% ION PAS ZILELE VIEŢII TALE 9 * EDITURA DE STAT 1949 1 J * Te-ai hotărît să ’ncepi să depeni amintirile... Te ispitea gândul de mai demult, şi te împotriveai lui, spunând: E prea devreme. Sufletul nu şi-a aşezat încă apele. Privirile lui sunt încă aţintite către ziua de mâine. Viaţa s’a desfăşurat in forme şi’n cadenţe ce nu îngăduiră să-i numeri clipele şi zilele şi lunile şi anii care au cules, fără să ostenească, experienţa împrejurărilor, a cărţilor şi-a lumii. Când au trecut etapele copilăriei, adolescenţei, maturităţii? Răsar şi se înfrăţesc şi se învălmăşesc întâmplări şi chipuri din prezent, din trecutul apropiat şi din cel foarte îndepărtat. In întrevederile cu prieteni, cu făpturi întâlnite în cercuri de prieteni, în tren sau la restaurant, evoci evenimente pe care le-ai trăit în urmă cu patruzeci de ani. Surprinzi nedumeriri în ochii celor din preajma ta. Nu ştiau despre ele decât din lecturi de cărţi sau de gazete vechi. „Bine, dar..." Niciun „dar”. Domnul şi prietenul şi tovarăşul, cu care staţi de vorbă a fost martorul direct al acelor întâmplări, şi privirile lui păstrează pe retină figurile despre care aţi auzit sau numai aţi citit. Ce film interesant poate fi existenţa dacă ea este plămădită din încercări aspre şi din năzuinţe de eli berare, dacă tragi din experienţa proprie învăţămintele greşelilor pe care le-ai făptuit cu sau fără voinţă... Te-ai hotărît să ’ncepi să depeni amintirile... Dar nu e prea devreme? Pot să întruchipeze ele un bagaj cât de cât vrednic de luat în seamă prin conţinutul şi tâlcul lor? Nu este cumva fapta la care porneşti, un semn de îngâmfare? Şi nu este, cu deosebire, ea, dovada rămânerii în loc, cu alte cuvinte a încremenirii şi a îmbătrânirii? Cu mijloacele meşteşugului ai fi putut să faci treaba aceasta, plăsmuind un alt ins şi punându-i In spate bocceaua întâmplărilor care au alcătuit viaţa ta. Ar fi fost un simplu artificiu şi o evadare din sinceritate, care ar fi dus la escamotări de adevăruri. O ficţiune literară care s’ar fi adăugat altor ficţiuni, mai mult sau mai puţin izbutite, ale tale, şi un document mai puţin. Sub semnul marelui noroc de a trăi acum ceasul descătuşării de sub umilinţă, sărăcie şi jaf a unei bune părţi din omenire, ai venit tu pe Jume. Au visat, au luptat şi-au căzut, în juru-ţi şi mai departe, pentru cauza tuturora, generaţii după generaţii de voitori ai binelui obştesc. Purtau un steag in mâini şi steagul le-a fost smuls şi călcat în picioare. Purtau în ochi viziunea desfăşurării lui biruitoare de-a- lungul şi de-a-latul pământului, şi ochii s’au închis cu mâhnire şi cu mare părere de rău. „Tovarăşi, înainte!” a fost îndemnul rost.t de ei cu buze arse de febră, sau bănuit în privirile peste care coborau pleoape palide. „Tovarăşi, înainte!" Şi iată, tu şi-ai tăi, aveţi fericirea de-a fi străbătui drumul care n’a mai fost îngăduit înaintaşilor, şi de a trai sărbătoarea marilor împliniri. O viaţă nouă, o lume nouă... Tu vii din lumea strâmbă şi din viaţa posomorită a asupririi şi a asupriţilor. Aveai patrusprezece ani când, într'un crâmpei de gazetă, ai citit că la Clubul muncitorilor au dat poliţiştii năvală şi i-au scos, cu paturi de puşcă, pe oameni în stradă, unde alţi poliţişti îi aşteptau, luân- du-i în primire cu pumni şi cu bastoane de cauciuc. Mare lucru n’ai înţeles şi mult nu te-ai oprit asupra întâmplării. Peste vre-o două zile treceau prin mahalaua ta doi oameni tineri, legaţi unul de altul, cu nn jandarm în faţă şi cu altul la spate. Jandarmii aveau puşca în mână şi în vârful puştilor, baioneta. Erai cu alţi copii. Mai văzuserăţi voi, în mahala, oameni legaţi cu mâinile lă spate, cu sergenţi de stradă sau jandarmi după ei. Erau dezertori, bătăuşi sau hoţi. Unul, frumos şi voinic, cu ibovnice în fiecare stradă, făcea armată de vreo şapte ani şi n’o mai mân- tuia. El nu putea să se împace cu viaţa de cazarmă. Fugea, stătea ascuns prin poduri, prin beciuri, pe maidane, dar după câteva săptămâni era prins. II snopeau soldaţii dela comenduire, îl legau fedeleş şi umblau cu el, trântindu-i din când in când un pumn sau un pat de armă în coaste. Plăteau pentru loviturile pe care le căpătaseră în bătălia cu dezertorul. El primea izbiturile cu-o icnire înnăbu- şită, aruncând călăilor priviri pîine de nră. Femeile plângeau pe la porţi, iar câte o ibovnică îl însoţea pe delături, îi spunea vorbe de mângâiere şi-i împroşca pe asupritori cu vorbe grele. Ţâşnea de după un gard o huiduire: — Marna voastră, hingherilor! In Solidarizarea mahalalei era cuprinsă şi soarta bătăuşilor. La cârciumă, petrecerea ţinea de-aseară. Lăutarii au cântat toată noaptea. Dar Gogu tipograful a cerut spre ziuă ţiganilor să zică o sârbă, ca să joace în bătătură. N’a fost de aceeaşi părere Nae geambaşul care cerea, la beţie, să audă numai cântece triste, înduioşat de-o veche amintire de iubire fără noroc. Din această nepotrivire s‘a iscat gâlceava. Taberele s‘au împărţit, pumnii au căzut ca nişte ciocane, cârcitimarul şi lăutarii şi-au primit porţia dintr'o parte şi din cealaltă. A zornăit un geam, au sburat câteva clondire de pe tejghea. S’a trezit strada. Un ţignal. Au venit în pas alergător câţiva sergenţi de stradă. Bătăuşii au fost scoşi în ghionturi din prăvălie. Gogu avea falca însângerată, dar ţinea de păr pe un alt tovarăş de beţie pe care îl confunda cu geambaşul şi care căuta să-l convingă, repezindu-i pumni în faţă: „Măi Gogule, măi, nu sunt -eu Nae!“. Când insă gardienii au vrut să-i târască pe bătăuşi la secţie, s’au amestecat vecinii abia tre- 2iţi dm somn: ,,Dece să-i duceţi la arest, fraţilor? Ce. au furat?" Morala mahalalei era fără cruţare, însă, aplicată la cei care furau. A fost ruptă o prăjină pe spinarea lui Ţabalac. prins la un coteţ cu găini. Pe urmă, cu un alai de lume adunată de pe trei străzi, bătut de bărbaţi şi scuipat de femei, hoţul a fost dus la secţie, pentru ca de aci comisarul să-l trimită cu birja la spital, fiindcă Ţabalac, ofticos, scuipa sânge. Cei doi nu erau din mahalaua ta. Călcau fără împleticirea bătăuşilor, fără privirea sumbră sau piezişă a dezertorilor şi a răufăcătorilor. — Mamă, ce-or fi făcut? Mama se uita din poartă, după ei. Vorbeau între dânşii. Zâmbeau, cu fruntea sus. Au aruncat o glumă, cu capul întors spre jandarmul din spate. Cei din faţă şi-a sucit gâtul să audă şi el ce-au spus. Lămurirea a dat-o un vecin, care s‘a luai un moment după grup: — Sindicalişti. Din ăia dela Club. Chestia cu poliţia dela Biserica Albă. A adus un spor de lămurire Coana Leanca. văduva perceptorului: — Ăştia sunt anarhişti. Nu cred în Dumnezeu. Ai înţeles ceva, dar nu ce trebuia. Dece, însă, mama şi dece vecinii n‘au împărtăşit credinţa şî spaima Coanei Leanca în legătură cu făpturile curioase care străbătuseră străzile mahalalei între doi jandarmi? Ea şi ei au tăcut, privind peste capul bătrânei care căutase să-i convingă, însoţindu-şi spusele cu‘n semn al crucii şi cu un scuipat închipuit ca de „ducă-se pe pustii11. Şi dece, după aproape patruzeci de ani, întâmplarea stărueşte vie în faţa ochilor amintirii, parcă ar fi prezentă? De-a-lungul vremurilor, în lumea în care mai târziu ai intrat, căutai să identifici, printre miile şi miile de figuri felurite, în lumina săracă a sălilor de clubr in cortegiile de pe străzi şi in întrunirile uriaşe cu freamăt de talazuri umane, pe muncitorii „tăi“. Dai dovadă că eşti cinstit cu tine şi că in suflet cultivi floarea recunoştinţei, mulţumind vieţii că s’a angajat dascăl fără plată al creşterii şi-al desvoltării tale. A fost uneori aspră şi de multe ori n‘ai vrut s’o înţ legi. l-ai nutrit gânduri pct'ivnxe. „Eşti nedreaptă", — i-ai spus. „Eşti crudă. Mumă cu unii, ciumă cu cei mai mulţi". Potrivit mijloacelor pe care le dobândeai, luai faţă de ca at tudini de arţag, de descurajare, de răsvrătire. îl aruncai o tiflă şi-o palmă in obraz. Viaţa nu lua in seamă purtările proaste ale celui pe care îl ducea pe drumurile ce sângerau câteodată sufletul şi picioarele. Dar acestea erau drumurile experienţelor care întăresc voinţa şi sporesc cunoştinţele şi duc spre marile bucurii ale înfrăţirii cu oamenii şi spre o mai bună aşezare a lumii. Te-a pus viaţa în împrejurări hărăzite de ea numai celor pe care îi socotea vrednici să treacă examenul încercărilor grele. Uneori l-ai trecut. Alteori ai căzut. Ai săvârşit greşeli. Ai mers pe drumuri strâmbe. Ai avut şovăieli. Nu închide ochii în faţa a- cestui peisaj slut, — era Îndemnul ei. Descoperă-î linia şi accentul care se tăinuesc altor priviri. Mai departe! Mai sus! Iată alte desfăşurări, — acestea scăldate în lumini. Sunt ale tale, fiindcă n‘ai trecut înainte cu ochii închişi pe lângă tablourile slute şi întunecoase. Opreşte-te aci. Bea şi din apa aceasta sălcie, hrăneşte-te şi cu bucata de pâine, puţină, us- eată şi amară. S’ar fi putut să n’o ai nici pe aceasta. Fiecare clipă să te găsească pregătit pentru luptă. Nu te da înlături din fata trudei şi a primejdiei. Re- cunoaşte-ţi păcatele. Mai departe ! Mai sus ! Vezi că am străbătut o parte din drum? Şi vezi că atâta cât ai înfăptuit, te îndatorează să’nfăptueşti mai mult ? Mulţumeşte-i vieţii şi mergi împreună cu ea, neostenit, acum când ai văzut că-ţi este dascăl bun. Şî împreună cu ea, fii a-lor tăi îndemn dă luptă zămisli- toare de alte fapte drepte care clădesc întocmirea largă, înaltă, luminoasă, a lumii. Mahalaua şi-a schimbat de multă vreme sufletui şi obrazul. Când ai trecut, după vreo douăzeci de ani. prin ea, erai gata, gata să nu o mai cunoşti. Purta guler scrobit şi căpătase pântec. Se îmburghezise. In locul caselor mărunte, unele cu prispă şi pridvor ca la ţară şi în locul maidanelor, clădiri parvenite, cu două, trei etaje. Străzile, cu asfalt. Trandafiri căţărători pe garduri şi pe ziduri. O parte din lumea ta săracă murise, alta fusese evacuată de către nevăzuţii paznici ai orânduirii sociale, spre mai îndepărtatele margini ale oraşului, spre Tei şi spre Flo- reasca, împingându-i, la rândul ei, pe şi mai nevoiaşii din aceste locuri spre Colentina şi spre Fundeni. A trecut pe lângă tine, pe trotuar, o guvernantă c’un cărucior, şi in cărucior un copil. Pruncul gângu- rea pe pernele moi, albe. Cânta, căţărată pe fereastră, o subretă cu boneţică. Printr‘o altă fereastră se împrăştia afară o muzică sincopată de radio. Şi au mai răzbit, dintr’altă casă; notele prelungi, triste, ale unor clape de pian. Un automobil stătea în dreptul unei porţi. A ieşit o doamnă blondă, tânără, s’a urcat la volan, şi’n clipa următoare maşina s’a desprins, lină, din amorţirea ei. Nimic, nimic din ce a fost cândva. Ba nu. La răspântia aceasta stărue încă umbrarul şi cârciuma lui Tache. El a murit demult şi i-a luat locul un băiat al lui, invalid din celălalt război. S’a înălţat strada, ori s’a ghemuit în pământ, prăvălia? Amintirea o păstra arătoasă, înaltă. E chircită acum ca o bătrână, şi parcă ştirbă, şi parcă strâmbată de dureri reumatice. Şoferii din staţia de-alături îi prelungesc existenţa, cinstindu-se dimpreună cu negustorul. Cum de a rămas şi locul viran dela ceastălaltă încrucişare, — depou, altădată, de lemne şi gazdă de olteni precupeţi? Erau câteva şandramale aci, închiriate negustorilor ambulanţi, iar seara încingeau oltenii un foc mare, îşi fierbeau ciorba şi mămăliga şi se ospătau în jurul unor mese scunde, rotunde. Apoi, îndemnaţi de fluerul unuia dintre ei, bătătoreau pământul în chindii. Viaţa lor iţi plăcea. Ai fi vrut să fii şi tu ca ei. Să porţi trufandale în coşuri, să salţi voiniceşte cobiliţa pe umeri, să chiueşti pe străzi în fapt de dimineaţă, tocmindu-te cu gospodinele pentru o legătură de pătrunjel, să te înfăşori cu brâu roşu şi să porţi, înfiptă in brâu, punga doldora de gologani de-aramă. Ii însoţeai cu gândul prin locurile lor depărtate din Gorj sau Mehedinţi, de unde veneau, primăvara, odată cu rândunelele şi berzele şi spre care plecau, toamna, dimpreună cu ele. Făceai zâm- bre, seara, cu alţi copii, văzându-i cum rup din mămăliga cât o roată de car şi cum îşi umplu străchinile de lut, smălţuite, cu ciorbă de fasole. Duceau, ţi se părea, o viaţă fericită. Erau cu adevărat veseli. Cântau, prinşi în horă, cântece de-ale lor : Au plecat oltenii la coasă l ha-iha-iha-ha, Şi-au rămas oltencile Ca să-}i bea zuvelcile, I ha-iha-iha-ha. După ce osteneau, se aşezau în jurul focului şi-şi spuneau întâmplări de prin locurile lor, — iar voi, cuibăriţi printre ei, trăgeaţi cu urechile la cele ce vorbeau, până când mamele vă strigau din stradă să veniţi la culcare. Pe strada aceasta, ai venit tu pe lume şi pe strada de-alături s’a desfăşurat copilăria ta. E tramvai electric pe prima stradă. Era tramvai cu cai în anii copilăriei tale. Cele dintâi isprăvi ale vremilor cu picioare desculţe sunt in legătură cu vagonul de care te-agătai. „Daţi-vă jos, dracilor!" vi se striga de pe marginea drumului. „Avem atârnament!" răspun- deaţi, trăgând cu coada ochiului la încasator să nu vă smulgă şapca de pe cap, şi la vizitiu să nu vă altoiască cu biciul mai lung decât vagonul. Linia se întindea de-a-iungul străzii Teilor, din Ştefan cel Mare până în Colţei. Ai făcut, odată, o escapadă. Aveai un ban de zece şi te-ai urcat şi ţi-ai plătit biletul şi te-ai aşezat pe bancă, picior peste picior. Un văr al tău s’a agăţat la spatele vagonului, ca deobicei, şi-a parcurs o bucată din drum şi apoi a fugit, căci îi svârlise încasatorul bereta în ţărână. Tu erai mândru că eşti „pasager*1, şi erai fericit, căci vedeai prin fereastră locuri ne- ■sauaJE VIEŢII TAI.E ~ — -15 -ştiute încă de tine. Ce case mari pe strada Teilor, cu «ât înaintai spre Bulevardul larg, cu lume multă şi cu trăsuri în care stau cucoane cu evantaie şi umbreluţe. Uite şi o statue: este a lui Rosetti. Priveai şi te încerca o umbră de nel'nişte, care se preschimba in spaimă pe măsura înaintării în ţinuturi explorate pentru întâia oară. „Hai, dă-te jos, boierule!” ţi-a spus încasatorul, după ce vagonul se golise la Col- •ţea, iar vizitiul întorcea caii la capătul celălalt. Era, în colţ, o simigerie cu tăvi multe la geam. înăuntru, la mese şi 111 picioare, sumedenie de oameni se ospătau. Era o deosebire între plăcirtăria p^ care o vedeai şi aceea din mahalaua voastră, care făcea dever mai mult cu dovleac şi seminţe. Peste drum de simigerie, o clădire înaltă pe a cărei faţadă ai silabisit (aveai şase ani şi-ţi dădea mama lecţii de abecedar acasă): Creditul Urban. Pe partea ceastălaltă, Spitalul cu bolnavi în halate rupte, prin curte şi Ia garduri. Un sloi de ghiaţă a lunecat parcă de-a-lungul spinării tale şi ţi-ai simţit picioarele tăiate; cum te întorci acasă? Erai desculţ, în pantalonaşi cu petec la spate, cu cozondraci, fără bluză, cu capul gol. Ţi se părea că lumea care trecea avea ochii pe tine şi că, mai cu seamă, sergentul care, cu un băţ în mână, îndruma trăsurile, te privea chiorîş. Ba, într‘un rând, a scos carnetul şi plaivazul din buzunar şi, prlvin* du-te, a scris ceva. Hait, t ;-a trecut în carnet, măcar că nu ştia cum te chiamă! Te-ai mai sgâit odată în plăcintăria cu tăvi rumene şi cu muşterii mulţi, dar pofta de-a te înfrupta din plăcintă ţi se dusese, deşi la început gândiseşi că n’ar fi peste putinţă să-ţi facă semn vreun domn sau vreo cucoană dinăuntru, să intri şi să-ţi dea şi ţie o bucată. Venise alt tramvai; întorcea caii ca s’o ia înapoi. Dacă te-ai agăţa cu „atârnament" la spatele lui şi te-ai face mic şi-ai a- junge astfel înapoi, în mahalaua ta, nevăzut de încasator şi vizitiu? Hm, dar aci e lume multă şi e rnai cu seamă sergentul acela care nu-şi mai ia ochii dela tine, şi care parcă a dat din cap ameninţător, ca şi cum ghicise ce plănueşti. Te-ai proptit, un moment, ca un cocoşel pe picioruşe, vrând să-ţi faci curaj, ai vârît mârnile în buzunare după ce ţi-ai sumes pe umeri cozondracii care tot voiau să cadă, şi ţi-ai ţuguiat buzele, chipurile ca pentru a fluiera. Dar, după ce vagonul a pornit şi s’a pierdut pa linia şerpu.toare a străzii Sfinţilor, bulgărele de ghiaţă de pe spate a lunecat mai rece. Te va apuca noaptea pe străzi, aici, departe de casa ta şi ai să rătăceşti şi-o să te muşte poate vre-un câine, sau sergentul ăsta va lăsa trăsurile să circule fără comanda lui şi te va înhăţa ca pe o haimana şi te va duce ia secţie. Tot mai înspăimântat, ai făcut cale ’ntoarsă pe lângă linia de tramvai. Timpul stătea în loc, şi distanţa nu se mai micşora. Smior- căia nasul tău şi-ţi smiorcăiau şi ochii, şi scoteai, eând o mână, când alta din buzunar, ca să te ştergi, când la nas, când la ochi. Te necăjeau mereu şi cozondracii care lunecau de pe umeri. Călcând pe bordura trotuarului ca să nu-ţi depărtezi privirile de şină şi s’o pierzi, te-ai împiedicat şi-ai căzut şi ţi-ai jupuit genunchii. Dar nu ai plâns ca să nu atragi luarea-aminte a cuiva şi să te întrebe- „Ce cauţi, diavole, tocmai din mahalaua ta, aici?“ Şi nici durere nu ai simţit fiindcă frica o amorţise. ZILELE vwrn TALE Te-au trecut, în Bulevard, alţi fiori. Fiorii au cobo- rit în stomac, şi o altă spa:mă a pus stăpânire pe tine. Dacă... Ei, da! Şi aici e lumină şi lume multă, şi nu sunt maidane cu bălării să nu te vadă nimeni. Ai spus „Tatăl nostru" în gând şi, cu vârful limbii, ai făcut in gură semnul crucii. Uite statuia cu omul bărbos care moţăie în scaunul de piatră, în grădiniţă. Insă uite că aici sunt şi alte linii de tramvai şi nu mai stii care este linia tramvaiului tău. Şi Bulevardul este larg, şi trec trăsuri şi cupeuri în sus şi in jos. Şi forfoteşte lumea. Aici ţi s’a înfundat. Cum să străbaţi Bulevardul, uitându-ie să nu pierzi linia ta de tramvai, şi să nu te oalce, totuşi, vreo trăsură? Zdup, acum şi tramvaiul electric pe care-1 vezi pentru întâia oară şi care te face să te gândeşti la balaurul din poveste, căci merge fără cai şi huruie şi te ameţeşte, gonind. — Ce cauţi aici, drace? E nenea Mitică, un prieten al tatălui tău. E dulgher şi vine dela lucru cu ferăstrăul pe umăr, cu o rândea şi o teslă în mână. Se uită la tine, mirat, şi suflă fumul ţigării în nasul tău şi te ciupeşte de un sfârc de ureche. S’a topit sloiul din spinare şi nu mai lunecă în stomac fiorii aceia care te făceau să strângi din dinţi şi să simţi năduşeala pe frunte. Ai îndrugat ceva şi te-ai spânzurat de mâna lui şi ai străbătut cu el .printre oameni şi trăsuri, Bulevardul, şi-ai pornit pe strada Teilor şi-ţi sporovăia gura şi purtai lui nenea Mitică, o recunoştinţă care te-a îndatorat să-i ceri să duci tu rândeaua şi tesla din mâna lui. ZîJeJe vieţii tnle Trecea, in hurducături, ca o corabie sau ca o că- •.■milă, stârnind pulberea şoselei şi învăluit el însuşi In ea, tramcarul lui Toma Blânau, ducând lumea la Moşi. Era plin, primăvara, de bărbaţi, de femei şi copii care. la înapoiere, spărgeau aerul cu sgomotuJ trompetelor de carton şi al huruitoarelor de lemn. Erau veseli cu toţii şi purtau, pe cap, fesuri de foiţă şi ţineau de sfoară baloane de culori felurite. Râdeau şi cântau şi strigau în acel aş timp. Petrecuseră toată ziua în Târgul Moşilor, mâncând de-a-valma turtă dulce şi mititei şi bând, fără alegere, lirnonadă, ţuică şi bsre caldă. Se dăduseră în dulap şi cu barca, intraseră prin panorame, văzând acolo lucruri nemaivăzute, se fotografiaseră â-la minut în poziţii solemne, trăseseră la roată să-şi încerce norocul. Mergeai şi tu, cu ai tăi, odată sau de două ori pe an, acolo. Mai des nu se putea, căci era cheltuială- Tata vă purta de grijă să nu vă pierdeţi unul de altul. De cele mai multe ori un copil trebuia dus în braţe. 11 ducea tata. In barcă n’aveaţi voie. Numai în căluşei, — iar mama într’o parte şi tata în cealaltă vă urmăreau din ochi să nu cădeţi. Intraţi numai voi, copiii, la panorama cu Fata Aerului. Părinţii vă aşteptau afară, spunând că ei au mai văzut, dar în realitate vrând să facă economie. Voiaţi să vă fotografiaţi, însă vi se spunea că plăcerea vi se va face data viitoare. Nu vă era sete, la drept vorbind, dar vă plăcea limonada portocalie, turnată din- tr’o sticlă găurită la fund, care la rându-i era băgată într’o doniţă albă. Nu trebuia să beţi fiecare câte un pahar, — să nu vă doară burta. Aceeaşi socoteală a banilor puţini. Dar, deşi pe sponci, vă împărtăşeaţi din toate bunătăţile şi din toate plăcerile. Vi se cumpărau şi seminţe şi turtă dulce dela lipovenii cu ochi albaştri, cu bărbi galbene, lungi, cu cămăşi roşii încheiate într’o parte şi încinse cu o curea. Dar vă strângeau ghetele noi, vă rodea una la un călcâi si vă dureau picioarele. Era pe înserate. Mergem a- casă? Nu încă. Mergem la cumătrul Grigore care ţine restaurant în Moşi, sub un umbrar din pânză de cort, cu bănci şi mese din lemn nelustruit, cu mititei cumpliţi şi cu ţuică servită în căni de pământ. Un taraf de lăutari în costume ţărăneşti cântă din nai, din ţambal şi din fluier. E şi o cântăreaţă oacheşă, trupeşă, deasemeni în costum naţional, care dă ochii peste cap şi capul peste spate: /ubeşte-mă, Veto dragă, Pân’ce mi-e cămaşa, neagră... Cumătrul vă primeşte, năduşit, cu mânecile cămăşii suflecate, cu ochii rând pe rând la grătarul pe care sfârâie mititeii şi la muşteriii care nu trebue să aştepte şi nici să plece fără a plăti. „Vine, vine, vă rog!“ „Hei, domnu‘, gologanii!" V’a făcut loc la coltul unei mese lungi şi vi s’au adus, pe talere de lemn, mititei cu o solniţă în care este sare şi boia roşie şi-un ardei verde. Vi s’a adus pâine multă şi-o ulcică de pământ cu ţuică. Vouă, copiilor, vi se dă câte un mititel, din care muşcaţi cu economie, să ţină cât mai mult, şi înfulecaţi miezul de pâine alb, moale, care scârţâe între dinţi din pricina prafului aşternut peste marfa neacoperită. Sorbiţi din ceştile părinţilor puţină ţuică şi gura vi se face pungă şi strănutaţi. Pe urmă, vi se cumpără floricele şi ronţăiţi, mândri că vă aflaţi la restaurant, muşterii ai cumătrului. Tata goleşte câteva ceşti, apoi fumează, în vreme ce mama se serveşte, mâncând, de o singură mână, fiindcă ţine în poală pe fratele mai mic care a adormit. S’a lăsat noaptea. S’au aprins lumini electrice, albastre, roşii, albe, la circ, la panorame şi berării. Aci, la berării, e lume mai cu stare, se bea halbe cu bere şi femei în şalvari cântă şi dansează turceşte, pe o estradă. Sub umbrarul cumătrului sunt lămpi cu gaz şi lumina e chioară. Iţi făgădueşti că, atunci când ai să fii mare, vei merge la berărie şi vei bea bere şi vei privi, stând la masă, turcoaicele care bat din tobe mici, şi-şi pocnesc degetele şi cântă melodii tărăgănate şi se încolăcesc în unduiri de şarpe. Ai avut şi alte idealuri. Au sporit cerinţele tale pe măsură ce ai crescut. Acasă eraţi mulţi. Niciodată n’ai putut să răspunzi, repede, fără să numeri pe degete, câţi fraţi şi surori ai. Murea unul, venea altul* pe lume. Aveaţi două odăi şi’n ele două paturi. Tata dormea cu băieţii, mama cu fetele. Cei mai mari la picioare, cei mici la perete, la spatele părinţilor. Totdeauna era unul în leagăn, în dreptul patului mamei, şi mama dormea pe apucate, mişcând leagănul ori de câte ori cel mic se trezea. Vara era bine. Te culcai cu tata pe prispă sau sub nucul din bătătură. Alături de voi, se lungea câinele. Salteaua era parcă mai moale. Trăgeai până peste bărbie, pătura. Ţi se părea că eşti egal cu tata şi superior fraţilor şi surorilor. Tu dormeai sub cerul albastru, luminat de stele, şi nu-ţi era frică nici de lilieci, nici de hoţi. Trăgeai în piept aerul nopţii şi te credeai Ia ţară, departe, prin locurile oltenilor dela depoul cu lemne din colţul străzii. — Dormi, tată, dormi! te îndemna părintele după ce dăduse o raită la coteţul cu porumbei şi la tel cu găini. Spuneai că dormi, dar stăteai cu mâinile sub cap şi cu ochii deschişi. A căzut o stea. Acolo a murit un om. Fiecare om este cu steaua lui. Care o fi a ta? Trece pe drum un bărbat, cântând: Cuculeţ cu pana sură... Ţignalul gardianului de noapte se aude pe strada cealaltă. Cum poate el să stea noaptea întreagă, fără să doarmă? Nu i se face somn? Şi nu-i e frică, sin-' gur, după ce toată lumea a adormit? — Hai dormi, băiete, dormi! Nu-1 vezi pe tatăl tău, dar îl simţi. Fumează culcat. Tuşeşte. A oftat. II simţi pe câine că a ridicat capul. Nu-i nimeni. Nu-i nimic. Se încolăceşte din nou şi adoarme şi el. Ţi se Îngreuiază şi ţie pleoapele. A tras tatăl tău, mai sus, pătura peste tine. A petrecut-o pe după corpul tău. Când se luminează de ziuă, te simţi ridicat în pătură şi dus in casă. Este încă o bucurie a ta. Afară se lăsase răcoarea dimineţii. In odaie, in pat, e cald. E bine şi aici. Şi adormi inc’odată. Când te trezeşti, tata este plecat de mult la lucru şi mama fierbe ceaiul. Ceaiul era negru fiindcă mama îl fierbea în cra- tiţă, dimpreună cu apa. N’avea strecurătoare să opărească firele deasupra paharului, astfel ca lichidul să iasă gălbui, limpede, nu ca păcura. Băuseşi ceai la naşa, cu scorţişoară, cu unt şi cozonac şi lămâie. Văzuseşi, prin gard, la domnul Arghiropol, vecinul vostru, cum li se servea, în chioşcul cu iederă, copiilor, uneori ceaiul şi de cele mai multe ori cafeaua cu lapte. Voi beaţi ceaiul în căni, unele fără toartă şi mai toate plesnite, fără lămâie, fără scorţişoară şi, se înţelege, fără untul întins pe feliile albe de franzelă cu lapte. Rupeaţi bucăţi mici de pâine uscată şi le băgaţi în cană şi făceaţi un fel de papară. Visai să ajungi mare, să câştigi bani, să-i dai mamei şi mama să vă cumpere unt şi să vă servească ceaiul in curte, la o masă cu’nvelitoare albă, cu tot dichisul: zahar- niţă cu cleşte de argint, şerveţele de hârtie să vă Ştergeţi la gură, felii subţiri de franzelă, ca alături, la domnul Arghiropol. Eraţi mulţi In casă şi totul se drămuia cu econo mie. Ai râvnit multă vreme să poţi mânca un pepene mare, întreg, cu tot miezul, miez care, până una alta, vi se împărţea în bucăţi, ca anafura, să ajungă Ja toţi. Vă lua tata, de Paşte, ghete din târg, de gata, iar mama cumpăra din Obor pânză colorată din care confecţiona hăinuţe pentru băieţi şi rochiţe pentru surori. Ghetele vă strângeau uneori, iar îmbrăcămintea era totdeauna mai largă decât măsura trupului. Pentru încălţăminte, o mângâiere: se lasă cu timpul. Pentru îmbrăcăminte, o socoteală: veţi creşte şi atunci va veni tocmai bine. Când vă găteaţi de sărbători şi ieşeaţi în stradă cu câte un ou roşu pentru dulap, vedeaţi că şi verii voştri şchiopătează la fel in încălţămintea ca fierul, că nădragii băieţilor şi rochiţele fetelor sunt 1a fel, lungi şi largi. Nu tot astfel se înfăţişau copiii domnului inspector dela Poştă, Arghiropol, în hăinuţe de catifea turnate parcă pe măsura lor, cu pantofi de iac, iar fetele cu rochii până la genunchi şi înguste, şi nu lungi până la glesne ca ale verişoarelor şi surorilor. Aveau şi ei în mână câte un ou, dar nu da găină, ci de ciocolată, şi, fireşte, nu pentru dulap. Ei mergeau în ziua întâi de Paşte la teatru şi se plimbau pe urmă în Ciş- rnigiu cu barca. Vă măsuraţi din ochi şi vă dădeaţi seama că ei se uită la voi de sus şi cu fereală. întâlnirea nu ţinea mult. Din curte se auzea un glas, al mamei sau ai bunicii lor: — Titi, Lelioara, Nicuşor, Olguţa, nu staţi în stradă' Nu staţi, adică, în stradă cu copiii săraci, rău crescuţi, care ar putea să vă murdărească rochiţele şi hăi nuţele, şi să vă fure oul de ciocolată. Voi, însă, nu le mânjeaţi găteala. Atât numai că Mielu, vărul tău, punea o piedică lui Titi, când acesta intra pe poartă, iar Lina, sora ta. dădea peste mână Olguţei şi-i trântea oul de ciocolată. Aveai vreo şapte ani când a murit bunicul dinspre mama. Era dulgher. Păstrezi imaginea unui bătrân spânatec, blond, sgârcit la vorbă, respectat de bunica” şi temut de copiii lui, două fete şi un băiat. După neam, era sârb. Sănătatea i se sdruncinase cu vreo douăzeci de ani în urmă când, ducându-se la a- Jegeri, a fost snopit de bătăuşii electorali. Vota cu Fleva şi-l încolţiseră oamenii lui Iancu Brătescu, zis Decalitru. S'a ales cu vreo trei coaste rupte, a zăcut vreo jumătate de an, a scuipat sânge. De atunci nu- mai era omul care fusese. Când voi, nepoţii, vă duceaţi ia bunici, mama mare vă punea in mână o bucată de pâine şi vă gonea repede pe la casele voastre. Dacă se întâmpla să fie bunicul, el vă urca în pat, vă mângâia, stătea cu voi de vorbă şi vă oprea la masă. Mâncaţi la o masă scundă, cu trei picioare, pe scaune mici. Bunicul tăia pâinea rotundă, mare, de-o dublă, după ce, cu cuţitul, făcuse semnul crucii pe ea. Străchinile şi lingurile erau cu motive ruseşti, cumpărate parcă atunci, deşi făceau parte din zestrea mamei-mari. Nu se vorbea In timp ce se mânca. Nu da voie bunicul care socotea că a vorbi la masă e un păcat. Şi tot un păcat e să laşi să cadă pe jos fărămiturile. Res- pectul pentru pâinea care nu trebue risipită, fiindcă se câştigă cu trudă şi fiindcă e multă lume care ii duce lipsa, îl avea şi tata, fără să fie religios. Gândul la bunici e legat de curăţenia mare din casa lor, de ştergarele albe care împodobeau icoanele şi de candela totdeauna aprinsă. Mai e legat de fata lor mai mică, mătuşa ta, slabă la minte, şi pe care bunicul o cuprindea uneori într’o privire caldă, însoţită de un oftat. „Vai de capul tău, îi spunea, după vre-o vorbă sau faptă necugetată a ei, ce-ai să te faci tu când n’am să mai fiu eu?“ Dar, cu deosebire, nu uiţi cufărul cu cărţi şi almanahuri cu litere cirilice, al bunicului. Pe Anton Pann l-ai slovenit, la şase ani, sub ochii tatei mari. Şi ai râs cu Ţiganiada, urmărind degetul bunicului pe rândurile foilor scorojite şi hohotind mai tare când pricepea?, la răstimpuri, tâlcul comicei epopei. Bunica era măruntă Ia trup, harnică, dar certăreaţă. Era înrăită de muncă şi necazuri. Nu e uşor să creşti şapte copii şi să îngropi vre-o cinci. Nu e uşor să faci nevoilor când meşteşugul bărbatului încremeneşte iarna şi când încercarea de-a rupe cu sărăcia dă totdeauna greş. Auziseşi că, intr‘o vreme, demult, bunicul ţinuse han şi cârciumă la căpătui străzii Teilor, când pe acolo nu fusese tăiată şoseaua Ştefan cel Mare, ci se întindea o pădure. A pierdut. Dădea oamenilor pe datorie, şi oamenii nu-i inai plăteau, nevrând sau neputând să fie cu obraz. L-au călcat într’o noapte hoţii şi erau să-l taie. S’a apucat din nou de meşteşug. Meşter bun, dar dulgherii şi zidarii şi vopsitorii şi tinichigii nu lucrează de- r ZILELE VIETîl TALE 27 cât o parte din an. Când se lasă îngheţul, casele in construcţie sunt bătute în scânduri până în primă- vară. Ce fac oamenii, din toamnă până după Paşte? Stau pe lângă cocioaba lor, se îndatorează la cârciu- mar şi la antreprenor, oftează cu năduf şi, din când in când, se îmbată. Atunci vin acasă supăraţi, iar dacă nevasta îi ceartă, pun mâna în părul ei şi-o târăsc prin odaie, în plânsetul şi în ţipetele copiilor. ’ Găseai ceva mai multă bunăstare în casa bunici lor, fiindcă mama-mare era spălătoreasă la câteva familii şi totodată negustoreasă de prescuri şi de lumânări la biserică. Cum putea ea să deretice in casă şi să spele rufe la câteva cucoane, iar Dumineca şi in celelalte zile de sărbători să stea în tinda bisericii cu micul ei negoţ, a fost mai târziu o taină pentru tine. Iar când ai priceput că făptura firavă la trup ducea tot acest greu al vieţii, pentru a putea să vină în ajutorul bărbatului şubred, pentru a da hrană ^ copiilor până ce aceştia îşi încropeau mai târziu gospodăria lor, te-ai luminat dece ea se aprindea lesne şi dece nu mai putea suferi, în preajmă-i, neastâmpărul nepoţilor. Pe mama tatei, abia şi-o mai amintea tatăl tău. ( Murise când el era copil. Bunicul dinspre tata ţi se arată însă dinaintea ochilor ca în vis. Ori e, poate, o părere a ta şi-i păstrezi imaginea din spusele de mai târziu a'e părinţilor. Când a murit, tu aveai trei sau patru ani, şi el optzeci. Venise de prin Ardeal cu-ai lui, care erau ciobani. A fost şi el cioban în copilărie şi s’a apucat apoi de meşteşug. A fost zidar. Şi zidari au fost fraţii lui, cumnaţii, verii, feciorii şi-o parte din nepoţi. Neamul se întindea în vre-o trei mahalale, ale căror case şi sobe le-au zidit ei. Au ridicat şi case în mijlociii târgului şi deasemeni conace la ţară, in judeţele de prin Împrejurimi. Bunicul dinspre partea tatei se purta după moda veche, cu tichie brodată pe cap, cu brâu şi anteriu. Muncea mult şl bea aprig. Era aspru. Băieţii şi fetele lui, cu rost la casa lor, şi cu copii, îi sărutau mâna şi îi ascultau cu capul în piept, mustrările. Dacă, beat fiind, i se întâmpla să scape şi vre-o palmă pe obrazul lor. o primeau. Atât numai că, odată, când s’a răstit la mama ta şi a ridicat mâna, tata i-a spus: ,,De ea să nu te-atingi. Nu este fata ta“. L-a luat apoi de umeri şi l-a îmbrâncit pe poartă. Se pare că bunicul a închis ochii fără să-i ierte părintelui tău cutezanţa aceasta. Dar dădea târcoale casei, din când in când, iar după ce-şi făcea curaj cu-o cinzeacă de ţuică, te lua in braţe, şi intra din nou în cârciuma de peste drum. Acolo îţi dădea cofeturi, te juca pe genunchi, mai bea o stacană şi-şi înjura feciorul care a îndrăznit să ridice mâna la el. Se ştergea la ochi cu o basma popească, te legăna din nou, te indopa iarăşi cu dulciuri, trecea strada şi te lăsa in poartă. Mama, de după geam, aştepta să se depărteze bunicul, ieşea din casă şi te băga în curte. Când îl vedea pe bunic în celela ta zile în pragul cârciumii, avea grijă să te scoată la poartă ca din întâmplare, pentru ca bătrânul să-şi poată alina astfel dorul după nepot. Nu mai aveaţi de mult dreptui să vă numiţi copii, când tuşa Lica, sora mai mare a tatei, venind la voi acasă, continua să v’aducă stafide şi covrigi. Scotea fermecatele daruri dintr’un buzunar pe care-1 bănuiaţi fără fund, căci băga mâna până la cot în el şi scotea cornete şi covrigi şi îi mai rămâneau pentru a'ţi veri ai tăi. Tuşa Lica stătea la Capul Podului de unde venea de două-trei ori pe lună, cale lungă, pe jos, să-şi mai spună amarul. Era voinică şi bună şi cu glasul totdeauna în lacrimi. Avea un bărbat beţiv, rău şi sgârcit, care nu voia să ştie de nevoile casei. O batea pe ea şi işi gonea copiii. Cât ţinea iarna, stătea ca huhurezul în pat. cu plapoma peste cap, cu clondirul de rachiu lângă el. Sub pernă avea un portofel doldora de bani, din care nu cheltuia decât pentru rachiu. „Bani, hai? Fir’aţi ai dracului! La muncă!“ Gemea când i se spunea că nu-i nimic în casă. „Eu sunt bolnav. Fiecare, pentru el. Să crăpi tu şi să crape copiii tăi! Nu vă dau!“. Era ipohondru şi cam nebun. Tuşa Lica a fost cal de saca şi tobă de bătăi. Era spălătoreasă şi ea. Te ’ntrebai cum se mai ţine dreaptă, când ştiai că zăboveşte aproape toată ziua plecată peste albie. Şi te mai întrebai cum de găseşte într’însa atâta putere de viaţă şi cum de-i este sufletul bun ca o pâine caldă, când auziseşi dela părinţi că atâtea necazuri au .încercat-o. Nu se mai despărţea de tulpanul negru şi de rochiile negre, fiindcă era mereu în doliu după câte un copil. îngropase opt. Mai avea cinci, dintre care o fată ofticoasă a închis ochii cu doi ani înainte ca _ , . . 1UJ.N t*AS ou tuşa Lica să treacă şi ea dincolo de hotarul acestei lumi. Dar când Mitana, care tânjise cu plămânii veştejiţi, până la douăzeci şi cinci de ani, a murit, suferinţa tuşei Lica a fost mai puţin grea, nu pentrucă o iubise pe fată mai puţin, dar fiindcă lacrimile ei secaseră şi mintea ei slăbise. Repeta cu mândrie că Mi- 1ana era frumoasă în rochie de mireasă şi-i părea bine că a putut strânge bani să-i comande muzică şi car alb. Sfâşietoare şi neuitată rămăsese cea dintâi pierdere pe care o Încercase în făptura primului ei fecior înjunghiat de Victor Talianu, bătăuş devenit legendar. De-o seamă cu Victor Tal:anu a fost şi băiatul ei, flăcău frumos, cu garoafă după ureche, cuceritor de fete la completuri, stricat până ’n măduva oaselor, cu pistolul in buzunar şi cuţitul in cingătoare. Pentru ea, el era odorul ei, şi inima îi sângera după treizeci de ani ca şi atunci când i-a fost adus pe braţe acasă, cu pieptu! străpuns. Aveaţi în rama oglinzii, printre alte amintiri de familie — nunţi cu mirese speriate, sau botezuri cu prunci la pieptul moaşelor, — o fotografie de dimensiuni mai mari, impresionantă prin macabrul şi grotescul ei: băiatul tuşei Lica, în sicriul încărcat cu flori, cu părinţii şi rudele de jur împrejur. Tuşa Lica evoca, mişcată şi cu acelaş simţământ de mândrie, înmormântarea feciorului ei, dus pe braţe de prieteni, bătăuşi ca şi el, cu lume de prin şapte mahalale şl cu două tarafuri de lăutari. La groapă, prietenii au tras cu pistoalele în aer, de s’au speriat fetele şi nevestele, în semn de jurământ că-i vor veni de hac lui Victor Talianu. — Ce faci tu? Ce face el? Ce fac copiii? El era fratele ei, adică tatăl tău. Dintre toate cumnatele, ţinea mai mult la mama ta. Putea să-şi descarce inima mai în voie şi găsea, pare-se, la ea înţelegerea cea mai mare. Vorbea repede şi trecea dela una la alta. Avea, pe lângă altele, necazuri şi cu doi chiriaşi săraci lipsiţi, cari nu-i plăteau chiria. — Dece nu le spui să se mute? — Unde să se ducă prăpădiţii de ei? Dar permanentul ei chin i-1 pricinuia bărbatul col- ţuros şi hain. îşi pierdea tot mai mult minţile. A svârlit după ea cu o cană de apă. S’a zăvorit în odaia lui şi a spart toate vasele. A pus mâna pe băiatul mai mare şi l-a cotonogit. Acesta era cât pe-aci să-i spargă tatălui său capul cu o cărămidă. — Mai mare ruşinea de vecini... Plângea şi mărturisea o dorinţă pe care o repeta de patruzeci de ani: să moară tâlharul şi să apuce să trăiască şi ea măcar un an, singură, fără înjurăturile, fără bătăile lui. Că tot n’a avut el niciodată grijă da casă şi de copii. Era încredinţată că în ziua când o crăpa haiducul, va da acatist la biserică şi va întinde masă cu lăutari- Tâlharul a murit intr’o noapte, cu capul sub pătură, cu clondirul de rachiu răsturnat la piciorul patului. Tuşa Lica n’a dat acatist şi nici petrecere cu lăutari n’a făcut. L-a plâns pe bătrân cu lacrimi fierbinţi de n’o puteau opri nici copiii, nici rudele. Şi timp de zece ani cât i-a supravieţuit, vorbea despre el cu milă, cu părere de rău. — Mă ’nvăţasem cu el, spunea în chip de scuză. Că, nu ştii? rău cu rău, dar mai rău fără rău. T ata nu ştia carte. Ii făcea socotelile mama ta, a- tunci când el lua o lucrare pe seama lui: cât costă varul, cărămizile, nisipul, cât salahorii, ce-i mai rămâne. Ii rămânea puţin. Nu ştia cât să ceară. Şi apoi era strâmtorat, astfel că se temea să nu piardă lucrarea. Nu e nimic; va munci cu ajutoare mai puţine. Se va scula mai devreme şi va sta cu lampa mai târziu. La prânz nu va mai veni acasă. Ii va face mama o legătură cu pâine, brânză, ceapă, un castravete. Dacă nu, va cumpăra el, acolo, un pepene sau niscai prune. Va mânca mai cu nădejde, seara. Ieşea In paguliS mai mare când lucra la alt antreprenor. Domnul Tudose, meşterul care lua câte două- trei binale deodată şi folosea uneori peste o sută de muncitori, ii trăgea pe sfoară mai pe toţi, fiindcă a- proape toţi erau fără cunoştinţă de carte. Le dădea aconturi, iarna, când oamenii erau la strâmtoare ş! !e dădea aconturi în timpul săptămânii, în sezonul de lucru. Datoriile vechi se amestecau cu cele noi, şi oamenii luau Sâmbătă seara câţiva lei, atât cât să-şi facă nevoile până Luni sau Marti când iarăşi luau acont. Mama îi făcea tatei socoteala din care se vedea că domnul Tudose l-a păcălit, dar socoteala ei nu 3. — Zilele vieţii tale se potrivea cu aceea din catastiful domnului Tudose Alt obicei — acesta nu numai al domnului Tudose, ci al tuturor antreprenorilor, învoiţi cu cârciu- marii din preajma lucrărilor — era ca plata să se facă la cârciumă. Oamenii lăsau lucrul, se curăţau de var sau de talaşi, se spălau pe mâini şi se duceau la locul ştiut. Aşteptau. Meşterul întârzia. In aşteptare, oamenii se cinsteau cu o ţuică sau cu’n pahar cu vin. Luau şi o bucată de brânză. Cereau, unii, şi o friptură. Porunceau un clondir cu vin. Erau osteniţi, şi băutura se urca repede la cap sau cobora In picioare. Când meşterul venea, în sfârşit, arătându-se zorit să mântue, oamenii se simţeau mai puţin grăbiţi să pl tată, atunci când s’au apropiat câţiva păuni, car»? se uitau cutremuraţi la voi- Nu mai văzuseră ce vedeau cu ochii lor ca bilele de sticlă. îşi mişcau cozile intr’o parte şi’n alta şi schimbau între ei priviri nedumerite. Păreau a zice ca tata şi ca unchiul: „Să nu dea Boierul peste voi!” Păreau a vă certa ca omul jerpelit: „Plecaţi, că vă vede Dom nita!” Apoi s’au depărtat clătinându-şi capetele cu pompon ca şi cum s’ar fi lepădat de răspundere „Treaba voastră. V’am spus”. Nu s’a mai ivit ca din pământ un ţăran cu obrazul bărbos şi cu cămaşa ruptă. S’a arătat o doamnă tânără şi frumoasă, cu ochi albaştri, cum socoteai tu că e Hedviga din romanul citit de mama. Atât numai că avea o biciuşcă în mână. A scos, aşa, un „A!” şi a rămas în loc şi s’a uitat la voi cu mirare nespusă; pe urmă a tăiat aerul cu biciuşca şi nu ati mai văzut-o. Dar până să vă veniţi în fire şi să scoateţi măcar picioarele din apă, a venit un om cu haină şi cu cisnie de piele care, fără să spună un cuvânt, v’a apucat de câte o ureche şi v’a săltat de pe marginea iazului ca pe două răţuşte, v’a purtat pe alee până la poarta parcului, v’a încins obrajii cu câte o palmă care a muşcat parcă, şi v’a repezit afară, glăsuind printre dinţi: „Derbedeilor!” Ai încă înaintea ochilor chipurile încremenite ale câtoi*va bărbaţi şi femei care, cu mâna la gură, se uitau după voi, înfricoşaţi, nu de soarta voastră, ci de nelegiuirea pe care aţi săvârşit-o. Şi-ţi mai aduci aminte că tata şi unchiul au fost chemaţi, riu ştii unde, peste un ceas, şi că s’au intors de acolo cu figuri pierite, cu priviri speriate. L-ai văzut mai târziu, pe Prinţ. întâi ai îngheţat. Credeai că vine pentru dandanaua cu iazul. Dar trecuseră vreo două săptămâni de atunci. Poate că Prinţul uitase. Poate, mai degrabă, că nu avusese nimeni, nici Administratorul, nici Domniţa, curajul să-i spună despre nemaipomenita blestemăţie a derbedeilor. Era şi el înalt şi purta şi el cisme ca administratorul, dar de lac, şi haine negre cu fireturi pe ii- vuri şi vântura în mână o biciuşcă, precum avea Domniţa. Venise în inspecţie la lucrările de cons trucţie şi-i dădea lămuriri administratorul, iar el asculta cu privirea în altă parte şi clătina din când în când din cap în semn că: da. Pe schele, cu pălăriile în mână, încremeniseră lucrătorii, printre care lata şi unchiul, iar dedesubtul schelelor, cu priviri neliniştite şi cu suflet de iepure, iscodeai tu cu Mielu. In vremea asta, vă făcuserăţi prieteni cu copiii din sat. Pentru început, el s’au uitat cu sfială şi cu neîncredere la voi. Măcar că desculţi şi cu capul gol ca şi ei, aveaţi, totuşi, pantalonaşi şi cămăşuţe ca la oraş. Le-aţi dat ghes. Se trăgeau într’o parte. Pe urmă. fiind mai mulţi şi socotind că le vine mai la ’ndemâ- 4. — Zilele vieţii tale nă, v’au luat la bătaie. Nu v’aţi lăsat nici voi. De bună seamă ştiaţi să puneţi piedica mai bine decât ei şi eraţi mai iuţi la dăruitul pumnilor, astfel că i-aţi răzbit. După o fugă scurtă peste şanţ, s’au o- prit, s’au sfătuit şi s’au înapoiat, în semn că fac pace şi că vor să fie prieteni cu voi. Mielu a întărit legământul, scuipând în palmă şi Împrăştiind scuipatul cu latul palmei ca un tăiuş de cuţit. Vă duceaţi în zăvoi şi la gârla cu nămol, în care se scăldau bivolii, şl vă căţăraţi în copaci, prin grădini, după mere. V’aţi jucat în praful şoselei şi’n bătătura câte unuia dintre ei. Aţi intrat în tinda şi’n odăile lor. Părinţii munceau la câmp, astfel că ei erau lăsaţi de capul lor. Semănau casele cu ale voastre, tot cu ferestre mici, tot cu pământ pe jos, tot cu lucruri puţine, pat de scânduri, laviţe, o doniţă sau o găleată cu apă într’un colţ. Se deosebeau în totul de conacul unde lucrau tata, unchiul şi ceilalţi oameni. V’a văzut într’o zi ţăranul jerpelit, cu obrazul păros, dela curte. Era unchiul unuia dintre copiii cu care vă jucaţi. Era slobod de serviciu în ziua aceea şi venea dela cârciumă puţintel afumat. A chicotit în râs şi a clipit din ochi, cu gândul la pozrca voastră. „Ghiavoli, ghiavoli!” v’a spus, a clătinat din cap şi a trecut mai departe. — Crede, moşule, crede... Mâine, babo. mâine... Moşul sau baba mai rămân puţin cu mâna în iinsă şi-şi mai cântă litania. Fac pe urmă cale întoarsă, bodogănind. Au fost şi ieri aci şi tot aşa li s’a spus: să creadă că nu li se poate da un bănuţ sau o bucată de pâine, sau o farfurie cu resturi de mâncare. Gospodină rea şi sgârcită, dee-i Domnui şi ei sau copiilor ei nişte bube sau gâlci! Au casele lor milostive, măcar că nevoiaşe, unde sunt miluiţi totdeauna cu o vorbă bună, dacă nu cu o coajă de pâine sau cu-o fiertură. Sunt însă şi locuri unde rămân cu mâna întinsă, fără să iasă nimeni. Sunt altele cu poarta ferecată întotdeauna. Şi sunt altele unde stăpânii asmut câinii: „Şo, muş- că-i!