu adesea cîntă o doină care pare Străină, deşi-ntr-însa durerea zdrobitoare A noastră glăsuieşte. 80 5 10 15 20 25 30 CRAIUL GLAD: (groaznic ) De unde-au învăţat Această doină-n care atît de-ntunecat Se plînge-un dor? IU GA: Ei singuri nu cred că-ar şti să spună. Ci merg ca nişte umbre în noaptea fără lună Cu cehii orbi subt vălul uciselor avînturi Şi doina şi-o aruncă la cele patru vînturi. CRAIUL GLAD: Ciudat. La curtea noastră cîntările-au murit De mult si totuşi cîntă un suflet urgisit în noapte-o doină tristă. A cui să fie oare ? GLASUL DU AFARĂ: Furtuna, ah, furtuna! CRAIUL GLAD: Ascultă! IU GA: Plîngătoare Se-nalţă glasuri multe. CRAIUL GLAD: A, toate-aceste glasuri Ce strigă către mine în turburele ceasuri Cînd totul greu se lasă pe mintea chinuită! De ce nu-şi încetează strigarea aiurită? IU GA: Vor fi şi ele poate muncite de-o durere Şi cum n-au cînturi blinde îşi află mîngîiere în strigătul lor jalnic! CRAIUL GLAD: Muncite, vai, muncite! Dar cine în ţinutul acesta de ispite Nu stă subt stăpînirea eternei spaime crude? 81 IU GA: Toţi stăm subt a ei mină. CRAIUL GLAD: (ascultind ) 5 Tăcere! IU GA: Se aude Un zgomot ca un plînset pe lespedele reci. CRAIUL GLAD: 10 O, zgomotul ca plînsul pe lespedele reci! SCENA IV CRAIUL GLAD, IUGA, COMAN, CURTENI COMAN: (intrînd prin fund, urmat de curteni) 15 Furtuna, ah, furtuna! CRAIUL GLAD: Ce este? COJI AN: S-a închis 20 Tot cerul ca-ntr-o noapte grozavă-a unui vis Şi vîntul biciuieşte grădina-mormîntată Subt frunze veştejite iar firea pare toată Cuprinsă de un zbucium. ÎNTÂIUL CURTEAN: 25 Prin crăngile uscate Se plîng sfişietoare uitate vechi păcate, Uitate vechi păcate ce n-au fost ispăşite, Uitate vechi păcate rămase tăinuite, Uitate vechi păcate ce umblă-n pribegie, 30 Uitate vechi păcate în noaptea de mînie. 82 CRAIUL GLAD: Uitate vechi păcate! De ce ai apăsat Pe-aceste negre vorbe? Întâiul curtean: 5 Un glas întunecat îmi sună la ureche şi graiul lui nehun Şi groaznic ca blestemul mă-ndeamnă să le spun. COMAN: Noi toţi suntem robiţii acelui glas străin! 10 CRAIUL GLAD: (dus pe glnduri) Noi toţi suntem robiţii acelui glas străin! AL DOILEA CURTEAN: Ni-e dor de soare vesel. 15 AL TREILEA CURTEAN: Şi dor ni-e de lumină. ÎNTÂIUL CURTEAN: Ni-e dor de ziua clară. COMAN: 20 De liniştea blajină Ni-e dor. ÎNTÂIUL CURTEAN: Si c-ntuneric! 9 COMAN: 25 Furtuna, ah, furtuna Se lasă-asupra noastră. CRAIUL GLAD: Tăcere! Totdeauna A fost aici furtună, căci vecinie osîndiţi 30 Am fost să stăm în noapte cu ochii îngroziţi Subt vitregă putere. 83 COMAN: Furtuna a lovit Cu zgomot adineauri în lanţul ruginit Al punţii de la poartă. 3 CRAIUL GLAD: Şi puntea ? COMAN: Sfărîmată Căzu în şanţul umed. 10 CRAIUL GLAD: A, puntea sfărîmată! Pe ce o să mai treacă acel care-o să vină Purtînd pe a sa frunte o rază de lumină Şi-n păru-i de mătase cununi de flori culese 15 In munţi de mîni suave şi albe şi alese? Voiam ca un arhanghel de falnic şi călare Pe calul alb de spume să treacă puntea mare. COMAN: E puntea sfărîmctă! 20 ÎXTAIUL CURTEAN: Şi turnul învechit Şi negru, adineauri de-un trăsnet fu lovit Iar trista porumbiţă ce-n nopţile de vară Urca aşa de albă spre bolta solitară 25 A cerului, căzut-a zdrobită la pămînt. CRAIUL GLAD: Ucisă ? ÎXTAIUL CURTEAN: Da, ucisă! Părea un jalnic cînt 30 Strigarea sa din urmă şi albele ei pene Cădeau ca nişte lacrimi de triste Âlagdalene. 84 CRAIUL GLAD: O, alba porumbiţă ne-a fost aşa de dragă! în zborul ei cel sprinten gîndirea-ne pribeagă Ades o urmărise, căci blinda solitară 5 Părea o rază clară din blonda primăvară Şi-n trista-ntuneeime părea un sol venit S-aducă mîngâiere în sufletul trudit Al celor ce pierdură nădejdea. COMAN: 10 Totul moare Aici, în jurul nostru. AL DOILEA CURTEAN : Chiar crinii albi, în floare, Muriră adineauri subt vîntul rece-al serii. 15 COMAN: Doar singuri noi ne ţinem în negura uitării Cu braţele slăbite lăsate-mpreunate Ca-n ruga nesfîrşită şi plîngem vechi păcate, Pribegi, fantome sure, în noaptea-ntunecată 20 Cilul pala noastră viaţă e moartă şi-ngropată. CRAIUL GLAD: (cu milă) Voi triştii singurateci, tăceţi! De vom pieri Din murmurul de unde un cînt va răsări; 25 Va plînge-n preajma noastră furtuna cea din munţi, Vor plînge brazii jalnici şi ulmii cei cărunţi, Vor plînge corbii negri subt cerul plumburiu Şi nopţile vor plînge ades într-un tîrziu. SCENA V 30 ACEIAŞI, ILEANA ILEANA: (intrînd prin dreapta) Şi nopţile vor plînge? Alţi oameni nu veniră S-aducă veste nouă? 85 5 10 15 20 25 30 CHAIUL GLAD: Nu. ILEANA: Nu? CRAIUL GLAD: De ce te miră aceasta? ILEANA: Adineaori avui o presimţire. CRAIUL GLAD: Şi tristă poate ? Da! G 3va-n a noastră fire S-ascunde-n întuneric şi valul turburat Al timpului deasupra se scurge ne-ncetat Şi-acoperă cu spumă misterul care zace La fund încît se pare că-o aripă de pace Se-ntinde peste totul. Şi numai cîteodată Se-nalţă deasupra încet şi tremurată Gîndirea cea ascunsă ce chinuie şi doare. ILEANA: Nu. N-a fost presimţirea-mi atît de-ngrozitoare. CRAIUL GLAD: N-a fost! ... E cu putinţă? In tragicul palat O altă presimţire? G :va s-a întîmplat Ge-ntrece mintea noastră. ILEANA: A fost o presimţire Nici veselă, nici tristă. O paliclă-nflorire De roze veştejite venite prea tirziu Să dea lumină lină amurgului pustiu. CRAIUL GLAD: Şi cum avuşi tu visul? ILEANA: Eu stăm îngenuncheată în faţă la altarul pe care-ntunecată 86 Ardea o faclă mare de ceară-ngălbenită, Şi ruga-mi dureroasă era aşa trudită Că lacrămile-mi calde căzînd pe piatra tare Ardeau mai greu ca para din vechea luminare. 5 Şi noaptea se lăsase-ncet pe albe dale; Pe ştersele icoane ea aripile sale Le-ntinse punînd umbră pe feţele duioase A dulcelor martire cu zîmbete miloase. Eu stăm aşa de tristă! Şi facla-ngălbenită 10 Ardea întunecată pe piatra inălbită Roşind doar stîlpii negri cu-a ei înflăcărare, Iar sufletu-mi umplîndu-1 cu grea îndurerare. Şi noaptea se-ntinsese ca apa peste dale. O roză scuturată trimise-atunci petale 15 De sînge înspre mine, dar purpura din floare Nu fu aşa de crudă şi-aşa de arzătoare Pe cît era durerea din inima-mi rănită. Şi cum stăm aşa tristă cu mintea obosită Simţii cum înapoia-mi o umbră s-a oprit, 20 O umbră ca un suflet ce trece rătăcit. Eu n-am văzut-o, însă ghicii că se-nclinase, Ca-n rugă, către mine şi capul şi-l plecase Pe umerii mei palizi şi-n suflet o chemare Păru atunci că vine din tristă depărtare. 25 CRAIUL GLAD: Un semn a fost acesta. ILEANA: Un semn întîrziat Căzut în asfinţire pe sufletu-ntristat 30 Ca visul care bate la uşile de-aramă. CRAIUL GLAD: Da, visul nostru tragic la porţile de-aramă, Ce închid truditul suflet în clipe-ntîrziate, Cu degete-ostenite şi pale-adesea bate. 35 ILEANA: încet trecut-a visul pe lîngă poarta grea Şi beată de-al său farmec întins-am mîna mea 87 5 10 15 20 25 30 Cu dorul care-ntinde în somn un braţ molatec Spre-o umbră. îl credeam pe blîndul singuratec Aproape şi cu braţul voiam să-l trag spre mine, Să-l plec spre a mea faţă ca-n murmur de suspine Să-şi lase ochii limpezi spre dorurile mele, Ci genele-mi căzură dulci, umede şi grele. A fost un gînd asemeni cu palele-nserări, Suspin prelung ca cel trist al unei mări. CRAIUL GLAD: Noi toţi suntem aice de visuri înşelaţi! CURTENII: Noi toţi suntem aice dc noapte-nspăimîntaţi 1 CRAIUL GLAD: Dar cine urcă scara? COMAX: Sunt oameni rătăciţi Prin săli întunecoase. CRAIUL GLAD: Nu! Paşii obosiţi Ce urcă par ciudaţi. IU GA: Şi mulţi. CRAIUL GLAD: Da, e-o mulţime Ce umblă rătăcită-n deasa-ntunecime. SCENA VI ACEIAŞI, CAVALERUL NEGRU, SOLII PĂCII INTĂIUL SOL AL PĂCII: (înainlind pînă in faţa Craiului Glad) E noapte, e-ntuneric. Pe cale rătăciţi Umblăm ca nişte umbre-n ceaţă-nvăluiţi 88 Şi paşii noştri sună ca plînsul ce-nfioară, Şi fruntea noastră grea e de-a nopţilor povoară, Şi-n mijlocul furtunei ni-s braţele-obosite Şi reci. . . 5 CRAIUL GLAD: Da, este ceasul grozavelor ispite Gind tainica putere a lumii blestemate Ce zace-ascunsă-n umbra străvechilor păcate începe-n întuneric iar lupta nesfîrşită 10 Cu pala noastră lume atît de chinuită. Ci domnul aibă-n pază pe cei ce rătăcesc, Pe toţi acei ce-n ceaţă c-un vis se amăgesc, Şi toţi acei ce umblă pe drumuri pustiite Şi toţi acei ce robi-s ai grelelor ispite 15 Şi toţi acei ce poartă povara de blesteme Şi toţi cîţi fură singuri-nainte de-a lor vreme Şi toţi acei ce nu pot să-şi spună rugăciunea Şi toţi acei ce-avură să-ndure-amărăciunea Şi toţi pribegii jalnici din văile întinse. 20 ÎNTÂIUL SOL AL PĂCII: Şi cum aici văzurăm noi candelele-aprinse Venirăm şi intrarăm. AL DOILEA SOL AL PĂCII: Bătînd în uşa mare 25 Stăturăm noi în umbră în lungă aşteptare. Dar nimeni nu deschise. CRAIUL GLAD: Noi toţi stăm adunaţi Aici, de teama nopţii adînc înfioraţi. 30 al TREILEA SOL AL PĂCII: Şi-n cartea învechită a legei cele sfinte Se spune de apostoli că fără de cuvinte Stăteau în seara tristă cu porţile-ncuiate Stăteau chemînd pe Domnul cu frunţile plecate 35 Pe cînd doar unul singur de veghe sta-n pridvor. 89 CAVALERUL NEGUL: Pe cînd stăm doar eu singur de veghe în pridvor Bătaia voastră-n uşă sună ca o chemare Venind din adîncime a unuia ce moare. 5 Şi-atunci păşii. Întâiul sol al păcii : Şi uşa încet ne-ai fost deschis! CRAIUL GLAD: Şi-atunci venii şi uşa încet v-a fost deschis! 10 Dar cine sunteţi oare voi trişti rătăcitori Cu frunţile-ncărcate de tainicii fiori Ai gîndurilor negre? ÎNTÂIUL SOL AL PĂCII: Cum? Nu-ţi aduci aminte? 15 Noi suntem Solii păcii. . . CRAIUL GLAD: (treclndu-şi mina peste frunte) Da, da! Dar a mea minte Bătrînă e acuma şi tristă şi trudită. 20 Da, da! .. . Ai păcii! . . . Ştiu! He, pacea mult dorită Întîrzie să vină în vechiul meu palat Şi numai cîteodată un chip întunecat La miezul nopţii grele loveşte-n marea poartă Şi-un suflet plin de zbucium pe care doru-1 poartă 25 Pe căi întunecate adesea rătăceşte încoace. Întâiul sol al păcii: Sunteţi singuri! CRAIUL GLAD: 30 Da, singuri! Şi cum creşte Povara grea de visuri asupra celor singuri! COMAN: Noi toţi întotdeauna am fost aşa de singuri! 90 CRAIUL GLAD: Prea singuri, vai! . . . (Ascultând.) Dar cine se tînguie-n grădină ? Acolo,-n umbra rece e-un suflet ce suspină 5 Şi cere mîntuire. IU GA: Nu-i nimeni. Numai vîntul Prin crăngile uscate îşi murmură trist cîntul. El vecinie prin grădină e-aşa de plîngător 10 Cind trece-n miez de noapte. CRAIUL GLAD: A, vîntul plîngător! Dar cine pe fereastră, cu faţa veştejită Priveşte înlăuntru spre sala cea umbrită 15 De stîlpii vechi şi girbovi? IU GA: Nu-i nimeni. Foi uscate De vîntul rece-al toamnei în umbră sunt mînate Şi trec pe la fereastră ca palide vedenii. 20 CRAIUL GLAD: A fost o înşelare. în colţul cald al genii Simţii o tremurare. Dar cine bate oare Aşa de-ncet şi jalnic la vechea poartă mare? IU GA: 25 Nu-i nimeni. Poate ulmul cu ramura bătrînă Izbeşte-n poarta mare de parcă-ar fi o mînă Ce-n ceasul desnădejdei la uşa-nchisă bate. CRAIUL GLAD: (îndoielnic) 30 Nu-i vîntul şi nici ulmul, nici foile uscate! (Merge de deschide uşa. Afară e ploaie şi furtună. Pe trepte se vede îngenuncheată o figură pală.) 91 5 10 15 20 25 30 35 ! SCENA VII ACEIAŞI, VIOREL CRAIUL GLAD: (dindu-se un pas îndărăt) Un fiu al suferinţei! CAVALERUL XL GUI': Un suflet chinuit! CRAIUL GLAD: (către omul de afară) Ridicâ-te, păşeşte pe pragul învechit Al casei mele. N-auzi? Ce groaznic, vechi păcat Ţi-apleacă a ta frunte pe trupu-ngenuncheat. OMUL: (se scoală anevoie şi in întuneric întinde braţele înainte) Fiindcă vorba voastră e-o pală mîngîiere Ca ruga Magdalenei zdrobită de durere, Fiindcă gestul vostru mă-mbie aşa de trist Ca faţa răstignită şi blîndă a lui Crist, Paharul suferinţei îl trec la alte guri Şi crucea mea lăsa-voi truditelor făpturi Ce rîndul îşi aşteaptă. Calvarul meu sfîrşeşte. (Intră în sală.) CRAIUL GLAD: El estel ILEANA: (cu un strigăt sfîşietor) Viorele! VIOREL: Ce glas îmi aminteşte Un nume ce-1 uitasem? ILEANA: E glasul ce-a strigat Mereu din adîncime spre cerul nepătat Şi cum în el durerea întreagă s-a fost strîns Cuprins este de jalea adîncă-a unui plîns. 92 VIOIÎEL: Da, Da! Odinioară aşa se întrista Un glas blajin şi dulce în care tremura Ceva din adierea cântării îngereşti. 5 Dar ce mult e de-atunci! ILEANA: Şi totuşi iar găseşti Acelaşi glas ce plînge în ceas de bucurie Şi aceiaşi ochi în lacrimi cînd ochii-ţi întîrzie 10 Spre ei să se întoarcă. CRAIUL O LAI): Tu fiu în rătăcire! Slăvit să fie ceasul de albă fericire în care intri iarăşi in casa mea bătrînă, 15 Spre binecuvântare se-nalţă slaba-mi mină Şi semnul mîntuirii îl face. VIOREL: Mulţumesc Adînc pentru cei care în noapte rătăcesc 20 Şi pentru cei ce umblă pe drumuri pustiite Şi pentru cei ce robi-s ai grelelor ispite Şi pentru cei ce poartă povara de blesteme Şi pentru osîndiţii-nainte de-a lor vreme Şi pentru cei ce nu pot să-şi spună rugăciunea 25 Şi pentru cei ce-avură să-ndure-amărăciunea Şi pentru cei ce-n ceaţă c-un vâs se amăgesc Şi pentru toţi cîţi sufăr uitaţi: vă mulţumesc! CRAIUL OLAD: Amin! 30 YTOTtEE: (unbrăţişindu-l) Părinte dulce! CRAIUL GLAD: Şi voi boieri iubiţi 35 La mare sărbătoare sunteţi acum poftiţi. 93 5 10 15 20 25 30 Să beţi toţi din paharul doritei împăcări Şi inimile voastre să treacă-n desfătări Această noapte sfîntă. CURTENII: O doamne, slavă ţie! CRAIUL GLAD: Să curgă vinu-n spume la mîndra veselie Şi-n sunet de fanfare să urce strălucit Al fiului meu nume spre cerul cel slăvit, Căci mort a fost şi-acuma din morţi a înviat. Pierdut a fost în lume şi iarăşi l-am aflat. ÎNTÂIUL SOL AL PĂCII: în noaptea împăcării se-nalţă al nostru glas Chemînd cereasca milă, în pururi sfîntul ceas, Să cadă parfumată ca vîntul blînd al serei Pe frunţi marmoreane, în noaptea împăcărei. CRAIUL GLAD: în noaptea împăcării ce dulce vi-e solia! Veniţi în sala mare. Acolo veselia Nălţa-se-va pe nota uşoară a cîntării Ce n-aţi mai auzit-o, în noaptea împăcării. (Ies.) SCENA VIII VIOREL, ILEANA ILEANA: (opreşte pe Viorel şi-l priveşte lung) Noi n-avem oare-acuma nimic nou a ne spune? Trecut cînd este chinul durerilor nebune O vorbă dulce cade pe inima rănită Ca lacrămile calde din ruga cea sfinţită. VIOREL: Şi ce ţi-aş spune oare, tu pururi întristată Icoană mîngîioasă şi albă şi curată Cind toată cugetarea-mi e-o noapte nesfîrşită De umbră ce se lasă pe mintea-mi chinuită 94 Şi toată-ntunecimea din visul depărtat Ar pune-o pată neagră pe-altarul luminat Al albului tău suflet. ILEANA: 5 De ce vorbeşti de mine Tu suflet singuratec? VIOREL: O, vorbele-ţi blajine Mă dor cu mult mai tare ca lacrămile-amare; 10 Mai bine-ntîmpina-m-ai cu aprigă mustrare, Căci sufletul meu este nevrednic de serbarea Ce-o varsă a ta milă. ILEANA: O, taci căci tremurarea 15 Ce umple al meu suflet de milă şi blîndeţe E tot ce-mi mai rămîne din trista-mi frumuseţe. VIOREL: Vai, crinii albi şi fragezi din palide răzoare Murind de dorul tainic al razelor de soare! 20 Vai, sufletele care se sting în părăsire Ducînd în reci morminte comoara de iubire! De cîte ori trecut-am cu ochii mei orbiţi Pe brazda rourată a crinilor smeriţi Pe cînd în a mea minte trona înfloritoare 25 Vedenia superbă de magică splendoare A purpurei din visuri! ILEANA: Tăcere! VIOREL: 30 Da, tăcerea Aş vrea să ne cuprindă. ILEANA: Trecutul şi durerea Să piară ca o şoaptă din noaptea înstelată. 95 VIOKEL: | Ascultă cum se-nalţă tăcerea fermecată! ILEANA: Tăcerea se înalţă din inimile pline 5 De pală suferinţă, de stinsele suspine; Tăcerea se înalţă din templul amintirii Ca facla ce veghează icoana adormirii; Tăcerea se înalţă pe aripi de durere Punînd în umbra nopţii o tristă mîngîiere; 10 Tăcerea se înalţă asemenea privirii De înger care plînge-o rază a fericirii; Tăcerea se înalţă incit şi liniştită . . . VIOREL: O, tainică şi dulce a liniştii ispită! 15 De ce nu cade oare pe fruntea-mi arzătoare Încinsă de coroana de vise — omorîtoare Să-ntindă-un văl de umbră pe seara ce se face în sufletu-mi ? Ah, seara şi limpedea sa pace! Ci-ntinde braţe albe de blîndă alinare 20 Să-mi plec pe ele capul şi-n caldă legănare S-adorm de-un somn în care nu pune nici o pată Un vis de întuneric din viaţa zbuciumată. Şi cîntă-ncet un cîntec de leagăn; cînt uşor Ca vîntul ce adie prin flori aducător 25 De fragede parfumuri. Eu poate voi uita Eterna mea tortură. încet! Aşa! Aşa! (Se culcă pe genunchii ei.) ILEANA: (lin ) 30 Era odată-un prinţ vestit, Cu ochii trişti, cu faţa blîndă; Un viers de cîntec rătăcit Doinea în vorba-i tremurîndă. Pe tristul prinţ cu ochii mari 35 Un gind adînc de pribegie Spre negrii codri solitari îl îndemna cu viclenie. Ah, pală-i floarea de cicoare Ca floarea dorului ce moare! 96 STEPAfJ PETICA Solii păcii, Literatură şi artă română, V, 2, Fraţii, 25 decembrie 1900. Buc., 1903, coperta interioara Filă do manuscris din Sfitenii, variantă a pie- Foaia do titlu a piesei inedite După logodnă sei Fraţii (ms. 1.657, 1. Fi). (rus. 1.657, 400). I Ştefan Petică, desen de Şt. Dimitrescu. Reproducere din Universul literar, XLII, 1, 3 ianuarie 1926, p. 8. K». 1. • himn xm m.*u» ixu&a AJ'fAUM IN I-K1ÎI iîiit'fif LA « «ţt IM» I»1K»CAI»MI «JLVKS u.Mfcot „t: .ni m^lLUf>Eîl8A ■= ijt*wrAT» i*;U*l -•—o SUS Dtfi£g;TIM^£A UHOt COMITET »•»* A. BMaHfaHWfcţ * «w^tflrtaţtMşgl; mMm^----------------------- «• M ra«ltl»ll«< iMwMtrtw •â* n«*f*— eell»lN*wee »■ |w» tti-â mtmmrn »Mb mm.qmic«t urnau* i (> polemica rcneţumc s«> p«sB*»c« »a mtwienlitt tle (aţa io t«»te râflUltrfe Itt-tefare-: tlesouaLijduiţi. «orator*, tţt'»*•■ tun: faţa tic la fomufetr estfietico cort păutrao cl.pu cu vocpulMl* stapanir*-\>r Sume. şi. degustat tlejpsfttea ftrU >x i * » tltttC;iţl*v» am, poMirut, v<-<[* «le doritor şt moS*nilaM sătul, ea«f» ah« ttbtaft, afic senstmt Şl oft tclenl- . P. neobositul awnt *pr« ÎMmos, e ih-infrenatt pornire spre nesia! laaateitor, * extremul fior in ţaţa tortoratdfiiUrf v*t ai pururi «scattsei l*«s, re *e ihst. îttiwmee tutelor cetlor însetaţi tic i«-«mâ şt e-tlici. Chiar deeâ « »r «wwmc.a dm tuia h*pts anosta de cai sforţarea ţf«- . gină a lupţaiwtier, tui va ît ceva. t.es-iul, #«*«1 «x scva .mpctn prin vremi rit dastutati'tca irusatuwkir sta tu .dor antice, va străluci, tis ttomam», acest l«»a «b-r fiii calvar »1 artei a fost mdcpfemtodi- nir' taci mal Un|u m art;< «ţKinan». tk-f otm *<>rU tpiriteter mari c de a tir mânea neînţeles*» de maioritatea plebeiană, cevmtelc -tOMiSlivivi, In ahtrS de cercul restrâns «t «'Hor alteţa» pireaâ ft fi f^aunat ut pustiu A fost ţt aer « itumuseţe ile un msii ontm e*thett& \ orbite niytburt ne a» rcprcscnttit iot-d a-itn« \n ertn prigoniţi V martpttssţi antciâ. pentru a fi teconuacuţt şi gtenâcaţt jw «rmâ>: M ttcWia aceste* tnjroose wţî a poetului deplina armonie a «ncl tragetM antic< cu surtt-rmţcti- p etetimite wde pentru u «uite şinbi rntru nume ma-teduosul tvntuf, Ibn ifitfcnte mjm^uran. /-iferoiwa/. a «tentat Uuşiusm au aprins tocurtdo iwcune. Înjugaţi ia carul tmsemior .pbw-e au >*-suflat; t»c n*al fuml nimoni v le amic misetia. et iţi stmţeR'4 sarcina mal uşura ţi jutpti mat p»ţm .1-ţv-săte*. Propbam ţi iconoclaşti p-au nls ti un (omîtea Aiu*t <>le 011. . 1 r* au tbiaissaiu aprorHia un si <-(<• *m .«a d’osclaccs. . «ft pwr «ou» revemiea p Mt tbenact b* stimai drt» rnancbes d«- rf«lral< * lat pop. re} . rman m Lfi . (> («*. tmnsUlp .«.i. i 1, mii j l.v ii't.'i'it.n tub».«fii» ll.ini.-ln rar<- v>i. -u tViti* <‘i< S»i< 4 »ti <1 »pn ţ< i aitta*< lts|p<>: «bttsaf. |jK-«'«wiU't ae-1 uto.eae )n nat mtuureme *1 sseuns-- » «i» paim-at ioatwl veijaia+ia* tuia Iutii» ««« aţa«> pe b^ranf'ş*..ţmuto^e' ' neau te eraăco lotut ttecanaftcott*. Citn «şa s’aînttrBpfet o» îji&at&itt. ta tin^i » tfiersf. ţi ^{t att i«t{aat umemcer ţte- ceti» ^cott^uir bir. iatfbctBttmtl na hm« « un Ci»* cm ; e-sthHtanml o » putcre.Wc o tnoreţa simtă de cmoţiuni tnumte imde scm\>ţS a («1» tu* rnnlc prepuse, a ifeuş ceea , <■ nu s a v&Jut âace ţt » Mţelegc pawo-«oi pentru t» o tto».- iivtc^ol taime ai aceatrd p'*ib d rt-*lica dat »oo acum t u cre- dinţa s< cnibo»*as«i il *» ţweta, şi prut credinţa p cntttusMsm va invu».'e..A< <«-Sftţt vor ti la r;«Klul tor accusniiwi ţ» l>0« yuiMite sc sa sobnttbo m V a(vi nt «ti retd paslntur pate t« ajwmd rU- » vi fi lortic.bii dat. I:« renmitrtd tifUrn»*-. iftsi'tnnut, w.* sefitioâ*» caav» ţifenro t o»- -c tertrwc id *»» aUrrgâ de fut r.n «im catfot: umcaualctot' jdu-iistlorc. loccpc se tle bwsil t» t» parte. Nct*ubn*trţt»n. r«, nalinalt'smtd, m are rap<-teb- tn* »le tipi tn; el un te*4»nu- «t na |«de «• Ite *«• futtit m v-ihi in fs tir,*. s»n\ «te am».*. N ţa» tmfr Ur £Abf M>mr*i, .ut««tft»bita|kh'i»» wc;*t<-Wtwdr Câ«i:i « sVWfP*t4W»< »<••«* Noul corent literar, Literatorul, XX, 1, 20 februarie 1899. GLASUL SIMINEI: (de afară) Dar cel menit să ducă dorul C întării sfinte şi alese 5 îşi simte inima cuprinsă De suferinţi neînţelese. ILEANA: ( urmînd ) Un cal şi-o spadă şi-a gătit 10 Şi s-a pierdut în depărtare, Vai, blîndul, tristul prinţ vestit, Ce trişti sunt crinii pe cărare! în urma lui îngîndurat Privea un chip alb de fecioară, 15 Dar numai colbul argintat Juca în razele de seară. Ce tristă-i floarea de cicoare Ah, floarea dorului ce moare! GLASUL SIMINEI: 20 (de afară) în flacără nemistuită S-aprinde sufletul şi arde Şi moare dornic de misterul Cîntării stranii de pe coarde. 25 ILEANA: ( urmtnd ) Trecut-a timp şi s-au lăsat Dureri pe-ntinsa-mpărăţie De dorul celui ce-a plecat 30 Pe lungul drum de pribegie. (Oprindu-se din cîntec.) De ce se frînge oare cîntarea-mi întristată Şi cade ca o cruce de piatră sfărîmată? De ce în loc de note de dulce legănare Un plîns se-nalţă palid în trista înserare? 35 Eu voi să cînt — nainte . . . . . . Era un prinţ vestit... (Cu durere.) Dar cîntecul pe buze îmi moare amorţit. 97 5 10 15 20 25 30 VIOREL: (deşteptîndu-se, întinde mina înainte ca şi cînd ar voi să alunge o vedenie) Nu, nu! întunecată chemare fără nume Nu-ţi plînge tu durerea din groaznica ta lume, Căci glasul tău trezeşte adînca-mi suferinţă. Eu voi să-mi plec genunchii spre sfîntă pocăinţă Să cadă-o rază albă în noaptea mea de chin Căci visul meu apus e şi amar paharul plin. (Sfîşietor.) Ingăduie-mi o clipă tu glas torturător Şi stinge neagra pară din visul arzător! Opreşte-te! Sunt dornic de vecinica uitare, De linişte, de milă, de rugă. Indurare! SCENA IX VIOREL, ILEANA, CRAIUL GLAD CRAIUL GLAD: Serbarea este gata. VIOREL: Tirzie sărbătoare! CRAIUL GLAD: Ca raza fericirii. ILEANA: Ah, raza care moare! CRAIUL GLAD: Dar ce e întristarea această? VIOREL: Scumpe tată Serbarea pregătită-ntinde-o neagră pată Pe surda mea durere. CRAIUL GLAD: Va fi o împăcare Cu lumea. 98 VIOREL: împăcare! Dar cum putea-voi oare Să intru eu în lumea ce-şi duce liniştită Viaţa-i de plăcere, cu fruntea mea trudită 5 De visurile moarte. CRAIUL GLAD: Trecutul s-a uitat. VIOREL: Da, alţii îl uitară dar gîndu-mi zbuciumat 10 Mereu se-ntoarce în urmă pe calea neguroasă Pe unde rătăcit-a visarea-mi furtunoasă Şi cată să dezgroape trecutul dureros, Din umbră să învie un palid chip sfios Pe care eu odată, de mult, l-am fost iubit. 15 CRAIUL GLAD: Dar mort este trecutul de groază chinuit. VIOREL: Nu, nul Trecutul jalnic nu moare niciodată, Şi rana sa e-o rană pe veci însîngerată. 20 El vine: chip de ceară în giulgiu îmbrăcat, Şi noaptea bate-n geamuri cu degetul uscat Trecînd cu paşi de taină, cu braţe reci-ntinse Atunci cînd luna piere şi candelele-s stinse Şi sfarîmă, prin farmec, zăvorul grelei porţi 25 De intră ca să-ncepem grozavul danţ de morţi. ILEANA: Ce groaznice vedenii 1 VIOREL: Nu veselă serbare 30 îmi trebuie, ci plînsul cel trist de-nmormîntare Mai bine pregătiţi-1. CRAIUL GLAD: Tăcere, o, tăcere, S-ascult cum plînge-n mine şi ultima durere! 99 VIOREL: Eu sunt o umbră pală pierdută-n rătăcire, Lipsită de nădejde, lipsită de iubire, Şi soarele de cade pe faţa mea de ceară 5 Îmi pune în ochi umbra amurgului de vară Şi-aprinde-n al meu suflet amara-ndurerare A visurilor moarte pe cînd erau în floare. CRAIUL GLAD: Eu sunt o umbră tristă a unuia ce fuse 10 Un domn măreţ odată, în vremile apuse Dar totuşi mi-ncălzeşte slăbită amintire O rază-întîrziată din stinsa fericire Şi-un viers ascult adesea, un viers din vechiul cînt Ce pare ca o rouă ce cade pe-un mormînt. 15 ILEANA: Eu sunt o umbră albă cu faţa aplecată Spre groapa unde zace iubirea-nmormîntată; Şi ochii mei revarsă în farmecul de seară A lacrămilor rouă pe floarea solitară 20 Ce creşte-aşa de pală pe visurile mele. Ah, floarea care creşte din lacrămile mele! CRAIUL GLAD: Şi totuşi în viaţa aceasta ce-o trăim Pe lespedele albe pe care rătăcim 25 Purtînd în urma noastră a Anselor povară Ne mîngîie-amintirea ce blîndă se coboară în ceasurile sfinte pe minţile trudite. VIOREL: Tăceţi, tăceţi! Noi suntem trei umbre rătăcite! 30 (Rămîn îmbrăţişaţi.) Cortina 5 10 15 20 ACTUL V SALA TRONULUI (In fund, pe tron, Craiul Glad. La stingă sa Ileana. La dreapta Viorel sade sprijinindu-şi cotul sting pe speteaza tronului. Fruntea sa aplecată pe braţ e înnegurată. Sala e plină de curteni fi popor.) SCENA I CRAIUL GLAD, VIOREL, ILEANA, IUGA, COMAN, CURTENI, POPOR CRAIUL GLAD: (neliniştit) Deci veştile sunt triste? IUGA: (in faţa tronului) Sunt veşti întunecate. Cu oaste oţelită în lupte-nverşunate Păşeşte voievodul din asprul Făgăraş, Păşeşte-asupra noastră şi cugetu-i trufaş Se-mbată de izbîndă. CRAIUL GLAD: (cu privirea strălucitoare) E falnica beţie A sufletelor mîndre. 101 5 10 15 20 25 30 35 n IU GA: In dalba-i semeţie Mai dulce-i pare lupta ca vinul aurit Ci curge în crăiescul pohal. L-am întîlnit In munţii singurateci pe culmile stîncoase. Era pe la ameazi. în valuri luminoase Cădeau din soare raze: păreau argint topit Iar fruntea lui asemeni cu bronzul strălucit Era încununată de razele-argintate. Privirile lui mîndre ardeau înflăcărate Şi mult mai lucitoare ca raza de pe frunte. Iar cum păşea de falnic pe culmea cea de munte Era asemeni celor ce merg pribegi pe valuri Uitînd chemarea dulce şi plînsul de pe maluri Minaţi de gînduri roabe la cînturi de sirnee; Privind singurătatea de codri pe subt gene Urma în depărtare luciri de idealuri, Lumini aprinse tainic pe culmile de dealuri. CRAIUL GLAD: Luciri de idealuri aprind a lui privire Pe cînd noi stăm subt greaua şi trista amorţire A viselor. IU GA: Deasupra pe-ntinderi pustiite Trecură şoimii negri cu glasuri amorţite; Păreau chemarea tristă ce-n noapte se înalţă Din piepturi răstignite spre falnica viaţă. Dar oştile trecură: privind spre-albastre dealuri Urmau în depărtare luciri de idealuri. CRAIUL GLAD: Şi oştile-i sunt mîndre? IU GA: Subt grelele lor zale Aduc cu ele spaima ţinuturilor tale, Clei sunt minate-n lupta cu valurile vieţii De-un dor adine de moarte în floarea tinereţii. 102 5 10 15 20 25 30 In vale gloata tristă privind în înălţime Se strînse mohorîtă, şi palida mulţime Văzu, cum sta-ngrozită, trecînd moartea pe dealuri; Urmînd în depărtare luciri de idealuri Oştirea coborîse pe plaiul înflorit. CRAIUL GLAD: Şi unde este-acuma poporul meu iubit? IU GA: Poporul stă şi-aşteaptă pe cel care-o să vină Să pună-n al său suflet nădejde şi lumină. CRAIUL GLAD: Poporul stă şi-aşteaptă! Auzi tu, Viorele? Nădejde şi lumină! (Către curteni.) Boierii curţii mele S-asculte hotărîrea-mi! COMAN: Măria-ta, norodul La vestea răzvrătirii lui Negru-Voievodul Se-ndreaptă către tine. CRAIUL GLAD: Boieri şi drag popor! Vecinii noştri astăzi cu oaste multă vor Să cadă-asupra noastră cu foc şi cu urgie Dorind să ne răpună ca aspra vijelie. CURTENII: Să vină! îndrăznească! CRAIUL GLAD: Dar eu sunt obosit Şi trupul meu e gîrbov iar braţul meu slăbit De-aceea hotărît-am izbînda luptei grele Să las s-o poarte altul cu sarcinele mele. Au nu gîndit-am bine? CURTENII: E-un gînd de înţelept. 103 CRAIUL GLAD: Aşa mi-a fost credinţa c-ar fi şi sfint şi drept Să las pe al meu fiu . . . VIOREL: 5 (ridiclndu-se deodată) Părinte! Indurare I Dar sarcina aceasta apasă-atît de tare Că nu am îndrăzneala s-o iau. ILEANA: 10 (înspăimîntată) Dar Viorele! CRAIUL GLAD: (posomorit) Ha, cine-i împotriva-mi? 15 ILEANA: (rugătoare) Priveşte ale mele Trudite braţe slabe întinse către tine. CURTENII: 20 Primeşte-a noastră rugă! COMAN: De lacrimi. Privirile ni-s pline VIOREL: 25 Ruga voastră atît de îndurerată Mă arde ca o pară subt tîmpla zbuciumată. Dar nu mai înalţ astăzi din gene tremurate Priviri orgolioase de-a lor singurătate Spre palide vedenii. 30 ILEANA: Vai, trista osîndită! 104 5 10 15 20 25 30 VIOREL: (duios Ilenei) Zădarnic braţ de rugă întinzi ca o ispită! întoarce-te la unda din clarele izvoare, La crinul ce surîde subt razele de soare Şi uită-mă, tu fată cu zîmbetul de vise Ce treci pe parfumate poteci de flori deschise. Pe fruntea ta o umbră se pare-o mîngîiere Şi-n ochi ţi arde-adînca iubirilor durere Pe cînd în pribegie pe valurile vieţii Gu suflet singuratec ca steaua dimineţii Mă zbuciumă în ceasul amurgurilor line Gind moare ziua clară pe culmile senine Un dor nestins de pace eternă. CRAIUL GLAD: Necurmată Nu este nici o pace. VIOREL: (sfîşiat de îndoială) Cum oare ! . . . Niciodată? SCENA II ACEIAŞI, SOLII PĂCII, CAVALERUL NEGRU CRAIUL GLAD: Ha, iată-vă acuma şi voi, soli ai durerii! INTĂIUL SOL AL PĂCII : (grav) Venim să punem pacinici surîsul mîngîierii în sufletele voastre. CRAIUL GLAD: (cu groază) Nu, nu! V-am cunoscut, Voi soli ai amăgirii. 105 5 10 15 20 25 30 35 ÎNTÂIUL SOL AL PĂCII : Te-nşeli! Tu n-ai putut Pătrunde-a noastră taină atît de-ngrozitoare Acelui ce-o dezleagă. CRAIUL GLAD: Dar cine sunteţi oare? ÎNTÂIUL SOL AL PĂCII : (cu o deosebită solemnitate) Noi suntem Solii morţii veniţi din adîncimea Ce tremură în somnul pe care-ntunecimea Imensă se întinde subt bolţile de-aramă. Din veacuri fără nume cu zbucium şi cu teamă Mereu se coborîră, spre taina arzătoare A noastră, minţi în chinuri şi trist-întrebătoare Dar nu le-a stat în fire misterul să-l dezlege, Căci el domnea în lume mai greu ca orice lege. Şi toţi ţintiră-asupră-mi săgeata duşmăniei, Căci noi eram odihna şi simbolul tăriei Iar sus era mişcarea, eterna frămîntare Cs mînă lumea-ntreagă spre goala zbuciumare. VIOREL: (cu o lucire de speranţă) Deci voi mi-aduceţi pacea? ÎNTÂIUL SOL AL PĂCII: O pace nesfîrşită. O pace ca o noapte de vară-nvăluită In mantia regală a bolţii fără stele Şi fără zbuciumare a cerurilor grele Pe cînd visează blînde şi albe nemişcate Pe cîmpuri adormite doar roze parfumate. VIOREL: (îndoielnic ) Coroana dureroasă a visurilor mele Ce-şi lasă sîngeroase podoabele lor grele Pieri-va oare-acolo ? 108 5 10 15 20 25 30 INTĂIUL SOL AL PĂCII : Acolo nu sunt vise, Clei căile luminei de umbră sunt închise Şi umbra este pacea. VIOREL: (înaintează şi îngenuche înaintea Solilor păcii) O, daţi-mi o cunună De crini duioşi şi fragezi. Pe fruntea mea nebună Aş vrea să simt sărutul suav al albei flori Şi-n suflet să-mi pătrundă încet ai săi fiori De pace. ILEANA: (deznădăjduită ) Viorele! CRAIUL GLAD: (cu tărie) Ce aspră hotărîre Luat-ai ? VIOREL: (blînd ) E-nchinarea la dalba fericire! SCENA III ACEIAŞI, SIMINA SIMINA: (intrînd şi apropiindu-se repede de Viorel) Eu iarăşi vin la tine. VIOREL: (cu întristare în glas) Dar nu ca alte daţi! C'nd cîntecul se stinse tîrziu mi te arăţi Să faci să-nvie iarăşi pe harpa fermecată Ca-n gloriile-apuse cîntarea-nduioşată. 107 5 10 15 20 25 30 SIMINA : (măreaţă ) Ridică-te; urmează-mă! VIOREL: Vai, nu mai pot! Zdrobiţi îmi sunt genunchii şubrezi şi-atît de obosiţi Că nu-mi mai poartă trupul. Ci vin de mine-aproape, A ta făptură mîndră privirea să-mi adape în clipele din urmă. SOLII PĂCII: (cu oţărire) Ispita! ILEANA: (tristă ) Viorele, Auzi ce întristate curg lacrimile mele. Alung-o de la tine! CRAIUL GLAD: (către Simina) Dar cine eşti fecioară Ce pari atît de mîndră? Te văd întâia oară! SIMINA: Sunt cea ce dă fiinţă visării dureroase Ghemînd către lumină dorinţi întunecoase, Că-n lumea ce se pierde pribeagă-n trista ceaţă Sunt vecinica lumină, sunt vecinica viaţă. CRAIUL GLAD: (dezamăgit) Eşti vecinica lumină? Vai, du-te fiica mea, Căci crucea ta pe umeri apasă mult mai grea Decît apasă-a noastră. CAVALERUL NEGRU: (aspru) Sunt chinuri în lumină. 108 5 10 15 20 25 30 CRAIUL GLAD : (pe ginduri) Sunt chinuri... Da, sunt chinuri, frumoasa mea străină! SIMINA: (superbă ) Deschideţi ochii voştri! Eu stau aşa de clară în rochia mea albă ce trupu-mi înfioară Incit m-aseamăn tristă în clipile durerii, Cum sunt de părăsită, luceafărului serii. Ci fruntea mea se-nalţă senină şi curată Asemeni cu altarul pe care nici o pată De umbră nu-1 negreşte. Priviţi şi vă rugaţi! Pe marmura cea rece genunchii vi-i plecaţi, Căci eu sunt vestitoarea vieţii strălucite Ce nu cunoaşte plinsul. CAVALERUL NEGRU: Destul nechibzuite Cuvinte ascultarăm! IU GA: Noi nu te-am fost chemat. COMAN: Noi nu te cunoscurăm. CRAIUL GLAD: Tu, fiică din păcat Născută, du-te, du-te! SIMINA: Şi dacă rămînea-voi în rândurile voastre? în taină asculta-voi Cum cade noaptea tristă în suflete-obosite De jale şi în clipa durerii negrăite Voi pune-n mintea voastră lumina ce nu piere. CAVALERUL NEGRU: (cu necaz) Noi nu voim lumină! 109 5 10 15 20 25 30 CURTENIII: Noi nu voim . . . VIOREL: Tăcere, Voi suflete pierdute în neagra rătăcire! SIMINA: Deschideţi ochii voştri spre alba fericire Ce-şi lasă a sa mînă să cadă iertătoare Pe frunţi în răzvrătire. CAVALERUL NEGRU: Şi dacă-n răzvrătire Ne stă viaţa noastră? CURTENII: Noi nu vrem fericire. COMAN: Noi nu vrem fericirea vestită de-a ta gură. IU GA: Noi nu te invocarăm. VIOREL: (amar către Simina) O, iartă-i şi te-ndură, Căci nu ştiu nici ei singuri ce fac! SI1IINA: Subt greu blestem Se zbat ale lor chinuri şi-n noaptea rece gem, Dar nu ştiu nici ei singuri ce vor. CRAIUL GLAD: (rugător ) Vai, du-te, du-te, Să nu cădem la prada ispitelor pierdute! 110 ILEANA: (vine şi înghenunche înaintea Siminei) In neagra noastră noapte tu eşti ca ziua clară, Dar vorba ta-i pedeapsă şi raza ta povoară, 5 Căci noi privirăm tragici prea mult în adincime Şi ochii noştri poartă grozava-ntunecime A ochilor ce plîns-au în ceasuri de-ndoială. Iar toată-a ta făptură atît de triumfală E-o aspră imputare în sufletele noastre. 10 De ce să-ncerci privirea spre culmile-albastre A zilei a ne-o-ntoarce ? Ni-s sufletele-nchise Şi pline de-ntuneric. SIMINA: Eu voi să pun iar vise 15 în sufletele voastre, dar vise luminate De flacăra ce arde în doruri-naripate. IU GA: Noi nu voim lumină! CURTENII: 20 ( murmurind ) Noi nu voim lumină! COSI AN: In altă parte poartă-ţi ispita, tu, străină! CAVALERUL NEGRU: 25 (cu, patimă) Să piară blestemata! CURTENII: (cu furie) Cu pietre s-o lovim! 30 IU GA: Afară în pragul porţii de stîlp s-o ţintuim! lll CAVALERUL NEGRU: Ha, fiică a luminii ce-atît ne-ai chinuit, Să cadă al tău sînge asupră-mi. (O loveşte cu buzduganul tn piept. Către curteni) 5 S-a-mplinit Dorinţa voastră! SIMINA: Sînu-mi pătruns e! (Cade.) CAVALERUL NEGRU: 10 (curtenilor ) Ce-aşteptaţi! (Curtenii rămin muţi de groază. Citeva. clipe domneşte o tăcere adtncâ pe scenă. Apoi deodată) CRAIUL GLAD: 15 (cu glas sălbatec) Se face întuneric! CAVALERUL NEGRU: Luaţi şi depărtaţi Din sală trupul vînăt al celei îndrăzneţe! 20 IUGA: (se apropie de Simina dar deodată se trage îndărăt) Ni-e teamă de ispita de caldă frumuseţe. VIO RE L: Lăsaţi-mi-o aproape! O, nu mi-o depărtaţi; 25 Eu voi să mor cu ochii spre dînsa îndreptaţi S-o simt aşa de albă în clipele supreme Precum am întîlnit-o demult în acea vreme A zilelor de aur! CRAIUL GLAD: 30 (către curteni) Lăsaţi-o! ILEANA: (sfirşită ) Viorele! 112 5 10 15 20 25 30 VIOHEL: Tu, soră milostivă cu ochi de vineţele! COJIAN: Se face întuneric! CRAIUL GLAD: O umbră se coboară încet deasupra noastră. ILEANA: E pală, trista seară Ce cade-aşa de lină. VIOItEL: (căzut la picioarele Solilor păcii) Lumina se arată în zarea depărtată. SIMINA : (încet) în zarea depărtată Vezi tu lumina blondă? VIOHEL: O văd. Ea mi se pare O rază-a unui soare ce-ncet şi trist răsare. SIMINA: îndreaptă-te spre dînsa . . . Acolo-i mîntuirea. VIOliEL: Aşa de încet se-nalţă! SIMINA: (cu vorba întretăiată) Aşteapt-o! Eu menirea De-acum mi-am împlinit-o! (Moare.) CRAIUL GLAD : (îngrozit) Ah, ce-i întunecimea Ce cade-atît de rece? 113 SOLII PĂCII: (gravi) Veniţi din adîneimea Ţinuturilor negre noi dăm eterna pace, 5 Clei lut sunteţi cu toţii şi-n lut vă veţi preface. CRAIUL GLAD : E vrunul ce vorbeşte aici pe-ntunecate ? ILEANA : E vrunul ? A, mi-e groază! 10 CRAIUL GLAB : Mi-s braţele-ncleştate De jilţ. ILEANA: Dar este unul ce spune-n umbra deasă 15 Cu vorbe suspinate o rugă ne-nţeleasă. CRAIUL GLAD: O rugă ne-nţeleasă! VIOREL: Lumină nepătată 20 Coboară-n al meu suflet. ILEANA: A, noaptea-ntunecată Ce rece « şi mută! COMAN: 25 Aş vrea să văd lumină! CRAIUL GLAD: A, cine-n întuneric vorbeşte de lumină? ILEANA: Lumină...! Ce făcurăţi cu blînda-i vestitoare ? 30 CURTENII: Noi nu voim lumină ce chinuie şi doare. 114 5 10 15 20 25 30 CRAIUL GLAD : E frig şi întuneric. VIOREL: Ce falnică lumină Pătrunde-n al meu suflet! CRAIUL GLAD : De umbre. E-ntreaga sală plină CURTENII : Ni-e groază. VIOREL: Minunea mîntuirii O văd aşa de clară. CRAIUL GLAD: In taina amurgirii Ni-s sufletele prinse. ILEANA : Şi seara ce pluteşte Aici aşa de tristă! CRAIUL GLAD: Ah, seara nu sfîrşeşte Deasupra noastră? ILEANA: Nu! Ea cade-aşa de deasă Că pare ca o mantă greoaie ce ne-apasă Pe umeri. VIOREL: (în extaz ) O, te simt, dorită liberare. CRAIUL GLAD : Ce zice? 115 ILEANA : Pare-un imn rostit în aiurare. VIOIIEL: Minune-a mîntuirii supreme, slavă ţie! (Moare.) 5 SOLII PĂCII: Sfîrşitu-s-a pioasa şi tainica solie. (Ies urmaţi de Cavalerul Negru. Tăcerea învăluie din nou scena. Nimeni nu îndrăzneşte să se mişte din loc în întuneric.) SCENA IV 10 CRAIUL GLAD, ILEANA, IUGA, GOMAN, CURTENI, POPOR CRAIUL GLAD : (plîngător ) De ce e-atîta pace? S-aducă facle mari S-alunge-ntunecimea. Cu inimele tari 15 Privi-vom taina gravă de-am şti chiar că murim. ILEANA : S-aducă... A, mi-e groază! COIl AN : Noi toţi ne îngrozim 20 De înşişi paşii noştri. CRAIUL GLAD : Lumină, ah, lumină! (Se aduc facle. Craiul Glad priveşte uimii împrejur.) Dar unde e?... (Se opreşte ca şi clnd s-ar teme să 25 urmeze mai departe.) C05IAN : (cu faţa aplecată spre Viorel) El doarme. Pe faţa lui senină De pace rătăceşte surîsul fericirii. 116 CRAIUL GLAD: (coboară treptele tronului) El doarme! O, minune supremă a mîntuirii! ILEANA: 5 (inspăimîntată) Nu, nu ! E mort! CURTENII: Domniţă! CRAIUL GLAD : 10 (temindu-se că n-a auzit bine) Ce spune? ILEANA: A, el zace Lipsit de-nsufleţire! 10 COMAN: Dorita sfîntă pace E-n moarte. CRAIUL GLAD: (smulgindu-şi părul) 20 Mort! A, cine rosti cuvîntul crud ? Tăceţi, tăceţi! Eu voi durerea să-mi aud Cum plînge-n ceasul serii. De ce priviţi şi staţi Aşa de trişti în juru-mi? Plecaţi! Ce aşteptaţi? (Rămine aplecai asupra trupului lui Viorel, Ileana ingenunche. 25 Curtenii stau tăcuţi de o parte.) Cortina FRAŢII DRAMĂ ÎN PATRU ACTE J I I PERSOANELE PÎRVU SCULEA, ţăran fruntaş NEAGU SCULEA, fratele său COBUZ, argatul lui Pîrvu STÎLPARUL BĂTRÎNUL DROSIN MĂNĂILĂ MINU, băieţandrul lui Pîrvu SAVA, băieţaşul lui Pîrvu DOCHIANA, nevasta lui Pîrvu ANCA, servitoare Acţiunea se petrece în satul Stavnic din Moldova, în zilele noastre. ACTUL I (Scena înfăţişează o curte mare ţărănească. în stingă se află şoseaua cea mare a satului; în fund se deschide o uşă în grădină. In dreapta se înalţă casa lui Pirvu, cu ceardac şi scară de piatră la uşa de 5 intrare. Tot în dreapta, dar în fund, odaia argaţilor. E seară.) SCENA I BĂTRÎNUL DROSIN, MĂNĂILĂ şi alţi ŢĂRANI sunt adunaţi în curte. STÎLPARUL intră pe poarta din stingă. în urmă NEAGU. STÎLPARUL : 10 Sunt stogurile gata? MĂNĂILĂ: Sunt gata. înălţate Pe pajiştea-nflorită se par ca o cetate De meşteri ferecată. 15 DROSIN: Strădania. Ne fu blagoslovită MĂNĂILĂ: Şi ziua stătut-a neclintită 20 Deasupra noastră pînă sfîrşirăm. 123 UKOSIN : O minune Precum în cartea sfîntă de alte vremi se spune. 5 Iar aria? STÎLPARUL : MANAILĂ : Curată e-asemeni cu-o tipsie Pe care-şi joacă luna lumina-i argintie. STÎI.PARUL : 10 Deci, munca-i isprăvită. MANAîLA: Cu spor. Şi de-nserăm Departe de cămine e doar că aşteptăm Pe Pirvu. STÎLPARUL: (surizind) Da, e astăzi sfirşit de săptămînă. MÂNÂILĂ : Vezi bine. Şi-apoi oare uiţi datina bătrlnă: 20 Cind holdele sunt strînse în stoguri aurite, Gu vin spumos în cupe şi poame pîrguite Ospăţ frăţesc se-ntinde la toţi secerătorii. STÎLPARUL : 25 Va fi pe mîne seară. mAnAilâ; 30 Amurgul sărbătorii Clăti-se-va atuncea din bolţile albastre De rîsete, de cînturi, de strigătele noastre. (In acest moment Neagu coboară încet treptele scărei de piatră şi înaintează, nebăgat în seamă, printre ţărani.) 124 STÎLPARUL : Iar mîndra Dochiană tinzîndu-şi albu-i braţ Turna-va prin pahare. NEAGU: 5 (in sine, turburat) Ce spune? mAnăilA : (Stilparului, rizind) Cu nesaţ 10 Priveşti ades la braţu-i. STÎLPARUL: (cu înfocare) E alb şi rotunjior Şi cînd 1-întinde-alene de toarnă din urcior 15 In cupe vin de aur aşa se arcuieşte Că pare-un ram de vişin in floare. NEAGU: (in sine) A, cum creşte 20 în mine-un gînd năprasnic. (Vrea să se îndrepte spre Slîlparul dar se opreşte.) 25 30 STÎLPARUL: (văzindu-l, cu nevinovăţie) Ci iată! Neagu vine! Pe dinsul întrebaţi-1, căci lui i se cuvine Să ştie. mănailA : (inaintînd spre Neagu) Vei fi faţă? NEAGU: (cu gîndid aiurea) La ce? MANAîLA: Dar! La serbare. Nici ştiu ce spui. NEAGU: (rece) STÎLPARUL: 5 Au dată îţi este în păstrare Această taină dulce? NEAGU: (repede ) O taină? N-am avut 10 Nicicînd astfel de taine. 15 MĂNĂILĂ : Dar totuşi, am crezut Că poate... NEAGU: (batjocoritor ) Au e faţa-mi gătită de serbare Sau sufletu-mi? MĂNĂILĂ : (murmurind ) 20 Crezusem... NEAGU: (aspru) In lături din cărare! (Trece şi intră In odaia argaţilor.) 25 SCENA II STÎLPARUL, BĂTRÎNUL DROSIN, MĂNĂILĂ, ŢĂRANI MĂNĂILĂ: Ce om hain la suflet. STÎLPARUL: 30 (blînd) E trist şi obidit. 126 5 10 15 20 25 30 DROSIN: Era odată altfel. MĂNĂILĂ : De mult. STÎPLARUL: L-au prididit Necazurile. însă, pe cînd îl ţin eu minte, Ga fagurii de miere erau a lui cuvinte De dulci, şi în tot satul cu greu s-ar fi aflat Voinic deopotrivă la muncă şi la sfat Cu dînsul. DROSIN : Era vesel. Şi-n nopţile de vară Cintările-i focoase adesea turburară A codrilor odihnă. Pe-stuncea rătăcea în multe nopţi cu lună pe calea ce ducea Spre lunca înflorită. MĂNĂILĂ : Purta in suflet oare Vro dragoste? DROSIN: Pesemne. Căci prea fermecătoare Erau ale lui doine. Eu n-am mai auzit De-atunci astfel de cînturi. Se vede c-au murit Cu dragostea-i. STÎLPARUL: Un cîntec nu moare niciodată! DROSIN: (cu îndoială) Nu moare? Dar ce-i doina aceasta-ntunecată Pe care o întoarceţi ades în vers de jale De plînge ca pribeagul pierdut pe neagra cale ? 127 Au cînt de veselie-i? Au bocet de-ngropare? Sau ce? Gind nici iubirea atotmistuitoare Voi nu o mai cunoaşteţi. STÎLPARUL : 5 ( ironic ) Gi-abate-te deseară Pe drumul care duce spre cîmpul de negară Să vezi cum ne aşteaptă, devale, la fîntînă Fetiţele şirete cu flori vrăjite-n mină. 10 DROSIN: Şi ce-i o întîlnire în nopţi cu lună plină? Un cîntec fără noimă ce dorul nu-1 alină Gind nu-i sfinţit de suflet. Mă credeţi, feţii mei, Asupra mea trecură ani mulţi şi lungi şi grei 15 Dar nu-mi mai fu, pesemne, de ceruri hărăzit S-aud din nou un cîntec precum am auzit In vremurile-acelea, căci dragostea ce creşte Mai mare decît viaţa tot dorul şi-l topeşte In focul unui cîntec ce-atît este de sfînt 20 Gă-1 iau cei cari-1 cîntă cu dînşii în mormînt. MĂNĂILĂ : Şi Neagu? DROSIN: El îşi spuse a tainei lui cîntare 25 De mult. Se-nvestmîntase dumbraAra-n sărbătoare Cu flori şi cu miresme iar lunca-şi întinsese Covoare de mătase şi scumpe şi alese Gătindu-se de nuntă. Gi nu veniră mirii. STlI.PARUI.: 30 De ce ? DROSIN : Nu tuturora coroana fericirii Li-e dată ca s-o poarte pe fruntea strălucită. Căci scris stă şi în carte: la cina pregătită 35 Veniră nepoftiţii şi toţi ce-au fost streini Şi toţi cei ce huliră a cerului lumini. 128 5 10 15 20 25 30 MĂNĂILĂ: De-atunci el poartă-n suflet obidă şi urgie? DROSIN: De-atunci! Luînd în mină toiag de pribegie Plecă în lumea largă aleanul să şi-l poarte Chemat în depărtare de-un tainic dor de moarte. Ci nu-1 voi nici moartea. Iar anii vremuiră Asupră-i. STlLPARUL: O, sărmanul! MĂNĂILĂ: Acum nu mă mai miră. DROSIN: De cînd s-a întors iarăşi In sat, zdrobit de chinuri, nu are alţi tovarăşi Decît doar lunca verde şi codrul cu izvoare Şi căile umbrite de sălcii plîngătoare. Dar nu mai rîde-acuma ca-n timpul depărtat Gi-amarul trai şi-l duce tăcut şi-nstreinat Cu ochi trişti şi cucernici plecaţi către ţărînă Părînd cum că ascultă un cîntec ce-1 îngînă Un glas din altă lume. MĂNĂILĂ: Şi-aduce poate aminte De dragostea-i apusă cu mulţi ani înainte. STlLPARUL: Şi totuşi cred c-adesea în ceasuri de-nserare Cînd creşte umbra nopţei şi dorul e mai mare In inima stingheră, viaţa îl îmbie Şi-şi plînge-amarnic anii pierduţi în pribegie. DROSIN: La ce sâ-1 mai îmbie? 129 STILPARUL: (scurt) La luptă. MANĂILA : 5 Au el este Un Făt-Frumos asemeni eu cei cari-n poveste Trezeau cu-o sărutare pe îetele-adormite De somnul veciniciei în curţile-aurite ? STILPARUL : 10 Dar dacă n-o fi moartă femeia? MANAILA: Si de unde _ > Putere-ai şti aceasta? DROSIN: 15 (privind. în faţă pe Stîlparul) Au nu cumva s-ascunde O taină-n a ta vorbă? (Stîlparul vrea să răspundă. In acel moment uşa gradinei se des chide şi Anca înaintează spre ţărani.) 20 SCENA III ACEIAŞI, ANCA ANCA: (veselă) Ce mîndră adunare! 25 S-ar zice că-i o nuntă. mAnăilă : Nu-s cobze, nici vioare Să cînte c-am întinde o horă de iznoavă. ANCA: 30 (rîzind) Aşa-ntr-amurg ? 130 MĂNĂILĂ : Au nu e cale să dăm slavă Prin cîntece şi jocuri acelui ce-a lăsat Să cadă ploi la vreme pe lanul însetat, 5 De strînserăm acuma în stoguri ferecate Atît grîu cît ajunge să-mparţi la şapte sate? STÎLPARUL: Dar unde e stăpînul? ANCA: 10 îndată va să vină. De cînd dădu spre seară intrat-a în grădină Căci mîni la prînz nevasta-i culege-va bujorii Să-i dea în dar din mină la toţi secerătorii. Şi Pîrvu-n al său suflet, ferit de orice prihană, 15 Atît de mult iubeşte pe mîndra Dochiană G-ar vrea să-i fie calea cu flori înrourată Nici soarele s-o ardă, nici vîntul să n-o bată. SCENA IV ACEIAŞI, PÎRVU, COBUZ 20 PÎRVU: (frumos şi puternic ca un rege biblic vine din grădină urmat de Cobuz) Noroc şi voie bună! STÎLPARUL: 25 Şi vecinie spor în casă! PÎRVU: Şi oaspeţii de cinste să stea în cap de masă. Căci astfel doar rămas-a din datini învechite Că-n zile îmbelşugate la mese strălucite 30 De facle luminate, cu blînd voioase feţe Prietenii să-ndemne la vesele ospeţe: 131 5 10 15 20 25 30 DROSIN: Şi datina e bună. PÎRVU : Si sfîntă. 9 STÎLPARUL : Mai ales C;nd vara dă-nspre toamnă şi griul e cules In stoguri de pe lanuri. DROSIN : Şi cind nădejdea pare De-a pururi înflorită în inemi că răsare. PÎRVU: Nădejdea noastră este în munca necurmată, In brazda cea adîncă pe lanuri răsturnată, în sfînt pămîntul nostru de cer blagoslovit Şi-n sufletul pe care mereu l-am oţelit, Luptînd viaţa-ntreagă în aspră încordare Cu gerul, ploaia, vîntul şi arşiţa de soare. SCENA V ACEIAŞI, MINU, SAVA MINU : (venind in fuga din stingă) A, tata! SAVA: (se opreşte sfios) Ce de lume! PÎRVU : (dezmierd&tor ) Veniţi, iubiţi copii; Cu rîsetele voastre voioase şi-argintii 132 Voi faceţi dimineaţă din seara-ntunecată Şi vară-nflăcărată din toamna întristată. Dar unde mi-aţi fost astăzi? MINU : 5 Devale, la izvoare. Acolo vin păstorii s-adape-a lor mioare Şi-aşteaptă de s-adună pe cei ce vin din deal Ctntînd un viers de doină alene din caval Şi stau tîrziu în noapte pe margeni de ghizdele 10 Spunînd frumoase basme. SAVA : Da, ştii! Poveşti cu iele Şi zîne îmbrăcate în haine aurite Pe cari împăraţii, cu gînduri iscusite 15 Le fură în rădvane de pară pe-nnoptate. DROSIN : Ce dulce este vorba din buze nepătate! MĂNĂILĂ : Şi cîtă isteţime în graiul de copil! 20 PÎRVU: Vedeţi! Cînd mă-mpresoară îmi pare că april, Zglobia lună dalbă a mîndrei tinereţi, îşi scutură deasupra-mi a sale frumuseţi Ningîndu-şi blînd podoaba din vişinii în floare 25 Pe creştetu-mi. DROSIN: Copiii fac vecinică serbare Din biata noastră viaţă. MĂNĂILĂ: 30 Şi ei sunt temelie Şi neamului şi casei în vremi de străşnicie. 133 5 10 15 20 25 30 PlRVU: De nu sunt ei tot neamul precum cîteodată Se-ntîmplă. DROSIN: Ne ferească Fecioara preacurată! PÎRVU: Dar cit voi sta-n putere şi braţu-mi va Voi şti a le deschide prin viaţă o cărare Mai zdravănă ca brazda de plug moldovenesc înfipt în adîncime pe-ogorul strămoşesc. SCENA VI ACEIAŞI, DOCHIANA DOCHIANA : (ieşind din casă, in capul scărei) Copiii sunt aice ? MINU : Da, mamă! DOCHIANA: Vă credeam Fugiţi iar la izvoare MINU: (îndrăzneţ) Am fost. DOCHIANA Că nu sunteţi în preajmă. Eu bănuiam De urmă? PlRVU: (cu dulce imputare) Atît de mult le ştii tare 134 DOCHIANA : ’Mi faci o vină? PlRVU: Ba nu. Dar... 5 DOCHIANA: Sunt zglobi Şi-aleargă ziua-ntreagâ prin lunci şi prin pădure Că-i pierd din ochi adesea. DROSIN : 10 (glumind) Ci vezi să nu ţi-i fure Vro zînă de acelea ce stau mereu ascunse In cuiburi de mătase prin crînguri nepătrunse. DOCHIANA: 15 (rizînd) N-am teamă. Sunt prea tineri. STILPARUL: Şi dacă? DROSIN : 20 Ai uitat Povestea cu feciorul de domn ce-a fost furat Cind mic era şi fraged de zînele din cetini? Ţi-o spun de vrei... 25 SAVA: (rugător ) A, spune-o! DROSIN: (copiilor) Deseară, dragi prieteni. 135 SCENA VII ACEIAŞI, NEAGU NEAGU: (iese din odaia argaţilor şi trece tăcut prin fund) 5 PÎRVU: (strigindu-l) He, Neagule, te-abate din calea ta încoace! NEAGUI (aproape duşmănos) 10 La ce m-aş mai abate? PÎRVU: (cu drag) Ci dă-le odată pace Visărilor grozave de tristă zbuciumare 15 Şi vin de te uneşte la vesela serbare A tinerilor inemi. NEAGU: (se apropie de ţărani) Mi-e inima streină 20 De-această sărbătoare şi nu mi-o mai alină Nici cînturile voastre, nici rîsete şi glume. PÎRVU: Dar cum? Cind se arată voioasă-ntreaga lume Şi-nalţă-n pacea serei cîntări de biruinţă 25 Spre ceruri milostive, tu stai în umilinţă Cu umezi ochi de vrajbă plecaţi către pămînt? Au nu-i blestem acesta-nălţat către cel sfînt ? NEAGU: (domolit) 30 Eu n-am de ce fi vesel. Iar cînt de mulţumire De ce-aş aduce oare ? PÎRVU: Ce-adîncă rătăcire! Priveşte! Secerişul sfîrşit e pe ogoare 35 Şi spicele-aurite ca razele de soare 136 Lucesc în mîndre stoguri pe arii înălţate Ca ziduri uriaşe de falnică cetate. Puţin încă şi toamna cădea-va-mbelşugată Pe plaiurile noastre dînd vecinica răsplată 5 La toţi secerătorii ce stat-au pe ogor în arşiţa de vară. NEAGU: (cu un gest energic de tăgadă) Eu nu-s secerător. 10 (Mişcare şi mirare printre cei de faţă.) COBUZ: (înverşunat) Dar totuşi eşti de casă. PÎRVU: 15 (voind să îmbuneze pe Cobuz) Te du şi îngrijeşte De vin mănos. COBUZ: Vin profil ? 20 PÎRVU: De anţărţ. (Cobuz intră in odaia argaţilor. Pirvu se întoarce la Drosin.) Ci păşeşte Pe prag şi luminează, ca-n vremile străbune 25 Acestă locuinţă cu-a ta înţelepciune, Iar cinstea ca să fie deplină pentru casă Lua-vei loc de frunte în albul cap de masăl (Pîrvu, însoţit de Drosin, urcă treptele scărei de la uşa de intrare. Minu şi Sava îi urmează ţinîndu-se de mină. Apoi vin Stîlparul, d0 Mănăilă şi ceilalţi ţărani. în momentul ctnd Neagu, la urma tuturora, vrea să pună piciorul pe întîia treaptă a scărei, Dochiana îl opreşte.) 137 SCENA VIII NEAGU, DOCHIANA DOCHIANA: (încet) 5 Tu, Neagu. NEAGU: (cu o mină pe parmaclîc, se întoarce mirat) A, ce este? DOCHIANA: 10 Aş vrea o lămurire. NEAGU: (părăseşte parmaclicul, ia piciorul de pe treaptă şi se apiropie de Dochiana) Dar ce ai? Cade-o umbră în calda ta privire 15 Şi-o-ntunecă asemeni cu seara-ntîrziată, Iar gingaşa ta faţă se pare rourată De lacrimi plinse-n taină. DOCHIANA: O, nu. E vlntul serei 20 Ce-a pus în ochii-mi umezi o umbră a durerei. Dar nu-i nimic. 25 NEAGU: în suflet. Şi totuşi ceva parcă te doare (Prinzintl-o de mină. Cu o nesfirşită îngrijire.) Şi tu tremuri de-adîncă-nfiorare. DOCHIANA : (rostind cu greu cuvintele) De ce-ţi-năspreşti viaţa cu lumea? 30 NIÎAGU: (rîzînd silnic) A, te temi. 138 Ba nu, dar... DOCHIANA : NEAGU: Amintirea duioasă-a tristei vremi 5 în care rătăcit-am pribeag prin ţări streine Cu sufletul în chinuri şi gînduri tot la tine Mă chinuie în noaptea vieţei dureroase Şi-abia găsesc uitarea pe buzele-ţi focoase. (O îmbrăţişează.) 10 SCENA IX ACEIAŞI, COBUZ COBUZ: (în întunerec, grozav) Aşadar de aceştia mi-aţi fost. 15 NEAGU: (întorcîndu-se, semeţ) Cine îndrăzneşte C i vorbe arzătoare... ( Vede pe Cobuz şi se opreşte deodată.) 20 COBUZ: (batjocoritor ) De ce taci? Isprăveşte Batjocura-ncepută cu-atît de mîndră fală. îmi place. E streină de orice şovăială 25 Şi merge drept la ţintă. NEAGU: (ameninţător ) Bătrîne, ia aminte! DOCHIANA : 30 (punîndu-i mina pe braţ, rugătoare) Dar, Neagule. 139 5 10 15 20 25 30 35 COBUZ: Ci lasă-1 să spună înainte. NEAGU: (ridică mina) Semeţule! COBUZ: (inaintînd cu pieptul desfăcut) Loveşte! NEAGU: (repede, către Dochiana) întoarce-te în casă Cu faţa rîzătoare spre cei cari la masă Te-aşteaptă şi cu mina mereu îmbelşugată Le-mparte vin de aur ca toamna cea bogată Şi-ascunde-ţi turburarea în rîsete şi glume. DOCHIANA: ( nehotărîtă ) Şi voi? NEAGU: (rizind ) Iscoditoare! Destul! COBUZ: (ironic ) Avem anume O veche răfuială. DOCHIANA: O, Doamne! NEAGU: (sarcastic ) Nu te teme. O veche răfuială pe-aşa de dulce vreme De-amurg senin de vară va fi o amintire A zilelor trecute de-aprinsă fericire. Ci-ntoarce-te în casă căci oaspeţii te-aşteaptă. (Amarnic, chinuit de o amintire.) , 140 5 10 15 20 25 30 în mijlocul lor sta-vei tu gingaşă şi dreaptă Nălţîndu-ţi mîndru braţul cel alb şi rotunjior G 3 cînd 1-întinzi alene de toarnă din urcior în cupe vin de aur aşa se arcuieşte Că pare-un ram de vişin ce-n flori se împodobeşte. (Dochiana urcă treptele scărei de la intrare. Neagu priveşte lung in urma ei. înlr-un tirziu se întoarce către Cobuz.) SCENA X NEAGU, COBUZ NEAGU: Tu ce vrei? COBUZ: Au sunt slobod să am şi eu voinţă Acum cînd nici o rugă de-amară pocăinţă N-ar şterge-a voastră pată? NEAGU: Bătrîne! COBUZ: Ci mă lasă Să-mi pling durerea-n pace. Nu vezi cum mă apasă Păcatul fără nume ce voi l-aţi făptuit. NEAGU: (batjocoritor ) Ce basm făurit-ai, măiestre, amăgit De-o tristă-nchipuire ? COBUZ: Un basm? Sunt bătrîn, Sunt slab şi singuratec şi nu mai sunt stăpîn Pe-a mea închipuire iar lumea din poveşti E moartea pentru mine. NEAGU: Şi totuşi nu grăieşti Acum decît din basme. 141 5 10 15 20 25 30 35 j COBUZ: (tunător ) Din groaznica viaţă Şi nu din basme spuse în serile cu ceaţă Rostesc aceste vorbe. (Scurt.) Ştiu totul. Şi-s pătruns In suflet de povoarea păcatului. NE A OU: (hotărît) Ce vrei să faci din mine? De-ajuns! COBUZ: Mai bine rămîneai Pribeag pe căi streine decît te întorceai S-aduci răsad de vrajbă în inemi liniştite De paterni necuprinse, de doruri neclintite. Căci viaţa noastră fuse curată ca un val De alb pîrîu ce curge pe clina unui deal Spre valea închinată podoabelor de flori; Purtînd în ochii noştri doar tainicii fiori Ai basmelor bătrîne-nălţam priviri senine Spre zările albastre a blîndelor coline Pe cari dulci miresme de foi de rozmarin Le-mbată-n faptul zilei. (Se opreşte o clipă.) Iar traiul nostru lin Nimic mai sus de fire vrodată n-a dorit: Un lan de grîu de aur, un rediu ce-a-nverzit, Un cîmp de in albastru, o pajişte mănoasă, O luncă unde iarba se pare de mătasă Şi-o zi care sfîrşeşte c-un dulce-apus de soare Frumos precum e-un preot în haine de serbare. (Gest larg.) Căci nu m-am stins o dată cu soarele de-atunci! Au nu fusesem oare un rob al asprei munci De-ajuns şi trebuit-a să văd şi acest ceas De neagră prihănire ? 142 5 10 15 20 25 30 35 NEAGU: Ah, cum n-aş fi rămas Să dorm de somnul vecinie sub stele lucitoare In iarba înflorită de albe lăcrămioare Pe căile pierdute în zarea depărtată De nu-mi venea în minte un chip de altădată, Un cînt de pitulice din lunca răcoroasă, O vorbă cu-nţelesuri, o doină de acasă Şi farmecele stinse a dulcelor visări Din seara închinată întăei sărutări. Căci prea purtasem singur, în gînduri zbuciumate Şi tainice, văpaia iubirei depărtate Cu chinul amintirei vieţei de-altădată Arzind atît de groaznic în seara întristată. COBUZ: Ce-mi pasă de această duioasă tînguire Cind sfărîmă o viaţă de dulce fericire Şi cinste. NEAGU: A, da, cinstea. COBUZ: (aspru) întreaga noastră fire Clădită e pe dinsa. NEAGU: Ce mindră amăgire! COBUZ: Se poate. Dar ne fuse credinţa neclintită în ea, căci îi purtarăm icoana zugrăvită în inemi şi de-aceea rămas-a-n veci senină Şi sfîntă ca privirea cucernică şi lină A Pururei Fecioare spre care cu sfială Nălţăm privirea noastră în ceasuri de-ndoială. NEAGU: Şi ce-mi ceri ? 143 5 10 15 20 25 30 COBUZ: Lepădarea de groaznica-ţi iubire. NEAGU: Doar moartea să mă scape. COBUZ: (apăsind cuvintele) Sau altă rătăcire. SCENA XI PÎRVU, NEAGU, COBUZ PÎRVU: (apărînd In capul scărei, surizind) Aveţi vrun sfat de taină? Grăiţi poate din Bătrîne ? NEAGU: Da! (înfundat, către Cobuz.) Ia seama! PÎRVU: (gest larg) Pe-aşa amurg! COBUZ: (încet către Neagu) Te temi? PÎRVU : De ce-aţi rămas afară? Ospăţu-i pregătit Şi cei poftiţi aşteaptă; voi singuri n-aţi venit. COBUZ: (inainllnd în faţa scărei) Stăpîne, slobozeşte acuma din robie Pe sluga-ţi credincioasă căci greaua ei solie Sfirşitu-s-a cu pace. vremi 144 5 10 15 20 25 30 PlR\U : Ce pildă-ntunecată îmi spui cu-aceste vorbe ciudate? COBUZ: Pildă! Cată Spre mine cu-ndurare şi spune dacă par Asemeni unui care glumeşte. PÎRVU: (coborind cîteva trepte) A, nu... Dar Atîta de ciudată e ruga ta de-acum Că nu ştiu nici eu singur... Ce vrei? COBUZ: Toiag de drum Aş vrea s-apuc în mînă, să plec în depărtare Spre alte zări. PÎRVU: (coboară toate treptele. Punind mina pe umărul lui Cobuz) De unde această cutezare Venitu-ţi-a în minte la ceas de bătrîneţă? Au nu ai tu aice destulă frumuseţă Să-mbete-a ta privire mai mult decît un rai? Nu-s flori de-ajuns pe luncă, nu-s brazi de-ajuns pe plai, Nu creşte griul nostru ca aurul în spice Şi nu-şi aşteaptă via culesul să-şi ridice Iar viţele uşoare încet de la pămînt? Nu vezi tu că pămîntul acesta este sfînt De-atîta frumuseţă şi sloală încît pare Bogat ca un jertfelnic în zile de serbare? De ce să pleci? Nu-ţi fuse cu noi a ta viaţă Senină ca o pace de caldă dimineaţă Şi nu-ţi zac oare-aice tovarăşii din vremuri? Dar ochii îţi sunt umezi de lacrimi... Şi tu tremuri. COBUZ: 35 Mi-e dor de alte locuri, de ceruri nevăzute, De sate neştiute, de ţări necunoscute Ce zac în depărtarea albastră-a altor zări. 145 PJRVU: Dar ce ştii tu de ele? COBUZ: Nimic. Doar din cîntări 5 Adusă pănă-aice de jalnicii drumeţi Aflai de-a lor fiinţă. PlltVU : Poveşti de cîntăreţi! COBUZ: 10 Poveşti! Dar a lor taină rămasu-mi-a în minte Ca vorbe nenţelese rostite din cărţi sfinte Şi seara cînd stau singur şi viaţa-mi iau de-a rlndul în tristă cercetare, mă bat mereu cu gîndul: Cum oare-o fi aiurea, în falnicele-oraşe, 15 Cu marmură pe drumuri, cu turle uriaşe Ce-ating cu fruntea cerul din care se revarsă O ploaie ca de aur pe vechea piatră arsă A mîndrelor palate. Căci orice-ai vrea a spune Noi nu cunoaştem lumea şi-ntreaga ei minune 20 Închisă ne-a fost nouă sub taină de peceţi. PÎRVU: Şi-i vrei tu dezlegarea? COBUZ: 25 Urca- voi Şi cum! C î paşi semeţi Că pune Căci voi dealul care se vede-n depărtare zărei noastre înaltele-i hotare să văd ce este şi dincolo. PÎRVU : Nebun I 30 COBUZ: Şi dacă-ar fi altminteri? 146 PÎRVU: Bătrîne! COBUZ: Rămas bun! 5 (Iese prin stingă. Pireu rămîne o clipă locului, apoi pleacă repede după argat. Neagu se uită puţin în urma lor, clatină din cap, apoi deodată punind cu putere braţul pe parmaclîc, urcă hotărit treptele scărei de la uşa de intrare.) Cortina ACTUL II (Scena înfăţişează o cameră veche din casa lui Pîrvu. Uşă în dreapta, uşă în stingă, uşă în fund. E seară.) SCENA I 5 STiLPARUL, DROSIN, MĂNĂILĂ, COBUZ şi ceilalţi ţărani (intră zgomotoşi prin stingă) STiLPARUL : Şi ceilalţi ? MANAILA : 10 Stau în curte şi-aşteaptă. DROSIN : (glumeţ) Sunt cuminţi. De stau spăsiţi deoparte asemeni unor sfinţi. 15 mAnAilA : De loc. Sunt obosiţi. STiLPARUL: Da, vinul, veselia Şi jocul şi cîntarea şi întreagă nebunia 20 Sfîrşesc de la o vreme. 148 5 10 15 20 25 30 35 MĂNĂILĂ: Şi-ncep mult mai voioase De la o vreme iarăşi. STiLPARUL: Cum zici! CORUZ : Cind sunt mănoase Aceste toamne mîndre pe plaiurile noastre Viaţa se ridică spre zările albastre A cerului asemeni cîntărilor de slavă. STiLPARUL: Aşijderea cînta-vom şi noi fără zăbavă, Căci orice-ar spune alţii şi voi chiar orice-aţi spune în vin sunt vise mîndre şi visele-s nebune. GLASURI DE AFARĂ: (cîntind ) Calcă, murgule, lupeşte Şi te-aşterne iepureşte Că zăresc în bătătură Mîndra mea cu miere-n gură. STiLPARUL : (către Drosin) Ascultă-i! Toţi sunt veseli. în aur îmbrăcaţi N-ar fi mai veseli, poate, feciorii de-mpăraţi. DROSIN: Cind capul greu atîrnă e inima uşoară; Mă prind cum că la noapte vor zace mulţi pe-afară. STiLPARUL: Şi ce! Ei se vor crede sub corturi de mătasă Visînd la cine ştie ce dalbă-mpărăteasă. (Către tineri.) Gătiţi-vă, voinici! Cu cîntece şi-alai Pe uliţe vom trece ca-n nopţile de mai Şi-om sta pe la ferestre cu flori de siminoc Să zicem vreo doină întoarsă-n viers de foc. 149 MAnAILA : (beat) O doină pentru fete! STÎLPARUL : 5 Ba să te duci pe apă, Că nu-i de tine doina! MAnAILA : (mirat) Pe apă? (Cugrijă.) Dacă-mi scapă 10 în gură-un strop? (Cu convingere.) Mă-neacă! STIL PARUL: Şi voi, ceilalţi, cîntaţi Cu cumpăt. Nu vă pune doar nimeni să sculaţi Tot satul în picioare. 15 MĂNĂILA: (obidit, către Stilparul) Dar ce? N-am viers frumos? STÎLPARUL : Frumos, precum ţi-e chipul. 20 jiAnăilA : Şi mai ales duios! (Toţi se pregătesc să iasă.) SCENA II DOCHIANA, STÎLPARUL, DROSIN, MĂNĂILĂ, 25 COBUZ, ŢĂRANII DOCHIANA: (apărînd cu un urcior in mină, in uşa din fund) Ci daţi răgaz plăcerei. Nainte de-a pleca O cupă de vin profir să beţi din mina mea. 150 STÎLPARUL: Din mina ta cea albă tot bînd nouă ni-e teamă C-am sta tîrziu pe-aice şi nu ne-am şti de seamă Cînd ne-or ieşi în cale devale la fîntînă 5 Fetiţele şirete cu flori vrăjite-n mină De ne-ncurc cărările Tot cu dezmierdările. Căci ele stau acolo şi-aşteaptă pe-nnoptate De Feti-Frumoşi, cum suntem, să fie sărutate 10 Şi se leagă de feciori Aruncînd în ei cu flori. Şi nu doar că ne temem de buzele-nfocate Dar ochii sunt mai negri ca negrile păctte Şi sunt ochi de fată mare, 15 Ochi şireţi, făiă crezare. DOCHIANA : (rîzind ) Primejdia-i plăcută şi voi sunteţi vitezi. mănăilă : 20 Şi-apoi decît să stăm la sfat cu oameni trezi Mai bine beţi cu fete. DROSIN: Aşa făceau străbunii In toamnele bogate. 25 mănăilă: Ştiau ce fac! COBUZ: (pe înfundate) Nebunii! 30 DOCHIANA: (întinzînd cupa lui Cobuz) Gustaţi dar vinul profir! COBUZ: (aspru ) 35 E vinul minunat Dar nu gust eu din vinul grozavului păcat. (Iese repede prin dreapta. Toţi se privesc uimiţi.) 151 5 10 15 20 25 30 35 SCENA III DOCHIANA, ST ÎLPARUL, ŢĂRANII DROSIN: Cobuz! (Iese repede după dinsul.) MÂNĂILĂ: (inălţînd din umeri) E beat, sărmanul? STÎLPARUL: Ba e ursuz din fire. DOCHIANA: (imbiindu-l) Ci nu v-aducă vorba-i în voie zăticnire. STÎLPARUL: (luind cupa şi urind) Iară mîndra jupăneasă Dochiana cea frumoasă Auzind tocmai din casă C'iiotul flăcăilor Scîrţiitul carelor Sufleca ea mîneci albe Şi-arăta braţele dalbe. (Bea. Dochiana umple cupa din nou.) MănAilA: (luînd cupa) Că braţele acestea sunt albe ca de doamnă. STÎLPARUL: Dar ochii tăi albaştri ca cerul cel de toamnă Se fac adinei adesea ca apa de izvoare Ce doarme aurie sub razele de soare Şi-n ei parcă sunt lacrimi. mAnăilA: (luind cupa, arată cu cotul la Stilparul) I-i dor de ochi albaştri! Sărmanul! 152 STÎLPARUL: Că doar nu sunt jurat ca cei sihastri Din munţi să stau cu fruntea plecată în mătănii Cuprins de somnul dulce al sfintelor citănii. 5 Vreau soare şi vreau viaţă şi ochi cari îmbată Mai tare decît vinul. MAnAILA: (batjocoritor ) Şi lasă că-ţi arată 10 El Pîrvu cît de dulci sunt ochii de nevastă. SCENA IV PÎRVU, DOCHIANA, STÎLPARUL, ŢĂRANII PÎRVU: (ivindu-se in uşa din fund) 15 De Pîrvu se vorbeşte pe-aice în această Cinstită adunare? MAnAILA: Da, tocmai. Lăudam Norocul ce-ţi suride de-a pururi. 20 STÎLPARUL: Şi găseam Pe drept că ţi se cade această îmbelşugare. PÎRVU: Copii, norocul este în mîini la fiecare. 25 mAnăilA: (cu dezamăgire) La mine nu e. STÎLPARUL: Totuşi, pe ariile tale 30 Stau stogurile nalte de-opresc drumeţii-n cale; 153 Atît sunt de-arătoase cînd soarele le bate In spicele de aur. Grădinile-ncărcate De roade-şi pleacă ramuri bogate la pămînt Părînd blagoslovenii de preoţi; şi e sfînt 5 Pămîntul care-1 calci şi pajiştea şi lunca Şi via şi cîmpia. PÎRYU: Oricînd e sfîntă munca! mAnăilă: 10 Ia seama! Este bine, cînd ai atît noroc S-arunci vro sculă scumpă în apă sau in foc. PlIlVl': (rlzînd ) De ce? 15 MANĂILĂ: (dind din umeri) E-un obicei. Se zice că te scapă De griji şi de ispite. STlLPARUL: 20 ( nerăbdător ) Ci du-te de te-adapă Mai bine la vro bute. Iar noi să ne-ndreptăm Spre cele ce ne-aşteaptă devale, că-nnoptăm Şi n-om sti sta să alegem din sprintenele fete 25 Pe cea cu plete blonde de cea cu negre plete, Cînd cade umbra deasă. (Ies toţi.) MĂnAILA: (pe înfundate, lui Pireu) 30 S-arunci vro sculă-n foc! (Iese.) 154 SCENA V PÎRVU, DOCHIANA PÎRVU: (privind in urma tinerilor) 5 La toţi le joacă ochii de viaţă şi noroc. DOCHIANA: Sunt tineri şi sunt veseli. PÎRVU: (cu dulce imputare) 10 Au noi suntem bătrîni ? 15 20 25 30 DOCHIANA: (pe gînduri) Nu, dar... PÎRVU.- Vezi tu, cînd strîng la sîn a tale mini Şi-n ochii tăi adinei privesc mi se arată Naintea mea viaţa întreagă de-altădată Cu dulcea-i amăgire ce farmecă simţirea Şi iar trăiesc în clipa aceea cînd iubirea Era aşa de nouă în inimile noastre. Ţi-aduci aminte? Iată! Văd zările albastre Cam cad ca o mătasă pe dealurile line Şi soarele roşeşte blînd vîrfuri de coline Ca seara să se lase mai repede pe sat, Căci prinsă-n vrajă dulce, cu pieptul înfocat M-aştepţi de-atita vreme la tufa de sulfină Să viu să-mi cazi în braţe în tainica grădină. Mai ţii tu minte oare? De-atunci trecură ani Şi lungi şi trişti şi buni, dar totuşi... DOCHIANA: Ani dulci ai tinereţei. PÎRVU: Ah, sărmani Eu ştiu. N-am fost mereu 35 Ga tine-aşa de gingaş. Dar fuse timpul greu 155 Şi eu muncii ca robul la sapă şi la coasă Să-ţi fac viaţa dulce şi casa luminoasă. DOCIIIANA: Tu pururi ai fost bun. 5 PlRVU: Aseară-am adormit Pe arie. Un miros uşor de fîn cosit Mijea în preajma mea iar stogurile dese Tăiau lumina lunei, pe-ntinsurile şese 10 Zvîrlind prelungă umbră pe cînd în depărtare Visau coline albe sub raze adormitoare. Şi cum cădeam în somnul dintîi parcă se-ntinse Un gînd vrăjit deasupră-mi şi-odată mă cuprinse O dulce-nfiorare. Aievea întrupată 15 Tu stai zîmbind în faţa-mi în noaptea-nseninată Şi razele de lună jucîndu-se-n cosiţă Puneau pe a ta frunte cunună de domniţă. Şi limpede atuncea văzui că dacă Domnul îmi binecuvintează şi munca mea şi somnul 20 Şi truda şi odihna şi mîndrele ogoare Şi ploaia-mbelşugată şi razele de soare O face pentru tine, tu blîndul meu noroc. Dar unde pleci? DOCIIIANA: 25 Mă duc s-arunc o sculă-n foc. (Iese.) SCENA VI PÎRVU (singur) PlRVU: 30 Ha, ha! Şi ea se teme! O vorbă aruncată De-o minte nerozită întinde-o neagră pată Pe toată sărbătoarea blajinului norod Ce stă şi-ascultă-n tihnă la graiul de nerod. De ce nu mă cuprinde ciudata-nfiorare 35 De pildă şi pe mine? Cît braţu-mi va fi tare Şi umerii puternici nu am de ce mă teme. 156 SCENA VII PlRVU, COBUZ COBUZ: (inlrind încet prin stingă) 5 Eu aş voi... I>ÎRVU : A, spune-mi, de ce de la o vreme Umbrită e-a ta faţă de-o tainică-ntristare Şi fruntea-ngîndurată ? (Cercetător.) Te-apasă vro 10 mustrare? COBUZ: De ce să mă apese mustrarea? PlRVU: Ieri voiai 15 Să pleci de lingă mine cu vrajbă. Au doreai... COBUZ: (tăindu-i vorba) Eu nu doream nimica. PlRVU: 20 De nu te ajungeam Din urmă, jos pe vale, şi nu mă osteneam Din cale a te-ntoarce, plecat ai fi rămas Pe drumul fără umbră şi fără de popas. De ce voiai să pleci? 25 COBUZ: Mai bine mă lăsai Să plec pribeag pe drumuri şi nu mă înturnai Din gîndul meu dinţii căci eu m-aş fi-ndreptat încet, trudit şi gîrbov spre-un colţ îndepărtat 30 Sub blinda călăuză a stelelor de sus Urmînd cărarea veclie pe care s-au tot dus Atîţia înainte-mi cu gîndul călător Minaţi ca de-o putere de-un dor întristător. PlRVU: 35 (bănuitor) Tu porţi ceva grozav în suflet. 157 COBUZ: Hm, so poate Să port o grea povară. Dar nu-ncerca a-mi scoate Din suflet neagra taină ce doare şi-nspăimîntă. 5 PlRVU: Mă chinuie cuvîntu-ţi şi mintea mea s-avîntă Spre temeri bănuite. Ci ia-mi dar bănuiala Aceasta-ngrozitoare, Cobuz, căci îndoiala Ce-apasă ai mei umeri cu mina ei de fier 10 Mă sfarîmă şi cui putere-aş eu să cer Să lupte împotrivă-i? COBUZ: Eu pînea ţi-am mîncat Şi sarea; de ce dară să intru în păcat 15 Cu fapta şi cu vorba călcînd străvechea lege? PlRVU: Dar dacă te dezleg? COBUZ: De-ar fi să mă dezlege 20 Toţi pustnicii cei gîrbovi cu genele pe piept Eu n-aş avea-ndrăzneala. Ascultă! Bun şi drept, Bătrînul vostru tată v-a dat în a mea seamă Şi i-am jurat cu mîna pe galbena năframă Ce-i sta pe patul morţei că eu am să vă cresc 25 în cinste... Erai mic... PlRVU: Eu ştiu, şi-ţi mulţumesc De grija ce-ai purtat-o... COBUZ: 30 Acuma mi-a venit Şi mie vremea-n care cu trupul obosit S-adorm cu braţe cruce alături cu ai mei Sau lumea s-o înconjur. Sunt slobod. C) mai vrei? PlRVU: 35 Dar casa mea e largă. 158 COBUZ: ( aspru ) Băiete, casa ta E mare şi frumoasă şi-aş vrea asupra sa 5 Să cadă tot norocul, dar cată de-o păzeşte In cinste nepătată. I’lRVU: (oţerit) Bătrîne, te-ameţeşte 10 Ori vinul, ori minia, căci vorbele ce-ai spus Trezesc în a mea minte un greu şi-adînc prepus. Ce zbuciumă şi arde. în cinste nepătată? Au cînd îmi fuse casa vrodată întinată De hula fără lege? 15 COBUZ: (voind, să plece) Ci lasă-mă s-apuc Toiagul pribegiei căci cei cari se duc Nu au să dea vro seamă acelor ce rămîn. 20 PlRVU: A, nu! Nu vei pleca. (Rugător.) C >buz, tu eşti bătrîn, Eram copil şăgalnic pe cînd te-am cunoscut Şi-n paza ta blajină am stat şi am crescut; Putea-vei să mă minţi? Răspunde? Dar vorbeşte 25 încet, vorbeşte-ncet căci parcă m-amăgeşte Un gind ce se iveşte în mintea-mi obosită. Yorbeşte-ncet! COBUZ: Stăpine!... %30 PlRVU: (oprindu-l) A, nu vorbi aici! E neagră încăperea şi zidurile-s mici Şi parcă stau să cadă de trista lor povară. 35 Mai bine-om fi aiurea, la larg, pe cîmp, afară! (Ies amindoi prin fund.) 159 5 10 15 20 25 30 SCENA VIII DOCHIANA (singură) DOCHIANA: (pe gtnduri) Şi tot mă urmăreşte cuvîntul spus în pripă De-acel bătrîn. O, cum doream ca-n acea clipă Pămîntul să se surpe din negre temelii Şi-n noapte să mă-ngroape. Atît de groază mi-i De-adînca zbuciumare ce vine pe-nserate Şi fruntea-mi cetluieşte cu flăcări de păcate. SCENA IX DOCHIANA, NEAGU NEAGU: (intrînd prin .fund) Eşti singură? DOCHIANA: (în sine) A, el e! NEAGU: Dar ce ai? Mi se pare G-ai plîns! DOCIIIANA: Te-nseli. t NEAGU: Nu, nu! Ge-ascunsă întristare Pată aceşti ochi umezi ? Yrun dor neîmplinit ? Vro rugă-nlăturată ? DOCHIANA: Un gînd m-a chinuit Şi-o vorbă spusă-n pripă. 160 5 10 15 20 25 30 35 NEAGU: O vorbă! Minunat! O vorbă te-ngrozeşte ? DOCHIANA: Noi facem un păcat! NEAGU: A, dar ce însemnează întreaga ta schimbare? Ochi plînşi şi faţă tristă! Frumoasă sărbătoare! DOCHIANA: (aplecindu-se spre el) Ades mă împresoară un gînd nelămurit, Un gînd ce creşte seara de umbră tăinuit, Un gînd care şopteşte în vîntul care trece, Un gînd care se plînge mereu în unda rece A albelor izvoare şi cade peste flori Ca lacrimile grele. NEAGU: Fricoasă! Te-nfiori De-un gînd? DOCHIANA: De-un gînd grozav. Ştii tu ? Sunt în grădină Doi crini, ca două lacrimi, crescuţi dintr-o tulpină; De florile lor albe de-argint strălucitor S-ar zice cum că plînse Cristos mîngîietor. Odată crinii falnici păreau că se-nălţau Naintea mea şi-n murmur de frunze îmi cereau O caldă sărutare. Azi crinii vestejiţi Stau singuri pe cărare, şi trişti, şi părăsiţi, Şi dacă spre-a lor faţă m-aplec ei se înclină Mai tare spre ţărînă: azi eu le sunt streină. E greu păcatul nostru! NEAGU: A, dar eu pun prinsoare G-aici este o taină la mijloc. Cine oare Avut-a îndrăzneala să vină să-ţi vorbească De lucrurile-acestea. Aş vrea să se ivească In faţa mea. 161 DOCHIANA: Sunt oameni ce ştiu tot ee-am făcut. NEAGU: Sunt oameni... A, sunt oameni ce ştiu!... Şi n-au temut 5 Tăria cestor braţe? DOCHIANA: Ia seama! E-ntinat De-ajuns al nostru suflet cu groaznicul păcat! NEAGU: 10 Ga-mi pasă de nerozii ce vin cu-a lor poveste Să-ntunece lumina cînd dragostea mea este Mai tare ca păcatul? Ca mini încrucişate Pe pieptul meu în zbucium, cu triste şi-nfundate Priviri de patimi arse trecui pribeag prin viaţă 15 Şi singur: un luceafăr de spelbă dimineaţă, Spre care niciodată ochi darnici de iubiri In tremurul lor tainic n-aruncă-a lor priviri, în viaţa mea pustie o umbră doar s-apleacă Spre faţa-mi abătută durerea de mi-o-neacă 20 Cu vorbe fără noimă. E fratele! Un frate! O umbră! Nici atîta! Gîva care s-abate In clipe rari în preajmă şi piere-n depărtare Cind braţele întind în urmă-i. Pe ogoare Era un om; cu mine: o umbră. Cind nălţăm 25 Spre el a mea privire în lacrimi, îl vedeam Plecînd pe cîmpul negru sub soarele-arzător Lărgind în lături braţul de blînd semănător. Şi, astfel, făr-a spune la nimeni un cuvînt Trecui stingher prin lume cu ochii în pămînt, 30 Dar sufletu-mi în taină ardea în foc nestins. Atunci venişi la mine şi dreapta ţi-ai întins Spre braţu-mi. DOCHIANA: Fu o clipă de-adîncă ispitire. 162 5 10 15 20 25 30 NEAGU: Ispită? Da, se poate! Dar dalba fericire De-atunci de al meu suflet a fost întrezărită Şi nourii şi cerul şi apa liniştită Şi cîmpul şi dumbrava şi lunca argintată Şi florile şi pomii şi iarba rourată Luară înţelesuri şi farmec şi blîndeţă Cu viaţa dăruită de sfînta-ţi frumuseţă. (Atrage pe Dochiana spre el.) SCENA X DOCHIANA, NEAGU, PÎRVU, COBUZ DOCHIANA: (cuprinzînd faţa lui Neagu în mini) Mă arde al tău zbucium ca flacăra. NEAGU: (sărutînd-o pătimaş) Şi mie Ce greu îmi cade-n suflet durerea-ţi- PlRVU: (izbucnind ) Grozăvie! DOCHIANA: (desfăcîndu-se repede din braţele lui Neagu) O, Doamne! PÎRVU: (înaintează cu paşi măsuraţi) COBUZ: (insp&imîntat) Dar, stăpîneL. PÎRVU: (respingîndu-l) A, lasă-mă! (Sarcastic către Neagu şi Dochiana.) 163 5 10 15 20 25 30 Urmaţi Nainte jocul vostru. E mîndru şi-l jucaţi Cu multă iscusinţă. (Ceilalţi U privesc amuţiţi.) De ce să mă priviţi Cu feţe-nvineţite, cu ochii îngroziţi? Sunt eu! Un om ce trece, minat de-al său noroc S-arunce-o sculă scumpă în apă sau în îoc Ca nu cumva la noapte în umbra blestemată Să-mi schimbe întîmplarea nevasta în cumnată. COBUZ: (ironic ) De nu-ţi va fi schimbat-o de mult. PlRVU: Ha, ce-ai spus I NEAGU: Frate! PlRVU: (privindu-l lung) A, tu eşti Păunaşul cel care pe-nserate Cintînd ademeneşte femeile la el Şi-n luptă le ucide bărbaţii? Voinicel In veci fără de teamă şi fără de pereche, Stăpîn pe codrii negri. Cunosc povestea veche Dar ce ciudată-mi pare şi groaznică şi... NEAGU: Frate! PlllVU: Ha! Frate-ai zis? Dar oare în pieptul tău mai bate O inimă frăţească? NEAGU: (desfăcindu-şi pieptul) Destul! Nu din cuvinte Vom face luptă dreaptă. Loveşte!’ţi stau nainte! 164 5 10 15 20 25 30 35 Copile! PÎRVU: (cu milă) NEAGU: (infrunlîndu-l) Au ţi-e teamă? Pierit-a bărbăţia Din braţul tău ? PlRVU: Copile! NEAGU: Ştiu, ştiu! Copilăria E fragedă ca floarea şi slabă e la minte, Să nu vorbim de dînsa. Loveşte înainte! PÎRVU: Copile! Tatăl nostru, un om bătrîn, purtînd în cîrji a lui povară de ani şi tremurînd Ca trestia la vînturi, cînd fu să se sfîrşească Din viaţă, mă chemă şi blînd, cu părintească Şi dulce dezmierdare îmi prinse-a mele mini în mînile lui slabe, iar ochii lui bătrîni Păreau cum că se roagă. Atunci mi te aduse Pe tine mic şi rumen şi tatăl meu îmi spuse Să stau să-ţi cruţ viaţa de trudă şi durere, Alăturea de tine în vecinică veghere. Şi eu jurai pe cruce, ’necînd în mine plînsu-mi, De milă pentru tine, pe-atunci copil eu însumi. NEAGU: Dar mila ta mă doare. PÎRVU: (grozav) Tăcere! N-am sfîrşit! Trecu de-atuncea vreme şi eu m-am ostenit La muncă de osîndă şi rar m-am odihnit Sub streşină de casă, pe cînd tu, răsfăţat De mine treci prin viaţă de soare îmbătat. 165 Şi-adesea cînd se-ntinde pe mîndrele ogoare A serei pace dulce şi-adînc alinătoare Înalţ spre cer privirea cu-o caldă rugăminte. Şi-ntreb în îndoială: E bine-aşa, părinte? O NEAGU: (işi ascunde faţa tn mini) PÎRVU: Deschideţi uşa-n lături! E lumea-ncăpătoare Să-şi poarte-un om povara greşelei în spinare. 10 NEAGU: M-alungi? în lumea largă pribeag printre străini, Să bat cărări pierdute sub tufele de spini, Să n-am cui spune jalea, căci drumului de-aş spune El tace şi să-ndreaptă spre soarele ce-apune 15 Să-şi plîngă-a lui durere, de mulţi cîţi îl călcară Trecînd tot ca şi mine în zile lungi de vară. GLASUL ŢĂRANILOR: (se aude cînlind in depărtare) Calcă, murgule, lupeste 20 Şi te-aşterne iepureşte, Că zăresc în bătătură Mîndra mea cu miere-n gură. NEAGU: Ila, voi să cint de-asemeni, să beau şi să mă bat. 25 (Iese repede prin fund.) DOCHIANA: (ridicînd fruntea cu sfială, către Pirvu) Şi eu? 30 PÎRVU: Tu ai copii, mai sus de-orice păcat! Cortina 5 10 15 20 25 ACTUL IU (Scena înfăţişează cămara casei lui Pireu. Păliţi, uşi. Vremea dă inspre seară.) SCENA I DOCHIANA, ANCA ANCA: Sunt gata să sfîrşească. A fost o zi cu spor Şi toţi din greu munciră sub soarele arzător, Dar seara cade blîndă cu dulce-adiere Şi griul stă pe arii ca fagurul de miere. DOCHIANA: Şi Pîrvu? El ce face? ANCA: Nu fuse niciodată Mai harnic decît astăzi. Chiar aria-ncărcată Cu snopi bălăi părea că tremură sub el Şi-n cîmpul fără margeni sunau ca de oţel Poruncile lui spuse cu glasul înăsprit. DOCHIANA: Şi n-ai văzut la dînsul nimic deosebit? ANCA: Puţină oboseală. Cind fu de către seară, Şi griul strîns pe arii, simţi parc-o povară Si merse lingă stogul de orz şi răzimat In cot privi o dată cu chipu-nduioşat 167 5 10 15 20 25 30 Spre casă şi în vreme ce lumea năvălea Voioasă lingă arii, in zare el privea Făcînd un semn alene cu mina tremurată Ca omul care pleacă în cale depărtată. DOCHIANA: Şi n-a vorbit cu nimeni? ANCA: Nu, pururi cumpănit S-arată el la vorbă, dar astăzi adîncit Părea cîteodată în gînduri tăinuite. DOCHIANA: Sunt grijile. ANCA: Sunt griji ce stau nelămurite Adesea-n orice suflet. Dar soarele asfinţeşte Şi umbra serei cade pe pajişte şi creşte. Acum or să se-ntoarcă. DOCHIANA: Atît de timpuriu? ANCA: Vezi bine! Dacă-s harnici! O, Doamne, eu nu ştiu Ce taină e-n virtutea acestora dar cîntă Cit ziua e de lungă şi-n vravuri se avîntă înot ca într-o apă bălaie, sclipitoare. Ei nu cunosc odihna; sub razele de soare C) ard înflăcărate pe şesurile-ntinse Ei vecinie se frămîntă cu feţele aprinse Şi cîntă doina veche. DOCHIANA: I-aud. ANCA: Da, au sfirşit. Şi vin spre sat în cîrduri. 168 5 10 15 20 25 30 DOCHIANA: O, timpul fericit Cind rîde-ntreaga lume în dalba tinereţăl O viaţa mea apusă, o stinsa frumuseţă! ANCA: Şi Pîrvu vine acuma. DOCHIANA: E-aproape ? ANCA: Urcă scara. DOCHIANA: (încet) Şi umbra se întinde şi tristă cade seara. SCENA II PÎRVU, DOCHIANA, ANCA PÎRVU: (cu glas bărbătesc, scurt, dar fără asprime) Să pui să se gătească nainte de amurg Merinde şi argatul să-nchinge calul murg Iar tu să umpli-n grabă urcioarele cu vin, Dar cel ce-i pentru mine să-l Umpli cu pelin, Căci plec chiar astă-seară să fac o scurtă cale La ariile cele de dincolo de vale. DOCHIANA: (sfioasă ) Dar noaptea e aproape. PÎRVU: Şi oare mă-nspăimîntă O noapte care cade? Nu! Murgul meu s-avîntă Uşor ca o părere pe drum-ntunecat Şi pasul lui de-atinge în mersu-i naripat 169 5 10 15 20 25 30 O piatră o aprinde de parc-ar fulgera Şi noaptea luminează ca ziua-n urma sa. Mi-e prieten vechi, sireacul! Să n-ai nici o-ndoială Căci murgul meu e sprinten şi murgul nu mă-nşală. DOCHIANA: Si drumul? PÎRVU: Ne cunoaştem de mult. Cind eram mic, Urcam pe el adesea spre verdele colnic Pe care rozmarinul creştea în tufe mari. M-oi crede-n seara asta trecînd pe sub stejari Ca sunt iar copilandru. De-altminteri nu te teme Căci luna se arată pe dealuri de c-u vreme. DOCHIANA: Prea bine! (Către Anca.) Te grăbeşte, căci seara se şi lasă; Pe drum se-ntorc flăcăii din luncă de la coasă. SCENA III DOCHIANA (singură) DOCHIANA: Şi nici măcar o vorbă de bine. O, şi cum Aş vrea s-aud o vorbă de dragoste acum. Dar el îşi poartă-n suflet durerea ce nu iartă, Nu-nvinuie pe nimeni, nu strigă nici nu ceartă, Ci-şi duce în tăcere povoara de durere. Nu, nu voi trai de-acesta. Nu voi a lui plăcere, Căci orice clipă cade în suflet şi mă arde Ca doina care plînge de moarte pe vechi coarde. Eu voi mai bine viaţa ce trece depărtată In neagra pribegie pe calea nenturnată. 170 5 10 15 20 25 30 SCENA IV DOCHIANA, NEAGU DOCHIANA: (repede către Neagu) A, Neagu, ia-mă! Viaţa, aici mi-i o povară. NEAGU: Dar ce ai ? Răzvrătirea-ţi din suflet mă-nfioară. DOCHIANA: Tu nu-ntreba. Ci ia-mă cu tine-n depărtare Să mergem singurateci şi trişti pe cea cărare Pe care iarba arsă de soare înnegreşte. NEAGU: Vom merge şi-om fi veseli, căci soarele luceşte Şi-i falnic pretutindeni, iar apele zglobii Vor sta să ne îngîne. Vom fi ea doi copii Purtaţi de-un dor de viaţă în lumea fermecată, Şi tot trecutul nostru s-a şterge ca o pată. DOCHIANA: Tu crezi că se va şterge? Sunt pete ce rămîn Pe veci arzînde-n suflet. Păcatul o stăpîn Pe inimă cînd cade aşa de-ntunecat. Şi ce grozav şi negru a fost acest păcat! NEAGU: Vom face să învie păcatul mai frumos; Un vis va fi, un stîlp de pară luminos Grescînd naintea noastră în slava lui dintîi; Gind noaptea ne va încinge ţi-oi pune căpătîi Mănunchi de nalbe roşii şi braţul meu cel drept, Şi-n umbra-mbalsamată m-ei strînge tu la pept Pe cînd o pitulice va plînge în tufişuri, Prin plopii singurateci cu verzile desişuri, 171 5 10 15 20 25 30 35 Prin brazii verzi, prin albe şi tinere vlăstare Cu foi înrourate şi-ncet tremurătoare. In iarba înflorită plăpînde lăcrămioare Vor scoate feţe albe din verzile răzoare Şi pacea se va-ntinde senină, nemişcată Cu-a noastră fericire spre bolta înstelată. DOCHIANA: Pe unde noi vom merge frunzişul s-a usca Căci trişti vom duce-n cale povoara noastră grea Ce arde şi doboară. NEAGU: Nu, nu! Căci totu-nvie în lume cu podoaba intîi de măreţie. Plecînd de-aici aseară m-am dus pe cîmpu-ntins Să-mi plîng pustiul vieţei şi dorul meu nestins Şi astfel rătăcit-am pe cîmpul luminos Cu ochii plini de visuri încet plecaţi în jos. Iar paserile ascunse în crengile umbroase Doineau în viersuri line cu glasuri somnoroase Şi eu mergeam pe gînduri sub farmecul de seară Purtat de întristarea că totul o să piară Şi tu vei sta în urmă cu gene lungi plecate Pe cînd eu rătăci-voi pe ţărmuri depărtate. Şi noaptea fermecată cădea fără-ncetare Şi sprintenele paseri mereu doineau mai tare Şi florile mirosul vărsau pe-ntreaga lume Şi razele de lună şi viaţa fără nume Umpleau senina noapte cu-o vrajă de nespus Şi stelele de aur pluteau în ceruri sus. Şi-atunci din înălţime asupra mea se-ntinse O dulce alinare durerea mea de-o stinse Căci eu vedeam că totul ce moare iar învie; Şi paserea şi cîntul şi floarea din cîmpie Şi crîngul şi dumbrava şi lunca argintată Şi apele şi pomii şi iarba rourată Iar nouă înţelesuri şi farmec şi blîndeţă Cu viaţa dăruită de sfînta frumuseţă. 172 5 10 15 20 25 30 DOCHIANA: O, cît aş vrea pierdută pe drumuri depărtate Să duc o viaţă nouă streină de păcate Şi fără de mustrare. NEAGU: (cu imputare) Tu nu mă mai iubeşti Căci porţi o îndoială în suflet. DOCHIANA: Te-amăgeşti. Şi-acum ca altădată eu ard de-acelaşi dor Ce mistuie şi creşte adine chinuitor De-mi umple a mea viaţă cu-o grea îndurerare. Dar stă în întunerec o vecinică mustrare Mai neagră ca blestemul făcut la vechea cruce Şi ea mă urmăreşte oriunde eu m-aş duce; Iar zbuciumul acesta nicicînd nu se mai curmă. Iubirea e nainte, păcatul e în urmă. NEAGU: în urmă să rămînă. In traiul cel pribeag Căta-vor codrii negri asupră-ne cu drag, Şi-o şoaptă liniştită a blîndului izvor Va fi un cîntec dulce ce-alină orice dor. DOCHIANA: Să mergem. NEAGU: Este vremea, căci luna s-a urcat Pe cerul plin de stele şi drumu-i depărtat Dar fie! Roibul nostru-i ca visul de uşor. Găteşte-1! DOCHIANA: NEAGU: Te-aştept devale la izvor. (Iese.) 173 5 10 15 20 25 30 SCENA IV DOCHIANA, MINU, SAVA DO Cili ANA: Copii! Ce tîrziu veniţi voi astă-seară! MINU: Ştii, mamă, noi am fost la arie afară Şi-am stat privind la oameni. DOCHIANA: SAVA: Si ee-ati văzut ? Călări pe caii sprinteni. MINU: Sunt mîndri călăreţi Băieţi Băieţii noştri. SAVA: Mamă şi noi am vrea să ştim Cai iuti a înfrîna. MINU: Da, vrem să călărim. DOCIIIANA: O, bată-vă norocul I MINU: Mai bine l-ai ruga Pe tata să ne-nveţe. DOCHIANA: l-oi spune. SAVA: De bine a fi călare. O, e-aşa 174 MINU: Umblat-arh noi pe beţe Călări, dar nu-i totuna. DOCHIANA: b Nu, el o să vă-nveţe Pe Murgul. MINU: Sau pe Roibul. DOCHIANA: 10 Şi-acuma, dragi băieţi, Să staţi o clipă singuri cuminţi şi să tăceţi Căci eu mă-ntorc îndată. min u: Dar unde pleci? DOCHIANA: Mă duc La oamenii din arii merinde să le duc. Si vin. 9 SAVA: 20j O, nu pleca. DOCHIANA: Dar n-aveţi nici o teamă Căci tatăl o să vină. Să fiţi cuminţi. SAVA: 2o (izbucnind,) O, mamă! SCENA V MINU, SAVA SAVA: 30 S-a dus! MINU: Dar se va-ntoarce curînd. 175 5 10 15 20 25 SAVA: Acum cînd vine noaptea? De ce-a plecat MINU: Eu nu ştiu. SAVA: Ne-a lăsat Să stăm în întuneric. Eu simt o-nfiorare Aici. MINU: Mă duc să caut alături luminare. SAVA: (cu frică) Nu trece pragul uşei. Stăm singuri şi e seară Şi ştiu că-n întuneric adesea prin cămară S-aud cum merg în taină mulţimi de paşi uşori. MINU: Tu crezi că umblă oameni? SAVA: Nu, nu. MINU: Dar mă-nfiori! SAVA: Mi-e teamă-n întuneric. îmi arde. MINU: Eşti galben. SAVA: Si-a mea frunte * 176 A, tu tremuri. MINU: SAVA: Un zbor de foi mărunte 5 Trecu pe la fereastră. MINU: De-acum începe vîntul Şi noaptea învăluieşte în umbra sa pămîntul. SAVA: 10 De ce nu vine mama? MINU: Aşteaptă, că nu este Pierdută vremea. SAVA: 15 Ştii tu jalnica poveste A celor doi mici fraţi pierduţi într-o pădure? Ne-o spuse un bătrîn cu dalbe plete sure Venit aci-ntr-o iarnă din locuri depărtate. Copiii fură singuri lăsaţi pe înserate 20 In codrul de-ntuneric de-un tată ncndurat Şi cînd vrun ram, departe, de vînturi sfărîmat Trosnea, îşi făceau cruce şi stau în aşteptare Crezînd că vine tatăl încet din depărtare. Dar nu veni nici tatăl, nici nimeni, ci căzu 25 O noapte nepătrunsă şi atuncea se văzu Lucind prin frunza deasă o flacără nainte. Şi ei plecară singuri şi trişti, fără cuvinte, Să dea de focul tainic şi astfel rătăciră O vreme-ndelungată şi-n urmă obosiră 30 Şi galbeni se priviră cu chipu-ndurerat. Tu ştii sfîrşitul poate. Vezi tu, eu l-am uitat. MINU: Eu ? Nu, nu ştiu sfîrşitul. Dar ştiu că doi copii Pribegi dacă umblară prin codri şi cîmpii 177 5 10 15 20 25 Sosiră-n miez de noapte la casa blestemată A vraciului din munte şi-n tinda întunecată Stătură prinşi de spaimă în colţ. SAVA: Aşa ca noi? MINU: Ca noi! Dar vraciul singur sta-n fund. SAVA: S-omoare copilaşii! Dar eu nu voi MINU: Şi dacă vreme multă Trecu, veni la dînşii. SAVA: O, Doamne! MINU: Dar ascultă! SAVA: (fricos ) O uşă! Aud o uşă! MINU: Da, unul a deschis încet, încet o uşă. S-ar zice că-i un vis. Mi-e frică! SAVA: MINU: Ce? SAVA: Mi-e frică! 178 MINU: Ţi-e... (Se opreşte.) Taci! E vrun argat Ce umblă în cămară. 5 10 Argatul ? SAVA: De ce a-ntîrziat MINU: Cine ştie. Sunt mulţi cari-ntîrzie Adesea şi n-au teamă. SAVA: Ce frică-mi este mie Să umblu pe-ntuneric! MINU: 15 Tăcere. S-ascultăm. SAVA: Eu nu-i mai aud paşii. Degeaba. 20 MINU: Nici eu. Ne-spăimîntăm SAVA: (zdrobit) Nu. I-aicea. ll simt că e în faţă La uşă. Parcă bate. MINU: 25 E-o creangă de gîrneaţă Pe care-o bate vîntul. Zadarnică ţi-e teama. SAVA: Dar ... MINU: 30 Ce-i? SAVA: Aud un zgomot. 179 MINU: Vin paşi. 5 10 15 E aproape. SAVA: (uşurat) O, de-ar fi mama! MINU: A SAVA: Vine, vine! MINU: Mă tem cum că visăm! SAVA: Mamă! (Vede pe Anca şi se retrage încet, dezamăgit spre colţ.) 20 SCENA VI MINU, SAVA, ANCA ANCA: Dar ce faceţi voi singuri? MINU: Pe mama să se-ntoarcă. Aşteptăm ANCA: Dar unde e? 25 MINU: . Nu ştim, Căci singuri stînd în noapte de-aseară ne găsim Şi ochii noştri umezi spre uşile închise Zadarnic căutară, căci vîntul ne trimise 30 Trecînd pe la fereastră o creangă sfărîmată S-aducă veste tristă în noaptea-ntîrziată. Ni-e frică-n întuneric. 180 ANCA: 5 10 15 20 Vi-e frică? Dar voi ştiţi Că noi veghem în preajmă. MINU: De ce ne părăsiţi Cînd cade noaptea rece? ANCA: Copii! Dar o să vină îndată mama voastră mergînd cu mina plină Spre cel ce-a fost cuminte. MINU: Crezi oare? ANCA: Dar cum să nu se-ntoarcă. Doamne sfinte! MINU: Şi vesel? Atunci voi fi cuminte. ANCA: MINU: Da şi vesel, căci astăzi voi a-i cere Ceva. ANCA: Tu ştii că-ţi face cu drag orice plăcere. 25 S C E N A VII PÎRVU, ANCA, MINU, SAVA MINU: (vesel) A, tată! 30 PlltVU: Ce e, Minu? 181 MINU: Eu ştiu de ce n-ai vrut Să merg la arii astăzi. PÎRVU: 5 Ştii ? MINU: Da, căci te-ai temut Să nu mă calce caii. Dar eu m-am furişat De-acasă la ameazi şi iute-am apucat 10 Pe drumul către arii. PÎRVU: Şiretul! MINU: Şi acum 15 Ştiu toate, căci am stat pe marginea de drum Pe cînd strîngeaţi în vravuri. Băieţi cu sacii plini Treceau purtînd povara ca micile albini. Frumos mai e la arii! PÎRVU: 20 Frumos! MINU: A-ncălecat In urmă un băiet pe Roibul pintenat Şi mîndru el purcese strîngîndu-i coama-n mînă, 25 Plesnind din bici în fugă cu caii la fîntînă. PÎRVU: Văzuşi cum merg băieţii! MINU : Dar vreau sa merg şi eu 30 Ca dînşii. Dă-mi pe Roibul să umblu ca un zmeu Pe Roibul meu călare, să nu mai ştiu de deal De vale şi de rîpă. Da, tată, dă-mi un cal. 182 1'lHVU: Priviţi-1 ce viteaz e! Dar Sava? Tu n-ai vrea Să-ţi dau un cal şi ţie? Pe Murgul? MINU: 5 (semeţ) N-ar putea Sa umble-aşa ca mine. PÎRVU: (dezmierdînd pe Sava) 10 Auzi! N-ai fi tu-n stare Să umbli ca şi Minu pe Murgul tău călare? Dar ce ai? SAVA: (plîngînd ) 15 Unde-i mama? PlRVU: Frumoasă vitejie! Băiet voinic ca tine — şi mare — să nu ştie Să-ncalice pe Murgul. Ori vrei ca să-ţi ajute 20 Şi Minu? SAVA: Vreau pe mama. PÎRVU: Dar nu-i aicea. Du-te 25 Şi-o caută. Ea poate e-alături şi găteşte Merinde pentru arii căci luna se iveşte încet de după stoguri. SAVA: Nu, mama a plecat. 30 PÎRVU: (olerindu-se, îngrozitor) Plecat? Ce spui băiete? 183 SAVA: Da, da! M-a sărutat Prea mult în astă-seară, aşa cum nu făcea în alte dăţi, şi-n taină văzut-am că plîngea 5 De ce să plîngă dînsa ? Da, da, ea a plecat Departe, prea departe şi singuri ne-a lăsat. Eu vreu să-mi daţi pe mama. MINU: Ni-e dor de ea. 10 PfRVU: (biruit de emoţie) Pe pace, dragii tatei. Dar fiţi SAVA: 15 De ce mă chinuiţi? Eu vreu numai pe mama şi nu mai cer nimic. PÎRVL': (privind lung şi aspru la Anca) Ce spune copilaşul? 20 ANCA: I-e teamă şi e mic; Aceasta e pricina. PÎRVU: (pune mina pe umerii ei şi o zguduie) 25 Femeie, m-amăgeşti! în lacrămile-acestea din ochi copilăreşti Cuprinsă e-o durere ce-ntreaga ta viaţă N-ai fost avut s-o suferi. ANCA: 30 (tremurind ) Stăpîne, n-am fost faţă în ceasul despărţirei la cele întîmplate. 184 PÎRVU: Tu ştii ceva şi ascunzi. ANCA: De ce-aş intra-n păcate? 5 PÎRVU: Ştiu eu? Eşti înţeleasă cu ea căci v-am văzut Cam des vorbind în taină, sau poate te-ai temut De mine, că-s cu firea aprinsă sau chiar poate Că minţi numai de dragul minciunei căci voi toate 10 Femeile-nşelaţi. ANCA: Devreme, astă-seară Mi-a spus doar să-ţi gătesc merinde. PÎRVU: 15 E-o ocară Să pierd eu astfel vremea pe vorbe mincinoase. (Indepărtlnd copiii.) Destul! Destul! MINU şi SAVA: 20 Dar tată! PÎRVU: Tăceţi! Sunt veninoase Cuvintele acestea! (Privind la ei cu o nes fir sită milă.) 25 Si cît sunteti de mici! SAVA: Eu vreu să-mi dai pe mama. I’ÎRVU: 30 Ia-1 repede de-aici! (Iese Anca şi copiii.) 185 SCENA VIII pIrvu, cobuz 5 Stăpîne COBUZ: (repede ) PlKVL'l A, Cobuz, ştii tu ce s-a-ntîmplat ? COBUZ: (nerăbdător ) 10 Dar unde-i Dochiana? E-aici? PlKVU: Ea a plecat. COBUZ: Deci na mă înşelasem. 15 PIRVU: Ha, ce e? COBUZ: Chiar acum Pe cînd veneam spre casă mergînd încet pe drum 20 Naintea mea-n dumbravă văzui doi inşi trecînd Vorbindu-şi pe şoptite iar luna luminînd In faţa lor pe cînd spre mine se-ntorceau Crezui că-i Dochiana cu Neagu. PÎRVU: 25 Ei erau! COBUZ: Mergeau cuprinşi de teamă dar paşii lor grăbiţi Foşneau pe foi uscate. 186 PlRVU: ( hotăril) COBUZ: 5 Să aibă cai cu dînşii şi caii-i I-ajungem într-o clipă. PlRVU: (groaznic ) 10 Cobuz, I-ajungem? Sunt siliţi ; la izvor. am să-i omor! Cortina n ACTUL IV (Scena înfăţişează o dumbravă într-o noapte de vară. Luna luminează tot cuprinsul, afară de părţile unde umbrele copacilor pun pete negre.) 5 SCENA I STlLPARUL, DROSIN, MĂNĂILĂ, ŢĂRANI DROSIN: E vremea să ne-ntoarcem la arii. STlLPARUL: 10 Nu. Pe deal Ţesut-a luna plină o mreajă ca un val De raze argintate ce umplu-ntreaga zare Şi tremură uşoare pe-albastra depărtare Punînd pe culmi în umbră o dungă luminată, 15 De pare-ntinsa noapte că arde-nflăcărată. Destul cît fuse ziua poveri mă apăsară; Eu voi să văd minunea acestei nopţi de vară. DROSIN: (şiret) 20 Şi sta-vei singuratec ? 188 l STlLPARUL: O nu; voi asculta Un griere în iarbă, o prepeliţă-n mirişti, O mierlă in dumbravă, un corn între arinişti, 5 O cumpănă ce ţipă, o frunză ce şopteşte, Un fraged glas ce ride, o doină ce jăleşte, Un zbor de păseri grele ce fîlfăie din pene, Un car care se duce şi scîrţie a lene, Un murmur ca o vrajă a vîntului de seară, 10 Tot basmul ce grăieşte al nopţilor de veară. MANĂ1LĂ: Şi eu voi merge-n luncă în umbră Ia izvoare; Acolo vin păstorii s-adape-a lor mioare Şi-aşteaptă de s-adună pe cei ce vin din deal 15 Cîntînd un viers ce curge alene din caval. Şi stau tîrziu în noapte pe margeni de ghizdele Vorbind de vremi bătrîne sub tremurul de stele. (Iese.) UN TÎNĂR: 20 Şi eu voi merge-asemeni devale la fîntînă; Vin fetele acolo ţînîndu-se de mină Şi faguri au pe buze şi flori au în cosiţe Şi-n iarba însmălţată cu flori de romaniţe Cînd trec cu paşii repezi, întreaga lor făptură 25 Se zbuciumă nebună de-a dorului căldură. (Iese.) ALT TÎNĂR: Eu merg către răspîntii; sub culmile trăsnite Lucesc aprinse focuri la care poposite, 30 Şi stau drumeţii singuri de vorbă pe-nnoptate Vorbind cu grai cuminte de căile umblate, De alte obiceiuri şi porturi ce-au văzut La neamuri depărtate pe unde au trecut, Pe cînd vrun tînăr fruntea pe braţ încet şi-o lasă 35 Şi fluieră pe ginduri o doină de acasă. (Iese.) 189 STlLPARUU: (surîzind în urma lor) Copii cari vă duceţi norocul să cercaţi Aiurea cînd minunea e-n locul ce-1 călcaţii 5 Au nu vedeţi că noaptea, pe vale şi pe plai, Aceeaşi se întinde ca nopţile de rai Şi cade deopotrivă din bolta cea senină Aceeaşi pace blîndă şi-aceeaşi rază lină, Şi umbra şi izvorul şi ruga şi cuvîntul 10 Şi frunza, şoapta nopţei şi cerul şi pămîntul De-adîncă-nfiorare la fel au tresărit C-un murmur ce se-nalţă prelung şi aiurit! (Se retrage împreună cu ţăranii în umbră.) SCENA II 15 NEAGU, DOCHIANA, STÎLPARUL, DROSIN, ŢĂRANII DOCHIANA: (intrînd prin fund însoţită de Neagu; cu frică) Nu vine oare nimeni în urmă? NEAGU: 20 Eşti fricoasă Şi dragostea ţi-e stinsă în suflet de te-apasă O spaimă-nchipuită cu-atîta înverşunare, Cînd albă înainte în capăt de cărare Surîde fericirea şi blîndă ne îmbie 25 Spre dînsa făcînd semnul ce-mpacă. DOCIIIANAr însă mie îmi pare toată firea pornită în urma noastră; Şi umbra grea de sălcii şi raza cea albastră 30 Şi vîntul care plînge şi creanga ce se sfarmă Şi grangurul ce-n noapte nu poate să adoarmă Şi strigă singuratec cu-adînc fior mă cheamă. Eu ştiu — odinioară mi-a spus sărmana mamă, Că grangurul ce şadc în cuiburi de mătasă 190 PT Aşa se tinguieşte atuncea cînd îşi lasă Femeia neamu-n urmă. NEAGU: (oţerit) 5 De-ţi vin acum în minte Poveşti de seri de toamnă nu mergem înainte. DOCHIANA: îngăduie o clipă. Răsună vorba ta Aşa de greu că ulmii din somn s-ar deştepta 10 Şi apele-n izvoare din unde-or tremura Şi prinde-va dumbrava din frunze-a scutura. (Cu groază.) E Pirvu-n urma noastră! NEAGU: 15 Să vină că nu-mi pasă Lupta-vom lupta dreaptă pe iarba de mătasă. DOCHIANA: Cu frate-tău ? NEAGU: 20 Cu dînsul. Uita-voi de frăţie Şi pune-mi-oi virtutea în sfînta voinic-ie. DOCHIANA: Eu n-aş dori s-ajung să văd şi-acest păcat. NEAGU: Să mergem dar, căci drumul se-ntinde luminat Nainte şi-ntr-o clipă ajungem la izvor. Ne-aşteaptă acolo calul, frumosul meu odor, Ca gîndul să ne ducă pe drumuri depărtate, Să uiţi în zboru-i sprinten de spaimă şi de toate. (Trec inainte.) 25 ) 30 î 191 X 5 10 15 20 25 SCENA III STlLPARUL, DROSIN, ŢĂRANII STlLPARUL: S-au dus! UN ŢĂRAN: Ce fărdelege! STlLPARUL: Văzut-aţi cum trecură De braţe prinşi alături, şoptindu-şi gură-n gură? ŢĂRANUL: Şi crezi oare că dînşii?... STlLPARUL: De cred ? Dar n-ai văzut Tu însuţi? ŢĂRANUL: Şi ce sfintă păreai STlLPARUL: Si ce tăcut 9 Era adesea Neagu! DROSIN: De mult eu mă temeam De-aceasta. ŢĂRANUL: Se-ntîmplase ceva ? DROSIN: Nu. Bănuiam Şi alt nimic. STlLPARUL: Atîta ? 192 J< o u s Revistă Români peniro politică, literatură, Ştiinţă şi Jfrtt 'p*!'i f Isteari«19S3 ” " rn"f Noua revistă română, frontispiciu. Poezia nouă, România jună, II, 65, 13 februarie 1900, p. î. Ste, 4. Jtottlnia Jlustrată REVISTA i>0]JTT(.< 1-IiTKti ţRA 1 * { Apar» odată pe lynâ, > iî?< 5 3« Hs» atatamd ^ 5«rj« ţidito România ilustrata, frontispiciu. FX'f.S'ROMOS ’ 5$.sajjra literaturii în România * Y*»hk1 sâ. jsbifiwoi sswşpr» Taisţiamioi? » «a arscu- mant, car* t-a malta jtrtviftţc itRrsiwştu «pFisij» Jrt»aştrtia iiîhii av îasrat*- wjjîmv Ani «-Ttţtt'a rosatâua ava» mar». ncvoc 4» »r-iptswaw*. taţorfc*. Psca 4i9C«tt«MC î>tres«s, «ra siiiia «» rrwtis-sS ia ajutorul îBardursMrujjr’l ie'K.'iusiWftic npuusss, «fidc ?*»» «Îr.» gaia 4*wittks £«ţamj™ ti rwcrş», fow» prrţwsa» d& a&rres avsaâ cu >w. presai?:*!». i«ii«5P: 8idag&4a«. e»3 sp 42m»t(*i iapUv in vja?*:k «i destuii <*».»<»)•'* n»f s£«4»i n»»î£ii »a * >U >? r* dare prea d&pme !.n :r-* * Aure £-*^3. n» «Jwsgc. l» «dcs-ac. « mtşcsre teerers care sresause -âa aaiŞto vreasm jj« g;s*> sjBfdstwi inderrre j« «cts sa. {ka.tuee’} «o: tv.jjm a Btokîwsdc patK«a»d*iKr>sr*, sda-i-MfeUWţld® >d#s tufgş. şî mu»"AW»îr« 4f, gjsxiîfî şs ..!»i»iş#g*»ei jsatftuaas* 4c adiaraa ttttcT aa>r»îc isl».; «in, 4* î«i«r$» st mit de s.v te->!*ta «aii iiersic jw'«*ts reş*s«» ş>5ţ.'ra- **u ^'"u.t'. * K;<'«*»ad-j? «saiia :* i«p«udet»« •» ». >.>«>işuc>i«r 4c ţară t«*£ frusfioaae <Ş«>*>•<- 4<'s t cutacisti. U-! <•* -'.aprwto. d« «nm iirasadm-ft s imv auesa -auittSiitş ap'M'U uduic vrvfu *** . jk -e** o*tmu as*£*£' M x* ' ■* un < ” wuttfă 'rA« a-i**'** 4r'y4.r ^UavZĂm - ca£ JUau4 t**. wu*&/ fadÂb, $Llnu. Umva, c«LMue. fc-âc Uf *»**"*'■*<*. Cfr&iţ v& fi #mT •#<* ^ 4A^"'ti^h£ott, /x^*-svp~/!c ^ Cf&uk £«.* f/rt&y^ nnmc t^f. U*lt^Aa. &y’ &'-tC*ţ - A**»*u&4 CayJu^u^. fcu&uif. Y^uaxaa/uaMt'^- •'•' >:•. •;. •/ * ; ■ j . / vv,»7im «4. a* 4+f^ufajjbf ^ ***is4& JS?-*** p'acsimilul nrimei pagini dintr-un articol inedit despre L. 'lol * stoi (ms. 1.657, f. 16). Stimate confrate, A adunarea de Jmt ii februarie e,, aii fist: ales ca membra în eamieiunea pentru redactarea pre~: iedului de stalul a( „fscc'mfiet. Comumcându-pi aceasta, vi rugăm mtnaisfenţă si blne-voiţl a lua negre fii part* la întrunirea aat&let cemisiuni, care na acea loc jMM tn !M. CRITICĂ LITERARĂ I STUDII ŞI ARTICOLE 5 10 15 20 25 NOUL CORENT LITERAR O puternică reacţiune se produce în momentul de faţă în toate ramurile literare. Deznădăjduiţi, scriitorii îşi întorc faţa de la formulele estetice cari părură o clipă că vor pune o stăpînire pe lume, şi, dezgustat de josnica artă ce i s-a dat cîţiva ani, publicul, vecinie doritor şi niciodată sătul, caută alte vibrări, alte senzaţii şi alt ideal. E neobositul avînt spre frumos, e neînfrînata pornire spre gestul mîntuitor, e extremul fior în faţa torturatorului văl al pururi ascunsei Isis, ce se zbat în inimile tuturor celor însetaţi de lumină şi de poezie. Îmbătată de nectarul unui vis superb şi nobil, omenirea a pornit în cucerirea altor ţinuturi mai avute, mai îmbelşugate şi mai strălucitoare decît cele cunoscute pănă acum. Poate că visul e prea mare, poate că drumul e prea lung! Ce-are a face ? Credinţa şi tinereţea o sprijină şi credinţa strămută munţi, iar tinereţea nu cunoaşte piedici. Chiar dacă n-ar rămînea din toată lupta aceasta decît sforţarea tragică a luptătorilor, tot va fi ceva. Gestul, gestul ce se va împetri prin veacuri cu clasicitatea trăsăturilor statuelor antice, va străluci. în România, acest lung dar admirabil calvar al artei a fost îndeplinit odinioară de gruparea de la Literatorul. Capul acelei grupări, ilustrul meu amic, d. Alexandru Macedonski, a presimţit de timpuriu, prin 207 5 10 15 20 25 30 35 40 una din acele vedenii ce nu sunt date decît profeţilor şi poeţilor, toată imensa schimbare, ce era să se facă mai tîrziu în arta apusană. Dar cum soarta spiritelor mari e de a rămînea neînţelese de majoritatea plebeiană, cuvintele maestrului, în afară de cercul restrîns al celor aleşi, păreau a fi răsunat în pustiu. A fost şi aci o frumuseţe de un înalt ordin estetic. Vechile mituri ne-au reprezentat totdauna pe eroi prigoniţi şi martirizaţi întîi, pentru a fi recunoscuţi şi glorificaţi pe urmă. Şi trebuia acestei frumoase vieţi a poetului deplina armonie a unei tragedii antice cu suferinţele şi victoriile sale pentru a nu i se ştirbi întru nimic maiestuosul contur. Din diferite împrejurări, Literatorul a încetat. Duşmanii au aprins focuri de bucurie. înjugaţi la carul mizeriilor zilnice au răsuflat: nemaifiind nimeni să le arate mizeria, ei îşi simţeau sarcina mai uşoară şi jugul mai puţin apăsător. Profani şi iconoclaşti şi-au dat frîu liber perversităţei; arta putea să se tăvălească în noroiul prozei ordinare şi al poeziei în zdrenţe. Mediocrităţile triumfară; canalia îşi jubilă coaliţiunea. Mais l’Esprit ne meurt pas. Si parfois il s’exile de ce monde palpable et visible, â nouveau, pour le geste sauveur et pour l’exemple utile, l’heure venue, il revifie un peu d’argile, et peu lui chaut la garde ou le poids d’un tombeau! Ainsi cette âme, encore active au coeur des braves delaissant â propos un siecle en mal d’esclaves, un jour nous reviendra pour dresser le signal des revanches de l’Ideal! La popoarele germane se află o minunată legendă. E legenda fărmecătorului din Hameln care vrăji cu cîntecele sale o ceată de copii şi-i atrase după dînsul, făcîndu-i să-l urmeze pe căi întunecoase şi ascunse sub pămînt. Cînd văzură din nou lumina erau aproape bătrîni şi ţinuturile în cari se găseau le erau cu totul necunoscute. Cam aşa s-a întîmplat cu Literatorul. în timp ce toţi îl crezuseră pierdut, el îşi urma înainte calea cea tainică şi astăzi apare din nou la lumina zilei, mai gata de luptă şi mai oţelit ca oricînd. E însă 208 o deosebire între el şi copiii din Hameln: n-a înbătrînit de loc şi se află şi acum pe adevăratul său tărîm unde toate ţinuturile îi sunt cunoscute. Mişcarea pe care o propovăduia odinioară a crescut 5 şi a ajuns singura stăpînitoare în străinătate. Walt Whitman, Ibsen, Maeterlinck, Verhaeren, D’An-nunzio, Verlaine, Mallarme, Viele-Griffin, Jean Moreas, Leon Dierx şi alţi au impus omenirei pecetea geniului lor. Estetismul nu mai e un cuvînt ; estetismul e o pu-10 tere. El e o măreaţă şcoală de emoţiuni literare unde se învaţă a iubi lucrurile preţioase, a dori ceea ce nu s a văzut încă şi a înţelege pasiunea pentru ce e nou. Steagul falnic al acestei şcoli îl ridică din nou acum Literatorul. Cu credinţă şi entuziasm îl va purta, şi 15 prin credinţă şi entuziasm va învinge. Acuzaţii vor fi la rîndul lor acuzatori şi Don Quijote se va schimba în Campeador. 