OPERE EDITURA PENTRU LITERATUR Xf« BUCUREŞTI OPERE 2 MENŢIUNI CRITICE EDITURA PENTRU LITERATURA • BUCUREŞTI # 1967 Coperta şi supracoperta : Cr is t ea M ü 11 e r MENŢIUNI CRITICE Seria I 1928 Lui LIV IU REBREANU romancierul şi camaradul excepţional — omagiu afectuos PERPESSICIUS O LĂMURIRE (prefaţa ediţiei I, din 1928) Această întîie serie de Menţiuni critice cuprinde, din activitatea de cronicar literar a autorului acestei culegeri, pe aceea ce se întinde între 1923, anul de debut, şi parte numai din 1927. Dar chiar şi din această activitate, impedimente de un ordin sau altul, precum şi teama ca acest volum să nu depăşească anumite limite maniabile au făcut ca o bună parte să nu fie încorporată. Nimic nu opreşte, pentru cazul cînd, aşa cum autorul năzuieşte, acestei întîie serii îi vor urma altele, şi acele mărturii care au însoţit unul sau altul din momentele literare ale acestui laps de timp să fie anexate seriilor ce vor urma. Pentru că : temperament prin excelenţă subiectiv, autorul acestei cărţi vrea să vadă în culegerea aceasta de cronici literare în primul rînd o serie de mărturii ale unui cetitor, mai mult sau mai puţin în curent cu producţia literară contemporană din România. El se fereşte, cu stăruinţă, să se considere critic — şi neutralizarea celor doi termeni ai titlului nu e de loc întîmplătoare — pentru că nu-şi recunoaşte nici însuşiri didactice, nici un anume dogmatism, fără de care, pare-se, criticul nu se întrupează. Şi totuşi, oricît orgoliu ar prezida întreprinderile noastre, în care am pus atîta din noi, poate că această culegere ar fi putut să se odih- nească mult şi bine în paginile diverselor publicaţiuni, împestriţate de tot soiul de greşeli de tipar (ceea ce nu înseamnă că prezentul volum, cu toată colaborarea de bunăvoinţe, va fi fiind întru totul scutit !), dacă n-am fi socotit-o de oarecare utilitate. Informaţiuni, directe, uneori mai temeinice, alteori sugerate, ale unei vieţi literare — pentru care, după vorba patronului spiritual al cirui nume tremurăm scriindu-1, Sainte-Beuve, ne-am simţit pasiune de 9 avocat — aceste pagini sînt, ne place să credem, şi dovada unui exerciţiu de bun-simţ critic, altminteri zis, de gust. In înţelesul neapărat, pe care i-1 atribuie Voltaire : „un sentiment ce distinge imediat frumuseţea dintre defecte şi defectul din frumuseţe“. Raţiune aşa de suverană şi aşa de dificilă, că abia o rostim şi ne şi răsar în minte acele cuvinte atribuite de Merimee lui Stendhal : „gustul prost duce la crima”. Dar poate că şi atît e prea mult spus pentru o culegere, astăzi, aci, prezentă şi care ţine să fie considerată ca o parcelă dintr-o activitate în curs, cu integrările şi definitivările ei ulterioare. AUTORUL ACTUALITĂŢI IN TINDA UNEI REGISTRATURI* Nu e întîiul decret cu care m-a onorat viaţa pînă astăzi. E însă primul care mi-a dat o deosebită emoţie. înainte de a ajunge în tinda acestei registraturi de cărţi româneşti, am stat la gînduri, am bătut trotuarul în sus şi-n jos pe dinaintea uşii, m-am codit, hărţuit de îndoieli dacă trebuie sau nu să primesc această demnitate şi dacă n-ar fi mai nimerit ca-n locu-mi să trimit un curier cu demisia mea. O uşoară melancolie urca în mine la gîndul că va trebui să deszăvorăsc altarul cu idoli din sufletul meu, că va trebui să oficiez pentru ei în văzul tuturor şi că de multe ori smirna adorării mele nu va fi Ia înălţimea tronurilor lor. M-am hotărît şi am trecut pragul. Poate că lucrurile se vor petrece mai puţin trist şi că după spusa lui Lafontaine, ca la comedie, lăsîndu-mi melancolia la garderobă, o voi relua la plecare... Dar, înainte de-a intra în însăşi registratura de cărţi, şi de a-mi lua locul în primire, n-ar strica să dau o raită gîn-durilor şi după aceea să-mi trec numele şi semnalmentele în condica de prezenţă. însărcinarea mea e, în primul rînd, aceea a unui cronicar, în măsura mijloacelor fireşti, voi merge în pasul timpului şi voi face ca rubrica aceasta să fie cel puţin sucursala unei vitrine de librărie. Nume şi scrieri ce apar în geamul libra- * Prefaţă la debutul îndeletnicirii de cronicar literar a autorului acestei cărţi, rîndurile acestea, publicate în 1923, în revista Spre ziuă, pot fi privite, dimpreună cu precizările liminare ale culegerii de faţă, drept o profesiune de credinţă (n. a.). 13 rului se vor vedea trecînd cît mai neîntîrziat şi-n acest galantar. Neposedînd însă arta bunului decorator, nu mi se va lua în nume de rău de voi aşeza cele din stînga la dreapta şi invers, adică de voi vorbi de fructul tiparului într-o ordine la voia întîmplării. Voi plivi însă orice prejudecată sectară şi mă voi sili să comentez orice operă, din orice zonă ar veni. Nu voi pretinde nici un soi de certificat, cu excepţia unui buletin care să arate că opera e vaccinată cu un cît de relativ interes. Voi suprima orice baraje din golful acesta şi voi căuta să-l prefac, cum ar zice Dinicu Golescu, într-o mare schelă cu porto-franco. Voi alunga cît mai hotărît, ca pe-o satană, ipocrizia şi, vorbind de o scriere, voi căuta să transcriu cît mai lămurit ecourile, abia distincte, voi vorbi, cu aite cuvinte, cu pasiune, dispreţuind sau lăudînd după împrejurări. Dacă blamul va fi de multe ori surîzător, în loc să fulgere a spaimă, ca-n Apocalipsă, entuziasmului meu însă nu-i voi pune frîu şi slobod îl voi lăsa să măsoare zările. Alţii mai vîrstnici au vorbit de foamea spirituală a atenţiei publice, iar Sainte-Beuve a transcris de undeva că a lăuda cu moderaţie este semnul celei mai mari mediocrităţi. Deci voi căuta întotdeauna să adaptez entuziasmului meu o cutie de rezonanţă, în care să vibreze emoţia pe care o dă opera de artă, şi numai graţie căreia, după spusa lui Gourmont, opera aceea există. în acest sens primesc cu bucurie să mi se amintească de „parţialitatea plină de dragoste“ pe care alţii din altă pulpă, mai nobilă, au practicat-o. Un astfel de protectorat preţuieşte cît o independenţă. Este un viciu al contemporaneităţii (şi d-1 Ibrăileanu l-a remarcat cu răsunet în legătură chiar cu Eminescu) de a nu vedea decît parţial. A n-o mărturisi este a minţi cu bună-ştiinţă. A proclama însă că nu voi cădea în această groapă de lup ar fi o laudă deşartă. Dar că mă voi strădui să mă feresc de ea, iată ceea ce va sta neîntrerupt în atenţia mea. Lumea e plină de suflete, ar fi spus Aristot, şi cu aceste cîteva monede critice voi căuta să plătesc întotdeauna bucuria de a fi întîlnit un suflet. El poate veni în orice armură, a oricărei şcoale, de vreme ce este un suflet, naturalizarea îi e asigurată. 14 Iară o instituţie în care numerus clausus va pătrunde cel din Urmă. Tot ce se poate cere celui ce scrie e să-şi servească cinstit propriul său temperament. Din această oficiere sacră rezultă şi opera de artă, şi concepţia ei. A cere cu aere grave, fiecărei opere de arta, o gravă concepţie e a simula problema. Realizare şi concepţie sînt una şi aceeaşi în opera de artă. Şi pentru că Stendhal a spus-o foarte bine, nu ne putem alege Un temperament (necum să-l schimbăm), nu voi opri pe d-1 Rotică să scrie poezii erotice, dar îi voi cere sa aducă în ele o vibrare de artă, să se controleze mai mult, să se sape şi să se plivească, pentru ca în acest chip să ajungă într-o zi Ia revelaţia de sine, la revelaţia propriului temperament. Pe acelaşi drum, voi urmări cu egală plăcere o operă naturalistă, ca şi una simbolistă, nefiind dintre aceia cari zîmbesc de cum văd cartea de vizită, cunoscînd că în orice culoare se întîl-nesc nuanţe infinite şi încredinţat că cu puţină străduinţă oricine ar putea recunoaşte, de pildă, că lirismul simbolistului Anghel e cel puţin egal lirismului lui Iosif. Căci iată încă un cap al acestui balaur, care terorizează ţinutul literelor române. Legenda trebuie coborîtă pe pămînt şi trebuie repetat acest adevăr, că simbolismul român prenumără autori şi opere valoroase şi că el a slujit literaturii române într-o măsură în orice caz mai mare decît gura satului ar lăsa să creadă. Dacă Simbolismul la noi e încă în floare şi productiv, cînd în Franţa, de pildă, a derivat în alte curente şi-n alte realizări de artă, fenomenul se datoreşte condiţiilor de geografie sufletească proprii nouă — ceea ce nu înseamnă că chiar la noi n-au început să se arate ici şi colo semnele neliniştite ale unor noi tendinţi în artă. Cititorul trebuie să binevoiască a nu mai socoti noutatea ca pe o ciuhă de speriat ciorile, şi-ntru aceasta îmi va ierta că pun aşa de mare temei pe cuvintele acelui ilustru sorbonian, Fortunat Strowsky, despre tînăra literatură franceză : „Şi-apoi, de pildă, noi, aceştia pe cari vîrsta, educaţia şi obiceiurile noastre ne jac neîndemmateci de-a înţelege ceea ce este extrem în originalitate, cu ce titlu şi cu ce drept am putea spune: «Iată ceea ce trebuie să credeţi şi sa gîndiţi despre ţinerile şcoli literare!» Aici critica n->are decît un singur 15 drept, acela de a tăcea ! Sau mai curînd, nu ! Ea are dreptul de referinţele sale vădit regionaliste. De data asta, d-1 Ibrăi-eanu a riscat mai mult ca de obicei. Opera asupra căreia şi-a oprit atenţia e şi ca întindere, şi ca valoare inferioara nuve-lei-schemă de roman Oameni din lună a d-lui Sadoveanu. I se cerea un roman, şi încă un roman cu reflexe ale ultimelor stări sociale ; d-sa a ales o nuvelă cu o însăilare din cele mai laxe. In schimb, i s-a părut că defectele de compoziţie sînt plătite de subtilităţile stilistice, de ceea ce d-sa a numit cu o imagine : vomului a d-lui Demostene Botez, căreia nu i se poate tăgădui prezenţa unei serioase vine de elegie, am subliniat repetiţia suprasaturantă a cu-vîntului „sîngur“. Deunăzi, iarăşi, vorbind de d-1 Camil Baltazar, spuneam de asemenea că singură prezenţa cuvîn-tului „lumină“ e inoperantă. D-1 Voronca are obsesia lui „trist“. Sînt cuvintele blazon ale acestor trei poeţi. Investigaţia ar putea fi dusă mai departe. Remy de Gour-mont se distra găsind pentru fiecare poet francez herbul lexical. Şi mai e ceva : d-1 Voronca se lasă influenţat de o topică şi mai ales de o anume turnură eliptică, ce-n româneşte n-are rădăcini şi mai ales displace prin rememorarea cu modelele franceze : „Aici, atît de trist, cîntecul cheiului şi al apei“ ; „întrebai unde serile, unde viaţa“ ; „întrebai unde glasul ei, unde surîsul ei“. Nu e vorba de vreun sfat. Poetul e tînăr şi talentat, el va elimina cu de la sine pornire zgura. CORNELIU MOLDOVANU POEZII („Cultura naţională“) Volumul de faţă al d-lui Corneliu Moldovanu aduce într-o sistematică şi luminoasă culegere majoritatea poemelor sale, originale şi traduceri. Vorbeam mai deunăzi, ca de un principiu ce-ar fi să stea la baza întocmirii volumelor de versuri, de acel spirit arhitectonic, singurul în stare să dea unitate şi atmosferă tomurilor de poezie, eterogene şi arbitrare — prin chiar natura lor. Ceea ce n-a respectat în bună parte în roman, d-1 Corneliu Moldovanu realizează în acest volum de poezii. Mai mult: claritatea planului se datoreşte unui sever spirit de selecţie, cu care d-sa a plivit — atent şi pasionat păzitor al grădinii sale poetice — din lăstărişul anterioarelor volume. Vorbind de o culegere de poeme ale lui Paul Fort, Du-hamel refuza poeţilor calitatea de a fi ei înşişi întocmitorii acestor culegeri. „Oricare ar fi virtuţile lor, le lipseşte abnegaţia necesară. Ei au, în chip firesc, mai multă încredere în geniu decît în spiritul critic, şi, în consecinţă, li-e foarte greu să creadă că te miri ce din visurile lor ar putea fi neglijabil. Examenul conştiincios a lucrărilor lor i-ar face să treacă, rînd pe rînd, în primul plan, pe fiecare din poemele considerate.“ Volumul de astăzi al d-lui C. M. dezminte aceste presupuneri. Spiritul critic de care vorbeşte Duhamel a prezidat în chip fericit destinele întocmirii lui. Şi pentru că ne aflăm la acest punct, să intrăm în volum prin chiar poarta ce ni se oferă. Poemele sînt distribuite în 6 grupe, începînd cu acele imagini de evocare şi pitoresc al trecutului istoric, 147 aşa cum înaintea poetului nostru numai Iosif scrisese cu superioară artă, într-o serie de sonete. în poeme a trei catrene fiecare, d-1 C. M. gravează cîteva miniaturi istorice, minunate de sugestie şi perspectivă, interesante tocmai prin moderaţia mijloacelor de expresie. Imaginea plăieşului care, „îngîndurat, şi-ascute-ncet toporul“, simbol concluziv al unor zile de răstrişte, icoana jupîniţei ce iubeşte şi care în faţa neîndurării părinteşti îşi ştie soarta ce-o aşteaptă, cînd vede printre lacrimi... „o caleaşcă urcînd încet pe drumul mînăstirii...“, boierul, gospodar şi neobosit, ce-şi încheie ziua deschizînd sub icoane un ceaslov şi îngî-nînd, smerit, stihuri din Psaltire, sînt tot atîtea evocări, în linii sobre şi de o mare distincţie artistică, a unor timpuri cari în majoritatea cazurilor au reclamat de la cîntăreţi trîmbiţa eroică. Ele aparţin epocei de regenerare etnică apune, arată — prin fuziunea desăvîrşită între cuvînt şi emoţie, prin simplitatea care îl apropie de marii primitivi — drumul pe care trebuie să se îndrepte cu hotărîre şi dezinteresare, destinul liricei d-lui Camil Baltazar. Pe drumul acesta îl şi aştept cu tot mai multă încredere. EMIL DORIAN DE VORBĂ CU BĂLANUL MEU („Cultura naţionala“) D-l Emil Dorian e, ca poet, un copil al războiului. Mai exact — ca să vorbesc în stilul pe care-1 practică — al tratatului de pace. Activitatea sa literară, notorie, se împlineşte în paginile Sburătorului. Cîntece pentru Lelioara, modulate în urma cîntecelor de leagăn aşa de fragede şi de capricioase ale d-lui Emanoil Bucuţa, tot mai păstrau ceva din ritmul şi zglobiu şi sacru al leagănului. Şi nu era puţin lucru să înstruni o coardă ce dăduse toată rezerva virtuozităţii. Urmară, apoi, o serie de poeme, în preajma serii, un fel de litanii sufleteşti, o încercare de poezie odihnitoare, fraternă şi infracelestă. încercare neizbutită, pentru că diafanul, etericul, praful de stele presărat seara cer alte mijloace decît ale d-lui Dorian. Al treilea volum, De vorbă cu bălanul meu, poem comic, în chip de jurnal de campanie, este, după a noastră umilă părere, sub nivelul celorlalte două. Ceea ce strică acest poem satiric e în primul rînd lipsa de atitudine hotărîtă. Adevărurile pe care d-l Dorian le consemnează pierd din valoare întîi pentru că le aruncă în spinarea bălanului şi apoi pentru că le ia uşor. Sau, mai exact: dulce. „în leacuri totul e să simţi siropul“, e un vers al d-lui Dorian, şi adevărul stă de partea dumisale. în leacuri, nu şi în poezie. Şi mai ales nu în satiră. Dar poate d-l Dorian va susţine că poemul său nu e o satiră pe faţă, că d-sa a sugerat numai, că este mai curînd ironie. E un răspuns abil. Ironia însă reclamă spirit, de nu cumva or fi unul şi acelaşi lucru, şi ceea ce lipseşte, în acest caz, poemului dumisale e spiritul. Cu im cuvînt, şi ca să revenim : lipseşte acestor conversaţii 164 ecvine atitudinea fermă. Ai impresia, citind, că la obiecţiile ce ai face ţi s-ar răspunde : „aşa s-a întîmplat“. E un viciu frecvent şi trebuie să ne dezbărăm de el. Altminteri, am ajunge la suprimarea artei. Pentru că cine ar putea susţine că oricare din plăsmuirile minţii omeneşti, pe orice latură artistică, pot rivaliza cu însăşi natura, cu viaţa însăşi ? Şi totuşi, plecînd de la ele, ne străduim să suprapunem acestui postament natural realitatea ficţiunilor noastre. Războiul a fost aşa cum a fost. Hidos, nedrept, inuman. A fost mai ales aşa, mai mult aşa. A fost şi o poezie a războiului, desigur, dar, vorbind metaforic, inundată, trecută pe planul al doilea, chiar al treilea, la etape şi la cartier. Automutilaţi au fost, execuţii iarăşi, şi execuţii nedrepte şi reabilitări, şi toată lumea ştie cel puţin un nume, şi realitatea a fost de un tragic postum. Aşa e. Cînd însă d-1 Dorian contopeşte acestea toate şi în cinci rînduri rezolvă toate aceste tragedii cu un cuvînt, cu un adjectiv, te împotriveşti : pentru că nu e artă. Cădem în fapt divers. Conversaţia da, dar în filele cărţii, deci după alte norme. Şi apoi tendinţa. Şi eu sînt pacifist, dar nu voi zice niciodată despre glontele cu care ofiţerul achită pe Ion Clăvac, despre care află mai tîrziu că fusese erou (?) : Şi bravul ofiţer, Cu-o furie eroică şi sfîntă, îşi scoate de la brîu un revolver, Şi-nfricoşînd plutonul tot, în ţeasta lui Clăvac, deodată-mplîntă Un glonte patriot. Nu voi spune pentru că e prea ieftin. Cîntul intitulat Congresul internaţional ar fi putut fi un bun prilej pentru autor să se răscumpere. Ideea e fericită. Morţii de la Caciamak ies din morminte şi ţin congres internaţional. Sînt însă prea multe elemente de revistă de vară : Rahat lokum, rahat lokum, Rahat de Bellavista şi de Syra, Poftiţi mă rog, poftiţi acum Rahat lokum, rahat lokum... 165 ¡i!i! i !■: Dar şi aici, ca în tot poemul, viciul fundamental : diluarea, pe care o pun pe seama acelei intenţii de a se strecura între satiră şi glumă. Tehniceşte, voi sublinia molima difton-gărilor silite, care face ravagii, şi care trebuie combătută. D-l Dorian înghesuie vocalele fără milă, după o silabisire specială. D-sa scrie : pe-ni-ten-ciar ; i-re-li-gios ; i-ra-ţio-nal ; ches-tiu-nea ; for-ma-ţiuni ; spe-cial şi a.m.d. Vorba lui Ban-ville : „licenţe poetice ? — Nu există.“ EMIL ISAC CARTEA UNUI OM (Bibi. „Semănătorul“, Edit. Diecezană, Arad) în execuţia pe care o făcea întîiului volum de versuri al d-lui Emil Isac, prin 1908, execuţie ce nu putea fi decît severă — judecind şi vremurile, şi pe inchizitor — Uarie Chendi sfîrşea în nădejdea că se va mai întîlni cu poetul său în cîmpul literelor. Ar fi fost o frumoasă experienţă să-l vedem judecind astăzi. Ar mai fi trebuit însă ceva pentru asta. Ceva care ar fi schimbat cursul istoriei. Ceea ce caracterizează scrisul d-lui Emil Isac, din întîieie lui începuturi pînă astăzi, e spiritul de frondă, o nelinişte de pelerin intelectual, pe care nu-1 satură nimic şi căruia îi e dor de toate. Aerul de peste graniţi, de pe deasupra graniţelor mai repede, circulă în paginile lui, care trădează un serios apetit de# universalitate. De aici şi caracterul de aparentă neglijenţă care te izbeşte la întîiul contact cu opera d-sale. D-l N. Davidescu l-a caracterizat fericit cînd, reeditînd pe Gautier, a spus că în scrisul d-lui Emil Isac firul de cînepă se împleteşte cu cel de mătase. A adăoga că această atitudine e conştientă şi voită de artist înseamnă a preţui la adevărata ei valoare opera lui. Cartea unui om aduce o serie de articole, ilustrare fericită şi ideală a genului foiletonistic, poeme în proză înrudite cu basmul şi din care atîtea ar merita citate. Dumnezeu sau Hristos şi soldatul sînt modele ale genului. Fantazia d-lui Emil Isac îl slujeşte de minune în aceste creaţiuni perfecte. Dar ceea ce trebuie subliniat e noua înfăţişare a poeziei d-lui Emil Isac. Volumul se încheie cu o serie de poeme, din care unele se desfăşoară în ritmul unor agreabile meditaţii 167 familiare, iar altele se altoiesc pe o ramură de autentică inspiraţie populară. Cîntecul sau strofele finale din Voi fi sincer: Copilul meu, ce-ţl las eu ţie : E scumpă moştenire. Iţi las un glas de ciocîrlie Şi-un crin subţire... Ciocîrlia te va ridica la stele, Şi la pămînt te va sili crinul. Cîntecele mele îţi vor îndulci pîinea şi vinul... sînt o dovadă de puterea de variaţie şi de simplificare a poeziei d-lui Emil Isac. Şi este un plăcut spectacol pentru spirit să treci de la manierismul primelor poeme la marea simplitate a ultimelor. ■\ ŞTEFAN PETICĂ POEME FECIOARA IN ALB, CtND VIOARELE TĂCURĂ, MOARTEA VISURILOR, CINTECUL TOAMNEI, SERENADE DEMONICE (Bibi. „Dimineaţa“) Broşura aceasta de poeme, aşa de modestă în înfăţişarea ei, aşa de somptuoasă în esenţa ei, încheie fericit acel început de comemorare, de astă-toamnă, a poetului Ştefan Petică. Sînt, aici, strînse la un loc, toate poeziile lirice ale nefericitului trubadur. Poetul N. Davidescu a adus cu aceasta, memoriei cîntăreţului Fecioarei în alb, cel mai preţios omagiu. O astfel de cărţulie, cel puţin atît, am dori pentru atîtea din bietele victime ale muzelor. Versul comunica mai uşor ca bronzul. E în el o rezonanţă înrudită cu vibraţiile inimii. O cruce în plus nu ne-ar sfinţi mai mult. Eusebio, din tragedia lui Calderon, nu era mai puţin nelegiuit cînd ridica o cruce de fiecare nou mormînt. Şi martor e Domnul că „fiul crucii“ era un miel pe lîngă lupii societăţii de azi. însă un volum, un cît de modest volumaş, ca o preţioasă miniatură, sculptată în litere, în care sufletul poetului să odihnească într-o atmosferă de vetustate familiară, iată ce ne-am dori, fiecăruia din noi, după ultimul bulgăre de ţărînă. Şi Ştefan Petică îl are, datorită unui suflet înţelegător. Volumul cuprinde cele 5 cicluri de poeme, ca cinci ferestre spre parcul iubirilor lui. E o compoziţie extrem de interesantă aceea a volumului. Personalitatea lirică a lui Petică urcă treptele de Ia Fecioara în alb, din vecinătatea lui Eminescu, prin boschetele serafice din Moartea visurilor şi pînă la turnul fermecat, cu preşuri de roze şi îngînări turburătoare de păuni, aiurind, sub arcade. Eliberarea lirică a lui Petică şi exemplul virtuozităţii lui ar merita un studiu mai aplicat. D-l N. Davidescu, în studiul d-sale, ce servă de prefaţă a prezentei ediţii, aminteşte 169 de „ceea ce a reuşit Petică chiar după Eminescu“ să scoată din vocabularul unor teme curente în poezia din vremea lui. Dar a urmări această ascensiune, a însoţi pe poet în descătuşarea de lanţurile vrăjite ale fantomei eminesciene e un spectacol din cele mai interesante. într-adevăr, Fecioara. în alb, această succesiune de XX poeme ca douăzeci de corole învoalte pe o mlădiţă binecuvîntată, e o parafrază a temei din Înger şi demon, ca şi a lexicului şi imaginilor proprii lui Eminescu. Dintru-nceput : cadrul de mînăstire, de boltă arcuită, dualitatea : fecioara pală — tragicul poet, şi amănuntele tipice, revenind ca într-un ritual de rigoare — „fruntea idolatră, aplecată peste recea veche piatră de sub arcul cărunţit“, la Petică — „şi bărbia lui s-apasă pe al pietrei umăr rece“, la Eminescu, şi o anume topică specifică : „în de aur poleire, apăru profilul pal“, la Petică, „Cu de marmur-albă faţă...“, şi mai ales „în de raze roşii frîngeri“, la Eminescu. Apoi o fuziune a felurite ecouri, din Scrisoarea a îV-a de pildă, cavalerul strunînd ghitara, balconul ţesut în ghirlande şi roza ce va cădea pe strune, sau acea imagine din Floare albastră: „ca un stîlp eu stau în lună“, aşa de strălucitor resuscitată sub varianta : „Peste balconul de ghirlande / Te apleci şi stai pierdută-n vis / Ca o coloană de lumină / Intr-un amurg de paradis“, şi mai tîrziu acea obsesiune tiranică din „melancolic cornul sună“, revenind : „Să nu începi corn fermecător“, dar mai ales a XVII-a poemă din ciclu, autentic: breviar al Sării pe deal din Eminescu, în care temă, ritm şi imagini retrăiesc ca un palimpsest puţin uzat al glorioasei elegii, în care pînă şi cîntarea de bucium e circumscrisă în „doină bătrînă“ la Petică. Şi totuşi, nu e un poet mai puţin eminescian ca trubadurul Fecioarei în alb. în chiar acest poem iniţial, în care atîtea contingenţe familiare se stabilesc, nu se poate vorbi de o pastişă. E, la Petică, o predispoziţie spre frescă, spre decoraţia sumară, în care linia ascetă vibrează, ca un nerv întins într-un mural bizantin : „Şi pe frunţile plecate / în pioase rugi fierbinţi, / Cade trista voluptate / Din adîncii ochi de sfinţi“. Stăruiţi asupra ultimelor două. versuri, şi pastelul va palpita. Sau această imagine reînnoită : „Crini cu florile deschise / Plîng la umbră de altar“. Sensibilitatea de mimoză pudică, proprie liricei lui Petică, se poate surprinde şi în poema a IX-a : „Era odată-un 170 prinţ vestit“, tratată în lumini palescente, fericit aliaj de romanţă Maeterlinck şi variantă din Idealul lui Coşbuc. Căci poezia lui Petică e mai ales în acele cantilene suave, modulate pe flaute magice, în care versul se spiritualizează în cînt de heruvimi, fără să neglijeze adorabile notaţii realiste, ce dau poeziei lui un straniu aspect de paradis păzit de demoni. Pentru armonia lor, ce trece ca un suspin de îngeri pe harpă, intr-asfinţit, pentru ideala lor candoare şi pentru puritatea lor de ton, poemele lui Ştefan Petică stau la aurora acelei lirici contemporane române, care, după Eminescu, prin Anghel, a dus mai departe tainele şi rezonanţele misterioase ale verbului românesc şi le-a spiritualizat. 1 I OVID DENSUSIANU RAZE PESTE LESPEZI („Vleaţa noua"j Se împlinesc douăzeci de ani de cînd, rupîndu-se de Semănătorul şi de mişcările tradiţionaliste cărora le acordase un preţios concurs, d-1 Ovid Densusianu publică revista de modernă orientare a literaturii Vieaţa nouă. E într-însa o activitate susţinută şi competentă, în care poezia, critica şi istoria literară concură la acelaşi ideal de artă, urmărit cu o stăruitoare consecvenţă. E, în activitatea literară a d-lui Densu-sianu, frumuseţea, în aparenţă rigidă, a unei alei bine întreţinute. în cursuri universitare, din care unele au văzut lumina în paginile revistei, iar altele în broşuri, în conferinţe publice şi în discursuri academice, d-1 Ovid Densusianu a pledat pentru o derusticizare a poeziei române şi pentru o apropiere de literaturile occidentale — în special de simbolism. în aceeaşi măsură a practicat canoanele artei simboliste, iar alteori a impus severe canoane tocmai acelei poezii româneşti care era mai aproape de idealurile propovăduite de d-sa. Dacă uneori judecăţile critice ale d-lui Densusianu sînt de o severitate excesivă, trebuie văzut în ele ceva din acea înclinare proprie gramaticului, dornic de o cît mai luminoasă ordine. Puritatea inspiraţiei şi claritatea expresiei artistice sînt două legi pe care d-1 O. D. le aplică cu pasiune. în-cepînd cu d-sa. Poezia d-lui Ovid Densusianu e de o clasică unitate. Ion Trivale proiectase diagrama acestei poezii, cînd o denumise poezie intelectuală. Glacialitatea era una din însuşirile acelui prim volum, Limanuri albe, în care sufletul modern, cu „alţi zei şi alte altare“, îşi căuta expresia. Absenţa oricărui impuls emoţional zădărnicea elanul şi totul se menţinea într-o re- 172 giune ozonizată — însă cam rece. Sub stînca vremii aduce o vibraţie surprinzătoare în poezia d-lui Densusianu. Volumul acesta i-ar fi plăcut lui Trivale. E într-însul o experienţă care aleargă ca un fluid viu pe sub porţelanul simbolurilor şi aforismelor. E un volum care vine după încercările războiului. Poate că cerurile au stat mai mult închise, poate că d-1 Densusianu a privit mai adînc în pămînt... Un lucru e sigur : teme şi realizări sînt mai aproape de noi. Şi imaginea Satului, şi imaginea Codrului şi simbolul Cosaşilor, şi impresionantul popas al celor trei care din La răspmtia neagră, şi mai ales magnifica evocare a vieţii de munte din Alion Ciobanul, într-un ritm de cuminte cronică, toate acestea au marcat în poezia d-lui Densusianu o umanizare cu care d-sa nu se prea împăca. Raze peste lespezi, ultimul său volum de poeme, îşi bolteşte puntea, peste cel de-al doilea, către întîiul volum. E aceeaşi poezie glacială, căreia titlul îi arată aşa de plastic conţinutul. Ceva din fiorul rece al lespezilor de piatră, în bolţi adumbrite şi peste care, din cînd în cînd, se strecoară, sau cearcă, un mănunchi de raze. Imaginea e frecventă. Dar cine cîştigă sau pierde din aste două : razele sau piatra ? Poezia alternează între simboluri sobre, ca cel din Scorburile, din Corabia deşertăciunilor, din Corturile negre, între aforism şi cîntec, în minor, sau acorduri lirice, de o gravă tristeţe, în Sub lampa luminînd garoafe. Tainele clipelor deschide, în peisajul acesta cu tonalitate nordică, fiordul unui colţ de cer înduioşat. De data aceasta razele înduioşează cu adevărat lespedea. AL. T. ST AM ATI A D POEZII („Casa şcoaielor“) Culegerea antologică pe care ne-o oferă editura literară a „Casei şcoalelor“ din opera d-lui Al. T. Stamatiad e un bun prilej pentru recapitularea critică a unei activităţi poetice, care se continuă cu stăruinţă de aproape două decenii. D-l Al. T. Stamatiad aparţine acelei mişcări poetice care şi-a croit albia alături de aceea a poeziei tradiţionaliste. Campionii acestui nou crez veneau după Macedonski şi în marginea poeziei simboliste franceze, pentru care toţi au mărturisit un deosebit cult. Toţi au trecut, în începuturile lor literare — pe la revista d-lui Densusianu, Vieaţa nouă, unde şi-au desăvîrşit acel cult al foamei, al imaginei rare şi al senzaţiilor încă neexplorate. Deşi diferenţiaţi, după temperamentele lor, toţi aduceau comun convingerea unui spirit revoluţionar, care se traducea fie direct în operele lor, fie în metafora titlurilor de volume sau de reviste pe care le dădeau la lumină. Spiritul de frondă, ca şi un justificat orgoliu sfătuiau pe d-l Ion Minulescu să-şi cînte romanţele pentru mai tîrziu, pe d-l Mihail Cruceanu să pornească spre cetatea zorilor sau pe d-l N. Davidescu să sculpteze versurile din Titanii, simbolic preludiu al noii orientări egocentrice. D-l Al. T. Stamatiad dădea în 1910 întîiul său volum, Din trîmbiţe de aur, în care, deşi marea temă rămînea iubirea, poetul află, din chiar poema liminară, prilejul să afirme ceva din spiritul acesta de supremaţie. într-o viziune de atenuat apocalips, fecioarele nebune, „cu obrajii ca de flăcări, cu sînii ca de piatră, cu plete risipite“, colindă pămîntul şi cheamă pe noii oaspeţi să admire minunea fără nume — „o 174 statuă de aur, de fildeş şi agată, scăldată în smaralde, ■ mărgăritare negre, turcoaze şi opale“ — din Templul Adorării. Noii oaspeţi sînt acei pe care-i însufleţeşte Avîntul şi Iubirea. Şi poetul, după ce refrenizează, termină tot cu versul : „Ascultă cum răsună necontenit chemarea“. E în această poemă o oarecare nedesluşire — aliaj erotic şi programatic — datorită temperamentului poetului, care oscila între manifest şi înclinare firească. Or, propriul poeziei d-lui Al. T. Sta-matiad este elegia sentimentală. Majoritatea poemelor d-sale sînt lamentaţii din cea mai bună înrudire lamartiniană, trecută fireşte prin filiera Grigore Alexandrescu, al cărui timbru; metric se întîlneşte adeseaori în poemele d-sale, precum în Ultima luptă. Dar dacă nu se poate nega acestor confesiuni sentimentale, despre care, cu alt prilej, am amintit de „tradiţia oratorică“ a poeziei din Maurras, şi care în lirica românească se poate urmări de la Grigore Alexandrescu şi Vla-huţă la Cerna şi Stamatiad, dacă nu se poate nega acestor epistole elegiace cînd o emoţie de un reţinut dramatism, ca în Simfonia tristă, cînd una de alarmă şi deznădejde, ca în Iubirea noastră moare, trebuie să mărturisesc că simpatia mea. merge mai cu seamă către acele poeme întinse în care d-1 Al. T. Stamatiad a făcut să circule o respirare de halucinantă frenezie. Aşa e poema Visuri bolnave (închinata memoriei poeţilor Ştefan Petică şi luliu C. Săvescu), a cărei dispoziţie grafică, pe jumătăţi de alexandrine, n-o găsesc fericită în prezenta antologie, sau Pe etajera roză, sau Palatul cu şapte coloane, a cărei lipsă din prezenta culegere de asemenea o regret — poeme de torturată ascensiune către ţinuturi visate, către fericiri rîvnite. Poemele acestea adaogă la nota elegiacă a poeziei sale erotice un aer de tinereţe şi de virilitate şi dau volumului un contur mai complet şi mai variat. în aceeaşi ordine de idei, trebuie să regret că în antologia de faţă lipsesc cele trei fericite adaptări din odele lui Ho-raţiu, care ne prezintă sub o nouă lumină însuşirile poetice ale d-lui Stamatiad. Culegerea se continuă cu poeme din Mărgăritare negre,. alcătuită din două cicluri, Simfonia toamnei, o suită de elegii piuvioase, de o melancolie deseori contagioasă, ca în acel motiv simili-popular : Şi apele dorm. Tăcerea se întinde Şi totul cuprinde, Stelele sunt mute, Visele-s pierdute, Nu mai e o floare, Sufletul mă doare... şi din întîia parte de Mărgăritare negre, în care poezia erotică înscrie alături de Spleen şi Simfonie în roz — două motive de puternică inspiraţie macedonskiană — acea minunată şi întru totul desăvîrşită cantilenă, Mi-e sufletul o creangă, de-o discreţie şi de-o simplitate aşa de virtuoase, încît nu numai în poezia d-lui Stamatiad, dar în toată poezia românească poate fi privită ca una din supremele ei realizări de artă. Pe drumul Damascului conţine poeme religioase scrise în viitoarea nenorocirilor ce se abătură peste ţară la începutul războiului. De la revolta şi vehemenţa pe care d-1 Stamatiad o practicase în poezia Zile de doliu : Şi peste tot tronează O bandă de netoţi, De saltimbanci, de vameşi, De bestii şi de hoţi, d-sa trece la o poezie de invocare a divinităţii, singura în stare să mai ridice pe biata mucenică din noroiul nenorocirilor pînă la splendoarea cerurilor. Dacă aceşti psalmi rămîn de multe ori la periferia acelor poeme de tragică nimicnicie a omului la picioarele divinităţii, dacă mijloacele verbale oarecum reduse ale psalmilor d-lui Stamatiad nu pot trezi acele ecouri smulse peşterilor peste care tronează nemilostiv Ie-hova, sînt totuşi două ocazii cînd poezia d-lui Stamatiad surprinde accente de umanitate pocăită. Aşa e în psalmul al V-lea : „Voi, ce luptaţi în viaţă, cu inima curată şi zîmbetul pe buze“, şi mai ales al VUI-lea din culegerea de faţă, în realitate al XV-lea : „Fii lăudat, 176 o, Doamne, că mi-ai întins şi mie paharul cu venin“, în care se poate vorbi de o adevărată emoţie estetică de esenţă religioasă : Fii lăudat de-a pururi ! Superba Poezie, din propria cenuşe, A înviat ! Ca-n vremuri Mi-e sufletul un cîntec etc. în care amploarea versului se desfăşoară majestuos şi impresionant pe bucuriile unui suflet regăsit. Culegerea se termină cu o variantă, dacă se poate spune, a psalmului final, Ţârei mele, un imn cu profetice accente şi mărturisind o frumoasă credinţă, închinat ţării la începutul răscumpărării ei din război. în felul acesta, minus greşelile de tipar, care au invadat culegerea de faţă şi care fac rău mai ales în versuri, antologia prezentă ne dă aproape o integrală diagramă poetică a personalităţii d-lui Stamatiad. ION I. PAVELE SCU SONETE POSTUME, EPIGRAME ŞI EPITAFURI (Tip. „Poporul", R.-Sărat, 2 volume) D-l Octavian Moşescu, harnicul preşedinte al „României june“, a adunat în două plachete de o sobră eleganţă o parte din opera postumă a regretatului poet Ion Pave-lescu. E un act de pietate la care memoria lui Ion Pavelescu avea dreptul şi o bună faptă pentru literatura română în acelaşi timp. Autorul Sigiliilor de >aur a fost un poet în întregul înţeles al cuvîntului. Era o sensibilitate delicată, pe diagrama căreia viaţa îşi imprimase cîteva ecouri preţioase. Meşteşugar pasionat al versului, îşi găsise forma cea mai potrivită de expresie : sonetul. Instrumentul acesta — ale cărui terţine finale se prind ca două surdine temperante pe intenţia primelor două catrene — îi convenea de minune. Firea lui Ion Pavelescu era a unui om potolit, reflexiv, econom cu entuziasmul. în schimb, cu cîtă pasiune îşi cultiva lotul acesta cu care-1 împroprietăriseră muzele. Dacă ele fuseseră zgîrcite, el, dimpotrivă, era mărinimos. Era mîndru de mica lui avere, şi orgoliul lui, de natură literară, l-a exprimat, simplu şi cu francheţă, în atîtea din versurile sale anterioare sau postume. Volumul de Sonete postume se şi deschide sub steaua următorului epigraf, jumătate-sonet („găsit într-un carnet“), şi care poate fi privit ca o profesiune de credinţă : Şi cum tîrziu, cînd va fi mort poetul, Urmaşii săi vor dezgropa sonetul Ce-ascunde-n el al sufletului aur, Privind uimiţi acea casetă rară, Pe fruntea lui, sub piatra funerară, Vor înflori cununile de laur. 178 Viziunea aceasta nu-i lipsită de poezie şi de... consecvenţă. Poetul care se adresa versurilor sale : V-am făurit aripe de aramă Să înfruntaţi eternele abise... se putea consola cu cel puţin atîta din bunurile ce supravieţuiesc. Culegerea de faţă e o dovadă că intuiţia lui a fost justă. Sonetul liminar Poetul prezintă pe alesul muzelor, pal şi călăuzit de lună, coborînd în adîncul sufletelor noastre. Acolo, ca din nămolurile mărilor, el scoate la lumină „perla rară“ pe care ochiul lui a văzut-o lucind. E unul din procedeele obişnuite ale sonetului : o comparaţie urmărită în termenii ei pînă la rezolvirea finală. Altădată, şi de cele mai multe ori, sonetul lui Ion Pavelescu creşte dintr-o singură rădăcină, fără să se ramifice, decît cel mult în intenţii metaforice, şi sfîrşeşte într-o imagine, învoaltă subit şi sugestiv, cu alură epigramatică. Aşa în sonetul Himera, după o cavalcadă în sferele interplanetare, cu Pegasul, revenirea la realitate e redată printr-un vers a cărui noutate surprinde plăcut : Dar cum rînjea năluca vieţii mele, Am dat nebun Pegasului un pinten... Cînd m-am trezit apoi, cădeam din stele ! Aşa în Maestrul, boemul ce n-avea în buzunar decît sonete şi căruia nimeni şi nimic nu-i potoleşte foamea, e miluit — crudă ironie ! — de lună : Dar numai luna singură în noapte, Privind la chinul lui înăbuşit, II milui cu dulcele său lapte ! Tendinţa aceasta epigramatică trebuie reţinută. Mai cu seamă pentru cazul acesta. Ion Pavelescu a cultivat ambele specii — sonet şi epigramă — cu egală virtuozitate. Ele şi sînt de altfel, în ciuda aparenţelor, înrudite. Sonetul e considerat în majoritatea cazurilor ca un exerciţiu grav, protocolar şi rece. Acesta şi este plumbul pe care şi-l atîrnă de aripi majoritatea sonetiştilor. Căci tocmai din pricina ca- drului limitat, înlăuntrul căruia cele 14 mici valuri îşi sting prea repede vibraţia, sonetul are nevoie de poanta finală, 179 singura în stare să reverse peste un peisaj confinat scînteia feerică a unui joc de artificii sau să deschidă perspective şi dincolo de a patrusprezecea treaptă. Ion Pavelescu poseda, în bună măsură, această dexteritate. Placheta lui de „epigrame şi epitafuri“ ne dă dovada acestei spontaneităţi care înviorează versul. Epigramele lui Ion Pavelescu sînt spirituale. Majoritatea subiectelor e luată din lumea literelor. Defecte reale sau presupuse, celebrităţi vulnerabile, amici şi inimici literari, nimic nu scapă de săgeţile acestui vînător de glume. Căci deşi uneori grave sau alteori îndrăzneţe, epigramele sînt salvate de dezinvoltura cu care e debitat cuvîntul de spirit. Multe din ele sînt jocuri de cuvinte. Cele mai multe pleacă însă din contestarea gloriolelor literare, şi ele formează, pentru istoriograf, un amuzant jurnal anecdotic al unei epoci literare. Sînt mai ales vremurile dinainte de război. Epilogul care încheie volumul aduce o epigramă integrală de o foarte bună calitate — o lamă cu două tăişuri : Privind la cei cîţiva cu ticuri Pe care pana mea-i urzică, Posteritatea o să zică C-am pierdut vremea cu nimicuri. : GEORGE VÂLSAN GRĂDINA PĂRĂSITĂ („Ardealul“, Cluj) • EUGENIU ŞTEFĂNESCU-EST IMPERII EFEMERE („Eminescu“ ) Volumul d-lui George Vâlsan pune cronicarului una din cele mai interesante probleme. Ea îl obligă la unul din acele exerciţii retrospective, în care simţul de istorie literară şi cel de preţuire estetică trebuie să nu-şi vatăme unul altuia ; mai mult, să facă bună casă. E un exces de vigilenţă,, care s-ar putea să-şi afle într-însul şi compensaţiile. E cazul cu Grădina părăsită, culegerea de poeme a d-lui George Vâlsan. Dar mai întîi să ne oprim în poarta acestui horticultor rezervat în gesturi, econom în vorbe şi care a crezut de cuviinţă să-şi atîrne la intrare una din cele mai timide inscripţii. Versurile adunate, ne spune autorul, sînt în cea mai mare parte de acum douăzeci de ani — „deci lucruri vechi“... Ele se publică, într-un fel, ca să înlesnească judecata mai justă şi mai ales — adorabil ecou de spovedanie — cu aceasta autorul susţine a-şi fi îndeplinit „o datorie către tînărul de acum douăzeci de ani, care avea naivitatea sa creadă că ar fi şi el poet“. Să nu ne lăsăm înşelaţi : modestie şi orgoliu se desfac adeseori - ca două tulpini ale aceluiaşi răsad sufletesc. Personal, preţuiesc în chip deosebit aceste cochetării ale unei sensibilităţi distinse. Cum însă o specu-laţiune pe planul acesta ne-ar zăbovi prea mult în prag, să intrăm înlăuntru. Poemele d-lui G. V. sînt într-adevăr, în bună parte, de acum două decenii. Ele încep din 1904, din epoca S¿mănătorului, şi păstrează în teme, în expresie un aer de atuncea. O tendinţă de a sublinia pitorescul rural, aproape o exciusi- 181 vitate, o alternare de cîntec şi de temă istorică, caracteristici însă pe care d-1 G. V. nu le ridică la rangul de dogmă, neavînd nici temperamentul militant al unora, nici lipsa de personalitate a altora dintre -versificatorii acelei vremi. Unele poezii amintesc de un Coşbuc travestit, altele încearcă poema patetică a lui Cerna, şi dacă în primele e departe de graţiile zglobii şi pietroase ale rapsodului năsăudean, în celelalte nu se poate ridica pînă la retorica sentimentală a gînditorului din Chemare. Cîntec de patima e tipic pentru această insuficienţă. E o poezie de dezinteresare, în care debitul optativ nu împlineşte nici o viaţă : Aş vrea să pun în cîntec vorbe Ca să tresari de îngrijare, Să-ţi turbur liniştitul suflet Precum s-a turburat al meu. Iar altădată efuziunile sale lirice se frîng sub cerul eminescian, care le apasă şi le silesc să se tîrască pe-aproape pe pămînt: „Vino-n freamătul pădurii...“ ; ...„Zboară somnul peste ape...“, care reuşesc să derive chemările pasionale ale lui Eminescu în disertaţiuni şi aforism, specie Vlahuţă : Şi în sărutarea noastră să simţim cum se-mpreună Dorul stelelor de mine, al pămîntului de stele !... Dar dacă poezia d-lui Vâlsan ar fi numai atîta, n-am fi stat la gînduri să subliniem naivitatea tînărului care se credea „poet“, cum scrie d-sa. Convingerea noastră este că ne aflăm în faţa unui adevărat temperament poetic, nepăsător însă cu însuşirile şi cu posibilităţile sale. Şi aici e locul să consemnăm : absenţa unui mai serios control critic în alcătuirea prezentului volum, ceea ce duce la umbrirea calităţilor lui. O plivire se impunea în această grădină, despre care însuşi poetul nu greşeşte numind-o părăsită. Căci nota particulară a poeziilor d-lui Vâlsan este discreţia, fie în peisaj, fie în tema istorică. Sentimente delicate, înrudite ca sensibilitate cu Iosif, mai puţin artistice, dar tot atît de pure, o notă idilică, de o nobilă linie clasică, şi mai ales o mînuire surprinzătoare a versului alb, în care s-a dovedit un virtuos : iată flora întru totul personală a d-lui Vâlsan. Cititorul nu se va putea smulge farmecului ace- 182 luia, puţin vetust, dar plin de graţie, al scenei din Seara de iarna, sau de emoţia familiară altoită pe o temă aşa de puţin ademenitoare în aparenţă ca aceea din Profesorul: Aş vrea să-rai duc elevil-n munţi, în munţii-nalţi, plini de ecouri, în munţii mei, prieteni dragi, De-atîta vreme nevăzuţi. Din stîncă-n stîncă să urcăm Pe albia pîrîului uscat, Mai sus, spre pajiştile moi şi-adînci, Prin şuierul de vînt mai sus, mai sus ! Pînă pe piscul gol cu saxifrage, Rîzînd timid din cuibul lor de piatră... Bate în ele, şi mai ales în cea de a doua, ceva din briza cîmpenească a poeziei lui Coleridge, ca un ecou rătăcit tocmai pe meleagurile noastre. Dar tot pe atît de interesantă şi bogată în sugestii e şi lectura volumului d-lui Ştefănescu-Est după acela al d-lui Vâl-san. Sărim de pe un tărîm pe altul, o adevărată echilibristică. Nimic mai diferenţiat în spirit, în expresie, în atmosferă ca aceste două volume concepute totuşi tot cam în aceeaşi vreme. Şi dacă despre d-1 Valsan se poate spune că a fost un semănătorist, d-1 Eugeniu Ştefănescu-Est n-a trecut pe la Sămănătorul decît mai tîrziu, în epoca de dezagregare a mişcării, şi numai în treacăt şi ca o curiozitate. De altminteri, lucrul nu era cu neputinţă. La Sămănătorul se mai vedeau şi alte curiozităţi. Era mai ales exemplul acelei fraternităţi care a dus la colaborarea Anghel & Iosif, aşa de bogată în efecte, cu toate deosebirile de temperament şi de cultură ale celor doi poeţi. Şi aşa, în numărul din 4 noiemvrie 1907 din Să mănătorul se putea citi o foarte frumoasă poemă, Simfonie, a d-lui E. Ş.^E., adnotată de două rînduri semnate cu iniţiale : „Un prieten ne comunică aceste versuri de o bizară şi îndrăzneaţă frumuseţe, pe care le publicăm chiar cu riscul de a fi acuzaţi că introducem o notă decadentă în revista noastră. D. A. şi St. 1.“ 183 Poema era într-adevăr o surpriză. Nici astăzi ea nu şi-a pierdut reala magie a versului şi iureşul de acorduri vibrante rostogolite din simfonia cîntată la pian. Era ceva din maiestatea versului lui Macedonski, filtrat prin naiul mistic al lui Ştefan Petică : Voi nu ştiţi care-i cîntul de care mor piloţii, Nici formele sirenei din marea vrunei Scoţii, Cc-neacă-o navă-ntreagă să fure un inel. însă paralel cu această echilibrată inspiraţie, cu largi respirări romantice, d-sa mai exercită, mai cu seamă, o anume cascadă de capricii adjectivale, care, dacă dau volumului său ultim un închegat aer de unitate, nu-1 fac mai puţin obositor. Imperii efemere şi sînt într-adevăr o kermessă fragilă de spumă, în care serpentine şi confeti lexicale zboară în aer ca globule multicolore şi nevinovaţi şerpi prăvăliţi prea iute din gloria lor de-o clipă. Absenţa unui mai sever control critic, pe care o regretam mai sus, se vădeşte şi aici. Pentru a înlocui o spicuire a punctelor negre cu un exemplu tipic, să desprindem un crîmpei din poema sa oarecum programatică, Versurile mele : Versul meu e ritmul De emoţii roze, De senzaţii fine, De expresii reci, Versul meu se naşte Din adîncul mistic Al seninătăţii. Versul meu se-nalţă Peste poezie... Versul meu adoarme, Versul meu visează, Versul meu zîmbeşte Sub un voal de vrăji. Versul meu de aur, Versul meu de roze, Versul meu de freamăt — Versul meu de vînt. 184 Şi totuşi, poezia d-lui E. Şt.-E. nu e numai această ostentativă enumeraţie platonică. Ea are o graţie de pastel, pe care oricîtă inatenţie din parte-i nu i-o poate smulge, ea transcrie într-o muzicalitate paralelă cu aceea minulesciană o lubricitate fantastică, un rafinament verbal, cum e procesiunea prinţeselor din lună, transfigurările paharelor de ceai sau decadenţele autumnale din care un vers ca acesta : Parcul e iubirea plînsă, prefăcută-n flori şi statui închide într-însul rezonanţa gravă şi sugestiile unei întregi poeme. CINCINAT PAVELESCU EPIGRAME („Ramuri“, Craiova) N-ai nevoie să fi văzut pe poetul Cincinat Pavelescu spu-nînd versuri ca să ştii dintr-o epigramă care circulă, dintr-o mlădiţă de madrigal sau de serenadă, pe care o declama un sentimental sau o sentimentală, că poetul trebuie să fie asemenea unui violoncel cu glasul de o rezonanţă tainică, peste care cuvintele îşi trec arcuşul melodios. Dar e mai bine să-l fi văzut şi să-l fi auzit. E un spectacol care te înnobilează. Arta lui Cincinat Pavelescu e prin excelenţă vibrantă. Lirismul lui extrage din agoniile sentimentale atît cît trebuie glasului său de metal să vibreze de o emoţie stăpînită, dar comunicantă. Pentru că — trebuie să o spunem — d-1 Cincinat Pavelescu e din puţinii poeţi, maeştri ai zicerii. Acest dar e sigur că poetul nu l-a împrumutat de la taciturnul magistrat ce trebuie să fie — şi cu cîtă suferinţă ! — în anumite ore, d-1 Cincinat Pavelescu. E, în atitudinea sa, în glasul d-sale, în mimica expresivă a întregii d-sale fiinţe, în unda de lirism sau în improvizaţia promptă cu care tresare ceva din vechea legendă a trubadurului, peregrin şi viersuitor. Ceva din legenda aceasta a trecut fără doar şi poate şi în părerea, pe care o exprima o scriitoare franceză, într-un portret al poetului publicat de Nouvelles littéraires, cînd spunea că versurile lui Cincinat le rostesc păstorii în preajma focurilor de la stîne. Orice exagerare, evident, conţine un grăunte de adevăr. Ea voia să spuie în hiperbolismul ei că poeziile d-lui Cincinat Pavelescu cunoşteau o celebritate circulatorie puţin comună. Şi adevărul era acesta mai ales în privinţa epigramelor, pe care astăzi, abia, poetul le robeşte volumului. 186 Dacă în primele pagini ale volumului, în prefaţa aşa de melancolică şi de resemnată, poetul pare să-şi uite pentru o clipă de îndatoririle unui amfitrion glumeţ şi spiritual, verva nu întîrzie să se arate, şi abondenţa epigramatică spumează. Poetul, ca un adevărat senior, ospitalier şi amabil, ştie că oaspetele se cucereşte mai uşor, cedează şi se lasă torturat dacă are iluzia unei tovărăşii în desfătare. Un amfitrion exemplar se consideră egalul, dacă nu umilul oaspeţilor săi. De aceea d-1 Cincinat Pavelescu nu uită să se flageleze şi pe sine. Şi o face cu deosebit succes, fie că vorbeşte de marile sale daruri de improvizator, fie că cedează pasul unui confrate în epigramă, fie că stăruie asupra celebrei sale calviţii, fie că preîntîmpină, cu agreabilă maliţiozitate, săgeţile criticei : A scos în fine Cincinat Volumu-atît de aşteptat, Şi critica s-a şi rostit : „E foarte bine tipărit“ ! Şi autorul are perfectă dreptate : volumul e foarte bine tipărit. Mai mult : în vremea asta de subvalută el minte şi încîntă. Tehnica volumului d-lui Cincinat Pavelescu e a unui carnet de cecuri. Ce încîntătoare filigrane ! Dar oare sînt de adevărat ? Cu atît mai bine dacă, cetind epigramele, te alegi şi cu această iluzie. Să lăsăm însă pe poet să cocheteze cu darurile sale şi să o spunem de la început : poetul are dreptate. Critica nu e făcută numai pentru aceasta. Un şef de ateliere ar fi fost de ajuns. Majoritatea epigramelor d-lui C. P. sînt variaţiuni pe tema pugilatului său epigramatic. Ar părea curios, şi totuşi, nimic mai simplu : pumnul e unul, dar loviturile sînt mai multe. La fel şi aceste două lovituri de rimă. A spune că ele sînt pline de vervă ar fi să deschidem o poartă deschisă. E mai bine să vedem caracterul lor. E în ele o răutate de viespe, care se aplică mai ales moravurilor literare, o răutate de viespe dulce, pentru că d-1 C. P. are sufletul bun şi, camarad ideal "de litere şi de boemă, după picătura de fiere întinde 187 şi linguriţa cu sirop. De aceea atîtea din epigramele d-sale au două feţe. Apoi epigramele mai au un mare dar : par nevinovate. Acidul lor dispune şi dezarmează, ca în următoarea, dedicată unui confrate obscur : Un scriitor necunoscut O epigramă mi-a făcut. Ca să-mi răzbun pe autor Eu voi citi-o tuturor ; sau ceastălaltă, făcută cu prilejul dezvelirii statuei iui Emi-nescu, la Dumbrăveni, şi după succesul unei ode ocazionale, improvizată de poet: Gloria lui Eminescu O să aibă două pete : Poate : versurile mele ; Sigur statua lui Spăthe, în care se surprinde dublul tăiş al acestei spade ascuţite. Volumul se continuă cu un ciclu de „polemici mărunte“, apoi cu un ciclu de „improvizaţii“, în care străbate o uşoară notă de inocent libertinaj, căruia nu i-am putea găsi o mai bună justificare — dacă aşa ceva ar fi de rigoare — decît epigrama pe care autorul şi-o adresează sieşi ca magistrat : Că Cincinat E afemeiat Vreţi o probă ? Poartă robă. Urmează un amuzant ciclu Pe rime date, din care vom desprinde această nouă variantă la adresa sa : Cînd îl priveşti aşa de chel, Nu-i Cincinat, e Cincinel ! L-asculţi, şi zici atunci mirat: Nu-i Cincinel, e Cincinat ! Şi evident n-am termina, citind, dacă am ceda tentaţiei. N-am termina, spre bucuria autorului, a lectorului şi a noas- 188 tră. Cum însă trebuie să sfîrşim, să încheiem în chip demn şi la înălţimea unui maestru al epigramei : să desprindem din ciclul Inscripţii aceste 4 versuri — admirabil aforism hora-ţian — săpate pe o cruce de marmoră : Cu toţii prin lume purtăm cîte-o cruce : Mai grea, mai uşoară, precum ne e partea, Şi nu ne dăm seama cum timpul ne-aduce Şi vara, şi toamna, şi iarna... şi moartea ! în care epigrama a cedat pasul elegiei. LEON FERARU MAGHERNIŢA VECHE ŞI ALTE VERSURI DIN ANII TINERI („Cartea românească“) înduioşător aspect şi cultul pentru tinereţe ! Pentru juneţea noastră, mai ales. Pe coarda aceasta a juniei, care se eclipsează în conul de umbră al neînduplecatului Timp, Fran-cis Jammes şi-a modulat atîtea din emoţionantele sale melodii. Da, e o tristeţe, o sfîşietoare certitudine, care ne strînge inimile, cu insensibilul ei cleşte, o dulce-gravă tortură, o per-petuu-necicatrizată rană, care stă acolo, în dosul inimii, înapoia pleoapelor, lîngă butoiul danaidian al lacrimilor şi ne aminteşte, cu neobosita ei prezenţă, de timpul ce trece, de biata noastră viaţă, de ireparabila tinereţe ce ne scapă şi se pierde într-o înduioşătoare ceaţă de melancolie — de unde o foarte firească slăbiciune pentru amintirile noastre de juneţe. D-l Leon Feraru se lasă furat, în această culegere de versuri, şi alunecă, din exces de dragoste, pe panta concesiunilor către sine însuşi. S-o spunem chiar de la început : acest volum este, în primul rînd, omagiul pe care d-l Leon Feraru îî aduce uceniciei sale literare. Dacă înţeleg pornirea şi dacă admit slăbiciunea, nu voi subscrie la practica ei. (Chit că şi eu, în aceeaşi situaţie, m-aş face vinovat de acelaşi păcat.) Pentru că, astfel concepută, culegerea de faţă dă volumului un straniu aer de baroc, o ciudată textură de reminiscenţe pe care un poet definit — cum e cazul d-iui Leon Feraru — oricîtă cochetărie ar practica, trebuie s-o rebuteze în recuzita preistorică a temperamentului său. Şi-apoi să mai lăsăm şi istoriei literare cîte ceva de lucru. Căci e de resortul istoricului literar să dreseze hărţile peregrinărilor anterioare, alter- 190 nanţele unui talent poetic de la întîiele-i dibuiri pînă la definitiva lui ancorare în golful propriului său temperament. Spuneam că d-1 Leon Feraru e un „poet definit“. Oricît poemul magherniţei sau alte aspecte ale unei copilării, pe care o cînta în familiaritatea ei caracteristică, ar păstra ceva din frăgezimea accentului lor primar, vicisitudinile pe care le-a cunoscut au trezit în inima muzei sale ecouri din cele mai emoţionante. Exilatul care a fost şi este d-1 Leon Feraru vibrează de peste mări şi ţări, şi inima lui pulsează în ritmul peisajului natal. Poemele nostalgiei n-au cunoscut mai expresive realizări decît ale d-lui Leon Feraru, fie în închinarea cu care d-sa deschide volumul de faţă : Cînd voi muri, — căci viaţa curge către moarte, Ai mei, jelind, ţărîna o să-mi poarte Acasă-n ţara doinelor, Sălaşul nădejdilor, Să dorm în vecii vecilor în glia neagră, sub cerul românesc, în preajma poporului pe care-1 iubesc, fie în admirabila Prăvălie românească, publicată în Antologia poeţilor de azi, şi pe care culegerea de faţă nu o cuprinde — imagine integrală şi realizare de modernă şi autentică artă a dorului de ţară, printre străini. Iată de ce majoritatea ciclurilor şi poemelor din Magherniţa veche... contrazic şi poezia în genere şi pe aceea a d-lui Leon Feraru în particular. între Iosif şi Cerna, cînd nu şi Eminescu, au oscilat preferinţele uceniciei literare a d-lui Feraru. „Umbre vin tiptil la geamuri“ e un vers dintr-un Cîntec de leagăn care n-are nimic din rezonanţa cîntecului de leagăn pentru Corina, oricît ar aminti de versul tiranic al lui Iosif : „îngeri vin tiptil, alene“. După cum tot la Iosif ne duce şi un vers ca acesta : „Mai bine, spune-ne-o poveste, bunicule, albit de vremuri“. Cît despre versuri şi motive de elegie ca : „Codrul în adînc ne-mbie“, sau „Codrul ni-e prieten, frate“, „Cu poporul de izvoare“, „Şi fruntea-mi de-ntu-neric însenin-o !“, „Şi nu mai vii ! Satanic miez de noapte, prin aer îşi tîrăşte aripa încă“, „ghitara-i spartă, strunele plesnite“, ele au trecut prin filele lui Eminescu, de la care au împrumutat nuanţe de vocabular. însă numai atît. 191 Am indicat, în treacăt, aceste cîteva reminiscenţe, după cum voi trece peste un însemnat număr de poezii neizbutite, numai cu gîndul să pledez încă o dată pentru acel minimum de simţ autocritic, pe care orice scriitor — oricît Maiorescu socotea altfel — trebuie să-l aducă în alcătuirea unui volum, mai ales de poezii. Absenţa unei arhitecturi clare strică în primul rînd scriitorului, deoarece nu cristalizează în sufletul cititorilor acele cristale, oricît de diverse, însă geometrice, deci definite. Volumul d-lui Feraru e încă o pildă. îţi trebuie un singur fir de Ariadnă ca să te descurci din atîtea cicluri şi poeme contradictorii. Şi e cu atît mai mult un păcat cu cît sînt, în afară de nota nostalgică pe care în această culegere d-1 Leon Feraru o neglijează, poezii pe care le memorezi cu deosebită predilecţie ; precum graţioase şi simple, următoarele accente de discretă cantilenă : Şi gîndurile dor Cînd însetat le ceri Parfumul irosit Din clipele de ieri... Ce frig e-n bietul cuib Cînd pe pereţii goi Vin umbre de-amintiri Cu ochii de strigoi... Şi stau şi le privesc, Şi nu pot nici să plîng, Nici părul să mi-1 smulg, Nici manele să-mi frîng. Sau această Obsesiune de ritm şi muzicalitate, care îl apropie pe d-1 Leon Feraru din nou de maestrul său în vers, D. Anghel, ca şi de tînăra generaţie de poeţi, pentru cari expresia e trecută printr-un laminor de aluminiu : O noapte de porfir şi mărgărint... Uşor mi-aduce vîntul un ecou : Un vers şoptit din Edgar Allan Poe, Ce-mbată ca o cupă de absint. 192 Şi versul îl reţin, cu drag l-alint. Ce sunet rar, şi-adînc, şi plin, şi nou ! Ca un oftat de mort, într-un cavou, Ce s-ar trezi într-un sicriu de-argint. Şi încă alte, multe, acorduri de autentică poezie, pe care numai o regretabilă neglijenţă critică, a d-lui Leon Feraru, nu le-a plivit de o anumită neghină şi nu le-a pus în adevărata lor strălucire. MIRCEA GHEORGHIU STROPI DE ÎNTUNERIC ŞI LUMINĂ (Tip. „Ancora", Brăila) îmi amintesc să fi descoperit la d-1 Mircea Gheorghiu, în întîiu-i volum, Cîntecele clipei, printre foarte numeroase vestigii eterogene, o stăruitoare vînă de nobleţă parnasiană. Era şi-n prima sa culegere o discreţie lirică, căreia îi venea bine în versuri, cu îngrijire lucrate, sonete sau terţine, cu atît mai preţioase cu cît astfel de tipare sînt prin firea lucrurilor oarecum ingrate. Rondelul, formă fixă, cu repeţiri de vers, refrenuri prompte, cu spaţiu limitat la un anume număr de versuri, e din aceeaşi substanţă. El are ceva de jucărie şi de canon, ceva în genul acelor pedepse pe care elevul le face în silă şi totuşi se joacă cu ele. S-ar părea, prin urmare, că asemeni instrumentelor puţin nobile, rondelul nu duce la artă. E ceea ce dezminte această elegantă plachetă de rondeluri a d-lui Mircea Gheorghiu. D-sa a găsit mai întîi taina alcătuirii rondelului : acea dozare a fermentului filozofic. O umbră de gîndire, de cugetare, atît cît poate încăpea într-un aş? de delicat flacon, dar o gîndire care creşte şi se conturează de la primul la ultimul refren. Aşa, de pildă, în Rondelul neştiinţei : Ce rost are lumea, dar eu ? Spre ce zare mergem orbiţi ? Aşa : mînă-n mînă, uniţi, Pe ce cale mergem mereu ? De-aripa cui oare umbriţi ? Purtăm neştiinţa-ne-n liău ? 194 Ce rost are lumea, dar eu ? Spre ce zare mergem orbiţi ? O, dacă-aş afla vreun zeu, De vorbă să stăm liniştiţi, Să-mi spună : De ce-s făuriţi Acei ce-or muri trist şi greu ? Ce rost are lumea, dar eu ? La fel în Rondelul vieţii : Murim cu toţii împreună, De ne urîm, de ne iubim, Viaţa e un ţintirim De-i lumea rea ori de e bună. Şi date fiind elementele, ai crede, înainte de a răsfoi această culegere, că ea practică monotonia. E aproape o bucurie să constaţi nu numai cît de virtuoasă e această artă minoră, dacă se poate spune, dar şi cît de diversă. Iată, de pildă, rondelele portului, sau ale satelor, peisaje miniaturate cu deosebită graţie şi din care vom desprinde cu grijă, ca o formă fragilă, acest Rondel de azur: Trei sferturi din acest tablou E-azur adînc, e cer senin, E aer limpede şi plin De soare auriu şi nou. Cîmp verde, cîmp smălţat, cîmp lin, în care paşte, alb, un bou : Trei sferturi din acest tablou E-azur adînc, e cer senin. în zarea fără de ecou O cumpănă schiţează fin Un plastic gest, de-un calm deplin, E aur şi albastru nou Trei sferturi din acest tablou... în aceste vremuri de versificare cu orice preţ, această sobrietate e o mîngîiere şi o răscumpărare pentru sufletul cronicarului. 195 G. V. BACO VI A SCÎNTEI GALBENE (Tip. „Minerva“, Bacău) Iată de ce sîntem pentru premiile literare. Deoarece cu tot hazardul legat de sorţul urnelor, cu toate surprizele zvîrlite, ca o pleavă stîrnită de un vîrtej nebunatic în ochii trecătorilor, cu tot relativismul legat de mîna de pămînt ce sîntem — premiile literare aduc din cînd în cînd în atenţia publică un nume, o operă, un interes, un început de justiţie, o anticipaţie, un avans al posterităţii ; căci prea e trist şi e din cale-afara de sălbatic să U se rezerve poeţilor numai cununa mirtului postum. Şi încă — problematică şi aceea. Plumb — ieşit pentru întîia oară exact acum 10 ani şi premiat de Societatea scriitorilor români, anul acesta, în a doua lui ediţie — merita această consacrare. Căci este în Plumb o realizare de mare şi subtilă artă, este un suflet terorizat de deznădejdi amare, torturat de toate adversităţile contemporane, un dezrădăcinat tînjind, un mucenic al propriului său destin implacabil. Suferinţa lui Bacovia însă nu se rezolvă nici în lamentaţii elegiace, nici în satiră vehementă, între peisaje de iarnă sau moine de toamnă şi între primăveri timide, se încheagă o poezie de suspine intime, de notaţii dureroase şi acide, de „strigăte în pustiu“, pe cari poetul însuşi, cu versul lui, cu spiritul său, le înăbuşeşte, căci Bacovia este, mai presus de toate, un discret. Acesta e şi farmecul inedit al poeziei lui : discreţia. Simplicitatea cu care Bacovia sugerează un peisaj, o dezolare sufletească, o nevroză, o senzaţie geologică, misterioasă prin însăşi depărtarea ei, ne dă măsura acestui mare artist, la care fuziunea dintre vibraţia sufletească şi expresie e absolută. 196 Iată în două strofe din Moina, în versuri de o aparentă nepăsare, un întreg roman, pe care oricîţi alexandrini nu l-ar putea povesti mai bine : Şi toamna şi iarna Coboară amîndouă ; Şi plouă şi ninge, Şi ninge şi plouă. Şi-s umezi păreţii Şi-un frig mă cuprinde — Cu cei din morminte Un gînd mă deprinde. Sau iată o strofă de superioară evocare, în care amurgul şi istoria se îngînă şi psalmodiază pe aceeaşi strună a „violetului“ — unul din laitmotivurile predilecte ale poeziei d-lui Bacovia : Amurg de toamnă violet, Din turn, pe cîmp, văd voievozi cu plete. Străbunii trec în pilcuri violete... Oraşul tot e violet. Simplicitatea aceasta de mijloace îl apropie adeseori de seninătatea horaţiană, ca în acel tablou al lui Decembre : Te uită cum ninge decembre Spre geamuri, iubito, priveşte — Mai spune s-aducă jăratec Şi focul s-aud cum trosneşte. Mai spune s-aducă si ceaiul Şi vino şi tu mai aproape, Citeşte-mi ceva de la poluri Şi ningă, zăpada ne-ngroape. însă, de cele mai multe ori, înclinarea idilică a d-lui Bacovia se umbreşte, un uşor sarcasm trece peste peisaj şi zîm-bete, şi atunci avem acele tablouri de iarnă, tăiate diagonal de un corb, acele imagini lacustre dintr-o preistorie pitorească şi poetică, acele izolări în panorame de bîlci, unde : în racle de sticlă, prinţese Oftau, în dantele, mecanic, 197 acele peregrinări în înserări violete de iarnă, „prin crîngun, pe margini de linii ferate“, cînd totul nu se linişteşte într-un vers descurajat, obosit, dar gata să învie ecouri prelungite de cum îl trezeşti : Pe urma unui mic pantof, într-un parc, de demult. Adorm, ascult... însuşiri ce se întîlnesc şi în a doua culegere, Sântei galbene, pe care ne-o trimite, în umile haine de Cenuşereasă, o tipografie din Bacău. întîi o poezie de confidenţe murmurate, de drame gîtuite, de deznădejdi autumnale : Eu nu mai ştiu nimic, şi m-am întors acasă. Uitaţi-vă ce gol, ce rulnă-n amurg — Amurgul galben m-a-ngălbenit şi m-apasă. Cu geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg. Apoi acea gamă bogată în senzaţii de iarnă, pe care d-1 Bacovia o cultivă cu egală virtuozitate, de intimă esenţă muzicală, ce se impune sufletului cu tirania melodiilor simpie : Şi iar... aceeaşi oră de dimineaţă, Pe toate mocnind acelaşi secret ; Un frig violet, şi faţa e creaţă — O, cum omul a devenit concret, şi pe care versul o înfloreşte subit, ca pe o grădină de crini în noapte : Toamna rupe afişe şi flori, E mai trist departe-n prăpăstii — Să faceţi foc pe zi de mai multe ort. Apoi acele admirabile şi dezolante ecouri provinciale, cu baluri istorice, cu fanfare militare — o ! fanfarele militare, despre care s-ar putea scrie o monografie şi a căror parte în promovarea (sic!) poeţilor provinciali e incomensurabilă ! — fanfare pe care d-1 Bacovia le cîntă în accente de o sugestivă simplicitate : Ce tristă operă cînta Fanfara militară Tîrziu, în noapte, la grădină... Şi tot oraşul întrista, Fanfara militară, 198 iau acele acorduri de h armonică — instrument prin excelenţă elegiac şi care ar stoarce lacrimi şi din inimă seacă : O ! Nu mai cînta, harmonie pribeagă, Că plîng, şi nu ştiu unde să mă duc... ccouri cărora nicăiri d-1 Bacovia nu le dă un corp mai unitar, ca în poema intitulată Dormitând, simbol al dezagregărilor provinciale, tratat cu sobrietatea caracteristică d-sale şi cu acel umor discret, pentru care mi se pare — şi proza d-sale confirmă — d-1 Bacovia poate fi privit ca unul dintre iro-niştii noştri de rasă : De sună-n ziduri ninse vreo muzică de ba!, Mai stau, şi plînge-n mine un vals provincial. De Ia fereastra ninsă, cu finele perdele, Mă duc pe străzi de gheaţă cu spuza lor de stele ; Şi-n mijlocul odăii, tot singur mă prezint : Valsa o blondă-n alb şi cu pantofi de-argint... Aprind, pe masă, lampa, şi iarăşi mă dezbrac, Aş vrea să-mi fac un ceai, şi stau, şi nu-1 mai fac... Nu mă voi deda la interpretări savante asupra celor două versuri subliniate din citatul de mai sus, dar ironia lor, de sursă onirică, nu va scăpa, desigur, nici unui cititor în tainele variaţiilor lirice. Voi reveni însă la o caracteristică pe care o enunţam în prima parte a articolului de faţă şi care nu e — propriu vorbind — decît nota complimentară a acestei ironii reţinute, a acestui sarcasm atenuat, imaginea pozitivă a realităţilor, pe care sufletul d-lui Bacovia le percepe : nota idilică. Voi cita, pentru aceasta, două poeme tipice şi-n care altoirea celor două imagini ale ambianţei se disting cu uşurinţă — mai puţin în Note de primăvară, unde nota idilică a peisajului clar predomină : Verde crud, verde crud... Mugur alb şi roz şi pur, Vis de-albastru şi de-azur, Te mai văd, te mai aud ! 