ION PAS
ZILELE VIEŢII TALE
VOLUMUL II Ed. I-a


EDITURA DE STAT 1949
3088. — 1





























   Ştiai că răspunde în strada Viitor curtea de care te despărţea gardul din fund, însă n’ai putut multă vreme să-ţi dai seama care anume este. Ulucile erau înalte şi lipite strâns una de alta. Un măr îşi înălţa de dincolo crengile până spre vârful gardului, dar bănuiai că pomul e chircit, fiindcă merele rămâneau mici, sbârcite, iar când găseai unul că.zut la voi şi muşcai din el, gura se făcea pungă. Era acru. Auzeai un cotcodăcit de găini şi un grohăit de porc. Din când în când, o pisică mare, galbenă, grasă, căţărată pe gard, privea cu melancolie spre curtea voastră, tânjind după bălăriile, după tulpinele de floarea soarelui, după nucul din mijloc şi după libertate.
   Trecând spre şcoală, căutai să lămureşti care anume casă şi care curte dă înspre voi, şi nu izbuteai niciodată. Locuinţele erau mai toate la stradă, astfel că nu puteai să ştii ce tăinuesc în sp.ate.
   Iţi oprea privirea o casă mai înaltă, dar pentru alt motiv. Era puţintel retrasă dela drum, avea un gard mărunt şi, peste gard, zorele. Prin ferestrele deschise, dimineaţa, vedeai o bătrânică dereticând. Şi vedeai spre seară, cât ţinea vremea bună, un domn bătrân, dolofan, negricios la faţă, stând în dreptul uşii, în curte, într’un scaun de trestie. Moţăia cu un zi,ar pe genunchi. Purta şi în toiul verii o haină groasă pe umeri, iar în jurul gâtului avea înfăşurată o legătură.
   De acolo a ieşit odată domnul acela urît, deşirai, cu umeri gârboviţi, cu obraz măsliniu şi cu umbrelă la subţioară, pe care îl întâlneai uneori când aştepta 
   tramvaiul. Era posomorit, miop, cu aerul că-i tot plouă şi ninge sau că i-a murit în aiun cineva.
   Intr’o zi, v’aţi jucat în fundul curţii şi v’a venit poftă să vedeţi ce e dincolo peste gard. Avea tata în magazie tărgile lui de var şi, fiind atunci de capul vostru, căci	părinţii	lipseau de acasă, le-aţi	tras lângă
uluci; v’aţi	ridicat	pe	ele ca maimuţele.	Curtea de
dincolo n’arăta mare. Era pietruita,^ iar dintre bolovani răsărea, apropiat de gard, mărul strâmb, cu fructe pădureţe. Un porc slăbănog, negru, ieşise din coteţ şi vă	privea	cu	nedumerire, după cum tot nedumerit se	uita la	voi	motanul galben,	gras. Vă
sgâiaţi ca la teatru, dar ca la un teatru cu spectacol lipsit de interes. Zidul coşcovit al casei, frânghia pe care se băteau covoarele, cişmeaua cu băltoacă sub ea, prezentau ochilor o privelişte care desamăgea. înciudat, unul dintre voi a făcut cu tifla, porcului, şi el a grohăit. Altul a trimis pisicii un scuipat, şi pisica s’a înfoiat, vrând parcă să dea busna spre gard.
   Atunci s’a ivit pe-o uşă lăturalnică un domn cu o scurteică pe el, şi tu ai îngheţat. Era făptura urîtă, cu obraz de om bolnav de gălbinare, deşirată şi adusă din spate, pe care o vedeai la tramvai cu umbrela la subţioară. Era şi în momentul acela cu umbrela în mână. Ochii miopi s’au făcut mici, figura s’a încreţit, umbrela din mână s’a înălţat, gura a molfăit ceva, din care ai desprins cuvântul: „derbedeilor".
   Aţi sărit de pe gard, iar în clipa când eraţi jos, aţi văzut pisica galbenă, sus, urmârindu-vă cu ochii ei care scânteiau în semn de batjocură şi de ameninţare.
   Tata reparase, în vreo două rânduri, sobele familiei din fund, dar nu avusese treabă decât cu bătrâna, care se cam tocmise la preţ, la început.
   — Cine stă acolo? ai întrebat, fără să povesteşti, se’nţelege, isprava de pe gard.
   — Nişte bătrâni, — te-a lămurit mama. Mi se pare că au fost profesori. Cucoana e nevasta celuia slab. Cel gras este fratele lui.
   — Cum îi cheamă?
   — Nădejde.
   Te-a pus pe urmele istoriei frământărilor mişcării, la început Creţeanu şi pe urmă tovarăşul Mitică. Vreun an de zile n’ai ştiut despre el decât că-1 cheamă astfel şi că e croitor. Toată lumea ii spunea Mitică. El însuşi, prezentându-se, întindea o mână lungă, păroasă, şi rostea zâmbind, cu aerul că formalitatea e de prisos, că desigur ai mai auzit de el:
   — Tovarăşul Mitică!
   Se întâmplase ca drumul să vă fie ,acelaş dela club către casă, astfel că porneaţi împreună din piaţa Amzei şi, deşi el avea calea mai scurtă, o lungea, însoţindu-te. Lungea astfel şi vorba, căci nu-i ostenea gura. Când credeai de cuviinţă să spui ceva, te ,asculta un minut, două, îngăduitor şi absent, aproba fără să fie cazul şi relua firul întrerupt al vorbirii.
   Ca mai vârstnic, el era membru în sindicatul croitorilor, ba făcea parte şi din comitet, însă era prezent la şedinţele tineretului, după cum nu lipsea nici dela şedinţele celorlalte organizaţii. Dacă Niţă Anghel, intendentul, şi mai cu seamă tovarăşul Frimu, n’ar fi avut împotrivă nimic, Mitică ar fi rămas şi peste noapte în sala fumurie, cu bănci înguste şi tari ca piatra. S’ar fi culcat pe-o bancă sub privirile blânde ale lui Karl Marx (Mitică pronunţa Carol Marx), şi sub acelea ale lui Engels.
   Ar fi fost fericit.
   Clubul era casa lui şi mişcarea — familia lui. Lor îşi dăruia timpul, munca şi şi-ar fi dat şi viaţa. Avea altundeva o casă şi o familie, dar acolo nu se simţea bine deloc. Acolo îi piereau graiul şi bunăvoia. De cum intra pe stradă, în curte şi în casă, devenea mohorît. Se-avea rău cu mahalaua şi cu nevasta. Avea trei copii şi nu se înţelegea nici cu ei. Vecinii ştiau că e sindicalist şi se uitau la dânsul ca la dracu, fiindcă nu-şi botezase copiii. II avea înscris în condică, pentru acest motiv, preotul parohiei; şi-l notase şi comisarul. Copiii îi erau, de câteva ori pe an, trimişi acasă de directorul şcolii, căci nu ,aveau în regulă actele de botez. Nu le plăcea să ’nveţe, astfel că erau bucuroşi când directorul îşi aducea aminte că tatăl lor este sindicalist şi-i expedia .acasă.
   A doua zi, Mitică pornea întunecat spre şcoală, dădea busna în cancelarie şi se lua la harţă cu profesorii, provocându-i la o discuţie în care aducea vorba de Darwin, de constituţie şi de Galileo Galilei. Le spunea că e muncitor conştient, liber-cugetător, socialist. Dacă aveau timp şi se găseau în toane bune, profesorii căutau să-l întărite, schimbând între ei priviri cu înţeles: „Este cam trăsnit croitorul. Dar nu-i periculos. Uite ce petec are la pantaloni...“
   — Bine, domnule, i-o reteza directorul, trimite-i pe copii, mâine. Dar vezi că nu învaţă. Au să. iasă şi ei savanţi ca dumne,ata...
   Mitică pricepea ironia, dar era bucuros că a putut, cu prilejul acela, să facă puţină propagandă printre dascălii burgheziei şi să constate că ei nu ştiau tocmai bine ce a fost cu Galileo Galilei şi ce vorbă a spus pe rug.
   Nevasta nu voia să priceapă că, devotându-se'mişcării, bărbatul ei nu găsea răgaz îndeajuns şi pentru meserie. La drept vorbind, nici meşteşugar tocmai bun nu era. Patronii nu-1 vedeau cu ochi buni şi-i făceau repede vânt din atelierul lor, fiindcă Mitică îi îndemna pe lucrători şi pe ucenici să se organizeze. Vreo doi tovarăşi erau patroni, dar nici ei nu-i dădeau de lucru, fiindcă pantalonii ieşiţi din mâna lui aveau aproape totdeauna defecte.
   De îndesat să caute de lucru, nu se îndesa nici el. Avea treabă, la mişcare, nu numai pentru sindicatul lui, dar pentru toate celelalte, deşi nu era obligat. Cu o găleată în mână şi cu o bidinea, lipea, noaptea, afişe pentru o adunare la Dacia. Grijă deosebită să împodobească gardurile avea pentru străzile din mahalaua lui. In faţa clubului, vindea! gazeta. Când intendentul făcea curăţenia sălii, Mitică îi dădea ajutor, ridicând băncile unele peste altele şi frecând duşumeaua. Când aveau loc festivaluri cu plată, el era controlorul cel mai atent la uşă. Era şi dirijor de cor. Cu o banderolă roşie pe mânecă, străjuia dinaintea sălii de întrunire să nu se strecoare agenţi şi bătăuşi. I se încălzeau palmele aplaudându-i pe oratori şi răguşea strigând vorbe grele împotriva capitalismului. La manifestaţii purta steagul partidului, făcând semne cu cotul tovarăşilor din dreapta şi din stânga, ca să vadă mutrele plouate ale burghezilor de pe trotuar sau dela balcoane. Mutrele burghezilor nu erau plouate totdeauna, dar aşa îi păreau lui Mitică. Arunca o vorbă în doi peri comisarilor şi jandarmilor care încadrau cortegiul.
   Tovarăşului Frimu, scump la vorbă şi cam aspru cu cei ce băteau câmpii, îi purta respect. Pentru el s’ar fi bă.gat în foc. U cam ocolea însă.
   ■— Nu te mai duci acasă? Ai vreo treabă pe-aici?
   Ochii, ţăcălia şi cuvintele scurte îl sfredeleau şi îl descurppăneau. N’avea, propriu zis, nicio treabă, dar pălăvrăgea cu doi tovarăşi, călare pe o ban^g din sală. Ii flutura pe chip un zâmbet vinovat. Lăsa 
   ochii în jos. In ziua aceea, de trei ori, tovarăşul Fri- mu ieşind din birou, dăduse cu ochii de el.
   Mitică îngăima:
   — E la opt, o şedinţă.
   — Care?
   — A tapiţerilor.
   — Păi, tu eşti tapiţer?
   — Nu ... dar ...
   Frimu îl sfredelea încăodată, astfel că Mitică ieşea. Se învârtea pe stradă, pe trotuarul celălalt. Peste o jumătate de ceas era din nou în sală, pitulat într’un colţ ca să nu fie recunoscut.
   — Fiţi-,ar clubul al dracului! îl dojenea nevasta, când venea seara, târziu, acasă. O să-ţi trimit copiii la mişcare, să le dea acolo să mănânce.
   Cooiii dormeau. Mitică îi făcea semn să vorbească în şaaptă, că-i trezeşte. Ea avea totdeauna poftă de ceartă, dar el nu-i răspundea. îşi dădea seama că, într’o măsură, are şi ea dreptate. Viaţă grea. Sărăcie. Dar pentru sărăcie vinovat e sistemul capitalist pe caro el şi' alţii şi tovarăşii din lumea întreagă căutau să-l doboare. Nevasta n’are însă conştiinţă de clasă, poate şi din cauză că un frate al ei e căpitan şi că tată-său a fost cârciumar. Când s’au luat, ea a vrut cununie cu popă şi el i-a făcut gustul, fiindcă pe vremea aceea, deşi era membru în sindicat, nu citise că biserica stă în slujba exploatatorilor.
   Când i-au sosit copiii pe lume, devenise muncitor conştient, astfel că a refuzat să-i boteze. S’a certat la cuţite cu ea şi nu mai vorbeşte de atunci cu familia ei. A încercat să-i facă educaţia cu broşurile partidului. A încercat să-i explice lupta muncitorilor şi cum va fi lumea în societatea nouă. Degeaba! Din .convingerea că bărbatul ei e un om într’o ureche şf_»un trântor, nu a putut s’o scoată.
   NÎ^.i alţii nu se înţelegeau acasă cu nevestele, din pricina mişcării. Femeilor le era frică de poliţie. Vedeau că, din cauza sindicatului, bărbaţii lor rămâneau deseori fără lucru. Vecinii se cam fereau de ei. Câţiva tovarăşi .activau, însă», cu nevestele lor. Ele aveau curaj şi erau luminate. Rozica Frimu lucra chiar la mişcare.
   Mitică socotea că nevasta lui e mai îndărătnică decât femeile tuturor la un loc. Nici măcar la revelionul partidului nu mergea. Nici la o serată cu dans şi cu bufet. Nici de întâi Mai, la Bordei. „Să-ţi fie miişcarea a dracului!11 — atâta ştia. Nu ţinea seama că dacă el îşi trecea ziua şi seara la club, lucra noaptea până târziu, acasă. Dormeau copiii. Dormea şi ea. La lumina scăzută a lămpii cu abajur de hârtie, la masa de pe care dăduse la o parte farfuriile mânjite de mâncare, Mitică croia un pantalon. întârziase cu el o zi, — dar dă-1 încolo de meşter şi dă-1 în mama lui de burjui, că nu moare lumea pentru atât. II va trage mâine dimineaţă la maşină, apoi îl va călca. De-ar mai găsi ceva de făcut săptămâna asta, ar fi bine, cu toate că are treabă şi la mişcare. S’,a înscris să încaseze abonamentele pentru gazetă şi administratorul s’a bucurat. Era de faţă atunci şi tovarăşul Frimu, care a clătinat din cap şi şi-a mângâiat ţă- călia. Insă ar trebui să câştige ceva şi pentru casă ,căci, într’.adevăr, s’au rupt ghetele copiilor şi nevasta e datoare la brutărie.
   Pungăleşte stofa pe genunchi şi citeşte în acelaş timp gazeta îndoită pe masă. „Amurgul exploatării capitaliste.. Amurg, adică sfârşit. Sfârşitul exploatării. N’au să mai fie clase: una care orbecăeste în neştiinţă şi sărăcie, şi alta care se Înfruptă din bunurile vieţii. Una care trudeşte, alta care stă cu biciul în mână şi porunceşte.
   Capital. Plus-valută. Religie.
   Religia lui este socialismul. In el trebue să creadă toţi care muncesc pentru alţii, acum. Pentru trântori. Pentru burjui. Când o să vie mântuirea? Şi cum o să fie atunci? Steaguri roşii... „Internaţionala1'...
Hai la lupta cea mare...
   A tresărit, cu teama că i-a trezit pe-ai săi. Aţipise şi gândise şi cântase în vis. Priveşte spre copii şi nevastă. Se vede cu ei în ziua aceea mare. O vede pe nevastă mergând veselă .alături de el. Copiii flutură steguleţe roşii de hârtie. „Ai avut dreptate, Mitică; am fost o proastă!11 îi şopteşte ea cu părere de rău.
   Iarăşi aţipise. Se afumase sticla de lampă. Mirosea a ,ars petecul de ziar1 care stătea deasupra ca abajur. Se răsuceşte în somn nevasta. Oftează. Ea nu-1 înţelege; nu poate, II bruftue mereu: chirie, ghete pentru copii, mâncare... Are şi ea dreptate. Este şi el de vină. In meserie, e un cârpaci. Greşeşte pantalonii fiindcă n’a învăţat la meşter bun. Din capul locului croitoria nu i-a plăcut. Se ţinea de hoinăreli, înainte de-a intra în mişcare. Pe urmă, când a intrat, şi-a pus tot sufletul în serviciul ei, ca să ajute să se înfăptuiască socialismul. Ii purta mişcării recunoştinţă că ea l-a ridicat din lumea întunecată a mahalalei şi a făcut alt om din el. Insă tovarăşul Frimu avea dreptate când spunea, la o şedinţă, că un sindicalist, un socialist, trebue să fie şi-un bun meseriaş. Ca să poată să facă propagandă în atelier, e dator să fie pentru ceilalţi pildă de hărnicie şi de pricepere. Să fie pildă şi ca om care n’are păcate: nu bea, nu se ţine de prostii, nu e leneş, nu-işi înjură şi nu-şi bate acasă nevasta şi copiii. Asta se chiamă a se îndruma în viaţă după principiile moralei muncitoreşti. Atunci lucrătorii ceilalţi vor vedea într’însul un om .altfel decât ei şi-i vor da 
   ascultare. Atunci chiar şi patronii vor sta pe gânduri când le va veni cheful să-l dea afară, fiindcă mai întâi, s’ar lipsi greu de-un bun meşteşugar, şi apoi lucrătorii s’ar solidariza cu e!, căci ar vedea în el un tovarăş de ispravă, pe care îl iubesc.
   Mitică s’a lepădat de apucăturile rele. Dar recunoaşte că nu se poartă cum trebue acasă şi că nevasta are dreptate să-l cicălească. Recunoaşte că nu este un meseriaş	de	mâna	întâi şi că, atunci	când
face propagandă	prin	ateliere, 'lucrătorii îl cam iau
în răspăr.
   Iţi spune, dus pe gânduri:
   — Eu dacă aş avea, aşa, nu ştiu cum, nişte bani,
dacă .aş câştiga la loterie sau dacă aş găsi portofelul unui burghez, ca să am să dau de mâncare la ai mei, aş citi toată	ziua	acasă	şi aş sta în fiecare	seară
la şedinţele dela	club.	N’aş	mai fi cu grijă că	tova
răşa mea mă ceartă.
   Sunteţi într’o ceainărie pe calea Văcăreşti. La mese unii muşterii citesc ziare, iar alţii vorbesc tare. In faţa tuturora stau covrigi useajţi şi pahare cu ceai fierbinte. Se stârneşte, din când în când, o gâlceavă prin colţurile unde se ioacă table. In dreptul vostru s’au oprit doi inşi., care încă din stradă se certau aprig. Unul spune:
   — Tu să nu fii hoţoman. Eu îţi cer dreptul meu la câştig. Nu făcea pe generosul, că te dau dracului.
   Toivairăşul Mitică sel oprise, privindu-i cu îngăf- duinţă şi cu ironie uşoară. Zâmbea. Ţi-a făcut cu ochiul în semn că aceştia sunt materialişti şi n’au în viaţă preocupările voastre idealiste. Cuvintele „materialism" şi „idealism11 îi vin totdeauna pe buze. Dar a prins un cuvânt din sfada certăreţilor, care se aşe~ zaseră pe urmă, potoliţi, la o masă.
   — Ai auzit ce a spus cetăţeanul? Generos... ştii cine au fost generoşii la noi ?
— Mda !
— In gazetă se vorbeşte iar despre	ei. Nădejde
caută	din nou să se apere că	a trădat	partidul, si
ne înjură; spune că suntem anarhişti.
— Nădejde ?
— El. A fost tartorul mişcării vechi şi-a trecut pe
urmă la liberali. De atunci li s’a zis „generoşi". Stă în	mahalaua dumitale. De vreo	două ori	l-am văzut
şi	eu	şi-mi venea să-i arunc o	vorbă în	obraz. Dar
l-am dat încolo că e bătrân.
   Anii copilăriei, mai depărtate şi mai apropiate, au fluturat pe dinaintea ochilor imaginea vecinului din fund. Te-ai lămurit. Domnul cu obraz gălbui, cu ochi posomoriţi, înalt îşi-adus din spate, nedespărţit de-o umbrelă la subţioară, era Ion Nădejde. L-ai privit cu alţi ochi, când se întâmpla să-l întâlneşti în staţia de tramvai. Un timp ai avut pornirea lui Mitică, să-i trânteşti adică o vorbă grea în faţă. Dar într’o zi privirile lui s’au întâlnit, din întâmplare, cu ale tale si ai văzut în ele apele tulburi ale oboselii şi ale tristeţii. A rămas în tine curiozitatea pentru făptura ue care o identificaseşi, dar răbufnirea de arţag s’a topit.
   Ce tristă era viaţa acestui om pe care, de bună seamă, îl munceau remuşcările unei fapte urîte ! — spuneai în gând. El însă le alunga şi luneca mai afund în alte fapte rele. Se îndreptau spre dânsul săgeţile criticei şi el le trimitea înapoi, muiate în borcanul cu otravă al urii. Clădise o casă şi pe urmă o părăsise şi-o stropise cu noroi şi căutase s’o nă- ruiască. Dar ea şi-a curăţat pereţii, şi-a întărit temeliile şi s’a ridicat mai înaltă, mai cuprinzătoare.
   Erau mulţi ani de când rătăcirea îl strămutase în lagărul duşmanului. Era în el multă semeţie şi mult venin. Tovarăşii lui, mai isteţi, se aşezaseră în carml bucatelor. El rămăsese la coadă şi în umbră. Lui i se dăduse, după trecere îndelungă de timp, un scaun tare şi o masă îngustă.
   — Uite, aceasta e o redacţie — i s’a spus într’o 
   zi. Pentru dumneata partidul scoate o foaie, căci voinţa naţională cere să aibă. o gazetă a ei. Chiar aşa ti vom spune, însuşi partidul nostru se numeşte naţional întâi şi liberal pe urmă. Banca pe care am făcut-o e tot naţională. Dumneavoastră, socialiştii care aţi venit la noi, sunteţi oameni ai naţiunii. Naţiunea trebue lămurită. Uite, Miile vă înjură. Vă înjură şi înstrăinaţii dela „România Muncitoare".
   Nădejde clătina din cap, uitându-se pieziş la călimară si la oamenii care îşi luau unul altuia vorba din gură, aducând argumente. Chipul de băbuţă cuvioasă, cu barbă, mică, albă, al lui Mitiţă Sturza, ochii întunecaţi ai lui Ferechide, zâmbetul distrat, leneş, al lui Ionel Brătianu, îl împiresurau.
   Se simţea ca un prizonier. Dusese, ani şi ani, luptă în contra lor. Despre F'erechide scrisese că e bandit şi lui Sturza îi spusese „bigot şi ipocrit11. Nu s’a legat însă de Brătianu, care fă.cuse prieteşug cu Dia- mandi şi Morţun, asigurând* că vrea să-l răstoarne pe Sturza, şi să înscrie în programul partidului votul, universal. Când a vrut odată să-l atace, a fost împiedicat.
   Clătina din cap ;şi se uita pieziş. Nu mai putea să dea înapoi, căci era singur. Morţun îl vedea rar; era ocupat cu o actriţă.. Va fi ministru. Diamandi îi făcea mustrări că a zăbovit prea mult până să se hotărască. Radovici îl cultiva pe Mitiţă şi era bucuros că poate să-şi vadă de moşie. In orice caz nu-1 va lăsa1 pe Morţun să i-o ia înainte. Deocamdată are nevoie de un om să-i administreze averea. Se gândeşte la Ban- ghereanu. Mda! Se vor scandaliza membrii familiei că pune un om ieşit din puşcărie. Insă Banghereanu a stat în puşcăde, fiindcă fusese trimis să facă propagandă prin sate. Ferechide l-a închis §i-a închis şi pe ţăranii din vreo patru judeţe. Lumea spune că trecerea socialiştilor la liberali s’a făcut de frică, însă hotărîrea era luată mai demult. El, Radovici, îi dăduse toate asigurările lui Sturza. Ca să se vadă că n’a rupt-o cu prietenii vechi şi ca să le facă în ciudă prietenilor noi, îl va lua slujbaş pe Banghereanu.
   Nădejde clătina din cap şi se uita pieziş numai la călimară. Din odaia strâmtă, rezervată la club redacţiei, Sturza, Ferechide şi Brătianu ieşiseră cu paşi de lupi, trecând în salonul cu jilţuri moi.
   Se gândea la ei, cuprins de vrăjmăşie. Dar cu vrăjmăşie se gândea şi la cei dare îl perpeleau ca în frigare. Miile îl înjura mereu, plătindu-i asprimea cu care şi el îl judecase când s’a despărţit de partid. Tot aşa de necruţător fusese şi . cu Toni când acesta a început să scrie la „Epoca“.
    De când e lumea, renegaţii, vânduţii, au fost cel mat primejdios jel de duşmani ai ideilor noi — scrisese. Pe vânduţi sau sprijinit totdeauna reacţionarii, duşmanii, cure caută, prin toate mijloacele, să oprească mersul înainte al omenirii... Am avut de luptat de multe ori cu aşa numiţii prieteni, care, după ce au stat câtva timp in partid, după ce au înşelat buna credinţă a muncitorilor cu fraze frumoase, au plecat în lagărele duşmane...
   Peste mai puţin de doi ani făcea şi el la fel.
   Mai e unul care îl ia mereu în furcă; e tâmplarul ursuz, care şi-a îngăduit să dea un bobârnac intelectualilor la congresul din 98, când membrii din conducere -lămureau nişte neînţelegeri. Era trimisul judeţului Vaslui. S’a ridicat din bancă.
   — Mi se pare că noi delegaţii din provincie — a spus cu ironie — am venit de prisos la congres, deoarece dtelegaţii clubului din Bucureşti ne răpesc timpul numai cu chestii personale. Am venit să ne luminăm şi să aducem o veste bună, mântuitoare, acelora care ne-au ales . . .
   Prietenii intelectuali, în frunte cu Diamandi care e mai sensibil, au socotit că vorbele lucrătorului moldovean sună a necuviinţă. S’au supărat. Ei cheltuiseră bani cu mişcarea şi ţineau conferinţe la club, srătuindu-i pe muncitori să păstreze calea legală şl să se ferească de anarhism. Lungul nasului e dator fiecare să- şi-l păstreze.
   Frimu se ţine şi acum ca scaiul de pătura cultă. Le spune trădători şi-l socoate pe el mai vinovat decât pe ceilalţi, cu toate că aceştia au fost mai grăbiţi să se înscrie la liberali. Ba, la început, el era ho- tărît să se lase de politică. Mărturisise unui gazetar: „Sunt prea obosit, prea sdruncinat, prea am nevoie de repaus şi reculegere...“ II scârbiseră şi prietenii cu zorul lor. Dar Frimu are o judecată simplă şl spune mereu că el, Nădejde, e capul răutăţilor şl că are răspunderea mai mare, fiindcă a avut în mâini cârma.
   Trebue să răspundă. Intr’adevăr, socialismul în România este o utopie. L-a predicat douăzeci de ani, însă a ostenit. Socialismul e o plantă exotică şi nu poate să încolţească pe pământul acesta. Partidul liberal va aduce reformele pentru care socialiştii au vorbit în vânt de atâtea ori, măcar că altădată, prin 88, scrisese că „un guvern în societăţile moderne reprezintă o clasă dominantă, cu interese opuse clasei muncitoare, deci orice guvern, prin firea lucrurilor, fie liberal, fie conservator, este duşman al poporului muncitor'1.
   Făcea mai bine să rămână de o parte. Nu i-a lăsat Morţun. N’,a putut să scape nici de gura lui Diamandi. Pe urmă. l-au îndârjit şfichiuirile din gazetele democrate. Purta ciudă muncitorilor pe care-1 instiga Frimu.
   Rămânând înafară de viaţa politică, s’ar fi îndeletnicit cu avocatura sau poate ar fi luat o catedră. Ar fi scos, poate, iarăşi „Contemporanul11, la care lucrase împreună cu Gherea, ocupându-se de istorie şi pânoindu-i pe plagiatorii de m,anuale.
   „Contempoi anul“ ...
   Mâna călăuzită de ochi miopi se opreşte cu tocul în drum spre călimară. Cotul se reazimă pe masă şi bărbia in palmă. Gândul se furişează din odaia îngustă şi trece pragul clubului, dincolo, peste ani.
   Cu doctorul Russel şi cu Zubcu Codreanu îi pune în legătură pe tinerii din Iaşi, Eugen Lupu. Prin aceştia ei cunosc pe un tâniăr, care trage piciorul şi-şi spune Ioan Gherea. Sunt revoluţionari din Rusia. Au fugit de acolo, însă trimit acolo, prin oameni de încredere, peste Prut, broşuri şi manifeste de luptă Împotriva ţarismului. Au trimis de mai multe ori, în lăzi, material pentru tipărituri.
   Revoluţionarii stau de vorbă cu studenţii români şi-i lămuresc şi le dau cărţi. Tineretul şi oamenii cu carte din toată lumea au datoria să fie în serviciul poporului, să-l lumineze şi să-i arate căile desro- birii. îşi face loc tot mai mult gândirea unor învăţaţi germani, Marx şi Engels, care trăiesc în emigraţie la Londra. Ei au descoperit mecanismul adevărat al relaţiilor dintre clase, punând bazele socialismului ştiinţific. Socialismul va elibera omenirea. Poporul trebue luminat. „Luaţi — le spun ei — exemplul nostru din Rusia unde tineretul duce lupta în contra despotismului, cu toate că sute şi mii sunt bătuţi, închişi, exilaţi, spânzuraţi. Ei merg în mijlocul poporului şi-i vorbesc despre nedreptate şi-i arată că. trebue să ţină fruntea sus şi să se împotrivească asupritorilor. Sunt şi la voi lucruri strâmbe şi e sărăcie şi neştiinţă**.
   Nădejde află atunci că revoluţionarii ruşi lucrau de mai demult în ţară. Ioan Gherea venise cu trei ani în urmă. Venise după aceea doctorandul Zubcu Codreanu care l-a adus pe Culaşco. Au mai venit
Nicolae Ciuib'arcxv, fraţii Arcadatschi, Caaianovschi, Jebuniov, d-rul Nicolae Russel, Zamfir Arbore. Prin Ungheni, prin Sculeni şi pe la Galaţi, ei treceau în Rusia, materiale. Pe urmă, când a început războiul, poliţia ţarului a venit împreună cu trupele. Revoluţionarii s’au împrăştiat. Dar ea a izbutit să-l ră.pească pe Gherea şi să-l trimită peşcheş la Petersburg, în închisoarea Petropavlovsc. Gherea a fost apoi trimis în Siberia, dar de aici a fugit, a făcut ocolul pământului şi mărilor şi s’a înapoiat peste un an la Ia!şi.
   Aceste întâmplări, şi altele, le află atunci Nădejde. Le află şi alţi studenţi. Fapta şi ideile ruşilor prind în sufletul lor. întemeiază atunci o societate care să muncească pentru ridicarea poporului. Se supără profesorii, se sperie părinţii. Prefectul Negruzzi îi cheamă la el şi se încruntă şi-i sfă.tueşte să se lase de nihilism. Ei nu se lasă. Gherea le dă mereu cărţi. Cu doctorul Russel, pătrund printre meseriaşi.
   Gheorghe şi Ion Nădejde şi Sper.anţia, ispră.vesc şcoala şi capătă catedră. Pot să facă mai în voie propagandă printre studenţi. Au în ajutorul lor pe Miile, Bădărău, Mihail. Se vor împlini în curând zece ani de când Comuna din Paris ,a fost înnecată în sânge. Se vor aduna cu toţii la o întrunire şi-apoi la un ospăţ şi vor cinsti prin cuvinte înflăcărate pe eroii căzuţi. Dar tot atunci se întâmplă ca în Rusia să cadă, sub mânia poporului, Alexandru al II-lea. Aşadar, două prilejuri: unul de evocare tristă a martirilor dela Versailles, altul de bucurie pentru doborîrea tiranului.
   Prefectul primeşte ordin să oprească adunarea şi să împrăştie cuibul de răzvrătiţi. Dă. iama printre ei. Ii închide şi aşteaptă, hotărîrea guvernului. Hotărî- rea vine: să-i expulzeze pe străini, să-i scoată dela 
   catedră pe profesori, să-i şteargă pe studenţi din controale.
   Şi Gheorghe şi Ion şi nevasta lui, Sofia, o duc greu. Lumea se uită chiorâş la ei. Casa din fundul curţii, din Sărărie, este socotită cuib diavolesc. Mahalaua este înfricoşată. Ion Nădejde umblă, vara şi iarna, cu un palton pe el şi poartă, un ciomag noduros. Merge, cu ochelarii pe nas, citind. Nu vorbeşte cu nimeni. Şi-au făcut cruce oamenii auzind că, atunci când i-a murit un copil, l-a îngropat fără popă. în grădina casei, lângă un măr.
   Intră acolo şi ies deacolo, pe înnoptate, figuri ciudate cu părul mare şi cu barba stufoasă. Au buzunarele doldora, poate de jurnale şi cărţi, poate de bombe. Arde, până după miezul nopţii, lumina în odăi.
   Leon Negruzzi trăgea din ciubuc şi spunea la sindrofii că s’a mântuit cu nihiliştii din târg. Insă, peste câteva luni, chipul prefectului s’a întunecat. Nihiliştii se risipiseră, ca potârnichile şi se adunaseră iar. Scosese Gherea o revistă, „Contemporanul*1, şi se bateau pe ea studenţii, şcolarii, meseriaşii. Buruiana rea avea încă rădăcini în pământ. Blestemaţii au luat cu chirie şi o sală în Târgul-de-jos unde lucrătorii şi studenţii stau de-a-valma s’asculte conferinţe. Un student mic şi peltic, cu numele de Cuza, le citeşte poezii, prin care se ia cu dumnezeu de piept.
   Buruiana, rea se întinde. Mai iese la Iaşi o tipăritură, „Revista Socială**, şi scrie Gherea despre robie şi socialism, şi arată ce vor socialiştii români şi tălmăceşte din Marx şi Engels. Dar şi la Bucureşti se alcătueşte un grup care scoate altă tipăritură, „Eman- ciparea**, şi pe urmă o gazetă, „Drepturile omului11. îşi îngădue Gherea să-l certe într’o scrisoare pe primul ministru Ion Brătianu, care e temut de toată, lumea. In mahalaua Antim, unde e o sală de complet şi-i zice Franzelaru, socialiştii ţin, duminica după amiaiză, adunări. Au făcut pui. Au venit unii dela Paris, alţii dela Bruxelles. Vorbeşte Radovici despre proletariatul agricol şi spune că pe moşia ministrului de finanţe Leca, ţăranilor li se plăteşte cinci parale pentru munca de o zi.
   Mai vin şi alţii. Sunt în legături cu ieşenii. Lui Nădejde i se alătură Morţun, care e bogat şi bun de gură şi foarte grăbit să fie deputat. II ajută rudele să candideze la Roman şi se înfăţişează în Cameră, printre boieri. E fudul că e socialist. Pe urmă, dar mai greu şi după ce mănâncă bătaie dela oamenii guvernului, iese deputat şi Nădejde, la Iaşi. Candidează apoi Ia Vaslui, Miile. Mănâncă bătaie şi el şi Nădejde care îl însoţea, dar nu este ales.
   Ia fiinţă în Bucureşti, acum, clubul socialist, încep să vină şi muncitorii. Sunt cam sgârciţi la vorbă şi cam ne’ncrezători. Intelectualii aceştia burghezi sunt prea guralivi. Alexandru Ionescu e tipograf. Alexandru Georgescu este tot tipograf. Arghir Parua şi Neculuţă sunt cismari şi poeţi. In nădragi de mahalagiu, cu brâu roşu, vine croitorul Piţurcă. S’a ivit şi-un băiat cu ochi .albaştri, posac, bănuitor din fire. E tâmplar şi lucrează la o fabrică de mobile, prin Popa-Nan. Purta mereu cu el nişte broşuri pe care le citea. II cheamă Ion Frimu. A venit într’un rând ia ziarul „Munca“ şi a cerut să i se publice două articole în care descria viaţa grea a servitorilor şi-i îndemna să se organizeze. E bine că sunt la club aţâţi oameni cu carte, care fac teorii la tribună pentru a schimba lumea, dar să. nu uităm nici pe slugile cucoanelor, nici pe argaţi. Să vină şi ei ca să înveţe cum să-şi apere dreptul la trai mai bun.
   Buruiana rea se întinde la Galaţi, la Brăila, la Ploeşti, la Craiova, la Botoşani, La Roman. Sunt cluburi, în aceste orajşe, cu intelectuali mai puţini, cu muncitori mai mulţi. Cluburile simt nevoia să se închege într’un partid, şi partidul se naşte.
   ADrilie, 1893. Primul congres. Vot universal, drept de asociaţie, întrunire şi grevă, ziua de 8 ore, desfiinţarea învoielilor agricole, repaus duminical. S’a hotărît că lupta se va duce numai pe căile legale. Aşa â cerut Nădejde, care e ales şef.
   Partidul scoate o gazetă în fiecare zi. La întâi Mai, peste cinci mii de oameni merg pe străzi în coloană, cu steaguri roşii. Pe pancarte au scris: „Vrem 8 ore de muncă; vrem repaus duminical; jos legea expulzărilor1*. Ia fiinţă o societate a femeilor, cu denumirea „Ajutorul**. Mai ia fiinţă una de ajutor, cu denumirea ,,Munca". In toamnă, are loc la Dacia, o întrunire pentru repausul duminical. La altă întrunire se cere guvernului votul universal. Se afiliază la partid mecanicii care aveau o societate a lor cu nume grav: „Colosul**.
   Partidul merge. Creşte. E ca un copac cu ramuri multe, însă cu trunchiul cam slăbănog. Nu-şi trage parcă seva mai din adânc. Dece? Lucrătorii Frimu şi Alexandru Ionescu spun că vinovată e tactica legală ,a conducătorilor, ceeace înseamnă că în muncitori au pătruns tendinţe anarhiste. Caută pricină păturii culte. Li se pare mereu că prietenii intelectuali pun frână desvoltării mişcării. Li se spune mereu să respecte legile, să nu le calce. Dar nu ei au făcut legile, ci stăpânirea, aşa că nu le-a făcut pentru ei, ci împotriva lor. Şi chiar aşa cum sunt, întocmite de ea, stăpânirea e aceea care le calcă. Muncitorii au înţeles din ce li s’a spus, din ce au citit şi cu deosebire îndrumaţi de instinctul clasei, că lumea se împarte în două: cei ce muncesc, de o parte; cei care trăiesc în trândăvie şi în huzur, de .alta. Puterea muncitorilor stă în unirea lor. A stăpânitorilor, în armată, poliţie, 
   biserică, în legi şi ’n învrăjbire. Despre idealurile şi luptele poporului muncitor de prin alte locuri, li se vorbeşte foarte puţin la club. Când vor să se înalţe şi să poată cuprinde sbuciumul omenirii întregi, se trage dinaintea ochilor o perdea. Tobă de carte este Nădejde şi înflăcărat e Morţun. Tobă de carte şi buni de gură sunt şi ceilalţi. Vorbesc şi scriu frumos. Dar ocolesc problemele care ar merge, într’ade- văr, la inimă şi de acolo s’ar pironi în minţi.
   Ce facem cu dreptul de vot, cu dreptul de repaus ?
   Facem o întrunire.
   Ce facem cu poliţia care cere patronilor să ne dea afară pe noi, muncitorii organizai ?
   Întocmim un memoriu.
   Dar cu ziua de opt ore, că, uite, oamenii sunt puşi să muncească până dau pe brânci ?
   In chestia aceasta va face prietenul Morţun o interpelare în Cameră.
   Dacă am trimite propagandişti prin ateliere să li se vorbească lucrătorilor despre organizare ?
   Nu ! Legea nu dă voie. Se ştie că noi avem un club şi o gazetă. Să poftească lucrătorii aici. Dacă nu vin, înseamnă că nu vor, şi nu vrem să-i silim.
   Ce facem cu ţăranii? Un partid al muncitorilor nu poate să ,aibă rădăcini adânci dacă nu merge mână în mână şi cu ţărănimea care trudeşte pentru boieri. Trebue s’o ajutăm. învoielile şi prestaţia în natură n’au fost desfiinţate. Oamenii sunt robiţi, sunt bătuţi. Când îşi cer drepturile, ca la 88, unii sunt ucişi, alţii întemniţaţi.
   A, da ! E o problemă. S’o discutăm. S’o punem în congres. Constituţia ne dă voie. Ne vom duce la sate să facem cluburi şi să împărţim Constituţia. Cu liberalii ne avem bine, căci acolo unde noi nu punem candidaţi în alegeri, dăm cuvântul de ordine ca membrii noştri să-i voteze pe ei.
   Problema se pune în 1894 şi congresul „îndeamnă pe toate grupurile socialiste să înceapă agitarea pentru înfiinţarea la sate de bresle ţărăneşti... “
   Nădejde se încălzeşte şi sfcrie un articol prin care îndeamnă: „La lucru deci, că de avut teren — avem !“
   La lucru s’a pornit, însă, abia peste patru ani, deşi terenul era pregătit dinainte. Dar să facem statut şi’n statut să spunem că lupta trebue dusă numai „pe calea cea mai liniştită şi mai legală". Dacă, totuşi, omului i se ia pe nedrept pământul, via, vita, dacă este înjurat şi bătut, clubul îl va ajuta cu bani ca să meargă la judecată împotriva zapciului, jandarmului, proprietarului sau arendaşului. Atât, sau cam atât. Nu se poate supăra nimeni, nici măcar domnul Lascăr Catargiu care e mai mare peste conservatori.
   Gândul se întoarce în redacţia clubului. Mâna scoate ochelarii de pe nas, îi şterge cu o batistă mare cât o basma de popă, apoi dibueşte cu tocul deasupra călimării. Trebue să răspundă. Cei din mişcarea de acum îl fac vinovat doar pe el. A fost adineauri Morţun aici, grăbit, frecându-şi palmele. Stătuse de vorbă cu Brătianu. Are la Capşa o întâlnire. „Te înjură, frate Iancule, nu?“ a spus el şi a hotărît cu bună dispoziţie. „Nu te necăji. In locul dumitale eu aş râde. Atât numai că pe mine mă lasă în paee“. Pe Morţun şi pe ceilalţi îi lasă într’adevăr în pace, deşi ei s’au ales cu foloasele. El a fost gloaba tuturor în mişcare şi a rămas şi acum. Unii, viitori miniştri, alţii prin consilii. El, simbriaş, dator să apere prin
   cipiile partidului cu bancheri, negustori, fabricanţi, moşieri...
   Condeiul porneşte singur pe hârtie:
     Liberalii au călcat în picioare voinţa norodului, au închis şi	bătut pe candidaţii ţărani,	au bătut şi chiar
au încercat să omoare pe socialiştii	care căutau să lu
mineze norodul... Liberalilor deci, nu trebue să le dea ajutor acei care au durere de inimă pentru suferinţele poporului muncitor.
   Peniţa se poticneşte deodată ca un cal de tramvai. Ochelarii se aburesc. Un fior trece prin spinarea încovoiată. Mâna mototoleşte fila şi o svârle în coşul de sub masă. Privirea s’a îndreptat speriată spre uşă. Ce	e cu el ?	Rândurile pe care le-a	aşternut condeiul
sunt	dintr’un	manifest dela 88, scris	de el. Peste zece
,ani îi trimitea pe doi membri ai partidului să înfiinţeze cluburi la sate.
   Unul are douăzeci şi unul de ani, celalt peste cincizeci. Primul, student; al doilea, strungar la ArsenaL Sprinten, cu dar al vorbirii şi scrisului, cel dintâi; cu obraz de cărbune, ai doilea, îndesat de statură, cu mişcări ca de urs. I se spune „Moşul“. Ştie carte puţină, dar pentrucă e cinstit şi harnic, partidul l-a chemat să administreze gazeta. Acum îl trimite c’un mânz să facă propagandă printre ţărani.
   — Cum o luăm din loc, moşule?
   — Să chibzuim, băiatule. Să facem planul. Să mergem la Zimnicea, unde prietenul Gheorghe Mari- nescu a întemeiat un club. Tot ne-a cerut el, material. Tragem la dânsul şi hotărîm ,acolo unde să începem. Ne vom dumiri tot acolo şi cum trăiesc ţăranii în judeţ.
   Cum trăiesc ? Mai rău decât înţeleseseră dintr’o conferinţă a lui Gherea. Mai rău decât descrie starea lor câteodată Nădejde, bodogănind în barbă. Mai rău decât o zugrăvea cu voce ca la teatru prietenul Morţun în Cameră, căutând să înduioşeze sufletul moşierilor.
   — N’au pământ, le spune cu mânie prietenul tâmplar în odăiţa lui cu perdelele trase. Lucrează in dijmă, pe din două. Dacă proprietarul îi dă omului trei pogoane să Ie muncească pentru sine, omul e dator să muncească tot trei pogoane, proprietarului, punând dela el inventar şi sămânţă. Insă pogoanele ţăranilor sunt mai mici la măsurătoare şi ale proprietarilor sunt mai mari. Sfoara, Ia pogonul omului se scurtează, la a moşierului se lungeşte. Prefectul ştie şl închide ochii. Primarul ştie şi tace. Jandarmul ştie şi face pe surdul. Dar şi unul şi altul şi al treilea stau gata să-l întindă pe ţăran la pământ, când proprietarul sau arendaşul se cred păgubiţi. Pe urmă, ţăranul trebue să facă prestaţii pentru moşier peste câte spune legea învoielilor, şi altele despre care nu se spune în lege. Omul slugăreşte zile peste zile, cele mai bune pentru munca la câmp, aşa că nu mai are vreme să îngrijească şi de ogorul lui. I se scutură grâul, îi înghiaţă porumbul. Intră în iarnă şi mai flămând, şi iese din ea şi mai îndatorat. Ştiţi ce ‘■unt alea ruşfeturi ? Să vă spun eu. Dacă omul are un porc, trebue să-i ducă Ia crăciun, boierului, limba şi muşchii porcului. Dacă are găini, trebue să-i dăruiască pe an atâtea ouă şi .atâţia pui. Dacă are vacă, îi dă boierului atâtea kilograme de unt pe an. Omul se îndoapă cu ciorbă de lobodă şi corcoduşi, cu urzici şi cu ştevie, ca să .aibă ruşfetul pentru stăpân. Dacă nu se ţine de datorie şi îl supără pe boier, boierul nu-1 mai primeşte în primăvară ia învoială, aşa că ţăranul nu mai are alta de făcut decât, ori să moară de foame, ori să-şi ia lumea în cap. Starea asta nu e numai aici, în Teleorman, e şi în Vlaşca şi’n Olt şi’n Romanaţi.
   — Este în toată ţara.
   — In toată ţara.
   — Să ne-apucăm de treabă.
   — Să ne-apucăm. Eu, aici, făcui ce m’am priceput şi-am putut, fără patalama şi fără ajutor. Mergeţi mai departe prin sate, că oamenii vă vor primi ca pe dumnezeu. Cred însă că boierii şi jandarmii au să se uite la dumneavoastră ca la necuratul.
   Trimişii partidului au câte o desagă cu dânşii. In ele, tipărituri: Constituţia, legea tocmelilor agricole, legea electorală, statutul despre cum să se înjghebeze un club şi cum să-şi f,acă treaba. Se opresc în- Piatra, în Viişoara, în Liţa, la Flămânda, la Seaca. Oamenii sunt flămânzi şi însetaţi de pâine şi dreptate. Merg mai departe: în Vlaşca, la Grujani, la Gă- lăţeni, la Măgura; în Olt, la Bârseşti, la Bălţaţi, la Poiana ; în Romanaţi, la Islaz, la Celei, la Gârcov. Cum spusese prietenul din Zimnicea, oamenii îi întâmpină fericiţi şi-şi povestesc obida. Se aleg cei cu mai multă pricepere şi cu hărnicie mai mare. Au făcut clubul. S’au strâns şi ,alţi oameni din comună la club. Cei săraci. înstăriţii rămâneau la o parte. Mârâiau, cum că fapta însemnează ridicare împotriva .aşezărilor şi că stăpânul o să se supere, iar zapciul o să se’ncrunte. Ţăranii citesc între ei legile şi văd că, aşa cum sunt ele, încă sunt mai bune decât fără-de-legile stăpânirii. Păstrează legătura cu studentul, cu bătrânul şi cu partidul. Precum au fost învăţaţi, trimit hârtii scrise la Bucureşti, despre cum merge treaba.
   „In ziua de 1 Noemvrie, sătenii s’au adunat cu toţii în casa» clubului pentru a asculta cuvântările prietenilor noştri din comuna Seaca, scriu cei din Liţa. Cel dintâi a vorbit C. P. Genescu, îndemnând pe oameni să se unească în club... să lupte strânşi uniţi, paşnici dar hotărîţi, mai întâi pentru a face- să se respecte legile în ceeace priveşte clasa ţărănească şi apoi pentru câştigarea unor legi mai bune... Până acum s’au înscris în club 151 de săteni".
   Scriu cei din Seaca:
   „în ziua de 29 Noemvrie am avut o întrunire Ia care au luat parte 239 de membri ai clubului. Tovarăşul nostru D. P. Laudă ne-a vorbit în chipul următor: „Fiecare dintre noi să ştie că. numai prin unire şi prin luptă liniştită şi legală vom putea să ne îmbunătăţim tr,aiul“.
   Aduce la cunoştinta partidului preşedintele clubului din Flămânda, Ispas Roşiu:
   „In ziua de 19 Noemvrie a fost prin comună d. căpitan Brătan, fost căpitan de călăraşi în Turnu-Măgurele şi venind la cârciuma lui Mitică I. Alexe, unde se aflau mai mulţi locuitori, a spus că. socialismul este o hoţie şi că rău au făcut locuitorii de n’au bătut cu pietre pe socialiştii care au venit în comună şi nu le-au scos ochii cu sburături. Comitetul executiv a desluşit pe locuitori că d. căpitan, înainte de a fi căpitan, e ciocoi şi are interes să nu vadă pe ţărani uniţi şi luminaţi... Ţăranii să nu se potrivească ce zic căpitanii, arendaşii şi proprietarii despre cluburile lor. Ei să meargă înainte, liniştiţi şi cu hotărîre. Câinii latră^ luna trece".
   Se întreabă Ion Gâzea, preşedintele clubului din Măgurele, şi-i întreabă şi pe ţărani:
   „Dece ţara asta să fie semănată cu spini şi măr răcini ? N’ar fi mai bine să fie cu grâu verde, vântul când adie De el să-l îndoaie şi pe noi să ne bucure? Să nu mai fie în ţara noastră frumoasă neam de înşelători ?“
   Ar fi ,bine, nici vorbă.
   Până una-alta, locuitorul Radu Maican povesteşte cum sunt înşelaţi oamenii lai vânzarea cerealelor „căci nu-i lasă. pe dânşii să puie mâna pe râzătoare şi când se plâng l,a poliţie că sunt înşelaţi, sunt tot •ei băgaţi la închisoare".
   Până una-alta, un ţăran se tângueşte la clubul din Giuvăreştii dela Romanaţi:
   „Trăim ca vai de noi şi n’avem să ne ducem în altă parte să muncim, trebue să răbdăm toate, căci domnu Ceatalopul ţine toate moşiile de prin împrejurimi. Fără pământ, fără vite, fără nimic, am dori mai bine să vie holera ori ciuma să ne cureţe de pe faţa pământului”.
   Moşul are mult de lucru la Bucureşti. Ars şi studentul. A mai luat fiinţă un club şi încă unul. A sburat sămânţa peste întinsuri, în alte judeţe, fără ca ei să se fi dus acolo. N’au fost prin satele din Ilfov, şi uite că vin ţăranii la clubul partidului şi cer cărţi de membru, lămuriri şi broşuri. N’.au fost prin Covurlui şi Prahova, dar oamenii de acolo şi-au făcut şi ei cluburi. Sunt acum, în şapte, opt judeţe, vreo sută de cluburi cu vreo zece mii de membri. Zece mii de robi se luminează şi nu mai doresc să vie peste ei ciuma ori holera să-i scape, ci aşteaptă ziua când nu va mai fi în ţară neam de înşelători.
   Moşul pufă.e ca un cal bătrân în semn de mulţumire că treaba merge strună. Nădejde, însă, este posomorit acum. Morţun ascultă cu urechea într'altă parte rapoartele care vorbesc despre întinderea mişcării. Diamandi îi spune ceva din vârful limbii, pe f; „nţuzeşte, lui Radovici şi amândoi se uită la Nădejde care mormăe ceva în barbă.
   „La lucru, că de avut teren, — avem !“ spusese el odată. Dar terenul dă rod prea mult, prea repede. Ideea încolţeşte, priindu-i lacrima care udă pământul. Oamenii îşi pun toate nădejdile în partidul muncitorilor fraţi cu ei. Le-a trimis legile şi ei s’au desluşit.
Când li se dau drepturi ? — că stăpânirea se face n’,aude ,şi n’a vede. Ii povăţueşte gazeta să nu ia în seamă batjocura şi ameninţarea stăpânilor. Dacă îi înşeală proprietarul ori arendaşul, dacă-i înjură primarul, îi bate jandarmul şi-i închide prefectul, ei să meargă la judecată. Dar judecăţile de cine sunt făcute ? Cine a mai văzut ca un judecător să închidă un prefect, care a închis, la rândul lui, un ţăran, şi să facă de două parale pe un boier, care i-a înşelat la tocmeli pe mârlani ?
   Dela o vreme, jalbele care veneau la partid, cam aşa începeau să grăiască. Oamenii arătau nedumeriri, nemulţumiri. Ce să facă ? Dacă e vorba de băgat capul între umeri şi de tras sumanul peste cap, să nu-1 doară izbitura ciomagului, şi dacă e vorba de răbdat şi de paşte Murgule „iarbă, — apoi, paştele mă-sii, ce nevoie au mai avut de cluburi ? Partidul i-a răscolit mai ră.u, dându-le pe mâini legi şi în- demnându-i să se ridice în contra strâmbătăţilor, iar acum tot el le bagă şomoiogul în gură.
   Moşul e un nătâng bătrân şi studentul un apucat. Ei se bucură, fiindcă nu vin sub nasul lor jalbele dela sate. Le opreşte Nădejde, care, dimpreună cu Morţun şi Diamandi şi ceilalţi, îşi dau mai bine seama c’ar putea să iasă, până la urmă, o boroboaţă. Au început să se sperie moşierii şi-au venit cu plângferi ia; partidul conservator, ;care, în felul acesta, va avea un ac de cojocul guvernului. Fili- pescu, prin ,,Epoca", urlă ca un nebun că se dă ţării foc, deoarece se face propagandă Ia sate ca dijma să fie din zece una, ca pământul să fie luat dela proprietari, ca pe tron să fie adus feciorul domnitorului Cuza, ca ţarul ruşilor să vie cu armata în ajutorul ţăranilor şi al socialiştilor.
   E pe la 20 ale lunii Ianuarie. La Cameră, Morţun 
   a vorbit două ceasuri în faţa moşierilor, care nu-i mai spuneau bună-ziua, şi şi-a dat cuvântul de onoare că partidul e dinastic şi legalist. Chestia cu ţarul ? Protestez ! a spus el. Vă rog, cum am putea să avem legături noi cu ţarul, când el în Rusia, îi spânzură pe-ai lui ?
   Deputaţii nu l-au crezut. Aveau pământuri şi ştiau că aşa se ducea, pe alocuri, propaganda la sate, pentrucă aceia care o făceau erau oameni tocmiţi de ei.
   Morţun a îndreptat atunci priviri rugătoare spre Ferechide, care îşi răsucea lenevos mustaţa lungă şi clipea cu ochi răi: „Să spună domnul ministru de Interne dacă este adevărat că socialiştii sunt instigatorii ţăranilor, dacă urmăresc revoluţia1'. Ferechide îl lasă îndelung să se umilească şi pe urmă răspunde, ocolind întrebările. Este ceva la sate ? A auzit şi el. Nu poate să facă afirmaţii până nu se convinge, căci se teme că afirmaţiile ar putea să fie inexacte. Va controla. In orice caz, ţine să aducă la cunoştinţa adunării că a trimis armată prin judeţele pe unde se spune că ar fi mişcări, însă a trimis-o în scopuri defensive.
   Adunarea se ridică şi aplaudă furtunos.
   Morţun îngălbeneşte. îşi şterge fruntea. Spune un „mersi“ ofensat catârului cu privire de uliu de pe banca guvernului Şi pleacă glonţ la club.
   In dreptul lui Cap'şa, un prieten îi face semn să oprească trăsura. Trage lângă trotuar.
   — V’au făcut-o Mitiţă bigotul şi Ferechide boul. Praful s’a ,ales din cluburile voastre.
   — Nu, monşer ! Acum zece minute l-am interpelat pe grec şi mi-a răspuns că la sate e linişte. A trimis armata, dar numai ca să le arate conservatorilor cât de fără temei e gălăgia lor. Intr’o zi, două, balonul cu instigaţiile se desumflă.
   — Se desumflă ? Voi ce faceţi la club ? Dormiţi ? De vreo trei zile se tot fac .arestări prin Teleorman, prin Olt, prin Romanaţi. Cluburile au fost închise. Ferechide stă de ieri cu nasul în hârtiile voastre şi întocmeşte dosare. Nu ştii ce e la Măgurele? La Ca- r,acul ? La Slatina ?
   Morţun îşi şterge iarăşi fruntea. îşi suflă nasul în batistă ca să-şi tăinuiască emoţia.
   Aşa dar, aici au ajuns lucrurile? Cum rămâne cu zâmbetul mieros al lui Mitiţă Sturza, care îi spusese acum câteva săptămâni, lui Radovici, despre campania din presă: „Nu aveţi nicio grijă. Nu ne luăm după conservatori. Sunt nişte gugumani11. Cum rămâne cu strângerea de mână pe care Brătianu i-a dat-o acum câteva zile lui Diamandi, când acesta l-a întrebat, strănutând, dacă scandalul stârnit de Filipescu şi demersul acestuia la rege, pot să influenţeze guvernul ? „Noi şi dumneavoastră suntem aliaţi. Dumneavoastră sunteţi un fel de aripă stângă a noastră.. Nu ,am mers anul acesta la alegerile pentru comună pe-aceleaşi liste ? Spune-i lui Nădejde să fie liniştit. Conservatorii ne forţează să le trecem puterea, dar se înşeală. E bine că aţi mers la ţară. Vrem să mergem şi noi“.
   Nu e nimic, nu se lasă intimidaţi şi cu toate astea au trimis armata. Ce-o fi acum la, ţară ? Ce-i cu ţăranii ? Ce va fi cu partidul ? Şi dandanaua se întâmplă acum, când muncitorii îi ceartă că sunt în prieteşug prea mare cu pătura burgheză.. Când el, Morţun, Diamandi şi Radovici, se înţeleseseră asupra interesului pentru democraţie de a intra în partidul liberal şi când îl convinseseră pe Nădejde care pricepea greu.
   — Iancule, zile grele! strigă el, dând busna în birou. Am intrat în chichion. Chestia ţărănească ne iese prin piele. Ce este de făcut ?
   Ii vorbeşte numai lui Nădejde, cu toate că7n odaie sunt şi ceilalţi. Radovici îşi şterge ochelarii, Diamandi strănută şi-şi trage ţăcălia, aşa cum face când e nervos. Morţun povesteşte întâmplarea dela Cameră şi răspunsul în doi peri al catârului. îşi dau seama că au fost păcăliţi. Li se trage, sunt siguri, dela bătrânii liberali, care sunt cu Sturza şi care ştiu că Brătianu, ambiţios, vrea să-şi facă majorităţi, aducând zestrea socialistă. Ia să-i ardă o cacialma ! Ia să încurce combinaţia tineretului din partid ! Ce este de făcut ? Or fi început arestările. Proprietarii sunt mânioşi. Dacă, însă, îşi vor fi făcut pe-alocuri şi ţăranii de cao ? Ei au luat-o de-a bună şi-au întrecut măsura. Noi, aici, ne spunem doar prieteni. Din procesele lor verbale se vede că îşi spuneau tovarăşi. Cine i-o fi învăţat ? Şi dacă se vor fi împotrivind armatei, care niciodată nu este defensivă, cum mormăia Ferechide la Cameră, când 'o pui la cheremul proprietarilor? Iese încurcătură şi intrăm şi mai adânc la aipă, ca autori morali. Să-i sfătuim să fie liniştiţi.
   A doua zi, gazeta partidului publica un îndemn:
   „Fiţi liniştiţi!" suna apelul. „Voi ştiţi, iubiţi săteni, că socialiştii nu vă făgăduesc pământ, că nu vă făgă- duesc dijma din 10 una, că nu vă îndeamnă la răscoală... Socialiştii vă îndeamnă numai să vă uniţi, să vă luminaţi... să nu călcaţi legile şi să daţi in judecată pe acei care le calcă necontenit... Socialiştii, oriunde au pătruns, v’au îndemnat mereu la linişte, la pace... Nu vă fie teamă! Armata care s’a trimis în unele părţi, ca şi autorităţile, au porunca — după cum a mărturisit ministrul de Interne la Cameră — să nu atace, să nu aţâţe, ci să păstreze rânduiala. încă ceva: Autorităţile vă confiscă hârtiile cluburilor şi arestează pe unii din voi. Să nu faceţi nimic împotrivă-le... Cât timp veţi fi liniştiţi, nimic rău nu vi se poate întâmpla. Apa trece, pietrele rămân".
   Pe când ei redactau apelul, hotărînd -ca apoi să
5088. - 3
cheme pe Moşul şi pe student, să le tragă o praftură, aceştia se aflau în drum spre Caracal, între jandarmi.