5 10 15 20 25 ESTETISMUL LUI RUSKIN John Ruskin, marele artist mort de curînd la sihăstria sa pierdută în ceaţa de Ia Coniston, e o pildă puternică de înriurirea pe care o exercită spiritele alese asupra întregimii mişcării intelectuale, artistice şi morale a timpurilor lor. Mai mult ca oricare poet, mai mult ca oricare pictor, mai mult ca oricare critic de artă el a ştiut şi a putut să unească într-o singură sforţare energiile atîtor inşi cărora le-a impus, prin puterea geniului său, aceleaşi vederi şi aceeaşi direcţie. E drept că un Victor Hugo in poezie, un Brandes în critică, un Tolstoi în morală, au avut asupra contemporanilor o înrîurire care, la prima vedere, poate părea că întrece cu mult pe cea a dulcelui şi tristului cugetător englez. Şcoala romantică in poezie, curentul modern în roman şi teatru, creştinismul nou şi plin de o dureroasă abnegaţie în morală, sunt fenomene ideologice cari prin natura lor şi prin lărgimea sferei de acţiune se impun numaidecît admiraţiunii, ca falnicile turnuri ale unei catedrale gotice. Ceea ce deosebeşte însă pe Ruskin şi activitatea sa, de activitatea şi înrîurirea tuturor celorlalţi, e multipla sa diversitate care se sistematizează încetul cu încetul pînă face un tot armonic, ca tragediile unei trilogii clasice. Pe cînd la ceilalţi înrîurirea se întinde numai într-o direcţie şi abia le atinge pe celelalte, la Ruskin înrîurirea e deopotrivă de răspîndită şi deopotrivă de puternică în toate direcţiile. 210 Fără îndoială, în strînsa legătură in care se află fenomenele psihice, e cu neputinţă să fie atins unul fără a vibra şi celelalte. In privinţa aceasta se adevereşte, deşi sub o altă formă, ceea ce susţinea Leibnitz, 5 că adică o mişcare odată produsă va avea răsunet pînă la nesfîrşit, potrivit cu depărtarea de la locul unde a luat naştere. Astfel nu se poate tăgădui înrîurirea lui Tolstoi asupra romanului modern, dar neîndoielnic e că cu toate superioarele calităţi artistice ale ma-10 relui scriitor rus, în faţa mulţimii, romanele au rămas în umbră şi numai opera sa morală a fost pusă, măreaţă şi impunătoare în întunecata sa tristeţă, pe planul întîi. La Ruskin toate stau pe acelaşi plan, scăldate în aceeaşi lumină. Cu alte cuvinte, pe cînd la ceilalţi 15 ceea ce izbeşte pe cercetător este legătura de subordonare a influenţelor lor ideale, la Ruskin trăsătura caracteristică e o admirabilă şi deplină coordonare. Faptul acesta îşi are explicarea în concepţia sa artis-tico-filozofică. Temeiul de la care pleacă dînsul este 20 sentimentul estetic şi arta — şi în această privinţă este pîotivnic lui Tolstoi care între arta şi morala sa nu face decît o legătură fortuită, astfel că ele se ating întotdauna dar nu se pătrund niciodată. Intuitiv, Ruskin îşi dă seama că ceea ce trebuie ina-25 inte de toate ideei pentru a se răspîndi este o educaţiune continuă a poporului, un fel de sugestie de idei şi de dorinţi nouă avînd ca misiune de a îndrepta efectele rele ale moştenirei fiziologice şi psihologice. De aceea trebuie stabilită comunitatea senzaţiilor şi a sentimen-30 telor; adică pentru a asigura sinergia socială trebuie produsă simpatia socială. Astfel el e estetician şi moralist, dar morala sa pleacă totdauna de la estetică. In această privinţă e aşa de logic încît teoria binelui e o minunată deducere exactă 35 din definiţia frumosului. Pentru dînsul e frumos tot ce păstrează vechea claritate şi puritate a liniilor, tot ce-i armonic cu sine însuşi, tot ce nu simte încă artificialul. Unde munca omenească n-a schimbat şi n-a stricat, n-a adaus şi n-a luat nimic, 40 natura e frumoasă. E frumoasă natura virgină, e fru- 211 5 10 15 20 25 30 35 40 moaşă o frunză, o linie de orizont, o curbă de munte. Sunt frumoşi norii pentru că sunt sus şi plutesc măreţi şi nepăsători fără ca voinţa noastră să le poată face ceva. Tot ce nu ating oamenii e frumos. De aci vine acea regulă estetică ce formează fundamentul la Ruskin, despre pacea şi armonia liniilor. Nu trebuie în natură şi în artă sforţări, munci, agonii, frămîntări şi opoziţiuni crude. „Unul din atributele marei arte este o mişcare înceată si continuă sau o » » nemişcare desăvîrşită“ zice el. De aceea clar-obscurul, lumina prea vie, culoarea prea strigătoare, sunt disonanţe cari n-au ce căuta în artă. Rembrandt a greşit, Michel-Angelo a greşit. In pictură, numai şcoala care a înflorit înainte de Rafael e bună. De aci prerafaelismul care s-a răspîn-dit atît de repede nu numai în Anglia, dar în toată lumea cultă şi care a dus numele lui Ruskin în triumf pretutindeni unde arta şi problemele sale se puneau cu o adîncă şi încordată pasiune. Această frumuseţe ideală a fost stricată, pîngărită. şi batjocorită de progresul capitalist. Capitalismul a distrus frumuseţa şi armonia liniilor căci el a prefăcut văile în gropi de cărbuni, el a stricat puritatea liniilor munţilor, tăind şi săpînd mine şi tunele, el a umplut potecile înflorite de odinioară, cu praf negru şi asfixiant, el a desfrunzit pădurile verzi, înecîndu-le în fum de uzine. Pe unde a trecut capitalismul frumuseţa a pierit, pe unde a pierit frumuseţa, a pierit şi morala. N-a rămas în urmă decît o clasă trîndavă şi luxoasă, care nu face nimic, nepăsătoare faţă de artă, batjocoritoare faţă de ideal, şi o clasă săracă şi istovită de muncă şi de suferinţă, care n-are timpul şi nici libertatea de suflet trebuincioasă pentru a pricepe şi iubi arta. S-a adus un argument în sprijinul concentrărei avuţiilor în cît mai puţine mîini; acest argument e că bogaţii întreţin luxul şi că luxul e trebuitor dezvoltării artei. Greşală! Luxul nu are de a face întru nimic cu adevărata artă; dimpotrivă, el e mai degrabă negarea desă-vîrşită a acesteia. Deci, arta n-are şi nu trebuie să aştepte nimic de la clasa bogată. 212 Rămîne însă clasa de jos, dar aci se întîlneşte o altă piedică: mizeria distruge frumuseţa şi pune pe om în neputinţă de a pricepe în întregime o operă estetică. Distrugîndu-se frumuseţa se distruge morala şi astfel 5 clasele de jos sunt ameninţate să înceteze cu totul de a mai trăi sufleteşte. O reacţiune se impune. Trebuie preparate sufletele pentru a opri din vreme desăvîrşita distrugere a fru-museţei şi desăvîrşita decădere a sentimentelor. 10 Concepţia artistico-socială a lui John Ruskin se opreşte aci. Dacă e adevărat că omul are de îndeplinit o menire ideală, dacă e adevărat că viaţa nu e o simplă faclă aprinsă pentru un moment într-o mare de întunerec, 15 dacă e adevărat că fiecare din existenţele omeneşti cari se perindează în decursul veacurilor sunt o neîncetată şi treptată apropiere către perfecţia ideală, atunci menirea lui Ruskin a fost de a arăta generaţiilor viitoare adevărata religie, singura care deşi modernă cuprinde 20 în sine esenţa tuturor religiilor. Încercările materialiste de a fonda o religie care să nu fie în contrazicere cu ştiinţa, cultul eroilor, sacrificarea pentru binele aproapelui, sunt toate încercări întemeiate pe utilitarism sau pe simple contradicţii in adjecto. 25 Religia pustnicului de la Brantwood are însă meritul de a păstra caracterul transcendental al vechilor religii fără a cădea în imposibilităţile lor. Dante Gabriel Rossetti, Burne Jones, William Morris şi ceilalţi cari se făcură părtaşi ai lui Ruskin, admiseră 30 aproape în totul teoriile maestrului. Şi atunci se văzu înflorind în Anglia acea şcoală literară care avu un răsunet aşa de mare şi zgudui din temelie toată estetica veche. Dar în curînd se produce o reacţiune. 35 Swinburne care pleacă de la şcoala prerafaelită, în tot ce priveşte teoriile curat estetice, negă însemnătatea lor morală şi se restrînse numai la partea privitoare la tehnică. Era o decădere. 213 5 10 15 20 25 30 35 40 Estetismul care se dezvoltă după aceea, purcede de la Ruskin, admiţînd arta ca supremul scop al vieţei. Oscar Wilde, şeful recunoscut al esteţilor engleji, a luat de la maestru nu numai această mărire caracteristică a rolului artei ci şi duşmănia sa împotriva formelor activităţei şi a mişcărei. în acelaşi timp, cum Ruskin ca pictor, introdusese în literatură modul de a vedea şi judecăţile din pictură, el merge şi mai departe în această apropiere şi introduce în poezie tehnica intimă din artele plastice. Fără îndoială, consideraţii de acest soi ne-au dat bucăţi admirabile: ele ne-au dat Balada închisorei de Wilde şi superba poemă Apol-lon de Lord Douglas. Dar toată moştenirea primită de esteţi de la Ruskin s-a mărginit aci. însemnătatea socială a artei şi dragostea de natură, nu numai că e negată, dar chiar trăsăturile caracteristice sub care sunt cunoscuţi esteţii de marele public sunt egotismul exagerat şi dragostea de artificial. Legea negărei pusă aşa de bine de către Hegel, se adevereşte şi de data aceasta. Adevăraţii urmaşi ai lui Ruskin, singurii cari au păstrat moştenirea sa pentru a o da generaţiilor viitoare sunt cei cari l-au negat. Astfel esteţii se prezintă, în dezvoltarea artei, ca nişte mijlocitori neapărat trebuincioşi pentru ajungerea unei trepte mai înalte şi mai ideale. Făcîndu-se din artă supremul scop al vieţei, poezia, pictura, sculptura au încetat de a mai cădea în grosolanele greşeli de odinioară cînd se făcuse din ele nişte simple auxiliare ale unor idei cari nu aveau de a face întru nimic cu arta. S-a putut cultiva astfel o estetică liberă care a ajuns la un grad de perfecţie necunoscut pînă aci. Condiţia necesară pentru ca arta să se dezvolte liber era să se scape de anumite categorii corespunzînd unor forme inferioare pentru a putea trece mai departe. Esteţii au făcut artei acest servici. Cu aceasta nu s-a isprăvit însă rolul lor. Introducerea tehnicei intime a picturei în literatură e un alt merit al lor. Cunoscutul critic Remy de Gourmont earacte-rizînd pe genialul estet belgian Maeterlinck, zice că 214 toată opera sa e „o viaţă trăită de fiinţe dureroase cari se mişcă în misterul unei nopţi. Ele nu ştiu decît să sufere, să surîdă, să iubească. Cînd vor să înţeleagă, sforţarea neliniştei lor se face chin şi revolta lor se 5 stinge în suspine. Soarta lor e de a urca, de a urca mereu dureroasele trepte ale calvarului şi a se izbi cu fruntea de o poartă de fier: astfel urcă sora Ygraine, astfel urcă şi se izbeşte de cruzimea porţei de fier fiecare din sărmanele creaturi ale căror simple şi curate tragedii ni le 10 dezvăluieşte Maurice Maeterlinck". Una din earacteristicele acestei şcoli e că chiar atunci cînd artistul nu a întrebuinţat cuvinte luate din domeniul picturei sau al culorilor, el face o puternică impresie plastică sau vizuală de genul acelora care se găsesc 15 atît de des la Flaubert. Astfel, în bucata citată sus din Gourmont, care e şi el un fin estet, impresia întunecată şi grandioasă e făcută fără să fi întrebuinţat nici un cuvînt special. Maeterlinck în întregime lasă aceeaşi impresie sombră, de s-ar zice parcă anume că 20 e un Rembrandt în cuvinte. Dimpotrivă, Adolphe Rette dă o impresie bogată de soare, flori, iarbă, rîuri, păduri, în sfîrşit toată minunăţia unei calde amiezi de vară. Une belle dame passa va rămîne totdauna un model de superioritate la care s-a ajuns vrodată în 25 artă. Emile Verhaeren a fost cu drept cuvînt asemănat cu un uriaş care căleşte de douăzeci de ani o uneltă stranie şi magică, într-o peşteră de munte, unde bate fierul roşu, radios de reflexele focului, aureolat de scîntei. Dimpotrivă, impresia dată de Henri de Regnier 30 ea unui „nobil singuratec care locuieşte într-un vechi palat din Italia, unde sunt scrise pe ziduri embleme şi figuri. El visează trecînd din sală în sală, coboară scările de marmoră către seară şi se duce în grădinile pardosite ca nişte curţi, ca să-şi viseze viaţa la umbra 35 clarelor îîntîni, în timp ce lebedele negre trec pe lacuri, iar un păun, singur ca un rege, se îmbată de crepusculul de aur“. Dar ajunsă aci arta nu poate merge mai departe. Ea se opreşte, deoarece a trece peste marginea care 40 i se pune e a cădea în gol. 215 Partea uitată a ideilor lui Ruskin se răzbună; ea se impune ca absolut necesară căci altminteri tot mîn-drul palat aşa de fin, de strălucitor şi de străveziu, ameninţă să se dărîme. 5 întrebarea pusă de esteticianii moderni de pînă acum a fost: în ce condiţiuni fenomenul care are o valoare etică ia o valoare estetică? Neîndoios că arta se caracterizează prin conţinutul său moral în înţelesul larg al cuvîntului dar întrebarea e: cum impune arta 10 intuiţia sa morală? întrebarea era greşită. în România, ceea ce a făcut greşala studiilor lui Gherea, pe lingă multele şi eminentele lor calităţi, a fost şi faptul că la artist se ocupa totdauna mai mult de partea sa etică decît de cea estetică. 15 Pusă în acest chip discuţia era de prisos, căci orice s-ar zice, cu voie sau fără voie, orice fenomen estetic are o valoare etică. Chiar senzaţia e socială, căci omul nu poate face abstracţie de faptul că înainte de toate e individ social şi că individ în înţelesul metafizic, 20 individ ca entitate absolut deosebită, nu există decît nominaliceşte. Guyau a arătat de mult că „solidaritatea socială este principiul emoţiunei estetice celei mai înalte şi mai complexe14. 25 Arta adevărată cuprinde în sine profunda sa moralitate, căci emoţia estetică are un caracter social. Conştiinţa e o societate, o armonie între fenomene, între stările de conştiinţă elementare, aşa că noţiunea de conştiinţă individuală e o noţiune simplistă care nu 30 există şi nici nu poate exista în realitate; ea e numai o entitate care a servit mult timp a ascunde un complex despre care abia acum începem a ne da seama bine. La dreptul vorbind, ceea ce s-a obicinuit a se numi conştiinţă individuală e mai degrabă o conştiinţă 35 socială şi tot ce se petrece în ea are un caracter social şi armonic. Din această pricină e cu neputinţă să existe o senzaţie care să n-aibă răsunet în întregul organism. Sentimentul frumosului este forma superioară a sentimentului solidarităţei şi a unităţei în această armonie, 40 astfel că plăcutul devine frumos cu cît cuprinde mai 216 multă solidaritate şi sociabilitate între toate elementele conştiinţei. Pe cînd o senzaţie sau un sentiment simplu — admiţînd că ar putea să existe în realitate sub această formă curat ideală — nu vor fi niciodată estetice, 5 combinate armonios ele vor avea totdauna această calitate. Aceasta arată că orice sentiment de plăcere are o oarecare intensitate de viaţă şi de armonie, dar nu devine estetic decît atunci cînd inteligenţa îi prinde spontaneu armonia. 10 Şi de ce ne vom ridica mai sus, de ce vom vedea partea socială a frumosului crescînd. Solidaritatea şi simpatia deosebitelor părţi din eul individual, constituie primul grad al emoţiunei estetice; solidaritatea socială şi simpatia universală apare ca principiul emo-15 ţiunei estetice celei mai complexe şi mai înalte. Aceasta din pricină că nu este emoţiune estetică fără emoţiune simpatică; deci arta are ca urmare faptul că măreşte viaţa individuală făcînd-o să se confunde cu larga viaţă universală. 20 Dar dacă Guyau are dreptate — şi toată ştiinţa modernă e gata să ne-o dovedească — atunci oamenii nu strică arta, cum pretindea Ruskin, ci, dimpotrivă, civilizaţia măreşte sfera esteticei. Esteţii moderni au înţeles în parte a-ceasta, cel puţin în mod intuitiv, cînd au introdus concepţii 25 noi în artă, aşa că şi din acest punct de vedere, modul cum au revoluţionat ideile lui Ruskin a fost folositor. De bună seamă că aceste negări şi revoluţionări de cari vorbim, vor face pe mulţi să creadă că micşorează înrîurirea puternică a lui Ruskin. Nicidecum! 30 Tocmai aceste negări şi revoluţionări, absolut necesare oricărei dezvoltări istorice a unei idei, au făcut ca ideea lui Ruskin să trăiască, să crească şi să se transforme — căci transformarea e totdauna un semn de viaţă. Datoria esteţilor viitori e să nege negarea ultimilor 35 esteţi, adică să răstoarne cele ce s-au susţinut în sprijinul indiferenţei sociale a artei şi să adauge, pe lîngă perfecţia tehnicei, valoarea sa morală. Adevăraţii esteţi sunt cei cari îşi vor îndeplini această datorie artistică şi socială, împăcînd într-o sinteză 40 superioară, antinomiile aparente de astăzi. CRITICA NOASTRĂ LITERARĂ E neîndoios că în producţiile artistice şi literare ale unei ţări critica joacă un rol de căpetenie. Cînd, acum treizeci de ani, d. Titu Maiorescu a început a-şi ° da la lumină primele sale critice, publicul român, obicinuit cu o naivă şi sentimentală admiraţie a tuturor operilor literare, a protestat. Toate modurile sale de a vedea şi a judeca erau răsturnate, toţi idolii la cari se închinase erau aduşi în faţa lumei şi discutaţi — şi 10 marele public, compacta majoritate, nu iartă niciodată cuiva să-i discute idolii. Cu toate acestea critica pe care o introducea d-1 Maiorescu nu era de loc ceva nou, şi în ţările apusene cu cultură literară întinsă şi cu tradiţia artistică făcută, ea îşi cîştigase de mult dreptul 15 la cetăţenie. Dar publicul român nu voia să ştie aceasta. El ştia că avea cîţiva poeţi mari şi că acei poeţi — întocmai ca ghiveciurile d-lui Gherea — sunt mai presus de orice critică. El ştia că poezia e poezie şi că nu poate un om care vorbeşte în numele poeziei să emită păreri 20 în privinţa regulelor artistice. El ştia .. . Dar cîte nu mai ştia bunul nostru public român de pe la 1870? Totuşi d-1 Maiorescu era în dreptul său. Poezia e şi ea o producţie intelectuală, sufletească, întocmai ca şi oricare altă producţie de acest soi. însă cum toate 25 fenomenele psihice urmează în naşterea şi dezvoltarea lor anumite regule pe cari le studiază psihologia, era natural ca şi poezia să fie supusă acestei analize şi 218 5 10 15 20 25 30 35 din acest punct de vedere, critica, departe de a fi străină de fapt, era dimpotrivă foarte la locul său. Menirea sa era de a fi o psihologie a artei. Pe de altă parte, oricît de personal şi de individualist ar fi poetul, nu e mai puţin adevărat că influenţa ideilor care se agită în jurul său se simte şi asupra sa şi deci o critică dreaptă şi bine condusă, fără a-i schimba personalitatea, va îmbogăţi pe artist cu noi idei şi noi amănunţimi tehnice. E atît de adevărat aceasta incit în Germania admirabilile studii ale lui Winckelmann şi Lessing asupra artei eline au produs o întreagă mişcare clasică, care a avut un răsunet mult timp în urmă şi au hotă-rît apariţia unor opere a căror puritate de linii rivalizează de minune cu aceea a operilor antice. Şi fără îndoială că Goethe şi Schiller n-au fost puţin influenţaţi de aceste vederi. In Anglia, ca să nu pomenim decit de o mişcare foarte recentă, John Ruskin prin volumele sale asupra pictorilor moderni a determinat o întreagă mişcare artistică şi literară care sub numele de Prerafaelism s-a răspîndit în lumea întreagă, provocînd un entuziasm fără seamăn. Şi în Franţa, mişcarea romantică, care pe nedrept se atribuie lui Victor Hugo, se datoreşte mai mult criticelor doamnei de Stael şi ale lui Chateaubriand, precum şi criticelor lui Schlegel, făcute cunoscute la Paris de femeile emigraţilor. D-1 Maiorescu era aşadar conştient de rolul criticei şi ca dovadă că nu s-a înşelat e că toată mişcarea literară care a înflorit de la 1870 pînă la 1890 a fost influenţată de vederile sale. De atunci încoace critica a luat o mare dezvoltare. După d-1 Maiorescu a venit d-1 Gherea, după d-1 Gherea a venit d-1 Petraşcu şi în urmă o mulţime de tineri cari măriră cîmpul cercetărilor. Din nenorocire, tocmai mulţimea aceasta mare de critici, dintre cari mulţi se crezură chemaţi dar foarte puţini fură aleşi, aduse decadenţa de acum. 219 5 10 15 20 25 30 35 40 Tineri cari n-au priceput niciodată ce însemnează arta, băieţi cari crezură că cei cîţiva ani de studii într-o facultate oarecare le dă dreptul de a se ridica în maeştri ai gustului şi ai esteticei, se răspîndiră în lume cu preten-ţiuni aşa de mari încît nu puteau fi asemănate decît doar cu marea lor ignoranţă. Raţionamentul lor era simplu: o dată ce aveau în buzunar diploma de licenţă în litere, n-aveau oare şi în cap ştiinţa unui maestru de estetică? O dată ce ştiau că Eminescu a murit la casa de nebuni, că Mace-donski e un poet care nu e înţeles de lume, că Victor Hugo a fost un scriitor francez şi că Goethe a iubit femeile din Weimar, nu erau oare, prin însuşi acest fapt, în drept să hotărască totul ce se atinge de artă? Şi atunci ni se înfăţişă acel spectacol trist şi dezgustător: redacţiunile ziarelor mari şi mici mişunînd de-o sumedenie de pierde-vară şi de zgîrie-brînză, oameni cari puteau fi cizmari, croitori, agronomişti, cultivatori de sfecle, destilatori de zahăr, funcţionari comerciali şi orice altceva, numai critici de artă nu. La Adevărul combatea un necunoscut care studiase dreptul şi care în lungi şi anoste critici literare discuta despre poezia franceză cu priceperea pe care trebuie s-o fi avut dobitocul din fabulă cînd judeca viersul privighetoarei. La Drapelul, combătea altul care făcuse matematicile şi care părăsise ecuaţiile cu două necunoscute în schimbul artei care pentru dînsul era mai mult decît o monstruoasă ecuaţie cu o mie de necunoscute. în sfîrşit, la Românul, un băiat pe care d-1 Vintilă Rosetti îl amăgise cu acadele să părăsească liceul, combătea la nemurire, pentru arta naturalistă. în aşa stare ajunsese critica noastră! Şi cu părere de rău trebuie să constatăm că nici o sforţare nu s-a făcut pentru a ieşi din această stare. De curînd într-un ziar — nomina odiosa! — criticul reputat al cronicei literare, vorbind de gruparea scriitorilor în clasici, romantici şi esteţi, spunea: „Criteriul acestor grupări a fost concepţia artistică a autorilor, modul lor de a vedea un colţ al naturei prin prisma temperamentului14. 220 Pentru Dumnezeu! Criteriul artistic redus la modul de a vedea un colţ al naturei prin prisma temperamentului! Aceasta întrece tot ce se putea aştepta de la critica noastră, ca îndrăzneală şi ignoranţă. 5 Modul de a vedea un colţ a naturei prin prisma temperamentului e o concepţie artistică cu totul modernă şi n-a putut fi introdusă în poezie decît atunci cînd clasicismul şi romantismul, sfîrşindu-şi toate mijloacele lor tehnice, s-a simţit puternica nevoie de a se 10 întoarce la natură ca o protestare împotriva idealismului prea forţat. Dar cum natura în sine, copiată aşa cum se prezintă — dacă aceasta e cu putinţă — n-ar fi artă ci simplă fotografie, se simţi nevoia de a se introduce un concept modificător. Şi atunci se introduse 15 conceptul despre temperament. Criticul de la ziarul cu pricina ar putea să caute mult şi bine în toate scrierile artistice apărute înaintea naturaliştilor, şi-l asigurăm că nu va găsi criteriul acesta. Dimpotrivă, clasicismul şi romantismul, dacă 20 se deosebesc prin modul lor de a concepe tehnica, prin proporţia între trup şi spirit la clasicism, prin disproporţia între acestea la romantism, prin puritatea liniilor de o parte şi prin complexitatea lor de altă parte, prin claritate şi întunerec, prin stil şi prin 25 alte calităţi cari toate se reduc în ultimul termen la deosebirea între modul de a cugeta al spiritului meridional şi al spiritului nordic, care a făcut opoziţia dintre Rafael şi Rembrandt, dintre templu şi catedrală. Natura şi temperamentul sunt concepte cari au fost 30 introduse în artă abia de Zola şi mi se pare că, din nenorocire, soarta lor a fost soarta născuţilor morţi. Şi criticul nostru, mulţumit de năzdrăvănia afirmată cu atîta seninătate de cuget, trece înainte: „Cutare e naturalist pentru că înţelege literatura ca o 35 oglindă exactă a vieţei, cutare e simbolist pentru că caută arta în frumuseţea exterioară, în formă“. Dar, iubite domnule Prostan, cum se potrivesc aceste două afirmări? Adineaori spuseşi că natura trebuie privită prin prisma temperamentului şi acum spui 40 că arta trebuie să fie oglinda exactă a vieţei. Se potri- 221 vesc aceste afirmări aşa de contradictorii ? Şi e cu putinţă o artă, o literatură, care n-ar fi nimic altceva decît o oglindă exactă, o fotografie ? Anton Bacalbaşa susţinea odată că pictura va dis-5 pare în viitor deoarece s-a inventat fotografia şi cinematograful. Nenorocitul uitase că între pictură şi fotografie deosebirea e că cea dintîi are viaţă şi suflet pe cînd cea de a doua e moartă şi că principala condiţie a artei e să plasticizeze idealul, iar idealul nu poate fi 10 lucru mort şi fără suflet. Chiar Zola, care a formulat pentru întîia oară acest criteriu în artă, a simţit pericolul şi a recurs la modificarea naturei prin prisma temperamentului. La început conceptul despre temperament a fost numai un 15 suport intelectual necesar pentru a explica introducerea conceptului real despre natură, dar în urmă a fost introdus şi în practică. Cît despre romanele lui Zola meritul lor e tocmai că n-au urmat întru nimic teoriile criticului Zola, aşa că Germinai, L’Oeuvre, Rome şi 20 celelalte bucăţi sunt mai mult simboliste-sintetice decît naturaliste. Iată dar cît de mult se pricepe criticul nostru în artăl Unde însă ignoranţa şi îndrăzneala sa ating culmea, 25 e în afirmarea că simbolismul caută arta în formă. Simbolism, artă, formă! Dar atunci celelalte şcoli nu caută frumuseţea exterioară, nu se ocupă de formă? Dar ce a făcut oare clasicismul dacă nu s-a ocupat de formă — şi încă cu o îngrijire foarte amănunţită. Deose-30 birea dintre clasicism şi simbolism, care nu e decît o nuanţă din marea şcoală estetă modernă, stă tocmai în faptul că simbolismul introduce idei multe şi noi, cugetări semeţe şi revoluţionare şi în privinţa aceasta e superior ca fond şi clasicismului şi romantismului. 35 Ibsen, Hauptmann, Oscar Wilde, Maeterlinck se deosebesc tocmai prin această adîncime şi îmbelşugare a ideilor, de înaintaşii lor. Că aceste idei au nevoie de imagini pentru a fi exteriorizate, e adevărat, şi că aceste imagini au nevoie 40 de inteligenţă pentru a fi pricepute, e de asemenea 222 adevărat, dar cine e de vină dacă criticul cu pricina, şi cei mai mulţi critici, îndeobşte, sunt aşa de săraci cu duhul? In sfîrşit, eminentul nostru critic se întrece pe sine: 5 „Nu s-a făcut încă o grupare durabilă a literaţilor din-tr-un punct mai personal, din punctul de vedere al vieţei lor, al modului de a trăi în societate, al modului de a produce şi de a se inspira11. De minune! Nu e nevoie să ne mai căznim a împărţi 10 pe literaţi în clasici, romantici, esteţi, ci dintr-un punct de vedere mai personal, din punctul de vedere al vieţei lor, adecă rolul criticei viitoare să fie a cerceta dacă poetul a fost proprietar, funcţionar, deputat, profesor, advocat sau simplu muritor de foame, cu sau 15 fără diplomă. In cazul acesta s-ar putea împărţi tot aşa de bine poeţii în blonzi, bruni, scurţi, înalţi şi aşa mai departe.. Dar întru cît ar fi mai înaintată atunci critica în studiul operelor de artă? Fără îndoială că întru nimic. 20 Pentru că vezi d-ta, iubite Prostan, în critică e un principiu pe care nici nu-1 bănuieşti: operele se clasează după factura lor internă şi după spiritul care le stă-pîneşte. Şi e în artă un proces de evoluţiune internă la fel cu cel din lumea animală; de acest proces de evo-25 luţiune trebuie să ţină seamă critica. Dar acestea sunt lucruri cari îţi sună cu totul ciudat, nu e aşa? Şi acum — ex aaribus asinum ! După critica pe care o face Prostan se pot judeca 30 toate celelalte critice cu cari ne hărăzesc de la un timp încoace ziarele noastre. Aceeaşi lipsă de metodă, aceeaşi lipsă de sistem şi mai cu seamă aceeaşi lipsă de cunoştinţe necesare le caracterizează. Nu e nimic sigur, nimic temeinic în toate năzdrăvăniile ce ni se aruncă .35 la picioare cu atîta neruşinare. Ceea ce e trist însă e că presa română, care de o bucată de vreme a apucat o cale atît de frumoasă şi de demnă, îngăduie în sinul său astfel de elemente. Intr-un număr viitor vom reveni. 5 10 15 20 25 POEZIA NOUĂ I între numeroasele curente cari stăpînesc literatura modernă e foarte greu a deosebi, la început, o tendinţă unitară care să servească de legătură fundamentală între producţiunile practice ale timpului. De aceea şi criticii se simt încurcaţi, în încercările lor de caracterizare generală; pămîntul tare le lipseşte de sub picioare, nota dominantă dispare în simfonia notelor secundare şi bietul critic se vede nevoit a se mulţumi cu afirmări vagi, cu aprecieri provizorii. Cu toate acestea, dacă se ascultă bine concertul acesta uriaş, atunci se distinge încetul cu încetul, din valurile adînci ale notelor nesfîrşite, din cantilenele duioase cari plîng pe coarde albe de viori răzleţe, o notă gravă şi sonoră care se ridică liniştită şi măreaţă pînă ce se impune cu o puternică stăpînire tuturor celorlalte note. E un laitmotiv serios şi dulce care vorbeşte fiecărei simţiri după taina durerei sale şi care sună maiestatea sa cu o putere de emoţiune şi de evo-caţie care nici n-a putut fi bănuită măcar pînă acum. Celelalte note pot să se stingă şi să apară iar, cantilenele pot să se piardă ca o uşoară adiere de vînt în pacea serei, dar laitmotivul rămîne; şi chiar dacă dispare o clipă, ca soarele care la un colţ al drumului nu se mai vede, el reapare din nou peste puţin, mai puternic, mai serios, mai sonor şi mai maiestos. 224 Acest laitmotiv care stăpîneşte poezia modernă e simbolismul. Faptul e atît de recunoscut şi recunoaşterea sa e impusă cu aşa de mare necesitate incit mirarea tuturor 5 esteţilor n-a fost proastă văzînd în Neue Freie Presse, de săptămîna trecută, un articol scris anume pentru ziarul [ . . . ] vienez de către cunoscutul scriitor francez Camille Mauclair, care vestea, nici mai mult, nici mai puţin decît moartea simbolismului. 10 O clipă esteţii au rămas încremeniţi. Cum, arta sfîntă, arta lor, arta pentru care luptaseră ani lungi şi dure-roşi era moartă, şi ei cari o crescuseră şi o dezmierda-seră din tinereţe nu ştiau despre aceasta nimic? A trebuit să vină un copil pribeag, un fiu risipitor, 15 ca să le aducă la cunoştinţă trista întîmplare? Căci Camille Mauclair e în adevăr un fel de fiu risipitor ca şi cel din Biblie. Intelectualismul său care-1 semnalase de la început confraţilor, făcuse din el un fiu foarte iubit al literelor franceze şi chiar dacă nu 20 era un estet curat, totuşi erau numeroase motive de a fi aplecat mai mult cătră arta nouă decît cătră cea veche. însă fapta sa de acum, deşi surprinzătoare, se explică. Mauclair face parte din acei intelectuali cari n-au 25 din intelectualism decît numele şi unele calităţi cu totul neînsemnate şi la cari patimele politice şi personale sunt încă destul de tari pentru a-i arunca în o mulţime de lupte murdare şi josnice. Astfel a fost afacerea Dreyfus în care s-au amestecat nu numai intelectuali 30 îndoielnici ca Mauclair ci chiar esteţi recunoscuţi ca Pierre Quillard, dînd astfel prilej lui Remy de Gour-mont de a scrie un articol fulgerător împotriva lor. Articolul lui Gourmont l-a durut rău pe Mauclair şi acesta, spre a se răzbuna, a început a înjura tocmai 35 pe acei pe cari îi slăvea odinioară. Dar cum presa franceză nu voia să se facă răsunetul urilor şi răzbunărilor meschine ale lui Mauclair, acesta a fost nevoit să se îndrepte către presa germană şi astfel se explică articolele din Zukunft, Neue Freie Presse şi alte reviste 40 şi ziare germane. 225 In ultima sa expunere, care le cuprinsese pe toate celelalte dinainte, Mauclair spune: „Moartea lui Ste-phane Mallarme însemnează, mai mult dccît moartea lui Paul Verlaine, sfirşitul unei mişcări în proză şi 5 poezie care e cunoscută în istoria literaturei franceze sub numele de simbolism. Această mişcare apăru la 1884 şi se stinse la 9 septembrie 1898 cu marele estet care a fost principalul său reprezentant11. In două fraze, cel puţin două lucruri neadevărate. 10 Mişcarea simbolistă n-a apărut la 1884; anul acesta poate fi privit cel mult ca anul în care mişcarea s-a afirmat în liniile şi contururile sale hotărîte. Dar pentru ca să se afirme în linii şi contururi lio-tărîte, o mişcare trebuie să existe de multă vreme, să 15 facă mult drum, să numere mulţi oameni. Şi de fapt aşa şi este. Mişcarea simbolistă franceză s-a dezvoltat cu încetul de la Charles Baudelaire, şi în timp ce romantismul creştea şi se dezvolta în mijlocul laudelor politicoase ale academiei şi a aplauzelor zgomotoase 20 ale mulţimei, în timp ce naturalismul se anunţa cu sunete de tobe sparte de bîlci, ea mergea încet dar sigur către ţinta sa supremă. Şcoala belgiană — şi Mauclair trebuia să ştie mai bine ca oricine că şcoala belgiană s-a dezvoltat înainte de 1884 — a venit şi a 25 întărit-o cu puteri noi, astfel că în curînd simbolismul reprezintă singura artă cu putinţă nu numai în Franţa, ci şi în Anglia, Germania, Norvegia, Italia, Spania. Crede Mauclair că o mişcare atît de întinsă şi de puternică poate dispare cu un singur om? El, care 30 se făleşte de a fi un cunoscător adînc al fenomenelor sociale şi un cercetător subtil al fenomenelor psihice, trebuie să ştie că asemenea fenomene au pricini mai adînci decît voinţa unui individ. Stephane Mallarme a fost numai cel mai genial re-35 prezentant al mişcărei iar nicidecum întreruperea şi pricina ei. „Această mişcare simbolistă a fost de origină engleză şi germană şi e caracterizată prin trei lucruri, îndeosebi: reforma prozodiei clasice franceze şi transformarea 40 ei într-o proză poetică care nu e legată nici de rimă, 226 5 10 15 20 25 30 35 nici de cezură nici de altă formă metrică; deasa Întrebuinţare a alegoriei, a legendei şi a metaforilor în literatură; introducerea idealismului lui Hegel, a misticei şi a metafizicei în operele de artă.“ Introducerea idealismului lui Hegel — şi nu al lui Fichte şi Schelling cum pretinde Mauclair în altă parte— caracterizează numai pe Mallarme; cît despre reforma prozodiei clasice franceze ea e comună tuturor simboliştilor. Insă tocmai în această reformă stă simbolismul şi nu întrebuinţarea alegoriei, metaforilor şi a altora de soiul acestora. Ceea ce caracterizează tehnica poetică a simboliştilor e izolarea senzaţiilor şi darea lor printr-un echivalent de imagini. Pe cînd la clasici modul cum e dată senzaţia e adecvat cu senzaţia, pe cînd la romantici senzaţia e hiperbolizată, la simbolişt i ea e dată printr-un echivalent care e determinat şi el prin modul de a se impresiona al artistului. De aci impresionismul ca procedeu tehnic, aşa de celebru în pictură. Cît despre alegorii şi metafore ele nu formează niciodată o trăsătură distinctivă pentru simbolişti căci se găsesc — şi încă în mai mare cantitate — la toate celelalte şcoli. Ceea ce e ciudat însă e că Mauclair crede că toată afacerea se reduce la reforma prozodiei care, după dînsul, a dus la transformarea poeziei în proză poetică, ca şi cînd n-ar şti ce deosebire prăpăstioasă e între una şi alta. „Reforma prozodiei a fost cerută de măreaţa lirică liberă a lui Shelley, Tennyson şi Swinburne.“ Fără îndoială că Shelley şi Swinburne — şi întrucîtva chiar şi Tennyson — au înrîurit foarte mult asupra noii poezii franceze, ieşită de pe urma admirabilelor poeme, aşa de turburătoare, ale lui Baudelaire, dar nu e mai puţin adevărat că această înrîurire n-a urmat o cale aşa de simplistă ca aceea pe care o arată Mauclair. Shelley a înrîurit mult, ca concepţie artistică, asupra lui John Ruskin şi acesta, în numeroasele şi frumoasele sale studii asupra artei, a determinat o întreagă mişcare simbolică în pictură care s-a întins 227 în curînd şi la poezie, puţin timp după ce scrierile lui Rio asupra artei ombriene şi romane, făcuse cunoscut lu-mei deliciosul prerafaelism mistic. Mauclair, scriitor francez care crede că cunoaşte aşa de bine mişcarea 5 artistică din ţara sa, ar trebui să cunoască pe Rio căci e compatriot cu dînsul şi nu poate fi lăsat afară, cînd e vorba de a se studia o mişcare, ca simbolismul cu care acesta din urmă e aşa de strîns legat. Dante Gabriel Rossetti, poet şi pictor, Charles Alger-10 non Swinburne, şi toată şcoala poetică estetă engleză a înrîurit asupra simbolismului francez nu atît ca reformă a prozodiei — pentru aceasta Wagner şi simfonia modernă au făcut mai mult — cît ca introducere a ideilor mistice şi a culoritului nuanţat şi subtil. 15 II Inrîurirea directă a d-lui Shelley şi mai cu seamă a lui Edgar Poe se simte mai mult asupra lui Baudelaire şi numai prin mijlocirea acestuia asupra marei treimi: Jules Laforgue, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, ale 20 cărei momente de strălucire ating culmea pe la 1873, deci cu mult mai înainte de epoca fixată de Mauclair. Deci, şi în privinţa aceasta, criticul nostru greşeşte şi nu atît din neştiinţă pe cît din rea-voinţă. Dînsul urmează: „Mişcarea estetă se ridică la o 25 poezie care, ce e drept, nu e mai bogată în culori şi mai plastică decît romantică, dar care e înainte de toate muzicală şi de o excepţională bogăţie de sunete." Bogăţia de culori nu e caracteristică tuturor romanticilor. Afară de Chateaubriand şi Victor Hugo care 30 au, în adevăr, un culorit foarte puternic, ceilalţi nu s-au ridicat de loc mai presus de sfînta mediocritate. Celebra George Sand şi tot atît de celebrul Lamartine nu sunt cu nimic mai puţin culorişti şi ceilalţi nu fac nici măcar cît osteneala de a-i cerceta. Afară numai 35 doar dacă Mauclair nu ar îi voind să treacă printre romantici pe Theophile Gautier, după cum a făcut un critic cu mari pretenţii care vorbind de autorul superbelor Emaux et Camees îl trece printre romantici pentru că a fost cîndva prieten cu Victor Hugo şi pen- 228 5 10 15 20 25 30 35 40 tru că, îmbrăcat cu jiletcă roşie, a luat parte la întîia reprezentaţie a lui Hernani. Cum se vede, slab motiv; şi dacă un ridicul critic român a făcut aceasta, nu înţelegem ca şi Camille Mauclair, care în orice caz e mai mult decît un Prostan oarecare, s-o facă. Şi chiar întru cît priveşte culoritul măiestrit al lui Victor Hugo, criticul greşeşte cînd îl pune mai presus de culoritul simboliştilor. Oare Mauclair nu a cetit minunata Apres-midi (Tun faune a lui Mallarme? Nu cunoaşte Les Fetes Galantes ale lui Verlaine şi scînteie-toarele poeme ale lui Verhaeren? Mai mult, mai fin şi mai nuanţat culorit decît în acestea, cu greu s-ar putea găsi chiar în Hugo. însă, Mauclair a judecat aci ca majoritatea compactă care nu e izbită decît de culorile strigătoare, întocmai ca sălbaticii. In cazul acesta are dreptate. La Hugo culorile sunt date dintr-odată, trăsăturile sunt grosolane, nuanţele nu se văd de loc, aşa că de multe ori tablourile sale seamănă mai curînd cu tablourile de bîlci sau cu roşile firme comerciale, decît cu tablourile adevărate. Dimpotrivă, la Gautier, Verlaine, Mallarme, Verhaeren, culorile sunt date cu îngrijire, fin nuanţate, delicate şi trăsăturile sunt de mînă de maestru. E firesc dar ca artistul sincer să aleagă pe acestea din urmă. De altminteri nu vede Mauclair unde a dus culoritul romanticilor ? La cromolitografiile tristului domn Coppee! în loc de a recunoaşte acestea, Mauclair afirmă că evoluţiunea simboliştilor are ca punct de plecare pe Lamartine. Lamartine punct de plecare al simboliştilor? Dar înaintea lui Laforgue şi Verlaine, Leconte de Lisle, care nu era simbolist, a arătat sentimentele adevăraţilor poeţi faţă de Lamartine, acest poet îndoielnic, acest strigător de lucruri comune, acest propovăduitor de adevăruri banale şi de frumuseţi ieftine. Ce era să ia şi să transforme simboliştii de la dînsul? Prozodia sa care n-avea nimic deosebit ? Ideile sale cari n-aveau nimic nou? Tehnica sa internă care avea ea însăşi nevoie de multe îndreptări? Fără îndoială că nu. Atunci ce ? Mauclair ar fi foarte încurcat să spună. 229 „De fapt simbolismul n-a fost niciodată o mişcare unitară şi organizată, ci numai un nume general pentru o mulţime de artişti foarte deosebiţi cari se apropiau Intre dînşii numai prin idealismul operilor lor.“ 5 Nu numai idealismul e comun tuturor simboliştilor ci şi tehnica internă şi cînd se judecă o operă de artă, totdauna trebuie să se ţină socoteală, în primul loc, de această tehnică; ea e principiul intern după care se face evoluţiunea sa şi deci e factorul determinant 10 în studiul său. Mauclair face aici o omitere conştientă şi nu se deosebeşte, în această privinţă, de eminentul nostru Prostan, deeît prin faptul că la acesta omiterea e inconştientă. De altminteri individualismul simboliştilor e spre 15 lauda lor, căci numai astfel se poate păstra neatinsă personalitatea fiecărui artist şi sunt păziţi de a cădea în imitaţiile de prost gust ale romanticilor. Mauclair vede însă în acest fapt o slăbiciune a lor şi chiar cutează a spune că Henri de Regnier, Francis, 20 Viele-Griffin, Stuart Merrill, Andre Gide şi Remy de Gourmont, s-au întors de la simbolism spre clasicism sau spre — risum teneatis! — naturalism. E drept că dintre aceştia Henri de Regnier a dovedit în ultimele sale opere o întoarcere spre clasicism, dar 25 aceasta nu se datoreşte unor convingeri literare, ci unor convingeri mai mult casnice, de cari nu e străin un oarecare socru al său numit Heredia. Dar ceilalţi? Ceilalţi întorşi de la simbolism! Pretenţia e ciudată şi aş vrea să văd pe Remy de Gourmont altundeva deeît 30 în capul vitezei mişcări moderne unde stă cu atîta glorie. Ceilalţi, ca şi femeia lui Cezar, nici nu pot fi măcar bănuiţi, iar cît despre Andre Gide, asupra căruia criticul stăruieşte mai mult, n-ar avea deeît să cetească Mauclair Promethee mal enchaine, apărut astă-vară, 35 şi va vedea ce simbolism puternic, înălţător şi de un frumos idealism face încă Gide. Deci toate afirmaţiile criticului privitoare la sfîrşitul simbolismului sunt zdrobite de însăşi faptele vădite şi pipăite cari se urmează în lumea artistică. 230 5 10 15 20 25 30 35 40 Dar Mauclair vrea cu orice preţ să răstoarne: „Evoluţia ideilor stăpîneşte toate şi se poate spune că după moartea lui Mallarme s-a arătat o întreagă generaţie de poeţi care n-a făcut din simbolism cercul speranţelor şi a năzuinţelor lor“. Şi citează mişcarea naturistă cu Saint Georges de Bouhelier, care, după ce s-a acoperit de ridicul, a căzut îndată. Intr-un singur loc pare a avea Mauclair dreptate. E acolo unde ridică împotriva şcolii estete şcoala lui Mistral, clasică şi simplă. Ideile felibrilor sunt în acelaşi timp literare şi sociale. Joachim Gasquet, Paul Souchon, Emmanuel Signoret, Marc Laforgue, sunt nişte poeţi foarte bine înzestraţi şi lirica lor, curată de orice simbolism, e de o claritate simplă şi de o pasiune nobilă. Din nenorocire toţi aceştia sunt poeţi mici cari sunt osîndiţi să rămînă aşa cum se află din pricina lipsei lor de evoluţiune. Sunt însă alţi doi în Provenea pe care Mauclair nu-i citează pentru că nu-i dă mina, deşi aceşti doi fac cît toţi ceilalţi la un loc. E vorba de Foures şi de Francis Jammes, al cărui mistic Angelus de l'Aube e de un simbolism zguduitor. Şi fără îndoială că viitorul va fi al acestora. Ideile sociale şi politice pure în poezie şi-au avut rostul lor odinioară; dar arta prin care trăiau ele era o artă inferioară şi de aceea a trebuit să dispară pentru a face loc alteia. Iar deosebirea între poezia provensală adevărată şi poezia simbolistă nu stă în ce crede Mauclair ci în opoziţia, mult mai adîncă, dintre spiritul antic şi cel modern. Dar despre aceasta vom vorbi cu altă ocazie, în alt articol. Nu putem termina însă articolul de faţă înainte de a ne aminti reaua-credinţă a lui Mauclair care a trecut prin toate şcolile, s-a închinat la toate icoanele şi a sfîrşit prin a înjura tot ce adorase odinioară. într-un superb rechizitoriu pe care i l-a făcut odată Rachilde, admirabila estetă, după ce-i arunca în faţă toate mişeliile sale literare, îi punea o ultimă întrebare: „Şi acum, în ce şcoală vei mai intra ?“ Cu cît mai mult temei i se poate pune întrebarea aceasta acum! STAVROPOLEOS Zilele acestea eminentul nostru pictor Ludovic Bas-sarab, în urma însărcinărei date de Ministerul Cultelor, a început copiarea pe pînză a tablourilor bisericei 5 Stavropoleos, unul din cele mai vechi şi mai bogate din monumentele religioase ale noastre. Cine a urmat cu destulă luare-aminte dezvoltarea artelor frumoase române în ultimul timp şi cunoaşte exactitudinea şi ’ minuţiozitatea adorabilă cu cari îşi execută Bassarab 10 lucrările precum şi dragostea de cizelator florentin pe care o pune în toate amănunţimile, nu se va îndoi un moment de deplina reuşită a întreprinderei artistului. Şi dacă s-a făcut vreodată vreo alegere nimerită de cătră lumea oficială, cred că această alegere s-a făcut 15 acum. Monumentele noastre religioase sunt foarte puţine la număr. Cîteva biserici şi monastiri în Bucovina datorită neamului strălucit al Muşatinilor şi mai cu seamă lui Ştefan cel Mare, cîteva biserici în mijlocul cîmpurilor 20 de biruinţă strămoşească în Moldova, o monăstire în Muntenia şi vreo două în Oltenia, aceasta e toată moştenirea artistică şi scumpă ce ne-a rămas de pe urma glorioasă a vechilor domni. Neamul Bassarabilor şi neamul Muşatinilor, cu mare rîvnă de ţară şi de lege, 25 ne-au lăsat multe şi frumoase aşezăminte, dar vremurile întunecate prin cari am trecut pe multe le-au sfărîmat şi pe multe le-au întunecat. Iar puţinele cîte au rămas 232 ameninţă din an în an să se năruiască ducînd cu dînsele visul şi gloria noastră. De aceea se impune ca o adîncă necesitate miniştrilor de culte a îngriji din vreme pentru restaurarea lor în formă primitivă. 5 Biserica Stavropoleos nu are vechimea legendară a monastirei Tismana sau a altarului de la Putna. Ea e clădită cu mult mai încoace, în nişte timpuri cînd influenţa străină răsăriteană se simţea foarte mult. Dar deşi n-are istoria glorioasă a altora, totuşi e de un 10 interes deosebit pentru istoria dezvoltărei artelor în România. Mică, alături de marele palat al poştelor, ea alcătuieşte o clădire bizantină de un stil foarte hotărît. Pridvorul e sprijinit pe patru coloane de piatră în care 15 forma primitivă greacă e foarte degenerată. Acestea sunt îmbrăcate în ornamente de frunze cari se învîrtesc în spirală de jos în sus, fără a reproduce un tip anumit din natură, dar totodată fără a ajunge la tipurile fantastice din Orientul depărtat, după cum vom vedea 20 că a ajuns în altă parte. Pe jos e pardosit cu lespezi de piatră cari la un capăt şi la celalt sunt pline de inscripţii. Sub acestea se odihnesc doi arhimandriţi greci; inscripţiile de dasupra pietrelor vorbesc de viaţa lor. 25 Sus, pridvorul e acoperit de o cupolă şi două bolţi. Cupola, foarte îngustă, are în fund pe Sfîntul Ioan înconjurat de un nimb care în aurul său aprins arde ca un soare de apocalipsă. Pe cele două bolţi lăturalnice sunt patru tablouri de glorii. Printre acestea sunt Inălţa-30 rea Domnului, înălţarea Sfintei Mărie şi înălţarea crucei. Dragostea cu care sunt lucrate aceste tablouri arată cît de bine şi de minunat se potriveau subiectele acestea de bogăţie şi mare pompă cu sufletele bizantine. Trăsăturile sunt simple şi pozele aproape hieratice: aci 35 avem a face cu arta bizantină de o concepţie foarte primitivă. Nimburile însă dominează tot fondul prin aurul lor deschis şi fără voie amintesc, prin culoarea lor fundamentală şi uniformă, ca şi prin simplitatea lor cu totul naivă, modeluri asiatice. 233 în peretele de la răsărit, acoperit de tablouri, se deschide în două, uşa sculptată care duce în biserică, uşă de lemn greu şi solid de parcă ar fi de fier. Deasupra uşei e actul lung al clădirei, săpat într-o lespede. Bise-5 rica a fost clădită „în anul de la spăşenia lumei 1724“. Pe partea de jos a peretului se desfăşoară, de o parte şi de alta a uşei, două ornamente cari pornesc de la o floare şi ajung la figuri geometrice. Florile sunt fantastice şi natura cu totul orientală a 10 ornamentelor e vădită. Unul din tablourile de sus înfăţişează arderea celor trei proroci din cari unul are ochii aşa de aprinşi încît, prin strălucirea lor ciudată, dată printr-un punct fix pus dintr-o singură trăsătură, amintesc ochii scribului egiptean unde de asemeni prin-15 tr-un mijloc foarte artificial se obţine un efect uimitor. Concepţia e vrednică de tot ce poate fi mai primitiv. Prorocii, în poze ţeapene de un extaz indian, ard în flăcările focului aprins de jos, în timp ce un înger apă-rînd dintr-un paradis înconjurat de un zid foarte gros, 20 le întinde cununa muciniciei de sus. Focul, îngerii, prorocii, alcătuiesc trei grupuri distincte între cari numai credinţa ori tradiţia pot găsi o legătură. Simplicitatea desenului şi a culorilor e izbitoare. Focul e făcut numai cu cîteva trăsături foarte lungi, cafenii. Persoanele sunt con-25 turate în linii grosolane şi culorate numai în cîteva feţe. înlăuntru, biserica, pînă la catapiteasmă, e despărţită în două prin alte patru coloane sculptate. în mijloc, cupola cea mare se ridică întunecată, mărginită de o parte şi de alta de două bolţi joase. Se vede 30 că înainte cupola trebuie să fi fost mult mai înaltă şi mai luminoasă decît acum, pentru că în timpul de faţă întunericul din ea face cu neputinţă distingerea oricărui tablou. E un fel de noapte adîncă şi grea care cade din înălţime, bună numai pentru vis. Şi dacă ar-35 tiştii de odinioară au voit să taie anume cupola în acest chip şi pentru acest scop, atunci şi-au ajuns planul pe deplin. în nici care alta din bisericile româneşti visul nu e mai creştinesc şi mai mistic decît în această biserică, unde întunericul cade aşa de liniştit în mijlocul luminei 40 palide care năvăleşte în valuri pe ferestrele mărginaşe. 234 Şi ce tablou de uimitoare efecte de lumină s-ar putea crea din îngenunchiarea estetică a unui tînăr în punctul unde întunerecul cade mai puternic, pe cînd împrejur lumina străluceşte ca un nimb! 5 în faţă, catapiteasma încărcată în aurării şi argintării parcă ar sta să se prăvălească de greutatea bogăţiilor. E o risipă de poleială pe care numai imaginaţia crescută în cultul împăraţilor şi pompelor bizantine o putea face. Deasupra tîmplei, crucea se înalţă în întunerec ca un 10 gest fin într-o seară. Una din icoanele catapitesmei e un Crist brun, frumos, dar fără o expresie deosebită. Coroana şi mînile îi sunt de argint adevărat şi greu. Acelaşi lucru e şi cu Crist de deasupra uşilor împărăteşti: tot brun, tot 15 fără expresie deosebită şi tot cu coroană de argint pusă peste nimbul de aur. Ceea ce se căuta în această artă nu era niciodată o expresie deosebită, un semn de duioşie, milă sau iubire, ci numai reprezentarea convenţională şi tradiţională a 20 feţei, aşa după cum stabiliseră canoanele sfinţilor părinţi. Lumea se obişnuise cu această tradiţie, şi-o apropiase şi între sufletul său şi tablourile artiştilor se stabilise o legătură puternică şi tainică. Un cap de Crist primitiv deştepta în mintea vechilor credincioşi o în-25 treagă asociaţie de idei şi efectul voit de artist era produs. Era un simbolism naiv dar pe care tradiţia îl popularizase şi îl apropiase de mintea tuturor. „Artiştii bizantini exagerară simetria compoziţiunilor lor; au mai puţină uşurinţă şi delicateţă decît grecii şi 30 concepţia lor despre frumos este mai greoaie şi mai puţin vie; cu toate acestea au aplicat cîteva din regulele principale ale esteticei vechi şi aceasta ajunge pentru a da producţiunilor lor o valoare deosebită11. Astfel vorbeşt e Bayet, un bun cunoscător al artei bizantine. 35 Fără îndoială că la elementele artistice curat greceşti, luate de la bizantini, s-au amestecat şi altele luate de la orientali cari le-au dat gustul de bogăţie şi de lux ce formează o trăsătură caracteristică pentru toată această artă. Mai cu seamă tendinţa de a da într-un chip 40 convenţional amănunţimile ornamentului e o tendinţă 235 orientală. Pe motivele pe cari le ia de la faună sau de la floră, arta reproduce adesea cu exactitate natura, pe cînd alteori o schimbă şi dă tipuri artificiale cum s-a făcut din vechime în India, Persia şi Asiria unde florile 5 ciudate şi animalele fantastice au împodobit întotdauna monumentele. Aceste creări de tipuri artificiale se făceau după anumite reguli de multă vreme fixate şi bizantinii le-au urmat în totul. Dar pe lîngă partea sa de imitaţie, arta bizantină a avut 10 şi o parte creatoare. „Ei îi revine meritul de a fi dat cea dinţii o fizionomie individuală deosebită concepţiunilor creştine.. . Artiştii au fost mai cu seamă izbiţi de unele caractere dominante ale creştinismului: splendoarea re-ligiunei triumfătoare, majestatea dumnezeiască, me-15 nirea apărătoare a sfinţilor, şi au căutat să le exprime cu forţa. Astfel se explică cum, cu toată varietatea subiectelor, arta bizantină are foarte multă uniformitate; se vede că se învîrteşte necontenit asupra aceloraşi idei. Credinţa cu tipuri hotărîte, cu concepţiuni puţine, este 20 o trăsătură comună tuturor religiunilor: spiritul popular pune în ele un înţeles sfînt şi ar privi ca o profanare capriciul liber al artiştilor11. De altminteri chiar părinţii din Conciliul de la Niceea hotărîseră pictorilor libertatea concepţiunilor. „Icoanele 25 trebuiesc zugrăvite nu după fantasia artiştilor ci după legile şi tradiţiunile aprobate de biserică. Căci sfîntul Vasile ne învaţă că trebuie să cinstim tot ce e din vechi. . . Pictorii n-au altă datorie decît să execute; numai sfinţii părinţi trebuie să poruncească şi 30 să facă reguli11. Aceasta fu arta care din Bizanţ, trecînd în Toscana se dezvoltă în atelierele mozaiştilor din Ravena formînd acea pictură în care tipul tradiţional este cu statornicie reprodus. Paul Mantz în frumoasa sa monografie asupra 35 şcoalei din Florenţa o caracterizează astfel: „Pictura e făcută atunci din somptuozităţi şi din rigiditate; ea e încărcată de aurării, dă cărnuriior coloraţiuni brune a căror monotonie sistematică aminteşte modelul oriental, înmulţeşte pe panourile pe care le decorează ornamentele 40 în relief, aureolele pline de raze, bogăţiile bordurilor cu 236 5 10 15 20 25 30 siluete simetric complicate; dar figurile păstrează o înfăţişare hieratică, gesticulaţia este sobră şi expresiunea abia este tradusă în aceste icoane sfinte14. Mişcarea începe să se simtă abia cu Margaritone d’Arezzo ai cărei Gristoşi cu faţa de o îngrozitoare expresie de urîţenie, cu părul şi barba ca nişte ierburi sălbatice, răstigniţi cu atîta zbuciumare barbară pe marea lor cruce grea, arată un fel de presimţire a dezvoltărei viitoare. Cimabue, Giotto, Simone Memmi duseră pictura florentină la un arzător şi pasionat misticism al cărui principal reprezentant fu un călugăr auster şi dulce Fra Angelico da Fiesole, pict orul sufletelor credincioase, poetul visului dumnezeiesc. In sfîrşit cu Masaccio, Fra Filippo Lippi şi Sandro Botticelli, şcoala florentină ajunse la Leonardo da Vinci şi prerafaelismul se sfîrşi. Abia în 1831 Rio publică întîiul său volum asupra artei creştine intitulat La poesie chretienne: forme de Vart. Pentru Rio arta creştină n-a existat decît în virtutea idealului ascetic, şi un pictor, chiar dacă ar fi cît de bun, îndată ce arată cea mai mică înclinare spre naturalism, trebuie privit ca păgîn şi interzis. Rafael a introdus şcoala ateniană şi şcoala ateniană a adus decadenţa lui Rafael, a inaugurat păgînismul în artă şi a pregătit searbădă mitologie a bolonezilor şi materialismul grosolan al lui Caravage. Prerafaelismul astfel expus fu din nou introdus în pictură cu o strălucire fără seamăn de John Ruskin. De aci se răspîndi în literatură şi se formă în o şcoală artistică universală cunoscută sub numele de simbolism, estetism. DECADENŢA SCULPTUREI Ceci tuera cela! VICTOR IIU GO Săptămîna trecută telegramele din Paris ne-au vestit 5 moartea sculptorului Falguiere. Arta franceză pierdea într-însul pe unul din cei mai buni maeştri ai săi. Iubitor pasionat al naturei, Falguiere mănuia marmora cu siguranţa şi preciziunea omului care se simte pe deplin stăpîn pe toate mijloacele întrebuinţate pentru 10 a da suflet materiei moarte. Creator semeţ, variat, cu inspiraţie în mare parte romantică dar totdauna supusă studiului exact al formelor el lasă o operă de mare bogăţie. In 1872 cînd expuse pe Ofelia, numele său era de 15 mult cunoscut în lume. Reputaţia sa pe drept cîşti-gată crescu mereu cu Lamartine unde fizionomia şi ideea poetului sunt aşa de bine întrupate, cu Saint Vincent de Paul în care mila şi credinţa sublimă sunt traduse cu atîta elocinţă, cu Diana, Nimfa vînătoare, 20 Femeia cu păunul, Gambetta. Cea din urmă operă a sa a fost statua lui Alphonse Daudet care s-a inaugurat de curînd la Nîmes. La întoarcerea sa din acest oraş, boala pe care o avea de cîtăva vreme se înrăutăţi şi curînd marele artist se stinse, cu toate că operaţiunea pe care 25 o suferise în ultimele momente reuşise în chip strălucit. Ar fi o nedreptate dacă am pretinde că moartea sa n-a avut nici un răsunet dureros în lumea artelor. Dar acest răsunet s-a mărginit într-un cerc foarte strîns şi a trecut foarte repede. 133 Numărul cel mare al artiştilor şi al literaţilor precum şi lumea care formează majoritatea compactă nu s-a oprit nici măcar o clipă din searbădă sa cale pentru a saluta cu un ultim semn de prietenie pe marele artist 5 care dispărea. Gloata avea alte griji, gloata nu se interesa de arta divină. Expoziţia franceză, războiul african, situaţia în Filipine, prînzurile prinţului de Galles, revistele de gust îndoielnic de prin cazinurile pariziene, acestea sunt în discuţie, acestea înfierbîntă 10 vorba şi gestul, acestea stîrnesc pasiunea, nu un biet artist care vorbea inimei şi minţei de lucruri fără nici o legătură cu actualitatea arzătoare. S-au găsit unii cari au atribuit această nepăsare faptului că atenţia publică a fost ocupată aiurea. Se 15 poate! Dar după cum atenţia publică se ocupă cu expoziţia franceză, putea tot aşa de bine să se ocupe şi cu cel care contribuise atît de mult la înălţarea artei franceze. Sculptura pierde pe zi ce trece din credincioşi. In Franţa, unde numărul sculptorilor era aşa de frumos 20 odinioară, au rămas foarte puţini din pasionaţii marmorei care vibrează. în Germania, unul din cei mai bine înzestraţi artişti, Hildebrandt, face mai mult metafizica sculpturei decît adevărată sculptură. în tratate foarte subtile, el caută să stabilească după formule 25 apriorice condiţiunile pe cari trebuie să le îndeplinească o operă de artă din punctul de vedere plastic. Fără îndoială sîrguinţa această e frumoasă şi nobilă, dar nu credem că sculptura să tragă mari foloase din ea. Marii artişti greci cari au creat atitea capete de opere nu 30 cunoşteau, de bună seamă, nici una din aceste subtile discuţii teoretice şi totuşi aceasta nu i-a împiedicat de a fi cei mai desăvîrşiţi evocatori ai frumuseţei divine in marmoră. în Austria, unul din profesorii cei mai bine reputaţi, Edmund Hellmmer, a părăsit şi el dalta 35 pentru condei şi o ultimă publicaţie a sa a făcut adevărată senzaţie în lumea artelor. Profesorul vienez se plîngea înainte de toate că în sculptura de azi nu se crează nimic care să poarte pecetea individuală. Pe cînd ceea ce caracteriza marile opere din vechime era 40 trăsătura individuală caracteristică, în marmorile de 239 5 10 15 20 25 30 35 40 azi această caracteristică lipseşte cu desăvîrşire şi operele sunt tot aşa de şterse ca şi personalitatea autorilor lor care se pierde în uniformitatea mulţimei fără nume. Sculptorii de astăzi n-au stil; sculptorii de astăzi sunt numai nişte modelatori. „ între artiştii cari crează astăzi cunosc abia cinci sau şease cari se pricep binişor în artă, abia unul care e în stare să-şi toarne şi să-şi cizeleze opera sa în bronz.“ Ei ştiu să stăpînească tehnica primă dar cînd e vorba să toarne opera în material durabil, se vede că ea nu e crescută din marmoră şi că e turnată din metal. Lipsa de simţire plastică apare. Ceea ce apare în opera definitivă nu e o creare ci o copiare. De aceea nici nu e nevoie de un artist ci de un lucrător, căci orice lucrător, fără nici o cultură artistică, poate copia. în acest chip e firesc ca individualităţile formei şi caracterul specific să se piardă. Hellmmer crede că lucrurile s-ar putea îndrepta numai dacă şcolarul ar învăţa a lucra; să mr se mulţumească numai să desemneze şi să modeleze, ci să toarne, să taie şi să cizeleze în metal. Cu alte cuvinte, profesorul vienez crede că greşala vine de la şcoală şi nu dintr-un şir de cauze de o însemnătate mai adincă. în filozofie s-ar spune că greşala stă în interpretarea doctrinei şi nu în doctrină însăşi. O epigramă de Schiller ne vine în minte. După victoria armatelor franceze în Italia, acum o sută de ani, aproape toate statuele care se găsiră în patria clasică a frumosului fură duse la Paris. Ce înfăţişare aveau acele marmore în oraşul revoluţiunei îşi poate închipui orcine! Şi marele poet german spuse aceasta în cîteva versuri cari au făcut nu puţin sînge rău trufaşilor cuceritori cari credeau că vor putea naturaliza arta elină. Adevărul e că nici o dată poporul parizian nu s-a pătruns de frumuseţa pură a marmorei aşa cum se pătrunseseră vechii greci. Statuele păreau singuratece pe soclul lor rece şi privirea lor rătăcea străină deasupra capetelor mulţimei care visa orice numai frumuseţa senină care îmbă-tase pe Phidias şi pe Praxiteles, nu. 240 5 10 15 20 25 30 35 40 Pentru timpurile noastre constatarea aceasta e mult mai adevărată şi mai tristă. Astăzi lipseşte şi spiritul şi tehnica şi simţirea estetică. Publicul n-are nici o legătură sufletească cu arta plastică şi în zadar am căuta acea vibrare armonică şi caldă care unea odinioară, într-o măsură aşa de mare, pe artist cu poporul. Sculptura de azi nu e o artă a timpurilor noastre. Sufletele moderne, doborîte de povoara viselor neguroase, nu pot înţelege fericirea ochilor cari se îmbătau altădată de armonia liniilor pure ale statuelor. Frumuseţea acestora pluteşte prea mult deasupra micilor fapte zilnice pentru ca să fie pricepută de nişte minţi cari nu trăiesc decît din înnodarea acestor mici fapte zilnice. D-l Maiorescu, poate ultimul clasic rătăcit printre români, spunea odată cum la o întrunire publică, dezgustat de frazele reci, searbede, lipsite de armonie şi de culoare cu care oratorii de bîlci ai unui partid politic discutau la o întrunire plebeiană de la Dacia chestiuni mici, vulgare şi pătimaşe, avu deodată, printr-un ciudat contrast sufletesc, viziunea clară a formelor superbe ale lui Apollon de Belvedere. Ce sus era acesta, deasupra politicianilor cari convocaseră poporul capitalei pentru a denunţa infamiile guvernului! Numai acest înalt idealism explică pe Phidias, pe Praxiteles, pe Michelangelo, pe Donatello. Sub un cer pururi senin, într-o atmosferă străvezie şi caldă, în vecinătatea mărei sonore de ritmurile valurilor, oamenii trăiau o vieaţă de negrăită fericire şi idealul înflorea în toată strălucirea sa împărătească. Acum nimic din toate acestea. Idealul a pierit; materialismul a înlocuit totul. Puţinii oameni cari au proclamat domnia spiritului în ciuda strigătelor zgomotoase ale mulţimei s-au refugiat în negurile visului germanic, în lumea simboalelor şi a întunecimelor rugilor triste. Sufletele noastre s-au întunecat ca o seară a patimelor peste care s-ar lăsa vălul negru al durerilor. Nu mai avem sculptură clară, avem pictură, muzică şi poezie, de o întunecată durere. Phidias a pierit; Sascha Schneider, Wagner şi Maeterlinck sunt domni în scaun. 241 Visul a omorît viziunea, negura a nimicit azurul. ... Şi vom merge înainte ca nişte rătăcitori pierduţi în ceaţa amurgurilor triste, în timp ce privirile noastre se vor întoarce nemingîiate îndărăt, acolo unde Pan îşi suspină cîntul pe flautul său rustic, la umbra albelor statui ale nimfelor cu trup armonios, cu mişcări ritmice. O, alba elegie care moare! TEATRUL NAŢIONAL Stagiunea obişnuită a Teatrului Naţional s-a încins de curînd şi peste c-îteva zile se va sfîrşi şi seria beneficiilor. Putem vorbi deci ca de un lucru care nu e prea 5 vechi ca să fi ieşit din discuţie, nici prea actual ca să dea naştere la pasiune şi părtinire. De cîţiva ani încoace, oricît de nepăsătoare au voit să se arate direcţiile faţă de criticele ziarelor, un lucru s-a făcut: numeroasele traduceri şi localizări cari um-10 pleau altădată scena noastră, au început să se împuţineze făcînd loc lucrărilor originale. E un cîştig acesta şi dacă n-am avea în vedere decît interesele materiale şi morale ale autorilor români, am putea să ne felicităm. 15 Dar . . . Este un mic dar la mijloc. Dacă ar fi un teatru românesc oarecare, teatrul despre care vorbim, ne-am mulţumi cu constatarea făcută şi am trece înainte. Am trece înainte pentru că n-am 20 putea cere unui asemenea teatru să reprezinte o anumită direcţie, impusă prin faptul că primeşte o situaţie hotărîtă de stat. în Paris Odeon, Porte-Saint-Martm, Vaudeville, Châtelet, Renaissance, Ambigu, Cluny, De-jazet şi celelalte sunt teatre franceze, fără îndoială, 25 dar nimeni nu le-ar putea pretinde să lucreze într-o anumită direcţie, proprietarii lor fiind liberi de a reprezintă piesele cari le vor plăcea. Astfel Porte-Saint- 243 5 10 15 20 25 30 35 Martin putea să reprezinte acum doi ani pe Cyrano de Bergerac, o comedie cu desăvîrşire franceză şi acum să dea pe Jean Bart, o piesă ca oricare alta, fără nici un caracter hotărît. Direcţia nu avea să dea socoteală nimănui decît doar administraţiei şi odată ce administraţia era mulţumită, lucrurile mergeau de minune. Altceva e însă la Comedie Franşaise. Aceasta trebuie să reprezinte totdeauna arta şi spiritul naţional şi orice dramă sau comedie dată urmează să aibe în vedere acest scop. Teatrul nostru Naţional are aceeaşi menire. El trebuie să caute a da spectatorilor drame şi comedii cari să înfăţişeze spiritul român. Altă menire afară de aceasta nu poate avea. Dacă e vorba să se facă artă pentru artă avem Liricul, Dacia, Hugo. Teatrul Naţional însă trebuie să poarte un caracter distinctiv determinat de manifestaţiile sufletului românesc. Şi tocmai această condiţiune, care ar trebui să primeze pe toate, e uitată la noi. In stagiunea care s-a închis acum s-au reprezintat între altele Femeia de B.P. Has-deu, Năpasta de I.L. Caragiale, Sburâtorul de Polizu-Micşuneşti, Căsnicia de Ursache, Mort fără luminare de I.C. Bacalbaşa, Marioara de Carmen Sylva, Jianu de Leonescu şi Duţescu, Tudorache Sucitu de Toneanu şi Marinescu, Jucătorii de cărţi de H.C. Lecca, Vis pierdut de L. Dauş. Toate piese originale şi chiar distinse 1 Dar din aceste piese, oare cam cîte îndeplinesc condiţiunea cerută, dacă lăsăm la o parte operile Carmen-Sylvei, Hasdeu, Caragiale şi Bacalbaşa, opere care în stagiunea aceasta n-au apărut decît ca reluări? Sburâtorul e o piesă foarte bine făcută şi acum doi ani, cînd s-a dat pentru întîia oară, a produs un mare entuziasm. Presa a primit-o în mod foarte elogios şi lumea literară vedea în autor un dramaturg de prima forţă. Adevărul e că această piesă e poate una din cele mai bune din cite s-au scris la noi. Caracterele sunt bine determinate, psihologia e fină, situaţiile sunt îndemînatec aduse. D. Polizu-Micşuneşti a făcut o lu- 244 crare care poate sta cu vrednicie alături de o bună dramă străină. Din nenorocire, pe lingă marile sale merite are şi păcate. Piesa e aşa de asemănătoare cu bunele piese străine, 5 incit dacă Sburâtorul s-ar fi dat nu la Teatrul Naţional din Bucureşti ci la Odeon din Paris, ea n-ar fi pierdut nimic din valoare pentru că era cu totul lipsită de caracterul românesc. Tot aşa s-a întîmplat şi cu Căsnicia. Autorul a luat 10 cîteva din marile probleme cari se agitau acum cîţiva ani în străinătate şi le-a adus pe scena română, fără să se întrebe dacă acele probleme ni se potrivesc nouă şi dacă cumva sufletul român n-are alte trăsături esenţiale. Piesa a reuşit pentru că era o piesă bunişoară 15 şi mai ales o piesă onestă. Publicul deprins a vedea la teatru numai traduceri franceze a fost surprins plăcut cînd a văzut pe scenă o piesă la fel cu cele franceze, însă în care numele persoanelor erau româneşti. „Va să zică, şi-a spus bunul şi pacinicul nostru 20 public, poate fi o comedie bună şi atunci cînd eroii nu sunt cel puţin conţi sau marchizi şi cînd autorul nu e cel puţin Dumas fiul! Atunci, înainte pentru arta română!“ Pentru bunul şi pacinicul nostru public aceasta în-25 semna artă română. Şi chiar dacă ar fi tradus cineva Nora de Ibsen şi ar fi dat-o la teatru, publicul i-ar fi făcut un succes strălucit numai cu condiţia ca Nora să se cheme, pentru ocazie, Nastasia. Ce îi păsa acestui bun şi paciaic public că Nora oricît şi-ar schimba 30 numele în Nastasia tot Nora rămîne, ce îi păsa că psi- hologia persoanelor din piesă e psihologia eroilor lui Ibsen? D.P. Grădişteanu îi'făgăduise piese române şi publicul încrezător în cuvîntul amabilului d. Grădişteanu se ducea la teatru cu ferma convingere că se 35 duce la un teatru românesc în care se joacă piese româneşti. Trecem peste celelalte piese şi trecem pentru că ne e amic bun Toneanu şi nu ne e amic de ioc Dauş. Deci, orice am spune noi s-ar zice că e pornit sau din priete-40 nie sau clin pasiune. 245 5 10 15 20 25 30 35 40 Dar o piesă care a făcut mult zgomot anul acesta e Jianu de V. Leonescu şi T. Duţescu-Duţu. E o legendă naţională în versuri şi în cinci acte. Nu stăruim asupra tehnicei sale pentru că despre aceasta s-a vorbit la timp. Ceea ce ne interesează în momentul de faţă este caracterul eroului şi măsura în care acest caracter este românesc. Jianu are momente cînd pare o icoană vie desprinsă din istoria noastră trecută. Are simplicitatea măreaţă şi patriarhală a vechilor boieri. Aceste momente sunt cele mai bune şi din punctul de vedere dramatic cele mai reuşite. Aşa e intrarea din actul I, scena II cînd Jianu răspunde la urări în termeni atît de frumoşi şi de fireşti; aşa e în multe scene din actul III şi actul IV. Alături însă cu scene aşa de calde şi de vii sunt scene de o desperată declamaţie care amintesc pe Karl Moor fără ca să fie însufleţite de acel eroism tragic care înalţă părţile curat teatrale din Die Răuber. în actul II, scena VIII, dăm peste o astfel de scenă. Jianu, adus înaintea judecăţii, răspunde nu aşa cum ar fi răspuns un boier român pe care l-a năpădit durerea neamului, ci mai degrabă cum ar fi răspuns un oarecare tînăr trimis să înveţe carte în apus şi întors în ţară cu romantismul înflăcărat care izbucnea atît de vijelios atunci: Da! auziţi cum urlă lung mugetul de turme Ce prin Carpaţi flămînde se pierd fără de urme! Mai auziţi suspinul trist al copilului Ce nu-şi mai află hrana în sînul mamei lui! Şi şuierul de frunze şi-al codrului surd vaer, Vîrtej ce clocoteşte în apă şi prin aer! Voi l-aţi stîrnit! şi vine ca valul numa-n spume Să scape turme, ţarini, copii şi biete mume! în schimb însă actul III e aproape tot plin de simţire şi de momente româneşti. Situaţiunile, caracterele, psihologia, totul pare o răsfrîngere artistică a veacurilor lungi prin care a trecut sufletul român. Scena reprezintă codrul Jianului de pe malul Oltului. Pădure seculară de stejar şi gorun. Rîpi, coaste. în depărtare în stînga se vede albind Oltul. în fund, vîrful 246 munţilor stîncoşi. La ridicarea cortinei .se aude în depărtare şi în urmă din ce în ce mai apropiat un' cîntec haiducesc: Foaie verde bob areu 5 Iarna pe viscolul greu Trăiesc cum dă Dumnezeu! (şuier lung în depărtare) Dar pe vara cea frumoasă, Casă-mi este umbră deasă, 10 Aşternut mi-este pămîntu Şi ceru-acoperămîntu. (In vreme ce Călin se apropie din partea opusă, de pe coaste coboară Alexe şi Radu şi-i întrerup cînteculj ALEXE: 15 (cu veselie) Măi vere, ia mai lasă cea doină c-am să-ţi spui O dafie . . . CALIN: Mai mîndră ca doina codrului? 20 ALEXE: De . . . parc-ar fi mai mîndră. Şi cînd vine Moş Neagu: Frumos v-aţi aşezat Voi, măi băieţi aicea. Şi să mai staţi în sat 1 . . . 25 (cu admiraţie) Stejari, izvoare, dealuri! Aicea e de trai. . . (Mierla se aude în pădure) Şi mierla ... ia auzi-o. Aşa o fi şi-n rai. ALEXE: 30 Mai mîndră aşezare ca-n codru nu găseşti Şi nici prilej mai dulce de trai să te-ndrăgeşti. Că de cum dă-n primăvară Unde mi-e pădurea rară Se strîng cucii dintr-o ţară 35 Şi-aşa-mi cîntă de frumos De pică frunza pe jos. 247 Şi în sfirşit scena V unde codrul şi natura toată e atît de strîns legată cu viaţa voinicilor, peste care pare că pluteşte geniul anonim al celui care a cîntat pe Mioriţa! Astfel că din toate piesele noi, Jianu e singura care se apropie de idealul pe care ar trebui să-l aibe Teatrul Naţional. Dar asupra acestui fapt vom reveni. CRITICA LITERARĂ în cîteva din articolele noastre precedente am arătat cum critica ştiinţifică literară care într-un timp avea pretenţia de a fi singura în stare să explice operile 5 de artă, a ajuns neîndestulătoare pentru cerinţele şi problemele artistice moderne. Greşala sa a fost că a lăsat totdauna de o parte esenţa însăşi a artei şi s-a ocupat numai de fenomenele secundare grupate în jurul adevăratului fenomen artistic. Nu se poate tăgădui 10 că era de oarecare folos studiarea împrejurărilor în cari a luat naştere opera de artă, dar trebuie să se recunoască totodată că aceste împrejurări puteau fi privite — dacă puteau fi privite! — cel mult ca o cauză depărtată iar nu ca nişte momente hotărîtoare pen-15 tru producţia în sine. A doua însărcinare a criticei ştiinţifice era determinarea valorei morale a operei dar din nenorocire şi aci se făcea un neiertat păcat. Adesea o operă era lăudată şi impusă nu pentru 20 valoarea sa curat artistică ci pentru tendinţele sale morale aşa încît se vedeau scrieri sau tablouri, cari în ochii unui cunoscător n-aveau nici un preţ, recomandate ca adevăratele şi singurele specimene de artă. N-am voi să cităm nume şi date, dar nu ne putem opri 25 de a aminti că din pricina tendinţelor, — nulităţi literare adunate de prin lepădăturile inteligenţei omeneşti erau proclamate urbi et orbi talente puternice, 249 în timp ce delicatul Traian Demetrescu — un adevărat artist acesta! — era înjurat pentru paginile sale duioase iar d. Al. Vlăhuţă fu declarat nici mai mult nici mai puţin decît un corupător de suflete naive şi caste. 5 Ce ar zice oare esteticianii oneşti de o critică literară care ajunge la astfel de încheieri? In al treilea rînd critica ştiinţifică cerceta pînă la ce margini se întinde influenţa operei artistice. Grija aceasta era demnă de toată lauda, fără îndoială, însă avea 10 păcatul că era în contrazicere cu sistemul general care admitea influenţa societăţei asupra artistului nu însă şi influenţa artistului asupra societăţei. Era aci o greşeală pe care mă mir că n-au băgat-o de seamă criticii de atunci ai acestei scoale literare. 15 Dar opera artistică? Opera artistică cum rămînea? A, opera artistică era analizată abia în al patrulea rînd dar aşa fel analizată încît cititorul părea că asistă mai curînd la o rece disecţie anatomică decît la explicarea unei opere artistice. 20 Era firesc deci ca o asemenea critică literară care nu ţinea seamă nici de primele elemente absolut necesare oricărei critici ce se pretinde literară să nu poată trăi. Adversarii săi se iviră în curînd. Dar pe cît greşau 25 partizanii pe de o parte pe atîta greşau adversarii pe de altă parte. Lipsiţi cu totul de spirit filozofic, fără nici o cultură serioasă, ignorînd cu totul legile dezvol-tărei spiritului omenesc, ei tăgăduiră orice merit criticei ştiinţifice, voiră să dărîme totul şi nu puseră ni-30 mic în loc. Atacurile lor păreau mai mult atacuri de ziarişti pasionaţi decît polemişti convinşi întemeiaţi pe un sistem puternic de argumente. încercările lor puteau fi luate drept nişte frumoase divagaţiuni literare dar în nici un caz drept o serioasă 35 restaurare filozofică. E drept că spiritele superficiale fură cîştigate prin strălucirea orbitoare a paradoxelor, prin verva diabolică a luptătorilor dar tocmai această popularitate ieftină făcu să se nască bănuielile. 250 Ceea ce se cerea în realitate nu era nimicirea oricărei metode ci înlocuirea celei vechi, care era absurdă, prin alta nouă care să se potrivească cu cerinţele artei. Acum cîtva timp am încercat să arăt cam cari ar fi 5 mărginele la cari ar trebui să se oprească viitoarea critică literară şi cari ar fi problemele ce ar trebui puse. Un volum apărut de curînd in Italia mă face să reviu nu atit pentru a defini şi mai mult termenii pro-10 blemei, cît pentru a arăta cum înţeleg esteticianii străini noua îndrumare a criticei. Este vorba de La Beata Riva, studiul cunoscutului om de litere italian Angelo Conţi. „E o carte de credinţă şi de amor“ zice Gabriele 15 D’Annunzio despre ea. Şi niciodată poate marele romancier italian n-a nemerit mai bine. Ar trebui citite în întregime paginele despre Tintoretto, Giotto, Miche-langelo şi despre toate celelalte figuri artistice pe cari le evocă autorul eu atita putere, pentru a se vedea 20 cită dreptate are D’Annunzio. Totul e însufleţit cu o căldură care se comunică de la început cititorilor şi care dă aproape aceleaşi emoţiuni pe cari le dă şi opera de artă însăşi. în asemenea condiţiuni se înţelege că e aproape de prisos a întreba: ce trebuie să facă critica ? 25 Esenţialul ar fi cum trebuie să se facă critica. Pentru Angelo Conţi orice mare artist se naşte cu o fizionomie proprie. „In viaţa artistului nu există armonie între faptul de existenţă cotidiană, între nenumăratele mizerii zilnice şi aspiraţiunile şi viziunile 30 căror le dă forme în opere11. Avem deci aci o metodă care n-are întru nimic de a face cu critica ştiinţifică a lui Sainte-Beuve şi Taine. Şi în cazul acesta critica nu mai e un studiu rece ca un manual de anatomie ci o operă frumoasă menită 35 să reconstituie prin toate mijloacele cuvîntului scris opera de artă. „Este o operă de artă lîngă o altă operă de artă, cuprinzînd exerciţiul celor mai nobile facultăţi intelectuale pe lîngă jocul celei mai rafinate sensi-bilităţi“. „Criticul deci dacă vrea ca opera sa să aibă o 40 adevărată valoare trebuie să-i dea cu ajutorul stilului 231 o valoare de artă. O carte de critică trebuie să fie înainte de toate o excelentă carte de proză. Critica artifex additus artificC. Şi pentru ca să nu pară lucrurile nelămurite, defi-5 neşte în cîteva linii datoria criticei. „Singurul lucru pe care trebuie să-l încerce critica şi pe care trebuie să-l descopere într-o operă de artă, consistă în a cunoaşte şi determina prin imagini elementul esenţial al operei însăşi, consistă în a face cunoscută, prin mijlocirea 10 unei invenţiuni, invenţiunea artistului. Încolo totul e zădarnic.11 Dar atunci cum rămîne cu critica ştiinţifică de pînă acum care, într-un stil adesea lipsit de orice valoare, se ocupă de mediu, morală, influenţă socială şi nicidecum 15 de arta în sine ? „Ca ocupaţiune a cîtorva trîndavi lipsiţi de putere intuitivă, ca disciplină exercitată de cîţiva specialişti, critica aceasta va înceta de a exista peste cîţiva ani. . . Ea e un fapt care a întovărăşit decadenţa artei.11 20 Cît despre critica artistică ea trebuie făcută de acei „cari, înainte de a contempla opera omului, au ascultat şi înţeles vocile lucrurilor. Şi paginele criticei vor exprima cu ajutorul imaginilor momentele artistice ale cugetârei filozofice şi vor fi astfel pagini de poezie.11 25 Sunt multe neajunsuri în această teorie, fără îndoială, dar are marele merit de a rupe cu vechea şcoală de estetică şi de a lăsa să se întrezărească putinţa creărei unei noui critici. Nu pot sfîrşi această schiţă fără a da liniile cu cari 30 Angelo Conţi îşi încadrează opera şi care îi dau un ultim farmec asemănător cu acel al mitului divin cu care Platon îşi încheia dialogurile. E o mică dedicaţie pe care autorul o face unui prieten al său. „La Veneţia, pe cînd eram greu bolnav, ai venit într-o 35 zi la mine adueîndu-mi capul donatellian [. . . J,1 l-ai pus înaintea patului meu ca să-mi uit pentru cîteva momente boala şi să mă pierd în contemplarea operei divine. Tipul ideal al omului de război, nu cu mare 1 Text deteriorat în periodic (n. ed.). 252 r inteligenţă dar cu imperioasa voinţă, imaginea condotierului născut pentru a comanda opera de moarte erau reprezentate de sculptor cu o putere aşa de sigură şi cu o artă aşa de simplă, că eu mă pierdui multă vre-5 me în uitare. In acest chip, o tovarăş, al aceleiaşi credinţi ca a mea, mi-a fost dat să simt în trista mea stare, toată virtutea artei consolatoare." Omul acesta a simţit virtutea consolatoare a artei şi de aceea multe din paginile sale au adîncimea lim-10 _ pede a clasicilor greci. „Astfel, zice şi maestrul Gabriele D’Annunzio, creaţiile tragice ale lui Eschile poartă în ele semnul miturilor naturale de unde au ieşit, ele sunt calde încă de focul etnic, luminoase de lumina siderală, umede de 15 rouă fecondătoare." Caldă şi palpitantă e arta, caldă şi palpitantă trebuie să fie critica. TRANSFORMAREA LIRICEI Cine a urmărit dezvoltarea poeziei modeme şi cunoaşte în acelaşi timp cu de-amănuntul şi poezia veche a putut să vadă marea deosebire dintre acestea două. 5 Modul de exprimare, structura frazelor, imaginile, dis-poziţiunea generală, ba chiar şi materia artei, au suferit o schimbare fundamentală. Ceea ce părea românilor de la 1870 ca o culme a perfecţiunei, e privit acum ca literatură a cărei valoare istorică întrece cu 10 mult valoarea sa artistică. Pastelurile lui Alecsandri sunt şi rămîn nişte poezii minunate, fără îndoială, dar de cînd Eminescu ne-a deprins să admirăm puternica sa operă, fanteziile uşoare de odinioară au trecut puţin în umbră. D-l Ma-15 iorescu, un adînc şi fin cunoscător, a putut foarte bine să spună la 1872, vorbind despre aceste pasteluri, că sunt „o podoabă a literaturei îndeobşte14; la 1891 însă tot d-l Maiorescu n-a mai putut spune despre ele decît că sunt „cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri.“ 20 Unii au explicat această schimbare de judecată a pătrunzătorului critic ca o necesitate a luptei în contra direcţiei vechi. Se poate să fie şi această pricină printre altele. Adevărata pricină stă însă în transformarea pe care a suferit-o lirica în timpul din urmă, transformare 25 care a adus după sine modificarea judecăţilor esteticei de altădată. 254 Pentru vechea lirică aforismul lui Voltaire: „O poezie nu e bună decît atunci cînd poate fi transformată într-o proză clară“, era un adevăr pe care nimeni nu-1 discuta. De aceea toate producţiile literare de atunci 5 erau simple, naive, graţioase, dar lipsite de acea adîncă pătrundere sufletească care dă atita putere liricei moderne. Poeţii erau mai curînd nişte dibaci amuzatori decît nişte artişti meniţi să facă sufletul să vibreze de toată voluptatea plăcerei şi a suferinţei trăite şi 10 simţite. însuşi sufletul era privit numai sub înfăţişarea sa luminoasă; contrastele erau înlăturate şi acel joc puternic de raze şi de umbre, din care Victor Hugo a scos efecte aşa de minunate, era necunoscut. Romantismul eminescian a transformat toate aces-15 tea. A introdus puncte de vedere noi şi o tehnică dezvoltată care însemna o adevărată revoluţiune. Sufletul omenesc fu cercetat pînă în cele mai misterioase adîncimi şi lira vibră de cîntece turburătoare şi pasionate cari nici nu se bănuiau pînă atunci. în 20 locul Steluţei, aşa de senină şi de simplă, avurăm Mortua est, poemă întunecată, zguduitoare, amară dar făcută anume pentru sufletele noastre zbuciumate. în loc de Concertul In luncă, aşa de frumos în simplicitatea sa cîmpenească, avurăm strigătele de revoltă concentrată 25 din Noaptea de mai: Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge Cînd poartă cîntece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri Avîntul trebuie să scadă şi focul sacru a se stinge Iar Muzele a se preface în nemiloase năluciri ? 30 Vestalelor, cînd în picioare altarul vostru s-află încă Şi primăvara cînd se-ntoarce acuma ca şi alte dăţi Iar preschimbat cînd nu se află pămîntu-acesta în o stîncă De ce v-aţi reurca în sfera albastrelor seninătăţi? Închisă dacă vă e lumea recoborîţi-vă-ntre roze; 35 Parfumele din mai înalţă reînnoite-apoteoze Şi-n noaptea blondă ce se culcă pe cîmpeneşti virginităţi E voluptatea-mpreunărei dintre natura renăscută Cu farmecul divinităţei de om abia întrevăzută. Veniţi: privighetoarea cîntă şi liliacul e-nflorit; •40 Cîntaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit. 255 5 10 15 20 25 30 35 In loc de Dor de călătorie: Bate vîntul, bate tare Bate de la răsărit Si-mi aduce dor de mare 9 Dor de lung călătorit am avut Plecare: Ah, de-ar sufla o vijelie în valuri s-aflu un mormînt. . . De unde sunt şi cine sunt Voiesc să uit pe vecinicie. Această adîncă pătrundere în partea întunecată a sufletului a adus după dînsa întreaga transformare a liricei. In locul frazelor clare, simple, cu construcţie simetrică, veniră frazele clar-obscure, complicate, cu construcţie savantă. Subiectul şi predicatul nu mai urmau bunele şi pacinicile regule ale gramaticei elementare: Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare, Doar ceasornicul urmează lunga timpului cărare, Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai şi în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirei o vecie-ntreagă scoate De dureri pe cari însă le simţim ca-n vis pe toate Lună tu, stăpîna mărei pe a lumei boltă luneci Şi gîndirilor dînd viaţă, suferinţele întuneci! în faţa acestei fraze, încercarea lui Voltaire de a. traduce poezia într-o proză clară ar fi fost ridiculă-Şi totuşi cine ar îndrăzni să spună că aceasta nu e^ poezie şi încă poezie admirabilă? Odată cu această complicaţie în construcţia frazelor se introduse în lirică şi culoritul savant, cu tonuri calde şi puternice în unele părţi, cu nuanţe fine şi delicate în altele. Strofe de o magie nesfîrşită apărură: Iată lacul! Luna plină Poleindu-1 îl străbate, El pătruns de-a ei lumină Simte-a lui singurătate. 256 Sau aceastălaltă: Căci este seară-n asfinţit Şi noaptea o să-nceapă; Răsare luna liniştit 5 Şi tremurînd din apă. Şi în sfîrşit aceasta, care pare un adevărat lac din orientul depărtat: Fantasmagoric de colori, Cu coperişuri lucitoare, 10 Sub largă purpură de flori Japonul magic rîde-n soare. Idolatrat de călători Pe marea lui străvăzătoare, Scamatorie de culori 15 Şi jucărie răpitoare, Japonul magic rîde-n soare. Alături cu această schimbare în fraze şi culorit se transformă şi ritmul. Vechea poezie se mărginea la un ritm foarte primitiv: 20 Pe Argeş în jos Pe un mal frumos, Negru-Vodă trece Cu tovarăşi zece. Eminescu introduce ritmuri ca acestea: 25 Să cer un semn iubito spre-a nu te mai uita? Te-aş cere doar pe tine dar nu mai eşti a ta; Nu floarea vestejită din părul tău bălai Căci singura mea rugă-i: uitărei să mă dai. în alte poezii ale Eminescului ritmul e şi mai com-30 plicat, iar de la el încoace complicaţia a mers crescînd. La unii poeţi dintre cei tineri măsura veche a fost cu totul sfărîmată şi în locul ritmului simetric de altădată s-a introdus un ritm larg, de o factură wagneriană. Principiul de care s-au condus poeţii în această schim- 257 5 10 15 20 25 30 35 bare a fost că „ritmul nu trebuie să trăiască numai prin cuvintele ce le exprimă ci să-şi aibă existenţa sa proprie14. Această regulă, formulată in urmă de eminentul literat german Arno Holz, a călăuzit aproape pe toţi poeţii moderni. Ea aducea însă după sine şi o nouă definire a însem-nătăţei cuvintelor în vers. Dacă ritmul nu avusese pînă aci o existenţă de sine stătătoare, cuvintele n-avuseseră nici atîta. Ele nu erau decît simboale reci ale ideilor. Artiştii se ocupau de valoarea lor ca simboale utile dar la valoarea lor estetică nici nu se gindeau. Cuvintele însă au şi ele o anumită muzică care poate da efecte surprinzătoare şi care le poate constitui un scop în sine. Eminescu a încercat aceasta: Se bate miezul nopţei în clopotul de-aramă Şi somnul vameş vieţei nu vrea să-mi iee vamă... Sunetele a şi o cari predomnesc în această poezie, îi dau un caracter aproape religios şi muzica lor are în adevăr solemnitatea pe care vrea s-o dea ideea fundamentală. Tot aşa într-o poezie de Al. Macedonski: Pe balta clară barca molatică plutea... Albeţi nemaculate curgeau din cer, lucioase Zîmbeau în fundul apei răsfrîngeri argintoase; Ah, alba dimineaţă şi visul ce şoptea, Şi norii albi, — şi crinii suavi, — şi balta clară, Şi sufletul, — curatul argint de odinioară. Sunetul a revine aici şi mai des decît în poezia Emi-nescului şi de aceea impresia este şi mai luminoasă. Acestea sunt principalele transformări pe cari le-a suferit lirica modernă. Se înţelege că am vorbit aici numai de transformările curat tehnice ale versului, considerat ca instrument de sine stătător; despre transformările versului în legătură cu ideea reprezentată vom vorbi altă dată. 5 10 15 20 25 BUCUREŞTIUL ARTISTIC Astă-toamnă, într-una din acele după-ameazi pale cari au dulcea melancolie a sfintelor din bisericele vechi, însoţeam pe un amic care voia să viziteze Ateneul Român. Sunt în acest palat cîteva săli de o adevărată bogăţie artistică. Amicul meu, care avea încă în priviri vedenia superbă a comorilor de artă din apus, nu păru tocmai dezamăgit de modestele noastre colecţii. Tablourile din sala de sus dovedesc o artă destul de personală şi deşi în unele tehnica e încă la început, totuşi se poate vedea că cu vremea artiştii vor ajunge la o deplină stăpînire a mijloacelor de a da viaţă visurilor cu ajutorul culorilor. Statuele din sala de jos nu sunt lipsite de o talentată execuţie şi dacă au vrun cusur e doar că nu sunt făcute după o mai înaltă concepţie artistică. Dar ar fi prea mult să cerem artiştilor noştri toate deodată. Cînd am ieşit de la Ateneu soarele cobora. Un val de raze aurite scălda acoperişurile strălucitoare. în aerul de un albastru intens şi străveziu părea că s-ar fi topit aur, aur mult şi vechi, aur din vechi poveşti răsăritene. Şi casele care-şi tăiau profilul cu atîta preciziune în aerul uşor apăreau cu un relief vrednic de medaliile corintiene. Priveliştea aceasta de linii urcînd pure într-o pulbere de aur avea ceva de un surprinzător efect artistic. 259 Amicul meu se opri în loc. — Da ştiu, zise el. Te farmecă această gamă de culori care se topeşte atît de pe nesimţite în apusul regal al soatelui. 5 — Şi liniile acestea atît de fine! — Iată amăgirea! Admiri culorile şi crezi că armonia e din pricina liniilor. Nu! Nu e aceasta. Culorile sunt minunate şi aşa de bogate cum nici Tizziano, nici Veroneze şi nici vrun alt maestru din şcoala veneţiană 10 nu le-a visat; liniile însă sunt mizerabile. Ele sunt grele, îngrămădite fără nici o regulă şi lipsite de orice eleganţă. Voieşti să te bucuri de frumos în toată plinătatea sa? Atunci nu ţine socoteală de linii; priveşte numai culorile. Adu-ţi aminte de ce spune Giulio Romano 15 lui Michelangelo în Coreggio, frumoasa dramă a lui Oelenschlăger: „Linia este o convenţie!“ — Cu toate acestea... — Cu toate acestea, eu ştiu ce voieşti să spui. Şi ai dreptate. Liniile sunt frumoase, sunt chiar foarte frumoase. 20 Dar nu în Bucureşti. Bucureştiul n-are linii elegante. Deşi exagera mtrucîtva, amicul meu avea dreptate. Bucureştiul n-are clădiri artistice. Am izbutit, cu multă osteneală, să ne creăm o mică literatură, să organizăm cîteva saloane de pictură şi 25 sculptură, dar n-am ştiut să găsim o arhitectură. Şi totuşi cu nimic nu se face mai mult educaţia artistică decît cu arhitectura. Vă aduceţi aminte de Pierre Gringoire, melancolicul erou al lui Victor Hugo ? El zicea că n-ar voi să moară 30 numai pentru că atunci n-ar mai putea admira stilul porţilor din vechiul Paris. In adevăr, ceea ce izbeşte mai întîi privirile în fiecare oraş este partea sa de piatră şi de marmoră. Tot sufletul său vorbeşte prin această materie aspră. Şi 35 vorbeşte aşa de bine acest suflet încît Veneţia îşi spune tot trecutul său de glorie maritimă numai prin pietrele sale de cari se înamorase Ruskin. Şi Puntea suspinelor şi Palatul dogilor povestesc mai bine splendoarea apusă decît cele mai voluminoase tomuri pră-40 fuite scrise de învăţaţii bătrîni şi gîrbovi. 260 5 10 15 20 25 30 35 Şi ar putea cineva să nu ştie de loc ce a fost Niirn-berg odinioară, dar odată ce va trece pe străzile sale înguste şi întunecate, odată ce va vedea turnurile sale gotice, odată ce va simţi evlavia arcurilor sale ogivale va pricepe şi trecutul şi-şi va lămuri şi acea melancolie vagă care acopere oraşul. în Bucureşti toate pietrele sunt mute. Ele sunt cel mult vorbitoare pentru băcani şi funcţionari, dar nu pentru artişti. Şi desigur că nu de dragul acestor pietre s-ar întoarce de la moarte Pierre Gringoire! Totuşi afară de Ateneu sunt cîteva abateri onorabile. în Piaţa Teatrului îşi profilează eleganta sa faţadă otelul English. E o faţadă pură, cu linii definite şi fine, cu o fizionomie clară şi veselă. S-ar zice că e un mic palat italian în stilul vechi, acel stil în care romanul şi elinul se aliau cu atîtă graţie. în strada Şerban-Vodă se înalţă maiestuoasa biserică Sfîntul Spiridon. E un model de monument religios. Stîlpii, arcurile, fereştrile, toate se unesc într-o armonie superioară făcută pentru reculegere şi rugăciune. Pe lîngă această biserică toate celelalte cîte le avem în Bucureşti n-au nici o valoare artistică; se înţelege, lăsăm de o parte biserica Stavropoleos, un mic dar preţios mărgăritar de artă bizantină. In Dealul-Spirei este Arsenalul armatei, încercare de clădire în stil veneţian. Veneţia în Dealul-Spirei? Şi de ce nu ? Eu am văzut pînă acum Veneţia în trei locuri: pe Marea Adriatică, la Viena şi la Hugo. De ce n-aş vedea-o deci şi în Dealul-Spirei ? Afară de aceste clădiri şi încă vro cîteva într-un stil mai puţin definit, toate celelalte clădiri din Bucureşti sunt lipsite de orice farmec artistic. Astfel stînd lucrurile, nu e de mirare dacă străinii cari ne vizitează ţara pleacă foarte dezamăgiţi de la noi. Ce au să vadă? Palatul Poştelor ori Teatrul Naţional ? Nu pentru aceste grămădiri de pietre fără nici o noimă se poate cmeva entuziasma. ARTELE ÎN ROMÂNIA Mai ţineţi minte povestea? O spune aşa de frumos Plutarch! Pe o seară frumoasă şi senină, cînd luna strălucea ca un corn de argint pe albastrul delicat al 5 cerului, o corabie plecată din Corint se îndrepta liniştită spre Italia. Marea era limpede, vîntul încetase. Corabia plutea încet şi în mersul său părea ca un vis pe care noaptea aceasta fermecătoare de vară îl lăsase să cadă deasupra valurilor de aur ale mărei. Marinarii 10 cîntau şi petreceau; marinarii erau veseli. Ziua se sfîrşise cu bine, şi pentru aceşti rătăcitori ai norocului ziua de mine nu putea să fie decît tot la fel cu ziua care apusese. în mijlocul acestei tăceri ambroziace, poleită de lună şi 15 legănată de valuri, un glas din altă lume răsună deodată. Era un glas grozav şi pătrunzător, un glas ca acele din visurile grele şi glasul chema pe pilotul Thamas. Pilotul nu răspunse. Glasul răsună din nou. Pilotul tăcu şi de data aceasta. Atunci glasul se înălţă pentru 20 a treia oară şi pilotul înspăimîntat de această voce care venea din întunerec, întrebă cu frică: — Cine mă cheamă? Şi glasul răsună atunci peste întinderea mărei scăldată în umbră şi aur: 25 — Du-te şi spune că marele Pan a murit! 26a Şi îndată din valurile adinei se înălţară ţipete şi plîn-sete. Şi fu ca o văitare obştească împrăştiată în umbră. Natura îşi plîngea propria sa moarte. A, Plutarch şi Thamas şi zeul Pan! Ce au de-a face 5 toţi aceşti domni cu ţara românească? Au de-a face şi încă mult. Noi toţi am luat parte la înmormîntarea zeului Pan, noi toţi ne-am îngropat* dragostea de natură în mijlocul orgiilor, noi toţi ne-am tăvălit idealul prin tavernele murdare. 10 Şi ceea ce e mai trist e că am privit cu ochi veseli această înmormîntare, e că am surîs la vestea morţei. Eram ca acei copii cari rîd adesea, deşi ar trebui să plîngă. Nu ştiam nici noi singuri ceea ce pierdusem. Au nu s-a găsit deunăzi un ziar, foarte bine reputat 15 de altminteri, care a pretins că artele noastre sunt într-o stare foarte înfloritoare şi că literatura noastră n-a stat niciodată mai bine? Claymoor, mulţumim! Şi totuşi să mă ierte spiritele optimiste ale junilor 20 mei confraţi, dar mi se pare că niciodată n-am trecut printr-o mai dureroasă stare de criză literară ca acum. Toţi scriitorii cari produceau odinioară opere frumoase au încetat de a mai scrie, toţi cititorii cari altădată aşteptau cu atîta nerăbdare apariţia noilor opere, au 25 încetat de a mai citi. Şi, fireşte, în asemenea împrejurări, lupta încetează din pricina lipsei de luptători. Nu doar că situaţia ar fi aşa de desperată după cum au voit s-o arate unii. Dacă bătrînii scriitori încă în viaţă nu mai scriu, dacă marii noştri poeţi au pierit, 30 nu înseamnă că nu s-ar găsi talente tinere care să producă. Din nenorocire talentele tinere stau şi ele în amorţire, cuprinse de acelaşi dezgust care stăpîneşte şi pe cei bătrîni. E un fel de trîndăvie obştească. Şi nu numai în literatură se observă această trîndăvie. 35 Ea se simte la toţi artiştii, pictori şi sculptori, cîţi îi avem în ţara românească. Ultima expoziţie artistică a avut loc la Ateneu în 1899. La această expoziţie se afirmaseră ciţiva tineri cu nişte opere de o adevărată valoare. Vermont şi 40 Luchian erau cunoscuţi mai dinainte, unul prin întu- 263 necata şi mistica sa concepţie despre viaţă, tradusă cu atîta măiestrie într-o tehnică atît de personală, celalt prin graţia şi bogăţia de imagini date cu o siguranţă aşa de minunată. Dar alături de aceştia, expo-5 ziţia din 1899 a destăinuit talente netăgăduite ca: Basarab, Verona, Kimon Loghi. Se vedea o întreagă pleiadă în plină înflorire, stăpînă pe mijloacele artistice şi însufleţită de un nobil ideal. Ah, dar unde sunt rozele cari făgăduiau o vară aşa 10 de frumoasă? Dacă s-ar deschide acum o expoziţie la Ateneul Român, poate că n-ar putea fi expuse nici pe jumătate din numărul tablourilor cîte au fost expuse în 1899. în cursul acestor doi ani pictorii noştri au lucrat aşa de puţin. 15 Să fie oare din pricina trîndăviei de care au fost învinuiţi atît de des? Cine-i cunoaşte ştie bine cît de netemeinică este această învinuire. în altă parte trebuie deci căutată pricina acestei secete artistice. 20 Şi pricina adevărată stă în faptul că poporul român s-a săturat de artă. Poporul român a avut un moment de entuziasm pentru ce e frumos şi bine, poporul român s-a încălzit odată la razele idealului şi... se pare că s-a încălzit prea tare. Entuziasmul său a fost un fel 25 de roză de primăvară şi se ştie cît trăiesc rozele. „L’espace d’un matin!“ Popor amestecat din o mulţime de neamuri, el nu poate avea entuziasmul statornic al altora. Şi cînd subtilul Sar Peladan scrie cu o atît de sfîşietoare durere 30 despre sfîrşitul latinilor, ştie de ce se plînge. Totuşi e încă în poporul nostru destulă energie de viaţă şi n-aş avea decît să citez conferinţa ţinută la Ateneul Român de d. Dr. Babeş pentru a se vedea ce cred învăţaţii noştri despre regenerarea poporului 35 român... „Suntem o naţiune tînără şi ştiu că tocmai organismele tinere, chiar cînd încep să degenereze, se mai pot regenera41. . Dacă dar se arată în public atîta nepăsare pentru arte e din pricina că i s-a dat prea mult deodată şi 40 nu că i-ar lipsi puterea de a pricepe. Cînd a avut loc 264 renaşterea noastră intelectuală, poeţi, pictori, cugetători, toţi au produs pe întrecute şi bunul şi pacinicul nostru public a primit tot ce i s-a dat. Această dragoste a românilor pentru frumos a făcut pe Alecsandri să spună 5 că tot românul e născut poet. Sărmanul Alecsandri! Dacă ar trăi acum şi ar vedea ce fel de poet ştie să fie românul şi ce fel de poezie se pricepe să guste, de ce amară dezamăgire n-ar fi cuprins! 10 Creangă a cunoscut bine această uşurate că fire cînd a spus că românului i-e greu pînă se apucă de un lucru că de lăsat se lasă numaidecît. E drept că şi la alte popoare se simte cîteodată în public un fel de oboseală şi artele frumoase rămîn 15 pe cîtva timp în părăsire. Dar acele popoare se întemeiază pe milioane de oameni, dar acele popoare au o cultură veche vrednică de tot respectul, dar acele popoare au o tradiţie artistică pe care o păstrează cu sfinţenie. Şi chiar cînd o parte din public îşi îngăduie 20 luxul de a fi obosit, tot se găseşte cealaltă parte care urmăreşte cu pasiune mişcarea intelectuală. La noi nimic din toate acestea. Numărul locuitorilor este mic, cultură nu ne-am cîştigat, tradiţie veche n-avem. 25 Artiştii noştri sunt siliţi să joace rolul oamenilor mari într-o ţară mică şi nu ştiu dacă poate fi soartă mai tristă decît aceea a unui actor care nu-şi poate reprezintă piesa din pricina lipsei de scenă. Şi dacă lingă aceste lipsuri se adaugă şi numărul 30 cel mare al analfabeţilor din ţară, atunci se înţelege de ce artele în România par aşa de pale şi se aseamănă atît de mult cu acele flori de seră cari se vestejesc într-o singură zi. Ne trebuie aer, ne trebuie lumină! Altfel artele noas-35 tre se vor stinge ca o flacără bătută de vînt şi cînd se sting artele se face întunerec în om. Şi atunci, pentru noi românii, zeul Pan va fi murit de-a binelea şi în zadar vom mai înălţa strigăte plîn-gătoare în noaptea fără stele. Nici un nou Thamas 40 nu se va găsi să vestească lumei moartea marelui zeu. 265 E deci o nevoie de viaţă, pentru noi, sprijinirea artelor. Dar e o nevoie de viaţă pentru artele române lărgirea cercului activităţei lor. Ne trebuie aer, ne trebuie lumină! Şi dacă avem 5 dreptul la viaţă, trebuie să ni se dea şi mijloacele de a ne folosi de acest drept. Iar aceste mijloace stau în mărirea naţiunei române şi în sfărîmarea piedicelor cari fac cu neputinţă ca sufletul fraţilor să asculte durerea fraţilor. 