PERPESSICIUS OPERE EDITURA MINERVA • BUCUREŞTI PERPESSICIUS OPERE 6 MENŢIUNI CRITICE EDITURA MINERVA • BUCUREŞTI • 1973 E&'siys Coperta şi supracoperta : Cristea Miiller Toate drepturile rezervate Editurii Minerva Apare sub îngrijirea lui DUMITRU D. PANAITESCU MENŢIUNI CRITICE Seria a V-a 1946 PREFAŢA (La seria a V-a) Penultima scrie, a IV-a, din Menţiuni critice, a apărut în 1938, la zece ani după I-a şi cu opt ani înaintea celei de astăzi, a V-a, în care-se tipăresc însemnările despre cărţi, dintre 2 octomvrie 1932 şi 24 decemvrie 1933 cînd, din pricini bine cunoscute, oficiul nostru de foiletonist de la Cuvîntul, vechi de 6 ani şi un trimestru, îşi curma, brusc,, firul. El avea să se continue cu relativă periodicitate, în comunicările radiofonice dintre 1934 şi primăvara lui 1938, iar de atunci încolo, în alte subsoluri şi la alte tribune, într-un ritm ca şi normal, pînă în ziua de astăzi. Din această activitate de aproape un sfert de veac, dacă situăm debutul nostru în 1923, am ajuns, aşadar, să tipărim, cu această a V-a serie,, ce se opreşte la finele anului 1933, ceva mai puţin de jumătate. Insă nici aparenta inactualitate a culegerii de faţă, nici viteza atît de lentă în care se tipăresc seriile „menţiunilor" nu trebuie să constituie motiv de alarmă, fie pentru noi, fie pentru cititorul nostru. Impresia noastră, mai mult, certitudinea noastră este că epoca marilor sincope ale istoriei şi, implicit, şi ale tiparului, s-a încheiat. Oricît de greu, societatea îşi va restaura obiceiurile zdruncinate, cu mult mai repede decît o va face pentru zidurile în ruină sau pentru oraşele pustiite. Iar, printre ele, şi tradiţia tiparului, readus în albia şi la rosturile Iui, pacifice şi sociale, de unde nădejdea că pentru tipărirea următoarelor serii de „menţiuni", de la a Vl-a la a X-a, ce adastă între cartoane, nu vom fi ţinuţi să facem un stagiu, cu prisosinţă împlinit şi întru totul nejustificat. In recuperarea timpului pierdut, etapele pot şi trebuie să fie trecute mai multe deodată, cînd nimic nu se împotriveşte. 7 Cît despre aparenta inactualitate a cărţii de faţă, avem toate motivele s-o tăgăduim. O carte în care sînt prezentate manifestările a 15 luni de viaţă literară, în care apar nume şi opere, dintre care atîtea au intrat în conştiinţa cititorului de obşte şi în tînărul dar temeinicul patrimoniu literar al ultimului deceniu, nu este mai puţin şi o carte de actualitate. Cititorul se poate convinge, fie şi parcurgînd numai titlurile tablei de materii, ce însoţeşte volumul de faţă. Dar este şi mai mult. Ca şi noi, cititorul va putea verifica în ce măsură trecutul acesta atît de recent se integrează cursului literaturii noastre contemporane, cît de just intuite au fost atîtea din anticipaţii, progresul pe care l-au realizat unii dintre scriitori, de atunci încoace, lacunele în sfîrşit împlinite, în cultura noastră, ca de pildă aceea a lipsei istoriilor literare ş.a.m.d. Ca şi noi, după aceea, cititorul va fi încîntat să regăsească în paginile acestea oarecum vechi, atmosfera aceea prielnică la taifasuri, cînd faptul literar nu fusese inundat încă de preocupări mărginaşe, cînd, cu toate îngrădirile, ce începuseră să se schiţeze, o anumită libertate de opinii făcea viaţa literară respirabilă. Anii cîţi au urmat au fost bogaţi în anomalii, de tot soiul, dintre care unele au lăsat urme adînci şi a căror înşirare nu şi-ar avea rostul aici... ...Rămîne să spunem două, trei cuvinte despre organizarea tehnică a volumului. El este orînduit cronologic, ca şi cele dinaintea lui, mai puţin un număr de articole de la sfîrşitul volumului. Sînt cîteva pagini de diferite date, rătăcite de la locul lor, pe care le tipărim la „anexe", în aşteptarea viitoarelor reeditări, cînd le vom restitui locului de drept.1 Indicele final2 cuprinde, negreşit, numele proprii ce se întîlnesc în cîteşi 5 seriile de „menţiuni", nu însă numai cele româneşti — normă ce ne fixasem şi de la care nu ne-am abătut în primei-. 4 volume — dar şi cele ale literaturilor străine. Un indice, în definitiv, trebuie să oglindească realităţile neretuşate, în timp ce absenţa unor nume curente, ca d.p. Baudelaire, să zicem, ar putea favoriza suspiciuni ne justificate. Acestea spuse, se cuvine să însemnăm încă o dată gratitudinea noastră pentru domneasca ctitorie editorială, ce înlesneşte apariţia unor lucrări de categoria acestora şi sa nădăjduim că, datorită ei, în cît mai scurt timp, vom ajunge cu tipărirea următoarelor serii la anul de graţie, în care ne aflăm. AUTORUL Februarie 1946 1 Săvîrşirea din viaţă a autorului a împiedicat realizarea acestui deziderat ; de aceea şi noi menţinem aceeaşi ordine, (n. ed.) 2 Fiecare volum al seriei actuale de Opere cuprinde Indicele său de nume (n. ed.) MIHAIL DRAGOMIRESCU COPILUL CU TREI DEGETE DE AUR. OGREZENI ŞI DARMĂNEŞTI, roman (»Cartea româneasca') Ne-ar trebui verva unui Cyrano să putem zice în cîte feluri va fi primită vestea, numai, că d. Mihail Dragomi-rescu, temutul cerber al infernului nostru literar, s-a apucat să scrie romane. Unul se va bucura să-l ştie pe integrul judecător în flagrant delict cu muza, altul îşi va freca palmele la gîndul că-i va putea întoarce, cu textul în mînă, cine ştie ce graţiozitate critică, scepticul va da din umeri şi va murmura eternul refren al eclesiastului, istoricul literar va aminti de cazul lui Taine şi de Etienne Mayrany nefericitul copil abandonat pe cărările esteticei şi istoriei, romancierul va trage semnalul de alarmă şi va cere expulzarea, din stup, a bondarului, catastroficul va ceti în răsturnarea aceasta de roluri însuşi declinul literaturii româneşti... etc., etc. Lipsiţi de fantezia ca şi de verva simpaticului fanfaron galic, ne vom abţine pe linia plaiului nostru autohton — romanul d-lui M. Dragomirescu fiind unul rustic — în nădejdea că şi din tufişurile criticei româneşti s-ar putea — cine ştie ? — să sară vreun iepure. La ce ar folosi, spre pildă, să scornim sincronisme şi cu cît ne-ar apropia de 9 adevăr dacă am constata că doi ani mai lipsesc pînă la suta de ani de cînd Sainte-Beuve, grandiosul patron critic, îşi tipărea unicul său roman Volupte, în 1834 ? In schimb, cu cît mai instructiv este procesul şi istoricul celor de la noi, de acasă, şi încă al celor ce se referă la stricta activitate a delicventului nostru de astăzi. Căci este de datoria noastră să rectificăm opinia ce şi-ar putea face drum şi după care d-1 Mihail Dragomirescu ar fi prezentat — nu ca un diletant, aceasta rămîne să o stabilim, dar — ca unul ce debutează. Se împlinesc patruzeci de ani de cînd Convorbirile literare tipăreau, şi aveau să o facă pînă în 1895, versuri de d-1 Mihail Dragomirescu. Am recitit de curînd acele poezii. Ei bine, n-o să mă credeţi : nu erau chiar aşa de proaste. întreg Mihail Dragomirescu, cu înţelegerea şi limitarea comprehensiunii sale critice, cu toate exerciţiile sale literare, de după aceea, de la Fabulele lui Radu Bucov pînă la Copilul cu trei degete de aur se cuprinde în acele versuri de acum patru decenii. Poeme în proză, pe teme simbolice şi simboluri în formă de cîntece, variaţiuni pe ritmuri populare, comparaţii limpezi ca o socoteală pe degete, coşbucisme la îndemîna începătorilor, d-1 Mihail Dragomirescu le-a întrebuinţat pe toate în scurta-i carieră de stihuitor, cu o rară voinţă, pentru că dacă nu este un creator, d-sa este, în schimb, un voluntar al literaturii. Un voluntar căruia vîrsta fragedă de atunci îi îngăduia şi cîte un vers spontan, cum n-avea să se mai întîmple în tentativele-i de după aceea : Pe unde eşti iubire, unde ? Ce aripă de înger te ascunde ? sau : Iar soarele cel vesel, ca un copil purtat De braţe nevăzute, deschis surîde afară Nevinovat spre toate, surîde şi-nspre mine... dintr-o poemă ce se voia deznădăjduită şi al cărei început nu era lipsit de promisiuni. Dar preocupările critice şi vîrsta cu legile ei de diferenţiere aveau să cuminţească pe viersuitorul de pe la 1892. Versuri făcea, pe vremea aceea, şi d-1 I. A. Brătescu, şi de versuri avea să se lase şi d-sa pentru a se consacra întru totul carierei de nuvelist, în care se iniţiase încă de atunci şi avea io să-i rămînă credincios toată viaţa. Nu tot aşa avea să pro-cedeze d-I Mihail Dragomirescu. Tovarăşul de stihuri al d-lui I. Al. Brătescu-Voineşti, de pe la 1892, avea să se întoarcă şi la poezie şi avea chiar să arunce excolegului său de pe vremuri şi mănuşa de romancier. în ce măsură şi cu ce succes, rămîne să vedem. Fabulele lui Radu Bucov aveau să aducă, în intenţia d-lui Mihail Dragomirescu, o „întinerire a lui La Fontaine". O nouă formă de fabulă, fără literatură şi fără morală, fabulă pur epică, alta decît a lui Esop, Caragiale şi La Fontaine — iată ce a năzuit, dintr-un orgoliu nemăsurat şi cu o voinţă demnă de alte cauze, mai fireşti, d-1 Mihail Dragomirescu. Am spus-o la vremea sa : încercarea aceasta s-a prăbuşit în cea mai stagnantă proză. Lipsit de imaginaţie, didactic prin definiţie, cu o versificaţie cu atît mai stridentă cu cît se exercita într-un domeniu ilustrat de tot atîţia virtuoşi de la Grigore Alexandrescu la A. Mirea, Radu Bucov şi dimpreună cu el d-1 Mihail Dragomirescu au dovedit cea mai patentă penurie de spirit. Şi fabulă fără spirit, cînd a mai încuviinţat Dumnezeu pe lumea aceasta ? Ba, să nu minţim, sînt şi vreo două rînduri spirituale în Fabulele lui Radu Bucov, dar acelea sînt ale prefeţei şi nu fac altceva decît să agraveze seceta dinlăuntru: „cu aceste însuşiri — defectele le vor releva criticii — le lăsăm singure să-şi ducă viaţa în lume : Radu Bucov nu se va interesa nici mac ar de retipărirea lor, — daca se va cere“. Cu sufletul, astfel, împăcat, d-1 Mihail Dragomirescu s-a aşternut, după aceea, romanului. Dintr-un interviu al d-sale, am reţinut că are de gînd să întreprindă o operă ciclică, autobiografică pînă la un punct şi, dintr-un amănunt autobiografic, că chiar d-sa ar fi copilul cu trei degete de aur. Autobiografic, mărturisea şi d-1 C. Stere, că şi-ar fi voit romanul şi din analiza respectivă ne aducem aminte să fi văzut în ce măsură autobiograficul stînjenea epicului. Dar, ciudăţenie a legilor creaţiei ! Autobiografic în intenţie şi în realizare, parţială, romanul d-lui C. Stere este totuşi un adevărat roman, în vreme ce epurat de infiltraţii autobiografice şi turnat într-un tipar propriu epic, romanul d-lui Mihail Dragomirescu este cu mult mai puţin. Sau, ca să întrebuinţăm o imagină ce se întîlneşte şi în textul romanului d-lui Mihail Dragomirescu, o imagină cu care Bourget explică incertitu- 11 dinea romancierului Taine, sînt şi cazuri cînd cordonul ombilical este tăiat, cu măestrie chiar, şi totuşi opera de creaţie nu viază. De unde să vie această absenţă de viaţă ? Din ceea ce alcătuieşte, credem noi, esenţa funciară a spiritului d-lui Mihail Dragomirescu : voluntariatul recte veleitarismul. Regizat după regulile celei mai perfecte cunoaşteri epice, romanul suferă de uscăciune. Că majoritatea romancierilor, chiar şi cei ce par mai protoplasmatici, se conduc de legi interioare şi că aplică, unii instinctiv, alţii conştient, o arhitectură riguroasă, nimic mai adevărat. Numai că toată schelăria aceasta trebuie să nu se vadă, să rămînă pe dinăuntru sau să fie ridicată cu totul. La d. Mihail Dragomirescu toate-s potrivite cu grijă. Temă, incontestabil bună, lupta între două neamuri, al Ogrezenilor şi al Dărmăneştilor — aceşti Montec-chi şi Cappelletti de Valahia ce vor sfîrşi să se împace pe mormîntul unuia dintre Ogrezeni —, tipuri diverse de la învăţătorul şi preotul, exemplari, la tînărul zvăpăiat şi la nevasta cea neînfrînată, un cadril de vremuri patriarhale cu nenumărate perechi şi figuri de antiteză, o toponimie bogată, o genealogie tot pe atît de rămuroasă şi chiar un dar de cartiruire a diverşilor eroi — în decursul cîtorva ritualuri şi datine, tipic rurale —, nimic din ce ar putea să simuleze bogăţia n-a fost lăsat la o parte de d. Mihail Dragomirescu. Din nefericire, toate sînt prea schematice, prea enumerate, prea ostentativ nominale. Nici n-apucă să vină, cîteodată, unul că a şi plecat. Intrigile sînt sau prea simple, sau prea curînd rezolvate. Prilejuri de comedie grasă, d. M. D. le reduce la cîteva gesturi de pantomimă, şi aceea de păpuşi, cum ar fi triunghiul : părintele David — Nae — Safta, sau chiar patrulaterul, dacă adăugăm şi pe Manole, seminaristul. Voiţi o dovadă de cît de mult simplifică autorul nostru ? iată rîndul acesta : „Safta împărţi mucenici şi-şi găsi prilej să-şi facă şi treburile". Să-şi aranjeze şi întîlnirile, adică. Dar discreţia aceasta nu e făcută să favorizeze ritmul viu al romanului. Intenţia chiar, lăudabilă, de a pune titluri şi subtitluri capitolelor, ca într-o poemă epică, rustică în cazul de faţă, acuză şi mai mult, schematismul romanului : nu o dată, argumentul analitic e de două rînduri iar dezvoltarea din text de un rînd şi jumătate. Uscăciunea aceasta de viaţă dă romanului, acestui prim volum, negreşit, un cert şi pro- 12 nunţat caracter didactic şi este după noi marele păcat al întreprinderii d-lui Mihail Dragomirescu. Mai mare decît sărăcia de invenţie, care reduce tot miracolul copilului cu trei degete de aur, al copilului cărturar şi din naşterea căruia d. M. Dragomirescu ar voi să facă un eveniment ca acela cîntat de Virgiliu în egloga a IV-a, la cîteva bîlbîieli comune : Sănducu, repetă după goarna santinelii ta-ta-ta şi asta înseamnă că-şi cheamă pe tată-său, auzind vorbindu-se de război, repetă boiu şi văzînd luna pe cer, ar vrea să o primească în dar. Şi cu acestea, cariera-minune a copilului cu trei degete de aur se încheie, în acest prim volum. D. Mihail Dragomirescu n-a trecut niciodată drept un stilist, ba dimpotrivă. Copilul cu trei degete de aur e scris cu prea mare grijă gramaticală, şi această rîvnă, ce se vede la tot pasul, nu este după noi o calitate. Imaginile d-sale sînt modeste locuri comune — cînd luna e cît roata carului şi cînd soarele —, iar simpla utilizare a expresiei rurale nu e de-a-juns să trezească şi ecoul rustic. Cît despre grija de a mere-metisi, gospodăreşte, toate celea, ea strică chiar şi o siluetă pitorească şi aproape de realizare, cum este aceea a lui Nae, hoţ de cai, mai mult din dragoste de viaţă noptatecă şi slobodă, decît de dragul cîştigului. Dar toate vin de-acolo că d. Mihail Dragomirescu nu scrie un rînd fără să nu-şi aducă aminte că este profesor de literatură şi, pe deasupra, critic. Farmacopeea aceasta se dovedeşte funestă, de cîte ori şi-o aplică spiţerul însuşi. Dar poate să vie şi de acolo că romanul d-lui M. D. se înscrie într-un cerc în care Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Slavici, Henriette Yvonne Stahl, ba chiar şi Damian Stănoiu (nu desigur în Demonul lui Codiri) au dat atîtea pagini şi opere de interpretare rurală, atîtea dintr-însele desăvîrşite. C. PAJURA ANTOLOGIE POETICA MEHEDINŢEANA (Tip. »Niculescu şi Bojneagu"y T urnii Sever in) • I. C. POPESCU-POLY CLET EPIGRAME („Scrisul românesc" y Craiova) • MARGUERITE RIGANI CHANSONS D’UN TROUVLRE MODERNE (Tip. „G. N. Vlâdescu", Cîmpulung) Ce erau înainte vreme, în arta tiparului mănăstiresc, litera brodată şi anluminura — sînt astăzi, în epoca teascului democratic, greşelile de tipar. Iar cît de dureroase şi penibile sînt cînd roiesc într-un text de preţ, a arătat-o de curînd, ca şi noi la timpul său, d-1 Tudor Arghezi în elogiul închinat Sărmanului Klopştock şi excepţionalului său Feciorul lui Nenea Take Vameşul, năpădit de erori tot la două cuvinte. Greşeli de tipar, fără să fie din cele mai incomodante sînt, cu duiumul, şi-n Antologia poetica mebedinţeană, alcătuită de d-1 C. Pajură, un tînăr publicist severinean. Căci sînt alte greşeli, acelea de vocaţie, pe cari le-am fi dorit cît mai mult plivite din firava d-sale broşură. Drept este că d-1 C. Pajură îşi expune din prag, în rîn-durile prefeţii, intenţia şi slăbiciunile. D-sa ştie d.p. că mai bine de jumătate din cele 50 de pagini nu conţin poezie, că alături de poeţi d-sa a anexat şi pe „versificatorii care au fost animaţi de intenţii lăudabile", cărora a socotit să le aducă un „prinos de recunoştinţă" şi nu se sfieşte să ceară a fi judecat în raport cu intenţia mărturisită, de vreme ce, 14 necălăuzindu-se „numai după criteriile artei" a adunat „şi flori ce astăzi s-au scuturat şi flori de cîmp sălbatice, împreună, bineînţeles, cu florile veritabilei literaturi". Ceea ce n-ar fi făcut, ca să ne păstrăm în imagina d-sale, un veritabil horticultor, pentru care floarea scuturată este una moartă, ce strică esteticei şi pe care o elimină ca inoportună. Un antolog, cu atît mai mult. Profesiunile de credinţă nu scuză toate abaterile şi nu e de-ajuns să te pui în gardă, dintru început, pentru ca să şi parezi orice lovitură. Şi cel puţin, dacă astfel de îngăduinţă ar folosi cuiva ! Căci versificatorul, ca şi termita lucifugă, nu e destinat să iasă la lumină, iar ţinutul care se cinsteşte cu astfel de mîzgălitori de hîrtie, îşi compromite blazonul şi nu se cuvine felicitat. Departe de noi gândul inuman de a cere sugrumarea versificatorului sau măcar abolirea dreptului de a rima. Cine ştie dacă şi în destinul lor nu este un gram de voinţă de sus, ca şi-n soarta celui mai de seamă poet. Cu ce-i vinovat bietul om că în loc să-l menească ursitoarele deputat sau escroc internaţional, l-au uns versificator ? Aşa este, atîta timp cît lucrurile se petrec în umbră şi fără să afle satul. Cînd ieşi la horă, cată, orice-ai crede, să te înfăţişezi de sărbătoare. Antologia poetica mehedinţeană nu trebuia să ospitalizeze pe toţi versificatorii trecuţi sau în viaţă, largheţa unui astfel de principiu putînd să ispitească pe toţi ştiutorii de carte şi pe toţi ţiitorii de condei, să ceară a fi înscrişi în antologie. Aşadar, întîiul păcat al acestei antologii este că foarte multe versuri, după chiar mărturisirea autorului, nu fac nici două parale. „Versurile, atîtea cîte le avem, nu rezistă unei critici mai aspre ; calitatea lor esenţială e că sînt animate de intenţii bune“ — scrie d. C. Pajură în notiţa cu care însoţeşte pagina lui Nicolae Cetăţeanu Ionescu, fără să precizeze dacă intenţia bună vine de acolo că în loc de alte fapte infamante s-a apucat să versifice sau că în locul rimelor împerecheate le-a preferat pe cele încrucişate. Voi exemplifica pentru aceasta cu cîteva versuri dintr-un autor, notoriu pînă la un punct, pentru a se deduce calibrul celorlalţi. Sînt din poema Ce n-avem de Grigore H. Grandea : Şi ştiţi ce ne lipseşte ? Nici sprinteni armăsari Nici arma ce trăzneşte, Nici fortăreţe tari, 15 Nici capi să ne conducă, Un lucru micuţei Ce nu ar cere munca ! O, Doamney azi niţel Curaj, de ce n-avem f Versurile sînt de la 1861 iar sublinierile ale noastre. Le găsiţi poate de actualitate ? Iată atunci unele din veacul nostru şi pe o temă cu adevărat nevralgică ! îi zice Cafe-neaua, este opera d-lui învăţător N. Bocşa din Cioroboreni şi vorbeşte de prăpastia dintre oraş şi sat : O!... ei niciodată n-au gustat mireasma care străjuieşte pacea din ogoare ; n-au simţit misterul, sfînt de zămislire, care fecundează brazdele cu cerul. Stînd în cafenele şi pe trotuare, au ajuns să fie suflete vulgare, spectre automate, inimi afumate, ochi fard Jiadejde, fara perspectiva, cu privirea rece şi ostentativa. Numai că unde am ajunge dacă în fiecare judeţ s-ar găsi cîte un antolog de toleranţa d-lui C. Pajură ! însă păcatul cel mare al Antologiei mehedinţene e altul. Vecinătatea aceasta lipsită de orice urmă profilactică, prejudiciază puţinilor poeţi mehedinţeni, cum sînt: Ada Umbră, Gherghinescu-Vania, N. I. Herescu, C. Pajură, a cărui Hibernare e alcătuită dintr-un fin oţel emotiv. înrolarea aceasta de-a valma e cu totul nedreaptă. Trebuiau, aşadar, întîi tri-meşi la vatră inapţii şi după aceea instruiţi cum se cuvine cei rămaşi sub arme. Şi atunci în locul unei pagini inexpresive am fi avut un capitol copios, de opere originale şi traduceri, 16 pentru N. I. Herescu şi pentru Florea Stoenescu, ale cărui merite de tălmăcitor al clasicităţii, într-o antologie mehedin-ţeană, se încadrau de minune. Dar mai ales ar fi trebuit completată această antologie cu tot ce este motiv mehedin-ţean în poezia şi chiar şi în proza românească, de oriunde. Că d-1 C. Pajură a intuit lipsa aceasta se vede şi din strofa aluzivă a lui Ion Minulescu şi mai ales din reproducerea Elegiei la ruinele turnului lui Sever, pe care marele poet sîrb Voislav Ilici (1826—1894), institutor în 1892 la Turnu-Seve-rin, a închinat-o faimei severinene. Ce lecţie de poezie şi ce lecţie de selecţiune antologică se întîlnesc în această admirabilă poemă şi cu cîtă plăcere am fi reprodus-o dacă spaţiul ne-ar fi îngăduit. Fie însă ca lecţia aceasta pe care d-1 C. Pajură singur şi-a administrat-o să-l îndemne pe viitor la mai multă circumspecţie. Şi muzele şi Mehedinţul şi antologia d-sale, căreia îi dorim o integrală refacere, vor avea de cîştigat. Afară numai dacă n-o prefera să se apuce de epigramă ca d-1 I. C. Popescu-Polyclet, a cărui Antologie olteana am avut prilejul să o dezbatem în anii trecuţi şi care-şi începe prezenta culegere de epigrame cu următoarele patru stihuri la adresa „criticilor" săi : Eu ştiu că mă-njuraţi cu toţii, De-aceea sunt băiat cuminte : Cu epigramele acestea V-o iau acuma înainte pentru degustarea cărora s-ar putea institui un premiu. Nu cunosc meserie mai dificilă şi mai ingrată ca aceea de epigramist. Cu atît mai dificilă cu cît pare mai uşoară şi cu atît mai ingrată cu cît pare mai ispititoare în satisfacţii. Să descreţeşti frunţile, pe nepusă masă şi cînd omul se aştepta mai puţin să-l pocneşti cu un cocoloş de hîrtie, rimat şi cu ţeapă, — pe cîţi n-a tentat gloria străbunului nostru Marţial, dar pe cîţi nu i-a stigmatizat de-a pururi. Căci nimic nu vitriolează mai mult sufletul ca insuccesul în materie de epigramă. Cu aceste gînduri care, te miri cum, vin sub condei, să desprindem unica epigramă încheiată din volumul d-lui 2 — Opere, 6 — c. 1/1262 17 I. C. Popescu-Polyclet, aceea dedicată editorului Alcalay, căruia ne e teamă să nu-i fi ajuns cu prea mare întîrziere : Nu-i o problemă aşa grea, Ci se pricepe foarte bine : „Biblioteca-i pentru toţi", Cîştigul însă-i, pentru tine. Şi mai ales să rugăm pe epigramişti să mai părăsească jocul de cuvinte, să fie mai inventivi, ceea ce s-ar putea să-i facă şi mai spirituali. Spirit epigramatic şi fantezie uşoară, de cronicar în versuri, se întîlneşte şi în cîntecele unui truver modern, ale d-şoarei Marguerite Rigani. Prologul glumeşte pentru soarta pe care cetitorul o va rezerva volumului d-sale, de unde aflăm că nu se împacă cu vecinătatea lui Baudelaire : Preş de B.audelaire c’est immoral : II peut sentir „Les fleurs du mal" şi că aşezat între doi savanţi va dormi în linişte. între madrigal direct şi între aluri de arlechin, fantazia autoarei se strecoară cu oarecare dibăcie, cum se poate deduce din versurile cu care întîmpină pe Venera revenind, astăzi, anacronică, între oameni: Quand tu viendras dans ton carosse, Tire par tes superbes pigeons Suivi par des amours, tes gosses, Que peut-on dire, que dira-t-on ? Mais on rira ă tes depens Car ta voiture est demodee Les autos, les aeroplanes Sont tres modernes, c’est decide. Et, puis Venus, tu es trop grasse 11 faut maigrir, ma chere amie, Si non tu seras en disgrace Aupres des grands, aupres des petits. 18 Venus, comme tu savais aimer As-tu garde ton charme subtil, Sais-tu aujourd’hui flirter As tu... as tu... le sex-appeal ? unde Hugues Delorme şi Maurice Chevalier, pentru care autoarea mărturiseşte o deosebită simpatie, se regăsesc în bună companie, minus acea savoare galică şi acel iz al limbii, cu care ne-au nărăvit marii poeţi francezi de la Ronsard la Tristan Dereme, ca să rămînem pe linia graţioasă a lirismului francez. AL. BUSUIOCEANU COLECŢIA REGALA DE PICTURA (extras din revista „Boabe de grîu“) („Imprimeria îiaţională“) AL. I. ODOBESCU PSEUDO-KINEGHETICOS, cu introducere şi note de Al. Busuioceanu („Clasicii români comentaţi") („Scrisul românesc" y Crai ova) H. B L A Z I A N PLASTICA ANULUI 1931, precedată de un APERQU SUR L’ART ROUMAIN MODERNE (Tip. „Adevărul") Paralel cu activitatea sa strict ştiinţifică pe tărîmul istoriei artelor, în care întîlnirăm pînă astăzi studii ca acelea despre Pictura italiana înainte de Cimabue, Daniele da Voi-terra e la stor ia di un motivo pittoricoy Cîteva portrete noi ale lui Mihai-Viteazul ş.a. — d-1 Al. Busuioceanu consacră o bună parte din activitatea sa acelor lucrări de iniţiere, mai mult decît de vulgarizare, a marelui public în frumuseţile şi comorile artistice de la noi. Aşa este, printre primele, colecţia de artă modernă „Apollo", pe care o dirige în^ editura „Ramuri" din Craiova, şi în care au apărut pînă astăzi substanţiale studii şi revelatoare albumuri, despre şi din G. Tătărescu, G. Petraşcu, O. Han, Bourdelle la Simu, în redactarea unor preţioşi colaboratori ca d-nii : Al. Marcu, G. Oprescu, Tudor Vianu, O. Han sau studiul oraşelor de artă, [...] redactate de d-nii : Emanoil Bucuţa şi P. Nicorescu. Un Iser tot pe atît de valoros se datorează chiar conducătorului colecţiei, d. Al. Busuioceanu. Ce importanţă şi ce oficiu vacant în educaţia noastră artistică sînt menite să împlinească aceste volume de artă, am spus-o în timp util. 20 Cel mult să schiţăm, astăzi, regretul că protivnice împrejurări editoriale au aruncat oarecum plumb în aripile unei atît de promiţătoare iniţiative. Iată însă o tipăritură nu mai puţin senzaţională : Colecţia regala de pictura, apărută întîi în Boabe de grîu, acea revistă care şi-a impus ca întîi punct de program, monografarea instituţiilor culturale, muzee, biblioteci, colecţii de artă etc. De o valoare cu totul excepţională, colecţia regală de pictură, fundată de regele Carol I, este departe de a fi cunoscută, în măsura în care ar avea dreptul prin varietatea şcolilor picturale sau importanţa rarissimă a unor capodopere de Rem-brandt, El Greco, Velasquez, Beato Angelico, Tintoretto etc., etc. Şi aceasta nu numai în ţară dar şi peste graniţi şi chiar în lumea specialiştilor. Şi d-1 Al. Busuioceanu citează lucrările lui Adolfo Venturi şi Cossio, în cari, ca şi-n lucrări mai recente, bogăţia colecţiei regale e sau necunoscută sau imperfect citată după catalogul de acum trei decenii şi mai bine, al lui Leo Bachelin, „rareori cercetarea fiind împinsă pînă la sacrificiul unei călătorii în România şi pînă la confruntarea cu operele însăşi." Placheta de faţă este numai schiţa acelui studiu pe care d-1 Al. Busuioceanu va să-l dedice colecţiei regale de pictură. Dar şi în acest stadiu, informaţiile sînt suficiente, pentru a reţine importanţa operii de identificare întreprinsă de d-1 Al. B. — multe din atribuirile catalogului Bachelin fiind eronate. Caracterizări succinte şi o metodică împărţire pe şcoale picturale, a celor 214 bucăţi din colecţie (cea mai numeroasă fiind cea italiană, 91 bucăţi) conduc cu destul profit şi pe cel mai puţin avizat, prin această somptuoasă pinacotecă regală. Reproduceri fotografice de frumoasă execuţie tehnică ajută înţelegerii şi iniţierii. Nu mă îndoiesc, pentru cazul că n-aţi cunoscut originalele, că vă veţi opri cu justificată emoţie la paradisiaca „întîlnire a lui lisus cu Magdalena după înviere", în dumnezeeasca interpretare a lui Beato Angelico, că veţi visa îndelung la picioarele celor două, aşa dealtminteri, Venere cu Amor, a lui Palma Vecchio şi Lucas Cranach şi că vă veţi pătrunde de toată îndurerarea din Pietate, de Morales. Dar mai cu seamă, sînt convins, veţi vărsa o lacrimă pentru nevinovatul chip al Robinettei 21 de Reynolds, aşa de crud mistuită de flăcări, în focul de peste iarnă, al Castelului Foişor. Suavul ei suflet mai avea nevoie de o astfel de purificare ? Nu e locul să stăruim, astăzi, pentru frumuseţile şi farmecele acelui record de erudiţie şi graţie care este Falsul tratat de vînătorie, tipărit pentru prima oară în 1874. Considerarea ne-ar abate prin întreg laboratorul literar al lui Alexandru Obodescu. Vrem numai să semnalăm în ce măsură această ediţie comentată din Pseudo-Kinegbeticos, este un model al genului. Introducerea d-lui Al. Busuioceanu urmăreşte pe Odobescu în variatele planuri ale activităţii sale, literare, linguistice şi arheologice şi duce la încheierea că pentru epoca în care au fost scrise, atît Tezaurul de la Pietroasa cît şi Istoria arheologiei fac dovada unei serioase pregătiri ştiinţifice şi unei rîvne nu mai puţin impunătoare, în afară de calităţile literare, inerente scrisului de obşte al lui Alexandru Odobescu. Reproduceri adecuate înlesnesc urmărirea temelor cinegetice şi le sporesc interesul. Copioase note se adaugă celor redactate de mîna lui Odobescu. ♦ Nu voi surprinde pe nici unul din familiarii mişcării noastre artistice, dacă voi spune că în tînăra noastră critică de artă, d-1 H. Blazian este unul dintre cei mai conştiincioşi practicanţi şi că eclectismul d-sale nu exclude atitudinea bravă şi chiar o bine dozată severitate. Albumul, de superioară execuţie tehnică şi de nepreţuit folos pe care-1 tipăreşte sub titlul comprehensiv Plastica anului 1931, confirmă toate acele constatări pe care critica d-sale periodică le-a impus cetitorului. Spuneam că albumul acesta este de un netăgăduit folos. E prea puţin spus. Albumul acesta trebuie neapărat continuat iar d. H. Blazian rechiziţionat, dacă aşa ceva este cu putinţă, să redacteze în fiecare an,' cîte o astfel de oglindă şi un astfel de bilanţ, al manifestărilor plastice. Mai mult 22 chiar : ce-ar fi dacă d. H. Blazian s-ar hotărî să ridice şi pentru literatură astfel de tablouri anuale, informate şi judicioase ? Este o artă a reportajului bibliografic, fie plastic, fie literar, al cărui secret d-1 H. Blazian se pare să-l fi surprins. Tabloul plasticei pe 1931 începe cu o introducere redactată în limba franceză, o repede ochire asupra artei române moderne, de la începuturile secolului al XlX-lea, cînd pictori francezi, ca Doussault, Raffet, Bouquet, Valerio premerg şcoala românească a unui Tattarescu, Aman, Grigorescu, în consemnarea acelui pitoresc propriu Moldo-Valahiei. La aceştia poate c-aş adăoga pe pictorul ungur Barabas, despre care relatează în Analele Academiei d-1 Andrei Veress şi al cărui jurnal de viaţă bucureşteană de la 1833 nu e lipsit de interes. N-ar fi poate exagerat a spune în ce grad cromolito-grafiile lui Barabas se întîlnesc în spirit cu cele ale lui Valerio. Ceea ce face însă meritul acestui „an plastic 1931 “ este că, deşi obligat prin extinderea materialului, la scurte caracterizări, nimic din ce este manifestare plastică importantă nu-i scapă şi nimic din ce e valoros şi tineresc nu e lăsat în umbră, ceea ce înseamnă că deşi ţintind să fie numai informativ, catalogul acesta plastic este şi critic, ba chiar cu susţinută atitudine. Oricît de succinte, caracterizările d-lui H. Blazian ajung să convingă de falsa armură a academismului, de lipsa de conştiinţă artistică la majoritatea nudiştilor şi portretiştilor ca şi de vanitatea atîtora dintre matadorii plasticei salonarde. Rîndurile ce urmează vor arăta atît desenul judecăţii d-lui H. Blazian cît şi culoarea expresiei. Sînt rîndurile în cari se vorbeşte de portretele exagerat preţuite ale pictorului Stoenescu : Monotonă şi superficială, pictura (d-lui Eustaţiu Stoenescu a putut îndreptăţi cel mult aşteptări optimiste, dar nicidecum o recunoaştere elogioasă şi definitivă. Semiobscuritatea sălii Automobil-Clubului Regal Român ascundea oarecum defectele lucrărilor d-lui Stoenescu. Sala bine luminată şi spaţioasă de acum, a permis însă cercetătorilor să aprecieze pe acest artist de nemeritată reputaţie, la valoarea lui reală. De data aceasta am avut impresia că ne aflăm în faţa unui fals atlet care, după ce a ridicat cîteva ghiulele pline cu aer, se duce în culise şi-şi 23 scoate muşchii de gumă şi pulpele de cauciuc, dînd astfel la iveala un trup firav şi plăpînd. Printre pînzele uniform colorate ale d-lui Stoe-nescu, printre portretele care înfăţişează parcă acelaşi personaj nu prea greu de recunoscut sub măşti deosebite, am căutat zadarnic pe „marele nostru Stoenescu". N-am găsit decît lucrări fără caracter, o tehnică diletantă şi ignorarea de neiertat a unor reguli elementare de meşteşug. Şi astfel de intermedii critice revin la tot pasul în albumul critic al d-lui H. Blazian. Centenarul morţii lui Goethe (1832) a avut darul să favorizeze confruntări, pe toate meridianele literare. S-au comportat oare literaturile cele mari, în răstimpul ăstui veac ce se comemorează, pe măsura Uriaşului ? Este şi întrebarea cu care începe şi în jurul căreia îşi zideşte reputatul critic german Ernst Robert Curtius, eseul ce tipăreşte în numărul omagial din Nouvelle Revue Frangaise, Goethe sau clasicul german : „Franţa veacului XIX n-a produs nici o operă centrală asupra lui Goethe. în schimb, suflete pe care nenumărate afinităţi le legau de Goethe, ca Nerval, acest orfic, şi Gautier, acest amant al formei, au surprins aspecte esenţiale. Despre partea sa, Pierre Louys pare să fi simţit şi să fi exprimat cît se poate de fericit frumuseţea muzicală a versului goethean. în sfîrşit — să n-o uităm, aici — Taine este acela care, în eseul său din 1868 a adus cel mai frumos omagiu pe care Goethe l-a primit vreodată de la Franţa." Căci deşi germanistica franceză se poate mîndri cu impozantele lucrări ale lui Baldensperger şi Lichtenberger, revelaţia goethe- 25 ană pentru francezi (cazul lui Gide) a venit mai curînd pe via britanică. Cu cît mai firească e întrebarea şi mai imperioasă confruntarea pentru tînăra noastră literatură, aşezată în răscrucea atîtor influenţe literare precît şi politice. Or confruntarea aceasta se află a fi înfăptuită, pentru meridianul nostru, şi rîndurile de faţă nu au alt scop decît să amintească acea operă şi pe autorul ei. E vorba de studiul de literatură comparată pe care l-a tipărit încă de anul trecut, d-1 Ion Gherghel, studiu al cărui titlu complet sună : Goethe în literatura romana, cu o privire generala asupra întregei înrîu-riri germane, voi. I (Memoriile Secţiei literare, Academia Română). Bilanţ impozant al ecourilor influenţei germane, cu specială privire la Goethe, lucrarea d-lui Ion Gherghel îşi urmăreşte statistica pe cele două planuri, cronologic şi estetic, altminteri zicînd cantitativ şi calitativ. Referinţele d-sale abat în atenţia cetitorului, mărturii de la cele mai vechi pînă la cele din ajun, pentru a ajunge, după o confruntare critică între originale şi traduceri şi a traducerilor între ele, la acea concluzie cu care ne putem nu numai mulţumi, dar e şi singura ce ni se pare valabilă. Un atare material nu poate fi nici pe departe amintit în aceste cîteva rînduri, dar unele date tot vor aduce două-trei sugestii. Şi pentru a merge exact cu un veac în urmă : cea mai veche traducere din Goethe este aceea a cîtorva versuri din Erman şi Doro-tea, pe care Gh. Asachi le intercalează în o dare de seamă despre Inmormîntarea lui Poeta Gete, apărută în Albina româneasca din 14 aprilie 1832. După ce vorbeşte de „genia (duhul), talentul, charaetirul moral şi siguranţa a se face patrii folositor", haruri ce au fost ale lui Goethe, după ce descrie ceremonia înmormîntării „alăture cu familia domnitoare şi cu poeta Şiler", reporterul încheie cu aceste nobile rînduri : „Toţi era de simţire pătrunşi ca la asfinţirea unui soare, căruia asemene multe veacuri nu vor vide răsărind". Eliade, cu planul bibliotecii lui universale, avea să traducă, fie şi din franţuzeşte, din „conversaţiile cu Eckerman“. Cipariu iarăşi, nu lipseşte. Dar întîia traducere eficace este aceea a humanistului Gavril Munteanu, la 1842, de pe Suferinţele junelui Werther. Cu două decenii mai tîrziu, Gran-dea avea să versifice : „Verter, Verter, tot pe tine, tot pe tine te citesc" iar Bolintineanu, cam în acelaşi timp avea să 26 dea o pastişă wertheriană, cu al său Manoil, despre care un foiletonist al timpului, ascendent al d-lui Mihail Dragomi-rescu, avea să-l ridice deasupra lui Werther. în 1877, Emi-nescu se ridica, după Kogălniceanu, împotriva excesului de traduceri, împotriva lui Schiller, bolnav de „cosmopolism" (calitate dominantă şi generoasă, după Curtius, la Goethe) şi recomandînd : „o traducere din Shakespeare, din Moliere sau din Goethe e un merit, căci formă şi înţeles sînt atît de îngemănate, încît traducătorul trebuie să cumpănească cu-vînt de cuvînt şi frază cu frază". Şi pentru că^ am văzut amintit, pentru Franţa, pe Gerard de Nerval, iată-1 apărînd cu studiile sale despre literatura germană şi despre Goethe în special, tradus în Albina Pindului pe 1868, a lui Grandea. Dar vin epocile de afirmare goetheană, în tălmăciri îndrăzneţe şi meritorii, de la Iosif la Soricu şi de la Borcea la Oreste, încercări de studii, parţiale, aluzive sau de iniţiativă, între care acelea al lui Cerna şi al lui Blaga şi mai presus de toate se favorizează acea „prezenţă" a celui mai mare dintre germani, ca să întrebuinţăm un atribut scump lui Saures. Pentru că dacă, sub raportul strict statistic, se poate vorbi de „curentul cel mai bogat în materie de penetrare literară, (ce) se desfăşoară în jurul lui Goethe" aşa cum socoteşte d-1 Ion Gherghel, de o fecundare generoasă nu poate fi încă vorba, aşa cum şi concluzia istoricului nostru o spune şi cum şi este în realitate : „Dar oare veacul nostru ne-a dăruit tot ce-i mai caracteristic din Goethe ? — Fireşte că nu. Dar este destul de tînăr acest veac ca, pînă la apusul său, să poată să se mîndrească şi cu această faptă literară." ION PILLAT ANABASIS, poem de St. J. Perse („Cartea româneasca1) © ZOLTAN FRANYO RUMÂNISCHE DICHTER, Eine anthologie zeitgenossischer Lyrik (Editura „Genius", Timişoara) După o absenţă de cîţiva ani, d-1 Ion Pillat se întoarce în golful de argint al poeziei, în care obişnuia să se refugieze aproape în fiecare an şi unde, pentru ultima dată, şi-a ancorat iachtul sobru şi aerian, al Limpezimi-lor. Dar este o revenire glorioasă, cu una din acele sirene amăgitoare ale lirismului contemporan, o sirenă în braţele căreia nu s-a pierdut şi pe care singur un deţinător al tainelor olimpice, putea s-o domine şi s-o aducă familiară, printre noi. Anabasis, magnificul poem al lui St. J. Perse, este acea sirenă, pîndind drumurile navigatorilor şi d-1 Ion Pillat acel Ulise al veghii, ispitind primejdiile, posedînd însă arta captării cu care Aristeu a răpus proteicul neastîmpăr al monstrului. Imagini foarte comune, dacă se ţin în seamă dificultăţile textului lui St. J. Perse ca şi meritele tălmăcirilor de pînă acum ale d-lui Ion Pillat. Cel ce ne-a dat pînă astăzi interpretările ideale din Francis Jammes, din Moreas, din Trakl şi din Rainer Maria Rilke, era predestinat să întreprindă o atît de dificilă explorare şi să o ducă la bun sfîrşit. 28 De bună seama, d-1 Ion Pillat are deplină dreptate cînd, în substanţialul studiu cu care deschide tălmăcirea, Vorbeşte de poemul lui St. J. Perse ca de un pămînt al făgăduinţii mai mult decît ca de unul interzis, şi cînd recomandă cetitorului acel îndemn de colaborare conştientă, comparabil cu al executantului în interpretarea unei poeme muzicale. Este o veche constatare la care au ajuns toţi iniţiaţii tainelor poetice, că cetitorul de poezie trebuie să se bucure de harul olimpic sau, cum spune d-1 Ion Pillat să poseadă „oarecare imaginaţie intuitivă, cu care trebuie însă, în prealabil să se fi născut". Se vor afla, cum şi tălmăcitorul nostru bănuieşte, mulţi din aceia ce se vor opri la pragurile acestui paradis anticipativ, neîndrăznind să treacă de dînsele, să se adîn-cească în ispitele lui şi să guste din fructul cunoaşterii, chit că l-ar pierde după aceea, acest paradis, pe care îl vor fi luat cu dînşii, în viaţa pămînteană. Nu este de mirare şi mai la urma urmei nu importă. Cît timp se va mai afla un singur cetitor măcar în constelaţiile lirismului, focul sacru poate să ardă în linişte. Fără să mai spunem că Anabasis, şi dacă este un ţinut al enigmelor, nu este unul hermetic, că pecetea poate fi dezlegată şi consemnul biruit dacă cel ce se hotărăşte să pătrundă a ştiut să-şi apropie cifrul esoteric. Anabasis este unul din acele poeme cu subiectul minim, a căror acţiune se petrece în Utopie şi în Ucronie, ceea ce dă poemului un caracter cu atît mai legendar, mai problematic dar şi mai vecin cu marile grădini ale mitologiilor primitive. Desigur, nici o apropiere nu trebuieşte făcută între relatarea cu acelaşi nume a lui Xenophon şi acest poem, nici o apropiere, ca să zicem aşa, strictă sau didactică. Expediţia lui Cyrus, înfrîngerea de la Cunaxa, marşul celor zece mii şi întîmpinarea exaltată a Mării rămîn, cu preciziile şi localizările lor geografice, între paginile istoricului grec. Dar ecourile transfigurate de trecerea secolelor şi sugestiile rafinate, ale memorabilei expediţii, acelea se întîlnesc în poemul lui St. J. Perse. Căci Anabasis, cu tot caracterul său de partitură a uneia din cele mai sugestive poeme simfonice, e străbătut de nenumărate efluvii, ca şi cînd din toată expediţia xenophontică ar- mai fi rămas încă şi pînă astăzi zvonul valurilor şi alarmelor, ce s-ar fi strîns în poemul de faţă, ca într-o vastă scoică, zvîrlită pe ţărmurile Traciei. 29 în ce măsură acest poem, mai puţin libret şi mai mult partitură, creează din vag, tot atîtea valuri ce se sparg spumoase de ţărmuri, o adevărată maree frenetică, se poate vedea din cele cîteva citate, pe care le desprindem, cu brus-cheţă. Iată una din acele imagini de ctitorie, unde totul se desfăşoară după prescripţii augurale şi cu respectarea tuturor datinelor : în zgomotul răcoros al malului dimpotrivă, faurii sunt stăpîni pe focurile lor ! Plesnetele biciului descarcă pe uliţele noi cotiugei de neînmugurite nefericiri. O catîri, întunecimile noastre sub sabia de-aramă ! patru capete îndărătnice sub nodul pumnului închipuie un corimb viu pe azur. Ctitorii de azile se opresc sub un copac şi gînduri le vin pentru alegerea locurilor. Ei mă învaţă înţelesul şi scopul clădirilor : faţa cinstită, faţa mută ; galerii de laterită, vestibulurile de piatră neagră şi piscinele de umbră clară pentru biblioteci ; zidiri foarte răcoroase pentru leacuri. Apoi soseşte gloata zarafilor fluierînd în cheile lor. Şi iată pe străzi un om cîntă singur, dintre aceia ce-şi vopsesc pe frunte slova zeului (zbîrnîiri de gîze pe vecie din mahalaua aceasta de gunoi!)... Şi nu e prilejul să vă povestesc tovărăşiile noastre cu oamenii de pe malul potrivnic; apa dăruită în burdufe, prestaţiile de cavalerie pentru lucrările portului şi prinţii plătiţi în monedă de peşti. (Un copil trist ca moartea maimuţelor — soră mai mare minunat de frumoasă — ne dăruia o prepeliţă într-un condur de mătase trandafirie.) Dar cuceritorul nu va zăbovi îndelung. Alte zări îl aşteaptă şi singure zările îl dispun şi dau gîndurilor lui acea luciditate pe care popasurile o tulbură de pare un crai captiv ce aiurează : „fluviile sunt pe al viile lor ca ţipete de femei şi acest pămînt e mai mîndru ca o piele de berbec vopsită în roşu". Ai zice aforismele unui bufon princiar din dramele shakespearene. „Omule, cîntăreşte-ţi greutatea socotită în boabe de grîu. Ţara asta nu e a mea. Ce mi-a dat lumea decît aceasta legănare de ierburi ?“ stă scris în alt loc şi versetul e în acord cu întreg spiritul neliniştit, nomad, ahasverian, ai zice, al poemului, care se comunică impresionant pînă şi peisagiilor. Nu numai oimd peregrinează dar chiar şi colinele. Şi d-1 Pillat a izbutit să muleze cuvintele româneşti ca pe nişte şei bine prinse de spinările originalului : Cămile blînde sub blana lor tunsă, cusută cu vinete semne, colinde să pornească la drum sub zodiile cerului agrar — să tot meargă tăcut 30 pe incandescenţele palide ale cîmpiei; şi să îngenunche la urmă în fumul visării, acolo unde popoarele se mistuie în pulberile moarte ale pământului. Sunt lungi linii liniştite cari se tot duc spre albăstrimi de podgorii şovăielnice. Pământul în multe locuri îmboboceşte violetele furtunii; şi iată fumuri de nisip înălţîndu-se din alvia fluviilor moarte, ca surpături de veacuri în mers... Şi poemul se continuă în această împletire de drumuri şi de popasuri, în acea revărsare lirică de bogat debit, amintind marile poeme lirice ale omenirii, de la Apocalipsă şi Cântarea Cîntărilor la Cîntecele lui Maldoror şi poemele lui Rim-baud. O expediţie a argonauţilor şi a celor zece mii, cu treceri de Mări şi popasuri în insule, ca Iason în Lemnos, uitat în braţele Hypsipylei, iată ce este Anabasis al lui St. J. Perse, dar un poem al argonauţilor în care toată genealogia expediţionarilor, ca şi toate periplele, s-ar fi pierdut de-a lungul veacurilor şi în locul lor ar fi rămas numai semnele lor muzicale. * Cu antologia liricei contemporane, pe care d-1 Zoltan Franyo, cunoscutul editor şi literat de la Timişoara, o publică sub titlul Poeţi români, sîntem pe acelaşi meridian la care navigarăm cu excelenta traducere a d-lui Ion Pillat. Căci d-1 Zoltan Franyo este unul din marii fîntînari experţi să capteze, cu varga de alun, izvoarele străine, şi care a izbutit să transvaseze, în recipientele limbii germane, o diversă şi multiplă esenţă lirică românească. D-1 Zoltan Franyo tălmăceşte din aproape 50 de poeţi contemporani, de la Eminescu şi Coşbuc pînă la Camil Bal-tazar şi Ilarie Voronca şi răuşita d-sale e cu atît mai impunătoare cu cît, după cum singur a năzuit şi declară în succint preţiosu-i cuvînt liminar, pentru întîia dată apar în nemţeşte, nu numai aşa de bogate poeme, dar şi aşa de credincioase în reeditarea spiritului şi formei originare. Desigur d-1 Zoltan Franyo nu s-a gîndit să fie complet în antologia pe care o prezintă, dar nu cred să ne înşelăm afirmînd că cetitorul de limbă germană îşi poate face o excelentă idee de lirica română contemporană străbătînd cele aproape 50 de încăperi ale acestui palat al poeziei, în care departe de a se 31 rătăci, ca-ntr-un labirint în miniatură, e dimpotrivă ajutat de un foarte preţios fir conducător. Spiritul de selecţie al tălmăcitorului, alinierea cronologică a poeţilor, traduşi, ca într-o galerie de busturi, fiecare pe soclul anului său de naştere şi adîncirea, pentru fiecare poet în parte, a spiritului său particular, fac din antologia d-lui Zoltan Franyo, întîiul instrument de cunoaştere valoroasă la îndemîna cetitorului minoritar, după traducerea d-lui Orendi-Hommenau, din Eminescu şi după antologia d-lui Tivadar Fekete pentru limba ungară. Şi lucrul se datoreşte, în primul rînd, puterii de asimilare, pe care d-1 Zoltan Franyo o posedă într-un foarte înalt grad. Putere de asimilare ce nu este, în realitate, altceva de-cît una din formele spiritului critic. D-1 Z. F. nu este numai un poet original, d-sa este şi un amator de poezie, dotat cu o puternică intuiţie critică, de vreme ce poate trece cu atîta măiestrie de la poemele intim lirice ale lui Eminescu la poezia de notaţie a modernilor şi de la versul Doinei lui Iosif la halucinanta Duhovniceasca a d-lui Tudor Arghezi, păstrînd fiecăruia spiritul şi tiparul metric. Nici una din subtilităţile liricei române contemporane nu-i este străină acestui sagace şi virtuos tălmăcitor de esenţe. D-1 Zoltan Franyo distinge în lirica noastră cele două directive : a metafizicei germane cu Eminescu şi a şcoalei franceze cu tot atîţia reprezentanţi, în cîntecele cărora surprinde cînd un ecou din Verlaine şi Verhaeren, cînd din Jules Ro-mains şi Duhamel. Ceea ce nu înseamnă că d-1 Zoltan Franyo nu face un just partaj şi între ceilalţi, cînd vorbeşte neîntrerupt de altoiul popular ca şi de aroma fuziunii de sînge pe care naţiile conlocuitoare vor fi filtrat-o în textura sufletească a liricei româneşti. Dar voim să dăm o pildă măcar din această rară artă a interpretărilor d-lui Zoltan Franyo şi o vom alege din Duhovniceasca d-lui Tudor Arghezi. Cum tot natul cunoaşte originalul impresionantei poeme, vom da cîteva versuri de la începutul textului german : Welch dichte Nacht, welch schwere Nacht! Am grunde der Welt war ein Klopfcn erwacht. Ists wirklich jemand, oder ich traume ? Wer kommt jetzt ohne Licht von ferne, 32 Ohne Mond und ohne Laterne Und prallt an die Gartenbăume? Wer schreitet ohne Lărm, ohne Schritt, Nur wie eine irrende Seele tritt? * Wer da ! Nun sprich ! Woher und wie kamst du herein? etc., etc. Adăogaţi însă că arta aceasta a metamorfozării, d-1 Zol-tan Franyo o izbuteşte cu fiecare din cei aproape 50 de poeţi români, diverşi şi capricioşi, şi veţi înţelege, indiferent de marea ei utilitate, cît de mari sînt meritele acestei antologii germane. DOCUMENTE LITERARE Datorăm d-lor I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, un început de faptă editorială, de la care istoriografia literară romanească nu are decît bine de aşteptat. Pornind de la convingerea că operele literare curente şi epocile au o îndoită existenţă : una publică, cunoscută obştei cetitoare şi alta de arhivă, ascunsă mulţimilor, d-nii I. E. T. şi Gh. C. au întreprins tipărirea unui „corpus" de Studii şi documente literare (tip. „Bucovina", XXVI + 476 pag. ; 350 lei), sau ca să rămînem pe terenul analogiilor noastre, un Hurmuzache al celor literare, de extensiunea şi importanţa celui istoric. în-tîiul volum, un impunător şi compact op de c. 500 pagini, deschide seria cu documente referitoare la istoricul „Juni-mei" şi Convorbirilor literare. In el se cuprinde corespondenţa primită de venerabilul secretar de redacţie al C. /, d. Iacob Negruzzi, între 1867—1915, de la o seamă de personalităţi, colaboratori în marea lor majoritate şi membri ai revistei şi cercului. Volume ulterioare vor completa corespondenţa, în aşa fel că primele patru vor pune la îndemîna istoricului literar sau amatorului de literatură, materialul cel 34 mai viu şi mai preţios pentru cunoaşterea epocii maiores-ciene, din literatura românească. Să mai adăugăm, ceea ce nî se pare demn de remarcat, că volumul întruneşte toate condiţiile unei lucrări moderne, mai exact occidentale. Profuziune de note explicative şi indice sistematic, uşor maniabil, completează meritele acestei lucrări şi-i dau toate atributele unui veritabil instrument de cultură. Nu vom intra, de astă dată, în amănunte. O atare operaţie cere spaţiu şi spaţiul nu-i totdeauna la îndemînă. Ea va trebui făcută, totuşi, pentru a desprinde imagina „Juni-meiw din documentele prezentului volum, pentru a confrunta imagina aceasta cu aceea transmisă generaţiilor actuale şi pentru a încerca o părere şi o punere la punct, din alăturarea celor două imagini. Vom stărui de astă dată numai asupra caracterului utilitar al unor astfel de tipărituri, de mulţimea şi perfecţiunea cărora o literatură matură nu se poate dispensa. De bună seamă, voi ceti întotdeauna, în primul rînd opera şi apoi documentul anex. Intîi romanele lui Stendhal şi în urmă anecdotele şi cancanurile cîte se leagă de numele, de viaţa şi de peregrinaţiile marelui romancier. Dar nu-mi va fi nimic străin şi voi voi să ştiu totul, cînd un autor m-a pasionat cu opera lui. Viaţa lui merge, din ziua aceea, mînă în mînă cu opera şi amîndouă îmi sînt deopotrivă de preţioase. Fără să mai spun, cît de mult se luminează însăşi opera din cunoaşterea condiţiunilor de laborator în care a fost distilată. Aceasta pentru Dostoievski, pentru Stendhal, pentru Proust şi pentru Eminescu. Şi dacă mă pasionează să aflu toate zecile de pseudonime întrebuinţate de autorul lui Lucien Leuwen şi întreg itinerarul drumurilor lui fie italiene, fie galice, în aceeaşi măsură, desigur, ţin să aflu, d-a fir a părul viaţa lui Eminescu. De aceea, a fost binevenită cercetarea, curmată înainte de vreme, ce d-1 Bogdan-Duică întreprinsese, acum cîţiva ani, pe urmele lui Eminescu, de aceea ar trebui mai mult răspîndită şi mai mult alimentată publicaţia cernăuţeană Mikail Eminescu, închinată în întregime studiilor şi documentelor eminesciene. De aceea, semnalăm cu toată deferenţa rîvna şî utilitatea colecţiei întreprinsă de d-nii I. E. Torouţiu şi Gh_ Cardaş. 