“ Bun e Dumnezeu, poate or ajunge şi ei pe drumuri. — Nu blestema, babo, că te ia mama. dracului... Nu bombăni, moşule, că te dau pe mâna vardistu- iui... Târîş, la altă poartă. Cioc-cioc, la altă uşă. — Miluiţi-mă şi pe mine. Un copil a scos limba la cerşetor. Mama vede şi-şi loveşte odrasla peste gură. Dă bătrânului ceva de pomană. Schimbă câteva cuvinte cu el. îl cu* noaşte de pe vremea când moşul n’ajunsese calic şi avea rostul lui. Era căruţaş sau tăietor de lemne. A avut copii pe care i-a crescut şi care sunt pe la casele lor. Dar copii răi. Când n’a mai fost bun dp muncă, l-au pus pe goană. Ori 11 ţin în vreo magazia şi nu se îngrijesc de el. Bătrânul a pornit să cer- şească. I-a fost greu şi ruşine la început. A vrut chiar să se spânzure. Pe urmă s’a deprins. Miluiţi-mă şi pe mine... Povestea babei e cam aceeaşi. Sau poate că ea este fără nimeni pe lume. I-a murit moşul. I-au murit copiii. Credea c’o să moară şi ea. Avea o cocioabă. A băgat în casă nişte vecini, să stea împreună cu ea, şi ei să-i dea mâncare. Socoteala era bună, dacă bătrâna ar fi fost dăruită cu zile mai puţine. Pentru mai bună treabă, vecinii s’au înţeles cu un avocat şi au dus-o pe babă la tribunal sâ facă nişte forme, cum că ea trece coliba şi locul pa numele lor, ca nu cumva niscai oameni răi să se scoale pe urmă şi să-i dea pe bunii vecini afară. Vecinii se legau prin cuvânt, nu numai s’o îngrijească pe bătrână cât e în viaţă, dar şi s’o îngroape creştine şte şi să-i facă pomenile. După un timp au svârlit-o pe drumuri. — Nu vezi că baba are zile cu carul? Cine să-i ia partea? Şi-a făcut cineva milă şi o ţine într’un şopron unde vara plouă şi iarna ninge. Cu o traistă pe după umăr, cu un toiag în mână, a ieşit să cerşească. La capătul săptămânii, cu gologanii strânşL se duce Ia biserică şi plăteşte preotului să pedep sească Domnul pe vecinii câinoşi. — Miluiti-mă şi pe mine... Mai sunt şi alţii de prin alte locuri. Se încrucişează pe drum sau se întâlnesc la aceeaşi poartă, şi-şi aruncă priviri închioldurate. La fel şi ei, când se abat în altă mahala, sunt bruftuiţi de cerşetorii cu mai vechi drepturi. Dece să capete unul pomana care se cuvine celuilalt? A ieşit odată o încăierare între moşul vostru şi altul, ciung. In fierbinţeala bătăliei, ciungul a scos din haină şi mâna cealaltă, care, chipurile, îi lipsea, şi l-a răzbit pe-al vostru. Se îngăduesc în tinda bisericii în zilele de sărbătoare şi când moare câte cineva. Este loc atunci pentru toţi, nu rămâne nimeni fărâ ajutor şi fără ospăţ are. Când murea cineva, eraţi prezenţi şi voi, copiii mahalalei. Se dădea o luptă: cine să ducă crucea? Aveaţi atunci prilejul să mergeţi pe capra trăsurii în care ,era preotul cu dascălul bisericii. Te plimbai, astfel, mândru, pe multe străzi, până la cimitir şi primeai pentru slujba aceasta o băncuţă. Era o înţelegere. Azi duce crucea unul, mâine sau în aită zi, într’o nouă împrejurare, altul. Se isca uneori, ca între cerşetori, şi o încăierare. Vă punea lumea pe goană: — Haimanalelor, nu vă e ruşine? Dacă tu erai norocosul care purta crucea, prie tenii tăi se-aţineau la răspântii unde cortegiul făcea popas şi preotul rostea o slujbă scurtă. Cineva din - ION PAS familia mortului svârlea un pumn de gologani de aramă şi copiii se năpusteau orbeşte în praful străzii să inşface bănuţii. îşi dădeau unii altora, pumni, în vreme ce dricui şi trăsurile şi mulţimea se de părtau. După înmormântare, vă înghesuiaţi, dimpreună cu cerşetorii, la împărţitul colivei şi eraţi cei dintâi înapoi la casa mortului, unde se întindea un praz nic. Masa mare era pentru oamenii mari, rude ş» prieteni cu răposatul. Masa mai mică, pentru copil Vi se dădea pilaf cu’n hartan de găină şi, dacă familia mortului era mai înstărită, căpăta toată lumea, şi căpătaţi şi voi, o farfurie, o cană cu puţin vin într’insa, o lumânare şi o batistă cu un ban înnodat într’un colţ. Ca toate mahalalele, îşi avea şi a voastră făpturile ei cu trupuri mutilate şi cu mintea scrântită. Paraschiv cârciumarul trăgea un picior şi-şi pusese singur firtna „La şchiopul”. Aproape fiecare fiinţă din mahala era desemnată cu o poreclă. Voi, copiii, urmaţi pilda mai marilor. Era Zgâmbul, Cârnu!, Roşcova. Berechet, Gâscanul. Era Spealba, Tunarul. Mototol. Avea o mătuşă a ta albeaţă pe un ochi şi, fireşte, i se zicea Chioara. Un factor poştal, slă-> bănog şi înalt, purta porecla de Ofticosul. Altul,, care avusese două neveste, căpătase denumirea d? Paşa. Despre Tinca nebuna ai mai scris tu cândva, li plăceau fundele colorate pe cap. Trăia din mila oamenilor. Era blândă. Fetele şi nevestele îi dăruiai; câte un petec; şi-l punea în păr sau şi-l cosea pe rochie. O necăjeau copiii lângă care se oprea pe mai dan. „Tinco, dece eşti tu nebună?” Se înfuria şi punea mâna pe o piatră şi svârlea în neştire. Apoi o apuca plânsul şi nu se mai oprea. Printre lacrimi şi sughiţuri, îşi repeta cu voce răguşită, ca un lătrat, povestea. Jurase tatăl ei strâmb, la judecătorie, pentru o moştenire la care n’avea dreptul. A căpătat casa. însă l-au blestemat rudele la biserică, şi atunci casa a luat foc. iar tatăl a murit călcat de-un camion. Mamă, Tinca n’avea. Era încredinţată că rudele au blestemat-o şi pe ea să-şi piardn mintea şi s’ajungă pe drumuri. Avea un parapon pe dascălul Pândele, care o gonea din biserică, fiindcă venea gătită cu zorzoane, fi ocăra oriunde-1 întâlnea. Era în mahala şi Măndica. Ajunsese rău din pricina beţiei. O lăsase bărbatul şi-şi luase lumea în cap. Măndica avea o figură ca de scapet. Zăcuse de tifos şi rămăsese cheală. Se lega de bărbaţi. Copiii se legau de ea şi, văzând-o când trecea clăti- nându-se după ce-şi făcuse cineva păcatul să-i dea un pahar cu ţuică, strigau: Cheala! Cheala! Ea răspundea cu măscări şi, după ce-o scoteau din sărite îşi ridica poalele. — Neruşinaţilor! vă mustrau ai voştri, scoşi din curţi de ocările beţivanei. Trece Nicu Met! Vă dădeaţi sfoară unui altuia şi vă’mbulzeaţi în stradă. Era prietenul vostru. Purta guler tare ş> manşete scobite. Mustaţa căruntă părea ca o vra bie sub nas. Purta bastonul în mână. Se înfăţişa curat ca un slujbaş şi parcă aducea cu directorul şcolii unde învăţaţi voi. Stătea pe strada Vrăjitoa rel, pe lângă Făgădău, şi făcea parte dintr’o lume bogată. Familia se îngrijea să aiba casă, masă şi să nu umble rupt. Dar mai mult nu putea. Nu putea adică să-l împiedice de pe drumuri sau să-l interneze într’o ,casă de sănătate. Dece să-l interneze? Nu făcea nimănui rău şi nu se lega nimeni de el. Zâmbea tuturor cu blândeţe şi împărţea glume în dreapta şi în . stânga. Oprea pe cineva să-i spună ceva la ureche. Omul râdea cu îngăduinţă. Râdea şi Nicu Met şi îl bătea pe umăr. Oprea cu seriozitate pe un trecător: ,,Domnu, ţi-a căzut batista!" Omul se uita jos, ducea mâna la buzunar; batista era la locul ei. „Te-am păcălit, bibicule!” îi spunea Nicu Met Şi râdea. Omul râdea şi el. Avea sub brat un teanc de broşuri, — operele lui. Cam pipărate. Pe înţelesul şi gustul omenirii mărunte. In proză şi versuri care şchiopătau. „Ce-a păţit coana Manda la panoramă...” se intitula una. Ce-a păţit? S’a dus şi ea la Moşi, la panoramă şi a bătut pe unul cu umbrela fiindcă acesta s’a uitat sub fusta ei. îşi striga operele pe stradă şi în tramvai. Intra şi’n cârciumi unde se cinstea cu oamenii, întindea o broşură. Zece bani. „De vrei o iei în dar, dacă nu, — alivoar!” spunea în versuri şi nu se supăra de refuz. Câte unuia o dădea şi pe gratis. Se lua la vorbă cu lumea din tramvai şi împărţea peste tot bunăvoie. Vă ţineaţi după el. O vreme, nu vă lua în seamă. Trăgea cu coada ochiului, şi când vedea că v’aţi adunat, de pe mai multe străzi, un cârd destul de numeros, se oprea, vă învăluia într’o privire, îşi trecea un deget pe sub mustaţă, şi întreba: — Gata? Ştiaţi despre ce-i vorba. Răspundea ti în cor: — Gata! Si chicoteaţi. — înainte, marş! îşi înălţa bastonul ca pentru onor, voi vă înşl- ruiaţi în formă de companie şi porneaţi tropăind! soldăţeşte, cu mâinile făcute goarnă la gură. Mergea în fruntea voastră ca un genera!, comandând; Stâng, drept, stâng, drept, Care-i prost, care-i deştept? Un, doi, un, doi, Armata lui Baboi, Până la urmă, îşi dădea uşurel în petec. Vă în văţa să spuneţi în cadenţă: „Al cu paie, ăl cu fân", adică stângul şl dreptul. Repetaţi, şi el vă păcălea: „Pupaţi-mă în c...”. Dar râdea după aceea cu atâta bunătate, încât nu vă supăraţi şi făceaţi haz şi voi. Vă aştepta câteodată la ieşirea din clasă şi îl în conjuraţi ca pe un Moş Crăciun, măcar că singurul lui dar era uneori o pungă cu prune din care vă îm părţea. Insă, în afară de voi, avea încă un suflet la care |kiea: câinele Iul. Pornea de multe ori cu el în braţe şi arăta câte isprăvi ştie să facă animalul, care st- dădea tumba ca la circ şi saluta cu laba ca un soldat. I l-au luat într’o zi din curte, hingherii. V’a aşteptat la şcoală. V’a spus în câteva cuvinte despre ce este vorba. Era trist şi mustaţa ca vrabia îi căzuse pe gură. V’ati înşiruit câte doi şi nu mai eraţi acum un pluton sau o companie, ci un batalion. Toţi copiii se înrolaseră la chemarea lui Nicu Meţ.. Hingheria era în Tei, împresurată de un gard înalt ca o puşcărie. Ati mers cu el în frunte, în marş for- tat, cântând, dar de data aceasta nu în glumă, ci cu voci viforoase: Un, doi, un, doi, Armata lui Baboi. Comandantul vostru îşi răsucea mustaţa, parca ar fi vrut s’o rupă şi învârtea bastonul în aer ca pe o sabie. Era încruntat cum niciodată nu mai fusese. V’ati oprit scurt în fata Hingheriei. Ati rupt rândurile şi v’ati împrăştiat primprejur şi-ati cules toate pietrele de pe câmp. Apoi ati revenit şi ati format un front. Nicu Met a intrat singur în cancelarie şi a ieşit peste un sfert de ceas furios. Făcuse încercarea de a-i convinge pe hir^heri să-i înapoieze câinele. — Pe ei, băieţi! Ca o grindină au răpăit bolovanii peste gard, în curtea Hingheriei şi’n ferestrele cancelariei. Chiu- iaţi ca la nuntă. Strigaţi: „Huo!” Altă salvă de znjajs vietu tale . 59 pietre şi bulgări de pământ. S’au ivit la garduri câ teva capete mânioase, ciufulite, cu ochi holbaţi, dar s’au ferit repede, trăgându-se în joS ca să scape de bombardament. A încercat un slujbaş, în poartă, să parlamenteze cu Nicu Meţ. Comandantul vostru i-a întors spatele. Răcnetele au sculat în picioare întreaga mahala, care se adunase şi făcea haz şt vă îndemna să nu slăbiţi atacul. Aveau mulţi câte o răfuială cu hingherii care le vânaseră câinii. Când v’aţi înarmat cu o nouă provizie de proectile şi stăteaţi gata să Ie svârliţi, inamicul a cedat, aruncând câinele peste gard. Aţi strigat „ura” ca la căderea Plevnei, lumea a bătut din palme. Nicu Meţ şi-a luat în braţe odorul, iar acesta, conştient parcă de însemnătatea momentului şi fericit că-şi revede stăpânul, saluta soldăţeşte cu-o labă. V’aţi întors pe la casele voastre triumfali, sărind într’un picior şi cântând veseli: Stâng, drept, stâng, drept, Care-i prost ? Care-i deştept ? Trecea unul înalt, voinic, pe stradă, cu panta Ioni ţărăneşti şi cu haină ca la oraş. Trecea leneş, svârlindu-şi privirile peste garduri, târşiind printre pietrele caldarâmului şi prin praf, un baston noduros. Avea în mână nişte broşuri subţiri cum purta Nicu Meţ. Striga, la răstimpuri, cu voce puternică: Liga, liga, zece bani. Feriţi-vă de jidani Că sunt foarte şarlatani. •Î\'T5,V ’' 60 II lătrau câinii mahalalei şi, din când în când, se oprea In loc, învârtind bătui gros şi făcându-se că «vârle după ei. — Trece Studentul! auzeai spunându-se. Voi vă opreaţi din joc pe marginea trotuarului sau pe maidan şi vă uitaţi după el. Pe urmă, după ce trecea coltul, vă vedeati mai departe de ale voastre. Se uitau şl oamenii mari pe la porţi, cu nedumerire. El le dădea bună-ziua, cu un deget la pălărie, şi oamenii îi răspundeau cu’n motăit din cap. Pe urmă, îşi vedeau şi ei de vorbă mai departe. Nu-1 oprea nimeni. Se oprea el în fata vreunui mahalagiu şi-i întindea broşura. Omul nu’ntindea mâna. Găliganul pornea din loc, legănându-se în mers, svârlind cu vârful bastonului o piatră desprinsă din caldarâm. Arunca în câte o curte, o cărţulie. Era sau nu student, n’aveati de unde şti. Era în tot cazul un huligan. A găsit Bică o broşură în curtea lor şi a citit-o singur. A venit apoi cu ea în buzunar, în mijlecul vostru, la şcoală, şi v’a spus în recreaţie că ştie acum cine l-a omorît pe Domnul nostru Isus Cris- tos. Voi ati făcut ochi mari. „Jidanii", v’a vestit el. Şi tot el ştia că jidanii se hrănesc cu sânge de creştin, că prind câte un copil şi-l omoară şi-i ia sângele ca să facă pe urmă pască. V’ati cutremurat. Credeaţi şi nu credeaţi. „Scrie aici”, v’a încredinţat Bică, misterios, şi a scos cărţulia celui cu „Liga, liga, zece bani“. Scria într’adevăr. Când al venit acasă şi i-ai spus mamei ce ai aflat, ea ţi-a închis gura: „Prostii!”, şi a schimbat vorba. Era în mahalaua voastră un singur ovrei, Iancu. de meserie tinichigiu. Lucra cu tatăl tău şi cu unchii şi cu verii mai mari, la binale. Avea o casă de copii, dintre care cel mai mare, în vârstă de vreo optsprezece ani, rămăsese schilod. II avusese pe băiat ajutor şi băiatul căzuse de pe-o casă când o*n- velea cu tablă. Nu mai putea munci şi se bălăbănea, beteag, din curte până’n poartă, sprijinit într’o cârjă. Un alt băiat era de seama ta şi se juca împreună cu voi, iar dacă vreunul se lega de el că are părul roşu şi pistrui pe obraz, săreati în apărarea lui. U chema Iţic. L.-a{i bătut pe Nae care şi-a râs de el, vrând să imite accentul lui Iţic: Iţic, Iţic, ce ghinde şti, Ce ghinde şti şi ghidileeşti? Iancu şi madam Roza, nevasta lui, fuseseră pomeniţi de mult în mahalaua voastră. Acolo, se născuseră şi copiii lor. Păstraseră obiceiurile lor, dar le luaseră şi pe-ale mahalagiilor. Madam Roza prăz- nuia şi Paştele evreesc şi pe cel românesc, când făcea ouă roşii şi cozonac şi se împărţea cu vecinele. Făcea şi mucenici. S’a aflat că de Crăciun gătea ca şi creştinii sarmale de porc. Copiii lor umblau cu copiii vecinilor, cu Moş Ajunul, cu Steaua şi Pluguşorul. Iancu se cinstea la cârciumă cu tata, cu unchii şi cu lucrătorii ceilalţi. S’a întâmplat, într’o vreme, ca văduva percep torului, coana Leanca, să se găsească în poartă când trecea omul cu cărţulii. El i-a dat bună-ziua şi i-a întins o broşură. Au intrat în vorbă. L-a poftit în curte şi i-a dat Studentului o dulceaţă. A stat la ea lunganui vreo trei sferturi de ceas, după care coana Leanca l-a însoţit, vorbăreaţă, binevoitoare, până în stradă. A pornit dela ea vorba că nu trebue să cumperi nici ua ac dela jidani, fiindcă ei sunt duşmanii creştinilor şi că sunt şarlatani. Dovadă: a păcălit-o Iancu tinichigiul când i-a reparat tabla de pe casă şi-i plouă în casă şi acum. La biserică a spus câtorva femei şi cuconeturi că nu mai încape vorbă: jidanii l-au omorit pe Domnul nostru Isus Cristos. Pe urmă, s’a tras dela ţaţa Niculina descoperirea că ovreii sunt spurcaţi: ştie bine că madam Roza fierbe gâscă fără s’o jumulească şi că-şi spală farfuriile cu săpun. S’au îngreţoşat câteva femei, iar cele care stăteau în curte cu madam Roza au tras cu coada ochiului când ea gătea mâncarea. Au văzut, într’adevăr, un calup de săpun în bucătăria ei. N’au văzut însă gâscă fiartă cu fulgi, poate pentrucă nevestei tinichigiului nu-i dădea mâna să mănânce gâscă în fiecare zi. Mama se încontra cu vecinii: „Nu mai spuneţi prostii. Sunt şi ei oameni ca noi”. Tata a spus la cârciumă, unde oamenii începuseră să-l ocolească pe Iancu: „Nu vă mai băgaţi în cap scornituri”. S’a făcut un gol în jurul familiei Iui Iancu. Madam Roza avea ochii înroşiţi şi nu mai ieşea din casă. Tinichigiul trecea pe stradă cu capul între umeri. Copiii lor nu mat ieşeau din curte. Treaba văduvei o făcuse Bică printre copii. El umbla mereu cu broşura în buzunar şi nu uita şi nu vă lăsa nici pe voi să uitaţi că jidanii l-au ucis pe Cristos şi că mănâncă pască din sânge de creştin. „Dece are Iţic pistrui şi părul roşu?” i-a venit într’o zi să vă întrebe. Argumentul era hotărîtor: mâncase şi el pască făcută cu sânge. Nu departe de şcoala voastră era, pe Romană, în apropiere de Calea Moşilor, şcoala evreiasca „Moria”. Acolo învăţa şi Iţic. — Ce-ar fi să-i batem pe jidani? au spus câţiva băieţi în frunte cu Bică şi cu Titi al domnului Arghiropol. — Dacă ne află Domnul Director, ne dă afară. — Cum o să ne dea? Ce. o să ţie partea jidanilor? Profesorul vostru de religie, preotul Ionescu dela biserica Icoanei, era şi el antisemit. In clasă aducea vorba despre ovrei şi făcea glume pe seama lor. Nădejdea voastră era că, dacă vă pedepseşte Dom- m' Director, vă va lua apărarea Părintele. Intr’o Joi, la ieşirea din clasă, cei din a treia şi-a patra aţi pornit spre şcoala evreiască. Pe drum aţi adunat pietre, v’aţi umplut cu ele buzunarele şi ghiozdanele, aţi rupt şipcile care împrejmuiau un loc viran şi, aşa, v’aţi înşiruit în linie de bătaie. Când băieţii au ieşit, aţi dat buzna asupra lor. Aţi spart ferestrele şcoalei cu pietre şi aţi început să-i loviţi cu beţele pe şcolari. Prinşi fără veste, unii au fugit înapoi în curte, alţii s’au împrăştiat ţipând pe stradă, alţii s’au luat cu voi la trântă. Bătăuş de ispravă n’ai fost tu niciodată. Erai neîndemânatic şi, când vă jucaţi de-a hoţii şi gardiştii sau de-a potera şi haiducii, te-aîegeai burduşit totdeauna. Acum te pomeniseşi încleştat cu’n vrăjmaş. Te trăgea el de haină, îl trăgeai tu, vă repezeaţi unul altuia pumni în neştire şi te gândeai: unde e Bică sau măcar Titi, ca să te scape? S’a lăsat asupra voastră o mână grea, care v’a smuls pe unul de celălalt. Ai simţit cum aceeaşi mână te trage de ureche: „Măgarule!” Când ai ridicat capul, ţi s’a părut că fuge pământul de sub tine, căci ai recunoscut figura mâniată a Domnului Director. Prietenii tăi dăduseră în vremea asta bir cu fugiţii. Rămăseseşi pe teren cu rivalul tău, ciufulit, vânăt de lovituri ca şi tine şi ai recunoscut în el, cu mirare, cu părere de rău şi cu ruşine parcă, pe Itic al cărui păr roşu strălucea ca într’o vâl- vătaie. Pe drumul spre casă, aţi mers Ia început unul pe un trotuar şi celălalt pe altul. Pe urmă, la un colţ. nu mai ştii cum s’a făcut de v’aţi apropiat. Aţi avut şi unul şi altul o mişcare de fereală. — Să nu dai, Iţic. — Să nu dai nici tu. Uite, mi-ai rupt cămaşa. — Şi tu mie, şapca. — Dece m’ai bătut? — N’am ştiut că eşti tu. Mi-ai umflat urechea. — Şi tu m’ai lovit la oc’ni şi n’am ştiut nici eu. că eşti tu. Iarnă. Ger de crapă pietrele. Duminică dimineaţa. Este in programul Părintelui să veniţi toată clasa la biserică, unde slujeşte el. Părintele Ionescu este uscat ca iasca şi are ochi cari sfredelesc ca burghiul. Barba îi este mică şi rară. Ii spuneţi Ţapul şi seamănă cu un ţap. Vede în biserică, dintr'o privire, cine lipseşte. Pe când buzele subţiri morfolesc „Doamne milueşte”, ochii scrutează căpăţânile voastre mici, tunse cu maşina numărul zero. Când vrea să pedepsească pe un elev în clasă, nu-1 trage de urechi şi nici nu-1 arde cu linia la palma, ca alţi profesori. 11 apucă de perciuni, cu vârful degetelor subţiri şi reci, şi il saltă în sus. Elevul strânge dinţii, lipeşte buzele de parcă-i sunt cusute, închide ochii. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile şi câteodată îl trece udul. Din motive de prevedere, băieţii se tund până la piele. Le luceşte căpăţâna ca pepenele. Nu e chip, ca la alte şcoli, ca la Silivestru sau la Tunari, spre pildă, să vezi elevi tunşi cu numărul doi. De breton sau freză, ferit-a Sfântul. „Doamne milueşte*', cântă cu voce subţire Părintele, şi îşi numără clasa. Lipsesc trei. Cântă mai departe, îşi face ochii mici ca să vadă mai bine şi caută să-şi dea seama cari anume lipsesc. Da: Stanciu Gheorghe, Niculescu Ion, Tudor Sandu. Frig In bisericii. Lespezile pe jos, ca ghiaţa. Dece nu e aici o sobă de tablă, ca la Dichiu? se Întreabă credincioşii puţini Ia număr. Şi sunt puţini Ia număr, fiindcă preferă, când e ger, să se ducă acolo unde este mai cald. Au îngheţat şi sfinţii din icoane. „Dec# nu e aici o sobă ca la Dichiu?” se întreabă parcă şi ei. Uite, apostolului Petru îi curge parcă nasul şi apostolului Pavel îi lăcrămează ochii. Mare lucru de n‘or căpăta guturai. Dece nu e sobă? Pentrucă atunci ar trebui să fie şi lemne, şi lemnele s’ar mistui şi costă bani, şi Ţapul, adică Părintele Ionescu, e sgârcit. Tu eşti sioi, golăneţule. Alţi băieţi au şoşoni şl bocanci şi, oricum, ghete cu talpa groasă. Tu şi alţi câţiva aveţi nişte troace ca vai de lumea, cu tălpi tupte. Dar şi aceştia au, unii mănuşi, alţii paltoane. Ţie ţi-au îngheţat mâinile şi nu mai eşti în stare să îinpreuni buricele degetelor ca să te’nchini când se’nchină Părintele. Şi în loc de palton ai o haină mai lungă, veche, de-a lui tat-tu, pe care mama a scurtat-o la mâneci. Tu porţi totdeauna, iarna şi vara, pantaloni pe care-i leapădă tatăl tău, şi pe care mama îi scurtează, ii strânge la betelii pe măsura ta, însă care, cu toate acestea, sunt largi şi te schimonosesc. „Doamne milueşte..." fţi smiorcăi nasul şi îţi clănţănesc dinţii. Este în biserică şi Domnişoara de Geografie. Ea e fiica Părintelui şi ştii că a fost măritată, că nu mai are bărbat, dar tot Domnişoară i se spune la şcoală. Nu mai e tânără şl, de bună seamă, nu a fost fru- moaşă niciodată. Nu putea să fie dacă s’a întâmplat s’o aducă pe lume un tată ca un ţap. Dar e bună pe măsura în care Părintele e rău. Nu dă niciodată pedepse. Vă scoate la lecţie şi stă la catedră, cu gândul parcă in altă parte. Zice: „Bine, bine; la loc“, chiar când nu şt ţi şi când s’ar cuveni să nu treceji in bancă, ci la colţ, in genunchi. Ştiţi că ea nu vorbeşte cu Părintele şi că locueşte cu doi fraţi mai mici, elevi la Lazăr. Ţapul stă ca o cucuvaie, singur, în casele bisericii. Şi mai ştiţi că uneori chiamă la ea câte un băiat sărac şi îi dă să mănânce. Băiatul povesteşte a doua zi, plescăind buzele, cum s’a ospătat la Domnişoara cu supă şi friptură şi cozonac, şi că i-a dat o felie de cozonac să ducă şi acasă. De vreo două ori ai simţit privirea Domnişoarei asupra ta. Privirea îi era parcă severă. Şi atunci te-al gândit că ea e supărată că-ţi smiorcăi mereu nasul şi-ţi sufli în pumni. Poate e supărată că nu faci semnul crucii cum trebue din pricina degetelor Îngheţate. Când s‘a mântuit slujba şi vă îndreptaţi spre ieşire, tropăind fără teamă că vă mai vede Părintele, fiindcă el intrase în chiţimia lui, a venit lângă tine şi ţi-a şoptit: —■ Rămâi cu mine. Hait, să ştii că te ceartă. Se vede după obrazul ei tras şi după ochii el reci şl după vorba scurtă că azi e supărată. Vino cu mine, ţi-a mai spus, după ce biserica se golise. Al mers In urma el, trudindu-te să-ţl mişti pi- cioarele care ţi se păreau grele ca nişte buturugi. Fiindcă nu te vedea, ţi-ai mai suflat în mâini ş! ţi-aî şters nasul cu dosul palmei. Nu avea casa departe de biserică. S’a oprit în poartă până ai ajuns-o, ţi-a făcut loc, a închis poarta şi a bătut la uşă. A deschis un frate al ei, pare-se cel mai mic. El s’a uitat la tine, a întrebat-o ceva din ochi pe Domnişoara, dar ea i-a spus: — Du-te’n odaia ta. Liceanul s’a dus. In casă era cald. Era o încăpere frumoasă, cu masă rotundă la mijloc, cu o canapea, cu un covor pe jos. Era în perete o etajeră cu cărţi. Era o sobă de zid ca acelea pe care le făcea tatăl tău. Poate c’o făcuse şi p’asta mai demult. In tavan, deasupra mesei, atârna o lampă cu abajur verzui de sticlă. Pe canapea, câteva perne mici. Pe perete, fotografii in rame. Poate că, alături de odaia aceasta, era bucătăria, fiindcă îţi venea un miros de lapte fiert şi de pâine prăjită. Poate că te’nşelai, dar aşa ţi s’a părut ţie în momentul acela. — Scoate haina, ţi-a spus şi în vremea aceasta îşi desbrăcă şl ea paltonul cu guler mic de blană; lepădase manşonul, îşi scotea pălăria. Nu te mai temeai acum c’o să te certe, dar în capul tău nu mai umbla niciun gând. Erai necăjit numai că-ţi curge nasul şi că n’ai batistă şl că e ruşine să te ştergi cu mâna. Ai întors o clipă faţa şi ţi-ai trecut iimba pe sub nas, ca să ţină ea loc de batistă. Zăboveai cu descheiatul nasturilor. Mama face totdeauna găuri prea mici. Şi mai mergea greu pentrucă-ţi Incheiaseşi haina strâmb de acasă şi pentrucă mâinile ţi-erau încă îngheţate. Domnişoara a trecut un moment alături, s’a înapoiat, a văzut că nu eşti gata, şi te-a descheiat ea. Ţi-a pus haina pe-un scaun şi şi-a trecut mâna, uşor, peste obrazul tău. — Frig, nu? te-a întrebat şi figura i s’a luminat pentru întâia oară, şi a zâmbit şi era în glasul şi în ochii ei ceva care te-a învăluit în căldură. Cum de ai crezut tu şi cum de spuneau copiii ceilalţi că Domnişoara nu e frumoasă? Uite ce subţirică e şi, măcar că slăbuţă, ce neted este obrazul ei! Pentru întâia oră vezi că ea are părul gălbui ca spicul de grâu şi că ochii bat în albastru. — Tu stai acum aici, pe scaun, la masă şi să vorbim. Aţi vorbit. Adică ea te întreba şi tu răspundeai. Nu mai ştii cum s’a făcut că aveai dinainte o tavă, că pe tavă era o cană cu lapte şi erau câteva felii de pâine prăjită unse cu unt. Ţi-a mestecat ea zahărul cu linguriţa şi te-a îmbiat. La început ţi-a fost ruşine să mănânci şi-ţi era d.idâ că plescă:'eşti când sorbi şi că pâinea prăjită Jrozneşte prea tare în dinţi. — Hai bea, că se răceşte! a fost îndemnul ei. S’a aşezat în faţa ta, cu coatele pe masă şi te privea şi zâmbea, şi trecea peste obrazul ei unda bunătăţii. Ţi se desmorţiseră picioarele, mâinile, se cuminţise nasul, se deslegase limba. Ea s’a priceput să afle dela tine cum îi chiamă pe părinţii tăi, câţi fraţi şi câte surori sunteţi acasă, ce meserie are tata. Şi s’a priceput să afle din gura ta şi câteva Isprăvi pe care le-ai făcut cu băieţii, şi te-ai pomenit râzând împreună cu ea. Pe urmă te-ai oprit, gândindu-te că nu e frumos, poate, ce faci, şi că mama te-ar dojeni văzându-te. — Dece-ai tăcut? Mai spune. Ai mai spus, dar din când in când băgai de seamă că tace Domnişoara, că peste ochii ei trece parcă o umbră şi că se gândeşte in altă parte, cum simţeaţi că se gândeşte în clasă când vă scoate la lecţie. A ieşit apoi şl a întârziat mai mult. Tocmai bine, ca să ronţăi tare, fără sfială, ultima felie de pâine prăjită peste care mal întâi ţi-ai trecut limba ca să simţi gustul untului. Tocmai bine, ca să dai cana peste cap şi să sorbi laptele pân’ la ultima picătură. Ai mai avut răgaz să cugeţi cu părere de rău că Domnişoara n’are încă un frate, adică pe tine, şi că n’are alt tată decât pe Ţapul. Păcat. A intrat cu’n pachet mare, In mână. — Uite, băjeţaşule, poţi să-l duci? Imbracă-te acum cu haina ta. Na, pune-ţi mănuşile astea ia mâini. Ai aici ghete şi o manta. Să nu vii mâine la şcoală ca să aibă timp mama s’o potrivească bine. Vorbesc eu la Cancelarie să nu-ţi pună lipsă. Hai, du-te. Şi să fii cuminte şi să înveţi. Eşti sigur că n’ai ştiut să spui: „Mulţumesc4'. Nu-ţi aduci aminte nici dacă măcar al spus: „Să- rut-mâna“ când ai plecat. Dar erai gâtuit de emoţie. Erai şi fericit şi în acelaş timp ruşinat că ţl se dă de pomană. Mama te certa când, ducându-te la vreun prieten, zăboveai cu jocul şi părinţii lui te opreau şi pe tine la masă. Te certa chiar când mâneai la un unchi. „N’ai mâncare acasă? Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. Să nu te înveţi cerşetor". Când ai venit acasă cu pachetul in care erau lucruri de-ale unui frate al Domnişoarei: o pereche de ciorapi de lână, o pereche de ghete, o manta de liceu, care trebuia scurtată şi căreia trebuia să i se scoată vipuştile albastre, nu te-a dojenit. A oftat Insă. Domnişoară... Domnişoară de Geografie... Au râs de elevul tău băieţii când a venit la şcoală cu mantaua de căpătat. Cei mai înstăriţi aveau aerul dispreţuitor al bogaţilor faţă de săraci. Săracii aveau un simţământ de invidie pe care-1 preschimbau în batjocură. I-a fost şi lui ruşine la început şi-a vrut s’o lepede. Pe urmă, băieţii nu l-au mai luat în râs. Şi, vreo trei ierni în şir, i-a fost cald. Nu mai dârdâia nici când venea la şcoală, nici când se ducea la derdeluş, nici când stătea în biserica rece la slujba Părintelui Ionescu, tatăl dumitale. căruia copiii îi spuneau Ţapul. Zilele vieţii tale păstrează încă o imag:ne învăluită în recunoştinţă. Este soră bună cu a Domnişoarei de Geografie, cu toate că din alt loc şi In- tr’o altă împrejurare. Era mult mai tânără şi mult mai frumoasă domnişoara aceea care a cântat lângă voi, aplecată asupra voastră, sglobie întâi şl înduioşată pe urmă, cântările de stea. O jumătate de ceas ai avut-o în faţa ochilor şi sunt patruzeci şi mai mult de ani de atunci, şi n’ai uitat-o. Destinul domnişoarei care ţi-a dăruit o haină, astfel că trei ierni ţi-a fost cald în spinare, nu ţi-a rărtias străin. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani, citind un anunţ mortuar, că şi-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. Ştiai cum o ch'amă şi în fruntea a- nunţuîui ai văzut numele Părintelui Ionescu, tatăl ei, Ţapul. Destinul cesteilalte ţi-e cu totul necunoscut, fiindcă n’ai ştiut cum o chiamă şi ai uitat şl strada în care se afla. Dar, dacă trăieşte, e de bună seamă o bătrânică, şi ai vrea să fi rămas cu obrazul frumos şi cu sufletul bun din seara de ajun de An Nou a copilăriei tale şi-a tinereţii ei. Era, precum ai spus, într'o seară de ajun de An Nou şi erai cu steaua. Erai unul dintre cei trei Crai, ceilalţi doi fiind verii din partea tatei. V'aţi depărtat de mahalaua voastră şi v’aţi pomenit mai spre centru, pe străzi inculcate, cu case mari. Peste tot, porţi de fier zăvorite. Intr’o curte cu piatră lustruită pe jos, de era să cădeţi, v’a sărit în piept un câine cât un vitei. Dintr’alta v’a dat afară un servitor cu şorţ alb. V’a izgonit în altă parte un gardian. — Măi, Mielule, e boieri pe aici, i-ai spus vărului tău mai mare. Ăştia nu primesc steaua. — Hal să mai încercăm. — Să nu ne ducă vreun sergent la secţie. — Dece, măi? Suntem hoţi? Avea şi Mielu o judecată. Era însă şi el, ca şi frate-său, ca şi tine, descurajat. Şi aveaţi, tustrei, temerea că v’aţi rătăcit. Vă ’nvârteaţi pe străzi scurte, cotite, şi vă pomeneaţi în acelaş loc. Iată o casă mai mică între două mai mari. Era parcă turtită şi strânsă intre ele. Avea gard de lemn şi, în faţă, se vedea că e o grădiniţă. — Intrăm aici5 — Hai să intrăm. Dacă ne goneşte, stingem steaua şi mergem acasă. Nu ne-am ales nici cu do! lei până acum. Se vedea, când aţi intrat in curte şi s’a cocoţat unul dintre voi la fereastră, că în odaia luminată era o masă pusă şi că în jurul mesei se ospăta multă lume. Aţi cântai „Steaua sus răsare11 şi n’a ieşit nimeni să vă deschidă. Te-ai urcat pe zid, tu, şi te-ai uitat prin fereastră. A văzut, de bună seamă, cineva din- năuntru, căciula ta şi nasul tău care se turtise de geam, căci a făcut un semn şi-a spus ceva. Mai muite chipuri s'au îndreptat spre fereastră şi-au început să râdă, şi ţi se părea că ştiau c’aţi venit cu steaua, că v’au lăsat să cântaţi degeaba şi că-şi bat joc de voi. — Hai, măi Mielule, să plecăm. Nici ăştia nu vrea steaua. Atunci s’a deschis uşa şi s’a arătat un cap de fată. V’aţi pornit, pentru ca ea să nu mai aibă timp să vă oprească şi nici să vă gonească. Trei Crai dela Răsărit Spre Stea s’au călătorit Şi-au... Nu v’a gonit, dar v’a tăiat cântecul cu o izbucnire de râs: — Nu aici, puştilor. înăuntru. Din felul cum v’a zis „puştilor", aţi înţeles că are gânduri bune. — Hai, intraţi in casă. Mamă, mamă — a strigat întorcând capul spre odaia cealaltă — uite ce prichindei. Te-ai întrebat în gând dacă tu, Mielu şi văru-tu celălalt sunteţi într’adevăr prichindei, şi ţ:-ai spus că vă numeşte astfel pentru ca să se grozăvească «a şi să arate,că e domnişoară mare. A{i zăbovit cu ştersul picioarelor şi v’aţi încurcat cu steaua, care nu intra pe uşă. — Hai, mai repede, că e frig! v’a Îndemnat jucând în Ioc, să se încălzească, măsu'rându-vă din ochi şi râzând. O înveseleau, pare-se căciulile voastre, care vă f. arătau ca nişte moşnegi scurţi de statură. — Armata lui Papuc, mamă! a strigat iarăşi unei femei cărunte» care se arătase în pragul încăperii unde se afla masa şi iar nu (i-a plăcut că vă spune aşa. Eraţi, este drept, armata lui Baboi, adică a Iul Nicu Meţ, dar nu a lui Papuc. V’aţi proptit pe picioare, aţi umflat obrajii ca nişte foaie de potcovar şi aţi dat iarăşi drum cântecului: Trei Crai dela Răsărit Spre Stea s’au... Fata nu v’a lăsat nici de data aceasta să mergeţi mai departe şi a bătut din palme: — Staţi, puştilor, nu vă repeziţi aşa. Aţi rămas cu vorba „călătorit" In gură, cum ati H rămas cu-o găluşcă. — Marioaro, nu-i mai necăji pe copii. Lasă-i să cânte şl tu vino la masă, i-a strigat de dincolo cucoana cu părul cărunt. — Nu vreau, mamă; eu rămân cu broscoii. S’au uitat la tine verii tăi, dezolaţi. Tu ai simţit o căldură în obraji. Dacă n’aţi fi fost prizonieri In sală, aţi fi luat-o din loc, bombănind, că-şi bate joc ie voi. — Tu, ţuguiatul cela, pune steaua jos, că nu ţi-o îură nimeni. Ţuguiatul era Mielu, căci el ţinea steaua şi avea căciula cu moţ a Iui unchiu. Mielu ţi-a aruncat o privire imploratoare. Simţeai că, ori il podideşte plânsul, ori aruncă vreun cuvânt de băiat prost crescut. S’a stăpânit. A rezemat steaua de perete lângă o măsuţă. — Şi acum staţi cuminţi, că viu numaidecât. Sa nu fugiţi că vă duc la poliţie. Şi a trecut, râzând, în încăperea cu oameni mulţi şi ai văzut cum mama ei o ceartă parcă în glumă, cum lumea cealaltă face haz şi cum ea dă din cap, cum apoi svârle capul pe spate într'un hohot ca o gâlgâire de ape. Pe urmă i-ai bănuit gândul. Luase o farfurie şi punea în ea, dintr’o farfurie mai mare, lungă» nişte gogoşi. Ai auzit-o iar pe femeia căruntă, în clipa când uşa de sticlă rămăsese deschisă: — Marioaro, nu eşti cuminte! Ea nu a răspuns mamei. A pus farfuria vârfuită pe mescioara iângă care era steaua şi v’a chemat: — Veniţi încoa, piţigoilor, şi mâncaţi! De unde mai scoate atâtea porecle pentru voi? V’a privit în timp ce’nfulecaţi cu gurile mânjite de zahărul gogoşilor, a trecut dincolo, a ciugulit ceva, a spus, nu ştii ce, oamenilor care se ospătau şi care au râs şi au bătut din palme. Pe urmă a tras cu privirea spre voi şi a priceput văzând că vă ştergeţi pe buze cu mâneca şi palma, că aţi mântuit farfuria. — Acum, purceluşilor, puteţi să’ncepeţi! Tu ai luat de data asta steaua in mână şi, impă* cându-vă cu soarta de-a auzi că mereu vi se spune pe alt nume în casa asta, i-aţi dat drumul* Trei crai dela... — Nu, Inc’odată! v’a întrerupt ea. Mă lăsaţi şi pe mine? Atunci aţi căpătat curaj şi v’aţi Înveselit. Simţeaţi încă pe buze şi’n cerul gurii gustul gogoşibr. Trecuseră în lumea uitării hoinăreala şi descurajarea din seara aceasta cu porţi zăvorite de fier, pe străzi necunoscute. Şi vă venea să râdeţi, amintin- du-vă că, de când aţi intrat aici, aţi fost botezaţi, rând pe rând, prichindei, puşti, armata lui Papuc, broscoi, piţigoi, purceluşi. Fata era, poate, elevă de liceu undeva şi venise acasă în vacanţă. Lepă- dase şorţul cu număr şi era acum domnişoară. Şi se bucura că sărbătoreşte Anul Nou cu părinţii şi rudele în casa mică, pe care case mari au înghesuit-o cu vremea şi au turtit-o. Se bucura că e tânără şl frumoasă. Acolo unde învăţa ea, nu avea parte de sărbători. Auziseşi că sunt şcoli unde elevii dorm şi mănâncă şi nu vin la ai lor decât de sărbători, şi că pedagogii sau pedagogele se poartă cu internii ca la închisoare. Aşa ai cugetat tu, ca să-ţi lămureşti bucuria domnişoarei de liceu din cursul superior. Şi ai mai cugetat că, văzându-vă pe voi cu steaua, şi-a adus aminte de anii copilăriei ei. Ca fată mică, neavând fraţi sau veri, şi trăind aici, printre locuinţe mari cu oameni care ţineau porţile ferecate, n‘a putut să meargă nici cu Moş-Ajunul şi nici cu sorcova. Pentru intâia oară, poate, se abă- teau la casa lor, pe străzile unde colindătorii erau alungaţi de vardişti, nişte copii cu steaua. — Da! aţi îngăduit voi într’un glas. — Dar îmi daţi şi mie din câştig? Aţi rostit încăodată „da“, insă vă gândeaţi că, până la urmă, domnişoara n’o să vină la paite. Are ea nevoie de banii voştri? — Atunci, hai după mine! A mai strigat cineva din odaia cu masă mare: — Marioaro, vino incoa! Dar ea a râs şi a făcut cu încăpăţânare, din cap, un semn că „nu“. S’a aşezat la spatele tău, făcându-se mai mică de statură, ca să fie de-o măsură cu voi, şi-a rezemat palmele pe genunchi, şi-a început: Trei Crai dela Răsărit Spre Stea s’au călătorit Şi~au mers după cum citim Până la Ierusalim. Pe urmă, „Steaua sus răsare” şi toate celelalte cântece. Şi glasul ei era limpede şi dulce şi, la început, vesel. A căpătat, pe urmă, o unduire trista şi v’aţi pomenit că vocea voastră tace şi că, singură, domnişoara cântă. Pusese, nu ştii când, s mână uşoara pe umărul tău şi-i simţeai obrazul a* propiat. Ţineai steaua, şi te uitai în dreapta şi’n stânga la verii tăi, iar ei se uitau la tine. Domnişoara n’a cântat numai cântece de stea. A cântat şi din cele de Moş-Ajun şi de colind. Deodată a tăcut, a râs scurt, a clipit din ochi, c* şi cum intrase ceva în ei şi, cu un bobârnac, a făcut să-ţi lunece căciula peste nas. Din încăperea ca multă lume s’au pornit bătăi din palme şi strigăte şi râsete. Asta a fost. Aţi plecat de acolo cu’n pumn de gologani. Domnişoara nu mai râdea. Era cuminte. Obrazul frumos — te-ai gândit că seamănă cu-o piersică — era luminat de bunătate. Fugise însă voioşia din ochi. A uitat să vă dăruiască Încă o poreclă la plecare. Şi a uitat să-şi ceară partea ei din ee aţi câştigat. Asta a fost. Şi sunt peste patruzeci de ani de atunci. De-a-lun- gul anilor şi aproape totdeauna in noaptea de An Nou, icoana de demult răsare în ochii amintirii. Daca ai avut un gând de iubire, de milă şi respect pentru femeia lovită de viaţă şi de oameni, tu nu plăteşti decât o datorie de recunoştinţă. Dacă iubeşti copilul şi te-ai străduit, cu mijloacele pe care le-al avut, să-l ocroteşti, să-i faci anii dintâi, senini, este pentrucă nu mai vrei să vezi copii ofensaţi şi flămânzi. In ei te-ai revedea pe tine şi ai revedea pe ai tăi. N’ai putut să priveşti niciodată, plângând, o fe- mee sau un copil. In ochii lor, lacrima nu trebue niciodată să încolţească. Iţi dădeai seama, demult, că despre coana Liza se vorbeşte cu fereală in mahala şî’n casă. Şi n’ai Înţeles dece se spunea despre ea că este „una d’alea“ şi ce însemnau vorbele „una d’alea“. Dar când ti-ai adus aminte mai târziu despre ea şi ai aflat, in dreapta şi in stânga, amănunte cu privire la femeia aceasta, ai văzut că oamenii, cu morala lor, în care intra şi neîngăduinţă şi cruzime, îi făceau o mare nedreptate. „Mamă, am văzut-o pe coana Liza la geam... M’a trimis coana Liza la băcănie să-i cumpăr cafea şl un sifon, şi mi-a dat şi mie zece bani... M’a strigat coana Liza şi mi-a dat o bomboană...“ Mama se făcea că n’aude. Câteodată, când avea motive pentru vreo supărare, te certa: — N’ai ce să cauţi la ea. N’ai nevoie de pomana ei. Nu eşti sluga ei. Sâ-şi bage servitoare dacă e cucoană. — Da’ dece, mamă? — ăşa. Vorba „aşa“ îţi închidea gura, dar nu te dumirea. Şi cu toate acestea, coana Liza era bună, frumoasă, în vârstă ca de treizeci de ani. Poate cam grasă. Purta capoate înflorite pe care le schimba aproape în fiecare zi şi întârzia spre seară la geamul dinspre stradă, între două ghivece cu flori. Când ţaţa Niculina, renumită ca fiind gura mahalalei, şi din care cauză i se mai spunea „Universul”, venea la mama, o auzeai spunând: — „Aia“ iar s’a împopoţoriat. Parcă e o pupăză Stă la geam şi face cu ochiu la bărbaţi. A venit omul ei aseară şi au făcut ch'olhan. Au pus şi gramofonul. Se cunoaşte câ e „d’alea“. Ţaţa Niculina umbla, dimineaţa, teleleu, pe la toate vecinele, îşi tânguia amarul cu bărbatul şi copiii, se văita intr’una că bărbatul nu-i dă bani de- ajuns pentru gospodărie, îi dorea să-l ardă intr’o zi focul, şi trăgea cu privirea la ulcica de pe foc a prietenelor. Pleca dela una la alta, şi le bârfea pe toate. Se socotea o fiinţă nenorocită şî cerşea dela fiecare o cafea. Era bondoacă, obeză, cu tulee la gură şi cu’n neg în obraz. Se legăna în mers ca o raţă. Făcea şi popasuri lungi la o poartă sau alta. Intra în vorbă cu lume pe care n’o cunoştea. Hoinărind din zori până aproape de prânz, era la mintea omului că fiertura nu dăduse in clocot când bărbatul venea dela lucru şi când copiii soseau de pe maidan. Copiii ei umblau murdari, bnbosi, sdrenţuiţi. Părul le cădea ciuf pe ochi. Erau bătăuşii străzii. Şterpeleau de prin coşurile ot°n',o'‘ si furau de prin curţi. Din cauza aceasta, ţaţa Niculina era deseori în conflict cu câte un vecin. — L-air. văzut cu ochii mei când a intrat pe poar fă şi a luat cercul dela butoi. — Tică? — Da. EI. — ZiJ[ îe vieţii tale — Vai de mine, da’ cu>..i se poate? Copilul meu? Toată lumea e cu ochii pe copiii mei. Parcă ar fi orfani. Ei nu pun mâna pe nimic. Of, să n’aibă parte de-ai lor, cine nu poate trăi de-ai mei. — Ţaţă Niculino, nu blestema că te bate Dumnezeu, stăruia păgubaşul. Chiamă pramatia în faţa mea, să vezi de zice nu Pramatia avusese grijă să se ascundă la spatele v'asei. Vânduse cercul de butoi la un dogar şi luase treizeci de bani pe el şi cu banii se dusese !a Moş: şi venise de acolo cu un ţ:gnal cu care îşi făcea df cap toată ziua. Ţaţa Niculina ştia că vecinul ar* dreptate. Văzuse cercul în mâna derbedeului şi-l bătuse că I-a vândut, căci ii trebuia ei să-l pună Ia butoiul de varză Tot la mintea omului era că negăsind mâncarea gata, bărbatul o înjura şi copiii ţipau la ea. Ea se credea însă o victimă, piesnea peste gură pe vreun copil, îşi ocăra bărbatul şi începea să-şi smulgă părul din cap şi să-şi dorească moartea. Aflând ce se întâmplă în şapte străzi, cum avea să nu ştie ce e’n casă la „aia“ de peste drum de ea? Coana Liza se mutase in casa Ofiţeresei, care plecase Ia Galaţi unde fusese mulat locotenentul, băiatul ei. Ofiţereasa era văduvă de colonel. Casa nu era mare, dar era curăţică; dădea la stradă. Avea o curte, o grădină şi doi oleandri strajă in faţa uşii. S’a spus la început şi despre coana Liza că este văduvă. Dacă putea să stea cu chirie într’o casă ca aceasta, ea singură, însemna că i-a rămas dela bărbat o stare. Ţaţa Niculina, o vreme, a dat târcoale noii venite. Vorbea plina de respect, vecinelor, despre cucoana care s’a mutat peste drum. — N’are lucruri multe, da’ bune. Am văzut şi o canapea şi-un gramofon. Şi e singură. E cam cu naspl sus, că aşa sunt cucoanele. Abia mi_-a răspuns |a bună-dimineaţa. De după gard, ţaţa Niculina rămânea cu ochii lipiţi de casa Ofiţeresei. Avea miere pe buze când chiriaşa deschidea fereastra şi deretica. — Ne pare bine că v’aţi mutat pe la noi. E linişte şi nu trece trăsur.li şi e aer curat, i-a spus ca să intre în vorbă şi folosind un mod de rostire ca pentru a arăta că are patalamaua străzii să-i prezinte urări. Femela a zâmbit oarecum nedumerită, amuzată, şi i-a spus „mulţumesc'1. Pe urmă, cu’un semn uşor din cap, a închis fereastra şi a tras perdeaua. Intr’o seară, ţaţa Niculina a văzut un bărbat cobo- rînd dintr’o birjă şi intrând in casa de peste drum. Nu ştia când a plecat, măcar că ea zăbovise până aproape de miezul nopţii pitită după gard. Avea subiect de sporovăială pentru a doua zi şi pentru mai multe zile. Avea material pentru închipuirea ei. Bărbatul venea odată sau de două ori pe săptămână, cu trăsura şi rămânea uneori un ceas, două, iar alteori mai mult decât putea Gura Mahalalei să pândească, fiindcă o răzbea frigul şi-o prindea somnul. — O fi vreo rudă, vreun frate, îşi dădeau cu părerea vecinele. — Fugi, soro, că n’ar veni numai seara şi n’ar intra glonţ în curte şi n‘ar sta ea după uşă să-i deschidă numaidecât. Să şt'i că este „una d’alea“. Peste vreo lună, femeia n’a mai fost „una d’alea“. Era Cucoana, pe urmă coana Liza, fiindcă până la urmă ţaţa Niculina izbutise să-i intre sub piele. Avea socotel'le ei. Dacă se pune bine cu vec'na, mai capătă câte ceva. Şi apoi poate află ce e cu asta care umblă în capot prin casă, iar pe înserate iese şi stropeşte oleandrii şi, după aceea, se aşează la fereastră, singură cuc, fără să aprindă lampa când se întunecă. , Ţaţa Niculina a trecut intr’o dimineaţă strada, li păindu-şi papucii pe tălpile goale. Vecina deretica. Era mai voioasă, poate. Simţea, poate, nevoia să sch;mbe cu o făptură omenească, o vorbă. Nu se mai putea împotrivi zâmbetelor şi iscodirilor mieroase ale mahalagioaicei cu negi, cu mustăţi şi cu mei> ca de raţă. Voia şi ea să afle câte ceva din viata străzii. Destul că i-a răspuns cu mai multă bunăvoie la bună-dimineaţa şi i-a deschis. Intimidată la început, rotind priviri prin casă, minuriându-se de dantelele dela perne şi cu deosebire de gramofonul cu pâlnie, încurcându-se în cuvinte pe care voia să le caute mai alese, ca să arate că şi la mahala se vorbeşte pe radical, ţaţa Niculina şi-a căpătat curajul şi l!m- buţia când vecina i-a întins o dulceaţă şi-au băut împreună câte-o cafea. — Prăpăditele mele de prietene îmi dau cu năut, a înştiinţat-o ţaţa Niculina, ponegrindu-şi vecinele. Multe n’a aflat ea, deocamdată, dela coana Liza, dar a aflat coana Liza din gura ei: cine ce face, cum trăieşte, ce are’n ladă şi’n tigaie. Vorbea cu dispreţ „Universul*’, adică ^aţa Niculina, despre cutare că trage pe dracu de coa-Jă, şi cu invidie despre altcineva că se îndoapă cât e ziua de mare. Spunea despre o prietenă că n’a fost fată mare când s’a măritat şi despre alta că bărbatul ei a stat odată în puşcărie. Câteva zile, Gura Mahalalei n’a mai avut când să dea raita prin casele vecinelor. Zăbovise pe capul coanei Liza, care o trata cu dulceaţă şi cafea bună. — Soro, n’am mai putut să dau pe la voi, s’a scuzat ţaţa Niculina. M’a chemat vecina mea, Cucoana. Femee ca pâinea caldă, şi simţită. „Nu, te rog să mal stai, coană Niculino**, mi-a spus, „şi mai ia o cafe- luţă. Mai vorbim şi noi de una-alta, ca femeile**. — Păi... (şi vecinele arătau Îndoieli asupra renu- melui pe care „Universul** i-1 făcuse mai ’nainte cucoanei Liza). Chestia cu bărbatul care... — Ei, soro, da’ n’are femeia dreptul să primească pe cine vrea şi să facă ce vrea? Ce, e fată mare să dea socoteala cuiva? Şi dacă o fi bărbatul ăla vreun neam de-al ei? După un timp, coana Liza i-a oferit ţaţei Niculina numai cafea. Mai târziu a înţărcat-o cu totul, iar după aceea a stat cu fereastra închisă. Pe urmă, a lipsit câteva săptămâni, căci plecase la băi. Când s’a întors, n’o mai cunoştea parcă pe vecina de peste drum. Nu i-a răspuns la bună-dimineaţa. In lipsa coanei Liza, a trecut prin Bucureşti, Ofi- ţereasa care, abătându-se In mahala, a stat de vorbă cu coana Leanca, şi coana Leanca a tras-o de limbă ou privire la chiriaşă. Ofţereasa îi cunoştea povestea. Chiriaşa nu era văduvă. N’avusese bărbat. Trăia insă de zece ani cu un inspector dela Finanţe, care era însurat. Nevasta inspectorului era bolnavă de piept, de când se măritase, adică de vreo douăzeci de ani, şi pe coana Liza o Încurcase inspectorul că, dacă nevasta Iui moare, se cunună cu ea. Deocamdată, ea era întreţinuta lui şi-o vedea odată sau de două ori pe săptămână, venind, seara, cu coşul dela birjă ridicat. Până una alta, nevasta inspectorului nu voia să moară şl, ştiind ceva despre legătura bărbatului, ii făcea zile fripte şi-l urmărea. — Ce să faci, coană Leanco, încheie Ofiţereasa. Viaţa fiecăruia e un roman. Coana Leanca o aprobase şi oftase. Dar a dat sfoară prin mahala despre cele ce-aflase şi, fireşte, ţaţa Niculina a ştiut cea dintâi. — Nu vă spuneam eu că este „una d’alea"? a comunicat triumfătoare prietenelor el. Nu putea să uite afrontul pe care vecina i-1 făcuse. Intr’un fel. a avut şi coana Liza soarta lui Iancu tinichigiul. A intrat in gura lumii. Despre ea se vorbea într’un anume fel în mai toate casele, şi-o priveau femeile chioriş, nu cumva să-şi pună, stricata, mintea cu vreun bărbat de-al lor. Coana Liza iubea copiii. Chema câte un desculţ la fereastră şi-l întreba cum îl chiamă şi-i dădea o bomboană. Chema câte o fetiţă în casă şi-i dădea o fundă. Insă copiii au fost certaţi de mamele lor şi priveau de departe, cu un deget in gură, spre fereastra cucoanei frumoase, dar nu mai îndrăzneau să se apropie când ea le făcea semn. f aţa Niculina aştepta acum, fără sfială, seara, în dreptul porţii, când venea bărbatul cu trăsura, şi tuşea tare, ca să înţeleagă el că l-a văzut când vine. Încremenea acolo, până când el pleca. Tuşea atunci din nou, ca să vadă că e pândit. Ţi-ai dat mai târziu seama câtă umilinţă şi suferinţă îndurase femeia într’o lume în care tră'a ca o făcătoare de rele. Ai refăcut mai târziu o parte din drama existenţei sale, plămădită din aşteptări, din minciuni, ofense şi înfrângeri. Te-au pus împrejurările, după mulţi ani, în situaţia de a o reconstitui etapă cu etapă. Ai aflat, astfel, că bărbatul o minţise la început, ascunzându-i că este însurat. A încredinţat-o apoi că nu-şi iubeşte nevasta şl că ar lăsa-o dacă n’ar fi bolnavă. A incredinţat-o că femeia lui nu are mult de trăit şi că, după aceea, se va însura cu ea. N’avea altceva mai bun de făcut decât să-l creadă şi să aştepte. Şi anii au trecut şi tinereţea ei a trecut. S’a trecut repede. S’a resemnat cu situaţia de întreţinută şi cu fărâme de fericire. El ţinea două case şi trăia două vieţi. II hărţuia nevaita, care bănuise ceva, cu lacrimi şi cu scene. „Răbdare, se mângâiau amândoi. N’o s’o mai ducă mult. Scăpăm atunci de toate“. Vrând să aibă parte de fericire, oamenii sunt cruzi de atâtea ori! Insă, după vreo doisprezece ani de chin şi aşteptare, a murit el de o boală de inimă, nu nevasta tuberculoasă. Ai aflat aceasta, mult mai târziu, printr’o înlănţuire necăutată şi neprevăzută de împrejurări. Sub ochii tăi de copil s’a întâmplat altceva. S’a întâmplat, mai bine zis, sub ochii ţaţei Nicu- Jina, întâi, şi sub privirile altor oameni de pe stradă, apoi. Era intr’o seară. Ţaţa Niculina aştepta de două ceasuri, la locul ei de pândă. Dădea în toamnă şi-o amorţise frigul. Venise peste drum bărbatul cu trăsura. Se vedea lumină prin perdele. Se-auzea cântecul unei plăci de gramofon. Bărbatul venise cu un pachet mare. „Iar fac chiolhan, rămânea- !e-ar în gât“, a gândit „Universul". Când tocmai se pregătea să intre în casă, pătrunsă de răceală şi cuprinsă de somn, o altă trăsură se-opreşte peste drum. „Aha, şi-au adus mosafiri. Au zaiafet", şi-a spus taţa Niculina foarte mirată. Dar a simţit că i se taie suflarea, văzând că din birjă coboară o femee şi-un comisar. ,,Na, na, că se încurcă lucrurile. Incurcă-i, drace!” şi-a spus iarăşi Gura Mahalale', a cărei închipuire înfierbântată nu greş'se de data aceasta. Un colţ al perdelei s’a tras la o parte şi-apoi s’a stins lumina. A încremenit cântecul. O bătaie !n uşa dintre oleandri. Tăcere. Femeia şi comisarul s’au sfătuit. Pe urmă, glasul comisarului: „In numele legii...