10 Din acest punct de vedere idealul nostru artistic şi idealul nostru naţional, una sunt. Despărţirea lor însemnează moartea amîndurora. Şi ar fi prea trist să mergem singuri înaintea acestei morţi! V 5 10 15 20 25 ARTA NAŢIONALĂ I In timpul din urmă s-a vorbit mult de arta cosmopolită şi arta naţională, de antinomia dintre aceste două arte, de reacţiunea încercată de curentul naţionalist ce a stăpînit societatea şi producţiunile noastre intelectuale o seamă de vreme, de curentul cosmopolit care se ridică, de forme ideologice internaţionale şi de forme ideologice patriotice. Judecind după modul acesta de a înfăţişa lucrurile, ar urma că arta e un produs sufletesc de o natură aşa de simplă încit nu poate fi privită decît dintr-un punct de vedere foarte îngust şi că poezia n-are altă cale de ales, în înalta sa menire, decît sau să se închidă într-un patriotism peste măsură de tendenţios, sau să cînte străinătatea şi minunatele sale podoabe. Cu alte cuvinte poezia nu poate fi decît baladă patriotică sau odă de ocazie. Tristă soartă! E drept că, din fericire, judecata aceasta simplistă nu se găseşte la toţi luptătorii pentru arta naţionalistă sau cosmopolită. Cei mai mulţi susţin, dimpotrivă, că deşi arta trebuie să îmbrăţişeze, prin firea sa, tot cuprinsul simţimintelor, pasiunilor şi ideilor omeneşti, totuşi, prin modul cum sunt exprimate aceste simţi-minte, pasiuni şi idei şi mai ales prin alegerea lor, arta ia caractere determinate de natura etnică a popoarelor. Fără îndoială, acesta e un adevăr netăgăduit şi 267 recunoaşterea sa clară şi hotărîtă ne-ar fi de mare folos, dacă nenorocirea n-ar sta tocmai în greutatea acestei recunoaşteri. In esenţă, toată greutatea stă în nelămurirea no-5 ţiunilor, fiindcă de obicei se face din naţionalism şi cosmopolitism două entităţi absolute între cari există o vecinică antinomie. în realitate însă noţiunile aceste sunt departe de a îmbrăca acest caracter hotărît absolut şi relaţiunile dintre dînsele sunt mult mai complexe 10 deeît s-ar părea la întîia vedere. Cînd ni se vorbeşte de antinomia de faţă şi de toate antinomii-ideale cîte vor mai fi existînd, noi nici nu ne dăm socoteală cît de mult datorim scolasticilor în această privinţă şi cum multe din discuţiile cari 15 par de o pasionată importanţă nu sunt deeît subtilităţi goale întemeiate pe cuvinte lipsite de înţeles şi de sprijinul realităţei. Noţiunile reale n-au fost niciodată aşa de simple şi de izolate după cum par a le crede unii critici cari 20 scriu despre artă cu aceeaşi pricepere cu care judeca odinioară dobitocul din fabulă cintecul privighetorii. Elementele cari compun noţiunile nu sunt proprii numai unei anumite noţiuni, ci intră aproape totdauna şi în compunerea altora, iar gradul de apropiere între 25 aceste două noţiuni va fi potrivit cu numărul elementelor comune. Numai prin ajutorul acestei comunităţi de trăsături se poate explica generalizarea, şi tăgăduirea sa ar însemna tăgăduirea generalizârei şi prin urmare a ideilor generale, ceea ce nu se poate cugeta. Naţic-30 nalismul şi cosmopolitismul, cari au atîtea elemente comune, fie că acele elemente sunt în totul identice, fie că unele sunt negarea altora, sunt în strînsă apropiere şi antinomia dintre dînsele nu e deeît o antinomie aparentă; mai cuvind ele ar trebui considerate ca două 35 momente concordante ale aceluiaşi proces logic. Principiul de unitate logică se realizează aci de o parte sub forma naţionalismului şi de altă parte sub forma cosmopolitismului, deşi în realitate cosmopolitismul este o simplă iluzie intelectuală şi un postulat necesar pen-40 tru judecat; care urmează după logica transcendentală. 268 ■I fi- ţi Şi aceasta se accentuează cu atît mai mult cu cît trecem din lumea ideilor pure în lumea ideologiilor reale. Aci greşala simpliştilor e vădită. Dacă în logica pură o noţiune nu poate fi cugetată deeît în legătură cu 5 altă noţiune, în lumea reală o ideologie nu poate exista deeît în legătură cu alta şi influenţa sa nu e niciodată simplă şi izolată, ci totdauna complexă şi unită cu alte influenţe. Simpliştii au făcut păcatul că au luat subtilităţile scolastice, cari erau un simplu artificiu de 10 logică, drept existenţe reale. Astăzi însă nu e îngăduit nimănui de a cădea într-o greşală aşa de grosolană şi aşa de dăunătoare. Totuşi, simplismul acesta stăpîneşte pe critici în toată activitatea lor şi cînd e vorba de clasificat scriitorii, 15 atunci se dau la iveală încurcături uimitoare. Eminescu e trecut de unii printre romantici şi ţinînd socoteală de un mare număr din poemele sale, această clasificare pare îndreptăţită. Concepţia, tehnica, idealizarea unor anumite timpuri şi o mulţime de alte particularităţi 20 fac din el unul din cei mai însemnaţi romantici români, dacă nu chiar cel mai de seamă. Dar alături cu aceste consideraţiuni se ivesc altele de un ordin deosebit. Prin simetria facturei, prin unele concepţiuni antice, prin păstrarea regulelor, Eminescu e un clasic şi, în 25 această privinţă, unele din poeziile sale ar putea sta . alături cu oricare bucată vestită clasică. Iar pe lingă aceste două părţi caracteristice, care fac foarte anevoioasă clasificarea sa într-o şcoală sau alta, se iveşte a treia care măreşte şi mai mult greutatea. Poezii ca 30 Melancolie, De cite ori iubito, Despărţirea, Cină însuşi glasul, Se bate miezul nopţei şi altele, ar îndreptăţi mai curînd trecerea sa printre rîndurile simboliştilor. Cum se vede, ar face o mare greşală criticul care ţinînd socoteală numai de anumite producţiuni şi voind să 35 claseze, oricum, pe Eminescu într-o şcoală, l-ar trece printre clasici, romantici sau simbolişti. Dar să luăm pe alt poet mare al nostru, pe Alexandru Macedonski. Cîtăva vreme, critica română, critica uşoară şi părtinitoare, a trecut pe poet între simbolişti. Fără îndoială 40 că judecat după unele producţiuni ale sale în care i 269 5 10 15 20 25 30 35 40 cugetarea modernă pătrundea mai mult, Macedonski e un simbolist; un simbolist lesne de înţeles, e drept, un simbolist cum sunt cam mulţi în Franţa, unde adevăratul simbolism nu se mărgineşte decît la foarte puţini, dar la urma urmelor un simbolist. Judecat însă după numărul cel mare al poemelor sale, al acelor poeme pe cari de bună seamă că nu le citise critica uşoară şi părtinitoare cînd cugetase să-l clasifice, Macedonski nu e nimic mai puţin decît simbolist. Noaptea de mai, Bucolica undă şi alta mărgăritare tot aşa de curate, sunt adevărate bucăţi clasice şi autorul lor e cel mult un clasic decadent. Dar critica română care nu prea ştie multe cînd e Arorba de artă, voise să aibă un simbolist cu orice preţ în ţara românească şi l-a avut, în felul său, se înţelege. Faptul acesta s-a petrecut şi în Franţa, cînd o seamă de oameni, judecind pe Zola romancierul, după Zola criticul, au spus că Zola e adevăratul naturalist, singurul în drept şi singurul garantat de guvern. Pînăla un oarecare punct, afirmaţia aceasta nu era mincinoasă. Zola, după modul cum face observaţiile, după tehnica descrierilor, după concepţia persoanelor, e naturalist după cum e şi Balzac. Dar cum pentru Balzac toată realitatea nu e decît un mijloc de întrupare în afară a unei mari şi adînci idei metafizice care se manifestă pretutindeni, tot astfel pentru Zola natura nu e decît un simbol servind la realizarea ideilor. De aceea opera sa luată în întregime are o înfăţişare aşa de măreaţă şi de puternică pentru că afară de cazurile individuale din romane şi îndărătul lor, vedem mişcîndu-se ideea universală; în umbra celor trecătoare se înalţă cele vecinice şi atunci Zola nu numai că e un simbolist, dar e încă unul din cei mai mari simbolişti din cîţi au trăit vrodată, un simbolist sintetic de o putere uriaşă. Acum credem că se vede cît de greu e de a clasifica pe un scriitor într-o tabără sau într-alta şi ce greşală simplistă fac criticii cari cred că prin o schimbare de vorbe dezleagă o problemă de fapte. Greşala aceasta se face şi atunci cînd clasifică scriitorii în naţionalişti şi cosmopoliţi. Să luăm iar pe Emi-nescu şi să vedem întrucît i se poate aplica împărţirea 270 5 10 15 20 25 30 35 40 aceasta. Eminescu e înainte de toate român, s-a născut şi a copilărit în ţară, s-a îmbătat de doinele şi de legendele străbune, s-a înflăcărat de un mare şi înalt ideal naţional şi l-a cîntat în versuri minunate. Dar alături cu această personalitate a sa, strîns şi intim unită cu dînsa, aşa de strîns şi de intim încît nu poate fi despărţită, e personalitatea lui Eminescu crescut la şcoala filozofiei germane, părtaş sincer şi convins al lui Sehopen-hauer, adorator al Nirvanei indiene, pesimistul adine şi declarat pe care l-a cunoscut lumea. Aceste două personalităţi aşa de diferite prin ustura şi origina lor, s-au contopit într-una singură şi poezia Eminescu-lui a izvorît din această contopire. De aceea nu se poate spune că poezia sa este curat naţională. Dar nu se poate spune nici că este cosmopolită. Ea este poezia izvorîtă din altoirea cugetărei germane pe firea românească şi într-însa se găsesc caracterele etnice ale celor două popoare cari i-au dat naştere. în această poezie însă nu se află nici o urmă de cosmopolitism pentru motivul foarte simplu că niciodată cosmopolitismul n-a avut o existenţă în sine, ci a fost totdauna o noţiune lipsită de sprijinul realităţei. Procesul logic care stăpîneşte formarea oricărei noţiuni generale s-a îndeplinit şi la formarea acestei noţiuni, dar a fost numai un proces formal. Plecînd de la date reale pe cari a căutat să le sintetizeze într-o noţiune generală, el a urmat toate regulile logicei formale şi a ajuns la o entitate lipsită de înţeles care părea că explică multe fără a explica nimic. Ceea ce dovedeşte că logica transcendentală duce adesea la lucruri cari nu sunt de loc raţionale. De aceea, pe cînd de o parte se constată realitatea formelor ideologice naţionale, de altă parte nu se pot constata nişte forme ideologice internaţionale cari ar urma să fie ca o sinteză superioară a formelor tuturor naţiunilor. Forme ideologice cosmopolite nu există. Dacă ar exista, ele ar trebui să aibă o expresiune proprie lor, după cunoscuta regulă care stabileşte raportul dintre logică şi limbă. Acest raport constituie în artă stilul, 271 dar niciodată pînă acum nu s-a auzit vorbindu-se despre un stil internaţional. S-a vorbit despre stilul egiptean, stilul doric, stilul ionic, stilul corintic, stilul etrusc, stilul roman, stilul bizantin, stilul gotic, 5 stilul renaşterei, stilul baroc, stilul rococo, dar niciodată nu s-a vorbit despre stilul cosmopolit. Toate aceste stiluri purtau pecetea artistică a popoarelor din cari au fost ieşite, iar această pecete artistică era dată pe de o parte de relaţiile materiale sub stăpînirea 10 cărora se aflau acele popoare, iar pe de altă parte era dată, îndeosebi, de formele pe cari le îmbrăcase spiritul acelor popoare în dezvoltarea sa. Stilul gotic, de pildă, cu liniile sale curbe, cu bolţile sale ascuţite, cu formele sale uscate, cu tendinţele 15 sale verticale, cu vîrfurile sale foarte înalte, cu arcadele sale închise a izvorît pe de o parte din spiritul german întunecat şi cu totul protivnic spiritului elenic, iar pe de altă parte din nevoia de a clădi casele numai din lemn. In adevăr, lemnul nu suferea marile linii ori-20 zontale ale arhitecturei clasice, după cum le suferea marmora. Cînd germanii au pătruns cuceritori în lumea romană au făcut în piatră şi în marmoră construcţiile lor din lemn şi stilul gotic, potrivindu-se de minune cu spiritul religiunei creştine, a devenit stilul hotărît 25 pentru clădirea bisericilor şi catedralelor. Stilul clasic rămase stilul potrivit pentru temple. E drept că în urmă s-au făcut schimbări atît în stilul gotic cît şi în celelalte stiluri. Forme apropiate au fost aliate şi au dat adesea efecte surprinzătoare. 30 Veneţia este un model minunat în această privinţă. Biserica San Marco este în mare parte bizantină; ornamentele de la ferestre, mozaicurile în locul picturilor, arcurile în locul arhitravelor, liniile curbe de la cupolă şi altele sunt bizantine, pe cînd ferestrele sunt 35 gotice. Palatul dogilor este un amestec de stil gotic şi mauric. Dar această alianţă de forme nu s-a putut face decît între popoare a căror stare de suflet era apropiată. Dacă s-ar încerca să se apropie mai tare două stiluri mai depărtate, s-ar ajunge la o contopire care ar 40 fi cel puţin ridiculă. S-ar cădea în aceeaşi greşală în 272 care cade logica atunci cînd voieşte să generalizeze prea mult, căci nicicînd o generalizare întinsă peste anumite margini n-a avut sprijinul realităţei. Ea a rămas totdauna o noţiune lipsită de înţeles. De aceea, 5 generalizarea prea mare nu poate fi exprimată în artă fiindcă arta este prin esenţa sa strîns legată cu realitatea. Şi de aceea cosmopolitismul, lipsit de forme ideologice hotărîte, nu poate avea artă. Noţiunea de artă 10 cosmopolită este o entitate scolastică întemeiată pe forme ideologice falşe. II Printr-o operaţie de logică întemeiată pe vechea lege a contrastelor, spiritele simpliste au ridicat 15 totdauna împotriva artei cosmopolite arta naţionalistă, arta cu tendinţe patriotice. Această artă a cunoscut odinioară o vreme înfloritoare, a dat naştere la mult entuziasm şi a fost un moment hotărîtor în procesul nostru de dezvoltare istorică de la începutul veacului 20 al nouăsprezecilea. Cîrlova, Mureşanu, Bolintineanu, Alecsandri şi alţii au avut străluciri de inspiraţie foarte potrivite cu timpul lor şi au ştiut să însufleţească şi pe alţii de dorul idealului lor. Era o vreme fericită vremea aceea. 25 Iubirea şi slăvirea neamului, cîntarea marilor lui doruri de libertate şi avîntul hotărîtor către luptă, formau trăsătura caracteristică a stărei sufleteşti de atunci. In asemeni împrejurări era firesc ca o poezie cu tendinţe patriotice să găsească un adînc şi puternic 30 răsunet. Poporul a avut totdauna nevoie de simboluri şi poezia naţionalistă îi dădea cu îmbelşugare aceste simboluri trebuincioase. îndeobşte însă aceste simboluri erau de un hieratism prea forţat. Ele se asemănau cu unele icoane bizantine în cari, deşi nu se deosebeşte 35 nici o trăsătură curat omenească în figurile lungi şi subţiri împodobite de stofe scumpe, mulţimea îşi pune toată naiva sa adoraţie din pricină că tradiţiile i-au făcut cunoscut simbolul. 273 5 10 15 20 25 30 35 40 Astfel Deşteaptă-le române de Mureşanu este o lungă şi pompoasă declamaţie in care se glorifică trecutul şi se îndeamnă la luptă prezentul cu vorbe cari nu sunt de loc rupte din sufletul românesc. Prozodia, metrica, imaginile şi comparaţiile, sunt streine de etica şi estetica limbei române. Intre cronicarii cari într-o frază călită ca de un meşter faur evocau tot sufletul românesc şi între poezia lui Mureşanu, uşoară şi lipsită de sprijinul ideologiilor reale, deosebirea este neţărmurită. Dacă însă poeziile sale au pătruns în mulţime este din pricină că mulţimea înflăcărată de atunci avea nevoie de un simbol, de un semn de adunare, de un strigăt de luptă, chiar dacă acel strigăt n-ar fi însemnat nimic. Faţă cu Mureşanu, Bolintineanu era mult mai superior. Acesta era un artist în adevărata putere a cuvîntu-lui şi un poet a cărui inspiraţie a avut de multe ori urmări fericite. Dar în baladele sale istorice a căzut în aceeaşi greşală ca şi Mureşanu. Pe o stlncă neagră,, într-un vechi castel este o poezie obşteşte cunoscută. Este un sentiment măreţ în ea, sunt versuri minunate, sunt unele comparaţii nemerite, dar tehnica şi stilizarea nu sunt româneşti. Castelul este frumos, fără îndoială şi salutăm cu plăcere în el una din vechile noastre cunoştinţe gotice. Dar munţii moldoveneşti n-au prea cunoscut castele gotice; ei n-au cunoscut decît cetăţi. Ca un glob de aur luna strălucea este, netăgăduit, o comparaţie frumoasă. Globul poate să fie chiar o expresie foarte nemerită din punctul de vedere impresionist, dar pentru poporul român de pe atunci era fără înţeles. Toată poezia cu tendinţe patriotice a făcut aceleaşi păcate împotriva artei şi a spiritului românesc. Şi a făcut aceste păcate pentru că nu-şi dădea socoteala de însemnătatea artistică a ideilor de sprijin. Tăria unei judecăţi stă în ideile prin ajutorul cărora se dovedeşte adevărul cuprins în tema dată. Puterea unei opere artistice stă în elementele sale tehnice. Dacă aceste elemente nu sunt destul de sugestive şi nu evocă îndeajuns stările de suflet aproape inconştiente, opera artistică nu-şi îndeplineşte menirea. 274 Aceste clemente au fost streine de sufletul românesc în poezia noastră naţională. Arta clasică cunoaşte aşa de bine acest principiu artistic încît întotdauna elementele sale de sprijin 5 au fost perfect adecvate cu opera şi culoarea locala. Cine cercetează cu băgare de seamă capitelurile eline, elemente hotărîtoare în deosebirea stilurilor, e izbit numaidecât de faptul că ornamentele sunt cu totul locale: acantus, cotoare sucite în formă de Volute, viţe 10 de plante agăţătoare, şiraguri de mărgăritare şi crini de apă. Ornamentele gotice se deosebesc de asemenea prin reprezentarea plantelor locale: stejarul, viţa de vie, teiul, frasinul, trifoiul, iedera şi fragii. 15 Aceste ornamente, luate din mediul înconjurător, dădeau artelor caracterul naţional şi acest caracter era aşa de adine şi aşa de puternic încît înrîurea asupra sufletului oamenilor mai mult decât orice altceva. Arta naţională română n-a avut însă acest caracter. 20 Şi pricina e uşor de lămurit. Naţionalismul din care au izvorît poeziile lui Mureşanu, Bolintineanu şi alţii era o creaţiune streină, adusă de cîteva spirite alese pe pămîntul binecuvîntat al României. Aceste spirite înflăcărate de idealuri mari, luminate de teoriile revo-25 luţionare din apus şi chinuite de dorul de a scoate ţara din situaţia tristă în care se afla, îşi alcătuise programul nu atît după trebuinţele momentului, cît după deducţiunile lor logice. Şi a fost o simplă întâmplare că unele din aceste deducţiuni logice s-au potrivit cu 30 nevoile momentului. De altminteri dezvoltarea istorică a României din veacul al nouăsprezecilea a fost mereu reflexul inversat al dezvoltărei istorice a Europei. Cînd în apus chestia se punea din punctul de vedere 35 social, în România se punea din punctul de vedere naţional; cînd în apus chestia se punea din punctul de vedere naţional, în România se punea din punctul de vedere social. Acest mod de interpretare care putea pare ciudat la prima vedere era foarte îndreptăţit 40 în realitate; el era chiar necesar întrucît c-ondiţiunilc 275 reale în cari se afla poporul român erau aproape cu totul protivnice condiţiunilor reale în cari se aflau popoarele apusene. La 1848 ţăranii români robiţi de veacuri, trăind 5 cu fruntea vecinie întoarsă spre pămîntul negru din care nu scoteau pînea decît pentru a hrăni pe alţii, obidiţi şi necăjiţi, nu puteau avea un ideal definit. Dar o dorinţă vagă dormea în sufletul lor întunecat. Era dorinţa de o stare mai bună, era năzuinţa către 10 un zîmbet de fericire, era invocarea tristă a unei lumini pe care nici ei singuri nu şi-o puteau închipui cum ar fi. Toată această stare de suflet avea ceva din nelămurirea amurgurilor de primăvară, cînd ceaţa se estompează cu atîta măiestrie în zare îneît nu lasă 15 nici o linie clară. Burghezia însă ştia ce voieşte. Prin poziţia sa geografică Ţara Românească era un punct însemnat pentru tranzitele comerciale şi veacul al nouăsprezecilea, care făcuse din comerţ principala ramură a activită-20 tei sociale, făcuse pe o mulţime de negustori străini să se aşeze în ţară. La 1832 se deschise navigaţiunea pe Dunăre şi România fu pusă în legătură directă cu lumea apusană care începu a se aproviziona din ţară cu cerealele trebuincioase. Astfel comerţul român do-25 bîndi o însemnătate vădită. Dar această însemnătate ar fi fost şi mai întinsă dacă puterile protectoare nu ne-ar fi impus oarecari condiţiuni, cari împiedecau avîntul liber al comerţului. Astfel Turcia, cînd încheia vrun tratat comercial, spunea hotărît că acest tratat 30 va avea tăria peste tot imperiul turcesc, inclusiv Egiptul, dependinţele africane, Moldova, Muntenia. Pe de altă parte regimul care domnea în ţară nu cunoştea nici o lege. Unul se credea stăpîn peste averea şi viaţa tuturor, aşa îneît avutul negustorilor nu era niciodată 35 sigur. De aceea burghezia dorea o revoluţie socială, care să dărîme formele vechi şi să pună în locul lor altele mai prielnice dezvoltărei comerţului. Şi numai întrucît revoluţiunea socială cuprindea în sine şi sfărîmarea protectoratelor comerciale străine, burghezimea se înjosea 40 să privească lucrurile şi din punctul de vedere naţional. 276 Cu totul protivnice erau vederile idealiştilor cari aduseră revoluţiunea în România. Aceştia, înrîuriţi de marile curente intelectuale străine, a căror înfăţişare romantică avea darul de a entuziasma foarte lesne, 5 luară ideile străine şi voiră să le aplice în ţară fără nici o ştirbire. Puţin le păsa lor de faptul că poporul român trăia în alte condiţiuni decît popoarele apusene. După logica lor acest popor era o entitate metafizică a cărei existenţă trebuia să se reguleze după doctrinele lor, 10 deoarece realitatea a fost totdauna modelarea obiectivă a ideei. Atît era de înrădăcinat acest mod de a vedea îneît revoluţionarii idealişti nici nu-şi puteau închipui că realizarea ideilor ar întîmpina greutăţi din pricină că nu 15 ţinuseră socoteală de condiţiunile de existenţă locale. De aceea, în loc de a pregăti un tărîm prielnic pentru dezvoltarea ideală a principiilor lor, ei au lăsat cu totul în părăsire partea empirică a problemei şi s-au mărginit numai la consideraţiuni speculative, privind 20 toate lucrurile din punctul de vedere al categoriilor logice doctrinare. Dezvoltarea istorică părea că nici nu există. Totuşi între aceste două curente atît de deosebite s-a putut stabili putinţa unei activităţi comune. Idealiştii 25 simţiră numaidecît lipsa sprijinului realităţei şi se co-borîră după piedestalul lor marmorean în stratele burghezimei şi ale ţărănimei. De altă parte burghe-zimea simţea şi ea nevoia de a-şi înfăţişa cerinţele sale prozaice sub o strălucire idealistă. Astfel din două con-30 ccpţiuniaproape protivnice, oamenii revoluţiunei izbutiră să înjghebe o sinteză care părea că împacă amîndouă taberile. Ce fel de împăcare era aceasta, este altă socoteală. Scrierile luptătorilor de la 1848 pot dovedi oricînd că împăcarea era foarte şubred alcătuită şi 35 ameninţa necontenit să sc prăbuşească. Insă aparenţele erau salvate şi cu salvarea aparenţelor s-au făcut multe fapte mari în istoria popoarelor. In astfel de împrejurări poezia naţională a fost simbolul sfint în care fiecare vedea ceea ce avea plă-40 cerea să vadă. Burghezul vedea putinţa dezvoltărei 277 5 10 15 20 25 30 35 40 libere a comerţului naţional, înlesnirea tranzacţiunilor cu străinătatea şi sfărîmarea tratatelor comerciale cari-1 legau de Turcia; ideologul vedea putinţa realizărei doctrinelor sale stabilite din studiul categoriilor logice, iar ţăranul, cînd această poezie ajungea cîteodată pînă la dînsul, vedea şi el ceva ce nu-şi putea lămuri, dar care îi părea cu atit mai frumos, cu cît îl înţelegea mai puţin. Dar cînd ţăranul avea să cînte ceva care îi sta pe suflet, cînd se simţea sfîşiat de vro durere, sau înduioşat de vro bucurie, tot la vechea poezie populară se întorcea. Din această pricină poezia naţionalistă n-a trecut niciodată dincolo de un cerc foarte restrîns. Inrîurirea ei a fost de natură mai mult politică, fiindcă ea însăşi nu fusese creată decît în vederea acestei politici. îndată însă ce mişcarea care îi dăduse naştere încetă prin realizarea unora din cerinţele sale, încetă şi poezia tendenţioasă. Ţinta ei fusese atinsă, întrucît putuse fi atinsă; deci raţiunea ei de a exista pierise. Şi ceea ce e ciudat e că această dispariţie s-a făcut pe nesimţite. în orice caz nimeni nu i-a ţinut cuvîntarea de inmormîntare la care ar fi avut dreptul. Abia dacă d. Maiorescu a crezut de cuviinţă să-i consacre o scurtă notiţă foarte puţin respectuoasă, uitînd că despre morţi nu trebuie să se vorbească decît cel mult de bine. Mai pe urmă s-au făcut alte încercări de învierea poeziei patriotice, dar toate încercările au rămas fără urmare. Viorile tăcuseră, serbarea se sfîrsise şi în zadar un cîntăreţ întîrziat se încerca să mai suspine pe strune obosite cuvîntul de odinioară. Ne-izbînda fu desăvîrşită. De altminteri lucrul era de aşteptat. După cum nu există forme ideologice hotărîte pentru arta cosmopolită, tot astfel nu există forme ideologice hotărîte pentru arta naţionalistă, pentru arta cu tendinţe patriotice. Formele ideologice cari au fost înfăţişate ca atari erau create de curentele idealiste din categorii logice lipsite de sprijinul realităţii. Deci erau nişte simple ideologii false. între un curent idealist construit numai din elemente ale raţiunei pure sau ale esteticei transcendentale şi 278 marele curent popular întemeiat pe date reale, nu poate exista armonie atlt timp cît fiecare din aceste două curente nu vor părăsi esenţa lor absolută. Este Hegel cel dintîi care a dovedit că evoluţiunea 5 idealului în afară de realitate e o amăgire. Dar principalul nu este de a recunoaşte necesitatea logică a realităţei, ci de a o determina. Ca în orice problemă şi aci greutatea stă în punerea termenilor. Cari sunt deci termenii marei probleme a artei? 10 Ştiinţa modernă a arătat cari sunt factorii cari înrîuresc în mod hotărîtor asupra formărei unei personalităţi. Aceşti factori sunt moştenirea însuşirilor ancestrale şi complexul circumstanţial extern. Moştenirea modelează structura internă a individu-15 lui şi dă naştere la aplecări de o anumită natură. Complexul circumstanţial extern cuprinde tot ce mediul social, intelectual, sentimental şi religios poate pune împotriva moştenirei ancestrale. După modul cum se prezintă aceşti doi factori cari cearcă să în-20 rîurească individul în direcţiuni determinate şi deosebite, antinomia lor logică e vădită. Simpliştii au căutat să rezolve această antinomie negînd cînd unul, cînd altul din factori. Apărătorii metafizicei au negat înrîurirea complexului circumstanţial extern, sus-25 ţinînd că firea unui individ nu se schimbă niciodată după medii, ci rămîne aşa cum a fost determinată de ereditatea psiho-fiziologică. Părtaşii materialismului economic au tăgăduit însemnătatea moştenirei pe care au privit-o ca pe un ultim lăcaş în care s-a refugiat 30 metafizica. Dar aceste negări reciproce n-au avut altă urmare decît că au pus în deplină lumină raporturile dintre cei doi factori. Din aceste raporturi se poate vedea că atunci cînd cei doi factori au elemente comune, individul evo-35 luează într-o direcţie statornică şi dezvoltarea sa nu întîmpină piedici dăunătoare; dimpotrivă cînd elementele celor doi factori sunt cu totul deosebite, antinomia logică devine o antinomie reală, seria stărilor de conştiinţă oferă o dezagregare continuă şi evo-40 luţiunea individuală nu mai are loc în mod normal. 279 Este dar necesar să se stabilească o armonie între cei doi factori. Insă moştenirea cade în afară de puterile noastre; deci singurul factor pe care-1 putem influenţa -este complexul circumstanţial. 5 Din complexul acesta însă, nici un element n-are atîta putere ca arta, fiindcă ea influenţează nu numai ideile şi voinţa, ci mai cu seamă aplecările, sentimentele şi stările de suflet aproape inconştiente, cari determină momentele hotărîtoare în viaţa individuală şi socială. 10 Dar pentru ca arta să-şi îndeplinească menirea sa, fără a lovi în predispoziţiunile intelectuale şi sentimentale moştenite, ea trebuie să fie însăşi chintesenţa realizată printr-o sinteză superioară a acestor predispoziţiuni. Ea trebuie să cuprindă ceea ce constituie esenţa unei naţiuni. 15 Insă greutatea stă tocmai în determinarea acestei esenţe. III De obicei se face totdauna o greşală foarte mare cînd e vorba să se determine principiul intern care stăpî-20 neşte evoluţiunea unui popor. Plecînd de la anumite categorii logice şi întrebuinţînd vechile noţiuni scolastice se ajunge la nişte încheieri cari nu pot mulţumi nici raţiunea nici realitatea. Judecata, nevoită să se slujească de nişte elemente cari n-au fiinţă reală, se 25 învîrteşte în gol iar rezultatele sale sunt nişte simple pro-poziţiuni formale de un ridicol desăvîrşit. De altminteri faptul nu e de loc surprinzător. Dimpotrivă, ar fi surprinzător dacă ar fi altfel. Ca orice ştiinţă, logica este şi ea supusă unor anumite legi de dezvoltare de cari 30 trebuie să se ţină totdauna seamă. Cugetarea omenească schimbîndu-se cu timpul atît cantitativ cît şi calitativ, este firesc ca vechile tipare formale să n-o mai poată încape şi e necesar ca întrega construcţie ideală care a slujit drept schemă judecăţilor din trecut să fie prefăcută 35 din temelie. In chimie, în fizică şi în celelalte ştiinţe concepţiunile fundamentale au fost cu desăvîrşire transformate în ultimul timp. Că acelaşi lucru trebuie să se facă şi pentru logică, e neîndoios. 280 In acest chip stabilirea principiului intern de evo-luţiune a unei serii de fenomene, n-ar mai fi specu-laţiune de pură metafizică, ci o operaţiune care, pe date reale întemeiată, la rezultate reale ar ajunge. 5 Şi în primul loc ar trebui să se aibă totdauna în vedere neputinţa de a cunoaşte altceva decît fenomenul. Este Kant care a stabilit aceasta încă de multă vreme şi ca regulă de cercetare nu cred să fi dat alte rezultate mai îmbelşugate decît acesta. Tot ce poate fi supus 10 puterei raţiunei noastre nu este decît vecinica mişcare a lucrurilor cari se prefac fără încetare. De aceea cînd se pune problema determinărei principiului intern a evoluţiunei artei naţionale, trebuie să se studieze întîi formele pe cari le-a îmbrăcat această 15 artă în diferitele manifestări ale spiritului românesc în trecerea veacurilor. în literatură va trebui deci să se hotărască etica şi estetica limbei la diferite epoce. Pînă acum însă nu s-a făcut nici o încercare în această privinţă; abia dacă d. B. P. Hasdeu a strîns materialul 20 trebuincios pentru recunoaşterea structurei limbei româneşti în veacurile XVI şi XVII. In pictură va trebui să se hotărască evoluţia liniilor, a culorilor şi a compoziţiilor. S. FI. Marian în Cromatica sa a studiat în mod elementar arta cum foloseşte poporul român culorile, 25 dar o caracterizare generală a picturei noastre lipseşte cu desăvîrşire pînă acum. în sfîrşit, în arhitectură combinaţiunea liniilor nu a fost adîncită de nimeni. Un exemplu luat diritr-o serie de fenomene de natură puţin deosebită de artă va lămuri mai bine 30 problema. De curînd au fost publicate scrisorile schimbate odinioară între Turgheniev şi Herzen. Aceste scrisori în cari sînt puşi faţă în faţă, cu modul lor de a simţi şi gîndi, doi din cei mai mari oameni ai Rusiei din veacul 35 al nouăsprezecilea, sunt de o importanţă capitală pentru a vedea chipul cum se punea problema naţională în imperiul vecin acum patruzeci de ani. Totodată ele pot stabili marginile între cari trebuie să se învîr-tească cei doi termeni necesari ai oricărei probleme 40 puse de naţiunile de- astăzi. 281 5 10 15 20 25 30 35 40 In dezvoltarea cugetărei moderne ca şi în balada lui Biirger, morţii merg iute. Aşa se explică de ce Tur-gheniev e aproape uitat iar Herzen pare o figură legendară din timpurile străvechi. Şi totuşi aceşti doi oameni au avut asupra Rusiei o înrîurire uriaşă. Alături cu Dostoievski şi Tolstoi, Turgheniev formează treimea impunătoare a romancierilor ruşi cărora arta europeană le datoreşte atîta. Dar pe cînd la Dosto-ievki numărul tipurilor create e foarte restrîns, pe cînd la Tolstoi acelaşi tip apare în fiecare din romanele sale, la Turgheniev numărul tipurilor create e uimitor. Poate Dostoievski să-l întreacă prin adîncimea psihologică, poate Tolstoi să-l întreacă prin măreţia tragică a moralei sale, dar nimeni nu l-a ajuns în puterea de evocare a tipurilor diverse. Dimitrie Rudin, Nej-danov, Bazarov, Punin, Baborin, Insarov şi atîtea alte tipuri rămîn totdauna clare, cu caracterele lor distinctive în mintea cititorilor. Şi aceste tipuri erau adevărate tipuri ruseşti, chiar cînd civilizaţia apuseană le pusese pe frunte şi în suflet pecetea sa cosmopolită. Alături de acest mare creator de tipuri din poporul rus, Herzen stă ca un proroc adînc şi chinuit al poporului. Agitator înflăcărat, cugetător puternic, Herzen luptase cîtva timp pentru introducerea civilizaţiei europene în Rusia. Dar după 1860 el pierdu deodată credinţa sa în Europa apusană şi în civilizaţia acesteia. Toată lumea slavofilă salută pe Herzen cu mare bucurie şi luă parte înverşunată la atacurile sale împotriva „îngrozitorului apus“. Această schimbare amărî pe Turgheniev şi dădu naştere acelui schimb de scrisori aşa de caracteristice pentru tendinţele acelei vremi. Întîia scrisoare a lui Turgheniev către Herzen e de la 8 octombrie 1862. E un răspuns la articolul publicat de Herzen în ziarul său Kolokol. în acest articol întitulat Mortuos plango, Herzen îşi dezvoltă teoria sa naţionalistă cu o deosebită vigoare. Europa apusană e privită ca un trup împietrit care nu va putea merge mai departe din pricina tristelor condiţiuni în cari se află. Rusia însă are un mare viitor pentru că are un alt trecut decît trecutul putred al apusului. 282 în alt articol întitulat Începuturi şi sfirşituri, Herzen punea tezele pe cari le-a apărat mai pe urmă cu atîta tărie în celebra sa scrisoare către Michelet: „Rusia nu va fi niciodată protestantă; Rusia nu va fi niciodată un 5 « Juste milieu »; Rusia nu va face niciodată o revolu- ţiune spre a scăpa de ţar şi a-1 înlocui prin reprezentanţi ai poporului, judecători şi poliţişti11. Aceste trei teze deveniră Sfînta Treime a naţionaliştilor: naţionalitate, ortodoxie şi autocraţie. 10 Atunci interveni Turgheniev: „Menirea clasei culte din Rusia e de a da poporului civilizaţia; treaba poporului este să hotărască ce trebuie primit şi ce nu. Această menire a fost întrucîtva îndeplinită de Petru cel Mare şi Lomonosov, dar după părerea mea nu s-a 15 sfîrşit. Voi însă credeţi că scoateţi din sufletul poporului acele principii pe care el nu le înţelege şi pe cari voiţi să-i clădiţi viaţa şi nu vedeţi că vă mişcaţi în negură. Ceea ce e mai însemnat însă e că vă credeţi scăpaţi de evoluţie pentru că poporul pe care-1 adoraţi e con-20 servator par excellence . . . Semstvul cu care mi-ai umplut urechile la Londra, acest minunat semstvo, s-a dovedit că în practică nu e de nici un folos, căci ori însemnează ceea ce însemnează în Europa un cuvînt cunoscut şi puternic ori n-are nici o însemnare . . . 25 Trebuie să găsiţi o altă treime, căci cu cea pe care ai descoperit-o: «semstvo, artei şi obscină » nu merge. Sau trebuie să recunoaşteţi că acea formă deosebită care dă poporului rus ordinea lucrurilor nu e aşa de dezvoltată încît s-o putem pune, noi oameni 30 ai cugetărei, sub o categorie ... în ceea ce priveşte articolul tău din Kolokol, el e ca toate celelalte înţelept, fin, frumos, dar fără urmare practică. Mi se pare că antiteza atît de des repetată între apusul, frumos pe afară şi urît pe dinăuntru, şi răsăritul urît pe afară 35 şi frumos pe dinăuntru, este falşă11. Altă scrisoare urmă la 8 noiembrie: „Ai stabilit diagnoza umanităţei moderne cu o fineţă şi o vigoare neobicinuită, dar de ce faci vinovată numai pe Europa apusană şi nu pe toţi bipezii? Tu semeni cu medicul 40 care cercetînd simptomele unei boale cronice declară 283 5 10 15 20 25 30 35 40 că toată nenorocirea vine din pricină că bolnavul — e francez. Eşti duşman al misticismului şi al absolutismului şi totuşi te închini mistic înaintea blănei ruseşti în care vezi marea fericire, noutate şi originalitate a viitoarelor forme sociale. Absolutul pe care nu-1 admiţi în filozofie îl găseşti în această blană ... Istorie, filozofie, statistică — toate acestea n-au nici o însemnătate pentru voi; nu luaţi în seamă nici chiar faptele aşa că nu voiţi să ţineţi socoteală nici măcar de adevărul că noi ruşii suntem înrudiţi după limbă şi după origină cu familiile europene . . . “ Problema fusese pusă aşa de clar încît deosebirea de vederi între cei doi antagonişti nu mai putea fi ascunsă. Herzen se afunda din ce în ce mai mult în studiul trecutului poporului rus din care voia să scoată elementele constitutive pentru regenerarea naţională, în timp ce Turgbeniev se apropia necontenit de civilizaţia apuseană. Ultimii ani au arătat care din aceşti doi oameni, deopotrivă de cinstiţi şi deopotrivă de mari, a fost pe calea cea dreaptă. Mişcarea revoluţionară apusană, pentru a cărei introducere în Rusia Turgheniev făcuse foarte mult, a crescut cîtva timp, a dat naştere acelor acte de teroare prea cunoscute lumei, a produs cîteva caractere de un stoicism admirabil şi de un fanatism fără seamăn, dar sub Alexandru al III-lea a început să scadă în chip foarte simţitor. Fără îndoială, Rusia întinsă şi împărţită între atîtea popoare cum e acum, nu poate merge înainte decît cu condiţia unei reforme generale şi puternice care să organizeze pe baze unitare toată ţara. Altminteri se va vedea deodată despărţită între o mulţime de stătuleţe după cum prevăzuse de mult Voltaire. Această necesitate de natură politică, socială şi morală totodată o simţiseră deopotrivă şi Herzen şi Turgheniev. Ilerzen în că nu vedea îndreptarea decît in cultivarea elementelor curat ruseşti. Forma politică, relaţiile sociale, ideile morale, toate trebuiau deduse din trecutul poporului şi dezvoltarea naţiunei trebuia să se facă spriji-nindu-se pe dezvoltarea acestor elemente. Altfel Rusia 284 ar fi încetat de a avea caracterul său distinctiv, ar fi încetat de a fi ea. Aceste vederi se urmează acum în imperiul vecin şi, din punctul de vedere al intereselor ruseşti, rezultatul e admirabil. 5 In România generaţia de la 1848 a făcut, într-o măsură cu mult mai mare, ceea ce voia să facă Turgheniev în Rusia. Entuziastă şi primitoare de cultură, acea generaţie ne-a făcut mult bine, dar în acelaşi timp ne-a înzestrat cu o mulţime de instituţiuni cari n-aveau 10 nici o legătură cu vechile noastre instituţiuni. Datoria generaţiunei de acum este de a se întoarce la studiul trecutului nostru şi din istoria dezvoltărei poporului să scoată formele cari să reguleze viaţa naţională. 15 Naţionaliştii ruşi găsiseră în semstvo, artei şi obs-cină vechile categorii cari trebuiau reluate şi duse din nou la lumină; oamenii noştri vor trebui să caute în instituţiunile vechi române pe acele curat naţionale şi să le studieze cu de-amănuntul. Din nenorocire 20 pînă acum afară de domnii dr. Gh. Popovici, C. Dissescu şi I. Nădejde, în ceea ce priveşte dreptul, nu cunosc pe alţii cari să se fi ocupat cu asemenea probleme. Juriştii se ocupă cu formele de drept din apus, sociologii propun reforme sociale utopice, dar nici unii, 25 nici alţii nu ating problemele cum ar trebui să fie atinse. IV IV Vederile simpliste cari au stăpînit societatea românească şi producţiunile sale artistice pînă acuma, au încurcat de multe ori priceperea adevărată a feno-30 menelor. După 1848, în acea perioadă de renaştere care dăduse atît entuziasm şi atîta încredere, era firesc ca sentimentul naţional să fie în floare, dacă nu ca sentiment conştient şi definit, cel puţin ca necesar şi impus de 35 dezvoltarea istorico-socială din apus. Toate ţările rupeau zăgazurile vechi, formele sociale se schimbau, ideologiile simpliste se înlăturau. De bună seamă că România nu era pregătită pentru toate aceste mari 285 prefaceri; tristele şi lungile veacuri de robie în cari zăcuseră cele două principate, ignoranţa adîncă şi zdrobitoare în care se afla poporul şi atîtea alte condi-ţiuni foarte reale, din nenorocire, şi foarte dureroase 5 în realitatea lor, făceau cu neputinţă orice mişcare revoluţionară de o însemnătate mai înaltă. Dar vîntul care sufla în apus se răspîndi pretutindeni; zguduirea se produse, temeliile se zdruncinaseră şi România, care nu era nici pe alt pâmînt, nici îngrădită cu zid de 10 fier, fu atinsă. Teoretic oamenii revoluţiunei de atunci înţeleseră că din cauza deosebirilor economice şi sociale, revoluţiunea română nu poate păstra caracterul adînc social al revoluţiunilor din Paris şi Berlin. Ceea ce trebuia românilor atunci, era, înainte de toate, 15 libera lor dezvoltare şi unitatea naţională. Trebuia, cum a spus mai tîrziu cel mai mare ideolog al timpurilor acelea, învinsă Plevna externă înainte de a fi învinsă Plevna internă. De aceea revoluţiunea a avut caracterul aşa de frumos idealist, dar şi aşa de simplist, care 20 i se cunoaşte. Dacă nu a reuşit a fost din pricină că nu se îndeplinise nici una din pregătirile trebuincioase şi factorul cel mai principal, poporul, era cu totul în necunoştinţă de ce trebuia să facă şi de mijloacele cum trebuia să 25 ceară. Ceea ce se începuse la 1848 nu se putu realiza decît la 1859 în ceea ce priveşte unitatea naţională. Era firesc dar ca în acest timp caracterul producţiunilor artistice române să fie naţional, patriot. Poezia n-avea altă menire decît de a deştepta poporul adormit la 30 viaţa nouă, a trezi într-însul vechea conştiinţă străbună şi a uni într-un mănunchi toate acele energii cari se risipeau zadarnic în toate părţile. Universalitatea sentimentelor, înălţarea ideilor, nobleţă aspi-raţiunilcr, trebuiau să decurgă din această categorie 35 de poezie. D. Aron Densuşanu o caracterizează astfel: „în această epocă două creaţiuni originale putem să constatăm pe terenul poeziei: balada istorică şi oda naţională, cea dintîi creată de Dim. Bolintineanu, a doua de A. Mureşanu; din nefericire amîndouă au apus 40 cu ei. Cu Bolintineanu nimeni n-a cutezat a concura 286 în balada istorică; nimeni in oda naţională n-a atins înălţimea lui Mureşanu ... Ei rezumă întreg spiritul, aprofundează şi cristalizează sentimentul şi aspiraţi-unile întregului popor român, fără deosebire de pro-5 vincie“. D-l Densuşanu se plînge că oda naţională, balada istorică şi toate poeziile patriotice au apus, dar nu bagă de seamă că acestea cuprindeau în sine sîmbu-rele propriei lor distrugeri. Cuvintele lor pompoase dar 10 reci, frazele sunătoare dar seci, toată acea retorică de tribună populară, se potriveau de minune cu im-pulsiunea irezistibilă care stăpînea minţile şi inimile în acea vreme de turburată prefacere, dar deveniră anacronice îndată ce începu altă epocă. 15 Cînd idealul de la 1848 se coborî de pe piedestalul său olimpian, cînd intră în viaţa de toate zilele răsfă-ţîndu-se cu îngîmfare pe străzile Bucureştilor, cînd mantia albă romană fu schimbată pentru haina neagră burgheză, neapărat că sentimentele şi dorinţele vechi 20 trecură în lumea morţilor întru fericire şi în locul lor se iviră alte dorinţi, alte sentimente pentru cari poezia lui Cîrlova şi Mureşanu erau neîndestulătoare. D. Titu Maiorescu, întors din străinătate cu idei filozofice moderne, crescut în admiraţia marilor genii 25 europene, cunoscînd adîncile teorii estetice germane, om de o cultură aleasă şi variată şi de un gust fin şi pătrunzător, fu acela care înrîuri mai cu deosebire asupra poeziei nouă. Vechile forme ideale sub cari privea naţiunea fenomenele din afară încetaseră, deoa-30 rece încetaseră şi pricinile cari le dăduseră naştere, categoriile intelectuale de însemnătate socială fuseseră sfărîmate aşa că ţara se afla pentru un moment mulţumită cu condiţiunile de faţă. Un nou ideal nu se formase încă şi nici nu erau semne pipăite că ar fi pe cale 35 a se forma. .De aceea, teoria care întrupa estetica lui Cîrlova şi Mureşanu căzu şi în locul său se ridică estetica metafizică absolută după care esenţa artei era de a fi o ficţiune ideală care scoate pe omul impresionabil în afară şi mai presus de interesele lumei zilnice. 40 Frumosul există independent de voinţa noastră în 287 5 10 15 20 25 30 35 40 lumea ideală a esenţelor pure, iar artistul în care trăieşte amintirea lumei transcendentale a esenţelor are misiunea de a ne face să complectăm acest frumos. In acest caz poezia nu aduce mulţimei nici un folos astfel de palpabil încît să o atragă la sine numai din motivul unui interes egoist; ea există pentru noi numai întru cît ne poate atrage şi interesa prin plăcerea estetică. Deci poezia este un product de lux al vieţei intelectuale. Din cele spuse urmează că ideea sau obiectul exprimat prin poezie trebuie să fie totdauna un simţi-mînt sau o pasiune în sine, liberă de orice amestec intelectual şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală. „Prin urmare, zice d. Maiorescu, poezia rătăcită în sfera ştiinţei şi a politicei rămîne întîi neînţeleasă şi neinteresantă pentru marea majoritate a oamenilor contemporani, şi este al doilea pierdută în generaţi-unile următoare chiar pentru cercul restrîns de indivizi pentru cari a avut un sens şi o atracţiune în ziua naşterei ei“. Din această definiţie, nevinovată în aparenţă d. Maiorescu, cu subtila sa logică, scoate toate încheierile trebuincioase artei pentru artă. Artistul n-are să se intereseze de valoarea morală şi socială a operei sale, pe dînsul nu-1 privesc durerile şi bucuriile mulţimei, pentru că e o fiinţă de esenţă divină şi opera sa trebuie să fie cu totul impersonală. De aceea patriotismul şi toate tiradele filozofice şi sociale n-au ce căuta în arta pură, care nu trebuie să se ocupe decît de frumosul în sine. Şcoala veche a lui Mureşanu suferi prin aceasta aspra şi greaua lovitură a morţei şi direcţia nouă se ivi mîndră şi înfloritoare. Fiindcă marile speranţe idealiste de unitate şi libertate naţională se realizaseră, fiindcă dorinţele cele mai călduroase deveniseră fapte, fiindcă nici un nor nu părea a ameninţa această pace senină, poezia liberă, ne mai supusă îngustelor categorii dinainte, fu toată un măreţ şi strălucitor cîntec de triumf. Alecsandri îşi plimba seninătatea sa olimpiană prin miturile antice şi cum poezia, acest product de lux al unor inteligenţe alese, nu cere decît pasiunea în sine, el se sălăşlui în 288 mijlocul romanilor aproape de fîntîna Blanduziei. ascultând în delicioasa pace a unui amurg clasic cum curgeau picăturile cristaline ale apei pe jgheabul mar-morean. 5 îşi cînta Horaţiu Odele, îşi suspina elegant Ovidiu Tristele cu note clare şi de o frumoasă melancolie nobilă, iar în depărtare, ca adierea uşoară a unui vînt de seară, îşi murmura Virgiliu idilele sale vecinice. Ce pace nesfîrşită! Alecsandri nu se mai putea 10 sătura. Dar la răsărit se ivea grija şi neliniştea egoismului care a voit prea mult să fie transcendental. Sufletul, ca acel erou de roman mistic, îngrozit de atîta linişte, se întreba dacă nu cumva vro durere adîncă plînge 15 în întunerec şi-l pîndeşte gata să-l doboare mişeleşte, pe ascuns. Şi atunci grija se făcu spaimă, spaima se făcu durere şi durerea se făcu plînset amar şi dureros, iar Eminescu apăru. Note dureroase care plîng noaptea tîrziu pe cîmpia atică, plină de farmecul parfumat 20 al verei peste care-şi revarsă luna bogata sa comoară, visuri grele şi chinuitoare prin povara lor, siguranţa că toată măreţia aceasta frumoasă şi tristă va pieri ca nişte sunete răzleţe de flaut, braţe desperate înălţate spre un cer minunat de rece, ochi trişti şi mari 25 şi dulci şi visători înălţaţi la steaua singurătăţei, suflet zbuciumat şi mîndru, suflet de rege părăsit, — aşa trecu Eminescu prin viaţă şi poezie. Dar direcţia nouă nu se mărgini numai la aceşti doi oameni, căci dacă vrodată a înflorit în România 30 o pleiadă, mai frumoasă, mai luminoasă şi mai numeroasă, a fost de bună seamă aceasta: Cuza, Naum, Şerbănescu, Duiliu Zamfirescu, Olănescu-Ascanio, Bod-nărescu, Volenti, în poezie, Caragiale, Delavrancea, Gane, Slavici, Creangă în proză, făcură din limba 35 românească o harpă care ştiu să vibreze la cea mai mică atingere. însă şcoala aceasta, admirabilă în multe privinţe, începu să se ştirbească pe la 1880. Indiferentismul social în materie de artă fu învins 40 în apus de arta cu valoare socială şi morală. 289 Poezia s-a văzut cuprinsă deodată de o mulţime de noţiuni ciudate şi desperecheate cari n-aveau întru nimic de-a face cu arta. Oameni cu oarecare cultură pozitivă, dar lipsiţi în totul de cultura literară, au 5 căutat să introducă în artă conceptul de social şi să facă din critica artistică din trecut o critică ştiinţifică. Era vremea cînd totul în lume căuta să îmbrace caracterul ştiinţific. Critica devenea ştiinţifică, utopiile sociale deveneau 10 ştiinţifice, religia devenea ştiinţifică, şi n-au fost în toată istoria dezvoltărei inteligenţei omeneşti încercări mai ciudate decît acestea. în loc de a studia opera artistică şi literară ca atare, critica introducea consideraţiuni învecinate cu cele ce 15 trebuiau aduse şi stabilea astfel multe legături necesare cari erau foarte drepte, dar cari aveau un mare cusur: acela că nu atingeau opera de artă ca operă de artă, ci ca un simplu fenomen psihologic. Astfel critica stabilea legătura între producţiunea artistică şi artist, 20 analizînd pe acest din urmă şi înrîurirea pe care a avut-o asupra sa mediul social. în al doilea rînd analiza ce anume influenţă avea producţiunea artistică asupra cititorilor studiind ideile sociale, etice şi filozofice pe cari le sugera. 25 în al treilea rînd se studia cit de mare şi cît de vastă e această influenţă artistică şi abia în al patrulea rînd se analizau mijloacele de cari se servea artistul pentru a produce imaginele, ideile, simţimintele. Arta era astfel considerată ca un simplu fenomen 30 de natură psihică şi explicată ca atare. Dintr-un anumit punct de vedere, acest procedeu era foarte bun, căci gonea în lumea esenţelor pure toate entităţile îndoielnice cari tronaseră cîtăva vreme cu prea mult exclusivism. Dar ceea ce uita această critică era diferen-35 ţa specifică, acea diferenţă care făcea dintr-un anumit fenomen psihic un fenomen artistic şi nu altceva. De aci s-a născut acel tendenţionism exagerat care a împărţit pe cîtva timp literile române în două tabere: arta pentru artă şi arta cu tendinţe. 880 5 10 15 20 25 30 35 40 Şcoala aceasta, şcoală socială prin esenţă şi firea sa, a numărat în mijlocul său poeţi cu o înfăţişare deosebită, cu un spirit răzvrătit şi duios, cu o factură de vers admirabilă. Fără îndoială, e o deosebire şi încă o mare deosebire de la versurile unora la cutare bucată dulce şi stranie a lui Anton Bacalbaşa; dar toată această deosebire nu ascunde suferinţa, nostalgia, revolta şi speranţa cari se găsesc deopotrivă şi la unul şi la altul. O. Carp, Traian Demetrescu, Ion Păun şi alţii se inspirară, care mai mult, care mai puţin, din această artă care fu singura şi adevărata cosmopolită. Cum însă şcoala aceasta lăsase la o parte influenţa realităţei uitînd că sunt simţiminte, credinţe, tradi-ţiuni şi o mulţime de alte ideologii peste cari nu se poate trece de aceea şcoala estetă se ridică împotriva sa, negînd părţile ce trebuiau negate din toate şcolile dinainte şi sintetizînd într-o armonie superioară datele clare ale artei. Şcoala estetă modernistă propagă deopotrivă cultul divin pentru tehnica măiestrită la care s-a ajuns în străinătate şi cultul pentru sufletul românesc, dezbrăcat de orice valuri înşelătoare puse de cosmopoliţii raţionalişti. Ceea ce se cere acum în artă e cunoaşterea adîncă şi deplină a poporului, dar cunoaşterea liberă, neîmpiedicată de nici una din acele forme ale judecăţei sub cari se obicinuia odinioară a se privi poporul. Această cunoştinţă va fi astfel temeiul artei sănătoase şi îndărătul romanelor, poemelor şi dramelor se va simţi puternicul său spirit vecinie dătător de viaţă, vecinie înnoitor. Aşa a făcut Ibsen, aşa a făcut D’Annunzio, aşa a făcut Walt Whitmann, aşa au făcut toţi cei cari au rămas, în faţa minţilor uimite ale popoarelor, uriaşi măreţi şi impunători prin geniul lor. Cînd se spune că în timpul ultimilor cincizeci de ani, în literatura rusă nu s-a făcut nici o schimbare din punctul de vedere curat estetic şi că între Turgheniev şi Garşin nu există deosebire de stil, precum nu există nici între Nekrasov şi Nadson, se recunoaşte şi se mărturiseşte prin aceasta marea şi adînca legătură ce s-a format din vremuri îndelungate între artişti şi popor. 291 5 10 15 20 25 30 35 40 Aproape toţi scriitorii ruşi—făcînd o mică abatere pentru Tolstoi — sunt stilişti slabi şi povestitori greoi şi supravieţuitorul lor, al tuturora, a putut să spună cu drept cuvînt, din singurătatea sa de la Iasnaia-Poliana, că în tehnica artei Dostoievski e mai prejos de orice critică. Pricina stă în vecinica lor preocupare de a studia şi de a pătrunde sufletul rusesc şi de a-1 reprezintă cu cît mai multă credinţă şi putere. De ceea ce însă nu-şi dau seama dînşii e că sufletul rusesc cuprindea în sine chipul cum trebuia exprimat, că arta era strîns legată de obiectul ce trebuia reprezintat şi deci că stilul lui Gogol şi Dostoievski era singurul stil care se putea adecva cu acea viaţă întunecată, tragică şi măreaţă a rătăcitorilor în nopţile stepelor nesfîrşite. E atît de adevărat aceasta încît în umbra versurilor pasionate din cobzarul lui Taras Şevcenco pare că suflă acelaşi vînt şi se mişcă acelaşi spirit care a insuflat în veacurile depărtate măreaţa epopee înfricoşată care e Clntecul lui Igor. De aceea arta rusească va avea totdauna un loc deosebit între celelalte arte, pentru că ea a descoperit o taină şi o magie pe cari păruse că le descoperise un moment marele Goethe, dar pe cari lumea nu a putut să le pătrundă niciodată. Totuşi în literatura din Rusia contemporană se simte o schimbare. Gorki, care deşi cu totul necunoscut în Europa apusană, e slăvit în ţara sa cu toată cinstea cuvenită, poartă pecetea unui spirit nou, care n-ar putea fi asemănat decît, întrucîtva, cu al lui Niets-zche şi mai cu seamă cu al lui Leon Bloy, acel mistic înflăcărat de o elocvenţă aşa de grozavă. Ca şi Bloy care cerşind, înjurînd, blestemînd, îşi face o onoare din faptul că a fost cerşetor şi îndeosebi cerşetor ingrat şi proroceşte nenorociri tuturor celor cari n-au cerşit, Gorki, el însuşi vagabond, cerşetor, hamal, propagă cu o putere fără seamăn şi cu o elocinţă tot aşa de grozavă, dezgustul împotriva avuţiilor şi dragostea pentru viaţa cerşetorilor, derbedeilor, pungaşilor şi a tuturor lepădăturilor. Dar cu tot modernismul său aşa de accentuat, marele spirit rusesc stăpîneşte opera sa, şi 292 5 10 15 20 25 30 35 cînd Saşa cîntă, împreună cu ţăranul pe plută, cîntecul său făcut din plîngerea durerilor omeneşti, din tristeţă desperată, din strigătele amare ale sufletului şi ale trupului rănit, din sărăcie adîncă şi nemiloasă, încît dezleagă Toma Gordeieff funia pentru ca să se înece în adîncul valurilor şi plută şi cîntăreţi şi cîntec şi el dimpreună cu toţi, se simte lămurit că numai o notă dacă ar mai adăuga frumoasa prostituată Saşa, numai o întorsătură mai mult dacă ar da viersurilor şi în locul cîntecului ei ar răsuna cu note de nespusă duioşie cîntecul zbuciumat şi înăbuşit la Rusalcelor din apă cari stau încătuşate la fund, încătuşate ca sufletul, încătuşate ca inima, încătuşate ca viaţa marelui popor rus. De aceea e mare Gorki şi de aceea arta sa e artă adevărată şi puternică şi frumoasă; el şi-a înţeles poporul şi a găsit forma nemerită şi modernă pentru a exprima ce a priceput. Această cunoaştere a poporului e marea şi greaua condiţiune care se cere tuturor artiştilor mari. Ea e punctul de unde trebuie să plece orice artist adevărat, dacă ţinteşte la altceva mai trainic decît succesul de librărie şi de ziare ieftin câştigate, ieftin pierdute. Maeterlinck, înainte de a începe a scrie admirabila sa operă tragică care l-a făcut celebru, cunoştea foarte bine sufletul belgian pe care-1 studiase în marii pictori din trecut: Jean Van Eyck, Van der Weyden, Memling şi Quentin Metzys, cu senzualismul lor ciudat, cu misterele religioase înduioşetoare, cu fecioarele palide, nesubstanţiale şi diafane ca un vis mistic, cu evocările dulci de gingăşie stinsa. Cercetase adînc scrierile marilor mistici: sora Hedewyck, Jean van Ruysbroock, Gerard Groot şi Henri Mande, şi astfel a ajuns la teama misterioasă din La Princesse Maleine şi Les sept prin-cesses şi la intelectualitatea visătoare şi dureroasă din La mort de TintagiUe şi Aglavaine et Selysette. Pentru dînsul sufletul unui popor ca şi sufletul unui om se cunoaşte din ideea sa despre Dumnezeu. 203 Fără a da acestei idei, care negreşit are o mare însemnătate, deoarece reprezintă realitatea transcendentală a vieţei omeneşti, însemnătatea pe care i-o dă Maeter-linck, artistul are neapărată nevoie de a studia popo-5 rul din care face parte în toate manifestările ideale. Artistul care va voi ca opera sa să oglindească poporul român va trebui să studieze arhitectura care e simbolica sa, iconologia care e credinţa sa şi poezia care e viaţa sa. El va trebui să determine metafizica 10 şi psihologia poporului român şi să cunoască etica şi estetica limbei române. 5 10 15 20 25 CRITICA ARTISTICĂ Critica noastră artistică se află într-o stare foarte înapoiată. Pe cînd critica literară a luat în timpul din urmă o dezvoltare vrednică de toată lauda, critica artistică este nevoită să se mărginească la nişte încercări foarte vagi şi foarte superficiale, iar ziarele şi revistele care binevoiesc a vorbi din cînd în cînd despre artă se mulţumesc să facă nişte simple dări de seamă lipsite de orice valoare adevărată. In această privinţă chiar cele mai bune pagini nu sunt decît simple impresii ale unui profan în ale artei. Pricina acestei dureroase stări de lucruri este în întîiul loc direcţia intelectuală din România. Pătura noastră cultă cînd a venit în atingere cu civilizaţia apuseană s-a obişnuit foarte repede cu ultimile sisteme filozofice, cu ultimile descoperiri ştiinţifice şi cu ultimile publicaţiuni literare. Inteligenţa română a trecut deodată la abstracţiuni raţionale în dauna sentimentelor cari n-avură deloc timpul să fie cultivate. De aceea intelectualii noştri ştiu foarte bine să judece după normele celei mai subtile dialectice, dar nu ştiu să vadă şi să audă. Educaţia plastică şi educaţia muzicală le lipsesc cu desăvirşire. Şi aceste educaţii sunt principalele condiţii ale dezvoltărei artei la un popor. Lipsa lor este cu atît mai simţitoare cu cît atît pictura modernă, cît şi muzica, au ajuns într-o stare de dezvol- 295 5 10 15 20 25 30 35 40 tare în care simplele impresiuni nu mai pot forma temeiul nici unei judecăţi artistice. Muzica modernă, cu toate complicaţiile sale cere, pentru a putea fi pricepută, multă muncă, multă osteneală, mult studiu şi mult chin. Ea nu mai poate fi acuma la îndemîna tuturor, ca odinioară, pentru că şi modul şi esenţa sa s-au schimbat şi s-au complicat. Întocmai după cum în chimie, pentru ca un adevărat învăţat să poată face ceva de un real şi netăgăduit folos, are nevoie să se specializeze într-o anumită ramură, fiindcă chimia în întregimea sa e un domeniu prea vast, tot astfel şi In artă se cere acum specializare şi străduinţă îndelungată pentru a dobîndi această specializare. Niciodată un muzicant bun, dacă-şi dă seama de ce spune şi se respectă pe sine şi arta sa, nu se va putea lăuda că şi-a învăţat meşteşugul din senin sau că i-a venit deodată, fără nici o pregătire. Dimpotrivă, cu cît va fi mai conştiincios şi cu cît va fi mai sincer, cu atît va spune că a pus mai mult timp în învăţarea artei sale. De aceea se explică de ce sunt aşa de rari criticii de arte speciale. De aceea saloanele noastre de pictură şi sculptură din Bucureşti nu sunt niciodată salutate decît sau cu laude banale şi dezgustătoare, sau cu înjurături josnice şi neghioabe. Niciodată nu s-a găsit cineva care să facă un studiu amănunţit şi demn asupra operelor expuse, niciodată articolele consacrate sculptu-rei sau picturei n-au trecut peste marginile unui simplu catalog ce se cumpără de la portarul care deschide uşa de la intrarea în expoziţie. [...]. La Viena marele pictor Gustav Klimt a expus de curînd faimosul său tablou Medicina. Klimt este un pictor modernist; tehnica şi concepţia sa se deosebesc de tehnica şi concepţia obicinuită. Dar publicul vienez care ştie ce însemnează arta, în afară de deosebirile de vederi ale artiştilor, a ţinut ca o onoare să facă o uriaşă manifestaţie simpatică lui Klimt. E drept că unora tabloul nu le-a plăcut; aceştia erau credincioşii admiratori ai vechilor formule academice. E drept că altora tabloul le-a inspirat un fel de groază mistică; 296 aceştia erau sfioşii cari nu îndrăzneau să pătrundă opera pînă în adîncul său. E drept că altora tabloul le-a inspirat un întunecat sentiment de chin; aceştia erau cei cari cugetau mai mult decît vedeau. Dar toţi aceştia, 5 cu toate sentimentele deosebite de cari erau zguduiţi, nu s-au putut împiedeca de a nu recunoaşte valoarea superioară a tabloului. S-a nemerit însă un deputat austriac care a găsit că tabloul este nici mai mult, nici mai puţin decît imoral 10 şi îndată a anunţat o interpelare la Cameră. Chiar faptul că o Cameră întreagă trebuie să discute moralitatea şi estetica unui tablou dovedeşte cît de mult pasionează arta lumea într-un astfel de oraş. Dar lucrurile nu s-au isprăvit aci. Îndată după inter-15 pelarea de la Cameră, elita intelectuală vieneză s-a adunat să protesteze împotriva pudicului deputat. Şi cunoscutul critic vienez Hermann Bahr, într-o cuvîntare plină de foc şi de pasiune, a spus că persecuţia care se pregăteşte împotriva lui Klimt va fi mai dureroasă 20 pentru Viena şi pentru Austria decît pentru artist. Acest caz arată cum sunt puse şi cît de mult înflăcărează problemele artistice în străinătate. Această înflăcărare nu se găseşte în publicul român şi lipsa ei este obşteşte simţită. De aceea niciodată un 25 caz artistic nu va lua în România întinderea pe care o ia aiurea. Tăcerea omoară avîntul. In sfîrşit a treia piedică a dezvoltărei criticei artistice este de natură curat tehnică. Atelierile noastre grafice n-au ajuns la desăvîrşirea celor din străinătate, 30 cari pot reproduce în mod admirabil chiar cele mai fine trăsături şi cele mai fine nuanţe de coloare ale unui tablou. Mijloacele fotografice excelente înlesnesc răs-pîndirea copiilor şi criticul n-are nevoie să se oprească la fiecare tablou pentru a-1 descrie. Opera este presu-35 pusă că e cunoscută de public, şi de fapt aşa şi este, deoarece reproducerile exacte cu ajutorul fotografiilor fac ca lumea să aibă o idee cît se poate de adevărată despre operă. Din nenorocire critica română chiar cînd ar vrea 40 să se emancipeze de metodele vechi, n-are la îndemînă 297 5 10 15 20 decît mijloace foarte primitive. De aceea ea este nevoită să rămînă o critică descriptivă şi criticul se vede silit să facă oarecum meseria de comisar preţuitor, descriind tabloul în toate amănunţimile sale. Este o necesitate căreia trebuie să ne supunem. Critica literară a trecut şi ea prin această stare. Şi încă în cazul său greutăţile tehnice nu erau atît de mari şi chiar piedicile intelectuale erau mai lesne de învins decît cele cu cari are a se lupta critica artistică. Dar puţină resemnare nu strică. Totuşi pe alocuri critica descriptivă poate să facă loc criticei raţionale. Aceasta întru atît întrucît critica raţională nu va pierde niciodată din vedere mediul în care se află şi puţinele tradiţii artistice pe cari le-ar întîlni. In acest caz datoria sa este de a face psihologia operei de artă şi de a stabili principiul evoluţiunei elementelor artistice. Astfel ea va atinge o treaptă deopotrivă cu aceea a criticei literare şi va contribui cu date pozitive şi bine stabilite la formarea unei filozofii a artei. SCRIITORI ŞI PUBLIC O criză acuta bîntuie astăzi literatura românească. De cîtva timp, nu vedem apărînd nimic pe tărîmul literilor care să provoace atenţia puţinului public cu 5 gust artistic. La această obiecţiune, atît scriitorii cît şi publicul, răspund tot în acelaşi fel. Scriitorii, — vorbim aici de scriitorii de talent, — se plîng că de ce-ar mai încerca să scrie, dacă publicul nu-i 10 ia în seamă, dacă nu le dă nici o atenţie; apoi, mai adaogă dînşii, numai cu literatura nu-şi poate cineva cîştiga existenţa, ceea ce face pe mulţi să devină salariaţii vreunei autorităţi a statului. Pe de altă parte, publicul, marele public, spune şi el, 15 că n-are pe cine încuraja, deoarece producţii literare de valoare nu avem, iar cei cari inundă zilnic ziarele politice cu literatură sunt lipsiţi de orice pic de talent. Pentru acest motiv, bineînţeles, publicul cam are oarecum putină dreptate. 20 în fond însă, ambele argumente, atît ale scriitorilor cît şi ale publicului, sunt mai mult ori mai puţin pline de temei. Să începem întîi cu scriitorii. Aproape toţi — afară doar de cei de şcoala nouă ca 25 d. Coşbuc, imitează, ori mai bine zis, plagiază pe Emi-nescu, unii c-o neruşinare de necrezut. 299 5 10 15 20 25 30 35 40 Această influenţă pe care o exercită de vreo decenie jumătate Eminescu, asupra scriitorilor noştri, a făcut ca arta în literatura noastră să decadă atît de jos. Apoi mai e o cauză, poate singura mai cu temei, care influenţează atît de mult asupra scriitorilor. La noi în ţară, literatura nu poate să se dezvolte, — vorbesc de adevărata literatură artistică, — din cauza încordărei luptei pentru existenţă. Oricît de mare scriitor să fii, oricît de artist, operile tale nu vor putea să-ţi mai îndulcească lupta pentru existenţă. Exemple avem prea destule. Eminescu, un mare talent, n-a putut trăi de pe urma scrierilor sale. A trebuit să îndure mizeriile cele mai mari, a trebuit să-şi petreacă zilele într-o muncă istovitoare, de funcţionar al statului şi de gazetar, pentru a-şi cîştiga existenţa zilnică. Sfîrşitul îl ştim cu toţii. A fost un talent prea puternic, a produs lucrări de seamă, dar a trebuit să cadă din pricina luptei pentru existenţă. Ni se va obiecta poate, că Eminescu se interesa prea puţin pentru traiul zilnic, şi dacă ar fi fost o fire mai îndrăzneaţă, atunci, fără îndoială că n-ar fi îndurat atîtea mizerii. Adecă cu alte cuvinte ar fi putut să-şi cîştige existenţa din propriile sale lucrări literare. Argumentul acesta nu coprinde nici un pic de adevăr. Astăzi, avem pe un Caragiale, pe un Vlăhuţă şi pe un Coşbuc a căror reputaţie literară e stabilită pe deplin. Nu se vor găsi nici cinci la sută din toţi locuitorii acestei ţări, cari ştiu carte, şi cari să nu fi auzit de un Caragiale, Vlăhuţă sau Coşbuc. Apoi presa, care de bine de rău a devenit o putere în tară, ne vorbeşte zilnic de aceşti trei scriitori. » ' » * Cu toate aceste, nici Caragiale, nici Vlăhuţă, nici Coşbuc nu pot să trăiască din munca lor. Sunt nevoiţi să recurgă la bugetul statului, sau să se apuce de alte afaceri, lăsînd literatura pe un plan cu totul secundar. De altfel Caragiale, Vlăhuţă şi Coşbuc, autorii cei mai populari din cîţi trăiesc azi, cînd scot vreo operă literară, au aceeaşi soartă ca şi a tuturor mîzgălit orilor de hîrtie, ba poate chiar şi mai proastă. 300 5 10 15 20 25 30 35 40 Operile lor stau prăfuite în rafturile librăriilor, ori le găseşti pe la anticari care le vînd pe un preţ ridicul. Cu toate aceste, sunt cîţiva scriitori, al căror talent e îndoielnic, dar cari au o soartă mai bună. Nu cităm multe nume proprii pentru a nu fi învinuiţi de duşmănie sau gelozie. Totuşi nu ne putem abţine a nu cita pe unul care se ascunde sub pseudonimul de Sfinx, şi a cărui scrieri se vînd în mii de exemplare şi în timp foarte scurt. Asemenea se întîmpla într-o vreme cu scrierile lui Radu D. Rosetti. Nu mai amintesc de autorii unor scrieri literare mai puţin decît mediocre. „Haiducii14, aceste scrieri au avut şi au încă, un succes colosal. Nu e copil în şcoalele primare ori gimnazii care să nu fi cetit aceste scrieri decăzute. Arta, însă, adevărata artă e lăsată la o parte, şi numai un foarte mic număr dintre cititori, îşi dau seamă de dînsa. In streinătate, e greu numai pînă ajungi a te releva ca scriitor de valoare. Odată reputaţia stabilită, lupta pentru existenţă devine uşoară şi artistul trăieşte din propria sa muncă literară. Exemple avem prea multe, pentru a nu fi nevoiţi să le mai cităm. La noi în ţară, am arătat însă cum se petrec lucrurile. Avem astăzi cîţiva scriitori de talent, tineri încă, unii chiar mai în vîrstă cum e un Al. Macedonski, care a produs lucrări de mare valoare literară, şi cari din pricină că trebuie să lupte pentru a-şi cîştiga traiul zilnic, sunt nevoiţi, unii a se arunca asupra bugetului statului, alţii a-şi istovi forţele în redacţiile ziarelor. Cum vedem dar, dreptatea stă mai mult de partea scriitorilor de valoare. N-au pentru cine scrie, căci publicul, opinia publică, nu-şi dă nici un interes pentru a distinge o lucrare de valoare de o alta mediocră şi chiar imbecilă. E drept că orice lucrare de artă, în adevăratul înţeles al cuvîntului, va fi mai curind ori mai tîrziu recunscută, căci adevărata artă niciodată nu e întunecată pentru vecie. 301 fCAVEl 5 10 15 20 25 30 Dar sunt prea puţini scriitori care să aibă atîta putere de rezistenţă pentru a întîmpina cu resemnare mizeriile ce vecinie le întîmpină în lupta pentru existenţă. Vedem astăzi pe un Macedonski hulit aproape de toată lumea. — E un decadent, e un simbolist, e un nu mai ştiu ce, — auzim zilnic spunîndu-se. Cu toate aceste recunosc mulţi că Macedonski a fost un mare talent, dar astăzi nu mai este decît o mediocritate şi chiar mai puţin. Viitorul, însă, A'a lămuri mai bine chestia, şi atunci nu se va mai zice de autorul superbei poezii Noaptea de mai, că a fost ci, că este unul din fruntaşii literaturei româneşti. Iar acei care şi-au făcut astăzi un renume, care a trecut pînă şi peste Carpaţi, — datorită îndrăznelei lor, vor fi, nu citaţi ca nişte nulităţi, ci uitaţi cu totul, astfel că viitorul nici nu va şti că au existat cîndva asemenea scriitori, cărora critica zilnică de prin gazete le spune: mult talentaţi, cunoscuţi, apreciaţi şi alte multe graţiozităţi de acestea. Suntem dar înţeleşi. Poporul nostru sau cum zice, opinia publică n-a ajuns încă la acel grad de dezvoltare, cînd să poată face deosebire între o lucrare de artă, şi o lucrare proastă sub toate punctele de vedere. Cînd vom ajunge şi noi să fim un popor ca francezii, germanii, englezii, italienii, atunci şi scriitorii noştri de adevărat talent vor putea să trăiască din propria lor muncă literară. Pînă atunci, însă, o mulţime de talente adevărate se vor pierde în vălmăşagul luptei pentru existenţă. 5 10 15 20 25 ASUPRA LITERATURII ÎN ROMÂNIA Voind să stăruim asupra relaţiunilor dintre artist şi public, dintre scriitori şi cititori, ne luăm îngăduinţa de a aduce un argument, care în multe privinţe întruneşte aproape însuşirile unui argument istoric. înainte vreme, cînd critica română avea mare nevoie de argumente istorice într-o discuţiune literară, era silită să recurgă la ajutorul marilor mişcări intelectuale apusene, unde găsea de-a gata destule fapte şi dovezi cu cari să-şi sprijinească teoriile. Aceste fapte şi dovezi foarte preţioase deoarece aveau cu ele un prestigiu istoric netăgătuit, erau apoi prefăcute în argumente zdrobitoare, şi aruncate în discuţiune cu măreţia cu care se aruncă monedele de aur, în circulaţiune. Mulţumită propăşirei noastre culturale, acum ne putem îngădui plăcerea de a fi ceva mai zgîrciţi cu împrumuturile din literaturile străine şi ceva mai darnici cu pildele din propria noastră literatură. De o sută de ani de cînd avem o mişcare intelectuală română, care a intrat ca factor activ în viaţa naţională, faptele s-au strîns lîngă fapte, curentele au urmat curentelor, şi acum se pot scoate unele încheieri generale cu destulă temeinicie. Dar gîndul nostru nu e de a ne duce prea departe în trecut. Anul 1893 ne ajunge. în adevăr, o mişcare literară care crescuse încă de multă vreme, îşi găsi de- 303 5 10 15 20 25 30 35 40 plina înflorire în acel an. Şi atunci se iviră o mulţime de opere puternice, sănătoase, zguduitoare, aducătoare de idei largi şi generoase, născătoare de gîndiri semeţe şi îmbelşugate, parfumate de adierea unei morale libere şi colorate de razele soarelui unui nou ideal. S-ar fi zis că ne aflăm într-o grădină bogată la începutul lui iunie: atît de felurite şi atît de înfocate erau florile acestea cari se deschiseseră toate deodată. Delavran-cea părăsise, ce e dreptul, lirismul său amar, care-i făcuse farmecul odinioară, dar în Intre vis şi viaţă se regăsea poporanismul său primitiv cu înţelegerea adîncă şi simpatică a oamenilor umili, a legendelor naive şi a colţurilor de ţară mai frumoase decît legendele şi mai primitoare decît oamenii. O! ce capriciu de artist de-săvîrşit a fost acest volumaş apărut odată cu înflorirea rozelor! Şi tot atunci Coşbuc, care făurise deoparte, în tăcere, o coroană ciudată de aur şi oţel, apăru, făurar impunător, cu Baladele şi idilele sale. O lirică nouă, viguroasă, aspră adesea dar totdeauna sinceră căci pornea de la psihologia reală a ţărănimei, un optimism sănătos, o tehnică personală, un ritm vioi, îi făcură popularitatea într-un timp foarte scurt. O sărbătoare tot atît de mare ne pregăti şi Slavici cu fermecătoarele sale, Novele din popor; precum şi Vlă-huţă cu Dan, despre care presa română discuta un an de zile în urmă, şi oricît îl lăuda şi-l analiza, tot nu mai isprăvea. D. Dobrogeanu-Gherea publică Literatură şi ştiinţă, o revistă care era un drapel. De alminteri, numărul revistelor populare era şi el destul de însemnat, şi printre ele Viaţa şi Vatra izbutiseră să dea naştere la adevărate curente în viaţa intelectuală. Pricina acestei stări înfloritoare trebuie căutată în primirea călduroasă pe care o făcea marele public scriitorilor. Operele acestora se aflau în minele tuturor celor cari aveau cît de puţină cultură. Şi nu arareori ne-a fost dat să vedem priveliştea hazlie şi originală a vrunui meşter cizmar care-şi părăsea bedreagul şi calapodul ca să numere picioarele versurilor dintr-o baladă de Coşbuc, sau vrunui neguţător de fructe uscate care încerca, cu ajutorul celei mai subtile dialectice, să do- 304 5 10 15 20 25 30 35 vedească urmele de influenţă străină în proza lui De-lavrancea. Mica burghezie începuse să se dea la literatură! Şi alături cu mica burghezie, mergeau în rîn-duri strînse profesiunile liberale pozitive cari în vîr-tejul îndeletnicilor lor practice, tot găseau vremea de a visa şi a se entusiasma. Medicii, inginerii, magistraţii, ar fi crezut că e ruşine să nu cunoască literatura naţională. Studenţii citeau pe prozatorii umanitari, fetele de pension pe poeţii sentimentali. In toată ţara domnea un avînt de idealism care nu cerea decît să fie nutrit cu vorbele înflăcărate ale vecinicilor făuritori de închipuiri. Şi chiar dacă am fi ştiut bine că erau numai închipuiri! Ce ne păsa? Au nu stă scris că nu se trăieşte numai cu pine, ci şi cu cuvîntul lui Dumnezău ? Eram pe atunci elev în liceul din Brăila şi împreună cu alt prieten, n-aveam adesea drept prînz decît un studiu de Spencer şi drept cină decît o poemă de Walt Whitmann. Dar dacă prînzul şi cina erau aşa de creştineşte resemnate încît reduseseră trupurile noastre la cea mai curată expresiune a simbolurilor mistice, în schimb inima era caldă, sîngele vijelios şi mintea totdeauna în căutarea ideilor nouă şi ademenitoare ca zîmbetul întîiei iubite, frumoase şi strălucitoare ca potirul rozelor de primăvară. O ingenioasă teorie ştiinţifică ne mîngîia de toate lipsurile zilnice şi o poemă armonioasă ne făcea să binecuvîntăm lumea cu gesturi largi de tineri proroci: această lume care n-avea ce face nici cu binecuvîntările nici cu blestemele noastre. Iar seara tîrziu, cînd ne întîlneam în cămăruţa noastră singuratecă şi luminarea ardea în sfeşnicul vechi de pe masă, începeau, dulci şi armonioase, sfintele citanii din cărţile scumpe. Clteodată cerul voia şi el să afle cum pot doi băieţi aşa de săraci să fie atît de fericiţi şi trimetea o ploaie măruntă să bată lin în ferestrele noastre. Şi ploaia venea blîndă ca o soră şi lovea cu degete subţiri în geamuri şi nu întreba nimic, nu spunea nimic, ci mirată şi ea de cîte auzea ţinea uşor isonul cu murmurul său inviorător. 305 5 10 15 20 25 30 35 40 Şi prietenul citea înainte: „Tot gîndindu-se şoptea: — Am să sap o groapă adlncă, adlncă . . . Şi din întunerec se auzi: — Adine . . . adine! — Tu eşti, muiere ? întrebă omul speriat. în cireadă unde vaci îşi mişcară clopotele ting, tang, ting. — E clopotul vacilor, zise el şi închise ochii. — Şi după ce-oi săpa o groapă adîncâ, adâncă am s-o arunc în fund, ş-am să pui tot pămîntul peste ea, peste ea, peste ea! Şi din întunerec auzi: — Peste ea, peste ea. — Tu eşti, femeie? întrebă omul sărind în sus. Şi nimeni nu-i răspunse. Din turma neagră, se auzi: bea, bea, beaaa. — E behăitul oilor, zise omul cu noroc, dar nu se mai culcă, ci luă cazmaua, sapa şi lopata, şi se duse după coşar. “ Şi cînd mă gindesc la vremurile acelea îmi vin fără voie in minte aşteptările cu cari ne înfrumuseţam atunci viaţa, entuziasmul şi încrederea noastră, feţele surizătoare ale florilor fragede, parfumul cald al pri-rnăverei, emoţiunile dulci ale serilor vesele; ascult încă picăturile mărunte cari bat în ferestre şi vîntul care îndoaie ramurile pomilor tineri de afară in timp ce glasul prietenului meu modulează încet, cu religiozitate, frazele melodioase ale lui Delavrancea. Cum se schimbară toate acestea in zece ani! De la 1893 pină la 1904 mişcarea literară în loc să crească, se pare că a dat îndărăt. Cel puţin aceasta este impresia generală. Dar impresia ca orice fenomen de natură curat emoţională, are nevoie să fie lămurită. în adevăr, cînd se vorbeşte de criza literară actuală, toată lumea pare înţeleasă asupra existenţei fenomenului, nimeni insă nu caută să răspice elementele însăşi ale fenomenului. Cu alte cuvinte toată lumea recunoaşte că avem o criză literară, dar nu poate să se dumerească dacă această criză e din pricina scriitorilor, ori din pri- 306 cina cititorilor. Deosebirea aceasta e totuşi de mare însemnătate fiindcă de la răspunsurile ce se vor da atîrnă şi măsurile ce se vor urma să se ia. Dacă fenomenul se datoreşte lipsei de scriitori, atunci trebuie 5 cercetat dacă această lipsă este firească, sau are de pricină vro anomalie socială şi în cazul din urma trebuie luptat împotriva acestei anomalii. Dacă însă fenomenul se datoreşte nepăsărei cititorilor, atunci trebuie căutate şi înlăturate pricinele acestei nepâsâri. 10 în cazul de faţă lipsa scriitorilor xru este de loc simţită. Dimpotrivă, poate niciodată, chiar în vremurile sale glorioase literatura română nu a avut atâtea talente ca acum. Şi vorbim, binenţăles, de talentele cari s-au manifestat cu note personale, cu contururi defi-15 nite. Astfel avem în poezie pe Ştefan O. Iosif, G. Tuto-veanu, D. Nanu, D. Anghel, A. Naum; în proză pe I. Brâtescu-Voineşti, I. Bassarabescu, I. Adam, M. Sa-doveanu, C. Sandii, N. Beldiceanu, I. Ciocirlan\ în critică pe N. Iorga, M. Dragomirescu, IJariu Chendi, 20 I- Bogdan-Duică. Din aceşti scriitori, unii au adus în literatură, pe lîngă tehnica lor personală, şi grija marilor probleme morale şi intelectuale cari zbuciumă lumea, izbutind să dea adesea sinteza unei întregi stări de lucruri. 25 Apoi dacă este aşa, atunci de ce influenţa lor se mărgineşte numai în mijlocul cercurilor literare din Bucureşti? Căci faptul netăgăduit, faptul crud este că influenţa lor nu se simte departe în popor. De ce ? O tablă statistică, în care s-ar arăta foloasele reali-30 zate de librari pe urma vînzărei operelor literare, ar răspunde de minune la această întrebare. Publicul nu mai citeşte cărţi literare. Mica burghezie care la 1893 începuse să se dea atât de frumos la literatură, să îndeletniceşte acum cu afaceri ceva mai 35 rodnice. Cizmarul idilic de odinioară s-a întors iar la bedreag şi calapod, s-a înscris în corporaţiune şi nu se mai pasionează decât de măsura picioarelor muşteriilor săi: neguţătorul de fructe uscate a ajuns un indemănatec 307 exportator de prune şi mere, iar studenţii abia dacă pot prididi cu pregătirea examenelor . . . Dar cu toată lipsa de entuziasm a cititorilor, tinerii noştri scriitori au izbutit să imprime literaturei un nou curent, şi să ne dea convingerea că suntem in pragul unei adevărate renaşteri literare. Glorificarea trecutului şi a vieţei proprii neamului nostru vor readuce entuziasmul din alte vremuri şi vor da, celor aleşi, zbor de vultur. II MEDALIOANE ŞI RECENZII „VERSURI" DE ŞT. O. IOSIF Învestmîntat în alb, volumul se înfăţişează cu o modestie gingaşă şi sfioasă de fecioară. Ai numaidecît senzaţia visărilor nelămurite, a dorurilor fără pricină. 5 Şi senzaţia nu se dezminte prin cuprinsul poeziilor publicate. întreg volumul — treizeci şi patru de poezii — e un frumos mănunchi de senzaţii încît se vede numaidecît că autorul face parte din acei oameni despre cari Elena 10 din La Douloureuse zice: — Eşti un cerebral şi deci un cătător de senzaţii! Din acest punct de vedere Iosif e un modern şi încă un modern de soiul lui Verlaine şi D’Annunzio, asemănare pentru care rog pe modestul poet să nu se supere. 15 Iată la început, chiar, Vesele semnale. O dimineaţă umedă, posacă, în care norii nici nu plouă dar nici nu se risipesc. Şi în tristeţea asta apăsătoare, abia dacă mijeşte în creierul omului un gînd, o dorinţă: de s-ar face odată primăvară! 20 Dar . . . fulger alb a scăpărat în zare: Se mişcă norii, izbucneşte ploaie; Prelung şi surd, un tunet vuie, creşte, Răzbubuind voios în depărtare! Eu joc de bucurie prin odaie 25 Şi-n pod o rîndunică-mi ciripeşte. 311 Poetul a avut senzaţia apropierei primăverei, starea sufletească de mai înainte i-a fost zguduită şi trecerea prin minte a icoanei zilelor frumoase l-a făcut fericit. 5 E procedeul obicinuit al lui Yerlaine Le paysage dans le cadre des portieres Court furieusement, et des plaines entieres Avec de l’eau, des bles, des arbres et du ciel Vont s-engouffrant, etc . . . 10 Din tren, poetul vede cum fug cîmpurile verzi înapoi, aude zgomotul pe care îl fac sutele de roate „de parcă ar urla mii de uriaşi biciuiţi11, simte mirosul fumului de cărbuni, dar, — Que me fait tout cela, puisque j’ai dans Ies yeux 15 La blanche vision qui fait mon coeur joyeux, Puisque la douce voix pour moi murmure encore, etc. . . Acelaşi lucru e la Iosif în Lumea lor, Tlrziu, April, Furtună, în toamnă, Convoi de vară, Secetă. Se înţelege 20 că le citez numai pe acestea, pentru că mai cu seamă într-însele bate la ochi procedeul de care vorbeam. Toate celelalte însă sînt alcătuite în acelaşi chip, aşa că trăsătura fundamentală a lui Iosif e poetizarea sen-zaţiunilor. Iată de pildă Secetă pe care o dau în întregime: 25 La crîşmă gloată stau ţăranii Ce tristă doină zic ţiganii! Clondirile stau toate goale Bătrînii dau din cap cu jale . . . Nu-i chef de joc, nu-i voie bună! 30 Tînguitor talanga sună S-apropie de sat o turmă Ciobanul a rămas în urmă . . . Cu cotul răzemat în bîtă El cată dus în depărtare . . . 35 Dar seceta posomorită Se-ntinde fără de hotare! 312 Multe din aceste poezii au la sfîrşit o notă de nespusă tristeţă: e ca şi cum artistul şi-ar revărsa la urmă toată amărăciunea pe care nu i-o mai încape sufletul. Aşa e Goana, care, judecată după început, pare mai 5 mult o glumă bine prinsă. Dănciugi goi se ţin după o trăsură frumoasă, deoarece boierul din ea le-a zis: Hei! Cine vrea această pungă? Voinicul ăla s-o ajungă! Şi bieţii copii aleargă nebuneşte, pînă cînd pierzînd 10 orice speranţă se abat din drum. Unul doar se mai ţine după caleaşcă şi e aproape s-o ajungă. Dar simte că rămîne-n urmă . . . Ar vrea să strige, s-o oprească, Dar răsuflarea i se curmă: 15 Un gest în sus, un vaiet stins, Si cade mort, cu bratu-ntins . . . In Fuit şi îndoială aceeaşi notă tristă dă ton sfârşitului. Cum se vede, viaţa nu e numai un lung şir de plăceri 20 pentru poet; totuşi el nu e pesimist. In Sărbătoare şi Zi de chef e o dorinţă de viaţă foarte sugestiv dată. La vederea oamenilor cari chefuiesc în veselul oraş, el deşi bolnav şi moartea îl îmbie, dar tot priveşte la ei cu jind şi tresaltă de bucurie, de fericirea lor. 25 Lipsa de egoism şi de pesimism e dar altă caracteristică a lui Iosif. în lipsa lui de egoism se întinde avîntul pînă la poezia socială. Artiştii, bucată aşa de dragă lui, ar fi putut fi scrisă, 30 ca tendinţă, de orice poet socialist. Tot aşa e şi cu Surorile, versuri al căror sfîrşit ne pare rău să spunem că nu e la înălţimea începutului. ★ Afară de poeziile numite pînă acum şi de cele pe cari lipsa de spaţiu ne-a împiedicat de a le numi, mai 35 sînt în volum trei poezii de mare frumuseţe: Domnul 313 Profesor, Ruptură şi Adio. Aceasta din urmă chiar e un adevărat mărgăritar şi cuvintele pe cari le spune mama fiului Ia plecare sînt de o duioşie mişcătoare: Tot ochii ăştia, amîndoi, 5 Aşa frumoşi, aşa senini, Să mi-i aduci tu înapoi: Să nu-i uiţi, maică, prin streini! Şi, ca să spunem un cuvînt şi pentru iubitorii de soluţii simpliste, încheiem recomandind din toată ini-10 ma, iubitorilor de artă, volumul lui Iosif. E mult talent şi mai ales multă sinceritate în ele. 5 10 15 20 25 UN TABLOU Zilele acestea am văzut din nou tabloul: e un tablou vechi de Hans Holbein, marele pictor german din veacul al şaisprezecilea, puternicul geniu zugrăvit or al morţilor. Intre celelalte tablouri şi portrete ale sale, tabloul acesta mi-a atras totdauna privirile intr-un mod cu totul deosebit. E adevărat că întreaga operă a bătrî-nului artist are ceva ameţitor, robitor, sfişietor prin gravitatea şi posomorîrea sa, dar tabloul de care vorbesc îmi pare mai profund chiar şi decît celebrul Dans al morţilor. închipuiţi-va un cîmp întins, nesfîrşit, mohorît şi negru, care se pierde în depărtare cu melancolia lucrurilor nemărginite, a orizonturilor nehotărîte. E toamnă şi arăturile au început. Un ţăran slab, aproape gol, cu părul fîlfîind, cu faţa ca pămîntul, mină vitele care trag un plug ce răstoarnă brazde groase pe cîmpul părăsit, sub cerul plumburiu care apasă deasupra. Vîntul trebuie să fi fluierat sinistru împrejur, izbin-du-se tînguitor de cele cîteva paie goale, cari se înalţă ici şi colo: doar am trăit de atîtea ori acest tablou! Vitele cari trag plugul sînt ele însăşi prăpădite şi slabe; sub pelea lor îngroşată li se pot număra coastele. Ţăranul ţine în mînă un bici al cărui şficlai ajunge pînă la capetele vitelor cari trebuie să-i sufere des 315 loviturile, după cum ţăranul le sufere pe ale biciului boierilor. Şi dominînd ţăranul şi plugul şi vitele şi biciul, moar-tea-şi întinde aripele-i întunecate peste tot. 5 Ce gest larg! Moartea nu-i făcută mai mare, decît cer regulile artistice pentru un tablou ca acesta şi totuşi aripile sale par a nu se mai sfîrşi. Ele învăluie cîmpul, cuprind orizontul şi-şi aruncă întunerecul lor pînă la cerul 10 plumburiu. Dedesubt, patru versuri în o franţuzească veche, după ce plîng soarta săteanului, arată cum la urma tuturora moartea vine şi-l înghite. „Moartea vine şi-l înghite11! 15 De cîte ori am citit versul acesta şi am privit tabloul lui Holbein, m-am gîndit la viaţa fără rost a ţăranilor noştri. 5 10 15 20 25 LEON TOLSTOI Zilele acestea, patriarhul literaţilor, bătrînul Leon Tolstoi şi-a serbat împlinirea celor şaptezeci de ani ai săi. Singurul în viaţă din toată pleiada scriitorilor ruşi, cari s-au făcut cunoscuţi lumei, retras la moşia sa de la Iasnia Poliana, Tolstoi e încă în putere şi cugetarea sa senină şi blîndă se înalţă acum tot aşa de măreaţă ca şi odinioară. Profet şi artist totodată, apostol cu fapta şi cu vorba, Leon Tolstoi şi-a cîştigat pe deplin respectul de care e înconjurat acum. Din veacul nostru, trei figuri artistice mai luminate răsar: Goethe, Hugo şi Tolstoi. Cîte trei au ştiut să se ridice în operile lor la o înălţime abia pricepută de restul muritorilor. Se înţelege, la prima vedere, se pare că o mare deosebire face cu neputinţă apropierea între dînşii, dar dacă firile şi modul lor de a scrie sunt adîncite bine, atunci se pricepe tainica şi strînsa înrudire care-i leagă. în articolaşul acesta nu vom încerca să arătăm aceasta ; ne vom mărgini însă să punem în evidenţă un fapt, care deşi ar părea profanilor prea puţin apropiat de chestie, totuşi e o dovadă puternică a afirmărilor noastre. în Germania tot poporul îndumnezeieşte pe Goethe. E drept că acest popor admiră pe Schiller, e drept că acest popor iubeşte pe Heine, dar pentru nici unul 317 din aceştia n-are respectul enorm şi imens care-1 are pentru autorul profundului Faust. Francezii de asemeni, iubesc pe Musset, admiră pe Lamartine, dar poetul lor genial, scînteia din scînteia dumnezeirei, 5 lumina orbitoare care a învăluit Franţa cu razele sale rămîne tot Victor Hugo. Ei bine, aceeaşi dragoste mare şi îmbelşugată, umbrită puţin de duioşia caracteristică popoarelor slave, o au ruşii pentru Tolstoi. E adevărat că cea mai mare 10 parte din această dragoste se dă lui Tolstoi apostolul şi nu lui Tolstoi artistul. Cu toate acestea, artistul întrece cu mult pe apostol. Operele sale principale sunt: Război şi pace, Anna Kare-nina. Sonata Kreutzer, Cazacii şi Puterea întunerecului. 15 Ceea ce izbeşte numaidecît în opera lui Tolstoi, judecată din punctul de vedere curat artistic, e că n-are un procedeu anumit, propriu, cum se găseşte de pildă la Zola, Rosny, D’Annunzio, Maeterlinck, Ibsen sau chiar la Dostoievski. 20 La dinsul naraţiunea e limpede, curgătoare, aproape clasică, fără înflorituri. S-ar putea zice că e lipsită de orice artă mai subtilă, împotriva căreia de altminteri Tolstoi s-a ridicat cu multă putere în timpul din urmă ajungînd pînă a-şi nega chiar propriile-i opere. 25 Şi cu toate acestea — Dumnezeu să mă ierte — dar nu ştiu dacă în mulţimea autorilor geniali se găseşte unul la care arta să se fi înălţat la un aşa de mare grad de intensitate ca la Tolstoi. Scena, cînd prinţul Andrei cade rănit pe cîmpul de 30 luptă, din Război si pace, cosişul din Anna Karenina, după amezile din Cazacii, moartea ofiţerului din Asediul Seoastopolului sînt bucăţi aşa de complecte încît vor sta ca o vecinică problemă chinuitoare pentru toţi artiştii. Cum a putut să se ridice pînă aci? Care e mij-35 locul tainic ce l-a ajutat. Unde e puterea nevăzută care l-a făcut să rămînă atît de natural? Pe cînd la Zola caracterul epic se prinde numaidecît din repeţirea grandioasă a frazelor şi din însufleţirea lucrurilor, pe cînd la D’Annunzio subtilitatea se vede că stă în su-40 perbul său panteism şi în viziunile sale colorate, pe 318 cînd în sfîrşit la Rosny, la Maeterlinck, arta se străvede după puţină osteneală, la Tolstoi ea rămine mereu ascunsă. Primul pas către declin l-a făcut Tolstoi cu Sonata 5 Kreutzer, deşi această operă a avut un mare răsunet, graţie ideilor sale sociale. Moralistul aşa de artist pe care l-am văzut muncit de gînduri în Cazacii, în Levin din Anna Karenina, în Petru Bezuhov şi in prinţul Andrei din Război şi 10 pace se desparte de artist pentru a-şi urma înainte viaţa singur. Dacă a făcut rău sau bine nu se poate hotărî. Ceea ce e de mirat e numai că a putut să facă acest lucru. Acum dînsul îşi propăvăduieşte religia nouă ţărani-15 lor ruşi, cari vin din depărtări fabuloase pentru a-1 asculta. E şi aceasta o viaţă, — viaţa unui suflet prea chinuit odinioară care crede că a găsit calea cea dreaptă acum. Las’ să zică el! Ceea ce e de recomandat celor eari-1 20 cunosc e să nu-i răpească această supremă amăgire mîngîietoare. Teamă ni-e însă, că el însuşi va fi recunos-cînd cîteodată că se amăgeşte singur. Dar e bine de amintit aici versurile lui Michelangelo: „Nu mă trezi, ah, vorbeşte încet!“ 25 Sufletul lui Tolstoi sintetizează sufletul întregului nostru sfîrşit de veac: ce măreţ roman! 5 10 15 20 25 TINTOREANU Atît de puţin a ajuns lumea noastră la o adevărată cultură artistică încît mai totdauna oamenii noştri de adevărat talent au trebuit să fie lăudaţi şi recunoscuţi în străinătate pentru a fi cît de puţin apreciaţi şi în ţară. Astfel s-a întîmplat cu mai toţi pictorii şi sculptorii noştri. Pînă ce critica streină n-a binevoit să se ocupe în cîteva linii de dînşii, noi nici nu voiam să ştim de existenţa şi de frumoasele lor sforţări. Vermont, admirabilul pictor de un creştinism mistic atît de dureros, trăieşte în mijlocul nostru şi totuşi nu ştim dacă sunt zece oameni cari să-l cunoască şi să-l preţuiască după cum se cuvine. Luchian lucrează de atîta vreme, lucrările sale arată un talent personal foarte dezvoltat şi totuşi cei mai mulţi îl cunosc numai din nume. Ce să mai zicem de alţii? în rîndul acestora intră Tintoreanu. Tînăr încă, în Franţa a avut succese frumoase şi statul francez i-a cumpărat cîteva pînze minunate — ceea ce dovedeşte încă o dată că nimeni nu e profet în ţara lui. în ţara lui, tînărul palid şi suferind care e Tintoreanu e aproape un necunoscut. Prea artist, cu sufletul prea nobil şi prea urmărit de viziunile ideale pentru a se scoborî în mijlocul luptei prozaice a inimelor vulgare, pictorul îşi urmăreşte fără preget visul său de artă. 320 4 c&ufe,' f®JtA4L 4 4t/ (AL^u rZi* '4ve. /*YŞL? fT^^J^m4'â\r k *' t*y W ^'&&w £■ ?r/“ * ^v-?5' Ctt^ £ Z’7^ uv ^ Au «*-/&. 7- «^O. î*’ir,u^c,',e ®* iîV^ '^e_> jiTit ^ S-^J-, «^v — *■ w^. Z^t%. Yf ^s-^^Yyoţ- tJ* ** /-w- j- a Y(îîY &tf. I’ila din articolul Necesitatea psihologică a cauzei (ms. 1.657, f. 116)' ftetA IxJ’.j.f , ş. . -. tf J , '&*/jtu*j7$F «n /rft,'«!<«»«! <&►&. Â**S A{ A # i-uUl.„ Şj'ifrt? <**&*»U ţfej . sl***r n v*y>J»v*** ™s *4AţJ/BT «r* ^ *&»***' *k«A-£^ Pr^tâ, &**-<'*-vt a*J******»'a.> ' *• vk JU. vtrU*£«- ^’caXa fu''‘'«tmMfut JU/u*m*. A^u^a *■—~—' ♦«*>«*-&. *jSfuS/lfal jytMtŞC' ,Uc&*yuA4!»' $**■ xf:fî ^ •A^tiUtÂ' wfUăf-:, t*f**Zf ^pssTfc ■ i^1 &At**tSc. v'ifUk AAjfHAr^^i7-:7fkJ^CtA»~A J£*~*' **• *t^s« ,T /fttZţtUA ««****' *¥**& **c A-e*$S ’uJSrHwj? ‘ /pua*i^ p %jC/^A- *Ă*Aţ4s%*-t~--" 1 /«>*** 1»^<, ubJ>'**Si-.. .. A^»'i AJhj/'u €t ^a;Uum< &*>£**■ f S***i$k./*n£u. Cd'A te, *A~ţM*tUii ‘&tU fteect j.'haJ>* &&A faftriCA JhUjiASefuA. ■tiUUZ/Hf'l Jc vn»- «#«"“ &- ty.^ttdL CA+tpUuii., i&ut tâfc- M*‘•> .-or-' 'î»»!'i, : t*if curm jm* '* (Uf/ *<> »« ».> '■»>* i<5>» ii >f >m > * !« i t *■” :. ;;--- fas şi m *"W' * '* V' '"-"i, t îb-wb-iI dfi i&- #* fefef c xn iw| 'II * ’> !'î" >< ?>*> f li f ‘ 1 savar» < < itv}> k - * < «»r ‘’• f 1 T 3 kt4 ] JW IfB#* ?<* *0 i« (>- n I i »- i t *3 »*>*' ,i,ţ *»>' l! MU Îl Ai?-O »i & W* * jpM£ "t a ^ «ţ4>M ^ ’ * « •!«} ' 3fn siN f - * tfti ; î-.BBofcrB ‘U 08 ^l> < in \W 4 > H(< (v)W«rt?« v- rafm» ;;:&t« «li ‘o J ft*î tt!» n- v la amant#?*- bt'W** ,ti-vufc» «-oft l>. ' ktv»f s*i> nat ■nthV <' 1 4 4i. «1 f" i«i< <•» • y ii>A.n «ati»»„j ,.<*»' i 1 • (f.:iFar* Sa* moiin, ta}*..,: Uu**»? m «imnrnnm 1 «strat» •»«* li»lrtrtt. oy «,-. : îiajar^fc;; j: Ul.-i V «W#Jt:(ÎS»ţâk::: ikj, î« »r& ft*’'-».' s* imicâ: <i‘> «t ^ 1» .i-tilitw.-SilliifiiftMk’ **>•'; MMM vr> Siii.lt-' . .M >i*.'sV'«8;>i in K!>si;,.it .s?t(5 ij;s uşi «fesi t^Uss i,:,M >;axî ^ :j;ii.it’ii<> Îîi «tiilSS», I80A K «ittc rviwa aa^ifl^ ti&i«tîi> 8i a«i miwi» fâs**, . !«<:« iuxe»u» i^artmajm etimit iit<8iiw ia wr» «e mt39m&ii fawte t^1* i < i 4 m > i > r * ţarini'» £«iMiK&ţ * ■ ti, » fyfar-if cureat®* w>t j1vJ« ttn^t a*r»i rf« tfgsm-c'i mU i ■*■ }*:*Vl<'Ţ. I« >'fUA ( < '*• ittitna* » a în tiUmtir îm^i^s ’tîfta >< «tis > » H. iatjtfKi» ^t> «tf(tiwaat0 < if ■jit.k, sttrtţp«a»«0ai#rt fenuofu tt(sirţi»<8 Estn *<&tiiixtimti*** < a****! *ie u f -st -in gwd ^ atf &t * f«^4fîi>«t /fe «w t>fW 0 if-*-î«ti8iB- ţîixfjtfm- ",, .. i>, î âtaâta^a U»^ as ««>*.■«*«• (iii «a «i^jis i«( in.snfs JimtmM m-> ma m iiaasdf<(s. î«»:«:**t«'iafcnts« li«rfa»BB# r*^ &■ hm wrtK» a y 8iw*8î>t «i» : v«i#s:^i^ te^wiwa tut pn ats*>H^t K<»'ixt‘WÎ (<►- *i «iVtfv, raptta ,ji}j , uwa in lawtti sfeîM-SiSt)? *«e »<- r*»« aiaf^a«n m [>opn ^ *a t«t ^'»pa^p îl y.ii'? ţ,(Siţ;.-iitS vil- 1« «aulo taii^Mţ; i> i in < «s (pw$t+ fi etsni« <» »in ijt^iâ kw W tus#u>r‘ţi<- M ti t m tija* $«&(*& f* a^ikw îfulsiM HÎ utanKmnrRai' Om. amtart n-pKa-afoîtt** s»« nfetim «i. ^ lu/at*- enii^assiîu. v- sn r.ri t:s*M'i 8iti viaţii: «iţi«« îia.iiisitiviîi. isK-<>i»;»;ltuii: Kşt»8t^fe. : * :î. i«< {«r-.irfitififu atfiliiviau na pn»tn 1} aij.’?ii:»iî: ;ii inii,ia«8>»f tis: 1’ ifl iW rKKH •«. fl< 1,U ifv i« '«i -,- y.tuniw 'te vurasil ttWK'at *•* moţ» «răii- -iii M şti anim^sai firs«iiisn4n:. să*» «a- ii») tiMif 4t" i-ttui a» t>inMsuitnţij»ş8(- safe* tutiksur^^Wi' ■■ -Va*t îsjit. laauţşştis in iln .-tiimA.afâai: j:(u»>;t .>in <;>iii(aaiicfife «lat vnan im>&& •in i<^tii»ia futoi n- v«?ţj •« w vis^j l-vSi-raiiJKj (?»<: : iîttiiŞKiUjfe îşj- nfimnttaf'i'' t(i« canvcts.^îi fiiţit. am «tit aj ţAf^t-f ^ Hsawitw «ii •> i & iMtas^i a»lf m t»l w,,'o*u : iidjiiisisnfta? aăîi ite-f t1v8i«('v, îtnti. - ţii, «a a. '(*>'•> -6 0 : 1 v + j >wi« f« 4a >aiiw(f«in irtn^vwaâ : :" - «n jiriw.:t}ita na *î»-*â;virgirţ' iiii tth-iv-n 4 \ţilf i;i: r/l*fn>i:i |}|( < •>s 5(;llt>(v-;:0: Ov*:M«<-. ţin aitiJI'itl'ili a-'-!< in tj.foci iMiUr- < " ' îi>,i/4:. units-Ai, texyţf'.ix il'Mi ^.iţ-n-ri. i;>>nf«ataa»'a}^>«v!^tii»t»‘i< asîVMinjţefe,' niitiiraiis: *in»<*.i;} :«<* l'i'iB i'..'ii»»'?} tei sţ3«- a N? Ş -'“'y fiii1, rsiffi .y i«it*nii &}•«->*& w,^î •:sa;“.işî#s <)ij:^«iiaî:(W,iA ^tinîi^B iJai, i»i v( t»ţ »i m'"’1 , e>< < (ky«i ->-> t'o ft-i t» '>i«i ( w)mt* oi i- f' f oft) > s-v- na i«!-i •>'< «ft ia» t«i f <’< «ojiitii'fnt« --«lă fiiinii-- m f ■«tad aMifls.* i»« vb «-ni' ««'•' -no ■ lî, fii-, Ttt|î:%îti« A Jftifitlxlj S:0-:ii;;i V<«S (Kti w.4 Sitj'iili'ln |H| mtiis-tt!. >^l{i as8w uit I <-fl- muiK iti-ţYyrtyfiv ii-- :ia.J8<»<4i*i wfAliaiagnfS ni;:¥(ti.»r fei iti y:f-ausaiani n>anmw(>tsî «ir» in Ai'nsodĂipni^K't:;. nt's»«i*w>«î «nsonitfytf cf»v (••inifiaaa tii ;sJfe:iit»vcj n«faw.#:3 i-i-rmcafnis-s- >.-^ i-«i: şotii i.K>osp}>rM^ n^it tiAi>şii»k‘f şvv;tr>> ţt tiK^ife- «şivivi.ii-.tiitfc, ;iî«s.tttiSţifna.: l’fftsray» s i»l îw« * «naivi jr»;»(H>3aitW«a : •«.-«*-.-r iiaiwf/ ‘iimatiatţţ.osU' m ţ>aif'v*w io. iStraiSofi/yn-a. t# ik-;şttş»a*r*'. Niitiiof ifc^:{îiH'ni::t?x}:«iB3ii lipea , '•-‘.v.s:tiit:jŞ{.K :' :SlO»v;)srn. at't8i :tnrK:ar..tt::tB timf •imWmts, rMiratâ. lfâtâi'* sci- -y-rucifOi a. tniniros- ftfiSs-SmiaiţitiiitffB-1 m-(ns-;«Bs«ie şnf>t»ni^oV iŞşfcijsifv.v. *in (*<• i>imi ■ftmim.M i-sisfenţu «n rr-i«fâ.ş -v’n aiăşiitv-}. ;îia|irt»Biitaj«i «wo r<»nâs i'.tc-'iîia^/o <'(i|t âţre)r>^« y. tvifet «â fe> : tei-svviăcmnsiii cu .:te:a iota ^pamstHa! r< :. «iv0»iţ5#tţ; #•*>: ^■rut.sA s«ea. i:>f#Ov}S':j Ac i> HA mt' pali» wa»t. ’UMW loo> Iv.iA'dii uH>i ff>f<:iiafSnn(lfi ■ '":i:iii:: iţi S ::' fiîlsfe ¥i ivitiţiyBi yyu *3 ft-st-, X|1 >1 ii -viu B (dik t ttî Iw < <1 i aw#» n â ttrni< -tifiiiW o a tmimfSw B'af ti ,-8 rtt * 'sfe;/ ia aatt«}«a<5i tj4o ‘vuti- ■*>“ ’W 8' 'i i»* kaI ni w t-Vimi) ii «ASiotif «oiif, agf - tfii/v / i«t kw »aîo i> t>*eali <-tt >► k. .sttf>nv«vn ^ a""-’4it .iti-d-dA Isi-.miie a vivat ti ««aAisa ta* wti.t.^1 «xiiivM :ti vr-!ti<* SitîfS nntriiis- : tfet^^Ug^îîşfe ,;^.,,.11,. :,vjj: ttprfiftk-IV, i>.' ,?®8B « "H3 "0^fO 4& <« >iî: ?a Slfw..8B o oiB'AtSitifsraflsilfeBit&Wîas.. ^*iî aţnwawi mu, îa «o M Of na o ift K Wxtw# '» *v«a t>«i ăca ua :aui* s vd'Raî ct-iBf rwjwtl A« elmm» ,-<> raptifi nat i#«âtfifK taiiifto ^ IWJ ASiofitoî* A viaţi si in? , ftn »-■ tfo rtt aasas* 4 Wi'x om 4«w?&ati« ffpvt ga g0fa^f 4&&, ţilor veseli cu orice preţ şi am ajuns pe mîna criticilor literari. 15 Hotărît lucru, astăzi tot românul se naşte critic literar. Astăzi nu mai voim să facem pe naivii, nu mai alungăm muzele pe cîmpiile arcadiane, nu mai facem 1 spirit menit să ucidă urîtul universal, astăzi suntem serioşi, călcăm gravi, privim întunecaţi ca şi cum am 20 voi să muşcăm pe furiş, ne concentrăm mintea asupra speculaţiilor de înaltă estetică, analizăm şi suntem, în sfirşit, critici, pardon 1 în definitiv e o meserie ca oricare 1 alta şi fiecare meserie e cinstită cînd e bine întrebuin- ţată. De ce nu s-ar face unii oameni cizmari sau croi-25 tori dacă lumea are nevoie de cizme şi de haine? De ce nu s-ar face cîţiva alţii critici literari dacă, după cîte se pare, o parte din lume după cum are nevoie de cizme şi haine de-a gata, are nevoie şi de judecăţi literare tot de-a gata. ( 30 Dar aci se încurcă lucrurile. Ce-ar zice lumea dacă cizmarii sau croitorii în loc să se priceapă în meseria lor s-ar apuca să facă cizme sau haine fără nici o cunoştinţă de meşteşug? Ce aţi zice de un critic literar, istoric, didactic — familia cri-35 ticilor e mare şi poate fi împărţită pe categorii — care s-ar apuca să serie fără să aibă cunoştinţele elementare indispensabile unui bun elev de liceu ? Dacă pentru cizmar şi croitor s-ar găsi o scuză, pentru criticul ignorant nu cred să se fi născut încă acel care 40 T»rin răstignirea sa să scuze păcatele literare ale altora. 335 Poate d. Caion ... Nu-1 cunoaşteţi ? Eu nici atîta! Ştiu însă că în fiecare săptămînă apare în Adevărul cîte o cronică literară semnată cu acest nume. Cine o fi şi de unde vine nu 5 m-am întrebat niciodată. Unde se duce, iar nu m-am întrebat. Unde se duc petalele rozelor şi foile veştede, unde se duc bucuriile şi durerile, genialităţile şi prostiile? Cine ştie! D. Miile este un om învăţat, d-sa a umblat pe la şcoli străine, d-sa ar putea deci să ne 10 răspundă la toate aceste întrebări, dar putem noi face răspunzător pe dl. Miile de prostiile pe cari le scrie Caion? Nu! de o mie de ori nu! Mai întîi n-ar fi lucru de loc creştinesc şi al doilea n-ar fi nici înţeleptesc şi e ştiut 15 că atunci cînd un Caion aruncă o piatră şapte oameni n-o pot scoate. De ce să-l osîndim deci pe dl. Miile să scoată pe gratis pietrele pe cari le aruncă tînărul. Şi în definitiv ce rost are dl. Caion ? Vierme, cal, furnică, cîte fiinţe sînt 20 Toate fac o treabă aici pe pămînt. Mă rog ce treabă face dl. Caion? Scrie ? Bine! Cronici literare ? Mai bine! Despre poeţii străini? Opreşte-te nenorocitule, ce vrei să faci? Acum cîtva timp a afirmat cu o candoare pe care nu 25 ştiu dacă îi mai este cuiva permis s-o aibă la vîrsta sa, că geniala dramă Clopotul scufundat ar fi scrisă de Sudermann. Toată lumea literară citise sau văzuse reprezentîndu-se un Clopot scufundat, dramă de Hauptmann. Dar d. Caion scrie la Adevărul şi Adevărul 30 trebuie să ştie el ceva în privinţa aceasta. Deci probabil că neamţul de Sudermann, ca să nu se lase mai prejos de rivalul său, s-a apucat să scrie şi el un Clopot scufundat, aşa de o plăcere, ca să-l scufunde şi să-l înfunde pe Hauptmann. Doamne! mi-am zis atunci, ce frumos trebu-35 ie să fie să citeşti aceste două drame una după alta şi să vezi cum se răsfrînge aceiaşi concepţie în două temperamente deosebite! Şi ce fericiţi sunt cei de la Adevărul că le-a fost rezervată o astfel de fericire! 336 ) I i Şi am început goana după Clopotul scufundat de Sudermann cu entuziasmul cu care un erou de comedie italiană îşi începe goana după plăcere. Ce să vă mai spun? 5 Am răscolit toate librăriile din capitală, am scris la Berlin, la Leipzig, la Miinchen şi tot degeaba. Parcă era un făcut. Mi se răspundea întotdauna trimiţîndu-mi cîte un exemplar din drama lui Hauptmann aşa că acum am deschis acasă un fel de librărie Hauptmannistă 10 unde se vinde en gros şi en detail, Clopotul scufundat. Mi-a făcut-o Caion şi pace bună! Cînd spuneam eu că un recenzent literar săptămînal aruncă o piatră şi şapte înţelepţi nu o pot scoate! Dar mi-am şoptit în barbă ceva de creştinească 15 resemnare şi am trecut înainte. Multe păţeşte omul în viaţă şi dacă ar fi să-şi facă sînge rău de toate unde ar ajunge! Săptămîna trecută am citit însă cu mirare: „Gerhart Hauptmann, unul dintre cele mai fru-20 moaşe telente literare ale timpului, un vultur ce priveşte omenirea din sferele senine ale unor regiuni curate, a dat la iveală o nouă piesă intitulată Colegul Crampton11’. Iar? Alta? Parcă mai scrisese una demult tot Co-25 legul Crampton ? Dar poate omul şi-a luat de gînd şi a scris alta sub acelaşi titlu. Cu nemţii să nu te pui că nemţii sunt şugubeţi. Băieţi de treabă altminteri — eu am cunoscut unul care putea să bea pînă la 25 halbe pe seară — dar 30 cîteodată le cam place să rîdă de Caionii universali; chiar cînd aceşti Caioni scriu undeva cronici literare săptămînale. He, dar pe mine nu mă prinde neamţul aşa lesne! Şi am început să citesc subiectul: 35 „Harry Crampton, profesor la şcoala de arte frumoase, dintr-un centru cultural din Silesia, se căsătoreşte cu o nobilă turingiană. Crampton e un talent plin de vigoare, dar din nenorocire stăpînit de viţiul beţiei. 337 Soţia lui Crampton are o fire fluşturatică, o natură blestemată şi iubind numai petrecerile uşoare. Gertruda, fiica lui Crampton este o natură virtuoasă şi gata să se jertfească, întrupează în ea întreg idealul lui Ibsen, 5 ideal care cere jertfirea vieţei pentru binele comun. Beţia face pe Crampton să ajungă muritor de foame, ministerul dindu-1 afară din slujba de la şcoala de bele-arte. Nenorocit şi stăpînit de patima beţiei, Crampton fuge spre a vieţui în singurătate11. 