35 Caragiale, Eminescu, Creangă, Maiorescu şi toţi ceilalţi membri ai „Junimei“, de la fruntaşi pînă la „caracudă* (ter-menu-i istoriceşte consacrat) apar cu gîndurile lor din marginea operei, cu acele intimităţi care şi mai mult îi sporesc valoarea, cînd poemul sau nuvela se văd înflorind ca nufărul din nămol. Ce ziceţi, de pildă, de rîndurile acestea din scrisoarea lui Creangă : „Pisemne d-voastră nu mă credeţi că sunt bolnav şi aproape, dacă nu de tot, idiot. Apoi ocupat 30 de ore pe săptămînă cu şcoala primară, plus dusul şi întorsul de 2 ori pe zi, cine ştie de unde, prin ploaie şi no-roiu, ger sau arşiţă, cum se întîmplă, nu e lucru tocmai uşor pentru omul vrîsnic şi greoiu... încurajat de dv. voi mai încerca a scrie cîte ceva. Timpul însă, pe cînd voi ave ceva gata, nu vi-1 pot hotărî; căci ştiţi dvs. tare bine că aceasta e treabă de gust, nu de silinţă." Scrisoarea e din 1885. Iar 1883 e ultimul an în care Ion Creangă mai colaborează la Convorbiri literare. Iar în 1883 Eminescu, tovarăşul lui Creangă îşi începe amurgul, pentru ca în 1889 cei doi tovarăşi de basme şi petrecere să se pornească, la scurtă distanţă, spre tărîmul de dincolo. * Un al doilea volum de Studii şi documente literare, editat de d. I. E. Torouţiu ieşi de curînd de sub iscusitele teascuri ale „Bucovinei", după ce întîiul volum, în colaborare, acela, cu d. Gh. Cardaş, văzu abia acum un an de zile lumina. Pentru cronicarul tiparului ca şi pentru diletantul vitrinelor, afirmarea, în aşa de scurt răgaz, a unei atît de asidue voinţi editoriale nu este mai puţin un prilej de uimire. Căci dacă mai înţelegi pe editorul subordonat modelor temporale din seul cărora strînge bani albi pentru zile negre, cum să nu te minunezi că se mai găsesc şi idealişti ai tiparului, fie preocupaţi de valoarea literară a unei cărţi, fie munciţi de năzuinţa de a pune la îndemîna viitorimei acele instrumente de lucru, obicinuite la toate naţiile de cultură, în rîndul cărora cată să aşezăm şi acest „corpus" de studii şi documente literare, numărînd pînă astăzi peste una mie pagini, text şi glose. Legate de sărbătorirea de an, a nonagenarului Iacob C. Negruzzi, cele două impunătoare volume ale d-lui I. E. To- 36 rouţiu, dimpreună cu celelalte două ce au să urmeze, intenţionează să tipărească toată corespondenţa legată de viaţa şi activitatea „Junimei<£ şi Convorbirilor literare, înlesnind în chipul acesta reconstituirea veridică a unui important şi, într-o măsură oarecare, contradictoriu, capitol din istoria literaturii şi culturii noastre contemporane. Este, de bună seamă, întîiul scop şi întîiul preţ al acestor bogate colecţii documentare. A retuşa atîtea date de biografie individuală sau colectivă, a pune în lumină pe unul, a coborî de pe un fals piedestal pe altul, a pătrunde în celulele de privaţii şi asceze intelectuale ale unora şi altora din proeminenţele veacului trecut, nu este desigur o întreprindere lipsită de farmec dar şi de consecinţe, pe care cunoaşterea acestui preţios material documentar o înlesneşte şi o indică succesului. O nouă hartă a spiritualităţii mijlocului de veac trecut va fi încercată, biografii în eclipsă se vor retuşa iar altele prea luminate vor fi silite să intre în conul de umbră şi de modestie, rezervat sateliţilor. Şi pentru a nu aminti decît pe unii din epistolierii volumului al doilea, ne gîndim la Ioan Slavici, la Alexandru Xenopol şi chiar la Samson Bodnărescu, al cărui nume îl ceteam deunăzi învălit într-o excesivă negură de dispreţ. Este însă şi un al doilea scop şi un al doilea preţ al acestor „materialuri" biografice, — ca să variem un titlu cunoscut al lui Tocilescu. Şi întru aceasta sîntem întru totul de acord cu gîndul d-lui I. E. Torouţiu, care scrie, în introducerea prezentului volum : „înainte de a fi un document în mîna cercetătorului nostru literar sau istoric, colecţia aceasta cată să fie o lectură frumoasă pentru oricine îşi petrece prisosul vremii în tovărăşia cuminte şi caldă a slovei". De n-am reţine din corespondenţa lui Ioan Slavici decît paginile pe cari şi spiritul de selecţie al editorului le-a integrat introducerii, acea magistrală pagină de horoscop personal şi acel rar portret sufletesc al lui Eminescu şi încă ar fi de-a-juns. Sînt rînduri ce se cer cît mai mult vulgarizate, pentru justeţea tonului lor ca şi pentru netăgăduita lor elevaţie. Cînd vom comenta, după cuviinţă şi, vorba din vechi, după priinţă, substanţa acestor două volume de „studii şi documente literare", astfel de fragmente nu vor putea lipsi. Dar pentru că fusese vorba de Eminescu şi pentru că cel de al patrulea volum este, în economia „Studiilor" d-lui 37 I. E. Torouţiu, rezervat corespondenţei dintre membrii „Ju-nimei“, să spunem de pe acum că ne bucurăm la gîndul să vedem integrată, la locul ei, scrisoarea din 1883 pe care Ti tu Maiorescu o trimitea lui Eminescu, internat la Ober-Dobling în Viena (Convorbiri literare, mai-iunie, 1932). Model de spune, între „vrere şi tăgadăct : între vrere şi tăgadă — lupt şi-ntre cutezanţe şi datine, calc singur pe drumuri ce-ncep, dedesubt, lumea pîn’ la capăt s-o clatine... Ceea ce nu înseamnă că echilibrul este totdeauna realizat şi că uneori poezia d-lui Aron Cotruş nu cade în acel exces, aşa de puţin literar, şi încă mai puţin de înţeles, al imperia- lii lismului. Cine n-are nădejde flămîndă de izbîndă se numeşte acea poezie pe care n-o înţelegem : nici cînd spune aşa de prozaic, cine ne opreşte — să-ncercăm voiniceşte — sa fim ce vrem să fim ? ; nici cînd ne visează furnizori în „aur şi pîinec< ai lumii; şi nici cînd socoteşte ca am putea înălţa —noi strănepoţi de păcvirari nomazi — în faţa Romei, Parisului, New-York-ului — ceea ce depăşeşte, cred, intenţiile cele mai optimiste — titanicele noastre Sarmisegetuze de azi. Nu, astfel de himere nu au ce căuta în lirica d-lui Aron Cotruş. Trebuie să fie vreo sămînţă străină, rătăcită printre pagini, pe care, departe de ţară, d-sa n-a putut s-o identifice în toată toxica ei neghină. Cu cît mai puternic, în simplicitatea lui, acest epitaf închizînd într-însul o cugetare şi o aspiraţie, deopotrivă de omeneşti : frate, tu, ce te sperii de singurătate, gîndeşte-te, gîndeşte-te bine : cine veni-va oare, din prieteşug, să doarmă, ca mine, alături de tine, în noaptea-aceluiaşi coşciug ?!... Poezia fantezistă are în d. George Magheru pe unul din cei mai ingenioşi reprezentanţi ai ei. Bogăţie şi diversitate, spontaneitate şi spirit erau însuşirile întîiului său volum, Capricii, după cum sînt şi ale celui de astăzi, Poezii antipoetice. Virtuos al imaginilor, d. George Magheru nu se teme de iureşul lor. Şi imaginile sosesc în stoluri nenumărate, surprinzătoare de inedit şi pregnanţă, fie că sînt lăsate în plină libertate, fie că sînt orînduite şi anexate unei teme, în care ironia şi sentimentalitatea îşi dispută locul de căpetenie. E cu deosebire procedeul pe care îl foloseşte în acest de-al doilea volum, în care succesiunea imaginilor şi cursa de întrecere la care-şi stimulează nebănuitele sale resurse metaforice — este unul din spectacolele cele mai impresionante ale liricei moderne. Se întîlnesc, desigur şi de astă dată poeme sau catrene în care sensibilitatea poetului răzbeşte prin imagini -ca un timid ghiocel prin zăpada acumulată, numai că de 116 astă dată d. George Magheru este cu deosebire preocupat de strălucirea şi multiplicitatea imaginei pentru imagină, şi ghiocelul se afundă şi mai adînc în giulgiile zăpezii suverane. E un joc a cărui cheie autorul Capriciilor o cunoaşte şi o mînuie cu infinită dexteritate, este un joc pe care Poezii antipoetice îl duce la absolută desăvîrşire. Că o astfel de virtuozitate îşi are riscurile ei, nimeni n-a văzuţ-o mai bine ca d. George Magheru, cînd în una din poemele ciclului „Oglinzi pasionate" şi anume una din nenumăratele variaţiuni din „imagini pentru versurile mele de iubire" scrie despre sine : Lectorul va cădea în cartea noastră: ca un ţăran în coşul cu o mie de sticle de-autentică rafinărie. Toţi îi vor plînge dosul ca nebunii dar nimeni, nimeni şi icoana lumii distrusă în divina sticlărie. Cu adaosul că oricîte flacoane preţioase s-ar întîmpla să spargă nefericitul calcă-n străchini, tot mai rămîn de ajuns pentru a mărturisi verva şi aroma licorilor rafinate. Şi fără să mai spunem că şi cioburi, ele tot răsfrîng acel cuţit ascuţit al razei de soare, rătăcită în ele. Cîteva pilde, spicuite la voia întîmplării vor arăta natura acestei poezii în care imagina naşte imagină, ca într-un imens şi rapid proces de sciziparitate. Iată imagini pentru o „iubire fericită" şi pentru „stările sufleteşti ale unui îndrăgostit fericit" : Vapor a sărbătoare pavoazat cu şobolani de ciumă invadat ; Un parfumat salon de baiaderă în care stă la pîndă o panteră... Scafandru mîndru cu o perlă mare dar rătăcit pe veci în fund de mare ; o rană care te-ar mînca sub pansament; într-un palat, un hoţ mărunt dar gras, silit să intre printr-un vasistas ,* Un geniu,-n dicţionarul general stînd între-o gîză şi un mineral, 117 Sau Dumnezeu văzînd pe Eva-n vis şi regretînd că nu mai e în paradis; Cântarea unei păsărici cu rîie. Visarea unui vierme-ntr-o lămîie ; Durerea unei mări cînd pică-n ea o stea. Iată după aceea şi imagini pentru „o iubire nefericită", „ ruinată" sau „pentru stările sufleteşti ale unui îndrăgostit nefericit" : Student studiind metalele preţioase în camere de tot sărăcăcioase. Un împărat cedînd treaptă cu treaptă pe cînd în curte ghilotina-aşteaptă. Un ofiţer, cînd îi desprind cadeţii în ceasul degradării, epoleţii. Actorul ce s-ar prăbuşi sonor fiindcă s-a răzimat de un decor. iubirea ta : şampanie de-un ban ce-aruncă dopul pînă în tavan, Iubirea mea : mă-nconjură pe loc ca pe Saturn inelele de foc. O ploşniţă ce mîndră-ar trece c-a supt în sine sîngele de rege. Ruinele coloanelor romane stînd lîngă prăvălii de macaroane. ş.a.m.d. Citate suficiente să dovedească virtuozitatea acestui superior scamator al imaginei, în inima căruia bat şi pulsul şi tristeţea lui Cyrano de Bergerac, dar citate neîndestulătoare pentru a sugera, cît de cît, stolurile de licurici metaforici ce ies din stiloul d-lui George Magheru, ca tot atîtea genera-ţiuni spontanee. LIVIU REBREANU RĂSCOALA, roman I. SE MIŞCA ŢARA!; II. FOCURILE, 2 volume („Adevărul") Istoria romanului nostru contemporan nu cunoaşte un nume mai familiar şi mai definitiv încetăţenit ca al d-lui Liviu Rebreanu. Au apărut, de după război, de cînd d. Liviu Rebreanu a dat, cu Ion al său, semnalul, nenumăraţi romancieri şi nenumărate romane. Studiu al societăţii, în proteica ei înfăţişare, cercetare a sufletului omenesc, aventuri romantice sau realiste, probleme de actualitate sau reconstituiri istorice şi foarte mult scris de artă, talent, stil şi poezie, toate şi-au aflat loc, în galeria diversă a epicei noastre de după război. Romancierul cel mai viguros, cel mai natural şi cel mai captivant rămîne, fără tăgadă, d. Liviu Rebreanu. Dacă, în măsura în care se pot preda metrica şi filologia, ar putea lua fiinţă o catedră a romanului, nu văd la cine altul ar face apel Universitatea dacă nu la acela care în Ion9 în Pădurea spînzuraţilor şi de astă dată în Răscoala a vădit nu numai cunoaşterea societăţii şi sufletului ei, dar că posedă mai ales arta simplicităţii organice, acel flux vital care animă toate făpturile şi dă relief tuturor temelor pe care le abordă. 119 Ce au însemnat Ion şi Pădurea spînzuraţilor în opera d-lui Liviu Rebreanu şi în istoria romanului nostru contemporan este, de bună seamă, inutil să mai amintim. Grandioasă frescă a lumii de ţară, din ţinutul Amaradiei, înainte de război, întîiul roman al d-lui Liviu Rebreanu, a ridicat drama personală, a lui Ion al Glanetaşului, la înălţimea unei drame simbolice. Setea de pămînt pe care singur pă-mîntul o satură şi-a chinuit victima şi eroul, cu fatalitatea unei puteri supranaturale. Iar Pădurea spînzuraţilor dintre idile şi vagi nelinişti de conştiinţă, fixă cea mai zguduitoare dramă a unui suflet, din cîte a măcinat războiul. Ca şi Ion, Apostol Bologa merge pe un drum predestinat. Cum tot pe drumuri de fatalitate merg şi eroii, dintr-o tabără sau alta, ai vastului roman Răscoala. Evenimentul care, acum un sfert de veac, a zguduit din temelii aşezarea de carton presat a regatului, al doilea an abia după artificiile Expoziţiei, a trecut în ochii multora, oameni de stat sau obşte, drept o năpastă a lui Dumnezeu. Literatura răscoalelor sau, mai pe larg, literatura problemei agrare a venit să confirme că întîmplarea era şi ea înscrisă în cartea destinului, la pagina şi capitolul respectiv. Condiţiunile de muncă pe care Dobrogeanu-Gherea le-a caracterizat aşa de plastic în Neoiobăgia şi căruia lucrările istorice ale lui Radu Rosetti îi ofereau un vast material de confirmare datau de vreme îndelungată şi făcuseră chiar obiectul a serioase confruntări, cu mult înainte. Imaginea sclaviei noastre rurale, pe care Dobrogeanu-Gherea o reproducea încă din 1884, din Capitalul lui Karl Marx, se ştie, astăzi, a fi indirect tributară lui Nicolae Bălcescu. (V. G. Zâne : Marx şi Bălcescu.) Toate avertismentele n-au folosit la nimic. Nici pateticele accente de pocăinţă ale europeanului Dinicu Golescu, nici profeticele tînduri, de la 1846, — „vai ! de acele naţii, unde un mic număr de cetăţeni îşi întemeiază puterea şi fericirea lor pe robirea gloatelor ! Ele pier ! !“ (Starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Rojnâne...) — ale lui Bălcescu, nici elocvenţa lui Kogălniceanu, nici fapta lui Cuza, nici periodicele convulsiuni rurale. Gestaţia şi-a urmat procesul ei de lentă încuibare. Mistica pămîntului, aşa de îndreptăţită în condiţiile de neoiobăgie ştiute, era, la răstimpuri, favorizată de parţiale împroprietăriri şi printre dînsele, în primul rînd, de aceea a lui Cuza. Numai aşa se explică 120 idolatria de care s-a bucurat Voievodul Unirii în masele ţărăneşti şi aureola de legendă cu care i-au înconjurat memoria pînă tîrziu. Cînd în 1906, în anul expoziţiei jubiliare, d-nii Densusianu şi Candrea, dimpreună cu Theodor Spe-ranţia tipăreau acea culegere de texte dialectale din toate ţinuturile, ale Graiul-ui nostru, numeroase pagini erau închinate autenticului şi legendarului Domnitor. „Iei ne-o fos bun, D-zeu să-l ierte, ne-o scos din robie, ne-o dat o leacă de pămînt. Şi ne-o scos din ghici...", începea un ţăran din părţile Bacăului, „iei, ghetu Cuza o dat la toţi, da boierii o făcut aşeia... Ş-aista domn (Carol) ar hi făcut şeva, da n-o putut de răul boierilor; i-o fost frică să nu meargă pe urma Cuzîi, că pe iei l-o nenorocit, cred că boierii i-o făcut ce i-o făcut, de-o murit el aşa degrabă." De la aceste premise psihosociologice avea, deci, să pornească d. Liviu Rebreanu în romanul său. Răscoala reconstituie, într-adevăr, toată acea epocă electrizată de acum un sfert de veac, fără să stăruie în istorism sau să se lase furat de acele reacţiuni subiective, aşa de frecvente în asemenea cazuri. Este adevărat că autorul lui Ion dovedise în ce măsură îşi stăpîneşte subiectele şi cu ce neînduplecare le mînă pe orbita destinelor lor strict epice. De astă dată, dificultatea era nemăsurat mai mare. în locul unui caz individual, se ridica psihoza unei pături întregi. Iar toate acele date, cunoscute majorităţii cetitorilor, de natură socială sau psihologică, întindeau tot atîtea piedici şi celui mai abil dintre romancieri. Romanul avea să înceapă, prin urmare, dincolo de aceste evenimente, dincolo de aceşti eroi, despre care o literatură din cele mai avizate, politică şi sociologică, întreţinuse o vie aducere-aminte. Răscoala izbuteşte tocmai această minune : să reintegreze în istorie, fără risipă istorică, unul din cele mai dramatice momente ale istoriei noastre sociale. Şi aceasta, graţie acelui instinct superior cu care romancierul predestinat ce este d. Liviu Rebreanu distinge o serie de individualităţi într-o masă de oameni, pe care o însufleţeşte, din nou, ca pe o singură colectivă individualitate. De la cel mai neastîmpărat copil de pe uliţa Amarei, a cărui urecheală e semnificativă pentru poveştile şi alterările pe care le poate stîrni, şi pînă la cei mai proeminenţi dintre eroii răscoalei, d.p. flăcăul Petre Petre, în care Titu Herdelea, martorul receptiv al întîm- 121 plărilor, vede reeditat destinul lui Ion al Glanetaşului sau bătrînul boier Miron Iuga, aşa de patetic în izolarea lui sufletească, fiecare ins din figuraţia aceasta aşa de numeroasă îşi are individualitatea şi justificarea sa epică. Numai că romanul abia de aci înainte începe. Vastă acţiune epică cu multiple secţiuni în stratigrafia socială românească de acum un sfert de veac, Răscoala aplică tuturor evenimentelor şi eroilor acea fermecată cutie de rezonanţă, înlăuntrul căreia tonurile se amplifică dar se şi subordonă acelui aer de dramă colectivă, fatală şi iresponsabilă, cum sînt toate năpastele înscrise în cartea nepătrunsă a istoriei. O astfel de răuşită de două planuri necesită, fără îndoială, o analiză mai susţinută. Cum sîntem, însă, cu aceste preliminarii în marginea istoriei literare, să amintim, cu atît mai mult cu cît a mai fost invocat, de un mic şi substanţial studiu Ţăranul în literatură, pe care C. Dobrogeanu-Gherea îl tipărea pe la 1897 şi în care e vorba de cele două şcoli sau atitudini, apologetică sau pejorativă, în care a fost reflectat, în toate literaturile, ţăranul. Şi să-l reţinem pentru concluziile criticului sociolog ca şi pentru surpriza ce ar fi avut să vadă în literatura rustică a d-lui Liviu Rebreanu, acel rar exemplar de creaţiune obiectivă, în care ţăranul apare cu toată nuda şi contradictoria lui complexitate sufletească. * Spuneam că două sînt planurile în care se realizează această vastă reconstituire, a unuia din cele mai patetice din capitolele istoriei noastre contemporane, pe care d. Liviu Rebreanu a întreprins-o în Răscoala : un plan al individualităţilor din felurite pături sociale şi un plan al colectivităţii individuale. Cu alte cuvinte, că se întîlnesc în romanul acesta, care sub raportul densităţii şi figuraţiei, numai cu Ion9 întîiul mare roman al d-lui Liviu Rebreanu, se poate compara, în primul rînd, nenumăraţi reprezentanţi ai categoriilor sociale cîte se întreţes sau îşi aşează, faţă în faţă, taberele şi că fiecare îşi are trasat conturul, atît în raport cu sine cît şi cu categoria socială căreia aparţine. Mai mult chiar, că procesul acesta de diferenţiere, favorizat întrucîtva, prin definiţie am spune, pentru categorii deosebite, e şi mai 122 evident şi mai desăvîrşit cînd romancierul nostru îl aplică acelei mase, aşa de informă şi uniformă la întîia vedere, a ■ţărănimii. Dar înainte de a ne opri la această cea mai importantă, din secţiunile romanului, să trecem într-o grăbită revistă pe ceilalţi. într-o recentă confesiune, d. Liviu Rebreanu arăta că după Ion, în care a urmărit să dea expresie instinctului foamei de pămînt, propriu ţăranului de obşte, dar pe care d-sa l-a localizat în Ardealul cu alt regim agrar, decît cel •din ţară, îşi rezerva să prezinte ţărănimea, obsedată de lipsă de pămînt, din vechiul-regat. Răscoala constituie al doilea panou din tripticul pe care autorul nostru l-a proiectat şi în care drama lui Ion, multiplicată cu fiecare din actorii, mai conştienţi sau mai instinctuali, ai Răscoalei, e derivată în drama năpraznică, omenească pe cît şi istorică, a unei colectivităţi. Acest fir care de la Ion purcede şi care, răsucit în patru şi în opt, trece prin toate evenimentele şi -toate sufletele Răscoalei poate că avea nevoie de un martor, care să-l amintească, la tot pasul, şi numai cu discreta sa prezenţă. Acest martor este Titu Herdelea. Fiul învăţătorului din Amaradia, pe care soarele Bucureştilor şi demonul literaturii îl făcuse să treacă, la fel cu atîţia din semenii săi de litere, de dincolo dincoace, n-a cunoscut, pare-se, o primire prea cordială, în gintea criticilor noştri. Dar prezenţa lui Titu Herdelea nu are numai meritul că introduce pe cetitor în mediul gazetăresc şi în marmita suprasaturată a societăţii, de acum un sfert de veac, zbătîndu-se, cum însuşi o spune, între „zeflemea şi tragedie". Titu Herdelea îşi poartă, de-a lungul romanului, bucceaua carierii sale debutante, între mici deziluzii şi amoruri diverse, răuşind să înjghebeze din evenimente contemporane, un personaj, în primul rînd necesar economiei romanului. Dacă pentru Nadina, soţia lui Grigore Iuga şi cochetă prin excelenţă, Titu Herdelea nu putea fi, mai puţin ispititor chiar ca sălbatecul vizitiu Petre Petre, decît naivul oaspete bun să distreze la o serbare de crăciun, cu colindele lui ardeleneşti, — lui Grigore Iuga, şi cu aceasta romanului în întregime şi autenticităţii lui, îi aduce acea umbră în care se vor stinge asperităţile şi acea surdină fără de care multe din evenimente s-ar fi amplificat, inutil. Eliminaţi pe Titu Herdelea din distribuţia Răscoalei şi Grigore Iuga, cu sufletul său cel nou, altminteri 123 decît al bătrînului proprietar de pămînturi Miron Iuga, vi s-ar părea deodată convenţional şi mai mult element de antiteză. Titu Herdelea şi Grigore Iuga se completează şi se armonizează, ca două emisfere ale aceluiaşi suflet. Aceeaşi înţelegere pentru imanenţa justiţiei ţărăneşti îi animă şi aceeaşi resemnare acceptată a împlinirii celor ce sînt scrise să se întîmple. Un fragment de scenă va lămuri şi mai bine caracterul organic al acestui acord. In drumul pe care Titu îl face, pentru întîia oară la Amara, Grigore îi arată tot timpul pămînturile moşiei şi-l introduce în inventarul acestei averi de veacuri şi de mii de hectare : „Asta e împărăţia noastră ! zise Grigore cînd ajunseră iarăşi în faţa castelului..." şi Titu, după o mică luptă cu îndoielile sale : „Mi-ai arătat atîtea moşii boiereşti, moşii peste moşii, mari şi frumoase. Dar pămînturile oamenilor unde sînt ?" Sînt două replici numai, dar care graţie naivităţii sau candoarei acestor două suflete înrudite ne introduc, cu mai multă abilitate decît oricare altă pledoarie, în chiar inima problemei pe care Răscoala o dezbate, dramatic, sub ochii noştri. Şi este numai unul din cazurile cînd intervenţia şi prezenţa lui Titu Herdelea imprimă sens naraţiunii şi eroilor contur. Şi la fel am putea stărui la toate acele varietăţi administrative sau politice, în prezentarea cărora d. Liviu Rebreanu utilizează fie schiţa, fie bustul, fie portretul în mărime naturală, după cum o cere economia romanului. Nu vom reţine din toată această lume de proprietari şi arendaşi, unii nevinovaţi, alţii inconştienţi şi alţii lucizi în rapacitatea lor, ca, spre pildă, arendaşul grec Platamonu, de primari şi jandarmi, de albăstrime a satelor şi a oraşelor, de prefecţi şi miniştri, decît cele două siluete de prefecţi şi impunătoarea figură a boierului celui bătrîn, Miron Iuga. Nimic nu seamănă pe lumea aceasta ca două obraze administrative. Dacă prefectul Boerescu, pe care Miron Iuga, avea toate motivele să-l creadă „idiot", bănuia că va potoli ţărănimea — „sărăcia nu intră în atribuţiile guvernului", e unul din aforismele lui, de zi mare — cu acelaşi discurs clamat în toate împrejurările, prefectul Baloleanu, cel care venea cu ramura de măslin lipită de baionetele represiunei, nu era mai înţelegător. Celălalt se simţea scăzut, că ţăranii nu-1 mai întîmpinau cu „urale", cestălalt, oricît vedea încruntările şi auzea scrîş-nirile mulţimii întărîtate, nu admitea să nu poată ceti mani- 124 f estul noului guvern, care pentru dînsul aducea toată dezlegarea problemei agrare. Leiţi pînă la identificare şi tipici pentru specia ispravnicului în serie, fiecare amuză prin mica lui comedie administrativă. In faţa lor se ridică, impresionant în izolarea lui istorică, boierul din bătrîni Miron Iuga, pe care ţăranii îl venerează dacă nu-1 iubesc şi care a fost tot timpul pentru dînşii, stă-pîn dar şi părinte. Şi tot aşa se va purta, indiferent cîte avertismente îi vin, fie din partea fiului său, fie din partea ţăranilor. Ar înţelege să mai stea de vorbă, să schimbe învoielile, şi aceasta fără ameninţare, dar nu admite, cum se exprimă arendaşul Rogojinaru, că ar putea să dea o palmă de pămînt altcuiva şi, cînd singur în faţa satului răzvrătit se lasă întărîtat de Guju, nu înţelege că gestul cu care răpune viaţa înfruntătorului, îl va costa însăşi viaţa. Satul care cu greu, în cele din urmă, şi după multe ezitări s-a hotărît să se ducă la curte îşi pierde sărita şi boierul Miron Iuga plăteşte cu sîngele mîndria de a fi stat de pază, pînă în ultima clipă, pe pămînturile ce şi le credea ale sale. Şi Miron Iuga, fără doar şi poate cel mai bun dintre proprietarii şi arendaşii Răscoalei va plăti şi pentru Cosma Buruiană şi pentru Pla-tamonu şi pentru colonelul Ştefănescu. Jertfă simbolică pre cît şi dureroasă. Spuneam însă că diferenţierea aceasta se poate urmări şi acolo unde este şi mai dificil de realizat, în masa ţărănească. Ce-i doare pe oamenii aceştia e desigur lipsa de pămînt. O spun cu simplitate sau o ţipă cu mai multă îndrăzneală, după împrejurări. Dar nu e unul care să nu-şi aibă, afară de dezlănţuirea năvalnică a instinctelor de distrugere, mica lui personalitate. Primarul e gelos de autoritatea sa şi suferă cînd se vede invadat, cîrciumarul stă la răspîntie, ca un adevărat negustor ce este şi trage foloase de la toţi. Luca Talabă năzuieşte să stăpînească, în caz de se vinde, moşia Nadinei şi nu e cu sufletul în răzmeriţă, bătrînul Lupu Chiriţoiu, ca şi Miron Iuga, nu înţelege schimbarea vremilor. Cînd încep devastările conacelor din împrejurimi, unul îşi cară porumb, altul îşi aduce înapoi porcul pe care i-1 luase perceptorul, iar Melentie Heruvimu aduce din cămări toate bunătăţile şi pregăteşte babei care zace de atîta vreme, un praznic împărătesc. Numai că baba murise chiar în dimineaţa aceea. Pe toţi îi reprezintă însă cu varia- 125 tele lor aspecte, ancestrale şi evoluate, tînărul sătean Petre Petre, fecior de văduvă sărmană, întors căprar din serviciul militar pe care l-a sfîrşit de curînd şi care aduce un început de mîndrie în mijlocul atîtor umilinţi şi o zare de conştiinţă, care merge pînă la exaltare, în mijlocul apatiei obşteşti. Petre Petre ilustrează în chip minunat ceea ce înţelegea Dobro-geanu-Gherea, cînd susţinea că între agenţii cari au provocat răscoalele cată să fie aşezat în primul rînd statul, cu multiplele lui iniţieri sociale, şi printre ele, în primul rînd, armata, adevărata şcoală de diferenţiere şi limpezime, a săteanului. Negreşit d. Liviu Rebreanu nu intră în aceste detalii inutile, pentru că Răscoala este roman şi încă unul foarte bun şi nu excurs sociologic. Petre Petre are vorba aspră şi cu subînţeles a ţăranului deprins să-şi ascundă gîndurile, atitudinea mîndră a omului care s-a privit parcă în oglinda unui rîu, porniri de recunoştinţă şi înduioşări din acelea care au pierdut şi pe cei mai mari generali ai omenirei, dar şi decizia marilor revoluţionari. Cînd întors acasă, din sat, mai-că-sa îl aşteaptă pe întuneric, crezînd că flăcările din vatră luminează îndeajuns odaia, Petre Petre răspunde ca un ecou ce-ar spune mai mult chiar decît trebuie : „Că bine zici, face şi focul lumină cînd nu-i alta". Cînd peste puţin, înlocuind pe vizitiul de la curte, mînă nebuneşte sania în care Nadina agăţată de gîtul lui Titu trecea prin spaimele morţii, după ce o asigură peste vijelie — „nu vă speriaţi şi nu vă fie frică coniţă, dacă sînteţi cu mine !“ — Petre încheie, cînd sosesc din nou în Amara, cu una din acele imagini abi-tuale geniului popular : „Apoi iepele-s buiece, coniţă, că-s iepe boiereşti, toată vremea numai odihnesc şi mănîncă bine şi nu muncesc... Cum să nu le ardă de nebunii ?“ Cînd în preziua izbucnirii focului din Amara, în faţa prefectului Boe-rescu, plutonierul de jandarmi Boiangiu pune, chip să-l liniştească, mîna pe el, Petre se revarsă în ţipete de parcă toată mîndria jignită a unui leu vorbeşte în urletele lui. în toiul răscoalei, îndoiala şi remuşcarea îl întorc deseori din drum. Pentru Grigore Iuga, binefăcătorul său ar sări în foc şi totuşi sosit la curte pentru a lua apărarea bătrînului boier, ucis de ţărani, sfîrşeşte, în timp ce boierul bătrîn zace cu luminarea la cap în casa cea veche, prin a conduce devastarea noului conac al binefăcătorului său. Exaltarea finală cu care comandă de fapt pe răsculaţi, în faţa trupelor represiunii, 126 nu e decît pe linia de dezvoltare a acestui suflet enigmatic, plin de surprize şi contradictoriu. [...] De la tînguiosul „ce să facem, ce să facem ?“ al lui Ignat Cercel şi de la violentul „ce să facem, ce să facem ?“ atenuat cu spaimă în „Dumnezeu ştie ce să facem...“ al lui Toa-der Strîmbu, cînd strînşi la cîrciumă, după instrucţia sălbatecă de la postul de jandarmi, o comentează şi mai ales o închid cu grijă în sipetele sufletelor lor, de la violenţa de limbaj şi de faptă din timpul răzmeriţii şi de la tîrzia hotă-rîre de a înfrunta pe bătrînul lor boier pînă la nebunia sîn-geroasă cu care se încheie represiunea, totul este ca o trecere a focului pe sub pămînt, ca o învăluire de limbi roşii, care sfîrşesc să cuprindă, de pretutindeni, aceste clădiri aşa de expuse incendiilor. Iar cînd comunicarea s-a făcut, mulţimea e purtată ca o mare răscolită între ţărmuri şi d. Liviu Rebreanu află nu numai cuvinte pe cît de sobre pe atît de juste dar şi imagini pe cît de plastice, pe-atît de inedite : „Glasuri ascuţite de femei şi copii spintecau lărmuirea bărbaţilor ca împunsături de ace într-o pînză groasă de cîlţi". Cine cunoaşte, în marele roman polonez Ţăranii al lui La-dislau Reymont, scena în care satul Lipce se războieşte cu oamenii castelului pentru apărarea pădurii, va consimţi că Răscoala d-lui Liviu Rebreanu aduce în locul unui episod local, unul din cele mai sezisante cataclisme sociale şi istorice, şi îl regizează, cu superioară obiectivitate, ca pe o mare unitate sufletească. Aminteam, mai sus, de Dobrogeanu-Gherea şi de surpriza cu care ar fi aplaudat Răscoala. De data aceasta să transcriem din prologul romanului lui Balzac, Ţăranii, aceste rînduri, pe care le socotim deopotrivă epigraf şi blazon : „Istoricul (romancierul, istoricul societăţii) nu trebuie să uite niciodată că misiunea sa e să facă parte fiecăruia; nenorocitul şi bogatul sînt egali în faţa penei sale ; pentru dînsul ţăranul are măreţia mizeriilor sale, după cum bogatul micimea ridicolelor sale ; în fine bogatul are pasiuni, ţăranul numai nevoi, ţăranul fiind aşadar de două ori mai sărac ; [...] CAMIL PETRESCU PATUL LUI PROCUST, roman, 2 volume, (»Naţional a-Ciornei“) Primul roman al d-lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război fusese romanul de două fronturi, dacă nu chiar de unul, de socotim şi dragostea o luptă : al iubirii de femeie şi de patrie, pe care se războise cu egală pasiune eroul său de emoţionată aducere-aminte, Ştefan Gheorghidiu. De două fronturi e şi noul d-sale roman, Patul lui Procust: un front al iubirii, în care experienţele erotice sau numai sentimentale din întîia campanie sînt urmărite în multiple şi variate sectoare şi, am zice cu un termen generic, un front social, cu nenumărate incursiuni în toate direcţiile vieţii contemporane : artă, ziaristică, politică, modă etc., etc. Ceea ce ar părea să spună că romanele d-lui Camil Petrescu, două pînă acum, se aseamănă între ele, prin nu ştiu ce complexitate simetrică. Dar ar fi fără îndoială alături de adevăr, pentru că ceea ce înrudeşte romanele d-lui Camil Petrescu, două pînă astăzi, cu toate cîte vor veni, şi vor trebui să vină, de azi înainte, este mai puţin tiparul de tehnicitate în care romancierul toarnă materialul experimentelor sale, cît însuşi acest material, aşa de omogen şi de ispititor 128 întotdeauna. Or, este tocmai sigiliul celei mai autentice nobleţe de romancier, acest acelaşi mod de a interpreta lumea şi evenimentele, sigiliu care marchează oricare din operele marilor romancieri, un Stendhal, un Balzac, sau pentru literatura noastră, un Liviu Rebreanu, un Sadoveanu sau Hortensia Papadat-Bengescu. Cetitorul Ultimei nopţi de dragoste, întîiei nopţi de război îşi aminteşte, spre pildă, în ce măsură d. Camil Pe-trescu nesocotea canoanele epice tradiţionale, în ce măsură le violenta, graţie acelui episodism şi acelui sistem de refe-renţe, coborînd de tot atîtea ori ficţiunea în planul vieţii reale, cu care o punea să coroboreze. Dar cetitorul îşi mai aminteşte, totdeodată şi cît de puţin factice erau toate acele capricii tehnice, ce fluid de autenticitate împrumutau romanului, ce inedit suveran şi trainic. Pentru că note şi text erau din aceeaşi vînă, aşa cum notele, exterioare sau intercalate în chip de digresiuni, cîte se întîlnesc în Balzac, în Dostoievski sau Gide, sînt toate de aceeaşi calitate şi interesează în acelaşi grad pe cetitorul captivat. La fel şi în romanele d-lui Camil Petrescu. Patul lui Procust duce arta aceasta a completărilor şi a gloselor şi mai departe, am zice pînă în ultimele ei consecinţe. în felul acesta, un al doilea roman se zideşte în adîncime, sub temeliile celui dintîi, cu treceri dintr-un plan în celălalt, cu lămuriri, cu perspective, cu documentări ce ridică romanul d-lui Camil Petrescu, cu mult peste romanul de analiză, ingenioasă şi acută, al unor cazuri sentimentale. E romanul societăţii contemporane, e dosarul istoriei curente, e arhiva nemistificată a prezentului, unde romancierul nostru se vădeşte în acelaşi timp şi interpretul pervertirilor sociale, după cum romanul propriu-zis, ficţiunea, îl vădise interpret al sufletelor şi pervertirii lor sentimentale. Spuneam că între un plan şi celălalt sînt comunicări neîntrerupte, ca un adevărat sistem de intensificare, ca şi cum toată bolta aceea subterană şi documentară ar sluji de vastă cutie de rezonanţă, romanului de deasupra. Şi lucrul este aşa de adevărat şi impresia se poate pînă într-atîta verifica, încît toate acele excursuri de artă teatrală, sau de reportaj urbanistic, economic sau parlamentar, departe de a stînjeni lecturii, dimpotrivă o încadrează şi o pun în adevărata ei lumină. Patul lui Procust este în bună parte şi 9 _ Opere, 6 — c. 1/1262 129 romanul poetului George Demetru Ladima, nefericita victimă a contingenţelor protivnice, dar victimă în primul rînd, a firii sale inadaptabile. Inadaptatul nu este o noţiune nouă în literatura noastră. Dar este o cunoştinţă nouă în chipul în care ni-1 prezintă d. Camil Petrescu, pe George Demetru Ladima. închipuiţi-vă, reeditat în condiţiile societăţii de astăzi, destinul unui Eminescu, poet neînţeles şi izolat, ziarist expus jignirilor oricărui patron cu firmă înscrisă la tribunal, şi pe deasupra amant fără satisfacţii, şi veţi vedea însăşi drama existenţii lui George Demetru Ladima. Or, dacă pentru castitatea sufletească a lui Ladima erau de ajuns scrisorile pe care Fred Vasilescu le citeşte o după-amiază întreagă, de august, în patul actriţei Emy Răchitaru, pentru toate celelalte atribute complimentare se cerea un material auxiliar şi d. Camil Petrescu puisează din belşug, în capitolul ziaristicei lui Ladima ca şi în analele parlamentare ale epocii. în felul acesta, pentru a încheia capitolul artei epice a d-lui Camil Petrescu, cu o imagină pe care mitologicul său titlu o sugerează în chip firesc, am putea spune că, asemeni lui Theseu, romancierul nostru posedă iniţierea dae-dalică, siguranţa de a trece dintr-un plan în altul al labirintului său arhitectonic şi tot ca Theseu, carele veni de hac tîlharului de Procust, cu propriu-i instrument de tortură, d. Camil Petrescu cunoaşte toate tainele acestui torment modern, care este iubirea, la care-şi supune şi victimele şi tîlharul. De bună seamă că studiul artei epice la romancierii noştri nu este un studiu inutil. Fie că vădeşte intuiţii superioare, fie că este fructul unei îndelungi meditaţii, cum de bună seamă la autorul Patului lui Procust> o cercetare ca aceasta va fi întotdeauna revelatoare. Deocamdată ea ne îndepărtează de partea cea mai vie şi cea mai pasionantă a romanului d-lui Camil Petrescu şi de aceea vom părăsi deîndată un drum de alte zile. Am amintit în treacăt de George Demetru Ladima şi de Emy Răchitaru. Este unul din cuplurile, fie şi platonice, pe care d. Camil Petrescu le trece prin patul procustian, al iubirii. Iubirea acestui spirit superior pentru făptura aceasta de o decoraţie îndoielnică, în portretu-rarea căreia d. Camil Petrescu foloseşte o inepuizabilă paletă, iubire torturată, creştină şi mergînd pînă la jertfa de sine, constituie elementul, dacă nu de scandal, dar de . uimire per- 130 manentă, din Patul lui Procust. Şi totuşi în ce măsură d. Camil Petrescu a văzut just, ce psiholog nu numai infailibil dar şi divers este d-sa, în romanele sale, nimic nu o demonstrează mai bine decît tocmai acest monstruos cuplu Emy-Ladima. De o parte candoarea şi efuziunile epistolare ale celui mai nevinovat colegian, de cealaltă parte obtuzismul şi vulgaritatea cele mai necontrafăcute. Artistă mediocră, de un pronunţat spirit practic, modest însăjsrin natura satelitară a temperamentului ei, pentru Emy Rachitaru suferinţa lui Ladima, la care a fost martoră şi părtaşă, actriţă chiar de oarecare interes dramatic, în singurul ei rol de oarecare succes, a trecut aproape neobservată. Ea zace toată în paginile de confesiune, cartate cu grijă şi împanglicate într-o cutie de corespondenţă alături de atîtea alte roluri, scrise la maşină sau şapirografiate, pe care le-a înţeles tot aşa de puţin, dar pe care e dispusă să le repete, pentru captivarea vizitatorului, ca acel rol din Modelul, cu care zadarnic se străduieşte să impuie, în începutul după-amiezii de august, lui Fred. Pentru dînsa pasiunea lui Ladima a fost desigur ceva afară din comun, prin ceea ce, mai ales, contrazicea programului ei de sexualitate curentă. Ingenuitatea cu care, în faţa sufletului lui Fred, răvăşit din nou graţie mesagiilor pe care acesta le voia „nevastă num , simplicitatea cu care tăgă- duieşte să i se fi dat mai mult decît, aşa, de formă, pentru că, altminteri, Ladima era un „idealist", aceste trăsături şi altele sînt tot ceea ce e mai valoros în sufletul acesta de o inexpresivitate primară. Şi în timpul acesta, alături de dînsa, un lunatic, cum aşa de sugestiv o spune în una din epistolele sale Ladima, merge pe streşini vecine cu prăpastia, în care va sfîrşi dealtminteri să se prăbuşească. Juxtapunerea aceasta e una din cele mai preţioase realizări psihologice din Patul lui Procust, ea dovedeşte în acelaşi timp că Fred şi Ladima n-ajunseseră, ca să utilizăm o expresie a lui Proust, să privească din aceeaşi parte a misterului, pe Emy Răchitaru. Pentru Ladima ea era însăşi raţiunea pasiunii lui, indiferent de analele puţin glorioasei ei vieţi, pentru Fred era doar animalul de pasaj, în a cărei cromolitografie sufletească nu obosea să urmărească detaliile şi culorile suprapuse. Dar Patul lui Procust mai este şi romanul celuilalt cuplu, întrutotul armonic acesta, cuplu Fred — d-na T. El face citeşte cu interes minunează că Ladima o 131 faţă, sub toate raporturile, celuilalt cuplu amintit şi dovedeşte prin reluarea neîntreruptă, a aceleeaşi mari pasiuni de care şi unul şi altul se tem deopotrivă, cît de adevărat este aforismul lui Amiel, pe care orice dragoste inextinghibilă o ilustrează deopotrivă : „Ca şi regii, inima, sub nume de pace perpetuă, nu semnează decît armistiţiu. Şi, alături de pasiunea neîmpărtăşită a lui George Demetru Ladima, ia loc pasiunea, de armistiţii idilice şi de reluări de ostilităţi, dintre Fred şi d-na T., enigmatici deopotrivă cu datele lor primordiale şi pe care darul de anchetor şi duhovnic al romancierului nostru îi confesează şi-i promovează scriitori deopotrivă. Şi este pentru d. Camil Petrescu, ca şi pentru noul său roman, prilejul să adaoge la cîte pagini de poezie sexuală se cunoşteau din Ultima noapte de dragoste..., atîtea altele, în care, dacă misterul enigmaticei d-ne T. se dezvăluie cu timpul, nu pierde nimic din aroma lui, pentru că indiferent de „aura de sexualitate" în care e prezentată d-na T., misterul unei femei, cum prea bine reflectează Fred însuşi, nu stă în sexul cît în sufletul ei. Şi d-na T. aduce în Patul lui Procust, ceva mai mult decît un trup. Ea aduce un suflet superior, numai iubire şi numai înţelegere, devotament şi graţie, dar şi destulă mîndrie discretă pentru ca toate înfrîngerile ei să pară a fi aproape o a doua înflorire, de toamnă tîrzie, a iubirii. Am vorbit întru început de tehnica romanului d-lui Camil Petrescu, să spunem acum, la sfîrşit, două vorbe despre scrisul său, despre natura expresiei sale. Temperament psihologic, autorul Patului lui Procust aduce în romanele sale, ca şi maestrul său, marele magician al psihologismului francez, Marcel Proust, o psihologie în spaţiu, în care trecutul cu amintirile lui se încorporează prezentului, se interpolează şi iarăşi cade în umbră fără ca, în tot acest joc de tuburi telescopice, impresia de prim plan şi de relief al oricăruia dintre obiective să se umbrească. Nu „psihologia plană", a lui Stendhal, cît psihologia ramificată, de virtuoasă trecere dintr-un registru sufletesc în altul, psihologia proustiană, pe care autorul Patului lui Procust o posedă în toate tainele ei şi care singură poate să ajute la reconstituirea „timpului pierdut", în sensul de trăit şi căzut în prenumbrele amintirii, cum este marea orchestraţie a lui Proust, cum sînt cele două suite, de pînă azi, a romanelor d-lui Camil Petrescu. AL. O. TEODOREANU UN PORC DE GÎNE (colecţia Rosidor) (vN aţionda-Ciornei“) • CONSTANTIN KIRIŢESCU FLORI DIN GRĂDINA COPILĂRIEI Cartea româneasca1) Ca şi viaţa de obşte, cronica literară cunoaşte coincidenţe din acelea ce sînt opera celor mai fanteziste zaruri. Ziua de astăzi e una din ele. Căci, iată, nu numai silim să stea alături doi autori, aşa-zicînd, antipodici, dar încă ne desfătăm elogiind pe unul, în ciuda şi sub severul ochi de cenzor al cestuilalt. Căci d. Al. O. Teodoreanu, fără să fie lubricul despre care se vorbeşte este totuşi un impudic, amuzat şi amuzant totodată, în timp ce d. Constantin Kiriţescu nu numai că trece drept puritanul fără de prihană (vorbim de literatură), dar se şi complace în toga virtuţilor catoniene. Aşa era, de pildă, deunăzi, cînd reluînd o temă abordată cu cîţiva ani în urmă, d. Constantin Kiriţescu ţinea să o completeze şi dacă am înţeles bine să-şi spună părerea despre singulara carte a lui Lawrence, Amantul d-nei Chatterley. Dar dacă romanul acesta senzaţional sub toate raporturile, în care unul din cei mai patetici gînditori ai sexualităţii se completează cu unul din cei mai fermecători poeţi şi psihologi ai timpurilor de faţă, este prezentat drept una din cele „mai imunde abjecţiuni", ce va fi zicînd d. Constantin Kiriţescu văzîndu-ne că lăudăm, 133 cu precădere, o carte în care nici măcar nu e vorba numai de amoruri între muritori ? Să spunem, pentru istoricul şi literatul, întruniţi în persoana d-lui Constantin Kiriţescu, că Plu-tarh, apologetul virtuţilor eroice şi al vieţilor paralele, este unul şi acelaşi cu autorul tratatului despre „animalele care au uzul raţiunii", ale cărui informaţiuni, ca şi ale celorlalţi doi istorici, Herodot şi Strabon, completează vastul capitol sexual din De coitu cum brutis ? Ar fi să recurgem la circumstanţe atenuante, cînd şi mai drept şi mai uşor ne este a vorbi despre Un porc de cîney ultima carte a d-lui Al. O. Teodoreanu. D. Al. O. Teodoreanu trece, şi cu bun cuvînt, drept unul dintre tinerii maeştri ai umorismului nostru. Aceasta înseamnă că autorul Unui porc de cine posedă arta transpunerilor de rigoare, că fantezia şi verva sa răscumpără orice situaţii, chiar pe cele mai îndrăzneţe, şi că niciodată un scriitor spiritual nu va fi un scriitor obscen. Hronicul măscăriciului Vălătuc ne familiarizase cu un Teodoreanu, virtuos al parodiei şi poet al gastrobachismului, în timp ce Mici satisfacţii — cu un anecdotier de rasă, un autor de comedii provinciale sau periferice, în care satira amabilă şi dialogul scînteitor amuzau deopotrivă. Lucian, Lemaître şi Caragiale patronau din înălţimea empireului lor aceste două cărţi de subtilă artă şi de infinită bună dispoziţie. Un porc de cine continuă seva şi verva Micilor satisfacţii. Un scriitor spiritual, spuneam, nu va fi niciodată obscen. Iată cazul cu chiar nuvela ce deschide şi denumeşte ultimul volum al d-lui AL O. Teodoreanu. Inutil să spun că nu voi aduce în sprijinul autorului, marele roman de metamorfoză Măgarul de aur, al lui Apuleius şi că nu voi vorbi nici de matroana din Lucian, care dădu filosofului Thesmopolis să ţie sub mantia-i, pe Myrrhina, căţeaua-i favorită, după ce-1 obligase să stea alături de cinaedul Chelinodion. Oricît de la locul lor, aceste reminiscenţe nu trebuie să aibă aerul că pledează. Pentru că n-au ce pleda. D. AL O. Teodoreanu nu face cu nuvela sa operă de istoric al sexualităţii. Pentru d-sa, cazul lui Cheri, porcul de cîne, este prilej să schiţeze : o scenetă comică, un tip de boem, expert în feminitate, o curtezană cu inimă de amantă, cîteva aspecte ale vieţii de baruri, fără să mai amintim savuroasele ironii pe care d. Al. O. Teodoreanu le îndreaptă ici şi colo, 134 în cîteva ţinte convenţionale, ca pe tot atîtea săgeţi experte. Iată-1 pe d. Petrică Miclăuş, lăudînd inteligenţa lui Cheri, despre care Iulişca susţinuse că „asta chine parcă vrei vorbeşte* : „Chiar vorbeşte... dar nu-1 înţelegem noi. Cînele ne pricepe mai bine, decît noi pe el. Un mare dresseur a observat că un bun cîne de vînat poate distinge pînă la treizeci de cuvinte. Şi se-ntreba el cu multă dreptate, care e vînătorul care poate deosebi treizeci de lătrături ?* Nu este, sub aparen-ţa-i nepăsătoare, una din bunele ironii acide ? Sau cînd, exasperat de apucăturile lui Cheri, sfîrşeşte prin a se convinge că ele sînt „de natură freudiană*, că deci la veterinar nu-1 poate duce, iar la psihiatru ar risca să se vadă internat într-o casă de sănătate — nu cetiţi în aceasta mai mult decît o aluzie la adresa excesului de freudism contemporan ? Sînt însă, alături de cazul acestui „porc de cîne“, faţă de care ţapul din Mendes, despre care vorbeşte Plutarh, era un timid dacă nu chiar un „om“ de gust, şi alte prilejuri în care verva comică a d-lui Al. O. Teodoreanu înfloreşte în voie. Un dialog ca acela din Debit special, între rusoaica „lagadită* şi povestitor, este mai mult decît un model de comedie lexicală. Iar biografia absurdă şi amuzantă a lui Nae Vasilescu, actorul care dobîndise justul renume de „rege al bîlbîiţilor*, aduce odată cu hazul nestăvilit pe care-1 stîrneşte acest destin îndărătnic şi numeroase investigaţii de culisă în viaţa şi mediul actoricesc. Iată, spre pildă, pe Nae Vasilescu în aurora carierei lui dramatice : Nae Vasilescu poate că nu s-ar fi făcut actor. Dar în prima clasă de liceu a recitat la producţie El Zorab. A fost viu aplaudat şi directorul i-a prezis : „Vasilescule, ai să ajungi actor". Toţi colegii îl admirau ca pe un viitor Novelli şi numărul de atracţie al tuturor producţiilor şcolare, el era. în urma acestei prime încurajări, micul Năiţă îşi petrecea tot timpul liber memorizînd poeziile lui Carol Scrob şi anecdotele lui Speranţă, cu care distra familia de sărbători şi colegii în fiecare zi. Astfel a ajuns în cursul superior. Şi iată-1 şi în pragul amurgului, cînd după bîlbîielile ce i compromiseseră cu totul dicţiunea, îi mai rămînea prestanţa, graţie căreia toţi directorii îi încredinţau roluri de servitori, de ajunsese Vasilescu un as : 135 Intr-o piesă a avut chiar aplauze la scenă deschisă pentru felul cum a servit o cafea cu lapte, descriind cu tava semicercuri aeriene, figură riscantă, obţinută după multe exerciţii cu un pahar de carton şi copiată după natură de la un chelner autentic, de la Terasă. Sînt două momente de cumpănită satiră din această comedie, ilariantă prin chiar excesul de absurdităţi acumulate, sub care bietul actor, victimă responsabilă, sucombă aproape fără să aibă conştiinţa că toată viaţa se „bîlbîise“. împreună cu „amintirile unui sufleur* din Caragiale, paginile acestea de teatru ale d-lui Al. O. Teodoreanu completează imaginea unei lumi, din care d. Camil Petrescu extrase de curînd ingenua comedie sentimentală a Emiliei, în Patul lui Procust. * Flori din gradina copilăriei este al treilea volum din cariera literară a d-lui Constantin Kiriţescu. Amintiri, ca şi materialul documentar al celorlalte două volume — Printre apostoli şi Porunca a zecea —, aceste flori din grădina copilăriei cată să fie cît mai aromate, şi pentru că specia o cere şi pentru că literatura noastră a cunoscut, în direcţia aceasta, numeroase inflorescenţe. Creangă, Delavrancea şi dintre contemporani, nu numai cel mai expresiv dar şi mai de apropou, Sărmanul Klopştock, au risipit în paginile lor atîta poezie, atîta miraj şi dar de evocare, că oricine se încumetă să se apropie de ţinutul acesta al pasării albastre va suferi în chip fatal, asemuiri cu dînşii. Literatura amintirilor cere sau un mare dar portretistic, sau o mare capacitate emotivă, sau amîndouă laolaltă, cum se întîmplă în opera lui Creangă iar, pentru literatura contemporană, cum izbuteşte, în uvertura marei sale epopei Feciorul lui nenea Tache Vameşul, Sărmanul Klopştock. Sînt aceste însuşiri proprii scrisului d-lui Constantin Kiriţescu ? Observator atent al vieţii, pe care a trăit-o în lumea şcolilor şi administraţiei şcolare, d. Constantin Kiriţescu şi-a romanţat amintirile sale în acele figuri de dascăli universitari, de dascăli secundari şi de eşantioane politice, din volumele Printre apostoli şi Porunca a zecea. Literatură documentară, aşa cum a voit-o autorul, cu toate timidităţile de formă şi cu tot mitul 136 comandamentelor morale — marea obsesie a pedagogului care veghează în d. Constantin Kiriţescu! — acele evocări se puteau lipsi de căldura lirismului. Amintirile din copilărie nu pot să fie reci. Ele trebuiesc privite cu ochii de atunci, renăscute în atmosfera de atunci şi puse să palpite în puls retrospectiv. Or, d. C. K. nu este un liric. Pe de altă parte, d-sa nu s-a eliberat încă de modelele cuminţi ale literaturii noastre, în primul rînd schiţele d-lui Brătescu-Voineşti, care au totuşi avantajul că vorbesc mai mult inimei decît amintirile d-lui Kiriţescu. Iată pentru ce din tot volumul, de astăzi, mai bun şi decît prefaţa, ce se încearcă să suplinească simţirea cu o tentativă de stilistică, mai bun şi decît figurinele acelor femei umile sau maniace din penumbra copilăriei d-sale, rămîne tot capitolul final, de amintiri politice, Tribunul poporului, care răspunde mai bine posibilităţilor artistice ale d-lui C. K. Autorul Poruncii a X-a este un temperament epic, cu aplicaţie pentru construcţia unei naraţiuni, cu rîvnă şi cu meritorii rezultate în direcţia aceasta. Flori din gradina copilăriei n-aduc^nici aroma puternică a amintirilor presate între filele trecutului, pentru că din toată grădina lipseşte mai cu seamă copilul care va fi fost povestitorul şi nici portrete animate, pentru că d-1 Constantin Kiriţescu, deşi temperament epic prin excelenţă, a ţinut cu orice preţ să fie liric. I. PELTZ AMOR ÎNCUIAT, roman („Vremea") SANDU TELEAJEN PORUNCA INIMII (I. Umbra şi vis; II, Răscrucile dragostii), roman, „Pagini moldovene*, Iaşi în tînăra, dar de pe acum matura istorie a romanului nostru contemporan, d-1 I. Peltz îşi are pagina anume delimitată. Alături de romanul social, psihologic, istoric, sau al celorlalte varietăţi, pure sau altoite, cîte se întîlnesc şi ale căror faste strălucesc de tot atîtea nume glorioase, cîte s-au succedat între Liviu Rebreanu şi Gib. I. Mihăescu, s-a ales un capitol, modest încă sub raportul cantităţii, dar nu mai puţin preţios, pe care l-am putea numi : al romanului fantezist. O fantezie care nu exclude realitatea înconjurătoare, din care se şi înalţă şi-şi trage cea mai bună parte a sevei, dar o realitate luată în răspăr, pentru că toţi cei ce cultivă această specie a romanului fantezist stăpînesc în mai mică sau în mai mare măsură, simţul umorului, acea ironie înduioşată, şi acel dar al arbitrarului, graţie cărora viaţa înfăţişată de dînşii pare, mai tot timpul, să se petreacă puţin deasupra pămîntului, sau în darurile obscure ale visului. Aventurile d-lui Ionel Lăcusta Thermidor, al d-lui F. Aderca, Omul de după uşă al d-lui Ion Călugăru şi, desigur, romanele d-lui I. Peltz ar intra în acest capitol, anume amenajat, al romanului fantezist. 138 Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan şi Horoscop, în-tîile două romane ale d-lui I. Peltz, ne-au familiarizat cu această viziune specială a autorului nostru. Frenetici şi predestinaţi, eroii d-lui I. Peltz sfîrşeau după un ciclu de peregrinări, întîiul, ca un alt Candide în tihna lotului său de grădină burgheză, al doilea, ca pe unica punte de odihnă, înainte de trecerea în nefiinţă, pe masa mortuară a spitalului. Era singura împăcare posibilă pentru acest Ahasverus al amorului, predestinat să nu şi-l potolească niciodată. Căci Horoscop ca şi Amor încuiat, al treilea şi ultimul roman al d-lui I. Peltz, atacă o lume prea puţin exploatată în literatura noastră şi care aduce aminte, sufleteşte cel puţin, de particularităţile ghetoului. Vorbind de una din indispoziţiile d-nei Brană, mătuşa resemnată a şi mai resemnatei Mily Hart, eroina ultimului d-sale roman, d-1. I. Peltz scrie : „presupunea una din acele migrene semite care urmează întotdeauna «iritaţiilor familiare»". Ca şi Horoscop, Amor încuiat aduce sub ochii cetitorului o pitorească viziune şi o psihologie particulară a vieţii semite. Ca şi eroul Horoscopului, căruia-i este aproape un geamăn, Fuhn, eroul prezentului roman, este un predestinat. „Tînăr, înalt şi calm, surîzător şi trist", cum îl semnalizează autorul, Fuhn n-a cunoscut din iubire decît spasmurile unei sexualităţi, pe cît de diversă, pe atît de superficială. Mily Hart este întîia lui dragoste devastatoare şi tiranică şi tocmai ea se întîmplă să fie, printr-un capriciu al anatomiei, interzisă marei pasiuni. Căci deşi huşancă, Mily Hart n-are nimic din timiditatea proverbială a provincialilor. Convinsă că amorul nu este decît unul singur, cel fizic, în care vede o lege şi naturală şi dumnezeiască, Mily îşi iubeşte alesul, cu toată tinereţea, indiferent de lecţiile şi temerile d-nei Brană, mă-tuşă-sa : „Uite ce e, dragă, am întîlnit un bărbat. îmi place. Dumneata ştiu ce-ai vrea ! Să ţi-1 prezint într-o zi de sărbătoare, să facem laolaltă o plimbare la şosea şi apoi să vă înţelegeţi asupra... viitorului. Cît îmi dai, cît îmi dă el... şi aşa mai departe..." Şi în faţa alarmelor d-nei Brană, acest răspuns cu destulă sare şi înţelepciune într-însul : „Ce cîşti-gaţi voi cu formele astea scîrboase ? Vă măritaţi şi rămîneţi neveste chiar cînd vă dăruiţi şi altora. Copiii voştri au nume şi stimă, dar cunosc şi ei repede ce e dincolo de perdea. Nu-i 139 mai frumos, nu-i mai cuminte, mai adevărat să înlături masca şi să-ţi îndeplineşti chemările simplu şi firesc ?