199 Dintr-un fluier de răchită, Primăvară, O copilă poposită la fîntînă Te îngînă Pe cîmpia clară... dar mai mult în Nervi de primăvară, în care obsesia tantalică a primăverei, care ne scapă, ne întrece şi ne depăşeşte, n-a găsit accente mai umane şi de-o mai contagioasă simplitate ca în aceste oftări retezate : Melancolia m-a prins pe stradă — Sînt ameţit. Oh, primăvara iar a venit... Palid, şi mut — Melancolia m-a prins pe stradă — E o vibrare de violete Trece şi Ea — Aş vrea, Dar nu pot s-o salut. Oh, şi cum a trecut într-o vibrare de violete. Nimicnicia m-a prins pe stradă — Am adormit. Oh, primăvara iar a venit... Pal şi uitat — Vals funebru, depărtat. Melancolia mă ţine-n stradă. Şi poate că poezia d-lui Bacovia, aşa de distinctă de a celorlalţi poeţi români, aşa de unitară şi de pluricordă, o să se arate cercetătorului atent, criticului înţelegător, cititorului superior şi sub alte ipostaze decît aceste cîteva aspecte pe care cercetarea noastră fugitivă le va fi pus în lumină. O sensibilitate adîncă, cum e aceea a d-lui Bacovia, va fi totdeauna subiect de dialectică pentru amatorul de poezie al viitorului. A. COTRUŞ ÎN ROBIA LOR (Tip. „Corvin“, Arad) Trăieşte în poezia d-lui A. Cotruş destinul unui leu din Numidia, închis în cuşca cu gratii a unui circ roman. Sau, ca să coborîm cu acvilele în Dacia, soarta unui vultur pleşuv priponit pe stînca de gală a unui parc seniorial. Sau, deoarece am amintit de vulturi şi nu sîntem chiar aşa departe de Cau-caz, un soi de Prometeu, devorat de propriile-i năzuinţi. Ca pe-o pîine caldă mi-am mîncat în lungul drumurilor : inima... e, cu ecou de anticitate, un vers dintr-una din poemele aşa de tipice ale lirismului d-lui Cotruş : „Mi-am deschis ferestrele spre toate orizonturile“. Această patimă peregrinantă, care alcătuia şi fondul anteriorului său volum de Versuri, constituie şi laitmotivul acestui nou volum. Cu deosebirea că la accentele de aspiraţie din trecut, precum acele tentaculare apeluri din O, plecările, plecările..., în volumul de faţă, poetul se opreşte şi se apleacă puţin peste ochiul de fîntînă al acestui destin, în taina căruia trimite cîteva lumini indiscrete. Din acest examen al sufletului, d-1 Cotruş realizează cîteva poeme de dialectică genealogică, am spune, în care retorica d-sale împrumută accente din cele mai emoţionante. Şi iată, atunci, începînd aşa de neliniştitor poema limi-nară a volumului In robia lor: Ce tainice, străvechi, nebiruite, vii porunci Haine Se războiesc în trudnicele-mi vine, De nu găsesc un loc în care să mă simt La mine ? 201 Şi peste această întrebare, altele acumulate, ca treptele de piatră ale unui trecut pe care iscoditoarea rîvnă a poetului năzuieşte să urce spre cunoaşterea de sine : Au fost străbunii-mi hoţi de cai ?... Au fost ciobani pribegi, Stăpîni, fără hîrtii de stăpînire pe pămîntul Ţării-ntregi ?... Au fost haiduci năprasnici ei, Ce-şi prelungesc acum pe drumuri fără zări, Prin paşii mei, Sălcaticile bucurii Şi zbuciumul vieţii lor vijelioase şi pustii, Şi aspra rîvnă de-a fi slobozi... Şi neînvinsul dor de-a pribegi ? !... Sătul de ale şesurilor bucurii mărunte, Cînd urc pe munţii lor mă simt un munte... Iar acest orgoliu al poetului din ultimele două versuri şi permanenta preocupare de sine şi necurmata năzuinţă către obîrşiile originare, către cetatea de piatră a strămoşilor, revine ca un gînd alintat, de nenumărate ori în versul său, în aceeaşi poemă programatică : Şi merg, şi merg, şi merg, Pe cărări înguste spînzurate pe prăpăstii Pe unde au trecut aprinşi de prea neogoiat Belşug de sănătate, Sau cu plete de argint, Ducîndu-şi viaţa în cuţitele din brîu, în vremuri de demult — străbunii... sau în o alta, din aceeaşi spiţă, Spre culmi: O, munte, tu biserica, moşia, casa mea... Pe culmea ta-n nemărginire mă dezmărginesc... Acolo sus, stingher, Respiră trupul meu şi sufletul Deasupra legilor de fier, Deasupra zbuciumului pămîntesc... Vorbeam la început de soarta unui vultur priponit. D-l Aron Cotruş surprinde tot tragicul acestei situaţii : 202 această năzuinţă, acest elan de ascensiune este — în fond — şi el tot o robie. Căci printr-însul vorbeşte imperativul tuturor atavismelor, a căror tiranie neutralizează sufletul personal al descendentului. Poema se şi sfîrşeşte cu un tablou a cărui ingeniozitate nu o pot îndeajuns sublinia. El este de o graţie cu atît mai accentuată cu cît deschide în roca acestor versuri dure corola unui zîmbet feminin : Frumoasa mea de fiecare gînd, Vrăjitoare palidă de patimi, Mă vei putea tu oar-opri din drum pe totdeauna ? ! Ori poate mă vei opaci, doar de-azi pe mînc — Stăpîn şi rob vremelnic — Ca pe străbunii-mi furtunatici vreo hangiţă oacheşe,-ndrăcită, La răscrucile primejdiilor mari, La hanurile chefurilor lor păgîne ? !... întrebări, mai la urma urmei, naturale : căci un rău prin alt rău se scoate, şi demonul peregrinaţiei n-ar putea fi biruit decît de vreun „dimon“ de femeie. Samson aspiră în chip firesc după Dalila. Care ar fi cîştigul acestei substituţii de robii, iată o întrebare gratuită. Poetul trebuia să şi-o puie ca să sfîrşească, admirabil, o poemă de felul ei, aridă. Căci, numai schiţată, această probabilitate şi fantoma restricţiei ancestrale apare : Din fund de vremi un crunt străbun se uită lung şi mustrător Ia mine, Ca dintr-o cadră de-ntuneric, De pe-al veacurilor zid neţărmurit feeric... Codrii se frămîntă parcă străbătuţi de milioane de vedenii... însă oricît de închegată şi de interpretabilă ar fi această poemă programatică, nu trebuie să nedreptăţim şi celelalte aspecte ale poeziei d-lui Cotruş. Desigur, d-sa este unul din cei mai unitari poeţi de astăzi, a cărui personalitate o desprinzi dintr-o sută. Nu înseamnă însă că această unitate de temperament nu oferă şi varietate. Sînt, întîi, în poezia d-lui Cotruş calde accente de umanitate, o comuniune între sufletul său şi sufletul anonim, o 203 nevoie de a se dărui, de a întinde „oricînd şi oricărui“ o mînă albă de frate sau o înţelegătoare privire pentru anonimul — ocnaş ? rege detronat ? nebun ? martir al dragostei de oameni ? — ce trece drapat în mantia misterului său : O, l-am simţit cum trece sigur de iubirea-mi, Pe sub privirea-mi ostenită şi frăţească, Ca pe sub o nevăzută poartă de triumf... Sînt apoi admirabile miniaturi, pasteluri simbolice, în care excelează d-1 Cotruş, precum a „firului de iarbă“, a „mărului“ sau acel tablou al „copăcelului“, pe locul unde a fost un codru uriaş odinioară : Ca la un prieten aşteptat mă uit pierdut la el... Şi cum mă uit orbit şi beat de soare, Aud şi văd parcă prin vremuri în freamăte prelungi titanica pădure viitoare... Sînt apoi imagini din pustă — o altă specialitate a robustului său temperament poetic — ca în acea cochetărie a mînzelor : Din cînd în cînd în faţă-mi s-opresc... Şi — majestoase, Dulci mă privesc, asemeni femeilor frumoase... Sînt, în cele din urmă, ca o urmare firească a neastîmpă-rului vagabond, poeme de regret în marginea celor 20 de ani şi a trufiei lor, cînd nu te-ai apleca semeţ din cale-afară „nici pentru a ridica de jos un sceptru de-mpărat“ ; pe tema „tinereţei“, sau în ritm de romanţă, tema mai generală a zădărniciei, care de la Ecleziast şi pînă astăzi a fost cîntată pe felurite strune : In neguri aleargă în şuiere prelungi Trenuri ce nicicînd nu poţi să le ajungi, Gînduri ce nicicînd nu poţi să le alungi... Şi tu-n aşteptare nu simţi şi nu vezi Cum gara se-ngroapă în grele zăpezi, In albe, şi triste, şi moarte zăpezi. 204 Un clopot în noapte răsună amarnic... O, ce mai aştepţi, tu copil uliţarnic... Totu-i zadarnic, zadarnic, zadarnic... însă „copilul uliţarnic“, pe care-1 glorifică întreaga poezie a d-lui Cotruş, e prea mult strănepotul acelor pribegi păstori, pentru ca să nu-şi înceapă din nou — neobosit Ahas-ver — peregrinaţia în ciuda tuturor avertismentelor şi a vîrstelor : Văd calea înainte-mi în prăpastie căzînd, Şi totuşi, Lacom calc Şi-ntr-acolo merg... Transhumanţă ancestrală, tiranică, în robia căreia d-1 Cotruş se complace, dar pe care şi-a atenuat-o, robind-o la rîndu-i în poeme de o necontestată vigoare. N. M I L C U GRADINA DE SIDEF („Casa ¡coaielor“) D-l N. Milcu aparţine tinerei generaţii de scriitori, în destinele căreia o critică prin excelenţă generoasă a aruncat cîteva beţe inoportune. D-l N. Milcu, adică, face parte dintre tinerii poeţi pentru cari hipervocabularul d-lui Mihail Dragomirescu nu şi-a cruţat adjectivele. în condiţiile acestea, îndoiala, dacă nu şi surîsul, se stîrnesc ca o reacţie spontană. Rămînem la părerea că nu e numaidecît nevoie să trîmbiţăm genii şi capodopere pentru ca publicul să ofere pînă la talente şi lucrări de merit. Un teoretician al reclamei se îndoieşte de eficacitatea hiperbolei chiar în materie de comerţ. Iată consideraţii care puteau să lipsească. Care ar fi şi lipsit, dacă n-ar aparţine acelei atmosfere literare pe care o respirăm cu toţii şi în care ventilaţia n-are ce strica. Dimpotrivă. Mai ales că toţi aceşti tineri, poeţi şi prozatori, aduc însuşiri pe care o judecată temperată le poate feri de ispite. Grădina de sidef a d-lui N. Milcu aduce o poezie de suavă delicateţă şi-n teme, şi-n expresie. Aceasta şi este adevărata strună a temperamentului său : delicateţa. O erotică potolită, timidă, resemnată ca un suspin, atenuat după un veac, din marile acorduri romantice. De aceea din cele patru cicluri : Grădina de sidef, Deshumări, Dincolo... şi Poveste pentru mine, al doilea şi al patrulea rup unitatea volumului. Poetul încearcă romanţa cu elan, proprie mai ales d-nei Elena Farago. Unele variaţiuni pe tema fîntînii şi a simbolurilor ei — temă aşa de predilectă la d-na Farago — se întîlnesc şi în aceste două cicluri. Cum însă nu sînt în firea sa nici 206 simbolul, nici elanul, aceste cicluri sînt mai prejos de celelalte. însă celelalte, Grădini de sidef şi Dincolo... (cît de graţios acest „dincolo“ pentru ţărmul de dincolo de viaţă, sau regatul de dincolo de Styx, cum spune Macedonski !) — aceste două cicluri aduc suficiente mărturii ale unui autentic poet graţios. Decorul pal, în sidef de lună, în frunze-n-gălbenite şi în miresme de flori de pe morminte, e propriu poeziei d-lui Milcu. în decorul acesta d-sa se complace cu fantoma nemîngîiată a iubirii. Rareori o simţire s-a strecurat mai sfioasă, dar şi mai prezentă, ca în aceste strofe : Şi-au plîns salcîmii floarea-n poarta mea Şi am păşit, uşor, pe albe preşuri. — Boschetele păreau grămezi de leşuri — Şi luna-n naltul cerului plîngea. Şi zilele cu nopţile se mint. Şi-n noaptea asta toate plîng mereu... — Pe-acoperişuri cerul cade greu —-Şi în grădină, mugurii de-argint, Ca nişte lacrimi spînzură pe ram. O floare pe-altâ floare-ncet se lasă — A plîns o stea-ntr-o straşină de casă — Şi toată noaptea-a plîns un om la geam... (Plîns) Din iatacul acesta de suferinţă închisă, abia ghicită (ce admirabilă notaţie discretă în versul : „a plîns o stea-ntr-o straşină de casă !“), poezia d-lui Milcu murmură cîteva cîn-tece postume, a căror desăvîrşire dovedeşte că poţi fi poet şi fără să utilizezi toba mare de-ndată ce ai găsit nota distinctă a temperamentului tău. Liniştea şi seninătatea postumă găsesc în economia de expresie a d-lui Milcu accente din cele mai tulburătoare : Cresc florile în livadă, să te vadă, Şi se închid — că nu te mai zăresc. Pieziş pe-o frunză-n plopi cum cade-o rază, Frunzişul cîntă... florile aţipesc... 207 Şi nu te mai aştept. Mă rup vegherii. Iar chiparoşii floarea-şi răspîndesc De parc-a nins ’nadins ca să gîndesc : — Cum de-a putut să ningă-n toiul verii ? ...Colea, în micul ţintirim, mormîntul — Cînd vei veni cu paşi şovăitori — Va fi aşa-nflorit — de parcă-n iarbă Am adormit cu sînul plin de flori... (Cîntece din mormmt) sau aceste două versuri din cel de-al 4-lea cîntec : A plîns pe-aproape cineva... dar paşii S-au îndreptat, încet, spre ait mormînt... (Cîntece din mormînt) dar mai ales cel de-al treilea, pe care l-am mai citat şi cu alt prilej şi care nu poate lipsi din această cronică, cum va trebui să nu lipsească din nici o antologie a tinerei generaţii de lirici : în pacea mea tihnită-n ţintirim Adînc m-au îngropat să nu mai gem. Mi-au pus un giulgi pe ochi — să nu te văd, Şi-n gură lut mi-au pus — să nu te chem. Şi-o candelă-au aprins din noaptea-ntîi Şi au bătut-o-n crucea mea de lemn. Şi-au picurat în candelă-undelemn Şi sufletul mi-a ars la căpăta... Iar luna bate-n coastă. Crucea mea Cum îşi răsfrînge umbra pe pămînt, Eu însumi, parcă, printre flori te cer, Cu braţele deschise — din mormmt... (Cîntece din mormînt) în care imaginea e de un candid tragism, ca şi inima poetului în ziua judecăţii din urmă : căci a iubit, a suspinat şi suferinţa a transfigurat-o în cîteva poezii desăvîrşite şi simple. 208 CAMIL BALTAZAR BIBLICE (Tip. „Luceafărul“) Nici o pasiune nu s-a irosit în zadar. A d-lui Camil Ba!-tazar pentru poezie a început să-şi dea roadele. Şi nu înţeleg numai volumele pe care poetul Vecerniilor şi Flautelor de mătase le-a ridicat la patru, în scurtul răstimp al carierei lui poetice. Cît, mai curînd, mă gîndesc la evoluţia acestei poezii, şerpuind în arabescuri de iederă capricioasă, pe unul şi acelaşi trunchi neted de ulm celest. Căci este o evoluţie în poezia d-lui Camil Baltazar, oricît de aderentă ar fi ea de temperamentul lui originar, şi ascensiunea aceasta n-ar fi fost cu putinţă dacă poetul, rob viselor din el, n-ar fi închis ochii şi nu şi-ar fi astupat urechile de către toate glasurile dinafară. Şi noi am fost dintre aceia — mărturisind sau nu — ce se temeau ca lira d-lui Camil Baltazar să nu ră-mîie la o coardă numai, şi cîntecul, aerian şi serafic, îngînat pe pajiştile cerului, să nu apară de la un timp un ecou, oricît de înduioşător, însă ecou, din primele acorduri. Reculegerile în nemurirea... acelui suflet, pornit pe drumul neîntors al argintului selenar, nu puteau înăbuşi, cu toată strălucirea lor intensă, acele definitive litanii cu care poetul se apropiase de izvoarele muzicei, în Flaute de mătase. D-l Camil Baltazar s-a dovedit mai sigur de sine, şi tuturor temerilor vine să le răspundă această culegere de Biblice, în care talentul poetului adaogă însuşirilor de pînă acum o vigoare a verbului, un contur, o compoziţie, un dar portretistic, o forţă de evocare, calităţi schiţate pînă acum şi pe care numai pasiunea lui de poezie le-a putut favoriza într-o aşa de subliniată măsură. Iată pentru ce cortegiul 209 acestor 9 pasiuni bibilce, ca alte fiice ale unei Mnemosyne senzuale, trebuiesc întîmpinate cu mirodenii şi cîntece, ca mi-resele Domnului lisus Hristos. Cu toate că dacă e să credem proverbului — nu al lui Salomon, e adevărat — nu toate maicile sînt surorile lui Hristos. Voltaire, căruia nu-i scăpa nici unul din tîlcurile ascunse ale anecdotelor, mărturisea că dacă Sfînta Scriptură nu l-ar fi asigurat că fiicele lui Loth avuseseră copii chiar de la tatăl lor, iar Thamar de la socru-său, nu s-ar fi încumetat să le acuze. „Il faut être discret recomanda cu nevinovată ipocrizie admirabilul indiscret al păţaniilor frumoasei Cunegunda, fiica baronului de West-falia şi amanta optimistului Candide. Ca şi cum un astfel de consemn s-ar putea ţine, şi ar folosi cuiva să punem strajă ochilor cînd istoria — şi încă istoria sfîntă — ne oferă atîtea spectacole senzaţionale, din care puizează şi istoricii, şi poeţii. D-l Camil Baltazar nu s-a sfiit de marile experienţe, şi cu dragostea cu care a madrigalat pentru surorile de caritate sau pentru imaculatele fecioare dintre pămînt şi cer, a fră-mîntat cuvîntul cu pasiunea olarului şi a pictat pe smalţul rar al şoldurilor — de amforă şi de femeie — cîteva motive de o discreţie pasională şi de o pregnanţă plastică cu adevărat fericite. Am putea zăbovi, fără îndoială, îndelung la căpătîiul acestor creaţiuni, dacă cititorul nu s-ar nelinişti, pe bună dreptate, şi nu ne-ar cere îngăduinţa să privească şi el prin ocheanul fermecat, în ovalul căruia, decor de miniatură în lumini de nacru şi reflexe de Tiberiadă, evoluează, în ritmul undelor biblice, aceste nouă sirene, cu forme şi glas de pierzanie : în veacul biblicelor pastorale, plimbai o turmă peste trei colnice, şi dintr-un fluier prelung lăsai să pice, pieziş, o tristeţe a genelor tale. Din trîmbiţi ai cîntat sub Ierihon aşa cum cînţi pe sub atîtea ziduri de-atunci încoace ebraice lieduri, os din osul cîntecelor lui Salomon. 210 Ai fost la curţile vestitor împăraţi, carnea o aveai precum străbunele fecioare crescute goale sub dunele fierbinţi şi cu sînii învoiţi minunaţi. Şi-ai vorbit cu o linie a şoldului, cu un danţ din subţirele glezne, galbeni sunau pe buzele tele, şi lense ţi-era dansul urcînd cum zborul coboldului... sînt numai primele acorduri de harpă ce însoţesc pe Ebreea, fecioara sintetică a Ierihonului, sosind întîia, din umbra străveche, resuscitată de verbul incantator. Sosesc apoi Mi-ryam, pe care d-1 Camil Baltazar o înduplecă în cuvinte dez-mierdătoare : Urcă-ţi clar pe harfă mînile, glasul urcăţi-1 în noapte plin, păstoriţele au părăsit fîntînile, pasul lor cu pasul lunii vine lin ; Ruth, faimoasa seceratoare, ale cărei farmece n-au epuizat şi nu vor epuiza în vecii vecilor secerişul laudelor : Ea, ultima dintre secerătoare, la Vooz întîi aflat-a har. Şi acuma sub ovalul lunii chilimbar, li-s inimile paseri grăitoare ; Ester, nepoata lui Mardoheu, de care se îndrăgeşte Ahas-veroş, cel ce împărăţea din India pînă-n Etiopia, şi care ia, în inima împăratului, locul frumoasei Vaşti, împărăteasa răzvrătită. Şase luni şi-a îmbăiat ea trupul în uleiuri de mirt şi alte şase luni în uleiuri de cinam, şi cînd Saasgaz, păzi- torul ţiitoarelor, a dus-o la împăratul, acesta a păstrat-o şi a făcut din ea împărăteasă — aşa cum stă scris în cartea Esterei din Vechiul Testament — Ester, pentru care d-1 Camil Baltazar alege cuvinte de basm şi-o aduce înaintea împăratului într-un tablou de sobră solemnitate, dar nu mai puţin împărătesc : 211 Mirat privi din jcţu-i de porfir Negru-împărat Ia alba ei halucinarc. Şi-n timp cc-ndreaptă către ea mustrare, ei dintre gene i-a picat o boabă de safir. Şi trupul care nu purtase decît povara propriului său cer acum sub grea povară se încovoaie, suind în plînset plînsul neamului stingher. Desfcrecînd izvoare care nu au mai sunat cu atîta deznădejde şi puhoaie de munte, întreaga jale şi-a ţipat, împăratului ccrînd inima să-i ogoaie. A strălucit o mînă-n curcubeie şi inele, un glas, cum soare după ploaie s-a aprins, şi-un braţ spre-un mijloc s-a prelins, Esterei să-i preschimbe lacrimile-n stele... apoi Sulamita — exemplar de dură frumuseţe şi de obstinată pasiune — Neagră sînt, şi pulpa mea de smoală, soldul cald caval, şi umerii lăute ; Sephora — camee de vis gravată în silabe : Ai tăcut, o tăcere ovală s-a lăsat pe-ngustele mîni, şi-au fost ca-ntr-o biblică pastorală, trupul fluier şi ochii blînde fîntîni ; Tamar, a cărei imagine alunecă graţios într-un pastel de cea mai autentică atmosferă biblică ; Salomeea, dansatoare şi criminală de rasă, şi în ultima firidă Noemi, a noua muză a poetului, pentru care d-i Camil Baltazar află culori şi linii la fel de scumpe : Ţi-i trupul lemn de cedru şi migală din care au cioplit lui Salomon căpriorii albi pentru amvon, templul cînd l-a ridicat în rugă şi migdală. 212 Desculţă mergi tu în Ierusalim, pe la răspîntii paşii-ţi întîirzii, te-apleci şi te amesteci blînd în jocurile de copii aşa precum s-ar apleca un heruvim. Sara te-ajunge limpede şi-ţi suie De fiecare braţ o aripă, apoi adormi pe uliţe de veche cetăţuie, luna dezvelindu-ţi nevinovaţii umeri goi. ...Portrete, evocări, incantaţii ce fac din Biblicele d-iui Camil Baltazar o treaptă de ascensiune pentru domul la care poetul lucrează cu atîta rivnă şi cu atîta iscusinţă. B. NEMŢEANU ANTOLOGIE alcătuită de d-1 Mihail Dragomirescu („Casa ¡coaielor“) Poet a fost ! Şi cîntul lui şi plînsul, Sub cerul înstelat, trezeau fiori ; Un codru era sufletu-i şi-ntr-însul Cîntau privighetori ! „Poet a fost !“ E sentinţa cu care-şi începe Barbu Nem-ţeanu epigraful de mai sus, săpat în lespedea tutelară a primei pagini albe din volumul Stropi de soare, tipărit în a doua ediţie, în 1915. Cu patru ani mai tîrziu, în 1919, o lespede adevărată, simplă şi emoţionantă, ca toate lespezile mortuare ale tuturor poeţilor blagoslovitei noastre patrii, închidea un trup învins, o inimă ce cu siguranţă tot mai palpita şi-un suflet trist, poate pentru prima dată trist, că trebuie să se oprească brusc în toiul celor 32 de primăveri, cîte-i fuseseră hărăzite de neîndurătoarele parce. Nu ştiu ce epitaf anume stă scris la căpătîiul de-a pururi al lui Barbu Nemţeanu. Epigrafului acela pe care şi-l ticluise singur i-ar sta însă bine în vecinătatea sufletului său, deoarece Barbu Nemţeanu a fost poet. Negreşit, nu cu învoirea atîtora din tinerii mei confraţi, cari n-au scăpat nici o iotă din frumosul meci al poeziei pure din Apus şi care-şi închipuiesc că e de ajuns să cumperi instrumente de aluminiu ca să-ţi poţi pune firma de chirurg într-ale literaturii. Din fericire pentru dînsul, Nemţeanu a scăpat de bisturiile acestea dificile. Şi dacă epigraful lui nu i-a desminţit intuiţia, e pentru că ea a fost a unui adevărat poet. în introducerea ce însoţeşte prezenta antologie, d-1 Mihail ; Dragomirescu distinge între ironismul rece al lui Heine şi între humorismul idilic al lui Nemţeanu. Pornind de la aceste distincţii şi urmărind temele poeziilor lui, d-sa vede în Nemţeanu pe singurul poet cu adevărat al vieţii familiare. j Poate că încheierea să sufere puţin în esenţa ei intimă. Este j în poezia lui Barbu Nemţeanu o latură a unei inspiraţii fami- j liare, ea este însă de-al doilea plan faţă cu rezonanţa gene- 1 i 214 rală a întregii lui poezii, chiar acea domestică. Şi-apoi, nu temele singure dau caracteristica unui poet, ci unghiul sentimental sub care se răsfrînge în oglinda lui personală ambianţa. Or, Barbu Nemţeanu, departe de a fi apologetul vieţii familiare, aşa cum caracterizarea d-lui Dragomirescu ar lăsa să se creadă, este, cum tot d-sa enunţă, un umorist. E ceea ce distinge, de altfel, poezia idilică a lui Nemţeanu de aceea cu care are serioase înrudiri, a lui Iosif. Şi la unul şi la altul : ceva din aerul adus de spate al bunicilor, care aruncă peste întîmplările curente o privire înduioşată. Iosif oprindu-se la această atitudine, Nemţeanu dezarmînd-o cu un surîs, cu o ironie. Cu o ironie destul de uşoară, de nevinovată, cu un mic bold epigramatic. între fantazie şi epigramă, poezia lui Barbu Nemţeanu zîmbeşte toată vremea, chiar şi atunci cînd abordă o temă de două ori elegiacă, cum e aceea din poema De vorbă cu trupul meu. Poetul era suferind. Muntele ozonizat îi întremează trupul vlăguit de prea multă visare, cum crede cu adorabilă naivitate dînsul. El nu înţelege însă să ducă sacrificiul prea departe. Pentru că între trup şi suflet, între pămînt şi cer, poetul aspiră tot după azur, după vis, spre descătuşare. Şi-a-tunci tîrgul se impune cu necesitate fatală, şi într-un ton de bonomie, în care epigrama ultimă încheie, într-o spirituală turnură, un tablou elegiac prin definiţie. E ca un soi de autoexecuţie în ton de bal mascat : Dar dacă azi renaşti la noua viaţă, Cînd sufletul mi-1 chinuii amar, O, trupule, ţi-oi da şi o povaţă : In voie să visez mă lasă iar ! Mă lasă să rîvnesc din nou spre stele, Nu-mi apleca privirea spre pămînt ; Nu-mi spune că sînt spini în toate cele, Că orice drum sfîrşeşte în mormînt. Mă Iasă să veghez în nopţi cu lună Să sper în vremi mai bune pe pămînt, Fii sufletului bun o gazdă bună : In dragă voie lasă-mă să cînt. 215 Căci dacă, trup nevrednic, vei cerca Din nou să-mi turburi visele de artă ; Şi dacă cu durerea ta deşartă, Să cînt voios tu nu mă vei lăsa — Atunci, nevrednic trup, cuprins de silă, Prin munţi nu te-oi purta de două ori ! Scot sufletul din tine, fără milă, Şi-n drum te las să mori ! Şi aceeaşi agreabilă ironie şi cînd scrie poema oraşului său natal, Galaţii. Ar fi un prea frumos capitol rezervat istoriei literare acela, ca să zicem aşa, al „imprecaţiunii“ în materie de urbe natală. Care poet nu s-a simţit străin de oraşul său, nesocotit, ostracizat, martirizat şi cine n-a murmurat, dacă nu public, cel puţin în caietele intime ale laboratorului său, măcar un blestem. Din fericire, blestemele copiilor nu prind, altminteri cîta ruină nu s-ar fi adăogat peste ruinile de tot felul : istorice — ale antichităţii, senzaţionale — ale erup-ţiunilor vulcanice şi ale violenţelor seismice, tragice — ale războaielor. Pentru ţara noastră, aşa de înceată în materie de refacere, e o adevărată fericire că blestemele literare sînt numai literatură. Fără să mai adăogăm că înşişi ei, poeţii, au grijă să tocească la vîrf săgeţile şi să toarne în paharul cu mătrăgună, pe care-1 destină urbelor lor scelerate, suficient sirop. O dovadă mai mult de sufletul generos cu care i-a înzestrat Cel Atotputernic. E şi cazul lui Barbu Nemţeanu din amintita poemă : Galaţi, oraş cumplit de negustori, La tine stă poetul ca-n Sodoma ! El seamănă cu trudă mîndre flori. Tu nu le poţi simţi, însă, aroma — cu aceste versuri delicate îşi începe Nemţeanu poema de stigmatizare a Galaţilor. Nu era însă în firea bunului N'em-ţeanu şi nici în mijloacele lui de expresie să aplice fierul roşu peste o ingratitudine edilitară. De aceea poema se frînge într-un ton de prevenitor memento : 216 r O, teme-te, oraş nelegiuit, De-a Dunării cumplită răzbunare ! în curgerea de val spre răsărit, Va duce despre tine veşti amare. Va spune că ţi-i sufletul vîndut, Pe fiii cei mai buni că-i dai uitării. Pe fiii tăi, ce-n vremi ar fi putut Să ducă fala ta în largul zării ; Vlăstarul tău că-şi plînge-nstrăinat, Pe alt pămînt, sub alte stele, plînsul; Trecea pe uliţi trist, nemîngîiat, Ai tăi treceau străini pe lîngă dînsul. îţi va striga că n-ai jertfit nimic Pe-altarul sfînt al artelor sublime, Că laşi un nume trist şi de nimic, Rostit cu scîrbă de viitorime. Şi totuşi, după atîtea păcate, inima lui Nemţeanu se înduioşează pînă în cele din urmă, şi-n loc de lavă, de pucioasă şi grindină, de piatră încinsă, poetul îşi absolvă urbea, la judecata din urmă, pentru singurul merit de a fi adăpostit (cu toate că l-a şi martirizat) un bard : Iar dacă ceru-n cei din urmă zori De flăcări te-o cruţa şi de cutremur — Gîndeşte-te, oraş de negustori, E fiindcă-ai găzduit un bard pe vremuri ! Dar aliajul acesta de satiră uşoară şi de înduioşătoare sensibilitate Nemţeanu îl promovează într-o poemă, Poveste, ce se ridică cu mult peste satiră. E o elegie pentru dispariţia unui bordei, pe locul căruia se va ridica — cuib de farisei — un sfruntător palat: Fireşte că netrebnic, cum era. Prietene, vei zice : numai bine C-au măturat nişte ruine, Şi nu vei suspina. 217 Dar vezi tu bordeiaşul ? — Odinioară El ascundea de lume-un învăţat, Ce-n frig şi-n nopţi tîrzii s-a zbuciumat, Turnînd în cărţi a minţii lui comoară ! în urmă bordeiul, lungă vreme, A fost o chilioară de poet, Şi-n încăperea-i mică şi deşartă Născură-atîtea splendide poeme ! însă mai presus de aceste accente de sentimentală satiră socială, oarecum elegiacă, poezia lui Barbu Nemţeanu cunoaşte două laturi, care sînt ale lui cu adevărat şi care sînt din plin reprezentate şi-n această antologie. întîi, lotul erotic. Poezia de dragoste a lui Nemţeanu cochetează cu sine, cu sentimentele lui, dă cu o mînă şi ia cu alta, amăgeşte şi rîde, ca să-şi cruţe mai uşor deziluziile — e, într-un cuvînt, o poezie de reţinută ironie, mai mult, în care gluma ascunde o înfrîngere, sau o previne. Aşa e în poema Iubitei care nu-mi ceteşte versurile, în care bonomia poetului nu scade nimic dintr-o realitate destul de tristă, cu toate succesele pe care poetul le va fi obţinut tocmai de pe urma versurilor scrise pentru iubita, care i le nesocoteşte : Şi toate astea fiindc-o vreme Am şters şi-am scris, am scris şi-am şters Povestea dragostei, din care Tu n-ai citit un singur vers Şi doară versurile mele Nu pentru critici au fost scrise, Ci pentru tine, dulce critic, Cu ochii negri, plini de vise ! Alteori poezia lui erotică împrumută fluierul rustic al cîntecului sau al motivului popular, pe care modulează catrene de reală frăgezime : Grea osîndă mai e dorul! Chin fără de nume ; Parc-ai sta pe loc şi parcă Mi te-ai duce-n lume ! 218 Şi doar lună, stele, ceruri, De-ai căta, nu-s lucru mare ; Numai dragostea, poznaşa, Numai ea le dă cătare... Iar alteori se rezolvă în discrete sugestii, din care Răvaşul mezinului e un record de graţie şi de simplicitate : Acasă, nene, toate-s bune, Iar eu mă port cum se cuvine : Ud grădiniţa pe-nserate Şi dau scatiului smochine. Iţi văd de cărţi, le suflu colbul, Din ce mi-ai spus nu uit nimica : Grijesc la timp să aibă lapte Mămiţa-mare şi pisica. Alt nu ştiu, zău, ce ţi-aş mai spune, Doar trei scrisori că ţi-au venit, Şi una-i roză şi miroase... S-o ţin acas’ ? Să ţi-o trimit ? Final care-1 apropie pe Barbu Nemţeanu de celălalt lot propriu al poeziei sale : fantezia. Prin invenţia fericită, prin turnura epigramatică, prin ironia nevinovată cu care înţeapă efemeridele în ierbarul poemelor lui, Barbu Nemţeanu aparţine acelei categorii de poeţi fantezişti care dacă nu s-au constituit, ca-n alte literaturi, în partid aparte, nu există mai puţin, chiar aşa, -risipiţi şi fragmentari, cum sînt. Şi-n ordinea aceasta ar trebui citate acele poeme de un deosebit umor, precum Trenul Crasna-Huşi, evocare pitoreasca a acelui tren miniatură, ale cărui aere de tren mare stîrnesc gluma şi zîmbetul ; Roman de colportaj; admirabila Siestă, ale cărei dimensiuni nu suportă mutilări — lot din care vom cita nu pe cea mai caracteristică, dar una din cele mai de-săvîrşite : sonetul Japonerii de vară, ca o pildă de cîtă graţie şi distincţie erau în resursele poetului Barbu Nemţeanu : Cînd dup-o zi de praf, de foc de vară, De strigăte, trăsuri şi de tramvaie Mă-ntorc în solitara mea odaie, Eu viaţa ca p-un cîine-o las afară. 219 In linişte m-afund ca într-o baie, Mă-nseninez, sunt bun şi blînd sunt iară : Zîmbind, cînd lumea-n noapte se-nfăşoară, M-aşez la geam în jeţul meu de paie. Vecinii-au toţi ferestrele deschise, In negrele pătrate ca prin vise Albesc scufii cochete, ca de nea... Din cînd în cînd, s-aude : „Noapte bună Un chimoncu suspină : „Vai ! ce lună „Ce lună ¡“-aprobă grav o pijama... Dar toate aceste acorduri, şi acest zîmbet, şi aceşti stropi de soare filtraţi prin pînzele diafane ale suferinţelor, în ciuda neîndurătoarelor parce, aveau să rămînă ca singura aducere-aminte valabilă de existenţa lui Barbu Nemţeanu. Antologia de faţă ne-o reaminteşte cu pietate. I U L I U CEZAR SĂVESCU POEZII cu o prefaţă de N. Davidescu („Biblioteca pentru toţi“} Poema marilor dispăruţi a d-lui Ion Minulescu, omagiu şi declaraţie de descendenţă spirituală în acelaşi timp, făcea începutul acelei solidarizări a noii poezii româneşti cu temerarii înaintaşi — Ştefan Petică şi luliu Săvescu — cari îndrăzniseră să evadeze din tipare şi să atragă asupra-le ironiile contemporanilor : Iar miine-n zori, de-o fi să ne-iitîlnim Pe-albastrele cărări, de unde azi Noi vă privim — O !... Mîine-n zori de-o fi să ne-utîlnim, Vă vom- primi cu braţele deschise Şi-obrajii vojtri — adeseaori scuipaţi — l-om săruta, Căci voi ne sunteţi fraţi !... După aceea, d-1 Al. T. Stamatiad închină una din cele mai patetice ale d-sale poeme, Visuri bolnave, memoriei aceloraşi gemeni întru nefericire, iar mai tîrziu strîngea într-o pioasă plachetă informaţii despre viaţa şi opera lor. D-1 Mi-hail Cruceanu, în drumul Spre cetatea zorilor, prindea în luciul celei mai triste din oglinzi fantoma adormită a celor doi martirizaţi : Sunt şi oglinzi în care nimeni nu priveşte. Căci nimeni nu s-ar recunoaşte-n luciul lor. în ele nu-i loc pentru chipul tuturor. Din golul lor tresare o frunte ce gîndeşte. 221 In apa ştearsă, enigmatică, ciudată, S-a-nfipt un ochi ce ne priveşte, dar nu vede, Un ochi ce-ascultă, dar n-aude, nici nu crede, Un ochi tăcut, ce nu clipeşte niciodată. Solidarizarea, în care intra atîta din omagiul boemei pentru doi din cei mai declaraţi cavaleri ai ei, atîta din compasiunea firească pentru mucenicii poeziei, dar şi admiraţie ferventă către fraţi mai mari întru Apollo. D-l N. Davidescu a arătat în studiul său despre Iuliu Săvescu, retipărit de astădată în fruntea prezentei culegeri de poeme, cît de nesigură a fost noua poetică a cîntăreţului, cît de contaminat de poezia la modă pe la sfîrşitul veacului trecut, de la noi, dar şi cît a adaos la tezaurul de totdeauna al Poeziei şi prin ce Săvescu poate fi revendicat de spiritul noii lirici româneşti. Petică, pe care d-l Davidescu îl socoteşte infinit superior, n-a fost de altminteri mai pur. Cu deosebirea că la cîntăreţul Fecioarei în alb — am numit pe Ştefan Petică — obsesia eminesciană (care lipseşte cu desăvîrşire la Săvescu) era mult mai tiranică. Important este că şi unul şi altul, prin inevitabile înconjururi, pe cărări cotite de munte şi cu popasuri ce adeseori păreau o renunţare, năzuiră spre turnul de ivoriu ai Poeziei, degajată de colbul contingenţelor, de-un soi sau altul. Iată pentru ce, urmînd culegerii făcută acum doi ani din Petică de către d-l N. Davidescu, vom aplauda gîndul pios cu care d-l V. Demetrius a întreprins tipărirea de astăzi a lui Săvescu. Poetul Fîntînei Blanduziei merita această dezmor-mormîntare. Dar tocmai pentru aceasta ne vom permite cîteva ob-servaţiuni, pe care le socotim întemeiate. Iuliu Cezar Săvescu este unul din poeţii ignoraţi, chiar în restrînsul soviet al literaţilor, cu atft mai mult deci de către marele public. Revendicăm pe Iuliu Cezar Săvescu şi-l socotim al nostru frate mai mare pentru acea redusă, dar autentică, parte din poezia lui, care se integrează în vibraţia universală a unicei Poezii. Pentru că, peste toate barierele de şcoli, maniere şi crezuri, peste toate pămînturile aşa de diverse ale universului» acelaşi clopot al cerului se bolteşte şi orice vibrare care pleacă din aceeaşi liră cu strune de aur a fiului Latonei la fel de frumos răsună şi la fel de dumnezeiesc ninge din zenitul imaculat peste sufletele noastre însetate de frumuseţe. Moreas, 222 negînd pe patul de moarte existenţa şcolilor literare, marchează mai mult decît un incident din anecdotica funebră de rigoare. Şi-atunci : literatul, care vede în Iuliu Săvescu un frate, nu vrea să-l vadă şi după moarte îmbrăcat în zdrenţe. Destul a suferit bietul în viaţă şi destul s-a martirizat între platitudine (căci ce poet n-are, măcar în sertarele sale, pagini de dureroasă insuficienţă artistică) şi între poezie. Căci de-ar fi scris măcar şi o singură poemă, poetul trebuie încredinţat posterităţii. Pilda sonetului lui Arvers să fie înscrisă ca un cuvînt de ordine pe frontonul tuturor antologiilor. Visez, de altminteri, de multă vreme şi-aştept pe culegătorul de stele căzătoare (cum ar fi zis Anghel), care să ne dea o antologie, în ale cărei firide unipersonale fiecare poet din începuturile poeziei româneşti şi pînă astăzi să fie trecut cu o singură şi cea mai expresivă mărturie din opera-i : sinteza elegantă — dacă se poate spune — a întregii lui poezii. Cît priveşte marele public, pentru a cărui educare, în primul rînd, bibliotecile de popularizare trebuie să vegheze, el va fi şi mai anarhizat în gusturile lui, cînd, alături de efortul de ascensiune, se va trezi căzut din nou în glodul şi in bălăceala de mai-nainte. Sînt poeţi ce trebuie publicaţi antologic, şi Săvescu e unul dintre aceştia. Fără să mai spunem că aceeaşi problemă a postumelor lui Eminescu se pune pentru toţi poeţii ce urmează a fi editaţi după moarte. Şi-acum : din cele 52 poezii cîte se cuprind în culegerea d-lui V. Demetrius, numai şapte, din care una tradusă, sînt ale lui Iuliu Săvescu şi trebuiau publicate. Pentru că aceste şapte poeme sînt suficiente să ne arate un temperament de adevărat poet, cum a fost Săvescu. Aruncaţi şapte diamante în noroi, şi ele vor continua să strălucească — cel puţin aşa se spune. Dar înglobaţi şapte poeme autentice într-o băltoacă — şi cuvîntul nu e aspru — de versuri ca oricare altele, şi care din nenorocire se zic a fi ale aceluiaşi poet, şi nu ştiu dacă metafora nu suferă. E cazul acestei culegeri. Citeşti şi te întrebi cu nedumerire : cum de s-au rătăcit oare printre paginile lui Săvescu atîtea din motivele perimate ale lui Carol Scrob sau colonelului Theodor Şerbănescu ? 223 Nu e nici o exagerare. Anume spunem lucrurilor pe nume, să fie un învăţ tuturor editorilor de postume. Trebuie procedat cu oarecare atenţie, ca nu cumva în locul unui serviciu să ne trezim cu o dezavantajare. Nu în mulţimea bucăţilor stă bogăţia unei culegeri. Şi-apoi, valoarea unei vitrine nu vine de la nenumăratele pietre false şi dubleuri mincinoase. Vedeţi diamantul acela imaculat răstignit între rubinul şi smaraldul la fel de veritabil ? Cîteştrele preţuiesc cît tot restul vitrinei la un loc. Atît plăcerea noastră personală, cît şi rîvna de a convinge ne-ar îndemna să retipărim cele 7 poeme ale lui Să-vescu. E cu neputinţă. Să trecem, prin urmare, peste cele trei strofe ce plăcuseră şi lui Ilarie Chendi şi în care, într-un ritm de rondel atenuat, ni se sugerează un pastel de graţie funebră şi un mic paradis aerian : în cetatea morţilor — Linişte şi pace, Iar deasupra porţilor, în cetatea morţilor, Crucea strîmbă zace ; vom trece şi peste cele cîteva versuri — din Plopul — trepidante ca însăşi neliniştea celui ce-aşteaptă, ca însuşi tremurai nervos al frunzelor de plop ; vom lăsa, din economie de spaţiu, şi acel pastel saharian, simplu dar plastic, al leului rănit lîngă ruinele calcinate ale templelor părăsite, lingîn-du-şi rana, şi de durere şi singurătate luînd martoră luna, către care-şi ridică laba, şi-om aminti numai — deşi o retipărire, în zilele acestea de intensă operă de tălmăcire, ar fi un act de justiţie — de traducerea Corbului lui Edgar Poe, în care ne place să vedem un semn — era în 1895 — al noului duh, care-şi făcea drum în poezia românească. De bună seamă — şi istoricii literari ne-ar putea-o spune cu certitudine — Corbul vine din cercul lui Macedonski sau poate prin Baudelaire, tălmăcitorul lui Edgar Poe. Deşi în mare parte versul lui Săvescu e prea idilic, sînt totuşi părţi în care tot mai rezidă ceva din implacabilul destin negru al simbolicului corb. Dar vom da găzduire, cu oarecare timiditate încîntată, pentru că oaspetele ne onorează şi versurile lui ne vrăjesc, 224 I fp celor trei mai desăvîrşite din cele şapte poeme ale lui Săvescu. Iată un peisaj de gheaţă — La Polul Nord, la Polul Sud — în care pluteşte nu ştiu ce încremenire de vrajă feerică, iad alb văzut cu ochii unui suflet olimpic — pentru că trebuie reţinută această observaţie : poezia lui Săvescu excelează în alb şi-n diafan şi devine de o mediocră calitate de cîte ori elegiacul din ele lasă să se audă lanţurile ce-i ţin legat de parul pămîntului. E un interesant ca/, de metamorfoză sufletească, această evadare în ţinuturi frigide, încălzite însă de văpaia visului : La Polul Nord, la Polul Sud, sub stele vecinic adormite, în lung şi larg, în sus şi-n jos, se-ntind cîmpii nemărginite, Cîmpii de gheaţă, ce adorm pe aşternutul mării ud, Cu munţi înalţi, cu văi adinei, la Polul Nord, la Polul Sud. Cînd dintre munţii solitari îngălbeneşte luna plină, Vărsmd pe albul dezolat o cadaverică lumină, Se văd ieşind ai mării urşi, cu ochi de foc, cu paşii rari, Cînd dintre văile adînci, cînd dintre munţii solitari. Şi dorm adînc, şi dorm mereu nemărginirile polare. Iar din prăpăstiile-adînci se-aude-o stranie vibrare. Şi urşii albi, înduioşaţi, într-un oftat adînc şi greu, Sie-ntind pe labe de sidef, şi dorm adînc, şi dorm mereu. Iată, din nou, o evadare în basm — Regina visurilor, Mab — într-un ţinut în care Eminescu dăduse pe Cupidon şi nunta gîngăniilor din Călin — şi-n care Săvescu desprinde cîteva irizări vii din sideful acestei miniaturi: Regina visurilor, Mab, Mai mare nu e ca rubinul, De la turbanul de nabab, Şi e uşoară ca suspinul. Căruţa ei, cum unii zic, E jumătate de alună, Şi caii — praful cel mai mic, Şi hăţuri — razele de lună. 225 Un arţăgos şi gros muscoi, într-o livrea catifelată, Conduce mîndrul ei convoi. Regina şade răsturnată. Şi fie ploaie, fie vînt, Picior peste picior se duce, Ca fulgul cade la pămînt, Şi vise-n foi de nuc aduce. Iar cînd s-aude-un bîzîit, Ca de lăcustă sau albină. Atunci se ştie c-a sosit La poartă-a viselor regină. Ea colţul fustii-şi pune în brîu, Să nu o calce în picioare ; în mînă ia un spic de griu Şi cu un gest de vrăjitoare Fecioarei se arată în vis, Ca un flăcău frumos şi dulce, Şi-n inimă îi lasă scris La el cu gîndul să se culce. Flăcăului îi zice : „Vezi, Cutare după tine plînge“, Şi-n somnu-i pătimaş îl vezi Cum perina în braţe strînge. Şi soacrelor Ie zice iar, Că sunt bătute de-ai lor gineri, Şi babelor le face chiar Ponos cu neînsuraţii tineri. Şi iată, în sfîrşit — La fîntîna Blanduziei — o evadare în timp, în veacul de aur, cum presupune Săvescu, al lui Horaţiu, tablou de frăgezime de ton, de o candoare de vers, de o primăvară binecuvîntată, cum rareori, pe teme vechi, le-a mai reuşit poezia noastră. Sîntem departe, şi încă mult, de evocările lui Alecsandri : 226 La fîntîna Blanciuziei Sta Horaţiu-adeseori, Şi pe unda poeziei La fîntîna Blanduziei împletea cununi de flori. Şi pica, pica fîntîna In susurul matinal, Ridica Horaţiu mîna, Şi pica, pica fîntîna Versuri clare de cristal. In tăcutele boschete ; Se-auzea cîte-un suspin. Era Bachus printre fete, în tăcutele boschete, între cupele cu vin. Şi se bea, se bea-n neştire, în dumbrăvi, ca şi în lunci, Era numai fericire, Şi se bea, se bea-n neştire, Astfel cum se bea atunci. Iar satirii, fără saţiu, După nimfe alergau, Surîdea divin Horaţiu ; Iar satirii, fără saţiu, Le prindeau şi le jucau. Şi era pe-atunci viaţă, Ah, ce timp fără păcat ! Era veşnic dimineaţă, Şi era pe-atunci viaţă Şi Horaţiu împărat. Şi de n-ar fi decît aceste trei poeme, şi Iuliu Cezar Sa-vescu, nefericitul poet mort, cum informează d-1 N. Davi-descu, „mizer şi izolat“, la 9 martie 1903, într-un spital din capitală, încă ar merita un loc al său într-o antologie a liricei româneşti, alături de Ştefan Petică şi în vecinătatea imediată a lui Macedonski şi Anghel. ELENA FARAGO NU MI-AM PLECAT GENUNCHII (Tip- „Prietenii ştiinţei“, Craiova) Ce-aţi spune dacă am mai vorbi cîte puţin şi despre poezie ? E vreme de cînd, întorşi de către culmile Heliconului, ne-am adîncit privirea în nămolul (şi nici măcar terapeutic) cotidianelor scandaluri. Suficientă alarmă să sperie plutoane întregi de don quijoţi şi să izgonească în bîrloagele de fildeş (daca aşa ceva este cu putinţă) legiunile de poeţi ai României contimporane. Şi totuşi, nu numai că nu i-a împrăştiat ca pe puii de potîrniche, dar i-a îndemnat, şi (minune a veşnicei primăveri pieride !) le-a aţîţat cîntecul, şi le-a adaos noi nuanţe pe aripile fanteziei. Dacă pietrele n-au răspuns glasului, ca-n mitul lui Am-phion, şi dacă bestiile n-au fost cucerite încă de cîntecul lui Orpheu, ceva din puterea legendei tot a mai dăinuit, căci numai aşa se explică cum peste stridenţa jazurilor politice şi peste sarabanda excrocheriilor pluteşte, ca fumul jertfei celei primite, ceva din aroma de pajişte însorită de Domnul, a duhului poeziei. E adevărat că unul şi altul dintre pajii muzelor, urmînd obiceiului pămîntului, au abandonat trena Polymniilor dumnealor, şi citind în titluri de juneţe (păcate ale tinereţelor, cum spunea Costache Negruzzi) profeţii bune de urmat („darurile pămîntului“ — „ne cheamă pămîntul“), au slujit diavolului, în chip de şarpe al tentaţiei, şi despre care se spune a fi chiar fiul noroiului. însă marea cohortă a slujitorilor poeziei şi-a văzut de drum nesocotind defecţiunile şi, dacă nu ne-ar fi teamă să iscăm geloziile, am numi, spre bucuria sufletului nostru, pe 228 r1 .. .. , ■- cutare poet tînăr, ale cărui imnuri înfloresc dintr-o sevă tot mai fermecătoare, pe zi ce trece. * Iată pentru ce, în vreme ce judecătorii de instrucţie vor fi ocupaţi cu clasificarea dosarelor, ar fi timpul cel mai nimerit să desprindem din raftul neîncăpător al poeţilor, pe rînd cîte unul, şi să-i supunem — instrucţie întru totul ono-f rantă — interogatoriilor critice. Cu atît mai mult cu cît la judecata din urmă — acest suprem examen internaţional — tot în poeţi stă nădejdea că vor lua cîteva puncte şi că vor sta de-a dreapta Tatălui. în orice caz, d-na Elena Farago va fi printre cei aleşi. Căci este în culegerea de poeme Nu mi-am plecat genunchii atîta elocventă devoţiune, atît de umilă religiozitate din partea permanentei Magdalene, robită de-a pururi Fiului Omului, că sentimentele — cu toată exaltarea lor păgînă —■ apar purificate şi se răsucesc ca trîmba de smirnă de pe jertfelnicul iubirilor, de-a lungul albelor colonade de marmoră. Un ciudat amestec, turburător pre cît este şi sincer, de adoraţie şi apostasie, de ură (iubire torturătoare, cu alte cuvinte) şi de iertare, suflu creştin, ecouri de parabolă, altoite pe frînturi de templu olimpic, fac din poezia d-nei Elena Farago o suită de imnuri, pe care harpistele Domnului le înalţă la pragurile cerurilor. Şi nu vorbim, desigur, decît de spiritul acestei poezii. Dar chiar şi forma, talazul acela de sonoritate, care vine din larg, se opreşte o clipă peste un colţ de stîncă sau se sperie de reflexul propriei lui spume şi porneşte din nou, pînă cuprinde ţărmul şi se stinge într-un ultim spasm — versificaţia însăşi descinde dintr-o sferă aeriană. înrudită cu versificaţia romanţelor lui Minulescu, e interesant de remarcat prin ce se deosebeşte şi cum feminitatea dispune ici şi colo, în încheieturile acestui continuu răsuflet metric, odihnitoare surdine, cuiburi de repaos şi de muzicalitate — o desăvîrşită artă, ale cărei principii n-apar de fel la suprafaţă, atît de naturală şi de obligator firească este în toată a ei desfăşurare. * Astăzi îi putem spune numele, în această culegere. Era vorba de poetul Mihail Celarianu, ale cărui poeme recente, cu tot miracolul lor fraged, n-au putut decide, pînă acum, eroismul nici unui editor (n.a.). 229 Aminteam de „ecourile de parabolă“ care s-ar întîlni în poezia d-nei Elena Farago. Ne gîndeam la acele tipare şi imagini, proprii oricărei poezii, dar parcă şi mai mult celei feminine, atribute întîlnite în decursul tuturor ciclurilor d-nei Farago, de la Şoaptele din umbra şi pînă la Şoaptele amurgului, simboluri de năvi şi fîntîni ce revin şi în prezenta culegere, dar în ce măsură întrecute ! Contesta de Noailles, frenetica poetă a Inimii multiple, al cărei ultim volum, UHonneur de souffrir, este o continuă salbă de gemete, cînd tot trecutul ei ne deprinsese cu lirismul neînfrînat al bocitoarelor, oferă întru aceasta o necesară lecţie. Cel mai sesizant dintre cioburile de oglindă sfărîmată, în care doliul scriitoarei îşi oglindeşte umbrele dispărute, este mica poemă a olarului persan, întrebuinţat ca termen de analogie, şi care în huma pe care o frămîntă distinge vaietele şi sîngele celor prefăcuţi în ţărînă. Experienţa d-nei Elena Farago e de pe ţărmul celălalt. Nu un refugiu în analogie, în parabolă, în imagine, cît o evadare, o frîngere a zăbrelelor imaginei, un elan liric care de atîtea ori aminteşte elanul Salomeei. Nu imaginea pentru sine şi nu, mai ales, imaginea soclu, cît podoaba de destrămat în urcuşul acestor golgote pasionale pe care trudeşte sufletul poetei. Iată, de pildă, una din cele mai închegate poeme din întreaga carieră poetică a d-nei Elena Farago, Scrisoare — procedeu de nenumărate ori încercat, pînă să selecteze în această desăvîrşită confesiune şi pe care am voi-o, pentru perfecţia ei, în întregime citată. Rigorile spaţiului ne opresc, însă vom transcrie episodul turburător şi care accentuează caracterul de mister al întregei poeme, episodul aşa de impresionant ca noutate al mînei care scrie şi care se surprinde umbră : ...Şi-acum, privind pe gînduri la mîna care-ţi scrie, rai s-a părut deodată atît de străvezie, c-am tras-o şi-am pitit-o, fără să ştiu ce fac... ...A fost o fulgerare din cele ce desfac peceţile, sub care ne dorm în suflet toate cîte nu le ştim încă, 230 din tot ce nu se poate privi cu ochii vieţii decît arar şi vag, în unele vedenii de vis, pe cîte-un prag, ce ne desparte-o viaţă de alta ? Mărturia nu ne-o dă nimeni încă, şi totuşi, străvezia culoare a mîinii mele n-a fost doar o părere de noapte petrecută în gînduri şi durere, ci alte nopţi trăite mi-au nălucit o mînă ce doarme-n cine ştie ce tainiţă pagină, pe pieptul unei mumii, de veacuri lungi... Aşa cum va dormi ca mîine, în raclă, mîna mea... Adăogaţi că această viziune se intercalează unei confesiuni, în pragul unui drum nesigur enigme, şi veţi surprinde cît de halucinantă e mosferă a poemei : S-a luminat odaia, dar gîndurile sclave aceloraşi nelinişti îmi urmăresc, bolnave şi cobitoare, drumul pe care stau să plec... Ce clopot cheamă-n glasul clipitelor ce trec ? E poate albul crainic ce încă nu se opreşte, ci doar din zbor. în treacăt, catargu-1 iscodeşte, în decursul şi plin de întreaga at~ 231 lovind uşor o sîrmă, ce zbîrnîie prelung, în gîndurile mele, pe drumul ăsta lung, pe care cad învinsă, deşi n-am pornit încă ?... O, marea-ntunecată şi nemiloasa stîncă, ce stau să taie calea unei speriate năvi, şi-aibastrul ochi de apă răsfrîngător de slăvi... Şi farurile stinse... Şi tot ce uu ştiu încă... Dar desigur ar trebui să vă împărtăşesc cit mai multe din aşchiile acestea, de inimă, sîngerînde, şi nu ştiu, în zgîr-cenia spaţiului, dacă trebuie să citez acea litanie de antologie E moartă iubirea : E pasărea moartă Din mine, Din voi, Ce trece-nmulţită în mii de năluce... sau cel puţin fragmente din seria de confesiuni : O nouă magdalena plînge, O păcătoasă scrie, O femeie trecută vorbeşte cu toamna, şi ale cărora singure titlurile vă pot da o imagine de accentele pe care lirismul d-nei Elena Farago le smulge coardelor simţitoare, durerilor acute. Nu mă voi împotrivi, totuşi, ispitei de a mai cita un fragment (o, sacrilegiul fragmentelor şi melancolia disecţiilor !) al ultimei din cele trei poeme amintite, şi-n care peisaj şi suflet se topesc şi dau un aliaj amar ca şi viaţa, ca şi tinereţea ce trece, ca şi iubirea ce, cu toate agoniile, nu moare : Şi-acum, cînd din durutul suspin a tot ce-a fost n-a mai rămas, în suflet, decît o vană tîngă, 232 căci ani sunt de cînd ochii-mi privesc, fără să plîngă, cum îţi desfaşuri, Toamnă, pustiitorul rost ; te aşteptam şi astăzi, ca ieri, cu aceeaşi vagă tristeţe-n care nu ştiu dacă mai am vreun ţel. Căci nu mă-ntreb de-o viaţă trăită în altfel mi-ar fi părut mai tristă ori mi-ar fi fost mai dragă. ...Dar iată că din glastră o albă tufănică se-ntinde peste masă pînă pe fruntea mea, — se-ntinde şi m-atinge de parc-ar vrea să-mi zică de ce te las să intri în casă peste ea... Admirabil fir de beteală, final, care leagă cu o rază de soare un mănunchi de flori triste, argintie incluziune de aer intr-un fildeş sumbru, tînjind de absenţa astrului şi albinelor. De un rafinament cu atît mai preţios cu cît e mai mascat, în forme ce descind din ritmul amplu al lu; Verhaeren (pe care poeta l-a şi tălmăcit, uneori, de altminteri), şi cu infiltraţii din obsesia refrenului popular, arta d-nei Elena Farago realizează în lirica românească şi în cea feminină îndeosebi, ostrovul Cîntării cîntărilor, pe sub sălciile căruia logodnica lui Salomon smulge melodii impresionante, în care picură amărăciunea iubirilor fastuoase. G. V. BACO VI A BUCĂŢI DE NOAPTE (Tip. „Lupta“) Nu e nici o mirare că ne oprim, după atîta răstimp, astăzi abia, la cărţulia aceasta de numai patruzeci şi opt de pagini mici şi cu aspect ceva-ceva mai răsărit decît un Visul Maicii Domnului, pitit de spaima „haiducilor“ în panerul colportorului şi acoperit de larma sentimentalelor „doruri şi amoruri“. în anul comemorării fastuoase a colonelului Şerbă-nescu — acest Carol Scrob care s-a bucurat de mirul gravului Maiorescu şi pentru care oficialitatea de astăzi, cum şi era de aşteptat, a reţinut discursuri şi fanfare — şi-n anul inflaţiunii ateneelor culturale, în şezătorile cărora publicul îndurător are prilejul să cunoască o întreagă generaţie spontanee de barzi de cartiere, nu e nici o mirare ca flaconul acesta de aromă concentrată zvîrlit în piaţa literară să fi reeditat parabola lui Baudelaire din Cimele şi flaconul. însă primăvara, care se presimte în dezmorţirea aurită a tîrgului şi pentru care d-1 Bacovia a vibrat în Scîntei galbene acei dureroşi Nervi de primăvară: Melancolia m-a prins pe stradă — Sunt ameţit. Oh ! primăvara iar a venit... Palid şi mut — Mii de femei au trecut. Melancolia m-a prins pe stradă, pe de o parte, iar pe de altă parte, ultimul buletin al Oficiului de educaţie estetică, în care marele haruspice al măruntaielor critice vorbeşte cu clasica-i incomprehensiune de poezia d-lui Bacovia, ne-a readus în minte, ca pe o mus- 234 trare modestă, cărţulia aceasta de poeme în proză Bucăţi de noapte. Poezia d-lui Bacovia, torturată de ghimpii tuturor asce-zelor, era confesiunea impresionantă a unui suflet nedezlipit de placenta haosului originar. Suflet înfiorîndu-se de toate ecourile atavice, speriat de lumina soarelui de astăzi şi martirizat între năzuinţi şi temeri, poezia d-lui Bacovia oferă una din cele mai emoţionante drame sufleteşti ale poetului modern. Aşa a fost poezia din Plumb. Abia în Scîntei galbene — şi ne amintim să fi atins coarda aceasta a poeziei d-lui Bacovia — poetul schiţează un zîmbet de critică, acea discretă ironie, în care poet şi provincie se contopesc în dunga aceluiaşi rictus, de Pierrot fardat, de teamă să nu i se vadă sufletul. „Lunologul eminent“, de care aminteşte în poemele sale Jules Laforgue, îşi plimbă în Scîntei galbene chipul palid şi ochii dilataţi de cărbune. Şi cu atît mai mult în Bucăţi de noapte. Poema în proză oferă de altminteri mai multe posibilităţi pentru fantazia ireală şi agreabilă, pentru senzaţionalul literar — vas de lut iluminat de smalţul înflorit cu măiestrie de mîna unui olar de rasă. între schiţa lirică, evocativă, pluşată ca însuşi stilul său — platou eliseean roind de fantome descarnate, dar omeneşti — din Oglinda fermecată a lui Anghel şi între apologul liric a! lui Baudelaire, dublat de maximă ingenioasă (amintiţi-vă de simbolul Be-nedictei, himeră imaculată şi respirînd numai idealitate, care prea era frumoasă ca să trăiască mult, pe care poetul însuşi o înmormîntează, închizînd-o într-o raclă de lemn parfumată şi incoruptibilă ca lăzile de India şi pe groapa căreia se înfiripează o altă Benedictă — umbră şi desfigurare a celei dintîi, de care poetul se leapădă ; dar cînd la împotrivirea ei izbeşte furios cu piciorul, asemeni lupului prins în capcană, piciorul îi rămîne îngropat pînă la genunchi, şi poate pentru totdeauna, în groapa idealului...) între aceste două balcoane, zic, poema în proză a d-lui Bacovia prinde o funie răsucită din fire de păianjen, pe care un funambul de o excepţională abilitate merge, ca-n vis, cu un pas şi sigur şi elegant, între două abise, de-a dreapta şi de-a stînga. Bucăţile de noapte ale d-lui Bacovia, preţioase ca document psihologic, pentru dezagregarea sufletească înrudită cu semi-trezia, sînt şi mai preţioase prin arta scrisului. Pe teme în aparenţă facile : oboseală, un peisaj de lună sentimental, o 235 reverie într-un cafeu, cîte miraje realiste sau fantastice, pe care ironia d-lui Bacovia le ridică deasupra pămîntului. Pentru că — am mai amintit şi altădată — în sufletul de mucenic al poetului Scînteilor galbene este o preţioasă aptitudine pentru ironia de calitate. Notaţia lui de cea mai fină acuitate, adeseori, nu uită amănuntul ironic şi tipic, ca pe o incluziune de aer perlînd tristeţea unui chihlimbar. Iată, de pildă, rînduri dintr-o stare de veghe : Şi dimineaţa friguroasă, cu vînt... camera goala... păşind, podelele sună, scriind, peniţa plinge pe hîrtie... poate s-a scris, ce vremuri... ce sens... ce nouri întunecoşi astupă fereastra... gardurile şi lemnăria ude... nouri întunecoşi, întunecă ochii... şi vrea să plouă din nou... Ceasul >~a oprit, nu mai vrea să însemne timpul... un de bani stă pe coiful mesei [s.n.J şi gîndul e închis... nourul întunecos stă la fereastră ca o noapte de gheaţă. Sau iată imaginea unui tablou de deznădăjduită singurătate : E noapte, cînd oamenii se culcă şi se iubesc... cînd tot oraşul cîntă cu note de ploaie prin tuburi de tablă, cînd tot Oraşul plînge ca o ver.hr pianolă... singur prin casă să fac versuri. Dacă tot oraşul plînge cu note de ploaie ca o veche pianolă... ce este gîndul în sine... mîine ne vom duce după pîinea cea blondă, cea brună... înainte... Şi pentru că nu putem cita în întregime acea admirabilă bucată In cafeu, poem al boemei sufleteşti în primul rînd, să spicuim cîteva rînduri de un agreabil şi minor melodra-matism : Ele, înţelegînd că eşti de oriunde, rîd elegant în ziua de vară, dar tot voiesc să te plimbe pe aleile pe unde e mai multă fantazie. în pavilionul-bufet cineva serveşte îngheţată şi bere, şi dacă vrei, nu te iscăleşti în album, fiindcă ele ştiu că te cheamă „oricum“. Berea era bună, ziua melancolică... Luna, după cîteva minute, s-a lăsat în plopi ; oamenii umblă cut îumînări în noapte, şi pot să plîng, încet, tare, în noaptea asta nu sr aude nimic... plîng fiindcă valsul din anul acesta e trist ca şi cele vechi şi fiindcă toţi sînt inteligenţi în acest local de consum. 236 Rînduri de amară ironie, în care ne-am îngăduit să subliniem ceea ce ni s-a părut ca o picătură de fiere concentrată într-un vas cu lacrămi şi care ne duc la ironia din Cubul negru, aproape o satiră fantastică şi coborînd parcă din paradisurile artificiale ale lui Baudelaire. De altfel, prezenţa acelei Mater Tenebrarum de care amintesc paradisurile artificiale se şi simte în toate paginile acestui singuratic, pentru care tăcerea, luna, visul, fantasticul, irealul, noaptea, într-un cuvînt, sînt o consolare, un ideal de artă, pe care-1 alină în cuvinte din cele mai duioase : Şedeam şi noaptea trecea ; în alte odăi se auzeau beţivi ; lampa ne înnegrea porii, nu mai eram eu, nu mai era ea, şi-am uitat aurora, şi noaptea, şi apele mari ne plouau în tîrgu! cu gîrle şi podeţe, şi noaptea, noaptea ne ducea în noapte. însă : deoarece felcerii criticei oficiale ne-ar putea obiecta că în orice autor găseşti o imagină, două, un ţipăt sufletesc, profund poate, dar nesemnificativ, iată două rare poeme din această cărţulie, de aşa de restrînse dimensiuni, de aşa de potenţată artă. întîi, delicata poemă Cînd cad frunzele, cu atmosfera ei de glacială melancolie la fel cu grădinile triste, cuminţi, împietrite ale lui Seurat. Grădini cum se cade, prin care s-a abătut însă un mic vîrtej ireverenţios : Copacii subţiri şi rari, cu ramuri subţiri, cu puţine frunze mici, galbene, erau, acolo, solitari, pe o zi calmă spre toamnă. Pe cărările goale, ea spunea că-i plac parfumurile şi pudra. Şi, chiar, profilul ei pudrat apărea senin, iar bluza uşoară avea parfum suav. — Ah, împuşcă-mă în sînul stîng, spunea amanta şi, după ce şi el se împuşcă la fel, rămăseseră uitaţi în poiana din lunca oraşului ; poate într-un peisagiu ca acesta a fost drama pe care am citit-o într-un ziar ; cîtă iubire şi pasiune, cîtă gingaşă simţire faţă de mediul prozaic ! — Da, răspunsei, e interesant. — Nişte pescari, pe noapte, au dat de ei şi au anunţat autori- tăţile... e aproape un roman. Continua să spună acestea, privindu-şi într-o oglindă buzele roşii şi ochii mari. Este vreo doamnă distinsă, îmi spuneam, care a venit să-şi uite plictiseala în acest parc cu cărările pustii. Printre arbori, departe, o trăsura mergea la pas. Puteam concepe, încă, ceva dimprejurul care părea acum strimt, acum larg — nimeni, zîmbetul ei şi tăcere. De mult, muzica a încetat să mai cînte pe aici, cum şi întîlniri de iubire despre care vorbea această femeie. O, mîndrul vals... poate superb... şi noaptea rece, cînd trompetele plîngeau în parc... Să merg cu tine, astfel ! O, sărmană prostituată !... se face noapte, în sus şi în jos, pe cărările goale, ne-am plimbat destul, romanele au sfîrşitul lor. Ea tresări de frig. îşi puse degetele la gură ca pentru o salutare duioasă şi plecă. Printre arbori, departe, trăsura o ducea spre oraş, lăsîndu-mă singur, cu gîndul dacă trebuie s-o mai întîlnesc. Sau iată Moina, cu începutul acela de epistolă horaţiană, cu povestea ciudată a acelui cuplu pripăşit întîmplător şi care dispare : „...ea timidă şi nehotărîtă, el îneîntat ca de-o afacere minunată“ ; cu atît mai preţioasă cu cît e realizată cu mijloace simple, ce te răscumpără de infatuitatea atîtor concepţii de viaţă : Cum stam în ziua aceea acasă, plictisit de un tînăr vizitator, care îmi reproşa că nu ştiu să cunosc oamenii, respectîndu-i prea mult, şi nici mijloacele atît de comune pentru a deveni bogat, şi cum nu puteam să-l concediez pe o zi noroioasă cu o ninsoare udă ce colora oraşul într-un negru şi alb murdărit, mă gîndeam fără a-1 asculta şi nu ştiam cum să-l rog să prepare două ceaiuri, într-un ibric de pe fereastră. Naivitatea mea, în cercul vieţii, devenise cunoscută pînâ şi de copii. Admiraţii măgulitoare şi aspre observaţiuni se amestecau într-o logică dezordonată. Mai auzeam aşa ceva, şi cunoşteam destui învinşi superiori mie, sperînd, totuşi, cine ştie pe unde... Reuşii, peste cîtva timp, să-l rog să prepare ceaiul, eu fiind ocupat cu terminarea unui manuscris întrerupt, pentru a-1 prezenta unei reviste. Convalescent de cîtva timp, uitam tînărul care vorbea, şi, în fierberea ceaiului, priveam pe fereastră, cu condeiul oprit, această zi udă şi plîngătoare la nesfîrşit. O tînără fată apăru la geam, căreia tînărul se grăbi, să-i deschidă uşa foarte emoţionat, rugînd-o să intre pentru a nu sta în ploaie mai mult. Cu o palpitaţie înecătoare ea întreba de o stradă care îmi era necunoscută şi despre care tînărul spunea că e departe şi într-o direcţie cu totul alta decît aceasta, luîndu-i prin surprindere o sărutare. Urmă o uşoară luptă lîngă uşă, şi înainte de 2-58 a interveni fu convinsă de a rămînea puţin, deoarece ninsoarea udă cădea şi mai grăbit. Sunt împrejurări cu respiraţii speciale, cînd nu poţi spune nimic, iar privirile clipesc cu subînţelesuri, de a conveni ca permise situaţiuni ce nu-ţi plac. Aplecat pe manuscris în aceeaşi preocupare de a scrie, auzeam în spatele meu sărutările lor repetate ca şi cînd aş fi fost de- prins cu astfel de cuceriri, ale unui tînăr cunoscător al vieţii, şi care ţtia ce face. Luarăm cîteşitrei ceaiul, într-un roi de minciuni de care ZÎmbeam, aşteptînd, cu înserarea care cădea, să rămîn singur, pentru a termina acest manuscris care începea să mă obosească. Au plecat pe noapte. Ea timidă şi nehotărîtă, el încîntat ca de o afacere minunată... Dar, după plecarea lor, orice concentrare de cugetare îmi dispăru, ascultînd ploaia-ninsoare de afară, şi viaţa mi-apăru din nou atît de uşuratică, că în zadar mai căutam singurătatea pentru a o descrie prin prisma dureroasă a celor învinşi. Şi acum, dacă ar fi să adăogăm un cuvînt de încheiere acestor minunate fragmente dintr-o artă a poemei, pe care atîţia sîrguitori ai scrisului românesc o cultivă şi dintre cari d-1 Bacovia este printre primii, am spune : Procuraţi-vă, o, voi toţi îndrăgostiţii de artă, acest breviar de ironie şi sentimentalitate, care se cheamă Bucăţi de noapte, şi cînd veţi număra cei 15 lei librarului, gîndiţi-vă că sufletul Mîntuitorului a fost vîndut abia pe de două ori atîţia arginţi. Şi astupîndu-vă urechile de către zarva falangelor subvenţionate să întreţie cultul obtuzului, bucuraţi-vă că duceţi cu voi un suflet. Aşezaţi-o, aşa umilă la înfăţişare cum este, între cărţile de lux ale bibliotecii voastre, ca să vă îmbălsămeze vouă rafturile, la fel cu picătura de aromă concentrată din dege-tarul de onix al tavernierului Syrax. OTILIA CAZIMIR FLUTURI DE NOAPTE („Cartea românească“) Există — oricît Institutul de măsuri şi greutăţi al d-iui Mihail Dragomirescu s-ar opune — un relativism critic graţie căruia verdictele se dau cu drept de apel, mai mult chiar, se întîmplă ca o jurisprudenţă de Iaşi să n-aibă putere de lege la Bucureşti şi viceversa. Relativism, de altminteri, care vivifiază atmosfera literară şi ne smulge acelor tiranii oarbe la care se dedau, fie în politică, fie în critică, firile dictatoriale. Relativism pitoresc am adăoga, dacă el n-ar scoate la iveală ciudate malformaţiuni originare şi dacă n-ar trăda, la acelaşi spirit critic, fenomene întru totul contradictorii. încercînd să scriem despre Fluturii de noapte ai d-rei Oti-lia Gazimir, acelaşi relativism critic ne-a dus, fără de voia noastră, la începuturile poeziei feminine în literatura românească. Drumul pe care această poezie feminină l-a străbătut în ultimii 30 de ani e cu adevărat miraculos. Eminescu pusese încă de la 1870 (şi Maiorescu se sesizase din oficiu şi fără greş) piatra de hotar între trecut şi viitor, în poezia masculină. Tot ceea ce a urmat după Eminescu : Coşbuc, Anghel, Arghezi, e de o calitate demnă de poezia marelui predecesor. Cu totul altfel stau lucrurile cu poezia feminină. Ea apare foarte tîrziu. Şi e aproape ciudat să vezi cum în rîndurile aceleiaşi „direcţii noi“ de la 1872, Maiorescu punea şi pe Eminescu şi pe colonelul Şerbănescu şi pe d-şoara Matilda Cugler. Floarea-n cîmp cînd vestejeşte, Alta-n locu-i înfloreşte, Dar în pieptul omenesc Florile cînd vestejesc, 240 Cade roua în zadar, Alte-n loc nu mai răsar — i se păreau lui Maiorescu valoroase prin „eleganţa limbajului şi sinceritatea simţirii" şi-i aminteau, totodată, de Heine şi de Lenau. Ceea ce de bună seamă trebuie să fi fost aşa. Dar timpul macină iluziile, răscumpără erorile fatale, stabileşte noi puncte de reper şi dă numai cezarului ce e al său. Poezia feminină de astăzi : o Alice Călugăru, cu inspiraţia-i păgînă, o Elena Farago cu faldurile larg desfăşurate ale emoţionantelor ei confesiuni, o virtuoasă a sonetului ca Alice Soare, hieratismul parnasian al Claudiei Millian, miniaturis-mul Otiliei Cazimir, iată nume şi inspiraţii care au încetăţenit în republica literelor româneşti poezia feminină. E un drum ca de la haosul nediferenţiat la despărţirea pă-mîntului de ape. Dacă nu şi mai mult. Ceea ce iarăşi nu înseamnă că totul este admirabil în această poezie feminină. Din nenorocire, relativismul despre care vorbeam e aşa de puternic, încît aceleaşi cuvinte pot să designe, la epoci diferite, tot alte adevăruri. Căci iată, nu alte sînt raţiunile, şi nici chiar Heine nu lipseşte din preţiosul studiu pe care d-1 G. Ibrăileanu îl consacră poeziei d-şoarei Otilia Cazimir. Ai zice că la distanţă de peste 50 de ani reînvie păcatele feminine ale „direcţiei noi“ a lui Titu Maiorescu, dacă scriitoarea la care se aplică d-1 G. Ibrăileanu n-ar fi o reală poetă, care în nici un caz nu trebuie făcută responsabilă de exagerările ce s-au pus în circulaţie pe seama talentului d-sale, exagerări pe cari şi d-1 Ibrăileanu le cultivă cu deosebită preferinţă. Vorbeam de un anume relativism. Iată-1 urmărindu-ne pas cu pas şi căutînd să ne convingă că există o percepţie critică pe regiuni şi că ceea ce laşului i se pare a fi o „poezie pură“ sau „creaţie“, la Bucureşti se numeşte imagine, metaforă şi teme versificate pentru uzul revistelor de copii. Dar să precizăm, începînd anume cu ceea ce ni se pare că trebuie eliminat din poezia d-şoarei Otilia Cazimir. Mai întîi, foarte multe locuri comune, clişee al căror reziduu de imagine s-a consumat în decursul veacurilor : Şi-n ochii-mi de copil al nimănui ; Pe ochii vineţi şi-împietriţi ai zării Se iasă moi pleoapele-nserării ; Cu glasuri de greieri, mărunte, M-adoarme pămîntul bătrîn... sînt numai cîteva din această zestre semănătoristă, pentru care s-ar putea alcătui şi o teză de doctorat; adăogaţi apoi atxtea versuri inexpresive, fără nici un germen evocativ, precum : Pe brazde negre înfloreau pansele Şi le stropeau pe înserat bătrînii mei C-o stropitoare verde, smălţuită ; Un ciumafai cu frunza colbăită şi concavă ; Mireasma florilor prea tinere şi albe Pluteşte prin grădini, uşoară ; care se încurcă printre picioarele atîtor alte versuri, frumoase ; nu scăpaţi din vedere că atîtea imagini le-aţi mai întîlnit, în felurite lecturi, că următoarele 4 versuri nu sînt, de fapt, decît o reeditare din Alecsandri : Şi dibuind, un gîndăcel, Cu poleitele-i antene, Coboară de pe-un muşeţel La umbră, între buruiene ; minus frăgezimea şi plasticitatea corespondentelor din Sjîr-fitul iernii; remarcaţi apoi că atîta din romanul sentimental din Fluturii de noapte ai d-şoarei Otilia Cazimir aminteşte pe Toi et moi a lui Geraldy ; că după aceea cultul pentru imaginea cu orice preţ o mînă adeseori la prozaisme destul de grave, ca acea imagine în stilul ofiţerilor de stare civilă : „înalta cingătoare a lui Dumnezeu“ pentru curcubeul reflectat în cupele de petală ca o „eşarfă de lumină, ireală“ ; că maniera „colloquiilor“, a panourilor elegiace ca „sfîrşitul de vară“ şi mai ales ritmurile, anţepenultimele (ca să nu zi- 242 cem proparoxitonele), sînt prea mult ale d-lui G. Topîrceanu ca să mai poată fi împrumutate ; că ritmul atîtora din poeme nu face una cu ritmul interior şi mai ales conveniţi că Melcul, Cîrtiţa şi Liliacul sînt istorioare versificate pentru copii, în care fantezia poetei e la nivelul exigenţelor unei modeste pedagogii : Şi scurmă-aşa, mereu — şi nici un gînd N-o-ntreabă : pentru ce ? şi pînă cînd ? ... Copiii vor simţi'n adîncul ei Un zgomot surd de muncă şi de luptă Obscură... monotonă... nentreruptă... din care se poate urmări demonstraţia ; recapitulaţi toate aceste inconveniente şi pentru a vedea cîtă zgură e în poeziile d-şoarei Otilia Cazimir, dar mai ales pentru a înţelege : cum peste toate aceste păcate talentul autoarei pluteşte, puţin cam în genul albinei salvată de la înec pe o frunză desprinsă la timp, de prietena ei, păsărică, dar oricum pluteşte, pentru că d-şoara Otilia Cazimir este în tot ce scrie o miniaturistă. Nu fabula, ci epigrama, nu poema sentimentală în care digresiile sînt plumbi în aripe şi ritmul, nedumerit, nu ştie ce să facă, ci cameea elegiacă, puţin inscripţie funerară : Am închinat iubirii trecătoare Frînturi de suflet şi scîntei de rime — însîngerate jerbe funerare, Pe un mormînt în care nu e nime — şi puţin hai-kai japonez, crin de mormînt şi petală de cireş — ceea ce realizează d-şoara Otilia Cazimir în strofe risipite — iată ramura producţiei sale poetice. Şi-atunci iată un catren din contabilitatea amoroasă a lui Catul : De azi încolo n-o să-l mai iubesc... Dar cînd îi văd privirile păgîne Şi zîmbetul copilăresc, Mă jur că n-o să-l mai iubesc de mîne ; sau iată un altul, ca o variantă temperată a celebrului distih odi et amo din acelaşi Catul : 243 Eşti rău — dar cînd aud c-o spune altul, Plec ochii-n jos şi de mînie tac. Nu ! Numai eu, în toată lumea asta, Am dreptul să te cert — şi să te-mpac ; sau iată prescripţii pentru lumea cealaltă şi pentru cari singur Dante ar putea fi interogat: în clipa cea din urmă-a judecăţii, îşi vor primi amara lor răsplată, Şi ochii tăi, că n-au ştiut să plîngă, Şi ochii mei — că n-au rîs niciodată ; atitudine aşa de conformă cu toată poezia sentimentală a d-şoarei Otilia Cazimir, care o apropie de oarecare glacialitate picturală. De aici şi reuşita pastelurilor sale, căci oricît ar spune d-1 Ibrăileanu că „descriptivul pur“ nu o caracterizează pe d-şoara Otilia Cazimir, adevărul este că ceea ce e mai reuşit în poezia d-sale e pozia pur descriptivă. Tipică pentru această latură e poema In pădure, din care cităm trei strofe : Din putrede-mpletituri de buruiene, Din feriga stropită cu rugină, Albastre campanule, în lumină, Potirul fin şi-l leagănă alene ! Viaţa caldă-n ierburi lungi palpită Şi dornică se-mparte deopotrivă în fagi cu scoarţa aspră şi masivă Ca şi-n plăpîndul fir de mărgărită. Un grangur, în lumina argintie, S-abate ameţit de peste culmi — Şi parc-a înflorit deodată-n ulmi O floare rară galbenă şi vie. Ar trebui însă să cităm Măcâleandrul şi Cmi-nou — admirabile miniaturi în care propriul talentului d-rei Otilia Cazimir, sobrietatea descriptivă, este în special realizat. 