PERPESSICIUS
      OPERE
      i
EDITURA PENTRU LITERATURĂ • BUCUREŞTI • 1966
 36011¡
PERPESSICIUS
    OPERE
       i
EDITURA PENTRU LITERATURĂ • BUCUREŞTI • 1966
perpessicius
OPERE 1
 hCAOEM^
                CUVÎNT ÎNAINTE
     Cu toate că a trecut jumătate de secol, şi ceva peste, de la debutul meu în poezie, nu l-aş putea uita niciodată, atît de puţin comune îmi apar şi astăzi împrejurările în care el s-a petrecut. Sfîrşisem, după licenţă, şcoala militară cu termen redus din Dealul Spirei şi, proaspăt sublocotenent de rezervă, îmi făceam stagiul la regimentul de infanterie din marginea Brăilei, vecin cu Grădina Monumentului şi cu cîmpia dinspre Lacul Sărat, rezervată exerciţiilor militare, atît de copilăreşti şi de nevinovate în raport cu cele ce se petreceau pe fronturile apusene, unde războiul batea cu furie de un an încheiat, iar încercările noastre eram departe de a le putea măcar bănui, Neutrali încă, practicam contrabandele de vite, mănoase, şi comerţul, profitabil, de cereale peste graniţe, alternînd consiliile de coroană cu demonstraţiile pentru intrarea în acţiune, în timp ce tripla şi cvadrupla alianţă îşi revizuiau poziţiile de ultima oră.
     într-o astfel de atmosferă internaţională, cu răsfrîngeri şi la noi, cu răbufniri antigermane, căci orgoliul inuman al kaiserului doar Hitler avea să-l întreacă, iar drama Belgiei invadate şi a Louvainului martirizat
 5
sîngera încâ în memorie, şi cu idile de campanie, atît de conforme cu inconformismul juneţii, dar putînd să irite vagi sentimente naţionale de suprafaţă — împotriva cărora o picătură de cinism era binevenită — ne pregăteam debutul cu acea „poemă din ajun“, al cărei titlu însuşi, Ad provinciales, meum in Gretchen amorem, spernentes, trebuia să ne recomande, ca şi, de bună seamă, epistola cu care o însoţeam, construită probabil, mai ales că nu eram la prima încercare, după toate regulile de captaţie ale unei strategii literare intuitive. Revista la porţile căreia băteam era Cronica, condusă de Tudor Arghezi şi Gala Galaction, iar scrisul lor, poem, pamflet sau nuvelă, era mult prea fascinant şi prestigios ca să n-o fi făcut cu neîndoioasă timiditate. Pledam, oare, în epistola însoţitoare şi cauza pseudonimului ? N-ar fi exclus. în orice caz, ea mi se părea una de viaţă şi de moarte, de cînd, mai cu seamă, în desele mele raite prin coloanele dicţionarului meu, dădusem peste frecventativul acela derivat din „per-patior“, ca şi peste tălmăcirea lui în franţuzeşte „endurci a la souffrance*, ce-mi părea mie, anume, sortit şi căruia îi anexam, încă de atunci, ca pe un ecou, românescul „tăbăcit de suferinţe“. Nu eram, evident, la întîiul pseudonim. Ademenit o secundă de poezia simbolurilor, aşa cum se practica în revista Vieaţa noua a profesorului meu de filologie, Ovid Densu-sianu, trimisesem la Versuri şi proză din Iaşi o poezie intitulată, cred, (căci n-am mai răsfoit acele pagini), Miriapodul, iscălită, sigur, D. Pandara, însă tentativa de a smulge premiul Hillel, de 500 lei, al Facultăţii de litere, pe 1914, cu subiectul propus „tălmăciri latineşti în româneşte“, sau cam aşa ceva (premiu împărţit pe din două cu poetul Const. D. Stoika, în aceeaşi măsură adept al modernismului şi clasicist), mă apropiase prea mult de modelele latine, ca să nu fi fost ispitit de un pseudonim, cu rezonanţă italică, în care, pe deasupra, mi se părea că citesc şi propriul meu horoscop. Iar părintele Gala Galaction nu era numai vrăjitorul de modernă expresie românească pe care-1 ştiam, ci şi teologul învăţat, pe care nici o fantezie onomastică nu-1 putea surprinde. De aceea, cu o săptămînă înaintea debutului, din toamna anului 1915, puteam citi la „Poşta redacţiei“, semnată de marele samaritean, generoasa sa acceptare: „Perp. Brăila... la revedere în numărul viitor“. Să mai spun că jumătatea aceasta de pseudonim, cu care aveam să iscălesc în Buletinul cărţii al lui
6
Emanoil Bucuţa, notiţele bibliografice ale Repertoriului critic, editat în 1925 de „Diecezana“ din Arad, prin solicitudinea poetului Al. T. Stamatiad, fost coleg un timp la „Moise Nicoară“- fost director al Salonului literar, pasionat de poezie şi atît de nedreptăţit astăzi, o datorez, ca şi indigenatul pseudonimului integral, tot bunului părinte, dar că nu-mi amintesc să mă fi plătit vreodată, aşa cum s-ar fi cuvenit, de această obligaţie ? Mai mult. Dacă i-am urmărit scrisul, cu aceeaşi inepuizabilă incarnare, din drumul său, ca un prea sfios ucenic, m-am ferit (să povestesc vizita părintelui, a doua zi după ce, la întoarcerea din Moldova, în Letopiseţi, din 1919, îi dedicasem o poezie de război, şi cum, speriat de prea marea cinste, ascuns după o impenetrabilă uşă, îi ascultam, înfiorat, melodioasele inflexiuni ale vocii ?), pînă cînd misterioasele valuri ale vieţii m-au decretat în 1948 coleg al său de Academie, unde, pe vremea fostei secţii literare, prezidată de Mihail Sadoveanu, Jean Al. Steriade, părintele şi cu mine ne disputam titlul întîiului sosit la şedinţe...
     Despre poezia celor două culegeri, Scut şi targa (1926) şi Itinerar sentimental (1932), originală şi tălmăciri, ca şi despre micul adaos, în care s-au rătăcit şi două „provinciale“, strînsă laolaltă în acest prim tom din acea „ediţie de autor“, de o adiere oarecum postumă, cu care Editura pentru literatură ne onorează, nu voi spune, cum lesne se poate înţelege, mai mult decît ea însăşi mărturiseşte. Biografică prin excelenţă, cum e, de altminteri, de la natură poezia lirică, ea a reţinut din existenţa mea şi din ambianţa internaţională acele detalii şi acele ecouri predestinate aceluiaşi arc de interferenţă. Lipsită de fantezie — deşi unii istorici literari ne-au aşezat, şi locul nu ne-a displăcut, printre „fantezişti“ — fie că ne-a însoţit pe văile şi măgurile dobrogene,- la Cocargea, la Mulciova şi la Mu-ratan, fie că a vegheat la patul nenumăratelor spitale, de campanie sau de zonă interioară, unde ne-am petrecut un stagiu mai îndelungat decît cel de pe front, fie că ne-a întors, oglindit sau de-a dreptul, în peisajul de Dunăre al copilăriei şi adolescenţei, poezia noastră s-a altoit în şi a crescut din stricta realitate, pe care n-a dramatizat-o şi peste care i-a plăcut să picure un strop din acea nepăsare horaţiană, împăcată cu destinul şi înflorită de un zîmbet sau de o reminiscenţă mitologică.
7
      Tălmăcirile noastre exprimă, în parte numai, predilecţiile şi idola-triile noastre lirice. Ele au un caracter, în primul rînd, demonstrativ, chiar dacă, la răstimpuri, ne-am îngăduit să hrănim o aspiraţie, temerară şi de domeniul himerelor. A tălmăci în alexandrini de-ai noştri, cu rime-mperecheate, Georgicele lui Virgiliu a fost unul din visele juneţii noastre, rămas, din păcate, şi-n ciuda unor stihuri ademenitoare (Priap helespontinul cu-al sau cosor de salce..., începea un crîmpei), nerealizat. Căci ne-a lipsit nu numai timpul, dar şi aplicaţia necesară, pasiunea şi eroismul, care au dat literaturii noastre atîţi tălmăcitori de mare clasă. Contemporan însă cu ultimul val al simbolismului, căci Mercure de France şi „epilogurile41 lui Remy de Gourmont erau, ca şi prelegerile de poezie nouă ale lui Ovid Densusianu, printre lecturile universitare preferate, ne-am bucurat să descoperim în filozoful şi eseistul Fizicei amorului şi al Promenadelor literare şi un poet de graţia Trandafirilor în vijelie, aşa cum Francis Jam-mes, poetul Georgicelor creştine, ne-a cucerit mai mult cu „elegiile“ sale, fie că deplînge pretimpuria moarte a poetului Albert Samain, fie că evocă
 o iubire adolescentă sau calvarul unui viţeluş nevinovat....
      Ceva mai mult s-ar putea spune, mai ales că ţine de viitor, despre ciclul de „provinciale“, din care tomul de faţă tipăreşte două, I-a şi a Vil-a. Ele sînt legate de acea, natală, schelă de la Dunăre, ilustrată nu numai de muza populară, care a creat balada Chirei Chiralina, dar şi de un număr de literatori, pe care, plecînd de la exemplul poetului Archias, pledat de Cicero, i-am socotit, băştinaşi sau coloni, nu o dată (quia poetae fuerunt), cetăţeni de onoare ai urbei, şi-n rîndul cărora iau loc printre primii Ştefan Petică, Panait Cerna, Leon Feraru, Panait Istrati, Camil Baltazar, Mihail Sebastian, Ury Benador, Mihu Dragomir. Pentru unii dintr-înşii, Brăila e şi astăzi frumoasa încă adormită dintre sălcii, pe care n-au apucat s-o trezească la viaţă în filele de mătase ale poemelor lor în proză sau versuri, cu toate că s-au îmbătat de răsăriturile şi amurgurile ei, de poezia ei vetust-orientală şi de mireasma uşor amară a salcî-milor ei. Cine a avut însă norocul să citească corespondenţa lui Romain Rolland cu Panait Istrati, şi mai cu seamă epistolele dinţii, în care sihastrul din Elveţia îşi clama uimirea, descoperind în cartea de debut a singularului „Gorki balcanic“ una din sursele inedite ale fabulaţiei orientale, va
 8
 înţelege şi starea noastră de spirit, cînd, la timpul acela, surprindeam în paginile Chirci Chiralina nu numai peisajul familiar al mahalalelor noastre, dar şi atmosfera, cu oamenii, cu tabieturile şi cu aventurile lor...
     Acestui oraş, cu atît de strălucite blazoane, din care am evadat cu jumătate de veac şi mai bine în urmă, dar la care ne-am întors din cînd în cînd, pentru scurte răstimpuri, ca un fiu risipitor, vrăjit de-o gor-gonă, ne gîndim a-i închina ultimele noastre poeme, acel proiectat ciclu de „provinciale", din care oferim cetitorului, deocamdată, doua imagini. Pentru cetăţeanul de astăzi al Brăilei, născut şi crescut în zodia constructoare a acestei epoci, cu străzi întregi străjuite de blocuri moderne, cu somptuoase estrade de granit coborînd spre cheiuri, cu vechile lui bulevarde, trasate din vremea lui Kisseleff, ca două gigante arcuri de evantai înfipte în albia Dunării, în plină metamorfoză, evocarea tîrgului de acum jumătate de secol s-ar putea să nu fie lipsită de pitoresc. Dar chiar şi altminteri, pentru copilul ce s-a desfătat în oceanul de muşeţel al promon-toriului, pentru adolescentul care a rătăcit într-amurg pe aleile cu roze ale parcului public şi pentru tînărul care a cunoscut farmecele tunelului de sălcii împletite, al Corotişcai, a reurca la izvorul acelor emoţii este o obligaţie de onoare...
     De aceea, călăuzit de Amintire, ca de o altă Antigonă, asemeni lui Oedip peregrinînd tenebrele, voi reînvia nu numai ecoul stîrnit al calda-rîmului inegal, zaimful de şofran şi de hermină al aurorei şi al iernilor scitice, diamantele de seară şi de dimineaţă ale luceafărului, crizantemele din port ale luminilor electrice, dar şi icoana stihuitorului prezumtiv, pipăind cu toiagul anilor uliţele :      din mahalaua noastră, faţă în faţă cu
Dunărea şi cu transatlanticele inaccesibile, pînă la scumpele umbre, ce adastă cuminţi în cimitirul de la marginea tîrgului.
                                      PERPESSICIUS
SCUT
ŞI TARGA
 1926
PE STYX
Caron a dat semnalul de dezlegat odgoane ;
Ci şlepurile toate, desprinse de pontoane,
La chei tot mai ezită, în legănări uşoare,
Ca racla peste care,-nainte de-ngropare, Se-azvîrle-n deznădejde o mamă sau o soră.
Din locu-i remorcherul s-a deplasat cu-o proră, Şi brusc, de pretutindeni, ovaţii triumfale Se-ncrucişează-n aer cu ploaia de petale,
Ce-aruncă peste şlepuri mulţimea ce rămîne. închise în durere, doar mamele bătrîne încep să lăcrămeze, şi slaba lor privire E-ntîia ce ne pierde ! Topite în iubire, Logodnioele-agită, în aer, mici năframe.
 13
Ne-ndepărtăm pe-ncetul...
                            Deasupra astei drame O inimă comună — motorul — doar ritmează. Pe portul ce se şterge lumina înserează...
Din sălciile bălţii, din coapsa de vapoară De-a lungul căror trecem, amurgul se strecoară în sufletele noastre. Cum stăm pierduţi pe punte, în boarea rece care ne mîngîie pe frunte,
Simţim o adiere de noapte prematură.
Genunile lui Dite îşi cască neagra gură Şi chiparoşi funebri se-nalţă peste ape.
Izbind în şlep, talazuri se străduiesc să sape O groapă-n unda neagră, în timp ce visul care Soseşte pe mireasma de flori de la plecare Ne mînă pe cărarea cu veşnice grădine,
Spre ţărmul de a pururi al tristei Proserpine.
Pe Dunăre, 1916
CĂLĂUZA
Plutea pe apă luna, de valuri tremurată, împrăştiind pe unde corola-i desfoiată ;
Plutea-naintea prorei tăcuta călăuză,
Iluminînd cărarea cu trupu-i de meduză,
Punea pe valuri creste de-argint — prelungi surdine — înăbuşind viitoarea ascunselor destine Şi întinzînd pe punte pologul ei de vise.
Pluteam ţinînd pe urma-i...
                                Pe şlepuri aţipise Şi şoapta şi cîntarea... O nesfîrşită vrajă înmărmurise trupul, şi orice gînd de strajă Şi-acoperise bordul şi trupa, adormite,
Cu-un somn greoi din care, arare, aiurite,
Mai tresăreau voci stinse, visîndu-se la case.
Vegheam... Pe ţărm, sub sălcii, cădeau în apă plase
                                                              Î5
De umbră, şi reflexe de solzi, tremurătoare, întreţeseau prin ochiuri suveici scînteietoare ; în gestul lor pescarii încremeneau o clipă Privindu-ne, şi plasa o scufundau în pripă ; Fecioare despletite, cu părul curs pe spate,
Spălau, în apă, valuri de in imaculate, în îngînări scăzute şi triste de litanii ;
La cotituri mulţime de scuturi şi de cranii Roiau, vibrînd pe apă, spre noi, ciudate zvonuri ; Corbi rari pluteau pe zare, ţinîndu-le isonuri... Ne-mpresurau nelinişti... Un aer de trădare îmi răscoli în minte sinistra întîmplare Din Ctesifon... în juru-mi privii... nici pomeneală De călăuz... în zare coroana boreală Mai flutura cununa-i din ce în ce mai ştearsă. Pluteam în gol, şi-n faţă, încins, de piatră arsă, Rînji căscîndu-şi gura canalul lunii pline.
Eram vînduţi... şi-n calmul destinderii depline întrezării deodată cum pierdem aurora,
Cum apucăm canalul şi-alunecăm cu prora Prin neaua luminoasă a nesfîrşitei ierne Spre hruba de-ntuneric a nopţilor eterne.
Pe Dunăre3 1916
SEPTEMBRIE
                 Lui Dragoş Protopopescu
Plouă peste foile de cort Şi din ele picură-n tranşee, îngînînd o tristă melopee Pentru sufletu-mi ce azi e mort.
Peste toată zarea s-a întins Un zăbranic nesfîrşit de doliu ; Cine oare-a pregătit linţoliu Şi anume pentru care ins ?
17
Sufletu-mi e mort şi amintiri Nu-mpletesc coroană funerară, Singure şrapnelele presară Peste el exotici trandafiri.
Mulciova, 1916
D U M [ N I C A
E duminică, Mădy ! îţi mai aduci aminte Din vremile de pace Sărutul meu fierbinte ?
Prin parcul public unde Ne preumblam spre seară, Aceiaşi inşi se plimbă Cu buzele de ceară ?
La fel de calm Danubiul Cu portul contrastează, Electricul piano Mai walzertraum-isează ?
 19
Pe valurile clare Ce fericită barcă în balta adumbrită îndrăgostiţi debarcă ?
Prin ploaia de şrapnele Şi-alarma de obuze Revăd întreg trecutul Şi fragedele-ţi buze ;
Duminica pe-atuncea Era o agitare,
Cînd astăzi dimpotrivă-O imobilizare,
Ce-n cîntecul de-obuze Ce se succed în tihnă, Necontenit m-apropie De veşnica odihnă.
Mulciova, 1.916
FLORA STELELOR POLARE
                                           D-lui Gala Galaction
Scînteind sub ursa-mică, ghiolul de argint e-un clopot Care-nchide, ca-ntr-o seră, flora stelelor polare Ce-nfloresc spontane sub al grindinei de gloanţe ropot, Cînd, pe văi, durează noaptea umbrele-i de apărare.
Florile de pe cîmpie le cosesc mitraliere Şi cu sucurile scurse spală rănile mortale De eroi căzuţi în tină ca şi simple efemere,
Ce adorm de veci pe-o floare, îngropîndu-se-n petale.
21
Singură, în tot cuprinsul, flora stelelor polare, înflorind spontan din ghiolul de argint ca dintr-o seră, Scutură multiple jerbe şi coroane funerare Peste flori şi peste oameni seceraţi de mitralieră.
IvrineZy 1916
DIN ŞANŢ, EXECUTAŢII.
Din şanţ, executaţii privesc cu ochiul fix Spre stelele sublime ce ard în depărtare,
Şi-n recile pupile sticlirile stelare Trezesc reflexe stinse de dincolo de Styx.
Prin viile din preajmă e-un straşnic chiuit De greieri ce cu mustul s-au îmbătat şi joacă Şi ţipă să trezească pe cei ce-ntr-o băltoacă De sînge zac în şanţuri, sătui de chefuit.
23
Din urna neagra-a zării — un zar al negrei sorţi Un reflector irumpe cu lungile-i antene, Cădelniţează-o clipă pe locul gravei scene Şi-apoi aruncă giulgiuri şi lespezi peste morţi.
Silistra, 1916
OGRADA
Hambarele golite — cu uşi prea ferecate ■—
Au la ferestre rupte zăbrelele de fier ;
Găinile boghete au fost sacrificate Şi-acum pustiu coteţul stă într-un colţ stingher ; Au mai rămas din ele doar fulgi pe care vîntul I-amestecă, prin curte, cu fulgii din saltele ;
Din grajdurile pline aici şi-află mormîntul Un cal ce mai păstrează o falcă cu măsele ;
Un plug cu două brazde stă răsturnat pe-o rînă, Cu fiarele-amîndouă cuprinse de rugină... într-un cuvînt, zvîrlită-i cu totul prin ţărînă Gospodăria care-i o jalnică ruină...
 25
Pribegi sînt gospodarii, dar peste tot veghează Senini, în sanctuarul coloanei de gazetă
—   zvîrlită în băltoaca ce-n curte triumfează — Eroii noştri într-o postumă siluetă.
Mur atan. 1916
GRAVURA DE PE CALENDAR
                                    D-lui Judor Arghtzi
Cu părul castaniu, învălurat căzînd pe umeri
—   pe umerii puţin cam inestetici, însă
destul de albi şi plini de poezie pentru
pustiul din tranşee —
cu flori de-un roşu de garoafă prinse-n păr,
cu o diademă de aur peste frunte,
cu ochii — pupile de-abanos în marmora
corneii încrustate — mai adînci,
în limpedea lumină,
ca puţurile părăsite-n funduri de salină,
cu buze congestionate, uşor întredeschise,
   lăsînd să rîdă luminos, în soare, prundul dinţilor
ca în străvăzătoarea apă-a vadului ;
    cu umerii obrajilor fardaţi cu-un roz de auroră,
şi toată respirînd o voie bună,
27
o elegantă nepăsare de fecioară, în braţul visului din zori, cuprinsă,
                   aşa era gravura de pe calendar.
Surîzătoare ca o stîncă alba, din care nentrerupt ţîşneşte zîmbetul izvorului răcoritor, pe care
n-o-ntunecă nici ploaia care-mprăştie seninul şi-l alungă,
nici şerpii fulgerelor ce se-ncolăcesc
de vuiet însoţite — surîzătoare
era gravura de pe calendar,
în după-amiaza de septembrie,
cînd ploaia, monotonă şi răscunoscută, însoţea
vijelioasa muzică a proiectilelor :
şrapnelele se desfăceau deasupra capetelor noastre
cu eleganţa mîinilor frumoase de fecioare
ce-mprăştie peste soldaţii ce pornesc la lupte
flori din balcoane ;
obuzele cu vuietul prelung şi groaznic al catapetesmei ce-a crăpat în noaptea învierii prime săpau fîntîni de fum şi pulbere pe locul unde explodau, şi gloanţele de-oţel ale mitralierelor şi armelor coseau cu miorlăitul propriu ricoşetului ciurlanii înghimpaţi — crescuţi din abundenţă pe marginea tranşeelor, mascîndu-le — în vreme ce neîntrerupt surîzătoare gravura de pe calendar zîmbea.
în vale, satul bombardat de tirurile-ncrucişate ale bateriilor ardea ; gospodării în pripă părăsite, coşare pline de averi agonisite,
 28
ogrăzi cu rostul lor în tihnă ticluit,
imense şiri de paie, în sat sau răsfirate
pe pantele din jurul satului, ardeau ;
limbi mari de foc se-ncrucişâu,
şi satul tot era un parc fantastic
în care procesiona kermessa focului ;
o moară ajuta şi dînsa cu benzina
a cîteva butoaie la alimentarea focului;
pădurile comunicau de la un arbore la celălalt
fluida sevă-a focului ;
în vale, satul părăsit ardea :
ardeau, pe ruguri şi pe cruci,
ca-n vremea primilor creştini
averi, în zvîrcolirea limbilor de foc,
pe cînd, în melancolica obscuritate a tranşeei
şi-n fumul care ne înăbuşea,
trimis de vîntul care — singur, însoţit
de cîinii, pe la casele pustii, rămaşi — urla,
gravura de pe calendar mi s-a părut îngîndurată,
chiar tristă, stăpînindu-şi plînsul,
cînd deodată, ca-ntr-o oglindă fermecată,
în clarul disc al lunii ce se ridica
de peste dealurile-mpădurite,
—   asemeni nufărului ce din mîl se desfăcea —
                  neîntrerupt surîzătoare gravura de pe calendar zîmbea.
Cu fiecare zi adăogită, din calendar o filă ruptă
—   asemeni unei curse zilnice a bărcii lui Caron ■ ducea cu sine doi-trei dintre flăcăii
tranşeei noastre.
Scădeau cu zilele şi rîndurile noastre,
29
şi nici o lacrimă de nicăieri nu alina rigiditatea acestor morţi, lăsaţi în voia Domnului cu totul ; nici molcoma privire, alinătorul pansament al ochilor de soră, nici ultimul sărut atent al mamei, nimic din cultul morţilor, pe cînd în cadrul peretelui tranşeei
                 neîntrerupt surîzătoare gravura de pe calendar zîmbea.
Şi într-o zi brancardierii
au pregătit o targă pentru mine ;
în agonia care înflorea miraculoasă împrejuru-mi
am revăzut întreaga vale,
ruinele acuma fumegînde ale satului,
tovarăşii rămaşi din lupte,
ceasornicul bizar ce încă mai continua să meargă,
iar în perete, surîs ce-mi deschidea
un rai plin de enigme —
               neîntrerupt surîzătoare gravura de pe calendar zîmbea.
Mulciova, 1916
PE CALFA-DfLRE, TOAMNA
                                               Lui Tudor Vianu
Pe Calfa-Dere, toamna şi-a-ntins melancolia Pe-a dealurilor scunde divanuri mici de aur,
Pe lanuri miruite ici-colo de ţintaur,
Pe oameni ce-i pîndeşte de-aproape agonia.
în vale — ca-ntr-o baltă jur împrejur închisă,
A cărei unde, încă, n-a tulburat-o nava —
Prin corturile-ntinse — ca nuferi mari de lava Ne ofilim în rîvna de zare larg-deschisă.
Văzduhul cu arome, ca azima de calde,
Mă poartă-n fundul văii, în orice după-amiază, La lespedea-nvelită cu muşchi, unde visează Şopîrle de platină pătată de smaralde.
31
De-aici se desfăşoară priveliştea comodă :
Micuţe culmi, pe vale, umbresc, ca trase storuri,
Şi florile solare, cu blonde semaforuri Şi cînepa ce-şi nalţă bizara ei pagodă.
Poiumburile coapte, în blonde piramide Şi-au aşezat mătasea şi foile tot blonde,
Pe care le-mpresoară centure vagabonde De fluturi trişti, de parcă i-aşteaptă crisalide.