“ Or, tocmai acest temperament de amantă, care e departe de a fi o inconştientă emancipată a zilelor de azi, se întîmplă să fie un „caz", un dureros caz anatomic, spre disperarea lui Fuhn şi a familiei sale ca şi spre desăvîrşita ei nefericire. Căci în măsura în care se doreşte iubită, Mily nu înţelege să admită colaborarea chirurgului. Şi de aceea după un drum la Huşi, unde şi mătuşa şi nepoata sînt chemate la căpătîiul unui original hoinar al continentelor, bunicul Herş, Mily se hotărăşte să renunţe la întrevederile ei cu Fuhn. Stigmatizată de natură, ea înţelege să se supună destinului. Odată cu amorul fizic, singurul cu drept de viaţă, după dînsa, Mily îşi interzice şi amorul celălalt, sentimental sau romantic. Şi în nefericirea ei, sfîrşeşte prin a afla o raţiune şi un orgoliu acestei interziceri naturale : „Are să rămîie totdeauna curată. Prin pîntecul ei nu va creşte viaţă. Nu cunoaşte noaptea minunată alăturea de bărbatul plictisit că o vede şi o are mereu înainte-i aceeaşi. Cu aceeaşi faţă, de la zi la zi, din an în an tot mai zbîrcită ; cu aceiaşi sîni care cad ; cu acelaşi spate care se pleacă sub povara toamnelor neîndurătoare. Nu va pactiza cu moaşele, cu farmaciştii, cu chirurgii..." Fuhn suportă cu destulă greutate această lovitură a destinului. După o febră destul de accentuată şi după intermedii orgiace, ce ne introduc în viaţa de familie a bietei d-ne Fuhn sau în viaţa de bordel, capitole în care d-1 I. Peltz se arată un observator şi un poet, deopotrivă de sensibili, epilogul acestui scurt roman recapitulează trista viaţă a eroilor. Mily Hart e guvernantă într-o familie de negustori, cei mai vîrstnici au murit, iar Fuhn e regizor la Cluj şi nu mai vrea să audă de femei. Psihanaliza desigur l-ar dibui şi i-ar da dreptate. Cam aşa s-ar prezenta, în scurt, analiza acestui roman. Cum se vede, romanul unui „caz", cu infinite dificultăţi, pe care însă, cu excepţia întîiei confruntări sexuale a eroilor (pag. 44) — situaţie şi delicată şi hiperdificilă în realitate — d. I. Peltz le tratează cu mînă de maestru. Sînt apoi, atîtea siluete de reţinut, atîtea scene de citat, o atît de acută prezentare a vieţii de bordel şi de provincie şi pe deasupra amă- 140 nuntelor o atît de acaparantă atmosferă de dramă ireversibilă şi de crispaţie comprimată eroic, încît nu greşim a socoti acest al treilea roman al d-lui I. Peltz cu o treaptă deasupra celorlalte două. Şi cît de merituoase erau acelea, am spus-o la timpul fiecăruia. * Nu înseamnă, acum, că romancierul trebuie numaidecît să aborde „cazuri" şi situaţii dificile. Nu. Sînt genuri şi varietăţi nenumărate şi fiecare e liber să-şi aleagă plugul potrivit brazdei sale. Ce zic, liber, dimpotrivă : dator, obligat. Dar odată ales genul, romancier e acela care nu evită situaţiile şi dificultăţile, nu sare peste dînsele, nu le presupune dovedite, cam cum face, aproape întotdeauna d-1 Sandu Te-leajen, în ultima d-sale lucrare Porunca inimii. Căci să ne înţelegem. Nu contestăm că viaţa ar putea lua drumurile şi orientarea pe care d-1 S. T. le-o hotărăşte în romanul d-sale. Susţinem numai că arta, şi romanul îndeosebi, au legile lor şi că reconstituirea epică a unei secţiuni de viaţă trebuie să împlinească şi acele lacune pe care viaţa deobşte le poate tolera. Faptă lîngă faptă nu spun de ajuns, dacă între ele, sau la temelia lor, nu se toarnă şi puţin suflet. Nu sîntem sclavii legendelor dar este poate cazul să amintim că basmul mînăstirii care se dărîmă, pînă n-a fost închis suflet viu în ziduri, se cuvine să fie mediat de toţi romancierii. Altminteri, ascultaţi în scurt şi deduceţi ce bun subiect de roman a imaginat d-1 Sandu Teleajen. Două familii moş-neneşti din Bădenii-Pămînteni din Dîmboviţa, hangiul chiabur Iorgu Muşat şi preotul Dumitru Mărgeşanu, îşi menesc pe copiii mai mari, pe Crăiţa şi pe Răducu, unei viitoare însoţiri. Şi între Crăiţa şi Radu se şi petrece o apropiere sfioasă şi pură, în vacanţa din urmă care desparte începutul de studenţie, al lui Radu. „Logodnicii" îşi promit să-şi scrie, ceea ce se şi întîmplă din partea Crăiţei, nu însă şi din partea lui Radu care, în timp ce venea de Sf. Dumitru în sat, să serbeze onomastica tatălui său, este robit, vrăjit mai curînd, în tren, de ochii unei frumoase necunoscute. Or, această necunoscută se întîmplă să fie fata popei Zamfir Drugă, din 141 Mateiaşu-Vechiu, văr de al lui Iorgu Muşat, gazdă de hoţi, pe a căror căpetenie, ce-i este şi frate, pe Stavăr banditul, îl scapă din închisoare şi acum umblă să-i scoată şi pe ceilalţi prinşi. însă popa Drugă e cam bolnav, şi drumurile acestea pline de griji îl doboară. La căpătîiul lui, în hanul ibovnicei, Stroecioaia, se adună şi fiică-sa, Zamfirica, ruşinea familiei, fugită din pension după un ofiţer, astăzi în închisoare pentru delapidare şi care se afla într-un chef de noapte, pe acolo, şi popa Dumitru şi Radu, care se întorcea la Universitate. Radu recunoaşte pe necunoscuta sirenă din tren şi i se dă trup şi suflet. Stavăr banditul, care jurase să-şi răzbune pe Iorgu Muşat, favorizează această legătură. Dacă Zamfirica încurcă şi ia pe Radu, el, Stavăr îi dă o sută de mii de lei pe lîngă cei două sute de mii pe care-i dă popa Drugă, care se însănătoşeşte. Dar Radu o şi uitase pe Crăiţa, despre care se pronunţă foarte puţin galant — o face „gîsculiţă* — cînd are o confruntare cu unchi-său Şerban Mărgeşan, care vine, pus de Iorgu Muşat să-l abată din drumul pierzării. Radu va lua de soţie pe Firicel, alias Zamfira, după ce însă în seara în care o aşteaptă să vină în Bucureşti, posedă în doi timpi şi trei mişcări, pe „măicuţa" Olimpia Georgian, o femeie foarte distinsă, tînără, văduva unui consilier, gazda lui Radu şi altor studenţi şi care, de ani de zile, prin voiajuri în străinătate, masagii şi alte gimnastici, se rezerva numai lui Radu Mărgeşan. Şi deşi coana Olimpia Georgian gustă, acum abia, după ani de tristeţă şi aşteptare din deliciile amorului intens, inima ei este aşa de samariteană, că tot ea protege amorul celor doi porumbei, şi îi cunună şi le şi botează copilul. Şi romanul sfîrşeşte, totuşi, nefericit. Crăiţa desigur l-a uitat pe Radu, iar războiul, pe care d-1 Sandu Teleajen îl comprimă, într-un epilog de cîteva pagini, omoară cu o bombă pe Firicel şi pe copil, amputează picioarele lui Radu, ciungeşte pe Stavăr, şi apropie din nou pe „măicuţa" Olimpia de fugarnicul ei amor de altădată. Sînt, acum, cu putinţă, în viaţă, astfel de evenimente, a căror schematică înşiruire imprimă Poruncii inimii un aşa de categoric caracter de afacere tenebroasă ? Desigur. Mai ales în viaţă. în roman însă unde fiecare adaos şi fiecare 142 ramificaţie trebuiesc pregătite îndelung, sterilizarea la care le-a supus d-1 Sandu Teleajen strică. De aceea Porunca inimii e un bun scenariu, dar un scenariu nu este încă un roman. Din pricina acestei simplificări şi acele caractere viguroase, şi acele scene idilice — şi sînt cîteva în „roman" — se eclipsează şi pălesc. Fără să mai vorbim de scrisul d-lui Sandu Teleajen care înlocuieşte analiza psihologică cu poem în proză şi efuziune lirică, uzitate, cu expertă artă, de d-1 Ionel Teodoreanu, în romanele sale. Dar poate că şi d-1 Sandu Teleajen, ca şi cetitorul de obşte, ar vrea să verifice prin ei înşişi acele capete de acuzaţie din rechizitorul nostru. Cu dreptate este. însă, ca şi pentru atîtea alte cazuri, toate exemplificările şi citatele trebuiesc imputate spaţiului ce nu îngăduie. SIMION STOLNICU PUNCT VERNAL, versuri („Cartea românească") Ce justă intuiţie a avut prietenul nostru Ion Pillat cînd şi-a pus în gînd să editeze un volum antologic din lirica noei generaţiuni, nimic nu o demonstră mai bine decît aceste strălucitoare poeme pe care d-1 Simion Stolnicu le-a adunat sub primăvăraticul simbol : Punct vernaL Amatorul de rare esenţe lirice, ca să nu zicem de-a dreptul cetitorul de poezie, va lua cunoştinţă de poemele d-lui Simion Stolnicu, precum aciuat, în scurtul timp de mai puţin de doi ani, cunoştinţă — ca să alegem la întîmplare — de numele şi opera d-lor Ilarie Voronca, Paul Sterian, Dan Botta, George Magheru, Radu Boureanu şi V. Ciocâlteu. Există o confraternitate a poeziei pe care nici o siguranţă din lume n-ar putea-o demasca. Există un ezoterism liric cu atît mai ocult cu cît este mai limitat. Poeţii n-au scris niciodată pentru mulţimi, iar mulţimile, fără să se prăpădească după poezie, s-au lăsat totuşi ispitite cînd le-a fost insinuată în chip de selecţiuni colective, cum ar voi să fie prea adesea antologiile. Ce explicaţie să dăm altminteri faptului că antologiile cunosc o 144 favoare, comercial vorbind, mai mare decît a volumelor individuale ? N-am voi să spunem cu acestea că Antologia poeţilor de azi, pe care prietenul nostru Ion Pillat a publicat-o, în colaborarea noastră, în 1925 şi 1928, a jucat în vreun fel rolul antologiei lui Leautaud şi Van Bever, pentru lirica franceză. Despre utilitatea ei însă nu poate fi îndoială. Şi n-a fost nevoie de vreo anchetă, pentru a fi căpătat convingerea difuziunii ei, în acele straturi sensibile ale cetitorilor, am numit în primul rînd tinerimea studioasă. După cum, iarăşi, s-ar prea putea ca ziua de astăzi să fie mai puţin prielnică poeziei decît, nu mai departe, aceea de acum cinci ani. Evul nostru merge cu o viteză înspăimîntătoare, şi tinerimea studioasă îi ţine, cu eroism, pasul. Din 1928 şi, mai ales 1925,. pînă astăzi, sportul a făcut aşa de uimitoare progrese şi a devenit pînă într-atît o a doua natură, încît nu e de mirare că celelalte ocupaţiuni spirituale să se fi împărtăşit de o atenţie din ce în ce mai scăzută. Ceea ce nu înseamnă că ho-tărîrea d-lui Ion Pillat nu e cu atît mai binevenită. Auxiliar al lirismului, antologia d-sale va fi în acelaşi timp şi instrumentul de luat tensiunea, acestei generaţiuni ultime, de cetitori. Altminteri, poeţii care să figureze, aliniaţi de mult, n-aşteaptă decît să intre şi d-1 Simion Stolnicu printre primii îndrituiţi. Ceea ce face propriul acestui volum, Punct vernal este am spune parnasianismul lui, înţelegînd prin aceasta, mai puţin preferinţele academice ale cunoscutei şcoli franceze, cît cultul pentru frumuseţea superioară, cultul pentru cuvînt şi pentru cîte vrăji se închid într-însul, cum şi arta peisagiului spiritualizat. Dacă am înţeles versul cu care-şî încheie poema-prefaţă Pod nou de ritmuri, d-1 Simion Stolnicu optează pentru o poezie cît mai puţin hermetică : şi-şi toarce-un drum de mijloc, de ritmuri, biet lunatic (subînţeles poetul). Numai că drumul acesta de mijloc, departe de a fi aurita cărare horaţiană, este un drum de munte, de piscuri şi de puritate. Aur este şi-n poezia d-lui Simion Stolnicu, şi nu mă gîndesc numai la caratele autentice şi intime ale lirismului său, cît la una din preferinţele paletei sale de pei-sagist, însă un aur umbrit, straniu, cu reflexe funebre. Dacă volumul d-lui Stolnicu este, în întregimea lui, laboratorul unuia din cei mai merituoşi dintre noii alhimişti ai 10 — Opere, 6 c. 1/1262 143* cuvîntului, dacă, izbind în oricare din talgerele acestea minuscule, îţi răspunde o melodie suprapămîntească, dovadă de cîte şi ce aliage misterioase au intrat în compoziţia acestor vocabule, nu e mai puţin adevărat că în Punctul vernal se pot deosebi trei teme principale, ca trei filoane de preţ pe care d-1 Simion Stolnicu le-a captat, pe toate, cu aceeaşi vargă de alun a izvorarilor. „Cuvîntul este veritabila baghetă magică" scria unul din ctitorii romantismului german Fre-deric Schlegel şi toată poezia de după romantici, iar la noi toată lirica, cu Eminescu în frunte, confirmă acest primat şi această virtuozitate. întîia temă din Punct vernal este aceea a peisagiilor funerare. Este în poezia d-lui Simion Stolnicu o atît de totală contopire între subiectul unei poeme şi între peisagiul care-1 împresoară, că rareori poţi distinge limitele. Poemul întreg se înalţă, ca o mireasmă, într-un codru metalic, luminat de lună. Iată de pildă, o astfel de poemă, Funeralii de toamna : Oare cine e-n trăsura morţii Cărui faceţi pe făgaşuri ude Mic cortegiu către stîlpul sorţii Tu şi Toamna, singurele rude ? Fost-a mai ciudată-nmormîntare ? Din brocarturi moi şi colorate, Braţul tău ţîşneşte şi brăţare îi vădesc spumoasă voluptate ! Care dintre voi mai mult iubeşte, Pe cel mort ? că Toamna — văd îi scoate Aur din Brumar şi rînduieşte Peste dric, de pică şi pe roate ! Grunji de aur pus-a-n crîng şi-n cale — Aur care mult mai trist arată Decît aurul din criptele regale Şi decît brăţara ta bogată ! Iar deasupra mortului susţine, Semn firesc al zilei funerare, împotriva clipelor senine, Jerba grea de plumb din zare-n zare. 146 iată după aceea o temă înrudită şi totuşi de tranziţie, cu una din cele mai frumoase realizări nu numai ale d-lui S.S. dar ale liricei noastre, poemul Car de septembre, în care apare, ca o rază de soare strecurată prin draperii cernite, un fir de umor, aşa de cunoscut din poemele lui D. Iacobescu şi ale lui Bacovia. Poema are, dacă voiţi, meritul de a sugera, în somptuozitatea celor mai triumfale imagini şi numai cu cîteva acorduri de sursă populară, ce se văd în versurile subliniate, marea temă a destinului poetic : E însuşi cimitiru-n munţi înmormîntat Unde-un virtuoz are pe cruce-o liră de aur ; El din Brumar, de cîntec s-a lăsat Şi pădurile se vor fermecate... Chiar astă-noapte-1 chemară-n triumfal turneu ; îndată i s-a-njghebat un car, model, Cu roate de jerbii aurite — mortul nu-i greu E numai lira de el... Caru-a ieşit rotind în loc de spiţe cruci; Vîntul nu s-a-ntors să-nchidă porţi ruginite, Peste păduri s-a-nălţat să nu-şi spargă lira de butuci, Ori poate, să n-ajute-un călător pe drumuri. — Stai din mers şi cîntă virtuos funerar, Să-mi spui unde te-ai odihnit ieri ! Dar numai a cincea roata la car S-a mai văzut cum alerga pe cer.,. Căci este la d-1 Simion Stolnicu o pronunţată tendinţă, spre umor, şi este cea de a doua temă a liricei d-sale, pe care o urmăreşte, fie în incursiuni de poezie fantezistă : Dinţii şoşonilor tăi mici, pe nea, Evocă zării surîzînd spre ea, Paşi de colibri în ţărmul argintat: înclină-ţi pleoape de-aur să vezi cum i-ai presat fie în peisagii evocative, ca acest început de Toamna ecvestra la care întîile acorduri sînt parcă dintr-o „gavotă* de epocă i Toamna trecu adormită pe-un cal Alpin — la fiecare hop, Legănată ca un episcop, Dus la groapă-n scaun monahal. 14 7 Şi-n mine, pe-un posnaş trecător, M-a întîmpinat, să-i lege frîul strîns De cel dinţii fag şi aşa pornit pe plîns Pentru potcoave de-aur pierdute-n „Calea-robilor". Evocare ce aromeşte cu fiecare din versurile şi poemele •d-lui Simion Stolnicu, pentru că verbul său posedă irizări magice, pe care le-am dori concentrate (aşa cum Sărmanul Dionis prefăcuse lumea în breloc şi-l agăţase la gîtul iubitei, în drumu-i spre lună), în strofele Troiţei-Fîntîni. Sînt peisagii de culoare, s-ar zice, medievală şi românească, pentru timbrul lor aşa de adînc proiectat în poezia trecutului : Troiţe-fîntîni, în pragul aţipirei hivernale, Pe muşchiul de-a pururi lipsit de petale, Daţi apă la murgi, evlavii la stăpîni ! V-a lapidat inscripţii un copil Al timpului şi nu mai se-nţelege Prin voia căror Dumnezeu şi rege Vă-nscrieţi zărei stîlpul ca în floare un pistil. Poate-au descins vreodată din prigonit landou Suave umbre sub voi să se sărute, De v-au rămas mîinile de şipot abătute, Patrafir lichid, pe-amantă şi erou. Recitiţi strofa aceasta din urmă, şi gîndiţi-vă apoi la versurile pentru „ceşmeaoa din Obor" ale lui Enăchiţă Văcă-rescu, de la 1796 : Veniţi, faceţi vînzările, nu mai grijiţi de apă, Domnul Alexandru Muruz acuma pă toţi v-adapă, Şi, chipzuind ce sufereaţi, cînd n-aveaţi adăpare, Cît să cuvine mulţămiţi, 1-atîta milă mare... •ca să deduceţi ce distanţă imensă a străbătut lirismul românesc în mai puţin de un secol şi jumătate, ce purificare a cuvintelor s-a operat de la Eminescu înainte, cîte vrăji au fost altoite pe istoria „acelor de-altădată zăpezi orientale", cum spune aşa de sugestiv d-1 Simion Stolnicu într-una din ■cele mai desăvîrşite poeme, Tamburina valaha. Punct vernal este unul din exemplele cele mai strălucite. 148 G. CALINESCU CARTEA NUNŢII, roman („Adevărul", S. A.) în ce măsură autorii de biografii romanţate sînt, prin aceasta chiar, designaţi să aborde romanul, iată, socotesc, o chestiune cu totul oţioasă. Istoria literaturilor moderne cunoaşte atîtea cazuri variate, de romancieri şi de biografi sau numai de biografi şi numai de romancieri încît o concluzie pe temeiul cauzalităţii ar fi de-a dreptul temerară. Şi totuşi, dacă o atare prezumţie va fi avut cîndva mai mulţi sorţi de autentificare, apoi este, desigur, în cazul d-lui G. Călinescu, autorul de unanimă reputaţie al Vieţii lui Mihai Eminescu. Nu nesocotim, şi cred că am afirmat-o în toate prilejurile, în ce grad biografia Sărmanului Dionis este înainte de toate o lucrare de avidă documentaţie şi neşovăielnică pătrundere. Viaţa lui Mihai Eminescu este fără îndoială întîia biografie completă a Poetului — ceea ce face însă, marele ei merit şi preţioasa ei savoare este arta literară, de romancier şi critic, cu care d-1 G. Călinescu, înfăţişează viaţa idilică şi tragică a eroului său. Biografie romanţată, prin tot acel suflu de intensă reconstituire sufletească, Viaţa lui Mihai Eminescu anticipa, în autorul ei, un scriitor de multiple re- 149 surse, un pictor şi un portretist, un liric de sugestive intuiţii şi peste toate un povestitor de superioară cursivitate, de bună seamă un romancier. Dacă toate aceste însuşiri trebuiau, sau nu, să ducă la epica autonomă, altminteri zicînd, la roman, iată o întrebare pe care d-1 G. Călinescu a rezolvat-o în chipul cel mai firesc. Cartea nunţii, întîiul d-sale roman, însumează toate acele calităţi din Viaţa lui Mihai Eminescu, puse cu toatele în slujba uneia din cele mai seducătoare teme din cîte a tratat, de-a lungul veacurilor, arta literară : iubirea. Negreşit, Cartea nunţii nu este, venind de la un scriitor de frumoasa complexitate a d-lui G. Călinescu, şi nu putea fi, o carte uniplană. Sînt în Cartea nunţii atîtea virtuozităţi şi atît de variate că cetitorul se trezeşte cucerit pe rînd, fie de poezia ruinelor din Udricani, fie de tema celor două lumi, ultra arhaică şi ultra modernă, fie de experienţele sentimentale ale lui Jim — cu specificarea că totuşi pe toate aceste planuri le comandă iubirea lui Jim şi a Verei. Iscată dintr-un sărut furat în penumbra unui tunel, iubirea lui Jim şi a Verei urmează jocul ascuns al forţelor predestinate, al acelor eclipse şi conjuncţii, cărora, ca şi aştrii, se supun şi sufletele. întors din călătoria de studii din străinătate, Jim îşi uită de mica şi nevinovata aventură din tren şi nimic nu te lasă să întrevezi că aceşti doi călători-copii, se vor mai întîlni în viaţă. Jim îşi reia viaţa de tînăr cărturar, între ruinele preistorice din Udricani şi camaraderia dispusă a prietenenelor sale Dora, Lola şi Medy, pînă în ziua în care unul din acele accidente comune şcolarilor, face ca Vera să intervie pentru Bobby, sportivul şi candidul licean, fratele ei, pe lîngă profesorul Silivestru Căpitanovici. Or, severul profesor de istorie, Silivestru Căpitanovici, a cărui viaţă de ascet al cărţilor s-a prăfuit în cercul tiranic al bătrînelor sale surori, se întîmpla să fie unchiul lui Jim. Şi călătorii din tren se reîntîlnesc. Pentru a purcede la una din acele iubiri mistuitoare care alcătuiesc libretul nenumăratelor duete tragice, pe care memoria poeţilor le-a încredinţat posterităţii ? Pentru a evolua în dans graţios pe pajiştea idilelor paradisiace ? Nici una, nici alta. Jim şi Vera sînt deocamdată în simplu flirt complimentar. Jim va trebui să treacă prin două decepţii, să sufere în orgoliul său de cuceritor, să piardă pe Dora şi Lola, teutonică 150 păpuşă practică, întîia, enigmatică figurină asiatică, cea de-a doua — pentru ca, înciudat, să pornească în arhaicul său Peugeot la Şosea, unde va întîlni, plînsă şi rebegită, după două ore de aşteptare, pe Vera, căreia îi dăduse o întîlnire şi pe care o uitase. De astă dată Jim este hotărît. Vera va fi soţia sa. Să stăruim asupra acestei subtilităţi psihologice, ni se pare inutil. Ea va fi fost surprinsă, de bună seamă, chiar şi în relatarea noastră schematică. Ea umanizează acest joc predestinat şi dă, prin aceasta chiar o şi mai categorică ilustrare acelei conjuncţiuni sufleteşti, pe care d-1 G. Călinescu o tratează cu cea mai mare discreţie, cu cea mai firească artă de romancier. Dacă în fervoarea nupţială a lui Jim se amestecă ceva din reacţiunea cuceritorului respins, cuvintele Verei spun de o mare iubire simplă, care trebuia să se împărtăşească de sacrele bucurii ale căsniciei : „ştiu eu ce se întîmpla, dacă nu te mai găseam ? Poate mă aruncam undeva într-un rîu... poate cu vremea aş fi uitat... dar ştiu că mi-era silă de toată lumea şi n-aş mai fi ridicat ochii asupra nici unui bărbat... Pentru ca tu eşti aşa cum te-am visat eu şi trebuia neaparat sa vii ca sa nu mor“ Sub aparenţe de copil şi ingenuităţi de fecioară, Vera ascunde unul din acele suflete grele de toată castitatea şi poezia legendarelor pasiuni simple. Studiul cu care d-1 G. Călinescu completează revelaţia nupţială a eroilor săi, caracterul religios al iubirii ridicată la treapta de taină a procreaţiei, fac din Cartea nunţii unul din poemele cele mai captivante din cîte s-au închinat iubirii în proteica ei întrupare. Dar Cartea nunţii, spuneam, cunoaşte şi alte planuri, în care, d-1 G. Călinescu se dovedeşte deopotrivă de maestru. Este de pildă acel dar de evocare, de reconstituire descriptivă a ruinelor, de poezie a preistoricului, cu care d-1 G. Călinescu reuşeşte să dea viaţă unei civilizaţii de muzeu şi unui Bucureşti mîncat de molii, artă în care, după a noastră cunoaştere, singur Sărmanul Klopştock a izbutit în literatura noastră. Toate acele pagini în care d-1 G. Călinescu, şi sînt numeroase, vorbeşte de bătrînele şi maniacele mătuşi ale lui Jim, de interioarele lor dărăpănate şi solemne, de obiceiurile, ticurile şi prejudecăţile lor, de insensibilitatea lor de mumii întîrziate într-o civilizaţie trepidantă, sînt tot atîtea pagini de glorie ale literaturii noastre. Aş voi să citez 151 scena întîiei mese, în mijlocul celor zece bătrîni, pe care o ia, în ziua întoarcerii sale, Jim, sau să vorbesc de centenara Iaca, exilată de ani de zile într-un sicriu ce nu se mai închide, aceea ce se stinge, poate de bucuria de a fi gustat dintr-un ciorchine de strugure, refuzat de surori şi pe care i-1 dă Jim, de darurile arheologice pe care le pregătesc pentru nunta lui Jim şi de marşul pe jos, al bătrînelor, în ziua nunţii spre casa d-nei Policrat, (altă eroină de savuroasă comedie) sau de scena priveghiului la căpătîiul bietului Silivestru, victima fără doar şi poate a acestei case cu molii şi a acestui mormînt al voinţelor etc., etc. Bogăţia lor mă opreşte. Nu voi rezista totuşi ispitei de a transcrie cîteva rînduri din acest interior al muzeului din Udricani, în care poezia defunctelor peisagii cîntă în acorduri miniaturale şi friabile : Jim coborî din pat spre a pipăi lucrurile mai de aproape. Luă în mînă ceasul de pe scrin, prin sticla căruia se vedea în fund sulul cu ace al muzicei, aşezat în faţa unui pieptene de oţel, întoarse cheia şi răsuci o limbă pe cadran, pînă ce un fluture auriu începu să fîlfîie sfîrîind pe loc. Apoi, clarificate de lemnul uscat al mobilei, sunete mărunte, metalice începură să picure în ritmul unui vals de Strauss, provenit dintr-o orchestră liliputană ascunsă undeva, printr-o galerie de cari şi compusă din lire cu coarde de sîrmă subţire, ciocănaşe de sticlă şi talgere ca fluturii de iie. Dulcele cîntec metalic era cu atît mai melancolic, cu cît părea învăluit într-o raclă mică de cristal, învelit în scamă şi paralizat în rugini. Cu urechea lipită de lemnul scrinului, Jim ascultă vrăjit arhaica melodie, din ce în ce mai lentă, pînă ce ultimul clinchet muri într-un scîrţîit de greier. Şi mai este Cartea nunţii, precum spuneam, şi romanul de două lumi, una ultra-arhaică şi alta ultra-modernă. Jim, cărturarul vioi, cu ochii aţintiţi în viitor, descins într-un Bucureşti în prefacere şi modernizînd ruinele din Udricani, lăsate lui de Silivestru spre disperarea şi în oprobriul bătrînelor lui mătuşe — iată un spectacol, cu atît mai sezisant cu cî-t şi contrastul e mai artistic şi mai minuţios studiat şi care face din Cartea nunţii una din valoroasele documentare ale societăţii noastre contemporane. Poezia citadină, în care d-na Hortensia Papadat-Bengescu şi d. Camil Petrescu au dat pagini clasice îşi adaugă astăzi acest roman ancorat puternic în inima Bucureştilor moderni. Şi oraşul acesta se zideşte ca-n bunele 152 legende, pe jertfa dureroasă a bunului ascet Silivestru, victima termitelor din Udricani (aşa cum scara monumentală din Versailles fu victima termitelor lucifuge), aşa cum casele cu molii şi carii ajunseseră un anacronic muzeu. Şi cartea sfîrşeşte cu un imn al dragostei fecunde după ce a trecut prin criveţele sufleteşti ale lui Silivestru, din agonia şi fantasmele căruia d-1 G. Călinescu a realizat încă un studiu de patetică umanitate. ROMULUS DIANU TÎRGUL DE FETE, simplă călătorie mintală (colecţia „Rosidor") („Naţionala-Ciornei* ) • N. POR A MĂSCĂRICI, roman („Cartea românească") Este în activitatea literară a d-lui Romulus Dianu foarte mult din imagina unei albine lucrătoare. Ca şi culegătoarele de polen, reîntoarse la arhitectura fagurilor, d-1 Romulus Dianu a distilat în alveolele paginilor, atîta din mierea şi din lamura florală a peregrinaţiilor sale. Călătorii reale sau simple călătorii mintale, pe drumuri de munte sau prin dedalul cărţilor priporoase, romanele d-lui Romulus Dianu îşi au obîrşia tainică în schimbările de decor pe care le aduce cu sine voiajul, acest „exercice proufitable* cum sună, cu aromă arhaizantă, epigraful rabelaisian pe care autorul Adoratei îl gravează pe frontonul celei mai substanţiale din povestirile ultimului său volum, Tîrgul de fete. Voiajul sau, în accepţia generalizată, viaţa însăşi, acest fluviu neobosit pe care se călătoresc şi oamenii şi umbrele, pentru că este altceva apa Styxului decît imagina răsfrîntă şi subpămînteană a vieţii de deasupra ? Adorata, Nopţi la Ada-Kaleh şi chiar şi Vieaţa minunata a lui Anton Pann9 acest neastîmpărat exemplar al boemei noastre literare, păstrează între ţărmii scoarţelor lor ceva din ecoul de două tă- 154 rîmuri a acestor ape rostogolite. Victoria Gherman, Cristina Cojocea, şi nu mai puţin enigmatica Yllen, sirena neogoiată a Ada-Kalehului coboară fiecare, cu cîte o floare mortuară în mînă, pe dulcile vaduri subpămîntene. Senzaţia aceasta de mormînt presimţit este, dealtminteri, una din caracteristicile ficţiunilor d-lui Romulus Dianu, cu atît mai conturată cu cît scriitorul o întreţese printre întîmplări absurde sau comice, aşa cum legile vieţii şi ale artei o cer. De aceea, oricît de strălucitoare ca notaţie şi oricît de acute în incrustaţii metaforice sau sentenţioase, în lucrările d-lui Romulus Dianu stăruie îndeosebi mireasma aceea amară, proprie vieţii şi cunoaşterii sufletelor. Deşi pe un alt plan şi alcătuit din trei momente, două de comedie militară şi unul de investigaţie etnografică, în care elementele comice, de folclor sau de turism abundă, nici Tîrgul de fete (în cea mai substanţială parte, care şi denumeşte volumul) nu dezminte acea preferinţă pentru mireasma funerară, aşa de intim organică în toate lucrările d-lui Romulus Dianu. Ea străbate din pretextul amintirilor de copilărie ale autorului şi din firul de mister ce leagă drumul de astăzi al călătorului de călătoria de acum un veac, a unui alt drumeţ, cercetător şi el, în cuiburile de piatră ale moţilor. Ea străbate, această mireasmă, funerară precît şi de eternitate din peisagiul de preistorică şi grandioasă geologie a Munţilor Apuseni, pentru a cărui transcriere d-1 Romulus Dianu află sugestive motive de abdicare : „scund, cu vocea mică, cu ochii strînşi, cu respiraţia slabă, mă simt în faţa acestei naturi, ca un zeu în lanţuri" sau „e o tristeţe pentru călător să vadă pentru ce nimic din cele ce sunt cu adevărat măreţe în natură, nimic nu a fost închis într-o carte şi că niciodată o peniţă nu s-a obrăznicit pînă la această imagină morgană, proiectată de fiecare peste splendorile pămîntu-lui, sensibilizînd totul într-o unitate, într-o armonie". Ceea ce nu este, totuşi, mai puţin o cochetărie din partea aceluia ce află atîtea imagini de efect pentru sugerarea acestor ţinuturi de misterioasă măreţie : „La fiecare răscruce, sub fiecare boltă, pe fiecare stîncă, te primeşte un frig istoric şi dramatic, care te îmbrăţişează moale într-o cobitoare vraje" sau „Se deschide o privelişte care e atît de frumoasă, că îţi face frică. Ai impresia că pentru a i se fi aşezat pe creştet o cetate ca aceea de la Deva, muntele trebuie să-şi fi aplecat 155 fruntea, sau să fi îngenuncheat ca un viţeluş, în faţa oamenilor, cîndva. Sau forţa lor era aşa de inspirată încît pentru idealul lor de frumuseţe n-au mai luat în seamă greutăţile operei lor de piatră cărată pe munţi, cu spinarea." După cum mai ales străbate, această mireasmă de eternitate călcînd mormintele şi evii, din descrierea acelor tîr-guri, al fetelor de pe Muntele Găina şi al femeilor, sau al săruturilor, de la Hălmagiu unde, în cadrul celei mai biblice naturi şi în armonii de bucium trist, se desfăşoară ritualul unei luări în robie, mai mult decît al unor căsnicii promiţătoare. Viaţa acestor singuratici oameni de munte şi soarta acestor danaide ale gospodăriilor lăsate pe umerii lor, şi-au filtrat toată tristeţea şi toată amărăciunea în folclorul moţilor din care d-1 Romulus Dianu dă numeroase exemple. „Nu sînt fericiţi aceşti oameni, dar nefericirea lor e fără muzică, fără discursuri, fără oratori şi fără speranţă" conchide d-1 Romulus Dianu într-o frază în care ironia e foarte la locul ei. Fără să pretindă a fi o cercetare strict etnografică, Tîrgul de fete izbuteşte, tocmai prin altoiul impresiilor personale cu informaţia sever selectată, să dea despre cetatea moţilor şi despre sufletul Munţilor Apuseni, o imagină din cele mai plastice şi mai durabile. Că predilecţia d-lui Romulus Dianu merge către obîrşia dacică a acestei populaţiuni ca nici una alta, nu este decît foarte natural. Mai cu seamă în stadiul actual al geografiei umane. Dacă d-1 O. Densusianu înclină pentru origina alanică a moţilor, dacă alţii văd într-înşii fraţi de izolare, ai istro sau macedo-românilor, origina dacică, să mărturisim, e cu atît mai ispititoare. Ea are avantajul că împlîntă sufletul şi mai în trecut, în trecutul acela oarecum legendar, în atmosfera căruia cuvintele Iancu-lui, din semeţul său răspuns dat împăratului, răsună cu ecouri înrudite. Cum trebuie să închei acest capitol din Tîrgul de fete, cată să amintesc de elementul comic reprezentat prin d-na Lillie Haldan, turista confortabilă şi d-rul, soţul ei, de elementul feeric al jocului cu torţe prin pădure, simbol cosmic şi pretext sexual totodată ; de butada pădurarului de la poarta fabricei, un filosof în toată puterea cuvîntului, care nu se dumirea de ce nu avem şi un minister al marinei, cînd avem unul al bugetului, fără să avem bani, şi într-un cuvînt de atitudinea pe care d-1 Romulus Dianu o ia faţă de litera- 156 tura fals-ţărănistă. Profesiune de credinţă şi sorgintă a cărţii de faţă, pagina aceasta merită să fie reţinută : Ar fi absurd să cred că aş cunoaşte pe om. Nu. Cunosc doar cîţiva oameni pe cari civilizaţia i-a sărăcit de ceea ce fusese natură şi umanitate în ei. Aceştia au ticuri profesionale, au un vocabular propriu, au diformităţi fizice şi spirituale, au o educaţie care le serveşte de natură, cum ar spune Nietzsche. Pentru un scriitor ei constituie un material uşor de mînuit. Altfel se prezintă lucrurile cu ţăranii şi cu femeile lor — aceste femei cu ovarele amîndouă la locul lor — şi care, neîntre-buinţînd nici un parfum, nemobilizînd nici o casă de mode, nu au,. în consecinţă, nici o personalitate. M-am ferit a-i face să vorbească. Faţă de nişte ţărani al căror ideal monden este să nu miroase a nimic, am păstrat aceeaşi atitudine ca faţă de enigmele atîtor prefaceri ce se să-vîrşesc în pădure, în atmosferă, pe fundul apelor. Prima generaţie a secolului XX, inventariind moştenirea unor părinţi care au umplut romanele cu ţarani, a descoperit ca încd nu s-a aflat cum trăiesc, nici cum vorbesc ţaranii. A fost literatura aceea de emfaza rurala, mai mult o oglinda pentru suprafeţele exterioare, dedt un instrument de pătrundere. Tîrgul de fete, spuneam, se deschide şi se încheie cu două momente de comedie militară. Moartea lui Decebal aduce în scenă sfîrşitul de carieră al colonelului Umbraru Decebal, ajuns, după o viaţă de automat, să nu-şi mai poată, scos la pensie, supravieţui, şi consolidîndu-se în vizite prin cimitirul, unde bustul ideal al soţiei sale îl mai face să uite de decadenţa de astăzi, pînă cînd, inutil, moare. Jurnal de arme. Caietele sergentului Mateiaş Cruntu este, cu intermedii lirice, ca acea „poveste muzicală" pentru priveghiul sufletului lui Ioniţă soldatul, filmul de succint metraj, al unui ucenic al armelor. Armata, cu toate enormităţile ei, trece în acest jurnal de elev, în anecdote savuroase cu pigmentată bază satirică. Păţania lui Tudor Năstase cu mitraliera sau păţania memorialistului care scapă de consemn şi cade în literatura comandantului său de companie picură în această cupă rară din Tîrgul de fete şi cîţiva stropi de mare artă bufonă. * Autor de nuvele şi schiţe, în care amintirea literară şi aventura cu pronunţat iz romantic alcătuiau substanţa celor mai multe dintr-însele, d-1 N. Pora abordă pentru întîia dată, 157 romanul. Măscărici este în acelaşi timp romanul vieţii actoriceşti, după cum este şi al vieţii sociale din preajma lui 1907, al răscoalelor ţărăneşti şi al represiunii. Şi este, între altele, unul din defectele acestui roman care îmbrăţişează prea mult. Nu doar că aşa ceva ar fi cu neputinţă. Dar în Măscărici, aste două mari capitole de viaţă românească sînt despărţite printr-un zid de granit. Comunicarea nu este cu putinţă, mai mult, ea este şi inutilă. Ca să aflăm că Sanda, actriţa răsărită ca o stea de întîia mărime pe cerul teatral al Bucureştilor şi eclipsată de planitul căsătoriei, cade jertfă răzmeriţei [...] — d-1 N. Pora adaogă romanului său şi acest al patrulea act al răscoalelor. Or, lucrul nu mai are importanţă, chiar dacă viziunea anului tragic ar fi luminat, în noaptea de acum un sfert de veac, o pălălaie de artă (ceea ce este, să recunoaştem, cu deosebire greu, după ce d-1 Liviu Rebreanu a dat în Răscoala fiziologia, aproape, unui atare cataclism social), lucrul, zic, nu mai are importanţă pentru că această Sanda Vornicu nu mai interesează. Scrisoarea cu care se desparte de patronul ei, ministrul Costache Pristavu, o rupe cu desăvîrşire din atenţia cetitorului. Ea dovedeşte, nu numai incultură şi îngîmfare, ceea ce n-ar fi prea grav, dar o revoltătoare ingratitudine. Sanda Vornicu nu izbutise nici pînă acum să ne cîştige inimile ; cu scrisoarea de despărţire ea dovedeşte că a fost o falsă interpretă a nobilelor sentimente. Gîndul că ar fi fost mai bine dacă Costache Pristavu n-o scotea din bîrlogul ei din Vorniceni te încearcă adeseori iar cînd d-1 N. Pora o trece între victimele răscoalei, numele ei nu mai trezeşte nici o emoţie. Iată pentru ce capitolul răscoalei putea să lipsească. Este, însă, mai izbutit şi mai organic celălalt aspect, al vieţii actorilor ? Iată o întrebare dificilă. D-1 N. Pora ro-manţează atîtea evenimente cunoscute şi uşor identificabile din cronica teatrului contemporan încît Măscărici, cel puţin din ăst punct de vedere ar putea incita curiozitate şi interes. Din nenorocire, toate aceste decalcuri rămîn în pură anecdotă. Şi doar Stendhal a lucrat cu istorie curentă, iar d. Camil Petrescu a schimbat în artă aproape toată istoria politică, socială şi literară a epocii noastre. Important nu e să iei măsura, ca zidarii, omului pe care vrei să-l îngropi la temelie ; cît sufletul. Şi pe acesta, singur creatorul îl poate împrumuta. 158 însă defectul capital şi cel mai iritant în Măscărici este scrisul. Oamenii aceştia vorbesc o limbă peticită, un soi de jargon în care mai reprobabil nu e atît vocabularul jjlat cît lipsa de fantezie. Şi pe deasupra, autorul însuşi se laşa furat de neglijenţele acestea de stil, intervine, ia atitudine, aşa cum o face mai tot timpul, cu oamenii, cu evenimentele, cu romanul. Şi romanul tînjeşte şi se răzbună. Şi Filimon e liric şi ostil cu ciocoii săi cei vechi, dar Filimon are vervă de pamfletar şi mai are şi marele privilegiu de a se putea socoti întîiul dintre romancieri, în dată. POMPILIU CONSTANŢI NESCU CRITICE (Ed. „Vremea N-am fost niciodată apologetul premiilor literare. Dar, intrate în conştiinţa publică şi în arsenalul de tehnicitate literară a epocii, le-am primit cu resemnare, ca pe un rău necesar, le-am glosat din cînd în cînd, le-am interpretat după împrejurări. Cînd ne-a fost scris să fim, cum se spune, distins cu vreunul, ne-am supus sorţului şi dacă ne-a fost puţin jenă, am minţi să nu recunoaştem voluptatea pe care o dă un ban, nemuncit, dar căzut de-a dreptul din senin. Cînd soarta ne-a pus în situaţiunea de a paticipa în unul din juriile premiilor, răspunderea şi teama alegerii ne-a fost compensată de satisfacţia că laureatul, reconfirmat sau nu de public, era departe de a ne aduce ponosul să fim arătaţi cu degetul, pe stradă. Că, în afară de atari evenimente, prin care le este dat să treacă, laureat şi juriu, se mai poate spune despre premii şi altceva, mai consistent, nu rămîne îndoială. Cum însă preambulul nostru are un caracter de strictă oportunitate, vom sări de-a dreptul la ceea ce ne-a sugerat aceste rînduri de introducere. D. Pompiliu Constantinescu a fost premiat pen- 160 tru volumul său Critice, de către Societatea scriitorilor români. Este al treilea laureat după d-nii Tudor Vianu şi Paul Zarifopol, răsplătiţi, întîiul pentru studiul său asupra liricei lui Eminescu, al doilea pentru ediţia critică din Ca-ragiale. Ca şi ei, d. Pompiliu Constantinescu n-avea nevoie de confirmarea publică, fie şi în chip de premiu, pentru ca opera sa să binemerite atenţiile obştei cetitoare sau ale criticei. Mai mult ca oricînd, este cazul să se spună că din această alegere, a fost cinstit mai puţin un scriitor cît un premiu. Şi totuşi, este întîia dată cînd un premiu literar merge la o operă de strictă şi curentă critică, la unul din criticii contemporaneităţii noastre, al căror număr nu cred să întreacă degetele unei singure mîini. Şi, spunînd acestea, ne gîndim de bună seamă la acei martori, adscripti litteris, aşa cum iobăgia feudală vorbeşte de alţi „adscripti glebae“. D. Pompiliu Constantinescu este din numărul acelora care de ani de zile ucenicesc şi, aş zice, chiar mucenicesc în ogorul literelor române, urmînd pas cu pas producţia contemporană, cernînd-o prin sitele suplei d-sale înţelegeri, de mătasă. Se cere desigur şi pentru aceasta, ca pentru oricare mucenicie, o vocaţiune şi d. Pompiliu Constantinescu a dovedit nu numai că este printre cei ce o posedă, dar poate întîiul la care spiritul de Tebaidă şi apostolatul de primă sursă creştină sînt mai accentuate. Să zicem, pentru aceasta şi pentru că este locul, fericit cel care a pătimit, nu numai cetind, dar şi scriind despre cele mai multe cărţi, că a sa va fi împărăţia cerurilor ? Nu văd întrucît ar fi o consolare. Critice este al treilea volum din activitatea de profesională cronică literară a d-lui Pompiliu Constantinescu, după Mişcarea literara şi Opere şi autori şi lasă să se întrevadă, din variantele de titluri parcurse, că autorul nostru începe, cu acesta, o serie al cărei număr va merge paralel cu activitatea sa de cronicar. Personal, hotărîrea mă bucură şi pentru autor, a cărui operă va cîştiga, prezentată de maniera aceasta ciclică ; mă bucură însă şi pentru literatura care nu va fi lipsită de unul din martorii ei preţioşi şi care subscrie, cu dînsa, una din acele logodne mistice, pe care singură moartea, şi poate nici ea, ar mai putea să le dezlege. Iată pentru ce am savurat, în chip special, glosa cu care d. Pompiliu Constantinescu scrie despre critica accidentală : „în literatura română persistă tipul criticului de obicei universitar, care ofi- li — Opere, 6 — c. 1/1262 161 ciază numai la zile mari. E prilejul cel mai bun să-i surprinzi goliciunea iremediabilă/* Dealtminteri, nu este unica ciudăţenie ce se întîlneşte în tînăra noastră republică a literelor. D-l Pompiliu Constan-tinescu compune, dintr-însele, o preţioasă salbă cu glosele şi şcolile pe care le aşează, sub titlul generic „între critică şi critici", în fruntea volumului său. Pervertiri habituale, ţintuirea lor merită fiecare în parte o dezbatere şi o adeziune. Cum din foaia de observaţiune, ce autorul nostru redactează, lipseşte un anume grad al febrei literare, de la noi, vom începe cu aceasta. Raporturile dintre literaţi şi critici, cantitatea şi calitatea egoismelor acestor două tabere adverse, se cunosc şi ele iau de foarte multe ori, aspecte din cele mai neliniştitoare. Este însă un aspect de-a dreptul deprimant, acela sub care se înfăţişează raporturile dintre editor şi critic. Mai e nevoie să spunem că nu generalizăm şi că excepţii mai mult ca onorabile răscumpără din păcatele breslei ? Se înţelege de la sine. Editorul are despre critică două opinii la fel de detestabile. Pe de o parte este convins de inutilitatea criticei, pe de altă parte ar voi-o năimită, să-i cînte şi să-i justifice toate defectele de gust şi chiar şi lipsurile profesionale. Pentru editor, critică şi publicitate e una şi aceeaşi. Dacă publicitatea sonoră, luminoasă sau versificată nu-şi atinge scopul şi nu-i urcă deverul, editorul o suprimă. De ce l-ar interesa critica, critica curentă, a contemporaneităţii literare, cînd nu se poate solda cu un ce profit şi cu o mai mare desfacere a depozitelor ? Dacă totuşi cedează şi tipăreşte uneori, cîte o lucrare ce se atinge şi de altceva decît de literatura de imaginaţie, apoi să ştiţi că tirajul e mai dinainte asigurat. E o carte prevăzută în programele analitice sau vreunul din acele memoratorii cu care se confecţionează bacalaureaţii. Criticul este, în concepţia editorului, un parazit şi pentru că nu-1 putem insulta bănuindu-1 cetitor al lui Fouchardiere vom transcrie, din opiniile mizantropului pamfletar francez, aceste rînduri pe care, spre desăvîrşita alarmă a editorului român, mărturisim a le subscrie : „Niciodată un critic literar n-a făcut să se vîndă o carte ; niciodată un critic artistic n-a făcut să se vîndă un tablou ; niciodată un critic dramatic n-a trimis un singur spectator la teatru ; niciodată un critic gastronomic, fie el şi academician, n-a trimis un client la vreun birtaş". 162 Dar, oare, merită să ne oprim aşa de mult la această meteahnă a culturii noastre şi nu este, cumva, raita aceasta, exterioară subiectului nostru de astăzi ? Nicidecum. Opera critică a d-lui Pompiliu Constantinescu exprimă în chip de-săvîrşit gratuitatea oficiului critic şi în aceasta stă şi frumuseţea ei, care o apropie de idealismul creaţiilor imaginaţiei. Critice vorbesc apoi, în glosele liminare ale prefeţii, în intermediile teoretice ale operei şi mai ales în toată acea lucrare de recepţie şi de elaborare a impresiilor lecturii, de o adevărată autonomie a criticei şi în aceasta stă şi nobleţă ei. A fi vorbit de adversităţile în care se exercită oficiul critic, înseamnă a fi subliniat cu două linii aceste caractere, pe care Critice-le d-lui Pompiliu Constantinescu le erige în plină lumină. Dar dacă nu se poate concepe o critică comercială, se poate în schimb vorbi de una de confruntare, de verificare şi de iniţiere, o critică, în înalta accepţie a cuvîntului, pedagogică, proprie culturilor trecute de vîrsta copilăriei. Procesul de selectare şi de intensificare a frumosului, oricît de subiective ar fi aceste operaţiuni, slujesc acelei aşezări a vieţii literare, pentru care se cere un minimum de reguli de bună-cuviinţă. Gînduri ca acestea formula cu aproape un veac în urmă Kogălniceanu, în Dacia literară, cînd cerea pentru producţia „epohei" lui un ciur cît mai necruţător, gînduri ca acestea au repetat Russo şi Maiorescu. Cu cît mai evidentă este actualitatea lor, astăzi. Şi GriticeAz d-lui Pompiliu Constantinescu mărturisesc, în aplicaţiile lor de zi la zi, această convingere, acest primat al criticei în viaţa literară contemporană. Dacă cineva a înţeles, totuşi, că fie noi, fie d. Pompiliu Constantinescu ridică oficiul critic la rangul unei funcţiuni fără de care literatura ar tînji, greşeala ar fi, de bună seamă, a referentului. „Criticul se crede un arbitru, cînd poate e numai un actor angajat de resorturile lui intime" înseamnă în formularea d-lui Pompiliu Constantinescu tocmai recunoaşterea unui mandat limitat şi un început de umanizare, pe care o completează rîndul ce urmează : „De aceea criticii trebuiesc citiţi nu numai pentru opiniile lor, cît pentru a reflecta asupra acestor opinii". E tocmai cazul Critice-lor d-lui Pompiliu Constantinescu. Ele invită la meditaţie, fie prin toate acele pagini de pătrunzătoare analiză cu care însoţeşte opera d-lor : Tudor 163 Arghezi, Ion Barbu, Anton Holban, E. Lovinescu, Camil Petrescu, Tudor Vianu, Lucian Blaga etc., etc., fie prin toate acele popasuri şi reacţii pe care ti le impune în marginea altora, scriitori şi opere. Nimic mai frumos şi mai fecund ca diversitatea de opinii şi decît gama variată de interpretări pe care le suscită opera unui scriitor. Iată pentru ce nu voi reproşa d-lui Pompiliu Constantinescu nu numai, ceea ce este credinţa mea, severitatea, dar chiar injustiţia pe care o face d-lui G. Ibrăileanu. Este de altfel singura dată cînd d. Pompiliu Constantinescu întrebuinţează maniera ecourilor ironice, cel mai puţin durabil din artificiile criticei maiores-ciene. Şi e singura dată, cînd, din înverşunare, se află cău-tînd un imaginar nod în papură. „Dacă Goethe s-ar fi stins la treizeci şi trei de ani, ca Eminescu, «Goethe» n-ar exista" scrisese d. G. Ibrăileanu în prefaţa ediţiei din Eminescu şi d. Pompiliu Constantinescu continuă „Cugetare la care adăugăm numai o mică rectificare de fapt : Eminescu «s-a stins» nu la 33 de ani ci la 39 !" Ceea ce constituie o mică şicană, d. G. Ibrăileanu stăruind, şi fraza anterioară era categorică, asupra morţii creatorului Eminescu, care se şi în-tîmplă de fapt în 1883. Fost-au cei şase ani pînă la moartea trupească, altceva decît o lungă şi tragica letargie ? Nu vreau să spun cu aceasta că d. G. Ibrăileanu este un stilist model şi că atîtea din frazele condamnate de d. P. C. n-ar fi lipsite de graţie. Vreau să spun însă că din studiul d-sale iese un Ibrăileanu eminescolog dezavantajat, nedreptăţit. Sînt în critica d-lui Ibrăileanu, fie eminesciană, fie caragialiană, fie în studiul său Spiritul critic în cultura româneasca, atîtea vederi ingenioase şi atîtea reperări infailibile, că nu văd pentru ce n-am trece peste stîngăciile stilistice sau peste obsesii scolastice, ca acelea de natură metrică. Stilist n-a fost nici Dobrogeanu-Gherea şi totuşi, cît de vie, de actuală, de grea de sugestii e opera acestui dogmatic, din scrisul căruia n-a lipsit totuşi simţul umorului şi al ironiei de calitate. Vreau să spun că în armura lor de asistenţi ai literaturii contemporane, criticii aceştia au adus incalculabile foloase şi că, ori-cîte călcîie descoperite ar prezenta, opera lor e mai puţin vulnerabilă decît studiul d-lui Pompiliu Constantinescu lasă a se înţelege. Şi pentru a preciza : cînd d. G. Ibrăileanu vorbeşte cu juvenil entuziasm de La Aniversară, schiţa minune a lui Eminescu, sau cînd preţuieşte sonetul Veneţiei pentru 164 calitatea lui de ideală traducere — dovedeşte că posedă şi mînuieşte intuiţia critică, cu o măiestrie, peste care nu se poate cu uşurinţă trece. „Este critică atunci cînd idealului de-a construi şi idealului de-a distruge, unul şi altul interesate, se substituie o idee dezinteresată : a înţelege “ stă scris în Fiziologia criticei a lui Albert Thibaudet şi dacă reproduc acest aforism este pentru că-1 văd realizat aproape-n întreaga activitate a d-lui Pompiliu Constantinescu. După o rezervă ca aceea de mai sus, amintirea lui este cu atît mai firească. GEORGE MIHAIL-ZAMFIRESCU MAIDANUL CU DRAGOSTE, roman, 2 volume („Naţionala-Ciornei“) De la Domnişoara Nastasia, răsunătorul succes teatral şi de la Madona cu trandafiri, întîia sa afirmare epică, pînă la Maidanul cu dragoste, romanul de vaste proporţii al d-lui George Mihail-Zamfirescu, nu e mai mult ca un pas. Dar un pas gigantic. Căci se întîlnesc, în albia aceasta de larg debit al romanului, ca într-o confluenţă simetrică, apele, cînd turburi, ale dramaticei iubiri de mahala din Domnişoara Nastasia şi cînd groteşti, din ceremonialul celeilalte surori închinată morţii, al Madonei cu trandafiri, — numai că şi unele şi altele, sporite şi revărsate, aş zice, între ţărmuri cuprinzătoare, cu perspective adînci, cu mistere nepătrunse, cu reflexe puternic luminate, fulgerînd pînă dincolo de zare. Maidanul cu dragoste se adaugă acelor întreprinderi ciclice, frecvente în anii din urmă în epica noastră şi autorul său acelor latifundiari ai naraţiunii care au schimbat aşa de adînc faţa romanului nostru contemporan. Chiar dacă, pînă la această dată, nu întîlnim încă ramificaţiuni comparabile arborelui genealogic al familiei Rougon-Macquart, din Zola şi nici implicaţiunea psihologică a epopeei lui Proust, nu se 166 pot tăgădui, însă, într-un plan ca şi în celălalt, încercări mai mult decît întîmplătoare, şi prin aceasta semnificative. Epopee ţărănească, dincolo şi dincoace de Carpaţi, cu cele două romane ale d-lui Liviu Rebreanu ; baladă cu incursiuni dramatice în arcanele istoriei şi folclorului cu romanele, din ultimul lustru, ale d-lui Mihail Sadoveanu ; monografie socială, în mediu urban şi provincial cu romanele d-lui Cezar Petrescu, în mediu citadin cu romanele d-nei Hortensia Papa-dat-Bengescu ; [...] explorare acută în substraturile pasiunilor omeneşti cu romanele d-nei H. Papadat-Bengescu şi d-lui Camil Petrescu ; madrigal pentru copilărie şi adolescenţă cu trilogia d-lui Ionel Teodoreanu — iată cîteva din ultimele întrupări ale romanului românesc, zidit în proporţii şi totdeauna pe o axă cu ramificaţii ciclice. Fie aceasta o ramificaţie obiectiv ciclică, de acţiune şi personagii, de atmosferă şi de epocă, sau numai una subiectivă, în care arborele genealogic răsare ca şi stejarul legendar din inima scriitorului şi adumbreşte întreg ţinutu-i epic. Precizările sînt, cu datele amintite, la îndemîna oricui. Maidanul cu dragoste năzuieşte să fie o astfel de operă, pornită la drum lung, aşa cum înseşi subtitlurile interioare — Bariera-Primavara — o designă, aşa cum acţiunea acestor două compacte tomuri te lasă să întrevezi. Nu este în căderea noastră nici să anticipăm, nici să presupunem, oricît subtitlurile ar îndemna la aceasta. Ce este, însă, evident de la aceste întîie două volume, e că d-1 George Mihail-Zamfirescu va urma să povestească viaţa şi creşterea eroului său, cu iz autobiografic, Iacov, lăsat de soartă să cunoască toată promiscuitatea, tot vulgarul dar şi tot sublimul acestui maidan cu dragoste, al fornicaţiei instinctuale şi al cavalerismului suburban. Pentru că alături de balta aceasta de pestilenţe se înalţă, la fel cu nufărul, o conştiinţă pură, un suflet brutal-deschis la spectacolul vieţii, în care dramele ruşinoase sau angelice nu trec fără să lase o crispare sau un zîmbet care vor dura şi vor durea sau vor înflori, dincolo de paginile de azi, în experienţa volumelor viitoare. Maidanul cu dragoste este, de bună seamă, şi acest roman, al copilăriei damnate a micului Iacov, fecior de muncitori din cartierul gării, prietenul mărăcinilor, de singurătatea iernatică a cărora plînge şi al hulubilor arşi în incendiile frecvente, ce-i îndurerează visele, dar şi spectatorul pretim- 167 puriu al atîtor orori şi atîtor măscări cîte se petrec în casa cu nebuni unde locuieşte cu părinţii. „Tăvălit prin toată mocirla vieţii, fărîmiţat de toate emoţiile tari, desfigurat de toate măscările unui trai comun în mascara unică a casei cu nebuni sufletul acesta cum o spune, aşa de plastic, însuşi autorul, „crescuse răsucit şi strîmb, ca un copac cu fruct pădureţ la gust şi otrăvitor" (I, 66). Maidanul cu dragoste este, negreşit, şi acest roman al edu-caţiunii sentimentale şi sociale, dacă ni-i îngăduit a spune, a copilului Iacov. Copilul acesta trăit sub aripa plăpîndă a maică-si şi în preajma muncitorului închis la vorbă, taică-său, care asistă la toate scenele hidoase ale vieţii, de la ţipetele flagelatei Maro, soţia brutarului Tino şi pînă la scenele de grandios sabat funerar, în care culminează fluxul exaltărilor din Săptămîna Patimilor, care-şi stinge aspiraţiile fierbinţi în contemplaţia icoanei cu îngeri, în care zadarnic îl caută pe Dumnezeu şi care, alături de întîiele turburări ale adolescenţei, păstrează o castitate, cu atît mai îndurerată cu cît mai impudică e tovarăşa lui de joacă, Fana, martorul acesta bătut de grindina atîtor impresii violente face o experienţă de viaţă din cele mai patetice şi n-ar fi exclus să reediteze destinul umanitar al atîtor vagabonzi celebri de la Gorki la Panait Istrati — născuţi cu toţii sub steaua prinţului Mîşkin (vorbesc de latura socială), eroul lui Dostoievski în Idiotul. însă Maidanul cu dragoste este, mai cu seamă, fresca de proporţii grandioase a vieţii de mahala industrială şi bucureş-teană — cu aspecte preistorice — în compunerea căreia d. George Mihail-Zamfirescu aduce o minuţioasă cunoaştere locală şi, nu mai puţin, o superioară intuiţie a sufletului omenesc şi dramelor lui. Numeroasa figuraţie care populează această „mahala cu nume ruşinos" şi această „casă cu nebuni" vădeşte, la romancier şi la dramaturg, un dar al dozărilor, care singurul ar putea să ţie la acelaşi nivel al interesului o atît de haotică şi înnebunită mulţime. Nu este întîia oară cînd întîlnim o astfel de caracterizare în opera d-lui G.M.-Z. Intr-un cadru cu mult mai limitat, Madona cu trandafiri dezlănţuia la un moment dat un val de nebunie care avea să tîrască, odată cu ceremonialul grotesc al pseudo-înmormîntării, şi pe extraordinarul său regizor, pe mincinosul Mănăiîă. Maidanul cu dragoste trăieşte sub o astfel de teroare tot timpul. în viaţa de toate zilele, în tre- 168 pidaţia necăjită a luptei pentru existenţă, printre curele de transmisiune şi curele de căi ferate ca şi în calmul nesigur al odihnelor de sărbătoare, presimţi neîntrerupt cum mocneşte o întîmplare senzaţională, unică, pe care o anticipează scandalurile şi mascaradele curente, potolite cu o căldare cu apă, şi cîteva curele bine administrate de misteriosul pantofar Ivan. Realitate sociologică, bănuiesc, condusă de legi imperioase şi organice, mahalaua aceasta palpită cu fiecare aventură şi cu fiecare cancan, în parte. E ca un vast ştiubei de sticlă, prin geamul căruia toată lucrarea — iubire mijindă, mister frigian sau simplă viaţă de trîntor ce stîrveşte — îşi arată rotiţele de ornic neodihnit. In muşiţa asta socială musteşte totuşi un suflet şi o conştiinţă care face din fiecare erou, mai gălăgios sau mai obscur, aproape o personalitate. Şi lucrul n-ar fi cu putinţă, oricît de colcăitoare ar fi colectivitatea aceasta, dacă d. George Mihail-Zamfirescu n-ar dibui sau n-ar sădi — ceea ce revine la acelaşi lucru — în ungherele tăinuite ale fiecăruia din ei, sîmburele sufletesc, scînteia de viaţă şi de umanitate pe care, ca un alt Prometeu, o coboară în fiecare dintr-înşii. Din ăst punct de vedere, Maidanul cu dragoste apare ca un mare bîlci, animat şi pitoresc, de suflete, iar d. G. M.-Z. drept psihologul fără de greş al acestei lumi primare. Cînd copilul Iacov, bălăcindu-se în băltoaca materială şi morală a mahalalei, se străduieşte în zadar să afle în icoana supraîncărcată de figuraţie pe Dumnezeu, autorul ni-1 arată descoperind cerul, răsfrînt în balta cu reflexe de oţel, de pe maidanul cu basculă : „Se poate ajunge, cu un singur pas la cer ! Dacă intru acum în baltă, calc pe acoperişul, vecin cu norii, de la manufactura de tutun" — şi observaţia devine simbolică pentru o întreagă serie de existenţe. Cînd după o viaţă de trudnic meseriaş, tatăl lui Iacov, Puişor-imare, ajunge să fie avansat şi să primească o băncuţă mai mult pe zi, evenimentul se cuvine împărtăşit, sărbătoreşte, şi faţă de Ivan, peregrinul şi duhovnicul : „...M-au avansat gospodin ! După zece ani de muncă, mi-au mărit leafa ! Sîmbăta asta am luat trei lei mai mult. Adică o băncuţă pe zi. E ceva ! Tot recunosc ei, boierii, munca ! Numai să ai noroc să trăieşti pînă îşi aduc aminte de tine...f< — şi bucuria face, dimpreună cu rezerva din ea, o azimă din cele mai amare. Ivan, revoluţionarul fugit din Rusia, de teama represiunilor, se îm- 169 parte între migala pantofilor şi cîntecele de ghitară şi dacă nu e nici pe departe, cum crede gura mahalalei, ibovnicul frumoasei Salomia, proprietăreasa „casei cu nebuni", suferă în schimb de dorul frumoasei Maro, soţia pricoliciului brutar Tino şi sora din Kandia, a Salomiei. Cînd în urma uneia din misterioasele flagelaţii din casa brutarului, Ivan o fură şi Maro, ajunsă în casa surorii sale, refuză să se despartă de Tino, a cărui frenezie se completa cu vigoarea unuia din lucrătorii ilfoveni (detaliare în care d. G. M.