10 A, dar pe umbra venerată a lui Shakespeare, părintele tragediei moderne, acesta este vechiul coleg Crampton. Şi am început să rîd pentru că eu rîd totdauna cînd întilnesc colegi iubiţi de altădată. Şi cîte nopţi n-am petrecut odinioară cu colegul Crampton! Ce glume, ce 15 veselie şi mai ales ce sunet armonios de pahare. Şi cu toate că acuma devenise un beţiv ordinar, vechiul coleg tot m-a recunoscut. Vă las să vă gîndiţi dacă îmbrăţişarea noastră a fost caldă! 20 — Dar cum se face? Ce vint bun te-a adus pe aici? îl întrebai eu după ce primele manifestaţiuni entuziaste trecură. — Ce vînt bun, iubite! Este un ăla pe care cică-1 cheamă Caion ori Canon — canoni-l-ar naiba! — care 25 m-a scos din nou la lumină să mă fac de rîs acuma la vreme de bătrîneţe. Auzi, să-şi bată el joc de părul meu alb! — Şi eu care credeam că ai venit să candidezi la catedra vacantă de la şcoala noastră de arte frumoase! 30 Ştiu, într-o vreme tu erai un minunat profesor. — E mult de atunci! Bietul Crampton mai că nu plingea. In adevăr, eu l-am cunoscut prin 1892, între o grevă de ţesătorie din Silesia şi o oarecare istorie cu o piele 35 de castor. Şi chiar pe atunci Crampton era bătrîn. îşi părăsise nevasta şi o ducea numai în chefuri şi în beţii. Dar încolo o fire foarte bună! Neamţ de treabă, să nu mai urăşti niciodată cu dînsul! Şi acuma să mi-1 dea Caion într-un aşa hal! 338 5 10 15 20 25 30 De atunci încoace Hauptmann a scris Hanneles Himmelfahrt, Die versunkene Glocke, Fuhrmann Hen-schel, Schluck und Iau şi acum e vorba să gătească alta. I le spuneam toate acestea lui Crampton cu care mă aşezam la o masă din grădina Oppler ca în vremurile cele bune. Bătrînului îi făcea o deosebită plăcere să audă vorbindu-se de vechiul său maestru. Cînd i-am vorbit însă din nou de Caion, a băut pe nerăsuflate o nouă halbă, şi-a aprins o ţigare de foi şi apoi s-a ridicat cu un gest de energică protestare. — Ăla! Dar nici nu mă cunoaşte! Am auzit numai că se ţine scai de mine fără să priceapă o boabă din ce spune. Iată, eu de cînd am venit prin România am început să vă înţeleg limba şi am citit ce a scris în Adevărul. Ţine şi tu şi vezi: „Tendinţele lui Hauptmann spre imitarea lui Ibsen sunt în această piesă mai mici ca în Clopotul scufundat, dar urmăreşte aceeaşi ţintă ca şi în această piesă şi ca în toate piesele lui Ibsen, — voieşte să arate cum trebuie să fie aşa numita viaţă sacră. In piesa ultimă a lui Hauptmann pluteşte o vagă melancolie nimicitoare, dar şi înălţătoare în acelaşi timp. Hauptmann ca şi Ibsen este un dezgustat şi un revoltat incorigibil contra societăţei de azi“. Ei bine, ce zici? — Ce să zic. Aşa spunea odată Caragiale că se scriu dările de seamă despre reprezentaţiile Dusei şi ale lui Mounet-Sully de cronicari cari nu i-au văzut nici în yis măcar. — Şi crezi că dom’ Caion a văzut sau a citit ceva de Hauptmann? — Feritu-l-a sfîntul! — Atunci de ce scrie, dom’le ? Il sileşte cineva, îl bate cu varga la spate sau ce are de nu se astîmpără? STILUL In artă Studiu profund şi cu pretenţii de savantlic Stilul în artă — după ultimele cercetări ale lui Mommsen, Caion, Gion, Caselli, Spanacelli şi după 5 informaţiile autentice ale reporterilor noştri — datează din vremurile cele mai vechi. Indienii l-au avut, grecii l-au întrebuinţat, romanii l-au cunoscut. Fără a fi nevoie de a ne afunda într-un trecut aşa de dăpărtat care nu e numai dubios dar şi îndoielnic 10 — cum ar spune d. Miile — ne mărginim a studia sti- lul la scriitorii poporului românesc. Luăm de pildă o idee: Ieri m-am primblat pe stradă. Cînd spunem că luăm o idee, facem aceasta pentru că se găsesc cîţiva contemporani mişei şi ignoranţi cari 15 susţin că nu e nevoie de nici o idee pentru a avea stil sau a spune ceva. Noi susţinem contrarul. Aşadar luăm o idee şi cercetăm modul cum va fi ea exprimată de valoroşii noştri poeţi şi prozatori. D. Nae Vasilescu, băcanul, care face proză fără să 20 ştie, întocmai ca şi bădăranul lui Moliere, ar exclama plin de o legitimă satisfacţie: „Ieri m-am primblat pe stradă11. Veteranul comic Ionescu ar cînta — omul acesta nu poate spune nimic fără să cînte: 25 Odată mă primblam pe stradă Cu mîna-n şold, cu nasu-n vînt. 340 Confratele Macri ar scrie un articol de reportaj senzaţional: . .Deodată, pe cînd mă primblam pe stradă, o mină misterioasă se lăsă pe umărul meu. 5 —Ce este? întrebai eu îngrozit?" (Urmarea în numărul viitor) Radu Rosetti ar spune: Mai ieri era o zi cu soare Şi cum am eu de obicei 10 Mi-am pus la pieptul meu o floare Şi am pornit după femei. Cincinat Pavelescu ar compune un lied românesc: Zvîrlea un soare diamante Pe cerul clar şi violet 15 Iar eu ca orişice poet Ce are muze drept amante Năuc pe străzi mergeam încet. [...]. Vesel Teleor ar aduce-o pe epigramă: Suna gornistul la cazarmă 20 Iar ţaţele ieşise-n stradă. Brel ce de lume mă aşteaptă Cînd ies şi eu la promenadă! D. Al. Obedenaru ar combate cam aşa: Macabru, abracadabrant 25 Un soare viu şi insolent Fierbea al trupului pigment; Pe stradă mort şi corpolent Pornii ca un poet savant Macabru, abracadabrant. 30 D. Al. Macedonski ar zice cum a şi mai zis: ... Şi cu viermi înfipţi în carne Îmi luai drumul pe stradă. De altminteri aceste versuri le dăm cu riscul de a fi calificaţi de maestru ca nişte contemporani mişei şi 35 ignoranţi. 341 Iubitul d. Karr ar compune: Pe ultimile zile ale toamnei Un soare pal cu raza viorie Vărsa eterna sa melancolie 5 Iar eu visam mergînd pe strada Doamnei. După cum se ştie poetul stă pe strada Doamnei într-o cameră foarte elegant mobilată şi pentru care plăteşte — cînd plăteşte! — o chirie foarte convenabilă. Amicul nostru Şt. Petică ar spune ca un estet mo- 10 dern ce e: Mergeam încet şi galeş pe strada solitară Curgea prin aer dulce un sunet de ghitară Şi visul meu cel palid murea pe triste drumuri. Ah, visul ce îmbată ca vechile parfumuri! 15 Aceste exemple credem că ajung. Ele arată îndestul şi într-un mod foarte savant — mai savant chiar decît o cercetare academică — şi ce e stilul în artă şi modul cum se prezintă la poeţii noştri acest stil. 20 Sfîrşind acest interesant studiu n-avem decît o singură temere, dar o temere foarte serioasă: aceea de a fi premiaţi de Academie. Doamne păzeşte! Academia nu face biserici! INSTANTANEE ŞI PROFILURI ! UN ISTERIC Sunt vreo cinci ani de atunci. Mă plimbam împreună cu un arendaş, pîrlit de soare şi de necazuri, prin bîl-ciul de la Alexandria. înghiţisem atîta praf, încît ba-5 rometrul gîtului desemnă ploaie fix. Ne îndreptarăm spre o magherniţă. Acolo, la o masă, un tînăr, cu un zîmbet ironic, lupta cu o baterie împotriva necazurilor vieţei. Arendaşul cu care eram îmi spuse înainte de a ajun-10 ge la masa tînărului: — Dacă vrei să rîzi puţin, ai să stăm la masa ăluia. — Să stăm, răspunsei eu. — Ce mai faci Cîrmizescu, zise tovarăşul meu, adresîndu-se tînărului. 15 — Uite, ce să fac, caut echilibrul între vin şi borvis. — Iţi prezint pe prietenul meu Cîrmizescu, zise arendaşul. E un fost slujbaş al statului. — îmi pare bine, răspunsei eu banal. — N-am întîlnit om pînă acum, zise Cîrmizescu, care 20 să nu spună că-i pare bine după ce am fost prezintat. Pricepui ironia. înţelesei» îndată că el vrea să-şi bată joc de mine prin banalitatea complimentului meu. Căutai s-o dreg şi adăugai: — Ai o înfăţişare simpatică, placi tuturora şi nimănui 25 nu poate să-i pară rău cunoscîndu-te. — Aşa crezi d-ta ? zise Cîrmizescu zîmbind. 345 — Sunt convins! — Apoi dacă ar fi fost aşa, adăugă Cirmizescu, aş fi fost şi azi subprefect, dar vezi d-ta, nu s-a putut să mai fiu. 5 — Poate ai căzut în vreo vină, zisei eu. — Nici o vină. Eram prea vesel şi veselia mea a făcut pe ispravnic să se uite adeseaori chiorîş la mine. Se vede că am o mutră prea caraghioasă şi că par vecinie că rîd. — Ce are a face cu slujba ? întrebai eu. 10 — Cum să n-aibă a face? Prefectul meu se lăuda într-una că voieşte să facă administraţie serioasă şi cînd mă vedea rîzînd se încrunta. Eu căutam să-l văd mai rar pe la prefectură, şi el venea într-una după mine la plasă. Cum îl vedeam, începeam să zîmbesc. 15 — Caraghios o să rămîi toată viaţa d-tale, d-le sub- prefect, spunea: prefectul cînd mă vedea rîzînd. în sfîrşit mă afanisisem cu atîta inspecţie şi cu deosebire cu administraţia lui serioasă. Nu ştiam ce să mai fac, cînd într-o bună dimineaţă primesc un ordin 20 prin care mi se făcea cunoscut ca să răspund telegrafic cîte gropi sunt în plasa mea. Eu răspunsei imediat. „Răspund telegramei dv. nr...........am onoare a vă face cunoscut că pînă azi au fost 9, acum însă sunt 10 25 pentru că s-a făcut una pentru notarul comunei care a murit ieri seară“. Prefectul care întrebase de numărul gropilor, al băltoacelor ce seacă vara, s-a supărat foc cînd a văzut că-i pomenesc şi de gropile de la cimitir, şi a exlamat: 30 — Peste două zile îl dau afară. Mîine fac raport şi cer înlocuirea lui. — Şi te-a înlocuit ? — Nu, am demisionat, şi iată cum mi-am formulat demisiunea: 35 Domnule Prefect, După cum îmi pare în această lună, Sănătatea n-o să-mi fie bună; Şi de aceea dară, vrînd să mă-ntremez, Ca să nu mă scoateţi... demisionez. 40 (ss) Cîrmizescu 346 De atunci, adăugă fostul slujbaş al statului, rîz fără să fiu supărat de nimeni. Bietul om începu să rîză iară. Atunci observai că era isteric şi că rîsul lui era un rîs nervos. Natura nu-1 făcuse propriu pentru o administraţie serioasă. RĂPUSUL în seara aceea, înaintea oglinzei, pe cînd se gătea spre a se duce la serata dată de mult aristocrata doamnă Manea, l-a apucat un rîs nebun gîndindu-se la planu-5 rile măreţe pe cari şi le făurise odată despre viitor, asemănîndu-le cu realitatea lor josnică de acum. Dar rîsul acesta amar şi batjocoritor era un rîs care punea pe gînduri. Şi, ca în alte vremuri, omul simţea din nou plăcerea 10 de a răscoli cenuşa durerilor stinse, cu nădejdea de a mai găsi o scînteie care să-i dea, măcar pe departe, asemănarea unei zguduiri a simţirei. împins de pacea netulburată dimprejur, gîndul se lăsă încet pe nesimţite, ademenitor, pe povîrnişul aducerilor aminte. Dorinţa 15 de a le gusta amărăciunea se desluşea încetişor. Pe cîmpul negru şi monoton al traiului de astăzi apar luminoase florile visurilor din trecut şi lui, omului, îi e dor de dînsul din alte vremuri. Suferea mult pe atunci, avea de luptat cu sărăcia 20 lui şi cu prostia celorlalţi, dar farmecul acelor zile de lipsă nu l-a găsit mai pe urmă, cînd l-a căutat cu bani. Atunci era plin de semeţe închipuiri. I se deschidea inima pentru lume ca o floare la razele soarelui. Dar prin acel început de viaţă a trecut ca o umbră, cunos-25 cut numai de cîţiva prieteni. Dar ce suflet zbuciumat era în îngustul cerc în care trăia! Şi ce trist era adesea, 348 din pricină, că iubirea purtată de el în inimă a rămas neînţeleasă de oameni. Căci doar venise în lume cu o întinsă putere de iubire, cu o iubire ce ar fi îmbrăţişat omenirea întreagă. Dar niciodată această neînţelegere 5 din partea altora nu-1 zdrobise. Oricîtă nepăsare în-tîlnea pe la unii, el rămînea tot visătorul blînd, cu capul în jos, cu mintea în nori, pe care le plăcea prietenilor să-l aibă seara cu dînşii la sfat. Oh, acele seri vesele! 10 La lumina palidă a lămpilor, vorbele lor se înaripau, se făceau uşoare, tremurau emoţionate şi fluturau libere luînd chipuri jucătoare întocmai ca umbrele lor ce se proiectau pe pereţi. Prin uşa deschisă, vîntul se prelungea, trecînd, suflare nevăzută şi rece de pe 15 foile pe cari le mişca afară foşnindu-le, pe frunţile lor, mişcîndu-le şuviţele de păr, răcorindu-i. In şivoiul de viaţă ce-i scălda la vîrsta lor tînără, o simplă senzaţie se lărgea, căpăta întinderi mari, dădea prilegii de calde discuţii. Sinceritatea şi intimitatea pluteau în atmosfera 20 parfumată de mai, strălucea în ochii lor, curgea din cuvîntare, dar se pierdea în locul din jurul lor. Yîntu-i făcea visători. Intr-o asemenea seară a rostit el odată: „A duce o viaţă studioasă, închinată soartei împo-25 vârâţilor, nu însemnează asta a fi sfînt cu toată necredinţa în minuni ?“ A rîs unul. El nu l-a băgat în seamă şi totuşi vremea care a trecut, a îndreptăţit rîsul aceluia. Acum vede el bine 30 că în mijlocul unei lumi aşa de egoiste şi de stupide, a munci şi a însemna ceva pe cale cinstită, e cu neputinţă. Tot ceea ce-şi închipuise odinioară erau visuri copilăreşti, întemeiate pe credinţa în o mulţime de fleacuri, 35 după care croise o viaţă întreagă mare şi frumoasă. Dar nu-s decît proaste înşelătorii! Lumea nu-i deloc aşa cum ne-o închipuim, ci cu totul dimpotrivă. Oricîtă poezie pusese în alcătuirea visurilor sale, viaţa stăpînită de proza cea amară o zdrobise. Mulţi oameni 40 pe cari şi-i închipuise ameţitor de sus şi pe cari dorise 349 să-i ajungă, i-au părut cu totul altfel cînd i-a cunoscut. Proşti şi obraznici cari nu pot şi nu vor să înţeleagă. Şi ca să poţi trăi printre dînşii ar trebui multă răbdare, multă chibzuinţă şi ceva bani. Nu-i vorbă, mai bine trăiesc 5 cei cu multă avere, cu puţină minte şi puţină simţire. Şi la gîndurile acestea simţea bine că puterea de revoltă, fala vieţii lui de altădată, se stinsese. In întunericul de afară, pe aripi de vînt, şuiera izbînditoare moartea iluziilor. Copacii păreau nişte 10 umbre, nişte umbre de morţi ce s-ar lungi nesfîrşite şi abia deslusindu-se din adîncul întuneric al mortei.. Cel din casă n-a văzut umbrele, dar a auzit şuierul,, şi înduioşat urmă firul gîndurilor. Fierbeau ale tinereţii paterni şi acestea l-au smuls 15 din visuri şi el a trebuit să caute să trăiască, dar fără a se lăsa de principiile sale. Atunci a început deznă-dăjduitoare alergarea pentru viaţa de a doua zi, lovirile necontenite de stîncile tuturor orînduielelor, pînă ce a putut să găsească ceva. Era un început neînsemnat, 20 cu greu făcut, dar, oricum, era un început. El a ştiut să dea lustru locului pe care-1 avea. Şi cu încetul faima numelui său s-a întins, a început să fie căutat şi el,, cu gîndul de a nu vinde nici o părticică din părerile sale, a înaintat mereu, făcîndu-şi loc. Dar la fiecare 25 treaptă a scărei ce o suia, a lăsat o parte din credinţi, fără ca el singur s-o fi simţit. Acum e sus pus, îndestulat,, dar cu preţul celui mai curat sînge. Va să zică a fost cumpărat ! Da, o cumpărare ascunsă, nebănuită, înceată, şti-30 ută numai de acea şleahtă care îşi arăta, cu îngîmfarea-i nesăbuit de bogată, tot dispreţul pentru prietenii lui din trecut, pentru oamenii aceia săraci dar cinstiţi,, pentru acei martiri ai muncei. Tot traiul de acum părea ca sfîrsitul lînced al unei iubiri tomnatice. 35 Ah! Cine a bătut în geam, uşor, asemeni unei chemări din altă lume ? Nimeni! Vîntul prinsese în vîrteju-i un smoc de foi uscate pe cari le frămînta în văzduhul întunecat, înainte de a le lăsa să cadă la pămînt line, 40 stinghere, nesimţite, asemeni unor iluzii ce se pierd. 350 în mintea celui din casă se închegă într-o fulgerătoare licărire, o bănuială de gînd. Şi bănuiala crescu, apăsîndu-i fiinţa, şi, cu groază, el o privi atunci limpede, ca întrupată, înaintea ochilor. „Răpus! Răpusul celor pe cari credeam să-i răpun!“ Cineva bătu în uşă, acum cu adevărat. Era servitorul. — Trăsura e gata, domnule. La doamna Manea s-a strîns lumea. — Bine. Vin îndată. Afară, vîrtejul crengilor lovite de vînt lua asemănarea unui rîs amarnic, crud, biciuitor. 5 10 15 20 25 VASILE LEONESCU E un actor de talent şi un om admirabil! .. . E de-ajuns să vorbeşti o dată cu dînsul sau să-l vezi jucînd, ca să-l iubeşti. Leoneseu îşi atrage prietenia bărbaţilor şi desigur dragostea pasionată a femeilor. . . Ca înfăţişare, e un tip extraordinar. O statură de uriaş, o conformaţie de hercule, o crinieră de leu, o mască tragică de actor antic, o voce adîncă vibrantă şi nuanţată ... In acest om toate amănunţimile individualităţii poartă aşa de mult marca meseriei de actor, încît însăşi natura pare a-1 fi destinat scenei. Faţa lui e de o mobilitate extremă, dar odată expresia fixată, pare de piatră. Vasile Leoneseu face furori în tragediile clasice. Cu mersul larg, cu gestul măreţ şi privirea mîndră de erou,, e suberb în Ruy-Blas cînd apostrofează pe miniştri:: „Poftă bună, domnilor i . . . “ Dar în acelaşi timp e splendid în dramele moderne.. în Ultimul clironom a fost o adevărată revelaţiune. . . Prietenii lui nu-1 mai numesc de atuncia decît Duca. Şi e curios că acelaşi om e superb în tragediile de genul vechi şi splendid în dramele realiste. De obicei exa-geraţia melodramatică e aproape incompatibilă cu realismul modern. Şi e mai curios încă faptul că Leoneseu pare natural pe scenă şi e pasionat pentru drama din zilele noastre 352 — îţi vorbeşte cu entuziasm de rolul lui Oswald din Strigoii lui Ibsen „Soarele... Soarele!“ — iar pe de altă parte în viaţa reală nu-i deloc firesc, ci pare mereu pe scenă. . . Vorba, gestul, gîndurile chiar, toate sînt de erou sau de prim-amorez. Dar aceasta, departe de a-ţi displace, te farmecă; simpaticul artist pare a-şi fi asimilat generozitatea eroilor pe cari i-a jucat. Cînd scriu aceste rînduri, nu ştiu cum a ieşit reprezentaţia lui Otello, dar ştiu că acest rol pare anume creat pentru artistul-hercule, care va găsi într-însul izvoare de energii demonice pentru a interpreta pe maurul sălbatic în gelozia lui. Doresc din toată inima ca ovaţiile publicului să-l răzbune pe Leoneseu de meschinăriile acelui mastodont ridicol care se cheamă Stăncescu. O JUDECATĂ — Note şi impresii de Ia proces — în fundul sălii, deasupra mesei judecătorilor, un Crist, mare, sugestiv, care îţi aminteşte de inchiziţie . . . 5 Judecătorii, figuri neînsemnate şi neexpresive stau nepăsători, inconştienţi de grava lor misiune; e lucru vădit că nu se simt în elementul lor. Preşedintele tolănit în fotoliul lui, pare un om rece, sceptic, dar nu răuvoitor acuzatului. 10 La stînga, maiorul Paleologu, comisarul regal, urmăreşte dezbaterile cu un rînjet; o singură privire asupra acestui bătrîn slab, nervos, cu mişcările de po-dagric, te încredinţează că el e omul cel primejdios. ... E militarul tipic, mărginit, strimt la minte, plin 15 de ură în contra ţivililor. Acuzatul stă în picioare intr-un fel de cuşcă, alăturea de fotoliul comisarului regal. Nu e deloc emoţionat. Răspunde limpede, liniştit şi demn . . . Sala e plină de lume: militari, ţivili, femei. La uşă 20 stau trei jandarmi cu baionetele scoase. E caracteristică surda antipatie care domneşte în sală între casta militărească şi „ţivilitatea“, şi care izbucneşte din cînd în cînd sub formă de mici incidente . .. 25 Dintre martorii militari, căpitanul Dimitriu se prezintă modest, răspunde simplu şi nu depune în defavoarea acuzatului. 354 Doctorul Nicoreanu e un tip de mitocan: roş la faţă şi roş la mustăţi, exprimă brutalitatea în figura şi în mişcările lui. La intrarea lui se produce în sală un murmur de indignare. 5 — Cum l-ai tratat pe soldatul Librescu ? — L-am ţinut la infirmerie numa pâ saltea! răspunde Nicoreanu, cu o voce groasă şi cu un accent de mitocan din Dealu-Spirei. „Nu ştie să întoarcă o faşă!“ — I-ai dat vreo doctorie să bea? 10 Rîsete. Specificul a devenit popular . . . — Nu, că n-a fost bolnav, răspunde zbirul plecînd ochii. Se introduce martorul Blumenfeld. E un om slab, păcătos, care s-a lăsat în voia soartei şi face tot ce i se 15 porunceşte. Cu 48 de zile înainte de a se libera a dezertat şi fiind prins a fost condamnat la doi ani închisoare. — Ai mai fost pe aici, nu-i aşa? Ne cunoaştem! îi spune preşedintele ironic. — Da! răspunde Blumenfeld, tîmpit, cu voce stinsă. 20 Martorul vorbeşte plictisit. Ce-i pasă lui — care de 5 ani e dat pradă molohului cazon şi care mai are ani de suferit — de judecata asta, în care e amestecat fără voia lui!.... La ieşirea din sală îl aşteaptă nevasta, o femeie mică, 25 isterică, cu fruntea mică şi cu ochii în fundul capului. Ea-1 iubeşte cu pasiune şi-şi frînge mîinile, el o urăşte şi n-o lasă să se apropie ... desigur o altă dramă, întunecoasă, emoţionantă, necunoscută. . . SULIMANUL Aseară am fost la o nuntă în sala Traian. îmi plac mult acele petreceri la cari poţi observa moravurile pitoreşti ale mahalalei. în fiecare an la Paşti 5 mă dau în dulap, pe ziua de 10 mai sunt prezent la Cişmegiu, şi la întrunirile publice nu lipsesc niciodată. O înghesuială straşnică in sala Traian. Cavalerii şi domnişoarele dansează parc-ar fi plătiţi cu ziua: atmosferă în care se amestecă miros de pomadă, de 10 sudoare, de vin, de muşc etc. e înăbuşitoare. Tinerii se învîrtesc cu fetele ţinîndu-le de talie cu batista, pe cînd bătrînii stau pe bănci la o parte şi privesc. Bărbaţii sînt diformaţi de muncă, dar au faţa curată. 15 Femeile n-ar fi urîte dacă un strat gros şi tricolor de fard nu le-ar acoperi faţa. Iată o tînără fetişcană, mică şi durdulie, plină de viaţă şi de pasiune pentru joc; ţi-ar fi drag s-o priveşti dacă n-ar avea părul lustruit de pomadă şi faţa pătată de 20 sudoare amestecată cu suliman. Aşa, e oribilă. Sudoarea formează cu pudra şi cu suli-manul un aluat care-i desfigurează faţa. Pe lîngă nas, pete mici arată intoxicaţia cu mercur. . . Şi pe cînd juna demoazelă cochetează în mod naiv 25 cu un don sergent major din geniu, care-i spune că a fost preşedintele clubului subofiţerilor şi că a doua zi 356 1 n-o să poată merge la cancelarie de antrenat ce este, eu mă gîndesc la o măsură pe care ar putea-o lua şi ar trebui s-o ia serviciul sanitar, măsură ca farmaciile să nu mai vîndă pomadă, alifii şi sulimanuri fără reţetă. 5 Adică de ce ar opri vînzarea sulimanurilor făcute cu mercur? E o chestie de interes general. Ţărancele, lucrătoarele, femeile din clasa mijlocie, toate se in-toxichează cu mercur, întrebuinţînd sulimanuri. Şi aceste sulimanuri pătează şi găuresc faţa, slăbesc din-10 ţii, otrăvesc tot corpul, urăţesc şi îmbolnăvesc aproape tot poporul feminin din ţara noastră. Pentru D-zeu, nu-i de găsit un leac la acest rău ? ... VOIE DE LA COMĂNDUIRE Hei, vremurile cînd începea să devină populară figura lui Moş Teacă! O vară întreagă militarii n-au îndrăznit să ridice 5 capul, zdrobiţi, nimiciţi sub greutatea rîsului omeric, formidabil, care plutea pretutindeni deasupra lor. Sabia-şi găsise adversarul, sabia fusese învinsă de condei, devenit în mîinile unui om de spirit mai tăietor decît cea mai ascuţită spadă. 10 Şi, nu ştiu de ce, dar chiar acum, cînd maestrul ironiei de atunci a devenit un om aşezat, serios, care scrie articole de politică înaltă în cari citează pe O’Conell şi pe Gladstone, care vorbeşte de pieirea ideilor în filozofie cu uşurinţa cu care ar vorbi Glaymoor despre 15 seratele modeme, care introduce teorii sociologice între povestirea unui ceai de la d. Stolojan şi protestarea împotriva călcărei unor principii constituţionale — eu nu mi-1 pot închipui decît tot cum îl ştiam atunci. Cît n-ar avea de făcut acum! 20 Zilele acestea, de pildă, s-a întîmplat un fapt monstruos, revoltător, dar nu lipsit de oarecari părţi comice. Un ofiţer din Iaşi, d. loeotenent-colonel Teişanu crezînd că poate să se servească de capul său şi pentru altceva decît pentru a pune chepiul pe el, s-a apucat 25 să scrie o scenetă fără să ceară pe cale ierarhică voie de la comănduire. 358 Scena s-a şi jucat la o reprezentaţie dată de Ligă şi publicul, compus din civili cari nu voiau să ştie că disciplina e sufletul armatei, a aclamat pe autor. D. Teişanu a apărut la rampa scenei ca să mulţu-5 mească, iar fără să ceară voie de la comănduire, fapt pentru care a fost pedepsit cu arest de 60 de zile. Adecă, mă rog, cum vine asta? De unde şi pînă unde n-au dreptul militarii să scrie şi ei pentru teatru şi să mulţumească aclamanţilor ? Ori să vede că inteli-10 genţa şi talentul, fiind lucruri ţivile, n-au ce căuta la militari? Hei, vremurile cînd începea să devină populară figura lui Moş Teacă! LA PARADIE — Inchipui-ţi dragă, cît pe ce să nu-mi isprăvească rochia pentru 10 mai!. .. Coana Lina priveşte serioasă împărtăşind spaima 5 pe care o arată coana Miţa, spunînd vorbele aceste ... — Să nu îii la defilare! Dar asta însamnă să pierzi un an din viaţa ta . . . Şi coana Lina cu coana Miţa vin împopoţonate la paradie, cu o grădină de zarzavat la pălărie şi cu mă-10 nuşi griperl. Mănîncă ghionturi rectificate cu cîte un pardon, ascultă vorbe fără perdea, numai să vadă pe regina. — Ah, maică ce frumoasă e! Şi ce bucurie are . . . Cucoanele flutură batistele şi fac bezele suveranei 15 sigure fiind că vor fi remarcate. In sfîrşit iată-le instalate în tribună, după oarecare certuri cu vecinii: domnule, locurile sunt nemerotate, e numărul meu etc. Priveliştea le ameţeşte: o mare de jobene, pălă-20 rii, redingote, pelerine de toate culorile, tribunele de peste drum pline de cucoane high-life cu lorgnon-ul la ochi, privind curioase defilarea; o bogăţie, un lux extraordinar, toată acea pătură socială care din saloane şi din buduare se varsă pe stradă numai la ocazii rare . . . 25 Cele două cucoane admiră pe dorobanţi, admiră pe vînători, admiră pe roşiori, admiră toate armele care 360 trec ca nişte ziduri ambulante, în pas cadenţat. . . Soldatul care acuma trece cu capul sus, cu ochii mari deschişi, cu înfăţişarea războinică, numai el ştie cîte chinuri i-a adus acest zece mai! 5 — Dar Georges unde e ? ... Ah, uite-1!.. . Coana Lina se roşeşte ca sfecla, a recunoscut pe favoritul d-nei, care trece ţanţoş cu contraepoleţii lui... Seara cucoanele vin la luminăţie, se pierd una de 10 alta în mulţime, se exclamă de admiraţie, îşi rup rochia de sîrma de lingă lac şi în sfîrşit leşină pentru a se trezi a doua zi acasă ca dintr-un vis rău ... O dată e zece mai!.. DEFILAREA Este în viaţa militară cel mai straşnic eveniment. Acela care dirijează toate în armata noastră, de la lucrurile mari pînă la cele mai mici, este regele, şi ziua 5 de zece mai este aceea în care suveranul îşi formează judecata despre progresul realizat de această importantă instituţiune. Impulsiunea porneşte de sus. Generalul e în contact direct cu majestatea-sa, care-i arată dorinţele sale. 10 Colonelul primeşte două vorbe hotărîte de la general. Maiorii capătă consemne severe de la colonel şi repetă consemnele căpitanilor pe o gamă mai sus. Căpitanii răcnesc la ofiţeri, iar ofiţerii ameninţă pe sergenţi. Aici vorbele încetează şi încep faptele . . . 15 Şi vai cît mai asudă bieţii soldaţi! . . . Groaza începe cu două săptămîni înainte. Zilnic 5 — 6 ceasuri de marş cadenţat şi defilări, cîte unu, cîte două, pe semi-pluton, pe companie, pe batalion, pe regiment, înaintea lui clon’ căprar, a lui don’ sergent, a lui don’ sublocote-20 nent, căpitan, maior, colonel. E un scandal în tabără, un tărăboi, strigăte, comenzi, muzica cîntă — infernul curat . . . Muncesc soldaţii, muncesc ofiţerii de le curg sudorile — e prăpădenie! . . . în sfîrşit iată ziua fatală. De la 4 dimineaţa începe 25 echipamentul de paradă. Magazinerul răcneşte, căpra- 362 5 10 15 20 25 30 35 rul răcneşte, cutare a pierdut colănţile — crucea, parastasul şi papucul maicii Domnului! Acuma ţi-ai găsit ?! . . . — celălalt n-a lustruit gamela şi încasează ghionturi în fălci de la don’ serjent-major, şi aşa mai departe. Acuma frontul e format. Un zid nesfîrşit de oameni în haine noi şi cu arme tăietoare. Colonelul aleargă pe cîmp în goana calului şi comandă desperat de-ţi trec fiori prin tot corpul. Maiorii repet comanda, iar trupa îşi ţine răsuflarea de teama de a nu greşi. Goarnele sună, muzica cîntă, — e solemn... Pornim. Insă înainte de a porni, sosesc vreo cîţiva bacalaureaţi cari au întîrziat şi în vremea asta s-au echipat . . . Căpitanul se uită la ei furios, dar înghite — nu-i acuma momentul. . . Pe drum e pas de voie. Ofiţerii sînt bine dispuşi că au să scape în sfîrşit de 10 mai şi conversează. Maiorul tachinează pe bacalaureaţi şi îi învaţă cum să defileze — capul sus, privirea de vultur . . . Să-l mănînci din ochi. . . Sîntem în oraş. Deocamdată ne aşează pe stradă. Soldaţii strigă ura la trecerea regelui, pe urmă îşi şterg cizmele şi se leagă de servitoare. Don maior Ghindă pişcă de sîn pe o servitoare, cheamă pe un sergent şi-i spune cu severitate: — Sergent, ai văzut metoda? — Am văzut şi am priceput, trăiţi don’ maior! Bacalaureaţii intră aşa echipaţi cum sînt cu t'<& calabalîcul în spinare, prin cofetării şi gonesc lumea din jurul lor, deoarece au raniţele pline de vacs şi de praf. Pornim iar. Se apropie momentul. Soldatul se încordează şi calcă apăsat. De departe se vede regele. .. O lume imensă, dar de emoţiune nu vedem nimic, doar o masă neagră. La dreapta regele stă drept pe cal. Toţi călcăm cu acelaşi ritm, într-o desăvîrşită incon- 363 ştienţă ca o maşină mişcată de un resort. Auzim vag aplauze, urale ... ne trec fiorii. . . Am scăpat; dar trebuie s-o luăm la goană ca să evacuăm strada, şi pînă pe chei ne goneşte ca pe nişte fiare . . . apoi pornim cu pas de voie înapoi în tabără. Acolo scandal cu dezbrăcatul, şi pe urmă noi bacalaureaţii trebuie s-o pornim iar în oraş.. . Ah, ziua de zece mai! Cînd îmi aduc aminte, mă îngrozesc... 5 10 15 20 25 OAMENI DISTINŞI în învălmăşeala de pe Calea Victoriei, o scenă. Un pungaş prins cu mina în buzunarul unei doamne primeşte cîteva palme cari vor face pentru mult timp din această întîmplare comică o amintire dureroasă pentru aventurosul tînăr. Pînă aci nimic de zis. Doamna era în dreptul său. Dar cum răzbunarea părea prea mică, un domn gras şi burtos se dezlipi din mulţime şi cu voinicie uimitoare trase cîteva palme scăpărătoare pungaşului: „Sunt senatorul cutare!“ Un altul urmă exemplul, mărind numărul şi greutatea palmelor: „Sunt deputat cutare!“ Al treilea veni la rînd: „Sunt avocatul cutare“! Exemplul fiind prea contagios, gardistul îndrăzni şi el : „Şi eu sunt sergentul cu nr. 374.258!“ Şi încă vro cîteva palme zdravene aplicate după toată regula. Atunci pungaşul, căruia ispăşirea i se părea mare, îşi descoperi capul şi cu pălăria în mină, cu gestul umil, murmură zăpăcit: „Toţi sunteţi oameni distinşi, domnilor!“ Spectacolul era dezgustător. O ţară are forţă poliţienească organizată pentru ca să intervină la conflictele dintre locuitori. Dar în cazul acesta intervenţiile neaşteptate ale particularilor, şi în mod aşa de brutal, nu-şi mai au locul. 365 Mai cu seamă cînd cei cari intervin aşa de original sunt domni serioşi şi distinşi, faptul nu poate produce decît scîrbă. Pentru civilizaţia noastră aceasta e prea puţin îmbucurător. E dizarmonia pe care ar face-o un fluierat ameţit într-o simfonie. 5 10 15 20 25 DIN CIVILIZAŢIA DEMI-MONDE îl cunoşti. îl poţi vedea zilnic în nenumărate exemplare. E dintr-o familie săracă şi incultă, ceea ce nu e ruşine. A trecut şi el prin şcoală ca cinele prin apă şi s-a apucat de politică. Azi, deşi un cap sec şi o inimă pustie, tipul e om hogat. Pune ţara la cale şi-şi face treburile. îl găseşti pe la toate ministerele, stăruind, linguşind şi înşelînd buna-credinţă a celor naivi. E un model de escroc, incapabil de a înţelege măcar noţiunea onestităţei şi a corectitudinei. Cu toate acestea, el critică şi defaimă pe oamenii cu adevărat cinstiţi şi integri! Şi-a făcut o „pereche“ de case de cînd i-a venit partidul la putere. Deh! clădeşti mai cu înlesnire cînd sunt „ai noştri“ la putere! E o casă seniorială. Lux parizian, care, cu toate taxele vamale existente, a trecut graniţa ţării foarte ieftin.... Tipul nostru face acum pe hoierul de neam. El nu mănîncă decît franţuzeşte. Se îmbracă high-life. Se plimbă într-o victorie luxoasă. E în fiecare seară la şosea. E om „civilizat11, şi cei săraci cu duhul îl piz-muiesc. De citit, el nu citeşte. Cumpără însă din cînd în cînd Le Temps şi Fin de siecle. Muzică clasică nu pricepe şi nu simte. Se duce însă la Wachmann ca să fie şi el acolo. Are nevastă, dar el trăieşte de astă dată cu 367 o modistă. Politica l-a făcut şi mare naţionalist, dar alaltăieri a dat afară pe încasatorul Ligei care îi venise cu chitanţa de 2 lei. La club însă joacă cărţi şi adesea pierde sume enorme. Are doi copii. Pe fată a plasat-o într-un pension, pe băiat în altul, ca „să scape de încurcătură14. E democrat, dar îşi pălmuieşte slugile şi jupoaie zece piei după nenorociţii ţărani de la moşia sa. Mai ales acum, căci pleacă la expoziţie la Paris... 5 10 15 20 25 PROFESORUL-AUTOMAT Nenorocitele noastre legi de instrucţie l-au făcut şi pe el profesor. Nu-i vorbă, e un om „cumsecade11. Numai atît că habar n-are pentru ce l-o fi făcut statul profesor. El a auzit şi a citit prin jurnale că şcoalele secundare trebuie să dea ştiinţă (!) băieţilor. Şi el le-o dă, fireşte, pe cît îl taie capul. Intră în clasă, face lecţia pe care a mai făcut-o la fel de zece ani de cînd e profesor, ascultă cîţiva elevi şi pleacă. El e tipicar. E profesor de latineşte. El traduce cu băieţii, cu chiu, cu vai, ceea ce spune la program, li învaţă regule gramaticale şi atît. Că ce rost ori fi avînd gîndirile din cei autori clasici, nu e treaba lui. El traduce „de aci-aci“ făcînd analiza gramaticală şi dă note. Partea educativă nu-1 priveşte. Puţin îi pasă lui dacă elevii se emoţionează sau se plictisesc la cursul lui. El „şi-a făcut datoria11 dragă Doamne. Fireşte că în chipul acesta, băieţii ies din liceu cu cîteva crîmpeie de regule gramaticale, matematice, cu cîteva date istorice, dar cu sufletul pustiu. Idealuri? Nerozii! Visuri! Educaţia sentimentelor? Nu spune la program! Şi de aceea e atît de mare numărul „absolvenţilor11, atît de mic numărul oamenilor şi atît de infinitezimal acela al românilor cu adevărat culţi. Profesorul-maşină nu poate da decît oameni-maşini. Din păcate, sunt mulţi profesori automaţi. 5 10 15 20 25 „VOIAJURI1 IN STRĂINĂTATE Nu sunt dintre cei ce văd în fiecare străin un duşman de moarte şi de aceea nu aş dori să ne închidem cu ziduri chinezeşti, să nu mai ieşim din ţară etc. Dar ceea ce se întimplă la noi, nu se întîmplă aproape în nici o ţară din lume. Abia vine primăvara, şi primăriile nu mai biruiesc a libera numărul mare de paşapoarte ce li se cer. Dorul nostru de a porni in „voiagiu11 a ajuns o adevărată manie, o adevărată calamitate. Pînă şi cuvîntul neaoş românesc călătorie l-am înlocuit cu voyage-ul franţuzesc. Fiecare ghiorlan care abia cîştigă 2—300 lei pe lună, zor-nevoie să se avinte in „voiajuri11. Căci, vedeţi d-voastră, dacă n-o putea spune şi el, la ocazii „pe clnd mă găseam la Ostenda“, „eu atunci eram la Parisu etc., onorabilul se simte umilit. Auzi d-ta, să nu fie fost în străinătate! se poate?... Cunosc mulţi din aceşti voiajori cari n-au fost niciodată în viaţa lor afară la ţară, care habar n-au de frumuseţile patriei lor, dar cari, în schimb, îţi vorbesc în cunoştinţă de situaţie de toate fondacu-uvile Veneţiei, de toate gassen-urile din Miinchen. Sunt alţii cari cunosc aproape întreaga Europă, dar n-au stat niciodată în Transilvania, care le este tot aşa de necunoscută ca polul sud, cu toate că uneori 370 declamă cu patos despre soarta fraţilor noştri de peste munţi. Oare n-ar fi mai cuminte, mai românesc lucru, ca în loc de a colinda toate ţările străine, să începem a cunoaşte ţara noastră şi celelalte ţări locuite de români ? Asemenea călătorii ne-ar fi şi nouă şi neamului nostru mult mai utile decît voiajurile fanteziste în ţări străine!... 5 10 15 20 25 MARELE GALEOTTO Cititorul inteligent a ghicit fără îndoială că marele Galeotto al nostru n-are de-a face întru nimic cu cel despre care a vorbit Echegaray. Dar deşi în realitate nu-1 cheamă Galeotto, aceasta nu-1 împiedecă de a fi mare. Mare prin reclamă, mare prin fanfaronadă, mare cu cei mici, în sfîrşit mare în totul, numai în inteligenţă şi caracter nu. L-am cunoscut toţi. L-am cunoscut înalt funcţionar, magistrat, ziarist, avocat, totdauna plin de îngîmfare, totdauna mulţumit de sine. Tot ce face el e perfect, tot ce fac ceilalţi e stupid. Plin de servilism pentru superiori, ar fi in stare să se dedea la actele cele mai baroce pentru a le face pe plac. Ar primi chiar să joace rolul de agent secret pentru paza vieţei onoratului d. ministru, numai cu condiţia ca acest d. ministru să-i lase mîna liberă faţă de inferiori. O, cu aceştia e teribil. Ar fi în stare să-i zdrobească pe toţi. Mustrări, vorbe aspre, ifose, umiliri, înjurături chiar, nimic nu cruţă. E de o mojicie fără seamăn şi de un autoritarism care lasă cu mult în urmă pe al tuturor despoticilor din lume. Vorbeşte despre datorie cu o convingere care ar zdruncina şi scepticismul cel mai înrădăcinat; totuşi în chestie de datorie nu cunoaşte decît datoriile pe cari le are pe la diferiţi creditori. Vorbeşte de patrie pentru că aşa a auzit pe alţii. De 372 fapt nu şi-a dat încă socoteală de ce înseamnă acest cuvînt, iar cît despre naţionalism, ideal şi celelalte cuvinte frumoase, ele n-au nici măcar valoarea rapoartelor copiştilor. Acesta este ilustrul specimen pe care ni l-a hărăzit splendida noastră birocraţie. Te salut sublime mare Galeotto. DECORAŢII E fenomenal ce de decoraţii avem în ţara asta! De la zece mai încoace aproape nu e zi lăsată de Dumnezeu să strălucească deasupra pămîntului dulc-ei 5 noastre patrii fără ca Monitorul Oficial să n-aducă altă listă de decoraţii. Sunt din toate ramurile: profesiuni libere, proprietari, industriaşi, cultivatori de sfecle, rafinatori de zahăr, fabricanţi de hîrtie, negustori de haine şi chiar negustori ambulanţi şi funcţionari 10 comerciali. Dacă un strein ar învăţa limba dulce şi frumoasă a lui Sion şi ar citi Monitorul Oficial ar rămîne uimit şi ar crede, fireşte, că o ţară, care împarte cu atîta dărnicie decoraţiile, trebuie să fie o ţară fericită şi 15 plină de talente remarcabile. E fenomenal ce de oameni de talent avem în ţara astal De la funcţionarul care cu un talent deosebit a primit în capul său călimara cu care un solicitator des-20 perat voia să lovească nobila ceafă a ministrului pînă la homarul care cu un talent deosebit mătură funin-genea de pe podurile cetăţenilor, toţi sunt oameni distinşi, toţi sunt plini de merit. Deci toţi trebuie decoraţi, sau cel puţin răsplătiţi cu medalia „Serviciului 25 credincios11. 374 Cu modul acesta vom ajunge peste cîţiva ani să găsim mai curînd un om care să dovedească cu certificate în regulă că a scris Iliada şi Odiseea decît un român care să nu fie decorat şi talentat. Şi poate tocmai acel român ideal, care nu poate fi găsit, ar fi adevăratul român. 5 10 15 20 25 RECLAMA Reclama, care era odată numai sufletul comerţului a ajuns acum să fie sufletul tuturor afacerilor. Nu e om care să aibă şi el o aspiraţie cît de modestă în ţara asta şi care să nu-şi facă reclamă. Cugetînd ca şi viţelul din fabulă că totdauna e mai bine să ai un dram de noroc decît un car de minte, candidaţii la diferite posturi şi onoruri forţează uşile norocului prin sunetele de trîmbiţă ale reclamei. „D.X., distinsul nostru concetăţean, va intra în cu-rînd în minister14. D.X. este o persoană absolut nulă, fără nici un merit deosebit, dar prin reclamă va ajunge. Peste cîteva zile apare din nou în ziare: „ In urma rema-nierei care se va face în curînd, d. X va lua portofoliul instrucţiei11. Lumea se miră, dar numele lui X începe să se graveze în mintea cititorilor şi peste cîtva vreme el e unul din cei mai serioşi candidaţi la minister. — Dar ce a făcut în definitiv d. X? întreabă un naiv. Şi lumea, tot atît de naivă, începe inventînd un şir întreg de fapte mari şi glorioase. Hotărît d. X e un om mare. Nu mai puţin mare este şi amicul său d. Y. Acesta este, bunăoară, profesor la o facultate oarecare şi anunţă o conferinţă la Ateneu. 376 „D. Y, eminentul profesor, va ţine la Ateneu o strălucită conferinţă despre Servitoarea lui Molliere“. Şi lumea mirată că i se aruncă înainte acest nume cu o seriozitate aşa de imperturbabilă trece înainte. 5 Dar d. Y nu se lasă: „Din pricina unor serioase ocupaţiuni literare, d. Y n-a putut ţine săptămîna trecută conferinţa anunţată. Va ţine-o însă desigur sîmbăta viitoare11. Şi sîmbăta viitoare lumea cască, unele cucoane adorm, iar criticii bleastemă clipa nefastă 10 în care i-a venit lui Exarcu ideea de a pune tribuna Ateneului la dispoziţia oricui. Aceasta nu împiedecă însă pe conferenţiar de a strecura a doua zi prin ziare, prin ajutorul inevitabilului amic binevoitor, o notiţă foarte elogioasă despre propria sa conferinţă. Şi reclama 15 obicinuită începe. Înainte, domnii mei! Nu uitaţi că reclama e sufletul comerţului, şi în comerţul pe care-1 faceţi aveţi mare nevoie de dînsa. PARVENIŢII Mă bateam ades cu gîndul să editez din nou faimoasa carte Asupra mijloacelor de a parveni, dar un amic sincer şi binevoitor — se mai găsesc încă şi de aceştia — 5 m-a făcut să renunţ la această idee, ca lipsită de orice folos practic. Am renunţat şi bine am făcut. Oamenii noştri au ştiut să înveţe mijloacele de a parveni, fără carte. 10 Am cunoscut de aceştia cari au intrat în carieră fără nici un merit deosebit, fără nici o înclinaţie hotă-rîtă. Erau tot aşa de buni pentru magistratură, ca şi pentru cizmărie sau croitorie. Dar au reuşit. Şi au reuşit, pentru că au pus în practică arta perfectului 15 parvenit, pentru că şi-au îndoit şira spinărei înaintea tuturor puternicilor, pentru că au fost îngîmfaţi înaintea tuturor umiliţilor. Cu niţică îndrăzneală şi niţică fanfaronadă au ajuns aşa de sus, încît ameţesc cînd privesc de unde au plecat. 20 Am cunoscut savanţi de bîlci cari în materie de ştiinţă nu se pricepeau nici cît o calfă de băcănie şi în ceea ce priveşte cărţile nu consultaseră decît cel mult cărţile de joc. Au ajuns departe. Au pus în mişcare tot aparatul de reclamă de care dispune secolul nostru 25 comercial, s-au prezentat la academii, au luat premiuri 378 şi astfel s-au văzut într-o bună dimineaţă erudiţi iluştri ai ţârei lor. Am cunoscut ziarişti cari n-aveau nici o cunoştinţă şi nici un talent, proşti ca o oală de tuci şi inculţi ca 5 un dovleac turcesc, nefiind în stare nici să înceapă o simplă informaţie, cari s-au făcut cunoscuţi numai prin obrăznicia lor. I-am văzut scriind şi încă scriind de toate. Un om de merit s-ar fi oprit de multe ori în cale şi s-ar fi temut să pornească din nou cu atîta dezin-10 voltură. Prostul dă înainte, convins că tot ce scrie e perfect şi că tot ce face e ireproşabil. Exemplarele acestea nenumărate din ediţia steriotipă a omenirei ajung departe şi mor aproape totdauna ca miniştri sau milionari. 15 Şi tu rămîi obscur şi sărac, deşi scrii douăsprezece ceasuri pe zi şi citeşti alte şase, pentru a cădea mort de oboseală în celelalte şase cite-ţi mai rămîn.: Şi aceasta, cu toate că ai citit din cea mai fragedă copilărie admirabila carte Asupra mijloacelor de a 20 parveni. CULTURA NOASTRĂ Suntem un popor cult şi — să nu mai vorbim de asta! Vecinii binevoitori ne-o spun cîteodată şi noi nu cerem altceva decît să-i credem. 5 E drept că străinul pe care soarta neîmpăcată îl împinge în veselie să sărute acest pămînt — cîte nu face soarta, această vecinică şugubeaţă? — rămîne uimit de aparenţele pompoase sub cari ne prezintăm şi de pasionata noastră dorinţă de a ne instrui. De trece 10 pe Calea Victoriei, vitrinele tuturor librăriilor le vede pline de cărţile franceze cele mai nouă şi de intră într-o bibliotecă bogăţia scrierilor străine îl umple de un respect aproape religios. Şi cu toate acestea... 15 Şi cu toate acestea, o, străin pe care valurile vieţei te poartă ca pe Ulise rătăcitorul de fericită memorie, de ai şti ce înşelătoare sunt aceste frumoase aparenţe! Nu chezăşuiesc că se găseşte unul printre toţi aceşti diletanţi fără voie care să cunoască în adevăr litera-20 tura. Toţi pretind că citesc cele mai recente cărţi franceze, toţi cunosc ultimile scandaluri literare din Paris, dar nici unul n-are o cunoştinţă sănătoasă despre comoara de cugetări şi sentimente pe cari o cuprinde acea mulţime de opere. 25 Totul e snobism şi nimic altceva. 380 Au lăudat citeva ziare exotice — la ce ar mai sluji ziarele dacă n-ar lăuda şi înjura ? — pe vrun autor obscur din străinătate? Foarte bine! Snobul se pune pe lucru, snobul vrea să epateze pe bunul şi pacinicul 5 tată de familie sau pe tînărul naiv. Şi fără să fi citit cartea despre care e vorba, fără să ştie doar altceva de autor decît numele său, ţine disertaţii lungi şi savante în murmurele de admiraţie ale tinerilor cască-gură. Nimic temeinic, nimic sigur. Totul e spoială şi fanfaro-10 nadă. Dar suntem un popor cult şi — să nu mai vorbim de asta! ! LUMEA ÎN CARE SE PETRECE Caricatura noastră de civilizaţie ne-a înzestrat cu o mulţime de tipuri ciudate şi bolnăvicioase. Da dintra toate acestea cel mai de plîns este, fără îndoială, tipul 5 omului care vrea să petreacă cu orice preţ. Oamenii cari n-au cunoscut din viaţă decît partea sa uşu-ratecă şi din munca necurmată a strămoşilor decît foloasele pipăite de astăzi, parcă n-ar avea ceva mai grabnic de făcut decît să arunce în toate părţile şi 10 în toate chipurile ceea ce alţii au strîns în sudoarea frunţei lor. Numele lor e legiune. îi vezi în fiecare seară ieşind la lumină „ca acele păsări ce în noapte zbor şi numai, în noapte văd cu ochii lor“. Se duc în grupuri. 15 grăbite spre localuri unde viţiul şi desfrîul domnesc,, îşi cheltuiesc puterea şi viaţa în plăceri de o disperată monotonie şi sunt foarte fericiţi că nu fac altceva. Au dus această viaţă ieri, o duc astăzi şi o vor duce şi mîine. Ce le pasă! După dînşii poate să vină şi 20 potopul! ... Şi în orgiile josnice, la sunetul paharelor pline şi al vorbelor de cari ar roşi un tambur-major, eroik aceştia palizi şi slabi de nopţi nedormite fac pe martirii, dureroşi ai vieţei care nu le mai oferă nici o plăcere,. 382 îşi înstrăinează averile şi simţimintele in timp ce departe, pe cîmpurile aspre şi prăfuite, în mijlocul adevăraţilor străini, martiri adevăraţi ispăşesc păcatul de a fi voit să exprime liberi o cugetare liberă. „Daţi omului un viţiu, unul singur şi omul va alerga singur înaintea pierzaniei!“ a zis Balzac. Şi Balzac cunoştea perfect oamenii. ZIARIŞTII MODERNI ... Şi într-o bună dimineaţă amicul meu Vintilă C. A. Rosetti — pe atunci trăia încă repauzatul Românul — se postă la poarta celui mai populat liceu din 5 capitală. Ochii săi străluceau demonici, iar mînile îi tremurau de emoţiune. Ce căuta el oare acolo ? Cititorul binevoitor va vedea îndată. Clopotul sună vestind ieşirea elevilor în recreaţie şi 10 în curînd tinerii spănăcei se iviră dînd năvală la iabla alviţarului cu furia cu care mai tîrziu aveau să dea năvală la buget. Numai unul sta de o parte şi nici bea nici nu mînca. — Am găsit! îşi şopti în barbă machiavelicul meu 15 amic. Şi cu paşi mărunţi se îndreptă spre tînărul spănăcei. — Băiete, n-ai vea tu să te faci edacto la Omanul? D. Vintilă C. A. Rosetti pronunţă pe r ca un parisian din Montmartre. 20 Spănăcelul tăcea. Amicul meu continuă: — Iţi voi da acadele, bomboane, păjitui şi tot ce vei doi. Se vede că argumentul a fost decisiv căci băietul plecă cu bravul director de ziar şi chiar din ziua aceea 25 se instală ca redactor la Românul. Efectul fu uimitor, exemplul contagios. 384 In curînd redacţiile tuturor ziarelor se umplură cu spănăcei de aceştia cari începeau orice frază cu literă mică şi sfîrşeau orice cuvînt cu u scurt. Ce a urmat nu vă mai spun. Dar publicul a văzut nivelul presei scăzînd ca valoarea unui los otoman şi discuţiile degenerînd... Mă rog, la ce putea degenera o discuţie? Cunoaşteţi versul „Oh, riinsultez jamais une presse qui tombe“. Şi martor mi-e Domnul de adevărul celor spuse! De aceea, cînd am auzit că săptămîna trecută lucrătorii tipografi au sărbătorit nu ştiu a citea aniversare a lui Gutenberg, tatăl tuturor relelor şi autorul moral al fatalei inspiraţii a lui Vintilă C.A. Rosetti, m-a apucat un fel de nostalgie neînţeleasă pentru vremurile cînd singurul reporter cu adevărat bine informat era bunul Dumnezeu. Şi-mi vine să mă duc la primul spănăcei întîlnit şi cu cel mai graţios surîs să-l întreb: — Băiete, nu te-ai sătuat de gazetăie ? Zău, aide îndăăt la şcoală. Ţi-a dat amicul Vintilă două acadele ca să înti în gazetăie, eu îţi dau patu ca să te laşi de ea! 5 10 15 20 25 PRIETENIE Scena reprezintă un local de consumaţie de pe bulevard: cafenea, berărie, bodegă. La una din mese, eu împreună cu un amic savurăm încet aperetivurile noastre. Amicul e un mare personaj politic, iar eu un simplu cronicar zilnic la cel mai mare ziar din capitală. E seară; luminile s-aprind. Trecătorii se grăbesc spre casă, la cină. Noi vorbim de rău lumea care trece şi lumea care nu trece. Convorbirea atinge un alt mare personaj politic. — E un om minunat! zic eu cu un entuziasm pentru care deliciosul pelin nu era de loc vinovat. — Ăla ? zice amicul meu. E cea mai mare secătură din cîte am cunoscut. O inteligenţă lipsită de orice vioiciune, un caracter lipsit de orice seriozitate, o cultură care nu se ridică nici pînă la cunoştinţele elementare de gramatică şi aritmetică, un om... — Cu toate acestea mi se pare!... încerc eu timid să răspund. — Să nu ţi se pară nimic! răspunde amicul, din ce în ce mai înfierbîntat. N-am cunoscut individualitate mai meschină ca a lui şi prostie mai revoltătoare ca aceea pe care el nici nu-şi dă măcar osteneala s-o ascundă. Nu i-aş întinde mîna niciodată. Rămîn ameţit. 386 în acest moment uşa se deschide şi spre noi înaintează, vesel şi surâzător, domnul pe care-1 pusesem la cale atît de bine. Amicul meu se scoală. „Pleacă I Nu vrea să dea ochi cu dînsul! îmi zic eu în gînd„. Aida de! Noul venit se apropie, amicul meu îl întîmpină şi — Dumnezeule! — îl îmbrăţişează. — Ce mai faci, dragă ? Ce plăcere deosebită că te văd. Astăzi nu te mai las. Vii să cinezi la mine, nu e aşa ? O să fie o adevărată sărbătoare. ... Iar eu naivul stăm şi mă uitam! POZITIVIŞTII Istorioara ce urmează — dacă e o istorioară! — e dedicată matematicilor, chimiştilor, droghiştilor, negustorilor şi tuturor acelora pentru cari pozitivismul e ulti-5 mul cuvînt al civilizaţiei şi Auguste Comte ultimul erou al cugetărei. Eram într-una din serile trecute într-o grădină minunată din capitală, unde priveliştea variată care se întinde înaintea ochilor nu e întrecută decît de măies-10 tria cu care cîntă muzica „cele mai plăcute arii naţionale". Aţi ascultat vrodată cu băgare de seamă un cîntec românesc ? Mă îndoiesc! Eu am făcut acest lucru. Se cînta Nunta ţărănească 15 plină de motive atît de populare şi atît de vechi. E în ea atîta duioşie, atîta farmec şi atîta evocare de viaţă românească din trecut, încît nu poţi să nu te simţi mişcat ascultînd-o. Sunt bucăţi uşoare, vesele, săltăreţe ca sufletul românului în sărbătoare, sunt bu-20 căţi prelungi, melancolice, profunde ca zilele amărîte de restrişte, sunt bucăţi vioaie, energice ca o mînie a flăcăilor de munte. Urmăream toate acestea într-o tăcere aproape religioasă. Amicul cu care eram la masă vorbea. Matema- 388 tic distins găsise tocmai atunci prilejul să-mi demonstreze un nou punct de vedere al geometriei analitice. — Dar ascultă, omule, îi zic eu indignat, melodiile acestea. Ce frumoase şi ce fermecătoare sunt! 5 — Şi ce demonstrează aceasta ? mă întrebă el rece, scoţînd o cretă din buzunar şi pregătindu-se să-mi arate raţionaliceşte justificarea teoriilor sale. ... Şi ne mai mirăm că suntem lipsiţi de orice ideal! „Auguste Comte, priveste-ti omul cum odată l-ai 10 voit!" SIMPATICUL Nimeni nu poate afirma că în societatea noastră nu pot exista oameni cari n-au absolut nici un merit, nici o calitate sufletească, fiind cu totul lipsiţi de 5 bun simţ, de cultură, de inteligenţă, de spirit şi de cinste, şi cu toate acestea nimeni nu poate tăgădui că ei se bucură de un merit al lor special, acel de a fi simpatici. Cum, prost şi simpatic? Nu rîdeţi. Avem exemple. 10 Aseară la una din numeroasele grădini bucureştene mai mulţi tineri ocupau o masă din stînga, discutind literatură. Deodată se apropie de ei un tînăr înalt, elegant, cu mustaţa în formă de semilună. înainte de a se pune pe scaun, cu două degete îşi ridică panta-15 Ionii ca să nu facă cute la genunchi, îşi scoate o perie din buzunar, îşi perie mustăţile, apoi se aşează arun-cînd din ochii săi mari, cu expresie de viţel, o privire plină de admiraţie spre scenă. Unui actor îi cade peruca. Tînărul începu să bată din palme şi să 20 ridă cu atîta putere, de i se deranjă frizura, frumoasa lui frizură. Un biet nenorocit, trecînd, îl atinge puţin. Atît a fost d-ajuns. Tînărul se ridică furios, loveşte cu bastonul pe nenorocit trîntindu-1 jos, în admiraţia prietenilor. Incidentul trecut, prietenii îşi urmează discuţia. 390 Şi cum se vorbea despre poeţi l-am auzit pe elegant zicînd: — Da, domnilor, Mărunţeanu e un poet mare. Aploi plecă, urmat de privirea prietenilor cari exclamară: — Ce băiat simpatic! 1! Cred că aceasta ne îndreptăţeşte să zicem: — Ce băiat frumos, păcat că-i simpatic! ARTĂ ŞI POLIŢISM Răsfoind din întîmplare colecţia ziarului Evenimentul, am dat peste o informaţie care suna cam aşa: „înregistrăm cu plăcere ştirea că tînărul A., pianist şi dis-5 tins compozitor, s-a înscris în clubul conservator". Curios. Ce armonie poate să existe între compozitor şi clubul conservator? întorc încă cîteva file, şi o altă informaţie mi-atrage din nou atenţia: „Simpaticul A..., distinsul nostru compozitor, a fost numit cu titlu defi-10 nitiv la catedra sa de la conservator". Cred că acum e destul de clar. Tînărul compozitor, pe cînd îşi bătea capul compunînd opere distinse, a fost inspirat de o idee care l-a făcut să dea peste cheia enigmei: Ca să poţi ajunge profesor la conservator, trebuie să treci 15 mai întîi prin clubul conservator. Lucrul e trist de tot şi nu poate face cinste unui compozitor dacă scoboară arta pînă la meschinăria unei politici de căpătuială. Artistul trebuie să fie demn. Nu prin ploconiri să se impună, dar prin talentul şi muzica 20 sa. La Iaşi viţiul acestui fel de politică a cuprins pe toţi actorii Teatrului Naţional. înainte de începerea spectacolului sau în timpul repetiţiei, de multe ori se nasc între actori tot felul de discuţiuni aprinse, prove-25 nite din nepotrivirea nuanţelor politicei lor. Amorezul 392 sau junele prim e junimist, intrigantul e radical — întot-dauna intriganţii au fost radicali — comicul e liberal, tragicul e conservator şi pînă şi suflerul e... flevist. Ei nu lipsesc de la întrunirile publice, de la alegeri, consfătuiri etc. Unul chiar e spion poliţienesc. De multe ori arena politică le-a fost scena pe cari şi-au jucat mai cu succes rolul. Şi de aceea teatrul din Iaşi va da faliment, şi de aceea se vorbeşte că i se va lua subvenţia... Ori artă, ori poliţie... 5 10 15 20 25 ÎNAPOIAŢI Zilele trecute, la Sinaia, urcam încet pe poteca şerpuitoare care duce sus, pe Piscul Cînelui. Răcoare în atmosferă, pace în suflet. Numai amicul care mă însoţeşte şi care face pe ciceronele nu mai tace. Nu ne-am văzut de mult şi amicul e vesel că poate să-mi arate că în timpul despărţirei noastre n-a rămas în urmă, ci s-a ţinut în curent cu toată mişcarea politică şi intelectuală din ţară şi din străinătate. Şi vorbeşte. Despre ce vorbeşte? Dumnezeul meu, e cam greu de spus! Vorbeşte despre moartea lui Carnot, despre complicaţiile balcanice, despre teoriile lui Taine, despre romanele Iui Paul Bourget şi despre o mulţime de alte asemenea lucruri foarte la modă acum zece ani. Mă mulţumeam să surîd, nu fără o vagă nostalgie în suflet. Amicul meu îmi deşteaptă în minte o tinereţe de mult îngropată şi nu e om care să nu vadă cu plăcere evocarea tinereţei. Altminteri, vorbăreţul meu cicerone părea ca o operă a omoismului său scoasă dintr-un dulap de cărţi prăfuit, unde a stat închisă un şir lung de ani. Constatarea nu era tocmai veselă. Aproape de a ajunge pe vîrful muntelui, amicul încercă un ultim atac: 394 — Dar teoria materialistă şi critica ştiinţifică în literatură ? Nici acestea nu sunt lucruri admirabile, cuceriri netăgăduite pentru progres? Şi iar numără argumentele ştiute. 5 Intre acestea ajunsesem în vîrf şi întorcindu-mă spre nenorocitul meu amic îi arăt valea depărtată, brăzdată de albia strimtă a Prahovei. —■ N-ai de gînd să sfirşeşti odată? Te arunc de aci tocmai jos pe prundişul pîrîului. 10 Amicul meu se uită în jos, calculă înălţimea muntelui şi panta de înclinare şi puse acestea în legătură cu greutatea sa personală, deduse viteza cu care cădea şi... tăcu. Şi a fost foarte prudent. NERVOZITATEA Poţi să comiţi cea mai mare impoliteţă faţă de cineva, poţi să-i arunci în faţă cea mai mare mojicie sau să comiţi un act de cea mai sălbatică violenţă, 5 şi dacă ţii la reputaţia ta de băiat gentil sau charmant e uşor să-ţi repari greşeala. Dar cum? Nimic mai simplu, n-ai decît să găseşti ca scuză: nervozitatea. — Mă iartă, te rog, dar sunt nervos... 10 Nervii astăzi sunt la modă şi cu cît cineva are o situaţie mai înaltă în societate cu atît mai mult îşi permite să facă lux de nervi. Şi lucru curios; descăr-căturile nervoase pornesc mai întotdauna de sus în jos. Aşa, de exemplu, într-un minister, d. ministru e 15 nervos faţă de d. secretar, d. secretar faţă de şeful de birou, şeful de birou faţă de subşef, subşeful faţă de copist şi copistul faţă de odagiu: rar se întîmplă ca inferiorul să fie nervos faţă de superior. In cazul din urmă nervozitatea e considerată ca o 20 impertinenţă şi se tratează cu amendă sau cu alte delicateţe. Cauzele determinate ale nervozităţii depind de împrejurările în cari se găseşte corpul şi sufletul d-lui nervos. Mi-aduc aminte de pe cînd eram în liceu că aveam 25 un profesor... nervos. Iată în ce consta nervozitatea d-lui profesor. Dacă juca o noapte cărţi şi pierdea, 396 atunci să te fi ferit D-zeu să te scoată la lecţie. Din dobitoc şi din măgar nu te mai slăbea şi mai mult de nota unu nu ştia să puie. Dacă cîştiga însă, din zece nu te mai scotea. Noi cari pe atunci nu ne explicam 5 cauza care făcea să varieze temperamentul d-lui profesor, îl credeam din toată inima cînd ne spunea: — Măi băieţi, aşa sunt eu... nervos. N-am văzut profesoară hătrînă şi urîtă care să nu fie extrem de nervoasă. Toate nemulţumirile sufle-10 teşti provenite din cauza plasticei ei sluţenii o fac să ajungă în aşa grad de nervozitate, încît vai de urechile bietelor eleve. — Vai, cît te face de nervoasă cariera de profesoară, exclamă martira profesiunei. 15 Şi apoi să nu te facă nervos nervozitatea acestor oameni! ? 5 10 15 20 25 PARIZIANUL ROMÂN Cine a trecut graniţa şi a trăit cîtva timp în străinătate, cînd se întoarce în ţară e privit altminteri ca înainte de plecare, şi creşte foarte mult în admiraţia societăţii noastre, chiar dacă se constată că n-a făcut alta decît să-şi tocească călcîiele bătînd cîmpii... Elisee şi trotuarele Parisului. Are un merit: a fost la Paris! Şi fiindcă Parisul e centrul de cultură şi civilizaţie din lumea întreagă, omul nostru care a trecut prin acel centru s-a molipsit, fără îndoială, de cultură şi de civilizaţie. „E un om civilizat! Acel care n-a văzut Parisul, n-a văzut nimic şi păcat că mai trăieşte". Un om care a văzut Parisul nu-şi mai poate vedea lungul nasului cînd se întoarce în ţară. Are dreptate: cum să nu fie mîndru, cînd vede că în jurul său se formează o ceată de admiratori cari îl ascultă cu gura căscată cînd le povesteşte cu un accent adevărat parizian, diferitele sale aventuri cari au produs zgomot în lumea aleasă a Parisului. Parizianul român e un tip de studiu şi eu mă înnebunesc după parizianii români. Se zice că un parizian român vegetează la noi în ţară, adică el nu trăieşte decît din reminiscenţele ce i-a lăsat Parisul. Bucureştiul îl timpeşte. El nu-şi poate explica cum s-a putut naşte dans un pareil pays. De ce întîmplarea n-a făcut să se nască în Paris ? Nici un nor n-ar fi pătat seninătatea spiritului său de parizian. 398 Am cunoscut un june român care s-a născut Ia Paris. Era aşa de mîndru de acest lucru, Incit oriunde l-ai fi întîlnit şi în orice moment i-ai fi cerut extractul de naştere ţi l-ar fi arătat. Întotdeauna îl purta la dînsul ca pe o icoană sfîntă: „ne ă Paris, arrondissement de Seine11. Odată ziarele aduceau ştirea cum că un tinăr român s-a sinucis la Paris. Cauzele cari l-au determinat la această funebră hotărîre nu erau cunoscute. Un intim al sinucisului mi-a spus secretul pe care în interesul medicinei sunt nevoit să-l dezvălesc. Tinărul s-a sinucis din cauză că era nevoit să se întoarcă în ţară. A preferat moartea, decît să se despărţească de Parisul său. Şi aceasta e o ambiţie: „Dacă nu te-ai născut in Paris, cel puţin să mori acolo!...“ Nu există un parizian român, care să nu fi avut vreo aventură în Paris, cu vreo contesă, sau cel puţin cu o prinţesă, sau să nu fi fost intim cu Georges Ohnet sau cu Daniel Lessueur. — Cînd eram la Paris, mon cher, cînd eram la Paris!!... RUŞINE DE NEAM Un tînăr profesor de la Universitatea din Iaşi a fost văzut în acel oraş, mi-aduc aminte, într-o seară la teatru în loje cu o femeie hătrînă, prost îmbrăcată, 5 aproape ţărăneşte. Acea femeie era mama lui. Pentru lumea ieşană pe care o preocupă într-un teatru mai mult spectatorii decît spectacolul, apariţia din lojă era un prilej de noi emoţiuni. Toţi îşi îndreptară binoclurile — ca nişte perechi de coarne ameninţătoare — spre 10 loja cu pricina şi cum se convingeau că femeia era une veritable paysanne îşi retrăgeau aproape cu scîrbă benoclurile cu lentilele tulburate de ciudata vedenie. Comentariile începură a curge. Femeile nu puteau pricepe cum acest profesor uni-15 versitar aşa de simpatic, aşa de cult, aşa de cochet îmbrăcat, aşa de delicat şi de bine crescut putea să aibă o mamă aşa de... ţărancă! Oamenii mai serioşi găseau gluma profesorului de prost gust, iar dintre colegii lui cei mai intimi amici şi cei mai de spirit 20 spuneau că profesorul şi-a adus bucătăreasa la teatru. Gesturile precum şi strîmbăturile din nas erau aşa de libere şi de puţin stimulante că profesorul şi-a dat imediat socoteala că era obiectul unei manifestaţiuni nu tocmai plăcute. Nimeni, absolut nimeni din cunoş-25 tinţele sale nu s-a suit la el în lojă spre a-i strînge mina, mai mult: unii — chiar cei mai intimi — întor- 400 ceau capul de frică ca nu cumva să fie siliţi să salute sau să răspundă la salutul profesorului. Eu îl priveam cu admiraţie. La sfîrşitul actului întîi, fiul ţărancei nemaiputînd 5 înfrunta privirile ironice ale societăţei din care acum făcea parte, se sculă nervos de pe scaun şi însoţit de mama lui se strecură iute, cu capul în pămînt, printre lumea care părea că-i împiedică trecerea; în două minute fu afară din teatru, unde respiră uşurat ca de 10 o povară. Dacă un profesor universitar, om cult, cu destul bun simţ n-a fost în stare să reziste celor mai stupide „convenţii sociale“, cît trebuie oare să-şi dispreţuiască neamul un parvenit incult, cum sunt cei mai mulţi. 15 Ce trist e fenomenul acesta şi în ce lumină defavorabilă pune el spoiala noastră de cultură! 5 10 15 20 25 GAZETAR DE OCAZIE Acum cîtva timp a apărut in Secolul XX un articolaş scris in coloana rezervată articolului de fond şi subscris de Ion C. Ghica. Prin acest articol lipsit de orice idee fundamentală, plin de greşeli gramaticale şi împestriţat de cuvinte franţuzeşti, autorul avea pretenţia de a da gata pe d-nul Carp. Premergător al ideilor şi a intenţiilor d-lui Carp, d. Ghica făcea deja din ministrul de finanţe un asasin al ţărănimei noastre. A fost destul ca în treacăt să traduc în româneşte o expresie franţuzească din acel articol românesc — o expresie care pardon de expresie era cam murdară — şi cavalerul de Ghica să se facă foc şi să-mi trimeată prin hunăvoinţa unui interpret toate delicateţele de cari ar fi roşit chiar şi vizitiul d-sale, căci probabil trebuie să aibe vizitiu, căci altfel nu s-ar putea explica de unde a contractat unele... apucături. Aceşti gazetari par plaisir — ştim şi noi franţuzeşte — sunt foarte susceptibili şi ei nu înţeleg cum un biet gazetar de meserie se poate atinge de invulnerahila d-lor persoană. D-lor nu admit să fie comentaţi, deşi cînd scriu un articol se agaţă de persoane ca scaiul de coada porcului. Pretenţia d-lor e destul de caraghioasă, şi e curios cum nu-şi dau seama că dacă au apărut pe scena publicităţii trebuie să fie 402 criticaţi. Ar fi nostim ca un artist dramatic, dacă află că nu e admirat de cineva, să-l ia la bătaie pe îndărătnicul spectator ca să ţie minte cu cine are a face. Aceşti gazetari de ocazie şi de zile mari, după ce pun 5 31 de zile ca să înjghebeze un articol de 30 de fraze, ne privesc de sus şi îşi închipuie că dacă ar fi liberi să facă gazetărie, ar fi cei mai distinşi gazetari din Europa. Ei cred că a scrie cu biblioteca în faţă e tot una cu a scrie cu paginatorul în spate. 10 Colaboratorului gratuit îi trebuie cinci zile numai să se hotărască să scrie un articol, cinci zile ca să-şi aleagă subiectul, zece ca să-l schiţeze şi douăzeci de zile ca să-l scrie. Cu toate acestea cînd se prezintă cu el la redacţie îi mai trebuie şi secretarului de redacţie 15 o oră ca să-l corecteze. Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la redacţie. Vorbesc aci numai de colaboratorii de talia d-lui Ghica. 5 10 15 20 25 MAMĂ DE POET Noi ăştia, cetăţenii neaşezaţi ai capitalei, noi ăştia cari după o muncă istovitoare din fundul unei redacţii, cari nu ne putem reculege decit în fumul cafenelei şi a aburilor unui şvarţ, cit ne simţim de bine şi de fericiţi cînd ne aflăm in provincie, în mijlocul cîtorva familii cari s-au adunat, nu ca să critice, dar ca să petreacă intim. Să nu credeţi poate că acolo pluteşti într-o atmosferă de banalităţi! Din contra, se discută literatură, muzică şi artă, şi dacă eşti literat, muzicant sau artist, să ştii că eşti mult mai bine apreciat decît în Bucureşti, unde răsunetul talentului tău se confundă cu vuietul produs de roţile trăsurilor şi de fluierile conductorilor de tramvaie şi tramcare. V-o spun drept că odată, cînd am fost în provincie, mi s-au pus astfel de întrebări încît mi-a fost imposibil să pot răspunde şi m-am înspăimîntat eu singur de neştiinţa în care zac. Aşa la o întrebare ce mi-a pus o doamnă dacă cunosc pe d. X, poet şi scriitor de valoare, aş fi voit să se deschidă pămîntul de sub picioarele mele ca să mă înghită. — Nu-1 cunosc, n-am auzit de numele său, i-am răspuns, înroşindu-mă pînă în vîrful urechilor. — Cum, d-ta nu cunoşti pe fiul meu, un poet de valoarea lui, despre care Maiorescu a spus că e singurul talent în ţara românească. Fiul meu şi-a citit prima 404 5 poemă într-un cerc de literaţi în casă la d. Maiorescu. De la cele dinţii versuri, asistenţa a rămas ca fermecată, cele din urmă versuri au provocat un adevărat delir, Maiorescu, cît e el de Maiorescu, l-a luat în braţe şi după ce l-a sărutat pe ochi, a făcut un gest frumos către cer declamînd: „De acum o, Doamne! pot pentru ca să mor Ochii mei văzură mîntuirea lor!“ Şi ochii fericitei mame se umplură de lacrimi. 10 Nu erau lacrimi de durere, ci lacrimi de fericire! Lumea se uita dispreţuitoare la mine şi eu mă făcusem mai mic decît un anunţ de mică publicitate. — Scuzaţi doamnă, dar ştiţi că Bucureştiul e mare. N-am avut ocazia să-l întîlnesc, mai cu seamă că nu fac 15 parte dintre invitaţii d-lui Maiorescu. — Dar pe autorul Duioaselor îl cunoşti ? mă întreabă ironic o fetiţă de la externat. — Pe ăsta îl cunosc, am răspuns şi am plecat fără să-mi mai iau adio, căci nu ştiam care Maiorescu a 20 mai sărutat şi pe Radu Rosetti. Ce vrea să zică d-le, să stai numai în redacţie şi numai în cafenea. ŞTRENGARII De cîte ori n-am auzit expresia: Ce ştrengar! Cuvîntul acesta e pronunţat cu un fel de admiraţie ascunsă, care se observă numai printr-o mişcare semni-5 ficativă din ochi. El gîdelă grozav amorul propriu al unui tip care se crede demn să poarte acest titlu. Ştrengar e considerat la noi junele care ştie să „învir-tească capul la femei“ şi care „face pe zi cel puţin doua victime14. „Ştrengarul44 bucureştean e toată ziua 10 pe Calea Victoriei in urmărirea unei femei brună, blondă sau a unei şatene turbe. Cu pălăria pe ochi, mustaţa în sus, havana în gură, floarea la butonieră, bastonul la înălţimea umărului, vorbeşte tare, cu un accent parizian chiar dacă vorbeşte 15 româneşte. Salută numai cu două degete sau îşi ridică pălăria cu toată întinderea mînii. Corpul puţin aplecat, păşeşte ca un jocheu de circ. Nu întîlneşte o femeie fără să nu-i arunce un compliment. Cit e de frumoasă! Comme elle est drole! E şic! 20 Ce cap artistic! Cînd intră într-un local public, fie grădină, cafenea, berărie etc., nu se pune niciodată la o masă în vecinătatea căreia să nu fie şi o femeie frumoasă, pe care toată seara o soarbe din ochi. 25 Dacă scriu acestea e pentru că chiar aseară am avut prilej ca să văd cum operează „ştrengarii44 noştri. 406 în cafeneaua Kiibler, un domn din provincie intră însoţit de femeia sa şi de o altă doamnă. Ambele femei frumoase şi distinse atrăgeau atenţia celor din cafenea. Deodată trei specimene, de felul celor descrişi mai 5 sus, intrară în cafenea şi cum eram lîngă uşă i-am auzit şoptind: „Nostime, monşer, ai să stăm puţin aici“; şi cu toate că mesele din acest local erau mai toate neocupate, ei se aşezară la masa cea mai apropiată de cele două femei. Toţi ş-au aranjat scaunele de-a rîndul 10 drept în faţa lor. Şi deodată parcă le-ar fi dat cineva o comandă, începură să-şi răsucească mustăţile. Ochii îndreptaţi spre ele parcă ar îi voit să le hipnotizeze. Femeile cari aveau în faţă nişte îngheţate nici nu îndrăzneau să se atingă de ele, aşa se simţeau de obser-15 vate de aceşti craidoni, cărora nu le scăpa din vedere nici cea mai mică mişcare. Au fost nevoite să-şi schimbe locul, întorcîndu-le spatele. Să nu credeţi însă că irezistibilii noştri au rămas păcăliţi; imediat unul din ei trecu la o masă din stingă. 20 — Veniţi aici, zise el cu un aer şiret. La masa unde staţi trage curentul. Şi manevra cu mustăţile şi jocul ochilor începu cu mai mult brio. Era un adevărat scandal. Bietul provincial deşi nu avea de loc aparenţa unui 25 Othelo, cu toate acestea a fost nevoit să cheme ţalul şi să părăsească cafeneaua. Acelaşi lucru l-au făcut şi cei trei caraghioşi. — Să le urmărim, nu trebuie să ne scape. In stradă domnul a oprit o trăsură. 30 Irezistibilii însă au rămas pe jos ca să mai facă şi în altă parte alte .. . victime. RANIŢA ŞI GHIOZDANUL Noi, românii, este incontestabil că suntem oameni de viitor. Noi, în ghiozdanul de liceani şi chiar de elevi primari, purtăm între alte iluzii şi portofoliul minis-5 terial, după cum altădată fiece soldat francez avea in raniţă bastonul de mareşal. Soldatul francez se încredea în vitejia sa, elevul român se încrede în îndrăzneala sa; şi dacă calităţile nu sunt identice, în schimb nici politica nu este tocmai un cîmp de bătaie. 10 Pentru politică românul este născut gata înarmat ca o nouă Pallas Atena. El este orator din naştere. Talentul şi-l cultivă într-una, căci el se naşte vorbind, după cum animalele se nasc mergînd. Profesorul îl încurajează de mic, învăţîndu-1 să declame poezii, părinţii de ase-15 menea cerîndu-i să spuie felicitări de ziua lor, de a profesorilor, de a rudelor şi rubedeniilor, pe dinafară şi improvizate din capul lui. în liceu el nu-şi pierde rostul: la toate înmormîn-tările oraşului ţine discursuri funebre: la moartea vre-20 unui consilier comunal, vreunui delegat de mahala, el se ridică pe un scaun şi în iăcerea mormîntală începe cu glas tremurător o cuvîntare plină de aluzii la piramidele Egiptului, la nimicnicia vieţii, la imperiile măreţe cari s-au şters de pe faţa pămîntului. Cu modul acesta 25 el atinge adînc inimile întristaţilor prieteni şi inconsolabilelor rude. 408 Cînd ajunge în universitate oratorul este format pe deplin, aşa că nu rareori se întîmplă să ajungă şi pe băncile parlamentului în acelaşi timp. Ba ce zic? s-a întîmplat să ajungă şi ministru, nefiind încă licenţiat de profesorii săi. Astfel nu este de loc exagerat a proroci că noi, românii, suntem oameni de viitor, cînd statul nostru are în fiecare embrion de cetăţean un viitor om de stat. 5 10 15 20 25 ÎN PLINĂ CRIZĂ La băcănia de peste drum de Palat. Unsprezece ceasuri dimineaţa. Prăvălia e plină, băieţii aleargă In toate părţile, stăpînul nu ştie cum să se mai împartă. Muşteriii fac gură, poruncesc, par foarte grăbiţi şi preocupaţi de afaceri serioase. In publicul aperitivelor se observă deputaţi, senatori, ziarişti, prefecţi de judeţe şi alţi oameni politici. Un reporter intră fluierînd şi se îndreaptă cu zîmbetul pe buze către stăpîn: — Ei, merge, merge? — Cum nu! Tot crize ministeriale să dea Dumnezeu şi lasă ...! Un prefect din provincie cum zăreşte pe reporter se repede la el: — Mon şer, iei cu mine un aperitiv? — Cu plăcere, ca să nu te refuz. Băiatul toarnă, paharele se ciocnesc, prefectul arde de nerăbdare. — Ei, ce mai e nou ? — Nu se ştie nimic pînă acum. — Rămînem ? Reporterul, care vrea să facă pe maliţiosul, clatină din cap: — Mi se pare ca nu 1 410 — Auleu ! S-a dus aperitivul dracului! şopteşte bietul prefect cu o comică desperare. De-o parte un deputat cearcă să convingă pe altul: — îţi spun că Sturdza nu vine. 5 — Dar l-a chemat regele. — Se poate. însă el nu primeşte. — Ţi-ai găsit! Ia mai bine să ne cărăbănim noi pe la căminurile noastre. Orele douăsprezece sună. Circiuma se goleşte cu 10 încetul. Numai comitetul salvărei publice al reporterilor rămîne în permanenţă în băcănie. El singur sireacul dacă n-o veghea la interesele ţârei! După prînz băcănia iar se umple. — Generalul Mânu a fost chemat la palat. 15 — Nu se poate. A fost chemat Sturdza. — Ba nici Sturdza, nici general Mânu. A fost chemat Theodor Rosetti. — Domnilor, zice stăpînul băcăniei împăciuitor, au fost chemaţi toţi trei. 20 — Toţi trei! Bravo! Atunci să mai aducă încă un rînd. Şi paharele se umplu, băieţii aleargă în toate părţile, stăpînul nu ştie cum să se mai împartă. Numai muşteriii nu se mişcă, ci stau şi aşteaptă 25 rezultatul audienţei. Ei aşteaptă şi acum. IOAN NENIŢESCU în scrisorile mele prizărite sînt unele care revin foarte des, scrise cu o scrisoare măruntă şi fină şi cu un ton amical, cum se obişnuieşte numai între fraţi. 5 Deschid la întîmplare una: „Iubite amice, vino în seara asta la mine. Vom fi singuri, singurei şi pe la ceasurile opt, cînd strada Rotarilor e atît de liniştită, vom putea, stînd în salonul care-ţi place atît de mult, să vorbim de tot ce ne inte-10 resează. Nu-ţi va lipsi nimic din cele ce ştiu că-ţi place. Vii? Şi negreşit, nu e aşa? Ioan Neniţescu11. Şi aceste scrisori revin foarte des, cu un semn al unei prietenii care nu se uită şi rămîne vecinie liniştită şi durabilă. Ştiţi! Micile scrisori întreţin marile prie-15 tenii! Şi în casa din strada Rotarilor ce primire afabilă de vechi gospodar român! Neniţescu n-avea nimic din poza acelor cari vor să impună prin manieri străine, imitate cu o deosebită îngrijire. La dînsul totul era sim-20 piu şi pornit din inimă. Şi totuşi, omul acesta avea un gust deosebit pentru artă. în salon cîteva tablouri de d-na Neniţescu, cîteva schiţe de alţi artişti, cărţi multe, obiecte de artă trădau pe omul de litere. 25 E drept că Neniţescu a făcut şi politică. Dar cine l-ar judeca pe Neniţescu după activitatea sa politică, gro- 412 zav s-ar înşela. în politică el părea o natură aspră, pornită spre despotism şi prea puţin adorabilă. în realitate însă „satrapul de la Tulcea“ era omul cel mai amabil de pe lume. Şi cine l-a cunoscut în intimi-5 tate, această amintire de o extremă delicateţă o va păstra omului. Cu Neniţescu se stinge una din rarile figuri ale acelor români cari ne-au cîştigat faima de legendari ospitalieri. LITERATURĂ ŞI SCANDAL De curlnd, la una din conferinţele cari se ţin regulat la Ateneu de două ori pe săptămînă, conferenţiarul a găsit de cuviinţă să-şi ilustreze teza pe care o susţinea 5 cu cîteva observaţiuni personale cari au dovedit încă-odată că modestia este o haină care nu se îmbracă decît atunci cînd se găseşte că şedea bine. Cîţiva din scriitorii, noştri de valoare au fost trataţi nu tocmai academi-ceşte de conferenţiar şi din această pricină s-a iscat 10 un scandal care a luat proporţii aproape epice. Partizanii scriitorilor insultaţi, dintr-un simţămînt de revoltă lesne înţeles, au protestat cu mare zgomot. Partizanii conferenţiarului au răspuns ridicînd tonul. Furtuna s-a dezlănţuit astfel cu toată furia. 15 Trebuie să recunoaştem însă că în această luptă ome-rică partizanii conferenţiarului s-au arătat mai tari în arta scumpă oricărui perfect polemist. Amicul meu Mircea Dimitriade a avut chiar o apostrofă de un netăgăduit eroism: 20 — Afară, laşilor! In momentul acela simpaticul scriitor era superb de indignaţie. Laşi! Dar adică, de ce laşi, dragă Mirceo ? 25 Pentru că au avut curajul să protesteze cînd şi-au văzut insultaţi autorii lor de preferinţă ? Ciudată logică L 414 Cu atît mai ciudată cu cit această manifestaţie, nepregătită dinainte, dovedeşte că bunul nostru public a Început să se pasioneze de chestiile de literatură. Acest incident aduce aminte de faimoasa seară a 5 lui Hematii, aşa de decisivă în luptele romanticilor împotriva clasicilor. Sîntem oare în ajunul unei astfel de seri? In orice caz însă, oricît de pasionante ar fi chestiile de literatură, ar fi de dorit să nu se slujească prea des de apostrofe prea pitoreşti şi prea expresive. 10 Odinioară, în Franţa, regentul care avea obiceiul să cutreiere incognito unele baluri, ruga pe cardinalul Dubois să-l trateze cit mai mojiceşte ca să nu-1 cunoască poporul. La un astfel de bal, cardinalul care ţinea să-şi îndeplinească rolul în conştiinţă, se cam întrecuse cu 15 firea, dînd prea mulţi pumni după ceafa regentului. Acesta scos din răbdare, se întoarse furios către cardinal: — Abate, mă deghizezi prea mult! Hotărît lucru, Mircea este un bun ucenic al lui Dubois. 20 Prea vrea să ne facă să înghiţim literatura cu ajutorul pumnilor. — Mirceo, ne deghizezi prea mult! ARTICOLE POLITICE 5 10 15 20 25 ŞCOALELE DE ADULŢI LA SATE Cultura şi poporul.—O încercare fericită.— Părerile învăţătorilor S-au găsit totdauna oameni cari să ne învinuească pe noi socialiştii că umblăm după realizarea unor visuri mai mult sau mai puţin absurde. Unul din aceste visuri e şi calda noastră dorinţă de a răspîndi cultura în popor, deşi această idee e mai degrabă poporanistă şi nu socialistă. Cu toate acestea, în ciuda afirmărilor d-lor Filipescu & Cie, s-a dovedit, experimental, că poporul e foarte accesibil culturei şi că trezirea lui din inconştienţa în care zace, n-ar fi un ideal tocmai aşa de îndepărtat, după cum se crede. In Statele Unite, ţara în care se petrec cele mai originale fapte, s-a făcut de mult încercarea asta şi a reuşit de minune. Un reprezentant al ministerului de instrucţie din Franţa, trimis în America spre a studia organizarea acelor şcoale de adulţi, a adresat guvernului francez un raport foarte elogios în această privinţă. — Dar America e prea departe, ni se spune. E adevărat, însă aceleaşi încercări repetate în Europa au avut aceleaşi succese şi doar România n-o fi ea singura ţară de pe lume care să rămînă de o parte. ★ Şi ca dovadă că aşa e, ne dovedeşte, în parte, un raport al d-lui C. Ionescu Lungu către preşedintele corpului didactic din Prahova. D. C. Ionescu Lungu funcţionează ca învăţător în comuna Băteşti, Prahova, 419 5 10 15 20 25 30 35 unde a înfiinţat şi o şcoală de adulţi la care a ţinut, anul trecut, din noiembre şi pînă la sfîrşitul lui februarie, cînd au început lucrările agricole, 35 de lecţiuni. Cursurile se ţineau regulat lunea, marţea, miercurea şi vinerea seara înaintea unui număr de vro 11 elevi. Dintre aceştia, unul, zice d. Ionescu, chiar după ce s-a închis şcoala a urmat „a veni în fiecare seară la mine cu lecţia învăţată, cerîndu-mi alta înainte pentru ziua următoare, aceasta pînă la iunie. El nu ştia nici să ţină condeiul în mină, cînd a venit la şcoală în noiembrie11. Acelaşi lucru îl spune, aceeaşi mulţumire o arată D. Ionescu şi faţă de ceilalţi elevi ai săi. Mai mult încă, d. Ionescu a făcut asemenea încercări şi în alte sate şi reuşita lor a fost tot atît de strălucită. „Trebuie să notez aici, urmează d. Ionescu, că sătenii au un gust şi o aplicare necunoscută orăşenilor în ce priveşte studiul; şi dacă s-ar deschide cîte o şcoală de adulţi pe lingă fiecare şcoală rurală, fără zgomot şi fără pretenţii mari, 3—4 ani ar fi de ajuns ca numărul ştiutorilor de carte să crească cu 50 la sută, iar starea înfiorător de sălbatecă, întristătoare şi jalnică sub cari apar omului civilizat satele noastre de la cîmp mai ales, s-ar schimba ca prin farmec spre folosul şi bucuria tuturor. La Finţeşti şi Zilişteanca în judeţul Buzău, la Făcăeni în judeţul Ialomiţa ca şi aci la Băteşti în Prahova ţăranii sînt. aceiaşi: inteligenţi, cu o inimă curată, muncitori şi foarte accesibili la cultura'''. Cum se vede, părerile învăţătorilor, părerile celor cari sînt în stare să cunoască foarte de aproape adevărata stare a lucrurilor sînt o formală dezminţire a tuturor afirmărilor pesimiste venite de sus. Ideea noastră a devenit deci faptă, întrucîtva, şi de modul cum a fost realizată nu ni e ruşine. Acum e rîndul celor mulţi să ia pildă de la aceşti cîţiva apostoli răzleţi. SINDICATELE AGRICOLE ŞI ŢĂRANII Legea pentru înfiinţarea sindicatelor agricole, propusă de guvernul liberal a fost în general bine primită de presa noastră. 5 Cu toate aceste s-a găsit un ziar care să se declare împotriva sa pe temeiul că nu trebuie să se dea copiilor o hrană potrivită numai pentru oamenii adulţi. Parcă ar vorbi d. Maioreseu! Ziarul în chestie e L'Indcpendance Roumaine şi ari i-10 colul cu pricina începe astfel: „închipuiţi-vă figura unui tînăr şcolar cărui tatăl său i-ar face ca dar o pungă goală. Cam aceasta va fi figura pe care o vor face ţăranii noştri cînd li se va da marea, binefăcătoarea lege a sindicatelor1'. 15 Independenţa urmează aci o tactică veche. Acum un an tot acest ziar a publicat celebra istorie a unei ficţiuni în care se întrebuinţa aceeaşi metodă care se întrebuinţează şi în articolul despre sindicate. Autorii sînt deosebiţi dar ideea e tot una. Şi în istoria 20 unei ficţiuni şi în articolul asupra sindicatelor agricole, autorii plecînd de la nişte anumite fapte constatate cari tindeau să arate că ţărănimea noastră e departe de a se bucura de cultura şi starea economică a ţăranilor apuseni — ceea ce nu făgăduim — scot închierea că 25 legile şi instituţiile cari se fac pentru dînşii nu li se potrivesc. 421 Sîntem de acord şi aci, întrucîtva, cu unica deosebire ca facem o restricţie de cari adversarii noştri n-au ţinut seamă şi care are totuşi o importanţă capitală. Cel mai mare pericol în materie de legislaţie ca şi în 5 materie politică, în materie de ştiinţă ca şi în oricare altă materie intelectuală sînt judecăţile simpliste. Un fapt privit numai dintr-un punct de vedere ca şi un lucru privit numai dintr-o parte, nu poate fi cunoscut pe deplin. Acesta e un adevăr de care învăţaţii 10 s-au servit demult în. cercetările lor şi pe care filozofia modernă l-a recunoscut ca pe cel mai îmbelşugat în consecinţi. Astăzi nu mai e permis unui om care vrea să facă studii serioase în orice ramură, de a nu-1 cunoaşte. 15 Şi totuşi cei de la Independenţa, cu toată pretenţia lor de oameni culţi, îi sînt cu desăvîrşire streini. Pentru dînşii, formula e aceasta: să nu se facă legi sau instituţii decît atunci cînd le cere poporul. Tradusă în limba socialistă, formula aceasta ar suna: 20 legile şi instituţiile politice sau sociale sînt urmarea imediată a condiţiilor economice,, adevăr netăgăduit, deoarece el formulează baza teoriilor noastre. — Dar atunci cum tocmai voi, cari spuneţi că vă întemeiaţi teoriile pe acest adevăr, combateţi pe 25 cei cari-1 susţin? Nu sînteţi consecvenţi, ni se va spune. S-avem iertare! Deşi recunoaştem temeinicia acestui adevăr, nu l-am ridicat însă niciodată la rangul de formulă indiscutabilă, pentru că atunci am fi căzut în 30 greşala simpliştilor şi a unilateralilor, greşală în care n-am voi, cu nici un preţ, să cădem. E drept că fenomenele economice determină în regulă generală pe cele politice sau juridice, dar nu e mai puţin adevărat că în unele împrejurări aceste din urmă 35 înrîurese şi determină pe cele dîntîi. Istoria dezvoltărei noastre naţionale ar putea să ne dea în privinţa aceasta o mulţime de pilde strălucite în cari legi bune şi moderne au stîrpit nişte obiceiuri vechi şi aproape barbare. 422 Nu intră în cadrul unui articol de ziar să dezvoltăm mai pe larg acest principiu; el poate fi însă controlat oricînd. Legea sindicatelor agricole — care în sine nu e cine 5 ştie ce mare reformă socială — se va putea aplica astfel cum s-au aplicat şi alte legi, mînînd cu un pas înainte, dezvoltarea noastră naţională. O lege hună nu e mare lucru, dacă nu e ajutată de o reformă economică, dar în orice caz tot e ceva. Şi 10 acest ceva, fie el oricît de mic, trebuie bine primit. 5 10 15 20 25 ALEGERILE DIN URMĂ în lagărul conservatorilor se petrece bine de cîteva zile; foştii miniştri, actualii senatori, deputaţi, ziarişti, oameni din expediţie de la Timpul, culegătorii de la Epoca, uşierii clubului din faţa Teatrului Naţional, agenţii flămînzi de prin mahalale, admiratorii teoriilor idealiste ale regeneratorului energiei naţionale, luptătorii boborului de jos, în sfîrşit tot ce e cuprins de suflare conservatoare pluteşte într-o atmosferă de fericire şi de speranţe trandafirii. Marţi seara, viaţa asta îmbătată de entuziasmul triumfului bătea în plin. Luminăţie la clubul conservator manifestanţi pe stradă, lampioane şi masalale în mîine-le manifestanţilor, procesiune solemnă, discursuri la d. general Mânu, discursuri la d. Lascar Catargi, banchet, mîncare, băutură, alte lucruri mai puţin ştiute, pierdute în tainele de partid şi la urmă, serbarea fiind complectă s-au tras perdelele. Ştiţi, ca în cupletele farsorilor celora de francezi! Şi alături de aceste expansiuni de veselie, alături de acest entuziasm senin — o, mai ales! — se înalţă tragice, serioase, puţin tremurătoare ca în actul al cincilea al frumoaselor drame vechi, strigătele democraţilor cari nu cunosc decît Poporul (pronunţat cu gest larg, un glas vibrător şi cu oarecare lacrimi de sentimentalism) şi Şirele (gest măreţ, ameninţător, glas de erou antic). 424 Democraţii aceştia sînt oameni cum nu se mai găsesc azi decît foarte puţini; ei erau şi sunt şi acuma în stare să jertfească pe altarul sfintei democraţii totul: program, idei, tactică. 5 Dar sînt democraţi vechi, n-avem ce zice! Cine, de pildă, ar putea spune patosul cu care rostesc de cîteva zile teribilele cuvinte: Sire, Sire! Ţara legală s-a pronunţat! ★ 10 Ei da, domnilor, ţara legală s-a pronunţat, ţara legală a trimis în parlament cîţiva conservatori. Dar s-a pronunţat şi a ales pe aceştia nu pentru că ar fi apucat-o cine ştie ce dor fierbinte de ţinuta marţială a generalului, nu pentru că ar fi început să cadă în 15 admiraţie înaintea profundei politici a lui conu Lascar, ci pentru că adînca iubire de interesele generale a d-voastră aţi pus-o în serviciul conservatorilor. Fără un program bine definit, fără cîteva idei temeinice aţi început lupta, indiferenţi de modul cum va 20 ieşi, nepăsători de povîrnişul pe care va apuca. Vă trebuia luptă, luptă cu orice preţ, luptă în sine şi aţi dat-o, neîntrebîndu-vă dacă un triumf conservator n-ar fi cu mult mai rău şi dăunător decît un guvern sturdzist. 25 Fără îndoială, nu e d. Sturdza omul a cărui politică să ne mulţumească pe deplin şi nici guvernul de acum un model de guvern; dar între guvernul şi oamenii de acum şi între guvernul şi oamenii cari reprezintă vremurile de odinioară, nici un moment de şovăială nu e 30 permis. Aideţi, domnilor, o mică sforţare intelectuală; daţi-vă socoteală de ceea ce se petrece împrejur şi apucaţi calea dreaptă. t TURBURĂM LA SATE La început, faptul intîmplat într-un sat din judeţul Ialomiţa, unde, din pricina unor neînţelegeri pentru păşunatul vitelor s-au produs încăierări între ţărani şi 5 guarzi, a fost privit ca un simplu fapt divers care se uită îndată ce a fost citit. Doar nu pentru întîia oară presa înregistra asemeni încăierări. Slavă Domnului! în binecuvîntata noastră ţară s-au văzut lucruri mai grozave decît nişte mici 10 încăierări de o natură aşa de neînsemnată şi nimeni nu s-a mai îngrijit de ele. De ce deci tocmai acuma o să se dea o atenţie deosebită unor fapte cari au fost tot-dauna trecute cu vederea? A, că un ţăran a fost rănit de moarte? Dar ce are a 15 face? Altădată au fost omorîţi chiar nu unul, ci mai mulţi şi tot nu s-a mai făcut nimic. Şi apoi ar fi într-adevăr vrednic de rîs ca pentru un nemernic de sătean presa să părăsească discuţiile sale 20 interesante privitoare la înaltele afaceri politice. Mă rog, care ar fi naivul care ar avea îndrăzneala să pretindă că pentru o întîmplare aşa de obscură, ziarele trebuie să se agite, să protesteze şi să lase-n pace campania de vară, alegerea din Bîrlad, întrunirile majo-25 rităţilor, prînzurile diplomatice şi alte chestiuni tot aşa de atrăgătoare? 426 Mă îndoiesc să se găsească unul. Şi chiar dacă s-ar găsi iubitul public cititor n-ar fi oare cel dintîi care ar protesta ? Dar după ceea ce s-a întîmplat în Ialomiţa, a venit ceva 5 tot la fel în Teleorman. Locuitorii de pe moşia Mavrodin, din acel judeţ, s-au răsculat împotriva administratorului proprietăţei, din pricină că le închisese vitele la obor. Ţăranii au atacat curtea proprietăţei şi pătrunzînd într-o odaie din casă au omorît un pîndar, iar pe alţii 10 i-au bătut într-un mod îngrozitor. Şi o veste asemănătoare ne vine din Moldova. E ceva care dă de gîndit în modul cum s-au petrecut aceste fapte aproape în acelaşi timp. Pricina! ? 15 Da, desigur, pricina care trebuie să fie unică şi pentru încăierările din Ialomiţa şi pentru omorul din Teleorman şi pentru răscoala din Moldova. Această pricină e grozava lipsă de loc de păşune pentru vitele sătenilor. Toate micile islazuri de cari mai 20 dispun unele comune, sînt secătuite şi în loc de a creşte iarbă verde şi mănoasă pe ele, se acopăr numai de ţărînă roşie, arsă de soare şi fărîmată de vînt. Omul pune mina în zare şi cît îi cuprinde privirea din binele obştesc nu vede decît pustiu şi secetă, sărăcie şi jale. 25 Mai trist încă pentru comunele cari n-au nici atît. Mor vitele în bătătură, se sting sub privirile stăpî-nilor şi stăpînii n-au ce le face. . . . Dar alături se întind, verzi şi îmbelşugate, islazuri bogate, alături iarba se pleacă în talazuri sub legă-30 nările vîntului, alături . . . alături. . . Ei, alături e la boier. Şi uitînd de toate în disperarea de a vedea pierind tovarăşii de muncă, ţăranii îşi mînă vitele pe ogoarele boiereşti. E hotărîrea furtunoasă a omului, care nu mai 35 ştie încotro s-apuce. Acum doi ani, pădurile din Moldova se aprindeau ca prin farmec. Intr-o noapte lua foc una şi în cîteva zile ardea pînă se mistuia de tot. într-altă noapte, altă pădure se aprindea şi iar ardea pînă la capăt, încin-40 gîndu-se de flăcările înalte pînă în nori. 427 Nu era ceva întîmplător nici aici. Iama se apropia şuierînd şi în vetrele reci ale ţăranilor nu se vedea nici o bănuială de lemn, deşi în apropiere codrii gemeau. 5 Atunci se născu hotărîrea nebună a omului, care nu mai ştie încotro să se îndrepte. Şi unul .şi altul din aceste fapte sînt vinovate şi noi, mai mult ca orşicari alţii, ne dăm seamă de grozăvenia lor. Alta e calea spre îndreptare. 10 Partidul socialist are înscrisă în programul său comu-nalizarea islazurilor. E o reformă care, deşi curat socialistă, poate fi însă îndeplinită chiar acuma, fără a zdruncina întru nimic actuala alcătuire. Şi clasele stăpînitoare, în loc să umble cu reforme, 15 cari nu sînt de nici un folos, ar face mai bine să se gîn-dească la aceasta şi să caute s-o realizeze cît de curînd. Fie sigure că nu li se cere mult. SERBAREA REVOLUŢIUNEI Se apropie ziua cind va trebui să se serbeze a cinci-zecea aniversare a marei revoluţiuni de la 1848 şi cu toate acestea nu se face nici o pregătire deosebită. 5 Un singur ziar liberal, cu oarecari rămăşiţi de idealism, a ridicat chestia şi a arătat că 11 Iunie înseamnă pentru noi românii începutul activităţei de emancipare naţională şi de libertate politică şi că din acest punct de vedere, merită să fie serbat cu toată străluci-10 rea cuvenită unei zile mari. A fost de ajuns această simplă propunere pentru ca presa conservatoare şi reacţionară să se năpustească asupra ziarului cu pricina şi mai cu seamă asupra generoasei mişcări de la 1848. 15 Oamenii de atunci au fost defăimaţi şi revoluţia insultată iar ca încheiere s-a cerut să se arunce vălul uitărei asupra acestei date căci „sînt altele destule, pe cari le-am putea serba11. Recunoaştem că presa conservatoare a avut întru-20 cîtva dreptate, dar noi n-am mai fi socialiştii cari sîntem şi dialectica noastră n-ar mai fi admirabila metodă, care e acum, dacă, alături de părţile rele n-am vedea şi pe cele cu adevărat bune. Revoluţia de acum cinzeci de ani e, in dezvoltarea 25 noastră politică, socială şi culturală, de aceeaşi însemnătate ca şi 14 Iulie în Franţa. 429 5 10 15 20 25 30 35 40 Atunci, o mînă de oameni entuziaşti, beţi de visul eroic al unei Românii civilizate, setoşi de a vedea înflorind pe ţărmurile Dunărei flamura nobililor principii egalitare şi umanitare, porniră curagioşi lupta împotriva unor instituţii aproape barbare, a unor obiceiuri învechite şi a unor oameni mărginiţi. Că s-au făcut greşeli mai tîrziu, că oamenii au părăsit avînturile lor curate pentru interese mai pipăibile e prea adevărat; dar nu e mai puţin adevărat că la început, entuziasmul care-i stăpînea pe toţi era de o fermecătoare frumuseţe. Ideile, care-i însufleţeau, aveau darul să pasioneze pe tot ce fusese robit şi împilat. Ţăranii, de veacuri înjugaţi la greul jug al muncei şi al mizeriei, alergau din toate părţile, ademeniţi de frazele calde ale luptătorilor. O jumătate de veac a trecut de atunci şi numai o parte din făgăduielile date au fost îndeplinite; cele mai multe şi cele mai însemnate cer de acum înainte luptă şi jertfe. Libertatea pentru burghezie a devenit libertatea de a exploata, egalitatea a rămas vorbă goală şi fraternitatea s-a dus în vînt. Teribila luptă de clasă îşi arată pretutindeni puterea. Dar tocmai din această pricină, socialiştii se consideră ca singurii şi adevăraţii urmaşi ai revoluţionarilor de la 1848. Luptătorilor de sub steagul roşu de astăzi le cade datoria de a aduce la îndeplinire reformele făgăduite de idealiştii de odinioară. Arma căzută din mîinile acelora va fi ridicată de aceştia şi mînuită cu vrednicie pînă cînd cuvintele, cari străluceau în aureola roşie de acum cincizeci de ani, vor deveni fapte. E drept că lupta socialistă nu va mai avea caracterul zvăpăiat al luptei din trecut, e drept că această luptă va fi mai omenească, deoarece nu admite mijloacele sîngeroase, dar tot aşa de drept e că acelaşi entuziasm şi aceiaşi energie o însufleţesc. De aceea la întrebarea: Cine va serba amintirea revo-luţiunei de la 1848? socialiştii români, conştienţi de menirea lor istorică, răspund: Noi! Şi o vom serba aşa cum celelalte partide istorice n-o vor face, desigur. TEORIA REVOLUŢIEI Pentru ţărani, revoluţia de acum cincizeci de arii s-a înfăţişat totdauna ca o revoluţie pusă pe baze curat sociale. Dacă sătenii au sprijinit această mişcare, 5 a fost numai pentru că le apărea ca singura în stare de a aduce la îndeplinire dezrobirea lor economică sau măcar îmbunătăţirea soartei lor. Cînd locotenenta domnească întruni in capitală comisia cea alcătuită din deputaţi ai sătenilor clăcaşi şi ai 10 proprietarilor, de fiecare judeţ cîte unul, spre a dezbate şi hotărî raporturile dintre aceste două clase, preotul Neagu arătă foarte lămurit cum sint trataţi ţăranii de proprietari. Ţăranii cereau să li se dea loc de muncă ca să nu fie 15 străini şi nemernici în propriul lor pămînt. Pentru negustori, revoluţia apărea de asemeni ca o revoluţie socială. „Negustorii sînt toţi revoluţionari11 zice C. A. Rosetti în una din scrierile sale. Şi marele cetăţean avea 20 dreptate. Negustorimea deşi nu suferea poate atît cît suferea ţărănimea, prin faptul că trăia în oraşe, unde avusese prilej să primească puţină cultură, să se dezvolte întru-cîtva ca o clasă socială deosebită, avea dreptul la viaţă 25 largă pentru a-şi putea îndeplini menirea sa. Războiul 431 5 10 15 20 25 30 35 1 independenţei a eoronat, pentru negustorime, lupta începută la 1848. Dar, dacă burghezimea nu greşise în totul în privinţa cerinţelor sale, nu e tot aşa şi cu ţărănimea. Ea făcea atunci aceeaşi greşală pe cari o fac unii din muncitorii industriali acuma, refuzînd lupta politică şi ne voind să admită decît lupta economică prin mijlocul cooperativelor şi a grevelor. Acelaşi mod simplist şi îngust predomneşte amîndouă concepţiile. Singurii cari au înţeles mişcarea de atunci aşa cum trebuia să fie înţeleasă au fost capii revoluţiunei şi îndeosebi Bălcescu, Rosetti şi Brătianu. Pentru aceştia, revoluţia, pe lingă caracterul său democratic şi social, avea unul şi mai de seamă: aducerea unităţei şi a neatîrnărei naţionale. Lupta împotriva înrîuririlor şi a stăpînirilor streine era lozinca lor. Şi pentru a se putea dezvolta liber, România avea, în adevăr, nevoie de a scăpa de sub stăpînirea turcilor şi a ruşilor, deci caracterul naţionalist pe care l-a avut revoluţia de la 1848 a fost minunat de bine potrivit cu împrejurările de atunci. Fără îndoială, într-o mişcare produsă în sînul unei societăţi întră în joc o mulţime de factori şi mişcarea însăşi ia o mulţime de caractere, dar dintre acestea, unul predomină. Astfel în revoluţia de acum cincizeci de ani caracterul său social nu putea fi înlăturat, deoarece era determinat de o întreagă sumă de cauze dar caracterul dominant trebuia să fie, cum a şi fost, cel naţionalist. Multora li se va părea că facem aici o abatere de la doctrina marxistă. Cu toate acestea nu e aşa. Departe de a contrazice doctrina marxistă, revoluţia de la 1848 privită din punctul de vedere naţionalist, e o dovadă de lărgimea şi profunzimea acestei doctrine în sensul ei cel mai ştiinţific. 432 In anumite timpuri şi anumite împrejurări, luptele cari frămîntă societatea iau un anumit caracter: în evul mediu au luat caracterul religios, în timpurile din urmă, pînă la jumătatea veacului acesta, au îmbră-5 cat haina naţionalistă. Oamenii cari voiau să conducă o mişcare erau nevoiţi să aibă în vedere aceste caractere şi să ţină socoteală de ele, tot aşa după cum cei de astăzi trebuie să ţină seamă de caracterul politic care predomină luptele din societatea modernă. t 1 DUŞMANII SOCIETĂŢEI în articolul de fond din numărul nostru trecut, Nădejde, trăgînd în linii largi contururile marei probleme a stărei ţăranilor din România a arătat, cum 5 grozava chestie socială se agită sub felurite forme la sate, ici şi colo întîmplîndu-se răscoale, dincolo orga-nizîndu-se bande de haiduci, în altă parte producîndu-se fapte neîngăduite de nici o lege omenească. Din nenorocire, aceste constatări sunt prea adevărate 10 şi clasele stăpînitoare, cari s-au mîngîiat totdauna cu gîndul că în ţara noastră totul merge ca în mult slăvită vîrstă de aur, în faţa asprei şi brutalei realităţi trebuie să plece capul. A încerca să tăgăduiască mani-festaţiunile acestea a căror evidenţă e mai presus de 15 orice bănuială, a încerca s-acopere caracterele sociale ale acestor manifestaţiuni, ar putea fi cel mult prudent pentru o clipă, dar nici într-un caz n-ar fi înţelepţesc. Sunt fapte pe cari nici o putere din lume, nici un rege sau împărat, nici un parlament sau consiliu nu Ie poate 20 întuneca, pentru că s-ar întîmpla atunci ceea ce se întîmplă totdauna în asemenea împrejurări: cu cît sunt mai ascunse de o parte, cu atît ies mai la iveală de altă parte. Cetiţi şi recitiţi necontenit cele ce scria cores-25 pondentul nostru despre banda de tîlhari de la Folteşti. 434 Această pretinsă bandă este în adevăr un început de răscoală a ţăranilor împotriva arendaşului moşiei Folteşti. Acesta a ajuns spaima locuitorilor de pe moşia sa. După ce face nişte tocmeli agricole oribile, prin cari 5 jupoaie pe bieţii săteni, apoi îi bate şi torturează în chipul cel mai nedemn. Fără nici o vină le închide vitele acasă la el şi pe sătenii, cari ar crîcni, îi duce acasă cu argaţii lui îi întinde jos şi-i bate de-i stîlceşte. în cancelaria lui stau atîrnate de pereţi diferite bice pentru 10 ţărani, iar oamenii lui de pe moşie umblă veşnic înarmaţi pînă în dinţi spre a teroriza pe ţărani. Şi citiţi şi amănuntele privitoare la atentatul la viaţa ţăranilor din Băleni, şi citiţi şi pe cele privitoare la răscoalele din Teleorman, şi citiţi şi pe cele privitoare la 15 răscoalele din Ialomiţa şi citiţi, citiţi înainte căci şirul lor nu e aşa de scurt încît să se isprăvească degrabă. De la Mamorniţa şi pînă la Vîrciorova, de la Vîrcio-rova şi pînă la Mamorniţa, pretutindeni în dulcea noas-20 tră ţară pîndesc în întunerecul mizeriei ochii de foc ai revoltei deznădejdei. Alţii pot să sărbătorească veseli aceste semne prevestitoare. Dar noi ne gîndim la lanurile bogate de grîu, răs-25 făţîndu-şi blondele lor valuri pe întinsul vastelor cîmpii şi vedem înaintea ochilor minţei căsuţele mici, cari adăpostesc atîta mizerie însă şi atîta păcinicie şi zărim în albastrul depărtărilor liniştea cerească a munţilor falnici şi numai la închipuirea că toate acestea ar putea 30 fi date pradă pustiirei, ne îngrozim. Si de ce toate acestea ? > Pentru că arendaşii şi proprietarii se poartă ca nişte sălbateci şi pentru că stăpînitorii de sus, nu iau nici o măsură spre a îmbunătăţi soarta sătenilor şi a pune 35 stavilă pornirilor barbare ale asupritorilor. Adesea ni s-a strigat nouă că dezorganizăm societatea ; astăzi nimeni nu mai cutează să mai zică aceasta deşi duşmanii societăţei n-au pierit. Singura deosebire însă e că trebuie căutaţi aiurea. Căci nu pot fi numiţi 435 altfel acei cari, prin purtarea lor, provoacă izbucnirea celor mai josnice sentimente omeneşti, menite să dezorganizeze societatea. A, vă trebuie numaidecît un duşman, domnilor stă-5 pînitori ? Vă trebuie unul pe care să aruncaţi vina relelor de cari suferă societatea? Ei bine, vinovaţii sunt însuşi oamenii voştri dacă nu chiar voi singuri! 10 Şi acum, loviţi fără a tremura, drepţilor judecători! SFÎRŞITUL BURGHEZIEI Veacul trecut s-a sfîrşit în mijlocul unui dureros şi suprem amestec de desperare şi de cruzime, de laşitate şi de sălbăticie, de porniri ucigaşe şi de avînturi eroice. 5 Naţiunile se dezlănţuiseră unele asupra altora, armatele cutreierau lumea în toate părţile şi pămîntul răsuna pînă în adîncimele sale de păsurile grele ale cuceritorilor: veacul nou se năştea la lumina faclei sîngeroase a măcelurilor dintre popoare. 