“ S’a aprins iar lumina, s’a deschis uşa, femeia a dat buzna în casă. Pe urmă, t pete de femei O voce poruncitoare de bărbat. A'te ţipete. Sgomot ca de lucruri căzute. Au Ieşit de prin curţile vecine bărbaţi şi femei, s’au strâns grupuri, s’au apropiat de locul de unde venea hărmălaia. Ţaţa Niculina dădea din gură şi din braţele-i scurte. Explica tuturor — ce şi cum. Trăsura aştepta în dreptul porţii. Vreun sfert de ceas, tăcere în casă. Parcă murise totul acolo. După aceea s’a deschis uşa şi-a ieşit comisarul întâi şi apoi bărbatul cu femeia. Femeia plângea. Bărbatul o strângea de bra{ şi-i spunea cu voce şuierată: „Fără scandal, te rog“. S’au suit tustrei în birjă şi au pornit. S’a stins lumina în casă. Câţiva dintre cei din stradă au râs batjocoritor. Câţiva au huiduit. Ţaţa Niculina nu mai ostenea meliţând cu gura, in dreapta şi in stânga, şi ajutân- du-se şi cu mâinile. Oricât de cu ochii în patru a fost ea, n’a putut să prindă în zilele ce-au urmat, momentul mutării coanei Liza. Perdelele nu se mai mlşcaseră dela geam. Lumina nu mai pătrunsese printre ele. Nici vorbă că mutarea s’a făcut in puterea nopţii, târziu. — Hoţeşte s’a mutat, soro, nici n’am băgat de seamă, raporta ţaţa Niculina, vecinelor, în dimineaţa când văzuse la poarta de peste drum un lacăt şi fereastra fără perdele. La vreun an după aceea, s‘a întâmplat ceeace tu ai aflat peste mulţi ani: murise fulgerător bărbatul. Nevasta bolnavă de piept a continuat să trăiască. Despre destinul celeilalte n’ai mai ştiut nimic. Destinul ei se Îngemăna intr’un fel cu-al doamnei Grigoriu, la care stătuseşi cândva aproape un an. Şi ţi-ai amintit de coana Liza, când madam Grigoriu şi-a depănat, In vreo două rânduri, povestea Avea cincizeci de ani şi nu se resemna cu vârsta şi lupta aprig împotriva ei, recurgând Ia toate mijloacele care stau la îndemâna femeilor când vor să arate, sau să păstreze iluzia, că sunt încă tinere şi frumoase. Umbla cu părul scurt, oxigenat, Îşi dregea obrazul la fiecare sfert de ceas şi se alinta ca o fetiţă. Nu-i şedea bine, însă nu-şi dădea seama. Avea rochii pe care le modifica mereu, să ţină pasul vre- mei, şl nu concepea să plece după târgueli sau la plimbare, fără o javră de căţel cu sgardă şi cureluşă. Era comic şi întristător s’o vezi cu două legături de ridichi într’o mână, trăgând cu cealaltă, după ea, câinele urît ca un dihor. Se hrănea cu un castron de iaurt, toată ziua, şi cu verdeţuri. — Păstrează silueta! iţi spunea ea distinsă şi cochetă. Avea, odată pe săptămână, vizita câtorva cucoa-. ne cu mofturi ca şi ea, dar trădând aceeaşi sărăcie. Fusese înţeles că în ziua aceea vei pleca de-acasă mai de vreme şi vei veni puţintel mai târziu, deoare ce „primea“ în salonul pe care ti-1 închiriase mobilat, ţie. închiriase unei profesoare sufrageria, pentru ea nareţinând decât vestibulul şi dorm torul. Putea, in felul acesta, să păstreze apartamentul şi să stea în centru, deşi, cu mai mult cap şi mai puţine aere, ar fi putut să renunţe la chiria scumpă şi să trăiască, scutită de o parte din necazuri, într’o căsuţă simplă, într’un cartier mai retras. Când avea chiriaşi pentru ambele încăperi, era liniştită, fiind în măsură să-şi asigure banii pentru proprietar, percepţie, lumină, gunoi şi să-i mai rămână şi ei pentru puţintxa hrană de fecare zi. AVea şi o pensie mică, dar pensia constituia rezerva pentru împrejurările când o încăpere sau amândouă rămâneau neocupate. Chiriaşii plăteau cu luna şi rămâneau un timp neprevăzut: o lună, două, trei, şase, cel mult un an. Aler?a atunci la „Universul“ şi dădea un anunţ la Mica Publicitate. Nu putea primi pe oricine, căci apartamentul nu avea intrări separate. Nici chiriaşii nu se grăbeau să accepte o intrare comună. Cine îşi rezerva dreptul să primească vizite — bărbaţii, femei; femeile, bărbaţi — măsura încăperea, se uita la vestibul, singura încăpere de acces, strâmba d'n nas şi pleca, invocând un pretext sau spunând pe şleau că nu-i convine. Ce te-a surprins când te-ai mutat acolo, a fost etajera din vestibul. Şi a mai fost un dulăpior cu uşi de cristal. Amândouă erau pline cu cutii de bomboane aşezate simetric, ca la cofetărie. Aveau toate dimensiuni la fel: cutioare de-un sfert de kilogram. Ţj-aj spus: fiecare cu maniile lui. Colecţionează unii monede, timbre, alţii cutii de chibrituri. Cucoana păstrează cutiile de bomboane pe care le-a căpătat în viaţă. Trăise numai cinci ani cu bărbatul ei, un inginer la Stat, mult mai în vârstă decât ea. Se măritase la douăzeci de ani şi rămăsese văduvă la douăzeci şi cinci. Avusese starea ei personală şi-i mai rămăsese şi dela bărbat. Ii rămăsese, precum am mai spus, şi pensia lui care, din cauza unor încurcături, 1 se fixase mai mică decât o merita. Vreo zece ani a făcut intervenţii, a dus proces cu Statul, a cheltuit, iar până la urmă s’a lăsat păgubaşă. ,.Suvenirurile” de familie — fotografii în pereţi şi albume pe masa din salon — arătau că a cunoscut altădată belşugul. In cei cinci ani cât a fost măritată, a călătorit de cinci ori în străinătate, insoţindu-şi soţul bolnav de rinichi, In staţiunile cu ape, ordonate de medici. Dar viaţa cere. Viaţa este din ce în ce mai scumpă. Când nu eşti cu un venit îndestulător, trebue să trăieşti din ce al. Şi mai ales când o fernee este puţintel zăpăcită, sărăcia nu se sfieşte să-şi desvălue colţii. Dece nu s’a remăritat? Nici firea ei neastâmpărată, nici tinereţea, nici frumuseţea nu o îndatorau să păstreze doliu pe viaţă, pentru un bărbat bătrân cu care trăise numai cinci ani. Femeile simt nevoia destăinu:rilor. Avea despre l'ne bune păreri, intre altele pentrucă-i plăteai chiria înainte, pentrucă deveniseşi chiriaş vechi al ei şi pentrucă nu primeai anumite vizite, cum făceau alţii sau altele care nu-şi respectaseră angajamentul. Al găsit-o in câteva momente de depresiune. Ai surprins-o cu ochii înroşiţi. Venea din când in când la ea o persoană cu care rămânea In dormitor. Ţi-a spus întâi, şi s’a îmbujorat puţin, că este o prietenă. S’a roşit şi mai mult când şi-a adus aminte că persoana îşi uitase pălăria şi bastonul în vestibul. A doua oară a minţit cu stângăcie şi fără sens, că bărbatul e o rudă a ei. Pe urmă, ruşinându-se singură de minciunile-i inutile, te-a informat că e vorba de prietenul ei, iar când, în două împrejurări in care nu s’a mai putut stăpâni, ţi-a spus povestea ei, ai făcut o legătură Intre existenţa doamnei Grigoriu şi-a coanei Liza, din copilăria ta, amândouă trăind sub semnul unul destin făcut din aşteptare, minciună, ofensă, nenoroc, amăgire. f Pe prieten il cunoscuse la un an după ce rămăsese văduvă. Erau de-o vârstă. El i-a făgăduit că se căsătoresc îndată ce-şi face un rost. Era avocat tânăr. „Să-mi fac puţină clientelă, ca să nu se cheme că mă Întreţii tu”, i-a spus. Foarte frumos. înţelegea mândria Iui. Venea la ea, cu regularitate, de trei ori pe săptămână. Politicos, li aducea de fiecare dată o cutioară cu bomboane. Ea a protestat, căci îl ştia sărac. Pe urmă l-a ironizat. Apoi s’a stăpânit, văzând că el se supără. Primea pachetul, îl desfăcea, ronţăiau împreună bomboanele. El era corect şi rezervat, deoseb:ndu-se cu totul de femeia uşurică şi expans'vă. Pentru el viaţa era o problemă gravă, iar căsătoria un lucru foarte complicat, în care graba nu-şi avea rostul. „Dă-le încolo, dragă, de socoteli. Ne căsătorim, şi gata. Ai început să câştigi, iar eu nu sunt săracă”. „Dece vorbeşti aşa? o corecta el. Trebue să chibzuim bine. Hctărîrea e serioasa”. A tiecut timp. A spus Ia început că are obl'gatii faţă de mamă şi de două surori. „Le-ajutăm şi pe ele”. „Nu, draga mea. Să mai aşteptăm până se mărită surorile”. S’au măritat surorile, două fete bătrâne, rele. Trebuia să tăinuiască faţă de ele şi de mama sa, legătura pe care o contractase. Trecuseră In vremea asta patru ani. Femeia suferea. A vrut să-l lase. N’o lăsa el. O domina cu raţionamentele-i reci. „Să aşteptăm puţin. Mama e singură. Nu vrea să se mute la niciuna din fete. N’o putem lua cu noi- Nu te vei înţelege cu ea. Dar e bătrână şi suferă de astm. Mult n‘o mai duce. In fond, ce te deranjează pe tine? Al de dat socoteală cuiva? Vrei să viu mai des? Viu”. Când a murit mama lui, era în vara 1916. Războiul batea la poarta ţării. Fusese concentrat. „Să ne căsătorim acum? Ce greşală! Eu ştiu de mă întorc? Vrei să rămâi văduvă pentru a doua oară?” Ea nu şi-a putut stăpâni nervii atunci; a plâns, a făcut ţăndări un pahar, i-a svârlit cutia cu bomboane pe fereastră. El, palid, rigid, cu voce tăioasă, a dezarmat-o: ,,Vrei poate încă o pensie? Pensie de pe urma mea ca ofiţer? Cumulul nu e îngăduit după lege. Eu sunt om de drept şi te pot informa”. Jignită cum nu se mai simţise până atunci, ea n’« mai spus nimic. A avut tăria să-l lase să plece fără un cuvânt. A avut, şi el, lipsa de sensibilitate să nu vină să-şi ceară scuze. Dar, in evacuare la Iaşi, ea n’a avut tăria să-l ştie rănit în spital şi să nu se ducă să-I vadă. L-a îngrijit zi cu zi, ca o soră de caritate. „Iţi mulţumesc, îi spunea el. Când se încheie pacea, ne căsătorim. Suntem făcuţi unul pentru altul11. După război, a invocat, un timp, nevoia de a-şi relua dantela. Pe urmă, a ţinut s’o convingă asupra nestabilităţii împrejurărilor. „Nu vezi ce vremuri? Criză. Frământări. Să sc mai aşeze puţin lucrurile. Cine işi ia răspunderea unei căsătorii, care este un act foarte serios?” Teoriile lui rămăseseră neschimbate. Ea obosise în încercările de a-1 convinge. Nu erau, cum spusese el, făcuţi unul pentru altul. Femeia işi propusese în câteva rânduri să-i trimită Ia plimbare. Nu-1 mai iubea demult. Se obişnuise însă cu el. Şi nici prilejuri nu a avut să-şi facă altă viaţă. Aşa au trecut anii. Nu mai era ea tânără. Nu mai era rnci el. El câştiga atât cât existenţa-i să nu-1 frământe. Nu avea multe necesităţi. Ea începuse să vândă din ce-avea. El nu se interesa de felul cum izbuteşte femeia, cu mijloace puţine, să se descurce. „Să nu discutăm problemele acestea. Sunt meschine. Nu trcbue să fie un subiect pentru noi”, declara el. Ea, mândră, nu le-a mai discutat. Continua s’o viziteze, cu pacheţelul legat in sfoară prinsă sub degetul mic. In urmă cu cinci ani dela data când doamna Grigoriu ţi se destăinuia, el a venit într’o zi îmbrăcat în 1 aine negre, şi, după câteva ocoluri, i-a spus grav, dar lipsit de convingere: „Am chibzuit bine şi am ajuns la credinţa că rie-am putea căsători acum Nu eşti de părerea mea?” „Nu !”, a strigat ea cu amintirea a douăzeci de ani de aşteptare, văzându- se pe ea ofilită, văzându-1 pe el cu obrazul uscat, aşa cum îi fusese sufletul totdeauna, venindu-i să izbucnească într’un hohot de plâns şi ’ntr’un hohot de râs. El s’a uitat cu nedumerire la ea, nu i-a cerut nicio explicaţie, n’a stăruit. Şi-a privit numai hainele negre, gândindu-se, poate, că deranjul îmbră- cârii lor a fost degeaba şi a spus după vreo zece minute, rupând tăcerea care se aşternuse între ei: „Bine. Să rămânem prieteni”. — Suntem prieteni, domnule dragă, a încheiat doamna Grigoriu, ştergându-şi cu batista un colţ al ochiului în care intrase o geană cu rimei. Nu mai făcea pe femeia distinsă, alintată; obraji» de pe care se topise fardul aveau ceva de pergament subţire, oglindind pustiul şi jignirile inimii. Oglindind, deasemeni, privaţiunile unei existenţe care se îndărătniceşte să salveze aparenţele buneistări decente şi ale dispoziţiei bune. — Suntem prieteni. După cum ai văzut, vine şi stam de vorbă. L-am urît într’o vreme. L-am dispreţuit după aceea. Acum e diabetic şi a început să-i cadă părul. Dumneata ai băgat de seamă că burlacii se lrec mai repede decât cei însuraţi? Se răzbună egoismul lor. Să nu rămâi celibatar (a zâmbit şi, un sfert de secundă, a fost in rolul care li plăcea, de fetiţă; pe urmă tristeţea i-a îmbătrânit din nou chipul). Azi mi-e milă de el. A fost un prost, I-a fost frică de viaţă. Ce putea să-i dea viaţa când el a măsurat-o cu metrul şi a pus-o întotdeauna, ca un farmacist, la cântar? Când n’a fost cutezător şi generos cu ea? Azi, ca şi acum douăzeci şi cinci de ani, nu-1 interesează felul cum trăiesc eu, dela o zi la alta. Putea să vadă şi, poate, n’a văzut că am vândut aproape tot ce-aveam in casă, că pensia nu mi-a ajuns niciodată, că m’am strâmtorat in dormitor ca să pot ţine apartamentul. Insă azi, ca şi acum douăzeci şi cinci de ani, ca in toţi ani; care au trecut, nu uită să-mi sărute mâna când intră şi să-mi întindă cutia cu două sute cincizeci de grame de bomboane fondante. Ai văzut câte cutii am î:> vestibul, pe etajeră şi în dulap? N’am avut parte de multe in viaţă, dar cred că sunt femeia care a primit cele mai multe cutii cu bomboane. De ani de zile nu mai pot să pun gura pe una. Am dărui1 şi dăruesc prietenelor mele. S’au săturat şi ele. Am vândut într’o vreme unul cofetar, cutiile, pe preţ mai mic şi apoi mi-a fost ruşine să continuu comerţul acesta. Dau căţelului câte o bomboană, dar nu prea des. Mi-a spus un doctor că ar putea să se îmbolnăvească şi el de diabet. Ai văzut câte am? Ca la cofetărie. Dar câte am avut! Suntem prieteni. Nu am fost făcuţi dela început unul pentru altul, şi totuşi am rămas împreună atâta timp. Am fost o idioată. Iartă-mă, domnule dragă, dar mă cuprind uneori gânduri triste şi nu mă mai stăpânesc. E o criză. Trece. Am avut multe, care m’au împins câteodată să iau somnalin. Mai de mult, fi rea nu mă lăsa. A fost în mine atâta dragoste de viaţă câtă ne-ar fl ajuns, şi mie şi lui, până la a dânci bătrâneţe. A fost un idiot. Acum când sunt 7. — Ziîole vieţii tah* Jn nervi şi vreau să repet gestul, mă opreşte mila pentru el. Prevăd ce-o să se ’ntâmple. îmbătrâneşte mai iute decât mine. Diabetul macină repede. I-au murit surorile. N'are cine-1 îngriji. E sgârcit şi sucit. Nu stă nicio servitoare la el. Işi coase singur nasturii şi-şi văcsueşte singur pantofii. Iarna, îşi face singur focul in sobă. Prevăd ce-o să se ’ntâmple. Va rămânea la mine. II voi opri la mine. L-am mai îngrijit când era in război. II voi îngriji şi acum. Ce să fac? Fratelui mamei, mai mare cu vreo zece ani decât tine, i se spunea Cioroiul, fiindcă era tuciuriu şi buzat. — Cu cine l-ai făcut, mamă? o întrebau mătuşile tale pe bunica, şi bunica le-o r teza : — Cu dracu! Nu vă este ruşine? Cioroiul nu făcea deosebire de vârstă între voi şi nu ţ.nea ia cai t >tea lui de unchi. Se punea la mintea voastră şi-l tutuiaţi şi-l burduşeaţi cu pumnii, dar *nu când era bunica de faţă, fiindcă ea avea, desvoltat, simţul ierarhiei de familie. Bunicului îi spunja dumneata, aşa cum tot dumneata îi spunea şi tatălui tău, mama, (ea fiind, dealtminteri, mai tânăra cu treisprezece ani decât ei), iar mătuşile se respectau una pe alta in ordinea vârstei. Când ştiaţi că v’aude bunica, îi spuneaţi Cioroiuiui, unchiule, şi vă umfla râsul şi-! umfla şi pe el. Era vorbăreţ, lăudăros, ne ’ntrecui în minciuni. Nenorocul sau norocul Iui tăcuse ca bunicul să moară şi el să nu fie silit să-i înveţe meşteşugul. Se ’nde- letnicea cu de toate: vopsitorie, dulgherie, zidărie, dar nu se pricepea la nimic. încercase tata să şi-l ia ajutor, însă nu făcea nicio treabă. Tălălăia, cânta, se uita pe fereastră, îşi răsucea câte un ceas ţi* gara. Nu-i era mintea şi tragerea de inimă la lucru. Prefera biliardul la cafeneaua din Făgădău. II do jenea uneori mama: — Eşti băiat mare. Ţi-a dat mustaţa. Când o să te apuci de ceva? El schimba vorba, se strâmba la voi şi voi râ- deaţi dimpreună cu el. Murise bunica şi rămăsese cu două surori, una mai mare, Tudora, bolnăvicioasă, care lucra la o legătorie de cărţi, iar cealaltă mai mică, Ghergh na, toantă, care-şl gătea toată ziua pisica şi care il făcea pe bunicul să ofteze văzând-o: „Vai de capul tău, ce-ai să te faci când n’oi mai fi eu?” Stătea cu ele, dar mânca mai mult pe la surorile măritate. — Seamănă cu frate-meu Niţă, spunea uneori tata. Avea şi el un frate care mai mult trândăvea decât muncea. Tot zfdar. Cârpaci, însă, in meserie. Umbla mai mult la câmp cu traista, cu trestia şi cu ciurul. Prindea sticleţi, scatii, cintizoi, botgroşi. Erau patima Iui. In cocioabele prin care trăia, avea spânzurate da pereţi zeci de colivii cu tot felul da păsări. Le vindea în piaţă. înalt, voinic, cu mustaţă care Începuse să încărunţească. Dar n’avea mai multă minte decât unchiul celălalt, Cioroiul, guraliv, lăudăros ca el. - Tata nu-1 putea suferi. Când unchiul Niţă venea Ia voi şi dădea semne că ar vrea să rămână la masă, tata îşi făcea de lucru prin curte după ce-i spunea mamei: „Vezi, nu mi-1 înnădi pe aici”. Nu ştia că uneori mama îi spăla şi-i dregea intr’ascuns rufele, când se întâmpla să fie de capul lui. Avusese neveste fără număr. Câteva ii muriseră, f.indcă le lua bătrâne şi spetite de muncă. Munceau pentru el, la stăpân* bucătărese, spălătorese. Ii aduceau, seara, mâncare in ulcica. Dacă, un timp, nu mai ştiaţi de el, tata ii spunea mamei: — Să ştii că nepricopsitul iar s’a însurat. Altele îi lăsau, sătule de trândăveala lui, şi luau cu ele lucrurile care-i rămăseseră dela femeile răposate. Voi vă dădeaţi seama că unchiul este leneş şi om de nimic. Ţineaţi însă la el, pentrucă el ţinea la păsări. Când vă murea scatiul sau sticletele din colivie, vă duceaţi la unchiul: ştiaţi că vă dă altul. Vă dădea, într’adevăr, dar de cele mai multe ori vă păcălea, dăruindu-vă o babuşcă necântătoare. Găseaţi de fiecare dată altă femee in casă şi trebuia să-i sărutaţi mâna şi unchiul se grozăvia cu voi: — Nepoţii mei. Vezi ce mari şi cuminţi sunt? Stătea lungit in pat şi-l servea femeia cu cafea şi-i răsucea ţigările în vreme ce voi căscaţi ochii la coliviile printre sârmele cărora se sbenguiau păsările cu pene minunate. Ce face nenea? Ce face ţaţa? M’am întâlnit cu nenea. M’a rugat să mai viu pe la voi. Am să viu cu dânsa, da’ nu ştiu când, c’o să iau o lucrare. Trebue să-ini dea zilele astea arvuna ca să cumpăr materiale. Poate că-1 iau şi pe nenea cu mine. Să câşt'ge şi el. El nu mă ia pe mine, da’ nu-i nimic. Nu m’am înţeles încă din preţ cu arhitecţii. Dacă nu-mi dă preţ bun, mă las de căruţă. Nu-mi rup eu hainele şi oasele pe degeaba. ca nenea. Mă duc mai bine Ia câmp; e vremea cio- cârl ilor. Capăt zece lei pe-o bucată. Dacă prind zece, gata suta de Iei. Nenea munceşte aproape trei săptămâni pentru o sută. Nu e aşa, nevastă? Accentua pe cuvântul nevastă, ca să vedeţi voi că femeia care-1 ascultă cu mâna Ia bărbie, plină de admiraţie şi respect pentru vorbirea şi socotelile lui, e, intr’adevăr, o mătuşă care merită să-i pupaţi mâna. — Dă-Ie ceva Ia copii, îşi amintea pe urmă. Vezi ce avem In casă. N’avea nim'c în casă. Femeia scociora sub un jurnal pe masă, cu spatele la voi, lua câţiva gologani şi se ducea până Ia băcănie să cumpere câteva felii de mezeluri şi o jumătate de pâine. Vă întindea mezelurile, pe hârtie, pe un scaun fără spătar, lângă pat, şi mâncaţi stând pe marginea patului. Unchiul se scula într’un cot şi mânca şi el spunând că vrea să vă ţină tovărăşie. — Dumneata nu lei, nevastă? o întreba în treacăt pe femeia care se rezemase, cu braţele pe piept, de uşă. — Nu, mulţumesc. Ştii bine cât de mult am mâncat la prânz. O deprinsese el să se laude şi să spună minciuni. Cioroiul v’a fabricat o stea. Spusese că o face mai frumoasă şi costă mai ieftin decât la prăvălie. A ieşit strâmbă şi a costat mai scump: hârtie, clei, speteze. A zugrăvit Naşterea, care a fost o grozăvie. Ştiai însă că din banii daţi de mama pentru material şi-a cumpărat şi el un pachet de ţigări. Ţi-a venit întâi să plângi când ai văzut steaua schiloadă şi-ai vrut s'o spargi. Viaţă lungă n’a avut ea nici aşa. Era învoiala să mergi cu verii tăi dinspre partea mamei. Aţi făout, două săptămâni, repetiţii, sub conducerea unchiului care, deşi balaoacheş, cânta ca un brotac. Niciunul dintre voi n’avea voce, astfel că mama v’a dat afară şi v’aţi dus la Cioroiul. Pe măsură ce se apropiau sărbătorile, pătrundea în sufletul vostru junghiul uriei temeri şi-al unei presimţiri. Eraţi toţi pirpirii. Dacă ai fi fost cu verii dinspre partea tatei, s’ar fi schimbat poves" tea, căci aveau faimă de bătăuşi. Dar aşa? Dacă vă sparg niscai derbedei, steaua? Nădejdea rămânea pe Cioroiul. — Lăsaţi pe mine, dracilor. Merg cu voi. Să poftească cineva să se-atingă. A mai fost învoiala să ţină el, Cioroiul, banii pe care îi veţi câştiga. Făcuserăţi socoteala cam pe unde veţi merge şi se vedea cât de colo că vă veţi umplea de gologani, şi in seara întâia de Crăciun şi’n celelalte seri, până la Sfântu-l Ion. Numai de n’o viscoli. Numai de n'or fi troienii prea mari, să vă afundaţi în zăpadă. Numai... Dar a venit Moş Ajunul şi a venit Crăciunul cu o vreme blândă. Şi se vestea că va fi astfel, cel puţin până la Bobotează. — Cioroiule, nu iei un ciomag cu tine? — Ce să iau. mă? N’am nevoie. Dece am mâini şi pumni? Era cam slăbănog, dar în ochii voştri se’nfăţlşa viteaz. Cine să cuteze să se pună cu ei, mai ales că era câtă mai măgădăul? — Vezi să nu-i muşte câinii , i-a spus mama. — Vezi să nu te duci prea departe cu ei şi să nu umblaji prea mult, i-a spus tata. Nicio grijă, i-a liniştit el. Adevărat. Nu s‘au dai câinii la voi şi nici prea departe n’aţi avut nevoie să vă duceţi. Ati luat-o înainte cu steaua, Cioroiul mergând la câţiva paşi în urma voastră, ca să nu creadă lumea că şi el, om în toată firea, umblă cu ea. Trăgea dintr’o ţigară şi hârâia din când în când din gât, ca să ştiţi voi că aveţi păzitor. Ati intrat într’o curte, pe strada voastră. Cine primeşte steaua... Nu a trebuit să spuneţi mai mult. A deschis uşa o femee şi v’a dat zece bani. Buni de saftea! Vă părea insă rău că nu v’a lăsat să cântaţi toate cântecele. Cioroiul aşteptase la poartă şi a intrat în slujba de casier, trăgând goioganul prin barbă şi băgându-1 în buzunar. La colţul străzii, sub un felinar, trei umbre. Ţineai steaua şi ai simţit că-ţi cam tremură mâinile. Un văr al tău te-a tras de mâneca. — Uite. Vezi? — Uacă am iu a-o pe partea ailaltă? a întrebat vărul celălalt. Şi v’aţi oprit să vină şi Cioroiul. El a râs de voi, trăgând din chiştoc, l-aţi văzut strălucind dinţii albi şi gura buzată. — Cu mine, măi, vi-i frică? Apropiindu-va, aţi văzut că erau de-o seamă cu Cioroiul şi prieteni cu el. Stăteau cu mâinile In buzunar şi aveau şi ei câte un chiştoc in gură. Păreau puţintel afumaţi sau se prefăceau. Unchiul vostru s’a Înveselit peste măsură când i-a văzut: — Noroc, fraţilor! La mulţi ani! Ce mai faceţi? — Noroc! au răspuns ei cam cu sgârcenie, ne- împărtăşind bunăvoia unchiului vostru. Unul te-a prins de umăr: — Ia stai, neică, să văz şi eu steaua voastră! Şi vorba lui era ca o ameninţare. — Sunt cu nepoţii mei, s’a grăbit Cioroiul să-i lămurească şi a întins spre ei un pachet de ţigări în semn de cinstire şi de prietenie. Ei s’au făcut că nu văd darul Cioroiului. Ţineau să vadă steaua şi-şi tăceau semn cu cotul şi îi numărau colţurile. — Are nouă, glăsui unul. — Ba zece, spuse al doilea. — Douăsprezece! îi lămuri cu mândrie unchiul vostru. — Ba, parcă unsprezece, işi dădu cu părerea a! treilea. Unchiul ţinea să-i încredinţeze că se bucură de întâlnirea cu ei şi iar le întinse pachetul. II învredniciră atunci să ia câte o ţigară şi uitară să i-1 dea înapoi. Unchiul se făcu că nu bagă de seamă. — Noroc, fraţilor! le spuse el cu voce tare, dar cam nesigur. Ne vedem mâ:ne. Mă duc cu nepoţii. — Stai, stai, ca nu vin turcii! rosti cel care te prinsese de umăr. N’am văzut Naşterea. Ia uitaţi- vă, măi, ce Naştere, — Naşterea mă-sii! De unde o luarăţi? Glasul Iui suna a batjocură. — Eu am făcut-o, spuse Cioroiul cu voce moale, începând să bănuiască gândul prietenilor Iui. Ceilalţi râseră: — Asta e stea? Steaua mă-sii! Cu colţuri strâmbe? Ai început să plângi mai înainte ca unul dintre ei s’o plesnească. Verii tăi au început să ţipe. Cei trei şi-au vârit apoi mâinile in buzunar şi-au început să râdă. Te-a cutremurat gândul că, acum, Cioroiul şi-a ieşit din sărite şi că-i va face praf, mai cu seamă că le-a spus mâniat: — Aşa, fraţilor? Biinee! Şi cu un pumn a făcut praf steaua care fusese numai plesnită. Haimanalele s’au depărtat de felinar, agale, a- prinzându-şi alte ţigări. — Duceţi-vă acasă, dracilor, că le arăt eu mâine* v’a sfătuit unchiul, infuriindu-se tot mai mult pe măsură ce prietenii lui se depărtau şi nu-1 mai auzeau. Ai ajuns acasă, trist, cu prăjina în al cărei vârf atârna, jalnică, steaua care luminase atât de puţin celor trei Crai veniţi din Răsărit. Ai învăţat două clase la şcoala mixtă din strada Ghica-Vodă şi încă două la „Vasile Alecsandri”. Dacă de mulţi şi de mulţi ani, strada Ghica-Vodă, azi cu numele schimbat, e asfaltată şi luminată electric, dacă o altă lume, funcţionari şi burghezi înstăriţi, a luat locul nevoiaşilor şi ţiganilor, îm- pingâridu-i spre Tei, pe atunci ea era o uliţă lungă, îngustă, strâmbă şi noroioasă. Atât de mult noroi era, că oamenii făceau o foarte complicată echilibristică, spânzunându-se de şipcile gardurilor, ca să înainteze cu un pas şi cu încă unul. Deseori o şipcă se rupea şi omul, pierzându-şi cumpănirea, cădea în noroi. Pleosc! Se ridica apoi cu glod pe el şi cu-o înjurătură: „Mama ei de viaţă! Mama lui de primar!” Primarul era pomenit de cei care făceau politică şi ştiau spre cine să-şi îndrepte firiti- seala. Era pomenit nu numai acolo, ci şi în alte l.ocuri. Se mai alegea omul şi cu bruftuiala gospodarului curţii cu gardul năruit: „Ce-mi făcuşi, nene? îmi dărâmi gardul?’’ O parte din strada aceea, cu adâncire de fundături răsucite ca nişte şerpi, dând spre şosea, era locuită de ţigani şi se numea „In ţigănie”. Lăutarii, ca mai chivernisiţi, stăteau în faţă. Salahorii de binale, coşarii şi chivuţele înnotau în ulicioarele fără aer şi fără soare Tu treceai totdeauna cu inima tăiată prin locul acela. Auziseşi. când erai mai mic, poveştile cu ţiganii care fură copii şi la strâmbă picioarele pentru a-i trimite pe urmă să cerşească. Ştiai că atunci când un plod de trei ani nu voia să adoarmă sau să tacă din plâns, mama îi spunea: „Taci, că to dau Ia ţigani. Taci, că a venit o ţigancă la geam să te ia în desagă !” Treceai pe partea cealaltă a drumului când te apropiai de Ţigănie şi vedeai pe banca, la o poartă, un bătrân gras, tuciuriu, pufnind din lulea. Şi ştiai că a pus ochii pe tine. Te lipeai de garduri şi grăbeai paşii, neluându-ţi privirile dela el. Cum se va mişca din loc, vei da bir cu fugiţii, înapoi, şi vei ţipa. Te-ai depărtat şi te simţeai atunci uşor ca fulgul. Nu te-a văzut. De cele mai multe ori te vedeau copiii de ţigani, goi, ciufuliţi şi mânjiţi. Ei se ţineau de capul vostru, împroşcându-vă cu pietre şi noroi şi încercând, în grup mai mare, câte un atac direct. E drept că, atunci, când unul dintre ei se abatea pe strada voastră, făceaţi la fel, fugărindu-1, strigând după el: „Huşi, cioară!” şi imitând croacânitul cloncanilor. Cele două clase ale scoalei din Ghica-Vodă erau * cu băieţi şi cu fete. Invăţai cu verişoarele tale şi cu alte fete din mahala. Veneau aci şi copii din Tei şi Barieră care. cei mai mulţi, rămâneau cu, învăţătura primelor două clase. Aveau părinţi cu raţionamente izvorîte din sărăcie şi ignoranţă- „Apoi dacă ştie să scrie şi să se iscălească, dece să-l las mai departe, că tot n’o să-l fac popă? Tot la meşteşug o să-l dau. Şi cu ce să-l ţiu, dac’as vrea? Cărţi, taxe, ghete...” Judecata era pentru băieţi. Pentru fete era şi mai sumară: „Să aibă ea minte să înveţe un lucru, şi noroc să găsească un om bun când o fi mare. Că doar n’o să se mărite cu’n ofiţer!” Oamenii mai înstăriţi nu-şi dădeau copiii aci,— şcoală pentru calici, li înscriau deadreptul la şcoli cu patru clase, la Silvestru, la Tunari, Ia Vasile Alecsandri, să se frece cu odrasle de căpitani. de doctori, de avocaţi, de negustori bogaţi. Aci eraţi voi, înfofoliţi în broboadele mamelor, cu ghiozdane din feţe de pernă, cu lumânări sub nas. cu troace în picioare şi cu chipurile spoite de noroi. Decum se încălzea, cei mai mulţi veneau cu picioarele goale. Şcoala avea două etaje şi o curte îngustă. Clasele erau la etaj şi ajungeaţi la ele urcând o scară de lemn vopsit cu roşu sângeriu, ca şi podeaua claselor. Jos era locuinţa Doamnei Directoare. Nu vă era îngăduit, în recreaţie, să coborîţi în curt» unde. nici vorbă, aţi fi stricat iarba şi florile. Doamna directoare Teodoru era mititică, bătrânică şi iute ca ardeiul. Dar era bună. Când certa vreun copil, păstra pe chip un zâmbet şi părea mai mult o mamă-mare. Avea părul alb ca argintul, obrazul roz şi purta o rochie de catifea încheiată până la gât, cu un guleraş alb. Te gândeai că ai fi vrut să ai o bunică frumoasă ca ea. Se-apropia de pensie şi, într'adevăr, după doi ani, a ieşit. Se vedea că bărbatul ei era mai tânăr decât ea, căci avea părul negru. Purta mustaţă tunsă. Părea foarte sever şi, când se întâmpla să daţi ochii cu el, vă trăgeaţi lângă zid, sperioşi. Tu aveai prilejul să-l vezi mai des. căci era prieten şi tovarăş de slujbă cu domnul Arghiropol de lângă voi. Pe la ceasurile două, tu şi alţi copii îi vedeaţi venind acasă cu trăsura. Domnul Arghiropol cobora cu-o geantă şi pachete, domnul Teodoru pornea mai departe cu birja. Vă impunea mult respect faptul că ei nu veneau acasă, nici pe jos, nici cu tramvaiul, ci cu trăsura, şi ştiaţi că pentru asta le dă mâna să plătească un leu. Erai emoţionat şi te astâmpărai de pe trotuar şi de pe maidan când Doamna Directoare venea cu bărbatul ei la familia Arghiropol. Erai cuminte şi te uitai prin gardul despărţitor, în curtea vecinului, unde, vara, cele două familii luau masa în chioşc. Te minunai de câte lucruri bune vedeai că se aduc în castroane şi pe tăvi. Şi te uitai ce cuminţi stau la masă şi cât de frumos mănâncă Titi, frate-său şi surorile lui, toţi cu şerveţele pe după gât şi fiecare cu paharul lui de tablă. In locul Doamnei Directoare venea Ia catedră de multa ori o nepoată a ei, domnişoara Victoria, care era oacheşă, înaltă, slabă şi foarte rea. Vă ~ UI ţirra departe, când vă scotea, că zicea că aveţi păduchi, şi vă bătea la palmă. Pe fete le trăgea de coadă şi le spunea: „Nespălatelor”. In clasa întâia era domnul Georgescu, foarte tânăr, cu păr mare. Ştiaţi că e suplinitor. Nu se simţeau bine nici cu el copiii, căci îi plăcea să-i pună în genunchi, sco- ţându-i din bancă şi siiindu-i să m.argă aşa, târ- şiindu-se, până la catedră. Când un copil se cerea afară, nu voia să-l lase şi pe urmă îl punea în genunchi, că zicea că s’a împuţit pe el. Vă plăcea cu Doamna Directoare, care făcea lecţia ca toţi deodată şi trăgea scaunul de pe catedră jos, lângj banca întâia. Cine era cuminte şi răspundea b:ne, căpăta dreptul să stea lângă ea pe un scaun şi îl mângâia pe păr, fără să aibă frica domnişoarei Victoria că se umple de păduchi. A scăpat, nu ştii cui, vorba — poata în casă, poate în altă parte — că domnul Teodoru se ţine cu nepoata. Iţi aminteşti că peste câţiva ani, trei sau patru, Doamna Directoare a murit şi, curând după aceea, at auzit că el s’a însurat cu domnişoara Victoria. Erai ceva mai mare. Ai văzut-o pe ea venind acum cu domnuJ Teodoru la familia Ar* ghiropol. S’a întâmplat ca şi în şcoala unde ai sfârşit cursul primar, elevii să-l iubească pe domnul Director lorgulescu mai mult decât pe toţi ceilalţi profesori la un ioc. Era şi el în preajma pensiei, purta o pelerină cafenie pe umeri, avea nasul ascuţit, lung, o frunte înaltă şi-o chelie care îl făcea chiar să semene cu Vasile Alecsandri, poetul al cărui nume îl purta şcoala.' Ştia să fie şi sever când vă întreceaţi cu isprăvile în clasă şi în curte. Insă de cele mai multa ori se făcea că le trece cu vederea. Părea distrat, dar era obosit. Nu împărtăşea metodele Părintelui dela Religie şi aţi auzit dela servitor că în cancelarie aveau loc certuri între ei cu privire Ia pedepse şi note. De partea Iui era fiica Ţapului, domnişoara de Geografie, — Părin- tala având un aliat în profesorul de Gimnastică, pe care Directorul I-a dojenit odată chiar faţă cu elevii pe care îi brutaliza în ora când preda. Luase fiinţă instituţia Micilor Dorobanţi. Silise cârmuirea pe şcolarii din ţară să poarta opinci, iţari, cămăşi albe şi căciuli moţate cu pene de. curcan într’o parte. Se adăugase în program o oră de instrucţie militară. O maimuţăreală cu tâlc fas cist. cu mult înainte ca fascismul să se ivească şt să-şi facă blestematele întocmiri pentru copii şi tineri. După vreo doi ani, născocirea a luat sfârşit — cei cari avuseseră ideea şi cei dela conducere, ofiţeri şi civili, ajungând pe mâna judecătorilor pentru nereguli. Dar s’a nimerit ca tu şi cei de o seamă cu tine să fiţi „Mici Dorobanţi”. V’a dus şi la Zec-e Mai. cu puşcoace de lemn şi cu căciulile care vă făcuseră să năduşiţi. Instrucţia pe şcoli o făceau sergenţi-majori care uitau că nu sunt Ia cazarmă, astfel că vă înjurau şi vă băteau ca pe soldaţii lor. Şi aţi simţit bucurie şi recunoştinţă când, într’o zi, domnul Director & pus mâna în pieptul instructorului vostru cu ga Ioane, spunându-i: „A, asta nu se poate! Dumneata eşti o brută”. Sergentul-major s’a roşit ca un adevărat curcan, a răspuns obraznic, dar Directorul v’a poruncit : „Plecaţi !” şi a intrat în cancelarie. A fost anchetă mare, două săptămâni n’aţi mai făcut instrucţie, iar în a treia a venit alt sergent- major blând ca un mieluşel. Şcoala avea, iarna, cantină. Când căpătai zece bani, o rugai pe mama să te lase să rămâi la cantină. Era parcă mai bună ciorba de fasole sau iah- nia cu cartofi, acolo, decât acasă. Era oricum o schimbare în programul zilei şi m’âncai mai cu portă, pentrucă ta găseai cu ceilalţi copii. Pe urmă, până la orele de clasă de după prânz, aveaţi timp Înd3ajuns pentru joc, tulburând uneori şi odihna domnului Director, care avea locuinţa în curtea şcoaJei. Când cădea zăpada mare sau viscolea» rămâneau la şcoală şi copiii care stăteau mai departe. măcar că ei n’aveau gologanul pentru cantină. Nici nu mâncau cu voi, ci la o parte, înfulecând o felie de pâine cu puţin magiun întins pe ea sau o bucăţică de halva. In astfel de zile, nu puteaţi şi nici nu aveaţi voie să ieşiţi în curte. Servitorul încuia uşile, astfel că rămâneaţi ca într’o închisoare. Eraţi însă de capul vostru, liberi să vă urcaţi pe bănci, să le răsturnaţi, să vă fugăriţi dintr’o clasă într’alta. Câţiva din a patra fumau şi se lăsau şartajaţi de alţii care !e cereau ţigări, că altfel îi pârăsc. 8. — ZUcîe vietiî tale Uneori cobora duhul cuminţeniei asupra tuturor. Vă îngrămădeaţi într’o clasă şi unul sau altul povestea întâmplări cu haiduci din cărţile lui N. D. Popescu, sau basme pe care le lungea, mai punând dela el. Cei din a’ntâia adormeau în fund, cu capul pe bancă şi atunci câte unul mai mare le lipea în spate o foaia de hârtie "pe care scria: „Măgarul duce, nt» ştie ce duce”. Spoitorii şi ţigăncile cu ghiocul n’aveau voie să stea în Ţigănie. Erau de neam prost şi exista, între ţigani, o ierarhie, cu toate că-i mâncau deopotrivă murdăria şi boala. Lăutarii se socoteau e!ita, fiind „artişti” şi purtând guler care fusese odată alb şi haine negre, pline însă de petece şi pete. Negustorii de haine vechi întâlneau în ochii lăutarilor un aer de superioritate; la rându-le, ei se uitau de sus la salahori, iar aceştia la coşari. Dar în opreliştea pentru spoitori şi femeile cu ghiocul de-a se pripăşi aci intra şi un gând de morală, altoit pe acela al prevederii. Ţigăncile care ghiceau, precum şi spoitorii, nu se lăsaseră de obiceiul de-a şterpeli, astfel că cei din Ţigănie nu voiau să aibă a face cu comisarul pe motivul acesta. Aveau cu el a face pentru altă pricină. Erau răi de gură şi iuti de mână. Din nimic, bărbaţii se înjurau, femeile se ocărau, bătaia era gata. Luau parte la încăierare şi copiii şi câinii. Răcneau, de-ar fi crezut cineva, străin de partea locului, că acolo este omor de oameni. Mahalagiii se strângeau pe delături, făceau haz şl îi întărâtau: „Arde-1, Mandache. Auzi ce-a zis de măta. Plesneşte-o pe Frosa că a dat în puradeul tău”. Mandache se oprea un moment, trăgea cu urechea, vedea că are martori ai vitejiei lui, se înfuria şi lovea orbeşte în grămadă până când alţii îl răzbeau şi pe el. Din ce se luau? O femee a blestemat copilul alteia, un bărbat s’a dat la nevasta vecinului, doi bărbaţi se încăeraseră, neînţelegându-se la împărţirea câştigului din ziua aceea. Dacă se certau două femei, se amestecau bărbaţii lor, care continuau să-şi spună vorbe grele, după ce nevestele se’mpăcaseră. Trăgeau acum ele de ei să se potolească şi, până la urmă, bărbaţii se porneau să Îs care pumni în spate. Pentrucă se înrudeau între ei, neînţelegerea dintre unii devenea cauza tuturora. De aceea, neutralitatea nu se putea închipui. Când se prelungea hărmălaia şi erau câteva capete sparte, se-arăta comisarul cu doi vardişti şi trăgeau tustrei în dreapta şi în stânga, până despărţeau taberele. Luau cu ei şi victimele şi pe cei care le 'dogiseră capetele, şi-i închideau la secţie. A doua zi, toată Ţigănia era în păr acolo, rugân- du -se pentru liberarea tuturor deopotrivă, nimeni neavând vreo pretenţie împotriva cuiva. O petrecere la fel de cumplită, seara, arăta că pacea s’a încheiat. Se luau şi pentrucă toţi erau înrăiţi de sărăcie şi dă boleşniţă. Nu era săptămână să nu fie un mort In Ţigănie. Şi nu era cocioabă în care să nu zacă un plod, un om în toată firea, o babă, un moşneag. Copiii aveau scrofule, cei mai vârstnici oftică, bătrânii vătămătură. Leacul lor era ştiinţa babei Ghioala, ţiganca doftoreasă, chemată şi’n alte mahalale. Ea se pricepea să descânte şi să oblojească cu balegă scrântituriie si buboaiele. Vara. bolnavii se trăgeau pe banca dela portă şi tânjeau sub să- geiarea soarelui. Cei care nu se puteau urni singuri erau târîţi din odaia întunecoasă, pe prispa sau în curte, unde zăceau pe-o rogojină, cu muştele pa ei. Ai lor plecau la muncă şi-i lăsau singuri toată ziua. Când veneau seara, îi târau iar în casă. Ţi-au rămas în minte dancii cu burţi umilate, cu urdori la ochi, cu picioare subţiri şi strâmbe. N’ai uitat că bătrânii erau ca nişta butii. Ţi-aduci aminte ce frumoasă era câta o fată cu obrajii palizi, cu gene lungi, care se stingea încet, tuberculoasă. Şi bolnavii şi neamul lor se resemnau cu boala şi cu moartea. Dela Dumnazeu veneau toate. Işi mai aducea aminte doftoreasa de un descântac, fărâma gâlcile cu degete groase şi tari ca lemnul, trecea de trei ori cu talpa lată peste o vătămătură !a picior, turna pentru aprinderea la plămâni gaz pe gât. Se declara la capătul mijloacelor. încuviinţa să fie chemat şi popa să pună patrafirul pe capul bolnavului şi să-i slujească o rugăciune de leac. Mai aduceau popa să-i facă bolnavului, când puterile acestuia piereau, o slujbă, să-l ia Domnul mai repede. încurca trebuirile neamului. Umbla o ţigancă prin mahala cu’n ciob de farfurie, cerşind prin curţi: „Dă pentru un maslu, mânca-te-aş”. Frica tuturor o stârnea Doctorul. Când se întâmpla să fie o razie sanitara în mahala, cei din Ţigănie zăvoreau cocioabele şi fugeau pe maidane, de parcă ar fi venit Turcii, ca pe vremuri, să-i căsăpească. „Ne tunde, ne unge cu gaz”, spuneau înspăimântaţi. Tăinuiau bolile molipsitoare până când epidemia, secerând îndeajuns, se stingea singură. Un bolnav trăgea prea mult să moară. Ai lui pândeau cu lumânarea, dar bolnavul nu pornea încă pe lumea cealaltă. închidea ochii şi familia se pornea pe bocets, ţipând, răcnind, trăgându-şi palme peste obraz. Dar, poate speriat, cel în agonie rotea iar priviri de uliu împuşcat, împrejur. Ai lui se opreau şi, în cele din urmă, îşi pierdeau răbdarea: „Da’ mai crapă odată, că ne mănânci viata şi nouă”. Pentru copii, când mureau, erau bătute în cuie patru scânduri, din care se făcea un coşciug mititel, şi tatăl îl lua la subţioară, pornind cu femeia, cu ceilalţi copii, cu vreo bătrână, la cimitir. Pe bătrâni îi duceau în căruţă. Cheltuială şi pompă se făcea cu flăcăul sau fata mare. Erau gătiţi ca mirii, se tocmea un car alb. Carul era purtat pe drumuri cât mai lungi, cu întreg puhoiul de lume după el, cu răcnete care acopereau uneori cântările tarafului. Flăcăul sau fata aveau chipul descoperit, ca să vadă toţi ce mândrete s’a dus, şi într’adevăr erau frumoşi, el cu o cocardă de beteală pe piept, ea cu cununa de lămâiţă. Citea mama ta în ziar că în Rusia s’a răsculat poporul în contra ţarului. Aveai despre ţara aceasta noţiuni vagi. Auziseşi că e mare, fără sfârşit, cu zăpezi cât casa de înalte şi că oamenii poartă acolo bărbi, cămăşi albastre sau roşii, încheiate într’o parte a pieptului, şi cisme înalte, ca lipovenii. Printre lăutarii care trăiau pe strada Ghica-Vodă erau câţiva ce cântaseră la Odesa. Veniseră cu bani mulţi şi spuneau că au avut a face numai cu prinţi. Se lăuda unul mai tânăr că se îndrăgostise de el o principesă. Aşa auziseşi tu vorbindu-se în casă. Ţiganul era mândru şi avea căutare la nunţi, la chefuri şi la restaurante, undă era pus de fiecare dată să repete întâmplarea cu principesa. Mai târziu lumea s’a săturat de povestea lui, ba a început să-l ia peste picior. Văzuseşi în „Universul literar”, pe când încă nu ştiai să citeşti, o poză colorată: un boier rus făcând baie într’un lac îngheţat. Desenul arăta o întindere albă, un lac şi, înăuntru, într’un loc unde ghiaţa fusese spartă, un bărbat ca un trunchi, cu mustăţi cumplite, gol, intrat până la brâu în apă Doi servitori galonaţi îl aşteptau la mal cu prosoape în mână. Imaginea aceasta şi povestirile lăutarilor, potrivit cărora socoteai că in Rusia lumea, fără deosebire, înnoată în bogăţie şi’n fericire, ţi-a fost tulburată mai târziu de poezia lui Alecsandri din cartea de şcoală ,,Pohod na Sibir“. Şi iată, cu amintirea ei în gând, ai auzit-o pe mama spunând tatai, după ce citise ziarul, că in Rusia e revoluţie. Nu la multă vreme după aceea s’a iscat o zarvă în mahalaua voastră. Auzeai: „Potemkinişti” şi n’ai înţeles, la început, despre ce esta vorba. Te-ai lămurit curând şi din spuse şi din văzute. I-ai văzut pe Potamkinişti, pe marinarii răsculaţi, îmbul- zindu-te printre oamenii mari care veniseră de prin vreo şapte străzi şi fundături şi căscau ochii la dânşii ca la urs. Ce căitau acolo, în curtea ^lin strada Maidanului, n’ai ştiut niciodată. Iţi încnîpu- iai că pe aceştia îi încartiruise poliţia până când mai-marii aveau să hotărască de soarta tuturora. Erau vreo zece soldaţi, înalţi, cu uniforme curioase, parcă v^rzi, parcă altfel. Unii tineri, aiţii mai vârstnici. Fumau şi zâmbeau şi răspândeau prin semne şi vorbe în limba lor la întrebările şi glumele a-lor tăi, care se ajutau mai mult cu mâna ca să se facă înţeleşi. Auzeai pe oameni schimbând păreri. „S’au ridicat în contra ţarului... au fost cu poporul... Bravo lor...” Timp de vreo două zile, cât au rămas acolo, a fost pelerinaj. Pe urmă, într’o dimineaţă, lumea care se strânsese iarăşi la poartă, nu i-a mai vă- zi?t. Avea fiecare mahala completul ei, echivalentul horei dala ţară. II avea şi mahalaua ta în curtea cu pietriş a cârciumii lui Tache. Dumineca, spre seară, curtea era stropită, să fie mai răcoare. Deasupra porţii, crengi de verdeaţă închipuiau un arc. In fund, pe patru butoiaşe de bere, un podium pentru muzicanţi: uneori o fanfară, alteori un taraf. Pe de margini, scaune pentru mamele care-şi su- praveghiau fetele. Bărbaţii se matoseau în cârciumă. Flăcăii se găteau cu hainele lor de sărbătoare, purtau floare la cheotoare şi erau bărbieriţi. Domnişoarele purtau flori în pârul care mirosea a odicolon, iar în picioare pantoiT cu toc înalt. Aveau voie astăzi să dea şi cu puţină pudrS pe obraz şi să-şi coloreze buzele cu foiţă. Avea fiecare fată cavalerul ei şi, dacă se întâmpla s’o ia altul la joc, ieşea bătaie. Cutezătorul îşi primea pedeapsa acolo, fata acasă. Completul ducea de cele mai multe ori la ofiţerul stării civile. Dansau, fără să ostenească, valsuri, sârbe şi polci. Fanfara sau lăutarii răcneau ca pentru surzi. Când muzicanţii simţeau nevoia să se mai odihnească, tineretul îşi făcea vânt cu batistele şi mâne» floricele. Fata pe care o supăra încălţămintea, se aşeza lângă mamă-sa şi-şi scotea pantoful. Până la urmă, băieţii se Sescotoroseau de guler şi cravată. Râsuflau uşuraţi. Unde s’a dus Lenuţa? Era până adineauri In joc sub ochii mamei. Uite că nu e nici Tudorică. Lua- o-ar dracu, nu se astâmpără! Iar o târnueşte mama diseară şi o cârpeşte tat-su. Lenuţa era în vremea asta pe lângă biserică. Tudorică o prinsese de braţ. Nu-i vedea nimeni. „Mi-e frică. Să ne’ntoarcem“. „Mai avem vreme. N’a băgat nimeni de seamă când am luat-o din loc”. Tudorică s’a uitat repede în urmă, şi-a sărutat-o. „Vai!” S’a roşit, şi taama a pus mai multă stăpânire ps ea, şi a ridicat un umăr în semn de apărare- Nu s’a desprins însă de braţul lui, nici după ce el a sărutat-o a doua oară. Dar tocmai atunci Ieşise cineva dintr’o curte. Noroc că nu-i cunoaşte. „Astâmpără-te!” Băiatul şi-a numărat în taină, cu mâna în buzunar, avutul. Are o idee care îl emoţionează şi pe el: „Hai la cofetărie”. Tineretul din mahala nu prea merge la cofetărie. Mai răcoritor este un ţap cu bere, mai bune sunt floricelele, mal gustoase seminţele. Cofetăria nu e un local pentru ei. Tudorică e tipograf şi a început să aibă aite gusturi. Lenuţa e şi ea croitoreasă. Au intrat în cofetăria dela Făgădău, au mâncat două corăbioa- re şi au băut două pahare cu un bulgăre de ghiaţâ Înăuntru. „Mergem?" întreabă Lenunţa, care se simtă, totuşi, ca pe ghimpi în prăvălioara cu altfel de lume. „Haidem!” spune şi Tudorică, bătând e- nergic cu linguriţa în mescioara de marmoră. Au mai ocolit pe străzi şi, mai mult, pe lângă biserică, unde e mai pustiu. Se lăsase începutul nopţii. Tudorică îi înlănţuise acum mijlocul şi-i ciufulise părul, tot sărutând o pe după gât, pe urechi şi pe faţă. Ea nu s’a mal împotrivit, însă când el s’a apropiat da buzele ei, Lenuţa a sucit capul şi din greşală gura ei