Spre miazăzi balonul captiv, ca o corolă De salvie învoaltă, şi-a prins observatorul,
Ce-n plin polen de soare culege tot decorul, în timp ce sparg şrapnele şi-i pun aureolă.
Spre sud trec cei din urmă cocori din ţara noastră, Mişcînd pe zări de sînge cernite baniere,
Plutesc în tactul toamnei ritmat de mitraliere,
Spre ţări mai călduroase, cu-o zare mai albastră.
Departe-un stol de grauri drotează, leneş, zarea,
Ce se-nfioară-asemeni cu strunele pe harpă,
Un altul se-ncovoaie — fluidică eşarpă —
Ce-n calda lui mătase susţine înserarea.
Pe după culmi, în sînge ce gîlgîie-n eteruri,
Solemn se prăbuşeşte ghilotinatul soare...
...Şi-ncepe şi balonul captiv să se scoboare Solemn şi grav, de parcă s-ar coborî din ceruri.
32
Pe vale prinde seara din ascunziş să iasă,
Păşeşte precaută, fricoasă de lumină,
Ce-i pare că mai arde în camera vecină...
Şi brusc pe ziuă zvîrle un ştreang şi-apoi o plasă.
Se-aude-o armonie zvîcnind de sub verdeaţă :
Sînt cîntece de greieri ce au în ele parca Ceva din sfîrîitul de fus, pe care-o Parcă Nervos, îl răsuceşte către-un sfîrşit de viaţă.
Şi-n timp ce valea toată pulsează de vibrare, Se-nalţă şi balonul captiv al lunii pline Şi-aşterne-n lungul văii, cu razele-i blajine,
Un patrafir de aur, de tihnă şi uitare.
Altar, pe care ars-am din jertfa mea, cuminte,
Las lespedea-nnoptată şi mă în torn agale Spre corturile care-nălbind în fund de vale Par crini sădiţi de lună cu gura pe morminte.
Calfa-Dere} 1916
   PRIVEGHI
De două seri într-una Prin rare foi de cort, îmi vizitează luna Modestul meu confort.
Curtenitor mă-mbie în drum spre Ivrinez, Să-i ţin tovărăşie,
Cu ea sa privighez.
Sub sălcii să-mi arate
—   Ca lebedele-n stol — Naiade înecate Plutind pe luciul ghiol.
34
Să stau pînă le-aşterne Un nupţial sovon,
Şi crini, pe ele, cerne Din naltul ei amvon.
Calfa-Dere, 1916
POPAS
LA MURATAN
                    I
Butoi aşază focul pentru ceai Şi-şi povesteşte visul de-astă-noapte : Prinsese-ntreg haremul unui paşă,
Cadînele-1 rugaseră să stea cu ele Şi-l hărţuiră pînă înspre zori. încep interpretările şi glumele,
Iar el, plecat pe vreascuri şi suflînd în foc „Lăsaţi, ne zice, gluma, nu-i a bună",
Şi fumul umple groapa şi-l îneacă.
Nici astăzi n-au de gînd să bombardeze.
A revenit la locul lui balonul Captiv, ca o cometă zilnică.
Mormîntul nostru e descoperit,
Şi în zenitul clarului văzduh,
                   36
Solemn şi lent, un avion duşman închipuie pe Sfîntul Spirit, zugrăvit Pe uşile altarului ceresc,
Ce încă-asupra noastră nu s-a pogorît.
Tranşeea-i aşezată pe un dîmb uşor, în faţă-i un baraj de ghimpi de fier,
La zece paşi de noi e-o porumbişte Cu foile de-a binelea îngălbenite.
Şi din păpuşile-nfoiate îşi revarsă Mătasea de porumb cosiţele de aur.
Napoia noastră se deschide-o vale dulce,
O lăsătură-ngustă asemeni unei albii în care toamna-şi leagănă melancolia.
Pe dreapta, pe o creastă de pămînt mai sur,
Ca zdrenţele stindardelor de purpură,
Corole mari de maci se umplu, zi de zi, cu sînge.
                                                                ii
Fumăm întinşi pe spate, Şi-n norul mic de fum Se-nalţă peste drum Cereştile palate.
 37
Cu ochii duşi în cer, Fixăm apartamentul Pe care-Omnipotentul L-ocupă în eter.
Ca-n geamul afumat Făcut pentru-o eclipsă Minuni de-apocalipsă Azi nu se mai arat’.
Pe Cel-din-Orice-Oară
—   De iaspis ori sardon Arc de smarald la tron Azi nu-1 mai împresoară
Nici douăzeci şi patru Bătrîni cu perii suri, Nici patru vii făpturi Nu-1 roagă idolatru.
Pe Miel nu-1 cîntă nici Un cor de alăute,
Şi nu-1 întîmpin sute Şi mii de îngeri mici.
Şi cartea cu peceţi Tot nu-şi arată sorţii, Şi-n ropot de săgeţi Gonesc sirepii morţii.
38
 III
Nu s-auzea nimic pe-ntinderea-necată De revărsarea lunii pline,
Nici fîşiitul porumbiştilor vecine,
Nici pocnetul de armă aiurată,
Nici claca broaştelor din mlaştina secată, Nimic, nimic, decît doar discul lunii pline Plutind hipnotizată.
Da-ntr-un tîrziu parcă-a gemut tabloul, Intîi mai vag şi-apoi mai precizat,
Un scîrţîit de dric întîrziat Prin spaţii şi-a trimis ecoul Şi oamenii-au oftat.
                                      IV
Colanul stelelor ce cad Iluminînd o clipă cerul, Aprind în calea lor eterul Şi-şi taie printre stele vad.
în fluturări lungi de sovon Şi-n ondulări de nereide Se-ntinde dans de perseide Din Andromeda-n Scorpion.
 39
Dinspre Pulcherrima irump Ca grindinele iuţi de vară Şi-n scăpărări de piatră rară Se frîng în lanul de porumb.
                  v
în Vega şi-n Arcturus s-au pornit pe joacă Ţînci neastîmpăraţi cu oglinjoare :
Din crîngul cerului pătat de promoroacă, Din peşterile-n bolta căror ard comoare, Din larg-interstelara suprafaţă,
Ei prind în sticlă feerii solare,
Reflex de baluri planetare Şi ni le-aruncă-n faţă.
                   vi
Fecioara ce-a rămas pe ţărm, răpusă, în palidă lumină de amurg, în visul meu coboară ca-ntr-un burg Cu puntea de atunci nepusă.
Cu faţa-i înălbită, cristalină,
De parc-ar ninge nentrerupt pe ea,
 40
A mai măruntă, a mai fină nea,
Din munţii albi, din luna plină,
Pe ţărmul pustiit tot mai adastă Să vadă flori plutind din cînd în cînd Din florile buchetului plăpînd Ce mi l-a dat cu mîna-i castă.
                  VII
S-a scuturat şi ultima petală Din macu-nsîngerat.
A mai rămas din purpura-i regală
—   Uitată urnă funerală —
Un fruct îndoliat.
Mur atan, 1916
BRANCARDIER
Moare toamna în petale de cicori,
Mor pe-ncetul şi cicorile-n vîlcea, Fîlfîie-n răstimpuri sumbrul crep de ciori Peste cîmpul gol şi peste viaţa mea.
Vine vijelia răbufnind din zări, Răscoleşte totul ce-ntîlneşte-n drum, Sugrumată moare floarea pe cărări, în viespar de schije, pulbere şi fum.
 42
De vrei să dai sprijin trupului învins, Suflete, îţi cată adăpost în cer :
N-a rămas pe-ntinşul văilor cuprins Decît Dumnezeu din cer, brancardier.
Mur atan, 1916
SPITAL I
Ca vîntul ai intrat pe uşă,
Brusc te-ai oprit la patul meu Şi-ai denumit numele meu Automat ca o păpuşă.
Şi-apoi te-ai prăbuşit de-a latu-mi Cu-atîta melodramatism,
Că sta să-şi iasă din mutism Griveiul zugrăvit pe patu-mi.
Plîngeai în hohote, şi droturi De somieră te-nsoţeau : Fracturile-mi se deplasau Din calmul lor prescris de doctori.
 44
Durerea ta înduioşase Şi trandafirii calcinaţi,
Şi îngeraşii aplicaţi Pe tuciul sobei ce-ngheţase.
Cu-acelaşi fast, cu-aceeaşi tobă, Puţin în urmă ai plecat,
Şi-am stat din nou crucificat între-ngeraşii de pe sobă.
Galaţi, 1916
SPITAL II
Florilor multicolore de hîrtie Aşezate la fereastra de spital, Soarele de iarnă le prescrie Un surîs perpetuu-funeral.
Inşilor cu ochii-n bagdadie Şi cu sufletul pe buze de cloral, Soarele le împrumută-o veselie Falsă, de priveghi extrem-banal.
 46
Totu-i aranjat de comedie ; Nu lipseşte-acestui ceremonial Decît moartea, care întîrzie Sa aoară-n tristul ei final.
Botoşani3 1917
       SPITAL III
                                     Lui Scariat Struţeann
Ninge parcă s-ar 'topi o bucăţică Cubică, de zahăr, cmd o ţii în ceai?
Tu priveşti zăpada cît de calmă pică Şi-ţi zici că viaţa, sigur, că de nea-i.
Fdorile-n ferestre impasibil stau. între două busturi de Napoleon Şi gîndesc ironic : faptele-i erau Cît de mari la lena, cît de mici la Don !
48
Seara peste mine ca o nea se lasă,
Eu privesc pe gînduri, dreapta mea în gips, Laşitatea-mi spune că trăiesc — ce-mi pasă Cînd se-asterne neaua peste-atletul Zips.
Botoşani, 1917
NINGE-AFARĂ, NINGE ŞI ÎN MINE..,
Ninge-afară, ninge şi în mine,
De la brazii verzi din curte vine Ce melancolie !
Tu te duci prin neaua ninsă pe cărare, La fereastră bate, lin, cu ritmuri rare, Inima-mi pustie.
Ciorile prin neaua albă, negre, însoţesc cu cîntece alegre Astă agonie,
50
Ochii tăi albaştri mi-au răpit seninul Şi ningînd într-una, neaua cade-n plinul Inimii-mi pustie.
Botoşani, 1917
MATER DOLOROSA
                                                       Mamei
Un gemăt rupe calmul, un altul îi răspunde,
Un greu oftat răzbate din adîncimi profunde,
O tuse aţipită abia iar se trezeşte,
Un plîns nervos deodată durerea îl stîrneşte —
Şi-o nouă zi de chinuri spitalul îşi prepară.
Lumina, zgribulită de-a fi dormit afară,
—   Dînd la o parte ceaţa şi-a umbrelor obloane — Sfioasă se strecoară în vastele saloane.
O rază rătăcită din calda auroră,
Stropind cu-un val de aur miraculoasa floră, Pirogravează geamul — şi florile de gheaţă Se ofilesc, în pripă, de dis-de-dimineaţă,
Şi plîng în stropi de apă pe umedele geamuri. Răniţi, în lungi halaturi se mişcă-ncet, ca ceamuri Cu piatră încărcate, ce merg pe lîngă maluri.
52
Pe uşile deschise în lături, ca portaluri,
Pe tărgi şi cărucioare, convoiul de fantome Repetă-nmormîntarea cu zilnice-axiome ;
Pe albe catafalcuri în săli de operaţii,
Din generosul sînge augurii fac libaţii,
Sacrificînd eroii în jertfe parţiale.
Din cînd în cînd, din iaduri, în izbucniri brutale, Un răcnet lung de vită izbită la-njunghere Străbate coridorul cu umede unghere Şi ne-nfioară carnea de răni înfiorată.
Apoi se pierde totul, de parcă o lopată Ar fi zvîrlit pe oameni şi ultima ţărînă.
Prin vastele saloane, o diafană zînă Pe-asfalt şi printre paturi alunecă uşoară,
Ca umbra unui nour ce peste cîmpuri zboară Şi-ntinde peste oameni cu minţile trudite Imense giulgiuri albe cu broderii cernite.
—   E cloroformul magic cu 'liniştea-i imensă ! —
Din ceruri neaua cade, din ce în ce mai densă,
Pe uliţe, pe case, pe brazii verzi de-afară.
Sînt legiuni de fluturi de-o specie polară,
Ce se înfig în bolduri de frunze-aciculate ;
Cortegii de fecioare, în alb îndoliate,
Din ce în ce mai multe se-ngrămădesc în stradă Cu seara ce se cerne prin fulgii de zăpadă. Nevolnic, în fereastră, un bust de Bonaparte, Pierdut în neaua care-1 pîndeşte de departe, Trăieşte iarăşi drama ninsorii moscovite.
Tavanul îşi aprinde trei becuri prăfuite,
Trei veştede corole, pe lugere uscate.
Spitalul în ninsoare şi în singurătate
 53
 E-un ţintirim pe care l-a năpădit uitarea ; Tăcerea-1 stăpîneşte cu vraja ei, ca marea Ce-aruncă peste insuli imperiu-i de vrajă.
 E-o linişte de moarte, luminile de strajă Par candele aprinse în mici felinăraşe Ce ard nepăsătoare pe veşnice lăcaşe.
 Dar vin apoi şi zile cînd tot spitalul este Palatul unor zîne frumoase din poveste,
 Cînd jerba de hîrtie trufaşă din fereastră Se simte umilită în umbra ei sihastră De jerbele luxoase de scumpe flori de seră ;
 Cînd sălile pulsează în dans de baiaderă,
 Cînd tristele saloane sînt vesele muzee.
 Sînt zile de recepţii : bagheta unei fee A împletit pe ziduri, la uşa de intrare,
 Ghirlănzi de brad, pe-asfalturi a aşternut covoare, Prin unghiuri penumbrate a prins în cuie groase, în chip de cadre rare, cromotipii extrase,
 Şi chiar cîte-o pictură de-un amputat de dreapta. Pe paturi rînduite, pe stînga şi pe dreapta,.
 A aşternut cerşafuri, ca lespezi pe morminte,
 A mai cîrpit pe-alocuri halatul lui Arvinte,
 A dat la toţi bonete, papuci la fiecare Şi chiar mai multă zeamă în felul de mîncare.
Apoi deschide-n lături largi uşile : kermessa Pătrunde în saloane, condusă de prinţesa Ce graţios discută cu celelalte graţii ;
Un stat-major de piepturi, cîrpite-n decoraţii,
54
Urmează de aproape ; un zumzet de duriţe Se-ntrece cu reflexul de fluturi de pe-altiţe Ce parcă stau să zboare prin grelele buchete Cu cari-s încărcate frumoasele cochete.
—   Adulmecă priveghii această lume oare,
De nu e ins să n-aibă o cît de mică floare,
O brazdă de durere pe faţa lor cea grasă,
O lacrimă ascunsă sub orişice grimasă ?
Pe rînd la fiecare cortegiul se opreşte,
Ce întrebări începe prinţesa le sfîrşeşte O doamnă de onoare ; din cornuri de Fortună, Ţigări şi-autografe împarte — o vorbă bună Oricînd o însoţeşte o splendidă fondantă Şi tuturor le lasă broşura exultantă De ode a lui Y... Adesea o lornietă Examinează urme de răni de baionetă,
Ca rare pietre scumpe, expuse-ntr-o vitrină,
Se scutură de groază şi din adînc suspină...
—   Spitalul e~o vitrină de mare chirurgie ! — Cu experimentalul excurs de-anatomie Sfîrşeşte prima parte. O pauză urmează Şi-apoi încep distracţii : un cinema rulează Un film cu o idilă-n decor de primăvară,
O farsă ce dă lacrămi... Şi-apoi dintr-o vioară O domnişoară-ncepe să cmte-Ave-M aria. Arcuşul de pe coarde revarsă melodia Ca valul de tămîie ce din cădelniţi cade Şi zăboveşte-n aer sub-naltele arcade ;
Surdina e portalul sub care trec sfioase Procesiuni de note în şir, evlavioase ;
Fecioara e-o vestală, cu părul de văpaie în sfredele de aur, ce calmul din odaie Intr-un vîrtej de farmec neastîmpărat subjugă Şi care contrastează cu liniştea din rugă..
55
...Dar e tîrziu... Serbarea ceremonia-şi curmă, Vizitatorii pleacă în elegantă turmă,
Cu amintiri plăcute, cu inimi unisonc Şi se despart în larmă de sindrofii nipone.
Prin ganguri, dintre zvonuri şi del din urmă moare...
înfometaţi eroii înting curechi în moare
Şi se retrag în paturi — culise reci de dramă. —
Prin colţuri vreo fecioară pierdut-a vreo năframă De vine-aşa intensă mireasmă parfumată ?
Chiar jerba de hîrtie respiră uşurată...
Staminele din becuri şi-au scuturat polenul Si-n minţi trudite somnul şi-aşterne-acum ebenul.
într-un tîrziu, spre ziuă, — semnal de insomnie —
Cînd urlă Arsenalul a nopţii agonie,
îmi pare că văd hornul uzinelor din docuri
Şi-n zbor mă duce gîndul spre-ndepărtate locuri.
Departe-n portul fără catarguri şi cu rada Pustie de pontoane, ce-şi cîntă-n gînd balada, în mahalaua mută cu faţa către apă,
E mica noastră casă pe-un mal pe care-1 sapă Necontenita vreme. Acolo-ntre pereţii Săraci, sub coperişul pierdut de sub nămeţii îngrămădiţi de crivăţ, asemeni unei sfinte,
Ce-nalţă Preacuratei o rugă preafierbinte, îţi treci singurătatea, o, mamă-ndurerată, Răstălmăcind în gîndu-ţi viaţa de-altădată.
Zadarnic, înspre ziuă, cînd noaptea mai persistă, Aştepţi s-auzi sirena cu aria-i prea tristă
56
Momind pe om la muncă ; să te mai scoli cu grija, S-aprinzi vioaia lampă, maşinii mici de schijă Să-i reaprinzi văpaia, să dogorească-n casă,
Cînd s-or scula copiii la ora pentru clasă,
Să stai pe scundul scaun, cu ochii duşi la ornic,
Să torci şi pe podele să cînte fusul spornic în acompaniamentul pisicii care toarce...
Zadarnic ! roata vremii azi n-o mai poţi întoarce : Copila este moartă, băiatu-i prin spitale.
Azi nu mai ai cui face, prin neaua ninsă, cale Şi cum te-opreşti la geamuri cu ochii duşi la cheiuri, Tu suferi azi că toate-s tristeţilor temeiuri. Maidanul nins, pe-alocuri e ros de ciori în stoluri, Ce se ridică-n aer şi după largi ocoluri Se lasă ca lăcusta pe goalele hambare.
Zăpada văruieşte olanele, pe care
Era mai verde muşchiul decît mătasea-broaştei.
Din naltele corăbii n-a mai rămas nici moaşte Pe Dunărea-nsolzită de sloiuri mari de gheaţă. Pustiu, debarcaderul s-a mistuit în ceaţă Şi-n hohote de crivăţ, gemînd prin ramuri mute, Plîng sălciile bălţii coroanele pierdute, în malul plin de cuiburi, zglobia rîndunică Nu-şi mai împlîntă zborul în puii ce-şi despică Micuţul plisc ; prin poduri de magazii sărace,
O bufniţă lugubră în cîntece posace Adoarme seara care scînceşte pe-ntuneric. Luceafărul, la dreapta Măcinului, vesperic Doar el îşi mai aprinde statornica făclie.
S-a-ntunecat cu totul... Pe cine-aştepţi să vie De stărui la fereastră ?... Cu gîndurile-n goană, Cucernica ta mînă aprinde la icoană
57
O candelă... dar ce duh ascuns îneacă iasca,
Pe ochii tăi, iar umbra de ce-şi repune masca Şi ce presentimente îţi tremură în suflet ? în minte-ţi încolţeşte un gînd ; într-un răsuflet Porneşti... un crivăţ rece te arde peste faţă,
Din viscol haite albe de vînt şi nea te-nhaţă,
Te ţin în loc... dar gîndu-ţi le biruie pe toate...
O rază de opaiţ se-ncearcă să înoate Prin nea... Ajungi...
                      Bordeiul, acum te îngrozeşte Cu-un calm — după furtună sau care-o prevesteşte ?
                      ...Sibilă inspirată Cărturăreasa cheamă din lumea înnoptată Un suflet, apoi altul, le-ntreabă, le ascultă Şi-ţi strigă, temătoare, de aşteptare multă :
„O să se facă bine, o să se facă bine“,
Te-ntorci acum spre casă...
Dar cine-a nins pe uliţi atîţia crini şi cine A scuturat de floare cireşii toţi din aer ?
Salcîmii — furci tihnite, din albul căror caier Nu îşi mai toarce vîntul lungi fire de zăpadă —
Cînd înflorit-au oare de flori ce stau să cadă ? Pe-acoperiş, prin cuiburi de nea şi stuf în floare Cînd s-a întors mulţimea de berze călătoare ?
Ce greieri prin zăpada ce scîrţîie sub gheată Au renviat şi cîntă ca-n nopţi de mai ?
                                           Dar iată,
Maidanul alb şi vesel acu-ţi deschide cale Prin muşeţel cu albe şi mii de mici petale...
58
S-a potolit ninsoarea şi nici un vînt nu bate ; Prin nouri cîte-o coapsă de lună cînd străbate, Tu crezi să vezi în raza ce casa-ţi luminează, O ! mamă-ndurerată, un înger bun de pază !
Botoşani, 1917
         PRIMĂVARĂ
Primăvara asta, Mădy, mă îmbie s-o contemplu De pe treptele de piatră ale tristului spital.
Ea nu ştie că în mine e pustiu ca într-un templu, Unde azi nu mai răsună nici un imn sacerdotal.
Printre pietrele din curte, firicelele de iarbă Soarelui de primăvară-şi cer tainul de azur, Stimulate de căldură, oasele grăbesc să fiarbă : Azi un cubitus e gata, iară mîine un femur.
La ferestrele pe care, pînă ieri, pusese gerul Flori de gheaţă delicate, cu polenul alb, de nea, Azi apar răniţi pe chipul cărora a pus eterul în pomeţi petale roze şi la nas cîte-o mărgea.
60
Rîndunelele întoarse, pe sub streşini de spitale, Pentru Venus ce prezida construiesc altare noi, Cuiburile călduroase împletite ca-ntr-o zale, în curînd, adăposti-vor puişorii mici şi goi.
Om, aeroplan, albine se întrec în hărnicie Şi zoresc ca să ridice zorile, ca pe-un oblon,
Dar la plată au ca-n pilda muncitorilor de vie Toţi aceeaşi oboseală cînd declină Apolon.
Din văzduh coboară ziua şi în cercuri largi virează, Preumblînd cu sine seara-n ultim raid aerian, Turmele de la păşune, întorcîndu-se, schiţează Peisagii pastorale într-un ton virgilian.
Ziua clară pentru tine şi-a înăbuşit lumina Şi pe soarele-n crespuscul a trecut un văl de nori, Florile de măr, rozalbe, au satisfăcut albina Şi presară sub coroane de polen atomi uşori...
Elizeele-nserării, peste tîrg desfăşurate,
Din balsamul lor revarsă peste răni şi pe fracturi — Vino, surîzîndă Mădy, sora mea de caritate,
Cu sărutul de-ntremare al divinei tale guri.
Botoşani3 1917
AJUN DE EVACUARE
Lasă lacrămile tale Să le-nece, Lily, vinui Din pahare :
Crezi că plînsetele tale Vor opri cumva străinul La hotare ?
Mai avem o noapte, Lily !
—   Mîine mă aşteaptă drumul Iar prin ţară, —
Şi tu ştii că-n zorii zilii Visurile pier ca fumul De ţigară.
 62
Şterge-ţi ochii, dar minciuna Las-o pururea-n pupilă Să-nflorească,
Cum mai mîndră iese luna Din eclipsa ei nubilă,
Mai cerească.
PAHARUL CU DULCEAŢA
Tot aşteptînd, ne-am pus cu toţii pe ghicit :
      De care fruct va fi dulceaţa ?
      —   Mister mai nepătruns ca ceaţa,
Un lucru-i cert, că nu va fi de fruct oprit.
Noi am primit paharul şi ne-am gîndit la Crist De-ar fi primit şi dînsul tot astfel de pahare, Cu siguranţă, doamnă, că n-ar mai fi fost trist Chiar dacă-n loc de vişini erau cireşi... amare.
      Eu mă silesc să cînt în versuri Virtuţile dulceţii dumneavoastră,
      Dar, doamnă, vai ! o vacă proastă Mă stînjeneşte cu-ale ei demersuri.
64
       De-un ceas continuă să ragă,
           Şi peste gardul viu ce ne desparte,
       Mă ceartă pe cînd stau cu ochii-n carte.
       Am să-i vorbesc, îmi zic (deci) : «Vacă dragă,
             Pricep să nu digeri ce-i poezie,
       S-adori tărîţa, paiele divine Şi să te-ncînte ugerile-ţi pline Cînd te întorci de la păşune. Fie !
        Dar vezi că mă silesc în rime Să prind o boabă din dulceaţa doamnei,
         Şi totuşi ragi, ingrato ! Tot a doamnei
—  Ca-n fabulă — vaci fiică ai rămas. La crime
       Tu mă sileşti s-alerg. Condescendenţă Să n-ai pentru talentul meu mai merge : Dulceaţa doamnei însă e divină. O şterge De-aici şi mulţumeşte zeilor pentru clemenţă.»
       Motivele versificate aşteptam Să le trimit o dată cu paharul.
       Dar vai ! cînd am văzut — eram Să cad — că nu era pahar, ci cană.
              Să le trimit sau nu ? Stăpîna
       Au nu va rîde de stîngacea-mi pană ?
65
      Nu ştiu, dar zic cu Cezar : zarul A fost zvîrlit, şi-acum, permiteţi-mi să Preaonorată doamnă,
                              ...mina.