10 Veacul nou era burghezia. Şi ca să dovedească încă o dată că ziua nu se poate cunoaşte de dimineaţă, burghezia n-a fost nici războinică, nici eroică. Luptele sale au fost jocuri de bursă, eroismele sale au fost lovituri de bancă, armele sale 15 au fost hîrtiile albastre şi protesturile timbrate. Viaţa sa întreagă a fost viaţa zgomotoasă de bîlci. Se aştepta însă ca măcar moartea sa să fie o moarte demnă, căci, mărturisesc, că mie unul trecerea aceasta dintr-o viaţă într-alta mi-a apărut totdauna ca un act 20 plin de solemnitate şi de sfinţenie, menit să impună un moment de gravă reculegere în sufletele tuturora. Un bătrîn cu părul alb merită respectul oricărui, fie măcar numai pentru faptul că a trăit, căci viaţa în sine e un cîmp de luptă şi suferinţă şi cel care a avut curajul 25 să nu se oprească la jumătate de drum, ci să străbată cîmpul pînă la capăt trebuie să fie salutat. Dar asemeni 437 5 10 15 20 25 30 35 40 luptătorilor cari nu voiesc să părăsească marele cîmp de război, pînă nu vor îi îndeplinit o ultimă faptă strălucită, burghezia a ţinut ca înainte de a-şi trece moştenirea în mîinile muncitorilor, să umple încă o dată lumea de faima isprăvilor sale. Se înţelege însă, ea fiind o clasă socială în felul său, n-a putut să împlinească decît ceva tot după chipul şi asemănarea sa, de aceea nici faptă de arme n-a făcut, nici poemă n-a creat, nici cel puţin vreun nou sistem de filozofie n-a alcătuit, deşi lucrul acesta e aşa de uşor încît toţi acei cari n-au altceva mai bun de făcut sau nu reuşesc în alte meserii, dacă nu se fac ofiţeri, se fac filozofi. Întrebaţi pe P. P. Negulescu, Ionescu, Vasilescu şi Popescu! Dacă însă burghezia n-a făcut nimic din toate acestea e pentru că ramura activităţei sale era îndreptată in altă parte. Clasa care şi-a petrecut viaţa cumpărînd şi vînzînd diferite coloniale şi delicatese trebuia să sfîrşească, vin-zînd şi cumpărînd conştiinţe sau, mai bine, aşa-zise conştiinţe, un fel de marfă ca oricare alta. Şi am avut de vreo zece ani de zile încoace panamaua din Franţa, panamita din Italia, breningita şi mala-xita din România, şantajele odioase din Germania, scandalurile scîrboase din Rusia. Şi de pe malurile Senei pînă pe ţărmurile Mărei Negre, din ţările reci ale Nordului pînă în ţinuturile luminoase ale Sudului, de pretutindeni ieşiră la iveală deodată, ca de sub puterea unui baston fermecat, corupţia şi destrăbălarea cea mai strigătoare. S-a făcut tot ce stă în putinţa omenească pentru a se arunca vălul uitărei asupra mişeliilor acestea, dar totul a fost în zadar şi astfel ni s-a dat spectacolul edificator, ce în timp ce poporul francez serba revoluţia de acum o sută de ani, triumful adevărului asupra minciunei şi a libertăţei asupra robiei, guvernul francez introna de la tribuna Camerei domnia aceleeaşi minciuni şi a aceleeaşi robii. Iar zilele acestea ziarele europene primiră vestea că nici celelalte părţi ale lumei n-au fost scutite de ruşinea conştiinţelor vîndute. 438 In Transvaal cu ocazia judecărei procesului dintre concesionarul unui drum de fier şi stat, s-a văzut că preşedintele Camerei şi-a vîndut influenţa pentru o mizerabilă sumă de cîteva mii de franci, un general 5 a făcut acelaşi lucru şi mai bine de douăzeci de membri ai parlamentului i-au urmat. Toţi au trecut puntea; cei din Africa nu s-au lăsat mai pre jos de cei din Europa. 0 morală se desface din toate acestea, dar o morală 10 clară, fără nici o umbră de întunecime: siguranţa că o clasă care a căzut atît de jos încît a batjocorit însăşi Instituţiile create de ea, nu mai are mult de trăit. Veacul trecut a murit în mijlocul măcelurilor sînge-roase; veacul acesta va muri în mijlocul şantajelor 15 ruşinoase. înaintea noastră însă nu se întrezăresc idealuri vagi, umanitare dar utopice. Idealul nostru e bazat pe evoluţia firească a societăţei, pe fapte concrete şi de aceea veacul care vine şi care însemnă triumful social-de-20 mocraţiei se poate prezice că ar fi veacul triumfului dreptăţei şi a moralei adevărate. 5 10 15 20 25 VIITOARELE ALEGERI ... Şi să ne închipuim un moment, că facem şi noi politică guvernamentală, că sîntem liberali ca oricare Niţă Sterie, că ne clădim mereu la binale ca oricare Mellissianu — oh! mai cu seamă perspectiva această e ademenitoare! — că ne-au pus cetăţenii în fruntea primăriei, ca pe un Robescu oarecare, şi că trebuie să ne susţinem pînă la capăt rolul frumos ce ni s-a încredinţat. Şi să ne mai închipuim că sîntem singuri, noi între noi, departe de urechile indiscrete ale opozanţilor, feriţi de privirile cercetătoare ale presei şi că discutăm prieteneşte, cu inima deschisă, cu vorbe lămurite, despre viitoarele alegeri comunale. Mă rog, adecă de ce nu? Ce e de mirare, că nişte ocultişti îşi destăinuiesc şi ei odată, mai ales, cînd nu e nici o primejdie, nevoile ce le stau pe suflet? Faptul, cu toate că e rar, nu e mai puţin posibil. Chiar teribilul Wallenstein, omul care a căutat mai mult decît oricare altul să-şi ascundă slăbiciunile faţă de privirile profanilor, avea cîte odată clipe de dureroasă reculegere, de sîîşietoare analiză sufletească, de adîncă sinceritate. Cititorii mei, cu gusturi literare, îşi aduc fără îndoială aminte de celebrul monolog: Sunt momente în viaţa omului... în care pînă şi Robescu poate să fie sincer! 440 Partea de la urmă e adausă de subscrisul, deoarece Wallenstein nu pomeneşte nimic de d. Robescu, desigur, pentru motivul foarte simplu, că nu putea să ghicească că va exista cîndva un astfel de om. 5 Aşadar, să ne închipuim, că sîntem cum am spus mai sus,—-nu, zău, nu vă pare nostimă o aşa închipuire? — şi că cinstim cîte un păhărel în Dealul-Spirei, într-o odăiţă retrasă din imobilul amicului nostru Niţă Sterie, aici de faţă. 10 — Cu ce ne prezentăm la viitoarele alegeri comunale, d-le Robescu-Wallestein ? Căci, să vedem, ce am făcut pentru capitală pentru ca să merităm din nou voturile sale? întrebarea aceasta ar putea fi pusă, fie de chiar ami-15 cui nostru Niţă, fie de vreun alt cumătru. Şi întrebatul ar fi nevoit să răspundă, şi să răspundă limpede, fără ocol şi fără alte meşteşuguri oculte, căci, ce dracul? doar sîntem între ai noştri. Decît, ce să răspundă? 20 Nu doar că ar lipsi chestiile importante. Dimpotrivă, sînt prea multe. Întîi, vine afurisita ceea de apă, că mai bine nu i-om zice. D. inginer Radu, un om foarte capabil de altminteri, 25 se munceşte de vreo cîţiva ani de-a rîndul s-o aducă în capitală din vro localitate din împrejurimi, dar pîrdalnicul de lichid nu vrea şi pace! In alte vremuri, Moise, mai norocos, a făcut ce a făcut, şi a scos apă din stîncă. Acum d. Radu om cu ştiinţă de carte şi 30 înarmat cu toate descoperirile moderne, nu ca ignorantul cela de Moise, nu poate să facă nimic, deşi i s-a pus la dispoziţie ceva mai mult decît un simplu baston. Deci, în privinţa aceasta, nici o speranţă. Apoi vine plinea. 35 Aici însă, lucrul se încurcă, şi devine cu gîndaci, paie şi alte metaluri tot aşa de puţin plăcute. Căci orcît de bune ar fi metalurile în altă parte, în pîine sînt cu totul nelalocul lor, mai ales pentru cetăţenii cărora nu le dă mîna să mănînce cozonaci. Primăria 40 n-a luat nici o măsură pentru a pune capăt acestei 441 f frumuseţi, căci în adevăr, e o mare frumuseţe o pîine împodobită cu atîtea esenţe. Deci, şi în privinţa aceasta, nici o speranţă. Pe urmă vine curăţirea străzilor şi asanarea mai-5 danelor. Dar despre aceasta vorbesc destul frigurile tifoide şi alte boale care s-au sălăşluit în mijlocul nostru, cu un aer stăpănitor vrednic de d. Palade la paradie. Şi celelalte, şi celelalte, şi celelalte. 10 — Aşadar, la viitoarele alegeri, nu ne prezentăm cu nimic înaintea cetăţenilor? va întreba iar amicul nostru Niţă, strajă vrednică a libertăţilor noastre civice. — Precum vezi! ar trebui să răspundă Wallesteinu 15 de la primărie, dînd din umeri. . . . Nu, zău, astfel de perspectivă nu ne surîde deloc, şi în împrejurări de acestea, decît să te cheme Robescu sau Melissianu, mai bine să fii un simplu muritor. ZIARIŞTI Publicul profan al cititorilor să nu creadă că voi face aici destăinuiri interesante privitoare la viaţa misterioasă a ziariştilor, după cum s-ar putea crede după titlu. Viaţa aceasta ar putea figura cu cinste într-un roman şi nu sub rubrica „Notelor zilnice11. înţelegeţi bine că nu ne putem apuca de aşa comedii. De altăceva e vorba. Se ştie că cu prilejul ultimelor turburări din Italia, turburări produse de mizeria adîncă a maselor poporului, mai mulţi ziarişti, învinuiţi că ar fi aţîţat pe oameni la revoltă, au fost arestaţi. între aceştia erau şi redactorii ziarelor socialiste cari de atunci şi pînă acuma stau în temniţă. Guvernul italian s-a schimbat, alţi oameni politici au venit la putere dar starea lucrurilor nu s-a îndulcit. Ba dimpotrivă, noul guvern a propus în Cameră un proiect de lege, vrednic de zilele teroarei franceze. Se declară starea de asediu, se militarizează funcţionarii şi se înfrînează presa; în scurt, se aruncă Italia cu cel puţin o jumătate de veac în urmă. Deputaţii şi ziariştii socialişti sînt ţinuţi înainte în temniţă şi se vorbeşte că abia prin septembre se va începe a se judeca procesul lor. Şi Europa liberală şi democrată tace; Europa are altceva mai bun de făcut. 443 Totuşi s-a găsit cineva să protesteze. Ziariştii englezi din Londra au convocat o întrunire publică, au ţinut cuvîntări privitoare la grozăviile pe cari le exereitează tirania de acum în Italia şi au hotărît să intervină pentru liberarea confraţilor lor din Milan. Confraţi! Ce frumos, ce dulce şi ce mîngîetor sună cuvîntul acesta, — de atîtea ori întrebuinţat ca o simplă formulă, — în gura ziariştilor englezi! Vezi că aceştia îşi dau seamă de misiunea mare, nobilă şi împăciuitoare pe care o are presa şi peste graniţe, trecînd deasupra hotarelor de state, întind mîna celor din închisoare. în lumea de astăzi a pasiunilor mici, a certelor politice, a duşmăniilor de toate zilele, muncitorii condeiului au urmat pilda fraţilor lor, muncitorii cu mîinile: fraternitatea nouă se naşte din suferinţele comune. UN EROU N-a fost o simplă luptă politică lupta al cărei început l-a sunat cu atîta vitejie Zola în Franţa. Era dimpotrivă revolta conştiinţei în contra faptului brutal, a mora-5 lităţei în contra imoralităţei, a energiei în contra inerţiei şi a adevărului în contra minciunei. Nu mai era vorba de un simplu om închis pe nedrept şi de sforţările ce trebuiau făcute pentru a-1 scăpa ci de a se face lumină, într-o dramă întunecată, 10 ai cărei actori ameninţau să devină toţi locuitorii unei ţări. Astfel privită, lupta ia un caracter epic, de o negrăită măreţie şi de o îmbătătoare frumuseţe. Ea pune deasupra franţei lui Zola cununa de raze a eroilor antichi-15 tăţei şi lupta de acuma e lupta lui Socrate împotriva prostiei şi a ignoranţei, a lui Christ împotriva răutăţei, a lui Galileu şi a lui Spinoza împotriva fanatismului, a lui Lasalle împotriva unei lumi întregi. Şi pentru că o astfel de luptă are totdauna darul 20 de a pasiona spiritele de elită, naturile cari cer vecinie mai multe decît ceea ce le dă viaţa de toate zilele, inimile în care nu s-a stins încă flacăra libertăţei, de aceea toţi intelectualii, toţi cugetătorii, tot ce are omenirea mai nobil şi mai curat au intrat în rîndurile 25 războinicilor cu înfocarea anilor de tinereţă. 445 Un artist subtil, rafinat, cu puternici viziuni de pictor, îmi spunea în această privinţă: — Lupta dusă de Zola e un admirabil joc de umbră şi lumină. Lumina e Zola pentru că el are cu dînsul 5 adevărul şi dreptatea; umbra e toată reacţiunea franceză. Una din ultimile fapte ale acestui erou e de un colorit splendid. Mai erau cîteva zile pînă să se judece procesul la 10 Versailles. Toată Franţa era în mişcare, opinia publică în-ferbîntată şi aţiţată, iar cauza părea aproape pierdută. Cine să aibă semeţia să ridice noua spadă lucitoare şi ascuţită a adevărului, mai cu seamă cînd guvernul pronunţase teribila-i Vecinica pomenire deasupra mor-15 mîntului afacerei ? Zola a avut această semeţie! Şi doar peste cîteva zile trebuia să apară înaintea judecătorilor, deci să cadă din nou în mîinile vrăşmaşilor! Dar cu ce frază îndrăzneaţă şi cu ce vorbă răsună-20 toare îşi afirmă încă o dată credinţele! El n-a avut nevoie ca Galileu, să murmure în sine celebrul: E pur si muove! El l-a spus tare, în faţa lumei, cu mîna ridicată, cu fruntea senină. 25 Telegramele de-aseară ne-au vestit că a plecat din Paris spre a evita comunicarea sentinţei pronunţată în contra lui, dar că în octombrie se va prezenta înaintea judecătorilor şi va dovedi lucruri ce nu i s-a permis să dovedească în dezbaterile precedente. 30 Desigur lumea care vrea totdauna ca fruntea unui erou să poarte, pe lîngă cununa de stejar a victoriei şi cununa de spini a martiriului, va găsi că Zola a făcut rău. Asta e o dovadă că lumea simte mai lesne compătimire decît admiraţie, că e mai mult femeie decît 35 bărbat. Mie însă mi-a rămas clară în minte o scenă citită în Platou; e scena în care Criton roagă pe Socrate, în închisoare, să fugă. E dimineaţă; ziua va apare în curînd; deja zorile 40 roşii poleiese turlele Acropolei. în întunericul din închi- 446 soare, elevul îşi trezeşte maestrul şi-i spune întreg planul. Un aer răcoros pătrunde de afară, oraşul se deşteaptă şi viaţa trebuie să fi părut atunci, în farmecul de dimineaţă, mai ademenitoare ca oricînd. Niciodată n-am priceput cum de Socrate, senzualul care zicea că trebuie să simtă mai bine ca oricine o sărutare, deoarece are buzele mai groase, a putut să se împotrivească ispitei lui Criton, şi să prefere a muri în închisoare. Cu Zola, lucrul nu stă aşa. Dacă n-a primit să facă închisoarea acuma, pricina nu e că s-ar teme de dînsa, ci pentru că ştie că are o menire mai înaltă de îndeplinit: aceea de a aduce desăvîrşită lumină. Şi între moartea resemnată a lui Socrate şi plecarea judecată şi voită a lui Zola, e de preferat, orice ar zice moraliştii, aceasta din urmă. 5 10 15 20 25 SOLIDARITATE Îmi vibrează încă în auz cuvîntările calde şi convingătoare rostite de nişte simpli muncitori la întrunirea de ieri a greviştilor. Ei vorbeau de adinca mizerie pe cari o îndură astăzi, de întinderea nemărginită a acestei mizerii care strînge în braţele-i de fier toată suflarea muncitoare şi apăsau mai ales asupra cruzimei pe care o făptuiesc unii — o, fără să ştie poate! — ducîndu-se să-şi înlocuiască tovarăşii, atunci cînd aceştia, istoviţi de muncă şi zdrobiţi de suflerinţă, într-un moment de legitimă revoltă sufletească încetează de a-şi vinde puterea bărbăţiei lor patronilor. Unul mai cu seamă a avut accente de o ameţitoare frumuseţe morală. După un înflăcărat îndemn la luptă, arătă cum toţi muncitorii din ţară îşi au acum ochii aţintiţi asupra lor şi cum pentru dînşii e o înaltă şi sfîntă datorie de a nu se lăsa mai prejos de aşteptările unanime. Sentimentul solidarităţei punea stăpînire pe mult încercatele inemi ale oropsiţilor muncei. Pentru vremea noastră acesta e un semn negrăit de îmbucurător. Căci niciodată poate nu s-a arătat atîta antisociabilitate între oameni ca în timpul de faţă. In societate, în loc de înţelegerea armonică pe care o slăveau economiştii idealişti de la începutul secolului, domneşte cea mai desăvîrşită anarhie şi cea 448 5 10 15 20 25 30 35 mai grozavă duşmănie. Clasele de sus, cari în virtutea trecutului pretind încă la dreptul de supremaţie asupra celorlalte, deşi rolul lor istoric e pe sfîrşite, au dat cele dîntîi semnalul. Concurenţa oarbă şi înverşunată le-a slăbit şi, deşi încă tari întrucîtva în faţa puterei mereu crescînde a muncitorilor, faţă de ele însăşi trebuie să-şi mărturisească gradul de decădere morală la care s-au coborît. Lupta cea mai crîncenă şi ura cea mai pătimaşă le sunt singurile călăuze. Faţă de muncitori, duşmănia lor e şi mai vădită cu toate jurămintele de frăţie şi de dragoste pe cari nu uită să le mai facă încă din cînd în cînd pentru a arunca vălul amăgirei deasupra tristei realităţi. Fraţi ? Fraţi ca Abel şi Cain! Întrebarea care a răsunat acum câteva mii de ani pe întinsul cîmpiilor răsăritene, de ar răsuna acum deodată din nou ar trebui să găsească un răspuns mai îngrozitor decît cel de atunci. — Ce am făcut cu frate-meu ? El m-a hrănit, Doamne, şi eu l-am lăsat să flămînzească; el mi-a dat să beau şi eu l-am lăsat să se stingă de sete; el m-a îmbrăcat şi eu l-am lăsat gol; el mi-a clădit palate şi eu l-am lăsat să se tîrască pe pămîntul umed şi rece: el mi-a făcut viaţa veselă şi eu l-am ucis! In acest răspuns s-ar cuprinde toată trista epopee a timpurilor moderne. El ar arăta, ca o oglindă clară, întreaga putere care dezorganizează astăzi societatea. Şi societatea nu trebuie dezorganizată! Ea trebuie să trăiască, vrea să trăiască şi are tot ce trebuie pentru aceasta. De aceea solidaritatea ce se naşte acum din lupta socialistă a muncitorilor are, pe lingă însemnătatea sa economică, o însemnătate morală de o strălucire fără seamăn. Ea vesteşte zorile singurei lumi armonice posibile. Socialismul e temelia pe care se clădeşte, muncitorii sunt zidarii cari pun pietrele elegantei sale arhitecturi. MAREA CRESTE 9 — Pînă aici şi nu mai departe, striga legendarul prinţ Hanut mărei ce creştea întinzîndu-se pînă peste maluri. — Pînă aici şi nu mai departe, strigă reacţionarii 5 de astăzi, politicianii comerţului, istoricii burghezimei şi filozofii capitalului văzînd dezvoltarea neîncetată a societăţei. Şi cuvîntul lor, pe care vor să-l facă profetic, e repetat de toţi acei cari cred că omenirea n-a avut 10 altă menire decît să producă societatea modernă. După dînşii totul trebuie să se încheie aici; omenirea trebuie să-şi cînte cîntecul de lebădă, căci soarele ei e aproape de a apune. Zeii pier, eroii mor. Căci doar zei au fost ghiftuiţii alcătuitori ai societăţei burgheze 15 din streinătate şi eroi urmaşii lor din ţările mai înapoiate: erou d. Sturdza, erou d. Palade, erou d. Stolo-jan, ba erou pînă chiar şi d. Melissianu. Şi totuşi, cuvintele lor sună a sec, prorocirea lor e mincinoasă. Cu toate sforţările desperate pe care le 20 fac mulţumiţii vieţei de astăzi, societatea merge înainte şi ideea mîntuitoare a socialismului îşi face calea în ciuda tuturor piedecelor. Cele ce se întîmplă la sate sînt o strălucită dovadă. Adversarii noştri, cînd sfîrşeau argumentele, cînd ve-25 deau că toată logica lor e neputincioasă faţă de principiile socialiste, recurgeau la un mijloc de convingere 450 mai lesnicios, pentru că se adresa slăbiciunilor omeneşti: „Puteţi să aveţi dreptate, ziceau ei, dar niciodată nu veţi putea face să pătrundă ideile voastre în mijlocul satelor. Deci sămînţa va pieri dacă nu din pricina lipsei 5 de viaţă, din pricina lipsei de teren“. Ca şi cum aceasta ar fi fost o raţiune! Ca şi cum luptătorul, văzînd marile greutăţi care trebuiesc învinse, ar fi îndreptăţit să arunce arma şi să se retragă din luptă! 10 Faptele au dovedit însă că adversarii noştri se înşelau; iar in timpul din urmă, succesele repurtate de socialism prin statele de pe marginea Dunărei, vin să dea noi puteri credinţei noastre. Se ştie că în Zimnicea mişcarea a fost începută acum 15 cîteva luni de un simplu muncitor care se dusese acolo pentru a-şi căuta de lucru. Ei bine, acea mişcare, cu un început aşa de modest, acum a crescut şi s-a întins, cuprinzînd în mersul său triumfal, toate satele de prin împrejurimi. Ţăranii, 20 oamenii aceştia cari de veacuri n-au cunoscut decit robia şi amarul, plînsul şi suferinţa, dezmoşteniţii aceştia cari nu şi-au putut închipui că pot să fie şi dînşii vrodată liberi, alergară din toate părţile sub cutele steagului roş. E cuvîntul mîntuitor, e vestea bună şi izbăvitoare 25 care le sună la urechi trezindu-i la o viaţă nouă. Şi de aceea numărul lor se înmulţeşte, puterea lor se întăreşte şi lupta noastră îşi lărgeşte hotarele. Marea care părea adormită se deşteaptă, valurile se mişcă şi se înalţă şi în curînd sc vor întinde pînă peste 30 maluri. — Pînă aici şi nu mai departe, vor striga îngroziţi reacţionarii de astăzi. Dar ce putere omenească poate opri marea care creste ? t 5 10 15 20 CONFERINŢA DE SÎMBATĂ Am regăsit sîmbătă seară credinţa naivă şi înflăcărată din primile vremuri de socialism. Cuvîntul tunător, fraza puternică a cărui ritm pătrunde inimile, gestul frumos şi evocător al clasicităţei antice, m-au dus cu zece ani îndărăt, în timpul cînd fiecare socialist avea dreptul să se socotească un erou, cînd fiecare declaraţie liberă însemna ridicarea unui calvar. Căci Quilici are, în cel mai mare grad, talentul de a mişca şi de a impune. Şcolar iubitor al lui Jaures, cu care a luptat mult timp împreună, el a luat de la maestrul său tot secretul de a stăpîni cu un gest şi un cuvînt mulţimea cea mai rebelă. Natura sa de meridional, înflorită la soarele vesel al sudului, sub cerul de cristal străveziu al Provansei, i-a dat puterea de a rămînea sincer, chiar sentimentele de cari vorbeşte sînt prea frumoase şi prea măreţe pentru a fi omeneşti. în vasta sală de la Clubul muncitorilor, plină vîrf de oameni de toate meseriile şi din toate clasele, cuvîn-tarea sa răsuna caldă şi pasionantă ca un vînt de mai voluptos peste un parc de trandafiri. 452 O adiere de idealism, un suflu de eroism, trecea de la orator la public, stabilind comunicaţia între cele mai nobile cugetări. S-ar fi zis un proroc tînăr şi energic, poleit de şcoala artiştilor greci, care uneşte 5 îndrăzneala adevărului cu frumuseţea cuvîntului. Pentru noi a fost o adevărată serbare, dar una din acele serbări în cîştigul mai mult al spiritului decît al simţurilor. ÎN ROBIE FINANCIARĂ Au fost dureroase şi adînc jignitoare pentru sentimentul nostru naţional declaraţiunile făcute în plin senat de d. Ioan Lahovari, ministru de externe. 5 D. Tache Ionescu, omul care a trecut mai mult ca orişicine peste scrupulele elementare de demnitate şi de cinste politică, vorbise de necesităţi inexorabile. Era un cuvînt ca oricare altul, menit să ascundă ochilor indiscreţilor acte care n-ar fi făcut nimănui cinste. 10 Dar era în această ocolire a adevărului crud, în această învăluită destăinuire misterioasă, o rămăşiţă de conştiinţă pe care o mare parte din lumea politică a ştiut s-o aprobe la timp şi să-i guste farmecul discreţiunei. D. Ioan Lahovari a trecut peste aceasta. 15 Răspunzînd interpelărei formulate cu atîta preciziune de d. P. S. Aurelian, ministrul de externe a declarat fără nici un ocol că guvernul a fost nevoit să primească judecarea procesului Hallier de un tribunal arbitrai. Şi a fost nevoit pentru că altfel statul ar fi fost în nepu-20 tinţă de a face împrumutul în străinătate şi ţara ar fi fost declarată în stare de faliment. Scurt şi cuprinzător. Cuvintele aceste sacramentale vor fi găsit mulţi aprobatori, fără îndoială, dar multor le vor fi izbit 25 tot ce aveau mai scump şi mai sfînt din idealista lor credinţă în prestigiul naţional. 454 Va să zică după aproape un veac de necontenite şi uriaşe sforţări pentru a ne cîştiga independenţa naţională aci am ajuns? Va să zică toate luptele noastre înverşunate la aceasta ne-au adus ca în propriul nostru 5 pămînt să fim sclavi primului venit? Va să zică toate chinurile şi suferinţele eroilor şi martirilor noştri din trecut au fost chinuri şi suferinţe zadarnice? Mărturisim că în faţa acestor concluziuni zdrobitoare ne oprim. 10 înţelegem perfect că de la 1848 şi pînă la 1877 guvernele noastre să se fi întrebat la toate actele importante ce voiau să le facă: dar ce va zice Europa? Europa era atunci civilizaţia sau cel puţin simbolul acestei civilizaţii şi noi lucram sub stăpînirea unor puteri vitre-15 ge şi barbare. [...]. Era frumos şi lăudabil din partea oamenilor noştri politici să cerce a se emancipa de aceste puteri şi a lucra în direcţia apusană. Astfel ni se pregătea calea spre o existenţă de sine stătătoare. 20 Dar cînd independenţa ne-ă fost proclamată, cînd am ajuns să ne conducem noi destinele în chipul în care credem mai bine, veşnica întrebare îndreptată, plină de teamă, către Europa nu mai are rost. Au voit însă împrejurările altfel. Au voit să rămînem 25 necontenit sub jugul greu al temei de Europa şi al acţiunilor motivate numai de cuvintele de ordine ale curţilor — şi de cele mai deseori ale sindicatelor — apusene. Pentru cei învechiţi în asemenea obiceiuri lucrul poate 30 părea chiar foarte firesc. Şi desigur că nu pe aceştia i-au indignat şi mirat vorbele spuse cu atîta dezinvoltură de d. Ioan Lahovari. Dar, slavă Domnului! Ţara Românească mai numără şi alţi cetăţeni. Şi pentru aceşti cetăţeni vorbele minis-35 trului de externe au fost o crudă şi dureroasă lovitură. Ele au fost în acelaşi timp o zguduitoare trezire la realitate. — Aha, domnilor, vă credeaţi liberi şi stăpîni pe actele voastre? Vă credeaţi cetăţeni independenţi ai unei ţări 40 independente? Dezamăgiţi-vă. Sunteţi tot sclavii vechi 455 care aşteptau cu frică şi cu tremurare poruncile barbare de la Stambul. Toate luptele voastre n-au făcut decît să schimbe stăpînii: aţi dat Stambulul şi alţi luat Parisul! Şi în această privinţă rîsul batjocoritor al minis-5 trului de externe era îndreptăţit, căci la drept vorbind d. Ioan Lahovari a formulat numai o stare de lucruri care durează de foarte multă vreme şi pe care noi naivii am crezut că dacă o vom ascunde vom fi fericiţi. Realitatea e alta. Realitatea e numai un şir lung de 10 lupte politice sterpe în care tot ceea ce a lipsit totda-una a fost idealul curat naţional şi o preocupare mai presus de interesele josnice ale politicianilor. De aci vădita noastră decadenţă, de aci alergarea la sprijinul sindicatelor străine, de aci ruşinea care stă gata să 15 ne înfiereze fruntea. In sfîrşit de aci viaţa de sclavi umili ai bătrînei Europe. Să se curme însă odată cu această politică searbădă de interese de partid şi de persoane, şi să se rupă tradiţia de scîrbos bizantinism de pînă acum şi atuncea vom 20 putea ridica fruntea sus fără teamă de a o curba din nou sub o nouă ruşine. INDIVIDUALITĂŢILE POLITICE Camera şi Senatul s-au închis luni spre marea bucurie a cîtorva miniştri pentru cari pregătirea sesiunei ar fi fost o adevărată prelungire de supliciu. Şi ca şi 5 cum s-ar fi simţit nevoia de a se da oarecari trăsături de vioiciune acestei sesiuni aşa de mult şterse, Senatul a ţinut să dea pentru ultima oară un spectacol organizat după toate regulile artei, cu artificiile şi focurile bengale necesare la sfîrşit. Ca şi în alte împrejurări, 10 preşedintele a închis discuţia înainte de a fi vorbit toţi oratorii cari se înscriseseră. D. Em. Porumbaru a protestat iar d. Anton Carp a strigat cu plină voce: „acesta nu este Senat, acesta este o parodie a parlamentului*4. Scandalul care s-a născut de aci a fost enorm. 15 Iar în urma acestei jalnice întîmplări cuvintele cu cari primul ministrul a concediat pe membrii parlamentului păreau cel puţin ironice: puteţi să vă întoarceţi la căminurile voastre, mîndri că v-aţi îndeplinit cu prisos datoria. 20 Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns acestă ironie, seara s-a dat la Capşa banchetul la care s-a apoteozat rodnicia activităţei parlamentare, în sunetul paharelor de şampanie şi a toasturilor curtenitoare ale celor mai distinşi oameni politici. 25 Vorbe, vorbe, vorbe! 457 fT Şi banchetul şi mesajul de închidere sunau falş. Deasupra tuturor acestor naive încercări de înşelări de sine, se înălţau răsunătoare cuvintele: „aceasta este o parodie a parlamentului!“ 5 Niciodată, sub aparenţe mai pompoase, o sesiune legislativă nu s-a arătat mai palidă şi mai fără forme hotărîte. Nici un relief, nici un contur distinct; toate faptele s-au învîrtit în aceeaşi lumină searbădă de amurg vag, toţi oamenii au rămas în aceleaşi linii 10 şterse de medalii usate. Nicăieri bărbăţia plină de viaţă, pretutindeni decadenţa istovită de puteri. încercările de a da un lustru de tinereţe parlamentului învechit, prin admiterea în corpurile legiuitoare a cîtorva băieţi cari au voit să joace rolul precocilor miraculoşi, au 15 fost nici mai mult nici mai puţin decît simplu ridicule. Bătrînii n-au căpătat entuziasmul tinerilor, însă în schimb tinerii au căpătat nepăsarea bătrînilor, fără a avea şi experienţa trebuincioasă. Şi numai aceasta n-a aşteptat ţara de la parlamentul 20 actual. Ea ar fi voit individualităţile puternice cari cu vorba lor sonoră, cu gestul lor înflăcărat, cu privirea lor arzătoare, să se detaşeze de pe fondul comun cu neti-tatea trăsăturilor severe ale medalielor siracusane. Ea 25 ar fi voit figurile hotărîte în contururi cari să strălucească deasupra celorlalte cu strălucirea pe care trebuie s-o > fi avut statuele din Paphos într-o caldă după-amiazi de vară, cînd, sub cerul orbitor de albastru, liniile trebuie să se fi văzut de la depărtări fabuloase. 30 în împrejurările prin cari trecem, de aceste individualităţi ne trebuie. După naufragiul pe care l-a suferit politica noastră de cîtva timp orice încercare de a socoti oamenii de pe partid ar fi zădarnică. Fruntaşul liberal de ieri e ministrul conservator de azi şi luptă-35 torul conservator de acum va fi oratorul liberal de viitor aşa încît toată politica noastră e un gălăgios turn Babei, unde ideile şi principiile fac cel mai mult zgomot şi sunt cel mai puţin înţelese. Şi după cum marinarii în momente de grea cumpănă aruncă peste bord toate 458 mărfurile cari îngreuiază mersul, tot aşa politicianii noştri ar face bine dacă ar arunca peste bord toată marfa ieftină a principiilor care formează un cala-balîc aşa de incomod. 5 Ne trebuie individualităţi puternice şi hotărîte. Intre demagogismul searbăd al ideilor prea uzate şi influenţa binefăcătoare a personalităţilor distincte în conturul lor, nu putem sta un moment la cumpănă. Prea e durerosă experienţa trecută pentru a nu vedea 10 scăparea din viitor. CADAVRUL AMBULANT — Ce este cadavrul lui Codin? — Nimic! — Ce trebuie să fie? 5 - Tot! Opoziţia Aşadar simbătă după prînz cadavrul ambulant [...] şi-a găsit odihna de veci la Belu. Odihnească în pace căci multe a suferit în viaţă şi mai multe încă după 10 moarte! Şi pentru un cadavru, chiar cînd e liberal şi opoziţionist, aceasta credem că e de ajuns. Dacă ar fi să facem pe misticii şi pe romanticii sentimentali, am imita atitudinea sălciilor plîngătoare, am lăsa braţele desperate în jos, ne-am trage părul lung 15 pe frunte şi am scrie cel puţin o poemă superbă de violenţă rece şi de imprecaţiuni sinistre la adresa mizerabililor de la guvern cari au profanat sfinta majes-tate a morţei. Dar, mulţumim ! Nu putem! 20 Nu imprecaţiuni sinistre şi ieremiade blasfematoare au locul aci pentru că imprecaţiunile şi ieremiadele sunt lucruri sacre şi scenele de tristă şi dezgustătoare operă comică servite în zilele din urmă sunt caracterizate tocmai prin faptul că n-au nimic sacru. Politica 25 noastră care tăvălise viaţa în noroi nu s-a lăsat pînă n-a tăvălit şi moartea. Ne trebuia un spectacol asemănător cu acele comedii grece de decadenţă, în cari se reprezintau marii zei beţi şi spectacolul ni s-a dat. 460 Aceasta a fost joi seara. Cadavrul împrejurul căruia ar fi trebuit să plîngă atîţia, sta singur şi părăsit la morgă şi desigur că în mintea sa de cadavru politic care avea pe deasupra şi deosebita calitate de victimă 5 a regimului bandiţilor, se închega un gînd de supremă ironie faţă de nestatornicia lucrurilor omeneşti. Tăcerea domnea împrejur. Nu se auzea decît Dîmboviţa care-şi cînta în depărtare cîntecul său jalnic minîndu-şi liniştită apele murdare. Chiar vardistul de pază, sentinelă vecinie 10 trează a libertăţilor noastre civice, adormise, cînd deodată tăcerea fu întreruptă de cîţiva paşi greoi. Adio murmur jalnic de ape, adio somn dulce de gardist. Naţiunea se deşteptase, naţiunea cerea pe mortul său. Şi iat-o că apărea sub figurile puţin atrăgătoare a 15 zece matroane de mahala! Zece matroane, zece bocitoare tocmite de o mină amică şi puternică, zece fecioare din parabola biblică! Partidul liberal la care cultul morţilor e o veche datină, adusese groasele matroane cari făceau pe bocitoarele întocmai după cum ţigăncile 20 fac pe nemţoaicele la copii: — Am auzit că regimul s-a lăudat că va învia pe Codin. Vegheaţi ca nu cumva venind noaptea oamenii lui Oprescu să-l fure şi să spună că a înviat ca să fie astfel rătăcirea de apoi mai mare decît cea dintîi! 25 Şi bocitoarele intrară în exerciţiul funcţiunei. Dar fie că somnul le birui, fie că li se stinseseră candelele, fecioarele nebune adormiră şi cînd veni aşteptatul mire îmbrăcat în haine de agent poliţienesc, nimeni nu se afla de faţă. Ceea ce dovedeşte că bocitoarele moderne 30 ca şi fecioarele biblice sunt neprevăzătoare. Infamia a fost consumată. Cadavrul a fost scos pe furiş şi dus în galopul cailor pe străzile capitalei. Cînd paznicii familiei au aflat de noua crimă a regimului s-au luat după căruţa cu cadavrul şi au străbătut 35 gîfîind de fugă stradele întunecate, în tăcerea cărora roatele căruţei sunau mai macabru decît o poezie decadentă. Şi caii fugeau, căruţa fugea, cadavrul fugea, agenţii fugeau, rudele fugeau! 461 r Era goana supremă, goana după cadavrul care începuse nobila sa misiune de cadavru ambulant. La flăcările torţelor cari nu răspîndeau lumina lor roşie decît într-un cerc foarte restrîns, gesturile disperate 5 ale alungătorilor aveau ceva demoniac ca într-un tablou de Holbein sau Rembrandt. Nu se vedeau decît braţe slabe şi ostenite, îndreptate cu disperare înainte, albe în întunericul infernal dimprejur. — Intoarce-te, Codine, nu te duce cu reacţiunea. 10 Vino îndărăt la naţiune. Dar cadavrul nu voia să audă. Caii fugeau, căruţa fugea, agenţii fugeau, iar cadavrul ambulant fugea cu ei şi mai tare decît toţi, ca în zilele cele bune. Vă sa zică, adio cadavru ambulant de victimă poli- 15 tică pentru opoziţie! Adio expunere interesantă în saloanele de la club. Adio noul Meschiu, adio întruniri publice furtunoase, adio speranţă de a răsturna guvernul ! A, dar pe viul Dumnezeu! aceasta nu se poate! 20 Şi a doua zi rudele neconsolate ale mortului năvăleau la procuror, cu focul răzbunărei în ochi şi cu o jalbă în mînă. — Proconodule, proconodule, dă-ne pe Codin îndărăt! In faţa acestei dezlănţuiri de patimi omeneşti, procu- 25 rorul rămase o clipă uimit. Dar fiind om cu carte, îşi aduse numaidecit aminte de o situaţie asemănătoare din istorie. Glasul lui August răsuna a pustiu prin sălile de marmoră: — Varro, Varro, dă legiunile îndărăt! 30 Dar procurorul, ca şi vechiul Varro, n-avea ce să mai dea. Ha, cadavrul ambulant! Cine ştie eroul cărei jalnice tragedii o mai fi! Iar sîmbătă după prînz cadavrul ambulant cobora 35 în linişte, ca un oarecare cadavru de toate zilele, în mormîntul de la Belu. In lumea care asista erau mulţi nepăsători, dar erau şi cîţiva pentru care acest jidov rătăcitor era mai mult decît orice mort obicinuit. 462 Era simbolul si sinteza intregei noastre vieţi politice. In micul şi modestul sicriu în care sta închis pe veci un om care cu citeva zile înainte ne fusese cu desăvîr-şire necunoscut, stau închise o parte din iluziile noastre. 5 Politica ne apăruse într-o vreme ca o luptă nobilă şi frumoasă care duce la o ţintă înaltă şi ideală. Ni se păruse că cu toate micile mizerii intilnite adesea, se pot scoate din acest furnicar de patimi josnice lucruri mari şi mîntuitoare. Şi credeam că cu toate micile 10 greşeli de cari mulţi din oamenii noştri politici se făcuseră vinovaţi, tot mai e o scânteie de viaţă demnă undeva. Dar în convoiul trist şi posomorit care urca şoseaua prăfuită care duce la Belu am avut viziunea clară a 15 situaţiei şi am recunoscut politica noastră în cadavrul ambulant. Şi noi naivii întindem în noaptea neagră braţe albe spre acest cadavru ambulant cărui îi sună aşa de ciudat clopotele de la cimitir! Nu, nu! Altăceva ne trebuie nouă. Ne trebuie viaţă 20 şi lumină, aer şi spaţiu! Cit despre voi rude ale mortului cari n-aţi avut nevoie să fiţi plătite ca să plîngeţi, voi copiii trişti şi sărmani, duceţi-vă liniştiţi la căminul vostru pustiit. Intraţi înlăuntru şi închideţi uşile ca nu cumva să pa-25 trundă acolo pîngăritorii de afară. Şi noaptea cînd veţi fi singuri şi cînd vintul va urla năpraznic prin ramurile veştede, vorbiţi de cel mort şi uitaţi de cei vii. Dar vorbiţi încet, pe şoptite, cu vocile înecate să nu vă audă nici pereţii căci adesea aceştia au mai multe urechi 30 decît ferestre. Trageţi obloanele in jos şi la lumina slabă a candelei, plîngeţi dacă puteţi! Aceasta vă e singura mingîiere care vi s-a lăsat! Celelalte vi s-au răpit. 35 Popor român! despre tine se vorbeşte in povestea aceasta! 463 5 10 15 20 25 GLASUL FARISEILOR Am publicat săptămîna trecută un articol. Cine n-a publicat măcar un articol în viaţa sa, în această ţară unde n-avem a ne plînge nici de lipsa caracterelor tipografice nici de lipsa nunilor cari să culeagă aceste caractere ? Dar în articolul meu am avut semeţia să vorbesc şi de politică. Cine nu face politică în veacul nostru de egalizare a drepturilor cetăţeneşti şi de democratism pronunţat? Deci nu era în fapta mea nimic deosebit şi ar fi putut să treacă cum trec atîtea altele fără să provoace nici pasiune nici indignare, fără să mă expună dispreţului poporului mai suveran acum ca niciodată şi fără să mi se arunce învinuiri lipsite şi de temei şi de spirit. Dar în acel articol am crezut de cuviinţă să amestec sarcasmul cu gravitatea şi să deosebesc cadavrul din trăsură de politica de pe jos. Cadavrul din trăsură era un oarecare cadavru ca multe altele — morga se laudă că a înmormîntat pînă acum 10.000 de acestea, iar politica de pe jos era biata noastră politică liberală şi conservatoare care urcă cu atîta tristeţă Calvarul lor obositor. Atunci au intervenit fariseii de la ziarele oficioase. O, nu pentru că am pus Sntr-o lumină aşa de tristă politica ci pentru că am batjocorit cadavrul. Mărinimoa-să şi gata de sacrificii ca totdauna, presa de partid 464 5 10 15 20 25 30 35 40 uita pentru un moment gravele sale preocupaţiuni pentru a protesta cu toată energia în numele cadavrului ambulant. Ceea ce dovedeşte încă o dată că în politică un cadavru face mai mult zgomot decît un om viu. Ziarul oficios liberal a făcut ca totdauna pe călugărul. înaintea sa eram vinovat de cruzime faţă de rudele neconsolate ale victimei şi de sacrilegiu faţă de datoria creştinească. De ce anume de cruzime ? Aceasta nimeni nu mi-a spus-o. Ştiţi, ca în balada fioroasă unde toate se petrec pe tăinuite, în pivniţe oculte, la miezul nopţei! De ce anume-n miezul nopţei? Aceasta nimenea n-o spune. Am tăcut. Am tăcut şi am trecut înainte pentru că ştiam, din o tristă experienţă, cum se petrec lucrurile în redacţia liberală a ziarului oficios. Dar sacrilegiul faţă de datoria creştinească? Aceasta n-o înţelegeam de loc. Ori poate că nobilii mei confraţi mă învinuiau de sacrilegiu pentru că n-am primit să ţin un discurs funebru şi o maşala liberală peste cadavrul pe care vigilenţa matroanelor biblice îl lăsase să plece cu reacţiunea ! Nu ştiu. Destul e că imputarea m-a uimit aşa cum ar uimi pe un pacinic trecător învinuirea că n-a putut opri surparea turnului Colţei. Ziarul oficios conservator a luat-o altfel. A recunoscut şi el că e ceva necreştinesc în această afacere dar s-a jurat pe toate fondurile secrete, publice şi private, că dacă e cineva necreştin acela nu poate fi el ci tot — eu. Lucrurile se întunecau şi mai tare. Un lucru însă era clar. Ziarele oficioase reduseseră toată problema la o simplă ceartă pentru un cadavru, încerca cineva să le răspundă pe alt ton, încerca cineva să arate privirilor posomorite altă ţintă, încerca cineva să insufle minţilor cari nu obosiseră încă dezgustul de intrigile mici şi josnice, dispreţul de ciocniri ridicule, compătimirea pentru cadavre ambulante, ele reduceau totul la nivelul lor şters şi meschin. Şi ori de cîte ori braţul liber a voit să se ridice în sus, lanţurile intrigilor triste de partid l-au tras în jos. 465 5 10 15 20 25 30 35 40 E un întreg sistem nenorocit sistemul care ne-a adus aci. Cunosc pe autori. Ei stau cît e ziua de lungă în redacţii de ziare sau birouri de avocatură, în cabinete de numismaţi sau în săli cu chilimuri bogate şi moţăiesc din cap intr-o stare de perfectă beatitudine. Gîndul lor e dus, mintea lor e stoarsă, simţirile lor sunt tocite. Peste privirile lor obosite pleoapele cad grele şi leneşe, cu un sunet moale şi dezgustător. Dacă le vorbeşte cineva de alte lucruri decît de ceea ce au sub ochi, dacă le aminteşte de soarele care răspîndeşte idealica sa lumină din cer, de cîmpurile împodobite în verdeaţa lor fragedă, de colinele cochete sub straturile lor de flori, ei ascultă, dau din cap, dar nu înţeleg nimic: — Dan — da! Dan — da! Iar dacă li se vorbeşte de idealuri înalte şi de datorii nobile, de lupte sfinte şi de sacrificii adevărate, abia au energia să sune clopoţelul pentru a veni ciracii care să înjure pe îndrăzneţ că a fost aşa de nesocotit încît să vorbească de lupte în sanctuarul păcei şi aşa de nebun încît să vorbească de sacrificii în templul egoismului. Şi să se mulţumească semeţul turburător dacă a scăpat fără alte imputări decît acelea de cruzime şi sacrilegiu. Sa te ferească Dumnezeu de furia neputincioşilor. înţelegem altfel morala politică. Dar în această morală nu vedem ce ar căuta pîngăritorii de altare şi sacrificătorii la idoli. Avem un ideal clar şi luminos înainte şi acest ideal trebuie să-l aibă tot românul. El este izvorît din firea noastră naţională şi cu durerile inimilor noastre sînge-rate îl încălzim. Către dînsul trebuie să se îndrepte năzuinţele şi cugetele tuturora şi în aşteptarea sa trebuie să se cuprindă de suprema taină toate inimile. Pentru ideal înalt, trebuie morală înaltă. Şi pentru ca să vadă ca într-o oglindă lipsa lor de morală, uriciunea lor sufletească, de aceea am preumblat pe dinaintea scepticilor icoana spăimîntătoare a înjosirei demnităţei prezente. 466 Ridice-se dînşii la această înălţime, zmulgă-se din înlănţuirea ruşinoasă în care-i ţine politica ieftină şi atunci vor vedea care a fost adevăratul creştin şi care adevăratul vinovat. Cît despre fariseii cari-şi vor urma înainte umilitoarea lor meserie, ei pot să rămînă nesupăraţi. Nu din aceştia se fac apostolii. Poftă bună, domnii mei. PUTEREA SENTIMENTELOR în pămînt zidită tare Şade forma cea de lut; Puneţi mina cu-nfocare 5 Astăzi opera cea mare Astăzi este de făcut. SCHILLER în articolul trecut s-a arătat cît de mare este puterea ideilor în educaţia naţională şi cît de puţin se ţine 10 socoteală de dînsa în şcoalele noastre de acuma. Adevărul e că ceea ce se dă în şcoalele moderne nu este atîta o sumă de idei avînd ca menire să îndrepte mintea într-o direcţie sănătoasă, pe cît un amestec ciudat de pseudo-idei, cari de cari mai întunecate şi mai 15 încurcate şi mai adesea în contrazicere unele cu altele. Poate că se pleacă de la un concept despre om greşit, poate că nu se pleacă de la nici un concept, destul că ceea ce se numeşte pedagogia naţională ne lipseşte cu desăvîrşire. Nici o legătură sistematică între noţiu-20 nile cari se dau copiilor, nici o subordonare raţională în vederea unei generalităţi. Istoricul dă cîteva date răzleţe, matematecul cîteva teoreme, fizicianul cîteva legi şi datoria e îndeplinită. Ce va ieşi de aci să iasă! Şi de obicei iese prost pentru 25 că iese confuziune. Mintea omenească e astfel făcută incit are nevoie de sistematizare şi deci a priori de noţiuni cari să dea clare idei generale. Din nenorocire toată educaţia noastră e întemeiată pe obiceiul pseudo-ideilor. Se fac prin aceasta două 468 lovituri nenorocite: se ştirbeşte conştiinţa naţională şi se distruge putinţa oricărei educaţii serioase. Deci, pe de o parte nu vom putea avea conştiinţă naţională demnă pe cît timp nu vom avea o educaţie serioasă iar pe de altă parte nu vom avea o educaţie serioasă cît timp nu vom avea o conştiinţă naţională puternică, în stare de a da oameni convinşi de înalta lor misiune apostolică. Şi astfel dăm peste un cerc viţios din care nu vom putea ieşi niciodată dacă vom căuta să ne mărginim în domeniul deducţiunilor logice pure. Este însă altceva la mijloc care împacă această contradicţie aparentă. Acest altceva este sentimentul care slujeşte de temelie ideilor. Dacă sentimentele noastre ar fi cultivate şi îndreptate într-o anumită direcţie, atunci cercul viţios în care ne învirtim s-ar rezolvi îndată. El ar face să se deştepte fiinţa naţională în toate acele suflete cari se găsesc pentru moment ajunse la scepticism prin fatalitatea care a apăsat în ultimul timp asupra noastră şi această conştiinţă naţională puternică ar influenţa educaţia noastră şi ar face-o să urmeze o cale unitară. Ca urmare imediată ar fi că această educaţie ar da elemente cari ar întări şi mai mult conştiinţa, aşa că una ar merge sprijinindu-se pe cealaltă. Ni se va zice însă că strămutînd cercul de acţiune şi puind cultivarea sentimentelor înainte de cultivarea ideilor, am lărgit cel mult problema fără a ne apropia de soluţia sa practică. Aşa ar fi dacă n-ar exista pentru sentimente mijloace care nu există pentru idei. Dar aci intervine arta şi rolul său de educătoare. Pe cît de greu e de obţinut o grupare a ideilor, pe atît de uşor e o grupare a sentimentelor prin artă. Înrîurind asupra simţurilor, făcînd să vibreze coarde profunde şi adevărat omeneşti, ea provoacă o întreagă sinergie în care toate năzuinţele noastre inconştiente pînă acum iau cunoştinţă de sine. Precum într-o oglindă sferică toate razele cari vin din afară converg către un singur 469 punct, tot astfel în această mişcare toate sforţările individuale s-ar contopi într-o acţiune comună. Pentru aceasta va trebui însă ca şi artistul să se pătrundă de tot ce e frumos şi mare, să cunoască în toată 5 profunzimea sa sufletul român, să simtă şi să sufere cu dînsul, să-i priceapă aspiraţiile sale înalte, să-i facă cele patruzeci de zile ale sale de pustiu şi numai cînd va fi trecut prin toate încercările şi ispitele şi va fi ieşit victorios din ele, poate pleca în lume ca şi Crist 10 spre a propovădui adevărul. Deci educaţia sentimentelor înainte de educaţia ideilor. La început era cuvîntul! . . . VAE VICTIS! După o luptă titanică de luni de zile, eroicul popor al Burilor a căzut învins, doborît de numărul vrăjmaşilor care s-au năpustit ca lăcustele în ţara lui. 5 Ce i-a folosit burului bravura extraordinară cu care a uimit o lume şi cu care a însemnat una din cele mai glorioase pagini din universala istorie ? Ce i-a folosit abnegaţiunea sublimă pentru patria lui iubită, cînd în cele din urmă forţa brutală a unui întreg imperiu 10 s-a năpustit fără milă şi a învins cu numărul unde nu putuse să învingă cu aceeaşi bravură şi capacitate militară? Este una din cele mai tragice drame ce ne-a arătat vreodată istoria, sfîrşitul acestui răzbel banditesc 15 în care aproape un întreg popor a fost nimicit de forţe de zeci de ori mai mari; în care desigur cînd nu s-a reuşit nici cu numărul, trădarea şi-a jucat şi ea funestul rol. Din toată desfăşurarea evenimentelor se vede clar, 20 că burii au fost siliţi să înceapă războiul căci li s-au cerut concesii care echivalau cu tacita cucerire a lor. S-au căutat toate pretextele din lume pentru a-i excita la luptă, ştiindu-se mai dinainte că nu vor putea să reziste forţelor de oameni si de bani ce se vor năpusti 25 în contra lor. 471 Iar Europa, cînd vedea la Început că englezii sunt bătuţi nu-şi putea reţine bucuria şi batjocura împotriva lor, dar a fost de ajuns ca şansele războiului să se schimbe pentru ca îndată diplomaţia să devie deodată corectă, invocînd la fiecare pas principiul de neutralitate, pe cînd bravii englezi măcelăreau pe buri. Acum tristă e soarta ce aşteaptă pe învinsul popor. Din discursul premierului Salisbury se vede că nici o milă nu este de aşteptat de la crudul învingător. SITUAŢIE LIMPEDE In momentul cînd vor apare aceste rînduri sorţii vor fi poate aruncaţi. Guvernul va trebui să facă declaraţie făţişă asupra planurilor sale şi să recunoască greaua 5 cumpănă în care se află. El va fi silit să mărturisească suveranului absoluta imposibilitate de a purta mai departe povara unei responsabilităţi prea zdrobitoare şi. . . Ceea ce va urma e lesne de înţeles. Aşa cum stau lucrurile acum, o criză ministerială e singura necesi-10 tate logică la care ne putem aştepta. Ea e în acelaşi timp singurul mijloc de a se ajunge la o limpezire a situaţiei. Şi e de observat că niciodată nu s-a aşteptat o limpezire a situaţiei cu mai multă nerăbdare ca acum. Poate 15 că nici nu s-a impus vreodată mai imperios ca în momentele de faţă. E drept că întreaga noastră educaţie politică se reazemă pe vecinica dorinţă a schimbărei guvernelor, e drept că preocuparea aceasta nu e tocmai lăudabilă deşi predomină pe toate celelalte, e drept 20 că părinţii noştri vorbeau de dînsa în termeni nu tocmai măgulitori, e drept că . . . Ei, Dumnezeule, dar cîte nu sunt drepte în lumea asta şi totuşi se trece asupra lor cu o uşurinţă vrednică de o aventură mai romantică! De data aceasta însă pricina nu trebuie căutată 25 numai în educaţia noastră politică. Trista stare de care sufăr afacerile noastre cele mai însemnate cere o grab- 473 5 10 15 20 25 30 35 nică şi puternică intervenire. Nu mai e vorba aci de un simplu joc politic al partidelor în luptă ci de o îndreptare care trebuie neapărat adusă în toate ramurile. Nu învinuim pe nimeni. Poate că împrejurările au fost prea vitrege, poate că loviturile au fost prea brus-ce dar fapt sigur e că urmarea tuturor acestora a fost dezastroasă. Guvernul în loc să lupte din răsputeri pentru a înlătura răul, s-a mărginit la nişte mici acte cari ar fi fost ridicule dacă n-ar fi venit in momente aşa de tragice. Şi de cîtva timp asistăm la un spectacol care nu e de loc făcut a ne întări: guvernul îşi face pregătirile pentru a demisiona, revine asupra hotărîrilor sale, iar se pregăteşte, iar revine şi ne serveşte astfel un prinz pe care, spre părerea noastră de rău, mărturisim că nu-1 gustăm, oricîte pretenţii ar avea şeful bucătar însărcinat cu prepararea sa. Şi la urma urmelor prinzul acesta semăna mai curînd cu faimosul prînz al lui Păcală care voia să-şi încredinţeze musafirii că le serveşte un şir de bucate foarte gustoase pe cîncl în realitate nu le servea decît farfurii goale. De aceea, mulţumim! Suntem sătui. Noi am voi altceva. Şi nu vorbim aci de simpatiile şi preferinţele noastre; vorbim de o necesitate implacabilă pe care o simţim toţi. Dacă situaţiile încurcate nu sunt de dorit alte dăţi, ele sunt cu adevărat periculoase atunci cînd ţara are nevoie de un sprijin puternic şi hotărît. Slăbiciunea care altă dată ar fi o greşală devine o crimă cu atît mai mare cu cît loveşte o întreagă naţiune. Dacă guvernul actual simte aceasta şi dacă e în adevăr guvernul patriot care se pretinde că este, datoria sa este clară. O retragere cinstită ar fi singurul act vrednic de laudă care-i mai rămîne de făcut. Cine-1 va înlocui e altă socoteală. Dar marele factor constituţional care decide în ultima instanţă asupra acestui lucru va şti, în înalta sa înţelepciune, să-şi aleagă oameni cari să poată face faţă evenimentelor 474 şi cari să fie hotărîţi a lua toate măsurile necesare pentru a scoate ţara din încurcătura în care se află. în viaţa noastră publică unde lupta politică e expresia tuturor celorlalte lupte, datoria adevăraţilor patrioţi este de a şti să definească, la un moment dat, adevăraţii termeni ai problemei pe care trebuie s-o dezlege oamenii de guvemămînt. O situaţie economică solidă înlăuntru, un prestigiu neştirbit în afară — acestea sunt cele două mari datorii cari se impun pentru moment unui guvern cu adevărată dragoste de ţară. 5 10 15 20 25 CRIZĂ LUNGĂ N-avea nimic plăcut situaţia în care ne aflarăm în ultimele zile. Era cel mult o situaţie menită să satisfacă vanităţile unora şi să mîngîie slăbiciunile altora, dar în timp ce d. Take Ionescu era satisfăcut sau aproape satisfăcut, în timp ce d. Mânu era mîngîiat sau pare că este — trebuie să facă omul bună figură chiar şi în necazurile cele mai mari — politica noastră suferea şi afacerile se încurcau din ce în ce mai tare. Şi totuşi, dacă odată s-a crezut că o criză ministerială va fi uşor rezolvată, a fost de data aceasta. Încă înainte de a fi declarată pe faţă, soluţiunea era găsită; ea era indicată şi imperios impusă de împrejurările prin cari trecea şi ţara şi partidul conservator. Era deci firesc ca toată lumea să se aştepte la o grabnică rezolvire a situaţiei cu atît mai mult cu cît afacerea era să se petreacă în familie şi sărbătorile de familie se pun iute la cale. A voit însă soarta şi politician» români altfel. Şi pentru că soarta şi mai cu seamă politicianii români au voit altfel, noi umilii cetăţeni, spectatori interesaţi ai acestui joc, a trebuit să aşteptăm şi să ne umplem sufletele de cea mai resemnată şi mai evanghelică răbdare. Cînd cu venirea la putere a liberalilor am constatat un fapt îmbucurător: după 24 de ceasuri de la retra- 476 10 15 20 25 30 gerea lui Lascar Catargi, d. Dimitrie Sturdza formase cabinetul în întregime şi miniştrii intrară în funcţiune fără ca afacerile să fi suferit cît de puţin. Aceasta înseamnă a rezolvi o problemă prompt şi cu preţ moderat! Şi în cele trei ministere cîte s-au perindat la putere în timpul liberalilor am făcut totdauna această constatare, deşi toată lumea ştia că erau între individualităţile de atunci cel puţin tot atîtea neînţelegeri şi rivalităţi ca şi între individualităţile de acum. Dar liberalii ştiau că vecinii nu trebuie să vadă rufele cari se spală în familie şi liberalii se pricepeau p-atunci la spălat. îndată însă ce partidul liberal s-a retras definitiv de la putere, crizele lungi şi plictisitoare şi-au făcut apariţia. Venirea conservatorilor la putere a fost precedată de un zbucium care a ţinut cîteva săptămîni şi criza de acum ameninţa să se prelungească aproape tot atît. Aceasta, cu toate că soluţia părea aşa de clară! Pricina stă în faptul că toate individualităţile din partid şi-au exagerat importanţa şi pretenţiile, toate au voit partea cea bună, toate au crezut că prezenţa lor în minister este absolut necesară. Absolut necesară este un mod de a vorbi. în realitate credinţa multor din aceste individualităţi este întemeiată pe motive cu totul altele decît cele de interese generale. Şi cînd interesele generale sunt lăsate pe al doilea plan, cînd în primul plan se pun numai ambiţiunile şi interesele personale, atunci se înţelege bine că o criză poate să dureze nu o săptămînă sau două, ci cu lunile. Căci orice s-ar zice dar cu toată dărnicia de care ar fi capabil prezidentele consiliului, niciodată nu va ajunge să satisfacă toate dorinţele. Ce voiţi ? Ofertă mare şi cerere mică, după buget! 477 I 5 10 15 20 25 O SĂ VINĂ ALTUL! Cînd italienii sunt nemulţumiţi de un papă se mîngîie cu înţelepciunea din vechiul proverb: Ne verră un altro, o să vina altul. Ministerele noastre n-au durata papilor, e adevărat, dar aceasta nu împiedică pe bunul public iubitor de spectacole numeroase şi variate de a le judeca după aceeaşi măsură. Este însă o deosebire între publicul nostru şi fantasticul popor italian: acest din urmă nu se gîndeşte la un alt papă decît atunci cînd e nemulţumit de cel în viaţă, pe cînd publicul român, înainte de a vedea bine instalîndu-se un guvern se şi gîndeşte la urmaşul său. Poate să fie aceasta caracteristica unei mentalităţi originale, poate să dovedească o mobilitate de gîndire rară, dar e de netăgăduit că operă serioasă nu se poate face cu astfel de vederi. Zilele din urmă au făcut din nou această tristă constatare. Nici n-apucase d. Carp să ia bine în mîni frînele guvernului şi o parte din ziare şi începuseră atacurile împotriva sa, variind temele, înmulţind acuzaţiile. Nu facem aci ingrata meserie de a apăra un guvern, oricare ar fi el. Dar cînd ţara întreagă are nevoie de linişte şi de muncă cinstită pentru a scăpa din greutăţile de acum, cînd un guvern tare şi conştiincios este o necesitate indiscutabilă, cînd oamenii din guvernul actual ne dau garanţii suficiente şi pentru forţa necesară 478 şi pentru munca cinstită care se impune, atunci nervozitatea din cale afară de delicată a unora ni se pare prematură. Ceea ce este absolut trebuincios să se facă este o 5 reformare desăvârşită a veniturilor şi cheltuielilor noastre. Ultima criză financiară ne-a arătat prăpastia spre care ne îndreptam cu vechiul sistem şi întrucâtva ne-a indicat mijloacele la cari trebuie să recurgem in viitor. Sunt venituri cari ar putea fi mărite, sunt venituri 10 cari ar trebui create pe de-a-ntregul; pe de altă parte sunt cheltuieli cari ar putea fi micşorate şi sunt cheltuieli cari ar putea fi cu totul suprimate. Datoria guvernului e să studieze şi să rezolveze această chestie care are pentru un moment o importanţă capitală. 15 Pe d. Carp îl cunoaştem; îl ştim om capalîil de a îmbunătăţi o situaţie prin mijloace radicale şi de astfel de mijloace e nevoie acum. Atît cunoştinţele sale temeinice cît şi relaţiunile sale cu străinătatea sunt o dovadă puternică de marea posibilitate ce o are de a duce la 20 bun capăt opera de reformă financiară. Au ceilalţi un om cu un plan gata pentru acest lucru ? Nu! Atunci ? E o datorie în momentele prin cari trecem de a lăsa 25 pe omul care are încrederea aproape a tuturora de a-şi desăvîrşi opera şi de a nu-1 zădărnici prin intrigi mici şi rău alese. Fără îndoială că şi după dînsul ne verră un altro. Dar avem destul timp să aşteptăm. VOINŢA UNUI POPOR Şi acuma îmi răsună în auz strigătele entuziaste ale mulţimei. A fost un moment de măreaţă şi sfîntă înflăcărare, un moment de acelea în care o naţiune 5 trăieşte pentru generaţii întregi. Mulţimea care umpluse străzile împodobite frumos ale capitalei avea entuziasmul curat şi sincer care nu cunoaşte piedeci, entuziasmul curat şi sincer care face pe eroi şi pe martiri. 10 Cine adunase această mulţime? O conştiinţă şi un ideal! Cine o înflăcărase? Ideea de dreptate şi dorul de răzbunare! Ce o revoltase ? Crima şi mişelia! Cine formulase păsurile sale ? Ah, puţin importă numele celor cari au vorbit la 15 Dacia. Numele lor era parcă într-adins obscur pentru a arăta şi mai bine că în momente grele nu de oratori mari are nevoie o naţiune ci de credinţă şi de entuziasm. Oratorii de la Dacia? Dar aceştia erau solii anonimi 20 ai marei mulţimi. Numele lor a fost uitat îndată după întrunire, dar entuziasmul şi convingerea au rămas. Şi era logic să fie aşa. Cei cari au vorbit nu se numeau cutare student, sau cutare cetăţean pentru că nu vorbeau în numele lor. Cel care vorbea acolo era poporul 25 românesc, unul şi nedespărţit. Puţin ne pasă prin gura cui a vorbit acest popor. 480 I fce mAtrm 9 * ** tont MBRCVRE DE FRANCE nxcimu. tatHMKL m uTTtKArtnat bt o'**r *Vn, **» **h ru n£ jynţm'kfr ^ a.t«ţ)h^ti~, faz i». n<> , StJLu^j- , p*~* b<**~ (lA^0^ , ^U. & jru'+mpt. ^U. Mter W ,  0^4. * l{*rfsuu».-- A, ^4ILk. jr* I^^h. Mhi : » X" Căi’ /h»*y*4d— J * : Îi;; ** «*• yvftj Facsimilul scrisorii adresate lui Ştefan Petică do către Alfred Val-letle, directorul revistei Mercure de France (ins. 1.659, f. 79). 77 4 cfUrl*»* - M t /WV^V>i^ | 4v 4wo h* ds-pU‘^^0 I Facsimilul scrisorii adresate lui Ştefan Petică de către Jean Bart (E. Botez) (ms. 1.659, f. 71). 5 10 15 20 25 30 35 ... Şi mulţimea creştea şi entuziasmul se înălţa şi sfinţenia momentului se făcea din ce în ce mai grandioasă. Sub soarele strălucitor al acestei superbe după-amiezi de vară, sub mîngîierea lină a albastrului cer de sărbătoare, nu era decît un gînd şi simţire. Simţirea puterei conştiente, gîndul idealului limpede. La un colţ de stradă. M-am postat acolo în observator fidel al entuziasmului popular. Voiam, după ce luasem parte şi trăisem din entuziasmul mulţimei, să mă bucur de priveliştea covîrşitoare a ei. Şi mulţimea trecea măreaţă şi impunătoare în liniştea sa scurgîndu-se încet în şiruri largi. Miile de oameni păşeau cu o seriozitate religioasă, ca într-o biserică, şi pe feţele tuturora era grava strălucire a celor cari au privit prea mult timp în întuneric şi cari dau deodată de prea multă lumină. Erau feţele bronzate de soare şi de muncă, feţe supte de visuri şi de chinuri, feţe hotărîte şi energice, dar în ochii tuturora se aprindea acelaşi dor. Şi mulţimea trecea măreaţă şi impunătoare în liniştea de o antică mîndrie. Unde se ducea? Ah ce le păsa acestor cavaleri ai idealului, îmbrăcaţi adesea în simple bluze de lucru 1 Că vor trece pe o stradă sau pe alta, n-are a face. Importantul era să-şi arate voinţa lor de fier. Şi apoi nu duc oare toate căile la Roma? Nu duc oare toate căile spre idealul nostru viitor? Şi care alt ideal putem avea decît un neam puternic, numeros şi fericit. Şi fericit! Ah, ce albastru era cerul şi ce strălucitor surîdea soarele deasupra acestei speranţe care încolţea în inimile acelor mii anonime de oameni. Şi mulţimea trecea măreaţă şi impunătoare în liniştea sa de o antică mîndrie. — Ne trebuie un nume şi un ideal, chiar de am şti că ne-am da viaţa întreagă pentru aceasta! Un şir de tineri trecea. Aceştia vor avea toată fericirea pentru că aceştia au toată viaţa deschisă largă înaintea lor. 481 T Unul din ei, cu ochii albaştri, cu faţa visătoare, surprins un moment de privirea mea, se opri puţin din mers, se turbură, dar numaidecît îşi reluă seninătatea sa de adineauri şi cu paşi siguri trecea înainte, 5 cu ochii vagi pierduţi în nemărginita depărtare albastră. Ce-i păsa lui de filozofii observatori cu privirea cercetătoare ? Tinerimea e idealul şi idealul n-a stat niciodată nici 10 în cărţile vechi şi prăfuite, nici în filele îngălbinite ale profesorilor de filozofie. Şi în momentul acela am simţit toată zădărnicia combinaţiilor teoretice ale metafizicianilor searbezi. E nevoie de energie, e nevoie de entuziasm, e nevoie 15 de voinţă şi de un cap luminat şi clar care să dea formula strălucitoare a tuturor acestora. — Ne trebuie un cap! după cum spunea un ţăran bătrîn dintr-o prea cunoscută dramă. SCRIERI SOCIOLOGICE ŞI FILOZOFICE îl SINERGIA SOCIALĂ Acţiunea colectivă a indivizilor, in vederea binelui tuturora, constituie ceea ce se numeşte sinergia socială. Fără îndoială, această acţiune comună poate fi sau urmarea unei constrîngeri, sau urmarea unui amor care s-ar găsi la baza fiecărei societăţi. In cazul dinţii, explicînd constrîngerea prin înrîurirea unor cauze independente de voinţele cari intră în joc, am avea o concepţie deterministă; în cazul de al doilea, explicînd acţiunea prin amor, şi acesta prin nimic, cu alte cuvinte lămurind o stare sufletească prin o altă stare sufletească, avem o concepţie simplistă; zicem „simplistă44 din pricină că această concepţie în explicarea lucrurilor şi a faptelor, nu vede decît o parte din ele şi nu ţine seamă de şirul de cauze şi efecte care le uneşte. Aşa, de pildă, una din afirmările simpliştilor e: o societate întemeiată numai pe forţă nu poate trăi. Şi apărătorii acestei păreri nu caută să vadă de nu cumva chiar societatea în care trăim este clădită şi susţinută pe forţă şi prin forţă. Or poate, ca s-o poată ei distinge, forţa această trebuia să fie forţa brută a primilor timpuri. După ce au înlăturat forţa într-un chip aşa de simplu, caută să pună altceva în locul său: Amorul social se găseşte la temelia tuturor societăţilor. Cum nu! Iată 4S5 spre lămurire societatea feudală: nobilul războinic şi crud, avînd drept lege voinţa şi mai cu seamă puterea sa, pradă şi arde castelele vecinilor, schingiuieşte pe servi, siluieşte fetele, cu un cuvînt se poartă cu oamenii 5 mai rău decît cu vitele şi toate acestea nu sînt decît urmarea amorului social care se află la temelia acelei organizaţiuni 1 Servii, săturaţi de atîta amor social, se răscoală, iar nobilii restabilesc ordinea amorului, ucizînd cu sutele de mii. 10 Astfel explică aceşti învăţaţi lucrurile, trecînd peste faptele adevărate şi substituindu-le propria lor închipuire. Zilele acestea, Henri Mazel a scos o carte care se ocupă tocmai de sinergia socială, pe care o explică prin amor. 15 Ne vom ocupa de partea care vorbeşte de viitor. „Opera cea mare, zice Renan, se va îndeplini prin ştiinţă, nu prin democraţie". Mazel răspunde: „Opera cea mare se va îndeplini prin virtute". Opera cea mare, zicem şi noi, nu se va îndeplini nici prin ştiinţă, nici 20 prin virtute, luate singuratice, ci prin conlucrarea forţelor economice, cari vor determina şi ştiinţa şi virtutea. „Partea principală, adaugă Renan, este nu de a produce mulţimi de oameni luminaţi, ci de a produce mari genii şi un public capabil de a-i înţelege". Mazel 25 răspunde: „Iar eroare, partea principală e de a produce eroi şi inimi capabile de a vibra la eroismul lor". Dar nu! Eroii, chiar dacă ar fi, nu vor putea avea niciodată o înrîurire decisivă asupra omenirei. Rămîne reforma inemilor, a sufletelor. 30 Pricina care va face această reformă, autorul o are găsită gata: e amorul. Cum se vede, e tot vechea credinţă utopică şi anarhistă, că e de ajuns să vrea unii oameni să apară nişte eroi, pentru ca totul să se prefacă. Greşeala provine 35 din privirea în mod simplist a relaţiunilor sociale, din necunoaşterea chiar a unei bune părţi din societatea actuală. Socialismul ştiinţific, care consideră societatea ca un început de organism măcar, ştie că acest organism nu 40 va putea evolua decît servindu-se de forţele ce le are 486 deja puse în lucrare. Studiarea mersului politic şi economic al societăţei ne arată ţinta spre care se îndreaptă această societate, cum şi mijloacele de care se va servi. Dar în o asemenea concepţie ştiinţifică, numai de un 5 ideal nebulos, ca amorul, care va avea puterea direc-torie, nu poate fi vorba. Spiritualismul, fie el cit se poate de intens, nu intră în socoteala noastră. Formula sinergiei sociale, privită din punctul de vedere socialist, este o formulă pozitivă şi, repetăm încă o dată, 10 va trebui căutată în jocul formelor economice. Dacă Mazel ţinea socoteală de această concepţie ştiinţifică, ar fi scăpat de acele formule aşa de puţin clare. Dar în locul vechilor idoli ai libertăţei, egalităţei şi fraternităţei, scorniţi de visătorii zorilor societăţei 15 burgheze, învăţaţii amurgului aceleiaşi societăţi au pus noul idol al amorului. Dacă unii, cu inima fierbinte dar cu mintea neluminată, au dorinţa să-şi plece capul la aceşti idoli, plece-şi-1! Noi nu ne vom pleca nici celor noi, nici celor vechi, pentru motivul foarte simplu 20 ca nu-i recunoaştem. ! i. 5 10 15 20 25 SPIRITUL ANALITIC ÎN SOCIOLOGIE I Noua revistă română a publicat de curînd, sub semnătura d-lor G. Coşbuc, Anghel Demetrescu, Ovid Den-susianu şi C. Rădulescu-Motru, un chestionar care trebuia să servească la caracterizarea sufletului român. întrebările puse erau următoarele: 1) Care e trăsătura dominantă în firea românului? 2) Care operă literară exprimă mai bine firea şi aspiraţiunile neamului românesc? 3) Cari sunt calităţile şi defectele ce deosebesc naţionalitatea română de celelalte naţionalităţi? 4) Care fapt istoric a scos pînă acum mai bine la iveală calităţile sau defectele neamului românesc? încercarea era fără îndoială interesantă şi originală. Aceasta cu atît mai mult cu cît pînă acum nimeni nu s-a încercat să determine spiritul român şi să-l studieze în toate manifestaţiunile sale. încercarea era în acelaşi timp de un mare folos. Toate categoriile noastre sociale, economice şi juridice sunt împrumutate de la streini şi dacă în timpul din urmă s-a văzut o atît de mare dezbinare între practică şi teorie, între litera scrisă şi legea aplicată, pricina a fost că nici legea nici intenţiile cu cari fusese făcută legea nu se potrivea cu spiritul românesc. Reformatorii de odinioară, utopişti în toate actele lor, nu ţinuseră de loc socoteală de faptul că între factorii societăţei unul 488 ;i I 1 ţ din cei mai însemnaţi este tradiţia şi tot complexul de fenomene cari compun viaţa sufletească a unui popor. Acum, cînd începem a privi viaţa naţională sub forma sa reală, o reformă în sensul continuităţei ve-5 chiului spirit se impune şi o cercetare amănunţită a acestui spirit este necesară. Deci încercarea făcută de Noua revistă română este lăudabilă din toate punctele de vedere. Are însă un păcat şi încă un păcat foarte mare. Forma sub care se 10 prezintă nu e aptă a da un răspuns mulţumitor problemei puse. Chestionarele — acest vot universal aplicat la problemele intelectuale — n-au interes decît pentru marea mulţime a acelor cari vor mai mult să petreacă pe 15 socoteala problemelor decît să se pasioneze cu tot dinadinsul de dînsele. De aceea, cei cari răspund de obicei la astfel de chestionare sunt aproape totdauna ori persoane iubitoare de reclamă, ori dezlegători de şarade de prin ziarele populare. Se înţelege că nu cu astfel 20 de oameni se pot discuta serios lucruri de o aşa însemnătate. Şi dovada că aşa este ne-o dau chiar răspunsurile primite de Noua revistă română. Din cele şapte scrisori publicate — afacerea e abia la început — numai două 25 reprezintă părerea unor persoane de cari se poate ţine seamă. între ceilalţi corespondenţi unul e chimist şi şi-a făcut studiile în Slavonia, altul e un medic care abia a părăsit tratatele de anatomie şi patologie, unul e un strein care nici nu ştie româneşte bine, altul e 30 muncitor fără spor şi în sfîrşit cel din urmă e un ofiţer de marină „care în meşteşugul d-sale a avut prilej să cunoască îndeajuns poporul român“. Se vede că acest meşteşug e de a fi ofiţer la vro marină de uscat! 35 în asemenea condiţiuni se înţelege lesne că chestionarul e ameninţat să rămînă multă vreme în starea în care se află. Tot s-a găsit însă cineva care să răspundă serios şi metodic. Acesta este d. Ion Teodorescu, confratele 40 nostru de la Adevărul. 489 5 10 15 20 25 30 35 40 Mă tem însă că răspunsul d-lui Teodorescu nu e de natură a mulţumi pe autorii întrebărilor din chestionar. După d. Teodorescu problema nu e greşită prin modul cum a fost pusă, ci prin însăşi natura sa. Concluziile la cari ajunge d-sa sunt cel puţin triste. „Nu e posibil să se răspundă în mod satisfăcător la o asemenea întrebare, adică nu e posibil să se degajeze firea românului în mod tranşant de a celorlalte popoare, pe cită vreme chestiunea se pune pentru poporul întreg, luat în toată masa lui. Unul va zice că românul e indolent, altul că e harnic şi deştept, altul că e milostiv, altul că e nedrept, şi aşa mai departe, cu toţii vor avea dreptate, căci sunt români în fel şi chip. Nimeni nu va fi degajat însă firea românului, căci calităţile sau defectele, ori un amestec din amîndouă, ce i s-ar aplica, se găsesc la toate popoarele din lume. Românul, ca oricare alt neam, fiind în natură şi nu în afară de ea, e supus tuturor bunurilor şi relelor pe cari natura le imprimă caracterului omenesc, pe toată faţa globului. Veţi găsi români cari să se asemene cu francezii sau englezii, alţii cu ruşii şi grecii, ba chiar cu chinezii şi negrii. Veţi găsi în anul 1900 români cari să reprezinte tipuri, mentalităţi şi apucături din toate veacurile trecute. Ce se poate conchide de aci în favoarea firei dominante a românilor? Nimic sau orice, după chef“. După cum se vede, astfel redusă problema pusă de Noua revistă română nu mai are nici un rost. Dar d. Teodorescu nu se mulţumeşte cu atîta, el urmează: „Prima dificultate e originea foarte diversă a acestei populaţii. [...]. A doua dificultate e deosebirea enormă de cultură şi de educaţie care merge crescînd dinspre periferie spre centru, din jos în sus, ceea ce face că altfel simte, cugetă, aspiră un mahalagiu, un meseriaş, un mic funcţionar, un bogătaş burghez, chiar un liberal, un conservator, un socialist. Avem oameni fără nici o cultură, alţii cu cursul primar, alţii bacalaureaţi, licenţiaţi, şi dintre aceştia netitraţi cari se ocupă, citesc, cugetă, 490 5 10 15 20 25 30 35 40 titraţi pe cari diploma e ca o etichetă pe o sticlă goală. Unii sunt sangvini, alţii limfatici. Unii se bucură de o sănătate perfectă, asupra altora lucrează toxicele şi toxinele vieţei orăşeneşti sau groaznica moştenire lăsată de părinţi şi de strămoşi. Unii sunt inteligenţi, activi, generoşi din fire, alţii proşti, leneşi, mici la suflet. „întocmai, de altmintrelea, ca în toate oraşele din lume. Natural că în ale noastre va abunda mai mult cutare varietate şi alta va fi mai rara. Dar de aci şi pînă la a degaja caracteristica unui popor, e foarte departe, mai ales că varianta oraşelor româneşti poate foarte bine să se potrivească cu aceea a oraşelor portugheze, sau sudamericane sau altele11. Acestea sunt în trăsături generale constatările făcute de d. Teodorescu. Din aceste constatări unele nu sunt lipsite de oarecare haz. Astfel deosebirea între sangvini şi limfatici e adorabilă. Nu mai puţin interesantă e şi deosebirea între inteligenţi şi proşti, activi şi leneşi. Urmînd tot aşa d. Teodorescu ar fi putut să facă interesanta descoperire că sunt oameni înalţi şi scurţi, subţiri şi groşi, bruni şi blonzi şi o mulţime de constatări tot aşa de talentate şi cu cari autorul ar fi putut să se mîndrească dacă n-ar şti că modestia şade bine nu numai geniilor dar cîteodată şi talentelor. Dar cu astfel de deosebiri subtile nu suntem departe de literatul care anunţă odinioară, cu o gravitate curat academică, importanta sa descoperire că omul umblă în două picioare. Sigur, nimănui nu i-a trecut vrodată prin minte să tăgăduiască acest lucru, după cum nimeni n-a încercat să tăgăduiască vrodată că s-ar fi aflînd oameni sangvini şi limfatici, inteligenţi şi proşti, activi şi leneşi, bruni şi blonzi. Dar de la această constatare şi pînă la concluzia că n-ar fi o legătură comună între aceştia e departe. E tot aşa de departe ca şi cînd din faptul că şi Napoleon cel mare şi d. Ion Teodorescu au fost mici de statură, s-ar scoate concluzia că amîndoi au fost mari război- 491 5 10 15 20 25 30 35 40 nici. Statura, părul, culoarea ochilor nu hotăresc nimic în această chestie. Ele n-ar hotărî decît în cazul cînd judecătorii ar fi femei, dar de! . .. Greşala pe care o face d. Teodorescu stă într-un empirism prea înaintat. Pentru dînsul nu există decît fapte particulare, personale, strînse în cursul unei experienţe care poate să fie chiar foarte lungă şi foarte bogată. Negreşit, faptele sunt foarte bine observate şi cum d. Teodorescu dispune de un puternic aparat ştiinţific, i-a fost uşor să le analizeze în toate amănunţimile. De aceea printre observaţiile sale se găsesc unele cari surprind prin justeţa lor fină şi originală. De aceea lucruri pe cari alţii nu le-au băgat în seamă apar la dînsul într-o lumină deosebită şi cu un relief plin de vigoare. Dar atît tot. Mărginit la experienţă şi la analiză, el ne prezintă faptele într-o succesiune foarte regulată dar fără nici o legătură. Nu-şi dă silinţa să degajeze şi să înţeleagă principiul general, şi cu metoda întrebuinţată îi era chiar cu neputinţă să facă aceasta pentru că principiul general e contradictoriu condiţiunilor şi limitaţiilor faptelor particulare şi empirice. Prin experienţa condusă numai de analiză nu se poate înţelege ceea ce prin firea sa scapă analizei reci şi limitate. De aceea în loc de un fapt tipic şi general d. Teodorescu nu găseşte decît lucrări contradictorii. „Unul va zice că românul e indolent, altul că e harnic şi deştept, altul că e milostiv, altul că e nedrept, şi aşa mai departe, cu toţii vor avea dreptate, căci sunt români în fel şi chip“. Sigur, cu toţii vor avea dreptate! în privinţa aceasta ar fi interesant de făcut o apropiere cu rezultatul care s-ar obţine după un studiu al proverbelor. Nu este proverb care să nu fie contrazis de altul deşi se zice că proverbele sunt înţelepciunea naţiunilor. De ce această contrazicere? Pentru că proverbele deşi generalizări, nu sunt decît simple generalizări empirice. Şi e firesc să nu intre într-o formă generală, ceea ce prin natura cum a fost înjghebat a rămas afară de această formă. Dar de aci 492 nu se poate deduce imposibilitatea reducerei faptelor parţiale la un tip general ci numai că metoda întrebuinţată pentru a face această reducere a fost greşită. II Una din marile greşeli făcute de sociologi a fost simplificarea inconştientă a^ fenomenelor studiate. Pornind de la anumite concepţii stabilite mai dinainte, şi cercînd să adapteze numaidecît acestor concepţii multiplele fapte sociale, ei au fost nevoiţi să înlăture din observaţie tot ce le contrazicea vederile. Astfel se stabiliră cîteva categorii aproape absolute în materie de sociologie şi toţi cercetătorii erau ţinuţi să micşoreze şi să simplifice seriile de fenomene după tiparul acestor categorii. Se înţelege că aceasta nu s-a întîmplat numai in sociologie. Dimpotrivă, sociologia fiind o ştiinţă care e abia în formaţie nu făcuse altceva decît să imiteze tactica celorlalte ştiinţe în plină formaţie. Astfel biologia pînă în ultimul timp — şi n-ar fi de mirat dacă s-ar mai găsi şi acuma pe undeva cîteva specimene — cînd nu putea explica un fenomen, cind nu-1 putea clasa sub una din categoriile sale, îl tăgăduia. Iar dacă un fapt prezenta cîteva note explicabile şi cîteva obscure, atunci se tăgăduiau numai acestea din urmă şi se clasa faptul după celelalte cari erau cunoscute. Mijlocul era lesnicios şi simplu. Cu modul acesta ne-a fost dat să vedem multă vreme trecîndu-se în rîndul fantasiilor unele manifestaţiuni deosebite pe cari manualele elementare de biologie nu voiau să le primească în rîndul funcţiunilor vieţei. Aşa s-a întîmplat şi în alte ştiinţe, aşa s-a întîmplat şi în filozofie. Simplismul acesta a început a fi înlăturat acum. Din nenorocire, cum se întîmplă totdauna în asemenea împrejurări, s-a trecut prea repede de la un extrem la altul. Înainte se păcătuia prin simplitate, acum se păcătuieşte prin complexitate; înainte se făcea o sinteză prea pripită, acum se face o analiză prea migăloasă. 493 Cercetătorul, de teamă de a nu cădea în greşala predecesorilor, se coboară pînă la cele mai mici fapte, se opreşte la cele mai mici amănunte, stăruieşte asupra lor cu o încăpăţinare uimitoare pînă cînd ajunge de la 5 o vreme că adîncit în studiul infiniţilor mici uită cu totul de existenţa infiniţilor mari. Urmările metodei analitice se văd atunci pe deplin. Spiritul devine incapabil de a se mai ridica la logica adevărată a lucrurilor, principiile generale îi scapă şi în locul lor nu-i rămîne 10 decît fapte mici şi variate, fără legătură între ele şi fără a avea putinţa de a fi reduse la un tip. D. Teodorescu face parte din aceşti cercetători. Pentru d-sa nu există fapte generale; pentru d-sa nu există decît fapte particulare, caractere nedefinite, suflete in-15 dividuale din studiarea cărora nu se poate scoate nimic general. „Cîţiva au încercat să definească spiritul francez dar în mod aşa de vag şi de banal, încît exact cu aceleaşi cuvinte s-ar fi putut defini şi spiritul portughez şi 20 cel danez, şi cel chinezesc. Marea majoritate au răspuns că nu există un spirit francez şi nici nu poate exista. Sunt francezi cari au mai multă afinitate cu germanii decît cu compatrioţii lor, şi ce se crede că e mai francez în scrierile şi operile de orice soiu din Franţa, 25 e o încîlceală de trecut, de prezent, de contribuţie a întregului spirit omenesc din veacuri şi de pe glob, că nimeni n-ar fi în stare să degajeze ce e propriu al fiecăruia din contribuitori din timp şi spaţiu14. Aceste individualităţi deosebite sunt ireductibile. Tră-30 săturile lor caracteristice sunt aşa de distincte încît punctele comune lipsesc cu desăvîrşire. „Basarabeanul, bucovineanul, moldoveanul propriu-zis, munteanul, olteanul, transilvăneanul, macedoneanul, luînd în consideraţie chiar numai populaţia rurală, 35 prezintă fiecare altă caracteristică. Intre unii şi alţii dacă nu sunt prăpăstii, par a fi veacuri la mijloc. Ai iluzia că vezi trăind simultaneu popoare în cele mai diferite stadiuri de dezvoltare, ba chiar popoare cu totul deosebite ca origină. Pe a cui caracteristică vom 40 lua drept a neamului întreg?44 494 10 15 20 25 30 35 40 Din punctul de vedere al logicei formale d. Teodo-rescu pare a avea dreptate. Nu există tipuri generale la cari cele particulare să se poată subsuma pe deplin. Tipurile generale cu realitatea lor hotărîtă sunt o creaţie simplistă a sintezei pripite de odinioară. Ceea ce există în natură sunt numai indivizii. „In realitate natura n-a format nici clase, nici ordine, nici familii, nici genuri, nici specii constante, ci numai indivizi11 zice Lamarck. Totuşi, această diversitate a tipurilor individuale nu exclude posibilitatea lipului general. Să lămurim aceasta şi s-o lămurim printr-un exemplu luat dintr-o direcţie a spiritului omenesc cu totul depărtată de sociologie. Muzica modernă nu se serveşte de aceleaşi game şi de aceleaşi moduri ca muzica veche, aşa că s-a zis că sunt mai multe muzici după cum sunt mai multe limbi. După teoria care rezultă din cele spuse de d. Teo-dorescu ar urma ca muzica veche numai atunci să fie socotită muzică deopotrivă cu cea modernă cînd va putea să aibă ca primă calitate necesară calitatea de a fi un fenomen natural invariabil. Din nenorocire d. Teodorescu ar păţi ca şi acei este-ticiani cari făcură mica greşeală de a nu ţine socoteală de realitate şi căror realitatea, care se vede că e o damă foarte supărăcioasă şi foarte răzbunătoare, nu întîrzie de a le răspunde cu dispreţ la dispreţ. Există fără îndoială, o mare deosebire între muzica greacă şi latină, care nu făcea altceva decît să ajute recitarea poemelor şi muzica modernă. A existat şi există încă o mare deosebire între muzica bisericească lungă, tărăgănată, şi o melodie de Gounod sau de Bizet. Şi aş vrea să văd pe un cunoscător al lui Beethowen sau al lui Chopin ascultînd sau măcar notînd o bucată de muzică arabă, unul din acele cîntece triste şi obositoare cari se plîng cu atîta monotonă melancolie sub cerul de plumb al Aîricei. Toate aceste muzici sunt aşa de slabe în organizaţia lor încît se pare că oricîte sforţări s-ar face ele sunt condamnate să rămînă vecinie în copilărie. 495 Par un fel de Cain care în loc să poarte pe frunte pecetea crimei, poartă pecetea neputinţei. A trebuit să se schimbe in muzică nu numai modul ci întrucîtva însăşi esenţa sa pentru ca să se poată 5 ajunge la extraordinara dezvoltare de astăzi. Cînd tonalităţile vechi au fost înlocuite prin tonalităţile moderne, cînd am avut gamele majore şi minore, atunci melodia a putut să treacă grade pe cari anticii nici nu le visau. 10 Şi acum să se ia un ţăran din fundul unui sat depărtat şi aşa cum l-a lăsat Dumnezeu şi cum l-a făcut viaţa sa obicinuită de muncă şi sărăcie, să fie adus la Bucureşti pentru a asculta la operă măiastră executare a lui Lohengrin sau a lui Tristan şi Isolda— oricît de prost 15 ar fi montate şi reprezintate. închipuiţi-vă acest ţăran, cu căciula lăţoasă în mină, cu mînile încrucişate religios pe piept, cu pletele trase frumos la o parte de pe tîmple, privind acel amestec sever, măreţ şi zîngăni-tor de nobilime şi de oştime din Lohengrin sau ascul-20 tînd cu cea mai mare luare-aminte corul pelegrinilor din Tannhâuser. înţelege-va el mult lucru? Fără îndoială că nu. Dar un lucru tot va înţelege: că e muzică şi aceasta ca şi doina pe care a auzit-o şi cîntat-o în satul său. Legătura substanţială există şi această legătură este 25 singura determinantă. Ceea ce am văzut că se petrece cu muzica, putem arăta că se petrece cu pictura şi sculptura, sau ceea ce va fi mai nimerit, cu modelele ideale ale acestora. In privinţa aceasta Gratiolet spunea la societatea de 30 antropologie din Paris: „Omul se admiră pe sine însuşi şi trăsăturile caracteristice ale neamului său fiind pentru dînsul idealul frumuseţei, el exagerează pe cît poate aceste caractere11. E atît de adevărat aceasta, încît s-a văzut adeseaori 35 popoare cari au mers în ex:ageraţia lor estetică pînă la mutilaţiuni, mărind trăsăturile caracteristice, servesc mai bine pentru a arăta ideea lor despre frumos. Negrii din Africa întrebuinţează toate mijloacele pentru a fi cît mai turtit. Pentru a-şi mai mări şi mai mult 40 buzele unii din ei le înţeapă cu spini, iar femeile pentru 496 5 10 15 20 a fi mai botoase, ceea ce la ele e un semn de deosebită frumuseţe, îşi scot dinţii cu cleştele de cînd încep să crească şi cînd răsar cei de ai doilea îi împing înainte şi-i strîmbă cu dinţii de jos şi cu limba. Intre aceste frumuseţi barbare şi între Venera de Millo sau o pariziană modernă, cu figura spirituală, deosebirea e covîrşitoare însă toate reprezintă frumuseţea. Legătura substanţială există şi aci. Puterea prin care se găseşte această legătură substanţială este abstracţia, operaţie absolut necesară minţei. Se înţelege că această abstracţie trebuie întemeiată pe natura lucrurilor; ea trebuie să reproducă în spirit însuşi ordinea în care se găsesc caracterele la diferite fiinţe reale şi rezultatul său nu trebuie să fie numai o propoziţie logică ci o adevărată lege a naturei care rezumă şi explică în acelaşi timp o experienţă trecută. în acest caz aflarea trăsăturilor determinante ale unui popor nu mai e o problemă aşa de nereală, cum o credea d. Teodorescu ci o problemă care pusă cum se cade poate avea o deplină dezlegare. Ceea ce se cere însă la o astfel de problemă de asemenea natură socială, este sinteza cumpătată iar nu analiza. 5 10 15 20 25 MORFOLOGIA SOCIALĂ Metoda anchetelor economice I Spiritul românesc, în materie de sociologie, este stă-pînit încă în mare parte de negura ideilor scolastice. Marile probleme sociale sunt studiate mai mult din punctul de vedere general teoretic decît din cel special practic. De aceea rezultatele lăudabile de pînă acum nu au decît cel mult un interes istoric şi bibliografic care nu poate pasiona decît pe filozoful iubitor de fantastice alcătuiri metafizice. Este drept că un număr restrîns de economişti practici — Marţianu, Ion Ghica, P.S. Aurelian — au căutat să se coboare din regiunile neguroase ale generalităţilor abstracte în domeniul faptelor pozitive. Dar vrednicile lor străduinţe au rămas aproape izolate în-tr-un timp cînd spiritul obştesc era cîştigat pentru discu-ţiunile curat doctrinare. De aceea metoda întrebuinţată în economia politică română purta pînă în timpul din urmă un caracter hotărît idealist. Plecînd de la noţiunea pură, studiul se pierdea în definiţiuni, distinc-ţiuni şi abstracţiuni, pînă ce se depărta cu desăvîrşire de lumea faptelor reale. în astfel de împrejurări nu e de loc de mirare dacă fenomenele cele mai elementare şi mai frecvente în viaţa socială erau lăsate deoparte sau negate pentru a nu se da dreptul de cetăţenie în ştiinţă decît acelor fenomene cari puteau sluji de exemple doveditoare regulilor deduse din abstracţiune. 498 Această obştească îndeletnicire metafizică se datora mai cu seamă lipsei spiritului de analiză. Aşa de pildă, luîndu-se ca o axiomă existenţa legilor naturale cari stăpînesc relaţiunile dintre oameni, şi ca date pozitive 5 formele economice cari se dezvoltaseră în ţările apusene în decursul veacurilor trecute, s-a căutat a se hotărî întru cit formele noastre economice erau asemănătoare cu cele din ţările streine pentru a fi însumate, ca nişte cazuri obicinuite, la marile legi naturale cari 10 făceau bucuria şi triumful bunei şcoli a economiei clasice. Operaţiunea era cel puţin uşoară şi simplă. Caracterele asemănătoare se puteau distinge lesne, mai ales că asupra lor stăruiseră îndeosebi economiştii clasici cînd îşi formulaseră eternele lor legi. 15 Mai greu era de determinat caracterul specific românesc al acestor fenomene şi tocmai de aceea aproape nimeni nu s-a ocupat de dînsul. Şi apoi determinarea acestui caracter specific cerea osteneli mari, mijloace îndestulătoare, anchete riguroase, experienţe îndelungate 20 şi toate acestea nu se puteau face în vremea de aprindere romantică în care a început mişcarea noastră culturală. Nici timpul, nici puterile noastre nu ni le îngăduiau. Ceea ce se putea face atunci era cel mult o încercare trecătoare de determinare a condiţiunilor de dezvoltare 25 a românismului. Marţianu a făcut această încercare. A făcut-o în pripă, s-a lipsit de multe elemente trebuincioase, n-a dus analiza pînă la capăt, dar nu i se poate tăgădui meritul de a fi deschis un drum nou pentru ştiinţa românească. 30 Şi mai întîi de toate, el a fost foarte puţin robul cuvintelor. Pe cînd mulţi din tovarăşii săi se lăsau a fi covîrşiţi nu numai de noţiunile abstracte ci chiar şi de vraja cuvintelor cari spuneau mai puţin decît o noţiune, el a ştiut să se dezlege de această robie şi 35 să ajungă la o adevărată pătrundere a lucrurilor. El a aruncat la o parte înrîuririle dăunătoare ale cuvintelor asupra cugetărei şi s-a avîntat cu îndrăzneală în studiul limpede al faptelor. Opera sa va rămîne pentru totdauna ca o piatră fundamentală a edificiului eco-40 nomiei politice româneşti. 499 5 10 15 20 25 30 35 Din nenorocire orice fir de continuitate lipseşte între opera sa şi aceea a urmaşilor săi. Calea anchetelor a fost părăsită şi construcţiunile metafizice, deduse din abstracţiune, îi luară locul. Nu uităm, negreşit, anchetele orînduite de C.A. Rosetti. Dar cîmpul lor era aşa de restrîns şi metoda lor aşa de puţin sigură, incit rezultatele trebuiesc privite cu multă neîncredere. Se vedea că era mai mult o operă politică decît o operă curat ştiinţifică. Intenţia fusese bună, fără îndoială, dar tocmai faptul că era o intenţie la mijloc a zădărnicit totul şi a făcut să nu izbutească încercarea. Şi cu toate acestea, cu cît înaintăm în dezvoltarea noastră socială şi culturală, cu atît se impunea mai mult să ne cunoaştem în chip hotărîtor. Studiarea formelor noastre economice şi determinarea conştiinţei naţionale erau cei doi termeni ai problemei existenţei României ca stat în măsură de a evolua conform cerinţelor sale fireşti. Şi dacă pentru spiritele utopice aceste două lucruri păreau a fi două probleme cu totul deosebite, strînsa lor legătură era însă vădită pentru istorici. De aceea tocmai istoricii au fost acei cari au căutat a recurge la o metodă mai rodnică decît cele din trecut pentru studiarea conştiinţei naţionale. Această metodă era acea a anchetei psihologice. Ideea n-ar fi fost rea dacă nu ar fi fost înfăţişată sub o formă prea exclusivistă. In 1900 Noua revistă română publică, sub semnătura d-lor G. Coşbuc, Ang. Demetriescu, O. Densusianu şi C. Rădulescu-Motru, un chestionar care trebuia să servească la caracterizarea sufletului românesc. Întrebările puse erau următoarele: Care operă literară exprimă mai bine firea şi aspira-ţiunile neamului românesc ? Care e trăsătura dominantă în firea românului ? Cari sunt calităţile şi defectele ce deosebesc naţionalitatea română de celelalte naţionalităţi? Care fapt istoric a scos pină acum mai bine la iveală calităţile sau defectele neamului românesc ? 500 Chestionarul acesta se adresa tuturor acelora cari cunoşteau sau se interesau de psihologia poporului românesc, fără deosebire de clasă şi de naţionalitate. Se primea cu recunoştinţă opiniunea fiecăruia. Singura 5 condiţiune ce se punea era ca opiniunea să fie sinceră. Încercarea era, fără îndoială, interesantă şi originală. Aceasta cu atît mai mult cu cit pînă atunci nimeni nu încercase să determine spiritul român şi să-l studieze în toate manifestările sale. 10 încercarea era în acelaşi timp şi de mare folos. Toate categoriile noastre sociale, economice şi juridice, sunt împrumutate de la străini şi dacă în timpul din urmă s-a văzut o atît de mare dezbinare între practică şi teorie, între litera scrisă şi legea aplicată, pri-15 cina a fost că nici legea, nici intenţiile cu cari fusese făcută legea nu se potriveau cu spiritul românesc. Reformatorii de odinioară, utopişti în toate actele lor, nu ţinuseră de loc socoteală de faptul că între factorii sociali, unul din cei mai însemnaţi este tradiţiunea şi 20 tot complexul de fenomene cari compun viaţa sufletească a unui popor. Acum, cînd începem a privi viaţa naţională sub lumina sa reală, o reformă în sensul continuităţii vechiului spirit se impune şi o cercetare amănunţită a acestui spirit este necesară. 25 Deci încercarea făcută de Noua revistă română era lăudabilă din toate punctele de vedere. Avea însă un păcat şi încă un păcat foarte mare. Forma sub care se prezintă nu era aptă a da un răspuns mulţumitor problemei puse. 30 E adevărat că folosul chestionarelor — acest vot universal aplicat la problemele intelectuale — este de netăgăduit pentru limpezirea multor probleme sociale. Prin aceste chestionare se provoacă răspunsuri cari, dacă nu dau însăşi soluţiunea definitivă a problemei, 35 eonstituiesc totuşi documente importante de informa-ţiune pentru cel ce caută o asemenea soluţiune. Ele n-au însă interes decît pentru marea mulţime a acelor cari vor mai mult să petreacă pe socoteala problemelor puse, decît să se pasioneze cu tot dinadinsul de dînsele. 40 De aceea, cei cari răspund de obicei la astfel de ches- 501 C.WBffţ- <5, ' iCa i . ■ V,. 5 10 15 20 25 30 35 40 tionare sunt întotdauna ori persoane iubitoare de reclamă, ori dezlegători de şarade de prin ziarele populare. Se înţelege că nu cu astfel de oameni se poate discuta serios lucruri de o aşa însemnătate. Şi dovadă că aşa este ne-au dat-o chiar răspunsurile primite de Noua revistă română. Din toate scrisorile publicate numai cîteva reprezintau părerile unor persoane de cari să se poată ţine seama. Celelalte erau lipsite de orice însemnătate, mărginindu-se la observa-ţiuni fără nimic tipic. în asemenea împrejurări se înţelege lesne că chestionarul era ameninţat să rămînă multă vreme în starea sa de la început. Şi aşa a şi rămas. Tot s-a găsit însă cineva care să răspundă serios şi metodic. Acesta a fost d. I. Teodorescu, distinsul publicist. Dar răspunsul său nu era de natură a mulţumi pe autorii întrebărilor din chestionar. După d. Teodorescu, problema nu era greşită prin modul cum a fost pusă, ci prin însăşi natura sa. Concluziile la cari ajungea el erau cel puţin triste: „Nu e posibil să se răspundă în mod satisfăcător la o asemenea întrebare, adecă nu e posibil să se degajeze firea românului în mod tranşant de a celorlalte popoare, pe cîtă vreme chestiunea se pune pentru poporul întreg, luat în toată masa lui. Unul va zice că românul e indolent, altul că e harnic şi deştept, altul că e milostiv, altul că e nedrept şi aşa mai departe; cu toţii vor avea dreptate căci sunt români în fel şi chip. Nimeni nu va fi degajat însă firea românului căci calităţile sau defectele, ori un amestec de amîndouă, ce i s-ar aplica, se găsesc la toate popoarele din lume. Românul, ca oricare alt neam, fiind în natură şi nu în afară de ea, e supus tuturor bunurilor şi relelor pe cari natura le imprimă caracterului omenesc pe toată faţa globului. Veţi găsi români cari să se asemene cu francezii sau englezii, alţii cu ruşii şi grecii, ba chiar cu chinezii şi negrii. Veţi găsi în 1900 români cari să reprezinte tipuri, mentalităţi şi apucături din toate veacurile trecute. Ce se poate conchide de aci în favoarea firei dominante a românilor? Nimic, sau orice, după chef“. 502 După cum se vede, astfel redusă, problema pusă de Noua revistă română nu mai avea nici un rost. Dar j d. Teodorescu nu se mulţumea numai cu atît; el urma: j „Prima dificultate e origina foarte diversă a acestei 5 populaţiuni. j A doua dificultate e deosebirea enormă de cultură şi j de educaţie, care merge crescînd dinspre periferii spre j centru, din jos în sus, ceea ce face că altfel simte, aspiră, un mahalagiu, un meseriaş, un mic funcţionar, un bo- ! 10 gătaş burghez, chiar un liberal, un conservator, un socialist. Avem oameni fără nici o cultură, alţii cu cursul primar, alţii bacalaureaţi şi licenţiaţi. Unii sunt inteligenţi, activi, generoşi din fire, alţii proşti, leneşi, mici la suflet. Întocmai de altminteri ca în toate oraşele 15 din lume. Natural că în ale noastre va abunda mai mult cutare varietate şi alta va fi mai rară. Dar de aci şi pînă la a degaja caracteristica unui popor e foarte departe11. Acestea sunt în trăsături generale obiecţiunile făcute de d. Teodorescu. Ele sunt instructive din multe puncte 20 de vedere. Intîi de toate însă ele destăinuiesc o stare i de suflet cari e comună tuturor acelor ce, de teama sintezei pripite, s-au îndreptat către analiza migăloasă ca spre singura metodă cu adevărat ştiinţifică. De aceea, greşala acestor obiecţiuni, în mare parte drepte, stă 25 mai ales într-un empirism dus prea departe. Pentru aceste spirite eminamente analitice, nu există în lume decît fapte particulare, personale. Mărginite la experienţă şi la analiză, ele pot să ne prezinte faptele într-o succesiune foarte regulată dar fără nici o legătură. 30 Nu-şi dau silinţa să degajeze principiile generale şi cu metoda întrebuinţată li-e chiar cu neputinţă să facă aceasta pentru că principiile generale sunt contradictorii condiţiunilor şi limitaţiilor faptelor particulare şi empirice. Prin experienţa condusă numai de analiză 35 nu se poate înţelege ceea ce prin firea sa scapă analizei reci şi limitate. De aceea, în loc de un fapt tipic şi general, spiritele analitice nu vor găsi decît fapte contradictorii. In privinţa aceasta ar fi interesant de făcut o apro-40 priere cu rezultatele cari s-ar obţine după un studiu 503 5 10 15 20 25 30 35 40 al proverbelor. Nu este proverb care să nu fie contrazis de altul, deşi se zice că proverbele sunt înţelepciunea naţiunilor. De ce această contrazicere? Pentru că proverbele, deşi generalizări, nu sunt decit simple generalizări empirice. Şi e firesc să nu intre într-o formă generală ceea ce prin însăşi natura cum a fost înjghebată, a rămas afară de această formă. Dar de aci nu se poate deduce imposibilitatea reducerei faptelor parţiale la un tip general ci numai că metoda întrebuinţată, pentru a face această reducere, a fost greşită. Şi aci se vede că una din cele mai mari greşeli făcute de sociologi a fost simplificarea inconştientă a fenomenelor studiate. Pornind de la anumite noţiuni alcătuite mai dinainte şi cercetînd să se adapteze numaidecît acestor noţiuni, multiplile fapte sociale, ei au fost nevoiţi să înlăture din observaţie tot ce le contrazicea vederile. Astfel se stabiliră cîteva categorii, aproape absolute, în materie de sociologie şi toţi cercetătorii erau ţinuţi să micşoreze şi să simplifice seriile de fenomene după tiparul acestor categorii. Simplismul acesta a început a fi înlăturat acum. Din nenorocire, cum se întîmplă întotdauna în astfel de împrejurări, s-a trecut prea repede de la un extrem la altul. înainte se păcătuia prin prea mare simplicitate, acum se păcătuieşte prin prea multă complexitate; înainte se făcea o sinteză prea pripită, acum se face o analiză prea migăloasă. Cercetătorii, de teamă de a nu cădea în greşala înaintaşilor lor, se coboară pînă la cele mai mici fapte, se opresc la cele mai neînsemnate amănunte, stăruiesc asupra lor cu o încăpăţî-nare uimitoare pînă ce ajung de la o vreme că adînciţi în studiul infiniţilor mici, uită cu totul de existenţa infiniţilor mari. Spiritul devine incapabil de a se mai ridica la logica adevărată a lucrurilor, principiile generale îi scapă şi în locul lor nu-i rămîn decît fapte mici şi variate, fără legătură între ele şi fără a putea îi reduse la un tip. Nu exista decît fapte particulare, 504 caractere nedefinite, suflete individuale din studiul cărora nu se poate scoate nimic general. Aceste individualităţi deosebite sunt ireductibile. Trăsăturile lor caracteristice sunt aşa de distincte incit punctele 5 comune lipsesc cu desăvîrşire. Şi astfel triumfă analiza şi logica formală. In adevăr, nu există tipuri generale la cari cele particulare să se poată subsuma pe deplin. Tipurile generale cu rea’itatea lor hotărîtă sunt o creaţiune sim-10 plistă a sintezei pripite de odinioară. Ceea ce există în natură sunt numai indivizi. „In realitate natura n-a format nici clase, nici ordine, nici familii, nici genuri, nici specii constante, ci numai indivizi" zice Lamarck. Dar această supremă şi ireductibilă distincţiune între 15 faptul tipic şi faptul specific, între general şi particular, între specie şi individ, nu este altceva decît vechea distincţiune dintre idee şi lucru care a stîrnit odinioară epica ceartă scolastică a realiştilor şi nominaliştilor de fericită memorie în filozofie. 20 Faimoasa problemă doctrinară care a stăpînit tot evul mediu era: Ce există în realitate? Idee sau lucrul, faptul general sau faptul individual? Această problemă a fost prefăcută după Linne în alta după chipul şi asemănarea sa: Ce există în rea-25 litate? Sămînţa sau fructul, specia sau planta individuală? Şi trebuie să mărturisim că se mai găsesc şi astăzi învăţaţi cari îşi fac o onorabilă îndeletnicire din des-baterea acestei probleme teoretice. 30 Cu toate acestea, în mod practic, problema a fost de mult rezolvită. Şi ea a fost rezolvită tocmai de oamenii cei mai puţin speculativi, de politiciani. In adevăr, toate măsurile de ordin social, toate legile, nu se creează decît în vederea unui tip general 35 dedus printr-un procedeu de abstracţiune elementară. Şi popoarele trăiesc şi se dezvoltă sub aceste legi, fără a părea prea mult stînjenite în înclinaţiunile lor fireşti ceea ce dovedeşte că procedeul practic al oamenilor politici nu e tocmai atît de rău pe cît ar voi să 40 ne facă să credem profesorii de filozofie. 505 5 10 15 20 25 30 35 De aci urmează că diversitatea tipurilor individuale nu exclude posibilitatea tipului general. Mai degrabă se poate admite că poate exista o legătură substanţială între diversele tipuri şi această legătură este singura determinantă. Puterea prin care se găseşte această legătură substanţială este abstracţia, operaţie absolut necesară minţei. Dar această abstracţie trebuie întemeiată pe natura lucrurilor; ea trebuie să reproducă în spirit însăşi ordinea în care se găsesc caracterile la diferite fiinţe reale şi rezultatul său nu trebuie să fie numai o propoziţie logică, ci o adevărată lege a naturei care rezumă şi explică in acelaşi timp o experienţă trecută. In acest caz aflarea trăsăturilor determinante ale unui popor nu mai e o problemă nereală ci o problemă care, pornind de la date bine stabilite, poate avea o deplină dezlegare. Stabilind astfel termenii problemei, vom căuta acum să facem critica datelor pe cari trebuie să ne întemeiem. II Adevărata greutate a studiului fenomenelor sociale începe abia de la critica datelor. Şi această critică este cu atît mai trebuincioasă cu cît chiar modul cum se înfăţişează obiectul sociologiei se deosebeşte fundamental de modul de a fi al obiectelor ştiinţelor matematice, fizice, chimice, deşi chiar şi în aceste ramuri ale cunoştinţelor omeneşti critica datelor elementare a fost făcută necesară în urma analizelor întreprinse de specialişti. Este drept, că dacă sociologia s-ar mărgini la o simplă descriere a faptelor, fără nici o sistematizare, ar avea o mare înlesnire: aceea că s-ar putea apropia foarte mult de obiectivitate, ceea ce este o condiţiune de căpetenie pentru oricare ştiinţă. însă vom vedea îndată că această înlesnire nu există decît în aparenţă, căci în realitate tocmai marea complexitate şi întindere a cîmpului de cercetare cere neapărat o ţărmurire riguroasă. Faptele sociale sunt atît de numeroase şi de 506 variate şi manifestările lor atît de sehimbăcioase, încit niciodată nu vor putea fi cuprinse toate, cu nesfîrşitele lor transformări, într-o descripţiune obiectivă. Această metodă ar fi condamnată chiar de la început de însăşi 5 propria sa natură care nu i-ar îngădui să se ridice deasupra faptelor mici şi variate, şi a individualităţilor ireductibile. De aceea va fi silită să se învîrtească totdau-na într-un cerc viţios din care nu va putea ieşi decît atacînd principiul său fundamental. Astfel, Letourneau, 10 în Sociologia sa, cu toată făgăduiala făcută de a se mărgini la descrierea pură a faptelor, a fost nevoit la urmă, pentru a scăpa de povara individualităţilor ireductibile, să recurgă la categorii ideologice sub care a însemnat manifestările diverselor serii de fenomene 15 în decursul veacurilor. Dar a stabili ca punct de plecare obiectivitatea pură şi a recurge apoi la ajutorul categoriilor ideologice, e cea mai mare inconsecvenţă ştiinţifică ce se poate închipui. De altminteri acest viţiu înnăscut al metodei descrip-20 tive, s-a dat de mult pe faţă în biologie unde numărul tuturor soiurilor de animale şi plante ar fi mers la ne-sfîrşit, fără nici un folos practic pentru spiritul omenesc, dacă nu s-ar fi căutat să se stabilească o legătură logică între diversitatea fenomenelor. 