   Gazeta n’a mai putut să cadă în mâinile ţăranilor. Sfatul n’a mai putut să ajungă sub ochii lor. Ei zăceau prin pivniţele şi şoproanele primăriilor şi-ale jandarmeriilor, cu ciolanele fărâmate. Cluburile erau făcute praf. Convoaie de betegi se târau pe jos, între soldaţi călări, spre Capitailă şi spre puşcăriile din orăşele de judeţ. Căpitanul la pensie 'Brătan, din Turnu-Măgurele, venise la Flămânda şi strigase că a avut dreptate, când a spus că socialismul el ,o hoţie. A bătut în ţărani ca ’n fasole. A avut însă dreptate şi omul din Giuvăreşti, care se tânguise cu trei săptămâni în urmă că mai bine ar veni ciuma şi holera să-i stingă pe robi de pe faţa pământului. Acolo domnul Ceatalopul vedea că i-a venit apa la moară, împreună cu un regiment de călăraşi şi cu procurorul dela Caracal. Oamenii lui se spetiseră snopindu-i pe ţărani. Intre baionete mergeau locuitorii din Corbii Oltului, şi-i înţepau din spate baionetele şi-i loveau la moalele capului paturi de puşti. La Poiana, prefectul i-a legat de garduri şi de pari şi le-a făcut mădularele zob. Unora le-a dat foc la colibe. La Măgurele, Gâzea, preşedintele ct!ubiului, care nu mai voia ca ţara să fie semănată cu spini şi mărăcini, şi Popa casierul şi Maican şi Cucu şi ceilalţi, au fost întâi bătuţi, pe urmă puşi la curtea proprietarului să scoată bălegarul din grajd cu mâinile şi să-i taie, trei zile şi trei nopţi în şir, lemnele. Subprefectul i-a scuipat pe bătrânii comunei, a târnuit femeile, a răcnit la copii. „Cluburi, hai ? Socialism, hai ? Nihilişti ca ’n Rusia ?“ •— îi striga primarul din Liţa, lui Genescu şi lui Laudă. Aceştia aveau capetele cât baniţa şi fluierele dela picioare, sparte. Soldaţii stricaseră porţile, dărâmaseră uşile, trăse
   seră cu puşca pe şosea şi prin case. „Câinilor ! Câinilor !“ a răcnit Cojoacă din Bălteni ofiţerilor care îl plesneau cu latul săbiilor, „o să. vă vie vremea !“
   „Revoluţie, hai?“ s’a proptit procurorul din Caracal în pieptul Moşului şi l-a isbit în cap. „Socialism, hai ?“ — s’a întors apoi spre student >şi i-a trântit între coaste un ghiont.
   In biroul procurorului era comandantul jandarmilor, era comandantul unui regiment de roşiori din Bucureşti, erau câţiva proprietari din judeţ. Au tăbă- rît şi ei cu pumni şi înjurături.
   — Escroci ! Sunteţi escroci ! a spus după aceea procurorul şi-a poruncit soldaţilor să-i bage pe cei doi la închisoare.
   Aici ei au întâlnit, claie peste grămadă, vreo sută de ţărani. Unii se tânguiau în dureri. Alţii dormeau. Alţii vorbeau în şoaptă, istorisindu-şi ce s’a întâmplat pe la ei. La fel, în noaptea aceea, în închisorile din Turnu-Măgurele, din Slatina şi Bucureşti, alte sute de ţărani îşi ştergeau sângele de pe obraz şi îşi pi- păiau vânătăile de pe trup. Scăpărau din gura lor, ca focul din amnar, vorbe de năduf şi de ură. Dar dece le spunea escroci, înşelători ? Pretutindeni stăpânirea se năpustea asupra lor cu pumnul, cu palma, cu patul puştii, cu vâna de bou şi le-arunca în faţă un cuvânt pe care nu şi l-au desluşit bine la început: escroci !
   S’au lămurit după alte zile şi săptămâni şi luni, după ce au fost purtaţi dela o puşcărie la alta, dela un tribunal la altul, după ce iar şi iar oasele lor au fost vătămate de lovituri.
   Guvernul .nu le putuse găsi o pricină care să intre in lege. Atunci, pentrucă trebuia!, totu'şi, să osândească năzuinţa lor spre dreptate, i-a scos înşelători, fiindcă Ia cluburi se cere; o cotizaţie de douăzeci de bani şi se dă.dea membrilor Constituţia, care
costa numai pe jumătate. Carte multă, ţăranii nu aveiau. Unii n’aveau deloc. Dar au bănuit cam unde ţinteşte judecata boierilor: să le pună pe frunte o ştampilă, cum se pune la vite, când sunt duse la tăiere, la târg. Să le spună lumea şi azi şi mâine şi întotdeauna: „huideo, înşelătorilor!“ — nu: „să trăiţi, fraţilor, că v’aţi luat la trântă cu mai marii!“
   S’au lămurit în primăvară, la tribunal, când avu loc judecata, care i-a osândit şi când şi Moşul şi studentul şi învăţătorul Bunescu dela Suhaia şi Stroescu din Peret, au strigat în auzul judecătorilor nişte cuvinte pe care le auzeau pentru întâia dată:
   — Asta e asasinare morală, onorat tribunal !
   Dar ce face partidul de nu-i scaDă ? Ce fac mărimile din Bucureşti ? Nu se iau de gât cu boierii din guvern şi cu toţi boierii din ţară ?
   Mărimile din Bucureşti sunt mâhnite şi sunt descurajate. Nu se aşteptau la ingratitudinea liberalilor. Dar îşi arătă colţii şi muncitorii. „Iată unde a ajuns mişcarea din pricina păturii culte !“ glăsuesc ei. Mintea lor le spusese, demult, că intelectualii partidului ,au numai pe buze socialismul, nu şi în suflet. Că nu s’au lepădat de mentalitatea şi de interesele clasei lor. Că au căutat să n’o supere. Au fost schilodiţi • sute de ţărani, au intrat în temniţă pentru un ,an şi mai mult vreo optzeci dintre ei. Pătura cultă a cultivat rătăcirea şi în cugetul unora din clasa muncitoare. Tache Georgescu şi Carovici şi alţii, sunt acum antisemiţi şi cer scoaterea din partid a evreilor. O cere şi Diamandi, pentruca, spune el, celelalte partide să nu mai .aibă motive pentru persecutarea socialiştilor. Deaceea trebue să se şteargă din program partea privitoare la legea expulzărilor. Deaceea nu e bine să se protesteze acum, când guvernul trimite peste graniţă pe Edelstein, pe David lancu, pe
Natan Grunberg, pe Brănişteanu. Are partidul, şi aşa, bătăi de cap destule. Socialismul nu poate să prindă în ţara românească. E o plantă străină. Era mai bine dacă nu mai mergeau la sate şi dacă desfiinţau de mai demult partidul. Puteau să pună condiţii liberalilor.
   — Eu mă retrag dela gazetă şi dela conducere! vesteşte Nădejde în Fevruarie, l,a o lună după prigoană.
   — Să mai aşteptăm, Iancule, să găsim o formulă ! este de părere Morţun.
   — Ce formulă ?
   — Să facem un congres. Poate ar fi mai nimerit să transformăm partidul. Diamandi şi Radovici se gândesc să-i schimbe denumirea în naţional-demo- crat.
   — Treaba voastră. Eu nu mai stau. Altădată vă grăbeaţi voi.
   — Da, dar a intervenit represiunea. Brătianu se fereşte de noi. Mitiţă a dat o liturghie că i-a făcut-o băiatului Statuii, şi Ferechide râde în pumni că ne-a aşternut la pământ.
   Nădejde se retrage. Ceilalţi pun la cale congresul. Congresul se ţine în Aprilie. Are loc tot atunci şi procesul ţăranilor. Morţun, Diamandi, Radovici aduc pe ocolite vorba. Timp pierdut — spun ei. Muncă de-a surda. Nu e încă momentul pentru o mişcare muncitorească. Dacă am boteza altfel partidul şi i-,am schimba programul ? Dacă, până se vor desvolta instituţiile, ne-am contopi cu partidul liberal, care, prin elementele lui tinere, este pentru democraţie ?
   Tăcere. Chipuri nedumerite la început, încruntate apoi.	,
   —■ Ce ziceţi ? repetă întrebarea Diamandi.
   Morţun învălue sala într’o privire şi într’un zâmbet, care ar vrea să spună:
   — Vă rog ! Faceţi pentru noi asta .. . Avem atâta drept.
   Tăcere. Dar iată că. din bancă se ridică acum un tânăr blond, subţire şi înalt, cu haine ponosite. Ochii lui sunt albaştri, dar în momentul acesta au străfulgerări cenuşii.
   — Eu credeam, rosteşte el tăios, cu accent moldovenesc în glas, că am venit la congresul socialist. Bag de seamă că e vorba de altceva. M’am înşelat. Nu am ce căuta aici !
   Conducătorii au înlemnit. Lucrătorul tânăr se îndreaptă spre uşă. Un delegat cu cămaşă, de pânză, cu nădragi peste care e petrecut un brâu, bate din palme:
   — Să trăieşti, Frimule!
   Este croitorul Piţurcă. Se îndreaptă şi el spre uşă. in prag aruncă o privire furioasă tribunei şi un cuvânt, care cade ca un pietroi :
   — Huideo !
   Capul care stă rezimat pe-un gât subţire, cum stă măciulia pe-un baston, a svâcnit. A răsunat parcă plesnitura unui bici în odaie. Amintirea sudalmei îl trezeşte de-a-binelea pe Nădejde, ca şi cum cuvântul de demult i-ar fi fost aruncaţi în obrazul ca lămâiiai, acum. Degetele se strâng în jurul tocului, tocul intră în călimară şi se pleacă peste hârtia albă. Scrie titlul de deasupra: „înstrăinaţii". Şi dedesubt: „Falimentul socialismului".
   „Socialismul nu moare şi nu poate muri nicăieri... Cine-şi simte inima 'pătrunsă de avânturi nobile, cine simte o pornire neînvinsă de a fi părtaş în lupta mare a ideilor noi împotriva prejudecăţilor şi nedreptăţilor învechite, poate să vie alături de noi“, scriseseră muncitorii în gazeta lor nouă pe care o scoteau odată cu începutul .anului 1902. Nu ştia nimeni dinafară cât de săraci sunt şi cât de puţini sunt. Dar se stră- vedeau căldura inimii şi îndârjirea voinţei.
   Când înşelătorii plecaseră cu doi ani în urmă şi când oamenii de credinţă s’ati numărat, erau cincizeci şi unu. Atâţia, din mii şi mii, după ,ani şi ani de învolburare aprinsă. Buni şi atâţia, căci erau cei mai buni. Unii din cei care lipseau erau cu fugarii. In alţii au răbufnit porniri rele: fluturau steagul urii. Dar în cei mai mulţi se cuibărise descurajarea. îşi simţeau sufletul pustiit şi-şi spuneau: „Nu mai putem să credem în nimic. Ne vedem de-ale noastre. Ne-au amăgit".
   Cei cincizeci şi unu, — în fruntea lor un muncitor cu braţul: Frimu; un om de carte: Gherea, — au svârlit o chemare în 900. ,
   ... când prin trecerea unor fruntaşi ai mişcării muncitoreşti in rândurile partidului liberal, se tăgăduieşte fiinţa mişcării noastre şi deci fiinţa suferinţelor noastre, se cuvine mai mult ca oricând să ne afirmăm.
   Când începe un an nou, nădejdile se anină de el. Fie bine venit! începea însă un veac nou, şi cu atât mai mult puteau şi trebuiau să se pună în el speranţe de adânci schimbări şi de mari împliniri.
   Odaia de hotel din Şelari e întunecoasă, aşa că lampa trebue isă stea aprinsa1 şi în timpul zilei. Mult aer nu poate să pătrundă in cameră, nici chiar când oamenii nu se adună acolo, pufăind din ţigări groase, făcute cu tutun prost. Strada a fost tăiată cu economie, astfel că e îngustă şi răsucită, iar dughenele care o străjuesc, îsi fură una alteia soarele şi adiereâ vântului. E şi sgomot pe-acolo, căci negustorii stau în prag şi-şi fură muşteriii. Mai bine, fiindcă în felul acesta, sus, în odaia dela Fiesfchi, se poate sta de vorbă fără teamă ca discuţiile vor ajunge şi în alte urechi. E acolo o societate de înmormântare şi de ajutor, ai cărei membri pun mână dela mână pentru ,a avea unde să bată când sărăcia îi ghionteşte mai tare şi când unul din ai lor se apucă să moară.
   Sunt şi ,alte societăţi dintr’acestea cu oameni nevoiaşi, de care nu se îngrijeşte nimeni. Ar trebui să se îngrijească stăpânitorii, dar aceştia se îngrijesc de ei. Sunt două lumi. Stă, una, în mijlocul oraşului şi are case mari şi grădini şi cupeuri şi slugi. Trudesc pentru ea, pe câmpuri întinse, robi care trăiesc în bordeie şi se hrănesc cu ierburi. Obrazul e crăpat vara de harapnic şi de arşiţa soarelui. Despre Nabab se spune că are nouăzeci şi nouă de moşii, niciuna mai mult, niciuna mai puţin, şi că gealaţii lui trec oul prin inel.
   Numele Nababului e Cantacuzino şi e şeful conservatorilor şi e sfetnic al regelui. Primarul oraşului n’a putut să prididească de câţi nevoiaşi au venit La' crăciun să ceară ajutoare. E frig prin cocioabe, e pâinea scumpă şi sunt lemnele scumpe. S’au stins, în acest an, mai mulţi copii decât până acum. Pune să se facă liste de subscripţie şi întocmeşte, cum îl taie capul, un apel către cei cu dare de mână. Trimite apelul şi o listă, Nababului. El Ie înapoiază, ostenin- du-se să scrie cu mâna proprie: „Refuz". După sărbători, însă, gazetele vestesc:
    0 mare şi frumoasă serbare a fost a doua zi de Crăciun la, d. G. Ci. Cantacuzino,. şeful partidului conservator. Se aranjase in onoarea micilor principi Carol, Elisabeta şi Maria, un splendid pom de Crăciun, un mare şi mândru molift adus din pădurea Zamora. Pomul u fost încărcat cu tot felul de jucării din Germania şi Franţa. Serbarea a început la 5 d. a. şi a durat până ta 7 jum., când. spre bucuria micilor îngeraşi, li s’au împărţit darurile.
   Caută şi alţii să-l ajungă şi să-l întreacă pe Nabab, însă nu pot. Nu poate nici regele Carol, măcar că-1 îmboldeşte mereu pe Calinderu, care-i este .administrator. Dacă Nababul e stăpânitor de moşii, dacă şi alţii din partidul lui au lanuri de grâu şi păduri îndestule, nici oamenii lui Sturza şi ai lui Brâtianu nu rămân să întindă mâna asemenea calicilor. Au făcut o bancă, încă una, şi o fabrică şi alta. Costinescu are o barbă de patriarh şi-un suflet de tâlhar, ha Sinaia îi muncesc oamenii pe lucru de nimic, preschimbând fierul în cuie şi în sârmă şi în tablă, care ia, în lăzi, drumul străinătăţii. Sunt despădurite colinele şi creştetele munţilor şi lemnul se schimbă în hârtie, dar hârtia pleacă în alte locuri, cu toate că la şcoală, copiii nu au cărţi. Scormonesc pământul şi-i vor fura petrolul, întovărăşindu-se cu lacomi dinafara hotarelor, aducători de capitaluri, iar colibele tot cu opaiţ au sa rămână.
   Demult, în casele bogaţilor, nu mai sunt lumânări în sfeşnice de aur. Au gaz aerian. Este introdusă electrica. Aşa, da, începe ţara să-şi merite numele de Belgie, aici în Orient. Capitala se poate lăuda că e un Paris de proporţii mai mici. Capşa nu e mai prejos de o cafenea de pe marile bulevarde. Balurile dela Teatrul Naţional strălucesc prin lumea lor aleasă şi prin pietrele scumpe. Bătăile de flori dela Şosea sunt chiar mai încântătoare decât pe Riviera, cu deo
   sebire de când principesa Maria, zâna cu păr de aur, dă semnalul deschiderii cortegiului.
   Ea nu lipseşte dela nicio serbare a doamnelor şi a domnilor din societatea bună şi se dă trup şi suflet faptelor caritabile. Când societatea ..Oboilul1* s’a gândit, dimpreună cu „Materna**, să Iacă o petrecere pentru a veni în ajutorul săracilor, nobila prinţesă şi-a pus parcul la dispoziţie. Era adorabilă în costum de ţărancă, română în uşa pavilionului cu lucruri naţionale şi îi stătea bi-ne cu ţigara în gură. Au început şi doamnele din societatea Capitalei să fumeze ca ea. Este emancipată. Are o cabrioletă cu patru cai pur- sânge englezeşti, cum e şi ea pur-sânge englezesc, şi goneşte pe străzile oraşului ca gândul şi ca vântul. Păcat că sunt străzile prost pavate, că lumea n'are educaţie şi nu se fereşte din calea ei şi că stau si hodoroagele de tramvaie în drumul trăsurii pri’n- ciare. Un afurisit de vagon ,a spart felinarele trăsurii şi-un mojic a speriat caii înaripaţi, când aceştia l-au întins la pământ şi-au trecut peste el.
   Dincolo, de jur împrejurul centrului,. ca un brâu lat, destrămat, cârpăcit şi murdar, se întind mahalalele. Uliţe cu gropi, cu noroaie şi praf. Cu maidane. Cu felinare chioare. Dacă un câine a fost călcat, dacă un cal a răposat în drum, acolo rămân zile şi săptămâni, cu burta plesnită, cu muştele droaie pe ei, cu ochii şi dinţi rânjiţi, de parcă ar vrea să spună: „Unde e primarul, mama lui, să ne ia, că-i umplem de boleişeniţă pe săraci?** Casele se pleacă într’o rână, gardurile stau să cadă, gârbovite de bătrâneţe. Omenirea trăieşte necăjită. Dă în brânci de muncă, dar câştigul e mic şi gurile sunt multe şi vi,aţa este scumpă. Lumea din centru se lăfăieşte şi trândăveşte şi nimic nu-i lipseşte. Parcă ar fi altă lume şi e, în~ tr’adevăr, alta — nu .ar mai fi.
   Scara dela Fieschi scârţâe sub picioare, când calci pe trepte. Casă veche. Hotel de mâna treia pentru voiajori de-o noapte, pentru perechi de-un ceas. Prăvăliile dimprejur îşi trag1, lenevoase, obloanele. E devreme. Abia s?au sculat madamele şi portarul şi băiatul care-aduce cafele.
   — Bună-dimineata !
   Urcă treotele casierul dela societatea care ,are la etaj o odaie. Hainele pe care le poartă sunt curate, dar strâmte pe el, încât te gândeşti că, dacă şi-ar întinde odată umerii în voie, hainele s’ar rupe la cusături. E voinic, îl simţi, măcar că-i uscăţiv. Şi ce ochi! Albaştri, că este blond, însă când te privesc, pătrund parcă în sufletul şi în rărunchii omului. F. tăcut, ai putea să spui că este chiar ursuz, dar îl simţi bun. Vine cu noaptea în cap şi deschide singur ferestrele şi mătură singur odaia societăţii. E o societate săracă şi nu po,ate să plătească o femeie pentru curăţenie. Societate de oameni nevoiaşi, li zice „Munca“. Dar parcă oamenii care vin aici ziua şi mai cu seamă seara şi stau până târziu şi câteodată vorbesc cam tare, nu vin numai pentru ajutor şi pentru înmormântare. Sunt oameni cuirioşi. Uneori, câte un comisar intră, şopteşte cu patronul ceva şi arată cu mâna la etaj. Pe urmă, îşi înseamnă ceva în carnet şi pleacă.	Se	zice că sunt socialişti.	Dar parcă
s’a isprăvit cu	ei.	Nu spuneau	ziarele mai	demult că
Morţun şi Nădejde şi alţii s’au dus la liberali?
   — Bună seara!
   A plecat casierul dela „Munca“. E târziu. Plecaseră mai adineauri, rând pe rând, prietenii lui. Sunt parcă mai mulţi. Chipuri noi. Tineri şi . mai în vârstă. Unii	mai bine	îmbrăcaţi,	alţii mai
puţin. Cum	de	încap cu	toţii în	odaia de
sus ? Şi pe ce stau, că sunt acolo numai două bănci şi trei scaune ? Stau în picioare şi înghe
suiţi ca sardelele. Prin uşă răzbăteau vorbe, când mai aprinse, când mai domoale, şi ieşea pe sub ea un fum, de credeai că e baia lui Meltzer s,au a lui Ma- renco. Fum de ţigări. De bună seamă că, după ce-au plecat, el a deschis ferestrele să iasă fumăraia şi şi-a potrivit lucrurile pe birou. Deaceea a mai stat. Vine cel dintâi şi pleacă cel din urmă.
   — Noapte bună!
   Merge treaba mai greu, mai încet. Dar aşa e mai bine, fiindcă abia acum şi abia aşa, lucrul e cu temei. Vorbărie, ifose, mai puţine. Grâul s’a ales din neghină. A fost multă neghină. Acum, — noi intre noi, cu nevoile noastre adevărate, cu ţelurile noastre. Noi, o lume. — ei, altă lume. Cine vine cu noi, să ştie că vine la muncă grea. Că e dator să se lămurească pe sine şi să-i poată lămuri apoi pe fflaiţii lui. El e frate cu muncitorul şi mişcarea1 este a muncitorilor. E frate, ca .atare, cu muncitorii din toată lumea. Duşmanii lui de aici şi duşmanii muncitorilor de pretutindeni sunt cei care trăiesc de pe urma muncii omului din atelier, din fabrică, de pe ogor. Socialismul e internaţional. Dece se cheamă cântecul nostru „Internaţio- n.ala“? Dece cântecul spune:
Ţărani şi lucrători, noi suntem
Partidul mare muncitor...
   Să vină la noi şi oamenii cu carte. Ei fac altă muncă, dar şi munca lor dă câştig şi putere stăpânilor. Sunt şi ei exploataţi. Să ne ajutăm între noi. Dar să rupă cu clasa din care pleacă. Să nu stea călare oe doi cai. Tăria noastră e în unirea noastră. In învăţămintele dascălilor noştri. In credinţa pe care o arată fraţii noştri din alte locuri, că vor birui într’o zi. Ai văzut ce a fost zilele trecute în Rusia.
la Minsc? Deţinuţii politici au cântat în închisoare imnuri revoluţionare. Au fost băgaţi în carceră. Ei au făcut greva foamei. S'a aflat afalră, şi muncitorii din oraş s’au strâns la poarta puşcăriei şi-au bătut în ea cu bolovani şi-au strigat: „Trăiască tovarăşii noştri, jos guvernul despotic!" A venit .armata să-i împrăştie, dar ei s’au bătut şi cu ea.
   Nu mai .avem bani ca să scoatem gazeta? Nu e nimic. Am dus-o un an, tocmai bine ca lumea să ştie că mergem înainte. Mergem înainte şi fără ea. O scoatem altădată. Ne dă af.ară din local? Şi-a băgat politia nasul şi l-a silit pe patronul hotelului să ne evacueze? Căutăm alt local. Aici tot nu mai încăpeam. Creştem. LuDta noastră în contra legii meseriilor şi a corporaţiilor ne-a adus muncitori. Ei îşi dau seama că sindicatul e arma lor. Spune şi tovarăşul Frimu: „Corporaţiile sunt cu trecutul: sindicatul e cu prezentul şi viitorul. Să facem sindicate11-
   — Dar partid?
   — Vom face şi partid când ne vom întări. Când vom fi mai mulţi. Mai luminaţi. Când împrejurările dela noi şi din alte locuri ne vor îngădui.
   In Rusia, muncitorii se bătuseră şi altădată şi’n alte locuri, cu împăratul, cu armata, cu poliţia lui. S’au luat de piept şi după întâmplarea de atunci dela Minsc. S’.au bătut cu el şi când ţarul a trimis poporul să moară în războiul cu japonezii. Pe urmă a fost o încleştare mai cruntă când, pentrucă a cerut pâine şi dreptul de-a nu mai fi asuprit, tunurile şi puştile culcară poporul în duminica roşie dela 9 Ianuarie. A- tunci, mâniaţi, muncitorii au ridicat baricade şi au făcut să trosnească din încheieturi întocmirea aşezată pe cruzime şi strâmbătate. Dar atunci îi îndemnase la luptă partidul lor prin conducătorii pătrunşi cu adevărat de spiritul revoluţionar. Ce folosise mulţimii că fricoşii şi oamenii poliţiei şi cei ce voiau să ţină lucrurile în loc o sfătuiseră să meargă la împărat cu icoane în mâini, cu jalbe în băţ şi să înge- nunche în faţa lui, cerşindu-i drepturi? Drepturile se cuceresc.
   învăţământul acesta să-l tragem şi noi, mai cu seamă că .am văzut unde ne-a dus pătura cultă din mişcarea de până ieri. Ne-a ţinut în loc şi ne-a dat înapoi, şi ţăranii au muşcat pământul şi-au mucezit in puşcării, iar ei, conducătorii, s’au dus pe urmă dracului, în tabăra duşmană.
   Clasa muncitoare din toată lumea este îndurerată de jertfele poporului din Rusia. Este însă si’n admiraţie când îl vede acum încleştat cu tiranul. Suferinţei lui şi vitejiei lui îi trimite salutul ei. Să i-1 trimitem şi noi. Jos Despotismul!
   „Jos Despotismul !“ se numeşte foaia care e tipărită cu prilejul acesta. Lumea se bate cu vânzătorii s’o ia şi s’o citească. Vrea cneazul Moruzi s’o confişte când vede că gazeta .are căutare. însă. ea este acum in mâna şi’n buzunarul oamenilor. Vede prefectul că socialiştii dela „România Muncitoare'* au închiriat şi sala Eforiei pentru o întrunire. Eh, sala este o hardughie şi ei sunt putini. Se vor face de râs. Când cneazul vede că la 24 Ianuarie 1905 lumea se îngrămădeşte De bulevard şi intră la întrunire, îşi trimite politia s’o împiedice. Trimite haidamaci dela liberali şi dela conservatori să se bată cu cetăţenii. Se bat şi sunt bătuti, fiindcă oamenii care vin să-i asculte pe vorbitori sunt mai mulţi, cu mai mare dârzenie.
   Este 24 Ianuarie şi e o potriveală cu sărbătoarea Unirii Principatelor. Să fie ziua aceasta, ziua unirii din nou a muncitorilor! Este încă o potriveală: cu şase ani în urmă, tot in ziua aceasta zăceau cu mădularele frânte. în închisorile din Caracal, Slatina si Tur- nu-Măgurele sute de ţărani, care vruseseră să dobândească dreptul la o viată mai bună.
   Tiraniei din Rusia şi tuturor tiranilor, — cuvântul nostru de dispreţ Şi de ură! Tovarăşilor care luptă pe baricade la Petersburg şi tovarăşilor de pretutindeni în luptă cu duşmanul, un salut!
   Şi să facem ca ei. Să ajungem o putere prin număr, prin voinţă, pentru ca într’o zi să schimbăm şi la noi rânduirea putredă şi nedreapta.
   Cneazul Moruzi e chemat de ministrul Internelor şi se alege cu o papară. Ce fac agenţii lui? Cum de n’a' prevăzut că la întrunire va veni lume multă şi n’a pus lacăt sălii? Dece n’a împiedicat întrunirea? Dece n’a pus pumnul fn gura vorbitorilor? S’a supărat legaţia rusă. A fost înjurat ţarul. S’a spus despre el: ţarul spânzurătorilor.
   Cneazul stă în poziţie de drepţi, cu burta suptă în tunica pe care n’o mai prinde cureaua ; barba lui mândră, iubită de cucoane, tremură ca o mătură. E îmbujorat ca un curcan. înghite ca pe găluşti observaţiile care-i rămân în gât, dar ministrul are dreptate. Cum să-i treacă, însă, prin mintea pe care o are sub chipiu, că mâna aceea de socialişti, de sindicalişti .ai lui Frimu — naiba să-i ia — va aduce puhoi de lume la Eforie ? Va fi de acum încolo cu ochii în patru!
   — Să trăiti !
   Nădejde înnegrea o foaie de hârtie în biroul redacţiei. A simţit pe umărul slab o mână ca o ghiară. A întors capul şi s’a uitat peste ochelari. A întâlnit ochii de uliu ai lui Ferechide.
   — Ce scrii?
   — Despre conservatori şi reforma agrară.
   — Nu interesează. Dumneata n’ai auzit ce-a fost? Nu te informează nimeni? Nihiliştii au ridicat capul. Ne ameninţă anarhia. Scrie despre vânduţii dela E- forie.
   — Am înţeles.
   Ce facem cu musafirii nepoftiţi? Marinarii răsvră- titi ruşi s’au oprit cu vaporul la Constanta1). Cer cărbuni, pentru a putea să plece mai departe. Cum să le dăm? Să ne aprindem p.aie în cap cu legaţia rusă? Mai bine am pune tunu’n ei. Ce facem, însă, cu legile internaţionale ? Mai e si opinia publică pe care o instigă socialiştii. Greu. Foarte greu. Nu mai au nici mâncare. Cer voie să se aprovizioneze din oraş. „Ni- cio litră de slănină, niciun băţ de chibrit!" răcneşte generalul Lahovari, ministrul. Au zis, însă, că dacă nu sunt ajutaţi să plece mai departe şi nici să debarce, trag în oraş cu tunul. Sunt în stare. Cum ii spune vasului? ..Potemchin“. Cine îi conduce? Un soldat marinar, Matuşenco. Dă-i jos pt toţi! Ii vom risipi prin oraşele ţării şi vom ,avea grijă să nu facă revoluţie şi la noi. Vom trimite vaporul înapoi, împăratului Nicolae. I-am dat jos, dar până să-i împresoare armata noastră au mai făcut o poznă. S’au năpustit la telegraf şi-au trimis o depeşă lungă unui ziar al lor, al răsvrătiţilor din Rusia. Ce depeşă ? Aceasta:
     Mateloţii revoluţionari ai cuirasatului de escadră Cneaz Potemchin din Taurida, aparţinând direct sau indirect Uniunii democratice socialiste din Crimeea, trimit, prin mijlocirea ziarului Iscra, salutul lor frăţesc întregu. tui proletariat rus. Regretăm, din adâncul inimii, cu el 
     şi cu toţi campionii pentru libertate din Rusia, succesul necomclect al acţiunii noastre revoluţionare, dar îndrăznim să încredinţăm pe toţi tovarăşii noştri că numai greutăţile de netrecut de ordin tehnic şi neputinţa absolută de a găsi cărbuni, ne-au pus in necesitatea penibilă şi tragică de a părăsi cuirasatul nostru. Rămânem acum mai mult ca totdeauna credincioşi cauzei proletariatului şi libertăţii in Rusia şi ne exprimăm hotărîrea de a ne sacrifica viaţa după pilda tovarăşilor căzuţi la Feodosia. Deviza noastră e astăzi aceeaşi ca şi ieri: moartea sau libertate pentru întreaga Rusie. Profităm de acest prilej pentru a exprima mulţumirile noastre călduroase ziarului Iscra, tovarăşilor din comitetul general format din reprezentanţii tuturor organizaţiilor socialiste, deasemenea tovarăşilor străini pentru sentimentul lor de solidaritate şi pentru graba de a ne veni în ajutor în momentul tragic prin care trecem. Trăiască proletariatul rus! Trăiască socialismul internaţional! Trăiască revoluţia rusă!
   — Opreşte-te !
   — S’.a terminat.
   — Bucluc pe capul nostru. Ce spuneau despre străinii care i-au ajutat? Cine i-a ajutat?
   — S’au strecurat în port nişte socialişti de-.ai noştri şi le-au dat de mâncare.
   — Dar poliţia unde era ? Unde era armata ? Nu poruncisem eu să nu li se dea nimic?
   — Da, domnule general, însă au fost înţeleşi cu oamenii din port. Fireşte că i-am oprit pe urmă.
   — Ei nu, dragă., Ferechide avea dreptate anul trecut. Acum e altceva. Acum trebue să-i pieptănăm puţin şi pe conservatori. Ei au noroc mult dar nu au minte. Se bucură că sub ei se fac serbările de patruzeci de ani, de când a venit regele şi s’a făcut regatul, ca şi când ei l-ar fi adus pe rege. Şi ca şi când progresele care s’au făcut în ţară se datorează lor, nu nouă, liberalilor. Nici nu ştim dacă vom lua parte la serbări. Suntem dinastici, însă...
   Mitiţă Sturza l-a chemat la el acasă pe Nădejde şi stă în jilţ cu o scufie pe cap şi, aşa cum învârteşte pe degete mătăniile şi cum molfăeşte cuvintele printre gingii, pare o băbuţă evlavioasă. Nădejde îşi aduce aminte că, pe vremuri, îl ataca, spunându-i bigotul. Sturza cade tot mai mult în mania religioasă de când simte că Brătianu îi surDă iocul.
   — Au noroc, dar n’au minte, continuă Mitiţă. Ei nu văd primejdia internă. Iar se pregătesc socialiştii să facă manifestaţie împotriva împăratului rus. E un an dela răscoalele din imperiul vecin şi şi-au făcut din ele sărbătoare. Altă credinţă n’au. Nu sunt creştini. Noi românii suntem creştini. Dumneata nu te duci la biserică? Ei da, da, ştiu că pe vremuri dumneavoastră... Şi-au făcut din răscoalele .astea şi mijloc de agitaţie. Noi nu le-am da voie. Conservatorii nu văd. Se-aprinde ţara. Trebue să-i scuturăm uşurel, creştineşte, pe conservatori. Le facem un bine şi o să vadă şi regele că nu trebue să aibă atâta încredere în ei. Sunt sigur că majestatea sa nu stie de manifestul socialiştilor. Nu m’ar mira să nu ştie nici Cantacuzino. nici Lahovari. Ti-1 dau să-l citeşti. Este o blasfemie. Apucă-te de scrie şi împotriva anarhiştilor, însă şi împotriva conservatorilor.. Pune-i laolaltă cum ne puneau şi conservatorii pe noi cu dumneavoastră când vă duceaţi la sate.
   Mitită l-a bătut uşurel pe umăr şi l-a binecuvântat cu trei desrete ale mâinii. L-a condus în papuci pân’la uşă. Fiindcă era bine dispus la gândul că gazeta va trage un refec Nababului, râdea cu gingiile desgo- lite, iar scufia i se strâmbase pe frunte astfel că părea acum o chivută bătrână, care a băut un rachiu.
   In tramvai, snre redacţie, Nădejde a citit pe platformă, cu nasul în hârtie ca să vadă mai bine, manifestul pe care muncitorii îl scoseseră pentru întrunirea din 8 Ianuarie :
   Se împlineşte un an de când muncitorimea rusă a fost mişeleşte măcelărită... Se împlineşte un an de când mândra armată revoluţionară a proletariatului rus a primit botezul de sânge al celui mai măreţ şi mai înverşunat război... Munctori ! Lupta tovarăşilor din Rusia e lupta voastră! Triumful lor va fi triumful vostru! Când proletariatul rus îşi sgudue cu putere lanţurile.... el făureşte nu numai propria sa libertate, ci pe a voastră, a tuturora... Toată suflarea muncitorească se asociază la eroica luptă a tovarăşilor din ţara cnutului... lumea muncitoare e una singură.... interesele ei sunt pretutindeni aceleaşi...
   — Bravo!
   Nădejde tresări, speriat. Simţise de vreo două ori o răsuflare caldă lângă obraz. Nu băgase de seamă că peste umărul lui îşi lungea gâtul un pasager cu haine de lucrător, pătate de var, şi că acesta, cu ochii mai buni, a putut să citească de mai departe slovele tipărite. Acum lucrătorul îl privea cu un zâmbet care însă îngheţă sub uitătura duşmănoasă a bătrânelului. Bătrânelul mototoli hârtia, o băgă în buzunar şi coborî la staţie.
   — De-atunci, am început eu să viu !a mişcare, îţi spune tovarăşul Mitică. Era într’o duminică. Abia ieşisem calfă. Lucrasem de dimineaţă la atelier, fiindcă meşterul trebuia să isprăvească nişte haine de ginere. Ginerele avea cununia după. prânz, pe la patru. Mi-a spus meşterul, când hainele ,au fost gata pe la unu: „Mitică, du tu hainele la client. Te’nvârtesti de-un bacşiş11. Şi m’a luat la vale: „Poate că te opreşte la nuntă şi dansezi cu mireasa, măcar că ai nădragii rupţi". Eu, — ce să fac? „Mă duc, meştere", îi zic. Mi le învelefşte în pânză., mi le pune pe mână şi plec. Mi-era şi foame. Am luat pe bulevard un covrig şi muşcam din el, când văd pe la Eforie lume strânsă. Era poliţie şi erau şi Jandarmi. Se îmbrânceau cu oamenii şi nu-i lăsau să meargă mai departe. Oamenii îmbrânceau şi ei poliţia şi pe urmă dădeau busna spre sală. Căscam ochii, tin comisar m’a înjurat. „Pleacă, mă ! Ce căşti ochii?" mi-a zis. I-.am zis şi eu ceva în gând, că pe vremea aceea aveam obiceiul de înjuram. Ţineam mâna peste hainele de gi- nerică să nu se mototolească la’nghesuială, când deodată s’a făcut un iureş, lumea a rupt cordoanele şi poliţia cu jandarmii n’a mai putut să ţie puhoiul. M’am pomenit, fără să vreau, în gang la Eforie. Pe urmă m’am pomenit în sală. Aveam hainele tot pe mână. dar se făcuseră c.a vai de lume. Nu m’am mai gândit nici la ele, nici la nuntă, nici la ce-o să-mi zică meşterul, fiindcă a’r.ceput întrunirea. Stăteam ca o scrumbie, înghesuit, şi-mi părea rău că, din cauza asta şi din cauza hainelor, nu puteam să bat din palme cum aş fi vrut. Dar strigam când se vorbea de tar: ,,Huo!“. Şi când se vorbea despre socialişti: „Trăiască!11. Strigam aşa de tare, că unul de lângă mine s’a întors si mi-a spus: „Nu mai ţipa aşa, mă puştiule; m’ai asurzit1*. Ce să-ţi mai spui că am ajuns cu hainele la muşteriu când se întunecase şi că muşteriul m’a înjurat şi s’a îmbrăcat cu ele, aşa făcute cârpă. A doua zi m’a dat şi meşterul afară şi a trebuit să caut altul. Dar nu mi-a părut rău. De atunci, mi s’au deschis ochii, căci am început să viu la club: când s’a înfiinţai sindicatul croitorilor, eu am fost protos. Dacă nu era mişcarea, cine ştie ce ajungeam.
   Dacă nu era mişcarea...
   Aşa spuneau şi alţii. Ai spus şi tu la fel. La Cercul Tineretului erau băieţi pe care tovarăşul Armindeanu îi învăţa să scrie la tablă şi să citească’n abecedar. Lor şi celorlalţi, care erau ştiutori de carte, le ţinea, în alte seri. cursuri de istorie, de geografie.. Le preda apoi abecedarul socialismului.
   — Eu am venit la Bucureşti, din Oltenia, dela mine, cu picioarele goale, .''spunea unul, pljăplumar acum de meserie. Vreo două zile m’am învârtit pe la piaţă şi ,am mâncat morcovi şi foi de varză care se- aruncau la canal. Am dormit la Azilul de Noapte, pe cheiul gârlei şi m’am umplut acolo de păduchi. Pe urmă ,am avut noroc: m’am întâlnit cu un băiat din satul nostru, care vindea rahat şi portocale. M’a luat cu el tovarăş: ei vindea portocale şi eu rahat. Intr’o zi, poliţia ne-a prins pe toţi oltenaşii, ne-a luat marfa şi banii, ne-a bătut şi a vrut să ne trimită la urma noastră. Noi, tocmai că la urma noastră, la sărăcie, nu mai vream să ne întoiarcem. Ne-a trimis cu doi sergenţi bătrâni Ia gară, să ne urce în tren, cu bilete dela prefectură, ca să călătorim pe gratis. Sergenţii ne-au spus pe drum: „Mă băieţi, să nu fugiţi că băgăm şpanga’n voi“. Aproape de gară, băieţii au fugit. Rămăsesem numai eu, căci eram cam pintenog de picior şi-mi era frică. Ei au înjurat printre dinţi, s’au uitat după băieţii care se risipiseră ca vrăbiile, au văzut că nu pot să-i prindă, căci sergenţii erau, cum spusei, bătrâni, s’au sfătuit între ei şi când au dat cu ochii de mine mi-au spus : „Pleacă’n mama mă-tii şi tu!“ M’am întâlnit iar cu băiatul din satul meu şi am vândut ziare. Aici mergea mai greu, căci, neştiind carte, nu puteam să cunosc cum se cheamă gazetele, şi nici să dau restul la repezeală. Dintr’o prăvălie cu-o plapumă în prăjină, la uşă, a ieşit într’o zi un lucrător şi mi-a cerut un ziar. L-am întrebat: „N’aveţi nevoie de-un ucenic?'1 — ,,Păi, să vorbeşti cu meşterul, mi-a spus el. Nevoie ar cam fi“. Asta a fost norocul meu, al doilea, căci n’am mai umblat pe drumuri. Şi al treilea noroc, cel mai miaire, a fost că lucrătorul cu care vorbisem, m’a adus la mişcare.
   Pănoiu purta plete, lavalieră, haine soioase şi ghete fără tălpi. Avea pălăria ca o roată de car. îşi avea biblioteca în buzunar; broşuri de tot felul, socialiste şi .anarhiste şi manuale şcolare, pe care le citea şi prin colţuri şi prin Cişmigiu şi pe stradă şi la lăptărie. Hrana lui era un iaurt pe zi cu două cornuri. Era croitor, dar se’nvoise cu meşterul să lucreze numai trei zile pe săptămână şi să fie lăsat să doarmă noaptea într’o odăiţă din fundul atelierului. Meşterul se învoise. Nu-1 încurca, deloc, dacă Pănoiu lucra numai trei zile. II plătea pe trei zile. Ii făcea un serviciu dacă dormea pe-o masă tare in odaia din fund; păzea, astfel, atelierul. Tot dela ţară venise şi Pănoiu. „Dacă nu era mişcarea...“ spunea mereu. Mişcarea deşteptase în el o foame fără saţ de-a citi. Cu alţi băieţi din cerc, er.a nelipsit dela conferinţele despre astronomie ale lui Anestin şi deia cursurile de esperanto, care se ţineau gratis la şcoala italiană. Se iniţia singur în algebră. Cu lăcomie şi cu gr.abă prea mare. Se’nţelege, fără nicio sistemă. Intr'o zi s’a aflat că. trecuse două examene în particular şi că a luat două clase de liceu. A mărturisit că vrea să meargă până la bacalaureat, să-şi dea licenţa, să ajungă, profesor şi să înfiinţeze o şcoală liberă. „Cum, liberă?"
— ,,Aşa, liberă. Să vie oricine şi să’nveţe ce vrea. Unul să se facă filosof, altul astronom, altul...“ Pe- atunci, era multă încurcătură în capul lui Pănoiu. Voi vă temeaţi, însă, de altceva: că, nehrănindu-se decât cu un iaurt pe zi şi dormind pe-o masă într’o odăiţă cu miros de mangal, până la urmă va lepăda potcoavele. Era numai piele şi o mână de oase. Aţi rămas de ruşine cu temerile voastre, şi e bine că .aţi rămas.
   Erau trei fraţi. Toţi trei, metalurgişti. Ciolănoşi, muşchiuloşi, negricioşi. Oameni de nădejde. Patronii începuseră să-i cunoască şi să le ştie frica. Aveau darul să-i convingă pe tovarăşii de muncă, atunci când trebuia susţinută o revendicare în cadrul meseriei sau
o	acţiune pe plan mai larg. Ii cunoştea, de mai demult, şi inspectorul Cotruţ, sbir cu vână de bou. Co- truţ gonea ca un hingher după sindicalişti, îi vâna de prin ateliere, de pe străzi şi chiar din faţa clubului. Spărgea şedinţele de breaslă, provoca scandal în ziua de întâi Mai, ca să turbure sărbătoarea muncitorească. Atunci când un patron avea bătăi de cap cu lucrătorii, care îi pretindeau mărire de salar, respectarea repausului, drept de organizare, îl chema pe Cotruţ, cu care era în termeni de mare prietenie. Toţi patronii erau prieteni cu el şi cu toţi inspectorii de poliţie. Cotruţ era, însă, cel mai de nădejde. In doi timpi şi câteva mişcări, cu gura care înjura, cu bas
tonul care izbea, cu jandarmii care îl însoţeau, cu procesul verbal pe care îl redacta, cu arestările pe care le făcea, îi punea pe sindicalişti la locul lor.
   Intr’o zi, i-a mers, însă, în trei locuri, atât de prost, Încât a plecat cu co,ada între picioare şi a venit la prefectură plin de gânduri răzbunătoare. Dar, aci, l-a sfătuit un coleg s’o lase mai domol ca să nu se aleagă cu capul dogit de vreo scurtătură de băţ, pe întuneric.
   Erau agitaţii la întreprinderile metalurgice de pe Izvor şi dela Filaret. Cu deosebire mirosea în aer a grevă şi-a scandal la Haug, la Wolff, la Weighel. Aci erau mai afurisite direcţiile, dar nici lucrătorii nu se lăsau. Erau organizaţi de mai demult şi solidari şi puşi chiar pe bătaie cu poliţia, dacă şi-o băga nasul.
   — Nu-1 ,aduce dracu pe Cotruţ pe aici, spunea în- tr’un grup Sterică Dumitrescu, turnător la Haug; am o chestie cu el mai veche, dela Dacia.
   La Wolff, Gheorghe Dumitrescu, strungar, spunea că-1 mănâncă palma stângă.
   — Iei bani, îi tălmăceşte unul.
   — Iau pe dracu! răspunde el. De unde să iau? Dar simt că o să dau nişte pumni în ceafa scatiilor, de s’or amesteca.
   Nicu Dumitrescu, lăcătuş la Weighel, ieşise furios din biroul direcţiei.
   — Fraţilor, se’ncurcă treaba! Zice şmecherul că dacă nu intrăm la lucru în cinci minute...
   — Să aibă să ia. Nu mai e pomana lui Vaiznicht!
   — Zice că telefonează să vie poliţia.
   — Poate să vie şi Cotruţ şi mama lui Cotruţ, spuse un lucrător.
   — Ar fl bine să vie el, glăsui Dumitrescu. Mi s’a făcut de nuntă.
   I s’a făcut de nuntă, — însemna, pe limba lăcătuşului, că ar avea poftă să tragă o bătaie cuiva; în 
   cazul de faţă. iui Cotruţ, care se dădea mereu cu patronii.
   La poariai principali a fabricii Haug se opri o trăsură. in ea era un civil, iar pe scările ei se ,aflau doi jandarmi. Pe capră, lângă vizitiu, alt jandarm. Vizitiul era in uniformă de gardian de stradă. Civilul coborî. Jandarmii 11 urmară.. Câţiva lucrători, care se aflau în poartă, îşi dădură coate.
   —• Pe cine căutaţi, dumneavoastră? îl întrebă unul dintre ei, mieros.
   Civilul nu-1 învrednici măcar cu o privire. Spuse doar:
   — La birour
   — Vă conduc eu! spuse iar lucrătorul, cu aceiaş ton dulce, dar svârlindu-i de data aceasta, ca din greşeală, fumul de ţigară în ochi.
   Civilul vru să dea drumul unei sudalme; se stăpâni. Lucrătorul făcu un semn cu ochiul tovarăşilor lui. Civilul trecuse pragul porţii, in curte. In momentul acela poarta se închise în nasul jandarmilor, care nu apucaseră să intre.
   — E’n regulă, nene Sterică! spuse un tovarăş lui Sterică Dumitrescu.
   Ştia şi acesta că e acum în regulă.
   Ii înfundă, cu o singură mişcare, civilului, pălăria pe cap, îi smulse bastonul din mână şi-i trânti între coaste un ghiont.
   — Asta e de bună venire, domnule inspector! îi spuse el poliţistului, care se trudea să-şi scoată pălăria înţepenită peste urechi. Asta e pentru o chestie mai veche a noastră, dela Dacia, şi asta e pentru plecare. Şterge-o!
   Toată treaba se făcuse în câteva minute, astfel că atunci când funcţionarii direcţiei ieşiră din birou şi când lucrătorii alergară din fund, civilul fusese aruncat în stradă, cu un picior în spate, şi poarta fusese zăvorită.
   — Ce-a fost aici ? fu întrebat grupul lui Dumitrescu.
   — Ia, nimic! răspunse un băiat. II mânca pe unul ceafa, şi nea Sterică- l-a scărpinat.
   Pe Cotruţ îl mânca, nici vorbă, ceafa, fiindcă în ioc să se astâmpere, porni furios înspre fabrica Wolff. Se întâmplase ca aci, .astăzi, să aibă mân- cărime în palmă, Gheorghe Dumitrescu. Inspectorul îşi luă, la Wolff, măsuri de prevedere. In poartă., se găseau, deasemeni, câţiva lucrători care, cu aer de respect prefăcut, se înşirară pe două rânduri. Cotruţ îşi spuse: „Poate că aceştia n’au gândul dracului. Sunt mai puţin nihilişti decât haimanalele dela Haug. In orice caz, nu mai intru eu întâiul în curte. Ii bag pe jandarmi11. Jandarmii, instruiţi de pe drum, intrară, dar ca la o comandă nevăzută, poarta se închise în urma lor. Se găseau acum ei în curte, izolaţi de inspector. Duseră instinctiv mâna la carabină şi voiră să spargă poarta cu botul cismei. Curtea era împânzită de lucrători. Jandarmilor le fu frică la început. Lucrătorii n’aveau însă gânduri rele cu ei. „Domol, fraţilor, le spuse unul. Nu umblaţi cu deştiul iâ	trăgaci; noi şi	voi tot o	brânză suntem; numai
cu	inspectorul nu	ne înţelegem; se bagă unde	nu-i
fierbe oaIa“.
   Dincolo de uluci, se auzeau icnituri înfundate: Cotruţ rămă.sese între lucrătorii care trăseseră poarta după. jandarmi. Omul mai negricios îşi lăsase cozorocul şepcii peste nas, astfel că figura nu i se lămurea bine, şi pusese inspectorului o piedică. L-a lăsat cât să	vină cu capul	în uluci şi	să-i cadă pălăria,	apoi
l-a	prins de spate	şi l-a croit	cu pumni!.
   „Arde-I, nea Gheorghe; tot ziceai că te mănâncă palma !“ i se strigă dm curte şi jandarmii zâmbiră şi clipiră din ochi.
   Peste vreo jumătate de ceas, un ucenic făcuse poşta dela Wolff la Weighel şi istorisise ce i s’a întâmplat lui Cotruţ la ei şi La Haug. „Ne-am fript, fraţilor, spuse Nicu Dumitrescu; nu mai vine ia noi. imi pare rău, că voiam să-i spui şi eu ceva“.
   Inspectorul veni totuşi. Nu se ’nvăţase minte. Ii erau capul şi spinarea tobă de pumni, dar era furios. Voia să arate sindicaliştilor că nu-i este frică de ei şi că, dacă s’a hotărîfc să intre astăzi în bârlogul lor, intră. Ii va ridica el apoi pe cei mai înfipţi şi le va muia oasele ia poliţie. Pe urmă, a fost rugat special de domnul Weighel, care este un neamţ fricos şi s’a zăvorît în birou. Aici e o chestie mai uşoară. Patronul a acceptat revendicările de salar şi de ore de lucru. Rămăsese vorba despre igiena atelierelor: lavabouri, closete. Neamţul era sgârcit. Cotruţ îşi spunea că-1 va sfătui să cedeze şi’n această, privinţă, dacă a cedat la salarii, ca să se isprăvească odată cu gâlceava.
   Avea acum o escortă de vreo doisprezece jandarmi si gardieni pe care îi ridicase dela circumscripţiile din partea locului. II însoţea până şi vizitiul, care coborîse de pe capra trăsurii. Lucrătorii îl primiră cu aere paşnice — dar parcă şi ceilalţi nu-1 întâmpinaseră tot .aşa ? Cotruţ se ţinea în rezervă. Prinzând curaj, veni şi patronul lângă inspector: „Le-am dat tot ce-au cerut în memoriu ! se tângui el. Mă înjură din cauza asta şi Wolff şi Haug. Mi-au trimis vorbă că mă vor boicota. Ce mai poftesc ?“
   „N’avem unde ne spăla... N’avem unde ne...“ Interpretul ultimelor deziderate nesatisfăcute se opri la timp. Ii luă vorba altul care părea mai puţin pornit. Părea că ţine să-l câştige pe inspector pentru dreptatea cauzei lucrătorilor. „Noi .avem încredere în dumneavoastră, ti spuse lucrătorul. Ştim că sunteţi un om drept“. „Adevărat, nea Niculae. Ii zici bine“, se-auzi o voce piţigăiată cam în batjocură. Nicu Dumitrescu se posomori o clipă, apoi continuă : „Poftiţi să vedeţi lavabourile, domnule inspector. Să. vedeţi closetele. Boală curată*1.
   Grupul porni, în frunte cu inspectorul, pe care escorta nu-1 slăbea. Lângă el mergea, într’o parte numai patronul, în cealaltă delegatul lucrătorilor, Nicu. Patronul căuta să invoce motivele pentru care nu putea să safisfacă acum cerinţa lucrătorilor. Nu poate să facă învestiţii. La anul! Nu este nicio grabă. „Nicio grabă, domnule Weighel? se .aprinse un moment delegatul, dar se stăpâni. Dumneata nu te supăra, însă când te-apucă neputinţa, ai curajul să intri acolo? Nu! Nu-i aşa, fraţilor ?“ strigă el lucrătorilor. „Aşa este !“ întăriră aceştia. „Domnule inspector, ţineţi-vă acum de nas, rosti delegatul. Uite, domnule Weighel v’a luat-o înainte. Trăsneşte, nu ? Poftiţi mai aproape !“ Cotruţ făcu încă un pas, dar se opri la uşa latrinelor, străpuns nu atât de duhoarea lor, cât de gândul că lucrătorii ,ar putea să-i facă cine ştie ce poznă. Delegatul stăruia, şi stăruinţa lui era bătătoare la ochi. Privirile lucrătorului şi ale poliţistului se întâlniră o clipă. Cotruţ se simţi neliniştit. Dădu din cap în semn că s’a lămurit pe deplin. „Să vedeţi acum şi lavabourile. Două robinete la trei sute de oameni. Un duş stricat. Când ai nevoie de ele, nu curg. Când n’ai nevoie...“ Delegatul urma cu o voce pe care voia s’o păstreze la un ton potolit. Intr’adevăr, şandramaua era o porcărie, recunoscu inspectorul în gând. Tot astfel şi closetele. Va trebui să-i spună între patru ochi lui Weighel, că aşa nu mai merge. „Uite, ăsta e duş? Domnule inspector, încercaţi şi dumneavoastră, ăsta e duş? Veniţi şi dumneavoastră, domnule Weighel. .. “ In clipa următoare, delegatul 
   lucrătorilor sări în lături, lăsându-i pe cei doi sub împroşcătura duşului. Apa curgea de parcă s’ar fi rupt cataractele cerului, dar o apă noroioasă şi ruginită. Cotruţ şi patronul să.reau năuciţi, căutând să scape de sub bătaia duşului, dar se împiedecau unul de altul şi parcă îi îmbrâncea, din când în când cineva. Se auziră hohote de râs. Un glas, glasul piţigăiat de adineauri, strigă: „Nea Nicule, ziceai că ţi s’a făcut de nuntă, dar uite că acum joacă dumnaa- lor!“ Jandarmii şi gardienii rămăseseră la început uluiţi, pe urmă şi-au stăpânit cu greu o pornire de râs, pe urmă teama de răspundere şi-a făcut loc. ,Au împins lumea din preajma lor, — treabă care nu a fost prea grea, căci lucrătorii se depărtau singuri acum, râzând, şi ,au oprit duşul.
   Intr’o vieme le ştiau de frică Dumitreştilor câteva mahalale. Unul era beţiv, altul cartofor, altul afemeiat. Tustrei .aveau pe deasupra încă o calitate: erau bătăuşi. Buni meseriaşi, dar cu atâtea păcate era natural ca vecinii să le prezică o puşcărie lungă sau o şedere de trei zile în galantar, la Morgă. Recunoşteau: „Dacă nu era mişcarea, dacă nu se întâmpla să ne’nscriem în sindicat, cine ştie ce se-alegea de noi“. In propaganda lor nu se sfiau să se dea ca exemple. „Nu fiţi capsomani, măi, le spuneau lucrătorilor care se lăsau mai greu. Lăsaţi cârciuma, lăsaţi barbutul, lăsaţi muierile... Veniţi să vlăi luminaţi Ia! sindicat, să ştiţi şi voi dece trăiţi pe lume. Uite, noi...“
   Si repetau povestea, pe care toată lumea o cunoştea acum.
   —Ei da, însă ar fi prea frumoasă grădina omenească, spune cu melancolie tovarăşul Mitică, daca toată lumea s’ar schimba în bine, ,aşa numaidecât. Sunt şi la noi destule uscături. Unul e coadă de topor a patronului. Cu lucrătorii, aduce vorba de grevă şi când e la .adică, lucrează într’ascuns. Altul pleacă dela club şi se duce şi se’mbată la cârciumă. Au fost şi caiafe ale poliţiei. Ştii de atentatul contra lui Brâ- tianu din 909. A tras Jelea dela calea ferată, dar cine i-a zăpăcit capul şi i-a spus: Trage ! Siguranţa, ca să se năpustească pe urmă contra noastră, cum a şi făcut. Şi cine erau cei cu care iucr.a ea ? Oameni care trecuseră pe la noi şi se tocmiseră apoi la Siguranţă. Ei căutau să-i ademenească pe unii muncitori să puie
o	bombă, la Bobotează, sub şezutul regelui, ca să sară in aer. Nu, nu, treaba asta cu schimbarea oamenilor este mai grea. Insă cartea şi vorba chibzuită şi pilda bună lucrează ca sfredelul şi scot din om năravurile rele. Eu mă gândesc la mine ...
   Porunca fusese ca ţăranii să fie aleşi printre cei mai pieptoşi, mai făloşi, cu mai bună stare şi cu straiele — o mândreţe. Aşa i se spusese prefectului. Cu porunca asta umbla şi primarul prin sat:
   — Mergem, bade, la Bucureşti să ne vadă vodă şi vodeasa şi neamul lor, şi boierii cei mari, că se împliniră patruzeci de ani de când avem un rege. La trin e pe degerba, şi mâncarea şi dormitul, toate sunt pe degeaba. Ia-ţi, bade, sumanul cel mai bun, chimirul cel lat şi opincile noi, şi spune-i şi lelii Ma- randa să se gătească, precum era când a fost mireasă. Tot ce are în ladă să puie pe ea şi să nu uite salbele. Poate o rămâne vreun boier cu ochii la Maranda şi ţi-o ia şi scapi de gura ei... Ce te uiţi, ghiorlane, peste gard ? Ai vrea să mergi şi tu în oraşul lui vodă, cu ismana ruptă, cu picioare crăpate, cu păr neţesălat? Cu pelagra ta ? Şterge-te pe bot. Vrei să se sperie lumea la Expoziţie şi să crează că sunt mulţi ca tine ? Bă, acolo trebue să vie plăieşii lui Ştefan şi arcaşii lui Dragoş cu pieptul mare, cu burta mare, cu capul mare, nu voi care n’aveţi după ce să beţi apă. Ia te uite la Neacşu ! Buzdugan îi lipseşte...
   Descărcau trenurile ţărani după ţărani, în gară, şi-i luau în primire oameni cu tricolor pe braţe, cu cocarde tricolore la piept, cu panglici tricolore la pălării. Ii înşirau câte doi, câte patru, după cum erau de mulţi şi cu o tablă de carton pe care scria comuna şi judeţul, porneau pe calea Griviţei, ieşeau pe podul Mogoşoaiei şi treceau prin faţa palatului. Li se spunea când să cânte, când să strige „ura“ şi când să tacă.
   — Ţară mare, ţară bogată ! spunea gură-cască de pe trotuare, din balcoanele caselor şi dela Capşa.
   —• Progrese mari... Domnie glorioasă ...
   — Mda ! Cred insă că factorul de progres a fost partidul nostru, mai mult decât coroana.
   — Vrei să spui : partidul liberal ? Dar partidul conservator ? N’a prezidat el cele mai mari evenimente din viaţa regatului ?
   — Mă faci să râd !
   — Mă faci şi tu şi partidul tău să râd. Fiindcă s’a întâmplat să nu fiţi la putere când căzu aniversarea, v’arătaţi dinţii antidinastici.
   Ţăranii erau purtaţi prin parc, unde se minunau de câte se făcuse acolo din pânză şi paiantă. Vedeau bărci, căderi luminoase de apă, jocuri de artificii, panorame, auzeau strigăte, cântece, îi izbea în nas mirosul mititeilor la grătar.
   — Măi. că bine este în cetatea lui vodă ! spuneau între ei oamenii şi mai dădeau, în semn de admiraţie, drumul unei înjurături.
   Când un grup de ţărani se întâlnea cu altul, bărbaţii îşi măsurau chimirul cât e de lat, — femeile, catrinţele cât sunt de înflorate.
   — Rar de vezi un ţăran slăbănog, constata câte un orăşan. Ori au fost aleşi pe sprânceană, ori sunt toţi aşa.