Vutcaniy 1917
MIRAJUL PLANULUI ORAŞULUI BRĂILA
                      Neuitatului brâilean Titu Dinu
O ! tristă după-amiază extrem-posomorîtă !
Ce duhuri necurate m-au alungat pe stradă, Prin bura nentreruptă de toamnă mohorîtă,
Ce preschimbase tîrgul în inundata radă.
Ce duhuri necurate mi-au scos în a mea cale Pe om şi-a lui povară — nostalgice motive ! — îl văd şi-acuma parcă : mergea distrat, agale, Şi transporta o cadră cu titlul în cursive.
Un titlu magic — : Planul oraşului Brâila — Baghetă de hipnoză ce mă porni pe drumuri,
Să însoţesc hamalul, cum însoţi cămila Pe Tartarin, celebru-n fantasticele-i fumuri.
67
Brăila-şi desfăcuse un plan în evantaliu,
Cu boare de zefiruri pe bura tristei toamne,
Şi palpita de viaţă şi cel mai mic detaliu,
Ca nestemate prinse pe sînul unei doamne.
Şi-am revăzut aievea : umila mea căsuţă, Pe-acelaşi promontoriu cu-aceeaşi perspectivă,
Pe mama care şi-astăzi vegherea nu şi-o cruţă Şi-aprinde la icoane o candelă votivă.
în faţa mea e malul copilăriei mele,
Smălţat de muşeţelul cu capetele blonde, în dreapta mea e vadul ce duce drept la schele Căruţele ce-ncarcă corăbii vagabonde.
Din vale portul urlă —- un tartar de catargUri — Hamali în zdrenţe-n cîrcă duc aur — saci de grîne Aceste bastimente porni-vor mîine-n larguri,
Iar ei le vor petrece din ochi şi vor rămîne,
Dar Dunărea cuminte, cu valurile-i calme*
Acestei fierberi pune o paşnică surdină
Şi-n bărci pe cari le saltă lopeţi proptite-n palme
Te duce-n umbra bălţii şi grijile-ţi alină.
îmbătrînite sălcii cu trunchiuri torturate,
Prin balta inundată croit-au bulevarde Şi stuful, pămătuful, în rînduri lineate,
Ca pe un coif îl mişcă în soarele ce arde. ,
68
Tuneluri de verdeaţă conduc în băi de umbră, Punctate de topazul corolelor de nuferi —
Pe-aici ţi-ai plîns iubirea ce azi e doar o umbră,
O ! suflete, ce încă n-ai încetat să suferi !
Dar iată, seara trage acuma la pontoane,
Şi portul tot e-un cîntec de ancoră ce cade,
Pe vaduri, ca pe-un stadiu se-ntrec căruţe-n goane, în chiote, spre casă şi-n urmă larma scade.
Şi năvile cernite rămîn la chei ca racle,
Pe cari le priveghează matrodul ce aprinde în vîrfuri de catarguri, fănare-n loc de facle. Electricele globuri, prompt, portul şi le-aprinde,
De parcă-şi risipeşte o feregă toţi sporii.
Arar un cîine latră pe şlepuri adormite Şi-nfrigurată noaptea se-acoperă cu norii...
Dar mîine, aurora, cu mîinile-i grăbite,
întinde şei de aur pe dealuri dobrogene ;
Apolon se avîntă ; din albe-acoperişuri Măcinul scînteiază — ostaşi ce-şi iau alene O pavăză zvîrlită aseară, prin tufişuri.
Şi-Apolon pretutindeni îşi cîntă biruinţa, Pe-odgoane şi catarguri e pretutindeni soare,
Şi- i plină de lumină pe chipuri suferinţa,
De parcă-ncarcă soare febrilele vapoare,
 69
încarcă-atît, şi totuşi, sînt cheiurile pline..,
Dar vai ! ce neagră noapte căzu din cer deodată, Ce nori îndoliară-nălţimile senine,
Ce bură prinse-a cerne din zarea înnorată ?
Hamalul ajunsese la locul de predare,
Şi umbrele de-a pururi lumina alungară...
Şi totuşi, cîteodată, cînd din adînc tresare Imaginea-nsorită — de-ar fi cît de fugară, —
în jalnica mea toamnă, din nou e primăvară...
laşi, 1917
 PE
ALBUMUL
DIN
VILA ŞVEIŢARIA
Doamne, dă-mi seninătatea din albastrele pupile De fecioară, ce visează într-o vilă în ruină,
Ochi netulburaţi în clara lor oglindă de idile Sau de pasiuni funeste din vreo Annă Karenină...
Doamne, dă-mi limpiditatea iazului ce-n parc visează, Prins în mreaja parfumată-a liliacului în floare,
Dă-mi extazul de oglindă de cleştar, ce n-o pătează Nici un nor şi nici o undă brusc stîrnită de vreo boare.
71
Doamne, dă-mi timiditatea sinilor firavi ce încă N-au simţit apropierea rozelor pe piepturi prinse, Nevinovăţia care nu-şi închipuie ce-adîncă E prăpastia deschisă-a braţelor, spre ei, întinse.
Chişinâu, 1918
CRINUL ROŞU
Cum mergeam printre morminte, Ingeborg, ai smuls un crin,
Şi aşa, de sînge plin,
Mi l-ai dat să te ţin minte.
Crinul s-a închis cuminte în mantou-i de carmin.
Şi-n bordeiul meu, străin,
S-a visat tot pe morminte.
 73
Şi-astăzi cînd îmi vine-n minte Asprul crinului destin,
Mă revăd cu bietul crin Printre vechile morminte.
Vaslui, 1918
PORTRET SEMIT
Cînd vine cu cafeaua de surogat pe tavă,
Cu părul ei mai negru ca noaptea din tartar, Fantomele din cadre cu toatele tresar Şi-n ochi li se aprinde o flacără bolnavă.
Othello pentru-o clipă îşi uită gelozia,
Desdemona zîmbeşte de-un vis frumos prin somn. Se-opreşte gîndul negru ca-n pragul unui slomn, Şi Iago chiar — minune ! — şi-nfrînă felonia.
Un fir de lăcrămioară îi picură pe frunte, Pe-obraji îi joacă tonuri din merele domneşti, în sîn o turturică, cu zbateri nebuneşti,
A bluzei colivie se-ncearcă să înfrunte.
 75
Cînd vine cu cafeaua de surogat pe tavă Şi cînd se însenină Nca-n toiul lui april,,
Cine-i nebun din mîna fecioarei lui Rahmil Potirul să nu soarbă chiar de-ar avea otravă î
 Vaslui, 1918
PE MURATAN ŞI CALFA-DERE
                                                    Celui ce-mi vorbea de «sacrificiu inutil»
Pe Muratan şi Calfa-Dere creşteau sfioase micşunele Şi maci trufaşi prin grîul verde, ce peste cîmp se revărsase, în timp ce noi săpam tranşee, blindam taluzuri şi crenele, Durînd, ca harnice albine, atîtea efemere case.
Şi-apoi, spre toamnă, cîmpul negru, lipsit de verdea lui
                                                                  podoaba,
Părea un trist răboj crestat cu morminte anticipative,
     Pe cîmp, nici maci, nici micşunele : doar trista toamnelor
                                                                  broboadă
îşi sfîşia pe orizonturi melancoliile tardive...
 77
Şi-n loc de maci şi micşunele, şi-n locul griului în lanuri.
Doar gropi căscate a-ngropare şi alte gropi de-obuz săpate,
—   Un zdrenţuit stindard de humă, sfinţit de sacrele elanuri Şi-ncununat cu flori de sînge, cu-mbelşugare presărate. —
Noi am sădit în brazda neagră, pe Muratan şi Calfa-Dere, în loc de maci şi micşunele, nenumărate flori de viaţă, îmbujorate flori de sînge — răsadul ruptelor artere —
Cînd înflorise agonia pe ochii noştri flori de ceaţă.
Pe Muratan şi Calfa-Dere noi n-am mai fost de-amar de vreme. Şi, totuşi, nu ştiu ce ne spune că şi-astăzi maci şi micşunele Au renflorit cu persistenţa nemuritoarelor embleme :
Căci seva florilor de sînge va fi trecut fireşte-n ele.
Vaslui, 1918
POEME DIN AJUN
        1915-1916
 7?
   AD PROVINCIALE S, MEUM IN GRETCHEN AMOREM, SPERNENTES
      Cei care văd în Gretchen numai
      —   Precum, de-altfel, în orişice femeie —
      O jertfă-n plus pe-altarul Sexualului' Instinct,
      Cei care niciodată
      N-au prins, de pildă, versul lui Laforgue :
      «Se server la main sans affoires», Aseară-ntr-un conciliu patriotic şi cu bere Au pus temeiul unui congregat şi-au hotărît Un blocus pentru-acei ce — ca şi mine —
      Vor adora pe Gretchen ;
      Zicînd că dacă-n nemţi nu trebui5 să ne-ncredem, Cu-atît mai mult să n-adorăm pe Gretchen ;
      Că, totuşi, o singură intenţie-ar putea scuza O înclinaţiune pentru Gretchen : posesia brutală.
      —   Şi-ntîiul excomunicat fui eu. —
81
O ! Gretchen, cine e de vină
Că-mi placi, acu-ntr-o vreme cînd
în orişice inoportun flecar de care aminteşte Câtulus
E-un patriot ;
Că-n rîsul tău firesc şi sănătos, tu te cutremuri Cu graţia indiferentă-a fructului de păpădie,
Pe care cel mai calm zefir ce-adie îl sileşte Să-şi semene seminţele-n azur ;
Că ochii tăi sînt, ca şi-ai mei, căprui,
Că dinţii tăi sînt fin tăiaţi, ca hrana pentru şoricei,
Că gîtul tău e cald şi fraged ca şi sfînta cuminecătură, Că buzele-ţi îndată sîngerează cînd le muşc,
Că vîrful limbii tale-ar vindeca şi-o viperă rănită,
Că degetele tale au articulaţii de clape de pian,
Că-atît cît eşti spirituală
      ai putea să mergi, pe ape, ca Isus,
Că-mi eşti mai scumpă ca un leac cotidian ;
O pe la colţuri te aştept ca gura unui tun parizian
—   Imaginea eu ştiu că ţi-i indiferentă —
Pîndind un zepelin ;
Că trec tramvaie, rînd pe rînd, încruci'şînd, şi-n urmă alte vin,
Din ce în ce mai goale :
Şi trece în sfîrşit şi ultimul vagon din fiecare cursă — Ca deodată, din dreptul bisericii lui Sfîntul Spiridon,
Tu să te-arăţi în ritmul roţilor din marea-ursă,
Cu graţii mai spontane ca zorile ce se revarsă.
Mai cald, cu corpul, ca un cuptor de piatră arsă.
Mai plină de mister decît mesagiile ce cădeau din cer închise-n pietre.
Dar, Gretchen, era fatal să ne-ntîlnim :
Ca şanţuri pentru mine, pe frontul de apus,
82
       —         săpate reciproc Pe sub pămînt, către tranşeea dimpotrivă,
Ca dînsele, ce uneori se întîlnesc
       în oarba scormonire subterestră —
Aşa ne-am întîlnit şi noi.
Era fatal :
în ?907 — un incident comun din ale noastre vieţe paralele Şi tu, şi eu eram bolnavi, în pat, de pneurtionie.
Mustea, afară, cronica otită a zăpezii, în timp ce noi, în case diferite, regretam că nu putem Să alergăm cu lumea toată, în grup, la barieră, unde
—   Opriţi de gratiile de baionete —
Ameninţau, scrîşnind, ai răzmeriţei inşi.
Cînd, Gretchen, ne însănătoşisem amîndoi,
Natura-şi împlinise lipsurile,
       şi pe sub cruci în pripă ridicate.
                                  Zăceau, împărtăşiţi cu ale lor păcate, victimele reformelor agricole.
O î Gretchen, cine e de vină că azi abia ne-am cunoscut Cînd peste tot a nins funinginea fobiei Şi-a troienit întreaga ţară, cu oraşe,
       cu drumuri, cu parcuri şi grădini pentru iubire şi a pătruns şi-n inimi,
«în cuget şi-n simţiri» şi-n loc de viaţă liberă şi personală Şi-a-ntins robia deluviul fobiei.
Ştiu, Gretchen, că era fatal,
Dar dacă tu-nţelegi un fapt aşa de natural,
 83
Vei înţelege şi sacrificiul, ce mi-1 impun şi-l cer şi de la tine :
Să punem, Gretchen, sufletelor noastre surdine.
Tăceţi, voi inimi, deci, ca nu cumva Quadrupla să v-audă.
Brăilay 1915
SERENAD ARUL
Te-opreşti în dreptul casei cu geamurile sparte, Şi-aştepţi ca primul cîine pe ceilalţi să întarte,
Şi toată mahalaua să fie-un singur cîine,
Ce hămăie la tine, ca la un sfert de pîine.
Atunci abia flaşneta depui pe trepiedu-i,
Lejer : pe etajera-i, doar aţipit bipedu-i :
—   Albastre, galben-roşii, cu pene-un papagal, Simbol meschin că-n viaţă-ai servit un ideal. —
Te hotărăşti, în fine, să-nvîrţi de manivelă,
Şi notele se-adună-ntr-o arie rebelă,
Mai consumat, un cîntec, ca tocul de la gheată,
Mai mult decît flaşneta-ţi, de mult dezacordată,
Mai zilnic decît pîinea în zilnic Tatăl nostru3 Mai spre pămînt de cum e, la papagalu-ţi, rostru, — O melodie tristă ca ochii tăi nesiguri.
Tu cînţi în timp ce-n casă, bolnavi cu toţi de friguri,
8$
Aşteaptă-n subterestrul bordei ce locuiesc O moarte oportună. Dar paşii-ţi te opresc De ce, întotdeauna, în dreptul astei case ?
Nicicînd, doar, papagalu-ţi bilet lor nu le scoase, Ţi-au dat aceştia, oare, vreodată găzduire,
O strachină de linte, un zîmbet de iubire Umilă, dar curată ? Sau ştii că armonia Peste mizerii toarnă, ca balsam, veselia ?
E mult mai simplu însă : Tu ştii că la balcoane Imense burţi admiră savante gramofoane,
Că drumul ros de paşii-ţi c-un ideal de artă E-un drum cu cîini, pe care flaşneta-ţi îi întartă, Că-n singura cocioabă la care-ţi faci siesta Mai arde smirna artei, ca jarul zeei Vesta.
Şi cum flaşneta cîntă, şi cum indiferent Te-opreşti din cîntec numai cînd trece vreun fiacru, Tu pari, serenadare, un Zeus, impotent La răutatea lumii, planînd peste masacru.
Bucureşti3 1916
EPISTOLĂ DIN ZONA MILITARĂ
                                                      Pentru M'dây
                      1. ARGUMENT ANALITIC
De unde, Mădy, şi Ovidiu întregii Rome de-altădată Trimis-a elegii în versuri, din Sciţia pe-atunci Sarmată, îţi scriu impresiile-acestea, în vers multiplu, nu-n disticuri, Şi să-mi răspunzi: echivalează o pungă plină cu fisticuri ? Vor fi impresii disparate, voi încerca diverse genuri,
Vor fi în ritmuri variate, inevitabile refrenuri,
Epistola-mi va fi asemeni unei votive lanx-satura,
Din care evita-voi doar pe grandilocventul, falsul ura. Epistolă miscelanee, din strictă zonă militară,
Dar care nu dezvăluieşte nici un discret secret de ţară,
Din care, numai, vei găsi-o dintre lucrări, ca mai urgentă, Iubirea mea, ce este încă fortificare permanentă.
87
II. ÎN MARGINEA PROGRAMULUI
între ieri şi între az’
Ce schimbare şi necaz !
Foaie de duminică, 1837
Ceaţa şi-a zvîrlit năvodul peste văi şi peste dealuri Şi i-a pescuit pe oameni cu nevoi şi idealuri ;
Se zăresc în fundul văii — drojdie pe fundul ceştii — Prinşi ca-n plasă, şi de-aceea oamenii-s tăcuţi ca peştii.
Astăzi ploaia mitraliera şi-a dispus-o în bătaie» Oamenii, săpînd tranşee, fac o gratuită baie,
Vîntul se porneşte-n urmă şi preumblă norii, zvîntă Cîmpurile şi pe oameni, care mult bine-l-cuvîntă.
Prin ţinuturile-acestea nu cred soarele vreodată Să străpungă frontul tare-al norilor, ce niciodată,
Mădy, de cînd sînt aicea, nu şi-au mai mutat bivuacul Din azur nu se zăreşte nici cît să înţepi cu acul.
Astăzi soarele răsare — proiectil propulş de tun — Oamenii sînt foarte veseli şi dispuşi să bea tutun ; Ciocîrlii zvîcnesc din mirişti ca lăcuste pe resorturi : Astfel de mai ţine-o lună, vom ieşi, socot, în corturi.
Cred că un senin de-acesta n-a cernut nicicînd vreo bură, Ciocîrliile ce urcă — ciuture-n miniatură —
Vor seca de bună seamă tot azurul de pe boltă Şi va fi-n pericol mare cîmpul plin pentru recoltă.
Pe cer se proiectează pînă-n marnea zării în şiri de paie-a cîmpului şiră-a spinării,
Şi roţi de mori de vînt, din fixe crucifixe,
Căzute, în desuetudine, prefixe.
Răscrucii de la Ceatarîk i-am tins antenele Spre cele patru puncte, Mădy, cardinale :
De orişiunde-ar fi să vii, pe orice cale,
Să te întîmpine cu umbra lor poienele.
Sau vin pe Diordingi Orman, unde, febrilă,
S-a instalat a greierilor ritmică tocilă ;
Vom da s-ascută secera de-argint ce craiul-nou ne-oferă Şi griul verde secerat îl vom aşterne litieră.
89
Ieşim la cîmp o dată cu simple vaci şi boi Ce-au adormit ast-noapte în staulul lor cald,
                                Cu oile stupide ce amintesc ce cald-arîm făcu Păcală din burţile lor moi.
Ne-ntoarcem de la cîmp într-un vehicul încărcat Cu de campanie bucătării utile,
Ce amintesc discuţii inutile în Senat,
Şi pe oniromanele fosile.
Se-ntorc cirezi de la păşune, din viaţă deci o zi în minus,
Epistole ultramarine vorbesc de nori, Pont-Euxinus
Nu ne-a trimis pe azi nici una : nu vine Eol curierul
Cînd e prea mare sărbătoare. (Sluji din trei cătune clerul.)
                                 Cînd îmi scriai în lacrămi cum albina pe bot îl înţepase rău pe Udo,
                   Abia ieşise cîmpu-n togă verde, cu laticlave gri de arătură ;
                 E timp de-atunci : o cred cicatrizată de mult teribila înţepătură,
                                 Iar cîmpul, ca-n asaltul din Cremona, e azi de vipere un lung testudo.
                                   *
                                   Pe-un muşuroi de cîrtiţă, o ciocîrlie Repeta necurmat o dulce melopee,
Ca-n albia adormitoare de tranşee, S-adoarmă soarele ce să se culce întîrzie.
 90
în grîul des o barză calcă-aşa de fin,
De parcă n-ar voi să culce nici un fir,
In timp ce cazna-i benevolă de martir
O  ciocîrlie-o ia în rîs c-un tril velin.
Din cuibul gri în seara ce s-a revărsat
O  barză-ntinde ciocul de coral,
Să prindă diamantul vesperal,
Ca pe-un batracian suprafaţat.
Pe cerul cu fioruri multiple de helice Un reflector e Vesper ce majestos declină ;
Grăbit noi scoatem garda, c-un foc de salvă plină Ţintind aeroplanul cu gînduri inimice ;
Căci poate explorează ieşindul Piribeic.
Dar Vesper ne surîde, gîndind la apogeul Cînd coruri de fecioare şi tineri, hymeneul Slăveau în alternanţă de cîntec amoebeic.
leí
C( Ci
ar
N
Ci
C
Şi
Sí
E
N
C
I
                                    III. BALADA CEŢII
q                             A fost odată-un împărat
                              Ce într-o zi s-a-namorat A                             De Ceaţă ;
                              Din ziua aceea n-a mai vrut
                                  Nimic, de altceva n-a mai ştiut în viaţă.
1                              Odihnă   n-a avut de-atunci
                                Pe văi, pe dealuri şi prin lunci Şi-acasă ;
                                Şi gîndul lui a fost mereu Cum să capteze-acest proteu, Cu care plasă ?
 92
Şi-a fost trimis soli s-o peţească în viaţa lui împărătească Să fie-un far ;
Sau aplecat pe balustrade El i-a cîntat şi serenade,
Dar în zadar.
Şi-acum ? Doar să se resemneze Căci Soarele să-l viziteze Veni-n ţinutu-i ;
Şi-abia cum Ceaţa îl zări, Surprinsă se adăposti Sub scutu-i.
Cum să suporte o absenţă N-ar fi putut, din complezenţă, Ăst împărat,
Din cale-afară amărît
—   Ca să nu moară de urît — S-a spînzurat.
IV. ODA
Apari acuma, Mădy, ca o fee,
Ca pe bancheta din tranşee, Cuminţi să stăm de vorbă, în timp ce oamenii degustă, în mulţumirea lor augustă, Meridiana ciorbă.
Apari acuma, Mădy : pentru tine La capăt două rampe line Am pus să sape,
Ca să păşeşti mai imaterială Decît, în pilda experimentală,
Isus pe ape.
 94
îmbracă-te, o, Mădy, în seninul Azur în care Jupiter divinul Strălumina odată ;
Păşeşte în pantofi discreţi de rouă
—   încălţăminte care zilnic nouă O ai şi fără plată.
Apari, în fine, Mădy : răbdătoare N-a fost de-ajuns broasca-ţestoasă, oare, Cu tristu-mi soliloc ?
Ba chiar şi intrigaţi de lunga-mi izolare, Sobolii au săpat ferestre circulare în crestele de foc.
V. ELEGIE
De-ai şti, o, Mădy, ce dezastru aseară sta să se întîmple,
Te-ai întrista şi tu îndată şi ochii-n lacrimi ţi s-ar împle ;
M-ai înţelege pentru care motiv, în loc de-o fină plasă De dragoste,^euje^povestea batistei albe de mătasă.
Iubirea mea ajuns-a, Mădy, o tînguire monotonă.
Ce vrei să-ţi scriu din aste locuri, unde iubirea-i anacronă, Unde penaţii, larii, zeii, într-un cuvînt sînt toţi ai urii Pe unde-or şuiera toţi şerpii din părul despletit de furii.
Cînd am plecat mi-ai dat batista şi-aminte mi-ai adus de basme, De loc-comunul cînd amantul, trecut în lumea de fantasme, Vesteşte moartea lui amantei, prin trei, de sînge roşii, gute Ce-apar spontane pe năframa ce n-a primit vreodată spute.
96
Dar tu, nencrezătoare-n stricta reeditare a povestei,
Ai preferat să ai, din sursă precisă, confirmarea vestei, Modificînd puţin din date : mi-ai dat atunci alba năframă Să-nchid din sîngele-mi într-însa, ca pe-un portret închis în
                                                              ramă.
Ai fi primit-o-aşa punctată de trei inele roşi de sînge,
Ai fi ştiut că-s mort în fine, ai fi-nceput amar a plînge ;
De tristul meu sfîrşit eroic, te-ai fi înduioşat fireşte,
 Te-ai fi mîndrit cu consolarea că m-am sfîrşit, ştii, româneşte!
în lumea visului perpetuu, eu aş fi tresărit o clipă.; Compătimirea ta duioasă m-ar fi-ncălzit ca o aripă,
Batista mi-ar fi fost un giulgiu în domul paşnic al lui Pluto,
 Dar vai ! printre tranşei, aseară, batista eu am fost pierdut-o.
Acum, cînd ştii dezastrul care aseară sta să se-mplinească, Fii veselă : în zori batista mi-o dete pronia cerească ;
Şi ca prin vămile celeste să-mi fie neîntrerupt făgaşul, Legă-ntr-un colţ ast-noapte : luna — dinarul lui Caron
                                                          luntraşul.
VI. CANTONAMENT
Cogitatus tuus cito adimplebitur SortesSangalenses
Şi stelele şi luna peste case ning
Petale mici de ghiocei, petale mari de crizantemă ;
Pe sufl'etu-mi s-a-ntins a deznădejdii simptomatică eczemă, Pe masă şi-a închis pilulele, misterios, un browning...
Pot oare să le iau (cum mă gîndesc) cu-un ceai ce singur cuc îl beau, citind o pagină din Habakuk ?
Probabil, pentru că pe-o şiră, lîngă gard, de paie,
Mă-mbie, Mădy, nentrerupt o cucuvaie.
Cokargea, 1916
98
LA UN BOU
                                           Unui revizuit din elita
De ce te-opreşti din rumegat Cînd trec pe lîngă tine ?
Ori sînt eu de invidiat Că nu sînt bou ca tine ?
Tu orişicînd ai fi voit Puteai ca să treci graniţa, în timp ce eu am fost găsit Bun să port zilnic raniţa.
Eu sînt dintre revizuiţi De forţa militară ;
Ori face să mă feliciţi Că-s bou rămas în ţară ?
99
Nu văd de ce-aş fi încîntat, în ce vezi bunătate ?
Eram, chiar daca exportat, Bou în străinătate.
Cokargea, 1916
ZI ISTORICĂ
Sînt toţi oficialii gătiţi de sărbătoare ; Magherniţele toate-s cu tricolor pe ele ; Vapoarele din radă au arborat drapele,
Căci vine azi regina să-mpartă ajutoare.
Au atîrnat covoare la unele balcoane Şi-au pus între verdeaţă portretele regale ;
Din măhălăli şi cei mai bătrîni se scurg agale Spre parcul public unde au poposit faitoane.