s’a lipit de obrazul lui. L-a sărutat şi s’a înfiorat. Dacă a fost să fie, — ce să mai facă pe ruşinoasa? Pe deasupra unui gard, îşi încovoia crengile, spre stradă un salcâm. Era mai întuneric şl era şi o bancă acolo. S’au aşezat şi s’au strâns şi s’au sărutat până când pe ea a străpuns-o un gând şi a scos un ţipăt. De când plecase din curte dela Tache? „Nu mai rămân! Hai să mergem înapoi, repede”. A fost de aceeaşi părere şi Tudorică. O parte din drum s’au mai ţinut de mână, pe urmă s'au desprins. Gând au ajuns, completul se sfârşise. Muzica plecase. Lumina gazorniţei se stinsese. Numai în cârciumă erau oameni care mai aveau să-şi spună două vorbe la un pahar cu vin. ^ I Lenuţa a simţit că î se moa'e picioarele. I-a venit să plângă. Ii părea rău de ce-a făcut. Era cu gândul la ai ei şi la ce-o aşteaptă acasă. Pe urmă a svâcnit ca împinsă de-un arc. Se mai plimbă cu Tudorică. Se mai sărută cu el. Este aşa de bine! Tot o va târnui mamă-sa acasă şi tat-su tot o va burduşi. Profira lucra Ia o modistă. Nu mai avea mult să iasă lucrătoare. Avea cincisprezece ani, dar eres- cuse şi arăta de optsprezece. Cea mâi frumoasă şi mai isteaţă fată din mahala. I se spunea Fira. I se mai spunea şi Svârluga. Jucau în ochii ei doi dră- cuşori. Părea că ascunde, sub bluză, două mer* mici, rumene, rotunde. Dar erau sânii ei care înţepau bluza. „Pe Fira ai s’o măriţi curând” le-auzea mama ei pe vecine spunându-i. Fira era într’adevâr numai voioşie şi neastâmpăr. Singură ea avea dreptul să joace la complet cu toţi băieţii. Asupra ei nu căzuseră la învoială să danseze numai ca unul. Fira trecea dela unul la altul, râzând deopotrivă cu toti şi ştiind să pună pe fiecare la locul lui. S’a arătat într’o Duminecă, acolo, unul cu guler mai înalt şi cu manşete scrobite. Părea mai subţire şi nu-1 cunoştea nimeni. O lege a completurilor era că tinerii dintr’o mahala nu au ce căuta într’alta. întâi, în înghesuială, noul venit n’a fost băgat de. seamă. Pe urmă, băieţii au văzut-o pe Fira dansând cu el. Au văzut din felul cum râdea cu el, că 6e cunoşteau mai demult. II adusese ea. S’au posomorit. Cheful li s’a strxat. Şi-au dat între ei coate. Ii supăra şi gulerul lui şi manşetele lu;. Unul a venit mai a* proape şi I-a că’cat pe pantof. Altul, peste câteva m'nute, a dat ca din nebăgare de seamă peste el când se învârtea în vals cu Fira. N’a trecut mult şi ce era să se întâmple, s’a întâmplat. Fata a fost smulsă de lângă băiat şi băiatul a fost tărbăcit pe jos. un sfert da ceas, în ţipetele fetelor şi femeilor. Fanfara a încercat să acopere sgomotul. Pe urmă a tăcut şi ea. Băiatul a fost făcut scăpat şi-a fugit ca un iepure, de-i scăpărau picioarele. Completul s’a dus pe apa gârlei în ziua aceea. Fira a fost luată de mama ei şi bătută, acasă, măr. Fira n’avea minte. Nu avea drăcuşori numai în priviri. Ii avea şi în inimă. Putea s’o rupă în bătăi mama ei, făcea numai ce-o tăia capul şi o împingea sufletul şi poate soarta ei. N’a mai venit la complet, de ruşine şi, dease- meni, pentrucă purta dispreţ şi ură bătăuşilor care îi călcaseră iubitul în picioare. Acesta era vânzător de prăvălie la Sf. Gheorghe şi îl cunoscuse când s’a dus să cumpere nişti panglici pentru stăpâna ei. S’a mai întâlnit cil el de vreo două ori, într’ascuns, şi ea, cu mintea ei, l-a chemat la complet. Pe lângă că-i plăcea băiatul fiindcă era îmbrăcat bine şi vorbea cu alte cuvinte decât băieţii din mahalaua ei, se simţea acum vinovată faţă de el că din pricina ei a fost tăvăl.t în Dum'neca aceea, la complet. Peste o săptămână, tot Duminecă, Fira şi-a făcut vânt de-acasă şi s’a întâlnit cu el şi s’au plimbat, şi el a dus-o la berărie unde au mâncat cornuri cu sare şi-au băut bere. „Ne ’ntâlnim şi peste o săptămână, vrei?” i-a spus băiatul care se purtase cu ea ca un tânăr bine crescut, îndrăznind abia să-i strângă mâna pe sub masă, în berărie. „Cum să nu!” a răspuns Svârluga, fericită că e în vorbă cu un băiat de familie bună şi plăcându-i mai mult felul acesta de distracţie, decât completul cu mocofani. „Am să-ţi fac cunoştinţă şi cu doi prieteni ai mei. Vrei?” „Ba bine că nu!” Şi Fira s’a bucurat !a gândul că va petrece chiar mai bine cu trei decât cu unul, mai cu seamă că băiatul acesta vorbea cam puţin şi-şi înghiţea mereu cuvintele, când voia să spună ceva. Prietenii lui erau, într’adevăr, mai desgheţaţi, mai veseli. Ştiau să povestească tot felul de lucruri cu haz. Fira bătea din palme şi râdea cu tustrei. A băut vreo trei ţapi cu bere până a simţit că se cam învârteşte locul cu ea. Dar ca să nu creadă băieţii că este o puşcoace pe care o dau gata cu trei ţapi, a mai băut unul şi a râs mai tare şi i-a bătut pe umeri, băieţeşte. Când au ieşit din berărie, unul dintre ei a spus: — Hai să luăm o trăsură şi să mergem în Moşi. Se înţelege că Fira mai fusese la Moşi, dar cu trăsura, nu, nici acolo şi nici în altă parte. Avea pentru întâia oară prilejul sâ se plimbe ca o cucoană sau ca o domnişoară bogată. Băieţii se pricepeau să trăiască şi aveau bani. S’a gândit o clipă acasă, la mama ei, mai cu seamă că se întunecase. Iar o s’o bată. Ei, şi! Atât numai că e cam moleşită de bere. Dar o răcoreşte aerul când merge cu trăsura între doi băieţi, pe perna moale. Al treilea stă pe scăunelul din faţă şi parcă îşi lipeşte mereu picioarele de picioarele ei. In Moşi au cumpărat câte o trompetă şi au suflat în urechile oamenilor şi au făcut tot felul de nebunii. Svârluga se desmorţise şi era mai veselă decât îi stătea în fire. Unul sau altul dintre băieţi o mai strângea de-un brat sau de mijloc, dar ea îi depărta şi băieţii se supuneau. „Băieţi bine crescuţi!” a gândit în mai multe rânduri Fira, mândră că are altfel de cunoştinţe decât bădăranii care o ciupeau. Au rămas în urma lor luminile. Gălăgia parcă s’a depărtat. Au ieşit de mult din Moşi, dar sunt acurn în locuri cu gropi şi fără felinare. Când Fira şi-a dat seama, piuitul ei a pierit. Nici băieţii nu se mai întreceau în vorbe şi în glume ca înainte. Mergeau tot mai strâns lângă ea. Ca să nu le arate că-i este frică, a încercat să spună ceva şi a schimonosit un râset. A simţit însă că mâinile îi sunt prinse şi că gura îi este astupată. Pe ochi, spaima i-a aşternut o pânză de întuneric, mai des decât întunericul din locul în care se afla. S’a sbătut şi a izbutit să muşte mâna care-i astupa gura, dar a simţit arsura unei palme. Şi nu a mai simţit după aceea, nimic. i A deşteptat-o frigul nopţii. In jurul ei, pustiu. Lătrau nişte câini, departe. Şi tot departe se auzea fluierătura unei locomotive. Intr’acolo era linia ferată. Avea bluza şi fusta, stâşiate. Şi simţea in tot trupul dureri care o săgetau şi-i era capul prins într’un păienjeniş. -Când s’a ridicat, abia o ţineau picioarele. Parcă toată berea pe care o băuse devreme, în oraş, îi căzuse în ele. S’a gândit la mama ei şi-a podid.t-o plânsul, şi s’a oprit de frica lătrăturilor. A mers bălăbănindu-se, şi-i părea bine că n’o vede nimeni, ca să nu creadă că este beată. O duceau picioarele, fără să-şi dea seama, înainte, spre locul unde fiule rase locomotiva. A ajuns acolo, târziu. A stat in fata liniei cu acelaş păienjeniş în jurul capului Şi’n jurul ochilor. Nu mai simţea dureri în trup. btaruis parcă numai arsura palmei care o lovise peste obraz. Se auzea huruitul unor vagoane. Se apropia, pe lângă linie, un om cu’n felinar în mână. Poate a văzut-o. Doamne, de-ar ajunge trenul înainte s’a* jungă omul! Şi trenul a ajuns când omul cu felinar dădea fuga spre ea, s’o prindă. N’a mai putut s’o prindă. Tatalui Iau ii plăceau porumbeii, aşa cum unchiului Niţă ii plăceau sticîcţii, scatiii, cîntizoii. A- veau şi alţi meşteşugari patima asta. Aveau în bătătură un coteţ mai mare sau mai mic — şi în e!> porumbei de toate neamurile şi de toate culorile. Ştiau cum să-i împerecbeze, ca să dea îmbinări mai frumoase şi mai de soi. Erau cu luare-aminte, să-i apere de hoţi, de pisici şi de uliu. Când aveau lăgaz, şi mai ales duniincca, se bucurau făcându-le vânt şi urmărindu-i cu mâna streaşină, cum se rotesc şi cât de mult se înalţă în văzduh. Câte unui IUI mai venea. Se rătăcea de stol şi o lua razna şi îl înhăţa şoimul sau cobora în altă bătătură. Alteori, omul se pomenea cu un porumbel străin, pe streaşina casei. Cu o trestie lungă, cu nuia încleiată în vârf, se da pe lângă zid şi era bucuros că în ziua aceea s’a ales cu ceva. Îndeobşte, daca pasărea era a unui prieten de pe aproape, i-o înapoia. Acesta se simţea legat de aceeaşi îndatorire. Oamenii- îşi făceau vizite şi .îşi admirau, unii altora, micile făpturi întraripate. .Făceau între ci schimburi. Işi împrumutau .porumbiţe pentru încrucişare. Pe tata îi bucura gunguritul porumbeilor în b.î- S. — Zilc’lc vioţii tali1 latură. Dumineca avea grijă şi le curata cuibul. In fiecare zi, înainte de a pleca la lucru, dădea înlături capacele ochiurilor de jos prin care ei ieş:au. Le schimba apa şi împrăştia pe pământ, cu mişcări de semănător, grăunţele spre care porumbeii dădeau năvală. Mama avea datoria să le mai dea hrană şi după prânz. Le dădea, măcar că ei erau totdeauna motiv de discuţii între părinţi: „Fiţi-ar porumbeii să-ţi fie! o auzeai pe mama. In fiecare zi, bani pe porumb... Şi mereu văz că aduci alţii”. Tata schimba vorba. Sau se făcea că n’aude. Sau spunea o glumă. Sau se lua serios la gâlceavă cu mama. „Ce-ţi pasă ţie? Sunt banii tăi? Ai uitat că iarna, la o nevoie...” Ca să scape de gura mamei, când cumpăra un porumbel, doi, ii amesteca pe furiş printre ceilalţi. Mama băga de seamă, căci îi cunoştea şi ea. Atunci tata spunea că i-a primit pe degeaba dela vreun prieten. Mama tot nu-1 credea. Se bucura tata când porumbiţele cădeau la clocit şi il sporeau avutul. Urmărea creşterea puilor cu tot atâta dragoste, cât şi creşterea voastră, a copiilor. Dacă vreo ghigliilice cu puf de aur tânjea în cu’b, se întrista ca şi atunci când îi era un copil bolnav. Dacă nu se pricepea să-şi vindece copiii, era doctor al puilor, turnându-le în cioc o picătură de untdelemn. Murea câta unul căzând din cuib, — era pricină de mâhnire mare pentru tata. Când creşteau îndeajuns ca să poală ieşi în bătătură şi să-şi încerce sborul, tata nu uita să le reteze aripile pentru ca puiandrii să aibă timp să se deprindă cu locul de naştere şi să nu se rătăcească în altă parte. Mai târziu, îi lăsa în toată voia lor. Dacă un porumbel îmbătrânea şi sbura tot mai greu, tata se hotăra să-l taie şi alegea atunci o zi de sărbătoare sau o zi când mama avea bani mai puţini pentru mâncare. 11 tăia şi i-1 dădea mamei ca pa un vânat de soi. 1-1 dădea, neuitând să-i dea şi peste nas cu o vorbă: ,,Mal spui că nu e bine să aibă omul un porumbei la casa iui. Uite că foloseşte şi el la o strâmtoare. Azi o să avem o ciulama bună”. Era bina să aibă omul cât de mulţi porumbei în bătătură, mai ales iarna. Ai cunoscut iernile cu frig când provizia de lemne se sfârşea după Lăsata Secului şi când, pentru a avea un abur de căldură, tata retaza câte un pom din curte. Crengile şi trunciîîul sfârâiau în sobă şi scoteau un fum care vă înţepa ochii. Dar copacul ţinea câteva săptămâni şi astfel amăgeaţi iarna. Mai cumpăra mama câte o roabă sau numai un braţ de lemne dela depoul din colţ unde vara trăgeau oltenii. Erau ude şi acestea, şi lipsă la cântar. Ch:ar de aţi fi avut căldură îndeajuns, nu mai trebue oamenilor şi altceva? Mai cu seamă nu au nevoie de ale gurii? Până după Sărbători, până prin Postul Mare uneori, ds bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. Se mântuiau atunci proviziile făcute în toamnă: şi cartofii, şi varza, şi murăturile şi sacul cu fasole, începea gerul. Mai lua tata arvună dela antreprenorii care aveau în casa lor belşug. Antreprenorii erau cu mâna strânsă: „Ştii că a mai rămas o socoteală între noi, meştere? Nu am nici eu. Nu se simte nimic până acum. N’am tocmit nicio lucrare. Şi iarna asta o să ţie până după Paşte, Sunt semne că se lungeşte.. Domnul Tudose, cu care lucra tata mai mult, şedea cuibărit la căldură, se îmbuiba cu carne friptă dimineaţa şi cu stacană de vin. Tata îl găsise într’un rând cu farfuria plină. 11 ţinea pe tata în picioare, şi ducea la gură câte o bucată trecută prin arde' roşu şi sorbea din stacană şi se tânguia. Pe urmă se apucă să-l judece: ,,De, meştere! Ai avut de lucru toată vara. Ai câştigat rneteu. Omul e dator sa fie şi el mai aşezat- Ai cam petrecut, meştere. Eu nu zîc să nu mai uite omul de un necaz, dar să fie şi cu măsură. Eu cum mă chibzuiesc?“ Nevasta îi adusese o halcă de brânză şi-i luase de dinainte farfuria goală, unsuroasă. Domnul Tudose tăie o felie şi-o îndesă în gură cu cuţitul. Tata se schimba de pe-un picior pe altul. Era timid, mândru şi colţu- ros. Ii venea să-i arunce antreprenorului vreo doua vorbe greie şi sa plece trântindu-i uşa. Tocmai că in vara aceea fusese mai cu măsură decât oricând Nu băuse. Plouase mult şi oamenii nu putuseră sâ lucreze la binaua în roşu. Nu avuseseră material ia mână. Fusese o încurcătură şi cu autorizaţia Pri măriei, şi iar pierduseră un timp. ,,Copii mulţi... Casă grea...”, a încercat să-l lămurească pe domnul Tudose, măcar că domnul Tudose îi ştia greutăţile. Până la urmă, domnul Tudose îl trecu in catastif cu treizeci de lei, şi-i dădu douăzeci. Când se vor face, în vară, socotelile, tata nu va mai şti dacă în ziua aceea a primit cât işi amintea el sau cât arăta însemnarea antreprenorului. De necaz, se opri la cârciumă, bău o litră de ţuică, işi cumpără un pachet de tutun şi veni acasă mohorit. Aruncă mamei banii în poală. Trei zile a fost mai cald în casă, şi în străchini a- buri o fiertură. Ar fi ajuns banii pentru mai multe zile, însă aveaţi datorii la băcan, la unchiul, la vecini. Dacă nu plăteaţi la vreme, vi s'ar fi închis altădată uşa în nas. Viscoleşte, fir-ar viscolul mă-sii al dracului — cum zice tata care stă în picioare la. ream şi s,ţ uită pe drumul cu zăpadă purtată din loc în loc şi repezită mai cu seamă în ochii oamenilor, hifmdu-le vederea. Viscoleşte, fir-ar mă-sa a dracului — zici şi tu în gând. De două zile nu te-ai mai dus la şcoală, căci ţi s’a spart o gheată si a dat-o mama la cis- mar şi n’are bani s’o scoată. Mai er-a o buturugă, dar nu încăpea în sobă. Şi când tata a vrut s’o spargă, a rupt coada toporului. A înjurat, a svâr- lit buturuga în bătătură şi a îngropat-o zăpada. Au fost trecute prin foc scaunul pentru albie şi nişte stinghii din magazie. Mâine ce naiba o să mai ardeţi? Tata trage dintr’un muc de ţigara făcută cu jurnal. Nici tutun nu mai are, căci ţigara asta şi-a făcut-o din alte mucuri. Ar putea să nu mănânce două zile, dar nu să rămână fă-ră tutun. Oftează şi îi vine să dea cu pumnu’n geam. S’a certat cu mama, v’a bruftuit pe voi. Ce naiba mâncaţi azi? Nu vă mai dă nimeni, nimic. A fost mama la tuşa care s’a văitat că n’are de niciunele. I-a dat nişte murături într’o oală. La băcan s’a făcut o listă lungă şi băcanul i-a arătat-o mamei şi nu i-a mai dat o săptămână pe datorie. Dacă n’ar fi vremea asta de câine, s’ar duce la tuşa Lica, la Capul Podului. Nu pleacă niciodată cu mâna goală dela ea. Tuşa Lica are totdeauna doi, trei lei într’un colt de basma, tăinu:{i de bărbatul ei. Dacă n’ar fi vremea asta şi nici ţipenie de om în Barieră, ar ieşi tata cu ştiţi voi ce şi ar veni acasă cu câţiva lei. Mama şi-a pus broboada pe cap. — Unde te duci? o întreabă tata. Stai să se mai potolească pustiul ăsta de viscol. — Viu acum, zice ea. Şi iese. Dela geam, vedeţi cum o învăluie vârtejul, cum îşi face greu loc prin curtea în care zăpada, aruncată de vânt, a format văi şi dealuri, cum ea merge, puţintică la trup, cu capul în piept. — I-am zis să mai stea ! bombăneşte ca pentrc sine tata şi oftează iar cu năduf. Mama se întoarce peste vreun sfert de ceas cu un pachet mare în mâini, cu mâinile îngheţate, cu ninsoare în păr. Unde este broboada? Unde să fie — că doar nu a pierdut-o şi doar • nu i-a luat-o niciun hot de pe cap? A rămas la bă can amanet, cum tot la el rămâneau mai în fiecare iarnă cerceii de aur dela nuntă. Prin ochii verzi ai tatălui trec nişte luciri, şi ele verzi parcă. In timp ce voi mâncaţi, cu ghemotoace mari de pâine, brânză, măsline şi murăturile căpătatc dela tuşa — că nu mai era vreme de pus Ia fiert fasolea — tata e tot în picioare, la geam, fumând ţigara, din tutunul adus. El nu mănâncă, şi degeaba ar mai stărui mama. A repezit-o când ea l-a îndemnat să se apropie: „Lasă-mă dracului! Vedeţi de voi!” E drept că şi mama abia ciuguleşte. Mănâncă mai mult de ochii voştri. A scuturat-o un fior. A trecut-o o fierbinţeală. Cum să n’o treacă dacă a ieşit în viscol şi a venit înapoi cu capul gol? Tata îi spusese să mai stea. Când se domoleşte viscolul şi mai poate să iasă afară un om şi-un câine, tata trage pa'tonu! strâmt şi scurt pe el, ia din magazie un ciur şi se duce în Barieră sau în piaţa Sf. Anton — ştiţi voi cu ce în ciur. Şi atunci recunoaşte şi mama că e bine să aibă omul în bătătura lui câţiva porumbei, şi chiar mai mulţi. Tatălui tău i-ar veni mai uşor să-i dea unul nişte » » pumni în cap decât să se despartă de porumbeii lui. Chiar şi acum, răzbit de sărăcie, stă la cumpănă grea când, cu jumătats de trup vârîtă în cuibarul lor, îi alege. Castaniul, Vânătă, Porumbaca, Alba, Cenuşiul sunt buni de prăsilă. Nu-1 dă nici pe ceia.t. Sboară sus de tot şi are cioc subţire. Dacă ar fi după el, nu ar da pe niciunul. In cele din urmă, cu un oftat din coşu! pieptului şi cu o înjurătura su grumată în gât, ia ia nimereală, fără să se mai uite, şapte-opt, o duzină de porumbei- Pufăie din ţigară şi porneşte cu sufletul — catran. Se întâlneşte 1a Piaţă sau în Barieră cu prietenii lui meşteşugari, ca şi el fără lucru. E acolo un fel de bursă a muncii. Se mai înfundă o sobă. l-a că zut, poate, în cap cuiva tavanul... A dărâmat viscolul un gard. A fost sburată o tablă de pe un acoperiş. Meşterii se învoiesc repede pentru orice şi pentru oricât. Nu >e dau înlături să facă treaba de coşari şi chivuţe. Numai să scoată câţiva gologani, câţiva lei. Se întâlnesc şi mai schimbă o vorba şi-şi mai împrumută o ţigară. Sunt toţi jerpeliţi, rebegiţi. Işi suflă în pumni. Fac proiecte de lucru pentru la vară. Până atunci mai e, şi iarna asta nu se mai isprăveşte. Nevasta bolnavă, copiii nu mai pot să meargă la şcoală. Greu. Viaţă grea — fir'ar viata a dracului. Unii au venit şi ei cu porumbei în ciur. E acolo şi unchiul Niţă cu scatiii, cu sticletii şi cintizoii lui. E mai guraliv, mai lăudăros şi mai puţin abătut decât toţi. E încotoşmănat cu vreo trei haine, îmbrăcate una peste alta. Nu s’a mai bărbierit de vreo trei săptămâni şi nu s'a mai tuns de trei luni. Până în primăvară se va sălbătici cu totul. Sporovăieşte, mândru oarecum că este între meşterii care, vara, apr'oape că nu-1 bagă în seamă, neavând timp de el. Se socoteşte egalul lor şi ceva pe deasupra lor. Ei au tocmit vreo lucrare până acum? El e pe calc să ia una, dar nu s’a înţeles incă din preţ. Când s’o înţelege, o să ia şi-o arvună şi atunci, până la Paşte, scapă de griji. Rămâne la căldură. Se dă in vorbă cu unul şi cu altul. Vrea sa meargă cu el la parte? li face propuneri şi lui ucuea, adică tatălui tău, ueuitând să-l inţepe fiindcă MII poate să uite că .tata are păreri proaste despre priceperea în meşteşug a fratelui mai mic. Dacă sunt unii care vor .-a vândă (măcar şi porumbei şi sticleţi) sunt, de bunăseamă, alţii cari ,'iimpără. Altminteri n’ar sta meşteşugarii cu păsări în colivii şi’n ciururi. Tata dă un porumbel care l-a costat în vară, fărâ să ştie mama, patru-cinci lei, pentru patru-cinci gologani. Unde mai pui grăunţele cu care l-a hrănit? Dar se chcamă că a avut noroc când găseşte muşterii pentru toţi sau măcar pentru câţiva, căci poate veni acasă cu câţiva lei. Mai suceşte gâtul la vreo doi şi aveţi în ziua aceea şi a doua zi o ciorbă lungă, slabă, şi o tocană cu cartofi mulţi, care merge cu mămăiiga, astfel că se mai face economie de două pâini. Pâine vă aducea într’o vreme brutarul cu căruţa dela ,,Thaiss“, brutărie nemţească. Era o pâine indesată, bine prăjită, cam acrişoară. Vă plăcea că era cu cartofi şi sătura- Şi era bine, că aveaţi cont la omul cu căruţa. Mama plătea dumineca dimineaţa şi treaba mergea bine până spre iarnă când, într’o săptămână, rămânea o datorie mică. iar în a doua, una mai mare. Omul reteza pâinea şi-şi cerea dreptul. In primăvară se restabileau legăturile care nu ţineau decât până la Crăciun. Pe urmă omul cu căruţa s’a săturat de muşterii ca voi. Era, pe Romană, o brutărie care făcea şi ea • pâine cu cartofi, dar mai mult cu cartofi decât cu făină de grâu, astfel că era şi acră la gust şi lipicioasă. Şi era cu lipsă la cântar. Oamenii care munceau acolo aveau jeg pe mâini şi pe picioare şi dormeau noaptea în prăvălie pe mesele pe care ziua se vindea pâinea. Mama te oprea să cumperi dela brutăria din Romană, dar tu minţeai, spunând că n’ai găsit în altă parte şi luai tot de acolo. Nu pentrucă îţi plăcea pâinea acră şi crudă, însă te simţeai parcă îndatorat să faci aliş-veriş brutarului acela. El vă aduna vara şi vă tocmea, în curtea cu grajd, cu noroi şi cu miros de balegă, să curăţaţi caitoiii pe care îi băga cu ghiotura în pâine. Intr’un cazan mare, într’o apă murdară, erau cartofii fierţi. Ii curăţaţi şi-i aruncaţi în alt cazan. Făceaţi treaba asta cu lucrătorii lui în ismene ţărăneşti, rupte, fără să primiţi vreun gologan. Aveaţi însă voie ca, în timpul lucrului, să mâncaţi cartofi oricât aţi fi vrut, ş> mâncaţi într’adevăr până vi se făcea burta ca toba. Ai uitat pituşca dela simigeria din Făgădău, în drum spre şcoala ta? Aveai, nu e vorbă, un drum mai de-a-dreptul pe Viitor, Ia şcoală, dar când în buzunar zornăia, printre nasturi şi bile, un gologan de cinci, te ispitea gândul să ocoleşti pe la simigerie. Ieşeau tocmai atunci pâinişoarele rotunde, aurii, dela cuptor, şi aroma lor caldă se răspândea prin fereastra ridicată, în stradă. Pâinişoarele eran făcute din făină neagră şi din mălai. Voi îi spuneaţi unei pâinişoare din acestea: pituşcă. Erau mai gustoase decât lipiile. Şi erau mai spornice. Mâneai dintf’una până intrai în clasă şi-ţi mai rămânea şi’n recreaţie. Pe Calea Moşilor era brutăria lui Dorojan care făcea pâini de două, de trei şi patru kilograme. Erau foarte gustoase şi puteau să fie păstrate câteva zile fără să se usuce. Când erau bani în casă, tata cumpăra câteva pâini dolofane şi-aveaţi pentru o săptămână. Iţi plăcea să ronţăi ca un şoarece coaja bine rumenită, cu crestături. Miezul se umfla în ceai ca un burete. Pe vremea aceea Calea Moşilor avea încă şanţuri şi podeţe asemenea şoselelor de ţară. Tata îi spunea cu denumirea veche: La Pod. — Du-te Ia Dorojan de cumpără o dublă, ţi-a spus într’o zi mama. Te-ai dus, bucuros că poţi să străbaţi toată strada Romană şi să mai căşti ochii pe drum. Aveai în buzunar şi 10 bani pe cari îţi propuneai sâ-i spânzuri bând bragă şi luând o caramea dela Armenii cu prăvălii de dulciuri de pe Pod. întâi te-ai desfătat cu bunurile râvnite şi pe urmă ai cumpărat pâinea rotofee, pe care o ţineai ca pe-o pernă, pe piept, cu amândouă braţele, neputând s’o cuprinzi toată. Trecuseşi Podul, uitându-te cu băgare de seamă într’o parte şi alta la trăsuri şi căruţe, ferindu-te de băltoace, şi apucaseşi pe Romană. Ţi s'a părut că o îemee cu tulpan pe cap merge în urma ta. Pe urmă femeia a luat-o inainte şi ţi s'a părut că ea se uită cam îndelung la tine. Pe urmă ai văzut-o la un colţ, în dreptul unei cârciumi, pţivind sau făcându-se că priveşte înăuntru, prin geam. Când ai ajuns lângă ea, te-a rugat: — Maică, vrei să intri aici şi să întrebi care este nenea Dumitru? E bărbatul meu, Spune-i că-1 aştept afară. Ca să intri în cârciumă, urcai doua trepte de piatră. Tu erai ruşinos din fire. N’ai putui să zici. nu. Femeia a întins mâna: — Dă-mi mie, maică, să ţiu pâinea până vii, ca nu poţi să te urci pe scară cu ea. I-ai dat-o. Ai intrat. Doi oameni se cinsteau ia o masă. Ai întrebat: — Cine e nenea Dumitru? Oamenii s’au privit, te-au privit, şi unul ţi-a spus moale, nedumerit: — Apoi pe niciunul nu ne chiamă Dumitru. Când ai ieşit să-i spui femeei ce-aveai de spus, femeia nu mai era acolo. N’ai mâncat acasă nicio papară. Nu era iarnă şi în casă nu era lipsă. — O hoaţă! ai strigat bâzâind. — O femee săracă! te-a îndreptat mama cu gla sul blând. Mama lucrase, când era iată, la Regie. Lucrau multe fete şi iemei din mahalaua voastră şi din altele, acolo. Plecau în cârd, ca noaptea în cad, mergând vreun ceas până în dosul Gării, pe drumuri cu gropi şi cu noroaie. Se întorceau tot pe înnoptate pe aceleaşi drumuri luminate ia depărtări mari de un felinar chior. Erau mai obosite şi mai puţin gureşe decât în zorii zilei. Tata n’a mai lăsat-o să lucreze când s’a măritat. „Bărbatul trebue să fie în stare să-şi ţie femeia", era părerea lui. N’a fost în stare, nu pentrucă era trândav şi nevolnic. A venit un copil. Au venit al (ii. Nu se-ajungea. Mama a început să dea şi ea o mână de ajutor. Lucra la gherghef, broderii, pentru o prietenă, pentru, o femee mai înstărită. hn pletea broboade din păr de cămilă. Atelierul de confecţii ai armatei dădea de lucru cămăşi şi is- mene soldăţeşti, femeilor acasă. Erau plătite ca vai de lume. Femeile făceau bătături ia degete eu pânza groasă în care se rupea acul şi căpătau, pentru un morman de ruîărie care le mâncase toată săptămâna, trei, patru lei. Ţi-o aminteai mergând, strâmba, cu o legătura uriaşă, până la Cotroceni, şi venind de acolo cu altă bgătură. Tata suferea şi ofta cu năduf şi se simţea ruşinat că nu e vrednic să ducă singur greul casei. Muncea uneori la familia Argh'ropol. Eraţi vreo şapte copii în casă când mama a fost nevoită să facă ce făcuse şi mama ei: să spele la străini. Tu erai pentru copiii bogaţi: băiatul zidarului. Te-ai bătut cu unul şi i-ai rupt nasul şi el ţi-a muşcat un deget când a spus că eşti băiatul spălătoresei. Părinţii lui făceau parte dintre clienţii mamei. Nu s’a mai dus acolo, însă te-a dojenit: — Nu e ruşine să munceşti. Nu e ruşine să fii sărac. Tata s’a uitat la tine. la ea. a bombănit şi a ieşit în curte. Gândeai uneori: nu e ruşine să munceşti, însă dece tata munceşte până dă pe brânci şi mama spală, şi vouă nu v’ajunge? Nu e ruşine să fii sărac, dar dece râd copiii de tine că mama spală rufe şi dece băieţii cu părinţi bogaţi stau la o parte de voi? Dece în clasă băieţii bogaţilor sunt puşi în băncile din faţă şi voi la fund? Lămuriri nu găseai. însă întrebarea „Dece?” te sfredelea în cap. — O să creşteţi, o să ’nvăţaţi şi-o să vă fie mai uşor vouă, îţi spunea mama când te prindeai cu ea la vorbă şi îi împărtăşeai nedumeririle tale. — N’o să fie dracul al dracului ca sa meargă totdeauna aşa: unii cu mult şi alţii cu nimic ! l-ai auzit odată pe tata răbufnind. A venit acum vreo zece ani unul, rugându-te să-i fii de folos într’o împrejurare. Să nu-1 laşi. L-a trimis un prieten. Eşti prieten cu cel de carc atârnă situaţia lui. Are capul ca o portocală sbâr- cită. Haine ca vai de lume. Ceva de actor îmbătrâni înainte de timp, cum erau actorii rataţi pe vremuri. Era la Primărie, slujbaş mărunt. — Nu vă mai amintiţi de mine. Adrian. Am copilărit împreună. Am ânvăţat la aceeaşi şcoală. Adrian? Cum să nu ! I- ai dat o ţigară, însă nu i-ai dat mâna. De unde, la început, îţi propuseseşi să refuzi serviciul ce-ţl cerea, te-ai făcut luntre şi punte şi i-ai rezolvat cazul. I-ai mai dat o ţigară, uitându-te într’o parte când el ţi-a întins mâna. Adrian? Cum să nul II aducea servitoarea la şcoală şi tot servitoarea îl lua după ce avea grijă să-i pună şoşonii în picioare şi să-l cocoloşească bine în palton. Adrian? Cum să nu! Când îl scoteau profesorii la lecţie, îi spuneau dumneata. Era, tatăl lui, procuror şi a făcut scandal în cancelarie şi a spus vorbe grele Directorului care a dat premiul întâi unui băiat de zidar, şi odraslei sale premiul al doilea. Ţi-ai adus aminte, mai cu seamă, de Adrian, pentrucă într’o zi mergeai cu mama ta. Trebuia să ducă rufele spălate la o cucoană, şi cu banii luaţi să-ţi cumpere o pereche de ghete. Fiindcă erau prea multe, a făcut o legătură mare şi una mai mica. Pc cea mica ţi-a dat-o ţie ţi-o duceai, li- nâncJfO cu ambele mâini şi rezemând-o de picior ca să nu se târâ:e prin ţărână. Ai trecut tocmai pc strada lui, prin faţa casei lui. Se juca ■ pe trotuar cu cercul, cu doi copii de o seamă cu el. Ai vrut să-i spui mamei: „Hai pe partea cealaltă”, dar ţi-a fost ruşine să explici pentruce. Când te-a văzut, Adrian a făcut ochii mari, s’a oprit din joc, i-a oprit pe prietenii lui, le-a şoptit ceva, arătându-te cu degetul, au râs tustrei batjocoritor şi după ce te-ai depărtat puţin, unul a dat peste tine cu cercul, trântindu-ţi legătura. A doua zi a povestit altor băieţi, în recreaţie, întâmplarea şi-a râs. Adrian? Cum să nu ! , ; Ţuţuianu era meşter tâmplar, potolit, plin d^ bunăvoinţă. Era printre puţinii care, deşi destul de în vârsta ştia cart:'. Şi avea lângă casă o grădină pe care o meremetisea totdeauna pe înserate. Nu ostenea să care apă "cu găleata dela cişmea şi s’o stropească. I,şi mătura şi-şi răcorea şi partea de trotuar. Moale, să-l frămânţi în mâini ca pe-o cocă şi să faci din el câteva pâini. Era mai bine înstărit decât meşteşugarii ceilalţi. Poate şl pentrucă nu avea copii. Poate şi pentrucă avea casa şi Iocuî. din bătrâni. Era şi cam sgârcit Poate că era numai cumpănit. Insă, odată pe lună, Ţuţuianu ieşea din pielea sa şi intra în alta. Se îmbăta şi, o zi şi-o noapte, riu mai era acela. La drept vorbind, pierdea arătarea de om. Nevasta se ascundea prin vecini, vecinii stăteau mai mult prin case ori pitiţi ne după gard să nu-i vadă nebunul. Bea numai ţuică. Intra şi ieşea din cârciuma lui Tache, fără haină, cu mânecile suflecate, cu gulerul cămăşii desfăcut. Era uscat de felu-i şi roşcovan la faţă. 1 se spunea, din pricina aceasta, Neamţul. Când bea, era vânăt. Arţăgos, căuta pricină tuturor. Se aşeza în mijlocul străzii cu mâinile în şolduri, blogodorind măs- 10. — Zilele vieţii t“le cări. Se lega mai ales de femei, pe care le spurca. Ele îşi făceau cruce, scuipau, îşi astupau urechile şi fugeau. Pe strada Iui, pe Teilor, trecea tramvaiul cu cai- Când vagonul se apropia, vizitiul suna din clopot să libereze calea. Ţuţuianu socotea că nu el e dator să se dea în lături, ci tramvaiul să iasă de pe linia şi să facă ocol. Făcea chiar un semn poruncitor cu mâna, vizitiului, să cârmească într’o parte, şi-l înjura. Vizitiii îl cunoşteau, râdeau şi împingeau uşor caii până ce aceştia ajungeau cu botul în pieptul lui. Abia atunci beţivul se urnea şi gonea câţiva paşi după vagon. Odată, fie că vizitiul era nou, fie că animalele se speriaseră, Ţuţuianu a lost scos de sub vagon, turtit ca o piftie. Işi vorbea singur, şi se certa cu sine, fiindcă îşi trăgea palme. „încă una ! Arde-o” îi spunea vreunul şi îşi lua tălpăşiţa să nu-I nimerească un bolovan Se încăiera aproape totdaauna cu câte cmeva, şi fie că acesta scăpa ca vai de el, fie că Ţuţuianu se- alegea tăvălit. Intra în casă, în căutarea nevestei şi, negăsind-o, spărgea tot ce-i cădea în mână. Deaceea, ea nu uita, înainte de plecarea în panică, să încuie în dulap farfurii, castroane, căni şi pahare. Nu ostenea. Nu-I prindea somnul. Mai intra în ■cârciumă, mai da pe gât o duşcă şi iar ieşea. Un diavol era, de bunăseamă, cuibărit în zilele acelea în el şi-l îmboldea să facă toata blestemăţiile. JNu uita, pe ’nserate, să stropească grădina şi trotuarul. Bâjbâia prin curte după găleată, se ducea cu paşi împleticiţi la cişmea şi, timp de vreo două ceasuri, vorbind singur şi scuipând cu deş* gust, umplea şi deşerta găleata până făcea o băltoacă în care ar fi putut să se bălăcească şi ratele. Sminteala lua iar formele violenţei. Se întuneca, se ducea lumea la culcare, se aş- terriea liniştea nopţii în mahala. Demonul din trupul lui Ţuţuianu nu-1 lăsa pe omul înebunit, să se astâmpere. Avea grijă să-şi cumpere dela Tache un clondir cu ţuică, să aibă pentru noapte. Când uita, i-o dădea cârciumarul ca să nu mai bată cu pumnii şi să nu mai svârle cu pietre în obloane după ce închidea. Ţinea clondirul în buzunar şi-l ducea din când în când la gura. Vecinii mântuiau un somn, se întorceau pe partea cealaltă, şi încă auzeau în stradă tropăieli şi înjurături. „Tot nu s’a potolit nebunul”, îşi spuneau înainte de-a adormi din nou. Sa lumina de ziuă. Se trezea lumea. In curtea şi în faţa casei lui Ţuţuianu băltoaca nu se sviinîase. Poarta era trântită de perete sau stricată din balamale. Tăcere ca acolo unde a murit cineva. Nevasta intra pe furiş. In prag dădea peste el, tot vânăt, cu gura deschisă, cu ochii deschişi, ca de sticlă. Lângă el, clondirul din care. se mai prelingea puţină băutură. Femeia îşi contempla omul cu o clătinare din cap, cu un suspin, şi-l trăgea înăuntru şi se trudea cu el până-1 urca în pat. Abia în dimineaţa următoare, omul se trezea. Ştia că s’a îmbătat, fiindcă avea capul ca într'un cerc şi îl ardea pe piept, dar nu-şi mai amintea nimic din ce-a făcut. Ii era însă ruşine şi ieşea în lume cu priviri de câine vinovat. Puteai să dai dreptate mahalalei care spunea că neamul Cazangiilor este al dracului. Răi între ei, fraţi şi surori, şi i'ăi cu toată lumea. Când un cerşetor deschidea poarta pentru un codru de pâine, asmuţeau câinele. Şi câinii erau plămădiţi sau dresaţi în tiparele sufleteşti ale stăpânilor. Se dădeau la piciorul drumeţului şi, dacă nu apucau să-i sfâşie pulpa, îi rupeau în orice caz, nădragul Erau, se spunea, hrăniţi numai cu carne crudă, ca să fie cât mai fioroşi. Spunea lumea că un câine al bătrânului Cazangiu a mâncat, pe vremuri, un co- pil. Tu însuţi ai încăput odată, când erai mic şi te duceai la bunici, în gura unui dulău al lor care te-a purtat ca pe-o cârpă prin praf şi te-a muşcat de subţioară. De nu tăbăra un om cu ciomagul pe capul lui, îţi smulgea braţul. Ani în şir, până te-ai făcut mare, în visurile tale era totdeauna un câine care te purta prin ţărână. Svâcneai din somn cu’n scâncet sau cu’un răcnet. Omul care te-a scăpa4, ameţind fiara cu o lovitură în creştet, a avut un curaj cum nu avea nimeni în mahala. De bunăseamă era din alte locuri. Altminteri, ar fi ştiut că dacă se atingea cineva de un câine al Cazangiilor, fie cu băţul, fie cu vorba, da de naiba cu ei. A încăput în pumnii şi în palmele celor trei fraţi, un biet ţigan, si a fost dus pe urmă legat, la secţie, numai pentrucă a spus: „Mânca-te-ar boala!” unui dulău al lor, care îi sărise în faţă. Ca să fie pe placul Cazangiilor, comisarul l-a ţinut pe om închis în beci o zi şi-o noapte. Cazangiii îi pretindeau să-l trimită pe ţigan la parchet. Stăteau, fraţi şi surori, pe vreo trei străzi, proprietari de case şi de locuri pe care le dobândiseră prin înfricoşare şi înşelăciune. O parte din avere o primiseră dela bătrâni, şi se bătuseră şi se judecaseră între ei ani în şir, până s’au înţeles cum s’o împartă. Apoi au mărit-o, an cu an, sărăcind şi gonind oameni proşti, pe care îi aveau la mână cu hârtii semnate prin punere de deget. Omul era la o nevoie: îşi mărita o fată, îi murea un băiat, avea guri multe de hrănit, îi era bolnavă greu nevasta. Se ducea la unul dintre Cazangii şi cerea un împrumut. „Iţi dan, neică. Două sute de lei? Adică patru sute". Număra in faţa omului patru sute de lei. îşi trăgea înapoi jumătate şi-i da omului două sute. „Pune deştul, neică, aici”. ,,Păi, cum vine treaba, dom’le Costache? întreba omul nedumerit. Iţi cerui două sute, dumneatale mi-ai spus că patru, ai numărat banii în faţa mea, pe urmă ai tras înapoi două. Eu pentru câte am iscălit?”, „Pentru patru, neică, pentru patru, că două sunt ale mele, dobânda. Eu să nu trag niciun folos, măi neică ? Păi, eşti neam cu mine? Eşti tovarăş cu mine? Ei, ’te-l’aşi...” Omu! încuviinţa din cap. Avea dreptate domnul Costache. Ce, erau neamuri? Erau parte şi parte la avere? Vorba Cazangiului: ,,Ei, ’te-l’aşi...”. Peste o jumătate de an, se pomenea chemat de domnul Costache: „Măi neică, măi, nu mai dai pe la mine? Te supăr aşi pe mine? Aşa e omul: numai când îl strânge ceva în c..., bate la uşa mea. Ce facem cu datoria, neică?”. „N’avusei, dom’le Costache, fiindcă vezi duni- neatale....”. „Cred, măi neică, măi, eu cred la toată lumea, numai mie nu-mi crede nimeni. Eu nu pui, măi, sula în coastă omului dacă zice că n’are. Te mai las o jumătate de an”. „Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, dom’le Costache”. „Să-mi dea, să-mi dea, că nu-1 costă nimic. Numai pe bătrânul l-a costat că s’a dus pentru Dumnezeu, în hagialâc, la Sfântul Munte şi la Ierusalim. Da’ tu să-mi dai numai o iscălitură cu laba gâştii că s’a dărâmat şcoala pe voi”.. ,,Ţi-o dau, dom’le Costache”. „Măi neică, măi, să n’avem vorbă pe urmă: iscăleşti acum pentru opt sute. Că nu suntem neamuri, ’te-l’aşi... nu suntem tovarăşi, n’am mâncat dintr’o strachină împreună”. Omul se făcea luntre şi punte până la termen şi venea cu vreo trei sute de lei. Mai mult nu putuse sâ încropească. Domnul Costache nu primea banii cu târâita, spunând că nu se alege cu nimic. Se supăra. Ce, el este milog? Ii svârlea banii. Ii lua altă iscălitură pe-o mie două sute. Iar fiindcă omul îl supărase, îi micşora termenul: trei luni. Să se înveţe minte. Dacă domnul Costache îşi pusese în gând să-i ia omului casa, omul nu scăpa chiar dacă la soroc ar fi venit cu toţi banii în dinţi şi cu un plocon pe deasupra. Fiindcă nu-1 găsea. Domnul Costache era de negăsit chiar şi o săptămână. Pe urmă începea treaba avocatului pe care îl avea plătit cu anul, unul cu haine roase şi lăbărţate, cu o voce de capră, slugoi cu domnul Costache şi cârcotaş cu oamenii ceilalţi. Se bucura când putea să-i înfunde, ca şi cum ar fi fost la parte cu stăpânul. Acesta îl plătea cât să nu moară de foame şi-i dădea, cu aerul că îi dă de pomană. O femea care pierduse procesul cu Cazangiul, l-a opărit pe clănţău cu apă fiartă când venise cu portărelul să-i ridice lucrurile din casă. Avocatul îşi făcea cu sârguinţă treaba şi în cazul omului care datora acum domnului Costache o mia două sute de lei, deşi nu primise decât două sute. II înşuruba în articole de legi, îl purta la judecătoria, tocmea martori luaţi dela uşa judecătoriei să spună cu mâna pe cruce că au fost de faţă când pârâtul a primit toţi banii, ba" îl încondeia cu toate păcatela şi-l făcea de batjocură în faţa judecătorului. Omul asculta şi-l treceau năduşelile de câte auzea. Ii venea să-l scuipe în ochi pe avocat şi să se ia cu el de gât, dar se speria de judecător, de toţi clănţăii de acolo cu ochelari pe nas, şi de jandarm. Nu mai era în stare să scoată un cuvânt, ceea ce pentru avocatul domnului Costache însemna dovada vinovăţiei împricinatului. Aceeaşi dovadă însemna şi pentru omul pus să împartă dreptatea, mutra înlemnită a acuzatului, — drept care hotăra că acuzatul trebue să mai plătească şi nişte despăgubiri, înafara de datori?, şi nişte cheltueli de judecata şi o mu! ţime de timbre. Ce mai calea-valea, casa trecea, cu forme, în stăpânirea Cazangiului, care-şi mărea averea şi care făcea în necaz fraţilor lui că a mai jupuit un prost. Nu se lăsau nici ei, dar cu alte mijloace. Enache era cârciuinar şi găsea totdeauna pe câte cineva să-l bage în afacere. Vad bun, treabă bună, mai ales în alegeri, când cartierul-general al bătăliei pe mahala era în cârciuma lui. Ca şi Cazangiii ceilalţi, Enache făcea şi el politică, ştiind să aducă voturi pentru „ai noştri”, fie cu duhul blândeţii, fie punându-şi oamenii să convingă cu toroipanul. Dar. şi într’un fel şi într’altul, bolobocul trebuia golit şi candidaţii puneau mână dela mână să acopere lui Enache, omul lor, cheltuielile. Vad bun şi treabă bună. Scotea unul toate economiile, mai lua şi dela rude, să facă rost de capital ca să se pricopsească dimpreună cu Cazangiul. „Mergi cu mine, şefule, dacă vrei să legi măgarul la gard. Nu că am nevoie de banii dumitale, dar eu fac şi politică şi mi-a spus Şeful să viu mai des la Club, aşa că n’am vreme de prăvălie. Trebue să fie aici un tovarăş al meu şi m’am gândit la dumneata. Cirie a mers cu noi, s'a pricopsit — ceapa şi usturoiul mă-sii!” Omul se lăsa ispitit de ideea de a-şi lega măgarul la gard, lângă toţi măgarii Cazangiilor, că voia şi el să se pricopsească, să nu mai aibă grijă la bătrâneţe. Până într’un an, însă, Enache îi căuta pricină, îl încurca în tot felul de socoteli. îl scotea şi hoţ şi-i dădea un picior — ceapa şi usuroiul mă-sii.. Rămânea lefter, dar dădea acatiste că a scăpat cu-atât şi nu s’a ales cu mai mult: cu o bătaie, adică, şi cu procese. Avea şi domnul Enache avocatul lui plătit cu anul. A! treilea era controlor la Percepţie. Purta geantă şi-un baston gros pe braţ. Fura Statul şi era spaima oamenilor când venea cu toboşarul după el, pentru bir. „Dece nu plăteşti birul, puişorule, vangheaua ta? Eşti tovarăş cu Statul? Eşti Sturza sau conţi Petraehe să fii scutit? Păi Statul de unde să .ia, măi, să-ţi facă drumuri, să-ţi puie felinare? Eşti orbete, puiule, vangheaua ta, să-ii dea Statul toate de pomană?”. „Coane Mihalache, nevoile...”. ,,Să te calce nevoia, puişorule, da’ de plătit trebue să plăteşti”. Scotea un catastif marc din geantă, îl punea pe geantă, geanta o punea pe genunchi, stătea într’un picior ca o barză, lua creionul de după ureche : „Hai, scoate gologanii”. „Mai îngăduie, coane Mihalache, până peste o lună. Viu eu la percepţie’'. „Lui Mutu, puişorule, s’o spui lui Mutu, vangheaua ta. Gologanii că, de nu. pun toboşarul să-ţi cânte ca la nuntă”. Oamenii simţeau că intră în pământ la gândul că va începe să bată darabana în dreptul casei lor. Când unuia i se întâmpla ruşinea asta, se aduna lumea ca la urs şi copiii ţopăiau prosteşte. Din ce se aduna mai multă lume, din aia Manoie chiorul batea toba mai tare, iar domnul Mihalache îşi răsucea mustaţa cu gravitate şi aştepta cu catastiful deschis pe geantă să facă datornicul pe dracu în patru şi s’aducă de prin vecini câţiva lei. „De când nu mai plătişi, puişorule?” îl încerca omul Finanţelor. „Păi, dela Paşte!”