   — Cum să-i aleagă, dragă? îi risipea bănuielile cel cu care vorbea. Aşa sunt ei cu totii. Cresc la aer curat, nu ca noi. Şi au de toate: ouă, pasări în bătătură... Ia uită-te la ăla, ce pântecos este şi câte rânduri de salbe are nevastă-sa.
   Mitiţă Sturza căuta să-l încredinţeze pe Nabab că partidul său nu i-a făcut opoziţie pe chestia serbărilor.
   — Ne-am purtat creştineşte ! striga el piţigăiat în urechea lui Cantacuzino, surd ca o cismă.
   — Da. da ! mormăi acesta şi, deşi cineva din apropiere îl trase de mânecă., adăugă: Studenţii . . .
   Svârli apoi lui Sturza o privire fioroasă. Sturza, surd şi el, nu prinsese cuvântul. „Ce e ? Ce e“? I se repetă : Studenţii.. .
   Era vorba ae manifestarea dela 13 Martie când studenţii făcuseră scandal la Teatru unde cuconetul juca în spectacole caritabile, pe limba franţuzească.
   — Noi n'am avut amestec ! protestă Sturza. Acolo s’a băgat Iorga.
   Nababul mârâi în semn că nu credea. Mârâi iarăşi în semn de mulţumire că serbările trecuseră totuşi cu bine şi că regele arăta prietenie conservatorilor.
   Se despărţiră cu păreri proaste unul despre sănătatea celuilalt. Mitiţă începea să semene cu o maimuţă neastâmpărată. Obrazul i se schimonosea, ochii îi râdeau, îi' lădrimau, gingiile morfoleau fcuvinte ascuţite. îşi depăna acum mătăniile şi la club şi la vizite şi’n trăsură. Cantacuzino era pe jumătate paralitic şi semăna mai mult a catâr gătit cu favorite. Nu-1 mai ascultau nici picioarele, nici limba. Când mergea, îl ţineau de subţiori valeţii sau partizanii; când vorbea, lătra parcă un câine.
   „Moare damblagiu !“ gândea Sturza în trăsură şi râdea încet şi-i juca bărbita.
   „Moare nebun !“ lătră Nababul în auzul însoţitorilor, care îl târau ca pe-un dulap mare în dormitor.
   Când naţiunea trăieşte ceasuri atât de solemne, sărbătorind patruzeci de ani dela intrarea României în tagma lumii civilkate, ea şi guvernul care prezidează serbările şi partidul a cărui emanaţie este guvernul, pot să treacă peste unele nemulţumiri şi lipsuri. Principalul e că vodă a reînnoit încrederea acordată conservatorilor. Principalul e că vodă şi familia lui au avut câteva luni plăcute, ieşind mereu în balcon sau ducându-se la Expoziţie, pentru a mulţumi ţăranilor, care veneau fără contenire din toate ungherele patriei frumoase şi mănoase.
Incidentul din Piaţa Teatrului, cu studenţii, a fost
o	manevă ieftină a liberalilor, pe care i-a cuprins deodată dragostea de naţiune şi de limba română. A trecut. Mai supărători p,ar a fi muncitorii cu sindicatele lor. Tocmai în acest an şi-au găsit să facă greve la Poştă, la Regie, la Calea Ferată şi în portul Galaţilor. Când clubul lor, dela Hotel de Franţa, a fost evacuat de poliţie, ,aruncându-li-se în stradă bănci, mese, cărţi, s’au grămădit trei mii de inşi seara acolo, pe podul Mogoşoaiei, pe unde trece lumea dela Expoziţie. A avut dreptate şeful siguranţei, când i-a dojenit, spunându-le că fapta lor nu e românească şl nu este frumoasă. Nu e românească nici fapta lor de a se lua după muncitorii din alte ţări şi de a subscrie salariul pe-o zi penitru revoluţia din Rusia. Vor să ne pună rău cu vecinul ? Şi ce vor să arate când fac gălăgie că nişte copii au fost găsiţi dormind în curtea caselor Luvru, în lada cu gunoi ? Dar cum de-şi permit, mai cu seamă, să scrie, în foaia lor, necuviincios, despre graţioasa noastră principesă Maria care, fiind la volanul unui automobil, a avut neplăcerea să calce un ţăran prost? Moştenitoarea noastră e o sportivă, şi sportul fără accidente nu- se poate concepe. E bine că s’a dovedit cuminte pătura ţărănească. Din toate judeţele, din comunele mai răsărite, oamenii au venit în Capitală pentru a arăta, între altele, caracterul patriarhal, agrar, al ţării pe care stricăciunile de prin alte locuri nu îl pot vătăma. Nădejdea este plugul ţăranului şi e braţul lui harnic şi e holda .aurită în soare.
   Nici vorbă că şi-a băgat dracu coada şi că înstrăinaţii şi-au putut face mendrele nestânjeniţi — ba, dimpotrivă, încurajaţi — dac'ă vâlvătaia a putut să se aprindă. Şi măcar nu s’a împlinit anul de când oamenii câmpurilor arătau, sub ochii domnitorului şi-ai sfetnicilor lui, buna lot stare ,şi mulţumită. Erau vânjoşi ca’n cronici şi mândri în portul de munte sau câmpie. De unde i-au scos prefecţii şi primarii tot unul si tot unul, ca să dovedească foloasele domniei de patruzeci de ani a majestăţii sale, şi unde stăteau şi ce făceau anul trecut sălbaticii care au aprins conacele .acum ? Satul românesc are cumva două obrazuri : unul rotofei şi altul scofâlcit ? Trăiesc două lumi în cuprinsul lui: una în belşug şi bucurie şi alta în sărăcie şi desnădeide? Una respectuoasă de pra- vili, cum o arăta înfăţişarea ei la Expoziţie, alta uitând de legi, de osânda lui dumnezeu şi de-a stăpâ- nitorilor, care sunt datori să păstreze orânduirea veche ?
   Dacă măcar mişeii se opreau la răfuiala cu veneticii. cu evreii pe care i-au scuturat niţeluş de perciuni ! Bine, sunt ei, evreii, arendaşii boierilor, au ei crâşma pe moşia boierilor, dar se cheamă că tot naţie străină sunt, şi o sgâlţâitură nu le strică. Dar dela liftele ovreieşti şi greceşti să treacă la români? Cine le-a băgat în cap rătăcirea şi cutezanţa ? Sparg pătulele, dau cu topoarele în acoperişul aşezămintelor boeresti şi în lucrurile scumpe, trag cu ciomagul în tidvă de boier şi vâră furca în pieptul lui, cu năduh, ca în piept do. vrăjmaş. Dela Flămânzii din Botoşani . (nume afurisit) pălălaia coboară în trei săptămâni la Flămânda din Teleorman, pe unde, cu opt ani în urmă, oamenii pătimiseră crunt. Coboară şi se ’n- tinde şi ameninţă să ajungă o mare de jăratec.
   Dar, ca întotdeauna în vremile de grea cumpănă, cârmuitorii trec peste dihonia dintre ei. Că au stat deajuns la putere, conservatorii, prezidând un fapt istoric, în loc să aibă cinstea aceasta partidul liberal? Că ziarele ambelor tabere îşi stropesc adversarii cu scuipat şi cerneală ? Că Mitiţă Sturza plăteşte acatiste, pentru ca Nababul să nu se mai ridice şi pentru ca partidul conservator să ajungă în iad? Ce însemnează toate acestea în faţa primejdiei comune? Ard numai moşiile conservatorilor ? Ard şi ale liberalilor. Ard şi ale regelui.
   In parlamentul ţării are loc marea scenă, care umple de lacrimi ochii tuturor patrioţilor. Se sărută Cantacuzino cu Mitiţă, Brătianu cu Lahovari. Carp cu Ferechide şi toţi deplâng soarta tristă a plugarului îmboldit de străini pe drumurile urii. Ţăranul român trebue readus pe calea iubirii. Luăm noi, liberalii, asupră-ne misiunea aceasta grea. Ca şi altădată, în momente istorice, suntem la datorie. Era ,şi timpul, căci voiau să-şi bage acum nasul sindicaliştii. Asta mai trebuia ! Anunţaseră pentru 11 Martie o întrunire la Eforie. Le oprim întrunirea. Le devastăm clubul dela Brăila. Facem descinderi, confiscări, arestări la Giurgiu, Măgurele, Piteşti, Curtea de Argeş. Muiem puţintel mădularele ceferiştilor din Paşcani, care se uniseră cu răsculaţii. Ii băgăm în uniforme cazone şi în sperieţi pe ceferiştii dela atelierele din Bucureşti. Trântim la aresturile din Galaţi sau Ploeşti pe un agitator, Ştefan Gheorghiu. A făcut propagandă în haină militară. Este primejdios. Primejdioşi sunt şi străinii şi înstrăinaţii. Tot noi am trimis peste 
   hotare, prin 99, nişte străini. Ia să întocmească ministrul Internelor o listă, de expulzări. Cât mai multe şi cât mai repede. Energic om se arată să fie Ave- rescu ! Ne-am purtat rău cu el până. acum ! De vină e Prezan. Se mănâncă unul pe altul. Averescu a dovedit iniţiativă şi mână tare. A ştiut să. insufle generalilor simţământul datoriei. Al cui e ordinul acesta către trupă.? E al lui Crăiniceanu. ,,Seceraţi ! Mi- traliatţi!" porunceşte ostaşilor. Ce spune generalul Gigurtu ? „Nu-mi comunicaţi numărul prizoneierilor făcuţi. Numai pe acela al morţilor1'. Numai aşa sunt dejucate manevrele criminale ale instigatorilor. Numai aşa aducem ordinea în ţară.
   .. . Măi leal, dece te băgară stăpânii la pârnaie ? Apoi că făcui o beţie şi se lăsă pe urmă cu bătaie. Dar pe tine, mă, ăla zâmbatu ? Scăpaşi mâna tntr’un buzunar de negustor, la târg? Pe tine nu te ’ntreb, neică, şi ştii dece. Tu eşti caiafă, mă ! Tot aici erai şi acu două luni când m’a închis corporaţia că i-am bătut agentu care mă dăduse jos de pe schelă. Tu stai aici şi tragi cu urechea la ce vorbesc oamenii şi p’ormă te ceri afară la privată şi spui totul la cancelarie. Acolo îti dă şi de mâncare, că n’o să te ţie ca pe noi cu înjurături şi ciorbă apă chioară. Urîtă slujbă, nene, băga-o-ai în mă-ta, să-l vinzi pe om când e la suparare, şi cine .ajunge aici se cheamă că are un parapon pe viaţă şi pe oameni. Nu te’ntreb nici pe tine, măi frate ţigănosule, ăla cu veston de soldat. Tu eşti de-al nostru şi ’mpotriva boierilor. Mare curaj, mâi neică, să faci propagandă în haină militară, soldaţilor, şi să Ie spui să nu tragă în ţărani, că trag in fraţii lor. Dacă te-ar prinde Averescu, ştiu că ţi-ar merge bine. Poate să scapi acum, la ’nghe- suială, numai cu arestul de aici şi cu ăla dela Galaţi. Ce esti tu, măi frate ? Sindicalist ? Ce vreţi voi, mă. cu ideile voastre ? Să nu mai fie bogaţi ? Să nu mai fie săraci ? Păi, să nu mai fie ! Spune-ne şi nouă, neicuşorule, pe’nţelesul nostru, căci suntem proşti la minte, ce e cu sindicatul, cu socialiştii, cum o să fie lumea fără boieri. Tu, năpârca aia;, spionul ăla, dacă deschizi gura la direcţie, despre ce vorbim aici, să ştii că-ţi sucesc gâtul !
   ... Iar se pripăşi pe-aici agitatorul. Avem iar de furcă la Buhuşi. De unde ,a venit ? Trimite-1 la urma lui. la Piatra. Dar la Piatra de unde a sosit? Din Bacău ? înapoi, pe jos din post în post, cu jandarmul după el. la Bacău. Speie-se pe cap cu sindicaliştii şi prefectul de acolo...
   I se face morală, mai aspră uneori, mai cu duhul blândeţei alteori. Dece nu-şi vede de treabă, dece bagă în mintea oamenilor idei vătămătoare ? Ce tot dă târcoale fabricii şi atelierului şi se vâră între lucrători şi îi zăpăceşte cu vorba aprinsă şi cu gluma’n doi peri ? Dacă oamenii vor salariu mal mare şi muncă mai puţină, lasă-i să se descurce cu patronul, ei între ei 1
   Prefectul e de meserie avocat sau doctor, vrea sa arate că e civilizat şi că nu se pune împotriva progresului. Dar toate cu măsură. Ai văzut ce s’a întâmplat cu răscoalele ? Ideile noi, chiar şi socialiste, merg în străinătate, unde cultura este mai veche. Noi avem alte aşezări.
   Ii spune agitatorului la început pe nume: tu, mă,
— apoi, stânjenit poate şi de zâmbetul ironic al omului pe care îl are în faţă, îl ia cu dumneata, ba chiar îi oferă şi un scaun. Ţine să-l convingă pe sindicalist de democratismul său personal şi al partidului liberal. Dar n’are încotro. Domnul Gheorghiu face propagandă nesănătoasă. Mă rog, s’o facă. însă în altă parte, nu aici în judeţ.
   Ştefan Gheorghiu nu-şi strică gura cu micul tiran.' L-a luat puţintel la vale, i-,a fumat o ţigară şi a dat din cap la spusele prefectului în semn că îl aprobă. Dacă a putut să scape de sub paza escortei, a rămas tăinuit în judeţ. In timp ce prefectul se bucura că a scăpat de sindicalist, sindicalistul îi organiza pe muncitori şi îi învăţa cum să-şi impună revendicările.
   Cade pe mâna vreunui şef de post cu galoane late, cu mustăţi iabraşe, şi e judecat aspru şi pe sub nasul lui se plimbă pumnul ca o ghioagă al şefului. „Cu mine nu-ţi merge, neică!" se sborşeşte jandarmul. „Mie să nu-mi faci propagandă, că gaia te-a mâncat. Voi sunteţi contra statului, contra regelui, contra popilor. Vreţi să	nu mai	fie	săraci.	Cum	n’o să fie.
mă ? Ce, să le	dau eu	diela	mâne ?	Sau	să-mi ia cu
sila ? Drepţi, leat, că-ţi	mut	fălcile	! Am	ordin să te
trimit la urmă,	cu soldat, să nu te	muşte câinii, dar
cine poate să-ini zică ceva dacă te culc în şant cu’n foc de carabină? Nimeni, căci fac proces-verbal că ai vrut să fugi de sub escortă".
   — Ce făcu, maică, de-1 duci ca pe hoti, cu mâinile la spate ? A furat ceva ?
   —. Nu e treaba ta, babo ?
   — Eşti rău şi prost, băiete, şi fudul că ai haina albastră de jandarm, n’aţi mai fi. Ce făcuşi, maică, de te legară hoţii?
   — Ce să fac, mătuişică ? Mă luai cu boierii la vorbă, şi ei s’au supărat.
   — Arză-i focul, băiatule, că-mi puşcară Ia răscoală bărbatul.
   Drumul e lung, cu soare şi cu praf. Este alteori cu ploaie şi cu glod. E cu fulguiri de zăpadă sau cu viiscol câinesic. Omul e îmbrăcat prost. II înneacă tuşea, clăci are pieptul şubred. Până la postul celălalt, până în oraşul cel mai apropiat, poate să-ţi iasă. limba şi sufletul de-un cot. II dor încă oasele de noaptea pe care a petrecut-o, pe scândură sau pe pământ ca fierul, la postul de jandarmi. Nu i-au dat de mâncare nimic.
   Dacă se întâmplă ca soldatul să fie milos, îi desface legăturile dela coate. ,,Să nu fugi, nene, că mă nenoroceşti. Trage’n mine majurul“. „Nu tug, băiete“.
   Merg alături, domol. Mai fac un popas. In buzunarele omului stau stingheri vreo doi gologani. „Ia, băiatule, o lipie să mâncăm, ia nişte covrigi să ron- ţăim pe drum".
   Dar se întâmplă ca soldatul să fie prost şi rău. II înghionteşte dela spate pe arestat şi are pică pe el, fără să-şi dea bine seama dece. Poate că, dacă nu era arestatul, stătea acum la post, la căldură sau la răcoare şi fierbea o găină. Ii sucise gâtul găinii azi noapte, în inspecţie, şi o ascunsese în tolbă. Acum se împute pasărea ,acolo sau dă de ea majurul şi i-o mănâncă. „Hai, bă, mai repede, măreşte copita, că m’apucă noaptea cu tine !“ Prizonierul nu-î rămâne dator; are cărbuni aprinşi în suflet şi ’n priviri: „Nu fii, tâmpit, leat; vorbeşte frumos, că te dau dracului!"
   Pe marginea şoselei se înalţă stâlpii cu ceşcuţe albe în vârf, iar pe ceşcuţe se aşează, ca la o sindrofie, rândunele sau ciori. Dar în jurul ceştilor se înfăşoară sârme, şi sârmele trec dela un stâlp Ia altul, legând oraş de sat, şi sat de alt oraş. Prin telefon sau prin telegraf, prefectul, poliţaiul, şeful jandarmilor îşi trimit vestirea: „Expediat mai departe agitatorul. Trimis la urma lui“.
   Vezi însă că, până la urmă, iese cu urma asta o încurcătură. Omul isi’a nlăiscut lai Ploeşti, dar a trăit multă vreme la Câmpina. Poliţia din Ploeşti n’are linişte ştiind că sindicalistul este aici. Sunt fabrici, ateliere, are prieteni mulţi. 11 trimite la Câmpina. Câm- pina îl alungă. Cum, îii regiunea petrolului ? Ori un chibrit, ori vorba lui, tot aia este: sare valea Prahovei în aer. A agitat în porturi. Ducă-se acolo, să-I spele Dunărea de păcate. Din Galaţi e gonit la Brăila, de aici la Constanţa, până când omul îşi iese cu-ade- vărat din fire, le scapă printre degete poliţiştilor şi ajunge într’un vagon de marfă la Bucureşti.
   — Venişi ?
   — Venii !
   II măsoară pe-o parte Frimu, pe alta Dumitru Marinescu. Tuleele din barb.a lui Frimu se mişcă a mirare, sprâncenele gălbui, groase, ale lui Marinescu se sburlesc. Gheorghiu stă între ei şi se uită, când la unul, când la altul, înveselit de nedumerirea lor straşnică. Obrazul, mustaţa, barba, părul lui, nespălate, neţesălate, au adunat năduşeala, praful, zgura drumurilor şi-a aresturilor şi-a vagoanelor fără acoperiş. Pare un coşar, un pustnic sălbăticit, un spoitor. Cămaşa, ferfeniţă, tuciurie ,şi lea. Hainele, vai de lume. Tovarăşii care se găseau la club priveau prin ferestre în birou. „Bravo tov. Gheorghiu, să ne trăieşti !“ strigă entuziast Mitică.
   El mulţumea tovarăşilor din curte şi le zâmbea şi-i întreba din ochi, mângâindu-şi obrazul, dacă este frumos.
   — Semeni cu Ferechide ! bombăneşte Frimu. Să-l trimitem, — spune el apoi lui Marinescu, hotărînd singuri de soarta musafirului, — la baie şi la birt. Ce facem de-o cămaşă ? Ia uite, şi pantofii ! Să vorbim cu Alecu ! Să vorbim cu Buior !
   Seara e o întrunire în contra corporaţiilor şi-a legii meseriilor; întrunirea e totodată pentru repausul duminical, pentru votul universal. Pentru toate şi’n contra tuturor. Când mişcarea nu are bani, când sălile sunt scumpe şi proprietarii nu le închiriază decât cu greu, din pricina poliţiei, trebue să profiţi şi să pui pe ordinea de zi cât mai multe chestii care interesează. Şi trebue să găseşti -vorbitori la care să nu adoarmă lumea. Cei c^re întind un lucru ca pe-o al- viţă, care bat apa în piuă, sunt buni la noi, la club. Suntem între ai noştri şi ne îngăduim. Oratorul nu se supără când ne vede căscând, noi nu-i luăm în nume de rău că. face teoria cocoşului. Suntem ca în familie. Când au loc şezători, tovarăşii, care mai de care, se întrec să-şi arate talentele. Unul cântă la mandolină, ,altul imită raţa, gâscă, găina şi pe unii dela conducere. De declamat, să nu mai pomenim. Câţiva tovarăşi tineri, un cismar. un tâmplar, un tipograf — s’au înscris la Academia Stoenescu, unde e un fel de fabrică de actori. Nu se cere să ai diplome, şi e bine; nici talent nu se cere, şi e dease- meni bine; trebue să plăteşti numai o taxă, şi taxa este mică. Tovarăşii aceştia îşi rup junghietura gâtului la toate festivalurile sindicatelor dând capul pe spate când declamă poezii cumplite din Lecca şi Vla- huţă. Noi îi auzim mereu şi cunoaştem aproape ca pe apă şi poeziile dramatice şi pe cele comice ca, de exemplu, aceea care începe cu „Mă recomand I. Po- pes'cu, impiegat la gariă“. Dar nu e nimic. Mai ascultăm odată, ne mai gândim în timpul programului la altceva, mai vorbim în şoaptă între noi şi-i încurajăm pe urmă pe tovarăşi cu aplauze. Sunt de-ai noştri.
   A picat tocmai bine astăzi tovarăşul Gheorghiu. A făcut o baie de aburi, s’a bărbierit, s’a tuns, s’a primenit, a mâncat la birt două porţii de varză. E vesel şi o ţine dintr’o anecdotă într’alta. Numai că, din când în când, tuşeşte cu un hârşâit de fierăstrău, iar ochii i s’au adâncit în cap şi ard ca doi cărbuni.
   Sala Dacia e o haraba care totdeauna se umple greu. Intră lumea în ea şi tot arată goală. E ca o sobă veche în care bagi mereu lemne şi nu se încălzeşte. Se umple greu şi-acum. Tovarăşii zăbovesc pe-afară şi se lasă anevoie convinşi de oamenii de ordine să intre „că începe“. Membrii devotaţi, cu Mitică în frunte, vând gazeta, broşuri, cărţi poştale, pun funduliţe roşii. Cărţile poştale au figurile lui Marx, Engels, Gherea şi ale expulzaţilor la 907: Enciu, fraţii Hoppe, Barbu Lăzăreanu. Barbu Lăzăreanu este fotografiat bolnav, în halat, la spital. II păzesc doi jandarmi.
   Ei da, a început. Şi când şi pe unde a intrat atâta lume, căci sala e’nţesată ? Nu este oăcat de cheltuială, întrunirea a reuşit.
   — Dăm acum cuvântul tovarăşului Ştefan Gheorghiu, care ne-a sosit astăzi dela moşie ! — glumeşte Alecu Constantinescu, preşedintele, şi lumea râde căci ştie povestea cu trimiterile la urmă care, de data aceasta, au fost mai gogonate.
   Râde cu poftă şi Ştefan Gheorghiu, care înaintează până lângă marginea scenei şi spune sălii:
   — Da, da, tovarăşi, dela moşie, de pe moşia lui Brătianu, căci ţara asta nu e a noastră, e a Iui tat-su şi a neamurilor lui şi n’ai voie să umbli prin ea, căci pun argaţii să te gonească.
   Tonul a devenit deodată aspru, tăios, amar. Râsul a pierit. Figurile s’au crispat. Dar, peste un minut, cu o glumă, vorbitorul topeşte ghiaţa. El cultivă humorul si trece deodată la o notă patetică şi revine la povestea cu tâlc care înveseleşte şi instrueşte şi înarmează. Trece dela un subiect la altul şi e, când mânios, când înveselit, şi nu-i ajunge scena şi tot se apropie de marginea ei cu braţele întinse, vrând parcă să-şi cuprindă fraţii de suferinţă şi de revoltă.
   „Legea corporaţiilor ? Legea meseriilor ? înlături cu ele. Corporaţiile au ajuns pacostea muncitorilor.
La Ploeşti. când copiii vor să se joace pe maidan, mamele îi sperie: „Nu ieşiţi afară, că vine corporaţia !“
   Sala râde. Râde si vorbitorul. „Numai sindicatul poate apăra interesele noastre, urmează el. Numai noi sindicaliştii suntem în stare să-i luminăm pe tovarăşii noştri. (Aplauze). Dar ce părere au oamenii legii despre noi, ştiţi ? Să vă spun eu. Intr’o mahala din Ploeşti, i se fură unei gospodine nişte găini. Bă- nuieşti pe cineva, cucoană ? o întrebă comisarul. Nu ! Nu stă niciun hoţoman pe strada dumitale? Nu! Dar vreun sindicalist ? Da, ce să zic, stă unul. El ti-a furat găinile !“
   Cât este de când a început să vorbească ? Preşedintele îi face un semn — nu pentrucă sala a obosit, nu pentrucă mai sunt alţi oratori la cuvânt. Nu mai vorbeşte nimeni. Lumea nu e obosită, nu este plictisită. Aplauzele şi râsetele ei şi, din când în când, înfierările indignate dovedesc că oratorul a câştigat-o, a înfierbântat-o. Cu el în frunte, ar porni ea acum împotriva aşezărilor strâmbe din ţara asta stăpânită de trântori. Cu el în frunte, ar merge să dea drept de repaus duminical vânzătorilor din prăvălii, să smulgă boierilor votul universal, pentru ca poporul să-şi spună cuvântul de dispreţ şi de ură împotriva ne- dreptei stăpâniri. Cu el în frunte, ar merge să le arate cum trudesc muncitorii la fabrica lui Eichler din Neamţ, la fabrica de postav din Buhuşi, cum îi jecmănesc vătafii pe hamali, la Galaţi şi Brăila, ce iad si ocnă este viata oamenilor din petrol şi din metalurgice, pe valea Prahovei. Dar parcă viaţa muncitorilor din Bucureşti e mai bună ? Câţi ani trăieşte un tăbăcar ? Câte pâini poate să cumpere cu salariul pe-o săptămână un tâmplar, un cismar ?
   însă preşedintele îi face un semn. căci el ştie ceva ce nu ştiu alti tovarăşi. Ştie că închisorile umede, trimiterile la urmă. bătăile Drin beciuri au clătinat mult sănătatea celui care vorbeşte. Stie că n’are voie să se ostenească Drea mult. Si îi vede fruntea, obrajii, camaşa, haina — lac de sudoare.
   — Da, da, închei acum i
   Dar trebue să încheie cu o poveste scuriă, veselă^ care să>-i învioreze pe oameni si să aibă un înţeles. Şi spune întâmplarea cu trăsura şi sania care se tân- guiau în grajd că trebue să ducă poveri, una vara, cealaltă iarna. „Voi vă plângeţi, neruşinatelor ? le spuse atunci calul. Eu vă uuc pe voi şi vă duc şi poverile şi nu numai o Darie din an, ci anul întreg". Sania şi căruţa sunt partidele noastre vechi, lămureşte vorbitorul în râsul şi’n .aplauzele oamenilor, iar calul e clasa muncitoare care trage tot greul.
   La Bucureşti nu e treabă prea multă pentru Ştefan Gheorghiu. Ce să facă aici ? Are furnicături în tălpi. Intr’o săptămână a vorbit la toate sindicatele, s’a băgat printre tăbăcari şi tipografi, i-a îndemnat să se organizeze, a intrat în conflict la Lemetru cu un comisar, pe care era să-I arunce în apă, a început prefectura să-şi trimită copoii după ei.
   Două lucruri putea să îndeplinească: să dea ascultare tovarăşilor dela conducere, intrând în sanatoriu, pentru a-şi drege, cum spunea, cheresteaua, ori să facă pe voia inimii care-1 sfătuia să plece la Brăila, unde era iarăşi grevă în port.
   Pleacă la Brăila.
   Era iarăşi greva în port, fiindcă oamenii mUnceau greu şi n’aveau ce mânca, fiindcă vătafii îi alegeau pe sprânceană la lucru şi-i păcăleau apoi la socoteală; fiindcă, autorităţile se ţineau de capul lor, ne- putându-Ie ierta că se organizează în sindicate şi devin mai colţosi. Acum căzu pacostea cu elevatoarele care vor înlocui truda braţelor şi vor flămânzi gurile. Patronii şi-au arătat arama, căci se uniră între ei şi-i dădură pe muncitori afară, şi din port şi din fabrici, ca să-i sperie. Asta se numeşte locaut. Maica lor de capitalişti, negustori şi vătafi, maica lui de prefect şi maica ei de tară ! Şi-au adus balauri de otel care fac treaba hamalilor, ipistaţilor, cantaragiilor, lopătarilor, căruţaşilor. Vreo trei mii de oameni rămân să taie frunză câinilor, ori să-şi pună ştreangul de gât. Insă au acasă părinţi, neveste şi o liotă de copii. Să le pună şi lor ştreangul de gât, ori să-i bage în saci şi să-i svârle în Dunăre? Decât asta, mai bine tabără cu ciocanul şi ciomagul pe maşini, să se-aleagă praful de ele şi vâră cuţitul în burţi de antreprenori, de vătafi, de oameni ai poliţiei, să le scoată, icrele ca la crapi.
   Ştefan Gheorghiu stă pe-o treaptă de piatră, la sediul sindicatului, întrecându-i pe oameni cu un cap, şi-i lasă în voia lor. Râde şi le dă ghes: „Aşa ! Aşa ! Trăgeţi-i, fraţilor! Ziceţi-i şi de mă-sa ceva !“ Cei care vorbesc şi dau din mâini se opresc descumpăniţi, neştiind dacă tovarăşul Gheorghiu, picat de-aseară printre ei — l-,a' adus gândul bun — vorbeşte serios.
Na-şi dau seama şi se înfurie din nou şi spun, ca omul la necaz, prăpăstii cu duiumul.
   El îi Iasă, căci îi cunoaşte. Sunt aprigi la mânie. Altădată ar fi pus mâna pe cuţit şi bâtă. Mai sunt destui care umblă cu pistolul la brâu, cu briceagul în buzunar, cu ciomagul Ia subţioară. Când necazul trecea peste cap, cum trec apele Dunării câteodată peste mal, omul băşa cuţitul în pieptul duşmanului sau îi făcea capul chiseliţă sau trăgea cu pistolul. Duşman îi era în ceasul acela vătaful care-1 înjurase, îi plătise mai puţin pentru muncă, îi spusese că nu-1 mai învoieşte. Duşman îi era un vardist sau un jandarm care-1 plesnise, unul ou tesacul, altul cu patul armei. Dar duşmani îi erau şi tovarăşii de muncă, de sărăcie şi de necaz cu care se îmbăta la cârciuma vătafului. Rachiul era prost si tare şi făcea din creieri un vălătuc. Burta era flămândă, gâtlejul căptuşit cu pulberea înţepătoare ca ardeiul, ,a. sacilor cu grâne. Spinarea îi era dăulată de poverile pe care le cărase. Purta sâmbete unuia care s’a făcut blat cu vătafii şi este omul lor şi duce vorba dela muncitori Ia ei şi la poliţie. S’a luat la gâlceava cu alţii pe chestia sindicatului. El era pentru sindicat, aceia nu erau. Intr’un fel, într’altul, a ieşit o încăierare cruntă în cârciumă, apoi în bătătură, au fost clondire sparte, capete sparte; unul şi-a ţinut maţele în mână până a venit o trăsură si l-a dus la spital; a venit poliţia şi, după ce a fost ciomăgită şi ea, a putut, până la urmă, să-i înfrângă pe bătăuşi.
   „Nu ,aşa, fraţilor, nu cu toroipanul, cu ciachia şi cu pistolul! Cu vorba, cu slova din carte, cu organizarea!", îi sfătuia Ştefan Gheorghiu încă de acum vreo şapte ani. „Lăsaţi-le 1a pustia de unelte care strică viaţa altora şi nu o dreg pe-a voastră. Şi mai daţi-1 dracului de rachiu. Nu zic să nu beţi deloc, că nu sunteţi scopiţi şi nici baptişti, dar mai ca litra mică. nu cu a mare, $i nu în cârciuma vătafului, ca să nu vă mai rămâie o lăţcaie şi să vă treacă în cont cu tibişirul. Ia-ţi, măi rumâne, băutura acasăs dacă te arde beregata şi te-o fi înţărcat a bătrână cu saramură, şi bea cu nevasta şi jucaţi pe prispă tontoroiul. E mai bine aşa, decât să vii ca neamţul pe trei cărări, să grohăi ca porcul, să te ’nfurii ca taurul şi să-ţi baţi femeia şi copiii, adică să te porţi ca măgarul".
   Oamenii se lăsau muştruluiţi, fiindcă negriciosul şi slăbănogul dela tribună ştia să le vorbească pe limba lor. Era mai luminat decât ei şi cu mai mult curaj. Păi, curaj este când te’mbeţi de nu mai ştii ce e cu tine şi te iei atunci de piept şi cu cine trebue şi cu cine nu trebue. ori când, treaz, pe nemâncate şi nebăute, îl înfrunţi pe prelect, pe procuror, mergi in capul coloanei muncitorilor prin cordoanele de jandarmi, le vorbeşti oamenilor săraci în auzul mărimilor cu galoane şi gologani, despre hoţia care este pe lume şi despre o vreme când n’au să mai fie vătafi, antreprenori, călăi ? Curajul ăsta îl are tovarăşul Ştefan. De el trag, ca hingherii, oamenii stăpânirii, şi-l alungă din loc în loc — parcă ţara ,ar fi moşie boierească — şi-l pun alteori la popreală şi-i întind pielea cu băţul să i-o facă cimpoi. Păi, de! cum. să' nu
i se atace, săracul, plămânii şi să nu scuipe sânge?
   Oamenii îl cântăriseră în fel si chiD. Era de-al lor şi ţinea cu ei. Era cu mai multă carte decât ei şi vorba lui — că pe stăpân îl baţi cu unirea, cu sindicatul, mai rău decât cu bâta — se 'adeverise. In 909. când făcură sindicat şi pe urmă se puseră în grevă, câştigară greva; în 910, când negustorii cerură ca oamenii să aibă condicuţe şi cum nu le-o plăcea ochii unuia să-i ia condicuţa, adică dreptul ia muncă şi la viaţă, făcură iarăşi grevă şi câştigară. începeau să intre la idei şi la spaimă guleraţii, botoşii şi gâ- toşii, poliţia, procurorii, negustorii, vătafii. De se- atingeau de-un muncitor, sărea tot sindicatul. Când era la o adică, muncitorii se-ajutau între ei, cei din port cui cărăuşii din gară, cu lucrătorii dela ciment, cuie şi celuloză., cu birjarii şi cojocarii. ,,Ce vă băgaţi voi, mă, cu hamalii din port ? Ce-aveţi voi de împărţit cu vătafii, de strigaţi pe stradă: jos vătafii ?“ întrebase prefectul pe muncitorii din fabrici şi ei răspunseră că acu au făcut sindicate şi că toti muncitorii formează o familie, care trebue să-şi dea ajutor la nevoie.
   II cântăriseră şi-l pipăiseră oamenii şi văzură că e de-al lor, mai deştept şi mai bun decât ei. Venea câte unul la sediu, strângea mâna lui Ştefan Gheorghiu, aproape să i-o rupă, scuipa într’o p,arte, trăgea o înjurătură şi arunca pe masă un cuţit sau un oistol. ,,Inscrie-mă în sindicat!“ zicea. ..Nu mai am nevoie de ele. Ai dreptate. Ii batem cu unirea".
   Ii lasă ce-i mai lasă şi râde, însă cu gura cam aguridă. Mută chiostecul de ţigară dela un colţ al buzelor la altul, îl scuipă, aprinde altă ţigară, o aruncă şi pe aceea. Când întinde braţele şi rosteşte primele cuvinte, obrazul îi este mânios. încremenesc toţi care se grozăviseră până adineauri şi bătuseră câmpii.
   — Huo, fraţilor! huo, tovarăşilor! huo, nebunilor ! răcneşte el şi-şi pune mâinile în şolduri ca o cumătră foc supărată.
   Oamenii se privesc nedumeriţi, sfioşi şi ruşinaţi. Ce făcurăm, fraţilor? se întrebau din ochi. O luarăm la vale şi o nimerirăm ca Ieremia ? Bine, dar nu râse el până acum şi nu dădu din cap precum că să-i zicem înainte că zicem bine ?
   Nu ziceau deloc bine — ca probă, uite, i-a săţit muştarul lui Ştefan şi-i ceartă şi-i face de două parale, că nu-i mai spală Dunărea: „Iar cuţit ? Iar des- nădejde ? Iar bocete muiereşti ? Asta învăţarăţi voi din câte vi .se spuse aici ? Sindicalişti sunteţi voi ? Socialişti sunteţi ? De v’ar vedea negustorii şi gule- raţii dela poliţie şi vătafii, cum s’ar mai bucura şi-ar mai spune: Hai să le tragem şi vreo două la c... Uitarăţi acum un an şi acum doi ani şi-acum trei ani cum le bâţâiau lor balamalele? Da, dar atunci aţi făcut altceva. Aţi pus pieptul la bătaie şi-aţi fâlfâit steagul roşu în vânt şi-aţi vorbit şi răspicat şi cu scaun la cap. Acum spuneţi parascovenii. Unul vorbeşte că spintecă burţi,' altul că se pune cu ciomagul pe elevatoare. Fraţilor, tovarăşilor, nebunilor, aşa credeţi voi că se lămuresc lucrurile, că o să aveţi pâine şi că veţi băga frica în hoţii de boieri ? Au făcut patronii locaut, adică s’au pus şi ei în grevă ? Ce vă supăraţi ? Nu le daţi voie ? Dar ce, voi le cereţi voie când vă puneţi în grevă ? Se apără, îşi apără pungile cu .aur, agonisite din munca voastră.. Dar şi voi aveţi dreptul — mai mult decât atât: aveţi datoria — să le smulgeţi pungile şi să-i puneţi l,a muncă. Şi nu numai pe ei, ci pe toţi puturoşii din ţară şi din lume. Dar treaba asta n’o s’o faceţi numai voi, ci toţi muncitorii de pe faţa pământului. Până un.a alta, trebue să-i puneţi cu botul pe labe pe clon- canii de aici, ca să nu creadă că sunteţi la cheremul lor şi că pot să facă din voi cârpe ca să-şi şteargă picioarele. Faceţi-i să priceapă că nu sunteţi singuri, că alături de voi e clasa muncitoare de aici, din Galaţi, din Constanţa, dela Bucureşti, din toată ţara. Cu voi pot să fie, dacă este căzui, şi fraţii muncitori din toată lumea. Hoho, nu vă aprindeţi, nu daţi din coadă. Unde sunt fraţii care găsiseră ac de cojocul elevatoarelor ? Măi tovarăşi, zăpăciţilor şi iubiţilor, lua-v’ar zgaiba la o sută de ani, oamenii progresului sunteţi voi ? Ce vi s’a cântat şi ce aţi priceput voi în chestia maşinilor, a maşinismului — cum să spun ca să mă înţelegeţi ! Noi nu suntem contra maşinilor, căci uşurează munca omului şi sporesc bunurile oamenilor, dar vrem ca ele să folosească muncitorilor, nu să-i robească pe ei şi să-i pricopsească şi mai mult pe stăpâni. Priceputu-m’ati ? Dacă nu, spu- neţi-mi, că eu sunt ca popa care toacă de nouă ori pentru o babă surdă şi sunt în stare să vă vorbesc de nouăzeci şi nouă de ori despre un lucru, ca să-l înţelegeţi cum trebue. Chestia cu elevatoarele o chibzuim între noi si-o chibzuim şi cu tovarăşii din Galaţi şi vom cere şi sfaturi dela centru, că doar n’o să pretindem că numai noi purtăm pe umeri un cap şi că alţii duc un dovleac”.
   Ii trece prin ape fierbinţi şi reci ca sloiul. Oamenii se scarpină în cap, schimbă iarăşi priviri. Ce mai încoa şi încolo ? Are dreptate! Şi bat din palme, strigând: „Aşa !“, sau se pornesc pe râs când vorbitorul le trânteşte încă una pe şleau.
   Peste două zile, când patronii renunţă la locaut, muncitorii le dau lecţia cuvenită. Intre oraş şi Capitală telefonul şi telegraful nu mai prididesc. Prefectul se bâlbâie la receptor şi dă explicaţii ministrului. Comandantul garnizoanei a împânzit străzile cu patrule, dar a spus soldaţilor să stea mai de o parte, mai prin curţi şi prin ganguri, mai pe lângă ziduri. Să nu se ia la ceartă cu muncitorii. Câţiva negustori şi patroni şi-,au adus aminte că au treburi la Bucureşti şi au plecat cu trenul. In vreo două cârciumi dinafara oraşului s’au îmbătat vătafii, care, scârbiţi de viaţă, îşi răsucesc ţigări în hârtii de un pol şi un sutar. Au să rămână aici, beţi, treji şi iarăşi beţi, până li s’o aduce vestea că sindicaliştii s’au potolit. Sindicaliştii, în vremea asta, îşi încrucişaseră numai braţele. Atât făcuseră. Dar nu numai muncitorii din port, ci toţi fraţii lor din oraş. Şi parcă acum sufla un vânt de tristeţe, de loc pustiu. Va să zică, viaţa,, mişcarea, bucuria, se datorează oamenilor muncii. Ajunge ca ei să-şi pună pe piept braţele, pentru ca totul să se opr'easca.
   Băteau talpa în port câteva santinele. Dar nici bocănitul lor nu stârnea vreun ecou. Vapaarele care trebuiau descărcate aşteptau lângă chei şi păreau plictisite. Plictisite păreau de,asemeni câteva pasări cocoţata pe coşurile vaselor. Moţăiau. Deodată se înfoiară şi-şi luară sborul. Deodată pe toate punţile se stârni mişcare. Erau multe vapoare străine acostate acolo şi oamenii de pe ele nu ştiuseră de ce portul era mort în dimineaţa asta. Au aflat mai târziu. Şi- atunci. ca la o poruncă nevăzută, neauzită, înălţară pe prăjini steaguri roşii în semn de iubire pentru cei din oraş, steagurile luptei şi solidarităţii clasei muncitoare din toată lumea.
   Tovarăşul Mitică făcea sublinieri în broşurile pe care le citea şi apoi transcria într’un carnet cu scoarţe de muşama rândurile pe care le însemnase. Din gazeta partidului şi din revistele care-i cădeau în mână rupea câte un crâmpei tipărit şi-l păturea în acelaş carnet. Nu făcea nicio taină: strângea tot ce era în legătură cu păcatele popilor ca să-şi întărească, faţă de sine. de nevastă, de directorul şcolii, de vecinii din mahala, poziţia de liber-cugetător.
   —Biserica e a popilor — spunea — şi popii ne zăpăcesc pe noi.
   Giordano Bruno şi Popa Iapă, Galileo Galilei şi mitropolitul caterisit pentru blestemăţii, Tolstoi şi preotul Morăraşu din Băluşeni, Francesco Ferer şi parohul bisericii unde Mitică nu vrusese să-şi boteze copiii, se înfruntau în scoarţele de muşama ale carnetului.
   — Eu adun dovezi! • lămurea Mitică şi cântărea carnetul în palmă, ca să arate că a început s’atârne greu.
   Ii făceaţi plăcerea să clătinaţi din cap în semn de admiraţie.
   — Pe Giordano Bruno şi pe Galilei i-a ars pe rug; poftim ! Este?
   Ca şi cum v’,aţi îndoit, deschidea carnetul la paginile unde consemnase faptul.
   — Pe Tolstoi l-au amanetizat...
   — Cum ?
   Se îmbujora; se corecta:
   — Mă împiedic mereu la cuvântul ăsta. E cam greu. Au dat cu anatema în contra lui. Aşa se zice, nu ? Pe Ferer, uite, îl împuşcară. Şi ei: ei, ce tacâm! î-am încondeiat şi pe cei care umblau cu otrava la Veneţia, şi pe ăştia care la noi, acum, câtă-mai mitro- poliţii, trăiesc cu preotesele altora, ori câtă-mai arhiereii furară pe Bărăgan o iapă. Când cei mari îşi bat joc de oameni, dece să facă altfel cei mai mărunţi ? Uite, am păstrat din gazetă chestia cu popa Moră- raşu, care în comuna din judeţul Botoşani, unde-şi avea biserica, n’a lăsat nici zece fete neîncepute. Chema pe urmă la el flăcăi şi-i lua cu vorba dulce şi-i încurca şi-i însura cu fetele. Două pe care le-a necinstit şi au rămas cu burta la gură, s’au omorît. Este <? Am Vrut să ţiu o conferinţă despre litera cugetare, însă tovarăşul Frimu mi-a spus să-mi văd de treabă şi să nu le mai bat capul cu prostii.
   Fiindcă vă arăta atâta prietenie, fiindcă era nelipsit dintre voi, gata să vă ajute şi să vă lămurească, nu v’ar fi putut trece prin minte să-l luaţi peste picior. Subiect de glume crude nu era nici tovarăşul Nae Păcală din vechea mişcare. Bătrânul nu lipsea dela nicio conferinţă a clubului, dela nicio şedinţă de breaslă., dela nicio întrunire. Era plăpumar de meserie. Seara, după ce lăsa lucrul, venea la club. Alţii se duc la cârciumă’, ori trebăluesc în bătătură, ori tăi- făsuesc la poartă, cu vecinii. Nae Păcală venea la sediu, nu vorbea mai cu nimeni, se aşeza cuminte într’o bancă şi aştepta deschiderea şedinţei. De-a-lun- gul anilor înregistrase în urechi şi teoriile încâlcite ale lui Nădejde şi pălăvrăgeala lui Morţun şi fandoselile franţuzite ale lui Diamandi şi sfichiuirile lui Toni Bacalbaşa. Stătea atunci în bancă între Piţurcă şi Edelstein, dar, spre deosebire de aceştia, care se mai luau la colţ cu „pătura cultă“, nu vorbea niciodată. Tntr’un singur rând şi-a ieşit din sărite. Tipograful Tache Georgescu şi alţii formaseră dizidenta antisemită şi scoseseră o foaie pe care o numeau ,.Trompeta socialistă". Din trompeta aceasta răcneau împotriva ovreilor, cerând să fie dati afară, căci deaceea mergea partidul prost. Au făcut şi o întrunire dela care Nae Păcală nu ,a lipsit.
   Se crezuse că moţăia, căci ţinea ochii închişi în timp ce vorbitorii întărâtau mulţimea. Când s’a ridicat din bancă şi a sărit pe scenă, şi-au închipuit mulţi că vrea să ia cuvântul. El însă, a trântit lui Tache Georgescu o vorbă care nu a fost auzită, l-a apucat de brăcinari şi a dat cu el de podea. Până să ajungă afară, capul lui era plin de cucuiele antisemiţilor, dar primise loviturile aproape fără. să se împotrivească.
   Mişcarea s’a înfiripat din nou, după un timp, cu puţini din cei de mai ’nainte. Dintre aceştia Nae Păcală n’a lipsit niciodată. Asculta acum alte vorbiri. D.ar acum căpătase un obicei, care la început nedumeri şi stârni nemulţumiri, însă cu caire, până la urmă, lumea s’a împăcat. Omul aplauda. Nu la început, nu la urmă, nu atunci când o idee, un accent, ar fi îndreptăţit încălzirea ascultătorului. Aplauda anapoda, la jumătatea unui cuvânt, într’un moment când atenţia oamenilor era mai prinsă, când cel dela tribună făcea o sforţare să nu piardă şirul ideilor, sau când ceeace spunea era vorbă de clacă. Atunci ră- păia o grindină scurtă de aplauze. Capetele se întorceau, vorbitorul se oprea încurcat. Singurul neturburat era tovarăşul Păcală care-şi pusese braţele iarăşi cruciş pe piept, ca un elev cuminte. Peste câteva minute palmele băteau din nou una într’alta.
   Pentru trecutul lui, i se purta respect: Scrântelii sale blânde se arăta îngăduinţă.
   Duminica .aveau Ioc, seara, conferinţe la Ateneu. Subiecte de tot felul, vorbitori pe toate calapoadele.
Vă duceaţi şi la ele. Ati discutat într’o zi la club, câţiva dintre voi, despre o conferinţă auzită acolo. In apropiere, dus pe gânduri, se afla tov. Păcală.
   In duminica următoare, vorbea la Ateneu, nu mai ştii cine. nu mai ştii despre ce. Dintr’un fund de lojă au răsunat în momentul cel mai nepotrivit câteva aplauze, iar din felul răpăitului lor aţi înţeles că tovarăşul Păcală a început să vină şi la Ateneu. îşi umplea astfel singura seară din săptămână care îi rămăsese liberă.
   Dar lumea de aici nu era lumea voastră. Veneau cucoane şi militari şi domni cu chelie. Veneau şi iiceeni şi studenţi. Studentii vă arătau priviri bănuitoare. îmbrăcămintea trăda obârşia voastră. Lavaliera vişinie a lui Mitică, broşurile cu scoarţe roşii pe care Ie aveaţi în buzunare, spuneau ceva şi despre convingerile voastre. Studenţii erau nationalisti. Mai bine zis, erau huligani. Licienii le călcau pe urme. Cu deosebire un grup condus de unul cu păr mare, cu zeghe, cu bâtă ca Ia oi, vă pândea dela o vreme. I-ati .auzit mârâind:	„Socialişti . .. jidani ... Ce
caută aici ?“.
   De câteva săptămâni, continua jocul pisicii cu şoarecii. Pisica erau ei; erau mai mulţi; şoarecii, voi. Aţi schimbat locul în sală, trecând din dreapta în stânga, dela mijloc. în fund. Ei se aşezau nu departe de voi, tot mai puşi pe bătaie. Tovarăşul Mitică a încercat să le zâmbească si să intre în vorbă cu pletosul, conducătorul lor. Era şi puţină poltronerie în atitudinea lui, dar nutrea şi iluzia că astfel va putea să le facă puţină propagandă. Când vru să intre în vorba cu stăpânul zeghei şi a! ciomagului, spunându-i ,,cetătene“, acesta îl ţintui cu ochi bolovănoşi.
   Printre voi au fost de părere unii să nu mai mergeţi la conferinţele burghezilor, ca să nu vă alegeţi cu capul spart. S’au ruşinat însă şi şi-au retras pro
   punerea când i-aţi combătut. *Ar fi fost o faptă nevrednică de nişte tineri socialişti. Chiar de va fi să mâncaţi bătaie — şi veţi mânca, fiindcă ei erau mulţi şi voi nicio duzină — să nu se spună că aţi fost laşi.
   Nae Păcală se ,afla într’un fund de lojă şi se nimerise să fie singur acolo. Când a aplaudat întâia oară, s’au auzit sâsâituri în sală. Cineva a chicotit prosteşte. Conferenţiarul s’a oprit desorientat şi a avut nevoie de vreo două minute până să reînceapă; îşi încurcase filele. Peste câteva minute aplauzele s’au auzit din nou, tot aşa de nelalocul lor. Capetele s’au sucit furioase spre locul de unde răsunaseră, căutând să-l identifice pe năzdrăvan. îşi bătea joc de vorbitor ? Era beat ? Era într’o ureche ? Văzură un omuleţ cu mustăţi albe, cu sprâncene albe, cu bărbia sprijinită cuminte într’un băţ. Era senin, parcă nu el stârnise turburarea în sală, parcă nu spre el se îndreptau uităturile furioase.
   „Afară !“ strigă cu voce ascuţită un domn din prima lojă, când tovarăşul Păcală strică pentru a treia oară liniştea sălii.
   „Afară !“ urlă în spatele vostru studentul cu zeghe şi ciomag, ridicându-se în picioare.
   Băieţii din jurul Iui urlară şi ei după exemplul lui.
   In momentul când doi jandarmi se apropiaseră, de bătrân să-l scoată din lojă, tovarăşul Mitică svâcni dintre voi şi înălţă braţul ca pentru a arăta că are ceva de spus. O secundă capetele se îndreptară spre el. O secundă înşişi jandarmii se opriră. Mitică simţise nevoia să dea o explicaţie sălii: că-1 cunoaşte pe cetăţeanul care a aplaudat, că nu numai el îl cunoaşte, dar si voi, cetăţenii tineri de lângă el, că e vorba de un om consecvent, care a fost în vechea mişcare şi care e aproape un liber-cugetător.
   — Cetăţeni! spuse el intimidat deodată sub privirile nedumerite ale mulţimii.
   — Afară cu socialiştii ! Afară cu jidanii ! Studenţimea naţionalistă nu tolerează . . . Huo ! urlă în urechea lui Mitică, huliganul cu plete.
   Urlară toti studenţii şi toţi liceenii. O parte din public bătu din palme, alta huidui strigând şi ea : „Afară !“ Afară, cine ? Bineînţeles că voi.
   Peste zece minute, tăvăliţi bine, cu cravatele rupte, cu vânătăi pe fată, vă găseaţi în stradă, în mijlocul unui cordon de gardişti şi jandarmi. Un comisar ţinea piept huliganului cu zeghe care răcnea şi-şi apăsa batista pe-o ureche însângerată. I-o muşcase în învălmăşeală tovarăşul Mitică. Conferenţiarul avusese ghinion. Conferinţa lui se dusese pe gârlă căci publicul era prea din cale afară înfuriat pe îndrăsneala socialiştilor. Părăsea sala şi vă împroşca pe deasupra cordonului cu vorbe duşmănoase. Când convoiul s’a pus în mişcare, prin m,ultime şi-a făcut loc, cu mişcări domoale, tovarăşul Păcală, pe care toată lumea îl uitase. Vru să intre la mijloc, să fie printre voi, cu voi, dar comisarul îl îmbrânci. Poliţistul nu fusese în sală, aş,a că nu-1 cunoştea. „Lasă, nea Nae, du-te acasă. Nu mai veni şi dumneata11, îi spuse Mitică. El se tinu insă după voi până la prefectură, unde iarăşi poliţiştii îl opriră în poartă. Acolo îl găsirăţi peste vreo două ceasuri, când, cu semnalmentele luate, cu broşurile confiscate, după un interogatoriu scurt şi după o morală lungă, prefectul vă dădu drumul.
   Ce frumuşel şi inteligent şi sglobiu era băieţelul acela, practicant de birou, pe care toti îl socoteaţi ca pe un frate mai mic. Mai mic şi mai răsfăţat. Parcă Lazarovici îl chema. Parcă altfel. I se spunea de toată lumea Puiu. Tovarăşii mai vârstnici îi mân- gâiau părul blond, inelat. Tovarăşul Frimu îi prindea totdeauna vârful nasului intre degete, ca într’un cleşte. Puiu râdea. Se bucura că e iubit. II necăjea însă, uneori, faptul că e tratat ca un copil. Are patrusprezece ani. Lucrează la birou. Când vorbea la şedinţe, cu glasul subţire, tremurat, îl ascultaţi zâmbind. II prindea mai mult pe Puiu când spunea o poezie, sau cânta „Internaţionala" cu muzicuţa.
   Şedinţele voastre se ţineau duminica. Dar, vara. era mai bine să le ţineţi în aer liber, la Pantelimon. la Floreasca, la Herăstrău. In mijlocul naturii, ca Rousseau şi ca Tolstoi ! (Până să vă corecteze das- călaul vostru Armindeanu, unii dintre voi pronunţau Ruseau). In mijlocul naturii, cu mâncare în Dachete. cu gramofon, cu cărţi, cu tinereţea voastră.
   Era, din zori până pe înoptate, când vă înapoiaţi, timp îndeajuns să vă ospătaţi, să ţineţi o şedinţă, să cântaţi, să spuneţi versuri, să vă plimbaţi, fete cu băieţi, prin pădure, în dispoziţii sentimentale. Aici, pe alei, în amurg, nu se mai potriveau versurile viforoase ale lui Neculuţă:
lot munceşti, sărman popor.
       Tot munceşti, şi-al muncii spor Ţi-l răpesc ttraniL Aici. tovarăşul Bogdan tapiţerul, sau Boţea cis- marul, amândoi cu talente actoriceşti, se. lăsau cuprinşi de tristeţea suavă a poeziei lui Eminescu :
Iar te-ai cufundat în stele Şi în nori şi’n ceruri nalte ?
De nu m'ai uita încalţe,
Sufletul vieţii mele.
   Pe Puiu, trecuseşi tu, în dimineaţa aceea, cu încă un tovarăş, să-l luaţi de acasă. Era oarecum în drumul vostru, dar v’aţi dus mai mult pentru a învinge împotrivirea mamei Iui. El avea numai mamă, iar mama îl avea numai pe el. Şi voia să-! ţină duminica lângă ea, deoarece în timpul săptămânii îl vedea prea puţin. II ştia şi cam neastâmpărat.
   Bine, să meargă, nu-1 pot opri! v’a spus mama lui, cu o umbră de tristeţe în ochi şi cu un ton de resemnare blândă. Vedeţi, însă, dragii mei, să nu facă vreo ştrengărie, ceva nechibzuit, căci domnul e bun de pozne. Vi-1 dau, dar tot dumneavoastră să mi-1 aduceţi diseară, aşa cum vi I-am dat, — a glumit ea apoi.
   „Domnul-1 se îmbujorase, neconvenindu-i să aflaţi că şi mamă-sa îl tratează ca pe-un copil.
   — Aşa sunt bătrânii, a căutat ei sa vă încredinţeze pe drum, spre locul de întâlnire.
   Unde e Puiu să cânte cu muzicuţa ? Puiule, spune poezia lui Nemţeanu . .. Are cuvântul tovarăşul Puiu! Vrea să conducă el corul.. Să-l conducă ! Hai, puş- tiule! Tăcere! Vrea Puiu să facă o propunere. Să .auzim ! Cum, să facemi o baie în gârlă ? Tov. Armindeanu, dumneata ce zici? Tov. Armindeanu e conducătorul vostru, pus de partid. El zice: nu! Mai întâi că abia aţi mâncat şi nu se recomandă scăldatul când ai stomacul plin. Pe urmă, baia nu a fost trecută în program. Aveţi costume, chiloţi ? Apoi, apa e rece şi primei dioasă. sunt gropi la fund, e brădiş, care se încolăceşte pe mâini şi pe picioare. Sunteţi înnotători ? Vă rog să renunţaţi. Puiu a lăsat buza în jos ca un copil. Voi faceţi glume pe seama lui. Daţi drumul gramofonului care cântă gâjâit valsuri şi „Internaţionala". Mai mult pentru placa asta ciocănită, v’aţi ostenit să purtaţi în braţe, pe rând, matahala cu trompă. Unde e Puiu ? E colo, joacă fripta.
   Uite, se adună nori pe cer. începe vântul. Să nu vă apuce o ploaie pe şosea. Plecarea ! Sunteţi toţi ? Se ’nţelege. Unde e Puiu? Da, unde este? Acum o jumătate de ceas era aici. Cum se poate, tovarăşi ? Conducătorul vostru se supără. Are dreptate. Asta nu se face şi, poftim, vine ploaia. Trebue căutat. Puiu ! Puiu ! Tovarăşul Puiu 1
   V’ati împrăştiat prin pădure în căutarea lui. Aţi ajuns până la malui apei şi aţi găsit acolo numai hainele lui. Atât. Puiu nu fusese cuminte.
   în dealul Filaretului era sanatoriul ofticoşilor. Fireşte, sanatoriul săracilor. Deaceea, fondurile care i se dădeau, erau puţine. Deaceea, cearşeafurile şi feţele de perne tşi halatele, erau rupte. Deaceea, geamurile erau crăpate şi nespălate, iar pereţii odăilor râvneau de ani de zile o bidinea şi-o găleată cu var. In aşteptare, se îngălbeniseră, semănând cu obrazul bolnavilor. Hrana: cartofi, fasole în multă apă chioară, pâine puţină, uscată, neagră ca inima dregătorilor care n’aveau grijă de sănătatea năpăstuiţilor. Locuri puţine, astfel că bolnavul, dacă nu murea repede, era trimis acasă pentru a da boala şi celorlalţi, dacă n’o aveau dinainte.
   Doctorul sanatoriului scria articole despre oftică şi arăta întruna ce-ar trebui să se facă pentru îngrădirea ei. Arăta halul instituţiei pe care o conducea. Nu-1 lua nimeni în seamă. Favoarea pe care el putea s’o facă socialiştilor era că nu-i dădea afară* la împlinirea sorocului de trei săptămâni sau de-o lună. Ii ţineau cât voiau ei să stea. Până. când izbuteau să se întremeze cât de cât, ori până când se resemnau să moară
   Era totdeauna cineva acolo, un tovarăş, un prieten, tânăr ca voi sau ceva mai în vârstă II biruise boala. Avea buzele albe,, obrajii şi urechile ca o foaie de ceapă. Braţele, picioarele, ca beţele. Vocea, stinsă sau sp.artă. Numai ochii erau vii, aprinşi. în ei fugise viaţa sângelui şi a muşchilor. Ii găseaţi în halate rupte, murdare. Se ruşinau că vă primesc aşa. Le duceaţi portocale, reviste, cărţi. Le dăruiaţi, prin prezenţa voastră, tărie să îndure durerile, să nădăj- duiască in vindecare. Ii întăreaţi în credinţa că, odată şi odată, lumea se va schimba şi că ei vor fi sănătoşi atunci, în stare să pună piatră peste piatră la construirea aşezărilor noi. Vor fi sanatorii şi atunci, dar nu cu perne şi cu halate rupte, nu cu pereţi murdari, nu vor zăcea în ele muncitori tineri cu plămâni sdren- ţuiţi. Vor fi sanatorii mari, albe, la munte şi la mare, doar pentru odihnă, pentru vacanţă, pentru recreaţie. In ce an spunea Bellamy că societatea omenească va fi altfel ? In anul 2000. Nu se poate oare mai devreme ?