La 5 soseşte iahtul în port şi-apoi cortegiul Se-ndreaptă spre tribuna din parc, şi suverana Imparte-o oră-ntreagă : la toţi alină rana
101
Şi pruncilor de ţîţă le dă cîte-o fondantă. La 6 e la gară. S-a terminat arpegiul,
Iar tîrgul se răsfaţă-n mizeria constantă.
FELICITA TIS PAULULUM.
Să mergi aşa cu fruntea de vînturi largi bătută, Cu gîndul nicăiurea, privirea desfăcută,
Cu gulerul, de-asemeni, la gît să nu te strîngă, Nici fruntea-acoperită, nici gheata să te strîngă, întinsă epiderma, pupila dilatată,
Să ai, ca melcul, ochii, simţirea proiectată, Veridică să-ţi pară povestea cu Atlante Şi simplă-încît tu însuţi, deşi puteri gigante Nu-ţi ştii, te-ai crede forte să duci azuru-n cîrcă Să mergi plutind de parcă veninul de năpîrcă Ţi-ar fi servit o baie ; înzefiratul mediu în minte să-ţi aducă frînturi din evul mediu,
Cu pastorala unui Colin Muset, de pildă ;
Ci tu, cu ample gesturi de Crist schiţînd o pildă, Să treci lăsînd în urmă, cu fluturii în stoluri, Gargara agasantă a broaştelor din ghioluri ;
 103
Şi ciocîrlia-n timp ce cu-un tril de-argint gravează Pe mintea-ţi matinală, ce-azuru-1 reflectează,
Un imn divinităţii şi altul pentru tine,
—   în ochi cu frăgezimea-nălţimilor senine,
Cu gîndul nicăiurea şi gîndul pretutindeni,
Ubicuu ca şi suflul acesta de armindeni —
Tu să-ţi continui drumul, nenumărînd răzoare,..
Un pic de fericire aceasta nu e oare ?
Cokargea, 1916
XV TRADUCERI
   I
            LA TINERII SOLDAŢI CARE-A U MURIT E. Verhaeren
Voi n-o să mai vedeţi de-acuma pădure, munte sau cîmpie, Ochi splendizi de soldaţi ce-avură doar douăzeci de primăveri, Şi care v-aţi închis în cursul acestei ultimi primăveri,
Cînd mult mai blînd ca altădată luci lumina în Tărie.
Nu mai vedea acuma nimeni că holde blonde-au răsărit,
Şi că le-mbracă aurora în irizată strălucire :
Posomorit războiul singur încătuşase-orice gîndire,
Cînd în cătunele-afundate aflară toţi că v-aţi sfîrşit.
De la plecarea voastră-n unghiul oglinzilor portretul vostru La dînsul atrăgea privirea şi inima cu-nduioşare —
Şi nimeni n-a şezut vreodată pe scăunelul şchiop pe care La vatră-în fiecare seară voi v-aşezaţi la locul vostru.
107
Vai ! trupurile voastre unde-s : vioaie, tinere, nebune ?
Unde vă sînt şi mîini, şi braţe, şi falnicele voastre gesturi,
Pe care le făceaţi cu coasa, în ierburile de pe şesuri ?
Vai ! peste voi imensa noapte şi-a coborît a ei genune.
Şi mamele v-au plîns într-una, închise bietele-n bordei,
Iubitele şi-au spus durerea la toţi şi toate de prin sate ;
Toţi au vorbit de voi într-una, cu vorbe tare-ndurerate,
Dar într-o seară-apoi de iuniu, de altele vorbiră ei.
Ci nu ! eu nu voiesc ca umbra pe-al vostru nume de lumină Să se întindă pe voi, care v-aţi prăbuşit pe cîmp de luptă, Şi care-aţi adormit de-a pururi pe brazda de mitralii ruptă, Cînd lupte noi apropiate, ca fulgerile strălnmină.
Eu strîng în inima-mi a voastră măreaţă glorie sfărmată,
Eu peste voi revărs văpaia din torţa-aducerii-aminte,
Şi pun şi gardă-n preajma voastră, la părăsitele morminte, Eu care sîn-t.şi Viitorul şi Patria totdeodată.
              PLECAREA RECRUTULUI P a u 1 F o r t
               îmbracă-te, căci timpul trece — flăcăule, fii tare —
Vezi, toba bate pe cărare şi soarel'e-n revistă-şi trece Toţi norii pentru defilare.
Iar zorile însîngerate — flâcăule, fii tare —
De sînge ţi-au umplut ligheanul,
                    pe cînd. în cîmpuri azurate O ciocîrlie-şi cîntă-aleanul.
                Fiindcă vei pleca-n războaie — flăcăule, fii tare —
Zi o sudalmă militară, dar somnul maicei să nu-1 sparie Şi chipu-i calm să nu tresară
109
Porneşte, las-o să se-nşele — flăcăule, fii tare —
Cum între perine visează că Moş Crăciun mici jucărele în pantofiorii tăi ţi-aşază.
Apoi visează-nduioşată — flăcăule, fii tare —
Visează podul de la sală, cu alba scară frămîntată De gălăgia-ţi infernală.
Visează vremea fericită — flăcăule, fii tare ■—
Cînd mica tobă poleită a haiducelului răsuna Pe uliţele din cătună.
Străbate iute grădiniţa — flăcăule, fii tare —
Deschide binişor portiţa, să nu trezeşti durerea vie,
Nici pasărea din colivie.
Cu lacrămi şiruind pe faţă — flăcăule, fii tare —
Să nu-ntorci capul din cărare, căsuţa care ţi-a dat viaţă, Mîhnită, plînge-ntre frunzare.
Ea plînge-n zorile rozate — flăcăule, fii tare ■—
Duioase lacrămi irizate, ea plînge lacrime de rouă,
Cum a plîns ieri cînd sta să plouă.
Măicuţa-n plînsul ăsta doarme — flăcăule, fii tare — (în tactul inimei blajine, cu ochii aţintiţi la tine Şi fericirea ta adoarme).
110
Ea-ţi simte toată cutezanţa — flăcăule, fii tare —
Şi în curînd, drept răsplătire, te vede mareşal de Franţa, Trecînd prin satele-n uimire.
O ! nu, nu te mai reîntoarce — flăcăule, fii tare — în calea ta n-o să mai vină, sub lilieci nu va mai toarce, Vai ! bătrîneţile-s de vină.
Un timp visa tot lupte crunte — flăcăule, fii tare —
Apoi murind i se părea... ţi-or spune totu-n amănunte Vecinii cînd te-or revedea...
...I se părea că te zăreşte — flăcăule, fii tare —
Cum treci, în frunte, voiniceşte, cu oştile-ţi biruitoare Prin faţa ei surîzătoare.
            PEISAJ Charles Baudelaire
Ca să compun în tonul idilic al eglogii,
Aş vrea s-adorm aproape de cer, ca astrologii, Şi-aproape, de clopotniţi s-ascult cu gînduri duse Solemnele lor imnuri de vînt departe duse ;
Din creştetul mansardei, cu pumnii sub bărbie,
Să văd atelierul cu cînt şi vorbărie,
   Hogeaguri şi clopotniţi — catarte-ale cetăţii — Şi ceruri largi cu pragul deschis eternităţii.
Plăcut ce e, prin neguri, să vezi cum se desprinde O stea-n azur, o lampă la geam cum se aprinde, Talazuri de cărbune cum urcă-a bolţii plajă Şi luna ce-şi revarsă paloarea ei de vrajă. Vedea-voi primăvere, şi veri, şi toamne-atone, Iar cînd o-ncepe iarna cu-omături monotone
 112
Voi căptuşi tot locul cu-obloane şi perdele,
Ca să-mi durez, în noapte, feerice castele.
Şi voi visa atuncea un orizont albastru,
Grădini, fîntîni ce plîng în bazinuri de-alabastru, Săruturi, păsărele ce-n zori şi seara cîntă Şi nevinovăţia idilei ce încîntă.
Viforniţa urlîndu-mi, zadarnic, la fereastră Nu mi-o clinti privirea din masa mea măiastră, Căci mă voi da cu totul plăcerii aste, rară,
De-a evoca, cu vrere, senina primăvară,
De-a face să răsară, din inima-mi, un soare,
Şi-o caldă atmosferă din gînduri arzătoare.
            SOARELE Charles Baudelaire
Prin cartierul unde se văd perdele trase Ce-ascund, prin mici cocioabe, plăceri misterioase, Cînd încruntatul soare cu înteţite suliţi Izbeşte-n tîrg şi-n cîmpuri, pe grîne şi pe uliţi,
Eu merg exercitîndu-mi fantastica mea scrimă, Adulmecînd oriunde norocu-mi dă o rimă. Mă-mpiedic de cuvinte ca-n uliţi rău pavate Şi mă izbesc de versuri de mult, de mult visate. Părinte ce hrăneşte, ăst duşman al clorozei Dă viaţă în cîmpie şi viermilor, şi rozei,
Alungă către ceruri necazurile, împle Ştiubeiele cu miere şi-ncarcă gînd sub tîmple ;
Tot el întinereşte bolnavii de picioare Şi-i veseleşte-asemeni vioaielor fecioare,
Şi lanurilor zice sa iasă, să rodească
    în sinul firii, care vrea-ntr-una să-nflorească.
114
Cînd, astfel cu poetul, descinde în oraşe, Înnobilează soarta la lucruri cît de joase Şi intră ca un rege, chiar pe neanunţate, în orişice spitale şi-n orişice palate.
     SE-NTINSE O TĂCERE. Charles van Lerberghe
Se-ntinse o tăcere, cînd ziua fu-n declin,
Un plîns se stinse, apoi al dragostei suspin,
Un măr căzu, un altul şi încă alte cad în iarba-naltă, caldă şi-n umbra de smaragd.
Şi soarele descinse din ram în ram pe rînd,
O pasăre ascunsă se auzi cîntînd,
O leneşă mireasmă de flori ce-au lîncezit Alunecă asemeni cu-n val încetinit...
Şi ca s-o captiveze pe-aceea ce străbate Ca-n vis, cu gîndu-aiurea, privirile plecate — Pe drumuri şerpuite, grădina prea vrăjită,
116
Desfătătoarea seară, în boarea încălzită, Cu mîinile-i complice întinse, pe furişe, Mrejuitoarea plasă a stelelor piezişe.
                   FURTUNA
                   E. Verhaeren
Printre merele de aur, legănate lin de-o boare,
Te zăresc cît de uşoară luneci de pe-un ram pe altul, Cînd deodată o furtună îşi dezlănţuie asaltul Şi livezii de pe frunte-i ia coroana ei de soare.
Tu, sperioasă, fugi atuncea, scara o scobori în pripă Şi te-adăposteşti sub streşini, te lipeşti de zidul care E livid şi alb acuma de prea deasa fulgerare Cîtă vreme ţine-a ploaiei şi a grindinei risipă.
Iată însă c-acum iarăşi cerul roşu, ca-n trecut, e ; Tu-n livada-nviorată-naintezi prin iarba-n floare Şi-l ridici cu mîna,-l fluturi şi îl faci să rîdă-n soare Fructul ud, cules de tine, printre frunzele căzute.
118
         IMPOSIBILUL Jules Laforgue
Se poate-n astă seară să mor ! Ploi, vînt şi soare Mi-or risipi-n tot locul nervi, inimă şi oase.
Sfîrşi-se-va cu mine ! Nici vis, nici deşteptare.
Nu-mi va fi dat să umblu prin stelele frumoase.
Eu ştiu că pretutindeni pe-aceste lumi răznite,
Ca noi de călătoare-n pustiuri fără rază,
Tinzînd în tihna nopţii spre noi zori aiurite,
Umanităţi surore cu miile visează !
Da, fraţi, fraţi pretutindeni ! (O ştiu, o ştiu prea bine !) Ca noi şi ei sînt singuri. Zvîcnind de întristare,
Ei noaptea ne fac semne ! N-o să ne ducem oare ? Ne-am consola oleacă printre fierbinţi suspine !
119
Căci, sigur, aştrii-odată îşi vor întinde punte î Atunci s-o face, poate, Internaţionala,
Ce ne-o tot cîntă bieţii idealişti de frunte,
Cînd, înfrăţiţi cu toţii, vor da spre cer năvala î
Dar vai ! cu mult-nainte de-ăst timp, ploi, vînt şi soare Mi-or fi pierdut departe nervi, inimă şi oase.
Eu n-oi mai fi de faţă ! Nici vis, nici deşteptare !
Nu ! n-am s-ajung să umblu prin stelele frumoase.
   TRANDAFIRI ÎN VIJELIE
       Remy de Gourmont
Trandafirii palizi i-a cam vătămat Furia dezlănţuită-a vijeliei,
Totuşi, parcă şi mai mult i-au parfumat Chinurile îndurate-ale urgiei.
Prinde-n piept această roză diafană Şi păstrează-n inima-ţi această rană,
Fii la fel cu trandafirii vijeliei.
Pune roza-aceasta bine-ntr-o casetă Şi-aminteşte-ţi totdeauna ce urgie A căzut pe trandafirii frînţi de vijelie î Vijelia taina şi-a păstrat secretă,
Tu păstrează rana-n sufletu-ţi, discretă.
 121
 RONDEL LIRIC
 Remy de Gourmont
Dorm inimile în casete Sub chei, ferite de priviri ;
Sub smalţuri şi sub poleiri,
Pe colbul vechilor secrete Şi-al dedemultei amăgiri Se-aşază slabe muceziri Din prea recentele iubiri, la-ţi, scumpă, degetele indiscrete Dorm inimile.
Căci mîinile-ţi trezesc răniri Şi ochii tăi aduc jigniri ;
O ! lasă-le netulburate,
Ca pe-mpăraţii din palate,
Ca morţii-ntru eternitate — Dorm inimile.
 122
        DOAMNA VERII
        Remy de Gourmont
Sub ochii mari de aur ai rujelor rozalbe Rochiţa-rîndunicii se urcă-ncet pe feregi,
Şi mărăcinu-n floare a pus cruci mici şi albe în gardul viu de unde ţîşnesc atîtea feregi.
A pajiştilor iarbă undeşte-n valuri blonde Ce se sfîrşesc sub paşii cosaşului ce taie,
Şi sînt în iarbă aripi albastre, aripi blonde Şi aripa-nnoptată a coasei care taie.
Şi-atunci văzui cum şade aproape de un şipot Şi papură culege să-şi prindă-n coade părul,
O doamnă cu ochi limpezi, mai limpezi ca un şipot, Ce mă lăsă să-i mîngîi şi să-i sărut, lung, părul.
123
Şi mă-ndrăgii deodată de ochii aceia verzi Cu care doamna verii îşi înflorea surîsul,
Pe margini de cărare, prin fund de codri verzi Şi-n limpede izvoare îşi oglindea surîsul.
             BISERICA Remy de Gourmont
Primesc, Simona. Zvonul confuz de înserare E dulce ca o rugă cîntată de copii ;
            Biserica în umbră pare-un conac în zare Şi rozele-au parfumul tămîiei prin chilii.
         Primesc itinerarul. Cuminţi vom merge-agale Şi salutaţi de oameni ce vin de la cosit ;
            La barieră-n grabă îţi voi deschide cale,
             Şi cîinele, din urmă ne va privi mîhnit.
în timpul rugii tale gîndi-voi bunăoară La cei ce ridicară zid, turn, clopotniţi, toate, Şi naosul asemeni cu-o vită de povară,
         Ce zilnic se încarcă cu-a noastre mari păcate ;
125
La cei care ciopliră granitul din portal Şi care-au pus sub tindă un mare-aghiasmatar,
La cei care pictară regi mîndri pe vitral Şi-un copilaş ce doarme la un chiabur plugar ;
La cei ce făuriră cocoşul, marea cruce,
Ţîţînile şi toată ferecătura porţii,
La cei ce-n lemn sculptară, icu mîinile în cruce,
Pe sfînta cea frumoasă ce-şi doarme somnul morţii ;
La cei ce, pentru clopot, topiră bronz şi iute Zvîrliră-apoi într-însul un mieluşel de aur ;
La cei care boltiră-n o mie două sute Cavoul unde şade Sîn-Roch, ca un tezaur ;
Mă voi gîndi la cei ce ţesură alba haină
De in, ce-atîrnă-n stînga de-altar, sub o perdea ;
La cei care cîntara pe cărţile din strană ;
La cei ce poleiră Psaltirea cu pafta ;
La mîinile ce sfînta grijanie-au întins ;
Ce binecuvîntat-au şi care-au botezat ;
La luminări, inele, la cei care s-au stins,
Ea ochii de femeie ce-au plîns îndelungat.
Mă voi gîndi de-asemeni la morţii din morminte,
La cei ce-s astăzi iarbă şi flori îmbălsămate,
La cei a5 căror nume pe lespezi stau cuminte,
La crucea ce-i păzeşte întru eternitate.
126
La-ntoarcere, Simona, va fi şi noaptea-n toi Şi vom părea fantome ce rătăcesc sub brazi ; Ne vom gîndi la Domnul, la fel de fel, la noi, La cîinele ce-aşteaptă, la roza-nvoaltă azi.
        ERA GROZAV... Francis Jammes
Era grozav, o ! bietul viţeluş, cum îl tîra la abator, mai adineaori, cum se împotrivea
şi cum se străduia să lingă picăturile rămase din ploaia scursă-n tîrgul trist,
                     pe ziduri cenuşii de case.
O ! Doamne, şi ce bun şi blînd părea,
el, care toate drumurile pline de scoruşe le ştia.
O ! Doamne, tu, care ne-arăţi atîta îndurare, zi-mi că va fi pentru noi toţi, odată, o iertare
128
şi că-ntr-o zi, în cerul luminat, n-or să mai fie viţei micuţi şi drăgălaşi să-i ducă la măcelărie,
ba chiar că, dimpotrivă, deveniţi mai simţitori, le vom încununa corniţele cu flori.
O ! Dumnezeul meu, fă tu ca sărăcuţul ăsta de viţel să sufere cît mai puţin cînd o intra cuţitu-n el.
            CA MÎINE O SĂ NINGĂ.
                     Francis Jammes
Ca mîine o să ningă iar. îmi amintesc un pic de-an-iarnă. Mi-amintesc, îngîndurat, cum stam la gura sobei. De m-ar fi-întrebat vreun ins : ce am ?
Aş fi răspuns : lăsaţi-mă în pace. N-am nimic.
Am reflectat adînc an-iarnă, stînd la jar, în timp ce neaua tot mai grea cădea pe drum.
Am reflectat, dar în zadar... ca şi atunci, şi-acum
    sorb tot din pipa mea de lemn cu imamea de chihlibar.
Stejarul scrinului meu vechi la fel miroase de frumos.
Eu însă, ca un prost, m-am frămîntat tot timpul, de prisos, uitînd că lucrurile nu se schimbă şi că-n zadar ne fandosim, cînd vrem să explicăm ceea ce ştim.
130
De ce gîndim noi oare şi de ce vorbim ? Nu, zău, că e ciudat ; căci lacrămile şi săruturile noastre, ele nu vorbesc, şi totuşi le-nţelegem... şi paşii, de prieten, cari-abia se desluşesc sînt mult mai dulci decît cuvintele cele mai dulci de desmierdat.
Au botezat apoi şi stelele, far5 să le-abată că ele se puteau lipsi de-un. nume,
precum cometele, pe care astronomii le anunţă cînd anume au să se-arate, doar nu de teama calculelor se arată.
Şi-apoi... nu mai departe-acum : unde-s tristeţile ce depănam an-iarnă ? Abia de mai mi le-amintesc un pic ;
Şi-aşa spune iar : lăsaţi-mă în pace, n-am nimic, dac-ar veni vreun ins şi iar mrar întreba : ce am ?
              ELEGIA ÎNTÎIA Francis Jammes
                 LA MOARTEA LUI SAMAIN
Samain, prea scump prieten, îţi scriu din nou tot ţie. Trimit azi, prima dată, în neagra-mpărăţie, aceste rînduri care ţi le-o aduce-n ceruri vreun factor al vreunui cătun de prin eteruri. Surîde-mi ca să nu plîng. Mai zi-mi ca-mbărbătare : «Dar nu sînt chiar aşa de bolnav cît ţi se pare».
Deschide-mi iarăşi poarta ; treci pragul meu, iubite, Şi spune-mi : «După cine ţi-s hainele cernite ?»
Mai vino. La Orthez eşti acum. Bonheur e colo. A’şază-ţi pălăria pe scaunul de colo.
Ţi-e sete ? Iată vinul şi apa de fîntînă.
«Samain...» ţi-o spune-ndată măicuţa mea bătrînă Şi cîinele meu, botul, şi-o pune-n calda-ţi mînă.
132
Vorbesc. Tu ai un zîmbet de seriozitate.
Şi timpul nu există. Mă laşi să-nşir de toate.
Soseşte seara. Mergem prin palida lumină ce pune ton de toamnă pe ziua ce declină.
Luăm apoi d£-a lungul1 părîului în vreme ce, slab, o porumbiţă, în plopul verde, geme.
Eu flecăresc. Tu iarăşi surîzi. Bonheur mocneşte. Sfîrşitul verii, iată, cărarea adumbreşte, şi reintrăm, acuma, pe bietele trotuare, iar umbra-ngenunchează la Mîndra-Nopţii, care împodobeşte case cu fum ce urcă-n zare.
Vezi, moartea ta nu schimbă nimic. Obscuritatea ce îţi plăcea şi-n care trăiai, tînjeai, cîntai, noi doar treptat o pierdem, tu tot mai mult o ai. Lumina-ţi se desprinse din chiar obscuritatea ce ne-ngenunche-n aste frumoase seri de vâră, cînd, presimţind pe Domnul, ce-n mers dă viaţă pîinii, ascunşi după zorele, încep să latre cîinii.
Eu nu-ţi deplîng sfîrşitul. Gununa cuvenită de laur puie-o alţii pe fruntea-ţi încreţită.
Cum te cunosc, mi-e teamă să nu-ţi fac vreo jignire. Nu trebuie s-ascundem copiilor ce vin şi-n urma raclei tale vor suspina pe lire ce glorie i-aşteaptă pe cei ce mor senin.
Eu nu-ţi deplîng sfîrşitul. Nu ţi-i trecut tot vacul. Precum şoptită boare ce mişcă liliacul nu moare, dar revine-n răstimp îndelungat tot printre liliacul ce se părea uscat,
133
şi cîntecele tale, Samain, iar au să vie să-ndrume ucenicii spre-a noastră poezie.
Pe groapa-ţi, ca păstorul, din vremile antice, a cărui turmă plînge, pe bietele colnice, m-aş strădui zadarnic s-aduc pentru jertfit.
Căci mieii de pre rîpe ar linge toată sarea şi vinul l-ar bea tot cei ce te-au mai jefuit.
Eu mă gîndesc la tine. Lumina scade-afară ca-n ziua cînd veniseşi în casa-mi de la ţară.
Eu mă gîndesc la tine, la munţii mei din sat, mi^e gîndul la Versailles-ul prin care m-ai plimbat, cînd recitarăm versuri, trişti şi mergînd la pas, la scumpa ta măicuţă şi-amicul tău rămas, la turma care lîngă albastrul lac păscînd tot behăia într-una tălăngile sunînd.
Eu mă gîndesc la tine, la golul pur al bolţii, la apa nesfîrşită, la focurile nopţii, la roua ce, pe viţă, lucind îşi doarme somnul, eu mă gîndesc la tine, la mine şi la Domnul.
           ELEGIA A CINCEA
             Francis Jammes
Pe pajiştile auri ie adormiţelele de-octombre dorm. Ciuperci, de melci cleioşi bortite, zac în noroiu-n care se văd urmele mistreţilor.
Scoruşii sîngeră-n rugina-ncinsă a pădurilor.
E după ploaie şi din cînd în cînd pădurea-ntreagă freamătă şi-i ca şi cînd s-ar apuca din nou să ploaie din frunze răpăie-n răstimpuri picături greoaie.
O, tihna de octombrie ! Alene trag din pipă...
Prigoria înalţă imnuri palidului soare,
iar eu reintru-n cenuşiul molcom al odăiei mele.
135
Azi suvenirul necazurilor mele mi-e mai puţin amar şi mă revăd, ca altădată, tînăr în octombrie, la ceasurile 4 pe vremea cînd eram şcolar
                              şi cînd pe paginile de dicţionar erau notate date ce însemnau săruturi.
                    ITINERAR SENTIMENTAL
                     completat cu Albumuri ★ Amoruri ★ Traduceri 1932
En moy n’est entendement, ne sens D’escrire fors ainsi comme je sens.
              Alain Chartier
(în mine nu-i pricepere, nici simţ De scris altminterea decît cum simţ.)
SERENADĂ
Două mîini valide-ar fi Insuficiente,
Să te mîngîi, Fatma, şi Să-ţi fac complimente.
Din nefericire, vai ! Dreaptă eşti inertă,
Cînd ar trebui să sai Extrem de alertă,
Să o mîngîi lin pe-obraz, Să-i aşterni covoare : Trandafirul de Şiraz
—   Minunata floare.
 141
Dar să-l rog pe Briareu N-ar fi o idee ?
Să-l implor ca pe un zeu Doar un braţ să-mi dee
Dintr-o sută ale lui.
De-i erou de marcă,
O să-i dea schilodului, Mai ales că-i clar că :
Două mîini valide-ar fi Insuficiente Să te mîngîi, Fatma, şi Să-ţi fac complimente.
Vutcarii, august 1917
FRUG ALITATE
Vino, Piciule, cu foamea ta de lup De pe cînd erai convalescenta,
De-i lichiorul şi secara azi absentă,
Am în schimb, pe masă-un cantalup
Care-abia te-aşteaptă, Fatma, să-l diseci, Cum te-aşteaptă : miezul pîinii coapte, Prunele pictate-n violet de noapte,
Nucile, să vezi de-s bune sau sînt seci,
Strugurii ce nu mai pot de bucurie La ideea că din nou au să te vada Şi-au să rîdă cu bobiţele grămadă Cum au rîs cînd te-au văzut micuţă-n vie.