244 Şi-acum se va înţelege pentru ce începeam aceste rîndur* despre poezia d-şoarei O. C. sub scutul acelui relativism critic, pe care-1 vedem exercitîndu-se de la un meridian la altul. Fluturii de noapte, chiar dacă sînt efemeri — ceea ce nu e cazul adevăraţilor Fluturi de noapte ai d-rei O. C. — nu sînt însă mai puţin graţioşi, şi cît timp dansează în jurul flăcărilor risipesc ceva din polenul diamantin al florilor prin care au hoinărit şi-n zori, chiar dacă asemeni — „prizonierul milei mele“ — fluturelui d-şoarei Otilia Cazimir îi aflăm morţi, nu păstrăm despre ei o mai puţin înduioşătoare amintire. ION PILLAT BISERICA DE ALTÁDATA („Cartea românească“} în ziua în care istoriografia noastră literară va ajunge să practice — ca pe o normă şi nu ca pe o întnnplătoare excepţie — monografia poeţilor contimporani, d-1 Ion. .° va avea, printre primii. Şi cariera sa literară cu nobilul cult pe care l-a închinat aproape exclusiv poeziei, şi valoarea acestei poezii, aşa de unitară şi evoluînd în cadrul, ai zice, unor legi preconcepute — îl designa, de pe acum, rîvnei şi pasiunei cercetătorilor literari. _ „ „ . Activitatea poetică a d-lui Ion Pillat, care numara ia activul său şapte volume de poezii, este cea mai frumoasa lecţiune şi pilda cea mai elocventă pentru tinereie generaţii de stihuitori, de cîtă dragoste, şi mai ales de cită asidua stăruinţă trebuie să dea dovadă un poet pîna la desăvirşita promovare a temperamentului său liric. Cititorul neiniţiat, cariua i-ar cădea în mînă unul din primele volume ale d-lui Ion Pillat, să zicem Eternităţi de-o clipă sau Amăgiri, jipărute^ cu zece ani şi mai bine în urmă, ar fi foarte^mirat să ai le ca şi ele sînt tot ale poetului desăvîrşit din evocările peisajelor ai ge-şene sau al pastelurilor brumate de vis şi istorie, şi că “I^tre versurile acelea cu armonii întîlnite, cu teme oarecum didactice şi cu stîngăcii duioase şi-a luat zborul columba, imaculată şi graţioasă, care este poezia aşa de personală şi atit ^de artistică din ultimele sale volume, într-una din cele mai m-cîntătoare poeme pe care le-a modulat pe iscusitul său nai rustic, din care a izbutit să scoată acorduri surprinzătoare, în poema Aci sosi pe vremuri, d-1 Ion Pillat se rosteşte, intr-o manieră indirectă, despre sine, cînd, vorbind de intimpinarea miresei în acelaşi decor al bunicilor, scrie : „...Şi ţi-am părut 246 romantic şi poate simbolist“. Dintr-un romantic poetul Bătrî-nilor nu are decît poate aspiraţia pentru culoare, pentru mi-ragii de Orient şi peregrinări în natură, fără să aibă însă nimic din patosul şi din elanul sentimental al acelora. Linia d-sale este, mai ales în primele lucrări, a unui parnasian îndrăgostit de forma nudă. Iar dacă, de asemenea, cu simbolismul are mai mult înrudiri colaterale, nu-i mai puţin adevărat că ucenicia sa literară l-a purtat de la romantismul eminescian prin Coşbuc şi simbolismul francez pînă la golful de lumină ai propriului său suflet, de astăzi. Iată pentru ce vorbeam, întru început, de exemplul carierei poetice a d-lui Ion Pillat. Scriind într-una din sugestivele sale măşti despre Mal-larme, Remy de Gourmont susţine, fără intenţie de paradox, că şi Verlaine şi poetul După-^amiezii unui faun, ca şi întreaga literatură actuală şi mai ales aceea căreia i se zice simbolistă, este baudelairiană, şi „nu atît prin tehnica exterioară, cît prin aceea internă şi spirituală, prin simţul misterului, prin grija de a asculta ceea ce spun lucrurile, prin dorinţa de a comunica, de la suflet la suflet, cu gîndul obscur răspîndit în noaptea lumii etc., etc.“. Răsturnînd termenii unui identic proces de filiaţie, pentru literatura noastră, întîlnim în începuturile unei bune părţi din poeţii noştri urmele tiraniei eminesciene. Negreşit, ne gîndim la adevăraţii poeţi, la aceia cari posedă o autonomie temperamentală, şi nu la fauna parazitara care niciodată nu se descătuşează din lanţurile eminesciene. începuturile d-lui Ion Minulescu, ramase pe bună dreptate, în paginile îngălbenite ale revistelor .de pe vremuri ; primele poeme ale d-lui Ion Pillat ; nu ştiu întru cît poezia iniţială a d-lui Arghezi — fără să mai amintim de mapele de laborator, atîtea din ele postume, ale majorităţii poeţilor de azi — mărturisesc ecouri din acordurile cîntăreţului Florii albastre. Cu deosebirea că la noi nu e vorba de o filiaţie spirituală internă, cît de una formală, exterioară. Vocabularul eminescian, imaginile, aforismele plastice — dacă putem spune astfel — ele sînt acelea care au avut cătare şi singurele ce s-au rătăcit, pentru un timp, între versurile adoratorilor lui Eminescu. Altminteri, fără teamă de tăgăduire, se poate spune că Eminescu a fost şi este un izolat. Afară dacă socoteşte cineva să-i dea de fiu sufletesc pe Vlahuţă. 247 Alături, prin urmare, cu ecouri din Eminescu („Şi-n izvorul unde astăzi / Ca-n oglindă îmi răsai / Cine ştie dacă mîine / N-o privi alt chip bălai“ sau „Lung buciumul toamnei prin noapte răsună / Prin ramuri de tei“), iată reminiscenţe metrice şi de trepidaţie epică din baladele lui Coşbuc, în Cîntecele stepei („Aş vrea să fiu Oigur nomad / Călare-n vînt să mă avînt, / Şi noaptea prin păduri de brad / La Se-lenga să-ncerce vad / Poporul meu neînfrînt“, sau „...Să intru-n trap. Iar stînd ca mort / Norodul vadă cum îi port / Stăpîna lui şi-a mea") şi iarăşi teme aşa de frecvente în poezia simbolistă franceză, precum acea admirabilă fluidă poemă Uhomme et la sirène a lui Henri de Régnier, de care fără să vrei te apropie — negreşit, nu în spirit — Ecourile marine ale d-lui Ion Pillat din Eternităţi de-o clipă. Dar iată că cu volumul următor, Amăgiri — şi este singura raţiune a acestui excurs retrospectiv — lira d-lui Ion Pillat se limpezeşte. Ceva din ideile generale care vor forma axele de oţel ale poeziei d-sale apar de pe acum în simple schiţe, din care unele nu sînt lipsite nici de abilitate, nici de graţia ulterioară. Iată o poemă din care vor da ca dintr-un trunchi vînjos vlăstarele poemelor de evocare din ciclul F lorica, iată un vers care sună cu timbrul cunoscut de mai tîrziu — ca două goarne din aceeaşi alamă turnate — („sunt morţi conchistadorii, galerele sunt sparte“), iată profuziune de pastel din care d-1 Pillat va face tema sa de predilecţie, iată mijiri de religiozitate care-1 vor îndrepta către efuziunile mistice din Grădina între ziduri şi către epopeea religioasă naţională din Legenda Maicii Domnului, din ultimul d-sale volum şi — ca să încheiem — iată un sonet, Drum de noapte, cu o discretă pregătire a acelei viziuni din Aci sosi pe vremuri, imagini de vis, trezite la viaţă de aceeaşi vrăjinda nuia de alun, cu care d-1 Ion Pillat izbuteşte să evoce trecutul cînd se decide sa-şi privească sufletul cu sinceritate. Poetul care se exercitase printr-o ucenicie aşa de fertilă trebuia neapărat să ajungă la culegerile de poeme din Grădina între ziduri, Pe Argeş în sus şi Satul meu, să treacă, cu alte cuvinte, de la notaţiile sporadice şi negrupate la compoziţie, fie că realiza panoul decorativ din Florica, fie că migălea cu iscusinţă de miniaturist catrenele instantaneelor din satul său. Nu este locul să stăruim îndeaproape asupra acestor trei volume, care l-au definitivat pe d-1 Ion Pillat în lirica contem- 248 porană şi care sînt, de bună seamă, destul de proaspete în amintirea cititorilor. însă era, pentru noi, o obligaţiune elementară să arătăm, chiar în pripă, drumul pe care l-a străbătut muza d-lui Ion Pillat de la întîiele sale versuri pînă la statornicirea din ziua de azi. Experienţele literare trebuie folosite pentru binele colectivităţii scriitoriceşti, şi cariera poetică a d-lui Ion Pillat este una din marile biruinţi în cîmpul literelor româneşti. Pentru că deşi poet în toată accepţiunea cuvîntului — sensibilitate superioară, imagism accentuat cu care transfigurează ambianţa şi, dar înnăscut, mai ales un intens sentiment al naturii — d-1 Ion Pillat a ajuns la cunoaşterea de sine şi la perfecţia de astăzi graţie unei munci încordate şi unui plan, cum spuneam mai sus — pare-se — preconceput. Este în d-1 Ion Pillat o voinţă tenace, care l-a făcut dintru început să presimtă drumurile şi să le urmărească cu neosteneala magilor pe cari tot d-sa i-a cîntat cu osebită artă. Sînt observa-ţiuni care se pot aşeza, cu destulă oportunitate, şi-n pragul ultimului său volum de versuri, Biserica de altădată. Căci aceleaşi calităţi — poezie şi artă a poeziei — se în-tîlnesc şi în poemele pline de lumină cerească ale ultimului volum, fie că e vorba de comunicări mistice ale poetului cu natura, un soi, am zice, de panteism creştin, în care toată prezenţa e plină de duhul sfînt; fie că e vorba de acele icoane în marginea parabolelor, localizări spirituale în peisajul românesc — un smochin neroditor prin părţile Balcicului, un păstor de pe la Carasu, un samaritean din Vlăsia ; fie, mai ales, că e vorba de Legenda Maicii Domnului, una din cele mai interesante încercări, în care erudiţia folcloristică a d-lui Ion Pillat, plecînd de la nenumăratele legende din ţara noastră, ale Maicii Domnului, alcătuieşte o fresca religioasă — savantă altoire de poezie cultă în tulpina motivelor populare — şi care, de bună seamă, l-ar fi bucurat peste măsură pe bunul monografist al legendei Maicii Domnului, răposatul părinte Simeon Florea Marian. Poemul religios al d-lui Ion Pillat va părea multora îndrăzneţ. El este însă în spiritul colindelor noastre, care l-au împămîntenit pe Isus în ţara noastră şi l-au cîntat în nenumărate variante, dimpreună cu maică-sa şi cu sfintele lor întîmplări. De la caracterul acesta românesc — pe care 24? d-1 Nichifor Crainic l-a subliniat admirabil în calda sa apologie de acum cîţiva ani — al temelor religioase şi pînă la strămutarea definitivă a poveştilor biblice pe plaiurile noastre, nu este decît un pas. E ceea ce a surprins d-1 Ion Pillat cînd a localizat parte din legenda Măriei, fiica lui Ioachim şi Anei, prin părţile Argeşului. Nu ştiu cît de mult va convinge această inovaţie în materie de mituri a d-lui Ion Pillat, ceea ce face însă farmecul poemului dumisale este tocmai întrepătrunderea necontenită a celor două planuri (legendă şi actualitate), artificiu de pe urma căruia poemul, chiar dacă pierde în adevăr, cîştigă în pitoresc. Iată de pildă închinarea magilor — un tablou de pură culoare locală, intercalat ca o punte de vis între stîncile Bucegilor şi ţara Ardealului, unde se petrece Fuga în Egipet a Maicii Domnului — şi în care cîteva tuşe comice înveselesc spiritul sever sacru al tabloului biblic : ...Trei crai lui Isus, Smirnă, tămîie şi mirt i-au adus. Alb era unul ; ca o momîie Altul, sfrijit, cu obraz de-alămîie ; Cel de pe urmă, buzat şi arap, Behăia cînd vorbea, dînd din cap ca un ţap. Micul Isus tot rîdea făcînd haz — Iute îi trase Maria marama pe-obraz, Pruncul să nu i-1 deoache cel crai Baltazar, Pe cînd cu ochi lacomi Iosif cîntărea orice dar. Şi trecînd peste Naşterea Domnului, Jalea şi Bocetul, cele trei teme în ritm şi spirit popular — în care simţul de selec-ţiune al poetului a simplificat sau a cules cea mai aromită miere a motivelor populare (ceea ce va da de lucru istoricilor literari, cari ne vor spune cu precizie din ce variantă, de pildă, a luat d-1 Ion Pillat pe Toma Tominoc, ca şi pentru care motiv, desigur de eufonie, l-a preferat pe acesta lui To-moioc sau Tobîltoc — ilustraţie a acestei arte, despre care aminteam întru începutul acestei cronici, care nu se mulţumeşte cu simplele indicaţiuni ale inspiraţiei, dar le adînceşte 250 şi le fertilizează în brazda unei culturi serioase) — vom cita ca exemplificare finală pentru sensul legendei Maicii Domnului următoarele versuri din înălţare : Şi zugrăviţi ca-n lemnul din vechi troiţe, iată Pe Duhul Sfînt, pe Tatăl, pe Fiul — cîtetrei. Şi iata pe Maria urcîndu-se la ei, Pe scara unei raze ca dînsa de curată. Ţăranu-şi face cruce cu dreapta şi se-nchină Smerit cum se cuvine icoanelor. Apoi Porneşte brazdă dreaptă c-un plug cu patru boi, Pe cînd uşor se pierde Maria în lumină. E ca un fuior de jertfă luminoasă înălţată la ceruri din brazda pămîntului românesc, după cum întreaga poemă va trebui privită ca un prinos al poetului — „robul Tău Ion de la Miorcani“, cum îi place, cu atîta cochetărie, d-lui Ion Pillat să sfîrşească poemul — prinos Maicii Domnului, ofranda credinţei româneşti. Şi cu toate că nu stă în mijloacele acestei cronici, oricîtă bunăvoinţă ar îndemna, să stăruie asupra tuturor laturilor şi sensurilor Bisericii de altădată, nu pot termina rîndurile de faţă fără să atrag atenţiunea asupra poemului Morţii, cu care se încheie volumul şi-n care îmi place să văd cea mai desăvîrşită şi mai nouă realizare de artă în poezia d-lui Ion Pillat. E, dacă voiţi, tot unul din marile motive ale credinţelor noastre : ziua morţilor în sat — datini şi reminiscenţe literare (de pildă, în poemul IV, ceva din enigmaticul celor 13 cîntece din Maeterlinck), şi totuşi, ce aliaj nou, ce surprinzător balet, de loc grotesc, sesizant, acest vis al „ţintirimului nimănui“ coborît în sat de fantezia poetului : Merg pe drumul mare-n sat — Nimeni nu îi ştie, — Merg în ziua mare-n sat, Nimeni nu îi ştie. Merg cu pasul apăsat — Nimeni nu-i aude, — „Foaie verde cucuruz...“ Cine îi aude ? 251 Merg cu pasul trăgănat — Nimeni nu îi vede. — Merg să sape cucuruz, Nimeni nu îi vede. Numai eu şi numai eu, Nimeni alt pe lume, Ii văd azi şi-i văd mereu, Numai eu pe lume. Sap cu dînşii la săpat — Nimeni nu îi ştie. ■— Ar cu dînşii la arat, — Nimeni nu îi ştie. Azi la sapă, mîini la plug, Morţii toţi cu mine. Umplu carul cu belşug Morţii pentru mine. Rareori o idee filozofică a fost exprimată cu mai multă sobrietate, rareori poezia şi arta s-au însoţit mai discret şi mai nobil în opera aşa de vastă şi atît de diversă a d-lui Ion Pillat ca în acest poem, pe o temă pe care singur d-1 Lucian Blaga a mai abordat-o în pantomima Înviere — şi care ne arată cît se poate aştepta de la tezaurele nedezgropate ale fiinţei noastre etnice cînd făuritorii sînt oameni de cultură şi poeţi prin naştere ca d-1 Ion Pillat. PROZĂ I. AGÂRB I CE AN U DOUĂ IUBIRI („Cultura naţională“) Adolescenţa noastră cunoscuse un Agârbiceanu de o deosebită calitate. Scrisul său, gravitatea subiectelor sale, lumea şi atmosfera eroilor săi lăsaseră urme adinei. în admiraţia de-acum un deceniu şi mai bine, alături de Sadoveanu, o firidă anume zidită ni-1 rînduise pe Ion Agârbiceanu. Cu anii ce treceau firida se păstra. Candela întîiului entuziasm nu-şi arsese tot untdelemnul. Vremuile mai noi însă ne-au dat un Agârbiceanu de nerecunoscut. O îndoială amară se ridica în noi. O umbră cerca să acopere lumina dintru început. Judecata din urmă avea să ne afle cu candelele stinse ? Ne dădeam bine seama că sîntem datori sufletului nostru un cuvînt hotărîtor. O răfuială şi o verificare. Agârbiceanu trebuia recitit. Nuvelele şi schiţele din Două iubiri aduc o lume diversă, cu sufletele însemnate însă de o culoare pur ardeleană. întîi preoţii. E un capitol pe care l-a împămîntenit Ardealul în literatură. De la stăruitorul Popa Tanda, clasicul erou al lui loan Slavici, şi pînă la pitoreasca figură a părintelui „Pămă-tuf“ din Ion al d-lui Rebreanu, preoţii nu lipsesc din literatura de peste munţi, ca o efigie proprie a istoriei ardelene. Sînt preoţi şi la Agârbiceanu ; înstăriţi sau „aruncaţi după spatele lui Dumnezeu“, cum spune unul din ei, bravi şi unii şi alţii, tineri, cu gînduri de luptă poporănească, sau bătrxni şi trecînd într-un nimb de legendă venerată ca acel moş Viron, preot cu reminiscenţe de la '48 şi cu o iradiere de sănătate de altădată. S-ar putea crede, amintind de această lume de preoţi, că literatura d-lui Ion Agârbiceanu are tinctură etică şi că ea urmăreşte succese inferioare. Este însă în d-1 Ion Agârbiceanu un spirit de observaţie, un dar de a sanctifica şi cele mai umile subiecte, este o sobrietate de gravor în cupru, 255 calităţi ce-1 ridică pînă la creaţia epică şi care sapă în sufletul lectorului ca apa-tare. Volumul acesta e unul din cele mai unitare din opera d-lui Agârbiceanu. Şi unul de mare maturitate artistică. Cula Mereuţ, Costea Pădurarul, Nica, Teleguţ, Mortul din precedentele volume trebuiau să ducă la stăpînirea artei din volumul de faţă. Ceea ce strica atîtora din subiectele anterioare, acea grabă, acel reporterism care bagatelizează şi cele mai reţinute drame (cazul minunatului Teleguţ), acel spirit de anecdotă care parodiază humorul sobru, insistînd asupra maximei din fabulă (cazul lui Stan cu maşinile), aceste vicii rar se mai întîlnesc în volumul de faţă (ex. Copilul, Fierarul Petrea, Omni cu viaţa scurtă). Nuvela Două iubiri, care deschide volumul, are neasemuitul merit de a salva unul din cele mai primejdioase subiecte : băiatul popei Iancu, plecat la învăţătură, se îndrăgosteşte de fata baronesei din sat, se rupe de casă şi familie şi se va însura cu Ella. în ajunul nunţii, ocări la adresa neamului său şi complicitatea adevărată sau închipuită a Ellei îl hotărăsc — şi se întoarce în sat. O scrisoare a Ellei îi trezeşte iubirea. Porneşte din nou. Dar satul cu luxuriantu-i peisaj rustic, dar sentimentele ce-1 ţin de casă, dar clopotele ce plîng pe un mort ce rămîne în clipa cînd el pleacă („Cme a murit, Gheorghe ?“ — „Ştie Dumnezeu, domni-şorule“) îl determină şi, ca pe Posudin, eroul schiţei lui Cehov, pentru alte motive, îl întorc din drum. Va rămîne. Numai analiza stăruitoare — sau şi mai practic, lectura — ar putea să pună în valoare elementele acestei analize sufleteşti. Nici un retorism. Totul se sprijină pe frămîntări ale sufletului. Omul din cavernă, cum spunea Bacon, sufletul dictează totul. Şi-apoi portretele şi-acel peisaj, de care se slujeşte d-1. Agârbiceanu ca de cel mai nimerit cadru ! Tabloul gospodăriei popei Iancu, de la început, cu părintele doritor de oaspeţi, aspru în prietenia lui, cu taina lui ca o sete neastîmpărată, căci Dan, băiatul, s-a rupt de casă, e o ridicare de cortină de un mister ce nelinişteşte. Sau sfîrşitul, cu toată poezia şi cu darul de convertire al peisajului natal ca o spovedanie de la om la locuri. Apoi schiţele întîiul pas, cu deziluziile unei familii de preot, la balul din tîrg, sau inimitabila Doi bătrîni, şi care amintesc acel umor dureros şi calm din schiţele lui Cehov. Poezia bătrîneţii, poezia diformului, poezia „urîtului“ din 256 viaţă, poezia decrepitudinei trupeşti, a damnaţilor, a sisifilor. iată marele merit al d-lui I. Agârbiceanu şi sigura lui feudă în literatura română. Este într-adevăr aşa de tragică povestea lui Sisif, condamnat pentru zgîrcenia lui să i se rostogolească din nou în fundul Tartarului, de cum o ridică în vîrful muntelui, piatra ? E desigur un simbol. Dar tragicul acestui simbol e prea schematic. El e numai o enunţare, o temă. Cetiţi însă — recitiţi, vreau să spun, căci cine n-o cunoaşte ? — Fefeleaga, acest Sisif feminin, ce cară pietre, cu calu-i bătrîn, căreia îi mor toţi copiii de cum ajung la 15 ani, pe care o înşală cu plata de multe ori oamenii şi care vinde pe Bator, în tîrg, ca să poată înmormînta pe Păuniţa, ultimul copil. E ceva mai tragic, de-o mai concentrată esenţă omenească ca acest destin crud al Fefeleagăi ? Cetiţi întîi F\oamea dublinezului Stefens, publicată în Eunope (16 dec. 1924) şi reveniţi apoi la Fefeleaga şi la Luminiţa, şi veţi avea conştiinţa împăcată, susţinînd că opera d-lui I. Agârbiceanu — cu toată inegalitatea şi defectele ei, incidentale — conţine de pe acum insignele unei notorietăţi de mare artă universală. F. ADERCA. MOARTEA UNEI REPUBLICI ROŞII, roman („Ancora“) în opera epică a d-lui F. Aderca volumul acesta e a treia imagine a tripticului. Domnişoara din str. Neptun era romanul evoluţiei unei familii rurale, al cărei cel mai de seamă vlăstar — Nuţa — slujeşte cultul venerei de suburbie, şi după o serie de dezamăgiri sfîrşeşte, ca o altă Anna Karenina, sub roţile unei locomotive. Dar desigur nu tema interesa. Autorul, e drept, se oprise într-un rînd şi, la răspîntia unor capitole, schiţase cîteva consideraţii teoretice, însă fără nici un prejudiciu : povestirea îşi urma cursul, oamenii trăiau, se iubeau şi se certau, donjuanii şi wertherii mahalalei îşi cîntau serenada sau mureau pentru Nuţa, şi romanul se încheia din destinele acestea mai mari sau mai mici, în care pînă şi bietul Avram cel trist, pentru că era mai înalt decît ceilalţi, îşi juca rolul cu conştiinţă. Cu Ţapul trecem la un interesant caz de incontinenţă sexuală. E o povestire alertă, totuşi destul de ceţoasă, în care verva impudică a eroului şi luminile intense pe care ades şi le proiectează asupra mlaştinilor, ca şi umanităţii din el, ar vrea parcă să capete — cum ar zice Topîrceanu — măreţie „de simbol“. Nu cumva „Ţapul“ s-a rătăcit printre noi de pe vremea cînd Pan, cu picioarele de diavol, modula pe ţevi de syrinx ? Şi acum iată-ne la a treia fază a tripticului epic al d-lui Aderca. Moartea unei republici roşii e jurnalul de campanie al căprarului Aurel, acest frate siamez al autorului. Campania e aceea din 1919, care a sfîrşit cu ocuparea Budapestei. Ideologia scriitorului întreţese însemnările dintre halte şi marşuri 258 cu gînduri izvorîte din oroarea războiului, cu înduioşări pentru durerile unanime, cu revărsări de alte zori peste întinsul graniţelor. în tendinţele ei intime cartea e desigur pacifistă. Marşul căprarului Aurel, ca şi al oricărui alt militant al epo-cei noastre, a fluturat deasupra Cîmpului lui Marte şi ceva din stindardul înfrăţirilor viitoare. (Cît de ciudat, mă gîndesc, sună la ureche versurile lui Grigore Alexandrescu, ce se opun timpilor de fapte strălucite din vremea lui Mircea : „prin ştiinţe şi prin arte, naţiile înfrăţite în gîndire şi în pace drumul gloriei găsesc“.) Din fericire, cartea nu e jurnalul unei ideologii numai. Aceasta-i doar răul necesar. Totul se petrece ca în dialogul preliminar dintre căprar şi critic, care deschide volumul : „pe mine, cercetător al producţiilor de artă, nu mă interesează o ideologie sau alta decît atîta întru cît mîlul ei a putut hrăni îndeajuns rădăcinile acelei plante preţioase, ale cărei flori de artă să tindă a parfuma adîncul veacurilor ce vin“. Ceea ce se şi întîmplă. Deoarece d-1 Aderca e poetul îndrăgostit de locuri şi de oameni, îmbătat de peisaj şi gata să cadă la picioarele celei mai rustice dintre Afrodite. Cu un astfel de suflet, deflagraţia sentimentală e cestiune de secunde. Şi cum, deşi în aparenţă epic, jurnalul e cel mai liric produs al fanteziei, nu e de mirare că dintre paginile acestei cărţi se desprinde ca o frescă cinematografiată de felurite împeliţări ale graţiei feminine. Dar ce caută, s-ar putea întreba pretorul militar al pustei anului 1919, acest duşman în rochii, a cărui numeroasă prezenţă nu-şi aminteşte să i se fi semnalat ? El ştie că Scipio Emilianul izgonise, în Spania fiind, pe cele mai bine de 2.000 femei ce se ţineau după legiunile lui, şi că troianul Paris ţinea în captivitate pe frumoasa Elena. Fără să bănuiască poate că liberul Paris era sclavul captivei Elena, că Achille îşi pusese scutul în cui de dragul Briseidei sau că, spre pildă, Septimiu Sever îngăduise legionarilor să stea în tabără cu soţiile sau concubinele lor. Miturile sînt ale poeţilor, şi ei îşi pot îngădui orice libertăţi cu dînsele. însoţind pe surorile din Uj-Leta, căprarul Aurel vorbeşte : „Totuşi, sunt singur şi oraşul acesta e străin. Ce s-a schimbat de fapt ? O administraţie. Marile fapte omeneşti nu se schimbă în natura lor şi oamenii umblă, iubesc, cugetă — de-ar stăpîni ungurii, de-ar stăpîni românii aci. De aceea umblu pe uliţi numai noaptea. Oraşul e unguresc, şi ziua mi 259 se pare că sunt un siluitor, un legionar roman pe uliţele greceşti ale Alexandriei.“ Şi scriitorul comentează : „Omul care se vedea sub haina militară era un adevărat trădător. Fetele tăceau preţuind sinceritatea dureroasă a aceluia care li se arăta ca unor surori“... Dar nu, căprarul nu era de loc trădător şi fetele se înşelau preţuind sinceritatea acestui retor la discreţia Dalilei. Căci aceste ispite trebuiesc privite ca tot atîtea aspecte ale poligamismului sentimental, aşa de în conformitate şi cu temperamentul poetului, şi cu necesităţile taberii. Dialectica lui e galanteria sexului tare, şi atîta tot. Dar ce galerie ispititoare de la Ferenzia din Uj-Leta la Ilonka din Abony, ce apare ca o zeitate refugiată la vie, şi pînă la şcolăriţele din balconul dinspre Dunăre, dînd drumul pe un fir de aţă la două petunii albe — „sufletele lor“ — deasupra celor doi călători însetaţi de aventură şi de mister. Dar mitul frumoasei şi inexistentei Tanulmany ? Căci mai presus de peisaj, pentru care d-1 Aderca are întotdeauna o paletă bogată, şi afară de paginile războinice din capitolul înaintare-a, care nu pot merge pînă la palpitarea aceea nebuna a asaltului din Le jeu al lui Barbusse, ceea ce realizează această carte e o multiplicare a cultului Afroditei. Şi dacă nu sîntem în faţa a 300 de varietăţi cîte ajunseseră, ale Venerei, sînt cel puţin două : o Venus Peristeria, cu inocenţa columbelor, şi mai ales o Venus Populara, o Venus de la Siracuza, conştientă de „orgolioasa dictatură a cărnii“, nudă şi ţinînd în mînă o scoică marină. CORA IRINEU SCRISORI BĂNĂŢENE („Cultura naţională“) Autoarea acestui delicat volumaş a fost o pasionată a călătoriei. Ultimul drum l-a început în primăvara asta. Pornise să se topească zăpada ; pămîntul era clisos şi paşii celor ce-o însoţeau la lăcaşul de veci se dezlipeau cu greu. Ea însă voia să rămînă singură. Nu şi-a mai întors ochii spre cei rămaşi pe ţărmul Styxului. Neturburată călătoreşte — acum — şi curiozitatea ei îşi înseamnă peisajele şi oamenii în carnetul de drum. Desigur a ajuns în cîmpiile elisee, căci pentru sufletul ei dornic de soare, de flori şi de bunătate nu e o altă patrie mai bună. Scrisorile bănăţene sînt consecinţa aceluiaşi dor de drum, care a purtat-o şi pe drumurile Banatului : prin oraşe cu civilizaţii străvechi, prin podgorii îmbătate de lumină, pe grele urcuşuri de munte. Cora Irineu e o sentimentală. Sufletul ei vibrează de bucuria peisajelor, a oamenilor, a porturilor. De aici firescul cu care-şi notează cu rară bogăţie de vocabular tot caracteristicul ţinutului pe unde umblă. Exotismul dialectal e una din laturile scrisului Corei Irineu. Ochiul ei prinde şi transcrie tot ce-o izbeşte ca noutate. Se îndrăgosteşte de locuri, de flori, de porturi pe care le-ar vrea păstrate în forma şi-n culorile originale. Se îndrăgosteşte de vorba dulce scrijălată a bănăţeanului şi scrie în dialect rîn-duri de un comic şi-un pitoresc adorabil. Deşi esenţial lirică, cum se întrevede în atîtea colţuri ale scrisului său : dragoste de singurătate, de linişte („să trăiesc şi pentru mine o zi“, „era trist, trist, ochi în ochi cu singurătatea“) — bucurie păgînă în plină şi crudă natură, înduioşare şi înţelegere şi pentru suferinţele cele mai umile, totuşi, permanent Cora Irineu abdică de la sentimentalitatea ei. E ceva ascuns, 261 mascat în scrisorile acestea bănăţene. Şi, de buna seamă, acesta e sufletul scriitoarei. Comuniunea cu sufletul geografiei acesteia arar se face. Pentru că scriitoarea n-ar vrea să apară lirică, se trudeşte să pară informată. Aici caut şi explicaţia acelor date de călăuză sumară cu care-şi însoţeşte scrisorile. Istoria roade din lirismul Corei Irineu ca dintr-o inimă pedepsită. Pedepsită c-a abdicat. Aşa cum se prezintă, această delicată cărţulie presează între informaţiuni întotdeauna interesante, dar tiranice, aroma unui suflet care ar fi putut şi ar fi trebuit să-şi spovedească numai efuziunile lui lirice. Pe atîtea din ele Cora Irineu le-a lăsat să se adîn-cească în viitoare, cum n-a făcut cu albinele nefericite ce cădeau în cisternă, înşelate de cerul şi ramurile răsfrînte de apă, şi pe care se grăbea să ie scape de la înec. M. SADOVEANU OAMENI DIN LUNĂ, roman („Cartea românească“) Romanul d-lui Sadoveanu a apărut întîi în Viaţa românească, iscălit Silviu Deleanu. Dacă nu mă-nşel, pseudonimul n-a fost identificat. Poate că din lipsa unui oficiu de verificare critică, deoarece lectorii şi critica epocei noastre cam plutesc pe oceanul contemporaneităţii, fără de vreo busolă. Poate însă şi din pricina operei înseşi. Pentru că Oameni din lună fac figură aparte în opera cu aşa de personale şi caracteristice însuşiri a d-lui Mihail Sadoveanu. Romanul începe în primăvara anului 1921, la Iaşi, unde locuieşte familia Bălteanu. Iancu Bălteanu e avocat, nu face politică sau mai bine zis nu mai face : are o casă mare şi cuprinsă, în care s-a mutat cu doi ani înainte de război, casă acum îndatorată. Nu e un avocat strălucit, dar e temut de confraţi pentru ştiinţa chiţibuşurilor profesionale. Soţia lui e o femeie gospodină, muncită de necazurile tot mai frecvente ale vieţii din ce în ce mai grea. Traian, băiatul lor, e avocat şi lucrează cu tatăl său. Domnişoara Emi, fata lor, e studentă, deci fată de măritat ca mîine. Familia Bălteanu duce o viaţă nestrîmtorată, însă turburată din cînd în cînd de lipsa banilor. Ratele la Credit pentru casă se îngrămădesc, rata pianului se apropie ; femeile au nevoie de toalete de primăvară. De aceea şi asistăm la o scenă între d-1 şi d-na Bălteanu cu puţin înainte de plecarea bărbaţilor la tribunal. D-1 Bălteanu e încolţit şi exasperat. După şedinţa bărbaţii se întorc, d-şoara Emi serveşte ceaiul, toată lumea e împăcată. D-nul Bălteanu va înţelege, şi procesul ei e cîş-tigat. Emi citeşte o epigramă contra lui Traian. Părinţii se bucură şi... 263 (Sînt 35 de pagini de expunere sobră a unui menaj, în primăvara anului 1921, la Iaşi, într-un stil sec, expeditiv, de cronică. E ca o descriere a unui ram genealogic a „oamenilor din lună“, a personajelor din Bucureşti, a lui Eudoxiu Bărbat şi anturajului său pe care-I va prezintă continuarea romanului. Desigur că acest menaj putea fi urmărit în cît mai multe din intimităţile lui, şi enumeraţia fugară putea fi înlocuită cu tot atîtea dezvoltări de planuri diferite. D-l Sa-doveanu şi-a vrut însă romanul : cronică. De aceea afară de scena unde am oprit darea de seamă a romanului, totul se urmează în stil de referat. Scrisul e luminat de caracterizări sumare, de un sobru realism, punctat adesea de-o ironie discretă. De pildă : „Prin anii aceştia teribili, d-l Iancu Bălteanu ieşi cu încredinţarea că ar fi fost mai bine ca această epocă glorioasă să fie hărăzită altei generaţii“. Sau, gîndea d-na Bălteanu : „Bărbatul trebuie să înţeleagă el singur de ce-i tristă femeia ş-o doare capul şi dacă reţeta trebuie trimisă la farmacie ori la modistă“.) Continuăm : Părinţii se bucură şi d-l Iancu Bălteanu le citeşte o scrisoare primită de la Eudoxiu Bărbat, un văr al său din Bucureşti, profesor pensionar, dedicat bibliotecii, retras şi urs, ajuns, după moartea mamă-si, proprietar al unui imobil, pe strada Lepidopterului, aproape de centrul capitalei, imobil rîvnit de samsari şi misiţi care-i turbură liniştea dimpreună cu nenumăraţi locatari, tocmiţi şi complici la aceasta. Eudoxiu Bărbat propune să i se trimeată Traian la Bucureşti, care să preia însărcinările avocatului Gorciu şi să se ocupe de soarta imobilului. în felul acesta, Eudoxiu Bărbat se putea întoarce în linişte la cărţile lui, şi Traian ar fi cîştigat drepturi asupra casei ce i-ar fi revenit. Soţii Bălteanu înţeleg viitorul copilului şi-l trimit. Traian e o fire francă şi mai are şi avantajul de a se ocupa cu literatura, de-a fi deci mai aproape de inima bătrînului prin înrudirea aceasta a cărturăriei. Bă-trînul îl primeşte cu afecţiune şi-l face familiarul său, alături de bătrînul lui tovarăş Simandiri, arhivar, şi Artinia, menajera sa, care uneori îi arde friptura şi-i afumă mîncarea, pentru care motive fusese poreclită astfel, cînd ea se numea Ana Tulbure. Mediul acesta al cărturarului, străin de lume, „căzut din lună“, locuind în mijlocul acestei case ostile, prac- 264 ticînd cultul lui Crinus, a zecea muză, născută din amorul tîrziu al unui anticar cu Mnemosina, e prezentat cu multe resurse. Comploturile ce se urzesc în jurul acestei proprietăţi, mizeriile ce le îndura bătrînul, complicitatea în cele din urmă a lui Iancu Bălteanu, cîştigat de samsarul Florescu, zdrobesc pe bătrîn, care închide ochii împăcat totuşi că a avut la căpătîiul său sufletul înţelegător al lui Traian. Acţiunea de la Bucureşti se urmează bogată în amănunte, dar ea cuprinde un singur moment. Din tot romanul rămîne mai ales figura cărturarului absent, în mijlocul haitelor de lupi ai zilelor de azi. Snopul de lumină stăruie asupra lui Eu-doxiu Bărbat. Eudoxiu Bărbat se sfîrşeşte ca un sacrificat. Era parcă tocmit de zei să cadă jertfă. Şi romanul se încheie. Oameni din lună e prea episodic ca să fie un roman. Rămîne o povestire, în stil de cronică, o schemă pentru un roman al epocei de după război» iar în opera aşa de multiplă, dar aşa de unitară a autorului nostru, prin scrisul obiectiv, rece, ca şi prin expeditivitatea naraţiei se alătură în oarecare măsură de Strada Lăpuşneanu, celălalt roman-cronică, din 1917, al d-lui Mihail Sadoveanu. Aminteam de o anumită ironie care punctează romanul., E în cîteva rînduri, ceva mai mult chiar — e o pronunţată tendinţă satirică. De pildă, sfîrşitul : „Sîmbătă, la 9 mai, apăru în gangul casei din strada Lepidopterului nr. 14 semnul morţii : negru şi alb, ceea ce dădea bătrînei clădiri o înfăţişare de rîs sinistru. îngroparea profesorului Eudoxiu Iosif Bărbat avu loc luni, la 11 mai, cu totul neobservată şi fără nici un răsunet în presă. Tînărul poet ieşean se închise neurastenizat în umbra bibliotecii, cu un fel de încredinţare stranie că e fiul mortului, care lucru, după părerea mea de medic, nu prevesteşte nimic bun." ION DONGOROZI LA HOTARUL DOBROGEAN („Scrisul românesc“, Craiova) Sînt cîţiva ani de cînd urmăresc evoluţia d-lui Ion Dongorozi. Urmăresc e bine zis, pentru că d-sa e unul din prozatorii fecunzi ai tinerei generaţii. în afară de larga parte de contribuţie pe care o pune la conducerea revistei Năzuinţa de la Craiova, d-sa a risipit cu dărnicie din roadele sale tuturor revistelor, mai cu seamă provinciale. Mă grăbesc să crestez pe răbojul d-sale literar: fecunditatea aceasta n-o apreciez în chip deosebit. Sau, altminteri spus : l-aş vrea mai zgîrcit cu hîrtia şi cu colaborarea. Nu pentru că ar cîştiga prea mult de pe urma scrisului. Nu cred să fie cazul, şi apoi nu-mi cunosc astfel de invidii. Dar pentru că ar fi mai atent, şi deci mai împlinit în scrisul său. D-l Dongorozi e la al treilea volum de schiţe şi nuvele. Cum s-o despărţit tanti Ve-ronica, Filimon Hîncu şi La hotarul dobrogean coboară pe cetitor pe trei drumuri croite pe panta aceluiaşi deal. Toate se deschid asupra aceluiaşi peisaj. Nu doar că peisajul e lipsit de un anumit farmec, dar oricum e prea puţin variat. Face să rămîi tot timpul la el ? Este aceasta o bună pedagogie de călăuză literară ? Am avut prilejul să scriu şi despre celelalte două ale sale volume. Lumea eroilor săi e lume de instinctuali, de sanguinari, de oameni schiţaţi sau de existenţe ■sacrificate în oraşele de provincie, în atmosfere sterilizante. Două feţe ale globului estetic. Rămîne ca instinctualii să fie promovaţi în pasionaţi, şi sacrificaţii să ia cunoştinţă de tragicul destinului lor. Cu alte cuvinte : d-l Dongorozi trebuie să stăruiască asupra conţinutului sufletesc al eroilor săi. Să ■sacrifice din cantitate în folosul densităţii. D-sa a dat dovada că posedă suficiente calităţi de naraţie, un viguros nerv dramatic, un dialog pregnant, o invenţie care prinde subiecte 266 şi din drumul a două gări (multe din schiţele sale se petrec în tren). De ce atunci să stăruiască în exasperarea acestor însuşiri care nu sînt cele de pe urmă ? Iată, de pildă, schiţa Licăriri mistuite din prezentul volum. Un profesor burlac dintr-o mahala a Bucureştilor, ducînd o viaţă tihnită, doar în tovărăşia soră-si, bătrînă şi văduvă, cu tabieturi şi poezie în menajul lor prăfuit, ajung să-şi refacă viaţa pe urma unui prunc lepădat, la poarta casei lor, în miez de iarnă. îl cresc cu devoţiune, cînd, mama copilului, care-i prevenise în biletul ce pusese în scutece că nu-1 va lăsa întotdeauna, vine şi-l ia. Bătrînii caută să se consoleze : copilul ar fi ieşit un rău, judecind după părinţi. Se consolează şi suferă. Ce subiect minunat şi care ar fi cerut o mai atentă luare-aminte. Să fi stăruit. Să fi zăbovit mai mult în casa bătrînilor. Să mai fi stat la taifas cu dînşii, la o cafeluţă cu caimac. Să-i fi urmărit mai mult în acele suferinţe. Dar d-l Dongorozi se grăbeşte. Să vie aceasta de-acolo că d-sa scrie schiţe şi nuvele ? Şi iată, mă gîndeam să-i dau un sfat. De ce n-ar încerca d-sa terapeutica aceasta : ca să evite expeditivitatea, acceleraţia la care tentează schiţa şi nuvela şi care le preface, majoritatea din ele, în simple fapte diverse, ce-ar fi să angajeze resursele sale în redactarea unui roman ? D-sa posedă simţ de observaţie, cunoaşte oameni şi locuri. Naraţia pe zile şi ani a unui roman l-ar sili să dea existenţelor şi o corespondentă valoare psihologică. Ar fi şi un miraculos remediu de igienă literară. Peisajul de care vorbeam s-ar mai înviora. Ar prinde culoare şi variaţie. E singurul mijloc, cred, ca d-l Dongorozi să-şi valorifice toate calităţile pe care şi le neglijează astăzi. MIHAIL CRUCEANU POVESTIRI PENTRU TINE („Alcalay“) Trecerea d-lui M. Cruceanu de la poezie la proză e unu! din cele mai dulci viraje ce se pot închipui. Cu o siguranţă de invidiat, d-sa îşi înclină monoplanul cînd pe o coastă, cind pe cealaltă. Aerul îi e prieten şi trecerea dintr-un plan într-altul — o delectare familiară. Pentru că poezia şi proza la d-sa plutesc în acelaşi element amic, al lirismului, crista-lizînd în mici simboluri. Un gen pe drumul dintre poema în proză, specia Baudelaire şi schiţa parabolă. Am amintit de parabolă. Ea duce cu gîndul la volumul de parabole al d-lui Stamatiad, şi totuşi sînt diferenţe. Parabolele d-lui Sta-matiad sînt mai mult schiţe narative, al căror lirism se desprinde din armoniile de stil pe care autorul le urmăreşte. De aceea alături de o cadenţă ritmică aşa de pronunţată, d-1 Stamatiad utilizează refrenul sau motivul care revine în decursul naraţiei şi care subliniază şi mai mult caracterul liric al parabolelor sale. Nimic din toate acestea la d-1 M. Cruceanu. De o înrudire sufletească şi artistică s-ar putea vorbi ; cu atît mai mult cu cît ambii vin dintr-un cerc în care proza a mers tocmai pe drumul acesta, cercul Vieţii noi. însă la d-1 Cruceanu accentul cade pe lirismul esenţial, spre deosebire de lirismul prin excelenţă formal al d-lui Stamatiad. Se poate vorbi, cred, la autorul nostru, de o poezie a lucrurilor, care formează izvorul de predilecţie la care îşi adapă Pegasul. E un antropomorfism care surprinde sufletul întregei ambianţe. Mai corect, strecoară suflet. Aşa, de pildă, Clopotul de pension, căruia autorul îi împrumută sensibilitate şi-l umanizează. E un interesant joc de metempsihoză la care se deda d-1 Cruceanu. Şi totuşi, nu voi ascunde că o repeţire a acestui procedeu duce la clişeu. A urmări existen- 268 ţele întregei ambianţe, a însufleţi toate lucrurile se poate face fără stînjenirea artei, numai în cazul unor variate mijloace. Altfel, şablonul ia locul produsului natural şi eticheta înlocuieşte iscălitura artistului. Cu această rezervă, voi aminti cu plăcere de acele din poeme care traduc sau un sentiment de singurătate, sau melancolia timpului, sau poezia misterioasă a lucrurilor. Patul mi se pare una din cele mai reuşite schiţe („Patul meu m-a servit întotdeauna cu multă credinţă, supunere, ba aş putea spune chiar umilinţă... Patul meu îmi dă cea mai mare încredere şi siguranţă... Patul meu totuşi are un obicei. De cîte ori mă culc, adoarme cu mine şi doarme dus pînă mă deştept. Alteori însă adoarme înaintea mea şi, ceea ce e şi mai ciudat, începe să viseze.“) Precum se vede, notaţii de adevărat poet; cel ce a cîntat oglinzile şi străzile nu se putea dezminţi. Un cuvînt mai mult ca să atrag atenţia d-lui Cruceanu să aplice inspiraţiei sale, cît mai rar. Datul lui Procust, EUGEN RELGIS PETRU ARBORE, roman I. 1NTIILE NAZUTNŢI ; II. IZVOARELE INTERIOARE ; III. PRĂBUŞIRI CREATOARE — 3 rolum« ( „Umanitatea“ ) Cu romanul d-lui Relgis trecem podul pe celălalt ţărm al genului. E un ţinut vecin cu acesta, dar, oricum, dincolo, pe celălalt ţărm. Subiectul romanului său ar fi biografia în trei etape a unui erou reflexiv, începînd cu ultimul an al liceului, trecînd prin anii de studenţie ai şcoalei de arhitectură şi sfîrşind în pragul războiului. Romanul începe cu un prolog şi sfîrşeşte cu un epilog. Prologul cuprinde profesiunea de credinţă a d-lui Relgis, cu privire la literatură întîi, şi apoi la esenţa spirituală a operei sale. „Umanitatea solitarilor conştienţi şi liberi — nu-i umanitatea colectivităţilor artificiale şi stăpînite, care ne-a dat doar războiul european din 1914.“ într-adevăr, Petru Arbore e un solitar conştient şi liber, un suflet reflectat în sine, un meditativ. EI e un umanitarist, pentru că toate gîndurile lui converg spre marea taină şi marea consolare a umanităţii. El este însă miruit cu două vicii care fac umanitarismul lui fictiv. întîi otrava reflexivă. Ea-1 goneşte pe străzi — nu „prin străzi“, cum obişnuieşte d-sa să zică — prin săli de cursuri, pe şantiere febrile şi peste tot ea-1 roade cu stăruinţă şi-i neutralizează voinţa. Acest solitar umanitarist ajunge să ridice zidurile unei uzine de arme în preziua războiului. Umanitarist, el colaborează la opera de lezumanitate care a culminat în tragedia războiului. Autorul a ales acest caz tocmai pentru reliefarea tragicului dintre năzuinţa intimă a omului şi realitatea sufocantă. Aşa cum îl biografiază d-1 Eugen Relgis, eroul său, deşi solitar şi conştient, s-a înglobat vrînd-nevrînd în acea 270 „colectivitate artificială şi stăpînită care ne-a dat războiul european“. Dar lecţiile acestea ale vieţii îl renasc. Prăbuşirile se dovedesc cu adevărat a fi creatoare. Creatoare de spirit. Ceea ce nu-i de ajuns sau nu-i totul. Epilogul romanuliii (Pace nouă) cîntă în perioade lirice presimţita „pace nouă a omenirii martirizate“. Cu temperamentul său de reflexiv, nimic n-ar împiedeca să-l afle şi al doilea război, meditînd pe noi şantiere, pe noi arsenaluri, fără să poată face ceva în faţa noilor dezastre. Viciul intelectualităţii pasive e cel mai contaminant şi duce la o dezagregare sigură a spiritelor. Petru Arbore e un caz, şi d-1 Relgis îşi cunoaşte bine subiectul. De aceea şi multe din analizele sale te urmăresc cu obsesia unor coşmaruri. Meditaţiile sale schimbă natura romanului şi fac din cunoscuta biografie epică o pledoarie a crezului umanitarist. Aforismele sale sînt generoase, şi ele vor face lectura de predilecţie a celor însetaţi de o reforma sufletească, de o îndulcire şi o umanizare a omului. Romanul însă pierde,, pentru că d-1 Relgis, preocupat de teorie, îşi uită eroul şi-l lasă să rătăcească prea mult în nebuloasa lirică a extazelor, a autoanalizei. în felul acesta Petru Arbore se izolează de restul muritorilor şi se sălbăticeşte întrucîtva. Episoadele amoroase din volum ni-1 arată nu numai stîngaci, dar şl într-un fel contrazicînd normalul. Obiecţiunea cea mai serioasă, care ni se pare că trebuie subliniată cu toată stăruinţa, este cealaltă faţă a crezului din prolog. Cu privire la arta literară, d-sa susţine că „literatura, înainte de a avea normele meşteşugului, este o expresie vitală, ea evoluează ca şi viaţa pe care vrea s-o cuprindă în paginile tipărite“. De aceea „stilul“ urmează evoluţia eroului. E în orice caz interesant. E pentru întîia oară. cînd se încearcă o astfel de experienţă. Dacă ea i-a reuşit ? fără îndoială. Căci scrisul întîiului volum e plin de stîn-gacie, de nenatural, ca şi eroul său, soi de monoman trăind alăturea de viaţă şi îndrăgostit de o servitoare desfrînată,. pe care o purifică în cele din urmă. Experienţa e însă periculoasă, şi ea ar putea duce la rezultate din cele mai comice. Căci pentru un erou din fragedă pruncie sau pentru 271 un erou din animalitate, dacă am aplica teoria d-sale cu „stilul urmează evoluţia eroului“, am ajunge la expresii onomatopeice, dar nu literare. Literatura e tocmai partea de intervenţie conştientă a artistului, şi ea nu poate fi subordonată evoluţiei obiectului. E un antagonism ireductibil. De altfel, d-1 Relgis s-a ţinut de teorie numai în primul volum. Crede d-sa că eroul Petru Arbore nu e acelaşi din prima pînă la ultima pagină ? Totuşi, cu ultimele două volume, d-sa s-a răscumpărat. BUCURA DUMBRAVĂ CARTEA MUNŢILOR, ediţia a Il-a („Cartea românească" ) Iată o carte care nu a ajuns pe degeaba la a doua ediţie. E într-însa o anume virtualitate care o va duce, în temeiul inerţiei meritelor ei, din ediţie în ediţie. închinată tineretului, pe care l-ar vrea crescut în cultul muntelui, ea poate şi trebuie să fie cetită de tot insul îndrăgostit de natură şi de cîntăreţii ei. Şi Bucura Dumbravă este una din cele mai entuziaste cîntăreţe ale naturii. Concepută ca un manual de călăuzit drumeţii în tainele munţilor, cartea e împărţită pe capitole variate : de la sfaturile cele mai elementare ce privesc alegerea tovarăşilor sau hainele şi dichisul drumeţului şi pînă la pastelul cel mai fraged despre felurimea florilor de munte sau varietăţile de focuri după lemnul aprins. Peste toate pluteşte însă duhul scriitoarei. E o bunăvoie, o sănătate şi o voioşie peste tot, care cucereşte şi pe cel mai sedentar dintre lectori. Cînd afli, de pildă, de acea băutură divină, de pe culmile Bucegilor, amestec de zăpadă cu zahăr şi cu cîteva picături de lămîie, denumită zamolxiadă, trăieşti pentru o clipă, în tăria aerului de munte, păgînătatea pierdută în negurile istoriei. Trebuie să asculţi însă de sugestiile scriitoarei ca de cele mai preţioase sfaturi. Afli, de pildă, că : „...cel mai bun tovarăş-hamal la munte este măgăruşul. El nu are pretenţiile calului. Rămîne şi-o noapte întreagă nemîncat, fără ca a doua zi, cînd urcă coaste repezi şi săritori, să simtă vreo oboseală. Apoi e mic, uşor, şi cu copitele lui mărunte nu strică frumuseţea poienilor. Numai să-i fii simpatic ; altfel nu te ascultă.“ Şi nota aceasta de discretă ironie revine deseori sub pana Bucurei Dumbravă. în capitolul despre Cuviinţă afli, de pildă, că „unii ţărani din Prahova n-au mai vrut să se 273 ducă cu anumiţi boieri — după ce îi însoţiseră o dată — pentru că boierii înjurau“. Iar în legătură cu dezarmonia drumeţului zgomotos: „întorcîndu-mă odată de pe vîrful Omului, însoţitorul meu, ţăran, îmi zise : «Ce zi frumoasă am avut, n-am auzit glas de om»“. Dar ce pagini minunate de antologie, însufleţire şi stil în rîndurile închinate florilor. Aceste pagini, şi ar fi de ajuns să convertească pe oricine la drumeţie. Iată, de pildă, imaginea Bucegilor încinşi de jarul smirdarului : „Coasta văzută de aproape seamănă unei scări uriaşe, ale cărei trepte înflorite se urcă drept în cerul albastru. Şi alergi de la una la alta, neştiind care e mai frumoasă, mai încărcată cu pene roşii, atît de înfocate, că mai ales cînd te uiţi la ele împotriva luminei parcă se topesc în văpaie. Şi apoi te culci peste ele şi priveşti culcat în inima corolelor purpurii...“ E un fragment numai din acest decor de feerie, pe care Bucura Dumbravă îl pictează în jurul naturii. Iubirea ei se învecineşte cu divinizarea. Astfel, cartea aceasta rămîne unul din cele mai pure imnuri înălţate munţilor. Ar fi interesant de studiat cîntăreţii munţilor din literatura noastră, de la Alecsandri, Odobescu, Hogaş şi Sadoveanu pînă la Bucura Dumbravă. N. DAVIDESCU CONSERVATOR & C-IA, roman („Ancora“) Romanul d-lui N. Davidescu împlineşte fericit fizionomia de prozator a poetului Inscripţiilor. Proza literară de pînă acum a d-lui Davidescu, nuvelele sale lăsau să se întrevadă un alt drum decît acela pe care ne duce acţiunea romanului său. Acele calităţi de stil, acel mister şi mai ales bizarul şi extraordinarul nuvelelor care duc, în bună parte, Ia arta maeştrilor săi în proză, un Poe sau un Villiers de l’Isle Adam, sînt în Conservator & c-ia înlocuite cu însuşirile cerute de un astfel de subiect. Sarcina era în orice caz mai dificilă. Căci în locul unei lumi arbitrare, în care fantezia scriitorului se poate preumbla condusă de orişice capricii, e vorba, aici, de o lume cu rădăcini înfipte în viaţa de toate zilele, ale cărei legi nu pot fi în-frînte fără ca sancţiunea estetică să nu urmeze abaterii. Conservator & c-ia abordă o temă din cele mai dificile. E vorba de dezagregarea unei formaţiuni politice — conservatoare, în speţă — destrămare la desăvîrşirea căreia iau parte mai multe forţe. Dar ca să facă şi mai plastică această dezagregare, d-1 Davidescu o face paralelă şi concomitentă cu surparea unei bănci pe care un ins interlop o pune la cale, tocmai cu gîndul — susţine el — să sprijinească acţiunea politică a partidului conservator de după război. Acţiunea romanului urmează această bifurcare de afluenţi, cu întretăieri şi suprapuneri din loc în loc, pentru ca la urmă, după insuccesul în alegeri şi după dezastrul financiar al băncii, soarta amîndurora să se confunde într-un tot unitar. Acţiunea începe de Ia înfiinţarea băncii, şi aduce în scenă competiţiuni din cele mai variate : un principe, latifundiar, care ajunge prezident al consiliului de administraţie, 275 protocolar şi avid de bani, încîntat de plasamentul productiv al banilor săi ; un director de bancă, personaj gelatinos şi servil, colecţie de ticuri şi imitaţii, tipul prin excelenţă al aventurierilor politico-financiari, înmulţiţi mai ales după război; un director de ziar, teoretician al partidului, inteligenţă vioaie şi rafinată, abil dialectician, care nu-şi uită ţinta şi ale cărui pofte sînt întotdeauna înfăşurate în seducătoarea reţea a unor argumentaţiuni foarte generoase, în aparenţă (acest Matei Rotaru este una din creaţiunile cele mai desă-vîrşite, de cazuistică iezuită, din tînăra noastră producţie de romane) ; un reporter politic, exemplar inferior, „sublunar'", cum îl caracterizează însuşi autorul, perfect manechin de instincte contradictorii, de cel mai amuzant pitoresc; în preajma lor, o galerie de figuranţi ca o suită adecvată, iar deasupra : stilizata înfăţişare a şefului partidului, glacial şi estet, dar izolat prin superioritatea lui de restul partidului — recte al cadrelor antrenate în operaţiunile băncii. între masa partidului şi şeful său, aproape absent : o creaţiune de artă şi de viaţă, „cucoana partidului“ — cum îi zice unul dintre eroi — Torry Clopotaru, enigmatica eroină, unica femeie din tot romanul d-lui Davidescu, femeia perversă şi voluntară, care sfîrşeşte în chip simbolic, cu fuga ei, romanul. Şi în faţa lor, în faţa acestei lumi, mai mult sau mai puţin omogenă, cu elemente autohtone şi cu altele de infiltraţie dubioasă, spiritul de arhitectură al d-lui Davidescu a zidit un erou de cea mai autentică esenţă omenească : agentul electoral Muştiriu. Venit din noaptea nelămurită a escrocheriilor, mitocan şi candid, suflet consecvent de fanatic, ajuns în situaţiuni nesperate graţie serviciilor pe care le prestează, el întrupează la un moment dat — de-săvîrşită expresie comică ! — tocmai el, personajul cu identitatea fortuită, nobilul spirit conservator. Ascensiunea, ca şi decăderea lui Muştiriu, este nu numai de un mare efect simbolic, dar şi în conformitate cu legile realităţilor estetice. Acesta ar fi graficul acţiunii romanului d-lui Davidescu, redus la focarele de lumină ale eroilor principali. Importantul nu stă însă numai în simetria constructivă a acestui material, care se îmbină după legi precise. Interesul şi însemnătatea lui stau mai ales în desfăşurarea şi jocul acestor energii. Nu greşesc cînd spun că d-1 Davidescu a realizat în Conservator & c-ia, dacă se poate spune, un cavalerism 276 al spiritului escrocheriei — materie rar întîlnită în literatura noastră. Eroii aceştia se urmăresc cu o abilitate şi cu o ipocrizie din cele mai uimitoare. Se pîndesc, se cruţă şi se izbesc. Lupta care se dă între directorul băncii şi directorul ziarului ia uneori proporţii epice. Epice, dar mascate de un protocol care le dă o savoare în plus. Ai de multe ori impresia că te afli într-o incintă în care foiesc hiene flămînzite, ce toate rîvnesc beneficiile unui singur hoit. în cele din urmă, hiene şi hoit se prăbuşesc în neantul dezorganizării. Fermentul acestei decompoziţii e interior. Drama se petrece între pereţii băncii şi în sînul partidului conservator. Din cînd în cînd, pe cîte o uşă deschisă vine zvonul vieţii de afară. Poate ar fi singura obiecţie ce s-ar putea face romanului acestuia : privit ca o secţiune în viaţă, ar fi fost bine să cuprindă în stratificaţia lui şi aspecte ale ambianţei politice, în chipul acesta, determinismul acestei decadenţe ar fi apărut şi mai tragic. Dar nu se poate, vorbind de Conservator & c-ia, trece peste arta cu care e scris. Caracterizările d-lui Davidescu sînt veritabile pagini de antologie. Portretul Torryei, al lui Drăgan Băncuţă, al lui Muştiriu şi mai ales al lui Toma Bărăgan sînt modele demne de citat. Scrisul denudat în majoritatea lui de podoabe stilistice — un scris înrudit de aproape cu sobrietatea şi ascetismul lui Stendhal — face din loc în loc parte şi poeziei. Atunci d-1 Davidescu află imagini care te urmăresc şi pe care le reţii cu plăcere : „Un soare minunat de iarnă intră, metalic şi prietenos, ca o maşină de nichel, pe fereastră“. Sau : (Torry) „cabrîndu-şi pieptul ca un scut de sidef lichid“ etc., etc. Romanul d-lui Davidescu, prin obiectivitatea cu care e condusă acţiunea, prin arhitectura luminoasă a planului său şi prin marea putere de caracterizare a eroilor, se apropie de creaţiunile de artă ale genului. ION MJNULESCU ROŞU, GALBEN ŞI ALBASTRU, roman („Cultura naţională“) Cu romanul de faţă poetul Romanţelor pentru mai tirziu îşi întregeşte o carieră din cele mai unitare. Sînt aproape douăzeci de ani de cînd, asemeni iahturilor misterioase pe care le-a cîntat, minulescianismul a ancorat în rada liricei române. Romanţele d-lui Minulescu veneau cu ritmul capricios al vîntului încurcat în otgoanele catartelor, cu miresme pescuite pe vasta întindere neptuniana, cu nelinişti mascate ca banchize de nisip sau colţi de stînci în aşternutul mărilor străbătute. Sub ornamentele orientale cu care se împodobise, vibra însă pulsul unei experienţe. Fiorul acela, de a cărui încetăţenire poetul se îndoia, a convins. Melancolia peregrină, ca şi zădărnicia şi inevitabilul deznodămînt al iubirilor — aceste două mari teme ale poeziei d-lui Minulescu — s-au integrat de mult în istoria sensibilităţii contemporane. Revoluţionarul întîilor vremuri azi nu mai sperie. El e poftit la masă ca un oaspete cu drepturi. Publicul dă mîna cu el, şi cuvîntul lui nu mai e luat în deşert. Ereziile s-au dovedit de partea celor îndărătnici. Ceva mai mult: revoluţionarul s-a vădit, sub neastîmpărata lui tinereţe, un spirit metodic, o conştiinţă clară ce şi-a urmat drumul călăuzit de steaua credinţei lui. în stăruinţa cu care şi-a consolidat personalitatea trebuie căutată şi taina succesului d-lui Minulescu. Caracteristica poeziei lui a trecut şi în proză. Aceeaşi dragoste pentru mister, aceeaşi poezie a zărilor, aceeaşi nelinişte scrutînd întinderile, aceeaşi melancolie a iubirilor nepotolite se întîl-nesc şi în paginile lui de proză de la straniul basm al Casei cu geamurile portocalii şi pînă la Măşti de bronz şi lampioane de porţelan — acest jurnal de călătorie asupra căruia 278 nu s-a stăruit îndeajuns, în care se zbate un suflet pătimind de necunoscut şi care poate fi privit ca preludiul activităţii de romancier a d-lui Minulescu. Sînt calităţile sufleteşti ce se întîlnesc şi în romanul Roşu, galben şi albastru. Căci este un roman, oricît i-ar contesta acest titlu anumite ateliere critice patronate de Universitate. Este un roman, pentru că atelierele critice s-au dovedit nu o dată alături cu adevărul, pentru că d-1 Ion Minulescu n-a aşteptat să i se dea consemnul — cum nu l-a aşteptat nici în poezie — spre a pătrunde în cetatea fortificată a romanului românesc şi, mai ales, pentru că între paginile acestea de vervă, de ironie şi de revărsare poetică trăieşte un capitol din istoria noastră contemporană, filtrată prin sufletul neînduplecat, dar duios al unui tipic martor ocular. „Nu rămîn decît cărţile în care un scriitor s-a povestit pe sine, povestind moravurile contemporanilor săi, visurile, vanităţile, amorurile şi nebuniile lor“ sînt cuvintele lui Remy de Gourmont, şi ele sînt un admirabil epigraf pentru romanul d-lui Minulescu. Roşu, galben şi albastru este confesiunea unui martor al războiului nostru, în care sentimentalitatea sceptică a eroului se profilează pe fondul variat şi bogat în coloare al evenimentelor. Mircea Băleanu, eroul, este unul din acei intelectuali cari au stăruit pentru intrarea în acţiune, iar Ia declararea războiului e mobilizat pe loc la cenzură, unde guvernul adăpostise pe intelectuali. „Intelectual însemna : scriitor, ziarist, artist plastic, muzicant, actor, profesor, advocat, doctor şi la nevoie chiar militar activ“ sînt cuvintele eroului, şi ele sînt o indicaţie pentru tonul scrierii. Căci ceea ce face farmecul romanului d-lui Minulescu este nota de ironie, satira reţinută, atenuată, cu care eroul însoţeşte evenimentele. Nu e vorba de un rechizitoriu executat pe spinarea istoriei. Eroul începe cu sine. El se cunoaşte tot aşa de bine pe cît nu-i sînt străine nici unul din aspectele înconjurătoare. Dialectica lui se înrudeşte cu acida critică a lui Diogene cinicul. La fel cu acesta, nu-şi cruţă nici o răutate. Se ştie laş, şi toată confesiunea e un elogiu al laşităţii. Dibaci chirurg, se operează neadormit şi se urmăreşte cu voluptate.. în acelaşi timp nu uită să ia seama şi la cei de faţă. Zîmbetele lui ascund o durere care-1 săgetează adînc. Falsitatea celor de faţă o surprinde şi o fixează cu precizia unui abil istoric. Căci paralel cu aventurile personale ale eroului, 279 nicăiri, în toată literatura războiului nostru, nu se poate urmări o mai ideală radioscopie a tumorilor frontului interior ca în romanul d-lui Ion Minulescu. Dacă n-avem încă nici un roman al frontului, îl avem de pe acum pe acela al frontului dinlăuntru. Toată parodia ce se juca în capitală, acele ateliere de entuziasm factice şi imaginea Bucureştilor în timpul vizitelor zepelinului şi isonul stins al pensionarilor de cafenele, şi evacuarea, şi drumul la Iaşi, cu acea oprire la Crasna, devastată de către armate-fantomă, şi după aceea laşul cu refugiaţii, cu sucursalele cenzurii din Bucureşti, cu ziarul marelui cartier, cu spaimele revoluţiei ruse, bucuria armistiţiului şi reîntoarcerea în Bucureştii eliberaţi, toate aceste întîmplări ale unei epoci recente se pot urmări, ca în cel mai veridic şi mai amuzant breviar, în romanul d-lui Minulescu. Cu avantajul că paralel cu proiecţia crudă a evenimentelor avem şi spectacolul sufletesc al eroului Mircea Băleanu. Contrar lui Antisthene, el n-ar fi declarat niciodată că preferă să fie mai curînd atins de nebunie decît de voluptate. Mircea Băleanu nu e numai un laş, conştient de însuşirea lui capitală. El este un epicureian. Jurnalul laşităţii lui are scris, pe versoul fiecărei pagini, un capitol din itinera-riul lui sentimental. E o delicioasă procesiune de amante, de la Lotty Griimberg, gazda de trei ani a eroului, şi pînă la Tatiana, sora de caritate din Iaşi, porumbiţa de porţelan, ciudată în iubirea ei de Galatee însufleţită. Dar iată un capitol peste care trebuie să trecem. Pentru că dacă poţi povesti o întîmplare, dacă poţi reproduce un portret, e o greşeală să încerci să retopeşti episoadele sentimentale. Frăgezimea şi poezia lor s-ar pierde. Ele trebuiesc urmărite în chiar paginile romanului. Ceea ce trebuie spus, însă, este că din toate aceste amoruri de legionar se desprinde o adîncă amărăciune. Mircea Băleanu sfîrşeşte marşul laşităţii lui în singurătatea unei odăi de hotel, în Bucureştii României Mari. Sufletele care l-au însoţit un timp s-au risipit. Din umbra perdelelor se desprinde legendarul Procust, admirabilă imagine finală a acestui roman de adevăr, de voluptate şi de poezie. Căci nu putem sfîrşi înainte de a stărui asupra acestui preţios dar al poetului, care împodobeşte scrisul său cu o profuziune de imagini. Portrete, comparaţii, metafore, variante 280 într-un cuvînt ale acelei bogate imaginaţii a poetului, totul concură să dea scrisului d-lui Ion Minulescu o marcă de superioritate. „Eu cred, spunea Proust, vorbind de stilul lui Flaubert, că singură metafora poate da un fel de eternitate stilului.“ La Minulescu alegerea devine o greutate. Căci ce vom cita din acele inimitabile portrete : pe-al lui Lotty, pe-al Tatianei, pe-al pitorescului Nicolaşa, rusul gigant, credincios, mistic, mare orator şi mai mare băutor, sau pe-al simplului, dar practicului negustor Hacik Aivazian, proprietarul restaurantului „La cocostircul de aur“ ? Pe nici unul, ca să nu-i nedreptăţim pe ceilalţi. Precum nici una din paginile de evocare a Bucureştilor, sau de satiră la adresa grădinii Ateneului, cu rahiticele lui busturi, sau — dureroasă imagine a nepregătirii războiului nostru — acea pagină sobră şi impresionantă în simbolul ei a cuceririi Perului de către Francisco Pizzare. Aşa cum se desfăşoară acest fragment de istorie, cu pregnante notaţii satirice, cu o perfectă cunoaştere a locurilor şi oamenilor, cu impresionanta confesiune a eroului, cu decoruri peste care verva stilistică a d-lui Ion Minulescu plimbă un neadormit reflector magic, Roşu, galben şi ¡albastru înscrie, în ciuda atelierelor critice, o pagină fragedă şi înviorătoare în tînărul istoric al romanului românesc. Pornind de la poezie, personalitatea d-lui Minulescu s-a realizat în nuvelă, în teatru şi, acum în urmă, în roman. Mi-aş permite — şi nu cred că de dragul simetriei — o sugestie. „Printr-o latură a sa, spune Thibaudet undeva, critica e arta comparaţiunilor. Comparaţiunile, cînd sînt opere de artă, se numesc imagini.