   Acolo sus s’a stins Ştefan Păunescu, tipograf şi poet. Era de seama voastră, şi avea mult talent. In timp ce el se topea la Filaret, voi îi reciteaţi la cerc, în şedinţă, poezia „Icoane şi avânturi". Auzea că poezia vă înflăcărează şi se înflăcăra şi el de bucurie şi de mândrie. Făgăduia să scrie alte şi alte poezii.
   Şobek, de meserie călcător, avea în el nouă suflete, ca pisica. Trei sferturi din an zăcea în sanatoriu si umplea lighene de sânge, apoi se însdrăvenea şi ieşea. Cânta frumos la toate şezătorile. Conducea toate corurile. In atelierul de călcătorie, îl dogorea mangalul, îl înneca aburul rufelor umede. După două, trei luni, cu tramvaiul sau pe targă, ajungea iarăşi în dealul Filaretului.
   Făceaţi vizite poetului Nemţeanu. Poeziile lui împăcau romantismul vârstei. Aveau duioşie şi sarcasm. I le citeaţi la şedinţe. Venise şi el în câteva rânduri şi citise la club. De vreo două ori ţinuse conferinţe. II mişca prietenia voastră. Stătea cu voi de vorbă despre literatură. Vă citea din Heine strofe lirice şi satirice, tălmăcite de el. Era tânăr şi foarte delicat.
   „Să trăiţi, băieţi", vă spunea Ştefan Gheorghiu, când vă duceaţi la el, şi se înviora. Se sălta in capul oaselor, îşi trăgea pătura subţire peste pieptul păros, îşi potrivea perna sub cap. „Stau, stau aici — căuta să se scuze — şi afară e treabă. Nu mă lasă tovarăşii să ies. Mi-au ascuns hainele. Măi, dar tot îi păcălesc eu într’o zi“, adăuga râzând. „Numai să mă lase dracului tuşea asta: şi junghiurile, că se ţin de mine în loc să se ducă la Brătianu".
   Mai curând, mai târziu, scăpa sanatoriul de socialiştii şi de poeţii, pe care direcţia îi favoriza, ţinân- du-i peste termen. Trupul deşirat încăpea în coşciugul pe care uneori îl lucra un tov.arăş dulgher. Coşciugul încăpea în dricul primăriei, tras de-o mârţoagă, ofticoasă şi ea. O coroană de flori roşii era spânzurată dinapoia dricului. Drumul mergea dela sanatoriu la Ghencea sau la Pătrunjel sau la Sf. Vineri,
— acolo unde se putuse căpăta o groapă de pomană. După dric, mergeaţi numai câţiva. Tovarăşul murise într’o zi de lucru, când cei mai mulţi nu se putuseră învoi dela atelier sau dela prăvălie. Uneori luaţi steagul roşu dela club şi îl purtaţi desfăşurat. Lumea se oprea: „A, un socialist!“ Şi trecea rnai departe. Alteori se ţinea un comisar de capul vostru: „Strângeţi steagul, că vi-1 confisc. Nu e voie". Enalţi puţini la număr şi trişti şi n’aveaţi poftă de cârâială. Strângeaţi steagul la subţioară.
   II desfăşuraţi, însă, la cimitir, unde făceaţi grup în jurul mormântului căscat. Vorbea cineva dintre voi. Steagul roşu acoperea în vremea aceasta trupul trudit al tovarăşului fără noroc. Dar figura lui nu mai purta semnele suferinţei. Era ,atentă. Asculta vorbele mânioase ale cuvântătorului. Da, tovarăşe, ai dreptate! păreau a spune buzele lui subţiri. Eu am căzut din pricină că lumea e nedreaptă. M’au doborît sărăcia şi boala. Ca mine sunt şi alţii. Dar nădejdea mea în biruinţa cauzei noastre nu s’a clintit. D.a, tovarăşe! Eu am crezut şi-am închis ochii cu această credinţă. Mergeţi înainte şi răzbunaţi-mă şi răzbu- n,aţi-ne. Veţi birui!
30f*. — 7
   „Intrăm ori nu intrăm ?“
   E titlul unui spectacol cu dansuri şi cuplete şi aluzii politice care s’a jucat mai târziu. Dar e şi întrebarea pe care o pun de pe-acum gazetele in coloanele lor, deputaţii la Cameră, stâlpii de cafenea la Capşa. Ce facem ? Pierdem trenul. Rămânem de căruţă. Să vezi dă se ’mpadă balcanicii.
   Sunt la cârmă conservatorii cu Titu Maiorescu în cap, Take Ionescu, Marghiloman, Disescu. Arion. „Să-i lăsăm să aibă şi ei războiul lor“, spun adversarii cu ironie. „Noi făcurăm independenţa. O să facem şi întregirea. Hai să intre la spartul târgului, să ciupească şi ei ceva".
   Se însoţiseră bulgarii, sârbii, grecii, muntenegrenii să dea lovitura de moarte imperiului turcesc. I-au dat-o. Căpeteniile nu s’au înţeles pe urmă la împărţirea prăzii. S’au încăierat. Cu şi fără ştiinţa lor se împleteau şi alte urzeli, se fierbeau şi alte buruieni, ca şi mai înainte, în toalmna lui 1911, când Italia punea tunurile vaselor in bătaie şi ocupa Tripolisul. Imperialismele întindeau labe de gorilă, ţinteau aceeaşi pradă, nu se înţelegeau asupra împărţirii, îsi trimiteau unul altuia avertismente de gâtuire. Când, după expediţia italiană, se porni încăierarea balcanică, un meeting internaţional avu loc la Bruxelles. Jaures smulse perdeaua, dincolo de care diplomaţia uneltea împotriva umanităţii.
   Am avut o iarnă albă ca într’o poveste de Ander- sen, şi avem o primăvară, •— dragă, ce să-ţi spun, o poemă. Se anunţă iarăş un an bogat. De vreo doi ani tine dumnezeu cu noi, căci ne-a dat zăpadă, când trebuia pentru ca sămânţa să nu îngheţe, şi ne-a dat ploi ia timp şi-am avut soare şi s’au înălţat holdele şi cine a spus că ele sunt de aur, a fost mare poet. Uite, am exportat grâu, mai mult decât altădată, la preţ mai bun şi a intrat în ţară aur greu. Ţară bogată. Au fost în iarnă baluri de o strălucire princiară, s’ar putea spune, mai cu seamă că aproape toate au fost cinstite cu prezenţa moştenitorilor.
   Moştenitorii erau principii care s’au plictisit că unchii lor. auguşti nu vor încă să moară. Blonda prinţesă începe să semene tot mai puţin cu-o zână. Zâna are copii mulţi şi mari. In barba roşcată a prinţului îşi fac loc fire albe. Ce gând are unchiul ? Ce gând are mătuşa cu păr de nea, cu priviri şterse, cu gărgăuni romantici ? Unchiul e tot mai avar, mai ursuz, îşi dojeneşte cu asprime nepoata că e excentrică, şi nepotul că e beţiv. Mătuşa transcrie în pagini lungi ooveştile Peleşului şi ale pădurii şi le citeşte doamnelor de onoare care ascultă cu respect şi adorm. A fost mama răniţilor la 77; e astăzi mama orbilor. Sub oblăduirea ei a luat fiinţă Vatra Luminoasă şi i se dau rapoarte că făpturile i'ăiă vedere sunt fericite, că se îmbulzesc să fie primite sub augustul aşezământ si că, în rugăciunile lor, pomenesc numele mamei celor fără lumină. Ea plânge înduioşată şi compune o poezie pe care Ie-o trimite scrisă de mâna ei. Dar tocmai atunci orbii internaţi sunt în grevă. Ei bâibâe prin oraş, pe la redacţii şi ministere, cu memorii. Ar vrea să ajungă şi la Carmen Sylva, dar sunt opriţi în poarta palatului. Un aghiotant le ia jalba din mână: „Haide, haide, plecaţi, că pun garda să vă .aresteze11. Orbii pleacă, bocănind furioşi, cu toiegile lungi, în caldarâm. Dar jalba lor ajunge sub ochii reginei, nu prin bunătatea aghiotantului galonat, ci prin grija prinţesei. I s’a comunicat întâmplarea dela poartă. A cerut memoriul. L-a citit. Scria în paginile lui: „Suntem trataţi mai rău decât câinii. Ni se dă mâncare proastă, măsline cu viermi, carne putredă, suntem bătuţi mai rău decât ocnaşii". îşi spune: „Vai, biata Aunty, cât de întristată va fi dacă hârtia i-ar ajunge sub ochi ?“ Tocmai deaceea îi trimite jalba cu un valet.
   Aunty e o nemţoaică sentimentală.. Şi-a format un anturaj care-i cântă în strună, luând .atitudini romanţioase. In salonul reginei se spun poezii, se face muzică, se lucrează, de mână, lucruri pentru tombola societăţii „Obolul'1. In tinereţea reginei, era invitat bardul Alecsandri. Acum este chemat Cincinat Pave- lescu, judecător şi poet care seamă.nă cu Vasile Alecsandri, având la fel chelia. Cincinat spuneai ma- drigaluri înaltei doamne şi şopteşte epigrame cu poantă indecentă la urechea doamnelor de onoare.
   Insă ea, principesa, este englezoaică şi toţi cei ce stau pe tronuri în Europa sunt verii ei. In corespon- ' denţa cu tarul Nicolae ea îi spune Nlcky; el îi răspunde: Missy. Regelui Angliei i se adresează: scumpul meu George. Aunty n’are atare relaţii, fiindcă ea aparţine unei familii sărace, fără ramificaţii nobile. Aunty nu poate să facă prea mult caz nici de înclina- ţiilei-i ploetic'e. N’are talent. „Dacă este să lăisăm drum liber vocaţiei, în mine — gândeşte principesa — sunt mai bogate şi mai adânci tezaure de sensibilitate. Am geniul rasei mele. Eu voi scrie romane cu subiecte care lasă fanteziei drum liber. Voi scrie II- derim. Voi scrie poveşti şi poeme, unele înnecate în negură, altele scăldate în lumină de aur. cum asemenea luminii de aur e părul meu, pe care mi l-a cântat un poet. Mă mir că numai unul a avut inspiraţia. Ar trebui să-mi fac si eu un salon literar ca
Aunty. Dar fără cucoane bătrâne, care poartă perucă, şi fără moşnegi cu dantură c'ăzută. Care sunt scriitorii noştri? Nu-i cunosc, fiindcă nu citesc literatura acestei ţări. Ştiu din .auzite, de doi sau trei. Voi da ordin să fie invitaţi pe rând, în grupuri, vor citi din scrierile lor, voi citi şi eu din paginile mele. Va fi frumos..."
   Ţară norocoasă, cu-o regină şi cu o principesă moştenitoare, amândouă poete. Principesa, însă, e cu adevărat poetă. Fiecare vârstă cu preocupările şi plăcerile ei. Ii plac şi acum sporturile, recepţiile, toaletele, uniformele. Nu renunţă la uniforma de comandant ,al regimentului de roşiori şi se bucură când stă cu ofiţerii. Sunt toţi plini de distincţie. Dar unchiul devine tot mai insuportabil cu concepţiile lui prusace. A tiranizat-o toată viaţa, montat de Aunty, geloşi amândoi pe tinereţea şi frumuseţea ei. L-a tiranizat şi pe Nando care, om în toată firea şi prinţ moştenitor, este nevoit să-şi fumeze trabucul pe coridor. Dar s’au mărit copiii. Oh, copiii! Ei te obligă să pui frână exuberanţelor, să fii mai sobră, să apari în lume mai puţin. Dealtminteri, şi societatea românească este încă înapoiată. Are prejudecăţi. Cleveteşte. Se fac aluzii pe seama prinţului Ştirbei şi a moştenitoarei. Oroare! Ştirbei e prietenul şi confidentul şi sfătuitorul politic al lui Nando. Ce să mai spui, dacă însuşi unchiul dădea ordin să-i fie înlocuiţi prinţesei aghiotanţii tineri şi să-i fie mutaţi din regiment ofiţerii cei mai simpatici.
   Să nu uite să li se pună scriitorilor la dispoziţie şi un bufet.
Scriitorii îşi aveau locul lor de întâlnire la cafenea. Cafeneaua Terasa. Un pian electric. O casieriţă, căreia îi făceau pe rând curte, ca să-i ierte de consumaţie. Consumaţia lor: un corn şi-un capuţiner. Tot acolo se adunau purtătorii ceilalţi de plete, lavaliere şi ghete rupte: pictorii, actorii, cântăreţii. Veneau, fi* reşte şi alţi clienţi, fără de care, localul ar fi dat faliment. Erau muşterii care mâncau fripturi în sânge şi beau halbe cu bere. Deşi nu se amestecau unii cu alţii, privirile pe care şi le aruncau erau: ale burghe- jilor, compătimitoare, ale boemilor, pline de un dispreţ, superb.
   Scriitorii şi artiştii îşi numiseră odaia care le era rezervată, Academie. Stă-teau tolăniţi pe canapele jerpelite, desbăteau aprig probleme de estetică, îşi contestau unul altuia talentul, se înjurau şi câteodată se luau şi la bătaie. Bogdan-Piteşti, director de gazetă, escroc şi colecţionar de tablouri, venea din când in când printre ei, îi privea batjocoritor şi poruncea să li se aducă tuturor fripturi şi ţapi cu bere. Artiştii îl dispreţuiau la rându-le, îi spuneau pungaş şi pederast, dar primeau consumaţia. Descindea, ca din Parnas, în redingotă cenuşie, cu joben cenuşiu, cu lavalieră de aceeaşi culoare, poetul Macedonschi. Răspundea plin de politeţă, şi pe calea Victoriei şi în local, unor saluturi imaginare. I se părea că, în calitatea sa de geniu al României, toată lumea îl cunoaşte şi îl omagiază.- Era privit, însă, pentru mus- tăţile-i cu sfârcuri lungi şi pentru originalitatea îmbrăcămintei. Descindea, comanda o dulceaţă dublă şi n’o plătea.
   Cu excepţia câtorva, foarte puţini, mai procopsiţi, fie că aveau slujbe de arhivari pe la ministere, fie că nevestele veniseră în căsnicie cu o brumă de zestre, cei mai mulţi trăgeau pisica de coadă, o pisică foarte afurisită cu coadă lungă, cu unghii ascuţite. Unii veneau acolo dimineaţa, când încă localul nu era măturat şi plecau noaptea după ce ultimele scaune erau cocoţate pe mese. Atunci se punea iarăşi 
   problema dormitului: la cine se mai duc? pe cine cnai trezesc din somn, să-i lase pân’la ziuă ?
   Emil Gârleanu, palid, cu ochi languroşi de odaliscă. măcinat de ftizie, scria în grabă, la colt de masă, în fum şi în gălăgie, o schiţă evocând traiul tihnit, sub cer moldovenesc, al boierilor cu livezi şi pris,acă. Trimitea schiţa, cu un picol, la o redacţie. Aştepta ca pe ace şi consuma încă un şvarţ pe datorie. Băiatul se înapoia peste o jumătate de ceas cu un plic. In plic, zece lei. Comanda atunci un capu- ţiner cu mai multe cornuri. Oferea, darnic, alt ca- puţiner unui confrate care-1 privea cu jind.
■ Dragoslav fusese proclamat de Mihalache Drago- mirescu, al doilea Creangă. Omul se lăsase de slujbă şi scria poveşti cu toptanul. In scurtă vreme, editurile şi redacţiile se pomeniră cu sertarele pline; îl trimi- seiă la plimbare. El scria mai departe, fără să ostenească. Avea buzunarele doldora. Figura-i era blândă, splânatecă, mototolită ca a unei babe ; ochii îi erau albaştri, spălăciţi. Gura îi era ştirbă. Când mergea sau când stătea la masă, bălăbănea braţele şi-şi vorbea singur. El rezolva problema vieţii cu o fărâmă de chiflă, culeasă dela masa unui client din tabăra cealaltă, şi cu o bucată de zahăr şterpelită de pe farfurioara casieriţei. Când făcea rost de bani, mânca într’aseuns, în altă încăpere a localului, un şniţel cât farfuria, cu un supliment de cartofi.
   Ştirea că prinţesa îi invită pe scriitori la palat a fost ,adusă de un poet cu relaţii în societate, dar care avea reputaţia că este mincinos. Când faptul căpătă confirmare, a fost la Terasă emoţie. In mai puţin de o jumătate de oră, scriitorii şi artiştii se impuseră patronului, chelnerilor, clientelei burgheze. Toată lumea privea spre încăperea lor, cu ,admiraţie şi respect: sunt chemaţi la Palat...
   Pictorii, cântăreţii, actorii, împrumutaseră atitudini jignite. Numai poeţii sunt slujitorii artei ? Dacă moştenitoarea vrea să urmeze exemplul Carmen Syl- ve! nu poate neglija muzica, teatrul, plastica.
   Cineva dela protocol se trudea să pună la punct detaliile primirii scriitorilor. Stătea la masa cafenelei cu aeru! stânjenit al celui care se găseşte într’un loc deochiat. Păstra o ţinută distinsă, rezervată. Scriitori! voiau sări răspundă prin adoptarea unei atitudini demne, chiar agresive, dar se pomeneau surâzându-i servil. Prezentându-se, îşi rosteau numele cu glas, tare şi răspicat, urmărind pe figura ilustrului demnitar impresia produsă. Acesta habar n’avea de geniul sau de talentul lor; nu citise pe nimeni. El avea de a face cu lumea saloanelor, nu cu a cafenelelor proaste. Ce capriciu pe alteţa sa ! Ce interes pot să prezinte nebărbieriţii şi desbrăcaţii aceştia care se ceartă de faţă cu eî, tăgăduindu-şi calitatea de-a merge la palat? „Vă rog, domnilor, să procedăm cu metodă, să discutăm urban !“ le spunea, dândy-le în felul .acesta lecţii de protocol. „Cine e persoana ... cum să spun ..„Personalitatea !“ îl corectă un poet cu temperament tumultuos, cu faima de a călca totdeauna în străchini. „Da, să zicem personalitatea reprezentativă — continuă emisarul prinţesei — care să vorbească în numele dumneavoastră, al tuturor1*. „Aş fi eu, spuse ţâfnos cineva mai în vârstă, cu pântec bombat, cu cioc blond, cu ochelari pe nas. Eu sunt critic, şef de şcoală11. „Ce şcoală, vă rog ? Cum, şef ? Vreţi să spuneţi director?1* întrebă omul dela protocol. „Şcoală literară, domnule!“ bombăni ireverenţios posesorul ciocului blond. Se stârniră proteste. Se auziră câteva hohotiri ironice. „Mai domol, aaane Mihalache, noi tradiţionaliştii nu te recunoaştem!** „Nici noi, simboliştii!** Trimisul palatului dădea semne de impacientare. „Urban, domnilor, urban !“ glăsuia el, rozând vârful unui creion. Timp de vreo zece minute, nu-1 luă nimeni în seamă. Scriitorii ţineau să lămurească, odată pentru totdeauna, poziţia lor faţă de Mihalache Dragomirescu. „Aş fi, poate, eu ! spuse cu ton miorlăit, cu falsă smerenie, altcineva când furtuna se potoli; eu am luat premiul Academiei. Reprezint nota mistică în literatură*1, .adăugă el pentru lămurirea demnitarului care, poate, va comunica alteţei sale amănuntul acesta. „A se slăbi, şefule !“ i-o reteză unul cu breton, cu umeri de atlet, cu-o uitătură strâmbă. „Totdeauna-mi umbli cu măturică...“ Premiatul academiei aruncă o privire tristă omului dela protocol îşi una cu venin colegului obraznic.
   Plecarea a avut loc tot dela Terasă într’o după amiază când grădina era plină cu clienţi, care se răcoreau cu bere. Scriitorii, doisprezece la număr, ve- miseră îmbrăcaţi în haine negre, luate cu chirie sau cu împrumut, şi semănau jumătate a ciocli, jumătate a lăutari. Fiecare ,avea în mână o carte sau un teanc de manuscrise : operele din care vor citi.
   Când s’au îngrămădit în trei birji aduse din piaţa Teatrului National, orchestra a cântat în semn de omagiu „Mulţi ani trăiască!**, muşteriii burghezi au ridicat halbele, lumea de pe calea Victoriei s’a oprit şi a aplaudat. Ziarele înregistraseră evenimentul, astfel că opinia publică era informată.
   La Cotroceni i-a luat în primire omul dela protocol care-si mâncase vreo trei zile amarul cu ei la cafenea. Era la largul său acum şi-i examina cu severitate şi-i dăscălea cum să intre, cum să calce, cum să vorbească. Scriitorii aveau atitudini de recruţi şi de miei pe punctul de a fi mâncaţi de lup. „Urban, domnilor, urban !“ repeta demnitarul, înţelegând prin acest cuvânt tot ce codul manierelor bune poate să cuprindă.
   Urban au intrat scriitorii, dar unii s’au împiedicat de covoare, alţii au lunecat pe lespezi.
   Siguranţă desăvârşită afişase Caton Theodorian. scriitor boier, fost prefect, posesor de moşie .şi de monoclu. Confraţii care, la Terasă, îl contestau. îi urmăreau acum fiecare mişcare. imitându-I în totul. El şi-a asumat rolul de conducător .al echipei, vorbind franţuzeşte cu alteţa sa şi prezentându-i pe scriitori augustei amfitrioane, care se uita la ei ca la foarte curioase făpturi de menajerie. O amuzau hainele lor negre, prea strâmte sau prea largi, şi figurile lor speriate. O intriga unul cu mutră, de babă, cu ochi spălăciţi, care se trăgea la spatele celorlalţi, morfolind din buze. II întrebă pe scriitorul monoclat. Acesta îi răspunse: „E Dragoslav, alteţă! Al doilea Creangă al nostru !“ Prinţesa dădu din cap. distrată: nu reţinuse primul nume, nu ştia cine a fost al doilea.
   Pentrucă nu purta haine de căpătat, pentrucă părea om de lume bună şi vorbea franţuzeşte, prinţesa îl socoti pe Caton Theodorian starostele scriitorilor români. Se întreţinu numai cu el, învrednicindu-i pe ceilalţi, din când în când, cu câte un zâmbet graţios. Simţămintele ei erau altele, însă. Şi-i imaginase .altfel pe scriitori. îşi imaginase altfel întâlnirea cu ei. Ce figuri speriate! Ce comic îmbrăcaţi ! Singurul om de salon poate fi considerat domnul acesta cu monoclu, care o informează asupra colegilor lui. Degeaba îi dă amănunte despre ei, că tot nu reţine nimic. Dar el, domnul acesta, ce-o fi scriind? Versuri? Proză? Ei, nu ! Dacă ar vedea-o doamnele de onoare, ar pufni în râs şi-ar fugi din salon. In situaţii de-a- cestea ridicole numai Aunty se pune.
   Păstrându-şi pe figură zâmbetul îngeresc, vorbi câteva minute în şoaptă lui Caton. Acesta făcu o plecăciune atât cât îi îngăduia pântecul strâns fără milă în redingotă. Pe urmă îşi informă confraţii că alteţa sa e bucuroasă de-a fi cunoscut pe maeştrii literelor române (toti se înclinară şi-şi simţiră pe umeri aripi) , dar că astăzi, având programul prea încărcat, nu poate să facă lectură literară. îşi propune să-i invite foarte curând.
   Cu o înclinare studiată a capului, cu un zâmbet studiat, cu paşi studiaţi, prinţesa le întoarse spatele său august şi mlădios. Ei respirară rămânând singuri şi-şi şterseră fruntea. îşi făcu îndată apariţia cel eu protocolul şi-i scoase din salon. „Urban, domni- Ior!“ le şopti el. Spre emoţia şi bucuria scriitorilor, nu-i duse însă la garderobă, ci îi băgă într’altă încăpere cu o masă lungă încărcată de pahare şi farfurii. Paharele aveau vin, farfuriile sandvişuri cu şuncă, sardele, brânză, fructe.
   — E atenţia .alteţei sale! O înaltă atenţie! rosti declamator Caton Theodorian, ca să fie auzit de reprezentantul protocolului.
   Scriitorii nu mai aveau .acum nevoie de serviciile Iui. Erau chiar înciudaţi că el, cunoscător al regulilor mondene, a avut caimacul audienţei, ,a vorbit singur cu prinţesa, iar prinţesa i-a vorbit numai lui. Prinţesa îşi va fi închipuit că el e cine ştie ce în literatură, nu un diletant, pe care adevăraţii scriitori îl tolerează să-şi bea şvarţul Ia masa îor.
   Nu-i mai interesa nici demnitarul cu protocolul. Tăbărîră asupra lucrurilor înşirate pe masă. Vreo doi valeţi voiră să-i servească, dar se dispensară de ei. „Lasă, şefule, că pot să iau şi singur, că nu sunt damblagiu !“ spuse poetul voinic cu uitătură strâmbă unui lacheu, jucându-se totodată cu eghileţii lui. Acesta se retrase ofensat. Se retraseră şi colegii lui formând, împreună cu reprezentantul protocolului şi cu Theodorian, un grup aristocratic, scandalizat.
   Scriitorii prinseseră curaj. Vorbeau şi râdeau tare ca Ia Terasă. Luând în serie câteva pahare, poetul mistic se afumase. Dragoslav morfolea în gingii sandviş după sandviş. Profund revoltat, un lacheu îl văzu îndopându-şi buzunarele cu brânză şi cu mere.
   Ţară cu noroc. Două recolte, una după alta, cum n’au mai fost demult. Şi preţuri bune la grâu. începem săi fim luaţi în seamlă pe pieţele străine. Ţară care începe să fie respectată în concertul ţărilor mari. Avem un prim-ministru despre care gazetele străine scriu că e un mare european. Ei da, conservatorii, chiar si cei democraţi, au personalităţi de mâna întâia. Un Carp, un ,Maiorescu, un Marghiloman, un Take Ionescu ,ar putea să onoreze guvernul oricărui stat din apius.
   Nu trebuia să spună Marghiloman, când era la interne, vorbele acelea care au asmuţit presa de scandal împotriva lui şi împotriva partidului. El e un om de spirit, are un humor englezesc, după. cum englezeşti îi sunt şi cămăşile, d,ar trebue să ştii cu cine faci o- glumă. Mai bine refuza să-i primească pe ţăranii bătuţi. N’ar fi ieşit atâta deranj, atâta tevatură. Nu erau nici măcar din judeţul Buzău, unde-şi are moşiile şi grajdul cu cai de curse. Erau din Muscel, dela Ru- căr. Au fost bătuţi, într’adevăr, cam tare de jandarmi. De bunăseamă fiindcă vor fi avut şi ei gura prea slobodă. Că erau îndrăzneţi s’a văzut din faptul că au venit la Bucureşti, la minister, că nu s’au lăsat până n’au intrat la ministru. Parcă numai la ei se întâmplase un mic exces al autorităţii. . . Ţara e mare. Poţi să ştii ce fac toţi primarii, perceptorii, jandarmii? Ei au întins ministrului o jalbă mare cât o plăcintă şi au început să se jeluiască, să-şi scoată cojoacele, cămăşile, să-şi arate rănile de pe trup. In- tr’adevăr, erau vânătăi serioase. Unele sângerau încă. Marghiloman, îl ştiţi, e un estet. Ii displac aspectele urîte ale vieţii. Ţăranii se vârau mereu cu trupurile lor năduşite în nasul lui, până când el, ca să scape, a făcut o glumă: „Bine, bine, văd, dar ştiţi că bătaia nu se mai întoarce11. Un spirit, nici grozav si nici prost. Alţii mai evoluaţi decât ţăranii dela Rucăr, l-ar fi gustat. Ei s’au încruntat însă, şi-au băgat cămăşile în pantaloni şi au dat sfoară precum că ministrul i-a luat peste picior. Din „banditul dela Interne" nu-1 mai scoteau gazetele. Ţăranii ăştia nu se mai astâmpără. Nu le ajunge lecţia dela 1907. Mereu cu nasul sus. Mereu cu gura mare. Văzuşi ce-a fost cu Pan- telimon. Un bandit. Şi cu toate astea semă-nătorii de idei subversive l-au luat în braţe, prezentându-1 ca pe-o victimă ,a jandarmilor. Toată lumea se leagă de jandarmi. Ar pofti unii Să nu mai fie jandarmi la sate, pentru ca sămânţa răsvrătirii să încolţească. Uite, ţăranii din Dobreni, o comună din Neamţ, au făcut sindicat si citesc broşuri incendiare. Ard gazul stând ceasuri întregi, noaptea, cu nasul în carte. Dumnezeu stie ce-or fi înţelegând .. . Dacă jandarmul îşi face datoria şi se uită pe geam, ţăranul iese cu toroipanul. ..Domnule jandarm — are îndrăzneala să-i spue — nu mai sări noaptea în ograda1 mea, că te omor şi-am să declar pe urmă că te-am prins la găini11.
   Este mâna socialiştilor care ar trebui scuturati mai zdravăn, căci s'e obrăznicesc. Au avut un proces şi când au fost întrebaţi ce meserie au, unul dintre ei, Marinescu, s’a lăudat că este ziarist. „Cum ziarist, dominule — şi-a eşit din fire procurorul general — dumneata eşti tipograf11. „Da, l-a înfruntat tipograful, însă acum sunt redactor la România Muncitoare". „N’ai dreptul să faci gazetărie ! s’a mâniat procurorul. Dumneata ia vingalac. Gazetăria e pentru oamenii culţi, du diplomă11. Iti închipui ce batjocuruă o fi gazeta aceea a lucratorilor dacă o scriu chiar ei. Ii îndeamnă la nesupunere nu numai pe lucrători dar şi pe slujbaşi. Ai băgat de seamă tactica lor? Cum fac unii greva, hop şi ceilalţi, din alte meserii, ca să-i ajute, chipurile, pe cei dintâi. Sunt în grevă meta- lurgiştii ? Se solidarizează — asta e vorba lor — tâmplarii, tăbăcarii, brutarii. Ce legătură poate fi între unii si alţii, naiba să-i înţeleagă. Văzuşi tămbă- lăul cu factorii poştali care s’au pus i'n grevă şi s’au bătut cu jandarmii, de au trebuit jandarmii să-i împungă cu baioneta? Dece nu reuşesc partidele noastre să facă sindicate naţionale? Să le spuie socialiştii cât or vrea că sunt galbene, numai să-i scoată pe muncitori de sub influenta străinilor. Lozincile lor dela întâiul Mai din acest an au fost necuviinţe curate. Scriseseră pe pancarte şi răcneau şi din gură: „Pensii pentru vii, nu pentru morţi“. „Vrem ieftenirea traiului!*4 „Pace între popoare!“ Ceeace ni se pare deosebit de grav e că-şi bagă nasul în chestiuni externe. Aici dovedesc ei că sunt vrăjmaşi ai naţiunii şi că slujesc interese străine. In momentul când opinia publică începe să se frământe şi să ceară Cadrilaterul, ei fac un congres şi cheamă delegaţi din Balcani, iar unul, un bulgar, Dimitrov, ia cuvântul şi vorbeşte că Dunărea nu trebue să ne despartă, că socialismul revoluţionar apropie popoarele.
   Spune: primăvară bucureşteană — şi ai spus totul. Intră în aceste cuvinte diminetele .aurii şi serile albastre; calea Victorei şi bulevardele; sunt cuprinse în ele femeile frumoase, tigăncile cu flori, vitrinele scânteietoare, aleile din parcuri. Foarte curios pare urechii când aude că se cere la unele întruniri şi prin unele gazete, ieftenirea traiului. Cum, traiul este scump, când magazinele sunt pline şi când negustorii fac treburi bune ? Intră, mă rog, într’o prăvălie pe calea Victoriei sau pe Lipscani: trebue să-ti aştepţi rândul.
La restaurantul Enescu eşti obligat să reţii masa cu o zi înainte. In alte locuri te proţăpeşti în spinarea unuial să libereze masa, ori stă el în spinarea ta pretinzând să te scoli cu mâncarea în guşă. Dacă ar fi viaţa scumpă, am avea spectacolul acesta ,al unei capitale, care cântă, mănâncă, bea, dansează şi-şi strigă bucuria că e primăvară şi e belşug ?
   Suspină viorile în grădinile restaurantelor cu boschete dela Şosea şi de pe strada 11 Iunie. L,a Otetele- şeanu, sub cerul încărcat de mistere, Leonard întruchipează, în fiecare seară, un prinţ de operetă, care iubeşte şi e nefericit. De el, se ’ndrăgostesc cucoanele; de partenera lui, Florica Florescu, se îndrăgostesc bărbaţii.	)
   — Intrăm, dragă, ori nu intrăm ?
   — IJnde? La un aperitiv?
   — Este aşa de greu să fii serios un minut ? Eu mă gândeam la război. Ce facem ? Ionaş Grădişteanu, cu vocea lui de eunuc, ţipă mereu, săracul, să ne grăbim şi nu-1 aude nimeni. Naţia huzureşte. Dece să se mai bată, dacă are de toate la Mercur, la Cio- banu ? Dece să pună arma pe umăr, când îi e mai uşor să umble cu scobitoarea în gură? Tocmai acum s’a întâmplat ghinionul să avem un şef de guvern care este şi filosof şî surd. Filosoful nu se grăbeşte ; surdul n’aude poruncile istoriei.
   Le-a auzit, căci la 20 Iunie a decretat mobilizarea. Sunfem îndatoraţi să recunoaştem: oamenii noştri dela conducere — carpişti, tachişti, brătienişti, ce-or fi — tot români sunt, tot iubitori de ţară. I-ai văzut cum s’au înrolat îndată voluntari ? Ai văzut cum Ie stă uniforma ? Ce zici de Iorga ? Au publicat ziarele o fotografie cu el făcându-şi bocancii la un lustragiu de pe stradă. Este în veston de soldat. Interesant! Ca
   lea Victoriei e plină de rezervişti în uniforme. Sunt mai frumoşi decât când erau în civil. Uite şi femeile dela Crucea Roşie, în toaletele lor albe cu brasardă. Le vine admirabil. Să tot fii rănit şi să ai norocul mângâierilor unor astfel de braţe, la un astfel de sân.. .
   Dece nu ne-am înrola şi noi, la urma urmei ? Ce să facem în Bucureşti ? Mai cu seamă că e vorba de o expediţie scurtă, fiindcă bulgarii sunt la pământ. Vedem cu ocazia asta cum e pe la ei. Dăm o raită, băgăm frica într’înşii, le luăm Silistra şi ce-o mai fi, pe urmă iscălim pacea. Măi, cum o să ne primească femeile cu flori... Mai avem timp în August să mergem şi Ia mare, să ne spălăm de praful şoselelor balcanice.
   Ce se-aude. şefule, peste Dunăre ? Merge strună ? Dar cine ar fi putut să se îndoiască? Păcat că nu vor bulgarii să se mai lupte şi nu putem dovedi din cauza aceasta virtuţile noastre. Văzuşi cum o luă generalul Mustaţă de unul singur, cu calul lui, spre Sofia ? Viteaz, viteaz, dar şi într’o ureche ... Dacă-1 arestau bulgarii pe şosea, că n’are paşaport, nu păţeam ruşinea ?
   Mi se pare, mi se pare că am păţit ruşinea. Să nu mai spui la nimeni. Nu am fost pregătiţi. Da, ne-am dus ca la nuntă. Armament, ioc; intendenţă, ioc; politicienii, băga-i-aşi pe toţi în lazaret, de un an puneau porcăria la cale şi rezultatul — uite-1. Râd şi găinile de noi. Şi mor oamenii, săracii, nu de glonţ, nu de sabie, mor de pântecăraie.
   Domnule sergent, domnule sergent, dă-mi ceva să mă lase pântecăraia. Acum poci să te bag în mă-ta şi pe tine şi pe! toţi, că tot am să mor. Sunteţi dela sanitari — ai ? — şi venirăţi cu mâna în c... aicea în Bulgaria. Nu ştiaţi că ne-aşteaptă holera? Da’ colonelu’, da’ gensralu’, da’ toti mahării, cu ăia dela Bucureşti în cap, care ne vârîră în război, nu ştiau nici ei ? Cum îi zice aici ? Orhania ? Uliu, maică, unde-mi fu dat să mor cu nădragii în mână ca neputincioşii ! Şi ca mine sunt toti ostaşii tării... La paişpe Iulie erau şase bolnavi aici. Unde e varu’? Unde e creolina ? Unde e vaccina ? In a mamii lor, că aici nu ! Unde sunt cuconeturile dela Crucea Roşie, care se fâtâiau gătite pe Podu’ Mogoşoaiei, să vie cu ambulantele şi să-i îngrijească pe oameni ? Le pute, nu ? Da’ pe noi ne arde şi ne usucă şi ne topeşte, măiculeană mamă, vai de matele mele. Of, şi cum se întinse holera aici, care din şase bolnavi se făcură într’o săptămână mai multe sute, şi peste încă o zi, o mie şi trei sute. Şi doftoriile nu se egzistă şi doftorii, afară de unu, plecară, şi am rămas CU’H popă dela Madona-Dudu să ne prohodească dela depărtare, cu ghiotura. Că murim ca muştele, măicuţă, şi ne’ngroapă de-a-valma şi toarnă peste noi var. Acu, la sp,artul târgului, găsiră var, dar vaccină, mama lor, nu ! Din zor mare şi din dragoste pentru noi, ne aruncă în groapă şi de vii, cum s’a întâmplat cu soldatu’ Marin din cinşpe artilerie, care s’a ridicat, răcnind: „Mă, n’am murit, lăsati-mă să ies !“ Şi a ieşit cu un ochi chior, că intrase var în el, însă de frică îi trecuse burta şi, glonţ, s’a dus la Bucureşti să spue boierilor ce e pe-aici. Oare l-or asculta? l-or crede ? Maică, maică, eu n’am norocu’ lui, că aş da si-un ochi şi-un picior, numai să scap şi să mă ră- fuiesc cu ăi mari. Căci nu numai aici bântue holera
— nu! Peste tot, pân’la Dunăre şi pe malul bulgarilor şi pe cel românesc. Insă eu ştiu bine că am să mor. Mă rupe de parcă ar trage câinii de maţele mele şi nu mai poci să mă duc în poiană şi nu mi-,a mai rămas decât limba în gură, să mă vait cu ea şi să blestem şi să înjur, măicuţă.
   A|şa se întâmplă când dai ţara pe mana ciocoilor, bombăneau liberalii. Nu trebuia să-i lăsăm s£ă facă ei campania, ca să-şi întărească partidul. Şi-au luat nasul la purtare acum. Pentrucă s’au pupat cu Passici şi cu Venizelos, Maiorescu şi Take Ionescu se cred europeni. Este vina lui Brătianu. Trebuia să forţeze mâna regelui să ne-aducă pe noi. Tot un Brătianu a fost la Plevna la 77. Şi, pe urmă, conservatorii sunt cu ghinion. Uite că avurăm holeră şi muriră vreo sase mii de oameni. Nu sunt mulţi, dar nu trebuiau să moară cu vibrionu’n burtă. Ai noştri, când cu independenţa, au murit glorioşi. Ai văzut în tablouri ce mândri căzură, maiorul Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu. Pe ei i-a cântat Vasile Alecsandri. Pe ăştia de-acum cine să-i cânte, că bietul Iosif s’a apucat să moară... Şi apoi, cum să-i cânte ? Moartea cu pantalonii în vine, într’o groapă cu var, nu-1 poate inspira pe poet. Văzuşi ce se apucară acum, fosilele? Să-i dea în judecată şi să-i închidă pe ziariştii care publică impresii din Bulgaria. Ei, nu! Are dreptate lumea când îi face reacţionari. Zi-le conservatori, zi-le ramoliţi, şi gata! Păi, noi am fi făcut ca ei? Ne-am fi luat noi la harţă cu gazetarii! Dă-i încolo, să scrie cât or vrea! Ne legăm noi de ei, când îi spun şefului şi fraţilor lui: „cei trei şobolani"? Când îi trag cu tramvaiele, Răteştii, fierul roşu ? Să-i tragă, nenişorulef Nu ne sinchisim, căci nu credem că lumea se ia după ei. Lăsându-i de capul lor, putem să arătăm la Cameră şi în ziarele noastre că suntem democraţi şi că respectăm libertatea presei. La drept vorbind, nu punem preţ pe ea. Cel mult, când vreun sgârie hârtie face gălăgie mai tare, îl chemăm la ghişeu: „Cât vrei, domnule? Fără marafeturi, cât vrei?“ Şi ne înţelegem, şi îi seacă cerneala în călimară şi i se isprăveşte gazul,în lampă. Când avem nevoie, de vreunul să cânte în bătătura noastră, îl luăm din coteţul rivalului. Uite, Mavrodi. Făcea, grecul, pe independentul, la ..Adevărul1'. Se tot dădea să muşte partidul de picior. L-am chemat, l-am făcut director Ia oficios şi scrie acum în fiecare zi că e liberal de când l-a născut mă-sa. Dacă n’arn urmări interesele generale, am zice acum: „Lasă-i să se ia în furculiţă cu gazetarii. Să ştie şi ei ce însemnează în- iurăturile“. Nu se pricep să fadă politică, să guverneze, şi pun în primejdie principiul ordinei. Mâine, poimâine, se vor duce să joace panţarola iarăşi la cluburile lor şi ne vor lăsa o moştenire grea, tocmai când în aer miroase a praf de puşcă. Nu, nu, nu! O să fie mai groasă! Pe ei îi aşteaptă Karlsbadul şi cavoul la Bellu, că sunt bătrâni şi cu’n picior în groapă, dar noi, partid tânăr, vom avea de lucru. Nu trebue să .agităm spiritele, când şi aşa sindicaliştii latră mereu şi fac din ţânţar, armăsar. Sunt sigur că dacă moşierul Alexandru Vasile din Pantelimon era liberal, şeful i-ar fi tras o săpuneală numărul unu. E drept că şi ţăranii sunt ai dracului, dar nu era motiv să tabere pe unul care-i intrase cu căruţa în mirişte. Po,ate, calul a intrat singur. Poate că mârlanul dormea. Ei, şi! Dă-i vreo două şi lasă-1 —■ nu-1 pune pe argat să-l cotonogească şi mai cu seamă nu urla să te audă lumea: „Trage-i, mă, de-1 omoiară, că-1 plătesc eu!“ Astea sunt ifose de ciocoi. Suntem şi noi patrioţi, şi pentru noi studenţii sunt nădejdea neamului. Bine an făcut că au spart o întrunire a socialiştilor la Iaşi, dar dece s’a băgat şi prefectul, nenişorule? Autoritatea să nu se amestece făţiş, să rămâie în umbră. Uite, altă gugumănie: au oprit studenţii la Bucureşti, la teatru, piesa unui ovrei, Manasse. Nu ştiu dacă aşa îi zice piesei ori dacă aşa îl cheamă pe ăi de-a scris-o. Foarte bine. Ce caută piesele jidoveşti la Naţional? Să le joace la Jigniţa. Dar şi aici este o chestie: când eşti guvern, ministru, ,autoritate, nu trebue să ieşi ca proasta din porumb. Dimpotrivă, de ochii lumii, mai faci pe supăratul, mai dojeneşti. Când colo,— na! — Dissescu, ramolitul, s’a .apucat, gogeamite ministru, să joace hora cu băieţii în piaţa Teatrului. Nu se pricep în politică înaltă. Calcă în străchini. Uite, ca să mă’ntorc la procesele gazetarilor. Lasă-i în pace. Cheamă-i şi ia-i cu binişorul la club. Intreabă-i de nevastă, de copii, de amantă. Spune-le: „Vouă nu vă trebue nimic, băieţi? Vă ajunge leafa ? Treceţi pe la ghişeu, şi isprăviţi, mar fraţilor, cu păduchii şi cu holera. Ce-a fost, a fost. Chestia e că râmaserăm cu Cadrilaterul. Luaţi alte subiecte, mă băieţi. Lumea vorbeşte încă de vaporul Titanic, de răpirea bancherului, de madam Creţulescu, de familia care a murit cu mangal'1.
  Răţoindu-se cu ziariştii, lor le scapă problema socială. Nu-şi dau seama că ideile cu adevărat subversive îşi fac drum. Şi care sunt ideile subversive? Alea ale sindicaliştilor şi socialiştilor — dracu să-i ia, că tot o apă sunt! Ei se folosiră că naţiunea cânta aici în Bucureşti, l,a berării şi pe calea Victoriei, „La arme“, că guvernul neputincioşilor pregătea campania din Bulgaria — halal de aşa pregătire — ca s'ă-şi facă de cap în Dorturi. Brăila ca Brăila, se stiai că este molipsită, dar Galaţii se ţinea bine. Acolo era prefiect un om al nostru, Jenică Atanasiu, care-i cunoştea bine pe socialişti că fusese cu ei, însă care, tocmai deaceea, ştia cum să-i frece de gâlci. Răcneau eî: „renegatul... aşa şi pe dincolo...“, dar Jenică şi-.a făcut datoria. A avut mână tare. Acolo nu le-a mers sindicaliştilor să.-şi facă organizaţii, să se agite în port sau fabrici, ca ăi din Brăila. De câte ori a venit Frimu, Ştefan Gheorghiu sau Alecu Constantinescu prin Galaţi, prefectul nostru i a trimis, cu supărare, fără supărare, la urma lor. Erau aşa de cuminţi gălăţenii, încât cei din Brăila au scris, eii mâna lui Ştefan Gheorghiu, un manifest pe care Jenică l-a confiscat când manifestul a ajuns In oitaşul lui. li îndemna cu vorbe dulci, precum că:
   Scoală tovarăşe şi frate de muncă, din somnul în care te-ai adâncit, ieşi din mocirla în care te-au băgat cei interesaţi sau in care chiar tu, din neştiinţă, ai intrat, ridică sus capul şi ascultă la strigătul şi sfaturile ce-ţi dau tovarăşii şi fraţii tăi de muncă... Sunaţi trâmbiţa de alarmă, adunafi pe toţi acei ce sunt nepăsători I
  Acum, poftim, făcură sindicate, iar când anarhiştii din Brăila se puseră în grevă iarăşi pe chestia elevatoarelor — ce aveau lăptarii şi bărbierii şi cărămidarii cu elevatoarele? — o mie de muncitori din Galaţi au pornit pe jos Intr’acolo, chipurile solidari cu brăilenii. A fost o cumetrie mare pe şosea şi’n oraş, cu steaguri roşii, eu discursuri şi pupături. Păi, asta le-ar fi mers lor cu noi ? Şi uite c'ă gălăţenii prinseră gust de grevă pe seama lor şi făcură grevă, ia cherestea, la Goetz, ba, m.ai mult, se bătură şi cu armata, de au trebuit ostaşii să se>,apere. Acum agitatorii strigă în gura mare că au fost înţepaţi vreo treisprezece dintre ei. Ce au căutat cu pieptu’n baionete? Aud că s’au trezit şi ei, Take lo- nescu şi Bădărău, s'ă facă act de autoritate, şi că l-au pus în urmărire pe Ştefan Gheorghiu, care s’a dat la fund. Prinde orbul, scoate-i ochii. Greu să le mlai scoţi acum muncitorilor gărgăunii din cap...
   Au aflat mai târziu apărătorii ordinei unde se cuibărise Ştefan Gheorghiu, dar n’au cutezat să se lege de el. Nici nu era nevoie să-l mai scoată de acolo şi să-l întemniţeze. II vor scoate în curând tovarăşii lui. Pe străzi îl vor însoţi cu steaguri roşii. Vor cânta imnuri triste. Sub pleoape vor sfărâma lacrimi grele, amare. II vor îngropa undeva şi vor pune o piatră la căpătâiul lui. Garoafe de culoarea sângelui vărsat din plămânii bolnavi vor împrăştia1 pe mormântul lui şi se vor despărţi de el, cu figuri împietrite, cu jurăminte de luptă şi izbândă.
   O iarnă întreagă au croncănit corbii pe streaşină mâncată de rugină a sanatoriului şi au fâlfâit la ferestre ,aripi îndoliate. In grădină, un salcâm strâmb, chircit, întindea crengi care pofteau parcă lumea dinăuntru să treacă un ştreang pe după ele şi să curme suferinţele mai devreme. In odăi reci, mohorîte, sub pături subţiri, în halate rupte, internaţii simţeau, mai cumplită decât boala care scormonea ca o greblă în piept, oropsirea singurătăţii. Iarna este şi aşa, parcă, plum- burie şi se-aşterne pe suflet ca o’nvelitoare de ghiaţă. Sunt uneori zile cu troiene cât casa şi nu merg tramvaiele; viscoleşte .alteori de-ţi taie răsuflarea. Până în dealul Filaretului ţi se face lehamite mergând şi îţi iese sufletul urcând.
   Primăvara, e altceva. Altceva e şi vara. Tot astfel Ia începutul toamnei. Sunt după-amiezi de duminecă, blânde, cu adieri de vânt. Atunci, da, te îmbie gândul să faci
o	vizită făpturii dragi, bolnave. In cadrul verde al Fîla- retului, sanatoriul ofticoşilor îşi tăinuieş+e oarecum le-
pra tencuielii dărăpănate şi nu pare, aşa cum arată iama, o cazarmă, o puşcărie. Poţi să te plimbi cu, bolnavul prin curte sau să stai de vorbă cu el pe-o bancă sub cerul liber. Dinspre Parcul Expoziţiei vine mireasmă de copaci şi de flori. Apa lacului împrospătează aerul. Fiind zi de sărbătoare, fabricile din cartier nu pătează cerul cu funingine, nu trimit în urechi larma ciocanelor, ţiuitul sirenelor. Bolnavul, el însuşi, are o zi bună, fiindcă nu-1 înneaoă tuşea, nu-1 săgetează junghiuri, nu e Iac de sudoare. Crede că nu va ieşi de aici cu picioarele înainte.
   Dumnezeu să mă ierte, dar n’am mai fost demult să->l văd... Aştept să se facă vremea mai burtă, să treacă iarna. Dragă, după ce vin de acolo, nu mă simt două zile în apele mele. N’au căldură în odăi şi stau grămădiţi pat lângă pat şi dârdâe, săracii, şi tuşesc şi se- vaită. Dracu să-l ia de Stat, că risipeşte pe toate şi nu face spitale câte trebue şi n’are grijă de alea care sunt...
   — Să vezi, nea Ştefane, că nici azi n’o să vie nimeni Ia mine. Nici frate-meu, nici sor’mea n’o să ia zăpada în picioare din Tei până aici. Bătrâna, săna'ca, ar veni, dar i se umflă iarna picioarele, de reumatisme, şi nu poate să pue nicio încălţăminte. Neamurile mele îşi inchipue că dacă au căpătat dela Primărie hârtia să nu mă dea afară din spital, s’au spălat pe mâini şi pot să se culce pe-o ureche. Culcă-se! Câteodată nu-mi pasă* însă câteodată, dac-aş putea, le-aş trânti un scuipat, să ia şi ei microbul şi să zacă aici si să nu vie nimeni să-i vază.
   — Taci, măi băiatule, nu fii rău!
   — Am şi cumnaţi şi veri şi mătuşi, vedea-i-aş ca pe mine.
   — Măi băiatule, nu mai vorbi prostii!
   — Nea Ştefane, vrei să-ţi spui una bună ? Dacă’ nu erai dumneata, eu mă spânzuram de salcâmul din curte;
Vream să fac una isa seri© şi în gazete. Mă gândesc 'a doctor ce-ar fi zis când m’ar fi văzut legănâ.ndu-mă în copac. Şi la friaiţii din saloane, când s’ar fi uitat prin ferestre şi m’ar fi văzui, dimineaţa, dându-mă huţa. Planul meu era să rup un cearşeaf, să-l răsucesc, să-l ascund sub halat şi să ies noaptea, când doarme toată lumea.
   — Măi băiatule, tu' ştii vorba aia : cap am, minte ce-mi mai trebue ? Aşa şi tu.
   — Aşa m’ai luat dela început, nea! Ştefane, cu vorba şl cu gluma şi m’ai făcut să mă ruşinez de gândurile mele. Dumneata, pe toţi de aici ii iei cu vorbă bună şi-i faci să uite de necazuri şi boală. Sănătate nu poţi să. \e dai, nea Ştefane, că n’ai nici dumneata* dar îi înviorezi şi unii se gândesc că ar putea să scape. Cât te ţineau puterile, umblai dela unul la altul şi-i întrebai de una şi de alta şi le trânteai câte una bună de râdeau mereu când şi-aduceau aminte. II luai la refec şi pe doctor şi le făceai de două parale pe femei că n’au grijă de mâncare, de curăţenie. Noi ştim cine eşti dumneata, nea Ştefane, căci am văzut şi cine'vine la dumneata şi am auzit ce vorbeaţi. Dumneavoastră sunteţi cu lum'ea săracă, şii vorbeau oamenii aici, tntr’o zi, că tare suntem noi înapoiaţi dacă dumneavoastră mai trebue să vă rupeţi pieptul, să. vă ofticaţi ca să ne arătaţi pe ce cale să mergem. Nea Ştefane, da-ţi-ar dumnezeu sănătate să ieşi voinic d’aici şi să dai în bogaţi până i-o trece untul...
   — Măi băiatule, măi, ce să-ţi spui, astăzi m’ai întrecut pe mine.
   — Cum ?
   — Cu gura, m!ăi băiete !
   — Mă pornii şi eu, nea Ştefane. Că, la început, când mă sculai după prânz din somn, îmi venea să mă duc la closet şi să plâng singur acolo. Ştiam că nici în dumineca asta n’o să vie nimeni să mă vază. Mi-era urît. M’am luat cu dumneata cu vorba şi acum mă simt 
   bine. Dumneata cum te simţi ? Mă cerţi pe mine că nu sunt cuminte. Dar dumneata ai fost ? Ai mai stat aici la Filaret şi-ai fugit tocmai când îţi mergea mai bine şi ai plecat la Galaţi, la Brăila, cu propaganda dumi- tale. Ai fost şi la Bârnova în sanatoriu şi n’ai avut astâmpăr nici acolo. Ai fost şi in Egipt, dar acolo te-aî dus fără bani şi credeai că fără lapte, fără hrană, numai cu,soare, al să te vindeci. Acum, gata ! Nu te las să pleci. Vreau să te faci bine şi vreau s'ă mă fac bine şi eu şi să mă iei cu dumneata. De dumneata nu mă mai despart, nea Ştefane.
   Când Frimu, Marinescu, Bujor şi alţii veniră, la sanatoriu, — în camera mortuară, lângă căpătâiul lui Ştefan Gheorghiu, plângea un băieţandru. Să tot fi avut şaisprezece ani. Purta un halat mai lung decât el. Îşi amintiră tovarăşii că-1 văzuseră vecin cu Ştefan în salon. „Nu mai sta aici, băieţaşule, că e frig“, îi spuse cu blândeţe Dumitru Marinescu. El se dădu la o parte, îşi stăpâni plânsul, însă nu plecă de acolo.
   Neostenitul, neastâmpăratul, cel căruia îi lua stăpânirea mereu urma şi pe care îl trimitea la urmă, închisese ochii într’o joi. Fu ridicat dela sanatoriu duminecă şi-l Însoţiră muncitorii pe sWăzi, purtând steaguri şi cântând imnuri. L,a marginea oraişului, sicriul fu urcat într’un .automobil. Prahova muncitoare îl voia pentru totdeauna în mijlocul ei. Acolo se născuse, acolo Învăţase carte socialistă, de acolo plecase pentru a da bătălii de-a-lungul şi da-a-latul ţării, oriunde era muncă şi exploatare. Dăduse bătălii şi în Prahova. Muncitorii din Ploeşti şi din Câmpina, din Băicoi, Comarnic şi Buşteni, cei din fabrici şi din petrol, se mândriseră ani în şir cu el: Ştefan Gheorghiu este .al nostru ! Era al lor (şi a] cl^şei muncitoare din România.
   U aşteptară mii şi mii de oameni ai muncii la bariera Ploeştilor. Cu steaguri şi cu flori în mână. Cu lacrimi pe care le striveau între pleoape. Cădeau stropi de ploaie. Cădeau fulgi de zăpadă. Pătrundea umezeala In oase. Nimeni n’a simţit muşcătura frigului, nimănui nu i s’a părut aşteptarea lungă. „Diamantele cele frumoase şi preţioase — a spus la mormânt Frimu — se scot de jos, din pământ. Ştefan Gheorghiu este diamantul scos din pământ şi şlefuit de cultură".
   Dac'ă n’ar fi avut clubul, dacă n'ar fi trebuit să ma; zăbovească pe acasă şi să coasă un pantalon sau să dreagă o haină, potolind astfel, cât de cât, nevoile familiei, tovarăşul Mitică ar fi stat toată ziua prin ceainăriile din Văcăreşti. Cu o porţie de ceai şi cu doi covrigi, poţi să zăboveşti acolo toată ziua. Nu te dă nimeni afară dacă rămâi şi seara târziu, când sunt trase in jos obloanele. Dacă ai în buzunar niscai bucăţi de zahăr, poţi să ceri băiatului sau jupânului un ceainic cu apă fiartă şi să bagi în tine oricâte pahare. Ga; să faci economie, nu topeşti zahărul; muşti un colţişor din bucată şi apoi sorbi. Dacă nu vrei să năduşeşti ca la baia de aburi, torni băutura din pahar în farfurioară şi duci farfurioara astfel la gură ; ceaiul nu mai este atunci fierbinte; e tocmai potrivit. Unii scot de pe fundul buzunarului un crâmpei de cârnat pe care s’au lipit gunoaie şi fire de tutun, şi se pot socoti oameni îndestulaţi pentru ziua aceea.
   Tovarăşul Mitică avea mai totdeauna câteva bucăţi de zahăr, învelite într’un petic de ziar. Dacă vorba cu prietenii se întindea, punea zahărul la bătaie, pentru ca nu numai el şi alţi vreo doi să bea ceaiuri, iiar cetăţenii sau tovarăşii ceilalţi să înghită în sec. Se întâmpla, totuşi, ca marile probleme desbătute de ei să-i îndatoreze să stea mai mult.
   Uite, astăzi în ceainărie lumea se împuţinase. Era ora prânzului. Cine avea un rost, se dusese acasă. Cine EU, a mai băut un pahar cu apă fiartă, a mai ronţăit o bucată de covrig, ori, în cazul când a găsit un gologan 
   în haină, s’a dus peste drum la mezelărie şi a cumpărat două felioare de castramă.
  Se înţelege că tovarăşul Mitică şi prietenii lui nu erau de pe drumuri, că avea fiecare casa şi familia lui. Dar se iscase o discuţie care trebuia descurcată, fiindcă unul pusese chestia anarhismului şi a socialismului. Altul venise cu sionismul. Colac peste pupăză, adusese; şi tovarăşul Mitică vorba despre libera cugetare. Voi beau toţi în acelaiş timp la o masă din fund, bătând uneori cu pumnii şi trezindu-1 astfel pe patron, care moţăia la tejghea cu falca într’o mână.
  Mitică avu o idee, după ce se scormoni in fundul buzunarelor, unde găsi câţiva gologani: să pună mână dela mână toţi şi să cumpere de mâncare, ca să nu mai aibă nimeni motiv să se grăbească. Nu crescu prea mult capitalul comun, fie pentrucă cetăţenii erau in lipsă grea, fie pentrucă unii se gândeau că, şi fără contribuţia lor, tot se va cumpăra ceva. Unul îndeplini sarcina pe care i-o dădu grupul şi, peste zece minute, reveni cu o bucată de brânză, cu vreo două scrumbii şi cu puţin salam. Atâtea lucruri nu potolesc întru totul foamea, dar stârnesc setea, astfel că prietenul Calman, patronul, a fost rugat să aducă un vas dublu •cu a,pa fiartă'.
  Timpul trece. Vin şi pleacă, rânduri după rânduri, clienţii. Se fac şi se desfac afaceri. Se opresc în dreptul unei mese şi-apoi în dreptul alteia, şi aşa mai departe, negustori de covrigi, de seminţe, de cozondraci şi nasturi. întinde un bătrân, o bătrână, un copil, mâna. Trei inşi stau la masă de două ceasuri şi nu şi-au spus o vorbă; unul citeşte o gazetă, altul dormitează, al treilea se uită în tavan şi clefăieşte cu-o gură ca de cal. Alţi doi n’au ameţit încă, deşi joacă biliard de astăzi dimineaţă. Nu, s’au plictfsit nici jucătorii de table. In jurul lor e în permanenţă o galerie de gură-cască.
   Se formează din când în când o galerie şi în dreptul mesei unde Mitică frământă cu cetăţenii şi tovarăşii lui nişte chestii de care e legată o mai bună, mai dreaptă, mai frumoasă aşezare a lumii. Aruncă, dintre cei care se găsesc în picioare, unul, o vorbă şi se prinde în lat Şi el- Nu mai poate pleca. Nu i se dă voie. „Nu, nu, prietene, ai pomenit de Darwin! Ce-ai vruţi să spui?“ „Ascultă, cetăţene, ştim şi noi ce e cu tionismul. Mă rog, flecare cu părerile lui...“ „Tovarăşul a pomenit de Marx...“
   Mitică are un simţimânt secret de mândrie şi bucurie. El s’a .aşezat cel dintâi, azi dimineaţă, la mlasa asta. Avusese de cumplărat nişte furnituri pe Văcă- rejşti; i se spusese să vină. mai târziu şi atunci s’a abătut aici în ceainărie. A uitat de furnituri, fiindcă'puţintel miai târziu a intrat un prieten, apoi un cetăţean, pe ■urma un tovarăş.