. „Aud? Cam Costache, puişorule, vangheaua ta? Ce zice catastiful? Zice că n’ai dat dela Crăciun nimic”. „Am re- cipisa”. „Adu recipisa, că nu mă crezi pe vorbă. Eu sunt hot! Eu sunt vagabond, măi! Eu n’am crezare,, nu ?” Omul îşi pierdea cumpătul. N’a vrut să spuie asta. Cum o să spuie el că domnul Cazangiu e hot sa» vagabond când are câteva rânduri de case în mahala? Şi cum n’o să-l creadă pe cuvânt? Ştie însă, că în săptămâna Paştelui a plătit zece lei. Ca dracu, nu are recipisa. A dat un copil peste ea şi a rupt-o. A pus-o nevasta, zăpăcită, printre alte hârtii, şi-a uitat unde. Uneori o are le ’ndemână. „Poftim, domnule Mihalache”. I-o întinde cu taamă. Naiba ştie ce-o mai ieşi acum... Domnul Mihalache pufăie pe nas, smulge recipisa, îşi potriveşte ochelarii şi citeşte. Pufăie iar pe nas şi i-o dă înapoi, dispreţuitor şi triumfător: „Beleşte-ti ochii şi dumneata, puişorule. înţelegi ceva? Se vede acolo că ai plătit la Paşte? Eu nu văd nimic. Nişte bărzăuni cu creionul. Uită-te bine, hai”’. Omul se uita bine şi vede şi el nişte bărzăuni cu creionul şi oricât ar beli ochii, tot nu poate spune că în recipisa e'scris că a plătit zecc lei în Săptămâna Mare. „Ei vezi? vangheaua ta !” îl înfundă domnul Cazangiu cu un aer de dispreţ şîi de milă. Omul nu mai îndrăzneşte, ori uită, să spună că bărzăunii au fost mâzgăliţi chiar de domnul M' halache pe recipisa. Fiindcă e azi in toane bune, domnul Cazangiu se mulţumeşte numai cu cinci lei şi cu o găină pe care^ femeia datornicului i-o va aduce mâine acasă. Nu-i mai taie recipisă acum. Ii va da una pentru toată datoria pe-un an când va veni data viitoare să-l încaseze. Domnul Mihalache face şi aşa, adică nu dă dovadă de primire, dar face şi altminteri: taie din catastiful ăsta o recipisă cu suma pe care a primit-o într’adevăr, şi trece o sumă mai mică în celalt catastif, cu care face vărsarea la Finanţe. Şi-şi mai rotunjeşte starea şi cu plocoane şi cu mână de lucru, pe care n’o plăteşte — dela unii într’un fel, dela alţii într’altul, vangheaua lor... Surorile Cazangiilor, două la număr, n’au bărbaţi. Una a rămas fată mare, alta a fost măritată de trei ori şi de fiecare dată bărbatul a fugit cu ce avea pe el, jumulit de ea şi bătut de cei trei fraţi ai ei. Sunt bătrâne, — una de cincizeci de ani, alta de peste cincizeci — şi evlavioase. Nu lipsesc niciodată dala biserică unde îşi au locul în stranele din faţă. Şedeau ţepene, uscate, cu buzele tivite, cu mânuşi lungi, negre, până la cot, dar cu umbreluţe colorate în mâini, fie că era vară, fie că era iarna. Făceau cele mai multe cruci şi nu dădeau cerşetorilor niciun gologan când ieşeau din biserică. Nu vorbaau cu nimeni. Lumea din mahala nu era pentru eh. Veneau împreună şi plecau împreună, însă nici între ele nu schimbau un cuvânt, fiindcă nu se puteau suferi şi erau totdeauna certata. Locuiau în aceiaşi casă, deşi avea fiecare câte două-trei proprietăţi. Dar stăteau împreună, fiindcă erau sgâr- cite şi puteau să facă ast.el economie de căldură, mâncare, servitoare. Mâncau mai mult verdeţuri şi ţineau servitoarele numai cu cartofi şi fasole, astfel că acestea se schimbau mereu, —- între altele şi pentrucă erau bătute şi nu primeau niciodată simbria. Nu se puteau suferi şi se spionau şi se învinuiau câ aduc noaptea, în odaia lor, bărbaţi pe fereastră. Fata mare a dat-o odată pe sor’sa in judecată şi a cerut despăgubiri pentru insulte aduse moralităţii ei. S’a prezentat şi cu un certificat medical, şi a râs întreaga judecătorie. Laolaltă îşi blestemau fraţii că din cauza lor n’ati bărbaţi şi că nu le primesc în casele lor. Nu le primeau fiindcă se certaseră şi se bătuseră cu nevestele fraţilor. Fiindcă era una bolnavă de ficat şi alta abia îşi trăgea răsuflarea de astm, ei aşteptau să moară ca să le ia averea. Irrtre ele se duşmăneau, pentrucă-şi făceau concurenţă când era vorba de amanete. împrumutau bani cu dobândă pe amanet. Odaia fiecăreia era o hală de vechituri. Casetele lor — doldora de giu- vaericale. Femei necăjite, cu bărbaţi netrebnici sau cu bărbaţi fără lucru, cu copii goniţi dela şcoală fiindcă nu aveau cărţi, cu chirii neplătite şi cu multe alte belele, veneau la Cazangioaice cu cercei, verighete, cu şase farfurii, cu două cearşeafuri de pe pat, cu tot ce aveau mai de preţ în gospodăria lor. Surorile se întreceau, care să pună mâna pe prada celeilalte, işi împărţiră zilele din săptămână: as tăzi eu, mâine tu, dar se trăgeau pe sfoară. Dacă din sfada lor, ar fi tras amărâtele vreun folos... Nu, fiindcă surorile erau la fel de hrăpăreţe. Pentru o pereche de cercei dădeau treizeci de lei şi cereau la termen, ca şi fratele lor, înc’odată pe-atât. Nu se înfiinţa la termen, femeia pierdea lucrul amanetai Fără ceartă şi fără judecată. Fraţii şi surorile semănau întru totul cu părintele lor. Spuneau unii că bătrânul fusese căldărar, iar alţii că fusese de meserie spoitor de tingiri şi cazane. Stătuse, când era tânăr, cinci ani în puşcărie, pentrucă tăiase un om, pe urmă alţi vreo trei, că jefuia la drumul mare. In ocnă învăţase cum să toarne din aramă galbeni de aur şi aşa s’a îmbogăţit, ca se ducea la ţară să-i păcălească pe oameni. Duşmănos cu toată lumea, şi duşmănit la rân- du-i, dormea în odaie cu doi câini mari care îl păzeau şi nu se despărţea de ci nici ziua Se mai spunea că-şi omorîse nevasta în bătăi, înjura năpraznic numai de papucii Maicii Domnului, măcar că ţinea toate posturile şi se batea cu fruntea de lespedea bisericii. La vreo şaptezeci de ani a plecat la Sfântul Munte şi la Ierusalim unde a făcut daruri scumpe, spre desnădejdea copiilor lui, care au vrut pe urmă să-l lege în casă. Nu i-a fost de-a bună. Vorbeau bătrânii că la Ierusalim, când hagiul bătea mătănii la icoana Maicii Domnului, Maica Domnului şi-a întors faţa dela el, pentrucă înjura de papucii ei. De înjurătura asta n’a s’a lăsat nici pe urmă, cât a trăit, şi înc’odată s’a supărat Maica Domnului pe el, fiindcă într’o noapte, când el dormea, icoana ei. grea, de lemn, a căzut din perete în capul lui. Şt încă odată I-a pedepsit Fecioara, umîlându-i tălpile de bube, încât bătrânul n’a mai putut să pună papucii în picioare şi să umble. A răposat la vreo optzeci de ani, umflat ca o bu- tie rău mirositoare, lăsând cu limbă de moarte să fie îngropat în curtea bisericii. S’au mai întâmplat două lucruri atunci, despre care ai tăi vorbeau ca despre o osândă cuvenită păcatelor Cazangiului: atârna greu când l-au ridicai oamenii, de a trebuit să-l poarte vreo doisprezece inşi; pe urmă zăvozii fui ca lupii, care îşi luaseră lumea în cap. după ce stăpânul murise, au fost găsiţi într’o noapte la groapa Cazangiului. Scurmaseră pământul, îi scoseseră stârvul şi trăgeau de el printre mormintele din curtea bisericii. Băieţii mortului au venit cu o puşcă, au tras în câini, au luat hoitul şi l-au dus la Cernica. Mai ştiai o poveste cu urzeală complicată, întunecoasă ca îrt"’o întâmplare din fascicolele lui Panait Macri. Era vorba de Florea Lingurarul pe care îl cununase bunicul dinspre mama. Fusese dulgher şi şindrilar, adică învelea casele cu şindrilă, meşteşug în care se pricepea şi da pe urma căruia putea să-şi ţie casa. Dar se apucase într’o zi să facă linguri şi albii de lemn şi donicioare, cu crestături frumoase. Avea şi calfe. Bunicul, la care Florea învăţase dulgheritul, era nedumerit: dece s’a lăsat omul de-un meşteşug şi s’a apucat de altul, când nici cu întâiul nu murea de foame şi când nici cu al doilea nu putea să se înavuţească? După ce făcea lucruri cât să umple o căruţă cu ele, Lingurarul şi calfele porneau pe la târguri, prin sata, şi se întorceau'după câteva săptămâni cu căruţa goală şi cu chimirul plin. Se întorceau, pare-se, cu prea mulţi galbeni, căci el, şi mai cu seamă calfele, nu mai munceau o vreme şi se cinsteau ziua şi noaptea în mahala, şi cinsteau pe oricare. Pe urmă se băgau iar în şopronul lor şi scobeau lemne şi le încondeiau cu un cuiu înroşit în foc, şi iarăşi grămădeau într’o magazie linguri, donicioare şi albii. Florea era un om întunecat, care se uita înlături când vorbea cu un om, şi a fost şi mai întunecat după ce nevasta i-a [acut un băiat. I l-a botezat tot bunicul şj a fost petrecere mare, însă la petrecere a lipsit o calfă a lui Florea. După botez şi după ce lumea a plecat, Lingurarul a bătut-o pe nevasta lui, lăuză încă, de-a stat femeia vreo trei luni în aşternut. Multă vreme, el nu s’a mai trezit din beţie. Lucrau numai calfele, fără flăcăul care îşi luase câmpii. Era şi mai întunecat Florea şi se uita numai în pământ. A început să se vorbească în mahala că femeia Lingurarului căzuse în păcat cu băiatul care fugise şi că odrasla ar fi a calfei, nu a jupanului. Deaceea, femeia a fost ruptă in bătăi pe paiul lăuziei şi deaceea Florea se îmbăta. Dar vremea a trecut şi se părea că Lingurarul a iertat nevestei gr'eşala în care căzuse. îşi vedea iar de treabă şi iar pleca la drum cu marfa şi calfele, însă nimic nu se alegea din toată agoniseala lor, căci o dădeau pe băutură şi lăutari. Au venit odată de prin sate, fără cal şt căruia, cu veşmintele rupte. Spuneau că le-au ieşit hoţii în cale şi că abia au scăpat cu fuga. Băiatul creştea. Avea vreo şase ani. Florea îl iubea ca pe-al lui. Insă altă vorbă a început să umble din gură de om în gură de om. Pe şoptite, cu spaimă în priviri. Anume că Lingurarul şi calfele lui orau tâlhari ei înşişi. Vindeau lucrurile la târguri, iar după aceca se aţineau pe poteci de păduri şi !a răspântii de şosele şi tăbărau pe oameni. Pe sub albii, Unguri şi donicioare aveau bâte grele şi-o flintă. Aşa se face că veneau cu mai mari câştiguri ia chimir decât ar îi putut să aibă de pe urma lucrurilor lor. Şi aşa se face că, pe urmă, pulberea se-alegea din bănet. Lumea vorbea. Lingurarul începea să fie ocolit, el cu oameni! lui. Când au venit hărţuiţi, fără cal şi căruţă, mahalaua a spus că s’au bătut cu potera. A plecat, într’o vară, Florea la drum şi a luat şi copilul cu el. S’a întors iară copil. Zicea că băiatul s’a aplecat într’o fântână şi a căzut şi a rămas a- colo. Atunci au început oamenii din mahala să-şi facă cruci, să murmure, şi atunci au tăbărît ipistaţii şi toţi oamenii stăpânirii la casa Lingurarului, l-au legat cobză pe el şi pe calfele lui, şi i-au purtat prin târg, fărâmându-ie oasele în bătaie. A fost vâivă mare, căci a ieşit la iveală toată blestemăţia omului. Era cu adevărat meşter şi tâlhar. Şi-i purta sâmbetele calfa care se culcase cu femeia lui. Se făcuse poteraş şM pândea pe jupân cu potera, să-l prindă când ar fi făcut o nelegiuire şi sâ-l bage în ocnă. L-a prins odată, s’au bătut ca orbeţii şi Florea cu ai lui le-au scăpat. Acum, când Lingurarul plecase cu băiatul şi se întorsese fără el, dăduse iarăşi o bătălie cu potera şi cu duşmanul lui. Puseseră acum ei potera pe fugă, însă lui Florea i> rămăsese un gh'mpe Iri inimă: nu cumva copilul, mic şi fără minte, să scape vreo vorbă din ce-a vă tt l Zilele vieţii taiu zut, mai cu seamă, dacă i-or strânge în chingi. S’a gândit la calfa vrăjmaşă şi încă odată şi-a adus a- minte de păcatul nevestei. A luat copilul, i-a pus mâna la gură şi l-a aruncat în fântână. Toate faptele astea încâlcite au fost descurcate de judecători, şi tâlharii au fost trimişi la sare, calfele pe mai puţină vreme, Florea pe viaţă. Se întâmplaseră grozăviile de care îşi aduceau ai tăi aminte, în urmă cu vreo patruzeci de ani. După treizeci de ani de ocnă. Lingurarul venise gârbovit, cocoşat. Nevasta se spânzurase de ruşine şi de inimă rea. Printre oamenii cu care trăise nu mai avea tărie în inimă şi ochi să se arate. Se pripăşise în altă mahala şi făcea linguri şi le pune» în sac şi umbla cu ele prin târg. Pribegind astfel, a auzit vorbindu-se despre blestemăţia lui. Lumea n’o uitase, măcar că nu îl cunoştea nimeni, şi că spunea că a murit în ocnă. Şi i-au mai ajuns într’o zi la ureche nişte vorbe care l-au cutremurat. Cum că nu murise copilul în fântână, fiindcă după c«e l-a aruncat, au trecut nişte oameni şi au auzit scâncete la fund. L-au scos. Cum că pe copil a venit un călugăr dela Căldăruşani, peste vreun an, luându-1 cu el şi ducându-1 la mănăstire. Cum că la mănăstire, ar fi trăind şi azi un călugăr bătrân care nu era altul decât călugăraşul de pe vremuri şi că tot acolo, cu bătrânul, era şi copilul de atunci, care era tânăr în floarea vârstei, călugărit şi el. Florea s’a târît cu sacul lui cu linguri la mănăstire, într’o sărbătoare când era hram acolo, a stat la slujbă, s’a uitat la călugării care slujeau şi a văzut pe unul în al cărui chip şi în ai cărui ochi, a recunoscut pe calfa şi pe poteraşul din tinereţe. Iar la dreapta acestuia era un călugăr mai tânăr, trecut de treizeci de ani, care cânta cu o voce frumoasă. Oamenii cari merseseră la hram şi care veniseră, cum era obiceiul, cu brişti şi căruţe din Bucureşti, spuneau că, după ce au fost la slujbă şi s’au ospătat pe iarbă verde şi s’au dus pe urmă prin pă- durişte, au dat cu ochii de-un bătrân spânzurat într’un pom. La tulpina copacului era rezemată o desagă cu linguri. Pe Bică, înrâurit, în copilărie, de-o broşura antisemită, dar care pe urmă era cel mai bun prieten cu Iţic, băiatul tinichigiului, l-ai pierdut în război. Cu el ai câştigat într’ascuns cei dintâi bani, ai devorat întreaga coleţ’e cu Sherlock Holmes, ar deslegat şi ai publicat cele dintâi şarade în reviste. Tatăl lui Bică avea chioşc de ziare şi, în acelaş timp, pe-o tarabă în faţa chioşcului, rahat, caramele, susan, artificii, bile şi muzicuţe. Pe o altă tarabă, romanele lui Hertz, date şi cu împrumut, şi întreaga operă scoasă de Pinath, tipograf, librar şi editor al Micului Dor, al Cărţii Viselor şi al vie» ţilor de haiduci. Chioşcul cu anexele lui, înghesuite pe două tarabe: librărie, cofetărie, bibliotecă de împrumut, era în calea Moşilor. Tatăl lui Bică avea o taşcă de piele, legată de şold, sub haină, şi zornăiau în ea gologanii de aramă şi nichel şi ţie şi se părea că el e omul cel mai bogat din câţi ştiai, şi că în taşcă se află cuprinsă o avere. Pleca la t,ei noaptea, odată cu oltenii precupeţi, să cumpere ziare pentru chioşc, şi venea seara târziu acasă. Mânca şi moţăia, în zilele de vară, cu fruntea în mâini, în chioşcul lui. Ca să plătească un ajutor, nu-i dădea mâna şi nu avea încredere. Poţi să ţii socoteală când faci ne- goţ cu atât de multe lucruri mărunte, pe care nu le poţi da cu inventar? Tocmise un băiat care-i aducea „Adevărul” şi alte ziare de după prânz. Ajutorul acesta i-a fost Bică, feciorul Iui, când s’a făcut mai mare. încredere deplină n’avea nici în el, căci îl căuta apoi în buzunare să vadă, nu cumva a ascuns gologani din vânzare, şi-l punea să deschidă gura ca să găsească între dinţi urmele de susan. La început nu i-a «părut bine când a văzut că vii şi stai cu Bică. Ţi-a făcut vânt acasă. Pe urmă a chibzuit că tu eşti mai cuminte decât băiatul lui şi că, fiind lârigă el. ai putea să-l informezi dacă Bică a tras la stânga ceva bani sau dacă a mâncat rahat şi caramele. E drept că Bică se sfia de tine, fireşte fără să se teamă că il vei da de gol. Se sfia, pur şl simplu. Te îmbia cu un susan ca să fie liber să ron* făie şi el, fără mustrare de conştiinţă, două. Odati mergea. Când voia să repete, refuzai, deşi bunătatea te ispitea. ,.Nu, nu vreau. Bagă de seamă că află nenea”. Cu părere de rău şi cu încredinţarea că eşti fricos, renunţa şi Bică. Altceva făceaţi însă, fără măsură şi fără teamă: citeaţi pe rupte, de-a-valma, înghiţind cu un stomac de struţ, tipăriturile toate de pe tarabă. S’a întâmplat, fiind amândoi cu nasul în fascicole, ca un client sau altul să ia o gazetă fără s’o plătească şi ca vreun derbedeu să şterpelească de pe tarabă, nebăgat de seamă, o muzicuţă sau un susan. N’ai simţit de câteva ori nici când tatăl lui Bică a venit. Voi eraţi departe, cu marele detectiv şi cu ajutorul acestuia Harry Taxon, pe urmele unor gentilomi şi bandiţi. Eraţi gata-gata să-i veniţi de hac lui Jack Spintecătorul. In zilele de duminecă şi sărbători, se vând mai multe ziare. Bică era trimis dimineaţa, pe la zece, să mai aducă o provizie din „Universul” şi „Dimi- neaţa”. Inti*a mai târziu, în îndatoririle lui Bică să aducă şi „Adevărul'1, tată-său putând să dea drumul băiatului străin şi să facă astfel o economie. Mergeai cu Bică. Te-ai băgat cu el printre vânzătorii de ziare, care se îmbrânceau şi se ghionteau şi se înjurau să a- puce rândul mai înainte, să înşface foile umede scoase atunci din rotativă, pentru ca să împânzească şi să asurzească apoi strada Sărindar şi Calea Victoriei şi Bulevardul cu „Speciala”. Până să iasă gazetele de sub tipar, derbedeii se grozăveau cu isprăvi pe care le făcuseră şi cu traiul dela Poliţie şi dela Puşcărie. îşi spuneau vorbe care făceau să ţi se roşească vârful urechilor. Jucau fripta şi-şi puneau piedici. Jucau barbut, cu ochii în patru să nu-i prindă curcanul. Bică s’a pomenit odată cu buzunarul tăiat şi cu banii furaţi. Altădată s’a aşezat cu ei la zaruri şi, pierzând toţi banii, a spus iarăşi lui tat’su c’a fost furat. Te-a luat martor pe tine, şi nenea te-a crezut. O parte din gazete i le duceai şi tu, că doar nu aveai să-l laşi pe Bică să se încovoaie sub greutatea lor. Pe Bulevard şi pe Moşilor, până ajungeaţi Ia chioşc, vă oprea un trecător sau altul: „Băiete, dă- mi gazeta”. Spune într’un rând Bică: — Dacă am avea capital, am putea să cumpărăm mai multe foi şi să Ie vindem pe contul nostru. Tata n’ar şti şi nu-1 păgubim cu nimic. Banii i-ai ţine tu. Nu era desigur ceva vinovat în ideea lui. Când aţi avut o băncuţă, aţi făcut negustoria pe contul vostru. Aţi câştigat douăzeci de bani. -- Ne-ar trebui un capital mai mare, a cugetat Bică nemulţumit. Dacă am avea cinci lei, am putea să ne alegem cu câte un leu de fiecare. Cinci iei erau cât o roată de car, nu numai pentru tine, dar şi pentru părinţiftăi. Şi, cu toate astea, ai avut într’o zi cinci lei. Cum? Aveaţi vreo douăzeci de lei în casă. Ii ţinea mama ca pe o comoară sub saltea, aşteptând să mai strângă ceva ca să cumpere leînne. Era prin August. Ai luat de acolo o piesă de argint, ai cumpărat, dimpreună cu Bică, gazete şi aţi început, tu pe o parte a trotuarului, el pe alta, să strigaţi: „Speciala! Universul! Dimineaţa!”. Ca naiba, a mers în ziua aceea mai greu decât oricând. Vreo trei ceasuri ai cutreerat cu Bică şi prin centru şi mai departe. In sfârşit, aţi scăpat de ele. Aveaţi doi lei câştig. Bică uitase greutăţile prin care ati trecut, dar tu nu uitaseşi temerea că era să pierzi capitalul care nu^i aparţinea. Făurea planuri vaste de înmulţire a celor doi lei şi ajungea la încheierea că, până într’un an, ati putea să aveţi un chioşc al vostru, cum avea tat'&u. Până una alta, f'indcă era Intr’o zi de duminecă, aţi hoinărit prin Cişmigiu, ati băut lapte bătut, ati mâncat prăjituri, pe urmă seara, într’o grădiniţă cu errătar, chiar în mahalaua voastră, ati comandat mititel şi bere. Toată vremea ati frământat planuri de îmbogăţire, Bică se gândea acum la o tutungerie. Cutreierând cu Bică în ziua aceea, fiecare pe trotuarul lui, cu foile sub braţ, v’a văzut cineva de pe strada voastră. A vorbit la el acasă şi-a ajuns Isprava la ştiinţa mamei tale. — N’am ce zice, tragi la bine! te-a dojenit ea. Tata a zâmbit pe sub mustaţă şi te-a ironizat. - Spiciala! Dă, băiete, un jurnal la boierul... Până să ajungi să scrii, bine sau prost, prin redacţii, ai mai vândut ziare. Lucrai la tipografia Minerva şi apăruse „Minerva”, gazetă care făcea concurentă „Dimineţii” şi „Universului”. Administratorul Fl!lp, ingenios, căuta să atragă cititori şi abonaţi, dâ’ndu-Ie ca premii, ceasuri deşteptătoare, gripmofoane, maşini de cusut, farfurii şi pahare. Ca să vândă mai multe foi, scotea pe ucenici din atelier şi-i trimitea cu ziarul pe străzii. Oamenii căutau să scape de condiţia lor şi făceau oricum încercări să-şi mai uşureze sărăcia, încropeau un negoţ sau altul, Se-alegeau mai cu nimic, ori se înfundau şi rnai mult în nevoi şi nu mai ştiau cum s’o dreagă. Era cam pe fiecaie stradă câte o feostănărie. Improviza unui un umbrar, în poartă, cu rogojini si frunze şi aducea o căruţă cu pepeni. Stătea, el sau nevasta acolo. Se zoreau sa se adune muştele, dar nu se grămădeau muşteriii. Pepenii se dospeau în soare. înjgheba negustorul o târlie, punea vreo douăzeci de pepeni în ea şi pornea şi pe străzi. Avea noroc să scoată un câştig — mai deşerta sub umbrar o căruţă. De nu — se lăsa păgubaş. Altui, în aceleaşi condiţii, se făcea zarzavagiu, fie la el acasă, fie trăgând un cărucior prin mahala, el în faţă, un copil al Iui împingând dela spate. Ţaţa Niculina pregătea borş. Ca să se răzbune, că-l bătuse, Tică a aruncat o pisică în Dutină şi, câteva săptămâni. gospodinele au găt.t ciorbe cu borşul, în care putrezea stârvul. Vedeai pe câte unul, măcelar ambulant. Cumpăra o vită din Obor, o căsăpea singur la el în curte, punea hălcile într’un cărucior sau în coşuri, ca oltenii, şi o lua prin mahala. „Came, fi cat, rinichi, muşchiuleţ” striga el. Era plin, ca un ucigaş, de sânge pe mâini şi pe şorţul pe care şi-l punea dinainte. Fiindcă era descoperită, se aşternea pe carne pulberea străzilor şi-un roiu de muşte. Din zori până în noapte se exercitau pe drumuri cele mai felurite negustorii, în coşuri, în doniţi, în găleţi, în castroane de pământ, pe tarabe purtate după gât: şl verdeţuri, şi fructe, şi iaurt, şi bragă, şi zaharicale, şi gaz, şi ciorbă de burtă, şi dovleac, şi crenvurşti, şi covrigi, şi cornuri, şi plăcintă, fiecare după anotimp. Ai uitat gogoşile, floricelele, porumbielul fiert şi porumbielul fript. Răsăreau mustăriile, toamna. fot aşa îşi încercau unii, cu o brumă de capital, norocul. In curtea lor sau pe un loc viran, cu răchită adusă din balta dela Fundeni, ticluiau mustăria. O împodobeau cu ştergare. Făceau rost de mese şi de scaune de pe la neamuri şi dela vecini. Cumpărau din Obor talere de lemn şi ulcele de pământ. Furculiţe, cuţite, de pe unde găseau. Tocmeau un lăutar cu cobza şi altul cu ţambalul. A- duceau un boloboc de ţuică şi unul de must. Tăiau câte o vită. Iancu tinichigiul le făcea grătarul. Ori se însoţeau doi, trei, cu nevestele lor care făceau mititeii şi fripturile, ori dacă era unul singur îşi aduna toate neamurile să-i dea mână de ajutor. In nădragi şi’n papuci, cu mânecile cămăşii suflecate, de parcă ar fi fost negustor de când a venit pe lume, omul îşi primea seara muşteriii, bătând cleştele în grătar. Venea lumea din mahala şi de mai de- parte pentru fleici şi momite şi ficat şi rinichi şi pastrama. Sfârâiau mititeii şi fripturile pe jăratec, împrăştiind fum şi un miros înnecăcios de seu şi carne arsă. Meşteşugarii erau în dârdora lucrului, astfel că-şi îngăduiau, seara, să-şi scoată femeia şi copiii ca să se înfrupte cu o friptură şi să bea must. De-aşi mai trăi pân’la toamnă Leliţa Ioană, Să bem vin, să frigi pastrama Leliţă Ioană, cântau lăutarii căutând să acopere mitraliera cleştelui pe grătar, ciocnetul ulcelelor şi vorba tot mai Încălzită a oamenilor. Erau seri şi nopţi albastre de Septemvrie. Aveau mahalagiii o iluzie de belşug, un simţământ de tihnă şi bucurie. Mustăria cu ştergare pe pereţii de răchită li strămuta undeva unde sunt câmpuri verzi şi coline împădurite, cu aer mai curat, cu mai multă răcoare. Unde nu sunt noroaie şi praf şi gropi şi maidane cu hoituri şi gunoaie. Unde nu-i strânge de grumaz să- - răcia de dimineaţă până seara şi mai cu seamă iarna. Nu e departe iarna când braţele încremenesc fără lucru, dar acum au uitat-o. Ţuica e curată şi când o bei seara, pe ’ndelete şi pe răcoare, nu cade în picioare, nu se urcă la cap. Merge. Merge şi mustul tulbure la culoare, dulce şi înţepător Ia gust. Merge cu mititeii ardeiaţi, cu fripturile grase, cu pastrama sărată. Şi merge cu dibla şi ţambalul ţiganilor. De-aşi mai trăi pân’la toamnă Sâmbătă şi duminecă seara era voioşie mai multă şi mai prelungită. Era pfentru negustor deverul mat mare. Merge treaba. Iar de-o merge aşa — îşi face el socoteala — apoi dă dracului meşteşugul şi se ţine de negustorie. O băcănie. Un birt. O cârciumă. Păcat că nu ţine toamna tot anul ca s’o ducă mereu cu mustăria. Câteodată socoteala se întoarce pe dos. Nu face treabă. Nu are clentelă. Răpăie de-a-surda cu cleştele pe sârmele grătarului. Işi rup pe degeaba lăutarii, bojocii, s’ademenească lumea. Se duc — mama lor, — toţi la altă mustărie. Omul fără noroc dă mititeii uscaţi şl reci, la câini. Ori, tocmai când deschide el, se pornesc ploile. Cum să stai sub umbrar dacă e frig şi dacă apa te face ciuciulete? După două săptămâni, negustorul se îmbată de unul singur, dărâmă şandramaua, vinde în pagubă, lui Tache sau lui Pa- raschiv, ţuica şi mustul şi bagă de seamă că praful s’a ales de bruma lui de economii, că a rămas dator. In loc să se dreagă, mai rău s’a rupt. — Ne e dat nouă să se ţină sărăcia de noi! filoso- fează, pe urmă, amărît, cu nevasta. Când întâlnea un om în uniformă, pe stradă, ofiţer, ipistat sau vardist, tata îl saluta. Avea respect şi teamă pentru oamenii stăpânirii. Pe ofiţeri îi saluta în amintirea celor vreo opt ani cât făcuse armata cu schimbul. I se părea că e militar şi acum. Ipistaţii şi vardiştii reprezentau pentru el Autoritatea. E bine să n’ai de-a-face şi, în orice caz, să te pui bine cu ei. Pe vardistul de pe străz le voastre îl cinstea în cârciumă. Avea o socoteală şi cu acesta: îi mal păzeşte casa, mai are grijă de copii să nu dea peste ei vreo căruţă sau vreo trăsură. Când o soră a ta s’a rătăcit şi-a adus-o vardistul, tata l-a oprit la masă şi a cumpărat vin. * Ursuzenia ascundea timiditatea Iui. Avea îndărătnicii pe care ţi le-ai lămurit mai târziu. Se urnea, greoi ca ursul, din bâi log. Când era vorba să mergeţi undeva, se înfăşură prin odaie, îşi făcea de lucru prin curte, se uita pe cer, tot părându-i-se că o să’nceapă ploaia. — Dacă n’am merge ? căuta s’o convingă pe mama. — Am spus că venim. Ne-aşteaptă. E ruşine. — Du-te tu cu copiii! spunea atunci răstit, smul- gându-şi gulerul şi cravata cu care se chinuise mama să-l gătească. Nu se putea merge cu tot cârdul de copii, unde e- raţi poftiţi. Erau Întotdeauna două-trei ploduri mici. Plimbare mal era aia? Petrecere care să tihnească mai era aia? Cineva trebuia să rămână acasă. Când n’avea încotro şi se hotăra să meargă, tata avea grijă să închidă uşa la sobă şi să micşoreze lumina lămpii. Ii culca pe copii, ii învelea până peste •cap, îi sfătuia să nu se dea jos din pat, să nu umble la sobă, să nu se atingă de lampă. Pleca îmbufnat după ce încerca bine cârligul dela poartă şi se mat uita odată îndărăt. Acolo unde mergea cu mama şi eu tine, şedea ca pe ghimpi. Rareori se întâmpla ca, după mai multe pahare cu vin, să-l prindă voia bună. Dar îndată îşi ştergea mustăţile şi începea să-i dea ghes mamei cu privirea şi cotul. „Mai rămâi, nene, mai rămâi fine. Copiii s’au culcat. Sunt destul de mari. Sunt cuminţi”. Da... ’mda... mai stăm..: mai stăm“, spunea el ruşinat, cu ciudă pe mama care zăbovea. Şi stătea, însă acum simţea că pe scaun sub el nu mai sunt ghimpi, ci e un lighean cu jăratec. Casa naşului era pentru tine întruparea bunului trai. Când te gândeşti la ea, vezi dinaintea ochilor cozonaci şi gogoşi şi o tavă cu un purcel pe ea, gătit cu-o fundă roză. Iţi sună în urechi clinchet de pahare brumate, ca nişte clopoţei de argint. Primiseşi ca premiu un album cu poze colorate şi nu mai des- păr{eai cuibul naşului de casele din iurtă dulce în care trăiesc făpturi fericite, cât un deget de mici. Naşul era antreprenor şi el. Ii plăcea să boteze şi să cunune. Dădea finilor numele lui, al naşei şi-al copiilor lor. De ziua lui şi de Lăsata Secului, veneau finii lui îa el. Veneau în două serii, căci erau mulţî şi n’ar fi încăput in odăile care se înşiruiau, dând din una in alta, ca vagoanele unui tren. Finii erau aproape toţi mai săraci decât naşul, şi veneau în casa lui cu sfială, ştergându-se afară câte un sfert de ceas pe picioare, iar înăuntru stând stingheriţi pe scaune. Tot aşa, mâncau cu stângăcie şi se ştergeau mereu cu şervetul la gură. Copiii lui şi copiii botezaţi de el mâncau în altă odaie unde ghiaţa se topea mai uşor. Naşul stătea în capul mesei, cu naşa lângă el. Ea era mai caldă în vorbă şi’n priviri. Ştia să se înţeleagă mai uşor cu femeile, despre gospodărie, despre creşterea şi bolile copiilor. Cu ele se vedea şi in timpul anului. Veneau finele la ea să-i ceară un sfat, un ajutor, şi naşa le ajuta, mai pe faţă, mai pe ascuns: „Să nu mai ştie naşul, nu ştii cum sunt bărbaţii?" Se ducea pe ia ele pe-acasă şi niciodată cu mâna goală. Aduceau şi finii, când veneau, naşilor, portocale. Acum îi îndemna şi ea şi naşul să se ospăteze cu cât mai multă poftă. Bucatele veneau, unele după altele, în castroane mari şi pe tăvi de argint. Vinul rece, curat, era turnat din căni de câte un kilogram. Naşa avea şi cu ce, dar avea şi priceperea ei fn făcu- tul plăcintelor cu brânză, al gogoşilor şi al cozonacilor La o vreme, naşa se retrăgea cu finele să mai vorbească despre ale lor, „ca femeile". Rămâneau bărbaţii cu limbi mai deslegate după câteva pahare de -vin bun şi uşor. Naşul spunea o glumă mai cu piper şi finii râdeau ca la comandă, toţi. Naşul zâmbea» trăgând cu coada rch ului să nu-1 audă naşa. Se-auzea la fereastră zdrăngănit de ţambal şi vioară. „Dă-le drumul să intre!" încuviinţa naşul, şl naşa deschidea lăutarilor pe la bucătărie. Lăutarii îl salutau pe naşul, îi cântau „Mulţi ani trăiască14» „A fost odată un mic copilaş", o dădeau în cântece de inimă albastră. Naşui se rezema de speteaza scaunului, asculta, se înduioşa, pe urmă se răstea la ţigani: — Ziceţi, măi, ceva vesel Astea să mi le cântaţi când oi muri. I le-au cântat, într’adevăr, târziu, când a murit, dar până atunci i le-au spus în fiecare an, de sărbători, căci îi plăceau. Cum a fost atunci când te-ai dus cu părinţii, şi aţi găsit, ca niciodată, poarta zăvorită şi aţi bătut în poartă şi nu vi s’a deschis? Mai mult decât oricând, nu-1 trăgea inima pe tata să meargă. N’o trăgea nici pe mama. Erau necăjiţi amândoi din cauza sărăciei. Era şi un copil bolnav, cu fierbinţeli. Dar mamei ii era ruşine să-l supere pe naşul. „Nu stăm mult. Nu-mi tihneşte nici mie. Ii spunem naşei şi plecăm fără să ne bage lumea de seamă”. Era o lapoviţă afurisită, pe drumuri, şi vântul hăuia ca un câine. Până a oblojit mama cu spirt pe copi ul bolnav, până l-a luat somnul, până s’au îmbrăcat amândoi cu ce a- veau mai bun, s’a făcut cam târz'u. „S’or fi pus la masa şi e ruşine să venim când mănâncă", a mârâit tata. „Intrăm prin fund, să n’o sculăm pe naşa. E mai rău dacă nu ne ducem”, a stăruit mama să-l încredinţeze şi l-a încredinţai numai pe jumătate. V’aţi dus la petrecere cum v’aţi îi dus la mort. In- ciudarea tatei a crescut când a nimerit şi într’o băltoacă. „Fir’ar viata a dracului!” Mama nu s’a putui ţine şi "i-a spus: „Nu mai blestema şi tu acum de sărbători, că e păcat'*. Tata a luat-o, îmbufnat» înainte cu mama în urma lui. Ca nealtădată, poarta era încuiată. Casa naşului era la jumătatea curţii.  căuiat tata să bage mâna prin gard şi să dea zăvorul la o parte. Nu a putut. A bătui mama. intâi incet, apoi ceva mai tare. Nimic. Nu mişca nimeni. Se vedea lumină în casă. Zumzet de voc şi sunet de tacâmuri ajungea până’n stradă. Mama a mai ciocănit în gard. î-a spus tatei să bată şi el, să caute vreo piatră, vreun lemn, ca să bată ma! tare. „Păi da, c’o să dărâm poarta omului!” a bombănit tata — şi vă sufla pe toţi trei vântul şi vă pătrunsese lapovi|a la picioare, „Ce facem acum?*' s’a răstit tata, care, mai puţin decât oricând avusese poftă să plece de acasă, Mama era mâhn'tă, necăjită şi, pentru întâra dată, fără ir.iţiat/vă. Stăieaţi tustrei ca nişte mogâldeţe in întuneric, în faţa porţii. „Ca nişie milogi“, l-ai auzit pe tata mârâind. După ce mama a bătui ceva mai tare, s’a deschis uşa dela bucătărie, un cap s’a desprins în lumină. „Cine-i?” aţi auzit un glas. Mama credea c’o să răspundă tata, el credea c’o să răspundă mama. S’au uitat unul la altul, îndemnându-se din priviri, însă în vremea asta uşa s’a închis. Când, peste vreun sfert de ceas, aţi pornii Jnapoi, cu frig în inimă şl’n coaste şi’n picioare, tata a fă- 12. — Zilele vieţii tain cut-o pe mama vinovată de toată întâmplarea. Era atât de cătrănit că ar fi putut s'o facă vinovată şi de vântul care batea şi de băltoaca de pe jos. Mama tăcea. Ai simţit că a dus mâna la ochi să-i şteargă. „Dacă nu-i mai convine cu finii, sa spuie...“ a mai 'bombănit tata acasă şi şi-a răsucit o ţigară. Abia in primăvară a ajuns la urechea naşilor, întâmplarea. A venit naşa la voi şi a vorbit cu mama şi s'a jurat şi a adus mărturia altor fini, că incuiase poarta servitoarea, fiindcă nişte hoţi încercaseră în .ajun să umble la coteţul găinilor. Dar i-au spus să încuie după ce vin toţi musafirii, şi ea n’a băgat de seamă că lipseaţi voi, şi toată seara naşul şi naşa s’au întrebat: ce e cu finii? Naşa putea să fie crezută pe cuvânt. Şi au întărit vorbele ei finii ceilalţi. — Mai dă-le dracului, mă, porcăriile alea pe care Ie citeşti! ţi-a spus Ghiţă, un alt văr al tău, mai mare cu vreo opt ani decât tine şi căruia părinţii lui îi spuneau Nebunul. Se uitau la el, ca la unul într’o ureche, şi celelalte neamuri şi străinii din mahala. Era în el o tendinţă de ridicare din noroiul şi praful străzii. N’a vrut să înveţe meşteşugul. N’a dus la nimic constrângerea părinţilor care nu voiau să-i mai dea de mâncare. „Trântor la casa mea nu vreau să ţiu!” i-a spus tată-său. Mânca pe unde putea şi era nepăsător şi vesel. A tocit singur şi a dat vreo două clase de liceu, într’ascuns, pe la Giurgiu. Urla în casă şi în curte arii din opere şi, când a mărturisit a-ior săi că vrea să ajungă cântăreţ, artist, ai săi s’au încredinţat într'adevăr că e nebun, şi din Nebunul nu l-au mai scos. Intr’o zi n’a mai avut nevoie de castronul lor cu fasole. Se înhăitase cu alţi trântori şi cânta în cor la o biserică, pe urmă s-a înscris într’o societate corală şi câştiga atâta cât să se ţină. Stătea încă acasă şi izbutise să aibă pentru el o odăiţă în fundul curţii, lângă latrină, pe care şi-o mobilase cu ce-a putut, spânzurând în pereţi, cu piuneze, cărţi poştale care arătau figuri de cântăreţ celebri. Işi mătura singur odaia şi, când lipsea de acasă, o încuia şi lua cheia cu el. De-ai săi îşi bătea joc cu cruzime. „Trăiţi ca porcii!” le spunea, şi mamă-sa îl ocăra căutând să-f plesnească. Tată-său, când se îmbăta, îl înjura. „Să mi-1 dai afară pe nebun!” striga neves4.i-si. ..Face pe artistul, hai, ca să nu muncească? Să se ducă dracului! Râde lumea de mine...”. Nebunului l-a verit pe la vreo optsprezece ani ideea să plece la Paris. Mai dăduse vreo două examene în particular. Zicea că pleacă la Paris ca să urmeze acolo şcoala de cântăreţi, şi pe urmă se angajează la Operă sau pleacă în America. N’au putut părinţii să-l oprească dela ale lui când era mai mic. In ce fel puteau să-i scoată gărgăunii, a- cum? Au fost şi mai înmărmuriţi aflând că el şi-a pus în cap să plece pe jos, ca turist, vânzând cărţi poştale pe drum şi scotându-şi astfel banii de cheltuială. „Vai de capul tău! Balamucul o să te mănânce!” i-au spus ei plini de compătimire. Ghiţă şi-a făcut rost de nişte ghete cu talpa groasă, ţintuită, de un tricou alb, de-a-curm?zişul pieptului şi-a pus o eşarfă tricoloră şi s’a fotografiat. Pânâ să plece, a umblat câteva săptămâni pe străzile o- raşului, vânzând cărţi poştale prin berării. Intr’o zi şi-a făcut vârt şi, peste vreo trei lu”i, mamă-sa arăta, consternată, vec'nilor, o carto poştală ilustrată, cu un turn, turnul Eiffel, primită dela Nebunul, din capitala Franţei. Ghiţă venea pe la voi fiindcă găsea ia mama ta mai multă înţelegere. Găsea, oricând ar fi venit, şi o farfurie cu mâncare. Te vedea cu fascicolele in sân şi’n buzunare. — Dă-Ie dracului, mă, porcării'e aîea! ţi-a spus. Citeşte lucruri mai bune... Auzeai şi tu ce se spunea despre el: că e într'o ureche. Ai fost, când te-a apostrofat, de-o părere cu tat-su şi cu mă-sa. Porcării — Sherlock Holmes care descoperea în fiecare săptămână câte un criminal, şi Memoriile lui Manolescu şi Contssa Palidă? Ai împărtăşit şi lui Bică părerea lui Ghiţă şl nu v’aţi mai îndoit că e într’adevăr nebun. — Vino, mă, la mine să-ţi dau eu cărţi! Avea vreo două teancuri de cărticele din Biblioteca pentru Toţi, fiecare îmbrăcată de el în hârtie albastră. Ţi-a dat „Paul şi Virginia”, povestea lui Bernardin de Saint-Pierre, pe care te-ai simţit ispitit de-a-lungul anilor s’o rec'teşti, fără a mai avea, până astăzi, curajul să te pl.ci asupra paginilor ei. N’ai vrut şi nu vrei să destrami impresia puternică şi suavă pe care ai încercat-o în momentul acela, să spulberi poezia în care sufletul tău a fost învăluit. Simţeai că e altceva, mai înalt şi mai frumos, în romanul celor două făpturi. In vreo două săptămâni ai dat gata biblioteca Nebunului, cu Manon Lescaut, cu povestirile lui Gane şi Vlahuţă, cu An- dersen şi fraţii Grimm, cu Dama cu camelii. Se deschiseseră ochilor tăi şi sufletului tău zări noi, largi, luminoase. Ai revenit la scrierile cu detectivi şi cu întâmplări tenebroase, în care era vorba de conţi şj contese, căci foamea ta era nestăvilita, însă cât de searbădă ţi se părea acum viaţa acestor personaje şi cum rămâneai cu un gol în cap şi cu- un gust sălciu după fascicolele pe care le schimbai cu Bică... Acesta continua să le mistuie cu aceeaşi plăcere şi se gândea să se facă, mai târziu, detectiv. Nebunul nu s’a făcut artist. A umblat vreo patru ani prin lume şi nu a inai venit înapoi pe jos, ci cu trenul. Işi lăsase păr mare şi mahalaua îi spunea, în batjocură, Poetul. Cu ce-a învăţat prin străini, cu nişte certificate pe care le-a adus de acolo, cu alte examene pe care le-a trecut în ţară, a ajuns- maestru şi pe urmă profesor de muzică în provincie. Artistă s’a făcut Zoica, nepoşta coanei Leanca. O avea dela o soră a ei care nu avusese bărbat cu cununie. Despre sora aceasta, coanei Leanca nu-i venea la îndemână să vorbească, fiindcă nu se înţelesese cu ea şi fiindcă aruncase o pată asupra familiei. Trăise cu unul şi cu altul şi mai cu seamă cu un ofiţer care se însurase apoi cu fata colonelului. A fost, se spunea, o dandana de care au vorbit şi jurnalele când, Ia Biserica Domniţa Bălaşa, Ia cununia ofiţerului, ea a vrut să arunce asupra lui cu o sticlă cu vitriol. Dela el o avea pe Zoica, luată de coana Leanca după ce mama fetei murise — nu se ştia de care ■ boală. Fata avea şase ani când a rămas orfană. Era subţirică şi blondă şi sglobie. A fost dată la şcoală şi, pe măsură ce creştea, coana Leanca se simţea stăpânită de mai multă nelinişte. Semăna cu mamă-sa, fiind tot mai frumoasă şi svânturatecă. Mătuşa o ţinea de scurt, o cicălea, chipurile pentru a-i face educaţia, şi-o bătea. O ponegrea pe mamă în faţa copilei. „Vrei s’ajungi ca c-s? Să faci şi tu familia de râs?“ * Zoica nu ştia la început cum a făcut mama ei, familia de râs. A aflat mai târziu şi-a iubit-o mai mult. Işi amintea de ea, frumoasă şi blondă şi fină, fă- cându-i toate voile, spnnându-i „Păpuşa mea“, Im- brăcând-o cu roch ţe colorate, gătind-o cu panglicile ei. Lipsea câteodată de-acasă, dar când venea se năpustea cu mai multă dragoJe asupra fetei şi o strângea la piept. Şl-i cânta copilei, toată ziua. Dar dece, din cânt, mama dădea in plâns? .,Nu e nimic, Păpuşa mea. Mămica e proastă. Ş -a adus aminte de ceva. Am să-ţi spun când ai să fii mai mare. H?iie acum să ne jucăm. Tu eşti mama, eu sunt fetiţa Ala-bala, portoca'.a, cioc-boc, treci la loc...“. Ala-bala, portocala... Până când, într’o zi, mama nu s’a mai sculat din pat, şl-a venit coana Leanca, mătuşa, in casa lor şi Zoica a fost ţinută intr’o oda'e din care nu avea voie să iasă. O s'ngură dată a fost adusă la patul mamei, şi mama era cu părul despletit pe perne şi avea obrajii subţ aţi şi mâini subţ ri şi priviri triste. Mama i-a făcut cu mâna un semn şi i-a zâmbit, cum făcea când pleca de-acasă şT-o lăsa pe Păpuşa ei singură. Pe urmă a fost scoasă Zoica de acolo şl adusă la coana Leanca şi coana Leanca, peste vreo săptămână, a îmbrăcat-o cu o roch ţă neagră, „Obraznico!” îi spune mătuşa, , iar pun mâna în părul tău!“— măcar că Zoica este de unsprezece ani. ,,Te moţezi toată ziua şi îţi scoţi zulufii din beretă”. o ceartă coana Leanca, măcar că ZoLa are paisprezece ani şi e Ia Externat. „Aşa făcea şi mă-ta şl al văzut unde a ajuns...“ se cutremură coana Leanca atunci când o aude pe fată cântând şi când o vede făcând piruete prin casă. Unde a ajuns mama ei? In mormânt. E mai bine în mormânt decât sub privirile de scorpie ale mătuşei. Când Zoica a mărturisit bătrânei că vrea să se înscrie la o şcoală de balet şi că visul el este să se facă dansatoare, coana Leanca a c.ufuiit-o şi i-a tras o palmă, cu toate că fata era de şa sprezece ani. Pe urmă, bătrâna s’a dus la biserică să se roage pentru sufletul rătăcit al nepoatei, care calcă pe urmele mamei, iar când a ve^-it acasă n’a mai găsL-o pe Zoica. Păpuşa sburase cu două rochiţe puse în ghiozdanul de şcolăriţă, iar coanei Leanca ii venea greu a- cum să vorbească, nu numai despre sora moartă, dar şi despre nepoata fugită. Ce-a făcut Zoica după aceea? Ce fac mai toate fetele care-şi iau lumea n cap. Le poţi insoţi oare pe toate drumurile v.eţ.i care toarnă peste suflet, cenuşă? A trăit. Cum? Dar tu eşti popă, eşti judecător, să se destăinuiască în faţa ta? S’a făcut artistă şi ai întâlnit-o peste mulţi ani, la grămadă, intr’un varieteu, cu toaie semnele obose- lei sub fardul ţipător, în lumba ţipătoare a localului de petreceri. Ai văzut cinematograf, întâia oară, in piaţa Sărindar. In fund, unde s’a ridicat Cercul Militar mai târziu. se bea lapte bătut, kefir Luchianoîf, iar spre calea ^Victoriei era o pânză întinsă pe prăjini şi se proiectau, seara, filme scurte la care lumea şi cu deosebire copiii fugiţi de acasă căscau gura. Spectacolul se desfăşura fără taxă, fără scaune, fără bănci, onoratul public lungindu-se pe pietrişul mărunt. In- tr’acolo porneaţi pe inserate, voi copiii din mahala, întâlnindu-vă cu alţii din alte mahalale, şi vă apuca aproape miezul nopţii. Imaginile se proiectau pe pânză, fără legătură între ele, şi vă înveselea cu deosebire una în care o femee dregea pantalonii rupţi ai unui băiat, desculţ ca voi, fără să-l desbrace, ci răsturnându-1 cu capul in jos şi punându-i poponeţul deasupra maşinei de cusut. Hohoteaţi, bateaţi diri palrne, şi nu vă mai săturaţi urmărind scena care întruchipa în fond o reclamă a maşinilor de cusut ,,Singer”. Alta arăta un negru cu joben, cu dinţii albi, scuipând o'gheată şi frecând-o apoi cu peria până îl treceau năduşelile. Pe urmă negrul râdea cu gura până la urechi: freca aceeaşi gheată, uşor, şi se uita în ea ca într’o oglindă. Râdea, arătând o cutie rotundă, mare, cu cremă Cavaler. S’a deschis, într’o zi, când eraţi în recrcaţie, uşa clasei şi a intrat prin ea un cap cu gâtul lung şi cu nasul Ia fel. Ati privit cu nedumerire şi pe urmă ati văzut că. făptura avea şi-o limbă lungă ca de un cot, pe care o mişca în dreapta şi în stânga ca pe-o limbă de clopot. V’ati pornit pe râs. Atunci uşa s’a deschis mai mare şi, în prag s’a arătat un om cu un teanc de bilete în mână. A râs dimpreună cu voi şi a făcut a- poi pe seriosul şi pe nedumeritul. Limba i-a ieşit iar din gură şi a vârît-o repede cu palma, înapoi, aşa cum ar fi vârît o batistă în buzunar. Era actorul Montaureanu care umbla prin şcoli şi plasa bilete de zece şi cincisprezece bani pentru reprezentaţiile lui, Ia Eforie sau Ia Circul Sidolî. Tu abia mai târziu, când ai început să-ti câştigi singur existenţa, ai putut să urci la galeria Naţionalului, în matineuri, şi să vezi pe Aristizza, pe Nottara, pe Liciu, pe Brezeanu şi pe Toneanu. Să urmăreşti „Fântâna Blanduziei“, „Scrisoarea Pierdută" şi „Punctul Negru". Până atunci ai râs la Cinel-Cinel de Alecsandri şi te-ai înfiorat la Moartea lui Vlad Ţepeş de nu ştii cine, în care îl recunoşteai după nas pe Montaureanu, fie în rol de comedie, fie în rol de dramă şi care, ca să umple spectacolul, mai spunea un monolog cu vorbe jn galop de te minunai cum poate să-i umble gura atât de repede. Prin urmare, cele dintâi emoţii ale artei, cum s’ar zice, el ti le-a dat. Oricum, gustul pentru teatru el ţi l-a deschis, şi-l aşteptai să mai vină la şcoală şi să lase bilete la cancelarie până când vă învredniceaţi s’aduceti bani de-acasă: ' A doua zi şi în zilele următoare; vă împărtăşeaţi impresiile, râdeaţi amint ndu-vă comedioara lui Ale- csandri, încercaţi reconstituirea monologului cu Dră- gan, care a încăput pe mâna domnului comisar Be- carian, ş vă cutremuraţi încă odată evocând sumbra dramă cu Ţepeş, neînţelegându-vă intre voi dacă -atunci când domnitorul a dat cu pumnalul in pieptul turcului, a dat într’adevăr şi l-a omorît de-adevă- rat. E: da, peste câţiva ari, cu-o băncuţă în mână, ai făcut coadă la uşa din stânga, a Teatrului Naţional. Acolo se duceau de mult, cu servitoarea sau cu o rudă mai mare, copiii domnului Arghiropol, pe care li vedeai mai târziu, dela cucurigu, in stal. Ei intrau prin uşile din faţă, pe unde intrau domni şi doamne, care veneau cu trăsura şi-i lăsa trăsura lâneă scară, astfel că nu-i uda ploaia şi nu intrau cu picioarele in zăpadă. Tu stăteai cu zeci şi uneori câteva sute de şcolari şi ucenici şi oameni săraci în stânga. înghe- suin .u-te printre ei, împreună cu ei, bătând cu pumnii în uşa grea şi încercând, cu răbdare pusă prea mult la încercare, s’o smu'gef din balamale. In sfârşit, un om în uniformă, al teatrului, binevoia s’o deschidă şi se ferea numai decât înlături, căci altminteri, în iureşul vostru, l-aţi fi strivit. începea goana pe scară, câte două şi trei trepte deodată, cu vreo două opriri la vreo două grila juri de f er, unde controlorii vă cercetau biletele. Erau alţii cu paşi mal lungi şi mai iuţi de p cior. Când ajungeai gâfâind, sus, cu doi nasturi lipsă la haină sau palton, cu pălăria sau căciula strâmbă pe cap, vedeai că bănc le ( ii faţă erau ocupate. Credeai tu şi credeau şi alţii, poate uneori cu temei, că oamenii teatrului băgau prin contrabandă pe unîi prin alte locur, în timp ce voi stă- teaţi ca blegii, la uşa zăvorită. Destul că, multă vreme n'me~ea:, sau în fund unde nu puteai să vezi decât picioarele artiştilor şl n’auzeai nimic, sau in parale lăturalnice unde, când erai în stânga, nu vedeai decât ce se petrece în dreapta scenei, iar când era: în partea cealaltă, ştiai numai ce a fost pe stânga. Nu putea s’ajtingă până la ştiinţa luî Nottara sau a lui Brezeanu dorinţa ta fierb nte, dar mută, de-a veni mai la mij’oc sau mai în faţă, ca să nu te doară gâtul st^ârrb^n<^u-, într’una după eT şi să nu fii în pericol, tot plecându-te peste rampa de cat'fea, să cazi peste domnii şi cucoanele de jos. Pismuiai cu deosebire persoanele din loji, unde ele stăteau, câte două sau patru, în toată voia, femeile mâncând bomboane şi făcându-şi vânt cil evantaiul, iar domnii stând, la spatele lor, în picioare, cu mâinile in buzunar şi vorbind cu ele şi râzând. Pismuiai, fireşte, şi pe cei din stal. Odată, pe când stăteai ca un cocostârc într’un picior, uitându-te peste balustradă, te-a văzut Tit: şi te-a arătat fratelui ş! suro'i- Jor luî şi ţi s’a părut că îşi bat joc de tine. Iţi venea să-i scuipi drept in cap dacă ai fi fost sigur că-i nimereşti şi că bătrânul Prenta, mai mare la galerie, nu te-ar fi dat afară. După aiti câţiva ani, erai figurant cu un leu de spectacol, paj al Constantei Demetriade, regina din Hamlet, şl cetăţean care-1 aplauda pe Iancu Nicu- lescu în Caţavencu, la întrunire. Vă recruta un bă- lat frumos, elev de Conservator, Sorin, care a murii curând, tuberculos. Bl aduna, ca să împlinească numărul trebuitor, şi olteni dela piaţă. Tot el vă îmbrăca în gioarse ferfeniţite şi vă instruia despre ce a- veaţi de făcut în scenă. Vă examina apoi, încruntat •şi răstit, regizorul Davidescti, totdeauna nemulţumii că Sorin ii aduce haimanale şi precupeţi. Un figurant sau altul încerca la spectacol să se vâre măi in fată, printre actori, dar se pomenea ci: «n nobil in catifea că-1 trage de haină şi-i şopteşte printre dinţi: „Treci mai in fund, în mă-ta!”