“ Mă las acestei sugestii şi-mi închipuiesc ziua cînd d-1 Ion Minulescu, cu larga lui cunoaştere a literaturilor, cu entuzias-mele lui tinereşti, cu somptuozitatea imaginilor, va aborda şi la ţărmul criticei. în ziua aceea, de bună seamă, atelierele criticei universitare vor arbora drapele şi-i vor ieşi umile întru întîmpinare. LIVIU REBREANU ADAM ŞI EVA, roman („Cartea românească“) N-am avut fericirea să scriu despre romanele anterioare ale d-lui Rebreanu. Pe vremea cînd apărea Ion împărţeam timpul între preumblări de-a lungul cheiului, în port, scan-dînd jocul valurilor pe mătăniile versului, şi între lecturi — compensaţii naive în tîrgul acela de bancheri, de armatori şi de ministeriabili. Eram un simplu cetitor. Mă dam voluptăţii acesteia fără teamă. închideam o carte între copertele a două exclamaţii şi treceam la alta, cu dezinvoltura flirturilor la kermessele publice. Nu mă pîndea nici un control. N-aveam să roşesc de vreo părere, cu voce tare şi în public, spusă. Şi era păcat. Atîtea din ele meritau să li se consemne >un omagiu în personala mea istorie a literaturii contemporane. Am citit cele două volume din Ion cu o viteză memorabilă. Epopeea eroului muncit de foamea de pămînt, tribulaţiile lui sentimentale, de la scena cuptorului pînă cînd expiră sub lovitura de cazma a rivalului său, Gheorghe, figura preotului Pămătuf, aventurile familiei Herdelea, într-un cu-vînt, întreaga monografie a vieţii din Armadia Ardealului m-a interesat într-un chip deosebit. îmi amintesc de-un cuvînt al lui Suares : „la vie seule c’est la marque de l’art“. Cînd, mai tîrziu, cetii despre păcatele stilistice ale lui Ion, rămăsei deconcertat. Cum de nu le băgasem în seamă ! îmi revenii repede, şi-n observaţia lui Suaris văzui supremul elogiu. Cu Pădurea spmzumţilor făcui o experienţă vrednică de amintit. Eram Ia întîile mele exerciţii de reportaj literar şi mă pregăteam să povestesc întîmplarea. începusem cartea sub auspicii fericite. Impresionanta scenă a spînzurătorii, cu care se deschidea romanul, pronostica o dramă sumbră. Venea apoi un interminabil istoric al eroului, Apostol Bologa, cu 282 îndoielile lui religioase, cu incertitudinile sufleteşti ale unei firi meditative. Entuziasmul zăbovea. însă de la o vreme romanul îşi lua zborul, Apostol Bologa sîngera sufleteşte pe fronturile pe care lupta, alternativa dezertării în România îl tenta, şi cu tot episodul idilic al iubirii cu Ilonka, fata groparului, sau tocmai de aceea, drama începu să se desfăşoare vertiginos, halucinant, grandios. Nu mai era un om al cărui suflet, scăpat din hăţurile voinţei, se prăbuşeşte în prăpastie, era o forţă elementară, condusă de forţe elementare, dezagregare sufletească în genul spectacolelor cosmice, o dureroasă şi contagioasă tragedie dictată de inexorabile legi supreme. Cînd eroul e prins, în încercarea de a trece graniţa, ai o tresărire dureroasă, dar liniştea şi absenţa cu care suportă întreaga desfăşurare a evenimentelor, şi judecata, şi spînzurătoarea, îţi încleştează inima şi păstrezi în suflet, multă vreme, o acută durere fizică. Era tîrziu, în noapte, cînd terminasem cartea şi am luat să citesc ce se scrisese despre dînsa. N-am fost mulţumit. Nu găsisem accente entuziaste, calde, la înălţimea operei. Aveam să le scriu eu ? De bună seamă nu. Era o sarcină peste puterile mele, dar trebuia să mă războiesc. Din nefericire, revista la care uceniceam îşi încetă apariţia. Mă consolai la gîndul că gloria acestui romancier născut n-are nevoie de corul admiratorilor lirici. Cu Adam şi Eva, d-1 Liviu Rebreanu atacă o nouă coardă a personalităţii lui de romancier. Noutate în subiect, noutate în execuţie, ultima lucrare a d-lui Rebreanu suscită o serie de observaţii interesante. Dar mai întîi despre ce e vorba ? Eroul romanului, profesorul de filozofie Toma Novac, e în agonie în camera unui sanatoriu, pe urma gloanţelor primite de la bărbatul amantei lui, Ileana. Drama s-a petrecut în strada Albă, şi Novac, asistat de Ileana şi de prietenul său, Alem an, retrăieşte în ultimele clipe nu numai viaţa pă~ mîntească, cît şi celelalte 6 vieţi, anterioare, pe care sufletul său le va fi trăit de la începutul existenţei lui spirituale. Aceasta ca o verificare a sistemului esoteric al prietenului său, Aleman, sistem pe care l-a combătut şi faţă de care s-a arătat 28 î totdeauna sceptic : „Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat, din milioanele de bărbaţi, doreşte pe o singură femeie, din milioanele de femei. Unul singur şi una singură ! Adam şi Eva. Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii omului... O viaţă omenească nu ajunge însă pentru a prilejui întîlnirea bărbatului cu femeia... A şaptea viaţă aduce de-abia fericirea unirii cu celalt suflet. De aceea a şaptea moarte cuprinde revelaţia.“ Cam aceasta ar fi esenţa sistemului Aleman. Pe premisa aceasta se întemeiază întreaga poveste. Evenimentul se desfăşoară ca o exemplificare a postulatului acestuia. Sin tem, prin urmare, smulşi din realitatea habituală şi purtaţi prin cele 7 cercuri ale unui purgatoriu al iubirii, cu veşnicile chemări şi alungări ale aceloraşi două suflete, care se reîncarnează şi se nimicesc pînă la a şaptea reîntrupare, ultima şi unică, liman şi împlinire a marii năzuinţe: contopirea spirituală. Urmează a şaptea moarte, cu revelaţia supremă, filmul retrospectiv şi metapsihic al celor şapte vieţi. Firesc ar fi : al celor 6, însă d-1 Rebreanu construieşte de aşa natură, încît şi acea de a şaptea viaţă se inserează în ordinea cronologică a aceluiaşi lanţ de visuri — ilustrare a premisei date. Precum se vede, o călătorie fantastică, o călătorie în şapte lumi, în şapte epoci. Obiecţiile, pe care ai fi înclinat să le aduci acestor arbitrare existenţe, sînt zadarnice. Premisa e anunţată cu claritate, mai mult, e ridicată la rangul unei axiome ; demonstraţia, prin urmare, concluzia, nu poate fi decît aceasta. Sîntem în arbitrar, va să ne conformăm lui. De altminteri, autorul a avut grija să taie scurt tuturor acestor obiecţii principiale, cu scepticul epigraf kantian aşezat în pragul volumului : „nu trebuie să dăm crezare la tot ce spun oamenii, dar nici să credem că ei vorbesc absolut fără de vrun temei“. Iar mai la urma urmei, toate aceste consideraţii teoretice n-au nici o valoare. Realitatea artistică se poate petrece la orice meridian, oricît de imaginar. Ea trebuie numai să se conducă de aceleaşi legi de verosimilitate, aşa ca în fiecare clipă să simţim în sufletul nostru consunînd ecoul acestor invenţiuni arbitrare. 284 De aceea subliniem de la început, ca pe unul din meritele acestei cărţi, intercalarea celor 6 vieţi pe care d-1 Re-breanu a făcut-o în cea de a şaptea viaţă a eroului. în felul ăsta, construcţia aceasta imaginară capătă un început de temelie, o piatră fundamentală, pe care s-ar putea clădi orice : un palat, o şcoală, un roman, după cum, iarăşi foarte bine, ar putea sa rămîie, ca în cazul atîtor construcţii şcolare, simplă piatră fundamentală. Nu e chiar cazul cu Adam fi Ev\ct. însă un roman, după datele cunoscute, în toată variata lor înfăţişare, nu avem. Pentru că singur capitolul Ileana, cercul celei de a şaptea existenţe, în a cărei noapte supremă eroul trăieşte cele şase visuri, nu trece de condiţiile materiale ale unei nuvele. Iar cele şase visuri, repetînd sub costume diferite şi la latitudini deosebite aceeaşi evoluţie a aceluiaşi cuplu de forţe, adaogă povestirii ceva din arbitrarul şi din stereotipul pe care d-1 Rebreanu a căutat de la început să-l atenueze. Avem în schimb şapte povestiri pentru călătoria sufletului, ca şapte oboluri spre vămile nefiinţei. Ele se desfăşoară într-un tempo vertiginos şi într-un stil adecvat basmului. La o parte deci dezvoltările pe care le-ar cere un roman, evocarea atîtor lumi, caracterizarea atîtor eroi. Simplificarea expeditivă e mijlocul cel mai potrivit al basmului. Şi într-adevăr ai senzaţia acelei tichii din basme, cu care suprimi timpul şi spaţiul. De aici şi o uşoară oboseală între capitole. Căci dacă basmul cu Mahavira şi Nawamalika se desfăşoară într-un ţinut grandios şi în linii impresionante, atmosfera aceasta de epică măreţie nu vom mai afla-o în celelalte basme. Variaţie firească, veţi zice, de vreme ce sînt alte lumi, cu alţi oameni. Negreşit. Vorbim însă de dragostea cu care artistul se comportă faţă de subiect. Năzuinţa aceasta după contopirea sufletească, convergenţa sentimentală a permanenţilor Adam şi Eva şi amărăciunea, pustiul ce rămîne pe urma acestui ciclon de dragoste, care se consumă distru-gîndu-se, nu se mai întîlnesc cu aceeaşi intensitate nici în basmul lui Unamuno şi al lui Isit, nici în al lui Gungunum şi Hamma, nici, mai ales, în al lui Adeodatus şi Maria. Convulsia sufletească a călugărului înamorat de Fecioara e lipsită de caracterul de umanitate ce caracterizează aventura Iui Pafnutie, de pildă. în bună parte aceasta vine şi din greu- 285 tatea pe care d-1 Rebreanu o pune pe pitorescul lexical. Culoarea locală nu poate fi obţinută numai cu vocabular. Dacă epocii indiene nu i se poate reproşa mai nimic, nu e acelaşi cazul epocii babiloniene sau romane. Sînt elemente ce nu s-au topit definitiv. Cu aceste rezerve şi a unui cuvînt — care, orice s-ar zice, e lipsit de orice rezonanţe artistice şi de care d-1 Rebreanu abuzează — e vorba de karemi — Adam şi Ev a rămîne o interesantă colecţie de basme, povestite la priveghiul sufletului. Tîlcul e impresionant şi-n el se închide şi taina regenerărilor artistice pe care acest maestru al romanului o stăpîneşte desăvîrşit. MIHAIL SADOVEANU VENEA O MOARĂs PE ŞIRET, roman („Cartea românească“) Stă scris, aproape ca un loc comun de rigoare, să mărturiseşti că întîile lecturi, furişate de ochii dascălului, ţi-au fost acele broşuri cu hîrtia bună de învelit tîrguielile, istorii de haiduci, ce se vindeau în coşuri de trestie, în pieţe, în faţa panoramelor şi a circului. N-am fost printre cumpărătorii aceia... N-aş putea spune de-mi pare bine sau rău. Astăzi se citeşte mai mult şi de la vîrstă mai fragedă. Este o literatură — mai mult rea decît bună — pentru copii, dar este. Sînt şi reviste ilustrate, şi desenatori cu o deformaţie specială şi stihuitori închinaţi copilăriei. Literatura adevărată ei o cunosc ceva mai tîrziu. Noi începeam cu scriitorii timpului. Ţineam pasul vremii. Scriitorii de astăzi s-au format — dacă se poate spune — sub ochii noştri. D-l Sadoveanu a fost printre cei dintîi. Romanul fraţilor Potcoavă satisfăcea nesaţul nostru de senzaţional. Istoria prindea viaţă. Acolo, mi se pare, am cunoscut pentru întîia dată cum se omoară, cu baltagul la pîndă. Şi mi-a plăcut. Cînd domniţa se stinse, ca o plăsmuire de ceară, am suferit. Haiducii i-am cunoscut prin Cozma Răcoare şi nu regret, oricît, mai tîrziu, îmi fu dat să aflu cîte blestemăţii toate pe seama autorului nostru, din cazierul d-lui Sanielevici. Presimţeam poate că într-o bună zi apa-vie a clasicismului proletar va da cuvenitul ausweis situaţiilor înrudite din Unchiul Anghel al d-lui Panait Istrati. Cunoscui farmecul împrimăvărării, răsuflarea aceea a pămîn-tului desfundat şi jilav din Amintirile căprarului Gheorghiţă,. durerile înăbuşite ale lui Ion Ursu, scenele duioase sau vitejeşti din '77, năprasnica nenorocire a duduiei Margareta şi devoranta pasiune a Haiei Sanis. Peste toate ficţiunile, arta d-lui Sadoveanu întindea un subţire zăbranic de vis, ca acea 28? apă a morţilor pe care a cîntat-o anume mai tîrziu. Poezia descriptivă însoţeşte la d-sa, permanent, povestea. Natură şi moarte sînt cele două caiere, de pe care toarce, în majoritatea cazurilor, firul destinelor pe care le cîntă. Pentru viaţa ce se pierde d-1 Sadoveanu ticluieşte un cadru de basm. Aşa a fost din întîia zi a creaţiilor sale şi pînă la acele viforoase Bulboana lui Vălinaş sau Fîntîna dintre plopi, în care drama predestinată răsare şi mai dureroasă în contrast cu frumuseţea peisajului ambiant. E în această compensaţie de forţe ceva din tîlcul originar al vieţii, ceva — simplă sugestie — din stilul poeziei populare, în speţă Mioriţa, în care moartea se oficiază sub cupola de catedrală a naturei, într-un impresionant tempo de mister cosmic. Caracteristica aceasta, acompaniamentul acesta orchestral al poeziei naturii, cu care d-1 Sadoveanu îşi însoţeşte libretul dramelor sale, se întîlneşte şi în noul său roman, Venea o moară pe Şiret... Şi chiar dintru început. Sîntem la sfîrşitul secolului trecut. Mai exact, în anul 1888, în vreme de vară secetoasă, pe moşia boierului Alexandru Filoti, Buciumenii, pe care-i străbate Şiretul. Seceta, ce ţine de două luni, se îndură, şi într-o bună zi „un vînt care aduce nori din necunoscut“ — cum glăsuieşte întîiul capitol al romanului — dezleagă o revărsare de ploaie ce pare să nu mai contenească. Apele Şiretului vin mari şi oamenii de pe moşie, în ciuda lui Iacobache, primarele, nu pot nimic : podul care leagă cele două maluri ale moşiei e luat de apă. Pahomie podarul, cel ce slujeşte de 30 de ani în slujba asta, îi ştie rostul. „Şiretele îşi caută de treabă şi ia podul“ e pentru el o axiomă cu care rezolvă toată frămîntarea lui Iacobache şi a oamenilor de Ia curte. De data asta însă Şiretele a luat şi moara lui Chirilă de la Cotu lepii, tot de pe moşia boierească, cu morar cu tot şi cu fata lui, Aniţa. Oamenii adunaţi pentru pod aud buciumul lui Vasile Brebu, pîndarul de pe dealul Halmului, şi înţeleg că ceva deosebit se întîmplă. Ei văd moara venind, aud strigătele lui Chirilă, ieşit speriat la o bagea a podului, şi se hotărăsc să o aţie la zăvoi. Vasile şi frate-său Androne o trag cu căngile şi o priponesc în luncă. Din moară iese abia viindu-şi în fire Chirilă, şi tînără, şi de o inconştientă frumuseţe, Aniţa. Vasile Brebu privi la dînsa şi „simţi o înfiorare prin vine, o dorinţă de dragoste. Din umbra ochilor ei izvora ceva tur- 288 burător.“ Soseşte apoi primarele Iacobache, care se oţărăşte la lume şi căruia ii răspunde dîrz Androne Brebu, cu care nu se prea împacă. Vine şi vechilul Filip Nacovici, călare, însoţind trăsura boierului Alexandru Filoti, distrat şi minu-nîndu-se de această „întîmplare nostimă“. Ascultă pe gînduri la tot ce i se spune. E boierul mai mult oaspete ai moşiilor lui decît stăpînul. Aniţa îi place, şi gîndul şi-l murmură, după obicei, printre buze. Vechilul şi primarele înţeleg şi privesc şi ei veseli spre Aniţa. După plecarea boierului, Chirilă cinsteşte oamenii cu rachiu. Androne Brebu zugrăveşte, în pilde de cărturar al satului, pe fiul răposatului dascăl Alecu, pe Iacobache, adică cel cu inima împestriţată ca şarpele, de cînd s-a vîrît între cei de sus, şi pleacă. Pahomie laudă ştiinţa doftoricească a lui Androne. Vasile pîndarul se ridică să plece. Se duce să vadă ce-i mai face Halmul. Tot fînul e în stăpînirea lui. ,,«Da’ mă mai întorc eu pe-aici. Rămîneţi sănătoşi î» sfîrşi el tare, privind pe Aniţa.“ La focul din luncă, la marginea Şiretului, morarul şi cu Aniţa se vor culca sub stele. Negura se întinde pe ape. Podarul intră şi el în colibă, lîngă baba surdă, să-i povestească : „O adus Şiretele un dimon, răcni el la urechea bătrînei... Un dimon, într-o moară. Şi cuconaşu se uita la el. I-auzi, tot pentru dînsul cîntă şi Vasile pe Halm. Şi muierea stă, ascultă şi-nţelege; dar se gîndeşte la zîmbet boieresc ! “ Bătrîna însă îşi aduce aminte de visul ei, de feciorii morţi şi plînge. „Tăcea şi plîngea, în umbra cătră care mergem toţi oamenii acelei zile.“ Şi horoscopul lui Pahomie podarul — căci este un horoscop al întregului roman în aste cuvinte ale scriitorului ce subliniarăm, şi cu care se încheie întîiul capitol — sună ca o inscripţie funerară pentru această istorie : „Umbra cătră care mergeau toţi oamenii acelei zile“, ln-tr-adevăr : toţi eroii acestui capitol, în transcrierea căruia am pus o minuţioasă şi anume intenţiune, vor dispărea în umbra nefiinţei după ce-şi vor fi trăit destinul. Unii mai mult, alţii mai puţin. „Se arată ce poate face un vînt care aduce nori din necunoscut“ — trebuie privită nu numai ca formularea primului capitol, cît mai ales ca arcada simbolică a întregului roman. „Dimonul“ de care vorbea Pahomie va schimba cursul acestor ape şi ale unor aşezări caracteristice la sfîrşitul veacului trecut. E şi intenţia autorului, pe care al o 'realizează iau deosebită precauţiune. D-l Sadoveanu 289 nu e preocupat de dezvoltări psihologice. El ştie că între plaiurile şi malurile apelor ce cunoaşte se scurg existenţe şi că ele se îndireaptă cu aceeaşi irezistibilă chemare spre acelaşi liman al dispariţiei — fie că le-am reţine mai mult sub lentila noastră, fie că le-am privi pe deasupra. De aceea temperamentul d-lui Sadoveanu e mai aproape de al unui trubadur, care cîntă în accente mişcătoare „oameni şi locuri“, cum însuşi întitulează una din lucrările lui. Şi din trecerea aceasta a vieţilor, din irosirea atîtor visuri, pe sub primăverile şi toamnele acestui rai pămîntean, pe care e între primii să-l zugrăvească, se degajează acea melancolie proprie scrisului sau, acel ritm, acea cadenţă interioară care trădează sufletul unui mare poet. Evocarea — iată propriul creaţiilor sale. Un rapsod ce intenţionează să evoce splendoarea unor vremi apuse n-are nevoie să se oprească la toate tainele sufletelor. El va stărui cu snopul de lumină asupra punctelor ce i se par de o importanţă deosebită sau care-1 atrag în virtutea unei înrudiri de temperament. La fel procedează şi d-1 Sadoveanu. De-aceea, fără explicaţii, pe Aniţa o instalează boierul la maşinistul curţii, Ludvig Madolci, în căsuţa ferită de privirile oamenilor şi-n paza soţiei acestuia. Abia dacă fiul său, Costi, venit de la Paris, o zăreşte într-o poetică şî fugitivă apariţie, care-i va stărui toată vremea în suflet. Cînc! însă Vasile Brebu, pîndarul Halmului, încearcă să pătrundă la dînsa, e prins de boier şi trimis în faţa curţii cu juraţi (care-1 achită, după doi ani de prevenţie), atunci boierul hotărăşte să o interneze la Iaşi. Aniţa devine m-lle Anntte Rusu, eleva lui m-me Arnold, care-i dă lecţii de franceză şi de maniere. Boierul o vizitează foarte rar, preocupat mai ales de politică, pe care o face cu Lascăr Catargiu şi de pe urma căreia ajunge deputat. Trebile la Bucureşti lasă d-şoarei Annette destulă vreme pentru lectură şi preumblare. întîmplarea face să o cunoască Costi, care o urmăreşte în refugiul ei la via din jurul laşului şi apoi la Bucureşti. Cu împrumuturile realizate la ovreii, oameni de afaceri ai tatălui său, sprijinit şi de creditul mătuşii sale, duduia Matilda, suavă creaţiune, demnă de eroinele d-lui Sadoveanu, Costi hotărăşte să fugă cu m-lle Annette peste hotare. Ceea ce şi pune în practică. O înzăpezire şi alarma iscoadelor lui Mihalovici şi a lui Şapsa, oamenii de afaceri ai tatălui său, îi opresc tocmai în gara 290 Buciumeni. Costi trimite după sănii în sat. Pornesc, urmaţi de oameni de-ai gării, să desfunde drumul. Printre ei e şi Vasile Brebu, care recunoaşte pe Aniţa. Cu lopata izbeşte pe rînd în Aniţa, pe care o omoară, şi pe Costi, pe care-1 răneşte grav. La rîndu-i e izbit de moarte de Filip Naco-vici. Rapsodul îşi intitulează acest al zecilea cînt cu seninătate şi subînţeles : „Se dovedeşte că Aniţa trebuia să se întoarcă la ai săi“. Costi se însănătoşează. Tatăl său vinde o parte din moşii şi pleacă la Nisa. Duduia Matilda rămîne să îngrijească de jumătatea Buciumenilor, leagăn al trecutului lor. între Costi şi tatăl său se sapă, fără nici o explicaţie, o prăpastie. îi apropie numai moartea lui Alexandru Filoti, după ce pierduse la jocul de cărţi averea copilului, în locul boierului de altădată se ridică Evghenie Ciornei, care ia de soţie pe Laurenţia, fata vechilului Nacovici. „Apa şi boierii curg la vale“ e aforismul cinic, de un crud diagnostic, al noului înstărit. Şi totuşi, s-ar înţelege greşit dacă s-ar crede că prezentarea noastră a vrut să arate acest roman ca lipsit de viaţă. Roman ? Desigur. „De îndată ce o povestire e atrăgătoare, e şi roman“, spunea, pare-mi-se, Benda. Şi se poate să aibă dreptate. Căci în afară de semnificaţia socială a acestui roman, acea prefacere a unei părţi din boierimea moldoveana, franţuzită, la sfîrşitul secolului trecut (acţiunea, începută în 1888, sfîrşeşte în 1896), ceea ce cucereşte în noul roman al d-lui Sadoveanu este, pe lîngă un record al poeziei naturii, realizat mai ales în epicul episod de la început al morii, o cunoaştere a oamenilor de ţară şi a unor medii din tîrgurile moldoveneşti, în urmărirea cărora d-1 Sadoveanu aduce şi exactitate, şi poezie. Voi trece, din economia cronicii, peste toată galeria de tipuri ce trăiesc aşa de vii (cu excepţia Aniţei şi a boierului, pe care d-1 Sadoveanu îi ţine neîntrerupt într-o umbră vecină cu nefiinţa) şi voi aminti numai de pitoreasca scenă a ovreilor curioşi (p. 107—111), cu Chiva, croitorul, în frunte, stîrniţi de convoiul lui Vasile Brebu, însîngerat şi condus de jandarm la primărie. Sînt pagini de un neasemănat comic rece, în care talentul de cronicar obiectiv al d-lui Sadoveanu fixează caracteristicul cu o minuţioasă artă. Umor, lirism, poezie a naturii şi a timpurilor, melancolie a destinelor înfrînte de viaţă — toate calităţile d-lui Mihail Sadoveanu îşi dau întîlnire în Venea o moara pe Şiret. 291 EMIL GÂRLEANU ÎNTR-O NOAPTE DE MAI ; PRIVELIŞTI DIN ŢARĂ — 2 volume („Universala“-Alcalay & co.) într-unul din articolele pe care le publica, cu puţin înainte de săvîrşirea sa din viaţă, în revista Proza, pe care o redacta singur, Gârleanu vorbea cu erudită indignare de o ultimă ediţie a poeziilor lui Eminescu, ce apăruse în acea vreme la Socec. Gârleanu, care era şi un iscusit colaţionist de texte, cum dovedise cu excelenta ediţie a poeziilor lui Gri-gore Alexandrescu, publicată în „Biblioteca pentru toţi“, ridicase o foarte amuzantă, dar şi revoltătoare, prin dezastrul ce dovedea, listă de erori. „Mărturisesc că sînt apucat de groază cînd mă gîndesc la felul cum editorii înţeleg să retipărească operele scriitorilor noştri clasici. E un fel de inconştienţă care se apropie de o lipsa de respect din partea lor“, notează dînsul, şi mai departe, vorbind de corectorul însărcinat cu operaţia aceasta critică, aceste cuvinte — şi astăzi de actualitate : „Corectorul acesta într-acelaşi ceas revede o listă de bucate, un prospect... medicinal şi o coală din noul volum de poezie“. Departe de a fi, ca înjosire a textului, ceea ce era ediţia din Eminescu, această retipărire a operelor lui, dacă i-ar fi procurat o firească plăcere, nu l-ar fi indignat mai puţin. Cuvinte stîlcite, ciudate asimilări vocalice şi mâi ales multă fantezie ortografică, iată într-un cuvînt, şi ca să ne lipsim de tabele de erori, în ce constă această neloială răzbunare a corectorului. în ciuda acestor pete, volumele strălucesc însă prin calităţile pe care Gârleanu le aducea în scrisul său. în caracterizarea ce-i rezervă în istoricul semănătorismului, d-1 Lovi-nescu vorbeşte de proporţiile reduse ale lucrărilor lui Gârleanu, limitate mai mult la schiţă, dar şi de „comprehensiu- 292 nea profesională“ a scrisului său, de „meşteşugul unei limbi sobre, atice“. Caracterizarea ni se pare justă. Cu excepţia cîtorva lucrări mai dezvoltate, în fruntea cărora stă fără îndoială nuvela Nucul lui Oâobac, cu sumbra luptă dintre bătrîn şi noră, cu caracterele eroilor principali pregnant conturate, cu intriga abil condusă şi cu finalul aşa de uman şi de magnific al nucului răpus, ce se prăbuşeşte o dată cu bătrînul, ce se spînzurase de crăngile lui, afară de aceasta, majoritatea lucrărilor sînt povestiri de anecdote, schiţe de o variată invenţie, ale căror subiecte, după spusa unui martor, nu arareori le ia din cea mai nemijlocită vecinătate. Dar fie că înfăţişează, în Licitaţia, un original tip de boier, orgolios de bunul lui renume şi oferind în cele din urmă pe degeaba, ca să-l taie pe concurent, materialul ce se cerea pentru o lucrare edilitară, fie că ne prezintă o scenă din intelectualitatea satelor, în hanul lui Costas, unde părintele Filostrat, învăţătorul Tobescu şi domnul Luis, elveţianul, conduc discuţiile pe nivelul paharelor, fie că povesteşte un soi de nou basm al moşului şi-al babei, cărora la bătrîneţe le dă Dumnezeu un copil, cu hazliile caracterizări — a moşului fudul de moştenitor şi-a babei ruşinată, şi plîn-gînd „parc-ar fi făcut moarte de om“, fie că ne prezintă un tip din galeria nătîngilor lui Caragiale, a unui discret „om de zahăr“, pe conul Gavrilă Grosu, venind de la ţară, o dată pe saptămînă, la soţie în Bucureşti, dar numai după ce primeşte consimţămîntul telegrafic, în oricare din aceste frînturi de surîzîndă umanitate, ceea ce ridică anecdota şi-i dă însuşirea de lectură agreabilă e scrisul. Simple, calchiate pe fizionomia eroilor, cu un dialog viu şi firesc, schiţele lui Gârleanu sînt un model de sobrietate artistică. Dar în volumul într-^o noapte de mai mai sînt cîteva prilejuri de zăbovit. Ceea ce nu posedă mai cu seamă Emil Gârleanu este darul descriptiv. Nu doar că peisajul nu-1 ispiteşte. Deseori, în volumele lui, natura îşi face loc printre boieri şi cocoane. O natură rece, însă, abia amintită. Un peisaj şters de pe-un tablou decolorat. Nu era un poet al peisajului, aşa cum în majoritatea scrisului său e d-1 Mi-hail Sadoveanu, cum a fost Hogaş, cum a fost Anghel. Scrisul său n-a cunoscut senzaţia vrajei. Şi totuşi, în nuvela cu acelaşi nume ce deschide volumul, iubirea locotenentului Bogdan pentru enigmatica Elena Cornea din Sireni se desfă- 293 şoară într-o noapte, predestinată, de mai, cu acorduri de privighetoare şi cu un drum prin pădure. Este în această nuvelă şi natură, şi peisaj. Nu somptuoasa, desigur, dar de o linie şi de-o culoare care trădează un mare artist. Dar mai cu seamă trebuie să amintim de o bucată mai puţin cunoscută a lui Gârleanu, interesantă prin ritmul pe care-1 insuflă povestirei, Primăvara, în care decor, idilă şi stil fac una şi-n care circulă un adevărat vînt de primăvară, o scînteiere de argint-viu, o vibraţie de sevă progresivă. E una din bucăţile în care lirismul lui Gârleanu se realizează. Volumul mai cuprinde, pe lîngă două nuvele, Furnica, cu prezentarea unui tip de detectiv conjugal, şi Punga, cunoscuta povestire a menajului calic, terorizat de bucuria şi-apoi de spaima unei pungi cu cartuşe, şterpelită unui sinucigaş din Grădina publică, mai cuprinde două bucăţi, care aparţinuseră întîiului său volum, Bătrmii: De Sărbători şi Boierul lorgu Buh tea. Primele două ediţii din Bătrmii, tipărite în timpul vieţii lui Gârleanu, cuprindeau aceste două bucăţi, după cum într-o noapte de mai, care apare după a doua ediţie din Bătrmii, nu le inserase încă. Este deci o distribuţie cu totul nouă, şi fie că va fi fost indicată undeva de Gârleanu, fie că-i editorială, e fericită. Boierul lorgu Buhtea era singura nuvelă din întîiul volum în care se află şi schiţa Boierul Furtună, al cărei conţinut intră ca episod in alcătuirea nuvelei. Singură nuvela Boierul Iorga Buhtea rupea — întrecîndu-le — unitatea volumului de schiţe : simple evocări dintr-un trecut patriarhal, în care gradul de emotivitate stă în sufletul cetitorului mai mult, după cum în cîntecele comice ale lui Alecsandri valoarea artistică stă mai mult în talentul actorului ce le întrupează decît în ele însele. în Boierul lorgu Buhtea e un început de acţiune, un tablou al moravurilor de la sfîrşitul vechiului regim, o ciocnire de mentalităţi, de suflete, o mică dramă cu resorturi bine încheiate — însuşiri care, deşi manifestate dintru începutul carierei lui literare, fac şi mai bună figură în volumele sale ulterioare, precum cel de faţă. în interes de simetrie. Priveliştile din ţară se deschid cu o succintă schiţă biografică a lui Gârleanu, scrisă de răposatul Chiru-Nanov, şi se continuă pe trei planuri : 1. Privelişti din ţară, articole 294 de pildă pe tema mausoleului lui Alecsandri, a bojdeucii lui Creangă, rememorări din laşul copilăriei, despre care, în 1910, Dimitrie Anghel începuse să scrie minunatele poeme din Fantome; 2. Schiţe, în care, pe lîngă o bogată necro-logie, se vorbeşte mai ales de breasla scriitoricească, de munca scriitorului, de cîştigul scriitorului, de înfiinţarea S.S.R. şi de întîile ei şezători în provinciile pe atunci subjugate — material informativ şi documentar ce poate sluji Ia reconstituirea începutului de trezire a conştiinţei profesionale, pentru care Gârleanu a fost unul din marii promotori, şi 3. însemnări de duminică, file de calendar a optsprezece duminici, cu interesante observaţii pe te miri ce temă de actualitate. Acest capitol, ca de altfel întreg acest volum, are un deosebit interes autobiografic. E activitatea de foiletonist, de cronicar a lui Gârleanu, inatent la artă, la artificiul de stil care strică atîta din foiletonismul nostru, însă darnic în confesiuni, în observaţii personale, fragmente din sufletul lui risipit. Pentru istoriograful literar care ar voi să închege fizionomia sufletească a lui Gârleanu, Privelişti din ţară e un volum indispensabil. Drept pildă a acestor două interese vom cita. Vorbind de Piovăţuitorul lui Creangă, pe care învăţase şi el la şcoala de pe uliţa Patruzeci de Sfinţi din Iaşi, scrie despre abecedare : „Piovăţuitorul ar trebui alcătuit de cei mai dăruiţi sufleteşte dintre profesori, de cei mai mari poeţi şi prozatori români ai vremii. în cărţişoarele acestea trebuie sinceritate, trebuie mai ales căldură. Sufletului tînăr căldură şi îndemn voios îi trebuie. Pe ramura aceasta fragedă altoiţi virtuţile care vor rodi mîine, nu lipiţi bureţii treptelor formale.“ Şi-n încheiere : „Dacă vrei să afli cît de temeinică e înaintarea unui popor, ia-i de-i cercetează abecedarele“. Iar ca o sinteză a temperamentului său de cronicar, acest rînd insignă a boemului şi călătorului care a fost Emil Gârleanu : „Cîteodată te loveşte un dor de ducă de văzut lucruri noi, de-ntîlnit chipuri necunoscute, de observat tabieturi nebănuite ; şi porneşti. Unde ? încotro ?“ HORTENSIA P A P A D A T-B E N G E S C U ROMANŢĂ PROVINCIALĂ („Cultura naţională“) FECIOARELE DESPLETITE („Ancora“) Scrisul d-nei Hortensia Papadat-Bengescu se impusese cetitorilor prin cel puţin două calităţi ce nu s-au dezminţit de la întîile sale lucrări şi pînă astăzi : disecţia psihologică şi lirismul. Intre aceste două oglinzi se înfiripau eroinele d-sale, fie venind din adîncuri neexplorate, aievea şi întregi ca miresele moarte plutind uşor, asemenea Ofeliilor împodobite pe patul nupţial al apelor din oglinzi, fie simple şi impudice, dezvăluindu-şi nurii gîndurilor şi coapsele ademenitoare ale sufletului sub ochii scrutători ai implacabilei scafandre, fie inexprimate fantome, frumoase fără de corp şi fără de suflet, cercînd să ia cunoştinţă de sine, dar îm-păcîndu-se totuşi cu umbra aceea tapisată din care nimeni nu le va putea scoate vreodată la lumină. Apele adinei, despre care vorbea unul din trecutele sale volume, nu sînt numai o simplă imagine. în scrisul d-nei H.P.-B. întotdeauna s-a zbătut misterul şi voalat şi prompt al unui neliniştit acvarium. Revărsările acelea de lirism şi de amănunţire psihologică, care-şi ieşeau adesea din matcă, acoperind cîmpiile, îşi răscumpărau întotdeauna pagubele. Din mîlul Nilului acestuia se împlineau secerişurile viitoare. E adevărat că apele aduceau uneori mostre din impurităţile adîncurilor. Un ciudat amestec de ironie silită şi de hîd naturalism, o pronunţată intenţie de ştiinţifizare a impresiilor, un aparat nu tocmai bine închegat în articulaţiile lui mobile dădeau nu ştiu ce aer factice atîtora din schiţele sale, pe care oficiul de agent literar al revistelor mă obliga să le înregistrez. îmi amintesc şi astăzi de contrastul acela violent dintre poezia provincială şi diformitatea respingătoare a 296 d-nei Vangheli, în Romanţă provincială, schiţa cu care începe volumul de faţă. M-am împotrivit. Dar astăzi ne aflăm în faţa a două volume. Un bun prilej de verificare şi de punere la punct. O dată mai mult, calităţile despre care aminteam la începutul acestei cronici se pun în evidenţă. Pătrunderea psihologică a d-nei H. P.-B. şi lirismul său neînfrînat, cele două dimensiuni ale temperamentului său, îşi dau întîlnire în paginile acestea de acută radioscopie sufletească, de molcomă poezie a interioarelor şi a portretelor puţin demodate, de feerice plăsmuiri sub bagheta vrăjită a fanteziei, ca în acea călătorie naivă pe ape şi în adîncul lor din Scafandru. Nu voi stărui asupra fiecărei bucăţi în parte, cu toate că fiecare aduce un interesant caz de introspecţie şi un necesar adaos la personalitatea scriitoarei noastre. Nu voi aminti nici de darurile sale de peisagistă, nici de acel inimitabil pastel, aşa de nuanţat, aşa de fraged, al portretului cucoanei Ileana, manechin automat al bunului-simţ, poemă crescută în umbra provinciei şi purtînd în ea toată aroma savant distilată a vremilor patriarhale. O căsnicie se înfiripează din distrata aruncare a penelului : cucoana Ileana, eroina, dumnealui, d-1 Ghiţă, căruia cucoana Ileana şi casa de bani a Băncii i-au fost singurele două iubiri în viaţă şi tînărul copist de birou, bucuria, romanţa, duminicile cucoanei Ileana, plăsmuire gratuit dăruită să împlinească acest pastel de femeie. Ruşinat, trebuie să mărturisesc că a reduce la aceste inexpresive linii poezia acestui portret echivalează cu o impietate. După cum nu încerc să transcriu nici ironia, nici notaţia savuroasă şi izbitoare prin noutatea ei din Filmul de tramvai. Reţin numai pentru cetitorul îndrăgostit de particularităţi că poezia tramvaiului, că poezia cetăţii înfăşurată în enigme, că misterul capitalei apare în scrisul d-nei H.P.-B., pentru prima dată în literatura noastră, cu drepturi de încetăţenire definitivă. Voi stărui însă să atrag atenţia asupra bucăţilor Fetiţa şi Sînge, două fragmente de fapt dintr-un roman al unui copil de o maladivă precocitate. Studiul acesta e dus aşa de departe, şi atîta contagioasă compasiune se degajează din meandrele minuţioasei analize a unui copil cuminte, reflexiv, surmenat de excesele introspecţiei, că cea mai sumară expunere ar cere dezvoltări inoportune. Voi sublinia 297 însă cu entuziasm gradarea dramei cu logodnica ucisă de doctor, spectacolul înfiorător al inundării sîngelui şi co-moţiunea violentă pe care o primeşte Fetiţa. Eşti furat de întîmplările acestea neprevăzute, eşti subjugat, ca în cele din urmă să-ţi dai seama că din elementele acestea delicate d-na H.P.-B. a realizat o mare creaţiune. Dintre cele trei titluri cu care cestălalt volum al d-nei H.P.-B. se gîndea să apară în vitrină : Cetatea vie, Omul care a trecut şi Fecioarele despletite, întîiul ar fi fost cel mai adecvat. Toate, e adevărat, reflectă o latură a conţinutului. însă adevăratul sens al romanului stă în primul dintre ele. Povestea vorbeşte de o familie Hallipa, din preajma Bucureştilor, de la Prundeni, şi de dramatica şi fulgerătoarea ei decadenţă. Femeia, frumoasa Lenora, în viaţa căreia germinează misterul unui copil al păcatului, Mika-Le, progenitură diformă şi inestetică, emancipată şi libertină, fecioară despletită cu alte cuvinte, cocheta Lenora se îmbibă de una din acele fobii sexuale, în tainele cărora terapeutica freudiană a pătruns cu destulă indiscreţie. Lenora se însănătoşeşte în cele din urmă, graţie terapeuticii morale a d-rului Walter, care o separă de Doru Hallipa, pe •care Lenora, într-una din fazele exaltării ei, îl apropiase de verişoara sa Eliza. Sînt aspecte ale variantelor unui menaj, cu toată melancolia pe care zădărnicia celor njai frumoase sentimente o poartă cu sine. Dar toate aceste zbateri şi toate personajele, de la eroii principali la menajul Rim, la Nory, feminista liber-cugetătoare şi liber-cuvîntă-toare, adorabilă flecară, spirituală şi autentică de modernitate creaţie, din galeria numeroasă a romanului de faţă, şi pînă la consora întregii desfăşurări, atenta şi reflexiva Mini, suflet din sufletul cetăţii vii, al cărui puls incontinuu îl ia şi a cărei poezie o transcrie şi o interpretează cu infinită subtilitate, toate aceste tipuri, caractere, portrete şi intriga care le ţese sînt numai o ilustrare pentru acest idol care prezida, şi în umbra căruia se încheagă o nouă personalitate — aceea a Cetăţii vii. Şi d-na Hortensia Papadat-Bengescu are toate calităţile ce se cer pentru a fi interpreta epică a acestui nou idol. N. D AVIDESCU CRIMA DIN STRADA NOPŢII, nuvele (Bibi. „Dimineaţa") • ION VINEA DESCÎNTECUL ŞI FLORI DE LAMPĂ, nuvele (Bibi. „Dimineaţa") E ceva mai mult decît simplu hazard a vorbi laolaltă «de aste două cărţulii, cuvioase în alba lor înfăţişare, ca două columbe cu mers prudent de mironosiţă, dar rostogolind în delicatele lor gîtlejuri cine ştie ce pasiune, cine ştie ce perversitate. Modestia vestmântului să nu ne-nşele. Avem în faţa noastră două opere de valoare. Autorii sînt doi poeţi cu accentuată personalitate, în poezia cărora fermentează aluatul unei intelectualităţi de rasă. Dacă unul din ei, d-1 N. Davidescu, şi-a scris romanul Conservator et c-ia dovedind însuşirile unui romancier de vocaţie, celălalt, d-1 Ion Vinea, urmează publicarea în fragmente a romanului său Tic-tac, în care darul de povestitor se aliază cu o ageră pătrundere psihologică. Simetria ar putea fi urmată mai departe. Cum însă n-ar rezolva problema acestei cronici, s-o părăsim ca pe un artificiu de introducere. Dar să mai adăogăm că amîndouă culegerile de povestiri aduc în proza românească un aer diferit de majoritatea nuvelelor ce s-au scris, fie prin noutatea subiectelor variate, fie printr-un scris implicat, cu mai multe taine şi cu mai multe nelinişti. E un aspect al prozei, care, dacă îşi află înrudiri cu o parte din lucrările în proză ale Iui Macedonski, îşi trage originea şi îndemnul din poemele Iui Rimbaud sau nuvelele lui Villiers de l’Isle Adam, în opera cărora trece un suflu de demonism, o halucinaţie de vis şi de coşmar, de rafinat senzaţional. Zilele acestea, Edmond Jaloux, vorbind de o lucrare contimporană în care se poate urmări o filiaţie identică, aminteşte de formula filozofului german Schu-bert: „die Nachtseite der Natur“ — latura nocturnă a naturii. E un frumos titlu de capitol şi pentru literatura 299 noastră. în el s-ar vorbi de predispoziţia unei părţi din proza noastră contemporană, în care, dacă Macedonski şi Anghel ar ţine porţile, înăuntru am aşeza : pe d-1 Ion Mi-nulescu, cu nuvelele din Citiţi-le noaptea, care prin fantasticul lor impresionaseră de-acum zece ani şi mai bine pe Emil Gârleanu, cu romanul-schemă Casa cu geamurile portocalii sau cu atmosfera morbidă şi predestinată din Măşti de bronz şi lampioane de porţelan ; pe d-1 Adrian Maniu, cu Paharul cu otravă, pe mai de curînd sosiţii Matei Caragiale, Ion Vinea, F. Aderca ; şi mai ales pe autorul lui Iravati şi al Iholyei, pe d-1 N. Davidescu. Povestirea care deschide culegerea de faţă, Crima din Strada Nopţii, se şi petrece într-o regiune asemănătoare. Acţiunea se poate reduce la două-trei linii. Eroina povestirii, Tana, urmărită de zece ani de acelaşi şi acelaşi ins, se decide să suprime pe inoportun. îşi pregăteşte poşeta în care strecoară un browning cu prăsele de sidef. Porneşte şi de la un colţ de uliţă necunoscutul o urmează. Şi cum nu i-ar vorbi nici astă-seară, începe ea : „A sosit în sfîrşit şi ceasul socotelilor“. Necunoscutul, prompt şi galant, aşteaptă. Cum însă luna, răsărind intensă, luminează decorul, cum în faţa Tanei se durează, neaşteptată, cea mai dărăpănată cocioabă şi cum o senzaţie de frig, de pustiu şi de spaima o cuprinde, ar vrea să strige după ajutor, însă, într-o crispare nervoasă, scoate revolverul şi trage. Necunoscutul previne gestul — glontele se pierde — şi reţine browningul. Urmează confesiunea : în faţa acestei case, acum 10 ani, Tana a ucis cu un hohot de rîs pe necunoscut. Rafinament în răzbunare, a urmărit-o în declinul frumuseţii ei. „Aveai aerul că fugi de mine ; fugeai de fapt, însă, de icoana sterilităţii tale.“ Un moment îngrozită, pusă faţă-n faţă cu pustiul vieţii ei, Tana se regăseşte. Cu o superbă inconştienţă, pentru a doua oară cu un hohot de rîs — „gamă perlată a unui ţipăt de izbîndă“ — îi ţipă: „Imbecilule!"... Necunoscutul scoate revolverul, trage, apoi aşază browningul în mîna Tanei, rostogolită în sînge, şi se pierde indiferent în curtea cocioabei din faţă. Cetitorul poate urmări în această schemă una din acele drame, absurde prin inevitabilul spre care sînt minate. Ceea, ce ridică acest eveniment şi-i dă rezonanţă e însă atmosfera pe care o realizează. O atmosferă de vis, de cvasi realitate., 300 X în care amănuntul preţuieşte şi dincolo de eticheta sub care e denumit. Căci cine nu înţelege că dincolo de aceste date se joacă o dramă mai sîngeroasă. La adăpostul acestei obsesii a eroinei se desfăşoară una din acele torturi interioare, din efervescenţa cărora se nasc procesele de conştiinţă. întîm-plarea e simbolică ; necunoscutul e desigur umbra sufletească a propriului suflet dezamăgit al eroinei ; crima e poate uciderea acelei fantome ce stăruieşte în oglinda interioară a sufletelor. Generoasă în sugestii ca un metal plin de ecouri, povestirea dă expresie visului şi-i autentifică mirajul. O atmosferă înrudită, în schiţa Intr-o noapte, la club, în care eroii, urmăriţi de un duh inexorabil, se sinucid în noaptea Anului nou din porunca unei voinţi nepătrunse. Poate ar fi locul să amintim că pînă şi în sufletul lui Tory, unica eroină a romanului său, d-1 N. Davidescu a filtrat ceva din esenţa de noapte, de vis şi de otravă a povestirilor sale, Tory cu mireasma ei mortuară, cu acţiunile ei bizare, ce turbură şi grăbesc lichidarea cadavrului conservator. Am fi însă nedrepţi dacă n-am sublinia, în treacăt, o altă latură a scrisului d-lui Davidescu. Pastorala vădeşte mari calităţi de evocare. Povestea lui Ruth şi a lui Booz se desfăşoară în linii maiestuoase, în culori fantastice şi simple, într-un stil de o mare vigoare descriptivă. Fantazie neînfrîntă şi ritm frenetic — iată cele două caracteristice ale scrisului d-lui Ion Vinea. Reale, verosimile sau simple plăsmuiri ale imaginaţiei sale antrenate, ne aflăm pe un teren bîntuit de iele. Povestirea se desfăşoară precipitat, stilul trepidează, imaginea înfige un pumnal, dansează şi trece mai departe. Tentativa aceasta de impudiciţie şi de nemiloasă scotocire a unor taine dureroase, exprimate însă într-un stil personal, greu de artă, în aparenta neglijenţă a debitului enumerator, dau impresia unui neonaturalism, a cărui prezenţă e încă unul din farmecele prozei noastre contemporane. Iată, de pildă, Descîntecul, cu povestea acelei arendăşoaice văduve, furată şi minţită de logofătul Anghe-lache, care a pus stăpînire pe ea din chiar noaptea de priveghi a bărbatului ei ; iat-o, la lumina luminărilor, cerce-tînd să deprindă din apa oglinzii drumurile amantului, apoi, goală şi despletită, străbătînd curtea adormită, încercînd puterea descîntecului, şi la lumina flăcărilor aprinse anume, 301 topind o păpuşă de ceară, ca în cele din urmă să cadă pradă, neaşteptată, în braţele argatului Ion Toiag, trezit în somnul lui din şanţ de chemarea aceasta de desfrîu şi de patimă. Ai zice o scenă din paginile haiduceşti ale d-lui Sa-doveanu sau Sandu-Aldea. Şi totuşi, ce atmosferă de halucinantă lubricitate, pe care d-1 Ion Vinea o realizează cu un subiect aşa de autentic românesc, dar într-un ritm de totală noutate. Situaţiile halucinante sînt de altfel printre temele ce revin deseori sub peniţa d-sale. Aşa în Rătăcire, marşul destrămat a doi ostaşi invadaţi de somn se petrece într-un peisaj dezagregat cu încetul, şi toropeala ce-i cuprinde şi neutralizarea decorului e redată aşa de plastic, ca într-un film viu în care imaginea ar avea suflet şi pînza ar suferi. Alteori, sînt schiţe de un discret comic, ca în Stratagema eroului în luptă cu stelniţele sau în cruda şi savuroasa Invitaţie la ţară. Altădată, şi de cele mai multe ori, sînt poeme în proză, ca acele Flori de lampă, în care sînt transcrise pe melodioase portative peisajul progresiv al unei ploi, transfigurarea unui cîntec de toacă sau sinuciderea co-mic-lugubră a domniţei Silvia Logica de braţul felinarului Hamlet. Cu calităţile de vervă fantastică pe care le vădesc aceste povestiri, cu verbul acid şi imaginea revelantă, era firesc ca d-1 Ion Vinea să se apropie de roman. Şi paginile publicate pînă astăzi sînt din cele mai elocvente. m . ION DONGOROZI î' SURPRIZA, schiţe (Bibi. „Dimineaţa“) I \ I. CIOCÂRLAN j FLĂMINZII, schiţe (Bibi. „Dimineaţa“) • SANDU TELE AJEN POVEŞTILE LUI HINU ION, schiţe (Bibi. „Dimineaţa“) Ceea ce face farmecul (sic!) acestei cronici este aerul ei de nevinovat refren simetric. Trei tineri autori, trei mici volume de acelaşi mic format şi trei colecţii de schiţe. D-l Ion Minulescu s-ar putea supăra bănuindu-mă — cum = e pastişa la modă... în Franţa — de vreo intenţie de paro-*" die. Acest 3 fatidic aparţine repertoriului consacrat al Romanţelor pentru mai tîrziu. (Mă grăbesc să adaug: „trei 1 tineri autori“ se referă la vîrsta literară a scriitorilor. Căci deşi dJl Ion Ciocârlan a debutat în paginile Semănătorului sub primăvăraticul pseudonim al Marioarei Florian, pare-mi-se, d-sa nu e mai puţin un debutant.) Trebuie să ne oprim în faţa acestei troiţe. Ea e tipică pentru creaţia literară a zilelor noastre. Căci deşi trăim în zodia romanului,, schiţa şi nuvela, dar mai ales schiţa nu e mai puţin frecventă. E o epidemie de schiţe, după cum e o epidemie de romane. Eu, domnia-ta, dumnealui avem romanul nostru, scris gata, bun de tipar, sau cel puţin schiţat (iar schiţa !) în sacrele cartoane ale multiplelor noastre inspiraţii sau, şi mai simplu, îl avem în planurile, între idealurile noastre. Intr-o bună zi îl vom scrie. Ceea ce nu se va întîmpla cu d-l Ion Dongorozi. D-sa a făcut jurămînt să nu scrie decît 303 schiţe, şi din cînd în cînd, la zile mari, cîte o nuvelă. Şi martor e Domnul că pînă azi s-a achitat conştiincios de jurămînt. D-l Ion Dongorozi e autorul a trei volume de schiţe şi nuvele. Cum s^o despărţit tanti Vemnica, La hotarul dobrogean şi Filimon Hîncu, au adus, cu o uşor perceptibilă evoluţie, dovada unor calităţi asupra cărora am insistat în repetate rînduri. O cunoaştere a oamenilor, a locurilor, a provinciei cu exemplare de umanitate demodată, o înclinare spre situaţii brutale, o cruditate de vocabular, dusă, uneori, peste ţinuturile de artă, ne-au îndemnat să cerem d-lui Dongorozi a face un popas în cariera dumisale de schiţar. I-am răsărit la colţuri de drum, pe înserate sau în miez de noapte, ca o neîmpăcată umbră, oglindă a remuş-cărilor pe care i le doream. I-am cerut un roman, în nădejdea ca toate aceste calităţi se vor disciplina, se vor organiza. Cu ce drept ? va întreba d-sa, pe bună dreptate. Cu dreptul cetitorului, aş răspunde eu, al cetitorului care ar vrea să-şi vadă bănuielile verificate. Pentru că d-l I. D. ar putea da mai mult decît schiţe, oricît spiritul său de invenţie născoceşte situaţiuni felurite şi altoite toate pe ambianţa socială cea mai aproape de noi. Şi în volumaşul de faţă — ca peste tot de altfel — autorul povesteşte sau despre oameni de cari a auzit vorbindu-se în copilăria lui, sau despre cazuri aproape cotidiane. întîlneşti aici, de pildă, pe Samoil Cosăcescu, şef principal de serviciu în Direcţia contabilităţii din Ministerul de Domenii, şi afli, într-o rapidă recapitulare-de-memoriu-redactat-în-vederea-avansărilor, tot micul roman al burlăciei şi apoi al menajului său. Cadrul e perfect ! Moravuri curente, denumite just, pe nume. Nici ciocnirea de tren, devenită cronică după război, nu lipseşte, în ciocnirea de la Pătărlagele îşi află sfîrşitul bietul Meli-nescu, secretar genera! al justiţiei, care trăise şapte ani cu cucoana Luxiţa, actuala soţie a lui Cosăcescu, pe care îl şi protejează la avansări. Sau iată o „scrisoare“, căreia în termeni proprii i-am putea spune : confesiunea damei voalate, scrisoare trimisă în chip de istoric şi consultaţie către o novice a mondenităţii, pe care o şi roagă, precum se vede, zadarnic, să rupă scrisoarea după ce o va fi citit. Aşa sau altminteri, schiţă sau scrisoare (d-l I. D. uzează de multe ori de această expresie lirică a naraţiunii), scrisul d-sale se remarcă printr-o vădită tendinţă de familiaritate, mergînd 304 uneori spre vulgar. întîi, o perseverenţă de a pune coloare regională în scris. Un fel de moldovenizare, tendinţă care a cuprins majoritatea penelor tinere. Nu e vorba de scrisul pudrat. Situaţiile brutale nu admit limbajul de salon. Oricum, însă, d-1 I. D. exagerează. Aşa, de pildă, în Lămurire (aşa de caracteristică pentru calităţile, dar mai ales pentru păcatele scrisului său, acea conversiune arbitrară a lui Sorin Vladimirescu !) d~sa nu se sfieşte să scrie că lacrimile „îşi croiau vad pe la rădăcina nasului“ d-nei Aura Tempeanu. Dar mai ales în Uşurare, acea scenă de mare dramatism (intenţional) a bolnavului ce primeşte să fie împărtăşit de preotul ce trăia cu nevastă-sa, ca să poată să-i ţipe în faţă şi să-l lovească — ce greu atîrnă acest sfîrşit în care d-1 I. D. face un inestetic mozaic lexical : „Se prăvale apoi butuc în curmezişul patului, zvîcneşte de trei ori din umeri şi din greabănul cefei, cască fălcile şui, beleşte ochii peste cap şi-şi dă sufletul, împăcat şi uşurat“. Pentru calităţile ce-1 înscriu în rîndul tinerilor prozatori de viitor, doresc d-lui Dongorozi un popas cu remuşcări. Subiectele n-au lipsit niciodată autorilor noştri. Cît despre aceasta, originalitatea lor nu suferă nici o injoncţiune. Ceea ce se poate spune şi despre Flămînzii d-lui I. Ciocârlan. Dar mai ales inegalitatea şi marea disproporţie dintre bucăţi e unul din caracterele întregului scris contemporan. Sînt în volumaşul acesta al d-lui Ciocârlan schiţe de cel mai anticipat abecedar al povestirei, schiţe în care teme frumoase sînt jupuite de vii şi împăiate ca pentru clasele primare. O scenă de praznic, cînd ospătează toţi săracii satului, şi tactica cu care trei copii jigăriţi, însoţiţi de un căţeluş, se strecoară sub masa praznicului şi se înfruptă din bunătăţi ; prietenia dintre Dudaş, cîinele, şi Dumana, viţeluşa, prietenie ce-i înfrăţeşte şi-n moarte — ce teme frumoase, dar barbar executate ! în schimb, iată o schiţă întru totul remarcabilă : Pe drum, cu un pitoresc natural al peregrinării şi cu comicul discret al babei ce botează pruncul născut în drum şi al cărui nume complicat îl uită pînă-1 poceşte, dar mai ales trebuie subliniat efortul artistic pe care-1 realizează d-1 I. C. cu nuvela sa Izmdul morţii. Sînt aici, în povestea acestei bă-trîne care întîrzie să moară pentru că nu e dusă în satul 305 ei de obîrşie, unde e trecută în izvodul morţii, calităţi de simplitate, de observaţie, de înduioşătoare şi simbolică poezie, care-i răscumpără păcatele şi-l obligă la o mai atentă îndeletnicire literară. Cu Poveştile lui hinu Im ale d-lui Sandu Teleajen ţinem drumul între cei doi povestitori amintiţi mai sus. Majoritatea bucăţilor sînt evocări, într-un stil confecţionat, ale unor vremuri mai de demult. Un fel de „e mult de-atunci, e mult, nepoate“ al lui Iosif, povestit de acest hinu ion ; trecut cu moravuri patriarhale, cu băjenii, cu oameni urmăriţi de ursită, cu lupte în genul acelora din vremea lui Dan, căpitan de plai. Ceea ce supără însă e îndemnul, din vremea aceea, căruia nu-i poate rezista autorul, de-a ieşi pe scenă şi de-a se înduioşa. Şi-n al doilea rînd rusticizarea gratuită. Dacă d-nul Dongorozi zice întotdeauna : „o inimă dă aur“ şi „patru porţii dă icre“, d-1 S. T. scrie : „pă piscu Stoichii, hinu Ion, Zanhirache, părintili popa“ ş.a., desigur, ca venind din partea lui hinu Ion, ţăran autentic. Chit că evocarea nu cîştigă nimic în autenticitate. In schimb, Ursu din Zaganu sau Gînjuleţ, prin simplitatea lor firească, îi oferă d-lui Sandu Teleajen o binevenita lecţie. EMANOIL BUCUŢA LEGĂTURA ROŞIE, nuvele („Cartea vremii“) Eleganta colecţie enciclopedică de sub conducerea d-lui Ni-chifor Crainic începe sub bun augur. Unul din cei mai personali şi puternici scriitori ai generaţiei contemporane iscăleşte întîia cărţulie. D-l Emanoil Bucuţa e cunoscut mai ales din paginele Ideii europene. Acolo d-sa şi-a cultivat lotul cu o pasiune intensă, care a lăsat urme în recolta literelor române. Cu un verb smuls din zăcămintele celui mai autentic lexic românesc, cu o fantezie neobosită de drumeţ bă-tînd ţarinele, cu o cochetărie complicată, în stil, dar proprie, şi mai ales cu un suflu de poezie descriptivă sau fantastă, însufleţind nebănuite duhuri aţipite prin cotloanele naturii, aşa a stîrnit interes şi curiozitate Carnetul unui drumeţ, publicat de d-sa fragmentar, în paginile Ideii europene. Cronologia nu ne e la îndemînă, dar ne-ar plăcea să putem spune că, dintru întîi, poetul ne-a uimit cu revărsarea unei ploi de stele, speriind pruncul, pentru care modulase o serie de adorabile cîntece de leagăn. Personalitatea sa a urcat, după aceea, spre zenit într-o uşoară şi sigură ascensiune de constelaţie, în clar de iarnă. Cu Românii dintre Vidin şi Timoc poetul îşi măsura pasul cu al etnografului. Am făcut călătoria aceea în triunghiul de dincolo de Dunăre, ca-ntr-un ţinut durat de închipuire, pe drumuri cu unii şi cu ogi, prăpăstioase, de lut, cu mălini răsărind de după coturi, printre oamenii simpli şi pitoreşti, cu vorbă, gospodărie şi datine, originale. Am cunoscut femeile din Vidin, cari la Joimari merg la fîntînă şi varsă apă pentru morţi, şi pe cele din Kumbair, ce ies de cu noapte, la balta Apostolului, dincolo de tabii, aprind lumini de jur împrejurul bălţii, scot apă cu găleata, o varsă pe jos şi, într-un alai de 307 flăcărele ce ard ca spiritele pe-o comoară tăinuită, în marame albe, se-ndreaptă spre cimitir. O bună parte din creaţia sa literară d-1 Emanoil Bucuţa o datoreşte nesaţului pribegiei. Drumeţia e o artă căreia d-sa i-a închinat un cult, de la nesfîrşitele peregrinări pe drumuri improvizate pînă la stăruinţa cu care i-a cîntat farmecele. în cărţulia de faţă încă se află, în afară de marea nuvelă Legătura roşie, cîteva povestiri crescute din acest îndemn spre tot alte zări. Aşa e Jălbarul bălţii, cu incursiunea feerică în trestişurile din deltă, cu imaginea aceea misterioasă a bîtlanului gonind spre cuibul din plaur, remorcînd parcă o lotcă ce goneşte de-a lungul malului şi pierind, apoi, amîndouă în stufuri ; cu oameni ciudaţi ca acel Ivoli Ivanov, sărătorul de peşte de la cherhanaua Uzlinei, erou de epopee, spintecînd peştele cu gesturi rituale, optsprezece ceasuri pe zi, în şir, cu un litru de rachiu. (Dacă îi dai doi litri, lucrează douăzeci de ceasuri.) Sau chiar însoţitorul, de la care povestitorul nostru prinde evocări de oameni, de amintiri şi peisaj, cum e întreagă această poemă a bălţilor. Sau Pri-saoa din podgorii, cu figura acelui călugăr pustnicit pe apa Cricovului în sus, poet al cramei plină de umbră, legat, credea dînsul, pe totdeauna de podgoria aceasta înspre care-1 îndreptase autorul nostru, drumeţ, cu ani înainte. Credea — pînă la moartea bătrînului prisăcar. Şi iată-1 povestind la fel cu Virgiliu despre acest patriarh al ştiubeieîor, ca despre fericitul bătrîn din Tarent al Georgicelor, înfrăţit cu albinele ce-1 însoţesc la groapă — povestire cu tîlcul adînc — într-o procesiune înduioşătoare. Magnifică poemă, demnă de o antologie destinată celor mai curate suflete. Calităţile acestea de povestire şi de descriere se întîl-nesc şi mai bogate şi mai potenţate în Legătura roşie. E o schemă tragică dintr-un sat, în Ardeal, pe Valea Oltului, în care oameni, decor şi întîmplări se desfăşoară cu hotarîre de pe ghemul inevitabilei fatalităţi. Romanul femeii văduve, înăsprită de muncă şi hotărîre, care-şi pune nădejdea în copii şi mai cu seamă în soarta celui mai mare, pe care-1 vrea legat de pămînt, care nu vorbeşte decît în clipa marilor deciziuni, care începe evenimentele din aceste pagini cu îngropăciunea fără de trup a soţului, răposat departe de ţară, cînd se întoarce din America, spre casă, şi le sfîrşeşte, după ce-şi pierde şi feciorul cel mare, cu o a doua îngropă- 308 ciune fără de trup pentru acesta, de la care nu mai păstrează decît legătura roşie, trimeasă de ofiţerul de care se alăturase în război, şi sfîrşitul acela aşa de firesc al mamei înfrîntă, care-şi pune capăt zilelor, spînzurîndu-se cu chiar legătura roşie a fiului, de lemnul Isusului din drumul ce urcă spre cimitir — în vreme ce convoiul îngropării fără de trup se îndreaptă într-acolo — acest roman, povestit într-o accelerare de destin inexorabil, e de o mare realizare de artă. In treacăt, voi nota că procedeul acestui cadru simetric al evenimentelor se întîlneşte şi în Pădurea spînzumţilor a d-lui Rebreanu, care începe şi sfîrşeşte cu scena spînzură-torii. Voi spune iarăşi că, privite ca elemente de panou decorativ, aceste procedee, în aparenţă arbitrare, aduc în desfăşurarea povestirii un agrement de artă pe care clasicii şi în special epopeea nu l-au dispreţuit. însă, pe sub tavanul scund şi de plumb al acestei construcţii, d-1 E. B. precipită o tragedie din cele mai umane. E adevărat că în majoritatea cazurilor d-sa referă, întrebuin-ţînd de preferinţă ceea ce gramaticii numesc stilul indirect. Evenimentele sînt transpuse la persoana a treia. Pentru că d-1 E. B. e mai presus de toate un povestitor şi un descriptiv, temperament liric prin excelenţă. Şi totuşi, interesant de notat : povestirea d-sale înlănţuie, reţine, obligă la participarea tragică. Totul vine de la împletirea abilă a stilurilor. Din cînd în cînd, oamenii sînt lăsaţi propriei lor voinţe. Ei coboară uneori în planul întîi şi proiectează pe fundalul sumbru al tragediei făpturi a căror privelişte în-fioară. Aşa e copilul lunatic al pădurarului, acest duh primar al naturii, ale cărui urlete lugubre sfîrşesc întreaga povestire. Şi-apoi, chiar cînd referă, d-1 E. B. aduce un scris aşa de plastic metaforat, notaţiile sale sînt aşa de adecvate, că impresia nu scade întru nimic : tragedia se defineşte şi se îndreaptă spre culminaţie. Aşa e, de exemplu, scena din ziua hotăririi pămînturilor la primărie, cînd văduva care tăcuse tot timpul izbucneşte. Sînt cîteva pagini de povestire indirectă a calvarului văduvei demne de antici. Schimbă numai persoana, şi ai unul din cele mai turburătoare mono-loguri tragice : „Parcă ar fi blestemaţi să tot lase în puţ după apă, cît îi ziulica de lungă, prăjina trainică şi cu cîrli- gul bun, dar cu găleata fără fund, şi din ce se ostenesc şi asudă, din ce să fie mai însetaţi“ sau „toată partea trebuiau să şi-o vîndă ei, sau nu-i rămînea decît să alerge despletită pe uliţele satului, ţipînd că fraţii înşişi au gonit-o cu plesnituri de bice în lume, şi să se aşeze de-a curmezişul pe brazdele lor dinaintea plugului, ca s-o facă una cu ţărîna“. Adăogaţi acestui nerv tragic acele calităţi de descriere cu care poetul Emanoil Bucuţa îşi împodobeşte scrisul şi care vin din marea lui iubire de natură, pictura cîtorva colţuri de rai, vîlceaua unde povestitorul întîlneşte întîia dată pe băiatul pădurarului, aproape de salcia din care ies ca în basmele Cenuşeresei bunătăţi şi jucării, sau poiana către trei rîuri unde plimbă pe copii, pădurarul, şi veţi aprecia pentru ce nu vom greşi designînd d-lui Emanoil Bucuţa un loc între d-1 Sadoveanu şi Hogaş. Lirismul unuia şi păgî-nismul cestuilalt se întîlnesc în scrisul său. Cu deosebire că peste apa stilului sadovenesc se oglindeşte un spiritual cap de faun, iar comicul lui Hogaş îl suplineşte cu elemente de feerie şi de folclor. în felul acesta, d-1 Emanoil Bucuţa îşi urmează, drumeţ pasionat, cărarea sa proprie. EUG. BOUREANU SĂRMANII OAMENI ! schiţe şi nuvele j (,Casa fcoaielor“) • N. PORA ÎNTR-O NOAPTE PE BĂRĂGAN, schiţe (.Cartea românească“) Incepînd de la titlu, d-1 Eugen Boureanu îşi fixează linia de conduită, atitudinea estetică faţă de subiectele sale. Compasiunea — iată ceea ce îl preocupă, s-ar părea, chiar de la prima vedere. Un moto, plasat ca o liminară profesiune de credinţă înlăuntrul volumului, o spune şi mai răspicat: „Tuturor acelora cari au plîns în faţa durerilor omeneşti — şi la lumina bunătăţii, iradiată de lacrămile lor, au putut înţelege că toţi aceşti semeni, bîntuiţi de dureri, le sînt fraţi — închină autorul această carte“. Nimic de spus cu privire la profesiunile de credinţă. Atîta vreme cît pretenţiile lor sînt modeste, cît stau prizărite în chip de moto, pe copertă sau după copertă, n-avem de ce ne teme şi nici de ce ne plînge. Cînd însă mila, sau dacă voiţi simpatia pentru subiecte şi eroi, trece din rîndurile programatice, şi care trebuiau să rămînă exterioare, înlăuntrul cărţii, ele turbură tihna şi destinele aşa cum le erau sortite de Cel-de-Sus. Literatura se colorează de o intenţie morală. Etica e în cîştig ; poezia, în pagubă. E ceea ce se întîmplă unei bune părţi din schiţele şi nuvelele d-lui Eug. Boureanu. Grija aceasta de a desprinde din feluritele aspecte ale vieţii un tîlc, o maximă morală strică unor subiecte, care în ele însele cuprind o serioasă doză de dramatism. Aşa în chiar prima schiţă ce deschide volumul e vorba de un degenerat pripăşit în satul sărăcăcios al muntenilor. După singurele silabe ce articulează i-au zis Tulea. Cum oamenii sînt săraci şi răi, Tulea, încolţit de foame, încearcă să sugă din ugerele vacilor. îl surprind şi o legendă se scorneşte : că umblă să le fure mana vacilor. ÎI bat. Geme şi se zvîrcoleşte într-un şanţ. De foame, zvîrle cu piatra într-o puică, pe care o omoară. ■ 311 Gospodarul se tînguie de pagubă şi-l bate de-1 ucide. Cam atîta. Un caz ce iese din comun. Ceva de răutate, de plină sălbăticie, la urma urmei un colţ din marea mizerie pe care o rabdă pămîntul. Cele două momente cu „mana vacilor“ şi cu tînguirea omului după „puica cea mai frumoasă“ ar fi fost suficiente. Să fi rămas în această atmosferă de coşmar — şi am fi cîştigat esteticeşte. Cum însă d-1 E. B. vrea să înduioşeze, diluează tot elementul sumbru, hidos dacă vreţi, dar interesant, într-o serie de consideraţii şi de reflecţii deplasate. Intîi un tablou al satului cu însemnări de felul acestora : „Vina acestei sărăcii poate să vină din cîştigul uşor al oamenilor acestora, cu munca precupeţită între proprietarii podgoriilor lipsite de braţe şi prea marea apropiere a crîşmelor, nenumărate, ale mahalalei Păcurarilor, de la marginea Iaşilor“ sau finalul: „Iar pleoapele se închideau uşor, peste ochii blînzi, care nu pricepeau de ce se lasă o noapte atît de grea, deşi răsărea soarele, pe care — întotdeauna — el îl văzuse aducînd lumina!... [sic!] Şi soarele acela se înălţa tot mai sus, tot mai strălucitor, îmbrăţişînd în năvala căldurii şi luminii dătătoare de viaţă — plină de îndurare — pe cei doi oameni, pe acei doi fraţi, pe care nesfîrşita dărnicie a pămîntului nu-i putuse hrăni laolaltă.