   Pentru el, oamenii poartă trei etichete. E cetăţean oricine; e prieten cel carie stă pe o poziţie de gândire şi acţiune alta decât socialistă; şi fireşte că tovarăş eşti tu şi sunt ceilalţi ca tine şi ca el. Sioniştilor le spune cetăţeni, ca să arate marea deosebire dintre d şl ei: „Ce-i aia ţionism? Vrei să-i trimiţi pe alţii în Palestina şi tu să stai pe loc ? Păi, aşa se luptă contra lui Cuza ? Păi ce, evreii sunt egali între ei ? Nu există bogaţi şi săraci ? Păi, ăştia de-aici din ceain'ărie sunt tot una cu Mochl Fischer şi cu fabricanţii dela Buhuşi ? Cetăţene, cetăţene, vino la mişcare şi citeşte cărţi socialiste ca să te luminezi".
   Prieteni — le spune Mitică .acelora care se duc pe la Panait Muşolu şi vin şi pe la club, diar nu sunt înscrişi nici In sindicat, nici in partid. Aceştia se declară anarhişti şi vorbesc de Kropotkin, de Bakunin, de dinamită, de anarhiştii din Spania. Mitică le opune pe Marx, pe Engels, pe Gherea, iar In ce priveşte Spania, acolo sunt liber-cugetători, dovadă Că a fost Împuşcat Fflan- cesco Ferer.
   E bucuros şi mândru că, adunându-se mai mulţi aici la masă, discuţia s’a încins şi ţine de atâtea ceasuri, iar el e un fel de preşedinte care dă şi retrage cuvântul, vorbitorilor.
   Panait Muşoiu are păr mult, stufos, pe cap; are mustăţi şi sprâncene stufoase. Dar sprâncenele nu sunt în stare să-i acopere ochii blânzi, după cum de sub mustăţi răzbeşte un zâmbet de bunic. Face pe trotuar paşi mărunţi, înoeţi, şi ţi se pare că merge în papuci sau în pantofi de pâslă. Mâna largă cuprinde un teanc de broşuri. Le are pentru o librărie dar, îniâlnindu-te, îţi dăruieşte, la despărţire, una. El e autorul sau tălmăcitorul broşurilor, el editorul şi răspânditorul lor. Dela tipografie, le aduce singur acasă. De acasă, le expediază cu poşta librarilor din provincie şi-i aprovizionează singur pe librarii din Bucureşti. A scos tipărituri multe din autori de toate calibrele, din toate veacurile, de pe toate meridianele. Hârtia e proas+ă, litera, înghesuită. cerneala se întinde, broşatul e de mântuială. Ce să-i faci ? Editorului nu-i dă mâna să lucreze la tipografii mai ca lumea; lucrează la acelea cu litera mâncată, cu maşini care gâfâe. Costă mai ieftin şi patronul lasă pe datorie, iar când mai rămâne o sumă mică de achitat, renunţă la ea. E şi el, uneori, un discipol al lui Muşoiu.
   Cărţile nu se vând, însă, în măsura in care editorul are tragere de inimă şi putere de muncă. Depozitul sporeşte. Bătrânul stă departe, într’o fundătură care se numeşte Pipăilă. Mahalagiii s’au învăţat cu el. Altădată îl priveau duşmănoşi. Blândeţea lui i-a desarmat cu timpul.
   Muşoiu are o singură încăpere. E singur. Având nevoi puţine, gospodăria lui e tot ce se poate închipui mai simplu. Aici doarme, aici mănâncă, aici scrie şi citeşte. Aici sunt grămădite cărţile pe care le scoate şi care se vând Încet. De jur împrejurul pereţilor, până In ta- vian, ele formează stive. Spaţiul liber se împuţinează din ce în ce. Cărţile nu l-au alungat încă, însă mult nu mai este până atunci. De pe-acum nu mai încap decât trei făpturi în odaie, şi acelea înghesuite: dascălul şi doi elevi ai săi. Dacă se abat mai mulţi, sunt siliţi să' rămână în prag.
   Când intri în încăpere, ti se pare că cineva fiace o glumă proastă, fiindcă îţi cade ceva în cap: e o carte s,au sunt mai multe cărţi de sus. Te dai înlături şi-ţi vin altele în spinare. Gazda te împărtăşeşte cu un zâmbet blajin; ochii lui cer iertare în numele odăii înguste, în numele broşurilor care stau claie peste grămadă.
   Aici, în fundătură, în curte, în odaie se poate veni oricând. Poarta n’are lacăt, uşa n’are zăvor. Anarhiştii sunt împotriva oricăror forme care-1 îngrădesc pe individ în gândirea şi’n acţiunea lui. îşi aduce aminte un prieten să vină la bătrân, să stea cu el de vorbă, să-i ceară o carte ? E liber. Vine la casa din Pîpăilă şi nu-i gazda acasă? Ce-are a face? Poarta e deschisă, uşa e deschisă. Intră, aşteaptă, frunzăreşte o carte, bagă alta în buzunar. Maestrul n’a sosit. El merge cu paşi mărunţi, de pâslă, pe străzi, se opreşte la anticari, intră prin librării. Va veni mai târziu şi va găsi un bilet: a fost prietenul cutare, a lua1 cartea cutare. Foarte bine! Uneori nu găseşte niciun bilet, dar îşi dă seama dă a fost cineva, desigur un prieten. Iar prietenul a băgat in buzunar — poate mai mul*e cărţi, poate alte lucruri din puţinele care sunt în odaie. Nu e nimic. Nu e nimic, chiar dacă îi lipseşte paltonul. Mai e până la iarnă. Acum paltonul ocupă fără folos un loc în încăpere.
   Cu tovarăşul Mitic'ă ai mers la Terasă după ce tu însuţi te mai deprinseseşi cu locul. Era vară şi clientela stătea în grădină la mese, bând bere, siropuri şi caifele. Unele mese aveau deasupra umbrele mari, colorate. Pe înserate cânta o orchestră.. Din grădină, aveai în faţa ochilor defilarea în sus şi în jos ă trăsurilor de pe calea
Victoriei şi a omenirii care hoinărea fără treabă. La intrarea cinematografului Select un om de serviciu, îmbrăcat în uniformă de amiral şi purtând o barbă venerabilă, poftea lumea de pe trotuar să vadă filmul cu Francesca Bertini.
   Pentru tine, cafeneaua Terasa era încărcată cu prestigiu] pe care i-1 împrumutau scriitorii şi artiştii. O vreme ai dat târcoale pe afară, neîndr'ăznind să intri. Pe urmă, ţi-.ai făcut curaj şi ai ocupat o masă lângă grilaj, astfel că puteai să vezi şi să te vadă lumea! de pe calea Victoriei. Te-» văzut Bioă, dar el purtia sub braţ nişte ţevi de plumb şi o geantă din care ieşea coada unui ciocan. Se’nţelege c'ă nu era de nasul lui, aşa cum se înfăţişa atunci, un astfel de local. I-ai făcut cu mâna, trăgând dintr’o ţigară, iar el ţi-a răspuns cu-o mişcare a capului, care ar fi vruit să arate că ne-am dat dracului.
   Nu te-ai ales cu cine ştie ce plăcere atunci, şi ai cheltuit şi patruzeci de bani. Te-a servit un chelner, care s’a uitat şi te-a măsunajt cu o privire din a cărei pricină ţi-a pierit dispoziţia. Gândea dă nu e de tine un astfel de local ? Dar el ar fi trebuit să ştie doua lucruri: că eşti scriitor şi socialist. El nu este socialist? Înseamnă că nu e muncitor conştient. Ţi-a adus un ţap şi l-a trântit pe masă, fâcându-se apoi că nu aude când i-ai cerut un corn cu sare. Ai renunţat la corn. Ai sorbit berea cu Înghiţituri mici, să ţină cât mai mult şi sa prelungeşti astfel şederea în grădină. Insă chelnerul stătea parcă în gâtul tău. îşi făcea de lucru pe delături şi-ţi svârlea din când în când o privire neprietenoasă. Te-a străbătut un gând: îi e teamă poate că ai să pleci cu ţapul neplătit. Meseria de chelner îşi are. ca orice meserie, riscurile ei, mai ales când e vorba de o grădină m,are şi când, dela masă până pe trotuarul cu lume ca la bâlci, este nuimai un pas. Mai ailas când e vorba şi de un muşteriu tinerel, îmbrăcat cam prost, care ar fi putut sa se ducă la c* berărie pe Gabroveni, nu să vină aici in localul cu lume bună. Gândul că el ar fi putut să-ţi pună Jn seamă un atare plan te-a umilit. Ai dat paharul pe gât, până la fund, cu o strâmbătură de parcă în bere ar fi fost şi o muscă, ai bătut în masă, ai plătit, i-ai trântit un bacşiş şi-ai plecat.
   L-ai convins mai târziu pe Mitică să primească invitaţia ta la o bere. L ai dus tot la Terasă. Ne mai fiind singur, aveai mai mult curaj şi voiai să-i arăţi tovarăşului tău că vizitezi nu numai ceainăriile şi lăptăriile, dar şl localurile de lux. Uite, aici e Terasa. N’a citit, n'a auzit de ea? E drept că vin burghezii, însă vin şi artiştii şi scriitorii. II veide pe domnul acela cu lavalieră neagră, cu mustaţă neagră, cu plete negre, oare trece mândru printre mese ? E poetul Stamatlad. A scos o carfe: „Din trâmbiţe de aur“. N’a auzit de el ? N’a auzit de carte ? Nu ştie nici măcar că poetul e modernist ?
   Pe tovarăşul Mitică nu l-a intimidat şi nu l-a încântat faptul că stătea pentru întâia oară într’o grădină de pe caleia Victoriei. Nu şi-a dat măcar osteneala s'ă-şi închidă cămaşa la gât şi să-şi pună cravata pe care o ţinea aproape totdeauna In buzunar. Dimpotrivă, ţinea să arate că e un proletar şi că nu se sinchiseşte de lumea burgheză dimprejur. Culmea ghinionului, deşi te găseai în alt loc al grădinii, servea tot chelnerul acela nesuferit. Mitică vru să intre în vorbă cu el. Făceau doar parte, şi unul şi altul, din clasa muncitoare. Ştiind însă că sindicatul chelnerilor număra puţini membri, bănuind că acesta nu e organizat, nu-i spuse „tovarăşe11; îi spuse „cetăţene11 şi-l întrebă cu ton familiar dacă berea e bună. Chelnerul nu-i răspunse; întrebă numai: „Halbe sau ţapi ?“ I-ai spus, fiindc'ă aveai bani mal mulţi şi puteai să te arăţi darnic: „Halbe!“ dar el v’adusei ţapi. Al priceput că nu-i eraţi pe plac şl că voia să descurcaţi locul mai repede.
   Tovarăşul Mitică îşi desfăcu gulerul cămăşii mai mult şi i se vedea pieptul păros. Şedea picior peste
    3088. — 9 picîor şl î se vedea Ismaniai peste ciorap. Cfâtina paharul într’un mod curios, turburând berea şi o bea apoi c’un plescăit din buze. O cucoană mai în vârstă, cu o pălărîe cu zarzavat pe cap, îl privi de alături, te privi şl pe tine şî şopti ceva bărbatului cu care era. Pe urmă îşi sumese nasul, supărată, şi se’ntoarse cu spatele. O nemulţumea, de bună seamă, faptul dă a început să vină lume proastă şî la Terasa.
   — Cum ziseşi că-I cheamă pe inspectorul de-adi- neauri ? te întrebă după un timp Mitică.
   — Inspector ? Care ?
   — Cetăţeanul cu mustaţă în furculiţă şi cu lavalieră...
   — Stamatiad. Dece?
   — Aşa... Ai zis că e poet.
   — Ba:.
   — Cum îi spune la cartea Iul ?
   — „Din trâmbiţe de aur“.
   — Dece de aur ? Si ce sună el din trâmbiţe ? Dă vreo veste cuiva? Si cui?
   — Păi, să vezi, tovarăşe Mitică. El e poet simbolist, nu social. Eu ştiu ce vrei să întrebi dumneata. Nu; poeţii aceştia- scriu despre el, pentru ei.
   — Aha ! Treaba lor. Eu rămâi atunci la Traian Demetnescu şi la Neculufă şi la Păun-Pincio, că sunt de-ai noştri.
   Erau toti în liceu, însă, ca să-şi dea aere, se îmbră- cau în haine civile, care le veneau prea strâmte sau prea largi. Obrajii lor erau brobonati de coşuri, iar deasupra buzei răsărea o umbră de mustaţă. Ii necăjea pe unii faptul că puftau părul scurt din cauza severităţii directorului şcolii. Pentru bruta aceasta, elevii erau o ap’ă, toti.. Nu-1 interesa că unii sunt scriitori şi că vor fi mâine glorii ale literaturii. Cias să se răzbune, viitoarele glorii îi trimiteau epigrame usturătoare, bineînţeles anonime.
   Veneau şi ei la Terasă, căutând totdeauna locuri in preajma scriitorilor consacraţi. Prin lavaliere, prin atitudini studiate, prin revistele şi manuscrisele pe care le împrăştiau pe masă, încercau să atragă asupră.-le atenţia. Sunt şi ei poeţi, nuvelişti, critici. Unul este epigramist şi l-ar face în orice moment pilaf pe Cincinat. Altul e autor dramatic. Are până acum zece lucrări. Când îi vor fi jucate, nu se va mai alege nimic de ceilalţi dramaturgi. Ei reprezintă ziua de mâine. Deocamdată trăgeau cu urechea şi coada ochiului spre masa consacraţilor, gândindu-se la ziua când talentul lor va birui, când revistele, ziarele şi teatrele îi vor solicita, când „bătrânii" îi vor ruga să poftească în mijlocul lor.
   Până atunci, pentrucă tineretul este persecutat iar opera lui ajunge prea des în coşuri de redacţii, vor scoate o revistă. Bani se găsesc. „II pun pe babacu pe foc !“ spune un nuvelist care scrie ca Sadoveamu. „Eu li bag mamacăi unghia In gât!“ asigură autorul dramatic.
   Revista1 apare. Pornită însă cu gândul de-a fi o tribună de luptă împotriva celor ce împiedică desvoltarea noilor talente, publicaţia este un ghiveci cu de toale. Cu, în primul rând, la locul de cinste, producţia câtorva bătrâni. Răzvrătiţii şi-au făcut socoteala că, decât să pornească o bătlălie grea. e preferabil să se pună bine cu duşmanii. In felul acesta va intra fiecare pe sub aripa cuiva şi-şi va uşura drumul prin redacţii sau pe la editori. Consacraţii nu bănuiau că împotriva lor se pusese la cale un război distrugător. Văzuseră nişte băieţandri la o masă alăturată. îşi închipuise^ că sunt debutanţi. Iar când vreo doi dintre ei, li s’au adresat respectuoşi: „Maestre..mărturisind intenţia de-a scoate o revistă şi rugându-i să le facă onoarea unei colaborări, maeştrii au scotocit printre hârtiile din buzunar. Aveau nişte lucruri oare mai apăruseră în vreo două locuri. Puteau slă apară şi’n revista băieţilor.
   Ei nu cunoşteau lumea din care veneai tu. Credeau desigur că faci parte din lumea lor. Te-a întrebat unul, în treacăt, unde înveţi sau dacă eşti student, şi-ai ocolit răspunsul. Nu te socoteai dator să le dai explicaţii, dar era în atitudinea ta şi mândrie şi laşitate. Ei erau băieţi de oameni cu stare. Tatăl unuia era colonel, al altuia magistrat, al celorlalţi — negustori sau slujbaşi. Te bucuraseşi că-i cunoşti şi că, având năzuinţe literare comune, puteţi merge în viată ne acelaş drum. Prietenia n’a ţinut însă mult. Nu iubeau nimic. Nu luau în serios nimic. Vorbeau fără dragoste îşi tară respect despre părinţii lor. Confundau răzvrătirea cu obrăznicia. Profesorii erau fosile şi tirani. Răzbunările lor erau triviale şi ocoleau răspunderea. Ocoleau sforţarea de gândire. Nici măcar pentru literatură nu aveau pasiune. Ea era pentru ei un divertisment, un capriciu de băieţi care vor să se ar.ate interesanţi în familie şi în cercul prietenilor. Dacă tovarăşul Mitică i-ar fi întrebat dece scriu şi pentru cine scriu, ei l-ar fi privit cu mirare. Cum, dece? Aşa! Pentru cine? Pentru ei, pentru o fată, pentru babacu, pentru mamaca, pentru profesori, care astfel nu-i vor mai frige în catalog la note, pentru unii colegi care se vor bucura, pentru alţii care vor plesni de ciudă. Ia aşa! Scria unul întâmplări cu hore, cu crâşme şi ulcele, cu badea Ion, cu lelea Paraschiva, cu boieri şi argaţi, cu holde şi zăvoaie, într’o limbă păsărească. Scrie ca Sandu-Aldea, ca Gâr- leanu, ca Dragoslav — se spunea despre el cu admiraţie, deşi el nu văzuse holdele şi satele decât din tren când se ducea cu părinţii la băi. Unul punea în versurile lui tălăngi şi apusuri de soare şi oftări. Merge pe urmele lui Iosif — i se prevestea. Etajere de toate culorile, sarcofage, năvi şi Mediterane, băga altul în poezia lui cu versuri frânte. E simbolist — se spunea despre el cu tonul cu care s’ar fi spus: Păzea, muşcă! Se preciza: scrie ca Minulescu şi Densuşianu. Scria fiecare ca altcineva şi se socotea aceasta ca un merit.
   Ai încercat in mai multe rânduri să aduci In discuţie probleme sociale. „Asta e politică" — au spus ei. „Noi nu facem politică". Ai vorbit despre literatură cu teme din viaţa de toate zilele, nu numiai dela sate dar şi dela oraşe. „Hăhă! a rânjit unul; ştiu unde baţi dumneata, şefule; asta e literatură cu tendinţă; noi nu scriem cu tendinţă".
   Cel care mergea pe urmele lui Iosif spuse într’o zi că a făcut cunoştinţă cu un mare poet bucovinean; e student şi colaborează la „Neamul Românesc"; îl cheamă Nicoară Pârcălabu; umblă îmbrăcat în port naţional. I-a cerut o poezie pentru revistă. Uite-o !
   A citit-o. Era cu mănăstirea Putma, cu clopote şi cu Ştefan cel Maie.
   -— Bravo! O punem în fruntea revistei, au declarat ceilalţi.
   — Dar nu e cu tendinţă ? i-ai întrebat.
   — Ce tendinţă, dragă, ce tendinţă ? E o poezie patriotică.
   După ce poezia a apărut într’un chenar cu o vignetă găsită în tipografie şi’nfăţişând trei clopote, poetul Nicoară Pârcălabu a venit la Terasă adus de urmaşul Iui St. O. Iosif. Lumea dela mesele dimprejur a întors capul spre masa voastră. Au întors, un moment, capul şi consacraţii. Poetul era voinic, pletos, crunt la figură, purta zeghe şi avea în mână o bâtă noduroasă*.
   Ai înghetat. II cunoşteai de când cu întâmplarea dela Ateneu. Era el
   — Hăhă, noroc, fraţilor!
   întinse tuturor mâna şi răsturnă vreo două pahare.
   Se uita la toţi. Râdea cu gura largă, desvelindu-şi dinţii lungi şi laţi de cal. S’a uitat şi la tine fără să te recunoască. Din cei de atunci nu l-ar fi recunoscut decât pe Mitică, fiindcă acesta îi muşcase urechea.
   — Ce mai ziceţi, fraţilor ? Hăhă ! Vă plăcu poezia ? Vă mai dau, hăhă! Cu ideea naţională cum staţi?
   întâlni Driviri nedumerite. Ii lămuri ce to'i;
   — Cu jidanii, hăhă!
   Si svârli în juru-i priviri provocatoare. Nu era vreun jidan pe aproape ? Nu era cineva pe aci de e altă oărere ;■
   Te-aî tras binişor de pe scaun, ai intrat In cafenea pe o uşă, ai ieşit pe alta şi ie-ai strecurat printre mese, printre consumatori. în stradă.
   E cârn, e bondoc, e chel. Are pântecul ca o pernă. Are o mustaţă scurtă, albă, deasupra buzei. Ce-i luminează însă figura, făcându-te să vezi într’însul altceva decât un domn bătrân şi gras? Zâmbetul blajin? Inteligenţa şi iscodirea si amărăciunea privirilor ? Nu e în fata ta un domn. E un om. Ochii te-au sfredelit, gândul te-a cântărit. Nu mai esti o taină Dentru el. A ştiut să te îndemne să te destăinueşti. Să spui ce-ai fost, ce eşti, încotro vrei să mergi. Zâmbetul te îmbie. Haide, mai departe, nu te opri. Miai e ceva în suflet. Mai e ceva sub frunte. In faţa ta nu este un străin.
   Te stăDâneau simtiminte potrivnice. Omul acesta burtos făcea, la urma urmei, parte din altă clasă. Iţi impunea respect. Foarte bine ! E un bătrân. Şi nu scrie nicăeri că a fi revoluţionar e tot una cu a îi rău crescut. El te Di'imise cu un zâmbet. îţi strânsese mâna. îţi dăduse un scaun, îti vorbise blând, fără ca din cuvintele lui să se vadă că între voi este o deosebire mare de vârstă si dă mai sunt si alte deosebiri. Nu e însă o călcare a mândriei iale şi o abatere dela principii să-ti desvălui cugetul şi simţirea în faţa celui pe ciare tovarăşul Mitică l-ar fi socotit, poate, un cetăţean burjui? Păcat că nu era şi el aici. Ar fi fost: la fel de intimida*? S’ar fi lăsat tras de limbă, ca tine ? In ce lumină l-ar fi văzut pe bătrân şi în ce ramă l-ar fi aşezat?
   Tovarăşul Mitică avea instinctul de clasă mai sigur şi intransigenta miai desvoltată.
   Cum ajunseşi în situaţia de a te simţi bucuros, năpădit de încredere şi totuşi muncit de temerea că purtarea ta a fost prea sfioasă, că respectul tău ar putea să fie slugărnicie, că rău ,ai făcut destăinuind bătrânului necazurile din trecut, frământările şi îndoielile prezentului, speranţa în zilele de mâine ? Mai cu seamă rău ai făcut când i-ai spus că eşti socialist. Dece fluturase un zâmbet în momentul acela pe sub nasul lui cât degetarul ? Dece ochii lui te priviseră printre pleoape ? Nici vorbă că. fiind burghez, are prejudecăţi, deşi scrie Ia gazetă despre democraţie şi se prezintă ca democrat
   El scosese, împreună cu un inginer, o revistă pentru copii. Să faci o atare treabă la bătrâneţe, căci şi tovarăşul lui era cam de-o seamă cu el, însemnează că inima ta se lasă purtată de-o pornire frumoasă. Că. ai luat asupră-ţi îndatorirea de a dărui făpturilor fragede hrana trebuitoare creşterii lor sufleteşti.
   Frunzăriseşi revista la un chioşc. Apoi ai cumpărat-o. Citind-o, te gândeai că în copilăria ta n’.avuse- seşi parte de o publicaţie potrivită vârstei, cu un conţinut mai senin şi mai folositor. Ce-ar fi să scrii şi tu ceva? Dar ce? Revista publica basme cu zâne şi întâmplări cu copii cuminţi, silitori la carte şi miloşi. Nu era greu slă imaginezi o poveste cu un Făt-Frumos în luptă cu’n babîaur. Nu era greu nici să ticlueşti o istorioară cu un copil foarte cuviincios, foarte harnic si foarte bun. Din ce-i prisoseşte, dă şi colegilor săraci. Ajută pe-un bătrân încovoiat sub vreascuri. îşi face lecţiile, şi doamna profesoară îl dă ca exemplu băieţilor din clasă.
   Ai lăsat drum liber amintirilor şi ai scris într’o zi vreo trei povestiri cu Întâmplări din viaţa copiilor nevoiaşi. Le-ai pus în plic şi le-ai trimis cu poşta. Cu poşi+a ti-a venit poftirea la redacţie. Cartea poştaliă era scrisă de el.
   In faţa lui te găseai acum, muncit de întrebări.
   — Eu nu sunt mulţumit întotdeauna de lucrurile pe care le public în revistă. — îţi spune. Sunt convenţionale. Cu morala lor nu mă Împac, deşi e o morală burgheză, iar eu sunt în ochii dumitale un burghez, nu 
   e aşa? Iţi citesc în priviri şi, mai mult decât în ele, îti citesc! în Inimă. Când ai să ajungi la vârsta mea, oamenii nu vor miai nutea să aibă secrete pentru dumneata, cum nu au pentru mine. Dacă nu-mi spuneai că frecventezi cercul socialist, te-aş fi îndemnat eu, burghezul, s’â te duci acolo. Omul, şi cu deosebire omul tânăr, e dator să aibă o credinţă dacă vrea să se pre- ţuiiască pe sine şi să găsească existenţei sale o îndreptăţire. Dar credinţa aceas+a trebue să se inspire din iubire şi din; dorinţa de dreptate. Clasa din care faci parte e a nedreptăţiţilor. Clasa din care eu Fac parte e a nedrepţilor. Vezi, prin urmare, care este deosebirea dintre noi. Atâta numai clă, sufleteşte, eu m’am rupt de ai mei. Demult. De un sfert de secol, când, voind să scot din temniţă pe un om osândit în chip nedrept, m’am lovit de toată desconsiderarea pentru demnitatea umană şi de lipsa de milă pentru suferinţa făpturilor umile. M’am depărtat de lumea clasei mele pe care, pentru egoismul, pentru lăcomia ei, o socotesc sortită pieirii. M’am apropiat de lumea dumitale, căreia nu-i pot aduce decât darul modest al sufletului meu pe care îl cred cinstit. Cugeti poate: dece nu intru în rânduri, ci stau pe o poziţie care nu poate să-mi pricinuiască neplăceri mari ? Pentrucă sunt prea bătrân sau prea îmbătrânit ca să-mi însuşesc toate învăţămintele care la dumneata si la , ai dumitale cresc în sânge. Pentrucă mă surprind cu metehne de gândire care sunt ale clasei mele. Pentrucă... Bagi de seamă că acum mă spovedesc eu în faţa dumitale? Vezi ce bine ai făcut că având curajul să fii sincer si să vezi în mine — să zicem un părinte, să zicem un prieten — m’ai îndemnat să fiu şi eu la fel? Ţi-am citit istorioarele. Scrie totdeauna aşa, despre fiinţe pe care le cunoşti, pentru fiinţe pe care le iubeşti. Eu si prietenul meu ne-am hotărît să dăruim o revistă copiilor pentru ca ei să aibă un prieten şi un sfătuitor. Treaba .aceasta ar fi trebuit s’o facă ministerul şcolilor. E mai bine, într’un fel, că n’a fă
   cut-o el, căci lucrul ar fi ieţşit mai rău decât iese din mâna noastră. Noi ara vrea să insuflam copiilor sim- timinte generoase. Am vrea să-i îndemnăm să aibă încredere într’înşii, în cei care sunt azi, şi mai cu seamă In cei ce vor fi mâine. Să aibă încredere In viata care, mâine, prin ei, va trebui să fie dreaptă şi bună şi fru- moaslă. Materialul pe care-1 publicăm nu e totdeauna acela care ar putea să slujească acestor scopuri. Prejudecăţi... întâmpinăm mereu prejudecăţi... Scrie mai departe pentru copii. Vrei să-mi dai o mână de ajutor ? Vino la revistă şi lucrează pentru ea. Te îndeletniceşti cu altceva acum ?
   Nu te îndeletniceai cu nimic. Erai, ca de atâtea ori oână atunci, o făptură liberă. Liberă să flămânzească, să cânte la stele si să treacă dela stări de încredere avântată la altele de îndoială şi descurajare.
   Se socoteşte un spectator al vieţii. Era într’adevăr un spectator atent şi obiectiv şi curajos. îşi rostea cuvântul care adeseori strica socotelile gazetei la care scria. Era un colaborator respectat, dar de multe ori incomod. El îşi exprima părerile aşa cum ele îi erau dictate de conştiinţă. Ziarul însă era o tribună, dar era şi-o tejghea.
   Atunci s’a gândit să tipărească o revistă proprie. O mai scosese si in tinereţe: „Părerile unui spectator". Va publica în paginile ei ceeace nu convenea gazetei cu multe interese. Nu avea cititori. Avea doar abonaţi, iar aceştia nu erau mulţi. Ar fi continuat să scoată publicaţia şi să-şi înregistreze în ea părerile, chiar dacă ar fi rămias c’un singur abonat şi dacă abonatul acesta ar fi fost el.
   Bătrâna purta doliu duoă bărbatul care-i murise de vreun ,an şi-o lăsase cu o tipografie încărcată de datorii. Pentru ca ea să ,aibă un client care, la sfârşitul săptămânii, va putea să-i acopere angaralele, el adu
   sese revistele aci, deşi tipografia era cu literă puţină, prăfuită şi cu maşini care trăgeau ca un cal de saca.
   — Cum s’a întâmplat, doamnă Miulescu, atunci?
   Deobicei ea nu vorbeşte cu nimeni despre Întâmplarea aceea, care-i străpunge inima şi-i aduce lacrimi în ochi. Nu vorbeşte pentrucă, înafară că amintirile îi răscolesc durerea, nu-i îngădue el. Povestind despre întâmplarea de acum un sfert de veac, ar trebui să amintească şi despre singura făptură care le-a venit In ajutor, luptându-se cu prostia şi răutatea din jurul slău. Făptura aceasta era el — şi el nu vrea binecuvântări si tămâie.
   — Cum s’a întâmplat, doamnă Miulescu?
   Ştie că el ţine la tine. îşi închipue că astfel nu se face vinovată faţă de el că şi-a călcat cuvântul. E fericită că, destăinuindu-ţi întâmplarea de atunci, plăteşte o poliţă de recunoştinţă faţă de bunătatea lui. Ar istorisi întâmplarea aceasta în fiecare zi şi fiecărui om, pentru ca toată lumea să afle dece, de douăzeci şi cinci de ,ani, gândul ei îi împleteşte flori.
   El venise pe lume cu nume si avere. Trăia Într’o lume care stăpânea bucuriile vieţii. Când eşti tânăr, sănătos, bogat şi respectat de-ai tăi, ce-ţi mai lipseşte ca să fii fericit ? Nimic. Trăia şi el în, nepăsare şi’n Îndestulare, cu încredinţarea că se poate privi în oglinda conştiinţei fără să aibă a-şi imputa ceva. Dela studiile făcute în străinătate se întorsese cu o meserie care-i folosea numai pe cărţile de vizită.N’avea nevoie să facă avocatură, când situaţia materială îl scutea de orice osteneală. Putea să facă politică şi-o făcea, ser- vindu-se de capitalul moral al părintelui, care fusese un dregător înalt. Dacă eşti bogat şi .ai relaţii şi faci parte din clasa conducătoare, politica iţi absoarbe plăcut şi util toată vremea. Viaţa e atâta şi e astfel câtă gi cum se desfăşură prin ferestrele clubului cu jilţuri moi, cu mese pe care abureşte cafeaua, cu persoane care, ca şi tine, cunosc regulile bunei cuviinţe.
   In*r’o zî, în gazete, diă de un fapt divers, asupra căruia îşi opreşte, distrat, privirea. E vorba de o crimă. Faptul divers revine ceva mai târziu sub ochii lui. In strada Soarelui a fost omorît cineva, iar poliţia i-a descoperit pe făptaşi în persoana unui tipograf, Miulescu şi a soţiei lui. Dar în scrisul ziarelor e ceva încurcat. Curiozitatea 11 îndeamnă să stărulască. Prietenii, la club, îl persiflează într’o manieră subţire. Ca amuzament, nu e neplăcut să încerci a deslega firele unei chestiuni poliţiste. Dar începe să devină plictisitor când îşi ia rolul în serios şi-şi întreţine prietenii despre „monstruoasa eroare judiciară11, ca şi cum alte subiecte mai interesante şi mai plăcute nu ar fi.
   Este, într’adevăr, vorba de-o eroare judiciară. Poli- tiai s’a înşelat când şi-a pus ochii pe soţii Miulescu şi i-a arestat ca autori ai crimei. Dar poliţia nu mai vrea să dea înapoi căci şi-ar ştirbi prestigiul, recunoscând greşeala făptuită. Dosarul se ticlueşte cu minciuni monstruoase. Justiţia recunoaşte că făptuitorii crimei sunt alţii care n’au fost prinşi, însă îi reţine pe aceştia doi, trimişi de prefectură. Altminteri ce s’ar alege de reputaţia poliţiştilor, de prestigiul autorităţii ?
   — Dar este monstruos ! exclamă el Lai club, la cafenea, în societate. Am făcut cercetări personale. Bărbatul şi femeia sunt nevinovaţi. Intr’un stat civilizat, asemenea erori nu pot fi concepute.
   Blajin şi indolent din fire, e acum aprins şi arţăgos.
   Foloseşte cuvinte pe care prietenii le întâlniseră numai în cărţile citite cândva în tinereţe: drepturile omului, înscenare odioasă, mişelie, complicitate. O vreme, este ironizat. Apoi e ocolit, după ce i s’a dat sfatul să se astâmpere. E fiu de conservator. Este el însuşi conservator. La guvern e partidul conservator. Cui, dacă nu liberalilor, foloseşte neastâmpărul lui? Prietenul său vechi si cel mai bun este Marghiloman.
Cine e ministru al Justiţiei ? Marghiloman. Ducând campania împotriva justiţiei, nu sdruncini poziţia prietenului tău ? Se face asta între oameni bine crescuţi ?
   El nu mai este de câteva luni un om bine crescut. Continuă să strige la club. la cafenea, la colţ de stradă că se face o nedreptate. Scrie la gazete. După ce i se publică un articol, două, coloanele îi sunt refuzate. Prietenul si ministrul Marghiloman l-a primit o singură dată, la început. Acum i-a trimis vorbă, prin cunoştinţe comune, oă se simte ofensat de gălăgia făcută în jurul unui fapt banal şi mâhnit c’a pierdut un prieten. El i-a replicat, prin mijlocirea aceloraşi cunoştinţe, că se simte bucuros de-a fi rupt legăturile cu un domn care nu e domn fiindcă nu e om.
   Făptuitorii omorului sunt pe undeva, prin Putna. Ar fi deajuns un ordin al ministrului dreptăţii, pentru ca dreptatea să se facă. Insă ordinul ar însemna vătămarea poliţiei, vătămarea justiţiei. Mai bine să zacă în temniţă doi nevinovaţi, decât să se recunoască o greşeală!
   El îşi aminteşte abia acum că are o meserie, care-i folosea doar ca titlu pe cSărţile de vizită. E avocat. Ca avocat studiază dosarele, îşi alătură câteva elemente cu suflet. Sunt puţini cei care îi înţeleg străduinţa şi-l preţuesc. Sunt mulţi cei care îl consideră un rătăcit. II mânjeşte noroiul. I se închid uşi. Nu i se mai întind mâini.
   Procesul. Condamnarea victimelor înscenării la zece ani.
   Prăpastia între ei şi ai săi se adânceşte. A trăit în minciună. A trăit printre oameni cu suflete de iasciâ. A trăit într’o lume care stărueşte în păcatele ei şi care va plăti într’o zi pentru ele.
   Loveşte. E lovit. Este provocat la duel pentru ca astfel giontele să astupe glasul supărător. Duce mai departe lupta. Intr’o zi, o opreşte; această zi îl doare; de ea îi e ruşine. Crede însă că nu putea să facă altfel. Erau patru ani de când se bătea cu morile de 
   vânt ale răutăţii şi nepăsării. Rămăsese singur, aşa cum singur începuse bătălia. Erau patru ani de când zăceau în temniţă un bărbat şi-o femeie, nevinovaţi.
I s’a trimis vorbă: „încetează campania, şi-i graţiem. De nu, vor putrezi mai departe în ocnă“. El n’a dormit câteva nopţi, n’a mâncat câteva zile. S’a dat cu capul de toţi pereţii, chibzuind singur asupra răspunsului pe care trebuia să-l dea. Nu mai avea cu cine să se sfătuiască. Era pentru lumea din juru-i un Ic- pros. li era îngăduit să respingă târgul ruşinos şi să rămână pe o poziţie principială până vta obţine revizuirea procesului, reabilitarea osândiţilor, tragerea la răspundere a celor ce au pus la cale ticăloşia şi a celor c.e-au tolerat-o? Nu-i era îngăduit în condiţiunilc în care se găsea, într’o lume de egoişti, de cinici, de mincinoşi şi laşi. Va refuza târgul, dar în vremea a- ceasta, întunericul şi umezeala ocnei vor măcina viaţa lui Miulescu şi a nevestei Iul.
   „Primeşti învoiala?" i s’a amintit peste câteva zile.
   ..O primesc!'1 a răspuns cu tristeţe în glas şi cu desgust în suflet.
   — Aşa a fost doamnă Miulescu ?
   — Aşa a fost. Insă te rog sa nu afle domnul Costa- Foru, că iar se supără. Ori de câte ori mă spovedesc cuiva, dânsul aude, mă cheamă şi mă ceartă.
   Spre deosebire de prefectul de mai înainte care plesnea în tunica-i de general, falnic, bărbos, mustăcios şi voios, era acum unui pirpiriu, cu obraz ca Iă- mâia, cu ochi bulbucaţi de broscoi. Dacă generalul făcea Impresia că se culcă şi-şi face treburile în uni- forma-i mândră, acesta nu se despărţea de haina şi de cravata neagră, de mănuşile albe. Părea un lăutar sau un ginere.
   Cu Moruzi se’nvăţaseră muncitorii. La manifestaţii, e! îi înjura şi ei îl huiduiau. Pe urmă el îşi dădea chipiul pe ceafă, îşi ştergea fruntea de năduşeală şi începea să râdă. Era chefliu şi mueratic. Inspectorii erau nevoiţi deseori să-şi facă rapoartele într’un separeu Ia Flora, unde prefectul lor ţinea pe genunchi o femeie şi în mână o cună cu şampanie. Acolo trebuiau să-l caute uneori şi miniştrii cu telefonul.
   Fiind prinţ, .având barbă decorativă, stându-i ca lipită pe corp uniforma de roşior, Moruzi era tolerat de liberali şi de conservatori. II tolerau, între altele, şi pentrucă era bine văzut la palat. Regele nu putea să conceapă defilarea dela 10 mai fără el.
   Doi inşi nu puteau să-l înghită pe cneaz şi-l sur- chideau în cabinetul !or ca pe-un şcolar care trage la fit: Sturza şi Ferechide. II dojeneau pentru aventu- rile-i galante, fluturându-i, cel dintâi, perspectiva iadului, iar al doilea pe-a ospiciului. Moruzi stătea în poziţie de drepţi ca un recrut, îşi sugea pântecul şi asculta mustrările. Uneori, sub biciuirea unui cuvânt mai greu, se îmbujora. De cele mai multe ori, privin- 
   du-1, îşi stăpânea anevoie un zâmbet. Se uita la stâr- piturile care-i făceau morală şi pe care le-ar fi şters de pe faţa pământului cu un singur bobârnac. Şampania fusese proastă şi-l ardea şi abia îşi stăpânea un sughiţ. Femeile cu care petrecuse aveau un milion de draci in ele. Continua să păstreze în faţa căzăturilor o atitudine de smerenie falsă, dar gândul şugubăţ îl silea să-şi imagineze cum ie-ar sta, lui Sturza şi Iui Ferechide, cu târfele de-,azi noapte pe genunchi.
   Deosebit de aspru era judecat în legătură cu sindicaliştii. Unde-i e capul? Nu vede că ei nu se astâmpără? Că-şi fac mendrele sub ochii poliţiei? Că isprăvesc o grevă şi încep alta? Se plâng patronii că autoritatea e lipsită de energie. Autoritatea o reprezintă el, prefectul. Dar unde e prefectul? E în locuri afurisite, cu fiinţe afurisite. Şi mai zice că e creştin şi prinţ şi... Că se înmulţesc furturile, că rămân nedescoperite crimele — treacă-meargă. Ce să facă poliţia dacă mai- marele poliţiei îi dă exemplu rău? Dar grevele şi întrunirile şi manifestaţiile sindicaliştilor reprezintă un pericol social. Dumneata ştii ce înseamnă pericol social? Mai cu seamă acum când cerul Europei se întunecă. Mai cu seamă acum când ordinea trebue păstrată pentru a putea să urmărim desfăşurarea evenimentelor externe... Ai ajuns să nu-ţi mai ştie de frică muncitorii. Am fost informaţi că ai gonit o delegaţie a patronilor tipografi. Le-ai spus să se descurce cum or şti.
   In cele din urmă se plictisise şi cneazul de meseria aceasta care începea să fie într’adevăr cam grea. Mirosea înafară a praf de puşcă şi aici în ţară, a complicaţii. EI prefera mirosul garoafelor pe care i le întindeau, în localul de noapte, florăresele. Prefera complicaţiile amoroase, miorlăiturilor lui Mitiţă Stur- za, iar lătrăturii lui Ferechide îi prefera arcuşul lui Ciolac.
   Locul lui îl luase pirpiriul cu obraz ca lămâia, cu ochi de broscoi şi cu obiceiuri pentru care cneazul i-ar fi tras desgustat 25 la partea pe unde păcătuia.
   — Măi, nu ne cade limbricul ăsta în mână, spunea unul dintre Dumitreşti; ce i-am freca ridichea....
   Urmaşul lui Moruzi îşi luase rolul de apărător al ordinei, în serios. El ştia ce e aceea pericol social, căci la studii, în Franţa, făcuse cunoştinţă nu numai cu pederaşti, dar şi cu elemente progresiste, care-I excluseseră pentru moravuri proaste. Venise în ţară, hotărît să apere ideia de autoritate, cu părerea de rău numai că soarta, în sgârcenia ei, l-a croit pe-o măsură meschină. Cât de cât să fi avut ceva din umerii, din pieptul şi din braţele cneazului; din înălţimea lui, din culoarea care crăpa de sănătate a obrajilor beţivanului... Dar aşa! Ca să se impună lumii subalternilor şi lumii infractorilor, purta în permanenţă haine negre, cravată neagră şi mănuşi albe. Părea un gândac, ,ale cărui labe intraseră în lapte. Părea un...
— vorba Dumitrescului care ar fi vrut să frece o ridiche.
   Greu de realizat era, însă, dorinţa exprimată de Dumitrescu. Moruzi se băga în mulţime, făcându-şi ioc cu pumnii şi cu vorba spurcată, mâniindu-se şi hohotind apoi în râs, când se întâmpla să-i strecoare cineva, la înghesuială, un ghiont în coaste: „Care dă- duşi, mă? Dă-te în fapt! Nu vrei, ai? Ţi-e frică de pârnaie?“ Corbescu era veninos şi poltron. Unde era
o	grevă, o întrunire, unde plănuiau muncitorii să pornească într’o manifestaţie, era şi el prezent cu statul său maior de poliţişti. Cneazul venea deseori singur. Abia după aceea soseau gâfâind inspectorii, comisarii, sticleţii şi jandarmii. Broscoiul nu se mişca fără să ,aibă în juru-i garda lupilor şi a câinilor. Cu vorbe puţine, cu mişcări stăpânite, împărţea, ca un general, ordine. Nu aveau nevoie să stăruiască nici inspectorii lui. Poruncile treceau dela ei la comisari, dela aceştia la gardişti şi jandarmi. Avortonul se trăgea la o parte cu toată garda sa şi urmarea, cu o mână sub bărbie, cu bărbia în piept, cu ochii bulbucaţi, albi, desfăşurarea operaţiilor. Nu se clintea un muşchi pe obrazul bolnav parcă de icter. Rar schimba, din vârful buzelor, fără să mişte capul, o părere cu cineva din apropiere.
   Bătălia se încheia mai totdeauna cu victoria limbricului, care nu era! totuşi general ca Moruzi. La nreot vorbind, victoria putea fi prevăzută din capul locului. Poliţiştii şi jandarmii izbeau cu tesacul, cu vâna de bou. cu patul de armă, cu baioneta; muncitorii se apărau cu pumnul. In ajutorul autorităţii veneau în goană alţi gardieni, alţi soldaţi; din rândurile muncitorilor se strecurau cei răzbiţi în bătaie şi dea- semenea fricoşii.
   Cine ar fi crezut că mormolocul ăsta cu aer de cioclu, de lăutar, de mire, se pricepe să scoată de sub manşetă un pumn atât de tare.-*
   La Interne era Morţun care, după fiecare ispravă a prefecţilor săi şi deci după fiecare protest al muncitorilor, trimitea gazetei acestora bileţele cu asigurări că va ordona o anchetă şi va sancţiona excesele de zel Voia să arate că n’a uitat trecutul şi că a rămas prietenul poporului. Insă anchetele ordonate de el nu constatau niciodată un abuz al autorităţii. Se grăbea să trimită ,alt bileţel „României Muncitoare", înştiin iând-o că niciun comisar n’a măsurat ciomagul pe-o spinare de muncitor şi că probabil muncitorul şi-a rupt coastele singur. Ziarul îi arunca scrisorile Ia coş şi-l lua peste picior. II uitase pe Nădejde şi începea să-şi aducă aminte de ceilalţi fugari. Mai bine — gândea el — i-,ar fi dat Brătiranu un minister mai lipsit da
răspundere. Alecu Radovici nu făcea mai nimic, la Industrie şi Comerţ. Duca, ambiţios, ,ar fi schimbat în orice moment Instrucţia cu departamentul Internelor. Morţun nu râvnea câtuşi de puţin să dea în brânci ca boul şi nici să poarte răspunderea ordinei în împrejurări atât de sucite, când se pun atâtea probleme şi când cine ştie câte altele se vor mai pune mâine.
   Să aibă de a face cu hoitul ăsta galben, pervers şi rău, care se numeşte Corbescu? Să aibă de a face cu toţi prefecţii din ţară şi cu tâlharii de poliţişti care-i jecmănesc pe patronii de bordeluri şi de tripouri, ii nenorocesc pe oamenii cinstiţi şi primesc bacşişuri dela patroni?
   Se găsesc în momentul acesta în grevă franzelarii, tapiţerii, cismarii, tipografii. Sunt nemulţumiţi sete- biştii. Nu le-ajunge salariul. S’a scumpit traiul. Fac memorii, se întrunesc, pornesc în cortegii. Şi nu numai la Bucureşti. La fel se	întâmplă pe	Valea Pra-
i hovei, la Galaţi, la Brăila şi	în Moldova.
   El nu vrea să-şi asume răspunderi. Ministerul lui Duca i-ar fi fost mai plăcut. Ai de a face acolo cu dascăli de şcoală, cu popi, cu actori, cu actriţe. Prietena Iui e societară la Naţional. Se plânge că directorul n’o distribue în roluri principale. Directorul ar fi atunci subordonatul lui şi ,ar trebui să se poarte altfel cu persoana în chestiune. Din Ianuarie de când s’a format guvernul — numai bătăi de cap. Au fost alegerile. Au avut un congres muncitorii. S’a deschis parlamentul. Telefoane, telegrame, rapoarte. Prietena lui are dreptate când se plânge că este neglijată. Venea seara la ea cu prăjituri	dela Capşa,	cu	fîori	şi
cu şampanie şi era atât de	nebunatic, încât	n’ar	fi
crezut nimeni că un ministru poate să fie ca un licean, şi-i strica tenul cu barba şi-i lăsa vânătăi pe gât. Nu era nimic. Urmele se-acopereau cu pudră.
Mai rău este acum, căci vine foarte rar şi stă foarte puţin, iar dacă rămâne ceva mai mult, adoarme ca Dissescu.
   Poftim, drăcia dracului, ne vizitează ţarul. Prieteşug mare între Carol şi cl. Ce-o fi? — că Brătianu trage sforile singur şi nu-1 lămureşte măcar pe Porumbarii care, chipurile, ,are Externele. I-a spus Ionel: „Dragă, acum este acum! Nu e numai barba ta în joc, e şi capul tău. Ia-ţi ca ministru de Interne toate măsurile de pază să nu se întâmple ceva. Ştii cât de popular e ţarul la el acasă. Să nu-i facă vreunul de petrecanie, tocmai la noi. Atenţie la potem- chinişti! La socialişti! La anarhişti! Să nu se fi strecurat vreun atentator din Rusia...1'
   Uf, bine că s’a dus! După ce împăratul a plecat şî-a ajuns cu yachtul în apele-i ruseşti, a simţit şi Morţun că nu i se mai clatină pământul sub picioare. Toată ziua, Ionel trăgea spre el cu coada ochiului: „Cum stăm, Vasilică?" „Stăm bine — îl liniştea Morţun; ,am arestat câţiva suspecţi, am alungat pe alţii; lucrează bine şi poliţia ţarului, dar poţi să ştii de unde sare iepurele, adică, doamne fereşte, bomba?“ Şi n’a venit singur: a venit cu nevastă-sa, cu băiatul, cu fetele. Bine că s’au oprit la Constanţa şi că au rămas numai o zi. Ce făcea Morţun dacă lungeau vizita, veneau la Bucureşti, se duceau la Sinaia, se fâţâiau cu trenul, cu maşina, cu landoul? Se pare însă că luxul ăsta nu şi-l permite ţarul nici la el acasă, nici prin vecini — de popular ce e, vorba lui Brătianu.
   Brătianu este ingrat. Ii reproşează acum că i-a lăsat pe socialişti să ţină o întrunire împotriva ţarului şi să-l înjure şi acolo şi prin gazeta lor. Au vorbit în moţiune despre călăul poporului rus şi au încheiat cu „Jos ţarismul ucigaş! jos oligarhia românească şi regele ei! trăiască revoluţia rusă!“ Asta, în ajunul sosirii musafirului. Iar când oficialităţile stăteau în fracuri, pe chei, şi-l aşteptau, ei îi făceau prin gazeta lor urarea să n’ajungă la noi, să nu se mai înapoieze la el, să-l îndrăgească marea; adică să se scufunde şi să tragă de el rechinii. Morţun a făcut ce-a putut. Nu putea să fie în acelaş timp' şi în Capitală şi la Constanţa. Idiotul de Corbescu ce-a păzit? El se bagă chiar când e un conflict de muncă la un atelier cu zece lucrători, şi strică şedinţele de breaslă şi confiscă, ziarele când cineva îl atinge pe bătătură. Dece nu le-a oprit întrunirea? Dece n’a avut grijă să le con- fişte foaia?
   Peste două săptămâni, Morţun îşi face într’ascuns cruce, îi dărueşte prietenei sale un medalion şi o încredinţează că va interveni ca ea să capete rolul Ju- lietei în care va realiza din nou o creaţie, cum realizase şi la debut, în urmă cu douăzeci de ani. E fericit.
   Lui îi revenise răspunderea apărării împăratului rus pe care l-au botezat revoluţionarii din lumea întreagă: ţarul roşu, ţarul spânzurătorilor. Nu s’a întâmplat nimic atunci deşi împăratul zăbovise douăsprezece ore pe pământul nostru.
   Uite însă ce s’a întâmplat ,acum, alături, la vecinul celălalt. Face o vizită popoarelor imperiului, arhiducele Franz-Ferdinand. El cu nevastă-sa. E primit într’un loc, într’altul, cu flori, cu discursuri şi cu urale, până .ajunge Ia Sarajevo unde îl aşteaptă gloanţe şi o bombă. Au murit amândoi.
   Că, din treaba asta, va ieşi dandana mare, numai Porumbaru se poate îndoi. Porumbaru e un cretin bătrân, libidinos, incult şi incorect. Libidinos: toate femeile de moravuri uşoare au acces în cabinetul lui; când ele pleacă, îi Iasă pe chelie semne de ruj. Râd funcţionarii în pumni. Incult: biblioteca Iui seamănă cu o librărie; ,are mai multe exemplare din aceeaşi lucrare; nu citeşte nimic: secretarii îi îndoapă rafturile cu tot ce găsesc prin vitrine. Incorect: are tablouri; nu vizitează expoziţiile, dar îşi trimite secretarii să-i culeagă de-acolo ce cred că e mai bun; pictorii se bucură, însă când vin să li se plătească lucrările, sunt daţi afară.
   Va ieşi dandana. Fierb într’un cazan mare buruieni multe şi felurite. Degeaba! Ii e dat Europei să .aibă un război. Atentatul din Bosnia serveşte cel mai bun pretext pentru încăierare. Doamne fereşte! Bine că nu s’a întâmplat nimic la noi, acum două săptămâni şi că s’a întâmplat astăzi dincoace cu nepotul lui Franz- Iosef.
   Brătianu este, însă, ingrat.
   După cele întâmplate ar fi trebuit să-l felicite pe ministrul său de Interne, că a fost cu ochii în patru şi că ţarul a plecat numai cu câteva înjurături ale muncitorilor dela noi. Dece fiu s’a ales arhiducele austriac doar cu atâta?
   Temperamentul său avântat îl îndeamnă să trimită iarăşi un bileţel „României Muncitoare'1 cu un mersi pentru sindicaliştii care nu i-au compromis cariera punând la cale vreo faptă de natura celei a sârbilor. Se opreşte, deoarece prefectul i-a întărâtat din nou pe muncitori. Broscoiul ăsta se simte cu proptele şi îşi face de cap, trecând peste ministrul său. E prieten cu Duca şi face anticameră ia Brătianu. Va pune lui Ionel chestia de încredere.
   Au făcut lucrătorii dela S.T.B. grevă. Nu le-ajunge salariul. Când guvernul anunţă atâtea alte reforme — expropriere, drept de vot mai larg, pentru a le da conservatorilor la cap — se poate interzice un drept mai vechi? Imbecilul de prefect se năpusteşte asupra oamenilor, le împresoară clubul, îi răneşte, îi arestează, întronează cu dela el putere stare de asediu în Bucureşti. Şi asta, — când? Când suntem în preziua conflagraţiei mondiale, când la noi a început să se vorbească despre politica instinctului naţional, când e necesar să avem linişte. Pentru ce, pentru cine tăm- bălăul întreg? Pentru societatea tramvaielor. Pentru acţionarii acestei societăţi. Să plătească domnii acţionari!
   In vreo două rânduri, directorul de cabinet vru să-l întrerupă, cuviincios. îşi făcu mai mult curaj şi îi spuse ministrului:
   — Coane Vasile... îmi daţi voie...
   Ministrul se opri, contrariat că băiatul îi taie peroraţia. II privi cu mânie şi cu nedumerire.
   — Ei, ce este?
   — Coane Vasile... societatea... aţi uitat a cui este? Nu e a partidului?
   Morţun îşi încruntă sprâncenele, avu impresia că în cuvintele directorului de cabinet era o uşoară ironie, vru să reia firul discursului vehement — cum că nu-i pasă, dacă societatea este a partidului, dacă acţionarii sunt liberali — dar îşi dădu seama că ar fi caraghios. II concedia cu un semn pe băiat, o chemă Ia telefon pe prietena sa, îi trimise prin pâlnia receptorului un pupic şi o înştiinţă că va veni la ea.
   Intre gloanţele dela Sarajevo şi focul care, tras prin fereastra unei cafenele din Paris, luă viaţa lui Jaures, se scursese exact timpul necesar punerii definitive la punct a războiului mondial. Trebuiau să fie terminate operaţiunile birourilor de mobilizare; să fie confruntate rapoartele oficiilor de spionaj; să se facă deplasările unităţilor militare spre punctele de graniţă în vederea cotropirilor reciproce; să se mai arunce un pumn de praf în ochii popoarelor. Cei care înarmaseră mâna asasinului lui Jaures, suprapreţui- seră autoritatea tribunului vulcanic. Cu două zile înainte de a i se risipi creierii pe masa de tablă a dughenei modeste, el risipise la Bruxelles toate resursele oratoriei sale. Biroul Internaţional îl ascultase şi-l aplaudase cu respect, însă fără convingere.
   Jaures mărturisise prietenilor, cu câteva minute înainte de atentat, că voiajul îl obosise. In realitate, el era deprimat. Văzuse la şedinţa Biroului că. tovarăşii din conducere reeditau prin atitudinea lor fabula racului, broaştei şi a ştiucei. Trăgea fiecare spre burghezia ţării sale. In locul spiritului internaţionalist îşi scotea urechile de măgar naţionalismul şovin. Avuseseră dreptate ruşii care, prin glasul lui Lenin, spuneau de mai demult că fruntaşii Internaţionalei sunt revoluţionari numai în vorbe, nu şi în fapte; că. nu-şi dau seama de caracterul imperialist al unui eventual război mondial şi că, în cazul izbucnirii acestuia, ei vor trăda interesele clasei muncitoare. Intransigenţa emigratului, care la toate congresele internaţionale făcea critica oportunismului, indispunea pe leaderii apusului. Indispunea cu deosebire social-democraţia germană. Neîncrederea lui din 1910, când la Copenhaga se hotărîse că socialiştii sunt datori să. voteze împotriva creditelor de război; când la Basel, în 1912, se declarase că muncitorii nu trebue să tragă unii într’alţii pentru a mări câştigurile capitaliştilor, se dovedea întemeiată astăzi.
   Jaures venise din capitala Belgiei cu plumbul tris- teţei în suflet şi în priviri. Greşise şi el într’o vreme; stăruiau în greşeală ceilalţi. Intre conducători şi popoare, târg nu se poate face. Conducătorii nu se mai înţeleg între ei în goana desmetică după beneficii. Să se bată. între ei! Ce caută, însă, mulţimile exploatate în răfuiala dintre exploatatori?
   Nu găsea tăria să destăinuiască prietenilor frământările sale. Le istorisea impresii de drum şi crâm- pee din conversaţiile pe care le avusese la Bruxelles, în Birou.. Impresiile care-i străpungeau inima, pricinuite de ipocrizia tovarăşilor de acolo, grija acestora de a evita precizarea poziţiilor, graba de a închide lucrările şi de a trece la un meeting cu fraze sonore care nu angajau — nu le desvăluia. Le păstra pentru sine.
   Atentatorul Raoul Villain i-a curmat frământările.
   La Caroaţi e bere blondă şi este o orchestră compusă din femei. Femeile sunt blonde. Sunt nemţoaice. Consumatorii se îndrăgostesc mai întâi de arcuşul viorilor şi pe urmă de ele. Aci a fost totdeauna un local care a atras clientela, nu numai prin fripturi şi prin halbe, dar şi prin calitatea muzicii. Deasemenea, . prin aventurile, unele reale, altele inventate, legate de viaţa muzicanţilor. Vreun an de zile femeile îşi îndemnau bărbaţii să vie la Carpaţi numai pentru ca ele să ofteze cu ochii la dirijorul italian, de care se îndrăgostise o contesă, din Budapesta. Dirijorul avea părul inelat şi ochii languroşi. Scos din fire de oftările şi privirile care se schimbau intre nevastă şi muzicant, un cetăţean a provocat într’o seară scandal, dând femeii sale două. palme şi dirijorului câteva bastoane.
   Femeile din orchestra de acum er.au drăguţe, dar foarte serioase. Purtau rochii negre, cu mâneci lungi,, cu gulere înalte. Câteva purtau şi ochelari. Frau Te- resa, conducătoarea lor, înaltă şi voinică, avea mai degrabă aerul unui comandant de pluton sau al unui dresor de circ. Era obligată să-şi impună autoritatea şi şi-o impunea, atât faţă de femeile sale, cât şi faţă de consumatorii care, după o mai mare cantitate de bere băută, deveneau, unii sentimentali, alţii cutezători. Cei dintâi suspinau cu pretenţia că. sunt melomani şi că muzica îi transpune în dispoziţii poetice; se fixau într’o seară asupra unei fete, implorând-o să fie caritabilă, într’o seară asupra alteia. îndrăzneţii
îşi trăgeau masa lângă estradă, îşi puneau halba pe marginea estradei, iar când se afumau bine, întindeau mâna spre piciorul uneia dintre colaboratoarele doamnei Teresa. Fata se făcea ca smeura, îşi trăgea piciorul sub scaun, se uita cu teamă la frau Teresa.
   Oricât de severă şi de atentă ar fi fost aceasta, era cu neputinţă ca, după atâta vreme, fetele să nu fi înnodat legături cu un client sau altul, sau cu mai mulţi. Târziu, după miezul nopţii, când isprăveau aci, după ce-şi închideau instrumentele în cutii, îşi luau rămas bun dela frau Teresa şi se împrăştiau printre mesele goale ale berăriei, aproape fiecare era aşteptată de-un bărbat pe trotuar. Mergeau la el, îl duceau la ele ori porneau amândoi la vreun local, care se deschidea atunci când se închideau celelalte. Ochelarii de pe nasurile mici nu mai erau trebuitori. Mânecile lungi erau prinse la umeri în agrafe; o mişcare, şi mâneca luneca şi intra în poşetă, iar braţul rămânea liber, alb, cărnos. Gulerul rochiei se lăsa şi el smuls din copci, se răsfrângea pe spate şi descătuşa gâtul. O mână trecea svăpăiată prin păr şi nu se mai alegea nimic din coafura decentă dinainte.
   Ai fi crezut, văzându-le cât de cuminţi stăteau sub privirile doamnei Teresa, pe estrada unde cântau, că buzele lor sorb numai cafea cu lapte; că afară de repertoriul onest pe care îl executau în fiecare seară, altceva nu mai ştiu. Aci, în cârciuma cu cheflii întârziaţi, svârleau pe gât rachiuri tari, cântau cântece decoltate şi dansau pe mese.
   Dacă frau Teresa le-ar fi văzut...
   Era cu neputinţă. Câteva dintre fete îşi închipuiau că la or,a când ele îşi făceau de cap, ea dormea. Celelalte însă ştiau, dar păstra fiecare secretul pentru sine, că frau Teresa trăia cu patronul localului şi că petrecea şi ea cu el până spre ziuă într’un cabinet separat la Şosea.