-Z. înalţă perversiunea sexuală la rangul unui cult priapic, pînă într-a-tîta totul se purifică şi se spiritualizează în confesiunea lui Maro), Ivan se mulţumeşte cu o lacrimă şi un sărut pentru că, după spusa lui Fane, frumosul puşcăriaş din Cotroceni, amantul Salomiei, pe lîngă ei a trecut un suflet care l-a răpit şi pe dînsuL Şi rusul poate să dispară, cum şi dispare din povestire, odată cu plecarea lui Maro, pentru că Ivan trăieşte din amintire şi cît i-a dat sorţul îi e de ajuns. Gore, hamalul din gară, mîndru de uniformă şi de lanţul de ceas, trăieşte fericit alături de Safta ţiganca, fosta cîntăreaţă pocăită, şi de Paler, lucrătorul pe care-1 ţine în gazdă, pînă cînd din zvonuri şi apoi din descindere inopinată, află că Safta îl înşela cu Stîrcu, portarul din gară şi, fără de epigramă, naşul lor. Uluit, o clipă, cînd se aştepta să-l afle pe Paler, Gore, intimidat în faţa protectorului său şi prăbuşit de durere nu află altceva de bîiguit, decît: „cu matale năşicule, n-am nimic — poţi să pleci, năşicule, că n-am nimic cu matale..." Dar, sub aparenţe de animal, încîntat de bunul trai al căsniciei, Gore ascunde un mare egoism. Masculul de o viaţă, singura glorie care a fascinat declinul cîntăreţei şi a strîns-o de pe drumuri, suferă cu toată violenţa mîndriei lui jignite. Dacă, hoinar neconsolat şi amăgit în chefuri, porneşte împreună cu Paler, ibovnicul deopotrivă de ultragiat de Safta („care va să zică, Gorică neică, ne terfeli ţiganca tovalul obrazului la amîndoi ? Bravo ! Să ne fie de cap, cînta-ne-ar dascălii veşnica pomenire..."), să o pedepsească şi dezlănţuie mascarada care va aduce morţi şi represiune, în mahalaua cu nume ruşinos, totul trebuie pus pe seama acestui orgoliu instinctual, ridicol şi grandios în acelaşi timp. Căci este, şi la Gore, şi la Paler, şi la Tănăsică cretinul cu vorbă înflorită şi sentenţe surprinzătoare, peste slinul de vulgaritate din ei, o za de nobleţă şi un cavaleresc panaş al mizeriei. $i 170 cum nu putem zăbovi la fiecare exemplar din fauna acestei arce a lui Noe, care este Maidanul cu dragoste, să amintim cu specială menţiune de Fane, puşcăriaşul din Cotroceni, şi ibovnicul Salomiei. Fâne este un Vulpaşin, sinistrul Samson din Domnişoara Nastasia, evoluat. Mai puţin instinctual ca acesta, Fane cumulează o sensibilitate feminină şi o mare probitate criminală, dacă se poate spune. Decalogul bunului criminal şi breviarul perfectului ibovnic, pe care le posedă şi le predică, într-o cuceritoare sinceritate, fac din Fane una din creaţiile masculine, definitive, ale d-lui G. M.-Z., alături de : Vulpaşin, Mănăilă, Tănăsică şi Gore. Reconstituirea acestui romantism suburban, al haimanalelor, pentru care crimă, dragoste şi cavalerism fuzionează într-o indisolubilă treime, conferă Maidanului cu dragoste, pe lîngă celelalte titluri derivate din creaţie şi pe acela de documentar pitoresc. Şi pentru a încheia, să revenim la una din observaţiile începutului, în care spuneam că în Maidanul cu dragoste se întîlnesc ecouri şi din Madona cu trandafiri. E vorba de mascarada pusă la cale de Mănăilă, pe care, de astă dată, o dezlănţuie, pe un plan cu mult mai vast şi de susţinută tragedie, dorinţa de răzbunare a lui Gore. Spuneam de vîntul de nebunie ce suflă, mai adesea, peste ficţiunile autorului nostru şi sfîrşitul romanului de faţă, cît ţine mascarada, reacţiunea mulţimii, omorîrea Saftei, ancheta procurorului, schingiuirea lui Rel şi a lui Tănăsică, este o astfel de răspîntie, unde se încrucişează şi urlă cele mai demente uragane. Impresionantă ţiganiadă tragică şi trepidantă noapte val-purgică în care vrăjitoarele înnebunite se aleargă cu demonii, Maidanul cu dragoste sporeşte acea viziune sumbră cu care ne-am întîlnit şi-n operele anterioare şi care este una din trăsăturile cele mai personale ale artei d-lui George Mihail-Zamfirescu. împletirea necurmată a vieţii cu moartea, amestecul frecvent de vis şi ţărînă, de dragoste şi înfrîngere, dau operelor sale şi Maidanului cu dragoste, îndeosebi, acel timbru funerar şi prelung pe care-1 dau şi cleştarele dosto-ievskiene. N. D. COCEA FECIOR DE SLUGA, roman („Cultura naţionala ‘) Vinul de viaţa lungă, idilica nuvelă, care a marcat aşa de fericit debutul epic al d-lui N. D. Cocea, va rămîne în opera d-sale, orientată, pare-se, de astăzi înainte, pe făgaşu-rile ei fireşti, unul din cele mai misterioase paranteze din cîte se întîlnesc în evoluţia unui scriitor. Temperament polemic, pamfletar incisiv şi cronicar pasionat al societăţii româneşti, de-a lungul sfertului de veac ce urmează răscoalelor şi cu care se începe un nou capitol al istoriei noastre contimporane, d-1 N. D. Cocea a surprins de două ori pe lectorii şi martorii vieţii noastre literare : în locul unor icoane tulburi şi a unui mediu realist, o imagină aproape legendară, a unor vremi de poetică patriarhalitate, cu oameni înţelepţi chiar dacă au trecut prin iadurile juniei sau, poate, tocmai de aceea, şi totul scris cu reţinere şi eleganţă, într-un stil calm, de cîntec bătrînesc, păstrat tot timpul la o nobilă altitudine. Surpriza aceasta, nu am pregetat să o subliniem, cum se cuvenea, la timpul său. Fecior de slugă este cu totul altceva. în el se întîlnesc, realizate în plan epic, toate acele virtualităţi pe care croni- 172 carul militant le-a risipit în cursul unei bogate ziaristice. Societatea românească, cu toate insuficienţele ei morale, cu toate absenţele şi abdicările, pe care momentul istoric le agravează şi, asemeni unei cutii de rezonanţă, le intensifică, eroii de prim plan ai istoriei autentice sau, cum este acest roman, ai istoriei fictive, dimpreună cu cirezile necuvîntătoare ale poporului, dus din urmă şi pe spinarea cărora se întorc de la arat muştele spontanee, iată ce alcătuieşte substanţa acestui viguros roman social. Este, cu mai multă sau mai puţină aproximaţie, substanţa romanului social, de pretutindeni şi implicit al nostru. Julien Sorel, eroul romanului lui Stendhal şi patronul confraţilor săi din Valahia, de la Dinu Păturică pînă la Tănase Bojoc, alias Tase Bojoceanu, feciorul de slugă şi eroul simbolic din romanul d-lui N. D. Cocea, trece, atît în istoria literară, cît şi în cea politică, drept reprezentantul cel mai calificat al arivismului şi al luptei de clasă. într-o variantă, sugestivă pre cît de justă, Paul Bourget îl socoteşte un „plebeian în transfer de clasă". Şi în felul lui, numai că pe meridianul nostru oriental şi după deviaţiunile magnetice ale artei romancierilor noştri, sînt şi Dinu Păturică şi Tănase Scatiu şi Nicachi Săcară din Comoara regelui Dromichet, al d-lui Cezar Petrescu şi Zionea din Asfinţit de oameni, al d-lui Ludovic Dauş, şi acest sinistru şi respingător Tase Bojoceanu, din Fecior de sluga. Ceea ce-i aseamănă şi-i adună într-o veritabilă familie, slugarnică, pînă trec puntea şi cinică de cum s-au văzut dincolo, indiferent dacă unii reuşesc să escaladeze fuşteii toţi iar alţii se împotmolesc mai aproape sau mai departe de mal — ceea ce-i aseamănă şi le dă un aer de rudenie ancestrală este ceea ce cronicarul muntean numea aşa de plastic „ciocoinicie", iar Nicolae Filimon intenţiona să alcătuiască şi axa noului levantinism, nu numai expresia fanariotismului de pe vremea lui Caragea. în felul acesta, se poate uşor bănui ce fecundă materie se oferea romancierului N. D. Cocea, pentru care societatea contemporană a fost tot timpul în raza şi sub şfichîul pamfletului său. Şi Fecior de sluga abundă, în adevăr, de inter-medii polemice, de portretistică violentă, de ironie caustică, de incursiuni nenumărate, în marginea evenimentelor şi în pădurile neexploatate ale istoriei noastre sociale. La fel cu Stendhal care-şi subtitulase romanul Cronica din 1830 şi d. 173 N. D. Cocea şi-ar putea subtitula pe al său, Cronica între 1905—1918. Pînă într-atîta evenimentele sînt captate la sursele lor originare, pînă într-atîta acţiunea pulsează de un dramatism recent, şi pînă într-atîta oamenii sînt, cu sigură intuiţie, aleşi printre cei tipici, printre cei mai reprezentativi. Am amintit de Stendhal şi prudenţa ne obligă să precizăm. Orice roman social, şi cînd fabula se apropie cu atît mai mult, este de bună seamă, debitorul lui Stendhal, aşa cum spunea Emerson, fiecare corabie care se-ndreaptă spre America, îşi datorează lui Columb harta marină. Dacă literatura noastră nu poate oferi încă un Julien Sorel (Andrei Pietraru din piesa d-lui Camil Petrescu, Suflete tari are marele dezavantaj că e, graţie genului, prea schematic) de calitatea aceluia pe care literatura italiană l-a realizat în romanul lui Borgese, Rube, faptul se datoreşte în primul rînd unghiului de recepţie al scriitorilor noştri. Şi totuşi, cată să reţinem că dacă d. N. D. Cocea este subiectiv şi liric, în măsura în care Stendhal este obiectiv şi psiholog, Fecior de sluga nu e lipsit de o prezenţă psihologică, aceea ce se degajă mai puţin din detailarea sufletească a indivizilor şi mai mult din învăluirea întregii acţiuni în acea atmosferă supraîncălzită în care se dezbat marile procese, ale societăţii şi ale istoriei. Fecior de sluga interesează şi se urmăreşte cu pasiune, în-tîi pentru nervul polemic şi critic, ce se simte, la tot pasul, în fiecare din capitolele naraţiunii şi de aceea toate aceste incursiuni, să le zicem ziaristice, în sensul de aspecte de cronică, cu tot caracterul lor liric, nu stînjenesc acţiunea şi nici nu încetinesc, de fel, ritmul romanului. Pentru că cel ce le întreprinde este un familiar al atitudinii pamfletare, pentru că are verbul dur şi cugetarea indiscretă, pentru că este unul din cavalerii războiului zilnic, ale cărui tumulte şi victorii se prelungesc şi-n paginile colectate ale cronicei, pentru că talentul cronicarului le urmăreşte şi le animă şi după aceea. N-aş vrea să amintesc din toate aceste pagini, nu numai de frumoasă vervă dar şi de judicioasă critică politică şi socială, decît acele pagini în care d. N. D. Cocea surprinde, la lumina trecutului nostru, justificarea slugărniciei unanime (p. 386 seqq.). Sînt gîndurile pe care romancierul le atribuie lui Nelu Azan, băiatul de boier, căruia tovarăşul Frimu îi reproşează prietenia cu „bruta" de Tase Bojoceanu, comisarul regal ce schingiuie pe lucrători şi care nu-i altul decît tova- 174 răşul lui de joacă, „feciorul de slugă", crescut în grajdurile din subsol, şi al cărui suflet a păstrat nealterate toate viciile şi toţi acizii de ură, invidie şi parvenire. Dar dacă Fecior de sluga ar fi numai „cronica" de înaltă tensiune pe care am amintit-o, ar fi o carte pasionantă, fără îndoială, ge care am ceti-o, cum o şi cetim, pentru tonul şi timbrul mărturiilor dintr-însa, aşa cum facem cu toate memoriile şi ziarele pamfletarilor de rasă, dar n-ar fi un roman, cel puţin unul după tradiţionalele norme ale genului. Să ne grăbim a spune că Fecior de sluga este totodată şi un foarte bun roman. Şi faptul este cu atît mai de relevat cu cît toate predispoziţiile subiective, despre care am amintit ale autorului, n-au izbutit să-l abată de la preocuparea, de egală constanţă, a născocitorului de basm, care este romancierul. Fecior de slugă este povestea unui arivist ridicat din atmosfera ancilară a Bucureştilor, Tase Bojoceanu, este povestea unui copil de boier, apatic, socializant mai mult decît socialist, Nelu Azan, este povestea unor umbre de prim plan, ca acelea ale părinţilor lui Tănase, mucenicul Stan şi vorbăreaţa Stanca, a suavei Mălina, soţia simpaticei lichele, cartoforul şi sportivul Mirel Azan, a tovarăşilor socialişti dintre care se desprinde, netă şi captivantă prin sinceritate masivă, figura lui Ion Frimu, victima lui Tase Bojoceanu, dar Fecior de slugă este mai cu seamă povestea, viaţa şi moartea, într-un cuvînt romanul colonelului Spiridon Hotnog. Vorbeam de rezonanţa permanent subiectivă a acestei cronici sociale şi adăogam că totuşi Fecior de slugă izbuteşte să fie şi un roman, solid ancorat în societatea contemporană, o poveste cu legile ei de desfăşurare, autonome. Or, lucrul este cu putinţă, mai cu seamă graţie acelei figuri centrale, pitoreşti precît şi reprezentative, a colonelului Spiridon Hotnog, pe care d. N. D. Cocea l-a creat cu toate rezervele simpatiei sale. Pasiunea pentru eroii săi, romancierul o poate întrebuinţa, fie favorizîndu-i, fie urgisindu-i. Tănase Bojoc, ajuns maiorul Tase Bojoceanu, sufletul primar, rămas în ciuda ierarhiei străbătute, refractar omeniei, este de bună seamă un exemplar curent al societăţii năvalnice ce se zbate în chinurile facerii. Şi oricît de verosimilă ar fi ascensiunea acestui Dinu Păturică al vremurilor noastre se simte, totuşi, în povestea lui acel iz de „planetă", proprie eroilor demonstrativi. Tase Bojoceanu, vorbim de eroul romanului, nu se 175 poate spăla cu totul de păcatul originar, cu care îl încarcă d. N. D. Cocea, acela de a fi un fecior de slugă. Adăogaţi, după aceea că în osînza lui intră atîta din seul (epic de bună seamă), al lui Nelu Azan şi veţi admite că Tase Bojoceanu se îngraşă în dauna binefăcătorului său — de unde rolul puţin umbrit al lui Nelu Azan şi inexplicabila abdicare, de către sfîrşitul romanului, cînd Nelu, deşi prieten cu socialiştii, se lasă dominat de „bruta" de Bojoceanu, ajuns un fel de maestru de ceremonii şi dispensator de bacanale, în casa unde copilărise. Desigur, în felul acesta, caracterul fără de caracter al lui Tase are prilejul să se pună în cît mai crudă lumină, să se dovedească, după spusa lui Haită, „cît e de tare". Numai că ce pierde ca personalitate Nelu Azan, nu cîştigă Tase Bojoceanu. Trecerea dintr-o cumpănă într-alta e opera d-lui N. D. Cocea. în schimb ce magistrală, unitară şi fără lacune apare figura colonelului Spiridon Hotnog. Spuneam că d. N. D. Cocea l-a creat cu simpatie şi este interesant de observat cum simpatia imprimă ficţiunilor un aluat de mult mai favorabilă realizare decît ura. Desigur, colonelul Spiridon Hotnog, acest suflet simplist şi acest mare fantezist al înjurăturii naţionale, nu este scutit de armura caricaturală cu care îl îmbracă d. N. D. Cocea. Dar fie că după 1907, visează numai instigatori, fie că din agramat curent devine o figură simbolică a intrării noastre în război, fie că la Iaşi, cu în-mormîntarea lui, constituie „clou"-ul refugiului, colonelul Spiridon Hotnog iradiază numai simpatie, apropie şi atrage, pentru că d. N. D. Cocea a turnat, în biata lui făptură pie-ritoare, o preţioasă şi densă esenţă de umanitate. Cum Fecior de sluga limitează cronica societăţii contimporane în primii ani de după război şi cum îşi rezervă, de bună seamă, o suită, ne gîndim cu oarecare înfiorare, dar şi cu netemere la eroul, de egală umanitate, cu care d. N. D. Cocea va suplini dispariţia colonelului Hotnog. MIRCEA ELIADE MAITREYI, roman (Premiul Tekirghiol-Eforie) („Cultura naţionala“) Citesc, pentru a doua oară, după ce, cu două luni în urmă, l-am cunoscut în manuscris, noul roman al d-lui Mir-cea Eliade. -Favoare rară pentru lectorul solicitat de roadele unui an literar, nu numai de excesivă fertilitate dar şi de calitate excepţională. Cu atît mai rară cînd opera la care revii, într-un aşa de scurt răstimp, este unul din acele izvoare de munte, clare şi reci, peste care se apleacă, însetate, sufletul şi imaginaţia umanităţii. Pentru că Maitreyi aduce îndeosebi, şi peste toate însuşirile-i variate, acea candoare ideală, în care s-au păstrat, ca în sovonuri incoruptibile, toate legendele de dragoste, cîte s-au născocit de-a lungul veacurilor, în lumea largă. Şi faptul e cu atît mai remarcabil, cu cît d. Mircea Eliade este, prin temperament şi formaţiune intelectuală, un spirit complex, străbătut de numeroşi fluizi contradictorii, de o experienţă de viaţă, în ciuda anilor, enormă, aşa cum întîiul d-sale roman Isabel sau apele diavolului a arătat cu prisosinţă. Maitreyi izvorăşte din aceleaşi ţinuturi de feerie şi de vecinătăţi de junglă din care a coborît şi Isabel.. Aproape 12 — Opere, 6 — c. 1/1262 177 acelaşi, pentru amîndouă romanele este eroul, aproape aceleaşi poziţiile fabulei. Intre doctorul din Isabel, şi Allan, tînărul inginer din Maitreyi, este mai mult de-o asemănare. Europeni, şi unul şi altul, se văd deopotrivă de ispitiţi şi de implicaţi în experienţe indice. Şi în amîndouă romanele iubirea este aceea care alcătuieşte textura de aur şi de argint pe care se altoiesc flori aprinse sau ucigătoare. Cu deosebirea, marea deosebire, că Isabel... este romanul unui dialectician al iubirii, pe cîtă vreme Allan din Maitreyi este aproape un amant desăvîrşit. Spun aproape — pentru că, oricît de acaparat de pasiune ar fi acest erou, tot mai stăruie în fiinţa-i ceva din propriul eroilor d-lui Mircea Eli-ade : luciditatea, predilecţia pentru jurnal, demonul renegărilor. Cît este de reală sau numai simplă părere, această obiec-ţiune, nu ştiu. Dar ca şi la întîia lectură, fascinaţia în care ne afundă, ca într-o fîntînă de vis, povestea Maitreyei, este aşa de obsesivă, aşa de magică, încît revenirea la realitatea brutală frînge într-o oarecare măsură, mirajul. De unde să vie însă impresia aceasta şi care să fie intepretarea ei cea adevărată ? Să nu fie oare decît regretul ce cuprinde pe lector — inimă simţitoare — cînd vede cum se irosesc şi cele mai frumoase vise de iubire ? Să fie, dimpotrivă, convingerea că toate poveştile legendare, în rîndul cărora Maitreyi va figura de azi înainte, se sfîrşesc cu o moarte sau alta, dar fără să rupă lanţul sufletesc al logodnicilor ? Reală sau numai subiectivă, această obiecţiune cu care intenţionat am început, pentru ca să plivim entuziasmului de la început orice impediment este, totuşi, una secundară. Fără să mai spunem că se vor găsi şi cetitori cari să subscrie la finalul acesta creştin oarecum, şi să vadă în chiar prăvălirea în noroi, a Edenului din Bowhanipore, un tîlc al celor pieri-toare, o filosofie. Indiferent. Cînd Allan începe să se îndoiască de iubirea Maitreyei, romanul a operat întreg farmecul său asupra cetitorului. Pentru că romanul e înainte de toate iubirea de basm oriental, neverosimilă dar nu mai puţin pă-mînteană, a Maitreyei. Şi iubirea aceasta ţine de miracol, cum de miracol ţin şi începuturile ei, acel joc de coincidenţe şi complicităţi, dictate de legi mai presus de fire, cum de miracol ţine şi revelaţia acestei Sulamite, ce creşte şi se înfrumuseţează, ca floarea pe care o învoaltă razele soarelui. Slujind de mentor în Cal- 178 cutta, unui ziarist francez în anchetă indiană, Allan îl conduce şi în casa superiorului său Narendra Sen, un brahman mai puţin ortodox, unde ziaristul are prilejul să se informeze, la sursă, asupra moravurilor bengaleze, iar Allan să cunoască vechiul „coup de foudre" al preromanticilor, acel farmec optic care l-a fascinat pe Des Grieux şi toţi ceilalţi eroi, de o fire cu dînsul : Maitreyi mi s-a părut atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuţi cu argint, cu şalul asemenea cireşelor galbene — şi buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii, creeau parcă o notă şi mai puţin umană în acest trup înfăşurat şi totuşi transparent, care trăia, s-ar fi spus, din miracol, nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înţeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mişcările ei moi de mătase, cu zîmbetul timid, preliminar de panică, şi mai ales în glasul ei atît de schimbat de fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete. O împrejurare, înscrisă desigur şi ea în cartea celor fatale, va apropia pe Allan de Maitreyi. Trimis de Narendra Sen, a cărui simpatie o cîştigase prin meritele sale inginereşti, să supravegheze o lucrare în Tamluk şi după aceea în Assam, în junglă, Allan se îmbolnăveşte de friguri, este adus în Calcutta şi după o scurtă convalescenţă primeşte propunerea şi se mută în casa lui Narendra Sen. Ceea ce, un timp după aceea i s-a părut lui Allan un complot matrimonial, din partea inginerului şi familiei sale, nu era decît afecţiunea pentru un copil pe care Narendra Sen l-ar fi vrut frate pentru Maitreyi. Dar iubirea nu cunoaşte limitaţiuni artificiale, ea care nu se dă înapoi nici dinaintea incestului. Şi Paul şi Virginia îşi ziceau frate şi soră, şi iubirea lor n-a fost mai puţin devastatoare. Şi lucrul acesta îl presimte cu aceeaşi putere, odată cu Allan şi Maitreyi. Zadarnic se va împotrivi iubirei, cu cîntece, cu poeme şi flori. Toate sînt ispite, cum au fost şi Evei, străbuna. Dar iniţierea aceasta a dragostei şi prezenţa acestui filtru isoldian, în care Maitreyi dovedeşte rafinament, inocenţă, humor, forme ale aceleeaşi suverane şi perpetui feminităţi, dau prilej d-lui Mircea Eliade să scrie unele din cele mai ingenue pagini din literatura iubirilor mijinde. După cum, mai tîrziu cînd jocul iniţierilor se completează şi cînd lecţiile şi biblioteca sînt, ca pentru Abelard şi Heloisa, prilej de noi delicii intelectuale şi ero- 179 tice, d. Mircea Eliade izbuteşte să scrie psihologia şi ritualul celei mai impudice castităţi. Un amestec tulburător de inocenţă preromantică şi de senzualitate lawrenciană dă acestor pagini captivante o culoare şi un timbru inedit pentru literatura noastră. Aş voi citată în ordinea aceasta, pagina închinată „voluptăţii braţului" (119—120) şi mă voi mulţumi să transcriu puternicul jurămînt pe care Maitreyi, logodită, îl şopteşte cu faţa spre lacuri, în una din plimbările cu Allan, în marginea Calcuttei : Ma leg, pe tine, pămîntule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimeni altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sînt ţie razele aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui — ci asupră-mi căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pămînt, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă ma simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mina şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lor să-i aduci, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dintîi zi a Mousoonului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe şi tu maică mi l-ai adus aproape. Cu astfel de cuvinte, în care răzbat toată poezia şi toată înţelepciunea religiilor asiatice, Maitreyi este aproape o eroină predestinată imolaţiunii. Pasiunea dezlănţuită care nu cunoaşte margini, a eroilor, şi care ilustrează acel „drept divin" al dragostei, despre care vorbea în maximele sale Chamfort, acel „contract al inimilor" despre care scria Delisle de Sales şi care ar valora mai mult decît jurămintele în faţa altarelor oficiale, trebuia să ajungă la singurul deznodămînt tragic, cu putinţă, acela al despărţirii eroilor noştri. Descoperiţi prin-tr-o nevinovată indiscreţie a lui Chabu, sora mai mică a Maitreyiei, Allan este izgonit de către Narendra Sen, care se dovedeşte, pe cît de amical fusese, pe atît de sever în păstrarea legilor castei. Chinurile la care e supusă Maitreyi şi tot declinul, decapitat, al acestei mari pasiuni raciniene, pun eroinei d-lui Mircea Eliade un nimb de mucenică a dragostei şi o aşează în firidele marilor pasionate ale literaturii universale. 180 Iată pentru ce spuneam că sfîrşitul romanului destramă, pare-se, întrucîtva din mirajul în care tot timpul plutisem, în timp ce, ca o altă Didonă — caeco carpitur igni —, Mai-treyi pătimeşte şi va muri desigur de dragoste, Allan, ca un alt Aeneas, porneşte în munte, scrie pagini de jurnal şi aproape se eliberează. Dar şi dacă pasiunea aceasta nu consumă deopotrivă pe amîndoi eroii, rugul pe care arde această Phedră bengaleză dogoreşte şi luminează aşa de puternic, încît reflexele flăcărilor răscumpără şi ceea ce ni se părea nouă că este rigid în caracterul lui Allan. Maitreyi va rămîne cartea de căpătîi a îndrăgostiţilor de dragoste, poemul adolescenţii, în primul rînd al acelei adolescenţe specifice veacului nostru, incitat de evadare şi exotism. Maitreyi realizează în literatura noastră o eroină comparabilă eroinelor tragice, universale. Izbutind, cu diversele sale însuşiri şi în somptuoasa geografie a Indiei, această carte de mare simplicitate, d. Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanităţii. „Cine face binele, ajunge la poarta templului, cine iubeşte pătrunde în sanctuar" scrie Rabindranath Tagore în unul din distihurile Licuricilor săi. Şi Maitreyi, ca un idol, s-a statornicit de azi înainte în sanctuarul dragostei. CEZAR PETRESCU ORAŞ PATRIARHAL, roman, 2 volume („Cugetarea”) Există în primul volum al d-lui Cezar Petrescu, în Scrisorile unui răzeşy o schiţă finală care ar putea sluji de pretext acestui început de cronică şi de epigraf acestui ultim, al d-sale, roman. S-a statornicit, de-a lungul veacurilor şi cărţilor o întreagă artă a epigrafelor şi d-1 Cezar Petrescu este dintre aceia care o practică, nu numai cu asiduitate, dar şi cu o bine dozată strălucire. Un epigraf este ochiul de lunetă magică prin care te uiţi înainte de explorare, şi mulţi dintre exploratorii cărţilor s-au simţit îndemnaţi, grăbiţi chiar, de vedenia de dincolo de file, întrezărită. Sînt epigrafe celebre, din cărţi şi autori celebri, altele modeste, sub raportul faimei, dar cu atît mai ademenitoare prin neprevăzutul din ele şi altele personale ca o trecere de arcuş peste coarde şi ca un ecou anticipat al lăutei ce prinde să vibreze. D-1 Cezar Petrescu le-a practicat pe toate, şi nu vom aminti, spre deplină edificare, decît epigrafele lirice, acele mici şi originale poeme în proză, praguri de capitole la Calea Victoriei şi după aceea epigrafele acestui ultim roman, Oraş patriarhal, unele din cele mai sugestive confirmări, din afara graniţelor, 182 în litera şi imagina cărora citeşti, ca-n apa ce vrăjeşte cosi-toriul sau plumbul, profilul şi destinul celui care va să vină. Cum sa nu fi început, aşadar, cu un epigraf această cronică, de astăzi ? Stejarul de pe culme se numeşte acea schiţă şi ea încheie într-o desăvîrşită unitate toate acele prime acorduri cu care d-1 Cezar Petrescu a debutat, acum aproape cincisprezece ani, în literatură. Stejarul de pe culme este piatra de hotar şi altarul de înţelepciune la care s-a refugiat tînărul scriitor, dezamăgit la cea dintîi luare de contact cu Capitala. „Predoslovia" întîiului d-sale volum evocă peisagiul sufocant al cetăţii lui Bucur, în îngustimile căreia imagina simbolică a unui copac crescut în asfalt, şi năzuind spre lumina ascunsă de ziduri, punea întîia notă pe portativul originalităţii d-sale. Stejarul de pe culme era nota din urmă, urcînd la fel cu suspinul aromat şi odihnitor de smirnă, din-tr-o căţuie patriarhală. „Şi poate vă întrebaţi de n-ar fi fost mai bine să fi rămas în sătucul acela, cu cîntec de cristal în dimineţile cu cer cristalin" se întreba povestitorul, la fel cu toţi liricii noştri, un Iosif, un Goga, încorporaţi, dealtminteri, definitiv oraşelor, ca şi epistolierul Scrisorilor unui răzeş. Şi după un stagiu de tihnă şi înviorare în podgoria răzăşească, iată în Stejarul de pe culme, poezia acestei evadări : „Ce tihnă şi ce măreţie aci, în ceasul acesta cînd la voi, acolo, se aprind luminile vitrinilor, gem cafenelele, se-nşiruie procesiunea echipagiilor, se revarsă trecători prea mulţi pentru trotuarele neîncăpătoare, şi cînd larma mulţimii e tăiată de strigătele vînzătorilor de ziare, ce vă aruncă ultimă ediţie cu proaspetele ştiri de senzaţie. Socotiţi voi acolo, că înţelegeţi, dezlegaţi şi cîrmuiţi mersul vremurilor. Credeţi că în mîna voastră e cuţitul şi pîinea. Că în babilonica voastră Capitală se hotărăşte soarta milioanelor de oameni, care, tăcuţi în acest ceas, ignorîndu-vă cu nepăsare, merg la odihnă. Credeţi că fără voi, dacă o ploaie de sulf şi de foc v-ar mistui cu cafenelele, cu cabaretele, cu Camera şi cu Ministerele voastre cu tot, ca odinioară biblica Sodomă ; credeţi, că toată viaţa acestei ţări s-ar opri brusc, paralizată. Şi această amăgire vă susţine cu fragile cîrji sufletele voastre fără alt reazim. Iată însă că holdele îşi leagănă spicul superb, pomii rodesc şi florile fîneţelor îmbălsămează darnic văzduhul : departe de voi şi fără voi etc., etc.fC 183 Epigraf în care se cumpănesc de la întîile-i afirmări, cele două poziţiuni ale literaturii d-lui Cezar Petrescu, epigraf pe care l-am putea socoti cîntec de lebădă şi pentru elegia ce se degajă dintr-însul dar şi pentru că este aproape singura-i pledoarie rurală şi singura exaltare lirică a patriarhalităţii. Capitala babilonică din „predoslovia" epistolierului de tinereţă nu-şi aruncă mai puţin, din noaptea ce-o înconjură, semnalele misterioase. Antenele acestea adulmecă victime şi victimele ies din cotloane şi vizuini şi se pornesc fascinate către luminile din zare. Aşa a plecat, tot spre luminile orăşeneşti din zare, şi Jude-Obscurul, grandiosul erou al romanului lui Thomas Hardy. Cîte unii încearcă să se smulgă braţelor de hidră ale oraşelor tentaculare şi se reîntorc la vatră. E numai o amăgire însă, o altă amăgire egală cu cea dintîi. Căci unii se întrec să-şi pună capăt zilelor şi să sfîr-şească, printr-un capricios zar al destinului, înfrînţi după o uimitoare ascensiune, în orăşelul patriarhal, din care şi-au luat zborul cu ani în urmă, ca acel Adrian Sîntion, inginerul intrepid, de a cărui odisee luarăm cunoştinţă în Plecat fard adresa (1900) şi despre a cărui moarte vom afla în Sosit fard adresa (1932). Alţii se abat doar în vizite, fie de o noapte, ca acel misterios Ionică Iancovici, pe care maică-sa îl aşteaptă de-o viaţă şi care nu zăboveşte, gonit din urmă, nici o zi, alţii ca Artino, colonelul, bucureştenizat şi totuşi credincios oraşului patriahal, repezindu-se la Crăciun doar şi singur, să-şi vadă pe maică-sa, să ancheteze caracudele de la cofetăria Rinalti, să cînte cu copiii colindele de pe vremuri şi să aducă un ritm accelerat şi bonom într-o zăcătoare de venin ca Oraşul patriarhal (în treacăt, la aşa de scurtă distanţă, două figuri ofiţereşti, magistral tratate : colonelul Spiridon Hotnog în Fecior de sluga al d-lui N. D. Cocea şi colonelul Artino din Oraşul patriarhal). Iar alţii aduc cu dînşii din această Capitală infestată tot ce trebuieşte ca să se desăvîr-şească şi mai mult, să promoveze coclelile provinciale. Cazul lui Tudor Stoenescu-Stoian, eroul ultimului roman al d-lui Cezar Petrescu. în felul acesta, literatura d-lui Cezar Petrescu de după întîiul preludiu de pastorală, din Scrisorile unui răzeş, se dedică acelei monografii a dezamăgiţilor şi învinşilor, aşa cum d-sa însuşi o declară în prefaţa lui Plecat fard adresa, cînd socoteşte această atmosferă cenuşie în care trăiesc eroii 184 săi, proprie veacului nostru, ca un alt „rău al secolului". Drumul cu plopi, La Paradis general, Calea Victoriei, Plecat fard adresa şi în fruntea tuturora Întunecare reconstituie societatea românească de după război, în acea tonalitate pe care d-1 Cezar Petrescu o află specifică. Radu Comşa, Adrian Sîntion, integrul magistrat Constantin Lipan, Geor-gei Galea, vagabondul bachic şi sentimental, sînt cîteva din exemplarele acestei faune de învinşi, fie că unii din ei cunosc şi parenteze de glorie iar alţii numai înfrîngeri. Şi la aceştia vin să se adauge toţi acei eroi, a căror înfrîngere este cu atît mai dureroasă cu cît viaţa lor intenţionase să fie o protestare împotriva molimei progresive. Iar în rîndul acestora vom pune pe avocatul Tudor Stoenescu-Stoian, plecat din anonimatul Bucureştilor, descins în moldovenescul oraş patriarhal, la chemarea bunului său amic Sandu Buhuş, pentru ca, victima unei imposturi, să piardă tocmai amiciţia lui Sandu Buhuş şi să treacă, pe procopseală, în tabăra prefectului Emil Sava. Şi tot în rîndul acesta vom aşeza şi pe Ştefan Vidran, eroul uneia din nuvelele Drumului cu plopi şi în care, vom spune pentru ce, ne place să vedem pe prototipul impostorului Tudor Stoenescu-Stoian. Dacă în Calea Victoriei d-1 Cezar Petrescu expusese cazul Capitalei devoratoare, dacă în La „Paradis generaleşte şi le alungă în aşteptarea Rusoaicei, că Rusoaica şi nici Valia, care încearcă să se este luată de apele Nistrului dezgheţat, nu ;aiac află prin expediţiile nocturne ale oam ndra, frumoasa şi cutezătoarea haiduceasă contrabandistului Serghe Bălan. Niculina i o gazdă de hoţi. Ibovnică, atît de năv precît şi rafinată, ea va cădea în cele din urmă în mrejile cu care va căuta să adoarmă pe scumpul ei locotenent. Şi este ceea ce înalţă şi spiritualizează pe această Veneră a codrilor şi cătunelor pierdute pe malurile întortocheatului Nistru. Serghe Bălan avea dreptate să nu se îndoiască de credinţa nevestei sale şi cînd, prins de Ragaiac şi trimis sub garda, bănuieşte totuşi din privirea acestuia că s-ar putea să fie şi altminteri, prăbuşirea lui sufletească emoţionează. Nicu-lina iubeşte pe Ragaiac, şi dacă din plecarea ei enigmatică, de după omorîrea lui Serghe, ca şi din atîtea cuvinte frînte sau răspicate s-ar putea schiţa vreo îndoială, întreaga ei patimă şi grijă de a-şi feri iubitul de răzbunarea bărbatului său, evadat din închisoare şi întors, suferinţele de a se împărţi între vechea şi noua dragoste, ridică iubirea acestei primitive a patimei pe treapta clasicelor pasiuni ale umanităţii. Rusoaica este nu numai romanul himerelor locotenentului Ragaiac, dar şi romanul de dragoste al Niculinei, hai-duceasa, răsărită ca o zînă a nopţii, într-un cătun înecat în mister şi umbră, de pe malurile Nistrului. Ce departe şi ce palide rămîn pe lîngă această voinică şi pătimaşă întrupare a iubirii de codru, toate Vidrele şi toate Chiajnele literaturii noastre istorice. Dar studiul acestei eroine, celebră de astăzi înainte, între egale, nu poate fi încheiat aşa de uşor. El se amînă, numai. A fi izbutit să ridice la o înaltă potenţă, egală în tot cursul romanului său de astăzi, acele însuşiri de concentrare şi implicaţie sufletească, din nuvelele sale de faimă, a fi limpezit cu varga de alun, a unei mari pasiuni de două planuri, iadul sexualităţii, a fi ridicat pe plaurul ţesut din tot atîtea experienţe bordeiul solid de pe Nistru al locotenentului Ragaiac, a fi împletit cu poezie şi vigoare, o poveste pe cît de romantică, pe atît de psihologică, iată ce constituie recordul d-lui Gib I. Mihăescu în noul său roman şi iată pentru, ce Rusoaica este una din cele mai tulburătoare licori ale epicef de astăzi. G ARDELEANU VIERMII PAMINTULUI, roman („Adevărul" ) Dacă oraşul, cu poezia lui trepidantă, cu aşezările lui clădite pe nisip, cu dramele şi comediile lui a intrat şi continuă să-şi consolideze poziţiile pe linia de foc a literaturii noastre contemporane, suburbia sau centrul industrial întîrzie şi, cum e şi firesc, va mai întîrzia. Fie pînă ce procesul de gestaţie creatoare va ajunge în durată pe acela al literaturii pe teme agrare sau citadine, fie pînă în ziua în care o mare putere, lirică sau epică, nu importă, va răsări dintre furnale ca un duh al mineralului şi ca o protestare a noului Adam. Pînă atunci rămîne să ne consolăm cu literatură, de inspiraţie industrială, importată sau, sub raportul liric, cu versurile colţuroase, dar nu mai puţin patetice, din împărat şi Proletar ale lui Eminescu, precursor, dacă se poate spune, şi în direcţia aceasta. Dacă oraşele tentaculare ale Apusului şi-au aflat bardul în belgianul Verhaeren, dacă America, începînd cu Whitman şi continuînd cu Sinclair au înregistrat pe retina şi în inima scriitorilor ei melodiile şi gestele noei civilizaţii, dacă Rusia Sovietică, înlocuind vechiul cavalerism al baladelor puşkiniene, favorizează odată cu revoluţia ei socială şi 210 una de ordin literar — nouă, pentru cîtă vreme cine ar putea să spună, nu ne rămîn decît accentele proletarului eminescian şi aforismele lui indelebile. O literatură, care sub raportul liric cunoaşte idila rustică a lui Coşbuc, iar sub cel epic, pe Ion şi Răscoala ale lui Liviu Rebreanu îşi are pentru multă vreme trasat horoscopul. D. C. Ardeleanu încearcă cu romanul de astăzi, Viermii pamîntului, să-i imprime întîia renegare serioasă. Dacă nu reuşeşte încă, meritul istoric al d-lui C. Ardeleanu nu poate fi tăgăduit aşa cum nu-i tăgăduit nici acela al d-lui I. Agâr-biceanu, carele, în vastul său roman Arhanghelii a transcris, întîiul, viaţa mitică şi aproape naţională, aş zice, a exploatărilor aurifere din Ardeal. Cu adausul însă că Arhanghelii stă, în opera autorului Fefeleagăi, pe întîiul plan şi că este o foarte izbutită frescă a vieţii transilvănene, în timp ce Viermii pamîntului ocupă în importanţă, acelaşi loc, pe care-1 deţine şi cronologiceşte, în opera d-lui C. Ardeleanu. Nu se poate contesta d-lui C. Ardeleanu un preţios merit,, acela de a-şi fi înnoit resursele inspiraţiei sale : mai mult, chiar pe acela de a fi izbutit pentru majoritatea cazurilor. Diplomatul, tabac arul şi actriţa, Am ucis pe Dumnezeu şi Casa cu fete, aduceau fiecare o altă lume. Întîiul: periferia dramatică în care se împleteau într-o luxuriantă vegetaţie de maidan, amurgul unui ratat de carieră, cu visele întinate ale fiicei lui, actriţa şi cu devotamentul romantic dar nu mai puţin omenesc, al unui biet cizmar îndrăgostit ; al doilea, cu încercarea, uneori confuză, totdeauna temerară, de a pogorî în misterele sufleteşti ale unui intelectual posedat ; al treilea cu romanul, prea fugitiv poate, al unui mediu de viaţă galantă — dar toate trei, unele mai îngrijite, altele mai puţin, sub raportul stilistic, străduindu-se să creeze viaţă diversă, iluzie epică, artă. Viermii pamîntului se înscrie, aşadar, în linia acestor tentative, dar are marele nenoroc să rămînă cu mult sub nivelul lor. într-un interviu acordat cu prilejul apariţiei ultimului d-sale roman, d. C. Ardeleanu amintea de pilda înaintaşului său întru naturalism, de marele Emile Zola, despre al cărui Germinai nu păstrează o prea bună amintire. Şi este regretabil. Căci oricît de caducă ar fi o bună parte din documentarea experimentalistului Zola, nu se pot tăgădui patronului naturalismului francez, o mare capacitate imaginativă 21L $i o veritabilă forţă creatoare, care durează şi va dura, indiferent de metamorfozele la care romanul contemporan a fost, de la dînsul încoace, solicitat. D-l C. Ardeleanu a coborît şi d-sa în mina de cărbuni de la Anina, a cunoscut termitierele sufocante ale muncitorilor, „coronultc şi viaţa lui familiară, sanatoriul de la Sommerfrisch, dar un roman al vieţii acesteia industriale, specifice, n-a izbutit să dea. D. C. Ardeleanu a fost hărţuit tot timpul de două teme secundare, ce trebuiau să rămînă episodice şi de cadru, dar care se sub-stituiesc întru totul singurei teme ce interesa, aceea a vieţii, umile, grandioase, dramatice, titanice, indiferent cum mai la urma urmei, dar viaţă acaparantă, a minerilor şi a minei, contopiţi într-un singur suflet, într-o singură existenţă. Metoda unanimistă e singura recomandabilă în astfel de cazuri şi d-l C. Ardeleanu a tratat frumosul său subiect cu mijloace limitate, cu viziune miniaturală. Răscoala d-lui Liviu Rebreanu, Maidanul cu dragoste al d-lui George Mihail-Zamfirescu sînt, pentru literatura noastră, două din cele mai strălucite exemple de cum se manevrează mulţimile, de cum se sudează o psihologie colectivă. In loc de romanul specific centrului carbonifer al Aninei, d. C. Ardeleanu a schiţat romanul unui inginer timid, care descinde cu foarte modeste gînduri la Anina, care inovează în materie de stingerea incendiilor, după revistele de specialitate la care este abonat, care ia apărarea muncitorilor şi ajunge şeful şi idolul lor, care ia de soţie, pe fiica, ilustră pianistă necunoscută, a unui miner, care are o aventură expresă cu o foarte îndoielnică soţie de inspector minier — dar toate acestea aşa de sumar, de la suprafaţă şi neconclu-siv, că nu ştii la cine să te opreşti şi căruia să-i dai un duplicat de stare civilă. Nu doar că sînt neverosimile datele romanului d-lui C. Ardeleanu. Mai mult, însăşi Eleonora Zoltan, îndrăgostită subit de inginerul Alexe, n-ar fi un personaj neverosimil. Din nefericire, d. C. Ardeleanu nu trece dincolo de datele epidermice. Aşa cum ar fi trebuit să se coboare de mai multe ori şi cît mai dramatic, în mină (vorbim de coborîrile din roman), la fel ar fi trebuit să coboare şi în sufletele personagiilor. Fără de cutia aceasta de rezonanţă, evenimentele oricît de senzaţionale, căderea bolizilor chiar, nu spun nimic. N-au nici un timbru. 212 Iar al doilea episod, este al grevei, al represiunii ei ste-nografice, al urii dintre doi foşti prieteni, ce se suprimă din cauza unei femei — altoi la fel de inutil — episod care ocupă o bună parte din roman, dar care, raportat la evenimentele cîte se cunosc din lumea muncitorească, din anii din urmă, este de-a dreptul insuficient. Fără să mai spunem că o astfel de „mişcare", cum se repetă, fără putere de convingere în roman, nu este proprie numaidecît centrelor carbonifere. Ele puteau fi lăsate deoparte. Romanul n-ar mai fi fost silit să sufere comparaţia istoriei recente, iar d-1 C. Ar-deleanu s-ar fi aplicat la singura temă ce interesa, aceea a vieţii specifice de la Anina. Dar dacă sub raportul iluziei de viaţă şi al reconstituirii vieţii din centrele industriale, romanul d-lui C. Ardeleanu este atît de deficitar, sub raportul scrisului el este de-a dreptul falimentar. Inundaţiei greşelilor de tipar şi de corectură, d-1 C. Ardeleanu îi răspunde cu avalanşe de neglijenţe stilistice, de tot soiul. Dacă nu citez, este şi pentru că n-aş mai termina dar şi pentru că ar fi nedrept. D. C. Ardeleanu a dovedit cu celelalte trei romane că, indiferent de lacune, nu pregetă să rîvnească. De ce am dispera atunci şi de ce n-am aştepta pe d-1 C. Ardeleanu la viitorul său roman sau la ediţia total retopită a acestui Viermii pamintului, aşa de promiţător, :n intenţii, atît de imperfect în realizare. MIRCEA DAMIAN DOUA ŞI-UN CĂŢEL... (Schiţe) '„Cugetarea") Cu Două şi-un căţel... d-1 Mircea Damian se întoarce la sursa de absurd şi umor, aşa-zicînd, mecanic, la care ne-a îmbiat în volumul său de debut Eu sau frate-meu ? Aici, pe această scenă a arbitrarului, d. Mircea Damian se simte, cum spunea poetul, în elementul său. N-am uitat, desigur, substanţa, nici ecoul de umanitate, nici grimasa dureroasă pe care cel de al treilea al său volum Celula nr. 13 ni le-au comunicat, în paginele excelentului reportaj din lumea acelui penitenciar, pe care administraţia noastră de stat se gîndeşte acum să-l modernizeze. Mai presus însă de documentar şi de realism, literatura de imaginaţie şi, în planul acesta, teatrul de marionete este propriul d-lui Mircea Damian. „Va să zică, mi-a trecut prin minte, o întrebare atît de idioată îneît nu m-am putut stăpîni să nu rîd. Şi-am rîs. Am rîs tare, am rîs prosteşte şi de ce întîrziam asupra întrebării, de ce rîdeam mai cu poftă. Era o distracţie, în felul ei şi mie îmi place să mă distrez adesea singur.." — iată cîteva rînduri din monologul cu care eroul schiţei între absurd şi imposibil (titlu deopotrivă de semnificativ) se diagnostichează 214 pe sine şi întreaga artă a d-lui Mircea Damian, deodată. Care era această întrebare şi ce o stîrnise ? Cum asista la un film de cinematograf, eroul d-lui M. D. se trezeşte întrebîndu-se : oare, n-aş putea muri, uitînd să respir ? ! Apoi îl pufneşte rîsul, pentru ca în cele din urmă să se işte scandal, terminat cu proces între vecinul din dreapta şi cel din stînga. Şi schiţa se termină tot cu aceeaşi nedumerire : dintre cîteşitrei, care e prost şi care e nebun ? Sînt în această schiţă, desigur nu cea mai izbutită din volum, dar una din cele mai tipice, toate caracterele scrisului d-lui Mircea Damian. Se petrec şi în viaţă, în viaţa de toate zilele, astfel de bizarerii ? Desigur. Fabula cu prostul care zvîrle o piatră în baltă şi cu nebunii care se trudesc s-o scoată, nu e oare imagina cea mai izbutită a societăţii ? Cu deosebirea numai că intrate în fire aceste habitudini ni se par normale, iar absurde de cum ni se atrage atenţia asupra lor. Şi e cazul cu mai toate scenetele acestui volum, în regizarea cărora d-1 Mircea Damian aduce un perfect dar de stilizare. De aici aerul comun al acestor întîmplări puţin comune. Desene animate, capabile de cele mai mari extravaganţe, ele se mişcă pe ecranul cotidianului şi ca şi dînsele surprind, minunează şi îngheaţă rîsul. Observaţia de altminteri nu e nouă. Extraordinarele aventuri ale lui Micki-Maus nu dezlănţuiesc niciodată rîsul, chiar dacă liliputanii eroi îşi despică fălcile pînă la urechi. Elementul acesta de cinematograf mi-amintesc să-l fi surprins şi-n schiţele întîiului volum al d-lui Mircea Damian. Ca şi imaginile au ralenti, obsesiile acestea mecanice ale schiţelor d-sale conţin un germene de demenţă pe care viaţa de toate zilele îl escamotează cu grije. Bagheta vrăjitorului le hipnotizează deopotrivă şi le acordă acel ritm automat, aşa de neliniştitor, ca-n experienţele cu morţii ridicaţi din coşciug. Să exemplificăm : un ins, autobiografic sau nu, îşi exasperează tot timpul fotograful, pentru că nu se poate opri din rîs. Culcat pe peliculă, ca şi umbra furată de zidar, rîsul îl părăseşte de-a pururi (Rîsul), Un chelner de wagon-restau-rant îşi exasperează clienţii rîzînd. Este un rîs adevărat sau, ca într-o alterare daltoniană, cel ce-1 observă nu vede dccît atît ? (Chelnerul din Wagon-Restaurant). Constantin Năpar-niţă îşi pierde personalitatea tocmai în ziua în care îmbrăcase haine noi. întors, întreabă pe portar şi, cum află că n-a 215 venit, rătăceşte încă o vreme. în faţa oglinzii se regăseşte, dar voind să tragă storul defect se prăbuşeşte de la al patrulea şi moare. Şi toate într-o duminică (Hainele). Un distrat şi un original e şi Mărinache Pîtpîdîc. Sculat de dimineaţă şi pornit în oraş înainte ca portarul să-l fi trezit, are certitudinea că a rămas în odaie. Şi se frămîntă şi plînge de disperare în braţele prietenului care nu-1 înţelege (Mărinache Pîtpîdîc). Ea se sinucide pentru că El, nu se decide s-o iubească decît la ore fixe şi cu program. Şi cînd El află din gazete de moartea Ei, e plictisit că trebuie să-şi găsească altă dragoste (Poveste cu iubire). Un gospodar tîn-jeşte pentru că simte în palmă bătîndu-i inima pisicei pe care a pus s-o omoare (Cauza) — iată, reduse la cele mai descărnate scheme, schiţele primului lot din care cetitorul şi-a putut face o cît de vagă idee de subiectele d-lui Mircea Damian, de elementele lor obsesive, de bizareria şi chiar uneori de substratul lor magic, precum în ultima schiţă amintită, care ne duce la acele poveşti cu sufletul şi inima închise în animale, din tezaurul lui Frazer. Mai este însă şi-un al doilea lot ceva mai consistent, în care elementul de comedie burlescă, e cu mult mai accentuat. Aminteam mai sus de cinematograf şi de apropierile pe care această artă le sugerează. Schiţele acestea ne duc de-a dreptul la farsa, în aparenţă lemnoasă a lui Buster Keaton. De Malec şi de nenorocurile lui aminteşte şi destinul ridicol al scriitorului Gîrbiţă, un soi de erou al tunelurilor (Crăciunul scriitorului) ; şi Nicolae Pomojnicu, căsătoritul fără voia lui, cel ce pleacă să cucerească lumea după ce-şi strangulează soţia (Cadoul) ; şi întîmplarea lui Nicolae Iordache care după trei ani îndrăzneşte să se apropie de Cleopatra Stancioiu (Un act de curaj) şi mai cu seamă aventura cu care se deschide volumul, în care cele două amante, rivale, sînt răzbunate de colţii vindicativului căţel (Două şi-un căţel...). N-aş putea spune că stilizarea aceasta de care abuzează d-1 Mircea Damian, cu toată virtuozitatea ei, nu e plină de riscuri. O uşoară impresie de serie şi de proiecţie, mai mult decît de suflu de viaţă, pune în dese rînduri stăpînire pe inima cetitorului. Este, mai cu seamă, cazul schiţelor din întîiul lot. Cînd însă d-1 Mircea Damian îşi coboară eroii pe pămînt şi-i implică în aventuri mai mult sau mai puţin 216 verosimile şi comedia sa împrumută reflexe pămînteşti. Un citat va convinge mai uşor. Nicolae Pomojnicu ar voi să fie crud ca un don juan, dar sfîrşeşte prin a capitula : — Dar sa lăsăm ochii... Să ştii că n-ai fost aşa... şi să nu-mi vii cu pretenţii... Cu mine nu merge... Clara pricepu. — Cu ce pretenţii ? întrebă ea sec. Şi se ridică. Cu care ocazie Nicolae Pomojnicu băgă de seamă că e foarte frumoasă, foarte demnă şi foarte distinsă. Totul la superlativ. Se simţi o clipă umilit faţă de ea şi faţă de el însuşi. Dar numai o clipă. — Să nu crezi că mă prosteşti aşa, cu una cu două... Ce, ai pretenţii să te iau în căsătorie ? Crezi că... — Destul! zise ea rece. Eşti meschin. N-am venit aici cu nici o pretenţie. Am venit pentru că te iubesc. înţelegi ? Şi se uită drept în ochii lui, cu nişte ochi cari lui Nicolae Pomojnicu i se păru că sînt ceva cam prea negri şi ceva cam prea adînci. — înţelegi ? repetă ea de astă dată blîndă şi insinuant. Pomojnicu o privi rătăcit, apoi s-aşeză pe scaun şi se minună sincer : — Ei comedia dracului ! Simţea totul dar nu pricepea nimic. Se uită încă o dată la Clara, care-i zîmbea, zîmbi şi el, pe urmă zise timp : — Atunci se schimbă lucrurile. Şi astfel de momente de comedie subtilă se întîlnesc numeroase în noul volum al d-lui Mircea Damian. Ele aduc un ecou mai adînc şi violentează misterul cu mult mai durabil, decît o fac schiţele întîiului lot, acele jocuri de absurd şi hazard, ce se nasc cu chiar germenul morţii, într-însele. Premiile naţionale de literatură au încununat anul acesta pe d-nii Corneliu Moldovanu, pentru poezie şi pe d. G. Ibrăi-leanu, pentru proză. Căzînd la puţin timp după apariţia romanului de analiză sentimentală Adela, sorţul voi să semnifice că d. G. Ibrăileanu nu este numai autorul de reputată activitate critică, istoriograful spiritului critic în cultura românească sau amatorul de literatură universală bine dovedit, dar chiar un scriitor de imaginaţie, un romancier. Ceea ce ne promitem să verificăm într-un proxim foileton. Iar pentru astăzi, să ne rezervăm, cu toate că natura nu îmbie, o mică raită prin boschetele sacrate ale poeziei. Din Franţa, ne sosesc ecourile a două evenimente poetice, aproape contradictorii: centenarul sonetului lui Arvers şi situaţia precară a prinţului poeţilor francezi, strălucitul baladist al simbolismului, Paul Fort. Ele arată, în chipul cel mai elocvent cu putinţă, destinul singular al poeziei, menită de zîne să trăiască mai cu seamă după moarte. Spiţă olimpiană, ca şi albatrosul din cunoscuta poemă a lui Baudelaire, poetul se simte la largul său numai în strîmta carceră a turnului de 218 fildeş. Pe pămînt, ca şi albatrosului pe bord, aripile prea mari îi împiedică mersul. Paul Fort, al cărui destin s-a confundat multă vreme, cum spunea Remy de Gourmont, cu însăşi balada, e silit astăzi să apeleze la caritatea camarazilor săi de litere. Generaţiile cari s-au legănat în hamacul încîntător al somptuoaselor sale stanţe din Paris sentimental ou le roman de nos vingt ans au toate motivele să fie triste. Izvorul acela nesecat de ritmuri, de humor, de rime ascunse, în cea mai virgină pădure cu putinţă, şi a cărui puritate ar fi trebuit păstrată intactă pînă la moarte, este astăzi tulburat. Zilele sexagenarului rapsod, care a cîntat amorul, trecutul, marea, muntele şi pădurea, sînt zile amare. Ca şi strămoşul său întru boemă şi baladă, Fran^ois Villon, nici Paul Fort nu e scutit de nedreptatea contemporană. Din rozele pe care le-au împrumutat societăţii, nu li s-a înapoiat decît ghimpii. Dar ca şi pentru Fran^ois Villon, gloria lui Paul Fort va fi veşnică în ceruri şi peste veacuri. Dovadă, pînă la un punct, însuşi acest centenar al sonetului lui Arvers. Istoria romantismului păstrează o mediocră părere despre poetul Ceasurilor pierdute. însă nu este şi nu va fi antologie franceză în care pagina aceasta de autentică inspiraţie a sonetului, ce descinde, în linie directă, din sonetele lui Ronsard, să nu fie citată la loc de cinste. Cum stă într-un fir de aţă, de tot atîtea ori, viaţa — într-un fir de aţă stă şi gloria. Ecoul celor o sută de ani ninşi peste cele 14 versuri ale candidatului de notar, oaspete al salonului lui Charles Nodier, departe de a se fi stins, a cîştigat în intensitate. O nouă nobleţă, aceea a vechimei, s-a adaos blazonului de mister şi poezie cu care a fost sigilat, din începuturile lui, gloriosul sonet. Elegiacii latini şi-au avut fiecare muza. Corinna, Cynthia, Delia au trecut în istoria literaturilor alături de cîntăreţii lor. Alecsandri punea pe seama Neerei, curtezana din Fîntîna Blanduziei, mai puţin dragostea pentru Horaţiu şi mai mult orgoliul de a se vedea cîntată şi transmisă posterităţii. Discreţia lui Arvers, dovadă a cavalerismului şi adîncimii sentimentului său, a fost din belşug compensată. D-na Mărie Menessier, fiica lui Charles Nodier, surîde din cadra ei centenară ca o altă Giocondă şi numai graţie sonetului lui Arvers. Pentru că şi dacă n-a ghicit în viaţă, nu se poate să nu fi bănuit în viaţa de dincolo de Styx, cum îi 219 spunea Macedonski, în reculegerile elyseene, cînd sufletele sînt numai spirit şi aducere-aminte. Şi nu se poate să nu se fi bucurat înţelegînd cît a fost de iubită. Pentru că sonetul lui este nu numai frumos, dar încă un model de conciziune în concepţie şi de rară desăvîrşire tehnică. Catul închisese într-un distih întreg universul dragostei, clătinat între cei doi poli: odi et amo, urăsc şi iubesc, dar distihul lui Catul, cu tot recordul lui, rămîne în ordinea sentinţelor şi aforismelor. Sarcina lui Arvers era cu mult mai dificilă. In 14 versuri e) trebuia să închidă un roman şi a făcut-o. în fond, nu este altceva decît romanul lui Cyrano de Bergerac mascîndu-şi dragostea, ascuns de după lianele balconului şi chiar pe patul de moarte. Arvers a făcut-o într-un sonet, tare ca o picătură aromată, din vinurile tavernierului Syrax. Să iubeşti în ascuns, să păstrezi cu grijă misterul — mon âme a son secret, ma vie a son mystere — şi-n loc de declaraţii sau alte focuri de revolver să cizelezi 14 versuri în cinstea adoratei, iar la urmă în loc de o picătură de venin să închizi suprema renunţare, să ţi-o închipui cetindu-ţi versurile şi întrebîn-du-se, cine să fie aleasa poetului şi să nu bănuiască — elle dira en lisant ces vers tout remplis d’elle „quelle est donc cette femme ?