“ Aşa sfîrşeşte schiţa. Mărturisiţi însă dacă mai poate trăi vreun subiect, oricît de interesant, între astfel de rînduri. E ca o năpădire de buruieni ce trebuiesc plivite. Alteori totul merge bine şi omenesc pînă la finalul căzut din cer, aşa ca o năpastă peste oamenii din povestire, ca şi peste povestirea însăşi. E cazul nuvelei O întâmplare — una din cele mai bune ale volumului — unde e vorba de un cizmar burlac şi de o femeie, soţia unui paznic de la o fabrică de spirt de peste drum. Paznicul e om rău, beţiv şi hoţ, îşi bate nevasta pînă ce e prins şi închis. Cizmarul găzduieşte pe femeia rămasă fără nici un sprijin. Duc viaţă bună. Se înţeleg. Se ajung. Sînt fericiţi. De Paşte soseşte mama femeii — ca o bucurie în plus la casa lor, ce nu cunoscuse fericirea. Bătrîna începe să povestească. Cînd vede un ciobotar, îşi aminteşte de viaţa ei. A cunoscut şi ea unul pe vremuri. Era la un boier, în Iveşti. Cu el a avut fata asta. Meşterul se opreşte din lucru. Cercetează pe bătrînă, simte o săge-tare în creştetul capului, i se face rău, iese din odaie şi dus e. In zori, îl găsiră „îmbucăţelit“ pe linia ferată etc. 312 Deci femeia lui, soţia paznicului, pe care o primise el în casă, era fata lui. Se poate. însă e păcat pentru nuvelă. Pentru că pînă la finalul acesta senzaţional, sufletele acestea două necăjite sînt tratate cu destulă abilitate. Fără suspinurx lirice, însă cu mult adevăr omenesc. Şi acelaşi amestec de senzaţional şi de fabulă şi în Judecătorul, căruia iar te porneşti să-i faci obiecţii. Ori aici stă toată cheia. Să nu faci obiecţii. Realitatea artistică să o primeşti fără nici o împotrivire. Altfel nu mai poţi distinge între faptul divers din cotidian şi istorisirea din carte. Ce ziceţi de întîmplarea de la Constanţa ? Aceea cu feciorul întors cu bani din America şi omorît de maică-sa ? O năpastă de-a lui Dumnezeu. Mărturisiţi însă că n-a fost cetitor să nu-şi facă mica lui obiecţie. Că de ce aşa, că de ce pe dincolo... Cînd însă d-1 E. B. se supune unui serios examen critic sau cînd e preocupat numai de desfăşurarea evenimentelor, atunci rămîne în pură literatură, şi dacă n-ar fi stilul său cam pomădat cu lirism, nimic nu s-ar putea obiecta unor nuvele precum sînt Cultuc, Cărbunarii şi mai ales Banii, o nuvelă de peste 70 pagini, cu serioase însuşiri de gradaţie, de atmosferă dramatică şi de elocventă realizare artistică. Astfel de însuşiri ar trebui să arate d-lui Eugen Boureanu drumul cel bun. Cu volumul acesta — ajuns la a doua ediţie — al d-lui N. Pora sîntem într-o galerie de schiţe, tipuri şi moravuri din lumea boemilor de cafenea, a cabotinilor în amurgul gloriei sau a redacţiilor de gazete. Sînt cele mai reuşite din schiţele d-sale. Uneori d-1 P. încearcă senzaţionalul macabru, ca în bucăţile ce deschid volumul, Intr-o noapte pe Bărăgan, Păianjenul etc. Pentru aceasta d-sa are un stil strîns bine în şuruburi, concis, pregnant. Nicăieri însă aceste calităţi de sobrietate stilistică nu sînt mai bine întrebuinţate ca în schiţa de impresionantă şi fugitivă viziune posomorită din Răzmi-riţă. Nu lipseşte acestei viziuni întunecate nici acel grăunte ascuns de nebănuit umor, pe care d-1 Pora îl utilizează cu discreţie chiar în temele care ar ispiti şi ar îndemna la satiră şi şarjă. Iată, de pildă, Monologul, cu patetica povestire a tragedianului, recitind între paharele de vin nenorocirile căsniciei 313. pentru un actor. Sau şi mai elocventa schiţă Pentru redeşteptare, cu moravuri aşa de frecvente în preziua războiului, aşa de bine prinse, aşa de nevinovat povestite, fără nici o pornire, fără vreo urmă de atitudine. începutul cu intrarea lui Năzdrungă, nesocotit de celebrităţile cafenelei, e de o fericită invenţie. Această notă de umor culminează, cred, în Tălgerarul, una din cele mai caracteristic-naţionale din temele ce se pot trata. Ceva de anecdotă populară, un ton de basm cu subînţeles, o medie între decent şi indecent, această iniţiere, la dragoste, a fetelor nu-i lipsită nici de haz şi nici de subtilitate psihologică. MIHAIL SADOVEANU ŢARA DE DINCOLO DE NEGURĂ, povestiri de vînătoare („Cartea românească“) Premiul Goncourt al anului 1926 a încununat în Rabo-Uot nu numai opera de viguroasă semnificaţie regionalistă (înclinaţiune ce se pare a cuceri de la un timp simpatia criticei remunerante din Franţa), cît romanul vînătoarei şi mai ales al braconajului. Se împletesc în romanul acesta, scris cu seva nepătrunselor păduri din Sologne, lăstărişuri sălbatice cu şi mai sălbatice suflete. Respiră în cartea aceasta, deasă de peisaj şi de poezie silvestră, atîta pasiune primitivă şi un cult aşa de fervent al infracţiunilor vînătoreşti, încît nimic nu miră şi nu alarmează cînd Raboliot, hărţuit de jandarmi şi încărcat cu păcate străine, face moarte de om. Poezia cinegetică merge de o parte şi de alta a întîmplărilor, ca o ceaţă de dimineaţă, despicată de goana unor sirepi călăriţi de haiduci. De după un cot se poate arăta potera, plumbii se pot încrucişa, însă zvonul matinal va stărui şi mai departe, agăţat de arbori, plutind pe oameni, pentru unii giulgiu şi pentru alţii flamură albă. Romanul lui Genevoix merge mînă-n mînă cu poezia. Ceea ce nu este întotdeauna de rigoare. Şi cu atît mai puţin cînd e vorba de o lucrare a marelui nostru liric Mihail Sadoveanu. Poet prin excelenţă al naturii, dînd corp şi suflet munţilor, apelor, pajiştilor şi umbrelor, d-1 Mihail Sadoveanu este aedul moldovan care de douăzeci de ani şi mai bine slăveşte, în imnuri personale, frumuseţea şi misterul acestei alcătuiri dumnezeieşti care este ţara românească. Romanele sale sînt, în majoritatea cazurilor, vaste poeme epice, în care oamenii sînt proiectaţi fără volum pe fundalul alb al stilului său cumpănit şi strălucitor. Povestitor înnăscut, el însuşi şi-a precizat cu timpul însuşirea aceasta lirică a talen- >,315 tului său. Alăturaţi cele două capete ale creaţiei sale epice, Şoimii şi Venea o moară pe Şiret, şi veţi surprinde cum, cu toată asemănarea de stil şi de esenţă epică, ritmul se înceti-nează cu vremea, aedul se iveşte pe avantscena capitolelor şi în parabaze frecvente comentează, asemeni corului antic, întîmplările, cărora le acordă din ce în ce mai puţină libertate. Aşa e cazul în admirabilul poem al răzăşiei moldoveneşti în decadenţă din Venea o moară pe Şiret. Alteori, în-tîmplări răzleţe sînt însăilate pe firul comun al amintirilor povestitorului, şi scenele, deşi delimitate, capătă un aer de rudenie, şi de la capitol la capitol treci ca prin cămările pline de lumină şi de voie bună ale vechilor case gospodăreşti. E un alt chip, am zice o imagină inversată, a aceluiaşi procedeu liric pe care-1 utilizează d-1 Mihail Sadoveanu. E cazul acelor jurnale de impresiuni, cum este cel de faţă din Ţara de dincolo de negură sau cel de mai înainte, publicat sub titlul de basm : Goaostîrcul albastru. Şi, în felul acesta, iată-ne apropiaţi de chiar ţinta de astăzi. Ţara de dincolo de negură e jurnalul de vînătoare, fie pe coclaurii şi prin bălţile Şiretului sau ostroavele Dunării, fie prin singurătăţile Rarăului, fie prin tărîmurile imaginare de la Pîrîul Alb, în care pronunţata aspiraţie de mister şi de legendă a d-lui Mihail Sadoveanu îl poartă, la o vînătoare de lupi, în ţinutul lui Moş-Pleşuv, al isteţului său nepot şi al zăvodului Greu-Pămîntului. Aspiraţia aceasta de mister, înclinarea de a lăsa ceva nelămurit în curgerea vieţii şi în-tîmplărilor, sugerarea unor puteri dincolo de mijloacele noastre de percepere, misterioasele coincidenţe care turbură şi înfiorează sufletul, alcătuiseră şi atmosfera în care se mişcau, într-un ritm alene, umbrele din Gocostîrcul albastru. Vînătoarea tînărului neîncercat şi viziunea acelei pasări de vis — himericul cocostîrc albastru — pe care vînătorul bătrîn l-a mai văzut şi în tinereţea lui sentimentală şi pe care nu-1 nimereşte nici acum, sau mai tîrziu acel drum pe valea Barnarului, în dezlănţuirea furtunii de pe cer şi a furtunii instinctelor din sufletul călăuzului Brahuza — ca să nu luăm decît două episoade din jurnalul de concentrare ostăşească a autorului — erau îmbibate tocmai de această atmosferă nelămurită, negură sufletească, din noaptea căreia se 316 poate ivi şi soarele, dar se poate pogorî şi bolta de catran a iadului. Ceva din intenţia aceasta mistică se află şi în Ţara de dincolo de negură. Dacă tovarăşii de vînătoare ai autorului n-aduc în majoritatea cazurilor suflete prea complicate, deci interesante, cu toate că unele siluete, ca aceea a lui Voi-şel, nu sînt lipsite de spirit, dacă încercările de filozofare pe tema necurmatului război dintre om şi sălbătăciuni nu ajută cu nimic la ornamentarea acestei cărţi, prin definiţie, de ornamente descriptive, izolările autorului în schimb sau ale celorlalte ale lui întruchipări, în mijlocul singurătăţilor naturii, creează în cuprinsul unora din capitole un vid pur şi o tăcere încremenită, între păreţii de oţel ai căreia vibrează toate duhurile nebănuite şi pulsează însuşi sufletul naturii. Fără să mai spunem că nu peste tot, că totuşi aceste ecouri preistorice nu sînt la înălţimea acelora din celalt jurnal amintit şi că — explicabilă remarcă — acele capitole sînt mai turburătoare, mai mistice şi mai poetice, în care şi talentul marelui nostru liric este mai în largul său şi-şi risipeşte mai din plin culorile paletei lui descriptive peste tablourile din natură. Pentru că dacă este de făcut o constatare, şi nimic nu ne poate opri cînd e vorba de un autor aşa de bogat ca d-1 Mihail Sadoveanu, este că volumul acesta se resimte de-o oarecare oboseală stilistică, datorită — în bună parte, bănuiesc — şi acelei cochetării lexicale ce-1 îndeamnă să facă concesiuni neologismelor şi expresiilor prea de ziar. Intenţia ironică ce se poate urmări şi în Cocostîrcul albastru şi mai cu seamă în Oamenii din lună nu lipseşte, dar ea umbreşte şi rupe unitatea de stil neaoş. Nici genul scrierii, şi nici materialul Ţării de dincolo de negură nu s-ar fi opus unor podoabe stilistice cu care d-1 Mihail Sadoveanu ne-a deprins încă din începuturile sale. 'Cocostîrcul albastru marcase în opera sa o inovaţie fericită, acea împletire de umor discret şi de poezie mistică pe care Ţara de dincolo de negură, şi dacă nu o egalează, nu năzuieşte mai puţin să o ajungă. Iată de ce nu ne-am ierta să nu amintim, din noul jurnal liric al d-lui Sadoveanu, acele fragmente cu adevărat poetice : Pasaj de raţe, sara, cu viziunea aceea de feerie lacustră, sau acest fragment desprins cu sila şi palpitînd de adevărate ■¡miraje ca un mic paradis al apelor : In după-amiaza caldă de primăvară, balta dormita înflăcărată şi grea de viaţă, sub arcuri de sălcii înmugurite. Mirosea în aerul curat a pămînt proaspăt ş-a iarbă fragedă. Deasupra, în cerul fără nouri, plutiră un timp doi vulturi, scriind cercuri contrare, cu aripile lor deschise. Unul chema strident din depărtările-i înalte ; apoi se lăsară spre miazăzi şi se mistuiră în albastru. Grauri apărură pe vîrfuri subţiri de plopi. Fluierau în guşă prelung, se chemau haiduceşte — uşurel şi misterios, ca şi cum aveau a făptui ceva departe de lume şi neştiuţi de oameni. Chemîndu-se şi urmărindu-se prin lumină trecură. Apoi apărură găiţi mirate. Sosiră şi ţărci. Unele-n plopi, altele-n sălcii, se certară cu răutate, şi după ce se împăcară, trecură pe urmele graurilor, ca să le descopere faptele. Un broscoi cîrcîi de trei ori la marginea cerului bălţii, apoi tăcu plictisit. Deasupra lui apăru brusc pitulicea cea mai mică a luncilor şi ţîrîi aşa de subţirel, încît n-o auzi decît tăcerea. Rînduri care amintesc pe cel mai autentic Sadoveanu, poet al descrierilor, aşa cum şi astăzi ne stăpîneşte amintirea fie cu împrimăvărarea aceea aburindă din Amintirile căprarului Gheorghiţă, fie cu pădurile solemne şi îndurerate, ca aceea a Petrişorului, la moartea căprioarei, fie cu intermitenţele de basm ale Cocostîrcului alhastru sau cu acea magnifică învolburare a apelor din Venea io mmră pe Şiret. Dacă literatura cinegetică nu şi-a aflat în d-1 Mihail Sadoveanu nici apologetul şi nici rapsodul, ea a îmbogăţit literatura românească cu unele pagini care se aşază, întîi, între cele mai frumoase pagini din antologia pe care însuşi d-sa a scris-o şi, după aceea, alături de superbele pagini ale lui Hogaş, de atîtea altele din Em. Bucuţa, Bucura Dumbravă şi Al. Odobescu, al cărui Falş tractat de vînatorie — afară de veritabilele povestiri din viaţa vînătorească ale d-lui Al. Cazaban — rămîne, cu tot caracterul lui cînd livresc şi cînd oarecum artificios, cea mai agreabilă lectură şi cea mai bogată peregrinare într-un domeniu în care doar descrierile lui Gogol şi ale lui Turgheniev ne însoţiseră paşii. lată atîtea nume ale literaturei noastre pe hatul acesta ai poeziei descriptive, de unde nu e exclus — ca să sfîrşim în ton — să mai zbucnească încă mulţi iepuri încîntători. i i V. DEMETRIUS NOROCUL CUCOANEI FROSA, nuvele ( „Universala"-Alcalay 8c co.) Este în scrisul d-lui V. Demetrius — vers sau proză — o pronunţată tendinţă către arbitrar. I-ai zice fantezie — dacă şi-n fantezie n-ar exista un minimum de logică — acestei independenţe cu care scriitorul abate din albii fireşti cursul existenţelor sau cu care rumpe orbita armoniilor estetice. Mai precis : în poezie d-1 V. Demetrius sacrifică adesea linia unui poem de dragul unei rime întîlnită în drum şi cu care s-apucă la taifas ; în proză inventează un destin, o situaţie, care se conduc după legi extraterestre. Şi atunci, în S>oeme avem acele eflorescenţe parazitare pe care botanica e poate înregistra cu erudită promptitudine, dar pe care horticultorul — şi ce este altceva un critic ? — este obligat, în chiar interesul şi pentru viitorul plantaţiei, să le plivească. Dar dacă poezia, prin natura ei, este mai aproape de porţile dinafară ale cetăţii, la doi paşi de cîmpiile destinse ale imaginaţiei, şi dacă mai uşor i se poate ierta o raită dincolo de hotarele probabile, în proză un exces de libertate poate strica. Fantezie sau libertate a naturii este şi în fenomenul unei bicefalii sau în miraculoasa existenţă a fraţilor siamezi. însă aceste cazuri sînt rezervate teratologiei, şi copii de şcoală sau oameni în toată firea le vizitează în muzee, şi încă şi acolo în anumite zile : o frecventare asiduă ar putea aduce perturbări serioase. Spunînd acestea, înţelegem să fi uzat de o imagină gravă. De aceea ne grăbim să declarăm că ea nu priveşte totalitatea nuvelelor, din acest volum, ale d-lui V. Demetrius. Dar că ea se aplică totuşi la cîteva din ele şi că repeţirea ei poate fi privită ca un procedeu dăunător. Vom aminti pentru lămurire două din ele : Cazul doctorului Fried şi Pedeapsa. 319 în prima e vorba de un caz din timpul războiului, de un anume doctor Fried, care se îmbolnăveşte de tifos exan-tematic, şi sub impresia eroismului cizmarului Bădoiu Ştefan, citat prin ordin de zi, îşi pierde personalitatea de medic şi se crede el însuşi eroul cizmar Bădoiu Ştefan. Literatura franceză ne-a dat în timpul din urmă cîteva lucrări pe tema acestor substituiri de personalitate, ca să nu mai amintim de cunoscuta dramă a lui Pirandello, Henric \al IV-lea. Ele sînt toate efecte ale unor traumatisme, şi recîştigarea vechii personalităţi este pricinuită tot de un nou traumatism. De un caz ca acela din nuvela d-lui Demetrius n-am auzit. Dar oare era necesar să fi auzit ? Evident că nu. Pentru că atît în nuvela aceasta, cît şi în Pedeapsa, a cărei temă e mai probabilă — tîmplarul Ion Mohor orbeşte din cauza geloziei — dacă premisa fabulei nu ne inspiră încredere, consecinţele şi concluzia — literare, negreşit — ne silesc să ne împotrivim. Nu, nu putem accepta aceste lumi. Să zicem că doctorul Fried, pradă a toxinelor şi a obsesiei eroismului lui Bădoiu, şi-a pierdut personalitatea de medic. Autorul vrea însă să-l readucă la vechiul drum. în ce fel ? Şi aici se adaogă acel defect de simplificare a motivărilor, care transformă atîtea din invenţiile d-lui Demetrius în simple şi arbitrare anecdote. Maiorul doctor care îngrijea de locotenentul doctor Fried şi pe care-1 intrigase acest caz („Maiorul se miră mult de cazul acesta rar. Un doctor, şi încă unul dintre cei buni, din cei cari fac cinste profesiunii şi o iubesc, un cărturar, să se creadă mult mai puţin decît era, să se creadă cizmar ! De ce nu se credea general, rege, împăratul Wilhelm al II-lea, de pildă ? îndeobşte nebunia aduce o hipertrofie a eului, nu o micşorare, o scădere etc., etc.“), maiorul doctor, zic, îl reintegrează pe Fried în vechea lui personalitate, arătîndu-i întîi oglinda în care se privise bolnavul înainte de exante-matic şi apoi fotografia soţiei şi familiei lui. Şi remediul e mtr-adevăr probant. „Crezutul cizmar ridică mîna, în care încă ţinea fotografia, şi arătînd-o : «îmi pierdusem personalitatea, domnule maior... M-ai luat încet: mi-am revenit. Sînt doctorul Fried ! Ce ciudat! De unde pînă unde să mă socotesc Bădoiu Ştefan ? Dar eram sigur că sînt el !»“ M-ai Imt încet, mi-ictm revenit: ori tocmai această terapeutică lentă, şi care ar fi fost motiv de interesante obser-vaţiuni clinice, lipseşte din nuvela d-lui Demetrius. Redusă 320 la aceste linii de cărbune, fantoma ei piere la lumina primei lecturi. în Pedeapsa — acelaşi păcat. Arbitrarul d-lui Demetrius G de multe ori crud. Căci între Pedeapsa şi Furnica lui Gâr-, Ieanu sînt identităţi : acelaşi menaj cu nesimetrie de vîrste, acelaşi tip de detectiv conjugal, fie că aici se numeşte Ion Mohor şi acolo Cuhulea, şi acelaşi sfîrşit, al sinuciderii soţului, ca o răzbunare, ca o pedeapsă pentru infidela soţie. La d-1 Demetrius, o cruzime în plus : Ion Mohor mai şi orbeşte, ca mai mare să-i fie chinul, şi nesiguranţa mai dureroasă. Dar şi aici, ca şi în prima nuvelă, ceea ce falsifică existenţele acestea este excesul de comentarii cu care d-1 Demetrius le însoţeşte. Să nu citez decît o probă. Cu o secundă înainte de a se arunca în adîncul fîntînii, Ion Mohor gîn-deşte, prin d-1 Demetrius : „Salcia asta stă ca lîngă un mor-mînt, se gîndi el. Totdeauna mi-au fost dragi şi ea şi fîntîna. Lumea din viaţa de-apoi, ziceam adineaurea, n-are cum să fie mai neagră decît asta. Şi nici pe ea n-am s-o văd pentru că sînt orb.“ Am mai putea aminti, pentru accentuarea aceluiaşi arbitrar estetic, Curca, cu exultarea învăţătorului Damian şi nevesti-si la vederea curcii furată de vulpe, care se întoarce jumulită, la stăpîni, de soarta căreia lăcrămează, pe care o îngrijesc şi o înzdrăvenesc pentru ca s-o sacrifice — nemeritată cruzime ! — tocmai pe ea, cînd se anunţă vizita în sat a d-lui revizor şcolar ; cum putem aminti de Cochetărie, cu figura acelei proprietărese bătrîne care, din cochetărie (!), îşi rumenea obrazul cu glaspapir şi aşa mai departe... Dar am fi voit să vorbim şi de meritele d-lui V. Demetrius. Pentru că observaţiile lui Ion Trivale sînt şi astăzi la fel de adevărate, cu toate că scrisul d-lui Demetrius se umbreşte din ce în ce mai mult de acele scorii, de soiul cărora am dat cîteva exemple, care mişună în proza d-sale şi pe care le semnala şi Ion Trivale acum 13 ani, cînd scria despre realismul şi despre darul de poetizare al autorului nostru. Pe drumul acesta, d-1 Demetrius îşi regăseşte buna dispoziţie şi umbra de ironie, care se răspîndeşte, discretă, din existenţe umile, din suflete interzise. Cînd d-1 Demetrius vrea să inventeze o anecdotă pentru noi şi pentru înţelegerea cea de toate zilele, atunci din fapte diverse scoate pagini de un excelent comic. Aşa e în chiar nuvela liminară, Norocul 321 cucoanei Frosa, acea adorabilă imagine a bătrînei maniacc, care nu pleacă la biserică pînă nu-şi vizitează toţi vecinii, bună de gură, ahtiată de taifas şi cafea, dar primită peste tot cu felurite rezerve, ce se îmbufnează, dar nu se supără, îşi pierde cheia de la casă, o găseşte, ca să rătăcească apoi ochelarii, s-o pornească într-o nouă explorare după ei, pentru ca în cele din urmă să nu mai poată ceti gazeta, pentru că, uitucă şi distrată, înfăşurase în ea o pereche de ciorapi de lînă, pe care-i dusese la o prietenă. Sînt lucruri mici, fără mari intenţii, surprinse şi povestite, film de mediocră existenţă, în transcrierea căreia însă d-1 Demetrius pune o simplitate şi o caracterizare de caustică apă-tare. în aceeaşi ordine şi trecînd peste nuvela cea mai închegată şi mai bine condusă, întârziatul — romanul unui funcţionar vîrstnic, ce nu se poate decide să se însoare cu fata şefului său ierarhic — volumul se încheie cu o schiţă de aceeaşi bună calitate, Cîntecul. O lume de nevoiaşi locatari îşi trăieşte minima ei importanţă, cu duşmănii şi ciudăţenii ca, de pildă, Drăgan, paracliserul, ce obişnuia să tragă tabac, să strănute, şi care, foarte simţitor la urările de bine ale vecinilor, nu mai vorbeşte cu Vasile Cîrstea, cu care se înţelesese multă vreme frăţeşte, pentru că acela „se făcuse surd la patru strănuturi“. Şi lumea asta îşi deapănă ceasurile pînă la ceasul de seară, cînd o privighetoare, aciuată în nucul adumbros al proprietarului, îşi începe cîntecul şi-i înfrăţeşte pe toţi, indiferenţi sau duşmani, în numele aceleiaşi admiraţii pentru „pianul acela de cristal şi de aur“ al privighetoarei. D-1 Demetrius nimereşte, în astfel de cazuri, la adevărata sursă de creaţie poetică, şi atunci comentariile sale se eclipsează de lumina din text. YASILE SAVEL VADUL HOŢILOR, roman („Librăria nouă“) S-au scris multe şi mărunte despre literatura de război. O vreme s-a crezut în inferioritatea ei ca gen literar, cu toate că atîtea din creaţiile pe care le celebrează istoria literară sînt altoiri ale geniului poetic în experienţa războinică a popoarelor. Nu este oare Iliada o succesiune de războaie, o alternanţă de cruzimi, şi în Cîntarea lui Rotând, de pildă, nu răsună, dimpreună cu ecourile cornului de la Roncevaux, toată istoria spiritului războinic ? Negreşit, nu materia interesează în aceste opere literare. Scuturile şi armurile adăpostesc suflete eroice, pasiuni dezlănţuite cu preţul pierderii lor. Şi ca să ne apropiem de contemporaneitate, Prăbuşirea lui Zola n-aduce unul din acele refluxuri de viaţă şi de artă care nu se retrage fără să lase urme serioase şi zbucium în sufletele cititorilor ? Focul lui Barbusse, Crucile de lemn ale lui Dorgeles, ca şi atîtea din nuvelele lui Duhamel, de pildă, au crescut ca adevăratele opere de artă, tot din acest pămînt frămîntat de sînge şi de dureri al războiului. Şi poate n-ar fi inutil să amintim de una din cele mai desăvîr-şite opere de artă, inspirate de război, l’Equipage al lui Kessel, ca o dovadă că oricînd, din orice materie, chiar din acea improprie, pare-se, a războiului modern, un spirit creator poate descifra o fatalitate la fel, dacă nu şi mai teribilă, decît a anticilor. La noi, războiul a întîrziat să atragă pe literaţi. Poate că era o lume pe care o cunoşteau mai puţin, poate că avalanşa de însemnări de campanie şi diverse jurnale, ce se abătu din chiar zilele neutralităţii, aruncase un oarecare discredit asupra literaturii de război. Şi totuşi, deşi tangenţial şi nu chiar 323 dintre reţelele cîmpului de bătaie, literatura noastră cunoaşte cîteva lucrări a căror origine este războiul. Pădurea spînzumţilor a d-lui Liviu Rebreanu, Roşu, galben şi albastru al d-lui Ion Minulescu, Nebunia lumii a regretatului George Cornea, Moartea unei republici roşii a d-lui F. Aderca surprind aspecte mai mult sau mai puţin complimentare din istoria războiului nostru. Dar este, paralel cu literatura de imaginaţie pe bază de război, o alta de natură documentară şi în care preocuparea de căpetenie este acea înfăţişare critică a diverselor etape, între reprezentanţii ei stă şi d-1 Vasile Savel. Preocupările ziaristice ale d-lui Vasile Savel, ca şi participarea efectivă la război, ca şi concentrările preparatorii l-au pus în faţa unui vast material omenesc, din care spiritul său de observaţie, dar mai ales atitudinea critică au făcut o bogată recoltă. Dacă Mimn Grindea, primul său roman, în ciuda unei parţial neglijenţe stilistice, reconstituie viaţa unui idealist inadaptabil, descins din provincie în iadul Bucureştilor, reconstituire de susţinut interes psihologic, toate celelalte lucrări literare (fără a spune că şi sfîrşitul din Miron Grindea încalecă anii războiului) pornesc din zona de război. Aşa, Intr-un sat de contrabandişti şi între reţele aduc, amîndouă, imagini din epoca războiului şi apoi a armistiţiului. Este aici o defilare de oameni şi de moravuri, cari au fost curente în mintea contemporanilor şi cari au început să se eclipseze în preocupările de tot altă natură care se îmbulzesc în bîlciul existenţei noastre. Dar mai ales este un ochi de argus care judecă totul şi în creionări uşoare, şi-n fugare naraţiuni se arată judecătorul tuturor acestor neorînduiri, pe care le înseamnă ca pentru o istorie a viitorului. Şi acela este autorul. N-aş recomanda celor care ar vrea să se documenteze pentru atmosfera morală a zilelor de după Mărăşeşti şi pînă la încheierea armistiţiului şi chiar după aceea o lectură mai elocventă decît cele peste o sută de pagini din jurnalul pe care d-1 Vasile Savel îl intitulează Zile de durere, din volumul între reţele. Sînt consemnate, aici, toate păcatele şi toate tristeţile unor vremuri turburi. Cu aceste însuşiri de critică socială, d-1 Vasile Savel era indicat să se apropie de roman. Ceea ce şi face în Vadul hoţilor. După cum şi titlul lasă să se întrevadă, este vorba de peripeţiile 324 unui tîrguşor de frontieră din Moldova, teatru nu se poate mai nimerit pentru desfăşurarea moravurilor înflorind în neutralitate şi apoi în decursul războiului. Am zis peripeţiile unui tîrguşor. Şi aici stă unul din farmecele acestei lecturi. Căci deşi o întreagă lume, de la misterioasa cochetă Calipso, soţia funcţionarului de prefectură Georgescu, şi pînă la prefectul sau poliţaiul tîrguşorului, o nesfîrşită galerie de tipuri îşi trăieşte aventurile sau turpitudinile — totuşi, toată această lume se subordonează tîrguşorului B. (cum îl numeşte autorul), care capătă o existenţă de sine : viaţa unui orăşel de graniţă din vremea războiului. Cum era firesc, un astfel de punct este cel mai indicat să devie un vad al hoţilor, al contrabandiştilor întîi şi apoi al traficanţilor. Dacă Lucreţiu tulbură cu sinistrele „vaduri ale morţii“, autorul nostru stăruie în pictura acestor moravuri josnice. Şi atunci, o horă se încinge, un meci al tuturor păcatelor încurajate de nesiguranţa războiului. între David, contrabandistul evreu, personajul în graţia tuturor notabilităţilor şi mai ales în inima cucoanei Calipso, între David şi maiorul jubilar, comandantul părţii sedentare, sau locotenentul de administraţie, Roşea, sau preţiosul căpitan Mun-teanu, de felul său dezertor şi fals căpitan, dar dibuit în cele din urmă, nu e nici o deosebire. Aceşti necrofori se lăfăiesc în aceeaşi inconştientă imoralitate. Şi totuşi, alături de muşiţa aceasta trăiesc şi suflete curate, şi d-1 Savel le face o bogată parte. In special, alături de ofiţerii cari pleacă pe front şi-şi răscumpără cu vitejia sau cu preţul vieţii trîndăvia vieţii provinciale de mai-nainte, este o figură pe care d-1 Savel a conturat-o cu deosebită simpatie, a poliţaiului nelalocul lui între aceşti lupi neruşinaţi, bonomul „nenea Iancu“, care şi demisionează în cele din urmă şi pleacă pe front. Vadul hoţilor va pune în rîndul puritanilor noştri de zile mari din nou problema verismului şi a limitelor dintre artă şi realitate. însă nu e vorba ca aceste lucruri zugrăvite de autor să ne placă sau să ne displacă. Să ne măgulească sau să ne dezguste în sentimentele noastre naţionale. Trebuie să fim atenţi. Au toate aceste aspecte, aşa de puţin glorioase, ale unei istorii inferioare, o existenţă în afară de cea de toate zilele, o existenţă artistică ? Iată chestiunea. Or, se prea poate ca scena jefuirii cămătarului Leizăr în arestul poliţiei de către cei doi comisari să fie imaginată. De vreme ce ne 325 interesează în acţiunea şi-n atmosfera romanului, ea are o necesitate artistică care o sustrage compasului cotidian. Şi-n-tr-adevăr, romanul d-lui Savel, scris într-un stil de cronică simplă, cu portrete şi scene de un real pitoresc, însufleţeşte în orăşelul B. o lume la ale cărei aventuri participăm şi a cărei soartă ne interesează. Pînă într-atîta, că regretăm rezerva cu care autorul apasă asupra eroinei, cocheta Calipso, frumoasa provincială, a cărei existenţă ar fi putut complica viaţa aşa de primară a orăşelului B. şi ar fi dat romanului un tempo de care autorul s-a ferit, de altminteri, în permanenţă. Intenţie sau destin de creaţie, Calipso din Vadul hoţilor al d-lui Vasile Savel se complace în umbra insulară a unui personaj episodic — cu toate că aparent central. Iată de ce dacă înţelegem regretul veritabilei Calipso după Ulise, nu-1 înţelegem pe al d-lui Georgescu după enig-matica-i soţie. LUDOVIC DAUŞ DRĂCEASCA SCHIMBARE DE PIELE, roman („Ancora“, S. Benvenisti) Cine ar putea spune cu precizie cărei generaţii de scriitori aparţine d-1 Ludovic Dauş şi care sînt meritele sale literare ? Noi, mai puţin ca oricine. în trecutul lecturilor noastre, cu ani şi ani în urmă, ne amintim, parcă, de nişte scene războinice, de nişte vremuri legendare, însă aşa de şterse, că nimic din meritul sau deme-ritul lor nu mai stăruie. Şi-apoi, nu urmară după ele paginile de eroism şi poezie din Şoimii d-lui Sadoveanu şi mai tîrziu romanele istorice ale lui Slavici, şi nu înţelegeam oare că intrăm pe nesimţite în grădina plină cu miresme a literaturii ? Cum mai puteam rămîne credincioşi lecturilor prea timpurii ? Astfel că în vreme ce ne ridicam şi în vreme ce scriitorii îşi desăvîrşeau fizionomia literară, d-1 Ludovic Dauş se îndepărta tot mai mult în trecut, în umbra care se pregătea să-l absoarbă. Drumul sîngelui, culegerea de versuri războinice, publicată acum cîţiva ani, nu izbuti să mai trezească la viaţă atenţia literară pe care, ca pe-o altă Euridice, d-1 Ludovic Dauş o speriase, privind-o înainte de vreme. Cu atît mai mult cu cît muza războinică a d-lui Dauş îmbrăcase zalele ruginite ale lui Alecsandri şi comanda o fanfară de ghiulele anacronice, din larma cărora nici o armonie nu se putea desprinde. Sînt scriitori peste cari contemporaneitatea răstoarnă, pe drept sau pe nedrept, brazda indiferenţei, în aşteptarea acelei posterităţi, care va scoate la lumină lujerele, oricît de plăpînae, cu condiţia ca între bulgării prăvăliţi să se fi amestecat şi altceva decît rîmele ciopîrţite de fierul plugului. Şi 327 d-i Ludovic Dauş era pe punctul să se înscrie în partida viitoarelor reabilitări. Drăceasca schimbare de piele abate pare-se cursul fatalităţii. Ceea ce nu înseamnă că romanul d-lui Ludovic Dauş este o carte bună, necum un model al genului. însă pentru cariera literară, atîta cită s-a încetăţenit în conştiinţa publică, a d-lui Ludovic Dauş, romanul acesta aduce o preocupare de înnoire, o temă conformă cu psihopatologia la modă şi din cînd în cînd scene de aproximativă umanitate, încît chiar dacă se pot — şi se pot — formula nenumărate obiecţiuni şi concepţiei şi execuţiei acestui roman, se degajă totuşi din paginile lui o voinţă care, raportată la tot trecutul literar al autorului nostru, poate smulge un credit, cu a cărui valoare stă în înţelepciunea d-lui Dauş să se înfiripeze în viitor. La romanul următor, adică ? Negreşit. Sau chiar şi ia acesta, cu condiţia să-l refacă. Drăceasca schimbare de piele vrea să însemne, după cum însuşi titlul arată, metamorfoza epidermică a unei femei oneste. D-na Zoe Pleşea, soţia unui avocat cu vază, onestă şi îndîrjită în contra moravurilor uşoare ale societăţii, se transformă subit şi cade pradă obsesiilor senzuale, de cînd, împotriva voinţei ei chiar, ia parte la o licitaţie publică, la care se desfac lenjeria şi intimităţile de alcov ale vestitei demimondene Nataşa, moartă într-un accident de călătorie. Nu întrebaţi ce rost au aceste amănunte. Ele trebuiesc primite ca atare, pentru că autorul le socoate premise indispensabile şi pentru că numai în felul acesta toată povestea mai are vreo raţiune. Toată devierea sufletească a d-nei Zoe Pleşea pleacă de la lucrurile cumpărate de la licitaţie : cămăşile de mătase ale Nataşei şi paiaţa ce seamănă cu Paul, pictorul şi amantul demimondenei, cinicul viitor amant al Zoei. Sau poate că aceste premise au un substrat simbolic ? Poate că sub datele acestea materiale, de o materialitate foarte vulgară uneori, se ascunde o taină de ordin psihologic, o sete de iubire nesatisfăcută a eroinei ? Se prea poate. însă atunci, şi acesta-i păcatul capital al romanului d-lui Ludovic Dauş, toată desfăşurarea trebuia ţinută în regiunea sufletului, cu coordonate sufleteşti, mai aproape de pasiunea funestă şi mistuitoare a Phedrei şi cît mai departe de regiunea acci- 328 dentală a vîrstei critice. Este ceea ce observă, de altminteri, şi psihiatrul Săceanu cînd vine să consulte pe d-na Zoe : „Omul de ştiinţă, măsurînd distanţa fizică dintre soţi, atribuia starea Zoei unor pricini de alcov, provocate de simţurile rămase în pană faţă de imperiosul «vreau» al naturei...“ (p. 214), şi atunci se pune întrebarea : întrucît ne interesează cazul acesta de erotism tiranic, a cărui descriere o putem citi în tratatele de psihiatrie şi care nu intră în literatură, cîtă vreme rămîne epidermic ? Doctorul Vachet, între alţii, studiază fenomenul în capitolul Le jeu de la cinquantaine din recentu-i studiu L’inquiétude sexuelle. D-1 Ludovic Dauş trebuia să ne dea un roman, şi nu dezgolirea unui caz clinic. Toate crizele de nervi ale d-nei Pleşea ne lasă indiferenţi, şi acesta este semnul decisiv. Cruzimea aceasta a lectorului arată lipsa de umanitate a eroinei. Aşa ceva se poate întîmpla oricui. Medicina se ocupă de astfel de cazuri şi le şi vindecă. Literatura se ocupă cu cazurile psihologice, şi nu epidermice. Aceasta cu privire la concepţie. Şi dacă în generalitatea ei tema se elimină, cîteva scene bine prinse, a anchetării servitoarei hoaţe, cîteva tipuri, a lui Pleşea, îndeosebi, reuşit caz de absenteism casnic, dau nădejdi şi arată d-lui Dauş drumuri de viitor. Scrisul însă îl vom renega în aproape unanimitatea lui. Spuneam şi cu alt prilej că nu se mai poate admite un scris fără de artă în secolul acesta de rafinament. Se zice că Stendhal avea stilul sec şi că, la noi, Liviu Rebreanu scrie rău. Dar mai întîi aceştia sînt romancieri din cap şi pînă-n tălpi, n-au ce face cu stilul. (Şi-apoi există stil în sine ?) însă pentru scrisul d-lui Ludovic Dauş nu ne-ar ajunge toate răbojurile oierilor noştri. Drept ar fi să transcriem cîte ceva din nenumăratele păcate de stil şi compoziţiune ale d-lui Dauş. Cu atît mai mult cu cît dintr-o notă liminară se pare să-l preocupe chestiunile de gramatică. Trecem peste ele, în aşteptarea unui alt roman în care, fie şi cu acest stil, să se apropie de lumea normală, ale cărei nevoi şi chinuri sufleteşti sînt infinit mai interesante decît năbădăile unei femei muncite de diavol. Pentru astfel de cazuri ar fi indicat descîntecul şi, la rigoare, medicul. IONEL TEODOREANU LA MEDELENI, roman I, HOTARUL NESTATORNIC, Cartea româneasca“) Trebuie să-mi acordaţi această derogare de tact. Am cîn-tărit totul şi am ajuns la aceeaşi hotărîre. Trebuie. Ştiu, nu e de loc frumos ceea ce scriu în pragul acestei cronici, în care nevolnicul meu entuziasm se frămîntă şi nu-şi găseşte aripi la înălţimea bucuriei, prin care a trecut de-a lungul acestor pagini de primăvară şi de mireasmă ale romanului d-lui Ionel Teodoreanu. Dar dacă aţi fi străbătut, dimpreună cu mine, aceste pajişti cereşti ale unui paradis al copiilor, dacă v-aţi fi încîntat de jocurile şi de cuvintele, de „nebuniile“, într-un cuvînt, acestor îngeri rătăciţi printre oameni, dacă v-aţi fi minunat de extraordinara lor inteligenţă, de fantezia lor inventivă, de inima lor şi îndărătnică şi bună, de sufletul acestui „diavol amarnic“, care este Olguţa şi care, sub aparenţe de anarhic personalism, ascunde cel mai serios, cel mai tenace şi cel mai emoţionant dintre suflete, dacă, mai ales, trecînd prin mica dramă a despărţirii lui Dănuţ de Medelenii copilăriei, după trista lui călătorie spre Bucureşti, aţi fi poposit pe marginea mormîntului bătrînului om de curte, moş Gheorghe, vizitiul ce sfîrşeşte înconjurat de dragostea boierilor şi a duduiţei şi aţi fi lăcrămat ca Olguţa în faţa trăsurii părăsită de miraculosul ei automedon — ei bine, atunci, în ciuda protocolului, v-aţi fi călcat pe inimă şi aţi fi ales o hotărîre la fel cu a mea. Căci nu putem începe această cronică fără să ne împotrivim din răsputeri acelui val de barbarism critic, care în faţa poeziei îşi vîră degetele în ochi, cînd ar trebui să se descopere, acelei metehne, belferismul, căruia, spunîndu-i pe nume, ne mulţumim pentru astăzi să-i consemnăm, în aşteptarea altor zile, măcar existenţa. Poate că indignarea nu 330 e bună sfetnică în ale stilului. Se poate. Dar scriind despre d-1 Ionel Teodoreanu, vom face la fel cu micii lui eroi, care vînează, în acea admirabilă — simbolică — scenă, hidoasa broască a iazului, în care s-a cuibărit sufletul veninos al Fiţei Elencu — şi vom trimite o săgeată înspre cronicarul pitit în sumbrul subsol, unde-şi fierbe apa sălcie a neînţelegerii în materie de poezie. Vai! de un astfel de foileton a avut parte şi admirabila carte a d-lui Ionel Teodoreanu ! Dar să nu zăbovim. A fost ca o datorie de conştiinţă. Trebuia însemnat acest loc pentru viitoarele reveniri. Să părăsim indignarea şi să luăm, pe îndelete, drumul de la mijloc. Rareori am înţeles mai bine, ca astăzi, după miraculoasa lectură şi prin ceaţa fireştii indignări, cuvintele lui Alain : „Elegiile excesive, iată singurele erori ce se cunosc în lumea literară“. într-adevăr ! romanul d-lui Ionel Teodoreanu n-are nevoie de un astfel de alai. Fiind un permanent motiv de în-cîntare pentru lector, Medelenii nu sînt mai puţin o carte prea bogată de sugestii, o temă pentru nesfîrşite variaţiuni critice, o construcţie solid articulată, un domeniu pe-ntinsul căruia unul din cei mai tineri, dar dintre cei mai iscusiţi ingineri hotărnici, a realizat una din cele mai fericite parcelări în materie de roman. Căci iată ceea ce trebuieşte gravat chiar pe frontonul acestei cronici. Ne aflăm nu numai în faţa unui necurmat izvor de exaltare lirică, cu toate peisajele-i sufleteşti sau din natură, pe care arta d-lui Ionel Teodoreanu le zugrăveşte cu o paletă măiastră, dar ne aflăm în faţa unei lumi, cu varia-ţiunile ei sufleteşti, cu precizări de mediu şi de caractere, o familie de suflete care creşte şi se înfrăţeşte în bucurie, în măsura în care familia de arbori a lui Jules Renard se înfrăţea în tăcere. Nu e numai o lume de copii, cu miraculosul acela nevinovat şi de basm, care apropie atîtea din şotiile sau expediţiile micilor eroi de feeria lui Tyltyl şi Mytyl din Pasărea albastră a lui Maeterlinck. Daca de atîtea ori, în-cepînd chiar din pragul romanului, cu scena aşa de minunată a zmeului lui Dănuţ, în care plasticizarea acelui „elan vertiginos şi nostalgic al unui suflet tînăr“, pe care-1 satisface urcarea unui zmeu şi despre care vorbeşte Irjo Hirn în Jocurile de copii, ne-a îndemnat — suprem omagiu pentru o 331 carte de literatură — să recitim capitolul zmeului din amintitul tratat şi formulările ştiinţifice, cu o aşa de minunată intuiţie artistică, realizate în paginile dintru-nceput ale d-lui Ionel Teodoreanu —• dacă de atîtea ori, zic, trecem pe lîngă liziere de basm, pentru că autorul, ca şi micul său erouj posedă o fermecată turbincă, din care-şi scoate minunile, dacă atîtea pasaje trebuiesc memorate ca tot atîtea poeme în proză tinctate în culori de flori şi fructe, dacă infuziunile lirice ale scriitorului — manieră ce-1 apropie de linia Gi-raudoux-Delteil, în Franţa, iar la noi de Minulescu — dau cărţii nu ştiu ce altoire de rapsodie cîntată paralel cu viaţa ce se desfăşoară, dacă, într-un cuvînt, navigam pe apele unui somptuos fluviu de poezie şi de încîntare lirică — romanul se înfiripează metodic şi solid pe temeliile acestea de graţie, zvelt ca o grădină a Semiramidei, vecină cu eterul şi totuşi cu rădăcini smulse din pămîntul pe care l-a tîrît după dînsa. Cine a urmărit ascensiunea d-lui Ionel Teodoreanu îşi aduce aminte cu o deosebită înduioşare de acele nu tocmai depărtate timpuri ale debutului său, în care un iureş de imagini se exercita în vederea viitoarelor zboruri. Era un amestec de culori şi de metafore care mergeau în marginea Istoriilor naturale ale lui Jules Renard, iureş pe care scriitorul, ce s-a dovedit mai curînd decît se putea bănui un spirit matur., l-a ordonat şi l-a anexat cu timpul noilor sale întreprinderi; Nuvelele ce urmară, Uliţa copilăriei, Vacanţa cea mare, păs-trînd atîtea din braţele de flori ale debitului său metaforic, zămisleau un suflet de adolescent, cu mijirile-i pline de poezie şi cu răsăriturile de dragoste, în analiza cărora d-i Ionel Teodoreanu trecuse deja drept un tînăr maestru. Şi iată-1 astăzi în plin roman. Cetitorul care cunoaşte Medelenii d-lui Teodoreanu va înţelege de ce în cronica aceasta, cu toată bunăvoinţa noastră, continuăm totuşi, în permanenţă, să dăm tîrcoalc acestei minunate opere. El ştie că este din cale-afară de greu şi poate inutil să rupem, printr-o povestire în ritm terestru, această desfăşurare amplă de existenţe ce se petrec în raiul Medelenilor şi în spaţiul însorit al unei vacanţe de vară. Şi apoi ce-am putea spune mai mult, peste treptele acestui scris prin excelenţă dialogat, despre sufletele acestor copii care fiecare îşi are firea lui distinctă. Cronicarul, despre care aminteam mai adineaori şi care ne supărase în treacăt, era 332 cu deosebire îngrijat de latura educativă din acest roman. Dar Olguţa, cu toate îndrăznelile ei de cugetare, cu tot ado-rabilu-i cinism, este un suflet ales. De n-ar fi să remarcăm — două laturi de altminteri importante — decît dragostea ei pentru bătrînul moş Gheorghe, vizitiul, şi deferenţa, delicateţa, căreia nici nu-i trece prin minte să jignească pe Monica, copilul orfan, frumosul îngeraş găzduit pe vară în casa Medelenilor, cînd fratele ei, Dănuţ, îi este un permanent cal de bătaie, şi tot am înţelege calitatea sufletească a Olguţei. Vine însă ziua acelei dureroase hotărîri ce urmează vizitei unchiului lui Dănuţ, acel adorabil Herr Di-•rektor, pitoresc personaj, ca de altfel mai toate personajele romanului d-lui Ionel Teodoreanu. Herr Direktor vine de la Bucureşti şi, desprins de mult de mediul moldovenesc, face o îndîrjită critică acestui mediu, pentru ca în cele din urmă, învingînd împotrivirile fireşti şi accentuate ale d-nei De-leanu, să decidă familia să-i lase în grije creşterea lui Dănuţ, pe care îl ia cu sine la Bucureşti. Ajuns aici, trebuie să recitiţi acele scene de o savoare şi comică şi gravă, dar mai ales omenească, în care tot sufletul de soră iubitoare al Olguţei se dă pe faţă. Ea nu admite să i se ia fratele din casa părintească, şi supărarea ei pentru că n-a fost şi ea consultată, întrevederea cu d-na Deleanu, ca şi ancheta ce conduce pentru ca să se lămurească sînt dintre cele mai înduioşătoare scene din roman. Sub aparenţa unui inchizitor în miniatură, încruntat şi posomorit, presimţi lacrimile, care întîrzie din orgoliu. Copilul acesta evoluează sufleteşte, cum evoluează şi candoarea sufletească a Monicăi, micul înger blond, terorizat de propria-i adoraţie pentru Dănuţ, cum evoluează însuşi acest Dănuţ, tip prin excelenţă reflexiv, interiorizat şi timid, voluntar, într-un cuvînt tenace. Iată enunţate, aşadar, acele însuşiri care fac din povestirea aceasta a Medelenilor un roman, şi încă unul din cele mai bune pe care le avem. „Ceea ce designa romanul şi-l ţine în picioare este fără îndoială această trccere de la copilărie la maturitate, care e oarecum istoria intimă a tuturor sentimentelor şi a tuturor cugetărilor noastre“, spune într-un loc Alain. Adevăruri care se verifică întru totul în această vastă monografie a Medelenilor, în carc, ca să utilizăm o altă admirabilă imagină, a aceluiaşi estet, fiecare ins îşi desemnează, ca şi cîinele în iarbă, forma. 333- Cum însă nici în planul nostru, nici în mijloacele noastre nu stă scris să stăruim asupra frumuseţilor în parte ale acestui roman şi cum nu ne e dat să reconstituim atîtea din scene, a căror enumerare singură constituie un veritabil cortegiu de delicii, nu vom spicui ca să favorizăm pe una în dauna celeilalte, deşi o neînfrînată dorinţă ne-ar îndemna să ne amintim iarăşi de vizita micilor prichindei la căsuţa albă a lui moş Gheorghe, de idolatria bătrînului vizitiu de curte pentru duduiţa Olguţa, căreia îi face zestre din banii lui, din cari cumpără mătăsuri — cari au sa se taie — şi le strînge în braşoveanca lui primită în dar de la bătrînii boieri — admirabilă transmisiune de afecte între stăpîni şi ţărani — de impresionanta agonie a bătrînului vizitiu şi, pentru că sîntem aici, de minunata pagină care este testamentul lui moş Gheorghe, pe care l-am dori transcris ca atîtea alte pagini de omenesc şi poezie. Daca romanul d-lui Teodoreanu este o foarte serioasă monografie a unui ţinut sufletesc, care de azi înainte îşi are locul fixat în geografia romanului românesc — aşa cum Armadia din Ion al d-lui Liviu Rebreanu şi-l are de demult — La Medeleni este în acelaşi timp şi mai presus de toate o binefacere sufletească, o fîntînă de întinerire pentru inimile iubitoare de frumos. Iată pentru ce trebuie întîmpinat cu entuziasm. IGENA FLORU NUVELE („Cultura naţionala') Cu ce sentiment de cucernică evlavie mă apropii de volumaşul acesta înhorbotat în negru şi aur şi strălucind ca o candelă de regrete pe un mormînt prematur ! Cu ce degete sfioase desfac petalele acestei orhidei postume, crescută din ţărîna caldă a unei vieţi înainte de timp jertfită. Cu ce neînţeleasă jenă mă pregătesc să scriu cele două-trei cuvinte despre inima de aur cristalizată în paginile acestei cărţi, în care sufletul Igenei Floru stăruie şi-n scrisul simplu, şi-n chipurile viguros creionate. Căci ce poate fi mai înduioşător ca porumbelul acesta alb, întors parcă din ţinutul umbrelor şi al păcii fără de sfîrşit şi ningînd peste amintiri o zăpadă candidă şi tristă ! Poţi să scrii neturburat despre virtuţile acestei literaturi, cînd fiinţa scriitoarei se strecura — ieri numai — cu atîta graţioasă sfială prin viaţă, şi cînd temeinicul ei succes de rampă o legase parcă, pentru totdeauna, de viaţa asta trecătoare ? Din fericire, toţi sîntem datornicii Libitinei, şi-n aşteptarea călătoriei din urmă ne mai rămîn amintirile, recapitulările sau, cîteodată, o operă ca cea de-acum, postumă, să ne aducă aminte de pierderea ireparabilă a unui scriitor de mare rasă. Este cazul Igenei Floru din culegerea aceasta de nuvele. Pentru spectatorul ce-şi aminteşte de succesul piesei sale de teatru Fără reazăm, de hotărîrea cu care abordase temă şi oameni, simplicitatea mijloacelor artistice din nuvelele de faţă şi conturul lor precis nu vor fi o uimire. Dramaturgul, 335 aici, se simte prezent în puterea de caracterizare, ca şi în darul cu care însufleţeşte, din cîteva trăsături, oamenii. însă pentru cetitorul care n-a putut prinde fizionomia literară a regretatei scriitoare, ca şi pentru confratele care nu şi-a făurit în scurta trecere prin viaţă a Igenei Floru o imagine hotărîtă — şi cîţi nu vor fi în situaţia aceasta — volumaşul de faţă va fi mai mult decît o revelaţie. Atîtea calităţi îşi dau întîlnire şi se completează în puţinele pagini rămase dc fa Igena Floru, atîta împrospătare, aş zice reabilitare, a unor teme rurale amintind timpurile semănatorismului, încît :arta ei aduce cînd sobrietatea lirică a lui Gârleanu, din Bă-ţrînii, şi cînd aminteşte de o înrudire sufletească cu Bucura Dumbravă. Negreşit, apropierea din urmă e mai mult platonică. Pentru că greu se pot stabili asemănări între scriitoarea împlinită a Haiducului, a Ceasurilor sfinte şi a Cărţii ■munţilor şi între plăpîndul lujer pe tulpina căruia abia avură timp să lege cei cîţiva crini ai nuvelelor. Este, totuşi, în scrisul Igenei Floru o deciziune, o înclinare pentru acţiunea ■condusă cu siguranţă, din umbră, ca de gestul unei Păuniţe :a codrilor, precum în Schitul de munte şi mai ales în Mit şa — aptitudini care descind din arta virilă a Bucurei Dumbravă. Am putea, fără îndoială, stărui asupra amintitelor ■două povestiri de mai dezvoltate proporţii, cu acea figură de Fedră criminală a Muşei, care urmăreşte şi răpune din dragoste (tatăl acestui Hipolit a fost iubirea ei năvalnică, ea l-a răpit surorii sale şi apoi l-a pierdut) şi gelozie pe nepotul îndrăgostit de o roabă de la curte şi în care violenţa şi sîn-gele rece al crimei se temperează de reflecţii ale scriitoarei, amintind aşa de plastic de cronicele bătrîneşti în care povestitorul nu se sfia să-şi mărturisească gîndul : „Muşă, Muşă, jupîniţă necuminte ! Ce şarpe ţi-a răsucit deodată inima şi ţi-a muşcat-o, de-ţi vine să te scoli şi să fugi, să fugi să nu te mai uiţi în urmă-ţi ? Muşă, Muşă, blestemată şi urîtă de soartă, jupîniţă fără noroc...“, sau această imagine, materializare a vrăjii aromate, cu care roaba împleteşte paşii nepotului : „Livănţică şi iar livănţică, cu flori vinete şi sfioase, subţire ca o faţă fără gînduri, plăpîndă ca o mironosiţă, îmbătătoare şi îndărătnică ca gîndul păcatului“. Sau să :336 amintim de micul roman de dragoste al fratelui Ilarion, în care totul se petrece ca în sînul Domnului, şi întoarcerea din drumul ispitei e tot aşa de firească ca şi patima ce-1 chinuieşte şi-l alungă pe drumurile de munte. Le amintim numai pentru că le vom întîlni concentrate, aceste calităţi de vigoare şi suflu epic, într-o schiţă desprinsă dintr-o nouă mitologie a pădurilor. Dar mai înainte, două cuvinte despre calităţile de evocare şi de poezie pe care le poseda Igena Floru. E vorba de acel portret al bătrînului „conu Costică“, subiect aşa de perimat, dar peste care sufletul scriitoarei a pudrat atîta emoţie preţioasă, încît de la „naturile moarte“ ce reconstituiesc această lume mirosind a naftalină („apoi o cutie de scrisori — «Levelezolap» — un pieptene galben, un beţigaş crestat, pe care stă scris cu cerneală violetă : «răbojul porcilor», un frumos ceasornic de aur cu monogramă, dar... cu lanţ de aramă, vreo două scrumiere arhaice reprezentînd cîte-o broască disperată, ce-şi înfige pumnalul în inimă, două sfeşnice...“), la convorbirile bătrînului cu bătrînul argat Ciupercă („Ei, boierule ! Ce ai să te mai uiţi odată după mine şi n-ai să mă mai vezi! Vezi d-ta, omul la bătrîneţe dă o şugubină peste el şi moare“... „Mai, da ce-o fi acolo unde s-adună lumea asta care se duce şi nu mai vine ferească sfîntul ?“), şi pînă la finalul de poemă ce se înalţă după moartea boierului, ca o mireasmă de tămîie, peste ograda pustie, toate se întregesc aşa de desă-vîrşit, aşa de discret şi într-o aşa unitate de ton, încît numai un poet şi un artist stăpîn pe tehnica nuvelei o putea realiza cu atîta naturaleţă. Aminteam de o schiţă care ar însuma toate calităţile şi mai ales esenţa temperamentului Igenei Floru. E schiţa în pădure. Poezie a naturii, notaţie ascuţită pentru sufletul vegetaţiei, ca şi pentru seva ce urcă în inima unei fecioare, urmărită de un „făt-frumos“ misterios şi plin de rezervă, adă-postindu-se după trunchiuri, psihologie a dragostei stăruitoare, dar totul petrecîndu-se aşa de sugerat numai, aşa de nema-terial, că de la o vreme nu ştii de-i adevărat sau legendă, realitate sau proiecţie a unui vis, poemul acestui faun şi acestei driade atestă în cel mai înalt grad calitatea proprie 337 scrisului Igenei Floru : timiditatea hotărîtă. Aliajul acestor două atribute vrăjmaşe — sfială şi deciziune — face întreg farmecul acestei schiţe, care ar merita o citaţie integrală. Scena se deschide cu inocenţa fecioarei şi a pădurii, turburată de apariţia unui drumeţ vînător : „Apoi totul s-a topit, ca şi cum n-ar fi fost. Vîntul a luat cu el foşnetul ierburilor, glasul străinului, şi rîul din nou â pornit-o la vale cu cîn-tecul lui fermecat, ca un fus uriaş ce se toarce singur...“ Şi apoi tot amănunte indicate în treacăt, ca un zbor de libelule cu imaginea jucătoare în oglinda iazului : fecioara îşi trăieşte viaţa în mijlocul pădurii şi ochii străinului o pîndesc nemilos. Vara înaintează, şi cu ea şi iubirea. Străinul o vrăjeşte din adăpostul trunchiurilor. E un joc care o va pierde. Ai zice o Psyche, torturată de iubirea mascată a lui Amor. Bag însă de seamă că e mult mai practic să citez, cel puţin, sfîrşitul : Măriuca ascultă tainicul şopot al crengilor ce se lipesc legănîndu-se una de alta, susurul necontenit al apelor, fluieratul unei păsărele îndepărtate răspunzînd alteia, mii de foşnete, mii de zumzete, mii de şoapte, întreaga simfonie graţioasă şi aeriană, ce se umflă din cînd în cîmi într-o răsuflare adîncă, pornită din însăşi inima pămîntului, grea de fecunditate. Iarba pe care se culcă miroase a brad şi a miere, iar vîntul răcoritor şi mîngîios, dulce ca o şoaptă de iubire, aprig ca un braţ de luptător, moale ca o privire de femeie, vîntul, care vine din depărtări şi din pustiuri, care alunecă pe coapsele munţilor şi dezmiardă pajiştile, o scaldă din plin şi pune în fundul ochilor ei cuminţi misterul nepătruns şi crud al iubirii care e aşa de aproape de ură... Soarele e la nimiezi. Tăcerea e mare. Un vînt se porneşte într-o tînguire prelungă şi amuţeşte... La doi paşi, în mijlocul cărării — el. O aşteaptă, şi umbrele frunzelor legănate de vînt îi joacă pe faţă. Privirile lor se sorb o clipă, orbite, apoi capul ei se întoarce îndărătnic în altă parte. Un pas. Crengile au trosnit. O putere fără margini îi trage unul spre altul. Braţul Iui alunecă încet pe sub al ei şi, tremurînd, gurile li se împreună. în jurul lor joacă pete mari de soare ; miresme încropite ies din pămîntul dogorit şi, pe sus, prin creştetele înalte ale fagilor, trece oftatul adînc al pădurii. 338 Recitiţi toate acele imagini alintate, dar precise, ce împodobesc vîntul, urmăriţi tot cortegiul acestui himen ce înaintează, într-un tempo de caravană de furnici, prin ţinuturile Titanyci, surprindeţi toată discreţia şi poezia acestui senzualism aşa de rar şi aşa de revelator, mai ales în literatura noastră feminină, şi mărturisiţi cît de dureroasă este această rememorare a însuşirilor literare ale Igenei Floru, însuşiri din care sfîrşitul ei prematur a lăsat cu zgîrcenie doar mănunchiul acesta nepieritor al nuvelelor de faţă. DEM. THEODORESCU SUB FLAMURA ROŞIE, roman („Adevărul“) Cetitorul care — sînt convins — n-a uitat încă admirabila frescă neutrală din Cetatea idealului, nici şarja care şi-a şuierat cnutul peste capetele acelor manechine pasionale, de la celebra d-nă Mihailidis, văduva senzuală a răposatului bărbat de stat Jean-Grigore Mihailidis, şi pînă la domnişoara Coralie, plăpîndul crin, smuls din viaţă de violenta revelaţie a abandonului, cetitorul care, de-a lungul atîtor pagini de acidă satiră, de cronică patetică, de descăptuşită istorie contimporană, n-a uitat, cel puţin, de acea figură, de excepţională calitate, a candidului Gonciu, boem şi poet sentimental ce-şi răpune zilele într-o delicată taină, la fel cu aceea în care şi-a trăit viaţa — cetitorul acesta nu va fi de loc surprins să afle, de la începutul acestei cronici, că Sub flamura roşie este un roman a cărui valoare concură cu acea a Cetăţii idealului. Şi nu va fi surprins după cum nici cel ce scrie aceste rîn-duri n-a fost uimit să surprindă îndărătul paginilor noului roman atîtea ecouri înrudite din sarabanda neutrală a primului roman, atîta din verva satirică ce constituie farmecul şi succesul Cetăţii idealului. Romanul social a aflat în d-1 Dem. Theodorescu unul din cei mai bine pregătiţi campioni în literatura noastră. Observator cotidian, căruia nimic din ceea ce se desfăşoară pe dinaintea lentilei sale sufleteşti nu-i scapă, intelectual familiarizat cu dialectica, în plus o afinată aptitudine critică, slujită de un verb cînd plastic, cînd cauterizam, d-1 Dem. Theodorescu construieşte pe axa acestor însuşiri acţiuni tipice pentru o epocă, eroi şi aventuri care te urmăresc în 340 amintire, vaste conuri de poezie, în care sufletul se refugiază ca în penumbra eclipselor. Dacă Cetatea idealului era fresca neutrală, Sub flamura roşie este romanul epocei de după război. însă precum în primul său roman, aşa şi în al doilea, d-1 Dem. Theodorescu, eminent cunoscător al artei romanului, polarizează interesul în jurul unei singure axe centrale, unui singur nucleu de deveniri al acţiunilor. Din acest punct de vedere, Sub flamura roşie aduce chiar un plus. Viciul originar din Cetatea idealului, necesitatea organică de a rămîne în frescă, destrăma oarecum acţiunea unitară, şi dacă romanul cîştiga — graţie episodismului — în varietate, el se depărta întrucîtva de la acea construcţie clasică, cu care ne-au deprins, pare-se, romanele sociale. Sub flamura roşie vine cu un plus de experienţă a romancierului. Polarizarea de care aminteam este cu mult mai convergentă. Epocă, oameni, tipuri, sentimente, cresc toate din trunchiul acesta solid al eroului, sînt altoiri succesive în tulpina sufletească a liderului socialist Stancu. De n-ar fi maniera prin excelenţă lirică a povestitorului, acei interes şi acele regizări perpetuu mărturisite, în care se complace cu deosebită graţie d-1 Dem. Theodorescu, Sub flamura roşie ar putea răspunde acelui tip de romane despre care amintea un cronicar de aiurea cînd spunea că : „romanul este descoperirea progresivă, din partea unui erou, a lumii exterioare, a fiinţelor înseşi“. Şi cu acestea amplificăm observaţia noastră anterioară. Negreşit, în măsura în care în cetatea idealului este tipic pentru epoca de dinainte de război, Sub flamura roşie este pentru aceea de după. Ceea ce a marcat primii ani de după încheierea păcii a fost briza de socialism roz care se abătuse şi asupra ţării noastre, şi d-1 Dem. Theodorescu reconstituie, în veritabil istoric, acele timpuri, ce-i drept, prea apropiate. Şi atunci, în noul roman se surprind eroismele şi scăderile mişcării socialiste, spaima excesivă a organizaţiei de stat, atîtea din unghiurile ridicole sub care autorul priveşte cu necruţare fie o tabără, fie pe cealaltă. Lipsa de intelectualitate a mişcării socialiste, nedumerirea fruntaşilor faţă cu ceea ce a constituit într-un moment dat nodul gordian al socialismului român, afilierea la Internaţionala a IH-a, „tovarăşi“ de o confortabilă mentalitate, pe care 341 totul i-ar indica reprezentanţi ai celei mai autentice burghezii, şi acea bănuială instinctivă pe care mişcarea socialistă a hrănit-o faţă de intelectualii raliaţi — în speţă suspiciunea cu care e observat liderul Stancu — iar de cealaltă parte, toate acele alarme ale oficialităţii, acele comploturi şi războaie civile pentru care satira d-lui Dem. Theodo-rescu are o deosebită peniţă, toate aceste aspecte ale unei istorii contimporane postbelice sînt prinse în notele lor tipice, strînse în cătuşa satirei autorului şi prezentate ca veritabile extracte de ridiculă contemporaneitate. Sînt, desigur, elemente de roman social, pregnante pagini de cronică documentară, dar meritul romancierului Dem. Theodorescu abia de aici începe. Deoarece pe fondul acesta de istorie trecută prin prisma unui temperament satiric prinde viaţă, se încheagă, se de-săvîrşeşte, urcă, culminează şi se fringe existenţa sufletească a liderului socialist Vasile Stancu. în timp ce Gonciu din Cetatea idealului era un ratat şi un reflexiv, Vasile Stancu e om de acţiune, temperament oratoric prin excelenţă. Fiu al bucătăresei d-nei Mihailidis, Vasile Stancu, prim-redactorul foaiei partidului socialist, e un intelectual de rasă. Portretul lui, vorbirile lui, impresia pe care elocinţa lui o lasă în masele muncitoare, esenţa doctrinei şi vederile lui personale ar merita o analiză mai dezvoltată, care, dacă ne-ar consola cu revelarea acelor rare daruri de portretist ale d-lui Dem. Theodorescu, ne-ar îndepărta prea mult de la acea simplificare ce stă bine unei analize. Şi Vasile Stancu, liderul socialist, este sortit să scadă, să se zdruncine în credinţa lui şi să se apropie de prăpastia abjurării chiar, prin ispita ce pierde întotdeauna, prin femeie, mai mult, prin graţiile unei aristocrate, sportsmana Roxane Mischianu. Este, dacă voiţi, o geometrie în acest joc de forţe, in această cursă de ancestralităţi, dar o cursă dibaci acoperită de talentul romancierului. Roxane Mischianu, unica fiică a d-nei Ang&le Mischianu, născută prinţesa Baroni, nepoată a lui Talleyrand, este o tînără inexperimentată şi a cărei pasiune s-a exercitat doar în materie de hipism. Ea este proprietara lui Rozmarin, celebrul armăsar, despre care vorbeau toate cercurile bucureştene şi a cărui boală, la un moment dat, a concentrat toate atenţiile şi a dus chiar la nevoia unui liniştitor buletin medical zilnic. Trecem în grabă peste această 'M2 şarjă a d-lui Dem. Theodorescu, varietate în care d-sa dă delicioase scene ca aceea a marelui proprietar de grajduri, Stein (pentru care toţi caii seamănă între ei etc., etc.), pentru că deocamdată voim să desprindem numai figura d-rei Roxane Mischianu. Ea se îndrăgosteşte, printr-unul din acele capricii ale feminităţii, de Vasile Stancu, pe care-1 vede in-trînd la d-na Mihailidis, la care era în vizită, dar mai ales cînd asistă la atentatul a cărui victimă cade Stancu. Atentatul e săvîrşit de o tovarăşă care-1 idolatrizase pe Stancu şi care se răzbună şi de jignirile sentimentale suferite, dar şi pentru că i se păruse că Stancu trădează cauza. Precum se vede, amănunte de vădită satiră, pentru că d-1 Dem. Theodorescu nu scapă prilejul să ridice, permanent, masca de pe înlănţuirile acestor minciuni convenţionale. Şi între d-şoara Roxane Mischianu şi Vasile Stancu se leagă din instincte şi din orgolii contradictorii o amiciţie care-1 hotărăşte pe Stancu să urmeze pe Roxane la Varşovia, unde familia convenise s-o trimeată, într-un soi de convalescenţă sufletească. Amănuntele acestor peripeţii ar deforma, transcrise schematic, realitatea. Ele ar arăta numai proiecţia ironică a acestor tribulaţii sentimentale ale lui Stancu şi Roxane. Pentru că dacă, în realitate, substratul intenţional al acestor aventuri e de natură ironică, ele sînt însă povestite, şi mă refer, în special, la paginile ce încep iubirea eroilor, drumul la Varşovia, mai ales dureroasa întoarcere, în aşa de mizere condiţii, ale cuplului şi arestarea lui Stancu în Gara de Nord, procesul apoi cu degajarea treptată a Roxanei şi pocăirea „fecioarei rătăcite“, care va uita fatal pe acest Cyrano de inferioară condiţie socială — aceste pagini sînt îmbibate de atîta tristeţă, de atîta elocventă melancolie despre fragilitatea sentimentelor, mai ales a inegalităţii afecţiunilor, după categorii sociale, în-cît însuşi d-1 Dem. Theodorescu, care permanent a ţinut toată acţiunea sub snopul satirei sale, se lasă furat de omenescul aventurii, şi povestirea sa împrumută accente simple şi nedublate de rezonanţa interpretării satirice. E o secţiune în inima vie a unui om, este o vibraţie de umanitate, a cărei semnificaţie se ridică peste limitele cazului în sine. De aceea sfîrşitul cărţii îndurerează. Arta romancierului a ştiut însă să coboare la timp cortina peste această biată mizerie a inimii, cum ar fi zis Benjamin Constant. Romanul se şi termină de altfel asupra acestui semn de întrebare care este 343 destinul viitor al eroului. întors din închisoarea unde visase tot timpul la Roxane, află acasă biletul prin care capricioasa logodnică îi face cunoscută ruptura. Stancu simte o crispare sufletească şi apoi o porneşte în goană spre club, unde, în prag, îl aşteaptă pitorescul Iancu Pelerină, baudelairianul înamorat de artă şi de impasibilitate şi care cîntase lui Stancu horoscopul decadenţii lui sufleteşti : „o femeie trecuse“. Dar iată, amintirăm numele unui personaj episodic, şi regretul ne încearcă. Spaţiul ne părăseşte şi nu putem cita nici una din acele admirabile aforisme estetice ale acestui discipol al lui Socrate, admirabila figură a lui Iancu Pelerină, din care autorul a făcut, cu tot rangul lui secundar în roman, un personaj de importanţa şi de pitorescul sufletesc al eroului principal. Şi nici nu putem cita din acele delicioase satire mondene pe care d-1 Dem. Theodorescu le rezolvă fie într-o poantă, fie într-un portret de o deformanţă de recordman al cărui secret îl deţine, talent ce-1 alătură de rasa marilor pamfletari. Secret pe care, de altminteri, îl foloseşte de-a lungul tot scrisului său, deoarece, cum am spus-o în treacăt, stilul său este al unui cronicar pasionat de evenimentul ce povesteşte, o atitudine lirică care îl înrudeşte de stilul oratoric şi de şarja lui Nicolae Filimon din Ciocoii vechi şi noi, cu care are nenumărate puncte comune. C. ARDELEANU DIPLOMATUL, TĂBĂCARUL ŞI ACTRIŢA, roman („Casa ¡coaielor“) D-l C. Ardeleanu face parte din tînăra, dar numeroasa falangă a scriitorilor care, după război, s-au hotărît să ase-dieze acea Plevnă internă a literelor româneşti, acel vis de totdeauna al tuturor cronicarilor noştri literari : romanul. Şi dacă nu se poate încă vorbi întru toate de o capitulare, poate că nu-i prea departe ziua and telegrafia fără fir va vesti tuturor posturilor de recepţiune marea victorie : romanul românesc. Dacă ar fi să judecăm cu propriile noastre mijloace, apoi noi am spune de pe acum : avem romanul românesc. Cum însă nu sîntem de capul nostru, şi domni gravi şi solemni au şi ridicat în chip de negaţie, către noi, magicele lor indexuri, să amînăm comunicatul. Sîntem, în orice caz, în plină gestaţie epică. D-l Liviu Rebreanu, care mai mult ca oricine are dreptul să vorbească despre roman şi destinele lui, autorul atît de excelentelor romane Ion şi Pădurea spânzuraţilor, se bucura deunăzi, cu prilejul unei convorbiri literare, de „năvala“ scriitorilor către roman. Nu cred să greşească. Ni s-a întîmplat şi nouă să recomandăm — dacă aşa ceva este cu putinţă ! — unor scriitori care stăruiau prea mult în schiţism să abordeze romanul. E o răspundere ?rea, dar, ca orice răspundere, învaţă şi călăuzeşte. Şi e preferabilă o încercare chiar neizbutită, dar plină de învăţăminte, unei perseverenţe, dictată de cine ştie ce timiditate, de cine ştie ce scrupule. Niciodată curajul n-a fost zadarnic. Evident, vorbim de scriitori cari au bosa epică, indiferent de maturitatea mijloacelor de expresie, nu de acei pseudoliteraţi, ale căror opere sînt consecinţa unei iresponsabile graforee. Iată de ce salutăm pe noul curtean al romanului, pe d-l C. Ardeleanu. D-sa vine cu o bogată activitate nuvelistică, în 345 care existenţele mizere îşi etalează ridiculele lor mărunte, cînd, suflete frămîntate şi despuiate de vise, nu se torturează în dezagregante chinuri, cum e în acea admirabilă nuvelă de morbidă analiză cerebrală : Manuscris. D-l C. Ardeleanu cunoaşte mediul existenţelor umile şi era indicat să dea, în primul său roman, preferinţă tocmai acestor existenţe. Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa e romanul unei mahalale putride, nu numai în aspectul ei topografic, dar şi în acela demografic. E vorba de mahalaua tăbăcarilor, întreprindere originală în literatura românească. Căci deşi din toată această lume se desemnează cîteva tipuri de primă importanţă epică, permanent însă povestitorul nu uită mahalaua ca entitate suburbană. De aceea romanul şi începe cu o minuţioasă descriere a cadrului în care se va desfăşura povestirea. E un soi de trogloditism, în care excelează d-l C. Ardeleanu şi cînd desfundă măruntaiele pestilenţiale ale acelei mahalale din preajma cîmpurilor de gunoaie, şi cînd agită în cadrul acesta infect o lume decrepită, un public sortit înfrîngerii. (Fără să vrei te gîndeşti la acea admirabilă vorbă a pitorescului ratat din Sub flamura roşie al d-lui Dem. Theodorescu, acel Iancu Pelerină, ce era de părere ca în viitoarea orînduire socială să se dea fiecărui cetăţean o cantitate de parfum : destinul omului ar fi altul.) Pînă atunci, să rămînem în această mahala în care d-l C. Ardeleanu şi-a situat acţiunea şi să vedem întrucît în actualele condiţii olfactice aceşti oameni au o individualitate de sine stătătoare. Amintirăm două rînduri mai sus de ratatul Iancu Pelerină. Iată un tip ce ispiti pînă astăzi pe mulţi din scriitorii noştri : ratatul. Ratatul urmează să fie, în literatură, fie zdreanţa unui mediu, fie epava lamentabilă a unei corăbii naufragiate, care şi-a pierdut în fundul adîncurilor bogăţiile vagabonde. Aşa e Şbilţ din Patima roşie a d-lui Sorbul, aşa e Iancu Pelerină din Sub flamura roşie, aşa urmează să fie Barbu Sălceanu, „consulul“, „diplomatul“, din romanul d-lui C. Ardeleanu. Ceea ce răscumpără decrepitudinea acestor nerealizaţi în viaţă este latura pitorească sub care îi prezintă autorii. Ei sînt, dacă se poate spune, artişti. Mai exact, oratori. Cuvîntul lor drapează mizeria şi imaginea, îndrăzneala himerelor, şi cugetarea surprinzătoare aruncă asupra acestor genii avortate ale umanităţii un văl de poezie, 346 de transfigurare. Cu mult mai platonic e ratatul d-lui C. Ar-deleanu : consulul Barbu Sălceanu, „diplomatul“. Zvîrlit de capriciile vieţii în această mahala a tăbăcarilor, „diplomatul“ n-aduce din vechea strălucire nici urmă de intelectualitate, cu toate sforţările autorului de a-i confecţiona un costum altul decît redingota roasă de vreme. Diplomatul are o singură virtute : bea fără de odihnă. în vin şi-a dizolvat şi cariera, de cînd cu incidentul de la recepţia diplomatică din Peters-burg şi elanul sufletesc cu care uimeşte pe tăbăcari şi pe colocatarul său, cizmarul Alexandru Gangu. Spuneam : platonic, pentru că „diplomatul“, aşa cum e realizat de d-1 C. Ardeleanu, e un tip — astăzi, cînd îi facem cunoştinţa în roman — de o inferioară calitate intelectuală, un virtuos al alcoolului, un instinctual patronat de tăbăcarii mahalagii cari îi aduc întru-nceput de mîncare, îi găsesc apoi slujbă la fabrica de tăbăcărie a corupătorului fiicei sale, Agata, şi tot ei îl împing la crimă, cînd în scenele de circiumă îi arată răceală şi-l fac să înţeleagă, ei, cavalerii, că nu mai pot bea cu dînsul cîtă vreme nu pedepseşte pe patron, care l-a insultat şi pe dînsul şi pe fiica sa. Discursurile lui sînt lipsite de elevaţie şi de farmec, şi de aci o oarecare nedumerire cînd autorul ne arată şi pe cizmarul Gangu, şi pe tăbăcari, fie în admiraţie, fie meditînd la cele debitate de consul. Căci nici Gangu nu e aşa de inferior — şi vom vedea în curînd — şi nici tăbăcarii aşa de năstruşnici, ca să-şi mai amintească, în circiuma lui Tudorică şi după sinuciderea consulului, de „Revoluţia Franceză, drepturile omului, luarea Bastiliei, Danton, Robespierre, Saint-Just şi decapitarea acestora, ca apoi să treacă imediat la recepţiile de la curtea lui Ludovic-Soare, la discursurile lui Gambeta, Machiavel, Garibaldi, prigoana lui Torquemada contra evreilor, sau la moartea ţarilor marii Rusii, şi îndeosebi la Ivan cel Groaznic, pe care şi-l întipăriseră în minte mai bine ca pe oricare altul etc., etc.