 143
Fatma, dacă e meniul cam anemic, Ţi-e destul de mare însă apetitul Şi-apoi suplini-vom restul cu cetitul După ritul cel mai academic.
Vutcani, sept. 1917
SF1RŞIT DE DRUM
E satul cel din urmă pe drumul către casă. Trăsura-1 taie-n goană, grăbind din el să iasă, Copiii rîd cu poftă cînd te zăresc, păpuşă,
Un timp se mai aţine o biată căţeluşă ;
Şoseaua ne primeşte cu braţele deschise, în zare-s tăinuite misterioase-abise ;
Prin tufe marginale, uimiţi de goana noastră, Scînteie licuricii în înserarea-albastră.
Cu ultimul din dealuri sfîrşeşte şi calvarul : Copitele de pietre, izbite ca amnarul,
Trimit scîntei în aer ca licurici de-o clipă, începe vizitiul de biciuie şi ţipă,
Din urmă-ndeamnă greieri cu dese chiuituri Şi caii-nfig copita cu netedele nituri.
Optantul prim al lunei din muche ne zîmbeşte... Răcoarea de pe culme în noi ne izgoneşte,
145
Ne-apropie şi-o umbră ne lasă pe pleoape.
Acum şi caii-aleargă cu gîturile-aproape...
—   «N-a mai rămas din lună decît pentru o idilă.»
—   «în creştere e luna», răspunzi, şi-mi plîngi de milă.
Roşieşti, sept. 1917
SEPTEMBRIE
Pe sat şi vale soarele apus A pus o brumă fină de-nserare ;
—   Ce tristă-i ziua-n care nu ţi-am spus Nici un cuvînt de adorare !
Un greiere încearcă să renvie Din simfonia nopţilor de iuliu ;
—   Cu ample, leneşe rotiri de uliu Se lasă seara peste vie.
Alerg în zbor la pajiştea din deal Pe unde-ţi revărsam cosiţa-n soare.
—   Amurgu-şi trage cel din urmă val Din razele-i zăbovitoare.
 147
Din nucii gravi cad, una cîte una, Nuci seci trezind ecouri pline.
—   De după deal şi discul lunii pline Apare mai gol ca întotdeauna.
 Vutcarii, sept. Î9Î7
 PE
MORMÎNTUL VEREI.
Pe mormîntul Verei, Fatma, nici o floare răsădită,
Sau vreuna semănată, de vreo darnică furtună,
Nu şi-a scuturat polenul, pe ţărîna risipită,
Peste care înfloreşte doar pătrarul prim de lună.
Lacrimile tale, Fatma, au udat din plin pămîntul,
Dar din trupul Verei fraged şi ascuns la adîncime,
Pe timide tulpiniţe, flori — împodobind mormîntul — Nu-ntind gemene petale stelelor din înălţime.
149
Pe mormîntul Verei, Fatma, florile iubirii noastre înfloresc peste tot locul răsărite din durere,
Şi scăldate în lumina înălţimilor albastre Sorb din huma caldă încă infinita lor putere.
Vutcarii, sept. 1917
DE-AR MAI CĂDEA O STEA
Iubirea noastră s-a născut în nopţile cînd au căzut Din cer nenumărate stele,
Ca lungi şiraguri de mărgele.
Iubirea noastră a crescut Cînd frunza toată a căzut, Cînd trist cîntau, pe tinichele, Tot picături de ploaie, grele.
Vezi, Fatma, cînd abia năştea Iubirea noastră, orice stea Ne-nveselea, din cer, căzînd,
151
Dar azi, cinci ne iubim şi cînd De vînt orice copac se frînge, De-ar mai cădea o stea, am plînge.
Iaşi, oct. 1917
LEGE ASPRĂ
Stau în pridvor şi ochii mi se duc Pe dealul dimpotrivă,
Pe care-i ţintirimul, singur cuc Şi ce din el derivă.
Pe deal, trei turnuri şi trei cruci complexe Biserica ridică,
în fiecare zi, pentru-ambe sexe Şi pentru Vera mică.
Pe ramuri frunzele cum se usuc
îmi spun ce perspectivă
De-a pururi au şi frunzele de nuc,
Şi gloria Ninivă.
153
în ţintirim sînt unicele-anexe A celor care pică
Şi-oricît am plînge-n van e : dura lex e Şi nu se mai complică.
Vutcarii, oct. 1917
CATRENE CIRCUMSTANŢIALE
Prin văi, prin rîpi şi prin ponoară, Salcîmii înfloriţi a doua oară Vestesc, copilule, o lungă toamnă Cît şi capodul tău de mare doamnă.
Iubirea ta adesea o asemuiesc
Unei păpuşe, Fatma, trează
Cît timp copiii îi vorbesc :
în restul timpului într-una dormitează.
Nu mă-ntreba ce-a fost iubirea mea.
Ce este azi şi ce-o să fie mîine,
Cînd dai unui sărac un colţ de pîine, Nu-1 întreba de-i bună sau de-i rea.
155
 încheietura mîinii tale stîngi în noaptea asta fără pic de lună E-un cuib umbros în care poţi să strîngi Săruturi cel puţin pentru o lună.
 La ceaiul, Fatma, cu pesmeţi de-aseară A fost şi-o inimă între tipare,
 Dar cum ai înmuiat-o-n ceai — mirare !
 Subit s-a tulburat licoarea clară.
 Salonu-i plin de lume — tu îmi întinzi albumul.
 Cu gîndu-ntreg la tine, schiţez o poezie.
 «Ce bine scrie, bietul, acum cu mîna stîngă»,
 Sptm toţi, iar tu : «maestru eşti, de caligrafie ?»
 Ai adormit cu capul pe inima-mi, ce plină De-atîta fericire ritmează în odaie,
 Că-ar vrea să te deştepte în aria-i divină :
 Dar vai ! tu dormi într-una, ca pruncul după baie.
 Cînd stăm alăturea-n bordeiul tău, îmi pare Că-al meu sub alte constelaţii pică ;
 Dar plec spre-al meu, tîrziu, la ora de culcare,
 Şi văd că amîndouă-s tot sub ursa-mică.
  Vutcani-laşi, oct. 1917
ÎN RESTAURANTUL GĂRII
Portrete de reclamă, cu invalizi pe gînduri,
Susţin că doar obolul mai poate să-i desmierde Cînd nu avură parte de cele patru scînduri ;
Azi crengi de vîsc, uscate ce-a fost odată verde,
Şi funte de hîrtie din tricolorul veşnic
Le mai aduc ofrande — în locul unui sfeşnic —
Lor, glorii amputate, din biată România ;
Un protejat de Mar te concură cu chelia Pe-un bec ce luminează el singur toată sala ;
Privesc atent la tidva-i şi mă gîndesc la fala Ce-a cîştigat prin Hamlet nenorocitul Yorick ; Cucoane sub egida — cum scrie un istoric — Şviţeriană, id est de Cruce Roşie, ceaiuri Aduc cu graţii multe, schimbînd în calde plaiuri Şi gheaţa dinlăuntru, şi gerul de afară ; Miresme-aromitoare se-nalţă ca pe-o scară
 157
Şi-o blîndă toropeală se-ntinde peste toate ;
Chiar muştele tardive, prin somn, încep să.-noate.. Iubirea mea, prezentă, mi te aduce-n minte...
Dar nencetat o muscă ce nu-i de loc cuminte Din gînd mi te alungă cu-o iritare vagă,
Ce nu mă lasă-n pace, voind să mă distragă :
Mi-o fi cetit, pesemne, de nu vrea să se culce, Scrisoarea de la tine, în care-mi spui că-s dulce.
Vaslui, oct. 1917
CA FLOAREA PRINSĂ-N
ROCĂ
Iubirea noastră, Fatma, se sufocă în bănuieli prea multe şi prea grave, Asemeni florilor ce prinse-n rocă Au flori frumoase, rădăcini bolnave.
De ce nu vrei dar, Fatma, s-o desprindem Din pietrele ce-o fac nesănătoasă Şi răsădind-o-n brazdă-apoi s-o prindem. Nestînjenit să crească — mai frumoasă ?
Vutcarii, oct. 1917
 159
REPROŞ IMAGINAR
                               Lui I. M. Raşcu
în casă, pretutindeni, lampa stinsă încet-încet funinginea şi-o cerne Şi capetele noastre cad pe perne Cu gest subit, de plumb, de fiară-nvinsă.
Tu, diavol mic, cît îngerul de pază, în pragul somnului mă iei de mînă,
Mă farmeci cu a şoaptelor fîntînă Şi pajiştea odihnei dulci de oază.
Tu ornicului care nu mai tace Şi care strică liniştea din casă îi înfăşori rotiţele-n mătasă Şi-ncetinezi şi cele două ace.
160
Tu focului din vatră, ce se joacă Şi tulbură-ntunericu-n odaie, îi laşi doar jarul fără vîlvătaie Şi praful de cenuşă-promoroacă.
Tu şoriceilor ce dau de-a dura Tot una după alta nuci din coşul Ce e sub pat, tu, grav, o faci pe moşul, Dictîndu-le «mai mică gura».
Zadarnic însă zgomotele-nstrună Vegherea ta şi inimii pui frînă,
Nu~i linişte şi n-o să fie pînă Ce nu s-o cuminţi iubirea ta nebună.
Iaşi, noiemvr. 1917
HAR
Divanuri roz, lila şi mov,
Cu Vesper — bec de diamant Din orizon fac un alcov Odihnitor, pentru-un aman.
Nu vrei aici să poposim Pe unde îngeri au trecut Şi umăru-ţi de serafim Uşor să-l mîngîi cu-un sărut ?
iNu voi rosti nici un cuvînt Ce-ar tulbura seninul calm, Voi îngîna doar un descînt încet şi trist ca pe un psalm.
162
Şi-ntr-un tîrziu, sub cer, pierduţi, îngenuncheaţi ca la altar,
Pe ochii noştri renăscuţi Va coborî divinul har.
laşi, noiemvr. 1917
REFLEX POSTUM
Topaz, safir, rubin
—   O stea — la est se zbate ; Ce cupă cu păcate Se mistuie-n senin ?
Văpăi neastîmpărate Din ea se duc şi vin ;
E sediul cărui chin Cu legi nenduplecate ?
E poate-un trubadur Ce-avu, murind, pesemne, Lăcaşul în azur ?
164
O ! de -ar putea să-n semne Şi-amorul meu de-acum Atît reflex postum !
Vaslui, noiemvr. 1917
ABSENŢĂ
            I. IN LOC DE RUGĂ, SEARA
Fă-i, Doamne, căpătîiul mai fermecat, mai dulce Ca-ntîia sărutare în parcul plin de umbră,
Cînd rezemase capul pe braţu-mi să se culce Şi ochii-şi înecase în leneşă penumbră ; în părul moale toarnă-i unguentul desmierdării Din degetele-mi triste ce încă mai păstrează în cutele-i mireasma din părul ei, tot trează ;
Pe ochi aşază-i, Doamne, zăbranicu-nnoptării,
Mai negru ca sărutul ce cade pe pleoape
—  Asemeni unei lespezi ce-ascunde o comoară ; — Pe buzele-i avide adu-i cît mai aproape Sărutul paşnic care din buzele-mi coboară ;
De la urechi alungă-i tot zvonul care strică A pruncilor odihnă ; urechea ei prea mică Fă să primească toată iubirea mea prea mare ; Alungă din odaie chiar lina respirare
166
A îngerilor, lasă doar sufletu-mi de pază — Ca mîine dimineaţă, o dată cu oftatu-i,
Cînd ochii i-o deschide, aievea să mă vază Alături de Griveiul ce-i zugrăvit pe patu-i.
II. SONET
            Pentru Piciul inculpat
Nemişcat, ca un vizir, Dolfi şede între perne ; Nimenea nu-i cere bir Să plătească asprei ierne.
Ca-n eroul lui Shakespeare Luptele-s la el interne Şi ca rusul ar vrea mir * Doar în trebile externe.
* Pace — cf. M. Sadoveanu, Strada Lăpuşneanu, p. 197 (n.a.)
168
Dolfi nu-nţelege cum A plecat Piciul la drum, Cind în casă-i foarte bine.
Cred că n-are cum să-i pese Că nu-i om şi n-are cine Să-l tîrască la procese.
 III. INTERIOR ÎN LIPSA TA
Eu, Dutză şi cu Dolfi îţi scrim această carte,
Tustrei odată, Fatma, deşi avem în parte,
Cîte ceva să-ţi spunem, din noi, fieştecare :
Dar dorul după tine la toţi la fel de mare
—   Egalitatea asta nu-i oare-o invectivă ? — Ne-ndeamnă să-ţi trimitem scrisoare colectivă. Pe-aici interiorul e jalnic, şi subscrisul Voi încerca în versuri să-i zugrăvesc dichisul. Aceleaşi personagii, trăim aceeaşi viaţă :
Acelaşi cald în sobă, pe geam aceeaşi gheaţă Ce se topeşte-n treacăt şi-apoi din nou se prinde Ca gheaţa dintre cei ce trăim sub aste grinde.
Acelaşi e decorul, aceeaşi comedia :
Distrat deşteptătorul îşi cîntă melodia,
Aceeaşi, monotonă, cînd orele sînt varii,
Cînd azi sînt veseli, poate, dar mîine trişti sînt larii ;
 1.70
Oglinda-i fericită că orişicînd arată,
Indiferentă, promptă, o faţă comandată ;
La fel şi-n astă seară docilă la tradiţii Se-aprinde iarăşi lampa, cu-aceleaşi repetiţii,
Şi scoate la iveală, distinct, la suprafaţă,
Un zîmbet convenabil cusut cu albă aţă ;
Veneţia splendidă pe bibelou aplică Aceeaşi surîzîndă piazzetta, fără frică De zilele de doliu, frecvente azi pe Brenta,
Pe ţărmurile cărei visa Musset polenta * ;
Perdelele presează-n aceeaşi ţesătură Aceleaşi flori uscate, ca ftizica făptură A ţesătoarei care muri de la o vreme
—   Aceleaşi flori uscate, în orişicare vreme ; — în vatră focu-şi pierde căldura de pomană ; Absenţa ta-i prezentă şi doare ca o rană Deschisă-adînc, pe care nici somnul n-o pansează Stăm treji şi la răstimpuri, cînd liniştea cedează, Ciulim tustrei urechea : dar tacticos din grinde Coboară un paianjen şi somnul nu ne prinde.
  * Mais 'faime mieux la polenta
  Qu’on mange aux bords de la Brenta Sons une treille (n.a.).
IV. CÎNTEC
Gîndule, la Pici s-alergi, Picioruşele-i cu cergi Calde să le-acoperi, înfăşoară-i trupul mic Şi-umerii de Pici pitic Vezi să nu-i descoperi.
încălzeşte-1 nentrerupt,
Nu cumva de frig, abrupt, Somnul să şi-l curme ;
Şi să nu pot, cu-un sărut Să mai aflu, ca-n trecut, Vechile lui urme.
172
V. RAZA DIN ZĂPADĂ
Vină,
       Soarele-n zăpada albă A zvîrlit grăbit o salbă De lumină,
       Dar văzînd că-ntîrzii încă S-a ascuns în nor ca-n stîncă, Să nu-1 vadă
       Şi să nu prindă de veste Nimeni cît de tristă este Raza-i pe zăpadă.
laşi, noiemvr. 1917
 173
IN MEMORIAM VERAE
Se-oprea convoiul mortuar La fiecare din răscruci Şi toţi făceau, distrat şi rar, Un număr limitat de cruci.
Dar pruncu-n raclă îngheţat Şi îngheţînd din nou de ger Se minuna — de ce-au mai stat ? Cu ochi deschişi, fixaţi spre cer.
«Mi-e frig şi-n groapa mea e cald
—   Dar nimeni parcă n-auzea — Cu ochii-n cearcăn de smarald Pe toţi copilu-i implora.
174
Ei se opreau însă pe rînd,
Pe la răscruci chiar foarte mult .* Se bucurau, tăcuţi, în gînd, Că-aşteaptă moartea lor mai mult.
Vutcam, decemvY. 1917
IARNĂ
          Lui Dragoş Protopopescu
De ce nu vii să vezi Ce trist e satul,
Şi-n zori, şi la nămiezi,
Şi pe-mseraituil !
Copacii toţi sînt goi De-orice podoabă,
Prin curţi nu-i nici iun soi De om sau gloabă.
La fiece cămin Doar vagi ecouri :
Fum sau bumbac prea fin De la cadouri ?
176
Toţi la ferestre stau Privind pe stradă : Vreun ins aşteaptă sau Fulgi de zăpadă ?
Abia de poţi să crezi C-a fost vreo vie Pe-aici, c-au fos,t livezi Şi veselie !
Azi peste tot e-un zvon De cumpeni triste Şi plîng, la unison,
Ciori alarmiste.
De ce nu vii să stai Şi tu la ţară ?
Tot satu-ar fi un rai De primăvară !
Vutcarii, decemvr. 1917
LA PLOPUL DE PE VALE.
Verba puelarum Foliis laeviora caducis
            O v i d i u s
La plopul de pe vale m-am abătut din drum.
E iarnă şi pe banca văratecelor ceasuri,
Sub neaua troienită şi sub candidu-i scrum Au adormit de-a pururi şi ghiocei şi glasuri.
Prin crengi uscate, cuiburi de ciori, frînturi de doliu, Au prins, pe locul unde cîntau privighetori,
O colivie neagră, pe verdele orgoliu Al plopului, şi-ntr-însa tot corbi croncănitori.
178
Cu naiul lui de trestii azi nu mai cîntă Pan, în scorbura-i păroasă, retras să hiberneze ; Naiada adormită-n sicriu de porţelan Sub şipotu-i adastă să desprimăvăreze.
Un anotimp se duce, un altul îi ia locul, Privighetori s-o-ntoarce în verdele landou Şi-n lipsa ta — fîntînă arteziană — plopul Se va-nălţa sub lună şi totul va fi nou.
Vutcani, ianuar. 1918
ÎN VASE DE PĂMÎNT, UITATE
In vase de pămînt, uitate Pe mese, prin restaurante, în înfloriri exuberante Sînt crengi de vîsc, de mult tăiate.
La ele nimeni nu priveşte,
Atîţia trec cu nepăsare
—  De multe ori rup şi lăstare — Dar vîscul verde renverzeşte.
180
Şi noi am dedicat iubirii Un vîsc ce-a fost odată verde ; L-am îngrijit, dar vai ! se pierde, Şi azi e-n pragul ofilirii.
Vaslui, ianuar. 1918
PE-O CREANGĂ DE VIŞIN USCAT
Pe-o creanga de vişin uscat,
Pe care-1 zăresc prin fereastră,
Din zboru-i, uşor, s-a lăsat O pasăre-n cîntec, măiastră.
O ştiu, o cunosc de demult :
Nu-i, oare, aceeaşi ce-n vară De-un drag mă făcea s-o ascult în zori, Ja nămiezi sau spre seară ?
 182
Dar glasu-i de ce oare-i mut Acum, cînd prin ram se zăreşte Şi n-o mai aud, ca~n trecut,
—   Ascunsă — cîntînd nebuneşte
laşi, ianuar. 1918
              BORDEIUL
                 epitaf
        l
Nu cred sa fie-n ţară un alt bordei mai slut,
Mai hîd şi cu pereţii atinşi de lepră parcă, Pe-alocurea pe unde a fost odată lut !
Pe pruncii cei obraznici aici dracu-i înţarcă,
Şi tot aici stă, oare, cea mai urîtă Parca ?
Nu cred ; dar cine altfel să spuie-ar fi putut, Cînd îl vedeai pe-o rînă, trîntit — ca pe o barcă La ţărm naufragiată — cu-aspect extrem-hirsut !
Şi totuşi, înlăuntru, ce trai tihnit te-aşteaptă !
Ce prompte lăicere, ce zîmbete totale,
Ce caldă-ntîmpinare din vremi patriarhale !
184
La fel şi-n trupu-mi gîrbov, de schilodita-mi dreapt E-un suflet ce zîmbeşte sub trista aparenţă,
Scutit de orice ură, amant prin excelenţă.
Vutcarii, ianuar. 1918
ALBUMURI
           Album de juneţă
              MEDITAŢIE
Tăcută cum stai, parc-ai fi o zeiţă Modernă, sculptată şezînd pe un scaun,
Şi-n preajma ta eu, doritor ca un faun,
Admir pieptul strîns într-o bluză cu-altiţă.
Pe masă, o floare petalele-şi plînge,
Alături de toc, călimara la scris te invită, Ceasornicu-nseamnă obraznic minutul cînd sînu-ţi palpită Şi-obrajii tresar coloraţi într-un roşu de sînge.
Co.ri>etul, pe masă, e plin cu bomboane fondante,
Timid, eu gîndesc că ar fi altceva şi mai dulce,
Lumina-i mai slabă afară şi soarele stă să se culce,
Prin storuri se pierde amurgu-n splendori deprimante.
189
E 7, şi ora-i sfîrşită acu, iar helveţii Sfîrşit-au de spus ce aveau
       lui Cezar, prin cuvinte distinse ; Pornesc şi, pe străzi luminate
       de globuri electrice-aprinse, încerc să versific tabloul,
       ferindu-mi, din drum, tîrgoveţii.
Brăila, 1911
           PEISAJ
Tot parcu-i plin de mistice năluce ;
Pe lacul negru lebedele ce încep să mişte, Iluminînd cu mersul umbrele, par nişte Fantastice pelagii noctiluce.
O mînă nevăzută dintre pomi Pe lac deşartă sticle de cerneală,
Reflexe de lumini par de scrobeală, Continui şoapte parcă-i zvon de gnomi
 191
De pretutindeni ies din întuneric Şi lacu-1 străjuiesc ca pe-o comoară, în care luna plină cum coboară E-un bulgăre de-argint himeric.
PEISAJ PROGRESIV
Un vînt de toamnă pomii trist îndoaie, închise ramurile-n ceaţă-s ca-ntr-o crisalidă,
Iar răsfirat un nor pe bolta cea lividă E-un snop uitat pe cîmp şi risipit de ploaie.
Brumate stelele pe cer atîtea-s de puţine,
Că şi-un copil le-ar număra, ce-ncepe să înveţe,
Tresar umilele batraciene săltăreţe
Din pietrele pavajului cînd zvon de paşi le vine.
193
Pe cer, în fine, luna de coraliu E centrul unui halo extraordinar,
Trec berze-n şiruri ca un fluturat arar Al unei mîini ce ţine-un straniu evantaliu.
Brăilaj 1912
CÎNTEC DE SEARĂ
Adormi la mine-n braţe, frumoasă şi uşoară, Cînd seara-ncet de arbori ca un hamac se prinde, Cînd printre flori asemeni unei pisici se-ntinde, Cînd fiecare arbor îl schimbă-ntr-o vioară.
Adormi la mine-n braţe : zefirului voi spune Pe fruntea-nfierbîntată alene să-ţi adie,
Urechilor micuţe să-ţi cînte-o melodie,
Culeasă din ruine, din vremile străbune.
Adormi la mine-n braţe : ruinelor voi zice în suflet să-ţi strecoare din liniştea-augustă Ce le-a închis de veacuri într-o tirană crustă Nemaiputînd să-nvie ca pasărea fenice.
195
Adormi la mine-n braţe : a cerului arenă S-a populat cu stele ce-au apărut pe-ncetul, îndată liliecii începe-vor baletul în cîntecul de greieri postaţi în avantşcenă.
Adormi cît mai e vreme, nainte de-a se-ncepe, Ca să putem pleca şi să nu stîrnim rumoare,
Voi implora pe Domnul să-mi deie carul-mare, Ca să străbaţi uşoară a visurilor stepe.
Sîn-Nicoară, 1916
                DENII
Clopotniţele-ncep s-agite cădelniţe de clopot, rare,
Se sfcrîng drept-credincioşii-n pragul bisericilor tăinuite, Cu valul de sonoritate sporeşte valul de-nserare Şi deniile-şi desfăşoară ceremonii obişnuite.
Mustrări de clopote duioase mă-mbie-n vechile unghere Să mai aprind o luminiţă, să mai mă-nchin pe la icoane. Să-ngenunchez de oboseala
                       prelung-preasfintei privighere Sau să rîvnesc să urc pe scara misterioaselor amvoane.
197
Dar uliţele-s îmbătate de liliacul numai floare,
Dar peste tîrgu-ntreg pluteşte ecou ide veselă romanţă, Dar păru-i blond iradiază aripi de umbră-mbietoare,
O ! înger mic venit să-şi plimbe
                 candoarea lui într-o vacanţă.
Şi-n timp ce clopotele cheamă-n
                 mustrări din ce în ce mai grave Şi-n timp ce străzile-s cuprinse de revărsata lunii undă, în preajma sfintele altare
                 —   în preajma sfintelor ostroave —
Ca nuferii perechi pe ape prind dorurile să-şi răspundă.
 Brăila, 1916
STANŢE FERATE
Cum stai peste fereastra vagonului plecată Şi sub pălărioara rozalbă cum zîmbeşti,
Pari toată-o roză albă de zefir legănată,
Ce-i pusă de-o frumoasă pe margini de fereşti.
Şi cum aleargă trenul şi ritmica-i mişcare Cum clatină vagonul şi trupul tău cu dl,
Să nu se risipească — mi-e teamă şi mă doare — în aer, trandafirul şi visul meu cu el.
199
Ai azvîrlit în vînt sonetul Ce-n goana trenului l-am scris, O clipă doar în mîna-ţi bietul A stat şi-n urmă l-ai proscris.