25 Sociologia va trebui să facă acelaşi lucru dacă voieşte să scape de cercul viţios în care se învîrteşte. Dar dacă pretinde la alt rang decît acel pe care i-1 dă metoda descriptivă, atunci trebuie să-şi circumscrie sfera activităţei sale şi să părăsească multe din iluziu-30 nile de la început. Chipul în care se va face acest lucru este problema sa de căpetenie pentru momentul de faţă- Şi numai rezolvirea acestei probleme ar face din ea o adevărată ştiinţă. Aci stă toată greutatea. 35 Dacă sociologia va putea să îndure acest botez de foc, va dovedi că e vrednică să trăiască şi să aibă un nume în rîndul celorlalte ştiinţe. Iar de la Kant încoace noţiunea de ştiinţă a primit o adevărată schimbare. Raţionalist consecvent, marele filozof german a tras 40 toate consecinţele fireşti care se puteau trage din prin- 507 5 10 15 20 25 30 35 cipiul fundamental pus înainte de Leibnitz şi Wolff. Nici o ramură a cunoştinţelor omeneşti nu poate avea dreptul la numele de ştiinţă cît timp se mărgineşte la simpla descriere a faptelor fără nici o înlănţuire cauzală. Dar această înlănţuire cauzală trebuie să se întemeieze pe natura reală a lucrurilor pe cari nu le putem cunoaşte decît în manifestările lor faţă de raţiune. Spiritul omenesc trebuie să renunţe aşadar de a pătrunde vrodată lucrurile în sine şi să se mulţumească numai cu stabilirea de legi privitoare la apariţiunea fenomenelor. Cum însă aceste legi nu pot izvorî decît din elementele cari compun raţiunea a cărei sistematizare sunt, o determinare a acestor elemente era întîia datorie pe care a trebuit s-o îndeplinească filozofia kantiană. De aceea raţionalismul modern şi-a început opera printr-o critică amănunţită a raţiunei pure şi prin limitarea condiţiunilor în cari s-ar putea dezvolta pe viitor orice ştiinţă. însă tocmai această limitare, tă-găduind dreptul la existenţă a o mulţime de nobile dar neguroase îndeletniciri intelectuale, revoluţionă noţiunea de ştiinţă. Nu pretindem că sistemul kantian a fost bun; chiar şi metoda sa păcătuia printr-o mare greşală, dar îndreptată, ea a fost de o rodnicie fără seamăn şi a făcut pentru evoluţiunea cugetărei omeneşti mai mult decît oricare alta. Toate ştiinţele s-au slujit de ea pentru a-şi limita sfera acţiunei lor, supunînd criticei obiectul cercetărilor pe cari le aveau în vedere. Numai matematicele au rămas orgolioase în starea lor de la început, deoarece întregul lor edificiu era clădit pe alte baze decît acelea ale ştiinţelor celelalte. Astfel stînd lucrurile e firesc ca şi sociologia să întreprindă acelaşi lucru. De la început însă ea trebuie să îndrepte greşelile afirmăţiunilor acelor cari pretindeau că legile sociale sunt anevoie de descoperit numai din pricina variafcilităţei fenomenelor. Este drept că această variabilitate pare mai pronunţată în fenomenele sociale decît aiurea. Dar o metodă sigură ar fi învins greutatea, reducînd totul la tipuri 508 5 10 15 20 25 30 35 40 generale. Această metodă a lipsit. Şi orice analiză ştiinţifică are nevoie de metodă. Vedem aşadar că dacă temerea de Dumnezeu este începutul înţelepciunei populare, critica, adică lipsa de orice teamă faţă de obiectul care trebuie studiat, este începutul înţelepciunei ştiinţifice. Dar această critică presupune ea însăşi o metodă şi deci o clasificare a fenomenelor. Neapărat că această clasificare nu poate fi decît provizorie şi va trebui să fie verificată de rezultatele definitive. Menirea sa e de a sluji de schelă con-strucţiunei celei mari. Datoria sa e de a pune în lumină faptul primordial împrejurul căruia trebuie să se grupeze toate celelalte date necesare rezolvirei problemei. Noua revistă română luase ca fapt primordial psihologia individuală cu ajutorul căreia voia să caracterizeze sufletul român. Niciodată însă suma unor stări sufleteşti individuale şi particulare nu va da o psihologie colectivă. De altminteri, chiar cînd lucrul ar fi cu putinţă, rezultatele dobîndite ar avea totdauna nevoie să fie lămurite prin ajutorul altor constatări, orice stare psihologică avînd ca bază un substrat material. Faptul acesta este atît de adevărat încît ar putea fi formulat într-o lege după care fiecărui tip social psihic i-ar corespunde un tip general industrial. Nu este aci locul să dovedim această lege; ea este însă confirmată la fiecare pas de etică, estetică şi legis-laţiune. Atît e de ajuns pentru a vedea că faptul primordial nu trebuie căutat în psihologie. De altminteri, atît şcoala socialistă cît şi şcoala istorică au recunoscut de mult acest lucru, deşi obiecţiunile lor nu ating chiar psihologia însăşi, ci mai degrabă categoriile ideologice cari slujesc ca să exprime relaţiile din lumea materială. Dar dacă lumea materială este aceea care, in ultima cercetare, se găseşte că slujeşte de substrat real fenomenelor sociale, atunci numai ea trebuie să fie faptul primordial de la care trebuie să plece analiza metodică şi împrejurul ei trebuie să se grupeze toate celelalte date. Cînd Noua revistă română punea aşadar problema 509 5 10 15 20 25 30 35 40 determinărei conştiinţei naţionale pe care o credea strîns legată cu existenţa noastră ca stat, în măsură de a evolua conform cerinţelor fireşti, ea ar fi trebuit să împingă ancheta sa pînă la studiarea formelor economice. Numai în acest chip problema ar fi fost înfăţişată în toată plinătatea. Dar a lua lumea materială ca fapt primordial nu e îndestulător pentru a pune temeliile unei ştiinţe nouă, după cum nu e de ajuns a pune o sabie strălucitoare în mîna unui sălbatec spre a face din el un iscusit războinic. E nevoie de ceva mai mult. E nevoie de hotărî-rea chipului cel mai nemerit în care ne-am putea folosi de obiectul pe care am pus stăpînirea. E nevoie de un meşteşug deosebit pentru a afla taina prin ajutorul căreia am putea pătrunde în miezul lucrurilor. Altfel lumea materială ne-ar rămîne pe veşnicie închisă ca o carte cu şapte peceţi. Ar putea fi lucruri foarte frumoase în acea carte, dar cît timp nu ne vom pricepe a dezlega peceţile, toate sforţările noastre pentru a-i tălmăci înţelepciunea de aur vor fi zadarnice. De aceea încercările făcute într-o vreme în România în această direcţiune au rămas sterpe. La 1900 Ministerul Domeniilor condus de d. N. Fili-pescu, dorind să aibă o cunoştinţă exactă de starea adevărată a manifestărilor economice ale vieţei noastre sociale, numi o comisiune de specialişti cu însărcinarea de a face analiza formelor actuale ale producerei şi desfacerei în agricultură. Astfel, comisiuneatrebuia să studieze varietatea, cantitatea şi modul producţiunei, precum şi al desfacerei. Odată cu aceasta, studiul trebuia să pătrundă în însuşi mecanismul lăuntric al producţiunei, arătînd cine sunt producătorii, cari sunt relaţiile între dînşii şi întru cît înrîuresc relaţiunile dintre producătorii mari şi mici asupra producţiunei îndeobşte. Pentru aceasta se cere să se determine raportul dintre capital şi producţiune, neajunsurile pe cari le îndură aceasta din urmă din lipsa de capital îndestulător, formele împrumuturilor şi taxa procentelor. împinsă atît de departe analiza teoretică avea o valoare socială de o netăgăduită însemnătate. Ea ar 510 fi definit una din cele mai mari serii de fenomene proprii avuţiei naţionale, i-ar fi aflat pricinile, i-ar fi determinat evoluţiunea şi ar fi fost în stare să ia măsuri practice pentru îndreptare. Dar din tot programul acesta 5 aşa de bogat şi de întins, nu s-a ales aproape nimic. Comisiunea care făgăduise atît de multe, găsi de cuviinţă să treacă îndeplinirea făgăduielei în lumea idealurilor transcendentale. în loc să renunţe la studiul cărţilor şi al documentelor 10 cari nu-i puteau da decît desluşiri neînsemnate şi să se îndrepte către natura plină de viaţă, ea s-a mărginit la adunarea cîtorva note de bibliotecă. E drept că din aceste note a ieşit frumoasa carte pe care a publicat-o d. Dim. Neniţescu. Dar această carte 15 nu e decît o monografie izolată cu care nu se poate întreprinde alcătuirea marelui edificiu sociologic a cărui armonie arhitectonică ne-o trîmbiţase comisiunea de specialişti. După cum se vede, metoda întrebuinţată cu acest 20 prilej presupunea manifestările economice despărţite in categorii distincte cari trebuiau considerate şi studiate ca elemente constitutive ale vieţei sociale. Dar dacă această metodă poate da rezulate mulţumitoare în alte împrejurări, ea este cu totul neîndestulătoare 25 la începutul ştiinţei. Şi mai cu seamă ea nu poate fi rodnică nici din punctul de vedere practic, nici din punctul de vedere teoretic. Nu e rodnică din punctul de vedere practic pentru că fenomenele economice fiind strîns legate între ele nu se vor putea niciodată lua 30 măsuri numai pentru anumite ramuri de activitate. Altminteri, aceste măsuri cari ar căuta să vină în ajutorul unor meserii, ar putea foarte bine să jignească interesele tuturor celorlate îndeletniciri, de cari nu s-a ţinut seamă. Aşa stau lucrurile, de pildă, cu agricultura şi 35 industria. Dacă s-ar studia de o parte nevoile uneia din aceste ramuri de producţiune, s-ar putea ajunge la nişte încheieri foarte logice la a căror transformare în legi protectoare nu s-ar găsi nimic spre împotrivire. O lege de încurajare naţională şi un tarif vamal ocro-40 titor s-ar putea stabili cu cea mai mare uşurinţă. Dar 511 tocmai măsurile cari s-ar lua în folosul industriei ar putea să fie în dauna agriculturei şi atunci orice proiect de lege ar fi zadarnic. Lipsurile practice ale acestei metode sunt deci în-5 vederate. Nici din punctul de vedere teoretic metoda studiilor parţiale nu dă rezultate mai mulţumitoare. Dacă monografiile sunt bune ca analize amănunţite după ce ne-am făcut mai dinainte o idee generală şi sigură despre 10 obiectul de studiat, au însă păcatul că întrebuinţate chiar de la început ele sunt supuse exagerărilor. Considerînd categoriile economice ca elemente izolate, ele fac din acestea nişte lucruri în sine, cărora nu le lipseşte nimic ca să fie nişte depline entităţi 15 metafizice. Nu credem ca metoda lucrurilor în sine să fie bună, mai cu seamă cînd e aplicată în acest chip, adică atunci cînd are în vedere fapte primordiale cari servesc ca substrat faptelor derivate. Căci dacă această metodă 20 poate fi pînă la oarecare măsură îndreptăţită în studiul fenomenelor secundare, ca organizarea băncilor, creditele, sistemele monetare şi altele, e că prin însăşi natura lor aceste fenomene dependente pun o limită exagerărilor metodei, restrîngînd-o la anumite eon-25 diţiuni. Nu tot aşa stau lucrurile cînd e în joc chiar problema esenţei lucrurilor cari nu mai au nici un substrat ce ar putea să le lămurească partea lor fenomenală. în acest caz metoda se arată neputincioasă după cum ne dovedesc încercările materialiste de a 30 defini esenţa materiei. Se ştie că aceste încercări n-au putut ajunge decît la nişte contraziceri fundamentale cari au făcut necesară apariţia teoriei energetice. Atare metodă a fost întrebuinţată multă vreme în ştiinţele naturale dar a fost părăsită de îndată ce s-a 35 văzut că studiul elementelor de sine stătătoare nu poate duce la rezultate definitive decît atunci cînd se ţine socoteală şi de partea lor funcţională. însă partea lor funcţională nu este decît expresiunea activităţei acestor 40 elemente luate ca părţi integrante din organism. Me- 512 toda lucrurilor în sine nu ne dă aşadar mijloacele cu ajutorul cărora s-ar putea constitui ştiinţa. E nevoie de o metodă sintetică. E nevoie de o metodă care să îmbrăţişeze deodată toate elementele pentru a le 5 putea înfăţişa sub toate chipurile. C. I. Băicoianu, secretarul general al Ministerului Domeniilor, a recunoscut cel dintîi acest lucru prin referatul său din 11 iunie 1901. De la început chiar, el a constatat lipsa de metodă în încercările lăudabile 10 dar utopice ale înaintaşilor săi. „Legislaţiunea noastră economică nu este expresia nevoilor cari decurg din o cercetare serioasă şi profundă a si-tuaţiunei noastre reale, cum, spre pildă, e cazul în Germania, Anglia, Franţa, Austro-Ungaria, ci ea este 15 bazată aproape în întregime pe consideraţiuni teoretice aprioriste, pe apreciaţiuni personale cari nu au corespuns realităţei lucrurilor. Pe viitor acest mod de a face politică economică trebuie să înceteze. 20 Orientarea noastră în această direcţiune trebuie să fie bazată de aci înainte pe studiul concret al condiţiunilor de viaţă în care se găseşte organismul nostru economic11. Plecînd de la punctul de vedere cu deosebire pozitiv al politicei economice, d. C.I. Băicoianu a prins deodată 25 atît partea practică cît şi partea teoretică a problemei. Critica sa îndreptată împotriva încercărilor din trecut e hotărîtoare; planul său pentru organizarea anchetelor pe viitor e o construcţie logică de o minunată armonie. El începe cu determinarea obiectului anchetei. 30 „Ancheta va avea de obiect de a face cunoscut: Numărul şi felul aşezămintelor industriale mari, mijlocii şi mici de toate categoriile existente în ţară. Situaţiunea economică şi socială a meseriaşilor stă-pîni şi a lucrătorilor întrebuinţaţi în industrie. 35 Condiţiunile de producţiune a tuturor categoriilor de industrie sub raportul capitalului, materielor prime şi al muncei, ce intră în fabricaţiune. Cauzele cari concură la naşterea, dezvoltarea, progresul sau regresul acestor industrii. 513 Ca urmare a acestor cercetări vom da de nevoile dezvoltărei noastre industriale şi vom căuta apoi să găsim, pentru fiecare industrie în parte, mijloacele atît pentru îndreptarea relelor de cari suferă azi, cît şi pentru a asi-5 gura în viitor o dezvoltare priincioasă“. Obiectul era limpede stabilit. Datele cari trebuiau să slujească la rezolvarea teoretică şi practică a marei probleme erau pentru întîia oară puse în adevărata lor lumină. 10 Mai rămînea să se determine metoda anchetei. D. C.I. Băicoianu urma în referatul său: „Pentru punerea la cale a acestei cercetări, se va efectua un inventar al tuturor aşezămintelor industriale de industrie mare, cuprinzînd fabricele, uzinele, 15 puţurile de păcură, minele, carierele, morile, ferăstraiele. Un inventar al aşezămintelor industriale mijlocii şi mici, cari cuprind pe meseriaşii, meşteşugarii, a căror profesie principală este meseria ce o exercită şi un inventar al industrielor casnice cari formează ocupaţiunea 20 accesorie a locuitorilor. Odată inventarul alcătuit, se vor clasa pe grupe diferitele aşezăminte industriale şi se va proceda in urmă la anchetarea minuţioasă a condiţiunilor din viaţă, caracteristice fiecăreia. Aceasta, pentru industria 25 mare. Intrucît priveşte industria mijlocie şi mică, caracterele dezvoltărei economice a fiecărei grupe, vor trebui să iasă chiar din inventariarea lor, chestiunile acestea intrînd în planul inventariului statistic. 30 Pentru grupele de industrie mică, care fie din cauza numărului considerabil, fie din cauza caracterului lor special, prezintă importanţă deosebită pentru ţara noastră, se va proceda acolo, unde direcţiunea va crede de cuviinţă, la anchetarea de fapt a condiţiunilor în 35 cari se dezvoltă41. Metoda practică a anchetei este aşadar stabilită de d. C.I. Băicoianu cu toată claritatea ce i se cuvine. Ea este izvorîtă din însăşi natura datelor al căror studiu se urmăreşte. 514 Elementele problemei şi metoda sa practică fiind determinate, ne mai rămîne acum să facem analiza metodei teoretice. III 5 Analiza metodei teoretice întîmpină greutăţi foarte numeroase şi foarte variate. Şi aceste greutăţi sunt cu atît mai serioase cu cît determinarea unei bune metode teoretice este piatra unghiulară a oricărei încercări de sociologie întemeiată pe statistică. Aici se 10 vede că nu este de ajuns numai a culege date şi a înşira cifre unele după altele. Se cere ceva mai mult pentru a face din aceste cifre o reprezentare sistematică şi limpede a realităţei; se cere să li se dea o anumită elocinţă. Şi această elocinţă nu li se poate da decît 15 printr-o strictă interpretare ştiinţifică a cărei menire e de a pune în relief şi trăsăturile comune ale fenomenelor şi caracterele lor specifice. Dar a face această operaţiune, însemnează a defini fiecare fenomen şi deci a-1 şi clasifica, deoarece toate definiţiunile sunt cla-20 sificaţiuni şi în starea în care se află în timpul de faţă teoria cunoştinţei, nu putem cunoaşte un lucru în alt chip decît prin clasificare. Aşadar, în cazul de faţă, partea teoretică a problemei constă în împărţirea îndeletnicirilor industriale po-25 trivit unui plan riguros sistematic care să îngăduie introducerea metodei curat ştiinţifice în această ramură a cunoştinţelor. Această clasificare naturală a fost piedica cea mai mare pe care au întîmpinat-o sts-tisticianii cînd a fost vorba să adopte anumLe norme 30 de conducere pentru studiarea marilor serii de cifre date de statisticele industriale. Şi nenumăratele va-riaţiuni făcute pe această temă sunt o dovadă mai mult de greutatea unei clasificări naturale care să reproducă cu exactitate modul de dezvoltare al caracterelor reale 35 ale fenomenelor. Dar este uşor de dovedit că o mare parte din greutate era pricinuită de faptul că, pentru stabilirea acestei clasificări, statistioianii plecau de la noţiuni preconcepu- 515 te de scop şi de mijloc. Astfel, în diferite congrese internaţionale de statistică se luase într-o vreme ho-tărîrea de a se alcătui o nomenclatură sistematică a meseriilor, nu pentru a înlesni o pătrundere mai adîncă 5 în natura fenomenelor, ci pentru a da un material bogat şi bine ordonat prelucrărei unei statistici internaţionale a industriilor. O astfel de sistematizare era cu neputinţă de dus la bun capăt şi din punctul de vedere practic şi din punctul de vedere teoretic. 10 Din punctul de vedere practic, ea avea neajunsul că o statistică internaţională a meseriilor nici nu poate fi încercată măcar în starea în care se găsesc diferitele administraţiuni ale statelor europene în momentul de faţă- Culegerea datelor statistice întîmpină multe 15 piedici chiar şi atunci cînd nu se face după un plan dinainte stabilit şi cînd deci funcţionarii sunt slobozi să umple formularele fără multă bătaie do cap. In cazul cînd li s-ar cere însă să chibzuiască singuri asupra grupărilor şi a altor amănunte, este aproape în afară 20 de orice îndoială că datele ar rămîne multă vreme neculese. In astfel de împrejurări birourile statistice nu pot lucra decît conduse de un oportunism foarte înţelept şi foarte necesar. Fiecare birou lucrează cum poate şi după norma pe care o crede mai potrivită cu 25 împrejurările cărora are a le face faţă. Orice preocupare de subordonare faţă de un plan universalmente aplicabil ar părea cel puţin utopică. Din punctul de vedere teoretic, o astfel de sistematizare ar avea neajunsul că ar fi făcută în vederea 30 unui scop care trece peste limitele între cari trebuie să se învîrtească cercetările. Ea ar avea astfel un caracter de transcendentalism care nu s-ar împăca deloc cu noţiunea de ştiinţă care nu admite astfel de lucruri. Scopurile hotărite dinainte n-au ce căuta într-o cerce-35 tare serioasă, cît timp ele sunt de altă natură decît obiectul acestor cercetări. In această privinţă, istoria tuturor ştiinţelor este o dovadă puternică şi netăgăduită de greşelile în cari s-a căzut odinioară din pricină că nu s-a ţinut seamă de acest principiu. 516 Altfel stau lucrurile cînd scopul izvorăşte în mod firesc din însăşi natura faptelor cercetate. El este atunci nu numai o urmare logică a propoziţiunilor înaintaşe, ci şi o reproducere exactă a realităţei. Prin urmare, 5 caracterul său transcendental se pierde cu desăvîrşire şi apariţiunea sa este tot atît de necesară ca şi dezvoltarea unui organism din formele embrionare cari l-au determinat. S-ar părea că această deosebire dintre scopul trans-10 cendental şi scopul firesc este o simplă cestiune doctrinară. Felul cum se înfăţişează, ar părea că îndreptăţeşte, la întâia vedere această bănuială. Totuşi, nu este aşa. Deşi problema nu este lipsită de oarecare formă metafizică, ea se reazimă însă pe un puternic substrat 15 real din lumea faptelor. Astfel, înlăturîndu-se ideea de sistematizare în vederea unui scop idealiceşte alcătuit, fiecare fenomen va trebui să fie studiat în toate amănunţimile sale pentru a i se cunoaşte părţile caracteristice şi a-1 putea astfel clasifica potrivit firei 20 sale iar nu unui scop care i-ar putea fi cu desăvîrşire străin. Studiul amănunţit al notelor caracteristice, diferenţiind fenomenul de toate celelalte fenomene asemănătoare, îi înlesneşte cunoştinţa din punctul de vedere logic şi îi dă relief caracterului naţional din 25 punctul de vedere istoric. Şi tocmai determinarea acestui caracter naţional trebuie să fie urmărită cu multă băgare de seamă de sociologie. Astfel, cînd se studiază embriologia socială, câutîndu-se originile fenomenelor primitive aflarea caracterului naţional poate să fie 30 de o aplicare practică şi teoretică foarte întinsă. De altminteri, am arătat de la început că aceea ce ne-a lipsit nouă în materie de sociologie, a fost tocmai determinarea caracterului specific românesc al fenomenelor sociale. Şi pentru a ajunge la această determinare, 35 este nevoie de o analiză sistematică în care clasificarea, cu tot caracterul său abstract înnăscut, să se apropie cît mai mult de realitate. în această privinţă, s-a încercat odinioară să se întrebuinţeze la clasificare metoda categoriilor. Meseriile /:0 cari păreau a avea oarecari înrudiri între dînsele erau 517 trecute în aceleaşi categorii, cari erau studiate în urmă izolate. Astfel o categorie cuprinde alimentaţiunea şi în ea intrau: morăritul, brutăriile, facerea pastelor alimentare, fabricaţiunea şi rafinăria zahărului, co-5 fetăriile, bragageriile, plăcintăriile, conservele de carne, legume şi fructe, fabricaţiunea berei, a alcoolului, a lichiorurilor, a apelor gazoase, a brînzeturilor şi altele, întreaga categorie era prin urmare alcătuită după scopul la care serveau diferitele grupe şi nu după 10 natura lor. Altă categorie însă cuprindea lemnăria şi în ea intrau: fierăstraiele, dogăriile, fabricarea parchetelor, tîmplăria, dulgheria, scărăriile, atelierele de mobile, strungăria, sculptura, împletiturile de răchită şi altele. Această categorie era alcătuită, aşadar, după natura 15 obiectelor şi nu după scopul la care aveau să servească. Clasificarea nu se făcea deci după un principiu unic, căci unul era principiul care determina alcătuirea unei categorii şi altul cel care determina alcătuirea altei 20 categorii. Din punctul de vedere ştiinţific o astfel de metodă e cu desăvîrşire greşită. Ştiinţa nu admite decît un singur principiu de clasificare. Aşadar în mod logic se putea vedea imposibilitatea stabilirei apriorice a unor categorii de meserii în jurul 25 cărora să se grupeze în chip firesc toate celelalte. Pe de altă parte, o astfel de grupare abstractă pe categorii n-ar fi putut servi pe deplin interpretărilor ştiinţifice şi practice de cari ar fi fost nevoie în urmă. Şi apoi, trebuia să se ţină seamă de faptul că în gradul 30 de dezvoltare în care se găsesc în momentul de faţă industriile noastre mijlocii şi mici, multe din ele poartă un caracter specific cu totul românesc şi nu puteau intra în nici o categorie stabilită dinainte. însă avînd in vedere că această clasificare trebuie să corespundă 35 în totul realităţei lucrurilor, adică să cuprindă toate manifestaţiunile vieţei noastre sociale, nu rămînea decît ca această operaţiune să se facă în mod morfologic, studiindu-se cu amănunţime caracterele şi dezvoltarea fiecărei forme sociale, oricît de neînsemnată ar părea. 40 Se crea aşadar pentru fiecare meserie cît de mică o 518 grupare deosebită pentru a se putea vedea dintr-odată modul de dezvoltare al industriilor mijlocii şi mici. Metoda morfologică, astfel înţeleasă, are marele, merit că regulează noţiunile după realitate şi nu realitatea după 5 noţiuni. Creînd pentru fiecare unitate o clasă, ea pune dintr-odată în lumină meseriile caracteristice cari se întîlnesc pe alocuri. Dulgheria unită cu tinichigeria, croitoria unită cu dogăria, rugojinăria unită cu sticlăria şi alte împerecheri ciudate de acestea îşi găsesc formula 10 potrivită lor. In metoda categoriilor, aceste meserii caracteristice ar fi trebuit lăsate afară, deoarece n-ar fi avut unde fi clasate. Dar pe lingă că metoda morfologică ţine seamă de toate fenomenele, ea mai are şi folosul că înlesneşte 15 cunoştinţa lor. Analiza morfologică a unei meserii, ne va lămuri îndată acest lucru. Noţiunea de fierărie este de obicei, pe cît de întinsă, pe atît de nelămurită. în realitate însă, în această me-20 serie intră fierarii ordinari, lăcătuşii, reparatorii de căruţe şi potcovarii, caretaşii, şi potcovarii şi făurarii cu care meseria începe să devină o artă. Deosebirea între aceste trepte felurite ale aceleiaşi meserii stă în raportul în care se află meşteşugarul faţă de materia primă. 25 Cunoştinţa esenţială a meseriei stă în lipirea fierului, însă această lipire se face sau prin suprapunerea celor două capete ale bucăţilor, sau prin îmbucarea unuia din capete între cele două capete ale bucăţilor, sau prin îmbucarea unuia din capete între cele două ramuri 30 ale celuilalt, sau, în sfirşit, prin lipirea cap la cap. Cele două feluri de la început sunt elementare; ele formează baza lucrărilor de fierărie ordinară. Al treilea fel de lipire cere şi mai multă pricepere şi mai multe mijloace tehnice. Prin urmare fierarii ordinari formează 35 întîia treaptă a meseriei fierăriei. Cunoaşterea focului şi a lipirei elementare a ferului sunt singurele date de cari au nevoie, iar munca tehnică nu cere decît un singur om. Ei nu fac altceva decît să lipească şi să înnădească. Produsele lor sunt cîrligele, vătraiele şi, îndeobşte, toate 40 obiectele mici cari nu sunt complicate. Fierarii lăcătuşi nu au mijloace tehnice mai dezvoltate dar ştiu să se 519 5 10 15 20 25 30 35 40 folosească mai bine de cunoştinţele simple pe cari le-au căpătat. Ei repară mărunţişuri în cari intră mai cu seamă lucrurile de lăcătuşerie ordinară. Fierarii reparatori de căruţe au la îndemînă cunoştinţi ceva mai dezvoltate şi repară obiecte mai complicate. în munca tehnică au nevoie de un ajutor care dă cu ciocanul. Fierariii potcovari trebuie să cunoască facerea potcoavelor şi potcovirea. Uneltele lor sunt mai complicate decît ale celor de pînă acum. Fierarii reparatori de căruţe şi potcovarii reprezintă o treaptă superioară a celor din urmă două grupe. Fierarii caretaşi lucrează toate bucăţile de fier de la trăsuri. Ei trebuie să-şi dea seama în mod instinctiv de rezistenţa materialelor. Fierarii caretaşi şi potcovari au nevoie şi de o practică mai întinsă şi de o instalaţie mai mare decît a celorlalţi. Dincolo de grupa lor începe făurăria. Din această analiză morfologică a meseriei s-au putut vedea, pe scurt, foloasele metodei. Ea clasifică fenomenele urmărind dezvoltarea lor treptată şi însumează prin urmare însăşi dezvoltarea produselor, întru cit formele acestora se complică, din punctul de vedere al muncii tehnice, de jos în sus. Ea corespunde totodată şi dezvoltărei formelor relaţiunilor economice şi tocmai de aceea rezumă cît mai multă experienţă cu putinţă, apropiindu-se simţitor de realitate. Din punctul de vedere logic metoda are marea înlesnire că poate fi universalmente aplicată cu deopotrivă izbîndă. Astfel, în ştiinţele naturale, ea şi-a dobîndit de cîtva timp o însemnătate de căpetenie. Cu privire la teoria descendenţei a cărei însemnătate ştiinţifică este covîrşitoare faţă de toate celelalte probleme asemănătoare s-a dovedit cît de necesară este metoda morfologică pentru lămurirea principalelor fenomene pe cari se sprijină aceasta teorie. în adevăr, oricît de uniţi ar fi naturaliştii asupra rezultatelor vădite ale descendenţei, totuşi sunt fapte cari primesc explicaţiuni foarte felurite după punctul de vedere de la care se pleacă în studiarea lor. Printre aceste fapte cel mai însemnat este, fără îndoială, chipul cum se 320 i f ( ţ, f: ivesc noile forme ale animalelor şi plantelor. Aceasta este chiar problema de căpetenie a teoriei descendenţei. Insă tocmai asupra acestei probleme părerile sunt aşa de împărţite încît amintesc vechile certe scolastice. Lamar-5 ckiştii se încearcă să arate că orice organism vieţuitor are în el însuşi însuşirea de a se preface potrivit cu mediul înconjurător ; darwiniştii nu vor să primească altă explica-ţiune decît acea dată de variaţiunile întîmplătoare şi de selecţiunea naturală sau artificială. E drept că aceste 10 două concepţiuni fundamental potrivnice au primit oare-cari modificări în timpul din urmă, dar tot aşa de drept este că aceste modificări nu le-au atins întru nimic liniile lor principale. în orice caz însă s-a dovedit că nu e cu putinţă a explica toate fenomenele cari determină 15 formarea speciilor numai cu ajutorul elementelor dar-winiste. Fără îndoială nimeni nu se încearcă să tăgăduiască însemnătatea teoriei selecţiunei, dar iarăşi, cată să recunoaştem că această teorie singură nu ajunge să dea raţiunea pentru care, cu toate nume-20 roasele variaţiuni cari se produc necontenit, organismele urmează neîncetat o evoluţiune progresivă. Toată slăbiciunea darwiniştilor stă în neputinţa de a da o lămurire îndestulătoare acestui fenomen de a cărui existenţă nimănui nu-i mai este îngăduit a se îndoi. 25 Şi Eduard von Hartmann, subtilul filozof german, a dovedit încă de mult, cu foarte multă dreptate, că această slăbiciune e de natură a pricinui prăbuşirea întregei teorii darwiniste care de altminteri este minunat alcătuită în toate celelalte privinţe. 30 Lamarckismul dă o explicaţie îndestulătoare acestei probleme de căpetenie a teoriei descendenţei, luînd adaptarea directă ca principiu directiv al noilor formări de organe, adică al diferenţierilor organelor existente. După acest principiu, organele cari încetează de a mai 35 sluji unor funcţiuni folositoare trebuie să piară, pe cită vreme celelalte se dezvoltă în chip necesar potrivit funcţiunilor pe cari trebuie să le îndeplinească. Concepţiunea lamarckistă se întemeiază atît pe însuşirea indivizilor de a se acomoda cu împrejurările 40 din afară cît şi pe moştenirea proprietăţilor cîştigate! 521 Dar pe cînd întîia însuşire e de mult recunoscută, cea de a doua este încă aspru combătută de către darwi-niştii extremi, deşi are de partea sa un material uriaş de fapte şi de cercetări. E lesne de înţeles însă că 5 aici nu poate fi vorba de moştenirea proprietăţilor cîştigate din întimplare ci de acele cari sunt o urmare firească a adaptărei directe. Formarea speciilor prin mijlocul adaptărei directe ne dezvăluieşte cîteva fapte care ne ajută să pătrundem 10 în mecanismul lăuntric al fenomenului. Astfel experienţa a arătat că niciodată nu se creează ceva cu desă-vîrşire nou ci numai modificări esenţiale în structura primitivă. Moştenirea acestor modificări determină formarea noilor specii. Dar aceste modificări nu sunt 15 decît o urmare a funcţiunei organelor. Aşadar creşterea sau schimbarea funcţiunei determină modificarea organelor respective; scăderea funcţiunei prici-nuieşte reducerea organului. Insă această modificare a organelor nu poate fi determinată decît cînd se 20 cunosc în amănunţime formele acestora şi modul lor de derivare. Cunoştinţa acestora explică tot mecanismul des-voltărei care se face potrivit principiului transformărei unor forme într-altele. Astfel, fiecare formă, la un anu-25 mit moment, reprezintă transformarea necesară la care trebuiau să ajungă formele anterioare şi cuprinde în sîmbure formele viitoare. Din acest punct de vedere studiul morfologic al fenomenelor se apropie de exactitatea demonstraţiunilor 30 geometrice. Şi întrucît priveşte fenomenele sociale, orice altă metodă ar fi neîndestulătoare, deoarece ele nu pot fi prinse decît în formele în cari se manifestează. Cu cît aceste forme sunt mai precise, cu atît fenomenele pot fi 35 prinse mai bine. Deci metoda morfologică este singura care poate da rezultate sigure în sociologie unde se poate aplica cu aceeaşi izbîndă ca şi în biologie. Aiurea va fi locul să arătăm că tot această metodă este singură în stare să explice evoluţiunea din artă 40 şi filozofie. SOCIOLOGIA VECHE ŞI SOCIOLOGIA NOUĂ In istoria ştiinţelor sociale tendinţa către o metodă limpede şi sigură este poate explicaţiunea de căpetenie 5 a uşurinţei cu care s-au făurit într-un timp aşa de scurt sisteme atît de numeroase. Este drept că această tendinţă nu apare in chip vădit decît la sistemele alcătuite în vremea din urmă. Dar aceasta se datoreşte faptului că problemele metodologice fiind mai grele şi mai subtile decît toate celelalte, ele nu pot fi dezbă-10 tute cu toate elementele cerute decît în urma tuturora, deşi adevărata ştiinţă nu începe decît după ce a fost determinată metoda. De aceea încercările de sociologie de la începutul veacului al nouăsprezecelea nu pot avea pentru vremea noastră decît o valoare istorică şi nici-15 decum ştiinţifică. Ele ţineau prea mult să constituie un sistem şi ţineau prea puţin să aibă o metodă. Auguste Comte, punînd sociologia în rîndul ştiinţelor făcu din ea coroana filozofiei pozitiviste. Plecînd de la ştiinţele inorganice cum sunt matematicele, astro-20 nomia, fizica şi chimia, el avea nevoie, pentru a îmbrăţişa tot cuprinsul cunoştinţelor omeneşti şi a alcătui astfel o concepţie unitară despre lume, să constituiască ştiinţa socială. Este însă datoria noastră să spunem că toată opera sa, în această privinţă, se mărgineşte, din 25 punctul de vedere curat ştiinţific, numai la hotărîrea ( 523 T locului pe care trebuie să-l ocupe sociologia în scara cunoştinţelor pozitive. Ga să lămurim cugetarea noastră vom aduce un exemplu dintr-o ştiinţă cu totul depărtată de sociologie. 5 Voim să vorbim de astronomie. Se ştie că legea lui Bode, mă surind depărtările succesive ale planetelor de soare şi luînd ca unitate distanţa de la pămînt la soare, ajunge să dea numerilor cari reprezintă aceste depărtări o dezvoltare serială asemănătoare cu o progresiune geo-10 metrică. Fiecare cifră din serie corespunde locului pe care-1 ocupă în spaţiu o planetă, afară de cifra 2,8 căreia nu-i corespundea pînă la o vreme decît o lacună între Marte şi Jupiter. Descoperirea lui Uranus de către W. Herschel în 1781 adăugă un nou termen aces-15 tei serii, astfel că se crezu, cu drept cuvînt, că şi la distanţa 2,8 trebuie să se găsească o planetă care să umple lacuna arătată de acest număr. Şi în adevăr astronomul Piazzi descoperi la 1 ianuarie 1801 mica planetă Ceres tocmai la distanţa 2,8 după cum prevă-20 zuse Bode. Glasificînd ştiinţele în seria cunoscută, Comte făcuse o operă căreia nu-i lipsea oarecare înrudire intelectuală cu legea lui Bode. Nu doar că Auguste Comte ar fi voit să arate numai 25 locul unde se afla îngropată comoara nestimată lăsînd altora grija de a face studiile necesare şi de a adinei lucrurile. Dimpotrivă, el a căutat să definească în chip riguros obiectul noii sale ştiinţe, reducînd studiul societăţei pe de o parte la raporturi de stare, de structură 30 şi de coexistenţă, iar pe de altă parte la raporturi de schimbare şi de succesiune. In acest chip sociologia statică şi sociologia dinamică se aflau pe cale de a prinde fiinţă dacă n-ar fi întîmpinat o mică piedică. In adevăr, studiul static şi dinamic al fenomenelor 35 sociale nu era la Auguste Comte încoronarea metodei inductive pe care a urmat-o sistematic în toată opera sa. Acest studiu nu era, în cazul de faţă, decît rezultatul unei deducţiuni logice. Filozoful ajunsese pe cale inductivă să stabilească neîndoios că pentru studiul 40 fenomenelor organice e nevoie de cunoaşterea raporturi- 524 lor de statistică şi dinamică şi printr-o simplă deducţi-une a introdus acest lucru şi în sociologie. De aceea definiţia şi caracteristica metodei nu ţine decît un capitol din Cours de philosophie positive şi 5 încă şi acolo fenomenele sociale sunt înfăţişate, tot ca şi fenomenele organice, numai sub raporturile lor statice şi dinamice. Este adevărat că fenomenele organice nu se studiază decît în acest chip; este adevărat că modul de apariţiune 10 al fenomenelor sociale nu diferă în linii generale de modul de apariţiune al fenomenelor organice; ar urma deci ca întrebuinţarea unei aceleiaşi metode de studiu pentru amîndouă seriile de fenomene să fie pe deplin îndreptăţită. Şi de fapt aşa şi este. Dar ştiinţa voieşte 15 să aibă încredinţarea că această metodă a izvorît în mod firesc din natura lucrurilor şi n-a fost dedusă din nişte simple propoziţiuni logice. Păcătuind împotriva acestei cerinţi elementare, Comte a făcut din sociologia sa o ştiinţă abstractă care se mulţumeşte să expună 20 obiectul, metodele, împărţirile fundamentale şi legile aplicabile la toate societăţile cu putinţă, fără a ne pune in măsură de a cunoaşte o societate reală, cu factorii săi activi, cu agenţii săi modificatori, cu mediul, clima, rasa, şi condiţiunile politice şi economice, cari îi consti-25 tuiesc esenţa. Ca dovadă despre acest lucru n-avem decît să cităm faimoasa lege a celor trei stări şi chipul cum a fost aplicată la societate. După această lege omenirea a trebuit să treacă prin starea religioasă şi starea metafizică pentru a ajunge la starea pozitivistă. 30 Este drept că această lege a putut să slujească deocamdată a lămuri întrucîtva evoluţiunea filozofică a ome-nirei, însă ea nu era decît o clasificaţiune artificială şi neîndestulătoare în sociologie. Cu ajutorul ei nu s-ar fi putut explica niciodată evoluţiunea economică a so-35 cietăţei deşi tocmai această evoluţiune este temelia tuturor celorlalte fenomene sociale cari nu sunt decît derivatele sale. Dar în timp ce sociologia comtistă se întorcea astfel fără voie la abstracţiunile metafizice de cari voise 40 să scape, în Anglia se iveau elementele unei nouă con- 525 strucţiuni teoretice. în 1850, H. Spencer îşi dezvoltă ideile sale sociologice în chip cît se poate de sistematic în Social Statistics. în anul următor, el publică un alt studiu în care aplică doctrina evoluţiunei la un fenomen 5 sociologic special, la modă. în 1852 apăru în sfirşit, în luna aprilie, A Theory of Population deduced from the General Law of Animal Fertility. Am dat anume aceste date fiindcă trebuie stabilit un lucru şi anume că la 1852 teoria sociologică a lui Spencer era stabilită 10 în liniamentele sale generale. Acest lucru trebuia cu atît mai curînd stabilit cu cît Spencer fiind evoluţionist şi făcînd parte din aceeaşi şcoală cu Darwin, s-ar fi putut atribui naturalistului ceea ce se cuvine filozofului. Se ştie însă că The origin of Species a lui Darwin nu 15 apăru decît în 1859, epocă la care Spencer isprăvise de conturat întregul său sistem şi ajunsese la o concep-ţiune unitară despre lume. în ce consta această concepţiune cu privire la sociologie? 20 Ea avea ca punct de plecare şi ca bază determinarea originei şi a evoluţiunei societăţei. Aşadar pentru filozoful englez societatea nu putea fi studiată decît în dezvoltarea sa progresivă. Acesta e un punct capital de care trebuie să ţinem socoteală pentru că pe de 25 o parte el dovedeşte o oarecare înrîurire cu dialectica hegeliană iar pe de altă parte defineşte foarte limpede deosebirea între concepţiunea spenceriană şi concepţi-unea şcoalei organice germane. Dar lucrul de căpetenie nu era dobîndirea unei con-30 cepţiuni sistematice despre societate, ci determinarea metodei care urma să fie întrebuinţată în sociologie. în lucrarea sa The Study of Sociology la capitolul despre disciplină, singurul capitol în care se ocupă, deşi foarte pe scurt, de metodă, el spune că pentru 35 studiul ştiinţei sociale o cultură ştiinţifică generaîă este trebuincioasă şi recomandă îndeosebi pregătirea prin biologie şi psihologie. Prin aceasta se arată totodată şi metoda sa care e cu totul neîndestulătoare şi concepţiunea sa despre societate pe care vrea s-o explice 40 numai prin ajutorul datelor biologice şi psihologice. 526 In adevăr, cu celebrele sale Principles of Sociology, Spencer începe cu stabilirea unei legături între evolu-ţiunea socială şi evoluţiunile inorganică şi organică. De evoluţiunea inorganică se ocupă astrogenia şi geogenia; 5 de evoluţiunea organică se ocupă ştiinţele fizice, biologia şi psihologia. De evoluţiunea superorganică se ocupă, între altele, sociologia. Dar ce este un fenomen superorganic ? Orice fenomen în care există cooperaţiune şi deci 10 diviziunea muncei e un fenomen superorganic. Astfel este acţiunea insectelor cari trăiesc în societăţi, a păsărilor cari constituiesc colonii, a mamiferelor cari trăiesc în turme. Din aceste fenomene superorganice, cele cari se petrec în sînul societăţei omeneşti constituiesc do-15 meniul sociologiei. Ele sunt supuse evoluţiunei ca şi celelalte. Factorii cari înrîuresc asupra acestei evoluţi-uni sunt sau extrinseci ca pămîntul, clima, fauna şi flora sau intrinseci cum e omul cu caracterele sale fizice şi psihice. Dar pe lîngă aceşti factori originali mai sunt 20 şi alţii derivaţi cum sunt modificările progresive ale mediului, creşterea volumului agregatului social, influenţa societăţei asupra părţilor sale şi părţilor asupra societăţei, acţiunea şi reacţiunea cari se operează între o societate şi societăţile vecine, acumulaţiunea produse-25 lor artificiale. Cu vremea însă înrîurirea factorilor extrinseci scade, iar înrîurirea omului; cu pornirile şi ideile sale, creşte, devenind aproape singura determinantă în societate. Dar ce este societatea? 30 Societatea este o entitate pentru că deşi e formată din unităţi deosebite, ea are o orînduială care-şi păstrează fizionomia în cursul veacurilor ceea ce dovedeşte că întrolocarea acestor unităţi este concretă. O societate este aşadar un lucru, un organism. Relaţiunile perma-35 nente cari există între părţile unei societăţi sunt a-semănătoare cu relaţiunile permanente cari există şi între părţile unui organism. Astfel societatea creşte, îşi măreşte volumul pe măsură ce-şi complică structura, îşi diferenţiază progresiv funcţiunile, îşi uneşte părţile 40 prin raporturi de dependenţă întocmai ca şi un corp 527 vieţuitor. Aşa stînd lucrurile „evoluţiunea socială este o parte din evoluţiunea generală. Ca şi agregatele cari evoluează în general, societăţile ne înfăţişează o inte-graţiune, atît prin simpla creştere a masei cît şi prin 5 fuziunea şi refuziunea masei. Se văd în ea nenumărate exemple a schimbărei care pleacă de la omogenitate ca să ajungă la heterogeneitate; care merge de la tribul simplu ce-şi are toate părţile la fel, pînă la naţiunea civilizată unde deosebirele structurale şi funcţionale sunt 10 aşa de mari că întrec orice încercare de enumerare. Mînă în mină cu integraţiunea merge creşterea coeren-ţei“. Şi aci Spencer arată cum de la tribul nomad lipsit de coerenţă şi care se poate împrăştia dintr-o nimica 15 toată, societatea a ajuns la naţiunea civilizată, destul de consolidată ca să răzbească unită de-a lungul veacurilor. Odată cu această creştere a coerenţei, formele sociale capătă nişte contururi bine definite. „Organi-zaţiunea hoardei primitive e nelămurită; progresul da 20 naştere la orînduieli sociale fixe cari se limpezesc din ce în ce mai mult; obiceiurile se prefac în legi cari cîştigînd în fixitate, devin mai specifice în aplicaţiunile lor la diverse ordine de acţiuni; în sfîrşit toate instituţi-unile cari la început erau întrolocate se deosebesc încetul 25 cu încetul dobîndind fiecare o structură distinctă. Astfel se adevereşte pretutindeni formula evoluţiunei deoarece se îndeplineşte aci un progres către un volum, o coerenţă, o multiformitate şi o preciziune mai mare“. întemeiat pe legea evoluţiunei generale şi călăuzit 30 de instrucţiunile pe cari le arătarăm, Spencer Întreprinde studiul diverselor fenomene sociale, cercetîndu-le geneza şi stabilindu-le dezvoltarea. Astfel, vorbind de relaţiunile domestice determinate de păstrarea şi perpetuarea speciei, el stabileşte raporturile primitive 35 între sexe, pomeneşte de exogamie şi endogamie, promiscuitate, poliandrie, poligamie şi monogamie ca să ajungă la familia modernă. Tot în acelaşi mod studiază instituţiunile ceremoniale, instituţiunile politice şi insti-tuţiunile eclesiastice, urmărind pretutindeni principiul 40 de integraţiune şi diferenţiare. Numai fenomenele eco- 528 5 10 15 20 25 30 35 40 nomice sunt lăsate de o parte, poate tocmai din pricină că metoda spenceriană nu li s-ar fi putut aplica fără ştirbire. Ne oprim aci deoarece intenţia noastră nu este de a arăta sistemul ci de a defini metoda lui Spencer. După cum se vede, metoda întrebuinţată de dînsul în studiul ştiinţelor sociale nu se deosebeşte de loc de metoda întrebuinţată în studiul ştiinţelor inorganice şi organice. El a realizat aşadar o concepţiune unitară despre metodă. Dar tocmai fiindcă a voit cu orice chip să ajungă la această concepţiune unitară, de aceea metoda sa este prea generală. Şi apoi integraţiunea şi diferenţiarea sunt două concepte logice cari pot avea o mare valoare subiectivă deoarece sintetizează pentru mintea noastră o întreagă serie de fenomene, dar nu explică însăşi evoluţiunea. Astfel necesitatea transfor-mărei unor forme sociale în altele rămîne totdauna străină metodei spenceriene. Şi tocmai necesitatea acestei transformări ar trebui s-o explice o sociologie ştiinţifică. Dar cu simple concepte logice, luate dintr-un domeniu şi trecute în altul, nu se poate alcătui ştiinţa. Tot în această categorie ar trebui să fie trecut şi Thomas Henry Huxley care, afară de Darwin, este poate cel mai însemnat naturalist englez din veacul al nouăsprezecelea. Teoria evoluţiunei organice, aplicată de el în mod atît de strălucit în ştiinţele naturale, o introduse şi în ştiinţele sociale. Zelul cu care apără teoria darwinistă a selecţiunei naturale şi aplicarea sa la problemele sociale de pe vremuri, au stîrnit un interes pătimaş în Anglia. Dar tocmai aplicarea acestei teorii l-a făcut să nu prindă niciodată miezul chestiunilor economice cari agitau societatea britanică pe timpul său, şi să rămînă totdauna departe de mişcările populare de cari îl înstrăinau concepţiunile sale autoritare. In această privinţă e de mirare că tocmai el care ştia să prevadă cu o mare claritate dezvoltarea viitoare a fenomenelor prezente, n-a putut ajunge la o concepţiune socială mai înaltă decît aceea de care a dat dovadă. Dar teoria evoluţiunei organice, cu toate lacunele pe cari le lăsase Darwin, îl stăpînea prea mult pentru 529 a privi tot aşa de limpede înlăuntrul fenomenelor sociale după cum privea înlăuntrul fenomenelor fizice. Altminteri a fost un mare cercetător şi un însemnat popularizator. 5 Am saluta şi am trece înainte dacă Huxley n-ar fi unul din reprezentanţii cei mai tipici ai darwinismului social. Se cuvine dar să definim darwinismul social şi metoda sa. In evoluţiunea ştiinţelor naturale, teoria darwinistă 10 a făcut o epocă strălucită. Este drept că încă de multă vreme transformismul fusese pus în lumină de către Goethe şi Lamarck iar în timpul din urmă de către Alfred-Russell Wallace, dar el nu fusese lămurit pe deplin în principiul său intern. Darwin punînd la te-15 melia alcătuirei sale ştiinţifice lupta pentru existenţă şi selecţiunea naturală, voia să dea prin aceasta cheia transformărilor formelor animale. Teoria sa avu un răsunet uriaş nu numai în biologie dar şi în celelalte ştiinţe; mai ales sociologia şi lingvistica scoaseră din 20 ea încheieri cari dacă nu fură totdauna drepte nu e mai puţin adevărat că puneau uneori în discuţiune probleme cari nici nu se bănuiseră pînă atunci. Ernest Haeckel, îndeosebi, ştiu să introducă darwinismul în explicarea fenomenelor sociale cu o putere 25 de argumentare cum rar se vede. Susţinînd că evoluţiunea organică se aplică tot aşa de bine formelor sociale ca şi formelor animale, el se apropia de concep-ţiunea sociologică a lui Spencer; se deosebea însă de aceasta prin faptul că el nu explica evoluţiunea prin-30 tr-un proces de diferenţiare şi integraţiune ci prin lupta pentru existenţă şi selecţiunea naturală. Astfel înfăţişată sociologia darwinistă strîngea realitatea mai de a-proape decît sociologia spenceriană, care se pierdea prea mult în vederi generale. Fără îndoială că legea lui 35 Spencer asupra diferenţiărei era un bun punct cîşti-gat; se cerea însă să se arate cum lucrează această lege în sprijinul evoluţiunei progresive. Haeckel, spune într-un răspuns al său către Virchow: „Marea lege a diferenţiărei ne arată că atît în teoria 40 generală a evoluţiunei cît şi în partea sa biologică 530 sau teoria descendenţei, varietatea fenomenelor isvo-răşte dintr-o unitate originară, diferenţa funcţiunilor din-tr-o indentitate primitivă, complexitatea organismului dintr-o simplicitate primordială. Chiar de la începutul vieţei, condiţiunile de existenţă nu sunt egale pentru toţi inşii. Toţi au însuşiri moştenite, aplecări înnăscute mai mult sau mai puţin deosebite. Cum s-ar putea aşadar ca menirea noastră în viaţă şi urmările sale să fie egale ? Cu cît viaţa socială e mai dezvoltată, cu atît principiul diviziunei muncei cîştigă mai multă însemnătate şi cu atît existenţa durabilă a statului cere ca membrii săi să-şi împărţească datoriile atît de felurite ale vieţei; şi dacă munca ce trebuie îndeplinită de indivizi, adecă puterea, dibăcia, mijloacele se deosebesc de la unul la altul în cel mai înalt grad, e firesc ca şi răsplata acestei munci să nu fie egală. Aceste fapte sunt aşa de simple şi de vădite că orice om politic, inteligent şi cult ar trebui, mi se pare, să ia teoria descendenţei şi doctrina generală a evoluţiunei ca cea mai bună doctorie împotriva absurdelor utopii egalitare ale socialiştilor". Şi mai departe Haeckel arată cum tendinţa politică şi deci socială a darwinismului e curat aristocratică. „Teoria selecţiunei ne arată că în viaţa omenirei ca şi în cea a plantelor şi a animalelor, pretutindeni şi totdauna, numai o mică minoritate privilegiată izbuteşte să trăiască şi să se dezvolte; marea majoritate, dimpotrivă, sufere şi piere mai curînd sau mai tîrziu. Speciile vegetale şi animale dau naştere la nenumăraţi inşi dar numărul celor cari au norocul să se dezvolte pînă la desăvîrşita lor maturitate şi să-şi ajungă scopul traiului, e neînsemnat. Cruda şi nemiloasa luptă pentru existenţă, care stă-pîneşte pretutindeni firea vieţuitoare, această vecinică şi aspră concurenţă a tot ce trăieşte, e un fapt care nu se poate tăgădui. Numai micul număr ales al celor mai tari şi mai bine înzestraţi e în stare de a duce cu izbîndă această concurenţă; marea majoritate a concurenţilor slabi trebuie numaidecît să piară. Putem 531 deplînge cît vom voi această fatalitate tragică dar nu o putem nega, nici schimba. Toţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi. Selecţiunea, alegerea acestor aleşi, este necesarmente 5 legată cu pierzania unui mare număr de fiinţe. De aceea, un alt învăţat englez a numit principiul fundamental al darwinismului „supravieţuirea celor mai adaptaţi, izbînda celor mai buni44. „în orice caz deci principiul selecţiunei nu e demo-10 eratic; el este cu tocul şi cu totul aristocratic41. Haeckel are dreptate punînd darwinismul social ca o doctrină cu desăvîrşire aristocratică. Atît numai că acest aristocratism poate duce deopotrivă şi la conservatorismul lui O. Hertwig care găseşte că statul 15 e cea mai superioară formă de organism şi la individualismul lui Nietzsche care nu recunoaşte nici o formă de organism superioară individului. Deci, în aplieaţi-unile sale practice, darwinismul social se poate împăca şi cu conservatorismul şi cu individualismul şi chiar 20 şi cu socialismul. Este, după cum se vede, o înfrăţire obştească a doctrinelor celor mai contrazicătoare. Şi nici nu se putea altfel. Conservatorismul, individualismul şi socialismul sunt doctrine sociale; darwinismul e o doctrină biologică. Cele dintîi au un caracter 25 special, cea din urmă are un caracter general. Cu oarecare bunăvoinţă era uşor aşadar a face să intre nişte fenomene speciale într-o regulă generală. Tot ce li se putea întîmpla era micul neajuns de a pierde caracterul lor specific, ceea ce s-a şi întîmplat fenomenelor sociale 30 privite din punctul de vedere darwinist. De aceea lupta pentru trai, selecţiunea naturală şi izbînda celor mai buni, nu pot fi primite ca adevăruri absolute în materie socială, după cum de altminteri n-au putut fi primite în totul nici chiar în biologie. Totuşi 35 biologia fiind o ştiinţă mai simplă decît sociologia, chiar cînd s-ar găsi noţiuni organice îndestulătoare spre a explica toate fenomenele vieţei, ele tot nu vor putea fi aplicate la studiul fenomenelor sociale din pricina marei complexităţi a acestora. 532 Aşadar toată şcoala organică evoluţionistă, fie ea spenceriană sau darwinistă, face o fundamentală greşeala de metodă în materie socială. Cu mai multă băgare de seamă lucrează şcoala orga-5 nică descriptivă. Această şcoală are ca reprezentant de căpetenie pe Albert Schaeffle care în opera sa Bau U7id Leben des socialen Korpers cearcă să arate structura sistematică a principalelor instituţiuni sociale. Spre deosebire de şcoala engleză care urmăreşte 10 societatea în evoluţiunea sa, Schaeffle o studiază mai mult din punct de vedere descriptiv. Acestă deosebire o stabileşte el însusi în una din prefaţele operei sale în care învinuieşte pe Comte şi Spencer că au studiat mai ales manifestările evolutive ale societăţei în loc 15 de a face analiza elementară a acesteia. Ceea ce face el este aşadar investigaţiunea structurei variabile şi necesare a societăţei şi a instituţiunilor sociale, analizînd organele şi funcţiunile economice, ştiinţifice, morale, juridice şi politice. 20 Aceeaşi metodă o întrebuinţează şi Rene Worms în Organisme et Societe, unde reia pe socoteala sa com-paraţiunea generală dintre organism şi societate şi înlătură argumentele cari s-au adus împotriva acestei concepţiuni. De aceea în studiul său el face anato-25 mia amănunţită a societăţei, arată forma şi ele- mentele corpului social şi se coboară pînă la celulă. Şi numai după ce a făcut analiza elementelor, trece la filozofia socială studiind funcţiunile de nutriţiune, de reproducţiune şi de relaţiune şi sfirşeşte cu em-30 briologia, patologia, terapeutica şi higiena societăţei. E de ajuns atîta ca să se vadă cu ce noţiuni neîndestulătoare lucrează şcoala organică şi cum, adunînd la un loc elementele eterogene ajunge la nişte încheieri surprinzătoare pentru sociologie şi la nişte definiţiuni cu 35 totul contrazicătoare. Din asemănarea întîmplătoare a muncei sociale cu fenomenele vitale ale unui organism s-a creat astfel o şcoală sociologică cu tendinţe hotărît biologice, cu vederi restrînse, dar cu pretenţiuni foarte mari. Cea mai mare din aceste pretenţiuni era aceea 40 de a fi întemeiat cu adevărat o sociologie ştiinţifică. 533 5 10 15 20 25 30 35 Pretenţiunilor acestora trebuie să li se pună capăt. Şcoala organică nu a făcut operă ştiinţifică; ea a făcut operă descriptivă. Iar de la descripţiune pînă la ştiinţă e o mare depărtare. E aceeaşi depărtare care desparte istoria naturală de odinioară de biologia de acum. Dovedirea caracterului curat descriptiv al şcoalei organice se poate face foarte lesne. Singurele noţiuni generale cu menire explicativă de cari s-a servit această şcoală au fost procesul de integraţiune şi diferenţiare, lupta pentru existenţă şi selecţiunea naturală. Intru cît priveşte pe aceste două din urmă îndeosebi, ştiinţa s-a văzut silită să le tăgăduiască puterea absolută pe care le-au atribuit-o darwiniştii. In orice caz alături de lupta pentru existenţă se poate pune tot atît de bine ajutorul reciproc pentru trai, iar alături de selecţiunea celor mai buni se înalţă covîrşitoare izbînda celor mai răi. Astfel, cele două noţiuni introduse de darwinişti în sociologie, rămîn să formeze numai ex-presiunea unor fenomene parţiale. Şi cu astfel de fenomene nu se poate explica evoluţiunea societăţei. Tot aşa stă lucrul şi cu procesul de integraţiune şi diferenţiare. Dar odată ce toate acestea nu sunt decît fenomene parţiale, ele încetează de a mai cuprinde însăşi raţiunea celorlalte fenomene sociale şi studiul lor ia un siim piu caracter descriptiv, foarte larg pentru că însumează o mulţime de manifestaţiuni deosebite dar şi foarte subiectiv pentru că are o mulţime de elemente ideologice. Şcoala organică nu poate deci prinde principiul intern al fenomenelor. Acest principiu, care trebuie să explice necesitatea pentru care fenomenele sociale se prezintă cu caracterele lor specifice şi evoluează de la simplu la compus, este strein concepţiunei sociologice spenceriane şi darwiniste. De altminteri el a fost strein chiar concepţiunei ştiinţifice a şcoalei darwiniste şi de aceea Eduard von Hartmann a arătat că această slăbiciune e de natură a pricinui prăbuşirea întregei teorii. 534 Principiul intern al evoluţiunei se manifestează în formele sub cari se prezintă fenomenele sociale. în adevăr, fiecare din aceste fenomene are pentru anumită vreme şi anumit popor o formă proprie. Şi numai 5 forma dă unui fenomen caracterul specific care-1 deosebeşte de toate celelalte fenomene de acelaşi gen. însă aceste forme evoluează necontenit urmînd în liniamente generale o anumită normă. Deci, determinarea exactă a formelor şi a evoluţiunei 10 lor, este condiţiunea de căpetenie a cunoaşterei fenomenelor sociale. Această determinare n-o poate face decît morfologia socială. Dar morfologia socială nu are nevoie de noţiunea de organism de care s-a slujit vechea şcoală organică. 15 Ea nu are nevoie să construească ştiinţa socială cu noţiuni streine de societate. Destul a fost sociologia construită ştiinţificeşte fie cu noţiuni juridice, fie cu noţiuni psihologice, fie cu noţiuni biologice. Este timpul să se construiască sociologia cu noţiuni sociale, căci 20 o ştiinţă nu poate fi privită ca atare decît atunci cînd e construită cu noţiunile sale proprii. Noţiunile fundamentale ni le dau în această privinţă meseriile, industriile cari constituie fenomenele primordiale din societate. Studiul formelor sub cari se prezintă industriile 25 atît din punctul de vedere tehnic cît şi economic, constituie morfologia socială. Morfologia socială capătă astfel o însemnătate care nu se lasă mai pe jos de însemnătatea pe care o are morfologia animală. In adevăr, Haeckel, plecînd de 30 la anumite forme pe cari le-a găsit în lumea actuală a mamiferelor, a izbutit să arate cum erau mamiferele primitive înainte de a se fi desfăcut în toate speciile de mai tîrziu. în această încercare formele dezvoltate de acum au 35 fost explicate prin formele simple de odinioară. Tot aşa şi în limbistică, ţinînd socoteală de formele actuale ale cuvintelor, se poate reconstitui o limbă veche din care n-a mai rămas nimic scris. Din punctul de vedere legic, atît. cuvintele limbilor vechi cît şi 535 tipurile animalelor dispărute, n-au existat decît pentru a da naştere formelor actuale prin complicare şi specializare într-o anumită direcţiune. Şi dacă morfologia animală, fiind o ştiinţă eminamente 5 generalizatoare, constituie filozofia zoologică, morfologia socială constituie, cu acelaşi temei, filozofia fenomenelor sociale. Astfel înţeleasă, morfologia socială devine singura metodă în stare de a face din încercările descriptive 10 de pînă acum o adevărată ştiinţă. METODA IN ISTORIA FILOZOFIEI Cugetarea română n-a avut niciodată o existenţă de sine stătătoare. In scurta vreme care a trecut de la afirmarea sa romantică şi pînă acum, ea a fost pu-5 rurea înrîurită de categoriile intelectuale făurite de streinătate. Fără îndoială, faptul acesta era necesar atît din punctul de vedere logic cît şi din punctul de vedere istoric. O cugetare cu un caracter distinctiv, bine hotărît, nu se improvizează niciodată. Ea nu se 10 naşte decît la timp prielnic şi are nevoie să treacă prin toate treptele de evoluţiune ca să ajungă la deplina stăpînire de sine; numai atunci poate să se dezvolte în mediul său propriu şi să dea toate roadele cari se aşteaptă de la dînsa. Pînă a ajunge însă la această 15 stăpînire de sine, ea este nevoită să trăiască din viaţa altora într-un adevărat parazitism intelectual. Este drept că acest parazitism intelectual nu poate fi înlăturat din dezvoltarea naţiunilor tinere cari au nevoie să fie ajutate ca orice organism de curînd născut ce 20 nu e în stare decît să asimileze produsele streine iar nicidecum să plăsmuiască ceva trainic cu propriile sale mijloace. Acest fapt lămureşte îndeajuns soluţiunea de continuitate din viaţa noastră intelectuală. Fiind nevoiţi 25 să ne slujim totdauna de categoriile ideologice împrumutate din streinătate, caracterul fundamental al cu- 537 getărei române nu a putut fi prins în diversele sale manifestări active; cel mult dacă i s-a putut cunoaşte admirabilul său dar de receptivitate. Insă receptivitatea, deşi este o condiţie esenţială pentru orice evolu-5 ţiune progresivă, nu este un principiu cu desăvîrşire afirmativ. De aceea procesul de evoluţiune internă, care stă-pîneşte toate fenomenele din lumea cugetărei după cum stăpîneşte şi fenomenele din lumea animală, a 10 rămas necunoscut în România. în şirul istoric al manifestărilor dezvoltărei noastre intelectuale lipseşte acea progresiune neîntreruptă care dă vieţei psihice a unei entităţi etnice aparenţa unei unităţi organice. Din această pricină mecanismul com-15 plicat care regulează funcţionarea normală a elementelor cari compun complexul unei cugetări naţionale nu poate fi încă de loc studiat în amănunţime. Puterile cari înrîuresc energia, principiul intern a evoluţiunei noastre, nici nu sunt măcar bănuite şi 20 tocmai cunoaşterea acestor puteri dominante este cu desăvîrşire trebuitoare în caracterizarea dezvoltării formelor de cugetare. Numai acest lucru explică lipsa de sinteză etnică şi de continuitate reală în poezia noastră. 25 Această artă care ar fi trebuit să fie chintesenţa, realizată printr-o sinteză superioară, a tuturor predis-poziţiunilor intelectuale şi sentimentale cîştigate de poporul român în existenţa sa trecută, s-a mărginit la împrumutarea unor forme ideologice din streinătate pe 30 cari voia să le înrădăcineze cu de-a sila pe pămîntul românesc. Dar acest curent idealist format de categorii logice cari nu îşi aveau fiinţă în sufletul poporului era falş căci niciodată nu se va putea împăca un curent con-35 struit numai din elemente ale raţiunei pure sau ale esteticei metafizice cu marele curent popular întemeiat pe date reale. Astfel poezia trecută a fost menită chiar prin esenţa sa să rămînă streină de sufletul poporului şi să nu se nutrească decît cu idei de sprijin împrumu-40 tate din viaţa altora. Tehnica şi stilizarea acestei poezii 538 au fost totdauna streine şi de aceea poeţii erau nevoiţi să nu plăsmuiască decît opere cari purtau pecetea curentelor literare apusane cari le influenţaseră. Şi cum aceste curente literare se schimbau foarte des, poezia 5 naţională se afla într-o prefacere necontenită. Ivirea unei direcţii literare în apus însemna sfărîmarea tuturor idolilor la care se închinaseră înainte poeţii din România. Curentul din ajun era îndepărtat şi înjurat, curentul nou ridicat în slavă şi pus pe altarul de mar-10 moră unde i se aduceau jertfele zilnice ale poeţilor. In astfel de împrejurări nici nu putea fi măcar vorbă de procesul intern de evoluţiune firească a poeziei. In filozofie lucrurile stau şi mai rău. Soluţiunea de continuitate este desăvîrşită, rarile manifestări filozo-15 fice aparţinînd şcoalelor celor mai protivnice. Este drept că aceste manifestări au răsărit într-un chip foarte puţin firesc, căci dacă în poezie tot mai putea fi vorba de o încercare măcar cît de şubredă de a alcătui un întreg armonic cu nevoile şi sentimentele 20 poporului, în filozofie această încercare n-a fost niciodată făcută. De altminteri filozofia română a avut pînă acum un cerc de activitate foarte restrîns. Maiorescu, Conta şi Gherea au fost singurii cari au dat o importanţă deosebită cercetărilor filozofice. 25 D.T. Maiorescu însă şi-a luat elementele şi ideile sale de sprijin din metafizica germană. Aceste idei cari erau minunat de potrivite pentru Germania n-aveau nici o înrudire cu puţinele categorii ideologice pe cari le câştigase poporul român în cursul dezvoltărei sale. 30 Ele erau curat germane, alcătuite de reprezentări cari se . închegaseră în urma unei întregi evoluţiuni tradiţionale şi cari reprezentări îşi croiseră modul de combinaţiune după propria lor fire. Intre aceste reprezentări şi reprezentările metafizice ale poporului român aşa cum ni le-a 35 dezvăluit literatura populară, era o prăpastie adîncă. Fireşte, d. Maiorescu avea dreptul să nu ia în seamă această prăpastie, în numele unui principiu foarte sfînt care ar fi fost acel al adevărului obiectiv. Decît, metafizica germană este o plăsmuire cu deosebire subiectivă 40 şi această plăsmuire n-avea nici măcar meritul de a 539 5 10 15 20 25 30 35 40 se conforma celor din urmă date ştiinţifice. De aceea, metafizica maioresciană, combătută chiar de la început, nu a putut fi continuată cu izbîndă. Cu totul deosebită a fost filozofia lui Conta. Izvorîtă din şcoala pozitivistă, această filozofie a avut norocul să se răspîndească tocmai în vremea cînd marile sale principii fundamentale erau discutate cu aprindere de întreaga lume civilizată. Şi în filozofie o discuţie care durează mult şi se aprinde e totdauna un semn bun. In astfel de împrejurări filozofia lui Conta venea pe lume sub o stea fericită. Această stea i-a călăuzit cu dragoste paşii pe tărîmul cugetărei române. De altminteri explicarea ştiinţifică dată tuturor fenomenelor, analiza sa riguroasă şi sinteza sa cumpănită i-au folosit nu puţin. Pe de altă parte Darwin, Haeckel, Mole-schott şi Vogt pregătiseră drumul şi înlăturaseră mai dinainte multe din piedici. Aşa se explică entuziasmul cu care lumea noastră cultă a primit cărţile lui Conta. Ar fi urmat deci ca această filozofie să slujească drept punct de plecare tuturor sistemelor viitoare. Şi totuşi n-a fost aşa. D. Gherea care a venit numai-decît după Conta a mers ce e drept, cam tot în aceeaşi direcţie, dar pe căi cu totul deosebite. O mică lămurire se impune. D. Gherea este materialist ca şi Conta. Dar între materialismul acestor doi cugetători este o însemnată deosebire. Ceea ce caracterizează sistemul Iui Conta este materialismul filozofic a cărui metodă de cercetare este cea din ştiinţele naturale; dimpotrivă, ceea ce caracterizează opera lui Gherea este materialismul economic a cărui metodă de cercetare este cea din ştiinţele sociale. De altminteri această deosebire se explică îndată ce se cercetează geneza sistemelor acestor doi cugetători. Conta generalizase ultimele date ale ştiinţelor naturale; sistemul său era prin excelenţă naturalist. D. Gherea n-a luat nimic de la Conta; ba chiar, concepţiunea sa generală pare a se fi alcătuit fără ca autorul să aibă cea mai mică cunoştinţă de sistemul înaintaşului său. Această concepţiune este formată din generalizarea ulti- 540 melor date ale ştiinţelor sociale; ea e prin excelenţă socială; ea nu cuprinde elemente ale unei evoluţiuni care s-ar fi dezvoltat în chip firesc din sistemele din trecut. 5 Aceste sărituri brusce au rupt orice legătură de continuitate aşa că noile manifestări filozofice par cu de-săvîrşire stinghere şi d. Gr. Tauşanu a putut să treacă la misticism fără să surprindă pe nimeni. Fără îndoială, este o mare depărtare de la filozofia 10 materialistă şi chiar de la metafizica maioresciană pînă la misticism. Şi metafizica şi filozofia materialistă se întemeiază tot pe aceleaşi procedeuri logice de cercetare; faptul că metafizica sintetizează în pripă şi că nu împinge analiza pînă la micile amănunte la cari 15 o duce filozofia naturalistă, nu schimbă întru nimic esenţa lucrurilor. Şi într-o parte şi într-alta se întrebuinţează tot analiza şi sinteza ca mijloace de cercetare. Misticismul însă se deosebeşte radical de aceste concepţiuni. 20 Metoda sa de cercetare iese din domeniul logicei, deoarece el pătrunde esenţa lucrurilor in alt chip decît prin gindire. Această metodă este extazul mistic, intuiţia intelectuală. între analiza şi sinteza logică şi extazul mistic pră-25 pastia e fără fund. Dacă d. Tauşanu ar fi urmat evoluţia firească a lucrurilor n-ar fi ajuns cu nici un chip la misticism, căci firea românească n-a ajuns pînă acum nici măcar la priceperea analitică a vieţei, iar misticismul nu se iveşte 30 decît atunci cînd mintea omenească vrea să treacă peste limitele cunoştinţei impuse de analiză şi sinteză. Dar d. Tauşanu nici n-a avut în vedere dezvoltarea firei româneşti. El n-a avut în vedere decît dezvoltarea cugetărei apusane care, în adevăr, se află într-o pe-.35 rioadă cu totul deosebită de a noastră. în acea cugetare analiza, în urma numeroaselor descoperiri ştiinţifice, este nevoită să se coboare în amănunţiuni migăloase de la cari pare aproape cu neputinţă de a se mai găsi drumul către sinteză. 541 Pe de altă parte spiritile sintetice, în greutatea lor de a putea cuprinde toate faptele studiate de analiză, sunt adesea nevoite de a recurge la generalizări pripite. Astfel, legătura dintre cele două mijloace de cercetare 5 logică pare ruptă. Nu îi mai rămîne deci cugetarei decît să găsească altă metodă care să n-aibă lipsurile celor două dinainte. Această metodă este extazul mistic. D. Tauşanu a ales-o după cum au ales-o atîţi alţi filozofi şi artişti din streinătate. Şi a fost în dreptul 10 său. Om cult, crescut în studiul marilor filozofi, gîndi-rea sa a urcat aceleaşi trepte pe cari le-a urcat şi gîn-direa celor mai înaintaţi scriitori dirl streinătate. Ar fi fost o constrîngere a firei sale dacă ar fi stat să aştepte pînă va ajunge şi poporul român cu evoluţia sa la 15 această treaptă. Şi aci se pune o întrebare capitală pentru dezvoltarea cugetărei naţionale: în împrejurările de faţă, cînd pe de o parte mişcarea intelectuală a apusului a atins o culme care stăpîneşte toate concepţiunile lumei culte, 20 iar pe de altă parte mişcarea intelectuală a noastră nu are la îndemînă decît cîteva elemente rudimentare de generalizare metafizică sau empirică, mai poate fi cu putinţă urmărirea unei legături de continuitate în mentalitatea poporului român ? 25 Un răspuns simplist ar fi uşor de dat. Dar n-am fost niciodată din acei cari se mulţumesc cu răspunsurile simpliste. De altminteri totul atîrnă de chipul cum se înţelege această continuitate. Dacă e vorba de o continuitate 30 a filozofiei împrumutate din viaţa sufletească a altora atunci problema se simplifică. O pildă minunată ne-au dat în privinţa aceasta tinerii materialişti economici cari cearcă să continue pe Gherea modificînd nu metoda, ci sistemul fundamental în cî-35 teva puncte de mică importanţă. Gherea a căutat îndeosebi să-şi aplice metoda la studiul fenomenelor literare. Ucenicii săi s-au încercat să aplice teoria materialismului economic la studiul Istoriei filozofiei. După decla-40 raţia lor, ei au fost totdauna surprinşi de modul aproape 542 numai formal în care cei mai mulţi autori tratează Istoria filozofiei. Aceşti autori discută cu un pedantism tehnic plăsmuirile intelectuale pe atît de variate pe cit şi de sterile 5 ale metafizicei şi în loc de a privi sistemele ca fenomene sociale cari trebuie sociologiceşte explicate, se dedau exclusiv la critica acestor sisteme din punct de vedere dialectic. Aşadar metoda întrebuinţată pină acum în istoria 10 filozofiei nu este bună; metoda trebuie schimbată. CORESPONDENŢĂ 545 rr Către PETRU CRĂESCU 1 Dragă Petrache, Bine că te-ai gîndit în sfîrşit şi tu a-mi mai scrie. 5 Noi cei de aici suntem bine. Ştii că am făcut treabă bună noi cu propaganda în Brăila? Avem acum un club de mai bine de 400 membri şi numărul lor merge crescând. Ne-a vizitat Gherea şi acum vine Nădejde şi Tony. Vezi, eu aş vrea să-ţi scriu ceva mai de seamă, 10 dar nu ştiu cum să fac să nu te surprindă prea tare. Voiu încerca în curînd. Mai scrie-mi, nu te da lenei. Aibi curaj! St. Petică > 45, Calea Galatz. Brăila. La Morţun. 15 2 Petrache, Suntem daţi în judecată, şi vom avea în curînd a ne înfăţişa la tribunal ca ultragiatori la morala publică: eu, tu şi Corodeanu. Vezi unde au ajuns stăpînitorii. 20 Tu ia seama să nu vină vrun albastru pe-acolo şi să cumpere pe vrun ţăran care să mărturisească falş contra noastră. Şt. Petică 547 5 10 15 20 25 30 35 3 Dragă Petrache, Scrisoarea ta nu era să mă găsească nici la anul fără o împrejurare norocoasă. Nenorocitule! Scriseşi Bulevardul Carol, în loc de Cuza, 69, cum trebuia. Un telegrafist, care mă cunoştea, a zărit-o însă şi mi-a adus-o, cu inscripţia ce o poartă pe ea. Nu mi se cuvine ocară pentru scurtimea scrisorei mele trecute, căci într-adevăr nici nu găseam ceva de seamă a-ţi scrie. Cît despre scrisoarea ta adresată la Morţun, am primit-o dar nu ştiu cum s-a întîmplat de nu ţi-am răspuns. Pentru amîndouă însă, mulţumesc acum. Ba chiar am de gînd ca pe cea din urmă să ţi-o public în Lumea nouă. Ai văzut că ne-a publicat procesul nostru şi ne dă ca apărători pe Anghel şi Ata-nasiu. Comitetul executiv mai speră că o să vorbim foarte frumos înaintea tribunalului. Vezi de prepară ceva. Părerea avocaţilor noştri e că la întâia chemare noi să amînăm procesul şi să propunem martori. Aşa o să şi trebuiască să facem. Mă întrebi dacă am reuşit. Da, sunt acuma elev în clasa a şaptea. Acum scriu articole la Lumea nouă şi e vorba să iau pe I ... cum dau bacalaureatul. Tu ce zici ? Găseşti că e potrivit şi îţi pare bine, bine ? Ai vrea să ştii poate ce zice şi ea. Dă, femeea ruşinoasă ca de obicei, mie-mi spui! încă o dată te întreb, ce crezi? Lui Anghelescu i-am scris la Bucureşti, dar nu mi-a răspuns. Poate că a plecat. Corodeanu nu e aicea, ci în Tecuci. Acum ascultă ceva teorie. Dacă citeşti regulat gazetele, vei fi ştiind că la congreul de la Breslau, al socialiştilor, s-a discutat şi programul agrar. S-a hotărît că din cauza micii proprietăţi, e imposibil de a face acum propagandă printre ţărani, fără a nu le face promisiuni de îmbunătăţiri imediate. Or, aceste promisiuni, noi nu putem şi nu trebuie să le facem; deci agitaţia la ţară trebuie amînată. Pentru ţara noastră însă, e un punct de întroducere, o reformă pe care o putem făgădui, o putem îndeplini chiar acum şi care ne-ar servi 548 ca bază operaţiunilor. E votul universal. Deci vezi cam. cum va trebui a-ţi regula tu purtarea. Oricum, din studierea amănunţită a condiţiunilor economice dintr-un Ş loc, s-ar putea vedea care sînt nevoile ce s-ar putea 5 uşura chiar sub starea socială actuală şi care ne-ar înlesni în acelaşi timp şi trecerea la forma socialistă. | Mă sprijinesc pe tine că o să faci aceasta pentru satul tău şi că ai să-mi înaintezi raportul lămurit. Cercetarea condiţiunilor şi propunerea mijloacelor, aceste sunt pun- j 10 tele. Cel dintâi trebuie însă bine lămurit căci de acolo Ş atîrnă totul (Devenir Social, 181, 182), în partea a doua pot fi şi ipoteze, căci noi le vom controla. i Aştept răspuns şi cred că mi-1 vei trimite pe o ' adresă mai exactă ca cea trecută. Răspunde de primi-15 rea acesteia. ■ i Şt. Petică ( Bulevardul Cuza, 69. \ 4 ; Petrache, 20 Să nu te miri că-ţi răspund aşa grabnic, căci pentru mine aceasta e-o adevărată plăcere. Numai comunicarea de care e vorba, nu ţi-o fac acum, căci am nevoie ; de mai mult spaţiu, şi sufăr de criză, aşa că nu-ţi pot scrie o scrisoare închisă aşa cum aş vroi eu. Despre 25 club însă pot să-ţi dau desluşiri. El merge destul de bine, e condus de muncitori căror noi le ţinem lecţiuni necontenit şi pe urmă vin şi cei din Bucureşti de ne mai ajută. Bebeluţă e aici şi lucrează foarte energic. Dar aici vine iar o veste pe care tare mi-i greu să ţi-o 30 spun. Iată-o: merge rău partidul, ca şi gazeta zilnică. Am vorbit cu Gherea în privinţa asta şi chiar el, aşa de entuziasmat de obicei, se îndoieşte. Prea vrea să se împace toate, şi de aceea se păcăleşte adesea marele critic şi iubitul prieten. 35 Şt. Petică 549 5 Dragă Petrache, Scrie-mi ce s-a mai întîmplat in satul tău în urma mea, ce mai fac şi ce mai zic oamenii, căci mă văd somat de 5 Lumea nouă să dau compt de starea satelor prin care am fost. Te rog deci a-mi scrie cit de curînd. Şt. Petică Bulevard Cuza, 69. Brăila. 5 10 15 20 25 Către LIV IU MACEDONESCU 1 Brăila, 23 april Vivi, întâmplările şi emoţiunile din zilele acestea din urmă sunt aşa de numeroase şi de variate, încît mă văd nevoit a adopta forma narativă de ziar pentru această scrisoare. întâi, îţi aduc la cunoştinţă ruptura mea definitivă cu Izabela Andrei. Asta s-a întîmplat vineri 19 april, cînd se ţinea la club întrunirea pentru întâi Mai. Sala era plină. De o parte muncitori, de altă parte elevi de la liceile reale şi clasice. în mijloc, ea şi eu. Scena s-a petrecut cam aşa: Eu (emoţionat, plictisit şi cu glas tremurător). Cîteva vorbe prin care nu voiam să vă ofensez de loc au fost înţelese greşit de către cel cărui le spusesem şi au dat loc unei neînţelegeri, a cărei vină, în parte, o port şi eu. Le veţi uita, desigur, nu e aşa? Ea (rece). Ce voiţi să ziceţi? Eu (deconcertat, puţin ironic). Am venit să vă ofer din neînsemnatul dar al prieteniei mele, lăsînd de o parte certele. Ea (despreţuitoare, zlmbind). Sunt prea sus pentru ca să-mi pese de acele certe. (Vrea să plece.) Eu (plouat). Tocmai asta o credeam şi eu (şi, din umere ridicind, mă îndrept spre un grup de muncitori). Eram convins de ridiculul acestei scene şi desigur că 551 5 10 15 20 25 30 35 şi dînsa tot asemeni. Trecură cîteva minute. Mă înfier-bîntasem vorbind cu nişte studenţi. Un muncitor se apropie de mine. Muncitorul (rugător). Prietene Petică, vă cheamă domnişoara să vorbiţi. Eu (bucuros că mi se dă ocazia de răzbunare). Nu vorbesc în seara asta. Muncitorul (îngrozit). Dar cine să vorbească atunci? Eu. Dînsa! Muncitorul (plecînd capul se depărtează). Peste cîteva minute alte rugi, alte împotriviri. In sfîrşit, o văd pe dînsa la tribună. Ea. Din pricina unor împrejurări neprevăzute, nu putem ţine întrunirea în seara asta şi o amînăm pe mîne, cînd sperăm că dl. Petică va fi mai bine dispus şi ne va vorbi ceva . . . Eu (bosumflat). Nu voi fi aici, căci plec la Galaţi. Ea. Apoi aici e nevoie de un orator. Eu. A fi, dar eu nu pot. Ea. Altădată cum aţi putut? Eu. Altădată era altfel. Ea (exaltată). Bine, atunci voi vorbi eu, chiar cu pericolul poziţiei (?!) mele! (Aplauze furtunoase.) Acum să ne despărţim în pace. (Vrea să plece şi să ia şi muncitorii cu dînsa.) Marinescu. Staţi, prieteni, că mai avem ceva de hotărît. Ea (înfuriată). Dumneata eşti preşedinte aici? (Vrea să ridice umbrela şi să lovească.) Eu. Liniştiţi-vă! Ce va să zică asta. Zgomotul creşte. Ea părăseşte sala. Eu sunt urcat la tribună. Mulţimea se linişteşte. Şi aşa s-a petrecut sara asta. Se înţelege că unele lucruri le-am cam schimbat eu aici. ★ Suntem la Galaţi. Mulţimea aclamă pe trimişii bră-ileni (Marinescu, Iulian şi eu). Le mulţumesc şi apoi îmi încep cuvîntarea. La dreapta mea e tata, la stînga dr. Petru. Mult succes. îndemnat de aceasta, d-rul, într-o românească admirabil de stricată, spune şi el 552 5 10 15 20 25 30 cîteva cuvinte despre revoluţionarii ruşi. Apoi petrecere necontenită cîteva ceasuri. !n sfîrşit, ne despărţim şi plecăm: tata la Buceşti, d-rul la Tulcea, noi la Brăila. ★ Ieri seara băieţii de la liceul clasic mi-au oferit un ceai studenţesc la Georgescu. Eu le mulţumesc şi începem să vorbim de artă şi filozofie. Pun pe tapet pe Tolstoi, Nordau şi Rod. Vor-vesc de căsătorie, critic părerile acestor autori, mi le expun pe ale mele. în uşa unei odăi în care era stinsă lumina, se ivesc două căpuşoare. Sunt ele! Vorbesc mai departe, mă înfierbînt, ele ascultă dar nu vor să se arate. Prelungim conversaţia pînă tîrziu noaptea. Ele necontenit la postul lor! Ce zici? N-ai fi voit să fii in Brăila, şi să vezi cum pe departe, mă încerc să-i dau idei potrivite cu ale tale ? (Nu însă şi cu ale lui Vasilache N.R.) îţi mulţumesc pentru frumoasa ta scrisorică. Nu te da lenei şi nu mă uita. Salutări prietenilor. Petică Bul. Cuza, 69. o „Aice luna clar luceşte Pe-un cer albastru şi curat, Prin frunze vîntu-ncet vrăjeşte Ca un suspin îndurerat. Şi raze aurii, răsfrinse Pe foi se joacă măiestrit: Natura toată e cuprinsă De-un farmec nemaipomenit. De te cuprind doruri nebune Şi gînduri triste, nenţelese . . .“ 553 5 10 15 20 25 30 35 Cunoşti această ţară? în care, cum zice Goethe: „Kennst du das Land, \vo die Zitronen bliihn, Im dunkeln Laub die Gold — Orangen gliihn, Ein sanfter Wincl vom blauen Himmel weht, Die Myrte still und hoch der Lorbeer steht ? Kenst es wohl? Dahin! Dahin! Mocht ich wil dir, o mein Geliebter’ziehn“. (Aus Wilhelm Meister) (Cunoşti ţara în care înfloresc lămîii, — unde în tufişuri întunecate, auriţii portocali se pîrguiesc — unde un vînt lin din albastrul cer adie, — şi lîngă tăcutul mirt stă nalt laurul ? O cunoşti ? Acolo, acolo de aş putea să fiu iubitul meu cu tine.) De ce încep cu viersuri cari parcă n-au nici un şir? Pentru că, o Livius, te văd şi pe tine luat de vîrtejul minunat în care ţi se pare că totul în lume e mare, sălbatec şi sublim. Şi cum aş putea deci să-ţi cuvîntez! Cu vorbe ordinare! O nu, căci vezi tu, tocmai aici îşi arată poezia minunăţia sa. Şi să se mai zică că poeţii şi poezia îs lucruri neglijabile! „On se souvienne toujours des jeunnes filles qu’on a vu a seize ans‘\ Ei, bravo pentru tine! Cînd voi veni acolo sunt sigur că te voi găsi schimbat. Şi poate n-ai mai fi nici răutăcios. Nu ştiu cum, dar ştirea ta mi-a produs o plăcere sufletească pe care nici fantazia celui mai mare poet n-ar putea-o inventa. Mi se pare că trăiesc numai din bucuriile voastre. încolo: „Poet uitat de toţi. . .“ cum zic în unul din sonetele mele. Şi pe urmă vestea de la tine mi-[a] deşteptat atîtea: „Duioase amintiri din ceasurile sfinte A unei timpurii, dar veşnice iubiri^. 554 5 10 15 20 25 Şi mi-o inchipuiesc aşa după cum zice shakespearea-nul poet proArensal Aubanel: „Sa siero como e s’amuso a fouleja touto nuso, la serena sus li clar11. (Cum ea aruncă mîndru-i păr şi-i place — să se joace goală de tot, — sirena pe valuri.) Atunci îmi las capul pe mîini şi-mi simt ochii calzi — et de douleur j’ai chante tristement. Eu văd bine că nu se va alege nimic de scrisoarea asta. Mii de iertări. Şi apoi sunt şi eu enervat din o mulţime de cauze. îmi port paşii tot prin locuri scumpe amintirei mele, căci sunt la Tecuci. Adeseori fac sonete pe cari le dau prietenelor ei. îi atîta farmec trist. Tu zici că nu vei putea să te ocupi de casă. Dar cine vrai dar să se ocupe ? Gheorghe îl ştii cît îi de ocupat. Şi numai vouă mă pot adresa. Cearcă şi tu. Dacă pleci la Bucureşti, să nu stai mult, căci pe la 20 august voi veni acolo. Numai te rog să-mi scrii mai des. Eu totdeauna sunt înaintea ta cu o scrisoare, îţi place să rămîi dator? Vezi, să nu-mi plăteşti scump datoria asta cînd ne vom întâlni; căci nu ştiu, tu, dar eu aş vra să zbor, să viu. La Tecuci, aici, am pe al meu alter ego şi amintirile. E bine şi aşa. Te înştiinţez că sunt optimist. O Vivi, arta, arta. Permite-mi să mă numesc şi al tău alter ego. Ş. Petică Scrie-mi la Buceşti. Către ION NĂDEJDE 1 Prietene Nădejde, Dacă îţi mai aduci aminte, cînd ne-am întîlnit la 5 Brăila a fost vorba să începem o propagandă activă pe la sate. Credincios hotărîrei luate, ne-am şi pus pe lucru, eu şi Corodianul. Împărţirea broşurilor ne-a servit ca punct de introducere. Pe urmă am ţinut întruniri prin sate, ţăranii au venit să ne asculte şi acum pot 10 zice că aici avem un razim. Am început mişcarea de asemeni şi în Tecuci şi peste cîtva timp poate voi fi în stare să te înştiinţez de înfiinţarea unui club. Decît numai, cum sîntem noi tineri, ţăranii, deşi văd adevărul spuselor noastre, tot au nevoie de cineva mai mare în 15 care să poată avea ei încredere. De aceea te rog ca negreşit să vii aici, pentru că ai face foarte mult. O să ai de cheltuială numai cu drumul, căci aici te vom ospăta noi, bine, rău, cum vom putea. Am merge pe la toate satele în care se simte ceva şi ca urmare ar 20 fi ca la alegerile viitoare am putea să ne afirmăm şi noi aici ca partid, mai cu seamă că şi Speranţă candidează. Pe urmă ai influenţa mult şi asupra formărei clubului din Tecuci. Fă acest sacrificiu, — ştim că te costă, — dar avem de cîştigat nespus de mult. 25 Răspunsul, pe care în orice caz trebuie să mi-1 dai, să nu-1 faci prin ziar, căci mă compromiţi, ci scrie-mi acasă. 556 2 Prietene Nădejde, Corespondenţa prezentă este mai mult opera unor muncitori. Cum vezi, să lămuresc şi ei cu încetul. De 5 aceea noi am hotărît să ţinem o mare întrunire publică la Tecuci, duminică 27 august, căci muncitori avînd ne rămîne numai a-i strînge la un loc, în club, pentru ca apoi cei de la ţară să aibă un punct de reazim, în capitala judeţului. Deci in numita zi ori vino însuţi 10 la Tecuci, ori trimite negreşit pe Ţaranu. Scrieţi şi lui Atanasiu la Galaţi. încă ceva. Daţi-mi numele corespondentului de la Buda (Stănişeşti) că să ştim cine din ei e mai cu cap şi să ne ocupăm mai mult de dînsul. Asta e de neapărată necesitate. Aşteptăm să vedem 15 ce veţi hotărî. Ş. Petică r Către IANACHE PETICĂ 1 Tată, Te rog trimite trăsura sîmbătă 25 curent, la gară, pen-5 tru trenul de 8 dimineaţa. Am bagaj cu mine şi nu pot să viu pe jos de la gară pănă acasă. Dacă s-ar întimpla să scap trenul de dimineaţă, atunci viu cu cel de amiazi. Dar desigur, am să viu dimineaţă. Trimite deci trăsura negreşit 10 Şt. Petică 2 Tată, Sîmbătă voi veni acasă, pentru a petrece în mijlocul familiei o zi sau două cel mult. De aceea te rog trimite 15 trăsura negreşit la gară la trenul care vine din Bucureşti prin Tecuci, ziua la 3 sau seara la 8, nu ştiu nici eu bine. Căutaţi însă să fiţi cu toţi acasă ca să ne putem vedea. Şt. Petică 3 20 Tată, Actul îmi trebuie ca să-mi trec examenele la Universitate căci aceasta e singura mea ocupaţie acum. Grâ- 558 5 10 15 20 25 beşte-te şi mi-1 trimite căci orice intîrziere mă face să pierd examenele. St. Petică 9 Tată, Sint prim-redactor la Depeşa. Cu guvernul acesta stau foarte bine dar deocamdată nu se poate face nimic pănă nu s-a aşeza definitiv. Poate să intre V. Mor-ţun in minister şi atunci vom face multe. Alege-te delegat căci poate că guvernul să mă pună pe mine la vrun colegiu de Tecuci candidat pentru deputăţie. St. Petică o Tată, Eu am sosit cu bine in Bucureşti. Sunt tot la ziarul La Roumanie, partea franceză a ziarului pe care l-am avut şi înainte. Cu sănătatea o duc ca şi acasă: nici mai bine nici mai rău. De manevre ştii că am scăpat. Şt. Petică Calea 13 septembrie, 21. 6 Pină acum nu s-a putut face nimic. Eu am să stă-ruiesc. Ceea ce ţi-am făgăduit îţi voi trimite in fiecare lună. Te rog însă nu-mi mai scrie la slujbă. Nu ştii adresa de acasă? Şt. Petică Calea 13 septembrie, 21. 559 7 Tată, Pe Ia 20 iulie voi veni acasă în vacanţă. Am o vacanţă foarte mică dar tot e bine. Eu am fost bolnav şi cînd voi veni acasă vom mai vorbi. Am să-ţi scriu ziua cînd vin ca să mă aştepte cineva la gară. Deocamdată îţi spun că mi-ai făcut un bucluc cu taxele militare de nu ştiu cum o să scap. Şt. Petică 8 1° Tată, îţi scriu cu mare greutate. De-o lună de zile nu m-am dat jos din pat şi abia mă pot mişca. Tot plămînul drept mi-e atacat şi scuip sînge şi tuşesc mereu. Rar, 15 cînd mă dau jos din pat, trebuie să mă sprijinesc de altcineva. Vă rog însă să staţi liniştiţi acolo şi să nu vă dea în gînd să veniţi pe aici că nu primesc pe nimeni în odaie, decît pe doctor. Dacă mi s-o întîmpla ceva mai rău, ai să fii înştiinţat. 20 Şt. Petică Către GRIGORE TĂBĂCARU 1 GR. A. TĂBĂCARU Şcoala de institutori 5 BÎRL.AD Scumpe Domnule Tăbăcaru, Am primit şi-ţi mulţumesc. Cît despre ceea ce mă întrebai e foarte greu de răspuns. Nu există nici o carte aşa cum vrei. Nişte încercări făcute în acest sens n-au 10 nici o valoare. Singura călăuză în această privinţă este experienţa personală. Despre celelalte îţi voi scrie îndată ce voi avea mai mult timp liber. Te îmbrăţişez, 15 Şt. Petică 2 Gr. A. TĂBĂCARU Şcoala de institutori BÎRI.AD 20 Iubite Domnule Tăbăcaru, Iţi trimit deocamdată cinci exemplare. Caută a le desface cît mai curînd şi atunci îţi voi trimite altele. 561 Te rog însă pregăteşte-ţi prietenii asupra volumului meu Morfologia socială, scriere de filozofie socială, care se află sub tipar şi va apare in eurind. Aş vrea ca din acestea să poli desface cit mai multe exemplare. Cu 5 frăţească dragoste Şt. Petică Calea 13 septembrie, 21. Gr. TĂBĂCARU 10 Şcoala de institutori BÎRLAD Daeă-ţi mai trebuie citeva volume, spune-mi numărul exact şi voi face tot ce-mi va sta prin putinţă ca să-ţi trimit. Volumul meu de sociologie va apare luna 15 viitoare şi aş vrea să fie răspîndit cît mai mult. Mă întrebi ce şcoală să alegi, date fiind aptitudinele pe cari le ai. Eşti tînăr şi deci aptitudinele ţi le poţi educa in sensul în care vei voi. De aceea cred că şcoala de agricultură sau chimia industrială sunt singurele 20 cari vor avea un viitor bun şi deci ţi le-aş recomanda. Pentru agricultură ai Darmstadt, pentru chimia industrială Berlin sau Paris. Te îmbrăţişez, Şt. Petică 25 Gr. TĂBĂCARU Şcoala de institutori BtRLAD Iubite Domnule Tăbăcaru, 30 Ţi-am trimis astăzi prin poştă 10 exemplare din Morfologia socială. Preţul este 1 leu de fiecare. Nu 562 mă îndoiesc că vei fi tot aşa de amabil acum ca şi în rîndul trecut, pentru care îţi mulţumesc călduros. Te îmbrăţişez, Şt. Petică 5 Calea 13 septembrie, 21. 5 Gr. A. TĂBĂCARU FÎNTÎN'ELE JUD. bacău 10 Iubitul meu amic, îţi mulţumesc că ai fost aşa de gentil şi mi-ai scris. Despre ceea ce îmi spui că s-a întâmplat nu e nimic: eşti tînăr şi întîmplarea va trece fără a lăsa urme. Scrie-mi însă despre ceea ce ai de gînd să faci. A rămas 15 cineva în Bîrlad care să continue a propaga ideile noastre ? Dacă a rămas, atunci pune-mă în legătură cu dinsul. Eu la toamnă voi face să apară o revistă literară şi aş vrea să ştiu că am sprijinul a cît mai mulţi. Vezi că poate se găsesc cîţiva şi prin Bacău. în orice caz 20 răspunde-mi. Călduroase îmbrăţişări, Şt. Peti< ă 6 Gr. TĂBĂCARU FlNTtNELE 25 JUD. BACĂU Iubite domnule Tăbăcaru, îţi mulţumesc că în împrejurări aşa de grele pentru mine, mi-ai scris o scrisoare atît de călduroasă. Bolnavii au nevoie de încurajări şi aceea pe care mi-ai trimis-o 30 a fost binevenită. Primeşte îmbrăţişările mele, Şt. Petică Către GEORGE TUTOVEANU 1 Dragă Tutovene, Am primit ceea ce mi-ai trimis, şi-ţi mulţumesc. 5 Văd insă că în articolul tău spui despre mine că nu mai sunt decadent. Ga şi cînd aş fi fost vreodată! O mică lămurire se impune. Dacă e vorba de decadent în înţelesul vulgar, ţin să declar că aşa ceva n-am fost niciodată. Dacă însă se înţelege prin aceasta o 10 cugetare mai subtilă, o psihologie mai adevărată, o formă mai corectă, atunci astfel de decadent am fost totdeauna. Îmbrăţişări şi sărutări. Cordial al tău, 15 Şt. Petică 2 20 Eu sunt foarte grav, nu mai e nici o speranţă de scăpare. Adio. Şt. Petică Buceşti, prin Ineşti. 564 NOTE TEATRU (p.9) SOLII PĂCII Prima piesă a lui Ştefan Petică este publicată în Literatură şi artă română, de unde o reproducem. Textul a apărut în următoarea succesiune: Actul I, Literatură şi artă română, V, nr. 2, 25 decembrie 1900, p. 95 — 110; Actul al Il-lea, Literatură şi artă română, V, nr. 3, 25 ianuarie 1901, p. 159 — 173; Actul al IlI-lea, Literatură şi artă română, V, nr. 4, 25 februarie 1901, p. 232 — 245; Actul al IV-lea, Literatură şi artă română, V, nr. 5, 25 martie 1901, p. 311 —319; Actul al IV-lea (urmare), Literatură şi artă română, V, nr. 6, 25 aprilie 1901, p. 377 — 389; Actul al V-lea, Literatură şi artă română, V, nr. 7, 25 mai 1901, p. 461 — 473. Interludiul liric constituit din cîntecul Siminei, inserat în textul dramatic intermitent (actul II), va fi republicat de către Ştefan Petică în cadrul volumului de versuri Fecioara în alb. Cînd vioarele tăcură. Moartea visurilor. Poeme, Bucureşti, 1902, el constituindu-se ca poezie de sine stătătoare şi figurînd ca bucata a IlI-a din ciclul Cînd vioarele tăcură. Pasajul de Ia p. 36—37, r. 24—31, 1—4 va fi reeditat ca strofele 1, 2 şi 3 ale poeziei amintite, fragmentul delimitat între rîndurile 16—27, p. 37 va constitui strofele 4, 5 şi 6, iar strofele 7,8 vor fi o reluare a textului de la p. 38, delimitat între rîndurile 14 —27. Fragmentele dramatice din scena a VlII-a, actul al IY-!ea, înce-pînd cu r. 30, p. 96 pînă la r. 39, vor fi şi ele republicate în volumul de Poeme din 1902, constituindu-se ca prima strofă a bucăţii a IX-a din ciclul Fecioara în alb. Următorul fragment (p. 97, r. 3—6) a fost de asemenea reeditat în volumul de versuri din 1902, 567 constituind strofa 6 a poeziei a IlI-a din Cînd vioarele tăcură. Secvenţa delimitată de r. 9 — 18 (p. 97) va constitui în volumul de poezii strofa 2, din poezia a IX-a, aparţinînd ciclului liric Fecioara în alb, cea delimitată între r. 21 şi 24 va constitui strofa a 7-a din bucata a IlI-a (Cînd vioarele tăcură), iar fragmentul existent între r. 27 — 30 va constitui v. 22, 23, 24 şi 25 din amintita piesă (poezia a IX-a din ciclul Fecioara în alb). Problema izvoarelor care se ridică firesc în legătură cu această primă piesă simbolistă din literatura noastră (rezultată atît din angrenarea deliberată a scriitorului într-o perspectivă europeană cît şi din ambiţia de a crea teatru pe motivul cel mai acut şi propriu climatului cultural al epocii — sublimul acelei tragice confruntări a omului cu Absolutul —) impune o sistematică luare în discuţie a punctelor de contact. N. Davidescu, referindu-se la o cronică literară publicată în Depeşa (10 aprilie 1901) după opinia sa sugerată chiar de Şt. Petică, consideră că scriitorul însuşi ne dă anumite sugestii în acest sens. Spiritele fertilizatoare sînt: Ibsen şi Maeterlinck („Răsturnînd cu totul vechiul concept clasic, autorul stabileşte o tehnică asemănătoare cu a lui Ibsen şi Maeterlinck, păstrînd în acelaşi timp liniile generale ale artei arhaice române din timpul maeştrilor bizantini”). Tot N. Davidescu face o trimitere spre influenţa poeziei simboliste franceze şi germane şi — ceea ce e mai interesant — spre Wagner: „Influenţa poeziei noi, cu întregul ei idealism, şi în special a celei germane de atunci şi apoi a lui Wagner, ca folositor al legendei şi ca interpret personal al ei, constituie însuşi fondul dramatic . . (N. Davidescu, prefaţa la: Ştefan Petică — Opere — Fundaţia pentru literatură şi artă, 1938, p. 17). II. Chendi consemnează aceeaşi preferinţă pentru germani, oferindu-i şi anumite modele . . . dintre „tinerii germani” pe care îi cunoştea uimitor de bine — „îşi alesese ca model pe cei mai eterici, pe Hugo von Hoffmansthal şi pe Ştefan George“ (din Ştefan Petică, Voinţa naţională, XXI, nr. 5.859, 29 oct. 1904, p. 1). Trecînd la o discutare, nu numai atentă şi sistematică ci, pe cît e posibil, şi obiectivă, remarcăm, în primul rînd, că realele sugestii şi contactele stimulatoare se adîncesc pe măsură ce sursele indicate se apropie de simbolism. Wagner, Ibsen, Ştefan George, Maeterlinck ar fi deci ordinea. Analogia cu Wagner se limitează, de fapt, doar la un anumit mod de înţelegere a legendei ca pretext şi modalitate de punere în scenă 568 a ideilor; „fondul dramatic" la care se referea N. Davidescu, însă, nu numai că diferă, dar contrastează flagrant cu cel wagnerian, situîndu-se la antipodul acestuia. La Şt. Petică conflictul nu se grefează pe ideea obţinerii forţei prin atingerea inocenţei perfecte, dobîndită prin abstragere şi ascetism, cum se întîmplă la Wagner. Drama, în cazul lui, e rezultatul unei scindări dureroase între puternica tentaţie de a-şi închina viaţa febrilelor căutări intelectuale pentru atingerea unei înalte idealităţi şi între tendinţa de a se smulge contemplativităţii pentru o existenţă firească, eliberată de angoasa absolutului, avînd apanajul de a aduce pacificarea spiritului prin farmecul bucuriilor pe care le oferă. Piesa Solii păcii nu e nici măcar o „wagneriană punere în scenă" căci n-avem strălucirea actelor de vitejie, zăngănitul temerar al săbiilor şi nici suflul eroic al supraumanelor tălăzuiri simfonice. Epicul viguros şi fabulosul masiv nu sînt caracteristice pentru Ştefan Petică, după cum acestuia îi e străină şi robusteţea monoloagelor wagneriene. Aşa cum asociaţia cu Wagner s-a făcut subînţelegîndu-se mai ales referirea la Parsifal, cînd îl raportăm la Ibsen, automat ne gîndim la Brand. De la Ibsen se pare că i-a venit ideea efectului pe care-1 poate scoate din suprasolicitarea unor cupluri de simboluri (vale-munte, lumină-negură, ceaţă-lumină) prezente doar incidental la scriitorul norvegian. Iniţial se pare că reţine dipticul: vale-munte (cu un important rol nu numai de scenografie) resimţit fiind ca un simbol sintetic, apt pentru a sugera ascendentul incontestabil al unei vieţi dominate de o înaltă finalitate, abolită de mediocritate şi ignoranţă, de indiferenţă şi somnolenţă, pusă sub unicul semn al Idealităţii. Şi poate tot la Ibsen — deşi nu numai la el — ne trimit şi incidentalele note de trufie, de dispreţ pentru „jalnica mulţime", pentru cei rămaşi „în vale", ca un reflex îmblînzit al masivului dispreţ nutrit de Brand pentru mulţimea lipsită de vlagă „trăind în văile adînci", „sărace". Alăturarea cîtorva replici din piesele puse în discuţie: „Lumină, dă-mi lumină" la Ibsen {Teatru, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1966, voi. I, p. 285); „Şi dor ni-e de lumină" (p. 83, v. 17), „Ni-e dor de ziua clară" (p. 83, v. 18), „Aş vrea să văd lumină" (p. 114, v. 25) la Ştefan Petică, vin în sprijinul afirmaţiei că apelul la cele două forţe antitetice luate ca simbol: lumina şi negura, întunericul, poate fi tot de provenienţă ibseniană. însă, în timp ce la Ibsen, care ne dă o piesă de idei (parţial chiar de caractere) aceste 569 elemente simbolice sînt absolut auxiliare, intrînd doar tangenţial în trama piesei, la Şt. Petică, cultivator prin excelenţă al unui teatru poetic, mizînd aproape cu exclusivitate pe sugestie, aceste elemente sînt aşezate în centrul universului creat, devenind factorii fundamentali care-1 generează. Prin apelul la cele două esenţe antinomice: întuneric-lumină se creează un univers fantast al tenebrelor, al cetii şi spaimei. Blestemata depresiune montană e de fapt o depresiune existenţială, din ea oamenii striviţi avînd reprezentări mirifice de lumină spre care nu pot aspira decît intermitent, ca în final, cei încă împresuraţi de întuneric să-şi întoarcă chipurile tragice spre lumină. Înfruntarea dintre cele două forţe antipodice e astfel dirijată încît se creează un absolut al viziunii sumbre. Prevalarea decisivă în structura tramei figurative a unităţilor verbale ce ţin de familia cuvîntului întuneric (întunecat, întunecos, întunecime), cu încărcătura emoţională potenţată de adiacentele semantice ale acestora: noapte, negură, negru, sau de imediat analoagele: ceaţă, umbră etc., creează un discrepant decalaj faţă de notaţiile ce ţin de alt cîmp semantic şi care evocă sub diverse forme ideea de lumină, întregul univers creat e pus astfel sub semnul teribil al întunericului. Solii păcii sfirşeşte prin a fi un atemporal promontoriu românesc peste care bate un amar vînt de dezolare şi flutură un fantastic crep de doliu. în ceea ce priveşte raportarea Solilor păcii la Algabal al lui Ştefan George (extins poem liric) trebuie precizat de la început că singurul circuit prin care eroii pieselor comunică e o neînţeleasă dorinţă de moarte, care, deşi diferit, se manifestă în ambele cazuri. De remarcat că nu trebuie exagerată atracţia morţii la Ştefan George cu toate că exegetul Claude David o situează în centrul poemului: „floarea neagră“ ca supremă finalitate, sugerînd tocmai „neantul". Dacă o raportăm la adevărul istoric, „piatra neagră" pe care preotul rege Heliogabal o purta cu sine în procesiuni, ca simbol al divinităţii pe pămînt, corespondentul ei, „floarea neagră", poate sugera fie aspiraţia spre perfecţiune, fie tendinţa temerară de a crea un alt Absolut necesar acestui „straniu univers zămislit de el însuşi" (Algabal). Desigur că, fantasta materialitate ireală a antiuniver-sului georgean, fiind constituită din elemente opuse vieţii, putem accepta printre polisemantismele „florii negre" ca simbol, şi pe cel al morţii. Gîtă deosebire însă, între cel dezabuzat, care aşa cum găsise o eliberare în desfriu şi orgii, o găseşte şi în dorinţa de moarte, dar pe care după deliberări interioare o respinge, şi între cel ce se 570 dă morţii cu voluptate, cu sentimentul unei „supreme împliniri1', lăsînd impresia că în acest act transpare ceva din tendinţele unui psihism ancestral. în problema aceasta a comuniunii pe ideea dorinţei de moarte, de extincţie, circuitele între personajele principale ale celor două piese par aproape închise. Există, însă, două personaje secundare, din Solii păcii, care se resimt de o oarecare iradiere a structurii specifice lui Algabal. Asocierea trufiei nelimitate şi a setei de a domina cu dorinţa de moarte, care conferă specificul lui Algabal, îşi găsesc ecou în personajul cu totul episodic: Negru Voievod. în timp ce acesta are, însă, o structură demoniac-extatică, apărînd ca un apostol al „idealităţii", conducînd implacabil spre transcendenţă, deci, implicit spre moarte, Algabal pare mai curînd un detracat, dar genial preot-împărat, cu puseuri spre un orgoliu fără limite şi spre o degringoladă furibundă a instinctelor. Orgoliul, cruzimea şi cinismul, un gust al teroarei, desigur de altă natură, o înclinare pentru visul steril şi o întrupare a ideii de negaţie, a spiritului criminal, îl apropie pe Cavalerul Negru de personajul lui St. George. Psihologia sa e supusă, însă, unei schematizări demonice, care-i dă unilateralitate şi-l îndepărtează de prototipul german, care nu era numai un sadic, „priesterreich", ci şi o structură genia-loidă cu unduiri de adîncă reflecţie şi visare, de supraomeneşti ambiţii creatoare. De altfel Cavalerul Negru, rigid ca o emblemă, pare a capta şi o altă dublă sursă, de factură folclorică şi istorică. E posibilă conceperea lui ca rezultat al unui gen de contaminare între credinţa populară în: „soarta duşmană", în „ursita rea", ce urmăreşte individul cu implacabilitatea unui blestem, şi intre impresiile de ură, pe care Cavalerii negri sau mariani (Schwarzen Ritter) (de altfel stabiliţi pe la 1211, pentru o anumită perioadă, în Ţara Bîrsei) le-au suscitat datorită nemăsuratelor ambiţii dominatoare şi fanatismului lor crud, exacerbat de ascetismul exagerat. Punctele de contact cu Maurice Maeterlinck sînt oarecum mai pronunţate, deoarece Şt. Petică se formează ca dramaturg îndeosebi sub influenţa noii concepţii teatrale a scriitorului belgian, devenit un gen de maestru al teatrului simbolist. E de remarcat, însă, că similitudinile, fiind de ordinul aspectului tehnic şi nu de ordinul substanţei, n-au cum să impieteze asupra originalităţii. între „tehnică, sumă de procedee impersonale", şi „individul care o utilizează", trebuie operată o radicală distincţie, observa Eugen Ionescu, căci 571 f „principiul tehnic" nu coincide „cu realizarea individuală în tehnică" (în volumul Nu, Bucureşti, Tip. Vremea, 1934, p. 62). Cu excepţia unor incidentale reminiscenţe, detectabile la orice scriitor, Ştefan Petică a dovedit a avea o suficient de pregnantă personalitate pentru asimilarea creatoare a unor procedee care deveniseră locuri comune ale orientării simboliste în teatru. Pentru o localizare a afirmaţiei făcute în legătură cu reminiscenţele, în virturea unei rigori necesare actului informativ, precizăm că acestea nu transpar decît într-o succintă secvenţă din finalul actului al I V-lea. Pentru a facilita sesizarea unei anumite coincidenţe de figuraţie poetică dăm cîteva replici din La Princesse Maleine, juxtapunîndu-le corespondentele din Solii păcii: „Un paysan Une des arches du pont s’est ecroulee! Tous Du pont? Quel pont? Le paysan Le pont de pierre du château. On ne peut plus entrer dans le châ-teau". (M. Maeterlinck, La Princesse Maleine, cinquiăme edition, Bruxelles, Paul Lacomblez fiditeur, MDCCCXCII, Acte V, Scăne I, p. 201.) „Coman Furtuna a lovit Cu zgomot adineauri în lanţul ruginit AI punţii de la poartă. Craiul Glod Şi puntea? Coman Căzu în şanţul umed. Sfărîmată Craiul Ciad A, puntea sfărîmată! Pe ce o să mai treacă acel care-o să vină . . (Solii păcii, actul IV, p. 84, r. 1 — 12.) „Tous La foudre est tombee sur le château (Op. cit., actul V, scena I, p. 199.) 