“ — cum ne spune autorul într-o enumeraţie care subliniază mai bine ca orice caracterul superficial al eroului Sălceanu. Pentru că toate aceste lucruri niciodată şi nicăieri, în roman, nu le-a debitat consulul. Iată de ce spuneam : platonic. Autorul a subînţeles anume taine şi aspecte ale acestui decrepit şi le-a trecut sub tăcere. Dar eroul a rămas prea fantomatic, precum tot fantomatic şi gratuit îi e şi sfîrşitul, cînd, după ce omoară 347 pe directorul fabricei şi-l zvîrle în cazanele cu argăseală — scenă de o inutilă cruzime, ca şi atîtea altele, în roman ! — se întoarce acasă, şi înainte de a se spînzura, ţine un logos lui Gangu, în care după ce povesteşte scena de la Petersburg, care l-a dus la beţie, adaogă cîteva aforisme de o calitate puţin ademenitoare. La fel de platonică e şi fiica lui, „actriţa“ Agata Sălceanu. Este desigur o dureroasă dramă aceea a actriţei, pornită din mahalaua tăbăcarilor, surprinzătoare revelaţie la examenul Conservatorului, pentru ca apoi, intrată în hora intrigilor de teatru, angajată la Naţional, să nu poată juca, pîna la decăderea finală, şi toate — consecinţe ale iubirii ei romanţioase pentru directorul fabricei de tăbăcărie, Andrei Grigore. Am zis : este, mai corect: iar putea fi. Pentru că tocmai aceste decepţii şi mai ales declinul dragostei cu Andrei Grigore şi prostituarea ei şi, la urmă, convertirea ce o duce pe ea, care se dăduse aproape de bunăvoie — în roman — directorului fabricei, să propună cizmarului Gangu s-o ia de nevastă (ceea ce Gangu primeşte de vreme ce tot timpul nu visase decît de dînsa) — ei bine, toate aceste peripeţii abia sînt indicate 111 cîteva pagini, cînd tocmai aceste dezvoltări sufleteşti ar fi dat viaţă acestor fantome şi ar fi înlocuit această lume instinctuală, de soiul căreia viaţa de toate zilele ne oferă atîtea exemplare, cu individualităţi literare, cu creaţiuni de artă. Romanul d-lui C. Ardeleanu intenţionase, întru început, să se numească Căderea oamenilor. Nu era rău. Era, în orice caz, mai aproape de decăderea acestor fantome, a căror vină este că prea sînt mînate din urmă, fără să-şi trăiască viaţa mai pe-ndelete. Dar şi mai bine, poate, ar fi fost să-şi zică „romanul unui om“, şi acesta e cizmarul Alexandru Gangu. E aproape surprinzător cît de desăvîrşit — cu toate nuanţele romanţioase în care-1 învăluie pe ici, pe colo — şi cît de omenesc e acest Alexandru Gangu, cizmarul singur pe lume, cu conştiinţa singurătăţii lui, om de sacrificiu, umil dar eroic, de bun-simţ, de judecată serioasă, fire romantică prin excelenţă, sentimental, care pentru visul lui — dragostea fără de prihană pentru Agata — iartă totul şi mai ales înţelege. Dacă d-1 C. Ardeleanu ar fi acordat şi celorlalţi protagonişti ai romanului aceeaşi artistică solicitudine ca acestui 348 Alexandru Gangu, dacă ar fi epurat romanul de revărsarea aceasta de naturalism şi mai ales ar fi extirpat pur şi simplu toate acele scene de o inutilă cruzime — peste a căror enumerare trecem — cu reconstituirea pe care o aduce vieţii de mahala, în care atîtea scene (nunta din curtea lui Niţă Mă-turaru, moartea cizmarului bătrîn, preumblarea cucoanelor, noaptea, spre cheiul gîrlii, însoţite de Alexandru Gangu etc., etc.) par admirabile acvaforte realiste, totul ar fi concurat să înscriem cu Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa unul din cele mai valoroase romane ale ultimului timp. Ceea ce nu deznădăjduim pentru cariera de romancier a d-lui C. Ardeleanu, deoarece calităţile d-sale din scenele realiste (pentru că este în d-sa o vigoare nativă) nu aşteaptă, disciplinate, decît să se însoţească într-o operă desăvîrşită. M. SADOVEANU şi D. D. PĂTRAŞCANU SFINTELE AMINTIRI („Soccc“) Continuînd publicarea acelor vieţi ale sfinţilor, începute cu întîia serie din Spre Errmus, d-nii Sadoveanu şi Pătrăş-canu desăvîrşesc o operă culturală de un nepreţuit folos. Nu sînt de loc de părerea confratelui care privea cu ochi răi şi găsea nepotrivit că se vorbeşte, în legătură cu o carte a d-lui Sadoveanu, despre activitatea sa culturală şi despre incalculabilele ei foloase. Evident, istoria literară va vorbi — în primul rînd — în viitor, cum vorbeşte şi astăzi, cu aceeaşi admiraţie de atîtea din creaţiile de artă ale d-lui Sadoveanu, de la întîile chipuri din Şoimii şi pînă la mai recentele din Venea o moară pe Şiret: vastă desfăşurare de peisaje, hartă în mărime natu rală a Moldovei, inundată de poezie, imens material pentru o epopee de eroism, de patriarhalitate şi de duioşie, pe care da că d-1 Sadoveanu nu a organizat-o încă, i~a cumulat însă toate elementele necesare. Intru aceasta, d-sa este cu totul asemenea acelei fericite imagini a „stejarului din Orhei“, pe care şi-a asignat-o cu prilejul discursului de recepţie de la Academie. Dar a vorbi şi de activitatea d-sale culturală nu e defel un păcat, nici o scădere. Dimpotrivă. în primul rînd, o astfel de sarcină nu e de loc uşoară. Ea cere de la slujitorii ei o pricepere, o cunoaştere a poporului şi a nevoilor sufleteşti, resurse şi daruri de corespundere ce nu se întîlnesc pe toate cărările şi mai ales un devotament şi o dragoste, organică, aproape congenitală. Iar cînd aceste daruri se întîlnesc la unul din cei mai reprezentativi din scriitorii vremii 350 acesteia, a pune în lumină această latură nu e de loc o umilire (decît doar în accepţia monahicească), ci mai degrabă un firesc şi binemeritat omagiu. Ostenind să scrie, după ce acum 15 ani şi mai bine a povestit pentru popor istoria Genovevei de Brabant, ostenind să scrie aceste vieţi ale sfinţilor, d-1 Sa-doveanu dă o strălucire şi o garanţie, deosebite, acestei cărţi, cu nenumărate rădăcini în masele adînci ale poporului. Pusă sub scutul numelui său, această carte va cîştiga acea „îndrăzneală înaintea tuturor“ despre care vorbea Dosithei ieros-chimonahul, „nevrednicul stareţ al sfintelor mînăstiri Neamţului şi Secului“, care în prefaţa din Vieţile sfinţilor din luna septemvrie (Mînăstirea Neamţului, 1807) spunea lui Venia-mi n mitropolitul, între altele : Priimcaşte-o, şi prin preaosfinţia-ta să-şi cîştige îndrăzneală înaintea tuturor, că noi proşti fiind, şi jos aflîndu-ne cu starea, şi loc lăcuind oarecum prost şi neştiut, şi decît cei mulţi aflîndu-ne mai de pre urmă, să nu cumva prostiia şi nemernicia noastră să-i întunece slava. Că măcar deşi ia iaste slăvită prin sineşi, şi cuprinzătoare de multe comori de mult şi mare preţ, dară deacă de la noi proştii fără de mijlocire va ieşi în lume, frică iaste nu cumva prostiia noastră să-i ciuntească slava, şi cinstea, şi evlavia. Şi luînd Veniamin mitropolitul această tălmăcire de la Neamţ „ca pre o pîrgă, sau ca pre cei doi bani ai văduvei, sau ca pre pumnul de apă al ţăranului (către împărat)“, cum se spune în închinarea din prefaţă, scrie la rîndu-i una din acele minunate predoslovii către cititori, în care, după ce asemuieşte aceste Vieţi ale sfinţilor cu un rai sau cu un ceri, „că precum ceriul cuprinde întru sineşi pe stele, aşa aceastea pre vieţile sfinţilor“, şi după ce aminteşte de alcătuitorii şi tălmăcitorii unor astfel de cărţi, de Evsevie Pamfil, de Sy-meon Metafrast, care le tălmăci în greceşte, de Macarie, mitropolitul Moscovei, şi de Petru Moghilă, mitropolitul Kievului, ce le tălmăciră în ruseşte, de cuviosul Paisie, venit de ia Sfîntul Munte, întîi la Dragomirna şi apoi stareţ şi arhimandrit al Neamţului şi Secului, care dimpreună cu ucenici şi următori au început tălmăcirea celor „12 vieţi ale sfinţilor“ în româneşte, termină cu aceste cuvinte despre a căror fru- 351 museţe şi oportunitate, în această cronică, nu rămîne nici o îndoială : O, omule, aceea ce viezi iaste viaţă trupească, şi trupul nu foloseşte nimic. Căci cînd tu nu pofteşti, nici îţi iaste drag să ceteşti cuvintele ceale învăţătoare de fapte bune, sufletul tău iaste mort de către fapta bună aciasta. Cînd sufletul tău nu se smereşte, nu să umileşte, nu se căieşte de păcatele cele făcute de tine, cînd nu te părăseşti de răutăţi, cînd nu cercetezi bolnavii, cînd nu miluieşti pre săracul cu ce-ţî dă mîna, cînd nu iubeşti pe aproapele ca pre sineţi, cînd zavistuieşti sporirea aproapelui, cînd nu numai nu miluieşti pre sărac, ci şi ce are îi răpeşti — atunci sufletul tău iaste mort cu totul despre faptele bune aceste, care prin cetirea dumnezeieştilor scripturi să lucrează, şi să cresc, şi să adaog. Pentru aciasta vă rugăm şi vă îndemnăm, îmbrăţişaţi-o şi cetiţi-o, nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori; nu ziceţi că am citit o dată sau de două ori şi ne iaste destul, că mîntuirea sufletului iaste întru mult sfat, zice Ecliziastul. Deacă de multe ori o veţi ceti cu evlavie, şi cu credinţă dreaptă, şi cu luare-aminte, sufletul dumilor-voastre cătră urmarea celor bune să va deştepta, mintea să va lumina, ochii se vor face doao rîuri sau doao iazere de lacrămi. Dar dacă am insistat asupra acestei lăture cuîtural-uti-litare a acestui fel de opere, nu înseamnă că vorbind de Vieţile sfinţilor, a căror publicare au întreprins-o d-nii Sa-doveanu şi Pătrăşcanu, nu vom aminti şi despre frumoasele însuşiri literare, care se întîlnesc, ceea ce se explică în mai mare măsură în partea de colaborare a d-lui Sadoveanu în acest volum, deci în bucăţile Sfintele amintiri, Minunea Teoctistei Lesvianca, Fericita Cecilie şi mai ales în Istoria sfinţilor Varlaam fi Ioasaf de la India, în care d-1 Sadoveanu toarnă peste aroma arhaică a istoriei lui Varlaam şi Ioasaf din tălmăcirea lui Udrişte Năsturel, de la 1648, cîteva din mirodeniile stilului său. Iată, de pildă, pe Avenir împăratul, tatăl lui Ioasaf, turburat de biruinţele duhului creştin : „Fiind în mare nedumerire şi clătindu-se cu gîndul pentru adevărul credinţei vechi, stătea în cumpănă ca-ntre două nopţi“ sau iată pe frumoasa Mogra turburînd statornicia sufletească a lui Ioasaf : „A apărut lui Ioasaf aşa de frumoasă şi atît de plină de înţelepciune, încît n-o putea privi şi asculta fără turburare. Ceasurile de seară mai ales cînd începeau a juca în întunecime 352 licuricii zburători şi cîntau dulce fîntînile, i se părură deodată pline de un farmec pe care nu-1 cunoştea. Fecioare mlădioase veneau în foişorul unde sta şi începeau danţuri aşa de line şi uşoare, încît parcă erau purtate de vălurile lor în aburirile vîntului...“ Şi dacă ochii cetitorului de astăzi nu se vor face, de pildele acestor mucenici ai credinţei Domnului, două rîuri sau două iazere de lacrămi, cum socotea acum un veac şi mai bine preaosfinţitul Kir Veniamin, sufletul lui se va turbura însă în nepăsarea-i de astăzi şi mintea i se va delecta de aceste preasfinte poveşti, aşa de frumos povestite şi care, fără de voia noastră, ne amintesc de epigrama prin care tîlcuito-rul de la 1809, de la Mînăstirea Neamţului, vorbea de „miia-rea duhovnicească“, pe care filele cărţii o ar fi cuprins ca nişte ţevşoare de faguri. EUGENIU SPERANTIA CASA CU NALBĂ (1915—1916), roman („Cartea românească“) Poate că nu strică să mai îngenunchem, din cînd în cînd, sub patrafirul confidenţelor. Un cronicar e, mai mult ca oricare altul, un delicvent, şi a-şi mărturisi păcatele, adevărate sau pe care i le acordă lumea (ceea ce s-ar putea să fie de o egală vină, cîteodată), nu se poate să nu-i aducă o alinare şi să nu fie privit cu îngăduitoare compasiune de supremul judecător al tuturor slăbiciunilor noastre. Căci, iată, sînt cărţi în care te regăseşti, pe care le înţelegi şi le adopţi pentru că-ţi vorbesc preferinţelor şi altele pe care nu le poţi asculta fără murmur, de la început pînă la urmă, şi cărora simţi plăcere să le găseşti motive de şicană, deoarece între sufletele voastre nu s-a durat, ca-n poveste, acea acoladă spirituală, ca o punte de înţelegere şi de toleranţă. Vorbim adesea de independenţa noastră, fără să luăm seama la relativa ei însemnătate şi fără să ne suspectăm mobilele reacţiunilor noastre. Senini, emitem un verdict sau altul şi nu ne îndoim o secundă de reversul recursului. Şi în vremea aceasta un suflet sîngerează, poate din vina noastră, din organica noastră neînţelegere. Dar, din fericire, mai sînt şi zile de confidenţe, cînd facem loc remuşcărilor şi sîntem gata ca în zile de Sa-turnale să slujim sclavilor şi să ne supunem capriciilor lor festive. Vorbeam, nu demult, de proza d-lui Eugeniu Sperantia şi distingeam pe lîngă o preţioasă latură poetică — fantezie şi simbol delicat — şi o serioasă înclinare spre substratul filozofic, spre subînţelesul grav al lucrurilor şi faptelor omeneşti. Mărturiseam cu acel prilej că preferinţa noastră merge spre întîia latură şi că cea de a doua strică şi îngreuiază 354 literatura d-lui Sperantia. Dar în măsura în care preferinţa noastră stăruie, în aceeaşi măsură nici înclinarea autorului nostru nu cedează. Casa cu nalbă readuce în primul plan al preocupărilor noastre vechea obiecţiune şi ne dă prilejul unei cercetări mai amănunţite. Romanul — scrie într-un loc Julien Benda, ca o justificare a incursiunilor lui de filozof în domeniul epicei — e foarte capabil de gîndire şi de spirit filozofic... Dar ceea ce va aduce un astfel de autor va fi tocmai acel spirit cu caracterele lui accentuate : cu o străşnicie particulară el va vivifia ideea în dauna ficţiunii, va generaliza cazul, va scoate în relief logica pasiunilor şi va nesocoti anecdoticul. S-ar putea în chipul ăsta să obţină efecte emoţionante şi să realizeze un roman, da, un roman, un adevărat roman. însă această formă de roman va exaspera pe oamenii de litere, pe cea mai mare parte dintre critici şi public, pe toţi a căror sensibilitate este exclusiv literară... Ea introduce într-un gen clasat îndeobşte ca amabil şi de la care se aşteaptă moravuri uşoare, moravurile ştiinţei. Şi se va zice despre această formă de roman ceea ce un om al bisericii spunea despre doctrina darviniană, că nu-i atît contrară dogmei, cît îi este antipatică. Această antipatie o vor pune în sarcina autorului, şi acesta o va plăti scump. Adevăruri care, cu toată uşoara rezervă a spuzei pentru propria-i turtă, nu sînt lipsite de o totală recunoaştere a viciului. Ele ne aduc în chip firesc la distincţia pe care o stabileşte Croce între opera de artă şi opera filozofică, chiar cînd apare în forme impure. Pornind de la aforismul „întregul determină calitatea părţilor“, Croce observă că o operă de artă poate să fie plină de concepte filozofice, ba chiar să aibă mai multe decît o disertaţie filozofică, iar o disertaţie filozofică, la rîndu-i, să abunde în descripţii şi intuiţii, şi totuşi raportate la rezultanta care subordonă toate elementele, ele să rămîie autonome, cu toate infikraţiunile străine. Sau exemplificînd : Logodnicii lui Manzoni, deşi conţin din belşug observaţii şi distincţii etice, totuşi, nu-şi pierd din pricina asta, în nici una din părţi, caracterul de simplă povestire, de intuiţie ; după cum anecdotele şi efuziunile satirice din cărţile de filozofie ale unui Schopenhauer, de pildă, nu le suprimă caracterul de tratate intelective. Cu aceste străji lăsate la porţile cetăţii şi cu duhovniceasca umilinţă din pragul cronicii, putem pătrunde în Gasx* cu nalbă. Una sau alta ne vor sări într-ajutor şi ne vor arăta drumul întoarcerii. Deoarece toată problema este de a şti dacă lucrarea d-lui Eugeniu Sperantia este sau nu roman şi din ce pricină, cu toate calităţile şi cu toate artificiile, această idilă cu vehemente miresme rustice se scutură într-un aer oarecum vid de interes şi rămîne străină de sufletul cetitorului. Insuficienţă organică la lector, „antipatia“, cu alte cuvinte, de care vorbea mai adineaori Benda, sau neglijenţă din partea artistului, care n-a plivit îndeajuns vegetaţiunile filozofice, a căror prolificitate a ajuns să pună în primejdie însuşi caracterul autonom, despre care amintea Croce, al operei de artă ? Adevărul este că s-ar găsi în Casa cu nalbă toate elementele indispensabile unei creaţiuni epice. Idila dintre sculptorul Vincent Straja şi Lelia se începe în preajma casei cu nalbă de pe valea Albeştilor şi în jurul piersicului bîntuit de această originală driadă, care, în loc să-şi apere pomul, îl urgiseşte. Idila se înfiripează într-un cadru de-o încîntătoare simplicitate, într-un umbrar de taină, cu motive din Patetica, fredonate de misterioasa apariţie din piersic şi cu timidităţile de urs pudic, stîrnit din bîrlogu-i, ale sculptorului pustnic de la casa cu nalbă. Primele replici ale acestei nevinovate idile, agreabilă parodie paradisiaca, sînt de o rară suavitate şi pulverizează, peste povestea din carte, o mireasmă de poezie care se va menţine puternică şi de-a lungul celorlalte pagini. Geva din silueta feciorelnică a nalbei, ceva din mustul gustoaselor piersici pe care le sfîşia rumena gură a şăgalnicei driade va stărui permanent în cuprinsul Casei cu nalbă. însă Vincent Straja nu e numai un sculptor cu serioasă reputaţie în lumea artistică. El este un suflet îndoctrinat, pentru care toate aspectele au o semnificaţie, se integrează sau se îndepărtează de la acea teorie a vieţii, pe care sculptorul o păstrează ca un talisman al sufletului : elanul delectării, fluxul acelui „cârpe diern“ pe care el îl gravează pe soclul şi în concepţia atîtora din operele lui plastice. Şi ce prilej mai minunat pentru acest sculptor-gînditor decît această idilă neaşteptată, această prezenţă de voluptate şi de deliciu care i se oferă ca o piersică într-un pom aşezat în drum, ce prilej mai minunat ca să năpîrlească toată doctrina şi, reîntinerit, s-o trăiască cu adevărat ? Ceea ce şi încearcă de altfel. O 356 vizită la familia Leliei, în intenţia de a cere mîna fetei, se izbeşte de neînţelegeri locale şi de penibile curiozităţi familiale — suspiciunea cumnatului Leliei, temperamentul arţăgos al doctorului Gamba, tatăl — neajunsuri care îi separă pentru o bună bucată de vreme. Cum idila era la începutul ei, ea are toate motivele să tînjească. Scrisorile vin rar, cu izbucniri de pasiune verbală şi cu mijiri de cochetărie, pentru că în vreme ce Vincent e un îndoctrinat, ce nu lasă nici o clipă să-i treacă fără sa reflecteze asupra-i, Lelia este o cochetă, una din acele adorabile păpuşi de autentic automatism, pe care capriciul Ziditorului le scoate în drumul oamenilor ca să-i nefericească. Şi Vincent Straja îşi prăpădeşte vremea într-o dureroasă absenţă, fără gust de lucru, ros de incertitudinea iubirii Leliei. Idila însă îşi înnoadă din nou capetele într-o bună zi în Bucureşti. Eroii se văd la concerte, pe stradă, cîteodată la sculptor acasă, din ce în ce mai străini unul de altul. Vincent e un exilat din viaţă, pentru că, deşi spirit superior şi reflexiv, preocupat de viciul propriei lui doctrine, nu vede şi mai ales nu înţelege că trebuie să tragă consecinţele acestui început de ofilire al idilei. Vizitele Leliei se fac din ce în ce mai rare, o anume pudoare înăbuşe expansiunea, în sfîrşit, minciuna apare şi o dată cu ea şi silueta unui alt erou — rivalul lui Vincent, ofiţerul Staroveanu, pe care sculptorul îl vede în preajma Leliei şi în Bucureşti, şi pe valea Albeştilor, pe plaiul casei cu nalbă, cînd, deprimat de singurătate după o chinuitoare absenţă a Leliei, se refugiază la cuibul idilei de astă-vară şi dă (supremă ironie !) tocmai peste o reeditare a propriei sale idile : Lelia şi Staroveanu coboară fericiţi dinspre pădure. Şi totuşi, acest Vincent Straja face imprudenţa să se lase convins de brusca tandreţe a Leliei şi să grăbească logodna. Imprudenţă, pentru că aceste două temperamente sînt din altă familie fiecare şi pentru că logodna, la care asistă şi tînărul Staroveanu, e un nou prilej de înstrăinare şi de melancolie. Războiul (deoarece povestirea se petrece în preziua campaniei noastre din 1916) zăboveşte nunta şi aduce, o dată cu rănirea lui Staroveanu pe front (mai tîrziu Vincent află pe coridorul trenului în retragere că era un „automutilat“, dat în judecata Curţii marţiale), internarea lui în spitalul din Craiova, unde-1 îngrijeşte Lelia şi, inevitabil, desfacerea logodnei, pe care i-o anunţă, sec şi aproape injurios, 357 doctorul Gamba. Şi-apoi totul se sfîrşeşte într-o deprimare accelerată : din casa cu nalbă, gazda refugiată îi aduce crucifixul livid pe lemnul roşu de mahon. E tot ce mai rămîne din casa visurilor, din casa cu nalbă : Crucifixul ; atîta ! Crucifixul, durerea, suferinţa desigur : Singurul pozitiv din viaţă... plăcerea cea mai intensă e un negativ ; e uitarea vieţii, uitarea frîukii, uitarea luptei... Dacă e ceva bun şi mare, ceva sfînt în viaţă, e martiriul. Şi de s-a prăbuşit casa cu nalbă cu tot visul brodat în frivolitatea aurie a unei doctrine efemere, totul a fost ca el să-i înţeleagă mai adînc sensul... Sfîrşit simbolic, după cum se vede, şi de o desăvîrşită unitate, deoarece şi-n restul povestirii Vincent Straja nu face altceva decît să mediteze. Adăogaţi acestei diagrame a povestirii baia de poezie despre care aminteam la început, cele cîteva personaje colaterale, rubedeniile Leliei, sau arhiepiscopul Gospineanu, sau teologul Rogoz, adăogaţi fericitele încercări de caracterizare a personajelor, şi veţi zice, cum spuneam mai sus, c-ar fi în Casa cu nalbă toate elementele indispensabile unui roman. Dintr-un sculptor îndoctrinat, meditativ, serios în iubire, ca şi în artă, şi dintr-o nevinovată cochetă, se poate deduce fie o dramă de profundă îngenun-chiere sufletească, specia Porto-Riche, de pildă, fie un vodevil de ilariantă calitate, specie prea consacrată de teatrul comic al ultimelor decenii. Totul se schimbă în raport cu unghiul grav sau comic sub care priveşte autorul. Vincent Straja nu e un personaj comic, cu toate că de atîtea ori zîmbetul — căci ce înfrîngere în dragoste nu pretează la ridicul — ni se schiţează, văzîndu-1 naiv şi zăbovind, în copilăreşti cuvinte, să mai reţie pasărea zglobie. Ceea ce opreşte iarăşi delimitarea unui personaj grav, serios, artist cu concepţii de artă şi de viaţă, este excesul de reflexivitate, de atîtea ori inundînd, cînd era mai puţin de aşteptat, şi apoi meditaţiile şi aforismele, de foarte multe ori în marginea şi chiar peste drum de adevărata zbatere sufletească a eroului. Şi mai presus de toate — şi poate acesta să fie viciul fundamental — schiţismul de care suferă Casa cu nalbă. Toate întîmplările, puţine de altfel, şi toate persona- 338 jele sînt reduse la o scară cu mult prea mică, raportate la cerinţele şi necesităţile romanului. Prea sînt numai enunţate atîtea din perioadele acestei povestiri, cînd numai complicaţiile ne-ar fi pus pe drumul romanului. E ceea ce l-a obligat — afară dacă totul nu e o consecinţă firească a temperamentului său antiromanesc — să rezolve povestirea în poem, cu bine pronunţată înfăţişare lirică. în locul unui roman avem o succesiune de poeme în proză, legate de un fir de mătase, o compoziţie lirică, scrisă de atîtea ori în versete. Dacă ne-am îngădui să recurgem la o pildă — şi numai cu simplul gînd de a sublinia schiţismul d-lui Eugeniu Speran-tia — am spune că d-sa nesocoteşte şi alungă motivele de povestire, în vreme ce romancierul aleargă după ele, le caută cu luminarea, le scorneşte şi le captează. Aşa ne învaţă „jurnalul unui scriitor“ al lui Dostoevski, care obişnuia să inventeze, pe seama trecătorilor, poveşti, să afabuleze, aproape involuntar, să se delecteze imaginînd complicaţii : „De altminteri, eu sînt romancier. îmi place să născocesc poveşti.“ Şi nu era altul decît Dostoevski, a cărui importanţă în materie de psihologie este aşa de considerabilă încît Nietzsche îl punea deasupra lui Stendhal. Nu e vorba însă de o psihologie teoretică, cît de povestiri, de extracţii de umanitate cu profundă semnificaţie psihologică. Dar, evident, nu cu gîndul de a strivi sub lespedea unui gigant ca Dostoevski calităţile din Casa cu nalbă încheiem cu această apropiere, cît în nădejdea unei sugestive dojeni la adresa d-lui Eugeniu Sperantia. EM ANO IL BUCUŢA FUGA LUI ŞEFKI, roman („Cartea românească“) Cariera literară a d-lui Emanoil Bucuţa aparţine eflores-cenţei scriitoriceşti de după război. Răstimpul care a văzut statornicindu-se faima de romancier a d-lui Liviu Rebreanu a cunoscut, o dată cu decadenţa (căci şi stagnările sînt regresiuni) unora dintre „maeştrii“ prozei româneşti, nenumărate forţe tinere, a căror surprinzătoare putere de creaţie, ca şi debitul producţiei lor, a împlinit cu vîrf şi îndesat golurile pe care o dulce dezerţiune a „maeştrilor“ le-ar fi putut pricinui literelor româneşti. Proza contemporană căreia îi sacrifică neîntrerupt scriitorii, şi mai în vîrstă şi mai tineri, de la Mihail Sadoveanu şi Hortensia Papadat-Bengescu pînă la Ionel Teodoreanu şi Gib. I. Mihăescu, n-are ce să regrete dintr-un trecut pe care în atîtea privinţe îl onorează, între-cîndu-1. Şi totuşi, nu vom greşi dacă în rîndurile de pe acum numeroase ale tinerilor noştri prozatori vom face un loc aparte scrisului, mai corect, carierei literare a d-lui Emanoil Bucuţa. Ea aliază daruri excepţionale cu o stăruinţă neobosită şi face dintr-un scriitor variat şi fecund un adevărat mesager al culturii. Lucrurile, însă, ce s-ar putea spune despre latura aceasta a activităţii d-lui Emanoil Bucuţa ne-ar duce pi-ea departe, şi în orice caz pe drumurile nesigure ale acelei, oricît de bineintenţionată, însă destul de aproximativă, propagandă culturală, cu care temeinicul spirit de organizare şi fructuoasa rîvnă a autorului nostru nu trebuiesc confundate. De aceea, amînînd pentru altă dată portretul acestei bogate personalităţi, să ne mărginim, pentru astăzi, la numai latura strict beletristică a activităţii d-lui Emanoil Bucuţa. 360 Ca în versul Văcărescului, după care „orice neam începe întîi, prin poezie, fiinţa de-şi pricepe“, d-1 Emanoil Bucuţa a aruncat dintru întîi, în paginile Luceafărului, un braţ de cîntece de leagăn, a căror mireasmă nu se mai simţise aşa de puternică din vremea lui Iosif şi a căror noutate a impus pe poetul Florilor inimii ca pe unul din virtuoşii tinerei lirice româneşti. Drumeţ pasionat din rasa exploratorilor înnăscuţi, a gravat, în timp ce Bucura Dumbravă împletea în Cartea munţilor imnul cu catehismul, acea serie de acvaforte ale Carnetului unui drumeţ, publicate în Idee,a europeană, al cărei suflet a şi fost ani de-a rîndul. Ele anunţau un maestru al stilului, dar mai ales o imaginăţie nesecată, ale cărei izvoare veneau, o dată cu misterele cele mai turburătoare, din afun-duri de conştiinţă. în ordinea acestor fantazii tragice tre-buieşte aşezată, ca un record de poezie descriptivă şi de tragedie cu atît mai acută cu cît e realizată pe cale de povestire, Legătura roşie, micul roman al năpastelor unei femei din Ardeal, căreia ursitele îi hotărăsc un chinuitor calvar de fatalităţi. între poezia naturii, pentru care autorul nostru posedă o misterioasă iarbă a scrisului, şi între sumbra tragedie a existenţelor ce se prăfuiesc în decoruri de paradis, se preumblă îngîndurată muza epică a d-lui Emanoil Bucuţa, căreia îi datorăm, de data aceasta, întîmplările triste din romanul de faţă Fuga lui Şefki. Romanul se desfăşoară în marginea Vidinului, în ţinutul românilor timoceni, despre cari d-1 Emanoil Bucuţa a raportat pe larg în monografia sa publicată acum 4 ani : Românii dintre Vidin şi Timoc. Iată o informaţie care, redusă la sensul ei strict bibliografic, ar putea lipsi. însă pentru cetitorul care-şi aduce aminte de călătoria la fraţii de peste Dunăre a d-lui E. B. pe drumurile prăpăstioase şi prin porţile de lut, către Dunăre, ale Isănului şi Florentinului, pentru cei ce-şi amintesc de uniile şi ogile din care mălinii răsar nenumăraţi şi îmbătători de mireasmă şi mai ales pentru cel ce n-a uitat de oamenii ţinuturilor acestora, surprinzători ca datine şi misterioşi ca şi destinele care i-au frămîntat, pentru cel ce-şi aduce aminte de figura 361 istorică, de misionar al românismului, a popei Samuil Dragsin, fostul paroh de Vidin, sau, în altă ordine de idei, de procesiunea, spre pildă, de Joimari de la balta Apostolului, dincolo de tabii, cînd femeile din Kumbair ies de cu noapte, aprind lumini pe mal de jur împrejurul, iau apă cu găleata, o aruncă pe jos şi se duc apoi la cimitirul din apropiere — pentru cetitorul acesta alăturarea nu poate decît să lămurească. Monografia etnografică despre românii timoceni era străbătută, cu tot aparatul ştiinţific de rigoare, de acea poezie a ţinutului şi a sufletelor, din care oricine, şi cu atît mai mult d-1 E. B. era ispitit să alcătuiască un roman. Dacă lexicul şi oarecum spiritul graiului în romanul d-lui E. B. se străduiesc să oglindească cît mai credincios pe oltenii aceştia de dincolo de Dunăre, în schimb, din toată ştiinţa etnografului n-a trecut în Fuga lui Şefki decît atîta mireasmă de Dunăre şi de cetate cîtă era necesară să fixeze şi mai stăruitor pe oameni şi necazurile lor. Vidinul, cu cetatea părăsită şi auind de ecouri, cu şanţu-riîe-i pline de apă, cu Dunărea încărcată de şăici, cu ostroavele prielnice trecerilor pe la miez de noapte ale fugarilor din ţară — sîntem în preajma lui 1907 şi Ioniţă Desculţu, împilat de ciocoi, trece dincoace cu singura-i avuţie, un caval înflorit de desene, ca un simbol al artei pribege şi singură sieşi rară călăuză — cu otacele de pescari, cu tîrgurile furnicînd de români, vinerea, cu amestecul de neamuri : turci părăsiţi şi pierind „la marginea împărăţiei“ — cum glăsuieşte lespedea din pragul geamiei mici pe care învăţase să silabisească şi Şefki — ruşi povestind grozăviile revoluţiei — de la 1905 — din care au scăpat ; români încruntaţi ca acest ba Anghel, în casa căruia îşi află loc soborul cumetrilor şi apariţiunea călugărului Antim, care vine în fiecare an, din ţară, de pe la Neamţu, cu desaga de cărţi şi icoane, şi vorbeşte numai în pilde şi-n parfumat grai de Biblie — şi mai ales, peste toţi, aceşti doi hulubi învrăjbiţi : Şefki şi vară-sa Umurli, în jurul cărora se ţese deasă pînza de păianjen a iubirii şi a morţii — toate aceste realităţi etnice, d-1 Emanoil Bucuţa le-a sugerat numai, le-a pulverizat peste tot, ca pe un preţios argint suflat peste poemul de dragoste osîndită a celor doi eroi. Citeam, în legătură cu acest roman, observa- 362 ţiunea că Fuga lui Şefki nu e un roman, că o intrigă aşa de lipsită de complicaţiuni ca dragostea speriată a acestui „erete sălbatec“ pentru Umurli, nu poate să dea un roman. Desigur. Amatorul de senzaţional, crescut în cultul intrigilor complicate, ca şi robul tiparelor strict numerotate în manualele de literatură nu vor concede niciodată o abatere de la ceea ce îi se pare lege de aramă. Şi totuşi, de cîte ori poezia, acel val de lirism al scriitorului, care ia cu sine, ca viitura unei ape, oameni, locuri şi destine şi-i mînă spre moarte, pe sub arcadele înflorite ale pasiunii, de cîte ori scriitorul, asemeni aedului din vechime sau actorului lui Hamlet, va avea căldura să ne mişte pentru soarta nefericitei Ecuba, de atîtea ori nu vom sta la gînduri să preferăm poemul (dacă poem este) oricărui roman bine încheiat în toate copcile intrigei şi acţiunei. Ar fi de altminteri suficient să ne gîndim la salturile cu care se citeşte Balzac, între alţii, pentru a înţelege cît de relative sînt toate canoanele şi cum din preferinţa pentru film a cetitorului, îndeobşte, nu se poate trage nici o concluzie valabilă pentru artă. într-adevăr, Şefki, băiatul de turc, crescut de unchiu-său Aii, meşter vînător, în mahalaua Cerşiei din Vidin, dispare de !a casa protectorului său în ziua în care fecioara Umurli, vară-sa, îl zdruncină din nepăsarea-i de copil, cu fiinţa ei crescută şi tulburătoare. Desigur, lucrul acesta nu ne este înfăţişat chiar de la început şi-n cuvinte de mahala. Nu două vecine, lungindu-şi gîturile de după uluca despărţitoare a curţilor, îşi comunică „ultima oră“ a cronicei de cartier şi se tînguiesc de fuga blestematului de Şefki. Povestirea se alege din cursul acestei devieri şi într-un ritm al întîmplărilor tihnit şi cu ocoluri de mister, aşa cum şi cere de altminteri această ciudată, sălbatică şi pedepsită pasiune a fugarului pentru Umurli. Şefki se pripăşise la otacul unor pescari turci de la Cu-tova, şi-n fiecare vineri, zi de bazar, venea cu marfă la tîrg şi ducea o tîrnă de peşte pentru hogea, la geamia mică, peste drum de casa lui Umurli. La întoarcere, Umurli îi aţinea calea, şi el se smulgea din drum şi dispărea gonit de blestemul ochilor ei de migdală tăiaţi deasupra feregelii de mătasă. Aşa a fugit de cîte ori a fost iscodit de bătrînul Aii, aşa fuge şi-n vinerea aceasta cu care se începe povestirea d-lui Emanoil 363 Bucuţa. Dar trebuie să citiţi acest început al dramei — pentru că dramă şi este — şi care dă măsura şi stilul autorului nostru : Uliţa era strîmtă. Şefki simţea aceeaşi fierbinţeală iute, suindu-i-se de la inimă la cap, care-1 pornise odinioară ca din praştie. Dar nu se oprea, nici nu zicea nimic. Nu s-a oprit şi n-a zis nimic nici acum ; ajuns lîngă fată, i-a făcut puţin vînt la o parte, cît să treacă, şi în aceeaşi clipă a rupt-o la fugă. Ea şi-a îndreptat feregeaua scumpă de sărbătoare şi a strigat fără necaz după el : „Erete nebun !“. El alerga peste bolovanii ascuţiţi ai caldarîmului pînă la intrarea vraişte dinăuntru a porţii şi pînă la intrarea de afară cu canaturi în chingi de fier şi piroane cu floarea cît castanele. Alerga îngheţat printre zidurile boltite, cu firide şi ţurţuri de întuneric, înainte peste şanţul cetăţii, du-păind pe podul înalt cu picioarele lui goale. Alerga tot pe unde alergase cînd se smulsese întîi de Umurli. Şi goana se urmează nebună prin tîrgul îmbîcsit de lume, care mirată, care făcînd haz, care socotind că au în faţa lor un borfaş. Ceea ce gîndesc şi doi tovarăşi de copilărie ai lui Şefki, Florea, copilul lui bâ Anghel şi al Antonovei, şi Vanei, copilul de bulgar pripăşit, şi care se iau după el ca să-l scape, cum credeau ei, de urmărire. Şi-acum, un mic popas. Să nu credeţi că această treime de copii, utilizată de d-1 Emanoil Bucuţa din spirit de simetrie, stînjeneşte unitatea armonică a lucrării. Cu toate că tehnica povestitorului cunoaşte subtilităţile arhitecturale dovedite în tot scrisul său, autorul umbreşte unghiurile inerente oricărei arhitecturi, deoarece atenţia sa stăruie asupra faţadei principale, faţă de care restul tot e numai procedeu de relief. Şi iată cum între cei trei copii se leagă iarăşi prietenia hoinărelilor dinainte, şi Şefki, „eretele nebun“, află de la Florea şi Vanei de puii eretelui din malul de piatră al bedenului cetăţii, pe care copiii zadarnic s-au căznit să-i prindă. Şi-n mintea lui Şefki planul e făcut. Cu ajutorul copiilor plătiţi pentru ajutor şi cu frînghia pe care o ia dintr-o corabie, Şefki va coborî de-a lungul zidului, va scoate puii eretelui, şi-n basmaua de mătase pe care le-o şi dă, Florea şi Vanei vor duce darul cu tîlc. îl vor duce unde ? întreabă copiii, nedumeriţi. („I se părea că dacă şi-ar fi des-cleştat buzele, el, numele acela, ar fi izbucnit ca un vînt de primăvară, s-ar fi învîrtit nebun de vale, ar fi scăpat în cetate, ar fi scuturat pe rînd grădinile de flori, ar fi pătruns pe 364 ferestre şi ar fi scos în drum toate fetele. Numai ea ar fi trebuit să se ascundă şi să-l privească dojenitor de deasupra feregelii, pe după o perdea albă dată la o parte.“) „Să-i duceţi la noi acasă“, răspunse Şefki, repede, cu ochii în jos, ca un lucru foarte obişnuit. Fragment din care cetitorul poate surprinde şi inferioritatea cronicarului pus în situaţia de a raporta, în cel mai plat stil reportericesc, ceea ce s-ar părea doar o întreprindere, una din acele isprăvi de copii, cînd în realitate ne aflăm în faţa celei mai păgîne iubiri, statornică pe cît şi delicată, în exprimare, precum poate băga de seamă şi acuitatea notaţiilor sufleteşti pe care d-1 Emanoil Bucuţa le stăpîneşte în chip magistral. Şi iată-1 pe acest nou Fabriciu del Dongo coborînd pe funia lăsată deasupra şanţului plin de apă al cetăţii, să prindă puii de erete — darul ciudat şi de-o admirabilă discreţie menit frumoasei Umurli. Trebuie însă (şi, oricît ar părea de curios, nu voi sfîrşi prin a o repeta) să citiţi această scenă, care ar putea mulţumi pe orice amator de senzaţional şi de pitoresc, fără să spunem prin aceasta nici cît dramatism, nici cîtă mişcare sufletească sînt concentrate într-însa. încercarea nu reuşeşte. Şefki, cu puii de erete în sîn, e părăsit de tovarăşi şi după ce cade în şanţul plin de apă al cetăţii, cu sînul sfîşiat de ghearele puilor de erete, înoată şi se reîntoarce la otacul pescarilor de la Cutova. N-am vrea să căutăm înţelesuri cu luminarea, şi totuşi, nu ne putem reţine de a sublinia — chiar şi din punctul de vedere al invenţiei scriitorului nostru — cît de semnificativă este această înfrîngere a eroului, singura dată cînd a încercat să-şi iasă din cercul de fatalitate în care o anume damnaţiune l-a menit. Pentru că ceea ce se desprinde din romanul d-lui Emanoil Bucuţa, ca şi din Legătura roşie de altminteri, este senzaţia de fatalitate care cîrmuieşte existenţele eroilor noştri. Personajele d-lui Bucuţa au trăit de bună seamă într-o metempsihoză de demult una din vieţile pedepsite ale infernului lui Dante, de aceea duc cu ei o dureroasă nerealizare şi o înfrîngere predestinată, mai grea ca toate cătuşele pămîntului. Şi cînd lucrurile stau astfel şi cînd de-a lungul şi mai ales în zarea unor întîmplări — care şi ca întîmplări nu-s lipsite de o bogată invenţie —. cată să vedem subînţelesul acela grav, rana aceea veşnic deschisă, căptuşeala mormîntului din care venim, pe care o purtăm toată viaţa ca o umbră ce n-o putem vinde şi care sfîr- 365 şeşte prin a ne cuceri cînd faptele sînt capabile să exprime atîta esenţă tragică, mai putem să cîntărim astfel de lucrări cu duţumalul romanelor de fapte senzaţionale, de intriga sau de semnificaţie socială ? Aminteam chiar întru începutul acestei cronici de ţinutul misterios prin chiar aşezarea lui şi a neamurilor, unele în declin — umbre şterse de vreme pe fundalul măririi musulmane — altele izolate, românii, încercuiţi, dar nu mai puţin tenaci şi trădînd o personalitate viguroasă, trăind însă — după expresia autorului, privind pe unul din personajele romanului — „o viaţă aparte, de lampă făcută mică“, aminteam de puterea de evocare a scriitorului, dublat de un cunoscător erudit al ţinutului, şi consemnasem că toate aceste însuşiri de cadru d-1 Emanoil Bucuţa le sugerează numai, le acordă o importanţă secundară, preocupat cum este de ursita — şi cuvîntul e întru totul propriu — eroilor săi. Iată de ce, neinsistînd asupra calităţilor acelora care mişună în romanul d-lui Emanoil Bucuţa, şi între cari, în primul rînd vom nota scrisul său (ne este îngăduit să ne amintim că acest scris a fost anatemizat de marele stilist care este d-1 Mihail Dragomirescu ?) cu regretul că nu putem cita nici scena de o mie şi una de nopţi a miresei imaginare — Antonova şi Vicie, bătrîna, cu fetele toate, gătind în straie de mireasă pe Umurli, în chip de joc şi de anticipare, în vreme ce Şeîki, sîngerat de puii de erete, relua drumul ota-cului — nici atîtea începuturi de tablouri, modeluri de descripţii somptuoase — „Peste Dii păzeau trandafirii minaretelor“ etc., etc. — miraje pe care le sacrificăm pentru a adăoga încă două-trei cuvinte în legătură cu acea preţioasă linie gravă pe care am distins-o în Fuga lui Şefki. Cercul fatalităţilor se strînge tot mai mult în jurul lui Şefki. Sînt, de fapt, mai multe cercuri, ce se strîng în trei puncte şi se apropie, se taie şi se confundă întru sfîrşit. Şefki a părăsit otacul pentru o noapte, urmînd să treacă dincoace pe Antim Călugărul, care soseşte în fiecare an cu noi îndemnuri de credinţă, după ce, primind prin copilul otacului, din partea lui Umurli, inelul ei cu smarald, încearcă să se rupă definitiv din vraja iubirii, dar e scăpat de la înec — admirabilă scenă — de cîinele otacului, ce presimţise. A doua zi, însoţind pe Antim, poposeşte la Antonova, alături de casa lui Umurli. Dar înainte ca Antonova să aducă, împăcîndu-i, pe Vanei şi Flo-rea, Şefki pleacă. în drum se întîlnesc cîteşitrei copiii şi ho- 366 târăsc un furt de peşte tocmai spre otac. E noaptea în care starostele şi pescarii veghează şi vor să prindă hoţul ce-i păgubeşte neîntrerupt de peşte. în aceeaşi noapte Aii, tatăl lui Umurii, pleacă înspre otac, să convingă pe Şefki să se reîntoarcă. Şi în aceeaşi noapte Umurii, îngrozită şi parcă presimţind, se porneşte zadarnic pe urmele tatălui sau, să-l reîntoarcă din drum. Sînt trei suflete condamnate să nu se în-tîlnească, trei cercuri ce se strîng în jurul a trei vieţi, pe care au să le sufoce. E poate, veţi zice, oarecare simetrie, un oarecare artificiu în această căutare oarbă prin ceţurile nepătrunse ale fatalităţii ? Se poate. Ea se desfăşoară însă cu atîta naturală supunere unei legi mai presus de înţelegerea noastră, că finalul acesta conferă şi mai luminos caracterul de poemă tragică romanului d-lui Emanoil Bucuţa. De aceea, abdicînd de la reportajul nostru, vom cita mai întîi cîteva cuvinte din transcrierea cu care însuşi autorul însoţeşte acest joc al morţii, străbătut de complicitatea constelaţiilor din romanul său : „Parca se căutau mai mulţi, erau aci, unul pe lingă altul, răscoleau ascunşi de negură şi nu se găseau. O stea mare, gata de apus, era ca o lampă cu flacăra verde, lăsată pe pămînt loc de adunare. Şi deodată pîlpîi mai tare şi căzu în apă...“, pentru ca în încheiere să murmurăm în ritmul acela de incantaţie pentru adormit sufletele ce stau să moară cîteva din şoaptele muribundului Şefki. Bătrînul Aii, ajuns noaptea, cu puţin înaintea copiilor, la otac, e luat drept hoţul de peşte şi omorît. Şefki îmbrăţişează pe bătrîn, şi un gînd, gîndul lui de irevocabilă osîndă, pune stăpînire pe dînsul. O goană la fel cu fuga lui de totdeauna îl porneşte, de data aceasta, înapoi, spre casă, ca să ajungă la Umurii cu puţin înainte de sosirea bătrînului, adus pe năsălie, şi apoi să se omoare, să se încheie cercul damnaţiunii de care se străduia sa fugă de un an şi mai bine : Umurii ! Umurii ! Se întorcea. Capul greu, atît de greu că trebuia să i-1 ţie în mîini, avea să se odihnească la ea în poală. Gura, mai pecetluită ca oricînd, nu mai avea de ce să se deschidă, ca să spuic ce avea de spus. Putea să stea lipit de ea. Pînă venea peste două ceasuri şi celălalt om lipsă al casei, adus pe crăci de salcie, şi se aşezau amîn-doi în odaia cea mare între flori din grădină, rupte de degete scumpe. Vecini cu fes şi cealmale şi cadîne de subt feregele lungi albe, mulţi cîţi încăpeau şi cîţi nu încăpeau, din odaie, de la ferestre şi din curte, îi 367 vegheau nemişcaţi. Şi el ar fi vrut să se mai ridice o dată în coate, să-şi deschidă ochii calzi şi să-t poată zice numai atît înainte să se lase iară pe spate, stins : Umurli ! Umurli ! Notaţi că aceste litanii funebre sînt cu cîteva rînduri înainte de sfîrşitul acestei tragedii caste, surprindeţi acest geamăt al pasiunii ce se pierde, neînţeleasă, în noaptea miste-rurilor, în care sufletele osîndite îşi duc martiriul, şi veţi înţelege de ce rezervăm artei romancierului Emanoil Bucuţa un loc aparte în bogata serie de prozatori de după război. A subordona legile romanului acelui suflu epic, comparabil cu verva marilor rapsozi, este unul, şi poate cel mai de preţ din meritele artei d-lui Emanoil Bucuţa. N. N. T O N I T Z A CRONICI FANTEZISTE — NELITERARE (Ed.it. „I. Brânişteanu“) Iată o carte căreia nu-i vom da prea multe tîrcoale, înainte de a trece pragu-i înflorat de pasări hieratice, de geometrii în cărbune şi constelaţii miraculoase. (Un fel de a spune dintru început cîtă fantezie ilustrativă a prezidat la alcătuirea acestei ediţii de artă, în care oficialitatea n-a participat nici cu un cinci şi cîte preţioase energii stau neîntre-buinţate, cînd editurile, de tot soiul, tînjesc după o copertă artistică, după un tipar occidental, după o gravură conformă cu textul ! — lipsuri pe care priceperea unui N. N. To-nitza, între alţii, le-ar împlini cu rîvna, cu arta şi cu pasiunea pe care o vădeşte în atîtea ramuri ale bogatei sale activităţi.) Şi nu vom da tîrcoale acestei cărţi, pentru că cititorul care urmăreşte de peste 80 de săptămîni *, săptămînă de săptămînă, cronicile cînd graţioase, cînd acide, întotdeauna juste, instructive şi manierate ale d-lui N. N. Tonitza, ştie şi cîtă competenţă şi cîtă aplicaţie asiduă şi mai ales de cîte osebite însuşiri a dat dovadă autorul Cronicilor fanteziste — neliterare — cum îi place, într-un exces de modestie, să le boteze. Pentru că dacă, de cînd onorează tribuna plastică a acestei reviste, d-1 N. N. Tonitza a făcut neîntrerupt parte şi literaturii, şi mai drept este că din paginile-i de principii şi aplicaţii critice s-a desprins un sistem critic — mai corect, o conştiinţă critică — ce se exercită în forme directe, şi, mai rar, în alegorii sau fantezii literare. Profesionistul criticei * E vorba de cronica plastică, deţinută cu prestigiu şi graţie de către d-1 N. N. Tonitza la Universul literar în vremea cînd redactor era autorul acestei cărţi (n. a.). 24—143 plastice a fost silit să părăsească de nenumărate ori ficţiunea şi să spună lucrurilor pe nume. Ceea ce nu e cazul cu această întîie culegere din scrisul său, cu aceste „cronici fanteziste neliterare“, în care, cu toate numele proprii, sîntem permanent în fabulă. Căci toate aceste istorisiri, scenete sau alegorii epistolare, pentru care d-1 N. N. Tonitza simte o deosebită predilecţie, sînt în definitiv variaţiuni pe aceeaşi temă critică, sînt bucăţi ale aceluiaşi lut de gînduri, sînt frînturi din aceeaşi unică autobiografie a artistului. „Critica — singura formă civilizată de autobiografie, pentru că ea se ocupă nu de evenimentele, ci de gîndurile din viaţa cuiva, nu de contingenţele vieţii fizice, ci de pasiunile imaginative şi de stările superioare ale inteligenţei“ — iată o definiţie a paradoxalului Oscar Wilde, pe care o putem înscrie cu deplină acomodare pe foaia de titlu a întîiului volum de cronici al d-lui N. N. Tonitza. Şi într-adevăr: fie că istoriseşte, în chip de oră din O mie şi una de nopţi, un fragment de basm oriental, fie că în tovărăşia dublului său frate de cruce, acel Georges de Sannois, martor şi inchizitor din atîtea pagini ale sale, se preumblă şi comentează cursele de cai şi preferinţele vulgare, fie că transcrie pagini emoţionante, dintr-un jurnal fictiv, despre Luchian şi martiriul său — ne aflăm, în realitate, în faţa unor confesiuni autobiografice al căror laitmotiv este izolarea şi ostracizarea artistului în societatea de astăzi. Gînd pe care d-1 N. N. Tonitza l-a exprimat, de altminteri, categoric şi în următoarea vinietă din prefaţă : „O privighetoare cade obosită. Omul o închide în colivie. In noaptea aceea, privighetoarea n-a mai cîntat. Jignit în aşteptările lui, omul o dă pradă pisicii. Dinţii animalului pătrund voluptos în ţeasta tînără. Dar, cuprins subit de re-muşcări, omul alungă, brutal, felina şi împăiază stîrvul, cu o stupidă religiozitate. Asta e toată povestea artistului, în societatea contemporană.“ Tîlc care se desprinde, însă tot atît de luminos şi din celelalte pagini ale cronicilor. Renunţările la care trebuie să consimtă artistul pentru a fi înţeles e iarăşi, corolar de rigoare, o altă temă ce revine în fanteziile d-lui Tonitza : „Artistul care-şi făgăduieşte să facă artă pe înţelesul tuturor trebuie să ţie seamă — pentru a putea fi înţeles — de imperfecţiile acelora către care se îndreaptă. 370 Adică va fi silit să omită din operile lui tocmai elementele cele mai subtile, de ordin tehnic, care nu sînt altceva decît expresiunea celor mai delicate vibraţii sufleteşti ale creatorului. Astfel simplificată, pînă la jupuire, opera va fi desigur pe înţelesul tuturora, dar nu va mai avea nici o atingere cu arta“ — motiv ce se întîlneşte şi afabulat în schiţa De la geniu la şarlatanie şi în care ni se povesteşte cum pictorul Enrico R..., obligat să-şi retuşeze tablourile, după preferinţele unui Mecena, ajunge să aibă succese şi să-şi mintă în-frîngerea, pînă în ziua în care un cronicar de artă, care-1 laudă peste măsură pentru platitudinile sale, îl trezeşte la realitate, îl umileşte şi-l decide să tragă un foc în imprudentul cronicar. întrebat de şeful biroului de poliţie ce ar fi dorit să se scrie despre dînsul, Enrico R... răspunde : „Că sunt un şarlatan care şi-a vîndut comorile sufletului pentru o pîne caldă. Strigîndu-mi astfel, nu m-ar fi îngropat pentru totdeauna, ci m-ar fi renăscut, aruncînd în mine torţa purificatoare a adevărului.“ Şi comentînd povestea aceasta pe care i-ar fi raportat-o o scrisoare primită din Milano, d-1 N. N. Tonitza adaogă morala : „Binecuvîntată ţara unde oamenii de geniu se revoltă la aplauzele publice — şi vai de ţara în care şarlatanii cerşesc de la public certificate de genialitate“. Atitudine satirică, temperată prin chiar procedeul alegoriei, şi care face din cronicile acestui întîi volum al d-lui N. N. Tonitza o agreabilă serie documentară a moravurilor noastre plastice. Căci iată, paralel cu preocupările acestea superioare, specia experţilor, pe care-i practică vestitul amator de tablouri Socrate Rînză, sau iată discuţiuni plastice debitate la un ceai artistic, sau iată pe pictorul nevoiaş căruia arendaşii Ateneului îi cer o chirie fantastică pentru o sală de expoziţie... Să nu ziceţi că toate aceste preocupări ne scot din literatură. Temele pot fi ale vieţii plastice, de toate zilele, d-1 N. N. Tonitza le află tot alte ornamente, şi adevărul coboară pe aripele fanteziei, cu atît mai impresionant cu cît a fost şi-n vecinătatea muzelor. Dar — şi cu aceasta vom încheia aceste note — vom stărui puţin, şi pentru că sînt de-o sfîşietoare umanitate şi pentru că deschid un proces abia schiţat în istoria plasticei noastre, asupra acelor pagini şi fantezii care privesc pe 371 Luchian. Unele din ele vă sînt cunoscute. Totuşi vă sfătuiesc să recitiţi acel martiriu al lui Luchian, al acelui Pro-meteu ţintuit de patul lui de moare, ani de-a rîndul şi. nevoit să-şi lege pensula de braţ pentru ca să mai poată picta flori sîngerînde, recitiţi acel pasaj din scrisoarea moşierului — doctor în drept şi viitor ministru — ce trimite bujori, din sera-i de la moşie, frumos împachetaţi într-o lădiţă, pentru „amicul tău, pictorul — amicul tău, pictorul ! (sic) — (am uitat cum îl cheamă)“ — pentru că botează preotesei şi vrea să-i dea cadou un tablou („dar să-i pună şi cadră, căci pe aici nu se găsesc“), recitiţi apoi acel delicios portret al unui menaj de intendant îmbogăţit de război care-şi aranjează un muzeu cu „ceva modern şi cbic“ şi care auzind vorbin-du-se de povestitorul nostru că s-ar pricepe „în specialitatea beleartelor frumoase“, îl invită „ca să mă consulţi consecutiv asupra dispoziţiilor şi valoarei pe care d-ta vei binevoi a mi-o indica“ — început care vă va da o imagine şi despre d-1 colonel şi despre soţia sa, d-na Cleopatra, pictoriţa, şi despre panoplia de muzeu militar pe care stă scris : „prin foc şi sabie, cu Dumnezeu înainte, vivat România Mare şi Cleopatra mea, 1916—1919“ — trăsături de un infinit comic, minunat prinse ca un cadru de corosivă apă-tare pentru cei cîţiva Luchieni, rătăciţi în muzeul militar al d-lui colonel şi pe care voia să-i scoată la reformă — recitiţi aceste reţinute lacrimi pentru martiriul marelui pictor, ca să ne oprim la rîndurile ce urmează şi în care d-1 N. N. To-nitza schiţează o paralelă între Grigorescu şi Luchian. Nu ştiu dacă apropierea a mai fost făcută (mi se pare că da), însă raportul Grigorescu-Luchian reprezintă în pictură ceea ce raportul Alecsandri-Eminescu este în poezie. Şi dacă în poezie supremaţia eminesciană e definitiv adjudecată, în pictură procesul Grigorescu-Luchian va mai fi multă vreme pendinte. Iată pentru ce aflăm interesant, cu titlu de profesie documentară, să consemnăm aceste rînduri din paginile jurnalului intim al d-lui N. N. Tonitza : • Pentru marele public — obişnuit să măsoare valoarea picturii cu metrul pătrat şi să stabilească estetica unei pînze după „naţionalismul* pe care îl etalează — Ştefan apare astăzi, alături de Grigorescu, un pitic. Cu toate acestea, Ştefan este cea mai puternica şi — (curios pentru unii) — cea mai naţională personalitate artistică a noastră. 372 Naţionalismul lui Ştefan stă în interpretare ; al lui Grigorescu, în motiv... într-un salon internaţional, Grigorescu ar putea fi, oricînd, presupus drept italian sau francez, în ciuda subiectelor sale ţipător româneşti. în acelaşi mediu, Ştefan va izbucni, neaşteptat şi viu, cu viziunea lui particulară (viziune coloristică, în primul rînd), indiferent dacă pînza expusă ar închipui un „ciobănaş“ din Prahova sau o pajişte din Bretagne... Arta lui Ştefan este oglindirea nealterată a unui suflet adînc original, aceea a lui Grigorescu — o manieră... Rînduri ce nu trebuiesc considerate drept atitudini iconoclaste, cît aspecte ale acelei legi fatale a revizuirilor şi a valorificărilor plastice. Verificări, cărora d-1 N. N. Tonitza şi cu aceste rînduri şi prin cultul său pentru Luchian şi prin toată activitatea lui de cronicar plastic — din care acest întîi volum de cronici fanteziste neliterare e abia o mică parte — le grăbeşte şi le deschide un drum fără de spini. IONEL TEODOREANU LA MEDELENI, roman II, DRUMURI („Cartea românească“) Entuziasmul cu care, în chiar coloanele acestea, salutam, acum douăsprezece luni şi mai bine, întîiul volum din seria Medelenilor d-lui Ionel Teodoreanu, ecoul pe care l-au avut cele două volume atît în lumea cititorilor, cît şi a criticei, convingerea cristalizată în conştiinţa tuturor că ne aflăm în faţa unui adevărat romancier — oricît tinereţea scrierilor sale ar solicita o anume prudenţă critică — ne scutesc de preliminarii şi ne dau libertatea să vorbim de-a dreptul despre „drumurile“ pe care ne preumblă eroii Medelenilor. D-l Ionel Teodoreanu nu mai este astăzi un de curînd venit. Dacă scrisul său surprinde şi dispune la împotrivire, într-un public, nu atît impropriu la înţelegere, cît îndărătnic în vechile lui idolatrii — ca şi cum elasticitatea sufletului omenesc n-ar putea împăca aceste contrarii, dacă aşa ceva este — în schimb, poezia tinerească ce se revarsă din paginile Iui, capacitatea lui de creaţie, graţie căreia Medelenii, locurile, oamenii, eroii, nenumăraţi şi diverşi, ne sînt astăzi familiari ca tot atîtea cunoştinţe din viaţa de toate zilele — pătrunderea cu care a văzut în adîncul sufletelor de copii şi siguranţa cu care a notat consolidarea într-un nimb de poezie, a adolescenţii — iată atîtea motive pentru care d-l Ionel Teodoreanu se poate lipsi de prezentări. Şi e cu atît mai bine. O dată cîştigată certitudinea că ne aflăm în faţa unui scriitor definitiv încetăţenit în republica literelor, situaţia cronicarului se uşurează. Nici o tranzacţie cu sine însuşi, nici una din acele mărinimii nemărturisite, care lasă o aşa de dezagreabilă cocleală în sufletul cetitorilor, nici unul din acele adevăruri mascate sub atlazul reticenţelor graţioase, o atmosferă de bunăvoie, raporturi 374 deschise, de la om la om, în văzul tuturor, sînt daruri cu care ne gratifică scriitorul trecut de provizorat. E cazul d-lui Ionel Teodoreanu de la chiar primul cînt al Medelenilor. (Sînt scriitori pentru cari n-ai nevoie să aştepţi al doilea volum ca să te pronunţi şi asupra celui dintîi, şi d-1 Ionel Teodoreanu a fost dintre aceştia.) E cu atît mai mult cazul cu acest al doilea volum, în care arta scriitorului apare aproape definitiv statornicită, în care elanul de creaţie, torentul liric, posesiunea obiectului, adolescenţa în cazul de faţă, sînt ridicate la o temperatură maximă, mai mult, în care conştiinţa scriitorului de propriile-i forţe este aşa de evidentă, încît d-1 Ionel Teodoreanu siluieşte, după a noastră părere, Îinia romanului — siluieşte cu bună-ştiinţă — cînd rezolvă identitatea, prezumată pînă acum de orice cetitor avizat, Dănuţ = Ionel Teodoreanu. Dar asupra acestui punct, care se ţine de însăşi problema compoziţiei romanului, punct întru totul interesant pentru perspectivele ce le deschide, vom stărui la locul cuvenit. Măiestria aşa de tînără, dar aşa de autentică, a d-lui Ionel Teodoreanu nu se poate împăca cu rezervele lăturalnice. Cele cîteva frunze ce tot se mai ţin de crengi şi cele cîteva nuci seci ce trezesc în căderea lor ecouri aşa de adinei — ca o dovadă de relativitatea senzaţiilor noastre — nu scad nimic din majestatea nucului, a cărui vigoare domină podgoria revărsată, în arşiţa soarelui, pe dealuri. Iată pentru ce sîntem întru totul de părerea d-lui M. Ralea, carele în frumosul studiu închinat d-lui Ionel Teodoreanu socotea că observaţiile sînt cu atît mai de rigoare cu cît scriitorul este mai afirmat, fiind în acelaşi timp şi tînăr. Sau cam aşa ceva. Retipărind una din primele sale opere, Ni vmge, ni bête, André Maurois — romancierul de largă circulaţie şi a cărui dexteritate a învins cu Viaţa lui Shelley şi Disraeli chiar dificultăţile romanului istoric (gîndiţi-vă numai la distincţia netă pe care o demarcă Alain între istorie şi roman) — scrie, în prefaţa acestei retipăriri, şi aceste rînduri substanţiale : Am recitit Ni ange, ni bête şi, după părerea mea, marele păcat al cărţii este că nu are erou. Legile romanului cer ca cititorul să se poată ataşa de un personaj. Eu urmăresc, aici, în Philippe Viniès, un vechi „eu“, căruia îi eram ostil şi pentru care aveam prea puţină simpatie pentru ca să fiu capabil să-l redau simpatic. Adevărata eroină ar fi fost, dacă mi-aş fi cunoscut mai bine meseria, Genevieve. Cartea ar fi purtat numele ei, şi istoria menajului său ar fi fost cu mult mai dezvoltată. Sau poate că ar fi fost posibil să transform pe Vinies în erou, însă iubindu-1 mai mult şi înţelegîndu-1 mai adînc. Iţi trebuie, ca să devii romancier, şi generozitate şi imparţialitate. Am reprodus aceste rînduri mai mult pentru că vin nu de la un teoretician alterat de propriile-i coşmaruri (amin-tiţi-vă de nenumăratele greşeli ale d-lui Mihail Dragomirescu în judecarea operelor de artă), cît de la un meseriaş al genului, de la un adevărat romancier, dotat şi cu o serioasă aplicaţie critică. Şi le-am mai reprodus pentru că ne pot sluji, cu o scară eficace la harta ce vom ridica din considerarea romanului d-lui Ionel Teodoreanu. Sînt autori şi opere — şi Medelenii sînt, pînă acum cel puţin, între acestea — ce par că dezmint legea aceasta aşa de simplistă, formulată de Maurois. în special Proust. Bogata galerie, sistemul de galerii, mai bine zis, ce răspund cu prelungite ramificaţii dintr-una într-alta, pluralitatea de romane care, asemeni coloniilor de mărgean sudate pe un acelaşi trunchi comun, se dezvoltă ca încrîngăturile speciilor, sînt totuşi şi ele subordonate, cînd cauţi bine (şi exegeţii au fost de acord asupra acestui punct), unui erou comun : obiectivul psihologic al romancierului. Feeria, psihologică a lui Proust, cum aşa de fericit a denumit-o Souday, este în realitate îndelunga confesiune a unui suflet torturat de viziunile capacităţii sale de creaţie. Acuitatea psihologică a lui Proust oferă şi Jocul de întîlnire, şi fundamentul ciclului său de romane. Şi ca să venim la literatura noastră (negreşit, schimbînd şi proporţiile, şi unitatea de măsură), Ion al d-lui Liviu Re-breanu oferă şi el o galerie de tipuri, o varietate de existenţe, o pluralitate de acţiuni secundare, însă tuturora le comandă eroul rustic, viguros, tenace, stăruitor pînă la piei-rea de sine, lacomul de pămînt şi de floarea pămîntului, Ion. Şi ca să venim la d-1 Ionel Teodoreanu : personajele Hotarului nestatornic, numeroase şi variate, părinţii Deleanu, moş Gheorghe, Herr Direktor, Dănuţ, Monica, Olguţa, cărora Drumurile le adaogă altele tot atît de numeroase, tot atît de pitoreşti: familia Balmuş, Mircea Balmuş, Adina Pallă şi Ioana Pallă, Rodica, Puiu, Tonei, domnu Nae, 376 Gheorghiţă, şi alţii mai minori, această frescă în care fiecare îşi are locul distinct, în jurul cărei axe gravitează şi cine este eroul sau eroina nucleară ? îmi amintesc să fi acordat în cronica noastră de anul trecut neprecupeţita noastră adeziune şi temperamentului, şi culorilor cu care d-1 Ionel Teodoreanu a zugrăvit pe Olguţa. Desigur, reflexele critice variază de la suflet la suflet şi, judecind bine, n-ar trebui să găsim nimic curios dacă eroii unei aventuri plac pe rînd, şi tot altul, fiecăruia dintre noi. Preferinţele acestea dau viaţă şi interes operei. Cu atît mai bine pentru autor şi pentru acţiune. în felul acesta, nu va rămîne nici un erou neplasat şi nu se vor vedea, spectacol întristător şi inuman, domnişoare nepoftite la vals. (Vorbim desigur în limba şi-n termenii strămoşilor, moravurile noi nefiindu-ne cunoscute pînă la această oră.) Aşadar, Olguţa, acest drac împieliţat, inteligent, spiritual, de-o energie voluntară, cu atît mai afirmată cu cît voia să ascundă sub zgomot şi ireverenţă profunda ei sentimentalitate (cum Figaro rîdea ca să nu plîngă sau cum tatăl lui Laforgue era „im dur par timidité“), Olguţa aceasta, care a alarmat pe pedagogii înclinaţi să pună la index şi să interzică şcolarilor frecventarea acestei iconoclaste, şi care d-lui M. Ralea i se pare prea convenţională, mai mult chiar, anostă, iar nouă ni se părea şi ni se pare şi acum nu numai pitorească, dar şi umană, ar fi putut să fie axa de reazăm a Medelenilor. Nu ştiu întrucît e plauzibil, însă am invoca, dacă aşa ceva e valabil, însăşi părerea autorului cînd pune pe seama lui Mircea Balmuş, timidul îndrăgostit de Olguţa, să se închi-puiască autor al romanului Medeleni, cu subtitlul Olguţa, iar mai târziu, în discuţiunile sale cu Dănuţ, viitorul romancier să argumenteze : „Convingerea mea, şi ţi-am explicat şi raţiunea ei, Olguţa numai va da romanului energia realităţii. Fără de Olguţa romanul tău e o poezie în proză...“ Şi Dănuţ, recte autorul, răspunzînd : „Nu, Mircea... Şi de altfel ţi-am mai spus că Olguţa într-un roman ar părea neverosimilă, ar fi chiar“ — îndoieli gratuite, dar făcînd parte din aceeaşi deviere a liniei romanului, pe care am amintit-o la începutul articolului şi pe care o vom relua la locul cuvenit. Şi, mai la urma urmei, se prea poate ca toată această dezbatere să fie oţioasă, deoarece ne aflăm în faţa unui roman ciclic, ale cărui abia două acte au fost pînă acum jucate. Dacă Olguţa a fost, pentru întîiul volum, flacăra neastîm-părată danţînd pe comoara de veselie şi glumă a Hotarului nestatornic, Drumurile cu, între altele, preocuparea autorului de a rezolva identitatea Ionel Teodoreanu = Dănuţ, ca şi prin dezvoltarea ce dă acestui caracter adolescent, înalţă un alt erou, pe efebul robit simţurilor şi idealurilor caste, sinteza de demon şi seraf care este elevul de clasa a VH-a liceală Dan Deleanu. Şi iată-ne reveniţi pe nesimţite în albia romanului de faţă, a căruia cît de fugitivă expunere nu ne-ar putea decît folosi în caracterizările ulterioare. Copilul concentrat în lumea închipuirilor sale din miraculoasa turbincă a lui Ivan, „Buftea“ al Olguţei, calul de bătaie şi de tachinerie al neastîmpăratului ei spirit, logodnicul tăinuit al angelicei Monica, Dănuţ tăcutul, dar nu mai puţin presimţit voluntarul, pe care sfîrşitul Hotarului nestatornic îl pornea la Bucureşti, în pensiunea liberală a unchiului său, Herr Direktor, e acum, la începutul acestui de-al doilea volum, elev în clasa a VH-a a Liceului Lazăr. Elev bun, cu o frumoasă cultură, cu aptitudini literare şi sportive, Dănuţ este amantul Adinei, o cochetă de moravuri incerte, micuţă ca un copil, alintată, mai puţin „animalul superb“ — cum o socoate d-1 Ibrăileanu (şi mărturisesc să nu o fi întîlnit niciodată în ipostaza aceasta, ba dimpotrivă) — cît mai mult o sentimentală, o d-şoară Crizantemă sau, dacă vreţi, o Azyadé, în orice caz o eroină de Loti, în plus cu poezia simţurilor, strună pe care d-1 Ionel Teodoreanu o vibrează cu osebită aplicaţie. Categoria socială a Adinei, raportul de la cochetă ,1a liceanul de bună familie, raport care involuntar ia fiinţă, în ochii lectorilor, vor face ca această micuţă Magdalena, a cărei iubire pentru Dănuţ suferă şi se torturează, să fie pentru multă vreme nedreptăţită. Adevărul însă este ca în Adina d-1 Ionel Teodoreanu ne-a dat o creaţiune de aceeaşi esenţă omenească, mai puţin diversă, de altfel la celălalt pol al sensibilităţii femeieşti, dar din aceeaşi linie de autentică feminitate ca şi Olguţa. Senzualismul, mai exact, poezia simţurilor — pe care nuvelele de debut ale d-lui Ionel Teodoreanu, Vacanţa cea mare, de pildă — o schiţase în culori de plastică mijire, în episodul 378 Adinei ia corp şi se consumă într-un elan liric care-1 apropie de delirul dionisiac al bacantelor. Literatura noastră cunoaşte latura aceasta senzuală. D-nii F. Aderca, Gib. Mihăescu, ca să nu amintim decît nume din aceeaşi generaţie, stăruiesc de preferinţă pe registrul acesta al instinctelor sexuale. însă la d-1 Ionel Teodoreanu senzualismul se drapează în atîtea zaimfuri de stil, ca-n tot atîtea revărsări de auroră pe culmi de dealuri îngenuncheate, că scenele cele mai îndrăzneţe sînt un simplu joc de zei nevinovaţi, în extazul vremurilor de aur. Basm pentru adolescenţi. Şi-ntr-adevăr, basm şi este. însă peste pasiunea aceasta neobişnuită care a pus stă-pînire pe Dănuţ veghează, din pridvorul Iaşilor, Olguţa. O greşeală a lui Gheorghiţă, feciorul de casă al lui Dănuţ, a făcut ca exemplarul din Jardin de l’Infante pentru Adina să ia drumul Iaşilor, dimpreună cu cel pentru Monica. Căci, deşi am uitat să spunem, Monica e acum o domnişoară în-voaltă, mai frumoasă mult decît îngerul blond şi cuminte din copilărie, şi aceeaşi logodnică — mai puţin tăinuită de astă dată — a lui Dănuţ. O scrisoare urzită de Gheorghiţă către d-na Deleanu, pentru restituirea exemplarului rătăcit, aruncă lumină în sufletul candid al Olguţei, care n-admite detronarea Monicăi ; şi, după cum bănuiţi, însoţită de d-1 Deleanu, pornesc spre Bucureşti întru edificare. Poate am trece peste amănuntul acesta, cu toate că de el sînt legate o serie de evocări şi scene nostime, atît la Iaşi, cum e aceea a doctorului Prahu, fie la Bucureşti, balul mascat al Olguţei, apariţia lui Tonei, plimbarea de la Şosea şi scena ce se urmează, iubire şi gelozie, între Dănuţ şi Adina, dacă n-am avea prilejul să spunem cîteva cuvinte despre Mircea Balmuş. Mircea Balmuş, colegul de clasă şi şeful promoţiei lui Dănuţ, e copilul unor tabietlii moldoveni, locuind într-o potolită şi aromată gospodărie din Popa Nan. Studios în-tr-atîta că Olguţa îl şi decretase, prin corespondenţă, prinţ al Hardtmuthurilor, Mircea e îndrăgostit de Olguţa fără să o fi cunoscut, însă firea lui timidă e mult terorizată de familiaritatea ei autoritară. S-au găsit voci în critica noastră pentru care Mircea Balmuş este o creaţie prea „confecţionată“ şi întrebuinţat, pare-se, de d-1 Ionel Teodoreanu ca element de antiteză. 