A fluturat în vînt o clipă De albii fluturi însoţit Şi-apoi căzu în praf, în pripă, Cu-un zbor de fluture rănit.
Ştrengarii fluturi însoţiră Şi mai departe trenu-n zbor,
In timp ce visu-mi se resfiră Pe-un cîmp, departe-n urma lor.
C.F.R. 1916
    Album transilvan
PRO DOMO, DOMINO SUO, GRATIAS
îţi mulţumesc, o ! Doamne, că-n fine am o casă ! Că s-a sfîrşit calvarul şi pot să intru-n clasă Cu-o faţă mai senină, cu zîmbetul amabil Al omului ce are un domiciliu stabil ;
C-ai risipit furtuna ce se ivise-n zare,
Că n-a fost în pustie umila mea rugare,
Că ai înfrînt ispita şi-nvins-ai advocaţii Ce stăruiau să nu pot să-mi stabilesc penaţii...
Atîta bucurie mi-ai revărsat în minte,
Că nu-mi cred fericirii şi-ntreb : au nu mă minte Cum ? ! S-a sfîrşit de astăzi cu-acel pelerinagiu La toţi oficialii, cu nelipsitul stagiu La porţile discrete, cu zîmbete banale,
Cu-nduioşări de frate şi-asigurări formale ?
Cum ? î m-or uita de-acuma portarii şi slujbaşii Ce mă ştiau prea bine şi-mi cunoşteau chiar paşii
201
N-oi mai urca de astăzi atîtea scări înalte,
Ca deznădejdea iarăşi, în pripa unei halte,
Aceeaşi îndoială în mine să-şi deştepte ?
De-ar fi pînă la tine, o, Doamne,-atîtea trepte Cîte-am urcat, de-a rîndul, de-o lună încheiată,
Ar fi să-mi iau nădejdea de-a te vedea vreodată !
                                     *
Ba chiar credeam, o ! Doamne, că m-ai uitat /de-a pururi Căci vechea mea odaie, între-alte mari cusururi,
Asemeni unei temniţi, n-avea nici o fereastră.
Nu răzbătea de-afară, în ea, nici o albastră Fărîmă din azurul ce-1 risipeai în aer.
Un singur bec electric torcea un firav caer De palidă lumină, şi nici o-nfiorare Nu alerga-n oglinda cu apa stătătoare ;
Cu unica ei limbă, de-a pururi încleştată,
Pendula, în sicriu-i de aur, leşinată
Ca zîna din poveste, dormea un somn de vraje.
Se scuturau copacii în două peisaje
De toamnă, acăţate în cuie pe perete ;
în bagdadie ploaia pictase pe-ndelete
Un cap de Beethoven, şi cînd pornea să ploaie
O armonie sfîntă se revărsa-n odaie
Cu apa cadenţată-n ligheanul pus sub dînsul.
Un prunc-Isus, ce parcă n-a cunoscut ce-i plînsul, în braţele Măriei zîmbea dintr-o icoană ;
Antone Paduanul, cu graţii de cucoană,
Tindea un ram cu-o floare aproape ofilită Şi-un crucifix pe-un maldăr de sailce înflorită îşi rezemase capul în pieptul fără vlagă,
Cu-o dîră, între icoaste, de sînge scurs prin plagă...
202
...Erai atît de-aproape, în multele-ţi imagini Şi-n sufletul meu, totuşi, ca-n tristele paragini Nu răsuna, o ! Doamne, divina ta prezenţă.
Căci vechea mea odaie, perfectă vizuină, între-alte mari cusururi, n-avea corespondenţă De loc, cu vasta boltă de-azur şi de lumină !
                            *
Dar azi, o, Doamne,-asupră-mi ţi-ai revărsat tot harul ! Căci noua-mi locuinţă surîde chiar şi-n varul Ce-1 năpîrleşte zidul pătat de igrasie.
O boltă de zăbrele pe care întîrzie
O viţă nengropată, te-ntîmpină din poartă
Cu mici cîrcei de aur şi-un nimb de frunză moartă.
în globuri roz de sticlă grădina pare roză
Şi roză frunza care cu-o grea tuberculoză
Doreşte în noroaie un pic de clorofilă.
Un ram uscat de vişin, de ţi-i mai mare milă, în globul roz de sticlă, e-un roz salcîm în floare...
...Şi iată-mă-n odaie : melancolii de soare De toamnă se strecoară prin marile dreptunghiuri De sticlă din ferestre ; scînteietoare junghiuri Descrie fumul care se-nalţă din căminuri ;
O vrabie, pe-o casă, şi-nchipuie seninuri De vară, şi pe-aproape de-acoperiş virează Aeroplanul ager, a zărilor sfîrlează.
Amurgul în coroana de arbori din ograda Din faţă-şi ţese cuibul, şi-ndată toată strada Se-neacă pe încetul în umbra cea mai fină.
Un lung răstimp se trece în linişte deplină,
Şi-ntr-un tîrziu, pe stradă, se-aprinde-un bec stingher O stea, mai sus, îşi bate un cui de-argint pe cer Şi-n brazda unui nour răsare şi Crai-Noul.
203
Şi-atunci, gîndind că toate cîte-a urzit panoul Ferestrii din odaie sînt datorite Ţie,
Aş vrea să-împac cu-o jertfă a Ta mărinimie,
Şi cum nu am nimica, mă-nchin, m-aşez la masă Şi-ţi mulţumesc, o ! Doamne, că-n fine am o casă.
Arad, 1919
LA BAIE DE SOARE
                                               Lui Al. Th. Stamatiad
      Citea un roman de senzaţii, cu filele roase pe-alocuri,
Cu scoarţa ajunsă leproasă, cu subliniate pasagii,
Citea, şi din vreme în vreme privea fluturaşii în jocuri Sau ochii-şi pierdea peste Mureş, prin vastele lui peisagii.
Stătea pe o bancă pe ţărmul prelins de-ale undelor pulpe. Cu braţele goale, pe care arşiţa uşor le bronzase,
Pe gît un şirag de mărgele, pe umeri o blană de vulpe Şi-n ochi fulgerări de opale
                                   ascunse-ntr-un văl de mătase.
205
Zîmbea cînd cu gîndul aiurea rupea o cicoare tîrzie,
Cu capul plecat pe un umăr, de parcă-1 plecase zefirul,
Izbea cu pantoful în puful fragilului fruct-păpădie...
...Şi-n brusca-i romanţă-ngînată
                                  ningeau fulgi uşori, musafirul,
...Am fost... şi e anul... şi gîndu-mi
                                  revede un lan de cicoare ;
Pe mal înverzită e sal cea ; din nou păpădia-nfloreşte... Fecioara, la locul vechi, oare, mai vine la baie de soare ? ...Se poate... şi poate că astăzi
                                  să ştie şi-un bob-româneşte...
Arad, 1920
CE ŢINTIRIM CUMINTE
Ce ţintirim cuminte, ce răposaţi de treabă ! Urcăm agale dealul şi nimeni nu ne-ntreabă Cine sîntem, de unde venim şi ce ne mină Să poposim pe plaiul acesta într-o rină.
Ne aşezăm pe iarba crescută-ntre morminte Şi descifrăm pe-o cruce cu două oseminte încrucişat săpate : un an, o zi, un nume — Unicele vestigii care-i mai ţin de lume. Ulcele hîrbuite cu resturi de tămîie Stau risipite-n iarbă, şi pe la căpătîie,
O tufă de scoruşe a scăpărat amnarul, Cucuta şi pelinul au strîns întreg amnarul Şi-amurgul ce umbreşte cu pînzele-i declinul Preface într-o seră de moaşte ţintirimul.
207
Dar Mureşul e-n vale cu apa-i cătrănită.
Podarul, soi de Câron, cu luntrea ghiftuită, Ne-aşteaptă să ne treacă pe cellalt ţărm, cu bacul. Şi ni-i aşa de bine, că-aici ne-am face vacul,
Şi-n ostrovul de tihnă ne-am veşnici hodina,
De n-ar grăbi podarul şi n-ar scădea lumina.
Micoşlaca, 1921
         Album danubian
        PASTEL NOSTALGIC
                                           Lui Ionel Tartescu
O haită de crivăţ îmi asediază pereţii,
Zăpada-n ferestre îmi spînzură noi draperii,
Pe geam ies răsaduri de roze, de gheaţă, tîrzii,
Din flora pe care-o cultivă-n mansarde poeţii.
Un spasmu de vifor azvîrle o mînă de ciori,
Ca resturi de scrum răscolit din vreo arsă copertă, Pe năvi, nu se vede ţipenie de-om pe covertă,
Şi-abia de se-nalţă din hornuri clăbucii uşori.
Măcinul în zare nici nu se mai vede de frig, îl simt doar, sub dealuri, pitit, cum de vînt se fereşte, Cum gerul îl strînge de pîrîie-n aprigu-i cleşte Şi cum zgriburit se-nchirceşte şi strînge covrig.
209
O turtă de rapiţă-n foc risipeşte-n cămin Un miros de-olei ce mi-aduce aminte Buştenii,
Şi-n casa ce n-a mai văzut de un secol buştenii E totuşi şi cald, şi mireasmă de brad, şi senin.
Şi iată, te văd pe sub brazii ce-mbracă Zamora, Fecioară, ce urci spre castelul de apă, agale,
Cu-albumul sub braţ, cercetînd margaretele pale Şi brusc pe gheţarul odăiei răsare-aurora.
Brăila, 1920
PE CÎTEVA PETALE
Primeşte-aceste flori ca pe-un omagiu Al primăverii, ce s-ar fi trecut Zadarnic, în splendidu-i peisagiu,
De n-ai fi apărut.
Surîde-le cu-un zîmbet bun de soră, Nu le privi cu ochi întrebători,
Nu ,sînt din nici o blestemată floră,
—   Ca tine-s numai flori. —
211
Priveşte-le o clipă doar atentă,
Şi dacă tot nu-ţi spun nici un cuvînt, Destramă-le şi-apoi, indiferentă, Aruncă-le în vînt.
Brăila, 1920
JURNAL DE PORT
                                    Lui Ion Pillat
Lasă cinematograful azi şi vină Să ne preumblăm pe chei cît e lumină ; Vino, şi-ai să vezi un film de artă mare, Un jurnal bogat cum nici-o casă n-are ; Vino, şi-om privi cum arde stufu-n baltă, Cum reflexul de pe-un val pe altul saltă, Cum scînteie, slab, în pupă felinarul Şi luceafărul cum scapără-n amnarul Primului optant de lună argintie ; Pescăruşii-au rupt zglobia lor chindie,
Pe coverta şlepurilor cina-i gata,
Trece-o barcă-ntîrziată, şi lopata Tot mai istovită bate pulsul zării...
213
Se deschide panorama înserării,
Trec grăbite-n goana undelor sirene, Lepădînd pe apă argintate trene,
Şi din fiecare navă li se-azvîrlă Nuferi răsădiţi de felinare-n gîrlă... însă scîncetul de bufniţe funeste Ne alungă din meleagurile aceste...
Dacă vrei, în treacăt, două-trei cuvinte Vom schimba cu grănicerul cel cuminte, Care e de astă-toamnă înrolat Şi-a zăcut cam rău, fiind impaludat ;
Şi urcînd, în fine, către casă dealul,
Vom privi din nou, rxvnind la idealul
Braţelor valide de elevatoare
Ce se strîng într-o tăcută-mbrăţişare.
Brăila, 1920
SOARTA
Ah, ce n’est pas un sort.
     Jules Laforgue
Gazetele din urbe au avut dreptate Scriind că astăzi apele vor fi-ngheţate.
Ieri toată noaptea, cu tridentul său, Neptun Le-a frămîntat şi răscolit ca un nebun.
O ! cum gemeau prin vînt, plîngînd cu aspră voce Năvarnica Lycorias şi Phyllodoce,
Cum alergau de colo-colo despletite Prin valurile de furtună biciuite !
Spre ziuă însă crivăţul le-a izbăvit Şi cu suflarea-i rece toate le-a-mpietrit...
Acum te-aştept să vii pe cheiul îngheţat în calmul grav ca după Facere lăsat :
215
Vom merge unu-ntr-altul strînşi cît ţine rada, Vom însemna cu paşii noştri calzi zăpada, Vom trece fără să ne-oprim pe lîngă binte,
Pe care astă-vară te~aşezai cuminte Şi te-odihneai cu picioruşele pe-otgoane ;
Ne vom mîhni privind vacantele pontoane, Vom asculta soborul ciorilor bigote Care-au venit cu toatele în redingote,
Ne-om minuna : ce pluguri mari arară Splendoarea glaucă a undelor de-an-vară ?
Şi cînd ne vom fi strîns de tot-de tot de ger, Om sta vreo două clipe în debarcader,
Ne-om dezmorţi de-a binelea cu cîte-un ceai, Şi vom porni-o iar pe chei, în sus...
                                     dar vai !
Cu capu-n perne poate plîngi, în timp ce eu Mă plimb de-a lungul singuraticului cheu,
Mă încălzesc cu blocurile mari de gheaţă Şi-mi zic că asta nu-i, o ! asta nu-i o viaţă.
Brăila, 1921
                      #
LA MICUL CUPIDON DE BRONZ
Et puer est et nudus Amor...
                 O v i d i u s
Sub ochiul dispreţuitor al lui Voltaire citesc,
Privind, din cînd în cînd, ferestrele la care se-mbulzesc Bezmeticele roiuri de zăpadă.
Pe hornuri crivăţul vuind, din stradă Aduce ţipete de prunci puşi la-nţărcare,
Şi urlete de lupi ieşiţi la drumul mare,
Şi răbufneli de vînt pe coridoare.
Ce farmec e-n biblioteca izolată !
Plutesc în voia gîndurilor line,
Şi mă surprind gîndindu-mă la tine,
Şi mă încînt de-această locomoţiune minunată,
 217
Ce îmi permite să ajung cu bine,
Cu toate că-i înzăpezită linia ferată.
Revăd căsuţa ta de zarzări adumbrită,
Revăd Danubiul şi balta înverzită,
Revăd atîtea colţuri răzbătute-n mai,
Dar mai cu seamă parcul
în care ne opream adesea să privim
La micul Cupidon de bronz ţintindu-şi arcul,
Ce sta zîmbind, în pielea goală,-ntr-un alai De fluturi şi de flori şi ne-ndemna să ne iubim...
Dar vîntul zgîlţîie ferestrele, şi ielele Idilele le-alungă cu harapnicele.
Şi mă gîrudesc, înduioşat, la micuil Cupidon plăpînd, Ce despuiat de tot în bronzul gol şi-ntroienit,
Stă-n parcul astăzi desfrunzit,
Nepăsător de frig — ca vara în mijlocul florilor — dar aşteptînd Convins că o să vie iarăşi primăvara.
 Bucureşti, 1921
VERSURI ALBE
Cu ciocuri mici de vrăbii îngheţate
—  Ce-ar fi voit să le deschid să intre — Bătură boabele de măzăriche O noapte-ntreagă-n geamuri, dar zadarnic.
Le auzeam cum bat şi cum se roagă,
Cum crivăţul le biciuia sălbatic,
Cum oboseau şi se gîndeau să plece,
Cum reveneau şi iar porneau să bată.
Mi-era de ele milă, mult, şi totuşi,
Nu m-am urnit din aşternut, de teamă Să nu-mi stric scumpa mea singurătate, în care mi-adormiseşi, caldă-n suflet.
 219
Nu-i, scumpa mea, aşa că, astă-noapte,
Şi la fereastra-ţi au bătut într-una
—   Cu ciocuri mici de vrăbii îngheţate — Zadarnic, boabele de măzăriche ?
Brăila, 1921
        Album urban
                       Bucureşti, 1922
DISTIHURI PENTRU IXION
Nu-1 mai văzusem dinainte de război Pe flaşnetarul foarte-n cinste pe la noi.
Cu toţii-n mahala-1 credeam defunct şi-ades Aminte ne-aduceam de el, cu interes.
Cînd mai alaltăieri, subit, mi s-a părut C-aud un timbru de flaşnetă cunoscut.
Ciulii urechile, dar ce anacronism ! Nu-nţelegeam acest acces de romantism :
 221
Nu mai era romanţă şi nici vals străvechi Această melodie ce-mi venea-n urechi.
Cuprins de îndoieli, la poartă-am alergat :
Era tot el, cu-aceleaşi zdrenţe îmbrăcat,
Cu-acelaşi papagal decolorat de timp Ca şi-un drapel plouat în tot acest răstimp.
Pusese jos flaşneta şi-nvîrtea atent
Un marş foarte frecvent pe vremea-mi de student.
Deşteaptâ-te, romane ! f şi am zîmbit amar...
O ! scumpul meu, o ! bietul meu serenadar,
Pe ce tărîmuri, prin ce tainic emisfer Ai rătăcit de parc-ai fi căzut din cer ?
Cum, n-ai aflat că astăzi toţi s-au deşteptat ? I Roteşte-ţi ochii şi priveşte ce palat
Şi-a ridicat băcanul ce stătea-n bordei !
Nu vezi ce plină-i casa de lachei ?
La scară nu vezi ce automobil Aşteaptă să preumble pe copil ?
 222
Curînd şi doamna va ieşi-n balcon,
Urmată de o doică şi-un cocon,
Va asculta pierdută în extaz,
Cu fruntea rezemată de pervaz,
Şi-ţi va plăti cu-un leu-fără-cusur Planeta ce i-a fost de bun augur... !
Se-opreşte brusc din cîntec şi, netam-nesam, în vreme ce prieteneşte-1 dăscăleam.
Mă lasă şi dispare-ncet-încet,
Nemîngîiat şi grav ca umbra din Hamlet.
TURISM
îmi place mult voiajul de felul meu, dar vai !
Ma resemnez adesea la cursa de tramvai.
Atunci îl iau d-a capo, din gară sau Obor,
Şi-abia ajuns la capăt, mă-ndur de mă scobor.
Da-s mulţumit, încalţe, chiar de-am plătit trei lei, Că am avut oraşul întreg sub paşii mei.
Că am văzut palate cu parcuri împrejur,
Păzite de grilaje sau de-un gigantic mur.
224
Şi-alăturea de ele, bordeie stînd pe brînci,
In cari de bună seamă n-ai loc nici să mănînci.
Vitrine somptuoase de bunătăţi gemînd,
Prin faţa căror face să treci cît de flămînd.
Şi cinematografe cu filme-n mii de coţi,
Ce inima-ţi frămîntă că, să nu plîngi, nu poţi.
Iar între cele două platforme trec încet Fecioare visătoare, într-un discret balet...
...Şi-atuncea mă încearcă regretul obsedant Că nu-i un prinţ să aibă nevoie de-adjutant,
Să-l însoţesc în lume, în aer, peste tot,
Pe ape şi în lipsă de iaht şi-n cargobot,
Că-mi place mult voiajul de felul meu, dar vai Mă resemnez adesea la cursa de tramvai.
DINASTICISM
«Regele Belgiei a dăruit artiştilor italieni insula Comacina (1 km p) pe lacul Como.»
                                                            (Ziarele)
Deşi nu sînt artist italian,
Aş vrea şi eu să fiu la Comacina,
Să hoinăresc pe iaz, ca un bîtlan,
Şi să mă-ntorc la ora cînd e cina.
                        Sau s-o pornesc în luntre de cu zori,
Să zăbovesc pe sub migdali, la Adda, Şi-ntr-un tîrziu, cam pe la cîntători^
Pe la Bellaggio să-mi cînt balada.
226
Scăpat de turnul meu Farnez,
Să dau o raită pe la Gravedona,
Şi pe la Dongo să-mi rememorez De don Fabricio şi Clelia madona.
Tivano~ar duce luntrea pin’ la mal Şi boarea lui mi-ar pune-n mînă pana, O ! ce n-aş da să pot un imn regal Să scriu în cadrul de la Pliniana.
ACUARELĂ
Corole fine de topaz Pocnesc în seara violetă : Se-aprind fănarele cu gaz Aerian, ca de-o baghetă.
Aleargă lampadari, pe străzi,
Cu torţe-aprinse, ca pe-un stadiu, Şi le răspund de prin ogrăzi Timide picături de radiu.
Boschetele de liliac Uşor se scutură din ceruri Şi-al stelelor fluid hamac Pierdut se leagănă-n eteruri.
228
PRIMAVARĂ
Au mai rămas vreo două pete de zăpadă Ce zi cu zi se trag tot mai la umbră Din calea soarelui ;
Zburdalnicul satir de pe estradă A azvîrlit în aer cupa de aramă,
Minerul a ieşit cu braţele cămăşii suflecate Şi tîrnăcopul îl izbeşte iar în mineralul dur ;
O statuă se-ntinde cît i-i soclul
Şi ciorile pe creştetul bărbatului de stat nu se mai pun ; Discipolii, fugiţi din şcoli, silabisesc inscripţii statuare, Şi soarele le luminează faptele şi datele,
Şi ei îşi completează lacunele de prin abecedare.
Pe-aleea dinspre cimitir se-ntoarce-un dric vacant,
Ca o menajerie ambulantă,
229
în căutarea unui vad mai comercial ; Pe-o rînă şi cu ochii duşi în zare,
Un cioclu-ntins pe locul sicriului Surîde lumii-ntregi, de după galantare.
Şi primăvara îşi îndeamnă liliacul.
Se-aduna norii tot mai deşi pe cer Şi soarele-i străbate anevoe,
De joasă bolta ce~i, un strop stingher îţi aminteşte de potop şi Noe.
Prin curţi pe la gospodării, grămezi Se-adună verzele şi ceapa-n funii,
Prin aer pretutindenea cît vezi Pluteşte destrămatul tort al Runii.
Găzarii de prin depărtări se-ntorc Şi-mbie lumea cu petrol de lampă, în ambianţă-i un ecou-Laforgue Şi-un ton dintr-o neerlandeză stampă.
 231
Se-nchid ferestrele de timpuriu Şi paturile se desfac în pripă,
Doar statuile — morţi făr’ de sicriu — Rămîn pe drum şi nu se tem de gripă.
CONVERSIUNE
Nu ne-am uitat la lună niciodată,
N-ai suspinat nici tu, nici eu,
Am mers cu capul în pămînt mereu Cît a ţinut cărarea toată.
Cum ne-ntorceam şi ne-nsoţeau prin tină A noastre umbre-aşa stingher,
Ne-am ridicat privirile spre cer Şi le-am unit sub luna plină.
233
DOLIU ALB
Un catafalc, în alb, în loc de dric,
Se-ndreaptă-n pas domol după tramvai ;
Un cioclu moţăie din cap, nedumerit ;
Trei brazi piperniciţi la colţuri ca un rai De Nuremberg — trei îngeri mici de plumb înalţă, în genunchi, trei sfeşnice de zinc Şi-n cap îi ciuguleşte misticul porumb.
Copii cu stele neaprinse,
De teama cine ştie căror execuţiuni fiscale,
Se-opresc cu teamă pe la porţi şi-ntreabă de un prunc...
 234
Se-aud cîntări de coruri în surdină «Steaua sus răsare, ca o taină mare
Şi luna-i luminată cu gaz aerian.
  ODĂ PENTRU POSTUMUS
Vai ! Postume, Postume, cum mai trec anii ! Ce sarbezi şi iute mai trec, şi, sărmanii De noi, cît trudim şi ne zbatem în viaţă Şi toate sfîrşesc tot la malul de gheaţa.
Zadarnic gonim un sezon după altul,
Că nu ne alină pămîntul, nici naltul Văzduh şi nici marea, şi nu ne e bine Decît pe-aşternutul bietei Proserpine.
Dar slavă lui Dis : că vom trece Cocytul,
Şi Phlegethon, Styxul, şi-om bea din coclitul Letheu şi-ajutînd lui Sisyph Aeolide,
Om sta la taifas cu surori Danaide.
 236
     Album neterminat
                                     1923
          CRUZIME
Tortura mea misterioasă, ce blestem Ai pus în puiul mic de roză ce mi-ai dat ? De ce în sufletu-mi aşa de-afund te-ai dat, Că în zadar mă zbat şi în zadar te chem ?
Ce aspri zei rugat-ai şi te-au ascultat,
C-au rupt zăgazul norilor şi-al ploaiei ghem Şi m-au închis între pereţi ascuns să gem ?
O ! dacă-ar fi acum amurgu-mpurpurat,
Pe sub copacii binevoitori, pe-alei Te-aş implora aşa de cald, că între ei Ai răsări, în seară, cu întîia stea î
237
Dar, nemiloasă, mi-ai lăsat, tortura mea, Doar puiul mic de roză, torturant balsam Şi ploaia care mă boceşte-ntr-una-n geam
INCOGNITO
Cum stai pe gînduri în penumbra serii Şi-asculţi la ropotul tot mai grăbit al ploaiei.
Nici n-ai simţit cît de uşor
              m-am furişat cu gîndul în odaie
—   Să nu-ţi clintesc nici fulgul
              unui vis şi nici vreun fir de păr. —
Cuminte stau în faţa ta şi-ascult
Tihnitul puls de ornic regulat al inimioarei tale.
Privesc vrăjita-ncremenire
              a apelor din ochii tăi noptateci,
Privesc dispreţul unui zîmbet
              ce trecu pe buzele-ţi de gheaţă,
Mă uit la cineraria, posomorită,-n colţul ei,
Că nici un astronom nu i-a fixat, în ceruri, constelaţia,
239
Ascult din nou la ropotul de ploaie şi-l binecuvîntez Că mă reţine lîngă tine cît mai mult,
Şi-n ochi de-atîta mută fericire îmi vin lacrămi.
Cu irişi negri, noaptea-ncet-încet a tapetat Odaia toată, şi ropotul de ploaie-a încetat.
O ! ce n-aş da să nu te smulg din vraja ta.