   De vreo doi ani, oraşul trăia în febră patriotică. Tot de vreo doi ani cânta şi orchestra femeilor la Carpaţi. Contribuiseră şi ele la pregătirea spiritelor pentru campania din Bulgaria, învăţând imnuri naţionale şi intercalându-le printre valsuri şi barcarole. Când i se părea că atmosfera lâncezea în grădină, când chelnerii încetineau ritmul ducerii halbelor, frau Teresa făcea un semn fetelor, întrerupea cântecul leşinat şi ataca un marş războinic. Se oprea lumea de pe bulevard la grilaj şi aplauda laolaltă cu cei dinăuntru viforoasele acorduri ale femeilor. Unii de- afară se simţeau ispitiţi să intre să consume o bere, o friptură, să aplaude şi să acompanieze cu ceilalţi orchestra, când aceasta v,a cânta alte marşuri. Oamenii ciocneau peste mese, răguşeau cântând „La arme“ şi se îmbrăţişau.
   Dacă, ,aşa cum se întâmplă acolo unde vine şi lume cu măsură şi lume fără, unii îngăduiau băuturii să li se urce la cap, căutând pe urmă sămânţă de scandal, frau Teresa găsise mijlocul care potolea cearta: cânta un imn, un marş, la care consumatorii erau obligaţi să se ridice în picioare şi apoi să aplaude. Cine ar fi cutezat să strice atmosfera de respect, continuând gâlceava ? Şi cine, după înflăcăratele acorduri ale orchestrei, ,ar fi dovedit sentimente atât de puţin româneşti încât să nu se pupe cu cel pe care mai înainte fusese cât p’aci să-l izbească la mir cu un pahar ?
   Armăsarul de bronz al lui Mihai Viteazul suportase cuminte, de-a-lungul anilor, mulţi oratori care aminteau românilor că se trag din Traian, că dease- menea sunt urmaşii domnitorului care stătea pe cal cu barda într’o mână. Armăsarul nu se scuturase niciodată şi nu trântise pe niciunul, oricât de gângav, oricât de limbut, oricât de mincinos ar fi fost vorbitorul.
   Când conservatorii îşi pierdeau sărita, mobilizau poporul la statuia lui Mihai şi cereau plecarea liberalilor. Au stat destul la cârmă. De aici îi adresau majes- tăţii sale respectuoasa cerere de a-i trimite pe cei ce sunt nenorocirea patriei, la plimbare. Urla, deobicei, aci, Nicu Filipescu, care avea figură de buldog şi voce de taur. Când liberalii se puneau în mişcare, tot aci veneau şi-l luau martor pe domnitorul încremenit în bronz, că ei au făcut România. Stârniţi la răstimpuri de Liga Culturală, studenţii îşi puneau cocarde în piept, manifestau pentru apărarea limbii româneşti, pentru fraţii din Pind persecutaţi de guvernul dela Atena şi atunci spărgeau geamurile câtorva plăcintării din centru. In toate împrejurările însă, nu uitau să se acaţe şi de ovrei.
   In preajma anului 1913, calul fusese luat în antrepriză de un om politic cu voce subţirică şi cu un cercel în ureche. Se numea Ionaş Grădişteanu şi-şi amintise, când s’a pornit războiul în Balcani, de Mircea cel Bătrân şi de Cadrilater. Tot la statuia lui Mihai Viteazul venea si el cu droaia de studenţi şi şcolari la care se adăuga droaia de cască-gură, care circula totdeauna pe bulevard. II împingeau băieţii dela spate, pe cal, şi cerea intrarea în război. Vorbea piţigăiat, îi tremura cercelul în ureche şi avea o mişcare ferită, trăgând cu coada ochiului spre barda voe- vodului — să nu-i cadă cumva în cap.
   După întrunire, unii îşi spuneau că acum, pe înserate, ar fi bună o bere. Strigaseră, înghiţiseră discursuri, bătuseră din palme. Nişte floricele şi-un ţap ar cădea tocmai bine. Berăria Carpaţi era la îndemână. Pietrişul gră.dinii fusese stropit, nemţoaicele îşi înstrunau viorile. Ele vor cânta mai târziu „Dunărea albastră", dar acum, ştiind că clientela venea dela Mihai Viteazul, începeau cu „La arme" şi continuau cu „Deşteaptă-te române". Se întâmpla ca vreun muş
   teriu care fusese la adunare şi nu căpătase cuvântul .acolo, să. se urce pe-un scaun în grădină şi, cu halba în mână, să vorbească despre virtuţile străbune şi despre datoria momentului. Nu înţelegea nimeni ce spune, fiindcă pe bulevard treceau tramvaie şi maşini, dar îl aplaudau toţi.
   Fetele blonde ale orchestrei cuceriseră şi în acest fel inima consumatorilor. Făceau să. vibreze coarda lor patriotică. Erau solidare cu aspiraţiile românismului. In ziua când s’a semnat pacea dela Bucureşti, iar Maiorescu s’a plimbat în trăsură deschisă pe calea Victoriei, cu Passici şi cu Venizelos, a fost la berărie un entuziasm care nu se poate descrie în cuvinte. S’au consumat mai multe butoiaşe cu bere decât într’o săptămână întreagă. Se opreau vagoanele din mers, pentru ca pasagerii să poată vedea înghesuiala şi să poată auzi hărmălaia. Frau Teresa deslănţuise entuziasmul. Ea avusese ideea să pună fetelor tricolorul în piept, ,iar după terminarea imnului patriotic a fâlfâit un steag peste orchestră. Până târziu in noapte au fost cântate numai cântece de luptă şi drapelul a fâlfâit mereu.
   După întâmplarea aceasta, părerea unanimă a muşteriilor era că frau Teresa şi orchestrantele ei sunt însufleţite de sentimente cu adevărat româneşti.
   Berăria a trăit, multă vreme, zile şi seri şi nopţi de avânt patriotic. In grădină şi între pereţii ei de sticlă, sub cerul albastru ,al verii şi al toamnei, în fu- măraia iernii şi iarăşi sub stelele care găureau bolta ca nişte becuri mici, nu pătrunseseră svonurile care anunţau apropierea unui nou război. Acesta — nu numai pe câmpiile şi pe crestele şi printre văgăunile din Balcani. Acesta — pe cuprinsul Europei întregi, pe mări şi peste mări, în munţi şi peste lacuri şi peste oraşe cu muzee şi catedrale. Aproape douăzeci de mi
   lioane de oameni se vor încleşta din primul ceas într’o luptă pe viaţă şi pe moarte, iar acestora li se vor adăuga alte zeci de milioane în desfăşurarea timpului ce se va prelungi. Patru ani, tunul va bubui şi sângele va curge îngrăşând, dimpreună cu lacrimile şi cu stârvurile omeneşti, pământul.
   Berăria nu auzise gloanţele dela Sarajevo, fiindcă în ziua ,aceea de splendidă duminecă sfârâia grătarul cu fripturi, iar consumatorii băteau cu paharul golit în masa de tinichea, să li se umple iar. Le era foame, le era sete. Ceasurile erau unsprezece dimineaţa, astfel că orchestra nu cânta. Dar huruiau vagoanele, clacsonau maşinile, plesneau vizitiii din bice, strigau vânzătorii gazetele. Cum să auzi o bombă care-şi greşeşte ţinta şi un revolver care se descarcă în plin ? Unde ? Tocmai în Bosnia.
   Nu urmărise notele diplomatice redactate după cele mai înalte reguli ale făţărniciei, fiecare cabinet lepă- dându-se de răspundere, dar toate la fel de vinovate. Ea se ghiftuia şi se înveselea şi se înflăcăra.
   Serbia fusese invadată, Belgia fusese invadată, Franţa fusese invadată. Se năpusteau în Polonia alte armate. Se târau pe şoselele Europei milioane de făpturi omeneşti, care nu mai aveau cămin.
   Berăria Carpaţi află, în sfârşit, că a început un război. Altul. Mai mare, dar în locuri mai depărtate. Să fie sănătoşi! Pe noi nu ne atinge. Nu ne interesează. Regele trage să moară. El şi Brătianu sunt pentru neutralitate. Foarte bine ! S’o lăsăm mai domol şi cu marşurile patriotice. Ne-am cam săturat de ele. Să cânte frau Teresa cu nemţoaicele ei un vals legănător.
   Printre zecile de mii de vieţi tinere pe care le secera, încă dela mijlocul verii, războiul, pe fronturile lumii, s’au strecurat în toamna acelui an două umbre bătrâne. Trăise fiecare dintre ele cam de patru ori mai mult decât apucaseră să se bucure de lumină şi soare cei ce muşcau pământul străin în Galiţia, în Belgia, in Franţa. Ostaşul-flăcău era plâns de o mamă, de o soră, de o iubită. Murea cu ei o crangă fragedă, o mlădiţă smulsă din copacul mare al vieţii. Cei doi zăboviseră prea mult în lumea celor vii. încurcau existenţe. Se împiedicau de ei multe şi din ce în ce mai puţin ascunse interese.
   A plecat, mai întâi Carol, lăsând loc nepotului care fumase zeci de mii de havane, în aşteptarea momentului când se va urca pe un tron şi va pune o coroană, pe cap. Fumase havane multe şi băuse podgorii. Se resemnase până la urmă cu ideea că unchiul său ar nutea să trăiască o sută de ani şi să-şi îngroape moştenitorul. Unchiul trăise măsurat, cu doctorul lângă el. Acesta îi prescria ce şi cât să mănânce sau să bea, avea un program de lucru şi de dormit, calculat milimetric. In aceste condiţii cum să nu trăiască un veac?
   In definitiv, nici situaţia de moştenitor nu e de lepădat. Iţi oferă avantaje şi nu te obligă la nimic. Dar nu se împăca principesa cu aşteptarea1. Se visase într’o vreme regină tânără. Se resemna să stea alături de soţul ei pe tron, acum. Nu însă mai târziu. Acum o prindeau încă mătăsurile colorate, ochii albaştri mai aveau strălucire, părul blond tăinuia firele albe stre-
3C*8—J1
curate în el. Făcea pe cât îi stătea in putinţă mizerii unchiului şi mătuşii. îşi îndemna copiii să fie impertinenţi. Se gândea Ia istoria Renaşterii când otrava soluţiona aşteptări puse prea mult la încercare. Lui Nando îi lua în nume de rău indolenţa. „Ce vrei ? Să-i strâng de gât ?“ izbucnea el, împrăştiind în ochii nevestei fumul trabucului. „Brută!'1 — exclama ea lă- sându-1 cu ţigara şi cu sticla cu vin.
   Carol murise după ce oamenii politici trăseseră de el în1 ultimele trei luni sâ-i smulgă hotărîrea pe care o voia fiecare. Voiau unii să bage ţara în război numaidecât, alături de nemţi. Ar fi vrut şi bătrânul să meargă cu nemţii, dar ceva mai târziu. Voiau alţii să meargă cu tabăra cealaltă:	suntem latini... sora noastră
Franţa... instinctul.'., ideailuţ naţional. Să stăm deocamdată de o parte, erau de părere alţii. Să vedem spre ce tabără se înclină talgerul victoriei. Este o politică realistă. Pardon, este o politică de şacali ! Interesele naţionale... Ce facem cu demnitatea naţională ? Eu — spunea Take Ionescu — dacă aş avea doisprezece copii, i-aş trimite să moară în apărarea Franţei, ştiind că astfel mor pentru idealul naţional. Gugumănie ! răspundea cu dispreţ Carp; eu am patru copii; dacă ţara intră în război împotriva Puterilor Centrale, îi trimit să se bată, dar mă voi ruga ca ţara să fie învinsă de ele. Nemţofilule! răcni Filipescu şi-şi muşcă înd,ată limba: uitase că se află într’un consiliu de coroană, că regele prezidează, că regele e neamţ şi că ar vrea să meargă cu nemţii. In orice caz, nu .admite ideea să se meargă în contra lor. Dar regele este pe ducă. Ce te faci însă cu Petre Carp şi cu Marghiloman ? Ăştia nu se curăţă. Ce te faci cu moştenitorul ? N’are voinţă. Carol fusese un vagmistru. Fer- dinand se lasă dus de nas de toată lumea. In primul rând de nevastă-sa. Noroc că Drincipesa este ambiţioasă şi că se are bine cu verii ei, ţarul ruşilor şi regele englezilor. Face caz mare de aceste legături. Arată tuturor corespondenţa dintre ea şi ei. Ce gândeşte insă Brătianu ? O scaldă. Se păstrează în echivoc. E pentru „văzând şi făcând". I se spunea Vizirul chiar şi în partidul lui, pentrucă tăia şi spânzura aşa cum îl ducea mintea leneşă. 1 se spune ,acum Sfinxul, şi-i place denumirea. Un sfinx e un mister. Nu ştii ce cugetă şi nici nu e dator să cugete. Brătianu e un vulpoi. Isi dă seama că regele nu o mai duce mult. Nu se angajează cu unul care e cu un picior în groapă. Va fi schimbare de domnie. Să vedem în ce ape vrea să înnoate viitorul rege, viitoarea regină. Filipescu e un zevzec. El îşi închipue că se pierde momentul. Ce moment ? Poate fi vorba de moment când războiul se anunţă ca o întreprindere de durată lungă ? Când ştii cum începe un război, dar nu şi cum sfârşeşte ? Deocamdată e bine că a intrat dihonia între conservatori. Să-i lăsăm să tragă unii într’o parte, alţii în alta. Să se destrame. Să se descompună.
   Bătrânul moare la sfârşitul lunii Septemvrie. Are 75 de ani. A venit în ţară în urmă cu aproape o jumătate de veac. Oamenii politici îi aminteau, când se supărau pe el, că a venit cu pantalonii rupţi. Prin testament spune că l-au călăuzit două devize; una: „Totul pentru ţeară, nimic pentru mine", alta: „Nihil sine Deo". Dar tot prin testament anunţă că averea pe care a strâns-o e de optzeci de milioane. O împarte nepoţilor şi strănepoţilor; lasă o bună parte văduvei lui; lasă ca pomană pentru săracii din câteva oraşe: celor din Bucureşti, cincizeci de mii de lei, celor din alte locuri, între cinci şi douăzeci de mii. Nepotului, care va moşteni şi ţara, îi pune în vedere să fie econom. Nepoatei, pe care n’a putut-o suferi, îi trimite prin testament ultima dojana: să nu mai facă lux.
   Ea stă lângă catafalc şi se gândeşte că, după înmormântare, va fi publicat testamentul şi se va face 
   haz dei aceste cuvinte. Figura i se crispează. Mototoleşte în mâini batista. „Din cauza durerii; suferă mult; l-a iubit pe bătrân" — şoptesc între ele doamnele de onoare.
   După el, curând, moare sfetnicul lui, Mitiţă. Sturza. Are 81 de ani. A fost sfetnic şi al lui Cuza, pe care î-a trădat. A uneltit şi împotriva lui Carol. I-a spus odată o vorbă grea. Dar când şi-a văzut drumurile închise, i-a cerut iertare şi i-,ai sărutat mâna. In el, Carol a avut pe urmă o slugă devotată. Păzea dinastia. Păzea bunele moravuri. La Academie, a respins pe un anume Caragiale care, prin scrisul său, se arăta imoral. Păzea ordinea. A pus tunul în ţărani la 1888, la 1900, Ia 1907. De fiecare dată., însă, a plătit slujbe la Mitropolie să i se ierte păcatele. Nu era sigur că a păcătuit omorînd şi întemniţând oameni, dar voia să se asigure că nu-şi primejdueşte locul în rai. Era creştin. Ca ministru şi prim-ministru, fusese de părere că poporului îi lipseşte educaţia religioasă. Dacă oamenii s’ar duce la biserică, n’ar mai pune mâna pe ciomag ca să-şi facă dreptate. Oamenii sunt datori să se pună bine cu dumnezeu. Unul despre care avea încredinţarea că va sta în iad era Ionel Brătianu. Acesta îi vâna locul la; şefia partidului. A făcut intrigi. S’a înconjurat de cei tineri. El rămăsese numai cu bătrânii. Dar îşi bătrânii — unii mureau, alţii treceau de partea uzurpatorului. Mitiţă Sturza şi-a căutat mângâierea tot mai mult în religie. Ii ajungea la urechi vorba că e un maniac. Dece ? Este creştin ! Că umblă cu mătănii în mână ? Sunt lucruri sfinte ! Nu dă din mâini partidul. Nu se retrage nici dela conducerea guvernului.
   Sturza ţinea să afle ce se mai vorbeşte pe seama lui. Ce se mai unelteşte ? Era la doi ani după răscoale. Brătianu îl privea încurcat. Ceilalţi din guvern se 
   cam fereau de el. cu toate că el îi binecuvânta creştineşte şi le făcea pe fată semnul crucii. Nici vorbă că în lipsa lui îl vorbesc de rău. Le’ntinde o capcană. Convoacă un consiliu. Miniştrii vin. El nu este prezent. Ei vorbesc pe socoteala „nebunului11. Ce facem cu nebunul? Cum îl debarcăm? Regele ţine încă la el. Bătrânii din partid nu se hotărăsc. Unde o fi ? se întreabă ei după un timp. Deobicei era întâiul la consiliu.
   — Aici sunt! Cucurigu ! le răspunde el şi iese de sub masă. V’am auzit. V’am prins. Dar eu vă iert. Vă binecuvântez.
   Râde şi face asupra tuturor semnul crucii. Miniştrii schimbă priviri neliniştite. Brătianu e palid.
   — Cine e domnul acesta ? întreabă profesorul vie- nez pe străinii care rămân, după examen, în cabinetul lui.
   — E un om de stat din România, i se răspunde. A fost şef de partid. Şef de guvern.
   — Până când ?
   — Până acum trei luni.
   Profesorul se uită la persoanele din faţa sa. Priveşte, pe urmă, pe fereastră. E încurcat. Nu se poate opri:
   — Vai de mine ! Dar domnul prezintă leziuni care arată că e dement de cincisprezece ani.
   De data aceasta articolul cu titlul „Falimentul socialismului" nu mai fusese scris de Ion Nădejde şi nu mai apăruse într’un ziar liberal. II scrisese altcineva, într’o gazetă care îşi pusese condeele în serviciul legaţiei germane. Nu-i înjura pe socialiştii din România, ci fă<cea constatări pe marginea grabei cu care conducătorii muncitorilor din apus trecuseră de partea burgheziei. Articolul era scris cu inteligenţă şi perfidie, lăudând aparent patriotismul renegaţilor, dar în fond bătându-şi joc de ei.
   Ce va face social-democraţia germană ? se întrebase lumea. Milioane de membri 111 sindicate. Aproape tot atâţia în partid. Cooperative, zîare, deputaţi. Un aparat formidabil. O disciplină a cărei expresie se traducea în respectul cu care oamenii îşi plăteau cotizaţiile. „Bivoli cu cotizaţie la zi!“ răbufnise un militant revoluţionar din Internaţională în zilele acelea. Nu era vina lor că, milioane fiind, se zoriseră să se ducă sub steagurile împăratului. Era vina conducătorilor care se grăbiseră să voteze creditele de război. Care ţinuseră discursuri şoviniste. A răsunat în primele zile strigătul iui Liebknecht şi-al Rosei Luxemburg: „Jos războiul!“ Dar Liebknecht a fost îmbrăcat în haine de soldat şi trimis pe front, iar Rosa Luxemburg a fost condamnată la un an închisoare. S’au bătut mulţi muncitori pe străzile Berlinului, afirmând internaţionalismul socialist, dar i-a ciomăgit politia şi i-au dojenit şefii lor. Alte manifestaţii au căutat să şteargă impresia rea pricinuită de ei. S’a strigat: „La Paris!" In .aceleaşi ceasuri se răcnea pe bulevardele Parisului: „La Berlin!11 Sembat şi Guesde în Franţa, Scheidemann şi Noskeîn Germania, întăreau prin prezenţa lor cabinetele burgheziei.
   — La Predeal ! La Câineni ! La Braşov ! La Sibiu ! erau date şi în ţara noastră comenzile.
   Erau însă. date cu glas şoptit, cu priviri care se uitau în stânga şi în dreapta. Convoaie lungi se strecurau. sub ocrotirea nopţii, prin trecători de munţi. Niciun sgomot. Nicio scăpărare de chibrit sau amnar. Pe drumuri ocolite, convoaiele pătrundeau pe pământul care, precum îndemnau cântecele şi cărţile de şcoală, trebuia cucerit. Pătrundeau în tabăra duşmanului.
   Ţara oficială era neutră. Brătianu mişcase buzele, făcuse declaraţia, apoi încremenise în poziţia sa de sfinx. Dar Filipescu şi Take Ionescu repetau în fiecare zi că ei sunt pentru intrarea în acţiune, fireşte împotriva germanilor. Asigurau că aceasta era porunca lui Mihai Viteazul care asculta iarăşi, în faţa Universităţii, discursuri patriotice. II înjurau pe şeful guvernului şi începeau să-i dea târcoale, ca zăvozii, lui Fer- din,and. Ce gând are noul rege ? E ca şi răposatul unchiu-său cu sufletul de partea nemţilor lui, ori vrea să se încoroneze la Alba-Iulia ? In cazul .acesta, ce mai aşteaptă ? Se pierde momentul. Să-l gonească pe Brătianu şi să-i aducă pe ei, români adevăraţi.
   Dacă însă la mijloc era o urzeală isteaţă care învăluia ochii vrăjmaşului ? El îşi închipuia că dinspre partea aceasta nu-1 pândeşte nicio primejdie, şi ca atare nu avea nevoie să ia măsuri de pază. Şi uite că, fără mobilizare prin trompete şi prin gazete, fără declaraţie de război, trecătorii© munţilor erau călcate înv 
   fiecare noapte, convoaie lungi, tăcute, pătrundeau tn ţara inamicului.
   Convoaiele erau alcătuite din boi şi vaci, din oi şi porci. Animalele erau trecute prin contrabandă, să nu afle guvernul şi să-şi ceară partea de câştig, să nu afle oficialitatea din tabăra cealaltă, a războiului şi să facă mizerii guvernului : „Ce fel de neutralitate este aceasta dacă îl îndestulezi cu hrană pe inamicul nostru?" Nu ştim dacă ne vom bate cu nemţii şi cu ungurii. Poate că nu ne vom bate cu nimeni. Este o politică şi aceasta de a-i lăsa pe ,alţii să-şi scoată ochii şi măruntaiele, iar noi să venim de-a-gata la masa păcii. Până atunci ne avem bine cu toaţă lumea. Facem treabă cu cine dă mai mult şi este mai aproape. Au nevoie ăştia pe care-i înjurăm la întruniri, de carne şi de slană ? Să plătească! Suntem ţară bogată. Avem boi şi cu patru şi cu două picioare. Pe cei cu două i-am da la preţ mai mic.
   Se înjghebează tovărăşii. Se înfiinţează birouri discrete de export. Se negociază la masa cafenelelor. Sunt cutreierate satele. Misiţii zăbovesc la conacul moşiei. Moşierul este şi deputat. Este 'şi senator. El e Ia Bucureşti, unde veghează asupra destinelor patriei. Când administratorul sau .arendaşul vine în Capitală şi-i spune ceva la ureche, el dă din cap că: da. Grajdurile şi coteţele şi coşarele se golesc într’o noapte de parcă ar fi suflat vântul în ele. Bătătura se umple până într’o săptămână iarăşi, căci logofeţii umblă pe la oameni şi-i ademenesc şi-i silesc să-şi vândă cornutele şi porcii. Preţ bun, bade ! Cu banii pe care îi iei cumperi alte vite la târg şi-ţi rămâne şi pentru basamac. La târg sunt vite pintenoage şi slabe să le numeri coastele, şi puţine şi scumpe. Nu trece mult şi oborul rămâne pustiu. Se mistue până şi mortăciunile.
   — La Predeal ! La Câineni!
   Cei care în alte locuri sângerau şi strigau:— La Paris ! La Berlin ! — nu ajungeau nici într’o capitală, nici în cealaltă. Convoaiele tăcute pătrundeau însă în fiecare noapte, aici, prin trecătoarea munţilor. Din- tr’o parte şi din cealaltă grănicerii închideau ochii. In tot mai multe locuri era cunoscut târgul, dar în Parlament şi la viforoasele întruniri nu se pomenea despre el. Gazetele intervenţioniste înjurau Puterile Centrale, vedeau pretutindeni spioni şi trădători în serviciul acestora, însă nu scriau un cuvânt despre marşul în noapte, prin punctele de graniţă, al patrupedelor.
   Localurile de petrecere căpătară un spor de clientelă. Erau oameni care nu intraseră până atunci la Enescu, la Capşa, la Cafe de Paris. Se simţeau la început stângaci, intimidaţi. Vedeau bărbaţi îu haine negre şi femei în toalete cu decolteuri. Vedeau chelneri pe care i-ar fi confundat cu clienţii, fiindcă tot în negru erau îmbrăcaţi. Chelnerii erau însă cuviincioşi. Nu săreau peste masă şi nu se îmbătau turtă. După câteva seri, după câteva nopţi, se familiarizau cu localul. Consumau mai multă şampanie decât ceilalţi, dădeau bacşişuri mai mari, plăteau fără sgârcenie pentru femeile cu stomacuri de struţ. Bună ideea lui Brătianu cu neutralitatea ... De-ar lungi-o, să ţină cât mai mult. .. Armatele se bat de aproape un an, s’au împins ca la horă încoace şi încolo, dar acum s’au băgat în tranşee şi nu se mai urnesc. Dacă tunurile nu i-ar face din când în când una cu pământul, soldaţii ar prinde rădăcină şi igrasie. încă un an dacă s’ar mai bate nebunii, pentru ca astfel cuminţii să ştie că le-a pus dumnezeu mâna în cap . ..
   Păcat că sunt graniţele închise ! Cu atât bănet ar fi putut să călătorească şi să benchetuiască pe oriunde, să-i facă praf chiar pe americani. Ar fi jucat la Monte Carlo cu prinţii şi cu hoţii. Ce aere şi-ar fi dat ne-
t,
vestele şi cu câte geamantane pline cu rochii s’ar fi înapoiat. Păcat că războiul e chiar în Franţa ...
   Se petrece destul de bine şi la noi. Ar trebui să fim ceva mai patrioţi şi să recunoaştem că, dacă vrem să cheltuim, putem să cheltuim şi în ţar,a noastră. Dece să dăm străinilor banii pe care i-am câştigat aici ? Au fost în iarnă baluri după baluri şi premiere după premiere la teatru. Au început acum kermesele şi bătăile de flori, iar strada 11 Iunie e plină de grădini din care se înalţă, seara, cântece de vioară şi mirosuri de mititei.
   Poate că ar trebui să ne ghiftuim mai puţin cu hoituri, când alţii luptă pe front, n’are a face unde, n’are a face că e vorba de nemţi, franţuji, ruşi, unguri, aus- triaci. Am auzit oa nemţii trăiesc numai cu ersatzuri, fir-,ar la ei acolo. Bunul simţ ne obligă la oarecare sobrietate. O zi, două, pe săptămână, de fasole şi mazăre n’ar strica. S’au împuţinat vitele tocmai acum când se cer mai multe şi se piătesc mai bine. Până să încropeşti un transport, îţi ies ochii din cap.
   încep să fie la ananghie — ştim noi cine... Au nevoie nu numai de slană, dar şi de chită, adică de pâine, adică de grâu. E în regulă ! N’ar strica vreo două zile de mămăligă pe săptămână, cu toate că recolta e bună — dar ca să putem trimite cât mai mult. Aici, frate, se schimbă calimera ! Sacii nu pot fi puşi în rând şi- mânaţi din urmă ca boii, ca vacile, ca oile, ca porcii. Ei n’au picioare. Sunt ologi şi borţoşi. Trebue să-i urci în vagoane de tren, să faci vânt vagoanelor la Predeal, să ţi le deşerte mahării de dincolo la Timiş şi să-ţi împingă înapoi vagoanele.
   Dar cum faci cu ele, că nu sunt .ale tale? Sunt ale Statului şi, mai mare peste ele, e Constantinescu- Porcu, ministrul. Poţi să stai cu el de vorbă, căci cunoaşte mişcarea şi cu vitele. E român şi înţelege. A făcut şi el treaba asta, pentru sine, pentru partid, pentru prieteni. Ce mai veste-poveste: pentru tară. Cunoaşte şi chestia cu grâul. A făcut-o şi o face şi pe aceasta. Spune-i ce te doare, dar nu te aştepta să-ţi dea permisul de vagon pe degeaba. Nu e frate cu tine. P.arte şi parte! Să nu-1 minţi nici la preţ, nici la cântar. Te prinde şi te spurcă şi nu mai pupi să faci vreodată o afacere cu el şi cu oamenii lui. Ii zice Porcu şi seamănă cu’n porc, dar are nas de vulpe. Miroase numaidecât. Când era în opoziţie spusese cuiva, cumsecade, însă calic: „Mă, când oi fi iar ministru, să vii la mine cu-o hârtie, ceva, din care poate să-ţi iasă un câştig ca să te procopseşti şi tu. Ţi-o iscălesc pe dată. Caută niscai proşti, niscai escroci, spune-le că le faci treaba, că ţi-am botezat un copil, spune-le ce-ai să vrei. Dar să vezi să nu te păcălească..." După ce ajunge din nou ministru, tot la Domenii — trag’e aici ca porcul la ghindă — vine la el calicul cu-o hârtie. „Coane Alecule-, îi spune, găsii doi inşi de treabă, care au o chestie cu-o pădure. Ziceau că treaba e cinstită şi că nu face nici douăzeci de mii, însă îmi dau pe jumătate, adică zece mii, dacă le aduc numaidecât iscălitura dumitale, ca să nu mai stea prin Bucureşti şi să cheltuiască alte parale. Iscăleşte, coane Alecule, ca să mai pun şi eu slărăciei, tinicheaua de coadă". Porcu ia hârtia, o duce la ochi, la nas şi-o aruncă pe masă. „N’o iscălesc !“ se răsteşte la om. „Păi, nu-mi făgăduişi odată, coane Alecule..." spune omul cu suflarea pierdută. „Da, se răsteşte iarăşi ministrul la el, dar n’am înţeles să fii prost sau pungaş...". „Dece, coane Alecule ?“ „Cum, dece ? Asta e treabă de două sute de mii de lei. Două sute de mii de lei se câştigă la ea, nu douăzeci. Dacă tu i-ai crezut pe ei, înseamnă că eşti prost, şi cu proştii nu stau de vorbă. Dacă erai înţeles cu ei şi-ai vrut să mă îmbrobodeşti, ,atunci eşti un pungaş. Nu ţi-am spus că vreau să-ti fac un bine?" „Coane Alecule, m’au păcălit. Nu mă pricep la afaceri. Renunţ la ele“. „Nu renunţa, mă? răcni ia el ministrul, la înapoi hârtia, du-te la ei, spune-le dela obraz că sunt hoţi şi cere-le o sută de mii de lei...“ „Coane Alecule, n’au să primească! I-am văzut eu cum se tocmeau între ei şi pentru zece mii“. „Dacă nu primesc, sănătate! Caută alţi muşterii. Ii găseşti pe sala ministerului, pe trotoar şi în toate cafenelele. Dar nu vreau ca ăştia să râdă de tine şi de mine, căci au să râdă şi de mine, mă, şi-au să spună în gura mare: ,.1-am făcut-o lui Porcu!" Peste două zile. omul veni din nou: „Ai avut dreptate, coane Alecule. S’a făcut...“ „Să văz banii!“ „Poftim!11 „Aşa, bravo! Mă- nâncă-i sănătos. Nu-ţi iau nimic din ei. Dă hârtia s’o iscălesc. Cum ai mers ?“ „Cum să meargă, coane Alecule? Pungaşi de clasa’ntâia. Când le-am spus ce m’ai învăţat, au vrut să-mi dea cu scaunul în cap. S’au supărat. S’au făcut că pleacă. Pe urmă au început tocmeala, dar eu nu m’am lăsat. Au numărat bumăştile de-o mie până la o sută şi-şi iştergeau fruntea de nă- duşeală". ,,Le-ai spus că te-am învăţat eu ?“ „Le-am spus... am făcut rău?“ ..Nu. Si ei ce-au spus atunci?" „Te-aui înjurat, coane Alecule..."
   Treceau vagoane după vagoane încărcate cu grâu. Treceau altele cu orz şi cu porumb. Erau îndopate prin staţii şi prin halte, noaptea, şi tot noaptea lunecau peste linie la Predeal în partea cealaltă a frontierei.
   Ca şi vitele, tot astfel se’ntâinpla cu cerealele. Mi- siţii lucrau mână în mână cu moşierii, cu arendaşii, cu logofeţii. Strângeau recolta dela ţărani, o plăteau cu bani ghiaţă, mai dădeau şi ceva pe deasupra, o duceau la tren şi o urcau în tren. Permisul îl aveau în buzunar samsarii care-şi puneau obrazul la bătaie. Vorba vine că şi-l puneau. Mai întâi că n’aveau obraz, şi apoi totul era în regulă, cu iscălitură şi pecete adevărată, cu şperţul achitat dinainte, cu proptele pe care 
   nu putea să le urnească nimeni. Cine le era proptea, le era şi tovarăş.
   Este bun la ceva şi războiul. înainte, când exportam, trebuia să primim preţul pieţii străine. Aduceau grâu si americanii şi ne concurau şi pe noi şi pe alţii. Nu primeai preţul — rămâneai cu grâul în hambare să putrezească. Acum, ioc concurenţa. Le arde buza nemţilor şi le ghiorăe maţele. Cât ceri, atâta dau. Altădată rămâneai cu nutreţul pentru cai şi cu porumbul la tine acasă. Nutreţ aveau şi ei. Cu mămăligă nu se hrăneau. Se hrăneau numai ţăranii din România. Acum ar mânca şi mere pădureţe.
   La urma urmei, e şi o chestie de umanitate. Românul e milos. Tot oameni sunt si ei. Nu putem să ne ghiftuim cu de to.ate aici, şi alţii să tragă pe dracu de coadă. Cine ştie dacă ne vom bate cu ei... Poate nu ne vom bate, aşa că au să ne poarte apoi recunoştinţă, iar dacă ne-om încăiera, le vom scoate pe nas ce fe-am băgat prin gură.
   Aşa gândeau chiar cei care svântau în înjurături Puterile Centrale şi cereau în fiecare zi să intrăm în război. Deschideau gura, însă închideau ochii şi întindeau mâna pe Ia spate, când li se plătea pentru vitele şi grânele despre care ştiau Încotro apuca şi pe cine hrănesc.
   Drace, drace, călifarii kaizerului nu mai au nici oe- trol. Să le dăm şi gaz, poate l-or bea şi-i va lua Aghiuţă. Nu-şi mai încăpeau în cisme şi în piele dc trufaşi ce erau. Credeau că războiul se va isprăvi curând si că vor birui. Dacă e pe negustorie cinstită, si dacă le dădurăm vite şi grâne, dece nu le-am vinde la preţ bun şi petrolul? Ce să facem cu el? Noi. chiar de-o fi să intrăm în război, n’avem sculele lor ca să ne trebuiască. Oamenii dela ţară şi din mahalale să facă bine şi să ardă gaz mai puţin. N’au neapărată nevoie de lumină, ca să stea la taifas şi să pună ţara la cale.
   Fir-ar să fie, că unde te întorci, vezi numai chipuri vesele şi burţi înJestulate, şi sunt pline prăvăliile pe Lipscani şi pe calea Victoriei de muiereturi care cumpără şi cumpără lucruri să se Îmbrace şi, cu cât pun pe ele lucruri mai scumpe, cu ,atâta sunt mai desbră- cate. N’au făcut niciodată birjarii din piaţa Teatrului treburi mai bune decât acum. Se tolănesc pe pernele trăsurilor femei şi bărbaţi sau femei cu bărbaţi, şi se plimbă să-i vadă toată lumea, ori trag coşul birjei şi nu-i mai vede nimeni. Restaurantele, berăriile, cafenelele, varieteurile sunt înţesate ziua şi noaptea. Nu le mai tace lăutarilor scripca niciun minut, dar-ar benga în ei! împuşca unul francul până mai eri şi îl vezi cum aruncă .acum cu banii. Dar să vezi la Constanta la cazinou, să vezi la Sinaia la cazinou, cum ii trag cu jocul la ruletă şi şmen-de-fer.... Să le vezi pe pupeze pe plajă sau la munte... Să-i vezi pe bărbaţi după ele... Toti mănâncă şi beau de-ai crede că li se bat câte zece nebuni la gură. Nu se uită la bani, da-i-ar pe doctori! Vor da, nu duce grijă, căci tot crăpând atâta au să facă piatră la ficat, nisip la băşica udului şi trânji la mă’ntelegi.
   E un moşier, Seceleanu din Bărăgan, care a câştigat un milion şi jumătate de coroane. Dacă el, particular, cum se zice, nu persoană oficială, s’a ales cu atâta, e Ia mintea omului ca Porcu, gojgogea ministru — şi unde ? la Domenii! — să fi înghiţit cinci milioane.
   Dacă-mi dai cuvântul de onoare că eşti discret, am să-ţi spun una care te va face să rămâi paf: a trecut pe ia noi un tren cu muniţii pentru Turcia. Mi se pare că întrecem măsura. Admit: dă-le nemţilor crăpel- niţă, dă-le petrol. Ii hrănim să nu moară până intrăm şi noi, ca să avem cui suci gâtul. Şi pe urmă, treaba se face între noi şi ei. N’au cum să ne afle prietenii.
Dar un tren întreg, care vine dela nemţi şi trece pe la noi, şi descarci marfa din el şi-o încarci pe vapor şi trimiţi vaporul în Turcia, e prea de tot. Mai cu seamă că în tren sunt tunuri şi puşti şi granate şi gloanţe. Contra cui? Contra aliaţilor noştri, că e limpede acum cu cine o să mergem. Ii dăm zor cu sora noastră Franţa, cu sora noastră Italia, cu Anglia, cu Rusia, si-1 înarmăm pe duşman; prea de tot! Mai cu seamă că un director de cale ferată din Budapesta nu Si-a tinut gura şi a spus că a plătit unora dela noi optsprezece milioane. Cei care s’au învârtit pot să spună că le-a pus dumnezeu mâna’n cap. Mda! Poate că odată, şi odată o să le puie niscai judecători mâna în gât.
   Erau oameni care făceau armata de cinci şi şase ani. Le crescuse mustaţa, le ieşiseră sbârcituri pe La ochi, le erau palmele tăbăcite de puşcă şi hârleţ. Fuseseră luaţi prin 909 si 910. Când să lepede haina militară, se băteau alţii în Balcani şi plănuiau ai noştri să ne băgăm şi noi. Nu putură' oamenii să scuipe în gamelă şi în capelă. Rămâneau, cum era vorba Ia regulament, concentraţi. Hai cu ţaţa Lina, pe urmă, peste Du:nă.re, la bulgari! Haide înapoii, afară de cei care au rămas acolo cu holera în burtă. „Ne liberează, vere?“ „Nu, măi, că-1 auzii pei furier la canţelarie cum oă i-a spus căpitanul să bage livretele în dulap, care lui căpitanul, i-a. spus-o colonelul. Zice că se lasă cu război în altă parte, la ăi mai mari, şi că noi să stăm cu arma la picior, că nu se ştie până unde ‘i’o întinde focul‘‘.
   Se încinse războiul şi oamenii îşi luară nădejdea să se mai întoarcă Ia vetre. Căpătau, cătrăniţi, un concediu de-o săptămână, două, şi se înapoiau cu mai multă, mâhnire în suflet, cu mai mult parapon pe soarta lor. Pământul — paragină. Casa, bătătura — să dar şi să fugi. Copiii — neţesălaţi. Vitele — să le numeri coastele. Nevasta' — îngălată, neputincioasă. Neputincioşi — părinţii. A înjurat-o pe femeie şi pe urmă l-a cuprins mila pentru ea, ruşinea pentru e'. Ce să faqă şi ea, săraca, fără o mână care s’o ajute, cu atâtea puri care trebue săturate? Se ţinea sărăcia de ei când era el acasă şi trudea din noapte până’n noapte, dar acum? încerca, în zilele câte îi rămâneau.
să facă un dram de rânduială, să dreagă o unealtă, să plivească brazda, să macine dacă avea ce. Când să se apuce mai bine de treabă, se mântuia concediul. Abia dacă apuca să. tragă, de necaz, o beţie la cârciumă. Lepăda iţarîi şi sumanul; îmbrăca haina statului.
   — Cu bine, femeie! Cu bine, fraţilor !
   — Noroc, măi! Vezi, până ne-o veni şi nouă rândul să ne cneme, poate faci tu România-Mare.
   — Fac pe dracui Să aibă. tâlharii de boieri moşii mai multe...
   Unii concentrati erau trimişi pe Ia moşieri să muncească pământul. Slugăreau în ismene ca să nu strice efectele cazone şi bombăneau şi înjurau cu gândul la ogorul lor nelucrat şi la gospodăria lor de care se alegea praful. Ceilalţi fură puşi la tranşee. Scăpăra piatra în vârf de munte şi la poalele lui când izbeau în ea cu târnăcopul. Se afunda casmaua ca în unt în tinuturiie dinspre şes. unde stricau bunătate de roadă a pământului. Şi era o socoteală, iar nu o întâmplare, oă tranşeele şerpuiau tot pe locurile oamenilor nevoiaşi, nu pe-ale moşierilor. Paza bună fereşte de primejdia rea... De bună seamă c’o să intrăm şi noi în hora dracului, dar ne vom repezi ca vulturii peste creste şi vom duce războiul pe pământul vrăjmaşului. E bine să avem însă şi noi adăposturi aici. Şi apoi dece să stea concentraţii degeaba? Când stau degeaba, îi ia gândul şi-i poartă spre Leana, spre copii, spre viţea. Deaceea programul prevede instructie si muncă toată ziua. Au învăţat instrucţia de campanie, ştiu să se desfacă în trăgători, să împuşte, să dea cu baioneta. Au uitat să meargă în pas de defilare. Ce-au să facă după victorie, când îi va primi lumea cu flori şi ei nu s’or pricepe să bată bine talpa? „Stâng, drept, stâng, drept, capul sus, pieptul înainte!" Ca să nu stea degeaba, după ce au mântuit cu instrucţia de paradă.
fură puşi să astupe şanţurile vechi şi să sape altele, stricând alte brazde, alte ogoare.
   — Nu mai încep ăi mari războiul ăla? se întrebau soldaţii. Să-l înceapă odată şi să se aleagă. Cui i-o fi dat să scape, o scăpa! — cui nu, să se ducă în vnă-sa! Aşa nu mal merge.
   Primeau Scrisori de-acasă. Oamenii erau şi dela tară, dar şi dela oraş. Ţăranii aflau dela neveste că au mântuit porumbul din pod şi că nu găsesc nicăeri, nici cu bani, nici pe muncă, măcar pentru o mămăligă. De grâu — ferit-a sfântul! Unde dumnezeu s’o ii dus, căi ploi au fost şi recoltă a fost ?
   Părinţii şi femeile orăşenilor se plângeau de scumpete. S’au scumpit toate. S’a scumpit mai întâi pâinea, pentrucă hoţii trimit pe ascuns grâuil la unguri si Ia nemţi. Toată lumea vorbeşte. S’a îmbogăţit cine vrei şi nu vrei. Aruncă banii în dreapta şi în stânga şi nu se tocmesc, aşa că negustorii, văzând că ţara e un sat fără câini, au ridicat preţurile. Cum să se mai ajungă omul sărac, cinstit, care trăieşte din munca lui ? E o societate, îi zice „Familia Luptătorilor11, care aiută pe familiile concentraţilor. Sunt acolo cuconeturi din lumea mare, cu nevricale. Strigă la femei, le poartă cu vorba dela o zi la alta până capătă femeile un amărît de ajutor, care nu ajunge nici pe-o măsea. Dau ajutorul, parc’ar da de pomană... „Mai mult nu poci să-ţi scriu, care ştii bine că se citeşte toate scri- sorili. Dar poate ţi-o da drumul sau măcar o permisie, şi-ai să afli şi altele atunci..."
   Afla omul, mai devreme sau mai târziu, pe-o cale sau pe alta, ce nu putea să-i spună femeia prin scrisori. Muncitorii făceau greve la Bucureşti, la Galaţi, ia Ploeşti. Făceau greve şi’n alte locuri. Nu le mai ajungea salariul. Afacerile şi destrăbălarea altora scumpeau traiul. Războiul se arăta încăodată bun pentru stăpâni şi o nenorocire pentru popoare. Jos războiul! Muncitorii împleteau revendicările lor de viată materială, cu ideea că sunt datori să arate împotrivire ceior ce deslăntuiseră focul în alte locuri şi ceior care îl pregăteau la noi. Scoseseră o gazetă şi i-au spus: „Jos războiul!“ Au continuat lupta şi au scos altă gazetă pe care au botezat-o: „Lupta“. Căutau să-şi facă auzit glasul. Erau puţini şi glasul le era ,astupat. Hoţii cu permise de export în buzunar îi înjurau în numele patriotismului. Le spuneau trădători. Corbescu, apărat de o gardă tot mai numeroasă, îşi băga pumnul înmănuşat în gura lor. Ministrul internelor dădea ordine prefecţilor din celelalte judeţe să fie energici şi atenţi. Să înnăbuşe grevele. Să-î concentreze De fruntaşii muncitorilor şi pe muncitorii mai îndărătnici. Autoritatea avea la îndemână acum un mijloc de care nu dispunea altădată: îl îmbrăca pe om în haină militară, tânăr, bătrân, teafăr sau reformat.
   Morţun dorea să vină mai repede războiul ca să scape de plictiseala cu menţinerea ordinei. Atunci muncitorii vor fi mobilizaţi. Va fi stare de asediu. Să poftească să mai ţină discursuri, să îndemne la greve, să facă greve! Curtea marţială îi mănâncă. Va răsufla atunci şi el mai uşurat. Vor avea de lucru atunci cei dela Război, dela Statul Major, dela Aprovizionare. Ce-o să mai fure Porcu! Vor lucra tribunalele militare... Nici măcar hoţii de găini n’au să-i mai dea poliţiei de furcă. Se vor teme să nu se pomenească la Curtea Marţială.
   Fiindcă războiul ţine, iar neutralitatea se lungeşte la noi, omul are timp să fie de-o părere, pe urmă să şi-o schimbe, pe urmă să se întoarcă la părerea dintâi. Ii .acoperă pe nemţi, pe austriaci şi pe unguri cu vorbe de ocară. Le plânge de milă că, atunci ţ^când vom intra şi noi în război, ciulama îi vom fac&TjEl singur va băga baioneta în ei şi nu se va lăsa pană când nemţii n’au să strige cu mâinile în sus: ,,Ka- merad!"
   Este vorba de omul cu tărâţe in cap care urlă pe străzi şi la întruniri când îl îndeamnă agenţii cluburilor politice. E liberal sau e conservator. E brătienist, takist, filipescan, carpist. E chiar independent, ca să poată să fie cu toţii pe rând. E român. Şi ca român, el se duce la Dacia, unde vorbitorii din Acţiunea Naţională. se dau la rege, la Brătianu, vorbesc de Alba- Iulia şi-l decretează pe Marghiloman trădător şi spion. Nu mai poate să uite manifestul acela lung, lipit pe garduri, şi care începea astfel: „Români! Marele patriot Nicolae Filipescu vrea să ştie dacă în ţara asta mai sunt români!1' Ei da, mai sunt. Nu s’au vândut cu toţii lui von dem Busche.
   Şi omul cu tărâţe în cap, însă cu tricolor în inimă, se freacă de marele patriot ca să iie văzut îşi-şi roşeşte palmele aplaudându-1, sughiţe, dar e mândru că jandarmii il înghiontesc la manifestaţia de pe calea Victoriei, cu Filipescu. Take Ionescu, Pooa Lucaci şi Pavlică Brătăşanu. în frunte. De boieri, jandarmii nu s’au atins, i-au lăsat să treaoă, dar s’au acăţat de plevuşcă din urmă. In rândurile plevuştei se găseşte şi omul nostru. Se uită la Nicu Filipescu, îndesat, cu figură de mops, cu voce hotărîtă, care sună ca un lătrat. Ii admiră, curajul. Vorbeşte despre familia regală cu nişte cuvinte, — maică doamne... Dacă ar vorbi alţii aşa... Ii spune: ori războiul în contra nemţilor, ori paşaportul. Pe Brătianu îl ameninţă cu bătaia. Omul nostru se uită la Take Ionescu. A vorbit două ceasuri. El vorbeşte altfel, cu abţibilduri, cu chestii diplomatice, aduce vorba de cocoşul galic (ce-o fi şi asta?), de Poancare. Pe Brătianu îl ia pa departe, subţire, în sfârcul biciului. Apropos: cât vorbeşte, îşi trece un deget pe sub sfârcul mustăţii şi face cu coada ochiului la sală când ia pe cineva peste picior. Nu degeaba i s’a spus Messalina.
   Ce om, şi părintele Lucaci, care a venit de peste munţi ca martir ! Când i s’a dat cuvântul, aşa a spus despre el preşedintele. E tuns mărunt, negru ca un ţigan, buzat, cu burta mare. Asta îl cam strică: burta, căci noi ştiam că martirii sunt nemâncaţi şi slăbănogi ca vai de mama lor. Vorbeşte gros ca din butoi. Câteodată îi curg lacrimile şiroaie şi-i luceşte obrazul; aduce aminte de Avram Iancu, de Horia, de Se- ghedin; pe urmă se înfurie şi se dă la Franz-Josef; o ia pe urmă pe coarda razachiei, adică pe-a glumei, şi-i trage cu nişte chestii fără perdea, care numai popeşti nu sunt. Aşa or fi popii de peste munţi. Aşa or fi martirii. Oricum, p’ăstâ nu trebue să-l laşi singur cu o vadră de vin şi-o fată... Pe conu Pavlică poţi să-l pui şi în cramă şi într’un harem. Conu Pavlică Brătăşanu seamănă cu Mişca birjarul. Atâta numai că Pavlică e moşier. E stăpân aproape pe-un judeţ, încolo, amândoi cu obrazul smochinit ca de babă şi cu vocea piţigăiată. Vrea şi Pavlică, numaidecât, războiul. Când pomeneşte de fraţii noştri şi de Mihai Viteazul, plânge. Plânge de-adevărat şi scoate din 
   buzunar o basma cu care-şi şterge ochii. Azi, la întrunire, părintele Lucaci l-a binecuvântat, iar conu Nicu şi-a svântat o lacrimă şi l-a îmbrăţişat spunând sălii despre conu Pavlică Brătăşanu că e un venerabil şi un mare român.
   Omul cu ţărâţe merge acum în urma celor patru mari patrioţi spre palatul regal, unde conu Nicu Filipescu lipeşte pe ziduri câteva „bilete de închiriat11. Aşa ! Să priceapă cine e greu de cap şi face pe surdul, cu toate că are urechile clăpăuge: ori moare la Turda, ori se încoronează !a Alba-Iulia, ori se cărăbăneşte. Cetăţenii strigă „ura“, „huideo*1, cântă, bat din palme. Mare curaj pe conu Nicu! D,ar te întorci şi zici: dacă nu s’ar şti dânsul boier mare, ar face treaba asta? Dacă ,ar face-o niscai pârliţi, — hai să zicem, sindicalişti — nu le-ar putrezi oasele pe paie în puşcărie? E drept că împeliţaţii n’ar pune bilete „de în- chiriat“, ar pune „de vânzare1*.
   Nerodul se duce într’o zi Ia o întrunire conservatoare. Vorbeşte Carp, vorbeşte Marghiloman, vorbeşte Lahovari. Bine că s’a dus acolo ca să-şi dea seama că mergea mai înainte pe-un drum greşit. N’are dreptate Nicu Filipescu, n’are dreptate conu Take, n’are dreptate popa Lucaci. Interesele adevărate ale României ne silesc să mergem cu Puterile Centrale. Avem cu ele tratat de alianţă. Ne-au dat dinastia. Tunurile noastre sunt din fabricile lor. Au o cultură colosală. Şi o putere militară colosală. Au să învingă. Nu vrem să mergem cu învingătorii? Petrache Carp are monoclu şi ia de sus „Perfidul Albion“ (cine-o fi ăsta, nene ?) şi spune că politica se face cu raţiune, iar cine e nervos să se ducă la doctor (se dă, mi se pare, la Nicu Filipescu). Marghiloman e ca un lord, cu toate că este împotriva Angliei. Are nişte favoriţi de-ai putea să zici că este deopotrivă lord şi jokeu.
Nu. nu ! E nobil. Poartă guler înalt, scrobit şi pantalon cu dungă. E mereu cu „majestatea sa“ în gură şi laudă disciplina germană. Când a adus vorba despre Take Ionescu, a spus că „e mai bine să nu vorbim, despre domnul acfcsta“. Au ei ce au unul în contra altuia, demult.
   Omul cu tărâte se simte mai bine aici. între boieri. Boierii sunt pe scenă, căci în sală e lume pe care ,a mai văzut-o şi la întrunirile „patrioţilor*1. E adevărat, mai putină, dar e mai bine aşa, căci altfel năduşeşti şi te calcă toţi pe bătături. Boierii din partidul conservator — adică aceştia care sunt cu nemţii, căci şi conu Nicu era conservator. însă el era contra — au haine negre şi cămăşi cu piept tare şi purtări distinse. Cine spunea că ei nu-şi iubesc ţara ? Vorba lui Pe- trache: dacă eşti nervos, nu făcea politică, du-te la doctor.
   Merg şi ei spre palat. Ii înjură unii de pe trotoare, dar politia îi apără. Când ajung la palat, boierii din frunte — Carp, Marghiloman, Lahovari, prinţul Brân- coveanu — intră în curte, sunt conduşi Ia mareşal şi-l roagă să depună la picioarele tronului si ale maiestăţii sale omagiul lor.
   Aşa da ! Iată ce înseamnă să fii bine crescut, să ai educaţie boierească ...
   Nimereşte intr’o zi la clubul liberal. Face o expunere în cerc restrâns, Ionel Brătianu. Sfinxul nu e mut. Vorbeşte si el din când în când. dar cui trebue, oamenilor cu scaun la cap, nu celor fără treabă, care umblă dela o întrunire la alta si ascultă brasoave. Omul cu tărâţe dă dreptate primului ministru. Politica ţării nu se discută la Dacia şi hotărîri nu se iau la statuia lui Mihai Viteazul. Noi ne-am declarat neutri. Suntem neutri câtă vreme nu vor interveni alti factori. Se va aviza Ia timp. Nu primeşte lecţii de patriotism dela nimeni, şi cu .atât mai puţin dela oameni care ar avea ei nevoie de astfel de lecţii. (La cine s’o fi dând? se întreabă cel care a renuntat Ia vechi!e-i păreri; nu mai este nici cu conu Nicu, nici cu conu Petrache: e cu Ionel). Ionel îşi cântăreşte atât de mult cuvintele, le suceşte, le ră«suceste. că face din ele şarade. Poţi să înţelegi ce vrei. Mai bine zis, nu înţelegi nimic. Aşa trebue să vorbeşti când eşti om cu răspundere. Hotărîrea cu care pleci este să aştepţi, să te pregăteşti sufleteşte, să te gândeşti că interesele naţiei pot să fie apărate şi’ntr’un fel şi în altul.
   Repetă cuvintele auzite la club.
   El e numai un guguman. Un guguman cinstit. Şi unul ca oricare. Sunt însă alţii care, fiind mai gălăgioşi, mai isteţi, trag foloase. înalţă un braţ răzbunător în aer şi întind o mână miloagă la un ghişeu de bancă sau legaţie. Se bat pentru idealul patriei în piept, chiar acolo unde este buzunarul cii un teanc de permise pentru export. Sunt azi pentru Antantă. Sunt mâine cu Germania. Pentru o poziţie şi aita invocă argumente. Sunt şi pentru unii şi pentru ,alţii în acelaş timp, numai naţiunii să-i meargă bine şi să se aleagă cu un ce profit.
   Omul nostru le întoarce tuturor spatele, ajungând la încheierea că e mai bine să ne vedem de ale noastre, să nu ne băgăm capul sub patrafir, să aşteptăm. Aşa cum spune şi primul ministru. Dar primul ministru umblă cu ocaua mică. Ii duce pe beligeranţi cu vorba, închipuindu-şi că ei îl cred pe cuvânt. Nu-1 cred, insă n’au încotro. Aşa e situaţia.
   Nu numai popa Lucaci a venit ca martir cu paşaport în regulă. Au venit şi alţii, mai în regulă, mai pe drumuri tăinuite din munţi. Nu putea să lipsească poetul neamului, care de altfel îşi face vacul mai mult în regat şi anume prin casele protipendadei. De aci, din saloanele unde îl înconjoară şi-l răsfaţă cucoanele, el continuă să ducă nostalgia busuiocului dela icoană, a clăcaşilor şi a Oltu'lui. In poeziile pe care le scrie acum, oraşul e arătat ca un loc al pierzaniei, dar de vreo zece ,ani trăieşte mai mult aici decât printre ortacii de peste munţi. E bondoc, are ochi de broscoi cum are prefectul Corbescu şi burtă mai mică decât popa Lucaci.
   Nu arată rău nici ceilalţi, fie ei popi, protopopi, dascăli de şcoală, red,aqtori de gazete, doctori iîn jură, conducători de bancă sau de cooperativă. Unii, în graba plecării, au luat cu ei şi creiţarii băncii ori ai cooperativei. „Când vom avea România Mare, ne vom socoti noi cu poporenii", îşi spun ca să se împace cu conştiinţa lor. „Dacă-i lăsam — gândesc ei mai departe — poate că-i luau ungurii. Şi apoi nu ştiam că aici fraţii ne vor primi cu braţele deschise. Unde văd un ardelean. îl pipăe să-i găsească urma lanţurilor robiei de o mie de ani, îl poftesc prin familii şi-l ospătează, îi fac rost de gazdă şi-i dau o leafă. Tune dracii în ea, că asta-i viaţă faină !“
   Treaba lor e să scrie la gazete şi să vorbească la întruniri. Să se lase purtaţi ca moaştele pe străzi când este o manifestaţie. Să călărească pe statuia voevo- 
   dului, care a lăsat cu limhă de moarte să luăm Ardealul. Sâ intre prin cafenele şi berării pentru ca mulţimea să bată din palme când îi vede şi să cânte „La arme”.
   Ei se urcă pe mese şi rostesc o cuvântare aprigă, după care se îmbată cu fraţii regăţeni.
   Cel mai neostenit şi mai neînduplecat este Dru- maru. E voinic, are umeri laţi, capul pătrat, braţele scurte. Are si el burtă. Pare cârciumar sau măcelar. Unii spun că ar fi învăţător. Tune-1 şi detune-1, că mulţi draci are în burdihanul lui-! De unde a venit nu se prea ştie. Cu ardelenii lui, are şi nu are a face. S’ar părea că nu se împacă prea mult cu ei. Este adevărat qă ardelenii, ei între ei, se mănâncă. Au pricinii de vrajbă. Naiba ştie-i ce-or fi având de împărţit între dânşii ! Nu-i uneşte decât hotărîrea de-a face ca ţara-mumă să intre în război cât mai repede. Si încă şi pe chestia aceasta au început să se deosebească. Unii trag acum spre Brătianu, care nu se grăbeşte şi nici nu se rosteşte. Dacă primul ministru e de părere că aşa este bine, dece să-l silim să facă altfel ? Nu e bai dacă fraţii din Ardeal mai aşteaptă o ţâră. Pe aceştia îi împroşcă şi-i fulgeră ceilalţi. S’au dedat la trai bun în regat. Avea dreptate cine spunea că aici este Sodotna şi Gomora. Si-au făcut un rost. Durere ! începură să facă şi afaceri cu permise, cu contrabandă. Trimit ungurilor untură şi grâu. Unii făcură legături, nu numai cu Peşta, dar şi cu Berlinul. Durere l
   Câţiva se dădură pe faţă cu duşmanul. Luau bani dela Czernin si dela von dem Busche ca să ceară acum ţării-mume să meargă cu Puterile Centrale. Vorbeau la întrunirile lui Marghiloman şi la ale lui Fleva, scriau la gazeta lui Slavici. De două, de trei, de o sută de ori — durere !
   Drumaru nu se bagă cu ardelenii. La rându:le, aceştia se uită la el ca la un concurent. Nu-1 pot suferi. E demagog. A ştiut să-şi facă legături, să desferece toate uşile. Publică articole violente în „Adevărul". Filipescu merge cu el la braţ în fruntea manifestanţilor. Peste burtă s'a încins cu’n cordon tricolor. Goga, gelos, nici nu-i dă mâna. El nu se sinchiseşte. Lucrează pe cont propriu. Unii spun: e curajos. Alţii: e escroc şi obraznic. îşi îngădue să-l înjure pe Brătianu. Înjură până şi dinastia. Uită că este un tolerat
   Drumaru vrea război fără întârziere. Vrea ca oastea română să ajungă până la Viena, până !a Berlin. II doare văzând lipsa de interes, de demnitate a fraţilor din patria liberă. înfiinţează atunci Gardn Demnităţii Naţionale, căreia, pe scurt, i se spune-> Ghedetieul. Poate să fie ghedenist orice român, orice patriot, plătind o cotizaţie, şi chiar gratis. Ghedeniştii se vor recunoaşte între ei după cocarda sau după banderola tricoloră din jurul braţului. Vor avea datoria să răspundă la orice chemare a Gărzii. Se înscriu oameni cu situaţii oficiale, oameni bogaţi care subvenţionează generos Garda, preoţi, pensionari, studenţi şi liceeni. Personalităţile dau fonduri şi prestigiu; tineretul dă Gărzii dinamism.