379 Dănuţ şi Mircea sînt într-adevăr două versante, cu altă vegetaţie, ale aceleiaşi adolescenţe. D-l Ibrăileanu îl socoteşte însă prea simetric. De o pasiune cu mult mai interioară, înzestrat cu toate atributele timidităţii, nemărturisindu-şi dragostea pentru Olguţa decît singurului personaj de care firea lui se putea apropia, blîndei Monica, Mircea este temperamentul opus al impulsivului Dănuţ. Aprig în necruţătoarea lui duşmănie pentru Adina, a cărei pasiune tiranică o socoteşte singura pricină vinovată a felului de viaţă ce duce Dănuţ, Mircea reprezintă tipul hotărîtului în viaţă, mîndru de firea lui, orgolios, şi deci tăcut, de victorii, ca şi de înfrîngeri. Primind invitaţia domnului Deleanu de a-şi petrece vacanţa cea mare la Medeleni, Mircea, a cărui prezenţă se estompează din ce în ce mai mult în umbra Medelenilor, îşi prepară examenul de clasa a VXII-a, aşa că la începutul viitorului an şcolar Mircea Balmuş, student şi suplinitor la Liceul Lazăr (sîntem în toamna lui 1914 cu începutul războiului cel mare şi cu concentrările corpului didactic), este profesorul lui Dănuţ. Toată această evoluţie a lui Mircea contrastează, e adevărat, cu atmosfera liberală, dacă vreţi, oarecum anarhică, şi lipsită de obiective precise a Medelenilor şi, judecat prin prisma acestei libertăţi, s-ar putea crede că d-l Ionel Teodoreanu a urmărit o creaţiune simetrică. Adevărul este că Mircea Balmuş nu este un personaj definitiv. Poate că autorul îl rezervă viitoarelor cînturi ale Medelenilor, poate că de aceea l-a şi împins cu un an înaintea lui Dănuţ, poate că etc. Insă este în Drumuri o scenă al cărei actor principal este Mircea Balmuş, o scenă de o ţinută psihologică, de o candoare şi de o suavitate neîntrecută, care, singură ea, dă eroului acestuia un atestat de naştere, ca şi dispensa neîinpliniriior eventuale. Mircea Balmuş este pînă acum Mircea din scena întrevederii cu Olguţa şi Mircea nedecisul, îndrăgostitul şi timidul, care nu îndrăzneşte să deschidă poarta din Pitar-Moşu, de la Herr Direktor, unde sta în gazdă, pentru cele cîteva zile ale escapadei, Olguţa. Şi iată-ne reveniţi. După cum spuneam, Olguţa, în tovărăşia binecuvîntată a d-lui Deleanu, descind dis-de-dimi-neaţă în Popa Nan, la casa soţilor Balmuş, care-i primesc cu explozii de bucurie. Coana Catinca în grădină, pregătind cafelele cu lapte, Mircea în odaia lui, prăvălit pe covoare 380 „cu atitudinea unui bagaj căzut din care iese un cap de pisică, al cărei trup e captiv“, îngrozit de întrevederea — „nenorocirea“, cum zice el — ce-1 aşteaptă, îmbrăcat în pripă, cu tunica de alpaga destrămată în coate, peste cămaşa de noapte etc., etc., „cu sufletul răscolit ca un dulap jefuit în goană“. Dar la acest portret a cărui savuroasă extindere nu ne-am putut îngădui să o transcriem în întregime, portret care el singur ar fi de ajuns să ne înfăţişeze un Mircea în carne şi-n oase, şi mai ales în suflet, autorul adaogă scena neaşteptată, bruscă şi simplă, gen Olguţa, dintre aceasta şi Mircea. Iată unde se vădeşte romancierul. Căci tu, cetitor sentimental, întovărăşeşti pe erou, pe eroină, ajungi să-i cunoşti, cu virtuţile şi păcatele lor, ştii cît de „amarnică“ e Olguţa, cît de necruţătoare, şi cît de timid e Mircea, şi tremuri la gîndul că autorul i-ar putea pune faţă în faţă, şi eşti convins că stîngăcia lui Mircea va trece şi în paginile cărţii şi că autorul însuşi îşi va pierde cumpătul şi va rata scena. Dar, spectacol cu adevărat demiurgic, autorul nostru e un adevărat romancier, el nu se teme de încercări, el umblă după isprăvi şi le biruie ca un alt făt-frumos, şi de aceea vă invit să citiţi, pentru că oricît m-aş trudi n-aş putea reconstitui, şi ar fi şi păcat, scena aceasta de improvizată şi matinală confesiune, cînd Olguţa cunoaşte un Mircea fără de ridicul, şi Mircea înţelege pentru ce iubeşte pe Olguţa. Voi trece peste toate peripeţiile escapadei Olguţei la Bucureşti, dintre care atîtea ne duc la vremurile de zgomotoasă copilărie ale Hotarului nestatornic şi voi cita cîteva rînduri dintr-o interpretare sufletească a autorului, ca o dovadă că arta d-lui Ionel Teodoreanu vede adînc cînd e îndrăgostit de un erou şi că, pentru d-1 Ionel Teodoreanu, Mircea nu e un simplu erou de simetrie, frate de răscruce cu Dănuţ, ci o adevărată existenţă artistică, oricît după sosirea lui la Medeleni prezenţa lui se eclipsează. Mircea iubeşte pe Olguţa şi, după plecarea acesteia, iată în ce cuvinte de poetică psihologie transcrie autorul minunea săvîrşită. (Poate că, în treacăt, nu strică să menţionăm că aceste rînduri de antologie le-am întîlnit, spre bucuria noastră, citate şi-n studiul d-lui Ralea.) în sufletul lui Mircea era ca o mirare care prefăcea conturul sufletului şi al gîndurilor. O mirare... înaintea primăverii trece-un vînt. 381 Trece un vînt pe străzi, printre case, magazii, biserici, printre oameni preocupaţi, cari se duc la treburile lor de toate zilele, într-o zi ca toate zilele. Şi deodată un trecător — tînăr sau bătrîn, femeie sau fată — ridică ochii, ascultă, priveşte, respiră... Ce s-a întîmplat ? A înflorit o zare ? Au rîs mălinii undeva înainte de vreme ? Au respirat violetele într-o pădure ? A zburat un înger nevăzut din ceruri şi s-a dus iar înapoi, cu parfum de toporaşi în aripi ?... Cine ştie... Nu s-a întîmplat nimic... Cine ştie... A trecut un vînt, înaintea primăverii, printr-un oraş. Şi capetele trecătorilor se ridică. Cerul parcă a venit. Un trecător zîmbeşte altuia, fără să-l cunoască. Fiecare ar vrea să facă semne de bunăvenire cuiva... Nu-i nimeni. E o mirare ; oraşul e altul, oamenii sînt alţii. Undeva un glas începe să cînte. £ o mirare pretutindeni, pe urma unui vînt care-a fluturat soare, perdele, plete, suflete... Fără să mai adăogăm că pasaje de felul acestuia abundă în romanul d-lui Ionel Teodoreanu şi că dacă scrisul său nu este pretutindeni de aceeaşi unitate formală, stilul acesta trebuieşte privit ca o specie de monolog interior obiectivat în pasteluri. Dar romanul continuă într-o profuziune de scene, într-o implicaţiune de evenimente episodice care de multe ori ameninţă să treacă pe primul plan şi care ne smulg din întîia polarizare a atenţiei noastre. Dănuţ şi cu Mircea pornesc la Medeleni de vacanţă. O apariţie suavă, Monica, de basm, călărind în aşteptarea lui Dănuţ, abia dezlipit de sînul Adinei, un drum ca în poveşti spre casă, d-na Deleanu ieşind întru întîmpinarea flăcăului şi apoi, pe încetul, o schimbare în temperamentul impulsiv al lui Dănuţ, o apatizare, dacă e îngăduit a spune, metamorfoză explicabilă psihologiceşte, oricît s-ar părea de curioasă această nouă ipostază a lui Dănuţ, care tînjeşte în trupul lui după Adina şi se simte străin, lipsit de avînt în vecinătatea Monicăi. Fie că sufleteasca complexitate a lui Dănuţ comporta o atare serie de schimbări la faţă, fie că Monica e realizată din umbre, ca o eroină resignată să aştepte reîntoarcerea logodnicului rătăcit, adevărul este că scenele dintre Monica şi Dănuţ, de la Medeleni, sînt cele mai puţin convingătoare. Spaţiul ne lipseşte pentru a ilustra nu numai lipsa de sinceritate a acestor scene, ceea ce din partea lui Dănuţ n-ar fi decît prea expli- 382 cabil, dar lipsa de sinceritate — artistică — din partea Mo-nicăi. Nu ştiu dacă greşesc — şi timpul nu este favorabil pentru a ne informa, în amănunte — dar mi se pare că Monica n-a vorbit mai de loc sau în orice caz în taină — şi acesta a fost marele ei farmec — în Hotarul nestatornic. Şi poate că nu e vorba numaidecît de cuvînt. Ci de o discreţie şi o taină, mai presus de cuvînt, vecine cu tăcerea, şi pe care Monica le părăseşte de cîteva ori în acest al doilea volum. Scenele sentimentale dintre cei doi logodnici sînt cele mai palide. Să fie o simplă iluzie ? Să fie o slăbiciune a autorului ? „Sînt zile cînd eroii nu sînt în bune dispoziţii“, scrie într-un loc Girard în admirabilu-i ultim roman, în al cărui erou, abulicul Paterne, găsim cîteva trăsături din acelea ale lui Dănuţ, care, cu adevărat, nici nu se afla în bune dispoziţii sufleteşti de cînd era la Medeleni. Să repetăm fraza aceasta, ce nu rezolvă de altminteri îndoiala, pe care singur studiul atent — aşa cum romanul d-lui Ionel Teodoreanu îl reclamă — ar dezlega-o, după cum tot numai studiul ar lămuri şi episodul Ioana Pallă, ale cărei enigme psihologice nu pot fi dezvăluite de la prima vedere. Să notăm aceste capete pentru viitoare reveniri, şi să reluăm, pentru încheiere, afirmaţiunea noastră dintru început că linia romanului e deviată, chiar siluită. Desigur, şi observaţiunea e foarte veche, toată literatura este autobiografică. Mai mult, s-a spus că literatura e cu atît mai bună cu cît e mai autobiografică. Şi lucrul poate fi urmărit în toate literaturile, chit că anumite genuri au transfigurat pînă într-atîta materialul autobiografic, încît nimic din vechile caractere nu mai transpare. Dănuţ se vede a fi un scriitor, sau, mai exact, aşa îl vrea autorul. Alunele veveriţei — acele caiete cu metafore — sînt chiar maniera cu care a debutat în literatură şi d-1 Ionel Teodoreanu. Deci, şi desigur, tot cetitorul în curent cu ce a scris d-1 Ionel Teodoreanu nu se va putea smulge sugestiei; în Dănuţ, autorul s-a zugrăvit pe sine, cel puţin în aspectul literar. Or, Dănuţ după cele cîteva aventuri care-1 smulg caietelor cu metafore, în urma experienţelor sufleteşti cu care aceste aventuri se pare că l-au îmbogăţit (cu toate că tocmai fiziologia acestei formaţiuni de literat nu ne este tradusă), scrie nuvelă şi anunţă roman. Dar romanul pe care îl va scrie Dănuţ este chiar Medelenii, şi în romanul acesta vor figura eroii şi ero- 383 inele întîlnite deja în romanul d-lui Ionel Teodoreanu. Şi aici, spuneam, ni se pare că linia romanului e ruptă. Ficţiunea cu care ne deprinsese autorul se despică, planurile se suprapun, eroii din carte îşi ies din roluri şi trec pe copertă, substituindu-se autorului... ...Un frumos spectacol pirandellian, dacă d-1 Ionel Teodoreanu ar fi urmărit să ne dea comedia aceasta a creaţiei. Cred însă că totul se datoreşte unui punct de vedere greşit. D-1 Ionel Teodoreanu a crezut de cuviinţă să introducă în partea finală a romanului toate gîndurile sale despre roman şi să răspundă oarecum obiecţiilor ce i s-au adus sau i s-ar mai aduce. O slăbiciune de autor, care i-a alterat perspectiva. Dănuţ putea să devie romancier şi putea să ia în serios această îndeletnicire. El trebuia să scrie altceva decît Medelenii, după cum metaforele se numiseră Alunele veveriţei, pe cînd ale d-lui Ionel Teodoreanu, Jucării... Fără să mai adăogăm că această nouă epocă din viaţa lui Dănuţ trebuia dezvoltată într-un volum aparte şi cu tot aparatul de obiectivitate cu care d-1 Ionel Teodoreanu l-a urmărit pe Dănuţ, de la începuturile vieţii lui de copil şi pînă la aceea de adolescent robit simţurilor. Schimbarea perspectivei l-a făcut să treacă peste epoca aceasta şi toate se par mici şi nedistincte, ca privite printr-un ochean întors. * * Reproducem o notă, ulterioară acestei cronici, apropiere mai mult decît întregire a obiecţiei de mai sus : Post-scriptum: Ne amintim, scriind despre volumul al II-lea al Medelenilor d-lui Ionel Teodoreanu, să fi remarcat că finalul cărţii se turbura de cînd autorul preciza identitatea Dan Deleanu=Ionel Teodoreanu. Spuneam că formaţiunea de romancier a eroului ar fi putut alcătui materialul unui alt, distinct, volum. Intenţionasem să spunem chiar de pe atunci — şi ne-a scăpat — că d-1 Ionel Teodoreanu ar fi procedat cu folos pentru ambele părţi, şi pentru economia romanului şi pentru clarificarea cititorului, dacă ar fi rămas pe de o parte în ficţiune şi, anexat, ar fi alcătuit un „jurnal al Medelenilor“. Termenul fusese pus în circulaţie de literatura Apusului : Journal des Faux-Monnayeurs al lui Gide, Journal de Salavin al lui Duhamel. Şi abia acolo, într-un Jurnal al Medelenilor, să fi expus mecanismul de formaţie al romanului. O lucrare, în primul rînd critică, cuprinzînd laboratoriile sau atelierele regizorului. Lucrul n-ar fi fost uşor, şi autorul poate s-ar fi lăsat furat de aceeaşi sete de creaţie. E ceea ce reproşează Albert Thibaudet lui Gide în Journal des Faux-Monnayeurs: deşi comentar al romanului, lucrarea se întinde însă asupra punctelor secundare şi nu ne învaţă nimic cu privire la geneza ideii sale de roman. 384 Dar şi această problemă — pe care am socotit de trebuinţă s-o formulăm — merită o mai lungă dezbatere. I-a fost dat tot d-lui Ionel Teodoreanu, a cărui tînără măiestrie se zbate şi rupe tiparele stricte, să ne dea cu cel de al doilea volum al Medelenilor o formă, greşită, după noi, în partea-i finală, dar nu mai puţin bogată în sugestii. Şi cititorul ştie că numai operele viabile duc cu ele sîmburii polemicei. Nu este, oare, Balzac cel mai discutat dintre romancieri ? TEATRU LUCREŢIA PETRESCU PĂCATUL („Cartea românească“) Debutul ! Iată cuvîntul care-mi înduioşează amintirea. Cu stăruinţă de sobol îţi sapi galeriile, răzbind în întuneric şi ferindu-te să ieşi în bătaia vîntului. îţi treci prin minte lumea literară cu divinităţile ei şi cu stat-majoarele. Te frămînţi între dorinţă şi îndoială. Te-ai adresa unuia din mai-marii zilei. Dar zîmbetul cu care te-ar putea săgeta i Timiditatea e un liman aşa de dulce ! Aici nu bat vînturi. Schiţezi o scrisoare, potriveşti cuvintele cu grijă, nu le-ai vrea nici prea umile, dar nici n-ai şti cît de demne. Te adresezi unei reviste ? Ceri doar un răspuns sau poate nici atît. Şi apoi răstimpul acestei anticamere de-o săptămînă ! Şi aşa mai departe. în-tîmplarea pe care o povesteşte d-1 Brătescu-Voineşti în comunicarea de la Academie e din cele mai înduioşătoare. Cazul d-nei Petrescu e cazul tip al tuturor debutanţilor. Pentru această magnanimitate d-1 Br.-V. merită toate elogiile. Să ne amintim numai de scrisorile lui Iosif : cum îl adora pe Vla-huţă şi cum, înainte de a i se fi prezentat, întorcea capul şi-şi ridica privirea spre fereastra „maestrului“ de cîte ori se ducea spre şcoală !... Acţiunea dramei Păcatul se întîmplă în Moldova, pe vremea domniei lui Vasile Lupu. Logofătul Bogdan Dragnea Merişanul, boier mîndru de neamul lui, dar fără moştenitor, şi-ar dori unul, cum a dorit pe rînd, de cîte ori soţia lui, jupîneasa Maria, i-a născut pe cele trei fete. Pe jupîneasa, care sta să nască, el a ameninţat-o că dacă nici de data asta n-are băiat, o trimite în surghiun. Cortina se ridică asupra acestei nelinişti. Jupîneasa e sfătuită de mama Tudora, bă-trînă doftoroaie, să schimbe fata cu băiatul unei roabe ce 389 murise după facere în chiar acea zi. Ameninţarea boierului îngrijorează. Ea a trecut în rîndul poruncilor. Trebuie executată. Fata, Chrisanda, e înlocuită cu copilul roabei, Iliaş. Băiatul iese un rău. Chrisanda a crescut mare, e frumoasă şi harnică, şi jupîneasa Maria o are îndeaproape veghere şi o iubeşte mai mult decît pe oricare din fetele din casă. Taina e păstrată şi numai cele două femei care au făptuit schimbul copiilor o ştiu. Iliaş e pricina tuturor relelor. El ar vrea să necinstească pe Chrisanda, după ce tot pentru el logofătul Dragnea a hotărît să ceară armaşului Udrea pe fiică-sa, Sultana, ceea ce aduce călugărirea Ancăi, fata mai mare a logofătului. Acestea se petrec împlinindu-se porunca lui Dragnea. Nici O împotrivire, nici o luptă între voinţe. Jupîneasa Maria suferă după urma lui Iliaş şi-l pedepseşte, otrăvindu-1 cu un praf luat într-ascuns de la Agop, armeanul, venit cu podoabe de nuntă. Ea şi-ar lua asupra-şi păcatul, dar mama Tudora, care dusese otrava, va ispăşi cu viaţa ei „păcatul" pe care tot ea l-a ocrotit de la început. Acţiunea, cum se vede, e de-o mare. simplitate. Ea se desfăşoară într-un calm pe care îl explică ştearsa personalitate a eroilor. Nici un conflict, de nici un fel. Poate ieşi vreun interes dramatic de undeva ? Şi de unde ? Cel puţin dacă vreo taină, vreo umbră de mister ar îmbrăca această acţiune. Dar nu. Totul se petrece mult prea repede, cu hotărîri care nu implică nici o deliberare. Aşa nud cum se prezintă subiectul din drama d-nei Petrescu, ar fi fost prielnic unei tragedii mai curînd. Este în piesa d-nei Petrescu o oarecare specie de predestinaţie, de sorţ al destinului, cam la fel cu acela care răvăşeşte bătrîneţea lui Luca Arbore în Viforul lui Delavran-cea. Dar ce distanţă de la zbuciumarea adînc omenească a lui Luca Arbore, care geme şi se tînguie, ca un stejar răsucit de furtună, la moartea lui Cătălin, pusă la cale de Ştefăniţă-vodă, şi pînă la inexistenţa sufletească a boerului Dragnea. Subiectul ar fi putut da şi o dramă şi — mai ales —■ o tragedie. Dar pentru aceasta ar fi trebuit ca drama d-nei P. să nu conţină numai reminiscenţe de ordin exterior, de fabulă, din teatrul lui Delavrancea, ci şi — mai ales — ceva din suflul lui dramatic. 390 CAMIL PETRESCU SUFLETE TARI NEBUNIA LUI ANDREI PIETRARU („Casa ¡coaielor") Păstram despre piesa d-lui Camil Petrescu acea impresie nehotărîtă din seara premierei. Din ce pricini căderea Ioanei Boiu, la sfîrşitul actului II, mi se părea nefirească, abia astăzi o înţeleg pe deplin. Pe atunci eram dispus să atribui lipsa de convingere a seducţiunii, insuficienţei mijloacelor masculine ale protagonistului — altfel un excelent actor. Chiar de pe atuncea eram nedumerit să nu găsesc sufletul sau sufletele tari, despre care se vorbea. Eram, în schimb, cucerit — mai exact, îndurerat — de drama intimă a bătrînului boier Matei Boiu-Dorcani, înşelat — excrocat ar fi mai corect — în castitatea sihăstriei lui, de acest intrus, bibliotecarul Andrei Pie-traru, care-i seduce fata. Sfîrşitul, nu mai puţin ciudat, cu sinuciderea capricioasă a lui Andrei Pietraru, întregea o impresie de nefiresc, de nemotivat, de sumar sufletesc. Textul tipărit astăzi ne pune la îndemînă cea mai simplă dintre verificări. Dar înainte de a face obiecţiile de rigoare, în două cuvinte, conţinutul. Andrei Pietraru, bibliotecarul de astăzi al bătrînului boier Matei Boiu-Dorcani, şi-a zădărnicit viaţa şi visurile ca să poată trăi în umbra acelei superioare fiinţe, mîndră, aristocratică, orgolioasă şi de o frumuseţe fără replică, Ioana Boiu, temperament romanţios, a cărei ascendentă, Suzana Boiu, a scăpat de la spînzurătoare un haiduc, căsătorindu-se cu el. Andrei e un învins şi un timid. în faţa Ioanei mai ales îşi pierde cu totul firea, se fîstîceşte. Nimeni nu bănuieşte pasiunea lui. Ioana, mai puţin ca oricine. Actul întîi începe sub aceste auspicii. Un bun prieten al său, Culai Darie, proaspăt de aerul de ţară şi de naturalul firii lui deschise, vine să-l ia 391 cu dînsul într-o întreprindere. Andrei se destăinuieşte. în vremea aceasta soseşte prinţul Basarab, care va cere rnîna Ioanei. Elena, domnişoara de companie a Ioanei, vine să înştiinţeze pe Andrei că martorii prinţului Basarab, pe care-1 provocase Andrei în ajun, hotărîseră duelul. Ca să-l convingă, Elena transmite lui Andrei, ca din partea Ioanei, dorinţa să nu se bată în duel. Dar Culai e atent. El surprinde adevărul. Trage cu urechea şi aude pe Ioana oprind pe prinţul Basarab să nu se bată în duel cu un „salariat al tatălui ei“. Urmează o convenţională scenă de scuze din partea prinţului şi-apoi Culai dezvăluie lui Andrei tot adevărul şi tot ridicolul sacrificiului lui. El n-are pentru cine se întnor-mînta de viu între zidurile acestea. Andrei se împotriveşte. Ioana nu ştie imensitatea pasiunii lui, dar dacă ar putea privi în sufletul lui, s-ar înfiora şi l-ar iubi. Şi, ca o supremă exasperare a acestei iubiri înăbuşite, Andrei ia hotărîrea să-şi sfărîme tîmpla cu revolverul daca pînă la ora 12 din noapte nu va fi sărutat în iatac mîna Ioanei. Actul II se desfăşoară în consecinţă. E o luptă de temperamente, de rase, de orgolii, o luptă în cele din urmă de retorică, un concurs de dialectică, în decursul căruia Andrei se spovedeşte şi Ioana se interesează, se intrighează, pentru ca în cele din urmă să cadă — graţie mai ales unei întîmplătoare complicităţi (vizita inopinată a bătrînului), care-i arată sufletul cavaleresc al bibliotecarului — în braţele lui Andrei. Actul III ne pune în faţa unei situaţii cu totul alta decît în actul I. Sîntem Ia o săptămînă după evenimentul aproape neprevăzut, şi Ioana începe să sufere de situaţia acestei iubiri tolerate şi adăpostite de întunerecul nopţii. Ea cere lui Andrei să spună totul bătrînului. După ezitări, Andrei mărturiseşte. Marea, adevărata şi singura dramă din piesă se dezlănţuie. Acest izvor de demnitate, de bătrîneţe calmă, de nobleţă impunătoare îşi iese din matcă ca sub impulsul unei groaznice furtuni lăuntrice. Dar toată zbaterea lui şi toată durerea lui supraomenească se izbeşte de cinismul şi de impertinenţa lui Andrei, stăpîn acum pe situaţie. E în el ceva de parvenit al dragostei, cum singur aşa de bine mărturiseşte. Bătrînul va părăsi castelul dezamăgirii sale. Ioana şi Andrei se vor iubi în voie. însă o scenă de despărţire 392 duioasă între Elena şi Andrei — nevinovată dar semnificativă, şi pe care o surprinde Ioana — sfîrşeşte totul. Andrei se sinucide ca să convingă de iubirea lui pe Ioana, pentru că „i-a murit sufletul“, pentru că totul i-a devenit absent, pentru că explicaţia lor finală a rupt o coarda şi-aşa prea mult întinsă. Cetitorul e pus în felul acesta în faţa eşafodajului acestei piese. Poate că ceva mai mult. El a putut reţine că ceea ce va constitui nucleul dramatic al întîmplării acesteia romantice va fi seducţiunea din actul II, marea scenă dintre Andrei şi Ioana, în iatacul princiar al eroinei. Dar cine este Andrei pentru eroina noastră ? Un suflet mediocru, un personaj fără importanţă şi despre care are tot timpul numai cuvinte aspre. Sînt într-adevăr cîteva indicii în piesă despre temperamentul romanţios al „jupîniţei". Cum însă în chiar timpul scenei din iatac Ioana nu pierde nici un prilej să batjocorească pe Andrei, căderea ei nu poate fi privită decît ca un act inconştient, una din formele isteriei sexuale. Obiecţia noastră pierde însă din valoare dacă privim mai de aproape. Cel puţin din întîietate. Căci, înaintea noastră, d-1 Camil Petrescu a răspuns primul acestor obiecţiuni : subtitulîndu-şi piesa Nebunia lui Andrei Pietraru, aruncînd deci, el însuşi, un uşor discredit şi o nuanţă de ironie titlului principal Suflete bari şi în al doilea rînd împlinind golurile dintre replici cu o infinitate de observaţiuni de ordin psihologic, în inten-ţiunea ca nefirescul să devie cît mai puţin aparent. Aşa cum se prezintă textul actual al Sufletelor tari, sîntem la jumătatea drumului între teatru şi roman. O astfel de temă cerea cu necesitate spaţiul de dezvoltări psihologice ale romanului. Intr-o astfel de textură, totul ar fi fost motivat şi obiecţiu-nile noastre n-ar fi avut ce căuta. Cum însă chiar autorul a preîntîmpinat în această redacţie definitivă a textului orice rezerve i s-ar face pe tema principală, nu ne rămîne decît să subliniem frumoasele calităţi ale piesei. Un dialog nervos, nuanţat pînă la ultima consecinţă, un stil de o superioară ţinută literară, personaje de o cuceritoare frăgezime de spirit şi de un rar pitoresc, ca acel zgomotos şi adorabil Culai Darie, dar mai ales figura impunătoare, retuşată cu pasiunea unui mare portretist şi în cele mai mici amănunte, a bătrînului Matei Boiu. Dacă centrul dra- 393 matic, clasicul conflict, nu este şi nu poate fi în actul al doilea, între Ioana şi Andrei, el este însă fără îndoială în toată izbucnirea bătrînului fraudat, aşa de omenească şi de zguduitoare. De bună seamă aceasta este şi piesa. în umbra acestei suferinţe, reală şi demnă, a bătrînului, cît de meschin şi de dezgustător apare eroismul excesiv al acestui timid, favorizat de complicităţile livreşti ale eroinei. în desăvîrşirea acestei figuri de bătrîn de pură tragedie antică, d-1 Camil Petrescu a pus atîta dragoste şi atîta artă, că numai aşa se explică de ce, cu toate obiecţiile de ordin secundar ce se pot aduce piesei, Suflete tari te reţin şi te emoţionează. ** jpjjSp* i; i? HORIA FURTUNĂ FĂT-FRUMOS („Cultura naţională“) Problema pieselor tipărite se pune şi cu prilejul acesta. Experienţa are acelaşi rezultat. Pe scenă, artificialul, drapat oricît de somptuos, e tot lipsit de viaţă. Făt-Frumos murise cu mult înainte de a fi ajuns în castelul desvrăjitei Cosîn- •zene. îl omorîse oratoria. Nu zadarnic piere orice pasăre pe limba ei. Elocinţa e cu atît mai toxică cu cît e frumos versificată, cu alte cuvinte, piesa d-lui Furtună nu trăieşte pe scenă. N-are o acţiune, n-are o intenţie de interes dramatic, n-are personaje închinate unei fapte. Şi totuşi, Făt-Frumos a făcut sală pînă la încheierea stagiunii. Prin ce miracol ? |'| Feerie e tot aşa de puţin ca altele, prin coborîrea prea aproape de pămînt a cupolei aceleia în care ar trebui să se * desfăşoare irealitatea de basm. Sînt şi prea multe aluzii la contingenţele istorice recente. Piesă de teatru, realizare dramatică şi mai puţin. Are însă un mare merit. E un model de şezătoare naţională, cu dezbateri şi întreceri din care se vădeşte virtuozitatea d-lui Horia Furtună. Domnia-sa este un poet, dublat, centuplat mai curînd, de un foarte abil versificator. De aceea aminteam la început de problema pieselor | tipărite. Făt-Frumos e o dovadă peremptorie. Toate scăderile scenice cad, la lectură, în umbră. Versul se citeşte pentru el. Uiţi de acţiune. Puţin îţi pasă că-1 aşteaptă Cosînzeana. Nu te mai saturi ascultîndu-1. Mai ales cînd vorbeşte prin versul d-lui Furtună. Pe scenă calendarul lui Aghiuţă pare cam lung. De la un timp oboseşte. Aceste versuri au fost spuse pe scenă ? N-au fost cumva sărite ? Din crinii albi fac trîmbiţi de fildeş, străvezii, Şi cînd plutesc pe rîuri, prin munţi drepţi şi pustii, 395 Eu fac din pluta albă, ce merge-n zări cu soare, Răvaşul stîncei către nisipuri călătoare... Cînd apele dorm duse şi morile au stat, Atunci sunt Zburătorul ce mă agăţ de zid, Cu degete de lună fereastra o deschid Şi-arunc pe-obrazul fetii, ce doarme şi visează. Iubirea ca o floare şi dorul ca o rază. în volum aceste versuri sînt şi nimic nu le-ar putea eclipsa. Armonia lor vrăjeşte, şi dacă spectatorului i-au fost o ceaţă, pentru cetitori sînt o lumină orbitoare. Negreşit, nu voi înceta de a crede că talentul d-lui Horia Furtună putea să dea o dată cu piesa de teatru în versuri magnifice, ce ar fi fost o biruinţă scenică, şi volumul acesta care în ciuda oricăror lipsuri, rămîne o desfătare a iubitorului de poezie. Din fericire, specia nu e încă stîrpită din cuprinsul României Mari. CATON THEODORIAN STÄPINA („Casa ¡coaielor“) Aminteam deunăzi, vorbind de arta d-lui Demetrius, unul din caracterele-i esenţiale: arbitrarul. Fiecare scriitor îşi are tara originară a temperamentului său artistic, pe care o întîlneşti cînd nu te aştepţi şi care te pîndeşte, prezentă întotdeauna, de sub cutele oricărei manifestări spirituale. D-l Caton Theodorian iubeşte situaţiile tari, îndrăzneţe. E un exerciţiu în care se complace şi în care a dat cel puţin o dovadă — peremptorie — despre virtuozitatea aceasta. Mă gîndesc la Buţoreştii. Un boier maniac, mîndru de genealogia lui, ţine morţiş să-şi dea fata după tot un Bujoresc. Şi acest Bujoresc se întîmplă să apară sub înfăţişarea stîngace, dar delicată, a unui spiţer din Huşi. însă fata a şi ascultat de pornirea inimii şi a păcătuit cu locotenentul Cărbuneanu. Bujorescu va trebui să joace rolul de locotenent marital, pentru că fata, de hatîrul tatălui, acceptă, însă îi dezvăluie realitatea. Amos Bujorescu primeşte să joace comedia aceasta conjugala şi pleacă în străinătate, în călătoria de nuntă. La întoarcere : Amos Bujorescu a cîştigat partida. Fata e cucerită de distincţia sufletească a spiţerului, şi căsătoria ră-mîne valabilă pentru toate părţile. După cum se vede, nu o situaţie neverosimilă : viaţa de toate zilele ne oferă nenumărate, şi cu cît mai ciudate, încă ; însă una excepţională, o situaţie forte. Am amintit de dînsa, cu gîndul la observaţiu-nile acelui cronicar indignat de imoralitatea situaţiilor. Ca şi cum în artă poate fi vorba de situaţii imorale — de îndată ce sînt satisfăcute canoanele creaţiei — şi ca şi cum ar trebui să judecăm numai după date o teoremă psihologică, în cazul acesta, ce-ar trebui să zicem — ca să luăm un exemplu întîinplător — de acel Magnific încornorat a lui Crom- 397 melynck, în care soţul, impresar al prostituţiei soţiei sale, trăieşte totuşi una din cele mai zguduitoare tragedii ? Ei bine, la fel, transpunînd situaţiile, Bujoreştii d-lui Theo-dorian sînt o desăvîrşită comedie graţie artei cu care autorul a rezolvat situaţiile îndrăzneţe şi nimbului de poezie cu care a aureolat existenţa sufletească a lui Amos Bujorescu. în Stăpîna, aceeaşi predilecţie. Un boier, ridicat prin munca lui stăruitoare, un soi de răzeş, legat de pămînt şi crescut în inima oamenilor pe care-i stăpîneşte, are de soţie pe fiica orgolioasă a fostului său proprietar. Stoica Breazu a fost dintru-ntîi îngrijitorul, apoi arendaşul boierului Balaş, a cărui moşie i-o scapă fără să ia ipotecă. Boierul — recunoscător — îi dă pe fiică-sa de soţie. „Eu, de la locul meu, s-ajung pînă la o cucoană mare şi frumoasă, pînă sus la cer ?!... Şi aşa, din stăpînă mi-a devenit soţie“, se spovedeşte Breazu către fiică-sa, Dida, care a moştenit mai mult firea lui şi care, după calculele soţiei, va trebui să ia de bărbat pe Grigore Zotescu, rubedenie de-a lor şi amant regăsit, în acelaşi timp, al „stăpînei“. Această căsătorie trebuie şă se facă pentru că aşa a lăsat bătrînul Balaş cu limbă de moarte, ca fiica să reintre, prin însoţire, în rangurile boiereşti, a căror vrajă a înfrînt-o doar excepţionalele virtuţi ale lui Breazu ; pentru această căsnicie stăruie chiar Breazu, pentru care cu-vîntul dat e sfînt, şi mai ales convine de minune soţiei lui Breazu, care va putea trăi neînfrînată în pasiunea ei pentru viitorul ginere şi sigură despre partea averii. Cum se vede, un interesant meci de „caractere“. Castitatea sufletească a lui Breazu, asediată din toate părţile, şi revelaţia finală că Tecla, „stăpîna“ ideală, la care şi astăzi, după atîţia ani de căsnicie, abia îşi ridică ochii, îl înşeală şi-l dispreţuieşte — ce situaţie favorabilă pentru o dramă sufletească, care să dărîme o dată cu colonadele prejudecăţilor între care trăise şi propria lui inimă, şi trecutul lui amăgit! De data aceasta, însă, predilecţia lui Caton Theodorian pentru situaţiile forte nu e servită de mijloace adecvate. Totul se desfăşoară după o predestinare transparentă. Fata află grozava realitate din vorbele unui beţiv — de casă — un fel de cîine de pază al fetei, de cînd a scăpat-o mică fiind, de la înec. Urmează o serie de scene între mamă şi fiică, o izbucnire reciprocă de nervi, isterii răscumpărate fie de prudenţă (din partea mamei), fie de îndoieli (din partea fetei), pentru ca, la urmă, 398 Stoica Breazu să precipite dezlegarea şi Tecla să părăsească, într-o violentă clamare după libertate, căminul. Sînt în piesa d-lui Caton Theodorian fericite portrete, mai mult, conturate caractere, cum este al boierului, al fetei, sau cele secundare, sau episodice. Ceea ce lipseşte este ho-tărîrea de a rezolva o situaţie forte, cu mijloace tari, dramatice. Revelaţia ororii trebuie privită dîrz, în faţă. Drama bunului boier Stoica Breazu se prăfuieşte în incertitudini melodramatice, cînd din inima aceasta jignită ar fi trebuit să scapere scîntei. Un pumn ridicat ameninţător nu convinge întotdeauna şi nu e o dovadă de furtună sufletească dezlănţuită. Rezervînd dramei propriu-zise — revelaţia lui Stoica Breazu — abia o parte din actul III, d-1 Caton Theodorian a fost nevoit să simplifice drama şi s-o atenueze. Şi drama neglijată s-a răzbunat. ALFRED MOŞOIU STRIANA („Casa şcoaielor“) Teatrul în versuri a cunoscut, în toate literaturile, şi la noi, o soartă din cele mai favorizate. Comedia eroică, feeria naţională sau mitologică au apelat la vers, şi şi-au aninat în cosiţe panglici multicolore, pentru că versul, pe scenă, scîn-teiază şi place, dispune şi încîntă. Ciudat destin şi acela al poeziei. De unde, închisă în volum, trăieşte discretă şi veghează ca într-o seră, pe scenă se desfoaie ca un nufăr pe apă. Cetăţeanul care în viaţa lui n-a deschis un volum de versuri şi n-a memorat altceva decît rugăciunile sau aforismele versificate din manualele primare, plecînd de la o piesă în versuri, ştie pe de rost o replică celebră, o imagine gravată ca o inscripţie istorică, un period depanat între degetele abile ale rimelor, ca o jurubiţă de borangic. Pentru că versul are mirajele lui. Negreşit, şi poate n-ar mai fi trebuit s-o spunem, cînd lucrul nu se petrece ca în memorabila apostrofă a lui Eminescu : „e uşor a scrie versuri cînd nimic nu ai a spune“, cînd, cu alte cuvinte, versul urcă la fel cu mireasma dintr-o jertfă primită de Domnul din trepiedul de argint al creaţiei poetice. E într-adevăr cazul cu Striam. Nu doar că tot ce se spune în legătură cu această copilă a plaiului, cu această îndrăcită şi veselă hangiţă de drumul mare ar fi din cea mai excelentă poezie. Sînt, cum e şi firesc, nenumărate locuri comune şi mai ales nepotriviri de ton ; de multe ori ai impresia că eşti la un joc de salon, unde se joacă de-a hangiţa şi de-a eroii, căci prea adesea vorba e înflorită, mult prea înflorită, şi literatura dusă prea departe. De pildă, hangiţa 400 asta care rîde, în sihăstria ei, şi-şi rîde de toţi cei ce-o doresc, dacă îşi ştie farmecele, de multe ori păcătuieşte în versuri prea hirsute pentru primăvărateca-i fiinţă : Toţi, poposiţi aicea, mergînd pe drumul vieţii... La fiecare masă, cînd vin doi călători, Cu cea dinrfi ulcică sînt răi şi sfidători ! Vorbesc de vrăşmăşie şi viaţa pun la cale. Dar bate miezul nopţei şi-n han miroase-a jale... La fiecare masă e dragostea-n priviri, Şi vinul lor din cană se schimbă-n amintiri !... în schimb, în majoritatea cazurilor, vorba ei e vorbă cu tîîc şi cu haz şi risipeşte peste acţiunea aceasta romantică un parfum de floare de cîmp, sănătos şi înţepător : ...Nu-i prima oară cînd om cu barba sură A vrut să-mi prindă ochii ducînd cotnar la gură ! M-am învăţat cu hanul acesta şugubăţ, Din barba ta, voinice, n-am ce să mai învăţ !... Cu ochii-mi n-ai ce face ! Hangiţa e prea mică... De vrei s-o vezi mai mare, mai soarbe o ulcică... Şi dacă sorbi vreo şapte şi stai în faţa mea, Mă vezi atît de mică... de-ţi intru în ulcea... Sau cînd, nebănuind în flăcăul de care se îndrăgeşte pe Ştefan-voievodul, îi vorbeşte : ŞTEFAN Şi cum e vodă Ştefan ? STRIANA E scund şi are plete ! I-s straiele în aur şi pintenii la fel... De-ţi lăcrămează ochii privind mai mult la el ! Şi e bălai ca firul ce-i tors din fir de soare... Tunica-i-e stropită cu pietre lucitoare... Şi-s mari cît o alună şi altele mai mici... Dc-ai zice că plouat-a pe dînsul licurici... (Ştefan rîde.) Ei ! nu mai rîde-atîta ! Ci crede zău odată... Că asta nu-i poveste... E vorbă adevărată... E-n han la mine vodă şi bea ca un hînsar... ŞTEFAN Atuncea dă-mi, hangiţo, să beau şi eu cotnar ' Mai toarnă o ulcică din viţa asta rară, Căci, zău, n-aş vrea pe vodă să-l facem de ocară. însă aceste scene de o apreciabilă idilă nu-s pentru vecie. Oastea ,lui Radu cel Frumos se întoarce. Şi cornul cheamă din nou oştile la luptă. Ştefan pleacă. Striana înţelege că-1 iubeşte. Tabloul al doilea are dezavantajul să stăruiască asupra acestei tristeţi. Dar dacă idila, oricît de promptă, dintre Ştefan şi Striana însenina şi scena şi versul, elegia prea gravă, mai ales că invenţia îl conduce pe d-1 Moşoiu să ne dea un personaj secundar, fals chiar pentru o comedie legendară — acel paznic al hanului, care şi-a trăit iubirea pentru Striana ! — turbură oarecum viziunea romantică a acestei comedii eroice. Şi cu toate acestea, oricîte obiecţiuni secundare s-ar mai putea face, d-1 Alfred Moşoiu ne-a dat cu Striana o fericită altoire de fantezie în istoria naţională şi a surprins în tre-cătoarea idilă a hangiţei şi-a voievodului o fulgerare sufletească care înduioşează oricum, cu atît mai mult cînd e slujită de frumoase versuri, de-o autentică poezie. Ca şi o spadă, care adaogă însuşirilor originare pe aceea a arabescurilor gravate pe mîner şi pe lamă. LUCIAN BLAGA DARIA („Ardealul“, Cluj ) FAPTA ; ÎNVIERE („Cartea vremii“) Nu putem vorbi despre aceste trei ultime piese de teatru ale d-lui Lucian Blaga fără să amintim, chiar în treacăt, de frumoasa carieră literară a autorului Poemelor luminii■ De Ia această primă culegere de poeme, datînd din 1919 şi pînă astăzi, d-1 Lucian Blaga şi-a conturat personalitatea sa literară şi mai ales şi-a amplificat-o. Imaginile, ce se păreau să fie tema d-sale favorită, au surprins prin prospeţimea lor, fie că se întîlneau developate în poeme de o tehnica alta decît cea curentă, fie că se încrustau în acele „pietre pentru templul meu“, din cari poetul şi gînditorul luau ca dintr-un material comun. Timpul, şi e vorba doar de cîţiva ani numai, a subliniat înclinaţiunile d-lui Blaga spre studiul atent al variaţiilor dc conştiinţă, l-a apropiat tot mai mult de acele regiuni umbrite ale sufletului, unde atîtea taine se petrec şi unde o poezie severă şi gravă se strînge sub aripile-i de pasare de noapte. Căci poezia d-lui Blaga a evoluat de la pilda şi de la imaginea tematică spre mit, spre proverb, în cea mai largă accepţie a cuvîntului, către o metafizică al cărei her-metism nu exclude poezia, după cum nu-i lipsită de graţie peregrinarea sobolului prin galeriile subterestre. (Fără a niai vorbi — continuînd imaginea — de acele mici moşuroaie, de deasupra pămîntului, mărturie vizibilă şi pentru ochiul muritorului de rînd.) însă nici locul, nici timpul nu îngăduie să stăruim asupra evoluţiei poeziei d-lui Blaga. Era necesar să amintim de poet, pentru că, sub toate variatele aspecte ale activităţii sale, d-I Lucian Blaga rămîne spiritul generator, poetul altoind pe o experienţă personală sau livrescă o problemă, un 403 gînd, o nelinişte. A spune, în treacăt, că în afară de poezie, de lucrări de estetică, de teatru, în d-1 Lucian Blaga rezidă un foiletonist de rasă, căruia nu-i scapă nici una din preocupările contemporane — fie o expoziţie de artă modernă, fie o interpretare a operei lui Shaw, fie o problemă de etnografie — înseamnă a completa portretul unei personalităţi care se desăvîrşeşte sub ochii noştri. Mai ales că din toate aceste diverse preocupări, d-1 Lucian Blaga îşi hrăneşte opera cu o sevă permanent reînnoită. E şi cazul teatrului său, de la misterul lui Zamolxe pînă la pantomima din Înviere. Din aceste trei piese de teatru, Daria şi Fapta, deşi inegale ca valoare şi articulare dramatică, se înrudesc prin aceeaşi atmosferă sumbră, prin acelaşi aer straniu, prin aceleaşi cazuri de psihopatologie pe care le expune. Daria e eroina unei drame familiare, ce se săvîrşeşte în umbra irespirantă a menajului unei ridicole fantoşe, ce se socoteşte savant în-tr-ale pedagogiei. Daria este ilustrarea unui caz de terapeutică prin iubire, căci, deşi pradă unor obsesii maladive, Daria renaşte din iubirea scriitorului Loga, după cum se îmbolnăveşte din nou şi se sinucide cînd bărbatul o claustrează şi o separă de amant. Deşi zbaterile Dariei, bucuriile, ca şi deznădejdile ei sînt de esenţă dramatică, drama e însă prea schiţată şi totul lasă să se vadă că ne aflăm în faţa unei lucrări de început şi de experimentare. Aceasta se vede de altfel şi din scrisul cu anume stîngacii provinciale, ce nu se întîlnesc niciodată în stilul d-lui Blaga. De aici şi impresia didactică ce se degajează din simplificarea acestei drame. în schimb, ce depărtare, ce unitate armonică în tratarea tot a unui caz patologic în Fapta. Povestea e a pictorului Luca, a cărui tortură sufletească se petrece între arta lui de o ascetică spiritualitate şi între ostilitatea tatălui său, un preot faimos pentru neînfrînarea instinctelor şi pentru imoralitatea lui renumită. (Amănunte cari, de altfel, sînt numai schiţate.) „Spiritul arde cu flăcări în tufa de spini, dar spinii nu se prefac în cenuşă, ci rămîn spini“, este caracterizarea cu care doctorul, prietenul lui Luca, prezintă tatălui izolarea şi arta fiului său. Desigur, pictorul e un nevropat. Neînţeles de tatăl său, se sufocă de otrava.izolării, şi cuvintele cu care vorbeşte tatălui de plecarea sa sînt de o emoţionantă umanitate : „Ce se petrece în mine nu ştii nici tu, nici eu. Un 404 fi I spaţiu se-ncinde aici, e o mîhnire fără sfîrşit. Plutesc ca pe o apă neagră aici, e urîta, nemărginita deznădejde. Oh ! nu mai pot. Ridic un deget — cade zăvorul de pe o poartă ce-ar trebui să rămînă veşnic închisă. Nu e bine să mai rămîn. Toate lucrurile îmi fac rău aici. Nu mai pot. Nu mai pot. Trebuie să plec. Aceasta e noaptea : să nu mai vezi decît veşnic acelaşi lucru. Aceasta-i durerea : să întîmpini ce ocoleşti.“ Şi răspunsul tatălui, aspru, de-o deconcertantă brutalitate : „...Sau dacă nu, îţi stau la dispoziţie cu un alt sfat. Fă-ţi sfîrşitul. Du-te, spînzură-te. Nu eşti făcut pentru viaţă...“ Dar plecarea se amînă. In viaţa pictorului se abate, ca o grindină de foc, făptura ciudată, enigmatică a Ivancei. E numai văpaie. Şi Luca o iubeşte, o teme de tatăl său, şi în cele din urmă, cînd o pierde, trebuie, după prezicerea doctorului, prietenul său, să săvîrşească fapta de care se teme : Crima. împiedicat să tragă în tatăl său şi-n Ivanca, descarcă revolverul în prietenul său, în doctor. Nu-1 nimereşte, însă e vindecat de vechile obsesiuni. Acum nu va mai pleca. „Bucură-te şi cîntă. Pe tine te mai cheamă singurătatea ? Pe mine nu mă mai cheamă. Vreau să rîd între oameni. Cine mai are frică de oameni ?... Prietene, m-am vindecat prin faptă...“ Aşa, redus la liniile sumare, jocul acesta dramatic pare desigur absurd şi tematic. Şi poate că, la origine, şi este. Căci d-1 Lucian Blaga expune un caz din psihopatologia freu-diană cu terapeutica corespunzătoare. Ceea ce interesează, însă, este că tot acest substrat psihanalitic este învăluit şi răscumpărat de o acţiune în care înfiorarea dramatică nu exclude o superioară atmosferă de poezie şi de iluminare. Fapta este de fapt un mister, prin luminile nebănuite ce suspendă peste grotele sufletului omenesc, şi este o dramă vehementă şi aspră prin ciocnirea celor două suflete : pictorul şi părintele, printre cari fulgeră pasiunea sălbatică a Ivancei. Şi cît de omenească nevoia aceasta de iubire, şi cît de firească conversiunea acestei eroine, amintind într-o oarecare măsură de impudica Stella din Magnificul încornorat al lui Crommelynck, dar şi mai mult aduce cu o altă eroină a d-lui Lucian Blaga, cu Nona, din Turbumrea apelor. 4C5 Ne mai rămîn puţine cuvinte pentru înviere. E o panto- \ mimă de o savoare cu totul particulară. Un basm în afară * de loc şi de timp, pe cea mai simplă din teme. O cerere în | ; căsătorie a unei fete de la ţară, care e dată după un bogătaş [ ^ din alte părţi. Satul se pustieşte de ciumă şi mama fetei nu f poate muri pînă nu se întoarce fiica adusă de fratele mort, ţ ' ce fusese sculat din mormînt de maică-sa. Fata soseşte tocmai j 7 în noaptea învierii şi maică-sa moare împăcată. ' Elemente de folclor, de basm vesel şi sumbru, d-1 Lucian Blaga adnotează cea mai fantezistă partitură pentru o mimodramă. Poetul care e d-1 Blaga e aici ia largul său. De pildă : „Porcarul — (refuzat de Vochiţa) — se destramă în gesturi sentimentale de poet romantic" ; „Păcală parează foarte liniştit, cerînd mina nu a Vochiţei, ci a mamei“ ; „Mama — înveselită — aruncă cîrja după el“ ; „... Vochiţa § e tristă că are astfel de peţitori“ sau descrierea satului bîntuit 1 de ciumă, de o pregnantă plasticitate : „Apoi linişte. U11 şuier ,f străbate vămile văzduhului... Peste sat trece personificată : ciuma cosaşă, călare pe o reptilă uriaşă cu solzi galbeni şi | verzi, ochii roşii şi cu aripi de lăcustă enormă.“ | Negreşit, nu poate fi vorba de o reprezentare a acestei pantomime. Tot farmecul inedit din gesturi şi din glose s-ar prăfui. Privit însă ca un libret pentru o operă muzicală — cum aminteşte şi d-1 Lucian Blaga — oferă un minunat ' prilej de încercare pentru compozitorii noştri, cari duc lipsă, * pare-se, mai ales de concepte de esenţă românească. MIHAIL SORBUL DON QUIJOTE DE LA MANCHA („Casa ş coaie lor“) PATIMA ROŞIE, comedie tragică în 3 actc, ediţia a 111-a („ Ancora “-Benvcnisti) Cu Don Quijote de la Mancha, d-1 Mihail Sorbul nc invită să zăbovim asupra pieselor de teatru scoase din romane. Experienţa e cunoscută îndeobşte şi a stat întotdeauna în puterea autorilor să extragă dintr-un roman sau numai latura pur dramatică, sau, concentrînd acţiunea diluată a romanului, să ne-o prezinte la o putere ridicată, extract de pasiuni şi de iminente conflicte. Istoria literară citează astfel de tentative. Era însă romanul lui Cervantes cel mai indicat teren pentru o astfel de experienţă ? D-1 Mihail Sorbul, care, asemeni Patimei roşii, a denumit adaptarea sa din Cervantes „comedie tragică“, a surprins, fără îndoială, esenţa pură a acestei odisei sufleteşti care e Don Quijote. Căci oricît de multiple ar fi controversele interpretării ce s-au dat operei lui Cervantes, toate se întîlnesc în punctul ce, după unii, îşi zice „ironie tristă“, după alţii, „umor negru“, iar după d-1 Mihail Sorbul, „comedie tragică“. însă comedie tragică e şi Patima roşie. Amestecul acela de instinctuală pasiune care se desfăşoară orbeşte, exaltarea sentimentală a Tofanei, care pregăteşte dezastrul propriei ei fericiri, şi contrastele aşa de frapante între sufletele unora şi altora dintre protagoniştii Patimei roşii, candoarea Crinei alături de stupida idolatrie a pitorescului ratat care e Şbilţ, toată această pînză naturalistă întrebuinţează oameni şi culori din vecinătatea noastră cea mai apropiată. Este în Patima roşie o acţiune strînsă, violentă, vibrantă ca un arc destins, care se precipită şi trage în vîrtejul ei, printre aforismele ciudate ale lui Şbilţ, atît sufletul voluntar al Tofanei, cît şi timiditatea obraznică a bietului donjuan Rudi. Amestecul acesta de comedie şi tragedie, care a fost în opera d-lui Sorbul cel mai fericit augur 407 al carierei sale dramatice, rămîne permanent cu rădăcinile înfipte în solul realităţii. în mînuirea unei astfel de acţiuni, într-un astfel de cadru, d-1 Mihail Sorbul s-a dovedit maestru. Dezertorul, care a urmat Patimei roşii, a fost o strălucită confirmare. însă nici despre o astfel de acţiune, nici despre un astfel de violent-comic-tragic nu poate fi vorba în opera lui Cer-vantes. Spuneam mai sus : odiseea sufletească a lui Don Quijote. Cu alte cuvinte, dimensiuni de epopee, şi încă sufletească, deci generatoare de alte şi alte devoluţiuni, tocmai ceea ce avem în aventurile nobilului hidalgo, Cavaler al Tristei Figuri şi devotat amant al Dulcineei de Toboso. însă aventură nu e totuna cu acţiune, şi mai ales cu acţiune în înţeles dramatic. Aventura implică zăbavă, taifas, pierdere de vreme, aventurierul e un pierde-vară, unul care taie cîinilor frunză, un trubadur amorezat de vagabondaj, aşa cum şi sînt şi Don Quijote, şi adorabilul său scutier Sancho Panza. Dar şi mai bine prinde Merejkovski, în admirabila sa exegeză a lui Don Quijote, această esenţă a romanului lui Cervantes : „în Dan Quijote nu este, la dreptul vorbind, nici o intrigă, nici un mod de acţiune dezvoltată consecutiv ; nu e decît o situaţie fundamentală, care aproape nu se modifică de la un capăt la altul al dramei... Iată pentru ce e aproape imposibil de povestit subiectul lui Don Quijote, cum e imposibil de povestit, conformă întru totul cu realitatea, banala zi a unei persoane care a trăit cu adevărat, şi nu imaginar.“ Şi atunci, faţă de această calitate, în faţa acestei psihologii statice, d-1 Mihail Sorbul, temperament prin excelenţă dramatic, avea să fie pus la o grea încercare. întreprinderea d-sale a reuşit graţie meşteşugului de dramaturg ce posedă în cele mai amănunţite taine. înscenarea d-sale dramatică ia din întreg romanul lui Cervantes aventurile celei de a treia „ieşiri“ a lui Don Quijote, între care e şi savurosul episod al guvernării insulei Barataria de către Sancho Panza. Nu vom tăgădui că proverbele lui Sancho Panza, că episodul de la curtea ducelui de Aragon sau al prînzului guvernatorului din Barataria tot mai conservă ceva din esenţa lor spirituală. însă, întorcîndu-ne la primele rînduri ale acestei glose, vom spune că fantomatica fiinţă a acestui Don Quijote dramatizat poartă toată vina fatalului păcat originar : el e 408 făcut pentru roman. Acolo greutatea cădea pe fiinţa sufletească a eroilor. Mirajul la care se dedau Don Quijote şi Sancho Panza, dintre care primul, precum bine observă Merejkovski, transformă realitatea în vis, iar al doilea în glumă, acest miraj e de fapt creaţia lor. Aventurile, în roman, sînt consecinţe ale temperamentelor lor, iar farsele — cînd sînt — sînt jocuri ale fanteziei lor, pe care şi le acordă cu generozitate aceşti doi titani ai imaginaţiei. în teatru — şi în piesa d-lui Mihail Sorbul, ca în orice altă încercare dramatică, desigur, prin definiţie — greutatea cade pe elementul exterior : pe farsă, pe feerie. Sînt cele două feţe ale înscenării d-lui Sorbul, pe care d-sa le urmăreşte şi le dezvoltă cu atenţie. Aşa se face că scena finală, a morţii lui Don Quijote, e inoperantă, şi, departe de a înduioşa, ea lasă rece. Pentru că nu numai scena finală, dar şi întreaga piesă tînjeşte de dorul romanului, al sufletului eroilor, de amplificările sufleteşti pe care povestirea romanului le favorizează, dar peste cari teatrul trece ca peste bolovani de ţărînă, cu rariţa lui grăbită. Şi dacă de multe ori acoperă seminţe, de multe ori şi striveşte. Cu ce satisfacţie ne reîntoarcem atunci la Patima roşie, consacrata comedie tragică a d-lui Mihail Sorbul, şi cu cîtă grabă facem, din nou, loc entuziasmului nostru şi pentru tipurile profund umane : Tofana, Şbilţ, Rudi, Castriş, Crina, şi pentru vigoarea dialogului şi pentru poezia acestei detra-cări, emoţionantă prin excelenţă, şi mai ales pentru stringenţa acţiunii dramatice, care împlîntă o puternică gheară în sufletul cetitorului, ca şi în al spectatorului. CRITICĂ N. DAVIDESCU ASPECTE ŞI DIRECŢII LITERARE, II („Cultura naţională“) Dacă se vorbeşte de criză în vreunul din genurile literare de la noi, e cînd se vorbeşte mai ales de critică. Lirica trăieşte astăzi zile din cele mai glorioase, iar înmulţirea romanului şi stăruinţa cu care scriitorii din ce în ce mai subiectivi se supun canoanelor lui arată că steaua epicei începe să se ridice din negura miazănopţii. Critica a cunoscut epoci istorice. Maiorescu şi Gherea au luptat din adăposturi savant blindate, şi literatura a cunoscut de pe urma lor o pace din cele mai roditoare. D-nii Ibrăileanu şi Mihail Dragomirescu i-au înlocuit în comandă, şi o bună vreme cuvîntul lor a fost aşteptat cu interes şi încredere. Militanţii de ieri s-au retras între pereţii sălilor de curs, şi de pe catedre predică un burghez didacticism. Singur, dintre criticii mai vechi, d-1 E. Lovinescu n-a părăsit cîmpul de operaţii, şi volumul său asupra Poeziei noi a surprins cu tinereţea atitudinei sale faţă de noile încercări lirice. Tinerii dovedesc un frumos spirit critic şi o serioasă cultură. Discontinuitatea exerciţiului lor critic însă şi împrejurările ultime ale publicisticei aruncă un uşor discredit asupra carierii lor. Nu se poate vorbi de tînăra critică românească fără a consemna pierderea simţită cu moartea lui Ion Trivale. Dintre tineri, cel care se ridică cu o activitate într-adevăr susţinută şi ordonată, cu un spirit pătrunzător şi sigur, dublat de o cultură modernă şi variată, e, neîndoios, d-1 N. Davidescu. Cele două volume de „aspecte şi direcţii“ sînt o ilustrare a acestor calităţi. Cronicar atent la fenomenul literar, d-I N. Davidescu nu pierde nici un prilej de a-1 pune în valoare. Observaţiile saie iau de multe ori înfăţişarea unor paradoxe elegant susţinute : întotdeauna însă interesează şi încîntă. Aşa, de pildă, 413 în eseul iniţial asupra „agoniei unui gen literar“* unde, împotriva tuturor aparenţelor, d-sa conchide că romanul a fost înlocuit în atenţia contemporană de specia purificată a nuvelei. E adevărat că ceea ce se oferă, în marea majoritate a cazurilor, drept roman nu e decît o nuvelă diluată şi că în bună parte preferinţele publicului merg spre povestirea nevertebrată, precum teatrului îi preferă cinematograful. Dacă însă se iau în considerare acele opere ciclice, în care studiul moravurilor, caractere şi psihologism se leagă de marea tradiţie balzaciană sau stendhaliană, romanul, departe de a fi un gen în agonie, cunoaşte experienţe din cele mai fructuoase şi trăieşte o epocă din cele mai fecunde. Din adnotările sale în marginea tuturor fenomenelor literare sau culturale, să desprindem întîi din eseurile d-lui Davidescu aceste două idei călăuzitoare : 1. Definiţia ce d-sa dă scriitorului: „Un scriitor, în definitiv, trebuie să fie, înainte de toate, o forţă care are permanent ceva de spus şi care necontenit vibrează în contact cu viaţa dimprejur. Scriitorii au nevoie de un drapel de luptă, nu în sensul unei tendinţe sociale numaidecît, dar neapărat în sensul unui ideal de artă, indiferent dacă el merge într-o direcţie sau alta.“ 2. Ca o consecinţă a acestui crez : „Publicarea la răstimp a unei poezii, a unei nuvele şi mai rar a unui volum nu a putut preciza nicăiri o ţinută intelectuală, o orientare în mijlocul ideilor generale cari preocupă cultura noastră, ci, cel mult, a putut marca o stare sentimentală, un mai bun sau mai puţin bun receptor de sensibilitate personală“. (Aşa, de pildă : „Eminescu reprezintă, paralel cu poezia cu care a cinstit scrisul românesc, şi o judecată critică, o dîrză orientare cu care a îmbrăţişat toată viaţa contemporană lui“. La fel un Eliade, Alecsandri, Russo, Bălcescu, Titu Maiorescu, Hasdeu, Iorga.) Aceste două faruri delimitează domeniul de critic şi de militant al culturii al d-lui N. D. Ele luminează întreaga sa activitate, şi sentinţele sale, uneori aspre, sînt numai o preţuire atentă în inima acestui crez. Dar în a doua parte a volumului d-1 Davidescu interpretează un număr de poeţi ai tinerei generaţii lirice. Sînt aşa-zişii simbolişti, mai corect, poeţii noi, de la precursori ca Macedonski şi Anghel pînă la d-1 Lucian Blaga. D-1 N. Da- 414 videscu, poet cu sensibilitate modernă şi cu o intelectualitate afinată, aduce în comentarea poeţilor noi larga înţelegere şi iscusitele mijloace ale sufletului său înrudit. Meritul său e nu numai estetic, ci şi istoric. Noua lirică românească era lipsită de criticul care s-o pătrundă. Bunăvoinţi se manifestaseră, ele fuseseră mai mult platonice. Revista d-Iui Den-susianu, ca şi celelalte reviste de avangardă, au slujit noii poezii, aducînd însă într-o mică măsură acea sistematizare a principiilor şi acel spirit de consecvenţă care singure dau credit unui curent literar. D-1 N. Davidescu împlineşte această lacună. Spirit de largă modernitate şi temperament critic, unind eleganţa stilistică cu seriozitatea unei variate şi solide culturi, d-sa trece în primele rînduri ale generaţiei sale şi călăuzeşte cu certitudine şi gust paşii cetitorului în drumul spre frumos. în d-1 N. Davidescu, literatura românească are un mentor infailibil. DRAGOŞ PROTOPOPESCU PAGINI ENGLEZE („Cultura naţională“) Lucrarea d-lui Dragoş Protopopescu face parte dintr-o foarte distinctă şi stăruitoare activitate anglicizantă, în care se întîlnesc, în timpul din urmă, pe lîngă al d-sale, numele d-lor I. Botez, M. Beza şi P. Grimm. Este, de bună seamă, un semn al vremurilor, accentuate şi mai mult de orientările poîitico-economice ale ultimului război, această preocupare convergentă care porneşte din cele trei centre universitare, cu excepţia Bucureştilor. Dar nu e vorba să trasăm harta acestei activităţi. Fapt e că ceea ce înainte vreme era un fenomen sporadic şi oarecum snob după război s-a generalizat, şi învăţămîntul universitar al englezei răspunde şi unei cerinţe a timpului, şi unei nevoi a intelectualităţii româneşti de astăzi. în felul acesta, poate nu sîntem departe de ziua în care opera genialului Shakespeare va fi anexată lectorului român, prin tălmăciri ideale, cel puţin în măsura în care e familiară spectatorului. Pînă atunci, studiile se urmează ca favorabile preliminarii şi, amintind numai în treacăt, de mai recentul studiu asupra lui Hamlet, al d-lui I. Botez, să stăruim astăzi pe lîngă frumosul volum Pagini engleze al d-lui Dragoş Protopopescu. Volumul, cum este şi firesc, e al unui poet. Al unui poet dublat de un învăţat. „Slăbiciuni anglomane, cu oleacă de informaţie...“, notează despre sine — cu glumă şi cochetărie — autorul în cele cîteva rînduri de prefaţă. Dar pe lîngă informaţia care impune, ceea ce dă acestor pagini un aer de tinerească erudiţie este scrisul autorului, acea „lirică a mirării“, care străbate fie studiile, fie cronicile sale engleze şi care le dă un veritabil aspect de confesiuni pline 416 de viaţă. Căci pentru cetitorul neinformat trebuie să notez că d-1 Dragoş Protopopescu a fost şi rămîne, în tot ce va scrie, poetul Zvonului de pretutindeni şi al Poemelor res-triştei. Aviditatea sufletului său şi temperamentul lui sprinţar înviorează şi aceste pagini, cari ar avea tot dreptul să fie mai rebarbative. Şi oricît aş fi înclinat să stăruiesc asupra calităţilor de scriitor ale acestei opere, n-o voi face, ca să nu răpesc nimic din considerarea gravă ce li se cuvine. Pentru că sînt mai ales studii, de o bogată informaţie şi de o riguroasă metodă. Volumul începe cu lecţia inaugurală Valoarea latină a culturii engleze, apărută şi în plachetă, lecţiune bogată în sugestii pitoreşti, şi în care autorul lămureşte misterul acestei trăinicii a civilizaţiei şi literaturii engleze, al cărei cheag a fost harul latin. „N-a fost din primele veacuri ale erei creştine şi pînă azi o mai lacomă, statornică şi înţeleaptă înfrup-tare din cuvîntul latin ca la neamul nordului. E ceea ce relevează la dînsul, de la prima impresie, note care miră şi contrastează. Fiu al negurilor, l-am aştepta de o mentalitate încîlcită, haotică, indigestă — cum numeşte Nietzsche mentalitatea germană. Englezul e însă la minte de o limpiditate şi armonie clasică. Limba lui, de o sintaxă concisă, simplă şi eliptică, îşi are modelul în Tacit mai mult decît în orice sintaxă a brumelor. Rigoarea moravurilor, sobrietatea şi străşnicia urcă la mama Grahilor şi Catonii cari mai nasc şi azi în Anglia.“ S-ar zice, poetizări de circumstanţă, metaforism convenţional, ca şi aceste două rînduri ceva mai jos : „Oxford şi Cambridge, din care trăieşte Anglia prezentului şi viitorului, sunt după Roma colţurile de cea mai fidelă latinitate din lume : Camera lorzilor e o plimbare de statui şi senatori romani...“ Dar d-1 Dragoş Protopopescu nu rămîne numai la aceste enunţări. într-o peregrinare pe atît de substanţială pe cît de cursivă, d-sa acumulează probe începînd de la relaţiunea lui Bede (sec. VII) din Historia ecclesiastica gentis anglorum, prin regele Alfred (sec. IX), care înviază, pentru cronici anglo-saxone, pe temeiul limbii şi culturii latine, prin cronicele în latineşte, ale secolului XII—XIII, Chaucer, Shake-speare, Ben Jonson, clasicistul desăvîrşit şi mentorul secolului al XVII-lea, Dryden, imitatorul lui Horaţiu şi Virgiliu 4.17 şi pînă la dr. Samuel Johnson, din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea : „uriaşa bibliotecă clasică ambulantă“. Dar — şi cuvîntul e al autorului — nu e vorba a scoate pe englezi mai... latini decît papa. însă concluzia logică a acestui excurs de filiaţii este că peste fondul primitiv saxon cultura latină a revărsat o lumină şi o claritate caracteristică. Un studiu cu totul remarcabil este cel următor : Un părinte al criticismului englez: John Dryden. După ce remarcă absenţa mentalităţii critice la englezi şi tîrzia ei apariţie, şi după ce aminteşte în treacăt de rudimentele de estetică din Hobbes, la care se surprind totuşi cîteva anticipate ecouri din expresionismul lui Croce, d-1 Dragoş Protopopescu stăruie asupra personalităţei lui Dryden (1631—1700), comen-tînd prefeţele sau eseurile lui, care sînt o formă foarte caracteristică a criticei engleze. Dryden e mai puţin critic şi mai mult estet, adică un om care iubea frumosul în el însuşi. După dînsul, arta e una şi trebuie luată acolo unde se găseşte. Din această atitudine decurg o serie de contradicţii. Insuficienţele esteticei lui, abisul între cuvînt şi poezie, la care şi eî sapă, după atîţia alţii, sînt expuse de autor cu amănunţime. Fatal, avea să critice pe Shakespeare, pe motiv că nu are „cuvinte alese“ şi „expresii fine“. Şi totuşi, tot el, Dryden, e acela care urneşte carul triumfal al genialului Shakespeare din şanţul indiferenţii de pînă atunci. Criticismul englez începe în jurul lui Shakespeare. Şi primul pas l-a făcut Dryden : pronunţînd cu insistenţă numele lui Shakespeare, apro-bînd libertatea lui de creaţie şi factură dramatică, răspun-zînd cu privire la ştiinţa de carte a autorului lui Hamlet aceste admirabile rînduri : „aceia ce-1 acuză că i-a lipsit învăţătura îi fac cel mai mare compliment; el era învăţat în mod natural ; nu avea nevoie de ochelarii cărţilor ca să citească natura“. Dryden face mai mult: în paginile lui prind viaţă caracterele pieselor lui Shakespeare. Nucleul creaţiei shakespeareane la dînsul se organizează întîia oară... Dintre celelalte studii, vom aminti Lirism englez contemporan : spre o substanţializare u poeziei, în care lectorul divers şi informat care e autorul nostru face un bogat tablou comparativ al lirismului contimporan, cu incursiuni în lirica franceză, insistînd asupra poeţilor englezi din ultimii 10 ani, din aşa-zisa poezie georgiană şi din care nu ne vom reţine 418 să dăm, spre exemplificare, o pildă, poezia Omul care se visează Creatorul de Fredegonda Shove : Şedeam în cer, ca soarele Deasupra furtunei ; era iarnă ; Luai fulgii de zăpadă, cîte unul. Şi le întorsei făptura fragedă în sticlă. Spălai rîurile albastre cu ploaie Şi făcui din nou verzi livezile. Am prins apoi păsările, şi în mîini am Strîns primăvara din ele, Pînă ce au prins să cînte bucurii nepămîntene, — Au zbughit apoi pe aripi de aur, Lucind ca jucăriile unui înger. Am umplut cîmpurile cu ochii florilor, Albe ca şi stelele raiului. Apoi m-am îndreptat spre om ; îl văzui Tot cu gîndul la moarte, tot mîndru De mînie ; atunci, îmi luai cîmpii... îmi prefăcui trupul într-un nor, Şi-n răpăielele negre ale sufletului înecai de-a binelea steaua pămîntului. Să nu încheiem însă înainte de a sublinia valoarea informativă a articolelor Scriitorii români în Anglia, în America şi India, adnotări pe volumul de traduceri din literatura română al d-şoarei Byng şi mai ales acele admirabile Scrisori din Londra, alerte, spirituale, portretizante şi care amintesc de atîtea ori graţia şi dezinvoltura cronicelor în versuri, pe care le iscăleşte d-1 Dragoş Protopopescu, prin mandatarul său, poetul Dinu Lance. E. LOVINESCU CRITICE, ediţie definitivă I (ISTORIA MIŞCĂRII „SĂMĂNĂTORULUI”) ( „Ancora“) Activitatea critică a d-lui E. Lovinescu se desfăşoară în armonia unor legi aproape astronomice. Steaua sub care s-a ridicat şi s-a desăvîrşit a fost întotdeauna aceea a impresionismului. Un ghid amabil, disert cu osebită eleganţă, unul din acele suflete despre care vorbea Anatole France cînd cerea criticului să se povestească cu prilejul şi de-a lungul cărţilor despre cari scrie. Maeiştrii săi au fost toţi din aceeaşi familie. France, Lemaître şi Faguet i-au arătat drumul şi i-au împrumutat fiecare cîte o pildă, cîte-un exemplu. în felul lor, critica sa a fost genul literar-agreabil al călătorului spiritual prin parcul literelor. într-o discuţie contradictorie de-acum trei lustruri, cu d-1 Mihail Dragomirescu, d-sa împrumuta lui Jules Lemaître următoarea imagine: „Operele trec pe dinaintea oglinzii spiritului nostru, dar cum această trecere e lungă, oglinda se preface în răstimp şi cînd din întîmplare aceeaşi operă vine din nou, ea nu mai aruncă aceeaşi icoană“. Concepţia relativistă a criticei literare, concepţie ce se confundă cu impresionismul şi pe care imaginea lui Lemaître o transcrie aşa de plastic, a fost zodia sub care s-a dezvoltat şi activitatea critică a d-lui E. Lovinescu. Timpul a modificat unele din opiniile sale, a verificat întîile impresii, a mai luat ceva de ici şi a adăogat ceva dincolo. Cu toate că mediana grafică a verdictului său n-a suferit o prea mare deplasare, componentele au variat în răstimpul exerciţiului său critic. Din cauza aceasta, o bună parte din critica sa dă impresia acelui ciclu de revizuiri pe care d-1 E. Lovinescu le-a întreprins, cu destulă artă, de altfel. 