Să plec tot nesimţit, cum am venit,
Nici mîna-ţi caldă-n cuibu-i de-ntuneric să n-o sărut, Ca nu cumva o lacrimă, din ochii mei, picînd pe ea,
Să te deştepte brusc din vraja ta.
PASTEL NEOCLASIC
Primăvara-şi reîncepe ciclul nopţilor sublime Şi din nou le desfăşoară proiectîndu-le în spaţiu — Instalat, operatorul, din cereasca-i înălţime, Cinematografiază oda IV-a din Horaţiu.
Prin salcîmi, tot roiuri-roiuri, floarea candidă aşteaptă Ameţită de mireasmă, un stupar s-o ia cu-o plasă, Nereidele-n bazinuri sfîrcul sînilor şi-ndreaptă După ce mai jos de mijloc peplumul puţin şi-l lasă.
Graţiile prinse-n horă cu prietenele nimfe,
Venera de la Cythera le conduce-n clar de lună Şi le flutură la toate transparentele zaimfe Şi cuprinsul tot de zvonuri şi de tactul lor răsună.
241
«Moartea palidă izbeşte şi-n palate şi-n cocioabe» — Sestiu s-a convins şi-acuma doarme împăcat în humă, Nu-i mai pasă de banchete, de-ale mirţilor podoabe, Nici de umbrele din Orcus, nici de Massicul în spumă,
Primăvara îşi repetă filmul nopţilor divine în acelaşi ritm şi astăzi ca odinioară-n Laţiu,
Numai tu, misterioasă zînă cu priviri haine,
Nu-nţelegi cît tîlc cuprinde oda IV-a din Horaţiu.
VERSURI ALBE PENTRU FLORI
    Nu le cunosc numirile savante
    —   Nu ştiu de vin, din sere sau din pajişti ? Dar pe-Afrodite ! nu cunosc în viaţă Prietenii mai îndatoritoare.
    Pe nesimţite vin din taina nopţii,
    Deschid timid corole sfiicioase, Şi-abia-ndrăznind, în preajmă ţi s-aşază Şi-aşa cuminţi aşteaptă-o vorbă bună.
    Li-i bine de le-ai aşeza oriunde,
    —   în vase de cleştar sau de argilă —
    Şi cum zîmbesc de recunoscătoare Cînd le-ngrijeşti udîndu-le la vreme !
 243
Tot timpul tac. întîmplător la ele Cumva privirea de-ţi arunci în treacăt, Atente, vezi, cum te priveau extatic Şi cum le pare rău c-au fost surprinse.
Cînd gîndu-ţi zboară-aiurea şi le uită Sînt triste (1 le prinde-un dor de moarte, întind spre tine buze iertătoare Şi-n taină sufăr şi-n răstimp oftează.
Tînjesc şi pier cu fiecare clipă,
Tot mai adînc şi-ngroapă rana-n ele
—   O cicatrice-abia de mai persistă —
Şi mor, cum au venit, pe nesimţite.
A FOST O DESPĂRŢIRE.
A fost o despărţire de-un tragic infinit,
Se pregătea de ploaie şi tunetul vuia,
Din vorbele şoptite nimic nu s-auzea Şi-n ochi izbea lumina de fulger zimţuit.
Pe-alee trandafirii se scuturau de vînt,
Prin scorburi păsărele se ascundeau de sîrg* Şi singuri noi pe lume, din sinistratul tîrg, Mai aşteptam scînteia unui ceresc descînt.
Ca o catapeteasmă trosni un trunchi trăsnit. Ne îmbia, Didonă, o grotă de calcar,
Dar ai fugit în goană spre ultimul birjar, Şi-a fost o despărţire de-un comic infinit.
 245
    AMORURI
  Amans unus, amores mille
                O v i d i u s
VECTORIUS AMOR
Eram în trăsură-amîndoi, Victoria, minte mai ţii ?
Vorbeai de Madame Bovary,
De scena cînd ei erau goi.
Spuneai că îţi place Flaubert
—   Puţin îţi păsa că-i lasciv — Şi-un zîmbet schiţaseşi lejer,
La aeru-mi premunitiv.
Trăsura : un interior,
Ce n-avea nimic personal,
De Vhumble pêche din Paul Fort, Vorbea elocvent şi banal.
               249
Vai ! totul era sugerat,
Nici luna pe cer nu lipsea ; Că nu sînt, ce rău îmi părea, Acasă şi singur în pat.
RUSTI CUS AMOR
                          Lui F. Aderca
     In păr avea un ochi de bou
        —   floare săracă —
       Iar ochii ei trezeau ecou de ochi de vacă ;
   Amurgu-ncins se dizolva-n acid de fragă Şi-un bou răzleţ, netam-nesan., pornea să ragă ;
  Trecea prin noi un plug, şi-Amor, cum sta la coarne,
      Dădea impuls brăzdarelor să ne răstoarne ;
251
Trudite umbre aşterneau sub noi pocladă Şi-n tihnă boii rumegau, rar, în ogradă.
PHILANTROPICUS AMOR
Erai externă la Filantropia, în timp ce eu eram un biet
—   îngăduie-mi pedanteria — Sentimental (şi-n plus poet).
îţi bănuiam doi ochi calmanţi Şi-o inimă de pansament (Amorul fără de trabanţi Nu e aşa de transparent)/
Era prin maiul înflorit
Şi, cum stăteam pe-o bancă-n parc,
Văzui pe Amor, după rit,
Că ne ţinteşte dintMxn arc.
253
Am tresărit şi am oftat ; Eram sentimental şi pal ; Tăcere mi-ai recomandat Şi-ai reintrat iar în spital.
ACADEMICUS AMOR
                                            La o fecioară erudită
«Vivez, si m’en croyez, n’attendez à demain Cueillez dès aujourd’hui les roses de la vie.»
                                 Ronsard
Şi duhul viu al primăverii, şi snopul luminos de soare Şi liliacul ce s-alintă în roz, în alb şi-n violet,
Şi candelabrele aprinse ale castanilor în floare Nu te-ntristează amintindu-ţi
                                 celebrul lui Ronsard sonet ?
Voltaire deasupra etajerii cu enciclopedii masive, Chiar el, ce-a susţinut odată că orice vreme-i de iubit, Nu-1 simţi cum astăzi se dezminte
                                 şi cum pe-a tomurilor stive Cu gîndul la Fimpette surîde,
                                 inert în gipsu-i prăfuit ?
                             255
 Cum poţi sa stai nepăsatoare,
                                cetind la locul tău statornic Şi izolată ca o navă-n primăvăraticul potop,
Cum de lumina nu te mustră
    cînd ochii-ţi zăbovesc pe ornic Şi-ţi bat pleoapele sperioase ca două frunze mici de plop ?
De ce să laşi nevinovata privire să se ofilească în foile îngălbenite în care gîndul ţi-1 afunzi,
De ce fantomele din Hades s-ajungi să te compătimească, Şi să te plîngă şi Didona, şi să nu ştii ce să răspunzi ?
Ce-ţi povestesc şi Hermiona, şi Laura, şi Beatrice,
Şi umbrele din ţintirimul istoricilor literari,
Cînd parfumatele petale ale presatelor calice
îşi irosesc strivite-n pagini miresmele oricît de tari ?
închide cartea, lasă fila neterminată şi coboară Pe treptele ce duc la scara de sub cununa de glicini, Opreşte-te în prag, te uită la stînjenei cum se-ncoifară Şi-nduioşează-te la gîndul inevitabilei ruini.
Ca mîine, risipiţi pe straturi, sfîrşi-vor scurta sesiune, Cînd va începe-Academia în plenul ei de erudiţi Să ausculte, sub cupolă, discursuri de recepţiune Cu laude deşarte pentru nemuritorii pristaviţi.
TRADUCERI
                         ACEASTĂ NAVĂ Catullus
                      Amici, această biată navă ce vedeţi Se laudă c-a fost pe vremi aşa de iute,
Că-n goana-i sprintenă, cu pînze sau lopeţi, Nicicînd n-a întrecut-o vreuna dintre plute.
Stau martori ţărmul asprei Adriatice, Cicladele şi Rhodosul de mult ilustru, Talazurile Propontidei tracice Şi golful Pontului avan bătut de-austru.
                      Amastris, pontică cetate, şi tu, dîmb împădurit cu codri de sîmcer, Cytor,
Voi aţi văzut-o nava de-azi, copac plăpînd, Şi-aţi auzit frunzişul ei murmurător.
259
Pe culmea ta dintru-nceput s-a pomenit, în unda ta şi-a-întins întîi, ea, vîslele Şi-apoi prin mări nevolnice stăpînul şi-a pornit, Cu vîntu-n părţi sau cu Eol strunindu-i pîslele.
La zeii coastei niciodată cît a navigat Nu s-a rugat... Dar toate-s basme, azi, amici.
De cînd pe ţărm, în tihnă, vi s-a dedicat O, Castor, şi tu, Pollux, gemeni zei, aici.
 260
            EPIGRAME
            Martialis
Să-mi dai, Diadumenus, săruturi nesfîrşite Şi tu mă-ntrebi : «Cam cîte ?»
          Să număr, prin urmare,
Pe-ocean cîte talazuri se nasc, sau risipite Cîte cochilii zvîrle pe ţărm Egeea Mare,
Pe muntele Cecropiu cîte roiesc albine,
Sau cîte mîini şi glasuri răsună-n teatrul plin De-ndată ce poporul pe Cezar care vine II vede ?...
                 Cîte, însă, lui Câtullus cel fin, Mult Lesbia rugata i-a dat, nu vreau, nici ţin : Căci nu iubeşte Acel ce stă şi socoteşte.
261
Ceri, Tucca, să-ţi ofer Volumul meu în dar : Nu pot, căci tu alergi Cu el la anticar.
Opul ce citeşti, o ! Fidentine, E de mine ; însă îl citeşti atît de rău, Că-i al tău
        CEI DOI COPII DE ÎMPĂRAT Verhaeren
Au fost odată doi copii de împărat Pe care-i despărţea o mare fără fund Şi-n zări nu se zărea, decît departe-n fund,
      Un pod de lemn zvîrlit la capătul pămîntului.
Şi s-au iubit în veci. — Ştiţi, însă, pentru ce ? Pentru că apa mării era fără de fund Şi pentru că-ntre ei era, departe,-n fund,
        Abia un pod de lemn, la capătul pămîntului.
263
                   AMINTIREA
                 Henry de Régnier
Ci lasă-mă* Tu ştii prea bine cît mi-i de rănită O, amintire, inima ! De ce-mi vorbeşti din umbră, Cînd nu mai vreau să mai revăd sub bolta sumbră Cărarea dragostei, sub paşii mei, ades bătătorită ?
De ce, dar, îmi aduci din templul cu ruini postume Această piatră din mormanul de moloz, aleasă,
Şi pentru ce s-alegi din cîte pietre-s pe terasă Pe-aceea care tot mai poartă urma unui nume ?
Ah ! ca să-mi amintesc de fosta mea stăpînă,
Eu n-aştept mîna să mi-o iei în cruda-ţi mînă Şi să mi-o pui pe inima-mi de doru-i palpitînd !
264
Mi-ajunge cînd timid, plin de mireasmă şi plăpînd, Văd înflorind, întotdeauna,-n veselul florar,
Un trandafir aidoma cu gura ei de jar.
   VREAU SA CITESC TREI ZILE-N ŞIR Ronsard
Vreau să citesc, trei zile-n şir, întreaga Iliadă — De-aceea, Corydon, tu uşa bine să mi-o-ncui,
  Că de m-o tulbura vreun ins, pre legea mea, ţi-o spui, Ai să simţeşti mînia-mi cît de greu are să-ţi cadă.
Nu vreau decît doar camerista-n preajma somnului Să-mi facă patu,-ncolo, pe-altul ochii să nu-mi vadă. Trei zile-ntregi vreau inima-mi chitic să şadă,
      Ca-n urmă-o săptămînă-ntreagă să alerg haihui !
Dar însă, de-ar veni de la Cassandra vreun trimis, Deschide-i iute porţile şi nu-1 lăsa în drum,
Vin iute-n cameră şi-ncepe a mă dichisi.
266
Lui numai ţin să mă arăt oricînd, oricum, încolo, chiar şi-un zeu din cer dac-ar catadicsi Să vină,-nchide-i poarta-n nas şi-i zi că-i interzis.
       ELEGIA XXV Georges Duhamel
Te-am cunoscut prea bine, fericire ! Descurajare, te cunosc de-ajuns !
Nu mi-aţi muncit-o rînd pe rînd, doar voi, Sărmana-mi inimă ca pe o roabă ?
Ruşine furtunoasă, fără ţărmuri Şi umilinţe fără de liman !
Se cade, oare, să vorbesc de ele,
Sau mai curînd de tine, fericire ?
Pe faţa mea-s nenumărate urme,
Atîtea elocvente mărturii,
Ce toate mă trădează c-am trecut De mult de jumătatea vîrstei.
 268
Dar degetul ce le descoperă Nu ar putea să-mi spună niciodată Desînt, cumva, aceste cute semnul Necazului sau bucuriei mele.
    DOINA SOŢULUI ULTRAGIAT Jules Laforgue
  —   Cam ce căutai pe la Sfînta Mărie,
                    La naiba, femeie,
  Cam ce căutai pe la Sfînta Mărie ?
  —   Făcui rugăciuni un băiat să ne vie,
                O, Doamne, bărbate ;
  Făcui rugăciuni un băiat să ne vie.
  —   Stăteai într-un colţ, în picioare, deoparte,
                    La naiba, femeie,
  Stăteai într-un colţ, în picioare, deoparte.
 270
—   Nu vrui să iau scaun, să pun bani deoparte.
             O, Doamne, bărbate ;
Nu vrui să iau scaun, să pun bani deoparte.
—   Dar cel ofiţer ce văzui cum îţi pare,
             La naiba, femeie,
Dar cel ofiţer ce văzui cum îţi pare ?
—   Era crucifixul cît mi ţi-i de mare
             O, Doamne, bărbate ;
Era crucifixul cît mii ţi-i de mare.
—   Cristoşii n-au cruce de-onoare, nu, dragă,
             La naiba, femeie,
Cristoşii n-au cruce de-onoare, nu, dragă.
—   La inimă-avea a calvarului plagă,
             O, Doamne, bărbate ;
La inimă-avea a calvarului plagă.
—   Cristoşii îmi pare c-au plaga la coastă,
             La naiba, femeie,
Cristoşii îmi pare c-au plaga la coastă.
—   Zburase un strop pe tunica albastră,
             O, Doamne, bărbate ;
Zburase un strop pe tunica albastră.
271
—    Ştiam că-n biserică nu se vorbeşte,
             La naiba, femeie,
Ştiam că-n biserică nu se vorbeşte.
—    Simţeam de iubire cum inima-mi creşte,
             O, Doamne, bărbate ;
Simţeam de iubire cum inima-mi creşte.
—    Eu creierii, ţie, să ştii că ţi-i zbor,
             La naiba, femeie,
Eu creierii, ţie, să ştii că ţi-i zbor.
—    Al lui va fi sufletu-mi nemuritor,
             O, Doamne, bărbate ;
Al lui va fi sufletu-mi nemuritor.
            EU N-AM UITAT-O ÎNCĂ Tablouri pariziene, CXXIII
                 Charles Baudelaire
Eu n-am uitat-o încă, în marginea cetăţii, Căsuţa noastră albă, sălaş singurătăţii, Pomona ei de ipsos şi Venera-nvechită, Ferindu-şi după ramuri făptura-i dezgolită ; Nici soarele, spre seară, în mantie superbă, Cum îşi sfărma pe sticlă a razelor lui jerbă, Părînd — un ochi la pîndă în cerul curios — Că ne contemplă prînzul tăcut şi tacticos Şi răspîndind frumoase reflexe de făclii Pe masa-ne frugală şi peste draperii.
273
LA SERVANTE AU GRAND COEUR Tablouri pariziene, CXXIV Charles Baudelaire
Mai ţi-aminteşti, măicuţă, de buna mea dădacă,
Rivala ta, ce doarme sub pajiştea săracă ?
S-ar fi căzut să-i ducem vreo două flori la groapă. Cei răposaţi, sărmanii, de chin în veci nu scapă Şi cînd octombre-ncinge, plivind crengi veştejite,
Cu vîntul lui de jale, mormintele cernite,
Cei vii le par, desigur, ingraţi peste măsură Cum dorm în aşternuturi, la molcomă căldură, în timp ce roşi de visuri şi negre meditaţii,
Fără de soţ în paturi şi fără conversaţii,
Schelete îngheţate, muncite de toţi viermii,
Ei simt cum se destramă omăturile iernii Şi veacul cum se scurge şi nici o rudă bună Nu vine să le pună pe cruci altă cunună.
274
Cînd şuieră buştenii în sobă şi-nserează, Dacă-aş vedea-o calmă, în jilţ cum se aşază Sau dacă în decembre pe-o noapte prea geroasă Aş da de ea, pitită, în vre un colţ prin casă, Tăcută şi venind din culcuşul ei etern Să apere pe tînăr, cu-acelaşi ochi matern,
Ce i-aş putea răspunde acestei vieţi smerite, Văzînd că-i pică lacrămi din goalele-i orbite ?
               BEATRICE Charles Baudelaire
lntr-un ţinut granitic, ars, fără de verdeaţă,
      Cum mă plîngeam naturii de sarbăda-mi viaţă,
     Şi-al gîndurilor mele — în timp ce hoinăream —
Pe inimă, agale, pumnal mi-1 ascuţeam,
Văzui în miezul zilei, căzînd din înălţime,
Un nor plin de furtună şi plin de-ntunecime, Adăpostind o turmă de demoni blestemaţi,
Piticilor asemeni, răi şi neastîmpăraţi ;
Să mă privească-n tihnă, atuncea, se porniră Şi, cum fac trecătorii cînd pe-un nebun admiră, îi auzii rîzîndu-şi de mine, — apoi şoptindu-şi, Făcîndu-şi semne stranii şi chiar din ochi clipindu-şi
—   «Priviţi caricatura aceasta pe încetul,
Această biată umbră ce face pe Hamletul,
276
Cu pletele în aer, cu ochiul a pustiu ;
Nu ţi-i mai mare mila să vezi pe-acest chefliu, Pe-acest golan, pe-această paiaţă în vacanţă, Pentru că-şi ştie rolul şi-l joacă cu prestanţă, Voind părtaşi să-şi facă la ceea ce îl doare,
Pe vulturi şi pe greieri, pe flori şi pe izvoare Şi nouă chiar, maeştri în astfel de balade, Urlînd, să ne declame banalele-i tirade ?»
Aş fi putut — mîndria-mi, cît muntele de mare. Predomina şi cîrdul, şi-a demonilor stare — Să-ntorc în altă parte privirea-mi suverană,
De nu zăream cu dînşii, în trupa grosolană
—   Cum poţi răbda, o, soare, fărădelegi asemeni Pe doamna vieţii mele, cu ochii neasemeni,
Ce îşi rîdea cu dînşii de sumbra mea figură Şi mîngîia-n răstimpuri pe cîte-o stîrpitură.
ADDENDA
■
   VERSURI ALBE PENTRU LEGILE NATURI]
                                 I
  înţelepciunea, scumpul meu, nu se măsoară Cu rigla anilor, nici nu se cîntăreşte ;
Din embrion se vede cine-o să cîştige Şi cine păcălit va fi de-a pururi.
   Căci mie, fără doar şi poate, o să-mi ieie în loc de unul doi oboli luntraşul Caron.
                             ii
Un fir de iarbă sau un astru pal
—    A spus-o în sentinţele-i Walt Whitmanr»
 281
Sînt deopotrivă-n universul vast.
Şi dacă-a spus-o el, de ce n-am crede ?
Dar firul cel de iarba-i la doi paşi : îl calcă în copite mai toţi boii, în timp ce astrul pal durează Şi cînd nu îl ajungi cu ochii sau cu visul.
                      iît
Dacă ar mai fi timp,
Dacă ne-ar mai interesa,
Şi dacă, mai ales,
Ar mai fi libertate de gînd şi expresie ;
Desigur că am putea dezbate Atîtea probleme ceţoase,
Şi dacă n-am ajunge la vre un acord — Cel puţin am înţelege că fiecare Are dreptul să creadă cinstit în legea Inimii lui.
Dar, din nefericire,
Nu mai e timp
Şi nici nu mai interesează :
Căci eu am rămas să umblu
 2S2
Pe-aceeaşi cărare,
In vreme ce tu ai ajuns personagiu Şi-abia de mai .schimbi, la răstimpuri, Un cuvînt cu şoferul.
1942
PE PAJIŞTEA LUI AKADEMOS
                                    Amintirii lui Ion Bianu
                       l
V-aţi readus aminte de an-vară Şi de trecute tabieturi academice,
Bieţi stînjenei plăpînzi, cu feţe-anemice,
Ce zi de zi vă deveştiţi din tecile de iarnă.
Ca mîine coifurile ţanţoş puse pe sprinceană Şi suliţele-n vînt, veţi fi din nou O invincibilă armadă violetă Naufragiind în timp, ca o fantasmă.
Căci, iată, liliacul v-a luat-o înainte,
Salcîmul albele earene-acum şi le urneşte Iar candelabrele castanilor aprind în sfeşnice Lumini de roze luminări pe bulevarde...
 284
Şi în curînd pe pajiştea oxoniană Va rămînea acelaşi mic balon de păpădie, Să-şi scuture, ca în emblema de enciclopedie, Spre toate vînturile, iar, sămînţa-i vana
                    n
Mireasma de migdale-amare a salcîmilor, Ce-au înflorit pe pajiştea lui Akademos Şi-a infuzat în cărţi, în manuscrise şi în inimi Leşinul ei perfid de primăvară.
Cum mă trezesc pornit pe apa stygiană Pe sub umbroase sălcii aţipite Şi nu mâ-ntîmpină pentru obol luntraşul Şi nu ,s-aude nici un hămăit de cerber,
Aş coborî, plutind, din schelă-n schelă,
Pin’ la ostrovul fericiţilor — dar mă deşteaptă Glicina, ce se zbate în fereastră şi mă smulge Miresmei de migdale-amare a salcîmilor.
 1941
 POSTUMELE UNEI STATUI DE BRONZ
                  (fragment)
            înfipt pe soclu la răscruce stau,
         De cînd m-au prohodit ilustru bronz, Rigid în redingota mea de bonz,
         Iar ciorile mereu tîrcoale-mi dau.
         De mi-ar fi pus şi mie un menise Sau cel puţin o trestie în cap,
         Ca păzitorului grădinilor, Priap, Feritu-m-ar fi fost de orice risc,
         Şi ciorile nu m-ar fi maculat Pe creştet cu sigilii de calcar, Insinuînd cu zarul lor bizar Că n-aş mai fi un bronz imaculat,
                  286
7 IANUARIE 1956
«O, cetitor făţarnic, tu, semene şi frate U C h. Baudelaire, Florile răului, prefaţa.
Ce-mi pasă de Hecuba
        sau de vreo altă fală,
Cînd tu ne părăseşti ;
Ce-mi pasă de istoria universală Şi de catastrofalele-i poveşti ?
Azi te-ngropăm sub brazda din grădină, Alăturea de bunul tău prieten, de Ciobanu, Ce te-a văzut crescînd în umbra-i, şi cu care (în ciuda vechilor eresuri Că între voi dihonia e ancestrală),
Tot timpul te-ai avut atît de bine.
287
 Neliniştit, mă-ntorc la bezna din odaie.
Cuminte, te-aşezai sub lampa mea de masă Şi umbra ta mi-acoperea întreaga filă ;
Te dam în lături cu bruscheţă,
Dar nu te supărai, parc-ai fi fost De jad sau de faianţă.
Zadarnic fila neumbrită mă îmbie ; Cuvintele au amuţit, de sens golite ;
Dar simt cum mă-mpresoară
—  Ca-n leopardiana mare —
Un val din umbra-n care-abia te-ai cufundat
Şi-n care mă aştepţi,
în ochi cu-aceleaşi semne de-ntrebare.
5 IANUARIE 1959
Trei ani s-au scurs şi tot nu te-am uitat... Cuminte stai în colţul tău, în cadra din perete, O altă lampă e pe masă, însă tu lipseşti,
Şi cît aş da să ştiu că te-ai fi împăcat Să stai sub dînsa.
Azi cosmosul e plin de forfota rachetelor
Şi-a satelitului, ce străbătu o jumătate milion de km,
Dar şi-a-ntrerupt emisiunile —
In timp ce tu eşti încă între noi,
Sub brazda din grădină,
Şi ochii tăi iradiază încontinuu O, scumpul meu,
Nemuritorule Recamier, o, Pussy.
 289
    GRĂDINA LUI PUSSY
Toţi au intrat, rînd pe rînd, în pămînt...
Singure canele-indice şi zorelele zăbovesc, Reginele-nopţii şi migdalul în floare,
Greierul redeşteptat din somnul de-an-iarnă Şi Vega de sus, din străfunduri de-abis.
Toţi vom intra, rînd pe rînd, în pămînt, în timp ce rachetele şi sateliţii artificiali Vor continua să-nfăşoare cu traiectoriile lor Pămîntul cu sacre bandaje, ca pe-o mumie.
290
Numai de nu l-ar strînge preâ tare Şi n-ar suferi bietul Pussy, alias domnul R&amier, Ce doarme sub brazdă, cuminte, în alba-i cutie de brad...
23 IULIE 1960
în curtea plină de regine ale nopţii Şi invadată de miresme,
Tu dormi, de cîţiva ani, sub brazdă.
Dar înnoirile acestea te-ar fi bucurat ;
De cînd le aşteptam, şi tu şi eu ;
Şi cîtă muncă-a trebuit — o ştii prea bine.