. Proprietăreasa voastră, baba Rada, vă închiriase ■casa şi curtea in care tata semăna porumb Şt fasole, iar pe margini pusese Floarea Soarelui. Era in el o pornire de ţăran, care-i venea poate dela bunicii din Ardeal, şi-i plăcea să cultive brazdele şi să îngrijească pomii din fund, cu rod. Folos mare nu trăgea, însă îl bucura verdele din preajma casei şi îşi întrebuinţa cu tragere de inimă timpul, săpând, punând sămânţa, stropind, curăţind copacii de omizi. Doar fasolea prindea bine gospodăriei şi poate ştiu- leţii de porumb pe care mama îl fierbea vara sau îl frigea toamna. Altminteri, grăunţele de Floarea Soarelui erau ciugulite de vrăbii şi copii, şi tot copiii dădeau iama prin corcoduşi şi mere, mâncându-ie înainte de a da în copt şi îmbolnăvindit-se deseori de stomac. Baba Rada avea nepoţi care învăţaseră prin şcoli şi se însuraseră cu femei bogate, faţă de care îşi tăinuiau obârşia şi îşi ţineau neamurile sărace lâ o parte. Cu toate astea, unul care era profesor şi avea o nevastă cu moară în Bucureşti şi moşie în Moldova, o trimisese pe mătuşă-sa acolo, pe lângă Botoşani, unde ea păzea la curte să nu fure argaţii. Multă vreme moşiereasa, care venea vara la moşie, n’a şt’ut că baba Rada e mătuşa bărbatului ei, ci a crezut că e o femee săracă şi de încredere. N'ci după ce-a aflat, nu şi-a schimbat atitudinea în legătură cu bătrâna, prefăcându-se că nu ştie. Bătrâna venea cam oda'ă pe an, să mai va^iă ce mai e pe-acasă, în Bucureşti, şi să-şi ia chiria. V’aducea pască, ouă şi brânză. Se îngrăşa mereu, că spunea că are toate pe mână şi, văzând-o şi au- zlnd-o, viata la tară, la nmşia nepotului şi pe toate moşi la, vi se înfăţişa plină de fericire. Baba Rada stătea vreo săptămână, in care vreme vă înghesu- jaţi în odaia din fund şi’n magazia ca să-i lăsaţi ei odaia cin faţă. Se bucura că ai tăi au grijă de casă ca de-a lor, şi pe urmă pleca şi nu mai venea decât peste un an, spre toamnă. A citit mama în gazete, într’o primăvară, c’au început răseoale!e’n Moldova. Erau mai departe de locul unde ştiaţi că este baba Rada. — Apoi că nu era dracul al dracului să se lase oamenii mereu jupuit! a răbufn t tata ascultând într’o seară când mama citea la lumina lămpii, ziarul. A tresărit mama şi v’aţi strâns toţi în jurul eî când ea a citit mai târz!u că ţăranii au dat foc la conacul moşiei despre care ştiaţi că e a nepotului proprietăresei voastre. Gazeta spunea că moşie- reasa tânără a fugit, însă că pe bărbatul ei ţăranii l-au bătut şi l-au legat de un pom. încă în săptămâna aceea v’ati pomenit într’o noapte cu baba Rada, care venise dela gară cu-o brişcă şi cu o legătură de boarfe. Se închina şi se trăgea de păr şi avea priviri speriate şi plânse. — Pârjolul lui Dumnezeu! atât putea să spună când a venit, şi abia In zilele următoare a fost în stare să vorbească mai pe’ndelete despre ce văzuse şi prin câte trecuse. Până la urmă aţi priceput că prin multe ea nu trecuse, însă că nepoata ei a fugit călare şi că nepotul, impotrivindu-se cu jandarmii din comună, a fost ciomăgit şi dus la spitalul din Iaşi. Era toamnă, târziu, cu fuîguiri în aer. Era un frig tăios. Te trimisese mama la Paraschiv să târguieşti ceva. In prăvălie la tejghea, se cinsteau în picioare câţiva oameni din mahala. Intre ei era un ţăran deşirat de statură, cu-o zeghe peticită si cu o căciulă cât o oaie, pe cap. Era şi căciula Iui ruptă. Vorbea încet cu oamenii care îl ascultau şi clătinau din cap. Ţi-a ajuns o vorba, ,,jandari“, în auz şi ai zăbovit după ce făcuseşi cumpărăturile, trăgând cu urechia. Omul ducea ţuica la gură, tuşea, hârâia din gâtlej şi spunea mai departe. Că a fost răscoală şi la ei —• însă unde n’a fost? Că s’au ridicat cu toţii pentru dreptate. A tras armata. El a trăit prin păduri, o vreme. Când a ieşit după hrană cu alţii, i-au prins jandarmii, i-au legat, i-au bătut şi i-au trimis la Bârlad, unde a fost judecata. Lui i-au dat şase 'uni de puşcărie. A ieşit de curând. Unde să se ducă, dacă în satul lui s’a tras cu tunul? Să-l prindă iar jandarmii, să-l lege şi să4 bată? Nu mai ştie nimic de-ai Iui. Şi-a luat 13. — Zilele vieţii talc lumea ,în cap şi a venit la Bucureşti să caute o pâine. Oamenii îl ascultau şi clătinau din cap. Duceau paharul la gură, îmbiindu-I şi pe ţăran. Tu ai povestit acasă, întâmplarea. Peste vreo două zi!e, l-ai văzut pe om la depoul de lemne d’n colţ, crăpând cu toporul, buturugi. Când căra pe la oameni o roabă cu lemne, oamenii îl opreau şi-i dădeau o farfurie cu mâncare Avea priviri ferite şi era scump la vorbă. In primăvară s’a pierdut urma lui. Cobzarul era bă:at ,,de'a cut'e“. Adică aruncat In cârpe undeva şi luat de Primărie şi crescut la un azil sau la femei sărace, fiindcă erau mulţi copii pe care mame nenorocite îi lepădau ca pe mâţe sau pe căţei, şi puţine locuri în azi’uri. Atunci Primăria îi dădea pe la casele unor femei, plătindu-le ca vai de lume, şi ele îi cre;teau cum se pricepeau şi puteau, ca pe copi i lor sau, dacă nu aveau ini mă, ca pe nişte făpturi pentru care nu le cerea nimeni vreo socoteală. Pentru ei Primăria dădea ru- fărie şi îmbrăcăminte şi şt ai că sunt „dela cutie” după cămăşile aspre de pânză şi după hainele sau rochiţele vărgate ca uniformele puşcăriaşilor. Unii aveau încă o rază de noroc, atunci când erau lăsaţi în pragul unei porţi sau pe scara unei b'serici. Se împiedica de ghemotocul mic sau îl zărea un om. Un om sărac. Fiecare cu pleaşca lui. Unul găseşte o pungă cu bani, altul o pisică, un câine sau un prunc de pripas. Stă în cumpănă, cu vietatea mică în braţe. S’o ducă Ia secţie şi să facă o declaraţie, şi comisarul să stea şi el în cumpănă până îi dă în minte să trimită copilul, cu un var- dist, la Primărie? Se scarpină cu o mână după ureche şi cu alta leagănă lighioana care s’a trezit şi scânceşte. O duce la el, acasă. Unde mănâncă atâtea guri, poate să mănânce încă o gură. I-o dă nevestei, în braţe: „Uite, femee, să nu zici că astăzi n’am ieşit cu dreptul înainte". Sunt oameni care, fără să fie înstăriţi, simt nevoia unui copil. Nu au niciunul. Prea e pustiu în casă- Şi sunt alţii, bogaţi, sunt cucoane care au pisici, însă ar vrea să aibă şi o mică făptură1 omenească. Se duc la Primărie şi, fără multe forme, capătă un copil. Copilul e ,,dela cutie" şi ştie şi simte, uneori, toată viaţa, ca pe o arsură cu fierul roşu, că a venit în lume, făcând mai întâi un popas pe un maidan, sau lângă un gard sau pe-o scară de piatră. Alteori, nu află niciodată, căci s’a trezit de când se ştie, cu părinţi iubitori, şi-l chiamă ca pe ei. Pe alţii, îi urmăreşte osânda grea a soartei. Cu timpul se leapădă de ei şi stăpânirea. Nu mai plăteşte întreţinerea lor, iar oamenii la care cresc îi pun pe goană. Ei nu se întorc la Primărie, fiindcă ştiu că Primăria i-ar trimite la casele de corecţie cu gardieni care îi sting In bătaie. Printre cei care hoinăresc prin oraş, dormind pe unde găsesc şi mâncând pe unde apucă, vânzând ziare sau băgând mâna prin buzunare, goi şi flămânzi şi răi, clienţi de puşcărie sau de spital, cei mai mulţi sunt copiiii „dela cutie". Cobzarul a fost crescut de moş Ioniţă, cârpaciul, în coliba de pe maidan. Ii spuneaţi Cobzarul, poate pentrucă el era oacheş la faţă, poate pentrucă moş Ioniţă era într’adevăr ţigan. Moş Ioniţă trăia din potloagele pe care Ie punea încălţămintei oamenilor din mahala. Coliba lui se alcătuia dintr’o singură odaie, mică, strâmbă, cu un singur ochi de geam, înlocuit cu’n petec de jurnal. In odaie te împiedicai de calapoade, de bancul pentru lucru, de scaunul cu trei picioare, de maşina de tablă şi de patul fără saltea, acoperit cu o velinţă ruptă. Curtea lui nu avea gard, astfel că mahalaua o schimbase in maidan, ceea ce nu-1 supăra pe cârpaci, fiindcă răscolea prin gunoaie şi culegea cârpe, tablă, fier vechi- Făcea din ele o grămăjuie şi pe urmă vindea grămăjuia altor ţigani. Culegea şi câte o gheată ruptă pe care o folosea pentru reparatul altor ghete rupte aduse de muşteriii lui. Din primăvara până în toamnă, omul’ lucra afară, la uşa coşmeliei. Iarna, stătea în bârlog, cu lampa chioară, aprinsă toată ziua, în căldura şi mai mult în fumăraia maşinii pe care fierbea o oală de pământ cu fasole. O singură dată pe an, moş Ioniţă se-arăta ochilor mahalalei ca o altă făptură. El făcuse războiul dela 77 şi defila cu veteranii la Zece Mai. Chiar de n’ar fi vrut să se ducă, îl punea cu sila comisarul pe drumuri, fiindcă îl ţinea trecut în scriptele secţiei şi avea ordin să adune pe toţi veteranii din mahala. Avea în ladă o redingotă verzuie, cumpărată de ani şi ani dela hala de vechituri. Avea şi o pereche de nădragi mai lungi decât măsura lui, astfel ca-i sumetea de două şi trei ori. Avea şi nişte ghete cu petece tăinuite sub stratul gros de vax. Trecea de dimineaţă, şoldiu, trăgându-şi mereu pantalonii in sus, spălat şi băib'erit. Pe pieptul redingotei se bălăbăneau medali le. — Uite-1 pe moş Ioniţă. Se duce la paradă, işi dădeau oameni din mahala cu cotul. Se ducea şi se inapoia după amiază, târşâind greu picioarele, ostenit şi flămând, mai strâmb, mai încovoiat, mai umil. Chelului îi Tpseşte tichia şi cârpaciului îi lipsea o gură pe care s’o hrănească, măcar că abia avea cu ce să-şi ducă traiul. Ii lipsea- Ii lipsea, de bună- seamă, o făptură, altfel nu s’ar fi dus la Primărie să ceară un copil. Nu avea pe rrmeni în lume. De când se pomeniseră ai tăi pe-acolo, îl ştiau fără nevastă, fără copii şi fără neamuri. L-a crescut pe băiat lângă el, în cocioaba cu fum şi întuneric, hrănindu-1 cu ce câştiga clin meşteşug şi îmbrăcându-1 cu lucruri de căpătat, pe care nu le cerşea, însă pe care i le aduceau oamenii milostivi. Cobzarul a învăţat vreo două clase şi pe urmă a fost dat afară dela şcoa’ă, căci moş Ioniţă n’avu- sese bani să-i cumpere cărţi. Nici băatul nu avea tragere de inimă pentru învăţătură, mai ales că băieţii îi aduceau aminte că e „dela cuti:“- Oco’ea şi pe băieţii din mahala, fiindcă şi ac'şt'a se u tau la el mai de sus şi nu uitau, la joc, să-şi râdă de el. Cobzarul era tăcut din fire. Stătea lângă bătrân» şi-i ţinea de urît, în vreme ce acesta punea peiec lângă petec, ghetelor desfundate şi scâlciate. Bătrânul îl cuprindea în priviri de cloşcă iubitoare. „Mai du-te de te joacă, sufletul tatei", îl îmbia. „Sufletul tatei” se depărta, însă numai până la mormanul de gunoi unde răscolea cu un băţ şi punea la o parte o cârpă, o potcoavă, o custură. S’a îmbolnăvit într’o vreme, şi umbla bătrânul prin vecini şi cerşea, măcar că nu-i stătea in fire să cerşească, o cană cu lapte pentru băiat. A pierit coanei Leanca o găină şi coana Leanca încredinţa pe toată lumea că i-a furat-o Ioniţă cârpac:ul. N’o credea nimeni, fiindcă oamenii ştiau că bătrânul nu se atinge de nimic străin. Insă, trei zile, „sufletul tatei" s’a hrănit cu o ciorbă de pasăre, care i-a dat puteri- Avea nouă ani băiatul când şi-a făcut s'ngur o scrlpcă şi a început să alerge după tramvaie, măcar că Ioniţă s’a împotrivit. „Eu n’am nevoie de gologanii tăi, sufletul tatei. N’am eu grijă de tine? Tu mai aşteaptă să creşti şi să înveţi pe urmă o meserie bună". Cobzarul gonea după vagoanele de tramvai şi căpăta câte un ban de aramă şi câte un sfârc de bici din partea vizitiului. „N’am spus noi, mă, că e pui de ţ'gan şi el?" vorbeau între ei băieţii care, când îl vedeau, îi strigau „baragladină". Cobzarul a spart scripea şi nu s’a mai urr.it de lângă bătrân. A pus mâna intr’o zi pe-o gheată şi a început s’o pingelească. „Nu vreau, sufletul tatei, nu! glăsui Ioniţă cu glas blând. Tu nu trebue să înveţi cismăria- Tu trebue să faci altceva. Mai aşteaptă până te l'aci mai mare.’’ ,,Nu vreau să stau degeaba”, a rostit băiatul aruncând cu necaz calapodul. La vreo zece ani s’a apucat să vândă gazete. Aducea seara, bătrânului, câţiva gologani. Ioniţă ofta şi punea banii deoparte. Intr’o zi i-a adus un portofel cu o sută de lei: „L-am găsit“. I-a adus altădată un ceas şi-a spus că l-a găsit. Câteva nopţi, pe urmă, Cobzarul n’a mai dat pe acasă. Cârpaciul îşi frângea mâinile. Ce s’o fi întâmplat sufleţeluiui tatei? Unde să se ducă? Pe cine să întrebe? Intr’o dimineaţă băiatul e adus legat de mâini. Avea obrazul cu vânătăi. Se uita în pământ, încruntat. Comisarul care-1 adusese căută prin colibă şi nu-i fu greu să găsească portofelul şi ceasul. „Aha, guşter bătrân, va să zică tu îl trimiteai să fure? Se făcea că vinde ziare şi băga mâna in haina oamenilor...” A plecat cu bătrânul şi cu băiatul Peste o săptămână au venit acasă amândoi, moş Ioniţă mai strâmb din şale şi mai încovoiat din spate, băiatul cu alte umflături şi vânătăi pe faţă. ,,Neam rău puiul de năpârcă11, spuneau oamenii cu ură pentru copil şi cu milă pentru moşneag. ,,Aşa e cu ăştia de'a cutie”. Băiatul atât a putut să se desvinovăţească: „Tăicuţă, eu voiam să te-ajut“. Nu mai ridica ochii din pământ şi-i era chipul mereu întunecat. Bătrânul ofta şi plângea şi nu-1 dojenea. N’a trecut mult şi Cobzarul şi-a pierdut iarăşi urma- Insă, când a venit peste vreo jumătate de an, nu-1 mai aducea cu mâinile legate un comisar. Era sdrenţuros şi slab şi cu râie pe el. Umblase departe şi intrase la un cârciumar, slugă. II muncea peste puteri, nu-i dădea de mâncare, însă îl bătea, iar când băiatul şi-a cerut simbria, prins de dorul pentru bătrân, stăpânul l-a gonit. „Voiam să te ajut, tăicuţă“, a rostit iarăşi în chip de desvinovă- ţire, în vreme ce bătrânul ofta şi-i freca mâinile buboase cu apă şi cenuşe. „Neam rău, neam rău“, se întăreau oamenii în credinţa lor, aflând de întâmplare. — Dece nu-1 pui pe goană, moş Ioniţă? Spurcatul ăsta o să-ţi mănânce zilele”, i-au spus nişte femei- Bătrânul s’a uitat la ele cu durere: — E copil bun. Eu ştiu ce ştiu. Ce vorbiţi dumneavoastră? Şi s’a depărtat cu mâhnire şi supărare. — Tăicuţă, uite, nu-ţi mai fac necaz să plec fără să ştii, a glăsuit băiatul la o vreme după aceea. Mă duc în lume. Da’ să ştii, tăicuţă, că ai s’auzî de mine. Pentru întâia oară din ochii încruntaţi ai copilului au căzut lacrimi pe mâna cu noduri a bătrânului. Bătrânul a oftat şi a plâns şi el. — Eu gândeam să am un suflet pe lângă mine, i-a spus. Insă dacă vrei să-ţi cauţi norocul, du-te- Am să mor singur. N’a murit. Cobzarul avea vreo doisprezece ani când a plecat. Peste vreo cinci ani, un om dela Poştă îi aduce o hârtie să-şi pună degetul pe ea şi ■douăzeci de lei. „A primit un mandat“, aflară ve- ) cinii. făcându-şi tot felul de închipuiri şi dându-şi tot felul de păren. Banii erau de departe, dela băiatul pe care îl crescuse. Mirarea a fost şi mai mare când, după alt timp, bătrânul primi treizeci de lei. A primit aşa, mereu, bani când mai mulţi, când mai puţini, şi bătrânul începea să se înfiripeze mâncând mai b'ne şi nemai tremurând iarna de frig- In ochii lui era mai mullă bucurie, măcar că, vorbind cu unii şi cu alţii, îl treceau lacrimile. — Am ştiut eu că e un copil bun. Mergea parcă mai îndreptat din şa’e. — Norocul ţiganului, începu să recunoască lumea în mahala. Bătrânul nu mai vedea bine şi îi tremura mâna- Cu toate astea, un vecin se m'nună cân i, aducându-i lui moş Ioniţă nişte troace să i le dreagă, cârpaciul rosti: — Apoi, fără supărare, vecine, da’ eu nu mai lucrez. Mi-ajunge decând tot pui potloage. Cu cât îmi trimite băiatul, pot să trăiesc. „S’a urcat scroafa în copac”, fu încheierea ţaţei Nlcul na, gândindu-se la norocul omulu1, la băiatul ,.dela cutie”, şi la necazurile ei cu neisprăvitele-i de odras'e. Zece ani trecuseră dela plecarea Cobzarului în lume. Şi într’o noapte, bătrâr.ul auzi o bătaie în uşa cocioabei. — Eu sunt, tăicuţă! I s’a părut lui moş Ion'ţă că visează, cum visa mereu de când băiatul îşi luase lumea în cap, visuri şi bune şi urîte- Insă acum nu era vis. Venise intr’adevăr băiatul lui, băiat mare, voinic şi cu haine curate. — Am venit să te iau cu mine, tăicuţă. Mergem departe, la Dorohoi- Acolo mi-am făcut rostul meu. Am învăţat meşteşugul brutăriei şi am brutărie şi moară. Ţi-am spus c’o să auzi de mine. Dimineaţa, dc vreme, două femei care ieşiseră în poartă şi tăifăsuiau, l-au văzut pe bătrân mergând lângă un băiat tânăr, cu mustaţă mică şi cu obraz smolit. Bătrânul şchiopăta, însă trăgea p'cio ul ca în ziua când se ducea la parada de Zece Mai. Şi, tot ca în ziele acelea, purta nădrag i ş' redingota. De-a-curmezişul uşii cocioabei lui era bătut un drug, care a rămas astfel până intr’o zi când veniră mai mulţi oameni şi făcură nişte măsurători şi pe urmă se apucară câţiva lucrători de dărâmară, din câteva târnăcoape, coliba. Mahabua a af'at atunci că locul lui moş lonită a fost vândut şi că moş Io- nită trăia la băiatul lui, în Moldova. Tu plecaseşi de mult de pe strada aceea şi din mahalaua aceea. Insă ai aflat de întâmplarea pe care gura- lum'i a mai înflorit-o, rămânând, totuşi, destul de interesantă şi fără ceea ce oamenii mai puseseră dela ei. Pe lângă romanul-foileton, întâmplări din Capitală şi lista morilor, mama a cetit multă vreme în ziar şi Lista Loteriei, urmărind numerele câştigătoare. Tutungiul a convins-o odată să cumpere a opta parte dintr’un loz, şi pe urmă ea a avut grijă să cumpere optimea, făcând ce putea pentru bani şi nădăjduind în taină că veti scăpa de sărăcie în acest fel- Omul e dator să încerce. Emoţie şi încredere în norocul propriu a stârnit in mahala faptul că dascălul Pândele a câştigat zece mii de lei. Şi dascălul Pândele era un om sărac, astfel că nu se putea spune că banul la ban trage. Mama a câştigat odată douăzeci de lei, cât o costaseră biletele până atunci la tragerea aceea, iar când numărul a ieşit cu cinci sute de lei, mama, descurajată, luase hotărîrea să renunţe la loterie, astfel că nu mai ridicase optimea. A venit însă tata, într’o seară, cu o colivie frumoasă, rotundă ca un pavilion şi în ea cu’n canar care părea un cocoloş mic de aur. Câştigase şi colivia şi pasărea la o loterie ticluită în cârciumă, în sâmbăta când antreprenorul le făcea plata. Aveau Ia bina un zugrav tânăr, bun de gură, care se împărţea între binaua aceea şi-o casă gata la care se făcea numai o reparaţie şi se schimba tapetul încăperilor. Zugravul a venit în cârciumă cu un pachet împăturit în cârpe şi’n jurnale. „Ce ai acolo?” „O să vedeţi". A pus pachetul pe masă şi. ca un scamator dela Moşi a spus: „Una, două. trei!”, apoi l-a desfăcut. Era cârciuma plină de toţi lucrătorii dela bina, care s’au minunat văzând colivia şi pasărea- „Sunt ale mele, dar am nevoie de bani, aşa că le pun la loterie. O sută de bilete, şi doi lei un bilet’*. Era bun de gură şi vesel şi isteţ. Avea toate biletele pregătite în buzunar: „Uite o sută de bilete. Nouăzeci şi nouă albe şi unul pe care scrie câştigător1*. S’au apucat vreo doi să cerceteze biletele. Erau într’adevăr aşa. „Le pui in pălărie şi cumpără fiecare câte vrea. Cine are noroc, se alege cu canarul şi colivia”. Oamenii erau la câteva pahare şi erau toţi voioşi- S’au uitat la pasăre: pasărea frumoasă şi scumpă. La colivie: colivia, cum n’avea niciunul dintre ei acasă. A luat unul un bilet, alţii au luat mai multe. Pentrucă mai rămăseseră, au mai luat câteva, până n’a mai rămas unul în pălărie Tata n’a vrut, la început, să joace. Zugravul fanfaron nu-i era lui pe plac. Insă l-au îmboldit prietenii, astfel că a dat doi lei şi a luat un bilet. Câştigător era tocmai acela. Zugravul n’a mai venit, îri săptămâna ce-a urmat, la bina, măcar că mai avea de lucru- Se ştia despre el că e un stâlp de cafenea şi că-i place să se ţină mal mult de biliard decât de meserie. Când a venit cu norocul acasă şi aţi admirat colivia şi canarul, tata a spus In glumă: ,.La o colivie ca asta ne-ar trebui şi o casă mai ca lumea. Nu vedeţi că pasărea nu se simte bine aic?” Intr’adevăr, pasărea şedea bosumflată, cu ciocul in pene şi părea cu adevărat un ghemotoc de aur. Mai mult de o săptămână, însă, canarul n’a trebuit să stea în odaia care nu-i era pe plac. fiindcă v’ati pomenit cu trei inşi: comisarul, zugravul şi un domn. Zugravul era cu şapca pleoştită pe frunte, lipit de umărul comisarului şi ai băgat de seamă că o mână a lui avea nişte cătuşe de sfoară, pe care comisarul le ţinea în aşa fel, încât să nu bată la ochi. — Asta e! a spus domnul străin arătând colivia. Tata şi mama se îngălbeniseră, dar comisarul se uita încruntat la zugrav, nu la ei. S’a lămurit treaba din două vorbe. Domnul era stăpânul casei unde lucrase hoţul, şi stăpânul coliviei şi al canarului. Derbedeul le furase, le adusese la cârc urnă şi le jucase la loterie Se ştia că hoţul este el, însă n’a fost găsit numaidecât. Domnul a dat tatei treizeci de lei şi a plecat cu colivia în braţe, iar comisarul a plecat cu zugravul. Ştiai despre un neam mai depărtat al tău, că este vânător, iar când te duceai aco!o erai cuprins de respect şi puţintel de frică, văzându-i în sală, în cuier şi dedesubtul cuierului, echipamentul: puşcă cu două ţevi, haină groasă cu guler din blană de vulpe, cartuşieră, şapcă, to!bă şi cisme. TP impresiona cuierul fiindcă era făcut din n'şie coarne mari de cerb care parcă stăteau gata să-ţi intre în ochi. Avea şi-un câine care, când se înăţa pe picioarele dinapoi, era aproape de statura omului. Când l-ai cunoscut tu, ruda aceasta era bătrână şi avea renumele de beţiv clasa întâia. N’ai spus că în cuier atârnau şi două bidoane pe care avea grijă, când pleca la vânătoare, să le umple de acasă cu ţuică şi să reinoiască provizia de două-trei ori, prii satele pe unde trecea. Putea să plece fără puşcă, însă nu fără ele. Cutreiera prin pădurile şi bălţ le din preajma Bucureştilor, împreună cu un prieten al lui, vânător cu aceeaşi meteahnă ca şi el. Se spunea că, atunci când veneau acasă, pe două cărări şi plini de glod, râdea mahalaua de se prăpădea. Venea uneori cu un iepure sau cu două po- târnichi, însă alteori tolba lor era goa'ă. Ii luau nevestele in primire şi, până să-i descătărămeze şi să-i desbrace, adormeau tun- Se spunea deasemenea că, luându-se prin sate cu petrecerea, trimiteau un flăcău sau altul cu puşca să vâneze pentru ei, ca să aibă cu ce se ’nfăţişa acasă. Şi se mai spunea — spuneau ai tăi — că acest neam al tău a fost făcut odată de ruşine, fiindcă nişte afurisiţi de ţărani i-au băgat în tolbă, când el era afumat rău, un câine mort, călcat de o căruţă. L-ai cunoscut bătrân şi numai cu păcatul băuturii. Avusese in tinereţe şi altul: se ţinea cu femei. După ani şi ani a aflat femeia lui că el şi prietenul său, tacâm ca el, trăiau cu două surori din Plumbuita. A- colo îşi făceau vacul în zilele de sărbătoare, cu găini fripte, cu ghiveciuri ia tavă, cu tot neamul femeilor in jurul lor. Se îmbătau în lege, iar un frate al femeilor avea îndatorirea să le bage cişmele în baltă ca să se creadă că ei cutreieraseră prin toate glodurile, şi tot el împuşca pentru ei câte ceva ca să fie de probă la Bucureşti. Şi-a făcut cineva din comună, care ştia cine sunt vânătorii şi unde îşi au hramul, pomana să-i dea de gol faţă de neveste, şi acestea i-au prins în cumetrie mare. Dar dandanaua se ’ntâmplase demult, şi când nevasta lui era in toane bune, istorisea cum au dat ele peste ei, cu ţărăncile de gât. Satul a chiuit când nevestele şi-au înşfăcat bărbaţii şi i-o urcat, cu ghion- turi, în căruţa care le adusese. Dacă apoi, de ruşine, oamenii au schimbat locul, nu putea să jure nimeni c’au 6chimbat şi năravul. Ai fost şi tu vânător într’o vreme, însă de vrăbii, piţigoi şi sticleţi, cu praştia, cu cleiul şi prinzătoarea. Te înhăitai cu alţi băieţi şi vă duceaţi, iarna, pe câmpul lui Ciupitu, plin cu scaieţi îmbrăcaţi în zăpadă. 11 întâlneai acolo, câteodată, pe unchiul Niţă, care era meşter în meseria de păsărar, având laţuri presărate cu iscusinţă. Cum stătea, la pândă în zăpadă, cu barba crescută, cu-o căciulă ciobănească, plesnită, ţi se părea că este călugăr sau haiduc. Avea un ciur lângă el şi în ciur băga păsărelele care cădeau în capcana meşteşugită. Pe voi vă lua la goană, fiindcă ii stricaţi rostul, speriind stolurile de păsăruici, care se aşterneau, flămânde şi înţepenite de frig, pe câmpul cu scaieţi. Deşi te vedea bine, se făcea că nu te cunoaşte. Nu putea să fie însă el stăpân peste toată întinderea, aşa că vă rămânea un crâmpei de loc unde vă făceaţi mendrele. Puneaţi câteva nuiele unse cu clei printre ciulini, şi o colivie cu prinzătoare în zăpadă- De departe, pitulaţi pe vine, suflându-vă în pumni, pândeaţi. Cădea un piţigoi, un scatiu, un sticlete. Cele mai multe care se încurcau în clei şi dădeau orbeşte în prinzătoare, erau vrăbiile, ca mai lacome şi mai proaste. Cu piţigoii n’aveaţi ce face. Până la urmă le dădeaţi drumul, fiindcă se spânzurau în colivie. Ei nu voiau să fie captivi. Rămâneaţi cu scatiii şi sticleţii care, de cele mai multe ori, erau bătrâni şi nu mai cântau. Mâncau de pomană grăunţele de cânepă. Era o nedumerire pentru voi, cum de, la unchiul Niţă, cădeau numai păsări tinere, cântătoare, şi la voi nimereau numai babuşte. Folosul adevărat îl întruchipau 14. — Zilele vieţii tale vrăbiile, fi'ndcă, Intr’ascuns, ferindu-vă de părinf, le suceaţi gâtul, le curăţaţi de fulgi şi le mâncaţi fripte în jar. Vânători de vrăbii eraţi şi’n restul anu!u:, ochin- du-le cu praştia pe garduri şi pe sârmele de telîgraf. Când ai încercat o mare mâhnire şi te-ai lăsat pentru totdeauna de vânătoare, n’a fost nici după ce spărseseşi un geam, nici după ce te-a fugărit un drumeţ, căruia îi găuriseşi cu piatra, pălăria de paie. A fost când, fără vrere, praşt'a ta a lovit un pui de rândunică şi pulul a căzut de pe stâlp şi a murit în mâna ta după ce te privise cu ochi umezi şi t işti. Parcă te mustra că l-ai ucis. Şi te-au mustrat zeci şi zeci de rândunici care, ca la poruncă, s’au înşiruit pe sârmele de telegraf, cercetâridu-te cu clătinări din căpşoarele negre şi cu ciripiri neîntrerupte- Multe nopţi ale tale au fost tulburate In vs de stolul rândureielor care se tânguiau şi te dojeneau aspru. Şi în multe nopţi te-ai trezit simţ'nd în palmă trupul micuţ şi cald al pulului ucis, care te privea cu ochi îndureraţi şi trişti. Era un cântec pe vremea ta, şi nici vorbă că-1 spunea vreun actor la grădina Raşca sau Blanduzia. îl cântai cu băieţii, iar tâlcul i l-ai prins ceva mai târziu, in ziua de alegeri: Eu sunt ]ean dela Obor Junimist conservator. Cu porunca dela Naşul Am speriat tot oraşul. Cât au ţ:nut alegerile, a fost, în orice caz, speriată mahalaua ta, iar dinspre Tunari, unde era secţia de votare, se auzeau până în strada voastră strigăte şi lătrături de câini. Ţi-a spus mama, fiindcă nu învă- ţai, să rămâi pe lângă casă şi, tocmai pentrucă te-a sfătuit astfel, te-ai furişai: acolo. Insă, lângă strada Leonida a trebuit să te opreşti, deoarece un lanţ de oameni şi nişte jandarmi împiedicau trecerea mai departe. Erai mic şi nu te luau în seamă şi căscai ochii ca la un spectacol cum nu mai văzuseşi până atunci. Pe jos zăceau afişe mici. iar pe pereţii caselor şi pe garduri erau afişe mari cu nume şi cu chipuri de oameni graşi, bărboşi. Printre cei care alcătuiau lanţul de-a-curmezişul străzii şi printre cei care stăteau în pâlcuri pe lângă ei, erau oameni din mahalaua ta. Erau şi alţii, cu bastoane grele, noduroase, unii fjoroşi, alţii veseli şi vorbind tare. Printre ei, în neastâmpăr, cu pălăria uneori pe ceafă, alteori peste ochi rupând lanţul şi îndreptându-se grabnic spre şcoală, pe urmă revenind şi împărtăşind câte ceva dela om la om, dela grupă la grupă, Cazangiii aveau aer de comandanţi. S’a oprit o birjă, şi pe pernele ei ai văzut o burtă mare şi un domn cu barbă mică albă, cu obrajii roşii, cu pălărie tare pe cap- Oamenii au înconjurat trăsura ca dulăii, încruntând privirile, schimbându-şi ciomegele dintr’o mână într’alta’. Dar unul dintre Cazangii a venit repede şi, când era la câţiva paşi, s’a descoperit, a luat poziţie ca de militar şi a săltat bastonul în sus, răcnind: — Trăiască conu Iancu! Toată lumea şi-a scos pălăriile de pe cap, le-a fluturat în aer şi a răcnit: '— Trăiască conu Iancu! Domnul din trăsură a vorbit ceva cu cei trei Cazangii, care stăteau la distanţă, respectuoşi, pe urmă a mulţumit oamenilor cu un zâmbet şi o ridicare a pălăriei, şi lanţul s’a rupt făcându-i loc să treacă spre secţia de vot. Dece nu spui că, înainte de ziua aceea, se mai întâmplase ceva în mahalaua ta? Că, într’un rând, pe înserate, conu Iancu a mai trecut pe străzi şi s’a o- prit la porţi şi a stat de vorbă cu oamenii şi a dat mâna cu ei, bătându-i pe umăr şi mângâindu-şi bar- bişonul. II urmau Cazangiii care, de data aceasta, urmau şi ei pilda lui conu Iancu, arătând mahalagiilor mare prietenie. II mai urmau şi alţii. S’a fâstâcit taţa Niculina, când candidatul i-a spus nişte glume, făcând cu ochiul celor din jurul lui, şi sărutându-i mâna. Vreun an de zile, Gura Mahalalei povestea cu emoţie, întâmplarea. Pe urmă s’a aflat că în seara aceea, a fost petrecere mare la Cazangiul care era cu cârciuma şi că acolo conu Iancu a cinstit cu oamenii şi a jucat sârba. A venit în altă zi în mahala şi conu Nicu, mic şi negricios, cu ţăcălie sură, cu ochi de viezure- Era rivalul conului Iancu, ş'-l însoţeau domnul Arghiropol, domnul Petrescu bărbatul directoarei tale dela Ghica- Vodă, Paraschiv cârciumarul şi Popa Bradu. Se oprea şi el pe la porţi şi intra cu oamenii în v@rbă şi-i întreba cum trăiesc, ce nevdi au. Unul, lângă el, tinerel, însemna într’un carnet, iar conu Nicu îi batea pe oameni pe umăr, încredinţându-i că are grijă de ce i-au spus. Pe copii îi mângâia pe păr şi le dădea câte un gologan. Clipea mereu din ochi cu înţeles şi-şi mângâia bărbuţa, apoi vorbea încet cu cei din jurul lui şi clătina din cap. A fost neliniştită mahalaua, atunci, fiindcă se brodise ca şi conu Iancu să fie prin locurile acelea. „Să vezi ce-o să iasă când s'or întâlni. Iese dandana mare”, îşi spuneau oamenii. Până la urmă s’au întâlnit, s’au măsurat din ochi, însoţitorii lor au făcut la fel. Insă rivalii s’au apropiat, şi-au dat mâna şi sau îmbrăţişat, râzând cu hohote şi arătându-şi semne de mare prietenie- Figurile celor din preajma lor s’au luminat şi au început şi ei să-şi vorbească. Fiindcă acum, în ziua de alegeri, conu Iancu Bră- tescu z:s Decalitru era candidai a] guvernului, iar conu Nicu Fleva se afla in opoziţie, alegătorii acestuia erau snopii de oamenii Cazangiilor. La alte alegeri se întâmpla dimpotrivă. L-ai văzut şi pe conu Nicu venind să cerceteze cum merge votul, Insă oamenii care stăteau ca dulăii, ţineau mâinile in buzunar, iar Cazangiii se întorseseră cu spatele. Ai auzit nişe huiduieli când trăsura s’a depărtat. Ai văzut cum alegătorii se îndreptau spre şcoală după ce Cazangiii le cercetau hârtiile. Unii treceau mai departe. Alţii erau oprit!. începea gâlceava- Şi deodată o palmă sau un baston se lăsa peste capui omului şi-l turtea. Pe el tăbărau şi alţii. Omul o lua, iepureşte, la goană, ori se târa pe lângă uluci, ţ'nân- du-se de şale. Tot astfel se întâmpla şi cu uni' care se înapoiau. Ori schimbau glume cu cei de pază, ori se pomeneau împresuraţi şi tăvăliţi. După ce s’au mântuit alegerile şi s’a cunoscut votul, conu Iancu a fost purtat pe braţe prin mahala de o mulţime de oameni. După ei, vă ţineaţi voi, copiii. In frunte, călcau încruntaţi şi mândri, Cazangiii- Tot în frunte era şi o fanfară căreia mahalagiii îi spuneau „Şapte gâşte”. Boala n’a venit din Ţigănie, şi e foarte ciudat că, în tot timpul cât ea a bântuit, cuibărindu-se prin toate casele, nu s’a întâmplat niciun caz la ţigani. Tot aşa de ciudat e că întâi s’au îmbolnăvit de scarlatină copiii domnului Arghiropol. Pe urmă ţaţa Niculina a spus mamei că Tică al ei boleşte de trei zile, cu gâlci şi fierbinţeli. La vreo săptămână ea se bătea cu palmele peste obraji, vestind că sunt la pat şi copiii ceilalţi ai ei care dârdâie sub velinţă şi au buzele arse. In vremea asta se plângeau mamele de pe strada voastră şi din celelalte străzi că le sunt odraslele bolnave Pe Tică, ţaţa Niculina l-a prins cu corcoduşi crude în buzunar, când el s’a sculat într’o dimineaţă în friguri, şi întâi l-a bătut. A aruncat corcoduşele în curte şi le-au mâncat ceilalţi copii ai ei. Alţii fuseseră la gârlă, alţii se jucaseră, se încălziseră şi băuseră apă rece. Umblaseră cu boala în trupul lor şi-o dăduseră altora. Dar copH domnului Arghiropol, care nu veneau in atingere cu cop ii din mahala şi care nici fructe crude nu mâncau, nici în apa cu muşiţă din Tei nu se scăldau, nici la doniţă nu se repezeau să-şi potolească setea? Şi cum de, mai întâi, se îmbolnăviseră ei? Te-ai îmbolnăvit şi tu şi s’au îmbolnăvit şi ceilalţi copii din casa voastră. Ce putea să facă mama decât să se uite la voi, pierdută, să vă dea ceaiuri de muşeţel şi să vă oblojească în pat? La domnul Arghiropol venea doctorul de două ori pe zi, şi doamna Arghiropol umbla cu un halat alb pe ea iar servitoarea lor se ducea mereu la farmacie. Prin celelalte case umbla baba Ghioala care strivea gâlcile copiilor cu coada lingurii şi folosea toate descântecele ei cu cărbuni stinşi în apă, cu treceri peste prag, cu scuipături în vânt. Avea de lucru şi popa Bradu, Ia care veneau femeile pentru rugăciuni, ca boala să plece dela ele şi să se cuibărească in alte case. S'au auzit ţipete într’o zi: muriseră Poştarului doi copii. In sgâlţâitul frigurilor, ai tras cu urechea când mama spunea tatălui tău că şi pe alte străzi au mai murit copii. S’a iscat, la vreo săptămână, o mare spaimă în toată mahalaua. LJmbla din casă în casă o comisie sanitară, turna cu tulumba acid fenic pe jos şi pe pereţi şi însemna într’o condică numele copiilor bolnavi. Când, peste trei zile, a venit o dubă să-i ridice şi să-i ducă la spital, sanitarii n’au mai găsit nici jumătate din numărul bolnavilor. Mamele îi infăşura- seră în broboade, ducându-i pela neamuri, prin alte locuri. „Nu dau copilul meu pe mâna felcerilor, pe mâna măcelarilor !” spunea câte una cu dârzenie şi cu înfricoşare. Voi şi alţii aţi fost duşi la Spitalul de copii de lângă Capul Podului. Vă ţinea câte doi şi trei într’un pat, fiindcă nu erau locuri. Şi pe băieţi şi pe fete vă tunsese un sanitar şi vă băgase în apă fierbinte o fe- mee care se răstea la copii. Vă îmbrăcaseră în halate sdrenţuite, mult prea lungi şi prea largi pentru voi. Vă indopau cu prafuri amare şi cu ceaiuri ne îndulcite. Un doctor trecea, dimineaţa, pe lângă patul vostru, însoţit de oameni tineri şi de fete în halate albe. I se spunea câte ceva şi el mormăia şi trecea mai departe, cu alaiul in urma lui. Copiii cu capetele ca nişte căpăţâni mici de varză se uitau după el, speriaţi, şi abia după ce ieşea din încăpere îndrăzneau să-şi tragă răsuflarea. Alte două prilejuri de spaimă erau când, dimineaţa şi pe înserate, îngrijitoarea le lua temperatura, băfând pe câte u- nul care nu ţinea bine termometrul. Cât aveau drăcia la subţioară, nici nu cutezau să clipească, temân- du-se ca nu cumva să-i muşte. In restul timpului, se sbăteau în fierbinţeli şi „ plângeau. Copiii mai mici făceau pe ei, iar îngrijitoarele îi certa şi le da o palmă peste cap, amenin* ţându-i că-i bagă cu nasul în murdăria de pe cearşaf. Amuţea un copil, cu ochii sticloşi. II ridica îngrijitoarea într’o pătură şi nu-1 mai aducea înapoi- Părinţii pândeau toată ziua la gard, afară, până să aibă voie să intre în spital. Unii veneau cu o sticlă cu lapte, alţii cu o strachină cu iaurt, alţii aduceau o găină fiartă, alţii tocană sau ciorbă de’fasole. Se agăţau de un îngrijitor sau de-o îngrijitoare, pe care îi vedeau prin curte, rugându-i să le ia lucrurile aduse şi să le dea copiilor. Unii erau refuzaţi, altora li se luau paciietcle, şi pachetele se împărţeau între oamenii din spital. Era in salon un băiat cam de-o seamă cu tine la care boala fusese mai uşoară. L-ai auzit pe doctor hotărind, după ce se uitase la foaia care era la capul patului, să-i dea drumul peste două zile. Băiatul nu mai stătea în pat şi era vesel, şi dela fereastră a văzut-o pe mama lui care se uita printre zăbrele.Poate mama lui s’a rugat mai tare de un om, poate i-a dat vreun pachet cu tutun — atâta numai că băiatului i s’a adus pe furiş nişte carne friptă, brânză şi mere. El s’a năpustit asupra bunătăţilor, căci ii era foame, însă până seara l-a întors boala şi a doua zi doctorul răcnea la cei din jurul lui, arătând spre băiat. N’au murit toţi copiii din mahala pe care mamele Ii ascunseseră când venise duba să-i culeagă şi n’au scăpat toţi cei ce fuseseră luaţi la spita^ Triumfa ţaţa Niculina care îi ţinuse pe-ai ei in pod şi dăruise babei Ghioala o pereche de papuci rupţi. Căuta să afle cine a avut gândul rău să aducă pe capul mahalalei comisia sanitară, ca să-i facă o praftură. Pe copiii ei, şi mai ales pe Tică, după ce se făcuseră bine, i-a mai bătut odată, să se înveţe minte şi si? nu-şi mai umple buzunarele cu corcoduşi. Când erau micî, fetele voastre semănau cu nîşte băieţoi Luau parte la toate jocurile, se căţărau pe garduri şi prin pomi cu mai multă sprinteneală decât voi, ştiau şi spuneau tot atâtea vorbe urâte şi se bateau cu voi şi vă băteau. Doar că aveau cozi şi rochii lungi, urîte. Era in socoteala mamelor că o fată trebue să se imbrace până la glesne, măcar că !e lăsau să umble cu picioarele goale, şi le speriau că dacă nu se lasă cu cozile strânse până le usturau ochii, rămân cheie ca Măndica beţiva. împotriva păduchilor le ungeau, după spălătura de Sâmbătă seara, cu gaz pe cap, astfel că fetele miroseau a petrol săptămâna întreagă. Mâncau bătaie acelea care, pe la zece-unsprezece ani, începeau să slăbească stiânsoarea cozii şi să-şi tragă un mic zuluf pe frunte: ,,Vrei s’ajungi ca Zoica a coanei Leanca, neruşinato ?” Erau culcate până la zece ani în pat, laolaltă cu fraţii lor, şi diferenţierea începea când fetele erau puse la treabă. Băieţii puteau să mai bată maidanul. Fetele erau apucate de păr şi aduse acasă unde trebuiau să legene pe copiii mai mici, să care apă dela cişmea, să cureţe cartofii. Erau mame mici care u- neori trânteau câte un pumn pruncilor din copaie şi gospodine mici care tânjeau cu ochii la stradă unde fraţii lor, şi mai mici şi mai mari, şi toţi ceilalţi băieţi, îşi făceau de cap. Nu prea erau date la şcoală şi mai totdeauna erau oprite să meargă înainte de a ajunge până’n ultima clasă. Ce nevoie au să ştie carte? Dacă nu suni gheboase, svăpăiate şi leneşe, găsesc ele mai târziu un bărbat care să le dea de mâncare. Ia, mai bine să ştie cum se coase o hanţă, cum se pune o iahnie la foc şi cum se ţine mătura în mână ! Mai multe fete într’o casă însemnau griji mai multe. Când femeia îi făcea un băiat, omul se îmbăta de bucurie. Dacă venea o fată şi apoi încă una, .se îmbăta de necaz. Griji mai multe cu ele. Să le înjghebezi o zestre, să stai cu ochii în patru să nu-ţi facă vreo poznă când se măresc, să aibă noroc de un bărbat care să nu fie nici nătăntol şi nici să le frângă oasele în bătăi, să nu te pomeneşti că-ţi vin la un an după nuntă pe cap şi rămân ca o pacoste cu’n mormoloc în braţe. Pe la doisprezece ani se schimbau deodată cum se schimbă, peste noapte, bobocul într’o floare. Nu mai erau băieţoii urîţi de până atunci. Deveneau timide şi frumoase. Nu mai umblau desculţe. Le dădeau voie mamele să-şi mai scurteze rochiile, ba chiar se bucurau când fetele se pricepeau să-şi facă dintr’o vechitură a mamei o rochiţă ca lumea. închideau ochii mamele şi când fetele îşi aduceau părul mai pe frunte şi-l găteau cu o panglică. Să nu le prindă însă cu pudră şi foiţă roşie pentru buze. că al lor este dracu ! Bătaie mâncau fetele şi când erau în pragul măritişului. Cele mai multe porneau să meargă la lucru, la tipografie, la fabrică,. începând să fie de ajutor în casă. Oricum, nu mai erau nevoiţi părinţii să poarte grijă pentru îmbrăcămintea lor. Acolo fetele se des- gheţau mai mult. Altele, erau date la modiste, la croitorie, dar, ca şi cu şcoala, nu puteau să facă anii uceniciei. Aflau mamele că stăpânele fetelor, în loc să le înveţe meseria, le ţineau la copii, le puneau să facă treabă de servitoare şi le cărau cu cutia pe la cliente. Şi-apoi nu le plăteau nimic. Dacă e vorba să rupă încălţămintea şi să slugărească la altele, mai bine stă fata acasă şi îi ajută mamei. La cincisprezece, la şaisprezece ani aveau voie să iasă la complet. Cu băieţii vorbeau numai în taină, uneori cu complicitatea mamei şi totdeauna cu teama să nu afle fraţii mai mari. Ei îşi păzeau surorile şi le băteau sdravăn când le prindeau în umbra ulucilor cu vreunul, şi-l cotonogeau şi pe băiat. Ce frumoase erau fetele voastre atunci, sprintene în mişcări, cu obraz fraged, cu ochi care oglindeau apele tinereţii! Trăiau o primăvară, două sau trei. Şi iarăşi se schimbau şi nu mai era neastâmpăr în ele şi nu mai răsuna râsul lor ca un gâlgâit de isvor. Şaisprezece, şaptesprezece ani... Se măritau sau erau măritate. După optsprezece ani erau socotite pietre în casă, fete bătrâne. Descopereau părinţii că fata lor n’are noroc, sau e prea svânturatică, sau e o toantă, şi deaceea nu o ia nimeni, Ii i'ăceau zile amare, mai cu seamă dacă fata nu dădea semne că se grăbeşte sau arăta că nu-i este pe plac unul ori altul. „Vrei să îmbătrâneşti la uşa mea? o certa mamă-sa. Du-te dracului, că mal ai încă două surori care din cauza ta rămân nemăritate. Vrei un ofiţer? Să fii bucuroasă că te vrea băiatul fără zeste!” Se mărita şi, până intr’un an, avea un copil. Până peste trei ani, umbla cu unul în braţe şi-o trăgeau doi de poale. Nevoile alungaseră amintirea t'-nereţii scurte. Bărbatul era necăjit şi el de câte trebuiau pentru casă. La scurt t.mp după nuntă a bătut-o, fiindcă ea era frumoasă şi incă veselă şi lui i s’a părut că gândul ei e tot la complet şi la dracu. A- cum, când e mereu cu burta la gură, o înjură şi zăboveşte seara Ia cârciumă. Ea are douăzeci, douăzeci şi ceva de ani. S’a urîţlt. N’o mai deosebeşti de femeile mai vârstnice. S’a făcut rea. Plânge plodul în braţe. Trag de ea ceilalţi doi. „Plesnir-aţi!” le spune, şi-i e necaz pe ei şi pe viaţa care a prins-o prea devreme în horă, o altă horă decât aceea in care jucase fericită, nepăsătoare, un an sau doi. Pe urmă se resemnează şi, la treizeci de ani, cu patru-cinci copii, e femee bătrână. Tinereţea a fost de mult, odată, sau poate niciodată. O stradă din mahalaua ta purta nume'e îndeletnicirii lor: strada Birjarilor. Ba erau două străzi: Birjar i Noi şi Vechi, aşezate la depărtare destul de mă- ricică, însă aceasta care da în Fă.nari le iusese totdeauna cvart'r. Avea casele şi mai cu seamă curţile altfel decât toate celelalte pe care Ie vedeai: garduri înalte, prin care nu răzbea nimic, poartă mică, îngustă, cu prag înalt, curte largă, pietruită şi, în fund. casele vopsite in verde sau albastru, cu obloane de lemn. Tot în curţi grajdur b, mai înalte şi cu mai multă lumină decât locuinţele pentru oameni. In unele curţi, în Ioc de grajduri, erau atelierele de construit trăsurile, de reparat, de potcovit. Şi era strada 11- n’ştită ca un spital sau ca un cimitir. Era şi cea mai curată, fără gropi, fără praf şi noroaie. Treceai stăpânit de sfială, trăgând cu coada ochiului înăuntrul aşezărilor. Recunoaşte că sfiala ta cuprindea şi puţintică frică, altminteri n’ai fi mers atât de cuminte numai prin mijlocul drumului şi n’ai fi respirat cu uşurare când te depărtai de aco'o. Era pentru voi, copiii, un loc înfăşurat în mister. Auziserăţi ceva dela ai voştri şi împlinise restul închipuirea voastră. Scopiţii înfăţ’şau o lume deosebită, cu obiceiuri pe care nu le lămuriseră bine nici cei mari, dar care, netulburând viaţa altora, nu era Ia rândul ei tulburată. Nu se amestecau cu ceilalţi, însă nici nu aratau îngâmfare sau vrăjmăşie, astfel că lumea le răspundea cu aceeaşi bunăvoinţă. Aveau chipuri de băbuţe sbârcite şi parcă acelaş număr de ani, cu toate că unii erau tineri de tot, iar alţii erau cunoscuţi de zeci de ani prin părţile acelea. Şi vorbeau toţi cu glasuri subţirele, de parcă ceea ce rosteau se înşira ca boabele mărunte pe-un fir de aţă. Erau între ei şi bogaţi şi săraci, cunos- cându-i pe unii şi pe alţii după livrelele şi şepcile lor, unele strălucitoare, altele amărâte. Ai fost mirat, şi ai întrebat-o pe mama, şi mama a ocolit răspunsul, că nu vedeai printre ei nicio fenice. Ai fost mirat, şi iarăşi n’ai primit răspuns, că nu aveau copii de vârsta voastră, care să se joace ca voi, dacă nu împreună cu voi- Birjile şi cupeurile lor, cu roţi îmbrăcate în cauciuc, purtau lumea bogată a oraşului la plimbare şi la petreceri. Auziseşi de Mişca şi îl văzuseşi şi chibzuiseşi că el e mai mare peste scopiţi, întrucât avea cupeul cel mai frumos, caii cei mai mândri, biciul totdeauna împodobit cu o fundă albă, livreaua de catifea cea mai strălucitoare. Mişca era înalt, voinic şi nu se despărţea de biciul lui nici când mergea pe jos, cercetând fiecare curte şi fiecare casă ca un fel de dregător al lumii de pe strada Birjarilor. Când se supăra de ceva sau pe cineva, plesnea din bici şi vocea lui subţire devenea răguşită, iar ceilalţi îşi puneau mâinile pe piept şi se încovoiau cu capul în pământ. Mişca era birjarul tocmit la nunţile şi înmormân- ţările mai mari şi cupeul iui era cel mai gătit când se dădeau la Şosea bătăile de flori. Spuneau ai tăi, şi aveau dreptate, că el şi alţi birjari cu trăsuri şi cupeuri cu arcuri moi, cu perne ca ţie puf, cu armăsari voinici, erau plăt'ţi cu luna de boieri să-i plimbe pe ei şi pe cucoanele lor de dimineaţa până seara. Dascălul Pândele era un om potolit, care ţinea două surori rămase fără bărbaţi, insă cu câte doi şi trei copii fiecare. Surorile erau gâlcevitoare şi-i numărau gologanii câştigaţi la biserică şi-l luau de scurt când îl cinsteau oamenii la cârciumă- „Eu nu m’am Însurat ca să nu am pacoste pe cap şi mi-a dat Dumnezeu două soacre”, răbufnea el. Nu ducea la băutură, astfel că se muia din două ţuici, şi atunci începea să cânte pe nas, bisericeşte, şi se înduLşa de viaţa lui pustie, uitându-se mereu, peste umăr, spre uşă să nu-1 prindă vreo viespe de soră cu paharul la gură. „Nu mă pricopsesc eu odată — avea o- biceiul să spună, jumătate cu năduf, jumătate cu voioşie — că iau un birjar şi mă plimb toată ziua cu el prin mahala. Să vedeţi că-1 îmbăt şi pe el...” Scopiţii nu erau băutori. Nu le îngăduia cred’nţa lor, aşa ca vorbele dascălului Pândele păreau rost te în vânt, potrivite cu felul său de-a fi când o lua la măsea. Minunea s’a întâmplat când a câştigat zece mii de tei la loterie. S’au întâmplat, la drept vorb'nd, mai multe minuni în ziua aceea- întâia, că surorile tăbă- rând pe el să-i ia banii, şi-a adus aminte de toate necazurile pe care le îndurase cu ele şi Ie-a dat cr. 15. — Ziioie yieţii taie capul de toţi pereţii. Era treaz în momentul acela, insă atât de pornit în răscolirea lui, încât femeile au crezut că fratele lor şi-a pierdut minţile din cauza norocului ce a dat peste el. Pe urmă. da, cu toţi banii la el, a intrat în cârciumă şi a cinstit pe toţi oamenii de acolo şi a mai chemat şi de pe drum. Pufăind pe nas, a plecat şi a fost văzut peste vreo două ceasuri tolănit pc pernele unei trăsuri cu un scopit pe capră. Dar, până să înceapă să arate că şi-a împlinit visul în întregime, poposise de bunăseamă prin alte locuri, la alte cârciumi, şi-l făcuse şi pe scopit să calce obiceiul credinţei lui. Erau amândoi turtă, dascălul Pândele în birjă şi scopitul pe capră. Lumea a ieşit de prin case şi de prin curţi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Dascălul Pândele cânta cântece bisericeşti, iar birjarul ii ţinea isonul cu vocea lui subţire şi râzând cu figura-i de babă şi bălăbănindu-se într’o parte şi alta, gata să cadă- S’au oprit şi la Tache şi s’au cinstit din nou şi se -adunase toată mahalaua la uşa cârciumii şi se minuna şi râdea. Când dascălul Pândele a dat cu ochii de surorile lui. care veniseră şi ele, pocăite, cu ochii plânşi, el i-a spus ceva scopitului şi scopitul, voios la culme, ţipând ca un copil, a luat biciui şi le-a gonit Au pornit, s’au depărtat, nu se ştie pe unde, şi iar au mai venit. Caii mergeau acum in voia lor, căci birjarul adormise pe capră. Aţipise pe perne şi se trezea din când în când, şi dascălul Pândele Târziu în noapte, el a fost coborît în poarta casei şi dat pe mâna surorilor, dintr’o brişcă jerpelită de la Barieră. Era moale ca o cârpă, neinstare să deschidă ochii şi să spună o vorbă. L-au cotrobăit femeile, s’au luat cu mâinile de cap, văzând că din banii dela Loterie lipseau vreo şapte sute de lei, şi l-au trântit ca pe-un buştean pe pat. lnafara de întâmplarea aceasta, niciun alt vânt de furtună şi de grea tulburare peste strada Birjarilor. Scopit» aflaseră târziu despre blestemăţia unuia din ai lor. Mişca şuierase biciul pe deasupra capului plecat al tuturor, ţipase la ei şi le dăduse poruncă să pornească în căutarea blestematului.care ii făcuse de ruşine. Au plecat îndată, in iureş, trăsurile şi cu- peuriie, răscol.nd toate mahalalele, fără să le treacă oamenilor prin minte că ereticul, cu muşteriul lui, era aproape sub nasul lor, în Bariera Moşilor. Când au dat peste el, l-au trântit în trăsură şi l-au adus la e:, la aspra judecată. Pe dascălul Pândele şi-au făcut pomană oameni care îl cunoşteau, de i-au aruncat într’o brişcă şi l-au trimis acasă. Inafară de întâmplarea aceasta, niciun alt vânt nu a mai bătut peste viata tainică şi tihnită a scopirilor. Aşa însă cum era strada în cuprinsul căreia trăiau retraşi de lume, aveau la cimitir, la Pătrunjel,, un loc anume pentru odihna veşnică. Era o alee lăturalnică, păstrată curat, cu cruci mari şi candele aprinse totdeauna. In zilele de Paşti veneau acolo, la ai lor, şi se aşe- au lângă morminte, pe iarbă verde. întindeau ştergare albe pe care puneau cozonac şi ouă roşii, şi r:ocneau ouăle şi tăiau cozonacul în felii, şi mâncau intre ei- Se leagă de Expoziţia din Dealul Filaretului o Întâmplare pe care n’ai avut curajul s’o povesteşti a casă, fiindcă multă vreme ai tăi n’au ştiut că te încumetaseşi să străbaţi singur jumătate din ora> pân’acolo. Insă tot ce văzuseşi. furnicarul de lume, prăvălirile cu o barcă dela înălţime, în apă, celelate prăvălirl, acestea caraghioase, de-a-Iungul unor scâr» duri care lunecau şi aveau din loc în Ioc nişte um flături, încât cei ce nu puteau să le ocolească veneau bâldâbâc până jos, şi barăcile cu tot felul de minunăţii ca la Moşi, şi lumini'.e colorate de artificii care cădeau în lac — rămăsese în umbră. In mintea şi în sufletul tău stăruia spaima pricinuită de un om care putea să fie un om ca toţi oamenii, puţin băut, sau un biet nebun fără gânduri vătămătoare. El te-a prins de mână când ieşeai pe poarta Expoziţiei şi te uitai în toate părţile, ameţit de sgomot, de trăsuri şi tramvaie şi de valul de lume care intra. Căscând ochii înăuntru, te apucase noaptea fără să bagi de seamă, iar acum aveai inima sgribulită: ce-o să zic* ai tăi acasă şi, mai cu seamă, cum ai s’ajungi a- casă? Ziua, a mers uşor. Ştiai unde e Piaţa, şi dela Piaţă te-ai luat după lumea care se îndrepta, pe lângă Mitropolie, spre Expoziţie. Dar acum, noaptea ? Te uitai şi nu ştiai încotro să apuci şi te stăpâneau remuşcările. „Haide, băieţelule, haide !” ţi-a spus omul şi te-a tras după el strângându-ţi mâna în palma lui caldă şi umezită, care svâcnea din când în când. Svâcne- tul acesta a fost pentru tine