“ et ne comprendra pas — o astfel de putere de concentrare şi un astfel de abil foraj în zăcămintele sufleteşti dovedesc o superioară intuiţie poetică şi explică o binemeritată glorie, chiar dacă în tot ce a mai scris Arvers n-a mai trecut de nivelul acesta aşa de ridicat, niciodată. Eminescu al nostru, liric profund şi divers nu s-ar fi împăcat cu o astfel de situaţiune. El şi-a cîntat dragostea ca un adevărat senior al inimii. Prometeu înlănţuit de stîncă, a implorat sau a blestemat, după împrejurări, în accente deopotrivă de patetice. Dominator şi tiranic, amorul lui Eminescu arde şi ucide ca şi haina otrăvită a lui Nessus, ori a lui Hercul, cum însuşi o spune în Oda-în metru antic. Aici e întreg Eminescu. „Piară-mi ochii tulburători din cale“ — iată strigătul de izbăvire al aceluia care se îngîna cu luna, în plimbările-i singuratice pe lîngă plopii fără soţ. Amintirile Mitei Kremnitz (eroina plopilor fără soţ ?), pe care nu de mult le tipăreau Convorbirile literare, vorbesc de o astfel 220 de văpaie cu care Eminescu ar fi aprins o stea, dacă dulcineea teutonă s-ar fi îndurat să-i dea o rază din ochiul ei senin. Ideea stelei ce s-a stins şi a cărei lumină dăinuie, împrumutată din Gotfried Keller ca un schimb de raze între aştri, apare în imagina amintită ca o anticipare a expoziţiei din Chicago, ale cărei lumini s-au aprins tot de la o stea. Dar Eminescu este acelaşi chiar cînd în poezia lui se întîlnesc atitudini, să le zicem, arversiene, ceea ce vrea să spună contrariul atitudinei aversiene, proprie liricului nostru. Iubind în taină am păstrat tăcere Gîndind că astfel o să-ţi placă ţie, n-aţi spune că începutul acestui sonet, întîiul cu care Maio-rescu, în ediţia din 1884, deschidea seria „postumelor" lui Eminescu, e o adevărată variantă a centenarului sonet ? Desigur — dacă sonetul poetului nostru s-ar urma pe linia aceea de renunţare şi briză calmă din poezia francezului. Ascultaţi însă cum de la a doua strofă chiar se ridică şi geme valul patimei : Dar nu mai pot. A dorului tărie Cuvinte dă duioaselor mistere, Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere A celui suflet, ce pe al meu ştie. Nu vezi că gura-mi arsă e de sete Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi ? etc., etc. Vorbind însă de Ar vers şi de Eminescu, drept e să amintim şi umbra unui alt poet al nostru, în care mulţi cetitori din trecut au văzut imaginea anticipată şi nerevăzută a Sărmanului Dionis. E vorba de poetul N. Nicoleanu, pe care ediţia d-lui G. Bogdan-Duică l-a tipărit, cu 25 de ani şi mai bine în urmă, dimpreună cu Cîrlova şi cavalerul C. Stamati. Nicoleanu a fost un junimist, aproape unul din fondatorii cercului literar de la Iaşi. Iar cînd în 1867, Titu Maiorescu tipărea întîia antologie a Poeziei romane, ca o anexă şi ca o ilustrare a întîiului său studiu critic, N. Nicoleanu, figura şi dînsul cu trei din poeziile sale. Necrologul ce-i redactează Iacob Negruzzi vorbeşte însă şi de alte cîteva poezii ce se cunoşteau şi erau apreciate, în cercul literar ieşan. Printre 221 ele : Secreta mea durere. Dar nici Iacob Negruzzi, nici studiul liminar al d-lui Bogdan-Duică, nici textul însuşi nu te lasă să bănuieşti că poezia lui Nicoleanu ar fi întîia, poate, tălmăcire a sonetului lui Arvers. Nicoleanu cunoştea pe romantici. Din Alfred de Musset traduce, iar în conferinţa despre „influenţa lecturei romanţelor străine", ţinută la Ateneul din Bucureşti, în 1877, se dovedeşte un bun cunoscător al literaturii începutului de veac. Dacă anatemizează într-o măsură oarecare romanele franceze — el zice romanţe — poezia nu numai că o traduce, dar şi-o şi însuşeşte, ca pe un balsam binefăcător. într-un articol de deunăzi, publicat în Adevărul, amatorul de literatură care se ascunde sub pseudonimul Gama (d-rul Graur, dacă nu ne înşelăm), vorbind de sonetul lui Arvers, amintea de cele cîteva versiuni româneşti : N. Volenti, vechiul junimist, I. Gr. Perieţeanu, B. Nemţeanu şi Ion Gane, a cărui tălmăcire o şi transcrie. Acestor nume se cuvine să adăogăm pe acela al lui N. Nicoleanu, cu atît mai mult cu cît odată cu aceasta se verifică şi paternitatea uneia din poeziile cu care Nicoleanu era bine văzut în Junimea. Secreta mea durere e, într-o tălmăcire puţin diluată (catrenele şi-au mai adăogat cîte un vers, inutil dealtminteri), tocmai sonetul lui Arvers. Dar dacă primele două strofe nu izbutesc să ducă pînă la capăt tălmăcirea ideală a întîiului vers : Secreta mea durere se va-ngropa cu mine, terţinele, în schimb, aduc mai mult decît o aproximativă localizare : O tu, ce-aprinzi în pieptu-mi dureri neadormite! Cînd noaptea se coboară cu şoapte fericite Pe patul tău odihna şi somnul a chema, Poate că zici adesea cu buzele-ţi divine Cetind aceste versuri d-a ta fiinţă pline : „Cine-i acea femeie ?w — şi nu poţi devină. înlocuiţi pe devină cu divina şi mărturisiţi că tălmăcirea ultimelor două versuri, pe care le-am citat mai adineaori, ale originalului n-au să-şi reproşeze nimic. Ele sînt mai puţin artificioase şi raportate la epocă, de-a dreptul magistrale, dacă 222 le comparăm, să spunem, cu ultimile versuri din traducerea d-lui Ion Gane, prea aservită textului : Pâstrînd credinţa asprei îndatoriri, ceti-va Aceste versuri pline de vraja-i, şi-o să zică : „Dar cine e femeia ?“ — şi totuşi nu ghici-va. Ceti-va, ghici-va9 aceste inversiuni din pricina rimei şi emistihul ces vers tont remplis dyelle9 escamotat în aceste versuri pline de vraja-i nu mai păstrează nimic din mirajul inalterabil al centenarului sonet. Şi acum pentru că a fost o raită prin boschetele poeziei şi ca orice raită, în jurul odăiei sau în jurul pămîntului, cată s-o terminăm în locul de unde am început-o, să amintim din opera d-lui Corneliu Moldovanu, ultimul laureat al premiului naţional pentru poezie, o strofă de cîntec ce se poate considera între variantele, de-a lungul anilor, acestui motiv pe care Arvers l-a zidit în cripta nepieritoare a unui sonet: Am scris un cîntec — neîncetat Voioasă să-l şopteşti în g£nd, Dar niciodată sa nu ştii Că eu l-am scris plîngînd... Ceea ce ne duce la acelaşi mare capitol al discreţiei sentimentale, ilustrată de sonetul lui Arvers. Ca o dovadă că în unghiul unei inspiraţii autentice, fie şi de dimensiunile unui sonet, ecoul liric stăruie şi se amplifică, la fel cu cercurile stîrnite pe luciul unui lac sau pe apele unui secol. CAMIL PETRESCU RAPID—CONSTANTINOPOL—BIORAM, simplu itinerar pentru uzul Bucureştenilor („Cartea româneasca f) • EUGEN RELGIS BULGARIA NECUNOSCUTA (peregrinări europene) (Ed. „Vremea") • PETRU COMARNESCU HOMO AMERICANUS (Ed. „Vremea") • C. I. FLAVIAN IMPRESII DIN AMERICA (Ed. „Vremea") Mai puţin decît i-a trebuit generalului Balbo de la Amsterdam în Labrador, ne-a fost de ajuns nouă să străbatem două din regiunile cele mai dificile ale continentului : peninsula balcanică şi Statele Unite ale Americii. Aşadar, tot cartea de călătorie rămîne cel mai bun mijloc de locomoţiune pentru cetitor. Fie că sînt simple itinerarii, cum îşi denumeşte, cu infinită cochetărie, d-1 Camil Petrescu relaţiunea sa de voiaj ; fie că sînt incursiuni în inima şi sufletul popoarelor pe care le vizitează, cum sînt lucrările d-lor Eugen Relgis şi Petru Comarnescu. Nu cunosc Constantinopolul, pînă la ora aceasta, iar după lectura itinerarului d-lui Camil Petrescu tot nu m-am lecuit de nostalgia de a-1 vizita într-o raită, expresă, ca aceea pe care a întreprins-o într-o bună zi autorul Patului lui Procust. Ca o dovadă că jurnalul său de drum stîrneşte curiozitate şi interes pentru peisajul, fie exterior, fie interior, al fastuosului Ţarigrad. Nu cunosc, spuneam, Constantinopolul, dar crescut la una din schelele Dunării, fostă pe vremuri raia şi familiar cu ultimele vestigii decorative ale tre- 224 cutei stăpîniri, mi l-am închipuit întotdeauna un fel de port mai mare, mai colorat, mai încins de soare şi de lumină, aşa cum a coborît într-o bună zi din „orientalele" romanticilor. Pierre Loti, a cărui umbră se încrucişează de cîteva ori în cartea d-lui Camil Petrescu, ni l-a insinuat cu amurgurile-i melancolice în romanul duioasei Azyade. în cîteva sonete, din cel mai bun cleştar, Heredia, Henri de Regnier a turnat cîteva imagini evocative, dar mai presus de toate a stăruit impresia că, somptuos sau mizer, cu haremuri şi tezaure sau cu caldarîmuri desfundate, pe care stîrvesc cîinii de Constan-tinopol, oraşul ne era cunoscut, ca un vad pe la care trecuseră toate amintirile noastre, fie scrise, fie imaginare. Locul de surghiun şi de caznă al Brâncoveanului, Cetatea Epi-thymii, sau a Poftei, din desenul panoramic al lui Dimitrie Cantemir însuşi, cu palatul de basm, de pe vremea cînd se pregătea să ia domnia Moldovei cu ajutorul lui Ismail Efendi, căruia îi zicea, cum scrie Neculce, în tambură, ca nimeni altul, fermane şi maziliri, alaiuri şi întoarceri ca la un loc de penitenţă, istoria noastră timp de cîteva veacuri, între Mircea cel Mare şi Valter Mărăcineanu, e legată de vicisitudinile acestui corn de aur, care n-a fost totdeauna şi unul de abundenţă. Impresia aceasta de decor familiar o întîlnim şi în paginile d-lui Camil Petrescu şi este poate unul din cele mai intime şi mai stăruitoare dintre farmecele itinerarului d-sale. Căci mai presus de documentarul : topografic şi istoric, peisagistic sau monumental, itinerarul d-lui Camil Petrescu este jurnalul de drum al unuia din descendenţii argonauţilor, întorşi după veacuri, în locurile pe unde i-au umblat străbunii. Aşa se face că, alături de frumuseţile prezente şi vizibile ale Constantinopolei, d-1 Camil Petrescu cheamă la viaţă o lume de dincolo de morminte, lumea sultanilor sîngeroşi, lumea gospodarilor noştri, căftăniţi şi maziliţi deopotrivă, lumea civilizaţiei bizantine, un Constantinopol, cu un cuvînt, al misterelor, în care metropolă şi necropolă se stratifică de-a lungul istoriei. Or, în aceste secţiuni geologice, d-1 Camil Petrescu este solicitat de tot atîtea ori, la Fanar (Fener) sau la Edi Cule, de cortegiul domnilor noştri sau de viziunea dramei brâncoveneşti şi resurecţiile acestea, fie şi fragmentare, trezesc un ecou de genealogie familiară. 15 — Opere, 6 — c. 1/1262 225 Dar, itinerarul d-lui Camil Petrescu are şi alte merite decît acelea de ghid pentru uzul bucureştenilor şi de baghetă magică de dat la o parte vălurile enigmatice ale trecutului. Spirit critic şi amator de călătorie în adîncimile sufletului omenesc, aşa cum activitatea sa literară l-a definit, deopotrivă, în anii din urmă, d-1 Camil Petrescu şi dacă este un agreabil şi interesant cicerone, nu este de fel un călător comod. A cunoaşte cît mai mult şi cît mai adînc şi a răstălmăci, după legile sale personale, spectacolele civilizaţiei trecute şi prezente, iată opera de căpetenie din acest itinerar ţarigră-dean şi iată ce face interesul continuu al acestui opuscul. Meditaţie pe sarcofagul somptuoasei (şi obositoarei, adaugă d-1 Camil Petrescu) civilizaţii bizantine, meditaţie la căpă-tîiul unei naţiuni ce renaşte graţie altoiului modern şi al izolării de tradiţie ; meditaţie pentru farmecul oriental şi pentru jocul pîntecului (subtilă pagină de interpretare şi de antologie ce s-ar cuveni transcrisă) — itinerarul d-lui Camil Petrescu invită deopotrivă la meditaţii şi controversă. El va rămîne şi peste interesul lui actual, în marea şi buna literatură de călătorie pe la bogazul din Sud, ce se începe glorioasă cu Cantemir şi Constantin Diichiti (1715), acest admirabil înaintaş al logofătului Dinicu Golescu. ♦ D-1 Eugen Relgis, este cunoscut cetitorului, în afară de literatura originală, prin toată acţiunea sa socială care şi dacă l-a fixat în ochii semenilor săi, printre utopişti, nu-i mai puţin adevărat că a dat vieţii sale, un nobil rost şi un accent singular, în mijlocul societăţii de azi. Umanitarist neobosit, pacifist pentru care internaţionala intelectualilor este singura punte eficace pentru apropierea popoarelor, d-1 Eugen Relgis nu este de fel visătorul pierdut în considerarea himerelor. Poate că ceea ce năzuieşte d-sa să nu se împlinească niciodată, dar la judecata din urmă, printre cei ce vor aduce în faţa Judecătorului Suprem, o dăsagă de fapte, va fi şi d-1 Eugen Relgis. Temperament de apostol şi peregrin, d-1 Eugen Relgis a înţeles că mai presus de literatura teoretică sau epistolară, stă contactul direct, călătoria la locul şi în inima celui de 226 care vrei să te apropii. Notele sale de drum, din Bulgaria necunoscuta, sînt din acest punct de vedere concludente. Călătorul acesta „flămînd de omenie*, cum se caracterizează singur, face unul din cele mai fecunde voiajuri. O lume, în adevăr necunoscută, vegetariană şi pacifistă, tolstoiană şi umanitaristă, închinată unor idealuri superioare, de toleranţă şi înfrăţire, descinde neverosimilă aproape, printre noi, din paginile cărţii d-lui Eugen Relgis. Jurnal de confesiuni reciproce, în slujba aceloraşi ţeluri superioare, Bulgaria necunoscuta ne introduce cu adevărat într-un peisaj, cu atît mai necunoscut cu cît e mai aproape de noi. Şi din acest punct de vedere nu greşesc, cred, dacă aş pune lucrarea d-lui Eugen Relgis printre puţinele acţiuni de propagandă naţională, oricît voiajul d-sale n-a ţintit să fie decît unul personal, de apropiere umanitaristă. Dar tocmai pentru aceea şi pentru că trece aşa de insistent prin paginile d-sale, mai tot timpul, o briză puternică, fraternă, voi remarca, de pildă, că n-am prea înţeles epigramele ce d-1 Eugen Relgis le aplică în cîteva rînduri, unui alt mare călător al nostru, d-1 Emanoil Bucuţa, a cărui relaţiune de la românii din Timoc se pare să nu-1 mulţumească pe autorul Bulgariei necunoscute. Trebuie să fie un malentendu. Şi iarăşi aş observa ca pe o trăsătură particulară, accentele pamfletare la adresa antipacifiştilor sau antivegetarienilor (pag. 142), contrastînd aşa de ascuţit cu înţelegerea unanimă, cu care d-1 Eugen Relgis îmbrăţişează, de-a valma, întreg universul. Dar dacă aceste parenteze înseamnă oarecum, că în mantia de filantrop a d-lui Eugen Relgis se ascunde, la răstimpuri şi un mizantrop, scrisul său cîştigă în varietate şi farmec. Căci Bulgaria necunoscuta nu este numai un memorial de călătorie, bogat în revelaţii, dar şi una din relaţiile cele mai antrenant scrise. * Adevăratul călător, s-a spus, este acela care pleacă de dragul plecării. De bună seamă. Şi totuşi, veţi recunoaşte că dacă astăzi este o călătorie mai interesantă de făcut sau de cetit (ceea ce revine la acelaşi lucru), apoi este aceea spre pămînturile, altădată ale făgăduinţei, astăzi ale panicei, unde 227 a poposit cu veacuri în urmă, Columb. America e în centrul preocupărilor de astăzi ca o vastă căldare a vrăjitoarelor, în care se fierb şi se amestecă destinele lumii de mîine, cea cu adevărat nouă, poate. Literatura pro- şi antiamericană a arătat că era totuşi ceva putred în acea nouă Danemarcă, istm înaintat al capitalismului şi terasă de afaceri, mai terifiantă decît aceea de la Elseneur. Homo americanus nu este, propriu vorbind, o relaţiune de călătorie. Harta şi itinerarul nu fac parte din bagajele d-lui Petru Comarnescu. Este în schimb o alta, dar cu mult mai impresionantă, aceea a societăţii americane, văzută în tipurile ei reprezentative, pe care d-1 Comarnescu o decal-chiază şi o pune sub ochii interesaţi ai contemporanului. Iată de ce spuneam că nu este o lectură mai actuală, ca aceea despre Statele-Unite, cînd interpretul este un spirit avizat şi avid de cunoaştere, cum este cazul d-lui Petru Comarnescu. Utilizînd dubla metodă, a dialogului literar şi a concluziilor sintetice, d-1 Comarnescu face să vibreze de viaţă un material şi o lume, ce, în alte condiţii, ar fi putut fi studiată ca la Panopticum sau pe masa de operaţii. D-1 Petru Comarnescu experimentează pe viu şi în contradictoriu. Studiu de tipologie, Homo americanus reconstituie din bogate impresii personale, cărora nici documentaţia nu le lipseşte, columnele de reazăm ale societăţii americane. Omul de afaceri, femeia de club, studenta, studentul, profesorii, educatorul, negrul sînt tot atîtea capitole în care d. Petru Comarnescu urmăreşte diferenţa între civilizaţia americană şi cea europeană. Şi multe din aceste columne, cu toată simpatia autorului şi cu toată nădejdea de viitor în steaua Omului american de mîine, îşi arată, în multe pagini, fisurile. Operă a unui spirit studios, oricît capitole, ca acela al sportmanului între altele, trădează pe literat, Homo americanus nu poate fi pus alături de Scenele din viaţa viitoare ale lui Georges Duhamel. Şi totuşi voi reţine din încheierea d-lui Petru Comarnescu, concluzia că singură revenirea la omenia de altădată, astăzi în decădere, ar putea da Americei un impuls de viaţă nouă şi spirituală. Ca o dovadă că frumoasele spirite se întîlnesc şi că adevărul poate fi urmărit pe mai multe căi. Aceeaşi, dealtminteri, e şi America văzută de d-1 Flavian. Cu deosebirea capitală, că în loc de studiu şi portrete morale, 228 impresiile d-lui Flavian realizează un alert reportaj, căruia gravurile d-lui Anestin îi sporesc interesul. Stilizata la maximum şi trepidantă ca un film desfăşurat la accelerator, Impresiile din America aduc o informaţie proaspătă despre stările de dincolo de Ocean, cu materialismul, cu farsa şi fastul religiei, cu lipsa de perspectivă şi cu amorurile penalizate, ce te gonesc înapoi spre Europa. G. IBRAILE ANU ADELA, fragment din jurnalul lui Emil Codrescu (iulie-august 189...) („Adevărul”) Cunoscut de mai bine de trei decenii printr-o susţinuta activitate critică şi de istoriograf literar, apariţia romanului d-lui G. Ibrăileanu a surprins într-o oarecare măsură cercurile noastre literare. Surpriză însă, nu înseamnă de fel dezamăgire. Ba poate tocmai dimpotrivă. Nu voi relua dezbaterea ce s-a urmat şi la noi cu privire la imixtiunea criticilor în epică. O socotim pe de-a întregul neconclusivă. Pentru că Sainte-Beuve a debutat cu versuri şi cu un roman de analiză, în plină înflorire a romantismului şi pentru că din motive de ordin interior a trecut la critică şi numele său a rămas, în istoria literară, legat de această aureolă adumbrind pentru totdeauna pe aceea de poet sau romancier, unii şi alţii, cît de binevoitori se-nţelege, au emis axioma, după care criticul este un poet sau un romancier ratat. Atîtea din procesele intentate foştilor săi colegi de cenaclu, n-au fost atribuite dezamăgirilor în materie de creaţie literară, ale lui Sainte-Beuve ? Cum, în ce ne priveşte, Titu Maiorescu şi Dobrogeanu-Gherea, cei doi stîlpi ai criticei româneşti, în secolul XIX, n-au scris opere de imaginaţie, 230 cetitorul nostru profan sau iniţiat şi-a făurit despre critic o imagină fixă, parţială, dogmatică, şi în orice caz arbitrară, în toate epocile au existat personalităţi sau temperamente plurivalente pentru că muzele tuturor artelor şi literelor sînt fiice ale aceloraşi părinţi, rezidînd pe culmile înflorite ale Heliconului. Fără să mai spunem că dacă theogoniile ulterioare au procedat la o diviziune a muncii şi a talentelor, tradiţia homerică le confundă pe toate, în acelaşi ministeriu, al ubicuităţii şi omniscienţii, în slujba tatălui Zevs. Pentru ce ar fi, aşadar, incompatibilitate între critică şi literatura de imaginaţie ? Desigur, totul vine de la războiul, pe care unii l-au văzut de exterminare, dintre critici şi literaţi. Susceptibilitatea acestui gen iritabil, cum l-a numit încă de acum două mii de ani Horaţiu, a favorizat, în conştiinţa multora, credinţa că un critic, sever prin definiţie şi exigent cu lucrările ^ltora, nu se va încumeta de bună voie, şi după ce le-a aplicat pe pielea altora, să se arunce în ghearele şi în gurile de lup ale criticei. Şi totuşi, n-au fost critici Anatole France şi Jules Lemaître şi Remy de Gourmont, ei, cari au dat literaturii de creaţie atîtea opere nepieritoare ? Nu s-a făcut nimeni critic în nădejdea să colecteze numai „surîsuri şi complimente", spunea îndeobşte regretatul Paul Souday şi cu aceasta putem stinge un proces, ce, după a noastră părere, ţine cam de mult. După cum nu e incompatibilitate între profesiunea unui scriitor şi arta în care îşi exercită darurile, la fel nu este între profesiunea de critic — căci este o profesiune, — şi genurile literare în care se aplică. A, desigur, sînt şi critici cari n-ar pierde nimic, ba dimpotrivă ar avea numai de cîştigat, dacă n-ar sări pîrleazurile literaturii. Şi pentru a preciza : nu credem ca seria de romane pe care d. Mihail Dragomirescu o începea, acum un an de zile cu romanul Copilul cu trei degete de aury să adaoge un accent mai mult paginei, pe care activitatea sa critică, i-a rezervat-o în istoria noastră literară. Poet, în tinereţe, d. Mihail Dragomirescu a ţinut să-şi ilustreze senectutea c-o operă epică, şi încă ciclică, uitînd însă că ceea ce Negruzzi numea păcat al tine-reţelor, poate avea urmări şi la o vîrstă mai înaintată. în schimb şi Bizu, al d-lui E. Lovinescu, şi Cartea nunţii, a d-lui G. Călinescu, şi Femei, ale d-lui Mihail Sebastian, sînt opere ce întregesc, în dozagii variate, de la caz la caz, dar 231 întregesc personalitatea fiecăruia din^ aceşti trei critici. Tot astfel după cum Adela se integrează şi face cor cu opera trecută, de critic şi istoriograf literar, a d-lui G. Ibrăileanu. Spirit analitic şi prin excelenţă studios, d. G. Ibrăileanu a participat la elaborarea, din ultimii treizeci de ani, a fenomenului critic fie în literatura, fie în cultura românească. Eminescolog, printre primii, d-sa a supus ediţiile lui Emi-nescu unui examen, din cele mai minuţioase şi dacă ediţia sa n-a fost, şi nu putea să fie, o adevărată ediţie critică, aceea pe care de jumătate veac o tot aşteaptă cultura noastră, meritele sale sînt nenumărate în plivirea drumurilor de viitor. Caragiale a fost încă una din temele de predilecţie ale d-lui G. Ibrăileanu. Studiile d-sale despre valoarea socială şi criticistă a operii autorului Scrisorii pierdute sau despre tîlcul psihologic al numelor în opera lui Caragiale sînt modele de interpretare şi analiză. Iar monografia sa Spiritul critic în cultura româneasca îmbrăţişează un secol întreg, al XlX-lea, în cele mai reprezentative din figurile literaturii noastre. Procesul de adaptare la civilizaţia apuseană, urmărit pe dublul plan, al novatorilor şi reacţionarilor, ca şi promovarea spiritului critic în cultura noastră, pe cele două versante, moldovean şi muntean, este, poate, întîia exegeză metodică, întreprinsă în domeniul literaturii secolului XIX. Şi paralel cu aceasta, o activitate critică, aşa-zicînd curentă, în limitele şi în cadrul revistei Viaţa româneasca, fie în marginea literaturii româneşti, fie în aceea a literaturii universale. Dacă Dobrogeanu-Gherea e acela care a iniţiat literatura noastră în profunzimile, diverse, ale literaturii ruseşti, d. G. Ibrăileanu este dintre aceia cari l-au continuat cu asiduitate. Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev apar cu insistenţă în studiile sale, de literatură exotică. în Turgheniev, spre pildă, dimpreună cu Paul Bourget şi în aceeaşi măsură cu Ed. Ja-loux, de mai tîrziu, d. G. Ibrăileanu a văzut mai cu seamă, şi a revenit foarte adesea la această remarcă, un poet al feminităţii. Dacă literatura rusească în genere abundă în eroine nepieritoare, de la tolstoienele Anna Karenina şi Kity, pînă la dostoievskienele Gruşenska şi Nastasia Filipovna, femeile lui Turgheniev vin învăluite într-un sovon de discreţie şi castitate şi lasă în inimile celor ce le-au iubit sau în ale cetitorilor o mireasmă şi o melodie la fel de stăruitoare. 232 Eroina romanului d-lui G. Ibrăileanu, Adela, e din familia acestora. (Ca o dovadă că între preferinţele criticului-cetitor şi predispoziţiile criticului-creator este aproape identitate.) Ea creşte, de-a lungul romanului, cu atît mai ispititoare şi mai castă, cu cît mai mult se tortură, în îndoieli oţi-oase, prietenul, „maestrul" ei mai curînd, d-rul Emil Co-drescu. Cvadragenar, brumat înainte de vreme, d-rul Emil Codrescu a cunoscut pe Adela încă de mică. A fost între ei mai mult decît obişnuita dragoste între un copil şi un om în toată puterea cuvîntului. Un început de pasiune ce confiscă şi de adoraţie ce abdică se statorniceşte, peste iubirea părinţilor, şi durează pînă la adolescenţa Adelei, cînd plecarea în străinătate, pentru studii, desparte pe Emil Codrescu de pupila sa sufletească. O tăcere epistolară de cîteva săptă-mîni suprimă cu totul corespondenţa. Adela se mărită şi divorţează la scurtă vreme şi după cîţiva ani eroii noştri se întîlnesc pe vară, în cadrul de brad al Bălţăteştilor. Romanul e jurnalul acestei luni de vilegiatură, iulie-august 189... şi, mai cu seamă, jurnalul iubirii nevinovate, progresive, dominatoare dar neîntrerupt amînată, dintre Adela şi Emil Codrescu. Dacă din punct de vedere social, situaţia eroilor noştri e netă, psihologiceşte ea prezintă dificultăţi pe care romanul-jurnal era ţinut să le rezolve cu infinită abilitate. Romanul psihologic, ba chiar jurnalul de introspecţie, ca o bogată serie de foi de temperatură, era cel mai indicat să răspundă unor atari dificultăţi şi Adela este un astfel de roman. Răstimpul de cîţiva ani ai despărţirii eroilor noştri, dacă n-a atenuat amiciţia lor, i-a turnat în aripi tocmai acel plumb al pudoarei din aurora marilor pasiuni. Adela îşi iubeşte „maestrul" mai mult ca înainte, dar nu va sări de gîtul lui acum, cînd femeia revoltată şi conştientă de prestigiul farmecului ei nu se mai poate mulţumi cu jocurile de păpuşi, ale copilăriei. Emil Codrescu, la rîndu-i, nu se poate smulge fascinaţiei pe care Adela o exercită asupră-i, dar nici nu poate uita că a ţinut în braţe, pe acest copil şi că iubirea lui de astăzi are un intim caracter incestuos. Cristalizînd, ca să întrebuinţăm sugestivul termen al lui Stendhal, ca o miraculoasă ramură de Salzburg, pe această enigmatică Adelă, iubirea sa, Emil Codrescu se refugiază în înşelătorul motiv, care l-ar opri să iubească pe Adela, al 233 diferenţii de vîrstă ce-i desparte. „Nu, nu ! Nu iubesc şi nu vreau să iubesc pe Adela. Nimeni nu iubeşte cînd nu speră măcar inconştient să fie iubit“, îşi spune Emil Codrescu întru început, cînd certitudinea acestei întoarceri a dragostei, sau a mingei, cum tot Stendhal scrie, îi lipseşte. Aşa se plîngea şi Turgheniev, într-o scrisoare către Botsin, că e bătrîn, cînd abia împlinise 40 de ani, numai pentru că d-na Viardot îl nesocotea, dar nu mai era bătrîn la 60 de ani, cînd incertitudinile sufleteşti se volatilizaseră. Dimitrie Rudin, emoţionantul erou al lui Turgheniev, fugea de dragostea Nataliei, maijpuţin din pricina vîrstei şi mai mult de teama responsabilităţii şi certitudinii că nu va fi demn de iubirea tinerei fete. Emil Codrescu fuge deocamdată de iubirea Adelei şi se refugiază în prăpastia celor 20 de ani ce-i desparte, se mulţumeşte să deguste, să aspire, cum zice el, feminitatea, îşi recunoaşte un pronunţat „apetit al sclaviei* — stigmat al celor ce iubesc — rezistă tentaţiei şi află un deosebit farmec jocului, care departe de a trivializa, înnobilează prin ne-realizare, dragostea, dar toate aceste simptome ale unei iubiri care înaintează, cucereşte şi subjugă, nu-i anihilează spiritul de analiză şi comentariul sceptic cu care-şi însoţeşte foaia de observaţie. Şi vine o zi cînd motivul acela al vîrstei începe să se clatine — „s-ar zice că acum îmi ascund vîrsta* — şi Emil Codrescu nu se mai mulţumeşte fără o iubire integrală : „oricum, nu-mi convine să împart simpatiile ei cu nimeni, nici chiar cu un alter-ego al meu ! Şi nici chiar cu mine însumi... Nu vreau să ţină la calităţile mele, ci, fără nici un discernămînt, la mine ! etc., etc.* — pagină de acută psihologie, în care egocentrismul amantului este surprins în esenţa lui, intimă. Intelectual, reflexiv, analist, sceptic dar nu mai puţin amant, după tipul clasic, şi stendhalian, al amantului predestinat să treacă prin cele patru grade ale amorului, de la nădejde pînă la concesiunea totală, Emil Codrescu va sfîrşi, cu toate îndoielile şi refuzurile de astăzi, la picioarele geniului speciei aşa cum o prezice atît de categoric unul din aforismele, ce d-1 G. Ibrăileanu a colecţionat în placheta Privind viaţa : „cînd o femeie şi un bărbat se întîlnesc să se cultive prin lecturi, să ştii că întîlnirile lor sînt convocate şi prezidate de geniul speciei şi să le-o spui şi lor, dacă ei 234 n-o ştiu." Şi e, într-o oarecare mare măsură, şi cazul eroilor noştri. Numai că aceasta se va alege în urmarea acestui „fragment de jurnal", păstrat deocamdată în idilă candidă, în promenade de iniţiere şi în poezie a naturii (în interpretarea cărora d. G. Ibrăileanu se vădeşte şi un excelent stilist), într-o atmosferă, oarecum, de nevinovăţie patriarhală, puţin desuetă, puţin anacronică, dacă o raportăm la realismul şi indiscreţia cu cari literatura de astăzi, pansexualistă prin excelenţă, a destrămat atîtea voaluri nupţiale. Un cuvînt liminar, care prefaţează romanul d-lui G. I., reclamă pentru Adela, dacă nu o dispensă, dar un certificat de epocă. Importantul este că d. G. Ibrăileanu a izbutit să scrie şi romanul unei iubiri hărţuită de îndoieli, pe lîngă un roman de epocă. împreună cu Locul unde nu s-a întîmplat nimic al d-lui Mihail Sadoveanu, cu care are atîtea puncte de înrudire, în liniile generale cel puţin şi dimpreună cu romanul Saşei a lui Duiliu Zamfirescu, Adela ilustrează epoca, am zice, romantică şi romanţioasă a societăţii româneşti. JEAN BART (EUGEN BOTEZ) EUROPOLIS, roman, ed. a Il-a {„Adevărul") Cînd am întîlnit, la puţin timp după apariţia romanului său, pe Jean Bart nu mi-aş fi închipuit că brazda întunecată de pe chipu-i poate să fie mai mult ca semnul unei habi-tuale oboseli. Dedat veghelor pe coverte, încă din tinereţe, şi drumurilor, de apă şi de uscat, ale anilor din urmă, poate că Jean Bart, îmi ziceam, abia ieşise din vreun cart ce-1 obosise mai mult ca altele. Să-l fi bănuit la doi paşi de ţărmul acheruntic, nu mi-ar fi trecut prin minte. Era în bradul acela de om, care se încovoiase doar puţin de podoaba anilor, atîta fermitate în glas şi atîta bunăvoie să discute, să comenteze, să facă planuri, că gîndul unei aşa de repede treceri pe tărîmul celălalt n-ar fi fost din lumea aceasta. Şi totuşi navigatorul ce a rămas, toată viaţa şi îndrăgostitul de nemărginirea cîmpiilor marine, care a fost Jean Bart, s-a ho-tărît mai repede decît ne-am fi aşteptat pentru călătoria cea mare. Dacă retras, după credinţa celor vechi, în ostroavele fericiţilor, nu suferă cumva că ultima-i călătorie a fost şi cea din urmă, iată ce nu putem spune cu certitudine. Dar ce putem bănui, fără prea mare exces de fantezie, este că 23 6 harta acestui nou voiaj şi peisagiul acela mediteranean al Hadesului nu-i vor fi fost chiar atît de necunoscute. Caron însuşi trebuie să-i fi amintit cine ştie ce chip de pescar lipovean sau de contrabandist levantin din Europolitia pe care abia sfîrşise s-o zugrăvească şi cu care, în loc de obol de argint, va fi plătit de bună seamă navlul funerar. Căci şi fără să fie critic, navarhul din adîncuri va fi înţeles că Jean Bart şi-a închinat toată viaţa zeilor marini. Jurnal de bord, întîia lucrare de consistenţă a lui Jean Bart este, cum titlul însuşi o spune, dacă nu chiar o „istorie pe apă", dar suma aspectelor marine pe care tînărul călător şi scriitor le-a prins în oglinda întîiului său volum. De o impresie exactă, în acest minut, nu poate fi vorba, dar pentru cei cari au crescut în umbra catargelor, şi la o vîrstă cînd toate aventurile solicită, însemnările de bord şi coastă, peregrinările fără frîu, „plutind pe marile şi mişcătoarele pustietăţi", popasul prin porturile Anatoliei sau simbolica scenă a şoimului prizonier, tînjind după gratii — ca şi soldaţii departe de^ ţară —, toate aceste frînturi de spectacol şi dramă mută, de peisaj nostalgic şi de aventură interzisă, nu au trecut fără să lase o dungă, mai statornică decît a valului pe care-1 acoperă altul. Datorii uitate, Prinţesa Bibiţa, în deltă, Peste ocean şi Schiţe marine vădesc aproape toate aceeaşi predilecţie pentru lumea şi viaţa de apă, aşa de puţin exploatate în literatura noastră. Două ar fi, în scurt, coardele pe care Jean Bart le încearcă în toate aceste volume şi pe care le-am putea reduce la cele două tipuri ce se întîlnesc în culegerea sa de Schiţe marine: „Fard permis de export şi Pleca un vapor din porty întîia comică, cea de a doua sentimentală. A da viaţă regretelor, a surprinde melancolia unor iubiri care au atins sufletele, în fugă, la fel cu jocul pescăruşilor pe valuri, şi a regiza o situaţie comică, din cîte pun la îndemînă moravurile şi curiozităţile acestei lumi aparte, a marinarilor, iată cele două teme frecvente în literatura lui Jean Bart. Ca şi vînătorii, aceşti navigatori ai pădurilor şi bărăganurilor, şi marinarii iubesc braşoava şi amintirea. Şi Jean Bart a fost un perfect marinar. Iar predispoziţiile acestea nu-1 părăsesc nici în acele pagini în care s-ar părea că interesul didactic precumpăneşte. Peste oceany relaţiunea călătoriei ce Jean Bart a făcut în America, îmbină amîndouă aceste tendinţe, cu toate că lucrarea rămîne unul din cele 237 mai agreabile documente româneşti, în care civilizaţia americană şi particularităţile ei senzaţionale, omeneşti sau naturale, sînt, cu ager spirit de observaţie, notate. Jurnalul, schiţa şi nuvela au fost, după aceea, sub raportul tehnic, tiparele în care Jean Bart şi-a turnat fonta inspiraţiei sale. Şi a ifăcut-o, aşa cum toţi criticii au remarcat-o, cu sobrietate, cu oarecare atonie, dar cu nebănuită distincţie şi discreţie. Dacă acestea se pot asemui clasicismului, iată ce e mai dificil de afirmat. Stăruie în conştiinţa multora că Pierre Loti, al călătoriilor, a fost cam ca Alecsandri al nostru, faţă de peisagiul şi duhul pămîntului românesc. E o mare eroare. Alecsandri e poet oriunde, mai mult decît în pasteluri, pe cînd Pierre Loti a fost în tot ce a scris legat de apă şi de voiagii un mare senzitiv şi un inspirat poet. Ce ar fi pierdut, să fim drepţi, proza lui Jean Bart dacă ar fi putut să împrumute ceva din coloristica paletei pierlotiste ? Cu cît mai sugestive, mai calde, mai spectaculoase sînt peisagiile de apă ale d-lui Emanoil Bucuţa, acest poet al drumeţiei de toate genurile, acest inspirat al prozei descriptive. Fuga lui Şefki şi Maica Domnului de la Mare stăruie cu lumina lor intermitentă dar continuă ca şi farurile peste ape. Şi mai era, afară de scris, o coardă deficitară în lira lui Jean Bart: romanul. Nuvelist prin predestinare, Jean Bart s-a ferit tot timpul de roman, iar cînd s-a apropiat, ca-n Europolis, romanul i-a plătit toate resentimentele. Jean Bart nu era născut romancier. Nu pentru că atîţia o credeau şi i-o cereau şi nici pentru că el însuşi se scutura şi-l bîrfea. Nu credem în imuabilitatea horoscoapelor şi nici nu nesocotim valoarea surprizelor în ordinea literară. Iar cînd un scriitor a greşit un roman, poate foarte bine să se răscumpere cu al doilea. Importantul este să fi fost predestinat romancier. Şi Jean Bart a fost numai nuvelist. Temeinic ancorat în nuvelă, dar nuvelist. „Această nuvelă (e vorba de După douăzeci de ani) e un rezumat de roman. în literatura noastră, încă începătoare, rezumatele de roman sînt frecvente" — -scria despre Jean Bart d-1 G. Ibrăileanu şi diagnoza era cu mult mai aproape de adevăr decît aşteptările d-lor Sanielevici şi M. Ralea (ap. E. Lovinescu : Istoria literaturii romane contemporane, IV) care vedeau în autorul Jurnalului de bord pe „cel mai indicat dintre scriitorii noştri să scrie romanul care ne trebuie". în schimb, d-1 E. Lovi- 238 nescu îl aşeza în aceeaşi familie cu d-1 I. A. Brătescu-Voi-neşti (noi am adăoga şi pe d-1 I. A. Bâssarabescu), a căror economie nuvelistică nu se împacă cu exigenţele economiei romanului. Sînt deci nuvele ce închid germeni de roman şi nuvele ce trag în jurul lor un zid de aramă peste care nici o vrajă nu trece. Ale lui Jean Bart erau dintre acestea, după cum ale d-lui Gib. I. Mihăescu sînt dintre primele. Dovadă că şi după ce n-a izbutit cu întîiul său roman, cu cel de al doilea, cu extraordinarul Rusoaica, d-1 Gib. I. Mihăescu a realizat toate virtualităţile închise în întîile sale nuvele. Jean Bart în schimb era predestinat să rămînă nuvelist, după cum d-1 Liviu Rebreanu a fost din leagăn uns romancier. „Cred că societatea românească, în formaţia în care se găseşte, nu-i un mediu potrivit pentru dezvoltarea romanului" — declara, într-un interviu de prin 1928, Jean Bart, şi pînă la ora aceea, cel puţin două romane, Ion şi Pădurea spînzu-raţilor promovaseră genul. „Cînd am început să scriu Datorii uitate aveam planul unui roman social complet. Lipsa de timp m-a făcut să dau numai un fragment. Bucăţile După douăzeci de ani şi Prinţesa Bibiţa erau de asemenea două subiecte de roman (n.r.), pe care le-am dat concentrate în două nuvele" adăoga după aceea, cu restricţia, după noi, că Jean Bart umbla după un pretext exterior, cînd „timpul" care i-a lipsit era cel interior, acea apă vie ce învie lumea şi o face să se conducă după legi proprii, într-un ceas, într-o zi, sau într-un an, dar lungi cu toatele cît o eternitate. Şi sfîrşea cu aceste gînduri în care gluma nu ascundea îndeajuns de bine o instinctivă presimţire : „La noi, moda romanului a început să se întindă cu repeziciune. Unii dintre scriitori, în loc de a da o nuvelă cizelată şi concentrată în cîteva pagini (n.r), diluează subiectul dînd la lumină un volum respectabil cu credinţa c-a scris un roman. Pentru că nuvela nu e la modă, nu se mai poartă acum, prietenii mă sîcîie mereu să scriu şi eu numaidecît un roman. Şi ca să nu rămîn de ruşine, m-am hotărît să scriu cu orice preţ (n.r.) un roman din viaţa porturilor şi altul de cel puţin trei volume : voi. I — EL ; voi. II — EA ; voi. III — EL şi EA“ Romanul din viaţa porturilor pe care Jean Bart l-a scris „cu orice preţ“, chiar cu acela al nereuşitei lui, este Euro-polis, apărut cu puţin înainte de săvîrşirea lui din viaţă şi astăzi, în aşa de scurt răstimp, ajuns la a doua ediţie. Dar 239 dacă nu este un roman, necum unul izbutit, Europolis, oricît s-ar părea de paradoxal, are destule însuşiri cu care să fi cucerit favoarea publicului. El este în primul rînd o îmbinare de jurnal de bord şi de nuvele, de foarte multe nuvele, pe cele două teme ce am identificat în nuvelistica sa, cu alte cuvinte se întîlnesc în Europolis tocmai acele strune în care Jean Bart excelase. Luate în parte, fiecare din aceste subiecte, unele mai sumare, altele mai dezvoltate, constituie o povestire care merge de la pagină de jurnal şi schiţă pînă la nuvelă. Ce le lipseşte însă ca să fi dat un roman, este prezenţa acelui fir de legătură, acelei legi lăuntrice care să su-bordone toate aceste elemente disparate şi să le reducă la unitate. Nu dau, aşa cum sînt aşezate cap la cap, numai o impresie de diluare, dar chiar una de arbitrar şi de neverosi-militate. Povestea americanului pe care rudele sale şi colonia grecească din Sulina îl aşteaptă ca pe un miliardar, din vremuri bune, cînd el este un ocnaş trăit în închisorile franceze din Guyana, îşi arată dintru început insuficienţele. Uşurinţa cu care notabilităţi comerciale şi administrative, ba chiar şi cei de la Comisia europeană a Dunării, se lasă amăgiţi, cînd americanul nu este nici arătos, nici dolari n-are, nici ingenios sau spirit aventurier nu vădeşte, e de-a dreptul cusută cu aţă albă şi merge împotriva evidenţei. Sfîrşitul său lamentabil şi o mică scenă de sălbăticie, în port, cînd încearcă şi el să facă pe hamalul la descărcat cerealele, corectează puţin planeta acestui mediocru personaj şi arată că întîmplarea acestui „unchi din America" ar fi putut da o nuvelă, de sine stătătoare. Cum tot nuvelă, cu mult mai izbutită, este şi povestea Penelopei Marulis, care în locul soţului, ca antica ei omonimă, aştepta un amant, pe care-1 şi află în persoana volaticului Don Juan Deliu, din pricina căruia se şi aruncă în mare. Dar dacă pilonii acestei nuvele sînt bine aşezaţi, substanţa psihologică lipseşte cu desăvîrşire. Şi tot nuvelă este şi superficiala idilă a ofiţerului de marină, Neagu. Un singur personaj ar fi putut lega toate aceste existenţe : Evantia, exotica fiică a americanului, dar pentru aceasta s-ar fi cerut un psiholog şi un senzitiv şi Jean Bart nu este din aceştia, nicidecum. Romanul Evantiei e numai în datele exterioare şi în cît împlineşte fiecare cu imaginaţia. Nu e de ajuns să treci un personaj prin cîteva iaduri ca să-l şi faci să sufere şi mai 240 ales să te emoţioneze. Evenimentul pentru eveniment nu va putea fi niciodată întrecut de faptul divers, care are cu sine şi marele avantaj al autenticităţii. O slabă culoare locală şi de port cosmopolit este atenuată de celălalt caracter duşman epicului, didacticul. Toate acestea şi altele fac din Europolis un simili-roman, cu un pronunţat caracter demonstrativ. Căci lipseşte mai cu seamă, tocmai ce s-ar fi cuvenit să fie mai mult, acel fluid de mister şi acel aer de fatalitate psihologică, fără de care oricîte nuvele şi pagini de jurnal, intermedii descriptive sau ideologice nu izbutesc să închege o lume de sine stătătoare* autonomă şi prestigioasă, în stare să concureze viaţa şi miturile. LUCIAN BLAGA LA CUMPĂNA APELOR, versuri (Tip. „Dacia-Traiaua", Sibiu Al cincilea volum de poeme al d-lui Lucian Blaga aduce, în bogata sa operă poetică, un început de împăcare cu sine. Fie în temele care l-au solicitat de-a lungul celor patru trepte urcate, fie în tehnica sa metrică. De aici acel caracter nou, de elegie şi meditaţie clasică, aşa de neaşteptat în opera sa poetică, prin excelenţă mobilă şi iscoditoare. E ca şi cum ai fi străbătut un peisaj vulcanic, cu galerii şi firide subpămîn-tene ; dar ai fi dat în cele din urmă, ca-n poema dantescă, de stele, de soare şi de lumină sub vastul clopot de azur al cerului, pe platoul ce comandă, ca o altă cumpănă a apelor, peisagiile şi le armonizează într-o îmbrăţişare egală. D. Lucian Blaga trece în poezia ultimilor cincisprezece ani, şi pe bună dreptate, drept unul din întîii noştri lirici gînditori. Spirit dintre cele mai avizate în cunoaşterea filosofică, aşa cum nenumăratele sale studii şi eseuri dovedesc, poezia sa a mers paralel cu aceste drumuri, ca şi peisagiile ce însoţesc necurmat, chiar în timpul tunelurilor, locomotiva. Negreşit, lumini şi scîntei au irizat sau nins aceste peisagii şi dacă le-au comunicat un fior inedit, nu le-au alte- .242 rat de fel strălucirea. De-a lungul tuturor incursiunilor sale filosofice, de la reflecţiile şi cristalele „pietrelor pentru templul meuw, această ediţie algebrică a Poemelor luminii, şi pînă la Eonul dogmatic şi Cunoaşterea lucifericâ, unde gîndi-rea metafizică ajunge la formulări şi sugestii ispititoare, poezia d-lui Lucian Blaga a plutit în preajmă, ca porumbelul duhului sfînt, ce-şi căta un loc de pogorîre. La cumpănă apelor este locul acela, unde, ca la o altă scăldătoare biblică, sufletul poetului s-a descuamat de toate întrebările şi neliniştile metafizice. Şi neliniştile acestea îl însoţesc pe d. Lucian Blaga, chiar de la întîii paşi lirici, de la Poemele luminii. Poezie de simboluri, de alegorii şi notaţie, Poemele luminii lăsau totuşi printre despicăturile acestor blocuri atent şlefuite şi cu simetrie aşezate, să pătrundă şi cîteva fire de iarbă neastîmpărată. Un pronunţat heliotropism marchează această poezie ce se vrea în acelaşi timp joc frenetic, ca Dumnezeu să nu se simtă rob în temniţă, aşa cum în cultul dionisiac, muritor şi zeu se confundau în aceeaşi denumire şi în aceeaşi aspiraţie extatică. Fără să fie încă poezia marilor întrebări fără de răspunsuri, Poemele luminii, chiar ele, prevestesc acea orientare de viitor a liricei d-lui Lucian Blaga. Din toate aceste poeme, cu atît mai suave, astăzi, la trecere de cincisprezece ani şi de bogate experienţe ale poetului gînditor — voi reţine doar această strofă, ca pe o uşoară punte către poezia de maturitate a d-lui Lucian Blaga : O, voi ajunge, voi ajunge Vr-odat* pe malul Acelei mări, pe care azi O simt, Dar nu o văd ? Paşii profetuluiy In marea trecere şi Lauda somnului vor încerca să răspundă acestei întrebări aşa de discrete, adăogînd neliniştilor literare ale debutului, o matură nelinişte metafizică. Cercetător pasionat al civilizaţiei autohtone, d. Lucian Blaga a însemnat în ordinea literară, ceea ce Vasile Pâr van a însemnat în planul istoric. Afirmarea ancestralităţii noastre nelatine, tracismul cu miturile şi credinţele lui, au ispitit pe 243- d. Lucian Blaga, cu toată acea poezie a depărtării confun-dîndu-se cu legenda. Urmele acestui crez se pot dibui chiar în Poemele luminii. O, vreau să joc cum niciodată n-am jucat £Ste unul din strigătele acelui ritual orgiastic pe care Thracia l-a trecut Eladei. Zamolxe, Pan şi Bacchus apar încă de la al doilea volum {Paşii profetului), între temele şi predilecţiile d-lui Lucian Blaga. însă toate aceste cercetări aveau să ducă la limanul cu apă stagnantă din Tristeţe metafizică, poemă-confesiune, în care d-1 Lucian Blaga izbuteşte să altoiască una din cele mai patetice drame sufleteşti în tulpina celui mai autentic lirism : Lîngă fîntîni fără fund, mi-am deschis ochiul cunoaşterii. M-am rugat cu muncitorii în zdrenţe am visat lîngă oi cu ciobanii şi-am aşteptat în prăpăstii cu sfinţii. Cu toată creatura mi-am ridicat în vînturi rănile şi-am aşteptat: oh, nici o minune nu se-mplineşte. Nu se-mplineşte, nu se-mplineşte ! Şi totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre s-au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul. Cu picioare ca ale noastre Isus a umblat peste ape. Şi dacă, în ordinea metafizică, minunea nu s-a împlinit încă, şi d-1 Lucian Blaga o aşteaptă, ca în Eonul dogmatic, într-o armonizare a tutror gîndirilor şi de la o „metafizică clădită încetul cu încetul printr-un proces continuu, cu peripeţii, cu înfrîngeri şi biruinţi, printr-o muncă de generaţii sub zodia intelectului extatic", în ordinea lirică această minune este ca şi săvîrşită în aşezarea de ritmuri şi teme din La cumpăna apelor. Trecut prin multiple tipare şi solicitat de tot atîtea taine ale căror rune s-a străduit să le descifreze, sufletul poetului a poposit din nou la peisagiul familiar, de la care a plecat şi în orizontul căruia se confundă şi se armonizează atîtea civilizaţii. Ca şi în poema sa Moartea lui Pan {Paşii Profetului), unde bătrînul zeu agonizează şi vede în 2 44 zare umbra lui Crist, iar pe păianjenul păgîn, semnul crucii, La cumpănă apelor duce acest altoi mai departe şi Hadesul auie din Mediterană ca şi din plaiurile noastre ca peştera vrăjită în care odihnea Zamolxe, sub stîncile tracice. Istoria însăşi, dealtminteri, atestă că fuziunea aceasta între cultul dionisiac şi apolonian a fost o realitate. La Delphi, în templul zeului elenic nu se află oare mormîntul lui Dionysos, divinitate tracică ? Iată, aşadar, o întîie semnificaţie a acestui ultim volum de poeme La cumpănă apelor. El aduce o decantare a lirismului d-lui Lucian Blaga, trecut prin toate nisipurile îndoielilor fierbinţi, de pînă acum. De aceea şi cîntecul e aşa de clar, de filtrat, de aceea, poate, şi toate poemele de astăzi folosesc rima, acest indispensabil element de cult şi vrajă, afară de ritm. Citam mai sus o strofă de debut, în care poetul luminii, cerceta viitorul şi se visa pe ţărmul mării, dincolo, mai exact pe tărîmul celălalt, în lumea de dincolo de Styx. Iată din acest ultim volum, pe aceeaşi temă, această poemă gravă, în care vers şi imagină s-au aşezat în tipare de aramă, iar timbrul e de mitologie şi chiar, uneori, funebru ca din Emi-nescu : Calea-lactee abia ghicită se pierde scrisă în noapte fierbinte şi calmă, ca linia vieţii runic săpată, într-o imensă zăbavnică palmă. Paşnic ca untdelemnul cel veşnic se scurge sub bolţi Aheronul. Acum, ah, de trecere cine va-ncepe cîntarea ? Acum, ah, negrele ape cui îi dau tonul ? Pescăruşii speriaţi din tenebre se-nalţă cînd luntrea cu umbre alunecă iară. Suflete-n zbor de frunte mi se lovesc, zbîrnîind ca rădăştile-n vară. Totul e împlinit. De şapte ori răsucit răsuflă în somn Aheronul. Acum, ah, de trecere cine va-ncepe cîntarea ? Acum, ah, negrele ape cui îi dau tonul ? 245 Şi aceeaşi linişte şi împăcare în atîtea alte pagini de antologie, pe cari le-am voi citate şi spaţiul avar ni le refuză : Sat natal, Munte vrăjit, Cîntăreţi bolnavi, La cumpăna apelor, Ursul cu crin, Sta în codru fără slavă, în cari deopotrivă sînt de admirat şi arta de a lamina o temă autohtonă şi tehnica de a ductiliza un metru popular, dar mai ales intuiţia superioară de a realiza o atmosferă, fie elegiacă, fie legendară, fie folcloristică : prestigioasă. Şi pentru ca regretul să fie mai mic, să mai cităm, de ici, de colo, fără de comentarii, cîteva versuri şi apoi o poemă întreagă : Intru în munte. O poartă de piatră încet s-a-nchis. Gînd, vis şi punte mă saltă. Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă ! Din ferigă vulpea de aur mă latră. (Munte vrăjit) Subt bolţile-adînci mă omoară pădurea cu tulnice multe. (Septembrie) Purtăm fără lacrimi o boală în strune şi mergem de-a pururi spre soare apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă. Ah, iarăşi şi iarăşi cuvintele seacă. Vînt veşnic răsună prin cetini de zadă. Purces-am în lume pe punţi de baladă. Străbatem amurguri cu crini albi în gură. închidem în noi un Sfîrşit de armură. 