In alb, din nou, sînt zidurile văruite Şi gropile pavajului, ici-colo, refăcute, în verde, poarta revăpsită,
Şi ţevile de gaz metan, aproape instalate, în aşteptarea branşamentului.
292
La iarnă, Pussy, vom avea căldura Atîţia ani, necontenit, rîvnită.
Dar tu vei fi absent ;
Căci n-ai să poţi să te desprinzi
Din hora-acestor implacabile regine ale nopţii,
Ce te-au vrăjit şi nu vor să-ţi dea drumul.
TESTAMENT
Nu te-am uitat, nu, scumpă umbră.
Mă uit, e drept, din ce în ce mai rar Sau, mai corect, te văd din ce în ce mai şters Prin ceaţa ochilor uzaţi ; însă portretul tău e tot acolo,
Suspens deasupra calendarului —
Şi asta mă mai consolează.
Dar mîine ? Mîine Să nu uitaţi portretul în raclă să mi-1 pună ;
Aş vrea să fim tot împreună Pe sub platanii cîmpiilor elyseene,
Iar noaptea,
Culcat pe dreapta mea, ca o vioară,
 294
Să reaud, o, domnule Recamier, Cu torsul tău adormitor,
Cum mă-nfioară Insinuanta muzică a sferelor.
UN PETEC DE RAI
Un metru pătrat de grădină,
De n-are o biată albină,
De unde să-şi tragă polenul,
Nici ceara de fagur, venenul ;
Un strat de zorele cu goarne Ce dis-dimineaţă-n zadar ne Vesteşte judeţul din urmă,
Că nu-i nici o urmă de turmă ;
O dalie naltă cît gardul,
Ce-şi flutură-n aer stindardul Corolei, muiată-n carmin Ca pe un gigantic rubin ;
Un pîlc de regine-ale nopţii Scrutînd, printre flori, ca epopţii Misterelor eleusine,
Să vadă mireasa ce vine :
 296
Pe cînd căprifoiul aşterne Miresme-n saltele şi perne Că-i ora cînd Eva sucumbă ’N-alcovu-i de tihnă şi umbră.
LA ENCICLOPEDIA ITALIANĂ (Tom. IX, pag, 267, Treccani, Roma, 1958)
      între Pergam şi-ntre Perseu Intrai şi-n Enciclopedie —
      Ce va mai fi de bietul Eu,
      De mîine-ncolo, cine ştie ?
      Zadarnic m-am ascuns din timp Sub un hirsut pseudonim —
      Că n-a fost chip să scap de-Olimp, Să trec în lume anonim,
      Aşa cum Rilke se visa în neagra lui mizantropie, — însă dilema-i şi mai grea Gîndind la ce-ar putea să vie :
298
La judecata de apoi,
Cînd mi-o fi dat să ies din urnă, In loc de unul vom fi doi —
Dar cui : osînda a nocturnă ?
           Provinciale
I. ACOLO, IARNA VINE TÎRZIU...
                                  Egregio suo magistro,
                                  I. Brâtescu, Brailowae dedicatissime D. D. auct&r
Ultra Sauromatas fugere hinc libet et glacialem Oceanum...
                 Juvenalis, Satirae, II, 1—2 Tam felix utinam quam .pectore candidus, essem Ovidius, Ex. Ponto, IV, XIV, 43 Crede mihi, bene qui latuit, bene vixit.
                 Ovidius, Tristia, III, IV, 25
Acolo, iarna vine tîrziu, dar nu glumeşte...
întîi pornesc cocorii în ziua ce descreşte Şi stinsa lor scîncire imprimă-n ebonitul Astral o melodie ce-acoperă zenitul Cu lungi vibrări, de parcă pe nevăzute fire De telefon s-anunţă prevestitoarea ştire.
Un timp miai bat din aripi, mai flutură, mai gem,
300
Pînă se pierd în zare, şi-arare un refren Sau numai o părere mai stăruie-n auz,
Cum ţiuie urechea cînd stai lîng-un havuz Din care-al apei şopot o vreme se opreşte.
Acolo, iarna vine tîrziu, dar nu glumeşte.
                         *
Cortina de coroane de sălcii de an-vară Se dă uşor deoparte pînă la primăvară*
Şi-n balta acum rară încep să se distingă :
Privaluri desenate cu-o sinuoasă riglă,
Tulpine torturate de-a apei rea podagră,
Nisipul unei plaje cu pete de pelagră,
Coliba coperită cu stuh şi într-o rînă,
Cu uşa dată-n lături, desprinsă din ţîţînă, în fund munţii Dobrogei, cu vînăta lor pată, Nedezlegaţi de veacuri, ca nişte sfincşi de piatră, în timp ce Corotişca cu semnu-i de-ntrebare Diagonal per-curge tabloul de-ntomnare.
                         *
Tu, care-n seara asta n-ai nici un nume propriu, Fantasmă dintre sălcii, ferită de oprobriu,
Sirenă răzleţită din cîrdul lui Neptun,
Ce-ai aţipit cu braţul sub cap şi n-ai prins cum Scădea pe val lumina, cum soarele ca-n zeghe Se-nfăşurase-n ceaţă, cum s-aprindeau â veghe De timpuriu, pe şlepuri, fănarele şi-n radă,
Ca albe crizanteme, zvîcnind dintr-o grenadă, Cum explodau în serii electricele zaruri : întoarce-te-n iatacul de glauce cleştaruri,
Desfă-ţi pe umeri părul, visează şi adastă Pînă ce primăvara ţi-o bate la fereastă.
        m
Din stepă Aquilonul sirenele de-alarmă Şi-ncearcă : lupi în haite ţîşnesc dinspre cazarmă Pupilele sticloase amestecînd pe-alocuri Cu verzile fănare ce pîlpîie în docuri ;
Un urlet îşi înalţă spre cer sonora trombă,
Un mieunat răspunde din fund de catacombă, Sînt nopţi tessaliene, e un sabat walpurgic,
E bacanala-n care fu rupt Orfeul scitic,
Sînt ielele ce-n horă au prins un pierde-vară,
Sînt erynii ce-n fine pe-Orest l-împresurară,
Sînt trîmbiţi, clarinete, tromboane şi oboi,
E un concert sinistru din noaptea de apoi.
Şi-i forfotă pe cheiuri, pe schele, pe coverte, Ca-n preajma unei grindeni, ce stă să se deşerte, Ca în preziua unei năprasnice bejenii :
Hamalii trec în fugă pe punţi — danteşti vedenii Căruţele aleargă pe vaduri fără frîne,
Pontoanele tresaltă, febril, între parîme,
Cînd navele desprinse de-otgoane şi de binte Sînt la iernatic duse-n bazin, mai dinainte...
Pe dig şi dane umbra sovon de moar aşterne Şi prind pe el să joace reflexe de lanterne : Răsare, oare, luna pe bolta de catran ?
Sînt stufurile,-n baltă, ce ard din an în an.
Ard stufurile-n baltă ca lanuri de producte Şi pun pe zarea neagră festoane de-apeducte
302
Romane ; ard coloane de temple efesene ; în ondulări de şarpe, fîntîni arteziene Irump şi se destramă pe Dunărea de smoală ; Ca ploaia de-artificii, lumina de-o bengală Paloare plouă ; balta cu draperii de staniu închipuie o sală de gală, de bal straniu,
Cu dansatori din aştri şi lumi hiperboree, Ce-aşteaptă doar semnalul, pe care să li-1 deie Septentrion, să-nceapă cereşti cotilioane în cinstea preafrumoasei şi dulci fete-morgane.
A nins trei nopţi de-a rîndul şi albul promontoriu E-un Ararat pe care — o arcă de ivoriu —
Căsuţa noastră zace sub naltele troiene.
O pace nefirească, din vremi diluviene, Mă-mpresură. Fereastra cu feregi mari de gheaţă Mă-mbie şi, pe-ncetul, suflarea mea dezgheaţă Un ochi şi văd printr-însul decorul vechii Sciţii. E-acelaşi peisagiu ovidian din Triştii Şi Pontice. Zăpada se-ntinde cîtu-i zarea Din promontoriul unde an-vară creştea floarea De muşeţel şi pînă la marginile bălţii ;
Cu chiciură pudrate şi-n crinoline, sălcii Stau la taifas cu stoluri de cioare hămesite ; Ici-colo, coperişuri de viscol dezvelite Arată răni adînce de tablă şi olane ;
Butoaiele cu apă, uitate la burlane,
De gheaţa ce concreşte au prins să se despice ;
Al sloiurilor scrîşnet de ape şi silice,
Muncite de tridentul Neptunului năvarnic,
A fiert trei nopţi ş-acuma s-a potolit prin farmec.
 303
Pe podul dur de gheaţă sub care Istrul curge (Durat de ger ? De-un faur al artei siderurge ?)
Trec sănii line-n locul sarmaticelor care Stridente ; prin pereţii translucizi de acvare Ceruleele unde se văd mînînd la vale,
Peşti scînteind, cu solzii de-argint, înspre fatale Copci despicate-n gheaţă, unde-un pescar veghează...
Din docuri se aude sirena şi-nserează Grăbit de parc-ar ninge funingine şi ciori ; încep, pe la ferestre, să treacă salahori în zdrenţe şi cu faţa mînjită de cărbune,
Ca soli, urcînd din Orcus, pe-a vadului genune ; Tutindeni, cît e cheiul, şi-a-ntins zăpada cortul,
Şi-n giulgiu-i alb, la noapte, rămîne singur portul S-asculte cum vin lupii în haite dobrogene Şi, la răstimp, suspinul captivelor carene.
Aici, sub ursa-mică,-ntr-un fel ca şi străbunul Proscris, pe vremi, din Roma, îmi trec şi eu surghiunul Cu bietele-mi relicvii, deolaltă cu penaţii,
Fără nădejdi şi fără prea multe lamentaţii, închis în mine însumi ca într-un hibernacol.
Lumina lămpii luptă cu-al umbrelor obstacol Şi repede pumnalu-i de aur le doboară :
Portretele prind viaţă, cărbunii se-nfioară în vatră ; focul sacru din candelă palpită Asemeni unei jertfe de Dumnezeu primită,
Pe cînd Isus adoarme la sînul maicii sale în torsul mîţei, molcom, de armonii astrale ;
Pe masă abajurul cu nimbu-i de lumină în cartea începută un magic cerc imprimă ;
 304
Covorul din perete, cu mine de-o etate (Cum glăsuieşte anul cu cifrele brodate),
Şi azi mă obsedează cu-aceleaşi vechi imagini : Ghirlănzi de spice veştezi, jur împrejur, pe margini, La mijloc o fîntînă, un cenotaf deoparte,
O salce despletită plîngînd o tristă soarte,
O jerbă, rezemată, de flori ce mai durează,
Şi neclintit, pe labe, un cîine stînd de pază ;
Pe scrin, între perdele, sub clopotul de sticlă Grădina adormită, cu varii flori de ţiplă,
Şi-un biet canar de aur, căzut din colivie,
E mai puţin un simbol, cit o mustrare vie :
Ce-mi pasă de-aparenţe, de-al anilor ultragiu Cît timp umil, dar candid e totu-n sarcofagiu ?
Ce-mi pasă de-anotimpul polar de la zăbrele Cît timp e primăvara în gîndurile mele ?
Ce-mi pasă că sînt singur, departe de cetate,
Cît timp în columbarii ca urne aşezate Volumele din rafturi promit colocvii nalte ?
Nu vreau să ştiu de tîrgul cu ventriloci şi alte Figuri ventripotente, de cluburi nici şi nici de Sugestiile celor ce predică pe Nietzsche Şi, mai presus de semen, visează supraomul...
Mai pun pe foc o turtă de rapiţă... iau tomul Şi recitesc povestea cu-Abdalonym săracul,
Cînd fu să-l facă rege-n Sidon şi, ca de dracul,
Se scutură cu-aceste cuvinte,-nţelepţeşte :
«Nimic celui ce n-are, nimica nu-i lipseşte» :f ;
* «Nihil, habenti, nihil de f uit», Quinti Curţii Rufi,
De rebus gestis Alexandri Magni, IV, 1.
305
Sau redeschid Virgilul la pilda tarentină *
(Anticipînd cu veacuri a lui Candid grădină **),
Ce spune de bătrînul mai mîndru ca un rege ***, De tot ce iscusinţa-i din sterp pămînt culege ;
Şi-n timp ce viscoleşte şi măzărichea bate Cu degete sfioase în geamurile mate,
Şi-n vreme ce naiada-n iatacul de sub unde Ca într-o reşedinţă termală se ascunde,
Mai beau un ceai fierbinte, îmi mai dezgheţ genunchii, Mai schimb prin cele stihuri întîmplătoare buchii Şi mă consol la gîndul că Scitia hirsută,
Pe care ai cîntat-o cu inima durută,
Nu te-a uitat cu totul şi-şi aminteşte încă De-apelurile tale ce s-au izbit de stîncă,
O, senior şi semen, titan printre damnaţi,
Ovid, blocat de gheţuri, de lupi şi de sarmaţi.
   * VLrgilii, Georgicon, IV, 125 sq.
 ** „Cela est bien dit, répondit Candide ; mais il faut cultiver notre jardin“, Voltaire, Candide ou l’Optimisme.
 *** „Regum aequabat opes animis
VII. ŞTII, VADUL CE COBOARĂ
Perpetuum ver est quo dum Proserpina luco Ludi, et aut violas aut candida lilia cârpit Dunque puellari studio calathosque sinumque Implet, et aequales certat superare legendo,
Paene simul visa est dilectaque, raptaque Diti : ■
Usque adeo est properatus amor...
           O v i d i u s, Metamorphoses, V, 391—396.
Ştii, vadul ce coboară uşor dinspre grădină Şi rade promontoriul, pe care ilumină
—    Far alb — căsuţa noastră ? E vadul Persephoneu Nu-1 căuta în ghidul cetăţii, nici al zonei Fortificate, unde fu tabia pe vremuri,
Nu-1 căuta, de-asemeni, în stinsele desenuri De stampe de epocă, ce zac în vechi albumuri.
E-un nume ce renvie spontan din arse scrumuri Şi-mprăştie-o mireasmă captivă de sulfină,
 307
De cîte ori cu gîndul la vadul ce declină Mă-ntonc, căci rezemată cu fruntea de fereastră M-adastă, ca-ntr-o ramă, Persephona cea castă.
Lecturi adolescente, cît zilele de vară De lungi, o ! calme pajişti, cînd soarele spre sară Coboară, şi amurgul începe să-şi destrame Textura printre arbori, ca viorii năframe ;
Fîntîni răcoritoare, cu-un ochi adînc de apă,
Pe ale căror ghizduri m-aplec să văd cum sapă Burghiul de platină, ce Vesper îşi împlîntă In unda grea de smoală, pe care nici o sîntă Duminică sau miercuri nu prinse s-o sleiască ;
Păduri întunecoase, în care doar o iască De muşchi mai luminează, din loc în loc, cărarea Spre creasta-abia ghicită, unde mijeşte zarea ;
Lecturi adolescente, cît nopţile de iarnă De lungi, cînd dinspre crivăţ începe să se cearnă Ca-ntr-un pastel, continuu, zăpada, şi romanul Cetit la gura sobei alină tot aleanul ■—
Cît vă iubesc...
                 Dar umbra m-alungă ; cu volumul Sub braţ, pornesc ; amurgul şi-a scuturat tot scrumul, Şi Persephona, poate, m-aşteaptă la fereastră,
Ferind, după perdele, iubirea ei sihastră.
Ce-s : Saşa, Ombra, Kitty, Virginia şi Anna Karenina, Manon şi Roxana, Mona Vana,
Ce sînt aceste toate Hecube pentru mine Cînd mă îmbie umbra frumoasei Proserpine ?
Dar, iată, carul-mare, ou oiştea curtbaţă,
A poposit deasupra căsuţei, cufundată
308
In noapte. Hades, oare, pîndeşte pe aproape,
Şi balsamul letargic, narcisul pe pleoape Şi-a picurat — de nu e la geam nici o lucoare Şi-n locul Persephonei nici un mesaj de floare ?
Un vînt stîrnit din baltă s-abate, şi grădina Trimite-un vals (e Strauss sau Estudiantina ?),
Ce brusc din toropeală mă smulge ; este ora Cînd bate-n plin kermessa ; pe cer irumpe flora Exoticelor focuri bengale, constelaţii De-o clipă, ce-şi presară, în lenevoase graţii,
Pe Dunăre, pe cheiuri, pe navele-ancorate Cenuşa efemerei splendori imaculate ;
Bătaia de confeti e-n toi, şi serpentine,
Zvîcnind din mici rulete, în şerpuiri caline,
Se împletesc pe braţe, pe gît, pe torsuri trase Ca prin inel, ce-anunţă, la repetate pase Hipnotice, victima lui Hymeneu sortită ;
Sînt, oare, amazoane, cu coama despletită, Fecioarele acestea, ce-n şiruri strînse pasă Şi-n zgomot de fanfare, aprins, înaintează,
Ca la asalt pornite ?
                  La chioşcul cu tombolă,
Iluminat a giorno, un june se consolă
    Rîvnind, cu jind, pe rafturi, un bust de Bonaparte
De care-n gînd se roagă de zei să aibă parte.
       Tîrziu, spre miezul nopţii, ca din pămînt răsare
—    Vestală veştejită, cu chip de vrăjitoare — M-me Balon, ce-nalţă, de cîteva decenii
309
 (Ca să-şi îmbune soţul şi relele-i vedenii,
 De cînd pieri în flăcări, ca un Icar eroic),
 Pe la serbări cu plata-un aerostat simbolic. Văpaia din nacelă aprinde, şi balonul încet-încet se umflă, şi la sfîrşit, priponul îl lasă şi, nesigur, printre salcîmi s-ardică Cu teamă, că-1 atinge din zbor vreo pietricică Trimeasă de copiii pîndind să-l ciuruiască...
 Dar jertfa e primită şi, iată-1, ca o iască Gigantă, cum rîvneşte la stelele din ceruri ; îl urmărim, o vreme, cum scînteie-n eteruri Asemeni unui astru filant, în timp ce biata Vestală, printre mese, chetînd, îşi ia răsplata.
 Un juriu pe frumoasa acelei seri proclamă ; Fanfara militară un ultim vals mai clamă ;
 O roată de-artificii, păstrată pentru clipa Din urmă, se-nvîrteşte nebună, şi risipa Scînteilor stîrneşte o voie bună care La toţi augurează o noapte-odihnitoare. Troiene de confeti au aşternut pe-alee Covoare moi ; bazinul sub lună lung scînteie De marmora lucioasă-a naiadei ce se scaldă Cu coapsele-nfăşate-n mătasa-broaştei, caldă !
 Mă chinuiesc şi nu pot s-adorm ; m-adaşti tu, oare, Persephona, cu chipul spre vad, cu-aceeaşi floare Cernită prinsă-n bucle ? Şi fost-ai tu aieve Sau numai o părere, la fel acelor seve Ce urcă din afunduri, din noi, vreo amintire Ovidiană, poate ? Noptatecul tău mire S-a hotărît sentinţei zeieşti să se opună ?
310
Acum e plină vară, e odoranta lună A florilor, şi crinul, şi roza, şi irisul Ce culegeai în cîmpul Trinacriei, narcisul Agonic înflorit-au şi locu-ţi e-ntre ele.
Ce te reţine încă în noaptea fără stele Din Hades ? Vadul nostru şi geamul cu cernite Perdele, după care mă urmăreai, lui Dite Le-ai închinat, în vreme ce-n van inima-mi castă Se-ntoarce, Persephona, la sumbra ta fereastă.
CUPRINS
       m
Cuvînt înainte                                    ^
              SCUT ŞI TARGĂ
Pe Styx ............                              ^
Călăuza............................               ^
Septembrie .........                             17
Duminică...........................               ^
Flora stelelor polare...........     ■   -       21
Din şanţ, executaţii............  .   .          23
Ograda.......................-                   25
Gravura de pe calendar................           27
Pe Calfa-Dère, toamna...........  .              31
Priveghi...........................              34
Popas la Muratan ......                          36
Brancardier ...........                         42'
                      313
          S-pital I................     .        ................44
          Spital II .............................................     46
          Spital III.............................................48
          Ninge-afară, ninge şi în mine......................   .     50
          Mater dolorosa.....................................         52
          Primăvară..........................................         60
          Ajun de evacuare...........................                 62
          Paharul cu dulceaţă .     .   .             . .    .  .     64
          Mirajul planului oraşului Brăila...................         67
          Pe albumul din vila Şveiţaria......................         71
          Crinul roşu............................................73
          Portret semit .........................................     75
          Pe Muratan şi Calfa-Dere... .          ................77
POEME DIN AJUN — 1915—1916
          Ad provinciales, meum in Gretchen amorem, sper-
                nentes ........................................81
          Serenadarul................................                 85
          Epistolă din zona militară
                      I.   Argument analitic .....                    87
                      II.  în marginea programului ...                88
                      III. Balada ceţii .........................     92
                      ÎV. Odă ...................................     94
                      V. Elegie .            ....................     96
                      VI. Cantonament ......                          gg
          La un bou ...........                                       99
          Zi istorică................................   .    .  .    101
          Felicitatis paululum... ........                           J03
   XV TRADUCERI
          La tinerii soldaţi care-au murit   — E. Verhaeren  .  .    107
          Plecarea recrutului — Paul Fort........................    109
          Peisaj — Ch. Baudelaire................................112
314
 Soarele — Ch.      Baudelaire.............................     114
 Se-ntinse o tăcere... — Ch. van Lerberghe        .   .    .    116
 Furtuna — E.       Verhaeren..............................118
 Imposibilul — Jules Laţorgue..............................119
 Trandafiri în vijelie — Remy de Gourmont .            .   .   121
 Rondel «liric —    Remy de Gourmont.......................122
 Doamna verii — Remy de Gourmont .                .   .    .    123
 Biserica — Remy de Gourmont...............................125
 Era grozav... — Francis Jammes............................128
 Ca mîine o să ningă... — Francis Jammes          .   .    ,    130
 Elegia întîl
             La moartea lui Samain — Francis lammes            132
 Elegia a cincea    — Francis Jammes.......................135
             ITINERAR SENTIMENTAL
 Serenadă .................................................141
Frugalitate................................................143
 Sfîrşit de drum...........................................145
 Septembrie .       .    .   .   ..........................147
 Pe mormîntul Verei........................................149
 De-ar mai cădea o stea....................................     151
 Lege aspră................................................    153
 Catrene circumstanţiale ..................................155
 în restaurantul gării.....................................157
 Ca floarea prinsă-^n rocă ................................159
 Reproş imaginar .               ..........................160
Har........................................................162
 Reflex postum.............................................164
 Absenţă
               I. în loc de rugă, seara....................166
             II. Sonet.....................................168
                            315
                  III. Interior în lipsa ta ....              170
                  IV.  Cîntec                                 172
                  V. Raza din zăpadă        .....             173
       In memoriam   Verae ..............................174
       Iarnă.............................................176
       La plopul de pe vale.................  ....            178
       în vase de pămînt, uitate.........................180
       Pe-o creangă de vişin uscat     .......                182
       Bordeiul (epitaf)                                   ...... . . 184
ALBUMURI
       Album de j un e ţ â
       Meditaţie        .................................189
       Peisaj ...........................................191
       Peisaj progresiv .                   .............193
       Cîntec de seară.....................                   195
       Denii..................................                197
       Stanţe ferate.....................................199
       Album transilvan
       Pro domo, Domino suo,   gratias...................201
       La baie de soare ..........                            205
       Ce ţintirim cuminte...............................207
       Album danubian
       Pastel nostalgic..................................209
       Pe cîteva petale..................................211
       Jurnal de port .    .   .  .   .   .   .  .    .  .    213
       Soartă .     .  .   .   .          ...............215
       La micul Cupidon de bronz  .   .   .   .  .    .  .    217
       Versuri albe .  .   .   .  ,   .   .  ..  0    .  .    219
       Album urban
       Distihuri pentru Ixion.........................        221
       Turism ...........................................224
 316
        Dinasticism     .      ..................................226
        Acuarelă        .........................................228
        Primăvară       .........................................229
        Toamnă ..................................................231
        Conversiune..............................................233
        Doliu alb................................................234
        Odă pentru  Postumus.....................................236
        Album neterminat
        Cruzime .................................................237
        Incognito................................................239
        Pastel neoclasic.........................................241
        Versuri albe pentru flori................................243
        A fost o despărţire......................................245
AMORURI
        Vectorius amor...........................................249
        Rusticus amor............................................251
        Philantropicus amor......................................253
        Academicus amor..........................................255
TRADUCERI
        Această navă... — Catullus...............................259
        Epigrame — Martialis.....................................     261
        Cei doi copii de împărat — Verhaeren .             . .   .    263
        Amintirea — Henry de Régnier.............................264
        Vreau să citesc trei zile-n şir... — Ronsard .     .     .    266
        Elegia XXV — Georges Duhamel.............................268
        Doina soţului ultragiat — Jules Laforgue           . .   .    270
        Eu n-am uitat-o încă — Charles Baudelaire          . .   .    273
        La servante au grand coeur — Charles Baudelaire .             274
        Beatrice — Charles Baudelaire............................276
 317
ADDENDA
Versuri albe pentru legile naturii .     .    .    ,   .   .    281
Pe pajiştea lui Akademos...................................284
Postumele unei statui de bronz (fragment) ,        .       .   286'
7 ianuarie 1956     .......................................     287
5 ianuarie 1959     ..........................     .   .   .    289
Grădina l,ui Pussy.................................             290
23 iulie 1960       .......................................     292
Testament..................................................     294
Un petec de rai............................................296
La enciclopedia italiană .       .   .   .         .   .   .    298
Provinciale
   I. Acolo, iarna vine tîrziu.............................300'
VIL Ştii, vadul ce coboară...            ..................307