pricină de nelinişte. A mai fost şi mişcarea pe care o făcea cu mâna cealaltă, trăgându-şi pălăria pe frunte şi repezind-o după aceea pe ceafă. Când te-ai uitat la el, ai văzut că Închidea ochii şi-i deschidea şi mişca din buze, vorbind cu sine parcă, însă fără să-ţi ajungă la ureche ee spune. ,,Haide, băieţelule, haide“, auzeai după un timp, şi mâna care te ţinea svâcnea iarăşi şi ţi se părea că omul râde încetişor ca pentru el, răspunzând u- nor gânduri ce te înfricoşau. Erai cu amintirea lecturilor de romane în fascicole, care istoriseau toate năzdrăvăniile. Te-a fulgerat gândul cu privire la Jack Spintecătorul, un Spintecător de prin părţile tale, care nu omoară femei, ci copii găsiţi în Expoziţie. Şi te-ai mai gândit la hoţii de copii care îi schilodesc şi-i trimit să cerşească. Dacă însă omul e numai nebun, dar un nebun care te va strânge de gât? Jurai că dacă scapi cu bine de data asta, n’o mai iei razna şi nu mai întârzii seara prin locuri depărtate. „Haide, băieţelule, haide”! Ca naiba, mergeaţi pe strada 11 Iunie pe partea mai puţin luminată. Şi, ca naiba, în lungul dealului Mitropoliei era întuneric de-a-binelea şi lume foarte puţină. Acum e acum ! îţi spuneai. Insă omul continua să meargă fără să se uite la tine — dar maf repede şi mai neliniştit. Nădejdea ta a licărit un moment în apropierea unui vardist. Poate că te va smulge vardistul din mâna răpitorului, dând cu el o luptă pe viaţă şi pe moarte, cum dădea Sherlock Holmes cu bandiţii în fundăturile negre ale Londrei... Dar vardistul s’a uitat in treacăt la omul a- cela şi la tine şi şi-a văzut de treabă. Iţi venea să strigi şi-ţi era ruşine. Ciudat, omul mergea pe drumul pe care ai fi mers şi tu. după ce te-ai fi dumirit încotro ţi-este casa, cu toate că nu te întrebase nimic. Cât ai trecut prin Piaţă, inima ta şi-a mai venit in fire, fiindcă pe acolo erau oameni şi felinare. Uite că o ia spre Sfântul Gheorghe, uite că apucă spre Colţea. Nici tu n’ai fi apucat altfel. Eliberarea a venit la colţul Bulevardului cu strada Sfinţilor unde era plăcintăria. Omul şi-a dat un bobârnac mai puternic să-şi aducă pălăria de pc ceafă, pe frunte, şi pălăria i-a căzut pe trotuar. A dat drumul mâinii tale, când s’a aplecat s’o ridice, şi in clipa aceea ai fugit. Erai ca un fulg şi picioarele aveau aripi. Ai auzit în urma ta vorbe pe care nu le-ai înţeles, iar când ai întors capul, fără să te opreşti, ai văzut o umbră încremenită parcă în loc. La multă vreme după aceea, ai putut să treci pe dinaintea ochilor, liniştit, ce văzuseşi la Expoziţie. Nici atunci însă nu ai întârziat cu gândul la jocurile cu barca prăvălită In Iac, la toboganul pe care se răsturnau oamenii, la barăcile cu tot felul de lucruri şi distracţii. Iţi rămăseseră în minte sumedeniile de ţărani purtaţi în pâlcuri pe cărările Expoziţiei, care de care in veşminte mai frumoase şi mai felurite. Şi ştii că te-ai gândit atunci la baba Rada, proprie- tăreasa voastră, care vă spunea ce bine e şi cât belşug este la moşia din Moldova a nepotului ei. Şi te-ai mai gândit şi la omul din cârciumă, cu zeghe, ruptă, care spunea câtorva meşteşugari întâmplarea cu prăpădul, cu jandarmii, cu bătaia, cu puşcăria, omul care, o iarnă întreagă, crăpase buturugi la depoul de lemne. Tata nu era reiigios. Când venea preotul cu Zi’n- tâiul, o lua spre fundul curţii, iar mama îi spunea în glumă, după plecarea popii, că e păgân. Nici in Noaptea învierii nu Isbutea mama să-l urnească la biserică, spunând că ajunge dacă merge ea cu copiii. Trebue să rămână acasă, cineva. Cu toaie acestea, când pornea dimineaţa la lucru, îl vedeaţi făcându-şi, în poartă, semnul crucii. Adevărul e că tata nu avea părere bună despre popi şi mai cu seamă despre popa Bradu, care era întunecat la chip şi lacom după bani. La botezuri, Ia cununii şi la înmormântări, preotul se tocmea stând cu mâna întinsă şi spunând credincioşilor: „Mai daţi. fiilor, mai daţi, că nu ajunge!1* Voia, înainte de-a face slujba, să ştie cât i se plăteşte, iar dacă i se plătea puţin, o făcea de mântuială. N’a vrut odată, ia o înmormântare, să pornească cu mortul până nu i se aduce o trăsură, măcar că neamul mortului ora iărac lipit. Tata ştia toate acestea. Nu uita nici că, într’un rând, popa Bradu îl chemase la el acasă, unde îl muncise vreo săptămână reparându-i sobele şi odăile, şi că apoi Părintele nu i-a plătit nimic: „Plata în ceruri, fiule. Dela popi nu se ia”. împărtăşeai părerea tatei cu privire la popa Bra- du pentru alte motive cunoscute numai de tine. In- tr’o toamnă, împreună cu alţi băieţi, vă urcaserăţi pe gardul lui şi trăgeaţi de-o creangă de gutui, să daţi jos câteva. Popa v’a simţit din casă, a ieşit in ismene, a asmuţit câinele şi a dat cu-o joardă după voi. Intr’o altă împrejurare erai cocoţat pe capra unei trăsuri, purtând crucea la o înmormântare. In spatele tău, în trăsură, era popa cu dascălul. Vorbeau şi trăgeai cu urechea, aşteptându-te ca ei să vorbească despre lucruri sfinte. Vorbeau despre altele. Popa spunea că a mâncat !a o cumetrie un ghiveci bun. Spunea c’o s’o pună pc preoteasă să-i facă duminecă un boboc pe varză. Dascălul povestea despre o cloşcă şi despre nişte ouă. Un timp au tăcut amândoi. Apoi au început amândoi să vorbească despre mort că era beţiv. Pe urmă popa a căscat. Iar după alt timp ai siaiţit, du ă clălinătura birjei, că Părintele s’a aplecat într’o parte. L-ai auzit bombănind către dascăl: — Pe unde, măsa’n c..., o ia ăştia, mă? Ne ocolesc prin toată mahalaua. E^drept că erai nelipsit dela denii, însă te duceai ca să te sbenguieştj cu prietenii tăi prin curtea bisericii. Când ajungeaţi mai prin fund, dădeaţi peste băieţi şi fete mai mari care se strângeau în braţe şi se sărutau. In biserică intraţi din când în când, însă vă dădea lumea afară, căci nu aveaţi astâmpăr. Mergeai cu mama şi la înviere, nerăbdător să îmbraci hainele noi pentru a te măsura cu ceilalţi copii, gătiţi şi ei ca nişte lumânări de botez. Recu- noaste că te pătrundea un fior când, la miezul nopţii, începeau să bată clopotele, iar lumea Începea să cânte „Cristos a înviat!” Dar după aceea stăteai pe mărăcini să se facă ziuă mai repede ca să ajungi acasă şi să mănânci un ou. Tata făcuse, în vremea asta, treabă de gospodină, veghind să nu dea borşul de miel în foc şi să nu se ardă friptura. Vă duceaţi, vara, de două-trei ori „la iarbă verde”. Plecaţi sau vă întâlneaţi acolo cu alte familii, punând laolaltă lucrurile de mâncare înfăşurate în şervete şi în hârtie. „Iarba verde” era mai totdeauna la Tei, fiind mal aproape de mahalaua voastră şi ne- având, ca atare, nevoie de brişcă sau căruţă. Alţii luau cu chirie un camion pe care îl împodobeau cu crengi şi in care se înghesuiau ca într’un fel de bejenie. Se duceau în pădure la Pantelimon, unde întindeau masă mare, cu scripcari care umblau dela un grup Ia altul. încingeau şi jocuri. După ce mâncau înainte de amiază, se culcau pe vel'nţe aduse de acasă, iar pe înserate mai întindeau masa odată, le cântau lăutarii şi bateau pământul în sârbe şi în hore. după care se urcau în camion şi plecau înapoi, rupţi de osteneală. Cam tot astfel făceaţi şi voi la Tei- Dar voi vă şi scăldaţi în lac, în partea unde nu erau gropi a- dânci, unde nu erau hăţişuri care se împleteau ne după picioare şi unde nu se bălăceau bivolii cărămidarilor. Se cuvenea ca locul să fie mai retras, pentru ca nu prea multă lume să caşte ochii la voi când vă desbrăcaţi şi deasemenea să nti vă fure cineva hainele de pe maî. Voi, copiii, intraţi goi puşcă şi plescăiaţi în apă ca brotacii, luându-vă la întrecere să ajungeţi pe malul celaît unde erau grădinăriile sârbilor. Vă împiedicau însă, părinţii, ducându-vă grijă să nu vă înnecaţi. Ei intrau în apă şi rămâneau lângă mal, îmbrăcaţi în cămăşi lungi ca nişte halate. Apa le venea până la jumătate, iar pentru a-şi uda tot corpul se lăsau pe vine şi sej ridicau. Făceau baie cum făceau acasă, în lighian. Până să ajungeţi la Tei, hainele şi chipurile vi se albeau de praf. Eraţi acum curaţi, proaspeţi, şi scuturaserăţi vârtos şi îmbrăcămintea. Simţeaţi o ioarne neobişnuita. Pentru a o înteţi, cei mari goleau o şticlă cu rachiu, care fusese păstrată până atunci cu o sfoară, în gârlă. Rachiul mergea cu roşii şi castraveţi. Mergea pe urmă vinul, răcit şi el la fel, cu găină friptă, cu brânză şi cu ardei graşi. La iarbă verde nu se mănâncă după regula de acasă, cu furculiţe şi cu cuţite. Se ia cu mâna, care apoi este ştearsă în iarbă. De băut, cum să bei cu paharele care n’au fost luate la drum, căci s'ar fi putut sparge? Duce fiecare clondirul la gură şi-I trece pe urmă celuilalt. Se forma o roată în mijlocul căreia erau întinse toate bucatele şi apucai ce-ţi venea ia mână, stând fie în capul oaselor, fie într’o rână, fie lungit pe burtă. Scăldatul, adierea vântului, gândul că sunt la iarbă verde, sporea pofta de mâncare a oamenilor şi h- dădea simţământul că trăiesc o zi bună, altfel decât celelalte zile din săptămână. Dar venea soarele după ei. Dar îi prinsese toro- î»ea!a. Căutat) un loc umbrit şi se culcau. Părinţii erau cu ochii după copii să nu se mai bage în apă, Soarele începea să apună. Vă trezeaţi. Mai rămăsese ceva din ale mâncării, mai puţin decât ar fi vrut pofta care se deşteptase iarăşi. După ce v’ati ospătat, ati întins vorbă. S’au apropiat şi au început să zdrăngănească şi Ia urechea voastră doi lăutari. Ceva mai încolo tineretul joacă. In drum spre casă, treceţi prin aceîeaşi câmpuri şi pe aceleaşi uliţe prăfuite. S’a aşternut din nou praful pe chipurile şi veşmintele voastre. E nevoie să vă mai spălaţi odata, când ajungeţi la casele voastre. Şi sunteţi obosiţi şi vă culcaţi devreme. Dar nu vă părăseşte simţământul că ziua a fost bună şi că ea s’a deosebit de celelalte zile. Odată aţi fost la Şosea, cam.pe unde e Bufetul acum. Lumea avea voie să stea pe iarbă, până pe marginea aleei. şi să petreacă, tot aşa, cu mâncare de acasă. V’aţi întâlnit acolo cu tuşa Lica şi cu ai ei, fiindcă stătea prin partea locului. Umblau printre grupurile de pe ios, vânzători de bragă, limonada şi dulciuri şi ţigănci multe cu floricele. Mâncarea adusă de voi şi de tuşa Lica a fost cam puţină, aşa că v’ati îndopat cu floricele- Tu ai băut atâtea răcoritoare, că pe urmă te-a durut burta. Pe înserate, oamenii se trăgeau mai spre faţă şi se uitau la convoaiele nesfârşite de trăsuri şi cupeuri ale boierilor care ieşeau la plimbare. Cucoanele purtau pălării mari, încărcate cu flori şi păsărele şi şl făceau vânt cu evantaiul. Domnii erau îmbră* caţi cu haine cadrilate şi negre, şi aveau pe cap. unii pălării de paie cu margini late, alţii jobene. Măcar că erau mulţi, se cunoşteau aproape toţi între ei, fiindcă se salutau când se încrucişau trăsurile, femeile mişcând uşor din cap, bărbaţii scoţându-şi pălăriile şi îndoind braţul cu ele într’o formă de curcubeu. Când aţi fost voi, aţi avut noroc, fiindcă în dumineca aceea era o bătaie de flori. Ce multe trăsuri sunt în Bucureşti, ai gândit, şi cât de mulţi boieri, şi cum ştiu ei să petreacă şi ce fericită e viaţa lor. Te-ai vârît până în spatele vardiştilor care stăteau pe margine, să nu se îmbulzească lumea săracă, şi de bunăseamă. te-ai minunat atât de mult câ an vardist mustăcios, după ce te împinsese mai in urmă, ţi-a spus: „închide mă, broscoiule, gura, ca intră muştele!” Trăsurile şi cupeurile erau îmbrăcate in flori, iar bicele vizitiilor erau şi ele împodobite cu flori şi panglici albe. La picioarele cucoanelor şi domnilor zăceau flori cu grămada. Când se întâlneau două trăsuri, persoanele din ele aruncau unele într’altele cu trandafiri şi garoafe şi alte flori, pe care le luau din grămada de jos, şi râdeau şi-şi făceau semne de prietenie. Ai băgat de seamă că, acolo unde era o cucoană mai frumoasă, domnii svârleau mai multe flori, iar ea râdea mândră, plină de bucurie, şi le mulţumea. Mereu treceau alte cupeuri, alte trăsuri şi te întrebai când se isprăveşte cu ele, până când ţi-ai dat seama că mergeau pe o parte şi se întorceau pe altă parte. Ceea ce însă părea că nu se mai isprăveşte. -erau florile cu care boierii se bateau. Şi-al mai băgat de seamă că, pe tot Întinsul drumului, florile alcătuiau acum ca un covor pe jos. Păcat numai că le călcau caii in picioare şi roţile trăsurilor... L-ai văzut şi pe Mişca atunci, mai mândru decât toţi pe capra cupeului său, aşa cum cucoanele dinăuntru avau rochiile, pălăriile şi chipurile cele mai drăgălaşe. Când te-ai săturat de privii, te-ai tras îndărăt, printre oameni, să-ţi găseşti părinţii. I-ai găsit di- napoia altora, mama săltându-se în vârful picioarelor fiindcă era scundă, să vadă, şi purtând pe chip întipărirea uimirii. Tata, înalt, era cu un cap deasupra celorlalţi. El nu avea pe faţă nici o urmă de încântare. — îsmeneală boierească, a spus după ce v’aţi depărtat împreună cu tuşa Lica. Li s’a făcut de bătaie şi se bat intre ei. Mal bine le-am trage noi cu târnul şi coada măturii. Tata fusese, când făcuse armata, la Târgovişte cu manevrele. Şi mai fusese prin câteva locuri din apropierea oraşului, cu lucrul. Mama nu ieşise din Bucureşti. Nici el, nici ea, nu umblaseră niciodată cu trenul. Tu cunoşteai munţii din desenele cărţii de Geografie şi ii văzuseşi când aţi ieşit cu şcoala în excursie la câmp. — Uitaţi-vă în partea aceea, v’a spus profesorul Acolo sunt munţii. Se văd. Se vedeau în dimineaţa cu cer senin, cu aer lim pede, ori poate erau numai o părere a închipuirii şt a dorinţei voastre. Vara se punea hârtie albastră la ferestrele familiei Arghiropol şi la alte câteva case mai mari din mahala. Plecau când praful de pe jos frigea tălpile voastre goale şi când tata. ca să-şi aline setea, ducea doniţa plină la gură şi-o deşerta. Se înapoiau după o lună şi era parcă o potriveală că atunci nu mai dogorea soarele, iar serile începeau să fie răcoroase. Titi şi fratele şi surorile lui aveau obrajii înfloriţi, iar câteodată arătau ca ţiganii. Fuseseră atunci 1a. mare şi vă înfăţişau marea într’un chip care nu vă lămurea mult. In alţi ani se duceau la munte, ort se întâmpla să meargă şi într’o parte şi in cealaltă — Cum e, mă Titi, la Constanţa? Cum e la Buşteni, la Predeal? Titi vă vorbea de plajă, de Turci cu fes, de rnunţi şi brazi, şi nu vă puteaţi cu deosebire închipui curri oare, când în Bucureşti era arşiţă de nu sufereai cămaşa în spinare, la munte umbla lumea, seara, cu flanele şi cu palton. Ca să fie mai răcoare în casă, mama punea deobi- cei ziare la fereastră. Intr’un rând a cumpărat şi ea hârtie albastră şi a prins-o cu piuneze. Tata, când a văzut, a zâmbit pe sub mustaţă şi a luat-o la vale: — O să crează lumea, cucoană, că am plecat şi noi ca boierii, la băi... Pe urmă a aruncat o vorbă care aducea cu un mârâit, cum îi era uneori obiceiul: — Apoi că n’o să fie dracul al dracului să nu se schimbe odată treaba asta; că nu scrie nicăeri că mereu tot ăia şi tot ăia... Fetele sărace găseau mai uşor peţitoare şi peţitoarele găseau pentru ele bărbaţi daca, pe lângă .,ale casei", adică pe lângă trusoul de nuntă, aveau şi o maşină de cusut. Presupunea aceasta că fetele se pricep să coasă, ceeace însemna că ar putea să a- ducă un câştig sau, în orice caz că, pentru ele şi pentru rufăria casei, nu vor trebui să dea bani croi- toreselor din mahala. Şi apoi maşina de cusut reprezenta o avere, un bun în sine. Mama îşi dorise, şi ca fată şi după măritiş, o maşină de cusut. Când lucra pentru Confecţii, îşi rupea degetele cu acul şi nici nu putea să dea gata măcar pe jumătate atâtea cămăşi şi ismene într’o zi, câte ar ii făcut cu o maşină. Mai împrumuta dela o vecină, dela o cumnată, însă când era de lucru mai mult, atunci n’avea maşina. „Dacă m'aşi învrednici să cumpăr şi eu una“. era dorinţa ei. Nici vorbă să se găsească în casă vreodată patru sute de iei, cât era costul unei maşini. Insă reprezentanţa casei „Singer" vindea maşini de cusut în rate şi avea oameni care umblau prin mahalale căutând să le convingă pe gospodine. In rate, preţul era dc 1<>. — Zilele vieţii ta.lt: şase sute de lei. din care, la început, trebuia să se dea o sută. Restul: treizeci de lei pe lună. Dacă nu plăteai rata la termen, nu se întâmpla altceva decât că-ţi lua maşina şi pierdeai tot ce-ai plătit până a- tunci. Tata avusese într’o vară lucru bine plătit şi mult. Erau puse deoparte, pentru proviziile de iarnă, două sute de lei. Mamei îi venise iar gândul să aibă o maşină de cusut. Partea cea mai grea era arvuna. Treizeci de Iei pe lună e mai uşor. Te faci luntre şi punte şl, până când vine încasatorul, împlineşti banii. Prilejul cel mai bun este acum când e o econom'e pusă la păstrare sub saltea- Mai pungăleşte iarna pentru vreo vecină şi mai scoate ceva, pentru rată şi pentru casă. Tata nu s’a împotrivit. El se lăsa condus de chibzuiala mamei. Ea a fost nespus de bucuroasă şi-aţi fost mândri cu toţii când omul dela „Singer“ a coborît maşina din trăsură, a pus-o pe mama să iscălească tot felul 4e hârtii, a încasat o sută de lei şi i-a spus s’o stăpânească sănătoasă. Mama o mângâia, o punea la probă şi vă sfătuia cu emoţie să nu umblaţi la maşină şi să n’o sgâriaţi. La capătul lunii, mamei i-a venit foarte lesne să ia treizeci de lei din economiile care stăteau pe loc, şi •> spus nici o vorbă grea. L-a pătruns, pare-se, mâhnirea mamei. „Lasă, da-o încolo. Să zicem că n’a fost", a potolit-o el. „O să vedem la vară“. In vară a îndemnat-o el pe mama să vorbească Ia „Singer“ pentru altă maşină. Firma nu făcea greutăţi clienţilor răi platnici, după ce intra în drepturile ei, rămânând cu ratele pe degeaba plătite de aceştia. Te-ai încredinţat că oamenii de acolo erau lupi cu înfăţişare de vulpi. A fost iarăşi adusă în casă o maşină- Până după Sfântul Dumitru plătise mama două sute douăzeci de lei. A vrut, fiindcă putea, să plătească pe încă trei luni înainte, ca să scape de grijă până’n Fevruarie. După aceea, târâş.grăpiş, până va ieşi tata din nou la lucru, va face rost de încă două rate. Insă încasatorul n’a vrut să primească. Zicea că aşa e regula la ei: nici cu ratele înainte, nici cu, ele în urmă. La termen! S’a tinut mama bine si de > * banii pentru maşină nu s’a atins. Nu voia să i se mai întâmple necazul încă odată. La sfârşitul lui Martie, când tocmai începuse tata să lucreze, mai rămânea o datorie de două sute şi ceva de lei. Să vină dracului, încasatorul, luna viitoare şi’n celelalte luni şi să isprăvească. Dar în ziua când el a venit, s’a întâmplat ca mama să nu fie într’adevăr acasă. Era la naşa. S’a necăjit, căci avea banii pregătiţi. A aşteptat să se înfăţişeze încasatorul a doua zi. Era altul decât acela de anul trecut şi era cu adevărat un om rău. care parcă se supăra ori de câte ori vedea că mama plăteşte rata la timp. Mama s’a dus Ia firmă a treia zi, însă acolo nu i-au primit banii. „Dece n’ai fost cucoană acasă?” i-au spus răstit. ,,Aşteaptă c’o să vină încasatorul. Aşa e regula”, încasatorul a venit peste trei zile, însă cu portărelul şi cu trăsura. Mama a înlemnit: „Cum se poate, domnule? Am plătit toate ratele până acum. Uite banii. Au mai rămas două sute şi ceva de lei”. Omul de la ,,Singer” rânjea. ,.Da, dar ai pierdut termenul Trebuia să plăteşti de-o săptămână. Ce scrie aici? Când trebuia să dai? In câte suntem astăzi?” N’a folosit mamei nici vorba şi nici plânsul. „Domnule portărel, ridicăm maşina!” a spus încasatorul, omului legii. Omul legii se scărpina în cap. El însă trebuia să-şi facă datoria. Tocmai atunci a venit şi tata acasă. Când a auzit despre ce e vorba, a spus: „Hoţilor!1*, a ieşit în curte şi-a venit cu’n topor. „Praf o fac!“ şi a ridicat toporul să sfărâme maşina. Speriată că tata ar putea să crape şi capul celor doi, mama a început să {ipe, apucându-1 de mână. „Să nu faci asta!“ l-a implorat. A doua zi, tata a fost ridicat dela lucru şi dus la secţie unde, spre norocul vostru, comisarul era cumsecade şi-l cunoştea. „Ce vruşi, neică, să faci? l-a mustrat el. Uite; am o reclamaţie în contra dumitale. Te ştiam om de treabă. Vrei să te nenoroceşti? Hai pleacă. Nu mai iac niciun proces-verbal. Dă-o dracului de maşină că se poate trăi şi fără ea“. într’adevăr, aţi putut să trăiţi- Somnul oamenilor săraci e necăjit şi vine greu. E ca o prelungire a obidei din timpul zilei. U între rup oftaturi. Până coboară peste pleoape ca plumbul, îndeplineşte şi funcţia da contabil al întâmpla rilor desfăşurate de dimineaţa şi până când cad? capul pe perna tare. împleteşte în jurul frunţii o pânză de păianjen. Cască lângă pat o groapă şi o mul, gata să treacă în uitare, svâcneşte: cât pe ac» era să vină bâldâbâc. Oftează înc’odată şi se întoarce pe partea cealaltă. L-au lăsat gândurile. Insă ele revin. Cât o fi ceasul? Este aproape ziuă. Nu. Nu e nici miezul nopţii. S’a stins focul. S’a răcit odaia cu miros rânced de mâncare şi igrasie. Un copil a dat înlături velinţa de pe el. II acoperă. Altul scân ceşte’n somn. Omul răsuceşte, sprijinindu-se într’o rână, ţigara, o aprinde, se lungeşte pe spate, şi fu rnează cu ochii în tavan. — Nu dormi? îl întreabă nevasta în şoaptă, diu patul celălalt. — Nu... gânduri... Nu dormea nici ea. Aceleaşi gânduri: truda ziiei trecute, frământările pentru mâine şi pentru alt*' zile. Chirie. Copii. Lemne. Pâine. Vorbe cu o ve cină. La lucru, un necaz. întâmplări mai mari şi mai mărunte. — Hai, dormi. — încet, să n’audă copiii. Somnul venea târziu şi se ducea devreme. Era încă întuneric afară. In vine curgea oboseala ca 0 apă cu nămol mult. Ciolanele dureau. Femeia se scula şi aprindea focul, să nu se deştepte copiii în frig. Punea oala pentru fiert ceaiul. Se îmbrăca şi omul. Se spăla afară cu o cană cu apă rece, turnân- du-şi în palme. Rânduia câte ceva prin cui te. Sorbea în picioare ceaiul şi înfuleca un codru da pâine. Apoi: „Rămâi cu bine”. „Du-te cu bine”. Omul pleca. Pentru femee începea treaba de fiecare zi. Copiii se sculau. Să aibă grijă să-şi găsească lucrurile aruncate seara, clae peste grămadă. Să se spele pe rând în lighean. Să se îmbrace. Să bea ceaiul. Să nu întârzie la şcoală. Plecau cei mai mari. Rămânea cu cei mici. Ii mai ţinea în pat ca să n’o încurce la dereticatul casei. îşi număra banii pen'ru cumpărături. Ii mai număra odată. Puţini. Pâine, legume. Pentru carne n’ajung. I s’a isprăvit şi untura. Nu are nici orez. Greu. Viaţă grea. — Hai, dormi... Nu adormiseşi încă, dar stăteai nemişcat. Părinţii vorbeau prin uşa dintre cele două odăi. — încet, să n’audă copiii. — Au adormit. Vorbeau în întuneric, întinşi în paturi. — Se isprăveşte lucrul şi nu am aitul, Antrepre norura adus oameni dela tară, că sunt mai ieftini Zicea frate-meu că are nişte sobe de dres. Oiţa. — Să văz ce-oi face. Mama: — Am auzit că se scumpeşte pâinea. Ar trebui s’avem în casă nişte mălai. Copiii se măresc. S’a îmbolnăvit coana Leanca. Nu ştiu ce-o să facem că nu ne mai ţin lemnele. S’au bătut azi la Tache nişte beţivi. Amesteca grijile ei cu întâmplările vieţii din jurul vostru. Tăceau. Ea: — Ai adormit? — Nu. Mă gândesc. — Hai, dormi, că trebue să te scoli mâine devreme. Te trezeai în puterea nopţii. Ii auzeai: — Nu dormi? — M’am deşteptat acum. — Şi mie mi-a pierit somnul. Se făcea că... Mama istorisea un vis lung, încurcat. Picurau ■vorbele lor ca ploaia pe-un burlan. — Ce facem cu băiatul? ai prins cu urechea odată. Era vorba de tine. — Isprăveşte şcoala şi-mi bat capul şi eu, a răspuns mama. Nu ştiu ce-o să facem. Tata a oftat. Mai târziu, mama: — Ar ti păcat să nu-1 dăm înainte să’nveţe. — Ar fi. Trebue. Tot zicea că vrea la meşteşug. Meşteşugul meu, fir’ar meşteşugul al dracului. D’aia nu l-am mai luat cu mine. — Mai încet, să n’audă copiii. Tot mama; — Am să mă duc la Director, să văz ce zice. Poate o bursă. — ’Mda. ’Om vedea. Hai. dormi. In altă noapte, mama- — Am fost la şcoală. Directorul e bun. L-a lăudat că învaţă bine. Zicea că m’ajută şi el. Să-i aduc o dovadă de mahala. Ştiai pentru ce nu mai vrea tata să-l însoţeşti la lucru şi dece mama a umblat cu-o hârtie la domnul Arghiropol, la Tache, la popa Bradu şi la alţi oameni cu vază din mahala. Dece se ferea de tine. Dece s’a mai dus de vreo două ori la scoală. » — Să fie al dracului, a mârâit tata într’o noapte. Vara asta merge mai prost decât niciodată. Dacă aveam de lucru în şir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. Venea vorba de tine mereu în sfătuirea lor. Vedeai, ziua, pe chipul mamei, umbre. L-ai prins odată pe tata că se uită la tine şi oftează. — Mamă dragă, ţi-a spus mama spre toamnă, uite, am chibzuit şi am stat de vorbă şi cu Domnul Director. El a umblat să te bage la Şcoala Normală, bursier, însă nu mai sunt locuri. Zicea că eşti debi1, aşa că e mai bine să faci înc’odată clasa a patra. Poate că la anul ne învrednicim şi o să putem să te ţinem. Domnul Director zicea că ia anul te baga neapărat, dacă nu la Normală, la Seminar. Nu e bine? — E bine! ai răspuns şi-aveai un nod în gât. Avea parcă şi mama, căci îi cam tremura giasuS, şi-i intrase ceva în ochi, fiindcă îşi tot ferea privirea. Până la urmă, ai făcut încăodată ultima clasă» fără ca dorinţa ta şi a părinţilor să se înfăptuiască. Era şi dorinţa Domnului Director care spusese mamei că e păcat să nu mergi mai departa, când vorba lui — şi el era un om blajin, măsurat în cuvinte — „atâţia boi pot să urmeze în gimnazii şi în licee, numai fiindcă s’au născut cu avere”. El a stăruit pe unde trebuia, căutând hârtia pe care o dăduse cu un an înainte, la Şcoala Normală, dar fără s’o găsească. „Nu sunt locuri” i s’a răspuns, cum i se răspunsese şi mamei care, fără ştirea ta, bătuse la uşa cancelariei ş^oalei d* învătători. I s’a răsnuns şi la Seminar: „Nu sunt locuri" şi ţi-a părut bine câ aici i s a spus aşa, mndca iţi venea parcă să râzi, gândindu-te că ai putea să fii odată popă. „Mă fac zidar!” ai daclarat cu tărie şi atunci al simţit pentru întâia oară ciudă pe tatăl tău care se’mpotrivea. Dece se’mpotriveşte dacă ţie meseria îţi place? Şi apoi, toţi meseriaşii sunt ca el, lucrători cu ziua, ori meşteri de lucrări la care ies în pagubă fiindcă nu ştiu carte ca să-şi facă socotelile bine? Unchiul tău şi naşul şi domnul Tudose câştigă mult, fiind antreprenori, fără să fi învăţat totuşi mai multă carte decât ai învăţat tu. „Domnul Tu- dose? a bombănit tata. Da, da, vrei să fii ca el, să-i înşeli pe oameni cu arvuna pe care o treci altfel în catastif... Să iei lucrări peste lucrări şi să-i păcăleşti pe clienţi cu materialul pe care îl ridică dintr’un loc şi-l aduce într’altul...”. „Dar unchiul? Dar naşul?" i-ai răspuns cu o cutezanţă pe care n’o arătaseşi până atunci. El a tăcut, s’a uitat la mama ta, la tine, şi pe urmă şi-a întors capul în altă parte. Nici unchiul şi nici naşul nu se deosebeau de domnul Tudose, şi înţeleseseşi mai de demult, pentruce tata se întovărăşea foarte rar cu fratele lui mai mare şi dece nu lucra niciodată la binalele naşului. Mama stătea între voi, cu gânduri împărţite, negăsind în ea hotărîrea de-a trece nici de partea îndărătniciei tale, nici de partea împotrivirii tatălui tău. Te-a mustrat când i s’a părut că în vorba ta e o dârzenie care se apropie de necuviinţă. A încercat, cu glas moale, să-l înduplece pe părintele tău, spunându-i: „Treaba lui... Dacă aşa îl trage aţa...” Dar tata i-a svârlit o privire tăioasă, a ieşit în curte unde şi-a făcut o ţigară şi s’a răstit la câine, fără pricină. Intr’o noapte ai prins iar, cu urechea, frământările lor. — Meşteşug păcătos, spunea tata. Ce’ncropeşti vara, se duce iarna pe apa gârlei. El nu vede cum muncesc eu cu palmele astea crăpate de var şi cum se ţine sărăcia de noi? Trebue ca, mereu, neamul nostru să umble cu targa în spate şi să-şi câştige pâinea cu mistria? Mama ofta: — Ai dreptate. Şi nici n’are putere. Dar dacă-i place lui? — Mai bine nu-1 ţineam după mine, îşi făcea imputări tata. Apoi, tot el: — Sunt şi meserii mai uşoare... Se amestecase, în zilele acelea, şi vărul tău, Ne- bunul, care însă nu avea, cum ai zice astăzi, autoritatea morală să-şi impună părerile, măcar că ele cuprindeau un grăunte de’nţelepciune. Dar era repezit în cuvinte, îngăduindu-şi să vorbească a-lor tăi, cum vorbea părinţilor lui. „Trageţi la sărăcie, fi-v’ar meşteşugul al dracului. Viaţă porcească. Vă stă pe cap şi nu ştiţi cum să scăpaţi de el. Luaţi-i mai bine cărţi, să înveţe în particular şi să se ducă la anul, la examen”. Tata l-a poftit să nu mai calce pe la voi, şi Nebunul a plecat furios.Te gândeai că spusele-i nu sunt necugetate, dar nu împărtăşeai felul lui de-a vorbi. Era nedrept cu părinţii tăi cari nu semănau» în ce priveşte creşterea copiilor şi iubirea arătată lor, cu ai lui. Nu te-ai putut, pe de altă parte, lepăda multă vreme de părerea tuturora, că lui Ghiţă îi lipsesc câteva doage şi că umblă brambura, fiindcă e puturos. Totodată erai descurajat. Ţi-era sili de carte. Ii era uşor Nebunului să dea sfatul ca tu să te pregăteşti singur. Cine să te îmboldească, însă, cine să te’ndrumeze? Te-ar fi putut ajuta et dacă era mai cumpănit, cu o fire mai apropiată de-a ta. Dar el era mereu în gură cu vorbele: „porcărie”- şi „porci”, şi trecea la altele, atunci când nu-şi lua- singur, furios, tălpăşita. Nu puteai să-i împărtăşeşti nici alte gânduri ale tale. Te simţeai, acum când te măriseşi, o povară pentru părinţi. Vedeai cum cântăreşte mama, în mană, banii pe cari îi aducea tata şi cum îi drămuieşte ca să se-ajungă. I! vedeai pe tata privind cu ochii în gol şi oftând din adânc. Ii auzeai uneori spunându-şi vorbe aspre din pricina sărăciei. Cât fusese, în toamnă, vreme bună, umblaseşi prin curte fără rost şi te tolăniseşi sub nuc, în mână cu-o revistă sau o fascicolă. Citeai şi-ţi fugeau ochii pe deasupra şi-ii sburau gândurile. — nu ştiai unde. Când s’a lăsat frigul şi au început ploile, tânjeai în casă, încurcând-o pe mama în treburile ei. In casă. şi să fi vrut să citeşti, nu puteai: te împiedicau copiii mai mici cu sbenguitul lor. — Mai ieşi pe-afară, că e frumos; mai du-te pe Ia poartă, îţi spunea mama fără vreun gând ascuns, dar tu îi tălmăceai altfel îndemnul: nu mai sta pe capul meu; vezi că nu e loc în odaie; alţii de seama ta nu se învârtesc in fusta mamei lor. Intr’adevăr, cei de seama ta erau Ia şcoli sau fuseseră daţi la meserii. Titi şi Lelioara, copiii mai mari ai domnului Arghiropol, erau, el la Cantemir, ea la Şcoala Centrală. Aveau şi uniforme noi, — Titi, costum cu vipuşcă roşie, Lelioara, şorţ negru cu guler alb, scrobit. Bică intrase ucenic la Socec. Alţii fuseseră băgaţi la fierărie, la tâmplărie. Tică mergea cu tat-su. Când te abăteai pe la poartă, privind in lungul străzii, nu mai întâlneai, ziua, niciun prieten. Strada pustie. Ţi se părea că vecinii au ochii asupra ta şi că, între ei, se întreabă dece cloceşti acasă- I-a şi spus tata Niculina, mamei, în auzul tău, intr’un rând, ce gând are cu tine, şi te-a durut că mama a înălţat din umeri, caşicând i-ar fi dat a înţelege că hotărîrea a- târnă de băiatul ei, că nu-1 poate sili să se ducă la muncă dacă el nu vrea, — Eu l-am pus pe goană pe al meu, să se duca cu tat-su, că n’o să-i dau crăpelniţă degeaba! a rostit mai departe ţaţa Niculina. şi mama s’a făcut că n’o aude atunci când tu ai fi vrut să-i arate răspicat că Intre Tică şi tine e o deosebire. Te întâlneai cu Bică în zilele de sărbătoare, când era lber. Işi lăsase părul cu freză şi purta cravată. Umbla cu un pachet de ţigări la el, încred nţându-te că fumează acum de faţă cu părinţii şi chiar cu lucrătorii la atelier. Minţea. Vedeai că-şi dă şi alte aere cu tine, zornăindu-şi banii în buzunar şi invi tându-te, darnic, la Paraschiv să beţi o bere. Se lăuda că a şi început să’nveţe meseria, care nu e grea. Căpăta bacşişuri dela lucrători, când le aducea, îa prânz, mâncarea de!a birt şi câştiga şi dela clienţi când se ducea la ei cu corecturile. ,.Pică, mă, pică în fiecare zi patruzeci, cincizeci de bani, şi babaca nu ştie de ei! te informa el, sunându-şi mereu gologanii în pantalon. 11 auzeai pentru întâia oară, spunând despre părinţi, ,,babaci“, şi mai învăţai dela el şi alte cuvinte, necunoscute până atunci. — Nu vrei, mă, să mergi şi tu acolo? Mai are nevoie de băieţi. Vorbesc eu cu Măgăreaţă, te-a asigurat cu voce de protector. — Cine e Măgăreaţă? — Şeful- II chiamă domnul Costică, însă i se zice Măgăreaţă. — De! Eu ştiu? Să mă mai gândesc. — Aiurea! Nu vrei, eă ai auzit că tipografii sunt ofticoşi. — N’am auzit. — Aşa crede lumea. Nici pe mine babaca n’a vrut la început, să mă lase, că zicea că plumbul cade la plămâni. Zexe! Cade, şi se spală cu bere, cu ţuică şi cu vin. Sâmbătă seara, când iau leafa, lucrătorii spun: Mergem la baie să udăm plămânii că e cu plumb pe ei. Şi se duc la cârciuma de pe Belvedere. Se strângeau, uneori, dumineca, mai mulţi prieteni ai tăi şi toţi se întreceau în a-şi povesti întâmplări de pe la atelierele unde lucrau. Sc măsurau din ochi, privindu-şi hainele pătate cu ulei, cu vopsea, cu cerneală, şi îşi arătau mâinile bătătorite sau scrijelate. Spuneau, după două, trei cuvinte: ,,aiurea“; „zexe“, scuipau printre dinţi şi trăgeau din chios- tecuri. Faţă de tine se purtau cu bunăvoinţă şi cam de sus, căci tu nu ştiai câte au învăţat ei în lumea în care se duceau. Nu mai erau puştani şi se vedea asta din faptul că vorbeau despre părinţi ca despre nişte babaci care nu mai îndrăznesc să le pună mâna în cap- Câte unul recunoştea, însă, în treacăt, că şeful sau un lucrător îi poartă sâmbetele şi-l plesneşte când i se pare că nu e cu mintea la treabă. Mai târziu ai ştiut că aproape toţi făceau, cel puţin timp de un an de zile, muncă de slugi şi de trepăduşi, la cheremul stăpânilor, al şefilor şi al tuturor lucrătorilor. Chiar la atelierele mari, ucenicul era trimis la patron acasă şi ducea coşniţa de târguieli din piaţă. Lucrătorii îi trimiteau să le cumpere mâncare şi ţigări sau să fie purtători de bilete de dragoste, acolo unde lucrau şi fete. însuţi tu ai fost dădacă la copiii unuia din patroni, mergând cu doi dintre ei in Cişmigiu. Ţi se pusese în vedere că dacă nu ai grijă şi copiii coboară de pe trotuarul bulevardului, mănânci bătaie. Erau un băiat şi o fată, băiatul de opt ani, fata de şase. Tu aveai treisprezece ani. Când ai vrut să-i iei de mână, ca să fii sigur că nu-i vatămă nimic, şi-au ferit mâinile, iar fata şi le-a şters de rochiţa, măcar că erai curat. Mergeai in urma lor şi ţi se părea că eşti un văcar mic după doi viţeluşi gătiţi. Aveau bani şi, în Ciş- migiu, se aşezau la o masă, la Buturugă, unde beau lapte bătut şi mâncau cornuri. Stăteai Ia doi paşi de ei, in picioare, mereu împiedxându-se chelnerul de tine şi gonindu-te. Ii apuca sbenguitul pe alei şi fugea fata într’o parte şi băiatul intr’alta, poate ca să te pună pe tine in încurcătură, fiindcă ţi se părea că sunt înţeleşi şi că-şi fac semne. Dacă se rătăceşte vreunul sau i se întâmplă ceva, al tău e dracul. Odată s’a impotrivit băiatul să se lase ţinut de mână. Te-a lovit cu vârful pantofului în fluerul piciorului şi a- tunci l-ai strâns ceva mai tare. Te-a luat de urechi mama lui, când i-ai adus acasă şi ţi-a pus In vedere să nu te mai atingi de copiii ei. Altădată ai simţit că te cuprinde ameţeala şi ţi se năduşeşte fruntea: băiatul şi fata intraseră în pământ. I-ai căutat prin toate boschetele şi i-ai găsit ascunşi dinapoia unui copac pe lângă care trecuseşi de mai multe ori. Ii înveselea căutarea şi spaima ta. Când un ucenic se dădea pe lângă un lucrător să prindă ceva din taina meseriei, acesta, pl'ctisit, îl gonea: „Pleacă, mă, de-aici; ce-mi stai ca piaza rea?“ Se apropia de altul. Acesta îl întreba dacă are surori i7. — Zilele vieţii tale şi spunea vorbe urîte cu privire la ele. Un lucrător îşi aducea aminte, văzându-1 pe ucenic aproape, că-i e sete; îl trimitea să-i aducă un pahar cu apă, bea trei sferturi, îl stropea cu restul şi-i spunea: „Şterge-o!" Dacă, din iniţiativă proprie, un băiat se apropia de-o maşină sau punea mâna pe vreo unealtă şi încerca, de capul lui, să se deprindă cu ea, şeful şi lucrătorii îl înjurau. Multor ucenici, până la urmă, le venea mai bine să nu facă nimic sau să fie puşi Ia treburi care n’a- veau legătură cu meseria. Dacă erau trimişi după ţigări, zăboveau un sfert de ceas pe stradă- Mergeau pe îndelete şi căscau ochii prin toate locurile când trebuiau să ducă vreun lucru în oraş. Căpătau un bacşiş şi-l cheltuiau în primul rând pentru ţigări pe care le fumau pe stradă ca vagabonzii sau în privata atelierului. Căpătau bacşişuri şi sâmbătă seara, dela lucrători, când aceştia luau salariul. Bacşişul şi leafa de doi lei pe săptămână făceau din ei făpturi care îşi îngăduiau lucruri ce nu le erau în putinţă până atunci. Jumătate din bani îi ascundeau de părinţi şi-i cheltuiau dumineca. Dacă le rămânea ceva, păstrau pentru rişcă, la atelier, în ora dela prânz. Cine avea curaj mai mult, işi trăgea pe sfoară patronul la vreo cumpărătură. Se îmbogăţeau cu vorbe urite auzite dela alţi u- cenici şi dela lucrători. Spuneau, ia rându-le, măscări fetelor ucenice din acelaşi atelier sau aţineau calea altor fete mici dela alte ateliere. Când vreun lucrător cumsecade chema pe un ucenic lângă el, şi-i arăta ceva sau îl punea să lucreze la ceva, băiatul pismuia pe ceilalţi ucenici cari îşi pierdeau vremea pe-afară sau se înghioldeau printre maşini ori pe după stivele de materiale. Văzân- du*l fără tragere de inimă, omul se sătura, îi dădea- o palmă şi-l gonea, mai cu seamă dacă ucenicul stricase vreun lucru. In starea de înapoiere în care se găseau pe atunci, cei mari nu se grăbeau să formeze lucrători buni din ucenicii puşi la îndemâna lor. Unii vedeau în copii, viitori concurenţi. „Suntem şi aşa destui11, era părerea lor. Alţii nu cunoşteau ca metodă de predare a meseriei decât bătaia. Fuseseră bătuţi şi ei când erau ucenici. Spunea unul, aproape cu mândrie: „Ce mă-ta bâzâi. mă, că te-am atins? Pe mine mă pocneau până am ajuns calfă. In săptămâna când mi-am scos carnetul de lucrător, m’a bătut în fiecare zi tot atelierul şi pe urmă am mers cu oamenii sâmbătă seara şi m’au sărbătorit11. S’ar fi zis că nici patronilor nu le convenea să se grăbească a scoate lucrători noi. Nu se grăbeau să-i pună pe ucenici, chiar in anul al doilea, să lucreze. Până învăţau, ucenicii nu le erau cu nimic de folos, încurcau locul in atelier, îşi pierdeau lucrătorii mai vechi timpul cu ei, iar când, după patru ani, ieşeau calfe, se obrăzniceau, cereau salariu mare, sau plecau în altă parte. Deaceea, ii ţineau un an, un an şi jumătate şi le făceau vânt, mai cu seamă dacă părinţii veneau cu pretenţia ca băiatul lor să nu mai fie pus la căratul lemnelor, acasă, la stăpân. Işi luau tălpăşiţa şi ucenicii, sătui de corvoadă sau de bătăi. Intrau în alt atelier, unde li se recunoştea oarecare vechime, ori se apucau de altă meserie. Te-ai hotărît să intri şi tu la Socec, unde lucra Bică, mai întâiu pentrucă-1 cunoaşteai pe el şi pentrucă el avea acolo o vechime de şase luni. Pe urmă Bică spunea că la ei „nu se bate”, fiindcă nu dă voie Măgăreaţă, şeful, care a amendat pe un lucrător când acesta rupsese urechea unui ucenic. După trei luni, băieţii sunt puşi să înveţe casele de litere şi sâ dea corecturi- El a Început acum să împartă litera. Nu ştie dacă o să rămână la zeţărie. Poate c’o să se ceară Ia maşini, unde ucenicii învaţă numai de cât să tragă cărţi de vizită la Boston şi nu mai are voie nimeni să-i trimită să le aducă apă sau să le cumpere ţigări. Bică primeşte un leu şi optzeci de bani pe săptămână, leafă, şi cu ce-i mai „pică” — vorba lui — ajunge la patru lei, câteodată la cinci. Bagă mâna în buzunar ca să te convingă şi-ţi şrată în palmă vreo doi Iei. Era iarnă când, într’o dimineaţă de luni, a venit Bică la tine şi ai plecat cu el. — Ai vorbit cu şeful? Sunt locuri? l-ai întrebat. — N’am vorbit, dar nici nu trebue. Au fost an gajaţi şi săptămâna trecută doi băieţi. Te bag înăuntru şi-i spun lui Măgăreaţă că suntem veri. Ţine la mine. Când aţi ajuns, lucrătorii şi lucrătoarele intrau sub privirile portarului care Ii măsura din ochi. Bică ţi-a făcut semn să mergi lângă el şi a căutat să se furişeze dimpreună cu tine, pe lângă paznic. Braţul acestuia s’a proptit deodată ca o barieră de tren în faţa voastră. — Tu? a întrebat el cu voce aspră. — Păi, eu..., a îngăimat Bică. Voia să-i spună că el lucrează de şase luni acolo. Cum, nu-1 cunoaşte? — Nu tu. Astălalt. Nu mai făcea pe prostul. — El... El... domnul Costică.. a mai spus Bică. — Şterge-o! Tu dă-te la o parte, a poruncit portarul. Şi te-a împins la spatele lui ca pe-o mătură, continuând să-şi exercite controlul asupra celorlalţi. L-ai văzut peste capetele oamenilor, pe Bică, înălţat pe-o ladă, înăuntru, făcându-ţi încurcat semne din care ai priceput că s’a întâmplat să fie cu ghinion şi că să mai aştepţi. Pe urmă l-a luat şi pe el valul. După vreo douăzeci de minute, când nu mai intra nimeni, portarul şi-a întors capul spre tine, dar tu i-ai întors spatele şi te-ai depărtat. A fost cu ghinion, într’adevăr, şi ţi s’a părut că drumurile tale sunt închise pentru totdeauna la Socec, din pricina portarului care te luase la ochi. Nici Bică, nici şeful lui şi nici măcar stăpânii tipografiei nu vor mai pu* tea să treacă peste bariera pe care portarul o co- borîse între tine şi uşa de intrare. Erai, într’un fel, mulţumit că s’a întâmplat să fie aşa. Nu te trăgea inima. Te gândeai iarăşi la vorbele Nebunului: să te prepari singur pentru întâia de liceu şi să te înfăţişezi la examen, în particular Mai sunt şi alţii şi a fost şi el, care au făcut la fel. Faci rost de bani să-ţi cumperi nişte terfeloage dela anticari şi nişte caiete şi toceşti singur. Te va a- juta, din când în când, Nebunul, care te-a mai mu- > ştruluit odată: „La carte, mă, la carte! Nu mai trăgea a rău ca ăştia...”. Ăştia erau toţi din neamul vostru care se împăcau să trăiască cum apucaseră. Trecuseşi pe trotuarul celălalt şi nu ştiai ce să faci, fiindcă Bică îţi spusese prin semne să aştepţi. Te ispitea gândul s’o iei din loc şi să te înapoiezi acasă. Iţi părea bine că, la plecare, nu mărturisiseşi mamei hotărîrea ta, aşa că nu va trebui să-i dai nicio lămurire. Te uitai la vitrinele ceaprazarilor şi parcă te ţinea ceva în loc. Nu era frig. Dacă Bică vine şi te cheamă, şi portarul nu te mai opreşte la intrare — ce-ar fi să încerci? Sunt băieţi cari fac două lucruri deodată: muncesc undeva şi învaţă şi carte. Vărul tău Ghită Nebunul dăduse exemplu! Omului Mascat dela circ, care era şi campion la luptele franceze şi student. Mai dăduse exemplul elevilor lui Moceanu, care erau, unii, meseriaşi şi funcţionari, şi în acelaş timp urmau educaţia fizică pentru a se face maeştri de gimnastică. Bică a ieşit peste vreun ceas şi jumătate după ce amorţiseşi căscând ochii la toate vitrinele de pe strada în pantă. Avea în mână un sul gros, învelit în hârtie pătată de cerneală. I-ai văzut mutra necăjită şi iar te-ai bucurat. — Eşti aici, mă? «£bS — Păi, nu mi-ai făcut tu semn să... — Adevărat. Insă nu s’a putut. Avea draci Măgăreaţă. Mi-a zis că are destule haimanale. Aşa e el, mai cu seamă lunea când este după chef. Bine că m’a trimis cu corecturi la domnul Dragomirescu,. că nu puteam altfel să viu să-ţi spui. — Mi-am luat seama şi eu. Nu mai vreau să intru Ia tipografie. Nu-mi place. —Dece, mă? Adică acum a început şi mie să nu-mi mai placă. Poate că o să mă rog să mă treacă în librărie. Aşi avea şi cărţi de cit.t, câte vreau. Te-ă dus tuşa Tudora, sora mamei, la Sfetea, în atelierul de legătorie de cărţi. Ea lucra mai demult acolo. Era mereu bolnavă, cu gâtul ciuruit de scrofuli care ieşeau într’o parte, se închideau, şi răbufneau în partea cealaltă. Cu o soră proastă, cu un frate zevzec, era nevoită, după ce i-au murit părinţii, să ducă ea singură povara traiului, şi o ducea, fără să se plângă nici de boala care-i măcina tinereţea, nici de munca de fiecare zi, plătită cu un leu şi douăzeci de bani. Ea a fost mai cu scaun la cap decât Bică, fiindcă mai întâi a vorbit la birou pentru tine şi apoi te-a luat. întreprinderea lui Sfetea era la Sfântul Gheor- ghe, înghesuită într’o curte lungă şi îngustă, cu o poartă înaltă de fier, ca o poaită de închisoare. In faţă, pe stânga, era locuinţa patronului, iar pe dreapta depozitul de hârtie, de mucava şi de accesorii pentru papetărie. Atelierele se aflau în fund, suprapuse, înghesuite, — jos maşinile, sus zeţăria şi, deasupra, legătoria dimpreună cu cartonajele. O scară de fier, cu răsuceli de burghiu, făcea legătura Intre etaje. Aer puţin, soare puţin. Lucrau mai mult fete la legătorie şi cartonaje, sub conducerea unui şef gras (i se spunea Borţosul). care era vesel cu lucrătoarele. Era vesel şi rău şi porc. Nu se despărţea de lumina voioşiei care plutea pe obrajii lui umflaţi, trandafirii, şi licărea în ochii-i mici, jucăuşi, când le înjura cu o limbă spurcată şi le trântea în cap un maldăr de cutii de carton neincheiate bine. Când era în toane cu adevărat bune, spunea măscări la auzul cărora unele chicoteau iar altele îşi băgau capul în piept, cu obrajii ca sfecla. Te simţeai ruşinat, auzindu-1 în astfel de prilejuri, pentru tuşa Tudora, care, la rândul ei, îţi ocolea privirea. „Ce om bun!” ai gândit când ea a străbătut cu tine atelierul şi te-a înfăţişat lui. El era în fund, la un birou de comenzi, şi în t;mp ce Tudora îngăima: „L-am adus... V’am vorbit, ştiţi...”, omul îşi plimba ochii râzători dela ea Ia tine. „Ştiu, ştiu...” a spus el şi gura i s’a deschis ca pentru a râde, însă râsul a fost de bunăseamă, în- lăuntrul pântecului Iui, fiindcă n’a ajuns pe buze şl nu l-?i auzit. „Ai mai fost undeva?” te-a întrebat, iar tu ai răspuns încet: „Nu!” „Bine, bine!” a mai spus el, ridicându-se şi plimbându-şi o palmă ca o perniţă pe obrazul tău. „Ce om bun!” gândeai iarăşi în momentul acela, măgulit parcă de mângâierea lui, dar ai simţit o usturime cumplită fiindcă îţi prinsese cu două degete sfârcul urechii şi trăgea în sus. In vremea asta continua să te învăluie într’o privire caidă şi să zâmbească. A râs pe urmă scurt: „Haha!” şi i-a spus cu o voce schimbată, aspră, tuşei Tudora care avea în ochi o svâcnire de spaimă: „Bine, bine, la treabă!”. Treabă n’ai avut nici în ziua aceea şi nici în alte zile. Stăteai ca un căţel pe lângă mătuşa ta, mereu' cu părerea că vremea bate în loc. Te stânjeneau fetele şi femeile printre care te aflai şi care, în timp ce lucrau cu mişcări repezi, îşi aruncau una alteia vorbe înnecate în râs. De cele mai multe ori făceau glume pe socoteala Borţosului, râzând de burta lui şi de mersul lui legănat. Făceau şi alte glume care te sileau să laşi capul în jos sau să te depărtezi cu paşi înceţi. Când au văzut că eşti ruşinos, găseau o plăcere să-şi facă semne şi să te necăjească cu tot felul de întrebări. In lipsa şefului din atelier se sbenguiau cu vreo trei lucrători, a- runcându-şi cocoloaşe de hârtie şi spunându-şi vorbe cu două înţelesuri. 