572 Un valet (entrant) Une des tours est tombee dans l’etang!11 (Op. cit., actul V, scena II, p. 210.) „întâiul curtean Şi turnul învechit Şi negru, adineauri de-un trăsnet fu lovit.“. (Solii păcii, actul IV, p. 84, r. 21 şi 22). Apoi lebăda cu sînge pe aripi, ce se prăbuşeşte moartă din zbor, este substituită la Şt. Petică prin „porumbiţa ce-n nopţile de vară/ Urca aşa de albă spre bolta solitară11 şi care şi ea „căzut-a zdrobită la pămînt" (p. 84, r. 23—25). Trebuie reţinut, însă, că aceste elemente reminiscenţe (cărora li s-ar mai putea adăuga prezenţa furtunii, a ambianţei tenebroase în care e plasat castelul etc.) au o altă funcţionalitate în cadrul piesei lui Şt. Petică, ele fiind adaptate altei drame, altor supreme dezbateri, semnificînd alte idei şi stări de suflet, care reflectă o personalitate distinctă. Referitor la personajul cel mai abstract al piesei, considerăm că e necesar să precizăm că accepţia simbolică pe care o dă autorul Siminei, bazîndu-se pe excepţionala capacitate de obsesie a primei iubiri, nu e numai rodul unor abstracţiuni mentale, ci şi al unei convingeri afective. în manuscrisul 1.658, f. 158, versurile poetului începător ne vorbesc deja de forţa pe care o exercită asupra lui impresia primei iubiri. „Iubirea veche s-o uităm/Putea-vom noi vrodată?/Iubirea noastră ce ţinu/Atît amar de vreme?/Şi cum zburdam de veseli noi/Prin tufe şi cîmpii/Şi-n urmă-apoi ne-am despărţit. /Ce mult e de atunci11. Acestor versuri le este ataşată apoi o completare în proză care are oarecum darul de a localiza aproximativ, spaţial şi temporal, prima iubire, nota dominantă fiind cea a regretului şi a amintirii persistente: „Putea-vom uita vechea iubire şi a nu mai gîndi niciodată la dînsa? Putea-vom uita iubirea de atit amar de vreme? împreună zburdam noi veseli prin tufe şi cîmpii şi apoi ne-am despărţit şi ne-am depărtat. Ce mult e de atunci! Iată aici mîna mea, pentru orice întîmplare intinde-mi-o şi tu pe a ta. Eu beu în sănătatea la, iar tu ţine-mi tovărăşie, că e mult de atunci. încă o măsură de vin mai cer acum spre a bea. Acest ultim pahar iar să-l ciocnim împreună, că e mult •de atunci11. 573 r Drame bazate pe ideea conflictului între individul superior şi oamenii obişnuiţi, incapabili de a-1 înţelege, au fost schiţate încă din începuturile literare ale lui Şt. Petică. în manuscrisul 1.657, f. 238 există un crochiu care indică în linii generale proiectul unei lucrări axată pe un conflict de această natură. „în singurătate ar fi drama care ar arăta influenţa singurătăţei asupra individului. Acolo iubirea şi ura capătă o mai mare putere. Pe urmă, cînd seara după ce şi-a petrecut ziua în societate, ce lărgime se dă evenimentelor. Şi toate acestea se pot petrece numai unui suflet deosebit, care s-a înălţat cu mintea deasupra celorlalţi, cari nu-1 mai pot înţelege". în legătură cu anumite motive care au împiedicat reprezentarea acestei interesante piese, ce deschizînd seria teatrului simbolist la noi, ar fi fost firesc ca măcar sub raportul noutăţii să fi suscitat atenţia — comunicăm explicaţiile furnizate de articolul La litiera-ture roumaine en 1901, publicat în La Roumanie, V, nr. 941, 6 jan-vier 1902, p. 1. Conform acestui articol principalul vinovat ar fi Şt. Sihleanu, directorul Teatrului Naţional, care „preferă să reprezinte toate traducerile imposibile şi melodramele străine". Iar în final se precizează „C’est pourquoi le feu de la rampe sera encore longtemps refuse aux Chiens de M.H. Lecca, au Râve d’Ali de M. Mircea Demetriade, ă Eglee de M.L. Dausch et aux Envoyes de la Paix de Şt. Petica". (p.U9) FRAŢII Piesa Fraţii a fost publicată în volum separat: Ştefan Petică,. Fraţii, dramă în patru acte, Institutul de arte grafice „Eminescu", Bucureşti, 1903. Reproducem textul din acest volum. Un fragment din piesă a fost republicat şi în revista Semănătorul, II, nr. 34, 24 august 1903, p. 543—546. în nota explicativă scrisă, de Ilarie Cliendi se află o precizare importantă. „Reproducem acest interesant fragment din tragedia în patru acte Fraţii, de d. Şt. Petică. Autorul a prezentat-o direcţiunei Teatrului Naţional şi nu ne îndoim că va întîmpina cu toată bunăvoinţa pe care o merită". Manuscrisele păstrate denotă că Şt. Petică a fost îndelung preocupat de crearea unei piese inspirate din viaţa ţăranilor. Pînă la cristalizarea definitivă piesa Fraţii a cunoscut importante metamorfozări. 574 Deşi există un laitmotiv care uneşte diversele variante: cel al săteanului hotărît să pribegească, fragmentele păstrate consemnează prezenţa unor fundamentale fluctuaţii de concepţie şi de structură. în ms. 1.657, f. 50 v., sub titlul Sătenii, este schiţat conflictul unei piese, în care problema centrală pare a fi sentimentul zădărniciei muncii, nutrit de ţăranul pus în faţa unor eforturi permanent eşuate, datorită imposibilităţii de a le fructifica. Conform unei sumare indicaţii scenice: „Piesa începe primăvara cînd speranţa încolţeşte în inima plugarului şi sfîrşeşte toamna cînd se socoteşte totul". Tot sub titlul Sătenii, în ms. 1.657, f. 241 se află un fragment în care se revine la dificultăţile existenţei ţărăneşti. De data aceasta în centrul atenţiei e fixată, însă, problema lipsei de pămînt. „E un fel de epopee din care răsună mereu: N-avem pămînt!" Unul din personaje, Gheorghe, prefigurează oarecum ţăranul problematic, care va fi întruchipat în Fraţii de Neagu ; spre deosebire însă de acesta Gheorghe este devorat nu de probleme intime, de intensitatea unei excepţionale pasiuni romantice, ci e preocupat de destinul unei colectivităţi, de „rostul nostru": „Gheorghe: Eu înţeleg tot. Adesea stau singur cu tata pe cîmp, la lucru şi atunci îl tot întreb de rostul nostru. Şi mă gîndesc mult şi mă lămuresc pe mine singur". A existat însă şi o variantă mai apropiată de forma definitivă a piesei Fraţii. Fragmentul păstrat în ms. 1.657, f. 58 — bine structurat şi scris deja în versuri — permite atît stabilirea unor analogii cit şi a anumitor diferenţieri în raport de ultima formă a piesei. Puncte de contact între versiunea mai veche a Fraţilor şi forma definitivă există incontestabil, fără a se putea stabili cu exactitate în ce măsură ele pot fi considerate esenţiale. Numele personajelor, in general, sînt aceleaşi: Pîrvu, Neagu, Cobuz, Drosin, St.îlparul, Baldovin etc. E evidentă chiar o optică similară în construcţia personajelor principale, cît şi anumite echivalenţe pregnante de structură. în ambele forme Pîrvu apare ca un personaj echilibrat, înţelept, demn, cu o ţinută etică impecabilă, cu o alură de patriarh rural, în timp ce Neagu se conturează ca o prezenţă suprasensibilă, aeţionînd pe resorturi de impulsivitate. De asemenea, şi într-un caz şi în altul, eroul piesei, Pîrvu, acţionează în funcţie de nişte inflexibile principii de etică ţărănească, de legi ale tradiţiei, care apar ca suport a unor certe valori morale: cinstea, loialitatea în relaţiile dintre oameni, simţul ospitalităţii şi al compasiunii etc. 575 Pe linia diferenţierilor, e de remarcat că fragmentul păstrat al penultimei variante manuscrise pare a aparţine unei piese care reprezintă o fază de tranziţie între Sătenii şi Fraţii. Tangenţele cu Sătenii se păstrează nu numai prin laitmotivul pribeagului care reapare, ci şi prin preocupări de ordin social, mai atenuate decît în variantele anterioare, dar oricum prezente, prin compasiunea, prin reala înţelegere pentru soarta celor „obidiţi", prin sentimentul obligativităţii faţă de aceştia. Pe de altă parte, însă, referirile la raporturile dintre categoriile sociale inegale, deja vidate de substratul lor antagonic în penultima formă, vor fi şi mai estompate în Fraţii. Scene de factura celei ce urmează nu vor mai fi reluate în ultima formă a piesei: „Se găsesc De-o vreme-ncoace mulţi streini ce rătăcesc Prin locurile noastre. Pirvu Să mergeţi să-l găsiţi Pe tristul singuratec şi-aice să-l poftiţi îndată. Cobuz Dar de-o fi hain la suflet? Neagu (revoltat) Cum? Cînd voi cîntări de slavă-nălţaţi, lăsaţi în drum Un om strein să plîngă? Pirvu (cu hotărîre) Oricine-ar fi, să vină! în casa mea amarul şi jalea se alină Săracului şi celui ce trece-ndurerat Pe drum. (Cobuz iese.) Drosin Cuvînt adînc ai spus. Pirvu Am învăţat Din datina bătrînă s-ajut pe cel sărman. Drosin Stăpînul bun e-asemeni cu-acel Samaritean Ce da-ngrijiri de frate la toţi cei obidiţi Şi-ntinde mînă largă la cei ce obosiţi, 576 De-a vieţei grea povoară, în ţărîna din cale S-abat lovindu-şi fruntea de muchi de pietre goale. (Cobuz intră prin stingă însoţit de Baldovin pribeagul.) Stllparul Dar iată-1! SCENA VIII Aceiaşi. Baldovin pribeagul Baldovin Bună vreme 1 Pirvu (lntlmpinlndu-l cu măreţia unui patriotic) Şi fii bine venit în casa slugei tale!“ Sensul metamorfozărilor din diferitele variante ale piesei Fraţii indică de fapt o trecere de la un conflict bazat pe o problematică ţărănească, la un conflict de caractere, la o puternică dramă de conştiinţă. CRITICĂ LITERARĂ I STUDII ŞI ARTICOLE (p.207) NOUL CORENT LITERAR Apare în Literatorul, XX, nr. 1,20 februarie 1899, p.l, de unde il reproducem. Este articolul prin care se manifestă oficial adeziunea lui Petică la direcţia literară promovată de Macedonski prin Literatorul. în calitatea sa de secretar de redacţie, realiza un articol program sui-generis, în care insista, potenţîndu-şi ideea şi printr-o originală metaforă, asupra rolului de îndrumător al Literatorului spre orizonturile unei arte noi, în ciuda tuturor vicisitudinilor care au împiedicat apariţia regulată a acestuia. (p.210) ESTETISMUL LUI RUSKIN E publicat în Noua revistă română, I, nr. 3, 1 februarie 1900, p. 42 — 45, de unde îl reproducem. Citatele referitoare Ia Maurice Maeterlinck şi Henri de Regnier aparţin lui Remy de Gourmont, ele constituind începutul medalioa-nelor consacrate de criticul francez celor doi scriitori, în volumul intitulat Le livre des masques. Deşi traducerea pasajului consacrat lui Maeterlinck e de o fidelitate exemplară, comunicăm totuşi originalul, căci dacă exactitatea interesează, ceea ce primează este totuşi arta traducerii, care nu poate fi stabilită decît în raport cu originalul. Citatului, care se află in actuala ediţie la p. 215, r. 1 — 10, în franceză (in ediţia din 1896, pe care desigur a folosit-o şi Şt. Petică) îi corespunde următorul text: „De la vie vecue par des etres douloureux qui se meuvent dans le 578 mystăre d’une nuit. Ils ne savent rien que souffrir, sourir, aimer; quand ils veulent comprendre, l’effort de leur inquietude devient de l’angoisse et leur revolte s’evanouit en sanglots. Monter,monter tou-jours Ies dolentes marches du calvaire et se heurter le front ă une porte defer: ainsi monte soeur Ygraine, ainsi monte et se heurte ă Ia cruaute de la porte de fer chacune des pauvres creatures dont M. Maeterlinck nous devoile Ies simples et pures tragedies“. (Remy de Gourmont, Le livre des masques — Portraits symbolistes, Paris, Sociâte du Mercure de France, MDCCCXCVI, 1896, p. 19.) Citatul referitor la Henri de Regnier nu mai comportă acea maximă exactitate ca în cazul anterior, fiind evidente chiar la o primă lectură anumite libertăţi faţă de original. „Celui-lâ vit en un vieux palais d’Italie oii des emblfemes et des figures sont ecrits sur Ies murs. II songe, passant de salle en salle, il descend l’escalier de marbre vers le soir, et s’en va dans Ies jardins, dalles comme Ies cours, rever sa vie parmi Ies bassins et Ies vasques, cependant que Ies cygnes noirs s’inquătent de leur nid et qu’un paon, seul comme un roi, semble boir superbement l’orgueil mourant d’un crepuscule d’or“. (Op. cit., p. 41.) Consemnăm diferenţierile existente. Următoarei formulări din original: parmi Ies bassins et Ies vasques, A, îi corespunde în traducere: la umbra clarelor fintini, B// Ies cygnes noirs s’inquietent de leur nid, A; lebedele negre trec pe lacuri, B// semble boir superbement l’orgueil mourant d’un crepuscul d’or, A; se îmbată de crepusculul de aur, B. Pasajul din Estetismul lui Jtuskin (p. 216, r. 25 — 40 şi p. 217, r. 1—19) destinat expunerii teoriei lui Guyau — la care Şt. Petică apelează pentru a-şi consolida argumentaţia invocată în vederea demonstrării necesităţii unei sinteze superioare dintre estetic şi etic — este constituit dintr-o expunere tale quale a ideilor esenţiale din cap. II al lucrării L’Art au point de vue sociologique. De semnalat e de asemenea faptul că fragmentul existent la p. 217, r. 6 — 19 e rezultatul unei juxtapuneri de citate, poate doar dintr-o eroare neintroduse în ghilimele. R. 6—9 le corespunde (cu mici omisiuni) un citat din L’Art au point de vue sociologique, deuxieme edition, Paris, Ancienne librairie Germer Bailliere et C-ie, Felix Alcon iSditeur, 1889, cap. II L’emotion esthelique et son caractere social, p. 11. Pasajul delimitat între r. 12 — 17, p. 217 are drept corespondent un fragment din L’Art au point de vue sociologique, cap. II, p. 13. 579 in sfirşit ultimele rînduri ale expunerii teoriei lui M. Guyau, r. 18 — 19, p. 217, aparţin capitolului III L’evolution artistique et son caractere social din op. cit., p. 21. Articolul dedicat lui John Ruskin nu e un incident, ci reprezintă ceva simptomatic, indicînd una din sursele Ia care se formase scriitorul şi care se exercita încă cu un real prestigiu asupra lui. „Petică, prin imperativele firei lui, era educat Ia estetismul lui Ruskin — la moartea căruia a scris un frumos articol în Noua revistă română a d-lui C. Rădulescu-Motru — la prerafaelismul lui Dante Gabriel Rossetti, la şcoala simbolistă franceză şi la noua literatură germană, pe care o citea în original11 (D. Karnabatt, Boema de altădată, Bucureşti, 1944, p. 118.) (p.218) CRITICA NOASTRĂ LITERARĂ E publicat în România jună, II, nr. 62, 10 februarie 1900, p. 1, de unde îl reproducem. „Criticul*1 vizat, al cărui nume nu-1 dă, dar căruia i se adresează frecvent prin formula „d. Prostan“, pare a fi Caion, deoarece în ms. 1.657, f. 282 există păstrat un fragment dintr-o bucată intitulată D. Prox şi Caion, a cărei poantă finală se bazeză pe jocul de cuvinte Prox şi prost, ultimul epitet fiindu-i adresat lui Caion. Textul din manuscris fiind deteriorat, îl reproducem după România jună (II, nr. 165, 17 mai 1900), unde a fost publicat fără semnătură. „In treacăt D. Prox şi Caion Peste drum de redacţia noastră stă un neamţ d. Prox. Mă rog, d. Prox, negustor de şuncă de Praga, salam de Sibiu, ghiudem de Botoşani şi alte mezeluri plus un vin mai dulce decît limba românească deşi aceasta e după cum se ştie ca un fagure de miere. Colegul Crampton cînd venea la Bucureşti, la d. Prox trăgea, şi nu o dată vinul român l-a făcut să uite de nostalgia limbei germane. Am alergat la d. Prox îndată ce am citit articolul prin care Caion maltratează aşa de urît literatura românească. — Bine, dom’le, strigă d. Prox cum mă văzu, ţi-am înţeles polemica cu spanachetti şi alţii. Spanacul e o plantă domestică nu fără oarecare gust în unele bucate. Dar d. Caion? Ce e el? Animal, plantă ori simplă materie brută? — Mai curînd brută, d-le Prox, mai curînd brută. 580 — Aşa zău. Uite, vezi, eu nu sînt decît d. Prox, negustor de şuncă de Praga, salam de Sibiu şi ghiudem de Botoşani, dar jur că n-aş schimba cu d. Caion. — Ai dreptate. Dumneata eşti d. Prox . . . — Şi el e numai prost, d-le Figaro, numai prost“. Lui Vintilă Rosetti, ironizat pentru modul de a-şi recruta redactorii, i-a consacrat în România jună (II, 14 iunie 1911) un articol intitulat Ziariştii moderni, axat ecxlusiv pe această temă. (p.224) POEZIA NOUĂ în periodic acest studiu a apărut în două serii: Poezia nouă, I, România jună, II, nr. 65, 13 februarie 1900, p.l; Poezia nouă, II, România jună, II, nr. 68, 16 februarie 1900, p.l. Reproducem textul din periodic. în ceea ce priveşte specificitatea senzaţiei ca element al expresiei în simbolism — problemă de importanţă capitală, dar comunicată cam lacunar în studiul Poezia nouă — e de remarcat că anumite notaţii manuscrise aduc completări de natură să surprindă şi să suplimenteze înţelegerea acestei probleme, înscriind-o într-un plan mai apropiat de sensul gîndirii lui Şt. Petică, sau al naturii poeziei sale. Punîndu-şi problema esenţei artei, desigur din punct de vedere al „modernilor11, consideră că senzaţiile care stau la baza artei, ca aspect fenomenal al simţirii, pentru a deveni elemente constitutive ale frumosului „trebuie transformate într-un simbol, care să ne deştepte nouă aceeaşi senzaţie ca şi artistului. Modul cum se transformă senzaţiile în simbol constituite arta. Studierea condiţiilor în care se face această transformare e critica** (ms. 1.657, f. 72 v., Bibi. Acad.). Înţelegînd astfel acel „echivalent de imagine** din Poezia nouă sîntem mai aproape de poezia lui Şt. Petică, în care senzaţiile de obicei în actul creator îşi transformă natura devenind imagini simbolizante sau simboluri, şi intrăm şi în posesia unui principiu tehnic de o evident mai largă generalitate în simbolism. în virturtea lui, punţi de comunicare între atît de diferiţii P. Verlaine şi Mallarmă sînt perfect posibile. P. Verlaine pentru că intuise că senzaţiile prin însăşi natura lor sînt mai apropiate de autenticitatea, de fluiditatea fluxului spiritual, constituindu-se ca simboluri adecvate ale emoţiilor şi ideilor; iar Mallarme deoarece, deşi de o intelectualitate exacerbată, devastată de „demonul analogiei** se exprimă tot prin apelul la transpunerea derutantă de senzaţii, care prin planuri de absorbţie 581 tot mai profundă şi sincopată în spiritual, fixează etapele unui simbol în devenire, ce odată constituit se şi resoarbe în nefiinţă, îndărătul lui, ca într-o ultimă zonă de abstracţiune, răminind pură şi mirifică Ideea. în manuscris există variante şi pentru alte idei importante conţinute de Poezia nouă. în ms. 1.657, f. 164, pentru prima dată se află exprimate — mai simplist, printr-o sumară notare în creion — caracteristicile diverselor modalităţi de expresie poetică în marele curente literare: „La simbolişti senzaţia nu e dată în sine ci prin echivalent şi izolată. La clasici e adecvată. La romantici e hiperbolizată. Echivalentul e dat prin impresionism". Refuzul anului 1884 ca moment de geneză al simbolului şi fixarea procesului de formare a curentului cu mult înaintea acestei limite temporale (1873) este una din ideile de incontestabilă pertinenţă ale studiului. Valabilitatea afirmaţiilor sale este confirmată de altfel de majoritatea investigaţiilor ulterioare asupra simbolismului (Andre Barre, Georges Bonneau, Marcel Raymond etc.). Chiar dacă pentru o anumită perioadă a existat tendinţa de revenire la 1885 ca limită temporală a momentului genetic (se vorbea de valul presim-bolist, iar într-o lucrare atît de documentată ca cea a lui Guy Mi-chaud: Mallarme, P.Verlaine etc. apăreau ca precursori ai simbolismului), pasionaţi ai exactităţii problemelor de periodizare, resping în cercetări mai recente acest punct de vedere. Michel Decaudin susţine, întemeiat de altfel, că „Noţiunii vage de «presimbolism o se cade să i se substituie o perioadă decadentă" (considerată de el ca prima etapă a simbolismului, n.n.) în gestaţie din ziua următoare a războiului şi în plină desfăşurare între 1878 şi 1885“. ( Pre-symbo-lisme, symbolisme, post-symbolisme, Acta Universitatis Caroiinae Philologica, Romanistica Pragensia V, Probl'emes de Periodi-sation dans l’histoire litteraire, Universita Karlova, Praha, 1968, P- 45.) Indignarea lui Şt. Petică împotriva lui Camille Mauclair, care considera că prin moartea lui Mallarmă asistăm de fapt şi la „moartea simbolismului", nu este un act de circumstanţă. în afara probelor de adeziune sinceră şi totală Ia noua mişcare literară, există atestat chiar un gen de. „idolatrie" pentru reprezentanţii de frunte ai artei simboliste; „Pentru Mallarmă avea un adevărat cult, o idolatrie. Mi-amintesc cum la moartea acestui poet, un mediocru ziarist publicase o compilaţie după ziarele franceze în care opera hermeticului poet era persiflată. Petică, indignat, scos din sărite, 582 întîlnindu-1 seara Ia cafenea, i-a făcut un scandal în regulă, cît p-aci să-i cîrpească o pereche de palme“. (D.Karnabatt, Boema de altădată, Bucureşti, 1944, p. 118.) O anecdotă devenită notorie, datorită unui schimb de replici spirituale între Petică şi Al. Cazaban, confirmă aceeaşi înaltă preţuire, în primul rînd pentru Mallarme. La observaţia ironică a lui Cazaban „nici nu s-au ridicat pîn-acum cine ştie ce poeţi “. . . „tot. . . prozatorii sunt ce sunt“, Şt. Petică intervine aparent concesiv: „ —Nici eu nu zic altfel, totuşi trebuie să recunoaşteţi şi voi fără nici un murmur, că pîn-acum s-au «înnălţat» în lume trei poeţi cu-adevărat mari: Stephan Mallarme, Ştefan George şi ... — Şi Ştefan Iosif — intervine deodată Cazaban, tăindu-i vorba. Am rîs cu toţii de clocotea cafeneaua; iar Petică ne zise, privind cu coada ochiului spre Cazaban: — Se-nţelege, parcă numai pe Iosif îl cheamă Ştefan!“ (G.Tu-toveanu, Freamătul, II, nr. 1 — 3, 1912, p. 6). (p .232) STAVROPOLEOS Apare în România jună, II, nr. 114, 2 aprilie 1900, p. 1 — 2. Reproducem textul din periodic. Tendinţa de a stabili trăsăturile caracteristice ale picturii bizantine prin comparaţie cu cea prerafaelită se pare că l-a preocupat pe Şt. Petică, deoarece în ms. 1.657, f. 96 este exprimată embrionar o ingenioasă paralelă între cele două maniere de a picta. Deoarece pasajul manuscris amintit, dincolo de similitudinile cu articolul, vehiculează şi alte idei interesante, îl vom comunica în întregime: „Subiectivitatea interioară nu se află în sculptură dar se află în pictură şi mai cu seamă în pictura prerafaelită (Fra Angelico). Acesta e caracterul general al picturii iar diferitele şcoale nu diferă între ele decît prin modurile de reprezentaţie. Dacă astăzi pictura a ajuns la prerafaelism e că sentimentul intim, fericirile şi suferinţele sufletului sunt mai profunde ca altădată şi cer o mai vie animaţie spirituală. Şi aici trebuie să arătăm că deosebirea între arta bizantină şi prerafaelită stă în faptul că prima nu dă nici o duioşie, nici o stare sufletească, nici un sentiment: ea cere adoraţia în sine pentru fiinţa reprezintată care logiceşte vorbind ar putea chiar fi înlocuită prin-tr-un lemn sau piatră; e deci simbolism naiv sau idolatrie. Dimpotrivă, ceea ce izbeşte la prerafaelism e expresia admirabil şi deplin dată — adesea în detrimentul restului. Aşa fata care miroase 583 floarea a lui Loghi are numai senzaţia parfumului care e aşa de puternic redată încît toată faţa pare că respiră numai marea plăcere a parfumului; restul trupului e nefinit. « Elementul sensibil în care se mişcă pictura este suprafaţa şi formele modificate de culori. Acestea trebuie să transforme obiectele într-o aparenţă artistică, pusă chiar de spirit în locul realităţei. Deci urmează din natura acestui mijloc fizic că exteriorul în existenţa sa reală, cu toate că însufleţit de spirit, nu trebuie să mai păstreze însemnătatea sa principală. El trebuie, dimpotrivă, să se coboare la nivelul unei simple aparenţe a spiritului interior, care vrea să fie contemplat în sine însuşi şi prin sine însuşi ca spirit. E partea cea mai intimă a spiritului care voieşte să se exprime ca atare, în reflexul formelor exterioare». Această afirmaţie nu trebuie luată absolut căci atunci ar fi să se nege cu totul forma. Dimpotrivă, aceasta e necesară pentru a da aparenţa de real“. (p.238) DECADENŢA SCULPTUREI E publicată în România jună, II, nr. 125, 16 aprilie 1900, p.l. Reproducem textul din periodic. Propoziţiunea cu care se încheie acest articol („O, alba elegie care moare!“) aparţine unei poezii a lui Şt. Petică, publicată tot în România jună (9 aprilie 1900) şi reluată apoi în volumul de poeme Fecioara in alb, figurînd ca a treia piesă constitutivă a [ciclului Moartea visurilor. Faptul că un articol de critică îşi anexa în final un vers a constituit, parţial, şi pretextul de la care pleacă ziarul Epoca pentru a ataca România jună, acuzînd-o de decadentism. Aparent ar putea fi surprinzător faptul că în Decadenţa sculpturei, după cum ne sugerează şi titlul, raportarea realizată între modern şi antic este rezolvată în favoarea idealului clasicizant, a preferinţelor pentru „vechii greci“. Incongruenţa de poziţii este exclusă însă, dacă reţinem că Şt. Petică eia de acord cu acea orientare neoclasici-zantă a valului naturist al simbolismului. (p.243) TEATRUL NAŢIONAL Apare în România jună, II, nr. 132, 23 aprilie 1900, p. 1, de unde îl reproducem. 584 (p.249) CRITICA LITERARĂ E publicat în Român ia jună, II, nr. 188, 18 iunie 1900, p. 1, de unde îl reproducem. Angelo Conţi, în care Şt. Petică vedea promotorul unui nou gen de critică (critica artistică), după mărturiile lui Chendi, a avut ur. rol important şi în atitudinea faţă de viaţă, proprie lui Petică, în ultimii săi ani măcinaţi de boală. „Trăia o viaţă de lipsă completă, într-o hrubă din Dealul-Spirii. Aici, cu pieptu-ncovoiat de tuse, dar cu mintea senină, scria studii frumoase de sociologie pentru revista economică a d-lui Băicoianu, articole nerăsplătite. A mai scris şi citeva versuri «satanice», fără a se plînge însă de suferirţele omeneşti prin cari trecea. în privinţa aceasta a rămas credincios pînă la moarte falsului principiu al unui scriitor italian, Angelo Conţi, pe care Petică îl cunoştea bine: «în viaţa artistului nu există armonie Intre faptul de existenţă cotidiană, între nenumăratele mizerii zilnice şi aspiraţiunile şi viziunile cărora le dă forme în opere (Uarie Chendi, Şt. Petică, în Freamătul, II, nr. 1 — 3, p. 51, 1912.) Pentru radicalitatea convingerilor pe care Şt. Petică şi Ie forma la un moment dat, interesant e de remarcat că aceeaşi pasiune cu care acum afirma că „din pricina tendinţelor, — nulităţi literare adunate de prin lepădăturile inteligenţei omeneşti erau proclamate urbi et orbi talente puternice . . . “, în faza socialistă încerca demonstrarea infailibilităţii principiilor criticii ştiinţifice. Deoarece fiind prea tînăr, n-a reuşit să publice articolele pe care le pregătea pentru a interveni în disputa partizanilor artei pentru artă şi a artei cu tendinţă, dăm un extras semnificativ dintr-un manuscris al său (1.657, f.412): „Acum arta poate fi împărţită în două: cea ce reprezintă numai frumosul în sine, indiferent de celelalte condiţiuni, şi cea care se ocupă de deşteptarea sentimentelor sociabile în inimile oamenilor. S-a arătat cum aceasta din urmă nu mai are sorţi de izbîndă, şi cum cea dintâi, de sine stătătoare, e menită să piară. Dar vezi că chiar în aceasta din urmă, mai putem deosebi două feluri. Vedem omenirea împărţită în două tabere, duşmane de moarte. Se înţelege că fiecare din aceste două tabere îşi va avea poeţii lor, arta lor. Privind la aceştia nu te poţi împiedica de a nu-i stima. E întocmai ca c-un duşman, pe care împrejurările te fac să-l urăşti, dar pe care văzîndu-1 cum se poartă de mîndru nu te poţi împiedica de a nu-1 admira. Aşa e omenesc. Să nu se creadă însă că artiştii stăpînilor s-ar confunda cu artiştii pentru artă. Să luăm ca exemplu pe Gautier şi Tennyson şi să-i 585 punem într-o anumită împrejurare. Cînd cu asediul Parisului, Gau-tier umbla făcînd artă pentru artă, admirînd focurile devastatoare, dar nepăsător la jalea oamenilor. El descria priveleştia incendiului, iar cît despre oameni, el nu se ocupa de loc. Dar ia să fi fost Tennyson în locul lui. El ar fi zis, cum a şi zis altădată: «Loviţi, loviţi de moarte: — a omorî ori a fi omorîţi, viaţă sau moarte: — să se pună odată capăt lăcomiei proletarilor, — acestor haite cărora oricît li s-ar da, ei tot mai mult cer ». Vedeţi 1 Şi fiindcă ştim încotro merge lumea, vedem cu ochii pieirea acestei arte. Şi de aici puteţi vedea, cum şi arta e supusă unor cauze (explicate materialo-economiceşte)“. (p.254) TRANSFORMAREA LIRICEI Apare în România jună, II, nr. 195, 25 iunie 1900, p. 1, de unde îl reproducem. în articolul acesta devine evidentă schimbarea atitudinii faţă de creaţia lui V. Alecsandri, care era privită cu circumspecţie sub influenţa determinismului mecanicist dintre condiţia materială a scriitorului şi creaţia sa (idee cu circulaţie în critica socialistă de pe atunci, la care aderase şi Şt.Petică): „Un cuvînt despre Alecsandri şi o poezie a sa. Dînsul a reprezintat pe artistul stăpînilor noştri. Dar are şi curat artă pentru artă. Aşa e cu Sara de iarnă. Poezia aceasta e în orice caz după cum am arătat, artă. Şi chiar place cîteodată. Dar măreţia celor cu ideal social, n-o are “ (ms. 1.657, f. 413 v.). E de remarcat, însă, că în acelaşi articol (rămas în stadiu de manuscris) în care preocuparea centrală o constituiau consideraţiile asupra artei pentru artă şi a artei cu tendinţă, dintr-o comparaţie realizată între Vlahuţă şi Alecsandri, rezultă că Şt. Petică nu nega totuşi contribuţia acestuia la transformările sociale cu caracter net progresist, „în ajunul marilor transformări, apar de aceştia, oameni cinstiţi, cari stau aşa suspendaţi în nehotărîre. Şi pricina? Pricina e că ei au destulă pătrundere ca să vadă răul, dar nu se pot ridica pînă acolo încît să aibă şi prevederea celor ce vor urma. Alecsandri însă a avut un ideal, o clasă se ridica şi el a sprijinit-o cum a putut. A fost revoluţionar cum au fost şi Voltaire, Diderot. Şi care e dar cel mai cinstit? Apoi amîndoi îs cinstiţi1* (ms. 1.657, f. 412). (p.259) BUCUREŞTIUL ARTISTIC Apare în România ilustrată, I, nr. 3,15 februarie 1901, p. 36, de unde îl reproducem. 586 Lucrarea lui J.Ruskin, la care se referă criticul în acest articol, se intitulează The Stones of Venice, amplă suită de studii, asamblată In trei volume, între anii 1851-1853. (p.262) ARTELE ÎN ROMÂNIA Apare în România ilustrată, I, nr. 3, 15 februarie 1901, p. 39 — 40. Reproducem textul din periodic. Lui N. Yermont, amintit în acest articol, alături de Luchian, ca unul din pictorii cei mai înzestraţi, Şt. Petică intenţionează să-i consacre un studiu aparte. în ms. 1.657, f. 284 s-a păstrat planul de detaliu al acestui studiu. „Nicolae Vermont Viaţa sa. Mizeria. Cum a devenit pictor. Influenţele spirituale. Hasdeu. Relaţiunile sale cu iconografia română. Relaţiile sale cu Aman, Voinescu, Grigorescu. Viaţa sa în streinătate. Influenţa teoriilor estetice streine. Influenţa maeştrilor streini. II Traducerea în pictură a ideilor sale. Caracterul general al tablourilor lui. Are două epoce? Creştinismul dureros, visare posomorită. Legătură cu Saşa Schneider. Sistemul Rafael şi. Rembrandt. III Examinarea tablourilor. Desemn bun. Culoare murdară (?) Compoziţie ca grupare bună. Concepţie slabă“. Cartea lui Sar Peladan la care se referă Şt. Petică în acest studiu (p. 264, r. 28 — 29) se intitulează La decadence latine, Ethopee, Finis Latinorum. (p.267) ARTA NAŢIONALĂ E publicat în România ilustrată, I, nr. 4 (p. 59—60), nr. 5 (p. 68—69 nr. 7 şi 8 (p. 101 — 102), nr. 10 (p. 123 — 124), în lunile martie, aprilie, iunie, iulie şi septembrie, anul 1901, de unde-1 reproducem. Acest studiu, apărut în mai multe numere ale revistei, conţine şi fragmente reproduse dintr-un alt periodic. Secvenţa în care se comentează ideea esenţială a disputei din corespondenţa lui Herzen 587 şi Turgheniev (p. 281, r. 31 pînă la 285, r. 4) apare pentru prima dată în România jună (14 maij 1900) sub titlul Herzen şi Turgheniev. Ultima parte a studiului, în care e discutată importanţa specificului naţional în operele de artă, e publicată iniţial în România jună (7 mai 1900) sub titlul Momentul naţional in artă. în Arta naţională există anumite afirmaţii care obligă la stabilirea unei filiaţii de idei şi la semnalarea unor contacte cu anumite lucrări care vor intra în circuitul spiritual românesc mult mai tîrziu. Pasajul de Ia p. 291, r. 12—15, poate face trimiterea, de exemplu, la unele afirmaţii făcute de Charles Maurice în La litterature de tout ă l'heure: „ . . . (sunt) simţiminte, credinţe, tradiţiuni şi o mulţime de alte ideologii peste cari nu se poate trece“, elemente centrale ale obiecţiilor pe care Ştefan Petică le făcea criticii ştiinţifice pot declanşa firesc asociaţii cu „religiile, legendele, tradiţiile, filozofiile** lui Charles Maurice, considerate de acesta „ca singurele surse ale artei**. Trebuie precizat, însă, că îndreptarea spre aceleaşi surse ale artei la cei doi critici se realizează din alt unghi, după cum finalităţile sînt de asemenea esenţial diferite. Pentru Ch. Maurice acestea apar ca „cele mai evidente emanaţii ale Absolutului spre noi şi cele mai incontestabile întoarceri ale sufletului nostru spre Absolut** pe cînd Şt. Petică modifică raporturile în sensul că nu priveşte această relaţie ca o degajare a Absolutului, ci ca o posibilitate de cunoaştere a „sufletului poporului**, a „spiritului** său. (Una din cerinţele stringente ale artei era după Şt. Petică tocmai „cunoaşterea adîncă şi deplină a poporului**, p. 291, r. 23—24). Ceea ce la criticul francez constituia deci o posibilitate de lansare în Absolut, la Ştefan Petică constituie un prilej de ancorare în real, însă nu într-un real contingent, ci într-unul metaistoric. Condiţionarea marii creaţii de cunoaşterea poporului, de pătrunderea spiritului său specific, e unul din principiile datînd încă din faza socialistă, principiu căruia Petică i-a rămas permanent consecvent. Foarte pregnant şi lapidar este exprimat acest credo în ms. 1.657, f. 155, unde, cu prilejul unor observaţii asupra'disputelor pe planul esteticii, a criticii literare ete., Petică afirma: „Cu chipul cum se puseră şi se dezbătură aceste probleme, ele erau ameninţate să rămînă veşnic sterpe. Sterpe pentru că sunt departe de popor. Or poporul e un factor hotărîtor în artă. Italia Renaşterii, Anglia lui Ruskin, Rusia lui Gorki. Fără popor nu e literatură, pictură, sculptură, arhitectură**. 588 La p. 280, r. 7—9 şi p. 274, r. 37 —40, frapează anumite formulări care devansează cu mult preocupările timpului. De reţinut în primul rind importanţa acordată stratului inconştient al psihicului şi de remarcat prezenţa acestei atitudini într-un moment in care observaţiile de această natură nu deveniseră locuri comune. Pe lingă faptul că el consideră „aplecările, sentimentele şi stările de suflet aproape inconştiente" ca determinînd „momentele hotărîtoare in viaţa individuală şi socială", în raportul pe care-1 fixează, cu un alt prilej, între aceşti factori şi artă, însemnătatea lor apare de asemenea ca decisivă. „Puterea unei opere artistice stă in elementele sale tehnice", dar dacă acestea „nu sînt destul de sugestive şi nu evocă de ajuns stările de suflet aproape inconştiente, opera artistică nu-şi îndeplineşte menirea". Sursa unei asemenea idei se cere firesc detectată, deoarece e clar că ele nu constituie o descoperire a lui Şt. Petică, decît în măsura în care acesta le dă aplicabilitate personală şi le introduce într-un circuit spiritual românesc. Atît unele indicii prezente în manuscrise (ms. 1.658, f. 89 şi ms. 1.657, f. 91, Bibi. Acad.), cit şi anumite particularităţi de expresie, ne determină să înclinăm spre o sursă de provenienţă hartmanniană. Ed. von Hartmann este de fapt cel care operează o distincţie între formele psihice „relativ inconştiente" — „aproape inconştiente" spune Şt. Petică — şi între activităţi psihice „absolut inconştiente". Şt. Petică optînd pentru ideea zonelor relativ inconştiente din sistemul psihologic hartmannian, deţine implicit şi o poziţie diferită, neconsiderînd conştiinţa ca rezultat al unei activităţi sufleteşti absolut inconştiente. Din acest studiu reiese de fapt libertatea de opinii chiar faţă de nume prestigioase ale filozofiei. Deşi pasajul de la p. 281 (r. 5 — 11) denotă, de exemplu, adeziunea la ideea kantiană a imposibilităţii de a cunoaşte „altceva decît fenomenul", în pasajul de la p. 271 (r. 22 — 31) se emit rezerve faţă de „logica transcendentală". Se vizează prezenţa unui anumit viciu de formalizare, în cadrul „logicii transcendentale" care permite stabilirea unor „antinomii aparente", a unor „false antinomii", care nu au un corespondent în realitate. Intuiţia lui Şt. Petică este atestată de cercetările filozofice mai recente, care consideră că introducerea unei formalizări adecvate poate duce la înlăturarea antinomiilor, acestea, în general, ţinînd de utilizarea în cadrul aceleiaşi unităţi generalizatoare a două sisteme diferite de limbaj. 589 (p. 295) CRITICA ARTISTICĂ E publicat în România ilustrată, I, nr. 5, aprilie 1901, p. 66, de unde SI reproducem. (p. 299) SCRIITORI ŞI PUBLIC Apare în România ilustrată, I, nr. 11 şi 12, octombrie-noiembrie 1901, p. 149 — 150, semnat „Trubadurul*1. Reproducem textul din periodic. (p. 303) ASUPRA LITERATURII ÎN ROMÂNIA Apare în Făt-Frumos, I, nr. 5, 15 mai 1904, p. 75 — 79, de unde îl reproducem. Referitor la anumite modificări pe care redacţia revistei Făt-Frumos şi-a permis să le opereze în cadrul textului trimis de Petică, date interesante ne furnizează Gr. Tăbăcaru cu prilejul elaborării unei sumare prezentări a vieţii şi operei lui Şt. Petică, ms. 1.659, f. 35 —53) :'„Scriindu-mi că se află bolnav la Bucureşti, m-am dus în iunie să-l văd. între altele mi-a povestit cum cei de la Făt-Frumos i-au falsificat începutul şi sfîrşitul articolului Asupra literaturii în România şi cum cei din redacţie s-au băgat între cei citaţi de el, între care este şi d. Tutoveanu . ..“ Avînd în vedere şi puternica independenţă de spirit a lui Petică, autenticitatea următorului pasaj, din articolul Asupra literaturii în România, trebuie pusă într-adevăr sub semnul întrebării. „în cazul de faţă lipsa scriitorilor nu este de loc simţită. Dimpotrivă, poate niciodată, chiar în vremurile sale glorioase, literatura română nu a avut atîtea talente ca acum. Şi vorbim, bineînţeles, de talentele cari s-au manifestat cu note personale, cu contururi definite. Astfel avem în poezie pe Ştefan O. losif, G. Tutoveanu, D. Nanu, D. Angliei, A. Nanu ; în proză pe I. Brătescu-Voineşti, I. Bassarabescu, I. Adam, M. Sadoveanu, C. Sandu, N. Beldiceanu, I. Ciocîrlan; în critică pe N. Iorga, M. Dragomirescu, Ilarie Chendi, I. Bogdan-Duică“. " Oricîtă bunăvoinţă ar fi nutrit Şt. Petică pentru G. Tutoveanu (recenzia Viersuri noi din Dorobanţul, 2 martie 1902, se circumscrie acestei atitudini, criticul aşteptînd mai mult de la viitor confirmarea unor calităţi, deduse din anumite trăsături ale volumului de debut, considerat deocamdată ca „sinteza unui suflet modest**) este inexplicabilă plasarea unui începător (G.Tutoveanu) înaintea lui D. Anghel, în cadrul unei enumerări valorice. 590 De altfel selecţia făcută, cu prilejul reţinerii numelor ilustrative pentru stadiul în care se afla dezvoltarea literaturii noastre pe atunci, denotă un pregnant filosămănătorism. Or, e cunoscut că Şt. Petică, fără a avea o atitudine negativistă faţă de sămănătorism, şi-a manifestat net rezervele, atrăgînd atenţia asupra primejdiilor cărora se expune o literatură axată exclusiv pe coordonata naţională, cu intoleranţă la circuitul de valori universale. II MEDALIOANE ŞI RECENZII (p. 311) „VERSURI“ DE ŞT. O. IOSIF Articolul apare în Lumea nouă, IV, nr. 999, joi, 13 noiembrie 1897, p. 1 — 2, semnat „Senez“. Reproducem textul din periodic. Poezia verlaineană din care citează criticul pentru a proba existenţa anumitor contingenţe între poetul nostru şi scriitorul francez, este bucata 7, din ciclul La Bonne chanson. Dăm poezia în întregime după: P. Verlaine, Oeuvres completes, collection Le Nombre d'or, Le club du meilleur livre, 1959, voi. I, p. 202: „Le paysage dans le cadre des portieres Court fourieusement, et des plaines entieres Avec de l’eau, des bles, des arbres et du ciel Vont s’engouffrant parmi le tourbillon cruel Ou tombent Ies ponteaux minces du telegraphe Dont Ies fils ont l’allure etrange d’un paraphe. Une odeur de charbon qui brule et d’eau qui bout, Tout le bruit que feraient miile chaînes au bout Desquelles hurleraient miile geants qu’on fouette; Et tout ă coup des cris prolonges de chouette. — Que me fait tout cela, puisque j’ai dans Ies yeux La blanche vision qui fait mon cceur joyeux, Puisque la douce voix pour moi murmure encore, Puisque le Nom si beau, si noble et si sonore Se mele, pur pivot de tout ce tournoiement, Au rhythme du wagon brutal, suavement?" (p. 315) UN TABLOU Foiletonul apare in Lumea nouă, IV, nr. 118, .4 iulie 1898, de unde îl reproducem. 591 Tabloul la care se referă titlul este Dansul morţilor, aparţinînd pictorului Hans Holbein. Se pare că ne aflăm într-o fază în care Şt. Petică e puternic impresionat de pictura lui Hans Holbein. Faptul e confirmat nu numai de tonalitatea pronunţat elogiativă a foiletonului, ci şi de revenirea obsedantă a numelui pictorului german în bucata Fără adăpost, rămasă în manuscris (1.657, f. 266—272 v.) şi concepută cert în faza socialistă, aproximativ în iarna anului 1898. Apelul la pictura lui Hans Holbein se face pentru o mai pregnantă definire a peisajului sumbru, apăsător, adecvat sufletului devastat de nelinişti şi de angoasă. Dacă am conchide asupra realelor posibilităţi ale lui Şt. Petică de a se pronunţa în materie de pictură, plecînd de la caracterul incidentalelor cronici plastice (cum e articolul prezentat sau Felicien Rops etc.), ne-am hazarda cert pe o pistă greşită. Cîteva notaţii manuscrise reflectă nu numai seriozitatea informaţiei în acest domeniu, ci şi varietatea accentuată a lucrărilor de specialitate consultate. Dăm cîteva exemple: Oltmanns Form und Farbe; H. Luer, Technik der Bronzeplastik; R. Bormann, Moderne Keramik, Abraham Levy, Philosophie der Form-, Konrad Lange, Das Wesen der Kunst; Al. Lichtwark, tîbungen im Betrachten von Kunstuerken ; H. Bahr, Rede iiber Klimt etc. (p. 317) LEON TOLSTOI Acest prim articol dedicat lui Tolstoi apare în Lumea nouă, IV, nr. 1.239, 6 septembrie 1898, p. 1 — 2, semnat „Ştefan", de unde îl reproducem. In manuscrisul 1.657, f. 16 (Bibi. Acad. R.S.R.) există o primă formă a unui articol despre Tolstoi destinat publicităţii. Articolul, deşi nefinisat, atît ca structură, cît şi prin natura problemelor puse şi îndeosebi prin fineţea observaţiilor, este mai interesant decît cel publicat în Lumea nouă. Probabil că această prezentare a lui Tolstoi, axată pe observaţii profunde însă evident problematice, n-a fost reluată în periodic, deoarece profilul politic al Lumii noi impunea probabil articole explicite, cu idei clare, evitînd punerea unor probleme care rămîneau deschise şi creau dificultăţi de orientare. Deoarece acest studiu incipient asupra lui Tolstoi, dincolo de locurile comune, ni se pare deosebit de valoros, atît prin ineditul unor observaţii cît şi prin unele subtilităţi de comentariu, îl comunicăm în întregime. 592 „Tolstoi Tolstoi, singurul din vremea noastră, care poate sta alături cu cei mai mari artişti ai tuturor timpurilor şi ai tuturor popoarelor, — unul din acei oameni cari apar la mai multe veacuri o dată şi pe cari, cît trăiesc, oamenii nu-i cunosc mai de loc, tocmai pentru că sunt cu mult înaintea lumei ordinare. Pentru cineva care ar trăi în vremurile viitoare, va fi foarte greu să-şi explice părţile mistice din opera lui Tolstoi, mai cu seamă atunci cînd trecerea anilor va şterge multe din trăsăturile izbitoare ale timpului nostru şi îi va lăsa numai conturul general. (Ajunul unei prefaceri sociale pe care Tolstoi o simţea, dar nu şi-o putea apropria din cauză că trăise şi se deprinsese cu alte idei.) Ca o chintesenţă a tuturor vederilor sale politico-sociale poate fi citată opera Le salut est en nous (a se face analiza ei). Ca o sinteză a misticismului pornit din prea marea sa iubire de oameni ar fi Din ce trăiesc oamenii. Ca o dovadă că pricepea lupta de clasă, sau mai bine-zis că o simţea, putem cita Stăpln şi slugă. Despre aceasta însă s-a zis că vrea să dovedească un lucru pe care şi l-au spus de atîta vreme alţii... Un cîntec vechi, dar care, vorba lui Heine, rămîne pururea nou. Aşa făcîndu-se că dispreţuieşte arta, după cum ni-1 arată Brandes, el e dintr-aceia cari au dus arta la un punct de perfecţie pe care numai rari îl ating. El e mare ca artist (morala şi vederile sale sociale le vom analiza în partea a doua a acestui articol; notă numai pentru mine) prin felul cum a ştiut să-şi aleagă subiectele din tot ce interesa lumea în vremea aceea, prin felul cum a ştiut să le redea lumei, cum le-a potrivit pe înţelegerea tuturor şi cum a grupat în jurul ideii1 dominante faptele doveditoare, de răsare ideea clară ca o statuă antică pe care ar scălda-o razele de lună în mijlocul nopţei. Ca tehnică, Tolstoi nu are intrigă ci ca şi Flaubert scoate frumosul din simplitate. Dar şi complexitatea o găsim în operele lui, anume la psihologie care e foarte profundă. (Cineva zicea că dacă asemănăm arta cu o undă, apoi scriitorii francezi iau numai culmile valurilor, pe cînd cei ruşi transcriu totul.) Eu aş compara această manie mai degrabă cu cîmpiile întinse, verzi, dar adesea monotone ale Rusiei (şi ale României cu care Rusia are atîta asemănare). Dar comparaţia aceasta ar fi şi mai potrivită pentru Turgheniev, iar nu pentru Tolstoi. El a luat numai părţile esenţiale, a încercat numai acele probleme care cereau o mai grabnică soluţie. Mi-aduc aminte că Sonata Kreutzer * Clnd zic idee nu greşesc. El vrea In adevăr să demonstreze o idee tn fiecare roman aşa că poate fi luat drept un tezist. Dovadă Istoria unui cal. 593 ! am citit-o intîia oară cînd eram aproape copil şi parcă văd încă interesul cu care urmăream să văd ce dezlegare propune autorul. O dezlegare propusă de el era, dar cit de extravagantă! Acum sunt de părere că un autor nu trebuie să caute a da o soluţie, a propune un remediu relelor ce le arată. Arta trebuie să se mărginească numai In a ne reprezenta cele ce [se] petrec în viaţă. Dar poate ca Tolstoi să fie începătorul unei arte nouă, cu o forţă socială mai mare, a unei arte care să cuprindă lumea în toată întregimea şi deci necesar e să ne ocupăm şi de remedii; — în acest caz aserţiunea mea de mai sus se reduce la o simplă constatare a faptelor şi rămîne să admitem arta soluţionistă. Se înţelege, trebuie să căutăm alte soluţii în locul celor găsite de Tolstoi, căci acestea sunt prea neştiinţifice. Această putere a întunerecului (în sens figurat), cît de multstă-pîneşte popoarele: cit sunt de îndărătnice ele în credinţile şi obiceiurile lor şi cît e de scuzabilă şi de naturală această îndărătnicie. Omul cu greu se leapădă de cunoştinţele căpătate după multă străduinţă şi mai mult decît oricine ţăranul, pe care munca îl face om practic (ţintuindu-1 nevoilor zilnice şi nedindu-i timp să lase fantazia liberă) şi un om practic nu lasă lesne starea sa actuală pentru un viitor nebulos şi nesigur. în Stăpin şi slugă se arată moralitatea celor din clasa de jos. Mi-adue aminte că înainte de a apărea scrierea aceasta fusesem şi eu izbit de acest fapt şi ajungînd la aforismul că în muncă stă morala îl comunicai unui prieten de o bunătate nespusă. «Şi Spencer — zise el — a ajuns la concluzia aceasta. E cu neputinţă ca oamenii cinstiţi să nu se înţeleagă». Uitaţi-vă cu ce artă, cu ce măiestrie, Tolstoi, în Stăpin şi slugă, dez-văleşte evenimentele şi le face să convergeze, întocmai cum într-o oglindă optică se adună în centru toate razele de lumină, către dez-nodămîntul final, care e totodată şi triumful ideei. Amănuntele cele mai mici, cele mai neînsemnate nu sunt lăsate afară, pentru că toate îl slujesc. Am cunoscut un prieten bun al meu, care înainte de Tolstoi, ajunsese şi el la ideea, profund înrădăcinată în el, că poporul e peste fire de bun. îşi pusese şi el in gînd să scrie ceva despre asta, dar vedeam bine Că se simte strîmtorat de felul cum să grupeze faptele. La Tolstoi din contra, într-o călătorie în sanie, s-au şi lămurit caracterele. M-am întrebat de ce-a scris Tolstoi Anna Karenina. Pe urmă am văzut eu că acolo e o parte din viaţa lui, epoca cea mai zbuciumată, atunci cînd căuta el adevărul. Asta mă îndreptăţeşte şi mai mult să zic că Levin e chiar Tolstoi. Simţămintul paternităţei lui seamănă 594 cu al lui... [indescifrabil]. Şi la urmă triumful iubirei de natură coincide perfect cu viaţa autorului. Această iubire de natură, despreţuirea civilizaţiei care a falsificat sinceritatea omului e comună şi Arienilor (Dis-raeli). E o iubire cam anormală, bolnăvicioasă. Cum a apărut şi cum se explică ideea?“ Interesante sînt, de asemenea, şi reflecţiile asupra lui Tolstoi făcute cu prilejul unor consideraţii mai generale asupra artei (ms. 1.657, f. 91). „Tolstoi nu şi-a format o concepţie după care să-şi regleze arta, căci pentru el arta nu e un scop în sine (e mai bine oare a considera arta ca un scop în sine, ori ca un mijloc?). El numai simţind nevoia de a scoate clară ideea ce vrea s-o spuie, a ajuns la acea perfecţiune artistică, la acel mod de a zugrăvi în trăsături esenţiale romanul. Şi pentru asta el trebuie să fi lucrat mult şi să fi chibzuit adecă cum ar face ca să bată mai mult la ochi cele ce spune. Şi la urmă ajuns, fără vro concepţie, un maestru (pentru «Tolstoi ») într-atît şi-a înţeles el rolul de profet al vremilor. Pentru el arta e un instrument de luminare a popoarelor. Şi ce lumini vrea el să sădească în inima popoarelor? (Analiza vederilor sale sociale.) De aici se vede că pentru el şi poporul rus arta nu e ceva procurător de emoţii, ci o mare învăţătură. « Si vous savez comme ils lisent la-bas leur poetes ». (Vogue). Va să zică iată că definiţia mea nu se aplică poporului rus, ci numai nouă, culţilor rafinaţi. Dar atunci după clase vom împărţi şi arta în două: o definiţiune pentru cei ce-s culţi şi alta pentru popor. Nu se pot oare împăca aceste două? Şi pe urmă cum se explică apariţia doinei la noi? Din nevoie sau mai simplu dorul de a-şi comunica dorul“. Urmează un fragment despre tehnica lui Tolstoi, similar cu pasajul din articolul anterior în care se realiza comparaţia cu Flaubert, şi de aceea nu-1 mai reproducem. „Orice s-ar zice pot să fie scriitorii francezi mai mari decît cei ruşi dar operile acestor din urmă exprimă alt aer, mai sănătos, mai atrăgător. Aşa printre scriitorii germani desigur cel mai mare nu e Heine, dar în mijlocul lui Goethe şi Schiller cel care merge mai mult la inimă e Heine. ★ Şi cînd scriu aceste rînduri (refutaţia lui Le salut) stau şi mă gîn-desc: Nu cumva ţin la părerile acestea numai pentru că sunt ale mele şi le înlătur pe ale lui Tolstoi pentru că nu sunt deprins cu ele? Şi îndoiala începe să încolţească în mine. Într-atît m-a subjugat el!“ 595 în ms. 1.657, f. 36, printre nişte consideraţii disparate asupra conceptului de frumos în artă, se află notate şi cîteva impresii asupra corelaţiilor existente între Tolstoi şi personajele sale. „Artistul e cel care se arată, care personifică modulînd după făptura sa pe erou. Studiind personagele lui Tolstoi, vom căpăta noi lumini asupra persoanei aşa de complexe a autorului şi, cunoscînd bine societatea rusă, vom putea hotărî şi pînă la ce punct sunt reale. Iar din comparaţiunea tipurilor mai multor opere ale aceluiaşi autor vom vedea cît sunt consecvente aceste persoane". în ms. 1.657, f. 329, cu prilejul proiectării unor Studii istorice şi literare ne-a rămas şi schiţa unei interesante comparaţii între Tolstoi şi Mistral. „Ar părea curioasă o încercare de a compara pe Tolstoi cu Mistral. Tolstoi, om de nord, fire mistică, prozator, Mistral, om de sud, vesel şi poet de frunte. Şi totuşi amîndoi sunt cei mai mari epici moderni. Diferenţa lor e numai în manifestare". (p. 320) TINTORBANU Apare in România jună, II, nr. 289, 29 septembrie 1900, iscălit „Trubadur". Reluat în Depeşa, I, nr. 43, 21 februarie 1901, fără iscălitură. Reproducem articolul din România jună. Cu prilejul asociaţiilor făcute de critic între Tintoreanu şi Gio-vanni Segantini, se impune atenţiei faptul că Şt. Petică reţine din pictorul italian (1858—1900) elementele ce suscită filiaţia prerafaelită: „puternica emoţie", „sinceritatea umilă", „dezinteresarea nobilă" etc. într-adevăr Segantini deşi se distinge printr-un modernism intuitiv, divizarea tonului fiind descoperită, se pare, fără contactul cu impresionismul francez, reţine din şcoala prerafaelită forţa, sobrietatea, acuitatea excepţională a tonului şi acea emoţionantă simplitate. Natura elementelor pe care le apreciază la Segantini, poate constitui un argument în plus pentru ilustrarea forţei cu care operează asupra lui Şt. Petică orientarea prerafaelită în artă. Din cadrul medalionului se detaşează şi aprecierile sigure asupra creaţiei lui Luchian. Deşi referirile lui Petică la Luchian nu sînt prea extinse, preţuirea deosebită rămîne constantă şi indică probabil un contact serios şi stabil cu producţiile acestuia. Desigur că s-au cunoscut şi au discutat, dacă nu în alte împrejurări, cel puţin cu prilejul serilor literare organizate de Macedonski. în nr. 8 al Revistei mo- 596 derne, din 1897, Constant Cantilli, în Seratele literare, referindu-se la tradiţia şi configuraţia serilor literare macedonskiene, aminteşte printre cei ce frecventau cercul şi pe Luchian. Or, pentru o fază, cel puţin 1897—1899, Şt. Petică e un intim al casei Macedonski. (p. 322) ULTIMA SCRIERE A LUI TOLSTOI Apare în Depeşa, I, nr. 3, 12 ianuarie 1901, p. 1 — 2, de unde îl reproducem. (p. 325) VERSURI NOI Apare în Dorobanţul, I, nr. 11, 2 martie 1903, p. 1, de unde îl reproducem. III FOILETOANE POLEMICE (p. 329) TEATRU LA ŢARĂ Apare în Lumea nouă, IV, nr. 1.173, 17 iunie 1898, p. 1, de unde îl reproducem. (p. 331) DISPREŢ PENTRU DIALECTE Apare în România jună, II, nr. 124, 15 aprilie 1900, p. 1, semnat „Caton“, la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. (p.332) UNITATEA LIMBEI Apare în România jună, II, nr. 125, 16 aprilie 1900, p. 1, semnat „Caton“, la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. (p. 334) INDIGNAREA COLEGULUI CRAMPTON Apare în România jună, II, nr. 139, 30 aprilie 1900, p. 1, de unde îl reproducem. Articolul, structurat în maniera pamfletelor critice, are finalitatea de a demonstra completa incompetenţă şi incultură a „criticului11 Caion. 597 Primul punct de acuzaţie îl constituie afirmaţia conform căreia „drama Clopotul scufundat ar fi scrisă de Sudermann“. în Adevărul, XIII, nr. 3.831, luni, 27 martie 1900, Caion la Săptămlna literară face într-adevăr această confuzie între Sudermann şi Hauptmann, şi se pare de loc întîmplător, deoarece numele lui Sudermann revine insistent în cadrul pasajului respectiv. „în străinătate şi în special în Germania — spune Caion — avem de menţionat apropiata apariţie a unei drame scrise de Sudermann. Se ştie că Sudermann este singurul care a reuşit in genul dramatic ibsenian. Clopotul scufundat este o probă de această reuşită. Sudermann, în noua dramă ce va publica, are să dezvolte o teorie ciudată asupra vieţei şi, cu cuvinte mistice, va lămuri teza ce susţine. “ O altă obiecţie care de asemenea indică lipsa de informaţie a lui Caion, vizează afirmaţia făcută în legătură cu data aptriţiei piesei Colegul Crampton a lui Hauptmann. Caion o consideră ultima creaţie a lui Gerhart Hauptmann, deci producţie 1900, cînd de fapt piesa fusese dată publicităţii aproape cu un deceniu în urmă. Parcurgînd cu atenţie Săptămlna literară, din Adevărul, XIII, nr. 3.857, luni, 24 aprilie 1900, se constată că nici de data aceasta eroarea lui Caion nu este incidentală. Afirmaţia falsă e reluată insistent pe parcursul întregului articol. (p. 340) STILUL ÎN ARTĂ Apare în România jună, II, nr. 196, 26 iunie 1900, p. 1 — 2, semnată „Trubadur11. Textul este reprodus din periodc. INSTANTANEE ŞI PROFILURI (p. 345) UN ISTERIC Apare în România literară şi ştiinţifică, nr. 1, mai 1895, semnat „Sapho“, de unde îl reproducem. (p. 348) RĂPUSUL Apare în Lumea nouă literară şi ştiinţifică, III, nr. 9, 29 decembrie 1896, p. 6, de unde îl reproducem. Pentru începutul acestei bucăţi există o variantă în ms. 1.657, f. 299. (p. 352) VASILE LEONESCU Apare în Lumea nouă, IV, nr. 1.132, 28 aprilie 1898, p. 1, semnat ,Sapho“, la rubrica Note zilnice, de unde îl reproducem. (p. 354) O JUDECATĂ E publicată în Lumea nouă, IV, nr. 1.135, 1 mai 1898, p. 1, semnat „Sapho“, la rubrica Note zilnice, de unde îl reproducem. (p. 356) SULIMANUL Apare în Lumea nouă, IV, nr. 1.139, 6 mai 1898, p. 1, semnat „Sapho“, la rubrica Note zilnice, de unde reproducem textul. (p. 358) VOIE DE LA COMĂNDUIRE Apare în Lumea nouă, IV, nr. 1.140, 7 mai 1898, p. 1, la rubrica Note zilnice, de unde se reproduce textul. 599 LA PARADIE (p. 360) E publicat în Lumea nouă, IV, nr. 1.144, 11 mai 1898, p. 2, semnat „Sapho“, la rubrica Note zilnice, de unde ii reproducem. Această bucată prezintă anumite afinităţi de atmosferă şi de comic burlesc cu Manifest către cucoane al lui I. L. Caragiale. (p. 362) DEFILAREA E publicat în Lumea nouă, IV, nr. 1.144, 11 mai 1898, p. 2, semnat „Sapho“, Ia rubrica Din viaţa cazonă, de unde îl reproducem. Observaţiile atît de exacte asupra vieţii cazone, Şt. Petică le deţine din experienţă directă. Din Notele biografice ale lui Gr. Tăbă-caru reiese că el şi-a făcut stagiul militar în 1897, deci impresiile erau de dată recentă. în posesia lui Tache Petică, fratele scriitorului, încă în viaţă, se află unele documente care ne furnizează anumite date asupra „carierei militare'* a lui Şt. Petică. Există de exemplu un Certificat de aptitudine la grad de sublocotenent în rezervă, pe care-1 comunicăm integral: „Preşedintele comisiei de examinare a candidaţilor pentru gradul de sublocotenent în rezervă certifică că d. Petică Ştefan din Reg. 6 Tecuci, nr. 24 a fost recunoscut apt a obţine gradul de sublocotenent în rezervă în arma infanteriei şi că a obţinut nota medie de douăspre-zeci şi 87% (12,87). Făcut la Bucureşti, 12 ianuarie 1900". S-a păstrat de asemenea şi Brevetul care confirmă această avansare: „Ministrul secretar de stat Ia Departamentul de război face cunoscut soldatului bacalaureat Petică Ştefan din Reg. 6 Tecuci, nr. 24, că prin înaltul decret nr. 2.286 de la 9 mai anul 1900, s-a înaintat la grad de sublocotenent în rezervă pe ziua de 10 mai 1900 în acelaşi regiment şi că s-a dat ordin să fie recunoscut în acest din urmă grad cu începere de la data de mai sus. Nr. 5.473 28 iunie 1900 Bucureşti'* (p. 365) OAMENI DISTINŞI Apare în România jună, II, nr. 114, 2 aprilie 1900, p. 1, semnat „Trubadur", la rubrica între luptă si vis, de unde îl reproducem. 800 (p. 367) DIN CIVILIZAŢIA DEMI-MONDE Apare în România jună, II, nr. 118, 6 aprilie 1900, p. 1, semnat „Caton“, la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. Alegerea pseudonimului Caton nu e de loc întîmplătoare. Ea coincide cu faptul că izolatele încercări anterioare de realizare a unor note cu tendinţe moralizatoare devin acum simptomatice, scriitorul pro-punîndu-şi o sistematică apostrofare a moravurilor deficitare şi a caracterelor reprobabile. Asociaţia cu răsunătoarele intervenţii ale lui Cato cel bătrîn, lui Şt. Petică i s-a părut firească. Figura acestui exemplar luptător împotriva descompunerii şi decăderii se pare a-1 fi impresionat în mod deosebit, deoarece în ms. 1.658, f. 124 e schiţat subiectul unei piese de teatru al cărei erou e Caton. „Două tragedii antice, Caton de Utica, Hector (Adio la Andromaca)“. Din proiect nu ne-au rămas însă decît crîmpeie de idei şi unele versuri disparate. Apare în România jună, II, nr. 122, 13 aprilie 1900, p. 1, semnat „Caton“, la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. Apare în România jună, II, nr. 139, 30 aprilie 1900, p. 1, semnat „Caton“, Ia rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. Apare în România jună, II, nr. 159, 20 mai 1900, p. 1, semnat „Caton", la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. Titlul acestei schiţe de caracter e dat după piesa cu acelaşi nume a scriitorului spaniol Jose Echegaray y Eizagui (1832 — 1916). Matematician, dar şi poet, ales membru al Academiei de ştiinţe exacte pentru activitatea sa ştiinţifică, dar distins şi cu premiul Nobel, pentru literatură (împreună cu Frederic Mistral în 1904). Echegaray era, pe timpul acela, un nume cunoscut. Teatrul său, cam artificios şi fără sclipiri, cu evidentă intenţie de a impresiona, e totuşi riguros construit, iar Marele Galeotto, o puternică dramă psihologică, îl consacră pe bună dreptate. Poate la răsunetul numelui său a contribuit şi faptul că era un abil politician, fiind ministru al Spaniei în mai multe rînduri. (p. 369) PROFE SORUL-AUTOMAT (p. 370) .VOIAJURI" ÎN STRĂINĂTATE (p. 372) MARELE GALEOTTO 601 (p. 374) DECORAŢII Apare în România jună, II, nr. 163, 24 mai 1900, p. 1, semnat „Caton“, la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. (p. 376) RECLAMA E publicat în România jună, II, nr. 166, 27 mai 1900, p. 1, semnat „Caton“, la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. (p. 378) PARVENIŢII Tipărit în România jună, II, nr. 170, 31 mai 1900, p. 1, semnat „Caton“, la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. (p. 380) CULTURA NOASTRĂ E publicat în România jună, II, nr. 177, 7 iunie 1900, p. 1, semnat „Caton“, la rubrica Din moravurile noastre, de unde reproducem textul. (p. 382) LUMEA ÎN CARE SE PETRECE Apare în România jună, II, nr. 180, 10 iunie 1900, p. 1, semnat „Caton“, la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. (p. 384) ZIARIŞTII MODERNI Tipărit în România jună, II, nr. 184, 14 iunie 1900, p. 1, semnat „Caton“, la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. (p. 386) PRIETENIE E publicat în România jună, II, nr. 190, 20 iunie 1900, p. 1, semnat „Caton“, Ia rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. (p. 388) POZITIVIŞTII Tipărit în România jună, II, nr. 191, 21 iunie 1900, p. 1, semnat ,,Caton“, la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. (p. 390) SIMPATICUL Apare în România jună, II, nr. 204, 5 iulie 1900, p. 1, semnat „Caton“, la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. 602 «p. 392) ARTĂ ŞI POLIŢISM Apare în România jună, II, nr. 215, 16 iulie 1900, p. 1, semnat „Caton", Ia rubrica Din moravurile noastre, de unde il reproducem. (p. 394) ÎNAPOIAŢI Publicat în România jună, II, nr. 219, 20 iulie 1900, p. 1, semnat „Caton". la rubrica Din moravurile noastre, de unde il reproducem. (p. 396) NERVOZITATEA E publicat în România jună, II, nr. 221, 22 iulie 1900, p. 1, semnat „Caton“, la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. (p. 398) PARIZIANUL ROMÂN Apare în România jună, II, nr. 232, 2 august 1900, p. 1, semnat „Caton“, la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. Referirile la cei doi scriitori francezi se fac probabil datorită popularităţii cam ieftine de care se bucurau aceştia. George Ohnet (1848 — 1918) a început prin a fi jurnalist pentru a se consacra apoi romanului. Serge Panine apoi Le maltre des forges deschid o carieră largă de romane, dramatizate mai tîrziu. Jeanne Laiseau Leseur (1860 — 1921) e o intelectuală franceză cu preocupări literare, care a publicat sub pseudonimul de Daniel. Sentimentalitatea e o trăsătură caracteristică a producţiilor sale indiferent dacă sînt de esenţă lirică sau de factură romanescă. S-a făcut cunoscută mai ales ca apărătoare fermă a cauzei feministe. (p. 400) RUŞINE DE NEAM Apare în România jună, II, nr. 233, 3 august 1900, p. 1, semnat „Caton", la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. (p. 402) GAZETAR DE OCAZIE Apare în România jună, II, nr. 239, 9 august 1900, p. 1, semnat „Caton", la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. (p. 404) MAMĂ DE POET E publicat în România jună, II, nr. 249, 20 august 1900, p. 1, semnat „Caton", la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. 603 (p. 406) ŞTRENGARII Publicat în România jună, II, nr. 258, 29 august 1900, p. 1, semnat „Caton“, la rubrica Din moravurile noastre, de unde se reproduce textul. (p. 408) RANIŢA ŞI GHIOZDANUL Apare în România jună, II, nr. 274, 14 sept. 1900, p. 1, semnat „Caton", la rubrica Din moravurile noastre, de unde îl reproducem. (p. 410) ÎN PLINĂ CRIZĂ Apare în Depeşa, I, nr. 21, 30 ianuarie 1901, p. 1, semnat „Trubadur", la rubrica Viaţa bucureşteană, de unde îl reproducem. (p. 412) IO AN NENIŢESCU Apare în Depeşa, I, nr. 48, 26 februarie 1901, p. 1, semnat „Trubadur", la rubrica Viaţa bucureşteană, de unde îl reproducem. (p. 414) LITERATURĂ ŞI SCANDAL Apare în Dorobanţul, nr. 1, 19 februarie 1902, p. 1, la rubrica Note şi schiţe, de unde îl reproducem. ARTICOLE POLITICE Gazetăria n-a fost pentru Ştefan Petică un expedient, ci a constituit de fapt profesiunea sa. La majoritatea ziarelor şi revistelor la care a publicat a îndeplinit şi funcţia de redactor. Un indiciu pentru acest fapt îl constituie atît unele mărturii ale contemporanilor cît şi păstrarea unor legitimaţii care atestă calitatea amintită. Ziaristica şi munca de redacţie erau desigur sursa existenţei sale, iar regularitatea cu care Petică după sistarea unui ziar se raliază prompt la altul (şi nu întotdeauna pentru că profilul acestuia ar fi concordat cu propriile sale vederi), ne oferă un gen de confirmare a presupunerii făcute. în octombrie 1898 Şt. Petică încă publica la Lumea nouă, aflată într-un stadiu de iminentă disoluţie, iar în luna următoare deja avea legitimaţie eliberată de ziarul Capitala, în care se preciza că : „Domnul Ştefan Petică reprezintă ziarul nostru în calitate de prim-redactor“. C. Demetrescu în evocarea Un nume fatal surprinde, ca unul ce a trecut prin experienţe similare, drama aceasta a provizoratului generată de caracterul efemer al multor periodice. „După un an de muncă în redacţia ziarului Lumea nouă, Petică şi toţi ceilalţi colegi de redacţie am rămas orfani: ziarul din zilnic, a devenit săptămînal, pentru a dispare cu totul ceva mai tîrziu. Petică a trecut la un ziar liberal de ocazie Capitala care i-a dat prilejul de-a rămîne pentru a doua oară orfan în presă. în anul 1900 m-am întîlnit din nou cu Petică în redacţia ziarului România junău. Pentru o viaţă timpuriu întreruptă, tribulaţiile de la o revistă la alta sînt într-adevăr accentuate: Lumea nouă (1896—1898), Capitala (1898), Literatorul (1899), România jună (1899 — 1900), România ilustrată (1901), Depeşa (1901), Apărarea naţională (1902), Dorobanţul (1902 — 1903). După precizarea lui G. Tutoveanu se 605 pare că doar la Literatură şi artă română (1900 —1901), Pagini aleser (1903), Economia naţională (1903) şi Făt-Frumos (1904) n-a „lucrat",, ci doar a colaborat. Importante însă pentru activitatea de ziarist propriu-zis, satis-f&cînd atît exigenţe de frecvenţă susţinută cît şi de realizare superioară sînt articolele publicate în Lumea nouă şi România jună. Refe-rindu-se mai ales la colaborarea lui Şt. Petică la aceste două reviste, D. Karnabatt conchidea asupra formulei sale gazetăreşti: „scria cînd cu vehemenţă, sarcasm şi ironie, distilînd un spirit corosiv, cînd cu lirism, subtilitate şi fineţe: în prima categorie de articole-fraza lui era concentrată şi masivă, în a doua — largă, ritmică, risipită cu gesturi teatrale. Era un ziarist de mare talent, avea temperament, cultură, spontaneitate la scris, combativitate..." Că Şt.. Petică în calitate de gazetar s-a bucurat de o unanimă apreciere, o atestă şi unele documente de genul celui pe care-1 comunicăm maii jos şi pe care îl reproducem din ms. 1.659, f. 55. „ASOCIAŢIA GENERALĂ A PRESEI Bucureşti, 3 martie 1902: Stimate confrate, în adunarea de joi, 21 februarie c., aţi fost ales ca membru în comisiunea pentru redactarea proiectului de statut al «Asociaţiei». Comunicîndu-vă aceasta, vă rugăm cu insistenţă să binevoiţi a lua negreşit parte la întrunirea acestei comisiuni, care va avea loc marţi, 5 martie, în sala Hotelului de France, la orele 8 1/2 seara. Primiţi salutările noastre colegiale Comitetul de iniţiativă Domniei-sale D-lui ŞT. PETICĂ Ziarul Dorobanţul, Bucureşti" (p. 419) ŞCOALELE DE ADULŢI LA SATE Apare în Lumea nouă, IV, nr. 1.067, 6 februarie 1898, p. 1, cu subtitlul Cultura şi poporul. — O încercare fericită. — Părerile învă-ţătorilor“. Este semnat „Ştefan". Reprodus din periodic. Interesant e mai ales de observat că scriitorul îşi face debutul chiar printr-un articol în care în centrul atenţiei e fixată pătura 606 din care se ridicase şi ale cărei interese, firesc, le apăra cu convingere şi ardoare (Socialismul la sate, Munca, V, nr. 10, duminică, 1 mai 1894, p. 3 — 4, P. Stiopca). Anul 1896, care consemnează începutul activităţii jurnalistice de perspectivă în paginile ziarului Lumea nouă, e dominat pe planul tematicii tot de articole de inspiraţie rurală: Cum se face averea, Pieirea satelor răzeşe, Socialismul la sate, Ţăranii şi mişcarea politică. (p. 421) SINDICATELE AGRICOLE ŞI ŢĂRANII Articolul e publicat în Lumea nouă, IV, nr. 1.138, 5 mai 1898, de unde îl reproducem. Apropierea făcută între cei ce se opuneau înfiinţării sindicatelor agricole şi T. Maiorescu, deşi, iniţial, ar putea părea forţată, în realitate este extrem de firească şi se impune aproape de la sine, avînd în vedere modul în care articolului vizat de Şt. Petică începea: „închipuiţi-vă figura unui tînăr şcolar căruia tatăl său i-ar face ca dar o pungă goală. Cam aceasta va fi figura pe care o vor face ţăranii noştri cînd li se va da marea, binefăcătoarea lege a sindica-telor“. Este, evident, o vulgarizare a ideii maioresciene, exprimată cu o deosebită forţă în articolul intitulat în contra direcţiei de azi in cultura română (1868). „Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi prin urmare vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală de loc decît să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă de loc decît să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem de loc statutele, organizarea, membrii onorari şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decît să le facem fără ca spiritul propriu de asociere să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem de loc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate, decît să facem toate aceste fără maturitate ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi“. (T. Maiorescu, Critice, E. P. L., 1966, p. 82-83.) Trebuie remarcat, de asemenea, că deşi asociaţia intre Maiorescu şi cei ce se opuneau înfiinţării sindicatelor agricole are un caracter fugitiv şi lacunar, ea este importantă pentru că ne permite să deducem indirect opiniile lui Şt. Petică referitor la teoria formelor fără fond. Necesitatea reţinerii atitudinii de nonadeziune la poziţia 607 maioresciană se impune şi datorită faptului că Petică nu va mai reveni asupra acestei probleme pentru o discuţie mai sistematică sau extinsă a ei. (p. 424) ALEGERILE DIN URMĂ Articol publicat în Lumea nouă, IV, nr. 1.148, 15 mai 1898, p. 1, de unde îl reproducem. (p. 426) TURBURĂRI LA SATE Publicat în Lumea nouă, IV, nr. 1.151, 20 mai 1898, de unde îl reproducem. Acest impresionant articol, axat pe problema ţărănească, nu trebuie privit ca ceva izolat, deoarece el nu constituie decît secvenţa reuşită a unei întregi suite de articole în care se revine cu o forţă remarcabilă asupra situaţiei mizere a ţărănimii, susţinîndu-ise drepturile împotriva punctului de vedere oficial. (p. 429) SERBAREA REVOLUŢIUNEI Apare în Lumea nouă, IV, nr. 1.156, 27 mai 1898, de unde este reprodus. (p. 431) TEORIA REVOLUŢIEI Apare în Lumea nouă, IV, nr. 1.170, 13 iunie 1898, p. 1, de unde este reprodus. în cadrul acestui articol remarcabilă ni se pare afirmaţia conform căreia recunoaşterea caracterului dominant al revoluţiei de la 1848, în orientarea ei naţională, nu e de natură să contrazică doctrina marxistă, ci dimpotrivă s-o confirme. (p. 434) DUŞMANII SOCIETĂŢEI Articol publicat în Lumea nouă, IV, nr. 1.180, 25 iunie 1898, de unde îl reproducem. I. Nădejde, al cărui articol e luat ca punct de plecare al discuţiei în legătură cu răscoalele ţărăneşti, este unul din conducătorii mişcării socialiste de care Şt. Petică s-a simţit puternic legat, desigur nu numai datorită unei activităţi comune, deşi se pare că aceasta a fixat reţeaua prin care ei comunicau. în ms. 1.659, f. 56 şi 70 s-au păstrat două scrisori care atestă tocmai acest caracter al relaţiilor dintre cei doi (v. ed. de faţă, p. 556 şi 557). 608 (p.437) SFÎRŞITUL BURGHEZIEI Apare în Lumea nouă, IV, nr. 1.187, 4 iulie 1898, p.l, de unde îl reproducem. Publicat în Lumea nouă, IV, nr. 1.190, 8 iulie 1898, p. 1, de unde este reprodus. Wallenstein, la care se referă Şt. Petică în acest articol, este desigur eroul schillerian al trilogiei: Tabăra lui Wallenstein, Piccolo-mini şi Moartea lui Wallenstein. Supoziţia aceasta se bazează pe faptul că, privit din punct de vedere al necesităţii istorice, Wallenstein e o figură la care nu defectele primează. Or, Schiller, din dorinţa do a se detaşa de subiectivismul primelor sale creaţii dramatice şi tinzînd spre un obiectivism total, înlocuieşte într-adevăr pe „a face frumos" prin „a face autentic", dar în acelaşi timp ajunge să-şi deformeze oarecum eroul în sensul ignobilului. E un personaj dramatic puternic şi interesant, dar atît de plin de contradicţii şi de fisuri, incît figura dezeroizată nu mai coincide cu imaginea marelui general Wallenstein, care a înfiinţat prima armată permanentă a (Germaniei) Austriei şi care deşi dizgraţiat pe nedrept, după înfrîngerea lui Friedland de către Gustave-Adolphe, conduce lupta de eliberare a teritoriilor germane. Tipărit în I.umea nouă, IV, nr. 1.190, 8 iulie 1898, p. 1, de unde îl reproducem. Articolul, deşi cu profil politic, apare la rubrica Note zilnice, rezervată de obicei microproducţiilor beletristice, îndeosebi poemelor în proză. (p.445) UN EROU Apare în Lumea nouă, IV, nr. 1.193, 11 iulie 1898, p. 1, de unde este reprodus. Integrarea lui Zola în galeria marilor luptători ai umanităţii, tendinţa evidentă de a-i aureola personalitatea, nu trebuie interpretate numai ca rezultat al unei momentane admiraţii pentru conduita acestuia în afacerea Dreyfus. Petică nu adera într-adevăr (p.440) VIITOARELE ALEGERI (p.443) ZIARIŞTI 609 la formula „romanului experimental" şi cîteva fragmente manuscrise sînt edificatoare în acest sens: „Nu e de ajuns a fi profund, trebuie a fi şi artistic. Mult aş da de exemplu să ştiu părerile pe care le aveau Turgheniev, Flaubert despre Fille Elisa de Goncourt. După mine Fille Elisa nu prea ar fi artă din cauză că acolo e expunerea goală a unui adevăr care impresionează raţiunea, deci e de domeniul ştiinţei, iar nu impresionează simţurile ca să fie artă". (Ms. 1.657, f. 123, Bibi. Acad. R.S.R.) Admiraţia scriitorului nostru pentru creaţia lui Zola rămîne nsă nealterată deoarece o consideră total sustrasă teoriilor deficitare ale criticului Zola. „Cit despre romanele lui Zola meritul lor e tocmai că n-au urmat întru nimic teoriile criticului Zola, aşa că Germinahd, L’ Oeuvre, Rome şi celelalte bucăţi sunt mai mult sim-boliste-sintetice decît naturaliste". (Critica noastră literară, p. 222.) (p.448) SOLIDARITATE Apare în Lumea nouă, IV, nr. 1.196, 15 iulie 1898, p. 1, de unde este reprodus. Pateticul stilului biblic şi mai ales apelul la mitul lui Cain şi Abel, prezent în acest articol pentru a comunica mai pregnant prăpastia dintre muncitorime şi „clasele de sus", nu constituie un caz izolat. Revin, nu numai tuşele ce amintesc de gravitatea şi sentenţiozitatea tonului biblic, ci chiar motivul lui Cain şi Abel e reluat în articolul Flămânzi şi îndureraţi de exemplu (România jună, 18 mai 1900), el fiind de dala aceasta adaptat pentru consemnarea fricţiunilor dintre ţărănime şi arendaşi. între Solidaritate şi Flămînzi şi îndureraţi există o evidentă corespondenţă de concepţie căci unele momente se cheamă între ele nu numai prin similitudinea motivului, a ideilor sugerate prin intermediul acestuia, ci chiar prin modul în care e structurată fraza. (p.450) MAREA CREŞTE Articol publicat în Lumea nouă, IV, nr. 1.205, 26 iulie 1898, de unde îl reproducem. (p.452) CONFERINŢA DE SÎMBĂTA Apare în Lumea nouă, IV, nr. 1.219, 13 august 1898, p. 1, de unde se reproduce textul. 610 Şcoala lui Jaures la care se referea Petică trebuie înţeleasă în sensul unui stil oratoric care se baza pe totala sinceritate şi dăruire dezinteresată, şi se distingea prin căldura comunicativă, prin forţa cuvîntului şi a gestului capabil de a stăpîni „mulţimea cea mai rebelă". Interesant e de constatat că Şt. Petică, dincolo de spontaneitatea verbului, de patetismul zguduitor, a reperat totuşi preponderenţa intelectului în raport cu afectul. Se pare că Jean Jaures, care era profesor, dar a scris şi interesante studii de filozofie (De primis socialismi Germanici liniamentis apud Lutherum, Kant, Fichte et Hegel şi De la Realite du monde sensible) şi-a obişnuit discipolii cu atenţia pentru eşafodajul ideatic, ce se ascundea solid îndărătul expresiei simple, calde, armonioase. (p.454) ÎN ROBIE FINANCIARĂ Apare în România jună, II, nr. 101, 20 martie 1900, p. 1, semnat „Ştefan". Textul reprodus din periodic. (p.457) INDIVIDUALITĂŢILE POLITICE Apare în România jună, II, nr. 118, 6 aprilie 1900, p. 1, semnat „Ştefan". Reproducem textul din periodic. (p.460) CADAVRUL AMBULANT Apare în România jună, II, nr. 134, 25 aprilie 1900, p. 1, semnat „Ştefan". Reproducem textul din periodic. Codin, alias Cadavrul ambulant, nu este un personaj fictiv, rod al unei inteligenţe maliţioase şi sensibile la ridicol, cum s-ar părea. Elementele îngroşate, caricaturalul ce turnează-n grotesc, punerea-n scenă în manieră cvasiexpresionistă sînt sugerate de un caz real, cu un anumit răsunet, de moment, în epocă. Constantin Ion Codin, fără a fi vinovat, într-un scandal în care cel vizat era fratele ginerelui său, este grav rănit şi sucombă la puţin timp după incident. Din interese politice, însă, acest caz, cam neclar, confuz, revine — nu numai în oficiosul partidului de opoziţie: Voinţa naţională şi în general în aşa-zisa presă „ocultistă" a lui Ionel Brătianu, ci chiar în anumite articole ale României june (organ independent) — „Asasinatul poliţienesc", „asasinatul comis 611 Ia ordinul expres al inspectorului poliţienesc Oprescu“. Atitudinea lui Petică din Cadavrul ambulant, polemizînd chiar cu articolele din ziarul la care era redactor, ni se pare a fi rezultatul intenţiei de a face din Cadavrul ambulant „simbolul şi sinteza întregii noastre vieţi politice", o vizare alegorică a întregii ambianţe politice, cu inerentele meschinării, cu scenele penibile, degradante. (p.464) GLASUL FARISEILOR Apare în România jună, II, nr. 141, 2 mai 1900, p. 1, semnat „Ştefan", de unde este reprodus. (p.468) PUTEREA SENTIMENTELOR E publicat în România jună, II, nr. 143, 4 mai 1900, semnat „Ştefan", de unde îl reproducem. Cele cinci versuri care preced articolul, avînd o funcţionalitate de moto, aparţin poeziei Das lied von der Glocke a lui Schiller. în transpunerea textului în româneşte s-a realizat o traducere exactă numai pentru cele două versuri de început ale poeziei: „Fest gemauert in der Erden/Stehl die Form aus Lehn gebrannt" (în pămînt zidită tare,/Şade forma cea de lut). Celelalte versuri au fost traduse liber. Versurilor: „Heute muss die glocke vverden!/ Frisch, Gesellen, seid zur Hand!" (Astăzi trebuie să se nască clo-potul/Cu hărnicie porniţi ucenicilor la lucru") le corespunde în textul publicat de Petică: „Puneţi mîna cu-nfocare/Astăzi opera cea mare/Astăzi este de făcut". (p.471) VAE VICTIS! Apare în România jună, II, nr. 162, 23 mai 1900, p. 1, semnat „S“, de unde este reprodus. Salisbury la care se referă Şt. Petică în acest articol este Robert Arthur Talbot Gascaingne Cecil. Lider al conservatorilor, Salisbury a atras atenţia prin duritatea cu care a reprimat mişcarea irlandeză. Numele Iui se leagă, însă, mai ales de războiul de cucerire întreprins împotriva burilor (1899—1901) care a suscitat unanime reacţii şi nemulţumiri. Deşi se pare că-i displăceau excesele lui Chamberlaine, Salisbury, ministru al afacerilor externe, iar din 1900 premier al Angliei, este cel care dirijează de fapt lupta împotriva burilor, care îşi apărau libertatea cu un eroism exemplar. 612 (p.473) SITUAŢIE LIMPEDE Apare în România jună, II, nr. 190, 20 iunie 1900, p. 1, semnat „Ştefan". Reprodus din periodic. (p.476) CRIZĂ LUNGĂ Apare în România jună, II, nr. 207, 8 iulie 1900, p. 1, semnat „Muşat“. Reprodus din periodic. (p.478) O SĂ VINĂ ALTUL! Apare în România jună, II, nr. 210, marţi, 11 iulie 1900, p. 1, semnat „Muşat", de unde este reprodus. (p.480) VOINŢA UNUI POPOR Apare în România jună, II, nr. 239, 9 august 1900, p. 1, semnat „Muşat". Reprodus din periodic. SCRIERI SOCIOLOGICE ŞI FILOZOFICE Deosebita cultură sociologică a iui Petică s-a concretizat, iniţial, în lucrări mai restrînse, de factura articolelor de ziar, iar apoi în studii de specialitate, meritorii din toate punctele de vedere. Contactul cu economistul Băicoianu şi serviciile pe care le deţine prin sprijinul acestuia, par a-1 fi stimulat într-o direcţie în care simţea efectiv chemare. Un act, aflat în posesia lui Tache Petică, fratele poetului, ni-1 relevă ca deţinînd o funcţie de natură să-l iniţieze în secretele mecanismelor economice, atît de utile în elaborarea substanţialelor lucrări pe care le dă. Serviciul statisticii generale de la Ministerul agriculturei, industriei, comerţului şi domeniilor îl anunţă pe data de 29 mai 1902, că are „onoare a vă duce la cunoştinţă, că, prin deciziunea ministerială nr. 48291/902, aţi fost numit ca ajutor în biroul de control al lucrărilor anchetei industriale, plătit cu diurnă do 5 lei pe zi lucrătoare, cu începere de la 22 mai, a. c.“ Deci competenţa, de natură să surprindă, in studiile sociologice ale lui Petică, e nu numai rezultatul unei formaţii livreşti, ci şi al unei practici în sectoarele care aveau strînsă legătură cu acest domeniu. Importantă din acest punct de vedere e şi activitatea sa în cadrul revistei Economia naţională, unde, pe lingă studii, mai publică numeroase şi interesante recenzii asupra lucrărilor de specialitate. (p.485) SINERGIA SOCIALĂ E publicat în Lumea nouă, literară şi ştiinţifică, II, nr. 49, 13 octombrie 1896, p. 2 — 3, semnat „Senez“. Reprodus din periodic. 614 SPIRITUL ANALITIC ÎN SOCIOLOGIE (p.488) Acest articol e publicat în două serii. Partea I apare în România jună, II, nr. 208, 9 iulie 1900, p. 1. Partea a Il-a apare în România jună, II, nr. 209, 10 iulie 1900, p. 1. Reprodus din România jună. Chestionarul la care se referă Şt. Petică se numeşte Chestionar privitor la psihologia poporului român şi este publicat de Noua revistă română, nr. 12, 15 iunie 1900, voi. I, suplimentul I. întrebările din care se constituia chestionarul sînt corect reproduse, numai că se inversează ordinea întrebărilor I şi II. Chestionarul lansat de Noua revistă română, în general bine primit şi obţinînd răspunsuri interesante, a fost însă şi ironizat de anumite publicaţii, chiar în legătură cu întrebarea pe care Şt. Petică a fixat-o pe prim loc, socotind-o probabil de importanţă capitală. în Patriotul (I, nr. 07, 11 iulie 1900, p. 1) C. Bacalbaşa, de exemplu, sub pseudonimul Vax (motiv pentru care cei de la România jună în polemici îl denumeau Vaxalbaşa), publică, plecînd de la chestionarul amintit, o notiţă umoristică intitulată Firea românului. „Noua revistă română a trimis în dreapta şi în stînga un chestionar cu diferite întrebări. Dintre toate ne-am oprit la următoarea: « Care e trăsătura dominantă în firea românului?» Cred că voi face o deosebită plăcere Noii reviste dacă îi voi trimite răspunsul meu. Atenţiune: Trăsătura predominantă în firea românului este: 1. Cînd e ţăran munceşte, produce, asudă şi rabdă. 2. Cînd e funcţionar face pe dracul în patru ca să împace şi capra şi varza. 3. Cînd e politician se aţine pe la gări pentru ca să salute pe actualii miniştri, deşi pînă în ajun s-a ploconit înaintea celor trecuţi. 4. Cînd e în slujbă, e guvernamental, cînd e fără slujbă, face opoziţie. Şi tot aşa mai departe. Vax“ (p.498) MORFOLOGIA SOCIALĂ — Metoda anchetelor economice — Acest studiu sociologic e constituit din trei părţi publicate consecutiv în Economia naţională: 615 Morfologia socială — Metoda anchetelor economice — I, Economia naţională, XXVI, nr. 8, august 1902, p. 373 — 381; Morfologia socială — Metoda anchetelor economice, II, Economia naţională, XXVI, nr. 9, septembrie 1902, p. 438 — 446; Morfologia socială — Metoda anchetelor economice — III, Economia naţională, XXVI, nr. 10, octombrie 1902, p. 503 — 510. în prima parte a studiului sînt reproduse 3 pagini dintr-un mai vechi articol al său intitulat Spiritul analitic in sociologie şi apărut în România jună, în 9 iulie 1900. Reluarea cu mici modificări, are loc de la p. 500, r. 28 pînă la p. 503, r. 17. Textul este reprodus din Economia naţională. (p.523) SOCIOLOGIA VECHE ŞI SOCIOLOGIA NOUĂ Textul acestui studiu a fost stabilit după broşura apărută în 1903: Sociologia veche şi sociologia nouă — Conferinţă ţinută la congresul ştiinţific, de Şt. Petică — secretarul secţiunii ştiinţelor sociale, Bucureşti, Institutul de arte grafice, „Eminescu“, 1903, şi nu din revista Economia naţională, deoarece în forma ultimă apar anumite modificări în favoarea unităţii studiului şi a sublinierii mai pregnante a ideilor. în broşură sînt excluse frazele de legătură între diversele capitole ale cercetării, apărută pe fragmente în revistă (1903, mai, iunie, iulie). Se renunţă de exemplu la formulările „dar despre asta vom vorbi în numărul viitor** sau „Am atins în numărul trecut chestiunea aplicării darwinismului la problemele sociale** etc. O altă deosebire constă în faptul că scriitorul a introdus în broşură un pasaj de trei sferturi de pagină, între ultima frază a studiului şi textul anterior, aducând interesante idei asupra problemei puse în discuţie. Textul adăugat se află în actuala ediţie de la p. 535, r. 3 pînă la p. 536, r. 7. (p.537) METODA ÎN ISTORIA FILOZOFIEI A apărut în România ilustrată, II, nr. 1, decembrie 1901, p. 9 — 10, de unde îl reproducem. Deşi din multitudinea proiectelor de studii filozofico, se pare că Şt. Petică n-a reuşit să finiseze decit Metoda in istoria filozofiei, preocupările Iui pentru această disciplină au fost de o 'constanţă şi de o intensitate impresionantă. Pe lingă seria unor lucrări fundamentale de filozofie germană: Leibniz, Kant, Fichte, Hegel, Schelling, Schleiermacher, Schopenhauer, Feuerbach, D. Strauss, Ed. von Hartmann, Nietzsche, Groos, Wundt, care au facilitat un proces 616 de formaţie in care deprinderea cu abstracţiuni a generat un intelect pertinent şi riguros, o gîndire sintetică şi categorială, bibliografia studiată cuprinde titluri şi autori dintre cei mai variaţi. De la Platon, Aristotel, Euclid, pînă la Avenarius, Marx, Engels, Guyau etc. Şt. Petică, devorat de demonul cunoaşterii, avea ambiţii nelimitate, fiind permanent preocupat de introducerea unor puncte de vedere noi. Sub titlul Magna doctrina preciza: „Aici se va cuprinde o res-tauraţiune pe baze solide a tuturor cunoştinţelor actuale. Deocamdată începem cu filozofia şi anume cu ultima ei stare". (Ms. 1.657, f. 129, Bibi. Acad.) Marile sale aspiraţii pot fi deduse din simpla enumerare a multora din proiectele de studii: Teoria cunoştinţei — Întregire la critica logică (ms. 1.657, f. 77, Bibi. Acad.); Filozofia germană modernă (ms. 1.657, f. 174); Idealismul raţionalist (ms. 1.657, f. 135); Metafizica şi psihologia poporului român (ms. 1.657, f. 1); Esenţa religiunei (ms. 1.657, f. 86); Evoluţiunea esteticei (ms. 1.657, f. 42); Filozofia tragediei (ms. 1.657, f. 69); Filozofia matematecelor (ms. 1.657, f. 186). în însemnările sale manuscrise polemizează cu Spencer, Kant sau Ilegel, emiţînd observaţii de natură să atragă atenţia. Comunicăm cîteva fragmente din schiţele de studii filozofice aparţinînd fazei de început. Necesitatea psihologică a cauzei o reproducem după ms. 1.657, f. 116 — 117, Bibi. Acad., iar [Despre subiectivism] după ms. 1.657, f. 162 — 162 v., Bibi. Acad. „Necesitatea psihologică a cauzei Taine, al cărui stil are claritatea mustului auriu al strugurilor de Crau şi al cărui sistem are strălucirea unei cîmpii luminoase a Greciei antice, zice că e o greşală cînd se caută cauza în filozofie, căci cauza nu există; ceea ce există e o înlănţuire de fapte care se deduc unele din altele. La început, afirmaţiunea aceasta farmecă şi surprinde. Toate disputele arzătoare sunt înlăturate prin ea. însă Taine nu e autorul ■original al acestei definiţii; înainte de dînsul Hegel şi Dietzgen stabiliseră acest lucru în logicile lor. Ei însă ajung la aceasta într-un mod, Taine în altui, arătînd cum se formează noţiunea din cuvinte. Aci se vede cit păcătuieşte o dialectică dusă la exces. Depărtîndu-se prea mult de simplism ea a ajuns să speculeze asupra cuvintelor aşa că avem noţiunile în locul vechilor entităţi. Ea nu mai ţine socoteală de cerinţele minţei. 617 în adevăr, în natură faptele pot să se producă aşa cum zice Taine şi o cauză să nu fie. însă e vorba de modul cum prinde mintea aceste fapte şi mintea nu poate să prindă individualităţi. Ribot arată că una din condiţiile memoriei e să prindă numai legile generale şi să uite accidentele. Aceasta e necesitatea psihologică a legilor generale. Dacă mintea ar fi omnipotentă şi ar înmagazina toate individualităţile ar fi altceva. Din nenorocire nu e aşa. De aceea ei îi trebuie legi generale. Dar legile generale admit necesarmente cauzele. Cum vom găsi deci cauzele? Astăzi faptele se prezintă atît de complicate îneît par a da dreptate lui Taine. Şcoala din Milet însă le vedea foarte simple. Cauza era una, efectul una, şi legătura una; nu ca astăzi, mai multe cauze pentru un efect, mai multe efecte la o cauză etc. Ceea ce era în filozofie era şi în matematică unde demonstraţia era simplă, fără ajutorul figurei auxiliare. între demonstraţia geometrică şi acţiunea tragică e o mare asemănare. Atunci acţiunea tragică era de asemeni simplă. Euclid introduce însă figurile auxiliare în geometrie, Platon şi Aristotel le introduc în logică şi dramaturgii noi le introduc în tragedie. Lucrurile se încurcară. Acum trebuie descurcate şi întocmai după cum artistul culege din faptele zilnice numai pe cele trebuincioase, de asemeni filozoful trebuie să aleagă din faptele observate numai pe cele absolut determinative şi să arate astfel mentalmente cauza“. [Despre subiectivism] „Kant, după cum arată foarte nimerit Spencer în Psihologia sa, a căzut singur în greşala idealiştilor subiectivi, întemeind criticismul său pe un mod particular al acţiunei mintale, pe aşa-numita raţiune pură. El presupune implicit autoritatea supremă a facultăţilor celor mai înalte, adecă acelor cari s-au dezvoltat în cel mai din urmă timp şi apoi argumentează ca şi cum această superioritate ar fi incondi-ţională. Se punea după teoria kantiană o credinţă în raţionămînt cu mult mai mare decît aceea care i se cuvine de drept; s-a făcut din raţiune un cult pierzîndu-so din vedere că raţionămîntul nu e, cu toate acestea, decît recoordonaţiunca stărilor de conştiinţă, coordonate deja mai de mult, într-un chip mai simplu. în realitate, un ra- 618 ţionămînt complex are mai puţină autoritate decît un raţionămînt simplu şi direct, şi contrar modului de argumentare al metafizicilor, acest din urmă ar trebui să servească drept dovadă celuilalt. (Antropocentrismul). între greşelile subiective unele sunt grosolane, altele sunt fatal legate de modul de a cunoaşte care sunt adevărate. Ethische Kultur ne arată ce este adevărul. Antrop. cult. e adevăr. Din viziunea acestor cîteva sisteme filozofice moderne, s-a putut vedea cu prisosinţă cum subiectivismul filozofic e strîns legat de toate cercetările din această ramură. Pentru a ne abate de la vechile obiceiuri consfinţite, să numim această dovadă a posteriori. Să cercăm acum a scoate aceeaşi încheiere a priori (cu alte cuvinte să arătăm că nici nu se poate altfel). Trebuie să lămurim însă că termenul a priori nu e luat aci în vechiul înţeles, ci mai mult spre a arăta că un fapt, fiind determinat de un şir anterior de fapte, nu poate fi altfel decît cum este, adecă supus principiului raţiunei suficiente. Dovedirea în acest chip va fi cît se poate de scurtă, nesocotind de cuviinţă a-i da mai mare întindere. Se pune în faţă eul şi non cui. Pentru a putea fi perceput, non eul trebuie să se reflecte în eu. în acest caz, non eul va suferi o transformare. Eul va pune totdauna ceva din el în concepţiile exterioare. Se înţelege că şi eul e modificat de non eu: climă, mediu economic, înrîurirea ancestrală. Deci subiectivismul e de neînlăturat în cercetările filozofice". CORESPONDENŢĂ CĂTRE PETRU CRĂESCU (p.547) 1 Textul este reprodus din revista Freamătul, Bîrlad, II, nr. 1 — 3, ianuarie-marlio 1912, p. 59. Unele indicii oferite de scrisoare ne determină să credem că a fost redactată în primăvara anului 1895. în text se vorbeşte de o vizită a lui Gherea. Din mărturiile lui Liviu Macedonescu, prietenul poetului în perioada studiilor din Brăila, reiese că această originală întîl-nire cu Gherea a avut loc în primăvara lui 1895. Cităm dintr-un articol manuscris al lui Liviu Macedonescu, datat 4 august 1965, pasajul revelator. „în primăvara lui 1895, nu-mi amintesc precis ce lună, Petică mă anunţă că după-amiază vine de la Galaţi spre Bucureşti Do-brogeanu-Gherea şi să-l întîmpinăm în gara Brăila, noi doi împreună cu Vipo Popovici. La ora fixată, trenul se opri în gară (atunci trenul stătea 15 minute) şi de la fereastra de vagon Gherea recunoscu pe Petică şi coborî pe peron, unde se întreţinu cu noi pînă la plecarea trenului. Printre altele Gherea a spus că portul Constanţa o va lua cu mult înaintea Brăilei şi că muncitorii din portul Brăila trebuie să fie strîns uniţi spre a respinge asalturile patronale împotriva drepturilor lor“. (p.547) 2 Textul este reprodus din revista Freamătul, Bîrlad, II, nr. 1 — 3, ianuarie-martie 1912, p. 59. Datarea aproximativă a scrisorii poate fi fixată între 20 septembrie şi prima jumătate a lunii octombrie 1895, deoarece citaţia prin 620 care era „inculpat pentru ultragiu“ (al cărui original se află la fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei, ms. 1.659, f. 66) era emisă la 20 septembrie 1895, pentru data de 23 octombrie 1895. (p .548) 3 Text reprodus din Freamătul, Bîrlad, II, nr. 4—5, aprilie-mai 1912, p. 101. Data conceperii şi expedierii scrisorii credem că ar putea fi prima jumătate a lunii octombrie 1895, deoarece din text reiese că e trimisă după 7 oct. 1895, data publicării procesului şi înainte de prezentarea în faţa Tribunalului Tecuci, (23 octombrie 1895). p .549) 4 Textul este reprodus din Freamătul, Bîrlad, II, nr. 1 — 3, ianuarie-martie 1912, p. 59. Datarea poate fi făcută cu aproximaţie înainte de 23 aprilie 1896, cînd e redactată o scrisoare în care relaţiile dintre el şi lzabela Andrei (profesoară de la externatul de fete din Brăila, pe care o iubea), îşi schimbă fundamental cursul. p.550) 5 Text reprodus după Freamătul, Bîrlad, II, nr. 4 — 5, aprilie-mai 1912, p. 101 — 102. Considerăm că scrisoarea a fost trimisă în prima jumătate a lunii august 1896, deoarece articolul politic pentru care Ştefan Petică cere date lui P. Crăescu apare în Lumea nouă (II, nr. 614) la 20 august 1896. Scrisoarea aceasta este însoţită în Freamătul de următoarea precizare la subsol: „Petrache este Petru Crăescu, proprietar în comuna Buda din ţinutul Tutovei, fost coleg de clasă al lui Petică, la Liceul real din Brăila, şi care nc-a trimis un articol de amintiri pe care-1 publicăm chiar în numărul acesta al revistei. Petru Crăescu, un suflet ales, a-ncetat din viaţă în Bucureşti, la 1 februarie trecut" (1911, n.n.). CĂTRE LIVIU MACEDONESCU (p.551) 1 Textul este reprodus din Gazeta literară, XIII, nr. 20 (706), 19, mai 1966, p. 7, fiind comunicat de Eliza Ispăşoiu ca text inedit, cu precizarea că originalul se află în fondul Muzeului literaturii române. 621 Datarea scrisorii rezultată din text este: „23 aprilie“ 1896. Scrisoarea aceasta atestă date interesante nu numai asupra legăturii lui Ştefan Petică cu mişcarea muncitorească, ci şi asupra fluctuaţiilor afective, a metamorfozărilor sentimentelor în faza adolescentină a lui Petică. Că Ştefan Petică o iubea pe Izabela Andrei Sadoveanu e incontestabil. Liviu Macedonescu, prietenul său din perioada studiilor brăilene, ne-a confirmat pasiunea lui Şt. Petică pentru profesoara de la externatul de fete din Brăila, susţinînd chiar că acesta, cu toată diferenţa de vîrstă existentă, pretindea că iubirea lui este împărtăşită şi nutrea visuri de căsătorie. Prezenţa unor texte lirice succesive, păstrate în manuscris şi adresate aceleiaşi persoane: „Către I.A.“ (vezi Ştefan Petică, Scrieri, voi I, p. 422 — 423), confirmă autenticitatea acestor mărturisiri. Scrisoarea de faţă surprinde însă momentul în care animozităţile deja se declanşaseră. (p.553) 2 Text reprodus din Gazeta literară, XIII, nr. 20 (706), 19 mai 1966, p. 7, comunicat de Eliza Ispăşoiu, ca inedit. Originalul se află la Muzeul literaturii române. CĂTRE ION NĂDEJDE (p.556) 1 Text reprodus după manuscrisul autograf 1.659, f. 56, Biblioteca Academiei. Scrisoarea, deşi nu e datată, din anumite precizări care se fac în text rezultă că o redactată probabil în iulie 1895. Iniţierea une1 propagande' sistematice atît la sate cît şi la Tecuci, nu se putea face decît în timpul vacanţei de vară. Supoziţia e susţinută şi de faptul că întrunirea pentru înfiinţarea clubului muncitoresc este anunţată, printr-o scrisoare ulterioară, pentru data de 27 septembrie. (p.557) 2 Textul este reprodus după manuscrisul autograf 1.659, f. 70, Biblioteca Academiei. Scrisoarea a fost redactată, probabil, în prima jumătate a lunii august 1895, deoarece Nădejde este anunţat să ia parte la o întrunire importantă care urma să aibă loc pe data de 27 august. 622 CĂTRE IANACHE PETICĂ (p.558) 1 Text reprodus după originalul aflat în posesia Iui Tache Petică fratele poetului. Scrisoarea nu e datată, ştampila poştei din Brăila consemnează însă „2 aprilie 1895“. Pe cartea poştală, datată: „2 aprilie 1895“, sînt adăugate cu cerneală violet următoarele rinduri: „Azi nu cintăm ca paserea (Goethe) ci cintăm spre a alina propriile noastre suferinţă şi zbuciu-mări“. Nota începută în partea de jos a cărţii poştale, e continuată sus: „Dar cum o coardă întinsă peste măsură sfîrşeşte prin a se rupe, tot aşa şi o încordare mare a simţurilor în copilărie (caracteristică artiştilor) sfîrşeşte prin a blaza complect pe tînăr la 18 ani. Şi atunci pentru a avea emoţie, recurge la artă“. (p.558) 2 Text reprodus după originalul aîlat în posesia lui Tache Petică. Data şi locul indicate de ştampilă sînt: „24 sept. 1898, Bucu-cureşti“. (p.558) 3 Textul este reprodus după originalul aflat în posesia lui Tache Petică, fratele poetului din Buceşti. Ştampila poştală ne indică data de: „11 decembrie 1900“. (p.559) 4 Textul acestei scrisori este reprodus după facsimilul publicat de Nicolae Davidcseu în: Ştefan Petică, Opere, Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă, 1938, p. 318 — 319. Deşi lipsesc indiciile de datare se poale deduce că a fost scrisă pe la mijlocul lunii ianuarie 1901, deoarece el începe să publice din numărul 1 al Depeşei, miercuri, 10 ianuarie 1901, sub pseudonimul „Trubadur". (p.559) 5 Text reprodus după facsimilul publicat de Nicolae Davidescu în ed. cit., p. 318 — 319. Deşi scrisoarea nu este datată, se poate stabili aproximativ ca dată a ei, luna ianuarie 1902, deoarece după cum rezultă din legitimaţia eliberată de cotidianul La Roumanie, al cărei original se află în posesia lui Tache Petică, Ştefan Petică funcţiona ca redactor la acest ziar de la începutul anului 1902. 623 6 (p.559) Textul este reprodus după originalul aflat in posesia lui Tache Petică. Data expedierii scrisorii indicată de ştampilă este: „10 februarie 1903, Bucureşti". Ceea ce i-a „făgăduit" Petică tatălui său este suma de 10 franci pe lună, bani pe care, după mărturisirea fratelui poetului Tache Petică, încă în viaţă, îi trimitea cu regularitate. (p.560) 7 Text reprodus după originalul aflat în posesia lui Tache Petică. Ştampila indică ca dată a trimiterii: „18 februarie 1903, Bucureşti". (p.560) 8 Text reprodus din Freamătul, Bîrlad, II, nr. 1 — 3, ianuarie-martie 1912, p. 60. Scrisoarea e probabil concepută în iarna anului 1904, deoarece Ilarie Chendi, în articolul publicat cu prilejul morţii lui Ştefan Petică, precizează că întîlnindu-1 în primăvara anului 1904, în faţa Palatului, acesta, conştient că va muri, îi comunicase că s-a hotărît să părăsească Bucureşliul pentru a căuta alinare la ai săi. „în primăvara trecută o figură de ceară străvezie, cu barbişon de Mefisto, mă opri înaintea Palatului. Era Ştefan Petică * amicul nostru» cum îşi zicea el însuşi în articolele sale pseudonime. Cu vocea răguşită şi slăbită de ftizie îmi zise: «Ştii c-a murit Manolache? L-am cunoscut de aproape. A trăit în mizerie şi n-a fost chip să se ridice. Scrie ceva depre el, căci n-a fost lipsit de talent. Moş Gheban nu e rău povestit. Şi, ascultă, adăugă cu glasul înnecat de plîns, eu plec astăzi la ţară. Nu uita, te rog, să pomeneşti peste cîteva luni şi de moartea mea»“. (>Ştefan Petică, Freamătul, nr. 1 —3, ianuarie-martie 1912, p. 4.) De altfel, după cîteva luni de boală, în casa părinţilor săi din satul natal Buceşti, Ştefan Petică încetează din viaţă. CĂTRE GRIGORE TABĂCARU (p.56'1) 1 Textul este reprodus după originalul aflat la fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei, e.sp. ms. 4.293/60 (62.170). După ştampilă, data trimiterii scrisorii este „5 martie 1901, Bucureşti". 