246 Purtăm fără lacrimi o boală în strune — şi mergem de-a pururi spre soare apune. Răni ducem — izvoare, deschise subt haină. Sporim nesfîrşirea c-un cîntec, c-o taină. (Cîntăreţii bolnavi) Nu e vorba să tragem concluzii, cînd poetul despre care vorbim este un peregrin neobosit al cunoaşterii, un amant predestinat al metafizicei şi al istoriei civilizaţiei, dar nu ne putem opri să observăm : ce peisaj transfigurat reprezintă, în orografia lirică a d-lui Lucian Blaga, La cumpănă apelor şi că drumurile d-sale de viitor de bună seamă de aici vor purcede. N. CREVEDIA BACALAUREATUL LUI PUIU („Cugetarea") • A. C. CALOTESCU-NEICU şi N. CREVEDIA ANTOLOGIA EPIGRAMEI ROMÂNEŞTI cu un studiu introductiv (portrete de Neagu Rădulescu), („Cartea româneasca“) Şcoala şi cusururile ei au alimentat o bună parte din literatura noastră umoristică. Ion Eliade Rădulescu, Constantin Negruzzi, Ion Ghica şi, în fruntea tuturora, de bună seamă Creangă au notat în pagini memorabile, variatele emoţii ale contactului cu această altă lume, decît aceea de acasă, şi au zgîriat pe peretele vremii şi literaturii atîtea indelebile caricaturi. Căci dascălul a fost de cînd lumea — şi nu este acesta un adevărat omagiu ? — o ţintă amabilă şi sigură a umoriştilor din toate timpurile. Horaţiu şi Lucian l-au imortalizat, pentru antichitate, iar în literatura noastră cine nu ţine minte pe dascălii Alboteanu al lui Negruzzi şi Chiosea al lui Ion Ghica, dimpreună cu inovaţiunile lor pedagogice, iar mai aproape de noi pe bădiţa Vasile humuleşteanul, pe domnul Vucea, tartorul „tătarilor" al lui Delavrancea, sau pe pedagogul de şcoală nouă, pe emininkele Marius Chicoş Ros-togan al lui Caragiale. Cum toate drumurile duceau, şi pare-se din nou duc, la Roma, aşa pentru literatura noastră umoristică, de sorginte didactică, toate sugestiile şi apropierile de la Caragiale por- 248 nesc şi tot la dînsul se întorc. Lanţul slăbiciunilor înseamnă în opera marelui comic nu numai una din superioarele lui tuşe satirice dar mai cu seamă o intuiţie de adîncă semnificaţie socială. Şcoala şi ierarhia meritelor substituite prin scara, cu nenumăraţi fuştei, a intervenţiilor, iată ce a văzut încă de-a-cum treizeci de ani Caragiale şi a zidit la temelia învăţă-mîntului de astăzi, ca pe o veritabilă piatră de fundaţie. Lanţul slăbiciunilor este pentru şcoala, de toate gradele, a vremii noastre cam ca piatra din capul unghiului, pentru biserica ortodoxă. De la această realitate nedezminţită pleacă şi Bacalaureatul lui Puiu, volumul de schiţe umoristice, de curînd apărut, al d-lui N. Crevedia. însă n-ar mai fi umorist cine ar înlocui stilul nevinovat cu formula severă a pedagogului şi d. N. Crevedia este, deşi tînăr şi unul din cei din urmă sosiţi, prea umorist ca să cadă în astfel de ispite. Ca şi Gh. Brăescu, ca şi Al. O. Teodoreanu, ca şi Marta Rădulescu, d. N. Crevedia — după exemplul patronului lor, Ion Luca Caragiale — cultivă faptul social, în diversa lui înfăţişare, pentru latura lui comică şi pe aceasta se străduieşte s-o realizeze cît mai pură. Omul de stat, acest prezumţios antreprenor al treburilor obşteşti, el poate să macine şi să negustorească tot ce-i cade sub piatra de moară. Umoristul de rasă nu extrage decît lamură. Şi dacă faptul social e penibil şi dacă sugestia e violentă, lecţia cată să nu se simtă. Ridicolă, în straiele şi în faptele ei, lumea umoristului interesează, reţine şi se mişcă după legi proprii, întocmai ca o societate, aşa-zicînd, serioasă. E cazul peripeţiilor din nuvela comică cu care se deschide volumul d-lui N. Crevedia : Bacalaureatul lui Puiu. Copil de bani gata, sportiv ca bună parte din semenii săi, Puiu Blejeanu, candidatul de bacalaureat şi eroul comediei d-lui N. Crevedia, e tipic pentru metehnele atît ale familiei, cît şi ale societăţii contimporane. Şi d. N. Crevedia le vede cu un adevărat ochi de argus, aceste metehne. Căci bacalaureatul lui Puiu nu este numai proba aceea de cvasi-matu-ritate, la care perpetuul corijent şi repetent, de pînă acum, sau va tăcea sau va răspunde enormităţi sau va scandaliza cu impertinenţa, cînd recomandă, în chip de prezentare, profesorului ce nu o recunoaşte în harta desenată pe tabelă, pe România-Mare, ca pe o cocoană. Nu. Bacalaureatul lui Puiu este evenimentul care primează, pînă la teroare şi pînă 249 la legendă... Pentru reuşita odraslei se mobilizează toate energiile, fie pămîntene, fie oculte. Un preparator îl dăscăleşte toată vara, la moşie (pentru că Puiu Blejeanu de-abia scăpat, ca prin apă cîinele, de clasa Vil-a nu trebuie să se surmeneze şi va da bacalaureatul în toamnă), tanti Bica îl dăscăleşte şi dînsa o vreme, pentru ca după aceea să interpreteze visul, sau să pună să se dea în bobi, sau să cheme spiritele, domnul Blejeanu-tatăl, împreună cu familia studiază, ca-ntr-o adevărată ordine de bătaie, planul de campanie al intervenţiilor, şi în timpul examenului trece prin toate dogori le iadului, ţăranii de pe moşie nu vorbesc altceva nici ei şi se dedau la ipoteze în cari d. N. Crevedia se vădeşte, ca şi-n schiţa Dragoste veche, unul din abilii interpreţi fie ai sensualităţii, fie ai umorului rural: — Şi ce-o ieşi mă verişcane, domnu’ Puiu, după ce-o da bacalori-atu-ăsta ? Că i-auz’ cum îi turuie gura pă nemţeşte (declina latineşte) — se-ntrebau ţăranii, cari băgaseră capul printre uluci ş-ascultau. — Ce să iasă mă vere — dipotat dă Cameră, aia o să iasă. — Da’ Marin ăst-al Neacşului, deştept băiat mai ieşi şi el de-a ajuns să-l înveţe toate zodiile-astea pe băiatul boierului. — Deştept, mă vericule, dar a rămas tot prost. — De ce ? — Păi nu vezi c-a învăţat 20 de ani pîn şcoli şi nu ocupă nici o funcţie. în felul acesta, bacalaureatul lui Puiu ajunge o adevărată epidemie, un soi de molimă colectivă, de dans obsesiv în care sînt prinşi cu toţii şi în care în loc de latura psihopatologică d. N. Crevedia surprinde numai ridicolul. O astfel de comedie de moravuri, căci este în prezentarea peripeţiilor acestora un fel de ritm şi vervă de comedian proprii scrisului d-lui N. Crevedia, nu putea sfîrşi mai potrivit decît cu promovarea eroului. Puiu Blejeanu îşi ia bacalaureatul şi, în deliranta bucurie a familiei întregi, singurul care rămîne insensibil, pentru că n-a făcut nici un efort, e eroul nostru, viitorul „dipotat de Cameră", cum aşa de plastic suna horoscopul ţăranului de pe moşie. Alte nouă schiţe, unele simplu anecdotice, altele caracteristice pentru viaţa Capitalei, cum este acel colorat şi bine punctat Zece mai, completează suculenta nuvelă comică Bacalaureatul lui Puiu. Sînt însă în aceste pagini de glumă 250 şi bună dispoziţie, două schiţe ce se cuvin reţinute şi care augurează în d. N. Crevedia pe unul din militanţii umorului nefacil : Domnu mustiriu, cu poezia ingenios surprinsă a morţilor şi vieţilor, deopotrivă de anonime şi Dragoste veche, în care notele oarecum realiste ale eroticei rurale sînt subordonate unei acute cunoaşteri psihologice a mediului ţărănesc. Idila lui Coşbuc rămîne cu mult în urmă, cu kilometri şi ani. E psihologia veridică, în care Liviu Rebreanu a tras cea mai adîncă brazdă, în care Voica d-şoarei Henriette Yvonne Stahl şi jFete şi văduve a d-lui Damian Stănoiu au adaos la rîndu-le şi care se integrează, de fapt, în marea dezbatere sexologică a epocei contemporane. Dar şi fără să anticipăm şi păstrîndu-ne în limita zilei de azi, Bacalaureatul lui Puiu este mai mult decît o lectură agreabilă. El angajează un scriitor de variate resurse. * Tipărind Antologia epigramei româneşti, d-nii A. C. Calo-tescu-Neicu şi N. Crevedia au năzuit să facă operă de istorici ai literaturii şi operă de umorişti. Şi poate că le-au izbutit pe amîndouă, rămînînd să se vadă cu timpul (pentru că Antologia aceasta va da multora, autori şi cetitori, de furcă) în care anume au fost mai fericiţi. Operă de istorie literară face Antologia epigramei româneşti, cînd prezintă, de maniera aceasta ordonată şi bine închisă, o ramură de activitate a literaturii noastre şi cînd o face cu riscul de a dezmormînta din gropile anonime ale uitării în care zăceau, atîtea spirite, aşa-zi-cînd, trezite. într-adevăr nu e ceva mai trist, pe lumea aceasta, ca umbra unui spirit care s-a socotit ca atare. Poţi să scrii în oricare gen şi în oricare specie literară şi poţi sau să reuşeşti sau să naufragiezi. Nu importă. Scrii, eşti cetit, lăudat sau condamnat şi totul sfîrşeşte. Altfel se petrec lucrurile cu epigrama. Epigramistul e un frondeur, dacă nu şi mai rău. El nu numai face spirite, dar se şi laudă că le face, mai mult te şi obligă să aplauzi. Să fie pretenţia aceasta pricina că atîtea epigrame sînt lamentabile ? Poate şi ea. Ceea ce e mai sigur e că marea majoritate a epigramelor sînt neizbutite şi, mai cu seamă, că suferă de o gravă lipsă de fantezie. Nu ne prii timpul dar tare am fi fost ispitiţi să facem o mică statistică : ce teme şi cît de puţine sînt acelea care revin în ma- 251 joritatea epigramelor şi la ce procent înspăimîntător se ridică jocul de cuvinte, pe care şi autorii îl condamnă în studiul lor introductiv şi care reprezintă calul de bătaie, preferat, al epigramistului român. Dar să baţi tot timpul şaua ca să priceapă iapa, nu cred să fie un sport aşa de inteligent. Meteahna cea mare a epigramei româneşti, aceasta e : frica de iniţiativă. Nu ; jocul acesta, oricîtă dicţiune i-am adăoga, cum sugerează autorii, nu poate să mulţumească, pînă la urmă. Şi dacă vrea să trăiască şi să concure în faimă cu nuvela şi romanul, cum, cu bun umor, afirmă în studiul lor introductiv, că ar fi făcut-o şi pînă acum, autorii, epigrama deobşte şi cea românească în special cată să schimbe de obiectiv. N-aş recomanda nici catrenul gen Omar Khayam, nici hai-kai-urile sau tanka-urile chino-japoneze, acestea rămînînd oricum, elegiace sau graţioase, profund lirice. Trebuieşte înviată tradiţia epigramei lui Marţial, acel document viu, variat, expresiv şi complex al decadenţei romane. Hominem pagina nostra sapity spunea despre epigramele sale Marţial şi de aceea le cetim astăzi ca pe adevărate pagini de temperatură morală a Romei şi Imperiului. Un Juvenal fragmentat, minus violenţa pamfletarului, iată ce este marea arhivă epigramatică a lui Marţial. Către această concepţie, să-i zicem socială, a epigramei îndeamnă dealtminteri şi epigramatica populară, acele strigături cărora şi autorii le preţuiesc meritele şi farmecele. Atunci numai, astfel renăscută şi umanizată, epigrama va intra în cercul, nu grav, dar valoros al literaturii şi fiecare epigramist, prins de scurt, ne-ar putea răspunde cu chiar cuvintele patronului tuturor epigramiştilor : haec mala sunt, sed tu non meliora ţacis sau triginta toto mala sunt epigram-mata libro — si totidem bona sunt, Lause, bonus liber est. Ceea ce nu înseamnă că Antologia epigramei romaneşti n-ar cuprinde cel puţin 30 de epigrame bune, pe lîngă nenumărate platitudini versificate, şi că deci cartea n-ar avea, cu învoirea lui Marţial, dreptul să se socotească o carte bună. Numai că şi cele bune, sînt tot în spiritul acela, van şi fără de viaţă, despre care am vorbit. Altminteri, cert este că Cincinat Pavelescu şi regretatul său frate Ionel Pavelescu, A. C. Cuza şi N. Crevedia, Tudor Măinescu şi Al. O. Teo-doreanu, şi din cînd în cînd Nigrim şi Lobodă au vervă, artă tehnică şi naturaleţă, cu care poate ar putea aborda ade- 252 vărata, clasică epigramă. Afară dacă, dovadă parodiile isto-riciste ale d-lui Al. O. Teodoreanu, genul nu a fost suplinit de alte, cari s-au ivit, cu timpul. Şi pentru că sîntem la nume proprii, să formulăm şi un regret pe care înşişi autorii ni-1 sugerează. De ce să nu se fi prezentat în locul atîtor nechemaţi : Vasile Bogrea, „epigramist de mari resurse" şi George Ranetti, cu activitate epigramatică „scînteietoare" ? Justificările autorilor nu scuză absenţa. Dar poate că dezbaterea e abia la începutul ei. S AŞA PANA CUV1NTUL TALISMAN, poeme (cu un desen de Marcel Iancu) (Ed. „Unu) • VIRGIL GHEORGHIU FEBRE, poeme („Rosenthal Gravor") • LUCIA ALIOTH (născută principesa Car adj a) NOI CARE NU SIMŢIM, poezii („Tiparniţa") Pornind de la constatarea că o bună parte dintre poeţii noştri contemporani abordă romanul, tînărul şi eruditul nostru confrate, d. Şerban Cioculescu, adresa deunăzi un elocvent apel poeţilor, să nu abandoneze vechile poziţii pentru ca poezia, asediată de toate părţile şi de către toate genurile literare să nu sfîrşească prin a capitula. E vorba, s-a înţeles, de poezia-poem, de poezia tehnică a versului şi a ritmului, de arta aceea magica a verbului, pe care ne-au transmis-o veacurile şi pe care au practicat-o cu variată înţelegere şi strălucire toate şcolile şi curentele poetice. Şi apelul, să recunoaştem, era întru totul justificat. De un regres al poeziei, fie în favoarea cetitorilor, fie în chiar aceea a poeţilor înşişi se poate, foarte bine, vorbi astăzi. Şi totul vine, în mare parte, de la ceea ce am putea numi invazia lirismului în toate genurile, nu numai în acelea pe care poetica scolastică s-a obişnuit să le denumească lirice. Şi ca să ne limităm la două exemple, iată teatrul şi romanul. Fiecare cu tehnica sa dar înlăuntrul acestor tipare, cîte prefaceri, ce noi esenţe turnate, ce revoluţionare a genurilor. 254 Cîtă distanţă, într-adevăr, de la teatrul realist al lui Henri Becque şi Octave Mirbeau la teatrul de atmosferă al lui Maeterlinck sau cel de mistere metapsihice al expresioniştilor, iar în roman, cîte noi cuceriri cu feeria psihologică, după expresia lui Souday, a romanelor lui Proust sau cu prestigiul mereu crescînd al romanului englez. Ceva din ceaţa britanică a romanelor Virginiei Woolf, ascendentul monologului interior, sanctificarea vieţii discontinui şi inexpresive în aparenţă şi-a făcut drum şi s-a grefat pe trunchiul viguros al întîiului mare revoluţionar al romanului, am numit pe Dostoievski. Or, în toate aceste noi forme şi expresii, ale teatrului şi romanului, ceea ce precumpăneşte şi dă o altă faţă fie acţiunii dramatice, fie celei epice, este fluidul acela liric, ce urcă din substraturile abia presimţite ale vieţii şi le imprimă un timbru particular, un continuu fior frenetic, o culoare şi o atmosferă ce se învecinează cu atmosfera şi timbrul basmelor. Şi este, de cînd lumea, ceva mai poetic ca basmul ? Basmul e însuşi regatul poeziei. De aceea, oricît de dramatice şi oricît de palpitante, nenumărate sînt romanele în faţa cărora cititorul se simte ţinut să exclame : „şi cîtă poezie pe deasupra". E cazul romanelor lui Lawrence, iar pentru noi, ca să luăm un exemplu recent, e cazul ultimului roman al d-lui Gib I. Mihăescu, Rusoaica. Roman de aventuri extraordinare şi de psihologie ingenioasă, Rusoaica este afirmarea cea mai puternică a acestei incursiuni a lirismului în epică. Evenimente şi oameni, lucizi şi logici tot timpul sînt, pare că, purtaţi de o forţă mai presus de dînşii, luaţi de-o undă de fatalitate, răpiţi ca eroinele vechilor legende pe-un nor, care le ridică la ceruri. Amestecul acesta de pămîntesc şi astral e o nouă cucerire a romanului contemporan. în faţa acestor cuceriri şi aspecte, Poezia, în tradiţionala ei accepţie, se simte desigur mai Cenuşăreasă, ca oricînd. Straiele ei de gală, pe care sînt pictate luna şi cu soarele, stau ponosite în scorbură, pentru că nu se mai arată feciorul de crai, să-i răpească inima şi să-i identifice condurul împotmolit în smoală. Poezia are din ce în ce mai puţini curtenitori, dar nu descurajează. Detronată, aşteaptă. Deprinsă cu basmele, unde justiţia imanentă triumfă în cele din urmă, ea ştie că va urca din nou în favoarea publică. Iată pentru ce, 255 cu atît mai mult, se cuvine să semnalăm, ori de cîte ori apar atari cruciaţi şi atari curteni închinaţi cu totului tot, Poeziei. Aşa fu, deunăzi, cu d. Lucian Blaga şi cu volumul său de poeme, La cumpănă apelor, aşa e astăzi cu d. Saşa Pană şi cu volumul d-sale de poeme, Cuvîntul talisman. Titlul însuşi vorbeşte în bună măsură şi arată în ce stă poetica d-lui Saşa Pană. Cuvîntul talisman vrea să spună : mai puţin cuvîntul de alinare pentru inimile sensibile, cuvîn-tul-cantilenă, cît cuvîntul-forţă, care ca şi iarba fiarelor sparge închisorile naturii şi dezvăluie comorile subpămîntene sau cereşti. Este, într-o ediţie revăzută, estetica mallarmeiană întemeiată în primul rînd pe magia cuvîntului, dar combinată cu estetica suprarealiştilor, pentru cari imagina-surpriză, generaţiile spontanee de imagini, ba chiar sfărîmăturile, mai mult sau mai puţin aerolitice, ale astrului-cuvînt, sînt între artificiile de primă importanţă. Interesant e totuşi să observăm că, deşi variate ca programe, estetici şi realizări, toate curentele şi şcolile poetice au preamărit şi adorat pe una şi aceeaşi divinitate : cuvîntul. O preumblare prin tufişurile liricei noastre, încă nu este lipsită de oarecare pitoresc. Poet prin excelenţă sentenţios şi didactic, Vlahuţă nu pregetă să-l glorifice : Ca-n basme-i a cuvîntului putere. Pentru Vlahuţă, poetul e mandatarul inspirat al societăţii iar imnul închinat cuvîntului e, în realitate, un apel adresat poeţilor : voi, căror vi s-a dat solia sfîntă — de preoţi ai acestei mari puteri... aşa cuvîntul sa vi-l pregătiţi ca mii de inimi la un fel să bată — şi miilor de veacuri să vorbiţi. Cu Vlahuţă sîntem în faza poeziei oratorice, a poeziei de compoziţie, a subiectelor şi temelor, aşa cum ni le-au transmis clasicismul, romantismul şi parnasianismul. Cu Dimitrie Anghel ne aflăm, dimpotrivă, la intersecţia dintre poezia de compoziţie şi poezia muzicală şi sugestivă a simboliştilor, pe cari poetul florilor şi al fantomelor îi frecventează şi-i şi traduce. Cuvîntul pentru Anghel este întîi brelocul de sonoritate şi armonie aşa cum l-a popularizat simbolismul francez: înpărecheri ciudate de slove... o cuvinte! — ce farmec se deşteaptă cînd vă rosteşte gura, şi, după aceea, gama de reflexe — cuvinte-juvaere — din acelaşi „imnc< închinat cuvîntului şi amintind pe departe numai de imagina mallarmeiană a „reflexelor mutuale cu care se luminează 256 pietrele preţioase". Pe departe, pentru că — şi aici să dăm cuvîntul celui mai competent dintre exegeţii poeziei lui Mal-larme, lui Albert Thibaudet : „valoarea cuvîntului (mallar-meian) depinde mai puţin de sensul ce implică pentru gîndire, mai puţin de sunetul ce izbeşte auzul cît de tot ce evocă, de depărtările pe care le suscită şi de aburul fugar în care se destramă". Iar de aici şi pînă la suprarealiştii zilelor de azi nu e mai mult ca un pas. Cuvîntul talisman aduce în opera destul de asiduă a d-lui Saşa Pană aceleaşi elemente de inedit esoteric pe care le-am întîlnit şi în scrierile sale în proză, de pildă în Viaţa romanţată a lui Dumnezeu. Dar mai cu seamă revine, ca un laitmotiv pe care cicluri originale sau traduse îl reiau, ceea ce am numi : supremaţia poemului. Pentru poem9 descoperiţi! şi Dictatura poemului sînt două sugestive titluri de grupe valo-rînd cît o proclamaţie sau, dacă voiţi, cît un manifest de şcoală literară. D. Saşa Pană are dealtminteri în tot ce scrie, proză sau vers, o vădită predilecţie pentru atitudine şi polemică. Dimpreună cu toată stînga, politică sau poetică, de pretutindeni, d-sa crede cu violenţă. Nu e vorba, desigur, să descifrăm toate semnele, atîtea din ele strălucitoare şi enigmatice, ale acestor poeme semănînd cele mai multe cu frînturi de vase chineze de pe cari smalţul şi pictura nu s-au cojit încă. Orice mister ascunde un înţeles şi poetica d-lui Saşa Pană va fi desigur explicată, aşa cum a făcut-o pentru suprarealismul francez, Andre Breton. Vom spune numai, în aşteptarea acelei exegeze, că aşa cum este alcătuită această culegere, va dezorienta într-o măsură oarecare pe interpreţi. O poemă ca Fapt divers, în care d. Saşa Pană cedează poeziei de fantezie, tradiţională sau imnuri de un frenetic erotism, închinate femeii, ca acelea ale lui Andre Breton, pe care d-sa le traduce, dimpreună cu poeme din Eluard, Tzara, Daumal, în ciclul „Dictatura poemului", vor trezi mai mult de un semn de întrebare. Cu aceste rezerve, Cuvîntul talisman constituie pentru poezia modernă una din afirmările cele mai categorice. Am fost, sunt fiola otrăvită de parfumul cuvîntului —1 este, din poema de închinare cu care se încheie volumul, unul din versurile blazon ale poeziei d-lui Saşa Pană, Citeşte spaţiile albe dintre versuri / Spaţiile albe în cari vameşii nu vor şti silabisi / frumuseţea clandestina a tăcerii — sînt alte trei 17 — opere, 6 — c. 1/1262 257 versuri semnificative şi, între aceste două blazoane, poemul d-lui Saşa Pană îşi joacă luminile intermitente, ca o planetă umbrită şi iar dezgolită, de nouri. Poezie intermitentă sau poezie blocată ca o cutie în care s-au strîns, claie peste grămadă, bijuterii disparate, iată cum s-ar putea caracteriza Eoezia d-lui Saşa Pană. Altminteri, versuri expresive ca o roşă de preţ sau strofe cît un medalion cu relicvă şi sens, te ispitesc pe fiecare pagină aproape, cum dovedesc aceste cîteva exemple : O lacrimă poate fi un microscop ; Şi diseară la bal mă vei recunoaşte după eleganţa stiletului ; Nostalgie acord fără recurs ; însămînţează stele şi vei şti drumul parcurs ; Fior cuvînt ca un tremur. Poem cuvînt ca o nesfîrşire de flăcări; Aşteaptă paradisul înscris în liniile din palmă ; Iată merişorul rîde printre dediţei; Răvăşit parfumul peste cîmpul nud Persistă ca o dorinţă timidă... Un desen, din alge şi scame de cerneală, reprezentînd pe Robinson Crusoe în insulă cu mîinile întinse după corabia din zare, dovedeşte încă o dată ce simplitate savantă se află în arta desenului lui Marcel Iancu. Cu Febre, placheta de poeme a d-lui Virgil Gheorghiu, coborîm cîteva linii pe foaia de temperatură a lirismului modern. Alternînd încă între poezia de notaţie, de imagine izolată sau de vers hermetic şi între poezia de atmosferă şi de compoziţie, Febre-le d-lui Virgil Gheorghiu trădează o sensibilitate preţioasă şi un veritabil temperament poetic. Peisagiul morbid, baudelairian uneori, copilăria şi jocul de strigoi al oraşului natal, de provincie, fantazia exaltată a demenţilor şi surprinzătoarele lor arabescuri lucide, viziuni bolnave bătute de o uşoară briză macabră, iată, în scurt, graficul acestei poezii, din care spicuitorul de versuri, de strofe sau de poeme va avea oricînd de ales : 258 Municipal e parcul şi valul cu programă, Din zeţării de astre semnele mari lipsesc ; Ciobani de-şi fierb mălaiul pe-un foc uitat rotund De ajuns e un ochiu magic într-un neclar de seara Să dea cep legendei în satul de pai scund Că se clăti pe munte un şarpe de comoară ; Sunt buni de raclă pomii copilăriei mele ; Acolo unde cîntul cu alt destin se-mbină Ca munţii din poveste, ce mîntuiri s-arată ? Mă-mplcticesc în sufletul meu de ramuri, Ca un cerb urmărit şi însângerat, Ca un maestru în reţele de plînsuri De stele căzătoare zgîriat. Dar mai ales voi reproduce, pentru linia ca şi pentru frumuseţea lor de amănunt, poemele Febre, Cîntec de nebun şi Viermii, în triunghiul cărora se înscrie cercul acestei poezii cu mari perspective de unitate şi dintre cari vom transcrie, deocamdată, pe cea de a treia, Viermii: Spiona-vor sicriul coborînd moliciuni noi Viermi din gropi vecine cu frumuseţi adormite Printre panglici şi rădăcini desţălenite Umed vor luneca spre hrănitor noroi. înainte de flămînda forfotire Prin piept mut în vologul larvelor prins Lîngă capacul singur desprins Viermii se vor opri pe margini, ca-n uimire. Va fi pauza de spaima ce separa Nălucă mutelor cărnuri de eterne surpaturi Cînd fiori întîrziaţi pe la încheieturi Au vreme sa urce şi-n flori sa reapara. şi pentru tabloul de dureroasă cruzime al descompunerii, dar mai ales pentru intuiţia superioară a metamorfozei finale, pe care ne-am îngăduit s-o subliniem în cele patru versuri din urmă ale poemei. * Sînt atîtea impurităţi, formale şi chiar tematice în volumul de poezii Noi care nu simţim, al d-nei Lucia Alioth, este o aşa de violentă afirmare de mîndrie pasională, o aşa de 259 puternică atitudine socială şi stau laolaltă o imensă sinceritate, confundîndu-se cu naivitatea şi o puritate care s-a filtrat cu grijă, încît n-ar fi exclus să forfotească în plasma şi în plaurul acesta, adus de toate apele, semnele unei iminente poete. După cum, iarăşi, n-ar fi exclus ca totul să fie fragil şi nestabil ca o aluviune pe care neglijenţa scriitoarei s-o lase în voia valurilor. Căci deocamdată, reală sau aparentă, neglijenţa este caracteristica acestei poezii încă nedefinite. O strofă ca aceasta ar fi de ajuns să claseze în limburile periferice ale poeziei pe o scriitoare : Ce spui şi cine eşti mata, Ce-n mine cauţi sa pliveşti ? Ce vrei în suflet să-mi striveşti ? Eu nu cer ca sa fiu a ta. Şi totuşi versuri ca următoarele : Nu simt omătul, iarna, pe umerii mei goi; în brazi adie Un vînt uşor ca printre stîlpi de naos; Ah tu — tu — tu — ce n-ai nimic a face Cu adevărata dragoste şi pace ! Tu frică — tu iubire — şi tu taină ! Tu care-n veci mă vrei în castă haină ! Tu care nu iubeşti. Tu mîni de muncă ! Tu linişte — odihnă — şi poruncă ! te pun pe gînduri şi te neliniştesc. Poate că d-na Lucia Alioth este o poetă. Nu numai pentru diversitatea simţimintelor sale dar şi pentru că, de tot atîtea ori, are răbdarea şi arta să le filtreze şi să le toarne în tipare şlefuite. însă profeţia nu intră în atribuţiunile noastre. DAN SMÂNTÂNESCU MIŞCAREA SĂMĂNĂTORISTA, studiu istoric-literar, cu o prefaţă de N. Iorga („Bucovina*) Treizeci de ani ne despart de data la care d. N. Iorga îşi începea, în 1903, colaborarea asiduă la Samanătorul. Inaugurată sub îndoita conducere a lui Coşbuc şi Vlahuţă, la 2 decembrie 1901, revista trecea încă din anul al doilea sub direcţia triumviratului Chendi, Scurtu şi Iosif, dar mai cu seamă avea să fie dominată, în sensul spiritual al cuvîntului, odată cu începutul de colaborare, de personalitatea tumultuoasă şi activă a d-lui N. Iorga. Cînd, la 23 iunie 1905 d. N. Iorga prelua în chip oficial direcţiunea, ce avea să sfîrşească, cu o definitivă ruptură la 5 octombrie 1906, revista era de mult imprimată de duhul conducătorului, cu al cărui nume se şi confundă, şi azi încă, întreaga mişcare sămănătoristă. Cum atestă şi studiul d-lui Dan Smântânescu prin pre-ciziunile de rigoare ce aduce, istoria aceasta a Samănătoruhii a avut cel puţin trei faze distincte : scurtul interegn Vlahuţă-Coşbuc, trieniul de fecundă activitate, nimbat tot timpul de lumini mesianice al d-lui N. Iorga şi amurgul declinant în care, aşezat ca într-o catedră comodă a predicat, o vreme, conştiinţa profesorală a lui Aurel C. Popovici. 261 Insă istoria literară, fie cea scrisă, fie cea orală, a simplificat lucrurile şi a făcut sinonim numele revistei din pragul veacului XX cu numele d-lui N. Iorga. Explicaţiuni nu lipsesc, dintre care întîia- rămîne fără îndoială : incandescenta personalitate a istoricului. Mişcarea studenţească din 1906, altminteri cunoscută sub numele de „luptă pentru limba românească" şi răscoalele ţărăneşti din 1907 sînt cele două cutii de rezonanţă care au adaus dramatism şi intensitate acelor credinţe, dimpreună cu care au făcut corp şi s-au înscris în analele întîiei decade a istoriei noastre contemporane. Mişcarea sămănătoristă, studiul de istorie literară cu care d-1 Dan Smântânescu augurează acea bibliografie analitică a Sâmanatoruluiy ce urmează să vadă lumina tiparului, face, şi pe bună dreptate, partea leului, celei mai bogate şi mai expresive din cele trei faze ale revistei. Ferindu-se, cum însuşi declară în introducere, „să intre în domeniul critic", d-1 D. S. nu se poate totuşi îndeajuns feri de un anumit aer apologetic, ce cadrează mai puţin cu stricteţea istoriografului. Există o apologie adjectivă şi alta izvorînd din prezentarea faptelor, care îşi ajunge singură, sieşi. Era cazul acestei schiţe monografice şi este întîiul reproş pe care l-am formula la adresa autorului. Nu doar că „mişcarea sămănătoristă" n-ar putea să stîrnească panegirice, în aceeaşi măsură în care a stîrnit diatribe. Ce se cere, în cazul acesta, e să se menţină tot timpul la o înaltă frecvenţă apologetică. Drumul de mijloc, oricît ar fi el de aur, strică în cazul de faţă. Şi mai departe, un al doilea complimentar reproş : d-1 D. S. se recuză, încă din pragul studiului său, atitudinei critice. Şi totuşi, în valorificarea estetică a operei sămănătoriste d-sa sau decretează sau subscrie opiniuni confecţionate, schiţează deci o vagă poziţie criticistă, cînd singură deci-ziunea era în cazul de faţă recomandabilă. Căci asupra unui punct nu poate fi îndoială : mişcarea sămănătoristă a intrat în istorie şi nimeni nu o poate smulge acelei firide în care epoca şi circumstanţele au situat-o. Iată de ce şi primele rînduri din prefaţa, cu care d. N. Iorga patronează studiul acesta, ni se par gratuite, de injustiţie, cînd vorbeşte de anumiţi esteţi care „au crezut şi mai cred încă în posibilitatea de a suprima un întreg capitol din literatura noastră mai nouă". Dar valorificare, ierarhizare, sau cum i-o mai fi zicînd, nu înseamnă suprimare. La un astfel de atentat nimeni 262 nu s-ar putea gîndi, pentru că este materialmente imposibil. Ar fi ca şi cum s-ar gîndi cineva să suprime paşoptismul, kogălnicenismul, junimismul, gherismul şi alte file mai mult sau mai puţin roşii, festive deci, ale calendarului nostru politic, cultural sau literar. Sămănătorismul a însemnat întîi o mişcare ideologică, un curent de afirmare a românismului, în toate planurile vieţii noastre sufleteşti şi caracterul acesta, ca şi energia cu care a fost militată credinţa aceasta, nimeni nu le contestă. Desigur, lucrul nu era o noutate şi, cu incertitudini parţiale, chiar d-1 D. S. arată cum tradiţionalismul şi ţărănismul sămănătorist îşi urcă originile la Eminescu şi „Junimea", la Alecsandri şi, desigur, Bălcescu, la Russo şi Kogălniceanu. Ce era nou, de astădată, erau fervoarea şi răsunetul, favorizat atît de împrejurările istorice cît şi de personalitatea elocventă a stegarului. Aceste adevăruri nimeni nu le poate suprima. însă toţi cei ce s-au ocupat cu studiul estetic al acestei mişcări au trebuit să purceadă la un triaj al valorilor, la o despărţire a neghinei de grîul cel bun şi de aceea o lucrare de minuţioasă cernere, ca aceea a d-lui E. Lovinescu, a putut să pară un sacrilegiu : alături de cîteva personalităţi, mişcarea sămănătoristă a favorizat atîtea umbre, încît dezmor-mîntarea lor a arătat şi ce imens cimitir a ocrotit sămănătorismul, în vremea lui. De aceea un studiu al valorilor pozitive ar fi fost la locul său şi d-1 D. S. n-ar fi greşit să-l întreprindă cu curaj şi discernămînt critic. După cum, iarăşi, şi e încă unul din reproşuri, ar fi trebuit să urmărească anumite teme pe mai multe planuri. Nu e de ajuns ca d-1 D. To-mescu să fi anexat sămănătorismului atîtea din valorile de după război, ale literaturii contemporane, pentru ca lucrul să fie şi dovedit. Afirmaţiunea d-lui D. Tomescu a fost supusă unui sever examen şi, prinsă într-un foc încrucişat, sfîrşeşte, credem, prin a ceda. Autorul Mişcării sămănătoriste neglijează aceste evenimente şi de aceea subscrie fără de nici o rezervă, mai mult, ratifică. în critică, însă, decretul-lege nu-şi află rostul. Dar, poate că totul vine de la înclinarea aceea apologetică şi de la abdicarea critică, pe care le-am subliniat, mai sus, în studiul d-lui Dan Smântânescu. Reproşuri la care am mai adăuga poate : o oarecare incertitudine terminologică sau, dimpotrivă, un arbitrar lexical, inutil ca d.p. : obiectare (p. obiecţiune), samănatoristic9 res- 263 tricţionat; un parentez lipsă la I. Darie, traducătorul cu care se sporeşte numărul colaboratorilor în anul al II-lea şi care nu este altul decît St. O. Iosif ; o aserţiune ce se cerea dovedită, ca aceea după care critica anti-sămănătoristă, s-ar fi realizat şi în cronica „veselă" a lui A. Mirea, autorul fantezistului caleidoscop ; afirmaţia că Sămănătorul a fost întîia revistă care a întrunit colaborările românilor de pretutindeni, cînd lucrul e cunoscut din vremea Daciei literare, de la 1840 etc. In schimb, dacă Mişcarea sămănătoristă nu este, şi din cauza caracterului său schiţat, monografia cuprinzătoare la care capitolul acesta de istorie culturală avea toată îndreptăţirea, ea aduce, totuşi, nenumărate sugestii şi urmează un plan metodic, care lasă să se întrevadă ce va fi bibliografia analitică a Sămănătorului pe care D. S. o are gata de tipar şi ce gol vacant va împlini. Dar că, reluată, această schiţă ar putea să devie o valoroasă monografie, ne-o dovedesc paginile închinate contribuţiei sămănătoriste a lui Aurel C. Po-povici, unele din cele mai clare şi mai substanţiale, din întreg volumul. Am mai amintit de prefaţa, excelentă ca oricare din pagi-nele de credinţă ale d-lui N. lorga, cu care se deschide acest studiu. Ea aduce o precizare a condiţiilor în care directorul Samanatorului părăsi în 1906 această tribună «şi precizarea consună întru totul cu versiunea aceluiaşi eveniment în redac-ţiunea ce d. N. lorga i-o dă în lucrarea d-sale Supt trei regi. în numărul din 27 ianuarie 1908 al revistei, Iosif, Sado-veanu şi Scurtu tipăreau ,„cu mîhnire" o explicaţiune din care se vedeau pricinile pentru care d. N. lorga era silit, „spre marea părere de rău" a redactorilor, să-i părăsească. Cele patru puncte erau tot atîtea capete de acuzaţie : transformarea revistei într-o foaie personală ; solidarizarea redactorilor cu acţiunile publice, chiar străine de literatură, ale directorului; dihonia, în locul armoniei trecute, în redacţie şi toate acestea graţie „temperamentului despotic prea bine cunoscut" al d-lui N. lorga. Acestor învinuiri, destul de tîrzii, dealtminteri, d. N. lorga le-a opus repetate dezminţiri şi între altele (după cum aflăm din Mişcarea sămănătoristă) în cursul şi seminarul de istoria literaturii române în 1928—29, în Supt trei regi şi în prefaţa prezentului studiu. La Sămănătorul d. N. lorga nu se „îm- 264 biase" singur. „Moştenitorii celor doi mari poeţi“ (Coşbuc şi Vlahuţă), scrie d-sa în Supt trei regi şi reia în prefaţa M. S., „veniră să-mi închine revista, cerînd probabil, în intenţia lor, mai curînd un patronaj decît o colaborare. în acest caz era o greşală : cine ajunge a conduce o direcţie nu caută situaţii onorifice, ci noi platforme pentru războiul său.“ Or, platforma aceasta se întîmpla a fi „uzurpată" (termenul e al d-lui Iorga) de „predicatorii Austriei mari". Sau în cuvintele prefeţii de astăzi : „cînd am manifestat public indignarea mea faţă de acest servilism înaintea Vienei habs-burgice şi de această abdicare a celui mai frumos vis, astăzi din fericire împlinit, al generaţiei mele, am observat că Iosif şi Scurtu, ardeleni, gîndind tot aşa ca şi alţii care, cu epis-copi în frunte au blăstămat intrarea trupelor noastre în Ardeal şi au cerut ostaşilor români ai lui Francisc-Iosif să tragă cu sete în dorobanţii noştri, sînt de aceeaşi părere cu dîrzul lor învăţător Aurel Popovici." Dacă, acum, dreptatea stă de o parte sau alta, istoria singură va putea decide. Istoria şi nu istoricul. Căci, cu toate explicaţiunile, se pare că tot mai e ceva nelămurit în cunoaşterea acelei epoci. Or, singur amplul studiu al credinţelor „dîrzului" bănăţean, pe care d-1 Dan Smântânescu îl schiţează cu deferenţă şi pietate în Mişcarea sămănătoristă, va putea dovedi în ce măsură erau ireconciliabile cele două crezuri sau dacă în cumpănă n-a tras mai greu oţelul temperamentelor, decît înseşi credinţele. SĂRMANUL KLOPŞTOCK TRILOGIA DRAGOSTEI (cele trei trepte fatale ale iubirii) (Ea. „Vremea") • CLARNET MĂRTURISIRI DE FECIOARĂ ÎN RITM DE CHARLESTON (cu o fecioară de Anestin) (Ed. „Vremea") Să tot fie un deceniu de cînd a apărut în arena literaturii noastre numele Sărmanului Klopştock. Amestecul la prima vedere hibrid, al pseudonimului, aliajul acela bizar de romantism eminescian împrumutat Sărmanului Dionis şi de terifiantă reminiscenţă a lecturilor germane, a reţinut de la întîile lui manifestări publice, atenţia cetitorului. Ca şi pentru legendarul hidalgo, rătăcitorul Cavaler al Tristei Figuri, întîia ieşire pe drumurile aventurii a decis de destinul său. Pentru că mai mult decît numele, autohton şi exotic în acelaşi timp, au impresionat de la întîile pagini ale vastei sale fresce, acele falduri stilistice aruncate pe umeri, după modul iberic şi mai cu seamă cunoaşterea şi poezia mahalalei preistorice, de Bucureşti, năpădită de igrasie, de mizerie şi de pometuri. Sărmanul Klopştock se dovedea un savuros memorialist dublat de un liric de egală calitate. Dar Feciorul lui nenea Tache Vameşul a avut nefericirea să se ivească într-un moment de incertitudine, al editurii româneşti. Orientarea de mai tîrziu şi favoarea aproape exclusivă a romanului de acţiune au făcut şi mai dificilă tipărirea unei opere de mare debit pito- 266 resc, dar de o natură oarecum statică şi prea puţin conformă cu îndoitele preferinţe ale masei cetitoare şi ale negustorilor de literatură. De aceea, din copioasa suită, n-a văzut pînă astăzi lumina tiparului — şi încă în ce condiţii ! — decît o parte numai, aşa numita „uvertură" la Feciorul lui nenea Tache Vameşul. Tipar nu înseamnă, însă, întotdeauna realizare şi mai este după aceea şi marele editor, care niciodată nu dă greş, al posterităţii. Postume lipsite de valoare, iată un nonsens pe care editorii noştri, occidentali peste cîteva veacuri, îl vor fi învăţat cu experienţa probabilă, a strănepoţilor. însă, în aşteptarea acelei zile, Sărmanul Klopştock tipăreşte cu regulată periodicitate schiţe şi nuvele, în cari se dovedeşte matur şi divers, aşa cum întîile file ale bogatei sale autobiografii ni l-au semnalat. Un umor gras şi un nedezminţit simţ al situaţiilor comice îşi fac deopotrivă drum în nenumăratele sale lucrări, nestrînse încă în tomuri. O serioasă predispoziţie pentru grotesc vine să întărească aceste pozi-ţiuni iniţiale. Aşa este şi ultima sa plachetă, precît de delicată în proporţii, pe atît de consistentă şi de substanţială în sugestii. Trilogia dragostei sau pe subtitlul său analitic, „cele trei etape fatale ale iubirii" este, după o figuraţie simetrică, tripticul marelui mister universal al Erosului. Preocuparea aceasta n-a lipsit niciodată şi în nici unul din punctele neîntreruptei linii ce se întinde din preistorie şi pînă astăzi. Cu mici excepţii, de cele mai multe ori false popasuri, marşul a reînceput cu şi mai mare vigoare. Iar anii din urmă au transformat, cu sau fără freudism, romanul într-o adevărată dezbatere sexologică. Sărmanul Klopştock nu vizează chiar aşa de departe. Moralist în intenţii şi în alcătuirea simetrică a trilogiei sale, fiecare moment al succintei sale comedii a dragostei, este imprimat de nota sa caracteristică. Romantic, exaltat şi liric, „preludiul" dezlănţuie peste inima cosînzenelor terestre toate acele efluvii de adoraţie şi zeificare, pe cari adolescenţa şi marile pasiuni, indiferent de vîrstă, le pot declanşa. Sînt în aceste pagini de preludiu orchestral nenumărate rîndurile cari amintesc pe Eminescu, al debuturilor, din Venere şi Madona şi Înger şi demon. Te-am căutat în biserică. Venisem să mă rog în vreme ce tu aprindeai făclii etc., etc. şi toate acele murmure şi genuflexii stilistice, acele 267 daruri din bătrîni, din muzeul de odoare şi relicve ale „vă-meşeştilorc<, cari aşa de bine pot fi privite drept parafraza versurilor eminesciene : „O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie, cu diadema-i de stele, cu surîsul blînd, vergin, eu făcut-am zeitate dintr-o palida femeie, cu inima stearpa, rece şi cu suflet de venin \ Ceea ce vădeşte un îndoit instinct psihologic la autorul nostru. Căci „deznodământul", cea de a doua icoană a tripticului, e de-a dreptul o altă faţă, reversul brutal de realitate al acestei amăgitoare medalii. Preludiul sfîrşea cu o formală cerere în căsătorie, la capătul celui mai frumos vis (cînd m-am deşteptat... ofiţerul de stare civila, beat de frenezia acestui vis... întocmea formalităţile de căsătorie!) — ceea ce punctează mai bine ca orice epigramă cămaşa de noroi şi proză a acestor exaltări adolescente ; — pentru ca „deznodămîn-tul" să ne introducă în sala unei curţi cu juraţi unde eroul nostru, asasin din pasiune îşi continuă, după toate regulile melodramei, confesiunea nefericitului său amor. Cosînzeana eroului nostru s-a dovedit a fi o curtezană de rînd, frumoasă peste fire, dar „cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin". Aici, ar trebui poate să insistăm asupra subtilei alternanţe de motive eminesciene şi de belcanto la care participă însuşi judecătorul de instrucţie, care se trezeşte fredonînd aria romanţei lui Mario din Tosca — ceea ce vădeşte la autorul nostru un preţios dar de parodie şi un sigur instinct al grotescului. Vom aminti, totuşi, numai de savuroasa scenă finală care-şi dezlănţuie patima asasină a eroului nostru. Nu numai că eroina era o curtezană cu viaţa frîntă între stradă şi spital, că după nurii ei oftau legiuni de adoratori, ea mai era şi o perfectă cinică, pentru care darurile şi odoarele adoratorului ei erau tot atîtea motive de batjocură. Şi toate acestea le află înflăcăratul nostru Julien Sorel de la un binevoitor vecin el eroinei, de la d. Suansohn Zulufunbruck, „agentură şi comision", care dimpreună cu d-na Beatrice Zulufunbruck, soţia sa, se înduioşaseră de soarta lui : — Un sfeşnic i-ai trimis ! — I-am trimis! Era sfeşnicul în lumina căruia mama îşi răzemase nădejdea 108 ani! I l-am trimis ei, să se roage ca şi mama, să-i ajungă anii! — Sfeşnicul mai era însoţit şi de o scrisoare extrem de mişcătoare în care cuvintele de sus erau intercalate într-însa, ceea ce făcu pe vra- 268 jitoare {un personaj secundar de o definitiva portretizare, n.r.) să-şi înalţe în dreptul ochilor, prin prefăcătoria ei învinsă, şorţul, pentru a-şi ascunde cîteva lacrimi, în timp ce Suverana căreia i se adresa sfeşnicul şi scrisoarea, te blestema de a sa ursită cu care îi gratificai tinereţea, adăugind către vrăjitoarea care se izmenise o vreme cu ochii în şorţ, că ei nu-i trebuiesc asemenea ofrande, ci chiria care bătea la uşă ! Şi apoi ce vrei să mai cunoşti d-ta ? Noi care sîntem destul de departe de prefăcătoria ei, vedem totuşi ceea ce d-ta nu poţi vedea sau nu voieşti să vezi, cînd îi stai, cu capul între genunchi, atît de aproape. Acuma cind o alinţi se izmeneşte că e bolnavă şi cînd pleci rîde că ai fost atît de tînt şi ai crezut-o ! Beatrice a imea şi cu mine, ne tăvălim de rîs, dar cînd ne trece cheful, ne întristăm profund şi te compătimim îndelung. în atari condiţii, asasinul din dragoste nu putea să fie decît achitat, cum şi este, în ziua de Rusalii, la un an după asasinat şi la doi, de la întîia întrevedere cu eroina, tot într-o zi de Rusalii. Al treilea moment al tripticului, „apoteoza", ne introduce în mediul de lupanar de la „Crucea de piatră", temă fecundă pentru scriitorul pitoresc, care este Sărmanul Klopştock. Şi cum spaţiul nu îngăduie să citez cel puţin portretul în apă tare al pianistului Bercu Birman din Birmin-gham, să spun că, aşa schiţate cum sînt, aste pagini se integrează printre primele, în capitolul ăstui fel de teme, la care d-nii C. Ardeleanu, I. Peltz şi George Mihail-Zamfirescu au contribuit cu pagini memorabile. Spuneam că Trilogia dragostei este o plachetă delicată şi termenul ni se pare cu atît mai plauzibil la sfîrşitul acestor rînduri. Căci rareori, un scriitor a turnat în aşa de puţine pagini, o atît de suculentă experienţă de artă. Mărturisiri de fecioara în ritm de charleston este, de asemenea, titlul unei plachete în care d. Clarnet, amatorul de literatură şi boemă franceză şi biograful de emoţionantă evocare a lui „Mitif, poetul florilor" — alias Dimitrie An-ghel — tipăreşte jurnalul de însemnări ale unei fecioare, în proces de decorticare sufletească. Dezvirginizare sufletească, poate că ar fi şi mai propriu exprimat. Fecioara d-lui Clarnet, căreia desenul d-lui I. Anestin îi împrumută o aşa de enigmatică personalitate, este o timidă, o cerebrală, o reflexivă 269 mai corect şi la răstimpuri o lirică refulată. Alcătuit din 196 de însemnări, unele simple notaţii şi altele mici poeme în proză, jurnalul acesta dă pe faţă o serioasă preocupare disociativă şi ar putea da o imagină de atelier pentru viitoare lucrări de compoziţie susţinută. Aşa cum sînt, ele trezesc cetitorului reminiscenţe înrudite, cînd boabe de struguri din via Gîniârii Cîntărilor şi cînd efluvii senzuale din Les chansons de Bilitis ale lui Pierre Louys. Şi este aproape o satisfacţie să verifici către sfîrşitul plachetei mărturia că Bilitis şi cîntecele ei sînt printre preferinţele fecioarei d-lui Clarnet. O poemă în proză ca aceea de la nr. 175 (pag. 57) s-ar cuveni citată pentru fuziunea de Pierre Louys şi Dimitrie Anghel pe care d-1 Clarnet a izbutit-o. I RAMIRO ORTIZ VARIA ROMANICA (Biblioteca di Cultura, 3) (Ed. „La Nuova Italia", Firenze) Cordialul mesaj cu care d. Ramiro Ortiz, întemeietorul şi titularul catedrei de literatură italiană de la Universitatea din Bucureşti, se despărţea deunăzi de ţara în care, fără un an, un sfert de veac a profesat mai mult decît de pe o catedră, a aflat un egal ecou în inimile prietenilor săi. Ce a însemnat pentru d-sa şederea aceasta între noi, d. Ramiro Ortiz a spus-o în cuvinte înfiorate ; ce a însemnat pentru noi şi pentru progresul relaţiilor italo-române, este în căderea noastră, cel puţin să încercăm a o schiţa. Fără să aibă înfăţişarea, necum să voiască să pară, d. Ramiro Ortiz a realizat totuşi o adevărată operă de misionar al itaKenităţii, cu atît mai temeinică şi mai preţioasă cu cît, modestă şi afabilă în relaţiile cu societatea românească, ea n-a fost mai puţin tenace, nici mai puţin fecundă. Profesor, istoriograf şi animator, d. Ramiro Ortiz a adus în toate planurile îndelungatei sale activităţi în România, aceeaşi pasiune nedesminţită pentru ştiinţă, de care dăduse nenumărate dovezi, înainte de venirea-i în ţară, pe variatele cîmpuri ale romanisticei. Cu îndoita recomandaţie a d-lui Ion Bianu şi 271 a profesorului Pio Rajna, de la Milano, d. Ramiro Ortiz ocupa în 1909 catedra de italiană, atunci instituită de ministrul de instrucţie Spiru Haret. Ce au însemnat acele începuturi şi cîtă distanţă a străbătut în decursul celor 24 de ani organizarea acestei discipline, mai bine ca orice amintiri personale, de ici şi de colo culese, avea să demonstreze somptuosul volum festiv din Anuarul seminarului de literatura italiana, pe care în 1929 profesorul şi elevii săi îl tipăreau cu prilejul a XX de ani de activitate. Să reţinem din bogata documentaţie a d-nei asistente Anita Belciugăţeanu că, în primul an de italiană, cursurile au fost urmate de un singur student şi se va înţelege căror calităţi se datoreşte şi frecvenţa şi seriile de discipoli şi înzestrarea bibliotecii şi lucrările acumulate şi mai cu seamă prestigiul de care a ajuns să se bucure studiul italianei la Universitatea din Bucureşti. In 1913, d. Ramiro Ortiz era înaintat la gradul de profesor definitiv, iar de la război înainte avea să completeze, cu încă două instituţiuni, platforma pe care o dusese la aşa de puternică afirmare, a catedrei şi seminarului : în 1921 ia fiinţă revista de cultură italiană Roma, iar în 1925 Institutul de cultură italiană, transformat în „Societate de cultură italiană" care, dimpreună cu societatea academică „Amicii Italiei", aveau să ajute intensificarea relaţiilor italo-române şi să favorizeze penetraţia sistematică a celor două culturi înrudite. Spirit de organizator şi propagandist, în superioara accepţie a cuvîntului, predestinat, d. Ramiro Ortiz a fost înainte de toate un publicist în continuă activitate. Incepînd cu Noua revista romana, publicaţiunea d-lui C. Rădulescu-Mo-tru şi continuînd cu Ideea europeana şi cu Sburatoruly d-sa a fost unul din cei mai familiari militanţi ai acestor tribune de actualitate, care sînt revistele. Graţie studiilor şi cronicilor sale italiene, publicul nostru cetitor a fost nu numai informat dar cucerit încă, pentru că istoriograful literar şi criticul din d. Ramiro Ortiz au fost întotdeauna dublaţi de un fermecător stilist şi povestitor. Sînt însă, în bogata activitate a d-lui Ramiro Ortiz (al cărui registru de lucrări, tipărit în Anuarul... din 1929 trece de o sută), un număr de opere legate de-a dreptul de istoria literaturii noastre şi care sînt mai mult decît instrumente de informaţie pentru „conaţionalii săi“, cum aşa de 272 nedrept se exprima cu prilejul studiului său Medioevo RomenOy d. Sextil Puşcariu. Cunoscător avizat al literaturilor romanice medievale, d. Ramiro Ortiz a înţeles de la întîiul său contact cu România, ce tezaur de apropieri şi ce teren propriu studiilor de literatură comparată oferă literatura românească. Per la fortuna di un motivo madrigalesco italiano in Ispagna e in Rumania, completat cu Madrigali dyItalia e di Spagna, Lăutari e Giullari şi Gheorghe Asacbi e il petrarchismo rumeno, iată cîteva capitole numai ce ne privesc direct, din compactul codice miscellaneu de studii de curînd tipărit, sub titlul Varia Romanica, asupra cărora vom stărui îndeosebi — şi care dau pe faţă preferinţele d-lui Ramiro Ortiz. Aceste preferinţe datează dealtminteri din întîile zile ale venirii d-sale printre noi. Dorinţa de a cunoaşte acele file îngălbenite ale Curierului romanesc şi ale Albinei, ca şi datoria de a controla (în calitate de recenzent pentru „Cultura*) unele date în legătură cu lucrarea regretatului N. I. Apos-tolescu despre Influenţa romanticilor asupra literaturii romane în sec. XIX (cum însuşi d-sa mărturiseşte într-una din obişnuit-liricile d-sale prefeţe) au făcut din d. Ramiro Ortiz un cetitor asiduu al Bibliotecii Academiei şi au dus la întîile sale studii despre influenţele metastaso-alfieriene asupra literaturii noastre de la începutul veacului trecut, încorporate apoi în valoroasa d-sale monografie, din 1916 : Per la storia della cultura italiana in Rumania. O ispită însă atrage după sine altele şi de la incursiunile începătorului care cel mult năzuia să se informeze mai adînc despre „italienismul* lui Heliade-Rădulescu, d-1 Ramiro Ortiz s-a văzut pornit pe drumul unei vaste Istorii a culturii italiene în România din care Per la storia... avea să fie întîia contribuţie. Nu este în intenţia noastră să zăbovim prea mult la lucrări, actuale oricînd dar cari ne-ar îndepărta de linia însemnărilor de astăzi, însă nu vom trece la analiza prezentului volum Varia Romanica înainte de a spune că lungul studiu Întîile contacturi între România şi Italia, din Per la storia..., a dovedit în d. Ramiro Ortiz un erudit îndrăgostit de ţara şi trecutul poporului la care poposise. Bogată în informaţie şi aşezîndu-se, prin ingeniozitatea apropierilor, alături de studiile autohtone ale istoriografilor noştri, lu- 18 — Opere, 6 — c. 1/1262 273 crarea d-lui R. O. era în acelaşi timp un „libro d’erudizione" nu numai un „libro d’amore" — aşa cum îşi dorea mai mult autorul să-i fie întîmpinată opera. „Fortuna labilis, storia di un motivo poetico dai Ovidio al Leopardi", despre care am raportat încă din 1927, anexa studiilor de literatură comparată, referitoare la motivul „zădărniciei zădărniciilor" sau, dacă voiţi, al „deşertării deşertărilor" din lirica universală şi acel lot al poeziei româneşti pe care d. Ramiro Ortiz îl cunoştea în detalii. Şi pentru a încheia aceste preliminarii, să amintim de ediţia tălmăcirilor lui Coşbuc, din Dante, operă de minuţios comentariu, al unuia din cei mai pregătiţi dantologi, ca şi tălmăcirea şi studiul liricei lui Eminescu, deopotrivă de valoroase, amîndouă. Studiile despre lirica noastră contemporană din Varia Romanica veneau de la un interpret al celui mai mare al nostru liric şi cuvîntul său sporea, în felul acesta, în greutate. întîiul, dintre studiile de literatură comparată, ce ne privesc, spuneam că este acela în care d-1 Ramiro Ortiz tratează despre Soarta unui motiv madrigalesc italian în Spania şi în România. încă din 1916, în monografia amintită deja, Per la storia della cultura italiana in Rumania, d. R. O. semnalase existenţa a două traduceri româneşti, una a lui Iancu Văcărescu şi alta a lui Ştefan Crişan de pe madrigalul Occhi, stelle mortali, al poetului italian Guarini (1537—1612), rămînînd ca după cercetări speciale să stabilească, aşa cum o bănuia încă de atunci, asemănări între aceste două variante şi alte două, a italianului Strozzi il Vecchio (1505—1571) şi a spaniolului Guttiere di Cetina (1518—1557). Cercetări ce se cereau cu atît mai mult întreprinse cu cît, la ora aceea, existau cel puţin trei iberizanţi, în studiile cărora d-1 Ramiro Ortiz era convins să afle dezbătută şi demonstrată filiaţia acestor madrigale înrudite. Studiul d-sale de astăzi, din Varia Romanica, constată cu surprindere că nici regretatul său amic Paolo Savij-Lopez, nici Eugenio Melle, nici Bernando Sanvisenti nu remarcaseră, necum să stabilească existenţa acestei filiaţii. Constatare ce avu darul să stîrnească o reacţiune şi o contrareacţiune, tipă- 274 rite sub titlul Madrigal d’ltalia e di Spagna, între autorul nostru şi Eugenio Melle. De o înrudire între madrigalul italian şi cel spaniol, susţine acesta, nu putea fi vorba, ele, ca şi atîtea altele de-ale petrarchiştilor italieni, constituind acea numeroasă floră madrigalensă închinată, şi anume, cum precizează acelaşi Eugenio Melle mai departe : indiferent căror ochi (a non so che occhi). Las deoparte amănuntele pasionante ale dezbaterii, în care d-1 Ramiro Ortiz stabileşte cu raţiuni de cronologie şi logică stringentă prioritatea motivului strozzian şi reţin, dintre concluzii, pe aceea care se referă la problema „temelor poetice". în vreme ce Eugenio Melle contestă nuanţele şi le reduce pe toate la o aceeaşi unică stirpă, indiferent de variaţiuni, d-1 Ramiro Ortiz, dimpotrivă, susţine importanţa studiului „temelor poetice" şi în sprijinul ei aduce opinia lui Edmond Faral : „...Dintre cele două oficii esenţiale ale istoriei literare, (temele) împlinesc şi pe unul şi pe celălalt ; ele marchează continuitatea transmisiunii temelor şi, în fiecare din operele în care ele sînt tratate, permit să se perceapă, prin opoziţie şi contrast, punctele esenţiale ale originalităţii lor". Cum însă toată această erudită discuţie contradictorie, în care d-1 Ramiro Ortiz a dovedit ironie afabilă şi tenacitate logică, derivă din mărul de discordie al variantelor române, nu e lipsit de interes să le transcriem, aici. Dacă Ştefan Crişan, despre care o vagă însemnare biografică a lui Vasile Pop, în prefaţa Psaltirei în versuri a lui Pralea spunea că „tradusese mult din Metastasio", ne este foarte puţin cunoscut, despre Iancu Văcărescu şi influenţele italiene, din poezia sa, se ştiu mai multe graţie, între altele, chiar studiilor d-lui Ramiro Ortiz. Şi dacă, iarăşi, versiunea lui Ştefan Crişan este o adevărată şi propriu-zisă traducere, a lui Iancu Văcărescu este aproape o adaptare, cum se poate urmări din alternarea celor două versiuni ; cea dintîi reproducînd, nu numai în italienisme, cuvînt cu cuvînt, textul lui Guarini : Voi ochi muritoare stele miniştri peirei mele, şi-n somno încă m-arătaţi che murire îmi optaţi : închişi de mă ucideţi, deschişi, voi ce nu puteţi ? 