1 Măcar că lucrătoare veche, tuşa Tudora trecea; nebăgată în seamă. Printre fetele şi femeile tinere, sănătoase, sglobii, ea era ca o umbră. Abia acum, în mijlocul tuturor celorlalte făpturi, vedeai cât de umilă şi de bolnăvicioasă este ea. Şi suferea! simţind că în ea nu ai nicio protecţie. Nesfârşită şi grea a trecut pentru tine întâia zi Ai stat îngheţat lângă mătuşa, cu simţământul că eşti de prisos şi că te afli, ca un cintizoi, prins într’o colivie. Te-a podidit de vreo două ori plânsul. Te-ai gândit că ţi-ar fi tare ruşine dacă te-ar vedea, aşa bleg şi speriat, Bică şi prietenii tăi, care se lăudau cu viaţa din atelierele lor. In câteva rân* duri te-ai întrebat cum ai face să te retragi încetişor şi să fugi de acolo. Ştiai, însă, că pentru asta, trebuia să treci prin atelierele de jos, să străbaţi curtea lungă şi să ajungi la poarta de fier, unde ai fi fost dator să dai socoteală portarului. Te oprea, pe de altă parte gândul că tuşa Tudora ar fi trebuit să dea socoteală Borţosului pentru nepotul ei. Şi te mai oprea temerea că mama şi tata au să creadă că nu vrei să munceşti, că ts-ai învăţat cu trân> dăvitul. că vrei să stai şi să mănânci degeaba. — Gata! a spus tuşa Tudora, punând de o part® unealta mică de os, ca un cuţit, cu care îndoia co- lile şi acoperindu-şi cu palma un căscat. In momentul acela şi celelalte fete s’au ridicat, vorbind şi râzând, acum, tare. — Plecăm? ai întrebat crezând că s’a mântuit ziua. — Unde? s'a mirat şi a zâmbit cu ironie blândă mătuşa. Mâncăm. E ora prânzului. — Cum a fost? te-a întrebat mama când ai venit acasă, adus de mătuşa Tudora până la poartă. — Bine! ai răspuns cu o voce care nu era a ta, cu privirile într’o parte. Ai mâncat şi simţeai că fiecare dumicat se împotriveşte să lunece şi că lacrimile pe care le alungaseşi toată ziua din ochi, se îngrămădiseră în gât. Ursuzenia ta a fost tălmăcită ca semn al oboselei. „Aşa e la început. Pe urină te deprlnzi“, a fost constatarea şi consolarea mamei. „Legătoria de cărţi este meserie bună şi curată, şi norocul tău este c’o ai pe Tudora care poate să pună o vorbă pentru tine“, continua mama şi tu dădeai din cap şi te simţeai mâhnit că între vorbele ei şi gândurile tale era o nepotrivire atât de mare. „Ce bine ar fi să mă îmbolnăvesc in noaptea asta, îţi spuneai; să mă scol cu gâtul astupat de gâlci, şi mama să nu mă lase să plec... Sau mătuşa Tudora să uite mâine dimineaţa să treacă să mă ia, cum fusese vorba; aş întârzia şi nu m’aş mai duce de loc, fiindcă m’ar trage de ureche Borfaşul...” Nu s’a întâmplat nici una, nici alta. Ai pornit în ziua următoare cum porneşte mielul la tăiere. Aveai pacheţelul tău cu mâncare: halva şi-o bucată de pâine. Afară de şef şi de un lucrător sau doi, lucrătoarele şi ceilalţi mâncau ce-şi aduceau de- acasă: magiun, brânză sau, în crăticioară, iahnie de cartofi, fasole, varză călită. Cu mândrie arăta cineva doi ardei umpluţi, ori o bucată de carne friptă. Numai câtorva, cu salariu mai mare, ie da mâna să se ospăteze de la birt. Ucenicii le aduceau o farfurie cu ciorbă sau una cu mâncare scăzută. Singur şeful mânca două feluri şi bea un sfert de vin. Ai socotit ca un semn de cinste şi încredere din partea lui când te-a trimis pe tine să-i cumperi de mâncare. Făceai patru drumuri: întâiul când îi aduceai lista să-şi aleagă bucatele; al doilea când veneai cu primul fel şi cu pâinea; al treilea când îi aduceai felul al doilea şi vinul; al patrulea când duceai înapoi farfuriile şi sticla, golite. La orice treabă te-ai fi găsit, trebuia să fii cu o* chil pe ceas şi, cu cinci minute înainte de ora douăsprezece, s’o sbugheşti ca să ieşi cel dintâi pe poartă» când ea se deschidea, să alergi într’un suflet la birtul din colţ cu Bărăţiei şi să ceri lista de mâncare; să fugi înapoi şi s’o ţii sub nasul şefului la lavabou, lângă closet, In timp ce el işi spăla mâinile; o citea de sus până jos, măcar că in fiecare zi se oprea Ia ciorba de perişoare şi la ciulamaua cu oui; îţi dădea comanda, râdea trecându-şi limba peste buze, te stropea in ochi cu apa de pe mâini şi te întreba: ,,Ai ve- nit?“ Aduceai ciorba care frigea, cumpănind-o în aşa fel, încât să nu se verse şi nici să nu mânjească pereţii farfuriei; nu uitai să baei în buzunar un arJei verde şi să i-1 pui alături; pâinea o ţineai strânsă la subţioară. Goneai apoi după ciulama şi ajungeai tocmai când Borţosul strivea în lingură ultima peri- şoară. Aşteptai lângă el să isprăvească şi al doilea fel ca să duci la birt, înapoi, farfuriile- Ciulamaua, şeful o mânca pe îndelete, învârtind furculiţa cu dumicatul în coca moale până il umfla ca un bur&e. Când il băga în gură, se umplea pe mustăţi. CI pea spre tine cu ochii albi, de gâscă. Bucata de pui o ducea la gură cu mâna şi-şi lingea degetele şi iar clipea spre tine. Işi turna vinul intr’un pahar de tablă, care era al lui. Simţea din nou o plăcere să arunce în o- brazul tău ul :mul strop ceea ce pentru tine era încă un semn de bunăvoinţă din partea lui. „Aşa, mân- zule, bravo, a fost bine. Galop!“ Adică: ridică de pe masa lui farfuria şl sticla, şterge cu cotul firimiturile şi ia-ţi calea. Pauza pentru masă era de-un ceas, din care a* proape trei sferturi îţi treceau servindu-1 pe Borţo- sul. Tuşa Tudora te aştepta ca să mâncaţi împreună, repede, ce-aveai tu şi ce-adusese ea. Era bucuroasă că şeful te-ales pentru treaba dela prânz, tălmăcind şi ea că i-ai intrat Borţosului sub piele. A avut o întărire in privinţa aceasta, când a văzut că şeful se opreşte lângă tine şi-ţi dă un bobârnac şi râde. Tuşa Tudora se uita fericita la lucrătoarele din jurul ei şi râdea şi vrea parcă să-ţi spună: „Vezi, vezi, că este bine?" Te duşmănea însă Mircea, ucenicul pe care Bor- ţosul il detronase din funcţia pe care o aveai tu a- cum, fiindcă venea cu mâncarea sleită şi cu urme de degete pe farfurie. împreună cu ceilalţi băieţi din atelier, se ferea de tine şi îţi spunea ,,caiafă“, cuvânt pe care la început nu-1 pricepeai. Ţi-a pus într’o zi piedică, iar într’altă zi şi-a şters mâinile pline de scrobeală în părul tau. Era văr cu un lucrător tânăr care-ţi purta pică şi-ţi spunea în batjocură „savan- tule“, fiindcă te vedea citind înainte de începerea lucrului şi în timpul scurt care iţi rămânea la prânz. Dacă te apropiai de el, să priveşti cum lucrează şi să înveţi ceva, te alunga. E drept că acum nu mai stăteai degeaba. Erai pus să fierbi scrobeala in curte, cu grija să nu iasă nici subţire, nici groasă şi nici cocoloaşe să nu se facă. Dacă greşeai, lucrătoarele şi lucrătorii te spoiau cu pensula pe nas şi te certau. Cărai, cu ceilalţi ucenici, mucavale din magazie, treabă greu de îndeplinit pa scara de fier cu trepte înalte, lunecoase şi răsucite. Conştiincios şi timid, purtai mai multe mucavale in braţe şi făceai drumuri mai numeroase decât ceilalţi. Trecând prin atelierul de maşini, de unde începea scara, vă înghionteau lucrătorii deacolo, fiindcă se împiedicau de voi. Se ’ntâmpla ca, pe scară, când urcaţi cu povara în mâini, un lucrător sau o lucrătoare să coboare. Deşi lor le venea mai uşor să urce înapoi până treceaţi, vă sileau să coborîţi jumătate din scară ca să le faceţi loc. Adesea vă căutau pricină ucenicii dela maşini şi dela zeţărie. O altă treabă a ta şi-a celorlalţi băieţi, mai ales la sfârşitul săptămânii, era să duceţi în depozitul din curte sau la librăria de peste drum, registrele, caietele şi cărţile broşate, precum şi cutiile de carton. Cutiile erau cele mai uşoare şi registrele, cele mai grele. Dar vi se puneau cutii multe în braţe, şi ele lunecau şi dădeaţi de naiba când se năruia maldărul lor, fiindcă se murdăreau şi se turteau. Pentru fiecare cutie stricată, luaţi o palmă pe după ceafă. Registrele atârnau ca pietrele, iar marginile lor vă tăiau mâinile. îndeletnicire plăcută şi uşoară era făţuitul colilor de hârtie pentru registre şi cu deosebire pentru broşuri. Treaba aceasta o făceau şi fetele. Mai întâi, că şedeaţi pe scaun la mesele lungi. Apoi, că întreaga o- peraţie se reducea la potrivitul colţurilor coalei şi la păturirea ei în opt sau in şaisprezece pagini. Ca să nu le păturiţi pe dos şi să iasă greşită numerotaţia, trebuia să fiţi cu luare aminte la cifra lămuritoare din colţul de jos. Când făţuiai broşuri, te bucurai fiindcă. în timpul lucrului, îţi puteai arunca ochii pe conţinutul paginilor, — cărţi de şcoală sau de literatură. Lectura te fura uneori şi atunci tuşa Tudora iţi făcea, mustrătoare şi speriată, un semn cu cotul. Deasupra atelierului era podul la care ducea o scară de lemn. A venit într’o zi un funcţionar din librărie, a vorbit cu şeful şi şeful v’a chemat, pe tine şi pe încă doi băieţi, spunându-vă să vă urcaţi în pod şi să faceţi regulă acolo. Sunt in pod reviste şi cărţi vechi pe care trebue să le alegeţi, revistă cu revistă, carte cu carte, fiecare după titlul ei, şi să le aşezaţi In teancuri. A urcat şi el cu voi. A urcat şi funcţionarul din librărie. Cât ţinea podul, pardoseala era căptuşită cu tot felul de cărţi şi reviste, claia peste grămadă, cu praful de-o palmă peste ele. Era în vară şi dogorea soarele pe acoperişul subţire de deasupra şi era In pod ca ’ntr'un cuptor. — Uite, băieţi, v’a explicat de data aceasta funcţ’o- narul din librărie, asta este revista Vatra. Asta e Viaţa. Asta e Convorbiri. Şi mai sunt şi alte reviste. Astea sunt cărţile. Fiecare cu titlul ei. Vă uitaţi la titlu, o ştergeţi de praf şi o puneţi pe fiecare la locul ei, una peste alta. Care e ruptă sau murdară prea mult, o daţi deoparte. Ai priceput cel dintâiu şi, oricum, te-ai bucurat mai mult decât ceilalţi băieţi cari se scărpinau în cap şi se uitau la acoperişul care frigea. — Ne-a luat dracul. Ne prăjim aici, au spus ei, după ce Borţosul şi funcţionarul au coborit, lăsân- du-vă singuri. Nu numai că v’aţi prăjit o lună întreagă, dar aţi îngh:ţit cu nemiluita şi praf. Când însă au văzut că sunt de capul lor toată ziua, că nu vine nimeni a- colo şi că pot să se tolănească şi chiar să doarmă, s’au bucurat. Făceai tu treaba şi pentru ei, o făceai cu o încântare care alunga oboseala şi-ţi lăsa părerea da rău că ziua e prea scurtă. Grija să nu rămâneţi singuri acolo şi după ce se încheia lucrul, o aveau ei, vârîndu-şi capul prin gaura podului ca să vadă dacă în legătorie mai este cineva. Erau acolo tipăriturile editate de Sfetea şi rămase nevândute: numere din Vatra, din Viaţa, din Convorbiri Literare, cărţi de Coşbuc, Vlahuţă, Dela- vrancea. Slavici, Caragiale. Ai citit, pe rupte, cu grabă, sărind peste rânduri şi pagini, de teamă că s’ar putea să se întâmple ceva, să fii luat în atelier şi să-ţi rămână o revistă, o carte, necunoscute. Recunoaşte acum că ai băgat şi în sân, din ele, şi-ai adus acasă, dar numai exemplare jerpelite ca să a», în cazul când te-ar fi prins, circumstanţa uşurătoa- re că erau maculatură. Seara erai cu praf în gât, în păr, pe mâini şi’n haine. Işi ieşise şi mama din ale ei când te vedea, fiindcă ea spusese că legători-a e o meserie curată. Nici tatăl tău, care venea dela binalele lui, nu era ca tine. Se umplea bătătura când îţi curăţa îmbrăcămintea. Şi erai răscopt de arşiţa din pori şi te dureau şalele stând toată ziua aplecat deasupra hârţoagelor. Ai plecat la începutul iernii în împrejurări care te-au umilit şi te-au făcut să suferi, încât te gând1- 18. — Zilflle vieţii talc seşi vreo două zile să te spânzuri sau să te arunci pe linia ferată. Isprăviseşi treaba în pod, chiar spre părerea de rău a celorlalţi doi ucenici, care, când nu se tolăneau şi dormeau, se cătărau prin ferestruica podului, pe casă. şi aveau dinaintea ochilor priveliştea oraşului. Ca să le fie şederea mai plăcută, aruncau cu ce le venea la mână peste vreo trei străzi, fără să ştie nimeni de unde le cădea bucuria în cap. Tu ai avut alte două bucurii când ai coborît în atelier. Mai întâi, că scăpaseşi de îndatorirea de-a aduce şefului mâncarea dela birt. Reintrase Mircea în drepturile lui. A doua, că ai fost pus la lucru in legătură cu meseria pe care o învătai. Erai ucenic cu destulă vechime. Te-au pus să broşezi, adică să coşi coală cu coală. Tuşa Tudora ţi-era dascăl în ora dela prânz. Te-au pus să ungi cotoarele broşurilor şi apoi să le îmbraci in coperte. Mai intraseră, în Septemvrie, câţ'va ucerjci, încât cei vechi scăpaseră aproape cu totul de corvoadă. Mircea nu uitase că, intr’un rând, Borţosul ţi*a făcut cinstea de-a te trimite pe tine să-i aduci ciorba, ciulamaua şi vinul, izgonindu-1 pe el. Te socotea şi-acum „caiafă”, adică omul şefului, mai cu seama că şeful nu te bătuse niciodată. * Ţi s’a arătat într’o zi un alt semn de încredere. Ai fost pus la maşina de tăiat mucavale în două, în patru, în opt, în orice măsuri era nevoie. Maşina era de mână, limitându-se Ia un cutit ca de ghiloti- «ă, pe care îl ridicai şi-l lăsai pesta coală. Trebuia ) doar să potriveşti pe suprafaţa netedă a maşinii un ZILELE VIEŢII TALE Destul, condei afurisit! Ce-ţi pasă dacă-i primăvară, Când n’ai cerneală’n călimară? Tânjeai după volumele din galantarul librăriei, cu coperte ilustrate, înfăţişând plaiuri, răsărituri de soare şi ţărani stând in amurg la sfat. Era pe vremea „Sămănătoru!u:“. Tânjeai după ele, dar nu le puteai cumpăra. Nu puteai nici să le şterpeleşti dela «egătorie. Găsiseşi un alt mijloc: trăgeai în fiecare zi câte o coală, dela Maşini, c mânjeai puţin ca să pară maculatură şi înfăşurai în ea legătura ta dela gii. Portarul nu gasea nimic rău în faptul că aveai fularul în pachet. Căutai să iei în flecare zi altă coală şi să alcătuieşti astfel volumul întreg. Mai găsiseşi un m'jioc să-ţi poţi cumpăra reviste şi alte cărţi. Câştigai trei lei pe săptămână. I-i dădeai mamei, sâmbăta, să-şi mai amăgească nevoile. Ea însă îţi dădea în timpul săptămânii douăzeci de bani pentru masa de prânz, în fiecare zi. Erau deajuns: cinci bani un sfert de pâine, brânză sau mezeluri de zece bani şi cinci bani pentru mere sau prune. Te-ai gândit să faci economie, cheltuind numai jumătate pentru pâine şi fructe. Cu şaizeci de bani, câţi iţi rămâneau, puteai să cumperi un volum din Biblioteca pentru Toţi şi revistele care apăreau. Nu era nimic; mâneai seara mal mult. Era însă ceva, fiindcă aî început să slăbeşti. Te durea deseori capul, dormeai prost. Nici poftă de mâncare nu mai aveai. „Nu-i prieşte aerul de acolo”, ai auzit-o într’o noapte, pe mama spunând tatei. „Meserie afurisită... D’aia sunt toţi ofticoşi”, a mormăit tata. Şi te gândeai, într’adevăr, şi tu la domnul Popes- cu, şeful tău, şi ia domnul Savel, amândoi cu obraji ca lămâia şi cu urechi vinete, subţiri. Aerul era în- tr’adevăr greu în atelierul cu miros de plumb, creo- lină şi şobolani. Nu te gândeai însă atunci să faci o legătură între starea ta şi faptul că păcăleai stomacul. Aveai ameţeli. Simţeai înţepături in pieit, parcă ar fi umblat mii de furnici sub ea. Te durea gâtu! şi, pipăindu-1, simţeai umflăturile gâlcilor şi te gândeai cu spaimă la mătuşa Tudora, ciuruită de scro- fuli. — Măi băiatule, spune mamă-ti să-ţi cumpere lapte, te-a povăţuit domnul Popescu, băgând de seamă că'ncepi să-i calci pe urme. P£ tata l-ai auzit într’o seară, în odaia de-a-lături: — Ce facem cu băiatul? Nu arată bine. E pierit. Găinează mereu. — Nu ştiu. Mă gândesc să merg cu el la Policlinică. A mers cu tine în ziua când n’ai mai putut să te duci la atelier. Iţi frigea fruntea şi-ţi ieşise la subţioară o umflătură. — Debilitate... Lapte... Supe... Odihnă, a fost constatarea şi sfatul doctorului. A mers mai uşor cu odihna, fiindcă din ziua aceea s’a încheiat munca ta in zeţăria dela Minerva. Cu deosebire n’a mai vrut tata să audă da tipografie. Greu a mers cu laptele şi cu supele. Neavând găini, au fost tăiaţi porumbei de ai tatălui tău, care nu stătea pe gânduri să-i jertfească şi nu-i mai alegea. A făcut insă mama rost şi de lapte. Era prin Iunie, aşa că o parte din întremarea ta ai datorit-o şi soarelui. Stăteai pa-o velinţă sub nac. şi ţi se părea uneori că eşti ca un pui de bogdaproste, dintre cei pe cari îi văzuseşi când erai mic, tânjind în Ţigănie. Aveai şi un simţământ de eliberare şi de vacanţă. Citeai şi dormeai şi te'trezeai apoi şi urmăreai un petec de cer prin frunzişul nucului. Gâlcile au dat îndărăt, nu mai s;mteai furnicături în corp, nu mai năduşeai, nu te mai durea capul. Figura mamei începea să se lumineze. Tata nu se mai uita pe furiş la tine şi nu mai pufăia pe nas. II, — Bilele rfetil tal? Fabrica se afla pe cheiul gârlei, lângă podul Şer- > j place să faci o treabă care nu cere nicio bătaie de cap, nu e aşa? Nu era aşa, însă avea dreptate. Ştiai dela început că munca pe care o făceai era fără de viitjr. De a- ceea nu ţi-a venit bine când te-ai pomenit prins cu arcanul parcă, în fabrică. Pe urmă, te-a luat apa cu nămol mult a vieţii din atelierul de împachetat. La mecanică şi Ia maşini erau câţiva lucrători şi erau mulţi băieţi de-o seamă cu tine, care purtau şorţuri şi şepci pătate cu ulei. Nu se băgau cu voi, cei de deasupra şi vă priveau, pe drept cuvânt, de sus. Munca ior era mai complicată, mai grea, băieţii dobândeau cunoştinţe pe care puteau să 3e desvolte, oricând, In alte ateliere şi fabrici. Erau şi mai bine plătiţi. — Nu e vorbă, cu cât se învaţă aici. a continuat secretarul, tocmai bine poate să iasă cineva un câr- paciu, însă decât de loc, e ceva şi atât. Tu nici cu atâta nu vr'ei să te alegi... Am văzut că citeşti, dar citeşti lucruri proaste. Păcat de bani şi de vremea pierdută. Nu vrei să-ţi baţi capu! cu lucruri bune care cer o sforţare, nu e aşa? Nu era aşa, însă avea dreptate. „Veselia" şi ,.Ran- devuul”, revistele cu care te văzuse, Misterele Parisului”, fascicola pe care o avuseseşi în buzunar, nu erau lecturi care să-i dea o părere bună. Demult nu mai aveai nici tu bune păreri despre astfel de tipărituri şi totuşi nu Ie înlăturai. El nu ştia aceasta. Nu ştia că citiseşi şi altceva, că demult dăduseşi trata biblioteca mică a vărului tău Ghiţă Nebunul, că te îmbolnăviseşi nemâncând pentru a putea să cumperi cărţi din Biblioteca pentru Toţi şi că furai coli tipărite dela ,,Minerva”, alcătuind acasă volume cu povestiri de Slavici, Gane şi Sadoveanu. I s’a părut că a fost aspru cu tine? A simţit că sub pleoapele tale se pregătesc să-şi facă loc două lacrimi? Ţi-a pus însemnarea în mână şi ţi-a spus: „Du-te. Vom mai vorbi“. Aţi mai vorbit după ce, căpătând curaj, i-ai împărtăşit câte ceva din viaţa ta şi din năzuinţele tale. — Timp ar mai fi să ’nveţi, te-a sfătuit el, insă nu a pus destulă convingere. Nici eu n‘am făcut decât cinci clase Ia şcoală. Trei le-am dat în particular, A trebuit să mă duc şi eu la birou, să lucrez. Adevărat, e greu... Este cam greu.. A tăcut, ca şi cura ajunsese la capătul unei fundături şi era nevoit să meargă Înapoi. A schimbat vorba, arătându-se gata să-ţi împrumute cărţi. Aducea de acasă, te chema In biroul lui, iţi dădea cartea şi te sfătuia s’o ascunzi, să nu spui nimănui din atelier despre legăturile dintre voi. S‘ar putea să afle Sgârcitul şi nu este nevo'e. Sgârcitul era patronul despre care el vorbea plin de dispreţ. — Am să-ţi dau „Avarul” de Moliere şi „Eugenie Grandet“ a lui Balzac, ca să înţelegi mai uşor ce fel de om e el. îmi face observate că nu-i dau lista cu cei ce întârzie dimineaţa şi cu cei care stau prea mult la closet, ca să-i amendeze sau să rm-i avanseze. Când zăreşte vreo copcă pe jos, sau vreun ac, mi le pune pe birou, ca să-mi arate că personalul îi risipeşte averea şi că nu sunt atent. F;lecam demult şi eu, dar mă gândesc că trebue să mă duc în curând să-mi fac stagiul militar, aşa că n'avea rost s? mai schimb. După ce termin armata, nu mă mai prinde. Cum nu ai tu, la fel nu am nici eu, aici, vreo perspectivă. Sunt contabil şi aş putsa să mă angajez la o bancă, la o societate, cu posibilitatea de a trcce dela un grad la altul, de-a câştiga mai mult, de-a trăi în altă atmosferă... In Septemvrie a fost încorporat. V’aţi despărţit. Dar după vreo două săptămâni te-a cuprins o descurajare, o silă de tot ce era în jurul tău, în fabrică, şi-ai plecat. Şi iarăşi te-ai aşternut pe şedere, acasă. Nu te-au mai întrebat nimic ai tăi. Ce gândea mama? Ce gândea tata? Se hotărîseră să te lase în voia ta. Erai destul de mare şi nădăjduiau uneori că, până la urmă, te vei descurca singur. Alteori îi încerca şi pe ei descurajarea- în legătură cu băiatul lor, dar se fereau s’arate. Nu uitaseră că, odată, erau cât pe aci să-l piardă. A fost mai bine aşa. Fiindcă, neîmboldit de alţii, te îmboldeai singur să-ţi faci un rost. Iarăşi te-ai gândit să ta faci tipograf. Lucra un văr al tău la Monitorul Oficial. Era în al treilea an. încă un an, şi ieşea lucrător. Şi era de o vârstă cu tine. Cu cât tăcuseşi la Mht'rva, cu cât învăţaseşi acolo, puteai să intri oriunde în anul al doilea. Te-ai angajat, pe temeiul unei dovezi a domnului Popescu, prin care acesta arăta că ai fost un an sub ochii lui în atelierul condus de el. Domnul Matache, şeful zeţăriei dela Monitor, a ţinut seamă de certificatul domnului Popescu, fiindcă erau prieteni şi învăţaseră meseria împreună. Ai fost pus dela început la regal. Erai şi mai mare decât ucenicii ceilalţi, astfel că ai fost scutit de corvezile începutului. Lucrătorii nu te trimiteau să le aduci apă şi nici să Ie cumperi, la prânz, mâncare. Nu te puneau nici să dai corecturi. In multe privinţe, şeful de aci se asemăna cu cel dela Minerva, prin seriozitate, bună purtare şi spirit de dreptate. Lucrai, şi mâna mergea uşor pe vingalae şl ave^l chiar asupra unor lucrători mai tineri, avantajul că puteai să descifrezi mai repede un manuscris şi să-i prinzi sensul. Iţi intrase în cap un gând care nu era nici inteligent, nici cinstit. Să rămâi câteva luni la Monitor, până prinzi mai bine meseria, şi apoi să pleci şi să te angajezi la o tipografie mica, dintre acelea care execută lucrări mărunţi, ca practicant. Tipografiile acestea erau ca ciupercile, cu două-trei case de litere, cu o maşină, două, de mână, cu personal neca- lificat, făcând treabă şi de zeţari şi da maşinişti. Acolo nu se cerea nici să ai certificate, nici să fii un lucrător iscusit. Dar, în loc d.» un leu pe zi cât aveai ca ucenic la Monitor, puteai să câştigi doi sau trei lei. Nu era nimic dacă rămâneai ciocănar, fiindcă în tot cazul nu te vedeai stând mult în meserie. Lucrătorii dela Monitor aveau o situaţie mai bună decât a altor tipografi. Aveau stabil tate şi dropt la pensie. Deaceea, se ţineau Ia o parte de colegii lor din celelalte atel'ere şi nu participau la acţiunile a- cestora când se formula vreo revendicare. Nedesvol- tată în întreg câmpul muncii, conştiinţa di clasă era şi mai puţin o realitate la tipografi. In nicio împrejurare, ei nu mergeau alături de ceilalţi muncitori, so- cotindu-se deasupra lor. Cei dela Monitor se socoteau, la rându-Ie. superiori colegilor din alte întreprinderi. Era o societate care se intitula „Gutenberg“ şt unde unul, Take Georgescu, trăgea sforile, cultivând un vag spirit corporatist, dar cu deosebire mentalitatea că interesele tipograf lor nu merg împreună cu ale celorlalţi muncitori. Take Georgescu îşi făcea treburile, iar Marghiloman il punea în coada listelor la alegeri, ca să se cheme că partidul conservator îngădue şi unui reprezentant al lucrătorilor să ia parte la viaţa politică alaturi de boieri. Cei dela Monitor nu făceau parte din societatea „Gutenberg“ care, pentru cotizaţiile plătite, asigura membrilor ei înmormântare cu s.eag şi cu discurs, li înmormânta inst'tuţia. O singură formă de organizare aveau, practicată dealtmintari în mai toate atelierele, fără statut =i fără comitet, cu un singur casier, iar acesta fără leafă şi fără scripte. Era un fel de casă de economie cu denumirea, care-i definea caracterul, de ,,Putregaiul”. Când luau salariul sâmbăta, lucrătorii depuneau în mâna casierului câţiva lei, care constituiau capitalul comun. Pe urmă se duceau la cârciumă şi cheltuiau jumătate sau mai mult din câşt gul pe-o săptămână. Cu cât le rămânea, era greu să facă faţă nevoilor în săptămâna care urma, iar avans nu puteau să ceară dela birou. Noroc că aveau ,,Put-eŢa- iul“ de unde se împrumutau, plătind la sfârşitul săptămânii datoria şi adăugând cotizaţia cu care se înscriseseră, pentru ca astfel capitalul fiecăru’a şi al tuturor laolaltă să nu se micşoreze. Era bine şi aşa» Era mai puţin bine când, după un timp, constatând că „Putregaiul14 a luat proporţii, că dispune de un fond mai mare, se hotărau să-l spargă şi să-l reia dela început. II spărgeau, organizând un chef mare şi consumând într’o singură noapte suma realizată de-a-lungul câtorva luni. Ai destăinuit planul tău de a pleca de-acolo unui practicant, cu care te împrieteniseşi, căutând să 1 convingi şi pe el să-ţi urmeze exemplul. Ei a adus la cunoştinţa unui lucrător, ce-i spuseseşi, iar acesta a comunicat domnului Matache. N’ai băgat de seamă că, din momentul acela, şeful se întuneca la faţă când te vedea. N‘ai înţeles dece te-a luat dela regal şi te pusese, alături de alţi ucenici, să alegi literele unei forme stricate. Pe urmă. ori-de-câte-ori trebuiau cărate pagini, jos la maşini — treabă de hamali şi de ucenici începători — te alegea pe tine. Intr'o zi, un lucrător ţi-a pus în braţe mai multe pagini decât puteai să duci şi ai văzut că una de deasupra nu era legată strâns cu sfoară. Ai spus: „Uite, se desface", dar el s’a răstit la tine. ţi-a pus în vedere că n’o să-l înveţi cum se leagă o pagină si că să deschizi ochii când mergi, că nu se întâmplă nimic. Ai deschis ochii, ai mers cu paginile cum ai fi mers cu ouă. dar pe scară pagina s’a făcut fărâme. Praful s’a ales de alte două pagini. Au căzut literele cu o răpăială de grindină pe scara în spirală. — I-am spus să nu ia atâtea pagini, a minţit lucrătorul, când domnul Matache a venit in anchetă. Erai cu celelalte în mână, într’o atitudine de tâmpit îmbufnat. Şeful te privea, duşmănos. Dacă ţi-ar fi dat o palmă, te-ar fi durut mai puţin decât vocea lui şuierată: — Ţi-este gândul la dracu, la plecare... Şi vrei să tragi şi pe-alţii după tine... Măgarule! Nu te-a dat afară. I-a părut rău că se năpustise a* supra ta şi i-a muslrat aspru pe lucrător că te încăr- case cu o povară dincolo de puterile tale. L-a dojenit şi-a doua zi. când tu n’ai mal venit, iar vărului tău i-a spus: — Ce, s’a supărat cavalerul ăla cu nas de ceară? Să facă bina să poltească mâine la lucru. N’ai mai poftit. Fără să te poftească cineva, te-ai înapoiat la fabrica de pe cheiul gârlei. Alungaseşi gândul de-a te angaja la vreun atelier mic de tipografie încropit lntr‘o singură odaie întunecoasă, cu pereţi jupuiţi şi Înnegriţi, cu aer de hrubă, unde patronul şi doi-trel băieţi îşi scoteau ochii şi-şi sfârtecau plămânii la un regal schilod şi la o maşină care gâfâia. Cunoştea! vreo două ateliere şi îţi aminteau cocioaba lui moş Ioniţă, cismarul cârpaciu din copilărie. In ele cu adevărat te pândea oftica de care scăpaseşi odată şi de care încă îţi era frică. Puteai să ta învoieşti pentru doi Iei pe zi. Insă la sfârşitul săptămânii sa întâmpla să nu capeţi nimic, fiindcă nici patronul nu se alegea cu nimic de pe urma câtorva imprimate făcute pentru firme nevoiaşe rău platnice. Din dojana secretarului deia fabrică păstraseşi o idee care acum pusese stăpârire pe tine, după ce multă vreme ţi-a dat pe departe târcoale: să înveţi mecanica. Şi s’o inveţi la fabrica de ace, trecând a- poi Ia un atelier sau la o fabrică mare, la Wolff sau Haug, unde ai fi putut să ta desăvârşeşti. Păcat că nu mai era secretarul acolo, fiindcă ai fi avut în el un prieten mai vârstnic şi un ocrotitor. Secretarul făcea armata, iar pe urmă va intra, aşa cum spusese, la o bancă, la o societate cu putinţa de înaintare, cu altă atmosferă. De pâinea amară a* Sgârcitului era sătul. Cu toate astea, ai dat de el când te-ai dus Ia birou. Fusese înrolat două luni şi apoi reformat. A făcut oferte la câteva întreprinderi. Nu erau locuri Nu putea să aştepte prea mult, căci era sărac şi trebuia să-şi poarte singur de grijă. Era însă un loc eare il aştepta: la fabrica Sgârcitului. S’a simţit stânjenit când ai dat cu ochii de el şi a avut un zâmbet de oboseală şi renunţare. încerca! şi tu acelaş simţământ. — Nu e totdeauna cum vrem, ţi*a spus căutând să lămurească nedumerirea ta. N’am avut deocamdată încotro. îmi pare rău şi pentru mine şi pentra tine. — Aşi vrea să vă ascult şi să trec Ia maşină. Dacă se poate, chiar la mecanică. — Da, e ceva. Chem pe Neamţul şi pe Marinică şi le spun să aibă grijă de tine. Să te pună la lucru. Dar ai să poţi? Meserie grea... Forjă, nicovală, cio- can... —Am să pot. Nici băieţii ceilalţi nu sunt mal... — Ţi se pare. In orice caz, încearcă. Nu ştiu, însă,, câtă meserie se poate învăţa aci. I-ai mărturisit gândul de-a pleca mai târziu In altă parte şi a fost de părere că gândul nu e rău. Neamţul şi domnul Marinică erau mecanicii întreprinderii, împărţindu-şi rolurile, — domnul Fre- deric la motor, celălalt la maşini. Domnul Frederie era înalt, voinic şi blond şi fusese trimis de firma 30. — Eilelc vieţii tale din Berlin ca specialist. Deşi se găsea de vreo cinci ani aici, nu învăţase româneşte. Singurele cuvinte pe care le rostea erau: bine-' forte bine, tu prost. Domnul Marinică era oacheş la faţă, mărunt de statură, numai piele, oase şi nervi. Era mândru că, lucrând împreună cu Neamţul, învăţase nemţeşte, deşi toate cunoştinţele lui se mărgineau la Gut Morgen, ia-ia, nain, nicht. Se Înţelegeau şi acum, ca şi in urmă cu cinci ani, prin semne, care lăsau impres.a că sunt doi surdo-muţi. Neamţul era ''domol în mişcări şi avea totdeauna un zâmbet pentru puţinătatea trupească şi pentru neastâmpărul colegului român. Când punea mâna pe umărul acestuia, părea un urs care şi-a aşezat o labă. Avea un zâmbet şi pentru sforţările domnului Marinică de a-i vorbi nemţeşte. La capătul mijloacelor, domnul Marin că exclama dezclat faţă de cei din jurul său că Neamţul e.te un bou care, după ce nu ştie româneşte, a uliat şi nemţeasca. Domnul Fre- <*eric râdea, înţelegând cam ce-a spus pirpiriul şi răspunzând cu o apăsare a labei pe umărul colegului: „.Nain, nain, tu forte prost“. Ai lucrat la maşini şi. jos, la motor, tras într’o parte de domnul Marinică şi in cealaltă de domnul Frederic, — amândoi vrând să facă pe voia secretarului, care le spusese că eşti protejatul lui şi că ţine «a el să te Înveţe meseria. Din pricina aceasta, nu puteai să prinzi rădăcini, nici la subsol unde era mecanica, nici la secţia de maşini. — Dă-1 dracului de Neamţ, iţi spunea domnul Ma- rinică. Nu vezi că nu pot să mă înţeleg nici eu cu fii, măcar că îi vorbesc pe limba lui? Ce-ai să înveţi la el? Să baţi cu barosul ca potcovari ? Tu trebue să rămâi cu mine, ca să vezi cum se demontează o piesă, cum ?e pune la loc. cum merge o maşină. Când ai s’ajungi doctorul lor, ca mine, ai să ştii să umbli cu orice lei de maşini. Te străduiai să ajungi doctor peste maşini, deşi domnul Marinică nu te lăsa decât să le ungi cu ulei şi să le ştergi de praf. Când te vedea cu un cleşte sau o şurubelniţă în mână, ţi le lua speriat: — Fugi de-acolo! te prevenea. Când vezi că nu merge ceva, cheamă-mă pe mine. Maşinile astea sunt afurisite şi Neamţul se supără dacă ii stric vreo piesă. Nu rămâneai însă nici două zile la maşini şi îl vedeai pe domnul Frederic indreptându-se cu paşi molateci spre tine. Uneori nu-î vedeai şi nu-1 auzeai. Simţeai numai o mână mare pe umărul tău. — Hait... Tu jos... Mecanică... Domnul Marinică nu era pe aproape In momentul acela. Sau era, şi se făcea că nu bagă de seamă. Insă şi la motor se întâmpla întocmai ca la maşini. Domnul Frederic îţi punea in mână o găleată şi te împingea din spate: „Cărbuni...". Să aduci cărbuni pentru cuptor. Iţi dădea o cârpă murdară şi-ţi arăta prin semne să ştergi motorul de ulei. Iţi arunca în braţe o curea de transmisie s’o coşi. „Gut, gut, forte bine!” te felicita de fiecare dată Ai trecut a- poi la nicovală, unde, împreună cu un băiat de seama ta, îndoiai scoabe înroş te în foc. ..Forte bine”, continua să-ţi spună, zâmbind însă de truda şi stângăcia cu care mânuiai ciocanul. Domnul Marinică stătea la pândă şi te confisca în momentul prielnic pentru el, luând masuri să nu-1 vadă Neamţul, care în vreo două rânduri te-a smuls din mâna lui, aruncându-i în faţă cele două cuvinte pe care le ştia: • — Tu prost! Dar nici la mecanică nu aveai voie să pătrunzi în taina meşteşugului. Ce era mai greu şi mai complicat făcea Neamţul sau vreun lucrător. Gând,. după vreo două luni, te apropiai de motor sau te bă- gai prea mult în domnul Frederic, el te îndepărta cu mâna şi-şi încreţea fruntea: — Nain, nain! nu bine... Se înţelegeau sâmbătă seara, când mergeau împreună şi se imbătau la una din multele cârciumi cu lăutari, din Piaţă. Dar, şi atunci, petrecea fiecare In felul lui. Domnul Frederic bea halbe cu bere, iar domnul Marinică ţuică şi vin. Românul se înveselea, punea lăutarii să-i cânte, se săruta cu ei şi încerca o bucurie mare când izbutea să-i îmbete. Neamţul golea halbă după halbă în tăcere şi năduşea ca la baia de aburi. Pentru a-şi da aere faţă de lumea dela celelalte mese, domnul Marinică îi spunea, cu glas tare, Neamţului, Herr Frederic, apoi rostea fără legătură intre ele, celelalte cuvinte pe care le ştia: bitte, nich’t, nain-nain, ia-ia. Neamţul râdea şi: căuta atunci să nu rămână mai prejos: .. — Da, bine, forte bine, tu Marinică prost... — Aşa te vreau! exclama fericit domnul Mari-, nică şi-l săruta, făcând în acelaş timp cu ochiul, celor din jurul lui. Pe fete le aşteptau seara, de-a-lungul cheiului sau rezemaţi de parapetul podului, îndrăgostiţii lor. Când se întâmpla ca unul să lipsească, fata rămânea în urmă, ruşinată că o văd celelalte singură, privea în jos spre apă, se trăgea lângă un felinar şi aştepta. Trecuseră de mult fetele din fabrica ei şi dela fabrica de pungi, de alături. Se lega de ea vreun bărbat străin. Aştepta. Pe urmă işi lua seama şi pornea, înnecatâ de plâns. Aşa l-a aşteptat domnişoara Vasilica, o săptămână întreagă, pe iubitul ei. Nu-i mai era chipul luminat de zâmbet în atelierul unde avea în răspunderea ei o echipă. Lucrătoarele o iubeau şi-i arătau respect, fiind mai serioasă şi ceva mai în vârstă O respectau şi pentrucă bărbatul care o aştepta pe domnişoara V asilica era mai bine îmbrăcat decât iubiţii lor. Ştiau despre el că e funcţionar la Casa de Depuneri. Şi vorbeau despre el spunând, nu drăguţul, nu amorezul, ci logodnicul domnişoarei Vasilica. Logodnicul n’a mai venit şi bunăvoia din ochii şi de pe buzele ei s’a topit. S’a topit pe urmă şi mândria ei. Povestise o fată că, înapoindu-se într’o seară pe pod, după vreo două ceasuri de plimbare prin oraş cu drăgujul ei, a găsit-o pe domnişoara Vas'lica aş- teptându-şi încă logodnicul. Alta a descoperit, peste câteva zile. mergând în susul cheiului, spre Abator, că logodnicul umbla cu o funcţionară din biroul fa bricii de pungi. Nu se putea ca, trecând din gură in gură, taha să n’ajungă şi la urechea fetei... Atunci ea a căzut moale, fără pic de sânge în obraji, peste masa de lucru. Au stropit-o cu apă, lucrătoarele. Domnişoara Vasilca şi-a venit în simţiri, a zâmbit fetelor, şi-a netezit părul şi la-a spus că se duce » fară să ia puţin aer. A ieşit, dar nu a coborit, ci s’a urcat pe scările care duceau la atelierul celălalt şi, mai sus, la depozit. Printro uşă mică, pe-o altă scară mică, se putea ajunge pe acoperişul clădirii, de unde se vedea până spre Expoziţ'e, până spre Bellu, până dincolo de Lemetru, până spre Poştă şi Casa de Depuneri. La vreun sfert de ceas după plecarea ei, s’a Iscat în stradă un sgomot*mare, s’a văzut lumea alergând şi îngrămădindu-se in faţa fabricii. De sus. de pe a- coperiş, se aruncase cineva, o fată, o femee, şi căzuse lângă trotuarul de peste drum şi însângerase pietrele caldarâmului. Te-ai simţit mândru când, într’o sâmbătă seara, te aflai între domnul Marinică şi dom iul Frederic, 3a o masă de cârciumă, în Piaţă. Erai invitatul domnului Marinică. Împreună cu ei ai mâncat, pe talere de lemn, mititei şi-o friptură. Era fum de grătar şi iie ţigări in cârciumă, şi sgomot şi multă veselie. — Trebue să’nveţi să tragi şi tu pe gât, îţi dădea sfaturi domnul Marinică. Noi mecanicii, putem să ne luăm la întrecere cu oricine din altă meserie. Nu-i aşa. Neamţule? — Ia-ia! a întărit domnul Frederic, fără să înţeleagă despre ce era vorba. Neamţul se uita >a tine cu un zâmbet blând şi te îndemna să bei bere, ca el. Intre amândoi s’a stâr- n't pe chestia aceasta o discuţie aprinsă, domnul Marinică fiind de părere că trebue să bei vin, căci vinul se trage dela tata Noe, care a fost român. — Nain-nain! a protestat domnul Frederic, intin- zând spre tine halba începută de el şi silindu-te să tragi o înghiţitură. După ce ai băut. a spus cu mulţumire: ,,Forte bine", şi s’a uitat cu batjocură la domnul Marinică. Găsind soluţia care să-i împace pe amândoi, al băut deopotrivă bere şi vin, aşa că te-ai ameţit curând. S’a mai stârnit o discuţie şi-ţi părea rău că tot tu .«şti pricină 3e vrajbă între ei. Domnul Marinică voia să te convingă că trebue să rămâi lângă el, la jnaşini, dacă vrei să te alegi cu ceva, căci cu Neamţul n’ai să poţi ajunge decât un ăla care bate la nicovală potcoave de cai morţi. Prin semne şi prin vorbe, printre care amesteca nemţeasca lui, care nu trecea de patru-cinci cuvinte, se trudea să-l Întărâte pe domnul Frederic. — Nain, nain! trăgea acesta de tine şi căuta să-ţi bage halba pe gât. Nu el... Tu. mine. Mecanică. El, pfui! Şl arăta un fel de milă şi de dispreţ pentru priceperea domnului Marinică în ale meseriei. — Lăsaţi, lăsaţi, vă rog! Ie spuneai cu limba încleiată, cu dorinţa sinceră de-a te dărui amândorura pentru ca intre ei să nu fie gâlceavă. Pe urmă, nici unul, nici altul nu s’a mai sinchisit 4e tine. Ciocneau, şi-i vedeai cu ochi împăienjeniţi cum goleşte fiecare paharul, cum se scoală în picioare şi se sărută pe deasupra mesei. Ai simţit o răscolire în stomac şi un gust acru în cerul gurii. Tot ce băgaseşi în tine, voia parcă să dea buzna a- fară. Nu ştii cum al ieşit, fără să bage de seamă meşterii tăi şi fără să atragi luarea-aminte a celorlalţi -din cârciumă. Şi nici cum ai putut să treci drumul şi să te apuci cu mâinile de barele cheiului. Iţi aminteşti numai că, la câţiva paşi de tine, era cineva care se ţinea de balustradă, făcând ce-ai făcut şi tu. Simţământului de uşurare i-a urmat o durere cumplită de cap. Aerul răcoros al nopţii a alungat apoi şi durerea de cap. Insă îţi erau picioarele cârpă şi te cuprinsese tristeţea şi ruşinea. A fost un noroc că, ajungând acasă, ai tăi dormeau. S’a trezit, un moment, mama care te-a întrebat: „Aşa de târziu?11, dar fără ton de mustrare în glas. Tot ea ţi-a mai spus: ,,Aprinde lampa“, insă era o* bosită şi n’a mai stăruit. In câteva clipe te-ai desbră- cat pe întuneric, te-ai urcat în pat şi ţi-ai vârît capul în pernă. Al adormit. N’al putut să alungi câteva zile desgustul care se cuibărise in inima ta. Se depanau pe dinaintea ochilor zilele de mâine şi po'mâine ale unei vieţi care te osândea să rămâi neisprăvit în toate. Nici Marinică, nici Neamţul nu puteau să fie dascălii de care aveai nevoie. Băgaseşi de seamă că nici pofta de citit nu te mai îmboliea. Scriseseşi şi publicaseşi vreo două istorioare in revista „Dumineca1*. Trimi- seseşi ceva ia „Universul l.terar”, care ta respinsese. Erai descurajat şi a fost cât pe-aci să rupi două caiete cu pagini mâzgăLte. Pe secretar îl vedeai mai rar, de când te găsise Sgârcitul odată în birou şi ţi-a făcut cu mâna un semn că, adică ce cauţi acolo. Secretarul s’a arătat puţintel încurcat. Te gândeai iar să pleci. In această stare de suflet te găseai, când, într’o zi, la prânz, venind de^a băcănia unde iţi cumpăra- seşi ceva pentru mâncare, ai văzut lip t de zidul fabricii un afiş mic. Erau scrise cu Ltere de tipar cam .aceste cuvinte: „Tineri muncitori şi ucenici! Cercul Tineretului Muncitor vă cheamă tn rândurile lui ca să vă luminaţi şi să lupttţi pentru o viaţă mai bună. Voi munciţi din zori până în noapte şi sunteţi plătiţi cât să nu muriţi de foame. Sunteţi puşi la munci grele şi bătuţi. Locul vostru este în rândurile clasei muncitoare care vrea să scape de sub jugul exploatatorilor. Veniţi duminecă, orele 4 d. a. la şedinţa săptămânală a Cercului din str. Piaţa Amzei. 26 Ai citit de două, de-trei ori, afişul care până seara, când ai ieşit din fabrică, fusese rupt. El se înt'părise insă în mintea şi în inima ta. Atunci a înviat din nou întâmplarea de mai demult cu cei doi muncitori tineri pe care ii văzuseşi între jandarmi. „Am să mă duc“, ţi-ai spus cu încredere şi bucurie. Te’mpăca- seşi cu tine şi cu soarta pe care nu o mai simţeai posomorită, apăsătoare. Ai lucrat toată săptămâna cu spor, numărând zilele care te apropiau de duminecă. „Am să mă duc“, repetai în gând dinaintea maşinilor domnului Marinică şi la nicovala domnului Frederic. Vazuseşi unde e gangul cu n-rul 26 din Piaţa Amzei. Intr’o parte a lui, în stradă, era o lăptărie. In cealaltă o cârciumă. Te uitai pe furiş, din dreptul vitrinei unei librării dela colţul cu strada Primăve* rii. Intrau pe gang băieţi, câte unul sau câte doi. Ai fi vrut să intri şi tu, dar te opreau sfiala şi-o temere uşoară. Prin mijlocul străzii se plimba un gardist şi ţi se părea că zăboveşte mai mult in dreptul gangului, uitându-se la cine intra acolo. Era Insă o părere a ta. In faţa vitrinei se mai găsea un tânăr cam de-o vârstă cu tine. Privea şi el la cărţi. A băgat de seamă Încotro tot priveşti. — Mergi Ia şedinţă? te-a întrebat. — Mda... mnu... a fost răspunsul din care se putea înţelege şi una şi alta. — Creţeanu! a spus el şi a întins mâna spre tine. Pentru întâia oară aveai prilejul să faci cunoştinţa în felul acesta cu cineva, adică să-şi spună numele, aşa cum citiseşi in cărţi că fac oamenii cu bună creştere, şi să-ţi dea mâna. A adăugat că e funcţionar încasator. I-ai spus cum te cheamă, iar pentrucă purtai bluză albastră, ai fost de părere ca ou mai e nevoie să-i comunici şi meseria ta. — Mergem împreună, a continuat, şi ai fost bucuros că nu intri singur în locul unde nu cunoş- teai pe nimeni. Avea un fel grăbit de-a vorbi şi de-a trece dela una la alta. încât trebuia să-l asculţi cu băgare de seamă, ca să nu pierzi şirul spuselor lui. Până să treceţi drumul, să străbateţi gangul şi să intraţi în sala din fund, ai aflat că.a luat parte la întemeierea Cercului, în urmă cu trei ani, că în ziua cu bătaia dela Biserica Albă a fost şl el acolo încasând trei ghionţi, că e în comitet şi că şedinţele au loc în fiecare săptămână. — O să-ţi placă, te-a încredinţat. Erau în sală patruzeci, cincizeci de băieţi, unii îmbrăcaţi mai bine, alţii mai rău, ghicindu-se că unii sunt funcţionari de birou sau băieţi dela magazine, iar ceilalţi ucenici. In fund, îmbrăcată în roşu, o tribună. Dinapoia ei, in perete, două tablouri cu două capete blânde, bărboase, şi ai fost lămurit că aceştia sunt Marx şi Engels, întemeietorii socialismului. Lângă uşă, risipite pe-o masă, cărţulii subţiri, cele mai multe cu invelitoare roşie, şi un ziar: „România Muncitoare11. Le vindea un om mărunt de statură: intendentul Clubului. Te-a prezentat prietenul tău câtorva băieţi,’ dân- du-le a înţelege că ai venit acolo prin propaganda lui, — lucru pe care nu i l-ai luat în nume de rău. Din banca în care te aşezaseşi alături de el şi de alţii, ai urmărit şedinţa, trudindu-te să fii cu luare- aminte numai la cele ce auzeai. Dar gândurile îţi erau deopotrivă acolo şi’n altă parte. Iţi erau în prezent şi’n trecut şi sburau departe în viitor. Aveai un simţământ de zi de sărbătoare şi că ai mers parcă pe un vapor care te-a lăsat pe-un pământ nou, necunoscut, pe care te simţeai bine. — Ce zici? E bine Ia noi» nu e aşa? te-a întrebat în şoaptă prietenul. — Da. ai răspuns. Vorbea la tribună un tânăr din comitet, şi erai cuprins de admiraţie că ştia lucruri atât de noi pentru tine, că le spunea fără să se încurce în rostirea lor şi că arăta atâta curaj. Vorbea cam despre ce gândiseşi şi simţiseşi tu de multe ori, în ceasurile când te stăpânea uneori încrederea, alteori desnădejdea, însă folosind cuvinte care conţineau in ele deslega- rea nedumeririi tale. Se lua de ps ochi o pânză, încă una. Deaceea era foame, iarna, în casa voastră, şi erau în mahalale copii desculţi şi oameni înrăiţi, deaceea în atelierele prin care trecuseşi şi în fabrica In care lucrai, se întâmplau lucruri ce te mâhneau. Tu trăiai într’o lume care semăna cu aceea de pretutindeni. Şi în ţara ta şi in toate ţările, aceeaşi cauză făcea ca viaţa să fie pentru pentru unii bună şi pentru cei mai mulţi o osândă. Insă, de pietutin- deni, de peste graniţe, muncitorii işi Întindeau mâna pentru a alcătui marea armată a desrob'rii. — Cine e? l-ai întrebat pe prietenul tău. — E Davidovici. Croitor, ţi-a răspuns el. După cuvântarea acestuia, un bă:at a cântat la mandolină două cântece, iar alţi doi au spus câte o poezie. Poeziile au sunat în urechea ta ca o muzică alinătoare şi, totodată, răscolitoare. Ţi-a părut rău că dintr’una nu ai păstrat decât două cuvinte care se împreunau frumos: pâine şi trandafiri. Din a doua ţi-au rămas patru rânduri pe care le repetai mereu în gând: Din idealurile voastre O, visători flămânzi ţi goi, Vor răsări ca nişte astre Senine lumi cu oameni noi... Când s’au ridicat băieţii în picioare, fiindcă se sfârşise şedinţa, a intrat printr’o uşă lăturalnică un bărbat cu ochi albaştri şi cu câteva fire de păr blond în barbă. Din întreaga făptuiă a omului, atâta ai desprins: ochii şi ţăcălia. Băieţii şi-au îndreptat cu toţii privirile spre el, într’o mişcare de bucurie şi de respect. El a intrat printre ei şi l-ai văzut punând câteva întrebări lui Davidovici, vorbitorul de adlnea* u. i. Vorbea rar şi scruta în acelaş timp din ochi pe cei din jurul lui. — E Frimu, tovarăşul Frimu! te-a lămurit Cre- ţeanu. Cumpăraseşi cu zece bani una din cărţuliile de pe masa de lângă uşă: ..Discursul unul agitator” de Upton Sinclair. Mergeai acum spre casă şi te simţeai crescut şi gândeai că ai găsit lumea pe care-o căutai. Stăruiau în cuget cuvintele avântate ale băiatului care vor- b'se dela tribună. Te legănau poeziile ascultate şi te trudeai să ţi-o aduci aminte pe aceea din care păstraseşi două cuvinte. Şi ai izbutit să legi cele patru versuri care o incheiau, şi ţi le spuneai în gând la început, şi te-ai pomenit pe urmă rostindu-le tare, cu gesturile tânărului care le declamase, fără să te nelinişteşti că un trecător s’a uitat cu mirare în «rma ta: Vor creşte’n lume îndeajuns Şi trandafiri fi pâine, A câtorva e lumea azi, A tuturora mâine... SFÂRŞITUL VOLUMULUI 1 Coperta : L. EPOt; ; Redactor responsabil : G. RăDULESCU » Tehnoredactor n spon&nbU • VLAD Wl'ŞATESCU: Teh- ttorvdarior: M ItKIGoRI 1‘; Pată în lucru: 12. XI. 1948: Bun do tipar; 1 XII 1948 Format: .‘>6X7tyltis Ţiraj: 5 300; Clasificare zecimală: hii9-31; „Tip. Aotuânia Liberă ,,N. Mohăntfccu" EDITURA DE STAT LITERATURA ROMANA EXTRAS DIN CATALOG Mihail Sadoveanu — Caleidoscop Zaharia Star.cu — Desculţ (roman) Alexandru Sahia — Nuvele Eusebiu Camilar — Negura (roman) Voi. I — Turmele Nopţile Şeherazadei — Valea Hoţilor — Oameni şi cărbuni în Valea Jiului — Clownul care gândeşte —■ Ion şi Salomea — Zilele vieţii tale (roman) Barbu Lăzăreanu — Ion Creangă şi basmul rusesc V. Porumbacu — La capătul lui 38 Ion Vitner — Pasiunea lui Pavel Corceaghin Silvian losifescu — Oameni şi cărţi