   Garda n’are statute, n’are sediu, n’are o conducere cum au alte societăţi, deşi ea poate fi socotită în scurtă vreme ca un partid. Statutul e Drumaru; sediul pentru fonduri ei buzunarul lui. Ceilalţi patrioţi, când voiau să organizeze o întrunire, tipăreau afişe pe străzi, publicau anunţuri mari în gazete. Ghedeneului îi ajungeai o simplă informaţie. Alteori, nici atât. Când Drumaru ieşea pe înserate dela restaurant şi voia să mai pună oraşul în mişcare, n’avea nevoie decât să se plimbe de vreo două ori, în sus şi’n jos, între Teatru şi Capşa. II cunoştea 
   toată lumea, după cordonul tricolor şi după bastonuî noduros. Se apropiau de el ghedeniştii, fireşte cei mai mulţi şcolari şi studenţi. Se înmulţeau. Se-,amestecau şi rable. Se băgau şi vânzătorii de ziare. Intr’un sfert de oră, erau câteva sute. Căpetenia se urca pe-un burlan, pe-un scaun scos dintr’o prăvălie şi acolo, ©prind circulaţia căii Victoriei, dădea drumul unei cuvântări furtunoase. Nu vorbea mult. Scurt. Scurt, dar detunător, să-i scoale si De morţi din morminte, să-l trezească şi pe Brătianu din soma, să turbure tihna contelui Czernin. La acesta, adică la legaţia austro-ungară, merge cu alaiul şi sparge alte câteva geamuri. Mai spărsese şi acolo şi la legaţia lui von dem Busche, silind guvernul, de fiecare dată, să ceară scuze şi să angajeze un geamgiu.
   Poliţia se ferea din calea ehedeniştilor. Cel mult îi urma la distanţă respectuoasă. Ca să poarte atâta frică lui Drumaru şi oamenilor lui fusese nevoie să primească pe spinare, în câteva rânduri, nişte ciomege tot aşa de vârtoase ca acela al şefului. Fusese mai cu seamă nevoie ca, într’o zi când Corbescu îi împiedica drumul cu o companie de jandarmi, Drumaru să-l smulgă din cercul poliţiştilor, să-l ^puce de piept şi să-l sgâlţâe ca pe un popândău.
   Dela o vreme şeful Ghedeneului avea ca aghiotant pe-un lungan cu plete, cu zeghe şi cu un ciomag care-1 întrecea pe-al lui Drumaru. Aghiotantul purta tricolorul de-a-curmezişul pieptului. Se spunea despre ei: e bucovinean şi poet. Era într’.adevăr cântăretul Putnei şi-al lui Ştefan cel Mare, poetul Nicoară Pârcălabu. Un timp, el pierise din Capitală. Se înrolase voluntar într’un regiment, dar acolo a fost tuns si frecat de sergenţii majori. El credea c’o să stea la popotă cu colonelul şi cu ofiţerii ceilalţi şi că treaba care i se va da s’o facă va fi citirea de poezii naţionaliste în faţa trupei. A suferit vreo şase luni, s’a sbătut să i se anuleze înrolarea ca voluntar. Câteva luni a stat deasemenea tăinuit până i-au crescut pletele.
   Puţină lume cunoştea păţania poetului.
   Acum se alăturase mişcării ghedeniste, iar bondocul Drumaru văzuse în el un băiat de ispravă, care mobiliza în orice moment mulţimea pentru manifestaţii. Vedea şi un simbol în împerecherea lor: unul ardelean, altul bucovinean.
   Nicoară Pârcălabu călca încruntat lângă şef, îi sorbea cuvintele din gură şi suferea că maică-sa l-a adus pe lume fără darul vorbirii. In faţa patrioţilor el nu se pricepea decât să răcnească: hăhă ! ura ! tr-ăfasoă ! ruşine ! jos ! hăhă ! Bălăbănea toroipanul deasupra capului şi dădea semnalul bătăilor din palme pentru şef.
   Pe cont propriu, când Drumaru era Ia vreo consfătuire cu oameni politici sau la vreun banchet sau dormea, pletosul se înconjura de-un grup de studenţi pe care-i aduna dela universitate şi pornea pe străzile din centru. Cânta la Teatrul Naţional sau la Terasă. Când, pe trotoar sau la o masă, zărea vreo mutră blondă, tăbăra asupra nefericitului pe care-I decreta neamţ. Nimerea uneori. Se’nşela alteori. Cine putea să-i ceară socoteală ? Omul cu vânătăi şi cucuie gonea ca din puşcă, mulţumit că scăpase cu-atâta. Cetăţenii, chiar cei fără cocarde, se făceau n’aude, n’a- vede. Unii, cu sinceritate sau din laşitate, aprobau fapta „băieţilor" şi-i scuzau când instinctul îi mai înşela cu privire la origina etnică a cuiva. Poliţia o lua din loc cea dintâi.
   Ghedeniştii nu erau mai înainte antisemiţi. Pletosul se trudi să abată mişcarea şi pe panta .aceasta. Cum, o mişcare naţionalistă, care nu strigă jos jidanii şi nu-i bate pe perciunaţi ? Hăhă, dar ce zice profesorul Cuza despre Cahal ? N’aţi auzit ce e Cahalul ? Hăhă, Cahalul este ...
   Nu izbutea să lămurească afacerea cu Cahalul. Nu izbuti să-l convingă nici pe Drumaru că Ghedeneul trebue să lupte şi în contra ovreilor. Pe cont propriu, fără prezenţa şefului care protesta moale, Pârcălabu organiza scurte expediţii antisemite pe Lipscani, unde spărgea în ţăndări o vitrină sau înghesuia lângă zid un evreu şi-l burduşea în pumni. Cătă să-l încredinţeze iarăşi pe şef, că jidanii ţin cu nemţii, însă Drumaru nu voia să-şi complice socotelile. Dece să se mai acaţe şi de israeliţi, când, In taină mare, el convinsese câţiva bancheri şi fabricanţi să susţină Ghedeneul cu fonduri ? Nu ştia nimeni treaba aceasta, fiindcă plicurile i se aduceau de-a-dreptul acasă. Bo- lândul de Nicoară nu ştie nimic şi nici nu se cade să-i spună. Cum să fie ovreii cu nemţii, când ei ajută • mişcare naţionalistă ? Numai ce dă unuia bogat 
   un telefon, şi se înfiinţează omul israelitului cu banii. Studentul ştie una şi bună — jidovii — că aşa l-au învăţat Iorga şi Cuza. Asta e politica regăţeană. Dacă băiatul vrea să se mai încălzească şi să mai încălzească şi pe alţi băieţi, apoi spargă un geam şi-o tărtăcuţă de ovrei, dar asta nu când e el de faţă. şl nu când se face o manifestaţie sub conducerea lui.
   Se stârni într’o după amiază, pe calea Văcăreşti, o larmă cumplită. Fugea lumea pe trotoare şi prin mijlocul drumului. Alţii se băgau prin ganguri. Huruiau obloanele prăvăliilor.
   — Vin studenţii!
   . Veneau într’adevăr. Nu erau mulţi: treizeci sau patruzeci. Conducătorul lor rotea ochi fioroşi şi un ciomag cu noduri. Purta părul mare, o zeghe şi, de-a-curmezişul pieptului, o fâşie tricoloră. Ceilalţi aveau cocarde la piept, banderole pe braţ. In mâini, unii aveau bastoane, alţii bolovani. Mergeau în marş forţat, strigând la răstimpuri: jos jidanii, înconjurând pe câte cineva, măsurând beţele pe spinarea lui, aruncând cu-o piatră într’un geam, izbind cti picioarele in obloane. începuseră bătălia pe Lipscani, o continuaseră pe Bărăţiei, se găseau acum pe Văcăreşti.
   Cetăţeanul Calman se trezi din toropeală. II sgâl- ţâise un muşteriu. Vru să spună supărat: „Ce tragi aşa de mine că doar n’a venit Cuza ...“ când văzu că şi muşteriii ceilalţi erau tot aşa de speriaţi ca şi cel care îl scuturase.
   — Vin studenţii!
   Unii o luaseră la sănătoasa din ceainărie, uitând să plătească ce consumaseră. Alţii, cu mai mult curaj, sau mai fricoşi, stăteau în picioare, cu privirile aţintite spre uşă. Huruiau prin .apropiere alte obloane.
Se vedea prin fereastră lumea fugind şi privind din când tn când în urmă.
   Stăteau în picioare, în ceainărie şi „filosofii". (Aşa le spunea cetăţeanul Calman, cu ironie blajină, celor care puteau să rămână o zi întreagă acolo, şi să discute chestii cu socialismul, cu anarhiştii, cu ţioniştii, cu dumnezeu ; să se certe şi să se împace). Dintre ei, unul cu gulerul cămăşii descheiat, spuse:
   — Ei, şi ce dacă au venit antisemiţii ? Chestia
este: cum ii lăsăm să	plece ?
   Altul, un anarhist,	îşi mărturisi părerea de	rău	că
nu are o bombă în buzunar, ca siă-i înveţe minte. II sfătui pe cetăţeanul Calman să coboare oblonul şi-i îndemnă pe toţi s’o tulească prin fund, pe la bucătărie.
   — Ruşine, prieteni! Ruşine, cetăţeni şi tovarăşi !
se aprinse cel cu grumazul liber. Nu mă miră că prietenul anarhist ne	spunea să dăm	bir cu	fugiţii.
A şters-o, bag de seamă, şi prietenul	ţionist.	Eu	vă
cer să ne batem cu huliganii şi să-i batem.
   — Da, da, uşor de zis, glăsui cineva care făcea parte dintre materialişti, adică era misit sau negustor. Dar dacă or fi mulţi ?
   — Ei, şi ? continuă vorbitorul de mai înainte. Dacă noi ne luăm cu ei la bătaie, capătă curaj şi cartierul. Dacă îi batem acum, nu mai vin altădată pe aici. Tovarăşi ! cetăţeni ! vru să mai spue omul, care prinsese poftă de un discurs, pe când ceilalţi se uitau cu priviri plouate prin fereastră, spre stradă.
   Nu putu să urmeze. O piatră făcu ţăndări un geam. Câţiva dinăuntru vrură să fugă, ,aşa cum îi învăţase anarhistul, pe la bucătărie. Un curaj uimitor arătă cetăţeanul Calman, patronul ceainăriei. El pusese mâna pe un scaun şi se repezi spre uşă, alături de oratorul de adineauri, care găsise in cuier o umbrelă. Cetăţeanul Calman avusese ideea să încuie uşa dinspre bucătărie, astfel că. vreo doi fugari nu avură încotro şi se alăturară şi ei celorlalţi, care se năpustiră în stradă.
   Uimiţi că întâmpină pentru întâia oară împotrivire, huliganii se strânseră în jurul căpeteniei lor, lunganul cu plete şi cu ghioagă. Făcură praf geamurile ceainăriei. învârtiră bastoanele în dreapta şi In stânga, dar în curând se simţiră încolţiţi. Văzând bătălia din dreptul ceainăriei, unii care fugeau pe stradă sau se ascunseseră prin ganguri, dădură buzna pe la spatele antisemiţilor şi-i împresurară. Huliganii pricepură că li s’a înfundat. „Hăhă, nu fugiţi, fraţilor !“ răcni cel cu păr lung, cu zeghe şi cu tricolor peste piept. Fusese mai înainte şi cu ghioagă, dar i-o smulsese din mâini unul cu cămaşa descheiată la gât, care acum îl smucea de plete şi-l croia cu un ciot de umbrelă. Când îl înşfăcă pe goiăneţul care 11 trăgea de păr, îşi simţi o ureche muşcată. Răc i cd un taur, se dădu înapoi. Privirile bolovănoase îl re- cunoscuseră pe cel care-i mai sângerase odată, într’o încăerare la Ateneu, urechea.
   Tovarăşul Mitică., fiindcă el era, se 1 ă dimpreună cu prietenii şi cetăţenii din Văcăreşti, după năvălitori. Câţiva fură ajunşi din urmă şi primiră alţi pumni şi alte beţe. Căpetenia lor avea, însă, picioare mai lungi şi mai sprintene decât ale tuturor. El gonea departe, cu părul peste ochi. Cu mâna îşi freca urechea însângerată.
   Proprietarul berăriei Carpaţi cumpărase casa dela Şosea a unei boieroaice, care-şi toca averea la cărji, nevrând să lase nicio leţcaie moştenitorilor. îşi cumpărase doi cai de curse. Avea o brişcă pe roţi înalte, trasă de alţi doi cai de spiţă englezească. Trăia mai departe cu frau Teresa, dar într’ascuns, căci er.a însurat şi-i era frică de nevastă. Cu frau Teresa petrecea, după ce închidea prăvălia proprie, în boschetele cârciumilor dela Herăstrău şi Băneasa.
   De trei ani şi mai mult treburile îi mergeau din ce în ce mai bine. De când se pornise războiul in Balcani. De când se trezise patriotismul în lumea Bucureştilor şi voiau toţi să-i batem pe bulgari şi să le luăm Silistra. De când, după ce au făcut scofala asta, se aprinsese războiul in lume şi voiau să fim şi noi nuntaşi.
   Grădina lui era cea mai mare din centru. Şi era aşezată, intr’adevăr, în locul cel mai bun. Pe unde lumea se plimbă, debarcată din toate tramvaiele, şi de cele de pe Academiei şi de cele din bulevard. Peste drum de universitate. La doi paşi de statuia lui Mihai Viteazul, unde .aproape în fiecare zi se revărsa câte
o	coloană de manifestanţi. După întrunire, multă lume intra la berărie. Chiar şi când nu era întrunire, grădina era locul de adunare .al patrioţilor. Iarna, spaţiul dintre pereţii de sticlă era, deasemenea, mare. încăpeau vreo sută de mese, la care puteau să stea, pe puţin, patru sute de consumatori. Cu un pahar de bere, cu un corn, cu o friptură sau numai cu o pereche de mititei, puteai să asculţi sau să rosteşti discursuri războinice, să te Laşi încălzit de orchestră, să aplauzi, să răcneşti, iar uneori să participi şi la o încăierare. Nu se grăbeau unii să se ridice, când un grup sau orchestra începea să cânte imnul regal sau un marş naţional. Se plictiseau să se tot aşeze pe scaun şi să se scoale. Veniseră să se recreeze un ceas. Să se răcorească bând o halbă. Să mănânce cu nevasta un muşchi. Să asculte un vals. Turmentaţii din berărie îi tot trăgeau cu „Deşteaptă-ie ro- mâne“ şi cu vorbărie umflată. Vor război. O să le iasă prin nas războiul. Numai să vedem câţi au să se grăbească să meargă la război. Câţi au să se învârtească la partea sedentară. Ieşea bătaie. Sbura un ţap cu guler în obrazul celui care nu dădea dovadă de românism. Sbura un sifon în căpăţâna altuia.
   începuseră să mănânce tot mai des trânteală oameni care, după mutră, după culoarea părului, păreau să fie nemţi. Cine era mai stacojiu -la obraz, cu mustaţa sau părul mai în bătaia spicului, se-alegea tăvălit pe sub mese. Ghedeniştii vedeau pretutindeni nemţi, unguri şi spioni.
   Drumaru poposea de multe ori seara, acolo', cu aghiotantul său şi cu o droaie de studenţi. Ocupau câteva mese, iar mesele se acopereau numaidecât cu halbe. Halbele se goleau, dar îndată erau înlocuite cu altele. Localul se simţea în sărbătoare. Patronul ieşise respectuos în întâmpinarea şefului ghedenist, după ce îşi înfipsese, la repezeală, o cocardă în piept. Era şi el unul dintre sprijinitorii gărzii naţionale. Nici nu se putea altfel. Dar, ca şi alţi sprijinitori, avea îndatorirea să nu sufle nimănui un cuvânt despre cât dă, şi cui anume dă. Fireşte, îi dădea lui Drumaru. când Drumaru, umflat de bere, ieşea la toaletă. Se lua după el şi-i strecura plicul în haină. Plicul era câteodată mai subţire, câteodată mai gros. Era mai gros în serile când şeful Ghedeneului arunca dela Început priviri îmbufnate orchestrei.
   Ochestr.a era aceeaşi, cu aceleaşi fete si cu aceeaşi cârmuitoare. Dar, pe nesimţite, nici fetele şi nici frau Teresa nu mai erau blonde. Aveau părul în nuanţe închise, dela castaniu la negrul de cărbune. Se constatase, cu uimire, că nu erau nemţoaice. Erau, unele cehe, altele poloneze, iar patronul şi prietenii fetelor, ei înşişi clienţi ai berăriei, izbutiseră să-i convingă pe consumatori că, într’adevăr, orchestra este alcătuită din reprezentante ale unor popoare ce gemeau sub Habsburgii tirani. Sentimentele româneşti ale fetelor nu puteau să fie puse la îndoială. Nu s’au bucurat ele când cu campania din 1913? Nu puneau tricolorul la piept ? Nu fâlfâiau un drapel românesc ? Nu cântau şi atunci, şi nu cântă şi azi, cântece patriotice?
   Mai demult, într’o seară, Nicoară Pârcălabu se îmbătase sdravăn şi se clătina în faţa orchestrei. „Putorilor! nemţoaicelor! spioanelor!“ striga amenin- ţându-le cu o halbă plină. Fetele îngheţaseră. Frau Teresa, care semăna acum cu o Carmencită, abia se stăpânea să nu leşine.
   A fost un noroc mare că Pârcălabu era prea beat, că nu se putea ţine pe picioare şi că nu se prea auzea ce spune. Un noroc a fost că intrase în berărie singur. Dar norocul cel mai mare a fost că tocmai atunci veni cu un stat major, acolo, şeful, adică Drumaru. Pe Pârcălabu l-a luat el, l-au luat ceilalţi cu binişorul, l-au proptit pe un scaun între ei, i-au mai dat o bere, şi Pârcălabu a adormit. Atunci a avut loc, între patru ochi, o explicaţie a şefului cu proprietarul localului: „Ce este cu orchestra? Cu nemţoaicele?“ „Nu sunt nemţoaice". „Mă rog matale, nu mă lua ca pe- un nă,tăntol, că mă supăr, şi eu mi-s rău tare Ia mânie. Ce e cu ele?“ „Sunt cehe... poloneze...". „Pe 
   dracu! Să vorbim ca oamenii pe care nu i-a făcut maica lor cu degetul".
   Au mai vorbit ceva, nu însă mult, căci s’au înţeles. De-atunci sprijinea patronul, Ghedeneul. Câteodată, fie din cauza băuturii care fermenta în burta Iui, fie că aghiotantul mârâia împotriva nemţoaicelor, Drumaru se necăjea şi arunca femeilor uitături încruntate. In seara aceea, plicul, care luneca în buzunarul Iui, la closet, era mai rotunjor. „D’apoi să le dăm în mâni-sa de femei, c’or fi într’adevăr cum grăieşte patronul. P,atronul e un român curat şi n’ar ţine spi- oane“, spunea el pe urmă lui Pârcălabu şi celorlalţi. Aceştia îl credeau numai pe jumătate. Nu se încumetau să se împotrivească şefului şi martirului.
   S’a mai întâmplat să fie o explicaţie între frau Teresa şi el. A pus întâlnirea la cale chiar patronul care ţinea Ia femeie, dar nu într’aiâta încât să facă moarte de om pentru ea. Mai mult decât orice se temea să nu
i se facă praf localul într’o noapte când, fie şeful, fie ghedeniştii, se vor îmbăta mai straşnic. Ar fi renunţat la orchestră, însiă frau Teresa îl ameninţa cu indiscreţii conjugale. Poate că prinde dintrodată doi iepuri. II mai lasă şi nemţoaica în pace, îl mai lasă şi ghedeniştii. A reuşit, căci s’a retras fără să se bage de seamă, tocmai când Drumaru era într’o explicaţie mai aprinsă cu ea, în cabinetul separat dela Flora. Şi-au vorbit la început nemţeşte. Pe urmă n’au mai avut nevoie să-şi vorbească. Se ’nţelegeau cu mâinile.
   Prefectul avea zile din ce în ce mai proaste. II hărţuiau războinicii, care îşi făcuseră obiceiul să dea buzna în’ piaţa palatului, să cânte, să joace, şi să aibă pretenţia ca regele să iasă în balcon. Corbescu se împotrivea coloanelor în dreptul Teatrului Naţional, dar mai totdeauna rândurile jandarmilor şi ale gardienilor erau rupte. De prin balcoanele caselor învecinate, .autoritatea era împroşcată cu coceni de porumb, cu pătlăgele sau cu felii de pepene. Aproape regulat, prefectul se pomenea cu pălăria turtită sau înfundată până la ceafă.
   Se retrăgea strategic. Singura lui grijă era ca pe zidurile palatului să nu se scrie cu tibişirul cuvinte insultătoare şi să nu se mai lipească bilete „de închiriat".
   Avea ordin ca jandarmii şi gardienii să nu mai întrebuinţeze patul de puşcă. Era cum e mai rău — răspunzător totuşi de menţinerea ordinei. II păzeau inspectorii şi ofiţerii şi se făcea că n’aude huiduielile manifestanţilor. Se făcea că nu înţelege cui spun rău crescuţii, Broscoiul. Aştepta, până osteneau strigând şi ţopăind, până se însera şi începeau să-şi ia valea.
   Uf, bine dă a mai trecut o zi!
   Ca îşi ministrul său de interne, aştepta ceasul mobilizării, cu stare de asediu, cu patrule militare pe străzi. Să le mai dea mâna zurbagiilor, atunci, să batjocorească autorităţile, să scoată pietre din caldarâm şi să arunce în jandarmi. Ştia că ministrul nu-1 poate suferi şi că nu-1 mai primeşte la raport. Stia că acesta face haz nebun când aude că iar i-a spart cineva, pălăria.
   Cu sindicaliştii, cu muncitorii, treaba merge mai uşor. Aici n’are ordin să-l împiedice pe soldaţi să dea cu patul armei. Fac şi muncitorii, întruniri. Ar vrea să facă şi manifestaţii de stradă, însă de fiecare dată locul unde ei se ,adună, este împresurat. Nu pot să treacă, după ce s’au încheiat cuvântările, decât răsle- ţiţi, printre două rânduri de baionete. Când e vorba de ei, i se dau totdeauna prefectului mijloacele trebuitoare. Dacă ar vrea, i s’ar pune toată garnizoana la dispoziţie. Dacă ar avea mai puţină pică în contra muncitorilor s’ar întreba dece nu este ajutat tot astfel când au loc dezordini patriotice. îşi răspunde, fără a se întreba: aceia sunt ai noştri, ceva mai înfierbântaţi poate, pe când socialiştii sunt în slujba străinilor. Ei strigă „jos războiul !“, făcând astfel jocul duşmanilor. Se spune că au şi primit bani dela nemţi ca să facă pe pacifiştii. Tot pentrucă sunt în serviciul duşmanilor, fac greve, stârnesc populaţia pe tema scumpetei, cer să nu mai fie oamenii concentraţi, le întărâtă pe femeile concentraţilor siă ceară ajutoare mai mari.
   S’au mişcat iarăşi cei dela Poştă, şi el a înnăbuşit, după două zile, greva lor. A întrebuinţat o stratagemă: i-a chemat pe delegaţi la prefectură, să trateze cu ei, şi i-a arestat. Simplu. Ceilalţi s’au întors la serviciu.
   A fost tămbălău din nou cu setebişfii. Din nou au intrat în ei jandarmii şi gardienii prinzându-i ca pe şoareci la locul de întâlnire. Care cum ieşea, îşi primea porţia. A făcut câteva duzini de .arestări. I-a trimis pe arestaţi la comenduire să fie concentraţi. Primul ministru l-a felicitat prin telefon. Acţionarii s’au întrunit în consiliu şi i-au trimis o adresă omagială.
   Atenţie la femeii
   Nu s’a1 împăcat niciodată cu ele şi deaceea i-a ieşit nume rău. Acestea, cu atât mai mult îi erau nesuferite, fiind râu îmbrăcate şi afurisite de gură. Veneau din mahalale cu praf sau cu noroi; se vedea după încălţămintea lor. Unele aveau picioarele desculţe în papuci. Purtau rochii peticite; pe cap aveau tulpane sau nu aveau nimic. Le era părul nepieptănat. Unele ţineau de mână un copil şi’n braţe alt copil.
   Era ziua de plată ,a ajutoarelor. Bărbaţii lor erau de doi, de trei, de cinci ani în straie militare. Erau concentraţi. Ei erau luptătorii de mâine. Familia lor nu putea să fie uitată. Societatea care avea grija părinţilor, nevestelor, copiilor, se numea „Familia Luptătorilor". Avea fonduri dela Stat şi mai strângea şi ea prin colecte, bazaruri, loterii şi serbări. Conduceau societatea doamne din lumea mare, cucoane de miniştri, deputaţi, generali, moşieri, fabricanţi, negustori. Doamne şi mai bătrâne, dar şi tinerele. Erau şi domnişoare. Purtau, ca în 913. scufe albe si bluze albe. iar pe mâneci banderola cu crucea roşie. Deaceea, poate, erau la „Familia Luptătorilor" atât de mulţi civili tineri, voluntari, şi atât de mulţi ofiţeri rezervişti-, strânşi ca în corset, în uniforme noi.
   Toată lumea de aici, în frunte cu doamna preşedinte şi cu doamnele vice-preşedinte, până la modestele secretare si la femeile de legătură şi de .alergătură, nu aveau nicio pricepere administrativă. Roiau în jurul instituţiei escroci de toate mărimile, care. sub patronajul „Familiei", organizau combinaţii al căror beneficiu intra mai mult în buzunarul lor si al unor complici de ambe sexe. Funcţionarii angajaţi cu leafă le duceau pe cucoane de nas, încurcând scriptele. Se adunau fonduri de pretutindeni, şi fondurile nu ajungeau. Lipsea o evidenţă ,a familiilor de concentraţi, care trebuiau să primească ajutoare. Unele familii primeau de două ori. Primeau altele, care nu .aveau pe 
   nimeni din ai lor, concentrat. Nu primea cine avea dreptul.
   Era ziua ajutoarelor, fără ca situaţiile să fi fost întocmite. Doamnele din comitet se simţeau în panică. E un scandal. Ce a făcut doamna răspunzătoare cu plăţile? Ce ,a făcut contabilitatea? Ce face casierul?
   In fiecare lună se întâmplă la fel. Şi în fiecare lună sumele date ca ajutoare, se micşorează. Primeau femeile treizeci de lei. Dacă aveau copii, căpătau patruzeci. Li s’a scăzut la douăzeci şi cinci, la douăzeci de lei. Femeile sunt rele de gură. N’au educaţie. Nu sunt respectuoase. Când doamnele din comitet coboară din trăsură sau din maşină, la societate, ele abia se dau înlături să facă loc. Bombănesc, şi-ajung uneori la urechea cucoanelor cuvinte foarte vulgare. Mahalagioaicele ,ar vrea să fie toată lumea la fel. Ar vrea să fie si ele cum sunt doamnele din societate. E o inconştienţă. Este o necuviinţă.
   Vin cu noaptea în cap. Pălăvrăgesc ca gâştele. Se întrec parcă în tânguiri. Că nu şi-au mai văzut bărbatul de un an, de doi. Nu a mai căpătat concediu. Concediu capătă numai cine sfanţueşte pe majur. Proprietarul vrea să le dea afară căci n’au plătit chiria. De unde s’o plătească? Una a avut un copil bolnav de brâncă, alteia i-a rămas socrul damblagiu. înainte mai ciocănea şi el şi mai scotea ceva. Acum ea e datoare să poarte ,şi de grija lui; doamne iartă-mă, nici nevoile nu mai poate să şi le facă singur. Copiii au fost trimişi acasă dela scoală, fiindcă n’au adus banii pentru lista de subscripţie a „Familiei Luptătorilor". Cum să aducă, dacă şi tatăl lor este concentrat şi ajutorul se strânge anume pentru ei? Directorul e câine şi e prost. El ştie că a primit liste pe care trebue să le umple. Cum să le umple dacă n’aduc copiii? Toţi copiii trebue să aducă, şi mai cu seamă ăştia care capătă ajutor. Se ajută pe ei.
   Având timp prea mult, căci mereu sunt lăsate să aştepte la uşa societăţii, şi fiind necăjite, găsesc lesne pricini de sfadă între ele. Una o învinueşte pe alta, că se vâră să fie lângă uşă, cu toaxe că a venit târziu. Două îsi aruncă acuzaţia că au luat ajutoare de trei ori într’o lună. Au spus că le chiamă ca pe nişte vecine şi şi-au schimbat zdrenţele între e!e. E ocărită o femeie cu	un	copil în braţe,	cum că a împrumutat
pruncul dela	o cumnată	ca	să capete cinci iei mai
mult.
   Vremea trece. Arde soarele. Femeile stau în arşiţă. Sunt şi mai multe. Pentrucă le dor picioarele, se a- şează pe treptele scării dela intrare, pe lângă zidurile din stradă, pe marginea trotoarului. Un prunc ţipă. A făcut ceva pe el- Ii e foame. Femeia îl sgâlţâe şi, de cătrănită ce este, iî vine să-l arunce în canalul de lângă rigolă. Pe urmă scoate prin bluza numai petice, o ţâţă fleşcăită şi-i astupă gura cu un; sfârc bu- buros, negricios.
   Intră sau Ies cucoane şi domnişoare fandosite, cu câte un bărbăţoi după ele. Sunt sulemenite şi încâr- lionţate, iar bluzele ,albe cu cruce roşie par a fi fost spălate în lapte dulce. Când trec pe lângă femei, îşi strâng rochia în jurul pulpelor şi se feresc — nu cumva să	ia	vreo insectă;	nu	cumva vreuneia din lă-
ţoasele de	pe	jos să-i vină	din	senin poftă să le muşte.
   Ce gând au ilamenitele astea cu femeile necăjite, pe care le-a apucat prânzul aici ? Ismenitelor ce le pasă? Bărbaţii lor nu sapă tranşee şi nu muncesc degeaba la ofiţeri, pentru a le repara garduri, sobe, acoperişuri. Bărbaţii lor nu ştiu ce e aceea concentrare, n’au palmele crăpate de lopată, bătătorite de patul puştii. Sunt miniştri şi deputaţi şi dracu ştie ce-or mai fi, cu burta plină, c.u teşchereaua plină. Şi cine n’are bărbat, ori îi e bărbatul boşorog, are bărbăţoi 
   d’ăştia care se ţin ca ogarii după ele, unii în uniforme cu hamuri, alţii spilcuiţi, în haine civile. Aşa fac ăştia concentrarea : aici, între fustele muierilor. Aşa o să facă si războiul.
   Gândul	femeilor se	duce pe la casele unde n’au
apucat să	deretice azi	dimineaţă, ca să	nu întârzie
aici. Copiii ,au plecat nemâncaţi la şcoală. Au venit acum şi sunt flămânzi şi n;au nicio coajă de pâine. Dacă luau ajutorul mai din vreme, ar fi putut să încropească o fiertură ca să se hrănească copiii cu ceva cald.
   Bate soarele în moalele capului. Ce au de gând cu ele? Scrisese şi’n gazetă că astăzi se împart ajutoarele. Dece sunt purtate pe drumuri? Dece sunt ţinute aici cum stau cerşetoarele la biserică?
   Nu mai	intră nimeni	la societate, dar	ies cucoane
şi	bărbaţi.	Trag maşini	şi trăsuri lângă	trotoar. Fe
meile sărace se dau înlături să nu se mai aleagă şi cu mădularele retezate.
   Trece un vânt mânios peste sufletele necăjite. Un vânt care dogoreşte pe dinăuntru, aşa cum soarele dogoreşte obrazul. Putorile şi marţafoii se duc să crape. S’au rânchezit toată dimineaţa şi acum pleacă. După amiază nu au să mai vină, căci fac serviciu doar dimineaţa. După amiază dorm la răcoare, pe urmă se gătesc şi pleacă la plimbare.
   De amărîtele cu rochii rupte, cu tulpane rupte, cu galenţi rupţi, au uitat. Le-au lăsat să ia praful în picioare, să străbată mahalalele până aici, să stea ca miloasele. Nu s’au uitat la ele. Nu le-a spus nimeni o vorbă: „aşteptaţi; plecaţi; veniţi mâine; poimâine; nu mai veniţi deloc“. Orice, tot era mai bine decât nepăsarea şi sila.
   — Noi ce facem, cucoană ? întrebară vreo două care se găseau iângă scara unei maşini.
   Cucoana era cam grasă. Avea pe piept o decoraţie.
Cine ştie ce nevastă de hot mare o fi. Şoferul era îmbrăcat într’o uniformă şi avea chipiul galonat. Stătea lângă uşa automobilului intr’o ţinută încremenită. Când femeile îi puseseră stăpânei lui întrebarea lipsită de respect, muşchii obrazului i se schimonosiră, din ochi şi din sprâncene făcu zdrenturoaselor semn să-şi lege gura şi să se dea îniături.
   Cucoana, luată fără veste, se fâstâci. Nu răspunse nimic. Clipi din ochi, se uită la femei, o umbră de nedumerire şi spaimă trecu peste figura ei; îl privi pe şofer, luându-1 parcă martor al întâmplării şi se băgă în maşină cu capul înainte. Şoferul trânti uşa, svârli
o	privire de dispreţ şi mustrare femeilor şi se strecură la volan. Când maşina porni, cucoana mai putu să vadă, cu indignare, cum necuviincioasele îşi puneau mâinile în şolduri, şi să audă înfricoşată c’o huiduiau.
   Ca la un semnal începu hărmălaia. Desbrăcatele, descălţatele începură să ţipe şi să ocărască. O parte bună de vorbe grele căpătară cucoanele şi bărbaţii care se găseau în momentul acela printre ele. Nu mai ieşi nimeni din clădire. Cine să înfrunte iureşul de guri deslăntuite? Necăjitele vorbeau toate în aceiaş timp, blestemând, tânguindu-se, ameninţând spre ferestre şi uşă cu pumnul. Copiii pe care-i aveau cu ele plângeau speriaţi. „Vor război? răcneau femeile, bă- tându-se în neştire cu palme'e peste cap şi obraz. Ne-au luat bărbaţii ! Arză-i focul de boieri! Curve, ar- ză-le focul! Am ajuns ca miloagele. Să intrăm peste ele şi să ie târnuim şi praful să se-aleagă de societatea lor!“
   Sparseră două geamuri. împinseră în uşă., dar bărbaţii dinăuntru n’o lăsară să iasă din ţâţâni. Doamnele şi domnişoarele prizoniere prin birouri, plângeau; se topise pudra de ne obrajii lor; se strâmbaseră pe capul lor scufele drăgălaşe.
   Se înţelege că, din primul moment, şi ele şi bărbaţii alergaseră l,a telefoanele din cuprinsul imobilului. Ceruseră telefonistei un singur număr: numărul prefecturii; ceruseră la prefectură pe-un singur om : Corbescu.
   „Cu femeile merge mai uşor, şi-a spus el; un cârd de gâşte; ajung două duzini de gardieni să le pună pe fugă; nu mai iau şi jandarmii".
   Venise în trăsură, în trap domol, cu sticleţii care mergeau în pas aproape alergător ca să nu rămână în urma lui. Pe de o parte, întâmplarea îl amuza. Şi doamna Maltezeanu şi domnişoara Văitoianu aveau la telefon glasuri înfricoşate; îl implorau; îl numiseră binefăcătorul lor. Era şi o verişoară a lui, captivă acolo, li era antipatică; puţină emoţie nu-i strică; să nu mai fie impertinentă. Pe de .altă parte, se simţea stânjenit, fiindcă a ajuns să se bată şi cu chivutele. Va sta de o parte, pe trotoarul celălalt, să nu fie văzut. Va dirija de acolo operaţia care era simplă în fond. Când gardienii vor scoate vinele de bou sau tesacele, ele se vor împrăştia.
   Dovedea încăodată că nu le cunoaşte pe femei. Cu deosebire nu ştie ce pot să spună şi ce pot să facă femeile oropsite, cu belele pe cap, sluţite de sărăcie, fără o rază de soare în cocioabă şi’n viaţă. Ele se întoarseră asupra gardienilor şi-i spurcară cu vorba şi-i scuipară. Erau mult mai multe decât ei şi mult mai furioase, mai cu seamă când câteva dintre ele fură lovite. Ţipau, se trăgeau singure de păr şi .aproape îi răzbiră pe poliţişti.
   Atunci făcu prefectul greşala cea mai mare din cariera Iui. Se apropie de învălmăşeală, închipuindu-şi că, îmbrăcat în negru, cum era, cu guler şi manşete scrobite, cu mănuşi, va inspira femeilor respect, Ie va intimida. Uitase că are ochi de brotac si că e bondoc şi gălbejit la faţă. Nu bănuia că însăşi calitatea pe
care şi-o va da, va turna benzină peste foc.
   Se propti pe picioare, îşi drese glasul şi se încruntă. „Ce e aici?“ spuse el cu voce pe care căuta să şi-o facă aspră, detunătoare; îi era numai răguşită. Nu-1 luă în seamă nicio femeie. ,,Eu sunt prefectul!'1 strigă el fluturând o mănuşă. ,,In numele legii..Credea că, la auzul .acestor cuvinte, muieretul înfuriat va încremeni; va da drumul gardienilor pe care-i tăvălea; va fugi.
   Câteva rupseseră tunica unui gardian şi îi sgâriaseră fata. Tot ele răcneau de parcă le-ar fi bătut cineva în momentul acela. Văzură că un mutunache se sbor- şea! în apropiere. Li se păru că. spunea ceva, dar nu-1 auzeau din cauza tipetelor lor. „Ia tăceţi, fă, — se răsti una la celelalte — să auzim ce spune fătălăul.Când repetă : ,,Eu sunt prefectul.Corbescu, îşi dădu seama că s’a înşelat cumplit în aşteptări.
   Abia peste vreo zece minute l-au putut scoate gardienii Iui din mâinile femeilor. Gardienii scăpaseră într’un hal care stârnea râsul şi plânsul. Acum se trudeau să-I tragă pe şeful lor, care era scuipat şi ocă- rît. L-au tras, l-au urcat în trăsură, au ridicat coşul trăsurii şi caii au pornit, de data aceasta în galop. In galop au pornit de acolo şi gardienii.
   In ziua aceea, ia Parlament, uşierii şi camerierii schimbau între ei priviri care însemnau: „Ce facem? Nu mai pleacă boierii la masă? Ne e foame şi nouă“. Soldaţii şi agenţii rosteau printre dinţi cam aceleaşi cuvinte. Vizitiii şi şoferii se trăseseră la umbră şi glumeau cu gura mai slobodă: „Ce facem, neică? Se ’ncăl- ziră boierii şi uitară de ramazan. Ei s’or fi îndopat la bufet, aşa că mai pot să stea, dar pe noi ne taie al dracului...".
   Boierii se încălziseră într’adevăr. Dintr’o vorbă scăpată cuiva, ieşise un tămbălău întreg. Era în legătură. cu permisele de export. Vrusese cineva să se acate de ministrul Domeniilor, dar Constantinescu- Porcu, pe banca guvernamentală, râdea cinic şi bătea cu palma peste servieta umflată ca un burduf. I se legăna pântecul de veselie. Nu s’a înţeles Ia început dece râde şi ce vrea să spună, arătându-şi ghiozdanul. Când s’a înţeles, a trecut ca un vânt de nelinişte, chiar pe banca guvernului. Cheliile şi pântecele venerabile din băncile din fată s’au cutremurat. Respectabilul Nestor Cincu s’a ridicat cu emoţia întipărită pe chip .şi a cerut şedinţă secretă. L-a aplaudat întreaga Cameră.
   Porcu era azi pus pe ceartă şi voia să dea odată pentru totdeauna peste bot celor care se legau de el, fie de-a-dreptul, fie punând pe alţii. Avea duşmani nu numai în rândurile opoziţiei, dar şi’n partid. Erau mulţi care voiau să-i pună şoricul pe cărbuni şi să muşte din el. îşi vor rupe dinţii. Are şoricul tare. Ii are la mână pe toţi. Toţi, direct sau prin interpuşi, i-au cerut favoruri şi au tras foloase. îşi închipuiau dobitocii că el n’a păstrat dovezile intervenţiilor făcute de ei? Că nu le-a întocmit dosare? Uite-le aici, în servietă. De opoziţie îi pasă mai puţin. Nici nemţo- filii, nici antantiştii nu-1 pot scoate din fire cât îl scoate făţărnicia celor dintr’un partid cu el. Ii are la mână şi pe ei. Răfuindu-se cu cei din opoziţie, va da de înţeles şi .altora că e bine s’o lase mai domol. Lecţia va folosi şi unor colegi de pe banca ministerială.
   Aceştia căutau să-l convingă acum că e preferabil să. nu dea urmare provocării. Nu este momentul. Cearta de aci va folosi duşmanilor dinăuntru şi dinafară. Mai presus de fiinţa, de susceptibilitatea noastră, este interesul naţional.
   Văzând că nu izbutesc să-l facă să. renunţe, au telefonat primului-ministru să vină şi să împiedice, cu autoritatea lui, scandalul. Porcu deschise însă focul îndată, astfel că Brătianu se găsi în faţa unui fapt împlinit. Pântecosului său ministru i se spunea cum
i se spunea, dar i s’ar fi putut spune cu multă dreptate şi Vulpoiul. El arăta şi’n această împrejurare însuşirile din cauza cărora era duşmănit şi temut. Spuse ce trebuia şi în forma în care trebuia pentru ca adversarii şi prietenii să-şi dea seama că e în interesul tuturor să nu mai stărue. Trăgând cu coada ochiului Ia primul-ministru, găsi cuvintele şi accentul! care să descreţească fruntea acestuia. Aminti că toţi din incintă sunt români şi, mai mult decât atâta, sunt reprezentanţii românismului. Vremurile sunt pline de răspunderi. Avem îndatoriri. Să fim Ia înălţimea lor.
   Respectabilul Nestor Cincu îşi înălţă din nou pântecul peste pupitru şi mulţumi domnului ministru pentru cuvântarea domniei sale însufleţită. Nu putea nimeni să pună la îndoială patriotismul şi cinstea domnului ministru de Domenii. In aplauzele bărbilor, burţilor şi cheliilor din primele bănci, îl dojeni pe deputatul care pricinuise regretabilul incident. Deputatul veni la tribună, plouat şi ceru scuze.
   Porcu se întoarse cu spatele.
   Deputaţii se aşteptau ca preşedintele să vestească ridicarea şedinţei. Era scris, însă. ca ziua aceea să fie cu surprize. Rămaseră uimiţi când preşedintele spuse că, în cadrul aceleiaşi şedinţe secrete, domnul preşedinte al consiliului va face o expunere. Era mirată însăşi banca ministerială, căci Sfinxul nu împărtăşise nimănui, nici în ajun, nici cu un minut mai înainte, intenţia de a vorbi. II văzuseră trimiţând preşedintelui un bileţel, dar nu au bănuit conţinutul hârtiei. Aşa era Vizirul. Nu era însă momentul să gândească rău despre el. Ii stăpânea emoţia. Nu cumva a fost în taină şi la palat? Aşa sunt luate uneori marile hotărîri. Te pomeneşti că face o declaraţie, — gândea întreaga incintă. Nu cumva a sosit ceasul? Nu cumva...
   Emoţia s’a dovedit exagerată. Sentimentul general nu a fost însă al decepţiei, ci al uşurării. Al liniştirii.
   „Suntem încă în aşteptare, rosti primul ministru, încă n’a bătut ceasul, dar e pe-aproape. Nu se v,a încheia războiul acesta fără ca şi noi să ne fi spus cuvântul. Ne vom spune cuvântul în război pentru a putea să ni-1 spunem apoi la masa păcii. încearcă unii să ne forţeze mâna. Departe de a tăgădui celor mai mulţi dintre aceştia sinceritatea sentimentelor patriotice, le pun la îndoială simţul răspunderii. Ei vorbesc de momente politice pe care Ie pierdem. Noi trăim momente istorice, nu politice, cum greşit le apreciază adversarii noştri grăbiţi. Cu atât mai mult se impune să fim pregătiţi. încearcă alţii — şi acestora le tăgă- duesc în chipul cel mai categoric sentimentele româneşti — să ne împiedice a urmări politica noastră na- tională. Din fericire, ei nu sunt printre noi. Dar sunt strecuraţi în rândurile muncitorilor, cărora de ani de zile caută să le bage în cap idei primejdioase. Ei se declară internaţionalişti, ceeace înseamnă că s’au exclus singuri din comunitatea naţională. Se declară potrivnici războiului, susţinând că războiul e al clasei burgheze, nu al popoarelor. Precum vedeţi, idei care trebue să ne dea de gândit. Ii agită pe lucrători şi întărâtă mulţimile întregi, folosind pretextul scumpirii traiului şi al salariilor mici. Ii întărâtă pe concentraţi şi pe familiile lor. Spre aceşti vrăjmaşi să ,avem privirile atente, domnilor. împotriva lor să realiziăm mai întâi frontul naţional. Deosebirile de partid şi micile neînţelegeri personale (primul-ministru privi spre colaboratorul său dela Domenii) trebue să cedeze în faţa imperativului patriotic al unirii tuturor conştiinţelor cu adevărat româneşti. Numai aşa într’o zi, care poate să fie foarte apropiată (emoţie în sală) sau ceva mai îndepărtată, vom porni la realizarea idealului nostru naţional, Aşa dar, unire-pregătire — acestea să fie principiile călăuzitoare ale românilor care vor înălţarea patriei lor“.
   Ovaţiile au fost prelungi şi unanime- însuşi Nicu Filipescu se ridică de pe scaun şi, de acolo, ţinu să facă declaraţia de adversar loial că nu a contestat onoratului guvern patriotismul, că subscrie apelul la unire al primului ministru.
   Un general cu piept umflat, cu trei rânduri de decoraţii, se urcă la tribună; bătând călcâiele şi luând poziţie de drepţi cu faţa spre banca ministerială, rotind priviri de vultur peste incintă, ţinu, în numele armatei, să-I omagieze pe domnul preşedinte al consiliului şi să-l asigure totodată că oştenii sunt pregătiţi. „Sunt pregătiţi sufleteşte, răcni el. Sunt pregătiţi şi cu arme“, aminti cu voce mai domoală. „Insă,
— şi răcni iarăşi — chiar daca nu ne vor ajunge armele, ne vom bate cu pumnii!".
   Generalul se roşise şi i se umflaseră vinele dela gât. Izbise în tribună cu pumnii şi e de mirare cum tribuna a rezistat. Izbitura ar îi putut să facă praf o brigadă vrăjmaşă.
   Şedinţa a fost caracterizată de preşedinte ca având un caracter istoric. Păcat că a fost secretă. Propuse adunării — şi adunarea îşi dădu aprobarea în chip entuziast — ca totuşi expunerea domnului prim-mi- nistru, însoţită de declaraţiile d-lor Nicolae Filipescu şi general Mărdărescu, să fie afişată.
   Abia atunci îşi dădură deputaţii seama că orele erau înaintate. Bravo, patru după amiază! Abia atunci se trezi foamea într’înşii. Luară în grabă aperitive la bufet şi se îndreptară spre uşă.
   Camerierii, uşierii, agenţii, jandarmii, vizitiii, şoferii se mişcau de colo până colo, stăpâniţi de emoţie. Nu pentru caracterul istoric al şedinţei boierilor. Nu pentrucă aceştia se îndreptau spre ieşire, în grupuri voioase, cei mai mulţi cu ghiozdane la subţioară şi cu scobitoarea în gură.
   Cine le spusese femeilor să vină în Dealul Mitropoliei? După răfuiala cu gardienii şi cu prefectul s’au pomenit urnindu-se dela „Familia Luptătorilor11, mergând gălăgioase, în neorânduială, pe trotoare şi prin mijlocul drumului. Erau puse pe ceartă cu toată lumea. Ocărau pe un vizitiu de tramvai sau pe un şofer care se băgau cu vagonul sau maşina într’însele. Se dădeau la o parte, dar cu întârziere, fiindcă, în primul rând, vorbind toate deodată, nu auzeau cla- csonul automobilului sau clopotul tramvaiului. „Stai în vascrisul mă-ti că nu vin turcii!'1 bodogăneau ele când se simţeau prididite din urmă. Pe trotoare dădeau peste pietoni ca să nu rămână răzleţite de tovarăşele lor. Blestemau din ce în ce mai tare. Erau năduşite, cu basmalele strâmbe pe cap, cu fustele su- mese. Unele dădeau din plâns în râs, amintindu-şi vreun amăiiunt al încăierării de adineauri. „Au făcut pe ele ,alea dinăuntru11, îşi spuneau. „Cine ziseşi, fă, că era gândacul pe care l-am dat tava?“ „Prefectul11. „Că pocit mai era...11
   De bună seamă că ,a năzărit în capul vreuneia dintre ele gândul de a merge la Cameră să-şi spună oful, şi că, împiărtăşindu-1 altora, au fost şi acestea de aceeaşi părere. Celelalte nu ştiau unde merg. Nu întrebau.
   Abia la Mitropolie îşi arătară unele nedumerirea. „Ce căutăm, leică, aici?11 întrebară. „Să ne procitească mitropolitul?11 Li se spuse că aici se adună grangurii grangurilor ca să pună ţara la cale. Sunt aici şi miniştrii. „N’ar mai fi!'1 rostiră câteva.
   Veniseră cu vreo zece minute înainte de ieşirea miniştrilor şi a deputaţilor. Urcaseră, gâfâind, dealul. Erau întărâtate, pentrucă şoferii şi vizitiii le luaseră în râs. Au răspuns şi ele cu vorbe fără perdea. Au răspuns mai pipărat uşierilor în livrele care au încercat să le depărteze dela intrare.. Venea în grabă un pluton de jandarmi, care făcea paza la parlament, să le împresoare, să le împrăştie sau să le ducă la prefectură. Iluzie! Se bătuseră ele cu gardienii şi-l bătuseră pe prefect. Aveau să se lase înfricoşate de coli- varii ăştia?
   Când primul-ministru, la braţ cu ministrul Domeniilor şi cu Morţun, ieşi, socotind că maşina este la scară, când în urma lui se îmbulziră figurile cele mai de seamă ale vieţii politice, bătălia începuse. Ostaşii se aflau în mijlocul femeilor, fără capele, dând cu pumnii în neştire, mai mult în gol. Femeile trăgeau de ei, îi sgâriau, ţipau. Când zăriră în uşă grupul boierilor cu ghiozdane în mână, îi lăsară pe soldaţi şi se 
   îndreptară spre ei. Plângeau, se bateau cu palmele peste obraji, vorbeau toate deodată. Miniştrii, deputaţii înţeleseră câteva cuvinte desperechiate: „Bărbaţii noştri... murim de foame... batjocură... Mai bine moartea...“ Cei dela spate se traseră înlăuntrul Camerei, indignaţi: ,,Unde este autoritatea? Cum se permite? Domnul prim-ministru a avut dreptate...“ Din pricina îmbulzelii şi, poate, a emoţiei, nu făcură loc destul de repede primului ministru şi celorlalţi miniştri, care se găseau în faţă, astfel că urechile acestora auziră nişte cuvinte, din a căror cauză îngălbeniră. Femeile simţiseră manevra de retragere a boierilor. Va să zică, nu voiau să le-,asculte! Va să zică, şi pentru ei ele erau otrepe, nu făpturi omeneşti! Huideo! Ruşine! Ptiu!
   Da, da, primul-ministru şi ministrul Domeniilor s’au ales cu câte un scuipat ca o decoraţie la reverul hainei. Pe Morţun l-au nimerit în barbă.
\
   Poţi să nu crezi că s’a întâmplat ceva, dar dacă totuşi acest ceva s’a întâmplat, însemnează că e adevărat. Umbla vorba despre Drumaru, însă. ceeace se spunea era o monstruozitate, o ticăloşie, un lucru idiot. însemna că nemţofilii şi-au luat cu adevărat nasul Ia purtare, că Marghiloman, Carp, Bogdan-Piteşti şi Slavici ar merita să fie chelfăniţi. Pe ce se întemeiază obrăznicia lor? Terfelesc tot ce e luptă în serviciul ideii naţionale şi pe toţi luptătorii. Cei slabi de îngeri sunt cumpăraţi cu mărci şi coroane. Cei tari sunt terfeliţi cu noroi.
   Drumaru e din rândurile celor deosebit de tari şl deaceea e obiectul celei mai oribile calomnii. De a- proape doi ani el a declarat război fără cruţare Puterilor Centrale şi uneltelor lor, şi celor şovăelnici şi •celor care vor să umble cu doi pepeni într’o singură mână. Ni l-,a trimis Ardealul ca pe un apostol şi un luptător fără frică. Spre deosebire de alţi iii ai Ardealului, el e mai înflăcărat, mai neostenit, mai înzestrat cu darul de a încăJzi mulţimile. A înfiinţat o mişcare fără statut, regulament şi fără alte forme, însă cu suflet. Sufletul, este el. Garda Demnităţii Naţionale, •G. D. N., Ghedeneul cum i se spune, a răscolit conştiinţele, a dat bătălii, a organizat cele mai impresionante manifestaţii, a asigurat Acţiunii Naţionale întâi, Federaţiei Unioniste mai târziu, succesul acţiunii acestora. Unde ţineţi meetingul? La Arene? La Eforie? La Mihai Viteazul? Câte mii de oameni vreţi să v’aduc? Se face apoi manifestaţie? Bine! Spargem şi 
   câteva geamuri? Dansăm Hora Unirii în piaţa palatului? Foarte bine!
   Ceilalţi fraţi ardeleni aveau despre el păreri pe care nu Ie spuneau cu glas tare. Deaceea părerile lor nu erau ascultate de personalităţile de frunte ale regatului. Rele păreri. Aşa e între fraţi, mai cu seamă că Drumaru devenise foarte popular şi iubit. Iubiţi erau şi ceilalţi martiri, însă el era mai popular chiar decât părintele Lucaci, care-I afurisea, şi decât poetul neamului care nu-i întindea mâna. Aşa dar, invidie, Se întâmplă. E ceva omenesc. Noi, în regat, nu ne căutăm pricină şi nu ne pismuim unii pe alţii? Să facem însă România Mare şi atunci au să vadă până şi duşmanii câtă armonie va domni între noi.
   Cine a svârlit vorba aceea, nu putea să fie decât simbriaş al vrăjmaşului. E drept că, în ultima vreme, şeful Ghedenismului o lăsase mai pe tânjeală. S’a aflat că fusese la Călimăneşti să bea ,ape. Are dreptul oricine să fie bolnav. Pe urmă a mai făcut o întrunire la Statue, dar vorbirea lui a fost parcă mai puţin dogoritoare decât altădată. A fost cam sălcie, cam încâlcită. Pe urmă iarăşi n’a fost văzut, cu toate că nu plecase (jin Bucureşti. Şi atunci — de unde şi de către cine, nu se mai ştie — bănuiala a fost aruncată.
   Poetul Nicoară Pârcălabu ,a declarat că îl taie pe cel care va fi prins că duce vorba mai departe. Vorba nu trebue să ajungă. în niciun caz la urechea şefului. „E o mi,şelie“, răcnea şi bătea cu ghioaga în pământ. „Trebue să fie şi ,amestec de jidan aici, nu numai de şoacăţ“ — garanta el. L-a căutat trei zile, şi dimineaţa şi noaptea, pe şef la hotel, să-l pipăe cu mâinile şi să-i sărute fruntea de martir pe care străinii i-o murdăreau. Trei zile poetul nu s’a mai trezit din beţie.
   In a patra zi, când i s’a arătat ziarul lui Slavici, ,a scos un răget de bou înjunghiat. A simţit în creştetul 
   capului o lovitură ca de măciucă şi un gol. Era treaz dintrodată de parcă nu pusese strop de băutură pe limbă. Nu fusese născocire de şoacăţ şi jidan. Era ceva adevărat. Era o dezertare, o trădare. Drumaru publica în foaia pe care o arsese de multe ori, un articol, o scrisoare, o spovedanie. Se spovedea românilor. A mers pe căi greşite. Destinele României se găsesc în partea aceasta, nu într’acolo. Noi trebue să fim în tabăra aceasta, nu în cealaltă. Au greşit şi marii noştri voevozi şi alţi slujitori ai românismului. îşi recunoaşte greşala. Şi apoi este desamăgit de tovarăşii pe care i-a avut până eri. Ei sunt patrioţi numai cu vorba. îşi fac treburile. Despre ei poate să facă în orice moment mărturie. Cine vrea să-l urmeze pe calea cea nouă, va dovedi că este într’adevăr român.
   — II tai! răcni Pârcălabu spintecând în două, cu un cuţit, gazeta, ca să arate cum îl va spinteca pe şef.
   L-a căutat din nou şi, se înţelege, nu l-a găsit. Era Ia mintea oricui că desamăgitul părinte al Ghedenis- mului n’avea interes să rămână la hotelul unde stătuse, şi nici să anunţe unde s’a mutat. Capitala e mare, astfel că nu este neapărat nevoie să te găzduiască legaţia Iui Czernin sau a Iui von dem Busche, ca să fii sigur că nu dă peste tine aghiotantul tău. Drumaru era însă prezent în fiecare zi în gazete, cu articole sau interview-uri. Ii publicau producţia, nu numai ziarele nemţofile, ci şi acelea ,aşa zise independente, în goană permanentă după succese de tiraj. II înjurau de mama focului gazetele intervenţioniste, fă- găduindu-i, în primul ceas al mobilizării, spânzură- toarea.
   Drumaru nu se intimida. Se simţea în siguranţă în adăpostul în care se găsea. Era un adăpost discret şi deosebit de plăcut, în care putea să stea oricât, fără să se plictisească, fiindcă acolo locuia frau Teresa. Ea nu se mutaşe, fireşte, de acolo, tocmai pentru a nu da de bănuit nimănui. Şi, la urma urmelor, dece s’ar fi mutat, când explicaţiei de mai demult din cabinetul separat dela Flora, i-au urmat alte explicaţii la ea a- casă, adică aici?
   O singură fiinţă cunoştea secretul legăturii şi al locului unde se afla Drumaru: patronul berăriei Gar- pati, bucuros că în felul acesta a scăpat de nemţoaică şi că nu mai are obligaţia să subvenţioneze Ghede- neut. In eventualitatea că lucrurile ies pe cartea pe care Drumaru juca acum, i se va uita şi ierta berăriei Carpaţi, că a fost locul tuturor zăpăciţilor.
   Poetul cu plete Nicoară Pârcălabu venea la berărie, se îmbăta, ameninţa de fiecare dată că-1 va tăia pe şeful trădător şi le înjura în voie pe femeile din orchestră. Schimbarea la obraz a lui Drumaru îi scârbise pe mulţi de ghedenism. Nu mai umblau cu cocarde la butoniere. Se săturaseră de cântece, de discursuri şi de scandaluri. Dacă veneau la local, veneau să respire puţin aer, să bea o bere, să asculte o bucată de muzică. E timpul — îşi spuneau — să fim şi serioşi. Alţii, în alte locuri, trec de doi ani prin împrejurări grele. Ei au uitat bucuriile vieţii. Noi ne facem de cap, ne maimuţărim, ne dăm ,aere. Războiul e o treabă mai grea decât un discurs, un cântec şi fâlfâirea unui steag. Sunt semne că se apropie momentul să mergem şi noi. Unde? Unii spun: la horă. Ce horă e acolo unde oamenii sunt căsăpiţi, cum e căsăpită vita la abator?
   In vreo două rânduri se îndreptară sâsâituri enervate spre masa unde Pârcălabu şi câţiva băieţoi făceau gălăgie de parcă ar fi fost numai ei în grădină.. Se clătinau pe picioare, se sărutau, îşi bălăceau gurile în halbe şi cântau, unii un cântec, iar alţii altul. Ei se considerau statul-major al Ghedeneului şi-l numiseră pe poet şef al lor. Când s’au prezentat pe la casele oamenilor politici, pentru a le comunica hotărî- rea pe care o luaseră, aceştia s’au uitat la ei cu neîncredere. Ghedeneul trăise şi murise. Au avut nenorocul să se prezinte lui Nicolae Filipescu, chercheliti, iar acesta i-a dat afară şi a deschis ferestrele să iasă duhoarea de alcool.
   Un cetăţean stătea într’o seară la masă cu nevasta. Era voinic şi părea să fie, după îmbrăcăminte, mahalagiu de prin Obor. Sprâncenat, mustăcios, cu obraji roşcovani. Când sorbea din halbă, plescăiâ şi-şi ştergea apoi cu dosul palmei spuma de pe buze şi de pe mustaţă. Mâncase şi-o friptură. Nevasta era şi ea dolofană, cu o bluză scrobită, cu o pălărie demodată, strâmbă pe cap. Ieşiseră la centru printre boieri. Nu-i ■tihnea însă omului că alături de el, nişte jarcaleţi nu-şi mai găseau astâmpăr. Strigau, cântau, îi tot dădeau cu „La ,arme“, cu „Jos nemţii1', cu „România Mare“. Se proţăpeau pe picioare, ciocnind paharele din care berea se vărsa pe jumătate, făcând pe masă o porcărie. Aveau cocarde la haină, ba unul dintre ei, lung ca o prăjină, lăţos, cu o zeghe pe el, avea peste piept, de-a- curmeziştil, o fâşie lată tricoloră. Acesta era cel mai urît şi părea mai botos. De vreo două ori se dusese la orchestră, şi le înjurase pe femei. Or fi ei studenţi, dar asta au învăţat prin şcoli: să nu-i lase pe oameni să le tihnească un pahar şi-o friptură? Să facă pe patrioţii la berărie? Să se apuce să bea fără să ştie cum? Să le înjure pe femeile astea care îşi văd de treabă cu meseria lor?