275 iar la Văcărescu : Ochi! cînd închişi mă prăpădiţi, deschişi oar’ce mi-aţi face ? Deschide-vă-ţi şi mă sfîrşiţi ! C-astfel să pier îmi place ! variantă, de care poate că n-ar fi străină şi anume influenţă neoelenică, acel neoanacreontism al lui Atanasie Cristopol, atît de în cinste, acum un veac şi mai bine, pe la noi. Trecem peste studiul Lăutari şi giullari, în care, pornind de la documentatul opuscul al părintelui C. Bobulescu Lăutarii noştri, d-1 R. O. stabileşte o sugestivă paralelă între lăutarii noştri şi jongleurii medievali pentru ca să ajungă, dimpreună cu cercetătorii moderni, un Bedier, un Faral, la concluzia că poezia populară este mai mult de natură individuală decît colectivă ; trecem peste studiul O imitaţiune romană din Gessner şi Vigny în care, după G. Bogdan-Duică şi în opoziţie cu N. I. Apostolescu, stabileşte că Potopul lui Negruzzi e în primul rînd debitor lui Gessner, autor în cinste acum un veac şi aparţinînd acelei „literaturi papaverice" (Per la storia..., pg. 223) cu care îşi lecuia insomniile bunul bătrîn, tatăl lui Costache Negruzzi ; pentru a ne opri cîteva clipe la studiul : Gheorghe Asachi şi petrar-c bis mul român. Ca şi Heliade-Rădulescu, de care-1 apropie un egal destin istoric, şi Gheorghe Asachi s-a bucurat de atenţia istoriografilor noştri. D-nii N. Iorga, O. Densusianu, E. Lovinescu, D. Caracostea, Claudiu Isopescu au arătat, între alţii, importanţa sa istorică şi literară, majoritatea dintre ei fiind de acord în ce priveşte mediocritatea liricei sale. Exerciţii de versificaţie pe subiecte întîmplătoare, în care cotidianul era agrementat cu fiorituri mitologice, iată cam ce vede, spre pildă d-1 Ovid Densusianu în poezia lui Gh. Asachi : „poezie uşoară, convenţională, copilărească chiar, de care nu se poate ţine seamă". Fie că trata subiecte politice sau naţionale, fie că întîmpina cu un sonet zborul aerostatului d-nei Blanchard, în 1811, la Roma, sau pe marele virtuos Liszt în trecerea-i prin Iaşi, la 1847, ce lipseşte îndeosebi poeziilor lui Asachi este strălucirea plastică. Chiar cînd o imagină sugestivă ca aceea care asemuie pe Liszt cu Orfeu, îşi face loc : 276 De-ai trece-n alta lume să-nvii pe Euridice De-ai pluti, nou Argonaută, către Colchos fabulos Pe fortun-ai înfrîna-o şi pe Tartar ai supune ; ecoul ei este întunecat şi înăbuşit de opacitatea celorlalte. Pentru d-1 Ramiro Ortiz, activitatea poetică a lui Gheor-ghe Asachi reprezintă poezia unui „arcadian întîrziat", o poezie idilică şi pastorală, fatal destinată lipsei de ecou, în-tr-o vreme în care alte ideale solicitau chiar spiritele zăbav-nice ale moldovalachilor. Şi fără să fi izbutit în imitaţiile sau traducerile din Petrarca, el poate fi privit, totuşi, ca un reprezentant al petrarchismului român, prin aceea că „mai sincer ca atîţia dintre petrarchiştii italieni şi străini, ajunge să iubească «petrarchescamente» pe o doamnă din gintea noastră : Bianca Milesi, a cărei suavă amintire îi ilu-mină întreaga viaţă pînă la moarte". Romanul acesta de dragoste platonică, cu care Gheorghe Asachi a întreţinut cultul Laurei sale, rămîne unul din cele mai odihnitoare popasuri ale biografiei lui. „El a iubit floarea din cîmpul Italiei" — e versul pe care în Meditaţia unui îmbdtrînit poet {Albina românească, 1839) şi-l dorea epigraf pe mor-mînt şi-n el, ca-ntr-o urnă, se închide cenuşa constantului său amor pentru Bianca Milesi. Dar romanul acesta, fie că e risipit în versuri italieneşti, fie că este presărat în note şi amintiri, nu şi-a aflat în Gheorghe Asachi şi interpretul corespunzător. El îşi aşteaptă biografii şi cîntăreţii, pentru că şi subiectul şi eroii au însuşirea să trezească o coardă de evocare. Fără să fie un preţuitor integral şi fără de discernămînt al poeziei lui Asachi, d-1 Ramiro Ortiz invocă totuşi, circumstanţe atenuante, cum este cazul pentru sonetul închinat zborului d-nei Blanchard, care pe atîţia dintre istoriografi i-a făcut să zîmbească şi-n care d-sa cere să se facă partea ambianţei arcadiene şi să fie judecat cu criterii istorice. Defectul cel mare al liricei lui Asachi, d-1 Ramiro Ortiz îl vede însă în abdicarea lui politică : „vina sa de om şi poet e o alta : aceea de a fi voit să se închidă în turnul de ivoriu al artistului, în timp ce poporul său combătea în cele mai sfinte din luptele sale politice". Rezervă ce se întîlneşte la mai toţi istoriografii lui Asachi dar care n-ar ajunge să explice, şi încă un secol după aceea, eclipsa în care arta lui 277 poetică stăruie. Ca şi Negruzzi, separatistul Asachi ar fi să realizeze, după d-1 Ramiro Ortiz, într-o vreme de agitaţie şi frenezie politică, tipul acelui „clerc“ care nu trădează, după expresia lui Julien Benda. Realitatea e însă alta. Gheorghe Asachi a avut totuşi o atitudine politică, şi turnul său de fildeş se cam deschidea înspre pravoslavnica Rusie. Fără să mai adăogăm că aceşti nouri pălesc cu vremea, cum e cazul pentru Negruzzi, a cărui operă creşte în valoare, graţie meritelor ei şi în ciuda oricăror reproşuri de ordin politic. Cine mai ştie astăzi că Eminescu a fost împotriva războiului independenţei, pe cine interesează şi cine păgubeşte ? în orice caz nu opera sa. Iată cîteva însemnări numai, prilejite de compactul codice miscellaneu al Vanilor Romanice. A-l fi epuizat n-a fost în intenţia noastră şi nici că ar fi fost cu putinţă. Dar cu acest volum, precum şi cu celelalte dinainte sau care au să vină ne vom mai întîlni. întrebat, la plecarea sa, cum va păstra contactul cu ţara sa de dilecţiune, d-1 Ramiro Ortiz a răspuns că va continua Varia Romanica. E o promisiune şi o consolare pentru regretul de a-l fi văzut părăsindu-ne. Universitatea Padovei, unde va preda de azi înainte şi unde duhul stolnicului Constantin Cantacuzino veghează, ne va fi, ca şi pînă acum, favorabilă. CLAUDIO ISOPESCU IL MUSICISTA ROMENO CIPRIAN PORUMBESCU A ROMA (con lettere inedite) (Tip. „R. GiustT'y LivornOy 1931) UN ARTISTA ROMENO DELL ’800 A ROMA (Gh. Asachi) (Ed. „Leonardo da Vinci"y Romay 1932) IL VIAGGIATORE DINICU GOLESCU IN ITALIA (Istituto per PEuropa Orientale, Roma, 1932) IL POETA DUILIO 2AMFIRESCU A NAPOLI (Tip. „D. R. Universita"> Napoli, 1933) IL VESCOVO AMFILOHIE HOTINIUL E LTTALIA (Istituto p. VE. Orientale, Roma, 1933) în opera de reciprocă cunoaştere italo-română, despre care, cu prilejul plecării d-lui Ramiro Ortiz, vorbeam mai zilele trecute, d-1 Claudiu Isopescu îşi are capitolul său, de militant asiduu şi de cercetător cu mîna fericită. Două sînt direcţiile activităţii sale şi pe amîndouă d-1 C. I. le slujeşte cu rîvnă şi competenţă : traducerile de autori români în italieneşte şi studiile de istoriografie literară. Numeroasele opere din clasicii şi contemporanii noştri, pentru a căror tălmăcire d-sa şi-a asociat elevi, recrutaţi dintre italieni, dovedesc din parte-i o constantă dragoste pentru această literatură românească şi o înaltă înţelegere a imperativelor propagandei moderne. într-adevăr, în nici o altă limbă n-au apărut, traduse, atîtea opere din literatura noastră şi nici o altă literatură străină n-are prilejul să fie mai exact informată, în ce ne priveşte, ca aceea italiană. Şi aceasta graţie d-lui Claudiu Isopescu. Dar d-sa este totodată şi un istoric literar, dublat de un publicist activ, care foloseşte atîtea din periodicele italiene pentru tipărirea contribuţiilor sale istoriografice. Despre 279 aceste contribuţii am mai avut prilejul să scriem la apariţia studiilor sale despre Asachi şi Ion Codru-Drăguşanu. Extrasele de astăzi, dintre care unele veritabile studii cuprinzătoare, le continuă pe acelea, atît în metodă cît şi în spirit. D-l Claudiu Isopescu şi-a rezervat din ogorul apropierilor italo-române, lotul, demonstrativ am spune, al acelor români cari au vizitat în felurite epoci Italia şi au lăsat despre şederea lor în peninsulă, mărturii cînd lirice, cînd informate, întotdeauna revelatoare. Şi este, trebuie să recunoaştem, una din coardele cele mai sensibile. Cu cît mai scumpe ne sînt acele nume de diplomaţi, de ofiţeri şi scriitori, ai neamurilor, cîte se cuprind în Istoria românilor prin calatori a d-lui N. Iorga, atîţia din ei cuceriţi de un pitoresc cu care nu se mai întîlniseră ; cu cît mai drag Puşkin pentru că exilat ca un alt Ovidiu, în sudul Basarabiei, şi-a murmurat versurile la liziera Buceagului moldovenesc ; cu cît mai impresionant patriarhul venerabil de la Iasnaia Poliana, pentru că pe vremea războiului Crimeei, cînd era mai mult ofiţerul de cazaci Tolstoi, a străbătut plaiurile noastre şi a lăsat în jurnalul său impresii valahice şi — cu toate că încă nu ne născuserăm ca popor, acum două milenii — cu cît mai emoţionante sînt pentru noi Ponticele şi Tristele lui Ovidiu, numai pentru că i-au fost confidente Dobrogea şi Dunărea şi Marea. Sau, pentru a veni la ziua de azi, cu cît nesaţ am fi cetit o pagină de Georges Duhamel sau de Leon Pierre Quint, aceşti doi călători de rasă care ne-au vizitat în timpul din urmă. Există un orgoliu etnic veşnic prezent, căruia nu te poţi smulge şi el se satisface şi numai din simpla în-tîlnire a unui nume familiar sub condeiul străin. Aşa, de pildă, aţi auzit pînă astăzi de contele d’Entraigues, călător la Poartă şi prin Egipt la -sfîrşitul veacului al XVIII-lea ? Scriitorul din el fusese necunoscut chiar francezilor. Şi iată că în „Scrisorile galante şi pitoreşti asupra Egiptului în calitatea-i de patron politic al lui Tudor Stoenescu-Stoian. Ponoarele sînt nu departe de Piscul Voevodesii unde s-au petrecut şi se vor mai petrece parte din romanele d-lui Cezar Petrescu, personagiile, sînt ici şi colo, parte din ele comune, ca o dovada că romanele sporesc în legături de acelea, cari mai mult decît atmosfera epocei, pot să le acorde caracterul ciclic despre care vorbea autorul în amintita prefaţă. La Ponoare, Nicolae Apostol vine în urma învăţătorului Andrei Colibăşeanu, mort după 25 ani de dăscălie, cu unica faimă de declasat alcoolic şi situaţia aceasta îl îndîrjeşte mai mult. Şcoala e o biată colibă ţinută în proptele, satul răspunde numelui, cum răspundeau şi Sărăcenii de pe Valea Seacă, în cunoscuta nuvelă a lui Ioan Slavici, oamenii sînt săraci şi apatici, autorităţile mediocre şi subalterne, la porunca boierului Lascar Sofian şi a mai marilor politicei. Dar Nicolae Apostol e tînăr şi, pe deasupra, crede. De aceea, din economiile lui repară cît de cît şcoala, încearcă zadarnic să oblige pe elevi să vie, dar vin singuri cînd se înăspreşte vremea şi copiii se îndrăgesc de dascălul lor, însă dincolo de aceste mediocre începuturi nu se poate ridica. îi stau toţi împotrivă. Oamenii politici cu Emil Sava în frunte îl vor de partea lor, iar boierul Lascar Sofian e prea mult un aristocrat, şi prea necăjit de odrasla lui risipitoare de la Paris, ca să suporte semeţia acestui tînăr dăscălaş, pornit să ridice, prin carte, poporul. Este în caracterul acesta distant, generos în fond, dar de un fatal dezacord cu epoca — sîntem la un an după răscoale — una din expresiile cele mai just intuite ale psihologiei de clasă. Lascar Sofian e frate bun cu Miron Iuga, boierul aşa de crud sacrificat, în nebunia de la 1907, din Răscoala d-lui Liviu Rebreanu. Şi totuşi, Lascar Sofian nu numai înţelege şi preţuieşte pe Nicolae Apostol ; îl şi stimează pentru crezul şi dîrzenia cu care şi-l apără. Sub spinii de arici ai boierului — şi este meritul d-lui Cezar Petrescu de a-1 fi prezentat, ca pe toţi eroii acestui roman, rural dealtminteri, în cît mai omenească lumină — se ascunde o inimă. O inimă care răspunde chemărilor lui Nicolae Apostol, tocmai cînd învăţătorul era mai deznădăjduit. Şi şcoala îmbracă înfăţişare nouă, învăţătorul capătă locuinţă spaţioasă în locul sălaşului impropriu de la bunul şi înţeleptul hangiu Aizic, iar cînd după nefericita aventură sentimentală, care 346 era să-l piardă, cu fata unei proprietărese din vecini, pe al cărui sălbatec fiu îl prepară în particular, se căsătoreşte cu Ana, tînăra şi gureşa sa colegă, pornită şi ea întru apostolat — boierul Lascar Sofian nu-i uită şi la darurile de nuntă adaogă, mai tîrziu, în testamentul făcut în timpul războiului, o sumă anume pentru viitoarea clădire de şcoală a lui Nico-lae Apostol. Dar pacea, cum aşa de plastic spune d. C. P., „izbucneşte" ca un al doilea pojar al războiului. Supremaţia politică a satelor dezlănţuie noi arivisme pe lîngă cele vechi, licitaţia conştiinţelor se ia la întrecere cu favorizarea instinctelor, e vremea, tot plastic denumită „pe strigatele", cînd cei retraşi suferă mai mult chiar decît adversarii politici. Şi învăţătorul, care şi-a făcut din nesocotirea politicei singura linie de conduită, pătimeşte de pe urma tuturor forţelor coalizate. Fostul său elev, Vasile Ţapu, ajuns primar, îi opreşte zidirea, calomnii încep să-l urmărească, fără să-l poată întina, pentru că învăţătorul şi soţia lui au ajuns să cucerească inimile poporenilor, şi şcoala cea nouă, surprinsă de iarnă, se ruinează. Ajutorul din senin, al unui fost camarad de captivitate, ajuns personaj politic cu trecere, îl apropie de izbîndă. Dar izbînda vine cu moartea, după noi superfluă, a Ninei, fetiţa învăţătorului, — superfluă pentru că Nicolae Apostol suferise de ajuns şi pînă acum, ca să mai fie nevoie de această nouă înverşunare a soartei — şi epilogul, ca şi-n epilogul nuvelei lui Slavici, arată un sat înstărit, o şcoală chipeşă, pusă sub paza întîiului învăţător din Ponoare, Andrei Colibăşeanu (din ale cărui însemnări de jurnal aflase în ce măsură fusese victima ţinutului şi timpului) şi un învăţător, încărunţit, înţelept şi modest, ca tot cel ce biruie şi are conştiinţa victoriei lui. Iată, de ce spuneam că Apostol „se abate" şi face excepţie de la acea apologie a învinşilor, proprie majorităţii romanelor d-lui Cezar Petrescu. Dar, adăogam : „într-o oarecare măsurăcc şi adevărul este că şi dacă Nicolae Apostol nu iese înfrînt, atmosfera romanului nu este mai puţin una deprimantă şi de înfrîngere. Roman al unui idealist, victorios în cele din urmă, Apostol este în acelaşi timp şi romanul moravurilor politice de dinainte, dar mai ales de după război, a căror plagă se lasă şi asupra satelor emancipate şi cărora d. Cezar Petrescu le consacră unele din cele mai bune pagini de psihologie socială. 347 Graţie acestei preocupări de psihologie individuală şi socială, tot ce în mîna unui nedibaci ar fi putut să fie pretext de şarjă şi exerciţiu retoric se subordonă unei experienţe de viaţă, condusă de legi lăuntrice, elocventă ca însuşi destinul. Este în Popa Tanda amintit în dese rînduri şi în decursul acestui roman, un umor ardelenesc, dar şi o răspicată tendinţă didactică, proprie ţinutului. Transpuneţi, acum, dincoace de munţi, tema nuvelei lui Slavici, amplificaţi cele cîteva zeci de pagini ale nuvelei pînă la cele patru sute, de text condensat ale romanului, reţineţi că fapta învăţătorului se petrece fără de emfază şi fără de retorică şi veţi concede că Apostol este un preţios docun&entar al unei epoci şi al unei lumi, numai pentru că este un bun roman. Cu Apostol a sporit nu numai lumea eroilor d-lui Cezar Petrescu dar şi acel capitol al istoriei noastre literare dedicat şcoalei şi moravurilor ei. Galeria profesorilor rataţi, în care strălucesc : „Domnul Vucea* al lui Delavrancea, Grigore Panţîru din Oraşul Patriarhal şi Preda din nuvela Dacia Felix, la d. Cezar Petrescu, Calotă din Cartea Facerii a d-lui Eugen Goga, sau atîtea alte figuri din Noul seminar al lui Leon Donici şi Normaliştii al d-lui B. Iordan — galeriei acesteia, mai mult de necropolă decît de pinacotecă, d. Cezar Petrescu îi opune pînza de mărime naturală şi de viaţă vibrantă a unui puternic exemplar de umanitate. Fresca de moravuri contimporane, cu care d-şoara Erastia Peretz şi-a decorat paginile debutului d-sale literar, aminteşte procedeul pe care cu atîta abilitate l-a folosit d-şoara Marta Rădulescu în volumele d-sale : Clasa Vll-a A şi Sînt studenta. E un procedeu, însă, cu două tăişuri. Mînuirea lui cere vervă, imaginaţie, fantezie caricaturală şi autoarea Mărgelelor de măceş, fără să fi fost infailibilă, le avea în mare şi bună măsură. D-şoara Erastia Peretz e prea timidă în faţa unor atari subiecte. De aici, cred, şi nehotărîrea d-sale. Căci : ori moravurile acestea contemporane sînt aşa de respingătoare, cum le prezintă d-sa şi atunci n-aveau nevoie să mai fie romanţate, ci transcrise cu apă tare într-o vehementă proză de pamflet, ori sînt puţin şarjate şi atunci se 348 cereau acele agremente şi artificii literare, fără de cari nimic nu poate prinde în solul dificil al artei. Eroina acestei fresce de moravuri contemporane este o tînără generoasă, pe nume Vanna Volbură, care de dragul unei foste colege Maria Ştefan, năpăstuită pe la Ministerul Instrucţiei, se oferă, pentru că are cunoştinţe, să intervie la cei puternici. Şi începutul îl face cu ministrul Nicolae Bossi, un maestru al metafizicei, de a cărui intactă bibliotecă Vanna ia cu spaimă cunoştinţă şi care, deşi prieten al părinţilor ei şi cunoscînd-o de cînd era mică, ţine morţiş să-i vadă picioarele superbe sau măcar gamba. Vanna se revoltă şi părăseşte pe ministru, nu înainte de a afla de la dînsul că, pentru dreptatea colegei sale Maria Ştefan, trebuie să se adreseze lui Popescu, personaj influent etc. Cam factice. Şi totuşi sîntem abia la început. Prin Popescu, Vanna intră la Cameră şi ajunge foarte familiară în lumea deputaţilor, gazetarilor şi miniştrilor. Toţi aceşti domni sînt, în fresca d-şoarei Erastia Peretz, nişte porci patentaţi. Că, or fi fiind, într-o măsură oarecare, şi aşa, n-ar fi exclus. Dar toţi ? E prea mult. Şi-apoi să zicem că aşa sînt. Cum se face că fecioara aceasta generoasă nu se scîrbeşte şi nu dezertează din cocina aceasta imundă ? Pentru că trebuia să ajute pe Maria Ştefan, veţi zice. Dar ce lucru aşa de grozav cerea această fostă a ei colegă de şcoală ? D-şoara Erastia Peretz nu ne spune, dar din încheierea volumului aflăm că Maria Ştefan a fost satisfăcută de Costică al Popii, copist la Instrucţie care, aşa, cît ai clipi din ochi, i-a scos ordinul. Atunci, miniştrii aceia la care a intervenit zadarnic Vanna, pentru ca toţi să-i declare că o plac şi atîtea altele, erau nişte cretini, de vreme ce fiecare o trimetea de la unul la altul ? Sau Vanna era aşa de ispititoare, încît n-apuca să intre la unul, fără să nu-1 scoată din minţi ? Nici una, nici alta. Chestia cu Maria Ştefan e doar un pretext. Mai presus de generozitate şi de frumuseţă, Vanna are temperament de reporter. De aceea nu bagă de seamă, sau mai exact nu trage consecinţele, ba chiar, uneori, pare să o caute cu luminarea. De pildă. După ce trece pe la miniştrii Bossi, Bursuc, Mogîrţan şi cunoaşte, fără să se plictisească, la Cameră şi pe de-alde Co-cîrţă, Cacatoesc (Cacambo era preferabil şi apoi e de la Voltaire), Porcuţa, Ţîţîrcă (oh ! această obsedantă onoma-tomanie) şi alte specimene lubrice, Vanna vizitează şi pe 349 ministrul industriei Medrihan. Ministrul e spilcuit şi parfumat ca pentru o cucerire şi, cu toate că Vanna e prevenită, mai şi cochetează : „Arătaţi foarte bine, d-le ministru. Am să rămîn mai prejos"... Desigur, scena de libidine se repetă şi Maria Ştefan o să mai aştepte pînă s-o îndura Costică al Popii. Şi pînă cînd Vanna va mai vizita pe ministrul Mi-moacă, preocupat să dezlege cuvinte încrucişate (ce scenă homerică pe tema aceasta în Contrepoint-ul lui Huxley, pe seama lui Sidney Quarles) care nu găseşte pe Napoleon, deşi cunoaşte primele trei litere şi ştie în schimb pe „Evrika", să viziteze pe Popeanţa, pe Panaguţa ş.a.m.d şi fiecare să-i spuie că o place. Şi totuşi : un mic desen animat pe tema unei contagiuni hilariante, la Cameră (pag. 121), şi germenele unei idile misterioase şi sugrumată în faşă arată că d-şoara Erastia Peretz trebuie să abandoneze de urgenţă şi fără de regret ingrata coardă a caricaturalului romanţat. Cît despre moravuri contimporane, şi încă de o frescă, să nu mai vorbim. VICTOR ION POPA VELERIM ŞI VELER DOAMNE, roman („Cultura naţională") Epica noastră, de inspiraţie rurală a fost, pînă la război cel puţin, socotită sinonimă sămănătorismului. Cultul atît de pronunţat, al directivei de acum trei decenii, pentru motivul rustic, cuvîntul aproape de ordine, am spune şi consemnul ce se cuvenea şoptit, la toate intrările cetăţii literare de pe acea vreme, impusese legenda că singură glia se cuvenea cîntată şi făcuse cu putinţă acel amestec de valori şi acea idilică proliferare, cari au fost printre cele mai grave din neajunsurile sămănătorismului. Şi totuşi, din mediul acesta de ţară Duiliu Zamfirescu trăsese siluetele graţioase şi tîlcul social al romanelor sale, Ioan Slavici paginile de humor şi lecţia de energie morală a nuvelelor şi Mihail Sadoveanu cele dintîi acorduri din acea poezie a naturii, căreia i-a rămas credincios tot timpul şi cîteva din povestirile-i romantice, repezite peste plaiuri ca vîrtejuri de patimă şi psihologie primară. Războiul a schimbat, ca pe atîtea altele, şi acest peisagiu al epicei de inspiraţie rurală. Idilicului şi romanticului de pînă acum, s-a adăogat celalt timbru realist, în care literatura 351 d-lui Liviu Rebreanu a adus, cu Ion şi Răscoala, cele mai puternice contribuţiuni la psihologia lumii acesteia, enigmatică şi puţin explorată. Ea a fost aşa de hotărîtoare, această graţie nouă, că toată literatura s-a resimţit pînă în adîncu-rile ei. Nu e vorba, de bună seamă, să stabilim influenţe şi pietre de graniţă, — dar nici nu falsificăm cronologia şi istoria literară dacă vedem în Ion, aproape un semnal al noei orientări. Desigur d. Mihail Sadoveanu a urmat să dea în Hanii-Ancuţei lamura poeziei sale rurale, — tot d-sa este însă şi autorul acelui roman de matură adîncire a sufletului popular, care este Baltagul. O ţărănime nu numai decorativă sau instinctuală, dar mai hotărît omenească se încetăţeneşte în literatura noastră de după război. Ion şi Petre Petre, la d. Liviu Rebreanu, Vitoria Lipan la d. Mihail Sadoveanu, Voica la d-şoara H. Yvonne Stahl, Zaharia Duhu la d. Cezar Petrescu, Serghie Bălan la d. Gib I. Mihăescu, — iată o mică galerie de caractere rurale, frămîntate din plămadă vie şi turnate în tipare impresionante. Acestei literaturi, aşa de sumar schiţată, se alătură şi d. Victor Ion Popa cu întîiul d-sale roman Velerim şi veler Doamne. Dramaturg cu reputaţie consacrată, d. Victor Ion Popa aduce în romanul său acele calităţi proprii celui ce comandă oameni şi evenimente pe cari le împleteşte cu atîta preciziune ca, oricît de multiple, să nu pară convenţionale coincidenţe în genul loviturilor de teatru. De aceea romanul său e străbătut de la început de un pronunţat nerv dramatic, care culminează în acele scene de acţiune propriu-zisă sau de aventură, dar care nu e mai puţin prezent şi-n acele intermedii lirice, aşa de numeroase în Velerim şi veler Doamne. D. Victor Ion Popa este în acelaşi timp : un suflet sensibil la înverşunările soartei ca şi la înmuguririle clipelor frumoase — altminteri zicînd un liric —, dar şi un spirit pozitiv dublat de un dramaturg cu rigla neflexibilă şi de aceea romanul său capătă, luat în bloc, aspectul unui poem în care rapsodul, ca şi-n poemele homerice, se vădeşte şi un abil puitor în scenă. Şi cu toate că poem, în atîtea din momentele principale sau în finalul de baladă orhestrată, în care agonia eroului se petrece în acelaşi motiv de colindă, care l-a mîngîiat în scurta-i viaţă de-a doua, refren ce-1 poartă pe melodia-i ca 352 pe aripi de îngeri, spre ceruri ; cu toate că scrisul d-lui Victor Ion Popa împrumută cuvîntului, imaginei şi perioadei, cea mai bună din arome şi din frageda lor poezie, Velerim şi veler Doamne interesează ca unul din cele mai izbutite romane de aventuri. întîi : prin atmosfera de fatalitate care prezidă toate întîmplările lui Manlache Pleşa, acest „uriaş oropsit de Dumnezeu* cum stă scris într-un loc din roman, după ce întors de la ocnă, unde fusese trimis pentru omorîrea ibovnicului soţiei sale, încearcă să-şi încropească un rost la curtea conului Leon. Căci uriaşul acesta, de a cărui faimă vorbesc locurile şi a cărui umbră numai ajunge să dezarmeze pe jandarmi, este în realitate un suflet de copil, ce şi-ar dori un sălaş de linişte, unde să-şi adoarmă uitarea şi nimic mai mult. Cînd mai tîrziu, în toiul aventurilor, cineva din suita procurorului de la Tecuci aminteşte de cazul lui Jean Valjean, cetitorul nu poate să nu vadă în chiar referinţa aceasta, cîtă distanţă s-a scurs de la Mizerabilii lui Hugo la romanul de astăzi, chiar cînd întîile măsuri ale întîmplărilor sînt identice şi prin ce Manlache Pleşa se deosebeşte de fostul ocnaş al lui Hugo încă de la intrarea lor în scenă. Răscumpărat cu timpul, Jean Valjean se întoarce nu numai cu faima-i de ciumat social, dar şi cu sufletul înrăit, dovadă furtul din casa monseniorului din Digne, singurul care-1 primeşte şi-l ospătează ca pe un frate, în timp ce Pleşa aduce un suflet deplin pacificat. întîmplarea de la circiuma din Griviţa, cînd uriaşul, ca un alt Guliver în ţara piticilor, sfarmă sticlele cîrciumarului şi zvîrle cît colo pe şeful postului, pentru că nu i se dăduse să bea, lui, care e la ultima haltă în drumul spre casă, e de-a dreptul una din cele mai bune scene de comedie, cum sînt atîtea, în această carte, altminteri zguduitoare şi desfăşurîndu-se sub semnul destinului. Paşii aceştia dintîi ai eroului dau măsura întregii cărţi. în răzvrătirea de om necăjit, copleşit de ale sale şi care s-ar voi, în sfîrşit, împăcat cu toată lumea dar nu izbuteşte, stă toată drama şi diagrama sufletească a lui Manlache Pleşa. Oploşit pîndar la curtea conului Leon, Manlache Pleşa îşi trece viaţa în rondurile de noapte ale slujbei şi ar izbuti, poate, să ducă la bun sfîrşit şi începutul de idilă cu Rusanda, fata voinică şi pe măsura lui, dacă, din ascunzişul ei de otravă, n-ar pîndi năpasta. Un omor săvîrşit pe valea Herătăului asupra 23 — Opere, 6 — c. 1/1262 353 lui Hrisant Logotidis, cerealist din Galaţi, stîrneşte toate bănuielile şi le zvîrle pe Manlache Pleşa. Şi bănuielii i-ar fi urmat pedeapsa, dacă în fiinţa ocnaşului, năpăstuit odată, nu s-ar fi încrîncenat toată setea lui de dreptate. „Trebuie să fug de nedreptate", îşi spune dînsul, şi se porneşte, ca un iluminat, către o stea de izbăvire, ascunsă în ceaţă. Şi se începe acum, ceea ce numeam adineaori, romanul de aventuri. Hăituit de conştiinţa din el care nu-i îngăduia să se lase nedrept osîndit, ca şi de autoritatea constituită, Manlache Pleşa rătăceşte, întîi buimac, fără alt gînd decît al urgiei din drumul căreia cată să se dea la o parte, apoi cu o sporită voinţă că trebuie să lupte, să omoare chiar, numai să se încredinţeze cu toţii că nu el e omorîtorul lui Hrisant. Lucru cu deosebire greu, cînd toate prezumţiile sînt împotrivă-i, cum se vede şi din excelenta scenă dintre el şi bătrînul cantonier Petrache Sava, care-1 adăposteşte de urmărirea jandarmilor. Scenă sugestivă pentru cît simţ al psihologiei rurale stăpîneşte d. Victor Ion Popa, cît de acut şi cît de nuanţat totodată. Este acelaşi joc încîntător al sufletelor cinstite, care se hîrjonesc şi se ascund, cu un rar instinct al pudoarei, aşa cum le-am cunoscut în Mvişcata din fereastră, aşa cum apare în toată comedia de înaltă artă, a acestui ghiuj moldovenesc, care este Petrache Sava, erou secundar şi totuşi de o egală calitate estetică cu Manlache Pleşa. Căci dacă Velerim şi veler Doamne este romanul acestui duh al pămîntului, zidit în proporţii legendare, năpăstuit cu atît mai mult cu cît e mai candid — şi nu ştiu întru cît Manlache Pleşa, odată cu romanul său personal nu ilustrează şi romanul simbolic al colectivităţii pe care o reprezintă — el este, nu mai puţin, în acelaşi timp, şi romanul celuilalt chip al sufletului popular, făurit din viclenie, isteţime, umor. Pe cînd Pleşa e numai instinct, energie primară, gest şi faptă, cu atît mai „năvîrlios", cum spune cantonierul, cu cît se ştie mai curat la suflet, moş Petrache Sava e numai inteligenţă. Şi este meritul d-lui Victor Ion Popa de a fi înfăţişat într-un roman, răsărit, ca şi Muşcata din fereastră, ca o altă aromată floare de cîmp din aceeaşi îmbălsămată vale a Călmăţuiului copilăriei sale, de a fi înfăţişat, zic, sufletul popular în cele două ale sale, permanente feţe de Ianus : eroismul în Manlache Pleşa, isteţimea în moş Sava canto- 354 nierul. Dacă întîiul ar fi fost bun să figureze, alături cu Ursan şi alţi eroi de baladă, în lupta împotriva tătarilor şi să-i stingă, cu pumnul numai, cel de al doilea ar fi fost iscoada vicleană care se strecoară printre ochiurile cele mai dibaci împletite şi tot ajunge la ţintă. Ciclop gigant în- tîiul, Odiseu care nu numai te orbeşte, dar şi chiorăşte de la ochi, cel de al doilea. Şi, într-adevăr, aici s-ar cuveni să amintim şi chiar să cităm întregi scene din peripeţiile cîte se urmează după ce Manlache Pleşa răpeşte — ca o căţea pe puiul său, cum spune bătrînul — pe cantonier din mîinile jandarmilor, cărora vorba lui înflorată de subînţelesuri, ca a unui ambasador isteţ, le dejucase pînă acum urmărirea. încercările bătrînu-lui de a ajunge, din cotlonul lor de taină de pe lunca Şiretului, la Nămoloasa, să cumpere doctorii pentru rana ce obrintea, a lui Manlache Pleşa, drumul de după aceea la Focşani, emoţionanta convorbire cu farmacistul şi uimirea lui cînd află din ediţiile speciale ale ziarelor mai mult decît însuşi văzuse şi din cîte asistase, despărţirea-i de Manlache şi prinderea lui de către jandarmi, scena coborîrii lui din vagonul-temniţă, în momentul cînd autorităţile primeau pe ministrul instrucţiei, cu flori şi fanfară şi mai cu seamă zigzagurile şi schimbările la faţă ale interogatoriilor, în cursul cărora, pentru ca să dea timp lui Manlache să ajungă în munţi, cantonierul, în cele din urmă îşi ia asupră-şi omo-rîrea lui Hrisant, ba chiar şi pe a lui Pleşa însuşi, sînt tot atîtea scene de virtuozitate comică, în care dramaturgul şi psihologul sufletului popular, întruniţi în persoana d-lui Victor Ion Popa, au colaborat la crearea acestui erou de mare comedie ţărănească, şi acestei subtile satire totodată, a moravurilor noastre judiciare. Dar romanul îşi schimbă din nou albia şi se îndreaptă către acea dezlegare ce va avea să reabiliteze pe Manlache Pleşa înainte de a-1 pogorî, după alte nenumărate înverşunări ale soartei, în pămîntul şi-n odihna de care n-a avut parte în viaţă. într-adevăr, cu ajutorul duhovnicului de la Ocna, Manlache dă de omorîtorii lui Hrisant, pe care îi identifică în nişte găzari de la Asău, ce bat, de obicei, valea Călmăţuiului şi după ce, ca şi în Baltagul d-lui Mihail Sadoveanu, găseşte pe Firicel, cîinele dăruit de Rusanda şi rătăcit prin părţile locului. Identitate de situaţii care con- 355 firmă o dată mai mult, cît de autentică era psihologia eroinei d-lui Mihail Sadoveanu, această Vitorie-Antigona care nu-şi află linişte pînă nu dă de oasele soţului ei omorît şi nu le prohodeşte după datina creştină a împăcării morţilor. Manlache Pleşa, şi el are de prohodit un mort : sufletul său, peste care a căzut năpasta nedreptăţilor şi care nici el nu se linişteşte, pînă nu dă de făptuitori. De aceea romanul se întinde apoi ca o apă revărsată şi calmă, pe care nimic din tot ce iscodeşte răutatea oamenilor sau năvala primăverilor întîrziate ale inimei nu mai e în stare să o tulbure. Războiul cu întîmplările lui năvalnice şi moartea din facere a Rusandei pregătesc lui Manlache Pleşa crucea, pe care singur şi-o aşează la căpătîi. Un incident cu ofiţerul rus găzduit la conac îl aşează, ca într-o scenă de apocalipsă, în bătaia revolverului, ale cărui gloanţe repetate abia izbutesc să-l doboare. Şi nămetenia aceasta cu inima de copil se sfîrşeşte, cînd şi Firicel, ultimul suflet ce-i mai rămăsese, îi este omorît. Şi în melodia colindei care-1 obsedase tot timpul, Manlache Pleşa se înalţă la ceruri. Roman-poem al tainelor sufleteşti rurale şi imagină a unei drame de adîncă umanitate, Velerim şi veler Doamne constituie un debut de maestru în noua carieră de romancier a d-lui Victor Ion Popa. ANEXE CEZAR PETRESCU OMUL DIN VIS (Trei povestiri cu morţi) („Ramuri", Craiova) Povestirile cu morţi ale volumului de faţă continuă în proza d-lui Cezar Petrescu, una din laturile întîlnite şi pînă acum, deşi în mică măsură, la d-sa. E vorba de acel principiu de artă ce-şi trage seva din ţinuturile cernite ale morţii, ale obsesiilor ce-şi înfig gheara în sufletele asediate, ale destinelor ce se rup din ordinea normală şi se călăuzesc de o lege necontrolată, aproape o absurdă fatalitate. Scrisul d-lui Cezar Petrescu descinsese în ogorul literelor române într-o armură (dacă se poate spune) lirică, cu jurnalul de confesiuni, care a fost Scrisorile unui răzeş. Melancoliile unui dezrădăcinat, tînjind în colivia mansardelor citadine, dornic de podgoria şi de răzeşia lui de odinioară, de „sătucul acelacc în care s-ar fi voit rămas (Iosif nu gîndea altfel, plimbîndu-şi umedul azur al ochilor lui blînzi peste asfaltul cîrpit al Capitalei, Iosif care iscălise la începutul sămănătorismului : Ion Darie, pseudonim pe care — simplă constatare ! — d-1 Cezar Petrescu şi l-a anexat), simbolurile delicat schiţate în atmosfera decrepită a răzeşiei ruinate şi totul învăluit într-un stil de uşoară tristeţe, amintind de Sado- 359 veanu şi Anghel, pe care d-1 C. P. i-a frecventat, în cărţile lor, cu patimă, iată ceea ce făcu şi farmecul şi succesul începuturilor sale literare. A privi prin lentila nostalgică a sufletului de rural inadaptat la febrilitatea oraşului — oricît de evoluate ar fi timpurile — e întotdeauna o coardă sensibilă gata să vibreze sub un arcuş de artist. Şi d-1 Cezar Pe-trescu posedă acest arcuş. însă paralel cu jurnalul acesta epistolar, în care poema în proză deţine întîiul plan, se construiesc schiţe şi nuvele dintr-o lume de învinşi sau decepţionaţi, peste care scrisul d-lui C. P. pulverizează o uşoară compătimire şi, în rîndul cărora, am putea numi drept tipică . Dacia Felix , cu acea figură a profesorului Preda, erou întîlnit sub diverse aspecte în povestirile sale. Este lumea aceea din noua vale a plîngerii, ascunsă după perdeaua de plopi, ce-şi împarte destinele fără de împotrivire, din a doua culegere de nuvele, Drumul cu plopi, şi despre care autorul, aşa de just, spune : „Şi lăr-muirea vieţii lor se petrece măruntă şi neîndurată, fără neliniştea nici unui mister". Aşa e Constantin Mogrea din Unchiul din America, aşa e Sandu Vidran, a cărui carieră se întemeiază solidă şi sigură, în orăşelul de provincie care-1 va rnediocriza, în cele din urmă, definitiv. Spuneam însă — şi acesta-i istmul prin care ne apropiem de volumul de faţă — că Omul din vis continuă o latură întîlnită în mai mică măsură la d-1 Cezar Petrescu. Este lumea aceea de predestinare tiranică, pe care o aduce Inelul cu piatra de rubin sau protoplasma sufletească a guşatului Gîngu din Rîsul, în care sondajele d-lui C. P. scormonesc cîteva impresionante lumini din subconştientul primar. Predilecţia aceasta constituie şi materialul celor „trei povestiri cu morţi" din volumul de faţă. Eroul întîiei povestiri, care dă şi titlul întregului volum, e una din victimele jocului de cărţi, una din acele voinţi înfrînte, intoxicate iremediabil de oraş şi club şi care-şi vor sfîrşi viaţa înainte de soroc, cu singura voinţă pe care o mai pot conduce : aceea de a se sinucide. Spuneam : eroul întîiei povestiri. Am înţeles pe acela care debitează întîmplă-rile şi care se pierde din ce în ce mai mult prin coridoarele acestui labirint plin de ostilitate, care e viaţa şi mai ales patimile ei. E adevărat că d-1 C. P. şi-a denumit ciclul „povestiri", voind parcă să preîntîmpine şi să scutească acest 360 triptic mortuar de obiecţiile ce s-ar putea aduce unor nuvele ostentativ clasate. însă aceasta e o chestiune secundară. Povestiri, mai la urma urmei, sînt toate speciile şi ceea ce ne interesează într-o reconstituire de artă după chipul şi asemănarea realităţii este să trezească în noi interes, să ne mintă pentru o jumătate de oră, să-şi improvizeze, alături de existenţa noastră, baraca propriului ei destin. Eroul d-lui Cezar Petrescu e un suflet delicat, robit jocului de cărţi, extenuat de nopţi albe, de otrava capitalei, şi pe care un prieten, sănătos ca şi aerul proaspăt de la moşia pe care singur şi-o gospodăreşte, îl ia să-l întremeze la ţară. în convorbirile dintre ei, eroul nostru, solicitat să-şi povestească visurile, vorbeşte de „omul din vis", de un fel de înger păzitor al copilăriei lui, un domn simplu îmbrăcat, însoţit de un basset — umbre încetăţenite în viaţa lui, de îndelunga lor convieţuire. Pînă aici nimic extraordinar ; însă acest „om din vis“ se vădeşte a fi chiar vecinul de moşie al prietenului său, scăpătatul boier Iorgu Ordeanu, ultimul vlăstar al Ordenilor, pe care eroul nostru în tovărăşia prietenului său îl vizitează în ajun de lichidarea gospodăriei. Mai mult : Iorgu Ordeanu e însoţit de un basset cafeniu, pe care, la fel cu acel din vis, îl cheamă Soliman. Negreşit povestea iese din comun. Visul descinde în realitate, se suprapune ei. Eroul nostru va avea să poarte consecinţa acestei umbre care-i încurcă planurile visului şi realităţii. Şi într-adevăr : liniştea ce se părea să-l îmbie cu calmul ei, la ţară, îl părăseşte. Se întoarce la oraş, unde începe aceeaşi viaţă de condamnat al clubului. într-o seară întîlneşte pe Iorgu Ordeanu, însoţit de Soliman. A doua zi îl vizitează în sărăcăcioasa lui odăiţă, să vadă lada cu cărţi rare, pe care boierul le păstrează din neam şi pe care le va vinde la anticari. în lipsa boierului, eroul nostru cercetează fotografiile şi rămîne înmărmurit : una din figuri e Agata, pe care el a cunoscut-o într-o aventură sumară. Ce să caute umbra aceasta în astă odaie şi în viaţa lui Iorgu Ordeanu ? iată noua întrebare ce-1 chinuieşte. Precum se vede, un nou element de mister. Şi ieşind în seara aceea, împreună cu Iorgu Ordeanu, urcă amîndoi scările clubului, unde boierul, ce fusese multă vreme un habitual, îşi joacă ultimul rest de avere. Cîştigă neîntrerupt, pînă cînd ia parte la joc şi eroul nostru, de partea căruia trece norocul boierului, care se ruinează. Un vis urît turbură sufletul, ce-şi 361 promitea îndreptare şi răscumpărare, al eroului nostru. A doua zi cînd se îndrepta spre locuinţa lui Iorgu Ordeanu, casa era împresurată de curioşi. Bătrînul se omorîse. Omul din vis îşi reluase locul între umbrele copilăriei povestitorului. De data aceasta, cu o mustrare în plus, cu o tortură de neînduplecat. Dar povestirea se curmă brusc. Soliman îl urmăreşte pînă acasă. E un spion, ce nu-1 va părăsi niciodată. Afară dacă — „am să cumpăr într-o dimineaţă un praf de stricninăcc — ultimele cuvinte ale povestitorului nu-1 vor izbăvi de tortură. Am urmat cu atenţie diagrama acestei povestiri, şi cetitorul a observat că e vorba de un concurs de obsesii, ce scapă raţiunii, coincidenţe foarte probabile care pot devia o existenţă şi o pot arunca în braţele morţii. Impresia generală însă, de senzaţional misterios, de atmosferă prezidată oarecum de duhuri nu se înfiripează. D-l Cezar Petrescu nu stăpîneşte acest instrument al fantasticului. D-sa stăruieşte prea mult asupra amănuntului, în dauna atmosferei. A amănuntului de moravuri. Ar fi nedrept să cităm pilde din literaturile străine în care astfel de obsesii sufleteşti cu dezagregări ale personalităţii fac obiectul de căpetenie. Dacă ne gîndim la ele, e doar ca o firească şi spontană compensaţie estetică. Mai ales că, chiar în măsura mijloacelor sale artistice, pe această cărare d-l C.P. poate da mai mult. Aşa d.p. : Păianjenul, pe care-1 aflăm cu mult superior Omului din vis şi în care sfîrşitul actorului Haro Ditarca, ce se spînzură, în odăiţa lui de hotel de provincie, după o noapte de amintiri de şcoală, răscolite în tovărăşia unui fost coleg de clasă, mediocru dar gospodar, şi după o noapte de chef vulgar şi dezgustător, se spînzură din inutilitate şi sub obsesia primelor versuri din copilărie care l-au indicat actor, povestirea aceasta impresionantă şi artistic condusă pentru realizarea acelei atmosfere de absurdă fatalitate, de care aminteam la început, ne arată că dacă acesta nu e instrumentul său, d-l Cezar Petrescu poate da un maximum de artă, şi cu dînsul. în definitiv, şi eroina lui Anatole France s-a spînzurat tot sub obsesia unor versuri, ce vorbeau de spînzurarea Jocastei. Mai exact : şi sub obsesia... (1925) HASDEU, ACADEMICIAN Familiarul sălii de lectură din Biblioteca Academiei Române, ca şi pasagerul anilor de studii universitare, cunoaşte imaginea impresionantă a unui Hasdeu încadrat de o frumoasă barbă albă, grav, gînditor, pustnic adîncit în viziunile neastîmpăratei lui genialităţi. Tabloul e aşezat deasupra rafturilor cu publicaţii ale Academiei, discursuri de recepţie şi anale, în vecinătatea acelor fascicole din grandiosul său Etymologicum şi nu departe de Cuventele den bătrîni, cari au stîrnit, şi unele şi altele, numeroase şi pasionate discuţii între membrii savantei adunări. O monografie Hasdeu va trebui să facă parte însemnată activităţii nemuritorului la Academie. Desigur, o bună parte din această activitate se găseşte astăzi în paginile atîtora din lucrările lui. Este însă un aspect care niciodată nu va putea fi scos dintre rîndurile opurilor şi care va trebui reconstituit din fragmentele dezbaterilor tipărite în Analele Academiei Române. Un aspect oarecum anecdotic în marginea erudiţiei. 363 Să spicuim, pentru astăzi, în aşteptarea monografistului, dintr-o activitate ce se desfăşoară între 1877, de cînd, la 13 septembrie, e ales membru şi pînă în 1907 cînd răposează. Un Hasdeu complimentar, dacă se poate spune, se alege din şedinţele Academiei. în comunicări savante, precum Mileniul chinezatului romanesc, Cine sunt albanezii, fragmente din Etymologicum etc., etc. ; în lecturi, care vor fi zburlit mulţi peri pe venerabilele creştete ale colegilor săi — nu ştiu de ce (şi nu ştiu cît de drept este) mă gîndesc la Quintescu, — precum lectura, în 1894, a poemului său filozofic Dumnezeu sau a Sonatei la Kreutzer, în 1895 ; în intervenţiile de ordin ştiinţific, sau de ordin pur sufletesc, cum este sprijinul bănesc ce pledează, la cererea d-lui O. Densusianu care în şedinţa de la 19 martie 1897 solicită Academiei un ajutor de 2500 lei, pentru a studia la Laibach manuscrisele din biblioteca lui Kopitar şi a sta cîtva timp în Istria, Sudul Italiei şi Sardiniei pentru studii dialectale — ajutor care, cu toată buna recomandaţie a lui Hasdeu, se refuză, după explicaţia lui Dimitrie Sturdza, din cauza mijloacelor băneşti restrînse ; în rapoartele cu care însoţeşte lucrările ce se prezintă la premiile academice, în discuţiile pe care le stîrnesc lucrările ce însuşi prezintă la premii sau chestiunea dicţionarului Academiei, cu detronarea care urmează ; în demnitatea cu care îşi apără integralitatea punctului său de vedere sau în promptitudinea cu care demisionează din Academie ; în propunerile de membri, între altele aceea de membru onorar a pictorului Nicolae Grigorescu, care e propus în şedinţa de la 7 aprilie 1899 şi ales în aceea de la 8 aprilie ; în elogiul ce face în şedinţa din 20 sept. 1896 răposatului librar I. V. Socec, la a cărui înmormîntare chiar reprezintă Academia Română, despre care spune că a contribuit mult la dezvoltarea literaturii române şi că a fost pentru ţara noastră ceea ce Hachette a fost pentru Franţa ; — în acestea şi în atîtea alte manifestaţiuni academice, Hasdeu îşi completează complexa lui fizionomie sufletească. Monografistul hasdeian va afla, în nenumăratele aspecte academice ale savantului poly-histor, bogată materie nu numai de verificat dar şi de pitorească evocare. 364 Premiile literare au în ele ceva din sămînţa de discordie a mărului lui Paris. Cele academice şi în special cele de la noi au o savoare, căreia unii i-ar putea spune de strugure acru din fabulă cînd nu e de-a dreptul de mere pădureţe. în orice caz istoricul premiilor academice nu trebuie să se lipsească de marele capitol al rapoartelor ce însoţesc lucrările candidate. Hasdeu îşi are şi el paragraful de injustiţie. în şedinţa de la 20 septembrie 1878, prezidată de Ion Ghica şi la care participa : P. S. Aurelian, V. Babeş, G. Ba-riţiu, Iosif Hodoş, Nicolae Ionescu, August Treboniu Lau-rian, Alexandru Odobescu, N. Roman, G. Sion, Gr. Ştefă-nescu, D. A. Sturdza — Gheorghe Bariţiu citeşte raportul general al comisiunii însărcinate să aleagă „cea mai bună carte tipărită în cursul anului‘f. Candidează : Hasdeu cu volumul întîi din Cvivente de?2 betrani; Gheorghe Sion cu drama în versuri La Plevna; V. A. Urechia cu scrieri dramatice şi oratorice şi Teulescu cu Revoluţia şi revoluţionarii. Premiul ce se disputa era premiul Năsturel-Herescu de 4000 lei. Primii trei candidaţi erau membri ai Academiei. Mai tîrziu şi după o îndelungată experienţă, discuţii şi eşecuri, între cari acesta al lui Hasdeu n-a ccntribuit mai puţin, s-a luat hotărîrea ca membrii Academiei să nu poată candida la premiile ce ei înşişi conferă. Era evident că lucrarea lui Hasdeu ar fi trebuit să ia, în unanimitate, premiul. în orice caz, astăzi, e limpede. Din vasta activitate filologică a lui Hasdeu, Cuventele ca şi toată directiva colecţionării de texte vechi, în care continua fericit pe Cipariu, este regiunea pe care necruţătorul timp a minat-o cel mai puţin. Nu era şi părerea — desigur nu a tuturor — colegilor lui Hasdeu. Şi apoi, dacă mai e nevoie de adăogat : contracandidaţii ! Căci, înainte de a spicui dezbaterea, iată fără comentarii, din raportul la drama La Plevna a lui Sion, cîteva versuri-podoabe ce reclamau onoarea de a concura cu lucrarea ştiinţifică a lui Hasdeu : Sus pe dealurile Plevnei, la Elvira mă gîndesc Şi-al ei mîndru, dulce nume, cu dor mare îl şoptesc. Duşmanul în apărare la redute sus s-aţine Iar românul jos în vale la ochiu puşca mereu ţine. 365 De-oiu muri, pe a mea buză vor fi scrise doua nume : „România şi Elvira", ce-am iubit mai mult în lume ! Plec în foc, adio, dragă ! roagă-te lui Dumnezeu Pentru gloria română, neuitînd amorul meu. Şi totuşi : Sion obţine 3 voturi, Urechia 2, Teulescu 1 faţă de cele 4 ale lui Hasdeu — nici unul neobţinînd unanimitatea voturilor comisiunii speciale. Discuţia se fixează în jurul lucrării lui Hasdeu. Nicolae Ionescu şi Grigore Ştefănescu susţin că spiritul testamentului se opune la premierea cărţii lui Hasdeu. Se vorbeşte adică, acolo, de „carte tipărită originală", a cărei şi concepţie şi execuţie să fie originală, pe cînd d. Hasdeu prezintă „o carte în care minima parte este originală". Odobescu ia apărarea Cuventelor. Dacă se admit la premiu, zice dînsul, traduceri, cu anexe de note explicative şi comentarii, cu atît mai mult trebuiesc admise reproducerile de cărţi româneşti. Argumentul nu era dibaci. De aceea Grigore Ştefănescu îl şi foloseşte : Se zice „comentarii", dar aici nouă zecimi sînt copieri de texte şi numai o zecime comentarii. Prin urmare, condiţiile testamentului nu sînt împlinite, premierea trebuieşte respinsă. Babeş, după ce se întreabă : „ce folos crede d. Hasdeu că poate rezulta din cartea d-sale", socoteşte că premiul poate fi acordat, în speranţa volumului promis, deoarece Hasdeu va face „deducţiile" în volumul II. La care Grigore Ştefănescu, cu acea severitate, aşa de inocentă în aparenţă şi pe care Hasdeu a cunoscut-o şi-n alte prilejuri — cînd n-a practicat-o el însuşi —, adaogă că nu înţelege cum poate d-1 Babeş să premieze „speranţa" ! Se pune la vot raportul comisiunii şi rezultatul este : 4 bile albe, 7 negre şi 1 abţinere. Preşedintele anunţă că premierea cărţii lui Hasdeu s-a respins. Se decide publicarea în Anale a raportului integral, al lui Bariţiu, referitor la Hasdeu şi privitor la ceilalţi 3 concurenţi, un rezumat. Tomurile celelalte din Cuvente au avut însă altă şansă. Doi ani mai tîrziu, în 1880, Hasdeu e premiat cu premiul Eliade, de 5000 lei pentru tomul II din Cuvente den betrani, şi, în 1881, iarăşi cu premiul Eliade de 5000 lei pentru tomul III. Dar iată şi reversul medaliei. 3 66 în şedinţa din 14 aprilie 1891, prezidată chiar de dînsul, Hasdeu citeşte rapoartele sale pentru : Studii critice de Ghe-rea şi Teatru şi Năpasta de Caragiale. Amîndouă rapoartele foarte severe. Lui Caragiale îi imputa că nu este un creator de tipuri ci un fotograf, că pune în scenă nu un tip, ci un individ pe care-1 reproduce cum l-a văzut. Falsitatea acestei opinii o combate cu multă căldură venerabilul Iacob Ne-gruzzi. îi urmează însă diatriba violentă şi fundamental greşită a lui Dimitrie Sturdza, după care Caragiale are talent, dar îl întrebuinţează ca să ponegrească ţara. Dar procesul se cunoaşte. Votul, a cărui atmosferă fusese preparată de autoritatea unui Hasdeu şi Sturdza, decide : Caragiale 3 voturi ; d-şoara Smaranda Gârbea (cunoaşteţi ?), 5 voturi. In 1897, George Coşbuc candidează la Marele Premiu Năsturel de 12.000 lei cu traducerea Eneidei. Raportul lui Hasdeu nu cuprinde nici 10 rînduri. El aminteşte că premiul acesta l-au obţinut pînă acum Alecsandri şi Odobescu, că lucrarea lui Coşbuc chiar dacă ar fi originală şi n-ar avea atîtea defecte şi tot n-ar merita premiul cel mare. Şi citind ultimele 3 versuri din traducere cu ultimele cuvinte, în care eroul expirînd îşi dă „mîniosul său suflet", termină raportul : „Oricît de tare s-ar mînia poetul, premiul cel mare nu i se poate da". Ceea ce nu s-a adeverit. Raportorul general Grigore Toci-lescu a combătut întîi raportul lui Hasdeu, a trecut apoi la o minuţioasă şi plină de laude analiză a traducerii, şi Coşbuc a avut Năsturelul. * Povestea dicţionarului limbii române a împrumutat de mult atributul basmului cu cocoşul roş. Este aproape un mit al dicţionarului în cultura noastră. Un mit care a răspuns la un cult... Amintiţi-vă numai de entuziasmul, cu care a fost îmbrăţişată anul trecut propunerea d-lui Bucuţa de a se veni în ajutorul dicţionarului Academiei Române, prin desfacerea fasciculelor rămase. Amintiţi-vă de tînguirea lui Samoil Micu, că alături de români numai ţiganii n-au dicţionarul pe care toate naţiile îl posedă ; de străduinţa lui şi a următorilor, cu Petru Maior în frunte, întru redactarea acelui Lexicon de Buday iar mai tîrziu după înfiinţarea Academiei Române, de testamentul lui Vanghelie Zapa şi de clauza dicţionarului, de 367 încercarea nefericită a lui Laurian şi Massim ca şi de generosul gînd al regelui Carol, care în sesiunea Academiei din 1884 îndeamnă şi contribuie băneşte, la alcătuirea unui dicţionar. însărcinarea cade pe umerii lui Hasdeu. El citeşte într-una din şedinţele Academiei şi în faţa regelui o mostră (articolele aşay ariciuy alun) de cum concepea dînsul redactarea acelui Etymologicum Magnum Romaniae. Planul era grandios şi se vădea de la început nepractic. Maiorescu luase, în chiar acea şedinţă, cuvîntul ca să arate că tratarea e prea dezvoltată. Regele însă îşi dăduse asentimentul şi din 1884 plătea regulat 6 000 lei anual, la cari statul adăoga alţi 4 000 lei pentru colaboratorii lui Hasdeu. în 1894, zece ani după iniţiativa regală şi tot într-o şedinţă solemnă, regele Carol recapitulează chestiunea dicţionarului, laudă lucrarea şi aşteaptă realizarea ei. însă Etymologicum abia trecuse la a doua literă. Academia punînd în cumpănă dorinţa regelui şi vastitatea planului hasdeian se gîndeşte la rezilierea însărcinării. De aceea, în şedinţa de la 27 martie 1897, un atac concentric izbucneşte. învăluit în complimente şi solicitudini înalte, el nu este mai puţin violent. Kretzulescu începe atacul, expune chestiunea dicţionarului, aminteşte de sacrificiile băneşti pe care regele le face de 13 ani de zile, pentru ca dicţionarul să nu fi ajuns decît la litera B. Intervine Sturdza şi, cu ocoluri şi devotate laude pentru erudiţia autorului, cere lui Hasdeu să facă reduceri. 'însă nici chestiunea, nici înscenarea ei nu puteau să placă lui Hasdeu. El începe prin a declara (şi urmăm de aproape Analele Academiei pe 1897), că se simte natural mişcat şi atins cînd o chestiune de asemenea natură, care-1 priveşte direct pe el, a fost ridicată pe neaşteptate, că nu poate admite 0 comisiune de anchetă, judiciară cum se zice, că lovirea ce 1 se face este necavalerească şi că va face expunerea problemei dicţionarului în şedinţa ce i se va fixa. Iar la o precizare a lui Dimitrie Sturdza că dicţionarul s-a depărtat de planul propus, Hasdeu reaminteşte aprobarea suveranului şi că nu se poate vorbi acum despre ani şi zile sau despre un angajament cronologic. Aminteşte totodată că de cum au trecut şase ani Academia a prelungit în mod solemn termenul. Două zile mai tîrziu în şedinţa de la 29 martie, soarta Etymologicului era hotărîtă. 368 Hasdeu face o lungă expunere al cărei înţeles, în concluzie, este că nu va renunţa la planul lucrării, nu-şi va ciunti ideea şi nu va consimţi la restricţiuni nepotrivite cu demnitatea lui Hasdeu, care a trecut de 60 de ani. Cît priveşte mijloacele băneşti, va face apel la subscripţia publică pentru continuarea operei. Intervenţiile lui Maiorescu, Kalinderu, Sbiera, Sturdza pentru limitarea planului, ale altora pentru ca Hasdeu să-şi ia colaboratori, nu-1 clintesc din hotărîrea luată. O notă veselă aduce apărarea cu două talere a lui Cara-giani. Intîi o mică socoteală : dacă pentru nici 2 litere au trebuit 13 ani, pentru cele 24 ale alfabetului vor mai trebui 143 de ani şi dacă o literă a costat 105.000 lei, toate vor costa două milioane şi jumătate. Asemuieşte lucrarea lui Hasdeu cu ridicarea Partenonului. „Am început Partenonul, răspunde Hasdeu, nu mă pot lăsa de el.“ Şi povesteşte două anecdote, ale căror concluzii se pot trage cu uşurinţă. Cînd s-a făcut Partenonul la care a lucrat Phydias şi Ktinis, poporul era nemulţumit pentru că nu vedea scara cu care să urce la cele două rînduri aşezate prea deasupra. Poporul cerea scară şi vocifera, arhitecţii răspundeau că nu pot da scară pentru că ei au lucrat monumentul după regulile artei. Numai cei serioşi aprobau pe arhitecţi. Şi altă anecdotă : La zugrăvirea unei biserici, pentru care banii lipseau, plătea cîte unul, zugravului, cîte un sfînt. Şi lucrarea înainta. Cere unul zugravului să-i facă pe Cristos, cu iatagan la brîu şi cu papuci roşii în picioare, că altfel nu plăteşte. Zugravul se supune, dar scrie în josul picturii : „Te rog, Christoase, iartă-mă că te-am făcut cu iatagan şi cu papuci, dar altfel nu mi se plătea zugrăveala*. Petre Poni este de părere, dacă mai trebuia, ca lucrarea lui Hasdeu să continue pe vechile ei baze, Academia contribuind în limita posibilităţilor ; în schimb noul Dicţionar al Academiei ce urmează să fie iniţiat, să se lucreze pe alte baze. O propunere subscrisă de Kretzulescu, Tocilescu, Maiorescu, Kalinderu, Sturdza, Quintescu, Vulcan, Maniu, hotărăşte : 1. Publicarea Etymologicului, pe bazele actuale, încetează la 1 ianuarie 1898 ; 24 — Opere, 6 — c. 1/1262 369 2. O comisiune de 5 membri (inclusiv Hasdeu) va întocmi programa noei lucrări, în conformitate cu dorinţa expresă din 1884 a regelui Carol. Şi noul Dicţionar e şi el în drum. Că Etymologicul lui Hasdeu nu s-ar sfîrşi niciodată, chiar în condiţii matusalemice, e neîndoios. Se va sfîrşi oare acesta, de astăzi, al Academiei ? Şi n-ar fi oare, practic, ca în aşteptarea acelei zile, să se dea o ediţie românească din cele 3 volume, impozante şi erudite, ale dicţionarului românesc, în limba germană, al d-lui H. Tiktin ? * Raportul secretarului general pe 1883 spunea cu privire la apariţia întîrziată a volumului doi al Psaltirii lui Coresi : „In ce se atinge de Coresi, sîntem siguri că onorabilul nostru coleg d-1 Hasdeu care a luat asupră-şi lucrarea în chestiune, va profita de această ocaziune spre a da Academiei asigurarea că vom vedea în curînd Psaltirea lui Coresi terminată şi dată la lumină". Hasdeu răspunde că ia constatarea drept o acuzare, că dacă ar fi voit să facă o lucrare orişicum ar fi fost terminată pînă astăzi şi că „un glosar comparativ între Coresi şi toate psaltirile nu e o lucrare dintr-o zi în alta". Iar în şedinţa de la 6 aprilie 1883, prezidată de Titu Maiorescu, Hasdeu prezintă o adresă prin care face cunoscut că se retrage din Academie. După care părăseşte şedinţa. Desigur, demisia nu se primeşte. Să reţinem însă, cu titlu de epigraf liminar şi de un simbolic tîlc, argumentarea lui Ion Ghica : membrii Academiei, zice dînsul, sînt aleşi pe viaţă ; ba şi după moarte sînt prezenţi în Academie, prin efigie. Poate cineva absenta pentru caz de boală, dar demisiune nu poate da. „Deoarece a primit să intre în Academie, e ţinut a rămîne aici." Un fel cam brutal poate, însă nu mai puţin plastic, de a ilustra „imortalitatea" membrilor Academiei. Efigia despre care vorbea Ion Ghica, să o luăm mai mult în înţelesul ei spiritual. Căci sufletul lui Hasdeu e pururi prezent la Academie. (1927) 370 AL. T. STAMATIAD SUFLETUL LUI BAUDELAIRE, Cugetări şi paradoxe, culegere şi traducere (Ed. „Salonul literar", Arad) Lirica noastră a trăit în decursul desfăşurării ei, cînd sub semnul romantismului, la începuturi, cînd, în ultimile decade, sub cel al simbolismului francez. Sînt cele două mari rezervoare din care s-a alimentat sensibilitatea poeţilor români. Sînt dealtminteri şi cele două supreme afirmări ale lirismului francez, de cînd lirica noastră a prins să silabisească. Baudelaire cade la mijloc, ca o prăpastie de durere, ca o veritabilă vale a plîngerii sufletului omenesc, ca una din acele bolgii danteşti, în subteranele cărora îşi fierb gemetele : păcatul şi ispăşirea. De la Baudelaire porneşte toată renaşterea lirică a simbolismului francez, care şi-l revendică dealtminteri, patron sufletesc. Or, chiar în Franţa, Baudelaire a fost necunoscut vreme îndelungată. într-un studiu asupra Domeniului public plătitor biblio-tecnicianul Eugene Morel vorbind de dezavantagiile monopolului forţat, pe care-1 constituiesc operele literare necăzute încă în domeniul public, scrie aceste rînduri sugestive : „Baudelaire a fost de curînd descoperit. Florile râului avuseseră în 50 de ani 4 ediţii mediocre. S-au scos în schimb 22 ediţii în 5 ani, fără să mai socotim extrasele, fragmentele şi antolo- 371 giile. E foarte greu să citim şi să înţelegem poeţii anilor 1900 dacă n-a fost citit Baudelaire. Ei bine, nu fusese citit. Baudelaire a murit tînăr : dacă ar fi atins vîrsta lui Hugo, şi astăzi publicul l-ar ignora." Se ştie că proprietatea literară, la francezi, ţine 50 de ani. Dar dacă publicul cel mare nu l-a cunoscut, elita intelectualităţii, cu toate cele cîteva împotriviri, şi l-a apropiat şi l-a predicat mulţimilor. Cu cît mai puţin prin urmare va fi fost cunoscut la noi se poate deduce şi din redusa bibliografie baudelairiană a literaturii noastre. Traducătorii sau comentatorii (aproape inexistenţi) se pot număra pe degete. De la traducerea lui Pogor, a Don Juanului în inferne şi pînă la Prefaţa tradusă de d. Arghezi, e o distanţă de peste jumătate veac. Sub raportul tălmăcirii distanţa este infinit mai mare. între puţinii cultului baudelairian, de la noi, d-1 Al. T. Stamatiad ocupă un loc de frunte. Sînt cincisprezece ani de cînd a tălmăcit, cu superioare calităţi de transpoziţie, Poemele în ţroxa ale lui Baudelaire, după cum, de cîţiva ani, aplică o interesantă inovaţie poeziilor din Florile râului, pe care le traduce în versuri albe, şi unele chiar neritmat. Nu e timpul a vorbi de această experienţă, despre care vom spune numai că îndeamnă la gîndit. Familiaritatea poetului nostru cu autorul Albatrosului trebuia să ducă şi la o cunoaştere mai amănunţită a întregii lui opere şi ca o consecinţă, la această culegere de paradoxe şi maxime, despre a cărei utilitate e inutil să mai stăruim. Sînt nu numai cugetări, dar şi nenumărate puncte de biografie, pe cari traducătorul le-a cules din Operele Postume, Arta romantica, Paradisurile artificiale şi Scrisorile lui Baudelaire. în total 226 cugetări pe* cari d-1 Stamatiad le-a dispus în cinci capitole : I) Poezie, literatură, critică ; II) Dumnezeu-Satan ; III) Iubirea-fe-meia ; IV) Viaţa ; V) Munca. Interesante pentru cunoaşterea scriitorului, ele ar putea fi utilizate, în majoritatea lor, ca preţioase replici de conversaţie spirituală, aşa cum saloanele şi literatura ne-au deprins de mult. Un indice alfabetic întregeşte practicitatea acestui breviar baudelairian, pentru a cărui compunere şi tehnică, d-1 Al. T. Stamatiad binemerită de la literatura românească. (1927) N. M. CONDIESCU CONU ENAKE, frînturi dintr-o viaţă închipuită pentru tălmăcirea altor vieţi adevărate; nuvele („Scrisul românesc"y Craiova) Despre literatura de călătorii a d-lui N. M. Condiescu, am spus pe vremuri cuvinte destul de aspre. Nu le vom renega, tocmai astăzi, cînd prilejul se iveşte să vorbim despre ultimul d-sale volum, o culegere de nuvele şi schiţe, în frunte cu o adevărată schemă de roman : Conu Enake. Dacă ar fi un procedeu şi acesta, care ar vrea să fie spiritual, şi uneori nu lipsit de însuşiri de apropo, să recunoaştem însă că el nu rezolvă nimic. La ce ar folosi să spunem că astăzi, în faţa conului Enake, am ajuns să apreciem relaţiile de călătorie pe care le găseam altădată lipsite de ecou şi de miraj stilistic ? Doar ca să arătăm, indirect, şi de-o manieră puţin brutală valoarea operei ce se prezintă judecăţii noastre, astăzi ? însă aceasta nu e nici de ajuns, şi nici tocmai drept. O imagină, în critică — oricît ar fi ea de strălucitoare — nu scuteşte de argumentaţie. Şi în al doilea rînd, să mărturisim că şi aşa plin de cusururi, tot preferăm pe Conu Enake, impresiilor de călătorie din Peste mari şi ţari. Acelea închideau orice perspective, în timp ce volumul de astăzi lasă procesul pendinte. Şi un proces pendinte riscă 373 să fie şi cîştigat — nu numai pierdut. Corectitudinea atonă a relaţiilor de călătorie ale d-lui N. M. Condiescu nu mai admitea nici o replică. Trebuia să te închini în faţa acestei fatalităţi, care marcase atîta bunăvoinţă cu mirul diletantismului iremediabil. Acele fraze, acele clişee, acele bombări de piept şi acele defilări de stil luau orice nădejde de viitor. Un destin se împlinea şi el trebuia acceptat în toată irevocabila lui fatalitate. Pe cîtă vreme, în Conu Enake este o intenţie, este o conştiinţă de literat, care a gîndit în faţa operei pe care a între-prins-o. E adevărat că aceasta se vede prea mult, cînd efortul, sau mai bine procesul de elaborare, numai conştiinţă şi numai reflecţie, tr.ebuie să se vadă cît mai puţin. Să existe, dar să nu iasă, ostentativ, la iveală. La fel cu circulaţia sîn-gelui sau a curenţilor nervoşi, care se dovedesc numai în efectele lor, şi-n opera epică, în nuvelă şi-n roman, regizarea elementelor epice, trebuie să fie cît mai ferită de ochii lumii. Nu vreau să ştiu ce crezi d-ta despre erou şi acţiunile lui, aceasta o poţi spune într-un codicil adiţional, într-un articol la gazetă, fie şi sub proprie semnătură, în chip de „mărturisiri complete" (în faţa instrucţiei, marelui public). Nu-mi trebuieşte călăuză şi nici cicerone de muzeu. D-ta să pregăteşti toată orlogeria naraţiunii, să o pui la punct, să-i dai drumul — şi să te dai la o parte. Eu voi sta de faţă, voi urmări şi, la rigoare, voi şi împlini pe ici pe colo, pe unde ţi-a scăpat cîte ceva sau unde eu aş vrea să prelungesc o emoţie, o analiză, o perspectivă. Nu înseamnă — mai e nevoie să adăo-găm ? — că în istoricul epicei, al nuvelei şi romanului, nu s-au produs abateri de la stricteţea aceasta obiectivă şi că nu s-au şi scris opere frumoase îmbibate de violent parfum liric. însă pentru aceasta este de rigoare ca scriitorul să fie personal, nu numai în scris, dar în toate posibilităţile de expresie, în stil, luat în cea mai largă accepţie a cuvîntului. Literatura noastră chiar cunoaşte astfel de deviaţiuni, fără ca scriitorii cărora le sînt imputabile să sufere prea mult de pe urma lor. Alături de clasica şi balzaciana structură a romanului la Rebreanu, avem compoziţia aeriană, lirică, descriptivă a lui Sadoveanu. Emanoil Bucuţa, Ionel Teodoreanu, Dem. Teodorescu, Ion Minulescu fac largă parte descrierii, elanului liric, popasului subiectiv, tonului confesional şi de 374 aceea lucrările lor aduc mai mult cu fragmente de epopee, în cari rapsodul e necurmat prezent, decît cu povestirea romancierului. însă, toţi aceştia, se răscumpără graţie unor calităţi formale, unor însuşiri de observaţie, acelei poezii care învăluie şi împlineşte, iradiază şi subjugă... Conu Enake este însă prea violent subiectiv. Ai la tot pasul impresia că d. N. M. Condiescu şi-a răzbunat cine ştie ce nemulţumiri suferite de la cine ştie ce Conu Enake, al politicei şi culturii româneşti, aşa de nestăpînită este intervenţia sa, aşa de neîntrerupt autorul caracterizează şi adjectivează el însuşi acţiunile şi gîndurile eroului său. Nu ne gîndim de fel la ce se spune şi ce se străvede dealtminteri, că modelul lui Conu Enake ar fi acel fost administrator al domeniilor coroanei, cu maniile lui, cu pieptul cîrpit de decoraţii, fost membru al Academiei etc., etc. Daca eroul d-lui Condiescu are toate atributele ce se cunosc pe seama răposatului conu Iancu Kalinderu, el se mai încarcă şi cu atîtea altele ce se cunosc pe seama altor glorioase excelenţe române (căci am uitat să spunem, Conu Enake este şi ministru de Domenii pînă la declararea marelui război european). Aşa de pildă : epidemia culturală, cu inaugurarea Palatului culturii în prezenţa regelui, sînt prea mult atribute ale epocii de astăzi pentru ca din fuzionarea atîtor elemente disparate să nu iasă la iveală acel caracter de artificialitate, pe care ni-1 sugerează orice manechin, ale cărui articulaţii sînt rigide, sau orice erou şi eroină de roman, ale căror atribute nu sînt organice. Conu Enake al d-lui Condiescu prea are toate păcatele din lume, mai exact, din ţara românească, pentru ca să nu semene mai mult a fantoşă. Şi încă ! Să fi apărut şi fantoşă, paiaţă ridiculă şi odioasă a vieţii noastre politice şi culturale, dar să se fi prezentat singur, pe picioarele lui, şi nu dus de mînă, ba şi îmbrîncit de d. N. M. Condiescu. D-sa a urmărit să ne dea caricatura, în mărime naturală, a unei excelenţe politice şi culturale din România, în Conu Enake, îşi dau întîlnire toate viciile şi cele mai contradictorii. Grec de origine, mîngîie cu deosebire în discursurile sale o frază răsunătoare, în care e vorba de veneticii din ţara noastră — frază ce se gravează şi pe soclul statuei, pe care Conu Enake o binemerită după moarte. Ministru al Domeniilor, îşi trece timpul între audienţe pline de 373 cinism şi neomenie sau hatîruri pe care le acordă fiilor unor oameni de afaceri, de la care-şi rezervă avantagii. Membru al Academiei, îşi tocmeşte un secretar, student în litere, de a cărui muncă se foloseşte, publicînd pe numele său cercetări arheologice ce nu-i aparţin. Brutal cu oamenii din casă, care-1 servesc în nădejdea unor benigne dispoziţiuni testamentare, nu se bucură de nici o simpatie. Tremură la gîndul că toată averea lui ar putea să intre pe mîna a două nepoate care-1 vizitează din cînd în cînd, iar în timpul bolii care-1 şi răpune, îi doresc cu înfrigurare sfîrşitul. La Cameră, în timpul discu-ţiunilor opoziţiei democrate, mîzgăleşte hîrtia de pe pupitru cu cifre, cu citate sau aforisme, la fel de plate şi inexpresive : „divide et imperia“ sau „dacă toţi am fi boi, cine mai e văcar ?