624 2 (p.561) Textul este reprodus după originalul aflat la fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei, c.sp.ms. 4.289/60 (62.171). Cartea poştală e trimisă din Bucureşti, pe data de: „30 septembrie 1902“. (p.562) 3 Textul este reprodus după originalul aflat la fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei, c.sp.ms. 4.291/60 (62.173). Data expedierii scrisorii este: „10 octombrie 1902, Bucureşti". (p.562) 4 Text reprodus după originalul aflat Ia fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei, c.sp.ms. 4.290/60 (62.172). Data trimiterii scrisorii este: „27 noiembrie 1902, Bucureşti", p.563) 5 Text reprodus după originalul aflat la fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei, c.sp.ms. 4.295/60 (62.174). Data prevăzută de ştampilă este: „12 iulie 1903, Bucureşti", (p.563) 6 Textul este reprodus după manuscrisul autograf aflat la Biblioteca Academiei, c.sp.ms. 4.294/60 (62.175). Data expedierii scrisorii este: „8 ianuarie 1904, Bucureşti". CĂTRE GEORGE TUTOVEANU (p.564) 1 Scrisoarea este reprodusă din Freamătul, Birlad, II, nr. 1 — 3 ianuarie-martie 1912, p. 60. O notă la această scrisoare, publicată în subsolul paginii din Freamătul, ne ajută să precizăm ca dată a redactării ei anul 1903, an în care a apărut piesa Fraţii a lui Ştefan Petică. Comunicăm nota din Freamătul, ea prezentînd interes şi din alt punct de vedere. „Văzînd de la început, îngăduirea lui Petică faţă de literatura de împrumut a «decadenţilor» noştri, l-am sfătuit mereu să-şi puie toate puterile sufletului şi a minţii, în serviciul literaturii curat româneşti; şi după ce mi-a citit Fraţii, am publicat într-un ziar din 625 capitală un articol în care vorbind de zădărnicia literaturii «decadente » la noi, îl dădeam ca exemplu şi pe dînsul ca pe un copil rătăcit, care s-a reîntors la căminul părintesc11. Autorul notei este G. Tutoveanu. (p. 564) 2 Textul acesta, aparţinînd se pare ultimei scrisori a lui Şt. Petică, este reprodus din Freamătul, II, nr. 1 — 3, ianuarie-martie 1912, p. 48. El este publicat la subsol, fiind inclus într-o notă la articolul lui Ilarie Chendi. în această notă se preciza: „Adăugăm aceste rînduri dintr-o carte poştală, scrisă de către Ştefan Petică, cu cîteva zile mai înainte de-a muri, prietenului său G. Tutoveanu“. BIBLIOGRAFIE :ifc A. OPERA 1 ANTUME 1 VOLUME Fecioara în alb. Cînd vioarele tăcură. Moartea visurilor. Poeme de Ştefan Petică. Bucureşti, Tipografia lucrătorilor asociaţi Marinescu & Şerban, 1902, 83 p. Cuprinsul: Argument; Fecioara în alb (I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX, X, XI, XII, XIII, XIV, XV, XVI, XVII, XVIII, XIX, XX); Cînd vioarele tăcură (I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX, X, XI, XII, XIII, XIV, XV, XVI, XVII, XVIII, XIX, XX); Moartea visurilor (I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX, X). Fraţii, dramă în patru acte. Bucureşti, Institutul de arte grafice „Eminescu“, 1903, 80 p. Morfologia socială. Bucureşti, 1903. Sociologia veche şi sociologia nouă, Conferinţă ţinută la congresul ştiinţific. Bucureşti, 1903, 16 p. 2 PERIODICE a) Versuri Cîntec, Lumea nouă, literară şi ştiinţifică, II, nr. 47, 29 septembrie 1896, p.l, semnată Erics. Cîntec, (după Heine), Lumea nouă, literară şi ştiinţifică, II, nr. 47, 29 septembrie 1896, p. 5, semnată P. Stiopca. Semiorient, Lumea nouă, literară si ştiinţifică, II, nr. 48, 6 octombrie 1896, p. 7, semnată Erics. Exotic, Lumea nouă, literară şi ştiinţifică, II, nr. 49, 13 octombrie 1896, p. 4, semnată Erics. 629 Cintec, Lumea nouă, literară şi ştiinţifică, II, nr. 51, 26 octombrie 1896, p. 5, semnată Erics. Cintec de toamnă, Lumea nouă, literară şi ştiinţifică, III, nr. 3, 17 noiembrie 1896, p. 4, semnată Erics. Poveste veche, Lumea nouă, IV, nr. 1.216, 9 august 1898, p. 2, semnată Şt. P. Amurg parfumat, Literatorul, XX, nr. 1, 20 februarie 1899, p. 5. Hymn profan, Literatorul, XX, nr. 2, 5 martie 1899, p. 1 — 2. Curtezana, Literatorul, XX, nr. 3, 20 martie 1899, p. 4. Serenada, Literatorul, XX, nr. 4, 5 aprilie 1899, p. 5 — 6. Necunoscuta, Literatorul, XX, nr. 6, 10 mai 1899, p. 4. Sonet, Literatorul, XX, nr. 7, 10 iunie 1899, p. 2. Povoara crucii, I, II, III, IV, Literatură şi artă română, III, nr. 10, 25 august 1899, p. 651 — 653. Sonet, România jună, II, nr. 121, 9 aprilie 1900, p. 1. Pribegie, România jună, II, nr. 209, 10 iulie 1900, p. 1, semnată M. Pali. La creatura di bianco vestita, I, II, III, IV, România jună, II, nr. 223, 24 iulie 1900, p. 1. In negură, România jună, II, nr. 223, 24 iulie 1900, p. Însemnată Sentino. Visători, România jună, II, nr. 223, 24 iulie 1900, p. 1, semnată Narcis. La creatura di bianco vestita, V, VI, VII, VIII, IX, X, XI, România jună, II, nr. 230, 31 iulie 1900, p. 1. La creatura di bianco vestita, XII, XIII, XIV, XV, XVI, XVII, XVIII, România jună, II, nr. 237, 7 august 1900, p. 1. La o floare, România jună, II, nr. 237, 7 august 1900, p. 1, semnată Narcis. Crizantemă, România jună, II, nr. 244, 14 august 1900, nr. 1, semnată Narcis. Amintire, România jună, II, nr. 244, 14 august 1900, p. 1, semnată Narcis. Romanţă, (după Hugo Salus), România jună, II, nr. 250, 21 august 1900, p. 1, semnată Muşat. Duioase note, România jună, II, nr. 278, 18 septembrie 1900, p. 1, semnată Narcis. [Aci grozavul întuneric], România ilustrată, I, nr. 11 şi 12, octom-brie-noiembrie, 1901, p. 149. Poemă, România ilustrată, II, nr. 1, decembrie 1901, p. 15. 630 Serenade demonice, I, II, Românul, 47, nr. 142 (33), 20 noiembrie 1903. Serenade demonice, III, IV, V, VI, Românul, 47, nr. 146 (37), 18 decembrie 1903. b) Poeme în proză, crochiuri lirice, evocări Un învins, Lumea nouă, IV, nr. 1.130, 25 aprilie 1898, p. 1, semnat Sapho, (la rubrica Note zilnice). Flăminzi şi goi, Lumea nouă, IV, nr. 1.131, 26 aprilie 1898, p. 1, (la rubrica Note zilnice). Spre larg, Lumea nouă, IV, nr. 1.133, 29 aprilie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). In zorii zilei, Lumea nouă, IV, nr. 1.142, 9 mai 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Spionii sufletelor, Lumea nouă, IV, nr. 1.148, 15 mai 1898, p. 1., semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Credinţa care mută munţii, Lumea nouă, IV, nr 1.149, 17 mai 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Scene de noapte, Lumea nouă, IV, nr. 1.150, 19 mai 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Fum si praf, Lumea nouă, IV, nr. 1.151, 20 mai 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). La colţul străzei, Lumea nouă, IV, nr. 1.152, 21 mai 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). La spital, Lumea nouă, IV, nr. 1.153, 23 mai 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Iad şi rai, Lumea nouă, IV, nr. 1.154, 24 mai 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). în străinătate, Lumea nouă, IV, nr. 1.156, 28 mai 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Natura, Lumea nouă, IV, nr. 1.157, 29 mai 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Pribegi, Lumea nouă, IV, nr. 1.158, 30 mai 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). în întuneric, Lumea nouă, IV, nr. 1.159, 31 mai 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Timpul cireşelor, Lumea nouă, IV, nr. 1.161, 3 iunie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Cruzime, Lumea nouă, IV, nr. 1.163, 5 iunie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). 631 Pentru altă viaţă, Lumea nouă, IY, nr. 1.164, 6 iunie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Moartea, Lumea nouă, IV, nr. 1.165, 7 iunie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Ţara portocalilor, Lumea nouă, IV, nr. 1.168, 11 iunie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Doina, Lumea nouă, IV, nr. 1.178, 23 iunie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Bunătate, Lumea nouă, IV, nr. 1.183, 28 iunie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Demonul, Lumea nouă, IV, nr. 1.184, 1 iulie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Pe ocean, Lumea nouă, IV, nr. 1.185, 2 iulie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Fără tinereţe, Lumea nouă, IV, nr. 1.186, 3 iulie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Despre Eleanor Marx, Lumea nouă, IV, nr. 1.193, 11 iulie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Departe de ai lor, Lumea nouă, IV, nr. 1.194, 12 iulie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Amiazi, Lumea nouă, IV, nr. 1.198, 17 iulie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). La băi, Lumea nouă, IV, nr. 1.203, 24 iulie 1898, p. 1, semnat Şt. I\, (la rubrica Note zilnice). O seară la Macedonski, Capitala, I, nr. 34, 4 decembrie 1898, p. 1-2. O sinucidere, România jună, 11, nr. 106, 25 martie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). Gaziul, România jună, II, nr. 107, 26 martie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). Două vieţi, România jună, II, nr. 109, 28 martie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). Săracii, România jună, II, nr. 110, 29 martie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). Noapte primăvăratecă, România jună, II, nr. 112, 31 martie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). Cintec vechi, România jună, II, nr. 113, 1 aprilie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). Poveşti d-aprile, România jună, II, nr. 115, 3 aprilie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). 632 Săracii, România jună, II, nr. 116, 4 aprilie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). La poalele crîngului, România jună, II, nr. 11", 5 aprilie 1900, p. 1, semnat Fanta Cella, (la rubrica între luptă şi vis). O scrisoare, România jună, II, nr. 118, 6 aprilie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). Pasiunea, România jună, II, nr. 120, 8 aprilie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). O apariţie, România jună, II, nr. 123, 14 aprilie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). Sub cerul liber, România jună, II, nr. 124, 15 aprilie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). în cimitirul săracilor, România jună, II, nr. 125, 16 aprilie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). Visul meu, România jună, II, nr. 127, 18 aprilie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). Decadenţa spaniolă, România jună, II, nr. 128, 19 aprilie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). O viziune, România jună, II, nr. 129, 20 aprilie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). Seară de mai, România jună, II, nr. 131, 22 aprilie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). In rătăcire, România jună, II, nr. 132, 23 aprilie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). Liliacul, România jună, II, nr. 133, 24 aprilie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). Idilele din mansarde, România jună, II, nr. 135, 26 aprilie j900, p. 1, semnat Trubadur, (Ia rubrica între luptă şi vis). Fatalitate, România jună, II, nr. 137, 28 aprilie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). Ca foile!, România jună, II, nr. 138, 29 aprilie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Intre luptă şi vis). Avintul, România jună, II, nr. 139, 30 aprilie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). Actori şi ziarişti, România jună, II, nr. 141, 2 mai 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). Gavola depărtată, România jună, II, nr. 145, 6 mai 1900, p. 1, semnat Trubadur, (Ia rubrica între luptă şi vis). De unde se vede cum realul este cîteodată mai frumos decît idealul, România jună, II, nr. 151, 12 mai 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). 633 Istrionul, România jună, II, nr. 153, 14 mai 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Intre luptă şi vis). Florile cari se duc, România jună, II, nr. 157, 18 mai 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). Nopţi de mai, România jună, II, nr. 159, 20 mai 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). Fragii, România jună, II, nr. 163, 24 mai 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). Revedere, România jună, II, nr. 167, 28 mai 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă fi vis). Cîntec uitat, România jună, II, nr. 173, 3 iunie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Intre luptă şi vis). Fecioara necunoscută, România jună, II, nr. 175, 5 iunie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Intre luptă şi vis). Nopţile de legende, România jună, II, nr. 178, 8 iunie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Intre luptă şi vis). Făgăduielile eterne, România jună, II, nr. 180, 10 iunie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Intre luptă şi vis). Tirziu, România jună, II, nr. 189, 19 iunie 1900, p. 1, semnat Narcis, (la rubrica între luptă şi vis). Ctntă!, România jună, II, nr. 190, 20 iunie 1900, p. 1, semnat. Narcis, (la rubrica între luptă si vis). Glasul luncilor, România jună, II, 195, 25 iunie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). înşelători, România jună, II, nr. 198, 28 iunie 1900, p. 1, semnat Narcis, (la rubrica între luptă şi vis). Rătrinul care cinlă, România jună, II, nr. 200, 1 iulie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). Noaptea ochilor, România jună, II, nr. 201, 2 iulie 1900, p. 1, semnat Narcis, (la rubrica între luptă şi vis). Zidurile afumate, România jună, II, nr. 204, 5 iulie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). Figura suavă, România jună, II, nr. 206, 7 iulie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). Ameazi de vară, România jună, II, nr. 208, 9 iulie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Ititre luptă şi vis). Pe aripa zefirului, România jună, II, nr. 211, 12 iulie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). Vis pierdut, România jună, II, nr. 212, 13 iulie 1900, p. 1, semnat Narcis, (la rubrica între luptă şi vis). 634 r Pe apă, România jună, II, nr. 213, 14 iulie 1900, p. 1, semnat Narcis, (la rubrica între luptă şi vis). Revedere, România jună, II, nr. 215, 16 iulie 1900, p. 1, semnat Narcis, (la rubrica între luptă şi vis). Noaptea de vară, România jună, II, nr. 218, 19 iulie 1900, p. 1, fără semnătură, (la rubrica între luptă şi vis). Pribeag, România jună, II, nr. 219, 20 iulie 1900, p. 1, semnat Narcis, (la rubrica între luptă şi vis). Dragostea, România jună, II, nr. 220, 21 iulie 1900, p. 1, semnat Narcis, (la rubrica între luptă şi vis). Ea doarme, România jună, II, nr. 221, 22 iulie 1900, p. 1, semnat Narcis, (la rubrica între luptă şi vis). Melancolie, România jună, II, nr. 229, 30 iulie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). în ore de linişte, România jună, II, nr. 233, 3 august 1900, p. 1, fără semnătură, (la rubrica între luptă şi vis). Cei doi solitari, România jună, II, nr. 234, 4 august 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica între luptă şi vis). Simţiri stinse, România jună, II, nr. 244, 14 august 1900, p. 1, semnat Narcis, (la rubrica între luptă şi vis). Despărţire, România jună, II, nr. 257, 28 august 1900, p. 1 — 2. Singur, România jună, II, nr. 297, 7 octombrie 1900, p. 1, semnat Narcis, (la rubrica Schiţe şi note). înainte de reprezentaţie, Depeşa, II, nr. 1, 10 ianuarie 1901, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Viaţa bucureşteană). Zăpadă şi noroi, Depeşa, I, nr. 2, 11 ianuarie 1901, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Viaţa bucureşteană). Vinzătorii de ziare, Depeşa, I, nr. 3, 12 ianuarie 1901, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Viaţa bucureşteană). Cele cari trec, Depeşa, I, nr. 7, 16 ianuarie 1901, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Viaţa bucureşteană). Iubita studentului, Depeşa, I, nr. 15, 24 ianuarie 1901, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Viaţa bucureşteană). Bucureştiul care se duce, Depeşa, I, nr. 22, 31 ianuarie 1901, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Viaţa bucureşteană). Ultimele focuri, Depeşa, I, nr. 32, 10 februarie 1901, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Viaţa bucureşteană). Magdalenele tragice, Depeşa, I, nr. 37, 15 februarie 1901, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Viaţa bucureşteană). 635 Magia primăverei, România ilustrată, I, nr. 6, mai 1901, p. 85-86. Intîia cunoştinţă, Dorobanţul, I, nr. 60, 9 mai 1902, p. 1 — 2, semnat S. Muşat. c) Instantanee şi profiluri Răpusul, Lumea nouă, literară şi ştiinţifică, III, nr. 9, 29 decembrie 1896, p. 6. Un băiat cu viitor, Lumea nouă, IV, nr. 1.002, 16 noiembrie 1897, p. 2, semnat Erics. Lăsata secului şi guvernul, Lumea nouă, IV, nr. 1.003,18 noiembrie 1897, p. 2, semnat Erics. Consternaţia băncei ministeriale, Lumea nouă, IV, nr. 1.085, 28 februarie 1898, p. 2, semnat Erics. Vasile Leonescu, Lumea nouă, IV, nr. 1.132, 28 aprilie 1898, p. 1, semnat Sapho. O judecată — Note şi impresii de la proces —, Lumea nouă, IV, nr. 1.135, 1 mai 1898, p. 1, semnat Sapho. Un triumfător, Lume a nouă, IV, nr. 1.136, 2 mai 1898, p. 1,semnat Sapho, (la rubrica Note zilnice). Sulimanul, Lumea nouă, IV, nr. 1.139, 6 mai 1898, p. 1, semnat Sapho, (la rubrica Note zilnice). Voie de la comănduire, Lumea nouă, IV, nr. 1.140, 7 mai 1898, p. 1, semnat Şt. P., (Ia rubrica Note zilnice). Cărturăresele, Lumea nouă, IV, nr. 1.141, 8 mai 1898, p. 1, semnat Sapho, (Ia rubrica Note zilnice). La paradie, Lumea nouă, IV, nr. 1.144, 11 mai 1898, p. 2, semnat Sapho, (la rubrica Note zilnice)-, reluat în nr. 1.145, 12 mai 1898, p. 1, aceeaşi semnătură. Defilarea, Lumea nouă, IV, nr. 1.144, 11 mai 1898, p. 2, semnat Sapho, (la rubrica Din viaţa cazonă)-, reluat în nr. 1.145, 12 mai 1898, p. 2, aceeaşi semnătură. Cu prilejul lui 10 Mai, Lumea nouă, IV, nr. 1.146, 13 mai 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Mizeriile parăzilor, Lumea nouă, IV, nr. 1.172, 16 iunie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Supraproducţia intelectualilor, Lumea nouă, IV, nr. 1.176, 20 iunie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Banchete şi mizerie, Lumea nouă, IV, nr. 1.180, 25 iunie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). 636 Antisociabilii, Lumea nouă, IV, nr. 1.181, 26 iunie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Mindrie de hidalgo, Lumea nouă, IV, nr. 1.182, 27 iunie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Un revoluţionar, Lumea nouă, IV, nr. 1.200, 19 iulie 1898, p. 1, semnat Şt., (la rubrica Note zilnice). Nevoia de a urî, Lumea nouă, IV, nr. 1.217, 11 august 1898, semnat Şt. P. Conferinţa desimbătă, Lumea nouă, IV, nr. 1.219, 13 august 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Studenţii scoalelor normale, Lumea nouă, IV, nr. 1.263, 6 octombrie 1898, p. 1, semnat Step. Bursele normalişlilor, Lumea nouă, IV, nr. 1.275, 20 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Civilizarea presei, România jună, II, nr. 79, 27 februarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Două naţiuni, România jună, II, nr. 108, 27 martie 1900, p. 1, semnat Caton. Plantaţiuni, România jună, II, nr. 108, 27 martie 1900, p. 1, semnat Sonlino, (la rubrica între luptă şi vis). Preocupări morale, România jună, II, nr. 109, 28 martie 1900, p. 1, semnat Caton. Dezinteresare..., România jună, II, nr. 113, 1 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Oameni distinşi, România jună, II, nr. 114, 2 aprilie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (Ia rubrica între luptă şi vis). Din civilizaţia demi-mondc, România jună, II, nr. 118, 6 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Pasacalia, România jună, II, nr. 121, 9 aprilie 1900, p. 2, semnat Sergiu. Profesorul-automat, România jună, II, nr. 122, 13 aprilie 1900, p. I, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Curajul mulţimii, România jună, II, nr. 130, 21 aprilie 1900, p. 1, semnat Sen tino, (la rubrica între luptă şi vis). „Brav popor"!, România jună, II, nr. 133, 24 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Avocatul cu viitor, România jună, II, nr. 134, 25 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Portul clerului, România jună, II, nr. 135, 26 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). „Voiajuri'1 în străinătate, România jună, II, nr. 139, 30 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). 637 Alegătorul român, România jună, II, nr. 142, 3 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Portul naţional, România jună, II, nr. 143, 4 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Artiştii şi politica, România jună, II, nr. 143, 4 mai 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica Intre luptă şi vis). Parada de 10 Mai, România jună, II, nr. 144, 5 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Podoabele şi părăzile, România jună, II, nr. 146, 7 mai 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica între luptă şi vis). Risipă şi superficialitate, România jună, II, nr. 147, 8 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Eugen Stătescu, România jună, II, nr. 148, 9 mai 1900, p. 1, semnat Caton. O procesiune înălţătoare, România jună, II, nr. 149, 10 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Drapelul oastei, România jună, II, nr. 150, 11 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). După 10 Mai, România jună, II, nr. 152, 13 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Punctualitate, România jună, II, nr. 154, 15 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Obiceiuri electorale, România jună, II, nr. 155, 16 mai 1900, p. 1, semnat Caton, ( la rubrica Din moravurile noastre). D. Prox si Caion, România jună, II, nr. 156, 17 mai 1900, p. 1, fără semnătură. Educaţie sau răsfăţare? România jună, II, nr. 157, 18 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Risipă nebunească, România jună II, nr. 158, 19 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Marele Galeotto, România jună, II, nr. 159, 20 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Biroul de servitori, România jună, II, nr. 160, 21 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). In Calea Victoriei, România jună, II, nr. 161, 22 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Abonatul fără voie, România jună, II, nr. 162, 23 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Decoraţii, România jună, II, nr. 163, 24 mai 1900, p. 1, semnat Caton (la rubrica Din moravurile noastre). 638 Trena, România jună, II, nr. 164, 25 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (Ia rubrica Din moravurile noastre). Reclama, România jună, II, nr. 166, 27 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Oameni independenţi, România jună, II, nr. 168, 29 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (Ia rubrica Din moravurile noastre). Afacerile sunt afaceri, România jună, II, nr. 169, 30 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Parveniţii, România jună, II, nr. 170, 31 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Cultura noastră, România jună, II, nr. 177, 7 iunie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Lumea in care se petrece, România jună, II, nr. 180, 10 iunie 1900, p. 1, semnat Caton, (Ia rubrica Din moravurile noastre). Protecţionismul, România jună, II, nr. 182, 12 iunie 1900, p. 1, semnat Caton, (Ia rubrica Din moravurile noastre). Prietenie, România jună, II, nr. 190, 20 iunie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Pozitiviştii, România jună, II, nr. 191, 21 iunie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Cîştigul fără muncă, România jună, II, nr. 192, 22 iunie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Intervenţii la examene, România jună, II, nr. 194, 24 iunie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Aventurierele, România jună, II, nr. 198, 28 iunie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Certificatele elevilor, România jună, II, nr. 201, 2 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). „Universalul“, România jună, II, nr. 202, 3 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (Ia rubrica Din moravurile noastre). Simpaticul, România jună, II, nr. 204, 5 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). George Vernescu, România jună, II, nr. 205, 6 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (Ia rubrica Din moravurile noastre). Ploaia de gindaci, România jună, II, nr. 207, 8 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (Ia rubrica Din moravurile noastre). Parveniţii, România jună, II, nr. 209, 10 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). 639 Criticul, România jună, II, nr. 211, 12 iulie 1900, p. 1, fără semnătură, (la rubrica Din moravurile noastre). Visătorul, România jună, II, nr. 212, 13 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Calomniatorii presei, România jună, II, nr. 213, 14 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Artă şi poliţism, România jună, II, nr. 215, 16 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Gazetari de provincie, România jună, II, nr. 218, 19 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). înapoiaţi, România jună, II, nr. 219, 20 iulie 1900, p. 1, semnaţ Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Omul grav, România jună, II, nr. 220, 21 iulie 1900, p. 1, fără semnătură, (la rubrica Din moravurile noastre). Nervozitatea, România jună, II, nr. 221, 22 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Sportsmanul, România jună, II, nr. 222, 23 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (Ia rubrica Din moravurile noastre). Delicatul, România jună, II, nr. 223, 24 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Mlndria profesională, România jună, II, nr. 225, 26 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Pe onoare, România jună, II, nr. 226, 27 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Cine-i gazetarRomânia jună, II, nr. 228, 29 iulie 1900, p. 1, fără semnătură, (la rubrica Din moravurile noastre). „Capiştii“, România jună, II, nr. 230, 31 iulie 1900, p. 1, fără semnătură, (la rubrica Din moravurile noastre). Sfătuitorii gratuiţi, România jună, II, nr. 231, 1 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Parizianul român, România jună, II, nr. 232, 2 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Ruşine de neam, România jună, II, nr. 233, 3 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Papagalii noştri, România jună, II, nr. 235, 5 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Obraznicii, România jună, II, nr. 236, 6 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Gazetar de ocazie, România jună, II, nr. 239, 9 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). 640 O voce din altă lume, România jună, II, nr. 241, 11 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Două brute, România jună, II, nr. 243, 13 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Patriotism de gomos, România jună, II, nr. 246, 17 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Şeful partidului, şeful guvernului, România jună, II, nr. 247, 18 august 1900, p. 1, fără semnătură. Un prefect îndatoritor, România jună, II, nr. 247, 18 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Mamă de poet, România jună, II, nr. 249, 20 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Un viteaz, România jună, II, nr. 251, 22 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Gazetar cu bucala, România jună, II, nr. 252, 23 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Galantomul, România jună, II, nr. 253, 24 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Roierii cu tabiet, România jună, II, nr. 255, 26 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Jucătorii de cărţi, România jună, II, nr. 256, 27 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Tinerii entuziaşti, România jună, II, nr. 257, 28 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). „Ştrengarii^, România jună, II, nr. 258, 29 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Paraziţii, România jună, II, nr. 259, 30 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Un rol de... forţă, România jună, II, nr. 260, 31 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). înţepaţii, România jună, II, nr. 261, 1 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Dragoste cu sila, România jună, II, nr. 262, 2 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Prea serios, România jună, II, nr. 263, 3 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Maimuţăriile de la ţară, România jună, II, nr. 264, 4 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Părinţii cu pretenţii, România jună, II, nr. 267, 7 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). 641 Visătorul de ultima modă. România jună, II, nr. 269, 9 septem-brie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre) Şcoala de minciuni, România jună, II, nr. 270, 10 septemb ie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Ai carte, ai parte, România jună, II, nr. 271, 11 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Presa de scandal, România jună, II, nr. 272, 12 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Raniţa şi ghiozdanul, România jună, II, nr. 274, 14 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). D. Fanfaron, România jună, II, nr. 275, 15 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (Ia rubrica Din moravurile noastre). Luxul şi corupţia, România jună, II, nr. 276, 16 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Succes de gazetar!, România jună, II, nr. 277, 17 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Adevărat prieten, România jună, II, nr. 278, 18 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Haimanalele nopţii, România jună, II, nr. 280, 20 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Elevii in grădinele publice, România jună, II, nr. 281, 21 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). De la sclav la sclav, România jună, II, nr. 284, 24 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Spoiala de cultură, România jună, II, nr. 286, 26 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Şişul unui doctor, România jună, II, nr. 287, 27 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (Ia rubrica Din moravurile noastre). Deprinderi teatrale, România jună, II, nr. 288, 28 sepvtembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Lăudăroşii, România jună, II, nr. 289, 29 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (Ia rubrica Din moravurile noastre). Ce-i şi cu invidioşii, România jună, II, nr. 290, 30 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Respectarea aulorităţei, România jună, II, nr. 293, 3 octombrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Apucături orientale, România jună, II, nr. 295, 5 octombrie 1900, p. 1, semnat Caton, (Ia rubrica Din moravurile noastre). Imberbii, România jună, II, nr. 296, 6 octombrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). 642 Mici politeţe, România jună, II, nr. 298, 8 octombrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Prietenul meu Fluieră-vint, Depeşa, I, nr. 8, 17 ianuarie 1901, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Viaţa bucureşteană). Chr. Suliolli, Depeşa, I, nr. 9, 18 ianuarie 1901, p. 2, semnat Trubadur, (la rubrica Instantanee). Balurile mascate. Depeşa, I, nr. li, 23 ianuarie 1901, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Viaţa bucureşteană). în plină criză, Depeşa, I, nr. 21, 30 ianuarie 1901, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Viaţa bucureşteană). Cum petrecem, Depeşa, I, nr. 24, 2 februarie 1901, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Viaţa bucureşteană). Telefonul salvator, Depeşa, I, nr. 34, 12 februarie 1901, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Viaţa bucureşteană). I»an Neniţescu, Depeşa, I, nr. 48, 26 februarie 1901, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Viaţa bucureşteană). Plăcerea de a ucide, Depeşa, I, nr. 51, 1 martie 1901, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Viaţa bucureşteană). O indiscreţiune a d-lui lorga, Apărarea naţională, III, nr. 47 (622), 1 martie 1902, p. 1, semnat Caton. Ajunul sfintelor sărbători, Apărarea naţională, III, nr. 84 (659), 14 aprilie 1902, p. 1, semnat Sergiu. d) T e a t r u Prietenii poporului, comedie, (actul I), România ilustrată, I, nr. 1, 10 decembrie 1900, p. 7 — 9, semnat Ywann. Solii păcii, (actul I), Literatură şi artă română, V, nr. 2, 25 decembrie 1900, p. 95 — 110 Prietenii poporului, comedie, (actul II), România ilustra,tă, I, nr. 2, 10 ianuarie 1901, p. 27 — 28, semnat Ywann. Solii păcii, (actul II), Literatură şi artă romană, V, nr. 3, 25 ianuarie 1901, p. 159—173. Prietenii poporului, comedie, (actul lll),România ilustrată .T ,nr. 3, 15 februarie 1901, p. 40 — 42, semnat Ywann. Solii păcii, (actul III), Literatură şi artă română, V, nr. 4, 25 februarie 1901, p. 232 — 245. Solii păcii, (actul IV), Literatură şi artă română, V, nr. 5, 25 martie 1901, p. 311 — 319. Solii păcii, (actul IV, urmare), Literatură şi artă română, nr. 6, 25 aprilie 1901, p. 377 — 389. 643 Solii păcii, (actul V), Literatură si artă română, V, nr. 7, 25 mai 1901, p. 461-473. Cintecul singurătăţei, fragment dintr-o tragedie în cinci acte, România ilustrată, I, nr. 11 şi 12, octombrie-noiembrie 1901, p. 149. Fraţii, (fragment), Sămănătorul, II, nr. 34, 24 august 1903, p. 343-346. e) Critică literară (Studii, articole, medalioane, recenzii şi foiletoane polemice.) Rada, Lumea nouă, literară şi ştiinţifică, III, nr. 3, 17 noiembrie 1896, p. 7-8. „Versuri“ de Şt. O. Iosif, Lumea nouă, IV, nr. 999, 13 noiembrie 1897, p. 1 — 2, semnat Senez. Popor artistic, Lumea nouă, IV, nr. 1.143, 10 mai 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Teatru la ţară, Lumea nouă, IV, nr. 1.173, 17 iunie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Un tablou, Lumea nouă, IV, nr. 1.187, 4 iulie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Felicien Rops, Lumea nouă, IV, nr. 1.231, 28 august 1898, p. 1, semnat Ştefan. Leon Tolstoi, Lumea nouă, IV, nr. 1.239, 6 septembrie 1898, p. 1 — 2, semnat Ştefan. Noul corent literar, Literatorul, XX, nr. 1, 20 februarie 1899, p. 1. Estetismul lui Rushin, Noua revistă română, I, nr. 3, 1 februarie 1900, p. 42-45. Critica noastră literară, România jună, II, nr. 62, 10 februarie 1900, p. 1-2. Poezia nouă, I, România jună, II, nr. 65, 13 februarie 1900, p.l. Poezia nouă, II, România jună, II, nr. 68, 16 februarie 1900, p. 1. Epitaful de la Ateneu, România jună, II, nr. 76, 24 februarie 1900, p. 1, semnat Muşat. O serbare şi o operă, recenzia volumului Lui T. Maiorescu, Omagiu, România jună, II, nr. 86, 5 martie 1900, p. 1 — 2. în arenă, România jună, II, nr. 104, 23 martie 1900, p. 1, semnat Sentino. Artă şi democraţie, România jună, II, nr. 111, 30 martie 1900, p. 1, semnat Trubadur, (la rubrica Intre luptă şi vis). Stavropoleos, România jună, II, nr. 114, 2 aprilie 1900, p. 1—2. 644 Criticul Pralea, România jună, II, nr. 119, 7 aprilie 1900, p. 1, semnat Gaton, (la rubrica Din moravurile noastre). Arhitectură caracteristică, România jună, II, nr. 123, 14 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Dispreţ pentru dialecte, România jună, II, nr. 124, 15 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Unitatea limbei, România jună, II, nr. 125, 16 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Decadenţa sculpturei, România jună, II, nr. 125, 16 aprilie 1900, p. 1. Teatrul Naţional, România jună, II, nr. 132, 23 aprilie 1900, p. 1. Indignarea colegului Crampton, România jună, II, nr. 139, 30 aprilie 1900, p. 1. Momentul naţional in artă, România jună, II, nr. 146, 7 mai 1900, p. 1. Herzen şi Turgheniev, România jună, II, nr. 153, 14 mai 1900, p.l. Cum se combate in presă, România jună, II, nr. 165, 26 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Alexandru Herzen si critica noastră, România jună, II, nr. 166, 27 mai 1900, p. 1, semnat Şt. P. Polemica de presă, România jună, II, nr. 173, 3 iunie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Ziariştii moderni, România jună, II, nr. 184, 14 iunie 1900, p.l, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Critica literară, România jună, II, nr. 188, 18 iunie 1900, p. 1. Transformarea liricei, România jună, II, nr. 195, 25 iunie 1900, P- !• Stilul in artă, România jună, II, nr. 196, 26 iunie 1900, p. l — 2, semnat Trubadur. Tintoreanu, România jună, II, nr. 289, 29 septembrie 1900, p. 1 — 2, semnat Trubadur. Ultima scriere a lui Tol-stoi, Depeşa, I, nr. 3, 12 ianuarie 1901, p. 1—2, semnat Şt. P. Artele In România, România ilustrată, I, nr. 3, 15 februarie 1901» p. 39-40. Bucureştiul artistic, România ilustrată, I, nr. 3, 15 februarie 1901, p. 36. Tintoreanu, Depeşa, I, nr. 43, 21 februarie 1901, p. 1, fără semnătură. '645 Alexandru, Lahovari, România ilustrată, I, nr. 4, martie 1901, p. 55 — 56, semnat P. Ştefan. Arta naţională, I, România ilustrată, I, nr. 4, martie 1901, p.59 — 60. Arta naţională, II, România ilustrată, I, nr. 5, aprilie 1901, p. 68-69. Critica artistică, România ilustrată, I, nr. 5, aprilie 1901, p. 66. Arta naţională, III, România ilustrată, I, nr. 7 şi 8, iunie şi iulie 1901, p. 101 — 102. Arta naţională, IV, România ilustrată, I, nr. 10, septembrie 1901, p. 123 — 124. Scriitori şi public, România ilustrată, I, nr. 11 şi 12, octombrie — noiembrie 1901, p. 149 — 150, semnat Trubadurul. Literatură şi scandal, Dorobanţul, I, nr. 1, 19 februarie 1902, p. 1, (la rubrica Note şi schiţe). Versuri noi, Dorobanţul, I, nr. 11, 2 martie 1902, p. 1. Suliţele în vînt, Pagini alese, II, nr. 17 (20), 26 ianuarie 1903, p. 1-2. Critica şi publicul, Pagini alese, II, nr. 18 (21), 16 februarie 1903, p. 1-2. Asupra literaturii în România, Făt-Frumos, I, nr. 5, 15 mai 1904, p. 75-79. f) Articole politice Socialismul la sate, Munca, V, nr. 10, 1 mai 1894, p. 3 — 4, semnat Stiopca. Cum se face averea— Pilde de despoiare—, Lumea nouă, II, nr. 415, 24 ianuarie 1896, p. 1, semnat Erics. Peirea satelor răzeşe, Lumea nouă, II, nr. 415, 24 ianuarie 1896, p. 2, semnat Erics. Din portul Brăila, Lumea nouă, II, nr. 539, 2 iunie 1896, p. 2, semnat Erics. Barbariile din portul Brăila, Lumea nouă, II, nr. 542, 5 iunie 1896, p. 2, semnat Erics. Socialismul la sate, Lumea nouă, II, nr. 614, 20 august 1896, p. 2, semnat Erics. Ţăranii şi mişcarea politică, Lumea nouă, II, nr. 631, 7 septembrie 1896, p. 1—2, semnat Erics. Intîi Mai la Iveşti, Lumea nouă, III, 25 aprilie 1897. Panem et circenses, Lumea nouă, III, 13 august 1897, semnat Senez. 646 Ion Botezătorul, Lumea nouă, III, 17 august 1897, semnat Senez Agricultură conservatoare, Lumea nouă, III, 21 august 1897 semnat Senez. Conservatorii şi ţăranii, Lumea nouă, III, 26 august 1897, semnat Senez. Mort fără să ştie, Lumea nouă, III, 27 august 1897, semnat Erics. Pui de gogomani, Lumea nouă, III, 12 septembrie 1897, semnat Erics. Alt scandal in strada Doamnei, Lumea nouă, III, 13 septembrie 1897, semnat Erics. Halul drepturilor, Lumea nouă, III, 14 septembrie 1897, semnat Erics. Moderaţie liberală, Lumea nouă, III, 16 septembrie 1897. Trădarea românismului, Lumea nouă, III, 17 septembrie 1897, semnat Erics. Geniul României, Lumea nouă, III, 18 septembrie 1897, semnat Erics. Nenorocosul D. Sturza, Lumea nouă, III, 19 septembrie 1897, semnat Erics. Opinia la Botoşani, Lumea nouă, III, 20 septembrie 1897, semnat Erics. Vitejia lui Arap, Lumea nouă, III, 21 septembrie 1897, semnat Erics. Politica la Tulcea, Lumea nouă, III, 23 septembrie 1897, semnat Erics. Popularitatea lui Hassan, Lumea, nouă, III, 24 septembrie 1897, semnat Erics. Dezordinea progresului, Lumea nouă, III, 25 septembrie 1897, semnat Erics. Potemkinul universului, Lumea nouă, III, 2G septembrie 1897, semnat Erics. Din hazul străinilor, Lumea nouă, III, 27 septembrie 1897, semnat Erics. Enervarea „Epocei“, Lumea nouă, III, 28 septembrie 1897, semnat Erics. Muncitorii neamţului, Lumea nouă, III, 30 septembrie 1897, semnat Erics. Arestarea de peste munţi, Lumea nouă, III, 2 octombrie 1897, semnat Senez. Ambiţu lu domnu Sturdza, Lumea nouă, III, 2 octombrie 1897, semnat Erics. 647 Sturdza papistaşul, Lumea nouă, III, 3 octombrie 1897, semnat Erics. Aria medicală naţională, Lumea nouă, III, 9 octombrie 1897, semnat Ştefan. Ţăranii şi proprietarii, Lumea nouă, III, 11 octombrie 1897, semnat Ştefan. Conservatorii noştri, Lumea nouă, III, 14 octombrie 1897, semnat Erics. Poliţia din Brăila, Lumea nouă, III, 16 octombrie 1897, semnat Erics. Omagiul d-luiZaharia, Lumea nouă, III, 17 octombrie 1897, semnat Erics. Paraziţii gloriei altora, Lumea nouă, III, 21 octombrie 1897, semnat Senez. Liberalii şi străinii, Lumea nouă, III, 23 octombrie 1897, semnat Ştefan. După „Epoca“, „Ţara“, Lumea nouă, III, 24 octombrie 1897, semnat Step. Junimiştii şi regele, Lumea nouă, III, 29 octombrie 1897, semnat Ştefan. începe lupta, Lumea nouă, III, 29 octombrie 1897, semnat Ştefan. Boalele in ţară, Lumea nouă, III, 30 octombrie 1897, semnat Ştefan. Mărturia „Liberalului11, iAimea nouă, III, 31 octombrie 1897, semnat Erics. Plinea şi preţul griului, Lumea nouă, IV, 2 noiembrie 1897, p. 1, semnat Ştefan. Alarma justificată, Lumea nouă, IV, nr. 996, 8 noiembrie 1897, p. 1, semnat Ştefan. Solidaritatea universală, Lumea nouă, IV, nr. 1.011, 28 noiembrie 1897, semnat Şt. Petică, student în matematici. Demisia generalului Berendei, Lumea nouă, IV, nr. 1.011, 28 noiembrie 1897, p. 1, semnat Ştefan. Duelul Filipescu-Lahovari, Lumea nouă, IV, nr. 1.014, 2 decembrie 1897, p. 1, semnat Ştefan. Jefuire oficială, Lumea nouă, IV, nr. 1.015, 3 decembrie 1897, p. 1, semnat Ştefan. întrunirea majorităţilor, Lumea nouă, IV, nr. 1.020, 9 decembrie 1897, p. 1, semnat Ştefan. 648 Zacusca lui Fonton, Lumea nouă, IV, nr. 1.021, 10 decembrie 1897, p. 1, semnat Ştefan. Revocarea d-lui Fonton, Lumea nouă, IV, nr. 1.022, 11 decembrie 1897, p. 1, semnat Ştefan. ? , Lumea nouă, IV, nr. 1.023, 12 decembrie 1897, p. 1, semnat Ştefan. Discursul lui V.G. Morţun, Lumea nouă, IV, nr. 1.024, 13 decembrie 1897, p. 1, semnat Ştefan. Salvatorul guvernului, Lumea nouă, IV, nr. 1.025, 14 decembrie 1897, p. 1, semnat Ştefan. Duelul Pherekyde-Fleva, Lumea nouă, IV, nr. 1.030, 19 decembrie 1897, p. 1, semnat Ştefan. Atitudinea conservatorilor, Lumea nouă, IV, nr. 1.035, 24 decembrie 1897, p. 1, semnat Ştefan. Împrumutul de două sute douăzeci de milioane, Lumea nouă, IV, nr. 1.042, 4 ianuarie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Babuşkin iredentist, Lumea nouă, IV, nr. 1.043, 6 ianuarie 1898, p. 2, semnat Erics. Noua formaţie liberală, Lumea nouă, IV, nr. 1.046, 11 ianuarie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Şcoalele de adulţi la sate, Lumea nouă, IV, nr. 1.067, 6 februarie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Miniştri şi advocaţi, Lumea nouă, IV, nr. 1.071, 11 februarie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Scandalul de la Cameră, Lumea nouă, IV, nr. 1.073, 13 februarie 1898, p. 1, semnat Ştefan. O catastrofă îngrozitoare, LuSiea nouă, IV, nr. 1.074, 14 februarie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Hrana soldaţilor, Lumea nouă, IV, nr. 1.075, 15 februarie 1898 p. 1, semnat Ştefan. Amnestiarea dezertorilor, Lumea nouă, IV, nr. 1.077, 18 februarie 1898, p.l, semnat Ştefan. Atacurile guvernului. Lumea nouă, IV, nr. 1.078, 19 februarie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Cum am ajuns socialist, — Amintiri —, Lumea nouă, IV, nr. 1.079, 20 februarie 1898, p. 1—2, semnat Step. Guvernul şi Macedonia, Lumea nouă, IV, nr. 1.081, 22 februarie 1898, p. 1, semnat Ştefan. D. Orbescu şi Senatul, Lumea nouă, IV, nr. 1.086, 29 februarie 1898, p. 2, semnat Erics. 649 Discurs, nu glumă!, Lumea nouă, IV, nr. 1.087, 1 martie 1898, p. 2, semnat Erics, (la rubrica Cronica). în ajunul Waterlooului, Lumea nouă, IV, nr. 1.089, 4 martie 1898, p. 2, semnat Erics. Nelegiuirile la sate, Lumea nouă, IV, nr. 1.091, 6 martie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Pulsul guvernului, Lumea nouă, IV, nr. 1.092, 7 martie 1898, p. 2, semnat Erics. Duelul şi guvernul, Lumea nouă, IV, nr. 1.093, 8 martie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Teama de judecată, Lumea nouă, IV, nr. 1.113, 2 aprilie 1898, p. 1, semnat Ştefan. D. Berendei In pericol, Lumea nouă, IV, nr. 1.120, 12 aprilie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Americanii şi spaniolii, Lumea nouă, IV, nr. 1.129, 23 aprilie 1898, p. 1, semnat Sapho, (la rubrica Note zilnice). Ţărănimea literară, Lumea nouă, IV, nr. 1.131, 26 aprilie 1898, p. 1, semnat Sapho. D. G. Panu, Lumea nouă, IV, nr. 1.134, 30 aprilie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Clnd viorile au tăcut . . . , Lumea nouă, IV, nr. 1.137, 3 mai 1898j p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Sindicatele agricole şi ţăranii, Lumea nouă, IV, nr. 1.138, 5 mai 1898, p. 1, semnat Şt. P. Război in neglige, Lumea nouă, IV, nr. 1.138, 5 mai 1898, p. 1, semnat Sapho, (la rubrica Note zilnice). Pentru românii din România, Lumea nouă, IV, nr. 1.143, 10 mai 1898, p. 1, semnat Senez. O propunere ciudată — articol de reportaj—, Lumea nouă, IV, nr. 1.145, 12 mai 1898, semnat p. conf. Sapho. Alegerile din urmă, I^umea nouă, IV, nr. 1.148, 15 mai 1898, p. 1. Turburări la sate, Lumea nouă, IV, nr. 1.151, 20 mai 1898, p. 1. Magistratura şi favoruri, Lumea nouă, IV, nr. 1.153, 23 mai 1898, p. 1, semnat Ştefan. Serbarea revoluliunei, Lumea nouă, IV, nr. 1.156, 27 mai 1898, p. 1. Concentrarea liberalilor, Lumea nouă, IV, nr. 1.158, 30 mai 1898, p. 1. Socialiştii şi aniversarea lui 11 iunie 1848, Lumea nouă, IV, nr. 1.163, 5 iunie 1898, p. 1. 650 Abuzurile cu plinea, Lumea nouă, IV, nr. 1.165, 7 iunie 1898, p. 1, semnat Ştefan. 9 iunie, Lumea nouă, IV, nr. 1.166, 9 iunie 1898, p. 1, semnat Şt. P. Teoria revoluţiei, Lumea nouă, IV, nr. 1.170, 13 iunie 1898, p. 1. Decadenţa patriotismului, Lumea nouă, IV, nr. 1.177, 21 iunie 1898, p. 1. Exploatarea telegrafiştilor, Lumea nouă, IV, nr. 1.179, 24 iunie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Duşmanii societăţei, Lumea nouă, IV, nr. 1.180, 25 iunie 1898, p. 1. Sfirşitul burgheziei, Lumea nouă, IV, nr. 1.187, 4 iulie 1898, p. 1. Răscoale ţărăneşti, Lumea nouă, IV, nr. 1.188, 5 iulie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Viitoarele alegeri, Lumea nouă, IV, nr. 1.190, 8 iulie 1898, p. 1. Ziarişti, Lumea nouă, IV, nr. 1.190, 8 iulie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Un erou, Lumea nouă, IV, nr. 1.193, 11 iulie 1898, p. 1. Bltnde obiceiuri ! Lumea nouă, IV, nr. 1.195, 13 iulie 1898, p. 1, semnat Şt. P., (la rubrica Note zilnice). Solidaritate, Lumea nouă, IV, nr. 1.196, 15 iulie 1898, p. 1. Serbări împărăteşti, Lumea nouă, IV, nr. 1.197, 16 iulie 1898, p. 1, semnat Şt. P. Activitatea edililor, Lumea nouă, IV, nr. 1.198, 17 iulie 1898, p. 1. Marea creşte, Lumea nouă, IV, nr. 1.205, 26 iulie 1898, p. 1, semnat Şt. P. Altă grevă, Lumea nouă, IV, nr. 1.211, 2 august 1898, p. 1, semnat Ştefan. Exploatarea capitalistă, Lumea nouă, IV, nr. 1.214, 6 august 1898, p. 1, semnat Ştefan. Arme de luptă, Lumea nouă, IV, nr. 1.216, 9 august 1898, p. 1. Puterea nouă, Lumea nouă, IV, nr. 1.234, 1 septembrie 1898, p. 1. Anarhismul in scenă, Lumea nouă, IV, nr. 1.235, 2 septembrie 1898, p. 1. Urmările asasinărei împărătesei Austriei, Lumea nouă, IV, nr. 1.237, 4 septembrie 1898, p. 1, semnat Step. Liberalii la comună, Lumea nouă, IV, nr. 1.240, 8 septembrie 1898, p. 1. 651 Streinii în şcolile române, Lumea nouă, IV, nr. 1.244, 13 septembrie 1898, p. 1. Răscoala unor deţinuţi, Lumea nouă, IV, nr. 1.256, 27 septembrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Greşelile judiciare, Lumea nouă, IV, nr. 1.257, 29 septembrie 1898, p. 1. Pentru ministerul domeniilor, Lumea nouă, IV, nr. 1.258, 30 septembrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Ultimul răsunet, Lumea nouă, IV, nr. 1.259, 1 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Ţara torturilor, Lumea nouă, IV, nr. 1.260, 2 octombrie 1898, p. 1. Victimele muncei, iMmea nouă, IV, nr. 1.261, 3 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Pentru d. ministru de justiţie, Lumea nouă, IV, nr. 1.262, 4 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Clrpeală ministerială, Lumea nouă, IV, nr. 1.262, 4 octombrie 1898, p. 1, semnat Step. Glasul sclavilor, Lumea nouă, IV, nr. 1.263, 6 octombrie 1898, p. 1. Gospodărie comunală, Lumea nouă, IV, nr. 1.263, 6 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Pe drumuri, Lumea nouă, IV, nr. 1.264, 7 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Focare de boli, Lumea nouă, IV, nr. 1.265, 8 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Politica d-lui Grigorescu, Lumea nouă, IV, nr. 1.266, 9 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Funcţionarii telegraf o-poştali, Lumea nouă, IV, nr. 1.267,10 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Obiceiuri electorale, Lumea nouă, IV, nr. 1.269, 13 octombrie 1898, p. 1. D. Sturdza la Iaşi, Lumea nouă, IV, nr. 1.270, 14 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Legea judeţeană, Lumea nouă, IV, nr. 1.271, 15 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Spovedania d-lui Sturdza, Lumea nouă, IV, nr. 1.273, 17 octombrie 1898, p. 1. Întrunirile conservatoare, Lumea nouă, IV, nr. 1.276, 21 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. - 652 încurajarea industriei naţionale, Lumea nouă, IV, nr. 1.276, 21 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. De frica armatei, Lumea nouă, IV, nr. 1.279, 24 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Consiliul sanitar şi febra tifoidă, Lumea nouă, IV, nr. 1.280, 25 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Bandele de teroare, Lumea nouă, IV, nr. 1.282, 29 octombrie 1898, p. 1, semnat Ştefan. Contra alcoolismului, România jună, I, nr. 16, 19 decembrie 1899, p. 1, semnat Sergiu. Educaţia juraţilor, România jună, I, nr. 24, 29 decembrie 1899, p. 1, semnat Sergiu. Unitatea juridică in Germania, România jună, I, nr. 25, 30 decembrie 1899, p. 1, semnat Sergiu. Comerţul nostru de petrol, România jună, II, nr. 27, 1 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Discursul contelui Biilow, România jună, II, nr. 29, 5 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Rescriptul ţarului, România jună, II, nr. 31, 9 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Cehii şi germanii, România jună, II, nr. 33, 11 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. în Austria, România jună, II, nr. 36, 14 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Bulgaria regat?, România jună, II, nr. 37, 15 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Proiectul flotei germane, România jună, II, nr. 39, 17 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Un popor model, România jună, II, nr. 40, 18 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Infringerile Angliei, România jună, II, nr. 41, 19 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Turcia modernă, România jună, II, nr. 42, 20 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Rusia contra Triplei alianţe, România jună, II, nr. 44, 22 ianuarie 1900, p. 1 — 2, semnat Sergiu. Sărmana Polonie!, România jună, II, nr. 45, 23 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Discursul tronului englez, România jună, II, nr. 46, 24 ianuarie 1900, p. 1, semnatJSergiu. 653 Englejii şi pacea, România jună, II, ar. 49, 28 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. înţelegerea germano-cehă?, România jună, II, nr. 49, 28 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. O chestiune importantă, România jună, II, nr. 49, 28 ianuarie 1900, p. 1 — 2, semnat Sergiu. Parlamentarismul in Franţa, România jună, II, nr. 50, 29 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Englejii in Egipt, România jună, II, nr. 50, 29 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Statul şi biserica, România jună, II, nr. 52, 31 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Parlamentarism fără opoziţie, România jună, II, nr. 52, 31 ianuarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Turcia contra Engliterii, România jună, II, nr. 53, 1 februarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Schimbare de front, România jună, II, nr. 54, 2 februarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. întărirea Triplei, România jună, II, nr. 55, 3 februarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Socialiştii contra flotei, România jună, II, nr. 55, 3 februarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Doliul Engliterii, România jună, II, nr. 57, 5 februarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Ultimul Reichsrath?, România jună, II, nr. 57, 5 februarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Mafia înaintea justiţiei, România jună, II, nr. 58, 6 februarie 1900, p. 1 — 2, semnat Sergiu. Statul si nevoile ţăranilor, România jună, II, nr. 59, 7 februarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Crima s-a consumat, România jună, II, nr. 60, 8 februarie 1900, p. 1 — 2, semnat Sergiu. în chestia macedoneană, România jună, II, nr. 61, 9 februarie 1900, p. 1—2, semnat Sergiu. în chestia macedoneană, România jună, II, nr. 64, 12 februarie 1900, p. 1—2, semnat Sergiu. încercări zadarnice, România jună, II, nr. 65, 13 februarie 1900 S p. 1, semnat Sergiu. Reforma învăţămînlului, România jună, II, nr. 66, 14 februarie 1900, p. 1, semnat Caton. 654 Mizerie şi criminalitate, România jună, II, nr. 67, 15 februarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Forţa primează?, România jună, II, nr. 69, 17 februarie 1900, p. 1, semnat Muşat. Principiul taxelor şcolare, România jună, II, nr. 71, 19 februarie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Biserica şi streinii, România jună, II, nr. 72, 20 februarie 1900, p. 1, semnat Muşat. Meseriaşii români, România jună, II, nr. 72, 20 februarie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Românii la Căile ferate, România jună, II, nr. 73, 21 februarie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Lumină trebuie!, România jună, II, nr. 74, 22 februarie 1900, p. 1, semnat Muşat. Mizerie şi criminalitate, România jună, II, nr. 74, 22 februarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Educaţia constituţională, România jună, II, nr. 76, 24 februarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Pregătiri electorale, România jună, II, nr. 76, 24 februarie 1900, p. 2, semnat Sergiu. Sindicatul ziariştilor, România jună, II, nr. 78, 26 februarie 1900, p. 1, semnat Muşat. Independenţa Bulgariei, România jună, II, nr. 79, 27 februarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Urmările războiului, România jună, II, nr. 80, 28 februarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Armonie austro-ungară, România jună, II, nr. 81, 29 februarie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Lipsa de caractere, România jună, II, nr. 81, 29 februarie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Banffy vixit, România jună, II, nr. 83, 2 martie 1900, p. 1 — 2, semnat Sergiu. Străinii la C.F.R., România jună, II, nr. 84, 3 martie 1900, p. 1, s emnat Ştefan. Naţionalizarea Moldovei, România jună, II, nr. 84, 3 martie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Năvală la buget, România jună, II, nr. 86, 5 martie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Germania în orient, România jună, II, nr. 88, 7 martie 1900, p. 1, semnat Sergiu. 655 Civilizaţia englezilor, România jună, II, nr. 88, 7 martie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Presa terorizată, România jună, II, nr. 89, 8 martie 1900, p. 1, semnat Ştefan. In urma scandalurilor, România jună, II, nr. 89, 8 martie 1900, p. 1, semnat Muşat. Răspunsul tribunului, România jună, II, nr. 90, 9 martie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Studenţii să fie demni, România jună, II, nr. 90, 9 martie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Era de persecuţii, România jună, II, nr. 95, 14 martie 1900, semnat Sergiu. Extensiunea operei naţionale, România jună, II, nr. 95, 14 martie 1900, p. 1, semnat Muşat. Întrunirile paeinice, România jună, II, nr. 97, 16 martie 1900; p. 1, semnat Muşat. lezuilismul ministerial, România jună, II, nr. 98, 17 martie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Naufragiul guvernului omogen, România jună, II, nr. 99, 18 martie 1900, p. 1, semnat Muşat. Moştenirea conservatorilor, România jună, II, nr. 100, 19 martie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Şi nedreaptă şi nedemnă, România jună, II, nr. 100, 19 martie 1900, p. 1, semnat Muşat. Soarta burilor, România jună, II, nr. 100, 19 martie 1900, p. 2, semnat Sergiu. In robie financiară, România jună, II, nr. 101, 20 martie 1900 p. 1, semnat Ştefan. Ingeniozitate problematică, România jună, II, nr. 101, 20 martie 1900, p. 1, semnat Muşat. Vina afacerei Hallier, România jună, II, nr. 102, 21 martie 1900, p. 1, semnat Muşat. Urmaşii conservatorilor, România jună, II, nr. 103, 22 martie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Istoria unei legende, România jună, II, nr. 103, 22 martie 1900, p. 1, semnat Sentino. Dificilul bugetar, România jună, II, nr. 104, 23 martie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Balcanul se întunecă, România jună, II, nr. 104, 23 martie 1900, p. 2, semnat Sergiu. 656 Edilitate, România jună, II, nr. 105, 24 martie 1900, p. 1, semnat Sentino, (la rubrica Intre luptă şi vis). Interviev cu un fost diplomat bulgar — Insula Bujarescu —, România jună, II, nr. 105, 24 martie 1900, p. 1 — 2, semnat Sergiu. Desfacere totală, România jună, II, nr. 106, 25 martie 1900, p. 1, semnat Muşat. Bătaia, România jună, II, nr. 106, 25 martie 1900, p. 2, semnat Sergiu. Remaniere ministerială, — Din culise politice —, România jună, II, nr. 107, 26 martie 1900, p. 1, semnat Muşat. Diplomaţia d-lui Cantacuzino, România jună, II, nr. 108, 27 martie 1900, p. 1, semnat Muşat. Scamatorie politică, România jună, II, nr. 108, 27 martie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Noi procese de presă, România jună, II, nr. 109, 28 martie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Logica lui Spanchetti, România jună, II, nr. 110, 29 martie 1900, p. 1, semnat Muşat. Călătorie semnificativă. România jună, II, nr. 110, 29 martie 1900, p. 2, semnat Sergiu. Soarta lucrătorilor din Saline, România jună, II, nr. 110, 29 martie 1900, p. 2, semnat Sergiu. Sfirşitul intrigei, România jună, II, nr. 111, 30 martie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Tragi-comedia politică, România jună, II, nr. 111, 30 martie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). împăcarea ceho-germană, România jună, II, nr. 112, 31 martie 1900, p. 1, semnat Sergiu. în faţa străinului, România jună, II, nr. 112, 31 martie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Greşelile adversarului, România jună, II, nr. 114, 2 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton. Serbarea păcei, România jună, II, nr. 115, 3 aprilie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Răsturnarea lui Ion Brătianu, România jună, II, nr. 115, 3 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica [Din moravurile noastre). Efectele întărirei Triplei, România jună, II, nr. 115, 3 aprilie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Englezii şi Tripla, România jună, II, nr. 115, 3 aprilie 1900, p. 1, semnat Sergiu. 657 Răsturnarea lui Ion Brătianu, România jună, II, nr. 116, 4 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (Ia rubrica Din moravurile noastre). Un pocinog, România jună, II, nr. 117, 5 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre), Individualităţile politice, România jună, II, nr. 118, 6 aprilie 1900, p. 1, semnat Ştefan, Pace in Balcani, România jună, II, nr. 118, 6 aprilie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Intrigile lui Banffy, România jună, II, nr. 123, 14 aprilie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Conflictul turco-american, România jună, II, nr. 123, 14 aprilie 1900, p. 2, semnat Sergiu. Polemicele in presa de partid, România jună, II, nr. 125, 16 aprilie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Uniformele militare, România jună, II, nr. 126, 17 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Lipsa de continuitate, România jună, II, nr. 127, 18 aprilie 1900, p. 1, semnat Ştefan. La Balcani, România jună, II, nr. 127, 18 aprilie 1900, p. 2, semnat Sergiu. O noţiune ridicolă, România jună, II, nr. 128, 19 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Ce fac românii?, România jună, II, nr. 128, 19 aprilie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Şcoala politicei ieftine, România jună, II, nr. 129,20 aprilie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Inspecţii şcolare, România jună, II, nr. 130, 21 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Onoarea e salvată !, România jună, II, nr. 130, 21 aprilie 1900, p. 1, semnat Muşat. Congres macedonean, România jună, II, nr. 130, 21 aprilie 1900, p. 2, semnat Sergiu. Cadavrul ambulant, România jună, II, nr. 134, 25 aprilie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Agitaţie searbădă, România jună, II, nr. 136, 27 aprilie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Partea luminoasă, România jună, II, nr. 137, 28 aprilie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Din Bulgaria, România jună, II, nr. 137, 28 aprilie 1900, p. 2, semnat Sergiu. 658 Evenimentele din Austria, România jună, II, nr. 139, 30 aprilie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Glasul fariseilor, România jună, II, nr. 141, 2 mai 1900, p. 1, semnat Ştefan. Puterea sentimentelor, România jună, II, nr. 143, 4 mai 1900, p. 1, semnat Ştefan. Preocupările noastre, România jună, II, nr. 145, 6 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Purtarea Franţei în Orient, România jună, II, nr. 145, 6 mai 1900, p. 1, semnat Sergiu. Falimentul necomercianţilor, România jună, II, nr. 149, 10 mai 1900, p. 1, semnat Sergiu. Zece Mai, România jună, II, nr. 150, 11 mai 1900, p. 1, semnat Ştefan. Ce fac studenţii?, România jună, II, nr. 150, 11 mai 1900, p. 1, semnat Sergiu. Social sau naţional?, România jună, II, nr. 153, 14 mai 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Hrană ţăranilor !, România jună, II, nr, 156, 17 mai 1900, p. 1, semnat Muşat. Flămînzi şi îndureraţi, România jună, II, nr. 157, 18 mai 1900, p. 1, semnat Ştefan. Ministerul Carp-Sturdza, România jună, II, nr. 160, 21 mai 1900, p. 1, semnat Muşat. Alegerea delegaţilor Ligei, România jună, II, nr. 161, 22 mai 1900, p. 1, semnat Ştefan. Statul şi banca, România jună, II, nr. 169, 30 mai 1900, p. 1, semnat Ştefan. Obstrucţia din Austria, România jună, II, nr. 170, 31 mai 1900, p. 1, semnat Sergiu. Ajutorul Germaniei, România jună, II, nr. 172, 2 iunie 1900, p. 2, semnat Sergiu. Neamul sau afacerile?, România jună, II, nr. 176, 6 iunie 1900, p. 1, semnat Ştefan. început de dramă,' România jună, II, nr. 185, 15 iunie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Naţionalizarea creditului, România jună, II, nr. 186, 16 iunie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Situaţie limpede, România jună, II, nr. 190, 20 iunie 1900, p. 1, semnat Ştefan. 659 O împăcare neaşteptată, România jună, II, nr. 192, 22 iunie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Parigorii de om bolnav, România jună, II, nr. 195, 25 iunie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Capitalurile străine, România jună, II, nr. 195, 25 iunie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Jocuri periculoase, România jună, II, nr. 197, 27 iunie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Momentul energiei, România jună, II, nr. 199, 29 iunie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Frica de intervenţie, România jună, II, nr. 199, 29 iunie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Nu ne merităm soarta?, România jună, II, nr. 200, 1 iulie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Japonia salvatoare, România jună, II, nr. 201, 2 iulie 1900, p. 1, semnat Sergiu. Mergem la Dacia?, România jună, II, nr. 203, 4 iulie 1900, p. 1, semnat Muşat. Criză lungă, România jună, II, nr. 207, 8 iulie 1900, p. 1, semnat Muşat. O să vină altul!, România jună, nr. 210, 11 iulie 1900, p. 1, semnat Muşat. Guvernul şi împrumutul. România jună, II, nr. 214, 15 iulie 1900, p. 1, semnat Muşat. Crima unui nebun, România jună, II, nr. 219, 20 iulie 1900, p. 1, semnat Muşat. Momentul acţiunei, România jună, II, nr. 228, 29 iulie 1900, p. 1, semnat Muşat. Mizeria din Moldova, România jună, II, nr. 230, 31 iulie 1900 p. 1, semnat Muşat. Voinţa unui popor, România jună, II, nr. 239, 9 august 1900, p. 1, semnat Muşat. Pace sau război?, România jună, II, nr. 242, 12 august 1900, p. 1, semnat Muşat. Scrupul colectivist, România jună, II, nr. 245, 15 august 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Să fim gata !, România jună, II, nr. 246, 17 august 1900, p. 1, semnat Muşat. Un ideal si o misiune, România jună, II, nr. 252, 23 august 1900, p. 1, semnat Muşat. 660 Sfirşit ridicol, România jună, II, nr. 253, 24 august 1900, p. 1, semnat Muşat. Un interviev disperat, România jună, II, nr. 254, 25 august 1900, p. 1, semnat Caton, (Ia rubrica Din moravurile noastre). Raza graniţelor, România jună, II, nr. 255, 26 august 1900» p. 1, semnat Muşat. Criminali şi nebuni, România jună, II, nr. 258, 29 august 1900, p. 1, semnat Muşat. Politica la sate, România jună, II, nr. 265, 5 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Cum ne pierdem firea !, România jună, II, nr. 283, 23 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Preocupări meschine, România jună, II, nr. 285, 25 septembrie 1900, p. 1, semnat Caton, (la rubrica Din moravurile noastre). Interese armonice, România jună, II, nr. 295, 5 octombrie 1900, p. 1, semnat Muşat. Financiarii streini şi ridicarea creditului nostru, Apărarea naţională, III, nr. 40 (615), 21 februarie 1902, p. 1, semnat Sergiu. Linişte in Ralcani?, Apărarea naţională, III, nr. 41 (616), 22 februarie 1902, p. 1, semnat Sergiu. Ţăranul piere, Apărarea naţională, III, nr. 42 (617), 23 februarie 1902, p. 1, semnat Sergiu. Avinlul economic la ţară, Apărarea naţională, III, nr. 44(619), 26 februarie 1902, p. 1, semnat Sergiu. Salvarea stărei economice la ţară, Apărarea naţională, III, nr. 45 (620), 27 februarie 1902, p. 1, semnat Sergiu. Duşmăniile liberale, Dorobanţul, I, nr. 8, 27 februarie 1902, p. 1. Puterea asigurată, Apărarea naţională, III, nr. 46 (621), 28 februarie 1902, p. 1, semnat Sergiu. Sfirşitul carierei d-lui Sturdza, Dorobanţul, I, nr. 9, 28 februarie 1902, p. 1. Dezastrul englezilor, Apărarea naţională, III, nr. 48 (623), martie 1902, p. 1, semnat Ser. Sfirşitul alianţei franco-ruse, Apărarea naţională, 111, nr. 53 (628), 8 martie 1902, p. 1, semnal Sergiu. Pregătiri pentru alegerile comunale, Apărarea naţională, III, nr. 55 (630), 10 martie 1902, p. 1, semnat Sergiu. Pacea anglo-bură, Apărarea naţională, III, nr. 60 (635), 16 martie 1902, p. 1, semnat Sergiu. Ce e cu consolidarea. împrumutului, Apărarea naţională, III, nr. 67 (642), 24 martie 1902, p. 1, semnat Sergiu. 661 Scăpăm de criză !, Apărarea naţională, III, nr. 70 (645), 29 martie 1902, p. 1, semnat Sergiu. Mişcarea economică la ţară, Apărarea naţională, III, nr. 78 (653), 7 aprilie 1902, p. 1, semnat Sergiu. Educaţia militară, Apărarea naţională, III, nr. 89 (664), 25 aprilie 1902, p. 1, semnat Ser. Tineri şi bătrîni, Dorobanţul, II, nr. 4,19 ianuarie 1903, p. 1, semnat P. Ştefan. Stingeţi luminele !, Dorobanţul, II, nr. 9, 26 ianuarie 1903, p. 1, semnat P. Ştefan. g) Scrieri sociologice, economice şi filozofice Sinergia socială, Lumea nouă, literară şi ştiinţifică, II, nr. 49, 13 octombrie 1896, p. 2—3, semnat Senez. Blindul Isus ?, Lumea nouă, literară şi ştiinţifică, II, nr. 51, 26 octombrie 1896, p. 6 — 7, semnat Senez. Boalele metalelor, Lumea nouă, literară şi ştiinţifică, III, nr. 7, 15 decembrie 1896, p. 7, semnat Senez. Statistica României, Lumea nouă, IV, nr. 1.080, 21 februarie 1898, p. 1, semnat Ştefan. O măsură bună, România jună, II, nr. 85, 4 martie 1900, p. 1, semnat Ştefan. Educaţia soldatului, România jună, II, nr. 155, 16 mai 1900, p. 1, semnat Sergiu. Anuarul statistic al capitalei, România jună, II, nr. 157, 18 mai 1900, p. 1, semnat Sergiu. Spiritul analitic In sociologie, I, România jună, II, nr. 208, 9 iulie 1900, p. 1. Majorarea taxelor vamale, România jună, II, nr. 208, 9 iulie 1900, p. 1, semnat Step. Spiritul analitic in sociologie, II, România jună, II, nr. 209, 10 iulie 1900, p. 1. Evoluţia căsătoriei, studiu sociologic de d. I. Puppa, România ilustrată, I, nr. 10, septembrie 1901, p. 131, semnat Şt., (la rubrica Recenzii literare). Metoda în istoria filozofiei, România ilustrată, II, nr. 1, decembrie 1901, p. 9-10. Cererile comercianţilor de băuturi spirtoase, Apărarea naţională, III, nr. 50 (625), 5 martie 1902, p. 1, semnat Sergiu. 662 Activarea încasărilor fiscului, Apărarea naţională, III, nr. 6G (641), 23 martie 1902, p. 1, semnat Sergiu. Morfologia socială — Metoda anchetelor economice, I —, Economia naţională, XXVI, nr. 8, august 1902, p. 373 — 381. Morfologia socială — Metoda anchetelor economice —, II, Economia naţională, XXVI, nr. 9, septembrie 1902, p. 438 — 446. Morfologia socială — Metoda anchetelor economice —, III, Economia, naţională, XXVI, nr. 10, octombrie 1902, p. 503 — 510. I)r. L. Metzler: Rumănien, seine Handelspolilik und sein Handel, Economia naţională, XXVII, nr. 2, februarie 1903, p. 73—74, semnat Şt. P., (Ia rubrica Critici şi recenziuni). C. T. Teodorescu, Convenţiuni comerciale sau tarif autonom?, Economia naţională, XXVII, nr. 2, februarie 1903, p. 74 — 75, semnat Şt. P., (la rubrica Critici şi recenziuni). George Popovici: Moşiile donative moldovene, Economia naţională, XXVII, nr. 3, martie 1903, p. 148 — 149, semnat Şt. P., (la rubrica Critici şi recenziuni). D. y. Comşa: Politica agrară şi politica vamală, Economia naţională, XXVII, nr. 3, martie 1903, p. 149 — 150, semnat Şt. P., (la rubrica Critici şi recenziuni). G. D. Creangă ; Die Finanzpolilik, Economia naţională, XXVII, nr. 4, aprilie 1903, p. 222, semnat Şt. P., (la rubrica Critici şi recenziuni). Sociologia veche şi sociologia nouă, I, Economia naţională, XXVII, nr. 5, mai 1903, p. 235—242. Sociologia veche şi sociologia nouă, II, Economia naţională, XXV II, nr. 6, iunie 1903, p. 285 — 288. Sociologia veche şi sociologia nouă, III, Economia naţională, XXVII, nr. 7, iulie 1903, p. 314-317. Ober Pellagra in Rumănien de Dr. V. Babeş, Economia naţională, XXVII, nr. 8, august 1903, p. 398, semnat Şt. P., (la rubrica Critici şi recenziuni). Population de la Roumanie de L. Colescu, Economia naţională, XXVII, nr. 8, august 1903, p. 398, semnat Şt. P., (la rubrica Critici şi recenziuni). Protecţionismul englez, I, Economia naţională, XXVII, nr. 9, septembrie 1903, p. 407 — 412. Protecţionismul englez, II, Economia naţională, XXVII, nr. 11, noiembrie 1903, p. 499 — 502. 663 II POSTUME 1 VOLUME Cintecul toamnei. Serenade demonice. Poeme de Ştefan Petică. Bucureşti. Noua tip. profesională, Dimitrie G. Ionescu, 1909. Editura „Gr. A. Tabacaru“, 40 p. Cuprinsul: Cintecul toamnei (I, II, III, IV, V, VI, Vil, Vili, IX, X, XI, XII, XIII, XIV, XV). Serenade demonice (I, II, III, IV, V, VI). Poeme. Fecioara in alb. Clnd vioarele tăcură. Moartea visurilor. Cintecul toamnei. Serenade demonice. Biblioteca „Dimineaţa*1, nr. 19, Editura „Adevărul*1, (fără dată). Ediţie îngrijită şi prefaţă de N. Davidescu, 111 p. Cuprinsul: Ştefan Petică (prefaţă 12 p.). Argument. Fecioara în alb (I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX, X, XI, XII. XIII, XIV, XV, XVI, XVII, XVIII, XIX, XX). Cind vioarele tăcură (I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX, X, XI, XII, XIII, XIV, XV, XVI, XVII, XVIII, XIX, XX). Moartea visurilor (I, II, III, IV, V, VI, VII, XVIII, IX, X). Cintecul toamnei fi, II, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX, X, XI, XII, XIII). Serenade demonice (I, II, III, IV, V, VI). Opere. Ediţie îngrijită, prefaţă şi bibliografie de N. Davidescu. Desen de T. Marinescu Vîlsan. „Fundaţia pentru literatură şi artă“, Bucureşti, 1938, 503 p. + 12 planşe afară din text. („Scriitori români uitaţi11). Cuprinsul: Prefaţă. Note asupra ediţiei de faţă. Poezii (Argumetit, de Ştefan Petică, Fecioara in alb, Cind vioarele tăcură, Moartea visurilor, Cintecul toamnei, Serenade demonice, Cintece de seară. Poezii (Varia) (Cintec, Semiorient, Exotic, Cintec de toamnă, Poveste veche, Necunoscuta, Sonet, Visători, în negură, La o floare, Romanţă după Hugo Salus, Despărţire, după Walt Whitmann). Teatru (Solii păcii, Prietenii poporului). Poeme in proză (Două vieţi, Noapte primăvaratică, Cintec vechi, Poveşti de aprilie, La poalele cringului, Seară de mai, Liliacul, Gavota depărtată, Florile care se duc, Nopţi de mai, Cintec uitat, Fecioara necunoscută, Nopţile de legende, Cintă, Bătrinul care cintă, Noaptea ochilor, Figură suavă, Amiaza de vară, Pe aripa zefirului, Vis pierdut, Pe apă, Ea doarme, Cei doi solitari, Simţiri stinse, Singur). S c h i ţ e, evocări şi nuvele (Un isteric, O seară la Macedonski, O scrisoare, Pasiunea, Sub cerul liber, în cimitirul săracilor, Visul meu, Decadenţa spaniolă, O viziune, în rătăcire, Idilele din mansarde, Fatalitatea, Ca foile, Actori şi ziarişti, 664 De unde se vede cum realul este citeodată mai frumos decit idealul, Jslrionul, Fragile, Revedere, Făgăduielile eterne, Glasul luncilor, Stilul In artă, Zidurile afumate, Cele care trec, Literatură şi scandal, Intlia cunoştinţă, Magia primăverii). Critică (Estetismul lui Ruskin, Critica noastră literară, Poezia nouă, Stavropoleos, Decadenta sculpturii, Teatrul Naţional, Transformarea liricei, Artele In România, Critica artistică, Arta naţională, Suliţele in vint!, Critica şi publicul). Sociologie (Morfologia socială, Sociologia veche şi Sociologia nouă). Addenda. Scrieri, I. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii şi variante de Eufrosina Molcuţ (voi. I). Bucureşti, Editura „Minerva“, 1970, LXXXIII — 505 p. + 18 portret (I), + 15 f. pl. în afara textului. („Scriitori români“). Cuprinsul: Studiu introductiv. Notă asupra ediţiei. Poezii. Din volume. Fecioara in alb (I — XX), Cind vioarele tăcură (I —XX), Moartea visurilor (I —X). Din periodice (Cintec, Cintec, după Heine, Semiorient, Exotic, Cintec, Cintec de toamnă, Poveste veche, Necunoscuta, Sonet, în negură, Visători, La o floare, Crizantemă, Amintire, Romanţă, după Hugo Salus, Duioase note, \Aci grozavul întuneric], Poemă, Serenade demonice I, II, III, IV, V, VI). Postume I. Publicate în volume. Cintecul toamnei (I—XI), Cintece de seară (I, II, III). II. Poezii tipărite în cadrul unor studii despre Şt. Petică (Despărţire, Pentru un umilit, Pentru muncă, înainte, [Prieteni singur vreau să fiu], Adela, [Lohengrin, oh, Lohengrin], [Deasupra cerului magic în faldurile sale], Corbul bardului, [Apari a mea iubită, in seara-mbălsămată], [în ochii mari şi-albaştri lucind in faţa vieţei], [Codrule], [Ceva din mine-n uliţi, in ceată-nhorbotate], Din „Cintecul poetuluiîn noaptea clară— Walt Whitman, La Etelka — Al. Petofi). Poeme in proză. (în streinătate, în întuneric, Fără tinereţe, Două vieţi, Noapte primăvăratecă, Cintec vechi, Poveşti d-aprilie, La poalele cringului, Sub cerul liber, Visul meu, Seară de mai, Liliacul, Gavota depărtată, Florile cari se duc, Nopţi de mai, Revedere, Cintec uitat, Fecioara necunoscută, Nopţile de legende, Făgăduielile eterne, Tirziu, Cintă !, Glasul luncilor, Bătrinul care cintă, Figură suavă, Ameazi de vară, Pe aripa zefirului, Vis pierdut, Pe apă, Noaptea de vară, Pribeag, Dragostea, Ea doarme, în-ore de linişte, Cei doi solitari, Simţiri stinse, Singur). Crochiuri lirice, evocări. (Un învins, Spre larg, în zorii zilei, Spionii sufletelor, Credinţa care mută munţii, Scene de noapte, Fum şi praf, La colţul străzei, La spital, Iad şi rai, Natura, Pribegi, Timpul cireşelor, 665 r Moartea, Doina, Bunătate, Demonul, O seară la Macedonski, Tecuciul depărtat I, II, O scrisoare, în cimitirul săracilor, Decadenta spaniolă, O viziune, In rătăcire, Idilele din mansarde, Fatalitatea, Ca foile !, Actori şi ziarişti, De unde se vede cum realul este cileodată mai frumos decît idealul, Istrionul, Fragii, Zidurile afumate, Melancolie, Despărţire, Cele cari trec, întiia cunoştinţă, Magia primăverei). A d d en-d a. Poezii originale păstrate în manuscrise (Cintec de seară, Pe lacul de rouă şi lin ca cristalul, [Sub ulm], Obidiţi-Elegie, Poveste tristă, Glasul cintecului vechi, [Pe struna harfei vecinie trează], Tatăl, Cîntarea intunerecului, Plingerea fecioarei, Aproape de nebunie, în pustiu, [Sara răsare poetul], [în trecut visam iubirea], La N., [Iubi-rea-i foc mistuitor], Cintece moderne: Cintec din depărtare, [A trecut de-atuncea vreme], [Aseară visat-am la raze de lună], [In sara asta m-am gîndit], Cintec, [Trestiana era dinsa], în Tyrol, [Din ţări de toţi necunoscute], [>Se întinde cimpul verde in albastrul infinit], [Sunt zarzării in floare şi cerul e senin], [Plopi cu frunza şoplitoare], [Curge Şiretul lin, mişcind din valuri], Sonet, [0 zi de toamnă liniştită], Sonet, Noaptea clară, [Abia le văd şi cad pe ginduri]). Traduceri păstrate in manuscrise (Tragedie 1, 2, Dedicaţie, Diana 1, 2, 3, Dorinţă, La răspinteni, în vale la Salamanca, Angelicăi, Seara-n codru, La malul mărei, — traduceri din I-Ieine —, întiiul rol, Glasul amintirei, Viersuri iubitei — traduceri din Al. Petofi; Orientale 1, 2, 3, din Boden-stedt; Cintec, din Lermonlov; La Niemen, din Mickiewicz; Harfa din Tara, din Th. Moore; Ce fragezi şi mîndri erau trandafirii, din Turgheniev). Proză păstrată in manuscrise (Neînţeles, [Amurgul se lăsa încet], Fără adăpost — Pagini de noapte —, Vis primăvăratec, [ . . . în casa Neculceştilor . . . ], Calea întoarsă, t . . . Jugul îngrozitoarei mele personalităţi . . . ], Artist, Vae, Soli !) Note, comentarii, variante, Tabla ilustraţiilor. i PERIODICE Despărţire, Freamătul, II, nr. 1 — 3 (Bîrlad), ianuarie-martie 1912. Cintece de seară, Ateneul cultural, I, nr. 1 — 3, din 1925. După Walt Whitmann, Ateneul cultural I, nr. 3, 1925. Un caiet de versuri inedite ale lui Ştefan Petică, Analele Moldovei, II, nr. 3 — 4, iunie-decembrie 1943 (Pentru un umilit, p. 191; Adela, 192 — 193; [Ceva din mine-n uţili, în ceaţă-nhorbotale, p. 193; [Prieteni, singur vreau să fiu], 195; Cintecul poetului, p. 194; La Niemen [Mickiewicz], p. 196; Corbul bardului, p. 197 — 198; 666 [Deasupra cerul magic in faldurile sale], p. 198; [în ochii mari şi-albaştri lucind in faţa vieţii], p. 198; [Codrule], p. 199; [Apari a mea iubită în seara-mbălsămată], 201; [Lohengrin, oh, Lohengrin], p. 201; înainte, p. 201—202; Tragedie I [Heine], p. 202; La malul mărei, p. 202; Seara-n codru [//etrae], p. 202; Orientale 2[Bodcnstedt], p. 208; La Etelka [Al. Petofi], p. 203 — 204). Pentru muncă, Limbă şi literatură, voi. VI, Bucureşti, 1962, p. 323. Un sonet inedit al lui Ştefan Petică, Cronica, II, nr. 21, 27 mai 1967, p. 2. B. REFER N Ţ E ANTONESCU, NAE, Evocări, Ştefan Petică, Ateneu, III, nr. 1, ianuarie 1960, p. 13. BABEŞ, G. MIHAI, Ştefan Petică, omul. Valoarea operei poetice, Rod nou, I, nr. 4, aprilie 1934, p. 6—9. BĂDĂUŢĂ, AL., Rînduri pentru o comemorare de sfert de veac, Viaţa literară, IV, nr. 115, 26 octombrie 1929, p. 1. DOCTOR BINDER, Ştefan Petică — Mici contribuţiuni la biografia lui, Adevărul, XXXII, nr. 12.896, 10 octombrie 1924, p. 1. BOGDAN-DUICĂ, G., Ştefan Petică, Moartea visurilor (zece sonete), Aurora, IV, nr. 942, 25 decembrie 1924, p. 1 — 2. BOTE, LIDIA, Simbolismul românesc, „E.P.L.“, Bucureşti, 1966, p. 31, 39, 43-44, 46, 49, 56, 58, 59, 61, 63, 68, 72, 86, 87, 88, 200, 203, 209, 211, 234, 237, 247, 248, 250, 258, 262, 270, 271, 276-277, 280, 298, 303, 309—310, 315, 327, 329, 334-335, 341, 359-360, 363, 367, 368, 371, 375, 381, 383, 385, 397, 398, 428, 431, 432, 436, 439, 459, 466, 469, 475. BOTE, LIDIA, Antologia poeziei simboliste româneşti, „Editura pentru literatură", 1968, p. 131. BOTEZ, OCTAV., Ideologia literară a lui Ştefan Petică, Ethos, I, nr. 1, 1944, p. 31-37. CAION, Un mort: Ştefan Petică, Românul literar, tom. III, nr. 38, 16 octombrie 1905, p. 514 — 515. CAION, Citiva morţi, Românul literar, tom. VI, nr. 29, 2 decembrie 1907, p. 421-423. CAION, Ştefan Petică, Românul, revistă politică şi literară, tom. IX, nr. 1, 1 — 16 decembrie 1911, p. 38 — 40. 668 CARACOSTEA, D., Poezia română de azi, Conferinţele „Vieţei nouă“, Seria întii, 1909, Bucureşti, Ed. „Vieţei nouă“, 1910, p. 122—125. CARACOSTEA, D., Semnificaţia lui Titu Maiorescu, Bucureşti, Institutul de istorie literară şi folclor, 1940, p. 20. CAZACU, MIHAI, Ştefan Petică, teoretician literar, Analele Universităţii din Timişoara, Seria Ştiinţe filologice, V, 1967, p. 103 —115. CĂLINESCU, G., Istoria literaturii române de la origini pină in prezent, „Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă“, Bucureşti, 1941, p. 606—608 (Şt. Petică). CĂLINESCU, G., Călătorie de studii (V), Contemporanul, nr. 27 (613), 11 iulie 1958, p. 1 şi 7. CĂLINESCU, G., Cronicile optimistului, Călătorie de studii (V), „Editura pentru literatură", Bucureşti, 1964, p. 263 — 264. CĂLINESCU, MATEI, Despre poezia lui Ştefan Petică, Luceafărul, VI, nr. 16 (127), 3 august 1963, p. 4. CĂLINESCU, MATEI, Ştefan Petică sau poezia muzicii, Aspecte literare, Bucureşti, „Editura pentru literatură", 1965, p. 24 — 42. CHENDI, ILARIE, Ştefan Petică, Voinţa naţională, XXI, nr. 5.859, 29 octombrie 1904, p. 1. CHENDI, IL., Fragmente, — Informaţiuni literare — (Moartea lui Ştefan Petică), Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva", 1905, p. 89 — 94. CHENDI, ILARIE, Doi dispăruţi, Calendarul literar şi artistic, 1909, „Socec", p. 272. CHENDI, ILARIE, Ştefan Petică, Freamătul, II, nr. 1 — 3, Bîrlad, ianuarie-martie 1912, p. 48 — 51. (O reproducere a articolului publicat în Voinţa naţională, 1904). CHENDI, ILARIE, Moartea lui Ştefan Petică, Pagini de critică, „Editura pentru literatură", 1969, p. 209—212. CIOCULESCU, ŞERBAN, Ştefan Petică, poet neadaptat al Bucureştilor, România literară, III, nr. 31, 30 iulie 1970, p. 5. CIOPRAGA, CONSTANTIN, Literatura română Intre 1900 — 1918, Editura „Junimea", 1970, p. 362 — 371. CONSTANTINESCU, POMPIL1U, Ştefan Petică, Opere. „Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă" („Scriitori români uitaţi"), (recenzie), Vremea, XI, nr. 554, 11 septembrie 1938, p. 4; nr. 555, 18 septembrie 1938, p. 8, nr. 556, 26 septembrie 1938, p. 8. CRAINIC, P., [C. Graur], Ştefan Petică, I, II, III, I V, V, Acintul, (Galaţi), I, nr. 37, 38, 40, 42, 43, din 7, 14, 28 noiembrie şi 12, 19 decembrie 1904, p. 1 (partea a Il-a şi a IlI-a la p. 1—2). 669 CRĂESCU, P., Ştefan Petică, Freamătul, II, nr. 1 — 3, Bîrlad, ianuarie-martie 1912, p. 69 — 71. DAVIDESCU, N., Siluetă, Aspecte şi direcţii literare, Bucureşti, 1921, p. 5-8. DAVIDESCU, N., Ştefan Petică, Cronica literară, (Fapte şi comentarii), Flacăra, VII, nr. 34, 25 august 1922, p. 542 — 544. DAVIDESCU, N., în marginea unui mormînt — Ştefan Petică• Cuvintul liber, I, seria II, nr. 33, 6 septembrie 1924, p. 11 — 12. DAVIDESCU, N., Ştefan Petică, Adevărul literar şi artistic, V, nr. 198, 21 septembrie 1924, p. 1. DAVIDESCU, N., Aspecte şi direcţii literare, II, „Cultura naţională", 1924, p. 96—105. DAVIDESCU, N., Prefaţă la Poeme de Şt. Petică, Ed. „Bibliotecii Dimineaţa", (f.a.), (aproximativ la începutul anului 1925). DAVIDESCU, N., Poetul, (din prefaţa la Poeme), (p. intitulată în memoria lui Şt. Petică), Adevărul literar şi artistic, IX, seria II, nr. 464, 27 octombrie 1929, p. 5. DEMETRESCU, C., Un nume fatal, Freamătul, II, nr. 1 — 3, Bîrlad, ianuarie-martie 1912, p. 21 — 25. DENSUSIANU, O., Şt. Petică, Cintecul toamnei, Serenade demonice, Viaţa nouă, V, nr. 16, 1 octombrie 1909, p. 331. DENSUSIANU, O., [Marginalia], Viaţa nouă, VII, nr. 19, 15 noiembrie 1911, p. 372. DOBOŞ C., O epocă nouă, Freamătul, II, nr. 4 — 5, aprilie-mai 1912, p. 98 — 100. DOBOŞ, CONSTANTIN, Ştefan Petică, Cele trei Crişuri, V, nr. 7, iulie 1924, p. 104—107. DONGOROZI, I., In legătură cu Ştefan Petică, Cele trei Crişuri, V, nr. 8, august 1924, p. 123. DRAGOMIR, VALERIA, Ştefan Petică, [Epiloguri], Românul, XLVIII, nr. 38, st. n. 7 noiembrie 1904, st. v. 25 octombrie 1904, p. 271. DRAGOMIRESCU, MIHAIL, De la misticism la raţionalism, Tipografiile române unite, Bucureşti, 1925, p. 393. DRĂGAN, GABRIEL, Un prinţ al poeziei: Ştefan Petică. (Douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui), Universul literar, XLV, nr. 33, 11 august 1929, p. 514—515). DRĂGAN, GABRIEL, Note biografice, Universul literar, XLV, nr. 33, 11 august 1929, p. 515. 670 DRĂGAN, G., Ştefan Petică, Viaţa şi opera, Reacţiunea literară, I, nr. 1, 16 iulie 1933, p. 4. DUMITRBSGU-BUŞULENGA, ZOE, Ştefan Petică şi prerafaelis-inul englez, Limbă şi literatură, X, Bucureşti, Societatea de ştiinţe istorice şi filologice din R.S.R., 1965, p. 211—215. FÎNTÎNERU, CONSTANTIN, Ştefan Petică. Opere. Ediţie îngriijită de N. Davidescu, Bucureşti, „Fundaţia pentru literatură şi artă “ (recenzie), Universul literar, XLVII, nr. 28, 27 august 1938, p. 2. E. [GÂRLEANU, EMIL,] însemnări, Făt-Fruinos, I, nr. 15, Bîrlad, 15 noiembrie 1904, p. 239—240. GORGOS, D., Un poet uitat, reprodus din Evenimentul, Freamătul, II, nr. 1 — 3, Bîrlad, ianuarie-martie 1912, p. 61. GRAUR, CONST., Cîţiva inşi, Biblioteca „Dimineaţa", nr. 137, Ed. „Adevărul" (Ştefan Petică: p. 37—48, o reluare, cu anumite modificări, a articolului despre Şt. Petică publicat în Avintul, 1904, sub pseudominul P. Crainic), f.a., [1932]. ILIESCU, ADRIANA, Literatorul, „E. P. L.“, 1968, p. 27, 163-164, 234-235, 239, 241, 250, 274, 292. IORGA, NICOLAE, Istoria literaturii româneşti contemporane, Bucureşti, Ed. „Adevărul“, 1934, p. 138—139, 140 — 141. ISPĂŞOIU, ELIZA, Ştefan Petică: Două scrisori necunoscute, Gazeta literară, XIII, nr. 20 (706), 19 mai 1926, p. 7. KARNABATT, D., Ştefan Petică, Freamătul, II, nr. 1 — 3, Bîrlad ianuarie-martie 1912, p. 35 — 38. KARNABATT, D., Ştefan Petică, [Cronica literară], Flacăra, I, nr. 5, 19 noiembrie 1912, p. 38 — 39. KARNABATT, D., Discipolii maestrului, Renaşterea română, III, nr. 625, 23 martie 1921, p. 1—2. KARNABATT., D., Boema de altădată, Ştefan Petică, Tip. „Vremea", Bucureşti, 1944, p. 90, 109, 111 — 132. LĂZĂREANU, BARBU, Notele zilnice ale lui Ştefan Petică, Adevărul literar şi artistic, IX, seria II, nr. 464, 27 octombrie 1929, p. 6. LĂZĂREANU, B., Tristul poet, Ştefan Petică, Vremea, V, nr. 243, 26 iunie 1932, p. 7. LOVINESCU, E., Aqua forte, „Ed. Contemporană", 1940, p. 132. LOVINESCU, E., T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, „Casa şcoalelor", 1943, p. 293, 294, 295, 296* 297. MACEDONSKI, AL., Fecioara in alb, Carmen, II, nr. 4, 10 noiembrie 1902, p. 15. MARINO, ADRIAN, Viaţa lui Alexandru Macedonski, „E.P.L.", 1966, p. 45, 342, 344, 346, 351, 385. 671 MARINO, ADRIAN, Opera lui Alexandru Macedonski, „E.P.L.“, 196", p. 79, 103, 405, 412, 424, 592, 674, 718. MICU, D., începuturile simbolismului românesc, Viaţa românească, XVI, nr. 67, iunie-iulie, 1963, p. 150—153. MICU, DUMITRU, Istoria literaturii române, voi. I (1900—1918), (Ştefan Petică), „Editura Didactică şi Pedagogică11, Bucureşti, 1964, p. 182—184. MICU, DUMITRU, Literatura română la începutul secolului XX, 1964, „E.P.L.“, p. 248-254. MICU, DUMITRU, Ştefan Petică, pionierul, Tribuna, XIV, nr. 31 (705), 30 iulie 1970, p. 14. MICU, DUMITRU, Început de secol, Editura „Minerva1', 1970, p. 392 — 401. MICU, ŞT., Ştefan Petică, omul şi poetul, Românul, XLVIII, nr. 39, st. n. 14 noiembrie 1904, st. v. 1 noiembrie 1904, p. 279. MILLIAN, CLAUDIA, Despre Ion Minulescu, „E.P.L.“, 1968, p. 56 şi 100. MÎNDRU, A., Ştefan Petică, Freamătul, II, nr. 1 — 3, Bîrlad, ianuarie-martie 1912, p. 32 — 33. MÎNDRU, A., Ştefan Petică, (reproducerea art. din Freamătul), Ţara de jos, I, nr. 11 — 12, 15 decembrie 1924, p. 217 — 218. MOLCUŢ, EUFROSINA, Studiu introductiv, la Scrieri I, Editura „Minerva“, Bucureşti, 1970 („Scriitori români“), VII-LXXXII. NICOLESCU, G. C., Sămănătorismul, Viaţa românească, XII, nr. 11, 1959, p. 111. NICOLESCU G. C., Discuţii în jurul simbolismului, Studii de literatură universală, II, „Editura Ştiinţifică11, Bucureşti, 1960, p. 363. P.T. [PAMFILE, TUDOR], Notiţă, Florile dalbe, Bîrlad, I, nr. 2 15 ianuarie 1919, p. 32. PANĂ, SAŞA, Sadismul adevărului, „Editura Unu“, Bucureşti, 1936, (Ştefan Petică, p. 261 — 267). Conferinţă rostită la postul de radio Bucureşti, la 19 octombrie 1934. PERPESSICIUS, Cavalerul negru, Mişcarea literară, I, nr. 1, 15 noiembrie 1924, p. 1. PERPESSICIUS, Şt. Petică; Poeme: Fecioara în alb, Cînd vioarele tăcură, Cîntecul toamnei, Serenade demonice (Biblioteca „Dimineaţa), 1925. (Menţiuni şi medalii critice), Mişcarea literară, 1925, II, nr. 16, 28 februarie 1925, p. III. PERPESSICIUS, Menţiuni critice, I, Bucureşti, „Casa şcoalelor“, 1928, p. 140-141. 672 PERPESSICIUS, Ştefan Petică în lumina noilor manuscrise, Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, „E.S.P.L.A.", 1957, p. 134—148. PETROVICI, I., Fulguraţii filozofice şi literare, „Biblioteca pentru toţi“, nr. 1.543-1.546, p. 309. POPESCU-PUŢURI, ION şi GEORGESCU, TITU, Ştefan Petică în Purtători de flamuri revoluţionare, Bucureşti, „Editura Ştiinţifică" 1971, p. 120-127 RAŞCU, I. M., Amintiri şi medalioane literare, „E.P.L“, 1967, p. 25, 26, 52, 54, 85. ROBOT, AL. Ştefan Petică, Rampa, XVII, nr. 4.969, 8 august 1934, p. 1. SADOVEANU, MIHAIL, Anii de ucenicie, Editura „Cartea românească", Bucureşti, decembrie 1944, p. 185. SCĂRLĂTESCU, DORU, Ştefan Petică; Scrieri, voi. I, Cronica V, nr. 35 (238), 29 august 1970, p. 8. SCRIOŞTEANU, G., Vis spulberat (Adevărate), Universul literar, XLV, nr. 33, 11 august 1929, p. 515. SC. [SCURTU, I.], Notiţe, Sămănătorul, III, nr. 44, 31 octombrie 1904, p. 704. VAN SIL [SILVAN, GH.], Fecioara în alb — Poeme — Şt. Petică Pagini alese, II, nr. 9, 15 octombrie 1902, p. 15-16. SMIRNOV, NOE, Teatrul lui Ştefan Petică, Revista de istorie şi teorie literară, tomul 17, nr. 1, 1968, p. 39—58. STAMATIAD, T. ALEXANDRU, Ştefan Petică, Riografie, [Figuri dispărute], Flacăra, IV, nr. 16, 31 ianuarie 1915, p. 124—125; nr. 17, 7 februarie 1915, p. 133; nr. 18, 14 februarie 1915, p. 149—150. STAMATIAD, T. ALEX., Ştefan Petică, — Opera — [Figuri dispărute], Flacăra, IV, nr. 18, 14 februarie 1915, p. 149—150. STAMATIAD, T. AL., Doi dispăruţi: Iuliu Săvescu — Ştefan Petică Universul literar, XXXI, nr. 30, 26 iulie 1915, p. 4. STAMATIAD, ALEXANDRU TEODOR, Doi dispăruţi: Iuliu Săvescu — Ştefan Petică, cu o poezie de Ion Minulescu, Flacăra, 1915 p. 22-34. STAMATIAD, AL. T., Ştefan Petică — Notiţe literare şi biografice — Tribuna nouă, I, nr. 107, 108, 109 şi 110 din 28, 29, 30 şi 31 octombrie 1924, p. 1-2. STAMATIAD, AL. T., Cîţiva scriitori, Arad, 1925, Biblioteca „Semănătorul", nr. 80 — 81, p. 10. STAMATIAD, AL. T., Opera lui Şt. Petică, Adevărul literar şi artistic, IX, seria II, nr. 464, 27 octombrie 1929, p. 6. 673 STREINU, VLADIMIR, Ştefan Petică, Tribuna, XIV, nr. 38(712), 17 septembrie 1970, p. 6. ŞTEFĂNESCU, ALEXANDRU, Ştefan Petică şi poezia absenţei, Luceafărul, XIII, nr. 27 (427), 4 iulie 1970, p. 2. TĂBĂCARU, GR., Ştefan Petică, Neamul românesc, XIII, nr. 327 (Iaşi), 26 noiembrie 1918, p. 2. TĂBĂCARU, GR., Notiţă, (Postumele lui Şt. Petică: între luptă şi vis, poeme In proză şi versuri), Florile dalbe, I, nr. 4, 15 februarie 1919, p. 64. TĂBĂCARU, GR., In dispreţul contimporanilor, Ateneul literar, Bacău, I, nr. 5, iulie 1925, p. 1 — 3. TĂBĂCARU, GR., Ştefan Petică, note biografice, amintiri, scrieri etc. Edit. Librăriei C. Patron, Bacău, 1925. TUTOVEANU, G., Ştefan Petică, Freamătul, II, nr. 1 — 3, Bîrlad, ianuarie-martie 1912, p. 3—17. TUTOVEANU, G., Ştefan Petică, notă biografică, Freamătul, II, nr. 1 — 3, Bîrlad, ianuarie-martie 1912, p. 46 — 47. TUTOVEANU, G., O lămurire, Freamătul, II, nr. 1 — 3, Bîrlad, ianuarie-martie 1912, p. 78. TUTOVEANU, G., Lămuriri pentru „Noua revistă română11, Freamătul, II, nr. 4 — 5, aprilie-mai 1912, p. 103—107. TUTOVEANU, G., Ştefan Petică (reproduce parţial articolul din Freamătul), Mioriţa, III, nr. 5—6, Galaţi, ianuarie 1925, p. 100—104. TUTOVEANU, G., Ştefan Petică, (reproducere din Freamătul), Scrisul, nostru, I, nr. 5, mai 1929, p. 1—5. URSU, G., Istoria literară a Bîrladului, II, Buc., 1936, Atelierele grafice „Peiu“, Bîrlad, p. 25, 51 — 54. URSU, G., Un caiet de versuri inedite ale lui Şt. Petică, Analele Moldovei, II, nr. 34, iunie-decembrie 1943, p. 88—204. URSU, G., Ştefan Petică şi Tecuciul — Taras-Bulba al luncilor moldoveneşti, Tecuciul literar, Bîrlad, 1943. URSU, G.G., Ştefan Petică — Contribuţii la reconsiderarea vieţii şi operei lui, Limbă şi literatură, voi. VI, Bucureşti, 1962, p. 311 — 335. URSU, G.G., Un sonet inedit al lui Ştefan Petică, Cronica, II, 21, 27 mai 1967. VIANU, T., Arta prozatorilor români, „Editura Contemporană11, 1941, p. 248-250. ZAMFIRESCU, GEORGE-MIIIAIL, Ştefan Petică, Cu prilejul unei triste aniversări, Clipa, II, nr. 66, 14 septembrie 1924, p. 1. 674 G.M.Z. [ZAMFIRESCU, G.M.], Ştefan Petică, Poeme, Năzuinţa, Craiova, IV, nr. 1—2, mai-iunie 1925, p. 85—86. ZOSIN, DR. P., O scrisoare, Freamătul, II, nr. 1 — 3, Bîrlad, ianuarie* martie 1912, p. 67 — 69. ★ Ştefan Petică, Românul, XLVIII, nr. 38, 7 noiembrie 1904, p. 265. Şt. Petică, Versuri, Noua revistă română, I, nr. 4, 1 noiembrie 1911, p. 61-63. Asupra lui Şt. Petică, [Ecouri], Versuri, I, nr. 6, 1 decembrie 1911, p. 100. Revista „Versuri“, Ştefan Petică, Freamătul, II, nr. 1—3, Bîrlad, ianuarie-martie 1912, p. 56—58. Comemorarea lui Ştefan Petică, Mişcarea literară, I, nr. 1, 15 noiembrie 1924, p. 1. Cronicar, Un deschizător de drumuri şi un învins: Ştefan Petică, România literară, I, 1939, p. 3 — 4. Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România,1893—1900, Bucureşti, „Editura Politică", 1969, p. 380, 381, 489 , 514 , 542, 555, 563, 564, 565, 580, 587, 588, 589, 607. w TABLA ILUSTRAŢIILOR Solii păcii, Literatură şi artă română, V, 2, 25 decembrie 1900 (Bibi. Acad. R.S.R.).................. 96— 97 Fraţii, Buc., 1903, coperta interioară (Bibi. Acad. R.S.R.) ...................................... 96- 97 Filă de manuscris din Sătenii, variantă a piesei Fraţii (ms. 1.657, f. 13, Bibi. Acad. R.S.R.) 96- 97 Foaia de titlu a piesei inedite După logodnă (ms. 1.657, f. 400, Bibi. Acad. R.S.R.)........... 96- 97 Ştefan Petică, desen de Şt. Dimitrescu. Reproducere din Universul literar, XLII, 1.3 ianuarie 1926, p. 8 (Bibi. Acad. R.S.R.)..................... 96— 97 Noul corent literar, Literatorul, XX, 1, 20 februarie 1899 (Bibi. Acad. R.S.R.) ................. 96- 97 Noua revistă română, frontispiciu (Bibi. Acad.R.S.R.) 192—193 Poezia nouă, România jună, II, 65, 13 februarie 1900, p. 1 (Bibi. Acad. R.S.R.)............... 192 — 193 România ilustrată, frontispiciu (Bibi. Acad. R.S.R.) 192 — 193 Asupra literaturii in România, Făt-Frumos, I, 5, 15 mai 1904, p. 75 (Bibi. Acad. R.S.R.)....... 192—193 Facsimilul primei pagini dintr-un articol inedit despre L. Tolstoi (ms. 1.657, f. 16, Bibi. Acad. R.S.R.)....................................... 192-193 Facsimilul adresei trimise de Asociaţia generală a presei, prin care i se comunică scriitorului că a fost ales „membru în comisiunea pentru redactarea proiectului de statut al Asociaţiei" (ins. 1.657, f. 55, Bibi. Acad. R.S.R.) ............ 192 — 19R Filă din articolul Necesitatea psihologică a cauzei (ms. 1.657, t. 110, Bibi. Acad. R.S.R.)....... 320- 321 Facsimilul crochiului Individualismul in morală (ms. 1.657, f. 71, Bibi. Acad. R.S.R.)............. 320-321 Sociologia veche si Sociologia nouă, Buc, 1903, coperta interioară (Bibi. Acad. R.S.R.).............. 320 — 321 Metoda In istoria filozofiei, România ilustrată, II, 1 decembrie 1901, p. 9 (Bibi. Acad. R.S.R.).... 320 — 321 Facsimilul unei scrisori adresate de Şt. Petică lui Ion Nădejde (ms. 1.659, f. 56, Bibi. Acad. R.S.R.) .........„............................ 480-481 Răspunsul unei librării londoneze la o comandă de cărţi făcută de Şt. Petică (ms. 1.659, f. 79, Bibi. Acad. R.S.R.) .......................... 480-481 Facsimilul scrisorii adresate lui Ştefan Petică dc către Alfred Vallette, directorul revistei Mereure de France (ms. 1.659, f. 79, Bibi. Acad. R.S.R.) 480 — 481 Facsimilul scrisorii adresate lui Ştefan Petică de către Jean Bart (E. Botez) (ms. 1.659, f. 71, Bibi. Acad. R.S.R.)........................... 480-481 CUPRINS TEATRU Solii păcii ........................................... 9 Fraţii .............................................. 119 CRITICA literară I Studii şi articols Noul corent literar ................................. 207 Estetismul lui Ruskin ............................... 210 Critica noastră literară............................. 218 Poezia nouă ......................................... 224 „ Stavropoleos..........................................232 Decadenţa scuip turei ............................... 238 Teatrul Naţional..................................... 243 Critica literară .................................... 249 Transformarea liricei................................ 254 Bucureştiul artistic ................................ 259 Artele în România ................................... 2G2 Arta naţională ...................................... 267 Critica artisţică ................................... 295 Scriitori şi public ................................. 299 Asupra literaturii în România ....................... 303 II Medalioane şi recenzii „Versuri11 de Şt.O. Iosif ........................... 311 Un tablou............................................ 315 Leon Tolstoi ........................................ 317 679 Tintoreanu .......................................... 320 Ultima scriere a lui Tostoi ......................... 322 Versuri noi ......................................... 325 III Foiletoane polemice Teatru la ţară ................................... 329 Dispreţ pentru dialecte .......................... 331 Unitatea limbei ..................................... 332 Indignarea Colegului Crampton ....................... 334 Stilul în artă ...................................... 340 INSTANTANEE ŞI PROFILURI Un isteric .......................................... 345 Răpusul.............................................. 348 Vasile Leonescu ..................................... 352 O judecată .......................................... 354 Sulimanul ........................................... 350 Voie de la comănduire............................. 358 La paradie ....................................... 360 Defilarea ........................................... 302 Oameni distinşi ..................................... 365 Din civilizaţia demi-monde .......................... 367 Profesorul-automat .................................. 369 „Voiajuri" în străinătate ........................... 370 Marele Galeotto ..................................... 372 Decoraţii ........................................... 374 Reclama ............................................. 376 Parveniţii........................................... 378 Cultura noastră ..................................... 380 Lumea în care se petrece ............................ 382 Ziariştii moderni ................................... 384 Prietenie ........................................... 386 Pozitiviştii ........................................ 388 Simpaticul .......................................... 390 Artă şi poliţism .................................... 392 înapoiaţi ........................................... 394 Nervozitatea......................................... 396 Parizianul român .................................... 398 Ruşine de neam....................................... 400 Gazetar de ocazie ................................... 402 680 Mamă do poet ......................................... 404 Ştrengarii............................................ 406 Raniţa şi ghiozdanul ................................. 408 în plină criză .................................... - 410 Ioan Neniţescu ....................................... 412 Literatură şi scandal ................................ 414 ARTICOLE POLITICE Şcoalele de adulţi la sate ........................... 419 Sindicatele agricole şi ţăranii ...................... 421 Alegerile din urmă ................................... 424 Turburări la sate .................................... 426 Serbarea revoluţiunei ................................ 429 Teoria revoluţiei .................................... 431 Duşmanii societăţei ............................... 434 Sfirşitul burgheziei ................................. 437 Viitoarele alegeri ................................... 440 Ziarişti ............................................. 443 Un erou .............................................. 445 Solidaritate ......................................... 448 Marea creşte.......................................... 450 Conferinţa de sîmbătă ................................ 452 în robie financiară .................................. 454 Individualităţile politice ........................... 457 Cadavrul ambulant..................................... 460 Glasul fariseilor .................................... 464 Puterea sentimentelor ................................ 468 Vae victis! .......................................... 471 Situaţie limpede...................................... 473 Criză lungă .......................................... 476 O să vină altul!...................................... 478 Voinţa unui popor .................................... 480 SCRIERI SOCIOLOGICE ŞI FILOZOFICE Sinergia socială ..................................... 485 Spiritul analitic în sociologie ...................... 488 Morfologia socială ................................... 498 Sociologia veche şi sociologia nouă .................. 523 Metoda în istoria filozofiei ......................... 537 681 CORESPONDENŢĂ Către Petru Crăescu (1, 2, 3, 4, 5)............ 547 Către Liviu Macedonescu (1, 2) 551 Către Ion Nădejde (1, 2) ................. 556 Către lanache Petică (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8) . 558 Către Grigore Tăbăcaru (1, 2, 3, 4, 5, 6)...... 561 Către George Tutoveanu (1, 2) 564 Note ..................................... 565 Bibliografie ............................. 627 Tabla ilustraţiilor....................... 677 Lector: ELISABETA BRÂNCUŞ Tehnoredactor: MINA CANTEMIR Bun de tipar 28.01.1974. Tiraj 1.560 ex. legate l/i. Coli ed. 28,89. Coli tipar 42,75. Planşe 8 tipo. Tiparul executat sub comanda nr. 1285 la întreprinderea Poligrafica „13 Decembrie 1918“, Str. Grigore Alexandrescu nf. 89—97 Bucureşti Republica Socialista România