   Bău înciudat halba până la fund, îşi şterse gura cu dosul palmei, spuse ceva 'nevestei. Aceasta avu o tresărire speriată şi căută să-l oprească. Omului i se păru însă că băieţoii se uitaseră în vreo două rânduri, cu obrăznicie, Ia masa lui. Ciă-şi spuseseră ceva între ei şi râseseră. Râdeau de el că nu are guler şi cravată ? De nevastă că şi-a pus cloşca pe cap?
   Se sculă ca un urs, puse o mână ca o labă pe umărul părosului, se uită furios la ceilalţi. De jur împrejur, consumatorii încremeniseră. Le pierise piuitul şi gălăgioşilor. „Mama voastră, nu vă este ruş,ine?“ mârâi el şi cu o izbitură le răsturnă masa. „Hai, că- raţi-vă, că vă fac praf!“ Ie mai spuse, iar mâna aşezată pe umărul lui Pârcălabu se strânse mai întâi ca un cleşte. Pârcălabu se schimonosi de durere. Mâna s’a schimbat pe urmă în pumn şi a izbit ca un ciocan. Pârcălabu se îndoi sub lovitură. Celorlalţi le svârli o ,altă privire fioroasă: „Căraţi-vă!“ Dela mesele vecine se auzi cu un simţimânt de uşurare: „Bravo!“ Jarcaleţii, cum le spusese el, o luaseră din loc, cu capul între umeri.
   Omul se aşeză la locul lui, netezindu-şi mustaţa. Stătea cu spatele spre muzică, astfel că nu vedea privirile recunoscătoare îndreptate asupră-i de frau Teresa şi de fetele ei.
   Pârcălabu a continuat să-l caute pe Drumaru, însă gândul de a-1 tăia era acum departe de el. Avea temeiuri multe să fie scârbit de viaţă, de oameni, de naţia întreagă. II urmăreau sergenţii dela cercul de recrutare, fiind în neregulă cu încorporarea. Când se prezentase voluntar, contingentul lui nu fusese chemat. A fost chemat după aceea, însă el şi-a dat cu părerea că aduce mai multe foloase neamului ca aghiotant ghedenist, decât ca răcan simplu. Până să fie trimişi la şcoala militară, teteriştii trebuiau să facă atunci un stagiu la regiment. Papara dela regiment o ştia el: maşina în păr, muştruluiala majurilor, fasolea la cazan.
   Era scârbit. Nu mai dădea pe la universitate şi nici pe la gazda pe care o avea demult, din cauza celor dela cercul de recrutare. Lepădase zeghea şi tricolorul. Se hotărî într’o zi să se tundă, ca să nu mai bată deloc la ochi. II înţelegea acum pe şef. Şeful se jertfise pentru naţie, cum s’a jertfit şi dânsul Nicoară Pârcălabu. Unul, fiu al Ardealului, altul al Bucovinei. Insă oamenii sunt răi. Pe şef' l-au pismuit. Cugetând bine, Drumaru are poate dreptate abia acum când spune că neamul trebue să meargă cu Puterile Centrale căci sunt mai tari. Chiar că sunt. De doi ani se bat si se tot bat şi sunt pe pământ străin şi sunt stăpâne pe mări, unde scufundă mereu vapoare. Şeful scrie în ziarul bătrânului Slavici că dacă Mihai Viteazul trăia, ar fii mers şi dânsul cu germanii. Apoi că dacă şi Ştefan Vodă era în viaţă, tot cu germanii le-ar fi spus plăieşilor să meargă.
   Trimise într’o zi o poezie la foaia nemţofililor, căreia şi el îi dăduse foc de atâtea ori pe scările universităţii. Era tot cu Putna, cu clopote şi cu porunca lui Ştefan cel Mare, ca neamul românesc să se alăture Puterilor Centrale. Din ascunzişul său, Drumaru puse un emisar să-! caute. Se întâlniră şi se îmbrăţişară. Pârcălabu plânse.
   Poetul neamului şi ceilalţi martiri ardeleni, erau bucuroşi că Drumaru a trecut în tabăra cealaltă. Puteau să vadă. acum şi domnii din regat cine este cu iubire de ţară şi cine este înşelător. Unde este grâul şi unde e neghina. S’au luat după unul adus de vânt de nu se ştie unde, care dădea din gură şi din coate şi spunea că vorbeşte în numele Ardealului. Ardealul nu e el, sunt ei: poetul Goga, cuviosul părinte Lucaci, fratele Tăslăuanu şi ceilalţi. Domnul Filipescu a greşit când l-a pus în fruntea bucatelor pe Drumaru, vagabondul care acum a trecut la duşmani, pe când ei abia aşteaptă ceasul să se îmbrace voluntari, şi să sboare ca şoimii peste munţi. Poetul Goga s’a şi înscris şi are veşmântul de soldat, o mândreţe. A spus că vrea să moară ca Petofi. Greşeşte şi domnul Bră- tianu când taie subsidiile martirilor, precum că ei îi fac greutăţi în guvernare şi că nu-1 socotesc patriot. Mă rog, e o neînţelegere. Ei merg la întrunirile războinice cu domnul Filipescu şi cu domnul Take Ionescu şi cu domnul Pavlică Brătăşanu, dar nu ei îl înjură pe domnul prim-ministru, ci domnii ceilalţi. Ei spun numai că fraţii din robie plâng şi-i aşteaptă pe vulturi să le aducă eliberarea. Dacă domnii din regat se sfădesc între dânşii, e treaba lor. Dânşii se ceartă, dânşii se împacă.. Tot aşa şi fratele Maniu e cu fratele Goga, când la cuţite, când prieten la cataramă. Escrocul de Drumaru a strâns bani să-i mănânce cu lingura şi dela domnul Filipescu, care e sgârcit, şi dela domnul Brătianu, măcar că hoţul îl înjura mereu. A strâns şi dela români şi dela jidovi. Acum ia dela unguri şi dela nemţi. Ei, luptătorii, naţionaliştii adevăraţi, dela cine să ceară şi cu ce să trăiască ?
   Poetul neamului, mândru în uniforma lui care nici de soldat, nici dc ofiţer nu era, dar în care voia să moară, aşa cum anunţase anuî trecut şi italianul Ga- briele d’Annunzio, scrise un articol în contra lui Drumaru. Ţinea să se răfuiască şi cu acesta, dar să dea peste nas şi celor care îl luaseră în braţe. Alţi vreo doi ardeleni îi urmară exemplul. Drumaru nu le răspunse prin gazetă, ci printr’o broşură. Cei care l-au atacat, susţineau că vorbesc în numele Ardealului. Drurnaru a pus broşurii sa!e titlul ironic: „Ardealul vorbeşte? Sărmanul Ardeal!". In paginile ei, îi lua pe adversari la rând, cu vorbe, cu fapte şi cu cifre. Goga? Imoral şi vândut tuturor. Osvadă? A furat bani dela băncile din Transilvania, a exportat din regat, ungurilor, cereale. Tăslăuanu? Era mobilizat la intendenţa unui regiment cu români; a fugit, furând câteva mii de coroane, care reprezentau hrana soldaţilor români; de aci, din regat, ,a trimis cereale de-a- dreptul la Berlin.
   Divulgările continuau. Alte nume, alte murdării.
   — Miroase urît! a spus cu graseiatul său Brătianu, chemându-1 pe Filipescu la telefon şi întrebân- du-1 dacă ,a citit cartea.
   — Pute! a urlat acesta. Confisc-o, Ionele! E pentru întâia oară când îţi cer un hatâr. Ori pune-1 pe Neamţ să iscălească declaraţia de război, până nu ne facem de râs cu martirii noştri.
   — Ai dumitale, mai mult decât ai mei! îi răspunse Brătianu, cu ton dulce, dojenitor.
   Nicu Filipescu îi trânti receptorul în nas, împreună cu o vorbă urîtă, cum avea obiceiul.
   Şi din alte pricini, ar fi trebuit Brătianu să-i dea Neamţului pentru iscălitură, declaraţia de război. Neamţul era regele dădăcit de nevastă şi de primul- ministru. El era lipsit de voinţă. Nu avea deloc ambiţia să prezideze acte istorice. Vânătoarea, vinul, trabucul — mai demult Miţa Biciclista si Lili Gheor- ghiade — 11 satisfăceau pe deplin. L,a femei fusese nevoit să renunţe. Vinul, havana şi vânătoarea îi sunt încă îngăduite, în primul rând, de nevastă. Unchiul ar fi trebuit să mai trăiască, să-l terorizeze pe el Brătianu, în forme ipocrite, să-l ameninţe pe el politicienii, ca să le facă jocul.
   Dacă războiul iese prost? Ce se-alege de el, de întreaga familie? Şi împotriva cui să ducă războiul? In- tr’o parte erau neamurile lui, în cealaltă neamurile ei. Ea scria în fiecare săptămână verilor cu care îi scotea mereu ochii, fiind foarte mândră de dânşii. El, af,ară de nesuferitul de Wilhelm, care nu-1 băga în seamă, cu cine putea să Ste laude? Pe cine putea să se reaziine? Ea îi spunea împăratului Angliei pe nume: George; celui al Rusiei: Nicky. Le scria amândurora şi făcea cu ei politică înaltă, angajând ţara întreagă, îndemnându-i să stea cu ea de vorbă dacă vor ca România să intre în război şi să meargă cu ei.
   „Să nu afle Brătianu", îi spunea Ferdinand ori de câte ori o găsea la birou în plină activitate epistolară. Nu-i reproşa că, printre rânduri, ea îi lăsa pe verii ei iluştri să înţeleagă că el, Nando, este un şo- văelnic şi că, în fapt. ea conduce destinele ţării. Toată
5088. — 15
viaţa, ea l-a jignit şi l-a tiranizat. N’o să-i schimbe felul de-a fi, acum. Se temea, însă, de privirile tăioase ale primului său ministru. Acesta şi pe unchiul îl dominase.
   Regina îl liniştea: ,,N‘are cum să afle. Corespondenţa trece prin mâini .absolut sigure11. Erau atât de sigure mâinile, încât scrisorile primite sau trimise de ea, făceau un scurt popas şi pe masa de lucru a primului ministru.
   Intr'o zi, Brătianu s’a anunţat la ea. Regina a fost emoţionată, căci pentru prima oară primul-ministru binevoia să-i ceară audienţă. Atitudinea lui rece, privirea lui absentă o exasperau întotdeauna. Il simţea adversarul ei. Ar fi vrut să-l umilească, dar o umilea el. II primi într’o toaletă şi o poză, superbe amândouă, cu zâmbetul unei învingătoare. L-a înfrânt, prin urmare, pe omul cel mai puternic şi mai înfumurat din ţara aceasta. Ii întinse, cu un gest teatral, mâna să i-o sărute. Simţi mai mult atingerea perilor mustăţii, decât a buzelor.
   — înaltă doamnă, — spuse el cu voce învăluitoare, mai mult intimă decât respectuoasă — cred că scrisoarea pe care aţi vrut s’o trimiteţi majestăţii sale regelui Angliei, eri, cuprinde un paisaj de o însemnătate secundară. Acela privitor la românii din Banat. Guvernul majestăţii voastre are un alt punct de vedere în privinţa aceasta şi deaceea opinează pentru scoaterea lui.
   Ii întinse, cu o înclinare uşoară, o scrisoare. De unde o scosese şi când? N’o avea în mână când a intrat. Nu băgase mâna în buzunarul hainei negre, când i-,a vorbit reginei. Ea avu un moment ideea că el a scos-o, ca un scamator, din manşetă cu o mişcare a braţului. Scamator — este bine zis. Şi farsor. Şi poliţist de rând. Şi impertinent.
   Regina era palidă. Buzele îi tremurau; le muşca la sânge, să nu-i dea bestiei, satisfacţie. Luă plicul. Vru un moment să-l mototolească şi să i-1 arunce în obraz, dar se stăpâni. Şopti: „Mulţumesc", şi se retrase de-a’ndaratelea, fixându-1 cu ochii ei albaştri, sticloşi.
   Bl păstra capul înclinat uşor, atâta cât regina să nu-i vadă zâmbetul care hoinărea ironic între mustăţi şi barbă.
   Cu; un rege temător ca un iepure, cu o regină prea întreprinzătoare, cu un partid în care incorecţii se înmulţeau, cu adversari politici şi duşmani personali, care găseau aliaţi în apropierea imediată, Ionel Brătianu se simţea obosit. In fiecare zi se întâmpla câte ceva, care-1 punea în nervi. Un locotenent din 9 Roşiori a străpuns cu sabia un soldat. I s’au dat zece zile de închisoare. Militarii îşi fac de cap. Generalul Iliescu, secretarul general dela Război, dă ziua inter- view-uri gazetelor, spunându-le că suntem atât de pregătiţi, încât ne putem bate cu jumătate din Europa. Lăudăros! Noaptea face strategie prin varieteuri. Nu era, poate, cazul să-l trimită pe ofiţerul criminal la ocnă. Dar şi pedeapsa de zece zile e o batjocură. Soldaţii concentraţi abia pot să mai fie ţinuţi în frâu. Femeile lor (îşi aminti de decoraţia pe care ele i-o svâr- liseră în piept) întreţin o atmosferă de nemulţumire şi nelinişte.
   A mai fost zarvă cu un idiot de curier diplomatic, arestat de unguri la Braşov. Curierul venea dela Paris cu valize multe şi spunea că în ele are documente politice. Ungurii i-au violat valizele şi, din ele, s’au revărsat panglici, flacoane cu parfum, pantalonaşi de damă — un magazin întreg. Râd de noi şi glăinile. Aşa nu mai merge. Miroase urît. Filipescu are o vorbă mai tare: „Pute!“.
   Dacă s’ar da voie justiţiei să lucreze nestingherită, n’ar mai prididi cu anchetele. S’ar surmena iscălind mandate de arestare. Şi ar intra în puşcărie... dar câţi nu ar intra? Şi cine n’ar intra? Filipescu se gândise numai la refugiaţii ardeleni. Dar ce reprezintă aceştia, faţă de numărul necinstiţilor, îmbogăţiţilor de aici din regat, din partidul lui, din partidele celelalte ?
   Adversarii văd pe lungimea nasului lor, cântă pe struna lor, dar el, Brătianu, e dator să privească mai departe, mai în adânc. înapoi nu mai poate să dea. încotro vom porni, ştiu şi copiii. Ce câştigă prelungind aşteptarea? Nimic. N’au fost în stare colaboratorii săi în doi ani să realizeze pregătirea militară a ţării,
— nu vor fi, cu atât mai puţin, în stare acum. Iliescu e un prost când crede că, spunând minciuni gogonate, sdruncină moralul taberei duşmane. Mărdărescu e un prost şi mai mare, când spune că ne vom bate cu pumnii împotriva unui duşman înarmat până’n dinţi. Dacă mai stă, se va vedea şi mai mult halul în care ne aflăm. La urma urmei, războiul este şi o loterie. Dacă mai stă, sporesc fermenţii descompunerii morale. Societatea românească e putredă. Prin societate românească se înţelege pătura dela cârmă. Se va regenera în încercarea de foc. a războiului. Războiul va pupe, pe de altă parte, frâu tendinţelor bolnăvicioase, subversive, care-şi fac loc în straturile de jos ale poporului. Am avut cutremurul dela 1907. Ce ne-am face dacă s’ar repeta şi, de data aceasta, muncitorii dela' oraşe, agitatorii, s’ar amesteca printre ţărani şi le-ar vârî în cao ideile lor periculoase? Chiar şî acum este informat că, în Bucureşti şi în alte oraşe, grevele se ţin lanţ. încep într’un loc, încetează, se anunţa în alte locuri. E nelinişte la Galaţi. Va atrage luarea aminte a autoritătilor. Acolo, precum si la Brăila şi în regiunea Prahovei, ochiul trebue să fie totdeauna atent.
   Sunt şi Ia Galaţi oameni, care s’au căpătuit. Ii ştie târgul. Ii arată cu degetul. Uite, ăla fei-a mai ridicat un etaj la casă. Ala n’avea după ce să bea apă. Făcea misitie pentru un pol la cafenea; scria jalbe ţăranilor la judecătorie, pentru doi gologani; şi-a cumpărat trăsură cu doi cai: face chefuri în fiecare seară La restaurant. Astălalt a SDUS că nu-i mai place la Galaţi; şi-a cumpărat casă la Bucureşti. Din ce, cu ce, de unde ? Fiindcă, aici, treburi nu se mai fac. Portul e ca şi mort. A, când se încărcau sau când se descărcau mărfuri — să mai zici ! Banul umbla. Trecea dela unul la altul, dintr’un buzunar într’o tejghea, de acolo era băgat în altă afacere, creştea, se rotunjea, făcea pui, intra la bancă, făcea pui şi acolo, ba încă pui de aur. Câştigau stăpânii de vapoare şi vătafii, se ungeau pe bot poliţaii, vameşii, grănicerii ca să închidă ochii la contrabande; le rămânea destul zarafilor la schimb ; aveau clientelă varieteurile, birturile, cafenelele şi bordelurile. Câştigau muncitorii, insă, foarte puţin, cât să nu moară, dar atât cât să-şi blesteme soarta.
   Dela o vreme încremenise aproape cu totul munca în port. De unde să mai vină vapoare, încotro siă se mai ducă vapoare ? Şi cu ce ?
   Blestematul de război e un chilipir pentru unii şi o pacoste pentru mulţi. Şi ţine de doi ,ani şi dracu ştie cât o să mai ţie . . . Suntem şi noi pe cale să intrăm. Apoi să intrăm odată si să se aleagă, că aşa nu mai merge. Poate că după război o să fie o răfuială cu cei mari, ca să li se mai bage mintea in cap şi să li se mai taie din unghii. Nu-şi mai încap în piele.
   Oamenii se ,ajutau ei între ei, cum puteau, pe temeiul solidarităţii muncitoreşti. Cei dela cherestea, dela moară, dela uzină, dela tramvaie, dăruiau din puţinul câştigat de ei pentru cei din porturi. Aşa, fraţilor ! Aşa, tovarăşi ! Purtaţi-vă cum vă spunea Ştefan Gheorghiu, cum vă îndeamnă cărţuliile pe care le cumpăraţi dela Sindicat. Stăpânirii nu-i pasă de muncitori. Se vede şi mai bine acum că sunt două lumi, două clase. Cine se întreabă cu ce. din ce trăiesc oropsiţii din port, când în port suflă pustiul şi cântă cucuvaia ? Cum înnoadă un capăt de altul toată lumea săracă, acum când traiul se scumpeşte din zi în zi ? Dece, când se împarte zahăr, zahărul se isprăveşte după ce au luat autorităţile, oamenii politici, bogătaşii? Dece el nu mai ajunge când vine rândul lumii sărace ? Copiii ei n’au dreptul la un ceai îndulcit ? Dacă vine intr’adevăr puţin, să se chibzuiască aşa, încât să fie pentru toti deopotrivă. Insă şi din cât vine, se trag la o parte saci tşi cutii care se vând pe sub mână pe piaţă. Cine cumpără? Tot cei care au mai cumpărat, fiindcă aceştia au punga plină cu gologani.
   Muncitorii se adună la clubul lor. Ca şi în ajun, ca si acum trei zile, ca şi cu o săptămână în urmă. Se adună acolo şi vorbesc între ei şi apoi se urcă unul Ia tribună şi tălmăceşte in cuvinte, uneori necăjite, descurajate, alteori mânioase, sbuciumul tuturor. Ce facem? Pâinea e tot mai mică, mai rea la gust, mai scumpă. Trebue să faci coadă pentru ea. Cum să nu fie astfel, cum să nu ameţeşti, aşteptând de cu noapte rândul la brutărie, dacă de doi ani de zile grâul este trimis peste graniţă într’ascuns ? E trimis ungurilor şi nemţilor pe care îi înjură boierii la gazetă şi’n întruniri. II trimit ei, moşierii războinici şi samsarii lor si toţi tâlharii care s’au îmbogăţit, şi multă lume se întreabă: din ce ? Din contrabandă. Acum este în- flămânzit poporul. Nu e carne, pentrucă tot hoţii aceştia au făcut contrabandă şi cu vite. N’avem gaz, pentru lampă, fiindcă au vândut şi petrolul. Vând totul, ar vinde toată ţara, şi tot ei se bat în piept că sunt patrioţi şi tot ei ne spun nouă înstrăinaţi. Ce facem ? Să se ducă o delegaţie a noastră la prefect să-i spună că aşa nu mai merge, că trebue să dea peste mâini speculanţilor, să se îngrijească să fie pâine, carne şi zarzavaturi. Ce face cu ajutoarele pentru concentraţi ? Ce are de gând cu oamenii din port care stau fără lucru? Cu zahărul este o porcărie. Nu mai apucă omul sărac o bucăţică. Şi cofetăriile sunt pline de prăjituri şi oricine poate să cumpere zahăr la colţ de stradă pe preţ de speculă. Se împarte după hatâr. Se fură.
   — Domnule prefect, muncitorii vă roagă să daţi dispoziţii ca zahărul lor să se împartă prin organizaţii. Vă înaintăm lista cu oameni şi ne daţi cantitatea care li se cuvine. E mai simplu aşa. Muncitorii nu mai pierd zile întregi la primărie, să capete porţia lor, şi nu li se mal spune la urmă că zahărul s’a isprăvit.
   Prefectul stă răsturnat în jilţ. II chiamă Gussi. E pântecos şi îi place să treacă drept blajin. E un taler cu două feţe. Ii ascultă pe cei trei muncitori şi dă din cap aprobativ. Foarte bine! Cum să aibă ceva împotrivă ? Se face chiar un serviciu administraţiei. Să se ducă la ajutorul de primar, la Mitescu, şi să-i spună că el, prefectul, e de acord. Ii va da îndată şi-un telefon.
   După ce muncitorii ies, el uită să mai dea telefonul. îşi răsuceşte o ţigară dintr’o cutie pe care o păstrează în sertarul biroului. Tutunul este egiptean.
   Delegaţia se duce la primărie. Aşteaptă un timp în anticameră. E chemată.
   — Ce vreţi ?
   Ajutorul de primar nu-şi ridică privirea spre muncitori. E cunoscut pentru felul necuviincios în care se poartă cu cetăţenii. Răcneşte la oameni, îi insultă, îi dă afară. Cu deosebire nu-i poate suferi pe sindicalişti şi crede că, dacă ar fi în locul lui Qussi, le-ar veni de hac. Gussi, însă, este prea moale.
   — V’a vorbit domnul prefect la telefon . ..
   — Nu mi-a vorbit nimic. Aveţi gură. Vorbiţi.
   Muncitorilor li se urcă sângele la cap. Se uită
unul la altul, se stăpânesc. Nacu, mai bătrân, mai cumpănit, ia cuvântul. Spune ce au spus şi prefectului. Nu apucă să isprăvească. Ajutorul de primar a svâcnit în sus. Urlă. Bate cu pumnul în masă.
   — Nu admit! Anarhie ! Obrăsnicid! Unde este autoritatea ? Ce vreţi să spuneţi ? Că autoritatea fură? Vă dau în judecată pentru ultraj !
   — Domnul prefect a aprobat...
   — Nu vreau să ştiu. Vreţi să luaţi locul administraţiei ? Mâine o siă vreţi să luaţi locul guvernului... Afară ! Derbedeilor !
   Era asta la 3 Iunie, într’o vineri. Peste trei zile, -/ece mii de muncitori manifestau în faţa primăriei împotriva necuviinţelor lui Mitescu şi pentru ieftinirea traiului. Prefectul tremura ca piftia, la prefectură, ajutorul de primar se zăvorise, palid, la primărie. Dar amândoi telefonară garnizoanei şi poliţiei să-i împrăştie pe muncitori. Soldaţii şi gardienii fură scoşi îndată şi se luară la bătaie cu mulţimea. Loviră; fură loviţi. Din rândurile manifestanţilor se făcură arestări. La poliţie, arestaţii fură bătuţi. însuşi Mitescu dădea în oameni, răzbunându-se pentrucă fusese huiduit.
   Aha, aşa se poartă stăpânirea cu poporul, chiar 
   când el cere atât de puţin ? Ce să se mai mire ? Aşa se poartă. Mâine, poimâine stăpânirea o să facă război. Pe cine îi vor mânca păduchii ? In cine vor muşca gloanţele? S’au îmbogăţit cei mari şi până acum. Ce se vor mai îmbogăţi în război şi după război ! Jos războiul ! Vrem pâine ! Jos cei care îşi bat joc de noi şi scot armata să tragă când ne cerem dreptul la viată !
   Cuvintele acestea au fost scrise pe afişele care vesteau o întrunire pentru duminecă 12 Iunie. Erau chemaţi la ea toţi cetăţenii. întrunirea a fost oprită. Armata înconjurase locul de adunare şi izgonea mulţimea. Ea se îndreptă în grupuri mici la sediul muncitorilor. Vorbiră conducătorii lor. Guvernul lui 907 şi-al contrabandelor neutralităţii, al înfometării şi a! războiului de mâine sau poimâine, pune muncitorilor căluşul în gură şi baioneta în piept. Slugile lui calcă în picioare demnitatea omului. Ii vom da o lecţie. Mâine, luni, aici şi la Brăila, braţele se vor încrucişa. Douăzeci şi patru de ceasuri munca se va opri în porturi şi în fabrici.
   A doua zi, într’adevăr, oraşul este mort. Ori de câte ori oamenii muncii încrucişează braţele, mor oraşele, moare viaţa. Aşa murise cândva Brăila, când suferinţa şi îndârjirea trecuseră măsurile răbdării.
   Nu umbla tramvaiele. Nu merge moara „Steaua". Nu merge uzina. Sunt închise fabricile, atelierele şi prăvăliile, nu e picior de om în port.
. S’au adunat muncitorii din nou la sediul lor. Vor porni în coloană pe străzi, spre centru, unde e prefectura, unde e primăria, unde e tribunalul, unde sunt casele mari ale sătuilor pământului. In urechile sbiri- lor şi îmbuibaţilor va răsuna strigătul umiliţilor şi flămânzilor, al celor care nu vor să fie trimişi la abatorul morţii.
   Cu bărbaţii merg femeile, merg şi copiii lor. Căruţaşii au venit cu căruţele lor schiloade şi cu caii 
   numai piele şi oase. Când căruţaşii n’au de lucru şi nu au ce mânca, sunt flămânde şi animalele.
   Acolo unde e Palatul Navigaţiei Fluviale, tare drumul un cordon de vardişti. Nu se naşte nicio învălmăşeală. Se dau la o p.arte. Coloana e lungă. Rândurile sunt strânse. Au ordin să nu se împotrivească, ori poate se tem de figurile posomorite, dârze. Poate, însă, că este o capcană, fiindcă dinapoia lor, iese, ca din pământ, o companie militară. Soldaţii au echipament de război.
   Ce însemnează asta ? Unde este prefectul ? Unde e procurorul ? Muncitorii vor să dea autorităţilor un memoriu. Vor ca o delegaţie a lor să stea de vorbă cu reprezentanţii legali. Manifestaţia e paşnică. Altminteri n’ar fi venit oamenii cu neveste, cu copii, cu căruţe, cu cai.
   Vrânceanu e un muncitor voinic, un sindicalist vechi şi luminat. Lângă el e bătrânul State Reni, e Toni Lazăr, e Ciobotaru. Se străduesc în chipul cel mai blajin să-I încredinţeze pe ofiţeraşul din fruntea companiei, că nu e drept să oprească manifestaţia. Poate că n’a înţeles despre ce este vorba. Poate că are numai ordin să împiedice vreo neorânduială. Nu se va întâmpla, însă, nimic - îi garantează ei, conducătorii.
   Sublocotenentul stă ţanţoş la câţiva paşi de ei. Se cunoaşte că abia ,a pus tresa pe umăr. E tinerel şi slăbuţ — doar să-l sufli şi cade. Este încătărămat şi înarmat, de parcă, pentru el, războiul a început şi se găseşte în faţa inamicului şi vrea' să facă dovadă de bravură., ca să câştige înaintea altora o decoraţie şi încă o tresă.
   Vorbele muncitorilor trec pe lângă urechile lui. Privirile vor să arate dispreţ. Buzele-i subţiri tremură. E un băieţaş rău.
   Spiridon Vrânceanu încearcă din nou să-l convingă. Repetă ce-a spus el şi ce-au spus tovarăşii lui, adineauri. Când i se pare că a zărit o licărire de lumină pe obrazul ca de fată .al sublocotenentului, zâmbeşte bucuros. Nu se putea să nu găsească cre- zământ în sufletul ofiţerului tânăr.
   Cu acest zâmbet s’a prăbuşit pe caldarâmul străzii. Ofiţeraşul se dăduse cu o săritură de pisică înapoi şi a tras şi I-a nimerit pe muncitor în piept. Pe urmă a ţipat ceva spre soldaţi, s’a ferit dinapoia lor şi de acolo a mai descărcat revolverul odată, doborîndu-1 pe State Reni. Nu s’a mai auzit ce a spus, fiindcă soldaţii descărcaseră şi ei armele şi se năpustiseră .asupra convoiului întreg. Gardienii au făcut la fel. Paturile puştilor, baionetele şi spăngile vardiştilor secerau şi izbeau printre o.ameni, ca într’un lan cu grâu care trebuia culcat la pământ, ca într’o pădure, care trebuia retezată.
   Au fost lovite femeile, au fost călcaţi copiii. Baionetele au străpuns şi pântecele cailor slăbănogi. Paturile armelor au lovit şi în căruţe, sfărâmându-le, nu numai în capete de oameni. Din când în când, în vacarmul ţipetelor, răcnetelor, porneau iarăşi salve de puşti. Soldaţii trăgeau, unii în plin, alţii ca la nuntă, în sus. Comandantul lor, băieţandrul cu tresă, nu se depărtase de ei şi continua să strige cu vocea ascuţită, să bage încă un încărcător în revolver, să tragă. Când osteniră un moment, se auzi din grămadă un cântec prelung, ca o tânguire. Muncitorii cântau:
Fraţilor soldaţi Nu ne împuşcaţi,
Noi vă suntem frali, îndureraţi...
   — Trageţi! se auzi glasul subţire, speriat, al sublocotenentului.
\
   Şi descărca toate gloanţele din revolverul său. Cântecul ÎI străpunsese ca un cuţit. Soldaţii nu trebuiau lăsaţi să asculte litania şi să-i pătrundă tâlcul.
   Când bătălia s’a încheiat, când din cele cinci mii de făpturi nu mai rămăseseră acolo, pe caldarâm, decât nouă morţi şi aproape o sută de răniţi, când caldarâmul era năclăit în sânge, iar sublocotenentul Eiiad şi compania lui şi gardienii care se puseseră sub comanda lui, îşi ştergeau frunţile şi chipurile năduşite, veni procurorul, veni prefectul. II întrebară pe ofiţer dacă a făcut somaţiile legale. Da, gornistul a sunat din goarnă de trei ori, ca lumea să se împrăştie. Sunase, însă, când masacrul era în toi.
   Morţii şi răniţii fură urcaţi de-a-valma în furgon şi trimişi la spital. O pompă a primăriei veni şi spălă caldarâmul.
   Morţii, nouiă la număr. Peste noapte mai muri un rănit. Va să zică, în total zece. Afară de moş £tate şi de Spiridon Vrânceanu, mai erau Pascal Lazăr, Sterică Ionescu, Toni Lazăr, Gheorghe Ionescu, Ra- vagiu, Enache Sandu, Constantinescu si Ciobotaru.
   Ei nu vor mai merge nici la război, nu se vor mai frământa că n’au de lucru, că traiul este scump, că pentru pâine sunt nevoiţi să facă, de cu noapte, coadă, oă nu le vine rândul la zahăr. Pe ei nu vor mai putea, prefectul şi procurorul, să-i vâneze, să-i închidă şi să-i bată, cum zeci şi zeci de tovarăşi ai lor. scăpaţi cu viaţa, au pătimit pe urmă. Nu se vor mai minuna şi nu se vor mai mânia, auzind că ei şi cei cinci mii de muncitori din ziua aceea, au fost „în solda unor puteri străine**. Puteau să-i arunce poliţiştii şi internii din spital, ca pe butuci ; nu mai simţeau nimic. Era mai rău de fraţii lor răniţi. Tot ca pe butuci îi svârlea şi pe aceştia, de pe caldarâm în furgon, din furgon pe cimentul spitalului. Insă pe răniţi îi durea. Gemeau. Curgea din rănile ior sângele şi făcea băltoacă. în jurul lor, sub ei, şi se închega şi se înnegrea. Nu se grăbeau nici doctorii, nici ajutoarele doctorilor să le spele rana, să scoată glonţul din trup, să aline usturătura tăişului, să repare coastele rupte. întâlneau uitături duşmăno.ase.
   — Câinilor ! Câinilor ! răbufni un muncitor cu buzele livide.
   Pe sub ochii lui şi sub ochii tovarăşilor săi treceau figurile încruntate ale procurorului, prefectului, primarului, comandantului garnizoanei. A trecut şi chipul plăpând, rău, cu o fluturare de zâmbet batjocoritor şi mândru de isprava pe care o făcuse, al sublocotenentului Eliad. Băieţaşul primise, de bună seamă, felicitări. Va primi, poate, şi o tresă, astfel că va pleca în război cu un grad mai mare decât colegii lui. Se răsteau cu toţii la răniţi:
   — Aţi vrut revoluţie ? Na-vă revoluţie !
   — Câinilor ! Câinilor ! şopteau buzele fără sânge ale altui rănit.
   In ziua următoare are loc înmormântarea. Este, însă, regula, ca atunci când oamenii mor altfel decât, cum se spune, de moarte bună, să li se facă autopsia. Să fie tăiaţi în lung, în lat, să li se despice cutia în care se găsesc creierii, ca să se constate că omul are un glonţ în piept, să li se scotocească în măruntaie, deşi se vede că rana care l-a mântuit este în tâmplă. După aceea, mortul este cusut cu sârmă, după aceea se face un proces-verbal, se pun iscălituri, ştampile, după .aceea, mortul e îngropat. Treabă doftoricească şi judecătorească. Toate trebue făcute cu socoteală. O socoteală este şi când se ia viaţa anumitor făpturi care s’au ridicat împotriva orânduielilor; trebue pedepsite.
   Atât numai că, deobicei, treaba asta cu sfârtecarea morţilor se face la morgă, la spital, între patru pe-
reti. Dece nu s’a făcut la fel şi cu cei zece dela Galaţi? Dece au fost întinşi pe iarba cimitirului, şi-acolo de faţă cu ai lor — părinţi, femei, copii, foarte puţini tovarăşi — doctorii s’au apucat să-i căsăpească ? In- fipseseră un genunchi în pământ, cuţitul străpungea, ferestrăul reteza, cleştele smulgea1. Ca măcelarii. Ca la măcelărie. Numai că nu întrebau:	„Ce vreţi ?
Pulpă ? Antricot ? Creier ? Ficat ?“
   Cu multă anevoinţă, a îngăduit stăpânirea ca familiile morţilor să aibă dreptul să ia parte la înmormântare. Li s’a pus în vedere bătrânilor, femeilor, copiilor: „Să nu plângeţi, să nu ţipaţi; asta înseamnă că se turbură ordinea^ dacă nu vă ţineţi gura, vă evacuează numaidecât armata".
   Mai bine ar fi renunţat procurorul şi prefectul să se arate mărinimoşi. Mai bine i-ar fi ciopârţit şi i-ar fi îngropat pe cei zece, hoţeşte, fără să ştie nimeni. Fiindcă, aşa, ceeace văzură ochii neamurilor şi ai putinilor tovarăşi, care se furişaseră în cimitir, a fost cu neputinţă de îndurat. O mamă înnebuni pe loc. Ţipară copiii, răcniră nevestele, gemură bătrânii. Tovarăşii îşi strânseră pumnii. Nu se mai putură stăpâni. „Ce e asta, domnule prefect, domnule procuror?" spuseră ei cu voci răguşite. „Dece faceţi asta aici ?“ Şi ei şi copiii, şi femeile, şi bătrânii fură împresuraţi de jandarmi şi împinşi peste gropi. Nu se ţinuseră de cuvânt. Turburaseră ordinea.
   In ajunul zilei de 13 Iunie, adică atunci când la Galaţi era oprită întrunirea muncitorilor şi ei hotărau greva de protest, se desfăşura în Capitală o mare adunare urmată de o mare manifestaţie pe străzi. Brătianu ştia că la întrunirea aceasta va fi atacat el, va fi atacat regele, că mulţimea se va îndrepta spre palat, unde va cânta şi va huidui.
   Prefectul tremura ca piftia în faţa primului-mi- nistru.
   - Mi s’a raportat, domnule preşedinte, că vorbitorii vor fi deosebit de violenţi, că se vor produce acte violente pe străzi, că va fi devastat clubul conservator. Ce ordine daţi ?
   — Nu-i putem opri. E vorba de părintele Lucaci, de Deiavrancea, de Take Ionescu. Ne aprindem paie în cap cu ei. Iri fond, e o manifestaţie politică.
   — Am înţeles, domnule preşedinte.
   După plecarea prefectului, primul-ministru fu anunţat că vrea să-i vorbească Morţun. II primi.
   — Dacă e vorba de întrunirea Federaţiei Unioniste, sunt informat. I-am dat lui Corbescu dispoziţia s’o îngădue.
   — E vorba de o întrunire ,a sindicaliştilor la Galaţi.
   — Ce poftesc ?
   — Scumpirea traiului, campania lor contra războiului, un conflict cu ajutorul de primar. . .
   — Să se astâmpere. Nu permit. Dă-i telefon prefectului în acest sens.
   Adunarea din Capitală fusese bine pusă la punct. Fusese adusă multă lume. Era şi într’o zi de duminecă şi era o vreme foarte frumoasă. Delavrancea a fost viforos în cuvântarea lui. De când scrisese piesele cu Ştefan cel Mare, folosea în vorbire limbai cro- nicărească. A chemat trăsnetul asupra celor care vor mai întârzia în hotărîrea de-a intra în război. Take Ionescu nu s’a coborît la imprecaţii. El era subtil, folosea ironia, insinuarea. Popa Lucaci a oftat, ,a plâns, a năduşit, a chemat harul domnului pentru luminarea minţilor româneşti şi a ameninţat cu iadul. A lăsat să se înţeleagă că şi regele şi sfetnicul acestuia, Brătianu, se vor prăji în cazanul cu smoală, acum îşi în vecii vecilor, dacă nu iscălesc declaraţia de război.
   Manifestaţia a fost şi ea foarte izbutită, cu’n popas Ia statuia din faţa universităţii, cu altul mai îndelung în calea Victoriei, unde era clubul conservator, şi cu horă, cântece, huidueli, la palatul regal.
   Se cunoştea că lipseşte Drumaru. El ar fi pus mai bine’în scenă adunarea şi demonstraţia. Unde sunt eşarfele tricolore ? Unde sunt cocardele ? Unde e steagul? După ce să ştie lumea de pe trotoare despre ce este vorba ? Nu s’a cumpărat coroana cu panglica tricoloră pentru Mihai Viteazul. La clubul nemţofili- lor, este drept, s’au spart geamurile, dar un grup de patrioţi indignaţi ar fi trebuit să pătrundă !a etaj şi să arunce din balcon, mobila : mese, tablouri, scaune. Ar fi trebuit spartă măcar o fereastră şi la clubul liberal. Se cunoştea că lipseşte şi Nicu Filipescu. El era la moşie. El ar fi scos din buzunar nişte bilete „de închiriat" şi le-ar fi lipit iarăşi Ia palat să i sperie pe Neamţ.
   Brătianu era necăjit. întâmplarea dela Galaţi ieşise prea cu moţ. Au fost a doua zi după „incident11 — aşa-i spunea el, şi aşa dăduse ordin să se scrie în oficioasele sale — întruniri şi greve în Capitală şi în vreo cincisprezece oraşe. Iar i-au spus muncitorii că este asasin. Iar s’,a răscolit chestia cu răscoalele. Despre guvern s’a spus că este alcătuit din criminali şi din jefuitori. S’a vorbit despre contrabande. Ii înjură şi socialiştii din străinătate. Asta îi trebuia lui ? Asta era atmosfera prielnică unei hotărîri istorice ? I-au făcut-o idioţii dela Galaţi, li va sancţiona. II revocă pe ajutorul de primar, îl mută pe procuror, îi cere prefectului demisia.
   La opt zile după masacru, muncitorii din Galaţi au declarat grevă generală în semn de nou protest împotriva stăpânitorilor şi în semn de omagiu pentru memoria celor zece ucişi. Nu mai erau, când s’au încolonat, zece mii sau cinci mii. Erau treizeci de mii. Şi erau atât de îndârjiţi în a duce până la capăt hotărîrea lor de ta străbate oraşul în rânduri strânge, de a se opri la locul unde sânge nevinovat cursese, de a spune un cuvânt greu stăpânilor şi unul de iubire tovarăşilor dragi, încât autoritatea s’a dat ia fund. Au umblat patrule pe străzi, dar nu pe unde au trecut muncitorii. Au stat în preajma cimitirului două regimente, însă nici ele nu s’au apropiat de oameni.
   Mergeau în frunte părinţii celor ucişi, văduvele şi copiii orfani. Mergeau în urmă răniţii de atunci, o parte dintre ei vătămaţi mai uşor. Şi călca, printre orfani, un căluţ alb, plăpând, călca încet şi foarte întristat. Era orfan şi el. Ii fusese omorîtă mama în aceeaşi zi, în acelaş loc unde fuseseră şi oameni omorîţi.
   Au fost rostite cuvinte aspre. S’a spus: a curs, va mai curge sânge de muncitor; dar se va plăti după dreaptă măsură tuturor vinovaţilor; va veni odată ceasul mântuirii. De doi ani popoarele se bat şi mor
3088 - 16
pentru o cauză care nu e a lor. Va fi aruncat în vâl- toare şi poporul nostru. Tot pentru stăpâni. Pentru călăi. Pentru exploatatori. Dar e cu neputinţă ca din războiul ăsta să nu iasă măcar un singur popor cu voinţa de-a scăpa	de cătuşe.
Au fost spuse	la cimitir vorbe	calde	tovarăşilor
care dormeau sub zece moviliţe. Nu vă vom uita niciod,ată — era înţelesul cuvintelor rostite. Vom săpa în piatra recunoştinţei numele vostru. El va rămâne şi în inima noastră. Vor şti şi cei de mâine pentru ce aţi căzut. Jertfa voastră, e pentru noi un legământ de fier: să nădăjduim în ziua dreaptă, luminoasă, de mâine;	să luptăm pentru	ea; să	nu	mai fie
noapte şi frig în	inimi, să nu se mai holbeze	în ochi
frica şi foamea. Ci să scânteieze în ei bucuria de a trăi.
   Primul-ministru mai avu câteva bătăi de cap. II m,al hărţuiră câteva întâmplări. Prinţul Carol era patronul unui regiment de vânători, aşa cum mamă-sa avea în proprietatea ei unul de roşiori. Tot un regiment de roşiori fusese, în 1914, pus sub patronajul tarului Nicolae. Se ofereau unităţi militare, cum s’ar fi oferit o ţigară sau un coniac. Neavând ,altă treabă, moştenitorul se împrietenise la toartă cu ofiţerii. Jucau cărţi !a popotă şi se îmbătau crunt. Câţiva locotenenţi, Gâvrilă Marinescu, Romalo,. Vârtejeanu, declarau prinţului că dorinţa lor fierbinte e să moară sau să facă moarte de oameni pentru el.
   Prinţul era nemţofil, aşa cum regina era anglofilă, iar regele ar fi vrut să fie cu toată lumea. Un ziarist din apropierea lui Filipescu îl acoperi pe prinţ cu înjurături. Nu-i lua în nume de rău chefurile, ci influenţa politică pe care o exercita asupra ofiţerilor. Nu minţiseră prietenii moştenitorului, când l-au asigurat că, pentru ei, sunt gata de orice. Se îmbătară, ca atare, solid. îl pândiră pe ziarist lângă o cârciumă, îl târîră în cârciumă şi-i administrară acolo o bătaie soră cu moartea. A ieşit din asta o nouă dandana. Războinicii se legară de Brătianu şi traseră cartuşe oarbe şi în dinastie.
   II plictiseau şi câţiva colaboratori din guvern şl câteva fosile din partid. Li se urîse şi lor cu neutralitatea. Până când să poarte ponosul că stau în calea instinctului naţional ? Ei erau dela început pentru intrarea în război, alături de — ştie şeful de cine. Era şi e şi şeful dc-o părere cu ei. Dar el a făcut diplomaţie, a vrut să mai câştige timp, să se încredinţeze cine ia caimacul în război. Ajunge ! Ştiu acum şi copiii că aliaţii vor câştiga războiul. Uite, ruşii au pornit în vara asta o nouă ofensivă; să ne grăbim.
   Brătianu era scârbit de patrioţii lui din ultimul moment. Ştia că se încălzise în ei avântul, de când căpătaseră încredinţarea că nicio contrabandă nu mai e cu putinţă.
   Filipescu intrase parcă în ceasul morţii. Urla ca un epileptic şi-şi întărâta banda la fapte care creau complicaţii pe plan extern. Se făceau tot mai dese manifestaţii la legaţiile Puterilor Centrale, iar ministrul Germaniei fusese huiduit la curse. Pe de altă parte, îşi luau tot mai mult nasul ia purtare şi nemţo- filii. Carp, Maiorescu, Marghiloman îl terorizau ne Ferdinand şi aveau întâlniri .aproape făţişe cu Czernin şi cu von dem Busche.
   Brătianu e aproape convins că notele secrete primite în acelaş timp dela Viena şi dela Berlin, prin care guvernul român era invitat să-şi lămurească poziţia, se datorează sugestiei politicienilor din Bucureşti. Când, in numele ei şi al aliaţilor ei, Franţa ii ceru cam în aceiaşi termeni acelaş lucru, Brătianu îşi dădu seama că putea să-i mulţumească taberei antantiste.
   Nu, acum chiar dacă l-ar ruga cineva să întârzie hotărîrea, nu mai e de acord. El este ceva mai cu luare aminte la ce gândeşte şi spune tara. Dincolo de înfierbântaţii dela Dacia, dela Capşa, din cluburi, de pe calea Victoriei, mai e o tară a celor care altfel cugetă şi altfel se uită în privirile tale. Aceştia sunt mulţi. Şi ei văd şi judecă şi se pregătesc, zi cu zi, pentru judecata cea mare. Sunt la sate, sunt Ia oraşe ca frunza şi ca iarba. S’au mişcat, sunt nouă ani de atunci, la sate. cum au simţit şi cum s’au priceput, şi vâlvătaie a fost cerul câteva săptămâni. Se mişcă muncitorii din .ateliere, din fabrici, dela sondele negre, şi din porturi, si de fiecare dată se ,aude, parcă, o trosnitură în alcătuirea ţării. E ceva strâmb, e ceva putred în întocmirea ei ? Temniţa, puşca, şi baioneta nu-i înfricoşează. Uite ce a fost la Galaţi... Uite agitaţiile pe care nu le mai poate opri în alte locuri. Ce sa facă ? Să pună în spatele fiecărui agitator un soldat, un poliţist? Nu este o soluţie. O soluţie este mobilizarea. Ii trimite pe front pe unii. Ii ţine pe ceilalţi sub stare de asediu. Nu vor mai putea atunci să deschidă gura. Iar când se va isprăvi cu războiul, vor fi pierit din capul lor ideile periculoase. Războiul va întări ideea naţională şi respectul pentru autoritate.
   I-a convocat pe miniştri şi pe câţiva reprezentanţi ai armatei. Le-a atras atenţia că şedinţa e absolut secretă.
   — Cum stăm cu pregătirile ? Care este atmosfera în ţară ? Care e starea de spirit a opiniei publice ?
   N’a aflat nimic nou. I s’au spus palavre. Asa cum se aştepta. Atmosfera în ţară este entuziastă. Au fost învinse dificultăţile aprovizionării. S’au luat măsuri împotriva scumpetei traiului. Opinia publică este pentru război. Se ştie alături de cine este ea şi împotriva cui.
   — Dar cu pregătirile ?
   — Ce pregătiri ?
   — Pregătirile militare.
   — Nu ne lipseşte niciun nasture, spuse, în poziţie de drepţi, secretarul general al ministerului de război. A"-a cum armata noastră este înzestrată, ar putea să ajungă la Viena.
;f«« — 16*
   — Dece nu la Berlin ?	1
   Generalul Iliescu riu simţi ironia. Era după o noapte
de chef. Cu un plastur a-coperise muşcătura ne care i-o lăsase pe gât o femeie cu năbădăi. Spunea că i-a ieşit acolo un furuncul. N’ar fi simţii ironia nici dacă ar i'i 'dormit în patul de acasa.
   — Cu bulgarii cum stăm ? îl mai întrebă primul ministru. Nu se mişcă ?
   — Nu, domnule preşedinte.
   ■— Pe la Turtucaia, cumva, nu s’a simţit nimic ?
   Puţintel clătinat, secrctarul general glăsui :
   — Nu, domnule preşedinte.
   — Bine. Aşa dar, în ce priveşte armamentul . ..
   Brătianu îşi îndreptă privirile asupra generalului
Mărdărescu. Acesta se sculă., îşi umflă pieptul şi declară cu tonul dela Cameră :
   — Chiar-dacă nu ne-ar ajunge, domnule preşedinte şi domnilor miniştri, ne vom bate cu pumnii. Românul s’a mai bătut şi altă dată cu pumnul. Ştefan cei Mare, Mihai Viteazul ...
   — Bine, bine !	.,
   îi reteză elanul.
   La 4 August iscăli tratatul de alianţă. Iscăli în locul ministrului, de externe, care habar n’avea. Nu ştia decât regele. Acesta nu avea curajul să nu-i spună reginei. Şi atât. Nurpai trei fiinţe cunoşteau, aşa dar, taina Cea mare. ,
   Gând în ziua de 14 August, Ia orele 6 după amiază,,, ministrul dela Viena, Mavrocordat, se înfăţişă emoţionat ministrului de externe austro-ungar, acesta îi spuse cu un zâmbet batjocoritor :
   — Aţi venit să-mi prezentaţi declaraţia de război?
Vă -aşteptam'..' , . ' .	...
   Scoase din sertar o ^copie a tratatului României cu aliaţii ei. In tratat erau consemnate ziua. şi ora intrării în război.
i! îndoi declaraţia de război fără s’o citească. Ii făcu şi ei vânt în sertar, şi-l conduse pe ministrul român până la uşă. Aici, ca: din greşeală, nu-i mai întinse mâna.	....
   La aceeaşi oră, în Bucureşti, prin sunete de goarnă, prin proclamaţii lipite pe clădiri şi pe garduri, se adufee la cunoştinţa populaţiei, hotărîrea. Era .duminecă şi era într’o zi fermecătoare, aşa cum rlumai zilele dela jumătatea lui August pot fi în Capitală. In ele se cuprinde melancolia verii. Sunt în ele presimţirile toamnei. Au cupă amiezi leneşe. Au înserări care dau cerului pete . viorii. Au nopţi albastre. Nu te apucă, dacă eşti pictor, să le , zugrăveşti. Vor ieşi cărţi poştale. '
■ In aceste amurguri şi în aceste nopţi nu-1 căuta acasă, pe prietenul tău, dacă, mai cu seamă, este o sărbătoare. II vei găsi uşor hoinărind pe străzi sau pe alede grădinilor oraşului. II vei găsi la o masă de berărie sau de restaurant sub cerul liber.
   Aşa i-a prins proclamaţia de război pe oamenii din Bucureşti în înserarea aceea; îmbulziţi pe calea Victoriei şi pe bulevarde, cu ochii la vitrine şi la trăsurile şi maşinile de lux care treceau pe caldarâmul drumului. Erau în ele femei frumoase şi bărbaţi cu întipărirea îndestulării şi a mulţumirii' ,pe chipuri. Arătau vitrinele obiecte care. nu erau pentru gloata di'.minecală'de pe trotoare. Pe vespasiene, afişe colorate anunţau spectacolele zilei: Juanita, Voiajul în China, Fetele din Popa Nan. Pe ecran, la Arenele Romane, putea fi văzută Napiercovsca în „Salomeea“. La cinematograful Clasic,- se juca în serie „Circul morţii11, cea mai grozavă dramă din viaţa artiştilor. Berăriile erau înţesate de lume. La Carpaţi, orchestra der femei-.îşi pregătea instrumentele. Când în grădină a dat busna un grup cu drapel tricolor şi cântând, femeile au început şi ele să cânte. Dar le tremurau mâinile pe arcuşuri. Dar tremura cumplit bagheta în mâna doamnei Teresa. Erau palide toate.
   Foarte puţină lume a dormit în noaptea aceea în oraşul cel mare, în oraşele celelalte, în sate şi’n cătune, pe măsură ce clopotele şi bătaia de tobă răspândeau ştirea. In oraşul mare şi’n oraşele celelalte, unii au răcnit şi s’au îmbătat şi au fost veseli câteva ceasuri. Din primul moment, însă, în alte inimi, durerea si teama au înfipt un ghimpe veninos. Prin mahalale, în sate şi’n cătune plânsul le-a aruncat pe femei de gâtul bărbaţilor. Bătrânii au clătinat capete obosite, neputincioase. Copiii se prindeau de rochia mamei, de genunchii părintelui.
   In noaptea aceea, prin trecători de munţi pătrunseseră pe pământul celălalt cele dintâi plutoane, companii. regimente. Noaptea rece şi severă a munţilor purtase, peste creste şi peste prăpăstii, ecoul prelungit al uralelor şi împuşcăturilor. Purtase geamătul celor pentru care războiul se încheia în chiar clipa când începea. Mâinile se înfipseseră în pământul tare, piatra stâncilor ,avea urme de sânge.
   Au mai cântat a doua zi muzici militare pe la răspântii. S’au mai format grupuri care străbateau străzile cu steaguri în frunte, încercând să stârnească entuziasmul. Nu se alătura nimeni, manifestanţilor. Grupurile se destrămau ruşinate, descurajate. Se îndreptau spre gară bărbaţi cu figuri împietrite. Trenuri după trenuri se formau şi plecau. Cânta un gornist orin fereastra unui vagon, dar nici rezerviştii din tren, nici lumea de pe* peron nu-i ţineau hangul.
   Se înmulţiseră uniformele pe străzile oraşului.
   Seara mai bătură plimbăreţii trotoarul, se mai aşezară nărăvaşii la mesele de tablă ale grădinilor. Dar nu se mai simţea nimeni ca în aiun. ca în atâtea alte şi alte seri. Berea era parcă sălcie. Cântau tarafuri, cântau orchestre, dar cântecele se înfundau în urechi vătuite. Nu aveau haz nici ele, nici unii băutori, când dădeau drumul unui imn patriotic. Era o seară caldă, fără adiere de vânt şi, cu toate .acestea, fiecare om avea senzaţia că.-i e rece în spate.
   Era clientelă şi la berăria Carpaţi. Mai puţină. Tăcută. Grădina era, parcă, luminată numai pe jumătate. Estrada, pe care ani în şir stătuseră femeile, era pustie. Frau Teresa şi fetele ei se aflau la poliţie. Nu le mai credea nimeni, şi nu mai susţineau nici ele că sunt poloneze sau cehe. Erau cu ochii plânşi. Li se pregăteau formele pentru internarea în lagăr.
   Târziu, pe cerul albastru, printre stele, se arătă privirilor, întâi nedumerite, apoi înspăimântate, un trabuc uriaş. Luneca domol, leneş, nepăsător. Se goliră grădinile şi străzile. Se stinseră luminile. Zeppe- îinul continua să se plimbe neturburat. Luneca greoi printre stele, călăuzit de ele.
SFÂRŞITUL VOLUMULUI DOI
Datft JD lacro : 3. "VII. 1949; Format:
Tiraj: 5.200; Bnn de tipar: t6 IX. 194'J. Tipografia „Dobrogeanul Gherea4’
Nr. 1795/1949
MIHAIL DAVIDOGLU
„MINERII46
   „Drama lui Mihail Davidoglu este o adevărată epopee, un cântec de proslăvire a eroismului acestor luptători, care dau uriaşa bătălie pentru cărbune, luptând cu dârzenie împotriva duşmanului de clasă, rezistând chiar şi în fata celor mai grele lipsuri.
   In „Minerii", autorul zugrăveşte momente de importanţă istorică din lupta pentru construirea socialismu. lui’la noi în ţară. Eroii piesei sunt reprezentanţi de frunte ai clasei muncitoare, devotaţi membri de Partid, mineri conştienţi de menirea lor.
   Acţiunea piesei cuprinde lupta pe două fronturi, lupta minerilor conştienţi, în frunte cu membrii de Partid, împotriva sabotorilor, spionilor imperialismului străin, pe de o parte; pe de alta se dă o luptă neîncetată împotriva obiceiurilor şi atitudinilor învechite, care frânează desvoltarea tehnicei, împiedică ridicarea productivităţii muncii.
   „Minerii" de Mihail Davidoglu are o însemnătate deosebit de mare în desvoltarea literaturii noastre spre realismul socialist11.
(„Luptătorul Bănăţean") 25.V.1949
CAMIL PETRESCU
„Bi LCESCU “
   „Una din lucrările recente române, pe care critica a primit-o cu unanime elogii, este drama istorică „Băl- cescu“ a tov. Camil Petrescu, considerată ca o izbândă a dramaturgiei româneşti, în care personalitatea lui Nicolae Bălcescu este evocată în spiritul celei mai reale şi impresionante reconstituiri islorke. Pentru scurgerea acţiunii dramatice necesare evocării figurii lui Bălcescu, se reconslitue, după cele mai autentice documente istorice, o îndelungaiă perioadă din timpul care precedă şi urmează revoluţiei muntene din 1848 şi celei ardelene din 1849.
   Marele merit al acestei piese este felul în care ne e înfăţişat Nicolae Bălcescu, această mare figură din revoluţia de acum un veac, pe care tov. Camil Petrescu ni-1 prezintă valabil, după o adâncită şi justă documentare asupra epocii".
N. Munteanu („Lupta Sibiului” din 15.V.949)
ION VITNER
„Pasiunea lui Pavel Corceaghin“
   „Adunându-şi în volum o serie din esseurile publicate în diferite periodice (Veac Nou, Contemporanul, Viaţa Românească), tov. Ion Vitner le aşează sub semnul celui mai puternic personaj din literatura cea mai nouă, literatura socialistă, sub semnul lui „Pavel Corcea. ghin“, eroul principal din romanul „Aşa s’a călit oţelul" de N. Ostrovski. Volumul de esseuri a tov. Vitner, care este începutul unei etape noi în critica noastră literară, aduce astfel o concepţie revoluţionară a criticei.
   Aceste esseuri, deşi nu pot încheia toate problemele ridicate, ele constitue totuşi o îndrumare preţioasă pentru literatura şi critica noastră, o temelie solidă Ia baza criticei literare materialist-dialectice, care se ridică astăzi în Republica Populară Română".
D. Micu („Lupta Ardealului") 2. VI. 1949
ALEXANDRU JAR
„E\ADARE“
   Romanul ilustrează unul din aspectele ultimului război mondial. Intr’un lagăr de internare a luptătorilor anti-fascişti din Franţa, prizonierii uniţi şi înfrăţiţi, luptă împotriva duşmanului fascist, prin toate mijloacele.

     1) In Iunie 1905 izbucni o răscoală în flota Mării Negre, pe crucişătorul ,,Potemchin“. Crucişătorul se afla în acest timp în apropiere de Odesa, unde se desfăşura greva generală a muncitorilor. Marinarii răsculaţi au omorît pe cei mai odioşi ofiţeri, aducând crucişătorul la Odesa. Crucişătorul ,,Potemchin“ trecu de partea revoluţiei. Lenin acordă o enormă însemnătate acestei răscoale. El considera necesar ca bolşevicii să conducă această mişcare, să stabilească legături între ea şi mişcarea muncitorilor, ţăranilor şi a garnizoanelor locale. Ţarul trimise împotriva crucişătorului „Potemchin“ vase de război, dar marinarii acestor vase refuzară să tragă în tovarăşii lor răsculaţi. Timp de câteva zile fâlfâi pe crucişătorul „Potemchin" steagul roşu al revoluţiei. Dar pe atunci, în 1905, Partidul Bolşevic n’a fost singurul partid conducător al mişcării, aşa cum s’au întâmplat lucrurile, ulterior, în 1917. Pe bordul crucişătorului „Potemchin" erau destui menşevici, socialişti-revo- luţionari şi anarhişti. Deaceea, cu toate că la răscoală au participat unii social-democraţi, aceasta n’a avut parte de o conducere justă şi destul de experimentată. In momentele hotărî- toare, parte din marinari începură să şovăe. Celelalte vase ale flotei Mării Negre nu se alăturară crucişătorului răsculat. Ducând lipsă de cărbuni şi alimente, crucişătorul revoluţionar a fost nevoit să se îndrepte spre coastele României şi să se predea autorităţilor române. (Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Curs scurt. Pag. 83, Ed. P.M.R.),
---------------

------------------------------------------------------------

---------------

------------------------------------------------------------