“. în timpul unui drum la moşie, drum în caleaşcă deoarece Conu Enake nu suferă automobilul, citeşte Trăite sur Ies punaises, în timpul bolii pune pe Dănăilă, secretarul-logofăt, să-i citească iliada sau Peneş Curcanul şi să-l declame. Expresia lui definitivă, cu care rezolvă toate dificultăţile, este vulgarul „hai sictir“. Şi aşa mai departe. Se vede, din această necompletă dar suficientă schiţă, intenţia caricaturală a autorului. Numai că : toate aceste atribute, gesturi, gînduri şi acte ale lui Conu Enake, nu sînt verosimile, din punct de vedere artistic. Ele nu promovează caracterul comic, nici chiar pe cel caricatural, pe care-1 urmăreşte autorul. Şi aceasta pentru că autorul este prea prezent în adjectiv şi adjectivul nu spune mare lucru în materie epică. Tartarin de Tarascon cu toate aventurile lui, ca să luăm un tip din literatura universală, şi pe cel mai puţin adînc, deşi ridicul, era totuşi un suflet. Conu Enake nu are suflet, nu are viaţă. Din două una : ori ceea ce prezintă d. Condiescu este o copie a realităţii şi aceasta nu e arta ; ori este o fuziune de elemente cteroclite, deci o intenţie de creaţie, dar fuziunea nu este desăvîrşită. Amănuntele nu sînt nici tipice, nici caracteri-zante, nici organice. Totul e voit de autor. Din exces de zel, d. N. M. Condiescu şi-a ratat un subiect grandios. L-a strivit sub greutatea unei aglomerări de amănunte culese din toate biografiile, exagerate apoi, caricaturizate pînă la deformare. Fără să mai vorbim de un oarecare naturalism al scrisului, al expresiei, care este total anti-artistic. Dacă nu citez, este numai din greutatea alegerii. Şi totuşi, cum spuneam şi 376 întru început, prefer pe Conu Enake aşa mort înainte de timp, acelor relaţii de călătorie. Conu Enake este o experienţă. Astăzi avortată, mîine, cine ştie, mult mai fericită. înţelegeţi atunci de ce nu voi spune cele cîteva cuvinte bune despre două-trei pagini din Inscripţii pe cristalul de gheaţa şi nici despre Subiect de nuvela. Le amînăm pe altădată. (19?8) CAMIL PETRESCU ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÎIA NOAPTE DE RĂZBOI, roman, 2 voi., ed II („Cultura naţionala') • N. BANESCU L I. C. BRĂTIANU (1864—1927) („Ramuri", Craiova) • N. PETRAŞCU GRIGORESCU, cu 9 reproduceri, unele colorate (Tip. „Bucovnia", I. E. Torouţiu) • I. E. TOROUŢIU HEINRICH HEINE ŞI HEINISMUL IN LITERARURA ROMÂNEASCĂ; — HERMAN SUDERMANN IN LITERATURA ROMÂNEASCA (Tip. „ Bucovina ") însumez în aceste însemnări o serie de lucrări, din diferite domenii (literatură, monografie politică, artistică şi literară), dar înrudite prin excelenţa tehnică în care le prezintă librăriilor lor editoare. Progresele realizate în anii din urmă de teascurile româneşti sînt cu adevărat remarcabile. Cît din acest progres şi din această afirmare se datoreşte tradiţiei şi lecţiilor ei, folosite orice s-ar spune în foarte mică măsură, şi cît impulsului unor iniţiative ca aceea a „Culturii naţionale" sau a „Graficei române" din Craiova — iată ce ră-mîne să hotărască un istoric obiectiv al tiparului. Monografia artistică cu reproduceri, pe care înainte de război o închina Alexandru Vlahuţă pictorului Nicolae Grigorescu, a însemnat un eveniment, îndeosebi prin raritatea lui. De atunci şi după război, editurile s-au întrecut să tipărească albumuri de reproduceri şi colecţii etnografice, care de care mai izbutite. Iar faptul că, de curînd, editura „Ramuri" din Craiova a izbutit să puie bazele unei colecţii de iniţieri plastice, sub genericul nume „Apollo", arată spiritul de iniţiativă al editorilor şi nevoile unui public, cu fiecare zi mai exigent. în 378 felul acesta s-ar putea vorbi de deceniul artei grafice, din palmaresul căruia n-ar lipsi albumurile Oprescu, Baraş, Virgil Cioflec, de la „Cultura naţională" sau tot de acolo, traducerile din Homer ale d-lui G. Murnu ; Gravura in lemn a d-lui Adrian Maniu, la „Cartea românească" sau traducerile din Dante, ale lui G. Coşbuc ; albumul festiv al revistei Ramuri şi colecţia „Apollo" tipărite de editura „Ramuri" din Craiova ; almanahurile „Graficei" şi seria de clasici comentaţi tipăriţi de „Scrisul românesc" din Craiova ; numărul omagial din Revista clasica închinat lui Virgiliu, apărut în tiparul „Bucovina" ş.a., ş.a. Căci nu e vorba să ridicăm lista integrală, cît să schiţăm cîteva jaloane în urma cărora vin să se adauge şi tipăriturile din fruntea acestor însemnări, cu editurile şi tipografiile însemnate în dreptul fiecăreia — de unde se vede că rîvna tehnică e în mîini bune, precum şi cei ce se pot socoti animatori ai artistizării tiparului românesc. Scriind astfel, nu înseamnă că lucrările întrunite în capul acestor rînduri n-au alt merit decît pe acela al înfăţişerii de artă. Pentru unele din ele, cum e romanul d-lui Camil Pe-trescu, despre ale cărui merite (confirmate de a doua ediţie) avurăm prilejul să ne întreţinem din timp, lămurirea e de prisos. Iar pentru celelalte să ne grăbim a spune că valoarea lor intrinsecă, în primul rînd, ne-a îndemnat să le încrestăm, fie şi în pripă, pe răbojul actualităţilor. întîmplarea face să se prezinte şi în straie de sărbătoare, iar mulţimea lor să ne convingă că în adevăr există o ramură a cărţii de artă, în tiparul românesc de astăzi. Ediţia a doua a romanului d-lui Camil Petrescu, în exemplarele ce am sub ochi, pe velină vărgată şi în litera cu floarea mărită, mă bucură la răstimp de mai puţin două luni de zile, de Ia întîia întîlnire şi pentru binemeritatul succes al autorului, dar şi pentru contingentele de cetitori de calitate, ce sporesc de la o zi la alta. E adevărat, iarăşi, că un roman în care socialul, psihologicul şi documentarul de război se întîlneau în cea mai armonică fuziune, nu se putea să nu subjuge pe cetitor. Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de rdxboi este unul din cele mai inteligente, mai spirituale, mai pline de umanitate şi de mărturii ale epocei dintre roma- 379 nele apărute în literatura noastră. Artistul conştiincios care este d-1 Camil Petrescu s-a aplicat asupra acestor două volume, cu toată pasiunea şi dovada stă în conturul infailibil al povestirii, al frazei, al imaginei. Cîte ceva din spiritul de migală flaubertiană, a scriitorului, răzbise în public, înainte de apariţia primei ediţii. Ediţia a doua, expresă, oricît de puţin răgaz ar fi lăsat autorului pentru adăugiri, nu s-a putut să nu-i ispitească instinctul de perfecţiune, propriu artistului de rasă. Iată, spre pildă, însemnate numai cu gîndul de a servi de sugestie istoricilor literari viitori, două-trei din aceste locuri cu adăugiri. V-aduceţi aminte, de bună seamă, de discursul acela plin de emfază, pe care-1 pronunţă în Cameră, în vremea neutralităţii, unul din cei mai patetici şi elocvenţi membri ai guvernului. în noua ediţie, discursul e precedat de un succint portret, care anticipează în chip fericit vidul şi panaşul elocinţei oratorului : „S-a sculat grav, cu ochii puţin contractaţi, de pe banca ministerială şi s-a dus, în tăcerea întinsă ca într-un aer tare, spre tribună. Are fruntea înaltă, piezişe, ca de poet, ochii mari nu privesc pe nimeni, obrajii cu două cute, mustaţa de fante îmbătrînit" etc., etc. (1-183) în capitolul „Ne-a acoperit pămîntul lui Dumnezeu", o imagine nouă sporeşte plasticitatea acestui bombardament infernal de la Săsăus : „...salva de obuze... se prăbuşeşte... ridi-cînd, ca nişte brazi, pămînt negru" (11-130). Şi ceva mai departe, cînd bombardamentul s-a lăsat asemeni unei cupole de oţel, grea, implacabilă, o imagine nouă, constructivistă şi telescopică, precizează şi înnoieşte : „E o schimbare de sus în jos, ca şi cînd ar fi căzut tîmpla cerului şi jumătate din privelişte s-ar fi răsucit ca într-un ochi bolnav, ca într-o oglindă, dintr-o dată întoarsă" (II, 132). Monografia ce d-1 N. Bănescu închină lui Ion I. C. Bră-tianu are marele merit că se păstrează tot timpul pe linia obiectivităţii istorice. Dacă activitatea şi personalitatea lui Ion I. C. Brătianu ar fi putut sau va mai putea stîrni entuziasme şi incita la panegirice, iată ce nu ştim. Istoricul N. Bănescu ni-1 arată, neîntrerupt, în stima şi în iubirea mai mult idolatră, decît intimă, a contemporanilor, şi în primul rînd a partizanilor — dar 380 dacă de aici ar putea naşte ditirambii, iată o chestiune de viitor. Monografia d-lui N. Bănescu n-are nimic din suflul factice al elogiului sectar ; tocmai de aceea impune şi captivă. Textele din discursurile lui Brătianu sînt, s-o mărturisim, din cele mai ingenioase. Dacă oratoria lui Ion I. C. Brătianu era bogată în inegalităţi şi asprimi de cugetare, nu e mai puţin adevărat că poseda arta imaginilor de efect, a comparaţiilor scăpărate la vreme şi exploatate abil. Sărbătorit de corpul tehnic, cu prilejul întîei lui intrări în guvern, în 1897, Ion I. C. Brătianu grăieşte : „Cînd un tînăr ofiţer, în goana calului, trece cu stindardul regimentului în mînă, bătrînii generali şi tot corpul ofiţeresc trag săbiile şi salută. Nebun ar fi însă ofiţerul acela, dacă ar lua acele saluturi pentru dînsul, cînd ele se adresează steagului, simbol al unirii şi al comunei conlucrări. Ştiu că numele pe care-l port e principalul titlu ; departe însă de a regreta aceasta, văd în el un îndemn puternic şi un învăţămînt pentru toţi, căci dovedeşte că societatea românească, oricare ar fi şovăielile aparente, ştie să preţuiască serviciile aduse şi-şi poartă recunoştinţa chiar asupra fiilor acelora care au binemeritat/* Nici studiul introductiv, biografic în primul rînd, cu care d-1 N. Petraşcu însoţeşte albumul reproducerilor din Grigo-rescu, nici albumul însuşi n-au amploarea studiului şi albumului tipărit de Alexandru Vlahuţă. Şi totuşi, ce tip admirabil de albume a alcătuit d-1 N. Petraşcu şi ce înfăţişare tehnică originală, i-a dat tipografia „Bucovina** a d-lui I. E. Torouţiu. D-1 N. Petraşcu, în deosebire de Alexandru Vlahuţă, liricul şi impresionistul, este un temperament sobru, ştiinţific, şi stilul său are ceva de memoriu bătrînesc, de unde un farmec particular, mai ales pentru scrisul zilelor de azi. Dacă nu atît în schiţa de studiu din prezentul Grigorescu, mai ales în nu de mult apărutul său Duiliu Zamfirescu şi Olănescu-Ascanio. Juste ni se par constatările d-lui N. Petraşcu după care pictura lui Grigorescu ar reproduce, plastic, pastelurile lui Alecsandri. Pe aceeaşi temă, d-1 N. N. Tonitza, ne amintim să fi scris o interesantă paralelă între Grigorescu-Alec-sandri şi Luchian-Eminescu. Interesantă apoi influenţa lui 381 Corot, pe care d-1 Petraşcu o semnalează în pictura lui Gri-gorescu. Cîteva desene şi cîteva reproduceri în culori completează cît se poate de fericit, acest album de neprecupeţite merite. * D-1 I. E. Torouţiu era cunoscut publicului nostru cult mai mult prin opera sa editorială şi tipografică, „Bucovina", căreia şi-a închinat, în timpul din urmă, toată rîvna. Dar d-1 I. E. Torouţiu este, ca pregătire universitară, un valoros frăţin al generaţiei lui Ion Grămadă. O dovedeşte bibliografia operelor sale tipărite înainte de război, o dovedesc, mai cu seamă, cele două excelente lucrări de istoriografie literară : Heine heinismul în literatura romaneasca şi Sudermann în literatvira romaneasca. De-o informaţie superioară, monografiile d-lui I. E. Torouţiu sînt scrise într-un spirit vioi, degajat, critic şi de multe ori polemic. Dacă latura aceasta, întîmplătoare de altfel, nu supără prea mult, totul se datoreşte materialului bogat şi de multe ori surprinzător, pe care-1 aduce d-1 I. E. T. Cum nu putem stărui, astăzi, să însemnăm din mulţimea de sugestii cîte oferă aceste două studii, acest total al traducerilor lui Heine, ca dovadă de cît ecou şi poate de cîtă influenţă s-a bucurat Heine în lirica noastră. Totalul traducerilor ar fi de 650 de bucăţi începînd din 1846, cu o traducere tipărită în Ardeal şi pînă-n inclusiv 1928 — an, în care traducerile se cifrează la 124. Importante şi judicioase ni se par şi constatările d-lui I. E. T. cu privire la gradul de aproximativă asimilare a lui Heine în româneşte. Iosif însuşi, privit ca unul din traducătorii ideali şi l-a apropiat imperfect. Dar dacă preţuim unele accente de justiţie, ca cel făcut lui Gr. N. Lazu, socotim prea aspre alte sentinţe şi în special aceea ce priveşte pe Barbu Nemţeanu. (1930) întîia mea întîlnire cu scrisul lui Duhamel, cu sufletul lui mai bine-zis, datează din vremea războiului. Să fii în tranşee şi să-ţi cadă în mînă, cum ni se întîmpla nouă, o maculatură războinică şi oficială, cu intenţii reconfortante, vă închipuiţi cît de strident era supliciul şi cît de inoportună truda. N-aveam noi lecturile noastre, o Biblie sau un Baude-laire, n-aveam amintirile noastre, la doi paşi Moartea, această admirabilă amică pe care n-am ştiut, poate, s-o preţuim îndeajuns, şi deasupra, în străfundul văzduhului, cerul, cu nori, cu fum de ţigară şi la rigoare îngeri ? Să fii în schimb în spital, şi în ceasurile prelungi de chin şi de lectură, în mîini să-ţi cadă un text de spital, cu o poveste chirurgicală, cu eroi asemenea ţie şi celor din paturile vecine, să citeşti şi să te simţi pătruns de un farmec inedit, să nu-ţi mai pară că eşti un stîrv inutil, prin inimă să-ţi treacă un fior de lumină, să te simţi mai bun, să izbuteşti să te suferi şi cînd te vezi, pe tine şi pe ai tăi puşi în poveste, să nu ţipi şi să nu urli de o durere mai mare ca aceea a pansamentelor sălbatece, miracolul acesta îl datoram lui Georges 383 Duhamel, cum aveam să aflu mai tîrziu şi care pe vremea aceea tipărea emoţionante scene de spital, ca aceea a lui Carre şi Lerondeau, în Mercure de France, sub pseudonimul Thevenin. Erau povestirile ciclurilor CivilisaXion şi Vie des martyrs care aveau să-i aducă, între altele, premiul Goncourt şi mai presus de toate dragostea cetitorilor de pretutindeni. Căci dacă Georges Duhamel este şi rămîne în primul rînd scriitorul de nobilă tradiţie franceză, urmaşul acelor spirite diserte şi critice, în frunte cu Montaigne şi Voltaire, dacă farmecul scriitorului îmbracă nenumărate nuanţe, de la discreţia savantă a versului alb din Elegii pînă la dureroasa dramă a dezamăgirii lui Salavin şi de la poezia paginilor de călătorie pînă la săgeţile ascuţite şi alegorice din „scenele vieţii viitoare", dacă, în alte cuvinte, Georges Duhamel este, în evoluţia scrisului francez şi între scriitorii de astăzi ai omenirii, unul dintre fruntaşi, — personalitatea lui este cu mult mai înrădăcinată în conştiinţa contemporană, prin ceea ce literatura lui, de o specie sau alta, aduce : omenesc, bun şi fratern. Căci dacă Georges Duhamel iubeşte pe om şi omul îi întoarce însutită, iubirea. Şi misiunea aceasta o împlineşte Georges Duhamel încă de la întîiele volume. Nu o atitudine de moment, o declaraţie de dragoste, zvîrlită peste graniţi într-o clipă de elan umanitar-, cît o credinţă de o viaţă întreagă, una din acele iubiri creştine desprinse din legendă şi picurată în inimile contimporanilor, ca un balsam. A iubi pe om şi a-1 abate din ghearele unei pseudocivilizaţii, pentru care cultul maşinii de pace şi de război e cuvîntul de ordine — iată misiunea lui Georges Duhamel. De aceea, la sfîrşitul Civilizaţiei scrie : „Civilizaţia adevărată, la care adesea mă gîndesc, este în imaginaţia mea, ca un cor de voci armonioase cîntînd un imn, ca o statuie de marmoră pe o colină arsă de soare, ca un om care ar spune : «iubiţi-vă unii pe alţii» şi «răsplătiţi răul cu bine» etc., etc., căci, dacă nu e în inima omului, apoi nicăieri nu mai poate fi, civilizaţia". Iar după 15 ani, în acea admirabilă „confesiune vagabondă" care prefaţează aşa de magistral Geografia cordiala a Europei, iată-1 scriind cu aceeaşi tinerească vibrare de inimă : „In realitate, pentru a explora, a defini şi măsura Europa mea, eu nu pot s-aştept ca diplomaţii să-şi fi terminat inextricabila lor partidă de şah. Şi nici ca negustorii să-şi fi 384 reînnoit sau sfîşiat contractele. Nu-mi am eu sarcina mea, şt-opera mea fără de care toate celelalte nu sînt decît umbra, şi fum ? Fie ca, înainte de toate, o Europă morală să fie cu putinţă. Şi merg atunci, din oraş în oraş, din graniţă în graniţă, din popor în popor, cînd vesel şi cînd dezamăgit, cînd intonînd în taina inimii mele cîntecul funebru al Europei,, cînd celebrînd lecuirea şi gloria ei.w E truda şi misiunea lui de „francez, cetăţean al lumiiaV cum însuşi se defineşte, de călător, astăzi poposit şi la noi, unde din fericire stă prea puţin pentru ca să vadă în ce mică măsură răspundem acelor imagini de Patrii ideale, al căror cîntăreţ se doreşte din inimă. Căci din nefericire, pseudo-civi-lizaţia noastră seamănă leit celei pe care Georges Duhameî o detestă. (1931) Dacă v-aş spune bucuria cu care, desfăcînd gazetele, ieri de dimineaţă, luam cunoştinţă de excelenta reuşită a concursului internaţional de schi de la Predeal, nu v-aş spune de bună seamă o noutate, dar v-aş face părtaşi, pentru cazul că veţi fi întîrziat într-o regretabilă pasivitate, unei rare şi reale satisfacţii sufleteşti. Nu sînt mulţi ani de cînd coloanele gazetelor erau pline cu lamentaţiile acelora ce susţineau că mari bogăţii turistice, ca cele din vecinătatea Capitalei, un Predeal, o Sinaie, erau neglijate în timp de iarnă, de un public prin excelenţă xenofil, pentru care numele staţiunilor elveţiene a sunat întotdeauna mai atrăgător ca orice plai cu nea autohtonă. S-ar mai fi înţeles, parcă, o dezertare pe vară, cînd, în ciuda umbroşilor munţi şi a ozonului necontrafăcut, staţiunile noastre din orice colţ de ţară — implicit cele de pe valea Prahovei — bat recordul unei lipse de confort, ajunsă sub toate raporturile proverbială. Dar iarna, cînd peisagiul şi higiena, exclusiv pe seama lui Dumnezeu, fac inutil confortul şi pun la îndemîna turistului, unul din cele mai sportive troiene de zăpadă, a părăsi ţara pentru peisagii identice, din străină- 386 tatej era faptă de îndoielnic patriotism. La nedreptatea morală se adăuga, apoi, şi una de natură economică : cantităţi imense de lei, cam jigăriţi, e dreptul, pe vremea aceea, luau drumul Occidentului. Şi iată că lamentaţiile au avut acces la pragul Domnului şi astăzi ne putem ferici: avem şi noi Saint-Moritzul nostru. Şi totuşi, mai mult decît pentru aceasta, pentru sportul în sine, ne-am bucurat noi ieri de dimineaţă desfăcînd gazetele. Nu sînt de părerea acelora cari vorbesc, mai puţin la noi, în alte părţi mai mult, de sportolatria veacului nostru. Viitorul este al naţiunilor sănătoase şi sportul este sănătatea în persoană. Sportul cunoaşte o tradiţie multimilenară, legendară chiar, dacă mergem cu gîndul la umbra de demult a mitologiei în care un Hercule, un Teseu, un Achile şi toţi eroii homerici n-au fost, de cauţi bine, altceva decît nişte desăvîrşiţi campioni sportivi. Şi lucrul este aşa de adevărat încît toate mitologiile naţionale se aseamănă, şi eroii baladelor şi basmelor noastre ne apar, la o cît de sumară cercetare, drept urmaşii autentificaţi ai heraclizilor. Zmeul şi Făt-Frumosul, Miu Copilul şi Român Gruie Grozovanul, dimpreună cu descendenţii lor, mai dincoace, Tunsu şi Jianu, ce galerie impresionantă de temperamente sportive, adevărată sală a portretelor pentru o cavalerie în căutare de blazon ! Mai mult chiar : au rămas în amintirea poporului şi a generaţiilor de şcolari, mai ales acei voievozi cari la luminile minţii au adăugat fulgerile spadei. însă nu numai trecutul vorbeşte pentru sport. Dar şi prezentul şi viitorul. O naţiune sportivă, spuneam, este o naţiune sănătoasă. Să nu ziceţi că omul sănătos este un om cu poftă de mîncare şi că apetitul e sărăcie la casa omului. Important nu e că mănîncă, important e ce mănîncă. Or omul sănătos, alias sportivul, mănîncă orice. Un stomac sănătos macină şi pietre, şi pietrele se găsesc pe toate cărările. închipuiţi-vă numai cum s-ar rezolva de simplu problema alimentară dacă toată naţia ar fi convertită la cultul sportului. Lucien Romier n-ar mai vorbi, în auzul Europei, de naţia noastră ca de una subalimentată. Şi încă nu-i tot. Selecţiunea valorilor sportive, ca să numim, pe numele ei, însăşi cheia regenerării noastre naţionale, este una din cele mai simple. Aici nu merge cu tertipuri, cu diplome false, cu semnalizări auriculare sau mai ştiu eu ce. Meritul şi nimic mai mult. 387 Un singur regret, problemă în acelaşi timp, vine să umbrească oarecum roz-albul acestei sportofilii. E problema reeducării unei bune părţi din populaţie, şi în special gene-raţiunile de politicieni, pervertite în practica unor pseudo-sporturi în care, drept e, au adus întotdeauna, o virtuozitate exemplară, dar, ca să zicem aşa, rău plasată. Ce a folosit naţia de pe urma lor ? Omul politic de toate speciile, opozi-ţionist, guvernamental, ministru sau parlamentar, a excelat în însuşiri proprii şi sportului, fără ca prin aceasta să fi devenit şi sportiv, iată adevărul. Receptiv, capabil să suporte ani de-a rîndul privaţiunile celei mai crunte opoziţii, totdeauna cu voie bună la simplul gînd al participării la beneficii şi trecînd cu dezinvoltură de Ia pasivitatea cea mai atonă la entuziasmul cel mai exploziv în ziua depunerii jurămîntului, alpinist în genul tarasconezilor, pentru care urcuşurile tribunii şi tumbele oratorice reprezintă recorduri, omul politic a trecut în ochii mulţimilor, ani de-a rîndul, drept tipul calificat al sportivului. Temperament da, antrenat iarăşi, dar sportiv nu. Nici chiar în cazul celei mai nediscutate ascensiuni. Pentru că, întotdeauna, după imagina acelui mare cunoscător de oameni, pe nume Balzac, arivistului uscat, ca şi maimuţei cocoţată în vîrful prăjinii, i s-a văzut totdeauna dosul roz. Or, să mă ierte, nu acesta e sportul... Astfel de gînduri şi altele ne treceau prin minte cînd, pe aceleaşi pagini, citirăm despre adunarea generală a Societăţii scriitorilor români. Vorbind de sărăcia breslei, prezidentul anunţa că societatea va trebui să părăsească localul de astăzi şi să-şi mute arhiva, ca pe vremuri, în cafenele. Şi meditaţiile noastre trecură, cum se-nţelege, peste drum. * Adunarea generală a Societăţii scriitorilor români, co-incizînd aşa de simptomatic cu excelentele şi întru totul simpatizatele demonstraţiuni sportive de la Predeal — fragment la rîndu-le din marele film naţional sportiv care rulează, sub cele mai bune auspicii, pretutindeni în toate unghiurile şi în toate anotimpurile preafericitei noastre patrii — adunarea aceasta generală, din ăst an, avu menirea să dea pe faţă stări de lucru, nu numai îngrijorătoare dar de-a dreptul deprimante, dintr-un lagăr în care sportul e cel mult subiect de poemă montherlantiană. S-a arătat cu acest prilej că faţă 388 cu sîngeroasele reduceri bugetare pe 1931, veniturile Societăţii, alimentate cît se poate de modest cu cîteva subvenţiuni de stat, nu vor putea face faţă nici cel puţin strictului administrativ la care se ajunsese. Din 1909 de cînd datează gîndul unei Societăţi a scriitorilor români, visul unei case de veci (fără ironie), sau cel puţin al unui sălaş de decenţă temporară n-a încetat să muncească pe conducătorii şi pe membrii activi ai Societăţii. Şi din cînd în cînd, Societatea a şi avut odaia necesară ţinerii şedinţelor de comitet sau adunărilor generale. Au fost zile de tranziţie, nestatornice, cele mai multe din ele reduse la improvizaţie şi găzduire amicală. Se ştie, de pildă, că cei mai mulţi din anii tinerei asociaţiuni. scriitoriceşti s-au petrecut în biroul unui bun prieten al scriitorilor, benevol casier în acelaşi timp, al Societăţii. Pînă. cînd, de aproape trei ani, graţie energiei şi spiritului de iniţiativă, ale actualului prezident, d. Liviu Rebreanu, Societatea îşi avea un sediu convenabil pentru care, dimpreună cu Societatea autorilor dramatici, plătea o chirie de 300 mii lei. Redusă la propriile ei mijloace, cu cotizaţiile membrilor, mai niciodată încasate, S.S.R-ul se va găzdui din nou în vreun birou de instituţie prietenească. Şi poate că n-ar fi cel mai trist din spectacolele acestei Capitale, unde toate cluburile sportive şi toate Societăţile de pseudocultură şi-au instalat în palate de beton, agenţiile de publicitate. Societatea dădea, anual aproximativ 15 pensii, la văduve de scriitori sau la scriitori în suferinţă, pensii variind între 600 şi 1200 lei lunar şi una sau două în valoare de 2000 lei lunar. E vorba, acum,, ca aceste sume, pentru atîţia din pensionarii S.S.R.-ului* adevărate binefaceri, să fie suprimate. De doi ani, şi tot graţie sprijinului de stat, se acordau anual două burse de voiaj, a cîte 50.000 lei, la cîte doi scriitori, un prozator şi un poet. Oricît de modice, raportate la fondurile tuturor curierilor diplomatici sau agenţilor împrumutului, aceste sume au înlesnit totuşi beneficiarilor lor răgazul unor plimbări fecunde şi mai ales recreative. Se suprimă şi ele, cum se suprimă şi unul din premiile de seamă, cel de roman, de lei 20.000, oferit de ziarul Viitorul numai pînă în pragul ăstui an. Două capitole modeste dar de o utilitate nepreţuită — ca o dovadă de cîtă mizerie apasă pe breslaşii scrisului — împrumuturile şi ajutoarele se reduc şi ele simţitor dacă nu cumva se vor suprima pe 389 de-a-ntregul. Mai jalnică situaţie se poate închipui decît regimul la care un regim de impostori ai destinelor politice, de ieri şi astăzi, îl rezervă scriitorilor din astă ţară ? Să nu se spună, cum se obişnuieşte, că dacă ar fi Eminescu, alta ar fi solicitudinea oficială. Mai întîi cît de mult se prăpădesc după dînsul, după moartea-i, o ştie şi pruncul de ţîţă. Dar a discuta în felul acesta, ar fi să credem că ei înşişi, arendaşii de astăzi ai puterii sînt din pulpa Negrilor, Kogălni-cehilor şi Bălceştilor, ceea ce este de-a dreptul extraordinar. Să nu se spună de asemeni, că scriitorul, ca şi-n alte părţi, cată să-şi aibă o a doua profesiune, de rezistenţă aceea. Nu există profesiune, de rezistenţă, astăzi, şi aproape nu cunoaştem scriitor fără de a doua profesiune. în altă parte stă, prin urmare, explicaţia dispreţului oficial. Ea stă în funciara neînţelegere pe care au arătat-o oficialităţile de totdeauna pentru militanţii literelor. Nu zic, spre pildă, că pentru agricultură şi industrie au o reală înţelegere, cît o susţinută şi stimulantă solicitudine. Ceea ce se explică prin rentabilitatea, cel puţin electorală, pe care o oferă şi una şi alta. Pe cîtă vreme literele nu dau în schimb decît necazuri şi suspine. Altminteri ce i-ar împiedeca să creeze condiţiile favorabile pentru promovarea literaturii româneşti ? Sînt de altfel singurele favoruri ce se pretind. Nu e vorba prin urmare, ca scriitorul să fie scutit de griji, cît să fie ferit de acele torturi materiale şi morale pe care le aduce cu sine un regim de ocnă, ca acela al epocei de astăzi. Un minimum de certitudine sub scutul căruia toate virtualităţile să-şi poată da roadele. Ar mai fi desigur o soluţie : postumitatea. „Amici, amici, să scrim postum" — cum spunea unul din stihuitorii noştri. însă postum, e un fel de a vorbi. De fapt tot în timpul vieţii vei scrie. Să nu te interesezi de rumoarea contemporană şi, fericit că poţi să laşi, în sertarele tăinuite ale laboratorului tău, opera pe care viitorimea o va descoperi, să te consacri deliciilor creaţiei — minunată idee ! Din nefericire, impracticabilă, din aceleaşi blestemate motive. Dar dacă, individual şi colectiv, oficialitatea dădea literelor atenţia de care vorbirăm, rămînea totuşi nădejdea ca firava Societate a scriitorilor români se va înfiripa într-o bună zi, atît cel puţin cît să impuie punctul de vedere profesional unor oameni din sînul cărora s-au recrutat foarte adesea :Caţavencii şi şansonetiştii romanţioşi. Cînd prin 1910 Emil 390 Gârleanu, cel căruia se datoreşte în mare parte viaţa S.S.R.-ului, vorbea de regularea raporturilor dintre scriitori şi editori, ca de-o întîie îndatorire de căpetenie a Comitetului Societăţii, el găsise punctul de totdeauna nevralgic al scri-itorismului din ţara noastră. După douăzeci de ani ne aflăm tot acolo, sub raportul acesta. De^ atunci Societatea şi-a căpătat rîvnita „personalitate morală", de atunci Societatea îşi are veteranii trecuţi în rîndul drepţilor sau în statele mediocre ale pensiilor lunare, de-atunci etc., etc., situaţia însă nu e întru nimic mai bună ca pe vremea aceea. Cu inter-mezzo-ul editurii literare de la Casa Şcoalelor unde o samă de debutanţi aflau o poartă mai uşor accesibilă (cu toate cerberismele d-lui Mihail Dragomirescu) şi al începutului, brusc curmat, de concentrare scriitoricească, de la Educaţia Poporului, de-acum un an de zile, nimic efectiv nu s-a jzbutit sub raportul realizării dezideratelor acestei bresle. Lăsat la propriile lui puteri, scriitorul român de - astăzi se descurcă singur dintre greutăţi şi inimiciţii ce vor sfîrşi să-l răpuie. Ştiu, şi sînt de astă părere, că numai cariera literară zidită pe individualitate şi în izolare stăruie, devine, se afirmă. E romanul tuturor personalităţilor cîte se socotesc astăzi în prima linie a literaturii noastre. Şi totuşi, cine ar putea tăgădui cu cît mai fecunde ar fi fost unele din ele, şi cîte altele li s-ar fi alăturat, dacă dincolo de debuturi şi-n timpul cristalizării s-ar fi plecat peste leagănul destinelor lor o miime măcar din atenţia ce se acordă oricăreia din federaţiile sportive, ce fac orgoliul nostru naţional, astăzi. „Toţi cei ce spun că poţi fi fericit şi liber în sărăcie, sînt mincinoşi, nebuni şi proşti", scria M-me du Defand într-una din epistolele ei către Voltaire. Şi adăo-gaţi că aici nu e vorba de fericire şi poate nici de libertate, cît de prefacerea ocnei zilelor de azi într-un aproximativ turn de ivoriu, foişor de reculegere şi creaţie. Un minimum de umanitate înseamnă deja un început de confort. Pentru că nu tot insul poate evada, la poruncă, în moarte sau în nebunie. Cît despre raiul din Comacina şi ^despre raitele de la Bellaggio, ale artiştilor italieni, poate că totul n-a fost decît un scurt vis de noapte de vară. (1931) 391 INDICE DE NUME A Aderca, F.: 68, 138 Agârbiceanu, I.: 211 Albalat, A.: 287 Alecsandri, V.: 48, 62, 192, 219, 238, 263, 287, 288, 367, 381 Alexandrescu, Grigore : 11, 288 Alioth, Lucia : 254, 259—260 Amfilohie Hotiniul, episcopul : 279, 282 Amiel : 132 Anghel, D.: 256, 269, 270, 360 Apostolescu, N. I.: 273, 276 Apuleius : 134 Ardeleanu, C. : 210—213, 269 Arghezi, Tudor : 14, 32, 44, 107, 110, 111, 163—164, 202, 300—303, 319, 336, 372 Arvers : 218—223 Asachi, Gh.: 26, 273, 276, 277, 278, 279, 280, 281, 282, 286 Aurelian, P. S. : 365 Auriant: 280 395 Babeş, V.: 365, 366 Bacalbaşa, Ion : 84 Bacalbaşa, Tony : 84 Bachelin, Lco : 21 Bacovia, G.: 57, 147 Baldensperger, F.: 25 Baltazar, Camil: 31 Balzac, H. de : 127, 129, 325, 388 Barabas, pictor : 23 Barbu, Ion : 164 Bariţiu, G. : 365, 366 Bamuţiu, S. : 296 Barres, Maurice : 195, 196 Bart, Jean (Eugen Botez) : 236—241 Bassarabescu, I. A.: 239 Baudelaire: 18, 107, 110—112, 218, 340, 371—372, 383 Bălcescu, Nicolae : 120, 263, 287, 288, 297, 390 Bănescu, N.: 378, 380—381 Becque, H.: 255 Bediev, J.: 276 Belciugăţeanu, Ani ta : 272 Bcnda, Julien : 278 Bianu, Ion : 271, 284 Elaga, Lucian : 27, 44, 49, 164, 242—247, 256, 323 Blazian, H.: 20, 22—24 Bobulescu, C.: 276 Bocşa, N.: 16 Bodnărescu, Samson : 37, 40 Bogdan-Duică, G. : 35, 221, 276, 285, 288, 308, 309 Bogrea, V. : 253 Bolintineanu, D. : 26, 288 Bonciu, H. : 65, 68—70 Borcea, Ion : 27 Borgese, C. A.: 174 Botez, Constantin : 304—313 Botta, Dan : 144 Boureanu, Radu : 43—46, 144 Bourget, Paul: 11, 173, 232 Bove, Emmanuel: 57 396 Brăescu, Gh.: 249 Brătescu, L A. (Voineşti) : 10, 11, 137, 239 Bremond, H.: 337 Breton, Andre : 257 Brillat-Savarin : 337 Bucuţa, Emanoil: 20, 227, 238, 367, 374 Buffier : 282 Busuioceanu, Al. : 20—22 Butler, S.: 71 C Calotescu-Neicu, Al.: 248, 251—253 Candrea, I. A. : 121 Cantacuzino, Constantin (stolnicul) : 278, 282 Cantemir, Dimitrie : 225, 226, 301 Caracostea, D.: 276 Caragiale I. L. : 11, 36, 40, 81—85, 103, 134, 136, 161, 201, 232, 248, 249, 305 367 Caragiale Mateiu : 334 Caragiani, I. : 369 Cardaş, Gh. : 34—38 Carlyle, T.: 71 Catul: 109, 220 Calinescu, G.: 149—153, 231 Călugăru, Ion : 138, 330—334 Cârlova, V.: 221, 288 Cehov, A.: 325 Cerna, Panait: 27 Cetăţeanu Ionescu, Nicolae : 15 Cervantes: 301, 338 Chamfort: 180 Chendi, Ilarie : 261 Chevalier, Maurice : 19 Cetina, Guttiere di: 274 Chiţu, M. : 198 Ciocâlteu, V. : 107—110, 144 Cioculescu, Şerban : 53, 254 Cipariu, Timotei: 26, 287, 311, 365 Clarnet: 266, 269—270 397 Claudel, Paul: 310 Cocea, N, D.: 172—176, 184 Codru-Drăguşanu, I.: 280, 281 Coleridge : 73 Comarnescu, Petru : 224, 227—228 Condiescu, N. M.: 373—377 Congreve : 71 Constantinescu, Mac : 197, 198 Constantinescu, Pomipiliu : 160—165 Coresi: 370 Coşbuc, G. : 31, 198, 211, 251, 261, 264, 274, 367, 379 Costin, Miron : 100, 281 Cotruş, Aron : 49, 113—116 Couner, Paul Louis : 56 Creangă, Ion : 36, 40, 81, 94, 136, 202, 248 Cremieux, Benjamin : 55 Crevedia, N. : 248—253 Crevel, R. : 56 Cristopol, Âtanasie : 276 Crişan, Ştefan : 274, 275 Crommmelynck : 88 Curtius, Ernest Robert: 25, 27, 196, 343 Cuza, A. C.: 252 D Damian, Mircea : 214—217 Daniel-Rops: 55 Dante : 195—199, 274, 298, 379 Daumal, Rene : 257 Dauş, Ludovic: 112, 173 Davidescu, N. : 339—343 Deffand, madame du : 391 Delavrancea, B.: 103, 136, 202, 248, 331, 348 Delisle de Sales: 180 Delorme, Hugues : 19 Densuşianu, Ovid (Ervin) : 115, 121, 156, 276, 284—288, 364 Dereme, Tristan : 19 Dewey John : 105 398 Dianu, Romulus : 154—157 Diichiti, Constantin : 226 Dinu, Petre : 43, 48 Dobrogeanu-Gherea, C. : 120, 122, 126, 127, 164, 230, 232, 367 Dostoievski: 35, 129, 168, 232, 255 Dragomirescu, Mihail (Bucov Radu): 9—13, 10, 11, 27, 50, 231, 287, 391 Duhamel, G. : 32, 54, 228, 280, 290, 283—385 E Eliade, Mircea : 177—181 Eliade, Rădulescu Ion : 26, 248, 273, 276, 286, 288, 297, 311 Eluard, Paul: 257 Emerson : 174 Eminescu, M.: 27, 31, 32, 35, 36, 37, 38, 40, 81, 82, 94, 130,146,148, 149,150, 161, 164, 210, 220, 221, 245,263, 267, 274, 278, 285, 295, 296, 304—313, 328, 341, 342, 343, 381, 390: Entraigues, contele d’: 280, 281 Esop : 11 F Faral, Edmond, : 275, 276 Fântâneru, Constantin : 55—57 Fekete, Tivadar : 32 Filimon, N. : 159, 173, 288 Fischer : 295 Flaubert, G. : 50 Flavian, C. I. : 224, 227—228 Fort, Paul : 218, 219 Fouchardiere, G. de la : 162 France, Anatole : 231, 290, 362 Franyo, Zoltan : 28, 31—33 Frazer, J. : 216 Freud, S. : 52 399 G Gane, Ion : 222, 223 Gane, N. : 198 Gârbea, Smaranda : 367 Gârleanu, Emil : 390—391 Gautier : 25 Gessner : 2 76 Gheorghiu, Virgil : 254, 258—259 Gherghel, Ion : 26, 27 Gherghinescu-Vania : 16 Ghica, Ion : 248, 365, 370 Gide, Andre : 26, 52, 57, 103, 114—115, 129 Gillet, Louis: 301 Goethe : 25—27, 64, 164, 196, 283 Goga, Eugen : 348 Goga, Octavian : 183, 295 Gogol, N. : 287 Golescu, Dinicu : 120, 226, 279, 281 Gorki, M.: 168 Gourmont, Remy de : 219, 231, 287, 325 Grandea, Grigore H.: 15, 26, 27 Graur, dr. (=Gama) : 222 Gramadă, Ion : 282 Gaurini : 274, 275 H Han, O. : 20 Haneş, Petre V. : 286 Hardy, Thomas: 184 Haret, Spiru : 83, 272, 345 Hasdeu, B. P. : 40, 363—370 Hegel : 294—299 Heine, H. : 378, 382 Heredia, J. M. de : 69, 225 Herescu, N. I. : 16, 17 Herodot: 134 Hesiod : 321 Hodoş, Iosif : 365 400 Hogaş, Calistrat: 319 Holban, Anton : 164 Homer : 302, 379 Horaţiu : 219, 231, 248 Hugo, V. : 196, 353, 372 Hurmuzache, E. : 34 Huxley, A. : 350 I Iacobescu, D. : 100, 147 Ibraileanu, G. : 164, 218, 230—235, 238, 286, 305, 306, 307, 308—309, 312, 313 Ichim, Traian : 286 Ienciu, Dorina : 324, 328—329 Ilici, Voislav : 17 Ioachimescu, I. St. : 55, 58—59 Ionescu, Eugen : 48 Ionescu, Nicolae : 365, 366 Ionescu, Radu : 297 Iordan, B.: 99, 102—106, 348 Iorga, N. : 261, 262, 264, 265, 276, 280, 284, 285, 294, 295, 297 Iosif, St. O.' (Darie, I): 27, 34, 114, 183, 261, 264, 265, 359, 382 Isopescu, Claudio : 276, 279—283, 298 Istrati, Panait: 168 J Jaloux, Ed.: 232 Jammes, Francis: 28, 45, 64 Joyce, J.: 336 Juvenal : 252 K Kalinderu, I. : 369, 375 Keller, Gotfried : 221 Opere, 6 — c. 1/1262 liimOXECA v 401 Khayyam, Omar : 252 Kiriţescu, Constantin : 133, 136—137 Klopştock (Sărmanul) : 14, 136, 151, 266—269 Kogalniceanu, M. : 27, 120, 163, 192, 263, 286, 287, 288, 296, 297, 390 Kopitar : 364 Kremnitz, Mite : 220 Kretzulescu, N.: 368, 369 L La Fontaine : 11 Laforgue, Jules : 57 Laurian, A. T. : 287, 365, 368 Lawrcnce, H. D. : 52, 133, 255, 318 Lazu, Gr. N. : 382 Leautaud, Paul: 145 Lecomte, Georges: 190 Lemaître, Jules: 134, 231 Leopardi, G. : 274 Lessing: 296 Lichtenberger : 25 Lobodă,. F.: 252 Loti, Pierre : 69, 225, 238 Louys, Pierre : 25, 270 Lovinescu, E.: 50—54, 94, 95, 164, 231, 238, 263, 276 Lucian : 134, 248 Luther : 337 M Macedonski, Al. : 220 Maeterlinck, M.: 225 Magheru, George : 113, 116—118, 144 Măinescu, Tudor : 252 Maior, Petru : 367 Maiorescu, Titu: 36, 38, 41, 42, 83, 163, 221, 230, 395, 296, 306, 307, 308, 310, 368, 369, 370 Mallarme, St. : 257, 340 402 Mann, Thomas : 53 Maniu, Adrian : 44, 45, 323, 379 Maniu, V.: 369 Marcu, Al. : 20, 197, 198 Marţial : 17, 252 Marx, Karl : 120, 297 Massim, I. C.: 311, 368 Maupassant, Guy de : 50 Maurois, Andre : 280 Melle, Eugenio : 274, 275 Metastasio, P. : 275 Mi cu, Samoil: 367 Mihăescu, Gib I. : 138, 204—209 ; 239, 255, 352 Milton : 195 Minulescu, Ion : 17, 86—88, 374 Mirbeau, Octave : 255 Mirea, A.: 11, 264 Mistral, Fr. : 62, 63 Miu-Lerca, Constantin : 43, 49 Moldovanu, Corneliu : 218, 223 Moliere : 27 Montaigne : 384 Montesquieu : 301 Moreas, J. : 28, 63 Morel, Eugene : 371 Mones, Thomas: 301 Munteanu, Gavril : 26 Murnu, G.: 379 Musset, Alfred de : 222 Muşatescu, Tudor : 89 N Neculce, Ion : 225 Negri, Costache : 390 Negruzzi, Costache: 40, 231, 248, 276, 278, 286, 287, 288 Negruzzi, Iacob : 34, 36, 39, 40, 44, 221, 222, 367 Nemţeanu, B. : 222, 382 Neniţescu, Ştefan: 298 Nerval, Gerard de : 25, 27 403 Neuman, Justin : 104 Nicodin, Dinu : 335, 337—338 Nicoleanu, N.: 218—223 Nicorescu, Paul: 20 Nigrim, Mihăescu : 252 Nodier, Charles: 219 O Odobescu, AL : 20, 22, 297, 298, 319, 365, 366, 367 Olănescu-Ascanio, C.: 381 Oprescu, G.: 20, 379 Oprescu, Horia : 99—102 Orendi-Hommenau, Viktor : 32 Oreste : 27 Ortiz, Ramiro : 271—278, 279, 281 Ovrdiu : 65, 86, 274, 280 P Pajură, C. : 14—17 Pană Saşa : 254—258 Pann, Anton : 154, 337 Panu, Gh. : 40 Papadat-Bengescu, Hortensia : 53, 129, 152, 167 Papini, G.: 187 Pascal : 195 Pavelescu, Cincinat: 252 Pavelescu, Ion : 252 Pârvan, Vasile : 243 Peltz, I. : 138—141, 269, 334 Peretz, Erastia : 344, 348—350 Perieţeanu, I. Gr. : 222 Perse, St. J.: 28—31, 60 Petrarca : 277 Petraşcu, N. : 378, 381—382 Petrescu, Camil : 128—132, 136, 152, 158, 164, 167, 174, 224—226, 336, 378—380 404 Petrescu, Cezar: 78, 100, 101, 103, 167, 173, 182—190, 194, 344—348, 352, 359—362 Philippide, Al. A.: 111 Pierre-Quint, Leon : 280 Pillat, Ion : 28—31, 60—64, 65, 144, 145 Platon: 192, 316, 342 Plutarh : 134, 135 Pogan, Ion : 43, 47—48 Pogor, V.: 372 Poni, Petre : 369 Pop, Vasile : 275 Popa, Victor Ion : 351—356 Popescu-Polyclet, I. C.: 14, 17—18 Popescu, Radu (cronicar) : 282 Popovici, Aurel C. : 261, 264, 265 Pora, N.: 154, 157—159 Porumbescu, Ciprian : 279, 281, 282 Pralea : 275 Protopopescu, Dragoş : 71—75, 318—321 Proudhon : 297 Proust, M. : 35, 50, 131, 132, 166, 255, 295, 325 Pumnul, Aron : 287 Puşcariu, Sextil : 273 Puşkin : 280 Q Quintescu, N. : 364, 369 R Rabelais, Fr. : 336 Rajna, Pio : 272 Ralea, M.: 238 Ranetti, G. : 253 Rădulescu, Marta : 200, 201—203, 348 Rădulescu-Motru, C.: 272, 297 Rebreanu, Liviu : 13, 58, 94, 119—127, 129, 138, 158, 167, 204, 211, 212, 239, 251, 346, 352, 389 405 Regnier, H. de : 69, 77, 225 Relgis, Eugen : 224, 226—227 Remarque, E. M. : 103 Reymont, Ladislau : 127 Ribot, Th. : 340 Rigani, Marguerite : 14, 18—19 Rilke, Rainer Maria : 28, 63 Rimbaud, A. : 31 Romainş, Jules : 32, 336 Roman, N. : 365 Romier, Lucien : 387 Ronsard : 19, 219 Rosetti, Alexandru : 304 Rosetti, Radu : 120 Rousseau, J. J.: 56 Russo, Alecu: 163, 192, 263, 286, 287, 288 Russo, D.: 305, 311 S Sadoveanu, Mihail: 13, 91, 93—96, 129, 167, 191—194, 203, 235, 264, 289—292, 318, 337, 351, 352, 356, 374 Sainte-Beuve : 10, 230 Sanielevici, H. : 238 Sanvisenti, Bernando : 274 Savij-Lopez, Paolo : 274 Săulescu, G. : 287 Sbiera, I. G. : 369 Schiller : 26, 27 Schlegel, Frederic : 146 Schopenhauer: 295 Scurtu, Ioan : 261, 264, 265, 311 Sebastian, Mihail: 76—80, 231 Serstevens : 56 Shakespeare : 27, 71, 301 Shaw, Bernard : 58 Sinclair, V. : 210 Sion, G. : 365, 366 Slavici, Ion: 13, 37, 40, 41, 346, 347, 348, 351 Smântânescu, Dan : 261—265 Socrate : 90 Solomon : 90 Soricu, I. U. : 27 Sonday, Paul: 231, 255 Speranţia, Theodor : 121 Stahl, Henriette Yvonne : 13, 251, 352 Stamati, C.: 221 Stamatiad, Al. T.: 371—372 Stănoiu, Damian: 13, 86, 90—92, 200—201, 251, 335—337 Stendhal: 35, 77, 129, 132, 158, 173, 174, 233, 234, 283 Stere, C. : 11, 50, 51 Sterian, Paul: 144 Stoenescu, Florea : 17 Stolnicu, Simion : 144—148 Strabon : 134 Strozzi il Vecchio : 274 Sturda, D. : 364, 365, 367, 368, 369 Suares, A.: 27 Sudermann, H. : 378, 382 Swift: 71, 301, 328 Ş Şeptilici, Mircea : 107 Şerbănescu, Theodor : 42 Ştefănescu, Gr.: 365, 366 T Tagore, Rabindrânath : 181 Taine : 9, 12, 25 Talaz, G. : 48 Tarţia, Petre : 289, 292—293 Teleajen, Sandu : 138, 141—143 Teodoreanu, Al. O. : 133—136, 249, 252, 337 Teodoreanu, Ionel: 103, 143, 167, 194, 324—328, 331, 374 Teodorescu, Dem. : 374 Teodorescu-Branişte, T.: 86, 88—90 407 Teulescu, P. : 365, 366 Thibaudet, Albert : 50, 165, 257 Tiktin, H.: 370 Tirso da Molina : 332 Tocilescu, Gr. : 37, 367, 369 Tolstoi, L. : 90, 232, 280 Tomescu, D. : 263 Tonitza, N. N. : 381 Topârceanu, G. : 201 Torouţiu, I. E. : 34—38, 39—42, 378, 381, 382 Trakl, G. : 28 Turgheniev : 232, 234 Tzara, Tristan : 257 u Umbră, Ada : 16 Urechia, V. A. : 284, 365, 366 Urmuz : 72, 319 V Valery, Paul : 111 Valery-Larbaud : 295 Van Bever : 145 Văcărescu, Enăchiţă : 148, 282 Văcărescu, Iancu : 274, 275, 276 Veress, Andrei : 23 Verhaeren, E. : 32, 210 Verlaine, Paul : 32 Vianu, Tudor : 20, 161, 164, 294—299 Vida, Cremonensis, Marcus Hyeronimus : 292 Vigny, Alfred de : 276 Villon, Francois : 219 Vinea, Ion : 107 Virgiliu : 13, 62, 63, 197, 198, 343, 379 Vlahuţă, Al.: 84, 256, 261, 264, 378, 381 Vlădescu, G. M. : 93, 96—98 Voiculescu, V. : 44, 318, 321—323 408 Volenti, N. : 222 Voltaire : 53, 290, 301, 328, 349, 384, 391 Voronca, Ilarie : 31, 65—68, 144 Vulcan, Iosif : 369 W Wagner : 296 Westfried, Alexandru : 107, 110—112 Whitman, W. : 210 Woolf, Virginia : 255, 336 X Xenophon : 29 Xenopol, Al. D. : 37, 40, 41, 42 Z Zamfirescu, Duiliu: 40, 235, 279, 282, 318, 351, 381 Zamfirescu, George Mihail: 98, 166—171, 212, 269 Zâne, G.: 120, 297 Zapa, Vanghelie : 367 Zarifopol, Paul : 81, 85, 161, 305, 306 Zola, E. : 166, 211 { " \ CUPRINS MENŢIUNI CRITICE Seria a V-a Prefaţa la seria a V-a ... .... 7 Mihail Dragomirescu, Copilul cu trei degete de aur . 9 C. Pajură, Antologie poetica mehedinţeana. I. C. Po-pescu-Polyclet, Epigrame. Marguerite Rigani, Chansons dJun trouvere moderne .... 14 Al. Busuioceanu, Colecţia regala de pictura. Al. I. Odo-bescu, Pseudo-Kinegheticos, editat de Al. Busuioceanu. H. Blazian, Plastica anului 1931 ... 20 Un bilanţ goethean, românesc.......................25 Ion Pillat, Anabasis, poem de St. J. Perse. Zoltan Franyo, Rumdnische Dichter....................28 Documente literare . 34 I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, II . . 39 Radu Boureanu, Zbor alb. Ion Pogan, Relief. Petre Dinu, Fum de argint. Constantin Miu-Lerca, Biblice 43 E. Lovinescu, Bizu................... . . 50 411 Constantin Fântâneru, Interior. I. Şt. Ioachimescu, Ţărani şi tîrgoveţi...................... . 55 Ion Pillat, Caietul verde . 60 Ilarie Voronca, Petre Schlemihl. H. Bonciu, Eu şi Orientul .................................................65 Dragoş Protopopescu, Iarmarocul metehnelor . 71 Mihail Sebastian, Femei........................................76 I. L. Caragiale, Opere III. Reminiscenţe şi notiţe critice . .............................81 Ion Minulescu, 3 şi cu Rezeda 4. Tudor Teodorescu-Branişte, Domnul Negoiţă sau individul împo- triva statului. Damian Stănoiu, Alegere de sta- reţă .....................................................86 M. Sadoveanu, Uvar. G. M. Vlădescu, Menuetul . . 93 Horia Oprescu, Floare neagră. B Iordan, Norma- liştii ...................................................99 V. Ciocâlteu, Adine împietrit. Charles Baudelaire, Tălmăciri de Alexandru Westfried . . . . 107 Aron Cotru?, Printre oameni în mers. George Ma- gheru, Poezii antipoetice............................113 Li viu Rebreanu, Răscoala . . .... 119 Camil Petrescu, Patul lui Procust .... 128 Al. O. Teodoreanu, Un porc de cîne. Constantin Ki- riţescu, Flori din grădina copilăriei . . . . 133 I. Peltz, Amor încuiat. Sandu Teleajen, Porunca inimii 138 Simion Stolnicu, Punct vernal .... . . 144 G. Călinescu, Cartea nunţii...........................149 Romulus Dianu, Tîgul de fete. N. Pora, Măscărici 154 Pompiliu Constantinescu, Critice......................160 George Mihail-Zamfirescu, Maidanul cu dragoste . 166 N. D. Cocea, Fecior de slugă . . . . . 172 Mircea Eliade, Maitreyi...............................177 Cezar Petrescu, Oraş patriarhal . . . . . 182 Mihail Sadoveanu, Locul unde nu s-a întîmplat nimic 191 La noul Dante.........................................195 Damian Stănoiu, Camere mobilate. Marta Rădulescu, Sînt studentă . ....................200 Gib I. Mihăcscu, Rusoaica.............................204 412 C. Ardeleanu, Viermii p anunţului . . 210 Mircea Damian, Doua şi-un căţel........................... 214 Un vechi traducător al lui Arvers : N. Nicoleanu . 218 Camil Petrescu, Rapid — Constantinopol — Bioram. Eugen Relgis, Bulgaria necunoscuta. Petru Comar-nescu, Homo americanus. C. I. Flavian, Impresii din America.........................................224 G. Ibrăileanu, Adela..................................230 Jean Bart (Eugen Botez), Europolis....................236 Lucian Blaga, La cumpănă apelor.......................242 N. Crevedia, Bacalaureatul lui Puiu. A. C. Calo-tescu-Neicu şi N. Crevedia, Antologia epigramei romaneşti 248 Saşa Pană, Cuvîntul talisman. Virgil Gheorghiu, Febre. Lucia Alioth, Noi care nu simţim . . 254 Dan Smântânescu, Mişcarea sămănătoristă . . . 261 Sărmanul Klopştock, Trilogia dragostei. Clarnet, Mărturisiri de fecioara în ritm de charleston . . . 266 Ramiro Oritz, Varia Romanica .... .271 Claudio Isopescu, îl musicista romeno Ciprian Po-rumbescu a Romat Un artista romeno dell* 800 a Roma; II viaggiatore Dinicu Golescu in Italia; II poeta Duilio Z amfir eseu a Napoli; II vescovo Amfilohie Hotiniul e V Italia........................279 Ovid Densusianu, Literatura româna moderna . . . 284 Mihail Sadoveanu, Soarele în balta sau aventurile şahului. Petre Tarţia, Penumbre......................289 Tudor Vianu, Influenţa lui Hegel în cultura româna; Imagini italiene; Arta actorului .... 294 Tudor Arghezi, Tablete din ţara de Kuty . . . 300 Mihai Eminescu, Poezii ... . . 304 Jurnal de critic, postum...................................314 Dragoş Protopopescu, Coitdamnaţii la castitate. V. Voiculescu, Destin .... .318 Ionel Teodoreanu, Golia. Dorina Ienciu, Cataclismul anului 2000 324 Ion Călugăru, Don Juan. Cocoţatul .... 330 Damian Stănoiu, Ucenicii sfîntului Antonie. Dinu Nicodin, Lupii.......................................335 413 N. Davidescu, Fîntîna cu chipuri...................339 Cezar Petrescu, Apostol. Erastia Peretz, Îmi placi!... 344 Victor Ion Popa, Velerim şi veler Doamne . . . 351 ANEXE Cezar Petrescu, Omul din vis ... .359 Hasdeu, academician ......................... .363 Al. T. ■ Stamatiad, Sufletul lui Baudelaire . . . 371 N. M. .Condiescu, ,Conu Enake . ... 373 Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război» ed. II. N. Bănescu, I. /. C. Bră-rid??#. N. Petraşcu, Grigorescu. I. E. Torouţiu, Heinrich Heine şi heinismul în literatura romanească ; — Herman Sudermann în literatura românească ..................................................378 Un francez cetăţean al lumii : Georges Duhamel . 383 Sport şi literatură ................... . . 386 INDICE DE NUME.......................... 393 ^CâDEA BIBLIOTECA ^