420 Personal, mă simt foarte aproape şi mult mai bine în tovărăşia acestui călăuz, dispus să uite catehismul turismului, şi să te scoată spre culmi, fie şi pe lîngă prăpăstii, metod mai puţin sigur, dar nu lipsit de pitoresc şi de agrement. în locul unui dogmatism care, în ciuda hărţuielilor strîns strunite, a cunoscut adesea păţania oiştei şi-a gardului, d-1 E. Lovinescu a trecut dezinvolt şi surîzător, de braţ, de-a lungul celor 4 lustruri de cînd practică această exegeză, cu scriitori de la cei din vremea Semăaiătarului pînă la aceia ai Poeziei noi, despre care ne-a întreţinut în al 9-lea volum. Prezentul volum deschide seria unei ediţii definitive a Criticelor. Maturitatea critică a d-lui E. Lovinescu a trecut de la studiile singuratice, despre autori în parte, şi,- paralel cu lucrările sale de sinteză sociologică, d-sa a început această nouă ediţie, în care studiile anterioare sînt regrupate, şi uneori retopite, în vederea unor sinteze de istorie literară. Acest întîi volum dezvoltă pe larg istoria mişcării Să-mănătorului. Prefaţa vorbeşte despre prefacerile pe care materialul anterior a avut să le sufere. Prefaceri în expresie, zice d-1 Lovinescu, armătura ideilor rămînînd aceeaşi. Cum însă metoda pe care d-sa a adoptat-o e una combinată, cronologic-sintetică, şi cum studiile despre scriitori, uneori reduse ca extindere, sînt adnotate de concluzii actuale, impresia pe care unele capitole ţi-o lasă rupe unitatea lucrării. Cu alte cuvinte, nu numai expresia a variat, ci şi armătura ideilor. Un exemplu. Vorbind despre Iosif, d-sa reduce proporţiile studiului său din Paşii pe nisip, mai mult, îi schimbă şi semnificaţia. Albul de-acolo e aici negru. Delicateţa lui Iosif, sensibilitatea lui discretă erau în primul studiu subliniate, şi d-1 Lovinescu scria, cu bună dreptate : „în acest înţeles, d-1 St. Iosif e un adevărat poet“. Citatele care arătau acolo realităţi sau tablouri fermecătoare sînt aici virtualităţi, iar amănuntele ce sugerau acolo o stare sufletească sînt aici ridiculizate, scăzute. Evident, perspectiva istorică a schimbat multe din datele prime. Lirica românească a evoluat şi deşi, calitativ, nu ducem grija să ne fi ridicat peste Eminescu, fiecare din poeţii noştri autentici — şi avem destui, slavă Domnului ! — are dreptul să fie judecat în sine şi să nu i se smulgă aripele în favoarea altora, de îndată ce este considerat prin prisma unui prin- 421 cipiu sintetic. D. Lovinescu a grupat materialul ca o ilustrare a istoriei Sâmcsnâtorului. D-sa a revizuit, în consecinţă, condus de acest îndreptar, şi aşa se explică de ce poezia d-lui Octavian Goga, care esteticeşte reprezintă mai puţin decît a lui Iosif, se bucură de o ospitalitate excesivă în studiul dumisale. Ea răspunde însă mai bine decît a lui Iosif acelor caractere proprii semănătorismului: este prin excelenţă o poezie naţional rurală. în felul acesta, ceea ce la întîia vedere apare ca o nedreptate este o scuză, şi trebuie înţeleasă ca atare. Căci dacă trecem peste mici amănunte, dacă, de pildă, regretăm că în opera d-lui Agârbiceanu d-1 Lovinescu nu ridică pe aceeaşi treaptă cu Fefeleaga şi Luminiţa şi inimitabila schiţă Doi bătrîni, sau dacă zîmbim cu dureroasă dezamăgire cetind că „Internaţionala a treia voieşte dictatura proletară, prin suprimarea sufragiului universal şi a regimului parlamentar, prin abolirea libertăţilor şi prin introducerea teroarei“ — consideraţii aşa de stridente cînd sînt opuse ipocriziei burgheze a zilelor noastre, care a luat-o cu mult înaintea Internaţionalei a treia — dacă trecem peste astfel de neînsemnate obiecţii, ceea ce trebuie să subliniem în primul rînd este claritatea planului şi arhitectura luminoasă a acestei lucrări de sinteză literară. Deşi lipsită de originalitate, întrucît crezul ei fusese experimentat de Kogălniceanu şi Eminescu, mişcarea Sămă-nâtorului, prin amploarea acţiunii ei sociale, prin curentul de opinie şi prin concretele literaturii pe care a favorizat-o, prezintă o realitate mai mare ca a celor mai originale idei rămase în faza teoretică. Plecînd de la această premisă, d-1 E. L. se apropie de obiectul studiului său cu răbdare, cu dragoste, cu pasiune chiar. Formulînd principiul că „o mişcare literară reprezintă convergenţa unui şir de împrejurări, în care condiţiile timpului se unesc cu cele ale oamenilor“, d-1 E. L. studiază pe rînd pe fruntaşii literaturii semănătoriste, caracterizîndu-i cu justeţă şi farmec, alteori nedreptăţindu-i, în cazul lui Chendi şi Iosif desprinzînd de la fiecare caracterele comune care-i apropie şi-i înfrăţesc sub cutele şi faldurile aceluiaşi steag, de epocă. Analiza pătrunzătoare a d-lui Lovinescu fixează însuşirile artei d-lui Sadoveanu, scăderile lui Gârleanu, Sandu-Aldea, deformările semănătorismului la Vasile Pop şi N. N.Bel-diceanu, variaţiile lirismului d-lui Octavian Goga, gravele 422 influenţe în opera acestuia a lui Caragiale şi Eminescu, dar mai cu seamă se aplică cu artă, obiectivitate şi putere de evocaţie asupra personalităţii animatorului Sămănătorului, d-1 N. Iorga. E un spectacol interesant şi la care aş îmbia pe cetitor să se ostenească : să citească comparativ paginile cu caracter polemic ale d-lui E. L. din Paşi pe nisip asupra „direcţiei nouă a d-lui Iorga“ şi-apoi întreg capitolul al V-lea din acest studiu. E poate întîiul studiu comprehensiv, bogat şi de mare artă care se dedică d-lui Iorga. Atîtea din paginile acestea ar trebui citate pentru precizia caracterizării, pentru puterea de evocare a începuturilor universitare ale d-lui Iorga, pentru subtilitatea cu care surprinde contradicţiile acestei personalităţi care domină începutul cultural al acestui veac al XX-lea. Un capitol final situează „sămănătorismul“ în seria mişcărilor noastre culturale, îi desprinde caracterele : ţărănism, paseism patriarhal, dezrădăcinare şi inadaptare, şi schiţează, ca pentru pragul unui viitor studiu, inferioritatea estetică a literaturii semănătoriste faţă de cea de astăzi. Prin planul de-o minuţioasă şi clară arhitectură, prin scrisul cînd evocativ, cînd sentimental, cînd ironic — mer-gînd pînă la pastişa pe care o reuşeşte în însemnările lui Neculai Manea — acest întîi volum din Criticele d-lui Lo~ vinescu deschide graţios şi util o nouă serie de studii asupra literaturii noastre. Studiile de sinteză literară ne cam lipsesc, şi d-I Lovinescu, prin pregătirea şi prin dovada ce a dat de la începutul activităţii sale critice, era printre cei indicaţi să le întreprindă. E. LOVINESCU CRITICE, ediţie definitivă II METODA IMPRESIONISTA („Ancora“-Benvenisti) Scriind anul trecut, la apariţia întîiului volum din această ediţie definitivă de Critici, aminteam de impresionismul d-lui Lovinescu şi de variantele verdictelor sale critice. Raportîndu-ne la imaginea împrumutată de d-sa de la Lemaître, a oglinzii care percepe tot alte imagini, chiar ale aceluiaşi lucru uneori, aminteam de „revizuirile“ întreprinse de d-1 Lovinescu încă din 1916 şi priveam întîiul volum asupra semănătorismului ca aparţinînd aceluiaşi proces de emendare. Subliniind valoarea planului arhitectural al lucrării, sistematica orînduire a materialului în jurul unor focare luminoase, recunoscînd că atitudinea principială a d-lui Lovinescu faţă de semănătorism nu se abatea prea mult din albia întîielor convingeri, nu puteam nesocoti unele prefaceri de amănunt, care dacă se conformau planului lucrării, ca şi evoluţiei judecăţilor sale critice, nu aruncau mai puţin o umbră şi un oarecare discredit chiar la temelia edificiului d-sale critic. Volumul al doilea al ediţiei acesteia definitive accentuează aceste umbre. Am îndrăzni să spunem : contraziceri, dacă d-1 Lovinescu, amator de paradoxe, nu ne-ar aminti chiar d-sa de afirmaţia lui Benjamin Constant, cu care se consolează cînd se surprinde contrazicîndu-se : „Ceea ce spun e atît de adevărat, îneît şi contrarul e tot atît de adevărat“. Să vedem însă întrucît, cu tot subiectivismul metodei impresioniste, schimbările prea bruşte de front n-aduc şi în critică o turburare în mersul operaţiunilor ulterioare şi nu supun comandamentul la o inevitabilă suspiciune. E adevărat că în prefaţa volumului IV al Criticelor din 1916, acel volum care începe seria de „revizuiri literare şi 424 morale“, d-1 Lovinescu gravează axioma : „Şi în literatură valorile se schimbă“, după care insistă asupra robiei spirituale a cărţilor şi a dascălilor copilăriei, cari ne deformează judecăţile estetice. Adevăr întru totul adevărat, dar care joacă d-lui Lovinescu o nevinovată farsă, prezentîndu-1 în răstimp de 10—15 ani drept victima propriilor sale sentinţe. în adevăr : colaborarea Anghel şi Iosif dăduse un nou poet, pe A. Mirea. Legenda funigeilor, Cometa, Caleidoscopul urmară la scurte răstimpuri ca o mărturie a acelei fuziuni a două temperamente întru totul distincte, sinteză ale cărei elemente pot fi urmărite şi poate fi oricînd interesant subiect de investigaţie pentru literatori. în volumele de proză, iscălite : D. Anghel şi St. O. Iosif, precum Cireşul lui Lucullus ş.a., se pot ceti bucăţi cari au apărut în reviste şi sub iscălitura a cîte unuia din ei. Punct cîştigat pentru cercetătorul acestei colaborări literare. Ceea ce nu e şi cazul poeziilor lui A. Mirea. Aici operaţiunea e cu mult mai dificilă. Nu zic că un ochi ager, un critic care şi-a asimilat la perfecţie esenţa intimă a acestor două temperamente aşa de total diferite, n-ar putea ceti, cu radioscopia pătrunderii sale critice, partea de contribuţie a fiecăruia din ei. Dintre contemporani, nimeni, însă, n-a adus mărturia precisă a unei opiniuni hotărîte; D-1 Lovinescu a cunoscut pe amîndoi poeţii. De aceea, în 1909, în întîiul volum de Critici, d-sa spunea: „Scriu : d-1 Iosif ena aşa, d-1 Anghel era aşa. Erau ; da, erau. Astăzi, fiecare din aceşti doi poeţi, luat în parte, nu mai e. Unin-du-se într-o colaborare neîntreruptă, ei fac la un loc un nou poet, de care trebuie să ţinem seamă şi să vorbim fără a încerca sa ştim ce-a adus celălalt. Ar fi ca şi cum ne-am zădărnici să aflăm care e partea fiecărei albine într-un stup.“ Şi mai departe, adaptînd mitul dioscurilor, în care isprăvile lui Castor şi Pollux îşi pierduseră individualitâtea, trecînd pe seama coasociaţilor eroi, d-1 Lovinescu emitea sentinţa : „Literatura noastră cunoaşte astăzi doi dioscuri“: Iar în volumul II din Critice, apărut în 1910, vorbind de Fanteziile lui D. Anghel, scria : „îmi vine greu să scriu despre D. Anghel singur, atît de strîns e unit de d-1 St. O. Iosif“, şi mai depârte : „Să-i împletim deci în jurul frunţii o coroană de laur, care de altminteri n-ar putea 425 aduce nici o umbră celuilalt dioscur“. Ceea ce, dacă se putea închipui acum 16 ani, nu mai e adevărat în 1926. Laurul din 1910 e pentru Iosif, astăzi, un adevărat chiparos funebru. Căci iată ce scrie d-1 Lovinescu în ediţia definitivă a volumului II, la capitolul VIII, despre D. Anghel : „Colabora-ţia lui D. Anghel cu St. O. Iosif reprezintă fuziunea a două temperamente deosebite, fără să reprezinte şi elaboraţia unui nou poet". Şi după ce distinge personalităţile fiecăruia dintre cei doi : „din fuziunea acestor două temperamente poetice deosebite n-a ieşit, după cum am spus, şi un poet nou. Prin biruinţa elementului celui mai viguros, colaboraţia a confirmat numai talentul lui Anghel pe bază de fantezie, de vervă rostandiană, de invenţie verbală. Contribuţia lui St. O. Iosif nemaidistingîndu-se, fără a săvîrşi vreo nedreptate, putem deci înscrie în capul acestui articol numele lui D. Anghel.“ Ceea ce nu ştim cît e de adevărat, dar ştim cit e de departe — deşi numai după 16 ani — de mitul dioscurilor şi al laurului generos. Totuşi, d-1 Lovinescu a cunoscut pe cei doi poeţi cînd dădea sentinţa de acum 16 ani. D-sa îşi modifică integral părerea fără să ne dea raţiunile acestei revizuiri, pe care nici unul din cei doi dioscuri — cu toate că au trăit zile amare — n-au solicitat-o. Trebuie să adăogăm — şi aceasta cît mai repede cu putinţă — că aceste revizuiri sînt făcute de d-1 Lovinescu în deplină conformitate cu axioma din 1916 : „şi în literatură valorile se schimbă“ şi că d-sa nu se fereşte să mărturisească aceste variante critice. Cum însă metamorfoza aceasta e a anului 1926, firesc ar fi să nu poarte data primei incarnări : d-1 Lovinescu subdatează însă aceste noi verdicte cu anul 1908. Ceea ce constituie o dublă eroare. Vorbeam mai sus de un oarecare discredit ce ar rezulta de pe urma acestor schimbări la faţă. într-adevăr, în critică, oricît de subiectivă ar fi, sîntem totuşi într-unul din planurile raţiunii, cu legile şi perspectivele ei, definite. O sentinţă critică e un germene zvîrlit în conştiinţa publicului ca într-un pămînt bun. Ea stabileşte între critic şi cetitor o complicitate spirituală. Pentru că, deişi amator de cancanuri şi anecdote, întotdeauna rezidă în cetitor o aspiraţie .426 după cîteva adevăruri generale, o nevoie sufletească de confirmări critice. Pentru aceasta trebuiesc însă distinse cele două planuri de viaţă : intelectual şi politic. Ceea ce poate fi pitoresc, ba chiar util, în tribulaţiile unui om politic strică autorităţii critice. E adevărat că manuscrisele lui Eminescu, de pildă, oferă nenumărate reveniri, credinţe necurmat renegate în drumul nemilosului calvar artistic. E adevărat că unele din aceste variante au văzut lumina tiparului alături de originalele definitive. Ele sînt, chiar dacă Eminescu şi-ar însuşi paternitatea tuturor variantelor, nu atît albul şi negrul aceleiaşi realităţi, cît culori complimentare ale curcubeului sufletesc trecut prin prisma genialităţii lui Eminescu. Şi încă : în poezie individualismul îngăduie orice capricii, dacă nu cumva le va fi cerînd ca pe un element necesar... Şi iată-ne apropiaţi, pe nesimţite, de hotarul criticei d-lui Lovinescu. Ea e mai puţin vecină cu critica, fie şi cu impresionismul, care după d-sa intuieşte emoţia estetică şi o amplifică, şi mult mai înrudită cu literatura. O formă de creaţie literară, iată ceea ce este critica d-lui Lovinescu — mai ales în acest al doilea volum. Fantezia, sugestia, apologul sînt formele curente pe care le utilizează d-1 Lovinescu — cu multiplă graţie. Paginile inedite, pe care le imaginează, din romanul lui Eminescu, sînt din aceeaşi sursă a pastişei însemnărilor lui Neculai Manea din primul volum. Caracterele literaturii d-lui I. A. Bassarabescu sînt sugerate de dialogul dintre autor şi unul dintre eroii lui. Dar mai ales înclinaţiunea literară se vădeşte în ciclul de varia-ţiuni pe tema ştiinţei, poeziei şi criticei, subiecte pe care d-sa le închide în simboluri şi în alegorii, dintre cari multe se rezolvă în poeme în proză, de natură anecdotică. Din toate aceste broderii stilistice, graţioase şi impregnate de mireasma clasică, vom desprinde aceste rînduri despre concepţia apolinică a criticei : Privind apoi pe masă chipul lui Apolon din Belvedere, Ka reluă : — „Iată simbolul criticei. E senin şi olimpian : din privirea lui izvorăşte fuiorul luminii transparente, ochii Iui ştiu totuşi arunca şi fulgere, el a ucis pe Python, pe Niobide şi pe niobizi, sub privireae îndurerată a mamei lor. 427 Dar chiar după ce l-a spînzurat pe Marsyas, frumoşii lui ochi nu s-au turburat, ci i-au rămas tot senini în limpezimea lor glaucă. Ritmul sufletului nu trebuie înregistrat prin spasmul muşchilor. A pedepsi fără a urî şi a lovi zîmbind, iată concepţia apolinică a antichităţii.“ însă caracterul pur literar al acestui volum îl dă frumosul studiu Pe drumurile Eladei, fuziune a vechiului articol publicat pe vremuri în Viaţa romanească cu atîtea din paginile monografiei sale, publicată în 1909 la Paris : Les voyageurs français en Grèce au XlX-ème siècle. începînd cu Itinerarul, din 1812, al lui Chateaubriand, trecînd prin Quinet, Lamartine, About, Buchon, Deschamps, d-1 Lovinescu urmăreşte în graţioase şi alerte caracterizări toate variaţiile călătorilor care au contemplat Grecia. Adnotări originale completează tabloul unei civilizaţii şi unor locuri glorioase. Atîtea din ele ar trebui citate pentru farmecul lor literar. O traducere în versuri a Batraco-miormhiei, precum şi o delicioasă parodie, Homer travestit* completează o paletă care, dacă ne îndepărtează tot mai mult de critic, ne apropie şi mai mult şi mai temeinic de-literat. E. LOVI NES CU, ISTORIA LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE, I (ISTORIA IDEOLOGIEI LITERARE) („ Ancora“-Bcnvenisti) întreprinderea d-lui E. Lovinescu — a cărui Istorie a literaturii române contemporane, proiectată în 6 volume, ne-a şi dat pînă astăzi primele două — merită o întîmpi-nare excepţională. Nu numai pentru valoroasele însuşiri, a căror considerare o vom urmări în decursul acestei cronici, dar şi pentru semnificaţia ei, pentru problema nevralgică — am zice — a culturii noastre, pe care o atinge într-un mod simţitor. Nu ne putem plînge de o prea mare şi mai ales generală cultură naţională. Tot ceea ce se încearcă astăzi, fie prin iniţiative locale multiplicate, precum acele harnice şi stăruitoare atenee de felurite feluri, fie prin iniţiative de stat, ca acea ultimă împărţire pe regiuni culturale a României, reprezintă mai puţin adevărata hartă spirituală, cît idealul — şi acesta, dacă nu mai ales acesta, naţional — al viitoarei Dacii luminate. „Să cucerim ce-avem de cucerit“ al regretatului Iosif redevine actual, şi dacă toată această mobilizare n-o semăna prea mult — ca spirit — cu cele războinice, s-ar putea întîmpla ca viitoarea înmor- mîntare — e numai o imagină — a cutărui autor de imnuri culturale să nu fie oprită — cum a fost a lui Iosif — de a defila pe Calea Victoriei, ca o mustrare pentru ingratitudinea colectivă. însă, pentru aceasta, desţelenirea sufletelor trebuie să se facă sistematic. Entuziasmul acesta, atît particular, cît şi de; stat, din starea oarecum de vapori de astăzi trebuie să se lichefieze. Norii plutitori în văzduh să coboare cît mai aproape de pămînt. în locul unei verbozităţi prea de spumă, să se instituie un început de adevărată cultură. A părăsi 429 formulele prea vagi — comode întrucît sînt de suprafaţă, dar tocmai pentru aceasta de o dubioasă fertilizare — oricît entuziasm şi patos ar suplini adevărata, substanţiala şi alimentara sevă — este una din cerinţele elementare ale acestei renaşteri. Să nu se creadă că pledăm pentru o enciclope- dizare a maselor. Şi mai ales dintr-o dată. Cît ne gîndim la cerinţele de astăzi ale noilor cohorte de apostoli, al căror cuvînt trebuie să reprezinte şi convingeri adinei, şi strictă ştiinţă. Cu alte cuvinte, paralel cu luminarea maselor, să nu se uite şi aceea a luminătorilor. Lămpi deci, cît mai perfecţionate aparate de cultură şi critică, cu care să se coboare în întunerecul de astăzi al poporului — aceşti temerari scafandri ai minelor, în care zac bogăţiile de viitor ale neamului. Sau, mai pe scurt, ofensiva culturală ce se proiectează să se dea pe toate fronturile şi în orice caz să nu se neglijeze acea aripă de la care ne-am putea aştepta la o învăluire. Pentru că — deşi par oarecum prea în marginea lucrării d-lui Lovinescu — aceste cuvinte sînt totuşi de ea sugerate şi vin ca o ilustrare a rostului istoriilor literare, în opera de verificare spirituală, care trebuie să meargă cel puţin cu un pas înaintea marelui val de cucerire a maselor, statul cultural nu trebuie să uite nici ediţiile de autori clasici întru întîi, nici monografiile, nici istoriile literare, această treime, una şi de o fiinţă, fără de care nu se poate promova literatura naţională, axa de reazăm a oricărei temeinice culturi. Evoluţia ideologiei literare, întîiul volum din proiectata istorie a literaturii d-lui E. Lovinescu pune problema, în toată actualitatea ei. Ea ne oferă în chip de vastă sinteză a curentelor literare, ce s-au încrucişat de un sfert de veac încoace, imaginea acestui trecut nu prea depărtat, cu eroismul lui, cu greşelile lui şi mai ales cu lecţiile lui. O istorie literară nu este desigur un tratat de terapeutică în ale literaturii. Ea nu este un codice de reţete pentru sănătatea sufletească a neamului, însă o icoană critică a trecutului, o preţuire sistematică în lumina adevărului face mai mult pentru ziua de mîine de-cît oricîte sfaturi, manifeste şi programe. Pentru că acestea pornesc dintr-o cugetare preconcepută şi pot să dea greş ca tot atîtea din gîndurile oamenilor, în vreme ce o istorie 430 literară este o arhivă de documente care au primit sigiliu! timpului, un muzeu recapitulativ, în care piatra, lemnul şi chiar şi monstrul au nu numai un număr de inventar, dat" şi un suflet. Moartea e cel mai expresiv tipar al timpului, deci al vieţii. „Oh, que la mort nous fait voir que la vie c’est de l’his-toire“ e, dacă nu mă înşel, un aforism din jurnalul fraţilor Goncourt, deşi pare mai curînd un vers din Laforgue, care ar putea servi de epigraf prezentei lucrări a d-lui Lovinescu. Şi într-adevăr — graţie calităţilor de sinteză, dar şi de portretistică pe care d-1 E. Lovinescu le utilizează în alcătuirea acestei opere — etalarea „la nud“ a acestor recent istorice timpuri alcătuieşte un instructiv şi pitoresc muzeu de istorie literară. Dar să procedăm întrucîtva metodic. Istoricul ideologiei literare a ultimului pătrar de veac se deschide — şi poate că nu strică să repetăm cît de luminoasă este distribuţia materialului şi cît de sistematic planul lucrării d-lui Lovinescu — cu constatarea că ideologia semănătoristă, al cărei primat ajunsese prin 1906 să aibă serioase ramificaţii periodice în toată ţara, nu este altceva decît, la o presiune ridicată şi iluminată de prodigioasele calităţi ale animatorului Iorga, vechea ideologie eminesciană, cu ascendenţa Kogălniceanu-Russo, ale cărei postulate — solidarismul naţional şi exaltarea păturii rurale — se întîlnesc în aproape toate segmentele acestui larg curent ideologic. Poporanismul de după aceea al Vieţii româneşti, care nu făcea decît să reia şi să adapteze la temperatura estetică a epocei 1906 vechiul crez al Evenimentului literar ; sau renegarea lui Titu Maiorescu, cînd după disocierea esteticului de etnic, de pe vremea „direcţiei noi“ (ori-cît de anemice ar fi fost atîtea din mostrele antologiei de pe vremea lui), ajunge la justificarea poeziei naţionaliste a d-lui Oct. Goga ; sau convertirea de mai tîrziu a d-lui Mihail Dragomirescu, care, terorizat o viaţă întreagă de umbra apostolică a d-lui Iorga, a sfîrşit prin a i se substitui (schimbare la faţă, între altele, pe tema lui Mvmasse, extrem de amuzantă, şi căreia d-1 Lovinescu îi acordă din cea mai preţioasă sodă caustică) ; ostilitatea permanentă a d-lui Mehedinţi, a cărui „primăvară literară“ izgonea din grădinile poeziei „florile răului“ ale lui Baudelaire şi care, repudiind trandafirul „Marechal Niel“ pentru autohtona noastră rujă sălbatecă, nu 43î făcea decît să parodieze, între altele, cele scrise de Emil Gâr-It'anu cînd, semănătorist cu anticipaţie, de pe vremea Arhivei 4e la Iaşi, solicita în Făt-Frumos pe 1904 inspiraţia de la „florile zarzărului“ înaintea celor de portocal — toate aceste variaţiuni stilistice pe o aceeaşi temă nu sînt decît ilustrarea elocventă a acelei obsesii etnice care a stăpînit începuturile veacului al XX-lea, şi graţie căreia o bună parte din literatură a abdicat de la autonomia artei, ce se conduce de alte legi decît imperativele naţionale. Toată această diagramă a ideologiei semănătoriste se bucură în lucrarea d-lui Lovinescu de o reconstituire aplicată şi minuţioasă, în care istoricul e triplat de gînditor şi de literat. Iată pentru ce aminteam mai sus de muzeu. Interesanta colecţie a d-iui Lovinescu nu dispreţuieşte nici boldul epigra-matic, nici eticheta portretistică. Reconstituirea acestei prime ideologii literare, a cărei diversa şi multiplă ramificaţie sîn-tem departe de a o fi sugerat cît de vag, se termină cu dezbaterea în treacăt a „specificului naţional“, cheag al tradiţionalismului, reapărut nu. demult în argumentarea d-lui M. Ra-lea> Dacă, după cum remarcă şi d-1 Lovinescu, afirmaţiunea d-lui Ralea, plecînd de la un text din Gide, nu are nici o intenţie programatică, ci numai o valoare de constatare, nu-i mai puţin adevărat că o bună majoritate, şi astăzi, neglijează textul lui Gide, în întregimea lui, că sacrifică adică tocmai acea parte de o egală importanţă cu prima, şi fără de care esenţa aforismului suferă: „operele cele mai umane, acelea care păstrează un interes mai general, sînt şi cele mai particulare, sînt acelea în care se manifestă cît mai special geniul unei rase prin intermediul geniului unui individ. Căci trebuie, în cele din urmă, să se înţeleagă că aceşti trei termeni se suprapun şi că nici o operă de artă n-are semnificaţie universală dacă n-are întîi una naţională ; şi că n-are una naţională dacă n-are o semnificaţie individuală.“ Subliniere care ne aparţine, dar care, cu toată aparenţa unei ierarhii regresive, se poate distinge cum zideşte pe temelia semnificaţiei individuale, şi care nu-i altceva decît o metaforă pentru autonomia, operei de artă, peste care se suprapun, . deci se subordonează, celelalte două. Dar pentru că am amintit de tradiţionalism, a cărui prezenţă este aşa de la tot pasul în lucrarea critică a d-lui Lovi- 432; nescu, şi pentru că substratul etnic al literaturilor — nu numai a noastră — este de o tiranie foarte accentuată, cred că n-am putea încheia mai bine referatul întîiei părţi a evoluţiei ideologiei literare decît cu cuvintele lui Baldensperger în marginea legendei lui Anteu în luptă cu Hercule şi primind de la contactul cu pămîntul noi energii, fabulă invocată de altfel şi pe plaiurile noastre. Fără să conteste existenţa unei cvasi religii a solidarităţii etnice în timp şi fără să tăgăduiască lecţiile pe care trecutul — această necropolă unde fiecare vine să-şi viziteze morţii — le poate oferi posterităţii, Baldensperger remarcă foarte ingenios şi desigur foarte pe drept că : „fabula nu ne spune că Anteu a socotit că va putea să-şi combată adversarul stînd tot timpul cu picioarele înfipte în glia tutelară“. Şi în felul acesta trecem către a doua parte a studiului d-lui Lovinescu, la modernismul care caracterizează literatura de astăzi şi care a avut să lupte şi să se strecoare printre toate obstacolele vechei ideologii semănătoriste. Sectarismul vechei ideologii literare practică fabula lui Anteu, mai mult sau mai puţin în spiritul restricţiunii lui Baldensperger. în faţa acestor atitudini ostile şi ca un reflex al acelei legi de sincronizare cu literaturile universale, pe care d-i Lovinescu o pune la baza întregei civilizaţii, de altfel, se statorniceşte curentul literaturii moderniste, designată sub titulatura sintetică de „simbolism“ şi ale cărei începuturi d-1 Lovinescu le pune pe seama Forţei morale (1901) a lui Mace-donski, a Liniei drepte (1904) a d-lui Arghezi şi mai ales a Vieţii noi (1905) a d-lui Ovid Densusianu. Deşi justă în limitele ei mari, poate că reconstituirea ideologiei moderniste ar fi voit amintite şi numele unui Ştefan Petică şi Iuliu Să-vescu, care, cu toate inegalităţile şi vestigiile fie eminesciene, fie alteori pur semănătoriste, nu sînt mai puţin reprezentativi pentru acel spirit nou care se zbatea să iasă la lumină în poezia ,lor. Să nu ne gîndim la acel studiu al lui Petică, publicat în Fât-Frumos cu puţin înainte de moartea Iui şi în care concesiunile pentru semănătorism sînt foarte explicabile. Nici să ne amintim de atîtea poezii submediocre ale lui Iuliu Săvescu. 433 Dar să ne amintim că în aceşti doi mucenici ai boemiei spirituale toţi poeţii întîiei generaţii simboliste şi-au văzut „fraţii“ şi că dacă Petică se extazia de Whitman, Săvescu tradusese încă din 1895 Corbul lui Edgar Poe, ale cărui imperfecţiuni stau incontestabil mai presus de traducerea din Baudelaire Don Juan în inferne a lui Pogor, în Convorbiri literare ; că deci poate fi socotit ca o dată ; că amîndoi erau macedonskişti în spirit şi că poezia lor este impregnată de atîtea din caracterele poeziei noi. Dar â propos de poezie nouă. Dacă în studiul său cu acest titlu d-1 Lovinescu era mult mai aproape de adevăr cînd socotea diversele aspecte, în afară de simbolism, tot poezie nouă, de astă dată se pare că d-sa simplifică. Pentru că modernismul acesta nu e numai simbolism, fără să mai spunem că şi-n accepţia simbolismului, în care nu admite din estetica Vieţii noi energetismul lui Verhaeren, de pildă, ni se pare inexact. O hartă a modernismului nu poate lăsa deoparte nici pe Petică, nici pe Săvescu, nici pe Macedonski — căruia d-1 Lovinescu se pare să nu-i acorde o adevărată importanţă — după cum nu poate fi neglijată contribuţia neasemuit de preţioasă a lui Dimitrie Anghel. Traducătorul atîtor simbolişti francezi, dar mai ales subtilul artist care a fost Anghel a făcut, graţie talentului său întru totul modern, şi fără ideologie, foarte mult pentru izbînda modernismului. Şi aceasta în virtutea „acelui punct de plecare poetic mai expresiv decît orice ideologie“ despre care aminteşte d-1 Lovinescu cînd vorbeşte de Agatele negre ale d-lui Arghezi. însă, oricîte rezerve de ordin secundar ar fi de formulat, ele pălesc cu totul în faţa marei opere de abilitare a poeziei simboliste, cu un cuvînt, a modernismului, pe care o întreprinde d-1 Lovinescu în a doua parte a studiului său. Este un act de înaltă justiţie şi care vine la timpul său. Nu e locul să dezvoltăm atîtea sugestii pe care ni le trezeşte această a doua ipostază a ideologiei literare contemporane. Vom sublinia însă, în treacăt, paginile de justă preţuire a mişcării de la Vieaţa nouă a d-lui Ovid Densusianu, care a întreţinut „într-un strîmt cerc universitar“, zice d-1 Lovinescu, cultul poeziei simboliste franceze. Nu ştiu dacă e o impresie prea personală, dar socotesc că acest strîmt cerc universitar '34 a fost în realitate cu mult mai mare. Căci mai mult decît Vieaţa nouă, cursurile profesorului Densusianu, care a iniţiat în poezie simbolistă serii întregi de viitori profesori secundari, a cîştigat pentru modernism aderenţi, pe cari canoanele d-lui Dragomirescu nu-i puteau satisface. Şi pentru că trebuie să sfîrşim, să notăm numai, în legătură cu opiniunea d-lui Lovinescu, că „simbolismul ar fi fost depăşit — deoarece fenomen de sincronism e tranzitoriu“ — cronica lui Thibaudet, exegetul lui Mallarmé, după care Valéry, Gide şi Claudel, gloriile retardatare ce deţin dimpreună cu Proust actualitatea spirituală în Franţa, sînt simbolişti. Să o notăm numai, ca pe un interesant punct de variaţiuni în istoria literaturilor comparate. G. OPRESCU ŢĂRILE ROMÂNE VĂlZUTE DE ARTIŞTI FRANCEZI (sec. XVIII şi XIX) („Cultura naţională“) Istoria românilor prin călători — căreia d-1 N. Iorga i-a consacrat una din cele mai agreabil erudite lucrări ale sale, în patru volume şi între capitolele căreia (III, 10) unul vorbea şi despre Calatorii artişti francezi în ţările noastre — se îmbogăţeşte şi completează în chipul cel mai fericit cu prezenta monografie a d-lui G. Oprescu. Dînd materialului propriu-zis istoric atîta extindere cîtă era de rigoare pentru situarea în timp şi-n istorie a artiştilor francezi, d-1 Oprescu a alcătuit un album retrospectiv, în care informaţia ilustrată se însoţeşte cu pitorescul cel mai desăvîrşit. Centenarul romantismului, a cărui sărbătorire se continuă cu un stăruitor şi variat cult în ţările occidentale, ar putea pune şi pentru noi — cari am cunoscut undele acelei mişcări concentrice, pornită acum un veac (dacă nu şi mai bine) dinspre Franţa — întrebarea : întrucît aceşti călători-artişti se încorporează acelui curent înamorat de peregrinaţie şi exotism, care a fost, între altele, romantismul ? Mai toţi ilustratorii prezentaţi de d-1 Oprescu, în admirabilul său album de reproduceri, îşi datoresc călătoriile lor prin Principate unor împrejurări politice, din albia cărora se desprinsese şi marele afluent al înrîuririi franceze în Orient şi mai ales în Principate. Fie că, recomandaţi de dragomani ai Ambasadei franceze din Constantinopol, însoţesc suita viitorilor domni ai Principatelor — cum e cazul lui Louis Dupre, „elev al lui David“, însoţind în 1819, în drumul de la Constantinopol la Bucureşti, pe Mihail Suţu, al cărui admirabil portret, dimpreună 436 cu al fiicei acestuia, domniţa Elena, le şi pictează (portrete de strictă tehnică şi de un fastuos academism) ; fie că-s ataşaţi militari în timpul războaielor din Orient — cum e cazul lui Héctor de Béarn, însoţind pe unchiul său, ducele Casimir de Mortemart, în misiunea încredinţată acestuia de către Carol X, regele Franţei, pe lîngă persoana ţarului, în timpul războiului ruso-turc din 1828—1829 ; fie că, în calitate de colaboratori ai consulilor francezi din Principate, oameni politici prin excelenţă — cum e cazul lui Doussauit şi mai ales Michel Bouquet, dau cu albumuri de vederi din Principate sprijin preţios pledoariei lui Billecocq, consulul francez din Bucureşti, dintre 1839 şi 1840, ce stăruie (şi e şi rechemat pentru aceasta) ca Franţa să ia sub a ei protecţiune Principatele ; fie că însoţesc anume oameni de ştiinţă, cazul lui Raffet întovărăşind pe prinţul Anatol Demidoff sau al lui Lancelot, continuînd călătoria (din însărcinarea revistei Tour du monde) înreruptă la Presburg a istoricului Victor Duruy — în toate aceste cazuri, călătorii aceştia artişti, minaţi pe plaiurile noastre de motive mai mult politice, au adus o înţelegere a locurilor străbătute şi o rîvnă de a exprima pitorescul care, şi dacă nu-i înglobează între romantici şi exaltările lor exotice, îi anexează totuşi marelui curent spiritual de la începutul secolului trecut. Mai ales în măsura în care orientările politice de după marea Revoluţie franceză, impregnate de umanitarism şi de validarea grupărilor etnice, nu sînt şi ele decît un aspect al aceluiaşi universal duh romantic. Altminteri totul îi îndepărta — ca artă — de subiectivismul romanticilor. Itinemriul de la Paris la Ierusalim din 1811, al lui Chateaubriand, nu avea nevoie să fie exact — şi istoria literară a dovedit aceasta — pentru că, după cum foarte just remarcă Henri de Régnier, ceea ce interesează era „calitatea viziunei lor“, mai puţin secretul ţărilor necunoscute şi mai mult impresia personală a călătorului. Chateaubriand nu s-a sfiit să o mărturisească însuşi, la fel şi Fromentin, şi amîndoi, atît în notele de călătorie, cît şi în pictura orientalista, au aşternut peste viziunile exotice masca propriei lor personalităţi. Dacă adevărul a suferit, în schimb arta a avut de cîştigat. Este tocmai invers cazul cu aceşti artişti francezi, care ne-au vizitat ţările şi care tocmai în virtutea unui minus: 43? de artă au putut să ne lase — si observaţia aceasta a d-lui Oprescu ni se pare valabilă — mărturii preţioase şi de o mare autenticitate istorică din trecutul nostru. Dacă n-au fost — cei mai mulţi dintre ei — artişti cu o personalitate distinctă, n-au urmărit mai puţin pitorescul, noutatea, spectacolul inedit cu care acum întîia oară veneau în contact şi atît în desene, în schiţe, în gravură sau în notele cu care însoţeau unii dintre dînşii — un Raffet, un Lancelot, de pildă — jurnalul lor de drum, ilustrat, s-au arătat sensibili amănuntului tipic şi plin de poezie din părţile noastre: o troiţă, o cumpănă de fîntînă, o diligenţă, un surugiu etc. Pe Lancelot, de pildă, ne explică d-1 Iorga, citînd din călătoria acestuia, îl interesează bisericuţele pierdute, „care valorează mai mult ca artă şi ca tradiţie decît cele cîteva palate şi biserici clădite din nou în stil gotic german, care se pare a stăpîni singur înalta favoare oficială“. Dar toate acestea sînt oarecum în marginea lucrării d-lui G. Oprescu şi nu vor putea da o imagine cît de slabă de valoarea şi mai ales de occidentala tehnică pe care acest album le realizează. Cele 80 de table ce urmează schiţelor biografico-istorice, consacrate fiecărui artist în parte, sînt cel mai încîntător voiaj pe drumuri cunoscute, însă în decoruri oarecum patriarhale şi peste care timpul, cu prefacerile lui, în porturi şi-n moravuri a presărat o cenuşe emoţionantă. De aceea, oricît ne-am strădui, nu vom putea egala puterea de evocare, fie a desenelor lui Hector de Bearn : Constanţa văzută dinspre mare, cu aspect de port nordic, sau silueta albă a minaretului din Isaccea ; fie seratele domneşti sau călătoria năprasnică a căruţei de poştă, sau inocenţa stelarilor din Charles Doussault; peisajele de iarnă ale unui Bucureşti de lemn din Michel Bouquet, nici zecile de schiţe, porturi şi tipuri de Raffet, de la Cladova şi Cer-neţi, prin Giurgiu şi Bucureşti şi pînă la naltele care cu cărbuni de pe drumul Odesei, unde mai întîlneşte Raffet pentru ulţima oară cărăuşi moldoveni, sau casele umile, bordeiele creionate de Lancelot, sau de acelaşi un Bucureşti văzut dinafară, rural şi bisericesc, aspecte ale unor timpuri astăzi înlocuite, în bună parte, şi pe care călătorul, omul de inimă 458 şi de simpatie, cu mult mai preţios decît chiar desenatorul, Lancelot însuşi le presimţea pe cale de prefacere, cînd la sfîrşitul călătoriei sale, pe care-1 luăm din d-1 Iorga, declară că „a văzut o aglomeraţie de 6.000.000 de oameni scuturînd praful putred a douăzeci de veacuri de apăsare, de năvăliri şi barbarie pentru a merge cu îndrăzneală să lege leagănul său, tradiţiile sale, steagul său de uria din cele mai mari epoce ale istoriei“. „Praf putred“, pe care dacă prezentul nu l-a scuturat definitiv, d-1 G. Oprescu l-a stîrnit din arhive, şi în păinje-nişul lui nobil ni s-a arătat şi mai frumos şi mai pitoresc acest trecut. E. LOVINESCU ISTORIA LITERATURII ROMÂNE CONTEMPORANE II (EVOLUŢIA CRITICEI LITERARE) ( „Ancora.“ -Benvenisti) Cunoaşteţi, desigur, refrenul acela care ne-a împuiat urechile de la război încoace, refren de-o elegie mai sfîşietoare ca versul „regretului“ lui Alecsandri („pe cînd eram în lume, tu singură şi eu“), şi mai neînduplecat ca cealaltă placă de gramofon („seceta literară“), dimpreună cu care ne-a torturat bietele noastre trudnice clipe de odihnă : „nu mai avem critici“. Pensionari articulaţi, pierduţi în reveria unei miraculoase valute antebelice, murmurînd amintiri din jurnalurile lor de cheltuieli zilnice ; poeţi mobilizaţi în slujba idealurilor iredentiste sau războinice, pe la oficioase foi de mare cartier» tineri deprinşi în practice domestice în schimbul unor adjective graţioase — cu toţii s-au întîlnit, cel puţin de la război încoace, în rîndurile aceluiaşi cor pe trei voci : „Nu mai avem critici“. Şi ochii li se umezesc cînd pronunţă numele lui Maiorescu şi al lui Dobrogeanu-Gherea şi le lasă gura apă cînd îşi amintesc de substanţialele ceaiuri de la d-1 Mihail Dragomirescu. Dacă le-ar fi în putere, ar învia glorioasa umbră a criticului de la Convorbiri literare — fără să-şi aducă aminte că olimpianul Maiorescu abdicase la bă-trîneţe, în faţa naţionalismului în artă — şi dacă ar putea, ar contribui şi ei cu o „cotă-parte de" pentru reeditarea vestitelor ceaiuri din Gramont, fără să bage de seamă că „Hornimans“-ul de altădată e astăzi doar o biată iarbă răs-fiartă pentru a nu ştiu cîta oară şi că locul biscuiţilor de pe vremuri l-a luat naţionala şi cazona galetă. Ei nu vor să recunoască legile fatale după care Maiorescu, oricît de olimpian, a trebuit să moară, iar d-1 Mihail Dragomirescu, în 440 ciuda tuturor aparenţelor, să-şi încheie activitatea critică în preziua războiului. Poezia trecutului este o entitate psihologică cu mult prea organică pentru ca fiecare să nu vadă realitatea prin luneta întoarsă a propriilor lui măguliri. Iată de ce dacă prohodul pentru pierderea criticei e în rîndul celor umane, el nu este mai puţin jignitor pentru actualitatea, fie creatoare, fie critică, de astăzi, care trebuie să adaoge şi ea talantul ei la comoara trecutului şi care nu se poate deplasa pentru fiecare verdict critic, la marginea cetăţii, la cimitirele glorioase, pe mormintele autorităţilor defuncte. Fără să mai adăogăm că mormintele sînt de felul lor tăcute şi că poate nici un glas n-ar străbate ţărîna mută. E locul poate să amintim că Virgiliu avea dreptate sfătuind pe Dante să se plece hotărîrii divine şi să nu compătimească cu cei juruiţi de o fatalitate inevitabilă. Adevăruri sugerate, ca un preţios preambul, de lucrarea d-lui E. Lovinescu şi pe cari le aşezăm, omagial, în chiar pragul acestei cronici, pentru că ele se cuvin întru totul acestui al doilea volum din Istoria literaturii române, contemporane, în care ne este prezentată „evoluţia criticei literare“. Pentru că ceea ce se desprinde şi din acest al doilea volum — şi confirmăm prin aceasta oportunitatea introducerii noastre — este calda şi suţinuta pledoarie a d-lui Lovinescu pentru actualitate, pentru modernismul contemporan, în afara calităţilor de sistemă, de erudiţie a amănuntului, de putere sintetică — ceea ce dă lucrării o claritate şi o ordonanţă din cele mai profitabile — însuşiri asupra cărora vom mai reveni în decursul străbaterii acestei istorii a literaturii, cred că este de datoria noastră să desprindem axa centrală a lucrării, să accentuăm prezenţa acelui spirit de justiţie, care dînd istoriei literare toate onorurile, nu rămîne neîntrerupt la căpătîiul raclelor şi nu uită că viaţa din juru-ne se desfăşoară, în ritmurile ei, şi că are şi ea dreptul să ne reclame atenţia. Reconstituind, fie cursul ideologiei literare, în primul volum, fie pe cel al criticei literare, în acest al doilea, d-l Lovinescu era inevitabil mînat să alcătuiască atlasul gustului literar de la 1900 încoace şi în acelaşi timp cartea neagră a sectarismelor, deci a injustiţiilor ce s-au succedat în ultima perioadă a istoriei noastre literare. Urmărind reacţiunea di- 441 verşilor mentori faţă de modernism, d-1 Lovinescu recunoaşte, pe de o parte, insuficienţele lor, iar pe de alta, aduce un neîntrerupt omagiu acestui spirit modern, pe care-1 încorporează, ca pe o necesitate sufletească a fiinţei noastre etnice. Şi din acest punct de vedere poate că ar fi de meditat dacă aşa-zisele „revizuiri“ ale d-lui Lovinescu nu sînt oare, sub aere de inconsecvenţă, aspecte ale unei lupte de clarificare, etape ale unui marş către marea înţelegere critică. în orice caz, ultimele sale lucrări, cele două ale prezentei istorii literare, ca şi volumul asupra poeziei noi, sînt o dovadă despre comprehensiunea d-lui Lovinescu şi despre generozitatea cu care pledează cauzele ideale ale literaturii române. Atitudine pe care şi istoricul şi criticul o favorizează cu infinite resurse. Urmărind evoluţia criticei literare în decursul sfertului de veac ce străbatem, d-1 Lovinescu este nevoit să revie, ade-seaori, pe drumurile întîiului volum, al ideologiei literare. E adevărat că d-sa se grăbeşte să distingă între consideraţiile principiale, adică ideologia literară, şi între evaluările practice, deci critica. Cum însă acestea au mers mînă în mînă şi cum în aceeaşi teacă au stat şi principiul şi aplicaţia, fără să mai amintim că în chiar acest volum d-1 Lovinescu începe întotdeauna cu receptivitatea estetică a criticului — în care ideologia e fatal recapitulată — oarecare repeţire pare a se produce. însă arta scriitorului găseşte în verva sa portretistică şi în ascuţimea spiritului său critic suficiente daruri ca să prefacă în calitate ceea ce ar fi putut fi un neajuns. , întregul material e împărţit în 5 categorii : critica semă-nătoristă, poporanistă, estetică, simbolistă şi critica nouă — o trecere în revistă deci a criticilor ultimului sfert de veac şi a crezului lor, de la maestrul semănătorismului, d-1 N. Iorga, şi pînă la benjaminul criticei de astăzi, d-1 Pompiliu Constantinescu. Vom spicui cîte ceva din acest bogat material, fără ca mai înainte să amintîm de aparatul bibliografic ce însoţeşte fiecare paragraf şi care dă lucrării o ţinută ştiinţifică din cele mai moderne. Critica semănăto-ristă aplica în domeniul producerilor literare ideologia semă-nătoristă, care topise în aliajul aceluiaşi inel de logodnă, cu destinele neamului, eticul, etnicul şi esteticul, cu precizarea că etnicul era limitat la singura clasă a ţărănimii. Ca orice 442 dogmă, şi semănătorismul nu putea fi decît sectar, deci nedrept pentru tot ce nu intra în sfera lui de preferinţe. Nu este deci de mirare că d-1 Iorga avea să preţuiască literatura d-lui Vasile Pop, de vreme ce se ocupa de ţărănime şi cîtă vreme o prezintă în lumină simpatică, şi nu putea decît să condamne poezia artistică a lui Anghel : „Cînd s-a ivit poet, căuta în lumea florilor eroii săi, într-o vreme cînd ne dădeam cu toţii silinţa să aflăm literaturii româneşti alte izvoare şi altă îndreptare. Imnurile către florile scumpe de oraş mare erau o sfidare.“ Formulă categorică şi exclusivă, care apare ca un consemn neînduplecat faţă de toate încercările de autonomie artistică. Temperamentul de „tribun iritat“ de prefacerile vremii al d-lui Iorga, cum bine carac- terizează d-1 Lovinescu, avea să nedreptăţească şi literatura română din vremea sa, şi în orice caz să devieze critica de la singurul său drum justificat, acela al esteticei. Toate însuşirile de animator ale d-lui Iorga, însuşiri de natură politică, au frămîntat vremea sa şi i-a dat un caracter de renaştere culturală, ale cărei merite de netăgăduit nu vor eclipsa erorile critice pe care în mod fatal o astfel de orientare culturală trebuia să le atragă după sine. Dar păcatul capital — de care de bună seamă nu d-1 Iorga poate fi făcut răspunzător — stă în prestigiul pe care un crez aşa de ispititor, mai ales, în mîna unui aşa de desăvîrşit artist, cum era d-1 Iorga, îl căpăta în ochii celorlalţi teoreticieni semănăto-rişti. Este adevărat că exista o atmosferă semănătoristă, în care respirau nu numai d-1 Iorga şi tovarăşii săi de luptă, dar şi adversarii săi, solemnii aristocraţi de la Convorbiri literare, ca d-1 Mehedinţi, de pildă. Mirajul unui crez aşa de compatibil cu fiinţa noastră etnică nu se putea să nu mîn-gîie fruntea, îndeosebi, a acelora versaţi în etnografie, care uitau totuşi că la altarul Convorbirilor literare oficiase sacerdotele glorios al „direcţiei noi“, ale cărui sentinţe se inspirau de la prezenţa artistică, şi nu de la contingenţele naţionale. Iată de ce majoritatea ieşirilor d-lui Mehedinţi nu par decît variante, cu o octavă mai jos, sau chiar cu o octavă mai sus („din cap“, cum se zice), ale formulelor d-lui Iorga. Ceea ce, însă, la d-1 Iorga, datorită „căldurii pasionale“ — cum o numeşte d-1 Lovinescu — căpăta o 443 strălucire incandescentă la d-1 Mehedinţi îmbracă o lumină de satelit tributar. Un Sancho Panza am zice, raportîndu-1 la impozantul hidalgo, dar înţelegînd prin aceasta pe scutier şi mai puţin pe omul de spirit, comun, dar oricum savuros, ce călărea pe Rosinanta. Iată de ce vorbeam de prestigiul d-lui Iorga. El a fost aşa de fascinant, că în para lui şi-au ars aripile şi roiul de gîze pigmeice din jurul d-lui Iorga, dar şi bondari venerabili ca d-1 Mehedinţi sau d-1 Mihail Dra-gomirescu, care, la răstimp de două decenii abia, s-au convertit la iorghism. Cum însă, într-o creionare fugară cum e o cronică, nu putem stărui îndelung asupra tuturor sugestiilor pe care o lucrare ca aceea a d-lui Lovinescu le suscită, vom spune în treacăt că d-1 Mehedinţi este una din pasiunile d-lui Lovinescu, pentru activitatea căruia d-sa află întotdeauna noi şi delicioase caracterizări ale retorismului contrafăcut al autorului Primăverii literare. Aşa a fost în întîiul volum, aşa şi acuma. „Ca să înţelegi, e nevoie să iubeşti“ — zice într-un loc Suares — şi totul în activitatea critică a d-lui Mehedinţi a fost reversul unui astfel de imperativ. De aceea vom reproduce din capitolul acesta al lucrării d-lui Lovinescu cîteva rînduri cu valoare de generalitate, care, plecînd de la cazul d-lui Mehedinţi, a cărui orientare geografică în materie de critică literară o subliniază — se pot aplica şi d-lui Drago-mirescu, de pildă : ...o revistă adevărată nu-i o juxtapunere de material eterogen, ci o masă omogenă organizată prin prestigiul şi competenţa unui singur animator : la conducerea revistelor literare n-au ce căuta, deci, geografi sau colecţionari de cusături naţionale, ci critici cu un ideal estetic determinat, cu experienţă şi competinţă literară, mai presus de toate cu pasiunea fenomenului literar şi cu simţul contemporaneităţii : a imita pe răposaţi înseamnă a ignora elementul esenţial al personalităţii lor, adică simţul pururi prezent al viabilului. Şi în măsura în care a aflat criticei literare a d-lui Iorga adevăratul diagnostic : politic-cultural, d-lui Mehedinţi — retoric, d-1 Lovinescu diagnostichează cu abilă precizie şi critica d-lui Mihail Dragomirescu : un spirit didactic, ia care percepţia estetică e limitată la operele de concepţie, indi- 444 ferent dacă ceea ce numeşte d-sa concepţie e doar un aforism sau un loc comun. Ar fi interesant de reconstituit portretul aşa de perfect şi aşa de amuzant al d-lui Mihail Dragomi-rescu. Spaţiul ne lipseşte pentru aceasta, şi apoi, nu ştiu pentru ce, am impresia că atîtea din adevărurile acestea sînt axiome pentru marele public. Cei ce doresc însă să le afle admirabil formulate vor citi paginile d-lui Lovinescu. Amintim numai că aici se află şi acea analiză la analiza, e vorba de celebrul caz al Somnoroaselor păsărele, din care se vede cum „critica activă“ a d-lui Mihail Dragomirescu ar fi vrut să colaboreze cu Eminescu, dacă ar fi fost cu putinţă. Fără să mai amintim că poezia, precum s-a dovedit, e tradusă din nemţeşte, cum s-a întîmplat şi cu alte poezii, între altele cu sonetul Veneţiei, pe care d-1 Dragomirescu îl socoteşte — o altă meteahnă a criticei d-sale estetice, cu care falsifică cu stăruinţă manualele de şcoala — superior originalului. De altfel, principiul acesta de anexiune trădează mai puţin un misticism naţional, cît o alterare a gustului — a acelui „gust“ pe care d-1 M. D. îl pune, şubredă temelie, la baza sistemului său de „ştiinţă a literaturii“. Or, dacă e un lucru adevărat, este că —* mai puţin spiritul didactic şi pasiunea pentru literatură — d-1 M. D. este cel mai fidel adept al legendarului Ieremia. Gustul d-sale s-a exercitat cu o nedezminţită tiranie în operele tuturor care l-au apropiat şi cărora „atelierul său de reparaţii literare“, cum aşa de plastic îl numeşte d-1 Lovinescu, ţinea să le aplice marca petecului său. Cît despre siguranţa acestui gust, ea a fost mai cu osebire vioaie şi sigură de sine în analiza capodoperelor omenirii, pentru cari verdictele au fost date înainte de apariţia d-lui M. D. Şi pentru că nu putem stărui pentru toţi ceilalţi reprezentanţi ai criticei ultimului sfert de veac, cărora d-1 E. Lovinescu le află caracterizări juste, şi pentru că ceea ce se desprinde din această istorie literară (în care un trecut relativ recent este trecut de-a dreptul în muzeu şi bună parte chiar în hala de vechituri) este acumularea de injustiţii critice, sectarismul arid, într-un cuvînt, ostilitatea faţă de care d-1 E. L. ia permanent poziţie — să ni se îngăduie a sfîrşi aceste rînduri cu un citat, al cărui înţeles dacă ne este familiar, în schimb nu e mai puţin viguros exprimat de admira- 445 bilul critic şi gînditor André Suarès. E cel mai bun epilog la valoroasa lucrare a d-lui Lovinescu : Două semne, între multe altele, ale marelui critic : să poată să admire o operă a unui spirit contrar sieşi şi de care totul îl desparte, mai puţin forma ; şi apoi să fie mai sensibil operelor timpului său decît operelor trecutului. Căci marile opere ale trecutului n-au nevoie de noi ; fiind mai mult sau mai puţin nemuritoare, n-au nevoie să trăiască, oarecum, prin noi. însă operele în viaţă pot să moară, şi ele ne cer să le apărăm. Numai ele pot fi ajutate la viaţă ; ele sînt de altfel singurele care pot fi admirate contra părerilor şi în contra înclinărilor personale. Nu e prea greu să fii drept pentru capodoperele consacrate de secole. Cu mai multă sau mai puţină dragoste, totul a fost spus. Să nu ne slujim de morţi împotriva celor în viaţă. INDICE DE NUME A About E., 428 Aderca Felix, 24, 28, 31, 150, 258—260, 300, 324 Ag&rbiceanu I., 60 255—257, 422 Alain, 333, 375 Alecsandri Vasile, 48, 81, 91, 92, 120, 134, 226, 242, 274, 294, 295, 327, 372, 414, 440 Alexandrescu Grigore, 19, 46, 175, 259, 292 Amiras, 19 A. Mirea (= Anghel & Iosif), 183, 425, 426 Anghel Dimitrie, 15, 45, 58, 134, 135, 141, 156, 183, 192, 223, 227, 235, 240, 293, 300, 414, 425, 426, 434, 443 Ardeleanu C., 345-—349 Arghezi Tudor, 23, 24, 134, 240, 247, 433, 434 Aristot, 14 Arvers F., 223 Ascanio — vezi Gllanescu-Ascanio B Bacon, 256 Bacovia G. V., 100, 124, 126, 162, 196—200, 234—239 Baldenspeger F., 433 Balmont C., 121 Baltazar Camil, 45, 47, 123—126, 146, 161—163, 209—213 449 Balzac H. de, 34, 363, 385 Banville Th. de, 166 Barbusse H., 30, 108, 260, 323 Bartels A., 97 Bassarabescu I. A., 427 Baudelaire Ch., 22, 34, 100, 224, 234, 235, 237, 26 431, 434 Bălcescu N., 50, 414 Bechnitz loan, 56 Beldiceanu N. N., 422 Benda Julien, 289, 355, 356 Beza M., 416 Blaga Lucian, 140, 252, 403—406, 414 Bodnärescu Samson, 56 Boileau, 41 Botez Demostene, 118—120, 123, 141, 146 Botez I., 416 Boureanu Eug., 311—313 Bourget Paul, 115 Brătescu-Voineşti, 389 Bucuţa Emanoil, 164, 307—310, 318, 360—368 Buzdugan I., 118, 120—122. Byng Lucy, 419 C Calderon, 169 Caragiale, 21, 34, 35, 56, 293, 422 Caragiale Matei, 300 Catul, 114, 128, 133, 243 Cazaban Alexandra, 87—88, 318 Cazimir Otilia, 240—245 Călugăru Alice, 211 Cehov A., 256 Celarianu Mihail, 229 Cerna Panait, 46, 175, 1S2, 19! Cerri G., 156 Cervantes, 85, 407, 408 Chateaubriand, 428, 437 450 Chaucer G., 417 Chendi Ilarie, 97—98, 167, 224, 422 Ciocârian I., 303, 30:5—306 Claudel Paul, 435 Codreanu M., 141 Coleridge, 183 Comte Auguste, 17 Constant Benjamin, 343, 424 Constantinescu Pompiliu, 442 Coresi, 18 Cornea George, 28, 31—32, 324 Costin Neculai, 19, 20 Coşbuc George, 19, 20, 21, 91—92, 103, 171, 182, 240, 247 Cotruş A., 201—20} Crainic Nichifor, 250, 307 Creangă Ion, 19, 59, 62, 67, 295 Croce B., 355, 356, 418 Crommelynck, 398, 405 Cruceanu Mihail, 174, 221, 268—269 Cugler Matilda, 56, 240 D Dante, 18, 244, 365, 441 Daudet Alphons, 63 Daumier, 160 Dauş Ludovic, 327—329 Davidescu N., 28, 29, 31, 136, 167, 169, 174, 222, 227, 27}—277, 299—301, 413—415 Delavrancea B. Şt., 390 Delteil J., 332 Demetrius V., 28, 157—160, 222, 223, 319—322, 397 Densusianu Ovid, 153, 172—173, 174, 415, 433, 434, 435 Dermee Paul, 115 Deschamps E., 428 Dinu Lance (= Dragoş Protopopes-cu), 419 Dobrogeanu-Gherea C., 413, 440 Dongorozi Ion, 266—267, 303—305 Dorgclès R., 323 Dorian Emil, 164—166 Dosithei ieroschimonahul (M-rca Neamţ), 351 Dosotei, 18 Dostoevski, 359 Dragomirescu Mihail, 35, 51, 63, 136, 206, 214, 215, 240, 366, 367, 413, 420, 431, 435, 440, 444, 445 Dryden John, 417, 418 Du Bellay J., 18 Duhamel G., 147, 323, 384 Dumas-tatăl, 52 Dumbravă Bucura, 273—274, 318, 336. 361 E Eliade Pompiliu, 69 Eliade Rădulescu Ion, 38, 75, 121, 414 Emilgar (= Emil Gârleanu), 59 Eminescu, 14, 22, 26, 42, 46, 55, 56, 59, 83, 91, 117, 120, 124, 127, 129, 131, 135, 153, 154, 156, 169, 170, 171, 182, 188, 191, 223, 225, 240, 247, 248, 292, 372, 400, 422, 427, 445 F Faguet E., 420 Farago Elena, 89—90, 206, 228—233, 241 Fatma ( Elena Farago), 89 Feraru Leon, 45, 46, 47, 190—193 Filimon Nicolae, 27, 48—53, 344 Flaubert G., 34, 281 Florian Marioara (= Ion Ciocîrlan), 305 Floru Igena, 335—339 Fort Paul, 147 France Anatole, 21, 420 Fromentin E., 437 Fundoianu, 45 Furtună Enric, 47 Furtună Horia, 395—396 G Gautier Th., 167 Gârleanu Emil, 58—67, 148, 292—295, 300, 321, 336, 422, 432 Genevois Maurice, 315 Géraldy Paul, 242 Gheorghiu Mircea, 140—143, 194—195 Gherea — vezi Dobrogeanu C. Gherea Ghica Ion, 48, 51, 85 Gide A., 384, 432, 435 Girard Pierre, 383 Giraudoux J., 34, 332 Goethe, 50 Goga Octavian, 24, 37, 127, 422, 431 Gogol N., 318 Golescu Dinicu, 14, 68—76 Concourt, fraţii, 431 Gourmont Remy de, 14, 146, 247, 279 Grigorescu N., 372, 373 Grimm P., 416 H Halippa I’., 120 Han O., 96 Hasdeu B. P., 34, 102, 414 Heine, 36, 39, 82, 214, 241 Heredia J. de, 93, 94 Him Irjo, 331 Hobbes, 418 Hogaş Calistrat, 61, 274, 293, 310, 318 Homer, 428 Horaţiu, 40, 102, 175, 226, 227, 417 Hugo Victor, 49 Hurmuzaki Eudoxiu, 56 453 I Iacobescu Al., 155—156 Iacobescu D., 44, 46, 99—100, 162 Ibräileanu, 14, 33, 241, 244, 378, 380, 413 Ibsen H., 82 Iorga N., 51, 62, 63, 69, 414, 423, 431, 436, 438, 439, 442, 443, 444 Iosif St. O., 15, 19, 81—82, 86, 98, 120, 124, 148, 182, 183, 191, 215, 306, 422, 425, 426, 429 Irineu Cora, 101—103, 261—262 Isac Emil, 167—168 Istrati Panait, 44, 88, 287 J Jaloux Edmond, 299 Jammes Francisc, 102, 144, 190 Jean Bart, 59 Johnson dr. Samuel, 418 Jonson Ben, 417 K Kessel J., 323 Kogälniceanu M., 422, 431 L . Lafontaine, 13 Laforgue Jules, 235, 377, 431 Lamartine A. de, 428 Lancelot, 438, 439 Läzäreanu Barbu, 118 Lemaître Jules, 420, 424 Lenau, 241 Lorrain Jean, 111 Loti Pierre, 378 454 Lovinescu Eugen, 66, 99, 100, 124, 137, 161, 292, 413, 420—423, 424—428, 429—435, 440—446 Luchian Şt., 372, 373 Lucreţiu, 325 Luther, 18 M Macedonski AL, 143, 174, 184, 207, 224, 227, 299, 300, 414, 433, 434 Maeterlinck, 119, 171, 251, 331 Maiorescu Titu, 23, 52, 234, 240, 241, 413, 414, 431, 440 Mallarmé St., 100, 247, 435 Maniu Adrian, 37, 124, 126, 132—135, 162, 300 Mantu Lucia, 33, 34 Manzoni, 355 Marcellus M. Pomponius, 17 Marian Simeon Florca, 249 Marţial, 120 Mateievici AL, 120 . Maupassant G. de, 63 Maurois André, 375, 376 Maurras Ch., 175 Mândru A., 61 Mehedinţi S., 431, 443, 444 Merejkovski D., 408, 409 . Mérimée Pr., 10 Mihăescu Gib. L, 360, 379 Milcu N„ 206—208 Millian Claudia, 241 Minulescu Ion, 28, 29, 31, 83—84, 111—114, 126, 136—139, 174, 221, 229, 247, 278—281, 300, 324, 332 Moldovanu Corneliu, 28, 61, 85—86, 147—150 ■■■■ • ' Montaigne, 20 Morand Paul, 68 Moréas J., 222 Moscovici Virgiliu, 115—tt7 Moşoiu Alfred, 400—402 Mumuleanu Paris, 70, 75 Murnu George, 17, 20 N Nanu D., 61 Năsturel Udrişte, 352 Neculce Ion, 19 Negruzzi C., 19, 228 Negruzzi Iacob, 34 Nemţeanu B., 44, 46, 214—220 Nerval Gérard de, 50 Nietzsche F., 359, 417 Noailles Ana contesă de, 230 O Odobescu Al., 52, 87, 88, 274, 318 Ollănescu-Ascanio D. C., 35 Oprescu G., 436—439 Ovidiu, 128 P Pann Anton, 48 Papadat-Bengescu Hortensia, 296—298, 360 Pavelescu Cincinat, 93, 116, 117, 186—189 Pavelescu Ion I., 93—94, 178—180 Pătrăşcanu D. D., 350—353 Păun-Pincio Ion, 23 Petică Ştefan, 79—80, 84, 126, 162, 169—171, 175, 184, 221, 222, 227, 433, 434 Petrescu Camil, 17, 18, 19, 20, 24, 107—110, 118, 155, 391—394 455 Petrescu Cezar, 28 Petrescu Lucreţia, 33, 389—390 Philippide AL, 122, 141 Pillat Ion, 43, 46, 141, 151—154, 246—252 Poe Edgar Allan, 192, 224, 275, 434 Pogor V., 434 Pompiliu Miron, 56 Pop Vasile, 422, 443 Pora N., 311, 313—314 Porto-Riche G. de, 358 Poteca Eufrosin, 70, 74 Prale, 26 Protopopescu Dragoş, 416—419 Proust Marcel, 281, 376, 435 Q Quinet E., 428 R Radiquet, 34 Raffet, 438 Ralea M., 375, 377, 381, 432 Reboux Paul, 140 Rebreanu Liviu, 27, 28, 29, 31, 65, 255, 309, 324, 329, 334, 345, 360, 376 Régnier Henri de, 248, 437 Relgis Eugen, 270—272 Renard Jules, 66, 331 Rimbaud A., 299 Ronetti Roman, 44, 47 Ronsard, 18 Roticä G., 15, 127—131, 159 Russo AL, 414, 431 s Sadoveanu Mihail, 28, 31, 63, 148, 255, 263—26>', 274, 287—291, 293, 302, 310, 315—318, 327, 350—353, 360, 422 Sainte-Beuve, 9, 14 Salomon, 92, 233 Samain Albert, 99, 100 Sandu-Aldea, 29, 302, 422 Sanielevici H., 287 Savel Vasile, 28, 323—326 Sâulescu Mihail, 95—96 Savescu Iuliu Cezar, 175, 221—227, 433, 434 San Giorgiu Ion, 122 Scavinschi Daniil, 40 Schiller, 19, 82 Schopenhauer, 355 Scott Walter, 132 Scrob Carol, 159, 223, 234 Seurat, 237 Shakespeare, 416, 417, 418 Shaw B., 404 Shove Fredegonda, 419 Silviu Deleanu (= Mihail Sadoveanu), 263 Slavici Ion, 21, 54—57, 255, 327 Soare Alice, 241 Socrate, 57, 344 Sorbul Mihail, 346, 407—409 Souday Paul, 376 Sperantia Eugeniu, 354—359 Stamatiad Al. T., 93, 174—177, 221, 268 Stefens, 257 Stendhal, 10, 15, 18, 76, 115, 277, 329, 359 Strindberg A., 132 i Strowsky Fortunat, 15 Sturdza D. A., 35 Suarès André, 282, 444, 446 458 Ş Şerbănescu Theodor, 223, 234, 240 Ştefănescu-Est Eugeniu, 181, 183—183 Ştirbey Barbu, 69 T Tacit, 417 Teleajen Sandu, 303, 306 Teodoreanu Ionel, 28, 330—334, 360, 374—385 Theodorescu Dem., 27, 31, 340—344, 346 Theodorescu-Sion I., 153, 154 Theodorian Caton, 397—399 Thibaudet A., 139, 281, 384, 435 Thornton Th., 70 Tiktin H„ 19 Tonitza N. N., 369—373 Topîrceanu G., 140, 243, 258 Trivale Ion, 88, 172, Î73, 321, 413 Turgheniev I., 318 V Vachet dr., 329 Valery Paul, 435 Vaugelas, 18 Văcărescu loan, 361 Vâlsan George, 181—183 Veniamin Costache, mitropolitul, 351, 353 Verhaeren E., 233, 434 Verlaine P., 82, 100, 102, 247 Vianu Tudor, 17 Vigny Alfred de, 132 Villiers de l'lsle Adam, 275, 299 Vinea Ion, 28, 299, 300, 301—302 VioJlis Jean, 34 Virgiliu, 40, 308, 417, 441 459 Vlahuţă AL, 81, 135, 149, 175, 182, 247, 389 Voltaire, 10, 101, 210 Voronca Ilarie, 144—146 W Wagner R., 82 Whitman W., 434 Wilde Oscar, 370 X Xenopol A. D., 59, 60 Z Zamfirescu Duiliu, 27, 37, 98, 134 Zola, 30, 323 CUPRINSUL MENŢIUNI CRITICE Seria I 1928 O lămurire (prefaţa ediţiei I, din 1928) .... 9 ACTUAUTAŢI în tinda unei registraturi . .... 13 Pauperizarea limbii literare . ■ .... 17 Scriitorul şi umbra lui..................................22 înflorirea romanului.....................................26 Romanul, de război.......................................30 Premiile literare........................................3? Poezia laureată..........................................36 Protecţionism cultural...................................40 Numerus clausus în literatură ...... 43 Cuvinte despre Nicolae Filimon...........................48 loan Slavici.............................................54 Emil Gârleanu............................................58 La centenarul călătoriei lui Dinicu Golescu ... 68 46 î SILUETE Ştefan Petică : Cavalerul Negru............................79 St. O. Iosif...............................................81 Ion Minulescu..............................................83 Corneliu Moldovanu.........................................85 Alexandru Cazaban..........................................87 Elena Farago...............................................89 George Coşbuc..............................................91 Ionel Pavelescu............................................93 Mihail Săulescu............................................95 Ilarie Chendi...............................................• • 97 D. Iacobescu..............................................99 Cora Irineu................................................101 POEZIE Camil Petrescu, Versuri....................................107 I.a a treia ediţie din Romanţe pentru mai tîrziu de Ion Minulescu............................................111 Virgiliu Moscovici, Fîntînile luminii . . . . 115 Demostene Botez, Povestea omului. I. Buzdugan, Miresme din stepă........................................118 Camil Baltazar, Vecernii; Flaute de mătase . . . 123 G. Rotică, Paharul blestemat...............................127 Adrian Maniu, Lingă pămînt.................................132 Ion Minulescu, De vorbă cu mine însumi . ■ . 136 Mircea Gheorghiu, Cîntecele clipei.........................140 Ilarie Voronca, Restrişti..................................144 Corneliu Moldovanu, Poezii..................................147 Ion Pillat, Satul meu......................................151 Al. Iacobescu, Umbre peste ape ..... 155 V, Demetrius, Fecioarele...................................157 Camil Baltazar, Reculegeri în nemurirea la . . 161 Emil Dorian, De vorbă cu bălanul meu . . . 164 462 Emil Isac, Cartea unui om..................................167 Ştefan Petică, Poeme.......................................169 Ovid Densusianu, Raze peste lespezi ... 172 Al. T. Stamatiad, Poezii ..................................174 Ion I. Pavelescu, Sonete postume ; Epigrame şi epitafuri ........................................................178 George Valsan, Grădina părăsită. Eugeniu Ştefănescu- Est, Imperii efemere.......................................181 Cincinat Pavelescu, Epigrame...............................186 Leon Feraru, Magherniţa veche şi alte versuri din anii tineri................................................190 Mircea Gheorghiu, Stropi de întuneric şi lumină . . 194 G. V. Bacovia, Scîntei galbene.............................196 A. Cotruş, în robia lor....................................201 N. Milcu, Grădina de sidef.................................206 Camil Baltazar, Biblice....................................209 B. Nemţeanu, Antologie.....................................214 Iuliu Cezar Săvescu, Poezii................................221 Elena Farago, Nu mi-am plecat genunchii . . . 228 G. V. Bacovia, Bucăţi de noapte............................234 Otilia Cazimir, Fluturi de noapte..........................240 Ion Pillat, Biserica de altădată...........................246 PROZĂ l. Agârbiceanu, Două iubiri................................255 F. Aderca, Moartea unei republici roşii , . . 258 Cora Irineu, Scrisori bănăţene.............................261 M. Sadoveanu, Oameni din lună..............................263 Ion Dongorozi, La hotarul dobrogean .... 266 Mihail Cruceanu, Povestiri pentru tine .... 268 Eugen Relgis, Petru Arbore................................. 270 Bucura Dumbravă, Cartea munţilor ... . 273 N. Davidescu, Conservator Se c-ia..........................275 463 Ion Minulescu, Roşu, galben şi albastru . . . 278 Liviu Rebrcanu, Adam şi Eva..............................282 Mihail Sadoveanu, Venea o moară pe Şiret . . 287 Emil Gârleanu, Intr-o noapte de mai; Privelişti din ţară.................................................292 Hortensia Papadat-Bengescu, Romanţa provincială; Fecioarele despletite....................................296 N. Davidescu, Crima din Strada Nopţii. Ion Vinea, Descîntecul şi Flori de lampă............................299 Ion Dongorozi, Surpriză, I. Ciocârlan, Flâminzii. Sandu Teleajen, Poveştile lui hinu Ion . . . 303 Emanoil Bucuţa, Legătura roşie...........................307 Eug. Boureanu, Sărmanii oameni! N. Pora, Intr-o noapte pe Bărăgan........................................311 Mihail Sadoveanu, Ţara de dincolo de negură . . 315 V. Demetrius, Norocul cucoanei Frosa .... 319 Vasile Savel, Vadul hoţilor..............................323 Ludovic Dauş, Drăceasca schimbare de piele . . . 327 Ionel Teodoreanu, La Medeleni, I — Flotând nestatornic ....................................................330 Igena Floru, Nuvele......................................335 Dem. Theodorescu, Sub flamura roşie .... 340 C. Ardeleanu, Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa . . 345 M. Sadoveanu şi D. D. Pătrăşcanu, Sfintele amintiri 350 Eugeniu Sperantia, Casa cu nalbă.........................354 Emanoil Bucuţa, Fuga lui Şefki...........................360 N. N. Tonitza, Cronici fanteziste — neliterare . . 369 Ionel Teodoreanu, La Medeleni, II — Drumuri . . 374 TEATRU Lucreţia Petrescu, Păcatul...............................389 Camil Petrescu, Suflete tari.............................391 Horia Furtună, Făt-Frumos................................395 464 Caton Theodorian, Stăpîna.................................397 Alfred Moşoiu, Siriana ...................................400 Lucian Blaga, Daria ; Fapta ; Înviere .... 403 Mihail Sorbul, Don Quijote de la Mancba ; Patima roşie......................................................407 CRITICĂ N. Davidescu, Aspecte şi direcţii literare, II . . . 413 Dragoş Protopopescu, Pagini engleze .... 416 E. Lovinescu, Critice 1 (Istoria mişcării „Semănătorului“) ........................................................420 E. Lovinescu, Critice II (Metoda impresionistă) . . 424 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, I (Evoluţia ideologiei literare).........................429 G. Oprescu, Ţările române văzute de artişti francezi (sec. XVIII şi XIX)..................................436 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, II (Evoluţia criticei literare).....................440 INDICE DE NUME............................................447